Noah Gordon — Ultimul evreu

www.virtual-projecteu 


Noah Gordon 


ULTIMUL EVREU 


y 


www.virtual-project.eu 
Traducere de loana-Ruxandra Fruntelată 


The Last Jew (2000) 
Editura Vivaldi (2004) 


Cu dragoste, 
Pentru Caleb, Emma și Bunicuţa 


Partea Întâi 


PRIMUL FIU 


Toledo, Castilia 
23 august 1489 


Capitolul întâi 


FIUL ARGINTARULUI 


Vremurile grele începură pentru Bernardo Espina într-o zi cu aer 
greu ca fierul și cu un soare a cărui strălucire arogantă aducea a 
blestem. De dimineaţă, camera lui de așteptare ticsită de pacienţi se 
goli brusc din cauză că unei gravide i se rupsese apa. Rămaseră doar 
doi oameni pe care îi alungă el. Femeia nici măcar nu era pacientă; 
venise cu tatăl ei suferind de o tuse permanentă. Copilul pe care-l 
aștepta era al cincilea și își făcu grăbit ieșirea în lume. Espina prinse 
băieţelul alunecos și rozaliu și-i lovi fundulețul, ceea ce declanșă 
orăcăitul subţire, dar setos de viaţă, al micuţului peon, stârnind urale 
și râsete printre cei ce așteptau afară. 

Nașterea îi crescu moralul doctorului, făgăduindu-i înșelător o zi 
norocoasă. Nu avea niciun angajament după-amiază și se gândea să 
împacheteze un coș cu mezeluri și o sticlă de tinto și să plece cu 
familia la râu, unde copiii s-ar fi bălăcit, iar el și Estrella ar fi stat la 
umbră, ronţăind, sorbind și discutând liniștiți. 

Tocmai termina de tratat ultimul pacient când în curte pătrunse un 
bărbat îmbrăcat în sutana cafenie a novicilor, călărind un măgar prea 
solicitat pentru arșiţa din ziua aceea. 

Plin de însufleţire și dându-și importanță, călugărul declamă 
răspicat că prezența domnului doctor era solicitată la abația înălţării 
de către părintele Sebastian Alvarez. 

— Starețul dorește să veniţi imediat. 

Doctorul își dădea seama că cel din faţa lui știa că era convertit. | 
se adresa cu deferența cuvenită profesiei de medic, dar pe un ton 
insolent, aproape ca cel folosit pentru a le vorbi evreilor. 

Espina încuviință, apoi se îngriji ca măgarul să fie adăpat în porții 
mici, iar vizitatorul, ospătat. 

Se ușură și el, precaut, se spălă pe mâini și pe față și mâncă o 
bucăţică de pâine. Novicele nu terminase încă masa când el plecă să 
răspundă somaţiei. 


De la convertirea lui trecuseră unsprezece ani. Din ziua aceea, își 
urmase cu fervoare religia aleasă, respecta toate zilele sfinţilor, 
mergea zilnic la mesă cu soţia și nu pregeta niciodată să-și servească 

5 


Biserica. Nici acum nu întârzie la chemarea preotului, dar păstră un 
ritm care îi proteja animalul de soarele ca arama topită. 

Sosi la abație la timp pentru a auzi sunetul înfundat al clopotelor, 
adunând credincioșii la îngerul încarnării și pentru a vedea patru fraţi 
laici asudaţi, cărând coșul cu pâine tare și cazanul cu sopa boba, supa 
călugărească diluată care punea zilnic puţină carne pe oasele 
săracilor de la ușa mănăstirii. 

II găsi pe părintele Sebastian în galerie, adâncit în conversaţie cu 
părintele Julio Perez, sacristanul capelei. Expresia lor gravă îl 
impresionă pe Espina. 

Uluiţi, așa erau, gândea el în vreme ce starețul îl trimise pe 
sacristan afară și îl salută sumbru pe doctor, în numele lui Cristos. 

— A fost găsit trupul unui tânăr, în pâlcul nostru de măslini, îi spuse 
preotul. A fost ucis. 

Era un cleric de vârstă mijlocie, cu o expresie îngrijorată, de parcă 
s-ar fi temut mereu că Dumnezeu nu era mulțumit de strădania lui. Se 
purtase întotdeauna decent cu convertiți. 

Espina dădu încet din cap, dar în mintea lui se aprinsese deja 
semnalul de avertizare. Trăiau într-o lume violentă. Oamenii uciși erau 
găsiţi, din nenorocire, prea des acolo, dar nu avea niciun rost să 
chemi doctorul după ce viaţa a părăsit trupul. 

— Vino. 

Starețul îl conduse în celula unui monah, unde fusese depus 
cadavrul. Arșiţa adunase deja muștele, atrase de duhoarea dulce a 
morții. Incercă să respire superficial, dar nu folosea la nimic. Sub 
pătura ce oferea ultima brumă de decentă, cadavrul tânărului era 
îmbrăcat doar într-o cămașă. Cu o încleștare a inimii, Bernardo Espina 
îi recunoscu trăsăturile și își făcu cruce, fără să știe dacă gestul reflex 
se adresa băiatului evreu ucis, lui însuși sau prezenței clericului. 

— Vom afla cum s-a întâmplat, zise preotul. Tot, tot ce se poate ști. 

Bernardo dădu din cap, la fel de încurcat. Unele lucruri le știau însă 
amândoi: 

— E Meir, fiul lui Helkias Toledano, rosti medicul și părintele 
încuviință. 

Tatăl celui asasinat era unul dintre argintarii de frunte ai Castiliei. 

— Băiatul abia dacă avea cincisprezece ani, după cât mi-aduc 
aminte, continuă Espina. Oricum, era doar un băiețandru. Așa a fost 
găsit? 

— Da. L-a găsit fratele Angelo, când culegea măsline, după slujba 
de dimineaţă. 

— Pot să-l examinez, părinte stareţ? 

Preotul făcu un semn nerăbdător cu mâna, aprobând. 


6 


Chipul băiatului era nevinovat și neatins. Avea vânătăi pe braţe și 
pe piept, o contuzie pe mușchii coapsei, trei răni superficiale de cuţit 
în spate și o tăietură pe partea stângă, deasupra celei de-a treia 
coaste. 

Anusul îi era sfâșiat și avea spermă între fese. Și stropi coagulaţi de 
sânge pe rana mare de la gât. 

Bernardo îi cunoștea familia de evrei încăpățânațţi și devotați, 
dispreţuindu-i pe cei care, asemenea lui se învoiseră să-și părăsească 
nesiliți de nimeni credința strămoșească. 

După examinarea cadavrului, părintele Sebastian îl luă pe doctor în 
sanctuar, căzură în genunchi pe dalele de piatră din faţa altarului și 
rostiră Tatăl Nostru. Preotul scoase o cutiuţă din lemn de santal dintr- 
un dulap din spatele altarului. 

O deschise și extrase de acolo un pătrăţel de mătase purpurie, 
foarte parfumat. Desfăcându-l, îi arătă lui Bernardo Espina un 
fragment de corp uscat și albit, mai mic decât o așchie. 

— Ştii ce e asta? îl întrebă, întinzându-i cu rezervă obiectul. 

Espina se apropie de lumina tremurătoare a lumânărilor și îl studie: 

— E o bucată de os omenesc, părinte stareţ. 

— Da, fiule. 

Bernardo înainta pe o punte îngustă și alunecoasă, aflată deasupra 
abisului de cunoștințe trădătoare căpătate de-a lungul orelor tainice 
petrecute la masa de disecţie. Biserica interzicea disecţia, 
considerând-o un păcat, dar Espina era încă evreu când își făcuse 
ucenicia la Samuel Provo, un medic evreu renumit și practicant în 
secret al disecției. Se uită în ochii preotului: 

— E un fragment de femur, cel mai mare os al corpului. De aici, de 
lângă genunchi. 

Studie fragmentul, cercetându-i greutatea, înclinarea, 
caracteristicile și fosele: 

— Face parte din piciorul drept al unei femei. 

— Poţi să-ti dai seama de asta doar privindu-l? 

— Da. 

Ochii preotului se îngălbeniră ca ceara lumânărilor: 

— E cea mai sacră legătură a noastră cu Mântuitorul. 

Era, așadar, o relicvă. 

Bernardo Espina privi osul cu interes. Nu se așteptase să ajungă 
vreodată atât de aproape de o relicvă sfântă: 

— Este un os de martir? 

— Este osul Sfintei Ana, spuse încet starețul. 

Espina nu înțelese imediat. Mama Fecioarei Maria? 

Nu se poate, gândi și își dădu seama îngrozit că rostise tare gândul. 


— Ba da, fiule. A fost autentificat de cei care se ocupă de asta la 
Roma și ne-a fost trimis de Eminenţa sa cardinalul Rodrigo Lancol. 

Mâna cu care Espina ţinea obiectul începu să-i tremure ciudat de 
tare pentru un chirurg încercat ca el. li dădu cu grijă osul înapoi 
preotului, apoi căzu în genunchi. Făcându-și cruce, i se alătură 
preotului într-o nouă rugăciune. 

leșind în cele din urmă în lumina fierbinte de afară, Espina observă 
că bărbaţi înarmaţi erau postați pe teritoriul abației. Nu aveau aerul 
unor clerici. 

— Nu l-aţi văzut pe băiat aseară, când încă mai trăia, părinte 
stareț? 

— Nu, zise padre Sebastian și îi dezvălui, în sfârșit, de ce îl 
chemase: 

— Abația noastră l-a însărcinat pe argintarul Helkias să făurească 
un relicvariu din aur și argint. Trebuia să fie minunat, în formă de 
cupă, și să ne adăpostească preţioasa relicvă până când am fi fost în 
stare să ridicăm un altar de slăvire a Sfintei Ana. Meșteșugarul făcuse 
schițe magnifice și obiectul promitea să fie la înălțimea menirii lui. 
Băiatul urma să ne aducă relicvariul seara trecută. Lângă cadavrul lui 
a fost găsit un săculeț de piele, gol. Poate cei care l-au ucis sunt evrei, 
dar este posibil să fie și creștini. Ești medic și ai intrare liberă în multe 
locuri, cunoști mulţi evrei și creștini. Doresc să afli cine a făcut asta. 

Bernardo Espina se luptă cu resentimentul ce-l încerca la auzul 
vorbelor pline de ignoranță grosolană ale clericului, care credea că un 
convertit este bine primit oriunde. 

— Probabil că sunt ultima persoană căreia ar trebui să-i încredințaţi 
asemenea misiune, părinte stareț. 

— Totuși, încearcă, îl privi preotul cu încăpățânare și cu 
amărăciunea implacabilă a celui care a renunţat la orice confort 
lumesc, mizând totul pe viața viitoare. Trebuie să-i găsești pe tâlharii 
criminali, fiule! Trebuie să ne arăţi diavolii, ca să ne întărim împotriva 
lor. Vei face lucrul Domnului. 


Capitolul Doi 


DARUL LUI DUMNEZEU 


Părintele Sebastian știa că Julio Perez era un om de o credinţă 
neînduplecată, care ar fi fost ales cu siguranţă starețul abației dacă el 
ar fi părăsit-o, murind sau plecând aiurea. Totuși, sacristanul pierdea 
în apreciere datorită unei credulități exagerate. | se părea neliniștitor 
că, dintre cei șase oameni înarmaţi, angajaţi de fratele Julio să 
patruleze în perimetrul abației, doar trei erau cunoștințe personale ale 
lui sau ale fratelui călugăr. 

Preotul era dureros de conștient că viitorul abației, ca să nu mai 
vorbească de al lui, se baza pe cutiuța de lemn ascunsă în capelă. 
Prezenţa relicvei îl umplea de recunoștință și uimire încântată, dar îi 
creștea și frământarea, căci îl încărca în același timp de onoare și de o 
responsabilitate teribilă. 

Pe când era doar un băiat de doisprezece ani din Valencia, 
Sebastian Alvarez văzuse ceva pe suprafaţa lustruită a unui ulcior din 
ceramică neagră. Viziunea - căci așa o consideră - i se relevă în 
miezul înspăimântător al nopţii, în camera pe care o împărțea cu fraţii 
lui, Augustin și Juan Antonio. Privind ceramica neagră în lumina lunii, îl 
văzu pe Domnul lisus pe arcul iconostasului. Atât chipul sfânt, cât și 
crucea erau confuze și nu apăreau detalii. După viziune, alunecă la loc 
într-un somn cald și plăcut; de dimineaţă, când se sculă, vedenia 
dispăruse, dar amintirea ei îi rămăsese în minte, limpede și perfectă. 

Nu dezvăluise nimănui că fusese ales de Dumnezeu pentru a primi 
o viziune. Fraţii lui mai mari ar fi făcut haz, spunând că văzuse cai 
verzi pe pereţii ulciorului. Tatăl lui, un baron care credea că stirpea și 
pământurile lui îi dădeau dreptul să fie o brută crasă, l-ar fi bătut 
pentru o asemenea gogomănie, iar mama lui era o făptură castă, cu 
teamă de soţ și vorbind arareori cu copiii. 

Dar rostul în viaţă îi deveni clar lui Sebastian după noaptea aceea și 
dădu dovadă de o pioșenie care îi înlesni alegerea de a sluji Biserica. 

După hirotonisire, se mulțumi să îndeplinească servicii umile. Abia 
la șase ani după aceea a fost ajutat, datorită figurii tot mai 
proeminente în societate a fratelui lui, Juan Antonio. Augustin, fratele 
celălalt, moștenise titlul și pământurile din Valencia, dar Juan Antonio 


9 


încheiase o căsătorie excelentă la Toledo și familia soţiei, puternicii 
Borgia, aranjară ca Sebastian să fie numit în parohia Toledo. 

Deveni capelan la o nouă stăreţie și totodată asistent al stareţului, 
părintele Jeronimo Degas. Abația înălțării era extrem de săracă. Nu 
avea un teren propriu, cu excepţia micului teritoriu al clădirii, dar 
închiria un crâng de măslini și Juan Antonio le permise, din caritate, 
călugărilor să planteze viță-de-vie pe proprietatea lui, în colţurile și 
fâșiile de pe margini. Din donaţii primeau bani puţini, tot de la Juan 
Antonio sau de la alţii; novicii bogaţi nu erau atrași de viața din 
lăcașul lor. 

Totuși, după moartea părintelui Jeronimo Degas, Sebastian Alvarez 
căzu în păcatul mândriei când a fost ales stareț de ceilalți cuvioși, deși 
bănuia că onoarea i se făcuse pentru că era fratele lui Juan Antonio. 

Primii cinci ani de diriguire a abației îl împuţinară, slăbindu-i spiritul. 
Cu toată sărăcia apăsătoare, preotul îndrăznea totuși să viseze. 
Imensul ordin al cistercienilor fusese întemeiat de o mână de bărbați 
zeloși, mai puţini și mai săraci decât călugării lui. De câte ori o 
comunitate își forma șaizeci de călugări cistercieni confirmaţi, în rase 
albe, doisprezece dintre ei erau trimiși să fondeze o mănăstire nouă și 
astfel se răspândiseră în toată Europa, de dragul lui lisus. Padre 
Sebastian își spunea că și în modesta lui abație s-ar putea întâmpla la 
fel, dacă Dumnezeu ar dori să le arate calea. 


În anul Domnului 1488, părintele Sebastian a fost entuziasmat - și 
comunitatea religioasă a Castiliei revigorată - de sosirea unui vizitator 
de la Roma. Cardinalul Rodrigo Lancol avea rădăcini spaniole, purtând 
la nașterea lui, în Sevilla, numele de Rodrigo Borgia. Din tinerețe, 
fusese adoptat de unchiul lui, papa Calixtus al Ill-lea și devenise un 
om de temut, un bărbat cu o putere uluitoare în ierarhia bisericească. 

Familiile Alvarez și Borgia erau de multă vreme prietene și aliate și 
legătura se strânsese o dată cu însoţirea dintre Elienor Borgia și Juan 
Antonio. Din cauza relaţiei cu neamul Borgia, Juan Antonio devenise 
popular la curtea regală și se spunea că este unul dintre favoriţii 
reginei. 

Elienor era verișoară de gradul întâi cu monseniorul cardinal Lancol. 

— O relicvă, îi spusese Sebastian cumnatei lui. 

Ura să-i ceară favoruri, căci nu o putea suporta pentru orgoliul, 
făţărnicia și temperamentul ei răzbunător. 

— O relicvă a unui martir, poate a unui sfânt mai mic. Dacă 
Eminenţa sa ar ajuta stareţul să obţină o astfel de relicvă, ne-ar face 
oameni. Sunt sigur că ne-ar veni în ajutor dacă i-ai cere-o. 

— Vai, dar nu pot, protestase Elienor. 


10 


Cu toate acestea, Sebastian deveni tot mai pisălog și insistent pe 
măsură ce vizita lui Lancol se apropia și reuși s-o înduplece. In cele 
din urmă, ca să scape de insistenţe și de dragul soțului ei, îi promise 
fratelui lui Juan Antonio că va face tot ce stă în puterea omenească 
pentru a-i sprijini cauza. Se știa că marele prelat va fi găzduit la 
Cuenca, domeniul unchiului lui Elienor, Garci Borgia Juñez. 

— Vorbesc cu unchiul să-i transmită el, îi promise ea lui Sebastian. 


Înainte de plecarea din Spania, cardinalul Lancol, a oficiat mesa la 
catedrala din Toledo, asistat de toţi călugării și preoţii din regiune. 
După slujbă, Lancol a fost înconjurat de credincioși, cu mitra pe cap, 
cârja demnităţii ecleziastice în mână și palium-ul dat de papă în jurul 
gâtului, Sebastian îl privea de departe, ca și cum ar fi experimentat o 
a doua viziune. Nu făcu niciun efort să se apropie de Lancol. Elienor îi 
relatase că Garci Borgia Juñez transmisese solicitarea lui. Unchiul 
sublimase că după toate marile cruciade, Spania fusese traversată de 
soldaţi și cavaleri din toate ţările Europei. Inainte de a se întoarce 
acasă, aceștia despuiaseră Spania de relicvele ei sfinte, dezgropând 
oasele martirilor și sfinţilor și jefuind relicvele din toate bisericile și 
catedralele din drumul lor. Lui Lancol i se amintise cu blândeţe că, 
dacă putea trimite chiar și o singură relicvă unui preot spaniol înrudit 
cu familia Borgia, ar avea asigurată adularea întregii Castilii. 

Sebastian știa că, de acum, chestiunea avea să fie decisă de 
Dumnezeu și de slujitorii lui din Roma. 

XXX 

Zilele treceau încet pentru el. La început, îndrăzni să-și imagineze 
că va primi o relicvă cu puterea de a răspunde rugilor creștine și de a- 
i milui pe cei năpăstuiţi de boală. O astfel de relicvă ar atrage pelerini 
și donatori din locuri îndepărtate. Mica abație ar deveni o mănăstire 
măreaţă și prosperă, iar stareţul ar fi... 

Pe măsură ce zilele deveneau săptămâni și săptămânile, luni, se 
forță să renunțe la vis. Aproape că abandonase speranţa când a fost 
chemat la cancelaria bisericească din Toledo. Sosise corespondența 
de la Roma, care era trimisă la Toledo de două ori pe an. Printre 
altele, conţinea un mesaj sigilat pentru părintele Sebastian Alvarez de 
la abația înălţării. 

Era cu totul neobișnuit ca un preot umil să primească epistole de la 
Sfântul Scaun. Episcopul Guillermo Ramero, care-i dădu scrisoarea, 
aștepta plin de curiozitate ca Sebastian să desfacă plicul și să-i 
dezvăluie conţinutul, așa cum ar fi făcut orice prelat supus. De aceea, 
a fost de-a dreptul furios când Alvarez luă pur și simplu misiva și pleca 
în grabă. 


11 


Abia când a fost singur, la el în abație, rupse sigiliul cu degete 
tremurătoare. 

înăuntru se afla un document intitulat Translatio Sanctae Annae şi, 
alunecând pe un scaun și citind buimac, padre Sebastian își dădu 
seama că era un istoric al rămășițelor pământești ale mamei Fecioarei 
Maria. 


Mama Fecioarei, evreica Chana, soţia lui loachim, murise la Nazaret 
și fusese înmormântată acolo, într-un cavou. Era venerată de creștini 
din cele mai vechi timpuri. La scurtă vreme după moartea ei, două 
verișoare, numite amândouă Maria, și o rudă mai îndepărtată pe 
nume Maximin plecaseră din Pământul Sfânt să răspândească 
învățătură lui lisus. Misionariatul lor era întărit de un cufăr din lemn, 
conținând mai multe relicve ale mamei Sfintei Fecioare. Cei trei au 
traversat Mediterana și au poposit la Marsilia, cele două femei 
stabilindu-se în două sate învecinate de pescari, în căutare de adepți. 
Din cauză că pe coastă se săvârșeau invazii frecvente, lui Maximin i-a 
fost încredinţată sarcina de a duce moaștele la loc sigur și el a mers 
până în orașul Apt, unde le-a depus într-un altar. 

Oasele sfinte rămaseră sute de ani la Apt. Apoi, în secolul al 
optulea, veni acolo omul numit de soldaţii lui Carolus Magnus - Carol 
cel Mare, regele francilor care citi uluit inscripţia de pe altar: „Aici zac 
rămășițele Sfintei Ana, mama slăvitei Fecioare Maria”. 

Regele războinic ridică oasele din pânza lor tocită, simțind prezența 
Domnului, strângând în mână obiecte ce îl legau fizic de Cristos. 

Le dădu câteva relicve prietenilor celor mai apropiaţi și luă cu el 
alte câteva, pe care le depuse la Aix-la-Chapelle. Porunci să se facă 
inventarul oaselor și-i înaintă Papei o copie, lăsându-le pe cele rămase 
în custodia episcopului de Apt și a succesorilor lui. In anul Domnului 
800, când geniul lui militar cucerise Europa apuseană și Carolus 
Magnus a fost încoronat ca Charlemagne, împăratul romanilor, chipul 
brodat al Sfintei Ana se distingea clar pe veșmintele lui monarhice. 

Restul relicvelor sfintei fuseseră luate din cavoul din Nazaret. Unele 
au fost depuse în altarele bisericilor din diferite ţări. Cele trei oase 
rămase i-au fost date în grijă Papei și zăcură peste o sută de ani în 
catacombele romane. |n anul 830, un hoţ de relicve pe nume 
Duesdona, diacon al bisericii romane, conduse un jaf la scară mare al 
catacombelor pentru a aproviziona două mănăstiri germane, din Fulda 
și Mülheim. Printre altele, vându rămășițele Sfinţilor Sebastian, 
Fabian, Alexandru, Emerentina, Felicia, Felicissimus și Urban, dar, nu 
se știe cum, trecu cu vederea cele câteva oase ale Sfintei Ana. Când 
autoritățile ecleziastice băgară de seamă ce se petrecuse, depozitară 


12 


relicvele sfintei într-un loc închis, unde rămaseră timp de secole, în 
praf și siguranţă. 

Părintele Sebastian era înștiințat acum că i se trimitea una din cele 
trei relicve preţioase de acolo. 


A mulțumit Domnului stând douăzeci și patru de ore în genunchi în 
capelă, fără mâncare și apa. Incercând să se ridice, nu-și mai simți 
picioarele, fiind dus în chilie de fraţii îngrijoraţi. Dar Dumnezeu îi dărui 
putere și porni cu documentul spre Juan Antonio și Garci Borgia. 
Indeajuns de impresionați, aceștia au fost de acord să sprijine făurirea 
unui relicvariu unde fragmentul sfânt avea să fie păstrat până la 
construirea unui altar. Chibzuiră cărui meșter să-i încredințeze 
asemenea sarcină și Juan Antonio a fost cel care sugeră că, pentru a 
duce treaba la bun sfârșit, Sebastian trebuia să-l angajeze pe Helkias 
Toledano, un argintar evreu cunoscut pentru desenele lui creative și 
execuţia rafinată. 

Argintarul și Sebastian se sfătuiră cu privire la alcătuirea 
relicvariului și negociară un preţ. Preotului chiar îi trecu prin minte că 
ar fi fost minunat să câștige un suflet prin lucrarea Domnului pe care 
o comandase acestui evreu. Cupa interioară, soclul pătrat și capacul 
urmau să fie din argint masiv, neted. Helkias propuse să filigraneze 
două siluete de femei din praf de argint. Avea să li se vadă numai 
spatele, grațios și feminin, al mamei în stânga, al fiicei, nu încă 
femeie, dar individualizată de aura din jurul capului. Peste toată cupa, 
Helkias va răspândi o sumedenie de plante care îi vor fi fost familiare 
Chanei: struguri și măslini, mandarine și curmali, smochini și spice. Pe 
cealaltă parte a cupei, semn al viitorului, încă necunoscut celor două 
femei, Helkias va dăltui crucea, simbolul religiei adorate la mult timp 
după moartea Chanei. La picioarele crucii se va afla Fiul, turnat în aur. 

Părintelui Sebastian îi era teamă că bogaţii donatori vor avea idei 
proprii și vor întârzia realizarea comenzii, dar, spre încântarea lui, Juan 
Antonio și Garci Borgia se arătară vădit impresionați de desenele lui 
Helkias și încuviinţară proiectul. 

După câteva săptămâni, deveni evident că viitorul promiţător al 
abației nu mai era un secret. Cineva - Juan Antonio, Garci Borgia sau 
poate evreul - se lăudase cu relicva. Sau poate cineva de la Roma 
vorbise necugetat; uneori, Biserica seamănă cu un sat. 

Oameni din comunitatea religioasă a orașului, care nu-i acordaseră 
atenție până atunci, îl priveau acum fix, dar observă că în ochii lor era 
ostilitate. Episcopul Guillermo Ramero veni la abație și inspecta 
capela, bucătăria și chiliile fraţilor. 

— Euharistia e trupul lui Cristos, îi spuse el lui Sebastian. Ce moaște 
sunt mai puternice decât asta? 


13 


— Niciuna, Excelenta voastră, rosti preotul smerit. 

— Dacă o relicvă a Sfintei Familii e dăruită orașului Toledo, ar trebui 
să revină episcopiei, nu unei biserici oarecare. 

De data asta, Sebastian nu mai răspunse, dar înfruntă privirea lui 
Ramero, fără nicio falsă umilinţă. Episcopul pufni și plecă, în mijlocul 
suitei lui. 

Inainte de a apuca să-i împărtășească noutăţile fratelui Julio, 
sacristanul află despre relicvă de la un văr de-al lui care lucra la 
cancelaria diocezei. In curând, deveni limpede că știau toţi, de la 
călugări până la ultimul novice. 

Vărul fratelui Julio le spuse că ordinele călugărești pregăteau 
măsuri drastice. Atât franciscanii, cât și benedictinii trimiseseră 
proteste energice la Roma. Cistercienii, ordin fondat pe cultul 
Fecioarei, erau furioși că o relicvă a mamei Ei era trimisă altui ordin și 
angajaseră un avocat să le pledeze cauza la Sfântul Scaun. 

Chiar și în sânul ordinului Sf. leronim, căruia îi aparținea abația, se 
vorbea că o astfel de relicvă nu ar trebui trimisă unui lăcaș atât de 
modest. 

Padre Sebastian și fratele Julio înțelegeau că, dacă lucrurile n-ar fi 
mers bine cu transportul și primirea relicvei, abația lor ar fi fost într-o 
situație precară. De aceea, petrecură ore în șir îngenuncheaţi în 
rugăciune. 


În cele din urmă, într-o zi caldă de vară, un bărbat voinic și bărbos, 
îmbrăcat ca un peon sărac, veni la abația înălțării. Sosi la servirea 
supei de milostenie, pe care o primi la fel de nerăbdător ca și ceilalţi 
sărmani. După ce o înghiţi până la ultima picătură, întrebă de 
părintele Sebastian și, rămânând singuri, dezvălui că era padre Tullio 
Brea de la Sfântul Scaun al Romei, transmițând binecuvântarea 
Eminenţei sale, cardinalul Rodrigo Lancol. Apoi scoase din traista 
zdrențuită o cutie de lemn. Deschizând-o, padre Sebastian văzu o 
legătură parfumată din mătase sângerie, unde se afla bucăţica de os 
atât de mult așteptată. 


Părintele din Roma rămase cu ei doar până când se stinseră cele 
mai exultante acorduri vesperale ce răsunaseră vreodată la abația 
înălțării. Abia se termină slujba și padre Tullio își văzu de drum în 
noapte, la fel de discret cum venise. 

In perioada următoare, părintele Sebastian se gândi cu tristețe la 
cât de liber să-l servească pe Dumnezeu se simte cel ce cutreieră 
lumea deghizat. Admira istețimea de a trimite un premiu atât de 
râvnit printr-un mesager solitar și umil și transmise evreului Helkias, 


14 


sugerându-i să trimită relicvariul, când va fi gata, printr-un singur 
purtător, după căderea nopţii. 

Helkias a fost de acord și își trimise fiul, așa cum Domnul îl 
trimisese pe Fiul Lui, și cu același rezultat. Meir era evreu și de aceea 
nu putea pătrunde în paradis, dar padre Sebastian se rugă pentru 
sufletul lui. Omorul și jaful îi dezvăluiră cât de asediați erau protectorii 
relicvelor și se rugă și pentru succesul medicului căruia îi încredințase 
o misiune plăcută Domnului. 


15 


Capitolul Trei 


UN EVREU CREȘTIN 


Părintele stareţ făcea parte din categoria aceea periculoasă de 
oameni, înţelepţi și totuși nebuni, își spunea Bernardo înciudat, 
îndepărtându-se călare. El știa bine că, fiind evreu convertit, era 
foarte puţin probabil să afle ceva de la evrei sau de la creștini, fiindcă 
era disprețuit de practicanţii ambelor religii. 

Bernardo cunoștea istoria familiei Espina. Legenda povestea că 
strămoșul lor care se stabilise primul în Peninsula Iberică fusese preot 
al templului lui Solomon. Familia Espina și altele de același fel 
supravieţuiseră invaziilor vizigote și stăpânirilor ce se perindaseră, 
creștine sau maure. Respectaseră întotdeauna cu scrupulozitate legile 
monarhiei și ale naţiunii, așa cum indicaseră rabinii lor. _ 

Evreii ocupaseră cele mai înalte poziţii în societatea spaniolă. li 
serviseră pe regi ca viziri și se străduiseră să-și facă datoria ca medici 
sau ambasadori, cămătari și finanţatori, colectori de impozite și 
negustori, fermieri și meșteșugari. Totodată, aproape fiecare 
generaţie trecuse prin măceluri săvârșite de gloată și încurajate activ 
sau pasiv de biserică. 

— Evreii sunt periculoși și influenţi și îi fac pe bunii creștini să se 
îndoiască, îi spusese cu severitate lui Bernardo preotul care îl 
convertise. 


Timp de secole, dominicanii și franciscanii incitaseră clasele de jos - 
cărora le spuneau pueblo menudo, „popor mărunt” - împingându-le 
câteodată să-și reverse furia asupra evreilor. De la omorurile în masă 
din 1391 - când cincizeci de mii de evrei au fost uciși - sute de mii de 
evrei îl acceptaseră pe Cristos, singura convertire pe scară largă din 
istoria lor. Unii o făcuseră pentru a-și salva viața, alţii ca să avanseze 
în carieră într-o societate ostilă. 

Unii, ca Espina, îl primiseră cu adevărat pe lisus în inima lor, dar 
mulți alți catolici înregistrați continuaseră să-l adore în taină pe 
Dumnezeul Vechiului Testament, în așa măsură încât papa Sixtus al 
IV-lea aprobă în 1478 fondarea sfintei Inchiziţii, cu menirea de a-i 
descoperi și distruge pe creștinii prefăcuţi. 


16 


Espina îi auzise pe unii evrei numindu-i pe convertiți /os Marmnos, 
„scroafele”, pe motiv că erau condamnaţi să rămână în mocirlă și să 
nu mai învie la Judecata de Apoi. Mai caritabili, alţii îi numeau pe 
convertiți Anusim, „Cei Siliţi”, înțelegând că Domnul îi iartă pe cei 
constrânși de nevoia de a supraviețui. 

Espina nu era printre cei constrânși. Fusese intrigat de lisus încă din 
copilărie, zărind silueta crucificată prin ușa întredeschisă a unei 
catedrale. Tatăl lui și ceilalţi evrei îi spuneau „spânzuratul”. Ca tânăr 
ucenic în ale medicinei, căutând să aline suferinţele, fusese receptiv 
la suferinţa lui Cristos, iar interesul lui iniţial se transformase treptat 
în credinţă arzătoare și ajunsese dorinţă de puritate creștină, de a 
atinge starea de graţie. 

Ajungând la credință, se îndrăgosti de dumnezeul lui. Găsea că 
dragostea sa era mult mai puternică decât a unuia născut creștin. Nici 
pasiunea pentru lisus a lui Saul din Tars nu putea să fi fost mai mare 
decât a lui, mai înflăcărată decât orice tânjire a bărbatului pentru o 
femeie. 

Se convertise în cel de-al douăzeci și doilea an al vieţii lui, la un an 
după ce devenise medic cu drepturi depline. Familia îi fusese îndoliată 
și, recitase Kadiș-ul, de parcă ar fi murit. Tatăl lui, Jacob Espina, 
cândva mândru de el și atât de drăgăstos, trecuse pe lângă fiu, în 
piață, fără să-l bage în seamă, ignorându-i salutul. Pe atunci, Jacob 
Espina intrase în ultimul an al vieţii. Când Bernardo află ca-i murise 
tatăl, acesta era înmormântat de o săptămână. Espina plătise o slujbă 
pentru sufletul lui, dar nu putuse rezista să nu-i recite și Kadiș-ul, 
singur în dormitor și plângând, fără prezenţa calmantă a congregaţiei 
rituale. 

Convertiţii bogaţi sau realizaţi au fost acceptaţi de nobilime și de 
clasa de mijloc și mulţi s-au căsătorit cu femei din familii creștine. Și 
Bernardo Espina se însură cu Estrella de Aranda, fiica unei familii 
nobile. În prima izbucnire a entuziasmului, sperase împotriva rațiunii 
că și pacienţii îl vor primi ca pe un coreligionar, un „evreu desăvârșit”, 
care le acceptase Mântuitorul. Totuși, nu a fost surprins că era 
dușmănit în continuare din cauză că era evreu. 

Când tatăl lui era tânăr, magistraţii din Toledo legiferaseră un 
statut: „Declarăm ca așa-numiții convertiți, progenituri ale perverșilor 
strămoși evrei, vor fi prin lege infami și dizgraţiaţi, nedemni de a 
ocupa orice funcţie publică sau de a căpăta vreun privilegiu în orașul 
Toledo și teritoriile aferente acestuia, nu vor fi garanţi la jurăminte 
sau notari și nu vor avea niciun fel de autoritate asupra creștinilor 
adevăraţi ai sfintei biserici catolice.” 

Bernardo trecu pe lângă diverse comunităţi religioase, unele puțin 
mai mari decât parohia abației înălţării, altele cât niște sate mici. În 


17 


timpul monarhiei catolice, slujirea bisericii devenise populară. 
Segundones, fii mai tineri ai familiilor nobile, excluși de la moștenire 
prin legea majoratului, se îndreptară spre viaţa religioasă, siguri că 
vor avansa rapid, datorită relaţiilor de familie. Aceleași familii își 
trimiteau adesea și fiicele mai mici la călugărie, pentru că li se 
pretindea o dotă uriașă la căsătoria primei născute. Vocaţia religioasă 
îi atrăgea și pe ţăranii cei mai săraci, a căror singură șansă de a scăpa 
de servitute și înfometare era intrarea într-un puternic ordin monahal. 
Numărul mare de grupuri religioase dusese la o competiţie crudă și 
urâta pentru sprijin financiar. Relicva Sfintei Ana ar fi putut consolida 
abația înălțării, dar stareţul îi spusese lui Bernardo că puternicii 
benedictini complotau deja; la fel și dârjii franciscani și cine știe câţi 
alţii, dornici să lupte pentru posesia unei relicve a Sfintei Familii. Lui 
Espina îi venea greu să se gândească că putea fi prins la mijloc în 
această dispută și zdrobit la fel de ușor ca bietul Meir Toledano. 


începu prin a încerca să reconstituie mișcările tânărului de dinainte 
de a fi ucis. 

Casa argintarului Helkias se înălța într-un grup de clădiri ridicate 
între două sinagogi. Sinagoga principală fusese de mult preluată de 
sfânta biserică și evreii își ţineau acum slujbele în sinagoga Samuel 
ha-Levi, a cărei splendoare amintea de timpuri mai bune pentru 
comunitatea lor. 

Grupul iudaic era destul de restrâns pentru ca toți să-i cunoască pe 
apostaţi, pe cei care doar pretinseseră că se convertesc și pe cei care 
rămăseseră evrei. Dacă se putea, aceștia din urmă nu făceau afaceri 
cu un nou convertit la creștinism. Totuși, cu patru ani înainte, Helkias 
ceruse disperat sfatul doctorului Espina. 

Soţia lui, Esther, o femeie sârguincioasă, născută într-o familie de 
mari rabini, Saloman, începuse să-și piardă puterile și argintarul se 
gândise doar la salvarea mamei celor trei fii ai lui. Bernardo se luptase 
din greu pentru ea, încercând tot ce știa și rugându-se la Cristos 
pentru sănătatea femeii, așa cum și Helkias se ruga la lehova. Dar n-o 
putuse salva pe soţia lui Helkias, fie ca Domnul să aibă milă de 
sufletul ei nemuritor. 


Acum se zorea spre nefericita casă a lui Helkias, știind că în curând, 
doi călugări de la abația înălțării aveau să aducă pe un asin cadavrul 
primului născut. 

Generaţiile anterioare de evrei, care înălțaseră cu secole în urmă 
sinagogile, ascultaseră străvechile precepte de a construi lăcașele de 
rugăciune în cel mai înalt punct posibil al teritoriului comunităţii. 


18 


Aleseseră locurile în vârful unor stânci masive și ascuţite, cu vedere 
spre râul Tagus. 

lapa lui Bernardo se smuci nervoasă pe marginea falezei abrupte. 

Maică sfântă! gândi el, trăgând hăţurile. Calul se redresă și Espina 
zâmbi, rostind cu glas tare: 

— Bunica Mântuitorului! uimit de toate cele întâmplate. 

Și-l imagina pe Meir ben Helkias acolo, așteptând nerăbdător 
căderea nopţii. Nu credea că tânărului îi fusese teamă de stânci. 
Bernardo își amintea multe asfinţituri când stătuse și el acolo cu tatăl 
lui, Jacob Espina, scrutând pe bolta apropiată apariţia primelor trei 
stele, care marcau începutul sabatului. 

Goni gândul, așa cum trebuia să facă atunci când venea vorba 
despre trecutul lui iudaic. 

Işi dădu seama cât de istet fusese Helkias, trimițând un adolescent 
de cincisprezece ani să livreze singur relicvariul. Un oștean înarmat ar 
fi semnalat comoara tuturor bandiţilor din jur. Un băiat cu o boccea, în 
întuneric, avea o șansă mai bună. 

Dar nu destul de bună, după cum se dovedise. 


Descălecă și conduse calul pe poteca stâncoasă. Chiar pe margine 
era o colibă din piatra, construită de soldaţii romani cu mult timp în 
urmă; de acolo îi aruncau pe prizonierii condamnaţi la moarte. În 
depărtare, jos, râul șerpuia cu o frumuseţe neștiutoare printre stânci 
și un deal de granit. Băieţii din Toledo se fereau de locul acesta 
noaptea, pretinzând că de aici se aud vaietele morților. 

Cobori pe poteca din stâncă până când căderea se transformă într- 
o pantă rezonabilă, se dădu jos de pe cal și cobori mereu, până la 
marginea apei. Podul Alcantara nu era locul lui de trecere și probabil 
nu fusese nici al lui Meir ben Helkias. Puțin mai în josul apei, Bernardo 
ajunse la vadul pe unde probabil că traversase și băiatul și încălecă 
din nou. Pe malul opus, găsi poteca spre abația înălțării. Puțin mai 
departe erau pământuri mănoase, dar aici solul era sărac și arid, bun 
doar pentru pășunat cu măsură. In curând auzi tălăngi și behăit și 
dădu de o turmă mare de oi păscând iarba puţină, sub paza unui 
bătrân pe care-l cunoștea, Diego Diaz. Păstorul avea o familie aproape 
la fel de numeroasă ca și turma lui și Espina îi tratase multe rude. 

— Bună ziua, señor Bernardo. 

— Bună ziua, señor Diego, descălecă Espina. j 

Lăsă calul să pască puţin și schimbă câteva vorbe cu păstorul. În 
fine, îl întrebă ce-l interesa: 

— Cunoști un băiat pe nume Meir, fiul evreului Helkias? 

— Da, señor. Nepotul lui Aron Toledano lăptarul, băiatul ăla? 

— Da. Când l-ai văzut ultima dată? 


19 


— leri seara, devreme. Ducea bucăţile de brânză făcute de unchiul 
lui și pentru un sueldo mi-a vândut niște brânză de capră pe care am 
mâncat-o de dimineaţă. Ce brânză! Imi pare rău că n-am luat două 
bucăţi, da de ce-l căutaţi? A făcut ceva rău? 

— Nu, deloc. 

— Nici eu nu ziceam. Nu e rău deloc, mucosul ăla evreu. 

— Au mai fost și alţii pe aici aseară? întrebă Espina și păstorul îi 
spuse că la scurtă vreme după ce băiatul plecase, trecuseră doi 
călăreţi, gata să-l doboare, dar nu strigaseră și nu-i spuseseră nimic. 

— Doi, zici? 

Știa că bătrânul era de încredere. Bucuros că, deși erau înarmați, 
călăreţii nu-i furaseră niciun miel, păstorul trebuie să-i fi observat 
atent. 

— Era noapte cu lună. Unul era înarmat, sigur cavaler, fiindcă avea 
zale fine. Și un preot sau călugăr, nu i-am observat culoarea sutanei. 
Preotul avea un chip de sfânt, adăugă el după o ezitare. 

— Cu ce sfânt semăna? 

— Cu niciunul anume, se oţări păstorul. Vreau să zic că avea chip 
frumos, atins de Dumnezeu. Trăsături sfinte, întări și își făcu o cruce, 
apoi mormăi îndemnându-și câinele după patru oi care o luaseră 
razna. 

Curios, se gândi Bernardo. Un chip atins de Dumnezeu? își recuperă 
calul și încălecă: 

— Domnul Cristos cu tine, señor Diaz. 

Bătrânul îi aruncă o privire ironică: 

— Domnul Cristos cu tine, señor Espina. 

XXX 

La scurtă distanţă de oile care își căutau mult hrana, pământul 
devenea mai gras și mai mănos. Bernardo trecu printre vii și ogoare. 
Pe câmpul de lângă crângul de măslini al abației se opri și descalecă, 
legând calul de un tufiș. 

larba era strivită și culcată de copite. Se părea că păstorul avusese 
dreptate numărând doi călăreți. 

Cineva aflase de însărcinarea primită de argintar. Știau că Helkias e 
pe cale de a-și încheia munca și îi păziseră casa, așteptând livrarea. 

Aici avusese loc lupta. 

Strigătele lui Meir nu putuseră fi auzite. Crângul de măslini închiriat 
de abație se afla în câmp, într-o zonă nelocuită, aflată la o bucată 
bună de drum de comunitatea religioasă. 

Sânge. Aici băiatul fusese rănit de o lance. î 

Bernardo parcurse încet porțiunea cu iarbă strivită. II culcaseră pe 
Meir ben Helkias în faţa cailor ca pe o vulpe, împungându-l în spate. 


20 


Aici îi luaseră sacul de piele. Alături, pline de furnici, erau două 
bucăţi albe de brânză din cea descrisă de Diego - pretextul de a se 
afla pe malul acela al râului. Una era intactă, cealaltă fusese zdrobită, 
parcă de o copită mare. 

De aici îl abătuseră de pe potecă, în umbra măslinilor. Și unul sau 
poate amândoi îl violaseră. 

Apoi îi tăiaseră gâtul. 

Bernardo simţi o amețeală și o stare de leșin. 

Nu lăsase în urmă atât de mult copilăria lui evreiască încât să uite 
teama, groaza de străini înarmaţi, sentimentul de teroare datorat 
ororilor din trecut. Toate îi erau încă vii în minte. 

Pentru o clipă, deveni una cu băiatul. li auzi. li mirosi. Simţi umbrele 
uriașe și amenințătoare ale nopţii, caii enormi venind spre el prin 
întuneric. 

Ințepăturile crude și tăioase. Violul. 

Redevenind medic, Bernardo se clătină sub soarele ce cobora și își 
căută scăparea încălecând. Nu credea că va auzi sufletul lui Meir ben 
Helkias strigând, dar nu dorea să se mai afle aici la căderea nopții. 


21 


Capitolul Patru 


INTEROGATORIUL 


Espina își dădu repede seama că nu putea strânge decât foarte 
puţine informaţii legate de moartea băiatului evreu și de jaful comis. 
Aproape tot ce știa se datora examinării cadavrului, discuţiei cu 
bătrânul păstor și cercetării de la locul crimei. Era evident doar că, 
după o săptămână de umblat și pus întrebări, își neglijase pacienţii și 
se adânci bucuros în rutina zilnică și sigură a profesiei lui. 

La nouă zile după ce fusese chemat la abația înălţării, hotărî să-i 
facă o vizită părintelui Sebastian. li va spune puţinul pe care reușise 
să-l afle și cu asta se va termina. 

Ultimul pacient al zilei era un bătrân care avea probleme de 
respiraţie, deși era o zi răcoroasă și proaspătă, o întrerupere 
binevenită în șirul de momente toride ale verii. Trupul slab al 
pacientului era degradat și avea probleme mai mari decât 
sensibilitatea la vreme. Pe piept avea pielea subţire și tăbăcită; 
dedesubt, i se auzea zgomotul înfundat al plămânilor plini cu puroi. 

Punându-și urechea pe pieptul lui, Espina auzi șuieratul întretăiat. 
Era aproape sigur că bătrânul era pe moarte, dar nu era dispus să 
accepte faptul imediat. 

Căută în leacurile lui o infuzie care să-i îndulcească suferinţa; chiar 
atunci, în curtea cabinetului intrară degajat doi oameni înarmați. 

Spuseră că erau soldați ai a/guacilului, vătaful din Toledo. 

Unul era scund, cu pieptul umflat și cu un aer oficial: 

— Vii cu noi acum, Bernardo Espina. 

— Ce doriţi de la mine, señor? 

— Biroul Inchiziției te convoacă. 

— Inchiziția? căută Bernardo să rămână calm. Prea bine. Așteptaţi, 
vă rog, afară. Voi termina foarte curând cu domnul acesta. 

— Nu, vii imediat, zise cel mai înalt liniștit, dar și mai autoritar. 

Espina știa că Juan Pablo, omul bun la toate, sporovăia cu fiul 
bătrânului în hambarul clădirii. Se duse la ușă și-l strigă: 

— Du-te acasă la señor și spune-i că doresc ceva răcoritor pentru 
vizitatori. Pâine cu ulei și miere și vin rece. 


22 


Oamenii vătafului schimbară priviri și cel mai scund dădu din cap. 
Faţa tovarășului lui nu-și schimbă expresia, dar nici el nu făcu vreo 
obiecție. 

Espina puse infuzia bătrânului într-un vas de ceramică pe care-l 
astupă. Tocmai îi dădea ultimele instrucţiuni fiului pacientului când 
Estrella sosi grăbită, urmată de servitoarea cu gustările. 

Când îi spuse, trăsăturile soţiei părură că împietresc: 

— Ce-ar putea avea Inchiziția cu tine, dragul meu? 

— Fără îndoială, au nevoie de un medic, spuse el, calmând-o și 
calmându-se și pe el. 

In timp ce soldaţii mâncau, Juan Pablo înșeuă calul lui Espina. 

Copiii erau la casa unui vecin, la catehismul săptămânal predat de 
un călugăr. li păru bine că nu-l vedeau plecând flancat de doi oameni 
înarmați. 


Clerici în robe negre se deplasau pe coridorul unde a fost lăsat să 
aștepte. Espina se așeză pe o bancă de lemn, printre alţii. Din când în 
când, un bărbat sau o femeie, albi la fața, erau duși înăuntru sub pază 
sau câte cineva era escortat pe coridor și înghiţit de clădire. Niciunul 
dintre cei plecați de pe banca nu se mai întoarse. 

Espina a fost lăsat să aștepte până când se aprinseră torțele de 
seară. 

La o măsuţă stătea un paznic. Se duse la el și-l întrebă cine îl 
chemase, dar omul îl privi fără expresie și îi făcu semn să treacă la loc 
pe bancă. 

Totuși, după un timp, veni alt soldat și îl întrebă pe cel de la masă 
despre cei care așteptau. Espina îi văzu uitându-se la el. 

— Ala e la fratele Bonestruca, îl auzi pe cel de la masă. 


Toledo devenise un oraș populat, dar Espina era născut acolo și 
trăise acolo toată viaţa și - după cum sublimase padre Sebastian - ca 
medic, îi cunoștea bine atât pe oamenii de rând, cât și pe cei din 
cadrul clerului. 

Dar numele fratelui Bonestruca îi era străin. 

În sfârșit, un soldat veni și îl conduse afară din coridor. Urcă nişte 
trepte de piatră și traversă alte coridoare prost luminate, la fel cu cel 
din care plecaseră și, în fine, intrară într-o chilie unde un frate aștepta 
la lumina unei torţe. 

Călugărul fusese numit de curând în parohie, pentru că nu încăpea 
îndoială că Espina nu l-ar fi uitat dacă l-ar fi văzut până atunci pe 
stradă. 

Era un bărbat înalt cu trăsături tipic spaniole, care atrăgeau; se 
strădui să nu se holbeze prea tare. Observă totuși o coamă deasă de 


23 


păr negru, lung și tăiat neregulat, o frunte largă, sprâncene negre și 
ochi mari, căprui. Nasul drept și îngust, gura bine marcată, cu buze 
subţiri și o bărbie dreaptă, ușor despicată de o adâncitură. 

Dacă ar fi fost întâlnite separat, pe alte feţe, aceste trăsături n-ar fi 
meritat nicio atenţie. Dar la omul acesta se combinau într-un mod cu 
totul extraordinar. 

Aerul călugărului nu semăna cu cel al icoanelor reprezentându-l pe 
lisus, așa cum le văzuse Espina. Era un chip oarecum feminin, 
izvorând din componente de o frumusețe masculină și totuși, prima 
reacţie a lui Espina a fost una de spaimă și venerație. 

O faţă de sfânt, spusese bătrânul Diego Diaz. Despre părintele 
acesta vorbise, nu avea nici cea mai mică îndoială. 

Bonestruca era departe de a face paradă de înfățișarea lui chipeșă; 
la prima vedere, chipul lui răspândea calm și îngăduinţă, transmițând 
mesajul că o asemenea armonie fizică reflecta chiar esența bunătăţii 
dumnezeiești. 

Dar când îl privi în ochi, Espina a fost purtat într-un loc 
înspăimântător și rece. 

— Ai umblat prin oraș și ai pus întrebări despre un relicvariu furat 
de curând de la evreul Helkias. De ce te interesează chestiunea asta? 

— Eu... Adică, părintele stareţ Sebastian Alvarez... 

Espina ar fi vrut să se uite oriunde în afară de ochii sfredelitori ai 
acestui călugăr ciudat, dar era forțat să-l privească: 

— M-a rugat să cercetez furtul relicvariului și... moartea băiatului 
care-l aducea. 

— Și ce ai aflat? 

— Băiatul era evreu, fiul argintarului. 

— Da, am auzit. 

Vocea fratelui era mai blândă decât privirea... încurajatoare, 
aproape prietenoasă, se gândi Espina cu speranţă. 

— Și altceva? 

— Altceva nimic, preacuvioase părinte. 

Pieptul fratelui Bonestruca era ascuns de cutele robei, dar i se 
vedeau degetele lungi și spatulate, cu smocuri fine de păr negru între 
încheietura din mijloc și bază. 

— De când ești medic? 

— De unsprezece ani încoace. 

— Ai ucenicit aici? 

— Da, aici în Toledo. 

— Cu cine? 

Lui Espina i se uscă gura: 

— Cu maestrul Samuel Provo. 


24 


— A, Samuel Provo. Până și eu am auzit de el, spuse blând 
călugărul. Un doctor mare, nu? 

— Da, un bărbat renumit. 

— Era evreu. 

— Da. 

— Câţi copii a circumscris, după presupunerile dumitale? Espina 
clipi: 

— Nu făcea circumcizii. 

— Câţi prunci circumcizi dumneata pe an? 

— Nici eu nu fac circumcizii. 

— Hai, hai, spuse răbdător călugărul. Câte operaţii de-astea ai 
făcut? Nu evreilor, dar poate maurilor? 

— Niciodată... Am operat de câteva ori de-a lungul timpului... Când 
pielea nu este spălată bine și regulat, știți, se inflamează câteodată. 
Apare puroi și ca să corectez... Ei... Atât maurii, cât și evreii au preoții 
lor care fac treaba cealaltă, cu riturile religioase. 

— Dumneata n-ai spus rugăciuni când ai făcut operaţiile astea? 

— Nu. 

— Nici măcar Tatăl Nostru? 

— Mă rog zilnic să nu le fac rău pacienţilor mei, ci doar bine, Sfinţia 
ta. 

— Eşti căsătorit, señor? 

— Da. 

— Numele soției? 

— Señora Estrella de Aranda. 

— Copii? 

— Trei. Două fiice și un fiu. 

— Soţia și copiii sunt catolici? 

— Da. 

— Dumneata ești evreu. Nu este așa? 

— Nu! De unsprezece ani sunt creștin devotat! 

Chipul din fața lui era atât de frumos, încât făcea și mai 
insuportabilă privirea ochilor de oțel. Aveau o lucire de cinism ochii 
aceia, detectând toate slăbiciunile și păcatele lui Espina. 

Privirea săpă adânc în sufletul lui. Apoi, șocant, călugărul bătu din 
palme, chemând paznicul de afară. 

Bonestruca făcu o mișcare ușoară cu mâna: 

— la-l. 

Întorcând-se să plece, Bernardo îi văzu picioarele îngrijite în 
sandale, zvelte și cu degete proporţționate. 

Soldatul îl conduse înapoi pe coridoare și coborâră treptele. 

Doamne lisuse, știi că am încercat. Tu știi... 


25 


Espina știa că în pântecul clădirii erau celule și săli de interogatoriu. 
Știa că aveau un grătar numit porto, un cadru triunghiular de care-i 
legau pe prizonieri. De câte ori se învârtea un scripete, alte încheieturi 
din corp erau dislocate. Și mai aveau un obiect toca pentru tortura 
apei. Capul prizonierului era ţinut într-o troacă scobită. | se vâra o 
cârpă pe gât și apoi se turna apă pe ea, blocându-i traheea și nările 
până când sufocarea îl determina să mărturisească sau până când 
murea. 

lisuse, te rog... Te implor... 

Poate a fost auzit. Ajungând la ieșire, soldatul îi făcu semn să iasă 
și Espina plecă singur spre locul unde își legase calul. 

Plecă la pas, luptând să-și recapete cumpătul până acasă, pentru a 
o putea liniști pe Estrella fără să plângă. 


26 


Partea a Doua 


AL DOILEA FIU 


Toledo, Castilia 
30 martie 1492 


27 


Capitolul Cinci 


IONA BEN HELKIAS 


— Merg cu Eleazar la râu, poate prindem ceva pentru cină. Da, 
Abba!? 

— Ai terminat lustruitul? 

— Aproape tot e terminat. 

— O treabă nu e terminată până nu e terminată. Trebuie să 
lustruiești tot, spuse Helkias, pe tonul sumbru care-l rănea 
întotdeauna pe lona. 

Uneori ar fi vrut să privească drept în ochii distanţi ai tatălui lui și 
să-i spună: Meir a murit, dar eu și Eleazar suntem aici. Noi trăim. 

Nu-i plăcea să lustruiască argintul. Mai avea o jumătate de duzină 
de obiecte mari și își înmuie cârpa în unsoarea puturoasă, un amestec 
gros de gunoi de păsări și urină, și se apucă de frecat. 

Simţise timpuriu gustul amărăciunii, la moartea mamei, și-i fusese 
greu când Meir fusese ucis, pentru că era deja mare, trecut de 
treisprezece ani, și înțelesese mai bine caracterul definitiv ai unei 
astfel de pierderi. 

La doar câteva luni de la moartea lui Meir, lona fusese chemat la 
adunare, să recite din Tora și să devină oficial membru al 
congregațţiei. Adversităţile îl maturizaseră de timpuriu. Tatăl, care i se 
păruse până atunci înalt și puternic, era mai mic în ochii lui și lona nu 
știa cum să umple spaţiul golit de durerea lui Helkias. 

Nu știau nimic în legătură cu asasinarea fratelui lui. La câteva 
săptămâni după tragedia cu Meir, Helkias Toledano auzise vorbe că 
doctorul Espina umbla prin oraș, interesându-se de evenimentele care 
duseseră la moartea fiului lui. Helkias îl luase pe lona cu el și plecase 
să discute cu Espina, dar găsiră casa acestuia abandonată și pe Juan 
Pablo, fostul servitor al medicului, ducând la el acasă mobila rămasă, 
o masă și câteva scaune. Juan Pablo le spuse că doctorul și familia lui 
plecaseră. 

— Unde s-au dus? 

— N-am știre, clătină omul din Eap. 


1 În ebraică= tată (n.t.) 


28 


Helkias merse atunci la abația înălţării să-l caute pe padre 
Sebastian, dar ajungând, i se păru un moment că rătăcise drumul. În 
poartă se înșirau căruţe și cabriolete. Alături, trei femei tescuiau 
struguri negri într-un jgheab mare. Prin ușa deschisă a fostei capele, 
Helkias văzu coșuri cu măsline și alţi struguri. 

Intrebându-le pe femei unde se mutase abația, una dintre ele îi 
spuse că abația înălțării fusese închisă și ordinul sfântului leronim îi 
închiriase proprietatea stăpânului lor, un fermier. 

— Dar părintele Sebastian, starețul? întrebase. 

Femeia îi zâmbise, clătinând din cap și ridicând din umeri, fără să 
se oprească din tescuit. 


lona încercase din greu să preia îndatoririle fratelui mai mare, dar 
vedea limpede că nu va putea ocupa niciodată locul lui Meir. Nici ca 
ucenic argintar, nici ca fiu, nici ca frate, în niciun fel. Opacitatea din 
ochii tatălui îl întărea în propria lui suferință. Deși trecuseră de trei ori 
zilele Paștilor de când murise Meir, casa și atelierul lui Helkias erau 
încă îndoliate. 

Unele obiecte pe care le lustruia erau deosebit de patinate, niște 
carafe de vin, dar nu avea motiv să se grăbească, pentru că tatăl lui 
păru să-și amintească deodată rugămintea de acum o jumătate de 
oră: 

— Nu mergi la râu. Găsește-l pe Eleazar și ai grijă să staţi amândoi 
pe lângă casă. Nu e momentul potrivit ca un băiat evreu să umble 
razna. 


lona fusese nevoit să-și asume în locul lui Meir răspunderea pentru 
Eleazar, un băiețel de șapte ani, calin și cu obraji fragezi. li spunea 
povești despre fratele lor mai mare, ca să nu-l uite și uneori lua 
chitara maură a lui Meir și cântau amândoi cântece. li promise lui 
Eleazar că-l va învăţa să cânte la chitară, cum îl învățase și Meir pe el. 
Eleazar voi să-l învețe când îl găsi jucându-se de-a războiul cu pietre și 
nuielușe, la streașină casei, dar lona clătină din cap. 

— Mergi la râu? întrebă frățiorul. Vin și eu? 

— Avem treabă, zise lona, imitând inconștient tonul tatălui, și îl luă 
pe băieţel în atelier. 

Stăteau amândoi într-un colț și lustruiau argintul când intrară 
rabinul José Ortega și David Mendoza. 

— Ce e nou? întrebă Helkias și señor Mendoza clătină din cap. 

Era un bărbat puternic, de vârstă mijlocie, cu niște dinţi lipsă și un 
ten pătat; constructor de case. 

— Nu e bine, Helkias. Nu mai suntem în siguranţă în oraș. 


29 


Cu trei luni înainte, Inchiziția executase cinci evrei și șase 
convertiți. Fuseseră acuzaţi de a fi săvârșit cu unsprezece ani în urmă 
o vrajă, folosind o ostie furată și inima unui băiat creștin crucificat cu 
scopul de a băga nebunia în bunii creștini. Deși băiatul nu fusese 
identificat - nu dispăruse niciun copil creștin - detalii ale presupusei 
crime fuseseră smulse de la acuzaţi prin torturi crunte și toţi fuseseră 
arși în piaţă, inclusiv corpurile celor trei care muriseră înainte de 
autodafe. 

— Unii se roagă deja la copilul „martirizat”. Ura lor otrăvește aerul, 
spuse Mendoza apăsat. 

— Trebuie să apelăm la Majestăţile lor pentru protecţie, vorbi rabi 
Ortega. 

Era scund și costeliv, cu o spumă de păr alb. Oamenii zâmbeau 
văzându-l cum se împleticea la sinagogă sub greutatea sulurilor Torei, 
pe care congregația trebuia să le atingă și să le sărute. Cei mai mulţi îi 
respectau, dar Mendoza nu era de acord cu el acum. 

— Regele e om și rege, are simpatii și preferințe, dar regina Isabela 
s-a întors împotriva noastră în ultima vreme. A fost crescută în izolare 
și educată de clerici, care i-au modelat mintea. Tomâs de 
Torpuemada, marele inchizitor, să dea Domnul să piară, a fost 
duhovnicul Isabelei în copilărie și are o mare influenţă asupra ei. Mi-e 
teamă de ce ne așteaptă, dădu el din cap. 

— Trebuie să avem credință, prietene David, spuse rabi Ortega. 
Trebuie să mergem la sinagogă și să ne rugăm împreună. Domnul ne 
va auzi strigătul. 

Băieţii se opriră din lustruit. Eleazar era tulburat de tensiunea de pe 
fețele adulţilor și de teama evidentă din vocile lor: 

— Ce zic? îi șopti lui lona. 

— Mai târziu. Îţi spun mai târziu, îi întoarse fratele lui șoapta, deși 
nici el nu era sigur că înţelegea exact despre ce era vorba. 

XXX 

A doua zi dimineață, în piața municipală din Toledo apăru un ofițer 
de armată. Era însoţit de trei trompetiști, doi magistrați locali și doi 
oameni înarmaţi ai primarului și citi o proclamaţie prin care evreii erau 
înștiințaţi că, în ciuda îndelungatei lor vieţuiri în Spania, li se poruncea 
să părăsească ţara până la sfârșitul a trei luni. Regina îi alungase deja 
pe evrei din Andaluzia în 1483. Acum li se poruncea să părăsească 
toate provinciile regatului spaniol: Castilia, Leon, Aragon, Galicia, 
Valencia, principatul Cataloniei, statul feudal Vizcaya și insulele 
Cerdeña, Sicilia, Mallorca și Menorca. 

Proclamaţia a fost ţintuită pe un perete. Rabi Ortega a copiat-o cu o 
mână ce tremura atât de tare încât i-a fost greu să-i distingă vorbele 


30 


când a citit-o în adunarea celor treizeci de fruntași ai comunității 
iudaice. 

— „Toţi evreii și evreicele, de orice vârstă ar fi, care trăiesc, 
locuiesc sau se adăpostesc în numitele provincii și domenii... nu vor 
încerca să se întoarcă sau să rămână să trăiască în ele, ca locuitori, 
călători sau în orice alt fel, sub pedeapsa cu moartea... Și poruncim și 
oprim orice persoană din numitele provincii sau domenii de a îndrăzni, 
pe faţă sau în ascuns, să primească, adăpostească, ocrotească sau 
apere un evreu sau evreică... sub pedeapsa lipsirii de proprietăţi, 
vasali, castele și toate celelalte bunuri.” 

Creștinii erau avertizaţi solemn să nu încerce sentimente de 
compasiune. Li se interzicea „să vorbească și să comunice... cu 
evrei”, sau „să-i primiţi în casele voastre, să vi-i faceți prieteni, să le 
oferiţi hrană sau orice alt ajutor”. 

Proclamaţia era dată „din porunca regelui și a reginei, suveranii 
noștri, și a Sfinţiei sale stareţul de Santa Cruz, inchizitorul general în 
toate provinciile și domeniile Majestăţilor lor”. 


Consiliul celor treizeci, care conducea evreimea din Toledo, era 
format din câte zece reprezentanţi ai fiecăreia din cele trei stări - 
notabilităţi, negustori și meșteșugari. Helkias făcea parte din consiliu, 
fiind maestru argintar, și adunarea se ţinu în casa lui. 

Reprezentanţii erau zguduiți. 

— Cum putem fi evacuaţi cu atâta nepăsare dintr-un pământ care 
înseamnă atât de mult pentru noi și din care noi facem parte? se 
opinti să grăiască rabi Ortega. 

— Edictul e doar alt vicleșug regal ca să stoarcă de la noi impozite 
mai mari și mită, cuvântă luda ben Solomon Avista. Regii spanioli ne- 
au considerat întotdeauna vacile lor bune de muls. 

Se auzi un murmur aprobator. 

— Intre anii 1482 și 1491, spuse losif Lazara, un negustor de făină 
vârstnic din Tembleque, am dat nu mai puţin de cincizeci și opt de 
milioane de maravedi pentru război și încă douăzeci, „împrumuturi 
forțate”. Mereu, comunitatea noastră s-a adâncit în datorii pentru a 
plăti vreo „taxă” sfruntată sau pentru a face „un dar” tronului în 
schimbul supraviețuirii. Sigur că acum a venit iar o astfel de vreme. 

— Trebuie să mergem la rege și să-i cerem să intervină, zise 
Helkias. 

Discutară cine să se ducă și conveniră că trebuia să fie don 
Abraham Seneor. 

— E curteanul evreu pe care Majestatea sa îl iubește și-l admiră cel 
mai mult, rosti rabi Ortega și multe capete se plecară, încuviințându-i 
spusele. 


31 


Capitolul Şase 


SCHIMBĂRI 


Abraham Seneor avea optzeci de ani și deși mintea îi era vie și 
ascuțită, trupul îi era foarte obosit. Istoricul serviciilor dificile și 
periculoase făcute de el monarhiei începea cu data de 19 octombrie 
1469, când aranjase nunta secretă ce-i unise pe cei doi veri cu sânge 
regal, Isabela de Castilia, de optsprezece ani și Ferdinand de Aragon, 
de șaptesprezece. 

Ceremonia se desfășurase clandestin pentru că-l sfida pe regele 
Henric al IV-lea al Castiliei. Henric dorise ca sora lui vitregă, Isabela, 
să se cunune cu regele Alfonso al Portugaliei. Infanta refuzase, 
cerându-i lui Henric s-o numească succesoare la tronul Castiliei și 
promițând că se va căsători numai cu aprobarea regelui. 

Henric al IV-lea de Castilia nu avea fii (supușii îl batjocoreau, 
numindu-l Henric cel impotent), dar avea o fiică, Juana, despre care se 
credea ca ar fi fiica nelegitimă a amantei lui, Beltran de la Cueva. 
Când încercă s-o numească pe Juana moștenitoare, izbucni un război 
civil. Nobilii își retraseră sprijinul pentru rege, oferindu-i recunoașterea 
ca suveran lui Alfonso, fratele de doisprezece ani al Isabelei. Dar după 
doi ani, tânărul Alfonso fu găsit mort în patul lui; după zvonuri, otrăvit. 

Isabela nu fusese educată în vederea tronului, dar la scurtă vreme 
după moartea fratelui ei, îi ceru lui Abraham Seneor să pornească 
negocierile secrete cu nobilii influenți din Aragon în vederea căsătoriei 
ei cu Ferdinand, prinţ al principatului. Pe 11 decembrie 1474, când 
Henric al IV-lea muri subit la Madrid, Isabela se afla la Segovia. Auzind 
vestea, se declară regină a Castiliei. După două zile, înconjurată de o 
gloata ce o ovaționa, trase spada și ţinând-o cu mânerul în sus, se 
îndreptă cu alai spre catedrala din Segovia. Adunarea nobililor îi jură 
credinţă imediat. 

Regele loan al II-lea al Aragonului muri în 1479 și Ferdinand îi urmă 
la tron tatălui lui. In cei zece ani scurși de la nunta lor secretă, cuplul 
regal purtă un război continuu, respingând invaziile din Portugalia și 
ocupându-se de rebelii din ţară. După ce câștigară toate bătăliile, se 
concentrară asupra luptei cu maurii. 

De-a lungul anilor de conflicte, Abraham Seneor lucrase cu credinţă 
pentru ei, strângând bani pentru războaiele costisitoare, dezvoltând 

32 


un sistem de impozitare și îndrumându-i în impasurile politice și 
financiare ivite în procesul de unire a Castiliei cu Aragonul. 

Monarhii îl răsplătiseră bine, numindu-l rabin și judecător suprem al 
evreilor din Castilia și impunător al taxelor asupra evreilor din tot 
regatul. Din 1488, fusese trezorier al Hermandadului, o miliţie 
înfiinţată de Ferdinand pentru a menţine ordinea și securitatea în 
Spania. Coreligionarii lui evrei nu-l plăceau pe Seneor - nu ei și-l 
aleseseră rabin, ci regele. Dar Seneor le era loial. Chiar dinainte ca 
evreii din toate colţurile regatului să-l roage să intervină în favoarea 
lor, Seneor acţionă. 

Monarhii îi acordară afecțiunea și prietenia lor, dar pledoaria lui de 
a schimba edictul de expulzare se lovi de o împotrivire rece, care-l 
descumpăni. 

După câteva săptămâni, ceru o nouă întâlnire, aducându-l de data 
aceasta cu el pe ginerele lui, rabinul Meir Malamed, care fusese 
secretarul lui Ferdinand și era administrator-șef al regatului pentru 
colectarea de taxe. Ca și socrul lui, fusese declarat rabin de către rege 
și nu de către coreligionarii lui, dar, ca și el, servise întotdeauna cauza 
evreiască la curte. Cu ei veni și Isaac ben Judah Abravanel, 
responsabil cu strângerea taxelor în centrul și sudul țării, un om care 
împrumutase cu sume enorme visteria regală, inclusiv cu 1,5 milioane 
de ducați de aur, necesari câștigării războiului cu Granada. 

Cei trei evrei exprimară aceeași rugăminte, oferindu-se să 
contribuie cu sume noi la visterie, iar Abravanel lăsă să se înțeleagă 
că el și fraţii lui vor uita de unele datorii mari ale coroanei dacă edictul 
de expulzare va fi revocat. 

Ferdinand ascultă cu un interes nedisimulat ofertele făcute. Cei trei 
suplicanţi sperau o reglementare imediată, pentru ca Torpuemada și 
alți prelați care lucrau de ani de zile cu scopul expulzării evreilor să nu 
aibă nicio ocazie de a influența decizia regală. Totuși, Ferdinand 
acceptă cererea pentru a fi dezbătută și după o săptămână, când cei 
trei apărură din nou în faţa lui, îi anunţă că cererea fusese respinsă. 
Se decisese că ordinul de expulzare să fie pus în practică. 

Isabela stătea lângă soţul ei, severă, scundă și îndesată, dar cu o 
ținută cu adevărat regală. Avea ochii mari, verzi-albăstrui, impunători 
și o gură mică și strânsă. Părul ei blond-roșcat, cel mai frumos atribut 
fizic al femeii, începuse să încărunţească. Le spori amărăciunea 
citându-le din înţelepciunea lui Solomon: 

„Inima regelui e în mâna Domnului, ca și cursul apelor. El le 
îndreaptă oriunde dorește”. 

— Credeţi că acest lucru vine de la noi? Domnul a pus această 
hotărâre în inima regelui, le spuse ea dispreţuitor celor trei evrei, 
încheind audiența. 


33 


Pe tot cuprinsul regatului, consiliile evreiești se adunară cu o nouă 
disperare. 

Consiliul celor treizeci de la Toledo se străduia să ajungă la un plan. 

— lubesc pământul ăsta. Dacă trebuie să părăsesc moșia unde 
dorm străbunii mei, spuse în cele din urmă David Mendoza, vreau să 
plec într-un loc unde nu voi fi acuzat că omor copii ca să fac pască din 
trupul lor sau că înjunghii euharistia, insult Fecioara și batjocoresc 
mesa! 

— Trebuie să ne ducem acolo unde nevinovaţii nu sunt aprinși ca 
surcelele, zise rabi Ortega și toţi mormăiră aprobator. 

— Unde se află un asemenea loc? întrebă tatăl lui lona. 

Urmă o tăcere lungă. Se priveau amuțiți. 

Totuși, era necesar să plece undeva și oamenii încercară să-și facă 
planuri. 

Aron Toledano, un bărbat îndesat și cu vorba lentă, sosi la Helkias 
acasă și fraţii stătură ore întregi de vorbă, alegând destinaţii și 
respingând-le. lona îi asculta și încerca să înţeleagă. 

Până la urmă, din toate discuţiile se aleseră trei destinaţii posibile. 
Spre nord, în regatul Navarrei. Spre vest, în Portugalia. Spre est, pe 
litoral, de unde să plece pe mare către țări mai îndepărtate. 

Dar după câteva zile aflară lucruri care îngustau și mai mult 
posibilitățile. 

Aron veni cu chipul lui de fermier întunecat de grijă: 

— Navarra iese din discuţie. Nu acceptă decât evrei convertiți la 
cultul lui lisus. 

La mai puţin de o săptămână după aceea, aflară că Don Vidal ben 
Benveniste della Cavalleria, care bătuse monedele de aur din Aragon 
și banii de circulaţie în Castilia, se deplasase în Portugalia și obținuse 
permisiunea ca evreii spanioli să meargă acolo. Regele loan al II-lea al 
Portugaliei prinsese ocazia și decretase că-i va taxa cu câte un ducat 
pe toţi evreii imigranți, plus o pătrime din orice marfă transportată în 
regatul lui. In schimb, evreilor li se permitea să rămână șase luni. 

Aron clătină dezgustat din cap: 

— N-am nicio încredere în ăla. Până la urmă, cred că o să ne trateze 
și mai nedrept decât spaniolii. 

Helkias a fost de acord. Nu le mai rămânea decât plecarea pe mare. 


Helkias era un bărbat înalt, chibzuit și blând. Meir fusese mai scund 
și mai solid, ca Aron, iar Eleazar dădea deja semne că era croit la fel. 
lona avea statura mai înaltă, ca tatăl pe care-l venera și-l iubea. 

— Și atunci unde o să navigăm, Abba? 


34 


— Nu știu. Vom merge unde sunt corăbii multe, probabil în portul 
Valenciei. Apoi vom vedea unde ne putem îmbarca și încotro se 
îndreaptă vasele de pasageri. Trebuie să nădăjduim că Atotputernicul 
ne va îndrepta astfel încât să luam o hotărâre înțeleaptă. 

Apoi privi pe lona: 

— Eşti înspăimântat, fiule? 

El se luptă să răspundă, dar cuvintele veneau greu. 

— Nu e rușine să-ți fie frică. E înțelept să recunoști primejdia legată 
de orice călătorie. Dar vom fi trei bărbaţi mari și puternici - Aron, tu și 
eu. Noi trei o să fim în stare să veghem asupra lui Eleazar și a mătușii 
Juana. 

lona a fost recunoscător că tatăl lui îl socotise bărbat. Helkias păru 
să-i citească gândurile: 

— Știu că în acești ani ţi-ai asumat responsabilităţi de bărbat, spuse 
el încet. Vreau să știi că au observat și alţii ce caracter ai. Taţi de fiice 
mi-au făcut mai multe propuneri pentru viitoare căsătorii. 

— Ai stabilit o căsătorie? întrebă lona. 

— Nu încă. Nu acum. Dar când vom ajunge la noua noastră casă, va 
sosi timpul să vorbim cu evrei pricepuţi să aranjeze o uniune bună. Și 
bănuiesc că abia aștepți. 

— Așa este, recunoscu lona și tatăl lui râse: 

— Crezi că n-am fost și eu tânăr? Imi aduc aminte cum e. 

— Eleazar va fi foarte gelos. O să vrea și el o soție, zise lona și 
râseră amândoi. 

— Abba, continuă băiatul, nu mi-e frică să merg oriunde, dacă ești 
cu mine. 

— Nici mie nu mie frică dacă ești cu mine, lona. Fiindcă Domnul va 
fi cu noi. 

XXX 

Gândul căsătoriei era un element nou în viaţa lui lona. În mijlocul 
tuturor evenimentelor, mintea îi era confuză și trupul, transformat. 
Noaptea visa femei și chiar în mijlocul fierbinţelii o visa cu ochii 
deschiși pe prietena lui din copilărie, Lucia Martin. Când erau mici, își 
exploraseră pe îndelete goliciunea, din curiozitate. Acum își dădea 
seama că trupul fetei se împlinise pe sub haine și intervenise 
stânjeneala între ei. 

Totul se schimba și în ciuda temerilor și îndoielilor, lona era înfiorat 
de perspectiva de a călători în locuri îndepărtate. Își imagina viaţa 
într-un loc diferit, o viață de care evreii din Spania nu avuseseră parte 
timp de sute de ani. 

Intr-o carte găsită printre cele de religie din casa de studiu, scrisă 
de un autor arab numit Khordabbek, citise despre negustorii 
ambulanți evrei: 


35 


„Se îmbarcă pe tărâmul francilor, pe Marea de Apus, navigând spre 
Farama. Acolo își încarcă bunurile pe spinarea cămilelor și călătoresc 
pe uscat până la Kolzum, un drum de cinci zile pentru o distanţă de 
douăzeci și cinci de farsangi. Se îmbarcă la Marea Roșie și navighează 
de la Kolzum la Eltar și Jeddah. Apoi trec în Sina, în India și de acolo în 
China”. 

l-ar fi plăcut să fie negustor ambulant. 

Dacă ar fi fost creștin, ar fi preferat să fie cavaler - bineînțeles, nu 
din aceia care omorau evrei. O astfel de viaţă era plină de minunăţii. 

Dar în clipele lui mai realiste, lona știa că tatăl lui avea dreptate. Nu 
avea rost să stea și să se complacă în visuri. Era treabă de făcut, 
pentru că temeliile lumii lor se surpau. 


36 


Capitolul Șapte 


DATA PLECĂRII 


lona cunoștea multe persoane care deja plecau. Pe șoseaua din 
afara orașului Toledo se înșirară puţini, apoi un șuvoi de evrei începu 
să se scurgă zi și noapte, din toate părţile, spre vest, unde era 
Portugalia sau spre est, către mare. In oraș se auzea zgomotul 
călătorilor. Călăreau cai sau asini, stăteau pe sacii cu lucruri în căruțe 
trase de vaci sau mergeau sub soarele fierbinte cu poveri grele, unii 
împleticindu-se, alții căzând. Uneori, femeile și băiețandrii cântau și 
sunau din tamburine sau băteau mici tobe, pentru a-și menţine buna 
dispoziție. 

Pe marginea drumului se nășteau copii și mureau bătrâni. Consiliul 
celor treizeci din Toledo le permitea călătorilor să-și îngroape morții în 
cimitirul evreiesc, dar adesea nu-i putea ajuta nici măcar cu grupul 
ceremonial de bărbaţi care să recite Kadișul, rugăciunea pentru morți. 
In alte vremuri, drumeții ar fi fost ajutaţi și găzduiţi la ananghie, dar 
acum evreii din Toledo se pregăteau și ei de plecare și aveau propriile 
lor probleme de rezolvat. 

Ordinele franciscan și dominican, satisfăcute de expulzarea pentru 
care se străduiseră și se rugaseră, se apucară vajnic să racoleze cât 
mai multe suflete iudaice. Câţiva dintre prietenii vechi ai familiei lui 
lona intrară în biserici și se declarară creștini - copii, părinţi și bunici 
cu care neamul Toledano împărţise pâinea de sabat, se rugase în 
sinagogă și blestemase legea care-i ostraciza pe evrei, punându-i să 
poarte pe piept steaua galbenă. Aproape o treime dintre evrei se 
convertiră de teama pericolelor teribile ale călătoriei, din dragoste 
pentru un creștin, pentru că nu puteau renunţa la poziţia și confortul 
obţinute sau pentru că se săturaseră să fie disprețuiți. 

___ Evreii din posturile suspuse erau presați și siliți să se convertească. 
Intr-o seară, unchiul Aron îi aduse tatălui lui lona vești șocante: 

— Rabi Abraham Seneor, ginerele lui, rabi Meir Melamed și familiile 
lor s-au făcut catolici. 

Regina Isabela nu putuse îndura perspectiva de a rămâne fără cei 
doi oameni care o slujiseră atât de bine și se zvonea că-i amenințase 
cu represalii asupra evreilor dacă nu se converteau. Se știa că 


37 


suveranii aranjaseră personal ceremonia de convertire și asistaseră la 
ea în catedrală, ca nași ai nou-botezaților. 

Rabi Seneor își schimbase numele în Fernando Nuñez Coronel și 
rabi Melamed devenise Fernando Perez Coronel. 

După câteva zile, Seneor a fost numit guvernator al Segoviei, 
membru al consiliului regal și administrator financiar-șef al 
moștenitorului coroanei. Melamed a fost numit șeful vistiernicilor 
regali și membru permanent al consiliului regal. 

Isaac Abravanel refuză să se convertească. El și fraţii lui, Iosif și 
lacob, renunţară la reclamarea imensei datorii de la monarhi, fiind 
lăsaţi, în schimb, să părăsească ţara, luând cu ei o mie de ducați de 
aur și câteva bunuri preţioase din metale nobile. 


Helkias și Aron au fost mai puţin norocoși decât majoritatea evreilor 
ce înfruntau calamitatea. Mulţimii i se spuse că nimeni nu avea voie 
să scoată din regat aur, argint sau pietre preţioase. Tronul îi sfătui să 
vândă tot ce au și să-și cumpere „bunuri comune”, pe care le puteau 
vinde apoi în noua lor patrie. Dar aproape imediat, regele Ferdinand 
declară că unor evrei din Aragon li se vor lua pământurile, casele și 
acareturile, din cauză că „datorau” sume coroanei. 

Evreii din Toledo se grăbiră să-și vândă posesiunile înainte ca 
monarhia să întreprindă vreo acţiune similară și la ei, dar totul se 
desfășură dezastruos. Vecinii lor creștini, știind că evreii vor muri dacă 
nu-și vor abandona pământurile, scăzură fără milă preţurile, oferind 
câţiva sueldo pe domenii mult mai valoroase, cu preţ calculabil în 
maravedi sau reali. Un măgar sau o vie valorau cât o haină banală. 

Aron Toledano, cu o ofertă de nimic pentru ferma lui de capre, ceru 
sfatul fratelui: 

— Nu știu ce să fac, îi mărturisi el neajutorat. 

Helkias fusese toată viaţa un artizan prosper și căutat, dar timpurile 
grele îl prinseseră într-un moment de strâmtorare financiară. Nu-i 
fusese plătit decât un avans pentru relicvariu. Fiind furat înainte de 
livrare, nu se mai putea aștepta la alţi bani, deși investise masiv, 
cumpărând argint și aur pentru lucrare. De asemenea, câţiva clienți 
bogaţi nu mai plăteau acum, simțind că, datorită împrejurărilor, ar fi 
putut fi scutiţi până la urmă de a-și mai achita comenzile. 

— Nici eu nu știu ce să fac, recunoscu și Helkias. Era într-o situație 
disperată, dar a fost salvat prin eforturile și inima bună a unui prieten 
vechi și devotat. 


Benito Martin era creștin din naștere și aurar, dar meșteșugul lui nu 
se ridica la măiestria dovedită de Helkias în prelucrarea argintului. În 
majoritatea timpului, Martin sufla cu aur obiecte sau făcea reparaţii. 


38 


Erau amândoi tineri când Benito descoperi că în orașul lui trăia un 
evreu care făcea minuni din metale preţioase. 

II căută pe artizan și rămase în atelierul lui atât cât să nu-l 
deranjeze, învățând noi modalităţi de prelucrare a metalelor preţioase 
și îmbogățindu-și meșteșugul cu o nouă viziune asupra orfevrăriei. 

Reînvăţând propria lui meserie, Benito Martin descoperise un om. 

Helkias îl primise bucuros, împărtășindu-i din experienţa lui umană 
și profesională. Admiraţia lui Benito devenise cu timpul prietenie 
adevărată, în așa fel încât, de-a lungul anilor, Martin își adusese copiii 
la sinagogă să participe la sărbătorile familiei Toledano sau îi vizitase 
în timpul ceremoniilor dedicate recoltei. Fiica lui, Lucia, era cea mai 
bună prietenă a lui lona, și Enrique, fiul lui, tovarășul de joaca al lui 
Eleazar. 

Lui Benito îi era rușine de nedreptăţile care aveau loc și într-o 
seară, porni la o plimbare cu Helkias, ajungând pe faleză la căderea 
nopţii. 

— Casa ta e situată minunat și atelierul e așa de bine împărţit încât 
promit succes în meserie. De multă vreme le unduiesc. 

Helkias tăcu. Dar se opri din mers când Benito îi făcu oferta. 

— Știu că e foarte puţin, dar... 

In vremuri normale, oferta ar fi fost mică, dar nu trăiau astfel de 
vremuri. Helkias știa că Benito îi propunea tot ce putea să-și permită 
și era o ofertă mult mai bună decât cele ale speculanţilor rapace. 

Se apropie de creștinul de lângă el, îi sărută obrazul ras și-l 
îmbrăţișă cu putere. 


lona observă că apatia dispăruse din ochii tatălui. Helkias făcea 
planuri cu Aron pentru salvarea familiei. Era o situaţie de urgenţă și 
pentru a o întâmpina, Helkias își mobilizase toată energia. 

— In mod obișnuit, călătoria până la Valencia ar dura zece zile. 
Acum, cu atâţia oameni care se grăbesc să ajungă, va dura douăzeci 
de zile, ceea ce înseamnă de două ori mai multe provizii și pericol 
dublu pe drum. Așa că trebuie să plecăm din Toledo cât mai târziu, 
când vor fi mai puţini călători. 

Aron ţinea la ferma lui doi asini pentru bagaje și doi cai buni pentru 
el și soţie. Lucrând în numele lui Helkias, Benito Martin cumpărase 
încă doi cai și doi asini la un preţ mai mic decât cel cerut unui evreu. 
Helkias îi plătea vecinului lui, Marcelo Troca, o sumă exorbitantă 
pentru a-i permite să-și țină cele patru animale în islazul lui. 

Helkias îi spuse fratelui lui că trebuia să găsească o cale de a 
acumula capital: 


39 


— Când vom ajunge în port, căpitanii de vase nu vor fi milostivi cu 
noi. O să ne ceară o mulțime de bani. Și când acostăm, ne trebuie 
niște bani ca să trăim până ne vom găsi de lucru. 

Singura sursă de a obţine bani era să-i recupereze de la datornicii 
argintarului și lona își ajută tatăl să întocmească o listă cu numele și 
suma datorată de fiecare client. 

Cea mai mare datorie o avea la el contele Fernân Vasca de 
Tembleque, șaizeci și nouă de reali și șaisprezece maravedi. 

— E un nobil arogant, mă cheamă la el de parcă ar fi rege și-mi 
descrie în amănunt tot ce vrea să-i fac, dar întârzie să-și plătească 
până și un sueldo din datorie. Dacă pot să obţin banii de la el, vom 
avea mai mult decât suficient, zise Helkias. 

lona își însoţi tatăl la Tembleque într-o zi fierbinte de iulie. 
Tembleque era pe atunci un sat din apropiere de Toledo. Băiatul nu 
era obișnuit să călărească pe cal, dar animalele erau blânde și el 
stătea în șa mândru ca un cavaler. Peisajul era minunat și, cu toate că 
era împovărat de griji, Helkias găsi puterea de a începe un cântec de 
pace: 


Lupul va sta alături de oaie 
Și pantera cu mielul va sălășlui, 
Vaca și ursul la un loc vor mânca 
Si leul cu paie se va hrăni... 


lona asculta cu plăcere vocea gravă înălțându-se în aer. Așa o să fie 
și pe drumul spre Valencia, gândi el mulțumit. 

Pe când înaintau, Helkias îi povesti fiului lui că prima dată când 
fusese chemat la Tembleque de contele Vasca, îi spusese despre 
aceasta prietenului lui, rabi Ortega. 

— „Să-ţi povestesc despre acest nobil”, mi-a zis rabinul. 

Rabi Ortega avea un nepot, un tânăr învățat pe nume Asher ben 
Yair, care cunoștea mai multe limbi și Tora, cartea religiei iudaice. 

— Un învăţat își câștigă greu traiul, continuă Helkias, și, într-o zi, 
Asher a aflat că un nobil din Tembleque caută să angajeze un 
funcţionar și a plecat într-acolo șa-și ofere serviciile. 

Contele din Tembleque era mândru de calitățile lui războinice. 
Luptase împotriva maurilor și călătorise departe pentru a participa la 
turniruri, pe multe câștigându-le. Dar avea urechea atentă la noutăţi 
și în 1486 auzise de o competiţie diferită, un turnir literar, la care 
combatanții luptau cu poeme în loc de lănci și săbii. 

Competiţia se numea Jocs Florals - Jocuri florale. Luase ființă în 
Franţa spre sfârșitul secolului al paisprezecelea, când câţiva tineri 
nobili din Toulouse hotărâră să invite poeţi să-și recite operele, 
urmând ca învingătorul să primească o violetă făurită din aur. 

40 


Competiţia se ţinu periodic în Franța până când Violante de Bar, 
regină a Cataloniei și Aragonului și soție a regelui loan l, o aduse la 
Barcelona în 1388, chemându-i acolo și pe o parte dintre arbitrii 
francezi. Curtea spaniolă adoptă oficial Jocs Florals, celebrându-le 
anual cu mare pompă. Când intră în atenţia contelui Vasca, turnirul 
poetic era arbitrat de curtea regală. O violetă din argint constituia 
acum premiul trei, iar premiul doi era un trandafir din aur. 
Invingătorul, conform spiritului catalan, primea un singur trandafir 
adevărat, căci niciun obiect râurit de om nu putea depăși o creaţie a 
Domnului. 

Lui Vasca i se părea că ar fi fost splendid să fie chemat la curte și 
onorat ca învingător și făcu planuri pentru a participa la Jocs Florals. 
Faptul că era analfabet nu-l abătu din drum, căci era destul de bogat 
pentru a angaja un scriitor și-l alese pe Asher ben Yair, căruia-i spuse 
că trebuia să scrie un poem. Discutând subiectul, Vasca a fost de 
părere că poemul trebuia să vorbească despre un mare și nobil 
luptător și cei doi au fost apoi de acord foarte repede că nimeni altul 
nu era mai potrivit decât însuși contele Vasca pentru a deveni eroul 
operei. 

Poemul a fost terminat și ascultându-l, contele nu simţi niciun sunet 
deranjant. Curajul și îndemânarea lui de războinic erau tratate 
reverenţios și fără economie de exagerări, așa că o copie a poemului 
a fost trimisă la Barcelona. 

Dar opera nu-i impresionă pe arbitrii de la curte. Când contele află 
că premiile fuseseră câștigate de alţii, Asher ben Yair își luase rămas 
bun de la unchiul lui, rabinul, și plecase în mod înțelept către Sicilia, 
unde credea că vă putea deveni profesor pentru copiii evrei. 

Contele Vasca trimise după Helkias Toledano, un evreu cu o 
reputație remarcabilă în orfevrărie. Ajungând la Tembleque, argintarul 
îl găsi pe conte încă mânios de a fi fost surclasat de câţiva 
versificatori afectați. li povesti lui Helkias despre Jocs Florals și 
premiile ingenioase oferite acolo, apoi îi dezvălui că hotărâse să 
organizeze, pe cheltuiala lui, o competiţie mai bărbătească, un turnir 
adevărat cu un premiu întâi, de departe mai remarcabil și magnific 
decât cele oferite la Barcelona. 

— Doresc să făurești un trandafir din aur, cu tulpina din argint. 

Tatăl lui lona dăduse din cap gânditor. 

— Ascultă-mă bine: trebuie să fie întru-totul asemenea unui 
trandafir natural. 

— Bine, dar... zâmbise Helkias. 

Contele ridicase mâna - argintarul credea că nu era dispus să 
tolereze discuţii prea lungi cu un evreu: 

— Mergi și fă treaba asta. Trebuie s-o termini după viitorul Paște. 


41 


Și Helkias a fost expediat. 

Era obișnuit cu pretenţiile nerezonabile ale clienților dificili, deși în 
situația dată lucrurile se complicau datorită reputației contelui Vasca 
de a-i brutaliza pe cei care-l nemulţțumeau. Se apucă de lucru, 
contemplând tufele de trandafiri și făcând schițe. Când dobândi o 
reprezentare satisfăcătoare, se apucă să bată aur și argint. După 
patru zile, obţinu un obiect asemănător unui trandafir, dar fu 
dezamăgit și-l strică, topind metalul. 

Făcu noi și noi încercări repurtând de fiecare dată mici victorii, dar 
eșuând în efectul de ansamblu. Trecură două luni din ziua întâlnirii cu 
Vasca și era încă departe de a-și fi îndeplinit însărcinarea. 

Dar încercă mai departe, studiind trandafirul ca pe Talmud, 
sorbindu-i mireasma și frumuseţea, smulgându-i petalele una câte 
una pentru a observa construcția întregului, înțelegând îndoirea și 
răsucirea tulpinii spre soare, nașterea bobocilor ce creșteau, se 
înfoiau suav și se deschideau. Cu fiecare încercare de a reproduce 
frumusețea simplă și uluitoare a florii, începea să simtă esenţa și 
spiritul trandafirului și căutările și eșecurile îl transformară din artizan 
într-un adevărat artist. 

In cele din urmă, a creat o floare din aur strălucitor. Petalele i se 
răsuceau cu o moliciune proaspătă, percepută de privire și nu de 
atingere. Era o floare credibilă, de parcă un maestru horticultor ar fi 
dobândit un trandafir natural de culoarea aurului. Sub floare se 
rotunjea un singur boboc. Tulpina, rămurelele, spinii și frunzele erau 
de argint sclipitor, risipind iluzia. Dar mai erau cinci luni până la data 
livrării, așa că Helkias lăsă timpul să lucreze. Aurul rămase pur, dar 
argintul se înnegri, căpătând o patină verzuie ce făcea și frunzele să 
pară naturale. 

Contele Vasca a fost vădit surprins și încântat la vederea măiestriei 
lui Helkias: 

— N-o să-l dau ca premiu. Am să-l folosesc mai bine. 

Dar în loc să plătească trandafirul, făcu o nouă comandă mare și 
apoi încă una. În cele din urmă, deveni cel mai mare datornic al lui 
Helkias și când evreilor li se porunci să părăsească Spania, datoria îl 
împovăra și mai tare pe argintar. 


Castelul le apăru celor doi călăreţi mare și neprimitor. Grilajul porţii 
largi era lăsat. Helkias și lona ridicară privirile spre postul santinelei, 
de pe zidul înalt din piatră. 

— Hei, gardă! strigă Helkias și pe cornișă apăru un coif. 

— Sunt Helkias Toledano, argintar. Doresc să vorbesc cu Excelenţa 
sa, contele Vasca. 

Soldatul se retrase, dar reapăru în scurt timp: 


42 


— Excelenţa sa contele nu e aici. Pleacă. 

lona își înăbuși bombănelile, dar tatăl lui perseveră: 

— Vin cu o afacere importantă. Dacă domnul conte nu este, aș dori 
să vorbesc cu majordomul. N 

Santinela plecă din nou. Călăreții așteptau. In cele din urmă, cu un 
scârtțâit și un scrâșnet, grilajul fu ridicat și intrară în curtea castelului. 

Majordomul era un bărbat zvelt care hrănea cu bucăţi de carne un 
șoim captiv. Carnea provenea de la o pisică albă, după coada rămasă 
întreaga, pe care lona o văzu. 

Omul nici nu-i privi: 

— Contele vânează în ţinutul din nord, spuse el pe un ton iritat. 

— Doresc plata pentru obiectele făcute la comandă și livrate la 
castel, zise Helkias și majordomul îl învrednici cu o privire: 

— Nu plătesc pe nimeni decât la comanda contelui. 

— Când se va întoarce? 

— Când dorește. 

Apoi chibzui, probabil ca să scape mai repede de ei: 

— In locul vostru, aș veni peste șase zile. 

Călărind înapoi spre Toledo, Helkias tăcea, pierdut în gânduri 
amare. lona încercă să refacă o parte din bucuria drumului de venire: 

— Lupul va sta alături de oaie... cântă, dar tatăl nu observă și 
parcurseră tăcuţi restul distanţei. 

După șase zile, Helkias refăcu singur drumul, și funcţionarul îi spuse 
că domnul conte nu se întorcea decât peste paisprezece zile, în cea 
de-a douăzeci și șasea zi a lunii. 

— E prea târziu, spuse disperat Aron când află. 

— Da, e prea târziu, zise și Helkias. 

Dar a doua zi se dădu de știre că monarhii, în mila lor, le 
îngăduiseră încă o zi de stat în Spania evreilor, deplasând data 
expulzării de la întâi la doi august. 

— Crezi că...? întrebă Aron. 

— Da, se poate! Îl aştept la castel când sosește. După ce mă 
plătește, plecăm. 

— Dar să facem în șapte zile drumul până la Valencia? 

— Nu avem de ales, Aron, spuse Helkias. 

Fără bani, suntem condamnați. 

Aron oftă și fratele lui îi puse mâna pe braț: 

— O s-o facem. O să ne forțăm și noi și dobitoacele și-o să ne găsim 
drumul. 

Dar chiar în timp ce vorbea, se gândea cu un sentiment neliniștitor 
ca doi august era ziua a noua a lunii evreiești Ab, o dată infamă și 
poate un semn rău, căci nouă Ab era data distrugerii templului din 


43 


lerusalim, după care foarte mulţi dintre evrei fuseseră siliți să 
rătăcească prin lume. 


44 


Capitolul Opt 


PESCARUL 


lona și Eleazar nu mai erau nevoiţi să lustruiască argintul. Dându-și 
seama că nu putea vinde cu un preţ corect, Helkias îi vându tot stocul 
lui Benito Martin pentru o sumă mică. 

lona purta pe degetul mijlociu al mâinii drepte un inel lat din argint, 
dăruit de tatăl lui după ce intrase în rândul bărbaţilor chemaţi să 
citească Tora. Helkias îi dăruise unul la fel și fiului mai mare, dar inelul 
lipsea când fu găsit trupul lui Meir. 

— Scoate-ţi inelul de pe deget, îi spuse tatăl lui lona și tânărul îl 
ascultă fără bucurie. 

Tatăl legă inelul de un șiret subţire și tare și i-l puse la gât, ascuns 
sub cămașă: 

— Dacă vom fi nevoiţi să-l vindem, îţi promit că-ți fac altul cât de 
repede voi putea. Dar, cu ajutorul Domnului, s-ar putea să-l porți 
curând, în altă parte. 


Helkias își duse cei doi fii la cimitirul evreiesc, în afara zidurilor 
orașului. Era un loc zguduitor, pentru că și alte familii care plecau din 
Spania se opreau să-și ia la revedere de la iubiții lor și plânsetele și 
suspinele îl înfricoșară pe Eleazar, astfel încât plânse și el, deși nu-și 
mai amintea de mama lor și foarte puţin de Meir. 

Helkias își plânsese ani de zile soția și fiul cel mare. Avea ochii plini 
de lacrimi, dar nu scoase niciun sunet, își îmbrăţișa băieţii, îi potoli și-i 
sărută, apoi îi trimise să netezească mormintele și să așeze pe ele 
pietre mici, semn că fuseseră vizitate. 

KKK 

— E teribil să le părăsesc mormintele, îi spuse Helkias mai târziu lui 
Benito. 

Martin adusese un burduf de vin și cei doi prieteni stăteau de 
vorbă, după obiceiul lor. 

— Dar e cumva și mai rău să plec de la mormântul fiului meu fără 
să știu cine l-a băgat acolo. 

— Dacă s-ar putea da de urma relicvariului, am ști mai mult, a fost 
de părere Martin. 

Helkias făcu o grimasă: 

45 


— Nu s-a putut. Până acum, hoţii care se ocupă cu astfel de lucruri 
probabil că l-au și vândut. Probabil că e într-o biserică, foarte departe 
de aici, zise el, luând o înghiţitură zdravănă de vin. 

— Totuși... poate că nu, spuse Benito. Dacă vorbesc cu cei care 
păstoresc bisericile din regiune, aș putea afla ceva. 

— M-am gândit și eu, recunoscu Helkias, dar... sunt evreu. Mi-a fost 
prea frică de preoți și de biserici pentru a face asta. 

— Lasă-mă s-o fac eu, se oferi Martin și Helkias încuviință 
recunoscător. 

Se duse la planșeta lui și-i aduse schiţele obiectului, pe care Benito 
le putea arăta prelaţilor. 

— Helkias, lumea din oraș nu te privește cu ochi buni, îi spuse 
prietenul lui, îngrijorat. Se zvonește că refuzi și să pleci din Toledo și 
să te convertești. Casa asta izolată e foarte nesigură. Nu poţi găsi 
siguranţă nici în cartierul evreiesc, pentru că evreii au plecat. Poate ar 
trebui să vii cu fiii tăi la mine, să staţi într-o casă creștină. 

Helkias știa că dacă s-ar muta acasă la Martin, chiar pentru scurtă 
vreme, ar provoca necazuri. li mulțumi și clătină din cap: 

— Până în clipa plecării, ne vom bucura de tihna casei unde s-au 
născut copiii. 

Totuși, după plecarea lui Benito, Helkias cobori cu fiii lui pe faleză și 
le arătă o deschizătură pe unde se intra într-un tunel strâmt, în formă 
de L și apoi într-o grotă mică. 

— Dacă se va ivi nevoia, le spuse el băieţilor, grota era o 
ascunzătoare sigură. 


lona simțea că era ultima oară când mai făcea anumite lucruri în 
Toledo. 

Pierduse pescuitul de primăvară. Primăvara era cel mai bine, când 
era încă răcoare, dar primele raze atrăgeau musculițe și alte gâze mici 
pe suprafaţa râului. 

Acum era arșiță, dar știa un iaz adânc dincolo de un baraj natural 
din bucăţi de stâncă și ramuri și știa că peștii leneveau nemișcaţi pe 
fund așteptând mâncarea să plutească spre ei. 

Adună cârligele mici făcute pentru el de un tată priceput la metale, 
apoi se duse în spatele atelierului și luă undița scurtă de lemn, cu firul 
tare. 

Nu făcuse nici trei pași când îl ajunse Eleazar: 

— lona, mă iei și pe mine? 

— Nu. 

— Vreau să merg și eu, lona. 

Dacă-i auzea tatăl, poate le-ar fi cerut să rămână în preajma casei. 
lona aruncă o privire îngrijorată spre ușa atelierului: 


46 


— Nu-mi strica bucuria, Eleazar. Dacă faci gălăgie, ne aude și iese 
afară. 

Eleazar îl privi nefericit. 

— Când mă întorc, stau toată după-amiaza cu tine și te învăţ să 
cânți la chitară. 

— Toată după-amiaza? 

— Toată. 

După o clipă era liber și urca spre râu. Ajungând pe mal, puse 
cârligul și stătu să răstoarne câteva pietre. Mai mulţi raci se 
împrăștiară în apă înainte de a găsi unul destul de mic pe care-l folosi 
drept momeală. 

Era locul favorit de pescuit. De-a lungul anilor, venise mereu aici. 
Deasupra iazului era un copac ce umbrea peștii și pescarul, iar un 
bolovan mare, așezat lângă mal, îi permitea să întindă undița până 
departe. 

Momeala pătrunse cu un plescăit în apă. lona așteptă, dar nu vedea 
semn că a mușcat, așa că se instală oftând pe bolovan. Sufla o briză 
ușoară, piatra era rece și sunetele calme ale râului erau plăcute. 
Undeva în josul râului doi oameni se strigau și o pasăre ciripi în 
apropiere. 

Nu-și dădu seama când aţipi, dar sunetele scăzură în intensitate și, 
încet-încet, atenţia i se risipi și adormi. 


Se trezi tresărind, fiindcă cineva îi smulse prăjina undiţei de sub 
picior. 

— Ai un pește, zise un om. 

lona se înfricoșă. Omul era înalt ca Abba, preot sau călugăr, în robă 
neagră și sandale. Avea o voce moale și blândă și fața părea a unui 
om bun: 

— E un pește foarte mare. Vrei undița? 

— Nu, prindeţi-l dumneavoastră, zise el fără tragere de inimă. 

— Lorenzo, strigă cineva de pe potecă și întorcându-se, lona văzu 
alt călugăr în negru, așteptând. 

Peștele trăgea spre ramurile din zăgaz, dar bărbatul înalt ridică 
vârful undiței. Era un pescar bun, observă lona. Nu trase brusc, 
punând firul în pericol, dar aduse peștele înapoi, ţinând firul cu 
stânga, puţin câte puţin, până când prada, o plătică frumoasa 
arcuindu-se în cârlig, a fost ridicată pe bolovan. 

Bărbatul zâmbea: 

— O, nu e chiar așa de mare, nu? La început, toți par mari. Il vrei? i- 
| întinse lui lona. 

Bineînţeles că-l vroia, dar simțea că și omul îl vroia: 

— Nu, señor, spuse. 


47 


— Lorenzo, strigă celălalt călugăr. Te rog, n-avem timp. Ne caută. 

— Bine! spuse iritat cel înalt și vâri degetul sub branhia peștelui, 
pentru a-l duce mai ușor. Cristos să-ţi aducă noroc, îi spuse el lui lona, 
privindu-l cu ochi blânzi și adânci ca apa iazului. 


48 


Capitolul Nouă 


VIZITATORI 


În dimineaţa următoare, cerul deveni verde întunecat, se cutremură 
de tunete și fu străbătut de fulgere, apoi furtuna se potoli, dar plouă 
două zile. Aron, unchiul lui lona, și mătușa Juana veniră la ei și Juana 
spuse că nu era un fapt obișnuit să plouă atât de tare în luna lui 
Tammuz. 

— Dar s-a mai pomenit, zise soțul ei. 

— A, da, s-a mai pomenit, repetă ea și nu sugeră nimeni că ar fi 
fost un semn rău. Aerul era fierbinte, în ciuda umezelii și în cea de-a 
doua zi, ploaia se domoli și apoi se opri. 


Benito Martin călărise prin ploaie ambele zile, ducând schițele și 
desenele lui Helkias învelite în piele. Desfășurase sulurile la șapte 
biserici și două mănăstiri. Toţi preoţii și călugării din Toledo aflaseră 
despre pierderea relicvariului, dar niciunul nu-i dădu vreo informaţie 
lămuritoare. 

Ultima lui oprire a fost la catedrală, unde a îngenuncheat să se 
roage. 

După ce termina rugăciunea, se ridică în picioare și văzu că era 
privit de un prelat înalt, cu un chip extrem de frumos. Martin știa din 
bârfele oamenilor ca în piaţă i se spunea E/ Guapo, Cel Frumos, și că 
făcea parte din Inchiziţie, dar nu-și amintea numele lui. 

Le arătă desenele preoților, aflaţi în număr mare în catedrală. Le 
arătase de trei ori fără succes, când, ridicând ochii, îi întâlni din nou 
pe cei ai călugărului înalt. 

Omul îndoi degetul arătător: 

— Dă-mi să văd. 

Când Benito îi dădu schițele, le studie îndelung pe fiecare. 

— De ce le arăţi preoţilor? 

— Sunt desene ale relicvariului furat. Argintarul care l-a făcut 
încearcă să dea de urma lui. 

— Evreul Toledano. 

— ... da. 

— Numele tău? 

— Benito Martin. 

49 


— Ești convertit? 

— Nu, frate, sunt creștin din naștere. 

— Helkias Toledano e prietenul tău? 

Ar fi fost ușor să răspundă: „Da. Suntem prieteni.” Benito era atașat 
de catedrală. O vizita adesea, pentru că minunata ei boltire îi crea 
impresia că rugăciunile lui urcă direct la cer, la Dumnezeu. Dar 
călugărul îi strica bucuria de a fi în catedrală: 

— Sunt aurar. Am discutat uneori afaceri, spuse precaut. 

— Ai rude convertite? 

— Nu am. 

— Argintarul a plecat din Toledo? 

— Pleacă în curând. 

— Ţi-a vorbit vreodată de rugăciunile evreiești? 

— Nu, niciodată. 

— Ştii dacă a vorbit despre rugăciuni cu vreun creștin? 

— Nu. 

Călugărul îi dădu desenele înapoi: 

— Eşti conștient că Majestăţile lor au interzis cu desăvârșire ca un 
creștin să-i ofere ajutor unui evreu? 

— Nu i-am oferit ajutor, spuse Benito, dar poate clericul nu auzise, 
fiindcă deja îi întorsese spatele. 

Bonestruca, își aminti el, așa-l chema. 

Pe când se îndrepta spre casa Toledano, ploaia se oprise. 

— Deci, prietene, asta e, spuse Helkias. 

— Asta e. Chiar mâine plecaţi? 

— Mâine, chiar dacă îmi recuperez sau nu banii de la contele de 
Tembleque. Dacă mai așteptăm, va fi prea târziu. 

Helkias îi spuse lui Benito că vor încărca devreme bagajele pe asini. 
Alegea cu fiii lui puţinele lucruri pe care le puteau lua, cu multă grijă: 

— Ce lăsăm e al tău, după cum dorești. 

— Îți mulțumesc. 

— Pentru nimic. 

Martin îi dădu lui Helkias veștile dezamăgitoare și acesta îi mulțumi, 
ridicând din umeri: se aștepta la așa ceva. 

— ÎI cunoşti pe părintele numit Cel Frumos, un dominican înalt? 
întrebă Martin. 

— Nu, răspunse Helkias nedumerit. 

— E inchizitor. Când m-a văzut arătând schițele, mi-a dat de înţeles 
că nu e de acord cu ceea ce fac. Mi-a pus întrebări despre tine, prea 
multe întrebări. Mă tem pentru tine, Helkias. Ai avut afaceri cu 
părintele acela - dificultăți sau neplăceri? 

— N-am vorbit niciodată cu el, clătină Helkias din cap. Dar scutește- 
te de supărări, Benito. Mâine seară vom fi departe. 


50 


Lui Benito îi era rușine că un călugăr îl făcuse să se simtă nervos. 
Ceru voie să-l ia pe Eleazar la el restul după-amiezii, pentru ca băiatul 
să-i poată spune la revedere cum se cuvenea tovarășului lui de joaca, 
micul Enrique Martin. 

— Poate îi permiţi să stea și peste noapte? 

Helkias dădu din cap, știind că poate cei doi copii se întâlneau 
pentru ultima oară. 


lona și tatăl lui lucraseră până târziu, la lumina lumânărilor, 
pregătind detaliile plecării. 

Lui lona îi plăcea să muncească lângă tatăl lui. Era plăcut să fie 
doar ei doi, Eleazar fiind plecat. Făcură teancuri de lucruri, unul cu 
cele care rămâneau și altul, mai mic, cu ceea ce puteau urca de 
dimineață pe spinările măgarilor: haine, alimente, o carte de 
rugăciuni, un set de unelte ale tatălui. 

Inainte de a se face târziu, Helkias îl luă de umeri pe lona și-l 
trimise la culcare: 

— Mâine călătorim. Ai nevoie de putere. 

Dar abia adormise în sunetul liniștitor al măturii tatălui fâșâind pe 
podea, când Helkias îl trezi brutal și grăbit: 

— Fiule, ieși din casă pe fereastra din spate. Repede. 

lona auzea voci și larmă pe potecă. Unii cântau un imn violent. Alţii 
strigau. Nu erau departe. 

— Unde...? 

— Du-te la grota din stâncă. Nu ieși până nu vin după tine. 

Degetele tatălui i se înfipseră în umăr: 

— Ascultă-mă. Du-te. Imediat. Să nu te vadă nimeni. 

Helkias mai aruncă o jumătate de pâine într-un săculeț și i-l vâri în 
mână: 

— lona. Dacă nu vin... stai cât poţi și pe urmă te duci la Benito 
Martin. 

— Vino cu mine, Abba, zise băiatul speriat, dar Helkias îi făcu vânt 
pe geam și el se trezi singur în noapte. 

Ocoli precaut casele, dar trebuia să traverseze drumul ca să ajungă 
la stânci. Trecând de case, porni spre drum în beznă și văzu prima 
dată luminile, înfricoșător de aproape. Era un grup numeros de 
bărbaţi și flacăra torțelor le dezvăluia armele. incerca să nu se 
smiorcăie, dar nu mai conta, pentru că zgomotul oamenilor devenise 
foarte puternic. 

lona o rupse la fugă. 


51 


Capitolul Zece 


ASCUNZIȘUL 


Îngustimea și forma tunelului către grotă amortizase sunetul, dar 
din când în când îi răzbătea la urechi un muget înăbușit, un urlet ca al 
vântului într-o furtună de departe. 

Plânse nemișcat, zăcând pe suprafața de pământ și stâncă de parcă 
ar fi căzut de la înălțime, nepăsător la pietricelele care-i înțepau 
trupul. 

După o vreme se scufundă într-un somn adânc și benefic, evadând 
astfel din închisoarea lui de piatră. 

Când se trezi, nu avea habar cât dormise sau cât trecuse de când 
intrase în grotă. 

Simţise că-l trezise o vietate care-i aluneca pe picior, înțepeni, 
gândindu-se la vipere, dar în cele din urmă auzi un ronțăit slab și 
familiar și se relaxă, nefiindu-i teamă de șoareci. 

Ochii i se obișnuiseră de mult cu bezna catifelată, dar n-o putea 
străpunge. Nu-și dădea seama dacă era zi sau noapte. Când îi era 
foame, mușca din pâinea dată de tatăl lui. 

A doua oară când adormi îl visă, privindu-i chipul bine cunoscut, 
ochii foarte albaștri și nasul viril, gura cu buze pline în barba căruntă 
ca și părul. Tatăl lui îi vorbea. Dar lona nu-i auzea cuvintele sau nu și 
le aminti când se trezi în vizuina lui de animal. 

iși amintea ultimele cuvinte ale tatălui, să stea acolo până venea 
să-i spună că totul era în ordine; așa că termină pâinea și zăcu în 
întuneric. Îi era foarte sete și își aminti că Meir îl învățase să ia o 
piatră în gură când nu era apă și s-o sugă, provocând apariţia salivei. 
Căută și găsi o pietricică, pe care o șterse și o băgă în gura, 
apucându-se s-o sugă ca un bebeluș, sânul mamei. Când simţi că se 
cufundă în somn, scuipă afară pietricica. 

Astfel, timpul trecu, între foame, sete cumplită și evadare în 
toropeală, iar trupul îi fu cuprins de o sfârșeală teribilă. 


Veni și clipa când lona înțelese că dacă mai rămânea în grotă avea 
să moară acolo și începu să se târască afară, încet și chinuitor. 
Când dădu colțul tunelului în formă de L, lumina îl izbi în faţă și 
rămase pe loc până când îi reveni vederea. 
52 


Afară își dădu seama după soare că era după-amiază. Era liniște, se 
auzea doar ciripitul tare al pasărilor. Se cățără pe poteca îngustă cu 
atenție, dându-și seama că Domnul îl protejase în timpul coborârii lui 
disperate în lumea întunericului. 

Mergând spre casă, nu se întâlni cu nimeni. Grupul de clădiri părea 
ca de obicei, văzu el bucuros. Până când... 

Doar casa lui era devastată. Ușa dispăruse, smulsă din balamale. 
Mobilele erau luate sau distruse. Toate obiectele de valoare - chitara 
maură a lui Meir! — lipseau. Deasupra ferestrelor se vedeau pe piatră 
urme negre lăsate de focul care arsese pervazele. 

Mirosea a pustiu și a torţe. 

— Abba!... Abba!... Abba! 

Dar nu răspunse nimeni și lona se înspăimântă de propria lui voce. 
leși și începu să alerge spre casa lui Benito Martin. 

Familia Martin îl întâmpină cu bucurie și uimire. Benito era palid: 

— Am crezut că ai murit, lona. Am crezut că te-au aruncat de pe 
faleză, în Tagus. 

— Unde e tata? 

Martin îl îmbrăţișă și legănându-l cu o emoție teribilă, îi dezvălui 
totul fără cuvinte. 

XXX 

Când își găsi cuvintele, Martin îi relată o poveste oribilă. Un călugăr 
adunase mulțimea în Plaza Mayor din Toledo: 

— Un dominican, un om înalt, numit Bonestruca. A fost foarte curios 
în legătură cu tatăl tău când i-am arătat desenele relicvariului la 
catedrală. Se spune că părintele ăsta are un chip de sfânt. Dar nu e 
sfânt, zise cu amărăciune Benito Martin. A adunat o mulțime de 
oameni mânioși în piaţă și a predicat împotriva evreilor. Evreii au fugit 
din Spania fără a-și primi pedeapsa cuvenită, a spus el. A vorbit 
despre tatăl tău dându-i numele, acuzându-l că este unul dintre evreii 
care a creat potirul ce urma să aibă efecte magice îngrozitoare 
împotriva creștinilor și numindu-l anticristul care a spulberat ocazia 
venirii Mântuitorului, bătându-și crunt joc de El, a amintit că era pe 
cale să scape nepedepsit. l-a adus în pragul nebuniei și pe urmă a 
rămas în urma gloatei care a venit și l-a ucis pe tatăl tău. 

— Unde e trupul lui Abba? 

— L-am îngropat în spatele casei. Mă rog în fiecare dimineaţă și 
seara pentru sufletul lui nemuritor. 

Apoi Martin îl lasă pe băiat să-și plângă tatăl: 

— De ce n-a venit cu mine? suspină lona. De ce n-a fugit și el? 

— Cred că a stat ca să te apere, spuse încet Martin. Dacă nu 
găseau pe nimeni în casă, l-ar fi căutat peste tot. ȘI... te-ar fi găsit și 
pe tine. 


53 


Teresa, soţia lui Benito și fiica lor, Lucia, îi aduseră pâine și lapte, 
dar era prea îndurerat ca să mănânce. 

Benito îl îndemnă și, spre rușinea lui, după ce luă o înghiţitură 
mâncă cu poftă tot, în timp ce bărbatul și cele două femei îl priveau 
îngrijoraţi. Eleazar nu era acolo și lona bănui că se juca pe undeva cu 
Enrique Martin. 

Dar Enrique intră în casă, singur. 

— Unde e fratele meu? 

— Cu unchiul lui, Aron lăptarul, și cu mătușa Juana, răspunse 
Martin. Crede că ai murit, cum am crezut și noi. L-au luat de la noi pe 
Eleazar după urgia din noaptea aceea și au plecat imediat din Toledo. 

lona se ridica agitat: 

— Trebuie să plec imediat la Valencia, să-i ajung, spuse, dar Benito 
îl opri: 

— Nu merg la Valencia. Aron nu avea prea mulţi bani. Eu... i-am 
plătit niște bani pe care-i datoram tatălui tău pentru argint, dar... s-a 
gândit că vor avea o ocazie mai dună să plece dintr-unul din satele 
mici de pescari. Au luat caii din islazul lui Marcelo Troca, așa ca să 
aibă mereu două animale odihnite. Unchiul tău e om bun, șovăi el, și 
puternic. Eu cred că vor fi bine. 

— Trebuie să plec! j 

— E prea târziu, lona. Prea târziu. In care sat de pescari o să te 
duci? Ai stat trei zile în grotă, băiatul meu. Ultima corabie cu evrei va 
ridica ancora peste patru zile. Dacă ai goni zi și noapte și te-ar ține 
calul, tot n-ai ajunge pe coastă în patru zile. 

— Unde o să-l ducă unchiul Aron pe Eleazar? 

Benito dădu din cap, tulburat: 

— Aron nu știa unde o să plece. Depinde de ce corăbii vor găsi. 
Trebuie să rămâi în casa asta, lona. Soldații din Spania caută prin 
toată ţara evrei care s-au sustras expulzării. Orice evreu care nu a 
dorit să fie salvat întru Cristos va fi supus pedepsei cu moartea. 

— Şi atunci... eu ce-o să fac? 

Benito îi luă mâinile în ale lui: 

— Ascultă-mă bine, băiatul meu. Uciderea tatălui tău este legată de 
cea a fratelui tău, Meir. Nu e o întâmplare că singurul evreu omorât a 
fost el, că doar casa lui a fost distrusă, deși nicio sinagogă nu a fost 
atacată. Trebuie să fugi de pericol. Din dragoste pentru prietenul meu, 
Helkias, și pentru tine, îţi ofer protecția numelui meu. 

— Numele dumitale? j 

— Da. Trebuie să te convertești. Vei trăi cu noi, în familie. iți voi da 
numele tatălui meu, Tomâs Martin. Ne-am înţeles? 

lona îl privi buimăcit. Dintr-o răsturnare uluitoare a evenimentelor, 
rămăsese fără rude, lipsit de orice persoană iubită. Dădu din cap. 


54 


— Atunci am plecat să aduc un preot, spuse Benito și în câteva 
minute porni să-și îndeplinească și această îndatorire. 


55 


Capitolul Unsprezece 


O HOTĂRÂRE 


lona stătea în casa familiei Martin, uluit de ce aflase. Lucia rămase 
o vreme lângă el, ţinându-l de mână, dar era prea copleșit pentru a 
răspunde gestului ei prietenos și fata pleca până la urmă. 

Și pe deasupra tuturor nenorocirilor, să nu-l mai vadă niciodată pe 
frăţiorul lui iubit, Eleazar, care era în viaţă! 

Pe masa de desen a lui Benito erau cerneală, hârtie și pene. lona 
luă o pană și era pe cale să ia și o foaie de hârtie, dar Teresa Martin 
veni la el: 

— Hârtia e scumpă, îi zise acru, privindu-l fără bunăvoință. 

Teresa Martin nu se bucurase niciodată de compania familiei 
Toledano așa cum se bucurase soțul și copiii ei și nu era încântată de 
decizia bărbatului de a adăuga un evreu familiei. 

Pe masă era un desen cu o cupă, dăruit de Helkias lui Martin. lona îl 
luă, muie pana în cerneală și începu să scrie pe faţa albă a colii. Scrise 
primul rând în ebraică și restul în spaniolă, grăbit: 


Dragul meu frate, Eleazar ben Helkias Toledano, 


Află că eu, fratele tău, nu am fost ucis de cei care i-au luat viața 
tatălui nostru. 

Iti scriu, iubite Eleazar, în cazul că vreun eveniment necunoscut te- 
a oprit pe tine și rudele noastre să vă îmbarcați. Sau, dacă pe data de 
nouă Ab vei fi pe mările acelea adânci pe care ne închipuiam în zile 
mai fericite ale copilăriei, poate va veni timpul să te întorci bărbat la 
casa noastră părintească și să descoperi scrisoarea în ascunzătoarea 
secretă, ca să afli ce s-a întâmplat. 

Dacă totuși te întorci, află, pentru siguranța ta, că un om puternic, 
pe care nu-l cunosc, simte o ură adâncă fată de familia Toledano. Nu 
înțeleg cauza. Tatăl nostru, fie să odihnească în pace veșnică lângă 
cei drepți, credea că moartea cumplită a fratelui nostru, Meir ben 
Helkias, s-a petrecut pentru a se putea fura relicvariul comandat de 
abația înălțării. Prietenul tatei, al cărui nume nu-l scriu pentru a nu-i 
face rău dacă scrisoarea va fi găsită de un om cu gând dușmănos, e 
convins că moartea lui Abba e legată de a lui Meir, de vasul de aur și 


56 


argint făcut de tata și de un călugăr dominican, numit Bonestruca. Ai 
mare grijă să te păzești. 

Și eu trebuie să mă păzesc. 

Aici nu rămân evrei, nu sunt decât creștinii vechi și cei noi. 

Sunt singurul din Spania? 

Toată munca tatălui nostru s-a dus. Sunt oameni care ne datorează 
bani și nu au plătit. Chiar dacă îți vei croi drum până aici și vei citi 
aceste rânduri, îti va fi greu să-i aduni. 

Samuel ben Sahula îi datorează tatii treisprezece maravedi pentru 
trei farfurii bătute, un vas ritual și un mic lighean din argint pentru 
spălatul ceremonial. 

Don Isaac Ibn Arbet datorează șase maravedi pentru o farfurie 
bătută și doi maravedi pentru șase pocale mici din argint. 

Nu știu unde au plecat oamenii aceștia. Dacă vrea Domnul, într-o zi 
drumurile vi s-ar putea încrucișa. 

Contele Fernán Vasca de Tembleque datorează familiei noastre 
șaizeci și nouă de reali și șaisprezece maravedi pentru trei castroane 
mari, patru oglinjoare argintate și două oglinzi mari, o floare de aur cu 
tulpina de argint, opt piepteni de prins în păr și un pieptene de toaletă 
și douăsprezece pocale din argint masiv, cu picior de electrum. 

Prietenul lui Abba dorește să devin fiul lui creștin, dar eu trebuie să 
rămân copilul evreu al tatii, chiar dacă asta mă va pierde. Oricât aș fi 
de hăituit, n-o să mă convertesc. Dacă se întâmplă ce-i mai rău, să știi 
că m-am regăsit cu Meir și iubiții noștri părinți și odihnesc alături de ei 
la picioarele Atotputernicului. 

Mai află că mi-aş da locul în împărăția cerului dacă aș putea să-mi 
mai îmbrățișez frățiorul. Ah, ce-as vrea să fiu iar fratele tău! Pentru 
toate nepăsările și răul ce ti l-am făcut din neglijență, dragul meu 
frate dispărut, îti cer iertare și-ți implor iubirea în eternitate. Să ne tii 
minte, Eleazar, și să te rogi pentru sufletele noastre. Aminteste-ti că 
ești fiul lui Helkias din tribul lui Levi - descendenții direcţi ai lui Moise. 
Recită zilnic Shema, așa cum o va face și îndureratul tău frate, 


lona ben Helkias Toledano 


— Soţul meu nu va mai cumpăra acum casa tatălui tău. E ruinată, 
spuse Teresa, privind încruntată scrisoarea. Era analfabetă, dar își 
dădea seama că literele de la început erau ebraice. O să aduci 
nenorocirea asupra acestei case, continuă ea. 

lona, înfiorat de perspectivă, deveni conștient că în curând va veni 
preotul adus de Benito, cu agheasma pentru botez. 

Luă hârtia și ieși agitat afară. 

Soarele scăpăta și se făcea răcoare. Nu-l opri nimeni și se 
îndepărtă. Picioarele îl purtară spre ruinele clădirii care-i fusese cămin. 


57 


Văzu locul cu pământ afânat din spatele casei, unde-i fusese îngropat 
tatăl. Cu ochii ciudat de uscați, recită Kadișul și marcă bine 
mormântul, promițându-și că, dacă trăia, va muta într-o zi oasele 
părintelui lui în pământ consacrat. 

Își aminti de visul din peșteră și acum i se părea că tatăl încercase 
atunci să-i spună să rămână cine era, lona ben Helkias Toledano, 
levitul. 

Cu toate că se întunecase destul de tare, cercetă prin casă. 

Toate tuburile mezuzah din argint, amulete conţinând fragmente 
din scriptură, dispăruseră de la tocurile ușilor. Din atelier lipseau toate 
obiectele de valoare. Podeaua era distrusă. Intrușii găsiseră banii 
agonisiţi de Helkias pentru plecarea din Spania. Dar nu găsiseră 
ascunzătoarea de după o lespede mobilă din peretele nordic al casei, 
unde se aflau optsprezece sueldo, mica avere personală a lui lona și 
Eleazar. Nu putea cumpăra multe, dar putea lua ceva și își făcu o 
boccea dintr-o zdreanţă, strecurând monedele acolo. 

Pe jos era o bucată de pergament smulsă dintr-o mezuzah și o 
ridică: „ȘI-I vei iubi pe Dumnezeul tău din toată inima, din tot sufletul 
și din toate puterile. Și cuvintele ce ţi le spun azi vor fi asupra ta în 
toată vremea”. 

Se apucă să bage pergamentul în boccea, dar avea capul limpede 
acum și își dădea seama perfect că dacă vor descoperi la el cuvinte 
din scriptura iudaică, îl vor trimite la moarte. Impături fragmentul cu 
scrisoarea pentru fratele lui și-l puse în ascunzătoarea unde fuseseră 
monedele. Apoi ieși afară. 

In curând, trecu pe lângă islazul lui Marcelo Troca. Unchiul Aron 
luase caii, dar cei doi asini ai tatălui erau priponiţi acolo, mâncând 
resturi. Incercă să se apropie de cel mai mare, dar acesta necheză, 
ridicând copita. Celălalt, mai mic și cu un aspect dubios, îl scrută 
placid și se dovedi mai înţelegător. li dezlegă priponul și încălecă și 
animalul, lovit cu călcâiele, porni imediat la trap. 

Mai rămăsese o geană de lumină în care animalul să-și găsească 
drumul de coborâre pe poteca abruptă din stâncă. Trecând râul prin 
vad, lona văzu colţurile pietrelor împurpurate de amurg, ca niște dinţi 
ameninţători. 

Asinul avea o digestie proastă, probabil din cauza regimului din 
resturi, băiatul nu știa încotro să se îndrepte. Tatăl lui spunea că 
Atotputernicul le va arăta întotdeauna cărările. Cărarea aceasta nu 
era promițătoare, dar, după ce se depărtară de râu, lona lăsă jos 
hățurile și se încredinţă asinului și Domnului. Nu se simţea nici ca un 
negustor ambulant îndrăzneț, nici ca un cavaler. Călărind singur cuc 
spre necunoscut, pe un animal balonat, nu trăia deloc aventura pe 
care și-o imaginase. 


58 


Opri o clipă asinul și se uită înapoi spre Toledo, aflat pe deal. La mai 
multe ferestre sclipeau cald lămpile cu ulei și un purtător de torță 
străbătea familiarul drum de lângă faleză. Dar nu-l mai iubea nimeni 
acolo și își înghionti asinul, aţintindu-și privirea înainte. 


59 


Partea a Treia 


PEONUL 


Castilia 
30 august 1492 


60 


Capitolul Doisprezece 


OMUL CU SAPA 


Cel de Nepătruns și micul asin îl conduseră pe lona spre sud toată 
noaptea, sub o lună rotundă ce plutea deasupra luminându-le drumul. 
Nu îndrăznea să se oprească. Preotul care venise la familia Martin cu 
Benito raportase, desigur, imediat, că un tânăr evreu nebotezat 
hălăduia liber, amenințând creștinătatea. Ca să-și salveze viaţa, dorea 
să se îndepărteze cât mai mult de Toledo. 

De când lăsase în urmă orașul, călărea pe câmp deschis. 

Din când în când, vedea pe marginea drumului conturul umbrit al 
vreunei finca, o casă de fermier. Dacă auzea un câine lătrând, lovea 
coastele animalului îndemnându-l la trap și alunecând ca o nălucă pe 
lângă puţinele zone locuite. 

In lumina cenușie a primilor zori, văzu că ajunsese în pământuri 
diferite, mai puţin deluroase și așternute cu gospodării mari. 

Pământul trebuia să fie bun; trecu pe lângă o vie, o uriașă livadă de 
măslini și un lan de ceapă verde. Simţea un gol mare în stomac și 
descălecă, adună ceapă și o mâncă înfometat. Ajungând la altă vie 
culese struguri, încă necopţi, dar plini de suc acrișor. Și-ar fi putut 
cumpăra pâine, dar nu îndrăznea, ca să nu i se pună întrebări. 

La un șanț de irigație pe care curgea un fir de apă, se opri să lase 
asinul să pască și, pe când soarele urca pe cer, se așeză și se gândi la 
efortul lui. Poate ar trebui totuși să-și găsească o destinaţie. Dacă va 
rătăci, poate ar fi bine să se îndrepte spre Portugalia, unde auzise că 
se refugiaseră și câţiva evrei din Toledo. 

Incepuseră să apară muncitori cu sape și macete. lona le vedea 
acum barăcile la capătul câmpului și îi zărea pe oameni săpând și 
plivind. Majoritatea abia dacă-i aruncară o privire băiatului cu asinul și 
lona își lăsă animalul să se sature. Uimit de blândețea lui, de 
supunerea cu care se lăsa călărit, a fost cuprins de un impuls de 
recunoștință. 

Trebuie să-i dau un nume, gândi, și chibzui la asta pe când călărea 
mai departe. 

Abia-i dispăruse ogorul din vedere când auzi tunetul înspăimântător 
al copitelor. Se dădu imediat la o parte, așteptând să treacă pericolul. 


61 


Erau opt soldaţi călări și spre consternarea lui lona, traseră de hăţuri 
în loc să-și vadă de drum. 

Era o patrulă, șapte soldați cu ofițerul lor, cu înfățișare fioroasă și 
înarmați cu ţepușe și săbii scurte. Unul din soldaţi se dădu jos, urinând 
cu zgomot în șanț. Ofițerul îi aruncă o privire lui lona: 

— Cum îţi zice, băiete? 

Incercă să nu tremure și de frică, se agăţă de identitatea pe care o 
refuzase la Toledo: 

— Sunt Tomas Martin, Excelenţă. 

— Unde locuiești? 

Probabil lucrătorii de pe câmp le spuseseră că au văzut un străin. 

— In ultima vreme, la Cuenca, răspunse. 

— Venind de la Cuenca, ai văzut vreun evreu? 

— Nu, Excelenţă, niciunul, zise el, ascunzându-și groaza. 

— Nici noi, deși căutăm, zâmbi ofițerul. In sfârșit, am scăpat de ei. 
Ori au plecat, ori s-au convertit, ori sunt în cătușe. 

— Să se bucure alţii de ei, spuse soldatul care urinase. Să-i lăsăm 
blestemaţilor de portughezi. Au deja atâţia, că-i omoară ca pe muște, 
chicoti, scuturându-și organul. 

— Încotro mergi? întrebă ofiţerul într-o doară. 

— La Guadalupe, răspunse lona. 

— A, dar e ceva de mers. Ce cauţi în Guadalupe? 

— Mă duc acolo... la fratele tatălui meu, Enrique Martin. 

Văzu că nu-i era prea greu să mintă. Tot inventând, zise că plecase 
din Cuenca pentru că tatăl lui, Benito, fusese ucis în luptele cu maurii 
din anul precedent. Chipul ofițerului se înmuie: 

— Plod de soldat... Pari puternic. Vrei să lucrezi ca să-ţi iei de 
mâncare până la Guadalupe? 

— Mâncarea e bună, Excelenţă. 

— Au nevoie de spinări puternice la ferma lui don Luis Carnero de 
Palma. E următoarea de pe șosea. Spune-i lui Jose Galindo că te-a 
trimis căpitanul Astruells, vorbi ofițerul. 

— Multe mulțumiri, domnule căpitan! 

Soldatul care se ușurase încăleca la loc și patrula se depărtă, 
lăsându-l pe lona să se înece bucuros cu praful stârnit de copitele lor. 

Ferma despre care vorbise căpitanul era foarte mare și lona văzu 
că avea mulţi lucrători. Se pomeni gândindu-se că n-ar trebui să 
treacă mai departe, cum intenţionase, din moment ce soldaţii 
înghiţiseră povestea lui, iar alţii, din alte zone, s-ar fi putut dovedi mai 
bănuitori. 

Îndreptă asinul spre aleea de intrare. 


62 


Jose Galindo nu-l întrebă nimic după ce auzi numele căpitanului 
Astruells și Ilona se trezi curând într-un colț al unui lan de ceapă, 
plivind cu o sapă buruienile groase. 

La prânzișor, un bătrân cu braţe subțiri și vânoase, trăgând la un 
cărucior ca un cal, se opri în dreptul fiecărui grup și le împărți 
lucrătorilor câte un castron cu terci subțire și un codru de pâine 
neagră. 

lona mâncă atât de repede că nici nu le simţi gustul. Mâncarea îi 
potoli stomacul, dar îi veni să se ușureze. Câte cineva se ducea mereu 
să-și facă nevoile la șanțul de la marginea câmpului, dar lona știa că 
penisul lui circumcis îi trăda originea evreiască. Se abţinu cât putu, 
apoi se duse tremurând și făcu pipi în șanț. Incercă să-și acopere 
vârful membrului, dar nu se uita nimeni la el, așa că termină și se 
întoarse la sapă. 

Soarele era fierbinte. 

Unde erau oamenii pe care-i cunoștea? 

Ce i se întâmpla? 

Lucra mecanic, încercând să nu gândească, lovind cu sapa 
buruienile cum tăiase David filistinii cu sabia sau poate ca și cum 
buruienile erau oamenii Inchiziției, despre care era sigur că umblau 
prin Spania, căutându-l peste tot doar pe el. 


După trei zile, epuizat, murdar și lucrând în neștire, își dădu seama 
că era doi august. A noua zi a lunii Ab. Data distrugerii templului din 
lerusalim, ultima zi fixată pentru plecarea evreilor din Spania. Işi 
petrecu restul zilei muncind și rugându-se în minte, implorându-l pe 
Dumnezeu ca Eleazar, Aron și Juana să fie în siguranţă pe mare, cât 
mai departe de pământul acela. 


63 


Capitolul Treisprezece 


PRIZONIERUL 


lona crescuse ca un orășean. Era familiarizat cu fermele din Toledo 
și uneori mulsese caprele de la lăptăria unchiului Aron, hrănise și 
curățase după turmă, ajutase la fân, la tăiat sau la fabricarea brânzei. 
Era puternic, mare pentru vârsta lui și dezvoltat aproape ca un adult. 
Dar nu trăise niciodată în ritmul aspru și neîntrerupt al lucrării 
pământului și primele săptămâni petrecute la ferma Carnero de 
Palma, picioarele îi înțepeniră și mâinile îi protestau violent. Cei mai 
tineri erau munciţi ca vitele, li se dădeau treburi prea grele, pentru 
care s-ar fi potrivit oameni mai căliți în ani de corvezi asemănătoare. 
Mușchii i se întăriră și se umflară, fața i se înnegri de soare și începu 
să semene cu ceilalţi lucrători. 

Era bănuitor, temător de orice, conștient de vulnerabilitatea lui, 
înspăimântat că cineva i-ar putea fura asinul. În timpul zilei, priponea 
animalul în preajma locului unde lucra. Noaptea dormea lângă el într- 
un colț al hambarului și avea sentimentul ciudat că asinul îl veghea ca 
un câine de pază. 

Peonii păreau mulțumiți cu truda lor. Erau tineri de vârsta lui lona, 
bărbaţi în putere și bătrâni cheltuindu-și ultimul strop de energie. lona 
era un străin. Nu vorbea cu nimeni și nimeni nu-i vorbea decât ca să-i 
arate unde să lucreze. Se obișnui cu zgomotele ciudate de pe câmp, 
bufnitul sapelor în pământ, scrâșnetul metalului pe pietre, mormăituri 
și opinteli. Dacă era chemat într-un loc, se ducea imediat; dacă avea 
nevoie de altă unealtă, o cerea politicos, dar fără multe vorbe. Își 
dădea seama că unii lucrători îl priveau cu tot mai mare animozitate și 
știa că mai devreme sau mai târziu se va isca o bătaie, îi lăsă să-l 
observe ascuţind o sapă aruncată până când lama îi luci ameninţător. 
Avea coada ruptă și dormea cu mâna pe ea, era arma lui. 

Ferma nu era un liman confortabil. Munca brută se plătea cu doar 
câţiva sueldo mizerabili și le ocupa întreaga zi. Dar primeau pâine, 
ceapă și uneori terciul sau o ciorbă subţire. Nopțile, o visa câteodată 
pe Lucia Martin, dar cel mai adesea visa cărnurile pe care le mâncase 
pe negândite acasă, friptură de oaie și de ied și o pasăre la ceaun în 
fiecare seară de sabat. Trupul lui cerea grăsime, ţipa după grăsime. 


64 


Când se mai răci vremea, la fermă se tăiară porci și bucăţile mai 
proaste de carne și grăsime li se împărţiră lucrătorilor, care se 
năpustiră asupra lor hămesiţi. Ilona știa că era necesar să mănânce 
din carnea de porc; dacă n-o făcea, era condamnat. Dar, spre oroarea 
lui, descoperi că bucățelele roz erau încântător de bune. Recita 
mental binecuvântarea pentru carne, întrebându-se ce făcea, știind că 
Dumnezeu îl privește. 

Incidentul îi accentuă izolarea și disperarea. Tânjea să audă o voce 
omenească vorbind în ladino sau ebraică. Dimineaţa și seara, spunea 
în gând Kadișul de doliu, întârziind sfârșitul rugăciunii. Uneori, lucrând, 
intona în gând fragmente din scriptură sau binecuvântările și 
rugăciunile care constituiau tot ce mai rămăsese din viaţa lui. N 

Stătea de șapte săptămâni la fermă când se întoarseră soldații. li 
auzise pe oameni vorbind despre ei și aflase că făceau parte din Santa 
Hermandad, Sfânta Frăţie, o organizație de miliții locale, unite de 
tronul spaniol pentru a forma o forță polițienească națională. 

Într-o după-amiază devreme, tăia grohotișul când, ridicând ochii, îl 
văzu pe căpitanul Astruells. 

— Cum? Ești încă aici? se miră acesta și lona dădu din cap. 

După puţin timp, îl văzu pe Astruells discutând însuflețit cu Jose 
Galindo și amândoi se uitau la el. 

li îngheță sângele în vine. Dacă ofițerul se apuca să facă 
investigaţii, știa ce-ar fi urmat. 

Termină ziua de lucru în norii negri ai neliniștii. La căderea nopţii, 
ieși afară cu asinul. Nu primise plata pentru ultimele zile de lucru, dar 
renunţă la bani, luând în schimb sapa ruptă. 

La o distanţă sigură, încălecă și plecă repede de acolo. 


Hrănit cu iarbă, asinul nu mai avea un stomac atât de dificil. Se 
mișca sârguincios și neîntrerupt și lona se simţi cuprins de afecţiune 
pentru el: 

— Trebuie să-ţi dau un nume, îl bătu ușor pe grumaz. 

După o meditaţie consumată pe ritmul intens al tropăitului harnic, 
se opri la două nume. 

In mintea lui și la adăpostul nopţii, îl va numi pe bunul și 
credinciosul dobitoc Moise. Era numele cel mai frumos la care se 
putuse gândi, în onoarea a doi bărbaţi, strămoșul lui, Moise, care-i 
scosese pe robii evrei din Egipt și Moise ben Maimon, marele filozof- 
medic. 

— Şi în prezenţa altora, îţi voi spune Pedro, se confesă el asinului. 

Erau nume pe măsura companionului unui maestro care avea și el 
mai multe nume. 


65 


Revenind la prudenţă, călători două nopţi și dormi ziua, după ce 
găsea un loc sigur pentru el și Moise. Strugurii din viile de pe 
marginea drumului se copseseră și mânca pe săturate, dar, deși erau 
buni, de data asta el devenise cel balonat. Intestinele lui agitate 
cereau altă mâncare. 

In cea de-a treia dimineaţă, un stâlp dintr-o răscruce avea 
indicatoare care arătau spre vest Guadalupe și spre sud, Ciudad Real. 
Cum îi spusese căpitanului Astruells că merge la Guadalupe, nu 
îndrăzni s-o ia într-acolo, alegând drumul spre sud. 

Era zi de târg și Ciudad Real gemea de lume. Erau atâţia oameni, 
încât lona se gândi că n-o să mire pe nimeni prezenţa unui străin, deși 
câţiva rânjiră la priveliștea tânărului deșirat călare pe asin, cu 
picioarele atingându-i pământul, mai-mai că ar fi putut merge peste 
spinarea dobitocului. 

Trecând pe lângă dugheana unui lăptar din Plaza Mayor, nu putu 
rezista să nu cheltuiască o monedă pe o bucată de brânză pe care o 
înfulecă pe loc, deși nu era la fel de bună ca brânza unchiului Aron. 

— Caut de lucru, señor, zise el sperând. 

Dar lăptarul clătină din cap: 

— Ei și? Eu nu pot angaja pe nimeni. 

Insă îl strigă tare pe un om din apropiere: 

— Domnule vătaf, un tânăr caută de lucru. 

Apăru un bărbat scund, cu o burtă foarte mare. Părul care-i mai 
rămăsese îi era trecut în șuvițe unsuroase peste chelie: 

— Sunt Isidoro Alvarez, a/guacilul orașului. 

— Eu sunt Tomás Martin. Caut de lucru, señor. 

— A, am de lucru. Da, da... Ce-ai mai făcut? 

— Am fost peon la o fermă de lângă Toledo. 

— Ce cultivau acolo? 

— Ceapă și grâne. Aveau și-o turmă de capre de lapte. 

— Eu am altfel de grâne. Mă ocup de criminali și îi ţin la distanţă de 
soare și ploi, zise a/guaci/ul, iar lăptarul pufni în fâs. 

— Am nevoie de cineva care să curete, să adune găleţile 
netrebnicilor mei, să le golească de rahat frumos mirositor și să le 
azvârle ceva de mâncare ca să rămână în viaţă cât sunt în grija mea. 
Poţi să faci asta, peonule? 

Nu era deloc o perspectivă plăcută, dar ochii mici și căprui ai 
alguacilului erau periculoși dincolo de stratul de veselie. Cineva de 
alături chicoti. lona simţi că se așteptau la o distracţie și știu că nui 
se va permite să refuze politicos și să plece. 

— Da, señor. Pot s-o fac. 

— Păi, atunci hai cu mine la închisoare, ca să te apuci de lucru, 
spuse a/guacilul. 


66 


Plecând după el, lui lona i se zburli părul pe ceafă, fiindcă îl auzi pe 
lăptar spunându-i unuia dintre cei adunaţi în piaţa că Isidoro găsise pe 
cineva care să strângă după evrei. 


Închisoarea era o clădire din piatră, lungă și îngustă. Biroul 
alguacilului se afla la un capăt iar la celălalt era sala de interogatorii. 
Cele două încăperi erau unite de un coridor lung, cu celule minuscule 
de-o parte și de alta. Majoritatea erau ocupate de oameni ghemuiţi pe 
podeaua de piatră sau rezemaţi de ziduri. 

Isidoro Alvarez îi spuse lui Ilona că prizonierii erau hoţi, un criminal, 
un bețiv, doi tâlhari și unsprezece creștini noi, bănuiţi de a ţine în 
secret de ritul iudaic. 

Un paznic înarmat cu sabie și măciucă moţăia pe un scaun de pe 
coridor. 

— El e Paco, spuse a/guacilul, iar ăsta e Tomás, îi mormăi 
paznicului. 

Pe urmă intră în birou și închise ușa ca să nu mai simtă mirosul 
greu. 

lona își dădea seama cu resemnare că orice încercare de a curăța 
locul trebuia să înceapă cu golirea găleţilor pline până la refuz, așa că- 
i ceru lui Paco să descuie prima celulă, în care o femeie se uită cu ochi 
pustii cum îi dispare latrina. 

Când îl priponise pe Moise, observase o cazma atârnată în spatele 
închisorii. O luă și găsi un loc nisipos, unde făcu o groapă adâncă. Goli 
găleată puturoasă și adăugă deasupra două găleți cu nisip. In 
apropiere era un copac cu frunze mari, în formă de inima, pe care le 
folosi ca să șteargă nisipul, apoi clăti găleata în firul de apă din șanțul 
de lângă închisoare și o duse înapoi în celulă. 

Curăţă astfel în cinci celule, fiindu-i tot mai milă de starea proastă a 
ocupanților acestora. Când se descuie ușa celei de-a șasea, se opri un 
moment înainte de a lua găleata. Prizonierul era un bărbat zvelt. Ca și 
ceilalți arestaţi, avea părul și barba crescute neîngrijit, dar pe chipul 
lui vedea un aer cunoscut. 

Paznicul mârâi, iritat că e ţinut în picioare și lona luă găleata și ieși. 

Abia când reveni în celulă ca s-o aducă înapoi, scrută atent fața 
bărbatului, încercând să și-o imagineze cu părul tuns și barba 
potrivită, și memoria îi reveni ca un șoc. Și-o aminti pe mama lui pe 
patul de moarte și pe omul acesta care venise zi de zi la ea, 
săptămâni de-a rândul, dându-i doctorii cu lingurita. 

Arestatul era Bernardo Espina, fostul doctor din Toledo. 


67 


Capitolul Paisprezece 


SĂRBĂTOAREA 


Noaptea, lona dormea pe lespezile de piatră ale sălii de 
interogatoriu. În fiecare zi aducea mâncare gătită în apropiere de 
soţia lui Gato, paznicul de noapte, și le dădea deţinuţilor o singură 
portie. Mânca ce mâncau și ei, uneori dându-i și lui Moise, ca să-i 
îmbogăţească raţia săracă de buruieni. Aștepta momentul propice să 
scape. Paco spunea că în curând urma să aibă loc un mare autodafe și 
că orașul se va umple de oameni. Părea un prilej bun de a fugi de 
acolo. 

Intre timp, ţinea închisoarea curată și Isidoro, mulţumit de treaba 
bună, îl lăsă în pace. In primele zile, hoţii au fost bătuți măr de Paco și 
de Gato și apoi li se dădu drumul. Și beţivul a fost eliberat, dar a fost 
adus după trei zile în altă celulă, ameţit și strigând sălbatic. 

Treptat, din blestemele sau conversațiile lui Isidoro cu oamenii lui, 
lona află ce acuzaţii li se aduceau câtorva dintre convertiți. Un 
măcelar pe nume Isaac de Marspera era acuzat că vinde carne 
preparată după ritualul evreiesc. Patru alţi arestaţi erau acuzaţi 
fiindcă obișnuiau să cumpere carne de la Marspera. Juan Peropan era 
acuzat că deţinea rugăciuni evreiești, iar soţia lui, Isabel, că 
participase de bunăvoie la o slujbă iudaică. Vecinii Anei Montalban 
observaseră că ea se odihnește în cea de-a șasea zi a săptămânii, 
spălându-se în fiecare vineri înainte de asfintit și purtând haine curate 
de sabat. 

lona începu să-și dea seama că ochii medicului din Toledo îl 
urmăreau când lucra în apropierea celulei acestuia. 

In cele din urmă, într-o dimineaţă, când era în celula lui, arestatul îi 
vorbi cu ton coborât: 

— De ce-ţi zic Tomás? 

— Cum să-mi zică, altfel? 

— Ești unul de-ai lui Toledano, dar nu-mi aduc aminte care. 

Ştii că nu sunt Meir, ar fi vrut lona să-i spună, dar îi era frică. 
Doctorul ăsta poate voia să-l trădeze Inchiziției în schimbul îndurării, 
nu? 

— Greșiţi, señor, spuse și, terminând de măturat, părăsi celula. 


68 


Trecură mai multe zile fără incidente. Medicul își citea cartea de 
rugăciuni și nu-l mai privea. lona simţea că, dacă ar fi dorit să-l 
trădeze, ar fi putut s-o facă imediat. 

Dintre toți prizonierii, măcelarul Isaac Marspera era cel mai sfidător, 
urlând rugăciuni în ebraică, răcnindu-și iudaismul în urechile 
prigonitorilor lui. Ceilalţi acuzaţi erau mai liniștiți, aproape pasivi în 
disperarea lor. 

lona aștepta să ajungă din nou în celula lui Espina: 

— Sunt lona Toledano, señor. 

Espina dădu din cap: 

— Tatăl tău, Helkias... a plecat? 

— Ucis, clătină băiatul din cap și nu mai vorbiră, pentru că venise 
Paco să încuie din nou celula. 

Paco era un om leneș, care moţăia cu scaunul lipit de perete când 
nu era Isidoro prin apropiere. În clipele acelea, îl irita ca lona să-i 
ceară să descuie celulele și în cele din urmă, îi dădu lui cheile și-i 
arătă cum să umble la zăvoare. 

lona reveni nerăbdător în celula medicului, dar, spre dezamăgirea 
lui, Espina nu mai părea dornic să vorbească, aţintindu-și ochii către 
paginile breviarului creștin. 

Când intră în celula lui Isaac de Marspera, măcelarul se legăna în 
picioare, cu tunica trasă pe cap ca un șal de rugăciune. Scanda tare și 
lona sorbi înțelesul cuvintelor ebraice și muzica lor familiară. 


Pentru păcatul comis de noi în fața Ta prin amestec cu necurățenii, 

Și pentru păcatul comis în fața Ta prin spovedania buzelor, 

Și pentru păcatul comis în fața Ta prin bănuială sau greșeală, 

Și pentru păcatul comis în fața Ta cu voie sau fără voie, 

Pentru toate acestea, o, Doamne al îndurării, îndură-te, iartă-ne, 
dă-ne izbăvire. 


Marspera se pocăia și, puţin șocat, lona știu că trebuia să fie a 
zecea zi a lunii ebraice Tishri, Yom Kippur, ziua ispășirii. Ar fi vrut să i 
se alăture în rugăciune lui Marspera, dar ușa de la biroul a/guacilului 
era deschisă și îi auzea pe Isidoro răstindu-se și pe Paco spășit, așa că 
mătură pe lângă deţinutul care se ruga și încuie ușa când ieși. 

În ziua aceea, toţi arestaţii mâncară terciul adus de el, în afară de 
Marspera, care respecta postul sărbătorii. Nu mâncă nici lona, bucuros 
că-și putea dovedi iudaismul fără riscuri, servindu-l pe Moise cu porţia 
lui și cu cea a măcelarului. 

Noaptea, zăcând treaz pe lespedea de piatră a sălii de interogatorii, 
ceru iertare pentru păcatele lui și pentru orice supărare provocată 
celor pe care îi iubea și celor pe care nu-i iubea. Recitând Kadișul și 


69 


Shema, îl rugă pe Atotputernicul să aibă grijă de Eleazar, Aron și 
Juana, întrebându-se dacă mai trăiau. 

iși dădu seama că dacă nu lua măsuri, va pierde în curând 
socoteala calendarului evreiesc și se hotărî să rostească în gând data 
ebraică ori de câte ori își amintea. Știa că cinci luni - Tishri, Shebat, 
Nisan, Sivan și Ab - aveau treizeci de zile, iar celelalte șapte - 
Heshvan, Kislev, Tebet, Adar, Iyar, Tammuz și Elul - aveau douăzeci și 
nouă. 

In anumite perioade, în anii bisecți, se adăugau zile. Nu știa să se 
descurce. Abba putea întotdeauna să spună ce zi era... 

Nu sunt Tomás Martin, gândea gata să adoarmă. Sunt lona 
Toledano. Tata a fost Helkias ben Reuven Toledano, de binecuvântată 
amintire. 

Suntem din tribul lui Levi. Aceasta e a zecea zi a lunii Tishri, din 
anul cinci mii două sute cincizeci și trei... 


70 


Capitolul Cincisprezece 


AUTODAFE 


Pentru arestaţi începu o nouă etapă în ziua când paznicii îl duseră 
pe Espina, legat într-o căruţă, la interogatoriul Inchiziției. 

II aduseră înapoi noaptea, cu degetele mari ale ambelor mâini 
tumefiate și smulse din articulaţii datorită torturii. lona îi aduse apă, 
dar bărbatul zăcea pe podeaua celulei cu faţa la zid. 

A doua zi se întoarse la el: N 

— Cum de sunteți aici? întrebă. In Toledo erați cunoscut ca bun 
creștin. 

— Sunt un bun creștin. 

— Atunci... de ce vă torturează? 

Espina tăcu, apoi, într-un târziu: 

— Ce știu ei de lisus? 


Soldaţii veneau și îi duceau pe prizonieri, unul câte unul, la 
Inchiziție. Juan Peropan a venit cu braţul stâng atârnând, frânt pe 
roată. Soţia lui, Isabel, a fost zguduită de priveliște. Când a fost și ea 
interogată, a evitat tortura, aprobând isteric tot ce sugerau torționarii. 

lona le servi vin a/guacilului și la doi prieteni cărora acesta le 
povestea despre mărturisirea lui Isabel. 

— A dat toată vina pe soț. Juan Peropan n-a încetat nicio clipă să fie 
evreu, niciodată, niciodată! O silea să cumpere carne pentru evrei, să 
asculte rugăciuni păgâne și să le rostească, învățându-și și copiii. 

Oferise și dovezi incriminatoare împotriva tuturor celorlalți deținuți, 
întărind acuzațiile aduse fiecăruia. 

Isidoro Alvarez spuse că depusese mărturie până și împotriva 
medicului, un străin pentru ea, confirmând că Espina îi povestise că 
îndeplinise legământul lui Avraam, săvârșind treizeci și opt de 
circumcizii rituale pe copii evrei. 

Fiecare acuzat a fost interogat câteva zile. Apoi, într-o dimineaţă, în 
balconul Inchiziției orașului începu să fluture un steag roșu, semn că 
se va aplica pedeapsa capitală sub forma unui autodafe. 


Nemaiavând nicio speranță, Bernardo Espina se arătă deodată 
dispus să vorbească despre Toledo. 
71 


lona avea încredere în el din instinct. Într-o după-amiază, când 
spăla pe jos în coridor, se opri lângă celula lui Espina și vorbiră. lona îi 
povesti cum se dusese tatăl lui la Espina acasă și apoi la abație și nu 
mai găsise pe nimeni. 

Espina dădu din cap, fără să pară surprins că abația înălțării fusese 
suspendată: 

— Intr-o dimineaţă, fratele Julio Perez, sacristanul, și doi paznici 
înarmaţi au fost găsiţi uciși la intrarea în capelă. Și relicva Sfintei Ana 
lipsea. Aici sunt niște grupări bisericești, tinere Toledano, destul de 
crude pentru a înghiţi cu ușurință oameni ca tine sau ca mine. 
Cardinalul Rodrigo Lancol a fost ales de curând Papă și i s-a schimbat 
numele în papa Alexandru al VI-lea. 

Sanctitatea sa n-ar fi tolerat, cu siguranţă, o abație din care 
relicvele sacre dispar atât de ușor. Călugării s-au împrăștiat probabil 
prin alte așezăminte ale ordinului. 

— Și stareţul Sebastian? 

— Poţi fi sigur că nu mai e stareț și că a fost trimis undeva ca să-și 
îndeplinească restul misiunii preoțești la modul foarte strict. 

Apoi expresia lui Espina se întristă: 

— Poate că hoţii au pus relicva în suportul făurit de tatăl tău. 

— Ce fel de oameni ar comite păcatul uciderii ca să fure obiecte 
sacre? se miră lona, iar Espina zâmbi ostenit: 

— Oameni necuraţi cu aparenţă cuvioasă. Credincioșii creștini au 
nădăjduit foarte mult în puterea relicvelor. Se desfășoară un comerț 
asiduu cu astfel de lucruri și sunt râvnite cu prețul vieții. 

Espina îi dezvălui că părintele Sebastian îl însărcinase să cerceteze 
împrejurările morții lui Meir. Lui lona i-a fost greu să-l audă povestind 
ce descoperise. Apoi medicul îi spuse cum fusese închis de fratele 
Bonestruca, inchizitorul. 

— Bonestruca? Mi s-a spus că Bonestruca a asmuţit gloata asupra 
tatălui meu. L-am și văzut pe omul ăsta. 

— Are un chip ciudat de frumos, nu? Dar cred că are sufletul foarte 
întunecat. 

Espina îi mai spuse lui lona că Diego Diaz îi văzuse pe Bonestruca și 
pe un cavaler călărind pe urmele lui Meir Toledano. 

— Bonestruca era acolo când a fost ucis Meir? șopti lona. 

— Aproape sigur. Și a furat vasul pe care îl ducea fratele tău. Lun 
om care ar sfărâma cu ușurință pe oricine află ceva ce i-ar putea 
pricinui lui necazuri. Când mi-a dat drumul după ce mi-a pus întrebări, 
am știut că trebuie să plec dacă nu vreau să mă prindă a doua oară și 
definitiv. Încercam să chibzuiesc unde să-mi duc familia când 
părintele Sebastian a trimis după mine. Spunându-mi că a dispărut și 
relicva în urma vasului, preotul părea că și-a pierdut minţile. Plângea. 


72 


Mi-a poruncit să-i aduc relicva, de parcă ar fi stat în puterile mele. A 
perorat împotriva groaznicei crime și m-a implorat să-mi îndoiesc 
strădania de a-i descoperi pe cei care-l lipsiseră de un bun atât de 
prețios. La câteva ore după aceea, când străbăteam Plaza Mayor, am 
trecut pe lângă Bonestruca. Ne-am privit în ochi și nu mi-a trebuit mai 
mult, clătină Espina din cap. Eram convins că dacă mai rămân, fie și 
numai o clipă, în Toledo, voi fi prins. Mi-am lăsat soția și copiii sub 
ocrotirea unor rude și am căutat scăpare. 

— Unde aţi plecat? 

— In nord, la munte. Am găsit locuri ascunse, am călătorit prin 
așezări mici, unde oamenii se bucurau de prezența unui medic. 

lona îi înţelegea pe oamenii aceia, amintindu-și devotamentul cu 
care Espina îi tratase mama și faptul că, după spusele tatălui, fusese 
ucenicul marelui medic Samuel Provo. 

Espina dusese o viaţă nobilă, slujindu-i pe alţii. Doctorul acesta care 
abjurase de la religia părinţilor lui era, totuși, un om de ispravă, un 
vindecător, dar fusese condamnat. lona se întreba dacă acești 
convertiți nu puteau fi salvaţi, dar nu vedea cum. Noaptea îi păzea 
Gato, un om răutăcios, care dormea ziua și îi supraveghea pe deţinuţi 
cu o atenţie pusă pe harţă. In timpul zilei, când ar fi avut ocazia să-l 
omoare pe somnorosul Paco lovindu-l cu sapa lui ascuţită, nici el, nici 
prizonierii nu aveau șanse să ajungă prea departe de Ciudad Real. 
Orașul semăna cu o tabără înarmată. 

Dacă Dumnezeu dorea să-i salveze, trebuia să-i arate lui lona o 
cale. 

— Cât a durat până v-au găsit? îl întrebă el pe Espina. 

— Umblam cam de trei ani când m-au găsit. Inchiziția are o plasă 
cu ochiuri foarte strânse. 

Pe lona îl trecu un fior, știind că trebuia să se strecoare prin plasa 
aceasta. 

Văzu că Paco se trezise și se uita la ei, așa că frecă pe jos mai 
departe: 

— Bună ziua, señor Espina. 

— Bună ziua... Tomas Martin. 


Inchiziția avea grijă să încredințeze execuțiile autorităţilor civile și 
alguacilul porunci să se ridice în Plaza Mayor șapte stâlpi de lemn, 
lângă un quemadero, un cuptor rotund din cărămidă, construit repede 
de zidari. 

Unii dintre deţinuţi plângeau, alţii se rugau. Espina părea calm și 
resemnat. 

lona spăla din nou pe jos când medicul îi vorbi: 

— Trebuie să-ţi cer ceva. 


73 


— Tot ce pot... 

— Am un fiu de opt ani, îl cheamă Francisco Rivera de la Espina. 
Trăiește cu mama lui, Estrella Duranda, și cu cele două surori. Vrei să- 
i duci băiatului breviarul meu de rugăciuni și binecuvântarea de tată? 

— Señor, începu lona uluit și întristat. Nu mă pot întoarce la Toledo. 
Și oricum, casa dumneavoastră e părăsită. Unde se află familia? 

— Nu știu, poate cu verii ei, familia Durando din Maqueda. Sau 
poate cu familia Durando din Medellin. Dar ia breviarul, te implor. Se 
poate ca Dumnezeu să-ţi dea cândva ocazia de a-l da fiului meu. 

— Voi încerca, dădu lona din cap, deși cartea creștină parcă îi ardea 
degetele. 

Espina îi întinse mâna printre gratii și băiatul o strânse: 

— Fie ca Atotputernicul să se milostivească de dumneavoastră. 

— Voi fi cu lisus. Dumnezeu să te păzească și să te sprijine, 
Toledano. Dacă dorești, roagă-te pentru sufletul meu. 


Mulțimea se strânse devreme în Plaza Mayor, mai numeroasă decât 
la luptele cu taurii. Era o zi senină, cu o boare de toamnă în suflarea 
răcoroasă a vântului. In aer mocnea o însufleţire trădată de ţipetele 
copiilor, de murmurele oamenilor, chemările vânzătorilor și acordurile 
unui cvartet instrumental: un flautist, doi chitariști și un cântăreț din 
lăută. 

Mai târziu apăru un preot. Ridică mâna, cerând liniște și îi uni pe cei 
prezenţi în rostirea unui șir lung de „Pater Noster”. Piaţa se umpluse 
de oameni, printre care și lona. Balcoanele gemeau de spectatori și o 
parte dintre ei se cățăraseră și pe acoperișuri. Mulțimea a fost dată în 
lături și împinsă înapoi de oamenii lui Isidoro Alvarez, care trebuia să 
facă loc pentru condamnați. 

Aceștia au fost aduși de la închisoare în trei căruțe, doar cu două 
roți și trase de asini. De-a lungul străzilor, oamenii îi însoțeau cu ocări 
și batjocură. 

Șase bărbaţi și două femei purtau robe negre, decorate cu diavoli și 
„focul iadului”, ceea ce însemna că urmau să moară prin imolare. 

In Plaza Major, condamnaţii au fost trași jos din căruţe și 
dezbrăcaţi, iar mulţimea se umflă și foșni ca un val, fiecare încercând 
să vadă goliciunea lor păcătoasă. 

Privind încremenit, lona observă că Ana Montalban arăta mai 
bătrână dezbrăcată, cu sâni atârnând flasc și păr cărunt între picioare. 
Isabel Peropan părea mai tânără, cu fesele rotunde și ferme ca ale 
unei fecioare. Soţul ei era năucit de durere și teamă. Nu putea umbla, 
soldaţii îl târau. Fiecare prizonier a fost adus în dreptul unui stâlp, 
mâinile i se petrecură după el și fură legate la spate. 


74 


Trupul păros al lui Isaac de Marspera scăpase de vânătăi; măcelarul 
nu fusese torturat pentru că rugăciunile și cântecele lui ebraice îi 
dovediseră vinovăția de la început, dar acum, pentru sfidare, fusese 
ales pentru quemadero. Deschizătura din peretele cuptorului era mică 
și trei oameni îi împinseră trupul voinic, înghesuindu-l înăuntru, în 
ocările mulţimii, la care Isaac riposta răcnind Shema. Urlă tot timpul 
cât zidarii astupară intrarea în cuptor. 

Espina se ruga în latină. 

In jurul stâlpilor se îngrămădiră vreascurile. Urcând înspre părțile 
lor rușinoase, ramurile ascundeau urme de lovituri și cicatrice, 
semnele spaimei și petele, oferind un fel de decență. Cuptorul 
Qquemadero a fost complet acoperit de vreascuri. 

Cvartetul începu să cânte imnuri. 

Preoţii stăteau lângă cei patru condamnaţi care ceruseră 
reconcilierea cu Cristos. Stâlpii lor aveau ajustate garote, benzi de oțel 
fixate pe gâturile deţinuţilor, care aveau să fie strânse din spate. 
Pentru seninul lor de credință, urmau să fie strangulaţi înainte de a fi 
arşi. Isabel Peropan a fost prima; fusese condamnată, în ciuda 
rugăminților că e nevinovată și a denunţării celorlalți, dar Inchiziția îi 
acordase favoarea garotei. 

Urmară Espina și doi frați din Almagro, în timp ce Isidoro trecea de- 
a lungul șirului cu o torță aprinsă, atingând vreascurile uscate, care se 
aprindeau imediat, trosnind. 

Pe când flăcările urcau, cei din mulţime reacţionau după firea 
fiecăruia, cu strigăte de uimire, teamă sau chiar exclamaţii de bucurie 
sau batjocură. Bărbaţii și femeile își ţineau sus copiii, ca să zărească 
de pe lumea asta flăcările iadului ce-i amenințau dacă nu-și ascultau 
tatăl și preotul și păcătuiau. N 

Cuptorul ardea cu vâlvătaie. Inăuntru, măcelarul Isaac se prăjea ca 
un pui, dar, gândea lona cu o stare de rău, un pui nu e fript de viu. 

Condamnații se sfrijeau. Gurile li se deschideau și se închideau, dar 
lona nu le auzea strigătele în zgomotul mulțimii. Părul lung al Isabelei 
Peropan se desprinse deodată, creând un halou galben - albăstrui în 
jurul chipului stacojiu. lona nu suporta să se uite la Espina. Fumul se 
încolăcea ascunzând tot, oferindu-i o scuză pentru ochii înlăcrimaţi. 
Cineva îl apucase de umăr, strigându-i la ureche. 

Era Isidoro. A/guacilul îl blestema pentru lenevie, arătându-i lemnul 
puţin și îi poruncea să se ducă să-i ajute pe Paco și pe Gato să încarce 
un car cu vreascuri. 


După ce încărcară vreascurile, lona nu se mai întoarse în piaţă. În 
închisoarea goală și tăcută, își strânse lucrurile în desagă și se duse la 
locul umbrit unde Moise păștea în liniște. 


73 


Încălecă și-l îndemnă din călcâie pe bunul asin, părăsind Ciudad 
Real într-un trap vioi. Nu se uita la drum sau la peisajul de ţară. 
Autodafe-ul îi arătase dinainte modul crud în care avea să moară dacă 
era prins. Ceva din el îl îndemna să caute un preot înțelegător. Poate 
nu era prea târziu să implore creștinarea și să ducă o viaţă corectă de 
catolic. 

Dar făcuse o promisiune amintirii tatălui, lui Dumnezeu, alor lui. 

Lui însuși. 

Pentru prima dată, ura faţă de Inchiziţie îi era mai mare decât 
teama. Nu-și putea șterge din minte imaginile oribile și îi vorbi lui 
Dumnezeu, cerându-i socoteală. 

Ce e Planul acesta Divin care ne face pe toti să devenim 
spânzurați? 

Și, pentru ce, Doamne, m-ai lăsat pe mine ultimul evreu din 
Spania? 


76 


Capitolul $aisprezece 


FEMEIA DE LA FERMĂ 


lona îl îndemnă pe Moise să intre în râul Guardiana, înotând, pe la 
jumătatea traversării, într-un ochi de apă adâncă, și spălându-și astfel 
hainele îmbibate de fum, curăţindu-le măcar pe ele dacă nu putea să- 
și curețe sufletul. 

Apoi călări încet spre sud-est, printr-o vale cultivată, având mereu 
la orizont, în stânga, culmile Sierra Morena. 

Toamna târzie era de o blândeţe plăcută. Se opri la câteva ferme 
de-a lungul drumului, rămânând puţin și lucrând, în schimbul 
adăpostului și al mâncării, la recoltarea cepei sau tescuitul strugurilor. 

Pe măsura ce vremea avansa către toamnă, cobora spre ţinuturi 
calde. În sud-vest, unde Andaluzia se mărginea cu sudul Portugaliei, 
trecu printr-o mulţime de sătucuri legate de marile moșii. 

La majoritatea pământurilor se încheiaseră muncile, dar găsi de 
lucru la moșia mare a unui nobil numit don Manuel de Zuniga. 

— Facem câmpii din păduri neumblate. Avem de lucru, dacă 
dorești, îi spuse vechilul. 

Pe vechil îl chema Lampara; pe la spate, lona descoperi că oameni 
îi ziceau Lamperân, „pată de grăsime”. 

Era o muncă foarte solicitantă: dezgropau și mutau pietroaie grele, 
spărgeau bolovani, doborau și dezrădăcinau copaci, tăiau și ardeau 
hăţișul, dar lona era zdravăn din născare și munca anterioară îl 
întărise. La moșia Zuniga avea destul de lucru pentru a putea rămâne 
peste iarnă. In apropiere, cantona un detașament de soldaţi; la 
început, îi ținea sub observaţie pe când lucra, dar nu-l deranjară, 
văzându-și de mărșăluit și de instrucţia lor. 

Clima era blândă, aproape mângâietoare și hrana, din abundență. 
Rămase acolo. 

Ceea ce suferise și trăise îl ţinea departe de ceilalţi peoni. În ciuda 
tinereţii, pe chipul și în ochii lui strălucea o forță care-i împiedica pe 
ceilalți să-l ia peste picior. 

iși aruncă trupul călit în vâltoarea muncii, încercând să alunge din 
amintire oroarea rugurilor. Seara, cădea la pământ lângă Moise și 
dormea adânc, cu mâna pe sapa ascuţită. Asinul îi veghea visele cu 
femei și dragoste trupească. A doua zi, când se trezea, chiar daca-și 

77 


mai amintea visele acelea, nu avea experienţa necesară pentru a-și 
da seama dacă fuseseră corecte sau nu. 


Își scoase inelul de argint pe care-l purtase la gât și-l băgă în 
desaga lui, legând-o bine la gură și atârnând-o de șaua lui Moise, 
priponit aproape de el. Apoi lucră cu pieptul gol, bucurându-se de 
răcoarea mângâietoare a aerului. 

Don Manuel își vizita moșia și cât stătu acolo, toți munciră cu 
aceeași hărnicie ca lona. Proprietarul era un om bătrâior, scund și 
țanţoș. Făcu turul câmpurilor și hambarelor, observând puţin și 
înțelegând și mai puţin. Rămase trei nopţi, se culca cu două tinere din 
sat și apoi plecă. 

După ce Zuniga dispăru, oamenii se relaxară, vorbind în derâdere 
despre el. Îi spuneau e/ cornudo, „încornoratul”, și Ilona ajunse să afle 
și el de ce. 

Moșia avea administratori și supraveghetori, dar cea mai puternică 
personalitate ce îi domina pe peoni aparţinea unei foste ibovnice a 
stăpânului, Margarita Vega. Inainte de a fi pe deplin femeie, îi născuse 
moșierului doi copii. Dar când don Manuel se întoarse după un an de 
ședere în Franţa, spre marele amuzament al celor de la moșie, găsi 
trei copii, al treilea fiind făcut de Margarita cu un lucrător. Zuniga o 
măritase și îi făcuse cadou de despărțire o casă. Noul ei soț fugi de ea 
în mai puţin de un an. De atunci, ea se hârjonise cu mulți bărbaţi, din 
această activitate rezultând încă trei copii, cu taţi diferiţi. Acum avea 
treizeci și cinci de ani și avea șoldurile late și ochii duri, de femeie 
demnă de luat în seamă. 

Peonii vorbeau că don Manuel venea atât de rar fiindcă tot o mai 
iubea pe Margarita și se simţea trădat de câte ori ea avea un nou 
drăguţ. 

Intr-o zi, lona îl auzi pe Moise răgând și văzu că un alt lucrător, un 
tânăr pe nume Diego, luase desaga din spinarea asinului și se 
pregătea s-o desfacă. 

lona lăsă din mână sapa și se azvârli asupra celuilalt, rostogolindu- 
se amândoi în praf. Reușiră să se ridice repede și începură să-și care 
la pumni, cu mâini călite de muncă. Mai târziu, lona avea să afle că 
Diego era un bătăuș temut și într-adevăr, primi foarte repede o 
lovitură care-i zdrobi nasul. Era cu câţiva ani mai tânăr ca Diego, dar 
mai înalt și nu mult mai slab. Braţele lui ajungeau mai departe și luptă 
cu furia fricii și a urii pe care și le reprimase atâta vreme. Pumnii le 
sunau înfundat, ca niște ciocane în pământ. Incercau să se omoare cu 
mâinile goale. 


78 


Ceilalţi lucrători veniră alergând, alcătuind o galerie cu strigăte și 
zeflemele și zgomotul făcut de ei îl atrase pe supraveghetor, care îi 
despărți pe luptători, înjurându-i și dându-le pumni. 

Diego avea buza spartă și ochiul stâng închis. Păru mulţumit să se 
retragă la comanda supraveghetorului de a reveni cu toţii la muncă. 

lona așteptă să plece, apoi legă bine desaga și o fixă de priponul lui 
Moise. li sângera nasul și se șterse de sângele care-i picura și din buza 
de sus. Indicând ochii, o văzu pe Margarita Vega cu ultimul ei bebeluș 
în braţe, privindu-l. 


Nasul îi era umflat și vânăt și încheieturile julite îl durură zile 
întregi. Dar lupta îl adusese în atenţia femeii. 

Lui lona îi era imposibil să n-o observe. | se părea că oriunde se uita 
o vedea cu sânul mare descoperit, alăptându-și copilul. Oamenii de la 
moșie se înghionteau și zâmbeau, observând că Margarita își făcea 
adesea apariția acolo unde lucra tânărul masiv și tăcut. 

Era prietenoasă cu lona, se simţea în largul ei. 

II îndrumă să facă mici treburi pe lângă casa ei, chemându-l 
înăuntru să-i dea pâine și vin. Nu trecură decât câteva zile până 
rămase gol cu ea, atingând neîncrezător un trup feminin, gustând 
laptele de care se săturase copilul adormit. 

Trupul ei greoi nu era lipsit de atracţie; avea picioare musculoase, 
buricul adânc și abdomenul doar puţin convex, în ciuda atâtor nașteri. 
Sexul era un mic animal cu blană cafenie, zbârlită. li dădu imediat 
instrucțiuni, învăţându-l cum să-și imagineze corect. Prima cuplare se 
termină repede pentru el. Dar era tânăr și puternic și îl stimulă din 
nou, iar el se încordă cu aceeași furie cu care luptase împotriva lui 
Diego, până când au fost amândoi epuizați. 

După un timp, pe jumătate adormit, a fost conștient că degetele ei 
îl pipăiau, de parcă ar fi prețuit un bun abia cumpărat: 

— Ești convertit. 

lona se trezi de-a binelea: 

— Da. 

— Așa... și când te-ai convertit la credința adevărată? 

— A... de mai mulți ani. 

Inchise ochii, sperând că ea va ceda. 

— Unde? N 

— ... în Castilia. In orașul Cuenca. 

— Eu m-am născut la Cuenca! râse ea. Am fost acolo mereu cu don 
Manuel. Am două surori și un frate în oraș, și pe bunica bătrână, care 
a trăit mai mult decât mama și tata. La ce biserică te-ai convertit, Sf. 
Benito sau Sf. Marco? 

— Cred că... la Sf. Benito. 


79 


— Crezi? se uimi ea. Nu știi numele bisericii? 

— Vorbeam așa. Sigur că la Sf. Benito. E o biserică frumoasă. 

— Frumoasă, nu? Și cu care preot? 

— Cu cel bătrân. 

— Dar sunt bătrâni amândoi, se încruntă ea. 

A fost părintele Ramon sau părintele Garcillaso? 

— Părintele Ramon. 

Margarita dădu din cap, coborând din pat: 

— Ei, acum nu trebuie să te întorci la muncă. Stai aici și dormi 
până-mi fac eu niște treburi, să fii puternic ca un leu și să ne distrăm 
bine, da? 

— Da, bine. 

Dar o văzu pe geam cum iese grăbită din casă, ducându-și copilul 
prin soarele amiezii, cu hainele fluturând astfel - încât cămașa nu-i 
acoperea cu totul șoldurile late. 

lona știa aproape sigur că nu exista niciun părinte Ramon la Cuenca 
și poate nici măcar o biserică numită Sf. Benito. 

Imbrăcându-se repede, se duse în spatele casei Margaritei, unde 
era priponit Moise și după o clipă ieși și el în soarele fierbinte. Nu 
trecu decât pe lângă doi oameni, care nu-i dădură nicio atenţie. |n 
curând, urca pe asin o potecă din Sierra Morena. 

Pe o culme se opri și privi în jos, spre moșia lui don Manuel Zuniga. 
Patru siluete mici de soldaţi, cu armele și vestele de zale sclipind, se 
grăbeau cu femeia spre casa ei. 

De acolo de sus, se simţea destul de în siguranţă pentru a o privi pe 
Margarita cu o recunoștință mută. 

Mulţumesc, doamna mea! 

Dacă ar fi posibil, și-ar dori să mai trăiască astfel de plăceri. Ca să 
se păzească de suspiciuni legate de circumcizie, hotărî să le spună în 
viitor femeilor că se convertise într-o mare catedrală. Catedrala din 
Barcelona, unde slujea o armată de preoţi și nimeni nu-i putea 
cunoaște pe toți. 

Încă îl mai durea nasul. Dar, călărind, își reînvie în minte trupul 
Margaritei, gesturile, mirosurile și sunetele. 

Era un fapt incredibil: pătrunsese o femeie! 

li mulțumi Celui de Nepătruns. Pentru că îl lăsase liber și teafăr la 
minte și la trup și crease femei și bărbaţi cu însușirea minunată de a 
se potrivi ca zăvorul în locaș atunci când se întâlneau și pentru că îi 
îngăduise să trăiască ziua aceea. 

Mi s-a întâmplat în cea de-a douăsprezecea zi a lunii Shebat... 

Nu sunt Tomăs Martin, sunt lona Toledano, fiul lui Helkias 
argintarul, din tribul lui Levi. 


80 


Celelalte luni sunt Adar, Nisan, Iyar, Sivan, Tammuz, Ab, Elul, Tishri, 
Heshvan, Kislev și Tebet... 

Repetă încontinuu numele lunilor, printre fragmente de versete în 
ebraică, în timp ce Moise pășea precaut pe potecă, urcând culmile 
cafenii. 


81 


Partea a Patra 


PĂSTORUL 


Sierra Morena 
11 noiembrie 1495 


82 


Capitolul Șaptesprezece 


GLASUL OILOR 


lona o luă din nou spre nord, hoinărind agale de-a lungul graniţei cu 
Portugalia, ţinând pasul cu îngălbenirea frunzelor. Poposi de mai 
multe ori și se angajă scurt timp pentru bani sau mâncare, dar nu se 
opri decât la Salamanca, unde se căutau muncitori pentru repararea 
catedralei. 

li spuse maistrului solid că-l chema Ramon Callico. 

— Ce știi să faci? îl întrebă maistrul, sperând că era tâmplar sau 
zidar. 

— Sunt bun de muncă, răspunse lona și omul dădu din cap. 

Boii și caii mari de povară folosiţi la căratul pietrei erau ţinuţi într- 
un grajd din apropiere. lona îl băga și pe Moise acolo și dormea 
noaptea lângă asin, legănat de zgomotele liniștitoare produse de 
animale. 

Ziua, făcea parte dintr-o mică armată: salahori, zidari, pietrari și 
cărăuși, luptându-se să înlocuiască blocurile din piatră înnegrită care 
alcătuiau zidurile catedralei, groase de doi metri în unele locuri. Era o 
muncă teribilă și epuizantă, acompaniată de mugetele animalelor, de 
blestemele și comenzile maiștrilor și ale cărăușilor, de bătăile 
ciocanelor și zbârnăâitul nicovalelor și de scrâșnetul greoi și constant al 
pietrelor târâte pe pământ. 

Salahorii cărau bucăţile mici de piatră. Când cele mai mari erau 
duse de animale cât de departe puteau, oamenii se aliniau ca vitele 
de povară și încercau să le miște cu frânghii sau să le împingă stând 
umăr lângă umăr și lăsându-se cu greutatea pe dușmanul lor, piatra. 

Lui lona îi făcea oarecum plăcere să lucreze la repararea unei case 
de rugăciune, chiar dacă era destinată altei religii. Nu era singurul 
necreștin care ajuta la repararea catedralei; meșterii artizani erau 
mauri și lucrau piatra și lemnul cu o îndemânare minunată. Când 
tatălui lui lona i se propusese să făurească un relicvariu pentru niște 
moaște creștine, Helkias discutase dorința părintelui Sebastian 
Alvarez cu rabi Ortega și acesta îl sfătuise să accepte comanda. „E o 
binecuvântare să-i ajuţi pe oameni să se roage”, spusese rabinul, 
subliniind faptul că înfloriturile delicate ale sinagogilor din Toledo 
fuseseră opera cioplitorilor mauri. 

83 


Lucrul la catedrală era istovitor. Ca și ceilalţi, lona robotea ursuz, 
vorbind puţin doar despre muncă, apărându-și ființa diferită de ei prin 
închiderea în sine a tuturor gândurilor. Uneori era în echipă cu un 
peon chel, clădit ca un bloc de piatră, îndesat și lat în umeri. lona nu-i 
află decât numele mic, Leon. 

Intr-o dimineață, în cea de-a opta săptămână la Salamanca, se 
lupta cu piatra împreuna cu Leon. Ridicând ochii, văzu o procesiune 
de bărbaţi înveșmântaţi în sutane negre, ieșind de la catedrală după 
slujba matinală ce începuse înainte de sosirea muncitorilor. 

Leon se uită la călugărul din frunte: 

— Acela e fratele Tomás Torquemada. Șeful inchizitor, șopti el. Eu 
sunt din Santa Cruz, unde e stareţ la mănăstire. 

lona văzu un cleric înalt, înaintat în vârstă, cu nasul lung și drept și 
bărbia ascuţită, contrastând cu ochii voalaţi și contemplativi. Pierdut 
în gânduri, Torquemada trecu repede pe lângă ei. In coloana 
mișcătoare erau probabil peste douăzeci de preoţi și călugări și în 
mijlocul lor, văzu un alt băiat înalt, cu un chip pe care l-ar fi 
recunoscut oriunde. Bonestruca ajunse aproape la doi pași de el, 
adâncit în conversaţie cu un însoțitor. Era atât de aproape, încât lona 
îi văzu zgârietura de pe gât și o crăpătură pe buza de sus. 

Clericul arunca o privire care-l cuprinse pe tânăr, dar ochii lui 
cenușii nu trădară recunoașterea sau interesul, mutându-se de la 
muncitorul înlemnit de spaimă și trecând mai departe. 

— Ce îl aduce pe fratele Torquemada la Salamanca? îl întrebă lona 
pe Leon și peonul ridică din umeri. 

Dar mai târziu, aflară de la maistrul care vorbea cu un muncitor că 
inchizitori din toată Spania se adunaseră pentru o întâlnire ce urma să 
aibă loc la catedrală. lona se întreba dacă pentru asta îl salvase 
Dumnezeu și-l adusese acolo, ca să aibă ocazia să-l omoare pe omul 
care-i ucisese fratele și tatăl. 

XXX 

A doua zi de dimineaţă, îi privi din nou pe inchizitori plecând de la 
catedrală după slujbă. Hotărî că locul cel mai bun de a-l ataca pe 
Bonestruca era partea stângă a intrării în catedrală, lângă care lucra. 
Nu va putea lovi decât o dată înainte de a fi copleșit și se gândi că 
trebuia să-și folosească sapa ca pe un topor, înfigându-i-o în gât 
călugărului, pentru a fi sigur că-l va ucide. 

In noaptea aceea, zăcu treaz și neliniștit în culcușul lui de paie din 
grajd. In copilărie, se visase războinic și în ultima vreme își spusese că 
răzbunarea morţii tatălui și fratelui lui i-ar produce bucurie. Dar acum, 
ajuns în situaţia de a-și împlini gândul, era sfâșiat, neștiind dacă putea 
ucide. Se rugă Domnului să-i dea putere când va veni momentul. 


84 


De dimineaţă se duse la catedrală, ca de obicei. 

Când ieși primul călugăr de la slujbă, lona își luă sapa și se postă 
lângă intrarea în catedrală. A fost cuprins aproape imediat de un 
tremurat incontrolabil. 

Mai urmară încă cinci cuvioși, apoi nimeni. 

Maistrul se uită la tânărul palid și imobil: 

— Ești bolnav? 

— Nu, señor. 

— Ajuţi la mortar? întrebă omul, văzându-i sapa. 

— Da, señor. 

— Atunci, hai, la treabă, mormăi șeful și lona îl ascultă. 

Află după-amiază că întâlnirea păzitorilor credinţei se terminase cu 
o seară înainte și știu că era un prost și un netot, nevrednic de a fi 
braţul răzbunător al Domnului. Așteptase prea mult și Bonestruca 
plecase la responsabilitatea lui teribilă, ca și ceilalți inchizitori. 


Lucrul la Salamanca dură până târziu în primăvară. Pe la jumătatea 
lui martie, lui Leon i se rupse un mușchi al spatelui în timp ce trăgeau 
un bloc de piatră și lona îl văzu rostogolindu-se de durere pe pământ. 
A fost dus de acolo cu o căruţă și băiatul nu-l mai văzu. Când era 
nevoie de doi oameni, făcu pereche cu alți muncitori, dar nu aveau 
nimic în comun. Se ferea de ei de frică și nu se împrieteni cu niciunul. 

Nu se terminaseră toate reparaţiile la clădirea veche de 355 de ani, 
dar începură discuţii aprinse cu privire la viitorul catedralei, care 
puseră capăt lucrărilor. Mulţi dintre credincioșii din oraș spuneau că 
nu e un lăcaș al Domnului suficient de încăpător. Deși capela Sf. 
Martin conţinea fresce din secolul al treisprezecelea, catedrala nu era 
bogat ornamentată ca cele din alte orașe. Deja se strângeau bani 
pentru construirea unei noi catedrale la Salamanca și reparaţiile la 
cea veche au fost amânate înainte de a se încheia. 

lona nu mai avu de lucru și se îndreptă din nou spre sud. Pe șapte 
mai, în ziua când împlinea optsprezece ani, era în Coria, un orășel de 
graniță. Se opri la un han și comandă o friptură de capră cu linte, dar 
aniversarea i-a fost stricată de o conversaţie de la masa alăturată, pe 
care o auzi fără să vrea. 

Niște oameni vorbeau despre evreii care trecuseră din Spania în 
Portugalia. 

— Ca să fie primiţi în Portugalia timp de șase luni, zicea unul dintre 
ei, au fost de acord să-i plătească regelui loan o pătrime din bunurile 
lor lumești, plus un ducat pentru fiecare suflet îngăduit în ţară. Cu 
totul, o sută douăzeci de mii de ducați. Cele șase luni de ședere au 
expirat în februarie și poţi să-ţi închipui ce-a făcut fiul ăla de curvă de 
rege? l-a declarat pe evrei sclavi ai statului. 


85 


— Aiii... bată-l Domnul pe regele loan! 

Din tonul lor, lona ghici că erau convertiți. 

Majoritatea creștinilor n-ar fi fost atât de afectaţi de împilarea 
evreilor. 

Nu scoase niciun sunet, dar unul dintre vorbitori aruncă o privire 
spre el și, văzându-l încremenit, își dădu seama că auzise. Le spuse 
ceva tovarășilor de masă și se sculară toți și plecară. 

lona își dădu seama cât de înţelepţi fuseseră Abba și unchiul Aron 
când stabiliseră că cea mai sigură cale era spre est și nu spre vest, în 
Portugalia. Pofta îi pierise, dar rămase la masă, cu friptura răcindu-i-se 
în faţă. 


În după-amiaza aceea călări în direcţia a numeroase behăituri de oi. 
Ajunse curând la o turmă care se împrăștia și văzu imediat și de ce se 
întâmpla aceasta. Bătrânul păstor, supt la faţă și cu părul alb, zăcea 
pe jos. 

— Sunt damblagit, îi zise el simplu lui lona. 

Chipul lui, în contrast cu iarba, era la fel de alb ca părul și de câte 
ori se lupta să respire, pieptul îi șuiera încetișor. lona îl așeză pe 
spate, îi aduse apă și încercă să-l ajute, dar bătrânul reuși să-i 
transmită că cel mai tare îl durea risipirea turmei. 

— ţi strâng eu oile, zise băiatul și încălecă pe Moise, îndepărtându- 
se. Nu era o sarcină dificilă. Muncise de multe ori la turma lui Aron 
Toledano. Unchiul Aron avusese mai puţine animale, jumătate capre și 
jumătate oi, dar lona le cunoștea obiceiurile. Oile nu se împrăștiaseră 
departe și cu puţină strădanie le strânse la loc. 

Bătrânul reuși să sufle că-l cheamă Geronimo Pico. 

— Cum să te ajut? 

Păstorul suferea mult, se ţinea cu mâinile de piept: 

— Oile trebuie duse... la don Emilio de Valladolid, lângă Plasencia, 
spuse el. 

— Și dumneata la fel. 

lona îl ridică pe bătrân pe asin și-i luă toiagul grosolan. Mergeau 
încet, pentru că trebuia să se repeadă mereu după oile răzlețe. După- 
amiaza târziu, bătrânul căzu de pe spinarea lui Moise sub ochii lui. 
Cumva, după inerția căderii și poziția omului, el știu că murise. 

Totuși, îl strigă pe Geronimo Pico, bătându-i ușor obrajii ofiliți și 
masându-i încheieturile, înainte de a accepta că murise. 

— Aiii, blestem... 

Șoptind absurd Kadișul pentru străin, urcă din nou trupul pe 
spinarea lui Moise, cu fața în jos și brațele atârnând și adună din nou 
turma înainte de a urma poteca în continuare. Plasencia nu era 


86 


departe; ajunse curând la un bărbat și o femeie care munceau pe 
câmp. 

— Moșia lui don Emilio de Valladolid e departe? 

— Nu, răspunse omul și văzând cadavrul, își făcu o cruce. E 
păstorul Geronimo. 

— Da. 

lona află cum să găsească ferma: 

— După copacul mare lovit de trăsnet, peste pârâu la dreapta și o 
s-o vezi. 

Era o finca mare și bine îngrijită și lona băgă oile în ţarc. Apăruseră 
trei lucrători care nu cerură nicio explicaţie când văzură cadavrul; îl 
dădură jos de pe asin mormâind cu regret și-l luară de acolo. 


Moșierul era un bărbat bucălat, cu ochi somnoroși și haine 
frumoase, pline de pete. li displăcu întreruperea de la masa de seară 
și ieși să discute cu vechilul lui: 

— E vreun motiv pentru hărmălaia asta? 

— A murit păstorul. L-a adus omul ăsta, cu turma. 

— la afurisitele de animale de sub nasul meu. 

— Da, don Emilio. 

Vechilul era un om slab de statură medie, cu păr castaniu începând 
să încărunţească și ochii căprui, cu privire directă. Il ajută împreună 
cu fiii lui pe lona să mute turma pe o câmpie, băieţii zâmbind și 
insultându-se. li chema Adolfo și Gaspar. Adolfo, cel mare, era un 
adolescent deșirat de vreo șaisprezece ani și fratele lui era cu câţiva 
ani mai mic. Vechilul îi trimise să aducă două străchini cu mâncare - 
un terci gros și fierbinte de grâu - și se așeză cu lona pe pământ, 
lângă oi, și mâncară amândoi în tăcere. 

Omul râgâi și se uită la străin: 

— Sunt Fernando Ruiz. 

— Ramon Callico. 

— Se pare că știi să ai grijă de oi, Ramon Callico. Fernando Ruiz știa 
că mulţi ar fi lăsat corpul păstorului Geronimo în părăsire și ar fi 
mânat prețioasa turmă cât de departe puteau merge animalele. 
Acesta din faţa lui n-o făcuse, ceea ce însemna că era ori nebun, ori 
cinstit, dar în ochii tânărului nu citea nicio urmă de nebunie. 

— Avem nevoie de un păstor. Băiatul meu, Adolfo, s-ar descurca, 
dar e încă prea tânăr. Vrei să ai grijă mai departe de oi? 

Animalele pășteau tăcute, cu excepţia câte unui behăit încetișor, 
care i se părea lui lona odihnitor. 

— Da, de ce nu? acceptă el. 

— Dar trebuie să le duci departe de aici. 

— Lui don Emilio nu-i plac oile lui? 


87 


Fernando zâmbi. Deși erau singuri pe câmp, se aplecă spre el: 

— Lui don Emilio nu-i place nimic, îi șopti. 

Urma să petreacă treizeci și patru de luni aproape singur cu turma, 
care avea să-i devină atât de familiară, încât îi cunoștea pe berbeci și 
pe mioare după fire, care erau blânde și înțelegătoare și care erau 
încăpăţânate și rele, bolnave sau sănătoase. Erau oi mari și proaste, 
cu lână lungă și fină ce le acoperea tot trupul, în afară de botul negru 
și ochii placizi. Lui lona i se păreau o frumusețe. De câte ori era vreme 
bună, le băga într-un pârâu de munte să-și mai spele din lâna albă, 
unsuroasă și murdară. 

Fernando îi dădu ceva provizii simple și un pumnal nu prea bun, cu 
lama făcută din oțel prost. Avea voie să ducă oile oriunde era iarbă, 
atâta vreme cât le aducea înapoi la moșia lui don Emilio primăvara 
pentru tuns și toamna pentru castrare și tăierea berbecuţilor. Işi duse 
turma la poalele munţilor Sierra de Gredos, călărind agale pe lângă oi. 
Unchiul Aron avusese un câine tărcat care-l ajuta la turmă, dar lona îl 
avea pe Moise. Cu fiecare zi în plus, micul asin devenea tot mai 
antrenat la supravegherea animalelor răzlețe. La început, tânărul 
stătea ore întregi călare, dar în curând, Moise începu să acționeze 
singur, tropotind după oi și zbierând la ele să vină înapoi. 

De câte ori se întorcea cu ele la moșie, tânărul Adolfo, fiul lui 
Fernando, îl învăţa despre oierit. Ilona învăţă să tundă, deși nu deveni 
rapid și priceput ca Fernando și fiii lui. Castra și tăia, dar la jupuit era 
la fel de neîndemânatic ca și la tuns. 

— Nu-ţi face griji. O să-ţi vină ușor cu timpul, spunea Adolfo. 

De câte ori venea la moșie, Adolfo venea cu o stacană de vin pe 
câmp și vorbeau amândoi despre problemele vieţii de păstor - oieritul, 
lipsa femeilor, singurătatea și ameninţarea lupilor. Adolfo îi 
recomanda să cânte noaptea ca să-i alunge. 

Păstoritul era o ocupaţie ideală pentru un fugar. Satele din munţi 
erau rare și lona le evita, ocolind de departe gospodăriile. Păștea oile 
în luminișurile bogate în iarbă ce punctau pantele mai domoale ale 
munților singuratici și rarii trecători vedeau în el un păstor pustnic rău 
mirositor. 

Chiar și cei răi îl evitau, pentru că era mare și voinic, cu o forța 
sălbatică în ochi. Părul castaniu îi cădea pe umeri și barba îi crescuse 
stufoasă. In arșiţa verii umbla aproape gol, pentru că hainele 
cumpărate pentru a le înlocui pe cele rămase mici se uzaseră. Dacă o 
oaie avea vreun accident, o jupuia prost și se ospăta încântat cu carne 
de miel sau animale bătrâne până când festinul se altera, ceea ce 
vara se întâmpla foarte repede. Când băteau vânturile tăioase de 
iarnă, își lega piei de oaie în jurul braţelor și picioarelor, ca să se 


88 


apere de frig. Se simţea bine în munţi. Noaptea se mișca sigur pe 
creste, sub stelele mari și strălucitoare. 

Cârja moștenită de la Geronimo Pico era un lucru de mântuială și 
într-o zi tăie o creangă lungă de nuc, care avea o încovoiere naturală 
la capăt. O coji atent și sculptă pe ea un model ce imita ornamentele 
geometrice folosite de artizanii mauri pentru decorarea sinagogii din 
Toledo. Apoi își frecă degetele de lâna oilor până se umplură de 
grăsime și unse îndelung cârja, dându-i o culoare întunecată. 

Uneori se simțea ca un animal sălbatic, dar în adâncul lui se 
agăţase de originea omenească, spunând rugăciuni seara și dimineața 
și încercând să ţină socoteala zilelor pentru a onora sărbătorile. Uneori 
reușea chiar să se îmbăieze pentru sabat. In arșița verii era ușor, 
pentru că oricine l-ar fi văzut cufundat în apă, și-ar fi imaginat că se 
răcorește, nu că săvârșește un ritual. Când nu era cald, se ștergea cu 
o cârpă udă, tremurând, dar în cursul iernii își permitea să pută; la 
urma urmei, nu era femeie, ca să i se interzică să-și primească soțul 
înainte de a vizita bazinul ritual. 

Ar fi vrut să se scufunde într-o apă rece să-i spele sufletul, căci era 
dedat plăcerilor cărnii. li era greu să găsească o femeie în care să aibă 
suficientă încredere. Era o femeie la birtul de unde-și cumpăra vin și-i 
dădu de două ori câte o monedă pentru a-i satisface dorința, în 
camera ei întunecoasă și urât mirositoare. Câteodată, când oile 
pășteau nepăsătoare, ceda plăcerii deșarte și își risipea sămânţa, 
comițând păcatul pentru care Domnul luase viaţa lui Onan. 

Uneori își imagina ce existenţă diferită ar fi dus dacă nu s-ar fi 
petrecut catastrofele care-l smulseseră din casa părintească. Până 
acum ar fi fost argintar ucenic, însurat cu o femeie de familie bună, 
poate și tatăl unui copil. 

In loc de asta, deși încercase din toate puterile să rămână o fiinţă, 
simţea câteodată că devenea ceva josnic și bestial, nu numai ultimul 
evreu din Spania, dar și ultima făptură omenească din lume, ceea ce-l 
împingea la nesăbuinţă. Stând noaptea la foc, cu turma în jurul lui, 
speria lupii mârâind cuvinte ebraice și trimițând spre cerul negru 
rugăciuni vechi ce se amestecau cu scânteile jarului. Orice inchizitor 
sau delator atras de lumina focului i-ar fi auzit vocea lipsită de 
prudență aruncând cuvinte în ebraică sau ladino. Dar nu-l prinse 
nimeni. 

Incerca să se roage pentru lucruri rezonabile. Nu-i cerea niciodată 
Domnului să-l trimită pe Arhanghelul Mihail, păzitorul Israelului să-i 
măture din Paradis și să-i secere pe criminalii și făcătorii de rău. Dar îl 
ruga pe Dumnezeu să-l lase pe el, lona ben Helkias Toledano, să-l 
slujească pe arhanghel. Îşi spunea lui însuși, lui Dumnezeu și 
dobitoacelor din tăcerea munţilor că dorea încă o șansă de a deveni 


89 


braţul puternic al arhanghelului, ucigașul, asasinul asasinilor, 
secerătorul celor ce distrug. 


A treia oară când cobori cu oile la moșie la căderea toamnei, găsi 
familia lui Fernando Ruiz în doliu. Vechilul, fără a fi bolnav, căzuse la 
pământ într-o după-amiază când inspecta câmpul după recoltare și 
murise pe loc. Gospodăria era în fierbere, Don Emilio de Valladolid nu 
avea habar de treburile curţii și nu fusese în stare încă să aleagă un 
nou vechil. Era prost dispus și țipa mereu. 

lona se gândi că moartea lui Fernando Ruiz era pentru el un semn 
că trebuia să plece. Bău vin cu Adolfo pentru ultima oară, lângă locul 
unde pășteau oile. 

— Îmi pare rău, îi zise. 

Ştia ce înseamnă să-ţi pierzi tatăl și Fernando fusese un om foarte 
bun. li spuse și că voia să plece. 

— Dar cine va avea grijă de oi? 

— Eu voi fi păstorul, zise Adolfo. 

— Să vorbesc cu don Emilio? 

— Îi spun eu. N-o să-i pese, atâta vreme cât ţin turma departe de 
nasul lui delicat. 

lona îl îmbrăţișă pe Adolfo și îi dădu pe mână turma, dăruindu-i și 
cârja frumoasă lucrată de el. Apoi urcă în șaua lui Moise și îl mână 
departe de moșie și de Plasencia. 

In noaptea aceea se trezi pe întuneric, pentru că i se păru că aude 
ceva. Apoi își dădu seama că absenţa sunetului îl alarmase, lipsa 
rumegatului liniștit al oilor. Se întoarse pe partea cealaltă și adormi la 
loc. 


90 


Capitolul Optsprezece 


BUFONUL 


Venea iarna și îl îndemnă pe Moise spre o climă mai caldă. Ar fi 
dorit să zărească valurile de cealaltă parte a Sierrei Nevada, dar când 
se apropie de Granada, nopţile erau deja reci. Nu se încumeta să ia cu 
asalt vârfurile înzăpezite iarna și intră în oraș să-și cheltuiască o parte 
din câștig pentru refacerea forțelor sale și ale lui Moise. 

Sosind la zidurile Granadei, era neliniștit, căci deasupra porţilor 
sinistre erau atârnate capetele în putrefacție ale unor criminali 
executați. Priveliștea era menită să-i descurajeze pe tâlhari și iată că 
și lona, călărind spre un han de unde spera să-și cumpere niște pâine 
și vin, dădu peste doi bărbaţi solizi care doreau să jefuiască un pitic. 

Omuleţul era pe jumătate cât ei și avea un cap foarte mare, un tors 
puternic, braţe lungi și picioare subțiri. li privea precaut pe cei care îl 
atacau din două direcţii, unul fluturând o măciucă și celălalt, un cuțit. 

— Dă-ne punga ca să-ţi salvezi oușoarele, spuse cel cu cuțitul, 
pornind spre victimă. 

Fără să se gândească, lona puse mâna pe sapa ascuţită și se lăsă 
jos de pe spinarea asinului. Din nefericire, înainte de a putea 
interveni, tâlharul cu măciuca îl lovi în moalele capului. Intr-o clipă a 
fost la pământ, ameţit, iar celălalt stătea deasupra lui, gata să-i aplice 
lovitura de grație. 

Semiconștient, îl văzu pe pitic scoțând un cuțit periculos din tunică. 
Piciorușele lui săriră cu o viteză uluitoare. Brațele lungi se încolăceau 
cu lama cuţitului sclipind la capătul lor ca o limbă de șarpe. Într-o 
clipă, străpunse apărarea haotică a tâlharului înarmat, care urla și 
scăpa cuțitul, cu brațul tăiat de micul luptător. 

Cei doi pungași se întoarseră și fugiră, iar piticul luă o piatră și o 
aruncă precis, lovindu-l pe unul dintre ei în spate. Apoi își șterse 
cuțitul de pantaloni și veni să se uite la lona: 

— Ești bine? 

— Cred că da, se auzi tânărul declarând cu voce găunoasă... după 
ce intru și beau niște vin, continuă el, luptând să se ridice. 

— A, aici nu găsești vin cumsecade. la-ţi asinul și vino cu mine, 
spuse mititelul și lona, luându-i mâna întinsă, se simţi ridicat cu o 
neobișnuită putere. 

91 


— Sunt Mingo Babar. 

— Eu sunt Ramon Callico. 

Pe când urca după el pe o potecă îngustă, depărtându-se de oraș, îi 
trecu prin minte ca omul acesta, recent o victimă, putea fi el însuși 
jefuitor și criminal. Dar deși se pregăti pentru cazul unui eventual 
atac, nu se întâmplă nimic. Aticul înainta în faţa asinului cu un mers 
săltat, ca de păianjen, braţele lui lungi măturând pământul ca o 
pereche suplimentară de picioare. 

In scurt timp, o santinelă cocoţată pe o stâncă strigă încet: 

— Ei, ai venit, Mingo? 

— Da, eu sunt, Mingo. Cu un prieten. 

La câţiva metri mai încolo, trecură de o scobitură în deal, luminată 
dinăuntru de o lampă. Și apoi altă deschizătură și încă una. Din grote 
se auziră strigăte: 

— A, Mingo! 

— Bună seara, Mingo! 

— Bine ai venit, Mingo! 

Micuţul răspundea la toate saluturile. Se opri în fața unei grote 
similare din deal și, lăsându-l pe Moise la intrare, lona îl urmă pe 
Mingo în semiîntuneric și dormi pe o rogojină, într-un loc dintre cele 
mai stranii. 


Dimineaţa, când se trezi, privi în jur cu uimire. Era într-o peșteră 
diferită de tot ceea ce văzuse până atunci. Era ca și cum un bandit 
nobil își clădise o ascunzătoare în vizuina unui urs. Lumina slabă a 
unei lămpi cu gaz se amesteca discret cu strălucirea cenușie a zorilor 
și văzu covoare multicolore acoperind piatra și pământul. Se aflau 
acolo piese de mobilier din lemn masiv, foarte ornamentate și o 
mulțime de instrumente muzicale și ustensile de aramă lucioasă. 

lona dormise pe săturate. Işi aduse aminte de evenimentele din 
seara precedentă și se bucură că avea din nou capul limpede. 

In apropierea lui stătea o femeie durdulie, cu forme pline, care 
lustruia placidă o urnă din aramă. O salută și ea îi zâmbi, cu o 
străfulgerare albă a dinţilor. 

leșind din grotă, îl găsi pe Mingo lucrând la un pripon de piele, sub 
privirile a doi copii, un băiat și o rata, aproape la fel de înalți ca el. 

— Bună dimineaţa. 

— Bună să fie, Mingo. 

Acum, lona văzu ca erau pe un deal. La poalele lui se întindea 
orașul Granada, o grămadă de case ca niște cuburi trandafirii și albe, 
înconjurate de o coroană de copaci. 

— E un oraș încântător, spuse el și Mingo dădu din cap: 


92 


— Da, e construit de mauri și pe dinăuntru casele sunt frumos 
împodobite, iar pe dinafară arată simplu. 

Pe o înălțime mai mică decât dealul cu grotele, dominând orașul, se 
aflau niște turnuri și bastioane roz care-l făcură să-și ţină respiraţia, 
într-atât erau de graţioase și princiare. 

— Ce e acolo? arătă el. 

Mingo zâmbi: 

— Citadela și palatul numit Alhambra. 


lona își dădu seama că nimerise în mijlocul unui grup aparte și 
începu să întrebe, iar Mingo îi răspunse cu bunăvoință. 

Dealul cu grotele se numea Sacromonte. 

— Muntele Sacru, spuse gazda lui, e numit așa pentru că aici au 
fost martirizaţi creștinii la începutul religiei lor. 

li mai dezvălui că oamenii lui, ţigani dintr-un trib numit rrom, 
locuiseră în grote de la venirea în Spania, când Mingo era copil. 

— De unde au venit rromii? întrebă lona. 

— De acolo, răspunse Mingo, fluturând mâna într-o indicare vagă a 
întregii lumi. Odată, demult, au venit de departe, de la răsărit, de 
unde curge un râu sfânt și mare. Mai de curând, înainte de a veni aici, 
au hălăduit prin Franţa și Spania. Dar în Granada s-au oprit, pentru că 
grotele sunt niște locuinţe minunate. 

Grotele erau uscate și aerisite. Unele nu erau mai mari decât o 
cameră, în timp ce altele ar fi cuprins douăzeci de camere înșirate una 
după alta, intrând adânc în deal. Chiar și un necunoscător în ale 
strategiei militare, ca lona, își dădea seama că era un loc ușor de 
apărat în caz de atac. Mingo îi spuse că multe grote erau legate între 
ele prin fisuri sau pasaje naturale, oferind ascunzișuri sau căi de 
scăpare dacă ar fi fost nevoie. 

Femeia durdulie din grota lui Mingo era soția lui. Mana. Când le 
aduse mâncare, bărbatul cel scund îi spuse cu mândrie lui Ilona că el și 
Mana aveau patru copii, dintre care doi mari, locuind separat. Văzu 
întrebarea pe care oaspetele nu îndrăznea s-o pună și zâmbi: 

— Toţi copiii mei sunt oameni întregi. 


lona stătu printre rromi toată ziua. Unii urcau de la o pajiște din 
vale care le aparținea și unde își păstrau caii. Işi dădu seama că se 
ocupau de creșterea și negoţul acestor animale. 

Unii aveau slujbe în apropiere, alţii lucrau la mese așezate la gura 
grotelor, reparând vase de bucătărie și unelte adunate de la 
gospodăriile și atelierele din Granada. Se uită cu plăcere la 
meșteșugari; zgomotul ciocanelor lovind metalul îi amintea de Helkias 
Toledano. 


93 


Rromii erau amabili și deschişi, acceptându-l imediat pe lona, 
pentru că li-l adusese Mingo. Membrii tribului veneau toată ziua la 
pitic să le rezolve problemele. Pe la prânz, lona nu a fost surprins să 
afle că Mingo era voievodul rromilor. 

— Şi când nu-i conduci, ai grijă de cai sau lucrezi la repararea 
vaselor ca ceilalţi? 

— Știu și eu să fac lucrurile astea de mic, bineînţeles. Dar până de 
curând, am lucrat acolo jos. 

— In oraș? Ce fel de lucru? 

— In Alhambra. Am fost un nebun. 

— Cum adică „un nebun”? 

— Un bufon la curtea sultanului. 

— Adevărat? 

— Adevărat, bineînţeles, am fost bufonul sultanului Boabdil, care a 
domnit sub numele de Mohamed al XII-lea, ultimul calif maur al 
Granadei. 

După ce te obișnuiai cu trupul lui rău alcătuit, înțelegeai că 
voievodul rromilor era o personalitate. Pe chipul lui se citea 
demnitatea și membrii șatrei îl priveau cu respect și afecțiune. Lui 
lona îi venea greu să audă că o persoană atât de amabilă și de 
inteligentă făcuse pe nebunul ca să-și câștige pâinea. Mingo își dădu 
seama de stânjeneala lui: 

— A fost o slujbă plăcută, te asigur. Eram bun. Trupul meu pitic și 
pocit i-a ajutat pe ai mei să o ducă bine, pentru că, fiind la curte, 
aflam din vreme despre pericolele ce îi pândeau pe rromi sau despre 
slujbele bune pentru ei. 

— Ce fel de om era Boabdil? întrebă lona. 

— Crud. Nu era prea iubit ca sultan. Trăiește într-un veac nepotrivit, 
pentru că puterea musulmanilor e azi pierdută. Ei au venit din Africa și 
au cotropit Iberia acum aproape opt sute de ani și au făcut toată 
Spania musulmană. După aceea, bascii creștini au luptat aprig să-și 
câștige din nou independenţa și francii i-au împins pe maurii din 
Spania de miazănoapte și răsărit. Așa a fost atunci. După aceea, prin 
veacuri, armatele creștine au luat înapoi pentru catolicism cea mai 
mare parte din Iberia. Sultanul maur al Granadei, Muley Hacen, a 
refuzat să le plătească tribut regilor catolici și în 1481 a pornit război 
împotriva creștinilor, cucerind orașul întărit Zahara. Boabdil, fiul 
sultanului Muley Hacen, s-a certat cu tatăl lui. O vreme, gonit de 
oamenii tatălui, și-a căutat scăpare la curțile catolice. Dar, în 1485, 
Muley Hacen a murit și, cu ajutorul supușilor credincioși, Boabdil a 
ajuns să ocupe tronul. Chiar la câteva luni după aceea, urmă Mingo, 
am venit la Alhambra să-l ajut să domnească! 

— Și cât ai fost bufonul lui? 


94 


— Aproape șase ani. La 1491, nu mai rămăsese în toată Spania 
decât un singur petic musulman. În anii anteriori, Ferdinand și Isabela 
cuceriseră Ronda, Marbella, Loja și Mâlaga. Nu puteau îngădui ca 
Boabdil musulmanul să rămână pe tron, cu Mingo Babar la picioare, 
călăuzindu-l cu sfaturi istețe. Au asediat Granada și, în curând, am 
fost înfometați în Alhambra. Câţiva s-au luptat curajoși, cu burta 
goală, dar la sfârșitul anului, viitorul era limpede. Îmi aduc aminte de 
o noapte rece de iarnă cu o lună mare de argint care trimitea scântei 
pe iazul cu pești. In sala tronului mai eram doar Boabdil și cu mine. 

„Trebuie să-mi călăuzești viaţa, înţeleptule Mingo. Ce trebuie să fac 
acum?” a întrebat sultanul. 

„Trebuie să renunțţi la luptă și să-i inviţi pe regii catolici la masă, 
sire, să-i aștepți în Curtea cu Mirt, să-i saluţi cu graţie și să-i conduci în 
Alhambra”, i-am spus. 

Boabdil s-a uitat zâmbind la mine: „Drept ca un nebun ai vorbit. 
Căci acum, când domnia mea se apropie de sfârșit, rangul îmi e mai 
drag decât rubinele. Când vor veni, trebuie să mă găsească aici în 
sala tronului, ca pe un stăpânitor, și îmi voi trăi cu mândrie ultimele 
momente de calif.” 

Și așa a și făcut, a semnat înfrângerea în sala tronului, pe 2 
ianuarie 1492. Când a plecat în surghiun în Africa, de unde veniseră 
strămoșii lui berberi cu mult timp în urmă, eu și alţii am găsit de 
cuviinţă să părăsim Alhambra, zise Mingo. 

— Acum, cu creștinii la putere, s-au schimbat multe pentru 
Granada? întrebă lona. 

Mingo ridică din umeri: 

— Moscheile sunt acum biserici. Oamenii de toate credințele cred 
că doar ei sunt ascultați de Dumnezeu. Ce nedumerit o fi Domnul din 
pricina asta! zâmbi el. 


În seara aceea, lona văzu că rromii mâncau în comun, bărbaţii și 
femeile prăjind carne și gătind la focuri, făcând să se împrăștie în aer 
aroma savuroasă a sucurilor mâncării. Mâncau bine, trecându-și de la 
unul la altul burdufuri din piele pline cu vin muscat, plăcut la gust. 
După masă, aduceau din grote instrumentele: tobe, chitare, talgere, 
viole și lăute. Cântau o muzică sălbatică, nouă pentru lona, ca și 
grația liberă și senzuală cu care dansau rromii. Simţi un val de fericire 
pentru că se afla din nou în mijlocul oamenilor. 

Rromii erau bine făcuți. Purtau haine în culori strălucitoare, aveau 
pielea smeadă și ochi frumoși, întunecaţi, sub casca părului negru și 
cârlionțat. Se trezi atras de acest ciudat popor nomad, apt de a găsi 
savoarea plăcerilor simple ale vieţii. li vorbi recunoscător lui Mingo 
despre prietenia și ospitalitatea neamului său. 


95 


— Sunt oameni buni, nu le e frică de gadje, cum le spunem noi la 
străini, spuse Mingo. Și eu am fost un gadje, nu m-am născut în trib. 
Ai observat că nu semăn cu ei? 

lona dădu din cap. Știau amândoi că voievodul nu se referise la 
înălțime. O parte din părul de pe capul lui mare era cărunt, căci nu 
mai era tânăr, dar majoritatea firelor erau încă aproape galbene, mult 
mai deschise la culoare decât părul celorlalți rromi, iar culoarea 
ochilor semăna cu cea a cerului senin. 

— Am fost dat neamului când făcuseră șatra lângă Reims. Un nobil 
a venit la ei cu un bebeluș născut cu braţe lungi și picioare scurte. Le- 
a dat o pungă voluminoasă ţiganilor ca să mă crească printre copiii 
lor. A fost norocul meu, explică Mingo. După cum știi, de obicei copiii 
născuți cu un corp așa ca al meu sunt gâtuiți la naștere. Dar rromii au 
respectat târgul. Nu mi-au ascuns niciodată de unde veneam. Ba chiar 
susțin că fără îndoială sunt de neam boieresc, poate chiar din sângele 
regilor Franţei. Cel care m-a adus avea haine frumoase, platoșă și 
arme și un fel nobil de a vorbi. 

Chipul mititelului i se părea într-adevăr nobil lui lona: 

— N-ai regretat niciodată ce-ar fi putut să fie? 

— Niciodată, zise Mingo. Căci deși e adevărat că aș fi putut fi vreun 
baron sau duce, pe de altă parte e la fel de adevărat că aș fi putut fi 
gâtuit la naștere. i 

Ochii lui frumoși, albaștri. Işi păstrară seriozitatea: 

— Nu am rămas un gadje. Am băut sângele rrom în trupul meu cu 
laptele doicii care mi-a ținut loc de mamă. Toți de aici suntem un 
neam. Aș muri să-mi apăr frații și surorile și ei ar muri pentru mine. 


lona rămase printre ei zi după zi, scăldându-se în căldura tovărășiei 
umane și dormind singur într-o grotă goală. 

Ca să răsplătească ospitalitatea tribului, stătea cu rromii care 
cositoresc și îi ajuta. Tatăl lui îl învățase de mic bazele prelucrării 
metalului și rromii aflară încântați câteva din tehnicile lui Helkias de 
lipire a metalelor cu linii strânse și netede. Invăţă și tânărul de la 
meșterii ţigani, observând procedee moștenite din tată în fiu de-a 
lungul veacurilor. 

Intr-o seară, după veselia muzicii și a dansului lor, pentru prima 
dată după mai bine de trei ani, lona luă o chitară și începu să cânte. 
Era nehotărât, dar degetele lui își recăpătară iute îndemânarea. Cântă 
muzica de piyyutim, psalmodierea din sinagogă: Yotzer, în prima 
binecuvântare de dimineaţă de dinainte de Shema; Zulat, de după 
Shema; Kerovah, ce acompaniază primele trei binecuvântări din 
Amidah; apoi obsedantul Selilah, cântat de Ziua Pocăinţei. 


96 


Când termină de cântat, Mana îi atinse brațul cu blândeţe și 
oamenii se împrăștiară pe la grotele lor. Văzu ochii înţelepţi și gravi ai 
lui Mingo studiindu-l: 

— Sunt melodii ebraice, cred. Cântate cu tristețe. 

— Da. 

Fără să-și dezvăluie secretul, lona îi povesti lui Mingo despre familia 
lui și despre sfârșitul teribil al tatălui și fratelui lui. 

— Viaţa e minunată, dar poţi fi sigur că e crudă, comentă Mingo. 

lona dădu din cap: 

— Aș dori foarte mult să-mi iau înapoi de la hoţi relicvariul făurit de 
tata. 

— Șansele sunt puţine, prietene. Din ceea ce spui, e o lucrătură 
unică, un obiect de mare artă. Nu-l puteau vinde în Castilia, unde 
oamenii știau de furt. Dacă a fost vândut, fără îndoială că se află în 
afara Spaniei. 

— Cine se ocupă de vânzarea unor astfel de obiecte? 

— E un fel de hoţie specializată. De-a lungul anilor, am auzit de 
două bande care cumpără și vând relicve furate în Spania. Una e în 
nord, dar nu cunosc niciun nume... Cealaltă e aici, în sud și e condusă 
de un om pe care-l cheamă Anselmo Lavera. 

— Unde-l găsesc pe Lavera ăsta? 

Mingo clătină cu gravitate din cap: 

— Nici nu pot bănui. Dacă aș ști, nu m-ar îndemna inima să-ţi spun, 
pentru că e un om foarte rău. 

Se aplecă privindu-l pe băiat drept în ochi: 

— Și tu trebuie să multțumești că n-ai fost gâtuit la naștere. Trebuie 
să uiţi trecutul amar și să-ţi îndulcești viitorul. Să ai o noapte liniștită, 
prietene. 


Mingo presupunea că lona era convertit: 

— Și rromii fac parte dintr-o religie precreştină, îi dezvălui el, care îi 
slăvește pe îngerii luminii ce se luptă cu îngerii întunericului. Dar ne e 
mai ușor să ne rugam zeului din țara unde stăm, așa că ne-am 
convertit la creștinism când am venit în Europa. Să-ţi spun drept, când 
am ajuns pe teritoriu maur, mulţi dintre noi am devenit și musulmani. 

Era preocupat de neajutorarea vădită a lui lona în privința ripostei 
la un atac: 

— Sapa ta ruptă e... o sapă ruptă. Trebuie să înveţi să lupţi cu o 
armă de bărbat. O să te învăţ să mânuiești un cuțit. 

Așa că începură lecţiile. Mingo disprețui pumnalul prost dat de 
Fernando Ruiz lui lona când devenise păstor. 

— Folosește-l pe ăsta, îi spuse, și îi înmână un cuţit cu lama din oţel 
maur. 


97 


Îi arătă cum să-l ţină, cu palma în sus, astfel încât să poată 
înjunghia de jos, sfâșiind. Il învăţă să lovească repede, înainte ca 
adversarul să-și dea seama unde avea să ţintească. 

II instrui pe tânăr să privească ochii și trupul dușmanului, pentru a-i 
putea anticipa fiecare mișcare și să se comporte ca o panteră, 
nedescoperindu-se și nelăsându-i loc de scăpare. lona se gândi că 
Mingo îl învăţa cu insistența și intensitatea unui rabin împărtășindu-l 
din scriptură unui i/ui, unui învățăcel dotat. Deprindea lupta repede și 
bine sub oblăduirea acestui maestru ciudat și ajunse curând să 
gândească și să acționeze ca un mânuitor de cuţit. 

XXX 

Se plăcură tot mai mult, astfel că prietenia lor crescu în câteva luni 
ca o afinitate de ani de zile. 

Lui Mingo i se trimisese vorbă să meargă la Alhambra și să 
vorbească acolo cu noul îngrijitor creștin al palatului, don Ramon 
Rodriguez. 

— Ti-ar plăcea să vezi Alhambra de aproape? îl întrebă pe lona. 

— Cum să nu, señor! 

Așa că a doua zi de dimineaţă călăriră împreună; coborând 
Sacromonte, tânărul mare și musculos, cu picioare lungi și greutate 
apăsătoare pentru bietul asin, și omulețul cocoţat pe un splendid 
armăsar cenușiu, ca o broască pe spinarea unui câine. 

Pe drum, Mingo îi povesti lui lona câte ceva din istoria Alhambrei: 

— Mohamed |, căruia îi spuneau Al Ahmar ibn Nasir, fiindcă avea 
părul roșu, a construit aici primul palat-fortăreață, în secolul al 
treisprezecelea. După un secol, s-a construit Curtea cu Mirt pentru 
lusuf I. Califii următori au mărit citadela și palatul. Curtea Leilor a fost 
construită de Mohamed al cincilea și Turnul Infantelor a fost adăugat 
de Mohamed al șaptelea. 

Când ajunseră la zidul înalt, de culoare roz, Mingo se opri: 

— Din zid se ridică treisprezece turnuri. Aceasta este Poarta 
Dreptăţii, spuse el, arătându-i o mână și o cheie sculptată în piatră pe 
arcadele porţii. Cele cinci degete reprezintă porunca de a te ruga lui 
Allah de cinci ori pe zi: în zori, la prânz, după-amiaza, seara și 
noaptea. 

— Ştii multe despre credința musulmană, observă lona și Mingo 
zâmbi, dar nu spuse nimic despre asta. 


Când intrară, cineva îl recunoscu pe Mingo și îl strigă, dar nimeni nu 
le acordă importanţă. Fortăreaţa roia de activitate, mii de oameni 
lucrând fără încetare pentru a păstra frumusețea și trăinicia pe 
suprafaţa de paisprezece hectare. Lăsară asinul și calul la grajduri și 


98 


Mingo îl conduse pe lona de-a lungul domeniului regal, pe o alee 
lungă, boltită cu glicină. 

lona era uluit. Alhambra era mai strălucitoare decât de departe, o 
fantezie nesfârșită de turnuri, arcuri și cupole, colorate bogat și ornate 
cu stucaturi dantelate, boite în fagure, mozaicuri sclipitoare și 
arabescuri delicate. In curţile și holurile interioare, modelajele din 
alabastru, colorate în roșu, albastru și auriu, simulau un frunziș ce 
învelea pereţii și tavanele. Florile erau din marmură și în partea de 
jos, zidurile erau brodate cu un șnur de mozaic verde și galben. 
Grădinile interioare adăposteau flori, fântâni splendide și privighetori 
ce cântau în copaci. 

Mingo îi arătă că de la mai multe ferestre se vedeau priveliști 
frumoase cu Sacromonte și grotele rromilor, în timp ce de la altele se 
observau apeducte de lemn cu apa susurând. 

— Maurii înţeleg apa, spuse el. Au pus stăpânire pe râul Darro, la 
cinci kilometri mai sus, în munte, și l-au îndreptat spre palat prin 
instalaţii minunat create, ce umplu iazurile și fântânile și aduc apă 
curgătoare în fiecare dormitor. „Cel ce vine la mine chinuit de sete va 
găsi apă limpede și proaspătă, dulce și curată.”, traduse el cuvintele 
arabe săpate pe un zid. 

Pașii lor stârniră ecouri în Sala Ambasadorilor, unde sultanul 
Boabdil semnase capitularea în faţa lui Ferdinand și a Isabellei și unde 
se afla încă tronul lui Boabdil. Mingo îi arătă lui lona o baie arăbească, 
Baños Arabes: 

— Aici aveau voie femeile din harem să stea dezbrăcate și să se 
spele, în timp ce sultanul le privea de la un balcon de deasupra și își 
alegea compania din noaptea următoare. Dacă ar mai domni Boabdil, 
am fi omorâți pentru că am îndrăznit să venim aici. Tatăl lui a ucis 
șaisprezece membri ai familiei Abencerrajes și le-a stivuit capetele pe 
zidul fântânii haremului pentru că mai-marele lor s-a hârjonit cu una 
dintre soțiile lui. 


lona stătea pe o bancă și asculta murmurul fântânilor, așteptând să 
revină Mingo de la întâlnirea cu majordomul. Micuţul bărbat se 
întoarse repede. Pe când se îndreptau spre grajduri, Mingo îi spuse că 
aflase că regina Isabela și regele Ferdinand veneau să locuiască la 
Alhambra cu suita lor: 

— De curând s-au plâns de atmosfera sumbră de la curte. 
Majordomul-șef a aflat că sunt creștin și m-a somat să mă întorc la 
Alhambra și să le slujesc noilor stăpâni ca bufon regal. 

— Iti face plăcere să asculţi porunca? 

— Mă bucur că rromii se vor întoarce la Alhambra, la grajduri, 
grădini și alte munci. Cât despre viața de bufon... e greu să gâdili 


99 


mintea regilor. Mergi pe o punte îngustă ca muchia sabiei. Un bufon 
trebuie să fie obraznic și îndrăzneț, aruncând ocări care să stârnească 
râsul. Dar ocara trebuie să fie isteață și blândă. Rămâi pe malul cel 
bun și vei fi răsfăţat și iubit. Treci pe malul mâniei regale și vei fi bătut 
sau chiar condamnat. De exemplu, califul era bântuit de remuşcări că 
la moartea tatălui lui, Muley Hacen, erau dușmani de moarte. Intr-o zi 
m-a auzit vorbind de un fiu nerecunoscător și a crezut că vorbeam 
despre el. Și-a apucat sabia și a îndreptat-o furios spre mădularul meu 
cel mai scump. 

„Nu mă înţepa, sire”, am strigat. „Soldăţelul meu, bijuteria mea nu 
are trebuinţă de o ţeapă. Deși se ridică de fiecare dată când are 
ocazia, micul meu spin e leneș și răsfăţat, alintat și mulţumit cu 
lucrurile așa cum sunt. Ei, pe unde-a fost spinul meu mic, ce de-a mai 
văzut el!” 

„Așa este, tot trupul tău e un ghimpe otrăvit!”, a mârâit Boabdil la 
mine. Sabia califului mă atingea, dar după o clipă, a început să 
tresalte de râs și am știut că supraviețuisem. 

Mingo văzu îngrijorare pe chipul lui Iona și îl linişti: 

— Să nu te temi pentru mine, prietene. |ţi trebuie strădanie și 
înţelepciune pentru a fi nebun, dar eu sunt regele bufonilor. 

Apoi zâmbi și se înclină către tânăr: 

— De fapt, mădularul meu nu e deloc mic și sunt mai bine dotat 
decât Boabdil! 

Incălecară și trecură pe lângă supraveghetorii mauri ai construirii 
unei aripi noi a palatului. 

— Maurilor nu le vine să creadă că vor fi alungaţi din Spania într-o 
zi, așa cum nu credeau nici evreii, până nu li s-a întâmplat, spuse 
Mingo. Dar va veni o zi când și maurilor li se va porunci să plece. 
Creștinii nu uită câți catolici au murit în luptele cu musulmanii. Maurii 
au făcut greșeala de a-și îndrepta spatele împotriva creștinilor, așa 
cum evreii au făcut greșeala de a se înălța în funcţii printre ei, ca 
gâzele ce urcă spre lumină până își ard aripile. 

lona tăcu și Mingo îi aruncă o privire: 

— Există evrei în Granada, să știi. 

— Evrei care au devenit creștini. 

— Convertiţi ca tine, cum altfel? întrebă Mingo supărat. Dacă vrei 
să-i întâlnești, du-te la piaţă la dughenele negustorilor de mătăsuri. 


100 


Capitolul Nouăsprezece 


INES DENIA 


lona îi evitase până atunci pe convertiți, nevăzând nimic bun în 
apropierea de ei. Totuși, în adâncul lui tânjea după legături cu evreii și 
nu vedea nimic rău în a întâlni oameni care cunoscuseră cândva 
sabatul, deși acum ţineau alte sărbători. 

Într-o dimineaţă liniştită îl îndreptă pe Moise spre agitația orașului. 
Mingo îi spuse că piaţa din Granada renăscuse datorită renovărilor și 
construcțiilor de la Alhambra. Era un târg mare și îi făcea plăcere să-l 
cutreiere cu asinul lui, călăuzit de atmosfera de piaţă, cu priveliști, 
sunete și mirosuri. Trecea pe lângă dughene unde se vindeau pâine și 
prăjituri, pești uriași fără cap și pești mici cu ochi strălucitori; purceluși 
de lapte vii, dar și șunci, coaste sau capete de porci tăiaţi; carne de 
oaie și de miel, gătită și negătită, desagi cu lână; toate felurile de 
păsări, una dintre ele fiind atârnată astfel ca penele ei colorate să 
atragă clienţii; caise, prune, portocale roșii, pepeni galbeni... 

Erau și doi negustori de mătase. 

In prima dugheană, un individ cu expresie acră le arăta suluri de 
material la doi clienţi care pipăiau mătasea cu îndoială. 

In cealaltă dugheană, un bărbat cu turban se târguia cu mai mulţi 
clienți interesaţi, dar lui lona îi atrase atenţia un alt chip. Femeia 
stătea la o masă și tăia lungimi de mătase, desfășurate de un băiat de 
pe un sul. Sigur, văzuse multe chipuri mai însufleţite și mai plăcute 
decât al ei, dar nu-și mai amintea unde și când. 

Omul cu turban explica faptul că mătasea este diferită în funcţie de 
natura frunzelor cu care se hrănesc viermii: 

— In ţinutul unde se face această mătase perlată, frunzele dau 
luciul firului. Vedeţi? Mătasea urzită are sclipiri ca de aur. 

— Dar, Isaac, e așa de scumpă! zicea clientul. 

— Costă ceva, recunoscu negustorul. Dar asta pentru că e o pânză 
rară, creată de umilii viermi și urzitorii cu har de la Dumnezeu. 

lona nu-l asculta. Incercă să se piardă în mulţimea trecătorilor, 
rămânând totuși pe loc, pentru că îi plăcea foarte mult să privească 
femeia. Era tânără, dar bine dezvoltată, cu ţinută mândră și trup zvelt, 
cu rotunjimi și forță. Avea părul lung și des, de culoarea bronzului, 
lăsat liber. Ochii nu erau căprui; nu i se păreau nici albaștri, dar nu era 

101 


destul de aproape pentru a le descifra culoarea. Chipul ei, adâncit în 
lucru, era bronzat de soare, dar când măsura mătasea folosind 
distanţa dintre cot și capătul pumnului strâns, i se ridica mâneca și 
văzu că pielea ei era mai albă decât mătasea, acolo unde nu o 
atinsese soarele. 

Ridică ochii și îl surprinse privind-o. Ochii lor se întâlniră o clipă dar, 
aproape imediat, ea se întoarse cu spatele și îi văzu gâtul încântător 
înroșindu-se puțin. 

Printre cotcodăcit, măcăit și miros de găinaţ și pene, lona află de la 
un vânzător de păsări că negustorul de mătase care purta turban era 
Isaac Saadi. 

Zăbovi prin preajma dughenei multă vreme, până când se goli de 
clienţi. Puțini cumpărau, dar tuturor le plăcea să privească și să pipăie 
mătasea. In cele din urmă, plecară toţi și se putu apropia de bătrân. 

Cum să i se adreseze? Se hotărî repede pentru o formulă neutră: 

— Pacea fie cu dumneata, señor Saadi. 

— Și dumitale pace, señor, răspunse omul binevoitor la tonul lui 
respectos. 

Dincolo de el - era tatăl ei? — tânăra se ocupa de sulurile de 
mătase, fără să-i privească. 

Știu din instinct că nu era momentul să se ascundă: 

— Sunt lona Toledano. Mă întreb dacă mă poţi recomanda cuiva 
care să-mi dea de lucru. 

Señor Saadi se încruntă. Se uită suspicios la lona, observându-i 
hainele sărace, nasul spart, părul și barba vâlvoi: 

— Nu știu pe nimeni care caută lucrători. Cum de ai venit la mine? 

— L-am întrebat pe vânzătorul de păsări. Am o mare consideraţie 
pentru negustorii de mătase. Zâmbi pe jumătate de propria lui 
nebunie: 

— La Toledo, negustorul de mătase Zadoq de Paternina era prieten 
bun cu tatăl meu, Helkias Toledano, odihnească-se în pace. Îl cunoști 
pe Zadoq de Paternina? 

— Nu, dar am auzit de el. Ce mai face? 

lona ridică din umeri: 

— A fost printre cei care au plecat din Spania. 

— Tatăl tău lucra în aceeași breaslă? 

— Tata a fost un argintar renumit. Din păcate, a fost ucis într-o... 
împrejurare neplăcută. 

— A, vai! Odinească-se în pace, oftă señor Saadi. 

In lumea în care fuseseră crescuţi amândoi, era o regulă de fier ca 
unui evreu străin care-l aborda pe altul de același neam să i se ofere 
ospitalitate. Dar lona știa că omul acesta presupunea că erau 


102 


amândoi convertiți și în zilele acelea, a invita un străin acasă putea 
echivala cu a invita un informator al Inchiziției. 

— ţi urez noroc. Du-te cu Dumnezeu, spuse Saadi stânjenit. 

— Și dumitale, mult noroc, răspunse lona și se întoarse să plece, 
dar, înainte de a face doi pași, negustorul ajunse lângă el: 

— Ai un acoperiș? 

— Da, am unde dormi. 

— Vino pe la noi la cină, îl invită Saadi și tânărul îi auzi gândul 
nerostit: „E totuși cineva care îl cunoaște pe Zadoq de Paternina”. 
Vineri, înainte de asfintit. 

Fata își ridicase ochii de la sulurile de mătase și lona văzu că 
zâmbea. 


Își repară hainele, le spălă la râu și le întinse, spălându-și bine faţa 
și părul. Mana îi tunse pletele și barba în timp ce Mingo, care începuse 
să-și petreacă din nou o mare parte din zi la Alhambra, urmărea 
aceste pregătiri foarte amuzat. 

— Toate astea ca să iei masa cu un negustor de zdrenţe! ricană 
micuțul. Eu nu-mi bat atâta capul nici pentru regi! 

Într-o altă viaţă, lona ar fi dus niște vin kasher gazdelor. Vineri 
după-amiază se duse la piaţă. Vremea era prea înaintată pentru a mai 
găsi struguri, dar cumpără niște curmale proaspete, mari și dulci. 

Poate că fata nici nu va fi acolo. Poate era o slujnică, nu fiica 
proprietarului, își spunea el îndreptându-se spre casa lui Saadi. Se 
dovedi a fi o locuința mică în Albaicin, vechiul cartier arăbesc 
abandonat de cei care plecaseră după înfrângerea maurilor de către 
monarhia catolică. Negustorul îl întâmpină cu un salut rezervat, 
mulțumindu-i formal pentru fructe. 

Fata era acolo, era o fiică; o chema Inés. Mama ei era Zulaika 
Denia, o femeie subţire și tăcută, cu ochi sfioși. Sora ei mai mare, 
aproape grasă și cu pieptul greu, se numea Felipa. Fiica Felipei, o 
fetiță drăguță de șase ani, era strigată Adriana. Saadi spuse că 
Joaquim Chacon, soţul Felipei, era plecat să cumpere mătase în 
porturile din sud. 

Cei patru adulţi îl măsurau cu nervozitate din ochi. Doar fetița 
zâmbi. 

Zulaika îi servi cu curmale pe cei doi bărbaţi, apoi femeile se 
ocupară cu pregătirea mesei. 

— Tatăl tău, fie iertat... spuneai că era argintar? întrebă Isaac 
Saadi, scuipând sâmburii de curmală în palmă. 

— Da, señor. 

— In Toledo parcă, nu? 

— Da. 


103 


— Cauţi de lucru. N-ai preluat negoțul tatălui după ce a murit? 

— Nu, spuse lona, fără să dea amănunte, dar Saadi nu se sfii să-l 
întrebe: 

— Nu era o afacere bună? 

— Tata era un argintar minunat, foarte căutat. E bine cunoscut în 
breaslă. 

Din sud. 

— Da. 

— Aa! 

Zulaika Denia sufla în cărbunii dintr-un vas de metal, aprinzând de 
la ei o așchie de lemn cu care porni trei lămpi cu gaz, luminând 
încăperea. Apoi aprinse niște lumânări în camera alăturată. Lumânări 
de sabat? Cine putea spune? Femeia stătea cu spatele la el și nu auzi 
dacă se ruga. La început, nu-și dădu seama dacă își reînnoia 
legământul de credinţă sau aprindea doar lumina, dar apoi desluși un 
legănat imperceptibil al trupului. 

Se ruga la torțele ei de sabat! 

Saadi îl observase urmărind-o. Chipul lui ascuţit și osos era 
încordat. Discutau amândoi stânjeniţi. Pe când aroma de legume și 
carne de pasăre înăbușită umplea căsuţa, se lăsă întunericul, 
iluminatul fiind preluat de lumânări. Isaac Saadi îl conduse pe lona la 
masă, și fata, Ines, aduse pâine și vin. 

Așezându-se, tânărul văzu că gazda era în continuare neliniștită: 

— Să-l lăsăm pe oaspetele și noul nostru prieten să rostească 
rugăciunea, zise Saadi viclean, transferându-i lui responsabilitatea. 

lona știa că, dacă ar fi fost un creștin sincer, negustorul i-ar fi 
mulțumit lui lisus pentru bucate. Modul cel mai sigur, pe care 
intenţiona el să-l urmeze era să-i mulțumească lui Dumnezeu, pur și 
simplu. În loc de asta, când deschise gura, aproape fără voie, se 
pomeni răspunzându-i femeii care își mascase imperfect rugăciunea. 
Ridicând paharul cu vin, începu să cânte într-o ebraică guturală, 
întâmpinând sabatul, regina zilelor și mulţumindu-i lui Dumnezeu 
pentru fructul viei. 

Pe când cei trei adulţi îl priveau tăcuțţi, luă o înghiţitură de vin și îi 
trecu pâinea lui Saadi. Bărbatul mai în vârstă ezită, apoi rupse din 
pâine și începu să scandeze multumirea pentru fructul pământului. 

Cuvintele şi melodia  treziră amintirile lui lona, durerea 
amestecându-se în sufletul lui cu bucuria. 

Nu i se adresa lui Dumnezeu în rugăciunea lui, ci părinţilor, fraţilor, 
unchiului și mătușii, prietenilor: celor plecaţi. 

La încheierea binecuvântărilor, doar Felipa părea plictisită, supărată 
de copila care-i cerea ceva în șoaptă. Chipul temător al lui Isaac Saadi 


104 


era trist, dar senin și ochii Zulaikăi erau umezi, în timp ce Ines îl 
privea pe lona cu interes și curiozitate. 

Saadi se hotărâse. Așeză lampa în fața unei ferestre și cele trei 
femei serviră feluri la care lona visase, pui cu legume fragede, o 
budincă savuroasă de orez cu stafide și șofran, semințe de mandarin 
muiate în vin. Inainte de încheierea mesei, începură să sosească 
persoanele anunţate de lumina lămpii. Primul fu un tânăr înalt și 
chipeș, cu un semn roșu, pe gât, sub mandibulă: 

— Bunul nostru vecin, Micah Benzaquen, îl prezentă Saadi lui lona. 
Tânărul acesta e lona ben Helkias Toledano, un prieten din Toledo. 

Benzaquen îi ură bun venit lui lona. 

Veniră apoi un bărbat și o femeie, Fineas ben Sagan și soţia lui, 
Sancha Portal: apoi Abram Montelvan cu soția, Leona Patras. Și încă 
doi bărbaţi, Nachman Redondo și Pedro Serrano. Ușa se deschidea 
mereu și mai intrară încă nouă bărbaţi și șase femei, aglomerând 
căsuţa. 

lona observă că toţi purtau haine de lucru, ca să nu atragă atenţia 
asupra faptului că sărbătoreau ceva. Saadi îl prezentă tuturor ca pe 
un prieten aflat în vizită. Unul din băieţii vecinilor a fost postat de 
pază afară și oamenii dinăuntru începură să se roage după ritul iudaic. 

Nu aveau Tora; Micah Benzaquen oficia slujba din memorie și 
ceilalţi i se alăturau, speriați și exaltaţi. Vorbeau aproape în șoaptă, 
pentru ca niciun sunet auzit din afară să nu-i trădeze. Recitară cele 
optsprezece binecuvântări și Shema. Apoi, într-o orgie melodică, 
intonară imnuri, rugăciuni și psalmodierea tradiţională fără cuvinte, 
numită „niggun”. 

Tovărășia și experiența rugăciunii în grup, odinioară atât de 
familiare pentru lona și acum atât de proscrise și preţioase, exercitară 
asupra lui un efect profund. Se termină totul prea repede. Oamenii se 
îmbrăţișară și își urară în șoaptă un sabat liniștit. Il tratară la fel ca pe 
unul de-al lor și pe străinul adus de Isaac Saadi. 

— Săptămâna viitoare, acasă la mine, îi șoptise lui lona Micah 
Benzaquen și el încuviinţă bucuros. 

Isaac Saadi distruse momentul. Pe când oamenii se strecurau pe 
rând afară din casă, îi zâmbi lui lona: 

— Dorești să ne însoţțești duminică dimineaţă la biserică? 

— Nu, nu pot. 

— Atunci, duminica cealaltă, insistă negustorul. E important. Știi, 
sunt oameni care ne observă îndeaproape. 


Zilele următoare, lona a supravegheat dugheana negustorului de 
mătase. Trecu foarte mult timp, sau așa i se păru, până când Isaac își 
lăsă fata singură la magazin. 


105 


lona se îndreptă degajat spre ea: 

— Bună ziua, señorita. 

— Bună ziua, señor. Tata nu e aici... 

— După cum se vede. Nu-i nimic. M-am oprit doar ca să-i 
mulţumesc din nou pentru ospitalitate. Dorești să-i transmiți 
recunoștinţa mea? 

— Da, señor, spuse ea. Noi... ai fost binevenit la noi acasă. 

Se înroșise teribil, poate pentru că se zgâia la ea de când venise. 
Avea ochii mari, nasul drept, gura nu atât de plin conturată, dar 
dezvăluindu-i emoţiile prin colțurile sensibile. li fusese teamă s-o 
privească prea insistent în casa tatălui ei, ca să nu-i supere familia. In 
lumina lămpilor, i se păruse că avea ochii cenușii. Acum, în plină zi, 
aveau o tentă albastră, dar poate că era tot o impresie datorată 
umbrelor din magazin. 

— Mulţumesc, señorita. 

— Nu ai pentru ce, señor Toledano. 


Vinerea următoare participă din nou la slujba de sabat a micului 
grup de convertiți, de data asta în casa lui Micah Benzaquen. O privea 
mereu pe furiș pe Ines Denia, aflată printre celelalte femei. Chiar 
șezând, avea o ţinută impunătoare. Și ce chip interesant! 

Săptămâna ce urmă se duse la piață ca s-o privească de departe, 
deși știa că pânditul trebuia să înceteze. Unii negustori se uitau urât la 
el, bănuind probabil că punea la cale un jaf. 

Apoi merse la piață după-amiaza târziu în loc de dimineaţă și, spre 
norocul lui, sosi la timp pentru a o vedea pe Felipa înlocuindu-și sora 
în magazinul de mătăsuri. Inés mergea prin piaţă cu nepoţica ei, 
Adriana, făcând cumpărături și lona plănui să le iasă în cale. 

— Hola, señorita! 

— Hola, señor. 

Buzele ei sensibile îi zâmbiră cald. Schimbară câteva cuvinte, apoi 
el rămase prin preajmă cât ea cumpără linte, orez, stafide, curmale și 
o rodie, apoi o însoţi la altă dugheană, de unde fata cumpără două 
verze albe. 

Avea deja o sacoșă încărcată. 

— Dă-mi voie, te rog... 

— Nu, nu... 

— Ba da, insistă el vesel și îi duse acasă cumpărăturile. Vorbiră 
ceva pe drum, dar nu-și mai aminti ce după aceea. Simţea nevoia să 
fie în compania ei. 

Acum, că știa când trebuia să meargă la piaţă, era ușor s-o 
întâlnească. După două zile îi ieși din nou înainte, ea mergând cu 
fetiţa. 


106 


În curând, se întâlnea regulat cu ele. 

— Bună ziua, spunea el cu gravitate de fiecare dată când o întâlnea 
și ea îi răspundea la fel de grav: 

— Bună ziua, señor. 


După câteva întâlniri, Adriana cea mică ajunse să-l cunoască. ÎI 
striga pe nume și alerga la el. 

| se părea că Inés e interesată de el. Era uimit de inteligența de pe 
chipul ei, mișcat de farmecul ei timid, chinuit de gândul la trupul de 
dedesubtul hainelor modeste. Intr-o după-amiază merseră spre Plaza 
Mayor, unde un cântăreț din fluier cânta rezemat de un zid de piatră 
însorit. 

lona se legănă pe muzică și începu să se miște cum îi văzuse pe 
rromi făcând, capabil deodată să comunice cu umerii, șoldurile și 
picioarele, ca ţiganii. Exprima sentimente pe care nu le mai dezvăluise 
până atunci. Uluită, ea îl privea pe jumătate zâmbind, dar când îi 
întinse mâna, nu i-o luă. Totuși, își imagină că dacă nepoţica nu ar fi 
fost acolo... dacă ar fi fost doar ei singuri și nu în piaţă... dacă... 

O ridică pe fetiță și Adriana ţipă pe când o învârtea de zor. 

După aceea vorbiră nu departe de cântăreț, în timp ce Adriana se 
amuza cu o pietricică roșie și netedă. Ines îi spuse că se născuse la 
Madrid și familia ei se convertise la catolicism în urmă cu cinci ani. 

Nu fusese niciodată la Toledo. Când el îi spuse că cei pe care îi 
iubea erau morţi sau plecaseră, ochii ei se umplură de lacrimi și îi 
atinse braţul. Rămase nemișcat, dar ea își retrase mâna repede. 


În după-amiaza următoare, lona se duse ca de obicei la piaţă și se 
plimbă printre dughene, așteptând ca Felipa s-o înlocuiască pe Inés la 
vânzarea mătăsurilor. Dar trecând pe lângă locul vânzătorului de 
păsări, o văzu pe Zulaika Denia vorbind cu el. Vânzătorul îi aruncă o 
privire lui lona și îi spuse ceva femeii, iar aceasta se întoarse și îl privi 
cu severitate, de parcă nu l-ar fi cunoscut. li puse o întrebare omului 
și după ce i se răspunse, plecă direct la magazinul soțului ei. 

Dar reveni aproape imediat. De data aceasta, era cu fiica ei și lona 
își dădu seama de adevărul pe care îl evitase privindu-i ţinuta 
mândră, adâncindu-se în misterul ochilor ei mari sau observându-i 
gura cu buze sensibile. 

Era o fată foarte frumoasă. 

lona le văzu îndepărtându-se repede, mama ţinându-și fiica ca un 
alguacil pe un deţinut, pe drumul de întoarcere în celulă. 


Se îndoia că Inés vorbise familiei despre întâlnirile lor. 


107 


De câte ori o însoţise acasă, îi dăduse sacoșa de cumpărături 
înainte de a putea fi văzuţi de cineva dinăuntru și se despărțiseră. 
Poate cineva de la piață îi suflase o vorbă mamei. Sau poate vreo 
remarca inocentă de-a micuţei Adriana atrăsese asupra lor mânia 
Zulaikăi. i 

N-o dezonorase pe Inés. Işi spunea că faptul că se plimbaseră 
amândoi nu era chiar așa de teribil. Totuși, ducându-se două zile la 
rând în piaţă, n-o mai văzu la magazinul de mătăsuri. Felipa lucra în 
locul ei. 

In noaptea aceea zăcu treaz, imaginându-și înfierbântat cum ar fi 
fost să se culce alături de o femeie iubită. S-o aibă pe Ines soţie, să-și 
unească trupurile, ascultând porunca de a se înmulţi și a umple 
pământul. Ce ciudat, dar ce frumos ar fi! 

Incercă să-și adune curajul să-i vorbească tatălui ei. 


Dar când se duse la piaţă în acest scop, îl aștepta Micah 
Benzaquen, vecinul familiei Saadi. El îi sugera să pornească pe jos 
spre Plaza Mayor. 

— lona Toledano, prietenul meu, Isaac Saadi, crede că ai remarcat- 
o pe fiica lui cea mică, spuse delicat Benzaquen. 

— Ines. Da, așa este. 

— Da, Inés. Un giuvaier nepreţuit, nu? 

lona dădu din cap, așteptând. 

— Plăcută și pricepută la negoţ și acasă. Tatăl ei e onorat că fiul lui 
Helkias, argintarul din Toledo, fie iertat, a oferit prietenia lui familiei 
Saadi. Dar señor Saadi are câteva întrebări. Eşti de acord? 

— Bineînțeles. 

— Ce familie ai? 

— Descind din rabini și învăţaţi și din partea mamei, și din a tatălui. 
Bunicului meu matern... 

— Desigur, desigur. Înaintași distinși. Dar rude în viaţă, cu o afacere 
în care un tânăr ar putea intra? 

— Am un unchi. A plecat în timpul expulzării. Nu știu unde... 

— Vai, ce păcat. 

Benzaquen observă apoi că señor Saadi știa că lona fusese ucenic 
la tatăl lui, argintarul: 

— Ai ajuns maistru argintar? 

— Când a murit tata, urma să-mi încep perioada de calfă. 

— 0..., doar ucenic. Ce păcat, ce păcat! 

— Invăţ ușor. Aș putea învăța meșteșugul mătăsii. 

— Sunt sigur că e adevărat. Dar bineînţeles, Isaac Saadi are deja un 
ginere în breaslă, remarcă subţire Benzaquen. 


108 


lona știa ca, în urmă cu câţiva ani, ar fi fost un mariaj cât se putea 
de fericit pentru familia Saadi. Toţi l-ar fi primit cu bucurie, în frunte 
cu negustorul, dar realitatea era că acum nu putea fi considerat un 
peţitor acceptabil. Și nici nu știau că era un fugar nebotezat. 

Benzaquen se uita la nasul lui fracturat: 

— De ce nu mergi la biserică? îl întrebă, ca și cum i-ar fi citit 
gândurile. 

— Am fost... ocupat. 

Benzaquen ridică din umeri. Aruncând o privire hainelor lui rupte, 
nu se mai obosi să-l întrebe ce resurse avea. 

— In viitor, când te plimbi și discuţi cu o tânără nemăritată, trebuie 
s-o lași să-și ducă singură cumpărăturile, spuse el sever. Altfel, 
peţitorii mai... potriviţi... ar putea crede că femeia e prea slabă pentru 
a îndeplini îndatoririle unei soții. 

Și îi ura liniștit o zi bună. 


109 


Capitolul Douăzeci 


CE A AFLAT MINGO 


Mingo stătuse mult la Alhambra în ultimul timp, întorcându-se la 
grotele din Sacromonte doar una sau două nopţi pe săptămână și într- 
o seară, îi dădu lui lona știri îngrijorătoare: 

— Fiindcă regii vor să stea mai mult la Alhambra, Inchiziția îi va 
cerceta foarte atent pe toţi localnicii, de grijă ca nu cumva vreun 
creștin șovăitor să le ofenseze pe Majestăţile lor. 

lona ascultă tăcut. 

— Vor căuta eretici până vor găsi câţiva, continuă omuleţul. Fără 
îndoială, va fi un autodafe ca să le demonstreze zelul și folosul și vor 
asista curteni sau chiar capetele încoronate. Incerc să-ți transmit, 
bunul meu prieten, zise el cu blândețe, că în curând ar fi cuminte să 
pleci undeva unde n-o să-ţi numere nimeni cu atâta grijă Pater Noster- 
urile rostite într-o zi. 


Din decenţă, lona nu putu rezista să nu-i prevină pe cei în mijlocul 
cărora se rugase recent. În adâncul lui, poate că nutrea speranța 
nebună că familia lui Isaac Saadi îl va trata ca pe un salvator, 
privindu-l cu ochi mai binevoitori. 

Dar ajungând la căsuţa din Albaicin, o găsi goală. 

La fel era și casa alăturată, a familiei Benzaquen și casele celorlalți 
„Noi creștini”. Familiile de convertiți aflaseră despre apropiata vizită a 
lui Ferdinand și a Isabelei și își dăduseră seama de pericolul acesteia 
pentru ei, fugind cu toții. 

Singur în fața caselor abandonate, lona se lăsă pe vine la umbra 
unui platan. Trasă leneș patru adâncituri în țărână, patru puncte: unul 
îi reprezenta pe creștinii Spaniei; al doilea, pe mauri; al treilea, pe 
convertiți; și al patrulea era el, lona ben Helkias Toledano. 

Știa că nu era tipul de evreu cum fuseseră tatăl lui sau generațiile 
anterioare. In inima lui, tânjea să devină o astfel de persoană, dar 
deja se transformase în altceva. 

Adevărata lui religie era acum aceea de a fi un evreu 
supravieţuitor. Se devotase unei existențe în singurătate, separat de 
toţi și de toate. 


110 


La câțiva metri de casa părăsită a lui Saadi găsi pietricica roșie cu 
care se juca Adriana. O luă și o bagă în buzunar, amintire a mătușii 
fetiţei, cea care sigur avea să-i cutreiere visele. 


Mingo veni la grote ca să le mai dea vești aflate la Alhambra: 

— Vor avea imediat loc acțiuni împotriva noilor creștini. Această zi 
trebuie să fie a plecării tale, lona. 

— Dar rromii tăi? Vor fi în siguranță? 

— Ai mei sunt grăjdari și grădinari. Noi nu avem în neam persoane 
atât de ambiţioase ca arhitecţii și constructorii mauri ori cămătari și 
doctorii evrei. Gadje nu se obosesc să ne invidieze. In realitate, mulţi 
dintre ei nici nu ne văd. Când se uită la noi, Inchiziția vede doar peoni 
buni creștini. 

Și îi mai sugeră lui lona ceva care-l întristă adânc: 

— Trebuie să pleci fără asin. Dobitocul se apropie de sfârșitul zilelor 
lui și dacă ar fi mânat repede, ar cădea jos și ar muri foarte curând. 

Tânărul știa că era adevărat: 

— Îți dăruiesc asinul, acceptă cu greu, și Mingo dădu din cap. 

lona aduse un măr pe pajiștea din vale și îl hrăni pe Moise, 
scărpinându-l ușor între urechi. li era greu să se îndepărteze. 


Omuleţul îi mai făcu un serviciu, aranjându-i să plece cu doi rromi - 
fraţii Manigo, Eusabio și Macot - care duceau cai la Baena, Jaén și 
Andujar: 

— Macot Manigo trimite ceva la Tanger cu o corabie care pleacă din 
Andujar. Corabia e a contrabandiștilor mauri, cu care facem de mulţi 
ani învoieli. Macot o să încerce să te îmbarce acolo, ca să cobori pe 
Guadalquivir. 

Nu aveau mult timp pentru rămas bun. Mana îi dădu pâine și 
brânză, într-o bucată de pânză. Mingo îi făcu două daruri frumoase de 
despărțire, un pumnal din oțel maur, cu lama fină și chitara la care 
cântase și pe care-o admirase. 

— Te rog, Mingo, ai grijă să nu-i superi prea tare pe regii catolici. 

— Eu te rog să nu-mi porți de grijă. Să ai o viață bună, prietene! 

lona se lăsă în genunchi și îl îmbrăţișă pe voievodul rromilor. 

Geambașii erau oameni blânzi, cu pielea smeadă și atâta 
îndemânare la animale, încât li se părea o nimica toată să ducă la 
destinaţie cei douăzeci de cai. Se familiarizase cu prezenţa lor la 
Sacromonte și acum se dovediră tovarăși de călătorie plăcuţi. Macot 
era un bucătar bun și aveau la ei și o rezerva de vin. Eusabio avea o 
lăută și cântă cu lona în fiecare seară, alinându-și cu muzică rosăturile 
de la statul în șa. 


111 


De-a lungul orelor petrecute călare sub soarele arzător, lona 
compară în mintea lui doi oameni pe care natura îi alcătuise ciudat. Se 
minună că înaltul și arătosul frate Bonestruca era plin de ură și rău, în 
timp ce piticul ţigan Mingo adunase în micul lui trup atâta bunătate. 

Propriul trup mare al lui lona îl durea de atâta călărit și sufletul îi 
tânjea din cauza singurătăţii. După ce a simţit gustul solidarităţii 
umane, îi venea foarte greu să revină la viața de hoinar abandonat. 

Se gândea la Inés Saadi Denia. Era forțat să accepte faptul că 
drumul ei în viaţă va fi mult diferit de al lui, dar medită și mai întristat 
asupra altei pierderi. Un animal de povară fusese singurul lui tovarăș 
constant mai bine de trei ani, săritor și nepretenţios. Va trece multă 
vreme până când va înceta să regrete amar absenţa asinului numit 
Moise. 


112 


Partea a Cincea 


ARMURIERUL DIN 
GIBRALTAR 


Andaluzia 
12 aprilie 1496 


113 


Capitolul Douăzeci și Unu 


UN MARINAR DE RÂND 


Geambașii stătură prea mult la Baena, unde lăsară cinci cai la un 
negustor ţigan care-i ospătă bine, apoi zăboviră și la Jaen, unde 
vânară alte șase animale. Când duseră ultimii nouă cai la târgul din 
Andujar aveau deja o zi întârziere. Se duseră pe chei așteptându-se ca 
vasul african să fi plecat, dar corabia stătea încă ancorată. Macot a 
fost salutat cu căldură de căpitan, un berber cu burnuz și barbă 
căruntă, stufoasă. Primi pachetul de la ţigan și le spuse că și 
ambarcaţiunea lui întârziase; transportase o încărcătură de cânepă de 
la Tanger, în amonte, și se întorcea după ce se încărca din nou la 
Cordoba, Sevilla, micile porturi din golful Cádiz și Gibraltar. 

Macot a fost cinstit cu el, arătându-i-l pe lona și căpitanul dădu din 
cap fără entuziasm după ce îi ascultă povestea. 

— S-a aranjat, îi zise Macot lui lona și cei doi fraţi îl îmbrăţișară. 
Mergi cu Dumnezeu, îi ură tot Macot. 

— Mergeţi și voi cu Dumnezeu, răspunse el și îi urmări trist cum se 
îndepărtau călare, dorindu-și să se poată întoarce cu ei în Granada. 

Căpitanul îi spuse de la început că va munci de-a lungul călătoriei și 
îl puse să încarce ulei de măsline pentru Africa, în rând cu echipajul. 

In seara aceea, în timp ce vasul arab era purtat de curentul 
puternic pe cursul superior îngust al fluviului, lona stătea cu spatele 
rezemat de un butoi mare cu ulei. Pe când malurile umbrite alunecau 
în urmă, cânta încet la chitară, încercând să nu se gândească la faptul 
că habar n-avea încotro se îndrepta viața lui. 


Pe vasul african, era cel mai mic dintre cei mici, pentru că trebuia 
să înveţe de la zero viața pe apă, de la ridicarea și strângerea singurei 
pânze triunghiulare până la modul cel mai sigur de a depozita 
încărcătură în ambarcaţiunea deschisă, când deplasarea unei lăzi sau 
a unui butoi greu pe vreme de furtună putea provoca pagube mari 
sau chiar scufundarea. 

Căpitanul, o brută pe nume Mahmud, lovea cu pumnul la orice 
nemulțumire. Echipajul - doi negri, Jesus și Cristobal și doi arabi care 
găteau cu rândul, Yefet și Darb - dormea sub cerul liber, cu stele sau 
ploaie, în orice colțișor adăpostit. Toţi patru erau din Tanger, peoni 

114 


musculoși cu care lona se înțelegea pentru că erau tineri și vioi. 
Uneori, seara, când cânta la chitară, cei care nu erau de cart cântau 
alături de el, până când Mahmud le striga să facă liniște și să treacă la 
culcare. i 

Munca nu era foarte grea decât când acostau în porturi. Inainte de 
a se lumina de zi, după cea de-a treia noapte a lui lona la bord, vasul 
acostă la Cordoba și luă marfă. lona făcu echipă cu Cristobal, cărând 
amândoi lăzi mari și foarte grele. Lucrau la lumina unor torţe smolite 
care duhneau înspăimântător. De cealaltă parte a docului, un grup de 
deţinuţi în lanţuri, amărâţi, era urcat pe o corabie. 

Cristobal îi surâse unui soldat din pază: 

— Aveţi mulți criminali. 

— Convertiţi, răspunse gardianul, scuipând. 

lona se uită la deținuți în timp ce căra. Păreau năuciţi. Unii aveau 
deja răni care le provocau dureri și își târau lanţurile cu greutatea 
unor bătrâni copleșiți de reumatism. 


încărcătura lor era compusă din funii și sfoară, pumnale și cuțite, 
precum și din ulei, neîndestulător în anul acela. In cele opt zile care le- 
au fost necesare ca să ajungă la gurile largi ale fluviului Guadalquivir, 
căpitanul devenise neliniștit că nu va căpăta uleiul așteptat cu 
nerăbdare de negustorii din Tanger. Lângă Jerez de la Frontera, unde 
contase pe o cantitate mare de ulei de măsline excelent, nu găsi 
decât un singur furnizor, așteptându-l cu scuze. 

— Nueulei?F...! A 

— În trei zile. Îmi pare rău. Dar vă rog, așteptați. În trei zile, veţi 
avea cât doriți. 

— Gama ti 

Mahmud îi puse pe membrii echipajului să îndeplinească diferite 
treburi mărunte pe puntea vasului, în timp ce așteptau. În dispoziţie 
cât se poate de proastă, îl bătu pe Cristobal pentru că nu se mișca 
destul de repede pentru gustul lui. 

La Jerez de la Frontera fuseseră aduși și prizonierii de la Cordoba, 
pentru a se uni cu alți foști evrei și mulsulmani condamnați, în șase 
prașe riverane, pentru fățărnicie în slujirea lui Cristos. In oraș se afla 
un detașament mare de soldaţi. Fusese ridicat steagul roșu, vestind 
neîntârziat pedepse capitale, și oamenii din alte locuri sosiseră acolo 
să asiste la un mare autodafe. 

După ce stătuseră la ancoră două zile, colericul Mahmud explodă 
când Yefet, întărind legăturile baloturilor cu marfă pentru a pregăti 
așezarea uleiului, înclină prea tare un butoi cu vin. Nu se vărsă nimic 
și-l îndrepta repede, dar Mahmud se făcu foc și pară: 

— Nenorocitule! zbieră el. Gunoiule, rușinea pământului! 


115 


ÎI dobort la pământ pe Yefet în pumni și apoi începu să-l biciuiască 
cu o funie. 

lona fu cuprins de o mânie aprigă și subită. Se pomeni înaintând, 
dar Cristobal îl prinse și îl ţinu până se termină bătaia. 

In seara aceea, căpitanul părăsi vasul în căutarea unei locande 
unde să găsească o sticlă și o femeie. 

Marinarii îl frecționară pe Yefet cu puţin din preţiosul ulei de gătit. 

— Nu cred că trebuie să-ţi fie frică de Mahmud, îi spuse Darb lui 
lona. Știe că ești apărat de rromi. 

Dar lona credea că Mahmud nu era capabil să gândească raţional la 
mânie și nici el nu avea atâta stăpânire de sine încât să stea deoparte 
la alte bătăi. La scurtă vreme după căderea nopţii, își strânse lucrurile 
și cobori fără zgomot pe chei, îndepărtându-se în întuneric. 


Merse pe jos cinci zile, fără grabă, pentru că nu avea o destinaţie. 
Drumul trecea pe lângă coastă și îi plăcea să se uite la mare. Uneori, 
traseul vira spre interior, dar albastrul apei se zărea din nou după un 
parcurs scurt. In sătucuri se aflau bărci pescărești. Unele erau mai 
încrustate de sare și bătute de soare decât altele, dar toate erau bine 
întreţinute, pentru că de ele depindea viaţa pescarilor. lona îi văzu pe 
andaluzi îndeletnicindu-se plăcut cu repararea plaselor mari sau 
călăfătuirea fundului bărcilor, încercă să intre în vorbă cu ei, dar când 
auzeau că e în căutare de lucru, oamenii nu aveau multe de spus. Își 
dădu seama că echipajele de pescuit se formau pe baza rudeniei de 
sânge sau a afinităţilor de ani de zile între familii. Nu existau slujbe 
pentru străini. 

In orașul Cádiz i se schimbă însă norocul. Stătea pe chei când un 
marinar care descărca un pachet de pe un vas nu a fost atent. 
Incapabil să vadă din cauza balotului de pânză pe care-l ducea, făcu 
un pas greșit, își pierdu echilibrul și căzu de pe pasarelă. Balotul 
ateriza pe nisip, dar omul se lovi tare la cap de un pilon de fier. 

lona așteptă ca marinarul rănit să fie dus la doctor și ca privitorii să 
se împrăștie, apoi se apropie de șeful de echipaj, un marinar cărunt, 
de vârstă mijlocie cu un chip dur și brăzdat de cicatrice, legat la cap 
cu o basma. 

— Sunt Ramon Callico. Pot să ajut la descărcat, zise și șeful de 
echipaj se uită la tânărul bine legat și înalt și-i făcu semn să urce la 
bord, unde i se spuse ce avea de lucru. Coborâră noua încărcătură în 
cală, unde doi marinari, Juan și Cesar, lucrau aproape goi din cauza 
arșiței. Stivuind baloturile, lona le înţelegea ordinele, dar uneori îi 
punea să repete, pentru că ceea ce vorbeau cei doi suna ca spaniola, 
dar nu era limba familiară lui. 

— Ce, n-auzi bine? îl apostrofă Cesar. 


116 


— În ce limbă vorbiti? întrebă lona și Juan surâse: 

— Catalană. Toţi de pe corabie suntem catalani. 

Dar după asta vorbiră cu lona în spaniola castiliană, spre marea lui 
ușurare. 

Inainte de a termina treaba, un asistent de-al doctorului aduse 
vestea că marinarul accidentat era serios rănit și va trebui să mai 
rămână la Câdiz. 

Apăruse pe punte căpitanul. Maestro era mai tânăr decât șeful de 
echipaj și se ţinea drept; avea părul și barba tunse scurt, încă fără 
niciun fir alb. Subalternul se grăbi spre el și lona, aflat în apropiere, le 
auzi conversaţia. 

— Josep trebuie să rămână aici până se face bine, spunea șeful de 
echipaj. 

— Hmm, se încruntă căpitanul. Nu-mi place un echipaj prea mic. 

— Inţeleg. Asta care-l înlocuiește la încărcat... Pare că muncește cu 
străduinţă. 

lona îl văzu pe maestro studiindu-l: 

— Foarte bine. Vorbește cu el. 

Șeful de echipaj se apropie: 

— Ești marinar experimentat, Ramon Callico? 

Nu voia să mintă, dar aproape că terminase banii și avea nevoie de 
mâncare și adăpost: 

— Am experienţă pe vasele de râu, zise, spunând o parte din 
adevăr, totuși era o minciună, pentru că stătuse foarte puţin pe o 
corabie. Dar a fost angajat și în curând trăgea alături de alţii de 
parâmele necesare pentru ridicarea celor trei pânze mici, 
triunghiulare. După ce se îndepărtară mai mult de țărm, marinarii 
înălțară și pânza principală, ce se desfășură șuierând și apoi se umflă 
în vânt, ducându-i în larg. 


Echipajul era compus din șapte oameni, pe care-i cunoscu după 
câteva zile: Jaime, marangozul; Carlos, care se pricepea să înnoade 
parâme; Antonio, bucătarul, căruia-i lipsea degetul mic de la mâna 
stângă; Mario, Cesar, Juan și el, lona, care făceau tot ce li se 
poruncea. Secundul era un bărbat scund, a cărui faţă își păstra cumva 
paloarea, deși ale celor din jur fuseseră înnegrite de soare. lona auzea 
că i se spunea señor Mezquida, dar nu-i află numele mic. Pe căpitan îl 
chema Pau Roure. Nu prea era văzut, stând mult în cabină. Când urca 
pe punte, nu adresa niciun cuvânt echipajului, dând ordinele prin șeful 
de echipaj, numit Gaspar Gatuelles. Uneori, Gatuelles striga la ei, dar 
nimeni nu era lovit. 

Corabia se numea La L/eona, „Leoaica”. Avea două catarge și șase 
pânze, pe care lona le învăță repede: vela mare, pătrată, vela mică, 


117 


de dimensiuni mai reduse, două pânze triunghiulare deasupra 
acestora și două vele gabier mici ce se întindeau deasupra prorei, al 
cărei vârf era sculptat din alabastru în forma unui leu roșcat, cu chip 
de femeie. Catargul principal era mai mare decât cel mijlociu și lui 
lona îi era frică, pe briza înteţită, să nu i se ordone să urce în vârf. 

In prima noapte la bord, în cele patru ore de odihnă, nu se culcă. Se 
duse în schimb la scara de frânghie și se urcă până la jumătatea 
catargului principal. Dedesubt, puntea era întunecată cu excepția 
luminii slabe a câtorva felinare. Peste tot în jurul corabiei era marea 
nesfârșită, întunecată ca vino tinto, vinul negru. Nu se putu sili să urce 
mai sus și cobori. 

| se spuse că era un vas mic de apă sărată, dar lui i se părea enorm 
în comparaţie cu ambarcaţiunea de apă dulce. In cala umedă erau o 
cabină strâmtă, cu șase hamace, și o alta, mult mai mică, împărţită de 
cei trei superiori. Marinarii dormeau pe punte, pe unde puteau. lona își 
găsi un loc în spatele cârmei. Intins acolo, auzea zgomotul apei 
ștergând chila rotunjită și, de câte ori schimbau cursul, simţea vibrația 
butucului cârmei, răsucit în locașul lui. 

Oceanul nu se compara cu fluviul. lona era înviorat de șfichiuirea 
proaspătă a vântului și de izul sărat și umed al aerului, dar tangajul îl 
făcea să-i fie greață mai tot timpul. Uneori vomita, spre distracţia 
celor care observau. Toţi cei de pe vas erau catalani cu cel puţin zece 
ani mai în vârstă decât el. Când își aduceau aminte, vorbeau cu lona 
în castiliană, dar nu-și aminteau des și i se adresau arareori. Știu încă 
de la început că pentru el vasul însemna singurătate. 

Lipsa lui de experienţă a fost remarcată imediat de superiori și de 
echipaj. Șeful îl purcea mai tot timpul la treburi menajere, un peon pe 
mare. În cea de-a patra zi a lui la bord, corabia a fost prinsă într-o 
furtuna. Tocmai când se împleticea spre babord să vomite, șeful de 
echipaj îi comandă să urce pe catarg și urcând pe scara de frânghie, 
frica îl făcu să-și uite greața. Urcă mai sus decât o făcuse până atunci, 
deasupra velei mari. Parâmele care ţineau trinca fuseseră desfăcute 
de pe punte, dar un om trebuia s-o strângă și s-o lege de catarg. 
Pentru asta, era nevoie să pășească de pe scară pe o împletitură 
îngustă de funie, ţinându-se de catarg. Un marinar se îndrepta deja 
spre funie când ajunse lona la catarg. El ezită și fu înjurat de cei doi 
care urcau după el pe scară, așa că păși pe puntea legănată, ţinându- 
se strâns de catarg. Toţi patru se ţineau cu o mână și cu cealaltă 
traseră pânza grea, în timp ce catargele se zgâlțâiau și se balansau. 
Corabia se pleca într-o parte și în alta și cei de sus puteau vedea, în 
momentul maxim al înclinaţiei, spuma albă a mării furioase căscate 
sub ei. 


118 


Când pânza a fost în sfârșit strânsă, lona găsi scara de frânghie și 
cobori tremurând pe punte. Nu-i venea să creadă ceea ce făcuse. Un 
timp, nimeni nu-l băgă în seamă, apoi șeful de echipaj îl trimise să 
verifice încărcătură din cala plină de geamătul lemnului. 


Uneori, delfini cu spinări întunecate și netede înotau pe lângă 
corabie și o dată văzură un pește a cărui mărime îl înspăimântă pe 
lona. |Înota de mic, crescuse lângă râu, dar nu putea înota prea 
departe. Nu se vedea pământul, apa se întindea în toate direcţiile. Și 
chiar de-ar fi putut înota până la țărm, se gândea ca ar fi fost o pradă 
ușoară pentru monștrii mării. Amintindu-și istoria lui lona biblicul, cel 
înghiţit de balenă, își imagina leviatanul urcând și tot urcând din 
adâncul nesfârșit, atras la suprafaţă de jocul de lumini provocat de 
mișcările mâinilor și picioarelor lui, la fel ca un păstrăv de zbaterea 
momaelii vii din undiţă. 

Puntea de sub picioarele lui i se părea fragilă și șubredă. 


A fost trimis pe catarg de încă patru ori, dar nu se deprinse să-i 
placă și nu deveni un adevărat marinar, obișnuindu-se cu greața de 
diferite intensităţi ce-l încerca în timp ce corabia se aventura spre 
nord, de-a lungul coastei, ancorând pentru a lua marfă și pasageri la 
Mâlaga, Cartagena, Alicante, Denia, Valencia și Tarragona. La 
șaisprezece zile după plecarea din Câdiz, ajunseră la Barcelona, de 
unde navigară spre sud-est, către insula Menorca. 

Menorca, departe în larg, se dovedi a avea un țărm dantelat, fiind o 
insulă de pescari și agricultori. Lui Iona îi surâdea ideea de a trăi într- 
un astfel de loc împresurat de stânci. li trecu prin minte că era o 
insulă destul de îndepărtată pentru a-l feri de ochi bănuitori. Dar în 
Ciutadella, un port din Menorca, luară la bord trei dominicani cu glugi 
negre. Unul dintre ei se așeză imediat pe un butoi, citindu-și breviarul, 
iar ceilalţi stătură de vorbă încet lângă balustrada punţii. Apoi unul din 
ei se uită la lona și îndoi un deget. 

Se sili să se apropie de ei: 

— Señor? făcu el cu o voce care i se păru un croncănit. 

Călugărul avea ochi mici, căprui. Nu aduceau niciun pic cu ochii 
cenușii ai lui Bonestruca, dar rasa neagră dominicană era un element 
suficient pentru a-l umple pe lona de teroare. 

— Unde merge corabia după ce trece de insule? întrebă clericul. 

— Nu știu, señor. 

Celălalt călugăr pufni și îl privi sever: 

— Asta e un neștiutor. Merge unde merge și vasul. Trebuie să-l 
întrebi pe ofițer. 


119 


lona le arătă unde stătea Gaspar Gatuelles, la prora, vorbind cu 
marangozul: 

— Acela e șeful de echipaj, señor, le spuse și cei doi porniră spre 
Gatuelles. 

La Lleona îi ducea pe călugări spre o insulă mai mare, Mallorca. Cel 
ce citea breviarul a coborât mai înainte, pe insula Ibiza, aflată către 
sud. 

lona își dădu seama că, pentru a supravieţui, trebuia să trăiască 
mai departe înșelând, căci Inchiziția era peste tot. 


120 


Capitolul Douăzeci și Doi 


ARMURIERII 


Când corabia se întoarse la Câdiz, abia începuseră să descarce și 
apăru marinarul pe care-l înlocuise lona, sănătos, având doar o 
cicatrice albă pe frunte, ce-i mărturisea pățania. 

Șeful de echipaj și marinarii îl salutară cu chiote: „Josep! Josep!” și 
fu limpede că angajarea lui lona pe La Lleona se sfârșise. Adevărul era 
că nu-i părea deloc rău. Gaspar Gatuelles îi mulțumi și îi plăti banii 
datoraţi, iar tânărul cobori pe uscat, bucuros să simtă din nou 
pământul sub picioare. 


Hoinări spre sud-est de-a lungul coastei, pe vreme fierbinte, ziua, și 
blândă, noaptea. In fiecare seară, înainte de a se întuneca, încerca să 
găsească o fâneaţă sau un petic de plajă cu nisip moale, dar când așa 
ceva nu era prin preajmă, dormea cum putea. Se scălda în fiecare 
dimineaţa în oceanul superb, dar nu înota prea departe, pentru că se 
temea că ar fi fost apucat de colţi sau tentacule de monștri. Dacă 
ajungea la vreun pârâu sau jgheab de cai, își spăla de pe trup sarea 
uscată a mării. 

Un ţăran îl luă o dată cu o căruţă trasă de boi și călători urcat pe un 
maldăr de paie. 

— Ştii unde suntem? îl întrebă omul, trăgând de hățuri. 

lona clătină din cap, nedumerit. Era un loc pustiu, de-a lungul unei 
șosele goale. 

— Aici se termină Spania, îl lămuri omul. E cel mai de sud pământ 
din Iberia, adăugă el, satisfăcut de parcă ar fi vorbit de o realizare 
personală. 

Nu mai merse decât o dată cu căruţa, ajutându-l pe proprietar să 
descarce din ea codul uscat când ajunseră în satul Gibraltar, la 
poalele unui munte mare și stâncos. 

Umblând cu peștele, râvni să mănânce și el. Intră în taverna din 
sat, o încăpere cu tavanul jos, mirosind a ani de vin vărsat, foc din 
lemne și sudoarea patronilor. Vreo șase oameni stăteau la două mese 
lungi și beau, unii mâncând dintr-o oală cu pește care bolborosea pe 
vatră. lona ceru o cană de vin, ce se dovedi acru, și un castron de 
mâncare. Peștele cu ceapă și ierburi, spre deosebire de băutură, era 

121 


bun. Oasele peștelui erau multe și ascuţite, dar mâncă încet și cu 
plăcere și mai ceru încă o porție. 

In timp ce aștepta mâncarea, în tavernă intră un bătrân, care se 
așeza lângă el pe bancă: 

— lau și eu un vin, señor Bernardo, îi strigă el proprietarului, care 
rânji așezând pe masă castronul lui lona. 

— Numai  dacă-ţi găsești un patron printre oamenii ăștia 
cumsecade, strigă el și cei clin jur râseră, de parcă ar fi fost ceva 
foarte hazliu. 

Bătrânul avea umerii căzuţi și moi; fuioarele de păr alb și 
vulnerabilitatea rănită a expresiei lui îi amintiră lui lona de Geronimo 
Pico, bătrânul păstor a cărui moarte o privise, moștenindu-i apoi 
turma pentru câţiva ani buni. 

— Dă-i de băut, îi zise proprietarului, dar, conștient de banii care îi 
stăteau la dispoziţie, adăugă: Doar o cană. 

— Ai, Vicente, ai găsit un binevoitor strâns la pungă! zise un om de 
la cealaltă masă. 

Vorbise sarcastic și fără umor, dar atrase râsete. Era scund și slab, 
cu părul negru și o mustață mică: 

— Eşti un şobolan bătrân și mizerabil, Vicente, continuă el, 
niciodată nu te saturi de băut. 

— Zău, Luis, mai tacă-ţi gura, replică fără vlagă alt client. 

— N-ai vrea să mi-o închizi tu, Jose Gripo? 

De data asta, întrebarea i se păru amuzantă lui lona, pentru că José 
Gripo era înalt și solid, nu foarte tânăr, dar în mod clar mult mai în 
putere decât celălalt; i se părea că Luis n-ar fi avut nicio șansă 
luptându-se cu el. 

Dar nu râse nimeni; lona îl văzu pe cel de lângă Luis ridicându-se. 
Părea mai tânăr decât Luis, de statură mijlocie, dar zvelt și musculos. 
Era în formă. Avea chipul tăiat în unghiuri dure, cu un nas ascuţit ca o 
spadă. Se uită cu interes la Jose Gripo, înaintând. 

— Stai jos sau ia-ti tălpășiță, Angel, zise Bernaldo proprietarului 
localului. Maistrul tău mi-a spus că dacă tu și Luis îi mai daţi de furcă, 
vrea să afle imediat. 

Bărbatul se opri la spusele cârciumarului. Apoi ridică din umeri și 
zâmbi. Intinse mâna după cană, sorbindu-și restul de vin dintr-o 
înghiţitură, apoi trânti vasul pe masă: 

— Atunci s-o luăm din loc, Luis, fiindcă nu vreau să-l îmbogăţim pe 
jupânul Bernaldo în seara asta. 

Proprietarul îi așteptă să iasă, apoi îl servi pe lona și puţin mai 
târziu, îi aduse vinul bătrânului: 

— Poftim, Vicente. Fără bani. Sunt soi rău ăia doi. 


122 


— Ciudată pereche, comentă Jose Gripo. l-am mai văzut: Luis 
provoacă pe cineva intenţionat și apoi Angel Costa se bate în locul lui. 

— Angel Costa se bate bine, intră în vorbă altul. 

— Da, e soldat bătrân și știe să se lupte, dar e un ticălos nesuferit, 
spuse Gripo. 

— Și Luis e nesuferit, a fost de părere Vicente, dar e un armurier 
minunat, trebuie să recunosc. 

lona deveni interesat. 

— Mă pricep la metale și caut de lucru. Ce se lucrează aici? 

— E o armurărie puţin mai departe, spuse Gripo. Te pricepi la 
arme? 

— Știu să folosesc pumnalul. 

— Vreau să zic, dacă te pricepi la făcut arme. 

— Nu, la asta nu. Dar am o ucenicie completă în prelucrarea 
argintului și ceva experienţă la fier și oțel. 

Vicente își termină vinul și oftă: 

— Mergi la maestro Fierro, armurierul din Gibraltar, îl îndemna el. 


În noaptea aceea, lona îi dădu câţiva sueldos lui Bernaldo, care l-a 
lăsat să doarmă în tavernă, lângă foc. Avu dreptul și la un castron de 
terci dimineaţa, așa că era odihnit și hrănit când porni la drum, 
urmând instrucţiunile hangiului. Nu avu mult de mers. Muntele 
singuratic și stâncos al Gibraltarului domina acareturile lungi și 
scunde și terenurile armurierului Manuel Fierro, dincolo de care 
sclipea marea. 

Meșterul se dovedi un bărbat scund și lat în umeri, cu trăsături 
aspre și un păr surprinzător de alb. Din naștere sau din cauza vreunui 
accident, avea nasul strâmbat ușor spre stânga. Lucrul acesta dăuna 
simetriei ansamblului, dar îi dădea totuși un aer simpatic și atrăgător. 
lona îi oferi o variantă apropiată de adevăr a poveștii lui: era Ramon 
Callico. Fusese ucenicul lui Helkias Toledano, maistru argintar din 
Toledo, până când expulzarea evreilor îl lăsase fără slujbă. Mai lucrase 
câteva luni într-un atelier de reparaţii metalice al rromilor din 
Cordoba. 

— Rromi? 

— Tigani. 

— Tigani! exclamă Fierro, mai mult amuzat decât disprețuitor. O să 
te supun la nişte probe. 

In timp ce vorbeau, meşterul lucra la o pereche de pinteni din 
argint și acum îi lăsă și luă o bucăţică de oţel: 

— Bate-i ornamentul ca și cum ar fi pinten de argint. 

— Mai bine aș lucra la pinten, zise lona, dar meșterul clătină din 
cap și aștepta fără comentarii și fără prea mare speranţă. 


123 


Dar deveni atent când lona realiză ornamentaţia cu îndemânare și 
apoi îmbină, în cel de-al doilea test, două bucăţi de oțel pentru o 
apărătoare de cot, cu multă pricepere. 

— Mai știi și altceva: 

— Pot să citesc. Scriu frumos. 

— Adevărat? se aplecă puţin Fierro, privindu-l cu interes. Talente ca 
astea nu prea se întâlnesc la un ucenic. Cum ai ajuns să le 
dobândești? 

— M-a învăţat tata. Era un om cu carte. 

— iți ofer o ucenicie la mine. Doi ani. 

— Sunt de acord. 

— In meșteșugul meu, ucenicul își plătește învăţătura. 

Poţi să plătești? 

— Din păcate, nu. 

— Atunci vei mai lucra încă un an în plus la mine, cu simbrie mică. 
Și după asta, Ramon Callico, vom discuta rămânerea ta în breaslă cu 
rangul de calfă. 

— Ne-am înțeles, acceptă lona. 


Meseria îi pria. Se bucura că lucra din nou cu metale, deși făurirea 
armurilor și armelor implica tehnici total diferite de cele cunoscute lui, 
permițându-i să înveţe și să-și exerseze în același timp cunoștințe 
stăpânite de mult. 

li plăcea locul. Se auzea mereu zgomotul ciocanelor pe metal, 
sunând și zornăind, ritmic sau nu, venind adesea din mai multe locuri, 
ca o muzică a materialului. lar Fierro era un dascăl foarte bun. 

— Spania se poate mânari cu meșteșugul fierăriei, spunea el. De 
mii de ani, minereul e dospit în foc de cărbuni, nu atât de tare încât să 
topească fierul, ci destul pentru a-l înmuia ca să poată fi lucrat. 

li explică tânărului că prin încălziri și forjări repetate, metalul se 
purifica, devenind fier forjat. 

— Apoi, fierarii noștri au învăţat să înteţească focul suflând în el 
printr-un tub, apoi cu foaie. 

In veacul al optulea, fierarii spanioli au construit un cuptor mai bun, 
numit forja catalană. Se bagă înăuntru minereul și cărbunele și se 
suflă aer pe sub foc, folosind forța apei. Ne ajută să dobândim fier 
forjat mai bun, mult mai repede. Oricât de priceput e armurierul, 
armura e bună dacă oţelul e bun. 

Fierro învățase ucenicind la un meșteșugar maur de săbii. 

— Maurii fac oţelul și săbiile cele mai bune, îi zâmbi el lui Ilona. Eu 
am ucenicit la un maur și tu, la un evreu. 

lona zâmbi și el de complezență, ocupându-se cu măturatul locului 
de muncă. 


124 


Pe când era de cincisprezece zile la atelier, Angel Costa veni la el și 
îl găsi pe o bancă de la bucătărie, mâncându-și terciul. Costa pleca la 
vânătoare, cu un arc lung și o tolbă cu săgeți. Se opri ameninţător în 
faţa lui lona, privindu-l tăcut, tânărului nu-i păsa și își termină liniștit 
masa. 

Apoi așeză strachina pe masă și se ridică. Vru să plece, dar Costa îi 
bară drumul. 

— Ce e? întrebă lona moale. 

— Ştii să ţii o sabie în mână, ucenicule? 

— N-am ţinut niciodată. 

Surâsul lui Costa era la fel de dezagreabil ca și căutătura lui. Dădu 
din cap și se îndepărtă. 

Bucătarul, căruia i se spunea „celălalt Manuel”, pentru că-l chema 
la fel ca pe meșter, ridică ochii de la oala pe care o freca și-l urmări cu 
ochii pe Costa, maestru de arme. 

— Nu e ușor să-ţi placă de ăsta, scuipă el. Zice că e reprezentantul 
Domnului și ne ţine în genunchi și în rugăciuni zi și noapte. 

— De ce-l lăsaţi? 

Celălalt Manuel îl privi îndurerat de atâta ignoranță: 

— Fiindcă ne e frică de el. 


Avantajul de a fi ucenic consta în îndeplinirea tuturor 
comisioanelor, astfel că lona, trimis pe la magazinele și depozitele din 
Gibraltar, avu ocazia să afle câte ceva despre noul lui refugiu. 
Populaţia se adăpostea la picioarele stâncii, răspândindu-se pe 
pantele de la poalele muntelui. Fierro făcea afaceri cu mulți furnizori 
și unii dintre ei, mândri de locul unde trăiau, i-l descriau lui lona. 

La un meșter arămar află că orașul avea o tentă maură pentru că 
fusese locuit de mauri timp de 750 de ani, după care spaniolii îl 
recuceriseră, „de sărbătoarea Sfântului Bernard”. Proprietarul 
magazinului de lumânări se dovedi a fi Jose Gripo, cel pe care-l 
cunoscuse deja la tavernă. Gripo era ocupat, dar în timp ce măsura și 
strângea colaci de sfoară, îi povesti că numele de Gibraltar venea de 
la Jebel Tariq, însemnând în arabă „Stânca lui Tariq”. Vânzătorul 
bătrân al lumânărarului, un om zvelt cu trăsături frumoase, pe nume 
Tadeo Deza, adăugă faptul că Tariq fusese primul stăpânitor maur 
care construise o întăritură lângă munte. 

lona mai află despre Gibraltar și de la tovarășii lui din atelier. 
Lucrau acolo și șase peoni, a căror datorie era să muncească 
pământul și să care metalul greu din depozit în ateliere și la loc în 
depozit. Locuiau cu Angel Costa și celălalt Manuel, într-un fel de 
hambar numit „Afumătoarea”. Cei doi artizani, Luis Planas și Paco 


125 


Parmiento, erau mai în vârstă și constituiau elita grupului. Parmiento, 
văduv, era maistrul săbier, în timp ce Planas, care nu fusese căsătorit 
niciodată, era maistrul armurier. lona a fost repartizat să stea cu ei în 
coliba lucrătorilor. Tot acolo locuia și Vicente, bătrânul căruia îi luase 
de băut la tavernă. Vicente nu reușea să-i ţină minte numele: 

— Cine spuneai că ești, tinere străin? îl întreba, rezemat de mătura 
cu care netezea podeaua de lut. 

— Sunt Ramon Callico, unchiule. 

— Eu sunt Vicente Deza și nu sunt unchiul tău, fiindcă dacă aș fi, 
taică-tău ar fi un fiu de cățea, râse bătrânul de gluma lui proastă și 
lona trebui să zâmbească și el. 

— Ești rudă cu Tadeo Deza, de la magazinul de lumânări? îl întrebă. 

— Mada, sunt văr cu Tadeo, dar el nu recunoaște, fiindcă îl fac de 
rușine când cer de băut, chicoti din nou bătrânul, privindu-l curios. 
Deci o să trăim aici cot la cot, cu Luis și Paco. Ai noroc, asta e o colibă 
liniștită și bine acoperită, construită de evrei. 

— Cum de-au construit-o evreii, Vicente? întrebă lona, pe un ton 
voit nepăsător. 

— Pe vremuri, trăiau mulţi pe aici. Cam acum douăzeci de ani, 
poate mai mult, bunii catolici s-au ridicat împotriva celor care se 
numeau „noii creștini”. Nu erau creștini adevărați, tot evrei erau. Sute 
de oameni din Cordoba și Sevilla au crezut că Gibraltarul, cucerit de 
puţin timp de la mauri, fără mulţi locuitori, ar putea fi un locșor sigur 
și călduț pentru ei. Și au încheiat un târg cu ducele de Medina Sidonia, 
stăpânul locului. l-au dat bani și s-au învoit să plătească o trupă de 
călăreţi care să stea aici. Au venit cu sutele și au construit case și 
acareturi. Dar tot plătind pentru soldaţi și pentru atacurile împotriva 
portughezilor, în curând au sărăcit. Când ducele a aflat că nu mai au 
bani, a venit cu oastea și i-a alungat. Construiseră coliba asta și 
afumătoarea ca să afume peștele trimis în alte orașe. Maistrul nostru 
a închiriat acareturile de la duce și a ridicat grajdul și barăcile pe care 
le vezi prin jur. 

Și bătrânul îi făcu semn cu ochiul: 

— Vino la mine dacă vrei să afli despre trecut, señor. Vicente Deza 
știe multe lucruri. 

Mai târziu, lona duse material la atelierul condus de tovarășul lui de 
colibă, Paco Parmiento, săbierul. Avea sentimentul că se va înțelege 
ușor cu Parmiento. Era chel și predispus la îngrășare. Pe obrazul 
proaspăt ras se vedea o cicatrice albita și ochii îi erau adesea pierduţi 
în gânduri, căci căuta noi chipuri de a alcătui săbii, devenind absent la 
lumea din jur. Îi mormăi lui Ilona că trebuia ca toţi să păstreze ordinea 
și curăţenia în colibă: 


126 


— Dar avem noroc, fiindcă bătrânul Vicente Deza se ocupă de 
corvezile astea. 

— Vicente Deza e armurier? Sau săbier, ca dumneata? 

— Ala? N-a lucrat niciodată metalul. Trăiește cu noi din mila 
meșterului. Să nu crezi tot ce spune bătrânul Vicente, îl avertiză 
Parmiento, fiindcă nu e în toate minţile și gândește ca un copil 
înapoiat. Adesea vede lucruri care nu sunt. 


Ca multe alte locuri stâncoase văzute de lona în Spania, Gibraltarul 
era scobit, cea mai mare peșteră aflându-se chiar în vârful muntelui. 
Fierro își cumpăra cea mai mare cantitate de oţel de la maurii din 
Cordoba, dar își păstra o parte din minereul special în această peșteră 
mare, a cărei intrare era accesibilă la capătul unei poteci înguste ce 
urca muntele. 

Meșterul îl luă de trei ori pe lona cu el la această peșteră, ducând 
de frâu o pereche de asini. De fiecare dată, tânărul îl regretă pe 
Moise, căci poteca urca tot mai sus - mai sus decât vârful oricărui 
catarg - și un mic pas greșit ar fi provocat o cădere ameţitoare și 
fatală. Dar asinii erau obișnuiți cu traseul și nu intrară în panică nici 
măcar când drumul fu blocat de un grup de maimuțe de culoarea 
scorțișoarei. 

Fierro zâmbi când îl văzu pe lona tresărind la apariţia bruscă a 
animalelor. Erau șase, mari și fără coadă. Una dintre femele ţinea la 
piept un pui. 

— Trăiesc în regiunile mai înalte, spuse Fierro. Scoase dintr-o 
desagă niște pâine mucegăită și fructe foarte coapte și le aruncă în 
susul pantei, iar maimuţele eliberară poteca, alergând să apuce 
hrana. 

— Nu credeam că voi vedea astfel de animale în Spania. 

— Legenda spune că vin din Africa, printr-un tunel natural care 
trece pe dedesubtul strâmtorii și ajunge într-una din grotele 
Gibraltarului, povesti Fierro. Dar eu înclin să crea că au scăpat de peo 
corabie care a acostat aici. 

De pe munte, legenda părea posibilă, căci coasta Africii părea a fi 
înșelător de aproape în aerul pur. 

— Cât de departe e Africa, señor Fierro? 

— O jumătate de zi de mers pe mare, cu vânt bun. Acum stăm pe 
una din vestitele coloane ale lui Hercule, spuse meșterul. 

li arătă și cealaltă coloană a lui Hercule, o înălțime aflată în Maroc, 
de cealaltă parte a strâmtorii. Apa dintre cele două coloane era de un 
albastru intens, aurit de sclipirea vie a soarelui. 

La cinci zile după prima lor discuţie, Angel Costa îl abordă din nou 
pe lona: 


127 


— Ai călărit mult, Callico? 

— Foarte puţin. Am avut un asin. 

— Un asin e exact de nasul tău. 

— De ce mă întrebi? Cauţi oameni pentru o expediţie militară? 
— Nu chiar, spuse Costa și se îndepărtă. 


După câteva zile de comisioane, întors minereul cu lopata și cărat 
oțel, lui Ilona i se dădu în sfârșit o treabă care implica lucrul cu 
metalul, deși era o însărcinare măruntă. Era încordat la gândul ca 
lucra pentru Luis Planas, al cărui temperament coleric îl văzuse deja. 
Spre ușurarea lui, deși Luis îi vorbi ursuz, era serios în legătură cu 
munca lui. Îl puse pe lona să aranjeze mai multe bucăţi de armură: 

— Trebuie să cauţi mici imperfecțiuni pe faţa oțelului, urmele cele 
mai mici de zgârieturi și să le lustruiești până dispar, oricât ţi-ar lua, îi 
ordonă Luis. 

Așa că lustrui cu nădejde. Când trecuse mai mult de o săptămână 
de muncă îndârjită și conștiincioasă care transformase piesele în 
suprafeţe radiind lumină, lona află că lucrase la cuirasă - cele două 
piese identice ale apărătoarei de piept. 

— Fiecare piesă trebuie să fie fără cusur, spuse Luis cu severitate. 
Piesele fac parte dintr-o armură magnifică pe care atelierul Fierro o 
lucrează de mai bine de trei ani. 

— Pentru cine este lucrată armura? întrebă lona. 

— Pentru un nobil din Tembleque, contele Fernan Vasca. 

Lui lona îi bătea inima, într-un ritm parcă mai intens decât cel al 
loviturilor de ciocan date de Luis Plana. 

Oriunde ar fi fugit, Toledo se ţinea după el! 

Işi amintea prea bine datoria pe care o avea contele Vasca din 
Tembleque la tatăl lui: șaizeci și nouă de reali și șaisprezece 
maravedi, pentru obiectele măiestru făurite din argint de Helkias, 
printre care un trandafir cu tulpina de argint, mai multe oglinzi și 
piepteni din același metal, un set de douăsprezece pocale... 

Era o datorie însemnată pe care, dacă ar fi putut-o recupera, lona 
ben Helkias ar fi avut o viaţă considerabil mai ușoară. 

Dar știa prea bine că era un lucru imposibil. 


128 


Capitolul Douăzeci și Trei 


SFINŢI ȘI GLADIATORI 


Când Fierro se convinse că noul ucenic era un om de încredere în 
toate privinţele, lui Ilona i se încredinţă sarcina de a grava ornamentul 
pe cuirasa armurii contelui Vasca. Trebuia să adâncească ușor cu 
ciocanul și dalta modelul trasat pe suprafaţa oțelului de Fierro sau 
Luis Plana. Argintul era mai ușor de gravat decât oţelul, dar metalul 
mai dur se îndrepta mai ușor după erori care ar fi însemnat un 
dezastru în cazul argintului. La început, lona făcea un șănţuleț 
superficial, ca să se asigure că urma corect modelul, apoi bătea 
viguros pentru a realiza pergamentul; pe măsură ce lucra, îi revenea 
siguranţa. In curând loviturile tari și repezi ale ciocanului le dădeau de 
veste tuturor că tânărul era încrezător în meșteșugul lui. 


— Manuel Fierro are grijă să-și încerce des armurile, îi spuse Paco 
Parmiento lui lona într-o dimineaţă. Din când în când, facem jocuri. 
Meșterului îi place ca muncitorii să se poarte ca niște cavaleri, pentru 
a înţelege ce schimbări trebuie să facă la armurile lui. Vrea să participi 
și tu. 

Pentru prima dată, întrebările lui Angel Costa căpătară un sens 
ameninţător pentru lona: 

— Bineînțeles, señor, spuse el. 

Așa că a doua zi se trezi într-o arenă mare și rotundă, înveșmântat 
într-un combinezon vătuit și asistând stânjenit la îmbinarea unei 
armuri ruginite și ciocănite pe care Paco Parmiento i-o potrivea pe 
trup. La celălalt capăt al arenei, Angel Costa era îmbrăcat de prietenul 
lui, Luis, iar tovarășii lor de muncă se strânseră pe margini ca 
spectatorii la o luptă de cocoși. 

— Vicente, du-te la colibă și pregătește culcușul băiatului, fiindcă o 
să aibă nevoie de el, strigă Luis și se auziră chicoteli și râsete. 

— Nu-l lua în seamă, zise Paco, pe a cărui chelie se adunaseră 
picături de sudoare. 

Lui lona i se fixă cuirasa pe piept și pe spate. Picioarele și brațele îi 
erau apărate și avea platoșe de metal și pe coapse, pe umeri, pe 
coate, antebrațe și genunchi. Paco îi puse și casca și-i cobori viziera. 


129 


— Nu văd și nu pot să respir, spuse lona, încercând să păstreze un 
ton calm. 

— Deschizăturile te lasă să respiri, zise Parmiento. 

— Banu. 

Paco îi ridică înciudat viziera: 

— Las-o așa. Toţi o ţin așa. 

lona își dădea seama de ce. Primi mănuși de piele cu apărătoare de 
fier pentru degete și un scut rotund. Deja suporta o greutate foarte 
mare. 

— Muchiile și vârful sabiei au fost rotunjite pentru siguranţă, astfel 
că e mai mult o bâtă decât o sabie, spuse Parmiento, întinzându-i 
arma. 

O apucă simțindu-se ciudat, cu mâna înţepenită. 

Angel Costa purta o armură similară și sosi și momentul când se 
îndreptară unul spre altul. lona se mai gândea încă la modul cel mai 
bun de a lovi când văzu sabia lui Costa coborând pe coiful lui și abia 
reuși să ridice scutul. 

Brațul îi deveni ca de plumb sub loviturile iuți și puternice ale 
adversarului și nu mai putu reacționa când sabia acestuia cobori mai 
jos. Costa îi aplică o lovitură în coaste care l-ar fi despicat dacă arma 
ar fi fost ascuţită și el n-ar fi fost apărat de platoșă. Așa, deși era 
protejat de costumul vătuit și de oţel, simţi izbitura până în oase. Era 
doar preludiul asaltului, căci adversarul începu să-i aplice lovituri 
teribile, una după alta. 

lona reuși să-l atingă doar de două ori înainte ca meșterul să 
introducă bastonul lung între ei; pentru toţi cei care-i priviseră, era 
însă limpede că, în cazul unui război adevărat, Costa l-ar fi ucis 
imediat. 

lona se așeză, îndurerat și fără aer, așteptând ca Paco să-l 
descotorosească de armura grea. 

Meșterul veni și îi puse întrebări. L-a împiedicat armura în mișcări? | 
s-a vătămat vreo încheietura? Avea vreo sugestie ca să facă armura 
mai sigură și mai ușor de purtat? lona îi răspunse cinstit că fusese o 
experiență atât de neobișnuită pentru el, încât nu se putuse gândi 
aproape deloc la acele lucruri. 

Meșterul nu avu decât să se uite la chipul lui pentru a-i pricepe 
umilirea. 

— Nu te poți aștepta să-l învingi pe Angel Costa în aceste întreceri, 
spuse armurierul. Niciun om de aici nu poate face asta. Costa a simţit 
gustul sângelui optsprezece ani, fiind sergent în luptele grele și 
îndârjite cu sarazinii și acum, în jocul nostru, maestrul de arme se 
delectează pretinzând că încă mai luptă pe viaţă și pe moarte. 


130 


lona avea o vânătaie mare în partea stângă, în dreptul coastelor și 
îl durea tare, astfel că se întreba ce păţise și pe dinăuntru. A fost 
nevoit să doarmă mai multe nopţi numai pe spate și odată, la miezul 
nopţii, neputând dormi din cauza durerii, auzi gemete de la celălalt 
capăt al colibei. 

Ridicându-se gemând și el, își dădu seama că sunetele veneau de 
la Vicente Deza. Se duse și îngenunche lângă patul bătrânului pe 
întuneric. 

— Vicente? 

— Peregrino... Sfântul Peregrino... 

Vicente plângea sfâșiat: 

— El Compasivo! Sfântul Peregrino el Compasivo! 

Sfântul Pelerin cel Milostiv. Ce însemna asta? 

— Vicente, îl chemă din nou, dar bătrânul era pierdut într-un torent 
de rugăciuni, invocându-i pe Dumnezeu și pe Sfântul Pelerin. 

Tânărul întinse mâna și oftă simțind cât de tare ardea fața 
bătrânului. Se ridică în picioare, răsturnând sticla de apă a lui Vicente, 
care se prăbuși cu zgomot. 

— Ce dracu? întrebă Luis Planas, trezindu-se și trezindu-l cu vocea 
lui și pe Paco Parmiento. 

— Ce e? făcu Paco. 

— Vicente. Are febră mare. 

— Fă-l să tacă sau du-l să moară afară, zise Luis. 

La început, lona nu știu ce să facă. Dar apoi își aminti ce făcea 
Abba când aveau febră el sau Meir. leși din colibă și se duse pe 
bâjbâite la forjă, unde un foc în linie ca o limbă de balaur arunca o 
sclipire roșie peste mese și unelte. Aprinse o torţă în jar și porni cu ea 
o lampă cu gaz, găsind cu ajutorul luminii un lighean pe care-l umplu 
cu apă. Adună și câteva cârpe ce așteptau să fie folosite la lustruitul 
metalului. 

Se întoarse la colibă și așeză lampa pe jos: 

— Vicente. 

Bătrânul se culcase complet îmbrăcat și se apucă să-l dezbrace. 
Probabil că făcu mai mult zgomot decât ar fi trebuit sau poate că 
flacăra pâlpâitoare a lămpii îl sculă din nou din somn pe Luis Planas. 

— Fir-ai tu să fii! se ridică Luis. Ți-am spus sau nu să-l scoţi de aici? 

Ticălos fără inimă. In sufletul lui lona se declanșă ceva. 

— Ascultă... reluă Luis. 

lona se întoarse și făcu un pas spre el: 

— Culcă-te. 

Incercă să se abţină, dar mânia îi imprimă un mărâit în voce. 


131 


Luis rămase pe jumătate ridicat, fulgerându-l cu privirea pe 
ucenicul care îndrăznea să-i vorbească așa. În cele din urmă se culcă 
și se întoarse cu fața la perete. 

Și Paco se trezise. Ascultase schimbul de cuvinte dintre lona și Luis 
și râdea pe înfundate în patul lui. 

Trupul lui Vicente părea alcătuit din piele murdară așezată direct pe 
oase, cu călcâiele înnoroite, dar lona se forță să-l spele bine, 
schimbând de două ori apa și ștergându-l cu cârpe uscate ca să nu 
răcească. 


De dimineaţă, febra lui Vicente cedase. lona se duse la bucătărie și- 
| rugă pe celălalt Manuel să subţieze terciul cu apă fierbinte și îi duse 
o strachină în colibă, hrănindu-l cu lingura și rămânând el nemâncat. 
Grăbindu-se spre atelierul de sub comanda lui Luis, se întâlni cu 
meșterul. 

Știa că Luis i se plânsese lui Fierro de obrăznicia lui și se întări 
sufletește pentru o ceartă, dar meșterul îi vorbi liniștit: 

— Cum se simte Vicente? 

— Cred că se va face bine. Febra a trecut. 

— E bine. Știu că uneori e greu să fii ucenic. Imi amintesc de când îi 
eram ucenic lui Abu Adal Khira din Velez Mâlaga. Era unul dintre 
armurierii musulmani de frunte. Acum a murit și atelierul lui s-a risipit. 
Luis era și el ucenic cu mine și l-am adus aici când mi-am deschis 
armurăria din Gibraltar. E un om foarte dificil, dar făurește armuri 
minunate. Am nevoie de el la mine în atelier. inţelegi ce-ţi spun? 

— Da, maestro. 

Fierro dădu din cap: 

— Am făcut o greșeală punându-l pe Vicente în aceeași colibă cu 
Luis Plana. Știi hambarul mic de lângă forjă? 

lona dădu din cap. 

— E bine clădit și sunt doar câteva unelte acolo. Mută-le în altă 
parte și tu și cu Vicente o să staţi în hambar. Vicente e norocos că te-a 
avut lângă el azi-noapte, Ramon Callico. Ai făcut bine. Dar un ucenic 
se cuvine să nu uite că obrăznicia față de un meșter nu e tolerată de 
două ori în această armurărie. S-a înțeles? 

— Da, señor, spuse lona. 


Luis era supărat că Fierro nu-l bătuse și nu-l gonise pe ucenic. Se 
purtă sever și rece cu lona mai multe zile și lona avu grijă să nu-i dea 
motive de supărare, lustruind răbdător la armură. Piesa comandată de 
contele de Tembleque era aproape gata și lona lustrui toate bucăţile, 
până străluciră ca o mătase de preţ, a cărei calitate nu putu fi criticată 
nici măcar de Luis. 


132 


Simţi o ușurare când i se ceru să facă aprovizionarea atelierelor de 
la negustorii locali. 

Zăbovind în magazinul de lumânări în timp ce Tadeo Deza aduna 
marfa pentru Fierro, îi spuse acestuia că vărul lui, Vicente, fusese 
bolnav cu febră. 

— I se apropie sfârșitul? întrebă Tadeo, oprindu-se din mișcare. 

— Nu. Febra i-a scăzut și iar a revenit, de două ori la rând, dar pare 
să se vindece. 

— Ala e prea prost ca să moară, pufni Tadeo Deza. 

lona se pregătea să plece, dar îi veni o idee și se opri: 

— Tadeo, ai auzit ceva de Sfântul Peregrino el Compasivo? 

— Da, e un sfânt din partea locului. 

— Sfântul Pelerin Milostivul. E un nume ciudat. 

— A locuit în zona asta acum multe sute de ani. Se spune că era un 
străin, poate din Franţa sau Germania. Oricum, fusese la Santiago de 
Compostela să venereze relicvele Sfântului lacob. Poate ai mers și tu 
la Santiago de Compostela? 

— Nu, señor. 

— A, trebuie să mergi într-o zi. lacob a fost al treilea apostol ales de 
Domnul. A fost prezent la Schimbarea la Faţă și, datorită sfinţeniei lui, 
împăratul Charlemagne a poruncit ca supușii lui să dea apă, adăpost 
și foc tuturor pelerinilor ce călătoreau să vadă relicvele sfântului. 
Pelerinul străin despre care vorbim s-a transformat după ce s-a rugat 
împreună cu apostolul. In loc să se întoarcă la viaţa lui de dinainte, a 
pornit către miazăzi, oprindu-se în locurile astea. Și-a trăit viaţa aici, 
îngrijindu-i pe sărmani și pe bolnavi. 

— Cum îl chema înainte de a fi considerat sfânt? 

Tadeo ridică din umeri: 

— Nu se știe. De aceea e numit Sfântul Pelerin Milostivul. Nici unde 
e îngropat nu știm. Unii spun că atunci când era foarte bătrân, a 
plecat pur și simplu de aici, așa cum venise. Dar alţii spun că a locuit 
și a murit singur, prin locurile acestea și oamenii noștri și-au făcut o 
ocupaţie din a-i căuta rămășițele pământești, dar fără succes. 

— Unde ai auzit de sfântul nostru? îl mai întrebă Tadeo. 

lona nu vru să pomenească de Vicente pentru ca vărul lui să se 
plângă din nou de bătrân: 

— Am auzit pe cineva vorbind de el și am fost curios. 

Tadeo zâmbi: 

— Cineva de la tavernă, fără îndoială, fiindcă băutura îi trezește 
omului adesea conștiința păcatului și îi întărește nevoia de a fi 
milostivit prin graţia îngerilor. 


133 


lona a fost bucuros când Fierro îl mută în atelierul săbierului Paco 
Parmiento. Paco îl puse imediat la lucru pe tânăr, să ascută și să 
lustruiască săbiile scurte de cavalerie și spadele lungi și frumoase 
purtate de nobili și cavaleri, cu lamă dubla, îngustându-se spre vârf. 
Paco îi dădu înapoi de trei ori prima spadă pe care o ascuţise: 

— Braţul spadasinului face treaba, dar sabia ajută și ea. Subţiază-i 
lama atât cât te lasă oţelul. 

Deși Paco cerea mult de la oamenii din atelier, lui lona îi plăcea de 
el. Luis îi amintea de o vulpe, dar Paco semăna cu un urs bun și blând. 
Când nu se afla la bancul de lucru, era uituc și greoi, dar când se 
așeza la treabă, făcea mișcări precise și măsurate, iar meșterul îi 
spusese că săbiile lui Parmiento erau foarte căutate. 

La Luis, lucrase aproape în muțenie, dar descoperi că Paco îi 
răspundea cu plăcere la întrebări. 

— Aţi ucenicit cu meșterul și cu Luis? îl întrebă lona. 

Paco scutură din cap: 

— Eu sunt mai bătrân decât ei. Când uceniceau ei, eu eram deja 
calfă la Palma. Meșterul m-a căutat și m-a adus aici. 

— Angel ce treabă face la atelier? 

Paco ridică din umeri: 

— Meșterul l-a găsit la scurt timp după ce terminase cu războaiele 
și l-a adus aici ca maestru de arme, căci e un luptător adevărat și se 
pricepe la toate armele. Am încercat să-l învăţăm să lucreze otelul, 
dar nu are înclinaţie spre meserie, așa că señor Fierro l-a însărcinat cu 
supravegherea peonilor. 

Când se afla meșterul acolo, vorbeau mai puţin, dar era oricum un 
loc de muncă relaxat. La o masă alăturată din atelierul săbierului, 
Manuel Fierro lucra adesea la niște obiecte dragi inimii lui. Fratele lui, 
Nuño Fierro, medic la Zaragoza, îi trimisese printr-un negustor 
ambulant un set de desene reprezentând instrumente chirurgicale. 
Meșterul folosea oţel special făcut din minereul extras din cavernele 
Gibraltarului și lucra instrumentele cu mâna lui: bisturie, lanţete, 
ferăstraie, cuţitașe, sonde și pensete. 

In absența meșterului, Paco îi arătă lui lona instrumentele ca 
exemplu de măiestrie în lucrul cu metalele: 

— Desăvârșește fiecare mică unealtă de parcă ar fi o spadă sau o 
suliță. E o muncă făcută cu dragoste. 

li mai spuse cu mândrie lui lona că îl ajutase pe meșter să-și 
făurească propria sabie, dintr-un oțel special: 

— Trebuia să aibă o lamă unică, pentru că Manuel Fierro mânuiește 
sabia mai bine decât oricare alt om cunoscut mie. 

lona se opri o clipă din lustruit: 

— E mai bun decât Angel Costa? 


134 


— Războiul l-a făcut pe Angel un ucigaș fără egal. Nimeni nu-l poate 
înfrânge la celelalte arme. Dar când e vorba de sabie, meșterul e mai 
bun. 


Abia i se vindecaseră coastele când lona a fost din nou chemat la 
întrecere cu Angel Costa. De data aceasta, în armură completă, se 
pomeni urcat pe un armăsar arab cenușiu, cumpănind o lance cu 
vârful ascuns de o bilă din lemn și galopând spre Angel, care înainta 
spre el cu o lance similară și călare pe un cal cu pielea lucioasă, 
acoperită de păr castaniu. 

lona nu era obișnuit să călărească un armăsar cu nerv. Se 
concentră să nu cadă. Bila din vârful lăncii îi sălta necontrolat în 
mână, în ritmul salturilor făcute de trupul lui pe spinarea calului. 

Animalele erau protejate de un gard scund de lemn aflat între ele, 
dar călăreţii erau descoperiți. 

Nu avură timp de pregătiri, doar un duduit scurt de copite și se 
întâlniră. lona se uită cum bila din vârful lăncii lui Costa devine tot mai 
mare, cât luna plină, apoi cuprinzându-i viața când îl lovi măturându-l 
din șa la pământ, într-o înfrângere zdrobitoare și rușinoasă. 

Costa nu era iubit. Nu se auziră multe urale, dar Luis savură fiecare 
moment. În timp ce Paco și alţii îl eliberau din armură pe tânărul lovit, 
lona îl văzu pe Luis arătându-l cu degetul și râzând de el până îi 
dădură lacrimile. 

In după-amiaza aceea, lona încercă să-și ascundă un șchiopătat 
ușor. Se duse la „Afumătoare” și îl găsi pe Angel Costa ascuțind 
vârfuri de săgeată la o roată de piatră. 

— Hola, îi spuse, dar Costa nu-l salută, văzându-și de treabă. Nu 
știu să lupt. 

Costa îi servi o mostră din râsul lui lătrat: 

— Nu. 

— Aș dori să învăţ să folosesc armele. Ai fi de acord, poate, să-mi 
arăţi? 

Costa se uită la el cu pleoapele pe jumătate coborâte: 

— Nu dau lecții. 

Incercă atent cu degetul un vârf de săgeată: 

— O să-ţi spun ce trebuie să faci ca să deprinzi meșteșugul meu. 
Trebuie să te duci în luptă și să te baţi douăzeci de ani cu maurii. 
Trebuie să omori și iar să omori, uneori cu mâinile goale și, de câte ori 
poți, îi tai mădularul celui ucis. După ce ai dobândit peste o sută de 
puţe circumcise, vino și cheamă-mă la luptă, cu colecţia ta cu tot. Și 
atunci o să te omor repejor. 

Când se întâlni cu Fierro în fața hambarului, meșterul a fost mai 
blând: 


135 


— Un dezastru, nu Ramon? făcu el vesel. Eşti rănit? 

— Numai în mândria mea, maestro. 

— Am câteva sfaturi pentru tine. Din clipa când ataci, trebuie să ţii 
mai strâns în mână lancea, cu amândouă mâinile, și s-o fixezi de la 
jumătate cu cotul, lipind-o de corp. Trebuie să-ţi ţintuiești adversarul 
cu ochii tot timpul cât se apropie, mișcând ușor vârful lăncii, astfel 
încât să-i atingă trupul de parcă i-ar fi dat întâlnire. 

— Da, señor, spuse lona cu atâta resemnare, încât Fierro zâmbi. 

— Nu e o situaţie disperată, continuă el, dar călărești șovăitor. 
Trebuie să devii una cu armăsarul, ca să poţi lăsa hăţurile pentru a 
mânui lancea. În zilele în care nu ai mult de lucru, ia surul de la grajd 
și aleargă-l, ţesală-l și dă-i apă și fân. Cred că la amândoi o să vă 
prindă bine. 

Era obosit și amărât când ajunse în adăpost și căzu pe pat. Vicente 
se uită la el din patul lui: 

— Bine că măcar ai supraviețuit. Angel are suflet mic. 

Vorbea normal și părea raţional. 

— Nu mai ai febră? 

— Se pare că nu. 

— Bine, Vicente. Mă bucur. 

— Mulţumesc că m-ai îngrijit cât am fost bolnav, Ramon Callico. 

Bătrânul tuși și își drese vocea: 

— In timpul febrei, am avut vise. Am vorbit prostii? 

lona îi zâmbi: 

— Puțin. Uneori te rugai Sfântului Pelerin. 

— Sfântului Pelerin? Adevărat? 

După un moment de liniște, Vicente se luptă să se ridice în capul 
oaselor: 

— Ți-aș spune ceva, Ramon. Aș vrea să-ţi spun ţie pentru că ești 
singurul care a avut grijă de mine când am fost bolnav. 

lona îl privi cu îngrijorare, sigur, după tensiunea din vocea 
bătrânului și tonul ascuţit, că îi revenise febra: 

— Ce vrei să-mi spui, Vicente? 

— L-am găsit. 

— Pe cine? 

— Santo Peregrino el Compasivo. L-am găsit pe sfântul pelerinilor, 
repetă Vicente Deza. 

— Ce tot spui, Vicente? se uită tânărul întristat la colegul lui de 
adăpost. 

Nu trecuseră decât trei zile de la noaptea lui de delir. 

— Mă crezi ţăcănit. Te înţeleg. 

Vicente avea dreptate, îl credea un nebun inofensiv. 


136 


Bătrânul scormoni în spatele patului, apoi, ţinând ceva în pumn, se 
târî ca un copil la lona: 

— la-l, zise, punându-i un obiect mic și subţire în palmă. 

II ridică, încercând să distingă ce era, în lumina slabă: 

— Ce e ăsta? 

— Un os din degetul sfântului, se agăţă bolnavul de braţul lui. Vino 
cu mine, Ramon, să-l vezi singur. Hai să mergem duminică-n zori. 

Fir-ar să fie. Duminica dimineaţa, lucrătorii aveau o jumătate de zi 
liberă pentru a merge la slujba religioasă. 

lona era amărât fiindcă trebuia să-și risipească puţinele ore de 
libertate. Ar fi vrut să asculte sfatul meșterului și să scoată la călărit 
armăsarul arab, dar bănuia că Vicente nu avea de gând să-i dea pace 
până când nu-i va face pe plac. 

— Mergem duminică dacă suntem amândoi în stare să ne ţinem pe 
picioare, îi promise, înapoindu-i osul. 

II îngrijora Vicente, care continua să-i șoptească febril despre 
descoperirea lui. In celelalte privinţe, bătrânul părea că se 
însănătoșise. Părea vioi și robust și avea o poftă de mâncat și de băut 
remarcabilă. 

Duminică dimineaţă merseră amândoi până la limba de pământ ce 
unea Gibraltarul cu Spania. Pe continent, înaintară spre est o jumătate 
de oră, apoi Vicente ridică mâna: 

— Am sosit. 

lona nu vedea decât un teren nisipos și pustiu, punctat de câteva 
colțuri de granit ieșind din sol. Nu observă nimic neobișnuit, dar îl 
urmă pe Vicente, care se căţăra printre stânci de parcă nu fusese 
bolnav de curând. 

Apoi, destul de aproape de potecă, bătrânul găsi pietrele pe care le 
căuta și lona văzu o crăpătură largă chiar în centrul aglomerării de 
granit. O rampă naturală de piatră conducea la o intrare. Era aproape 
invizibilă daca nu stăteai chiar deasupra ei. 

Vicente adusese jăratic într-o cutiuță de metal și lona suflă în el, 
aprinzând apoi două lumânări groase. 

Apa de ploaie nu intra în grotă datorită acelei rampe de piatră, 
terminată mai jos într-un petic de nisip, înăuntru era uscat și 
încăperea avea cam lărgimea peșterii lui Mingo din Sacromonte. Se 
prelungea cu o fisură îngustă, unind-o probabil cu suprafața, căci lona 
trase în piept aer proaspăt. 

— Uite aici, zise Vicente. 

In pâlpâirea flăcărilor, lona văzu un schelet. Oasele jumătăţii de sus 
păreau intacte, dar cele ale picioarelor fuseseră trase puţin mai 
departe și când îngenunche cu lumânarea, văzu că fuseseră mușcate 
de un animal. Din veșminte îi rămăseseră doar smocuri de fire, ici și 


137 


colo. Bănuia că fuseseră roase și ele de animalele atrase de mirosul 
omului. 

— Uite și aici! i 

Era un altar grosolan, făcut din trei crengi. In faţa lor se aflau trei 
vase joase din lut. Conţinutul acestora fusese mâncat de mult, poate 
tot de creatura care ciugulise oasele. 

— Ofrande, zise lona. Poate pentru un zeu păgân. 

— Nu, ripostă Vicente și ridică lumânarea lui spre peretele opus, 
unde se afla desenată o cruce mare. 

Alături de ea, în piatră era săpat și însemnul primilor creștini, 
reprezentarea unui pește. 


— Când l-ai găsit? întrebă lona pe drumul de întoarcere la 
armurărie. 

— Poate la o lună după ce ai venit tu. S-a întâmplat într-o zi când 
am intrat în posesia unei sticle de vin... 

— Ai intrat în posesia ei? 

— Am furat-o de la tavernă când Bernaldo era ocupat. Dar sigur că 
am fost îndrumat de îngeri, pentru că am fost nevoit să duc sticla 
departe, ca s-o pot bea în liniște. Picioarele mi-au fost mânate aici. 

— Și ce ai de gând să faci? 

— Sunt oameni care plătesc scump pentru relicve sfinte. Aș dori să 
te târguiești cu ei în numele meu și să obţii cel mai bun preț. 

— Nu, Vicente. 

— O să te plătesc bine, desigur. 

— Nu, Vicente. 

Ochii lui Vicente luciră șiret: A 

— Așa vei câștiga și când te vei târgui cu ei. Prea bine. iți dau o 
jumătate. O jumătate întreagă. 

— Nu mă târguiesc cu tine. Cei care cumpără și vând relicve sunt 
vipere. In locul tău, m-aș duce la biserica din Gibraltar și l-aș lua pe 
preot... Cum îl cheamă? 

— Părintele Vasquez. 

— Da. | le-aș arăta părintelui Vasquez și l-aș lăsa pe el să afle dacă 
sunt într-adevăr oasele unui sfânt. 

— Nu! 

Vicente părea febril din nou, roșu la față de supărare: _ 

— Dumnezeu m-a mânat spre sfânt. El s-a gândit: „In afară de 
slăbiciunea lui pentru băuturile tari, Vicente nu e băiat rău. li voi dărui 
noroc, pentru a-și sfârși zilele într-un fel puţin mai bun”. 

— Cum hotărâăști tu, Vicente. Dar nu vreau să am de-a face cu asta. 

— Atunci ţine-ţi gura în legătură cu cele văzute azi. 

— Voi uita bucuros totul. 


138 


— Dacă-ţi trece prin cap să vinzi moaștele singur, fără Vicente, voi 
avea grijă să fii aspru pedepsit. 

lona îl privi uluit că bătrânul părea să fi uitat atât de repede că 
avusese grijă de el: 

— Fă ce vrei cu moaștele și fii blestemat, zise scurt și își continuară 
drumul spre Gibraltar într-o tăcere încordată. 


139 


Capitolul Douăzeci și Patru 


ALESUL 


În duminica următoare, lona scoase armăsarul cenușiu din grajd în 
revărsatul zorilor și plecă înainte ca ceilalţi muncitori să se trezească. 
La început, încercă doar să se obișnuiască să se afle pe spinarea 
animalului, îi trebuiră încă trei săptămâni ca să aibă curajul să dea 
drumul hăţurilor. Meșterul îi spuse că nu era suficient să se menţină 
pur și simplu în șa; trebuia să înveţe să mâne calul fără frâu sau 
zăbală. Când voia să galopeze, să-l lovească o dată cu călcâiele; când 
voia să se oprească, o singură apăsare cu genunchii; și mai multe 
apăsări rapide dacă voia ca animalul să se retragă. 

Spre încântarea lui, descoperi că armăsarul fusese bine dresat să 
asculte aceste comenzi. Exersă mult, învățând să plutească în ritmul 
de suiș-coborâș al galopului, să prevină o oprire bruscă, să se retragă 
la pas. 

Se simţea ca un nobil pregătindu-se să devină cavaler. 


lona își urmă ucenicia de-a lungul ultimei perioade de vară, al 
toamnei și al iernii. In zona aceea sudică, primăverile soseau 
devreme. Intr-o zi cu soare și aer blând, Manuel Fierro examină 
bucată cu bucată armura contelui Vasca și îl instrui pe Luis Planas s-o 
asambleze. 

A fost așezata în curte, lângă o sabie frumoasă făcută de Paco 
Parmiente și soarele dădea metalului o strălucire glorioasă. Meșterul 
spuse că plănuia să trimită câţiva oameni să i-o ducă nobilului din 
Tembleque, dar mai aveau de terminat câteva treburi urgente înainte. 

Așa că armurăria zăngănea și răsună de loviturile energice de 
ciocan ale lucrătorilor. Atingerea obiectivelor și venirea primăverii îl 
însuflețeau pe Fierro și el anunţă un nou joc de-a lupta înainte de 
livrarea armurii. 

În următoarele două dimineţi de duminică, Iona merse pe o câmpie 
izolată și călări cu lancea ridicată ferm, astfel că bila de lemn nu se 
mai clătina în timpul galopului spre tufișul pe care și-l alesese drept 
țintă. 


140 


Vincente veni foarte târziu de-a lungul mai multor seri, căzând 
imediat pe salteaua lui și începând imediat să sforăie cu uitarea de 
sine a beţivului. La magazinul de lumânări, Tadeo Deza vorbea 
dispreţuitor despre vărul lui, Vicente: 

— Se îmbată repede și urât, răsplătindu-i cu povești nebune pe cei 
care îi plătesc cea mai ieftină băutura. 

— Ce fel de povești nebune? întrebă lona. 

— Pretinde că e un ales al lui Dumnezeu. Zice că a găsit oasele 
unui sfânt și că, în curând, va face o donaţie generoasă Sfintei 
Biserici, dar n-are bani nici măcar de vin. 

— Aha, spuse lona stânjenit. Nu face rău la nimeni, decât poate lui 
însuși. 

— Cred că, până la urmă, vărul meu Vicente o să se omoare cu 
băutura asta, zise Tadeo. 


Manuel Fierro îl întrebă pe lona dacă vrea să ia parte la noua 
întrecere, înfruntându-l călare pe Angel Costa. Fiind de acord, tânărul 
se întrebă dacă nu cumva meșterul dorea să vadă și dacă a profitat 
de libertatea de a se antrena la călărit. 

Așa că peste două zile, în răcoarea dimineţii, Paco Parmiente îl 
îmbrăcă din nou în ciocănita armură de testare, în timp ce Luis râdea 
de cealaltă parte a arenei, servindu-i drept scutier și valet lui Costa. 

— Vai, Luis! strigă acesta, arătând cu o falsă spaimă spre lona. Íl 
vezi cât e? Vai, e un uriaș! Aoleu, ce o să ne facem? 

Și izbucni în râs la gestul batjocoritor al lui Luis de a-și îndrepta 
mâinile spre cer, implorând parcă milă. 

Chipul de obicei placid al lui Parmiento se îmbujoră de mânie: 

— Sunt niște gunoaie, zise el. 

Ambii combatanți au fost ajutaţi să încalece; Costa o mai făcuse și 
se instală repede. lona era mai greoi; îi fu greu să ridice piciorul peste 
şaua surului și se gândi să-i spună meșterului, deși poate nu era 
necesar, pentru că Fierro se uita la întreceri și de obicei observa o 
mulțime de lucruri. 

Incălecaţi, combatanții își întoarseră caii unul spre altul. Ilona avu 
grijă să pară nervos, ţinând hăţurile cu stânga și lancea neglijent în 
mâna dreaptă, cu bila de lemn neaţintită. 

Dar când meșterul lăsă să cadă basmaua care anunţa începerea 
luptei, lona dădu drumul frâului și strânse lancea, în galopul 
armăsarului arab. Se obișnuise să călărească spre o ţintă și era 
tulburat că acum ţinta se apropia de el, dar ţinu lancea îndreptată 
spre adversar. Bila de lemn nimeri exact în centrul platoșei lui Angel. 


141 


Lancea lui Costa îi alunecă fără pericol pe lângă umăr și o clipă, 
tânărul crezu că a câștigat, dar lancea i se îndoi și se rupse iar 
adversarul rămase în șa, continuându-și galopul. 

La capătul arenei, își întoarseră amândoi caii. Meșterul nu făcu 
semn că turnirul se sfârșise, așa că lona aruncă ciotul de lance și 
călări dezarmat spre Angel. 

Vârful lăncii acestuia se făcea tot mai mare, dar când a fost la două 
lungimi de galop de el, lona îl apăsă cu genunchii pe surul lui și calul 
se opri imediat. 

Lancea nu-l atinse, dar ajunse destul de aproape de el pentru a-i 
permite s-o apuce și s-o smucească, în timp ce cu genunchii își 
îndemna calul să se retragă. Angel Costa fu aproape azvârlit din șa, 
dar reuși să rămână călare, dând drumul lăncii și continuându-și 
galopul. Iona ţinu bine arma capturată și, de data aceasta, întorcându- 
se la capătul arenei, el era înarmat și Angel, fără apărare. 

Uralele lucrătorilor i se păreau o muzică frumoasă, dar entuziasmul 
îi scăzu când meșterul declară turnirul încheiat. 

— Te-ai descurcat bine. Minunat! spuse Paco, ajutându-l să-și 
scoată armura. Cred că meșterul a oprit lupta ca să-și salveze 
campionul de umilinţă. 

lona se uită peste arenă, la Angel, care era ajutat de Luis. Costa nu 
mai râdea. Luis protesta la meșter, care-l privea cu răceală. 

— E o zi proastă pentru maestrul nostru de arme, spuse Paco încet. 

— De ce? N-a fost dat jos. Nu a pierdut nimeni lupta. 

— De aceea e supărat, Ramon Callico. Pentru un ticălos sălbatic 
cum e Angel Costa, să nu câștige înseamnă înfrângere. Nu-ţi va fi 
prieten pentru ziua asta, îl avertiză săbierul. 


Nu era nimeni în hambarul lor când ajunse acolo. Era dezamăgit 
pentru că nu-l văzuse pe Vicente printre spectatorii la turnir și ar fi 
vrut să se bucure vorbind cu cineva despre fiecare detaliu al luptei. 

Greutatea armurii și încordarea îl secaseră de forțe și adormi de 
cum puse capul pe pernă. Nu se mai trezi până dimineaţă. Salteaua 
lui Vicente era neatinsă, părea că nu dormise acolo. 

Când ajunse la atelierul săbierului, Paco și Manuel Fierro erau deja 
la lucru. 

— Te-ai descurcat bine ieri, îi zâmbi meșterul. 

— Mulţumesc, señor, zise Ilona măgulit. 

A fost pus la lucru, să ascută stilete: 

— L-aţi văzut pe Vicente? întrebă. 

Cei doi bărbaţi clătinară din cap. 

— N-a dormit în adăpostul nostru azi-noapte. 


142 


— E beţiv, fără îndoială a căzut ameţit pe după vreun copac sau 
tufiș, zise Paco, dar nu mai continuă, amintindu-și probabil că bătrânul 
era un favorit al lui Fierro. 

— Sper că nu i-a revenit boala sau a avut parte de vreo nenorocire, 
spuse meșterul. 

lona dădu din cap, îngrijorat. 

— Când îl vedeţi, anunţaţi-mă, le mai ceru Fierro amândurora. 


Dacă meșterul n-ar fi rămas fără praf de cerneală pe când lucra la 
socotelile armurăriei, lona n-ar fi fost în sat când a fost găsit Vicente. 
Se apropia de magazinul de mărunţișuri când se auzi un vuiet de voci 
de la docul aflat în josul străzii principale: 

— Un înecat! Un înecat! 

lona veni și el la chei și îi văzu ridicându-l pe Vicente din valurile 
strâmtorii, cu apa șiroind pe el. 

Părul rar îi era lipit de pielea îmbătrânită și avea o despicătură la 
tâmplă. Ochii deschiși își pierduseră privirea. 

— Ce lovită îi e fața! spuse lona. 

— Sigur s-a izbit de pietre și de bârnele docului, spuse blând Jose 
Gripo. 

leși din magazin și Tadeo Deza ca să vadă de ce era atâta zgomot. 
Căzu în genunchi lângă trupul lui Vicente, legănându-i capul ud la 
piept: 

— Vărul meu... Vărul meu... 

— Unde să-l ducem? întrebă lona. 

— Meșterul Fierro ţinea la el. Poate va permite ca Vicente să fie 
îngropat în pământul din spatele armurăriei, a fost de părere Gripo. 

Merseră în spatele celor ce purtau trupul bătrânului. 

Tadeo era zguduit. 

— Când eram mici, ne jucam împreună. Eram prieteni 
nedespărțiţi... Ca om, avea cusururi, dar inima îi era bună. 

Și vărul lui Vicente, care-l vorbea numai de rău când trăia, izbucni 
în lacrimi. 


Gripo avusese dreptate presupunând că mila meșterului va merge 
până la a îngădui ultimul act de caritate. Vicente a fost îngropat sub 
un petic de iarbă din spatele colibei unde stătea săbierul. Lucrătorilor 
li se permise să iasă din ateliere și să asiste la înmormântarea slujită 
de părintele Vasquez. Apoi se întoarseră toți la treabă. 

Moartea își pusese amprenta asupra locului. Fără Vicente, 
adăpostul lui lona era gol și pustiu. Tânărul dormi prost mai multe 
nopţi, trezindu-se intermitent și ascultând în întuneric foșnetul 
șoarecilor. 


143 


Toţi munceau din greu la armurărie, încercând să termine cât mai 
multe comenzi înainte de plecarea grupului desemnat să ducă armura 
contelui Vasca la Tembleque. De aceea, Manuel Fierro se încruntă 
când un băiat veni la atelier cu mesajul că la Gibraltar sosise o rudă a 
lui Ramon Callico și-l ruga pe señor Callico să vină până la taverna din 
sat! 

— Sigur, du-te, îi spuse Fierro lui lona, care subţia margini de săbii. 
Dar să te întorci cât mai repede. 

lona îi mulțumi năuc și plecă. Porni foarte încet spre sat, cu mintea 
fierbând. Era limpede că omul care îl aștepta nu era unchiul Aron. 
Ramon Callico era un nume inventat, pe care-l scornise la nevoie. Se 
putea să existe chiar un Ramon Callico prin apropiere, cu ruda căruia 
urma să se întâlnească lona Toledano? 

In faţa tavernei, băiatul care adusese mesajul îl aștepta cu doi 
bărbați. Il văzu arătându-l cu degetul, înhățându-și moneda și 
zbughind-o de acolo. 

Mergând către ei, observă că unul era îmbrăcat ca un gentilom, cu 
vestă de zale și veșminte de calitate. Avea o barbă mică, ascuțită, 
bine îngrijită. Celălalt bărbat avea barba vâlvoi și îmbrăcăminte mai 
grosolană, dar purta și el spadă. De poarta hanului erau legaţi doi cai 
frumoși. 

— Señor Callico? întrebă cel cu barba ascuţită. 

— Da. 

— Haide să ne plimbăm puţin cât vorbim, că suntem înțepeniţi de 
stat în șa. 

— Cum vă numiţi, señor? Și care dintre dumneavoastră este ruda 
mea? 

Omul zâmbi: 

— Toţi slujitorii Domnului sunt rude, nu-i așa? 

lona se uită la ei prudent. 

— Eu sunt Anselmo Lavera. 

Își amintea numele. Mingo îi vorbise despre Lavera, omul care 
controla vânzarea relicvelor furate în sudul Spaniei. 

Lavera nu i-l prezentă și pe celălalt, care stătea tăcut: 

— Señor Vicente Deza ne-a cerut să vorbim cu dumneata. 

— Vicente Deza e mort. 

— Ce nenorocire! Un accident? 

— S-a înecat și a fost îngropat recent. 

— Ce păcat! Ne-a spus că dumneata știi unde se află o anumită 
peșteră. 

lona era convins că ei îl omorâseră pe Vicente: 

— Căutaţi o peșteră din stânca Gibraltar? 


144 


— Nu e în stâncă. Din ce ne-a spus Deza, avem siguranţa că e în 
afara Gibraltarului. 

— Nu știu nimic despre vreo peșteră, señor. 

— Ah, înţeleg, uneori e greu să-ţi amintești. 

Dar te vom încuraja să-ţi amintești. Și-ţi vom răsplăti mărinimos 
memoria. 

— Dacă Vicente v-a spus de mine, de ce nu v-a spus unde să 
căutați? 

— După cum spuneam, a avut o moarte neașteptată. Era încurajat 
să-și amintească și această acţiune s-a săvârșit neîndemânatic și cu 
prea mult zel. 

lona se înfioră de calmul cu care Lavera recunoscuse crima. 

— Ințelegi, eu n-am fost acolo, continuă acesta. M-aș fi priceput mai 
bine. Până să se învoiască Vicente să ne îndrume, n-a mai putut. Dar 
când a fost încurajat să spună care altul ne-ar putea ajuta, a zis 
imediat numele dumitale. 

— Mă voi interesa dacă știe cineva ceva despre peștera cunoscută 
lui Vicente, spuse lona. 

Bărbatul cu barba tunsă dădu din cap: 

— Ai avut ocazia să-l vezi pe Vicente înainte de a fi îngropat? 

— Da. 

— Bietul om, înecat! Era lovit rău? 

— Da. 

— Teribil. Marea nu are milă. 

Apoi. Anselmo Lavera îl privi în ochi pe tânăr: 

— Este nevoie urgent de noi în altă parte, dar vom trece din nou pe 
aici peste zece zile. Gândește-te la răsplată și la ce-ar fi dorit 
sărmanul Vicente să faci. 

lona era conștient că la întoarcerea lor, trebuia să fie departe de 
Gibraltar. Ştia că dacă nu le dezvăluia unde se afla peștera sfântului îl 
vor omori și dacă le-o arată, de asemenea îl vor ucide, ca să nu poată 
mărturisi împotriva lor. 

Se întristă, căci, pentru prima dată de când plecase din Toledo, îi 
plăcea unde era și ce făcea. Fierro era un om bun și blând, un stăpân 
cum foarte rar se găseau. 

— Vrem să chibzuiești și să-ţi aduci aminte ce trebuie să ne spui. 
Ne-am înţeles, prietene? 

Vocea lui Lavera păstrase tot timpul un ton plăcut, dar lona își 
amintea de rana de la cap a lui Vicente și de starea jalnică a feţei și a 
trupului lui. 

— Voi face tot posibilul să-mi amintesc, señor, spuse el politicos. 


— Te-ai întâlnit cu ruda ta? îl întrebă Fierro la întoarcere. 
145 


— Da, maestro. Era o rudă îndepărtată din partea mamei. 

— Familia e importantă. E bine că a venit acum, pentru că peste 
câteva zile vei fi plecat. 

Și-i spuse că hotărâse ca grupul format din Paco Parmiento, Luis 
Planas, Angel Costa și Ramon Callico să-i ducă armura contelui Vasca. 

— Paco și Luis se pricep să facă orice ajustare necesară după ce 
armura va fi probată. Angel va fi comandantul micii caravane. 

Fierro îi mai spuse că dorea ca Ramon Callico să-i prezinte armura 
contelui. 

— ... pentru că vorbeşti spaniola mai curat decât alţii și știi să 
citești și să scrii. Doresc o confirmare scrisă a primirii armurii, de la 
contele din Tembleque. S-a înțeles? 

lona nu răspunse imediat, fiindcă recita în gând o rugăciune de 
mulțumire: 

— Da, señor, s-a înţeles. 

XXX 

În ciuda ușurării simţite la gândul că va fi departe de Gibraltar când 
va reveni Anselmo Lavera, perspectiva întoarcerii în ţinutul Toledo îl 
îngrijora pe lona. Totuși, își spunea că plecase de acolo un băiețandru 
și se întorcea bărbat, cu trăsăturile schimbate de creștere, maturizare 
și nasul accidentat, barba crescută, părul lung și o alta identitate. 

Fierro îi adună pe cei patru trimiși și le vorbi pe șleau: 

— E periculos să călătorești în locuri străine și vă poruncesc să fiţi 
uniți, nu să vă ridicați unii împotriva altora. Angel este conducătorul, 
răspunde de apărarea și siguranţa fiecărui om. Luis și Paco răspund 
de starea armurii și a sabiei. Ramon Callico îi va preda armura 
contelui Vasca, se va asigura că e mulțumit de ea și îmi va aduce o 
hârtie cum că a fost primită. 

Îi întrebă pe rând dacă înţeleseseră ce aveau de făcut și toţi 
răspunseră afirmativ. 

Fierro le supraveghe pregătirile de călătorie. Ca hrană aveau să ia 
doar câțiva săculeți de mazăre uscată și pesmeți. 

— Angel va vâna pe drum ca să aveţi carne proaspătă, zise 
meșterul. 

Fiecăruia dintre membrii expediției i-a fost repartizat un cal. Armura 
contelui a fost urcată pe patru catâri de povară. Pentru ca lui Fierro să 
nu-i fie rușine cu lucrătorii lui, primiră haine noi, cu porunca de anu le 
îmbrăca decât în apropiere de Tembleque. Primiră toţi patru săbii, iar 
Costa și lona aveau în plus veste de zale. Costa își puse pinteni mari și 
ruginiți la cizme și își luă arcul și mai multe tolbe de săgeți. 

Paco zâmbi: 


146 


— Angel e tot timpul încruntat, fiind clar că e șef, îi șopti el lui lona, 
care era recunoscător că venea și Paco în călătorie, alături de ceilalți 
doi. 


Când totul a fost gata, cei patru călători își mânară caii pe puntea 
de urcare a primului vas acostat în Gibraltar, vas care, spre surpriza 
lui Ilona, se dovedi a fi La L/eona. Căpitanul întâmpină călduros fiecare 
pasager: 

— Hola! Tu ești, îi spuse lui lona. 

Deși nu-i adresase niciodată cuvântul cât lucrase pe vas, acum se 
înclină și zâmbi: 

— Bine aţi venit înapoi pe La L/eona, señor. 

Paco, Angel și Luis priviră surprinși cum tânărul era salutat și de alți 
membri ai echipajului. 

Animalele au fost priponite de balustrade la pupa și deoarece el era 
ucenicul, era obligaţia lui lona să le aducă fân în fiecare zi și să le 
hrănească. 

La două zile depărtare de coasta Gibraltarului, marea deveni 
agitată și lui Luis îi fu rău, vomitând adesea. Angel și Paco nu erau 
tulburați de legănarea vasului și spre surpriza și plăcerea lui, nici lona. 
Când șeful de echipaj dădu ordin să se strângă pânzele, alergă din 
impuls la scara de frânghie de lângă catargul principal și se căţără, 
ajutându-i pe marinari să ruleze repede vela. Când cobori pe punte, 
Josep, marinarul al cărui accident îi îngăduise să lucreze pe vas, îi 
surâse și-l bătu pe spate. După aceea, gândindu-se la ce făcuse, lona 
își dădu seama că, dacă ar fi căzut în mare, vesta de zale l-ar fi tras la 
fund, așa că restul călătoriei se purtă ca un simplu pasager, ceea ce și 
era. 

Pentru pasageri, zilele pe mare erau foarte plicticoase. Dimineaţa 
devreme, în cea de-a treia zi, Angel își despachetă arcul și săgețile și 
se pregăti să tragă în pasări. 

Ceilalţi se așezară să privească. 

— Angel e la fel de bun arcaș ca blestemaţii de englezi, îi spuse 
Paco lui lona. Provine dintr-un sătuc andaluz renumit pentru arcașii lui 
și în prima lui bătălie a luptat cu arcul în miliţie. 

Dar Gaspar Gatuelles, șeful echipajului, veni grăbit spre Costa: 

— Ce faceți, señor? 

— O să omor câteva păsări de mare, zise Angel degajat, strunind 
arcul. 

Marinarul era îngrozit: 

— Nu, señor. Nu veţi omori nicio pasăre de mare de pe L/eona, căci 
veţi aduce dezastrul asupra noastră și a corabiei. 

Costa se încruntă la Gatuelles, dar Paco se grăbi să-l liniștească: 


147 


_ — Ajungem curând la țărm, Angel, și vei avea vânat din belșug. 
Indemânarea ta ne va aduce carne. 

Spre ușurarea generală, Costa slăbi arcul și îl puse deoparte. 

Pasagerii stăteau laolaltă, privind marea și cerul. 

— Povestește-ne despre război, Angel, spuse Luis. Costa era încă 
ursuz și mohorât, dar Luis îl îndemnă până căzu de acord. La început, 
cei trei îl ascultară cu aviditate, căci ei nu luptaseră în război. Dar în 
curând obosiră de povești cu vărsare de sânge și măceluri, sate arse, 
vite tăiate și femei siluite. Erau sătui cu mult înainte ca Angel să se 
oprească din vorbit. 

XXX 

Cei patru pasageri erau la bord de nouă zile. Monotonia orelor își 
spunea cuvântul și uneori își ieșeau din sărite. Printr-un acord tacit, 
rămâneau multă vreme închiși în ei, izolaţi. lona răsucea tot timpul o 
problemă în minte. Dacă se întorcea în Gibraltar, era sigur că Anselmo 
Lavera îl va ucide. Totuși, confruntarea lui Costa cu Gaspar Gatuelles 
îi luminase o nouă față a lucrurilor. Autoritatea lui Angel fusese 
depășită de autoritatea crescută a șefului de echipaj în exerciţiul 
funcţiunii. O forţă era ţinută în șah de o forță mai mare. 

lona își spunea că trebuie să găsească o putere mai mare decât cea 
a lui Anselmo Lavera, care să fie aptă de a anula ameninţarea hoţului 
de relicve. La început, i se păru imposibil, dar uitându-se ore în șir la 
mare, un plan începu să prindă încetul cu încetul contur. 


Ori de câte ori corabia intra într-un port și era ancorată, cei patru 
pasageri își coborau animalele pe chei și le plimbau, astfel încât caii și 
catârii ajunseră sănătoși la Valencia, destinaţia atinsă în sfârșit de La 
Lleona. 

lona auzise istorisiri teribile despre portul Valencia în zilele 
expulzării. Că portul fusese plin de corăbii, unele stricate și scoase din 
uz, care arboraseră pânze doar pentru a smulge banii exilaţilor. Că 
toate calele fuseseră pline până la refuz cu bărbaţi, femei și copii. Că, 
atunci când izbucniseră molimele bolnavii fuseseră abandonaţi pe 
insule nelocuite și lăsaţi să moară. Că, de îndată ce ţărmul se 
îndepărtase, unele echipaje îi uciseseră pe pasageri, azvârlindu-le 
trupurile în mare. 

Totuși, în ziua când echipajul condus de Angel cobori de pe La 
Lleona, portul Valencia era pașnic și liniștit. 

lona știa că unchiul, mătușa și frăţiorul lui se duseseră într-o 
așezare maritimă din apropiere, căutând să se îmbarce. Poate 
reușiseră și se aflau acum pe un pământ străin. În inima lui, știa ca 
nu-i va mai revedea, dar de câte ori trecea pe lângă un băiat de 
aceeași vârstă cu Eleazar, tresărea, căutându-i trăsăturile familiare. 


148 


Fratele lui ar fi avut acum treisprezece ani. Dacă era viu și încă ţinea 
de religia iudaică, ar fi devenit membru deplin al congregaţiei, cu 
statut de bărbat. 

Dar chipurile trecătorilor îi erau străine lui lona. 

XXX 

Călăriră spre vest, lăsând în urmă Valencia. Niciunul dintre cai nu 
se compara cu armăsarul arab călărit de lona în turniruri. De data 
aceasta, călărea o iapă negricioasă cu urechi pleoștite și o codiță 
subţire căzând între fesele uriașe. lapa nu-l făcea să arate 
spectaculos, dar era neobosită și blândă și lona îi era recunoscător 
pentru asta. 

Angel călărea în frunte, urmat de Paco ducând doi catări și de Luis 
cu ceilalți doi. lona încheia formaţia, ceea ce-i convenea. Fiecare avea 
stilul lui de a călători. Angel izbucnea din când în când, fredonând fără 
cuvinte orice, de la imnuri religioase la melodii ușuratice. Paco i se 
alătura la imnuri, cu o voce tunătoare de bas. Luis moţăia în șa și lona 
se gândea la ale lui. Uneori clocea idei legate de îndeplinirea planului 
împotriva lui Anselmo Lavera. Undeva în apropiere de Toledo se aflau 
oamenii care se ocupau cu relicve furate, concurând cu Lavera în 
acest negoț nepermis. Se agăța de convingerea că dacă i-ar putea 
convinge să-l elimine pe Lavera, ar fi în siguranţă. 

Adesea își trecea timpul încercând să-și reamintească pasaje 
ebraice uitate, limba bogată care-i pierise din memorie, cuvintele și 
melodiile care-l părăsiseră în doar câţiva ani. g 

Putea să regăsească mici frânturi și le repeta în gând, iar și iar. Işi 
amintea la perfecție un fragment scurt din Geneză, căci era pasajul 
din Tora pe care-l citise la consacrarea ca membru bărbătesc al 
congregaţiei: „Și au ajuns la locul despre care îi spusese Dumnezeu; și 
Avraam și-a ridicat altarul acolo și l-a legat pe fiul lui, Isaac, și l-a 
așezat pe altar, deasupra rugului. Apoi el și-a întins mâna înarmată cu 
cuțitul de sacrificiu asupra fiului lui”. Fragmentul îl speriase atunci și-l 
speria și acum. Cum a putut Avraam să-și pună fiul să adune lemne 
pentru o jertfă și după aceea era gata să-l omoare pe Isaac și să-i 
ardă trupul? De ce nu-l întrebase Avraam pe Dumnezeu, de ce nu se 
certase chiar cu El? Abba nu și-ar fi sacrificat un fiu; Abba se 
sacrificase pe el pentru ca fiul lui să trăiască. 

Dar lona era înfiorat și de alt gând. Dacă exista un Dumnezeu al 
dreptăţii, de ce îi sacrifica El pe evreii din Iberia? 

Știa ce ar fi răspuns tatăl lui și rabi Ortega la o asemenea întrebare. 
Ar fi spus că omul nu poate judeca hotărârile Domnului, pentru că el 
nu cunoaște tot planul dumnezeiesc. Dar dacă planul cuprindea torţe 
umane oferite ca jertfă, lona îl judeca pe Dumnezeu. Nu pentru un 
astfel de Dumnezeu se forța el să joace rolul periculos al lui Ramon 


149 


Callico, zi după zi. O făcea pentru Abba și pentru ceilalţi, pentru 
lucrurile bune învăţate din Tora, viziuni ale unui Dumnezeu milostiv și 
protector, care îi silea pe oameni să rătăcească în exil, dar în cele din 
urmă îi conducea la Pământul Făgăduinţei. 

Dacă închidea ochii, putea să-și închipuie că e în caravana din 
pustiu, unul dintr-o oaste de evrei, dintr-o mulţime. li vedea cum își 
ridicau în fiecare seară corturile, așezând tabăra în deșert, cum se 
rugau în faţa chivotului cu legământul sacru!... 

Reveriile lui Ilona au fost întrerupte când lungirea umbrelor îi dădu 
de veste lui Angel că era timpul să facă popas. Priponiră cele opt 
animale de niște copaci, se ușurară și își plimbară trupurile înțepenite 
de statul în șa. Apoi căutară lemne să aprindă un foc și când terciul de 
seară începu să fiarbă, Angel căzu în genunchi și le porunci să facă și 
ei la fel, pentru a rosti Pater Noster și Ave Maria. 

lona a fost ultimul care se supuse. In fața privirii fioroase a 
maestrului de arme, îngenunche în praf și își adăugă mormăitul 
vocilor obosite ale lui Paco și Luis și rugăciunii tari și repezite a lui 
Angel Costa. 


De dimineaţă, Costa plecă în zori cu arc cu tot. Pe când încărcaseră 
catârii, veni cu patru porumbei și două potârnichii pe care le jumuliră 
mergând la pas și lăsând după ei o dâră de pene. Se opriră să le 
curețe și să le frigă la un foc de ramuri verzi. 

Costa vână în fiecare dimineaţă pe drum, aducând uneori un iepure 
sau doi și tot felul de păsări, astfel că nu duceau lipsă de mâncare. 
Călătoreau întins și la popasuri, erau atenţi să evite certurile, așa cum 
le poruncise Fierro. 

Erau în șa de unsprezece zile când, într-o seară, înainte de a se 
opri, zăriră de departe zidurile din Tembleque, topindu-se în întuneric. 
A doua zi dimineaţa, înainte de a se lumina, lona plecă de lângă foc și 
se îmbăie într-un pârâiaș înainte de a se îmbrăca în hainele noi 
dăruite de Fierro. Se gândi posomorât că nicio fecioară nu-și păzise 
vreodată părțile rușinoase mai vajnic decât el! Când se treziră ceilalţi, 
râseră de graba lui de a se ferchezui. 

Işi amintea cum mersese cu tatăl lui la castel. 

Acum, când ajunseră la poartă, Angel răspunse somaţiei santinelei 
pe un ton îndrăzneț și sigur: 

— Suntem meșteri armurieri din Gibraltar, trimiși de Manuel Fierro 
cu noua sabie și armură a contelui Fernan Vasca. 

Fiind lăsaţi să intre, lona văzu că majordomul nu mai era același, 
dar mesajul transmis de el suna familiar: 

— Contele Vasca vânează în pădurile din nord. 

— Când se întoarce? întrebă Angel. 


150 


— Contele se întoarce când dorește, răspunse acru sluga. 

Văzând însă ameninţarea din privirea lui Angel, aruncă iute o privire 
la soldații de pe ziduri: 

— Nu crea că va întârzia multe zile, recunoscu ranchiunos. 

Costa se retrase la echipajul lui: 

— Știu acum că ducem cu noi o povară prețioasă. Dacă plecăm de 
aici cu sabia și armura, putem fi atacați sau uciși de ăștia sau de alţi 
pui de târfe și obiectele să ne fie furate. 

Ceilalţi au fost de acord și lona înaintă spre majordom: 

— Avem poruncă să lăsăm armura și sabia contelui Vasca în 
păstrare la castel și dacă nu este aici, să luăm o dovadă scrisă a 
primirii mărfii în condiţii bune. 

Omul se încruntă, supărat să primească ordine de la niște străini. 

— Sunt convins că domnul conte așteaptă cu nerăbdare armura 
făurită de meșterul Fierro, îl îmboldi lona, fără să mai adauge: „Dacă 
va fi pierdută din vina dumitale...”. 

Majordomul îi conduse într-o pivniţă, descuie uși grele cu balamale 
gemând după unsoare și le arătă unde să așeze armura și sabia. lona 
scrise chitanta, dar sluga era aproape analfabetă și îi trebui mult timp 
pentru a o descifra. Paco și Luis priveau impresionați, Angel se 
prefăcea nepăsător: 

— Hai, grăbește-te, murmura el, displăcându-i calităţile lui lona. 

In cele din urmă, majordomul zgârie o semnătură. 


Oamenii din Gibraltar găsiră un han în apropiere, cu dispoziţia mai 
veselă datorită faptului că scăpaseră de răspunderea aducerii armurii: 

— Slavă Domnului, am adus-o cu bine, spuse Paco, exprimând 
ușurarea tuturor. 

— Acum vreau să dorm pe moale, zise Luis. 

— Eu vreau de băut! declară Costa, bătând cu pumnul într-o masă, 
la care se așezară să bea un vin amărui și pișcător, servit de o femeie 
scundă și greoaie, cu ochi obosiţi. In timp ce le umplea cănile, Angel 
își trecu palma peste șorțul ei, pătat, netezindu-i șoldurile și coapsele 
și devenind mai îndrăzneț când nu fu respins. 

— Eşti drăguță, îi spuse și ea se sili să zâmbească. 

Era obișnuită cu bărbaţi care veneau la han după săptămâni lungi 
de călătorie, lipsiţi de femei. In scurt timp, ea și Angel se depărtară 
puțin și ținură un sfat negociat aprins, urmat de o înţelegere. 

Inainte de a pleca împreună cu ea. Angel se întoarse spre ceilalți: 

— Ne întâlnim aici peste trei zile să vedem dacă s-a întors contele, 
zise el, apoi se grăbi să ajungă femeia. 


151 


Capitolul Douăzeci și Cinci 


ORAȘUL TOLEDO 


Paco și Luis se mulțumiră să-și plătească un culcuș în han și să se 
refacă dormind după oboseala călătoriei. Astfel că lona ben Helkias 
Toledano, numit de curând Ramon Callico, se pomeni călărind singur 
într-o dimineaţă, ca în vis. 

Cobora pe drumul mare dintre Tembleque și Toledo, amintindu-și și 
cântând cum făcuse cândva tatăl lui: 


„Lupul cu mielul va sălășlui 
Și pantera cu iedul va sta 
Vaca și ursul la un loc vor mânca 
Leul cu paie se va hrăni...” 


Apropiindu-se de Toledo, fiecare loc recunoscut îi provoca în același 
timp bucurie și durere. lată, aici ieșea cu băieţii la discuţii grave 
despre lecţiile talmudice, adevărul și diversitatea actelor sexuale, 
visurile de a deveni ceva în viitor și cauzele pentru care sânii femeilor 
au forme variate. 

lată bolovanul pe care, doar cu două zile înainte de a fi ucis, fratele 
lui, Meir, odihnească-se în pace, stătuse cu lona și cântaseră cu rândul 
la chitara maură. 

lată cărarea spre casa unde locuise Bernardo Espina, fostul medic 
din Toledo, fie ca Domnul să-i odihnească veșnic sufletul catolic. 

lată drumul spre locul unde fusese ucis Meir. 

Pe aici avea lona grijă cândva de turma unchiului lui, Aron lăptarul. 
Uite casa de ţară în care stătuseră Aron și Juana, unde acum se joacă 
niște copii necunoscuți. 

Trecu râul Tagus cu apa sclipind orbitor în soare, rănindu-i ochii și 
copitele iepei spărgând micile valuri și împroșcându-i picioarele cu 
apă. 

Apoi urcă faleza pe unde asinul Moise coborâse cu atâta siguranţă 
prin întuneric, iar biata iapă abia putea înainta greoaie și nesigură, în 
plină zi. 

Pe culme nu se schimbase nimic. 


152 


Doamne, se gândi, ne-ai împrăștiat și ne-ai risipit și locul acesta l-ai 
lăsat întocmai cum era. 

Călări încet pe poteca de lângă faleză. Casele rămăseseră ca în 
amintirea lui. Bătrânul vecin, Marcelo Troca, mai trăia încă, uite-l, 
trebăluiește în grădină cu alt asin lângă el, care își molfăie nepăsător 
resturile de mâncare. 

Casa Toledano era în picioare. Se simțea o duhoare; cu cât se 
apropia, cu atât se întețea. Casa fusese reparată. Doar că... dacă te 
uitai foarte atent în anumite locuri, se vedeau urme ale focului din 
trecut. 

lona opri calul și descălecă. 

In casa locuia cineva. Un bărbat de vârstă mijlocie ieși pe ușă și 
tresări dând cu ochii de tânărul ce își ţinea calul de frâu chiar în faţa 
lui. 

— Buenos dias, señor. Dorești ceva de la mine? j 

— Nu, señor, dar simt o amețeală, m-a bătut soarele în cap. Imi dai 
voie să mă trag la umbra casei dumitale și să mă odihnesc un 
moment? 

Bărbatul îl studie, stânjenit de cal, de vesta de zale, cuțitul de la 
Mingo și spada de la șoldul acelui străin colțuros: 

— Poţi sta la umbră, îi zise fără tragere de inimă. Am apă rece. O 
să-ţi aduc să bei. 


În spatele casei, totul era la fel și totuși se schimbase. lona se duse 
imediat la ascunzătoarea secretă, căutând piatra desprinsă după care 
lăsase mesajul pentru Eleazar. Nu mai era nicio piatră desprinsa, 
toate fuseseră tencuite bine. 

Mirosul venea din spatele fostului atelier al tatălui lui. Acolo erau 
piei crude și tăbăcite, unele aflate la muiat înainte de a fi curățate 
altele puse la uscat. Incercă să găsească locul exact unde era 
îngropat tatăl lui și văzu că din mormânt crescuse un pui de stejar, 
aproape la fel de înalt ca el. 

Proprietarul casei se întoarse cu o cană de lemn, pe care lona o 
sorbi până la fund, deși odată cu apa, i se păru că băuse și mirosul 
greu al pieilor. 

— Văd că ești tăbăcar. 

— Leg cărți şi-mi pregătesc singur materialul, răspunse omul, 
privindu-l cu atenţie. 

— Pot să mai stau puţin? 

— Cum dorești, señor. 

Dar rămase atent - se temea să nu-i fure lona o piele crudă și urât 
mirositoare? Mai degrabă îi era teamă pentru cărțile valoroase din 
atelier sau poate avea aur. lona închise ochii și rosti în gând Kadișul. 


153 


Disperat, își dădu seama că nu va putea scoate niciodată trupul 
tatălui din pământul acesta rău mirositor și nemarcat. 

Niciodată nu voi înceta să fiu evreu. Ți-o jur, Abba. 

Când deschise ochii, legatarul de cărți îl privea. Văzu că, atunci 
când fusese după apă, își pusese la brâu un cuţit cu lama curbată 
periculos, fără îndoială folosit la tăiatul pieilor. Nu avea nimic de 
împărțit cu el. Ridicându-se în picioare, îi mulțumi pentru amabilitate. 
Apoi se întoarse la cal și se depărtă de casa unde trăise atâta vreme. 


Sinagoga arăta aproape la fel, dar se transformase în biserică, 
având o cruce mare de lemn pe creasta acoperișului. 

Cimitirul evreiesc dispăruse. Toate pietrele funerare fuseseră luate. 
Văzuse în mai multe zone din Spania pietre tombale cu inscripţii 
ebraice folosite la construirea drumurilor sau zidurilor. Fără repere, 
cunoștea doar aproximativ porţiunea cu mormintele familiei și se duse 
acolo, conștient de poziţia bizară pe care o avea, rostind rugăciunea 
morților printre capre și oi adunate pe locul cimitirului. 


Călărind spre centrul orașului, ajunse la cuptoarele comunale, unde 
un grup de femei îl certau pe brutar că le arsese pâinea. lona știa bine 
cuptoarele. Cândva, fuseseră kasher. Când era copil, aducea în fiecare 
vineri pâinea familiei acolo, la copt. Pe vremuri, cuptoarele 
aparținuseră unui evreu numit Vidai, dar acum brutarul era un grăsan 
neajutorat. 

— Ești un leneș, un murdar și un prost, spunea o femeie. 

Era tânără și bine făcută, deși ceva cam corpolentă. lona o privi 
scoțând o pâine arsă din coșul ei și fluturând-o pe sub nasul 
brutarului, răzbunătoare: 

— Crezi că vin aici ca să-mi văd pâinea bună prefăcută în rahat de 
câine? Ar trebui s-o mănânci tu, boule! 

Intorcându-se spre el, văzu că femeia era Lucia Martin, pe care o 
iubise în copilărie. 

Privirea ei alunecă peste el, se întoarse, trecu și reveni din nou. Dar 
nu se opri, depărtându-se cu coșul de pâine arsă. 

Călări agale pe strada îngustă, nedorind s-o depășească. Dar abia 
depășise casele și ochii iscoditori, când ea păși de după un pom, 
unde-l așteptase: 

— Chiar tu ești? 

Se îndreptă spre cal, cu privirea ridicată. Știa că ceea ce trebuia să 
facă era să nege că o cunoștea, să-i zâmbească, să-și ia la revedere 
politicos și să plece. Dar descăleca: 

— Lucia, ce-ai mai făcut? 

Ea îl luă de mână, cu ochii măriți exprimând un fel de triumf: 


154 


— Vai, lona, nu-mi vine să cred că ești chiar tu. Unde ai dispărut și 
de ce, când ai fi putut fi fiul tatei și fratele meu? 

Era prima femeie pe care o văzuse goală. Işi amintea că era o fetiță 
dulce și trupul îi vibră la amintirea ei: 

— Nu doream să-ţi fiu frate. 

Ea îi spuse repede că era măritată de trei ani, strângându-l tot 
timpul de mână: 

— Cu Tomás Cabrerizo, care are vii pe malul celălalt al râului. Iți 
aduci aminte de Tomâs Cabrerizo? 

lona își mai amintea vag de un băieţandru ţâfnos, care arunca în el 
cu pietre și îi ironiza pe evrei. 

— Am două fetiţe și sunt din nou grea. Mă rog Sfintei Fecioare să- 
mi dea un fiu, spuse ea. 

II privea uimită, observându-i hainele, calul și armele: 

— lona, lona! Unde te-ai dus, cum ai trăit? 

— Mai bine nu întreba, spuse el blând și schimbă subiectul. Tatăl 
tău ce mai face? 

— Tata s-a dus, sunt doi ani de atunci. Era sănătos tun și într-o 
dimineaţă, gata, a murit. 

— Ah, odihnească-se în pace, spuse lona cu regret. 

Benito Martin îi arătase întotdeauna multă bunătate. 

— Fie ca sufletul să-i treacă la Mântuitorul, își făcu ea cruce. 

Apoi îi spuse cu evidentă mândrie că fratele ei, Enrique, intrase în 
ordinul dominicanilor. 

— Și mama ta? 

— Mama trăiește. Să nu te duci la ea vreodată, lona. Te-ar denunța. 

Pioșenia ei i se părea un alt motiv de teamă: 

— Și tu nu m-ai denunța? 

— Niciodată! 

Ochii tinerei femei se umplură de lacrimi, dar îl privea mânioasă. 
Tânărul simţi că trebuie să plece: 

— Du-te cu Domnul, Lucia. 

— Cu Domnul, bunul meu prieten din copilărie. 

iși eliberă mâna din a ei, dar nu putu rezista să nu-i mai pună o 
întrebare: 

— Pe fratele meu, Eleazar, l-ai mai văzut pe aici? 

— Nu, n-a mai venit. 

— N-aţi mai primit nicio veste despre soarta lui? 

Ea clătină din cap: 

— N-am avut nicio veste de la Eleazar. Nu mai știm de nimeni. Tu 
ești singurul evreu care s-a întors aici, lona Toledano. 

Știa ce trebuia să facă și pe cine trebuia să caute dacă voia să 
scape de Lavera. 


155 


Călări la pas prin centrul orașului. Zidul cartierului evreiesc era încă 
în picioare, dar porţile erau larg deschise și în toate casele locuiau 
creștini. Catedrala din Toledo domina spaţiul. 

Ce mulţi oameni treceau! 

Fără îndoială, aici, în Plaza Mayor, în spatele catedralei, cineva îl 
putea recunoaște, așa cum o făcuse Lucia. Gândindu-se la ea, își dădu 
seama că era posibil să-l fi trădat deja. Până acum, degetele crude ale 
Inchiziției se puteau întinde după el făcându-l să semene cu o muscă 
ce se află în puterea omului gata s-o strivească. In piață erau soldați 
și membri ai gărzii. Se forţă să treacă încet pe lângă ei, dar nimeni nu- 
i aruncă mai mult de o privire fugară. 

li promise o monedă unui băiat știrb dacă îi păzește iapa. 

Intrarea în catedrală se numea Poarta Bucuriei. Când era copil, se 
întreba dacă săvârșea minunea cuprinsă în acel nume, dar, 
pătrunzând pe ea, nu simţi niciun extaz, în faţa lui, un zdrențuros își 
muie degetele în agheasmă și îngenunche. lona așteptă să nu se mai 
afle nimeni în jur și se furișă în catedrală. 

Era un spaţiu vast, cu tavanul înalt și boltit, sprijinit pe coloane din 
piatră ce despărțeau podeaua în cinci sectoare separate. Catedrala 
părea aproape goală din cauză că era atât de mare, dar se aflau 
oameni ici și colo și mulţi clerici în sutane negre, ale căror rugăciuni 
răsunau cu ecouri în boltă. lona se întrebă dacă vocile tuturor celor 
care se rugau lui Dumnezeu în catedralele Spaniei izbuteau să 
acopere propria lui voce, chemându-L cu teamă. 

Işi croi drum cu greu pe culoarul principal al catedralei, dar nu-l 
văzu pe cel căutat. 

leși clipind în lumina de afară, îi dădu băiatului moneda promisă și-l 
întrebă dacă-l cunoștea pe fratele Bonestruca. 

— Da, răspunse băiatul și zâmbetul știrb îi păli. 

— Unde l-aș putea găsi? 

— Sunt o mulţime la casa dominicanilor, ridică din umeri copilul, 
înhăţând moneda cu degete unsuroase și luând-o la fugă de parcă era 
urmărit. 


Într-un local rudimentar - trei scânduri întinse pe butoaie - lona se 
așeză și sorbi vin acru, supraveghind casa ordinului dominicanilor, 
aflată peste drum. In cele din urmă, un călugăr ieși de acolo și după o 
lungă perioadă, doi preoţi încinși într-o discuție. 

Fratele Lorenzo de Bonestruca apăru de afară, îndreptându-se spre 
casă. lona îi văzu de departe silueta înaltă urcând pe stradă și îl 
recunoscu imediat. 

Intră în casa ordinului și rămase destul de mult, așa că lona a fost 
nevoit să mai ceară vin, pe care îl lăsă bucuros, în cană când 


156 


călugărul ieși și porni în josul străzii. Îl urmă pe cal, la pas, rămânând 
în spatele lui, dar fără să-l piardă din vedere. 

In fine, Bonestruca intră într-o tavernă mică, de breslași. Până când 
lona priponi iapa și intră în pivnita mică și întunecoasă, călugărul se 
așezase la o masă din fund și era deja în mijlocul unei certe cu 
proprietarul. 

— Poate aţi putea plăti o mică parte din datorie? se încumetă acela. 

— Cum îndrăznești? Ticălos de nimic! 

lona văzu că hangiul era mai mult decât copleșit. Era terorizat, 
incapabil să-l privească în ochi pe inchizitor. 

— Vă implor, părinte, nu vă supăraţi, zise el disperat, veți primi 
vinul imediat. N-am dorit să fiu obraznic. 

— Ești un vierme de bălegar. 

Bonestruca se mai îngrășase, dar avea trăsăturile la fel de 
frumoase cum și le amintea lona: o frunte aristocratică, pomeți 
ridicaţi, nasul lung și subţire și o gură cu buze pline bine potrivită pe 
maxilarul ferm sculptat. Chipul era demascat doar de ochii mari și 
cenușii, plini de dispreț pentru întreaga lume. 

Proprietarul se repezise în pivniţă să aducă o cană de vin pentru 
Bonestruca, după care se întoarse spre lona: 

— O cană de vin. Și încă una pentru cuvioșia sa. 

— Da, señor. 

Ochii împietriţi ai lui Bonestruca îl măsurară pe lona: 

— lisus să te Binecuvânteze, murmură, făcând gestul binecuvântării 
asupra lui lona. 

— Mulţumesc. Pot să stau aici? îl întrebă, iar Bonestruca dădu 
indiferent din cap. 

lona se așeză la masa omului care provocase moartea tatălui, a 
fratelui lui și a lui Bernardo Espina și fără îndoială, multe altele. 

— Sunt Ramon Callico. 

— Eu sunt fratele Lorenzo de Bonestruca. 

Era limpede că fratele era însetat. Iși goli repede cana, o bău și pe 
cea oferită de lona și dădu din cap când acesta mai comandă încă 
două: 

— Căni mai mari de data asta, hangiule! 

— Am avut plăcerea de a mă ruga în catedrala cu care se 
mândrește Toledo, se aventură lona și Bonestruca dădu din cap cu 
lipsa de chef a unui om deranjat de la gândurile lui intime de vocea 
altuia. 

Li se aduseră cănile. 

— Ce se lucrează la construcţia catedralei? 

Bonestruca dădu plictisit din umeri: 

— Știu că se lucrează ceva la uși. 


157 


— Săvârșiţi lucrarea Domnului cu cei din catedrală, Sfinţia voastră? 

— Nu, săvârșesc lucrarea Domnului în altă parte, zise călugărul și 
sorbi din vin cu atâta sete încât lona se întrebă dacă banii din buzunar 
îi ajungeau pentru a o ostoi. Dar erau bani cheltuiţi cu folos, căci sub 
ochii lui, călugărul deveni mai volubil, ochii i se însufleţiră și trupul i se 
relaxă ca o floare deschizându-se după ploaie. 

— II slujiţi de mult pe Dumnezeu, părinte? 

— De când eram copil. 

Limba i se încălzi și se dezlegă, iar călugărul începu să vorbească 
despre harul ereditar. li spuse, printre altele, lui lona că era cel de-al 
doilea fiu al unei familii aristocratice din Madrid: 

— Bonestruca e un nume catalan. Acum multe generații, familia 
mea a venit de la Barcelona la Madrid. Moștenirea mea e foarte 
veche, n-am strop de sânge de porc, înţelegi, /impieza de sangre, cea 
mai pură nobleţe. 

Fusese trimis la dominicani la doisprezece ani: 

— Din fericire, n-am fost trimis la amărâţii de franciscani, pe care 
nu-i pot înghiţi. Sfânta mea mamă avea un frate la franciscanii din 
Barcelona, dar tata avea rude călugări dominicani. 

Ochii cenușii și pătrunzători pe care lona și-i amintea erau ațintiţi 
asupra feţei lui. Se înspăimântă, sigur că acei ochi îi puteau descoperi 
erorile și transgresiunile. 

— Dar tu de unde vii? 

— Din sud. Sunt ucenicul lui Manuel Fierro, armurierul din Gibraltar. 

— Gibraltar! Pe Sfânta Cruce, dar vii de departe, armurierule, se 
aplecă Bonestruca spre el. Ai adus aici armura așteptată cu nerăbdare 
de un nobil de vază din ţinut? Să-ţi spun cum îl cheamă? 

lona nu-i confirmă presupunerea, dar n-o negă, sorbind din vin și 
zâmbind: 

— Sunt aici cu mai mulţi trimiși, răspunse politicos. 

Bonestruca ridică din umeri și își atinse zeflemitor nasul cu un 
deget lung, amuzat de rezerva călătorului. lona se gândi ca era 
momentul să tragă o săgeată în aer și să vadă unde aterizează: 

— Caut un om al bisericii dornic să mă sfătuiască. 

Călugărul păru plictisit. Rămase obtuz și tăcut, confundând evident 
uvertura cu introducerea la o altă spovedanie obișnuită cu probleme 
de conștiință, dintre cele pe care unii clerici le caută avizi iar alţii le 
socotesc o pacoste. 

— Dacă o persoană ar descoperi... ceva cu mare valoare sfântă... 
unde ar trebui să aducă un asemenea lucru? În așa fel... încât să fie 
sigur că va ajunge în locul cuvenit? 

Ochii cenușii îl ţintuiau: 

— O relicvă? 


158 


— Păi, da. O relicvă, răspunse prudent lona. 

— Bănuiesc că nu e o fărâmă din Crucea Sfântă, îl luă peste picior 
călugărul. 

— Păi, atunci, de ce-ar interesa pe cineva? zâmbi Bonestruca 
pentru prima oară, un zâmbet glacial. 

lona îi întoarse zâmbetul și se uită la hangiu: 

— Señor! 

Ceru încă două căni mari de vin. 

— Să presupunem că e osul cuiva pe care-l crezi sfânt, spuse 
călugărul. Așa că dă-mi voie să-ţi spun că dacă e un os de la mână, 
aproape sigur e osul vreunui biet ticălos ucis, un păcătos de căruțaș 
sau porcar. lar dacă e un os de la picior, probabil că e al vreunui 
dezertor, un stricat care n-are nimic de-a face cu un martir creștin. 

— Posibil, cuvioșia ta, spuse lona umil. 

Bonestruca pufni: 

— Mai mult decât posibil. Probabil. 

Sosi vinul și călugărul continuă să bea. Era genul de băutor care 
rămâne lucid și periculos, fără să fie prea afectat de vin. Dar probabil 
ca îi încetinea reacţiile; lona se gândi că i-ar fi fost ușor să-l omoare 
acum pe acest criminal în sutană. Dar avea capul limpede și știa că 
Bonestruca trebuia să rămână viu dacă voia să se întoarcă în Gibraltar 
și să trăiască nevătămat acolo. 

Ceru socoteala și după ce plăti, hangiul le oferi o trataţie cu pâine și 
măsline. lona îi remarcă amabilitatea față de călugăr. Bonestruca îi 
purta încă pică: 

— E un creștin șovăielnic și va simţi gustul dreptăţii, bombăni el. E 
un porc scârbos de evreu. 

Călărindu-și iapa pe străzile adormite, lona purtă cu el greutatea 
teribilă a acestor cuvinte. 


159 


Capitolul Douăzeci și Şase 


BOMBARDE 


Contele Vasca îi făcu pe meșteșugarii din Gibraltar să-l mai aștepte 
încă patru zile. 

lona folosi timpul căutând-o pe văduva lui Bernando Espina, 
sperând să găsească o cale de a-i transmite breviarul medicului fiului 
acestuia, așa cum îi promisese lui Espina înainte de autodafe. 

Dar căutările i-au fost zadarnice. 

— Estrella de Aranda s-a întors aici cu copiii, îi spuse o femeie din 
vecini. După ce soţul ei a fost ars pentru erezie, nicio rudă n-a mai 
vrut s-o adăpostească. l-am ţinut la noi o vreme. După aceea s-a dus 
la mănăstirea Santa Cruz și s-a călugărit și am auzit că în scurt timp a 
și murit acolo. Maica Biserică i-a primit și pe copiii ei: Marta și Domitila 
s-au făcut călugăriţe și Francisco a fost luat și el la călugărie. Nu știu 
unde s-au dus, încheie vecina. 


lona era îngrijorat că Bonestruca nu și-ar mai fi amintit, din cauza 
băuturii, ceea ce-i spusese despre relicvă. Era sigur că omul făcea 
parte dintr-un grup care se ocupa cu furtul și cumpărarea obiectelor 
sacre și valorificarea lor în afara ţării. Călugărul știa că lona urma să-i 
predea armura contelui din Tembleque și dacă înghiţise momeala, 
cineva ar fi trebuit să ia legătura cu el. 

Dar mai multe zile trecură fără nicio întâmplare. 

Când se întoarse în cele din urmă de la vânătoare, contele se 
dovedi a fi destul de spătos pentru a umple uriașa armură. Barba, 
mustața și părul îi erau roșii ca ghimbirul și pe craniu avea un început 
de chelie. Ochii lui transmiteau răceala imperioasă a unui om născut 
și crescut cu ideea că toți ceilalţi sunt ființe inferioare, create pentru 
a-l servi. 

Meșteșugarii din Gibraltar îl ajutară să îmbrace armura, apoi îl 
priviră înaintând greoi prin curte, cu spada în mâna. Eliberat din fier, 
se arăta încântat de calitatea comenzii, dar se plânse că-l strângea la 
umărul drept. Imediat se amenajă în curte o forjă și Luis și Paco se 
apucară de lucru cu ciocanele. 

După ce armura fu ajustată la umăr, contele Fernan Vasca îl trimise 
pe majordom să i-l aducă pe Ramon Callico. 

160 


— A semnat chitanta? întrebă lona. 

— Este acolo, spuse majordomul, conducându-l prin mai multe 
încăperi, spre camera unde aștepta contele. 

Trecând, lona se pomeni încercând să zărească o parte din 
obiectele din argint făcute de tatăl lui pentru conte, dar nu văzu 
niciunul. Castelul din Tembleque era mare. 

Se întreba de ce fusese chemat. Nu era necesar să primească banii; 
plata armurii și a sabiei urma să fie făcută prin negustorii valencieni 
cu desfacere în Gibraltar. lona spera că Fierro va avea mai mult 
succes în primirea banilor de la conte decât avusese tatăl lui. 

Majordomul se opri în faţa unei uși de stejar și ciocăni: 

— Excelenţă, a venit omul pe nume Callico. 

— Să intre. 

Era o cameră lungă și sumbră. Deși nu era o zi friguroasă, în vatră 
ardea un foc mic și trei ogari stăteau întinși pe podeaua așternută cu 
papură. Doi dintre ei îl priviră pe noul venit cu ochi reci iar al treilea 
sări în picioare și veni la el mârâind înfundat și retrăgându-se doar în 
ultima clipă, la porunca stăpânului. 

— Milord, salută lona. 

Vasco dădu din cap și îi dădu chitanța cu pecetea lui: 

— Sunt foarte mulţumit de armură. Il poţi informa de asta pe 
meșterul tău, Fierro. 

— Stăpânul meu va fi mulțumit să afle că vă place, milord. 

— Fără îndoială. E bine să primești știri plăcute. De exemplu, mi s-a 
spus că ai descoperit moaștele unui sfânt. 

Aha. Deci aici a aterizat săgeata țintită spre Fratele Bonestruca, se 
gândi lona înfiorat. 

— Este adevărat, spuse el cu prudenţă. 

— Ce fel de relicva e? 

lona îl privi tăcut. 

— Hai, hai, îl grăbi Vasca. E un os? 

— Mai multe oase. E un schelet. 

— Al cui? 

— Al unui sfânt. Nu e bine cunoscut. E un sfânt din Gibraltar, de-al 
locului. 

— Crezi că e scheletul Sfântului Peregrino el Compasivo? 

lona se uită la conte cu respect crescut: 

— Da. Cunoașteţi legenda? 

— Știu toate legendele despre relicve, zise Vasca. De ce crezi că e 
Sfântul Pelerin? 

lona îi povesti despre Vicente, despre cum îl purtase la peștera 
ascunsă printre stânci. li descrise tot ce văzuse în peșteră și contele îl 
ascultă cu atenţie. 


161 


— De ce ai ales să vorbeşti cu fratele Bonestruca? 

— M-am gândit că știe pe cineva care... ar putea fi interesat. 

— De ce te-ai gândit așa? 

— Am băut un pahar împreună. Mi s-a părut mai potrivit să întreb 
un părinte băutor decât pe vreun preot dispreţuitor. 

— Adevărul e că voiai un neguţător de relicve sau așa ceva, nu 
doar un om al bisericii. 

— Da. 

— Fiindcă vrei un preț gras pentru informaţia asta? 

— Vreau un preţ. Pentru mine este mare, dar probabil că pentru 
alţii nu. 

Contele Vasca se aplecă spre el: 

— Dar de ce cauţi atât de departe de Gibraltar? Nu ai găsit pe 
nimeni care să se ocupe de relicve în sudul Spaniei? 

— Este Anselmo Lavera. 

Pupă cum bine știi, adăugă lona în gând. 

li spuse contelui de asasinarea lui Vicente și de vizita pe care i-o 
făcuse Lavera: 

— Ştiu că dacă nu-i duc pe Lavera și pe oamenii lui la peșteră, voi fi 
omorât. Totuși, voi fi omorât și dacă îi duc. Imi vine să fug, dar doresc 
foarte mult să mă întorc în Gibraltar și să lucrez pentru meșterul 
Fierro. 

— Și atunci, care e prețul? 

— Viaţa mea. 

Vasca dădu din cap. Pe chipul lui nu se citea nicio urmă de 
amuzament: 

— E un preţ acceptabil, spuse el. 

li întinse lui lona o pană, o călimară și o hărtie: 

— Desenează cum ajungem la peștera sfântului. 

lona desenă o harta cu toată onestitatea și precizia, marcând toate 
semnele de recunoaștere pe care și le amintea: 

— Peștera e într-un pustiu de nisip și pietre, nu se vede deloc de pe 
cărare. Nu sunt decât stânci mărunte acolo, câteva tufișuri boante și 
copaci pitici. 

Vasca dădu din cap: 

— Fă o copie a hărții și ia-o în Gibraltar cu tine. Când vine Anselmo 
Lavera, spune-i că nu-l poţi duce la peșteră, dar dă-i harta. ţi repet: 
Nu te duce la peșteră cu el. Ai înţeles? 

— Am înţeles, spuse lona. 


Nu-l mai revăzu pe nobil. Majordomul acru le dărui câte zece 
maravedies la meșteșugari, în numele contelui Vasca. 


162 


După instrucţiunile lui Fierro, Angel Costa vându asinii la Toledo și 
cei patru călăriră spre coastă nestânjeniţi de grija animalelor de 
povară. 

La Valencia, așteptând să se îmbarce, își cheltuiră o parte din banii 
primiţi pe băuturi tari. lona se simţi îndemnat să bea și el, dar era încă 
încordat și temător și, deși li se alătură, bău cu prudenţă. 

Tocmai intraseră într-o tavernă, când Luis înghionti un grăsan care 
ieșea și apoi îl apostrofă tot el: 

— Boule! 

Omul îl privi uluit: 

— Ce-aţi păţit, señor? 

Vorbea cu accent franc, dar zâmbetul îi pieri când îl văzu pe Angel 
ridicându-se cu mâna pe spadă. 

Grăsanul nu era înarmat: 

— Imi pare rău că v-am lovit, spuse rece și ieși din tavernă. 

Lui lona îi repugnau mândria lui Luis și satisfacția care se citea pe 
chipul lui Angel: 

— Dacă se întoarce înarmat și cu prieteni? întrebă el. 

— Atunci vom lupta. Ți-e frică să lupţi, Callico? făcu Angel. 

— N-o să rănesc și n-o să fac rău nimănui ca să vă distraţi tu și cu 
Luis. 

— Eu cred că ţi-e frică. Cred că reziști la o joacă, dar nu la o luptă 
adevărată. 

Paco interveni: 

— Am reușit să ducem la capăt însărcinarea meșterului fără 
probleme, zise el. Nu am de gând să dau explicaţii despre morți și 
răniţi în faţa lui Fierro. 

Și ceru de băut. Stătură până târziu și a doua zi de dimineaţă se 
îmbarcară la începutul fluxului. Pe parcursul călătoriei, se adunau 
dimineaţa și seara pentru rugăciune, la insistenţele lui Angel. In restul 
timpului, Luis și Angel stăteau deoparte și lona nu putea discuta decât 
cu Paco. Dar mai mult tăcea și el. Era prost dispus și trist. Simțea că 
făcuse un pact cu diavolul, conspirând cu cei care, aproape sigur, 
provocaseră moartea cumplită a tatălui și fratelui lui. Totuși, se simți 
ciudat de fericit să coboare în port la Gibraltar. Era bine să se întoarcă 
într-un loc unde era așteptat. 


După ce călătorii ajunseră în Gibraltar, nu se odihniră multă vreme. 
Cât lipsiseră, se primiseră mai multe comenzi de săbii și armuri de la 
membrii curții regale. Ilona a fost repartizat în atelierul lui Paco, să 
finiseze o platoșă destinată ducelui de Carmona. Prin toată armurăria 
se auzeau ciocăniturile lucrătorilor pe oteţul cald. 


163 


Cu toate că aveau atâtea comenzi, Fierro continua să lucreze la 
instrumentele medicale pe care le confecţiona pentru fratele lui, Nuño 
Fierro, medicul din Zaragoza. Erau lunecoase și frumoase, fiecare 
lustruită ca o bijuterie și ascuțită ca o armă. 

La sfârșitul zilei de lucru, lona folosea focul și puţina lumină rămasă 
pentru a lucra la un proiect de-al lui. Luase lama primei lui arme, sapa 
ruptă, și o încălzise, dându-i formă. Fără vreun plan anume - aproape 
fără voie - dăduse formă unui mic potir. 

Lucra cu oțel în loc de aur sau argint și micul vas nu era frumos 
finisat, dar avea forma relicvariului făurit de tatăl lui pentru abația 
înălţării. Când îl termină, avea un fel de ceșcuţă ciudată, pe care se 
zăreau, grosolan, câteva dintre ornamentele ce împodobiseră 
relicvariul. Dar îl va ajuta să-și amintească și îi va servi și ca vas 
ceremonial, cu care va celebra sabatul, mulțumindu-i Creatorului 
pentru fructele viei. Incerca să se mângâie cu gândul ca dacă îi căuta 
cineva prin lucruri, crucea de pe vas și breviarul lui Bernardo Espina 
vor constitui dovezi că era creștin. 


La mai puţin de două săptămâni după întoarcerea lui lona, veni din 
nou un băiat din sat cu mesajul că o rudă de-a lui Ramon Callico îl 
aștepta la tavernă. 

De data asta, Fierro se încruntă: 

— Avem multă treabă, îi zise lui lona. Spune-i rudei tale să vină aici 
dacă vrea să te vadă. 

lona îi spuse băiatului porunca meșterului și își continuă lucrul, 
atent la drum. Când văzu doi bărbaţi intrând călare în curte, se grăbi 
în întâmpinarea lor. 

Erau Anselmo Lavera și mâna lui dreaptă. Lavera descălecă și îi 
dădu frâul tovarășului lui, care rămase în șa. 

— Hola. Am venit după tine, dar ne-au spus că ești plecat. 

— Da. Am dus o armură. 

— Ei, ai avut timp de gândire. Ţi-ai amintit unde sunt oasele 
sfântului? 

— Da, îl privi lona. Există vreo răsplată pentru asta, señor? 

Cel de pe cal râse încetișor. 

— O răsplată? Sigur că există. Du-ne acum la sfânt și vei fi răsplătit 
pe loc. 

— Nu pot merge. Am mult de lucru. Nu mi s-a dat voie să merg nici 
în sat. 

— Cine dă vreun ban pe lucru? Dacă vei fi bogat, de ce să mai 
lucrezi? Hai, să nu mai pierdem timpul. 

lona se uită la Fierro, care se oprise din lucru și îi privea prin ușa 
deschisă a atelierului. 


164 


— Nu, zise, n-ar fi bine pentru dumneavoastră dacă aș veni. Cei de 
aici m-ar urmări și v-ar împiedica să ajungeţi la oase. 

Și scoase din tunică harta pe care o desenase de două ori la 
Tembleque: 

— Poftim. Peștera unde sunt oasele e bine însemnată. E pe 
continent, chiar după ce ieșiţi din Gibraltar. 

Lavera studie harta: 

— E la răsărit sau la apus de drumul principal? 

— La răsărit. E foarte puţin de mers. 

Și le explică în amănunt unde era. Lavera porni spre cal: 

— Vom vedea. Ne întoarcem la tine după aceea, să-ți aducem 
răsplata. 

Ziua trecu încet și lona se refugie în muncă. 

Nu mai veniră. 

In noaptea aceea, zăcu treaz, singur în hambar, ascultând zgomote 
de copite sau pași de om în noapte. 

Nu veni nimeni. 

Trecu o zi, apoi alta. Și încă una. 

Se făcu o săptămână. 

Treptat, lona ajunse să înțeleagă că nu vor mai veni. Contele din 
Tembleque îi plătise preţul cerut. 


Comenzile armurăriei erau aproape executate. Zilele se mai 
eliberară de muncă și Fierro ceru să se reia jocurile. Il trimise din nou 
pe lona în arenă cu Angel, în armură completă, cu săbii tocite și încă o 
dată, fără armură, cu florete cu buton la vârf. 

Costa îl bătu de ambele dăţi. A doua oară, luptându-se, Angel îi 
șopti disprețul lui: 

— Luptă, amărâtule, lașule! Luptă, storsule, rahatule! 

Toţi cei care îi priveau observară disprețul războinicului. 

— Te supără să lupţi împotriva lui Costa? îl întrebă meșterul. Eşti 
singurul destul de tânăr, de mare și de puternic pentru asta. Te 
supără să participi mereu la întreceri? 

— Nu, spuse lona, dar simţi nevoia să fie cinstit cu Fierro. Cred că 
aș putea câștiga din când în când în turnirurile călare. 

Fierro clătină însă din cap: 

— Nu ești un gentilom cu aspirații de cavaler, prin urmare, la ce ți- 
ar folosi să-ţi sporești îndemânarea în lupta cu lancea? Te pun să lupţi 
cu spada cu Angel ca să înveţi, căci e bine ca orice om să știe să lupte 
cu sabia. Fiecare întrecere e o lecţie pe care-l obligi pe Angel să ţi-o 
dea. 

lona se străduia întotdeauna și căpătă puţină îndemânare, prin 
practică și imitație. 


165 


Credea că daca va exersa destul, va fi în stare să pareze și să 
lovească, să știe când să se eschiveze și când să atace. Dar oponentul 
lui era mai rapid și mai puternic, un adevărat maestru de arme și 
oricât se străduia lona, nu-l putea învinge pe Costa. 


Uneori, Angel făcea demonstraţii cu arbaleta, o armă care nu-i 
plăcea. 

— Un nepriceput învaţă repede să trimită săgeată după săgeată 
într-o trupă inamică, folosind arbaleta, zicea el, dar e greu de cărat și 
mecanismul se strică repede pe ploaie. Și nici nu ţintește așa departe 
ca arcul. 

Din cand în când, le dezvăluia lucrătorilor armurieri câte ceva din 
război, făcându-i să adulmece mirosul de sânge: 

— Când un cavaler rămâne fără cal în bătălie, adesea trebuie să-și 
scoată o parte din armură, ca să nu fie lăsat în urmă de ceilalți 
războinici, sulițași, arcași, spadasini, mai puţin apăraţi, dar care se 
mișcă mai ușor. Armura îl acoperă pe luptător, dar nu-l ajuta să lupte 
bine fără cal. 

Umplură cu paie o tunică veche, însemnând pe ea locurile 
neprotejate de armură. Aproape întotdeauna, Angel reușea să trimită 
de departe o săgeată care pătrundea într-una din crăpăturile 
neacoperite de armură din „trupul dușmanului”. Ori de câte ori reușea 
o lovitură dificila, Fierro îl răsplătea cu o monedă. 

Intr-o după-amiază, meșterul îi adună lângă arenă și le arătă cum 
să așeze un obiect mare și greoi. 

— Ce e asta? întrebă Luis. 

— O bombardă franceză, spuse Fierro. 

— Și ce face? se interesă Paco. 

— Vei vedea. 

Era un tub de fier întărit cu inele. Fierro îi puse să-l ancoreze de 
pământ cu ţepușe mari și lanţuri. Incărcară tubul cu o minge mare de 
piatră legată cu fier și îndesară apoi o pudră despre care Fierro spuse 
că era un amestec de salpetru, praf de cărbune și sulf. Meșterul se 
îndeletnici apoi cu o balama care ridica bombarda. Le spuse 
lucrătorilor să stea la o distanţă sigură, apoi puse un băț aprins lângă 
orificiul din fundul bombardei. 

Când salpetrul începu să fumege, meșterul aruncă băţul și se 
refugie lângă ceilalți. 

Pulberea arse și apoi se auzi un sunet teribil, de parcă Dumnezeu 
ar fi bătut din palme. 

Mingea de piatră șuieră prin aer. Ateriză mult dincolo de ţintă, 
lovind un stejar măricel și frângându-i trunchiul. 

Toţi ovaţionară, dar se auziră și râsete. 


166 


— La ce folosește o armă de război care nu se apropie de ţintă? 
întrebă lona. 

Fierro nu se supără, înțelegând că era o întrebare serioasă: 

— Nu atinge ţinta fiindcă eu nu mă pricep s-o folosesc. Mi s-a spus 
că nu e dificil să devii îndemânatic la mânuirea ei. Precizia nu e atât 
de importantă. In bătălie, în loc de mingi de piatră, aceste bombarde 
pot trimite ghiulele, adică niște mingi din bucăţi de piatră și fier care 
se desfac în timp ce sunt aruncate. Inchipuie-ţi ce-ar face mai multe 
bombarde unor linii de ostași călări sau pe jos! Cei care nu fug sunt 
secerați ca iarba sub coasă. 

Paco puse mâna pe ţeavă și și-o retrase repede: 

— E fierbinte. 

— Da. Mi s-a spus că dacă tragi mult cu ea, fierul se despică uneori. 
Probabil că unele turnate din aramă ar fi mai bune. 

— Extraordinar, zise Costa. Armurile devin nefolositoare. Deci vom 
face și noi bombarde, maestro? 

Fierro se uită la copacul distrus și clătină din cap: 

— Nu cred, spuse el liniștit. 


167 


Capitolul Douăzeci și Șapte 


OCHI LA PÂNDĂ 


Într-o duminică dimineaţă cu soare, la mai multe săptămâni după 
ce-i trimisese pe Lavera și pe oamenii lui la peșteră, lona încălecă pe 
armăsarul arab și ajungând la pustiul pietros, îl legă de un tufiș. 

Orice urmă în pământul tare fusese ștearsă de vânturile neobosite 
și de puţina ploaie căzută între timp. 

Inăuntru, peștera era goală. 

Rămășițele sfântului dispăruseră. La fel și crucea grosolană și 
vasele din pământ. Căutând bogății, jefuitorii rupseseră altarul. 
Crengile uscate împrăștiate pe jos și peștele desenat pe perete erau 
singurele dovezi că nu visase totul. 

Sub desenul cu peștele, pe perete, era o pată ruginie înnegrită și, 
îngenunchind cu lumânarea, văzu și altele, pete de sânge uscat pe 
podeaua de piatră. 

Cei ce pândiseră și așteptaseră aici avuseseră un profit bun, 
alegându-se cu relicve și ștergându-i de pe fața pământului și pe 
concurenții lor din sudul Spaniei. 

lona știa că, dându-i harta lui Anselmo Lavera, îi executase pe el și 
pe oamenii lui la fel de sigur ca și cum le-ar fi trecut o lamă ascuţită 
peste gât. Se întoarse la Gibraltar simțindu-se în același timp ușurat, 
dar și împovărat de conștiința faptului că era un criminal. 

De când se întorseseră de la Tembleque, Angel Costa își asumase 
cu mai multă tărie rolul de slujitor pios al bisericii. 

— De ce pleci călare duminică dimineața? îl interpelă el pe lona. 

— Meșterul Fierro mi-a acordat permisiunea. 

— Dumnezeu nu ţi-a acordat permisiunea. Duminicile sunt pentru 
adorarea Treimii. 

— Mă rog mult, îi spuse lona, asumându-și o pioșenie care nu făcu 
deloc impresie, căci Costa pufni: 

— Dintre armurieri, doar tu și meșterul nu vă purtaţi ca niște buni 
creștini. Trebuie să veniţi la mesa. Ar fi bine să te pocăiești, 
învățatule! 

Paco văzuse și auzise. Când plecă Angel, vorbi cu lona: 


168 


— Costa e un criminal și un păcătos pe care-l așteaptă focul iadului, 
dar veghează în schimb curăţenia sufletească a celor mai buni decât 
el. 

Costa vorbi și cu Fierro. 


— Și am fost avertizat de prietenul meu, Jose Gripo, că lipsa mea de 
la mesă a atras atenţia în mod periculos, îi spuse meșterul lui lona. 
Așa că eu și cu tine trebuie să ne schimbăm obiceiurile. Nu vei mai 
pleca să călărești duminică dimineaţa. Timpul acela trebuie acordat 
rugăciunii. Ți-aș recomanda să mergi la slujbă începând de săptămâna 
asta. 

Așa că, în duminica următoare, lona se duse devreme la biserică și 
își căută un loc în spate. Se simţi privit de Costa când acesta intră în 
biserică. În cealaltă latură a lăcașului, meșterul Fierro vorbea liniștit 
cu unii dintre cunoscuţii lui. 

lona se așeză și se relaxă, studiind figura lui lisus răstignit deasupra 
altarului. 

Părintele Vasquez avea o voce înaltă și nazală ca bâzâitul unui 
bondar. Nu-i era greu să se ridice când se ridicau toți și să 
îngenuncheze cu ei, murmurând ca și cum s-ar fi rugat, se pomeni că-i 
place latina armonioasă a mesei, așa cum îi plăcuseră mereu și 
sonorităţile ebraice. 

După slujbă, oamenii se înșirară pentru spovedanie și împărtășanie. 
Pe lona îl făceau nervos ostiile, căci fusese crescut cu povești 
terifiante despre evrei acuzați că furaseră și pângăriseră Sfânta Pâine. 

Se strecură afară, sperând că plecarea nu-i va fi observată. 

Depărtându-se de biserică, văzu pe străduţa îngustă din față, cu 
mult înaintea lui, silueta meșterului Fierro. 


lona merse la biserică patru duminici la rând. 

De fiecare dată, Manuel Fierro veni și el. O dată, se întoarseră 
împreună la armurărie, sporovăind amical ca doi colegi ieșind de la 
școală. 

— Povestește-mi despre evreul care te-a învăţat să lucrezi cu 
argintul, îl îndemnă Fierro. 

Și lona îi povesti despre Abba, ca și când i-ar fi fost ucenic și nu fiu. 
Dar nu încercă să-și rețină mândria și afecțiunea din voce: 

— Helkias Toledano a fost un om minunat și un meșteșugar talentat 
în prelucrarea metalului. Am avut noroc să-i fiu ucenic. 

Știa că avusese și norocul de a-i fi ucenic lui Fierro, dar timiditatea 
îl făcu să-și lase gândul nerostit. 

— A avut fii? 


169 


— Doi, spuse lona. Unul a murit. Celălalt era un băieţel. L-a luat cu 
el când a plecat din Spania. 

Fierro dădu din cap și schimbă subiectul, vorbind despre pescuitul 
cu plase, deoarece corăbiile din largul Gibraltarului aveau un sezon 
bogat. 

Din ziua aceea, Manuel Fierro începu să-l observe și mai atent pe 
lona. La început, tânărul crezu că era doar închipuirea lui, căci 
meșterul fusese întotdeauna un om blând, gata să spună oricui un 
cuvânt de încurajare. Dar acum Fierro vorbea cu el mai des și pe 
îndelete. 

Și Angel Costa îl urmărea pe lona îndeaproape. Tânărul simţea ochii 
lui Angel pândindu-l și când maestrul de arme nu era acolo, avea 
impresia că și alţi ochi îl supravegheau. 

O dată, fu sigur că Luis îl urmări până în sat. De mai multe ori, 
venind în hambarul lui, văzu că cineva îi umblase la lucruri. Nu era 
nimic furat. Incercă să-și examineze bunurile cu ochii unui dușman. 
Dar nu găsi nimic acuzator în cele câteva haine, chitara, cupa de oțel 
și breviarul răposatului Bernardo Espina, Dumnezeu să-l odihnească. 


Manuel Fierro era de mai multe decenii unul dintre locuitorii 
prosperi și respectaţi ai Gibraltarului. Avea un cerc larg de prieteni și 
cunoștințe și, în rarele ocazii când se oprea la taverna din sat, nu bea 
aproape niciodată singur. 

Nu i se păru neobișnuit în gestul lui José Gripo de a se așeza la 
masa lui pentru un pahar de vin, căci îl cunoștea pe Gripo de când 
venise în Gibraltar și proprietarul magazinului de lumânări nu era prea 
vorbăreţ. 

Dar Gripo îi șopti că-l aștepta pe chei, apoi bău vinul și își luă la 
revedere cu glas tare, așa că Fierro nu mai zăbovi decât câteva 
minute, refuză oferta unui nou pahar și plecă și el, spunând tuturor 
bună seara. 

Mergând spre mal, se întrebă de ce-i fusese teamă lui Gripo să fie 
văzut ieșind din tavernă în compania lui. 

Lumânărarul îl aștepta pe la jumătatea docului întunecat, în spatele 
unui depozit. Nu pierdu nicio clipă cu amabilităţi: 

— Ești însemnat, Manuel. Mai bine îl lăsai de mult pe drumuri pe 
ticălosul nerecunoscător și îl trimiteai de aici cu sabia și arcul lui. 

— Costa? 

— Cine altul? E gelos, îi e ciudă pe prosperitatea altora, oricât de 
meritată este, spuse Gripo cu amărăciune. 

Acuzaţiile în vederea unui autodafe se făceau anonim, dar Fierro 
nu-l întrebă pe Gripo cum de-l știa pe denunţător. Era conștient că 
printre rudele prietenului lui se aflau și câţiva preoţi importanți. 


170 


— Din ce motiv sunt însemnat? 

— Le-a spus inchizitorilor că ai ucenicit la un vrăjitor musulman. A 
spus că te-a văzut aruncând blesteme sângeroase asupra tuturor 
armurilor vândute creștinilor. Așa cum ţi-am mai spus, s-a observat că 
nu mergi la slujba. 

— De curând am fost. 

— De curând era prea târziu. Ești denunţat ca servitor al lui Satan și 
dușman al sfintei maici Biserica, spuse Gripo cu adâncă tristețe. 

— Mulţumesc, José. 

Aștepta în întuneric plecarea prietenului, apoi se îndreptă și el spre 
armurărie. 

li spuse totul lui lona a doua zi, în lumina leneșă a după-amiezii, pe 
când lustruiau amândoi instrumentele pentru fratele meșterului. Vorbi 
liniștit, pe un ton egal și fără patimă, de parcă discutau despre lucrul 
la o comandă. Nu-i pomeni numele lui Gripo, spunând doar că auzise 
că fusese denunţat de Angel Costa. 

— Dacă i-a prevenit pe inchizitori în legătură cu mine, sunt sigur că 
și tu ești denunțat și vei fi ridicat, zise Fierro. Prin urmare, amândoi 
trebuie să părăsim locul acesta, repede. 

— Da, señor, păli lona. 

— Ai vreo ascunzătoare? 

— Nu. 

— Dar rude? Cei doi care te-au vizitat. 

— Nu erau rude, erau oameni răi. Au plecat. 

Fierro dădu din cap: 

— Atunci îţi cer o favoare, Ramon Callico. Voi merge la fratele meu, 
Nuño Fierro, medic din Zaragoza. Vrei să vii cu mine și să mă păzești 
până ajung la casa lui? F 

lona se străduia să gândească. In cele din urmă, vorbi: 

— Mi-aţi arătat bunătate. Voi veni cu dumneavoastră și vă voi servi. 

Fierro dădu din cap mulțumit: 

— Atunci trebuie să ne pregătim să plecăm imediat din Gibraltar. 


La miezul nopții, când toți dormeau, lona se duse la casa 
meșterului, după cum i se spusese, și adunară lucrurile necesare 
pentru călătorie. Mâncare și alte obiecte necesare, cizme solide, 
pinteni și veste de zale pentru amândoi. O spadă pentru lona. O spadă 
pentru Fierro, care-ţi tăia răsuflarea; nu era bătută în pietre scumpe 
sau gravată ca spada unui nobil, dar era atât de fin lucrată, încât 
strălucea, cu un echilibru minunat între gardă și lamă. 

Fierro înfășură în stofă moale fiecare instrument chirurgical făcut 
pentru fratele lui cu atâta migală, și le așeză pe toate într-un cufăraș. 


171 


Merseră amândoi la grajduri și duseră un asin puternic la un 
hambar îndepărtat, folosit pentru adăpostirea proviziilor. Era încuiat, 
ca toate celelalte, și Fierro îl descuie. lnăuntru erau o grămadă de 
piese ele oţel, armuri vechi și ruginite și alte resturi metalice. Cealaltă 
jumătate a spaţiului era ocupată de lemne de foc pentru forje. 
Meșterul îl puse pe lona să mute stivele de lemne și-l ajuta și el; în 
cele din urmă, descoperiră un cufăr îmbrăcat în piele. 

Nu era mai mare decât cel cu instrumente chirurgicale, dar, când 
vru să-l ridice, lona icni surprins, căci era foarte greu și înțelese de ce 
aveau nevoie de asin. 

Incărcară cufărul pe spinarea animalului și meșterul încuie 
hambarul. 

— Nu vrem acum să zbiere și să scoale pe toată lumea, zise Fierro, 
mângâind animalul și liniștindu-l cu voce joasă. Când cufărul fu așezat 
pe podeaua meșterului, acesta îi spuse lui lona să ducă asinul la grajd 
și să meargă la culcare. lona se prăbuși pe salteaua lui, dar deși era 
obosit, nu reuși să adoarmă, frământat de gânduri. 


Cu toate precauţiile lor, Costa își dădu seama în dimineaţa 
următoare că se întâmplase ceva. Plecând devreme la vânătoare, 
văzu bălegar proaspăt în afara grajdului, dar înăuntru, toate animalele 
erau la locul lor. 

— Cine a folosit un cal sau un animal de povară azi-noapte? întrebă 
el într-o doară, dar nimeni nu-i dădu răspuns. 

Paco ridică din umeri: 

— Sigur că vreun călăreț s-a rătăcit și văzând că i se înfunda 
drumul aici, s-a întors pe unde a venit, zise el căscând. 

Costa dădu din cap neconvins. Lui lona i se părea că, oriunde se 
uita, întâlnea ochii lui Angel. 

Se agita să plece, dar Fierro nu dorea s-o facă până când nu se va 
ocupa de toate afacerile. Meșterul îi lăsă unui prieten vechi, jude regal 
în sat, un pachet care urma să fie deschis în două săptămâni, cu banii 
datoraţi oamenilor lui în funcţie de vechimea în muncă, și o scrisoare 
prin care le lăsa atelierul și topitoria în proprietate colectivă, cu urarea 
de a se îndeletnici mai departe cu făurirea armurilor sau a altor 
obiecte, pe măsură măiestriei lor. 


— A venit timpul, îi zise Fierro într-o seară lui lona, spre marea 
ușurare a acestuia. 

Așteptară să treacă o mare parte din noapte, ca să pășească pe 
lumină pe drumul necunoscut. La grajd, Fierro dezlegă o iapă neagră, 
cel mai bun cal al lui, pe care călărea de obicei. 

— la-ţi surul arăbesc, îi zise și Iona îl ascultă bucuros. 


172 


Îi înșeuară pe amândoi și îi priponiră, apoi duseră un catâr la casa 
meșterului. 

__Se îmbrăcară și se înarmară, încărcând bagajele pe catăr. 
Intorcându-se la grajd, luară caii și se îndreptară cu cele trei animale 
spre poartă, în lumina cenușie ce anunţa nașterea unei zile noi. 

Mergeau în tăcere. 

Lui lona îi păru rău că nu-și putuse lua rămas-bun de la Paco. 

Ştia ce înseamnă să-ţi părăsești casa și înțelegea cam ce se 
petrecea în sufletul lui Fierro. Auzindu-i geamătul moale, crezu că era 
o expresie înăbușită de regret, dar întorcându-se spre tovarășul lui, 
văzu vârful cu pene al săgeţii care-i pătrunse în gâtlej, chiar deasupra 
vestei de zale. Din rana, sângele îi picura pe veșminte și pe trupul 
calului. 

Angel Costa era în picioare, la o distanță cam de patruzeci de pași 
și reușise o lovitură, în lumina incertă, care i-ar fi adus cu siguranţă o 
monedă de aur din partea meșterului, dacă ar fi fost trasă la un 
exerciţiu. 

lona știa că Angel îl eliminase primul pe Fierro pentru că se temea 
de sabia meșterului. 

De ucenic nu avea nicio teamă și, lăsând jos arcul, alergă spre el cu 
sabia trasă. 

XXX 

În panica din mintea lui lona, primul gând a fost să sară pe cal și să 
fugă. Dar poate că-l mai putea ajuta totuși pe Fierro... 

Nu avea timp de meditaţie, așa că trase sabia și păși în faţă. Costa 
îl atacă și lamele li se încrucișară cu zgomot. 

Tânărul avea speranțe mici. Fusese bătut de atâtea ori de Costa. 
Expresia de pe chipul lui Angel, arogantă și dispreţuitoare, îi era bine 
cunoscută. Calcula ce serie de lovituri vor încheia repede lupta, 
alegând din zecile de manevre care avuseseră efect în trecut asupra 
neofitului. 

Cu o tărie izvorâtă din disperare, lona îi bloca loviturile, gardă la 
gardă, pumn lângă pumn, încordându-se împotriva celuilalt. Parcă în 
capul lui auzea vocea lui Mingo, spunându-i exact ce trebuia să facă. 

Duse mâna stângă la teaca de la șold și trase pumnalul. Il aţinti și 
sfâșie. 

Cei doi se priviră cu stupefacţie, știind amândoi că nu acesta era 
sfârșitul presupus. Apoi Costa se prăbuși. 


Când lona se întoarse la el, Fierro era mort. Încercă să scoată 


săgeata, dar era înfiptă adânc și-i rupse doar vârful, aproape de 
sărmanul gâtlej sfâșiat. 


173 


Nu-l putea lăsa acolo pe meșter, știind că leșul va fi condamnat și 
ars, ca o ultimă umilinţă, alături de victimele vii ale viitorului 
autodafe. 

Ridică trupul lui Fierro și-l târî mult în afara drumului, săpând cu 
spada o groapă superficială în solul nisipos și scoțând cu mâinile 
noroiul dinăuntru. 

Pământul era pietros și își distruse lama spadei, făcând-o inutilă ca 
armă. O schimbă pentru spada minunat făurită a lui Fierro. li lăsă 
pintenii din argint, dar îi luă punga și șnurul de la gât, de care erau 
atârnate cheile celor două cufere. 

Zăbovi străduindu-se să-i acopere trupul lui Fierro cu pietre grele, 
ca să nu fie dezgropat de animale și peste pietre așeză un strat de 
pământ, răspândind pe deasupra pietre mai mici și rămurele până 
când, privit de pe potecă, mormântul nu se mai observa. 

Pe cadavrul lui Costa se așezaseră câteva muște și în curând avea 
să fie năpădit, dar, după ce se asigura ca era mort, lona îl lăsă pe 
Angel să zacă în ţărână. 

Plecă în fine în trap grăbit, ducând de frâu iapa neagră și catârul. 
Nu domoli mersul nici când trecu de micul istm ce lega Gibraltarul de 
continent, călărind pe lângă căminul prădat al Sfântului Pelerin fără să 
se oprească. Pe când soarele era sus pe cer, se afla din nou în 
siguranța înălțimilor muntoase și o vreme plânse ca un copil de jalea 
lui Fierro, călărind îndurerat și năpădit și de alte sentimente. 
Trimisese doi oameni la moarte și acum luase viața cuiva cu mâinile 
lui și ceea ce pierduse prin asta îl apăsa mai greu decât poverile de pe 
spinarea catârului. 


Când se asigură că nu era urmărit, domoli animalele, conducându- 
le pe poteci de munte puţin umblate, timp de cinci zile. Apoi se 
îndreptă spre nord-est, păstrându-se la adăpostul dealurilor până se 
apropie de Murcia. 

Deschise cufărul îmbrăcat în piele doar o dată. După greutate, 
putea conţine doar un singur lucru, așa că vederea monedelor din aur 
a fost doar confirmarea faptului că se afla în fața capitalului acumulat 
de meșter în două decenii de munca la armurile celor bogaţi și 
puternici. Pentru el, banii nu erau o resursă reală și nu se atinse de ei, 
încuind cufărul și băgându-l la loc în sac. Fierro îi transmisese lui 
responsabilitatea acestei averi. 

Părul și barba îi deveniră din nou lungi și încâlcite și pintenii și 
vesta de zale erau pătate de rugina produsă de rouă ierburilor pe care 
dormea. Se opri de două ori să cumpere provizii în sate mărginașe ce 
păreau sigure, dar în rest evita orice apropiere de oameni. In realitate, 
ar fi fost în siguranţa în majoritatea cazurilor, căci întruchipa exact 


174 


priveliștea unui brigand rătăcitor, spada de calitate, calul de războinic 
și apariţia lui înfricoșătoare impunea oricui să nu-i stea în cale. 

După Murcia, o luă către nord, trecând prin Valencia și intrând în 
Aragon. 

Părăsise Gibraltarul la sfârșitul verii. Zilele deveniseră acum 
răcoroase, iar nopţile erau reci. Cumpără de la un păstor o pătură din 
piei de oaie și dormea înfășurat în ea. Era prea frig ca să se spele și 
pieile prost tratate adăugau un iz rău mirositor trupului lui. 

In dimineaţa când ajunse la Zaragoza, era ţeapăn de atâta mers 
călare. 

— İl cunoşti pe doctor? Un om pe nume Fierro? îl întrebă pe un om 
care încărca lemn într-o căruţă trasă de un măgar, în Plaza Mayor. 

— Bineînţeles, răspunse omul, privindu-l nervos. 

ÎI îndrumă pe lona să iasă din nou din oraș și să meargă până lao 
mică fermă izolată, pe care nu o observase de pe drum. Lângă casă 
era și un hambar, dar nu se vedeau alte animale în afară de un cal 
care păștea iarba puţină și cafenie a începutului de iarnă. 

li deschise o femeie care mirosea a pâine caldă. li deschise doar 
puţin ușa; văzu doar o faţă plăcută de țărancă, rotunjimea unui umăr 
și curba unui sân. 

— Ai nevoie de doctor? 

— Da. 

Nuño Fierro se dovedi a fi un bărbat cu început de chelie, cu burtă 
mare și ochi calmi și meditativi. Deși cerul era înnorat, își miji ochii la 
el ca și cum s-ar fi uitat în soare. Era mai bătrân decât meșterul. Avea 
nasul drept și nu semăna mult cu fratele lui, care fusese mai robust, 
mai vital. Dar la a doua privire, când ieși din casă, lona recunoscu 
felul familiar în care își ţinea capul, umbletul, trăsăturile expresive. 

Rămase tăcut, cumpănind, când lona îi spuse că fratele lui era 
mort. 

— Moarte naturală? întrebă. 

— Nu. A fost ucis. 

— Ucis, spui? 

— Da, ucis și... jefuit, adăugă deodată lona. 

Nu avusese de gând nicio clipă să nu-i dea acestui om banii fratelui 
lui, dar într-o străfulgerare a gândului, hotărâse așa. Se duse la catâr 
și descarcă instrumentele medicale. 

Nuño Fierro deschise cufărul și mângâie bisturiele, sondele și 
pensetele. 

— Le-a făcut singur pe toate. M-a lăsat să lustruiesc și eu câteva, 
dar el le-a făcut pe toate. 


175 


Medicul atinse cu tandrețe obiectele făcute de fratele lui pierdut 
într-o clipă teribilă. Apoi se uită la lona. Văzu, fără îndoială, semnele 
lungii călătorii. Probabil îl și mirosi: 

— Hai înăuntru. 

— Nu. 

— Trebuie să... 

— Nu, vă mulţumesc. Vă doresc numai bine, spuse lona aspru, apoi 
se duse la sur și se aruncă în șa. 

Se strădui să ţină animalele la pas, scăpând încet, privit cu 
nedumerire de Nuño Fierro, din praful stârnit de copitele cailor lui. 


lona o luă către nord, neștiind încotro se îndreaptă. Doctorul era 
bătrân, își spuse, și în mod cert, o ducea bine. N-avea nevoie de 
averea fratelui lui. 

Fără să fie conștient de tentaţie, își dădu seama că se gândea de 
mult la bani. Ajunsese să realizeze ce ar fi însemnat pentru el să aibă 
resurse financiare nelimitate. 

De ce nu? Era limpede, Dumnezeu i-a trimis banii. Cel de Nepătruns 
îi trimisese un mesaj ceresc de speranţă. 

După o vreme, așezat în șaua pe care o simţea ca al doilea rând de 
piele pe fund, ameţi gândindu-se la câte posibilități îi oferea aurul, 
câte locuri unde s-ar fi putut duce să-și cumpere o viață nouă. 

Se trezi la poalele munţilor, bucuros să se îndrepte spre sanctuarul 
lor înalt, dar noaptea aceea nu putu să doarmă. Luna semăna cu o 
secera de argint și deasupra lui străluceau aceleași stele ca atunci 
când era păstor. Făcu un foc într-un luminiș de pe o pantă împădurită 
și stătu privind în flăcări cum prindeau formă gândurile lui. 

Banii erau putere. 

Banii îi vor cumpăra o oarecare siguranță. Un simulacru de 
protecţie. 

Dar în răcoarea dimineţii, se ridică și rosti oftând un blestem de 
peon, înăbușind cu pământ jăraticul rămas. 


Făcu încet cale întoarsă spre Zaragoza. 

Nuño Fierro deschise ușa fermei lui pe când lona descărca 
monedele. Așeză cufărul în fața lui, își descinse spada și o puse 
deasupra: 

— Și astea erau ale lui. Și animalele. 

Ochii inteligenţi ai lui Fierro îl contemplară, înțelegând totul: 

— Tu l-ai omorât? 

— Nu, nu! 

In oroarea din vocea lui se simțea că spunea adevărul: 

— L-am iubit. Era... meșterul! Era bun și drept. Mulţi îl iubeau. 


176 


Doctorul din Zaragoza deschise larg ușa: 
— Hai înăuntru, îl chemă. 


177 


Capitolul Douăzeci și Opt 


CĂRŢI 


Oricât de greu i-ar fi fost, înainte de a se spăla sau odihni, îi povesti 
în amănunt lui Nuño Fierro întâmplările din dimineaţa când Manuel 
Fierro murise cu săgeata lui Angel Costa înfiptă în gât și cum îl ucisese 
el pe Angel. Nuño Fierro ascultă cu ochii închiși. li era greu să audă 
toată povestea și când se sfârși, dădu din cap și se retrase pentru a 
putea să fie singur. 

Menajera doctorului era liniștită și grijulie, o femeie puternică de 
vreo patruzeci de ani - mai în vârstă decât i se păruse lui Ilona când o 
zărise prima dată prin crăpătura ușii. O chema Reyna Fadique. Gătea 
bine și îi încălzi apă de baie fără să se plângă. lona nu făcu altceva 
decât să doarmă o zi și jumătate, trezindu-se să mănânce și să 
folosească oala de noapte și apoi adormind la loc. 

In după-amiază celei de-a doua zi, când se ridică din pat, își găsi 
hainele spălate și călcate. Se îmbrăcă și se aventură afară, iar Nuño 
Fierro îl găsi curând îngenuncheat lângă pârâu și uitându-se la 
păstrăvii mici de sub cursul apei. lona îi mulțumi pentru ospitalitate: 

— Sunt odihnit și gata să pornesc la drum, zise, apoi așteptă 
stângaci. 

Nu avea destui bani pentru a face o ofertă să cumpere armăsarul 
arab, dar poate îi ajungeau pentru catâr. Ura ideea de a porni pe jos. 

— Am deschis cufărul, spuse doctorul. 

lona simţi în vocea lui ceva care-l făcu să se uite imediat întrebător: 

— Lipsește ceva? 

— Dimpotrivă. E acolo ceva ce nu mă așteptam să găsesc, îi 
răspunse Nuño, întinzându-i o bucată de hârtie zdrenţuită, ruptă dintr- 
o foaie mai mare. Pe ea, cu cerneala uscată cu nisip încă vizibil pe 
litere, scria: „Cred că purtătorul este un creștin nou”. 

lona fu uluit. Deci existase cel puţin un om pe care nu-l păcălise cu 
numele fals și cu manierele lui creștine! Meșterul îl socotise convertit, 
fără îndoială, dar recunoscuse în el un evreu. Biletul arăta că fusese 
încredinţat că lona îi va aduce fratelui lui comoara, în cazul morții lui. 
Era o dovadă de preţuire din mormânt, care aproape nu fusese 
meritată. 


178 


Totuși, era dezamăgit că Manuel Fierro crezuse de cuviinţă să-și 
avertizeze fratele că stătea în fața unui evreu. Nuño Fierro îi citi 
confuzia de pe chip: 

— Vino, te rog, cu mine. 

In casă, în biroul lui, Nuño dădu la o parte o tapiserie de pe un 
perete, descoperind o nișă în piatră. lnăuntru erau doua obiecte 
învelite în pânză și legate bine. Desfăcute, se dovediră a fi două cărți. 

In ebraică. 

— Am ucenicit la Gabriel ben Nissim Sporanis, unul dintre cei mai 
respectați medici din Spania și apoi am avut onoarea de a practica 
alături de el. Era evreu. Iși pierduse un frate datorită Inchiziției. Prin 
mila Domnului, a murit firesc, la adânci bătrâneţi, în patul ui, cu două 
luni înainte de edictul de expulzare. Când a venit expulzarea, copiii 
lui, doi la număr, și sora lui nu aveau bani prea mulţi ca să 
călătorească în siguranță. Am cumpărat casa și pământul de la ei, 
împreună cu aceste cărți. 

Mi s-a spus că una este Comentarii la aforismele medicale a lui 
Hipocrate, de Moses ben Maimon, pe care ai voștri îl numesc 
Maimonides, iar cealaltă este Canonul medicinei de Avicenna, 
cunoscut maurilor sub numele de Ibn Sina. l-am scris fratelui meu, 
Manuel, că am aceste cărți și tânjesc să aflu secretele. lar el îmi 
trimite un creștin nou. 

lona luă una din cărți și vederea lui îmbrăţișă literele nemaiîntâlnite 
de mult. li păreau ciudate și nefamiliare și în bucuria lui nervoasă, 
semănau cu șerpii încolăciţi. 

— Mai aveţi și alte cărți de Maimonides? întrebă răgușit. 

Ce n-ar fi dat pentru un exemplar din Tora, se gândi; Abba avea 
cartea în care Maimonides comenta în întregime practicile iudaice, 
descriind în amănunt tot ce pierduse lona. 

Din păcate, Nuño Fierro clătină din cap: 

— Nu. Erau mai multe cărți, dar fiii lui Gabriel Sporanis le-au luat cu 
ei când au plecat. 

Apoi îl privi îngrijorat pe tânăr: 

— Ești în stare să traduci astea? 

lona se uită la pagină. Șerpii se transformară din nou în litere 
iubite, dar... 

— Nu știu, spuse șovăielnic. Cândva, limba ebraică îmi era la 
îndemână, dar n-am mai citit și n-am mai folosit-o de mult. 

Trecuseră nouă ani lungi. 

— Vrei să stai aici la mine și să încerci? 

Era uluit că se întâlnise din nou cu limba tatălui lui: 

— Voi rămâne o vreme, acceptă. 


179 


Dacă alegerea i-ar fi aparţinut, ar fi încercat să înceapă cu 
Maimonides, cartea fiind foarte veche, cu pagini uscate și 
sfărâmicioase, dar Nuño Fierro era nerăbdător să-l citească pe 
Avicenna, așa că începu cu el. 

Nu era sigur că poate face traducerea. Lucra pe îndelete, cuvânt cu 
cuvânt și treptat, literele îi deveniră din nou familiare. 

— Ei, ce spui? îl întrebă doctorul după o zi. 

lona ridica din umeri. 

Literele ebraice dezlănțuiră amintirea tatălui dându-i învățături, 
discutând înțelesurile cuvintelor, cum se aplica la relaţiile dintre 
oameni, dintre om și Dumnezeu, dintre om și lume. 

iși amintea voci bătrâne și tremurătoare, împletite imperfect cu 
voci tinere și sonore în acordarea bucuriei sau ale tristeţii Kadișului. 
Părţi din slujbă, fragmente de versuri pe care le crezuse pierdute 
pentru totdeauna începură să-i revină din adâncurile memoriei, ca 
niște petale purtate de vânt. Cuvintele ebraice pe care le traducea 
vorbeau despre încleștare și pleurezie, febră convulsivă, poţiuni de 
alinare a durerii; cu toate acestea, rezonau cu melodia și poezia 
credinţei pierdute în brutalitatea vremurilor. 

Unele cuvinte îi erau pur și simplu necunoscute și nu putea decât 
să menţină termenul ebraic în propoziţia spaniolă. Dar cândva, știuse 
limba foarte bine și cunoștințele îi reveneau. 

Nuño Fierro se învârtea îngrijorat pe lângă el, urmărindu-l de la 
distanţă: 

— Cum merge treaba? îl întreba în fiecare seară. 

— Incep să progresez, îi spuse lona când se simţi sigur. 

XXX 

Nuño Fierro era un om cinstit și nu zăbovi să-l avertizeze pe lona 
că, în trecut, Zaragoza fusese un loc periculos pentru evrei. 

— Inchiziția a venit aici timpurie și aspră, zise el. 

Torquemada numise doi inchizitori pentru Zaragoza în luna mai a 
anului 1484. Atât de nerăbdători fuseseră clericii să-i distrugă pe 
evreii recalcitranţi, încât ţinură primul autodafe fără să se ostenească 
să dea edictul de graţie menit să le permită creștinilor șovăitori să 
mărturisească de bună voie, căutând astfel milă. Pe 3 iunie, primii doi 
convertiți fuseseră executaţi și trupul unei femei moarte fusese 
exhumat și ars. 

— În Zaragoza locuiau oameni buni, membri ai Diputación de 
Aragon, consiliul statal, care au fost șocați și revoltați. S-au dus la 
rege, spunându-i că faptele și execuțiile lui Torquemada erau ilegale 
și confiscările de proprietăți violează drepturile stabilite în Aragon. N- 
au adus nicio obiecţie la procesele de erezie, spuse Nuño Fierro, dar 
au făcut o plângere, cerând ca Inchiziția să lucreze pentru a-i aduce 


180 


pe păcătoși înapoi în sânul Maicii biserici, prin învăţătură și dojană, cu 
pedepse mai blânde. Au spus că proba apei nu trebuie aplicată celor 
credincioși și că în Aragon nu sunt eretici însemnați. 

Regele Ferdinand îi trimisese repede la plimbare pe membrii 
consiliului: 

— Le-a spus că, dacă sunt așa de puţini eretici în Aragon, de ce-l 
deranjează pe rege cu teama lor de Inchiziţie? 

In seara de 16 septembrie 1485, Pedro Arbues, unul dintre 
inchizitori, a fost omorât în timp ce se ruga în catedrală. N-au existat 
martori la crimă, dar autorităţile au presupus imediat că fusese ucis 
de noii creștini. Așa cum făcuseră și în alte cazuri de insurecţii 
închipuite ale convertiţilor îl arestară imediat pe conducătorul grupului 
de creștini noi. Era un judecător distins, mai în vârstă, Jaime de 
Montesa, adjunctul judecătorului din oraș. 

Un număr de cunoștințe de-ale lui au fost de asemenea arestate, 
deși erau practicanți creștini activi, fraţi și taţi de călugări, deși 
strămoșii lor fuseseră convertiți. Unii ocupau poziţii înalte în guvern și 
comerț și mai mulți dintre ei fuseseră înnobilați pe merit. Unul câte 
unul, au fost declaraţi judio mamas, „în realitate, evreu”. Torturi 
teribile duseră la confesiuni. In luna decembrie a anului 1485, încă doi 
convertiți au fost arși pe rug și începând cu anul 1486, la Zaragoza se 
țineau lunar autodafe-uri. 

— Așa că trebuie să avem grijă. Mare grijă, îl preveni Fierro pe lona. 
Ramon Callico e numele tău adevărat? 

— Nu. Pe numele meu adevărat, sunt căutat ca evreu. 

Nuño Fierro tresări vizibil: 

— Atunci nu-mi spune care ţi-e numele adevărat, zise el repede. 
Dacă vom fi întrebaţi cumva, vom zice că ești Ramon Callico, vechi 
creștin din Gibraltar și nepot al nevestei răposatului meu frate. 

Nu se dovedi un lucru dificil. lona nu văzu preoţi sau soldați. 
Rămase aproape de gospodărie, situată cu inteligenţă de medicul 
evreu Gabriel ben Nissim Sporanis destul de departe de oraș și în 
afara drumului, pentru a se asigura că doar cei care aveau nevoie de 
asistenţă medicală se vor obosi să vină acolo. 

Proprietatea lui Fierro cuprindea trei laturi ale unui deal lung și 
abrupt. De câte ori oboseala prefăcea din nou literele în șerpi și lona 
nu putea să mai traducă, lăsa cartea și hoinărea pe deal. Se vedea că 
ar fi fost cândva o gospodărie îngrijită, dar era limpede că Nuño Fierro 
nu era un bun cultivator. Avea o plantație de măslini și o mică livadă 
de pomi fructiferi, sănătoși, dar necurățați. Ca bun peon ce fusese, 
lona găsi un ferăstrău mic în magazie și curăţă câţiva pomi, adunând 
crenguțele tăiate în stive și dându-le foc, așa cum făcuse pe la moșiile 
unde lucrase. In spatele magaziei era o grămadă veche de bălegar și 


181 


adăugând cenușa la ea, împrăștie îngrășământul în jurul câtorva 
pomi. 

Dincolo de creasta dealului și pe versantul nordic era un câmp 
neglijat, numit de Reyna „locul celor pierduţi”. Era un cimitir fără 
împrejmuire pentru nefericiţii care își luau singuri viața, căci Biserica îi 
condamna pe sinucigași și nu permitea să fie înmormântați în pământ 
creștinesc consacrat. 

Chiar deasupra fermei se afla panta sudică a dealului, cea mai bună 
parte a terenului, cu sol bogat și expus din plin la soare. Reyna cultiva 
acolo o mică grădină de legume, dar aceasta fusese năpădită în mare 
parte de tufișuri și buruieni. lona văzu ca dacă s-ar fi apucat cineva 
să-l cultive serios, pământul acela ar fi dat roade bogate. 


Nu era sigur cât timp va rămâne, dar era prins de redescoperirea 
limbii ebraice și o dată cu trecerea săptămânilor, începu să i se pară 
normal să locuiască într-o casă. Era o casa plină de mirosuri de la 
bucătărie, cuptor și de căldura căminului spaţios. lona ţinea 
întotdeauna lada cu lemne plină, lucru pentru care Reyna îi era 
recunoscătoare, deoarece aceasta fusese una din multele ei corvezi. 
Parterul conţinea o singură încăpere mare, unde se gătea și se mânca 
și două scaune confortabile erau trase lângă foc. La etaj, patul lui lona 
era într-o cămară mică, între dormitorul mare al stăpânului și odaia 
mai mică a Reynei, fiecare din cele două camere având câte un pat. 

Pereţii erau subţiri. N-o auzea niciodată rugându-se, dar toți știau 
că se auzea foarte bine ori de câte ori unul din ei se scula să-și facă 
nevoile în oala de noapte. O dată, o auzi gemând ușor când căsca și 
și-o imagină întinzându-se, desfătându-se bucuroasă cu luxul câtorva 
ore scutite de muncă. În timpul zilei o privea pe furiș, având grijă să 
nu fie observat, pentru că aflase de la început ca Reyna era ocupată. 

De mai multe ori, în timpul nopţii, auzi ușa ei deschizându-se și 
zgomotul făcut când intra în camera lui Nuño. Uneori auzea și 
sunetele înăbușite din actul dragostei. 

Bravo tie, doctore! se gândea, prins în temniţa propriilor lui nevoi 
încătușate. 

Observă că în viaţa de zi, Nuño și Reyna erau stăpân și servitoare, 
purtându-se frumos unul cu altul, dar fără intimitățţi. 

Unirea lor sexuală nu se petrecea atât de des pe cât se așteptase 
lona. Se părea că nevoile lui Nuño Fierro nu mai erau stringente. lona 
era atent la ritualuri și observă destul de repede că uneori, după cină, 
Nuño îi spunea Reynei că a doua zi ar dori la masă o găină, iar ea 
înclina capul. lar noaptea venea întotdeauna la Nuño în cameră. 
ințelegând codul lor, lona ajunse în curând să nu mai poată adormi 


182 


după comanda culinară a găinii, decât după ce o auzea pe Reyna 
intrând în camera doctorului. 


lona își dădu prima dată seama că Nuño nu se simţea bine într-o 
după-amiază când, ridicându-se de la măsuţa unde traducea, îl văzu 
pe doctor stând tăcut pe treapta de jos a scării interioare. Era palid și 
ținea ochii închiși. 

— Pot să vă ajut, señor? se grăbi spre el, dar Nuño Fierro clătină din 
cap și ridică o mână. 

— Lasă-mă să stau. O mică ameţeală, nimic mai mult. 

lona plecă deci, întorcându-se la lucru. Curând îl auzi pe Fierro 
ridicându-se și intrând în camera lui. 


După mai multe zile, urmară vijelii și o ploaie deasă și constantă, 
care întrerupse o lungă perioadă de secetă, în întunericul de dinaintea 
zorilor cei trei au fost treziți de un bubuit la ușă și de vocea unui 
bărbat, care îl striga tare pe señor Fierro. 

Reyna cobori repede și strigă prin ușa închisă: 

— Da, da! Ce s-a întâmplat? 

— Sunt Ricardo Cabrera. Vă rog, avem nevoie de señor. Tata a 
căzut foarte rău. 

— Vin, strigă Nuño din capul scării. 

Reyna crăpă ușa puţin, fiindcă era în cămașă de noapte: 

— Unde ţi-e casa? 

— Pe drumul spre Tauste. 

— Dar e pe malul celălalt al Ebrului! 

— Eu l-am trecut ușor, se rugă omul. 

Pentru prima dată, lona o auzi pe servitoare discutând în modul 
acela ciudat cu stăpânul, ca o soție: 

— Nu-ţi pune așa de liniștit instrumentele în geantă! E prea departe 
și peste râu. Nu poți ieși într-o noapte ca asta. 

In curând, lona auzi un ciocănit la ușa lui. Reyna intră și veni lângă 
pat pe întuneric. 

— Nu e în putere. Du-te cu el și ajută-l. Vezi să nu păţească ceva. 

Nuño era mai puţin impulsiv decât pretindea și păru ușurat când îl 
văzu pe lona coborând scările, îmbrăcat. 

— De ce nu luaţi unul din caii fratelui dumneavoastră? întrebă el, 
dar doctorul clătină din cap, spunând că avea calul lui, care 
traversase adesea Ebrul. 

Așa că lona puse şaua pe calul cafeniu al lui Nuño și pe surul 
arăbesc și porniră după poneiul lăţos al fiului gospodarului, prin ploaia 
persistentă. Pârâiașul se transformase în torent și, croindu-și drum 


183 


prin noroi, erau înconjurați de zgomotul apei. lona îi aducea geanta lui 
Nuño, pentru ca acesta să ţină frâul cu amândouă mâinile. 

Când ajunseră la râu, erau uzi până la piele. Nu exista niciun vad 
liniștit pe o asemenea vreme. Apa le izbea scările cailor, dar până și 
micul ponei izbuti traversarea fără incidente. Ajunseră la ferma 
înghețaţi și uzi, dar nu se putură ocupa de ei. 

Pascual Cabrera zăcea pe podeaua hambarului și nevasta lui, în 
apropiere, trăgea fân cu furca, pentru animale. 

Când Nuño se aplecă deasupra lui, bărbatul gemu. 

— Am căzut de pe stânci, pe pășune, șopti el. 

Părea să respire cu greutate și nevasta lui continuă relatarea: 

— Umblă un lup pe aici și ne-a luat o mioară tânără acum două 
săptămâni. Ricardo a pus curse și o să-l omoare, dar până atunci, 
băgăm noaptea în hambar oițele și caprele noastre. Soţul meu le-a 
băgat pe toate, în afară de blestemata aia de capră, zise ea, arătând 
împricinata cu blană neagră, care rumega la fân. Urcase pe niște 
stânci dintr-o margine a pășunii. La capre le place să se caţăre și nu 
voia să se dea jos. 

Soțul ei îngăimă ceva și Nuño îl rugă să repete. 

— Cabra... cel mai mult lapte. 

— Așa e, întări soţia. Așa că a urcat pe stânci după ea și a mânat-o 
și capra s-a dus direct la hambar. Dar pietrele sunt ude de ploaie și a 
alunecat. A căzut până jos. A stat acolo un timp și mai târziu a fost în 
stare să ajungă și el la hambar. Am reușit să-l dezbrac de hainele ude 
și să-l acopăr cu o pătură, dar nu mă lasă să-l șterg, fiindcă îl doare. 

lona avea în fața lui un alt Nuño decât cel pe care-l știa de acasă. 
Doctorul era iute și încrezător. Dădu la o parte pătura și îi ceru lui lona 
să ţină aproape una dintre cele două lămpi. Mâinile lui examinară 
blând corpul rănitului, evaluând loviturile sub privirile boilor legaţi în 
apropiere. 

— Ţi-ai rupt mai multe coaste. Și poate și un os de la mănă, zise 
Nuño în cele din urmă. 

II legă strâns pe omul îndurerat în feșe peste coaste și Cabrera putu 
în sfârșit să ofteze, ceva mai ușurat: 

— O, e puţin mai bine. 

— Să îngrijim și braţul, spuse Nuño, și în timp ce i-l lega, îi puse pe 
lona și pe Ricardo să lege pătura de două stinghii de lemn rezemate 
de un perete ai hambarului. Îl ridicară pe bolnav în acest hamac 
improvizat și îl duseră la patul lui. 

Plecară abia după ce doctorul îi dădu soției bolnavului pulberi 
pentru infuzii ce înlesneau somnul. Pe drumul de întoarcere, era ceață 
în continuare, dar furtuna se sfârșise și râul era mai liniștit. Ploaia 
încetă înainte de a ajunge acasă și cerul fu inundat de lumina 


184 


răsăritului. Reyna îi aștepta la căldură, cu vin fiert și se apucă imediat 
să pregătească baia doctorului. 

In penumbra cămăruței lui, Ilona își șterse tremurând corpul ud cu 
niște cârpe aspre, ascultând gânditor cicăleala îngrijorată a femeii, 
moale și insistentă ca gânguritul unui porumbel. 


După câteva zile, când Nuño îl rugă să meargă din nou cu el, lona 
se învoi. În săptămâna următoare făcură șapte vizite la bolnavi și 
răniţi și în curând, deveni un fapt acceptat de a-l însoți pe doctor în 
toate călătoriile mai lungi. 

In timp ce se aflau la o femeie cu febră mare și frisoane paroxistice, 
lona află ce se mai întâmplase cu evreii care trecuseră din Spania în 
Portugalia. În așteptarea lui Nuño, care-o îngrijea pe pacientă, lona 
stătu de vorbă cu soţul ei, negustor de pânzeturi cu drumuri la 
Lisabona și cunoștințe despre mâncărurile și vinurile portugheze. 

— Ca peste tot, și în Portugalia blestemaţii de evrei sunt o pacoste, 
zise el. 

— Am auzit că au fost făcuţi sclavi ai statului. 

— Au fost sclavi până când Emanuel a ajuns pe tronul Portugaliei și 
i-a declarat liberi. Dar când a dorit să se însoare cu tânăra Isabela, 
fiica regilor noștri Ferdinand și Isabela, spaniolii l-au luat în râs pentru 
slăbiciune și i-au cerut să fie mai ferm. Așa că nu știa ce să facă: voia 
să scape de evreii din regat, dar nu-și permitea să-i piardă fiindcă sunt 
negustori ai naibii de buni. 

— Așa am auzit, spuse lona. Deci e adevărat? 

— A, da. Știu că e adevărat în negoţul meu și în multe altele. 
Oricum, din ordinele lui Emanuel, toți copiii evrei între patru și 
paisprezece ani au fost botezați cu forţa. S-a făcut o experienţă și 
vreo șapte sute de copii proaspăt botezați au fost trimiși să ducă o 
viață cu adevărat creștinească pe insula San Tomás, din largul coastei 
Africii. Aproape toţi au murit acolo, din cauza frigurilor. Dar ceilalți 
copii au putut rămâne cu familiile lor, iar adulţilor li s-a oferit alegerea 
de a deveni catolici sau de a părăsi ţara. Ca și în Spania, unii s-au 
convertit, deși din ce s-a întâmplat la noi, e îndoielnic că un judio 
mamas, un evreu adevărat poate deveni un creștin bun și cinstit, nu? 

— Unde s-au dus ceilalţi? întreba lona. 

— Habar n-am și nici nu-mi pasă, atâta vreme cât nu se întorc la 
noi, zise negustorul, dar un geamăt al soției îl făcu să plece de lângă 
lona, ducându-se la ea. 


Într-o zi, doi gropari intrară pe aleea lui Nuño cu un măgar 
împovărat cu o formă umană. Se opriră la fermă și cerură apă. Reyna 
întrebă dacă aveau nevoie de doctor, dar oamenii râseră, spunând că 


185 


era prea târziu. Trupul de pe măgar era al unui bărbat neidentificat, 
cu piele neagră, un călător care-și tăiase singur beregata în Plaza 
Mayor, în plină zi. Groparii mulţumiră pentru apă, îndreptându-se încet 
spre „locul celor pierduţi”. 

In noaptea aceea, Nuño îl trezi din somn pe lona. 

— Nevoie de ajutor. 

— İl aveţi, señor Fierro. Ce să fac? 

— Trebuie să știi că e o chestiune pe care Biserica o consideră 
vrăjitorie și păcat mortal. Dacă mă ajuţi și ne descoperă, o să fim arși 
pe rug amândoi. 

lona hotărâse de mult că Nuño Fierro era un om în care putea avea 
încredere: 

— Sunt deja vânat pentru rug, domnule doctor. Nu pot să mă ardă 
decât o dată. 

— Atunci ia o cazma și pune frâul pe un asin. 


Era o noapte senină, dar răcoarea îl pătrundea pe lona. Mânară 
asinul la cimitirul sinucigașilor. Nuño venise înainte de a se însera, să 
caute groapa, și acum îl conduse acolo la lumina strălucitoare a lunii. 

II puse pe tânăr să sape imediat: 

— Groapa nu e adâncă, fiindcă groparii sunt niște leneși și erau pe 
jumătate beţi când a vorbit Reyna cu ei. 

Lui lona nu i-a fost greu să scoată din pământ cadavrul înfășurat în 
giulgiu și, cu ajutorul asinului, duseră corpul în magazie, unde îl 
așezară pe o masă, înconjurat de lămpi aprinse. 

Silueta și chipul erau cele ale unui bărbat de vârstă mijlocie, cu păr 
cârlionțat, moale și negru, membre subțiri, șolduri pe care se vedeau 
contuzii, o serie de cicatrice de la răni vechi și neplăcuta rană de la 
gât care-i provocase moartea. 

— Culoarea pielii nu poate da naștere la presupuneri, zise Nuño 
Fierro. Pe climă arzătoare, cum e în Africa, bărbaţii au tenul închis la 
culoare de sute de ani, e o protecţie împotriva razelor arzătoare ale 
soarelui. In zone nordice, cum este teritoriul slavilor, temperaturile 
joase au determinat ca oamenii să se nască având o piele albă ca 
zăpada. 

Doctorul luă unul din bisturiele fine făurite de fratele lui: 

— Lucrul acesta se face de când există arta vindecării, spuse el și 
făcu o incizie fermă și dreaptă, care deschise corpul din faţa lui de la 
osul pieptului până la pubis. Pielea omului, orice culoare ar avea, ca și 
carnea de dedesubt, conţine anumite glande care ajută funcționarea 
corpului. 

lona trase repede aer în piept și întoarse capul în fața mirosului: 


186 


— Știu cum te simţi, zise Nuño, pentru că așa m-am simţit și eu 
prima dată când l-am văzut pe Sporanis făcând asta. 

Mâinile lui se mișcau cu abilitate: 

— Sunt un simplu doctor, nu un preot sau un diavol. Nu știu ce se 
întâmplă cu sufletul. Dar sunt sigur că nu rămâne aici, în această casă 
de carne, pentru că trupul începe să se facă pământ imediat după 
moarte. 

li menţionă ce știa despre organele pe care le scotea și-l îndrumă 
pe lona să le noteze dimensiunile și greutatea într-un caiet cu coperte 
din piele: 

— Acesta este ficatul. Hrana corpului depinde de el. Cred că aici ia 
naștere sângele. Aici... splina; aici... vezica biliară, care dictează 
temperamentul. 

Inima... Când fu scoasă, lona tinu în palme inima unui om! 

— Inima trage sângele în ea și îl trimite în altă parte. Natura 
sângelui e necunoscută, dar e limpede că inima dă viaţă. Fără ea, 
omul ar fi o legumă. 

Nuño îi arătă că era ca o casă cu patru încăperi: 

— Poate că într-una din aceste încăperi stă scris sfârșitul meu. Cred 
că Dumnezeu a greșit ceva acolo când m-a creat. Deși poate boala se 
află în foalele plămânilor. 

— Deci vă e chiar rău? nu se putu lona abţine să întrebe. 

— Uneori e rău. Nu pot respira, vine și se duce. 

Nuño îi mai arătă cum oasele, membranele și ligamentele 
sprijineau și protejau trupul. Tăie cu ferăstrăul craniul omului și îi 
arătă creierul, apoi îi demonstră că era legat de coloana vertebrală și 
de anumiţi nervi. 

Când puseră totul la loc și cusură inciziile cu atenţie de croitoreasă, 
afară era încă întuneric. 

II înfășară în giulgiu și porniră, cu el pe asin, către deal. 

De data aceasta, mortul a fost îngropat mai adânc, de lona, apoi îl 
onorară cu o rugăciune creștină și cu una iudaică. Pe când lumina zilei 
pluti deasupra dealului, erau amândoi în paturile lor. 


În săptămâna următoare, lona se simţi înflăcărat de o neliniște 
ciudată. Traduse cuvintele lui Avicenna: 

„Medicina este păstrarea sănătăţii și tratarea bolii provenite din 
cauze existente în interiorul corpului”. Când se ducea cu Nuño să 
vadă pacienţi, se uita la ei altfel, căutând la fiecare scheletul și 
organele pe care le văzuse la necunoscutul îngropat pe deal. 

Dură toată săptămâna până își adună curajul să-i facă propunerea 
doctorului: 

— M-aș lega la dumneavoastră ca ucenic doctor. 


187 


Nuño îl privi calm: 

— E o dorinţă bruscă de-a ta, ce ar putea pieri ca ceața împrăștiată 
de vânt? 

— Nu, m-am gândit mult la asta. Cred că săvârșiţi lucrarea lui 
Dumnezeu. 

— Lucrarea lui Dumnezeu? Lasă-mă să-ţi spun ceva, Ramon. 
Adesea cred în Dumnezeu. Dar uneori nu cred. 

lona tăcu, neștiind ce să răspundă. 

— Mai ai și alte motive pentru care vrei asta? 

— Un doctor îi ajută toată viața pe alții. 

— Așa, deci. Vrei să faci bine omenirii? 

lona simţea că Nuño se joacă și își ieși din sărite: 

— Da, vreau. 

— Ştii cât durează o asemenea slujbă? 

— Nu. 

— Patru ani. Ar fi a treia ucenicie a ta și nu-ţi pot da asigurări că vei 
ajunge s-o termini. Nu știu dacă Dumnezeu îmi mai acordă încă patru 
ani ca să-l săvârșesc lucrarea. 

Sinceritatea îi smulse lui lona cel mai bun motiv din sufletul lui: 

— Simt nevoia să aparțin de ceva. Să fiu o parte din ceva bun. 

Nuño își strânse buzele, privindu-l. 

— Aș munci din greu pentru dumneavoastră. 

— Deja muncești din greu pentru mine, spuse blând doctorul. 

Dar, după o clipă, dădu din cap: 

— Bine. Vom încerca. 


188 


Partea a Șasea 


DOCTORUL DIN 
ZARAGOZA 


Aragon 
10 februarie 1501 


189 


Capitolul Douăzeci și Nouă 


UCENICUL DOCTORULUI 


Acum, când mergea cu Nuño la pacienţi, Ilona nu mai aștepta 
inactiv ca doctorul să-și termine treaba. Stătea lângă pat, ascultând 
explicaţiile date de Nuño pe un ton scăzut, în legătură cu examinarea 
și tratamentul bolnavului. 

— Vezi ce umede sunt cearșafurile? Simţi că respiraţia e acidă? 

lona asculta cum doctorul îi spunea soţiei pacientului că soțul ei 
avea febră și dureri de stomac, prescriindu-i un regim fără 
condimente dar cu ceaiuri, timp de șapte zile. 

Mergând de la o casă la alta, mențineau ritmul cailor în trap săltat, 
dar când se întorceau seara acasă, agale, lona punea cele câteva 
întrebări provocate de activitatea din ziua respectivă. 

— Cum diferă simptomele colicii? 

— Uneori, colica e însoţită de febră și transpiraţie, alteori nu. Poate 
fi provocată de constipaţie acută, iar un remediu bun este să fierbi 
smochine în ulei de măsline și miere, până se fac o pastă groasă. Sau 
poate fi cauzată de diaree și atunci usuci orez până se face cafeniu, 
apoi îl fierbi și îl mănânci pe îndelete. 

Nuño avea întotdeauna și el câteva întrebări: 

— Cum se potrivește ceea ce am văzut noi azi cu descoperirea bolii, 
descrisă de Avicenna? 

— A scris că boala poate fi recunoscută adesea după ceea ce 
produce și elimină corpul, spută, scaune, transpiraţie și urină. 

Lucra în continuare la traducerea din Avicenna, care întărea lecţiile 
date de Nuño. 


Simptomele se obţin prin examinarea fizică a trupului. Unele sunt 
vizibile, ca gălbinarea sau edemul; unele sunt perceptibile cu urechea, 
cum este bolboroseala abdomenului în dropică; mirosul rău 
avertizează simţul mirosului, de exemplu, în ulcerele purulente; alte 
simptome se dezvăluie prin gust, cum ar fi aciditatea din gură; 
atingerea recunoaște altele: întărirea... 


Când găsea un cuvânt pe care nu-l cunoștea, trebuia să apeleze la 
Nuño: 
190 


— Spune: „Întărirea...” și urmează cuvântul ebraic sartân. Îmi pare 
rău, dar nu știu ce înseamnă sartăn. 

Nuño citi pasajul transcris și zâmbi: 

— Aproape sigur înseamnă cancer. Atingerea recunoaște întărirea 
cărnii adusă de cancer. 

Procesul traducerii unei asemenea cărți era educativ în sine, dar 
lona nu avea decât un timp limitat pentru a i se dedica lui Avicenna, 
căci Nuño Fierro era un profesor pretenţios care-l puse imediat să 
citească și alte cărţi. Doctorul avea mai multe manuale clasice de 
medicină în limba spaniolă și lona ajunse să cunoască opera lui 
Teodorico Borgognoni despre chirurgie, a lui Isaac despre febră și a lui 
Galen despre puls. Ş N 

— Nu le citi doar așa, îl avertiză Nuño. Invață-le. Invaţă-le în așa fel 
încât să nu ai nevoie să le consulți în viitor. O carte poate fi arsă, se 
poate pierde, dar dacă într-adevăr ai învăţat, cartea face parte din 
tine și cunoașterea ei te va însoți toată viața. 

Ocaziile de a practica disecţii în magazie erau rare și la intervale 
lungi, dar mai studiară cadavrul unei femei din oraș care se aruncase 
în Ebru și se înecase. Tăindu-i pântecul, Nuño îi arătă un fetus, 
incomplet format și de dimensiunile unui pește pe care orice pescar l- 
ar fi aruncat la loc în apă. 

— Viaţa ia naștere din spermă, eliberată de penis, îi spuse Nuño. Nu 
s-a înţeles încă tot ce se petrece în corpul femeii, făcând posibilă 
transformarea. Unii cred că seminţele din lichidul masculin dat afară 
sunt ajutate să crească de căldura naturală a tunelului femeii. Alţii 
sugerează că lucrul se datorează căldurii suplimentare a frecării cu 
organul masculin. 

Disecară un sân și Nuño îi dezvălui că țesutul intern, asemănător 
unui burete, era uneori atacat de tumori: 

— Pe lângă rolul de a permite copilului să sugă laptele mamei, 
sfârcurile sunt zone sexuale sensibile. O femeie poate fi pregătită 
pentru contact prin stimularea mai multor zone ale corpului cu mâna 
sau gura bărbatului, dar chiar și mulţi anatomiști ignoră secretul că 
locul care-i provoacă femeii cea mai mare dorinţă este aici, zise el, 
arătându-i lui Ilona micul organ, de forma unui bob de mazăre, ascuns 
în cute gemene ale pielii ca un giuvaier învăluit așezat în vârful 
vaginului. 

Nuño își mai aminti și de o altă lecţie: 

— In oraș sunt multe femei, mai multe decât trebuie pentru a 
satisface discret nevoile unui bărbat. Dar să nu te apropii de târfe 
fiindcă multe au sifilis, transmițându-ţi astfel o boală foarte 
periculoasă. 


191 


După o săptămână, lecţia se fixă bine în mintea lui lona, când 
merseră la casa Luciei Porta din centrul orașului. 

— Señora, a venit doctorul pentru micuţii José și Fernando, strigă el 
și o femeie veni cu pași târșâiţi la ușa. 

— Hola, señora, spuse Nuño. 

Ea nu le răspunse la salut, dar îi lăsă să intre. Un băiețel slab stătea 
rezemat de perete, respirând greu și privindu-i tâmp. 

— Hola, Fernando. Fernando are nouă ani, zise el și lona simţi o 
adiere de milă, fiindcă băiatul părea abia de patru-cinci ani. 

Avea picioarele nedezvoltate și foarte arcuite. Nu protestă când îl 
examinară. Nuño îi arătă că avea mai multe umflături întunecate pe 
scrot și pe anus, ca niște boabe mici de struguri: 

— Uneori se văd, dar nu prea des, spuse el. 

Merseră cu Fernando la fereastră, unde era lumină mai bună și 
doctorul ţinu gura copilului deschisă, pentru ca lona să poată vedea 
că avea palatul perforat. Gura avea și alte ciudățenii; cei doi dinţi din 
față aveau forma unor cârlige, mai înguști la rădăcină decât la vârf. 

— Gaura din palat se întâlnește foarte des, la fel și dinţii 
malformați. 

Un bebeluș plângea pe pat și se aplecară și asupra lui. 

— Hola, josé, murmură Nuño. 

Bebelușul avea răni și bășici pe gură și în jurul nasului. 

— Ai destulă alifie, señora? 

— Nu. S-a terminat. 

Nuño dădu din cap: 

— Atunci trebuie să te duci la magazinul fratelui Medina. O să-i 
spun să te aștepte și să-ţi mai dea. 

lona se bucura când se aflară din nou la lumina soarelui, plecând de 
acolo. 

— Alifia n-o să-i ajute mult, spuse Nuño. Nimic n-o să-i ajute. Bubele 
copilului o să treacă, dar dinţii o să i se îndoaie la fel ca ai fratelui lui. 
Și pot apărea și complicaţii mult mai grave. Am observat că mai mulţi 
pacienți de-ai mei care au înnebunit - doi bărbaţi și o femeie - 
suferiseră de sifilis în copilărie. Nu pot dovedi legătura dintre cele 
două boli, ridică el din umeri, dar e interesant că apare această 
combinaţie. 

O vreme, lucrurile acestea au fost singurele cunoștințe ale lui lona 
despre sifilis. 


Nuño îi spuse că ucenicul lui trebuia să frecventeze regulat biserica, 


deși la început lona încercă să se împotrivească. Una fusese să 
mimeze pioșenia creștină în Gibraltar, unde era urmărit permanent, și 


192 


alta era s-o facă acum în timp ce trăia în casa lui Nuño Fierro, fără 
ameninţări pentru necredincioși. 

Dar Nuño nu se lăsă înduplecat: 

— Când îţi vei termina ucenicia, vei ajunge în faţa mai-marilor 
orașului, vei fi candidat la recunoașterea titlului de doctor. Voi merge 
și eu cu tine. Dacă nu ești cunoscut ca un creștin practicant, nu vei 
primi titlul. 

Apoi îi servi și argumentul decisiv: 

— Dacă ești descoperit și condamnat, Reyna și cu mine vom fi 
distruși o dată cu tine. 

— Am fost de câteva ori la slujbele de la biserică, atunci când 
prezenţa acolo era necesară. Am fost în stare să-i imit pe cei de lângă 
mine, să îngenunchez o dată cu ei și să stau când ei stăteau. Dar 
pentru mine e periculos să merg la biserică, pentru că nu cunosc în 
amănunt cum trebuie să mă port acolo. 

— E ușor de învăţat, replică Nuño calm și alături de lecţiile de 
medicină, începu să-l instruiască în privinţa practicării catolicismului, 
a gesturilor de credinţă, a rugăciunilor în latină care era necesar să-i 
fie la fel de familiare ca cele iudaice, inclusiv cum să facă o ușoară 
genuflexiune la intrarea în biserică, de parcă asta făcuse duminica și 
de sărbători toată viața. 


La Zaragoza, primăvara venea mai târziu decât la Gibraltar, dar 
într-un târziu, lumina și căldura își recâștigară drepturile. Copacii 
curăţaţi și fertilizaţi de el în livadă înfloriră abundent și privi cum 
înmiresmatele petale trandafirii cădeau, înlocuite după câteva 
săptămâni de primele fructe mici, piersici și mere tari și verzi. 

Intr-o zi cu ploaie moale, o femeie pe nume Loretta Cavalier veni la 
cabinet și se plânse că, în ultimii doi ani, ciclul lunar aproape îi 
dispăruse, înlocuit de crampe puternice. Mică și cu pielea albă, cu 
părul de culoarea blăniței de șoarece, își descrise cu poticneli 
problemele și cu ochii aproape închiși aţintiţi asupra peretelui, 
ferindu-se de Nuño și de lona. Le spuse că fusese la două moașe, care 
îi dăduseră alifii și săruri, dar fără niciun folos. 

— Te ușurezi fără greutate? întrebă Nuño. 

— Uneori, nu. 

Pentru constipaţie, îi prescrise seminţe de in, puse în apă rece și 
băute cu tot cu apă. Calul și căruţa ei așteptau în faţa cabinetului, dar 
Nuño îi spuse că trebuia să lase o vreme căruţa acasă și să-și facă 
drumurile călare. Ca să-i sporească și ciclul lunar, o învăţă să fiarbă 
scoarță de cireș, iarbă-grasă și frunze de zmeură și să bea ceaiul 
obţinut de patru ori pe zi, continuând tratamentul încă treizeci de zile 
după normalizarea situaţiei. 


193 


— Nu știu unde să găsesc plantele, spuse ea și Nuño o îndrumă să 
le caute la farmacistul din Zaragoza. 

Insă a doua zi după-amiază, lona adună bucăţi de scoarță de la un 
cireș sălbatic, iarbă-grasă și frunze dintr-un rug de zmeură și în seara 
aceea le duse, cu o sticlă de vin, la căsuţa femeii de pe malul Ebrului. 
Când îi deschise, era desculţă, dar îl invită înăuntru, mulțumindu-i 
pentru dar. Îi turnă din vinul adus de el și bău și ea și se așezară lângă 
foc, pe două scaune frumos ornamentate. lona le lăudă și femeia 
spuse că fuseseră încrustate de răposatul ei soț, Jiménez Reverte, 
care fusese meșter tâmplar. 

— De când ţi-a murit soțul? întrebă lona și femeia spuse că 
trecuseră doi ani și două luni de când Jiménez fusese lovit de boală și 
pierise și ea se ruga zilnic pentru sufletul lui nemuritor. 

Nu se simțeau în largul lor împreună, dar conversau stângaci, 
presărând vorbele cu tăceri. lona știa ce dorea, dar nu era versat în 
conversații care l-ar fi apropiat de scop. În cele din urmă, se ridică și 
se ridică și ea. Știa că daca nu acţiona, va trebui să plece, așa că o luă 
în braţe și se aplecă să-i atingă buzele cu ale lui. 

Loretta Cavalier rămase nemișcată în timpul îmbrăţișării, apoi se 
desprinse, luă lampa cu gaz și-l conduse desculță pe scara îngustă și 
abruptă. În camera ei, abia avu timp să zărească patul ornamentat de 
Jiménez mult mai meșteșugit decât scaunele, cu tăblia transformată 
într-o etalare de struguri, smochine și rodii din lemn de stejar. Femeia 
duse imediat lampa pe hol și o lăsă acolo. Întorcându-se pe întuneric, 
se auzi foșnetul materialului pe piele, hainele de care se dezbrăcau 
grăbiţi căzând pe podea. 

Se năpustiră unul asupra altuia ca doi călători uscați de sete într-un 
deșert cumplit, așteptând dulceaţa apei. Totuși, unirea îi aduse lui 
lona doar ușurare nu și plăcerea intensă după care tânjea. Curând, 
întins în întunericul încăperii cu mirosul actului consumat, îi exploră 
sânii flasci, oasele ascuţite ale șoldurilor și genunchii ascuţiţi. 

Ea se îmbrăca înainte de a aduce lampa. lona nu avea s-o vadă 
niciodată goală. Deși mai veni la ea să se unească încă de trei ori, 
actul era lipsit de pasiune, de parcă ar fi fost o încercare de onanism 
cu corpul ei împrumutat. Nu aveau aproape nimic să-și spună; 
conversaţia stângace era urmată de eliberarea din patul cel frumos, 
apoi de cuvintele puţine și greoaie ce precedau despărţirea. A patra 
oară când veni la ea, nu-l mai pofti înăuntru și văzu, dincolo de umărul 
ei, că la masă stătea Roque Arellano, măcelarul din Zaragoza, 
descălțat și bând vinul oferit de lona. 

După mai multe duminici, era și el la biserică când auzi anunţul 
căsătoriei dintre Loretta Cavalier și Roque Arellano, citit de preot. 
După ce se căsătoriră, Loretta Cavalier începu să lucreze la măcelăria 


194 


prosperă a soțului ei. Nuño ţinea pui în gospodărie, dar nu vite sau 
porci și Reyna îl rugă de câteva ori pe lona să cumpere de la 
măcelărie pește sau carne, pe care uneori le aducea și Arellano 
clienţilor. Loretta devenise pricepută; admira siguranţa cu care tăia și 
aranja carnea. Preţurile lui Arellano erau ridicate, dar Loretta îl 
întâmpina întotdeauna cordial, ochii cu pleoapele lăsate îi străluceau 
și îi dădea adesea oase cu măduvă, folosite de Reyna la supă sau la 
ostropel. 


Nuño și Reyna veniseră la hacienda când stăpânul casei era Gabriel 
ben Nissim Sporanis și doctorul evreu obișnuia să se îmbăieze vinerea 
înainte de apusul soarelui, pregătindu-se de sabat. Nuño și Reyna se 
deprinsesem să facă și ei baie săptămânal, Nuño - luni și Reyna - 
miercuri, astfel încât să nu încălzească de mai multe ori apa în 
aceeași seară. Făceau baie într-o cadă de aramă așezată lângă foc, cu 
un ceainic mare plin cu apă în clocot alături, în caz că mai aveau 
nevoie. 

Pentru lona, era un mare lux să se îmbăieze în fiecare vineri, deși 
trebuia să se înghesuie ca să încapă în cadă. Uneori, miercuri seara, 
când se îmbăia Reyna, ieșea afară, dar cel mai adesea stătea în 
camera lui, cântând la chitară sau lucrând la traducerea din Avicenna 
la lumina lămpii. li era greu să se concentreze pentru a memora 
leacuri cu proprietăţi astringente asupra rănilor, sau care încălzeau, 
sau nu erau purgative, atunci când ea era în baie și el încerca să-și 
imagineze cum arăta. 

Când se răcea apa, îl auzea pe Nuño ducându-se să-i adauge apă 
fierbinte din ceainic, așa cum făcea și ea lunea pentru doctor. Nuño 
făcea același gest și pentru ucenicul lui, vinerea, mișcându-se încet și 
încordându-se cu ceainicul, avertizându-l pe lona să-și ferească 
picioarele ca să nu-l ardă și turnând apa fierbinte, cu respiraţia lui 
greoaie. 

— Face prea mult. Nu mai e tânăr, îi zise Reyna lui lona într-o 
dimineaţă, când Nuño era ocupat în magazie. 

— Incerc să-i ușurez povara, zise lona, simțindu-se vinovat. 

— Știu. L-am întrebat de ce cheltuiește atâta energie ca să te 
înveţe, îi spuse ea sinceră. Mi-a spus: „o fac pentru că merită”, îi 
dezvălui ea, oftând și ridicând din umeri. 

lona n-o putea mângâia. Nuño se forţă să călărească acasă la 
pacienţi chiar și în cazuri simple, în care ar fi fost de ajuns prezența 
ucenicului. Lui Nuño nu-i era de ajuns că lona îl citise pe Rhazes, care 
sublinia că suplimente și toxine erau eliminate din corp o dată cu 
urma; maestrul trebuia să-i arate la căpătâiul bolnavilor culoarea ca 
lămâia a urinei din vezica unui pacient cu febră continuă, cea 


195 


trandafirie de la debutul febrei malarice, repetate la fiecare șaptezeci 
și două de ore, urina albă și spumoasă provocată uneori de puroi. Il 
învăţă pe lona să cunoască felul bolii după mirosul urinei. 

Nuño îi demonstră, de asemenea, că era înzestrat cu îndemânarea 
și arta unui farmacist. Știa cum să usuce și să macine ierburile, cum 
să facă unguente și perfuzii și multe altele, dar renunţase la a-și 
fabrica singur leacurile. În schimb, îl patrona pe un franciscan bătrân, 
fratele Luis Guerra Medina, un farmacist priceput care lucrase și cu 
Sporanis. 

— Există multe bănuieli de otrăvire, mai ales când moare un 
membru al casei regale. Uneori, presupunerea e întemeiată, dar 
adesea nu se întâmplă așa, îi spuse Nuño lui lona. Biserica a interzis 
multă vreme să se folosească medicamente preparate de evrei, ca să 
nu fie otrăvite. Cu toate acestea, unii doctori evrei și-au preparat 
singuri leacurile, dar alţii, creștini din naștere sau evrei, au fost 
acuzaţi de otrăvire de pacienţii care nu voiau să le plătească 
onorariile. Gabriel Sporanis s-a simţit în siguranță apelând la un 
farmacist călugăr și lucrez și eu cu fratele Guerra. Am descoperit că 
știe foarte bine deosebirea dintre turiţa mare și scorțișor. 

lona își dădu seama cât riscase ducându-i plante medicinale 
Lorettei Cavalier și înțelese că nu trebuia să mai repete gestul. Invăţa 
astfel de la maestrul lui și-l asculta pe Nuño Fierro, care căuta să-l 
pregătească pentru viața de medic, atât din punct de vedere 
profesional, cât și al chestiunilor mărunte care asigurau practicarea 
meseriei cu succes. 


Într-o zi, la mai bine de un an de când era ucenic la doctor, își dădu 
seama că unsprezece pacienţi le muriseră în perioada respectivă. 

Învăţase destulă medicină pentru a realiza că Nuño Fierro era un 
doctor excepţional de bun și pentru a se bucura de norocul de a fi 
încăput pe mâna unui asemenea profesor; totuși îl apăsa 
recunoașterea faptului că intra într-o profesie unde se repurtau atâtea 
eșecuri. 

Nuño Fierro își urmărea elevul așa cum un geambaș priceput 
studiază un cal promiţător. Il vedea pe lona luptând îndârjit cu 
întunericul ce se aduna în jurul pacienţilor muribunzi și observa câtă 
gravitate se aduna în ființa tânărului o dată cu fiecare moarte. 

Așteptă până într-o seară când stăteau amândoi și se odihneau 
după trudă, cu câte o cană de vin. 

— L-ai ucis pe omul care l-a asasinat pe fratele meu. Ai mai luat și 
alte vieţi, Ramon? 

— Am luat. 


196 


Nuño sorbi din vin, ascultându-și ucenicul povestind cum aranjase 
uciderea celor doi traficanţi de relicve. 

— Dacă ai putea trăi din nou întâmplările, ai face altfel? 

— Nu, pentru că acei oameni m-ar fi ucis ei pe mine. Dar gândul că 
am luat vieţi umane e o povară. 

— Și dorești să practici medicina ca pe o șansă de a te răscumpăra 
salvând alte vieţi? 

— Nu din acest motiv v-am rugat să mă învăţaţi să fiu doctor. Dar 
în ultima vreme, totuși, am avut astfel de gânduri, recunoscu lona. 

— Atunci trebuie să vezi mai limpede puterile artei medicale. Un 
doctor e în stare să ușureze puţine suferințe. Ne luptăm cu bolile 
oamenilor le legam rănile, le așezăm la loc oasele rupte și îi aducem 
pe lume pe cei mici. Cu toate acestea, orice fiinţă vie își află o dată și 
o dată sfârșitul. Așa că, în pofida îndemânării, învățăturii și pasiunii 
noastre, unii pacienţi ne mor și nu trebuie să-i jelim exagerat sau să 
ne simţim vinovați că nu suntem zei care să le garanteze veșnicia. Mai 
bine ar trebui să fim mulțumiți că s-au bucurat de viaţă, dacă și-au 
cheltuit-o așa cum se cuvine. 

— Inţeleg, dădu lona din cap. 

— Sper, zise Nuño. Pentru că dacă îţi lipsește înțelegerea acestui 
lucru, ai să fii chiar un doctor prost, pentru că o să înnebunești. 


197 


Capitolul Treizeci 


TESTAREA LUI RAMON CALLICO 


Spre sfârșitul celui de-al doilea an al uceniciei lui lona, drumul vieții 
i se întipărise clar înainte și fiecare nouă zi era pentru el un prilej de a 
absorbi cu entuziasm învăţăturile lui Nuño. Practica lor se extindea 
mult și la ţară, în jurul Zaragozei, aveau de lucru la cabinet și făceau 
drumuri spre pacienţii care nu se puteau deplasa. Majoritatea 
pacienţilor lui Nuño erau oameni simpli, de la oraș și de la ţară. 
Ocazional, era chemat de câte un nobil care avea nevoie de îngrijiri 
medicale și se ducea întotdeauna, dar îi spuse lui lona că nobilii erau 
poruncitori și amânau să-i plătească doctorului pentru munca lui, așa 
că îi evita. Dar pe 20 noiembrie 1504, primi o somaţie pe care n-o 
putu ignora. 

Către finalul verii, atât regele Ferdinand cât și regina Isabela 
fuseseră cuprinși de o boală istovitoare. Regele, un bărbat robust, cu 
o constituţie călită de ani de războaie și vânătoare, se recuperase 
repede, dar soţia lui avansase în slăbiciune. Apoi, în timp ce vizita 
orașul Medina del Campo, starea Isabelei se înrăutăţise brusc și 
Ferdinand poruncise în grabă să se adune șase medici buni, printre 
care și Nuño Fierro, doctorul din Zaragoza. 

— Dar nu puteţi merge, protestă cu blândeţe lona. Până la Medina 
del Campo, e un drum călare de zece zile. Sau opt, dacă vă omorâţi. 

Nu vorbise într-o doară, pentru că știa cât de slăbit era Nuño și că 
n-ar fi trebuit să plece într-o astfel de călătorie. 

Dar hotărârea doctorului era de nestrămutat: 

— E regina mea. Un cap încoronat trebuie îngrijit cu aceeași măsură 
ca și un om de rând. 

— Măcar lăsaţi-mă să vin și eu. 

— Tu trebuie să rămâi aici, ca să ai grijă de pacienţii noștri, refuză 
Nuño. 

lona și Reyna îi cerură amândoi să nu plece singur și doctorul se 
lăsă convins să-și angajeze un om, pe Andres de Avila, pentru a-l 
însoţi. Plecară amândoi a doua zi devreme. 


198 


Se întoarseră prea curând, pe o vreme rea și umedă. lona îl ajută 
pe Nuño să descalece. In timp ce Reyna îi pregătea repede o baie 
fierbinte, Avila îi povesti ucenicului ce se întâmplase. 

Călătoria decursese conform celor mai rele temeri. 

Avila spuse că merseseră timp de patru zile și jumătate. La un han 
din afara orașului Atienza, se îngrijorase din cauza oboselii lui Nuño: 

— L-am convins să ne oprim ca să ne odihnim și să mâncăm, 
putând după aceea să plecăm mai departe. Dar la han am dat peste 
niște oameni care beau în amintirea Isabelei. 

Avila spuse că Nuño întrebase gâtuit dacă vestea era sigură, iar 
oamenii, călători din apus, îl asiguraseră că trupul reginei era în acele 
momente purtat spre Granada, în sud, unde se aflau mormintele 
monarhilor. 

Nuño și Avila petrecuseră o noapte albă, mușcaţi de purici pe 
podeaua unde găsiseră culcuș, iar dimineaţa o porniseră spre răsărit, 
către Zaragoza. 

— De data asta am călătorit mai în voie, zise Avila, dar a fost o 
călătorie nenorocoasă de la început, fiindcă ultima zi am călărit pe 
vânt și ploaie pătrunzătoare. 

Cu toate că făcuse baie, istovirea și paloarea lui Nuño îl alarmară 
pe lona. İl trimise imediat pe doctor la culcare și Reyna îl copleși cu 
mâncare și băuturi fierbinţi. După o săptămâna de stat în pat, se 
refăcu puţin, dar călătoria zadarnică spre patul de moarte al reginei 
Spaniei îl vlăguise și îi scăzuse puterile amarnic. 


După o vreme, lui Nuño începură să-i tremure mâinile și nu mai 
putu folosi instrumentele chirurgicale făurite de fratele lui. Le preluă 
lona, cu doctorul alături, instruindu-l, explicându-i, punând întrebări 
care îl provocau și îl învățau pe ucenic. 

Inaintea amputării unui deget strivit de la mână, îl puse pe lona să- 
și pipăie propriul deget cu mâna cealaltă: 

— Simţi un loc aici, un gol mic unde oasele se întâlnesc? Aici ar 
trebui tăiat degetul zdrobit, dar pielea s-o tai mai de sus. Știi de ce? 

— Trebuie s-o coasem, zise lona și profesorul dădu mulțumit din 
cap. 

Cu toate că-i părea foarte rău că Nuño era bolnav, pentru 
experiența lui lona era un avantaj, căci în ultimul lui an de ucenicie 
practică foarte mult chirurgia din cauza acestei situaţii. 

Se simţea vinovat că Fierro își cheltuia energia pentru lecţiile lui, 
dar când îi spuse asta Reynei, ea clătină din cap: 

— Cred că nevoia de a te învăţa îl ţine în viaţă, zise ea. 

Intr-adevăr, la sfârșitul celui de-al patrulea an de ucenicie, ochii 
doctorului mai în vârstă străluceau de triumf. Se ocupă imediat de 


199 


prezentarea lui lona în faţa oficialităților ținutului. În fiecare an, cu trei 
zile înainte de Crăciun, slujbașii orașului alegeau doi doctori din ţinut 
care urmau să-i examineze pe candidaţii la acest titlu. Fusese și Nuño 
examinator și cunoștea foarte bine procedura. 

— Aș fi dorit să aștepți să fii testat după plecarea unuia dintre 
examinatorii de acum, Pedro de Calea, îi spuse el lui lona. 

Ani de zile, Calea îl invidiase și-l urâse pe doctorul din Zaragoza. 
Dar intuiţia lui Nuño îi spunea să nu mai amâne: 

— Nu mai pot aștepta încă un an, zise el. Și cred că ești gata. 

A doua zi, călări până la clădirea municipală din Zaragoza și-l 
înscrise pe lona la examen. 


În dimineaţa testării, studentul și profesorul plecară devreme de la 
hacienda şi își îndemnară caii la pas în dimineaţa caldă și 
strălucitoare. Nu vorbiră mult, nervoși amândoi. Era prea târziu ca să 
mai îmbogăţească intelectul lui lona; avuseseră patru ani lungi pentru 
asta. 

Casa orașului mirosea a praf și a aglomerație, deși în ziua aceea nu 
se aflau acolo decât lona, Nuño și cei doi examinatori. 

— Domnilor, am onoarea de a-l prezenta spre examinare pe señor 
Ramon Callico, zise Nuño calm. 

Unul dintre examinatori era Miguel de Montenegro, un bărbat scund 
și grav, cu păr, barbă și mustață argintii. 

Nuño îl cunoștea de mulţi ani și-l asigurase pe lona că va fi un 
examinator serios și conștiincios, însă drept. 

Celălalt examinator, Calca era un bărbat zâmbitor și inimos, cu păr 
roșu și o barbă mică și ascuţită. Purta o tunică încrustată cu sânge 
închegat și uscat, puroi și mucozităţi. Nuño îi descrisese deja 
dezaprobator acea haină lui lona ca pe „reclama gălăgioasă a 
meseriei lui” și îl avertizase că doctorul roșcovan îl citise pe Galen și 
foarte puţin alţi autori, așa că majoritatea întrebărilor lui vor fi din 
Galen. 

Se așezară toți patru la masă. lona își spuse că în urmă cu două 
decenii și jumătate, Nuño Fierro își dăduse examenul acolo, la aceeași 
masă și cu alte decenii înainte, Gabriel ben Nissim Sporanis făcuse la 
fel, într-o vreme când un doctor putea mărturisi că e evreu. 

Fiecare examinator urma să pună două runde de întrebări și începu 
Montenegro, cel mai în vârstă dintre ei: 

— Fii atent, señor Callico. Aș dori să ne vorbești despre avantajele 
și dezavantajele prescrierii de teriac împotriva febrei. 

— Voi începe cu dezavantajele, zise lona, căci sunt puţine și pot fi 
înșirate repede. Medicamentul e greu de realizat conţinând șaptezeci 
de ierburi, prin urmare este greu de obținut și scump. Avantajul lui cel 


200 


mai mare este că s-a dovedit un leac eficient împotriva febrei, 
afecțiunilor intestinale și chiar a unor otrăviri... 

Simţea cum începe să se desfășoare, trecând cu ușurință de la un 
punct la altul, încercând să expună situaţia complet, fără excese. 
Montenegro păru satisfăcut: 

— Cea de-a doua întrebare se referă la febrele cuaternare și 
terțiare. 

— Febrele terțiare apar din trei în trei zile, numărând ziua primului 
acces ca prima zi. Febrele cuaternare apar din patru în patru zile. 
Aceste feluri de febră se întâlnesc mai des în locuri cu climă caldă și 
umedă și sunt adesea însoţite de frisoane, transpiraţie și mare 
slăbiciune. 

— Ai răspuns repede și pe scurt. Ai trata hemoroizii apelând la 
cuţit? 

— Numai dacă alte leacuri nu ajută. Adesea, durerea și neplăcerea 
pot fi controlate printr-un regim sănătos, fără mâncăruri grele, sărate 
sau foarte dulci. Dacă există sângerare mare, putem folosi 
medicamente care o opresc. Dacă se umflă, dar nu sângerează, 
putem folosi lanţeta sau lipitori. 

Montenegro dădu din cap și se lăsă pe spate, indicând că era 
rândul lui Pedro de Calea. 

Calea își mângâie barba roșie: 

— Vorbește-ne, te rog, despre sistemul galenic al patologiei 
umorale, ceru el. 

lona era gata și trase aer în piept: 

— Provine de la câteva idei apărute în școala hipocratică și a fost 
modificat de timpuriu de alţi filosofi ai medicinei, mai ales de Aristotel. 
Galen a modelat ideile lor într-o teorie care spune că toate lucrurile 
sunt compuse din patru elemente: foc, pământ, aer și apă - 
producând patru calităţi: fierbinte, rece, uscat și umed. Când 
mâncarea și băutura pătrund în corp, sunt încălzite de căldura 
naturală și transformate în patru umori: sânge, flegmă, fiere galbenă 
și fiere neagră. Aerul corespunde sângelui, care e umed și fierbinte, 
apa-flegmei, care e umedă și rece, focul-fierei galbene, care e uscată 
și fierbinte și pământul-fierei negre, care e uscată și rece. 

Galen a scris că o parte din aceste substanţe e purtată de sânge 
pentru a hrăni diferitele organe ale corpului, în timp ce restul sunt 
eliminate ca reziduuri. A spus că este foarte importantă proporţia în 
care acestea se combină în corp. Un amestec perfect al lor produce o 
persoană sănătoasă. Prea mult sau prea puţin dintr-o umoare conduc 
la dezechilibru și apoi la boală. 

Calea se juca mângâindu-și barba: 

— Spune-ne despre căldura înnăscută și pneumă. 


201 


— Hipocrate și Aristotel, apoi Galen au scris că această căldură din 
interiorul corpului este substanţa vieții. Căldura înnăscută este hrănită 
de pneumă, un spirit format în cel mai pur sânge al ficatului și 
transportat de vene. Totuși, nu poate fi văzut, căci... 

— De unde știi că nu poate fi văzut? îl întrerupse Calea și lona simți 
genunchiul lui Nuño înghiontindu-l cu putere. 

Pentru că până acum am disecat venele și organele de la trei 
cadavre și Nuño mi-a arătat doar țesut și sânge și a subliniat că nu 
suntem capabili să vedem aceea substanța numită pneumă. 

Ce prost era; Calea o să-și dea seama că numai cineva care 
deschisese trupul unui om și se uitase în el putea spune un asemenea 
lucru. Teroarea îi blocă o clipă corzile vocale. 

— Este... ceva ce am citit. 

— Unde ai citit asta, señor Callico? Mi se pare că n-am citit nicăieri 
dacă pneuma poate sau nu poate să fie văzută. 

lona făcu o pauză. 

— Nu era în Avicenna sau în Galen, zise, de parcă se străduia să-și 
amintească. Cred că era în Teodorico Borgognoni. 

Calca se uita la el neîncrezător. 

— Așa e, spuse Miguel de Montenegro. Și eu am citit despre asta în 
Teodorico Borgognoni, iar Nuño Fierro încuviinţă din cap. 

— Sigur, Borgognoni, aprobă și Calea. 

In cea de-a doua runda de întrebări, Montenegro îi ceru lui Ilona să 
compare tratamentul unui os fracturat cu cel al unei dislocări. li 
ascultară răspunsul fără comentarii, apoi fu rugat să enumere factorii 
necesari pentru sănătate. 

— Aer curat, mâncare și băutură nealterate, somn pentru a odihni 
forța trupului și veghe pentru a ţine simţurile active, exerciţii fizice 
moderate pentru a elimina reziduurile și impurităţile, eliminarea 
firească a celor netrebuincioase și atâta bucurie cât să asigure 
bunăstarea întregului corp. 

— Spune-ne cum se răspândește boala într-o molimă, ceru Calea. 

— Miasmele otrăvitoare sunt produse de leșurile în putrefacție sau 
de aburul rău al apelor stătute și al mlaștinilor. Aerul cald și umed 
încărcat de otravă răspândește mirosuri vătămătoare care, dacă sunt 
respirate de persoane sănătoase, le pot infecta și îmbolnăvi trupul. În 
timpul molimelor, sănătoșii trebuie încurajați să plece destul de 
departe pentru ca miasmele purtate de vânt să nu ajungă până la ei. 

După alte mângâieri rapide ale bărbii, urmară întrebări la fel de 
rapide despre urină: 

— Ce înseamnă urina mai gălbuie? 

— Conţine o parte de fiere. 

— Dar urina de culoarea focului? 


202 


— Conţine multă fiere. 

— Pișatul roșu închis? 

— Dacă omul nu a mâncat șofran, conţine sânge. 

— Dacă se văd resturi de nisip în urina? 

— Pacientul este slăbit. Dacă nisipul seamănă cu tărâța și miroase 
rău, înseamnă că exista o rană pe maţe. Dacă în nisip sunt urme de 
sânge, înseamnă că există o tumoare. 

— Dar nisip pur și simplu? întrebă Calea. 

— Inseamnă că omul are un calcul sau o piatră. 

Se lăsă o scurtă tăcere. 

— Sunt satisfăcut, spuse Calea. 

— Și eu sunt satisfăcut. Un candidat bun, care își oglindește 
profesorul, se exprimă și Montenegro, apoi trase dintr-un raft un 
catastif mare, legat în piele. Trecu acolo numele examinatorilor și pe 
al propunătorului, apoi scrise că señor Ramon Callico din Zaragoza a 
fost examinat și acceptat ca doctor în ziua a șaptesprezecea a lui 
octombrie, Anno Domini 1506. 


Pe drumul spre casă, profesorul și studentul lui se legănară în șa, 
chicotind ca niște mici beţivani. 

— Cred că am citit în Teodorico Borgognoni! 

Cred că am citit în Teodorico Borgognoni! îl lua Nuño peste picior. 

— Dar señor Montenegro... de ce m-a ajutat? 

— Miguel de Montenegro e recunoscut ca un bun catolic, doctorul 
favorit al Bisericii, chemat de la mari depărtări când se îmbolnăvesc 
vreun episcop sau un cardinal. Insă este și un medic adevărat, care 
știe să deosebească faptele de știință de păcate. Când eram tineri, am 
făcut împreună mai multe disecţii. Sunt sigur că a înţeles imediat de 
ce erai atât de hotărât cu privire la un fenomen din interiorul corpului. 

— li sunt recunoscător și am avut noroc. 

— Da, ai avut noroc „dar te-ai descurcat într-un fel demn de cinste. 

— Am avut mare noroc cu profesorul meu, maestro, spuse lona. 

— Nu mai trebuie să-mi spui „maestro”, acum suntem colegi, zise 
Nuño, dar tânărul clătină din cap: 

— Doi oameni vor avea întotdeauna recunoștința mea. Amândoi 
sunt Fierro. Și pe fiecare îl voi numi mereu „maestro”. 


203 


Capitolul Treizeci și Unu 


O ZI DE MUNCĂ GREA 


La doar câteva săptămâni de la examen, Nuño îi trecu lui lona o 
parte din pacienţii lui. Zi după zi, tânărul se simţea tot mai mult medic 
și tot mai puţin ucenic. 

Spre sfârșitul lui februarie, Nuño îi spuse că la Zaragoza urma să se 
ţină o adunare anuală a medicilor din Aragon. 

— Ar fi bine să mergi la adunare, să-ţi cunoști colegii, îl sfătui el și 
își aranjară programul astfel încât să se poată duce amândoi. 

Ajungând la han, găsiră acolo șapte doctori bând vin și mâncând 
rață friptă cu usturoi. Pedro de Calea și Miguel de Montenegro îl 
salutară și Nuño avu plăcerea de a fi prezentat celorlalţi cinci 
practicieni, din colțuri îndepărtate ale ținutului. După ce terminară de 
mâncat, Calea ţinu o cuvântare despre rolul pulsului în boală. Lui Ilona 
i se păru slab pregătită și îl tulbură faptul că unul dintre cei care îl 
examinaseră recent putea veni cu o intervenţie atât de proastă. Însă 
când Calea termină, ceilalți doctori bătură din picioare arătând 
aprobarea lor aparentă. Când întrebă dacă existau întrebări, nimeni 
nu se încumetă să le pună. 

lona fusese uluit auzindu-l pe Calea afirmând că existau trei tipuri 
de puls: puternic, slab și săltat. Să îndrăznesc să-l contrazic se întreba 
el, dureros de conștient de poziţia lui de nou-venit în breaslă. Totuși, 
nu putu rezista și ridică mâna: 

— Señor Callico? zise Calea, evident amuzat. 

— Aș dori să adaug... să subliniez... că Avicenna a scris că sunt 
nouă feluri de puls. Primul, un semnal egal și amplu al echilibrului 
sănătos. Un puls constant mai puternic, semnalând puterea inimii. Un 
puls slab, opus, arătând slăbiciune. Și diferite feluri de puls slab - rar 
și rapid, întretăiat și răsunător, de suprafaţă și adânc. 

Spre tristețea lui, îl văzu pe Calca încruntându-se. Alături, Nuño se 
lupta să se ridice în picioare: 

— Ce bine că avem la întâlnirile noastre un doctor proaspăt ieșit din 
studiul cărţilor și un practician încercat și excelent, care știe bine că în 
tratarea pacienţilor, regulile artei noastre se simplifică prin experienţă 
și înțelepciune câștigate cu greu. 


204 


Se auziră chicoteli și din nou bătăi din picioare, iar Calea zâmbi, 
înmuiat. Așezându-se, lona simţi cum sângele îi urca în obraji. 


După ce ajunseră acasă, izbucni: 

— Cum aţi putut vorbi așa, când știaţi bine că eu aveam dreptate și 
Calea greșea? 

— Pentru că este exact tipul de om care s-ar putea duce la 
Inchiziţie să-și acuze un rival de erezie daca ar fi provocat, lucru pe 
care îl știau bine toţi cei de la adunare, explică Nuño. Mă rog să vină și 
pentru Spania noastră ziua când un doctor să poată corecta greșeli și 
să dezbată cu argumente, dar ziua de azi nu e așa și nici nu se vor 
schimba prea curând lucrurile. 

lona înțelese deodată că fusese un prost și își murmură imediat 
scuzele, mulțumindu-i lui Nuño. Acesta nu trată incidentul cu ușurință: 

— Ai venit la mine conștient de pericolele care te amenință din 
partea religiei. Trebuie să veghezi și în meseria noastră la greșeli care 
ti-ar putea aduce dezastrul. 

Și apoi îi surâse lui lona: 

— Pe lângă asta, ce-ai spus nu era întru totul corect. 

În paginile Canonului pe care mi le-ai tradus, Avicenna spune că 
sunt zece feluri de puls și apoi înșiră doar nouă. De asemenea, a spus 
că diferențele subtile între pulsuri le sunt de folos doar doctorilor 
îndemânatici. Vei descoperi că această calitate se aplică doar câtorva 
dintre bărbaţii cu care am stat azi la masă. 


După trei săptămâni, Nuño avu un atac sever. Tocmai urca scările 
spre camera lui când îl lovi în piept o durere mușcătoare, slăbindu-l și 
lăsându-l fără aer, așa că fu nevoit să se așeze ca să nu cadă. lona 
fusese la pacienţi și era în grajd, deșeuând surul arab, când Reyna 
deschise tulburată ușa: 

— L-a apucat rău, îi spuse și lona se grăbi să intre în casă, cu ea. 
Amândoi reușiră să-l ducă în pat. 

Scăldat în sudoare, își descria cu greutate starea, ca și cum i-ar fi 
dat lecţii lui lona despre un pacient: 

— Durerea e surdă... surdă, nu... ascuţită. Dar... pronunţată. Foarte 
pronunţată... 

Controlându-i pulsul, lona se înspăimântă de cât de neregulat era. 
Bătea repede și săltat, fără niciun ritm aparent. li dădu picături de 
camfor în lichior de mere, împotriva durerii, dar aceasta rămase 
puternică aproape patru ore. Seara se micșoră și apoi dispăru, 
lăsându-l pe Nuño fără nicio putere. 

Dar era calm și putea să vorbească. O puse pe Reyna să-i facă o 
supă de găină, apoi căzu într-un somn adânc. lona îl privi o vreme, 


205 


foarte conștient de limitele unui doctor, căci voia să facă orice pentru 
ca Nuño să se simtă mai bine, dar nu știa ce anume ar fi trebuit să 
facă în cazul lui. 


După trei zile, Nuño putu cobori scările, ajutat de lona și se așeză 
pe scaunul lui, rămânând mai mult timp acolo. Işi făcu speranţe 
pentru el, dar când trecură doua săptămâni, deveni limpede că era 
grav. Avea pieptul umflat și începură să i se umfle și picioarele. La 
început, lona încerca să-i ridice picioarele noaptea, proptindu-l de mai 
multe perne, pentru a sta și cu pieptul mai sus. Dar curând, 
umflăturile și respirația deveniră tot mai împovărătoare și, noapte sau 
zi, Nuño refuză să fie mutat de pe scaunul lui de lângă foc. lona 
dormea noaptea pe jos, la câţiva metri de el, ascultându-i respiraţia 
anevoioasă. 

In cea de-a treia săptămână, nu se mai puteau contesta semnele 
ultimei faze a bolii. Lichidul care-i bolborosea în plămâni părea să-i fi 
invadat toate țesuturile, astfel că părea obez, cu picioarele ca butucii 
și un abdomen revărsat. Incercase să nu vorbească, fiindu-i greu până 
să și respire, dar în cele din urmă, printre respiraţii șuierătoare, îi 
împărtăși dorinţele lui lona. 

Urma să fie îngropat în pământul lui, în vârful dealului. Nu voia o 
piatra funerară. 

lona dădu din cap. 

— Testamentul. Scrie-l... pe ceva. 

Tânărul aduse hârtie, cerneală și pană și Nuño îi suflă prevederile. 

Reynei Fadique îi lăsa economiile făcute de el în cariera de medic. 

Lui Ramon Callico îi lăsa pământul și casa, cărțile și instrumentele 
medicale și conţinutul cufărului legat în piele care îi aparținuse fratelui 
lui, răposatul Manuel Fierro. 

lona nu putu rămâne mut: 

— E mult prea mult. Nu am nevoie... 

Dar Nuño închise ochii: 

— N-am rude, zise, închizând subiectul cu un gest vlăguit. 

intinse mâna după pană și semnă, mai mult o mâăzgălitură. 

— Incă... ceva. Trebuie să mă... studiezi. 

lona știa ce voia să spună, dar nu se credea în stare s-o facă. Una 
era să tai carnea unui străin, cu maestrul lângă tine, dezvăluindur-ți 
secretele anatomiei. Aici însă, era vorba de Nuño. 

Ochii doctorului se învăpăiară: 

— Vrei să fii... cum e Calea... sau ca mine? 

Ce voia el era să moară în locul omului din faţa lui: 

— Ca dumneavoastră. Vă iubesc și vă mulţumesc. Promit. 


206 


Nuño muri pe scaun, între întunericul ploios al zilei de 17 ianuarie 
1507 și zorii cenușii din 18 ianuarie. 

lona se ridică de pe salteaua lui și-l privi un timp. Apoi îl sărută pe 
fruntea caldă încă și îi închise ochii. 

Cu toate că era atât de mare și solid, se luptă să ducă trupul în 
hambar, unde îndeplini instrucţiunile doctorului mort, de parcă i-ar fi 
auzit vocea. 

La început, luă pana și scrise ce observase înainte de deces. Scrise 
despre tusea ce produce o spută însângerată. Despre pielea cu pete 
purpurii. Despre venele gâtului, lărgite și pulsând, despre sudorile 
abundente și inima ce bătea repede și speriată, ca fuga unui șoarece. 
Despre respiraţia grea, întretăiată și iute și despre pielea moale și 
umflată. 

După ce termină de scris, luă unul din bisturiele făcute de Manuel 
Fierro și se uită doar o clipă la fața lui Nuño, întins pe masă. 

Când îi deschise pieptul, văzu că inima arăta altfel decât cele 
examinate de ei împreună. Pe suprafaţa din afară era o zonă 
înnegrită, ca și cum țesutul ar fi fost ars. Când o deschise, cele patru 
compartimente nu arătau bine. Pe partea stângă, o parte dintr-unul 
era înnegrită și distrusă, prelungindu-se și în afară, așa cum văzuse la 
început. Ca s-o studieze, a fost nevoit să tamponeze sângele cu niște 
cârpe. Credea că inima nu mai putuse să pompeze bine, căci se părea 
că sângele venise înapoi și se strânsese în cele două încăperi din 
stânga și în câteva vene apropiate. lona știa din Canonul lui Avicenna 
că pentru a menţine viaţa, sângele trebuie pompat de inimă astfel 
încât să străbată întregul corp, curgând prin artere mari și printr-o 
rețea de vene ce se făceau tot mai fine până se sfârșeau în tubuleţe 
subțiri ca firele de păr, numite capilare. Inima ruinată a lui Nuño 
distrusese acest sistem de distribuţie a sângelui, ceea ce îl costase 
viața. 

Tăind țesutul umflat al abdomenului, îl găsi umed; la fel erau și 
plămânii. Nuño se înecase în propriile lui secreţii. Dar de unde venise 
atâta umezeală? 

lona nu avea nici cea mai mică idee. 

Procedă după rutina bine învățată, cântărind organele și notând 
datele înainte de a pune totul la loc și a-l închide pe Nuño. Apoi se 
spălă cu săpun de casă și apă din găleata de lângă masă, așa cum se 
deprinsese, și adăugă ultimele observaţii în caiet. Numai după aceea 
intră în casă. 

Reyna mesteca într-un păsat, dar deși era calmă, știuse că Nuño 
murise din clipa când văzuse scaunul gol. 

— Unde e? 

— In hambar. 


207 


— Să mă duc să-l văd și eu? 

— Nu, zise lona. 

Ea trase adânc aer în piept și își făcu repede cruce, dar nu protestă. 
Nuño îi spusese lui lona că după treizeci de ani de slujbă la doctori, 
Reyna știa foarte bine ce se petrecea acolo și se putea încrede 
absolut în ea. lona însă n-o cunoștea de prea multă vreme și îi era 
frică să nu-l denunțe. 

— lţi dau niște păsat. 

— Nu. Nu mi-e foame. 

— Ai multe de făcut azi, spuse ea liniștită și umplu două castroane. 

Mâncară amândoi tăcuți și când terminară, o întrebă dacă exista 
vreo persoană care s-ar fi cuvenit să ia parte la înmormântare, dar 
Reyna clătină din cap: 

— Numai noi suntem. 

Așa că lona ieși afară și se apucă de lucru. 

Intr-o iesle erau scânduri tăiate, destul de vechi, dar încă solide și 
lona îl măsură pe Nuño cu o bucată de sfoară, apoi le tăie până la 
mărimea potrivită. Dură aproape toată dimineaţa până făcu sicriul. O 
întrebă dacă aveau cuie pe undeva și ea i le găsi. 

Apoi luă un târnăcop și o cazma și urcă pe deal, să sape groapa. La 
Zaragoza venise iarna, dar pământul nu era înghețat și muncind 
stăruitor, reuși să dea formă gropii. De câţiva ani nu mai muncise ca 
un peon și știa că o să simtă efectul trudei fizice a doua zi. Lucră încet 
și atent, făcând laturile egale și netede și o adânci mult, astfel că îi fu 
greu să iasă afară, înălțându-se și trimițând o droaie de pietricele și 
noroi la loc, înăuntru. 

In hambar, înghesui cârpele însângerate într-o boccea din pânză 
curată pe care o puse în sicriu lângă Nuño. Era cel mai sigur mod de a 
scăpa de ele și bătând capacul în cuie, știa exact ce ar fi dorit Nuño să 
facă. Deși cârpele îl ajutaseră, o să-i fie greu să curețe toate urmele 
disecției. 

Munci toată ziua. Se însera când înhămă la căruță calul lui Nuño și 
surul arab. Reyna îl ajută să care sicriul greu din hambar. 

A fost cumplit de greu pentru amândoi să-l coboare în pământ. lona 
întinse două frânghii peste groapă și le legă la capete în laţuri pe care 
le strânse în jurul unor piroane băgate în sol. Frânghiile ţinură când 
așezară sicriul peste groapă, dar a fost necesar să desfacă laţurile și 
să le ţină strâns, dându-le drumul puţin câte puţin, ca să-l coboare 
drept. Reyna se lupta cu partea ei. Era puternică și călită de muncă, 
dar când desfăcu de tot laţul, pierdu controlul și un colț al sicriului se 
lăsă, înfigându-se într-o latură a gropii. 

— Trage tare de frânghie în sus, zise el, cu mult mai mult calm 
decât se simţea în stare. 


208 


Ea începuse să tragă înainte să-i spună. Sicriul nu se îndreptă de 
tot, dar nu era un dezastru. 

— Fă un pas, o instrui și îl făcură amândoi. 

Astfel, pas cu pas, înaintară și coborâră sicriul până pe fundul 
gropii. 

Reuși să tragă afară o frânghie, dar cealaltă se agăţă de ceva de 
sub sicriu. Poate laţul apucase o rădăcina; după câteva smucituri, lăsă 
și capătul celălalt să cadă în groapă. 

Ea recită Tatăl Nostru și Ave Maria, plângând fără zgomot, ca și 
când s-ar fi rușinat de durerea ei. 

— Du căruţa și caii la grajd, spuse el blând. Pe urmă intră în casă. 
Termin eu aici. 

Reyna era o femeie de la ţară și știa să mâne căii, dar o urmări din 
ochi până cobori la jumătatea dealului și abia atunci luă cazmaua. 
Prima dată luă pământ pe dosul ei, obicei evreiesc simbolizând 
greutatea de a îngropa o persoană a cărei lipsă va fi deplânsă. Apoi 
întoarse cazmaua așa cum se folosea și o bagă adânc în pământ, 
icnind. La început, ploaia de pământ răsuna pe capacul sicriului, dar în 
curând sunetul n-a mai fost atât de puternic, pe măsură ce groapa se 
umplea. 

N-o astupase decât pe jumătate când se lăsă noaptea, dar pe cer 
se vedea o lună mare și albă, astfel că vedea suficient ca să lucreze 
constant, cu pauze mici. 

Aproape terminase când Reyna urcă din nou dealul. Se opri înainte 
de a ajunge la el: 

— Cât mai durează? 

— Incă puţin, îi strigă și ea se întoarse și porni spre casă. 

După ce reuși să ridice o movilă mică deasupra mormântului, își 
puse mâinile pe capul descoperit și recită Kadișul pentru cei dispăruţi 
și apoi duse cazmaua și târnăcopul în magazie. Intră în casă și văzu că 
ea era deja în camera ei. Adusese cada de aramă și o așezase lângă 
foc. Înăuntru era apă fierbinte și încă două ceainice pline se încălzeau 
alături. Pe masă îi lăsase vin, pâine, brânză și măsline. 

Se dezbrăcă în pârâitul flăcărilor și își lăsă morman hainele mânjite 
și umede, apoi stătu ghemuit în cadă, cu o bucată din săpunul de casă 
al Reynei în mână, gândindu-se la Nuño - la înțelepciunea și 
îngăduinţa lui, la dragostea arătată oamenilor și devotamentul pentru 
practicarea medicinei. La bunătatea pe care i-o arătase unui tânăr 
hăituit care intrase în viața lui. La schimbarea creată de Nuño Fierro în 
viața lui lona Toledano. Gânduri, lungi gânduri... până-și dădu seama 
că apa se răcea și începu să se spele. 


209 


Capitolul Treizeci și Doi 


PRACTICIANUL SOLITAR 


A doua zi de dimineaţă, urcă și netezi groapa la lumina zilei. Alături 
creștea un puiet de stejar care îi amintea de copacul răsărit pe 
mormântul tatălui lui. II scoase cu grijă din pământ și îl replantă la 
capul lui Nuño. Era un copăcel cu frunze puţine, dar avea să crească o 
dată cu vremea caldă. 

— Trebuie să-i anunţi pe preoţi, zise Reyna, și să plătești la biserică 
o slujbă pentru sufletul lui. 

— Mai întâi îl voi jeli în casă șapte zile, spuse lona. Pe urmă la spun 
preoților și mergem la biserică pentru mesă. 

Credinţa Reynei era doar de suprafaţă, provocată doar de 
gravitatea evenimentului; ea ridică din umeri și îi spuse să facă așa 
cum dorea. 

Era conștient că nu respectase moartea tatălui lui cum se cuvenea. 
Nuño îi fusese ca un tată și voia să-și arate respectul în modul de care 
își amintea. Inchirie un rând de haine, intră desculț în casă, acoperi o 
oglindă cu o pânză și recită Kadișul pentru Nuño dimineaţa și seara, 
așa cum ar fi făcut un fiu pentru tatăl său. 

In timpul săptămânii, veniră la ei trei oameni care aveau nevoie de 
doctor; pe unul îl duse la cabinet și îi puse aţele la încheietura luxată 
și de două ori merse la casele celor bolnavi. Călări și la alți patru 
pacienţi care aveau nevoie de îngrijiri, dar, întorcându-se acasă, își 
reînnoia doliul. 

După ce respectă săptămâna rituală și se îngriji și de slujba de la 
biserică pentru Nuño, lona rămase să trăiască o viață străină, pentru 
care trebuia să inventeze reguli. 

Reyna îl lăsa o săptămână, apoi îl întrebă de ce mai dormea în 
cămăruţa, deși era acum stăpânul casei. Camera lui Nuño era cea mai 
bună, cu două ferestre, una spre sud și una spre est. Avea un pat larg 
și comod, din lemn de cireș. 

Se uitară împreună la lucrurile răposatului. Hainele lui erau în stare 
bună, dar Nuño fusese mai scund decât lona și îndesat. Reyna se 
pricepea la cusut și spuse că o să-i transforme niște haine pe măsura 
lui: 


210 


— Din când în când, ar fi frumos să porţi o haină de-a lui și să-ţi 
aduci aminte de el. 

Ce nu putea folosi, Reyna puse deoparte și spuse că le va duce în 
satul ei, unde vor fi primite cu recunoștință. 

Când se mută în camera cea bună, lona petrecu într-un pat 
adevărat prima lui noapte de când fugise din Toledo. După două 
săptămâni, avea sentimentul proprietăţii; casa și terenul deveniseră 
parte din el și îndrăgea locul de parcă s-ar fi născut acolo. 

O parte din pacienţii lui vorbeau cu tristeţe despre dispariţia lui 
Nuño: 

— A fost un doctor bun și credincios și îl iubeam mult cu toții, spuse 
Pascual Cabrera. 

Dar señor Cabrera și soția lui - de fapt, majoritatea pacienţilor - se 
obișnuiseră cu îngrijirile lui Ramon Callico în anii de ucenicie ai 
acestuia și le luă mai puţin timp să-l accepte ca unic practician decât 
îi luase lui lona să se deprindă cu patul cel nou. Când avea un bolnav 
grav, auzea voci în mintea lui și, în realitate, nu se simţea singur: 
Avicenna, Galen și Borgognoni îi recomandau ce să facă. Dar auzea, 
deasupra tuturor, vocea lui Nuño: „Amintește-ţi ce au scris cei mari și 
ce te-am învăţat eu. Apoi uită-te la pacient cu ochii tăi, miroase-l cu 
nasul tău, pipăie-l cu mâinile tale și folosește-ți propria judecată 
pentru a hotărî ce e de făcut.” 


El și Reyna intrară într-o rutină tăcută și puţin stânjenitoare! Când 
era acasă, citea din mica bibliotecă medicală sau lucra la traducerea 
lui și ea își vedea de treburi având grijă să nu-l deranjeze. 

Intr-o seară, la mai multe luni după moartea lui Nuño, lona se 
instalase pe scaunul de lângă foc și ea îi umplu din nou paharul cu 
vin: 

— Vrei să-ţi gătesc ceva special mâine la cină? îl întrebă. 

lona era încălzit de vin și de foc. O privi cum stătea în picioare ca o 
slujnică bună, de parcă nu l-ar fi văzut vagabond și disperat, de parcă 
ar fi fost dintotdeauna stăpânul casei: 

— M-aș bucura dacă mi-ai găti o găină. 

Se priviră în ochi. l-a fost imposibil să ghicească la ce se gândea ea. 
Dar înclină din cap și în noaptea aceea veni prima oară în camera lui. 

Era mai în vârstă decât el, poate chiar cu douăzeci de ani. Avea și 
fire de păr alb printre cele negre, dar avea corpul voinic datorită unei 
munci fizice nu atât de istovitoare ca s-o îmbătrânească înainte de 
vreme și era mai mult decât dornică să împartă culcușul cu el. Din 
când în când, făcea câte o remarcă din care lona deduse că în 
tinerețe, împărțea patul și cu maestrul evreu al lui Nuño, Gabriel 
Sporanis. Înţelese că trupul unui bărbat o făcea să se simtă vie și 


211 


lucrase singură cu trei bărbaţi pentru care, de-a lungul timpului, 
căpătase afecțiune. 

Insă dimineaţa era o menajeră cuviincioasă și respectuoasă pentru 
lona, așa cum fusese și pentru Nuño. 

In curând, ajunse să trăiască mulţumit, încântat de munca lui, de 
mâncarea ei bună și de liniștea pe care și-o dădeau unul altuia în 
patul din lemn de cireș. 

Mergând pe pământul lui, îl deranja că nu era cultivat cum trebuie, 
dar nu plănui să schimbe situaţia, din aceleași motive care-i 
îndemnaseră și pe foștii doctori proprietari să lase locul așa cum era: 
n-ar fi fost de dorit să aducă peoni care să arunce priviri în hambar și 
să vadă că acolo se aflau un cabinet și o masă chirurgicală folosită 
uneori pentru studii anatomice privite de mulţi drept vrăjitorie. 

Așa că la venirea primăverii, gospodări singur o parte din pământ, 
în timpul disponibil. Infiinţă trei stupi și curăţă câţiva măslini și pomi 
fructiferi, îngrășând pământul cu bălegar. In acel an, livada le dărui 
prima recoltă bună de fructe. lona ducea o viaţă care îi permitea să se 
bucure de trecerea anotimpurilor. 

Nu-și îngăduia manifestări exterioare periculoase ale iudaismului 
lui, dar în serile de sabat ardea întotdeauna două lumânări la el în 
cameră,  șoptind rugăciunea: „Binecuvântat eşti, Doamne 
Dumnezeule, împărat al lumii, care ne-ai sfinţit cu poruncile Tale și 
ne-ai poruncit să aprindem lumânări de sabat”. 

Medicina îi umplea din plin viața, aproape ca o religie pe care o 
putea practica în public, dar se străduia să menţină treaz spiritul 
evreiesc în existența lui lăuntrică. Traducerea îi adusese înapoi 
cunoștințele de ebraică, dar își pierduse deprinderea de a se ruga 
conform tradiţiei părintești. Işi amintea doar crâmpeie de rugăciuni. 
Pierise din minte chiar și structura slujbei de sabat. De exemplu, știa 
că partea la care trebuia să te rogi în picioare - Amida - se compunea 
din optsprezece binecuvântări. Oricât încerca, frustrat și chinuit, își 
amintea numai șaptesprezece. Mai mult, dintre cele pe care nu le 
uitase, una îl tulbura teribil. Cea de-a douăsprezecea era o rugăciune 
pentru distrugerea ereticilor. 

Când memorase aceste rugăciuni, copil în casa tatălui, nu le 
cântărise prea mult semnificaţia. Dar acum, trăind în umbra neagră a 
unei Inchiziţii care căuta să-i distrugă pe eretici, rugăciunea aceasta îi 
săgeta inima. 

inseamnă oare că dacă evreii ar fi la putere în locul bisericii 
creștine, i-ar folosi și ei pe Dumnezeu pentru a-i distruge pe 
necredincioși? Era o axiomă că puterea religioasă absolută aducea cu 
ea și cruzimea absolută? 


212 


Ha - Rakhaman, Tatăl nostru din ceruri, singurule Dumnezeu, de ce 
lași oamenii să se măcelărească nepăsători în numele Tău? 

lona era sigur că strămoșii care compuseseră cele optsprezece 
binecuvântări erau învățați și oameni sfinţi. Dar autorul celei de-a 
douăsprezecea n-ar fi scris-o astfel dacă ar fi fost ultimul evreu din 
Spania. 


Într-o zi, într-o grămadă de vechituri pe care un negustor ambulant 
chior le așezase în Plaza Mayor, lona văzu un obiect care îi tăie 
respiraţia. Era o ceșcuță mică. Vasul ritual K/iduș, folosit pentru 
binecuvântarea vinului, făcut de tatăl lui pentru atâţia clienţi evrei. Se 
sili să ia mai multe lucruri, o bucată de zăbală inutilizabilă, o desagă 
mizerabilă, un cuib de viespi încă agăţat de un ciot de creangă. 

Întorcând vasul în mâna, văzu cu dezamăgire că nu fusese făcut de 
tatăl lui, căci îi lipsea marca HT, săpată pe dosul tuturor obiectelor 
făurite de Helkias Toledano. Probabil fusese făcut de un argintar din 
împrejurimile Zaragozei. Fără îndoială, ceașca fără toartă fusese 
abandonată la expulzare și se părea că nu mai fusese lustruită de 
multă vreme, căci era înnegrită și foarte zgâriată. N 

Totuși, era un vas kiduș și dorea nespus să-l aibă. Insă era oprit de 
o teamă teribilă. Era un obiect la care numai evreii reacţionau. Poate 
că fusese așezat printre vechituri ca momeală, astfel că, zărit și 
cumpărat de un evreu, identitatea acestuia să fie condamnată de ochi 
vigilenţi. 

Se îndepărtă, dând ocol încet pieței și observând fiecare prag, 
acoperiș sau fereastră în căutare de spioni. 

Dar nu văzu pe nimeni care părea interesat de el și se întoarse la 
negustor, răscolindu-i din nou grămada. Alese vreo șase obiecte de 
care n-avea nevoie, dar incluse vasul, având grijă să se târguiască 
pentru toate, așa cum se obișnuia. 

Acasă, lustrui cu grijă vasul ritual. Pe suprafața lui se vedeau mai 
multe zgârieturi adânci, care nu puteau dispărea prin lustruire, dar în 
curând, obiectul ajunse unul dintre cele mai preţuite bunuri ale lui. 


Toamna anului 1507 a fost umedă și rece. Peste tot, oamenii 
tușeau și lona lucra mult, uneori cuprins și el de tusea seacă abătută 
asupra pacienţilor. 

In octombrie, a fost chemat acasă la doña Sancha Berga, o creștină 
bătrâioară care locuia într-o casă mare din zona bine văzută a 
Zaragozei. Fiul ei, don Berenguer Bartolomé și fiica ei, Monica, soția 
unui nobil din Aragon, erau de față când lona le examină mama. Mai 
exista însă un fiu, Geraldo, negustor din Zaragoza. 


213 


Dona Sancha era văduva unui cartograf faimos, Martin Bartolome. 
Era o femeie zveltă și inteligentă, de șaptezeci și patru de ani. Nu 
părea foarte bolnavă, dar, din cauza vârstei, îi prescrise vin în apă 
fierbinte de patru ori pe zi și picături de miere. 

— Mai aveţi alte neplăceri, señora? 

— Doar ochii. Vederea mea e tot mai slabă, spuse doña Sancha. 

lona trase draperiile, lăsând lumina să inunde camera și își apropie 
foarte mult fața de a ei. li ridică pleoapele pe rând și putu vedea 
ușoara opacitate a cristalinului. 

— E o boală numită cataractă, îi spuse. 

— Orbirea la bătrâneţe e moștenire de familie. Mama a murit oarbă, 
zise resemnată doña Sancha. 

— Nu poate fi făcut nimic la cataracta asta? întrebă fiul ei. 

— Ba da, e un tratament chirurgical numit „detașare”, în care se 
desprinde partea înceţoșată. Vederea se îmbunătățește în multe 
cazuri. 

— Crezi că s-ar putea face și la mine „detașarea” asta? întrebă 
doña Sancha. 

El se aplecă din nou și îi studie ochii. Făcuse de trei ori operația, o 
dată pe un cadavru și de două ori cu Nuño lângă el, îndrumându-l tot 
timpul. Și îl mai văzuse și pe Nuño făcând-o de două ori. 

— In prezent vedeţi ceva? 

— Da, zise ea. Dar devine tot mai rău și mi-e teamă că orbesc. 

— Cred că se poate face operaţia, dar vă previn să nu așteptați 
prea mult. Vom aștepta atât timp cât vedeţi, oricât de slab. E mai ușor 
de desprins cataracta când e plină. Așa că trebuie să avem răbdare. 
Voi veghea și vă voi spune când trebuie s-o facem. 

Dona Sancha îi mulțumi și don Berenguer îl invită în biblioteca lui, 
la un pahar de vin. lona ezită. De obicei, evita contactul social 
primejdios cu creștinii ori de câte ori era posibil, păzindu-se de situații 
în care i s-ar fi pus întrebări despre familie, rude clerici sau prieteni 
comuni. Dar invitaţia fusese prietenoasă și elegantă și ar fi fost dificil 
s-o refuze, așa că, în curând, stătea lângă foc într-o încăpere 
minunată, mobilată cu un birou plin de schiţe și patru mese mari, cu 
cartograme și hărți. 

Don Berenguer era entuziasmat și plin de speranţă cu privire la 
posibilitatea ca vederea mamei lui să se amelioreze: 

— Ne puteţi recomanda un chirurg care să facă operaţia când 
cataracta ajunge în stare finală? întrebă el. 

— Pot s-o fac eu, spuse lona cu prudenţă. Sau dacă preferaţi, señor 
Miguel de Montenegro ar fi o alegere foarte bună. 

— Sunteţi și chirurg și doctor? întrebă surprins don Berenguer, 
turnând vin dintr-o carafă grea de sticlă. 


214 


lona zâmbi: 

— Ca și señor Montenegro. Este adevărat că majoritatea 
practicienilor se concentrează ori pe medicină, ori pe chirurgie. Dar 
mai puţini, unii excelenți în ambele profesii, combină cele două 
practici. Răposatul meu maestru și unchi, señor Nuño Fierro, credea 
că prea adesea chirurgii greșesc văzând soluţia tuturor bolilor în cuţit, 
în vreme ce mulți doctori sunt total dependenţi de metodele lor atunci 
când caută remedii la probleme chirurgicale. 

Don Berenguer dădu gânditor din cap, întinzându-i un pahar lui 
lona. Vinul era ușor și foarte bun, exact vinul la care s-ar fi așteptat 
din partea unei familii aristocratice. Se relaxă și începu să se simtă 
bine, căci gazda nu-i puse nicio întrebare referitoare la subiecte 
stânjenitoare pentru el. 

Don Berenguer îi dezvălui că era cartograf, ca și tatăl și bunicul lui: 

— Bunicul meu, Blas Bartolomé, a creat primele hărți științifice ale 
apelor de coastă spaniole, zise el. Tata s-a concentrat asupra 
cartogramelor de râuri, iar eu m-am mulţumit cu incursiuni în lanţurile 
noastre muntoase, schițând hărţile înălțimilor, cu poteci și trecători. 

Don Berenguer îi arătă multe cartograme și, meditând asupra lor, 
lona își uită temerile. li dezvălui cartografului că în tinerețe fusese 
marinar pentru scurt timp și îi arătă pe hârtie drumurile lui pe mare și 
pe râuri, încălzit de vinul bun și de compania unui om interesant care, 
așa cum i-o spunea intuiţia, i-ar fi putut deveni prieten. 


215 


Capitolul Treizeci și Trei 


MARTORUL 


În prima săptămână a lui aprilie, un om de-al a/guacilului din 
Zaragoza îi aduse lui lona vestea că i se cerea să apară ca martor la 
tribunalul orașului „la o judecată care se va ţine joi, peste două 
săptămâni de acum înainte”. 

In seara de dinaintea audierii, Ilona cobori în timp ce Reyna făcea 
baie lângă foc. Luă ceainicul din cârligul de deasupra flăcărilor și, 
turnându-i apă fierbinte, vorbiră despre chemarea lui la tribunal: 

— E vorba despre doi băieţi, îi zise el. 

Cazul era deja cunoscut în ţinut. Intr-o dimineaţă de la jumătatea 
iernii, doi băieţi, amândoi de paisprezece ani și prieteni de când erau 
copii, s-au certat pentru un căluț de lemn. Băieţii, Oliverio Pita și 
Guillermo de Roda, se jucau de ani de zile cu căluțul; uneori stătea la 
unul acasă, alteori la celălalt. Era cioplit grosolan, un fleac de jucărie, 
dar într-o zi își disputară proprietatea lui. 

Fiecare spunea că micul cal pe care până atunci îl împărţiseră 
bucuroși era al lui. Așa cum se întâmplă adesea cu băieţii, se ajunse 
de la ceartă la bătaie. Dacă ar fi fost mai mari, poate că ar fi recurs 
chiar la duel, dar la vârsta lor, își folosiră pumnii și resentimentele. 
Situaţia se agravă atunci când părinţii copiilor reclamară, fiecare, că 
familia lor deținuse căluţul. 

A doua oară când se întâlniră, băieţii azvârliră cu pietre unul în 
altul. Oliverio era de departe ţintașul cel mai bun dintre ei; rămase 
neatins, dar mai multe proiectile de-ale lui îl atinseră pe Guillermo, o 
piatră ștergându-i tâmpla dreaptă. Când apăru acasă cu fața 
însângerată, mama lui trimise speriată după doctor. Așa ajunsese lona 
la familia Roda, să-l trateze pe băiat. Incidentul avea șanse să se 
estompeze în timp, dacă în perioada următoare Guillermo n-ar fi 
contractat o febră care-i aduse moartea. 

lona le explicase părinţilor îndureraţi că Guillermo murise de o 
boală contagioasă și nu datorită slabei lovituri primite cu câteva 
săptămâni înainte. Dar, în jalea lui, Ramiro de Roda se dusese la 
alguacil şi înaintase o plângere împotriva lui Oliverio Pita, afirmând că 
boala se datorase loviturii la cap și deci din cauza lui Oliverio murise 


216 


Guillermo. A/guacilul fixase o audienţă, pentru a stabili dacă băiatul va 
fi acuzat de omor. 

— Este o tragedie, spuse Reyna, și doctorul din Zaragoza este târât 
în ea. 

iși dădea seama cât îl tulbura pe lona această întâmplare: 

— Dar ce motiv de temere ai în povestea celor doi băieţi? 

— Am auzit că la Zaragoza a fost numit un inchizitor nou și acesta 
va căuta nereguli. Mărturia mea va știrbi mândria unei familii 
puternice din Zaragoza. Așa cum știm amândoi, doctorii pot fi 
denunţaţi anonim la Inchiziţie. Nu mă grăbesc să mi-i fac dușmani pe 
cei din neamul Roda. 

Reyna dădu din cap: 

— Insă nici nu îndrăznești să nesocotești ordinul a/guacilului. 

— Nu. Și mai e și o chestiune de dreptate la mijloc. Nu-mi rămâne 
decât o singură cale. 

— Care anume? 

— Să mă prezint și să spun adevărul, zise lona. 


Audierea se ţinu într-o sală mică de la etajul clădirii municipale, 
deja plină de lume la sosirea lui lona. 

José Pita și soţia lui, Rosa Menendez, se uitară ţintă la el când îl 
văzură intrând. Veniseră și după ce fusese acuzat fiul lor și le spusese 
și atunci care era adevărul, după părerea lui. 

Oliverio Pita stătea singur, cu ochii măriţi, în fața unui judecător 
serios și glacial, care începu fără întârziere procedura, bătând cu 
ciocănelul în birou. 

Alberto Porreio, procurorul regal, cu care lona se saluta, era un 
bărbat scund cu capul mare datorită unei coame de păr negru. Primul 
lui martor a fost Ramiro de Roda. 

— Señor Roda, fiul dumitale, Guillermo de Roda, în vârstă de 
paisprezece ani, a decedat în ziua de paisprezece februarie, anul 1508 
de la nașterea Domnului nostru? 

— Da, señor. 

— De ce-a murit, señor Roda? 

— A fost lovit în cap de o piatră aruncată cu mânie, rana criminală 
ducând la o boală teribilă care l-a prăpădit. Doctorul nu l-a putut salva 
pe Guillermo, singurul meu fiu, zise bărbatul, aruncându-i o privire lui 
lona. 

— Cine a aruncat piatra? 

— El, întinse martorul mâna, arătându-l cu degetul pe băiat, 
Oliverio Pita. 

Adolescentul se uita palid la tăblia pupitrului din fața lui. 

— De unde știi? 


217 


— A fost văzut de un vecin comun, señor Rodrigo Zurita. 

— Señor Zurita este prezent? întrebă procurorul și începu apoi să-l 
întrebe pe bărbatul costeliv, cu barba albă, care ridicase mâna: 

— Cum de i-ai văzut pe băieți aruncând unul în altul cu pietre? 

— Stăteam lângă casă și îmi încălzeam oasele la soare. Am văzut 
tot. 

— Ce ai văzut? 

— L-am văzut pe fiul lui Jose Pita, băiatul de acolo, aruncând piatra 
care l-a lovit pe bietul Guillermo, copilul ăla bun. 

— Ai văzut unde l-a lovit? 

— Da. L-a lovit în cap, își arătă omul fruntea, între ochi. Am văzut 
clar. A fost lovit așa de rău, că am văzut cum îi ieșeau sânge și puroi 
din rană. 

— Mulţumesc, señor. 

Apoi señor Porreño se apropie de lona: 

— Señor Callico, l-ai tratat pe băiat după incident? 

— Da, señor. 

— Şi ce ai descoperit? 

— Nu a fost lovit în plin de piatră, spuse lona fără tragere de inimă. 
Mai degrabă, l-a șters în zona tâmplei drepte, chiar deasupra și în fața 
urechii drepte. 

— Nu... aici? Și procurorul îl atinse pe lona cu degetul în mijlocul 
frunţii. 

— Nu, señor. Aici, arătă el la tâmplă. 

— Ce altceva ai mai putea spune despre rană? 

— Era o rană neînsemnată, mai mult o zgârietură. 

Astfel de răni se vindecă bine dacă sunt șterse cu vin, așa că i-am 
tratat-o cu vin și am lăsat-o descoperită. La vremea aceea, m-am 
gândit că Guillermo era un tânăr norocos, pentru că dacă piatra l-ar fi 
lovit puţin mai la stânga, rana ar fi fost mult mai gravă. 

— Nu e o rană gravă aceea din care apar sânge și puroi? 

lona oftă în adâncul lui, dar nu putea fugi de adevăr: 

— Nu avea puroi. 

Văzu ochii furioși ai lui señor Zurita și continuă: 

— Puroiul nu este ceva care există în pielea omului, ieșind la 
suprafaţă când aceasta e sfâșiată. Puroiul apare adesea după rănire, 
atunci când o rană deschisă ajunge sub influența miasmelor din aer, a 
duhorilor de murdărie sau putreziciune. Când am văzut rana prima 
dată, nu avea puroi și nu se vedea nicio urmă de puroi nici după trei 
săptămâni, când l-am vizitat din nou pe Guillermo. Zgârietura era doar 
o zgaibă atunci. Era rece la pipăit, nu arăta rău. L-am considerat 
aproape vindecat. 

— Dar după două săptămâni a murit, zise procurorul. 


218 


— Da. Dar nu din cauza rănii ușoare de la cap. 

— Și atunci din ce cauză, señor? 

— Din în cauza tusei și a lichidului din plămâni, care i-au provocat 
febra. 

— Și ce anume a provocat această maladie? 

— Nu știu, señor. Ce n-aș da să știu! Un doctor vede astfel de boli 
cu regularitate descurajantă și unii dintre cei atinși mor. 

— Eşti sigur că piatra aruncată de Oliverio Pita nu a provocat 
moartea lui Guillermo de Roda? 

— Sunt sigur. 

— Poţi să juri asta, domnule doctor? 

— Da. 

I se aduse biblia orașului și lona puse mâna pe ea și jură că 
mărturia lui fusese adevărată. 

Procurorul dădu din cap și îi ceru acuzatului să se ridice. Judecătorul 
îl avertiză pe tânăr că va fi pedepsit imediat și sever dacă acţiunile lui 
viitoare îl vor readuce în faţa unui tribunal. Bătu din nou cu ciocănelul 
în birou și îl declară liber pe Oliverio Pita. 


— Señor, zise Jose Pita, care își îmbrăţișa fiul înlăcrimat. Vă suntem 
îndatoraţi toată viața. 

— N-am mărturisit decât adevărul, spuse lona. 

Evadă repede de acolo, călărind departe de centrul orașului și 
încercând să uite antipatia rece din ochii lui Ramiro de Roda. Ştia că 
cei din familia Roda vor muri crezând că tânărul Guillermo fusese ucis 
de o piatră aruncată, dar el spusese adevărul și era bucuros că se 
terminase. 

Trei călăreţi se îndreptau spre el din capătul străzii. Când se 
apropiară, văzu că doi erau înarmaţi și al treilea, un cleric în sutană 
neagră. A 

Un călugăr. Inalt, chiar și călare. 

Doamne Sfinte, nu. 

Dar pe măsură ce distanţa dintre ei se micșora, lona știu cine era. 
Ajungând aproape, văzu că fratele se mai îngrășase. Avea firișoare 
întunecate pe nas și tonsura, destul de neglijentă, dezvăluia și păr 
cărunt. 

— Bună ziua, îi salută el politicos și călugărul înclină ușor capul. 

Dar abia făcuse calul câţiva pași și auzi vocea: 

— Señor! 

Intoarse surul și porni spre ei. 

— Parcă te cunosc, señor. 

— Da, fray Bonestruca. Ne-am cunoscut acum câțiva ani la Toledo. 

Bonestruca flutură din mână: 


219 


— Da, la Toledo. Dar... numele dumitale? 

— Ramon Callico. Venisem la Toledo să-i aduc o armură contelui de 
Tembleque. 

— Da, pe legea mea, ucenicul armurier din Gibraltar! Am admirat 
frumoasa armură a contelui Vasca, de care e foarte mândru, pe bună 
dreptate. Ești în Zaragoza cu o treabă de același fel? 

— Nu, locuiesc aici. Meșterul și unchiul meu, Manuel Fierro, a 
decedat și am venit la Zaragoza ca să ucenicesc la fratele lui, doctorul 
Nuño. 

Bonestruca dădu din cap cu interes: 

— Aș spune că ai fost bogat în unchi. 

— lar eu v-aș da dreptate. Din păcate, și Nuño a plecat la odihna 
veșnica iar eu sunt acum doctorul orașului. 

— Doctorul... Bun, deci ne vom vedea din când în când, căci și eu 
rămân aici. 

— Atunci sper că Zaragoza vă va plăcea, deoarece este un oraș cu 
oameni buni. 

— Intr-adevăr? Oamenii cu adevărat buni sunt comori fără preţ. Dar 
eu am descoperit de mult că adesea, sub aparenţa unui caracter ferm, 
se află ceva întunecat și mult mai puţin prielnic decât bunătatea. 

— Sunt sigur că e adevărat. 

— E bine să găsești o cunoștință când ești smuls din rădăcini și 
trimis într-un loc nou. Trebuie să ne mai vedem, señor Callico. 

— Intr-adevăr. 

— Deocamdată, Cristos fie cu tine. 

— Cristos să fie și cu dumneavoastră, fray Bonestruca. 

Călărind amortit mai departe, lona se pierdu în gânduri. La 
jumătatea drumului spre casă, frâul îi scapă și surul arab o luă pe de 
lături, apucându-se să pască la umbra unui copac, în vreme ce 
călăreţul stătea în șa nepăsător. lona pierduse o dată ocazia de a-l 
ucide pe Bonestruca în tinereţe, când o avusese. Și apoi îl folosise pe 
călugăr pentru a scăpa de dușmanii care l-ar fi ucis. j 

Și acum, inchizitorul urma să se găsească în apropiere. In fiecare zi. 

Işi dădu seama, aproape surprins, că nu va mai încerca niciodată 
să-l ucidă pe Bonestruca. Devenise un vindecător, compromis pentru 
rolul de asasin. Dacă săvârșea o crimă, chiar fără ca nimeni să afle de 
ea, se va schimba, slujba lui de doctor se va altera. Undeva, în timpul 
uceniciei la Nuño Fierro, depășise un prag important. Să fie doctor - 
să lupte cu moartea - era partea cea mai importantă din el, priponul 
care îl ancora de pământ. Era o preoţie care luase locul religiei, 
culturii și familiei și cântarea cu mult mai greu decât satisfacția amară 
și seacă dată de o răzbunare care nu îi putea aduce înapoi pe cei 
dragi. 


220 


Însă îi ura pe Bonestruca și pe contele Vasca și în inima lui nu 
încăpea iertarea pentru cei implicaţi în moartea fratelui și a tatălui tui. 
Işi spuse că dacă Bonestruca va locui aproape, el va veghea și poate 
împrejurările vor fi de așa natură încât se va face dreptate în privinţa 
călugărului ticălos. 

Impăcat și hotărât, apucă hăţurile și îl mână pe armăsarul arab 
înapoi, pe drumul către casă. 


221 


Capitolul Treizeci și Patru 


CASA SFINȚIEI SALE 


Fray Lorenzo de Bonestruca nu fusese transferat la Zaragoza în 
semn de recompensă sau promovare, ci mai degrabă pentru a fi 
mustrat și pedepsit. Sursele necazurilor lui fuseseră răposata regina, 
Isabela de Spania și arhiepiscopul Francisco Jiménez de Cisneros. 
Devenind arhiepiscop de Toledo în 1495, Cisneros și-o aliase pe regina 
în campania de reformare a clerului spaniol, care căzuse în ultima 
vreme pradă viciului și corupţiei. Slujitorii bisericii se obișnuiseră cu 
un stil de viaţă opulent; aveau proprietăți vaste în posesiune 
personală, cu servitori, amante și vistierii. 

Cisneros și Isabela împărțiseră domeniile bisericești între ei. Ea 
călători la mănăstirile de maici, unde își folosi rangul și forța de 
convingere, hărţuindu-le și ameninţțându-le pe călugărițe până când 
acestea se învoiră să revină la viaţa simplă de la începuturile 
existenței Bisericii. Arhiepiscopul, într-o rasă cafenie simplă și ducând 
de frâu un catâr, vizită abaţiile și mănăstirile, înregistrându-le bogăţia 
și îndemnându-i pe preoţi și pe călugări să doneze tot ce nu le era de 
folosință strictă. Arhiepiscopul Cisneros reintroduse obligativitatea 
tonsurii. Se ocupase cu mâinile lui de capul lui Bonestruca, răzându-l 
în creștet și lăsând doar o coroană de păr scurt de jur împrejur, 
tonsura asemănătoare cu cea a Sf. Petru, simbolizând coroana de 
spini purtată de lisus. 

Fray Bonestruca fusese prins în plasa reformei. Petrecuse doar 
patru ani de călugărie în celibat. După ce trupul lui experimentă 
plăcerea contopirii cu carnea femeiască, se lăsa adesea și cu ușurință 
în voia pasiunii sexuale. In ultimii zece ani, avusese că amantă o 
femeie pe nume Maria Juana Salazar, căreia îi zămislise și copii. Maria 
era ca și nevasta lui, în afară de nume, și nu încercase să ţină în mare 
secret prezenţa ei; nu fusese nevoie, pentru că făcea așa cum făceau 
și mulți alții. Deci erau oameni care îi cunoșteau relația cu Maria Juana 
Salazar. La început, preotul bătrân care îl spovedea de ani de zile a 
fost delegat să-l avertizeze că trecuseră zilele de lejeritate și acum, 
cheia supravieţuirii era rigoarea adusă de o schimbare autentică. 
Bonestruca, ignorând avertismentul, a fost chemat la cancelarie 


222 


pentru o întrevedere cu arhiepiscopul. Cisneros nu pierdu timpul cu 
vorbe goale: 

— Trebuie să te scapi de ea. S-o faci imediat. Dacă nu, vei simţi 

mânia mea. 
_ De data asta, Bonestruca hotărî să recurgă la secret și subterfugii. 
li mută pe Maria Juana și pe copii în alt sat, la jumătatea drumului 
dintre Toledo și Tembleque, fără să spună nimănui. Când îi vizita, era 
discret și uneori rămânea departe săptămâni întregi. In felul acesta, 
câștigase încă șase ani împreună cu mica lui familie. 

Totuși, într-o zi primi vestea că era chemat din nou la cancelarie. 
De data aceasta, acolo îl aștepta un preot dominican care îi spuse că, 
din cauza nesupunerii lui, fusese transferat la biroul inchizitorial din 
orașul Zaragoza. | se poruncea să plece imediat la Zaragoza. 

— Singur, adăugase preotul sardonic. 

Se supusese, dar când își termină lunga călătorie, înţelese că ceea 
ce era considerat de alţii o pedeapsă, constituia, de fapt, pentru el, o 
ocazie de a dobândi intimitatea dorită. 


La mai bine de o lună după întâlnirea de pe stradă cu inchizitorul, 
lona a fost chemat de un novice în sutană cafenie, care-i spuse că fray 
Bonestruca dorea ca doctorul să vină imediat în Plaza Mayor. 

Răspunse chemării și îl găsi pe Bonestruca stând la umbra 
singurului copac din piață. Ridicându-se de pe bancă, acesta îl saluta 
din cap: 

— O să te duc undeva. Să nu repeți altei persoane nimic din ceea 
ce vei vedea, dacă nu vrei să mă supăr. |ţi atrag atenţia că supărarea 
mea poate fi groaznică. Ințelegi? 

lona se luptă să rămână calm: 

— Ințeleg, spuse neutru. 

— Vino cu mine. 

Incălecă și lona îl urmă pe calul lui. Bonestruca se uită de mai 
multe ori înapoi, ca să se asigure că nu erau urmăriţi. Dar la malul 
râului nu mai ezită, ridicându-și poalele sutanei negre deasupra apei 
repezi, însă puţin adânci. Pe malul celălalt îl conduse pe lona la o casă 
mică, dar în stare bună, lemnăria nouă de la geamuri arătând că 
fusese reparată de curând. Bonestruca intră grăbit, fără să bată. lona 
văzu mai multe bagaje din pânză și piele și o ladă de lemn care nu 
fusese încă desfăcută. O femeie stătea în picioare cu un bebeluș în 
brațe și alți doi copii o ţineau de haine, ascunzându-se după ea. 

— Ea e Maria Juana, o prezentă Bonestruca. 

— Sefora..., își scoase lona pălăria. 


223 


Era o femeie durdulie, cu pielea smeadă, faţa în formă de inimă, 
ochi mari și întunecați și buze foarte pline, roșii. Laptele păta 
materialul rochiei în dreptul sânilor rotunzi. 

— El e Callico, un doctor, îi spuse călugărul. O să aibă grijă de 
Filomena. 

Obiectul îngrijorării lui era un bebeluș înfierbântat și cu bube la 
gură. Cel mai mare copil, Hortensia avea șapte ani și era o fetiță 
drăguță ce părea sănătoasă; mai era un băieţel de cinci ani, pe nume 
Dionisio. Lui lona i se strânse inima când se uită la el. Părea slăbuț și 
înapoiat la minte. Unul din picioare îi era curbat și când îl examină, îi 
văzu palatul bucal perforat și dinţii din față ca niște cârlige, 
recunoscând semnele învăţate de la Nuño. Copilul își mijea ochii 
pentru că nu vedea bine și îi văzu porțiuni opace în ambii ochi. 

Bonestruca îi spuse că cei trei copii ai lui erau istoviți de călătoria 
lungă, fiindcă sosiseră cu mama lor acolo doar de două zile. 

— Cât despre bubele Filomenei, cred că îi vor trece până la urmă. 
Mi-aduc aminte că și ceilalţi copii le-au avut. 

— Chiar și Hortensia? 

— Da, și Hortensia. 

— Sunteţi tatăl copiilor, fray Bonestruca? 

— Bineînțeles. 

— Când eraţi mai tânăr... aţi avut sifilis, vreo boală venerică? 

— Nu gustă din asta toţi bărbaţii tineri, mai devreme sau mai 
târziu? Am fost acoperit cu bube ca niște solzi. Dar după un timp, m- 
am vindecat și n-am mai avut simptome. 

lona dădu discret din cap: 

— l-aţi dat boala... Manei Juana. 

— E adevărat. 

— lar ea le-a dat-o tuturor copiilor la naștere. Sifilisul a încovoiat 
piciorul băiatului dumneavoastră și i-a slăbit vederea. 

— Atunci de ce picioarele Hortensiei mele sunt drepte și ochii ei, 
strălucitori? 

— Boala îi afectează diferit pe oameni. 

— Bubele Filomenei o să dispară, zise iar călugărul. 

— Da, încuviinţă lona. 

Dar diformităţile băiatului nu, se gândi. Și cine știe ce tragedie o să 
le mai aducă boala asta. 

li examină pe copii și prescrise o alifie pentru bebeluș. 

— Revin peste o săptămână, promise. 

Bonestruca îl întrebă cât îi datora și el îl înștiință care era tariful lui 
pentru vizite la domiciliu, având grijă să menţină un ton de afaceri. Nu 
avea nicio dorinţă să încurajeze prietenia cu fray Bonestruca. 


224 


A doua zi, un bărbat pe nume Evaristo Montalvo o aduse pe soția 
lui, Blasa de Gualda, s-o vadă doctorul la cabinet. 

— E oarbă, señor. 

— Lasă-mă să mă uit, zise lona și o duse pe femeie în lumina 
puternică de lângă geam. 

li văzu ceața din ochi, mult mai avansată decât cea asemănătoare 
observată în ochii doñei Sancha Berga, mama lui don Berenguer 
Bartolomé, și atât de groasă, încât albul ochilor apărea dens și gălbui. 

— Mă puteți ajuta, señor? 

— Nu vă pot promite, señora. Dar pot să încerc, dacă doriţi. Este 
nevoie de o operaţie. 

— Să-mi tăiaţi ochii? 

— Da, să-i tai. Aveţi ceva ce se numește cataractă la fiecare ochi. 
Cristalinul s-a înceţoșat și vă blochează vederea ca un oblon care 
împiedică lumina să pătrundă pe fereastră. 

— Doresc să văd din nou, señor. 

— Nu veţi mai vedea niciodată ca în tinereţe, spuse el blând. Chiar 
dacă avem succes, nu vă veți mai putea aținti privirea asupra 
obiectelor de la distanţă. Veţi vedea numai în apropiere. 

— Dar aș putea să gătesc. Poate chiar să cos, nu? 

— Poate... dar daca greșim, veți rămâne oarbă. 

— Dar și acum sunt oarbă, señor. Vă implor să încercaţi această... 
chirurgie. A 

lona îi chemă devreme a doua zi. In după-amiaza dinainte, pregăti 
masa de operaţie și lucrurile de care avea nevoie și seara stătu la 
lampă și citi de mai multe ori ce scrisese Teodorico Borgognoni despre 
desprinderea ceţii de pe ochi. 

— Voi avea nevoie de ajutor, îi spuse Reynei. 

Și îi arătă pe ochii ei cum voia să ţină pleoapele pacientei, 
împiedicând-o să clipească. 

— S-ar putea să nu fiu în stare să mă uit la o operaţie pe ochi, zise 
ea. 

— Poţi să întorci capul, dar să-i ţii pleoapele bine ridicate. Eşti în 
stare? 

Reyna dădu din cap cu îndoială și spuse că va încerca. 


A doua zi de dimineaţă, când Evaristo Montalvo veni cu Blasa de 
Gualda, lona îi ceru bătrânului să facă o plimbare lungă, iar Blasei îi 
dădu două cești pline cu rachiu tare, în care amestecase prafuri 
soporifice. 

impreună cu Reyna, o ajută pe bătrâna să se întindă pe masă și o 
legă cu feșe tari, destul de late ca să nu-i taie carnea, imobilizându-i 
încheieturile, gleznele și fruntea. 


225 


Luă cel mai mic bisturiu din colecţia lui Fierro și dădu din cap spre 
Reyna: 

— Să începem. 

Când pleoapele pacientei au fost ridicate, făcu incizii minuscule în 
jurul corneei ochiului stâng. 

Blasa inspiră adânc de durere. 

— Nu durează mult, promise lona. 

Folosi bisturiul ca pe un punct de sprijin pentru a învârti globul 
ocular, îndepărtă opacitatea din interior și îl lăsă să cadă la loc. Apoi 
repetă procedura la ochiul drept. 

Când termina, îi mulțumi Reynei și îi spuse să lase jos pleoapele, o 
dezlegă pe Blasa și îi acoperiră ochii cu comprese reci și umede. 

După o vreme, îi dădu jos compresele și se aplecă deasupra ei. 
Ochii închiși îi curgeau sau plângea și doctorul îi șterse ușor obrajii: 

— Señora Gualda. Deschideţi ochii. 

Pleoapele ei se desprinseră. Clipind în lumină, se uită în sus: 

— Aveţi o față de om foarte bun, îi spuse. 


Ce ciudat, să descopere că un om pe care-l urâse pentru că era 
asasin și hoţ se dovedea a fi un tată atât de iubitor și grijuliu! 

Sperase că Bonestruca va lipsi la următoarea lui vizită la casa de 
peste râu, dar își ascunse resentimentele când a fost întâmpinat de 
călugăr la ușă. Cei trei copii, odihniţi după călătorie, păreau mai 
viguroși și mai bine dispuși și lona discută despre regimul lor cu 
mama, care menţionă cu mândrie vădită că micuţii erau obișnuiți să 
aibă la masă carne și ouă din abundență. 

— lar eu sunt obișnuit cu vinul excelent, zise glumeț Bonestruca, și 
insist acum să-l împart cu dumneata. 

Era evident că nu accepta un refuz și lona se lăsă condus într-un 
birou unde se luptă să rămână liniștit, căci văzu pretutindeni urme ale 
războiului împotriva evreilor: un set de filacterii, o bonetă rituală și - 
incredibil pentru lona - un sul din Tora. 

Vinul era într-adevăr bun. Sorbind din el și străduindu-se să nu se 
uite la Tora, își privi gazda care îi fusese dușman, întrebându-se cât 
de repede putea scăpa din casa aceea. 

— Ştii să joci dame turcești? întrebă Bonestruca. 

— Nu. Nici n-am auzit de dame turcești. 

— E un joc de toată frumusețea, la care îţi folosești mintea. O să te 
învăţ. 

Tabla era acoperită de pătrate în culori alternante, negru și alb, iar 
Bonestruca îi spuse că erau șaizeci și patru. Din fiecare din cele două 
săculețe de pânză, jucătorii scoaseră douăsprezece pietre mici și 
netede; unele erau negre, iar cele clin săculețul celălalt, de un 


226 


cenușiu deschis. Bonestruca îi întinse lui pietrele negre și îi arătă cum 
să le așeze pe pătratele întunecate de pe primele două rânduri ale 
tablei, în timp ce el și le așeză similar pe ale lui, dar pe pătratele 
deschise la culoare. 

— Așa, ne-am făcut câte două rânduri de soldați și suntem în 
război, señor! 

Călugărul îi arătă că jocul consta în mutarea pietrelor înainte pe 
diagonală, în pătratele alăturate libere: 

— Negrul mută primul. Dacă soldatul meu e într-un pătrat alăturat, 
cu un spaţiu dincolo, e capturat și scos din joc. Soldaţii se mișcă 
totdeauna înainte, dar dacă un erou atinge ultimul rând al 
adversarului, e încoronat monah, punând peste el o piatră de aceeași 
culoare. Piesele duble pot merge înainte și înapoi, pentru că nimeni 
nu-i poate interzice unui rege să meargă unde vrea el. 

O armată e cucerită când toţi soldaţii adversarului sunt capturați 
sau blocaţi, astfel încât nu se mai pot mișca. 

Apoi Bonestruca reașeză piesele ca la început: 

— Și acum, doctore, ataca-mă! 

Jucară cinci războaie. Primele două se sfârșiră repede pentru lona, 
dar îl învăţară că nu putea face mișcările la întâmplare. De mai multe 
ori, Bonestruca îl ademeni să facă mutări prostești, sacrificând unul 
din soldaţii lui pentru a câștiga mai mulţi de-ai lui lona. Până la urmă, 
acesta învăţă să recunoască o capcană și să se îndepărteze de ea. 

— A, înveţi repede, zise călugărul. In cel mai scurt timp, vei fi un 
adversar de valoare, văd asta. 

lona își dădu seama repede că jocul cerea o analiză permanentă a 
tablei, recapitularea scopului mutărilor adversarului și intuirea 
posibilităților ce apăreau la un moment dat. Observă metodele folosite 
mereu de Bonestruca pentru a-i întinde capcane. In finalul celui de-al 
cincilea joc, observase și câteva apărări posibile. 

— A, señor, ești deștept ca un vulpoi sau ca un general, îl flată 
Bonestruca, dar mintea agilă a călugărului îl învinse cu ușurință. 

— Trebuie să plec, spuse lona fără tragere de inimă. 

— Dar întoarce-te să mai jucăm. Mâine după-amiază, poimâine? 

— Mi-e teamă că după-amiezile mele sunt petrecute cu pacienții. 

— Ințeleg, ești un doctor ocupat. Ce-ar fi să ne întâlnim aici 
miercuri seara? Vino când termini, voi fi aici. 

De ce nu? se întrebă lona. 

— Voi veni, spuse tare. 

Ar fi fost interesant să înțeleagă modul de funcţionare a minţii lui 
Bonestruca, revelat de jocul de dame. 


227 


Miercuri seara se întoarse la casa de peste râu și stătu cu 
Bonestruca în birou, băură vin bun, sparseră migdale și le mâncară 
miezul în timp ce scrutau tabla și își făceau mutările. 

lona privea tabla și chipul adversarului, încercând să deslușească 
modul lui de gândire, dar trăsăturile lui Bonestruca nu dezvăluiau 
nimic. 

Cu fiecare joc în plus, mai învăţa puţin din strategie și foarte puţin 
despre Bonestruca. In seara aceea jucară cinci jocuri, ca și prima dată. 

— Jocurile durează mai mult, observă Bonestruca. 

li sugeră să se revadă miercurea viitoare, pe seară și lona 
încuviință atât de grăbit, încât călugărul zâmbi: 

— A, văd că jocul ţi-a răpit sufletul. 

— Numai mintea, cu siguranţă, fray Bonestruca. 

— Atunci voi lucra asupra sufletului dumitale în timp ce jucăm. 

lona avu nevoie de încă două seri de dame pentru a câștiga prima 
partidă, apoi nu mai câștigă săptămâni la rând. Dar după aceea 
începu să câștige câteodată și jocurile se disputară mai aprig și durau 
mai mult, căci ajunsese să cunoască strategiile lui Bonestruca. 

Se gândea că Bonestruca juca dame așa cum se juca și în viață, 
fentând, blufând, amăgindu-și adversarul. Călugărul îl saluta de 
fiecare dată cu o prietenie senină și dezarmantă, dar lona nu se relaxa 
niciodată în prezenţa lui, fiind conștient de întunericul care-l pândea la 
câțiva milimetri de zâmbetul atrăgător. 

— La urma urmei, nu ai o minte de prima clasă, doctore, îi spuse 
Bonestruca disprețuitor, după ce câștigase ușor un joc. 

Dar după fiecare seară de dame, insista să se reîntâlnească și să 
joace din nou. 

lona se concentra să învețe să-l depășească. Bănuia că Bonestruca 
era un dur, a cărui forță creștea datorită fricii altora, dar probabil că 
și-ar fi arătat vulnerabilitatea în faţa cuiva care l-ar fi înfruntat. 


— Deși sunt de puţin timp la Zaragoza, am și demascat un evreu, îi 
spuse călugărul într-o miercuri seara, sărind peste un soldat de-al lui. 

— Da? făcu lona degajat, mutând o piesă ca să prevină atacul. 

— Da, un evreu făţarnic, deși se pretinde vechi creștin. 

Oare călugărul voia să-l ducă la dezastru? 

lona își ţinea ochii aţintiţi asupra tablei. Mută un soldat într-un 
pătrat peste care fu sărit, apoi sări și el două piese de-ale lui 
Bonestruca: 

— Sufletul dumneavoastră se bucură la prinderea unui evreu. Se 
simte din voce, zise el, mirându-se singur de calmul pe care-l 
dovedea. 


228 


— Gândește-te puţin. Nu se spune că cei care seamănă vânt vor 
culege furtună? 

La naiba cu el, gândi lona și își ridică ochii, încrucișându-și privirea 
cu a călugărului: 

— Nu se mai spune și că binecuvântaţi sunt cei milostivi, căci de 
milă vor avea parte? 

Bonestruca zâmbi. Se amuza: 

— Așa e scris, în Matei. Dar... gândește-te. 

„Eu sunt mântuirea și viaţa. Cei care cred în Mine, chiar murind, vor 
trăi. lar cel ce trăiește și crede în Mine nu va muri niciodată”. Nu e un 
act milostiv să salvezi din iad un suflet? Fiindcă asta facem când 
reconciliem sufletul unui evreu cu Cristos înainte de a-l supune 
flăcărilor. Incheiem niște vieți duse în greșeală și le chezășuim pacea 
și gloria eterne. 

— Dar dacă cineva refuză reconcilierea? 

— Matei ne admonestează: „Dacă ochiul tău drept greșește, 
smulge-l și aruncă-l de la tine. Căci mai bine e să te lipsești de o parte 
a trupului tău decât să-ţi fie azvârlit în iad cu totul”. 

Zâmbind, îi spuse lui lona că evreul care se pretindea bun creștin 
era pe punctul de a fi arestat. 


Petrecând o noapte albă și o zi de îndoieli, lona era prins în 
chinurile nesiguranţei. Era pregătit să fugă, dar învățase destul despre 
gândirea lui Bonestruca pentru a bănui că probabil, menţionarea 
acestui creștin prefăcut era doar o altă capcană. Oare voia Bonestruca 
să vadă dacă doctorul va mușca din momeală și va fugi? Dacă totul nu 
era decât o suspiciune de-a inchizitorului, cel mai bun lucru pentru 
lona era să-și petreacă ziua ca de obicei. 

De dimineaţă, își primi pacienţii la cabinet. După-amiază, făcu vizite 
la domiciliu. Tocmai se întorsese acasă și scotea șaua de pe cal, când 
doi soldați de-ai a/guacilului intrară călare pe aleea lui. 

Se așteptase la așa ceva și era înarmat. Nu avea niciun rost să se 
predea celor care voiau să-l ducă la Inchiziţie. Dacă încercau să-l ia cu 
forța, poate spada l-ar fi ajutat să-i învingă, iar dacă nu, mai bine ucis 
în luptă decât ars pe rug. 

Dar unul dintre călăreţi făcu o plecăciune respectuoasa: 

— Señor Callico, a/guacilul vă roagă să ne însoţiţi imediat la 
închisoarea din Zaragoza, unde e nevoie de îngrijirile profesiei 
dumneavoastră. 

— Ce fel de îngrijiri? întrebă el, nu prea convins. 

— Un evreu a încercat să-și taie mădularul, zise soldatul de-a 
dreptul și însoțitorul lui chicoti. 

— Cum îl cheamă pe evreu? 


229 


— Bartolomé. N 

Resimți aproape ca o lovitură fizică. Işi amintea casa frumoasă, 
bărbatul nobil care-i vorbise cu atâta inteligentă în biroul elegant, plin 
de hărți și cartograme: 

— Don Berenguer Bartolomé? Cartograful? 

Soldatul ridica din umeri, dar însoțitorul lui dădu din cap și scuipă: 

— Ala e. 


În închisoare, un preot tânăr în sutană neagră stătea la o masă, 
având probabil misiunea de a nota numele tuturor celor care făceau 
cerere să-i vadă pe prizonieri. 

— Am adus doctorul, spuse soldatul. 

Preotul dădu din cap: 

— Don Berenguer Bartolomé a spart cana de apă și a încercat să se 
taie împrejur cu un ciob îi spuse el lui Ilona, făcând semn paznicului să 
descuie ușa exterioară. Merseră apoi pe coridor, până la o celulă unde 
Berenguer zăcea pe podea. Descuind ușa, paznicul îl lăsă să între: 

— Când sunteţi gata, chemaţi-mă să vă dau drumul, zise el și-l 
încuie cu prizonierul. 

Pantalonii lui Berenguer erau tari din cauza sângelui îmbibat. lona 
se gândi că era un don dintr-o familie de nobili, al cărui bunic 
desenase pe hartă coasta Spaniei. Acum zăcea pe podeaua închisorii, 
puțind a sânge și a urină. 

— Imi pare rău, don Berenguer. 

Berenguer dădu din cap și gemu când lona îi desfăcu pantalonii și îi 
trase în jos. În trusa lui medicală, ţinea un flacon de băutură tare. 
Berenguer o primi bucuros și nu avu nevoie de îndemn ca să bea cu 
înghiţituri mari. 

Penisul era o oroare. lona văzu că Berenguer tăiase pielea de la 
vârf în cea mai mare parte, dar mai rămăsese puţină și inciziile 
fuseseră zdrenţuite. Se minuna că deţinutul reușise să-și facă singur 
așa ceva, utilizând doar un ciob ascuţit. Ştia că durea foarte tare și îi 
părea rău că trebuia să mai adauge la durere, dar luă un bisturiu și 
tăie bucăţile de piele care atârnau, completând circumcizia. Bărbatul 
de pe podea gemu, bând ultimele rămășițe de alcool ca un copil 
însetat. 

După ce se termină, rămase răsuflând greu, în timp ce lona aplica o 
alifie calmantă și un bandaj lejer. 

— Mai durează două săptămâni până se vindecă. Până atunci, veţi 
avea dureri. Nu mai puneţi pantalonii. Dacă vă e frig, acoperiţi-vă, dar 
ţineţi pătura deasupra rănii cu mâinile. 

Ochii li se întâlniră: 

— De ce aţi făcut asta? Ce câștigați? 

230 


— N-ai înțelege, spuse Berenguer. 

lona oftă și dădu din cap: 

— Vin mâine dacă mi se permite. Doriţi ceva? 

— Dacă i-ai putea aduce mamei niște fructe... 

— Doña Sancha Berga e aici? întrebă lona șocat. 

Berenguer lăsă jos fruntea: 

— Toţi. Mama. Sora mea, Monica, soțul ei, Andres, și fratele meu, 
Geraldo. 

— Voi face tot ce pot, spuse lona năucit și strigă paznicul să-l 
scoată afară. 

La intrare, înainte de a apuca să se intereseze de starea celorlalți 
membri ai familiei Bartolomé, preotul îl întrebă dacă dorea s-o 
examineze pe doña Sancha Berga: 

— Are mare nevoie de un doctor, spuse el. 

Părea un tânăr decent și îngrijorat. 

Când îl duseră la doña Sancha, frumoasa bătrână zăcea ca o floare 
strivită. Îl privi fără să-l vadă și doctorul își dădu seama că boala 
avansase; i-ar fi permis acum s-o opereze, dar știa că nu va mai lucra 
niciodată pe ochii aceia. 

— Sunt doctorul Callico, señora, spuse el blând. 

— ... sunt... rănită, señor. 

— Cum s-a întâmplat, señora? 

— ... m-au pus pe roată. 

Văzu că tortura îi dislocase umărul drept. A trebuit să-l cheme pe 
paznic pentru a-l ajuta să i-l așeze la loc, făcând-o să ţipe ascuţit. 
După aceea, a fost cuprinsă de un plâns incontrolabil. 

— Señora, nu vă simţiţi mai bine cu umărul? 

— l-am condamnat pe frumoșii mei copii, șopti ea. 


— Cum se simte? întrebă preotul. 

— E bătrână, are oasele moi și sfărâmicioase. Sunt sigur că are 
multe fracturi. Cred că e pe moarte. 

Pe drumul de întoarcere acasă, lona se luptă cu disperarea. 


A doua zi, când se întoarse cu stafide, curmale și smochine, îl găsi 
pe don Berenguer tot cu dureri mari. 

— Ce face mama? întreba el. 

— O ajut cât pot. 

— Mulţumesc. 

— Cum de s-au întâmplat toate acestea? 

— Suntem creștini vechi și am afirmat din totdeauna asta. Familia 
catolică a tatălui meu datează din timpuri îndepărtate. Părinţii mamei 
au fost evrei convertiți și ea a crescut cu niște ritualuri inocente care 


231 


s-au transmis și familiei noastre. Ne-a povestit istorioare din copilăria 
ei și aprindea totdeauna lumânări vinerea, la asfinţit. Nu știu sigur de 
ce, poate în amintirea celor dispăruţi. Copiii se strângeau atunci, în 
fiecare săptămâna, la o masă îndestulată, rostind mulțumiri pentru 
mâncare și vin. 

lona dădu din cap. 

— A denunţat-o cineva. Nu avea dușmani, dar... dăduse de curând 
afară o servitoare, pentru beţii repetate. S-ar putea ca fata asta de la 
bucătărie să fi provocat necazurile noastre. A trebuit să ascult cum 
tipa mama când o torturau. |ţi poţi imagina o asemenea oroare? După 
aceea, cei care m-au interogat mi-au spus că până la sfârșit, mama 
ne-a implicat pe toţi, pe fraţii și surorile mele - chiar și memoria 
tatălui nostru - într-un complot iudaic. Am știut că suntem pierduţi, 
până la unul. Familia noastră a fost cunoscuta pentru pioșenia ei 
creștină. Insă o parte din noi este evreiască, astfel că nu am fost cu 
totul catolici sau cu totul evrei, ci undeva între cele două credinţe. În 
disperarea mea, am simţit că, dacă e să ard pe mg ca evreu, ar trebui 
să devin în faţa Atoatefăcătorului un evreu adevărat și mi-am spart 
cana și m-am tăiat cu ciobul. Sunt conștient că nu poți înţelege, îi 
repetă el lui lona ceea ce-i spusese și cu o seară înainte. 

— Greșiţi, don Berenguer, răspunse doctorul. Vă înţeleg foarte bine. 

Când părăsea închisoarea, auzi un paznic vorbind cu preotul cel 
tânăr. 

— Da, padre Espina, zicea omul. 

lona se întoarse: 

— Părinte, întrebă el, v-a strigat Espina? 

— Acesta e numele meu. 

— Pot să vă întreb care vă e numele complet? 

— Sunt Francisco Rivera de la Espina. 

— Mama dumneavoastră e cumva Estrella de Aranda? 

— Estrella de Aranda a fost mama mea. Nu mai trăiește, mă rog 
pentru sufletul ei, îl privi cu atenţie preotul. Vă cunosc cumva, señor? 

— V-aţi născut la Toledo? 

— Da, răspunse fără tragere de inimă preotul. 

— Am ceva ce vă aparține, îi spuse lona. 


232 


Capitolul Treizeci și Cinci 


O RESPONSABILITATE ASUMATĂ 


Când îi aduse breviarul la închisoare, tânărul preot îl conduse de-a 
lungul unui coridor din piatră mucedă până la un cubicul unde puteau 
să stea neobservaţi. Acceptă breviarul de parcă ar fi fost un obiect 
vrăjitoresc. lona îl văzu deschizându-l și citind ce scria pe dosul 
copertei: 

— „Pentru fiul meu, Francisco Rivera de la Espina, cuvintele 
acestea de rugăciune zilnică îndreptată spre lisus Cristos, Mântuitorul 
nostru ceresc, cu dragoste nestinsă de la tatăl lui de pe pământ, 
Bernardo de la Espina”. Ce dedicație ciudată, din partea unui eretic 
condamnat. 

— Tatăl dumneavoastră n-a fost eretic. 

— Tata a fost eretic, señor și ars pe rug pentru asta, în Ciudad Real. 
S-a întâmplat când eram un copil, dar mi s-a dat de știre. Cunosc 
povestea lui. 

— Ceea ce cunoaşteţi e fals și nu e totul, padre Espina. Eu am fost, 
în Ciudat Real. L-am văzut zilnic pe tatăl dumneavoastră în zilele de 
dinaintea morţii. Eu l-am cunoscut când eram băieţțandru și el era 
bărbat, un doctor foarte priceput și blând. Pe cale de a muri și ducând 
lipsă de orice alt prieten, m-a rugat să încerc să-i găsesc copilul și să-i 
înmânez acest breviar. Peste tot pe unde am umblat după aceea, v- 
am căutat. 

— Sunteţi sigur de ceea ce spuneţi, señor? 

— Absolut sigur. Tatăl dumneavoastră nu a fost vinovat de 
acuzaţiile pentru care a fost ucis. 

— E adevărat? întrebă preotul pe un ton coborât. 

— Întru totul, padre Espina. Se ruga zilnic din această carte, s-a 
rugat până a fost dus la rug. Dedicându-v-o, v-a lăsat credinţa lui. 

Padre Espina părea un om obișnuit să-și controleze emoţiile, dar 
paloarea îl trăda: 

— Am fost crescut de Biserică, începu el. Tata a fost rușinea vieții 
mele. Zilnic mi se freca faţa cu presupusa lui apostazie cum e frecat 
botul unui cățeluș de locul unde a făcut pipi, ca să nu mai repete 
isprava. 


233 


Înfăţișarea preotului nu se ridica la înălţimea celei a tatălui, dar 
avea ochii lui Bernardo de la Espina. 

— Tatăl dumneavoastră a fost cel mai devotat și mai credincios 
creștin pe care l-am cunoscut și unul dintre oamenii cărora le păstrez 
cea mai frumoasă amintire, îi spuse lona. 


Vorbiră îndelung, potolit și cu voce scăzută. Padre Espina spuse că 
după execuţia tatălui, mama lui, Estrella de Aranda, se făcuse 
călugăriță la mănăstirea Santa Cruz, lăsându-și cei trei copii la mila 
mai multor familii de veri din Escalona. In mai puţin de un an, murise 
de febră galopantă și, pe când fiul ei avea doar zece ani, fusese trimis 
de rude la dominicani, iar surorile lui, Marta și Domitila, se acoperiseră 
cu vălul monahal. Dispăruseră toți trei în lumea uriașă a Bisericii. 

— Nu mi-am mai văzut surorile de când stăteam la verii din 
Escalona. Nu știu unde se află Domitila sau dacă mai trăiește. Acum 
doi ani, am aflat că Marta e la o mănăstire din Madrid. Visez să-i fac o 
vizită cândva. A 

lona îi spuse câte ceva despre el. li povesti că după ce fusese om 
de serviciu la închisoarea din Ciudad Real, ucenicise întâi la armurierul 
Manuel Fierro și apoi la medicul Nuño Fierro, după care devenise 
doctorul orașului Zaragoza. 

Dacă el fusese rezervat în ceea ce-i dezvăluise preotului, simţea că 
nici padre Espina nu-și îngăduise să vorbească liber despre anumite 
lucruri. Dar lona își dădu seama că acesta fusese repartizat doar 
temporar la biroul Inchiziției și că nu suporta ușor ceea ce se 
petrecea. 

Fusese hirotonisit doar în urmă cu opt luni. 

— Voi pleca de aici în câteva zile. Unul dintre profesorii mei, padre 
Enrique Sagasta, a fost numit vice episcop de Toledo. Mi-a aranjat să 
fiu repartizat ca secretar al lui. E un învăţat și un istoric catolic 
cunoscut și mă încurajează să-i calc pe urme. Așa că sunt pe cale să 
încep și eu o ucenicie, ca dumneavoastră. 

— Tatăl dumitale ar fi mândru de dumneata, padre Espina. 

— Nu vă pot mulţumi îndeajuns, señor. Mi l-aţi înapoiat pe tatăl 
meu, rosti preotul. 

— Pot să vin mâine să-i văd pe pacienţi? 

Părintele Espina era în mod vizibil stânjenit. lona știa că nu dorea 
să pară nerecunoscător, dar nici nu-i putea acorda prea mult, ca să 
nu-și atragă necazuri. 

— Puteţi veni de dimineaţă, vorbi el. Dar vă avertizez că s-ar putea 
să fie ultima vizită care vi se permite. 


A doua zi, află că doña Sancha Berga murise peste noapte. 
234 


Don Berenguer primi cu stoicism vestea morţii mamei lui: 

— Mă bucur că e liberă. 

Fiecare membru al familiei fusese înștiințat în dimineaţa aceea că 
era condamnat formal pentru erezie și avea să fie executat în cadrul 
unui autodafe în viitorul apropiat. lona știa că nu există vreun mod 
delicat de a scăpa de povara care îi apăsa sufletul: 

— Don Berenguer, arderea e cel mai rău fel de moarte, între ei se 
ridică deodată cunoașterea împărtășită a durerii oribile, a cărnii 
sfârâitoare, a sângelui fierbând. 

— De ce-mi spui ceva atât de crud? Crezi că eu nu știu? 

— Există o scăpare. Trebuie să vă împăcaţi cu Biserica. Berenguer îl 
privi cu ochii dezaprobatori de catolic pe care nu i-i cunoștea: 

— Chiar așa, trebuie, domnule doctor? spuse el rece. E prea târziu. 
Sentința e bătută în cuie. 

— E prea târziu să vă salvaţi viaţa, dar nu și ca să obţineţi un sfârșit 
rapid prin strangulare. 

— Crezi că mi-am tăiat carnea într-o toană și m-am legat de 
credința mamei doar ca să renunţ acum la ea? Nu ţi-am împărtășit 
hotărârea mea de a muri evreu? 

— Puteți muri evreu în inima dumneavoastră. Spuneţi-le doar că vă 
căiţi și veţi fi izbăvit de chin. Sunteţi evreu pentru totdeauna, pentru 
că legea iudaică arată consacrarea întru credinţă ca o legătură de la 
mamă la fiu. Din moment ce mama dumneavoastră a fost născută de 
o mamă evreică, sunteţi evreu. Nicio declaraţie nu poate schimba 
asta. Prin strămoșeasca lege a lui Moise, sunteţi evreu și afirmând ce 
vor ei să audă, câștigați o moarte ușoară și evitați tortura groaznică și 
prelungită. 

Berenguer închise ochii: 

— Totuși, este calea unui laș, răpindu-mi un moment nobil, singura 
satisfacție pe care aș putea-o avea murind. 

— Nu e laş. Majoritatea rabinilor sunt de acord că nu e un păcat să 
accepţi convertirea sub ameninţarea spadei. 

— Ce știi dumneata de rabini și de legea lui Moise? îl privi fix 
Berenguer și lona văzu în ochii lui că își dăduse seama. Dumnezeule! 
exclamă. 

— Puteţi lua legătura cu ceilalți membri ai familiei? 

— Uneori ne scot în curte la plimbare în același timp. Avem 
responsabilitatea să schimbăm două vorbe. 

— Trebuie să le spuneţi să-l mărturisească pe lisus și să câștige 
mila unui sfârșit mai grabnic. 

— Sora mea, Monica, și soţul ei, Andres, sunt creștini devotați. O 
să-l sfătuiesc pe fratele meu, Geraldo, să asculte sugestia asta. 


235 


— Nu mi se permite să vă revăd, spuse lona și înaintând, îl 
îmbrăţișă și-l sărută pe amândoi obrajii. 

— Fie să ne reîntâlnim într-un loc mai fericit, spuse don Berenguer. 
Mergi în pace. 

— Pacea să fie cu dumneavoastră, răspunse doctorul și strigă 
gardianul. 


În seara acelei zile de miercuri, în mijlocul unui joc de dame pe 
care-l câștiga lona, fratele Bonestruca lăsă tabla și începu să facă 
giumbușlucuri în fața copiilor. O vreme a fost încântător. Se strâmba, 
scotea mici chicoteli și sărea de colo-colo. Copiii râdeau și-l arătau cu 
degetul. 

Cu ochii mijiţi, Dionisio fugi spre tatăl lui să-l vadă mai de aproape 
și azvârili în el cu o mingiucă de lemn. 

Călugărul ţopăia în continuare. Zâmbetul îi pieri, sunetele pe care 
le scotea deveniră mai guturale și totuși sălta și se agita. Faţa i se 
împurpura de efort, căpătă o expresie întunecată și amară, dar trupul 
lui înalt se scălâmbăia în continuare, se răsucea, sutana i se umfla și 
chipul i se urâţea de mânie. 

Copiii tăcură înspăimântați. Se îndepărtară de el, cu ochii măriţi, și 
Hortensia deschise gura ca într-un țipăt mut. Mama lor, Maria Juana, 
le vorbi încet și îi luă din cameră. lona ar fi vrut să plece și el, dar nu 
putea. Rămase la masă, privind teribilul dans, care devenea tot mai 
lent. În cele din urmă încetă și Bonestruca se lăsă epuizat în genunchi. 

Maria Juana veni înapoi. li șterse fața călugărului ei cu o pânză 
umedă și ieși din nou, întorcându-se cu vin. Bonestruca bău două 
pahare, apoi îi dădu voie să-l ajute să se așeze pe scaun. 

După un timp, ridică privirea: 

— Uneori am accese. 

— Văd, spuse lona. 

— Chiar vezi? Și ce înţelegi anume? 

— Nimic, señor. E doar un fel de a vorbi. 

— Mi s-a întâmplat în compania preoţilor și a fraţilor alături de care 
îmi fac slujba. Mă supraveghează. 

Oare era doar imaginaţia celui bolnav? se întrebă lona. 

— M-au urmărit aici. Au aflat de Maria Juana și de copii. 

Probabil că era adevărat, hotărî pentru el lona: 

— Ce vor face? 

Bonestruca ridică din umeri: 

— Cred că așteaptă să vadă dacă accesele sunt ceva trecător. Care 
crezi că e cauza? se încruntă el la lona. 

E o formă de nebunie, gândi el, dar nu putea să i-o spună. Odată, 
când vorbeau de boli mintale, Nuño îi împărtășise o trăsătură comună 


236 


pe care o observase în istoria unor persoane tratate de el. Elementul 
era suferința de o boală venerică în tinerețe, după care persoanele 
înnebuniseră abia peste mai mulți ani. Nuño nu dezvoltase o teorie în 
urma observaţiilor lui, dar i se păruseră destul de interesante pentru a 
fi comunicate ucenicului și acum, lona și le aminti. 

— Nu poate fi sigur, dar... este posibil să aibă legătură cu sifilisul. 

— Ei, asta-i, sifilisul! Greșești, doctore, fiindcă n-am mai avut de 
mult sifilis. Eu cred că e Satan care luptă pentru sufletul meu. E o 
lucrare dureroasă să înfrunţi diavolul, dar eu am reușit să-l gonesc pe 
proclet de fiecare dată. 

lona rămase fără grai, dar fu salvat de tabla de joc, care atrase 
atenţia lui Bonestruca: 

— Era rândul dumitale să muţi soldaţii sau al meu? 

— Al dumneavoastră, señor, spuse lona. 

Era tulburat și jucă prost restul serii, în timp ce Bonestruca părea 
proaspăt și limpede la minte. Călugărul încheie scurt jocul, vesel și 
mulțumit de victoria lui. 


În ciuda celor spuse de padre Espina, doctorul merse a doua zi la 
închisoare și ceru voie să-l vadă pe don Berenguer, dar în locul lui 
Espina era un preot mai în vârstă care clatină pur și simplu din cap, 
făcându-i semn să plece. A 

Autodafe-ul urma să aibă loc peste șase zile. In dimineaţa de 
dinaintea execuțiilor, doctorul Callico părăsi Zaragoza și călări 
departe, la casele pacienţilor aflaţi la cea mai mare distanţă de oraș, 
călătoria obligându-l să petreacă mai multe zile în provincie. 

Avusese temeri că poate mersese prea departe și sub tortură, 
Berenguer mărturisise că mai cunoștea un practicant al iudaismului, 
dar nu se întâmplă așa. Când se întoarse la Zaragoza, unii dintre 
pacienţii lui au fost încântați să-i povestească în detaliu actul de 
credință care avusese mulţi spectatori, ca și altele din alte părți. 
Fiecare membru al familiei evreiești Bartolome murise într-o stare de 
graţie, sărutând crucea adusă la buze și fiind strangulat înainte de 
ardere, prin învâărtituri rapide ale șurubului care strângea garota de 
oțel. 


237 


Capitolul Treizeci si Şa 


7 r 


JOCURI DE DAME 


Când reapăru pentru un nou joc de dame la casa de peste râu, lona 
văzu că Maria Juana avea o vânătaie mare sub ochiul stâng umflat, 
acoperindu-i aproape tot obrazul și observă că și Hortensia avea 
contuzii pe braţe. 

Bonestruca îl salută din cap și vorbi puţin, concentrându-se astfel 
încât câștiga prima partidă, după o bătălie strânsă. În timpul celei de- 
a doua partide, călugărul rămase posomorât, jucă slab și în curând își 
dădu seama că pierduse. 

Bebelușul, Filomena, începu să plângă și Bonestruca sări în 
picioare: 

— Vreau liniște! 

Maria Juana o luă pe micuță în braţe și îi duse repede pe copii în 
camera cealaltă. Cei doi bărbaţi jucară în tăcerea întreruptă doar de 
sunetul pieselor de piatră pe tabla de lemn. 

Curând, în timpul celui de-al treilea joc, Maria Juana veni cu o 
farfurie de curmale și le umplu paharele de vin. 

Bonestruca o privi prost dispus până plecă. Apoi se uită la lona: 

— Unde locuiești? 

El îi spuse și călugărul dădu din cap: N 

— Acolo vom juca dame săptămâna viitoare. Iți convine? 

— Da, bineînţeles, zise lona. 


Reynei îi convenea mai puţin. Îl cunoscu pe vizitator de îndată ce-l 
văzu la intrare. Toţi locuitorii Zaragozei știu ce reprezenta călugărul 
acesta. 

ÎI pofti în casă și îi oferi un loc confortabil, apoi îl anunţă pe lona că 
venise. li servi cu vin și aperitive, ţinându-și ochii în jos și retractându- 
se cât mai repede posibil. 

Era evident că o înspăimânta să-l vadă pe lona lângă Bonestruca. A 
doua zi, citi nedumerire pe chipul ei, dar nu-l întrebă nimic. Niciodată 
nu ieșea din rolul ei foarte clar; știa că era casa lui și ea era 
servitoarea lui oriunde în afară de pat. După o săptămână, plecă trei 
zile în satul ei și când se întoarse, îl înștiinţă că-și cumpărase acolo o 
casă și va pleca din serviciul lui. 

238 


— Când? o întrebă întristat. 

— Nu știu. Curând. 

— De ce? 

— Ca să mă întorc acasă. Banii lăsaţi de Nuño m-au făcut o femeie 
foarte bogată în ochii oamenilor din sat. 

— O să-mi fie dor de tine, îi spuse el cinstit. 

— Dar nu foarte tare. Sunt un lucru convenabil pentru dumneata. 

El vru să protesteze, dar ea ridică mâna: 

— lona, sunt destul de bătrână să-ţi fiu mamă. E frumos când 
împărțţim patul, dar mă gândesc la dumneata mai mult ca la un nepot 
sau la un fiu la care ţin. 

li mai spuse să nu se agite: 

— O să trimit o fată puternică să-mi ia locul, o fată tânără și 
harnică. 


După zece zile, un băiat din satul ei veni cu o căruţă trasă de un 
măgar și o ajută s-o încarce. Bunurile acumulate în timpul serviciului 
la trei stăpâni alcătuiau o colecție desperecheată, ușor de înghesuit 
într-o căruță mică. 

— Reyna, ești sigură că vrei să faci asta? o întrebă lona și ea făcu 
singurul gest care încălca relaţia convenţională stăpân-servitoare 
dintre ei. Se întinse și își puse palma caldă pe obrazul lui, privindu-l cu 
ochi ce adăposteau tandrețe și respect, ca un rămas-bun definitiv. 

După plecarea ei, încăperile încremeniră și lui lona i se părea că se 
golise casa. 


Uitase gustul amar al singurătăţii. Se afundă în muncă, ducându-se 
pretutindeni pentru a-i îngriji pe cei aflaţi în nevoie, întârziind în 
casele pacienţilor pentru câteva momente de contact uman în plus, 
sporovăind cu negustorii despre afacerile lor și cu ţăranii despre 
recolte. Pe proprietatea lui, curăţă încă doisprezece din bătrânii 
măslini. Petrecu mai mult timp traducând din Avicenna; tradusese 
deja o mare parte din Canonul Meaicinei și faptul acesta îl entuziasma 
și-l îmboldea să continue. 

Ținându-se de cuvânt, Reyna îi trimise o tânără pe nume Carla 
Santella, pe post de menajeră. Era o fată îndesată, harnică și 
pricepută la curățenie, dar nu vorbea deloc și nu-i plăcu felul ei de a 
găti. O concedie după mai multe săptămâni. Reyna i-o trimise ca 
înlocuitoare pe Petronila Salva, o văduvă cu negi pe faţă; gătea bine, 
dar îl obosea vorbind prea mult și o expedie după doar patru zile. 

După asta, Reyna nu-i mai trimise pe nimeni. 


239 


începuse să-i fie groază de simulacrul de război săptămânal cu 
Bonestruca, la masa de dame, neștiind dacă se va înfrunta cu un 
adversar strălucit sau cu omul prost dispus, pierzându-și repede 
raţiunea și stăpânirea de sine. 

Intr-o miercuri seara, când urma să joace din nou la locuinţa 
călugărului, Maria Juana îi deschise și îl conduse în camera din spate, 
unde Bonestruca stătea la o masă pe care se afla o carte deschisă, în 
loc de tabla de dame. Călugărul își studia faţa într-o oglindă de mână. 

La început, nu reacţionă la salutul lui Ilona. Apoi, uitându-se tot în 
oglindă, îi vorbi: 

— Vezi răul când te uiţi la mine, doctore? 

lona își alese cu grijă cuvintele: 

— Văd unul dintre cele mai plăcute chipuri. 

— Trăsături graţioase, așa le-ai numi? 

— Foarte frumoase, señor. 

— Chipul unui om drept? 

— Un chip care a rămas remarcabil de senin și neschimbat de 
trecerea timpului. 

— Cunoști poemul lung numit Divina Comedie, de florentinul Dante 
Alighieri? 

— Nu, señor. 

— Păcat, își îndreptă Bonestruca ochii spre lona. Prima parte a 
poemului, numită /inferno, este un portret al celor mai de jos straturi 
ale iadului. 

lona nu știa ce să spună: 

— Poetul florentin a murit de mult, nu? 

— Da... e mort... se uita mai departe Bonestruca în oglindă. 

— Să aduc tabla și să așez piesele? încercă lona. 

Se ridică și porni spre masă. Observă că dosul oglinzii era din 
argint, bogat împodobit. Vedea marca argintarului, lângă capătul 
mânerului: HT. Recunoscu una din oglinzile făcute de tatăl lui pentru 
contele din Tembleque. 

— Fray Bonestruca, începu. 

Recunoscu tensiunea trădătoare din propria voce, dar Bonestruca 
nu părea să-l fi auzit. Işi ţinea ochii asupra imaginii oglindite, dar 
neconcentrați, ca ai unui orb, privirea cuiva dormind cu ochii deschişi. 

lona nu-și putu reprima graba de a examina un obiect făcut de tatăl 
lui, dar când încercă să-i ia oglinda, descoperi că mâinile călugărului 
erau încleștate. Se luptă câteva clipe s-o smulgă, dar îi trecu prin 
minte că Bonestruca era de fapt conștient, simulând doar nebunia. II 
abandonă terorizat și se îndreptă spre ușă. 

— Señor? întrebă Maria Juana când intra în cealaltă cameră, dar, în 
tulburarea lui, trecu pe lângă ea și ieși din casă. 


240 


În după-amiaza următoare, când se întorcea acasă după ce-și 
vizitase pacienţii, o găsi pe Maria Juana așteptându-l lângă hambar, 
hrănindu-și bebelușul la umbra măgarului priponit. 

li oferi ospitalitatea casei, dar ea refuză, spunând că trebuia să se 
întoarcă la ceilalți copii. 

— Ce e de făcut cu el? întrebă. ; 

___Nu putu decât să clatine din cap. li era foarte milă de Maria Juana. 
Işi imagina cum fusese, o fată prostuţă, mai tânără și mai frumoasă. li 
alungase Bonestruca spaima și o sedusese? Oare prima dată fusese 
abuzată? Sau fusese o tânără lipsită de scrupule căreia i se păruse 
încântător de amuzant să se culce cu un călugăr atât de ciudat, fără 
să fie conștientă de ceea ce o aștepta. 

— Când l-am întâlnit prima dată, m-a bătut. Dar după asta, ani de 
zile nu m-a mai bătut. Până acum. Devine tot mai necumpătat. 

— Când a început? 

— Acum câţiva ani. Şi e tot mai rău. Din ce cauză? 

— Nu știu. Poate are de-a face cu sifilisul, pe care l-a avut demult. 

— N-a mai suferit de sifilis de mulți ani. 

— Știu, dar aceasta e natura bolii. Probabil acum a început să 
sufere din nou din cauza ei. 

— Nu se poate face nimic? 

— In realitate, señora, știu foarte puţin despre cauzele unei minţi 
dezechilibrate și nici nu va pot trimite la un coleg mai priceput în 
astfel de boli. Nebunia e un mister și o magie pentru noi... Aseară, cât 
a rămas nemișcat cu oglinda? 

— Mult timp, până înainte de miezul nopţii. Atunci i-am dat vin 
încălzit, l-a băut, a căzut pe pat și a adormit. 

lona dormise și el prost, rămânând până târziu la lumina lămpii, să 
citească despre nebunie. În urmă cu un an, își sporise biblioteca 
medicală lăsată de Nuño, cheltuindu-și agoniseala pe două luni pe un 
tratat intitulat De Parte Operativa. Acolo, Arnau de Vilanova scrisese 
că mania apare când un surplus de umoare colerică se usucă, 
încingând creierul și ducând la neliniște, vociferări și agresiune. 

- Când fratele devine... însufleţit, să-i dai ceai rece de tamarind și 
limba-mielului. 

Pentru momentele ca cel din seara precedentă, când Bonestruca se 
cufundă în prostrație, Vilanova zicea că francezii numesc astfel de 
episoade folie paralitica. Avicenna scrisese că pacientul trebuie 
încălzit și lona îi prescrise pulbere de ardei, în amestec cu vin fiert. 

Maria Juana era disperată: j 

— Se poartă aşa de ciudat! E capabil de... acțiuni imprudente. Imi e 
atât de frică de viitorul nostru! 


241 


Pentru o femeie și trei copii, să fie legaţi atât de strâns de Lorenzo 
de Bonestruca era o existență dificilă. lona îi scrise reţetele și o 
trimise la farmacia lui fray Medina să le ia. Apoi, luând șaua de pe cal, 
se uită după femeia care se îndepărta pe măgarul ei. 


Ar fi vrut să treacă mai multe zile înainte de a se duce din nou la 
casa de peste râu, dar în loc de asta, merse a doua zi de dimineață, 
îmboldit de temerea că femeia și copiii ar putea păţi ceva rău. 

Dar îl găsi pe Bonestruca stând pasiv în camera din spate. Maria 
Juana îi șopti că plânsese. Călugărul îi răspunse din cap la salut. 

— Cum vă simţiţi astăzi, fray Bonestruca? 

— Prost. Când fac caca, arde ca focul. 

— Din cauza tonicului prescris de mine. Arsura va trece. 

— Cine ești? 

— Sunt doctorul Callico. Nu mă mai ţineţi minte? 

— ... NU. 

— Vă amintiţi de tatăl dumneavoastră? 

Bonestruca se uită la el. 

— Dar de mamă?... Ei, nu-i nimic, o să vă aduceți aminte altă dată. 
Sunteţi trist, señor? 

— Sigur că sunt trist. Toată viaţa am fost trist. 

— Din ce motiv? 

— Fiindcă El a fost doborât. 

— E un motiv bun de tristețe. Poate sunteți îndurerat și pentru alţii 
care au murit? 

Călugărul se uită la el, dar nu răspunse. 

— lţi amintești de Toledo? 

— Toledo, da... 

— Îți amintești de Plaza Mayor? De catedrală? De stâncile de 
deasupra râului? 

Bonestruca îl privea tăcut. 

— lţi amintești cum ai călărit noaptea pe acolo? 

Tăcere. 

— Îți amintești cum ai călărit noaptea pe acolo? repetă lona. Cu 
cine ai călărit? 

Ochii lui Bonestruca îl urmăreau. 

— Cine era cu tine când ai călărit noaptea? 

Camera era tăcută. Timpul trecea. 

— Contele, zise Bonestruca. 

lona auzise bine: 

— Vasca, întări el, dar Bonestruca se afundase din nou în muțenie. 

— lţi aduci aminte de băiatul care ducea vasul la abație? Băiatul 
siluit și ucis în crângul de măslini? 


242 


Bonestruca își feri privirea. Vorbea cu el însuși, atât de încet, încât 
lona trebui să se aplece pentru a prinde cuvintele: 

— Sunt peste tot, blestemaţii de evrei. Fie ei afurisiţi, șoptea 
bolnavul. 


A doua zi, Maria Juana veni la lona singură și aproape incoerentă, 
pe măgarul care se vedea că fusese biciuit: 

— L-au dus la închisoarea mică, unde sunt nebunii și săracii. 

l-a spus că își lăsase copiii cu fata unui vecin și el o îndemnă să se 
întoarcă la ei: 

— Voi merge la închisoare să văd dacă pot să fac ceva, îi promise și 
se duse imediat la grajd să înșeueze calul. 

Inchisoarea pentru săraci și nebuni era cunoscută pentru mâncarea 
proastă și puţină dată întemniţaţilor, așa că se opri pe drum și 
cumpără două pâini și două boţuri de brânză de capră. Când ajunse 
acolo, i se strânse inima, căci locul îi agresa toate simţurile. Chiar 
înainte de a trece de poarta de intrare, duhoarea persistentă - o 
concentrare de miros de fecale și murdărie - îi întoarse măruntaiele 
pe dos, iar cacofonia de zbierete și strigăte, înjurături și blesteme, 
râsete și vaiete, discursuri și bolboroseli se amesteca într-un zgomot 
unic și asurzitor, ca torentele care formează un râu. Sunetul casei de 
nebuni. 

Inchiziția nu avea niciun interes în locul acela și după ce lona îi 
dărui o monedă gardianului, nu i-a fost deloc dificil să capete învoirea 
de a încerca să vadă un prizonier. 

— Doresc să-l vizitez pe fray Bonestruca. 

— Păi, uitaţi-vă dacă-l zăriţi prin omenirea asta, zise gardianul, un 
bărbat de vârsta mijlocie, cu ochi lipsiţi de expresie și o față păstoasă 
și ciupită de vărsat. Dacă-mi daţi mie mâncarea, o să am grijă s-o 
capete. Daţi-i-o lui și s-a dus pe copcă. Se înghesuie toţi și i-o iau. 

Și se uita urât când lona clătină din cap. 

Nu existau celule, doar un perete compus din gratii la fel de grele 
ca și cele ale porții de la intrare. lona și gardianul stăteau într-o parte. 
In partea cealaltă, era un spaţiu deschis și vast, o lume locuită de 
rătăciţi. 

lona se apropie de gratii, uitându-se în cușca uriașă de trupuri din 
partea cealaltă. Nu-i distingea pe datornici, deoarece toţi cei de acolo 
păreau nebuni. 

Până la urmă îl văzu pe călugăr, prăbușit în mizeria de pe jos, 
rezemat cu spatele de peretele îndepărtat. 

— Fray Bonestruca! 

II strigă de mai multe ori, dar vocea i se pierdu în vacarm. Fratele 
nu-și ridică fruntea plecată, dar strigătele lui lona atraseră atenția 


243 


unui om zdrențuros, care se uita înfometat la pâine. lona rupse o 
bucată dintr-o pâine și i-o întinse printre gratii, de unde fu apucată și 
înfulecată repede. 

— Adu-mi-l pe călugăr, i-l arătă lona, și-ţi dau o jumătate de pâine. 

Omul se duse imediat și-l trase pe Bonestruca în picioare, 
aducându-l spre lona, până la grilaj. lona îi dădu pâinea promisă, dar 
zdrențărosul nu se îndepărtă, cu ochii la celelalte provizii din mâna lui. 

Se adunaseră o mulţime de deţinuţi. 

Fray Bonestruca se uită la lona. Nu era o privire pustie. Exista o 
anume inteligenţă acolo, conștiința și un simţ al ororii, dar nu-i dădu 
vreun semn că l-ar fi recunoscut. 

— Sunt Callico, zise lona. Nu-ţi aduci aminte: Ramon Callico, 
doctorul?... Ți-am adus ceva. 

li dădu bucăţile de brânză printre gratii și Bonestruca le acceptă 
fără un cuvânt. 

Dar când încercă să poarte o conversaţie cu el, călugărul privi în 
lături, mut, și lona știu ca nu avea speranțe de a primi răspuns. 

— Nu pot face nimic ca să te eliberez până nu-ţi revine sănătatea, 
se simţi obligat să-i spună. 

După ce văzuse, auzise și mirosise locul, i-a fost greu să rostească 
acele cuvinte, deși era în el o parte care avea să-l urască întotdeauna 
pe Bonestruca pentru crimele lui teribile împotriva familiei Toledano și 
a atâtor altora. 

li dădu printre gratii jumătatea de pâine și apoi pâinea întreagă; ca 
să le primească, Bonestruca mută brânza din mâna dreaptă în mâna 
stângă și făcând asta, scăpă una dintre bucăţi. Aceasta a fost 
înșfăcată de zdrenţuros, în timp ce un băiat gol smulse pâinile din 
strânsoarea lui Bonestruca. Multe mâini se ridicară împotriva 
băiatului; trupurile tălăzuiau și se răsuceau, amintindu-i lui lona de 
frenezia peștilor de mare, în căutare de hrană. 

O bătrână cheală se aruncă asupra gratiilor, întinzându-se să apuce 
brațul lui lona într-un clește vânos, cerând mâncarea pe care n-o mai 
avea. Sărind înapoi ca să se elibereze, să scape de duhoarea și 
blestemul acelui loc teribil, lona văzu pumnul mare al lui Bonestruca 
lovindu-i pe cei din jurul lui, până când călugărul rămase în picioare 
singur, cu gura căscată, în timp ce din el ieșea un strigăt de disperare 
lupească, o parte vaier și o parte muget, care păru să-l urmeze pe 
lona dincolo de poarta azilului. 

Călări la casa de peste râu și se forţă să-i spună Măriei Juana că 
simţea instinctiv că nebunia lui Bonestruca va merge spre rău, nu 
spre bine. Ea îl ascultă cu ochii uscați, căci se așteptase la asta, deși îi 
fusese groază că va fi așa. 


244 


— Au fost aici trei oameni de la biserică. O să vină după mine și 
copii după-amiază. Ne-au promis că ne duc la o mănăstire, nu la casa 
de muncă. 

— Imi pare rău, señora. 

— Știţi cumva vreo casă din apropiere unde e nevoie de o femeie? 
Nu mi-e frică de muncă și copiii mănâncă foarte puţin. 

Nu știa decât casa lui. Se gândi cum ar fi fost să stea cu ei, să 
treacă timpul și el să-i vadă efectele, devotându-și viaţa acestei femei 
nefericite și copiilor ei stigmatizaţi de boală. Dar știa că nu era destul 
de bun, destul de puternic, destul de sfânt pentru a face un asemenea 
gest. 

Işi goni ideea din cap, gândindu-se în schimb la colecţia de obiecte 
evreiești a lui Bonestruca. Filacteriile. Tora! 

— Dorești poate să-mi vinzi câte ceva din lucrurile lui? 

— Când au venit de dimineaţă, au luat tot, spuse ea, conducându-l 
în camera alăturată. Vedeţi? 

Nu mai rămăsese decât tabla de dame și micile pietre ce serveau 
drept piese. Luaseră chiar și cartea cu poemul lui Dante, dar în grabă, 
căci mai rămăseseră câteva pagini desprinse, sub tabla de dame. Le 
luă și o citi pe prima, dându-și seama că era o descriere a iadului: 


Aici am auzit oameni scâncind în prăpastie, ciocnindu-se și 
împingându-se cu palmele deschise și bolborosind în spume, ca 
apucații. Din putul acela țâșnea un abur peste margini, acoperindu-i 
cu o mâzgă care Îmi rănea ochii și îmi îndurera nasul. Prăpastia aceea 
e atât de adâncă, încât nu-i zăream nicăieri fundul, până când nu ne- 
am cățărat pe arcul de piatră, la cea mai mare înălțime. O dată ajunși 
acolo, am scrutat adâncul, și am văzut șiruri lungi de oameni într-un 
râu de excremente ce păreau că se revarsă din latrinele lumii. Am 
văzut, printre ticăloșii din acel put, o umbră ce poate avea tonsura 
sau poate nu o avea - nu-ți dădeai seama, era împroșcat tot cu 
murdărie. 


Deodată, lona înțelese că nicio pedeapsă la care s-ar fi putut gândi 
oamenii sau Dumnezeu nu putea fi mai rea decât existenţa ce-l 
aștepta de acum înainte pe Lorenzo de Bonestruca. Inspăimântat, 
acceptă de la ea jocul de dame pe care i-l vâră în mână. |și goli punga 
de aur și argint pe masă; apoi chemă ajutorul Domnului asupra femeii 
și a copiilor ei și își îndemnă calul. 


245 


Capitolul Treizeci și Șapte 


O EXCURSIE LA HUESCA 


Febra era întotdeauna o problemă, dar la sfârșitul iernii, o cascadă 
de epidemii de tuse febrilă îl tinu foarte ocupat. Vizitele la domiciliu 
decurgeau cam la fel: 

— Señor Callico, mă dor toate oasele (tuse)...Am gâtul umflat, nu 
pot să înghit... Durerea (tuse)... Uneori ard în foc, altă dată tremur de 
frig (tuse). 

Un bătrân, un tânăr, două bătrâne și un copil muriră. Nu îndura 
gândul că nu-i putuse salva, dar auzea vocea lui Nuño îndemnându-l 
să se îngrijească de cei vii. Mergea din casă în casă, prescriind băuturi 
fierbinţi, miere cu vin fiert. Și teriac împotriva febrei. 

Nu era o molimă și nici măcar o epidemie gravă, dar avea de făcut 
foarte multe vizite la domiciliu. Işi spunea că atâta vreme cât boala 
debuta în zile diferite la diverși pacienţi, se putea descurca. Le 
promitea tuturor bolnavilor că, dacă îi respectau instrucţiunile timp de 
zece zile, vor scăpa de rău ca prin farmec. Pentru cei mai mulţi, 
lucrurile se petreceau chiar așa. 

Adesea, când ajungea acasă, era prea obosit ca să se mai ocupe de 
menaj sau să-și facă o mâncare caldă. Uneori așeza piesele pe tabla 
de dame, le muta din ambele părți și încerca să joace, dar nu era 
deloc plăcut. Simţea o neliniște și o insatisfacţie generale și când, în 
sfârșit, febra mai scăzu în intensitate și accesele de tuse se potoliră, 
se hotărî să-și ia o zi liberă și o vizită pe Reyna. 


Așezarea unde locuia ea era mai degrabă o adunătură de 
gospodării micuţe și de case ale tăietorilor de lemne, aflată la o 
jumătate de oră de călărit de la ieșirea din Zaragoza. Nu avea nume 
sau conducători, dar oamenii care trăiau acolo de generaţii 
împărtășeau un sentiment al comunităţii și își numeau în mod obișnuit 
așezarea „El Pueblecito” - Sătucul. 

Ajungând acolo, se opri în dreptul unei bătrâne care stătea la soare; 
o întreba de Reyna și fu îndrumat la o casă vecină cu a unui tăietor de 
lemne. Pe lângă acea casă, doi bărbaţi în nădragi cu bretele - unul cu 
plete albe și celălalt mai tânăr și mai musculos - stăteau într-o groapă 


246 


și tăiau cu ferăstrăul un buștean de pin, cu rumegușul strălucindu-le 
pe pielea transpirată. 

lnăuntru, o găsi pe Reyna fără pantofi, ștergând pe brânci dalele de 
piatră ale podelei. Arăta la fel de sănătoasă, dar parcă mai bătrână 
decât și-o amintea. Când văzu cine intrase, se opri din lucru și zâmbi, 
ștergându-și mâinile de rochie în timp ce se ridica în picioare. 

— Ți-am adus niște vin de care-ţi place ţie, spuse el întinzându-i 
vasul și ea îi mulțumi, primindu-l. 

— Stai la masă, dacă vrei, îl pofti și scoase două cești și o ploscă 
de-a ei, care se dovedi a conţine coniac. 

— Salud. 

— Salud. 

Era bun. Tăria lui îl făcu să clipească. 

— Ţi-ai găsit o menajeră până acum? 

— Incă nu. 

— Două femei bune ţi-am trimis, Caria și Petronila. Mi-au spus că le- 
ai trimis acasă. 

— Probabil că eram obișnuit cu felul cum ţineai tu casa. 

— Trebuie să accepţi schimbarea. Toată viaţa e schimbare, spuse 
ea. Vrei să-ţi trimit pe altcineva? La primăvară trebuie o curățenie 
generala a casei. 

— O să-mi fac eu curat. 

— Tu? Tu trebuie să fii doctorul. Nu trebuie să-ţi pierzi timpul cu 
asta, zise ea sever. 

— Ţi-ai găsit o casă foarte bună, schimbă el subiectul. 

— Da, o să fac o pensiune. Nu există odăi cu chirie în apropiere și 
ne aflăm pe șoseaua spre Monzon și Catalonia, unde sunt mulţi 
călători. 

Incă nu începuse să primească drumetți, căci locuinţa avea nevoie 
de un adaos de tâmplărie pentru a putea fi transformată în han. 

Băură coniac și el o puse la curent cu noutăţile și bârfele din 
Zaragoza, iar ea îi descrise viața Sătucului. De afară se auzeau încet 
sunetele hârșâite scoase de ferăstrău. 

— De când n-ai mai mâncat? 

— De azi de dimineaţă. 

— Atunci îţi pregătesc ceva, se ridică ea. 

— Imi gătești o găină? 

— Nu mai fac felul ăsta. 

Se așeză din nou și-l privi. 

— l-ai văzut pe oamenii care taie lemne afară? 

— Da. 

— În curând voi fi măritată cu unul din ei. 

— Aa! Cel tânăr? 


247 


— Nu, celălalt. Îl cheamă Alvaro, zise ea și zâmbi. Are părul alb, dar 
e foarte puternic, îl anunţă sec. Și e un lucrător minunat. 

— Îți doresc norocul pe care-l meriţi, Reyna. 

— Mulţumesc. 

Știa că ea își dăduse seama că el venise până în sat s-o convingă să 
vină înapoi în casa lui, dar își zâmbiră și în curând ea aduse de 
mâncare: o pâine proaspătă, ouă tari, pastă de usturoi, o jumătate de 
caşcaval, ceapă și măsline micuțe, de o savoare extraordinară. 

Băură amândoi mai multe căni din vinul adus de el, apoi doctorul 
plecă. Cei doi bărbaţi de afară potriveau un buștean nou peste 
groapă. 

— Bună ziua, le ură lona. 

Cel tânăr nu răspunse, dar cel numit Alvaro dădu din cap, apucând 
ferăstrăul. 


lona știa că se apropia Paștele evreiesc, deși nu era sigur de dată, 
și se apucă de curăţenia de primăvară: ștergea de praf și freca, 
deschidea ferestrele spre a lăsa înăuntru aerul rece și proaspăt, tăia 
papura nouă și întindea pe podeaua de piatră. Profita de singurătate 
pentru a coace o versiune credibilă a azimei nedospite, în forme 
neregulate așezată pe o foaie de metal deasupra focului. Produsul 
rezultat era cam ars și mai moale decât în amintirile lui, dar era cu 
siguranță pâine rituală și o mâncă triumfător, gătindu-și și o pulpă de 
miel cu ierburi amare, ce aminteau de încercările fiilor lui Israel în 
fuga lor din Egipt. 

— De ce e noaptea asta diferită de toate celelalte? întrebă casa 
tăcută, dar nu primi niciun răspuns, doar o tăcere mai amară decât 
ierburile. Din cauză că nu era sigur de dată, mâncă festiv în fiecare 
seară timp de o săptămână, delectându-se cu carne de miel trei zile, 
după care i se strică și îngropă restul în livada de pe deal. 

XXX 

larna păru că dispăruse câteva zile, dar se întoarse, cu ger și 
ploaie, transformând drumurile în râuri de noroi adânc și rece. Stătea 
ore întregi în capul mesei, pe gânduri. Era un om bogat, un doctor 
respectat, locuind într-o hacienda din piatră solidă, pe pământul bun 
care era al lui. Totuși, uneori, în nopţi fără somn, i se părea că aude, 
mai tare decât urletul strident al vântului cu stropi de ploaie, vocea 
blândă a tatălui spunându-i că era doar pe jumătate viu. 

Era obosit să alcătuiască o congregaţie cu un singur membru, sătul 
să fie prins în cușcă, deși cușca era de mărimea întregii Spanii. Se 
gândea să fugă în Franţa sau în Portugalia. Dar nu cunoștea nici 
franceza, nici portugheza. Chiar dacă se putea strecura peste una 
dintre graniţe, dacă i se cerea dovada botezului, în Franţa ar fi fost ars 


248 


pe rug și în Portugalia ar fi fost cu siguranţă înrobit. Cel puţin în 
Zaragoza era acceptat și trecea drept bun creștin. Munca lui de medic 
compensa multe dintre lucrurile care îi lipseau în viaţă. N 

Totuşi, tânjea după ceva fără nume, ceva ce nu putea identifica. In 
somn, visa morți sau femei care îi trăgeau sămânţa din trupul 
adormit. Uneori era sigur ca va deveni la fel de nebun ca și călugărul 
și când sosiră, în fine, zilele calde și însorite, privi suspicios anotimpul, 
incapabil să creadă că vremea rea trecuse. A fost un noroc că febra 
nu a revenit, deoarece află, vorbind cu farmacistul fray Luis Guerra 
Medina că nu se mai găsea deloc teriac de cumpărat în ţinut. 

— Cum să mai căpătăm? îl întrebă pe fray Medina. 

— Nu știu, spuse îngrijorat bătrânul franciscan. Este disponibil un 
teriac de calitate bună doar la familia Aurelio din Huesca. In fiecare an 
m-am dus la Huesca să cumpăr teriac de la Aurelio. Dar e un drum de 
cinci zile călare și am îmbătrânit. Nu pot să mă mai duc. 

— Să trimitem un călăreț, ridică lona din umeri. 

— Nu, dacă trimitem pe cineva care nu cunoaște teriacul, îi vor da 
un compus vechi, fără valoare ca medicament. Trebuie cumpărat de 
un om respectat, un om care știe cum trebuie să fie teriacul bun. 
Trebuie să fie proaspăt și cumpărat în cantitate mare, ca să ne ajungă 
un an întreg. 

Casa lui lona devenise o închisoare și acum avea o portiță spre 
libertate: 

— In regulă. Voi călări eu la Huesca, zise. 

XXX 

Cu șase luni înainte, Miguel de Montenegro fusese chemat la 
Montalvan, unde episcopul de Teruel zăcea suferind de o febră cu 
frisoane, iar lona avusese grijă de pacienţii lui cât lipsise. Acum, 
Montenegro și alt doctor pe nume Pedro Palma, pentru care 
Montenegro garanta, se învoiră să preia practica lui señor Callico, 
mulţumiţi că se vor bucura și pacienţii lor de teriacul care urma să fie 
adus. lona luă surul arab și un singur asin de povară. Ca de obicei, 
dispoziția i se însenină când începu să rătăcească pe câmpii. Vremea 
era frumoasă și ar fi putut avansa mai repede, dar armăsarul arab 
îmbătrânise și-l cruța, știind ca nu avea motive de grabă. Drumul nu 
era dificil. Dealurile se legau prin văi cultivate sau presărate cu 
pășuni, iar la micile gospodării, porcii rîmau pământul care era astfel 
pregătit pentru semănatul grâului sau săditul legumelor. Alegea 
întotdeauna un loc frumos unde să facă popas peste noapte. Dealurile 
se transformară în munţi mai mici, apoi în munţi adevărați. 

Ajungând la Huesca, se duse la familia Aurelio și îi găsi văzându-și 
de negoțul lor într-un grajd amenajat și mirositor datorită plantelor 
medicinale. Trei bărbaţi și o femeie lucrau la pisarea și dozarea 


249 


plantelor uscate. Meșterul erborist, Reinaldo Aurelio, era un bărbat 
plăcut, cu privire pătrunzătoare, încins cu un șorț din piele aspră, 
acoperit cu pleavă: 

— Ce pot face pentru domnia ta? 

— Am nevoie de teriac. Sunt Ramon Callico, doctor din Zaragoza. 
Comand pentru fray Luis Guerra Medina din Zaragoza. 

— A, pentru fray Luis! Dar de ce n-a venit el? Cum stă cu 
sănătatea? 

— Bine, dar a mai îmbătrânit, așa că m-a trimis pe mine. 

— A, da. Vă putem oferi teriac, señor Callico. 

Și deschise un raft cu ușă de lemn. 

— Pot să-l văd? întrebă lona. 

Sfărâmă o bucăţică între degete, o adulmecă și clătină din cap: 

— Nu, zise încet. Dacă i-l duc pe ăsta lui fray Luis, o să mă 
dojenească și pe merit. 

Erboristul zâmbi: 

— Fray Luis e foarte pretențios. 

— lar noi, doctorii, îi suntem recunoscători pentru asta. Am nevoie 
de mult teriac proaspăt, ca să putem împlini lipsurile mai multor 
doctori din ţinut. 

Señor Aurelio dădu din cap: 

— Nu este o greutate, dar ne va lua desigur timp pentru a pregăti 
atâta teriac proaspăt. 

— Cel puţin zece zile. Poate chiar mai mult. 

lona nu avea de ales decât să accepte. Și apoi, situaţia nu-i 
displăcea, pentru că îi oferea libertatea de a-și continua hoinăreala 
prin Pirinei. Calculară cât îl vor costa ierburile și plăti în avans. Fray 
Luis spusese că furnizorii își respectau cu sfințenie cuvântul și lona nu 
dorea să fie împovărat cu aur. Aranja să-și lase asinul de povară la 
Aurelio cât lipsea și promise că va lipsi cel puţin două săptămâni, 
lăsându-le erboriștilor timp să-și facă treaba. 


Călări spre nord, printre dealurile submontane. Auzise că între 
Huesca și graniţa cu Franţa, munţii se înălțau atât de ascuţiţi, încât 
păreau că ating cerul. Intr-adevăr, nu călători mult și văzu munţii, unii 
dintre ei cu piscuri înzăpezite. Pe o pajiște bogată în flori timpurii, găsi 
un pârâu plin cu păstrăvi micuți, în veșmânt sclipitor. Într-o clipă își și 
scoase o aţă cu cârlig din desagă, precum și cutiuţa de tablă cu 
râmele din grămada de bălegar de la el din Zaragoza. Peștii se 
grăbeau să muște; își obţinu repede masa. Fiecare păstrăv ajungea 
doar pentru o îmbucătură, dar îi curăța repede, înșirându-i pe o 
baghetă verde și perpelindu-i la foc mic, după care se delecta și cu 
oasele ce se topeau în gură alături de carnea moale. 


250 


Lăsă un timp calul să pască iarbă și flori, apoi urmă poteca în sus. 
Pantele mai joase erau des împădurite cu fagi, castani și stejari, 
schimbându-se cu pâlcuri de brazi și pini mai sus, rărindu-se și 
dispărând pe înălțimi, unde până și plantele mici erau pe sponci. 
Soarele cald trimitea zăpada în torente sunătoare spre văi, hrănind 
malurile unui râu năvalnic cu afluenţi viguroși. 

După-amiază, văzu prima dată zăpadă, într-un crâng de brazi. 
Conţinea urme perfecte de urs, atât de fin trasate încât știu că erau 
proaspete. Aerul era mai tare și noaptea avea să fie mai rece; hotărî 
că voia să doarmă în aerul blând mai din vale și întorcându-și calul, 
cobori din nou până la adăpostul unui pin mare, ce-i oferea crengi 
uscate pentru foc. Amintindu-și de urmele de urs, își priponi calul în 
apropiere și ținu focul aprins toată noaptea, trezindu-se din când în 
când să rupă lemnul uscat din copac cu zgomote frânte și tari ce 
dădeau de veste despre prezenţa lui. Apoi adormea din nou, în lumina 
flăcărilor renăscute. 

XXX 

În după-amiaza celei de-a treia zi departe de Huesca, se întoarse 
înapoi dintr-o trecătoare înaltă din cauza stratului gros de zăpadă. 
Putea trece prin ea, dar era greu pentru cal și nu avea sens să 
încerce. Ridicându-se în scări, se uită după vreo potecă laterală, care 
să ocolească muntele, dar nu văzu niciuna. Surul vru să se întoarcă și 
abia atunci își dădu seama că o potecă aproape mascată se deschidea 
prin perdeaua pădurii. O cercetă și descoperi că era acoperită cu 
piatră și se lărgea, coborând faţa de stâncă a muntelui pe drumul 
deschis de un râu năvalnic. 

Cobori tot mai jos. 

După un lung traseu descendent, mirosi fum de lemn și ieșind 
dintre copaci, se trezi într-o vale mică unde se afla un sat. Era compus 
din vreo douăsprezece căsuțe de piatră, cu acoperișuri ţuguiate din 
lespezi de stâncă și turla ascuţită a unei biserici profilându-se pe 
orizontul coborât. Pe o pășune pășteau vaci și cai și văzu pământ 
negru și mai multe câmpii cultivate. 

Trecu pe lângă două case fără să vadă pe nimeni, dar o femeie 
plecase de la a treia casă la râu după apă și acum ducea înapoi 
găleata plină ochi. Când îi observă, se grăbi să ajungă la adăpost, cu 
apa scăpând peste marginea găleţii, dar el o ajunse înainte de 
jumătatea distanţei până la casă: 

— Bună ziua. Ce sat e ăsta, vă rog? 

Ea se opri ca încremenită pe drum: 

— Este Pradogrande, señor, spuse cu o voce limpede și prudentă și 
când ajunse mai aproape de ea și îi văzu faţa, fu atât de mișcat încât i 
se acceleră respiraţia: 


251 


— Inés. Tu ești? 

Descălecă stângaci și ea se dădu înapoi, înspăimântată: 

— Nu, señor. 

— Nu ești Inés Saadi Denia, fiica lui Isaac Saadi? insistă el stupid. 

Fata îl privi mirată: 

— Nu, señor. Sunt Adriana. Adriana Chacon. 

Bineînțeles, era un prost, își spuse în gând. Era o femeie tânără. 
Când o văzuse ultima dată pe Inés, era puţin mai tânără decât fata 
asta și de atunci trecuseră atâţia ani grei. 

— In6s era mătușa mea, odihnească-se în pace. 

Ah, Ines era moartă. Il îndurera să audă că pierise, încă o ușă 
închisă. 

— Odihnească-se în pace, murmură și el. Te ţin minte, zise 
deodată. 

iși dădu seama că femeia aceasta fusese copilul de care avea grijă 
Inés, fetița surorii ei mai mari, Felipa. Işi amintea cum se plimba Ines 
prin Granada, cu fetiţa între ei, ţinând-o fiecare de câte o mână. 

Femeia îl privea cu îndoială. 

lona se întoarse, auzind un strigăt prin care prezenta lui fusese 
semnalată. Bărbaţi alergau cu disperare spre el, trei dintr-o direcţie și 
doi din alta, ţinându-și uneltele de lucru ca pe niște arme pregătite să 
ucidă un invadator. 


252 


Capitolul Treizeci și Opt 


POIANA ÎNALTĂ 


Înainte ca lucrătorii de pe câmp să ajungă la ei, un bărbat uscăţiv și 
robust ieși dintr-o casă din apropiere, îmbătrânise, dar nu atât de mult 
încât lona să nu-l recunoască imediat pe Micah Benzaquen, prietenul 
și vecinul din Granada al familiei Saadi. Benzaquen era de vârstă 
mijlocie când îl cunoscuse lona; acum era încă viguros, dar arăta ca 
un om bătrân. Se uită scrutător la lona și când zâmbi, lona își dădu 
seama că și el fusese recunoscut. 

— Te-ai maturizat frumos, señor, începu Benzaquen. Ultima dată, 
când te-am cunoscut, erai un tânăr pastor uriaș și zdrențăros, numai 
păr și barbă, de parcă aveai capul băgat într-un tufiș. Dar cum te 
cheamă? E numele unui oraș frumos... 

lona știa că pentru scurtul timp cât va rămâne acolo, îi va fi 
imposibil să insiste că era Ramon Callico: 

— Toledano. 

— Da, Toledano, pe legea mea! 

— lona Toledano. Bine te-am găsit, señor Benzaquen. 

— Unde locuiești acum, señor Toledano? 

— În Guadalajara, spuse lona, conștient că nu îndrăznea să 
asocieze numele Toledano cu Zaragoza. 

Spre regretul lui, femeia își luase găleata și se refugiase în casă pe 
când el și Benzaquen se salutau. Cei care alergau se domoliseră, 
văzând că sabia străinului rămăsese în teacă. Când sosiră, cu uneltele 
agricole cu care l-ar fi putut hăcui, el și Benzaquen stăteau și vorbeau 
amical. 

Benzaquen îi prezentă pe Padro Abulafin, David Vidal și Durante 
Chazan Halevi; apoi pe cei din al doilea grup, Joachim Chacon, Asher 
de Segarra, Jose Diaz și Fineas Ben Portal. 

Mai mulţi bărbaţi se ocupară de calul lui lona, în timp ce el fu invitat 
în ospeţie la Benzaquen. Leah Chazan, soţia acestuia, era o persoană 
căruntă, plină de căldură, având toate virtuțile unei mame spaniole. li 
dădu un lighean de apă fierbinte și o cârpă și-l conduse într-un 
hambar, unde se putu spăla nestingherit. Când ieși, căsuţa răspândea 
deja miros de friptura fragedă de miel. Gazda îl aștepta cu coniac și 
doua căni: 

253 


— Vizitatorii sunt foarte rari în micuța noastră vale, așa că asta e o 
ocazie, se explică el, turnând coniac. Băură unul în sănătatea celuilalt. 

Benzaquen observase armăsarul arab al lui lona și calitatea 
excelentă a hainelor și armelor lui: 

— Nu mai ești un păstor zdrenţăros, zâmbi el. 

— Sunt doctor. 

— Doctor? Ce frumos! spuse Benzaquen. 

În timpul mesei excelente, servite în curând de soţia lui, îi povesti 
lui lona ce li se întâmplase convertiţilor după ce drumurile lor se 
despărțiseră: 

— Am părăsit Granada într-o caravană formată din treizeci și opt de 
căruţe cu destinaţia Pamplona, cel mai mare oraș al Navarrei, unde 
am ajuns după o călătorie dificilă și chinuitor de înceată. 

Stătuseră doi ani la Pamplona: 

— Mai mulţi dintre ai noștri s-au căsătorit acolo. Printre ei și Ines 
Denia. A devenit soţia lui Isadoro Sabino, un tâmplar, spuse cu 
delicateţe Benzaquen, căci amândoi aveau amintiri neplăcute cu 
privire la discuția purtată cândva în jurul lui Inés. 

— Nenorocire, continuă Benzaquen, pentru cei veniți din Granada, 
zilele fericite la Pamplona au fost întunecate de tragedie. 

Unul din cinci membri ai grupului murise la Pamplona de febră 
galopantă cu sângerări. Patru membri ai familiei Saadi au fost printre 
cei șterși cu cruzime și repeziciune din cartea vieţii, în luna lui Nisan: 

— Isaac Saadi și soţia lui, Zulaika Denia, au murit la câteva ore unul 
de altul. Apoi fiica lor, Felipa, s-a îmbolnăvit și a murit și în cele din 
urmă, atât Ines cât și proaspătul ei soț, Isadoro Sabino, au pierit la 
mai puţin de trei luni de la căsătorie. 

Oamenii din Pamplona i-au învinuit pe cei nou-veniți că au adus 
moartea în oraș și, după ce molima și-a dus la capăt lucrarea, cei care 
am supraviețuit am știut că trebuia să fugim din nou. 

După multe discuţii, am hotărât să încercăm să trecem graniţa spre 
Franţa și să ne stabilim în Toulouse, deși decizia a fost controversată. 
Eu, de exemplu, nu am fost bucuros nici de rută nici de destinaţie, 
spuse Benzaquen. Le-am arătat că, de veacuri, Toulouse a avut o 
tradiție de a îngădui acte de violenţă împotriva evreilor și că de Franţa 
ne despărțeau înălțimile Pirineilor, peste care trebuia să trecem 
căruțele, ceea ce părea cu neputinţă. 

Dar unii dintre tovarășii lui Benzaquen, convertiți, îi luaseră în 
derâdere temerile, spunându-i că vor intra în Franţa ca niște catolici, 
nu ca evrei. Cât despre trecerea peste munții știau că în satul Jaca, 
aflat în drum, erau călăuze pricepute, munteni care puteau fi angajaţi 
să-i conducă prin trecători. Spuseseră că dacă nu puteau trece munții 
în căruțe, își vor încărca bunurile cele mai de preț pe spinarea 


254 


animalelor de povară și le vor duce în Franţa. Așa că șirul de căruțe 
pornise pe drumul spre Jaca. 

— Cum aţi nimerit în valea asta? întrebă lona. 

— Din întâmplare, zâmbi Benzaquen. 

Pe pantele împădurite, locurile de popas pentru un grup așa de 
mare erau greu de găsit. Adesea, călătorii dormeau în căruțele 
înșirate la marginea potecilor. Intr-o astfel de noapte, înainte de a se 
trezi, unul dintre caii lui Benzaquen - un animal bun și necesar - își 
smulse priponul și părăsi tabăra: 

— In zori, imediat ce i-am descoperit lipsa, am plecat să-l caut cu 
încă patru oameni, blestemând dobitocul. 

Luându-se după hăţișul călcat, crengi rupte, câte o urmă de copită 
sau gunoi de cal, se pomeniseră pe un drum natural din piatră ce 
cădea în vale pe lângă un râu năvalnic. În cele din urmă, ieșiseră din 
pădure și văzuseră calul păscând iarba bogată a unei văi mici și 
ascunse: 

— Am fost impresionați imediat de apa bună și de iarbă. Ne-am 
întors la caravană și i-am adus și pe ceilalţi în vale, căci oferea un loc 
de odihnă bun, la adăpost. N-a fost nevoie decât să lărgim puţin 
drumul în doua locuri și să dăm la o parte niște bolovani ca să putem 
aduce jos căruțele. La început, ne-am gândit să stăm doar patru sau 
cinci zile, să lăsam oamenii și animalele să se odihnească și să-și 
recapete forțele. 

Dar toţi fuseseră impresionați de frumuseţea văii și de rodnicia 
pământului, povesti el mai departe. Nu le scăpă faptul că locul era 
încântător de izolat. Spre răsărit, se afla la două zile de drum greu de 
satul cel mai apropiat, Jaca, acesta fiind și el o așezare izolată și puţin 
umblată. lar către sud-est, trebuia să mergi trei zile, tot pe un drum 
anevoios, ca să ajungi în orașul Huesca. Unii dintre noii creștini 
observară că oamenii puteau trăi pașnic aici, fără să mai vadă 
vreodată un inchizitor sau un soldat. Le trecu prin minte că poate n-ar 
trebui să plece mai departe, ci să rămână în vale și să o transforme în 
cămin. 

— N-au fost toţi de acord, spuse Benzaquen. După multe certuri și 
discuţii, dintre cele douăzeci și șase de familii care au plecat din 
Pamplona, șaptesprezece s-au hotărât să rămână în vale. Toţi au pus 
umărul să ajute cele nouă familii care continuau drumul spre 
Toulouse. Dimineaţa și cea mai bună parte a după-amiezei au trecut 
cu pregătirea căruțelor pentru călătorie. După îmbrățișări și câteva 
lacrimi, au dispărut pe coasta muntelui și cei care n-am mai dorit să 
mergem am coborât din nou în vale. 

Printre ei, patru familii se ocupaseră înainte cu agricultura. Când 
fusese vorba de plecarea de la Granada la Pamplona, apoi la 


255 


Toulouse, lucrătorii pământului stătură sfioși, lăsând aranjamentele și 
deciziile pe seama negustorilor, a căror experienţă asigurase bunul 
mers al călătoriei. 

Dar acum, agricultorii deveniseră conducătorii așezării, explorând și 
împărțind valea, hotărând ce să planteze și unde. Peste tot creștea 
iarbă grasă și sănătoasă și numiră locul de la început Pradogrande, 
„Poiana înaltă”. 

Bărbaţii  munciră împreună la împărțirea pământului în 
șaptesprezece loturi echitabile, le numerotară și băgară numerele 
într-o pălărie, alegându-și proprietăţile prin extragerea numerelor. Se 
înţeleseră să se ajute la semănat și recoltat, procedând cu începerea 
muncilor prin rotaţie în fiecare an, astfel ca fiecare gospodar să se 
bucure de aceleași avantaje. Cei patru agricultori indicară unde să fie 
construite casele, pentru a se bucura de soare și umbră și a conviețui 
bine cu elementele naturii. 

Ridicară locuinţele una câte una, muncind cu toţii. Aveau piatră din 
belșug pe coastă și clădiră ferme solide, cu garduri și hambare la 
primul nivel sau atașate corpului de locuit. 

In prima vară construiră trei „finca”, iar femeile și copiii se 
îngrămădiră acolo în timpul iernii, bărbaţii adăpostindu-se afară, la 
căruțe. De-a lungul următoarelor cinci veri, ridicară restul caselor și 
biserica. 

Cei patru agricultori experimentați formară comitetul de achiziţii al 
grupului. 

— La început au mers la Jaca, spuse Benzaquen, unde au cumpărat 
câteva oi și sămânță, dar Jaca era prea mică pentru nevoile noastre, 
așa că, în călătoria următoare, au parcurs o distanţă în plus până la 
Huesca, unde au găsit mai multe vite de vânzare. Ne-au adus saci de 
sămânță bună, răsaduri, puieţi de pomi fructiferi, oi și capre, purcei, 
pui și gâște. 

Unul dintre bărbaţi fusese tăbăcar și altul tâmplar, îndeletniciri care 
constituiau o binecuvântare într-o comunitate nouă. 

— Dar majoritatea fuseseră negustori. Când ne-am hotărât să 
rămânem la Pradogrande, știam că va trebui să ne schimbăm 
îndeletnicirea și modul de viaţă. La început a fost descurajant și greu 
să ne obișnuim trupurile de negustori cu cerințele aspre ale muncii 
grele, dar eram însuflețiți de gândul la posibilităţile din viitor și dornici 
să învăţăm. Treptat, ne-am întărit. Suntem aici de unsprezece ani și 
ne-am lucrat ogoarele, avem recolte și livezi, spuse Benzaquen. 

— V-aţi descurcat bine, aprecie lona impresionat. 

— Se lasă întunericul, dar mâine te duc să vezi valea cu ochii tăi. 

lona dădu din cap, absent: 

— Femeia Adriana... soţul ei lucrează pământul? 


256 


— Toţi cei din Pradogrande lucrează pământul. Dar soțul Adrianei 
Chacon nu mai e. E văduvă, spuse Benzaquen, tăind încă o bucată de 
friptură și îndemnându-și oaspetele să mănânce. 


— Spune că-și amintește de mine de când eram copilă, îi zise 
Adriana Chacon tatălui ei în seara aceea. Ce curios, eu nu-mi aduc 
deloc aminte de el. Tu îţi amintești? 

Joachim Chacon clătină din cap: 

— Nu. Dar poate l-am întâlnit. Bunicul tău, Isaac, cunoștea foarte 
mulți oameni. 

I se părea ciudat că acest nou-venit în vale pretindea că avea 
despre ea amintiri pe care ea nu le împărtășea. Când se gândea la 
copilărie, era ca și cum ar fi încercat să cuprindă cu ochii un vast 
ținut, aflându-se pe vârful unui munte și vedea limpede obiectele mai 
apropiate, iar pe cele din trecut mai neclar, pierzându-se în depărtare 
până se dizolvau cu totul. Nu avea nicio amintire din Granada și doar 
câteva din Pamplona. Işi aducea aminte cum călătorise multă vreme 
într-o căruță. Căruțele aveau coviltir, dar era așa de zăpușeală încât 
caravana călătorea mai ales dimineaţa și seara, oprindu-se undeva la 
umbră în orele de arșiță de la mijlocul zilei. Işi amintea hurducăturile 
constante și zdravene ale căruței pe drumurile proaste, pârâitul 
hamurilor de piele, sunetul înfundat al copitelor. Veșnicul praf cenușiu 
care-i scrâșnea adesea între dinţi. Mirosul ierbos al urmelor rotunde 
lăsate de cai și asini și călcate de roţile căruţelor care veneau după a 
lor. 

Adriana avea opt ani atunci, călătorind singură și lipsindu-i cu 
disperare toți cei dragi, care muriseră de curând. Tatăl ei, Joachim 
Chacon, o trata cu tandreţe când își amintea; dar cea mai mare parte 
a timpului stătea în faţă și mâna tăcut caii, aproape orb la cei din jur 
datorită propriei lui dureri. Amintirile despre ceea ce se întâmplase 
după ce pătrunseră în munţi erau încâlcite; ţinea minte doar ziua când 
ajunseseră în vale și fusese mulțumită că se opriseră din călătorie. 

Tatăl ei, care într-o altă viață cumpărase și vânduse diferite feluri 
de mătase, își împlinea acum munca de gospodar, dar în primii lor ani 
la Pradogrande lucrase la construirea caselor. Devenise un zidar de 
nădejde, învățând să potrivească pietrele astfel încât să se îmbuce 
unele cu altele, formând ziduri ţepene. Casele, clădite din piatră de 
râu și cherestea, fură repartizate începându-se cu cele mai 
numeroase familii. Astfel Adriana și tatăl ei fură nevoiţi să locuiască 
timp de cinci ani în casele altora, casa lor fiind ultima ridicată de 
comunitate. Era, de asemenea, și cea mai mică, dar solid construită, 
ca și celelalte, și i se păru deosebit de intimă când se mutară. Anul 
acela - anul când împlini treisprezece ani - a fost cel mai fericit an al 


257 


ei la Pradogrande. Era stăpâna casei tatălui ei și încântată de 
frumusețea văii, cum erau cu toţii. Gătea și făcea curat, cântând mai 
toată vremea, mulțumită de soarta ei. A fost anul în care începură să i 
se dezvolte sânii; era puţin înspăimântător, dar părea natural, căci 
toate din jurul ei creșteau și înmugureau. Avusese primul ciclu la 
unsprezece ani și Leona Patras, o bătrâna care era soția lui Abram 
Montelvan, fusese foarte bună cu ea, arătându-i cum să se îngrijească 
în fiecare lună. 

In anul următor, comunitatea suferi prima pierdere, Carlos ben 
Sagan murind de o boală de plămâni. La trei luni după înmormântarea 
lui Sagan, tatăl îi spuse Adrianei că se va însura cu văduva lui Carlos, 
Sancha Portal. Joachim îi explică fiicei lui că muncitorii încercaţi din 
Pradogrande, temători să primească oameni din afară, erau conștienți 
că în anii ce vor veni, vor avea nevoie de toate brațele pe care le 
puteau obţine. Se înțeleseră că familiile numeroase erau cheia 
viitorului lor și adulţii celibatari erau încurajați să se căsătorească 
imediat ce se ivea posibilitatea. Sancha Portal se învoise să se mărite 
cu Joachim; era încă o femeie chipeșă și robustă și el era desigur 
bucuros să-și facă datoria. li spuse Adrianei că se va duce la „finca” 
Sanchei să locuiască acolo, dar ea avea cinci copii și casa era deja 
aglomerată. Așa că Adriana urma să locuiască mai departe în căsuţa 
tatălui ei, alăturându-se familiei la masă, duminicile și de sărbători. 

După ce o mică biserică și o casă pentru preot au fost ridicate în 
centrul văii, Joaquim se află printre delegaţii care călătoriră la Huesca 
și cerură ca noii comunităţi să-i fie repartizat un preot. Padre Pedro 
Serafino, un purtător de sutană liniștit și timid, îi însoţise înapoi la 
Pradogrande, rămânând destul cât să-i căsătorească pe Joachim și pe 
Sancha. Intorcându-se la Huesca, le raportase superiorilor despre 
noua bisericuţă și despre parohia bine aranjată, dar vacantă, și după 
câteva luni, preotul apăru călare și îi anunţă pe localnici că fusese 
numit preotul lor permanent. 

Sătenii au fost încântați să participe la mesă, simțindu-se la fel de 
catolici ca un episcop. 

— Acum, dacă ochi neprietenoși vor cerceta vreodată comunitatea 
noastră, îi spusese Joaquim fetei lui, chiar și Inchiziția va fi nevoită să 
remarce biserica noastră impozantă și parohia. Și observând cum 
preotul își călărește mereu micul asin prin vale, vor fi forţaţi să tragă 
concluzia că Pradogrande e o comunitate de creștini adevăraţi. 


În acele zile, Adriana se bucura că locuia singură. Era ușor să ţină 
casa ordonată și curată când în ea locuia doar o persoană. Era 
ocupată, cocea pâine și creștea legume în grădină ca să ajute la hrana 
familiei numeroase a tatălui, și mai torcea și lână de la oile lui. La 


258 


început, toţi zâmbeau la vederea ei, femeile și bărbaţii în același fel. 
Trupul ei suferi ultimele transformări din copilărie; sânii nu-i crescură 
mari, dar aveau o formă frumoasă și avea o constituţie longilină și 
suplă, dar foarte feminină. In curând, unele neveste din sat observară 
privirile insistente ale bărbaţilor și câteva femei începură să-i 
vorbească rece și cu mânie. Era inocentă în privinţa experienţei, dar 
nu și a cunoștințelor; văzuse odată cum se împerecheau caii, 
armăsarul sforăind cu un mădular cât o măciucă și urcându-se pe 
spinarea iepei. Urmărise același proces la berbeci și mioare. Știa ca 
împerecherea oamenilor se făcea diferit punându-și întrebări despre 
detaliile actului dintre bărbaţi și femei. 

Rămase descumpănită când Leona Patras se îmbolnăvi în acea 
primăvară. O vizită și încercă să-i răsplătească bunătatea, gătind 
pentru soțul în vârstă al Leonei, Abram Montelvan, punând oale cu 
apă la fiert pentru ca aburul să-i ușureze respiraţia bolnavei și 
ungând-o pe piept cu grăsime de gașcă și camfor. Dar tusea Leonei se 
înrăutăți și ea muri chiar înainte de începutul verii. Adriana plânse la 
înmormântare; i se părea că toate femeile care se purtau bine cu ea 
mureau. 

Ajută la spălarea trupului Leonei înainte de înhumare, îi făcu 
moartei curăţenie în casă și îi găti de mai multe ori văduvului, lăsând 
mâncarea pe masă la Abram Montelvan. 

In vara aceea, valea aproape deborda de frumusețe, copacii stufoși 
și iarba înaltă fiind străbătute de păsări cu penaj strălucitor și aerul, 
inundat de miresmele florilor. Uneori, aproape se îmbăta de peisajul 
încântător și mintea îi fugea în altă parte în mijlocul conversaţiilor. Așa 
că la început crezu că nu auzise bine când tatăl ei îi spuse că urma să 
fie măritată cu Abram Montelvan. 

Înainte ca ea și tatăl ei să primească ultima „finca” ridicată în 
Pradogrande, se adăpostiseră prin casele celorlalte familii, printre 
care și cea a lui Abram Montelvan și a Leonei Patras. Tatăl ei știa că 
Abram Montelvan era un bătrân dificil, mirosind acru, cu ochi 
bulbucați și toane; dar Joachim îi vorbi pe șleau: 

— Abram vrea să te ia și nu există altul pentru tine. 

Suntem doar șaptesprezece familii. In afară de mine și de răposatul 
Carlos ben Sagan, a cărui familie e acum familia mea, sunt numai 
cincisprezece familii cu bărbaţi printre care îţi poţi căuta soți. Dar 
bărbaţii aceia sunt deja taţi și soți. Ar trebui să aștepți să moară 
nevasta altcuiva. 

— Voi aștepta, zise ea răzvrătită, dar Joachim clătină din cap: 

— Trebuie să-ţi faci datoria față de comunitate, spuse. 

Se purtă ferm! li zise că dacă nu-l asculta, l-ar face de râs; și în cele 
din urmă ea a fost de acord. 


259 


Abram Montelvan păru absent la nuntă. În timpul slujbei nupţiale de 
la biserică, nu-i vorbi și nu se uita la ea. După căsătorie, celebrarea se 
ținu în trei case fiind un prilej de fală, cu trei feluri de carne - miel, ied 
și pui - și dans până la primele ore ale dimineţii. Adriana și mirele ei 
petrecură câte o parte din sărbătorire în fiecare din cele trei „finca”, 
sfârșind festivitatea în casa Sanchei Portal, unde Padre Serafino bău 
cu ei un pahar de vin, vorbindu-le de mai multe ori despre legătură 
sfântă a căsătoriei. 

Abram era ametit când plecară de la Sancha Portal în aclamații și 
râsete generale. Se împiedică de mai multe ori pe drumul spre căruţă, 
apoi se îndreptară spre casa lui în lumina rece a lunii. Dezbrăcată în 
dormitorul lui, pe patul unde murise prietena ei, Leona Patras, fata era 
speriată, dar resemnată. El avea un corp urât, cu stomacul lăsat și 
braţele slabe. O puse să-și desfacă picioarele culcată și apropie lampa 
cu gaz ca să-i vadă mai bine goliciunea. Dar, evident, împerecherea 
umană era mai dificilă decât pentru caii și oile pe care le privise; când 
o încălecă, nu putu pătrunde în trupul ei cu mădularul lui vlăguit, deși 
se învârtoșă și o blestemă, împroșcând-o cu salivă. In cele din urmă, 
se rostogoli într-o parte și se culcă, lăsând-o pe ea să stingă lampa. 
Când se întoarse în pat, se întinse pe margine, fără să poată adormi, 
cât de departe putea de el. 

A doua zi de dimineaţă, el încercă din nou, icnind de efort, dar reuși 
doar să producă o materie care rămase pe părul fin dintre coapsele ei 
până bărbatul plecă și putu să se spele bine de toate urmele lui. 

Se dovedi a fi un soţ ursuz, de care se temea. O lovi în prima zi de 
căsătorie, ţipând: 

— La asta zici tu budincă de ouă? 

In după-amiaza aceea, îi dădu să gătească o masă bună pentru 
nouă persoane, așteptate a doua zi. Ea tăie două găini, le jumuli și le 
găti, coapse pâine și aduse apă proaspătă. Sosiră tatăl ei, mama ei 
vitregă, fiul lui Abram, Anselmo, cu soţia lui, Azucena Aluza și copiii 
lor, cărora Adriana le era acum o bunică de paisprezece ani: două 
fiice, Clara și Leonor și un băieţel pe nume Joseph. Nimeni nu-i vorbi 
cât servi la masă, nici măcar tatăl ei, care râdea ascultând cum 
Anselmo descria capriciile caprelor lui. 

Spre tristețea ei, soțul se apropia mereu în pat și veni timpul, la 
vreo trei săptămâni după ce se cununaseră, când avu destulă tărie 
pentru a-și face loc în ea. Ea ţipă slab de durerea sfâșierii, ascultându- 
i cu resentiment croncănitul de triumf când se retrase lipicios aproape 
imediat și se grăbi să captureze pe o cârpă mica pată de sânge, 
dovada a bravurii lui. 

După aceea, o vreme o lăsă în general în pace, de parcă după o 
urcare a muntelui nu vedea rostul unei noi încercări. Doar că în multe 


260 


dimineţi o trezea mâna lui respingătoare, căutându-i pe sub cămașa 
de noapte și sondându-i între picioare într-un mod care nicicând n-ar fi 
putut fi descris drept mângâiere. În cea mai mare parte a timpului o 
ignora, dar se deprinse s-o lovească fără reţineri și des. 

Mâinile lui pătate se strângeau în pumni tari. Odată, când arse 
pâinea, îi biciui picioarele cu o cravașă. 

— Te rog, Abram! Nu, te rog! Nu! Nu! strigase ea, plângând, dar 
soțul ei nu răspunse nimic, inspirând adânc de fiecare dată când o 
lovea. 

li spuse tatălui ei că fusese silit s-o bată pentru lipsurile ei și tatăl 
veni în casa lor să-i vorbească. 

— Trebuie să încetezi să mai fii un copil tare de cap și să înveţi să 
fii o soție bună, ca mama ta, îi zise el, iar ea nu-l putu privi în ochi, dar 
îi spuse că se va strădui. 

Pe măsură ce învăţa să facă lucrurile cum dorea Abram, bătăile se 
mai răriră, dar nu încetară și sănătatea lui se șubrezi de la lună la 
lună. Îl durea să zacă la pat. Mergea ţeapăn și răsufla greu de 
suferinţă. Dacă înainte avusese puţină răbdare, acum nu mai avea 
deloc. 

Viaţa ei se schimbă într-o seară, când erau căsătoriți de mai bine 
de un an. Găti cina, dar n-o servi, fiindcă vărsă apă pe masă când îi 
umplea cana și el se ridică și-o lovi în piept. Deși înainte nu-i trecuse 
niciodată prin minte să facă așa ceva, acum se repezi la el și-l atacă, 
plesnindu-l de două ori atât de tare, încât ar fi căzut dacă n-ar fi reușit 
să se așeze clătinându-se în scaunul lui. 

Ea îl domina: 

— Nu mă vei mai atinge, señor. Niciodată. 

Abram își ridică uluit privirea spre ea și începu să plângă, de 
supărare și umilinţă rușinată. 

— Ințelegi? insistă ea, dar el nu-i răspunse. 

Când se uită la el printre lacrimi, văzu că era un bătrân demn de 
dispreţ, în același timp prostănac și slab, nu o ființă de temut. Il lăsă 
acolo pe scaun și urcă scările. După o vreme, le urcă și el, se dezbrăcă 
încet și intră în pat. De data asta el era cel care stătea la margine, cât 
putea mai departe de ea. 


Era sigură că se va duce la preot sau la tatăl ei și așteptă cu 
resemnare pedeapsa pe care ar fi hotărât-o aceștia, biciuire sau ceva 
mai rău. Dar nu auzi niciun cuvânt de condamnare și treptat, își dădu 
seama că nu dorea să se plângă de purtarea ei pentru că îi era teamă 
că se va expune la ridicol, preferând să fie văzut de ceilalți ca un leu 
bătrân și potent, care știa cum să ţină în mână o nevastă atât de 
tânără. 

261 


După aceea, ea așeza în fiecare seară o pătură pe jos în camera de 
la parter și dormea acolo. Muncea zilnic în grădina lui, îi gătea, îi spăla 
rufele și îi ţinea casa. Când erau căsătoriţi de aproape doi ani, el 
începu să tușească și căzu la pat, fără să-și mai revină. |! îngriji nouă 
săptămâni, încălzindu-i vin și lapte de capră, dându-i să mănânce cu 
lingura, aducându-i oala de noapte, ștergându-l la fund și spălându-l. 

Când muri, asupra ei se abătu un sentiment de mulțumire 
nestrămutată și pentru prima dată în viaţa ei de adult, o stare de 
pace. 


Un timp după aceea a fost lăsată în pace cu decenţă, lucru pentru 
care era recunoscătoare. Dar la mai puţin de o jumătate de an de la 
moartea lui Abram, tatăl ridică subiectul ei de văduvă la Pradogrande. 

— Bărbaţii au decis că proprietatea poate fi păstrată numai pe 
numele unui bărbat, care își muncește partea de pământ. 

Ea îl măsură din ochi: 

— Voi munci pământul. 

El îi zâmbi: 

— Nu vei fi în stare să contribui destul. 

— Pot învăța și eu să muncesc la fel de bine ca un negustor de 
mătase. Mă pricep foarte bine la grădinărit. Aș munci la câmp mai 
bine decât era în stare Abram Montelvan. 

Tatăl zâmbi în continuare: 

— Cu toate acestea, nu e îngăduit. Ca să păstrezi pământul, trebuie 
să fii logodită. Lipsind asta, pământul tău va fi împărţit între ceilalți 
fermieri. 

— Nu vreau să mă mai mărit, niciodată. 

— Anselmo, fiul lui Abram, dorește să menţină pământul neatins și 
în familie. 

— Cum propune să facă asta? Dorește să mă ia ca a doua soţie. 

Tatăl se încruntă auzindu-i tonul, dar afișă o mină răbdătoare: 

— Propune să accepţi un legământ cu fiul lui cel mare, Joseph. 

— Fiul cel mare! Joseph e un băiețel de doar șapte ani! 

— Cu toate acestea, legământul va servi la păstrarea pământului. 
Nu există altul pentru tine, zise tatăl, exact așa cum spusese și când 
fusese vorba să se mărite cu Abram. 

Apoi ridică din umeri: 

— Spui că nu dorești să te măriţi. Poate Joseph va muri de copil. 
Sau dacă nu, vor trece ani întregi până va crește. S-ar putea să se 
împlinească bine. Când va fi bărbat, e posibil să-l primești cu bucurie. 

Adriana nu-și dăduse niciodată seama cât de mult își antipatiza 
tatăl. Se uită cum îi căuta prin coșul de legume și îi lua ceapa verde 
pe care și-o culesese mai de dimineaţă: 


262 


— lau asta acasă, pentru Sancha, îi place cel mai mult ceapa ta, îi 
spuse el zâmbind larg, de parcă i-ar fi făcut un compliment. 


Cel de-al doilea angajament în vederea căsătoriei îi oferise o 
perioadă de timp fără hărţuială. Trecuseră trei semănături și trei 
recolte de la moartea lui Abram Montelvan. Câmpiile bogate fuseseră 
semănate în fiecare primăvară, fânul cosit și strâns, spicele de grâu 
recoltate în fiecare toamnă și totul se făcuse aproape fără mormăieli 
din partea bărbaţilor. Unele neveste din vale o priveau din nou pe 
Adriana cu ostilitate. Câţiva dintre soţi depășiseră perioada privitului, 
indicându-i interesul lor cu cuvinte măgulitoare, dar patul conjugal îi 
stăruia neplăcut de proaspăt în minte și nu voia nimic de la bărbaţi; 
învăţă să-i respingă pe loc cu o zeflemea sau râzând de prostia lor. 

In unele ocazii, când pleca de la „finca” pe jos, îl vedea pe masculul 
căruia-i fusese promisă. Joseph Montelvan era mic pentru vârsta lui, 
cu un mot brunet și cârlionţat. Părea un băieţel simpatic când se juca 
pe pajiște. Implinise zece ani. Oare cât de mare trebuia să ajungă? Un 
băiat ar trebui să aibă cel puţin paisprezece sau cincisprezece ani, 
bănuia ea, înainte de a fi trimis la montă. 

Odată, trecu pe lângă el și văzu că-i curgea nasul. Scoțând o 
batista, se opri și-l șterse la nas pe copilul uimit: 

— Nu trebuie să vii niciodată în pat cu muci, señor. Promite-mi asta, 
îi spuse și putu râde pe săturate când îl văzu luând-o la fuga ca un 
iepure speriat. 

In ea creștea un boț mic de răceală, ca un copil nedorit. Nu avea 
mijloace de scăpare, dar începu să-i surâdă ideea de a pleca pur și 
simplu, urcând pe munte până n-ar mai fi putut să meargă. Nu-i era 
frică de moarte, dar îi displăcea să știe că va fi mâncată de fiare. 

Invăţase că era o nebunie să aștepți lucruri bune de la viaţă. In 
după-amiaza când străinul ieși din pădure, ca un cavaler alungat de 
blestem, cu vesta ruginită de zale și călare pe frumosul armăsar 
cenușiu, ar fi fugit de el dacă ar fi putut. Astfel că nu fu deloc 
bucuroasă când Benzaquen bătu la ea la ușă în dimineaţa următoare, 
întrebând-o umil dacă-i putea arăta valea vizitatorului în locul lui. 

— Oile mele au început să fete una după alta și câteva vor avea 
nevoie de mine azi, spuse el, fără să-i lase drept de alegere. 

li mai spuse ce știa despre el, că se prezentase ca doctor din 
Guadalajara. 


263 


Capitolul Treizeci și Nouă 


OASPETELE DOCTOR 


lona dormise ca un prunc în podul cu fân al lui Benzaquen. 
Nedorind să o deranjeze pe nevasta gazdei, se strecură în casă când 
ei mai dormeau și luă un cărbune încins din vatră, apoi își făcu un foc 
lângă pârâul care curgea în apropiere și își găti un terci de mazăre din 
proviziile împuţinate. Era odihnit și hrănit când veni Adriana Chacon și 
îi spuse că-l va conduce ea prin sat în locul lui Benzaquen. li spuse să 
nu-și înșeueze calul: 

— Azi îţi voi arăta partea dinspre răsărit a văii. Mai bine mergem pe 
jos. Poate că mâine îţi va arăta altcineva partea cealaltă și vei merge 
călare, zise ea și el dădu din cap. 

Incă se minuna că ea semăna atât de bine cu Ines, dar reflectând, 
recunoscu și diferențele față de Inés; era mai înaltă, cu umeri mai laţi 
și pieptul mai delicat. Trupul ei longilin era la fel de atrăgător ca și 
chipul ei interesant; când venise spre el, coapsele rotunde i se 
conturaseră prin cenușiul veșmântului ţesut în casă. Totuși, dădea 
impresia că nu realiza cât era de frumoasă; nu afișa deloc o 
cochetărie superficială. 

Luă coșul adus de ea și acoperit cu un șervet și îl duse el în timpul 
plimbării. Trecură pe lângă un ogor unde oamenii lucrau și ea ridică o 
mână, dar nu le întrerupse munca: 

— Omul care aruncă sămânţa e tatăl meu, Joaquim Chacon, îi 
spuse. 

— A, l-am întâlnit ieri. Era unul dintre cei care alergau să te apere. 

— Nici el nu și-a amintit de dumneata din Granada. 

— Nu avea ce să-și amintească. In timpul cât am stat eu în 
Granada, mi s-a spus că era plecat la miazăzi, să cumpere mătase. 

— Micah Benzaquen mi-a spus că ai încercat să te însori cu mătușa 
mea. 

Micah Benzaquen e un bârfitor afurisit, gândi el cu sarcasm; dar, la 
urma urmei, adevărul e adevăr: 

— Da, am încercat să mă însor cu Inés Saadi Denia. Benzaquen era 
cel mai apropiat prieten al bunicului tău. A servit drept mijlocitor, 
vorbind cu mine în numele lui Isaac Saadi, ca să vadă cum stau cu 
averea. Eram tânăr și foarte sărac, cu puţine speranțe de viitor. 

264 


Doream ca Isaac Saadi să mă înveţe negoţul lui cu mătase, dar 
Benzaquen mi-a spus că Isaac Saadi are deja un ginere care lucrează 
pentru el - tatăl tău - și că In6s trebuie să se mărite cu un bărbat cu 
un meșteșug sau un negoț al lui. Mi-a spus clar că bunicul tău nu are 
nevoie de un ginere căruia să-i dea avere și m-a trimis la plimbare. 

— Și ai fost rănit adânc? întrebă ea, vorbind într-o doară ca să arate 
că, după atâţia ani, respingerea din tinereţe nu mai era un lucru atât 
de teribil. 

— Chiar am fost, și de pierderea ta, ca și de pierderea lui Inés. 
Doream să mă însor cu ea, dar mă fermecase și nepoţica ei. După ce 
ai plecat, am găsit o piatră roșie și netedă cu care te jucai. Am luat-o 
ca amintire și am ţinut-o un an și ceva, apoi am pierdut-o. 

— Adevărat? îl privi ea cu coada ochiului. 

— Pe Dumnezeul meu. E foarte rău că Isaac nu m-a primit în 
familie. Aș fi putut fi unchiul tău, să-i ajut să te crească. 

— Sau ai fi putut muri cu Ines la Pamplona, în locul lui Isadoro 
Sabino, zise ea. N 

— Ce femeie practică ești! Intr-adevăr, s-ar fi putut întâmpla așa. 

Ajunseră la duhoarea unei porcării, unde mai multe râmătoare 
moţăiau în tăvălitura lor noroioasă. Dincolo de mirosul greu, se înălța 
o afumătoare, stăpânită de un crescător de porci sfrijit pe nume 
Rudolfo Garcia, pe care Adriana î-l prezentă lui lona. 

— Am auzit ca avem un oaspete în sat, spuse Garcia. 

— Mă aflu aici ca să-i arăt cu ce se mândrește valea, zise femeia. 

II duseră pe lona în afumătoarea unde jumătăţi mari de porc, 
puternic colorate, atârnau pe grinzi. Adriana îi spuse că porcii erau 
crescuți cu ghinda de pe munte: 

— Șuncile sunt frecate cu mirodenii și ierburi și afumate pe 
îndelete, obținându-se o carne slabă, închisă la culoare, cu o anume 
savoare suculentă. 

Pe ogorul lui Garcia se vedeau deja primele fire verzi împungând 
aerul. 

— Grânele lui răsar primele primăvara, îi spuse Adriana lui lona și 
fermierul le explică legătura dintre faptul acesta și porci. 

— Le mut ţarcurile o dată pe an. Oriunde îi așez, copitele lor tari și 
râturile curioase râmă pământul, amestecând iarba cu gunoiul și 
formând un pământ gras, care abia așteaptă seminţele. 

Își luară rămas bun și porniră pe malul pârâului, traversând o 
câmpie și intrând în pădure până ajunseră la un atelier de dulgherie, 
cu miresme de talaș, unde un om, pe nume Jacob Orabuena, făcea 
mobilă solidă, obiecte din lemn și cherestea. 

— Pe munte e destul lemn ca să am veșnic de lucru, îi spuse 
dulgherul lui lona, dar suntem un grup mic și necesarul de obiecte 


265 


făurite de mine se acoperă repede. Izolarea văii, pe care o preţuim 
pentru siguranță, nu ne dă posibilitatea să vindem ce producem. 
Pieţele și târgurile sunt mult prea departe. Și deși am putea umple o 
căruță sau două și să facem călătoria anevoioasă cu ele până la Jaca 
sau la Huesca, nu trebuie să-i încurajăm pe oameni să vină aici în 
căutarea frumoaselor hamuri făurite de Rudolfo sau a mobilelor mele. 
Nu dorim să atragem atenţia asupra noastră. Așa că atunci când nu 
am de lucru la atelier, ajut oamenii la câmp. 

li zise lui lona că dorea să-i ceară o favoare: 

— Señora Chacon spune că sunteţi doctor. 

— Da? 

— Pe mama o apucă adesea durerea de cap. Când i se întâmplă, o 
doare rău. 

— O voi consulta bucuros, zise lona și în clipa aceea fu izbit de un 
gând: Spune-i ei... sau oricui dorește să-l vadă un doctor... că pot fi 
găsit mâine, în hambarul lui Micah Benzaquen. 

Orabuena zâmbi și dădu din cap: 

— O s-o aduc pe mama. 


Mergând pe firul apei, găsiră un iaz mic lângă care puteau poposi. 
Micul coș pe care i-l ducea Adrianei se dovedi a fi plin cu pâine, 
brânză de capră, ceapă verde și stafide, mâncare însoţită de apă rece 
luată cu mâna din pârâu. Bând, speriară niște păstrăvi mărișori, care 
săgetară prin apă, căutând adăpost printre rădăcinile de sub mal. 

— E un loc minunat, valea asta a voastră, spuse el. 

Ea nu-i răspunse, scuturând firimiturile din traistă în apă, pentru 
pești: 

— E timpul pentru siestă, cred, zise apoi. 

Se rezemă cu spatele de un trunchi și închise ochii, iar el îi urmă 
exemplul înţelept. Lumea nu era tulburată decât de ciripitul păsărilor 
și de murmurul apei, ca o legănare, și moţăi un timp, odihnindu-se 
fără vise. Când deschise ochii, ea încă mai dormea și o privi cu interes 
și în voie. Avea chipul familiei Saadi, nasul lung și drept, gura 
marcată, cu buze subţiri și colțuri sensibile, care-i dezvăluiau emoţiile. 
Pe undeva, era sigur că era o femeie capabilă de pasiuni puternice; 
totuși, părea să-i pese prea puţin de ispitirea vreunui bărbat, 
netulburând niciuna din atitudinile care semnalau, oricât de politicos, 
disponibilitatea unei femei. Poate că, pur și simplu, el nu-i stârnea 
interesul. Sau poate că încă își jelea bărbatul, se gândi o clipă, 
invidiindu-l pe iubitul ei mort. Avea un trup zvelt, dar puternic. Avea 
oase foarte frumoase, se gândi; în clipa aceea, ochii ei se deschiseră 
și-l surprinse pe lona studiindu-i, răpit, alcătuirea. 


266 


— Mergem? întrebă și el dădu din cap și se ridică, întinzându-i 
mâna ca s-o ajute; degetele ei în ale lui erau răcoroase și uscate. 

După-amiază, vizitară turme de capre și oi și cunoscu un om care 
își petrecea zilele călcând în apa pâraielor, adunând de acolo pietre de 
construcţie potrivite, pe care le clădea ca pe niște gorgane sau movile 
lângă „finca” lui, în așteptarea momentului când cineva ar îi dorit să 
construiască ceva. 

Amândoi erau obosiţi când Adriana îl aduse înapoi la „finca” lui 
Benzaquen, după-amiază târziu. Işi luară rămas-bun și se despărțţiră, 
dar ea se întoarse: 

— Oricând vei termina slujba de doctor, voi fi bucuroasă să-ți arăt 
restul văii, zise și el îi mulțumi din nou pentru bunăvoință și îi spuse 
că și el s-ar bucura. 


A doua zi dimineaţa, devreme, prima persoană, care-l căută ne 
doctor a fost o femeie pe nume Viola Valenci. 

— In dintele meu de sus e diavolul, spuse ea. 

Când se uită în gura ei, văzu problema imediat, avea un canin 
decolorat și gingia din jur era albită: 

— Păcat că nu l-am văzut mai devreme, señora, murmură, dar avea 
forcepsul la el și era clar că dintele trebuia scos. 

Așa cum se temuse, era deja putred și se sparse în timpul 
extracţiei. Deși a fost nevoit să se lupte pentru a-i scoate toate 
rădăcinile rele, în cele din urmă acestea căzură în praf, la picioarele 
sefiorei  Valenci. Scuipând sânge, pacienta plecă adresându-i 
mulțumiri. 

Intre timp, se adunaseră mai mulţi oameni și lucră constant toată 
dimineaţa, discutând cu câte un pacient și rugându-i pe ceilalți să stea 
mai departe, ca să păstreze confidenţialitatea. Tăie unghia de la 
picior, crescută în carne, a lui Durand Chazan Halevi și îi ascultă apoi 
pe Asher de Sogarra descriind fluxul de aciditate care îl deranja 
periodic la stomac. 

— Nu am medicamente la mine și sunteţi departe de prăvălia unui 
farmacist, îi spuse lui señor Sogarra. Dar în curând vor înflori 
trandafirii. Dacă fierbeți o ceașcă de petale în apă cu miere, o răciţi 
bine și o bateţi cu un ou de găină, veţi dobândi o băutură care o să vă 
ușureze la stomac. 

La prânz, Leah Chazan, îi aduse supă cu pâine și o mânca 
recunoscător, apoi se întoarse la spart buboaie, discuţii despre 
digestie și regim și examinarea urinei oamenilor pe care-i trimitea 
după hambar ca să-i poată aduce o mostră. 


267 


La un moment dat, apăru Adriana Chacon. Rămase în picioare, 
vorbind cu cei care așteptau. Se uită de mai multe ori la el, urmărind 
cum trata bolnavii. 

Dar când mai ridică o dată capul, dorind s-o vadă, ea dispăruse. 


A doua zi de dimineaţă, Adriana apăru pe o iapă de culoarea 
mușchiului cafeniu, numită Dona. Merseră mai întâi la biserică, unde i- 
| prezentă lui padre Serafino pe doctor. Preotul îl întrebă de unde era 
și lona îi răspunse că din Guadalajara. Padre Serafino își strânse 
buzele: 

— Ai călătorit de departe. 

lona descoperise mai demult că problema cu minţitul era că o 
singură minciună atrăgea după ea multe altele. Se grăbi să schimbe 
subiectul, remarcând aspectul plăcut al micii biserici din piatră și 
cherestea: 

— Are un nume? 

— Mă gândesc să le sugerez mai multe nume enoriașilor, care 
trebuie să mă ajute să iau o hotărâre. La început, am luat în 
considerare hramul Sf. Dominic, dar îl au deja multe alte biserici. Ce 
credeți despre numele biserica Sfinţilor Cosma și Damian? 

— Au fost sfinți, padre? întrebă Adriana. 

— Nu, copila mea, sunt martiri timpurii, doi frați gemeni născuţi în 
Arabia. Amândoi au devenit doctori și îi tratau pe săraci fără plată, 
vindecându-i pe mulţi. Când împăratul roman Dioclețian a început să-i 
persecute pe creștini, le-a poruncit fraţilor să-și renege credinţa, dar 
ei au refuzat și atunci a pus călăul să-i decapiteze. Azi-dimineaţă am 
aflat despre alt doctor care le-a tratat suferințele oamenilor, refuzând 
plata, adăugă el. 

lona se simţi lăudat pe nedrept și nu dorea ca numele să-i fie 
pomenit alături de al martirilor: 

— De obicei, accept bucuros plată pentru serviciile mele, spuse. 
Dar în acest moment sunt oaspete în vale. Ar fi un rău oaspete cel 
care acceptă plată de la gazde. 

— Ţi-ai lăsat urma pe pământ, spuse padre Serafino, pentru a avea 
ultimul cuvânt, și îi binecuvântă când plecară. 

La capătul văii erau mai multe „finca”, unde locuiau păzitorii de 
turme, care păstoreau multe capre și oi. Totuși, lona și Adriana nu le 
bătură la ușă, ocolindu-le casele și lăsându-și caii să umble la pas, 
într-o armonie liniștită. 

O rugase să nu aducă mâncare, sigur că va putea prinde câţiva 
păstrăvi ca să se hrănească, dar ea adusese niște pâine și brânză și 
se săturară amândoi, lona sărind peste practicarea sportului cu 
undița. Işi priponiră caii în ierburile umbrite din apropiere și își 


268 


petrecură amiaza ca și în cealaltă zi, dormind sub un copac de pe 
malul pârâului. 

Ziua era tot mai călduroasă și el dormi liniștit multă vreme. Când se 
trezi, crezu că ea mai dormea, se duse la pârâu și își aruncă apă rece 
pe faţă; veni și ea alături și făcu la fel! Luară apă în pumni. Bând, se 
uitară amândoi peste cupele șiroitoare ale propriilor mâini, fiecare 
privindu-l direct pe celălalt, dar ea își feri repede privirea. Pe drumul 
de întoarcere, lăsă calul ei să conducă puţin, pentru a-i privi ţinuta 
dreaptă în șa și a admira cum își menținea echilibrul, chiar și la trap. 
Uneori, părul castaniu despletit îi flutura în vânt. 

Acasă la ea, îi deșeuă el calul: 

— Mulţumesc că mi-ai arătat din nou împrejurimile, îi zise, iar ea 
zâmbi și dădu din cap. 

El n-ar fi vrut să plece, dar nu primi invitaţia de a rămâne. 

Călări pe surul arab până la Benzaquen și-l lăsă să pască lângă 
hambar. Bărbaţii din vale începuseră să sape un șanț, pentru a aduce 
apă de irigaţii de la pârâu spre pământurile mai uscate. li ajută și el o 
oră, cărând găleţile de pământ și răspândindu-l pe o zonă mai joasă, 
dar nici măcar munca fizică nu-i risipi neliniștea și iritabilitatea 
curioasă care-l apucaseră. 


A doua zi era sâmbătă. Când deschise ochii, primul lucru la care se 
gândi a fost că voia să se ducă imediat la Adriana Chacon, dar Micah 
Benzaquen veni la el și îl rugă să meargă cu mai mulţi oameni în 
pădure și să le arate plantele medicinale care i-ar fi putut ajuta să 
lupte cu boala după plecarea lui señor Toledano, când vor rămâne din 
nou fără doctor. 

— Dacă nu cumva ai de gând să rămâi aici pe o perioadă 
nedefinită, adăugă Micah. 

lona simţi că propunerea fusese pe jumătate serioasă, dar zâmbi și 
clătina din cap. 

In curând porni împreună cu Benzaquen, Asher de Segarra și Pedro 
Abulafin. Era convins că va trece cu vederea câteva plante valoroase, 
din ignoranță, dar Nuño îl pregătise bine și știa că oamenii aceștia 
trăiau în mijlocul unei comori fitofarmaceutice nebănuite. Pentru 
început, nu-i lăsă să plece din poiană fără a le arăta măzărichea 
amară care înmoaie ulceraţiile, sau, într-o prișniță cu vin, ușurează 
durerea mușcăturii de șarpe. Și lupinul, de luat cu vin, pentru sciatică, 
și cu oțet, pentru a scăpa de viermii intestinali. Le spuse că în 
grădinile lor se mai aflau și alte ierburi folositoare: 

— Lintea, mâncată cu tot cu coji, leagă maţele atinse de scurgeri. 
La fel și moșmoanele, tăiate mărunt și amestecate cu vin sau cu oțet. 


269 


Rubarba dezleagă matele prea legate. Semințele de susan puse în vin 
ajută la durerea de cap, iar napul potolește guta. 

In pădure, le arată mazărea sălbatică, bună pentru râie și gălbinare, 
dacă se amesteca și cu miere și orez. Și schinduful, care trebuia 
amestecat cu oțet și salpetru pentru a ușura crampele lunare ale 
femeilor. Și zambila, care se fierbe cu un cap de pește și se amestecă 
apoi cu ulei de măsline, devenind o alifie pentru junghiuri la 
încheieturi. 

La un moment dat, Pedro Abulafin, a cărui casă era cel mai 
aproape, se strecură din grup și se întoarse curând cu doua pâini și o 
ploscă de băutură și stătură pe pietrele de lângă pârâu și rupseră și 
mâncară pâine, trecându-și de la unul la altul vinul acru, lăsat la 
învechit până devenise aproape ca un coniac. 

Când ieșiră din pădure, erau toți patru veseli și buni tovarăși. Ilona 
se întreba dacă mai avea timp să-i facă Adrianei vizita la care se 
gândise mai devreme, dar când se întoarse la Benzaquen, îl aștepta 
acolo Rudolfo Garda: 

— Mă întreb dacă mă puteți ajuta, señor. E una din cele mai bune 
scroafe ale mele. A încercat să fete, dar, deși s-a muncit o zi, e 
încuiată. Știu că doftoriciți oameni, dar... 

Așa că plecase imediat la porcărie în compania lui Garcia și găsi 
scroafa zăcând pe o parte și gâfâind slab, evident în dificultate. lona 
își scoase cămașa și își unse mâna și braţul cu untură. După puţină 
manipulare, extrase din scroafă un purceluș durduliu mort și fu ca și 
când ar fi destupat o sticlă. După puţin timp, opt purcei vii ieșiră la 
lumină și în curând, sugeau laptele mamei lor. 

Tariful lui lona a fost o baie. Cada lui Garcia a fost adusă în hambar 
și crescătorul de porci încălzi și cără înăuntru două oale mari cu apă, 
în timp ce lona se săpunea mulţumit. Intorcându-se la Benzaquen, 
găsi o farfurie cu mâncare acoperită lăsată de Leah Chazan, cu pâine 
și o bucată de brânză și o cană de vin dulce și ușor. Mâncă și ieși 
afară, făcând pipi lângă un pom, în lumina lunii. Se urcă în podul cu 
fân și își mută pătura lângă fereastra fără geam, pentru a vedea 
stelele și adormi imediat. 


Duminică dimineaţa, îi însoţi pe Micah și pe Leah la biserică, unde o 
văzu pe Adriana stând lângă tatăl ei, cu soţia lui așezată de cealaltă 
parte. Mai erau locuri libere, dar lona se duse direct lângă Adriana și 
se așeză, iar Leah și Micah stătură la stânga lui. 

— Bună dimineaţa, o saluta pe Adriana. 

— Bună dimineaţa. 

Ar fi vrut să-i vorbească, dar a fost împiedicat de începerea slujbei. 
Padre Serafino le ţinu o predică obișnuită. Uneori, când îngenuncheau 


270 


și se ridicau, li se atingeau trupurile. lona era conștient că oamenii se 
uitau la ei. 

Padre Serafino anunţă că puţin mai târziu își va face apariţia pe 
pajiștea din apus, să binecuvânteze canalul de drenare ce se săpa. 
După imnul final, oamenii se înșirară la coadă. Preotul intră în 
confesional și Leah spuse că dacă señor Toledano nu dorea să se 
spovedească, era bine să plece imediat, fiindcă avea de pregătit 
gustări pentru locuitorii din Pradogrande care îi vizitau în semn de 
respect pentru oaspetele lor. Mormăind în sinea lui, lona se văzu 
nevoit să-i urmeze afară. 


Vizitatorii îi aduseră daruri, prăjituri cu miere, ulei de măsline, vin și 
o bucăţică de șuncă. Jacob Orabuena îi dărui o figurină remarcabilă 
cioplită în lemn, cu un sturz în zbor, colorat aidoma cu cel din natură, 
cu vopsele din ierburile ținutului. 

Adriana, tatăl ei și mama vitregă au fost printre cei care intrară în 
casă, dar nu avu niciun prilej să-i vorbească doar ei. Până la urmă, ea 
plecă și lona se tulbură în sinea lui, făcându-și sânge rău. 


271 


Capitolul Patruzeci 


ADRIANA CHACON 


Interesul Adrianei pentru el crescu când îl observase tratându-i pe 
oameni în hambarul lui Benzaquen. Fusese impresionată de 
concentrarea lui și de faptul că trata cu respect fiecare persoană. 
Văzuse că era un om tandru. 

— Anselmo Montelvan e supărat, îi spuse tatăl ei duminică. Spune 
că ești văzută prea mult cu doctorul ăsta. Zice că îl dezonorezi pe fiul 
lui, logodnicul tău. 

— Lui Anselmo Montelvan îi pasă prea puţin de băieţelul lui, Joseph, 
și în mod sigur deloc de mine, replică ea. Nu-l preocupă decât să 
capete controlul asupra pământului care a fost al tatălui lui. 

— Ar fi mai bine să nu fii văzută cu señor Toledano. Dacă, 
bineînţeles, crezi că nu are intenţii serioase. Ne-ar prinde foarte bine 
să locuiască un doctor aici. 

— Nu am niciun motiv să cred că are cea mai mică intenţie, spuse 
ea mânioasă. 

Totuși, inima i se zbătu când lona Toledano apăru la ușa ei luni 
dimineața: 

— Vii să te plimbi cu mine, Adriana? 

— Deja ţi-am arătat amândouă feţele văii, señor. 

— Te rog, arată-mi-le din nou. 

Parcurseră din nou poteca de pe malul pârâului, schimbând câte o 
vorbă. La amiază, el își scoase aţa de undiţă din buzunar și o cutiuță 
cu râme strânse din șanțul care se săpa în poiană. Ea se duse acasă 
după un cărbune aprins și când îl aduse, într-o găletușă de tablă, el 
prinsese și curățase deja câte patru păstrăvi mici pentru fiecare. 
Rupse câteva crengi uscate pentru foc și în curând mâncau carnea 
dulce, înnegrită de funingine, lingându-se pe degete. 

De data aceasta, când aţipiră, se culca în apropiere de ea. 
Adormind, auzea respiraţia lui liniștită, ridicarea și coborârea 
pieptului. Când se trezi, el stătea alături, un bărbat înalt și liniștit care 
o veghea. 

Se plimbau în fiecare zi. Sătenii se obișnuiră să-i vadă mergând 
agale, complet absorbiți, adânciţi în conversaţie sau deplasându-se în 
tăcere. Joi dimineaţa, ca și cum ar fi trecut un prag vizibil, ea îi spuse 

272 


că vor merge în casa ei, unde îi va pregăti masa de la amiază. Pe 
drum, începu să vorbească despre trecut. Fără să-i dea detalii, spuse 
că mariajul ei cu Abram Montelvan fusese dificil și nefericit. li povesti 
ce își mai amintea despre mama, bunicii și mătușa ei, Inés: 

— Inés mi-a fost ca o mamă mai mult decât Felipa. Ar fi fost o 
catastrofă să o pierd pe una din ele, dar au murit amândouă, pe urmă 
și bunicul și iubita mea bunică, Zulaika. 

El o luă de mână și i-o ţinu strâns. 

— Povestește-mi despre familia ta, îl rugă ea. 

El îi spuse o istorie înfricoșătoare. Despre mama lui care murise din 
cauza unei boli. Despre un frate mai mare ucis și despre tatăl asasinat 
de o gloată care îi ura pe evrei. Despre un frate mai tânăr care fusese 
luat de lângă el: 

— M-am împăcat de mult cu pierderea celor morţi, îmi e mai greu 
să nu-l jelesc mai departe pe fratele meu, Eleazar, fiindcă undeva în 
mine simt că e viu. Dacă e așa, a ajuns bărbat acum, dar unde 
locuiește în lumea cea mare? E dus departe de mine, la fel de departe 
ca ceilalţi. Știu că există, dar nu-l voi mai revedea și mi-e greu să 
îndur asta. 

Bărbaţii care săpau la irigaţii ajunseseră într-un loc destul de 
apropiat de casa ei și se uitară la bărbatul și femeia care trecuseră pe 
lângă ei, vorbind pe rând și mergând aproape unul de celălalt. 

Când ușa casei se închise în urma lor. Adriana încercă să-i spună să 
stea în camera de oaspeți, dar cuvintele îi pieriră de pe buze, căci se 
întorseseră unul către altul pe negândite și el îi sărută fata. Intr-o clipă 
îl sărută și ea și gurile și trupurile li se întâlniră. 

Era fascinată de pasiunea lor reciprocă, dar când el ridică fusta și 
veșmântul de dedesubt, i se făcu rău. Ar fi vrut să scape când îi simţi 
mâna. Trebuie să fie ceva ce fac toţi bărbaţii, nu doar Abram 
Montelvan, se gândi cu dezgust și teroare. Dar în timp ce gura lui o 
atingea cu mici sărutări, mâna îi vorbea și era altfel. Cu dragoste. Și în 
ea crescu o căldură, răspândindu-se cât se poate de plăcut și 
înmuindu-i picioarele, până se prăbuși în genunchi amorțită. Căzu și el 
în genunchi, continuând s-o sărute și s-o mângâie. 

De afară se auzi vocea unui săpător strigând la alţii de departe: 

— Nu, nu. Puneţi câteva din blestematele alea de pietre înapoi pe 
zăgaz, Durand. Da, pe zăgaz, altfel nu mai opresc apa. 

In casă, el și ea zăceau pe jumătate dezbrăcaţi, papura de pe jos 
foșnind și crăpând sub ei. 

Când se curbă să-l primească, se făcu ușor. Nu avea niciuna dintre 
greutăţile lui Abram, niciun fel de greutate; păi, e doctor, se gândi 
răzvrătită. Știa că era un păcat grav să considere acesta cel mai 
plăcut moment din viața ei, dar gândul respectiv și toate celelalte 


273 


zburară pe măsură ce începea să-i fie din nou frică. Pentru că i se 
întâmpla ceva nepământesc. Deveni sigură că i se apropia moartea. 
Te rog, Doamne, imploră, minunat de vie până la sfârșit, pe când 
întreaga ei lume începea să se zbată și să tremure; și se încleșta de 
lona Toledano cu amândouă mâinile, ca să nu cadă. 


În următoarele două seri, lona jucă un joc nou la lăsarea 
întunericului, urându-le noapte bună devreme lui Micah și Leah și 
așteptând nerăbdător întunericul deplin și vânăt care îi va îngădui să 
se strecoare afară. Evita lumina lunii, mișcându-se numai în beznă și 
croindu-și drum spre casa ei cu fereala unui sălbatic hotărât să ucidă. 
De fiecare dată, ușa ei se deszăvori pentru el și ea îl aștepta dincolo 
de prag, năpustindu-se asupra lui cu o dorință egală cu a bărbatului. 
De fiecare data, îl trimise din casa ei cu mult înainte de a se lumina, 
căci toţi sătenii se sculau devreme ca să se îngrijească de animale. 

Credeau că sunt discreţi și grijulii. Poate că erau, dar vineri 
dimineaţă, Benzaquen îi ceru lui lona să-i ţină companie: 

— Ca să purtăm o discuție. 

Porniră amândoi pe jos, până la un loc aflat în apropiere de biserica 
satului. Micah îi arătă o bucată de pământ înverzit, întinzându-se de la 
marginea râului până la înălțimea stâncoasă a muntelui. 

— E chiar în centrul văii, sublinie Micah. E un loc bun, unde ajunge 
ușor orice sătean care are nevoie de doctor. 

lona se gândea la timpurile când fusese petitor și Benzaquen îl 
descurajase imediat. Bănuia că Micah îi făcea acum curte pentru 
binele satului: 

— Pământul acesta a fost o parte din proprietatea răposatului 
Carlos ben Sagan, odinească-se în pace, dar Joachim Chacon îl 
muncește de la căsătorie. A văzut că te interesează fiica lui și m-a 
rugat să vi-l ofer amândurora. 

O foloseau pe Adriana ca momeală, își dădu seama lona. Era o 
bucată de pământ atât de frumoasă, împădurită și cu un loc înalt, bun 
pentru construit o casa și destul de aproape pentru a auzi murmurul 
râului. O familie cu locuinţa acolo se putea răcori în ochiurile de apă în 
zilele calde ale verii. Exista un loc deschis în faţă și dincolo de el, 
coasta împădurită a muntelui. 

— Se află în mijlocul văii. Toţi cei din Pradogrande ar ajunge ușor la 
cabinetul tău. Oamenii de aici ţi-ar construi o casă frumoasă. 
Populaţia noastră e mică, adăugă temător Benzaquen, luptându-se să 
fie onest. Ai avea de tratat atât animale, cât și oameni și poate te-ai 
ocupa și de pământ, dacă ti-ar plăcea. 


274 


Era o ofertă care merita un răspuns. Pe buzele lui stătea un refuz 
blând; privise valea ca pe o grădină a Edenului, dar n-o considerase a 
fi pentru el. 

Totuși, îi era frică să refuze până când nu era capabil să aprecieze 
efectele deciziei lui asupra vieţii Adrianei Chacon. 

— Lasă-mă să mă gândesc la asta, spuse și Benzaquen dădu din 
cap, satisfăcut că nu auzise un refuz. 

Pe drumul de întoarcere, îi ceru lui Benzaquen să-i facă o favoare: 

— Ți-amintești când ne-am întâlnit în casa lui Isaac Saadi clin 
Granada, la o slujbă de sabat în religia veche? Ai vrea să-ţi inviţi 
prietenii diseară la o slujbă asemănătoare? 

Benzaquen se încruntă. Se uită la lona, probabil văzând la el 
probleme pe care nu le observase înainte și schiță un zâmbet 
îngrijorat: 

— Dacă e ceva ce dorești mult să fac... 

— Este, Micah. 

— Atunci trimit vorbă. 


Dar în seara aceea, la casa lui Benzaqguen veniră doar Asher de 
Segarra și Pedro Abulafin și din comportarea lor rușinoasa, lona bănui 
că nu erau acolo din pioșenie, ci fiindcă ajunsese să le placă de el ca 
om. 

Impreună cu Micah și Leah, se așezară și așteptară răsăritul celei 
de-a treia stele pe cerul întunecat, semnificând începutul sabatului. 

— Nu-mi amintesc prea mult din rugăciune, zise Asher. 

— Nici eu, spuse lona. 

Ar fi putut să-i îndrume în slujirea pasajelor ce începeau cu Shema. 
Dar cu o duminica înainte, padre Serafino vorbise în biserică despre 
Treime, spunând turmei lui: „Sunt trei. Tatăl creează. Fiul salvează 
suflete. Sfântul Duh sfințește păcătoșenia lumii”. 

In acest lucru ajunseseră să creadă noii creștini din Pradogrande, își 
dădu seama lona. Păreau fericiţi în catolicism, atâta vreme cât 
Inchiziția îi lăsa în pace. Cine era lona Toledano, să le ceară să 
scandeze: „Auzi-ne, Israele, Domnul Dumnezeu, Domnul este Unul?” 

Asher de Segarra puse mâna pe umărul lui lona: 

— Nu folosește să fii sentimental pentru ceea ce a trecut. 

— Ai dreptate, zise lona. 

In curând le mulţumi și le spuse noapte bună. Erau oameni buni; 
dar nu putea avea un minyan? de evrei, nu dorea participarea 
șovăitoare a acestor apostaţi, rugându-se de hatârul lui. Știa că va 


2 minyan= grup de zece bărbaţi a căror prezenţă în templu este necesară la evrei pentru a 
rosti rugăciunile comunitare (n.tr.) 
275 


avea o liniște sufletească mai mare rugându-se singur, așa cum făcea 
de foarte multă vreme. 


În noaptea aceea, la Adriana, atinse flăcările vetrei ei cu o așchie 
de lemn până luă foc și aprinse cu ea lampa. 

— Stai jos, Adriana. Sunt niște lucruri pe care trebuie să ti le spun. 

Fia rămase tăcută, apoi întrebă: 

— Cumva... ai deja o soţie? 

— Am deja un Dumnezeu. 

In cuvinte puține, îi dezvălui că era un evreu care, din fragedă 
tinerețe, reușise să evite atât Inchiziția, cât și convertirea. Ea ascultă, 
încremenită și dreaptă pe un scaun, fără să-și ia ochii de la el. 

— Am fost rugat să rămân aici la Pradogrande, de tatăl tău și de 
alţii. Dar n-aş supraviețui aici, unde fiecare om cunoaște bine viaţa 
zilnică a celorlalţi. Eu mă cunosc. Nu m-aș schimba și, mai devreme 
sau mai târziu, cineva m-ar trăda, de frică. 

— Locuiești într-o așezare mai sigură? 

El îi povesti de hacienda lui aflata pe un teren izolat, aproape de 
oraș, dar ferită de ochi iscoditori: 

— Inchiziția e puternică acolo, dar se crede că sunt creștin vechi. 
Merg la mesă. Am grijă să fac parte și bisericii din venitul meu 
excelent. N-am fost deranjat niciodată. 

— Du-mă departe de aici, lona. 

— Vreau atât de tare să te duc acasă ca soţie, dar sunt copleșit de 
spaimă. Dacă într-o zi sunt descoperit, voi fi ars. Pe soția mea ar 
aștepta-o o moarte groaznică. 

— O moarte groaznică se poate abate asupra oricui, oricând, spuse 
ea calmă; observă că întotdeauna era practică. 

Ea se ridică, veni spre el și-l îmbrăţișă strâns: 

— Sunt onorată că-mi încredinţezi viața ta, mărturisindu-mi asta. Ai 
supravieţuit. Vom supraviețui împreună. 

Obrazul ei lipit de al lui era ud, dar îi simţi colţurile gurii ridicându- 
se într-un zâmbet: 

— Cred că vei muri în braţele mele, când vom fi foarte bătrâni. 

— Trebuie să plecăm fără întârziere de aici, continuă Adriana. 
Oamenii din vale sunt atât de temători! Dacă ar ști că ești evreu și 
căutat de Inchiziţie, te-ar ucide chiar ei. Ce ciudat, poporul tău era și 
al meu. Când eram în leagăn, bunicul Isaac a hotărât că urma să nu 
mai fim evrei. Totuși, cât a trăit, bunica Zulaika pregătea o masă bună 
pentru familie în fiecare vineri seara și aprindea sfeșnicele de sabat. 
Mi-au rămas suporturile ei de aramă. 

— Le vei lua cu noi, zise lona. 


276 


Plecară călare a doua zi, pe când negura nopţii se transforma în 
lumina cenușie a zorilor, pe drumul pietruit ce urca din vale. lona era 
nervos, amintindu-și de o plecare asemănătoare în zori cu Manuel 
Fierro, în dimineaţa când o săgeată venită din senin curmase viața 
omului care pentru el rămăsese „maestro”. 

Acum nu încercă nimeni să-i ucidă. Menţinu o vigilenţă neabătută și 
nu slăbi trapul până când nu ieșiră de pe șoseaua pietruită pe drumul 
spre Huesca, fără niciun semn că ar fi fost urmăriți. 

Ori de câte ori o privea, îi venea să strige. 

La Huesca, descoperi că familia Aurelio pregătise o încărcătură 
mare de teriac de calitate excelentă și în scurt timp, își dobândise 
animalul de povară și se aflau din nou pe drum. Din clipa aceea nu se 
mai grăbi, ocupându-se de confortul ei, cu grijă să nu călărească prea 
mult într-o singură zi. 

In timp ce mergeau, îi dezvălui și lucrurile false în legătură cu el: că 
nu călătoreau la Guadalajara și că trebuia să se obișnuiască să fie 
soţia lui Ramon Callico, doctorul din Zaragoza. 

— Imi place numele Ramon Callico, zise ea și de atunci, îl strigă 
așa, ca să se obișnuiască. 

Ajungând în cele din urmă la Zaragoza, ea se uită la toate când 
călăreau prin oraș și când intrară pe drumul spre casa lui, era 
însufleţită și nerăbdătoare. Ilona tânjea după o baie, o strachină de 
terci, un pahar de vin și Adriana în patul lui, după care să urmeze un 
somn pe cinste, dar ea îl rugă până când, căscând, o duse și-i arătă ce 
era de văzut, pământul, măslinii, locul unde fusese îngropat Nuño, 
pârâul și păstrăvii micuţi, livada de pomi fructiferi, grădina neglijată 
căzută în paragină și apoi casa. 

Când, în sfârșit, obțţinu ce își dorea, dormiră o jumătate de zi și 
toată noaptea. 

XXX 

A doua zi, se căsătoriră singuri. Ilona întinse patru bețe drepte pe 
scaunele din camera de zi și atârnă o pătură peste ele, un baldachin 
de nuntă. Aprinse lumânări și stătură amândoi, ca sub un cort: 

— Binecuvântat ești, Doamne Dumnezeule nostru, care ne-ai sfințit 
cu Legământul Tău și mi-ai adus această femeie spre căsătorie. 

Ea se uită lael: 

— Binecuvântat ești, Doamne Dumnezeul nostru, care ne-ai sfințit 
cu Legământul Tău și mi-ai adus acest bărbat spre căsătorie, rosti, cu 
ochii plini de viaţă și strălucitori. 

El îi puse pe deget inelul de argint făcut de tatăl lui când împlinise 
treisprezece ani și văzu că-i era foarte mare: 

— Nu-i nimic. O să-l porţi la gât, pe un lanţ mic. 


277 


Apoi sparse un pahar sub călcâi pentru a jeli distrugerea templului 
din lerusalim, dar în realitate, în inimile lor era prea puţină jale în ziua 
aceea. 

— Mazel tov, Adriana. 

— Mazel tov, lona. 

Ea își petrecu voiajul de nuntă în grădină, plivind buruienile și 
rărind ceapa. lona se duse la gospodăria lui Pascual Cabrera, 
pacientul lui, și ceru înapoi calul negru, pe care-l lăsase în grija 
acestuia. In curând, calul alerga pe câmpie cu surul arab și cu Dona, 
iapa Adrianei. 

— De ce-ţi chemi caii Negrul și Surul? îl întrebă ea. De ce nu le pui 
nume? 

Cum putea să-i explice faptul că, odată, un tânăr avusese și 
pierduse un asin cu două nume și de atunci nu mai fusese în stare să 
dea nume animalelor? Ridică din umeri și zâmbi. 

— Pot să le dau eu nume? ceru ea și el îi spuse că ar fi fost frumos. 

Surul arab deveni Sultan. Ea zise că iapa neagră, care fusese a lui 
Manuel Fierro, arăta ca o călugăriţă și o numi Hermana - „Sora”. 

In după-amiaza aceea, începu să facă treabă în hacienda. Aerul din 
casă era cam stătut după absenţa lui și ea deschise larg ușa, să se 
aerisească. Adună papură proaspătă pentru podele și mută scaunele 
confortabile mai aproape de foc. Sfeșnicele bunicii ei și pasărea de 
lemn din Pradogrande își găsiră loc deasupra șemineului. 

In două zile, era ca și cum ar fi locuit acolo dintotdeauna și 
hacienda era a Adrianei. 


278 


Partea a Șaptea 


BĂRBATUL TĂCUT 


Aragon 
3 aprilie 1509 


279 


Capitolul Patruzeci și Unu 


O SCRISOARE DIN TOLEDO 


După Nuño Fierro, Miguel de Montenegro era cel mai bun doctor 
cunoscut vreodată de lona. Supranumit „doctorul episcopilor”, din 
cauză că era frecvent chemat să-i consulte pe prelaţii Bisericii, 
Montenegro era un prieten valoros pentru cineva aflat în situaţia lui 
lona. Clientela lui era mai numeroasă decât cea a lui lona, dar cei doi 
doctori fuseseră capabili să se sprijine unul pe altul, fără niciun 
sentiment de concurență. Montenegro supraveghease ucenicia lui 
Pedro Palma și de curând, îl făcuse partenerul lui. 

— Dar Pedro are lipsuri în cunoștințe și experiență, îi spuse 
Montenegro lui lona într-o zi, pe când se relaxau la un pahar de vin în 
taberna din Zaragoza. Simt mai ales că are nevoie de mai multă 
experienţă în știința anatomiei. Ar învăța mult dacă ar lucra cu 
dumneata, când se ivește ocazia. 

Amândoi știau că Montenegro îi cerea lui lona să-i îngăduie lui 
Parma să facă disecții împreună cu el. Lui lona îi era greu să-i refuze 
ceva, dar, de când se însurase cu Adriana, era foarte conștient de 
responsabilităţile lui față de ea și nu voia să-i riște siguranţa: 

— Cred că ești un chirurg excelent și prin urmare, ar trebui să-l 
înveţi dumneata, după cum pe mine m-a învățat prietenul dumitale, 
Nuño. 

Montenegro dădu din cap, înțelegându-i decizia și acceptând-o fără 
ranchiună: 

— Ce mai face soția dumitale, Ramon? 

— La fel, Miguel. 

— Aha. Păi, după cum știi, lucrurile astea vin la timpul lor. E o 
femeie fermecătoare. Vrei, te rog, să-i transmiţi salutările mele? 

lona dădu din cap, terminându-și vinul. 


Nu era în stare să-și dea seama dacă Adriana era stearpă sau dacă 
vina era a lui, deoarece, după câte știa, nu lăsase nicio altă femeie 
însărcinată. Neputinţa de a concepe era singurul lucru nefericit din 
căsnicia lor. lona știa cât de mult își dorea nevasta lui o familie și îl 
durea să vadă tristețea strecurându-se în privirea ei când se uita la 
copiii altor femei. 

280 


Consultându-l pe Montenegro, studiaseră amândoi literatura 
medicală disponibilă și hotărâseră să-i dea o infuzie de semințe, 
camfor, zahăr, apă de orz și rădăcină măcinată de mătrăgună în vin, 
rețetă rămasă de la doctorul islamic Ali ibn Ridwan. Adriana luase cu 
încredere amestecul respectiv timp de doi ani, împreună cu alte 
leacuri, dar fără niciun rezultat. 

Duceau o existență liniștită și ordonată. Pentru a menţine 
aparențele, Adriana îl însoțea la biserică mai multe duminici pe lună, 
dar în alte împrejurări cobora rar în oraș, unde era tratată cu respect, 
ca soţie a doctorului. Ingrijea o grădină mărită de zarzavaturi și ea și 
lona aduseseră pe rod, încet, dar constant, mai mulți pomi din livadă 
și măslini. Ei îi plăcea foarte mult să lucreze ca un peon pe propriul lor 
pământ. 

Pentru lona, erau vremuri de mulțumire. Pe lângă soţia iubită, avea 
munca lui dragă și chiar plăcerile studiului. La doar câteva luni după 
sosirea lor din Pradogrande, ajunsese la ultima pagină din Canonul 
Medianei. 

Aproape părându-i rău, traduse ultimul pasaj ebraic - un 
avertisment pentru doctori să nu ia sânge pacienților slăbiţi sau celor 
cu diaree și stări de greață. 

Apoi, în sfârșit, putu scrie pe foaia lui cuvintele finale: 


Pecetea Muncii și un Act de Mulţumire. 
Fie ca acest discurs prescurtat al nostru asupra principiilor generale 
referitoare la știința medicină să fie considerat suficient. 
Următoarea noastră sarcină va fi să compilăm lucrarea despre 
Buruienile de leac, cu voia lui Allah. Fie ca El să ne fie ajutorul și 
Lui îi mulțumim pentru 


toate milostivirile Lui 
nenumărate. 
Sfârșitul primei cărti a 
Canonului Medicinei 
a lui Avicenna, 
mai-marele Doctorilor. 


lona folosi nisip fin pentru a suge cerneala, apoi îl scutură cu grijă și 
adăugă pagina la teancul manuscris, de o înălțime impresionantă, 
care se ridica pe masa lui. Era animat de o bucurie specială, proprie, 
după cum credea, doar scriitorilor și învăţaţilor care lucrează îndelung 
și în deplină singurătate pentru a duce la capăt o operă și regreta că 
Nuño Fierro nu putea vedea produsul final al însărcinării date 
ucenicului lui. 


281 


Așeză Avicenna în spaniolă pe un raft și ascunse Avicenna în 
ebraică în nișa din perete, schimbând-o cu cea de-a doua carte a lui 
Nuño, aforismele medicale ale lui Maimonide. Și în timpul rămas până 
la cina pregătită de Adriana, se așeză din nou la masa de scris și se 
apucă să traducă prima pagină. 


Aveau puţine întâlniri sociale. Când sosise cu Adriana la Zaragoza, îl 
invitaseră pe Montenegro la masă. Micul și energicul medic era văduv 
și se recompensase invitându-i la o masă bună la un han din oraș, 
pornind un obicei plăcut tuturor de atunci încolo. 

Adriana era fascinată de istoria casei lor: 

— Povestește-mi despre oamenii care au locuit aici, Ramon, spunea 
ea. 

| se păru interesant să afle că Reyna Fadique fusese menajera 
tuturor celor trei doctori al căror cămin fusese acea hacienda. 

— Ce femeie neobișnuită trebuie să fie, dacă a fost în stare să 
mulțumească trei stăpâni diferiţi ai casei, zise ea. M-aș bucura foarte 
mult s-o cunosc. 

lona speră că va uita de asta, dar nu se întâmplă așa și până la 
urmă, plecă s-o invite pe Reyna. Se felicitară unul pe altul, fiindcă 
amândoi se căsătoriseră de la ultima lor întâlnire. Treaba mergea 
splendid la casa care era pe punctul de a fi transformată în han și 
Reyna răspunse cu plăcere la invitaţia miresei lui lona ca ea și Alvaro 
- al cărui nume de familie era Saravia - să ia cina în casa în care ea 
slujise atâta vreme. 

Când sosiră, cu daruri de miere și vin, cele două femei au fost 
deosebit de politicoase una cu alta, o vreme. lona și Alvaro cel cu 
plete albe plecară să vadă pământul, lăsându-le să se cunoască. 
Alvaro crescuse într-o gospodărie ţărănească și lăudă eforturile lui 
lona și ale Adrianei de a revigora copacii: 

— Dacă mai salvaţi copaci, ar fi foarte folositor să construiți o 
magazie lângă livadă și crângul de măslini de pe deal, unde puteţi 
păstra uneltele și fructele. 

Părea o sugestie bună și discutau costul muncii și cantitatea de 
piatră necesară pentru pereți, când ajunseră înapoi și le găsiră pe 
femei zâmbindu-și larg și discutând. A fost o masă plăcută și Adriana 
și Reyna, care se vedea că se împrieteniseră, se îmbrăţișară la 
plecarea oaspeţilor. 

Adriana îi vorbi călduros despre ei când strângea resturile de pe 
masă: 

— Are sentimente de mamă pentru tine și cred că e nerăbdătoare 
să devină bunică. M-a întrebat dacă nu e vreun colăcel prin cuptor. 


282 


lona rămase cu gura căscată, știind cât de tristă și sensibilă era 
soţia lui la subiectul gravidităţii: 

— Ce-ai spus? 

Adriana zâmbi: 

— l-am spus că nu încă, fiindcă până acum doar am exersat. 


În prima zi de februarie, Ilona călări cu capul în jos împotriva 
vântului, să participe la întâlnirea anuală a medicilor din Aragon. În 
ciuda vremii amarnice, veniră încă opt colegi să-l asculte pe lona 
ținând o conferinţă despre circulaţia sângelui, conform scrierilor lui 
Avicenna. A fost bine primită și a atras întrebări și discuţii; apoi Miguel 
de Montenegro a citit o scrisoare care îi fusese trimisă prin dioceza din 
Zaragoza. 


Doctorului Miguel de Montenegro, îi transmit salutările diecezei din 
Toledo și speranța că rândurile acestea îl vor găsi sănătos. 

Sunt asistentul marelui reverend Enrique Sagasta, vice episcop de 
Toledo. Episcopul Sagasta conduce biroul Credinței Religioase din 
parohia Toledo, calitate în care i-a atras atenția situatia unui nobil din 
Tembleque, lovit de suferință. 

Numele lui e contele Fernan Vasca. Cavaler de Calatrava și un 
prieten peste măsură de generos al Sfintei Maici Biserici, suferă de o 
maladie care l-a lăsat mut și încremenit ca o piatră, dar, dureros, în 
viață. 

Mâi mulţi medici au fost consultați în folosul lui, fără rezultat. 
Amintindu-și marea stimă de care te bucuri, episcopul Sagasta te 
roagă să vii la Castilia. Biserica și reverendul ar considera-o o mare 
favoare sau, dacă nu poti veni, am dori să-i recomanzi acestui pacient 
un alt doctor priceput, cunoscut de dumneata, medicii locului dând 
greș în încercarea de a-l ajuta pe contele Vasca. 

Episcopul este asigurat că dumneata sau cel ales de dumneata va fi 
bine recompensat, cu plată dublă, dacă doctorul e capabil să aducă 
vindecarea bolii. 

Mulţumim pentru atenție. 


Al dumitale întru Cristos, 
Padre Francisco Rivera de la Espina, 
Ordinul predicatorilor 


— Nu mă pot duce, spuse Montenegro. Îmbătrânesc. E destul de 
rău că trebuie să călătoresc până la episcopii bolnavi. Dacă încep să 
răspund chemărilor laicilor bolnavi din districtele lor, sunt cu adevărat 
pierdut. Nici Pedro Palma nu poate merge, căci e doctor prea de 


283 


curând. E altcineva interesat? întrebă, dar i se răspunse doar cu 
rânjete și foială din auditoriu. 

— E mult de călărit. Și se știe că nobilii plătesc prost, replică un 
doctor din Ocaña, în râsul general. 

— Păi, episcopul garantează plata, spuse Montenegro. Deși nu-l 
cunosc nici pe acest episcop Sagasta și nici pe preotul care a scris 
scrisoarea. 

— Eu îl cunosc pe preot, se trezi lona spunând. Padre Espina a slujit 
o vreme la Zaragoza. Mi s-a părut un preot de toată isprava. 

Totuși, nimeni nu se arătă interesat de problemă și Miguel de 
Montenegro ridică din umeri și puse scrisoarea la loc în buzunar. 


Bineînţeles, lona nici nu se gândea să plece la Toledo, după cum își 
spuse de la bun început. 

Nu voia s-o lase singură pe Adriana. Tembleque era prea departe și 
o astfel de călătorie i-ar fi luat mult timp. 

Dacă-i datora ceva contelui de Tembleque, atunci aceasta era 
răzbunarea. 

Totuși, parcă-l auzea Nuño întrebând dacă un doctor are dreptul să- 
i trateze doar pe acei reprezentanţi ai umanităţii cu care este de 
acord sau pentru care simte respect sau afecțiune. 

In ziua aceea și cea următoare, ajunse, încetul cu încetul, să 
recunoască faptul că mai avea ceva de terminat la Tembleque. 

Doar răspunzând chemării lui padre Espina pentru Montenegro - ce 
părea un semn al sorții - putea încerca să răspundă întrebărilor care-l 
apăsaseră întotdeauna, despre crimele care îi distruseseră familia. 


La început, Adriana îi ceru să nu plece. Apoi îl rugă s-o ia și pe ea. 

Călătoria în sine putea fi dificilă și periculoasă și nu avea idee ce 
putea găsi la sosire: 

— Nu e posibil, îi spuse blând. 

Ar fi fost mai ușor dacă în ochii ei ar fi văzut mânie, dar citi în ei 
spaimă. Fusese chemat de mai multe ori la consultaţii la distanţă și ea 
stătuse singură două sau trei zile. Dar acum ar fi lipsit mult: 

— Mă întorc la tine, îi spuse. 

Când îi zise că îi va lăsa destui bani pentru orice situaţie urgentă, 
ea se supără: 

— Și dacă-i iau și plec, pur și simplu? 

El o duse în spatele casei și îi arată unde îngropase desaga din 
piele cu banii lui Manuel Fierro, așezând apoi deasupra o grămadă de 
bălegar: 

— Poţi să-i iei pe toţi dacă vrei cu adevărat să mă părăsești 
vreodată. 


284 


— Ar fi prea mult de săpat, zise ea și el o luă în braţe, o sărută și o 
linişti. 

Se duse la Alvaro Saravia, care Îi promise să treacă pe la Adriana o 
dată pe săptămână, să se asigure că are întotdeauna o stiva de lemne 
tăiate la îndemână și o căpiță de fân aproape de ieslea cailor. 

Miguel de Montenegro și Pedro Palma n-au fost entuziasmați de 
ideea de a-i îngriji mai mult timp pacienţii lui Ilona, dar nu-l refuzară: 

— Trebuie să te păzești întotdeauna de nobili, zise Montenegro. 
După ce sunt vindecaţi, îl strivesc pe doctor. 

lona se hotărî să nu ia surul arab, deoarece calul era mai lent 
datorită vârstei. lapa neagră a lui Manuel Fierro era încă puternică și o 
luă pe ea. Adriana îi puse la șa un pachet cu două pâini, carne friptă, 
mazăre uscată și stafide. El o sărută și plecă repede, în aburul 
dimineții. 

Călări spre sud-vest, în trap ușor. Pentru prima dată, libertatea de a 
călători nu îi ridică moralul, trezindu-i spiritul ţigănesc. Chipul soţiei îi 
persista în minte și simţea un îndemn teribil de a întoarce calul și a 
călări spre casă, dar n-o făcu. 

Inainta bine. În noaptea aceea, poposi în spatele unui paravan de 
copaci pe un ogor cafeniu, la distanță mare de Zaragoza. 

— Te-ai descurcat bine, îi spuse tovarășei lui scoțându-i șaua. Eşti 
un animal minunat, Hermana, mai zise, mângâind și bătând ușor pe 
spate iapa cea neagră. 


285 


Capitolul Patruzeci și Doi 


ÎN CASTEL 


După nouă zile, călărea pe lutul roșu al câmpiei Sagra, apropiindu- 
se de zidurile din Toledo. Văzu orașul de departe, cu contururi precise, 
înălţat pe faleza lui în soarele după-amiezii. Trecuse o viață de când 
era băiatul înspăimântat care fugise din Toledo pe un asin, dar când 
intră prin poarta Bisagra, se simţi asaltat de amintiri tulburătoare. 
Călări pe lângă sediul Inchiziției, marcat de stema din piatră, 
reprezentând crucea, ramura de măslin și sabia. Odată, pe când era 
copil, îl auzise pe David Mendoza explicându-i lui Helkias Toledano 
înțelesul simbolurilor: „Dacă accepti crucea, îţi dau ramura de măslin. 
Dacă o refuzi, îţi dau sabia”. 

In faţa birourilor diecezei, priponi iapa și, înțepenit de lungile zile 
petrecute în șa, intra și îi spuse de ce venise unui călugăr așezat la o 
masă, care-l pofti să aștepte pe o bancă de piatră. 

Padre Espina apăru după puţin timp, zâmbind larg: 

— Ce bine că te revăd, señor Callico! 

Era mai în vârstă și mai matur, desigur, și mai relaxat decât și-l 
amintea lona, un preot mai șlefuit. 

Stătură de vorbă. Spre ușurarea lui lona, padre Espina nu părea 
dezamăgit că scrisoarea lui îl adusese pe doctorul Callico în locul 
doctorului Montenegro. 

— Când ajungi la castel, anunţă-i că ești trimis de episcopul 
Sagasta și de padre Espina. Contele nu avea majordom când a căzut 
bolnav și biserica i-a trimis un ajutor soţiei lui, contesa Maria del Mar 
Cano. E fiica lui Gonzalo Cano, un marchiz bogat și influent din 
Madrid. Majordomul este înlocuit de padre Alberto Guzman. După cum 
am scris în scrisoare, au mai încercat mulţi doctori să-l ajute pe conte, 
îi spuse el lui lona, privindu-l. 

— Inţeleg. Nu pot decât să încerc și eu. 

Padre Espina îi întrebă despre Zaragoza și îi vorbi pe scurt despre 
mulțumirea pe care i-o aducea munca lui: 

— Episcopul meu este un istoric catolic, angajat în scrierea unei 
cărţi despre viețile sfinţilor, un proiect binecuvântat care se bucură de 
sprijinul Preasfântului Părinte de la Roma și căruia am onoarea și 
plăcerea să-i fiu asistent. 

286 


Citesc zilnic din breviarul tatălui meu, îi zâmbi el lui lona și ești 
adesea binecuvântat că mi l-ai adus. Apreciez că ai dorit să străbaţi o 
asemenea distanţă ca să-mi răspunzi la scrisoare. Ai fost cel mai bun 
dintre binefăcători, dăruindu-mi înapoi memoria tatălui meu. Dacă te 
pot ajuta vreodată cu ceva, te rog să-mi spui. Ai vrea să te odihnești 
aici și să mergi mâine dimineaţă la Tembleque? sugeră preotul. |ţi pot 
oferi o masă la mănăstire și chilia unui călugăr ca să te odihnești. 

Dar lona nu avea poftă să stea într-o chilie: 

— Nu, merg mai departe, ca să-l examinez cât mai repede posibil 
pe conte. 

Padre Espina îl sfătui pe unde s-o ia ca să ajungă la Tembleque și el 
repetă cu glas tare, deși își amintea drumul. 

— Prescriu leacuri, dar nu le fac eu, zise lona. Cunoști vreun 
farmacist bun prin apropiere? 

Espina dădu din cap: 

— Santiago Lopez, la umbra zidului de miazănoapte al catedralei. 
Mergi cu Dumnezeu, señor. 


Prăvălia era micuță și neîngrijită, dar mirosea puternic și 
reconfortant a ierburi. lona a fost nevoit să strige după farmacist, care 
locuia la etaj. Era de vârstă mijlocie și în curs de a-și pierde părul, cu 
ochi mijiţi care nu-și ascundeau sclipirea inteligentă. 

— Ai mirt? Rășină aromată? Acacia nilotica? Oţet de sfeclă? 

Lopez nu se simţi ofensat de întrebări: 

— Am cele mai multe dintre ele, señor. După cum știți, un farmacist 
nu le poate avea chiar pe toate. Dacă îmi cereţi ceva ce nu am, cu 
permisiunea dumneavoastră, vă pot sugera unul sau două 
medicamente înlocuitoare. 

Dădu grav din cap când lona îi spuse că va solicita leacuri de la 
castelul din Tembleque: 

— Sper că nu aţi făcut zadarnic tot drumul acesta lung, señor. 

— Vom vedea, spuse lona, salutând din cap și ieșind afară. 


Când ajunse la castel, se întunecase de o oră și grilajul porții era 
coborât. 

— Hei, zidul! 

— Cine strigă? 

— Ramon Callico, doctor din Zaragoza. 

— Așteaptă. 

Santinela plecă în grabă și se întoarse curând cu un purtător de 
torță. Cele două siluete care căutau să-l zărească jos pe lona erau 
prinse într-un con de lumină ce se mișca o dată cu ele. 

— Intraţi, señor doctor! strigă santinela. 


287 


Poarta se ridică într-un zăngănit înspăimântător, făcând iapa cea 
neagră să se sfiască înainte de a înainta, cu potcoavele ciocnind și 
scoțând scântei din marile lespezi de piatră ale curții. 


Padre Alberto Guzman, cu umerii căzuţi și chip lipsit de zâmbet, îi 
oferi mâncare și băutură. 

— Da, mulţumesc, primesc cu plăcere, dar mai târziu, după ce îl 
întâlnesc pe conte. 

— Mai bine nu-l tulburi în seara asta și aștepți până mâine ca să-l 
examinezi, spuse brusc părintele. 

In spatele lui se înălța statura unui bătrân îndesat, roșu la față și 
purtând haine grosolane de peon, având chipul înconjurat de norul alb 
al părului și o barbă de aceeași culoare. 

— Contele nu se poate mișca, nu vorbește și nu înţelege ce i se 
spune. Nu ai niciun motiv să te grăbești să-l vezi, vorbi din nou padre 
Guzman. 

lona îi înfruntă privirea: 

— Totuși, vreau să-l văd. Voi avea nevoie de lumânări și lămpi în 
jurul patului. Multe, ca să am lumină bună. 

Buzele lui padre Guzman se subţiară de supărare: 

— Cum dorești. Padre Sebbo va avea grijă să ai lumină. 

Bătrânul din spatele lui dădu din cap și lona își dădu seama că era 
preot și nu muncitor. 

Padre Guzman îl conduse cu lampa și lona îl urmă de-a lungul unor 
coridoare și pe o scară de piatră. 

Trecură printr-o cameră pe care și-o amintea, era încăperea unde 
fuseseră primiţi în audiență de conte după ce-i livraseră armura, și 
apoi pătrunseră într-o altă odaie, un spaţiu negru, lampa preotului 
făcând umbrele tăbliei uriașe a patului să sară nebunește pe pereţii 
de piatră. Aerul era greu și îmbâcsit. 

lona luă lampa și o apropie de chipul de pe pat. Vasca, nobilul 
conte de Tembleque, pierduse foarte mult în greutate. Ochii lui 
păreau că privesc dincolo de lona. Partea stângă a gurii îi era lăsată în 
jos, într-o mască dispreţuitoare. 

— Am nevoie de lumină. 

Padre Guzman merse la ușă și strigă aspru, dar padre Sebbo sosea 
deja cu doi bărbaţi și o femeie cu lumânări și lămpi și, după o 
perioadă de aranjare și potrivire a flăcărilor, contele era scăldat în 
lumina. 

lona se aplecă deasupra feţei lui. 

— Conte Vasca, zise. Sunt Ramon Callico, doctorul din Zaragoza. 

Ochii bolnavului îl priviră cu pupile inegale. Era acoperit cu o pătură 
nu prea curată. Când lona o azvârli de pe el, duhoarea se amplifică. 


288 


— Spatele îi e mâncat de boală, spuse padre Guzman. 

Vasca zăcea rigid, cu brațele înțepenite deasupra abdomenului. 
Pulsul îi era greu de luat, rezistând vârfurilor degetelor lui lona, ceea 
ce însemna că sângele curgea cu mare presiune prin trupul contelui. 

Trupul întins pe pat era lung, dar lona îl întoarse cu ușurință și 
mormăi la vederea priveliștii descoperite, o puzderie de umflături 
urâte, unele supurând. 

— Sunt de la statul în pat, explică el, arătându-i pe servitorii care 
așteptau dincolo de ușă: Trebuie să încălzească apă și s-o aducă 
neîntârziat aici, cu niște cârpe curate. 

Padre Guzman își drese vocea: 

— Ultimul doctor, Carlos Sifrina de Fonseca, a spus limpede că nu 
trebuie îmbăiat, ca să nu absoarbă umorile apei. 

— Ultimul doctor, Carlos Sifrina de Fonseca, n-a fost lăsat niciodată 
să zacă în propriul rahat, fără îndoială, replică liniștit lona, căci venise 
timpul să se impună. Apă fierbinte destulă, săpun și cârpe moi. Am o 
alifie, dar daţi-mi pană, cerneală și hârtie ca să pot scrie fără 
întârziere ce alte unguente și medicamente mai trebuie și să trimit un 
călăreț la Santiago Lopez, farmacistul din Toledo. Călărețul trebuie să- 
| trezească din somn pe farmacist, dacă e necesar. 

Padre Guzman părea îndurerat și resemnat. Când se întorcea, lona 
îl opri: 

— Adu blănuri moi și groase să le întindem sub el. Curate. Mai 
trebuie cămăși de noapte curate și o pătură la fel. 

Când termină se făcuse târziu; trupul slab era spălat, escarele unse 
cu alifie, blănurile de oaie așezate, patul și cămașa de noapte 
primenite. 

Veni în sfârșit timpul să-și potolească stomacul flămând, primi 
pâine și o bucată de carne de oaie tare și grasă, cu vin acru. Apoi, a 
fost condus într-o încăpere mică unde se afla un pat parfumat cu 
mirosul amărui al trupului fostului ocupant, probabil Carlos Sifrina, 
doctor din Fonseca - se mai gândi înainte de a cădea într-un somn 
greu. 

XXX 

De dimineaţă, primi pâine, șuncă și un vin mai bun și avu grijă să 
mănânce șuncă din belșug. 

Lumina ocolea aproape cu totul camera pacientului, existând acolo 
doar o fereastră micuță, la înălțime. lona îi puse pe servitori să 
pregătească un culcuș în camera mare de zi de alături, lângă o 
fereastră mai joasă, însorită, și-l mută acolo pe conte. 

În lumina zilei, starea lui Vasca era și mai îngrozitoare. Atrofierea 
mușchilor îi desfăcuse mâinile într-o poziţie exagerată, cu degetele 
rășchirate la limită. lona puse un servitor să taie două bucățele dintr-o 


289 


creangă rotundă; îi încovoie degetele bolnavului pe acele suporturi și 
le legă așa cu feșe. 

Cele patru membre ale pacientului păreau inerte. Zgârie cu partea 
boantă a unui bisturiu mâinile, gambele și picioarele lui Vasca și păru 
să primească o reacţie ușoară de la membrul drept, dar, după alte 
manevre medicale, întreg trupul părea afectat. Singurele elemente ce 
se mișcau pe corpul contelui erau ochii și pleoapele. Vasca își putea 
închide și deschide ochii, se putea uita la ceva anume sau își ferea 
privirea. 

lona se adresă acelor ochi cu ai lui, vorbindu-i mereu: 

— Simţi asta, conte Vasca? Dar asta? Ai vreo senzaţie când te 
ating, conte Vasca? Te doare, conte Vasca? 

Ocazional, cel culcat scotea câte un mormăit sau un geamăt, dar 
niciodată ca răspuns la întrebările lui. 

Padre Guzman venea din când în când să urmărească eforturile lui 
lona cu dispreţ nedisimulat. In cele din urmă, zise: 

— Nu înțeleg nimic. Nu simte și nu înţelege nimic. 

— Ești sigur? 

Preotul dădu din cap: 

— Ai venit zadarnic. Se apropie de călătoria divină care ne așteaptă 
pe toţi. 


În curând, o femeie intră în camera bolnavului cu un castron și o 
lingură. Avea probabil vârsta Adrianei, părul galben și pielea foarte 
albă. Chipul ei era drăguţ și ferm, cu gura mică, pometi ridicaţi, 
obrăjori moi și ochi mari care aveau forma migdalată, alungindu-i cu 
fard de culoare neagră. Purta o rochie foarte frumoasă, dar pătată, și 
mirosea a vin. La început, crezu că avea un semn din naștere ca o 
căpșună pe gâtul lung, dar apoi își dădu seama că era tipul de semn 
lăsat de o gură care suge. 

— Noul doctor, zise ea, privindu-l. 

— Da. Și dumneavoastră sunteţi contesa? 

— Chiar ea. Vei fi în stare să faci ceva pentru el? 

— E prea devreme ca să știu, contesă... Mi se spune că e bolnav de 
mai bine de un an, nu? 

— Se împlinesc paisprezece luni. 

— Ințeleg. De când îi sunteți soție? 

— Se vor împlini patru ani la primăvară. 

— Erați cu el când l-a lovit boala? 

— Da. 

— M-ar ajuta să aflu în amănunt ce i s-a întâmplat în ziua aceea. 

Ea ridică din umeri: 

— A călărit și a vânat devreme. 


290 


— Ce a făcut când s-a întors de la vânătoare? 

— Au trecut paisprezece luni, señor. Dar... după cât îmi mai 
amintesc... în primul rând, m-a luat în patul lui. 

— Dimineaţa, mai târziu? 

— Pe la prânz, îi zâmbi ea bolnavului. Când venea vorba de pat, nu- 
i păsa niciodată de timp. Ziua sau la miezul nopţii. 

— Contesă, iertaţi-mi întrebarea... A fost stăruitor în activitatea lui 
sexuală din ziua aceea? 

Ea îl prețui din ochi: 

— Nu-mi amintesc. Dar el era mereu stăruitor, în tot ce făcea. 

li mai spuse că păruse destul de normal, cea mai mare parte a zilei: 

— După-amiază târziu mi-a spus că-l doare capul, dar s-a simţit 
destul de bine ca să meargă la masa de seară. Când se servea 
pasărea, am observat cum i se strâmba gura... cum e acum. Părea să- 
i fie greu să respire. Și parcă a alunecat în jos pe scaun. A trebuit să-i 
omoare ogarii. Nu lăsau pe nimeni să se apropie să-l ajute. 

— A mai avut alt atac asemănător după aceea? 

— Incă o dată. După primul atac, n-a fost așa cum îl vezi acum. Era 
în stare să-și miște piciorul drept și putea vorbi. Deși cuvintele îi erau 
greoaie și nedeslușite, a fost în stare să-mi dea îndrumări pentru 
înmormântarea lui. Dar altă criză l-a izbit la doua săptămâni după 
prima și de atunci încolo a rămas încremenit și mut. 

— Vă mulţumesc că mi-aţi spus aceste lucruri, contesă. 

Ea dădu din cap și se întoarse spre forma din pat: 

— Putea fi aspru, cum sunt mulți bărbaţi puternici. L-am văzut 
purtându-se crud. Insă cu mine a fost un stăpân și un soț bun... 

lona propti pacientul între perne și apoi privi cu interes cum ea îi 
dădea terci subţire cu lingura. 

— A putut întotdeauna să înghită? 

— Cu supă și vin se îneacă. Nici carne nu poate să mestece. Dar 
când îl ridicăm și îi dăm terci îl înghite cum vezi, primind astfel hrana 
care îl ţine în viaţă. 

iși hrăni tăcută soțul până se goli castronul. Plecând, se întoarse 
spre lona: 

— N-ai spus, cum te cheamă? 

— Callico. 

Ochii ei îi susținură un moment pe ai lui, apoi dădu din cap și ieși 
din cameră. 


291 


Capitolul Patruzeci și Trei 


CONTESA 


Camera lui se afla la capătul îndepărtat al coridorului, cu 
apartamentul contesei la celălalt capăt și un alt dormitor între ele. 
Noaptea, ieșind din cameră ca să-și golească vasul de noapte, lona 
văzu un bărbat ieșind din apartamentul contesei cu ceva în brațe. 
Două torţe smolite ardeau în suporturile de pe coridor și lona îl văzu 
clar, un bărbat mare, gol, cu o față cărnoasă, ducându-și hainele. 

Ar fi păstrat tăcerea, dar omul îl observă și se uită la el, o secundă 
îngheţată. 

— Bună seara, zise lona. 

Celălalt nu răspunse, dar intră în camera de lângă a lui. 


A doua zi de dimineaţă, lona îl aduse din nou pe conte în încăperea 
însorită, ajutat de padre Sebbo. Descoperise ca bătrânul preot albit 
era singura persoană de la castel cu care putea vorbi în largul lui. 

In timp ce-l instalau pe conte, intră un bărbat. lona îl recunoscu pe 
omul gol întâlnit puţin mai devreme pe coridor. 

— Unde mama dracului s-a dus? 

Un bătăuș, se gândi doctorul. Avea ochi mici și mânioși pe o față 
rotundă și cărnoasă, o barbă neagră scurtă și un cerc de păr cârlionţat 
în jurul unei chelii pronunţate. Avea un trup musculos și puternic, dar 
cu tendință de îngrășare. Avea degete groase; mâinile îi erau ca de 
gladiator, împodobite fiecare cu câte un inel greu și bătător la ochi. 

— Unde e ea? vru să știe. 

— Nu știu, señor. 

lona nu-l cunoștea de mult pe padre Sebbo, dar putea simţi din 
vocea rece și seacă a preotului că îl antipatiza pe omul acesta, care îl 
ignoră complet pe doctor, întorcându-se și plecând fără alte vorbe. 

Ajutat de padre Sebbo, îl acoperi pe Vasca: 

— Cine e gentilomul grosolan care ne-a oferit plăcerea companiei 
lui? 

— E Daniel Fidel Tapia, un asociat al contelui Vasca. În ultima 
vreme, se numește singur partenerul contelui, răspunse padre Sebbo. 

— Femeia pe care o căuta n-are nume? 


292 


— Ştia că am înţeles că o căuta pe contesă. Ea și Tapia au o 
prietenie deosebită. 


Uneori, pulsul lui Vasca era tare și rapid, în vreme ce alteori 
semăna cu goana unui animal mic și speriat. Padre Guzman apărea o 
dată pe zi câteva clipe, de obicei ca să-l privească pe conte și să 
remarce ca starea lui părea mai rea decât în ziua precedentă: 

— Dumnezeu îmi spune că e pe moarte. 

De ce ti-ar spune Dumnezeu tie? se gândea lona. 

Se îndoia că se putea face prea mult pentru a-i salva viaţa lui 
Vasca, dar trebuia să încerce. Maladia care-l ucidea pe conte nu era 
deosebit de rară. De când era doctor, lona văzuse și alte persoane 
afectate în același fel, unele cu guri deformate și picioare și brațe 
înțepenite și inutile. Adesea, doar o parte a corpului era lovită; mai 
rar, întregul. Nu avea idee ce cauza această stare sau dacă exista 
ceva care ar fi putut-o vindeca. 

Undeva, în complicatul trup omenesc, trebuie să existe un centru 
care îi dirijează tăria și mișcările, se gândea. Poate că, la Vasca, acel 
centru semăna cu porţiunea înnegrită și vătămată pe care lona o 
văzuse în inima lui Nuño. 

li părea rău că nu putea diseca trupul contelui Vasca, după moarte. 

— Ce mi-ar plăcea să te iau în magazia mea de la Zaragoza! 
murmură odată. 

Ochii, până atunci închiși, se deschiseră și îl priviră. Ar fi putut jura 
că ochii contelui erau nedumeriţi și fu cuprins de o bănuială șocantă. 
Se gândi că era posibil ca măcar o parte din timp, Fernan Vasca să 
înțeleagă ce se petrecea în jurul lui. 


Totuși, poate că nu... 

Petrecu mult timp singur cu pacientul, așezat pe pat sau aplecat 
deasupra lui, vorbindu-i lui Vasca, clar momentul când ochii lor 
comunicaseră nu se repetă. Vasca părea să doarmă mai tot timpul, cu 
respiraţia înceata și sforăitoare și obrajii umflându-i-se la fiecare 
expiraţie. Padre Sebbo venea de două ori pe zi și citea tare din cartea 
lui de rugăciuni cu o voce obosită și răgușită, oprindu-se adesea să-și 
dreagă glasul, din cauza că suferea de un guturai cronic. lona îi 
comandă o soluţie camforată, pentru care bătrânul preot își exprimă 
recunoștinţa: 

— Trebuie să te odihnești cât stau eu. Du-te să tragi un pui de 
somn, señor, îl îndemna padre Sebbo și uneori lona scăpa de lungile 
ședințe de rugăciune. Hoinărea prin încăperile tăcute ale castelului 
fără vreo restricţie, căci era vast și în mare, pustiu, un cămin sumbru 
ce-ţi dădea fiori, plin de vetre golite de foc. Căuta piesele lucrate de 


293 


tatăl lui pentru conte și pe care Vasca nu se învrednicise niciodată să 
le plătească, l-ar fi plăcut, mai ales, să găsească floarea de aur cu 
tulpină de argint, să vadă dacă era chiar atât de frumoasă ca în 
amintirea lui de copil. 
__ Contele Vasca făcuse pregătiri pentru propria lui înmormântare. 
Intr-o cămară, se afla un sicriu mare din calcar, un sarcofag enorm 
inscripţionat în latină: CUM MATRE MATRIS SALVUS. Avea un capac de 
piatră destul de greu pentru a opri viermii sau demonii. Dar lona nu 
văzu nici trandafirul din aur nici altceva familiar, până când intră în 
camera armelor și tresări la vederea falnicului cavaler încins pentru 
bătălie. 

Era armura pe care o adusese cu Angel, Paco și Luis și minunându- 
se, atinse unele bucăţi din oţel cizelate chiar de el, sub îndrumarea lui 
Manuel Fierro, armurierul din Gibraltar. 


Padre Sebbo intra zilnic în camera bolnavului și nu se grăbea să 
plece, spre bucuria lui lona, căci ajunsese să-l placă pe bătrânul preot. 
Observă cu interes că mâinile bătrânului erau la fel de bătătorite de 
muncă grea ca și ale unui ţăran. 

— Padre Sebbo, povestește-mi despre dumneata. 

— Nu e nimic interesant, señor. 

— Cred că ești un om foarte interesant. Spune-mi, padre, de ce nu 
te înveșmântezi ca alți preoţi? 

— Cândva purtam orgolii și ambiţii ce-mi stăteau rău, la fel ca și 
sutana neagră, croita pe corp. Dar am decăzut în îndeplinirea 
responsabilităţilor și mi-am supărat mai-marii și, drept pedeapsă, m- 
au trimis să fiu preot-cerșetor, să predic cuvântul Domnului și să-mi 
cerșesc pâinea zilnică. Simţeam că m-au condamnat și am plecat 
îngrozit să-mi ispășesc pedeapsa. Nu știam unde să merg, îmi mișcăm 
doar picioarele, lăsându-mă purtat de ele oriunde. 

La început, am fost prea mândru și arogant ca să cerșesc. Mâneam 
fructe în pădure. Deși eram om al lui Dumnezeu, furam din grădini. 
Dar oamenii pot fi buni și unii dintre cei mai săraci mi-au dat din 
puţinul lor și m-au ţinut în viaţă. 

Cu timpul, veșmântul meu negru a putrezit și s-a desprins și 
umblam zdrențuit și fără încălțări. Am trăit și am lucrat cu săracii, 
care se rugau cu mine, împărțeam pâinea și apa și le-am moștenit 
hainele, uneori de la oameni care muriseră. Pentru prima dată, am 
început să-l înțeleg pe Sfântul Francisc, deși nu am ieșit în lume gol ca 
el, nici nu am orbit și nici nu mi-au apărut stigmate pe trup. Sunt doar 
un om simplu și neștiutor, dar am fost binecuvântat de Sus și se 
împlinesc mulţi ani de când sunt vagabond al Domnului. 

— Dar dacă lucrezi cu săracii, de ce ești în castelul acesta? 


294 


— Am fost adus încoace din când în când. Stăteam cât să ascult 
spovedania servitorilor și a soldaţilor din gardă, să-i împărtășesc și 
apoi plecam mai departe. De data aceasta, padre Guzman m-a rugat 
să rămân până la moartea contelui. 

— Padre Sebbo, nu ţi-am aflat numele de botez. 

— Sebbo nu e numele meu duhovnicesc, zâmbi preotul. Așa au 
început să-mi spună oamenii din prietenie, o prescurtare de la numele 
meu de botez, care e Sebastian. Mă numesc Sebastian Alvarez. 

lona încremeni, dar nu se grăbi să tragă concluzii; la urma urmei, 
existau oameni pe care-i chema la fel. li studie chipul, căutând să 
vadă în trecut: 

— Padre, care era însărcinarea dumitale bisericească înainte de a 
deveni preot rătăcitor? 

— Mă gândesc rareori la ea, căci îmi pare că acela a fost alt om, în 
altă viaţă. Am fost starețul abației înălţării din Toledo, zise bătrânul. 


În seara aceea, singur lângă patul contelui, lona se întoarse cu 
gândul la vremurile dinainte de asasinarea fratelui lui, Meir, la zilele 
când tatăl lui nu începuse încă să alcătuiască vasul pentru abația 
înălţării, dar făcea desene pregătitoare. lona îl văzuse pe stareț doar 
de două ori, când își însoţise tatăl la abație ca să-l întâlnească pe 
padre Alvarez. Işi amintea un cleric poruncitor și nerăbdător și se 
minuna acum de schimbarea care avusese loc. 

Era sigur că padre Sebbo se întorcea la castel pentru că știa, ca și 
lona, că Fernan Vasca stătuse în spatele furtului relicvariului și al 
moaștelor Sfintei Ana. 


Continuă să vorbească de față cu bolnavul, sperând că îi va trezi 
înţelegerea. Obosi să-și audă vocea grăindu-i unui Fernan Vasca 
aparent somnolent. Dacă putea să-l audă, fără îndoială ca și Vasca se 
săturase de bâzâitul acela permanent; lona îi vorbise despre vreme, 
despre recolta viitoare, despre un șoim pe care-l văzuse plutind sus 
pe cer, un punct negru pe fondul norilor. 

Incercă o mișcare diferită: 

— Conte Vasca, e vremea să luăm în considerare plata mea. Pe 
drept, ar trebui cumpănită și de aceea ce ne datorăm unul altuia din 
trecut. Acum zece ani, am venit aici să-ţi aduc o minunată armură și 
mi-ai dat zece moravedi pentru osteneală. Dar am avut și alt negotţ, 
căci ţi-am spus despre relicvele unui sfânt dintr-o peșteră de pe 
coasta de sud și, în schimb, ai sfârșit vieţile a doi oameni care ar fi 
luat-o pe a mea. 

Văzu o mișcare sub pleoapele închise. 


295 


— Am trimis doi oameni la moarte în peștera unui sihastru. Și 
dumneata ai scăpat de rivali și ai dobândit relicve. |ţi amintești? 

Ochii se deschideau încet și lona văzu în ei ceva ce nu existase 
înainte. 

Interes. 

— Lumea e ciudată, căci acum nu mai sunt un făurar de armuri, ci 
doctorul dumitale care vrea să te ajute. Trebuie să te străduiești. 

Se gândise la felul cum trebuia să procedeze dacă îl angaja pe 
conte într-o comunicare conștientă. 

— E dificil să nu ai grai. Dar există o cale de a vorbi unul cu celălalt. 
Îți voi pune o întrebare. Clipești o dată pentru da și de două ori pentru 
nu. Ține puţin mai mult ochii închiși când clipești, ca să știu că-mi dai 
un răspuns. O dată pentru da, de două ori pentru nu. Ințelegi? 

Dar Vasca se uita doarla el. N 

— Clipește o dată pentru da și de două ori pentru nu. Ințelegi, conte 
Vasca? 

O singură clipire. 

— Bine. Foarte bine, conte Vasca, te descurci bine. Simți ceva în 
mâini sau în picioare? 

Două clipiri. 

— In cap? 

O clipire. 

— Ai dureri sau senzații neplăcute undeva la cap? 

— La gură sau fălci? 

Nu. 

— La nas? 

Nu. 

— La ochi? 

Vasca închise ochii o dată. 

— Așa. La ochi. E o durere ascuțită? 

Nu. 

— O mâncărime? 

O clipire apăsată, ca şi cum ar fi vrut să accentueze. lona era 
entuziasmat. li șterse cu blândețe ochii cu apă încălzită și trimise un 
călăreț la farmacie să aducă alifie. 

Contesa veni în camera bolnavului mai târziu în acea dimineaţă și, 
când lona o chemă pe coridor și-i spuse ce se întâmplase, păli de 
emoție: 

— Asta înseamnă că se face bine? 

lona nu credea: 

— Poate fi un moment trecător de trezire sau poate că mintea i-a 
fost mereu trează în corpul înțepenit. 

— Dar putem să sperăm și să ne rugăm, zise ea. 


296 


— Întotdeauna trebuie să sperăm și să ne rugăm, doamnă. Dar... 

Își lăsă nerostită părerea că oricând Vasca ar fi putut face un nou 
atac, fatal. 

Ea se apropie de pat și luă una din mâinile mari, încă legate de 
bucăţile de lemn pentru a nu rămâne deformate. Ochii bolnavului erau 
închiși. 

— Poate doarme, zise lona, dar ea nu se dădu bătută. 

— Stăpâne, zise. 

Și din nou, și încă o dată. 

— Soţul meu... Ah, Doamne, Fernan, deschide ochii, uită-te la mine, 
de dragul lui Cristos! 

El se trezi. 

Ea se aplecă și își încleștă privirea de a lui: 

— Stăpâne, zise! Ești iubirea mea? 

Vasca închise ochii o dată și lona îi lăsă singuri. 

XXX 

În noaptea aceea, în închisoarea insomniei lui, lui Ilona îi trecu prin 
minte că poate șocul unor întrebări mai agresive l-ar stimula mai mult 
pe Vasca să-și recapete conștienta decât o făcuseră îngrijirile blânde. 
A doua zi de dimineaţă îl cercetă îndelung pe Vasca despre starea lui, 
clipirile dezvăluindu-i că escarele de la pat nu-l mai dureau atât de 
tare pe bolnav, se simţea mai bine cu ochii, dar îl durea tare glezna 
piciorului stâng, suferinţă pe care lona o putu înlătură prin masaj. 

Apoi se aplecă din nou deasupra lui: 

— Conte Vasca, ţi-l amintești pe Helkias Toledano, care a fost 
argintar la Toledo? 

Vasca se uită la el. 

— Aveai câteva obiecte făcute de el. De exemplu, un trandafir 
remarcabil făurit din aur și argint. 

Mi-ar fi drag să văd câteva lucruri alcătuite de Toledano. Ştii unde 
se păstrează? 

Nu primi răspunsuri. Vasca îl privea în continuare. 

Clipi de câteva ori la întâmplare, din reflex și nu ca răspuns la 
întrebări, apoi închise ochii. 

— Blestemăţie! Conte Vasca? Hola? 

Ochii rămâneau închiși. 

— Helkias era evreu. Era tatăl meu. Eu sunt tot evreu. Doctorul care 
te îngrijește și încearcă să te readucă la viaţă e un evreu, stăpâne. 

Pleoapele se ridicară. Ochii deveniseră atât de duri! Vasca îi cercetă 
chipul și lona simţi cum se revarsă din el emoţiile de o viaţă: 

— Lucrul mâinilor tatălui meu, stăpân afurisit, zise sălbatic. Trei 
boluri mari. Patru oglinjoare argintate și două oglinzi mari. O floare de 


297 


aur cu tulpina de argint. Opt piepteni scurți și unul lung. Și o duzină de 
pocale din argint și electrum, ca să nu mai zic de relicvariu. 

Unde sunt lucrările tatălui meu? 

Vasca îl privea în continuare. Gura distrusă păru că se îndreaptă, 
era greu de spus, dar lui lona i se păru că înainte de a-i închide, ochii 
lui Fernan Vasca păreau amuzați. 


În dimineaţa următoare, contele răspunse o vreme la întrebările 
soției lui, dar apoi închise ochii și în faţa ei. 

Cum stătea posomorât lângă pat, lona văzu două vânătăi proaspete 
pe obrazul ei stâng: i 

— Contesă... e ceva la care aveţi nevoie de ajutor? Intrebarea 
fusese stângace și ea deveni rece și distantă: 

— Nu, mulţumesc, señor. 


Dar a doua zi devreme, un servitor îl trezi și-i spuse că era nevoie 
de doctor în apartamentul contesei. O găsi zăcând de-a curmezișul 
patului cu o cârpă însângerată pe față. Avea o tăietură urâtă, de un 
deget, pe obrazul stâng, unde fuseseră vânătăile. 

— Inelul lui a făcut asta? 

Ea nu răspunse. lona își dădu seama că Tapia o lovise probabil cu 
mâna deschisă, pentru că dacă ar fi izbit-o cu pumnul, inelul ar fi 
sfâșiat mai tare. Scoase din trusa lui aţă cerată și un ac fin. Inainte de 
a închide tăietura, îi dădu să bea puţin coniac. Totuși, ea tresări și 
gemu, dar o cusu pe îndelete, cu puncte dese. Turnă apoi vin peo 
cârcă și o așeză peste rană. 

După ce termină, ea vru să-i mulțumească, dar se prăbuși la loc, 
suspinând înăbușit. 

— Contesă... 

Purta o cămașă de noapte din mătase care dezvăluia tot ce era de 
văzut la ea și se sili să se uite în altă parte, în timp ce femeia se 
ridica, ștergându-și ochii cu dosul mâinilor, ca un copil. 

Işi aminti ce-i spusese padre Espina, despre bogăţia și puterea 
tatălui ei care locuia la Madrid. 

— Señora, cred că soțul dumneavoastră va muri curând, spuse el 
cu blândeţe. Dacă se va întâmpla, v-aţi gândit să vă așezați sub 
protecţia familiei? 

— Tapia spune că dacă fug, vine după mine. Și mă omoară. 

lona oftă. Tapia nu putea fi atât de prost. |și spuse că poate-i putea 
băga aceluia minţile în cap, sau poate padre Sebbo sau padre Espina 
îi puteau vorbi. 

— Să vedem ce se poate face, spuse stânjenit. 


298 


Dar spre și mai marea lui stânjeneală, începu să afle despre Tapia 
și contesă mai multe decât ar fi dorit. 

— E vina mea, zise ea. Se uita de mult la mine. Nu l-am descurajat, 
mai degrabă mă amuza să-i aprind foamea din ochi, ca să fiu cinstită. 
Mă simțeam complet în siguranţă, căci lui Tapia îi era frică de 
stăpânul meu și n-ar fi încercat niciodată să-i ia soția. Daniel Tapia 
lucrează de mulţi ani pentru soțul meu, cumpără relicve sacre. Fernan 
cunoaște oameni din rândul clerului și putea aranja vânzarea 
obiectelor cumpărate de Tapia. 

lona așteptă tăcut să audă mai mult. 

— După ce soțul meu s-a îmbolnăvit, am început să mă tem. Sunt o 
femeie care are nevoie de consolarea unor braţe de bărbat și m-am 
dus la Tapia într-o noapte, spuse și lona tăcu mai departe, admirându- 
i sinceritatea. Dar nu s-a dovedit așa cum speram. E un om bestial și 
urmărește să se însoare cu mine când va fi posibil. Contele nu 
transmite titlul său unui moștenitor și, la moartea mea, proprietatea 
va reveni monarhiei. Dar Tapia va avea grijă să am o viaţă lungă, 
spuse ea cu amărăciune. Vrea banii. Și mai e ceva, adăugă. E convins 
că Fernan a ascuns aici un obiect de mare valoare. Cred că, în sfârșit, 
m-a crezut că nu știu nimic despre asta, dar îl caută tot timpul. 

lona abia îndrăzni să vorbească: 

— O relicvă? 

— Nu știu. Sper că nu vei adăuga și dumneata noi întrebări la chinul 
meu, señor. 

Se ridică zguduită în picioare și întinse mâna, atingându-și fața: 

— Va rămâne o cicatrice? 

— Da. Una mică. La început va fi roșie, dar va păli. Sper că va fi la 
fel de albă ca pielea dumneavoastră, spuse el și luându-și trusa, se 
duse să-i îngrijească soțul. 


299 


Capitolul Patruzeci și Patru 


VREME DE PRIMĂVARĂ 


Chiar în ziua aceea, când padre Sebbo îi dădu ocazia să plece de 
lângă bolnav, avu dovada că memoria nu-l înșelase în privința 
obiectelor lucrate de tatăl lui. 

Intr-un dulap din pivniţă, plin cu rame prăfuite de tablouri și scaune 
stricate, găsi pe un raft pocalele înnegrite și grele, așezate pe două 
rânduri. 

Luă unul și îl apropie de o fereastră, dându-și seama că era făcut de 
tatăl lui. Nu încăpea îndoială. Era aproape negru din cauză că argintul 
se închisese la culoare în anii cât fusese neglijat, dar întorcându-l, 
distinse clar marca HT pe dosul piciorului. Gravată de mâinile tatălui 
lui. 

Luă toate pocalele lângă geam, unul câte unul. Erau simple și grele, 
frumos alcătuite din argint masiv, cu picior de electrum. Două dintre 
ele erau ciobite rău și zgăriate, ca și cum ar fi fost aruncate la mânie. 
iși amintea că tatăl lui îi făcuse contelui douăsprezece pocale, dar 
oricât căută prin dulap, scoțând ramele și scaunele și pipăind toate 
colţurile întunecoase, nu găsi decât zece. 

In următoarele două zile, merse din nou acolo și ţinu în mâini 
pocalele, pentru plăcerea de a le simţi greutatea și soliditatea în 
mâini. A treia oară însă, ducându-se acolo, îl găsi pe Daniel Tapia, 
care căuta în mod evident. Obiectele din dulap erau înșirate pe jos. 
Tapia îl ţintui cu privirea: 

— Ce vrei? 

— Nimic, señor, spuse lona cu ușurință. Pur și simplu admir 
frumusețea castelului, pentru a o putea descrie cândva copiilor mei. 

— Contele va muri? 

— Așa cred, señor. 

— Când? 

lona ridică din umeri, privindu-l calm. 

De la căsătoria lor, Adriana se despovărase povestindu-i ce 
tratament suferise din partea primului ei soț. In timp, văzuse durerea 
părăsind ochii soţiei lui, dar nu putea suporta gândul ca un bărbat să 
lovească o femeie: 


300 


— Recent, a trebuit s-o tratez pe soţia contelui Vasca... Sunt 
încredințat că doamna contesă nu va mai suferi vreo vătămare, zise el 
deliberat. 

Citi în privirea lui Tapia uimirea că un doctor se simţea liber să-i 
vorbească în felul acela. 

— Vătămările apar adesea și nimeni nu e scutit, ripostă el. De 
exemplu, în locul dumitale n-aș umbla singur prin castel, señor; 
cineva te-ar putea lua drept un hoţ și te-ar ucide. 

— Ar fi păcat să încerce cineva, căci de multă vreme nu mă pot 
stăpâni când am de-a face cu tâlharii, spuse lona și se îndepărtă, 
având grijă să meargă încet. 


În realitate, ameninţarea îl impulsionă să cerceteze și mai atent 
castelul, deoarece, în mod evident, Tapia credea că acolo se ascundea 
ceva atât de preţios încât nu voia ca nimeni altcineva să-l găsească 
din întâmplare. lona vâna stăruitor, căutând chiar și în fiecare nișă din 
zid, pentru cazul în care ar fi fost folosite ca nișa de la el de acasă ce 
ascundea manuscrise ebraice, dar nu găsi nimic în locurile 
întunecoase, în afară de un cuib de șoareci și o varietate de pânze de 
păianjen și, în curând, se trezi în camere unde mai căutase o dată. 

In cămară, se opri în fața marelui sicriu de piatră, un coșciug demn 
de un prinţ și studie din nou inscripţia gravată în lespede. 

CUM MATRE MATRIS SALVUS. 

Nu știa aproape deloc latinește, dar întorcându-se la camera 
bolnavului, trecu pe lângă îngrijitorul ce-i supraveghea pe niște 
muncitori făcând reparaţii la o balustradă a scării. 

— Padre Guzman, zise. Cunoști latina? 

— Bineînțeles, răspunse acesta cu importanţă. 

— Inscripţia de pe coșciugul de piatra care îl așteaptă pe conte, 
„Cum Matre Matris Salvus”. Ce înseamnă? 

— Declară că după moarte, el va fi pentru eternitate cu Fecioara 
Maria, răspunse padre Guzman. 


Așa că, de ce nu putea dormi lona noaptea? 

A doua zi de dimineaţă, pe când o aversă de primăvară răpăia pe 
pervazul subţire din alabastru al ferestrei, se ridică din pat, luă o torță 
din suport, o duse în cămară și studie sicriul la lumina ei 
tremurătoare. 

După câteva ore, când padre Sebbo apăru în camera bolnavului, 
lona îl aștepta nerăbdător: 

— Padre, cum te descurci în latină? 

Padre Sebbo surâse: 

— E una din tentaţiile de o viaţă la mândrie păcătoasă. 


301 


— „Cum Matre Matris Salvus”. 

Zâmbetul preotului dispăru: 

— la ascultă, spuse aspru. 

— Ce înseamnă? 

— Unde ai găsit... aceste cuvinte? 

— Padre, nu ne cunoaștem de mult, dumneata și cu mine. Dar 
trebuie să te hotărăști dacă te încrezi în mine. 

Padre Sebbo îl privi oftând: 

— Da. Trebuie. Inseamnă „In siguranţă cu mama mamei”. 

lona văzu că roșeaţa dispăruse de pe chipul bătrânului preot: 

— Știu ce-ţi lipsește de atâţia ani, padre Sebastian și cred că am 
găsit-o. 


Examinară amândoi sicriul cu atenţie. Capacul mare de piatră, 
rezemat de perete la capul cosciugului, era alcătuit dintr-o singură 
lespede solidă. La fel erau și fundul cutiei din piatra și trei dintre 
laturi. 

— Dar uită-te aici, spuse lona. 

A patra latură a sicriului era diferită, mai lată decât cea care-i 
corespundea la capătul celălalt. 

Panoul cu inscripţia în latină era montat în partea de sus a acelei 
laturi. 

lona bătu în ea, pentru ca padre Sebbo să audă că suna a gol: 

— Trebuie să scoatem panoul. 

Preotul fu de acord, dar sfătui la prudenţă: 

— Cămara e prea aproape de încăperile locuite. Și nu e departe de 
sala de mese. Oamenii trec la momente diferite și soldaţii din gardă 
ajung repede aici. Trebuie să așteptăm ca atenţia celor din castel să 
fie atrasă de altceva. 


Însă evenimentele îi lipsiră de luxul așteptării, căci a doua zi 
devreme, lona a fost trezit din somn de o servitoare care stătuse 
lângă patul contelui peste noapte. Bolnavul era răvășit de un nou 
atac. Faţa i se strâmbase și mai alarmant și ochii nu se mai aflau la 
același nivel, stângul aflându-se mai jos ca dreptul. Pulsul îi era tare și 
rapid, respiraţia înceată și sforăitoare. lona auzi un horcăit nou și 
recunoscu finalitatea sunetului. 

— Grăbește-te și adu-o pe contesă și pe urmă pe preoţi, îi zise 
femeii. 

Contesa și preoţii sosiră împreună, soția muribundului despletita și 
rostindu-și în gând mătăniile, padre Guzman cu veșmântul pentru 
moarte - sutană purpurie și stihar - venind atât de grăbit, încât padre 
Sebbo încă îi mai potrivea patrafirul roșu la gât când intrară pe ușă. 


302 


Contele, cu ochii ieșiți din omite, își dădea duhul; înfățișarea lui îi 
aminti lui Ilona descrierea făcută de Hipocrate morţii iminente: „Nasul 
subţiat, tâmplele scobite, urechile reci și trase cu lobii deformatți, 
pielea feţei tare, întinsă și uscată, culoarea feţei vineţie”. 

Padre Sebbo desfăcu sticluţa aurită cu ulei de maslu. Îi umezi 
părintelui Guzman degetul mare și acesta unse ochii, urechile, mâinile 
și picioarele lui Vasca. Aerul era plin de mireasma alifiilor și a uleiului 
parfumat când cel de-al patrusprezecelea și ultimul conte de 
Tembleque expira pentru ultima dată, un suspin lung și sugrumat. 

— E absolvit, zise padre Guzman, și chiar acum se întâlnește cu 
Domnul. 


Padre Sebbo și lona schimbară o privire lungă, pentru că știau 
amândoi că nu va mai trece mult până ce sicriul de piatră avea să fie 
vârât adânc în pământ. 

— Trebuie să-i anunțăm pe servitori și pe soldaţi de sfârșitul 
stăpânului lor și să facem cu ei o slujbă în curte, îi spuse padre Sebbo 
lui padre Guzman. 

Guzman se încruntă: 

— Crezi? Acum sunt atâtea de făcut! 

— Asta trebuie făcut prima dată, zise ferm preotul mai vârstnic. Eu 
voi asista, dar dumneata trebuie să rostești mesajul după slujbă, căci 
vorbești mult mai bine decât mine. 

— A, nu-i adevărat, spuse modest padre Guzman, dar era evident 
măgulit de compliment și acceptă să vorbească. 

— Intre timp, continuă padre Sebastian, doctorul trebuie să-l spele 
pe răposat și să-l pregătească pentru înhumare. 

lona dădu din cap. Se asigură să nu termine până la începerea 
slujbei din curtea de jos. Când distinse bombănind grav al lui padre 
Sebastian, scandarea pe ton înalt a lui padre Guzman și răspunsul 
sonor al credincioșilor, se grăbi spre cămară. 

Cu o sondă chirurgicală, începu să curețe mortarul din jurul 
panoului încastrat în sicriu. Manuel Fierro nu-și imaginase niciodată că 
instrumentului făurit de el i se va da o asemenea întrebuințare, dar 
lucra foarte bine. lona terminase de scos mortarul de pe două părți 
ale panoului, când auzi în spatele lui o voce: 

— Ce faci aici, vraciule? 

Ochii lui Daniel Tapia se aţintiseră asupra panoului din sicriu de 
cum păși în cameră. 

— Mă asigur că totul este bine. 

— Bineînțeles, zise Tapia. Deci crezi că e ceva aici? Sper că ai 
dreptate. 

Trase cuțitul din teacă și înaintă spre lona. 


303 


lona văzu imediat că Tapia nu avea interesul să dea alarma și să 
cheme soldaţii, intenţionând să încheie singur șterpeleala. Era la fel 
de înalt ca lona și mult mai greu; evident, credea că avea competenţa 
de a se ocupa de un doctor neînarmat, având și cuțitul. Ilona fentă cu 
sonda lui micuță și sări într-o parte, ferindu-se de cuțitul a cărui 
mișcare fusese menită să-l spintece. 

Fusese aproape; lama îi rată trupul doar cu grosimea unei haine. 
Vârful se prinse în țesătura tunicii lui, tăind-o, dar încurcându-se un 
moment, ceea ce îi permise lui Ilona să apuce braţul cu arma. 

Smuci, mai mult din reflex și Tapia își pierdu echilibrul și căzu în 
față, peste sicriul deschis. Era rapid pentru un om atât de mare și încă 
ținea cuțitul, dar lona apucă instinctiv capacul sicriului, rezemat de 
zid. Era atât de greu încât îi fu necesară toată forța lui ca să-l ridice, 
dar odată urnit, căzu înainte. Tapia încercă să se ridice, dar capacul 
masiv căzu peste el ca peste un animal prins în capcană. Trupul 
înăbuși mult din zgomot; în loc de zgomotul tare al pietrei pe piatră, 
se auzi doar un bufnit. 

Totuși, sunetul era destul de puternic și lona încremeni, ascultând. 
Dar vocile care răspundeau rugăciunii din curte nu se întrerupseră. 

Mâna lui Tapia era tot încleștată pe cuţit și lona trebui să i-l smulgă 
dintre degete. Ridică încet capacul de piatră, dar nu era nevoie de 
prudenţă. 

— Tapia? 

Nicio respirație. 

— Nu, ah, blestemăție! 

Văzu că omului i se frânsese spinarea și era mort. 

Nu avea timp de regrete. Il cără pe Tapia în camera de lângă a lui și 
îl așeză pe pat. Apoi îi scoase haina și îi închise ochii, închizând și ușa 
când plecă. 

Intorcându-se în cămară, știa cu disperare că trebuia să se 
grăbească, deoarece auzea că mesa se sfârșise și vocea nazală a lui 
padre Guzman ridica în slăvi viaţa lui Fenan Vasca. 

Terminând de curăţat stratul subţire de umplutură, ridică panoul de 

piatra și descoperi un gol. 
__ Căută înăuntru cu inima trepidând și simţi o boccea din cârpe. 
Inăuntru, ca un ou mare și preţios, era un obiect înfășurat în pânza de 
in, dincolo de care se afla un săculeț din mătase brodată. lona 
tremură scoțându-l de acolo, căci găsise obiectul care adusese 
moartea și pieirea asupra familiei lui. 


În după-amiaza aceea, contesa Maria del Mar se duse la Tapia în 
cameră și-l găsi mort. Doctorul și preoţii au fost chemaţi imediat. 


304 


De două ori până atunci mai provocase lona moartea; de atunci se 
războise de multe ori cu demonii conștiinței și hotărâse că avea 
justificarea de a se apăra când cineva încerca să-l omoare. Dar acum, 
doctorul se confrunta cu experiența deconcertantă de a declara mort 
pe cineva ucis de el și îl tulbura să-și folosească josnic profesiunea, 
într-un mod pe care n-ar fi dorit să i-l dezvăluie lui Nuño Fierro. 

— A murit pe neașteptate, spuse adevărul. In somn, adăugă, ceea 
ce nu mai era adevărat. 

— E o molimă care ne-ar putea afecta pe toți? întrebă temător 
padre Guzman. 

lona îi spuse că nu era și că fusese doar o coincidenţă că Tapia și 
contele muriseră în aceeași zi. Era conștient că faţa altă a contesei 
era întoarsă spre el. 

— Daniel Tapia nu avea rude în viaţă, zise ea, dar își recăpătă 
repede stăpânirea de sine după șocul descoperirii. Inmormântarea lui 
nu trebuie amestecată cu a contelui, stabili ferm. 

Așa că Tapia a fost înfășurat în pătura pe care zăcea și dus afară pe 
câmpie, unde îl îngropam repede, după câteva rugăciuni ale părintelui 
Sebastian. lona a fost de faţă și a spus și el „Amin”. Groapa a fost 
săpată și astupară de doi soldaţi din gardă. 

Intre timp, la castel lucrurile mergeau înainte. Până în amurg, 
funeraliile contelui se sfârșiră, spre satisfacția văduvei, și toată 
noaptea el a fost depus în sala mare a castelului înconjurat de o 
sumedenie de lumânări și privegheat de femeile din casă, care stătură 
vorbind pe ton coborât până când lumina zorilor trezi încă o dată 
urnea la viață. 

La jumătatea dimineţii, catafalcul a fost ridicat de doisprezece 
ostași puternici și dus afară, în mijlocul curții. În curând, pe lângă el 
trecură în paradă lentă slujitorii și soldaţii. Dacă niște mâini 
cercetătoare ar fi încercat crăpăturile subţiri din jurul panoului de 
piatră inscripţionat cu binecuvântarea latinească, ar fi descoperit că 
marginea panoului era ţinută la loc de un strat subţire de alifie de ochi 
argiloasă, amestecată cu praf de piatră, compoziţia fiind înghesuită și 
netezită în grabă. 

Dar nicio privire nu observă asemenea detalii, căci toți ochii se 
aținteau asupra trupului din sicriu. Fernan Vasca, ultimul conte de 
Tembleque, zăcea în splendoarea lui cavalerească, ţinându-și mâinile 
de războinic încrucișate pașnic pe piept. Era îmbrăcat în armura de 
gală. Frumoasa spadă făcută de Paco Parmiento era într-o parte și 
coiful în cealaltă. Soarele amiezii aprindea oţelul lustruit, făcându-l pe 
conte să semene cu un sfânt adormit, în aură de foc. 

Razele soarelui de început de primăvară erau foarte puternice și 
armura absorbea căldura ca o oală pe foc. Lespezile curții fuseseră 


305 


presărate cu ierburi aromatice strivite de pașii asistenței, dar mirosul 
morții se răspândi curând. Maria del Mar plănuise să lase trupul acolo 
mai multe zile, pentru a le îngădui „oamenilor mărunți” din 
împrejurimi să vină să-și ia rămas bun, dar văzu repede că nu putea 
face așa. 

In curte fusese săpată o groapă, în colțul unde se aflau mormintele 
a trei alți conți ai ținutului. O mică armată de oameni mutară marele 
catafalc la marginea gropii, dar când sicriul era gata să fie închis, 
contesa Maria del Mar, dădu liniștită poruncă procesiunii funerare să 
amâne momentul. 

Intră grăbită în castel și reapăru după câteva momente cu un 
singur trandafir cu tulpină lungă, pe care îl așeză în mâinile soțului 
mort. 

lona stătea la o depărtare de opt pași. Numai când capacul sicriului 
a fost ridicat din nou de soldaţi și începu să fie coborât, un gând ivit 
deodată îl făcu să privească atent floarea. 

Părea doar un trandafir. Insă poate cel mai frumos trandafir pe 
care-l văzuse. Nu se putu reţine să nu facă un pas spre sicriu, dar 
după un moment, mult prea repede, capacul greu de piatră se așeză 
peste inscripţia latinească, acoperind cavalerul mort și trandafirul de 
aur cu tulpina de argint. 


306 


Capitolul Patruzeci și Cinci 


PLECĂRI 


Dimineața următoare, Maria del Mar Cano veni la el când își 
împacheta desagii. Purta doliu, o rochie neagră destul de grea pentru 
călătorie. Vălul capei negre îi ascundea mica cicatrice de pe obraz, ale 
cărei copci le scosese doar de câteva zile. 

— Plec acasă. Tatăl meu va trimite un împuternicit să se ocupe de 
proprietate și de moștenire. Vu cu mine la Madrid, doctore? 

— Nu e posibil, doamnă contesă. Soţia mea mă așteaptă la 
Zaragoza. 

— A, spuse ea cu regret, dar apoi zâmbi: Atunci trebuie să ne faci o 
vizită într-o zi, când vei dori o schimbare. Tatăl meu te va răsplăti cu 
prisosință. Daniel Tapia ar fi putut să-mi facă mult rău. 

li luă câteva clipe să înţeleagă că ea credea că omorâse un om 
pentru că o lovise. 

— Va înșelaţi cu privire la cele întâmplate. 

Ea își ridică vălul și se aplecă spre el: 

— Nu mă înșel. Vino la Madrid și te voi răsplăti și eu cu prisosință, 
zise, îl sărută pe gură și plecă, lăsându-l deprimat și supărat. 

Fără îndoială că tatăl ei - sau altcineva care o asculta! — va 
presupune că doctorul din Zaragoza folosise otravă ca să ucidă. Nu 
dorea ca astfel de informaţii să circule în șoaptă despre el. 

Maria del Mar Cano era tânără și avea să reprezinte o tentaţie 
pentru bărbaţi chiar și la bătrânețe, dar prezența ei la Madrid îi dădea 
siguranţa că nu va merge niciodată acolo. 

Când termină de împachetat, era într-o dispoziție mai bună. 
Uitându-se pe fereastră, o văzu pe contesa de Tembleque ieșind 
călare pe poarta principală și în ciuda resentimentelor, se amuză 
observând că își găsise un protector bun pentru călătoria la Madrid, 
un, tânăr puternic din corpul de gardă. 


Își luă rămas bun de la cei doi preoţi în curte. Padre Sebbo își ducea 
bagajul în spinare și ţinea în mână un toiag foarte lung. 
— În privinţa plăţii mele... îi spuse lona lui padre Guzman. 
— A, plata. Nu poate fi dată, desigur, până nu se stabilesc datele 
proprietăţii. |ţi va fi trimisă. 
307 


— Am observat zece pocale din argint printre obiectele contelui. Aș 
dori să reprezinte plata mea. 

Preotul îngrijitor păru interesat, dar șocat: 

— Zece pocale din argint reprezintă mult mai mult decât plata 
pentru nereușită, zise el sec și ochii lui îi spuneau că nu-l ţinuse pe 
conte în viaţă. la patru dacă te interesează. 

— Fray Francisco Rivera de la Espina a spus că voi fi bine plătit. 

Padre Guzman știa din experienţă că orice problemă trebuia ţinută 
departe de băgăreţții oficiali ai diecezei: 

— Șase, atunci, spuse dur. 

— Le iau dacă pot să le cumpăr pe celelalte patru. Două sunt 
știrbite. 

Ingrijitorul rosti un preţ incorect, dar pocalele însemnau mai mult 
pentru lona decât banii și se învoi pe loc, deși păru că o face cu 
regret. 

Padre Sebbo ascultase târguiala cu un zâmbet ușor. Apoi își luă 
rămas bun și cu mâna ridicată pentru a binecuvânta gărzile, ieși cu 
pași mari pe poartă, ca un om pe care îl aștepta lumea întreagă. 

După o oră, când încercă să iasă călare pe aceeași poartă, lona a 
fost oprit. 

— Imi pare rău, señor. Ni s-a poruncit să vă căutăm în bagaj, îi 
spuse sergentul de gardă. 

Scoaseră tot ce împachetase el cu atâta grijă, dar își controlă 
mânia, deși începuse să simtă noduri în stomac: 

— Am o chitanţă pentru pocale, zise. 

In cele din urmă, sergentul dădu din cap și el mână pe Hermana 
într-o parte ca să-și refacă bagajul. Incălecă din nou și lăsă bucuros în 
urma castelul din Tembleque. 


Se întâlniră la Toledo, în fața clădirii diecezei. 

— Niciun necaz? 

— Nu, spuse padre Sebbo. Un căruțaș care mă știe s-a oprit și m-a 
luat. Am călătorit ca Papa. 

Intrară în clădire și se anunţară, apoi așteptară tăcuţi pe o bancă 
până când un călugăr veni și le spuse că padre Espina îi putea primi 
singur. 

lona știa că padre Espina va fi nedumerit să-i vadă împreună. 

— Îți voi spune o poveste, începu padre Sebastian Alvarez după ce 
se așezară. 

— O voi asculta. 

Bătrânul încărunţit povesti despre un tânăr preot cuprins de 
ambiţie și favorizat de relaţii familiale, care se rugase pentru o relicvă 
care avea să-l facă abatele unei mari mănăstiri. Povesti despre intrigă, 


308 


jaf și crimă. Și despre un doctor din Toledo care își pierduse viaţa în 
acel joc, pentru că nu-l refuzase pe preotul credinței pe care și-o 
alesese: 

— Acesta era tatăl dumitale, padre Espina. 

Padre Sebbo mai spuse că de-a lungul anilor, peste tot pe unde 
hoinărise, întrebase de relicvele furate: 

— Cei mai mulți ridicau din umeri. Era greu să aflu ceva, dar am 
adunat puţin de ici, puţin de colo și toate firele mă duceau la contele 
Fernan Vasca. Așa că am început să merg des la castelul din 
Tembleque, până ce oamenii de acolo s-au obișnuit cu mine. Și mi-am 
ţinut ochii și urechile deschise, dar de abia în acest an a găsit 
Dumnezeu cu cale să mă aducă la castel o dată cu acest doctor, lucru 
pentru care îi mulțumesc. 

Padre Espina asculta vrăjit și atenţia i se transformă în uimire când 
padre Sebbo scoase din desaga lui un obiect pe care îl dezveli cu 
multă grijă. 

Cei trei bărbaţi tăcură, studiind relicvariul. 

Argintul se înnegrise, dar culoarea aurului era pură și chiar sub 
patină, chipurile de sfinţi și ornamentele cu fructe și frunze atrăgeau 
privirea. 

— Dumnezeu i-a îndrumat mâna faurului, spuse padre Espina. 

— Da, întări padre Sebbo. 

Ridică ușor capacul relicvariului și se uitară la relicvă. Cei doi preoți 
își făcură semnul crucii. 

— Umpleţi-vă ochii, spuse padre Sebbo, căci relicva Sfintei Ana și 
relicvariul trebuie trimise la Roma cât mai repede posibil și prietenii 
noștri de la curia papală sunt vestiți pentru încetineala cu care 
restabilesc autenticitatea unei relicve furate și regăsite. S-ar putea să 
nu se întâmple în timpul vieții noastre. 

— Dar se va întâmpla, vorbi padre Espina, și datorită vouă. Legenda 
relicvei Sfintei Ana furată din Toledo e cunoscută pretutindeni și 
amândoi veți fi lăudaţi ca eroii acestei regăsiri a ei. 

— Recent, mi-ai spus că dacă am nevoie de ajutorul dumitale, 
trebuie doar să-l cer, spuse lona. Il cer acum. Numele meu nu trebuie 
amintit în legătură cu această poveste. 

Padre Espina a fost tulburat de cererea neașteptată și l-a privit 
tăcut pe lona: 

— Ce crezi de lucrul acesta cerut de señor Callico, padre Sebastian? 

— II sprijin din toată inima spuse bătrânul preot. Am ajuns să-i 
cunosc bunătatea. In vremuri ciudate și grele, să rămâi necunoscut 
poate fi o binecuvântare, chiar dacă ești om bun. 

Padre Espina dădu și el din cap: 


309 


— Îmi dau seama că a fost o vreme când propriul meu tată ar fi 
dorit un lucru ca acesta. Orice motive ai avea, nu-ți voi pricinui 
suferință. Dar există și alt mod în care te-aș putea ajuta? 

— Nu, padre. Mulţumesc. 

Padre Espina se întoarse spre padre Sebbo: 

— Măcar dumneata, ca preot, padre Sebastian, trebuie să poți 
depune mărturie despre ce s-a întâmplat la castelul din Tembleque. N- 
aș putea să-ți găsesc o slujbă mai ușoară decât să rătăcești printre 
săraci și să-ţi cerșești mâncarea? 

Dar padre Sebbo dorea să rămână preot cerșetor: 

— Sfânta Ana mi-a schimbat viaţa și chemarea, dăruindu-mi o 
preoție la care nici nu mă gândeam. ţi cer ajutor pentru ca numele 
meu să nu fie amintit mai mult decât este nevoie și să-mi pot continua 
preoția ca și până acum. 

Padre Espina dădu din cap: 

— Trebuie să scrii un raport despre recuperarea acestor obiecte. 
Episcopul Sagasta mă cunoaște și are încredere în mine, ca om și ca 
preot. Sunt convins că-l pot hotărî să trimită preţioasele descoperiri la 
Roma, afirmând că au fost dobândite de biroul scaunului din Toledo 
pentru credinţă religioasă, de la castelul din Tembleque, după 
moartea contelui Fernan Vasca, un cunoscut traficant de relicve. 
Străvechea biserică a lui Constantin din Roma a fost dărâmată și 
urmează să se ridice un lăcaș mai mare peste mormântul Sfântului 
Petru. Episcopul Sagasta aspiră să fie transferat la Vatican și eu 
doresc să mă ia cu el acolo. 

Preotul zâmbi și trase concluzia: 

— Nu va strica reputației episcopului de istorie al bisericii să aibă 
meritul regăsirii relicvei Sfintei Ana și a unui astfel de relicvariu. 


Cei doi bărbaţi se opriră pe stradă, ieșind din clădirea diecezei și se 
priviră unul pe altul. 

— Ştii cine sunt? 

Padre Sebbo așeză o mână zbârcită pe gura lui lona: 

— Nu vreau să aud niciun nume. 

Dar îl privi în ochi: 

— Am observat că trăsăturile dumitale seamănă cu faţa unui om 
bun cunoscut cândva de mine, un meșter și un artist neîntrecut. 

lona zâmbi: 

— La revedere, padre. 

— Du-te cu Dumnezeu, fiule. 

Se îmbrăţișară și-l privi pe Sebastian Alvarez îndepărtându-se, cu 
coama lui albă și bastonul înalt de cerșetor ivindu-se din când în când 
din valurile mulțimii. 


310 


Călări spre marginea orașului Toledo, până la câmpia unde fusese 
cimitirul evreiesc. Nu mai trecuseră capre și oi pe acolo; iarba 
înverzea frumos deasupra oaselor evreilor și își lăsă calul să pască în 
timp ce el, în picioare, recită Kadișul pentru mama lui, pentru Meir și 
pentru toți cei ce zăceau acolo, apoi urcă din nou în șa și se întoarse 
în Toledo, pe străzile unde își petrecuse cele mai fericite și nevinovate 
clipe ale vieţii, și mai sus, pe faleza de stâncă de deasupra râului. 


Sinagoga fusese preluată de tăietorii de lemne, cel puţin așa 
stăteau lucrurile în perioada aceea. Stive de lemne aranjate umpleau 
treptele și porţiunea din faţa clădirii. 

Trase calul de frâu când ajunse la fosta casă și la atelierul familiei 
Toledano. 

Tot evreu, Abba, strigă în gând. 

Copacul de pe mormântul tatălui lui crescuse mare și în spatele 
casei, ramurile lui înfrunzite se întindeau deasupra acoperișului, 
umbrindu-l și legănându-se în adierea vântului. 

Simţi prezența puternică a tatălui. j 

Reală sau imaginară, se înfășură în ea. li spuse fără cuvinte 
părintelui său ce se întâmplase. Nu aveai cum să-i mai învii pe cei 
morți, ce era pierdut, rămânea pierdut, dar i se năzări că povestea 
relicvariului descrisese un cerc complet și se încheiase. 

O bătu ușor pe gât pe Hermana, studiind casa unde murise mama 
lui. 

Sebastian Alvarez îi spusese că semăna cu tatăl lui. Oare și Eleazar 
Toledano semăna tot cu el? Dacă ar trece pe lângă el pe o stradă 
aglomerată, s-ar întâmpla ceva care să-i dea de veste că Eleazar 
Toledano era fratele lui? 

Peste tot pe unde se uita, i se părea că vede un băiat slăbuț, cu 
capul mare. 

Mergem la râu, lona? 

lona, mă iei și pe mine? 

Fu readus în prezent de conștientizarea bruscă și puternică a 
duhorii; tăbăcăria încă mai funcţiona. 

Te iubesc, Abba. 

Călărind pe lângă proprietatea alăturată a vecinului Marcelo Troca, 
văzu că bătrânul încă mai trăia și era pe câmp, priponindu-și un asin. 

— Hola! strigă lona. Bună ziua, señor Troca! 

Și atinse coastele iepei cu călcâiele. 

Marcelo Troca rămase cu mâna pe gâtul asinului, uitându-se 
nedumerit după calul cel negru, până când și acesta și călărețul 
pieriră din raza vederii. 


311 


Capitolul Patruzeci și Şa 


7 r 


MAGAZIA 


El și locul se potriveau bine. Terenul dreptunghiular, în realitate 
doar un deal lung și puţin înalt, străbătut de un pârâu subţire, nu era 
Edenul și nici hacienda nu putea fi comparată cu un castel, dar 
pământul și casa erau exact pe gustul lui lona. 

În anul acela, primăvara venise devreme la Zaragoza. Pomii 
fructiferi îngrijiţi de el și de Adriana erau grei de muguri când sosi 
acasă. Adriana îl întâmpină cu lacrimi și râs, de parcă s-ar fi întors din 
morți. 

Era uluită de pocalele simple din argint făurite de tatăl lui. Pelicula 
neagră se dovedi rezistentă și aspră, dar lona adună ce se strânsese 
peste iarnă în coteţul găinilor și înmuie fiecare pocal în baia acidă a 
găinaţului umed, apoi le frecă mereu cu amestecul mirositor întins pe 
o cârpă moale, le spălă și cu săpun și după ce le șterse cu cârpe 
uscate, fiecare pocal lucea ca armura contelui Vasca. Adriana le așeza 
pe o măsuță situată astfel încât cupele să prindă reflexul flăcărilor din 
șemineu și le întoarse spre perete pe cele două ciobite. 

În crângul din apropierea vârfului dealului, pomii se încărcară de 
măsline verzi, tari și mici și Adriana se bucură de ele, plănuind să 
preseze ulei când vor fi perfect coapte. În lipsa lui lona, cumpărase 
câteva capre, alcătuind o mică turmă. Deși vânzătorul pretinsese că 
trei dintre ele erau cu ied, doar una singură dădea semne că va făta. 
Dar Adriana nu se lăsa tulburată de astfel de lucruri, deoarece în 
ultima săptămână a verii deveni limpede că era însărcinată. lona era 
foarte mulțumit și Adriana trăia într-o încântare calmă. 

Dar copilul aflat pe drum le schimbă viaţa. 

La începutul toamnei, Reyna și Alvaro veniră în vizită și în timp ce 
femeile stăteau cu câte un pahar de vin în faţă, cei doi bărbaţi urcară 
dealul și măsurară cu pasul dimensiunile noii magazii. 

Alvaro se scărpină în cap când văzu ce voia lona: 

— O să ai nevoie de o magazie chiar așa de adâncă, Ramon? 

lona zâmbi și încuviință: 

— Hai s-o construim bine, dacă tot construim. 

Alvaro înălțase multe case și lona se învoi cu el să ridice pereții 
exteriori ai magaziei și un acoperiș de țiglă, asemănător cu cel al 

312 


haciendei. Toată toamna și larna, Alvaro și Lope, tânărul lui ajutor, 
adunară piatra și o urcară pe deal cu un car cu boi. 


Adriana născu în martie, chinuindu-se în timpul nopţii lungi și 
vântoase și aducându-și pe lume copilul în lumina rece a dimineţii. 
lona scoase băieţelul și când acesta deschise gura și ţipă, simţi cum 
se topește în el și ultimul dram de singurătate. 

— E Helkias Callico, spuse Adriana și când el îi așeză copilul înfășat 
în brațe, spuse în șoapta cuvinte pe care nu le rosteau nici în 
momentele lor de intimitate: 

Fiul lui lona Toledano. 

Alvaro și Lope săpară un șanț de adâncimea specificată de lona și 
făcură fundaţia. Când începură să se ridice zidurile, lona se apucă de 
lucrat alături de ei, în toate clipele când nu-și îngrijea pacienţii. Invăţă 
să aleagă și să potrivească pietrele cu grijă și să le cumpănească una 
peste alta, astfel încât apăsarea lor să întărească zidul. Invăţă chiar să 
amestece mortar, insistând să toarne lut, nisip, var și apă, obținând 
astfel un ciment primitiv. Alvaro era amuzat de întrebările și de 
energia lui: 

— Vrei să nu mai fi doctor și să te ocupi de meșteșugul meu, 
glumea el, dar le plăcu experiența muncii împreună. 

Magazia a fost terminată în prima săptămână din iunie. După ce 
Alvaro și Lope au fost plătiţi și au plecat, lona se apucă să lucreze 
singur în momentele răcoroase, strângând materiale dimineața 
devreme și înainte de asfinţit. În ultimele zile de vară și toamna, ridica 
pietre și bolovani de pe pământul lui în roabă și le descărca în 
magazie. 

Abia în noiembrie reuși să folosească pietrele. Trase o linie în 
apropierea peretelui din spate al magaziei și se apucă să construiască 
un zid care-l dubla pe cel exterior. 

In colțul cel mai întunecat al magaziei construi o intrare îngustă 
prin noul zid și în jurul ei ridică o benă de bușteni de pin. In partea din 
față a acesteia stivui lemne tăiate și în partea din spate, lipită de 
perete, instală o trapă la o distanţă mică de podea. Pe acolo putea 
intra în camera secretă, dar când nu era folosită, trapa era perfect 
ascunsă de grămada de lemne. 

In spaţiul lung și îngust dintre cei doi pereţi, așeză o masă, aduse 
doua scaune și orice mărturie concretă a iudaismului lui: cupa și 
lumânările de sabat, cele două cărți medicale în ebraică și câteva 
pagini pe care notase binecuvântări, expresii și legende păstrate până 
atunci în amintire. 

In prima seară de vineri după terminarea construcţiei, urcă pe deal 
lângă mormântul lui Nuño, cu Adriana ducându-l pe fiul lor în braţe. 


313 


Scrutară amândoi cerul ce se întuneca până când izbutiră să vadă 
sclipirea albă a primelor trei stele. 

Aprinsese mai devreme o lampă în magazie, ca să n-o facă după 
începerea sabatului și acum, în lumina ei, dădu la o parte lemnele de 
foc și deschise trapa. Intră primul și luă copilul de la Adriana, 
încovoindu-se ca să încapă pe ușa mică și în spaţiul întunecat 
dinăuntru. Adriana veni imediat după ei, cu lampa. 

A fost o slujbă simplă. Adriana aprinse lumânările și rostiră 
binecuvântările împreună, întâmpinând-o pe regina sabatului. Apoi 
lona scandă Shema: Auzi-ne, Israele, Domnul Dumnezeul nostru. 
Domnul e unul. 

Asta era tot ce-și mai aminteau din serviciul religios. 

— Sabat pașnic, îi ură, sărutând-o. 

— Sabat pașnic, Ramon. 

Rămaseră în încăperea liniștită. 

— Uite lumina, îi spuse lona copilului. 

El nu era Avraam și băieţelul nu era Isaac, pentru a fi făcut martir 
pe rugul Inchiziției, ofrandă înflăcărată pentru Domnul. 

Era singura dată când Helkias avea să vadă încăperea secretă până 
la vârsta bărbăţiei. 

ludaismul lui Iona va trăi în sufletul lui, unde nu putea fi molestat și 
el va veni aici să-i vadă semnele, ori de câte ori va fi în siguranță. 
Dacă îi era dat să trăiască destul cât să-și vadă copiii ajunși la vârsta 
înţelegerii, își va aduce fiecare fiu și fiecare fiică în locul acesta secret. 

Va aprinde lumânări și va cânta rugăciuni neobișnuite, va încerca 
să ajute viitoarea generaţie a familiei Callico să înţeleagă ce s-a 
întâmplat înainte. Va spune povești despre bunici și unchi pe care 
copilul nu-i va cunoaște vreodată, despre un om ale cărui mâini și 
minte făureau frumuseţe din metal, despre slăvitele obiecte sfinte, 
despre un trandafir de aur cu tulpina din argint. Povești despre un 
timp mai bun, despre o familie dispărută și despre o lume ce nu mai 
era. După asta, el și Adriana erau înțeleși, se va face voia Domnului. 


314 


Note de mulțumire 


Scrierea acestei cărți a fost posibilă cu ajutorul mai multor 
persoane. Dacă există erori în interpretarea de către mine a 
informaţiilor oferite de cei citați mai jos, acestea îmi aparțin. 

Pentru răspunsul la întrebările din domeniul medicinei, mulțumesc 
următorilor: dr. Myra Rufo, lector la Departamentul de Anatomie și 
Biologie Celulară al Școlii Medicale Tufts; dr. Jared A. Gollob, director 
adjunct al Programului de Terapie Biologică la spitalul Beth Israel și 
conferenţiar universitar la Școala Medicală Harvard; dr. Vincent 
Catalano, oftalmolog la Infirmeria Ochi și Ureche, Massachusetts și 
conferenţiar universitar la Școala Medicală Harvard; personalului 
Centrelor pentru Controlul Bolii din Atlanta, Georgia. Dr. Louis Caplan, 
director al unităţii de intervenţie a Centrului Medical Beth Israel 
Deaconess, mi-a răspuns la mai multe întrebări și a avut amabilitatea 
de a citi manuscrisul ediției americane. 

In Spania, istoricul Carlos Benarroch a mers cu mine prin vechiul 
cartier evreiesc din Barcelona și mi-a dat posibilitatea de a-mi imagina 
frânturi din viaţa evreilor spanioli în Evul Mediu. Sunt recunoscător 
pentru curtoazia cu care am fost tratat la Girona de Jordi Maestre și 
Josep Tarres. Două familii din Girona mi-au deschis casele lor pentru 
a-mi putea face o impresie asupra vieţii evreilor din Spania acum 
câteva sute de ani. Joseph Vicens | Cubarsi și Maria Collel Laporta 
Casademont mi-au arătat o minunată structură din piatră, cu un 
cuptor în perete, care a fost găsită dedesubtul interesantei lor case, 
când a fost excavată podeaua de pământ a pivniţei. lar familia Colls 
Labayen m-a purtat prin reședința graţioasă care a fost, în secolul al 
treisprezecelea, căminul lui rabi Moses ben Nahman, marele 
Nahmanides, La Toledo, am fost tratat curtenitor de Rufino Miranda și 
de personalul Muzeului Sefard de la Sinagoga del Transit. 

La Museul Maritim din Barcelona, Enrique Garcia și Pep Savall, 
vorbindu-i fiului meu, Michael Cordon, care își reprezenta tatăl, au 
discutat călătoriile pe apă, sugerând porturile unde ar fi putut face 
escală o ambarcaţiune spaniolă din secolul al șaisprezecelea. Luis 
Sintes Rita și Pere Llorens Vila mi-au arătat o parte din apele din 
largul coastei Menorca, luându-mă pe Sol Naixent III, barca lui Lluis. 

M-au dus la un complex de pe o insulă izolată, care fusese cândva 
spital pentru pacienţii cu boli infecțioase și acum e staţiune de 
vacanţa pentru doctorii din serviciul naţional spaniol de sănătate. Le 
mulțumesc directorului Carlos Guitierrez del Pino și ghidului Policarpo 


315 


Sintes pentru ospitalitate și pentru că mi-au arătat muzeul de 
instrumente medicale vechi. 

Mulţumesc Congresului Evreilor Americani și lui Avi Camcki, eruditul 
lui ghid-șef, pentru că mi-au înlesnit să particip la un tur al 
monumentelor istorice iudaice din Spania, permițându-mi să plec 
singur câteva zile și apoi să mă reînscriu în circuit; și mulțumesc 
minunatului grup din Canada și Statele Unite, pentru că a lăsat în 
repetate rânduri un scriitor aflat în documentare să vină în faţă și să 
înregistreze explicaţiile istorice cât mai aproape de vorbitor. 

In America, le mulțumesc pentru că mi-au răspuns la întrebări 
următorilor: dr. Rabi M. Mitchell Cerels, fost director de Studii Sefarde 
la Universitatea Yeshiva; dr. Howard M. Sachar, profesor de istorie la 
Universitatea George Washington; și dr. Thomas F. Glick, director al 
Institutului de istorie medievală de la Universitatea Boston. 

Părintele James Field, director al biroului pentru cult al arhidiecezei 
din Boston și părintele Richard Lennon, rectorul Seminarului Sf. loan 
din Brighton, Massachusetts, au răspuns în diferite ocazii la întrebările 
unui evreu american despre Biserica Catolică și sunt recunoscător 
pentru amabilitatea departamentului de latină de la Colegiul Sfintei 
Cruci din Worcester, Massachusetts. 

Rabi Donald Pollock și Charles Ritz m-au ajutat amândoi să găsesc 
date ale sărbătorilor iudaice din Evul Mediu. Charlie Ritz, prietenul 
meu de-o viață, mi-a permis, de asemenea, să împrumut liber cărți 
din biblioteca lui iudaică personală. Gilda Angel, soţia lui rabi Marc 
Angel al Sinagogii spaniole și portugheze din orașul New York, a 
discutat cu mine despre celebrarea Paștelui evreiesc la sefarzi. 

Universitatea Massachusetts din Amherst mi-a acordat privilegii de 
consultare a publicaţiilor la Biblioteca W.E! B. Du Bois, așa cum o face 
de câţiva ani. 

Le sunt deosebit de recunoscător lui Gordon Fretwell, directorul 
adjunct al acestei biblioteci; lui Betty Brace, şefa serviciilor de 
sprijinire a utilizatorilor; și Edlei Holm, fosta şefă a biroului de 
împrumut inter bibliotecar. Pentru amabilitate, mulțumesc, de 
asemenea. Bibliotecii memoriale Mugar și bibliotecii de Știință și 
Inginerie de la a/ma mater a mea, Universitatea Boston; Bibliotecii 
medicale Countway și Bibliotecii Widener a Universităţii Harvard; 
Bibliotecii Colegiului Ebraic; Bibliotecii publice Brookline; și bibliotecii 
publice Boston. 

Am descoperit că istoricii oferă estimări diferite ale populaţiei 
evreiești din Spania la sfârșitul secolului al cincisprezecelea și uneori, 
descriu evenimentele din acea perioadă din puncte de vedere diferite. 
Când s-a întâmplat astfel, m-am simţit liber să aleg versiunea care mi 
s-a părut cea mai logică și probabilă. 


316 


Un avertisment. Mi-am bazat descrierile de remedii naturale cu 
plante pe materiale găsite în scrierile lui Avicenna, Galen și ale altor 
medici din vechime. Dar exista prea puţină știință în compunerea 
medicamentelor de către primii medici și farmaciști și compendiile lor 
sunt relicve ale unei ignoranţe vaste! Ar fi o iresponsabilitate din 
partea oricărei persoane să încerce remediile descrise în această 
carte, deoarece pot fi primejdioase sau pot pune viaţa în pericol. 

A existat o piaţă activă pentru furtul și vânzarea relicvelor 
religioase, unele dintre ele înșelătoare, de la începutul creștinismului 
și până în zilele noastre. 

Moaște ale Sfintei Ana, venerată de creștini ca mamă a Fecioarei 
Maria, se află în multe biserici din diferite părţi ale globului. Mi-am 
bazat istoria fictivă a relicvei Sfintei Ana din carte, până la și incluzând 
perioada lui Charlemagne, pe evenimente ce pot fi găsite în istoriile 
catolice ale sfinților. 

Evenimentele care se petrec cu relicva după epoca lui Charlemagne 
sunt fictive, la fel cum sunt abația înălţării din Toledo și valea și satul 
Pradogrande. Toţi monarhii menţionaţi și episcopii, cu excepţia lui 
Enrique Sagasta și a lui Guillermo Ramero, sunt atestaţi istoric. 

Le sunt recunoscător pentru sprijinul călduros și prietenie editorului 
meu german, dr. Karl H. Blessing de la Karl Blessing Verlag; agentului 
meu american, Eugene H. Winick de la Melntosh & Otis, Inc. și 
agentului meu internaţional, Sara Fisher de la agenţia literară 
A.M.Heath din Londra. 

Editura mea din Spania, Ediciones B, a arătat multă solicitudine în 
diferite moduri și îi mulțumesc editoarei, Blanca Rosa Roca, precum și 
lui Enrique de Heriz, redactor-șef. 

Am trimis manuscrisul în Germania și Spania pe segmente, pentru 
ca traducerile să înceapă în aceste ţări în timp ce încă mai scriam. 
Istoricul și ziaristul Jose Klaria Perceval mi-a îngrijit paginile, oferindu- 
mi sfaturi și asigurându-se că numele personajelor mele corespund cu 
limba și cultura regiunilor spaniole în care avea loc acţiunea 
romanului. Această sarcină dificilă, pentru care îi mulțumesc, a făcut 
necesară revizuirea permanentă a textului și datorez mulțumiri 
speciale pentru răbdare și pricepere redactorilor Judith Schwaale de al 
Karl Blessing Verlag din Miinchen și Cristina Hernandez Johansson de 
la Ediciones B din Barcelona. Pentru o mare parte din roman, m-am 
bucurat de luxul de a-l avea pe Herman Gollob ca prim-redactor, până 
când a plecat în Anglia să se documenteze pentru o carte despre 
Shakespeare. E un redactor mare, care iubește produsul literar și 
romanul acesta e mult mai bun decât ar fi fost fără el. Editorul meu 
american, Thomas Dunne de la St. Martin's Press, mi-a oferit sugestii 
preţioase care au făcut această carte mai bună și sunt recunoscător 


317 


pentru ajutorul și amabilitatea lui Peter Wolverton, editor-adjunct și de 
al Carolyn Dunkley, asistent editorial. 

Fiica mea Jamie Beth Gordon, era mereu atentă la „o carte care i-ar 
putea folosi lui tata” și mă simt întotdeauna emoţionat și întărit când 
găsesc câte unul din bileţelele ei. Fiica mea, Lise Gordon, sursa mea 
infailibilă de cărţi bune de citit din interes sau de plăcere și 
întotdeauna cel mai dur și mai tandru redactor al meu, a citit o primă 
parte a manuscrisului și mi-a formatat textul terminat. 

Ginerele meu, Roger Weiss, a răspuns la nenumărate strigăte de 
ajutor, ori de câte ori computerul meu înghițea secțiuni întregi de 
proză și nu mai voia să le scoată la iveală; mi-a salvat întotdeauna 
ziua de muncă. Nora mea, Maria Palma Castillon, a tradus, a 
interpretat, a citit mostrele ediţiei spaniole și ori de câte ori eram în 
aceeași ţară, ne-a îndopat cu minunatele mâncăruri catalane. Fiul 
meu, Michael Seay Gordon, mi-a stat constant alături cu informaţii, 
decupaje, telefoane, sfaturi și sprijin. A intervievat oameni în numele 
meu și mi-a fost cea mai bună companie în majoritatea călătoriilor în 
Spania. 

Lorraine Gordon, încă soţie de scriitor prin excelenţă, îmi dăruiește 
atât de mult încât nu voi încerca să exprim acest lucru în cuvinte. Mi-a 
îngăduit să mă îndrăgostesc de ea în repetate rânduri, ceea ce tot fac 
de foarte mulţi ani. 


Brookline, Massachusetts 
9 februarie 2000 


318 


Cuprins 


Paitea; lipite lssantaaia fai statale alia iba alea fica dea tuia E AEA 4 
(23 pi POLUIENINEG career dai ie că rea incă ac A aaa tanda tii cute loa dat A 5 
Capitolul DOi zece ie i tacea 00 2 d aa Acte ai a la ea ae e Aaaa rada 6 9 
Capitôlul Trel sura eee a Uite 0058 zece d ul fs op dacii sobe aa dat stări a zii al 15 
Capitolul PERU sic eat oo at ta Su dal ot de a a data o aa o ta 20 

Partea. a DOLIG: i caepetaaaata dna Aa ala aa alte aa atol 33 Eet EEan TeS 25 
Capitolul CINC s ea e cae areal ca aa ca oa ra a a aa a da pie PE a atei da 26 
Capitolul: SASE. iasă or aia and ial E aa ga daia ata a tu 30 
(;-joheio4E = = [o a = PRI REA DI RSR AA AR PR A RD MRI RIN RR NR VREI 34 
Capitolul DE osie ee ee ca E eta Ri a aaa al 41 
Capitolul NOI: iei E EAE A AOA 44 
Capitolul Zece: cca ae reia alea aa AEEA d a da ie E oaia na 47 
Capitolul (iisprezee: si mea sati iai atata at Pa aa e ia e ic 50 

Partea a Treia sees saga onoarea a 53 
Capitolul DOISPIEZECE 3 coca o tat ta e a i aa AO ol i 54 
Capitolul Treisprezece.............mmmecn eee eee eee nana 57 
Capitolul Pâisprezece::e caii ai ao asa co aa bată a 40 2026 că pet etil 61 
Capitolul :CIRCISPI-EZEGE: sie a eh carta e a 0 alla adie sa aie ia 64 
Capitolul Saisprezece:. ss ace cca sote aaa cat atat Di 2 de au nt 69 

Partea a Patra. caseta ate dă amet mai ata ai aa lat a Bl ad na la dial dă aaa 73 
Capitolul Șaptesprezece..............mmmnne eee eee aere 74 
Capitolul Optsprezece scai inscenat 0 ot tie că pal 81 
Capitolul Nouăsprezece.............mmmme eee eee nene ana ea aan 91 
Capitolul Douăzeci css cca ceea cca cana ca e ape oa a daca catea al date 99 

Partea. a CINCO atat ennenkii a ara alt 200 aaa tate ela ta aana dan iasa 102 
Capitolul Douăzeci Şi Unu. si sie caci că ca ata cala aaa za aaa aaa ala a 103 


Capitolul Douăzeci Și Doi: ie caiac i opt cai cae aaa tei ae a ta 109 


Capitolul Douăzeci şi TFE: atit dec Aia dna ini dat aia at 117 
Capitolul Douăzeci Şi Patru: scapi scotea atacat a SA oo ta 127 
Capitolul Douăzeci şi CINCI. atei tare za ae ad a al dp a adi 138 
Capitolul Douăzeci şi Șase... eee n cete da coda aaa adela oda a balta 146 
Capitolul Douăzeci și Șapte......... ceea aan eee eee ae ea 153 
Capitolul Douăzeci și Opt......sssssssisrrrisrrresrrrerrsrisrrrtrerrnrrnrrnrerrrsrrernt 162 
Partea, a SaSEa aa ae a auzea aula i omoara 0 a a RD a ata al at 172 
Capitolul Douăzeci şi NOUG i, mai aietat ae eo da a atata aaa aa a eta 173 
Capitolul Treizeci: raceasca aa ce cata cata ei ta d ad ip ic edi 180 
Capitolul. Treizeci:şi Unu. me cec acea acetat eee Ei ca da Ca ta 186 
Capitolul Treizeci și Doi... eee eee eee eee aaneae 192 
Capitolul, Treizeci-si Trei scie caiet eco oa tc i ai da a da 197 
Capitolul Treizeci Și Pat UI snt paote ia at Altă ada a aaa adu ata 202 
Capitolul: Treizeci și: CINCI ce sinea a aaa Dan a a ta ae ai 212 
Capitolul Treizeci și: Sase. nat caeaieatasă ea atasa anca tal a aaa ad ac tale 217 
Capitolul Treizeci. şi Şapte: cetei aaa a cala ea a ia cea da 225 
Capitolul. TreizeciȘI Ops noa accea a oaia Na ia aia ai da a 231 
Capitolul Treizeci şi Noua; iii cea ceia acea pana d aaa ae ba aaa a ina aaa 241 
Capitolul Patruzeci. is creea oscar coat d ada ata a aa a a a ca d 248 
Partea: a Saptea airain d anti) a dle at Dolarul dual art du iai 255 
Capitolul Patruzeci Și Unu, sei ae ci ae ag aa ant aa d rada 256 
Capitolul Patruzeci Şi DOL: e nete sita e a tai oda cca e a 261 
Capitolul Patruzeci ȘI Trei. ocs eee ceia po dat dadea d alea ea a cada 267 
Capitolul Patruzeci şi Patru se caca ceai că ae ta i a a e aaa 275 
Capitolul Patruzeci Și CINE casta toaca mata aceata ala aaa dacat a ra a dia 281 
Capitolul Patruzeci și: Sase ase a cata săi ca iaca ai Da ar ia ta 286 
Note.de.PUlLUI NILE oct aaa ctg aaiataă aa da alti a Bă ata a arati a ta arta aa 289 


320 


321