Alexandre Dumas — Stapanul Muntilor

ALEXANDRE DUMAS 


ALEXANDRE DUMAS 


STAPÂNUL MUNŢILOR 


Sierra Nevada. 

În mijlocul lanţului de munţi care brăzdează Spania în 
toate direcţiile, de la Bilbâo la Gibraltar şi de la x-cante la 
capul Finistcr, masivul cel mai poetic, fără îndoială, prin 
Înfăţişarea pitorească, dar şi prin amintirile istorice legate 
de el este Sierra Nevada, ce urmează după Sierra de 
Guaro, de care e despărţit doar pr'.itr-o vale fermecătoare, 
unde îşi are unul dintre izvoare râul Orjiva, care se varsă în 
mare între Almunecar.şi Molril. 

Acolo, cliiar şi în zilele noastre încă, totul e arab: 
moravurile, costumele, numele oraşelor, monumentele, 
peisajele, deşi maurii au părăsit de două veacuri şi jumătate 
regatul Almohazilor. 

Aceasta pentru că pământul în stăpânirea căruia intraseră 
prin trădarea contelui Juliân era teritoriul preferat al fiilor 
profetului. Situată între Africa şi Europa, Andaluzia e. ca să 
spun aşa, o regiune intermediară care se bucură de 
frumuseţile uneia şi de bogăţiile celeilalte, fără să le 
cunoască nici tristeţile, nici vitregiile. Are vegetaţia 
luxuriantă de la Metidja, udată de apele răcoroase ale 
Pirineilor; nu întâlneşti acolo nici soarele dogoritor al 
Tunisului, nici climatul aspru al Rusiei. Te salut. Andaluzie, 
soră a Siciliei, care te întreci cu insulele Fericite! 

Voi ce aveţi fericirea să locuiţi în Sevilla, Granada sau 
Malaga, trăiţi, iubiţi şi muriţi la fel de fericiţi, ca şi cum aţi fi 
la Neapole. Astfel, am văzut la Tunis mauri care-mi arătau 
cheia casei lor din Granada. O aveau de la părinţii lor şi 
aveau de gând să o lase copiilor lor. 


Iar dacă vreodată, copiii lor se vor întoarce în oraşul Aben- 
al-Hamar, vor regăsi şi strada şi casa în care au locuit, fără 
ca acei două sute patruzeci şi patru de ani scurşi de la 1610 
până la 1854 să fi schimbat mare lucru, decât că au redus 
la optzeci de mii de suflete populaţia de cinci sute de mii de 
locuitori, astfel încât cheia moştenită va deschide, după 
toate probabilitățile uşa unei case goale, sau căreia leneşii 
lor urmaşii nici măcar nu se vor fi ostenit să-i schimbe 
broasca. 

Într-adevăr, nimic spaniol n-a încolţit în pământul acesta a 
cărui vegetaţie naturală o constituie palmierul, cactusul, 
aloesul. nimic, nici măcar palatul pe care cucernicul Carol 
Quintul începuse să-l ridice, ca să nu stea în locuinţa 
emirilor şi califilor, şi care, dominat de Alhambra, n-a putut 
niciodată, sub privirea batjocoritoare a rivalului său. să se 
înalțe mai sus de un etaj. 

Îmbrăţişând toate aceste minuni ale unei arte şi civilizaţii 
pe care n-o vor atinge niciodată locuitorii lui actuali, regatul 
Granadei, ultima rămăşiţă şi ultima formă a imperiului arab 
în Spania, se întindea pe malurile Medi teranei de la Tarifa 
la Almazarrân, adică pe o lungime de aproximativ o sută 
douăzeci şi cinci de leghe şi se întindea spre interior de la 
Motril la 'Jaen, adică pe o adân-cime de treizeci şi cinci la 
patruzeci. 

Sierra de Guaro şi sierra Nevada îl întrctaiau la două 
treimi din lungime. 

Din vârful Mulhacen, piscul cel mai înalt, privirea putea 
atinge deodată amândouă graniţele sale. 

La sud, Mediterana, largă întindere albastră de la 
Almuiecar la Alger. La nord, câmpia Granadei, uriaş covor 
verde, ce se desfăşoară de la Huelma, la Cordenas. 

Apoi. la est şi la vest, prelungirea nesfârşită a lanţului 
muntos uriaş, cu piscuri înzăpezite ale căror creste 
seamănă fiecare cu talazul îngheţat brusc al unui ocean 
răzvrătit împotriva cerului. 


În sfârşit, mai jos, la dreapta şi la stânga acestei mări de 
gheaţă, un dublu ocean de munţi ce se prefac încet-îneet în 
dealuri, acoperite mai întâi de licheni prăfuiţi, apoi de 
mărăcini roşcaţi, apoi de brazi întunecaţi, apoi de stejari 
verzi, de arbori de plută gălbui, de copaci de toate soiurile, 
amestecându-şi culorile deosebite şi lăsând totuşi intervale 
în care se întind ca nişte covoare luminişuri de strugurii- 
ursului, de mâstic şi de mirţi. 

Astăzi, trei drumuri care pornesc, primul din Motril, al 
doilea din Velez-Mâlaga, iar al treilea din Malaga, întretaie 
Sierra înzăpezită şi duc de la ţărmul mării la Granada, 
tre.când, unul prin Jayena. altul prin Alcaacin, iar celălalt 
prin Colmenar. 

Dar pe vremea când începe povestirea aceasta, adică în 
primele zile ale lunii iunie a anului 1519, drumurile încă nu 
existau, sau, mai bine zis,-nu erau reprezentate decât prin 
poteci abia trasate, pe care călcau cu nepăsă-toare 
siguranţă doar picioarele călătorilor şi ale catâri-lor. Aceste 
poteci, rareori deschise prin mijlocul câmpiei, se 
prelungeau prin trecători şi pe piscuri cu urcuşuri şi 
coborâşuri, care păreau înadins făcute ca să pună la 
încercare răbdarea călătorilor. Din când în când, spirala lor 
îngustă ocolea câte o stâncă ascuţită, roşie şi caldă ca un 
uriaş stâlp egiptean şi atunci călătorul se afla literalmente 
suspendat, el şi calul lui nepăsător, deasupra pră-pastei în 
adâncul căreia privea îngrozit. Cu cât poteca era mai 
abruptă, cu atât stânca devenea mai caldă, iar piciorul 
omului sau al catârului risca să alunece pe granitul pe care 
pasul caravanelor, tocind asperităţile, îl făcuse în cele din 
urmă neted şi alunecos ca marmura. 

E adevărat că, de îndată ce treceai de cuibul acesta de 
vulturi numit Alhama, drumul devenea mai uşor şi pe un 
povârniş destul de domol.- presupunând că „veneai dinspre 
Mălaga şi te îndreptai spre Granada - cobora în valea 
Jayena. Atunci unei primejdii întrucâtva fizice îi urma alta 
care, deşi rămânea nevăzută până în clipa când ameninţa 


să se înfăptuiască, era totuşi prezentă în închipuire: cele 
două margini ale drumului din clipa când deveneau 
practicabile şi ofereau un refugiu în tufişurile dese, se 
umpleau de cruci pline de inscripţii sinistre. 

Erau crucile de pe mormintele călătorilor ucişi de 
numeroşii tâlhari care, în vremurile acelea de tulburări 
civile, populau mai cu seamă munţii Cordobci şi Granadei, 
adică sierra Morena şi sierra Nevada. 

De altfel, inscripţiile de pe cruci nu lăsau nici o îndoială 
asupra modului în care mursieră cei ce odihneau la urmbra 
lor. Străbătând aceiaşi munţi la trei secole după călătorii pe 
care în câte va clipe o să-i facem să se ivească în ochii 
cititorilor, am văzut cruci asemănătoare celor pe care le 
descriem şi am copiat de pe lugubrele lor braţe inscripţiile 
acestea, puţin liniştitoare pentru cei de le citesc: Aici a fost 
ucis un călător Ragaii-vâ pentru sufletul Im! 

Aici au fost asasinați uri părinte* şi fiul său Domnul să-i 
aibă în?nila lui! 

Dar inscripţia cea mai obişnuită e aceasta: Aquimataron a 
un hombre. 

Ceea ce înseamnă pur şi simplu: „Aici a fost ucis un 6m." 

Gardul acesta mortuar se întindea cale de o leghe şi 
jumătate sau douăvadică pe toată lăţimea văii. 
Apoitraversai un râu mic care, ocolind satul Cacin, se varsă 
în Genii, şi ajungeai în cealaltă parte a muntelui. Aceasta, 
trebuie s-o mărturisim, era mai puţin greu de străbătut 
decât prima. Poteca se pierdea.într-o pădure uriaşă de pini, 
dar lăsase în urmă trecătorile înguste şi stâncile ascuţite. 
Simţeai că ai ajuns în zone mai temperate şi după ce 
călătoreai o leghe şi jumătate prin meandrele unui 
munte.umbros, descopereai un fel de rai, spre care co-borai 
pe un povârniş şi ajungeai pe o pajişte plină de grozamă cu 
flori galbene şi parfumate şi eu strugurii-ur-sului cu fructe 
cărnoase, roşii ca fraga, dar al căror gust un pic onctuos - 
aminteşte mai curând de gustul bananei, decât de acela a,l 
frumosului fruct cu care seamănă. 


Ajungând aici, călătorul putea fi mulţumit, fiindcă se părea 
ea, de acum încolo, avea să fie cruțat de dubla primejdie de- 
eare scăpase: acea de a se zdrobi în vreo prăpastie sau 
aceea de a fi ucis de cine ştie ce tâlhar arţăgos, -' într- 
adevăr, în stânga diurnului, la distanţă de aproximativ un 
sfert de leghe se vedea, cu ziduri albe ca de i. retă. o clădire 
mică ce părea un han şi totodată fortăreață. 

Ea avea o terasă cu un parapet crenelat şi o uşă de st< [ar 
cu întărită traverse şi piroane de fier. 

Deasupra uşii era pictat bustul unui bărbat cu chip 
negricios, cu barbă neagră, purlând pe cap un turban, iar în 
mină un sceptru. 

Sub portret era gravată inscripţia aceasta: Al rey moro 1 

1 La rege! maur (n. tr.). 

Graba noastră de a proceda asemeni călătorilor, adică de a 
galopa ca să ajungem la han. ne-a făcut să uităm să 
aruncăm o privire. în treacăt spre un personaj care, deşi la 
prima vedere pare de condiţie umilă, merită totuşi o 
descriere deosebită. 

E drept că personajul era ascuns la umbra unui bă-trân 
stejar şi totodată în ondulaţiile terenului. 

Era o fată între şaisprezece şi optsprezece ani. Care, în 
linele privinţe, părea să aparţină vreunui trib maur. deşi. în 
alte privinţe părea îndreptăţită să ceară un loc în marea 
familie europeană. încrucişare probabilă a celor două râse. 
ea forma o verigă intermediară ce îmbina într-un amestec 
deosebit seducţia arzătoare şi magică a femeii din sud cu 
dulcea şi suava frumuseţe a fecioarei nordice. Părul atât de 
negru, încât avea reflexe albăstrui al aripii de corb, încadra, 
căzârid pe lângă gât. faţa cu un oval de-săvârşit şi demnă. 
Ochii mari, albaştri ca brebenocul, umbriţi de gene şi 
sprâncene de culoarea părului, un ten mat şi alb ca 
laptelebuze fragede ca cireşile, dinţi mai frumoşi ca perlele, 
gât asemănător prin graţie şi supleţe celui de lebădă, braţe 
un pic cam lungi, dar de o formă desăvârşită. un mijloc 
suplu ca o trestie sau ca un palmier, picioare a căroi? 


goliciune îţi îngăduie să ie admiri gingăşia şi eleganța, 
aceasta era înfăţişarea personajului asupra căruia ne 
îngăduim să atragem atenţia cititorului. 

Cât despre costumul de o fantezie sălbatică, el se 
compunea dintr-o coroană de iasomie, smulsă dintre 
zăbrelele gardului clădirii pe care am descris-o mai sus. şi 
ale cărei frunze de un verde închis şi fructele purpurii se 
potriveau minunat cu negrul ca tăciunele al părului. Gâtul îi 
era împodobit cu un lanţ compus din verigi plate de lăţimea 
unui filip de aur, încastrate unele în altele, care seânteiau 
ca nişte flăcăii. Rochia, ciudat croită, era făcută dintr-o stofă 
de mătase, în dungi mate, alternând cu dungi, colorate, 
cum se ţeseau pe atonei în Granada, şi cum se mai fac încă 
şi acum la Alger! Tunis şi'Smirna. Mijlocul îi era strâns de 
un cordon sevilian cu franjuri de aur; aşa-cum poartă în 
zilele noastre, elegantul majo. caicse duce să cânte o 
serenadă iubitei. Dacă însă cordonul şi rochia ar fi fost noi, 
poate ar fi rănit privirea prin tonurile cam prea vii ale 
culorilor îndrăgite de arabi.şi ele spanioli.; dar boţirea şi 
folosirea îndelungată făcuseră di = -toate acestea un 
ansamblu îneântător care ar fi bucu ochiul lui Tiţian. iar mai 
târziu ar fi făcut să salte de bucurie inima lui Paolo 
Veronese. 

Insă ceea ce avea ciudat fata - deşi această ciudăţenie e 
mai obişnuită în Spania decât oriunde, iar pe vremea aceea, 
mai mult decât oricând - era bogăţia costumului, faţă de 
îndeletnicirea umilă: aşezată pe o piatră mare, lângă una 
dintre crucile de care am amintit, la umbra unui stejar uriaş 
verde, cu picioarele în apa unui pârâu care le acoperea cu o 
pânză fină de argint, ea torcea cu furca şi fusul. 

Lângă ea, ţopăia pironită de stâncă şi rumegând amarul 
drob, cum spune Virgiliu. o capră, animal neliniştit şi vioi, 
proprietatea obişnuită a celui care n-are nimic. 

Tot învârtind fusul cu mâna stingă, trăgând de fir cu 
dreapta privind la picioare în jurul cărora bolborosea şi 
şoptea pârâul, fata cânta în surdină un fel de refren popular 


care, în loc să-i exprime gândul, părea să slujească doar ca 
acompaniament glasului ce şoptea în fundul inimii şi pe 
care nimeni nu-l auzea. Apoi, din când în când, nu ca s-o 
facă să se întoarcă, ci parcă pentru a-i adresa un cu-vânt 
prietenesc, cântăreaţa îşi întrerupse cântecul şi lucrul, îşi 
chema capra cu numele arab prin care este desemnată 
specia, însă de fiecare dată când capra auzea cuvin tul 
maza, scutura cu încăpățânare din cap făcând să sune 
clopoţelul ei de argint şi începea să rumege din nou. 

Iată cuvintele pe care le cânta torcătoarea pe o arie lentă 
şi monotonă, ale cărei note principale le-am auzit de atunci 
pe câmpiile Tangerului şi în munţii Kabiliei. 

De altfel, era un romancero cunoscut în Spania sub 
numele de Cântecul regelui don Fernando. 

Granada, iubita mea, Cu centură aurită fii a mea pe vecie! 

Primeşte drept zestre în Castilia trei mânăstiri cu 
vorbitorul lor, Trei fortărețe cu închisorile lor, Trei oraşe cu 
turnurile lor, Scormoneşte, geloaso, în scrinul acesta din 
Andaluzia. 

Pe care Domnul mi 1-a dat. 

Dacă, în nestatornicia ta, Gir aida te ispiteşte O să i-o luăm 
Sevillei nemulţumite. lar ce-o să spună Sevilla, Ce-o să 
spună Castilia Peste un veac sau acum. O, Granada, puţin 
îmi pasă. Deschide-mi porţile. Sunt regele don Fernando î în 
clipa aceea, ea ridică un pic capul ca să-şi cheme capra, 
însă abia rosti cuvântul muza că se opri. iar privirea i se 
îndreptă spre capătul drumului dinspre Al-hama. 

Un tânăr apăruse la orizont şi cobora în galop pe calul său 
andaluz povârnişul muntelui întretăiat, după cum copacii 
erau mai rari sau mai deşi. de benzi late de umbră şi de 
soare. 

Fata îl privi o clipă, apoi începu din nou să lucreze şi, 
toreând într-un chip mai distrat, ca şi cum ncma.iprivin-du- 
1. îl auzea venind, reluă cel de-al patrulea cuplet al 
cântecului care era răspunsul dat regelui don Fernando. 

O. rege don Fernando. te iubesc! 


Dar. fatal blestem. 

Am ca stăpân un maur crud. 

Care mă ţine întemniţată. 

Sărmană sclavă încoronată. 

Legată cu lanţuri de aur în turnul lui cu chei de argint 1 în 
timp ce fata cânta acest ultim cuplet, călăreţul făcuse destul 
drum pentru ca, ridicând capul, ea să-i poată desluşi 
veşmintele şi trăsăturile. 

Era un tânăr frumos de vreo douăzeci şi cinci, douăzeci şi 
şase de ani, purtând o pălărie cu boruri largi cu o pană 
roşie ca focul ce se mula după curbura acesteia, flu-turând. 

Sub umbra pe care pălăria o lăsa pe chipul lui se vedeau 
strălucind doi ochi negri, frumoşi, care pesemne că se 
aprindeau cu uşurinţă de mânie sau de focul dragostei. Sub 
nasul drept şi de o formă desăvârşită, mustăţile uşor 
ridicate lăsau să se vadă între ele şi barbă un şirag de dinţi 
minunaţi, albi şi ascuţiţi, ca de lup. 

În ciuda căldurii, sau poate tocmai din pricina aceasta, 
călăreţul era îmbrăcat cu o mantie de Cordoba din cele 
care, croite ca un poncho american şi cu o despicătură la 
mijloc pe unde se scotea capul, il acopereau de la umeri 
până în vârful cizmelor. Această mantie de postav roşie ca 
focul, asemeni penei de la pălărie, era brodată cu aur la 
capete şi de jur-împrejurul deschizăturii pentru gât, şi 
acoperea un costum care, socotind după puţinul pe care-l 
puteai zări. adică după manşetele şi panglicile pantalonilor 
bufanţi, trebuia să fi fost de o eleganţă desăvârşită. 

Calul pe care-l conducea ca un călăreț încercat era un 
animal minunat de cinci sau şase ani, cu gât împlinit, cu 
coamă în vânt şi crupă viguroasă, cu coadă lungă şi cu - 
părul de culoarea aceea prețioasă pe care ultima -regină a 
Castiliei, Isabella o făcuse să fie la modă. De altfel, era o 
minune că aceştia doi, calul şi călăreţul, cu înflăcărarea ce-i 
însufleţea putuseră să treacă pe potecile greu accesibile pe 
care am încercat să le descriem, fără să se prăvălească de 
zece ori în prăpăstiile de la Aleaacin sau Alhama. 


Un proverb spaniol spune, că există un dumnezeu,al 
beţivilor şi o zeiţă a îndrăgostiţilor. 

Călărețul nostru nu avea înfăţişarea unui beţiv, dar trebuie 
s-o spunem, semăna leit cu un îndrăgostit. 

Lucrul acesta nu putea fi tăgăduit, deoarece fără s-o 
privească şi. pesemne, fără ca măcar s-o vadă în asemenea 
măsură privirea îi era aţintită înainte, călăreţul trecu pe 
îârigă fata noastră în faţa căreia cu siguranţă că însuşi 
regele don Carlos, oricât de înţelept şi de reţinut era, în 
ciuda celor nouăsprăbece ani ai lui, s-ar fi încumetat să se 
oprească, într-atâta era de frumoasă, iar ea ridicând capul 
ca să-l privească pe călătorul dispreţuitor, şopti: 

— Sărmanul băiat! Păcat de el? 

Oare de ce fata care torcea îl căina pe călător? La* ce 
primejdie trecută sau viitoarea făcea aluzie? 

Vom afla probabil aceasta însoţindu-l până la hanul La 
regele maur pe elegantul caballero. Ca să ajungă la hanul la 
care părea atât de grăbit să se ducă, el trebuia să mai 
treacă de încă două-trei denivelări de teren aproape 
asemănătoare aceleia unde se afla fata, când trecuse pe 
Ungă ea fără s-o vadă, sau, mai bine zis, fără s-o privească. 

În fundul fiecăreia dintre vâlcelele acestea mici pe care 
doar drumul —îe străpunsese pe o lăţime de abia opt sau 
zece picioare, printre tufişurile dese de mirt. de lentisc şi de 
arbuzier. se înălţau două sau trei cruci ce arătau că 
vecinătatea hanului nu-i apărase nicidecum pe călători de 
destinul atât de comun, încât se părea că aceia care încă 
mai treceau pe drumurile pe care pieriseră atâţi trecători 
trebuiau să aibă inima apărată de întreitul strat de oţel de 
care vorbeşte Horaţiu în legătură cu cel dintâi navigator. 
Apropiindu-se de locurile acestea cu înfăţişare sinistră, 
călăreţul se mulțumea să controleze din când în când dacă 
mai avea sabia atârnatăla şold pistoalele în coburii şeii. 
Apoi, asigurându-se cu un gest mai curând maşinal decât 
neliniştit, trecea în acelaşi pas al calului | şi cu aceeaşi faţă 


liniştită de locul blestemat, el mai sitio; cum se spune pe 
acolo. 

Ajuns în punctul cel mai înalt al drumului, călăreţul se 
ridică din nou în scări ca să vadă mai bine hanul, apoi, 
zărindu-l, dădu. pinteni calului, care se repezi spre vale, ca 
şi cum dorinţa de a-l sluji pe călăreț l-ar fi făcut să nu simtă 
oboseala, asemeni unei bărci ascultătoare ce coboară între 
valuri, după ce urcase pe creasta lor. Puţina atenţie 
acordată de călător drumului pe care-l străbătea şi marea 
lui dorinţă de a ajunge la han avură probabil două urmări. 

Prima - aceea că nu observă, - deoarece erau ascunşi în 
tufişuri de ambele părţi ale drumului, înşiraţi pe aproape un 
sfert de leghe asemeni vânălorilor in* bătaie - vreo zece 
oameni culcaţi pe pământ ce întreţineau aprins cu grijă 
fitilul unor escopete culcate pe jos, lingă ei. La zgomotul 
copitelor calului, oamenii aceştia ascunşi ridicară capul, se 
sprijiniră pe braţul şi genunchiul sting, apucară cu dreapta 
escopeta fumegândă. apoi. sprijinin-du-se pe un genunchi, 
duseră maşinal patul armei la umăr. 

Al doilea rezultat - acela că. văzând iuţeala cu care calul şi 
călăreţul trecură, oamenii ascunşi îşi spuseră în şoaptă că 
acel cavaler fiind, fără îndoială, aşteptat la han trebuia să şi 
coboare, că deci nu avea rost să facă în plin drum un 
zgomot care i-ar fi putut trăda. îndepărtând astfel un convoi 
mare ce promitea o pradă mai bogată 

1 Veche armă de foc de mici dimensiuni, cu ţeava eva/ata 
(n. în). 

decât se putea dobândi de la uni singur călător, oricât de 
avut şi de elegant ar fi fost. 

Oamenii culcaţi nu erau altceva descât cei care „înzestrau" 
mormintele pe care, ca buni creştini, puneau cruci după ce- 
i omorâseră pe călătorii destul de neprevăzători ca să 
încerce să-şi apere punga cu preţul vieţii, când domnii 
salteadores îi salutau, ţinând escopeta în mână, cu fraza 
aceasta sacramentală, care-i aproape aceeaşi în toate 
limbile şi la toate popoarele: Banii sau viaţa! 


Pesemne că la primejdia aceasta, care nu-i era 
necunoscută, făcuse aluzie fata când, privindu-l trecând pe 
frumosul călător rostise oftând cuvintele: Păcat de el par 
Dar am văzut, oamenii aceştia ascunşi nu dăduseră din cine 
ştie ce pricină semn că sunt acolo. Numai că, întocmai ca 
vânătorii în bătaie cu care i-am asemănat şi care se ridică 
de la locul lor după ce trece vânatul, tot astfel unii dintre ei 
ieşiră cu capul mai întâi, apoi cu tot trupul, din pădure, în 
urma călătorului şi se îndreptară spre han în curtea căreia 
calul şi călăreţul se avântară iute. 

Un mozuelo 1 era în curte, gata să apuce hăţul calului. 

— O măsură de orz pentru calul meu! Un pahar de xerez 
pentru mine şi pregătiţi cel mai bun prânz cu putinţă 
pentru cei ce vin după mine! 

În timp ce călătorul termina de vorbit, hangiul se ivi la 
geam, iar oamenii din pădure la poartă. Ei schimbară o 
privire care din partea acestora din urmă însemna: „Oare 
am făcut bine că nu l-am oprit?" iar din partea hangiului: 
Foarte bine.!" 

Apoi, întrucât călăreţul, ocupat să-şi scuture praful de pe 
manta şi de pe cizme, nu observase schimbul de priviri 
gazda spuse: 

— Intraţi, nobile domn! Deşi suntem pe munte, hanul JLa 
Regele jnaur nu duce lipsă de nimic. Slavă domnului! Avem 
în cămară vânat de toate felurile, afară de iepure care-i un 
animal murdar: avem o olla podrida pe foc, un gazpacho 
care se înmoaie de ieri şi, dacă vreţi să mai aşteptaţi, unul 
dintre prietenii noştri, mare vânător, e în urmărirea unui 
urs care a coborât de pe munte ca să-mi mănânce orzul. în 
curând o să avem vânat fraged să vă oferim. 

Tânăr valet 

— N-avem vreme să. aşteptăm întoarcerea vânătoru-lui, 
oficât de ispititoare ar fi propunerea ta. 

— Atunci o să mă descurs cum o să pot mai bine. 

— Bine; şi deşi am convingerea că senora al cărei curier 
sunt e o adevărată zeiţă care nu trăieşte decât respirând 


parfumul florilor şi bând roua dimineţii, pregăteşte ce ai 
mai bun şi spune-mi în ce cameră ai de gând s-o primeşti. 

Hangiul deschise o uşă şi-i arătă călăreţului o cameră 
mare, văruită, cu perdelele albe la ferestre şi cu mese de 
stejar înăuntru. 

— În asta, spuse el, Bine, răspunse călătorul. Toarnă-mi un 
pahar de xerez, vezi dacă i s-a dat calului meu măsura de 
orz şi culege-mi din grădină un buchet din cele mai 
frumoase fiori. 

Voi face întocmai, răspunse hangiul. Câte tacâmuri pun? - 

Două: unul pentru tată. celălalt pentru fiică. Slujitorii o să 
mănânce la bucătărie, după ce-şi vor fi servit stăpânii. Să 
nu cruţi vinul. 

Fiţi fără grijă, ca vaiere, când cineva vorbeşte ca 
dumneavoastră poate fi sigur că va fi servit repede şi bine. 

Şi hangiul, fără îndoială ca să dovedească prin fapte cele 
spuse, ieşi strigând: Hei, Gil, pune două tacâmuri! Perez, 
calul şi-a primit orzul? Amapola, dă fuga în grădină şi 
culege toate florile pe care le găseşti! 

Foarte bine! murmură cavalerul cu un zâmbet de 
mulţumire. Acum e rândul meu. 

Desprinzând de pe lănţuţi pe care-l purta la gât o mică 
bilă de aur de mărimea unui ou de porumbel, şlefuită o 
deschise, o puse pe masă, se duse să ia din bucătărie un 
cărbune, aprins,- îl puse în cutia de aur, iar pe el presără un 
pic de praf al cărui fum se răspândi îndată în sală, 
răspândind mirosul dulce şi. pătrunzător care te desfată 
când intri în camera unei femei arabe. 

În acea clipă hangiul se ivi din nou ţinând într-o mană o 
farfurie pe care era un pahar plin de xerez, iar în cealaltă o 
sticlă proaspăt desfăcută. în urma lui venea Gil cu o faţă de 
masă, şervete şi o grămadă de farfurii, iar după el, 
Amapola, abia zărindu-se dintr-un braţ din acele flori de 
culori aprinse ce n-au echivalent în Franţa şi cărora nici 
măcar n-am putut să le aflu numele. 


— Fă un buchet, din cele mai frumoase, fală dragă, spuse 
cavalerul şi dă-mi-le pe celelalte. 

Amapola le alese pe cele mai frumoase, iar când buchetul 
fu gata întrebă: E bine aşa? 

Minunat, spuse călăreţul. Acum leagă-l. 

Fata căută cu privirea un fir de aţă, un cordon, o sfoară. — 
Dar călătorul scoase din buzunar o panglică de aur şi de 
purpură din care părea să aibă destul de multă pentru a.şa 

ceva, şi tăie din ea o bucată cu pumnalul. 

Dădu bucata de panglică fetei ce legă buchetul, iar apoi, la 
ordinul tânărului, îl puse pe una dintre cele două farfurii cu 
care Gil împodobise masa principală. 

Pe urmă cavalerul începu să smulgă petalele celorlalte 
flori, astfel încât de la uşă până la masă drumul să fie 
presărat în întregime, aşa cum se face la împărtăşanie, în 
ziua de Corpus Domini 1! 

Apoi îl chemă pe hangiu. 

— Prietene, iată un filip de aur pentru deranjul pe care ţi l- 
am pricinuit. 

Gazda se înclină. 

— Acum," continuă tânărul cavaler, dacă don Ingo Velasco 
de Hâro te întreabă cine a comandat pentru el prânzul, să-i 
spui că un om al cărui nume nu-l ştii. Dacă dona Fior te 
întreabă cine a presărat pentru ea petale de flori, cine i-a 
pregătit buchetul şi a ars mirodenii, să-i' răspunzi că e 
curierul dragostei sale, don Ramiro de Avila. 

Şi sărind cu uşurinţă pe frumosul său cal pe cârc valetul îl 
ţinea de zăbală, se năpusti afară din curtea hanului şi îşi 
continuă drumul în galop în direcţia Granadei. 

"] Ceremonie religioasă cu prilejui împărtăşaniei. 

Don liigo Velasen de Hâro. 

Stind acolo unde se afla, adică în într-una din ondula-tule 
terenului de care am vorbit, frumoasa fată eu capra nu-l 
putuse vedea pe tânărul cavaler nici intrând în han, nici 
ieşind, dar păruse să asculte cu atenţie dacă nu cumva 
ajunge până la ea vreun zgomot care să-i dezvăluie ce se 


întâmplă. De mai multe ori, privind întrebător spre cer, 
păruse mirată că trecerea tânărului şi bogatului gentilom 
nu fusese urmată de nici un eveniment extraordinar. 

Deoarece fata nu-şi părăsise locul şi.nu auzise dialogul 
călătorului cu hangiul, ea nu ştia, fireşte cărei împrejurail ) 
vădind egoismul obişnuiţilor hanului îi datora curierul de 
dragoste al frumoasei dona Flor faptul că scăpase teafăr din 
mâinile lor. 

De altfel, numaidecât după.ce dădu toate dispoziţiile 
pentru ca hanul La Regele maur să fie demn să-i primească 
pe don Inigo Velasco şi pe fiica lui, don Ramiro de Avila ieşi 
în goană afară din curte şi îşi continuă drumul spre 
Granada, iar avangarda caravanei anunţate de elegantul 
cavaler putut fi văzută de fată. 

Caravana se împărțea în trei părţi deosebite. 

Cei dintâi - servea drept avangardă şi aşa cum am spus, 
începea să se ivească pe versantul vestic al micului munte - 
se compunea dintr-un singur om făcând parte dintre 
slujitorii lui don Ihigo Velasco; numai că, întocmai ca şi 
campieri din Sicilia care, slujitori în timp de pace, devin 
soldaţi în ceasuri de primejdie, acesta îmbrăcat, într-un 
costum pe jumătate livrea, pe jumătate uniformă militară, 
purta un scut mare la oblânc şi ţinea dreaptă ca o lance, cu 
patul sprijinit, de genunchi, o archebuză al cărei fitil aprins 
nu lăsa nici o îndoială asupra intenţiei caravanei de a se 
apăra în cazul când ar fi fost atacată. 

„Corpul de armată", care venea la aproximativ treizeci de 
paşi în urmă, se compunea dintr-un bătrân de şaizecir 
şaizeci şi cinci de ani' şi dintr-o fată de şaispre-zece- 
optsprezece ani. 

În sfârşit, după ei, la aceeaşi distanţă ca şi omul însărcinat 
să recunoască drumul, venea ariegarda, compusă din doi 
slujitori purtând scuturi şi archebuze fumegânde. 

Cu totul, doi stăpâni şi trei slujitori. 

Întrucât slujitorii ocupă un loc neînsemnat în poves- ! ti rea 
aceasta, iar cei doi stăpâni, dimpotrivă, vor juca rolurile 


principale, să ni se îngăduie să-i neglijăm pe Nufez. 
Camacho şi Torribio. ca să ne ocupăm în mod special de don 
ihigo Velasco de Hâro şi de doia Flor, fiica lui. 

Don inigo Velasco era, cum am mai. spus, un bătrân între 
şaizeci şi şaizeci şi cinci de ani, deşi cuvântul bătrân e poate 
nepotrivit folosit în legătură cu un bărbat bătrân ca vârstă, 
dar cu siguranţă tinăr din punct de vedere fizic. 

Într-adevăr, barba lui abia grizonată, părul pe care-l 
purta lung după moda lui Filip cel Frumos şi Ferdinand 
Catolicul, abia atins de neaua iernii, arătau un bărbat de 
cincizeci până la cincizeci şi cinci de ani, cel mult. Şi totuşi, 
el era lovit de nenorocirea aceasta, comună tuturor celor ce 
au fost vestiți în tinereţe, de a nu-şi putea ascunde vârsta, 
întrucât de mai multe ori în epoci diferite lăsase o urmă 
adâncă în istoria ţării sale. La treizeci de ani, don Ihigo 
Velasco, moştenitor al unuia dintre numele cele mai vestite 
şi al uneia dintre familiile cel mai bogate din Castilia. împins 
spre aventură de dragostea ce i-o inspirase o fată cu care 
nu se putea căsători, întrucât tatăl dohei Mercedes de 
Mendo (aşa se numea această regină a frumuseţii) era 
duşmanul tatălui său, iar cei doi părinţi îşi juraseră o ură 
veşnică, don Inigo de Velasco ce-l avusese perceptor pe 
părintele Marchena, adică pe unul dintre primii preoţi care, 
cu riscul de a fi în opoziţie cu Scripturile, recunoscuseră, 
după demonstraţia lui Columb, că pământul putea fi rotund, 
îi îmbrăţişase din desperare mai curând decât din 
convingere, teoriile şi sprijinise pretenţiile navigatorului 
genovez." 

Se ştie câte a avut de îndurat la curtea regilor 
catolici'.acest sărman om de geniu pe care cei mai puţin 
răuvoitori [dintre consilierii Isabelei şi ai lui Ferdinand îl 
socoteau exaltat şi nebun când, după ce înfăţişase, zadarnic 
k. Genova, în patria lui, proiectul de a descoperi mergâno 
spre vest imperiul Cathay, menţionat de "predecesorul său 
Marco Polo. când după ce fusese respins de loan al Il-rlea e 
trimisese mişeleşte în taină un navigator să pornească pfa 


expediţia asta pe care cu glas tare o socotea nesăbuită, se 
înfăţişă regelui Aragonului. Ferdinand şi reginei Castiliei, 
Isabela, oferindu-le să înzestreze Spania nu cu un tş, nu cu 
o provincie, nu cu un regat, ci cu o lume! 

Opt ani se scurseră în demersuri şi insistenţe zadarnice. 
Din fericire pentru vestitul genovez - am meditat nu o dată 
asupra acestor lucruri atât de bogate în cauze mici şi efecte 
mari - Providența a îngăduit ca atunci când Cristofor 
Columb voi să pornească în călătorie, când o dată cu ultima- 
i întăritură se prăbuşea imperiul califilor în Spania, nepotul 
uneia dintre cele mai dragi prietene ale reginei să se 
îndrăgostească nebuneşte de o fată pe care n-avea nici o 
speranţă s-o ia în căsătorie. 

Cerem spăşiţi iertare drogastei să o socotim printre 
cauzele mici. 

Dar mică sau mare, cauza avu un efect uriaş. 

Am arătat cauza, acum să-i înfăţişăm efectul. 

Acest nepot, al cărui nume îl ştim, era don Inige Ve-lasco. 
conte de Hâro. 

Mătugşa lui era Beatriz, marchiză de Moya. 

Regina Isabela nu avea prietenă mai apropiată, confidentă 
mai intimă decât marchiza de Moya. Menţionăm faptul 
acesta ca să ni-l amintim; vom reveni îndată asupra lui. 
—.V,: e 

Cât despre Velasco, -el hotărâse s-o termine cu viaţa şi 
dacă nu fusese ucis de zece ori până atunci, lucrul acesta, 
aşa cum se întâmplă întotdeauna cu cei curajoşi, se datora 
faptului că moartea dăduse înapoi din faţa lui. în războaiele 
pe care regii catolici continuau să le poarte împotriva 
maurilor, el luptase întotdeauna în primeje rânduri. Luase 
parte la asaltul, fortăreţelor Ălora şi, Moclin, cetăţi, atât de 
importante ale oraşului. încât erau numite ochii Granadei. 
Era la asediul Velezului când zagalul Abd-Allah încercă să 
deblocheze oraşul şi fu respins cu pierderi cumplite. Era 
acolo când fu cucerit Gibalfaro, când oraşul lui Ibrahim fu 
ocupat şi prădat. Era, în sfârşit, sub zidurile Capitalei lui 


Boabdil când regii catolici înconjurară cetatea pe care o 
asediau cu un oraş nou, cu case, biserici, metereze pe care- 
1 numiră Santa Fe, în semn de speranţă şi de legământ să 
nu înceteze asediul Granadei, decât atunci când cetatea o 
să se predea. Şi Granada a capitulat la 2 ianuarie 1492. 

Pentru Columb, care aştepta de opt ani, sosise clipa să 
atace din nou. Regele Ferdinand şi regina Isabela 
terminaseră opera începută de Pelagius cu şapte secole în 
urmă: ii scoseseră pe necredincioşi din Spania. 

iColumb le propunea expediţia dându-i drept ţel principal 
convertirea necredincioşilor dintr-o lume nouă. 

În acest scop, nu cerea decât două caravele, o sută de 
oameni ca echipaj şi trei mii de coroane. 

În sfârşit, pe lingă țelul religios, el propunea ca rezultat 
material terenuri aurifere inepuizabile, mine de diamante 
nepreţuite. Ge-i putea deci împiedica pe zgârcitui 
Ferdinand şi pe credincioasa Isabela să încerce o acţiune 
care, din punct de vedere temporal şi spiritual, prezenta, 
odată ce admiteai existenţa acestei lumi necunoscute, toate 
* aparențele unei speculaţii fericite? 

O să spunem îndată ce-i împiedica. 

Cristofor Columb, dorind de la bun început o răsplată pe 
măsură, cerea titlul de amiral al flotelor spaniole, cel de 
vicerege al tuturor ţărilor pe care le va descoperi, a zecea 
parte din beneficiilepe care le va aduce expediţia şi dreptul 
de a transmite urmaşilor săi în linie masculină iii huile şi 
onorurile care-i vor fi acordate. 

Pretenţiile acestea păreau cu atât mai exagerate, cu câl 
Columb - deşi pretindea că se trage din una dintre familiile 
cele mai vestice din Piacenza, deşi îi scria reginei Isabela 
că. dacă-l numeşte amiral, n-avea să fie primul amiral din 
familie - nu putuse aduce dovezi ale nobleţei sale, iar ia 
curte se răspândea zvonul că era doar fiul unui biet ţesător 
din Cogoreo sau din Nervi. ' 

Aşadar, pretenţiile acestea stârniseră indignarea 
arhiepiscopului Granadei, Ferdinand de Talavera, însărcinat 


de maiestăţile lor catolice să examineze proiectul 
corăbierului genovez, cum era numit îndeobşte Cristofor 
Columb la curte. 

Mai ales acea a zecea parte din beneficii reprezentând 
tocmai impozitul pe care biserica îl încasa sub.denumirea 
de diez mo, jignea succeptibiltăţile religioase ale lui don 
Ferdinand de 'Talavera. 

Dar sărmanul Cristofor Columb avea ghinion, întrucât şi 
colea!te pretenţii ale sale. de a fi ridicat la rangul de amiral, 
de a primi titlul de vice-rege, şi de a-l transmite ereditar ca 
într-o familie regală sau princiară - jigniseră săra?şi" rândul 
lor orgoliul lui Ferdinand.şi al Isabelei, su> acea epocă 
nefiind încă obişnuiţi să tratezel de ta egal cu un simplu 
particular, iar Columb. deşi săr necunoscut, vorbea cu atâta 
mândrie, de parcă ar fi purtat pe cap coroana de aura lui 
Guacanagari şi Montezuma! 

Drept urmare, după o discuţie furtunoasă în consiliu, unde 
Columb nu avea decât doi suţinători, pe don. Luis de San- 
Angel, încasator al veniturilor eclesiastice din Aragân şi pe 
don Alonso de Quintanilla, director al finanţelor Castiliei, 
propunerea, fusese definitiv respinsă, spre marea 
satisfacţie a regelui Ferdinand, om al îndoielii şi al 
palpabilului, şi spre marea tristeţe a reginei Isabela, femeie 
a poeziei şi a credinţei. 

Cât despre duşmanii lui Columb - şi erau numeroşi la 
curte - ei socoteau hotărârea irevocabilă şi erau siguri că s- 
au descotorosit pentru totdeauna de visătorul acesta 
caraghios, din pricina căruia serviciile făcute păreau 
neînsemnate faţă de cele pe care făgăduia să le facă. 

Dar ei nu ţinuseră seamă de don Ihigo Velasco,- conte de 
Hâro şi de mătuşa Beatriz, marchiză de Moya. 

Într-adevăr, a doua zi după ce refuzul maiestăţilor lor 
catolice îi fusese transmis lui Columb de către arhiepiscopul 
don Ferdinand de Talavera - refuz pe care încercaseră să-l 
îndulcească don Luis de San Angel şi don Alonso de 
Quintanilla. lăsându-l totuşi pe sărmanul navigator fără 


speranţă - doa Beatriz intră în oratoriul reginei şi cu glas 
emoţionat, îi ceru o audienţă pentru nepotul ei. 

Isabela, mirată de înfăţişarea aproape stânjenită a 
prietenei sale, o privi o clipă, apoi o întrebă cu blândeţea 
care-i era obişnuită când vorbeau celor apropiaţi: 

— Ce tot spui tu, fata mea? 

Fala mea era un apelativ prietenesc cu care regina 
Castiliei se adresa în mod obişnuit, fără însă a-l risipi, 
prietenelor sale apropiate. 

Spun Alteţei Voastre că nepotul meu, don lhigo Velasco are 
onoarea de a-i solicita o audienţă de plecare. 

Don Iîigo Velasco! repetă Isabela căutând în mod vădit să- 
şi amintească de cine era vorba. Nu-i tânărul căpitan al 
asalturile de la Ălora şi Moclin. la asediul Vele-zului la 
cucerirea lui Gibalfaro şi în nenumărate alte ocazii? 

— Ele! strigă dona Beatriz tare bucuroasă şi mai ales 
foarte mândră că numele nepotului ei stârnise asemenea 
amintiri în inima reginei. Da, da, Alteță, e chiar el! 

Şi spui că pleacă? întrebă Isabela. 

Da.-Alteţă. 

Într-o călătorie lungă? 

Mă tem că da. 

Părăseşte Spania? 

Aşa cred. 

— Ah! Ah! 

— Se scuză spunând că nu mai are nimic de făcut în slujba 
Majestății Voastre. 

— Şi unde se duce? 

— Nădăjduiesc, spuse dona Betriz, că la întrebarea 
aceasta regina îi va îngădui să răspundă el însuşi. 

— Bine. fata mea. Spune-i că poate intra. 

Şi, în timp ce marchiza de Moya, voind să-l introducă pe 
nepotul ei, se îndreptă spre uşă, regina Isabela se aşeză si. 
ca să pară că se îndeletniceşte cu ceva, mai curând dedica' 
să lucreze cu adevărat, luă un steag pe care tocmai îl broda 
în cinstea Fecioarei, căreia îi atribuia cucerirea Granadei, 


ce avusese loc, se ştie, prin capitulare şi fără vărsare de 
sâhge. 

În clipa următoare, uşa se deschise, tânărul intră condus 
de dona Beatriz şi se opri respectuos la câţiva paşi de 
Isabela cu pălăria în mână. 

Don Ihigo Velsco pe care l-am înfăţişat cititorilor ca pe un 
bătrân frumos de şaizeci, şaizeci şi cinci de ani era. pe 
vremea aceea, un tinăr de vreo treizeci, treizeci şi doi de 
ani cu ochi mari şi păr negru, lung. Faţa-i palidă rra 
profund marcată de tristeţea pricinuită de o dragoste 
nefericită şi care, prin urmare, e întotdeauna o 
recomandare serioasă pe lingă o femeie, fie ea şi regină. 

O rană pe atunci abia vindecată, dar a cărei cicatrice se 
pierduse de atunci printre primele riduri ale bătrâneţii îi 
brăzda fruntea cu 0 linie roşietică şi dovedea că-i atacase 
de aproape şi frontal pe mauri al căror iatagan îi lăsase 
urma însângerată. 

Regina, ce auzise adesea vorbindu-se de el ca despre un 
cavaler frumos şi îndrăgostit şi ca despre un războinic, dar 
care-l vedea pentru prima oară, îl privi pe don Ihigo cu 
interesul sporit pe care-l stârneau în primul rând nepotul 
celei mai bune prietene a sa. iar apoi cavalerul care luptase 
cu atâta vitejie pentru credinţă şi suveranii săi. 

— Sunteţi don Ihigo Velasco? întrebă Isabella după un 
răstimp de linişte adâncă, deşi în oratoriu mai erau în 
preajma ei. şezând sau în picioare, în funcţie de 
familiaritatea cu care erau onorate sau de rangul lor, vreo 
douăsprezece persoane. 

Da, Alteță, răspunse don Inigo. 

Vă credeam rico hombre. 

Sunt, într-adevăr, Alteță. 

Atunci de ce nu vă acoperiţi înaintea noastră? 

— Pentru că respectul pe care-l am pentru femeie îmi 
interzice să mă folosesc de dreptul pe care mi-l aminteşte 
regina. 


Isabela zâmbi şi, tutuindu-1, aşa cum mai obişnuiesc şi azi 
regii şi reginele Castiliei cu aceia pe care-i numim în zilele 
noastre granzi de Spania şi care pe atunci se numeau ricos 
hombres: 

— Ei bine, don Ihigo, întrebă ea, vrei să călătoreşti, copilul 
meu? 

— Da, Alteță, răspunse tânărul. 

— De ce? Don Inigo tăcu. 

— Mi se pare totuşi, continuă Isabella. că sunt multe - 
locuri la curtea mea, care i s-ar potrivi bine unui tânăr de 
vârsta ta, unui învingător cu meritele tale. — 

— Alteța Voastră se înşeală cu privire la vârsta mea. 
răspunde don Iâigo, clătinând trist din cap, sunt bătrân, 
doamnă, 

— Tu? întrebă regina uimită. 

— Da, doamnă, fiindcă eşti bătrân indiferent de vârsta în 
ziua când ţi-ai pierdut orice iluzie. Iar în ce priveşte titlul de 
învingător pe care binevoiţi să mi-l daţi, întocmai ca unui 
Cid, în curând îl voi pierde pentru că, mulţumită capitulării 
Granadei şi căderii x ultimului rege maur Abu Abd-Allah, nu 
mai aveţi duşmani de învins în, regatul vostru. 

Tânărul rosti cuvintele acestea pe un ton atât de trist, 
încât regina îl privi uimită, iar dona Beatriz care, fără 
îndoială, era la curent cu suferinţele în dragoste ale 
nepotului său, îşi şterse o lacrimă ce i se prelingea de pe 
pleoapă pe obraz. 

— Şi unde vrei să te duci? întrebă regina. 

— Vreau să mă duc în Franţa. Alteţă! Isabella se încruntă 
uşor. 

Regele Carol al VÂII-lea. întrebă ea încetând să-l mal 
tutuiască, ţi-a oferit cumva vreo slujba în armata pe care-o 
ridică, se spune, ca să cucerească Italia? 

Nu-l cunosc defel pe regele Carol al Vlâl-lea, doamnă, 
răspunse don Inigo, şi orice ofertă mi-ar face ca să slujesc 
în armatele lui aş refuza1 O, fiindcă, desigur, asta ar 
însemna să slujesc împotriva reginei mele iubite. 


Şi ce-o să faci în Franţa, dacă nu te duci să cauţi un stăpân 
care să-ţi convină mai mult ca noi? 

Însoţesc acolo un prieten pe care l-aţi gonit. 

Pe cine? 

Pe Cristofor Columb. 

Se făcu tăcere pentru o clipă, răstimp în care se auzi 
sclrţâitul uşor pe care-l făcea deschizându-se u.şa 
cabinetului regelui. 

— Nu l-am alungat deloc. Doamne fereşte, pe prietenul 
tău, don lhigo, spuse Isabela cu o melancolie pe care, la 
rându-i. nu şi-o putea stăpâni; însă consilierii noştri au 
susţinut că pretenţiile genovezului sunt atât de uriaşe, încât 
nu c cu putinţă să le acceptăm fără să-ne încălcăm datoria 
faţă de noi înşine şi de coroanele noastre. Dacă prietenul 
dumneavoastră, don Inigo ar fi consimţit să facă unele 
concesii, bunăvoința regelui Ferdinand şi interesul pe ei-l 
purtam ar fi îngăduit cu uşurinţă îndeplinirea unui proiect 
de a cărui neizbândă se face singur vinovat, Isabela tăcu. 
aşteptând răspunsul lui don Iiigo, dat acesta nu răspunse. 

De altfel, continuă ea, în afară de faptul că leoriii 
genovezului asupra rotunjimii pământului nu se potrive -cu 
textul Sfintei Scripturi, ştiţi că oamenii cei mai învăţaţi ai 
regatului îl socotesc pe Cristofor Columb Cm exaltat. 

Un exaltat nu renunţă la propriile-i speranţe mai curând 
decât la propria-i demnitate. Alteţă, răspunse nepotul dofei 
Beatriz. Columb negociază pentru un imperiu de zece ori 
mai mare decât Spania, după cum susţine, iac prelenţiile 
sale sunt pe măsura subiectului. îl înţeleg. 

Nepoate! murmură dona Beatriz; M-am arătat oare lipsit 
de respect faţă de regină? întrebă don Ihigo. Mi-ar părea 
nespus ele rău. 

— Nu. copilul meu, nu! spuse iute Isabela. Apoi. după ce se 
gândi o clipă: Crezi, deci, îl întrebă ea pe don Iîigo, că e 
ceva serios, posibil, adevărat, în visele corăbierului 
acestuia? 


Doamnă, sunt prea neştiutor ca să răspund. Alteţii voastre 
în numele ştiinţei, spuse don Iîigo. Dar o să vă răspund în 
numele credinţei: încrederea lui Columb m-a convins şi pe 
mine şi întocmai aşa cum Alteța Voastră a făcut legământ să 
nu părăsească Santa Fe până când n-o să cucerească 
Granada, tot astfel eu am făcut legământ să nu-l părăsesc 
pe Columb până când n-o să pună piciorul pe pământul 
lumii acesteia necunoscute pe care voia-s-o dăruiască 
Alteţei Voastre, iar Alteţa Voastră a refuzat-o. 

Dar, spuse Isabella încercând să glumească, deşi tonul 
grav al tânăruâui îi răpise dacă nu poftă, cel puţin putinţa 
de a glumi, întrucât ai o încredere atât de mare în ştiinţa 
genovezului, iar el n-are nevoie decât de două cara-vele, o 
sută de mâtelo ţi şi trei mii de coroane ca să-şi aducă la 
îndeplinire proiectul, de ce tu, din propria-ţi avere, care-i 
de trei ori mai mare decât ceea ce solicită prietenul tău, n- 
ai pus să i se construiască cele două caravele, nu i-ai 
angajat cei o sută de marinari şi nu f-ai avansat cele trei mii 
de coroane? Columb, nemaidatorând nimic atunci nimănui, 
ar fi putut fi rege, şi te-ar fi numit vice-rege al regatului său 
închipuit. 

I-am oferit, Alteță, răspunse grav don, Ihigo, nu cu 
nădejdea unei recompense atât de înalte, fiindcă nu sunt 
ambițios, dar Columb mi-a refuzat oferta. 

Columb a refuzat realizarea unui proiect pe care-l 
urmăreşte de douăzeci de ani. când realizarea astai s-a 
oferit? strigă Isabela. Ei, asta-i, n-o să mă faci să cred aşa 
ceva, copilul meu! 

Cu toate acestea e adevărul, Alteță, răspunse don Inigo 
înclinându-se cu respect. 

Şi cum şi-a motivat refuzul? 

A spus că trebuie numele şi patronajul unui mare rege ca 
să confere autoritate unei asemenea acţiuni, şi întrucât n-o 
putea face sub protecţia pavilioanelor portugheze sau 
spaniole, se duce să vadă dacă nu cumva Carol al VIII-lea ar 


accepta să-l adăpostească sub cele trei flori de crin ale 
Franţei. 

Genovezul a plecat în Franţa? S-a dus să-şi prezinte 
proiectul lui Carol al VIII-lea? Sunteţi sigur de asta, don 
Inio? întrebă Ferdinand de Aragon intrând deodată şi 
amestecându-se în conversaţia pe care o asculta de câteva 
minute. 

La această intrare neaşteptată, fiecare se întoarse-sco- 
ţând o exclamaţie sau schiţând un gest de surpriză. 

Doar don Iîigo, ca şi cum ar fi auzit zgomotul uşii, ghicind 
cine o deschisese, nu manifestă decât respect, încli-nindu-se 
în faţa regelui, aşa cum făcuse în faţa reginei. 

Însă ca să arate, fără îndoială, dreptul pe care-l avea dea 
sta acoperit în faţa regelui Aragonului, îşi puse din nou pe 
cap pălăria pe care, de altfel, o scoase îndată, întorcân-du- 
se spre Isabela de la care părea să aştepte îngăduinţa de a 
se retrage ca de la singura-i suverană. 

Aceasta, de altfel, tresări de bucurie văzând cu câtă 
ardoare Ferdinand, atât de calm de obicei, primea vestea 
umilitoare pentru Spania că navigatorul genovez s-a dus să 
ceară protecţie altui suveran. 

Şi cum don Ihigo nu răspundea întrebării regelui 
Ferdinand: Auzi ce te întreabă regele Aragonului? îl întrebă 
ea pe tânăr. Ie întreabă dacă e adevărat că genovezul a 
plecat spre Franţa şi dacăântr-adevăr s-a dus să-şi ofere 
serviciile regelui Carol al VIII-lea. 

M-am despărţit de Cristofor Columb în dimineaţa asta, 
lingă Bara. doamnă. Mergea pe drumul de pe coastă 
nădăjduind că o să se poată îmbarca la Alicante, la Valencia 
sau la Barcelona spre Provența. - 

— Şi mai departe? întrebă Ferdinand. 

— Atunci, Sire. continuă don Iiigo, am venit să-i cer 
reginei îngăduinţa de a-l urma pe acest mare om, deamă 
îmbarca împreună cu el şi de-ai împărtăşi soarta, bună sau 
rea. 

— Deci vrei să-l ajungi din urmă? 


— De îndată ce voi fi primit îngăduinţa graţioasei mele 
suverane, răspunse don lhigo. 

— Pleacă fără îndoială, copleşit de puţinul succes pe care l- 
au avut pe lângă noi cererile lui? 

— Pleacă senin şi cu fruntea sus, Alteță, fiindcă dacă 
părerea de rău şi descumpănirea îl apasă, inima lui e destul 
de mare să să îndure această îndoită povară. 

Ferdinand rămase mut o clipă la acest răspuns mândru, 
apoi îşi trecu o mână pe fruntea care vădea îngrijorare. 

2 

— Mă tem. murmură el suspinând, că sfetnicii mei s-au 
cam pripit refuzându-l pe omul acesta. Ce părere aveţi, 
doamnă? 

Dar de la primele cuvinte pe care le rostise regele, Isabela 
se ridicase şi se îndreptase spre el: O, monseniore; spuse ea 
cu mâinile împreunate, m-am supus hotărârii consiliului 
deoarece credeam că hotă-rârea venea de la Alteța Voastră. 
Dar dacă m-am înşelat, dacă vămai rămâne un dram de 
simpatie pentru omul care ştie să inspire asemenea 
devotament, asemenea entuziasm, n-ar trebui să primiţi 
sfaturi decât de la geniul şi de la măreţia voastră. 

Credeţi doamnă, întrebă Ferdinand. şi fiecare cuvânt rostit 
căzu ca o picătură de apă rece pe inima Isa-belei, credeţi că 
genovezul. presupunând că descoperă ţara Cathay şi 
regatul Cipango, va găsi în lumea aceasta nouă destule 
mirodenii, pietre preţioase şi aur ca să acopere cheltuielile 
uriaşe pe care le necesită o asemenea expediţie? 

Isabela simţi că fruntea îi transpiră. Ea trăia sentimentele 
pe care le încearcă inimile poetice când o persoană care 
are dreptul la dragoste sau la respectul lor uită, pentru o 
clipă, să vorbească potrivit rangului şi poziţiei lor înalte. 

Nu avu curajul să răspundă. Don Inigo răspunse pentru 
ea. 

Alteța Voastră socoteşte uriaşe cheltuielile ce se vor face 
pentru două caravele cu o sută de oameni de echipaj? Cât 
despre cele trei mii de coroane, asta e o sumă pe care nu o 


dată au cheltuit-o într-o noapte de joc sau de nebunie unii 
dintre gentilomii din slujba Alteţei Voastre. 

De altfel, se grăbi Isabella să intervină, dacă nu e vorba 
decât de banii trebuincioşi expediţiei.vo să-i găsesc eu. 

Dumneavoastră, doamnă? Unde? întrebă Ferdinand. 

— Nădăjduiesc că în sipetul vistiernicului Castiliei, 
răspunse Isabella, iar dacă el nu conţine nici măcar suma 
aceasta modestă, sunt gata să-mi amanetez sau să-mi vând 
bijuteriile, mai curând decât să-l văd pe Columb ducând 
altui rege şi altei naţii un proiect care, dacă se va îndeplini, 
va face din regatul care-l va fi oblăduit pe genovez regatul 
cel mai bogat şi mai puternic din lume! 

Ferdinand seoaseim mormăit nici aprobatornici 
dezaprobator; marchiza de Moya scoase un strigăt de 
admiraţie, iar don Ihigo îndoi un genunchi în faţa reginei. 

— Ce faceţi, don Iîigo? întrebă Isabela zâmbind. 

— O ador pe suverana mea, aşa cum merită să fifc adorată 
spuse tânărul, şi aştept să-mi poruncească să plec ca să-] 
opresc pe Cristofor Columb din drum şi să-l aduc la Santa 
Fe. 

Isabella îl privi rugător pe regele Aragonului. 

Dar recele şi abilul politician nu era omul care să se lase 
târât în mod nechibzuit în toate avânturile acestea 
entuziaste pe care abia le îngăduia tinerilor şi femeilor şi 
care, după părerea lui trebuiau ţinute întotdeauna depat | e 
de mintea miniştrilor şi de inima regilor. 

— Spuneţi-i tânărului să se ridice, doamnă, spuse el, şi 
veniţi cu mine să discutăm despre această chestiune 
importantă. 

Isabela se duse spre rege se sprijini de braţul lui şi. fără să 
iasă din oratoriu, se retraseră amândoi. lingă pervazul unei 
ferestre ale cărei vitralii colorate înfăţişau iz-bânda 
Fecioarei. 

Tânărul întinse amândouă.mâinile spre chipul Fecioarei. 

— Maică a Domnului, spuse el, fă să coboare în inima 
regelui lumina sfântă care-ţi încoronează fruntea! 


Fără îndoială, rugăciunea lui don Iiigo fu ascultată, fiindcă 
puţin câte puţin, la rugăminţile insistente ale Isa-belei 
răceala expresiei lui Ferdinan.d pieri; un semn “din cap 
indică acordul lui şi regele rosti ridicând glasul: 

— Bine, să fie aşa cum doreşte draga noastră Isabela! Toţi 
cei ce aşteptau cu nerăbdare răsuflară uşuraţi. 

Încalecă, tinere, continuă, don Ferdinand şi du-te să-i spui 
încăpăţânatului acestuia de genovez că regii sânt siliţi să 
cedeze din moment ce el nu cedează. 

Deci, doamnă? întrebă don Ihigo voind să aibă, nu numai 
aprobarea regelui, ci şi aceea a reginei. 

Suntem de acord cu totul, spuse Isabella, şi prietenul 
dumitale Columb se poate întoarce fără teamă de a întâlni 
noi dificultăţi. 

E adevărat, doamnă? Am auzit bine? strigă don Inigo. 

— lată mina mea, spuse Isabella. 

Tânărul se repezi spre mina regală pe care o atinse 
respectuos cu buzele, apoi se năpusti afară din camera 
strigând: 

— Calul meu! Calul meu! Cinci minute mai târziu se auzi 
răsunând pavajul curţii sub galopul calului lui don Iiigo, 
galop al cărui zgomot se pierdu-curând în depărtare. 

Don liigo îl ajunse pe Columb la zece leghe de Santa Fe şi- 
1 aduse înapoi la curte. 

Acesta se înapoie necăjit şi neîncrezător, dar în curând 
ştirea bună pe care i-o adusese don Ihigo şi pe care nu voia 
s-o creadă. îi fu confirmată din gura celor doi suverani. 

Apoi primise ordinele necesare şi plecare spre portul Paloş 
de Moguer, un sat situat la vărsarea râului Tinto, lingă 
oraşul Huelva. 

Ferdinand alesese acest port nu pentru că. aşa cum s-ar fi 
putut crede, fiind la Atlantic se scurta drumul, ci deoarece, 
în urma unei condamnări judiciare satul Paloş trebuia să 
dea coroanei două caravele gata armate. 

Regele deci nu; avea alte cheltuieli de făcut decât cele trei 
mii de coroane. Cu toate acestea să fim drepţi şi să spunem 


că. pe la începutul lui iunie, Columb fu înştiinţat, că, la 
cererea Isabelei, protectoarea Iri, a treia navă îi fusese 
acordată. 

Cit despre don Ihigo, acesta după ce-şi însoţise prietenul 
la Paloş, se întorsese la Cordoba în urma unei scrisori 
primite printr-un curier extraordinar, după ce-l făcuse pe 
Columb să-i promită că nu va părăsi Spania fără el, şi că o 
să-i comunice la C6rdoba ziua exactă a plecării. 

Columb îi datora prea mult acestui prieten credincios ca 
să nu-i îndeplinească cererea. în cursul lunii iulie 1492, îl 
anunţă pe don Iîigo că va ridica pânzele pe data de 3 
august. 

La 2 august tânărul sosi mai întunecat, dar mai hotărât ca 
oricând. 

Don Ihigo îl însoţi deci pe prietenul său Columb prin toate 
primejdiile acestei prime călătorii. Era pe punte în noaptea 
de 11 spre 12 octombrie când marinarul de cart pe bordul 
Pintei strigă: „Pământ.'"Cobori al doilea pe insula San 
Salvador în mijlocul locuitorilor miraţi care-i priveau tăcuţi 
pe străini aceştia ce soseau dintr-o lume necunoscută. 
Primul era Columb care păstrase pentru sine cinstea de a 
înfige drapelul Castiliei în pământul pe care-l descoperise. 
îl urmă în Cuba, la San Domingo, se întoarse în Spania cu el 
în martie 1943; plecă din nou împreună cu el în luna 
septembrie a aceluiaşi an, fără ca insistenţele mă-tuşii sale, 
nici cele ale reginei Isabela şi ale regelui Ferdinand să-l 
poată opri la curte. Debarcă, tot cu el, în Antilele mici, în 
Dominica, adică în Guadelupa, la San Cristofor, în Antile. 
Luptă alături de el împotriva şefilor de trib băştinaşi şi 
împotriva propriilor tovarăşi ai lui Columb, răsculați; plecă 
iarăşi cu el când acuzaţiile duşmanilor îl siliră pe vestitul 
genovez să-şi părăsească postul de vice-rege şi să vină să se 
dezvinovăţească înaintea celor care, mulţumită lui, 
ajunseseră cei mai bogaţi suverani din lume! în sfârşit, la 30 
mai 1498 plecă tot cu Columb în a treia călătorie, dar de 
data aceasta nici măcar nu se mai întoarse în Spania: de 


peste mare află de dizgraţia lui Columb şi a fratelui său 
Bartolomeo, de condamnarea lor la închisoare şi, în sfârşit, 
de moartea lor. 

În Spania, cei ce-şi mai aminteau că pe lumea aceasta 
există un oarecare don Inigo Velasco aflară prin 1504 sau 
1505 că pătrunsese adânc pe teritoriile descoperite, că 
fusese primit la curtea unui cacic cu a cărui fiică se 
căsătorise, şi că acest cacic îi dăduse ca zestre atâta aur cât 
încăpuse în camera nupţială; apoi că socrul lui murise, iar 
don Inigo refuzase coroana pe care locuitorii voiseră să i-o 
ofere, şi că, în cele din urmă soţia lui murise şi ea, lăsându-i 
o fiică atât de frumoasă, încât nu-i găsise alt nume decât cel 
de dona Flor. 

Dar, cu trei ani înainte de perioada în care am ajuns, la 
puţină vreme după moartea regelui Ferdinand ce-l 
răsplătise pe Columb cu închisoare şi mizerie pentru darul 
pe care aceasta i-l făcuse, se răspândi deodată zvonul 
că.don Iiigo Velasco sosise la Mălaga cu fiica lui pe o 
corabie care avea, ca lest, lingouri de aur. însă regina 
Isabela şi dona Beatriz muriseră, fără îndoială că nimeni nu 
se mai interesa de don Ihigo, după cum nici pe elnu-l mai 
interesa nimeni. Unul singur dintre prietenii lui, numit don 
Ruiz de Torillas veni să-l vadă la Malaga. Odinioară, în 
urmă cu douăzeci şi cinci sau douăzeci şi şase de ani 
luptaseră împreună împotriva maurilor şi cuceriseră chiar 
oraşul Malaga unde se întâlneau azi. Acest prieten ce locuia 
în Granada îl invită pe don Ihigo să se stabilească în oraşul 
său, dar toate stăruinţele fură zadarnice. 

Cu toate acestea, când după moartea lui Ferdinand, 
cardinalul Jimenez, arhiepiscop de Toledo, fu numit regent, 
reputaţia de bogăţie şi de cinste care-l însoţise pe don 
Inigo în călătorii şi se întorsese odată cu el, făcu să 
primească din partea cardinalului în vârstă atunci de 
optzeci de ani, invitaţia de a veni la el la Toledo ca să-l ajute 
în probleme de stat şi, mai ales, în problema relaţiilor ce 


urmau să fie stabilite de către noul rege, don Carlos, între 
Spania şi Indiile occidentale. 

Era vorba de binele ţării, astfel că don Ihigo, fără să 
şovăie, plecase din Malaga cu fiică-sa, venise la Toledo şi 
acolo, în toate problemele privind teritoriile de peste mări, 
împărţise conducerea regatului cu cardinalul Jimenez şi 
Adrian de Utrecht, fostul preceptor al lui Don Carlos, pe 
care regele îl trimisese înaintea sa în Spania. 

Această regență guvernase Spania în timpul triumviratului 
ei vreme de aproape un an. Apoi deodată se auzi că regele 
don Carlos debarcase la Vilavicioasa, un mic port din 
Asturia, şi se îndrepta spre mânăstirea 'Tordesillas unde, de 
la moartea tatălui său. Filip cel Frumos, care avusese loc 
vineri 25 septembrie 1506, locuia maică-sa Ioana, 
cunoscută în legendele castiliene sub numele de Ioana 
Nebuna. 

La ştirea aceasta, nimic nu-l mai putu reţine la Toledo pe 
don Iiigo care. bizuindu-se pe faptul că sosirea în Spania a 
lui don Carlos făcea nefolositor de acum înainte consiliul de 
regență, şi în pofida încercărilor colegilor săi de regență de 
a-l opri, se despărţi de ei şi se întoarse cu fiică-sa în raiul 
său de la Malaga. 

Acolo credea că e liniştit şi la adăpost de toate privirile 
când, pe la începutul lui iunie 1519, un mesager al lui don 
Carlos i se înfăţişase anunţându-l că regele voia să viziteze 
oraşele din sud. Cordoba, Sevilla, Granada şi îl poftea să-l 
aştepte în ultimul dintre ele. Acelaşi mesager îi înmânase 
un pergament pecetluit" cu pecetea regală, care nu era 
altceva decât numirea lui în funcţia de mare judecător. 

Această numire, îi scria don Carlos cu propria-i mână, era 
un omagiu pe care cardinalul Jimenez pe patul de moarte şi 
Adrian de Utrecht îl aduceau nu numai înţelepciunii lui don 
Inigo Velasco, ci şi înaltei şi severei lui probităţi pe care 
nimeni n-o făgăduia în Spania. 

Deşi în adâncul sufletului regreta raiul de la,Mălaga, don 
Inigo Velasco se pregătise de plecare, apoi, în ziua sorocită, 


pornise la ttrum luând-b cu sâne pe doina Flor, precedat 
fără să ştie de don Ramon de Avila, care era îndrăgostit de 
fată şi nădăjduia, mulţumită unui schimb de priviri printre 
şipcile unui oblon, ca nu-i este cu totul indiferent. * în afară 
de aceasta, era însoţit de trei slujitori înşiraţi, după cum am 
spus, astfel încât.unul să fie cercetaş, iar ceilalţi doi, 
ariergardă. 

De altfel, după cum se zvonea, o asemenea escortă, ba 
Chiar şi una mai mare, nu era zadarnică: se spunea că 
drumul e plin de tâlhari cărora un conducător nou, de o 
îndrăzneală necunoscută ruei chiar printre oamenii aceştia 
neînfricaţi, le dăduse un astfel de curaj, încât nu o dată, 
acest şef, însoţit de zece, douăsprezece sau cincisprezece 
oameni, făcuse incursiuni de pe un versant al muntelui până 
la porţile Mălagăi, sau, de pe celălalt versant, până la cele 
ale Granadei. 

De unde venea acest conducător? Nu se ştia. Cine era? 
Nimeni nu putea spune. Numele lui atât « cel de familie, cit 
şi cel de botez erau necunoscute. Nu se gândise nici măcar, 
aşa cum fac oamenii de teapa asta, să folosească un nume 
de război, era numit pur şi simplu el Salteador, adică 
Tal&arui. 

Toate poveştile care circulau în legătură cu acest misterios 
hoţ de drumul mare, înrâuriseră întrucâtva după cum se 
vede, măsurile -de prevedere luate de don Iîigo, iar când 
caravana se iviân raza privirii tinerei ţigănci, călătorii aveau 
înfăţişarea unor oameni care se tem că-vor fi atacați şi sunt 
gata să se apere. 

Acum poate că unii se vor întreba. cum se face că, deşi 
circulau atâtea zvonuri rele în legătură. cu trecerea prin 
munţi, deşi o iubea atât de mult pe draga lui dona Flor, don 
Inigo alesese drumul acesta în loc să facă un ocol şi, de ce 
alegându-1, nu-şi luase o escortă mai numeroasă. 

La acestea vom răspunde că, de două ori, în perioade 
destul de apropiate de cea în care ne aflăm, don Ihigo şi 
fiică-sa străbătuseră aceiaşi munţi fără să li se' întâmple 


ceva; Apoi e un adevăr de netăgăduit că un om se 
obişnuieşte cu primejdiile şi, tot întâlnindu-le, se 
familiarizează cu ele. 

Şi cite primejdii de tot soiul înfruntase". în viaţa lui 
aventuroasă don Ihigo! Primejdii în război împotriva urilor, 
primejdia de a naufragia când străbătuse oceanul,. de 
răzmeriţă la bord. sau de a pieri ucis printre lo-torii 
sălbatici ai unei lumi necunoscute! Comparate cu tea, ce 
însemnau primejdiile pe care le putea întâlni mijlocul 
Spaniei, în spaţiul de numai douăzeci de leghe e desparte 
Mălaga de Granada? 

Astfel că, auzind de asemenea primejdii, don Inigo "ca din 
umeri. 

Cu toate acestea era tare neprevăzător să te hazardezi n 
astfel de trecători cu o comoară de tinereţe şi de fru-useţe 
ca aceea care mergea la dreapta marelui jude-or. 

Renumele de frumuseţe strălucită care o precedase pe îa 
Flor din lumea nouă în cea veche nu era cu nimic gerat. 
Dofa Fior la şaisprezece ani - era vârsta pe care împlinise - 
ar fi depăşit comparaţiile exagerate pe e le-ar fi putut face 
în legătură cu ea poeţii spanioli şi 'ar cei arabi: avea 
strălucirea florii şi catifelarea fruc-ui, graţia muritoarei şi 
demnitatea zeiţei. După cum la ăncugşa ce o privea cu naivă 
admiraţie apropiindu-se, simţea amestecul rasei arabe cu 
cea spaniolă, tot ăştia dona Flor se putea vedea tipul nu 
numai a două e minunate, ci şi a ceea ce era mai pur şi mai 
distins aceste două rase. Copila Mexicului şi a Spaniei avea 
ten mat, frumos, braţe încântătoare, picioare minunate 
andaluza, gene, întunecate, ochi catifelaţi, păr lung şi "a 
zveltă a indiencelor, fiicele soarelui. Cât despre costum, el 
părea ales anume ca să pună valoare formele minunate şi 
chipul încântător al fru-sei călătoare. Era o rochie de 
mătase de un albastru isc, irizat cu roz şi argintiu, încheiată 
de sus până jos perle dintre care fiecare era demnă să 
împodobească roana de contesă; rochia desena bustul şi 
partea de o braţelor, aşa cum erau croite costumele 


spaniole la putui secolului al XIV-lea; doar. că, ajungând la 
coate, "etele se lărgeau şi cădeau de fiecare parte a corpu- 
atârnând deschise, lăsând să se vadă sub valurile de telă de 
Murcia ninnile şi antebraţele care, fiindcă intaseră 
nepedepsite soarele Mexicului. îl puteau în-ta acum pe cel 
ăl Spaniei, însă fără să aibă a se teme va, fiind ascunse într- 
o capă largă de lână albă, fină oale, asemeni caşmirului 
nostru modern şi înrudit, croiala părţii inferioare, cu mantia 
mexicană, iar 

—prin gluga sub care strălucea într-o nuanţă de culoare 
caldă chipul tinerei fete, cu burnuzul arab. 

Don Ihigo şi doa Flor. în pasul catărilor care scuturau din 
cap sub pompoanele de lină stacojie, mergeau în trap 
grăbit, dar fără grijă, fata părând la fel de obişnuită ca şi 
tatăl ei cu călătoriile peste munţi şi cu viaţa aventuroasă a 
vremii. 

Dar, fără îndoială, slujitorul pe care-1 foloseau drept 
cercetaş era mai puţin liniştit decât stăpânii lui, deoarece 
zărind-o pe tânăra ţigancă, se opri s-o întrebe, iar ei îl 
ajunseseră din urmă tocmai când se interesa dacă don Inigo 
şi dona Flor se pot opri în siguranţă la mica venta ce nu se 
mai zărea acum pentru că se aflau într-o ondulaţie a 
terenului pe care o zăriseră la orizont când coborâseră 
muntele, aflat acum în urma lor. 

Când don Ifigo şi doia Flor sosiră, şovăielile slujitorului 
creşteau în loc să se liniştească, din pricina răspunsurilor 
neclare şi aproape batjocoritoare ale tinerei ţigănci, care 
continua să stea şi să toarcă vorbind cu acesta, dar care 
văzându-i şi pe stăpâni oprindu-se. se ridică, lăsă la o parte 
fusul şi furca, sări cu uşurinţă în partea cealaltă a drumului. 
în timp ce capra, ca-un animal curios, cobori de pe colina 
unde rumega frunze de mure şi veni să-i privească pe 
călăreţi cu ochi mari. inteligenţi. 

— Ce frumoasă e, tată. fata asta! spuse dona Flor o- 
prindu-l pe bătrân şi privind-o pe fată cu admiraţia pe care 
o stârnea ea însăşi. 


Don Inigo dădu aprobator din cap. 

Vrei să vorbim cu ea, tată? întrebă doia Flor. 

Fă cum vrei tu, fata mea, spuse bătrânul. 

Cum te cheamă, draga mea? i se adresă dofa Flor. 

— Creştinii îmi spun Ginesta, iar maurii Aisse, fiindcă am 
două nume: unul înaintea lui Mahomet, iar celălalt înaintea 
lui Isus Christos. 

Şi rostind numele acestuia din urmă. fata îşi făcu semnul 
crucii, ceea ce dovedea că e creştină. 

Noi care suntem buni catolici, spuse zâmbind dona. Flor, o 
să-ţi spunem Ginesta. 

Spuneţi-mi cum vreţi, rostit de gura şi de glasul 
dumneavoastră blând, numele meu o să mi se pară 
întotdeauna frumos. 

Ei bine, Fior. spuse don Ihigo, dacă cineva ţi-ar ii spus că 
în pustietatea asta o să afli linguşirea, l-ai fi socotit 
mincinos, nu-i aşa? Şi vezi totuşi că ar fi rostit adevărul! 

— Eu nu linguşesc, ci admir, spuse ţigăneuşa. 

Dona Flor zâmbi şi roşi totodată şi, ca să schimbe cursul 
conversaţiei care prin naivitalea-i laudativă devenea 
stânjenitoare, întrebă: Ce-i răspundeai lui Nunez, copila 
mea? 

Întrebaţi-mă mai întâi ce mă întreba. 

Ei bine, ce te întreba? 

— Se interesa despre drum şi mă întreba dacă e sigur, şi 
dacă venta e bună. 

— lar tu ce-i răspundeai? 

Îi răspundeam cântându-i cântecul drumeţului. 

Cum e cântecul ăsta? 

Ascultaţi-l. 

Şi întocmai ca o pasăre, adică fără sforţare şi pe o melodie 
care părea o simplă modulație adăugată glasului ei obişnuit, 
fata începu să cânte acest cuplet al unui cântec andaluz. 

Dacă cerul e limpede fii atent! Dacă poteca e sigură. 
Priveşte în jur. 


— Şi fie ca Fecioara cu ochi de azur Să te aibă în pază! 
Adio, drumeţilor, adio, Mergeţi cu Dumnezeu! 

Asta i-o spuneai lui Nuhez, copila mea, continuă dona Fior, 
dar nouă ce ne spui? 

Dumneavoastră, frumoasă senora, răspunse ţiganca, o să 
vă spun adevărul, fiindcă sunteţi singura fată de la oraş 
care-mi vorbeşte cu blândeţe şi fără dispreţ. 

Şi se apropie cu doi paşi, punându-şi mâna dreaptă pe 
gâtul catârului, iar degetul arătător al mâinii stingi pe buze. 

Nu mergeţi mai departe! spuse ea! 

Cum să nu mergem mai departe? 

Întoarce ţi-vă! 

Fetiţo, îţi râzi de noi! întrebă don Iiigo. 

Dumnezeu mi-e martor că vă dau sfatul pe care l-aş da 
tatălui meu şi soră-mii. 

Vrei să te întorci la Albana cu doi dintre slujitorii noştri, 
fata mea? întrebă don Ihigo. 

Şi dumneata tată? spuse dona Fior. 

— Eu o să-mi continui drumul cu cel de-al treilea. Regele o 
să fie mâine la Granada şi mi-a dat ordin să fiu azi acolo. N- 
o să-l fac pe rege să aştepte. 

lar eu o să merg pe unde mergi şi dumneata; pe unde o să 
treci, o să trec şi*eu. 

Bine! Mergi înainte, Nuiez! 

Şi scoțând din buzunar o pungă, don Ihigo o întinse fetei. 

Dar aceasta schiţă un gest de regină: 

— Nu există pungă destul de bogată ca să plătească sfatul 
pe care vi l-am dat, domnule călător, spuse ea. Păstraţi-vă, 
deci, punga, o să fie binevenită acolo unde vă duceţi. 

Atunci doa Flor îşi desprinse agrafa rochiei şi. făcârr-du-i 
fetei semn să se apropie mai mult o întrebă: 

— Dar aşa ceva primeşti? 

— Din partea cui întrebă grav ţiganca. 

Din partea unei prietene! 

O, da! - 


Şi se apropie de dona Flor, înfâţi.şându-i acesteia gâtul şi 
fruntea. 

Doia Flor prinse agrafa la gâtul ţigăncii şi, în timp ce tatăl 
sau. care era prea bun creştin ca să îngăduie o asemenea 
familiaritate faţă de o fiinţă doar pe jumătate creştină, ii 
dădea un ordin lui Nuiez, atinse iute cu buzele fruntea 
fetei. 

Nuhez se şi depărtase la treizeci de paşi. 

— Să mergem! spuse don Inhigo. 

— Sunt gata, tată, răspunse dona Flor., Şi i.şi reluă locul la 
dreapta bătrânului care porni făcân-du-i un semn de rămas 
bun micuţei ţigănci şi strigându-le celor trei oameni, atât 
celui ce mergea înainte, cât şi celor ce venea în. urmă: 

— Fiţi atenţi! 

Cât despre ţigancă, aceasta rămase în picioare acolo unde 
se afla, urmărind-o cu privirea pe fata care o numise 
prietena ei* şi murmurând cu jumătate de glas refrenul 
cântecului: Adio, drumeţiiosadio. Mergeţi cu Dumnezeu! 

Şi îi urmări astfel cu privirea du o îngrijorare vădită:şi tot 
mai mare până când se făcură nevăzuţi cu toţii după un mic 
deal ce se zărea' la orizont. Atunci, nemai putându-i vedea, 
se aplecă ascultând. 

Cinci minute se scurseră astfel, răstimp în care buzele 
țţigăncii repetau maşinal: Adio, drumeţilor, adio, Mergeţi cu 
Dumnezeu! 

Deodată şe auzi detunătura mai multor archebuze şi.ţipete 
de ameninţare şi de durere. Apoi, sângerând dintr-o rană la 
umăr, uftul dintre cei doi slujitori din'ariergardă se ivi pe 
culmea dealului culcat pe calul în burta căruia înfigea 
pintenii şi trecu asemeni unui fulger "prin faţa fetei 
strigând: 

— Ajutor! Tâlharii! 

Țiganca rămase o clipă şovăind, apoi păru să ia o-hotă-fâre 
supremă. Dădu fuga la furcă, prinse de unul dintre capetele 
ei cordonul ca un steag şi se repezi spre munte pe care-l 
urcă atât de iute încât capra ei o urmă cu greu, sări până la 


capătul unei stânci situate deasupra întregii văi şi 
fluturându-i eşarfa viu colorată strigă de trei ori cât putu de 
tare: 

— Fernando! Fernando! Fernando! 

Interiorul hanului La Regele maur. 

Chiar de-am putea alerga spre locul unde s-a petrecut 
scena de mai sus, cu iuţeala cu care se îndepărta de el 
slujitorul lui don Iîigo; chiar de-am «rea dealul în salturi Ia 
fel de grăbite ca acelea ale ţigăncii şi ale caprei ei tot am 
ajunge prea târziu ca să asistăm la catastrofa care înroşise 
cu sânge poteca ce ducea spre han. 

Tot ce putem vedea e cadavrul lui Nunez şi al calului lui 
barând drumul, în vreme ce Torribio, grav rănit, se târăşte 
până la o cruce de care se sprijină, aproape muribund. 

Cit despre don Ihigo şi fiică-sa au dispărut în hanul a cărui 
poartă s-a închis în urma lor şi a îâlharilor care i-au luat 
prizonieri. 

Pe podeaua hanului se vedeau lesne urmele luptei care. 
începută afară, continuase înăuntru. O dară de sânge ce 
putea fi urmărită începând cu două sute de paşi mai înainte, 
trecea pragul şi ajungea într-un colţ unde un tâlhar, rănit 
de archebuza unuia dintre oamenii lui don Ihigo, primea 
îngrijirile Amapolei, aceeaşi cameristă pe care am văzut-o 
aducând flori în sala pregătită pentru călători, şi ale 
valetului care ţinuse hăţurile calului lui don Ramiro de 
Avila. 

Pălăria de catifea lui don Ifigo şi o bucată din mantia albă 
a donei Fior zăceau pe treptele care duceau din curte la 
bucătărie şi arătau că acolo lupta se încinsese dj-n nou şi că 
pe acolo, fuseseră duşi cei doi călători, deci pa acolo 
trebuiau căutaţi. 

De la uşa, care se deschidea după ce urcau cele două 
trepte, începea dâra de flori presărate de curierul dragostei 
frumoasei dona Fior. Dar florile erau călcate în picioare* 
murdărite de praful căzut de pe haine şi de câteva picături 
de sânge care ici şi colo străluceau fie pe un trandafir, fie pe 


un crin sau pe o anemonă, ca nişte rubine lichide şi 
tremurătoare. 

Uşa ce despărţea bucătăria de camera în care, prin grija 
lui don Ramiro, fusese pusă masa pentru cei doi drumeţi şi 
unde încă se mai simţea parfumul ars cu puţin înainte, era 
deschisă, în pragul ei stăteau slujitorii hanului, tâlhari 
deghizați, gata să le vină în ajutor tâlharilor de afară, iar 
din partea aceea se auzeau ca nişte valuri de mânie, ţipete, 
ameninţări, jeluiri şi înjurături. 

Acolo continua şi avea, fără îndoială să-şi afle dez- 
nodământul scena cumplită la care se gândise cu groază 
ţigăncuşa de pe drum, atunci Knd îi sfătuise pe cei doi 
drumeţii să se întoarcă. 

Într-adevăr, dacă am fi putut înlătura baricada vie care 
închidea uşa, şi dacă ne-am fi croit drum pânăân sală, iată 
ce am fi văzut: Don Ihigo, trântit pe podeaua hanului, tot 
mai încerca să se apere cu o bucată de spadă nefolositoare, 
însă cu tăişul căreia, înainte de a se frânge, lovise doi 
tâlhari; de la ei erau picăturile de sânge care pătau florile 
aşternute pe jos. 

Trei oameni îl stăpâneau cu greu, cu toate că unul îl apăsa 
cu genunchiul pe piept ţinându-i un cuţit catalan la gâfc. 

Ceilalţi doi îl scotoceau, nu atât ca să-l prade cât ca să-i ia 
armele pe care putea să le aibă ascunse. 

La doi paşi de el, rezemată de perete, stătea în picioare 
lona Flor cu părul despletit şi zbărlit, cu boneta mantiei 
fâşiată şi cu nasturii preţioşi ai rochiei smulşi. 

Era vădit, că, deşi asupra fetei fuseseră săvârşite aceste 
)rofanări, dijj pricini lesne de înţeles bandiții o cruţaseră ia: 
mult decât pe bătrân. 

Doha Flor, am mai spus-o, era de o frumuseţe minu-îată, 
iac conducătorul bandei, eroul acestei povestiri, el ilteador 
era socotit un bărbat de o galanterie mai cum-lită poate, în 
asemenea împrejurări, decât cruzimea cea lai mare. 

Fata stătea cu capul rezemat de zidul alb, iar ochii ei imoşi 
pe sub pleoapele lungi, catifelate aruncau scân-de mânie şi 


de indignare, mai numeroase decât sfioa-luciri ale rugii şi 
temerii. 

Braţele inerte îi atârnau în jos, goale şi albe fiindcă: 
smulgându-i-se preţioasele agrafe ale mânecilor, acestea 
fuseseră sfâşiate, şi păreau două bazoreliefuri, sculptate de 
un sculptor îndemânatic, chiar în zid. Nici un cuvânt, nici o 
plângere, nici un geamăt ny-i ieşiseră din gură din clipa 
când fusese capturată; plângerile şi gemetele care se 
auzeau erau ale celor doi tâlhari răniţi de spada lui don 
Ihigo. 

Fără îndoială, frumoasa fată încă nu credea că-şi 
primejduieşte altceva decât viaţa, şi în faţa acestei primejdii 
socotea nedemn de o spaniolă să se plângă, să geamă sau 
să se roage. 

Siguri că nu le poate scăpa şi luându-i aproape tot celavea 
de preţ, bandiții s*" adunaseră în jurul frumoasei călătoare 
şi.o priveau râzând, astfel încât ar fi făcut-o să-şi pieee 
privirea, dacă ochii ei mari nu l-ar fi căutat pe Cel de sus pe 
care îl chemau în ajutor. 

Sau poate că dona Fior se gândea la frumosul cavaler. pe 
care-l vedea de un an încoace dând târcoale pe sub 
fereastra camerei ei de îndată ce se însera şi care, în timpul 
nopţif îi umplea balconul cu cele mai frumoase flori din 
Andaluzia. 

Dar, după cum am spus, ea tăcea şi zgomote puternice, 
ţipete, sudalme se auzeau în jurul ei şi mai ales al tatălui ei. 
— Ticăloşilor! strigă bătrânul, ucideţi-mă, gâtuiţi-mă, dar 

vă previn că am întâlnit cu o leghe mai înainte de Al- 

: hama o trupă de'soldaţi pe al cărei.comandant îl cunosc. 
EL ştie că am plecat, şi că mă duc la Granada din ordinul 
regelui, iar când o să afle că n-am ajuns acolo o să-şi 

: închipuie că am fost asasinat şi atunci n-o să mai aveţi de- 
a face cu un bărbat de şaizeci de ani şi cu o fată de 
cincisprezece ani, ci o companie întreagă, şi o să vedem noi, 
tâlharilor, dacă o să fiţi la fel de curajoşi în faţa soldaţilor 


regelui, om la om, cum sunteţi aici douăzeci împotriva unuia 
singur! 

Bine, răspunse unul dintre tâlhari, să vină soldaţii regelui, 
îi cunoaştem, i-am văzut ieri trecând. Avem o fortăreață 
buna, minată, cu subterane care duc în munţi. 

Şi apoi, îl întrerupse altul, ce te face să crezi că vremsă ţe 
ucidem? 'le înşeli dacă îţi închipui aşa ceva, noi nu-i ucidem 
decât pe sărăntocii de la care nu putem scoate nimic; de 
seniorii nobili care, ca tine, pot plăti răscumpărare, avem, 
dimpotrivă mare grijă, iar dovada este că deşi.ai dat cu 
spada în dreapta şi-n stânga şi ai rănitpe doi de-ai noştri nu 
ţi-am făcut nici cea mai mică. zgărietură. 
nerecunoscătorule! 

Atunci o voce răsunătoare ca a unui înger se amestecă 
printre cele răguşite şi amenințătoare. Era a. fetei care 
vorbea pentru prima oară. 

— Fie! spuse ea. Dacă nu e vorba decât să plătim 
o.răscumpărare, senores, o s-o plătim. Fixaţi-o. ca pentru 
un prinţ şi o s-o primiţi. 

— Pe'sfântul Iacob î Nădăjduim s-o primim, frumoasă 
copilă! Din pricina asta vrem ca demnul senior, tatăl 
dumneavoastră să se potolească un pic. Afacerile sunt. 
afaceri, ce naiba! Le duci la bun sfârşit discutând, dar. dacă 
te baţi le încurci. Şi poftim, iată-1 pe tatăl dumneavoastră 
că le încurcă iarăşi î într-adevăr, don Ihigo schiţase încă un 
gest de apărare şi cu ciotul spadei care nu i-l putuseră 
smulge din niina ce-l strângea ca o menghine de fier rănise 
la faţă. pe unul dintre tâlhari. 

— Pe rănile Mântuitorului! strigă cel care ţinea cuțitul la 
gâiul bătrânului, încă o încercare şi o să trebuiască să 
discuţi răscumpărarea cu Dumnezeu, nu cu noij gen- 
tilomule! 

— Tată! strigă îngrozită fata făcând un pas înainte, 

— Da. spuse unul dintre bandiți, ascultaţi-o pe frumoasă 
domnişoară. Vorbeşte despre aur. iar gura ei e ca aceea a 
prinţesei arabe care nu se deschidea decât.ca să lase să 


cadă o perlă sau un diamant la fiecare cuvânt pe care-l 
rostea. Staţi liniştit, domnule. Daţi-vă cuvântul că nu 
încercaţi să fugiţi, întocmiţi-i o scrisoare prietenului nostru 
hangiul, ca să se ducă la Malaga fără să se teamă de 
autorităţi; acolo intendentul dumneavoastră o să-i mmâneze 
o mie, două mii, trei mii de coroane, după dărnicia 
dumneavoastră, noi nu le fixăm taxă călătorilor, şi când o să 
se întoarcă hangiul cu banii o 

: ă fiţi liberi. Bineînţeles, că dacă nu se întoarce, o. să 
răspundeţi pentru el, ochi pentru ochi, dinte pentru I dinte. 

— Tată. ascultă ce spun oamenii aceştia, insistă fata, | şi 
nu-ţi pune în primejdie viaţa pentru câteva pungi de rbani. 

Auziţi, auziţi, prinţe? Fiindcă trebuie să fiţi prinţ, dacă nu 
vice-rege, dacă nu rege sau chiar 4 împărat” pentru ca 
frumoasa domnişoară să discute cu atâta uşurinţă şi 
nepăsare despre bogăţiile lumii ăsteia. 

Şi, întrebă bătrânul, consimţind pentru prima oară să se 
coboare până la a discuta cu duşmanii pe care până atunci 
se mulţumise să-i insulte sau să-i lovească, în timp ce 
complicele vostru hangiul se duce cu scrisoarea, la 
intendentul meu, ce-o să faceţi cu noi în taverna asta de 
criminali? 

Tavernă? Hei, senor Calabazas, auzi cum i se spune 
hanului La Regele maur? Tavernă de criminali! Vino încoace 
şi arată-i acestui demn hidalgo că a greşit. 

Ce-o să facem cu tine? zise alt tâlhar fără să-i dea lui don 
Calabazas vreme să apere onoarea hanului. E foarte simplu 
şi o să-ţi'spun. Mai întâi, o să-ţi cerem cuvântul de gentilom 
că n-o să fugi. 

Un gentilom nu-şi dă cuvântul unor tâlhari. 

Tată,. un gentilom îşi dă cuvântul lui Dumnezeu, spuse 
dona Flor. 

Ascult-o o dată pe copila asta, fiindcă înţelepciunea cerului 
vorbeşte prin gura ei. 

Bine, şi după ce voi fi dat cuvântul, presupunând că vi-l 
dau, ce-o să faceţi? 


În primul rând, n-o să te scăpăm din odi. 

Cum aşa? strigă don Inigo. Deşi vă dau cuvântul, nu mă 
lăsaţi să-mi continui drumul? 

Ehe, răspunse banditul, nu mai suntem pe vremea când 
evreii din Burgos îi împrumutau Cidului o mie de mărci de 
aur pentru o ladă plină cu pământ. Aşa că, în loc să facem 
ca ei, adică să nu ne uităm în ladă decât după ce am 
numărat cele o mie de mărci, noi o să. ne uităm înainte. 

— Ticăloşilor! murmură don Inigo. 

Tată, spuse dona Fior, încercând să-l potolească pe 
bătrân, pentru numele lui Dumnezeu. 

Bine, şi supraveghindu-mă, ce o să faceţi? 

O să te legăm cu un lanţ solid de inelul ăsta de fier. 

Să mă legaţi ca pe un sclav, maur, pe mine? făcu bătrânul. 

Şi la ameninţarea asta care trezea în el valuri de mândrie, 
încercă şi izbuti o mişcare violentă şi totodată atât de iute, 
încât îl făcu să se rostogolească la trei paşi distanţă de el pe 
banditul care-i pusese piciorul pe piept, şi se ridica 
ameninţător într-un genunchi. 

Dar aşa cum o stâncă respinge valul pentru a fi aproape 
de îndată acoperit de el, într-o clipă cinci sau şase bandiți 
se năpustiră asupra lui don Ihiga şi. printr-o sforţare care i- 
ar fi rupt braţul dacă n-ar fi cedat, îi smulseră minerul 
spadei şi bucata de fier lungă de şase degete pe care o mai 
conţinea, în timp ce omul cu cuțitul, ruşinat că fusese 
răsturnat astfel de bătrân, se repezi spre el cu arma 
ridicată, jurând că prizonierului îi sunase ceasul. 

La scânteia care ţâşni din lama cuţitului, dona Fior scoase 
un țipăt cumplit şi se repezi spre taică-său. 

Dar doi bandiți îi opriră, unul pe doia Flor, celălalt mâna 
tovarăşului lor. 

— Vicente! Vicente! strigă banditul care oprise mâna celui 
ce avea de gând să ucidă, cu riscul de a vedea cuțitul 
întorcându-se împotriva lui. ce naiba vrei să taci? 

Să-l omor pe turbatul ăsta!" - N-o să-l omori! 


Cum să nu-l omor! Pe sfântul Iacob, asta rămâne de 
văzut! 

N-o să-l omori. îţi spun! Găureşti sacul cu aur şi prin 
gaura asta răscumpărarea se duce pe apa sâmbetei. Eşti un 
netrbnic, ţi-am spus-o - întotdeauna. Lasă-mă să stau de 
vorbă cu acest senior şi o să vezi că-l fac să fie înţelegător. 

Tâlharul numit Vicente înţelese fără îndoială că tovarăşul 
său are dreptate.fiindcă se retrase, bombănind, dar se 
retrase. 

Când spunem că se retrase asta nu înseamnă că ieşi din 
încăpere, ci doar că făcu doi-trei paşi înapoi, asemeni 
jaguarului rănit, gata să sară din nou asupra prăzii. 

Banditul care se erijase în negociator! luă locul lui Vicente. 

Hai, fiţi rezonabil, sehor Caballero'; n-o să vă legăm de 
inelul de fier, doar o să vă închidem în pivniţa cu vinuri 
alese, a cărei uşă e tot atât de trainică ca a închisorilor din 
Granada, cu o sentinelă în faţa uşii. 

Cum, ticălosule, aşa vreţi să-vă purtaţi cu un om de rangul 
meu? 

Tată, o să fiu şi eu cu dumneata, n-o să te părăsesc! strigă 
dona Floi>. Şi de altfel, două-trei zile o să treacă repede. 

— Ah, copila mea, spuse unul dintre tâlhari, asta nu-ţi 
putem făgădui. 

Ce nu-mi puteţi făgădui? 

Că o să rămâi cu tatăl tău. 

Doamne! Dar ce vreţi Să faceţi cu mine? strigă fata. 

Ce vrem să facem? zise negociatorul. Nu suntem seniori 
mari ca să putem spune asta. Fetele de vârsta, do 
frumuseţea şi de condiţia ta sunt prada şefului. 

O, Doamne! şopti dona Flor, în timp ce bătrânul scoase un 
strigăt de mânie. 

Nu vă speriaţi, zise banditul râzând, şeful nostru e tânăr, 
frumos, ba chiar, după cum suntem încredinţaţi de familie 
bună. Astfel că, orice s-ar întâmpla o să aveţi o mângâiere, 
domnule! Vă pot spune că de-aţi fi nobil ca un rege, tot n-aţi 
face o mezalianţă. 


Abia la cuvintele acestea înţelese doia Flor toată grozăvia 
soartei pe care o puea avea. Scoase un țipăt şi printr-o 
mişcare iute ca gândul îşi smulse din jartieră un pumnal 
ascuţit ca un ac, al cărui tăiş îi sclipi pe piept. 

Bandiţii văzând aceasta se traseră înapoi cu un pas. iar 
doia Flor se pomeni din nou izolată, în picioare lângă 
perete, liniştită, dar hotărâtă. 

— Tată, întrebă ea, ce-mi porunceşti? 

Iar privirea ei, ca şi glasul, arăta că la primul cuvânt al 
bătrânului lama -ascuţită avea să-i străpungă inima. 

Don Ihigo nu răspunse, dar situaţia aceasta extremă 
redându-i vigoarea de tânăr şi împinse în lături cu o 
mişcare violentă şi neaşteptată pe cei doi tâlhari ce-l 
strâm-torau şi dintr-o săritură fu în picioare cu braţele 
deschise strigând: 

— Aici, copila mea! Vino aici! 

Doia Flor se repezi la pieptul tatălui ei, dându-i bătrânului 
pumnalul şi spunându-i cu glas scăzut: 

— Tată, aminteşte-ţi de romanul acela a cărui poveste mi- 
ai spus-o şi pe care-l chema Virginius! 

Abia termină de rostit cuvintele acestea că un tâlhar ce 
întinse mâna spre ea se prăbuşea la picioarele lui don Iiigo, 
lovit în inimă de pumnalul subţirel, care părea mai curând o 
jucărie decât o armă de apărare. 

În acea clipă, un strigăt uriaş de mânie răsună în han. 
Zece cuțite se deschiseră, zece pumnale şi zece spade ieşiră 
din teacă şi-i ameninţară pe cei doi prizonieri care, văzând 
că le sunase ceasul se sărutară pentru ultima oară, rostiră 
în şoaptă o rugăciune, şi, ridieând braţele spre cer, strigară 
împreună: 

— Loviţi! 

— La moarte! La moarte! urlară bandiții năpustin-du-se cu 
armele ridicate asupra bătrânului. şi fetei. 

Dar deodată se auzi zgomotul unei ferestre sparte de un 
pumn puternic. Un tânăr, fără altă armă decât cu un 


pumnal basc la cingătoare, sări cu uşurinţă în cameră şi, cu 
un glas evident obişnuit să poruncească întrebă: 

— Ce se petrece aici. domnilor? 

La sunetul acestui glas care totuşi nu depăşise intensitatea 
discuţiei obişnuite, strigătele se stinseră, cuţitele se 
închiseră, pumnalele şi spadele intrară în teacă, iar toată 
lumea se dădu înapoi în tăcere, lăsându-i în mijlocul unui 
cerc mare, în faţa noului venit,.pe tată şi pe fiică strângân- 
du-se în braţe. 

Cel a cărui sosire bruscă - în mod voit, la fel de 
neaşteptată pentru cei ce ameninţau,. cit şi pentru cei 
ameninţaţi - produsese o reacţie atât de ciudată, merită pe 
deplin, prin felul în care intra în scenă şi prin rolul ce-i este 
menit în cursul acestei povestiri, să întrerupem pentru o 
clipă relatarea evenimentelor la care ia parte, ca să-l 
înfăţişăm cititorilor. 

Era un tânăr de douăzeci -şi şapte, douăzeci şi opt de ani, 
îmbrăcat într-un costum de muntean andaluz de o 
desăvârşită eleganţă. îmbrăcămintea lui se compunea din- 
tr-o pălărie de fetru cenuşie cu boruri largi. împodobită cu 
două pene de vultur, o vestă scurtă de piele cu mâneci, 
*brodată, aşa cum mai poartă şi astăzi încă vânătorii din 
Cordoba când se duc în sierra Morena, o centură algeriană 
căptuşită cu mătase şi aur, pantaloni de catifea roşu deschis 
cu nasturi şlefuiţi, cizme dintr-o piele asemănătoare cii 
aceea a vestei încheiate în părţi, dar numai la gleznă şi 
înapoia rotulei, astfel că deschizându-se pe toată lăţimea 
pulpei lăsau să se vadă ciorapul. 

Un simplu pumnal asemănător celor purtate de vânătorii 
de urşi din Pirinei - adică având minerul din corn şlefuit şi 
împodobit cu ţinte de argint, cu lama lată de două degete şi 
lungă ele opt degete, eu vârf ascuţit, şi cu două tăişuri, 
vârât într-o teacă de piele împodobită cu argint - era, după 
cum am spus, singura armă a tânărului şef, fiindcă nu se 
putea tăgădui că era şef cel al cărui avea o influenţă atât de 


directă şi de rapidă asupra unor oameni obişnuiţi cu 
tâlhăria şi cu omorul, care se dăduseră înapoi înaintea lui. 

Restul costumului se compunea dintr-o manta cu dungi de- 
a latul, în care era înfăşurat, măreț ca un împărat în 
purpura lui. 

Cât despre înfăţişarea noului venit, tâlharul care, ca să-l 
liniştească pe don lhigo, spusese că şeful său e nu numai 
tânăr, frumos, elegant, ci şi că are o înfăţişare atât de 
falnică, încât îndeobşte e socoti'hidalgo, nu exagerase cu 
Nimic, ci dimpotrivă. 

Zărindu-l pe tânăr, dona Fior scoase un strigăt de mirare 
ce semăna cu unul de bucurie, de parca sosirea noului 
venit, n-ar fi fost o întărire pentru bandiți, ci un ajutor pe 
care cerul îl trimisese tatălui său şi ei însăşi. 

Cât despre don Ifigo, el înţelesese că începând din clipa 
aceea nu mai avea de-a face cu restul bandei şi că de 
tânărul sosit depindea de acum încolo soarta sa şi a fiicei 
sale. 

Dar, ca şi cum ar fi fost prea mândru ca să vorbească 
primul, se mulţumi să pună pe pieptul doiei Flor vârful 
pumnalului însângerat şi aşteptă. 

Deci, el Salteador fu acela care vorbi primul. 

— Nu mă îndoiesc de curajul dumneavoastră, senior, spuse 
el, cu toate acestea mi se pare că ar fi mare îngâmfare din 
parte-vă să credeţi că v-aţi putea apăra cu acul acesta 
împotriva a vreo douăzeci de oameni înarmaţi cu pumnale 
şi spade. 

— Dacă aş avea pretenţia să trăiesc, răspunse don Inigo, 
ar fi într-adevăr o nebunie, dar cum nu am de gând decât s- 
o ucid pe fiică-mea şi să mă ucid după aceea eu însumi, 
lucrul mi s-a părut şi încă mi se pare cu putinţă, ba chiar 
uşor. Asta pentru că suntem ameninţaţi cu ultragii cărora le 
preferăm moartea. 

Senora e soţia dumneavoastră? 

E fiica mea. 

La cât apreciaţi viaţa dumneavoastră şi cinstea ei? 


Viaţa mea - la o mie de coroane, iar cinstea ei nu are preţ. 

Vă dăruiesc viaţa, senor, răspunse el Salteador, iar cinstea 
senhorei e în siguranţă aici, ca şi cum ar fi în camera şi sub 
paza mamei sale. 

Un murmur de nemulţumire se auzi printre bandiţi- 

— Ieşiţi cu toţii! spuse el Salteador întinzând mina şi 
rămânând cu ea întinsă până când ultimul tâlhar ieşi din 
cameră. 

Atunci tânărul se duse să închidă uşa şi întorcându-se spre 
don Inigo şi fiică-sa care-l urmăreau din ochi cu o mirare 
amestecată cu nelinişte, continuă: 

— Trebuie să-i iertăm, senhor. Sunt oameni grosolani şi nu 
gentilomi ca noi. 

Don Iiigo şi doia Flor îl priviră cu mai puţină nelinişte, 
dar cu mai multă mirare pe banditul care se intitula el 
însuşi gentilom, şi care prin noblețea manierelor şi prin 
demnitatea comportării, mai mult chiar decât prin vorbe, 
dovedea că nu minte. 

— Sefor, spuse fata, tatăl meu, îl înţeleg, nu mai are glas 
să vă mulţumească, deci îngăduiţi-mi mie să vă prezint 
mulţumirile noastre în numele lui şi al meu. 

— Tatăl dumneavoastră are dreptate, senora, fiindcă, 
rostite de o gură atât de frumoasă vor avea un preţ pe care 
nu li l-ar putea da nici măcar buzele unui rege. 

Apoi, întorcându-se spre bătrân: 

— Ştiu că sunteţi grăbit să vă continuaţi drumul, senor, 
spuse el. încotro mergeţi? 

— Mă duc la Granada, unde m-a chemat regele. 

A. da, spuse el Salteador cu un zâmbet pe jumătate amar. 
pe jumătate batjocoritor, zvonul sosirii lui a ajuns până 
la.noi. Am văzut ieri trecând soldaţii care răscolesc 
muntele. A spus că vrea ca şi un copil de doisprezece ani să 
poată pleca de la Granada şi să meargă la Malaga ducând 
câte un sac de aur în fiecare mână, fără să întâlnească pe 
drum nici un om care să-i spună altceva decât salutul 
obişnuit al drumeţului: Mergi în pace cu Dumnezeu!" într- 


adevăr, asta-i dorinţa lui, spuse don Ihigo, şi ştiu că s-au dat 
ordine în consecinţă. 

— Şi în cât timp vrea regele să fie cucerit muntele? 

— Se spune că a dat un termen de cincisprezece zile 
marelui judecător. 

— Ce ghinion, că în loc să fi trecut astăzi, n-aţi trecut pe 
aici peste trei săptămâni, sehora! răspunse banditul, 
adresându-se fetei. Pe drumul ăsta pe care tâlharii v-au 
speriat atât de tare n-aţi fi întâlnit decât oameni cinstiţi 
care v-ar fi spus „Mergeţi în pace ci” Dumnezeu!" iar la 
nevoie v-ar fi şi escortat. 

Am întâlnit' mai mult decât atât, sehor, răspunse fata, 
fiindcă am dat de un gentilom care ne-a redat libertatea. 

Nu trebuie să-mi mulţumiţi, zise el Salteador, deoarece 
ascult de o putere mai mare decât voinţa mea, şi-decât firea 
mea. 

— Care anume? Tâlharul ridică din umeri. 

— Nu ştiu, zise el. Din păcate, sunt omul primului impuls. 
La mine, între inimă şi cap, între cap şi mână, între mână şi 
spadă există un fel de afinitate care mă împinge să fac când 
binele, când răul, mai adesea răul. Afinitatea aceasta, de 
îndată ce v-am văzut, mi-a scos mânia din inimă şi a 
azvârlit-o departe, atât de departe, încât, pe cuvântul meu 
de gentilom, am căutat-o cu privirea şi n-am mai dat de ea! 

Don Ihigo îl privise pe tânăr când acesta vorbea şi, ciudat 
lucru, acest sentiment de simpatie pe care el Salteador îl 
exprima cum putea în cuvintele pe jumătate ironice, pe 
jumătate blânde şi afectuoase pe care le rostise, se explica 
printr-o senzaţie asemănătoare care-i pătrundea, fără voie, 
în inimă. 

Cit despre doia Flor, ea se apropiase încet de taică-său nu 
din teamă, ci dimpotrivă, deoarece auzind glasul tână-rului, 
încerca un sentiment ciudat care o făcea să simtă ceva 
asemănător unui fior mângâietor prin vene, şi venea să 
caute la braţul lui don. Iiigo ocrotire, împotriva 
sentimentului necunoscut ce punea stăpânire pe ea. 


— Tinere, spuse don Ihigo răspunzând ultimelor cuvinte 
ale tâlharului, ceea ce ai simţit faţă de mine, simt şi eu 
pentru dumneata; deci nu ghinionul, ci.norocul m-a făcut să 
trec pe aici astăzi şi nu peste trei săptămâni, fiindcă peste 
trei săptămâni ar fi fost prea târziu ca să-ţi fac la rându-mi 
un serviciu la fel ca acela pe care mi-l faci acum. 

— Mie, un serviciu? spuse zâmbind banditul. 

Iar trăsăturile feţei lui crispându-se uşor păreau să spună: 
„Atotputernic e cel ce-mi va face singurul serviciu care mi 
se poate face! 

Ca şi cum ar fi înţeles ce se petrecea în inima tânăru-lui 
don Inigo continuă: 

— Cel de sus i-a dat fiecăruia locul pe lumea asta: a dat 
regatelor regi, regilor le-a dat gentilomi care sunt escorta 
lor firească; oraşelor le-a - dat locuitorii care le locuiesc, 
burghezi, negustori, oameni de rând; mărilor le-a dat 
navigatori îndrăzneţi, care se duc dincolo de Oceane să afle 
lumi pierdute sau să descopere lumi necunoscute; munţilor 
le-a dat tâlhari şi tot aici a pus şi animalele de pradă. 
Dându-le aceiaşi sălaş, a voit parcă să arate că sunt la fel şi 
că pe oamenii aceştia îi socoteşte cei din urmă în societate. 

El Salteador schiţă un gest. 

— Lasă-mă să continui, zise don Ihigo: Tânărul înclină 
capul în semn de consimţământ. 

— Ei bine, continuă bătrânul, ca să întâlneşti oamenii în 
afara locului unde i-a pus Cel de sus ca pe nişte turme de 
indivizi din aceeaşi speţă, trebuie ca un ma re cataclism 
social sau cine ştie ce catastrofă întâmplată în familie să-i 
azvârle cu putere pe indivizii aceştia în afara sferei lor, în 
alta care nu era făcută pentru ei. Asta se face că noi, de 
pildă, care suntem născuţi să fim gentilomi din suita regilor, 
am urmat fiecare un destin diferit. Destinul acesta a făcut 
din mine un navigator, iar din dumneata. 

Bătrânul se opri. ' - Continuaţi, zise zâmbind tânărul, nu- 
mi spuneţi nimic nou' iar de'altfel, de la dumneavoastră; 
pot auzi orice. 


Destinul acesta a făcut din dumneata un tâlhar! 

Da, dar ştiţi că se'foloseşte acelaşi cuvânt pentru 
„proscris" şi pentru „tâlhar". 

Da, ştiu, şi crede-mă că nu confund cele două noţiuni. 

Apoi pe un ton întrebător: 

— Eşti un pnoscris? întrebă el. 

— Dar dumneavoastră, senor, cine sunteţi 1 

— Sunt don Ihigo Velasco de Hâro. 

La cuvintele acestea, tânărul îşi scoase pălăria şi c aruncă 
departe. 

Scuzaţi-mă, am stat cu pălăria pe cap şi nu sunt grande de 
Spania. 

Nici eu nu sunt regele, răspunse don Iîigo zâmbind. 

Nu, dar sunteţi nobil ca regele. 

Va să zică mă cunoşti? întrebă don Ifigo, L-am auzit de o 
mie de ori pe tatăl meu vorbind de dumneavoastră. 

Tatăl dumitale mă cunoaşte, deci? 

Mi-a spus de mai multe ori că are această cinste. 

Care-i numele tatălui dumitale, tinere? 

Da, da, murmură dona Fior, spuneţi-ne cum îl cheamă. 

Vai, senor, răspunse banditul cu o expresie de profundă 
melancolie, nu-i nici o bucurie, nici o cinste pentru tatăl 
meu să audă ieşid din gura unui om ca mine numele unui 
spaniol de viţă veche care n-are nici o picătură de sânge 
maur în vine; nu-mi cereţi, deci, să adaug necazul şi 
necinstea aceasta, la necazul şi necinstea pe care mi le 
datorează deja. 

Are dreptate, tată! strigă iute fata. 

Bătrânul o privi pe doia Flor, care plecă privirea roşind. 

Nu sunteţi de părerea acestei frumoase senora? întrebă el 
Salteador. 

Ba da, răspunse don Ihigo, păstrează-ţi deci taina numelui; 
dar dacă nu ai un astfel de motiv ca să-mi ascunzi pricina 
vieţii ciudate pe care o duci, dacă izgonirea dumitale din 
societate şi retragerea în munţi au fost, după cum bănuiesc, 
urmarea unei nebunii de tinereţe; dacă ai, nu zic o umbră 


de remuşcare, ci măcar, urma unei păreri de rău pentru 
viaţa pe care o duci, îmi dau aici cu-vântul că o să-ţi fiu 
ocrotitor şi chiar chezaş. 

Mulţumesc, seior! Vă accept făgăduiala, deşi mă îndoiesc 
să fie în puterea unui om să-mi redea locul pe care-l 
ocupam în lume, şi cu toate acestea, n-am nimic ruşinos să- 
mi reproşez. Un sânge fierbinte, o inimă ce se aprinde prea 
iute m-au împins la anumite greşeli; aceste greşeli m-au 
împins la crime. Astăzi greşelile şi crimele sunt săvârşite şi 
reprezintă tot atâtea prăpăstii căscate înapoia mea, astfel 
că nu mă pot întoarce de pe calea pe care am străbătut-o 
până acum şi ar trebui ca o putere supraomenească să-mi 
creeze pentru întoarcere o cale deosebită de cea pe care 
am venit. Mă gândesc uneori la posibilitatea unei asemenea 
minuni; aş fi fericit s-o văd în-făptuindu-se, şi mai fericit s-o 
văd înfăptuită de dumneavoastră şi să mă întorc, condus de 
un înger, ca 'Tobie, la casa părintească! Până atunci sper, 
fiindcă speranţa e ultimul prieten al nefericiţilor, deşi e atât 
de înşelător, adesea mai înşelător decât alţii, sper, dar nu 
cred. Mă las să trăiesc, înaintând tot mai mult pe drumul 
sterp şi primejdios al răzvrătirii împotriva societăţii şi a - 
legii. Urc, şi, întrucât urc, cred că mă înalţ. Poruncesc şi, 
fiindcă poruncesc, mi se pare că sunt rege. Doar uneori 
noaptea, în ceasurile mele de singurătate, în clipele mele de 
tristeţe mi se întâmplă să reflctez şi să înţeleg atunci că 
dacă urci ca să ajungi pe tron, poţi urca de asemenea şi ca 
să ajungi pe eşafod. 

Doha Flor scoase un strigăt înăbuşit. 

Don lâăigo întinse mâna banditului. 

Dar acesta fără să accepte cinstea pe care i-o făcea 
bătrânul gentilom, se înclină punând o mână pe piept> şi 
arătându-i, cu cealaltă, un fotoliu. 

Deci o să-mi spui totul? zise don Iiigo aşezându-se. 

Totul, în afară de numele tatălui meu. 

Bătrânul gentilom, la rându-i, arătă un scaun tânărului, 
acesta însă în loc să se aşeze, spuse: 


— Ceea ce o să auziţi, nu-i o povestire, ci o mărturisire. 
Unui preot i-aş face mărturisirea aceasta în genunchi, dar 
unui bărbat fie el don Iiigo, fie el regele, o să i-o fac stând 
în picioare. 

Fata se rezemă de fotoliul tatălui ei, iar el Salteador stând 
în picioare, umil; cu glas trist dar liniştit, începu să 
povestească cele ce urmează. 

Povestire-a 

— Domnule, începu el Salteadon, cred că pot afirma, 
următoarele: întotdeauna la început. în viaţa unui om care a 
săvârşit o faptă rea;- or ici t de vinovat s-ar face - există o 
putere independentă de voinţa lui, care Pa. împins să facă 
primii paşi alături de drumul drept. 

Maică-mea era odinioară una dintre fetele cele măi 
frumoase din Codoba, şi astăzi, ia patruzeci şi trei de ani, 
încă mai e printre cele mai frumoase femei din Granada. 

N-am ştiut niciodată motivele care au făcut-o să se mărite 
cu taică-meu. Ceea ce pot spune şi am văzut întotdeauna *e 
că trăiau mai curând ca doi străini unul faţă de celălalt 
decât ca soţ şi soţie. 

„, M-am născut eu; adesea i-am auzit spunându-le 
prietenilor lor comuni că nădăjduiseră ca naşterea mea să 
determine o apropiere între ei. Nu s-a întâmplat însă aşa 
ceva. Rece faţă de mama, taică-meu a fost rece şi faţă de 
mine.astfel că am simţit chiar din ziua când am deschis 
ochii, că unul dintre aceşti doi sprijinitori pe care Cel de sus 
i-a dăruit omului ca să intre în viaţă, îmi era răpit! -" 

E adevărat că pentru a mă face să uit.această greşeala 
săvârşită întrucâtva de soartă în viaţa mea. maică-mea m-a 
înconjurat cu o dragoste atât de puternică şi de blinda, 
încât, putea ţine locul celei ce-mi lipsea şi să. facă ea 
singură Cit două. 

Dar orieit de tare mă iubea mama. ea mă iubea cao 
femeie. în afecțiunea mai puţin drăgăstoasă, dar mai 
robustă a tatălui există ceva ce vorbeşte capriciilor copilului 
şi pasiunilor fanarului. aşa cum Creatorul se adresează 


Oceanului spunându-i: Să nu creşti mai mult! Să nu mergi 
mai departe!" Aceste capricii educate de un pă-rinte, 
pasiunile stăpânite de mina unui bărbat iau atunci forma pe 
care le-o impune tiparul societăţii, în timp ce la copilul 
crescut sub privirea indulgentă şi condus de mina 
tremurătoare a femeii,totul dă pe dinafară. Indulgenţa 
maternă - fără graniţe împotriva dragostei - a făcut din 
mine calul nărăvaş şi neascultător căruia, vai, nu i-a trebuit 
decât un salt ca să treacă de la oraş la munte. 

De altfel, dacă în libertatea aceasta neînfrânată caracterul 
meu a avut. de pierdut, puterea în schimb a avut de 
câştigat. Lipsit de mâna severă a unui tată, care să-mi 
închidă uşa şi să nu mă lase să ies din casă, bătându-mi joc 
dinainte de dojana îngăduitoare care mă aştepta la 
întoarcere, rătăceam întruna în tovărăşia muntenilor din 
sierra Morena. Am învăţat de la ei să atac mistrețul cu 
ţepuşa şi ursul, cu pumnalul. Când aveam cicisprezece ani, 
animalele acestea, care l-ar fi îngrozit pe alt copil de 
aceeaşi vârstă, erau pentru mine adversari împotriva 
cărora lupta era mai mult sau-mai puţin îndelungată, mai 
mult sau mai puţin primejdioasă, dar care "erau înfrânți 
dinainte. De îndată ce descopeream o urmă pe munte, 
animalul era recunoscut, urmărit, hăituit, atacat. Nu o dată" 
am pătruns, târându-mă ca un şarpe într-o peşteră unde, o 
dată intrat, nu mai aveam lumină şi nu mai puteam conduce 
decât după ochii arzători ai animalelor sălbatice cu care_ 
venisem să mă lupt. Deşi nimeni în afară de Dumnezeu nu 
era martor la cele ce urmau să se întâmple între animal şi 
mine în adâncul pământului, atunci simţeam că-mi bate 
inima de mândrie şi de bucurie! întocmai ca eroii lui Ho- 
mer care atacau vrăşmaşul cu cuvântul, înainte de a-1 lovi 
cu spada, sulița sau lancea, eu îmi băteam joc şi sfidam 
lupul, mistrețul sau ursul pe care venisem să-l vi-nez. Apoi 
lupta începea între om şi animal, luptă întunecată şi mută 
pe toată durata ei care se termnia printr-un răget de 
agonie şi un strigăt de izbândă. Atunci, ca Hercule, 


îmblânzitorul de monştri, cu care mă comparam, mă 
întorceam la lumină târând după mine cadavrul învinsului 
pe care-l insultam în bucuria mea sălbatică, slăvindu-rni 
victoria într-un cântec pe care-l improvizam şi în care 
numeam prietene râurile care coborau săltând din munte şi 
fraţi - vulturii care pluteau deasupra capului meu. 

Apoi veni vârsta la care plăcerilor acestora le urmară 
pasiunile, care îşi urmară cursul cu aceeaşi intensitate ca 

“ele. Jocului şi dragostei maică-mea încearcă să-i opună, 
zadarnic ca şi până atunci, firavul stăvilar al voinţei ei. Apoi 
îl chemă pe tata în ajutor. 

Era prea târziu: neobişnuit să ascult, m-am împotrivit 
chiar şi glasului tatălui meu. De altfel, glasul acesta care îmi 
vorbea în mijlocul furtunii mi-era necunoscut. Mă 
maturizasem, crescusem într-o direcţie neplăcută; 
copăcelul s-ar fi îndoit poate, copacul însă se împotrivi inii 
exibil şi continuă să simtă circulând sub scoarţa-i aspră şi 
noduroasă asemeni celei a unui stejar, seva arzătoare a 
răului. 

N-o să vă spun - ar dura prea mult şi. de altfel, în faţa 
castei dumneavoastră fiice respectul mă face să tac - prin 
câte scandaluri, orgii nocturne, iubiri smintite am ajuns să 
fiu cauza ruinei tatălui meu şi izvor de'dureri pentru maică- 
mea. Trec peste miile de întâmplări care îmi compun viaţa, 
mai împestriţată de certuri, de galanterii pe sub balcoane, 
de întâlniri la colţuri de stradă, decât e mantaua mea de 
culori ţipătoare. Trec peste ele ca să ajung la evenimentul 
care mi-a schimbat definitiv viaţa. 

lubeam. Mi se părea că iubesc o femeie, sora unuia dintre 
prietenii mei. Aş fi jurat, aş fi susţinut în faţa lumii întregi - 
iertaţi-mă, senora, pe atunci nu vă cunoşteam/- că e cea mai 
frumoasă femeie, când întorciaâu-mă acasă îl găsii la uşă pe 
acest prieten, fratele celei pe care o iubeam; era călare şi 
ducea de hăţuri alt cal. 

Am presimţit că aflase taina dragostei mele. 

Ce faci aici? îl întrebai. 


După cum vezi, te aştept. 

lată-mă. 

Ai spa'da? 

Nu mă despart de ea niciodată. 

Urcă pe cal şi urmează-mă. 

Nu urmez pe nimeni, însoțesc sau merg înainte. 

— N-o să mi-o iei înainte, zise" el. fiindcă sunt grăbit să 
ajung acolo unde mă duc. 

Şi porni în galop. 

Făcui la fel şi unul lângă altul în goana cailor intrarăm în 
zona muntelui. 

După cinci sute de paşi ajunserăm la un mic luminiş unde 
iarba moale creştea pe o esplanadă care părea nivelată cu 
mâna. 

Aici este. zise don Alvaro. Acesta era numele prietenului 
meu. 

Fie! răspunsei. 

— Coboară de pe cal, don Fernando, şi scoate spada, 
fiindcă nu te îndoieşti, cred, că te-am adus aici ca să ne- 
luptăm. 

— Am bănuit de la bun început, îi răspunsei, dar nu ştiu ce 
a putut schimba prietenia noastră în ură. Fraţi ieri, duşmani 
azi! 

Duşmani, tocmai fiindcă suntem fraţi! spuse don Alvaro 
scoțând spada din teacă; fraţi prin sora mea! Hai. scoate 
spada, don Fernondo! 

Asta e, îi răspunsei, şi o ştii prea bine, o invitaţie care nu 
mi s-a făcut niciodată de două ori; totuşi aştept din partea 
ta să-mi spui motivul care te-a făcut să mă aduci pe terenul 
acesta. Aş vrea să ştiu ce te face să procedezi aşa, don 
Alvaro. Ce ai să-mi reproşezi? 

Am atâtea, încât aş vrea să nu le spun, fiindcă amin-tindu- 
mi-le simt din nou jignirea pe care am îndurat-o şi sunt silit 
să repet jurământul făcut de a o spăla în sân-gele tău. Hai, 
scoate spada din teacă, don Fernando! 


Nu mă recunoşteam, atât eram de calm înaintea mâniei. 
lui şi de nesimţitor în faţa provocării. 

Nu mă bat cu tine fără să ştiu de ce mă bat. Scoase din 
buzunar un pachet de scrisori. 

Cunoşti hârtiile astea? mă întrebă. Mă trecu un fior. 

Aruncă-le pe jos şi o să le iau. 

Poftim, ia-le şi citeşte” e. Şi le aruncă pe jos. 

Le luai şi le citii; erau ale mele. 

Nu se putea nega. eram la bunul plac al unui frate jignit! 

— Vai, strigai, nenorocire celui <?are-i destul de nebun să 
încredinţeze hârtiei tainele inimii şi cinstea unei femei! E ca 
o săgeată trasă în aer; se ştie de unde pleacă, nu se ştie 
însă unde cade şi nici pe cine poate atinge. 

Ai recunoscut scrisorile astea, don Fernando? 

Sunt scrise de mâna mea, don Alvaro. 

— Atunci scoate spada pentru ca unul dintre noi să 
rămână mort aici, lingă cinstea moartă” a sorei mele. 

Mă supără faptul că iei lucrurile astfel, don Al-varo, 
împiedicându-mă, prin ameninţarea ta, să-ţi fac propunerea 
pe care poate aveam de gând să ţi-o înfăţişez. 

O, laşule, care atunci când mă vezi cu spada în mână îmi 
propui s-o iei.in căsătorie pe soră-mea p'e care ăi necinstit- 
O! 

Ştii că nu sunt laş,. don Alvaro, de altfel, dacă nu ştii o să 
te învăţ, la nevoie. Aşa că ascultă-mă. 

— Spada în mână! Acolo unde trebuie să vorbească oţelul, 
limba trebuie să tacă! 

O iubesc pe sora dumitale don Alvaro, iar ea mă iubeşte, 
de ce să nu te numesc f;ratele meu? 

Fiindcă tatăl meu mi-a spus ieri că n-o să-l numească 
niciodată fiu pe un bărbat plin de cusururi, jte datorii şi 
destrăbălat. 

Începeam să-mi pierd sângele rece la atâtea jignirt. 

Tatăl tău a spus aşa ceva. don Alvaro? strigai cuprins de 
mânie. 


Da, şi-o spun şi eu după el, adăugind: la spada în mână, 
don Fernando '. 

Deci asta vrei.? întrebai punând mina pe garda spadei, 
lpar Spada în mână! Spada în. mână! repetă don Alvaro, de 
nu. te lovesc nu cu tăişul, ci cu latul spadei mele! 

Mă stăpânisem, trebuie să recunoaşteţi, don Ihigo, fiindcă 
acesta e adevărul adevărat, atâta cât se putea stă-pâni un 
gentilom. 

Trăsei spada din teacă. 

Cinci minute mai târziu, don Alvaro era mort. Mort fără 
împărtăşanie şi” blestemându-mă. Asta mi-a adus ghinion! 

El Salteador se opri o clipă, plecându-şi gânditor capul în 
piept. 

În acea clipă tânăra ţigancă apăru la fereastra pe care 
intrase tânărul şi cu glasul grăbit al unei persoane care 
adusese o ştire importantă, rosti de trei ori numele lui. 

* Fernando. —. 

Abia când îl rosti a doua oară acesta păru să audă, iar.când 
fata îl spuse a treia bară, el se întoarse. 

Dar deşi Ginesta părea grăbită, să anunţe vestea pe care o 
aducea, tânărul îi făcu semn cu mâna să aştepte, iar ea se 
supuse. 

— Mă întorsei în oraş, continuă don Fernando şi îri-j 
tâlnind în drum doi călugări le spusei unde pot găsi trupul 
lui don Alvaro. 

Era un lucru simplu, o asemenea! întâlnire între doi tineri 
şi moartea unuia în urma unei lovituri de spadă. Dar 
întâlnirea noastră nu avusese loc-în condiţiile obişnuite de 
duel. Tatăl lui don A-lvaro, mânios de pierderea unicului său 
fiu, mă învinui de crimă. 

Vai, trebuie să spun că faima pe care o aveam nu mă 
punea la adăpost de asemenea învinuiri. Acuzaţia, oricât de 
ticăloasă era, află crezare la magistrați. Alcadele mă puse 
sub inculpare şi trei alguazili se înfăţişară la mine acasă ca 
să mă aresteze. 


Le propusei să mă duc singur la închisoare, dar refuzară. 
Le dădui cuvântul meu de gentilom că o să merg la o «sută 
de paşi înaintea sau în urma lor, după cum vor. 

Voiră să mă ia cu forţa. 

Ucisei pe doi dintre ei şi-l rănii pe cel de-al treilea, sării pe 
calul fără hăţuri şi fără şa. neluând cu mine decât un singur 
lucru - cheia casei. 

N-o. văzusem pe maieă-mea şi voiam să mă întorc s-o mai 
îmbrăţişez o dată. 

Două ore mai târziu eram în siguranţă, pe munte. 

Muntele era plin de proscrişi de tot soiul care, fugari ca 
mine pentru certuri cu justiţia, nu mai aveau nimic de 
aşteptat de la societate şi ardeau de dorinţa de a-i răspunde 
acesteia pentru răul pe care li-l pricinuise. 

Acestor oameni nu le lipsea decât un conducător care să 
organizeze o putere cumplită. 

Mă propusei pe mine însumi şi mă acceptară. Restul îl ştiţi. 

Pe mama dumitale ai mai văzu ţ-o.? întrebă dona Fior. 

Mulţumesc! spuse tânărul. Mă mai socotiii încă om. 

Fata plecă pftvirea. 

— Da, continuă el, am revăzut-o nu numai o dată; ci de 
zece, de douăzeci de ori! E singură mea legătură cu lumea. 
O dată pe lună, nu într-o zi stabilită dinainte; fiindcă 
depinde de cât de supravegheați suntem, o dată pe lună, 
noaptea, plec de aci îmbrăcat în haine de muntean cu 
manta lungă, străbat câmpia şi, fără să fiu văzut, sauf. dacă 
sunt văzut, fără să fiu recunoscut, cel puţin până acum, mă 
întorc în casa aceea care nu mi-a fost niciodată atât de 
scumpă ca acum, de când sunt proscris, urc scara, deschid 
uşa camerei mamei mele, intru fără zgomot şi o trezesc 
sărutându-o pe frunte. 

Atunci mă aşez pe patul ei şi stau ca pe vremea când eram 
copil, cu mâinile în mâinile ei, cu capul pe pieptul ei. 

Apoi, după ce îmi petrec noaptea astfel vorbind despre 
zilele ce au trecut, când eram nevinovat şi fericit, mă sărută 


şi ea pe frunte şi mi se pare că sărutul acesta, mă împacă şi 
cu natura şi cu oamenii şi cu Dumnezeu! 

Auzi, tată? întrebă doia Flor ştergându-şi două lacrimi ce i 
se rostogoleau pe obraji. 

Bine, spuse bătrânul, o să-ţi revezi mama, nu doar 
noaptea, nu pe ascuns, ci la lumina zilei şi în faţa tuturor, pe 
cuvântul meu de gentilom! 

Ce bun eşti; tată, murmură dona Flor îmbrăţişân-du-l pe 
don lhigo, ce bun eşti! 

Don Fernando, rosti ţigăncuşa cu îngrijorare în glas, ceea 
ce am să vă spun e foarte important, în numele cerului 
ascultaţi-mă! 

Însă ca şi prima oară, dar cu un gest şi mai poruncitor, el 
Salteador îi porunci să aştepte. 

— 'Te lăsăm, domnule, şi păstrăm amintirea curtoaziei 
dumitale. 

Aşadar mă iertaţi, spuse tânărul împins de simpatia 
ciudată pe care o simţea pentru don Ihigo. 

Nu numai că te iertăm, dar ne socotim îndatoraţi faţă de 
dumneata şi.cu ajutorul celui de sus, o să-ţi dau, eu în 
special, trag nădejde, o dovadă a recunoştinţei ce ţi-o port. 

Dar dumneavostră, senora, întrebă el Salteador cu sfială, 
împărtăşiţi sentimentele lui don Ihigo? 

O, da! strigă iute fata şi dacă v-aş putea da şi eu o dovadă. 

Şi privi în jur, căutând parcă prin ce rgijloace vizibile, prin 
ce dovadă palpabilă şi-ar putea dovedi recunoştinţa faţă de 
tânăr. 

El Salteador îi înţelese intenţia.-El văzu pe o farfurie 
buchetul cules de Amapola pentru don Ramiro, îl luă şi-l 
înfăţişă donei Fior. 

Fata îl întrebă din priviri pe taică-său, iar don Inhigo făcu 
un semn de consimţământ. - 

Ea luă o floare din buchet. 

Era o anemonă, floare a tristeţii. 

— Tata a făgăduit să vă plătească o răscumpărare, zise ea, 
iat-o pe a mea. 


Şi dărui tânărului floarea. 

Acesta o luă. o apropie respectuos de buze, apoi o puse pe 
piept şi îşi încheie vesta peste ea. 

La revedere, spuse don Ihigo şi îndrăznesc să spun pe 
curând! 

Faceţi după bunătatea dumneavoastră, sehor, şi Domnul să 
vă ajute în mila lui! 

Apoi. ridică glasul: 

— Sunteţi liberi, plecaţi şi cine nu se va îndepărta la zece 
paşi distanţa de dumneavoastră, e un om mort. 

Don Inigo şi fiică-sa ieşiră. 

Fără să-şi părăsească locul, tânărul îi văzu pe fereastra 
sălii care dădea în curte, urcându-se pe catâri şi ieşind din 
han. 

Atunci scoase anemona de la piept, o mai sărută o dată cu 
o expresie asupra căreia nu te puteai înşela. 

În acea clipă, simţi o mână care i se aşeza uşor pe; umăr. 

Era a Ginestei, care, uşoară ca o pasăre, sărise fără 
zgomot pe fereastră cerând, îndată după plecarea lui don 
Inigo "şi a donei Fior, să i se dea atenţia pe care tânărul nu 
voise să i-o acorde în prezenţa lor. 

Era palidă ca moartea. 

Ce vrei de la mine? întrebă el. 

Vreau să spun că soldaţii regelui sunt cam la un sfert de 
leghe distanţă de noi şi că peste mai puţin de zece minute o 
să fii atacat! 

Eşti'sigură de ce-mi spui, Ginesta? întrebă tână-j rul 
încruntând din sprâncene. 

Când îşi termină fraza izbucni zgomot de împuşcături; 

— Poftim.spuse Ginesta, auzi? 

— La arme! strigă el Salteador, repezindu-se afară din 
încăpere; la arme! 

Stejarul donei Mercedes iată ce se întâmplase: Don Inigo 
pomenise de un detaşament ai armatei regale pe care-l 
întâlnise cu puţin înainte de Alhama, pe al cărui comandant 
îl cunoştea. 


Bandiţii recunoscuseră, într-adevăr, râzând, că 
detaşamentul acesta trecuse pe acolo cu o zi înainte. 

Unitatea, compusă din circa patru sute de oameni, primise 
ordin să răscolească muntele şi să-l curețe cu orice preţ de 
bandiții care-l stăpâneau. 

Se oferea o răsplată de o sută de filip de aur pentru 
fiecare tâlhar ucis sau prins şi predat autorităţilor şi o mie 
de filipide aur pentru şeful lor. 

Regele Don Carlos jurase că va stârpi tâlhăria în Spania şi 
că o să-i arunce pe hoţi de pe un munte pe altul, până când 
o să-i azvârle în mare. 

De doi ani şi jumătate de când pusese piciorul în Spania îşi 
urmărise țelul cu încăpăţânarea care era una dintre 
caracteristicile proprii geniului său şi-i împinse pe ultimii 
tâlhari în sierra Nevada, care e lângă mare. 

Era, deci, pe cale de a-şi îndeplini dorinţa. 

Comandantul detaşamentului trimis în ajun se mulţumise 
să exploreze drumul şi nu găsise nimic neobişnuit, decât un 
han la porţile căruia detaşamentul -său poposise şi se 
răcorise; dar venta nu era locuită decât de hostelero şi de 
clienţii obişnuiţi ai unui han andaluz. Hangiul avea un chip 
deschis mai îndatoritor şi mai prietenos decât are de obicei 
un hangiu spaniol. Nici un semn deosebit nu desemna în 
mod special hanul drept cuib de tâlhari. Comandantul 
poruncise să se continue drumul, iar detaşamentul plecase 
mai departe. 

Unitatea mersese până la Alhama. fără să descopere nimic 
deosebit cu excepţia crucilor mai mult sau mai puţin 
înghesuite pe marginea drumurilor, dar crucile sunt ceva 
atât de obişnuit în Spania, încât soldaţii nu le dădură decât 
puţină atenţie. 

La Alhama comandantul detaşamentului culesese 
informaţii şi fusese, sfătuit să-şi îndrepte toată atenţia 
asupra hanului La Regele maur, care-i era desemnat drept 
centru al operaţiilor şi totodată, bârlogul tâlharilor. Prin 


urmare, fără să mai piardă vremea, comandantul expediției 
se întorsese poruncind oamenilor săi să-l urmeze. 

Erau şase leghe de la Alhama la han şi -jumătate din 
distanţa aceasta fusese străbătută de detaşament, când 
soldaţii îl văzură venind spre ei în goana furioasă a 
disperării pe servitorul lui don Inigo care, rănit şi 
însângerat, fugea chemând în ajutor. 

Omul povesti ce se întâmplase. 

După cum spusese don Inigo, comandantul detaşamentului 
era un gentilom *pe care-l cunoştea. Aflând de primejdie 
care-l ameninţa pe ilustrul hidaolg şi pe frumoasa dona 
Fior, el ordonă unităţii sale să pornească la drum. mai 
repede. 

De pe vârful stâncii pe care stătea, Ginesta zărise de 
departe capul coloanei; bănuind motivul întoarcerii 
detaşamentului, tremurând pentru soarta lui el Salteador, 
pornise în grabă spre han, intrase pe poarta grădinii, 
aceeaşi prin care intrase şi Fernando, ajunsese la fereastra 
pe care el o spărsese, iar acolo, oprită prin gestul care-i 
poruncea să aştepte, auzise şi văzuse ceea ce se petrecuse 
între tinăr şi prizonieri, mai ales între Fernando şi dona 
Fior. 

Palidă, cu moartea în suflet, Ginesta sărise la rându-i pe 
fereastră, anunţându-l pe Salteador de sosirea trupelor 
regelui. 

Tânărul se repezise afară din cameră strigând,La arme!" 

Credea că-şi găseşte tovarăşii în bucătărie, dar încăperea 
era goală. Alergă în curte, dar nici acolo nu era nimeni. 

Din doi paşi fu la poarta hanului. Aici găsi o arche-buză 
aruncată pe jos şi lângă ea una dintre centurile acelea de 
care, în secolul al XVI-lea, se atârnau cartuşele gata 
pregătite. 

Luă archebuza, îşi petrecu centura pe după gât şi, ri- 
dicându-se, îi căută cu privirea pe tovarăşii săi. 

Zgomotul de împuşcături care se auzise încetase îndată, 
dovadă că aceia împotriva cărora fuseseră atrase focurile 


nu opuseseră decât o slabă rezistenţă. 

Deodată, în vârful micii coline, el Salteador văzu ivin-du-se 
avangarda trupelor regale. 

Se întoarse ca să vadă dacă fusese părăsit cu totul. 

Doar Ginesta era în urma lui, palidă cu mâinile 
împreunate, * rugându-l, cu expresia grăitoare a groazei, 
să fugă. 

Trebuie să fug, murmură fanarul, fiindcă ticăloşii m-au 
părăsit. 

Poate că o să te întâlneşti cu ei pe munte, îndrăzni eu 
sfială Ginesta, trăgându-l înapoi. 

Posibilitatea aceasta păru să-i redea speranţa lui 
Fernando. 

— Într-adevăr, spuse el, cu putinţă. 

Şi intrând înapoi în curte, închise poarta masivă cu drugul 
de fier. 

Apoi, urmat în continuare de Ginesta, intră în bucătărie de 
acolo trecu într-o cămară mică, ridică un chepeng pe care-l 
lăsă să cadă în urma lui după ce trecu şi ţigăncuşa, încuie 
chepengul cu un zăvor şi, fără altă lumină decât cea a 
fitilului archebuzei sale, cobori pe scară, iar de aici intră în 
coridorul subteran care se deschidea înainte. 

Era cel la care făcuseră aluzie tâlharii, când îl iniţia-seră 
pe don Ifigo în privinţa mijloacelor lor de apărare şi de 
fugă. 

Peste cinci minute tânărul şi ţigăncuşa ajunseră la capătul 
culoarului. Fernando împinse cu umerii lui puternici alt 
chepeng, acoperit pe dinafară de o stâncă plată, acoperită 
de muşchi. 

Fugarii ajunseseră pe munte. 

Tânărul respiră adânc. 

Ah, spuse el, aici suntem liberi! 

Da răspunse Ginesta, dar să nu pierdem vremea. 

Unde vrei să mergem? 

— La stejarul donei Mercedes. Fernando tresări. 


— Să mergem, poate că Fecioara, care-l ocroteşte, o să-mi 
poarte noroc. 

Amândoi, sau mai bine zis toţi trei, deoarece, capra îi 
urmase pe cei doi fugari, se afundară în pădure, având grijă 
să nu meargă pe alt drum decât pe urmele lăsate de 
animalele sălbatice, de altfel atât de dese şi de desluşite 
încât erau adevărate drumuri. 

Numai că. pe aceste drumuri trebuia, întocmai ca 
animalele ce le străbătaeau, să mergi aplecat până la 
pământ; în unele locuri chiar, acolo unde crengile se 
împreunau, trebuia să mergi târâş, dar cu cât potecile erau 
mai greu de străbătut, cu atât fortăreaţa naturală în care 
pătruns deau Fernando şi ţigăncuşa era mai sigură. 

Merseră astfel trei sferturi de oră, totuşi, să nu măsurăm 
distanţa străbătută cu timpul scurs. Dificultatea drumului 
întârzia mersul şi după trei sferturi de oră cei doi fugari 
abia făcuseră o jumătate de leghe. 

Dar altora decât ei, unor oameni străini de munte, sau 
neobişnuiţi cu potecile cerbilor, urşilor şi mistreţilor, le-ar fi 
trebuit o zi ca s-o parcurgă. 

De altfel, cu cât înaintau, cu atât pădurea devenea mai de 
nepătruns şi totuşi, nici Fernando, nici Ginesta nu dădeau 
nici cel mai mic semn de şovăire. Se vedea că merg 
amândoi spre un ţel cunoscut, mai pierduţi în mijlocul 
tufelor de mastic, al desişului de strugurii-ursului şi de mir 
ţi uriaşi decât navigatorii care, rătăcind pe mări nesfârşite, 
au cel puţin busola şi stelele ca să-i ghideze. 

În sfârşit străbătând o ultimă incintă de. carpeni, ce părea 
de nepătruns, ajunseră într-un mic luminiş cu un diametru 
de vreo douăzeci de picioare. în mijlocul căreia se afla un 
stejar, de trunchiul căruia era fixată, într-un lăcaş de lemn 
aurit, o statuetă a sfintei Mercedes, patroana mamei lui 
Fernando. Acet copac la umbra căruia venea adesea să 
viseze şi să doarmă, numindu-l locuinţa sa de vară. 
Fernando îl pusese sub ocrotirea patroanei mamei sale, sau 


mai curând sub ce a însăşi mamei sale căreia îi purta alt fel 
de dragoste şi de respect decât sfintei amintite. 

Cei doi fugari ajunseseră la capătul drumului lor, şi era 
vădit că, afară de cazul cinci ar fi fost trădaţi, aici se aflau, 
pentru moment. în deplină siguranţă. 

Spunem afară de cazul cină ar fi fost trădaţi, fiindcă 
tâlharii cunoşteauascunzătoarea şefului lor, deşi nu veneau 
niciodată aici' decât chemaţi. Era un fel de refugiu unde 
Fernando, când era trist, venea să ceară înapoi lumea 
dispăruta a trecutului, şi, culcat înfăşurat în manta, eăutâod 
printre frunzele nemişcate ale stejarului un crâmpei de cer, 
albastru ca aripile Speranţei, încerca să evoce amintirile 
zâmbitoareale copilăriei ce contrastau atât de tare cu cele 
pe care, tânăr fiind, le adună cumplite şi însângerate 
pentru bătrâneţe. 

Când avea vreun ordin de dat, vreo informaţie de primit, 
lua din scorbura, copacului un corn de argint minunat 
lucrat de un meşter maur şi sufla în el, scoțând un sunet 
ascuţit şi prelung, dacă nu avea nevoie decât de unul dintre 
tovarăşii săi; sufla de două ori dacă avea nevoie de zece! 
oameni şi de trei ori dacă îşi chema toată ceata. 

Prima lui grijă, când intră în luminiş, fu să meargă direct la 
lăcaşul statuetei ale cărei picioare le sărută, apoi 
îngenunche rostind o scurtă rugăciune în vreme ce Ginesta. 
care mai era pe jumătate păgână, îl privea stând în 
picioare: apoi ridicându-se, Fernando înconjură o parte a 
trunchiului copacului, luă din scorbura despre care am 
vorbit cornul de argint şi, apropiindu-1 de buze, suflă în el 
scoțând trei sunete la fel de ascuţite, de pătrunzătoare şi de 
prelungi ca acelea care au ajuns la cinci leghe distanţă de 
valea îngustă de la Roncevaux, făcându-l pe Ca-rol cel 
Mare să tresară în mijlocul armatei sale, şi să se oprească 
deodată z'icând: Domnilor, acesta e nepotul meu Roland. 
care mă cheamă în ajutor. 

Dar cele trei sunete răsunară, se îndepărtară şi se stinseră 
zadarnic: nimeni nu veni. 


Nu puteai crede că tâlharii nu auziseră; cornul lui 
Fernando se auzea la peste o leghe distanţă în munte. 

Fie bandiții erau prinşi, fie îşi trădau şeful, fie, dân-du-şi 
seama că orice împotrivire e zadarnică, dat fiind numărul 
atacatorilor, socotiseră mai prudent să rămână împrăştiaţi 
şi să încerce să fugă fiecare pe cont propriu. 

Vreme de aproape un sfert de oră, Fernando aşteptă stând 
în picioare rezemat de trunchiul copacului efectul chemării 
sale, dar văzând că totul rămâne tăcut în jurul lui, îşi aruncă 
mantaua pe jos şi se culcă pe ea. 

Ginesta veni şi se aşeză lângă el. 

Fernando o privi cu o nesfârşită duioşie. Doar ţigăncuşa îi 
rămăsese credincioasă. Ginesta zâmbi blând. 

În zâmbetul ei era făgăduiala unei credinţe veşnice. 

Fernando întinse braţul o cuprinse pe după cap şi îşi 
apropie buzele de fruntea fetei. în clipa când buzele 
tânărului şi fruntea Ginestei se întâlniră, fata scoase un 
țipăt în care era aproape tot atâta durere cât şi bucurie. 

Rămase câteva clipe cu ochii. închişi, cu capul dat pe 
spate, sprijinită de trunchiul zgrunţuros al stejarului, cu 
gura deschisă, fără să respire, parcă ar fi leşinat. Era prima 
mângâiere din partea lui Fernando. Tânărui o privi mirat 
mai întâi, apoi îngrijorat şi rosti încet; 

— Ginesta! 

Ţigăncuşa ridică încet capul. ca un copil pe care glasul 
mamei îl trezeşte din somn, deschise ochii frumoşi, îl privi 
pe Salteador: 

— O, Doamne! murmură ea. 

— Ce ţi s-a întâmplat, copila mea? întrebă Fernando. 

— Nu ştiu, răspunse fata, dar am crezut că mor. 

Se ridică apoi clătinându-se, se îndepărtă de stejarul dofiei 
Mercedes şi se făcu nevăzută în pădure, ţinându-şi capul în 
mâini, gata să izbutească în lacrimi, deşi niciodată nu 
încercase un asemenea sentiment de bucurie, de fericire. 

El Salteador o urmări din ochi până când nu se mai 
văzu,.dar, întrucât capra rămase lângă el în loc să-şi urmeze 


stă-pâna, socoti că fata nu se îndepărtase prea mult. 

Atunci, scoțând un oftat, se înfăşură în manta şi, se culcă la 
rându-i, cu ochii închişi, ca şi cum ar fi vrut să doarmă. 

După aproape o oră de somn sau de visare auzi că îl 
cheamă cineva cu glas blând, dar stăruitor. 

+ Fata era în picioare în faţa lui în semi-întunericul 
asfinţitului, cii un braţ întins spre apus. 

Ce s-a întâmplat? întrebă Fernando. 

Priveşte! răspunse ţigăncuşa. 

Soarele, spuse tânărui ridicându-se repede e foarte roşu 
în seara asta, la asfinţit. Asta prevesteşte sânge pentru ziua 
de mâine. 

Te înşeli, răspunse Ginesta, strălucirile astea nu sunt ale 
soarelui în asfinţit. 

— Dar ce sunt? întrebă Fernando simțind miros de fum şi 
auzind un pârâit îndepărtat. 

— Sunt luminile incendiului! răspunse fata. Focul a cuprins 
muntele! 

K - Rtănâmil muntelui în clipa aceea, un cerb 
înspăimântat, urmat de o ciută şi de un pui, trecu asemeni 
unui fulger, alergând de la vest spre est. 

— Vino, Fernando! spuse Ginesta. Instinctul animalelor e 
mai sigur decât înţelepciunea omului, ne arată în ce parte 
trebuie să fugim, şi ne învaţă că n-avem nici o clipă de 
pierdut. 

Aceasta era, fără îndoială, şi părerea lui Fernando, fiindcă 
petrecându-şi cornul în bandulieră, se înfăşură în manta, îşi 
luă archebuza în mână şi se repezi în direcţia în care se 
îndreptau cerbul, ciuta şi puiul. 

Ginesta şi capra mergeau înaintea lui. 

Cei trei făcură astfel aproape cinci sute de paşi. 

Deodată însă, capra se opri, se ridică pe picioarele 
dinapoi, adulmecă în jur şi se opri nehotărâtă. 

— Ce s-a întâmplat, Maza? întrebă fata. 

Capra scutură din cap de parcă ar fi înţeles şi behăi, ca şi 
cum ar fi vrut să răspundă. El Salteador ascultă şi respiră 


aerul nopţii încărcat de miresme de răşină. 

Întunericul era atât de adânc cât poate fi în Spania, în 
nopţile frumoase de vară. 

Mi se pare, spuse tânărul, că aud acelaşi pârâit şi simt 
acelaşi miros de fum. Să ne fi înşelat oare şi în loc să fugim 
de incendiu, să ne fi îndreptat spre el? 

Incendiul era acolo, zise Ginesta arătând asfinţitul, iar noi 
am fugit de el în linie dreaptă, atât cât s-a putut. 

— Eşti sigură? 

lată steaua Aldebaran care era şi e încă la dreapta 
noastră; pesemne că focul a izbucnit în două locuri diferite 
în munte. 

A izbucnit sau a fost pus, murmură Fernando care începea 
să bănuiască adevărul. 

— Stai puţin, zice Ginesta, o să-ţi spun eu.' 

Şi fiica muntelui, căreia muntele cu trecătorile, pârâu-rile, 
hăţişurile, văile şi peşterile lui îi era tot atât de familiar cât 
îi e unui copil parcul castelului unde a "fost crescut, se 
repezi înainte, ajunse la baza unei stânci aproape verticale 
se caţără pe ea şi ajunse îndată în vârful ei. 

Nu-i trebuiseră decât cinci secunde ca să urce, şi una ca 
să coboare. 

Cum e? întrebă Fernando. 

— Aşa e, spuse ea. 

E foc? 

E foc. 

Apoi, arătând spre sud: 

— Pe aici, zise ea. trebuie să trecem printr-un spaţiu iiber, 
până nu se întâlnesc cele două capete ale flăcării. 

Pe măsură ce înaintară spre sud. vegetaţia era mai 
sălbatică şi mai deasă; erau mărăcinişuri înalte, unde se 
adăposteau, de regulă, porcii mistreți, lupii şi pisicile 
sălbatice; rareori animalele slabe cum sunt cerbii lopătari şi 
căprioarele se aventurau pe teritoriul cumpliţilor lor 
duşmani şi, cu toate acestea, se vedeau trecând ca fulgerul 


turme înspăimântate pe care incendiul le pusese pe fugă şi 
goneau în direcţia în care sperau să poată trece. 

— Pe aici, pe aici! spuse Ginesta. Nu te teme de nimic, 
Fernando, iată călăuza noastră. 

Şi-i arătă steaua după care se călăuzea. 

— Atâta vreme cât va fi în stânga noastră, aşa cum mai 
înainte a fost în dreapta noastră, continuă ţigăncuşa, vom fi 
pe calea cea bună. 

După zece minute de mers. steaua nu se mai văzu. 

— Ooare vine furtuna? se întrebă Fernando. Ar fi frumos 
să vedem luptându-se focul şi apa pe munte. 

Dar Ginesta se opri apucându-l pe Fernando de 
încheietura mâinii: Nici un nor nu acoperă steaua, zise ea. 

Atunci, ce s-a întâmplat? 

E fumul! 

Cu neputinţă! Vântul vine dinspre sud. 

În clipa aceea, un lup trecu în goană urlând la câţiva paşi 
distanţă de cei doi tineri, fără să dea atenţie caprei, şi 
îndreptându-se de la sud spre nord. 

La rândul ei. capra nu dădu atenţie lupului, părând 
îngrijorată din pricina altei primejdii. 

'Foc! Foc! strigă Ginesta. Ajungem prea târziu, avem 
înaintea noastră un zid de foc! 

Stai puţin, zise Fernando, o să vedem îndată. Şi apucând 
primele crengi ale unui brad, începu să se urce în copac. 

Dar abia se ridicase de la pământ. când un răget 
îngrozitor se auzi deasupra capului lui. 

Ginesta îl trase pe tânăr înapoi, îngrozită şi-i arătă la 
cincisprezece paşi mai sus în crengile copacului o umbră 
întunecată care se desluşea pe albastrul cerului. 

— Degeaba ragi, zise Fernândo, bătrâne urs din Mul- 
hacen, n-o să faci incendiul să dea înapoi şi nici pe mine nu 
m-ai face să dau înapoi dacă aş avea vreme. 

— Spre nord, spre nord L strigă Ginesta, e singura trecere 
care rămâne. deschisă. 


Şi într-adevăr, toţi locuitorii muntelui, cerbi, ciute, 
căprioare, cerbi-lopătari, mistreți, pisici sălbatice ne 
năpusteau, în singura direcţie unde focul încă nu se ivise. 
Stoluri de bibilici şi de potârnichi care se ridicau în văzduh 
înaintea flăcărilor zburau la întâmplare lovindu-se de 
crengi, căzând ameţite la picioarele fugarilor, în vreme ce 
păsările de noapte, stăpânele întunericului, salutau cu 
ţipete răguşite şi înfricoşate ziua aceasta ciudată care 
părea să se ridice dinspre pământ, în loc să coboare din cer. 

Vino Fernando! strigă Ginesta, vino! 

Încotro? în ce direcţie? întrebă Fernando înce-pând să se 
înspăimânte cu adevărat, poate mai puţin pentru el însuşi, 
cât pentru fata care, însoţindu-1, împărtăşea o primejdie pe 
care ar fi putut-o evita rămânând la han. 

Pe aici! Pe aici! Iată steaua norocului înaintea noastră. De 
altfel, să urmăm capra, instinctul ei o să ne conducă. 

Şi amândoi începură să alerge în direcţia pe care le-o 
arăta nu numai animalul apropiat ce le devenise tovarăş în 
fuga lor, ci şi animalele sălbatice care treceau purtate parcă 
de răsuflarea arzătoare a vântului sirocco. 

Deodată, capra se opri. 

— Zadarnic mai fugim, spuse Fernando. suntem prinşi într- 
un cerc de foc. 

Şi se aşeză pe o stâncă, parcă socotind că nu are rost să 
meargă mai departe. 

' Fata mai înainta cu vreo sută de paşi, ca să se asigure 
dacă Fernando spusese, adevărul, apoi, deoarece capra 
rămăsese în urmă iar după aceea se oprise, se întoarse la 
Fernando care, cu" capul între palme, părea hotărât să 
aştepte, fără să mai facă un pas, deznodământul cumplitei 
catastrofe. 

De altfel, nu mai încăpea nici o îndoială; pe o rază de 
aproximativ o leghe, cerul se vea sângeriu, printr-un nor de 
fum. 

Un şuierat îngrozitor se auzea apropiindu-se repede, 
indicând astfel înaintarea incendiului. 


Fata rămase o clipă în picioare lingă Fernando, pri-vindu-l 
cu dragoste. 

Cine i-ar fi putut citi gândul, ar fi desluşit poate în el teamă 
pe care i-o inspira o situaţie atât de desperată, dar totodată 
şi dorinţa de a-l cuprinde pe tânăr în braţe şi de a muri cu 
el acolo fără a mai încerca să se salveze. 

Cu toate acestea, fata păru să-şi învingă ispita şi oftă: 

— Fernando! murmură ea. Tânărul ridică privirea spre ea. 

Sărmană Ginesta, zise el. eşti atât de frumoasă şi de bună, 
şi eu să fiu pricina morţii tale! Sunt cu ade-cărat blestemat! 

Îţi pare rău că mori, Fernando? întrebă Ginesta,. cu un 
glas care însemna: „Mie nu-mi pare rău." 

Da, strigă tânărul, îmi pare rău. 

Din pricina cui? întrebă Ginesta. * 

Poate abia atunci tânărul citi ce se petrecea în inima fetei. 

Din pricina mamei, zise el. Fata scoase un strigăt de 
bucurie. 

Mulţumesc, Fernando! spuse ea. Urmează-mă. 

De ce să te urmez? 

Urmează-mă, îţi spun! 

Nu vezi că suntem pierduţi? întrebă el ridicând din umeri. 

Suntem salvaţi, Fernando! Răspund eu de totul, replică 
țigăncuşa. 

Tânărul se ridică, îndoindu-se de cuvintele pe care le 
auzise. 

— Haide, spuse ea, findcă nu-ţi pare rău decât pentru 
maică-ta, nu vreau ca ea să plângă după tine. 

Şi apucându-l pe tânăr de mână îl trase în altă direc-ţie. 
Elo urmă maşinal şi, totuşi, cu avântul instinctiv al fiecărei 
fiinţe când e vorba să-şi salveze viaţa. 

Văzându-i pe fugari că se îndreaptă în această nouă 
direcţie, parcă şi capra şi recapătă încrederea fiind gata 
iarăşi să le slujească drept călăuză, în vreme ce animalele 
celelalte, simțindu-se prinse într-un cerc de foc, nu mai 
urmau 0 direcţie anume, ci fugeau la mtâmplare, în- 
crucişându-se în toate sensurile. 


Şuieratul incendiului se apropia tot mai mult, iar aerul pe 
care-l respirau începea să fie fierbinte. 

Deodată, zgomotul acesta păru să crească devenind tot 
mai puternic cu fiecare pas al fugarilor în direcţia în care 
mergeau. 

Fernando o opri pe fată. 

Focul e acolo! Auzi? Auzi? strigă el întinzând mina. în 
direcţia din care venea zgomotul. 

E oare cu putinţă, Fernando, zise râzând ţigăncuşa. să fii 
atât de puţin obişnuit cu zgomotele muntelui încât să 
confunzi mugetul unei cascade cu şuieratul unui incendiu? 

Da, răspunse Fernando, începând din nou să alerge, e 
adevărat, ai dreptate, putem scăpa de foc mergând prin 
albia torentului, printre două perdele de" flăcări, aşa cum 
israeliţii, sub ocrotirea Domnului, au trecut printre doi 
pereţi de apă. Dar crezi că albia râului nu e păzită? 

Vino totuşi, insistă fata* nu ţi-am spus că răspund de 
toate? 

Şi îl trase pe Fernando spre podişul de unde cădea, ca o 
eşarfă străvezie aruncată pe povârnişurile muntelui, în 
timpul zilei asemeni unui curcubeu, iar noaptea ca o rază 
de lună, marea cascadă care, după ce se arunca de ela 
douăzeci şi cinci de picioare pe o stâncă făcând un bubuit 
ca de tunet, sărea din nou ca o spumă într-o prăpastie de 
trei sau patru sute de metri, în fundul căreia, săpân-du-şi 
albie, forma un torent zgomotos şi mânios, ce se vărsa la 
trei leghe distanţă în Genii, între Armila şi Santa Fe. 

După câteva minute de mers, fugarii ajunseră la podişul de 
pe care cascada se vărsa în prăpastie. 

Ginesta voi să înceapă chiar în aceeaşi clipă dificila 
coborâre, dar Fernando o opri. Aproape liniştit în ceea ce 
priveşte propria-i viaţă şi cea a însoţitoarei sale, nu se putea 
împotrivi dorinţei de a măsura în toată măreţia ei, primejdia 
de care avea să scape. 

Unele inimi simt o voluptate cumplită în emoţiile de acest 
fel. 


Trebuie să recunoaştem însă că spectacolul era minunat. 
Cercul în flăcări se strânsese spre centru şi totodată 
crescuse în cirmomferinţă. O panglică uriaşă de foc tot mai 
largă. înfăşură muntele şi se apropia cu repeziciune de 
fugari. 

Din când în când, incendiul cuprindea de la poale câte un 
pin uriaş, se încolăcea ca un şarpe în jurul trunchiului lui, 
alerga de-a lungul crengilor şi răspândea lumină întocmai 
ca un sfeşnic sortit să lumineze la sărbătorile regale. Vreme 
de o clipă flacăra strălucea pâlpâitoare, apoi deodată 
uriaşul foc nu mai avea pe ce să se sprijine şi cădea în 
mijlocul vetrei uriaşe făcând să ţâşnească până la cer o 
jerbă de scântei. 

Altă dată, flacăra ajungea la un şir tufe de mastic 
răşinoase, şi atunci alerga iute ca pe o dâră de praf de 
puşcă, străpungând asemeni unei sulițe covorul verde 
întunecat ce acoperea ca o vată povârnişurile muntelui. 
Sau, în alt loc. o stâncă pe care creşteau arbori de plută, 
cuprinsă de flăcări, se desprindea din câte un pic al cărui 
pământ, uscat de căldura flăcării, nu o mai putea ţine şi se 
rostogolea sărind ca o cascadă de foc până în adân-cul 
vreunei trecători, unde se oprea stârnind în aceeaşi clipă, în 
jurul ei. un nou incendiu. 

Tânărul rămase pentru o clipă în extaz înaintea acestei 
mări de lavă care rodea iute cu dinţii ei de foc insula de 
verdeață din vârful căreia el contempla înaintarea ma-reeii 
arzătoare care, în mai puţin de o jumătate de oră, avea să-l 
înghită cu totul. 

Din zona aceasta încă intactă se auzeau ţipete de tot felul, 
mugete de cerbi, urlete de lupi, mieunaturi de pisici 
sălbatice, grohăituri de mistreţ, lătrături de vulpe, şi dacă s- 
ar fi făcut ziuă, cu siguranţă că s-ar fi putut vedea că 
animalele nu arătau duşmănie unul faţă de celălalt, fiind 
preocupate doar de primejdia ce le aduna în spaţiul atât de 
"strimt şi alergau fără rost prin hăţişurile peste care plutea 
un abur cald, prevestind incendiul. 


Dar, ca şi cum s-ar fi temut pentru viaţa lui Fernando mai 
mult decât el pentru ea, Ginesta, după un scurt răstimp îl 
smulse pe tânăr din contemplaţie, amintindu-i în ce situaţie 
se află, şi-i dădu pildă cu privire la ce avea de îndeplinit, 
făcându-i semn să-l urmeze şi cutezând să intre în prima 
prăpastie. 

Coborârea aceasta care părea să fie obişnuită pentru 
Ginesta, era primejdioasă chiar şi pentru Fernando, iar 
pentru altcineva.ar fi fost cu neputinţă. 

Un abur alb plutind purtat de vânt pe. coastele muntelui, 
n-ar fi fost mai uşor şi nici mai grațios decât tânăra ţigancă 
punând piciorul pe asperităţile abia perceptibile ale stâncii 
aproape verticale. 

Din fericire, din loc în loc în crăpăturile granitului creşteau 
tufe de mirt, de lentisc şi de arbuzier, care la nevoie puteau 
sluji drept puncte de sprijin pentru piciorul lui Fernando, în 
vreme ce degetele lui se agăţau de lianele ce urcau de-a 
lungul peretului ca nişte miriapozi uriaşi. 

În unele clipe, însăşi capra părea încurcată şi se oprea 
şovăind. Atunci Ginesta era cea care, fără să putem şti cum, 
o lua înainte şi-i arăta, ca să spunem aşa, drumul. Din când 
în când, se întoreea încurajându-l pe Fernando prin semne, 
fiindcă glasul nu folosea la nimic în zgomotul pe care-l 
făceau mugetul cataractei, şuieratul flăcărilor şi ţipetele 
disperate ale animalelor sălbatice, din ce în ce mai 
strâmtorate în cercul de foc. 

Nu o dată fata se opri tremurând, văzându-l pe Fernando 
suspendat deasupra prăpastiei, unde pe ea o ţineau parcă 
nişte aripi de pasăre; nu o dată întinse mâinile spre el şi 
urcă din nou.un pas sau doi ca pentru a-i oferi sprijinul 
braţului ei. 

Dar el, ruşinat că-1 întrece o femeie care părea să nu 
socotească decât un joc ceea ce era nu doar o dată, ci de 
douăzeci de ori primejdie de moarte, adunându-şi toată 
puterile, îndrăzneala, sângele rece, o urmă pe -Ginesta în 
extraordinara ei coborâre. 


Ajunsă la circa douăzeci şi cinci de picioare, adică la 
înălţimea la care apa cascadei cădea pe stâncă, fata se opri 
din coborâre, îndreptându-se pieziş faţă de căderea de apă 
de care mai întâi, din prudenţă, se îndepărtase, întrueât 
pulberea de stropi împrăştiată de tromba lichidă făcea ea 
pietrele din vecinătate să fie mai alunecoase, deci mai 
primejdioase. 

De altfel, incendiul era atât de întins încât lumina drumul 
povârnit aproape la fel de minunat cum ar fi făcut-o lumina 
soarelui. 

Dar poate că în loc să micşoreze primejdia, lumina o 
sporea, făcând-o vizibilă. 

Fernando începea să înţeleagă planul Ginestei; de altfel, în 
scurtă vreme nu mai avu nici! o îndoială în această privinţă. 
Capra, din două, trei sărituri, ajunse-pe stânca pe a cărei 

ieşitură laterală cădea cascada. Fata ajunse aproape în 
acelaşi timp cu ea şi se întoarse ca să-l ajute la nevoie pe 
Fernando. Aplecată astfel spre tânăr căruia îi întindea, 
mâna, încadrată dintr-o parte de scobitura stâncii 
întunecate, iar din alta de curba pe care o forma căderea 
de apă care, în reflexele incendiului închipuia arcul de 
diamant al unui pod aruncat de pe pământ la cer, ea părea 
duhul bun al muntelui, zâna cascadei. 

Deşi distanţa care-l despărţea de fată era mică, Fernando 
o străbătu destul de greu. Piciorul gol al Ginestei aflase 
sprijin pe asperităţile pe care pantoful munteanului 
aluneca. în clipa când era gata să ajungă pe podişul de 
granit, îndrăzneţului tânăr îi alunecă piciorul şi ar fi pierit 
dacă fata, cu o putere pe care n-ar fi bănuit-o la o făptură 
atât de firavă, nu l-ar fi prins de manta şi, ţinându-l preţ de 
o clipă deasupra prăpastiei, nu i-ar fi dat răgaz să-şi 
găsească din nou un punct de sprijin. 

De îndată ce găsi, acest punct de sprijin, Fernando fu 
dintr-o săritură lângă Ginesta. Dar când ajunse pe stâncă, 
în siguranţă, îl părăsiră puterile, picioarele i se înmuiară, 


fruntea i se acoperi de sudoare şi ar fi căzut, dacă nu l-ar fi 
susţinut umărul fetei. 

Pentru o clipă închise pleoapele ca să-i treacă ameţeala. 

Când le deschise iarăşi se trase înapoi orbit de spectacolul 
minunat pe care-l avea în faţa ochilor. 

Prin perdeaua cataractei limpezi şi străvezii asemenr 
cristalului zărea incendiul ca o vedenie fermecată. 

— Priveşte, Ginesta! strigă el fără voie. Cât e de mare şi de 
frumos! 

Asemeni vulturului care planează în jurul Etnei, sufletul 
poetului bătea din aripi deasupra acestui munte prefăcut în 
vulcan. 

Simţind că Fernando nu mai are nevoie de ea, Ginesta se 
desprinse încetişor din strânsoarea lui şi, lăsându-l să 
contemple, se afundă în adâricul unei peşteri care, în scurtă 
vreme, se lumină de raza palidă a unei torţe ce contesta 
blând cu razele însângerate ţâşnind din muntele cuprins de 
flăcări. 

Fernando trecu de la cofitemplaţie la reflecţie. în mintea 
lui nu mai era nici o îndoială că incendiul din pădure nu era 
întâmplător, ci pus la. cale de ofiţerii detaşamentului trimis 
în urmărirea lui. 

Cele trei sunete pe care le scosese din cornul de argint ca 
să-şi cheme tovarăşii, le arătaseră cu aproximaţie soldaţilor 
însărcinaţi să-i hăituiască pe bandiți în ce loc de pe munte 
se afla conducătorul acestora. Două sute de soldaţi, poate 
mai mulţi plecaseră fiecare cu câte o torţă aprinsă în mână, 
formaseră un cerc uriaş şi fiecare îşi aruncase torţa în câte 
un pâlc de brazi, în câte un luminiş plin de iarbă, iar focul 
se răspândise cu o iuţeală pe care o explicau atât 
combustibilitatea naturală a materiei, cât şi căldura 
dogoritoare a zilelor trecute. 

Doar o minune l-ar fi putut salva pe Fernando. Minunea 
aceasta o săvârşise devotamentul Ginestei. 

Se întoarse schiţând un gest de recunoştinţă, fiindcă doar 
în cele câteva minute care se scurseseră îşi dădu seama de 


tot ce-i datora fetei. 

Atunci văzu cu uimire, luminată cu lumina palidă de care 
am amintit, peştera a cărei existenţă el însuşi, om al 
muntelui, nici măcar n-o bănuise vreodată. 

Se apropie încetişor şi, pe măsura ce se apropia, mirarea îi 
sporea. 

Printr-o deschizătură îngustă, care îngăduia trecerea de la 
stâncă la peşteră, o văzu pe fată ridicând o lespede din 
podea, scoțând dintr-o ascunzătoare un inel pe care-l puse 
în deget şi un pergament pe care-l ascunse la sân. 

Peştera era săpată în munte. Unele părţi ale pereţilor ei 
erau din granit, întocmai ca stânca pe care mergea 
Fernando, altele, erau doar din pământ sau, mai bine zis, 
din nisipul uscat şi sfărâmieios ce se găseşte peste tot în 
Spania, când înlături stratul subţire de humus vegetal care 
acoperă solul. 

Un pat de muşchi aşternut cu ferigi proaspete se afla într- 
un colţ al peşterii. Deasupra patului, într-o ramă de stejar, 
era o pictură grosolană, datând pesemne din secolul al XIII- 
lea şi care înfăţişa una dintre acele fecioare cu chip negru, 
despre care tradiţiile catolice afirmă că sunt opera sfântului 
Luca. 

Înaintea patului erau alte două picturi de un gust mai 
evoluat, dar poate mai puţin pur decât cea dintâi. Erau 
prinse în rame aurite, a căror culoare avusese întrucâtva de 
suferit cu trecerea timpului. 

Tablourile acestea înfăţişau un bărbat şi o femeie, fiecare 
cu o coroană pe cap, iar, deasupra coroanei un titlu, un 
nume şi o poreclă. 

' Femeia, îmbrăcată ciudat - cel puţin atât cât ne îngăduie 
să apreciem puţinul ce se zăreşte din bustul ei - purtând o 
coroană fantastică, întocmai ca a unei regine din Orient, 
avea tenul închis la culoare al fiicelor sudului. Văzând-o, 
oricine care ar fi cunoscut-o pe Ginesta, s-ar fi gândit la 
tânăra ţigancă, iar dacă fata s-ar fi aflat acolo, ar fi întors 
capul spre ea, fiindcă dacă ar fi comparat-o cu opera 


pictorului, ar fi găsit o asemănare izbitoare între ele, deşi 
şi-ar fi dat seama că Ginesta nu ajunsese încă la yârsta la 
care femeia din tablou pozase pictorului. 

Deasupra coroanei erau scrise aceste cuvinte: LA REYNA 
TOPACIA LA HERMOSA. 

Ceea ce se traduce textual prin cuvintele acestea: REGINA 
TOPACIA CEA FRUMOASĂ. 

Bărbatul, îmbrăcat în veşminte minunate, purta coroana 
regală împrejurul unei toci de catifea neagră. Părul lung, 
blond tăiat drept, îi înconjura obrajii a căror piele albă ce 
contrasta cu aceea a femeii pe care ochii lui albaştri păreau 
că o privesc cu dragoste, arăta că e vorba de un nordic. De 
altfel, era la fel de frumos în genul lui, pe cât era femeia 
într-al ei. Amândoi meritau epitetul linguşitor adăugat 
numelui lor şi care, schimbându-şi genul, rămiî-nea acelaşi: 

— EL REY FELIPPO EL. HERMOSO Ceea ce însemna: 
REGELE FILIP CEL FRUMOS 

_ Tânărul cuprinse cu privirea toate lucrurile acestea, dar 
privirea sa, după ce rătăci o clipă de la patul de muş- -chi 
lapictura ce o înfăţişa pe fecioară, zăbovi mai îndelung 
asupra celor două portrete. 

Fata mai curând îl simţise apropiindu-se decât îl văzuse 
venind şi se întoarse în clipa când,-aşa cum am spuă, îşi 
punea inelul în deget şi ascundea pergamentul la sân. 

Atunci, cu un zâmbet demn de o prinţesă ce oferă 
ospitalitate într-un palat: Intră, Fernando, rosti ea într-un 
limbaj metaforic şi din cuibul acesta de porumbiţă o să faci 
un cuib de vultur! 

Dar porumbiţa, întrebă Fernando, vrea să-mi spună mai 
întâi al cui e cuibul? 

E cuibul'ân care m-am născut, aici am fost crescută, aici 
vin să râd sau să plâng, ori de câte ori sunt felicită'sau 
sufăr. Nu ştii că orice fiinţă îşi iubeşte nespus leagănul? 

— Ştiu asta fiindcă de două ori pe lună îmi risc viaţa ca să 
petrec o oră cu maică-mea în camera în care ra-am născut! 

Şi tânărul intră în peşteră. 


— Fiindcă Ginesta a binevoit să răspundă la prima mea 
întrebare, spuse el, o să vrea oare să răspundă şi la a doua? 

Întreabă-mă, spuse fata, şi o să-ţi răspund. 

Ale cui sunt cele două portrete? 

— Te credeam un copil al oraşului; să mă fi înşelat oare? 

De ce? 

Nu mai ştii să citeşti? 

Ba da. 

Atunci citeşte! 

Şi ridicând lampa, lumină cele două tablouri cu lumina ei 
tremurătoare. 

Citesc, zise Fernando. 

Ce citeşti? 

Citesc Regina Topacia cea frumoasă. 

Şi? - 

Şi nu cunosc nici o regină cu numele acesta. 

Nici Chiar printre ţigani? 

Adevărat, zise Fernando, ţiganii au regi. 

— Şi regine, întregi Ginesta. 

— Dar cum se face-că portretul îţi seamănă? întrebă el 
Salteador. 

— E al mamei mele, răspunse fata cu mândrie. 

Tânărul compară într-adevăr cele două chipuri, iar 
asemănarea de care am amintit îl miră. 

Dar celălalt portret?întrebă el. 

Fă ce ai făcut şi cu primul - citeşte! 

Poftim, citesc: Regele Filip cel Frumos. 

— Nu ştiai că a fost în Spania un rege numit Filip cel 
Frumos? 

Ba da, ştiam, 'fiindcă pe când eram copil, l-am văzut. 

Şi eu. 

Înseamnă că erai foarte mică pe atunci. 

Da, dar sunt amintiri care pătrund atât de adine în inimă, 
încât le păstrezi toată viaţa, indiferent de la ce vârstă. 

E adevărat, zise Fernando suspinând, cunosc eu amintirile 
astea! Dar de ce sunt aşezate portretele faţă în faţă? 


* Ginesta zâmbi. 

Nu sunt un portret de rege şi unul de regină? întrebă. 

Fără îndoială, dar. 

Se opri simțind că va răni mândria fetei. Ea urmă. 
continuând să zâmbească. 

Dar el, voiai să spui, e regele unui regat adevărat, în timp 
ce ea e regina unui regat închipuit. 

Mărturisesc că tocmai aşa gândeam, dragă Ginesta. 

Mai întâi cine-ţi spune că regatul Egiptului e un regat 
închipuit? Cine-ţi spune că aceea care descinde din 
frumoasa Nicaulis, regina din Saba, nu-i tot atât de regină 
pe câte e de rege acela care descinde din Maximilian, 
împăratul Austriei? 

Bine, zise. Fernando, dar ce-i cu regele Filip cel Frumos? 

Filip cel Frumos, zise Ginesta e tatăl regelui don Carlos, 
care mâine rebuie să fie la Granada. Deci, n-am vreme de 
pierdut, dacă vreau să-i cer regelui ceea ce o să-i refuze 
poate lui don Ihigo. 

Cum, strigă Fernando, te duci la Granada? 

Plec chiar în clipa asta. Aşteaptă-mă aici. 

Eşti nebună, Ginesta! 

— În scobitura asta o să găseşti pâine şi curmale. O să mă 
întorc mai înainte ca proviziile tale să se fi isprăvit, iar în 
ceea ce priveşte apa, vezi doar că n-o să-ţi lipsească. 

Ginesta, n-o să mă învoiesc ca pentru mine. 

Fii atent, Fernando? Dacă nu mă laşi să plec chiar în clipa 
asta, s-ar putea ca, din cauza focului, să nu mai pot ajunge 
la albia cascadei. 

Dar cei care mă urmăresc, cei care ştiind că m-am refugiat 
aici, au încins muntele cu un brâu de flăcări, n-o să-ţi dea 
voie să treci. O să te bată, poate chiar o să te ucidă! 

Ce-o -să-i spună unei fete care, surprinsă de incendiu pe 
munte, fuge cu capra ei de-a lungul albiei? 

Da, ai într-adevăr, dreptate, Ginesta, iar dacă te prind, mai 
bine să fii departe de mine, decât lângă mine. 


Fernando, spuse fata cu glas grav şi adânc, dacă n-aş fi 
sigură că te salvez, aş rămâne lângă tine, ca să mor 
împreună cu tine, dar sunt sigură că te salvez şi plec. Hai, 
Maza! 

Şi fără să mai aştepte răspuns, făcându-i tânărului lin 
semn de bun-rămas cu mâna, Ginesta sări de pe stâncă pe 
coasta muntelui şi, uşoară ca un fulg, la fel de sigură pe 
picioare ca animalul căţărător care o preceda, cobori în 
prăpastie. 

Fernando, aplecat asupra hăului, o urmări cu privirea 
neliniştit, până când fata ajunse la albia cascadei în care o 
văzu intrând, sărind de pe o piatră pe alta, ca o codobatură 
şi, în scurtă vreme, făcându-se nevăzută între cei doi pereţi 
de flăcări care se ridicau de pe maluri. 

Regele don Carlos. 

Să-1 lăsăm pe Fernando să stea liniştit între primejdia de 
care tocmai a scăpat şi cea, poate mai mare, care-l 
ameninţă şi, mergând pe acelaşi drum ca Ginesta, s-o 
apucăm pe povârnişul în flăcări al muntelui, până la 
cascada prin albia căreia a mers, făeându-se nevăzută în 
meandrele ei. 

Cursul de apă format de cascadă, după cum am spus, 
străbate o distanţă de trei sau patru leghe şi, ajungând la 
dimensiunea unui mic râu, se varsă în Genii, între Armilla şi 
Santa-Fe. 

Totuşi nu-l vom urma până acolo şi o să-l părăsim în locul 
unde fără îndoială 1-a părăsit Ginesta, adică în momentul 
când, cu aproape o leghe înainte de Armilla, străbate pe 
sub o arcadă de piatră un drum care nu-i altul decât cel de 
la Granada la Mâlaga. 

Ajunşi aici, nu ne mai putem teme că ne înşelăm: drumul 
care a meritat numele de drum de la Malaga la Casa- 
bermeja şi care devine potecă, uneori abia vizibilă ca să 
străbată sierra, se lărgeşte la poalele versantului occidental 
şi devine din nou drum, începând de la Gabia la Grande. 


O să vedeţi în trecere că e mare sărbătoare la Granada: 
cele o mie de turnuri ale oraşului sunt împodobite cu 
drapelele Castiliei şi Aragonului, Spaniei şi Austriei. Cei trei 
sute cincizeci de mii de locuitori - de douăzeci şi şapte de 
ani de când a trecut de sub stăpânirea regilor mauri în cea 
a regilor creştini * a pierdut aproximativ cincizeci de mii - 
sunt îngrămădiţi în străzile care duc la poarta Jaen pe unde 
intră regele Carlos până la cea a palatului Alham-bra, unde 
i s-au pregătit apartamentele pe care cu un sfert de secol 
mai înainte le-a părăsit, cu atâta părere de rău, regele 
Boadbil. 

De asemenea, pe terenul umbros ce continuă cu un po- 
vârniş spre vârful Muntelui Soarelui, unde se înalţă 
fortăreaţa şi Alhambra, palatul acesta clădit de duhurile 
Orientului, mulţimea e atât de numeroasă, încât a trebuit 
ţinută în frâu de un zid de halebardieri care, uneori, sunt 
siliţi - când puterea de convingere devine zadarnică - să 
folosească minerul suliţei ca să-i facă pe curioşi să intre 
înapoi în rândurile din care au ieşit. 

În acea" vreme, povârnişul pe ambele părţi ale căruia 
curge, într-o albie podită cu pietre, o apă rece şi şopoti- 
toare cu atât mai îmbelşugată cu cât e mai cald, deoarece 
cu o zi în urmă încă se mai întindea ca o mantie albă pe 
umerii Mulhacenului şi provine din topirea zăpezilor, 
povârnişul acesta, după cum spuneam era încă liber pe 
toată lăţimea lui. fiindcă abia mai târziu don Luiz, marchiz 
de Mendoza, conducătorul casei de Mondejar,. va ridica în 
mijlocul drumului, în onoarea Cezarului blond şi cu barbă 
roşie, fântâna cu blazon, care aruncă o jerbă uriaşă ce se 
înalţă ca o pulbere de diamante şi cade înapoi sub formă de 
picături îngheţate, după ce au tremurat o clipă lingă 
frunzele tinerilor fagi ale căror crengi înlănţuite formează o 
boltă prin care nu pătrunde lumina zilei. 

Este desigur, o cochetărie a locuitorilor Granadei faptul că 
au ales drept locuinţă pentru tânărul rege dintre cele 
douăzeci sau treizeci de palate din oraş, pe cel la care se 


ajunge prin intrarea aceasta răcoroasă. De la porţile 
Granadei, unde începe jurisdicţia Alhambrei, până la cea a 
Judecăţii prin care se intră în incinta fortărețe! nici o rază 
de soare n-o să-i stingherească ochii, iar dacă n-ar fi 
cântecul răguşit al greierilor ar putea, la şaizeci de leghe 
distanţă de Africa, să se creadă la umbra răcoroasă a 
Flandrei sale iubite. 

E adevărat că în toată Flandra ar căuta zadarnic o poartă 
ca aceea clădită pe la 134S de regele Yusef-Abul Hagiag, 
denumită a Judecăţii din cauza obiceiul regilor mauri de a 
face dreptate la intrarea propriului lor palat. 

Spunem poartă, dar ar trebui s-o numim turn, un adevărat 
turn pătrat, înalt, străbătut de un arc mare în formă de 
inimă, deasupra căruia regele don Carlos va putea vedea ca 
pildă de nestatornicie a lucrurilor omeneşti, dubla ie-roglifă 
maură înfăţişând o cheie şi o mână. 

De îndată ce a intrat pe această poartă- - care parcă ea 
bolţii cereşti, în asemenea măsură văzută de jos pare să se 
deschidă direct spre cer - regele don Carlos va ajunge în 
marea piaţă los Algibes, se va putea opri o clipă şi, pe cal 
fiind, se va putea apleca peste parapet ca să vadă, oraşul 
maur pierdut într-un hău de vegetaţie, unde a stat doar 
câteva zile, şi care-i e cu totul necunoscut. Atunci va zări în 
adâncul unei prăpăstii râul Darro care străbate Granada, şi 
Genilul ce o ocoleşte. Acesta din urmă, du-când cu sine 
argint, iar celălalt aur. Regele va putea urma în câmpia 
întinsă care şi-a păstrat numele arab de Vega cursurile 
acestor râuri însoţite de cactuşi, de arbuşti de fistic, dafini, 
pe sub care, din când în când, se ascund ca să se ivească 
din nou mai departe, mai subţiri, întortocheate şi 
strălucitoare ca firele de mătase pe.care primele vânturi de 
toamnă le smulg din caierul-Maicii-Domnului. 

În piaţa aceasta mare, împrejurul unei fântâni cu margini 
de marmură, se plimbă privilegiaţii, aşteptând sosirea 
regelui ce va avea loc când ceasul din turnul Vela va suna 
orele două după-amiază. Unii sunt protejaţi de titlul de rico 


hombre pe care chiar regele Don Carlos îl va schimba în cel 
de grande de Spania', aşa cum îl va schimba în maiestate pe 
cel puţin pompos de alteţă cu care s-au mulţumit până 
atunci regii Castiliei şi ai Aragonului. Ceilalţi sunt don sau 
senora, numai că strămoşii acestor don au fost prieteni cu 
Cid Campeador, cei ai căror senore au fost tovarăşii lui 
Pelayo iar cel mai mărunt dintre ei - prin avere desigur, 
fiindcă toţi se socotesc egali prin naştere - se consideră, 
desigur, la fel de nobil ca prinţi-şorul acesta din Austria 
care, în ochii lor, nu e spaniol, adică hidalgo, decât prin 
maică-sa loana Nebuna, fata Isa-belei Catolica. 

1 Rege al Austriei, fondatorul primei dinastii regale în 
Spania (sec, VIII) (n.tr.). 

De altfel, toţi aceşti castilieni bătrâni nu se aşteaptă Ia 
nimic bun de la tânărul rege a cărui origine germanică se 
vădeşte în părul blond, în barba roşcată, în bărbia 
proeminentă, caractere distinctive ale prinților din casa 
Austriei. Ei n-au uitat că bunicul lui Maximilian, fără să-şi- 
facă prea multe griji să dobândească tronul Spaniei pentru 
nepotul său, dar dându-şi multă silinţă pentru coroana 
imperială, a pus-o pe mama acestuia să vină, însărcinată 
fiind, de la Valladolid la Grand, ca să nască în acest oraş un 
fiu, care să fie nu numai infant al Castiliei, ci şi burghez 
flamand. Zadarnic le spui că tot felul de semne 
prevestitoare de bine se arătaseră la naşterea copilului 
venit pe lume duminică 22 februarie 1500, de sfântul Matei. 
Ei scutură din cap, amintindu-şi de nenorocirile ce i-au 
însoţit tinereţea şi care, decând a intrat în societate păreau 
să dezmintă limpede soarta minunată făgăduită, după 
părerea lor, de linguşeală şi nu de cunoaşterea cu adevărat 
a'viitorului.' 

Şi, din punct de vedere spaniol, au întrucâtva dreptul de a 
avea îndoieli, deoarece, chiar în anul când s-a născut 
tânărulprinţ, şi în timp ce era însărcinată, maică-sa a dat 
primele semne ale bolii împotriva căreia, fără s-o poată 
învinge - a luptat de la nouspspre zece ani şi care a lăsat-o 


în istorie cu dureroasa poreclă de Ioana Nebuna. Abia 
trecuseră şase ani de la naşterea prinţului moştenitor, şi tot 
într-o zi de duminică, pe aceeaşi dată de 22, care trebuia 
să-i aducă atâta noroc, tatăl său, Filip cel Frumos - ale cărui 
aventuri sentimentale o făcuseră pe sărmana loana să-şi 
piardă minţile de gelozie - se duse să prânzească la un 
castel de lângă Brugos, pe care-l dăruise unuia dintre 
favoriţii săi, numit Juan Manuel, şi, ieşind de la masă, 
începu să se joace cu mingea. încălzindu-se foarte tare ceru 
un pahar de apă care-i fu înfăţişat de un om străin de suita 
lui şi de casa lui don Manuel. Regele bău acest pahar şi 
aproape' îndată' simţi dureri în mă -runtaie, ceea. ce nu-l 
împiedică să se întoarcă seara la Burgos şi să iasă a doua zi 
ca să alunge răul; dar în loc să alunge răul, răul îl dobori, 
astfel că marţi regele căzu la pat, miercuri încercă zadarnic 
să se scoale, joi nu mai putu vorbi, iar vineri îşi dădu 
sufletul! 

Să nu întrebăm dacă s-au făcut cercetări înverşunate 
pentru găsirea necunoscutului care-i dăduse regelui 
paharul cu apă. Omul nu mai apăruse şi tot ce se povestise 
la vremea aceea părea mai degrabă născocire decât adevăr. 
Astfel, de pildă, unul dintre zvonurile care circulaseră 
spunea că printre numeroasele amante pe care le avusese 
Filip cel Frumos fusese o ţigancă numită Topacias pe care 
tovarăşii ei o socoteau a fi din neamul reginei din Saba. că 
această ţigancă era logodită cu un prinţ al zinguri-lor. dar 
că, îndrăgostindu-se de Filip care, după cum arată porecla 
lui, era unul dintre gentilomii cei mai frumoşi nu numai din 
Spania, ci din întreaga lume, respinsese dragostea nobilului 
zingaro, ce se răzbunase dând regelui Filip paharul de apă 
rece pe care, acesta bându-l muri. 

Oricum ar fi fost, crimă sau moarte naturală, această 
nenorocire dădu o lovitură fatală sărmanei loana care, după 
câteva accese de nebunie, îşi pierdu minţile cu totul. Ea nu 
voi să creadă că soţul ei murise; credea - şi era lăsată pe cit 
posibil în greşeala aceasta.- că el e doar adormit, astfel că 


îmbrăcă ea însăşi cadavrul cu hainele care, după părerea ei 
îi stăteau cel mai bine: cu o vestă scurcă cu mâneci, din 
postav auriu, cu pantaloni roşii, îl înfăşură într-o cazacă 
stacojie căptuşită cu hermină, îi puse în picioare pantofi de 
catifea neagră, pe cap o tocă împodobită cu o coroană. Apoi 
porunci ca trupul regelui să fie întins pe un pat şi. timp de 
douăzeci şi patru -de ore porţile palatului să fie deschise 
pentru ca fiecare să poată veni să-i sărute mâna, ca şi cum 
ar fi fost în viaţă. 

În sfârşit, izbutiră s-o îndepărteze şi să îmbălsămeze 
trupul, să-l pună într-un sicriu de plumb; apoi Ioana, care 
continua să creadă că-şi urmează soţul adormit, însoţi 
sicriul până la Tordesillas, în regatul Leonj unde 11 
depuseră în mânăstirea Sf înta Clara. 

Astfel se îndeplini prezicerea unei vrăjitoare care, vă- 
zându-l pe fiul lui Maximilian că vine din Flandra în Spania, 
spusese clătinând din cap: Rege Filip cel Frumos,-îţi spun 
eu că. în Castilia, mort o să călătoreşti mai mult decât viu!" 

Dar nerenunţând la nădejdea că într-o zi se va ridica de pe 
patul lui mortuar, Ioana nu voi să-l depună într-un cavou, ci 
îl puse în mijlocul spaţiului destinat corului, pe o estradă 
unde patru halebardieri, făceau de gardă zi şi noapte, iar 
patru călugări cordelieri, stând în cele patru colţuri ale 
catafalcului rosteau fără încetare rugăciuni. 

Ajungând în Spania, cu doi ani în urmă, regele don Carlos 
care traversase oceanul cu treizeci şi şase de corăbii şi, 
plecat de la Flessingue debarcase la Villaviciosa, o regăsise 
pe maică-sa nebună, iar pe taică-său mort. 

Atunci, ca un fiu pios, pusese să se deschidă sicriul închis 
de unsprezece ani, se plecase înaintea cadavrului îmbrăcat 
în roşu, perfect conservat, îi sărutase grav şi rece pe frunte, 
şi. după ce jurase maică-sii că nu se va socoti rege al 
Spaniei atâta timp cât ea va fi în viaţă, îşi continuase 
dsumul spre Valladolid, unde se încoronase. 

Cu ocazia încoronării, avuseseră loc serbări şi turniruri - 
minunate la care luase parte.însuşi regele. Dar în lupta la 


grămadă care urmă celor călare cu lancea, opt seniori fiind 
răniţi, dintre care doi mortalj regele jurase să nu mai 
îngăduie nici un turnir. 

De altfel, se ivea ocazia unei lupte adevărate, în locul 
uneia simulate: Saragosa declară că voia drept rege un 
prinţ spaniol şi că n-o să deschidă porţile în faţa unui 
arhiduce flamand. 

Don Carlos primi vestea fără să manifeste nici cea mai 
mică.emoţie. Ochii săi albaştri se întunecară o clipă sub 
pleoapele tremurătoare, apoi cu glas obişnuit, dădu ordin 
să se pornească împotriva Saragosei. 

Tânărul rege îi sfărâmă cu ghiulele porţile şi intră în oraş 
cu sabia goală în mână, urmat de tunurile cu fitilele aprinse 
care, de îndată ce se iviră îşi meritară porecla de ultim 
argument al regilor. 

De aici dădu împotriva tâlharilor decretele cumplite care, 
asemeni fulgerelor lui Jupiter Olimpianul, brăzdară Spania 
în toate direcţiile. 

E de la sine înţeles că, prin cuvântul tâlhărie, cel care 
trebuia să devină într-o zi Carol Quintul înţelegea mai ales 
răscoala. De asemenea, întunecatul tânăr, acel Tiberiu de 
nouăsprezece ani nu admitea nici o scuză pentru neînde- 
plinirea ordinelor sale. 

Aici ajunsese cu lupta aceasta de zi cu zi care dura de doi 
ani, petrecuţi pe jumătate în serbări, pe jumătate în lupte, 
când, pe 9 februarie, un curier sosi la Saragosa. Din cauza 
gheții şi a dezgheţului făcuse douăzeci şi opt de zile din 
Flandra şi anunţa ştirea că împăratul Maximilian murise la 
12 ianuarie 1519. 

Împăratul Maximilian, mic prin el însuşi, crescuse prin 
contemporanii săi, Francisc | şi Alexandru al Vl-lea îl siliseră 
să fie pe măsura lor. 

Papa Julius al II-lea spunea despre el: Cardinalii şi electorii 
s-au înşelat; cardinalii m-au făcut papă, iar electorii l-au 
făcut pe Maximilian împărat. Pe mine ar fi trebuit să mă 
facă împărat, iar pe Maximilian papă" 


Acest deces îl îngrijoră foarte tare pe tânărul rege. Dacă |- 
ar fi asistat pe împărat pe patul de moarte, dacă aceşti doi 
politicieni - iar dintre cei doi, maestru era copilul - ar fi 
făcut câţiva paşi împreună, tânărul sprijinindu-l pe bătrân, 
pe puntea care duce de la pământ la cer şi oprin-du-se la 
jumătatea drumului spre moarte ar fi hotărât ce are de 
făcut cel ce se întorcea la viaţă, alegerea lui Ca rol n-ar fi 
fost îndoielnică. Dar nu se întâmplase nimic din toate 
acestea. Nici o măsură de prevedere nu fusese luată, 
deoarece moartea împăratului fusese subită, neaşteptată; 
iar don Carlos, lipsit de sprijinul cardinalului Jimenez ce 
murise şi înconjurat de flamanzii săi lacomi, puşi pe jaf, care 
de trei ani găsiseră mijloace să stoarcă sărmana Şpanie de 
unsprezece mii de ducați, produsese o impresie prea 
proastă asupra ţării acesteia pe care trebuia s-o 
îmbogăţească pe viitor, însă acum o sărăcea, ca să 
nesocotească fără teamă nemulţumirea care lua naştere 
sub paşii săi. Du-cându-se în Germania, nu era sigur că va fi 
numit împărat, plecând din Spania era sigur că nu va mai fi 
rege. 

Cu toate acestea, mai mulţi îl sfătuiră să se îmbarce îndată 
şi să părăsească Spania. Dar nu aceasta a fost şi părerea 
consilierului său Adrian de Utrecht. 

Întrecerea urma să aibă loc între Francisc 1 al Franţei şi 
el. * 

Dar dacă don Carlos nu plecă, plecară în schimb 
sprijinitorii săi cei mai înfocaţi, investiţi cu puteri regale. 

Un curier fu, în taină trimis papei Len X. 

'Ce instrucţiuni avea acest trimis secret? Poate că vom afla 
mai târziu. 

Până atunci, pentru ca trimisul care avea să-i aducă veşti 
despre alegere, să nu aibă nevoie de douăzeci şi opt de zile 
ca să ajungă la el, don Carlos anunţă că o să facă *o 
călătorie în provinciile din sud, să viziteze Sevilla, Cordoba 
şi Granada. 


Curierul nu avea decât să treacă prin Elveţia, să străbată 
Italia, să se îmbarce la Genova şi să debarce la Valencia sau 
la Mâlaga. 

După douăsprezece zile de la alegere, don Carlos ar şti 
care-i rezultatul. 

Apoi i se spusese să sierra Morena şi sierra Nevada erau 
pline de tâlhari, iar el voi să ştie dacă erau tâlhari sau 
răsculați. 

De aici rezultă ordinul de a se curăța muntele, ordin care 
fusese îndeplinit, în ce-l priveşte pe el Salteador, prin. 
această metodă expeditivă de a se da foc vegetației. 

În timp ce muntele ardea, don Carlos era aşteptat La 
Granada. Sosirea trebuia să aibă loc, după cum am spus, la 
ora două după-masă; mai era doar câteva minute până când 
din turnul Vela avea să se audă semnalul, şi în timp ce 
aşteptau ca nepotul Isabelei şi al lui Ferdinand să apaiă în 
cadrul porţii maure, asemănător unei statui ecvestre, 
seniorii celor dintâi familii din Andaluzia se plimbau prin 
piaţa de los Algibes. 

Printre toţi aceşti nobili gentiloni care se plimbau de colo- 
colo, singuri sau cite doi, vorbind cu voce tare în grupuri 
sau cu voce joasă şi la o parte, unul se remarca în mod 
deosebit, prin înfăţişarea-i mândră şi, totodată, prin 
tristeţea-i adâncă. 

Stătea pe bordura de marmură care înconjura fântâna 
săpată în mijlocul curţii. 

Capul său rezemat în palmă şi aplecat într-o parte, astfel 
încât privirea-i melancolică să se poată cufunda în azurul 
cerului, era acoperit de o pălărie cu boruri mari, din cele 
cărora pălăriile moderne schimbându-le forma, le-au dat 
denumirea de sombreros. Părul îi cădea pe umeri în bucle 
albe, barba căruntă era tăiată drept, iar gulerul îi era 
împodobit cu decorația în formă de cruce pe care Isabela şi 
Ferdinand, după cucerirea Granadei, o înmânaseră 
personal celor ce luptaseră vitejeşte pentru izgonirea 
maurilor. 


Deşi înfăţişarea-i îngrijorată îndepărta de întunecatul 
visător orice curiozitate indiscretă sau nepăsarea 
vorbăreaţă, un bărbat de aproximativ aceeaşi vârstă ca acel 
pe care am încercat să-l descriem, îl privea cu atenţie de o 
clipă, vrând parcă să se asigure că nu se înşela în privinţa 
identităţii lui. 

O mişcare pe care o făcu bătrânul scoţându-şi pălăria şi 
scuturându-şi capul, parcă pentru a izgoni tristeţea care 
face să se încrunte frunţile muritorilor, oricât de puternici! 
ar fi ei, nu mai lăsa nici o îndoială celui ce-l privea. 

El se apropie, deci, cu pălăria în mână: 

— Deoarece, din fragedă copilărie, zise el, sunt prietenul 
dumneavoastră, mi se pare că ar fi urât din parte-mi. 
văzându-vă tristeţea, să nu vă întind mâna spunându-vă: 
Don Ruiz de 'Torillas, cu ce vă pot fi de folos? Cu ce vă, pot 
sluji? Ce poruncă aveţi să-mi daţi? 

La primele cuvinte rostite de prietenul său, don Ruiz de 
Torillas, ridicând capul, îl recunoscu pe cel care-i vorbea şi-i 
întinse mâna. 

— Vă sunt îndatorat, don Lâpez de vila, zise el. Da, într- 
adevăr, suntem vechi prieteni şi prin propunerea pe care 
mi-o faceţi. îmi dovediţi că sunteţi un prieten credincios. 
Locuiţi tot la Mâlaga, întocmai ca la Granada, sunt la 
dispoziţia domniei voastre. 

Don Ruiz se înclină. 

— Înainte de a pleca din Mâlaga, l-aţi mai văzut pe vechiul 
meu prieten - şi, totodată, al domniei voastre, cred - pe don 
Inigo şi fiică-sa au sosit ieri, după ce au trecut prin mari 
primejdii în munţi, unde au fost prinşi de el Salteador. 

Don Ruiz păli şi închise ochii. 

Dar în cele din urmă, zise el după o clipă în timpul căreia, 
printr-un mare efort de voinţă, îşi adunase puterile, fiind 
gata să leşine, în cele din urmă au scăpat. 

Tâlharul. care are îndrăzneala de a-şi spune gentilom, s-a 
purtat cu ei ca un prinţ, după cum mi-a povestit fiul' meu. 
Le-a dat drumul fără să le ceară răscumpărare sau vreo 


făgăduială, ceea ce e cu atât mai frumos cu cât don Iiigo e 
cel mai bogat gentilom, iar dona Flor, cea mai frumoasă fată 
din Andaluzia. 

Don Ruiz respiră uşurat. 

— A făcut aşa ceva? Cu atât mai bine. 

—i Dar vă-vorbesc despre fiul meu, don Ramiro, şi uit să vă 
întreb ce mai face fiul domniei voastre, don Fernando. E tot 
în călătorie? 

Da, răspunse don Ruiz cu glas aproape stins. 

lată un bun prilej, don Ruiz, să-i găsiţi un loc la curtea 
noului rege. Sunteţi printre cei mai nobili gentilomi din 
Andaluzia şi, dacă aţi cere vreo favoare regelui don Carlos, 
deşi el nu-i vede decât pe flamanzii lui, sunt sigur că, din 
considerente ţinând de politică, v-ar acorda-o. 

Am într-adevăr o favoare să-i cer regelui don Carlos, 
răspunse don Ruiz, dar mă îndoiesc că o să mi-o acorde. 

În acea clipă, în turnul Vela bătu ora două. 

Această oră care, deobicei, anunţa doar faptul că urma să 
aibă loc distribuirea apei, avea acum altă semnificaţie. Nu 
numai că apa ţâşni peste tot în canale, în fântâni, bazine, 
dar întrucât în acelaşi timp toate trompetele anunţară că 
regele din Carlos, urca spre Alhambra, toţi se repeziră spre 
poarta lui lusef, ca să fie acolo în clipa când suveranul avea 
să descalece. 

Don Ruiz de 'Torrilas rămase singur unde se afla, doar se 
ridică. Don Lopez îi urmase pe ceilalţi seniori. 

Fanfarele începură să cânte, mai tare anunțând că regele 
urca panta uşoară apropiindu-se tot mai mult. 

Şi deodată se ivi călare pe calul său mare de bătălie, ce 
era îmbrăcat cu totul în zale ca pentru luptă. Regele însuşi 
purta b armură de damasc!? lucrată în întregime în aur. 
Doar capul îi era descoperit, parcă ar fi vrut să-i uimească 
pe spanioli arătându-le ce avea mai puţin spaniol în făptura 
lui. 

Într-adevăr, după cum am spus, fiul lui Filip cel Frumos şi 
al Ioanei Nebuna nu avea nimic castilian în figura, alcătuită 


în întregime dacă putem spune aşa, din grade de 
descendență din casa de Austria. 

Era scund de statură, cu membre scurte, iar ca să poată 
să-şi ridice capul înfundat între umeri, cu păr bâone, tăiat 
scurt, cu barbă roşcată, cu ochi albaştri clipind mereu, cu 
nas acvilin cu buze roşii, cu bărbia pronunţată, era.silit să-l 
poarte drept şi ţeapăn de parca ar fi fost ţinut în această 
poziţie de un grumăzar de oţel. Când mergea, mai ales pe 
jos, avea ceva afectat care nu se mai observa când mergea 
călare, deoarece era un călăreț minunat şi cu cât calul era 
mai nărăvaş, cu atât călăreţul era mai frumos. E deci lesne 
de înţeles că un asemenea prinţ, care, din punct de vedere 
fizic nu avea nimic dintr-un don Pedro, din Henric sau din 
Ferdinand - fiind din punct de vedere moral la fel de drept 
ca primul, la fel de viclean ca al doilea şi la fel de ambițios 
ca ultimul - ci, dimpotrivă, la prima vedere era un 
Habsburg din cap până-n picioare, nu constituia pentru 
spanioli, şi mai ales pentru andaluzi, obiectul unui 
entuziasm nestăvilit. 

Astfel, la sosirea lui, trompetele dublară intensitatea 
sunetelor lor de aramă, poate nu atât ca să-l cinstească pe 
nepotul Isabelei şi al lui Ferdinand, cât pentru zgomtul lor 
să facă să treacă neobservată tăcerea oamenilor. 

Regele aruncă o privire rece şi apatică spre supuşii săi, nu 
manifestă nici o mirare, deşi toate trebuiau să-i fie într- 
adevăr, cu totul străine şi, oprindu-şi calul, puse un picior în 
pământ nu îndată, nu ca să fie mai aproape de po- porul 
său, ci pentru că sosise clipa-stabilită dinainte, ordonată de 
ceremonial să pună piciorul în pământ. 

Capul nu-l ridică nici măcar ca să privească frumoasa 
poartă maură pe care intra; nu întoarse nici privirea ca să 
citească în capela mică, laterală inscripţia ce amintea că la 
6 ianuarie 1492 bunicii săi Ferdinand şi Isabella trecuseră 
pe aici, trasând triumfal şi prin mijlocul întregii Spânii, 
îmbătată de trimuful Suveranilor ei, drumul pe care, după 
douăzeci şi şapte de ani mergea el însuşi grav şi întunecat, 


înconjurat de respectul tăcut ce-i însoţeşte pe regii cărora 
încă nu li se cunosc calităţile, ci defectele. 

Era astfel pentru că un gând îl frământa necontenit, fără 
însă. ca nimic din frământarea regelui să se vadă din afară: 
dorinţa de a deveni stăpânul Imperiului. 

Ce putea vedea această privire ambițioasă, îndreptată, 
prin spaţiu, spre Frankfurt unde, în sala alegerilor avea loc 
adunarea electorilor, către care papa, regii, toţi prinții, toţi 
stăpânitorii lumii, aveau privirile aţintite, întocmai ca don 
Carlos? 

„Vei fi oare împărat, adică la fel de mare ca papa, mai 
mare decât regii?" îi şoptea întruna glasul ambiţiei în inimă 
lui don Carlos. 

Ce importanţă aveau celelalte glasuri omeneşti, când 
glasul acesta fremăta în el? 

Aşadar, după cum am spus, ca să respecte eticheta şi nu 
dintr-un avânt spontan al dorinţei, nici ca să se apropie de 
toţi gentilomii aceştia, puse piciorul jos don Carlos. 

În aceeaşi clipă, toată suita lui flamandă făcu la fel. 

Suita era compusă din cardinalul Adrian de Utrecht, 
preceptorul său, contele de Chievres, primul său ministru, 
contele de Lachan, contele de Porcian, seniorul de Furnes, 
seniorul de Beaurain şi olandezul Amersdoriff. 

Dar de pe calul său, don Carlos cu privirea ce părea 
pierdută în gol, rătăcită, observase totuşi un grup de 
gentilomi care stăteau' cu pălăriile pe cap, în timp ce ceilalţi 
erau cu capul descoperit. 

Doar acest grup păru să-i atragă atenţia. 

— Ricos hombres! spuse el făcând cu mâna semn celor 
cărora li se adresă, să intre în suita sa, dar după gentilomii 
flamanzi. 

Seniorii andaluzi se înclinară, ocupară locul ce le fusese 
desemnat, dar ca nişte oameni care pur şi simplu ascultă de 
un ordin. 

Apoi regele, pornind primul, se îndreptă spre palatul 
Alhambra care, privit din piaţa de los Algibes, nu pare la 


prima vedere decât o clădire mare, pătrată, cu o singură 
poartă, dar fără ferestre. 

Don Carlos mergea cu capul descoperit; în spatele lui, un 
paj îi ducea coiful. 

Drumul era liber, fiecare după rangul său îşi ocupase locul 
în urma regelui. 

Un singur bărbat stătea în picioare pe acest drum, cu 
pălăria pe cap. 

Regele, părând că nu 1-a observat, n'u-l pierdea însă din 
ochi şi poate că ar fi trecut pe lingă el fără să se întoarcă 
spre el şi fără să se oprească nici o clipă, dacă acesta cu 
capul tot acoperit, n-ar fi pus când regele se apropie, un 
genunchi în pământ. 

Regele se opri. 

Sunteţi rico hombre? întrebă el. 

Da, Sire. 

Din Aragon sau din Castilia? 

Din Andaluzia. 

Neamestecat cu maurii? 

De sânge creştinesc vechi şi curat. 

Cum vă chemă? 

Don Ruiz de Torrillas. 

Ridicaţi-vă şi spuneţi ce aveţi de spus. 

Doar urechile regelui pot asculta ce am de spus regelui. 

Îndepărtaţi-vă, spuse don Carlos făcând un semn cu mâna. 

Şi toţi se îndepărtară, formând ceva mai departe, unde nu 
puteau auzi, un semi-cerc înaintea căruia stăteau regele şi 
don Ruiz de Iorrillas. 

Ascult, zise regele. 

Sire, începu don Ruiz ridicându-se, iertaţi-mă că îmi 
tremură glasul, dar mă simt emoţionat şi tulburat că 
trebuie să vă cer o favoare ca aceea care mă aduce înaintea 
voastră. 

Vorbiţi rar, domnule, ca să vă pot înţelege bine. 

E adevărat, spuse don Ruiz cu mai multă mândrie decât 
curtenie, uitam că Alteţa Voastră vorbeşte încă cu greu 


spaniola. * 

— O s-o învăţ, domnule, răspunse rece don Carlos, Apoi 
după o clipă; 

— Ascult, zise el. 

Sire, continuă don Ruiz, am un fiu de douăzeci şi * şapte 
de ani. lubea o femeie, dar temându-se că o să mă mânie - 
fiindcă trebuie să mă învinovăţesc de la bun început că am 
fost prea nepăsător şi totodată prea sever cu acest tânăr 
nefericit - s-a obligat faţă de ea, fără voia mea şi, deşi acea 
doamnă i-a acordat drepturile unui soţ, el amâna întruna 
să-i dea titlul de soţie pe care i-1 făgăduise. Ea se plânse 
tatălui său, iar don Diego, simţindu-şi braţul prea slab ca să 
lupte împotriva unui tânăr de douăzeci de ani, îl însărcina 
cu răzbunarea pe fiul său don Alvaro. Acesta nu voi să 
primească scuzele fiului meu care, în împrejurarea aceasta, 
trebuie s-o spun, se arătă mai prudent decât m-aş fi 
aşteptat de la caracterul lui. Cei doi tineri se luptară, iar 
don Alvaro fu ucis! 

Un duel? îl întrerupse don Carlos. Nu-mi plac duelurile. 

Sunt asemenea împrejurări, Alteță, când un om de onoare 
nu poate da înapoi, mai ales când ştie că la moartea tatălui 
său va avea dreptul să dea socoteală pentru prol priile-i 
fapte regelui şi să-i ceară iertare cu pălăria pe cap. 

Da ştiu, e un privilegiu al vostru, ricos hombres. O să pun 
eu ordine în toate acestea. Continuaţi. 

— Duelul avusese lor fără martori. Tatăl lui don Alvaro îl 
acuză pe fiul meu de asasinat şi obţinu un mandat de 
arestare. Trei alguazili se înfăţişară la el şi voiră să-l ducă 
în plină zi, cu forţa, la închisoare. Fiul meu ucise pe doi 
dintre ei, îl răni pe al treilea şi fugi în munţi. 

— Ah! spuse don Carlos tutuindu-l pentru prima oară pe 
don Ruiz, mai curând în semn de ameninţare, decât în semn 
de afecţiune, va să zică tu eşti rico hombre, iar fiu-tău e 
tâlhar? 

— Sire. tatăl fetei a murit şi, odată cu el, mânia lui a murit. 
Ea a intrat la mânăstire, iar eu i-am plătit zestrea ca şi cum 


ar fi fost prinţesă de sânge regal. M-am înţeles, sire, cu 
familiile celor doi alguazili morţi şi cu cel rănit, dar pentru 
înţelegerea aceasta mi-am cheltuit toată averea, astfel 
încât, din tot ce mi-a lăsat taică-meu, nu-mi mai rămâne 
decât casa în care locuiesc în piaţa Viva Rambla. Nu 
contează, fiindcă preţul sângelui e plătit şi, cu un cu-vânt al 
Alteţei Voastre, onoarea numelui se va ridica raşi curată din 
ruina averii. 

Don Ruiz făcu o pauză, dar văzând că regele nu scoate o 
vorbă continuă: 

— Deci, Alteță, vă rog în genunchi, vă implor de o mie de 
ori, deoarece partea adversă renunţă la răzbunare şi fiul 
meu nu mai are împotrivă decât puterea voastră regală, 
Sire, vă implor să-l iertaţi pe fiul meu! 

Regele nu răspunse. Don Ruiz continuă: 

— Iertarea acesta, sire, îndrăznesc să spun că o merită nu 
prin el însuşi, deşi vă repet, în mare măsură e vina mea că a 
ajuns aici, ci din cauza nobililor săi strămoşi, care vă spun 
toţi prin glasul meu: „lertaţi-l, Sire, ier-taţi-l!" 

Don Carlos continua să tacă. Părea că nici nu mai ascultă, 
astfel încât cu glas mai stăruitor şi înclinându-se aproape 
până la picioarele lui, don Ruiz urmă: 

— Sire, priviţi în istoria noastră şi veţi vedea o mulţime de 
eroi din neamul meu cărora regii Spaniei le datorează tot 
felul de cinstiri şi de glorie! Sire, fie-vă milă de părul meu 
alb, de rugăciunile şi lacrimile mele. Dacă nu sunt deaj uns 
ca să vă înduioşeze, fie-vă milă de o femeie nobilă, de o 
mamă nefericită! Sire, fiind cel ce sunteţi, prin fericita 
voastră întronare pe tronul Spaniei, prin mama voastră 
Ioana, prin bunicii voştri Isabella şi Ferdinand pe care i-am 
slujit cu vitejie şi credinţă, aşa cum adevereşte crucea pe 
care o port la gât, Sire, dăruiţi-mi iertarea pe care v-o cer! 

Regele ridică privirea şi, deşi norul care părea să-i 
umbrească privirea pierise, rosti cu glas rece şi lipsit de 
orice emoție: 


— Treaba aceasta nu mă priveşte. Adresaţi-vă marelui 
judecător al Andaluziei. 

Şi porni mai departe. 

Seniorii flamanzi şi spanioli îl urmară şi se făcură nevăzuţi 
în urma lui, în palatul Alhambra. 

Don Ruiz, singur şi prăbuşit, rămase în piaţa de los 
Aâgibes. 

Ne înşelăm însă când spunem că don Ruiz rămase singur 
în piaţă. Unul dintre seniorii din suita lui don Carlos îl zări 
pe bătrânul încovoiat sub povara refuzului regesc, rămase 
fără nici o prefăcătorie ultimul, apoi, în loc să-i urmeze pe 
ceilalţi în interiorul palatului maur, se întoarse iute spre don 
Ruiz de 'Iorrillas şi, oprindu-se cu pălăria în mână înaintea 
acestuia, care era atât de cufundat în tristeţea lui încât nu-l 
zărise apropiindu-se, rosti: 

— Dacă un gentilom ţine să-şi amintească vechile prietenii, 
zise el, binevoiţi să primiţi, dragul meu don Ruiz, salutul 
unuia dintre oamenii care vă sunt cei mai apropiaţi cu 
putinţă. 

Don Ruiz ridică încet capul trist, dar de îndată ce-l zări pe 
cel care-l saluta atât de afectuos, o sclipire de bucurie i se 
zări în ochi, 

— Ah, dumneavoastră sunteţi, don Ihigo! spuse el. Sunt 
bucuros să vă întind mâna, cu o condiţie totuşi. 

— Care? Spuneţi-o. 

— Ca tot timpul cât veţi sta în Granada - nu îngădui scuze, 
vă previn - să fiţi oaspetele meu. 

Don Iiigo zâmbi. 

N-am aşteptat invitaţia domniei voastre, don Ruiz, şi la ora 
aceasta fiica mea, dona Flor e instalată de acum la dona 
Mercedes care, în ciuda insistențelor noastre de a nu se 
deranja, a vrut să-i cedeze propria-i cameră. 

Soţia a făcut în lipsa soţului, ceea ce ar fi făcut soţul în 
lipsa ei. Deci acolo lucrurile merg bine. 

Apoi cu glas scăzut, suspinând: 


— Aş vrea să pot spune acelaşi lucru despre cele de aici, 
murmură el. 

Deşi vorbise în şoaptă, don Iiigo îl auzi. 

De altfel, întocmai ca şi ceilalţi seniori, îl văzuse pe don 
Ruiz îngenunchind în faţa regelui, ca un om care cere 
iertare pentru cineva, şi nu era greu de înţeles că ea îi 
fusese refuzată. 

Într-adevăr, mi se pare că n-aţi fost mulţumit pe lângă 
tânărul nostru rege, dragă don Ruiz. 

Ce vreţi, senor. regele don Carlos mărturiseşte singur că 
încă nu ştie spaniola, iar eu, în ce mă priveşte, mărturisesc 
că n-am ştiut niciodată flamanda. Dar să ne întoarcem la 
domnia voastră şi să vorbim mai ales de încân-tătoarea 
voastră fiică, don Ihigo. Sper, continuă cu glas aproape 
tremurător, după o clipă de şovăire, că întâlnirea neplăcută 
pe care a avut-o ieri pe munte, n-a avut vreo urmare 
supărătoare asupra sănătăţii ei. 

— Aţi şi aflat? întrebă don Ihigo. 

— Da. senhor. Ceea ce i se întâmplă unui om de 
însemnătatea domniei voastre e un eveniment cu aripi de 
vultar. Don Lopez mi-a spus - şi aici glasul lui don Ruiz 
deveni mai tremurător - că aţi fost oprit de el Salteador. 

V-a spus şi că. purtându-se ca un gentilom şi nu ca un 
timar, conducătorul atât de temut, leu şi tigru pentru alţii, a 
fost pentru noi câine păzitor şi miel'? 

Mi-a spus câte ceva despre asta, dar sunt fericit că ştirea 
îmi e confirmată de domnia voastră. 

V-o confirm şi adaug că n-o.să mă socotesc achitat faţă de 
acest tânăr viteaz, decât când îmi voi fi ţinut făgă-duiala pe 
care i-am făcut-o. 

Dar, întrebă şovăind don Ruiz. pot şti ce «i-aţi fă-făduit? 

I-am jurat pe sfântul meu patron că simțind un interes 
adevărat faţă de el, n-o să-i dau pace regelui don Carlos 
până când nu-mi va acorda iertare pentru el. 

O să v-o refuze, zise don Ruiz, clătinând din cap. 

De ce? 


— M-aţi întrebat mai înainte ce voiam îngenuncheat la 
picioarele regelui? 

— Da. 

Îi ceream iertare pentru el. 

— Domnia voastră? 

Da. 

— De ce vă interesaţi de tânărul acesta? Spuneţi-mi, don 
Ruiz, fiindcă o să-mi dau mai multă osteneală ştiind că 
acţionez pentru un prieten de dată recentă şi pentru unul 
de treizeci de ani. 

Daţi-mi mâna, don Ihigo. 

lată mâna mea. 

Bărbatul de care vorbiţi e fiul meu! 

Don Ruiz simţi mâna lui don Ihigo înfiorându-se într-a lui. 

Fiul domniei voastre, întrebă el cu glas sugrumat, şi al 
dohei Mercedes? 

Fără îndoială, răspunse don Ruiz cu un zâmbet plin de 
amărăciune, fiindcă dona Mercedes e soţia mea! 

Şi ce v-a răspuns regele? 

Nimic! 

Cum, nimic? 

Sau mai curând mi-a răspuns printr-un refuz. 

Spuneţi-mi termenii acestui refuz. 

M-a trimis la marele judecător al Andaluziei. 

şi? Şi marele judecător al Andaluziei era don Rodrigo de 
Colmenar, iar don Rodrigo de Colmenar a murit. 

Don Rodrigo de Colmenar a murit, dar de opt zile regele i- 
a numit un urmaş şi, de ieri, acest urmaş a sosit în Granada. 

În Granada? 

Da, şi vă răspund don Ruiz - mă auziţi? - vă răspund că nu 
puteţi fi mai sigur de domnia voastră înşivă decât de acela 
pe care l-a numit regele. 

Don Ruiz tocmai se pregătea să pună câteva întrebări 
vechiului său tovarăş de luptă a cărui încredere în 
providenţă şi în marele judecător al Andaluziei începea să-l 
liniştească întrucâtva, când un uşier apăru în poarta 


palatului, de care nu-i despărţeau decât vreo douăzeci de 
paşi, şi strigă cu glas răsunător: Don Ihigo Velasco de Hâro, 
mare judecător al Andaluziei, regele vă cheamă. 

Domnia voastră, don Ihigo, strigă don Ruiz în culmea 
mirării, sunteţi marele judecător al Andaluziei? 

Nu v-am spus, răspunse don Iâigo întinzându-i încă o dată 
mâna lui don Ruiz, că puteţi conta pe marele judecător al 
Andaluziei ca pe domnia voastră înşivă? Ba chiar ar fi 
trebuit să spun mai mult decât pe domnia voastră înşivă, 
fiindcă eu sunt urmaşul lui don Rodrigo de Colmenar. 

Şi, socotind că nu trebuie să-l facă să aştepte pe un rege 
căruia are să-i ceară iertarea cuiva, don lhigo se grăbi să se 
ducă la porunca lui don Carlos cu atâta grabă cu câtă îi 
îngăduia demnitatea unui rico hombre spaniol. 

Palatul regilor mauri. 

Să ni se îngăduie să-l urmăm pe marele judecător în 
interiorul palatului regilor mauri în care tocmai intrase don 
Carlos pentru prima oară, şi unde cititorii noştri n-au intrat, 
poate, niciodată. 

Urmându-l pe uşierul care-l chemase din partea regelui, 
don Iiigo traversă mai întâi o curte numită curtea mirţi-lor 
din pricina numărului mare de arbuşti de acest gen care 
înfloreau aici, s'au curtea rezervorului din pricina bazinului 
uriaş ce se afla în centrul ei, sau curtea Mexuar, sau Baia 
femeilor, fiindcă în acest bazin, pe vremea califi-lor, făceau 
baie femeile palatului. 

Dacă don Iiigo n-ar fi fost atât de îngândurat, deşi 
obişnuit din pricina vieţii sale rătăcitoare cu monumentele 
vechii şi noii lumi, s-ar fi oprit cu siguranţă de îndată ce ar fi 
ajuns la această primă curte, în pragul căreia, chiar şi în 
zilele noastre, călătorul se opreşte uimit, şovăind, ghicind 
că intră în lumea tainică şi necunoscută a Orientului. 

Dar don Ihigo ridică privirea ca să vadă pe un piedestal 
minunata şi uriaşa vază pe care neglijenţa spaniolă o lasă 
azi să se degradeze într-un ungher de muzeu nevizitat de 
nimeni şi care pe atunci constituia principala podoabă a 


acestei curţi străjuită, deasupra bârnelor de cedru şi a 
țiglelor aurite” ale acoperişurilor, de turnul Comares, ale 
cărui creneluri se desluşeau portocalii şi roşii pe cerul 
limpede şi albastru. Din curtea Rezervorului, don Ihigo 
trecu în Sala de la Barca, iar de aici în salonul 
ambasadorilor, dar nici originalitatea formei, care a făcut să 
i se spună „barca" anticamerei, nici înlănţuirea de 
arabescuri ce acoperă pereţii, nici lucrătura minunată a 
bolţii pictată în verde, azuriu şi roşu, sculptură a stucaturii 
făcută cu minunata delicateţe pe care o manifestă natura 
răbdătoare când face într-o mie de ani o muncă de 
stalactită riu-l putură abate nici o clipă măcar pe don Ihigo 
de la frământa. 

El trecu astfel tăcut, grăbit pe lingă fermecătorul pavilion 
numit astăzi pavilionul reginei, de la ferestrele căruia se 
zăreşte Generalife, ca o uriaşă tufă de oleandri în vârful 
cărora se caţără păunii, asemeni unor păsări de safir şi de 
aur, trecu peste dalele de marmură albă, uriaşe căţui cu 
orificii mici, ce slujeau să-i parfumeze pe sultani când 
ieşeau din baie. Apoi străbătu fără să se oprească grădina 
Lindaraja,.astăzi teren lăsat în paragină şi plin de mărăcini, 
care pe atunci era răzor plin de flori, lăsă în stânga baia 
sultanelor, caldă încă de răsuflarea frumoasei şi mândrei 
Zobeida şi fu primi în Curtea leilor, unde-1 aştepta regele. 

Curtea leilor a fost descrisă de atâtea ori, încât aproape că 
nu mai are rost să facem şi noi acest lucru, astfel că ne vom 
mulţumi să-i schiţăm în fugă forma şi principalele podoabe, 
fără să înfăţişăm' cititorilor decât macheta absolut necesară 
regiei noastre. 

Este un dreptunghi cu lungimea de o sută douăzeci de 
picioare şi lăţimea de treisprezece, înconjurat de o sută 
douăzeci şi opt de coloane de marmură albă cu capiteluri 
de aur şi azur. 

Galeriile care se ridică la înălţimea de douăzeci şi opt de 
picioare străjuiesc o uriaşă curte interioară în mijlocul 
căreia se află vestita Fântână ă leilor. 


Când don Iiigo intră în curte, aceasta fusese transformată 
în cort şi era acoperită cu bucăţi late de stofă roşie, neagră 
şi galbenă, reprezentând culorile Spaniei şi Austriei şi 
slujind totodată să atenueze lumina prea dogoritoare şi 
căldura prea puternică a soarelui. 

Fântâna leilor, azvârlind apa prin toate orificiile, răcoarea 
de altfel uriaşa sufragerie în care avea loc prânzul oferit 
tânărului rege don Carlos de oraşul Granada şi de nobilii 
Andaluziei. 

Comesenii se plimbau, unii chiar prin curte, alţii prin 
salonul învecinat, alţii prin galeria de deasupra ei. 

Rezemat de capul unui leu de aur, don Carlos îl asculta pe 
primul său ministru, contele de Chievres, privind „ distrat 
petele roşietice impregnate în granit, care se spune că sunt 
urmele de sânge pe care le-au lăsat capetele tăiate 

— Stăpânul muntelui ale celor treizeci şi şase de membri 
ai tribului Abenserahil, atraşi în cursă de Segrii. 

La ce se gândea don Carlos şi de ce privirea lui distrată, 
pierdută răspundea atât de rău la cuvintele primului lui 
ministru? El uita că se află în Granada. în Curtea leilor, iar 
gândul său plutea spre Frankfurt, spre sala electorilor, 
astfel, că tradiţiile războaielor civile, maure, oricât de 
poetice ar fi fost, piereau în ochii săi înaintea acestei 
întrebări care răbufnea la fiecare bătaie a inimii: „Cine va fi 
împăratul Germaniei dintre tine şi Francisc 1?" în acel 
moment, uşierul înainta spre rege anunțând că marele 
judecător al Andaluzei îl urmează. 

Don Carlos ridică privirea, o sclipire îi ţâşni din ochi în 
direcţia lui don Inhigo şi, parcă spre a se izola de cercul de 
favoriţi flamanzi ce se formase în jurul său şi pentru a se 
apropia de grupurile formate la celălalt capăt al curţii de 
gentilomii spanioli, veni în întâmpinarea celui pe care-l 
chemase. 

Don Ihigo, văzându-l venind pe rege îi înţelege intenţia, se 
opri şi aşteptă ca don Carlos să-i adreseze cuvântul. 

— Îl cunoşti pe don Ruiz de Torrillas? întrebă regele. 


— Da, Alteță. E unul dintre" cei mai nobili gentilomi din 
Andaluzia, a luptat alături de mine împotriva maurilor, sub 
iluştrii voştri bunici Ferdinand şi Isabela. 

— Ştii ce mi-a cerut? 

— A cerut Alteţei voastre iertare pentru fiul său, don 
Fernando. 

— Ştii ce a făcut fiul lui? 

— A ucis în duel pe fratele unei femei al cărei amant era. 

— Şi pe urmă? - 

— A ucis pe doi dintre alguazilii veniţi să-l aresteze şi 1-a 
rănit pe al treilea. 

— Şi pe urmă? 

— S-a refugiat în munţi. 

— Şi pe urmă? 

1 'Trib.maur din Granada secolului al XV-lea, a cărui istorie 
1-a inspirat de Chateaubriand ('Aventurile ultimului 
Abenserah, 1826, n. Ir.). 

Rostind pentru a treia oară aceste cuvinte, ochii lui don 
Carlos, de regulă înceţoşaţi şi apatici, îl priviră fix pe don 
Inigo, cu tenacitatea încăpăţânării şi cu limpezimea 
geniului. 

Bătrânul se dădu înapoi cu un pas. Nu ştiuse că privirea 
unui muritor poate arunca un fulger atât de orbitor. 

Şi pe urmă? 

Da. te întreb, ajungând în munţi, ce a făcut? 

Sire. trebuie să mărturisesc Alteţei voastre că târât de 
temperamentul vârstei. 

S-a făcut tâlhar! li jefuieşte pe călători! Astfel că acela 
care vrea să meargă de la oraşul meu Granada spre oraşul 
meu Mâlaga sau de la Mâlaga la Granada, trebuie să-şi facă 
testamentul, înainte de a porni»la drum. 

— Sire! 

— Bine. Acum tu, care eşti marele meu judecător, ce crezi 
că trebuie să facem în legătură cu tâlharul acesta? 

Don Iîigo tresări, fiindcă în gla'sul tânărului acestuia de 
nouăsprezec ani se desluşea un accent de neînduplecare 


ce-l înspăimânta în privinţa viitorului protejatului său. 

— Cred, sire, că trebuie să iertăm multe tinereţii. —. Dar 
ce vârstă are don Fernando de 'Torrillas? Don Iiigo păru să 
caute în amintire o dată dureroasă şi răspunse suspinând: 
Trebuie să aibă douăzeci şi şapte de ani. Sire. 

Cu opt ani mai mult decât mine, zise don Carlos. 

Iar tonul cu care rostise fraza aceasta însemna: „Ce tot 
vorbeşti de tinereţe în legătură cu un bărbat de douăzeci şi 
şapte/, de ani? Eu am nouăsprezece şi sunt bătrân! 

— Sire, zise don Iîigo, geniul a îmbătrânit-o pe Alteța 
voastră, înainte de vreme, şi regele don Carlos nu trebuie 
să-i măsoare pe ceilalţi oameni după propria-i statură sau 
să-i cântărească cu propriu-i cântar. 

— Atunci ce părere ai, în calitate de mare judecător? 

— Părerea mea, sire, este că circumstanţele sunt 
deosebite, că don Fernando e vinovat, dar că există motive 
de iertare; că aparţine uneia dintre primele case ale 
Andaluziei, că tatăl lui, un gentilom demn şi onorabil, a 
îndeplinit toate condiţiile impusede obicei ucigaşului de 
către familia victimei, şi că ar fi bine pentru regele don 
Carlos să-şi vestească trecerea prin Andaluzia printr-un 
gest de clemenţă şi nu de severitate. 

— Aceasta e părerea ta, don lhigo? 

— Da, Sire, zise cu timiditate gentilomul plecând ochii, 
înaintea privirii de vultur a tânărului rege. 

— Atunci îmi pare rău că î-am trimis pe don Ruiz Ia tine. 
Păstrez pentru mine problema aceasta şi o să nota răsc aşa 
cum îmi dictează conştiinţa. 

Apoi întoreându-se spre grupul cel mai apropiat de el 

— La masă, domnilor, zise regele, şi să mâncăm repede! 
lată-l pe don Inigo Velasco, marele meu judecător, care 
socoteşte că sunt prea.sever şi căruia vreau să-i dovedesc 
eât mai curând cu putinţă că nu sunt judecător, ci-însăşi 
justiţia. 

Şi întorcându-se spre don Ifigo, care mai era încă zăpăcit 
de voinţa aceasta puternică, manifestată de un tânăr eare 


abia ieşise din copilărie: 

— Stai la dreapta mea, don Inigo, zise el. După ce 
terminăm masa. vom vizita împreună închisorile Granadei şi 
acolo vom găsi ocazia să acordăm câte o iertare mai 
meritată decât aceea pe care mi-o ceri. 

Apoi se apropie de fotoliul eare-i era destinat şi pu-nând 
mina pe coroana de deasupra spătarului murmură: 

— Rege! Rege! Oare merită osteneala să fii rege? Doar 
două coroane merită să fie râvnite; cea de papă şi cea de 
împărat! 

Un sfert de oră mai târziu - ceea ce dovedea cât de fră- 
mântat era, deoarece, mâncau neobosit, petrecea de obicei 
două ore la prânz - don Carlos se ridică şi refuzând chiar şi 
escorta favoriţilor săi, nobilii flamanzi, ieşi, urmat doar de 
marele judecător, ca să viziteze închisorile Granadei' 

Dar ajungând în pragul grădinii Lindaraja, întâlni o fată 
care, întrucât uşierii nu-i îngăduiseră să intre, ceruse voie 
să rămână acolo. 

Fata care deşi îmbrăcată ciudat, era foarte frumoasă, puse 
un genunchi în pământ zărindu-l pe rege, şi-i înfăţişă într-o 
mână un inel de aur, iar în cealaltă un pergament. 

Regele tresări văzându-le. 

Inelul de aur avea însemnele ducilor de Burgundâa, iar pe 
pergament, deasupra câtorva rânduri scrise în germană, se 
vedea semnătura bine cunoscută tuturor, dar mai ales x 
regelui don Carlos, deoarece era a tatălui său: DER 
KOENIG PHILIPP 

Don Carlos privi uimit mai întâi inelul, apoi pergamentul şi, 
în sfârşit, pe fata îmbrăcată ciudat. 

— Citiţi, sire! spuse ea în germana cea mai curată. 

Era o linguşire îndemânatică să-i vorbeşti regelui în limba 
Germaniei, unde fusese crescut şi care-i era atât de dragă. 

Astfel, regele începu să citească literele atât de familiare, 
plimbându-şi privirea, la fiecare rând şi aproape la fiecare 
cuvânt, de la pergament la fată, apoi de la fată la 
pergament. 


După ce termină de citit: Don Iiigo, spuse el, s-a întâmplat 
ceva ce mă sileşte să amân pentru altă oră vizita noastră la 
închisoare. Dacă aveţi treabă, folosiţi-vă timpul cum vreţi, 
dacă nu, aştep-taţi-mă aici. 

O &-o aştept pe alteţa voastră, răspunse don lhigo, care o 
recunoscuse în fata cu inelul de aur şi cu perga-r meritul, 
pe ţigăncuşa de la hanul La Regele maur şi bănuia că 
trebuie să fie o legătură între vizita Ginestei şi iertarea pe 
care don Ruiz şi el o. ceruseră fără nici un rezultat regelui 
în favoarea lui Salteador. 

În ce-l priveşte pe don Carlos, el se mulţumise să-i 
răspundă fetei în limba în care 6a i se adresase: 

— Urmează-mă! Şi-i arătă drumul care ducea la pavilionul 
reginei, ce-şi datora denumirea preferinţei pencare Isabela 
Catolica i-o arăta atunci când stătea la Îlhambra. 

Se cunoaşte influenţa neînsemnată pe care vederea 
obiectelor din jur părea s-o aibă asupra lui don Carlos, când 
acesta era preocupat de un gând. Regele urcă cele câteva 
trepte ce duceau de la vechea cameră de toaletă a 
sultanelor, devenită, după cucerirea Granadei, oratoriul 
reginelor Castiliei, fără să observe munca fantastică depusă 
pentru sculptarea pereţilor, a tavanului şi a coloanelor 
maure ce sunt de o fineţe şi de o fantezie care totuşi 
meritau să atragă privirile unui rege. 

Dar, am spus-o, tânărul rege, urmând '6 fantomă a 
ghidului, a închipurii sau a dorinţei sale, părea să închidă 
ochii cu afectare la toate minunile acestea care i se iveau în 
drum la fiecare pas> ca nişte evocări ale Orientului. 

Ajungând la pavilion, don Carlos se opri şi fără să arun.ce 
o privire spre admirabila panoramă pe care arta şi natura o 
etalau în jurul său, se întoarse spre Ginesta zicând: 

— Recunosc inelul, recunosc pergamentul. Cum se face că 
au ajuns în mâinile tale? 

— Mama mea a murit şi mi le-a lăsat, spuse-fata. E singura 
mea moştenire, dar vedeţi, Alteță, e o moştenire regească. 


Cum l-a cunoscut mama ta pe regele Filip cel Frumos? 
Cum se face că scrisoarea tatălui meu e scrisă în germană? 
Cum de vorbeşti şi tu germana? 

Maică-mea 1-a cunoscut pe regele Filip cel Frumos în 
Boemia, pe când nu era decât arhiduce al Austriei. Printre 
multele lui iubiri, cea pentru maică-mea a fost poate 
singura care nş*a scăzut niciodată. Când, în 1506, ela 
plecat în Spania ca să fie proclamat rege, i-a poruncit 
maică-mii să-l urmeze, dar ea n-a vrut decât dacă regele 
recunoştea că e al lui copilul născut de ea cu doi ani mai 
înainte. Atunci i-a dat el pergamentul pe care-l ţineţi în 
mână Sire. 

Şi copilul? întrebă don Carlos privind-o pieziş pe fată. 

— Copilul, răspunse ţiganca fără să coboare privirea-i 
mândră, sunt eu, Alteță! 

— Bine, zise don Carlos,-asta în ce priveşte pergamentul, 
dar ce-i cu inelul? 

— Maică-mea îi ceruse adesea regelui, iubitul său, un inel 
care să fie un simbol, dacă nu al unirii lor înaintea 
oamenilor, cel puţin al unirii lor înaintea lui Dumnezeu, iar 
el îi făgăduise nu doar un inel, ci inelul acesta care-i slujea 
drept sigiliu, pentru ca ea să poată, zicea el, să facă astfel 
încât să fie recunoscută fiica dragostei sale de către fiul 
născut din căsătoria sa. Maică-mea se bazase pe fă-găduiala 
aceasta şi nu-l grăbea pe regalu-i iubit. De ce să-l fi 
grăbit? De ce să apeleze la fiu pentru ceva ce tatăl însuşi 
putea face? Ea avea douăzeci de ani, iar el douăzeci şi opt. 
Dar vai! într-o zi un bărbat trecu pe drumul ce duce de la 
Burgos la Santivanez în galopul calului. Maică-mea era în 
pragul casei ei. Eu mă jucam printre florile din grădină, cu 
fluturii şi cu albinele. 

— Regină 'Topacia, strigă bărbatul, grăbeşte-te dacă vrei 
să-ţi vezi iubitul până nu moare! 

Maică-mea a rămas o clipă fără glas, încremenită de 
mirare: îl recunoscuse pe prinţul Zingaro, ce de cinci ani 
voia s-o ia în căsătorie şi pe care-l respinsese întotdeauna 


cu dispreţ? Atunci fără să spună altceva decât: „Vino, copila 
mea!-" mă luă în braţe şi mă duse în goană spre Burgos. 
Când sosirăm la palat, regele tocmai intrase şi, de departe 
văzurăm închizându-se poarta în urma ultimului om din 
suita lui. Maică-mea voi să i se deschidă uşa; o sentinelă era 
pusă acolo şi avea ordin să nu lase pe nimeni să intre. 
Mama se aşeză cu mine pe marginea şanţului, palatul fiind 
totuna cu cetatea. După câteva minute un om trecu în 
goană. 

— Unde te duci? îi strigă mama. 

Era unul din slujitorii regelui şi-l recunoscuse. 

— Să caut un medic, răspunse el. 

— Trebuie să vorbesc cu medicul îi zise mama, înţelegi? E 
vorba de viaţa regelui! 

Şi ramaserăm în picioare aşteptând doctorul. După nici un 
sfert de oră slujitorul apăru din nou însoţit de medic. 

— Iat-o pe cea care vrea să vă vorbească, zise slujitorul. 

— Cine e femeia aceasta? întrebă medicul. Apoi privind-o 
pe maică-mea: Regina Topacia, spuse el cu glas tare. Şi 
adăugă în şoaptă, totuşi,- nu atât de încet pentru ca vorbele 
lui să nu ajungă până la noi: Una dintre amantele regelui, 
dar cea pe care o iubeşte cel mai mult. 

După care se adresă maică7/mii: Ce vrei să-mi spui, 
femeie? întrebă el. Spune iute, regele aşteptă. 

Vreau să-ţi spun, răspunse maică-mea, că regele a fost sau 
otrăvit sau asasinat, dar că nu moare de moarte naturală. 

— Va să zică, regele moare? întrebă medicul. 

— Regele moare! repetă maică-mea cu un accent pe care 
nu-l voi uita niciodată. 

Cine ţi-a spus? 

Ucigaşul lui. 

Unde e acum? 

— Întreabă uraganul unde e frunza pe care o duce! Calul îl 
purta spre Asturia, iar acum e la zece leghe distanţă de noi. 

Mă duc la rege. 

Du-te. 


Apoi întorcându-se spre slujitor: 

— Să afle că sunt aici, zise ea. O să afle, răspunse 
slujitorul. 

Şi intră împreună cu medicul în castel. Mama se întoarse 
şi se aşeză pe marginea şanţului. Petrecurăm acolo seara, 
noaptea, dimineaţa zilei următoare. în acest timp, se 
răspândise zvonul despre boala regelui, iar lumea care se 
îngrămădise în jurul nostru cu o zi înainte şi nu ne părăsise 
decât noaptea se ivi la revărsatul zorilor mai numeroasă, 
mai neliniştită, mai grăbită. Tot felul de zvonuri circulau, 
dar cel care o impresiona cel mai mult pe mama,dat fiind că 
era cel mai probabil afirma că regele, încălzindu-se la jocul 
cu mingea şi cerând un pahar cu apă rece, îl primise din 
mâna unui om, care apoi se făcuse nevăzut. Semnalmentele 
acestui om se potriveau atât de bine cu acelea ale prinţului 
Zingaro văzut de mama fugind şi care trecând îi aruncase 
cuvintele îngrozitoare ce ne aduseseră acolo, încât ea nu 
mai avu nici o îndoială. Regele fusese otrăvit! 

De altfel, nu existau ştiri precise. Medicul era lângă 
rege,iar cei care ieşeau din castel nu erau destul de bine 
informaţi cu privire la starea bolnavului ca să te poţi bizui 
pe ceea ce spuneau. Astfel că toată lumea aştepta 
neliniştită, iar mama îngrijorată. 

Pe la ora unsprezece se deschise poarta şi se vesti că 
starea regelui îmbunătăţindu-se, el avea să iasă ca să 
liniştească populaţia. într-adevăr, după câteva clipe regele 
se ivi călare. Lângă el erau doar medicul şi doi sau trei 
ofiţeri ai casei sale. 

Nu era pentru prima oară când îl vedeam pe tata, dar era 
prima oară când îl vedeam aflându-mă la o vârstă când 
puteam să-mi aduc aminte de el. Mi-l amintesc bine: era 
minunat de frumos, deşi era palid, iar ochii îi erau 
încercănaţi de nesomn. Nările îi erau crispate de suferinţă, 
iar buzele albite păreau lipite de dinţi. Calul mergea la pas 
şi, cu toate acestea, călăreţul era atât de slăbit încât se 
ţinea de oblâncul şeii, şi fără sprijinul acesta ar fi căzut cu 


siguranţă. Privea la dreapta şi la stânga, ca şi cum ar fi 
eăutat pe cineva. 

Mama înţelese că pe ea o caută şi se sculă, ridicân-du-mă 
în braţe. 

Medicul care ne recunoscuse îl atinse pe rege la umăr, iar 
acesta îşi îndreptă privirea spre noi. Vederea lui era atât de 
slăbită, încât poate că nu ne-ar fi recunoscut. îşi opri calul 
şi-i făcu maică-mi semn să se apropie. La vedterea acestei 
femei care purta în braţe" un copil de trei ani, persoanele 
care formau cortegiul regal se dădură la o; parte. Mulțimea 
care ghicea ee urma să se petreacă şi căreia, de altfel, 
mama nu-i era necunoscută, făcu la fel. Mama şi eu mine ne 
pomenirăm astfel în centrul unui cerc mare, dar numai 
medicul era destul de aproape de noi ea să audă ce vorbeau 
regele şi mama. 

Mama, fără să rostească un cuvânt, dar cu pieptul sfi-şiat 
de hohote de plâns pe care şi le stăpânea, cu obrazul plin 
de lacrimi ce i se prelingeau fără voie, mă dădu regelui eare 
mă luă, mă îmbrăţişa şi mă aşeză pe cblâncul-şeii. Apoi, 
lăsând să coboare mâna-i moleşită pe capul maică-mi, pe 
care-l aplecă uşor înapoi; 

— Vai, sărmana mea Topacia, zise el în germană, deci tu 
eşti! 

Mama nu-i putu răspunde. îşi rezemă capul de coapsa 
călăreţului şi izbucni în lacrimi sărutându-i genunchiul. 

— Doar pentru tine am ieşit, spuse regele, doar pentru 
tine! 

— Regele meu drag! strigă mama. 

Tată, dragă tată, zisei eu în germană. Pentru prima oară 
regele mă auzea vorbind în limba pe care o îndrăgea. 

Ah, spuse el, pot să mor, m-am auzit numit cu cel mai drag 
nume ce poate fi rostit într-o limbă omenească, şi asta în 
limba patriei mele! 

Să mori! zise mama. Regele meu drag, ce tot spui acolo?- 

Ceea ce Dumnezeu, care-mi îngăduie să mor creştineşte, 
îmi şopteşte de ieri la ureche, pentru că, din clipa când am 


băut acel pahar eu apă rece. am simţit o înfiorare până în 
inimă. 

— Regele meu iubit! murmură mama. 

— M-am gândit la tine toată noaptea, sărmana mea 
Topacia, zise el. Dar vai! Viu fiind, nu puteam face mare 
lucru pentru tine, mort n-o să mai pot nimic, decât să te 
păzesc eu umbra mea. dacă Dumnezeu îngăduie ca din 
fiinţa noastră să ne supravieţuiască ceva. 

— Tată. dragă tată 1 repetai eu plângând. 

— Da. copila mea, da, răspunse regele, şi la tine m-am 
gândit. Ia asta, continuă el. petreeându-mi pe după gât o 
punguliţă de piele atârnată de un cordon din mătase şi aui 
nu se ştie ce se poate întâmpla după ce voi muri. LasMS o 
văduvă geloasă; mania ta poate fi silită să fugă. Mi-am 
petrecut noaptea demontând diamantele acestea, care fac 
cam două sute de mii de scuzi. E zestrea ta. fata mea 
dragă! Iar dacă fratele tău. ajungând rege al Arago- 
nululnu te va recunoaşte într-o zi, în pofida documentului 
pe care l-am dat mamei tale şi a inelului acestuia pe care i-l 
dăruiesc, cel puţin o să trăieşti bogată ca o doamnă nobilă, 
dacă n-o să poţi trăi bogată ca o prinţesă de viţă regească. 

Mama voi să se mulţumească doar cu inelul şi să refuze 
punga, dar regele îi respinse mâna cu blândeţe. Ea primi 
deci inelul, iar eu punga. De altfel, oboseala şi emoția îl 
istoviseră pe sărmanul muribund. 

EI păli şi mai tare, lucru ce părea cu neputinţă, şi se 
aplecă, slab şi gata să leşine,spre maică-mea. Ea îl prinse în 
braţe, îşi lipi buzele de fruntea lui îngheţată şi chemă în 
ajutor, simțind că slăbeşte sub greutatea corpului inert, 
care nu mai avea puterea de a se susţine singur. Medicul şi 
slujitorii veniră în goană. 

Plecaţi, zise medicul, plecaţi! 

Vreţi să moară sub ochii voştri? întrebă el. Mama nu se 
clinti. 

Credeţi că prezenţa mea îi e fatală? 

Prezenţa dumneavoastră îl ucide. 


Să mergem, copila mea, zise ea. 

— Tată, dragă tată, continuam eu să spun. Apoi, simțind că 
mama mă ducea de acolo în braţe; 

— Nu, nu vreau să plec! 


În acel moment dinspre oraş se "auzi un țipăt puternic de 
durere. Era regina Ioana, despletită, cu chipul răvăşit, mai 
palidă decât bărbatul ei muribund, şi care venea în fugă 
frângmdu-şi mâinile şi strigând: 

— A murit! A murit! Mi-au spus că a murit! 

Mă înfricoşai şi mă lipii de pieptul maică-mii, iar cercul de 
oameni se desfăcu într-un loc ca să ne lase să fugim pe 
maică-mea şi pe mine, în timp ce, în alt loc, se deschise 
lăsând-o pe regina Ioana să intre. Mama alergă vreo sută 
de paşi, apoi istovită, se aşeză la poalele unui copac, mă 
strânse la piept şi plecă asupră-mi capul cu păr lung ce mă 
acoperi ca un văl. Când îl ridică şi dădu părul la o parte, 
când îl căutai cu privirea pe regele Filip, porţile cetăţii 
tocmai se închideau în urma lui şi a reginei Ioana. 

În tot timpul povestirii regele nu rostise nici o vorbă, nu 
dăduse nici un semn de emoție, dar cum fata clătinân-du-se 
înecată în lacrimi, nu putea continua, îi întinse mâna 
arătându-i un scaun: 

— Stai jos, ai dreptul de a te aşeza în prezenţa mea, încă 
nu sunt împărat. 

Dar ea clătină din cap. 

— Nu,nu, lăsaţi-mă să povestesc până la capăt. Am venit 
aici nu la fratele meu, ci la regele meu. Nu vin să cer să mi 
se acorde un rang, ci să cer iertare pentru cineva. Dacă o 
să mă lase puterile, o să vă cad la picioare, Sire! Dar n-o să 
stau jos în faţa fiului lui Filip şi al Ioanei! Ah, Doamne! 

Fata se opri, cuprinsă de emoția amintirii. Apoi, sărutând 
respectuos mâna pe' care regele i-o întinsese,făcu un pas 
înapoi şi continuă: 

— Maică-mea rămase acolo unde stătea, sau mai bine zis, 
unde căzuse. Ziua trecu fără să aflăm alte ştiri cu privire la 
rege, decât că întorcându-se, se culcase. A doua zi aflarăm 
că regele încercase zadarnic să vorbească. în ziua 
următoare, la unsprezece dimineaţa, din castel se auzi un 
strigăt puternic care păru să spargă porţi şi ferestre ca să 


se împrăştie asupra oraşului, să zboare peste Spania 
„Regele a murit!" 

Vai, Sire, pe vremea aceea nu ştiam ce înseamnă moartea 
sau viaţa. Cu toate acestea, la strigătul „Regele a murit!", 
simțind lacrimile mamei curgându-mi pe faţă, înţelesei că 
pe lume există ceva ce se numeşte nefericire. 

În timpul celor patru zile cât stăturăm la poarta castelului, 
maică-mea avu grijă de mine dându-mi tot ce-mi trebuia, 
dar nu-mi amintesc s-o fi văzut mâncând sau bând. 

Mai rămăseserăm acolo o zi şi o noapte. 

A doua zi văzurăm poarta castelului deschizându-se; un 
herald călare se ivi, iar înaintea lui mergea un trâm-biţaş 
care cânta o melodie lugubră. Apoi vorbi heraldul. Nu 
înţelegeam ce spune, dar de îndată ce rosti cuvintele pe 
care trebuia să le spună şi îşi continuă drumul ca să strige 
aceleaşi lucruri în pieţele şi la răspântiile oraşului, 
mulţimea dădu năvală pe poarta castelului şi intră grămadă 
în cetate. 

Maică-mea se ridică, mă luă în braţe şi, sărutându-mă îmi 
spuse la ureche: 

— Hai, fata mea, o să-l vedem pe dragul tău tată pentru 
ultima oară! 

Iar eu nu înţelegeam de ce îmi spunea că o să-l vedem pe 
tata şi plângea spunându-mi aceasta. 

Urmarăm mulţimea care da năvală spre poarta castelului 
şi intrarăm cu ea. Curtea era plină şi santinelele păzeau o 
uşă pe care oamenii intrau doi câte doi. Aşteptarăm vreme 
îndelungată, maică-mea mă ţinea tot în braţe, altfel lumea 
m-ar fi strivit. în sfârşit, ne veni şi nouă rândul, intrarăm, 
numai că-de îndată ce ajunserăm înăuntru, mama mă lăsă 
jos şi mă duse de mână. 

Cei care mergeau înaintea noastră plângeau, iar cei ce 
veneau după noi plângeau şi ei. 

Străbăturăm încet saloane somptuoase. La uşa fiecăruia 
erau două străji care vegheau ca oamenii să intre câte doi. 


Ne apropiarăm de o cameră, care părea să fie ţinta 
tristului nostru pelerinaj. 

Intrarăm, în sfârşit, în această cameră. 

Monseniore, eram copil mic, dar toate mobilele, draperiile 
negre, tapiseriile, perdelele încăperii acesteia le-aş putea 
descrie în cele mai mici amănunte, în asemenea măsură mi 
s-a întipărit în amintire fiecare lucru. 

Dar lucrul cel mai important în cameră, care mi-a atras 
îndată întreaga atenţie prin solemnitatea-i lugubră era un 
pat acoperit cu catifea neagră. Pe pat, îmbrăcat într-un 
veşmânt lung de brocart, cu o haină stacojie căptuşită cu 
hermină, cu o vestă aurie, cu pantaloni purpurii era culcat 
un bărbat în nemişcarea morţii. Era tatăl meu. 

Trăsăturile feţei lui îşi recăpătaseră seninătatea pe care 
durerea i-o răpise când îl văzusem cu patru zile mai înainte. 
Mort, părea dacă era cu putinţă, mai frumos decât viu. 

Între perete şi pat, în picioare, în mantie de catifea 
purpurie căptuşită cu blană de hermină, cu coroană regală 
pe cap, îmbrăcată într-o rochie albă, cu * părul despletit pe 
umeri, stătea o femeie, cu ochii larg deschişi şi privirea fixă, 
cu trăsăturile ţepene, cu buze albite, mai palidă, dacă 
putem spune aşa, decât mortul. Stătea cu un "deget pe 
buze, rostind cu un glas atât de scăzut încât aproape că nu 
se auzea: 

— Aveţi,grijă să nu-l treziţi, doarme! 

Era regina loana, mama dumneavoastră, Sire. 

Zărind-o, maică-mea se opri. dar îşi dădu seama îndată că 
regina nu vede şi nu aude nimic, astfel că rosti în şoaptă: 

— E fericită, fiindcă e nebună! Continuarăm deci să 
înaintăm spre mort. O mână a acestuia atârna în afara 
patului şi tuturor le era îngăduit s"ăxvină să o sărute. în 
virtutea acestui fapt, venirăm şi noi să o sărutăm. 

În clipa când maică-mea ajunse lângă pat, o simţii clă- 
tinându-se. De atunci mi-a spus adesea că nu voia să-i 
sărute mâna, ci să-l îmbrăţişeze pe tata pentru ultima oară. 
Avu însă curajul să se stăpânească. Nici n-o mai auzii că 


plânge. îngenunehe fără să se înfioare, fără ţipete sau 
hohote de plâns, luă mâna tatei şi mi-o dădu s-o sărut prima 
spunându-mi: Să nu uiţi niciodată copila mea ce vezi acuma, 
fiindcă pe cel pe care-l vezi n-o să-l mai vezi niciodată! 

E tata care doarme, nu-i aşa,mama? întrebai eu în şoaptă. 

E părintele întregului popor, copila mea! îmi răspunse 
mama făcându-mi semn să tac. 

Şi sărută îndelung, cu dragoste, mâna mortului. 

leşirăm pe uşa din partea opusă celei pe care- 
intrasem.dar în camera vecină celei în care era instalat 
catafalcul mama se clătină, apoi, scoțând un țipăt slab, căzu 
leşinată. Doi bărbaţi care ieşiseră şi ei din sala mortuară se 
apropiară de noi. 

Ridică-te, mamă, ridică-te odată, strigai să nu adormi şi tu 
ca tata! 

la te uită, spuse unul dintre bărbaţi, ea e! 

— Cine? întrebă celălalt. 

Țiganca aceea care era iubita regelui, căreia i se spune 
regina 'lopacia. 

S-o scoatem de aici pe ea şi pe copilul ei, zise cel de-al 
doilea. 

Şi unul. o luă pe mama în braţe, iar celălalt mă luă de 
mână. leşirăm din apartamente, apoi din curte. Bărbatul 
care o ducea pe mama o puse lângă copacul unde stătusem 
trei zile şi trei nopţi. Bărbatul care mă ducea de mână mă 
lăsă lângă mama. Amândoi se îndepărtară. Eu o îmbrăţişam 
pe mama şi o sărutam pe obraji, spunându-i; 

— Mamă. să nu adormi ca tata. 

Fie că aerul curat îşi făcu efectul, fie că lacrimile şi 
mângâierile unui copil ajung până în adâncul inimii unei 
mame, fie că leşinul se sfârşise de la sine, mama deschise 
ochii. îi trebui un răstimp ca să înţeleagă ce se întâmplase, 
apoi. ajutată de amintirile pe care gura-mi de copil le rostea 
cu toată naivitatea lor crudă. îşi aminti totul, aşa cum îţi 
aduci aminte de un vis groaznic. 


— Să mergem, copila mea, nu mai avem ce face aici. Şi ne 
îndreptarăm spre casă. 

* în aceeaşi seară, mama desprinse de pe perete un chip 
al Fecioarei pe care o îndrăgea în mod deosebit, portretul 
său. portretul regelui Filip şi plecarăm. 

Merserăm vreme de mai multe zile, acum când ştiu ce 
înseamnă timpul, aş spune poate o lună, fără să ne oprim 
decât în ceasurile trebuitoare pentru odihnă, şi ajunserăm, 
în sfârşit, în Sierra Nevada. Acolo mama întâlni un trib de 
țigani şi arătă cine este. | se dădu casa care a devenit pe 
urmă hanul La Regele maur. Şatra îşi instalase sălaşele 
împrejurul ei şi-i da ascultare mamei ca unei regine. 

Astei a durat vreme de mai mulţi ani, dar treptat îmi 
clădeam seama că maică-mea se schimbă. Era tot 
fermecătoare, dar în alt chip. fiindcă sărmana ajunsese atât 
de palidă, încât, frumuseţea ei era a unei umbre şi nu a unei 
făpturi vii. Cred că ar fi părăsit demult pământul, întocmai 
ca aburii care dimineaţa se înalţă de pe munte spre cer, 
dacă n-aş fi ţinut-o cumva eu de mână. 

Într-o zi observând că nici portretul Fecioarei, nici cel al 
mamei, nici cel al regelui nu mai erau în camera ei, o 
întrebai ce s-a întâmplat cu ele. 

— Vino cu mine, copila mea, îmi spuse ea. 

Urcă pe munte şi, pe un drum ştiut doar de ea, mă duse la 
o peşteră ascunsă privirilor, de negăsit. în adâncul peşterii, 
deasupra unui fel de pat de muşchi se afla portretul 
Fecioarei, iar într-o parte erau celelalte două. 

— Copila mea, îmi spuse ea, se poate că într-ozisăăi 
nevoie de o ascunzătoare în munte: asta e inaccesibilă, să n- 
o arăţi nimănui! Cine ştie ce prigoană o să ai de îndurat? 
Peştera asta înseamnă viaţa, ba chiar mai mult decât atât, 
libertatea! 

Petrecurăm acolo noaptea, iar a doua zi ne întoarserăm la 
han. întoreându-ne, am observat însă că mama mergea mai 
încet, cu mai puţină siguranţă. De două, ti ei ori, pe drum se 
aşază, trăgându-mă de fiecare dată spre sine şi strângându- 


mă la piept. La fiecare sărutare, la fiecare îmbrăţişare 
izbucneam în plâns, fiindcă fără voie îmi aminteam de ziua 
când, palid şi clătinându-se, tata ieşise călare din Burgos, 
mă strânsese la piept 'şi pentru prima oară mă numise, cu 
vorbe pe care le înţelegeam, copila lui. 

Presimţirea mea nu mă înşelă. 

A doua zi după ce m-a dus la peşteră, mama căzu bolnavă 
la pat. Din clipa aceea, înţelesei că e pe drumul ce duce 
spre veşnicie şi n-o mai părăsii. 

lar ea, ştiind că se apropie ceasul acestei lungi călătorii 
care ne desparte de tot ce îndrăgim, nu-mi mai vorbi de 
altceva decât de tata. îmi povesti toate întâmplările din 
copilăria mea pe care vi le-am povestit, Sire, voind să mi se 
întipărească atât de adânc în amintire, încât să nu le mai uit 
niciodată. îmi dădu inelul, îmi dădu documentul, îmi spuse 
că am - iertaţi-mă, Alteță - un frate care într-o zi va domni, 
că eu aveam să hotărăsc dacă va trebui să spun fratelui 
meu cine sunt, sau să trăiesc neştiută de nimeni,dar bogată, 
în cine ştie ce ţară din lume, unde o să vreau să trăiesc, 
mulţumită diamantelor pe care mi le dăduse tata. 

Ascultam toate acestea îngenuncheată şi plângând lângă 
patul ei, fiindcă nu se mai dădea jos şi cu fiecare zi faţa îi 
era tot mai palidă, glasul mai slab, privirea mai 
strălucitoare. Când îl întrebam pe medicul tribului nostru, 
care învățase ştiinţa de a vindeca alături dedoctorii 
Orientului, ce are mama, el îmi răspundea: 

— Nimic. Se duce la Cel de sus. 

Ziua în care i se deschiseră porţile veşniciei sosi. 

fetăteam în genunchi lângă patul ei, ca de obicei, iar 
mama îmi vorbea nu. despre sine, ci despre mine. Parcă 
ochii ei, în clipa când aveau să se închidă, încercau prin-tr-o 
ultimă sforţare să vadă în viitor. Un fel de zâmbet îi rătăci 
pe buze. Ridică mâna arătând ceva ca o umbră care i-ar fi 
trecut pe dinainte. Şopti două cuvinte pe care le socotii 
drept un început de aiurare, fiindcă nu se legau de niciuna 
dintre amintirile noastre comune. Crezui că ni auzisem bine 


şi ridicai capul ca să ascult mai atent, iar ea repeta de încă 
două ori cu glas mai slab: 

— Don Fernando! Don Fernando! 

Apoi îşi aşeză mâinile a binecuvântare pe creştetul meu. 
Plecai capul, aşteptând să le ridice, dar zadarnic. Binecu- 
vântându-mă, murise! 

Parcă voise, pentru veşnicie, să mă ocrotească sub pavăza 
dragostei ei! 

Dacă o să mergeţi vreodată, Alteță, de la Granada la 
Mâlaga, o să vedeţi mormântul mamei mele într-o mică 
vâlcea, la o milă după hanul La Regele maur. O să-l 
recunoaşteţi după pârâiaşul care curge pe lângă lespedea 
străjuită de o cruce - fiindcă mama, slavă domnului, era 
creştină, şi mai ales după inscripţia aceasta săpată grosolan 
cu cuțitul: LA REYNA TOP ACIA LA HERMOSA. 

Şi să ştiţi, Alteță, că aceea care odihneşte sub această 
piatră nu vă este cu totul străină, fiindcă îl iubea pe regele 
Filip, tatăl nostru, într-atât încât nu i-a putut supravieţui. O, 
mamă, continuă fata înăbuşindu-şi hohotele şi punân-du-şi 
amândouă mâinile pe ochi ca să-şi ascundă lacrimile. 

Osemintele o să-i -fie duse într-o mânăstire, zise cu glas 
liniştit tânărul rege, şi o să-i pun pe călugări să facă zilnic o 
slujbă pentru odihna sufletului ei. Continuă. 

La câtăva vreme după 'moartea maică-mii, zise Ginesta, 
ţiganii hotărâră sa plece în altă ţară. Din ziua în care mama 
închisese ochii, "mă socoteau pe mine regina lor. Veniră 
deci să mă înştiinţeze cu privire la hotărârea bătrânilor şi 
să-mi ceară încuviințarea. Le-o dădui, spu-nându-le că tribul 
se poate duce unde vrea, că e liber ca pasărea cerului, jdar 
că eu n-o să părăsesc mormântul mamei. 

Sfatul se întruni şi fui prevenită că hotărâseră să pună 
mâna pe mine în noaptea dinaintea plecării şi să mă ia cu 
forţa. 

Îmi făcui provizii de curmale pe care le dusei în peşteră, 
apoi, cu două zile înaintea plecării, dispărui. în seara în care 


planul lor de a pune mâna pe mine trebuia pus în aplicare 
mă căutară zadarnic. 

Astfel, prevederea maică-mi îşi arătă roadele: aveam un 
adăpost sigur, inaccesibil, ascuns tuturor. 

Ţiganii erau hotărâți să nu plece fără mine, iar eu eram 
hotărâtă să stau ascunsă atâta vreme cât n-aveau să plece. 

Îşi amânară plecarea cu o lună. în acest răstimp nu ieşeam 
din ascunzătoare decât noaptea ca să culeg fructe sălbatice 
şi să observ din vârful stâncilor dacă îşi mai au sălaşele tot 
acolo. 

Într-o noapte focurile nu se mai zăriră. Asta putea fi un 
şiretlic ca să mă atragă în vreun loc deschis şi să mă prindă. 
Am stat ascunsă într-un crâng de mirt. din care, când 
ridicai capul, privirea îmi cuprindea tot drumul. Acolo 
aşteptai să se facă ziuă. 

Când se făcu ziuă, văzui casa şi drumul pustii. Cu toate 
acestea, nu îndrăznii însă să cobor, şi-mi amânai cercetările 
pentru la noapte. 

Noaptea sosi întunecoasă, fără lună. Doar stelele 
tremurau pe cerul aproape negru. Dar pentru noi ţiganii, 
fii,ai întunericului. nu există întuneric atât de adine, încât 
ochii să nu-t poată străpunge. 

Coborâi până la drum; de cealaltă parte a lui era mor- 
mântul mamei mele şi mă dusei să îngenunchez lângă el. Pe 
când mă rugam, auzii zgomotul copitelor unui cal. Călărețul 
nu putea fi niciunul dintre tovărăşii mei, deci aşteptai 
liniştită. De altfel, noaptea pe munte nu mă temeam nici 
chiar de ţigani. 

Era un călător. 

În clipa când trecea pe drum mă ridicai terminându-mi 
rugăciunea, iar el mă luă drept o stafie ieşind dintr-un 
mormânt. Scoase un țipăt, îşi făcu semnul crucii, porni în. 
galop şi se făcu nevăzut. 

Auzii zgomtul copitelor calului scăzând pe 'măsură ce se 
îndepărta,apoi stingându-se cu totul. Noaptea deveni din 
nou tăcută, iar tăcerea nu mai era tulburată decât de 


zgomotele obişnuite ale muntelui, adică.de câte wă troznet 
de cracă, de căderea unei pietre, de ţipătul unui animal 
sălbatic sau al unei păsări de noapte. 

Eram pe deplin sigură că în împrejurimi nu se află nici o 
fiinţă omenească. 

Ţiganii, deci,plecaseră. 

Primele ceasuri ale zilei îmi confirmară ceea ce îmi 
spusese întunericul nopţii. 

Mă simţii uşurată de o povară uriaşă. 

Eram liberă, muntele era al meu, devenea în întregime 
regatul meu. 

Trăii astfel mai mulţi ani, fără dorinţe, fără nevoi, 
hrănindu-mă ca păsările cerului cu fructe sălbatice, cu apa 
izvoarelor noastre, cu aerul nopţii, cu roua dimineţii şi cu 
soarele zilei. 

Eram de înălţimea maică-mi. Purtam hainele ei, iar 
bijuteriile pe care le avusese îmi erau deajuns, ceva însă îmi 
lipsea: tovărăşia cuiva. 

Într-o zi, mă dusei până la Alhama, de unde cumpărai o 
capră şi mă întorsei. în timpul călătoriei mele un hangiu 
veni să sejnstaleze în venla. Mă întrebă cine sunt şi-i spusei, 
fără să-i dezvălui unde locuiam. Se interesă în legătură cu 
trecerea călătorilor pe acolo şi-i dădui informaţiile cerute. 

Încet-încet, în urma locuirii hanului, muntele se populă din 
nou. Locuitorii lui erau bărbaţi cu chip aspru şi cu înfăţişare 
sălbatică. Mă întorsei în pădure şi de atunci încoace privii 
spre han sau spre drum doar din depărtare şi din locuri 
inaccesibile. 

Zgomote neobişnuite se auzeau pe munte: erau când 
focuri de armă, când ţipete de mânie, când chemări în 
ajutor. 

Țiganilor le urmaseră tâlharii. 

Pentru mine deosebirea nu era prea mare; necunos-când 
legile societăţii, neavând nici o noţiune despre ce e bine şi 
ce e rău, văzând peste tot în natură samavolnicia săvârşită 


de cel puternic în daunacelui slab, crezui că lumea oraşului 
e clădită asemeni celei a muntelui. 

Totuşi, oamenii aceştia mă înfricoşau şi mă îndepărtam de 
ei tot mai mult. 

Întivo zi mă plimbam ca de obicei prin locul cel mai 
sălbatic al muntelui. Capra mea sărea din stâncă în stâncă, 
iar eu săream în urma ei, dar departe de ea, oprindu-mă la 
tot pasul ca să culeg un fruct sau o floare. Deodată o auzii 
pe credincioasa mea însoţitoare scoțând un behăit de 
durere, apoi încă unul dar mai îndepărtat, apoi al treilea şi 
mai îndepărtat, de parcă o luase un vârtej şi, neputân-du-se 
împotrivi acestei forţe superioare, mă chema în ajutor. 

Mă repezii spre locul de unde se auzeau behăiturile ei şi la 
o jumătate de milă distanţă de mine, auzii un foc de 
archebuză. Văzui fumul ridicându-se deasupra copacilor, 
alergai într-acolo fără să mă gândesc că mă expun vreunei 
primejdii. Apropiindu-mă de locul de unde se trăsese cu 
archebuză, de deasupra căruia în văzduhul limpede al 
muntelui fumul încă se mai răsucea, văzui capra venind 
spre mine. Se târa însângerată, rănită la umăr şi la gât, dar 
cârid mă văzu. în loc să vină spre mine se întoarse parcă 
poftindu-mă s-o urmez. Instinctul sărmanei capre nu-mi 
putea.dori răul. astfel că o urmai. 

În mijlocul unui luminiş, un tânăr frumos de douăzeci şi 
cinci, douăzeci şi şase de ani privea, rezemat în* arche- 
buză, o lupoaică uriaşă, care se zbătea în spasmele agoniei. 
Totul mi se explică astfel: lupoaica îmi răpise capra şi o 
ducea fără îndoială la puii ei, ca s-o mănânce împreună. 
Tânărul vânător se aflase în calea animalului sălbatic şi-i 
sfărâmase coapsele cu un glonte. Rănită, lupoaica dăduse 
drumul caprei care venise spre mine, apoi, recunoscătoare, 
mă duse spre cel care-i salvase viaţa ucigându-i duşmanul. 

Pe măsură ce mă apropiam de acel tânăr, simţeam că mă 
cuprinde un fior ciudat: mi se părea o fiinţă superioară 
tuturor celor pe care le văzusem. îmi părea aproape tot atât 
de frumos ca tata. El. la rându-i,.mă privea miratj era vădit 


că se îndoia că sunt o făptură muritoare şi că mă socoteşte 
un duh' al apelor, al florilor sau a! zăpezilor, care după cum 
spun legendele, mai cu seamă ale noastre, rătăcesc prin 
munţi. 

Deci. aşteptă să-i vorbesc eu mai întâi, ca să-şi dea seamă 
după cum vorbesc, după sunetul glasului meu, după gesturi 
cine puteam fi, când, deodată, la vederea lui. ceva. ciudat se 
petrecu în mintea mea. Fără să fac vreo legătură cu 
trecutul sau să compar ceea ce vedeam acum cu ceea ce 
văzusem acum cinci ani, amintirea îmi înfăţişă în întregime 
scena cu mama pe patul morţii, în clipa când, iluminată de 
presimţirea, sfârşitului. se ridică, cu braţul întins, arătându- 
mi cu degetul ceva nevăzut,l iar sunetul glasului ei, la fel 
de viu şi de desluşit cum îl auzisem -în ziua morţii ei, îmi 
şopti la ure*che aceleaşi cuvinte pe care le rostise atunci: 
„Don Fernando! Don Fernando!" 

Don Fernando! repeta cu glas tare, cedând unui impuls 
interior, fără să mă gândesc măcar la ceea ce spuneam. 

De unde mă cunoşti? întrebă tânărul mirat. Cum îmi ştii 
numele, când eu nu-l ştiu pe al dumitale! Şi mă privi 
mânios, convins că sunt o fiinţă supranaturală. 

Vă cheamă, într-adevăr, don Fernando? îl întrebai. 

Ştii prea bine, de vreme ce mă chemi cu numele acesta. 

— Vă spun aşa, fiindcă numele mi-a venit pe buze în clipa 
când v-am zărit. Dar în afară de nume, nu ştiu nimic despre 
domnia voastră. 

Şi-i povestii cum maică-mea, fiind pe moarte, rostise 
numele acesta şi cum, din ziua când îl rostise, el rămăsese 
adormit în amintirea mea, trezindu-se acum deodată. 

O fi fost simpatie neaşteptată sau, într-adevăr, o legătură 
tainică din cele ce înnoadă cu multă vreme înainte firele 
destinelor. Din clipa aceea îl iubii nu aşa cum iubeşti un 
necunoscut întâlnit din întâmplare, care-ţi staV pâneşte 
tainic gândurile, ci ca pe o fiinţă a cărei viaţă trebuie să se 
unească mai curând sau mai târziu, eu a ta, deşi sunt 
diferite, să i se alăture, să se amestece aşa cum se amestecă 


apele unui pârâu ce curg din izvoare deosebite şi care, 
după ce au udat câte o vale fiecare, după ce s-au îndepărtat 
una de alta şi şi-au uitat şopotul, se regăsesc deodată, la 
capătul muntelui căruia i-au scăldat fiecare câte un versant 
şi se recunosc., aruncându-se una în braţele celeilalte. 

Nu ştiu dacă şi ela simţit astfel, dar ştiu că, din ziua aceea, 
am trăit în viaţa lui, şi mi se pare că fără nici o sforţare, aş 
zice fără nici o durere, viaţa lui retezată avea s-o străbată- 
pe a mea. 

"Aceasta dura de doi ani când, Femando fiind urmărit cu 
mai multă străşnicie, aflai de sosirea voastră în Andaluzia. 

Alaltăieri, don Inigo şi fiică-sa au traversat sierra. Alteța 
Voastră ştie ce li s-a întâmplat? 

Don Carlos, cu privirea tot întunecată, făcu din cap un 
semn afirmativ. 

După don Iîigo şi fiică-sa veniră soldaţii care îm-prăştiară 
ceata lui Fernando şi în loc să-şi piardă vremea hăituindu-l 
de pe un munte pe altul, incendiară pădurea hăituindu-ne 
cu un cerc de foc. 

Vorbeşti la plural? 

— Da, Alteță, fiindcă eram cu el. Nu v-am spus că viaţa 
mea era legată de a lui? 

Şi ce s-a întâmplat? întrebă regele. Conducătorul 
bandiţilor s-a predat; a fost arestat, prins? 

Don Femando e în siguranţă, în peştera pe care mi-a 
arătat-o mama. 

Dar nu poate să rămână veşnic ascuns. Foamea o să-l 
silească să iasă din ascunzătoare şi o să cadă în mâi-nile 
soldaţilor mei. 

Aşa m-am gândit şi eu. Alteță, zise Ginesta, iată de ce am 
luat inelul şi pergamentul şi am venit la domnia vaostră. 

Şi, sosind, ai aflat că am refuzat! iertarea timarului, pe 
care mi-au cerut-o mai întâi tatăl său, don Ruiz de 'Torrillas, 
apoi marele judecător, don lhigo? 

Da, am aflat, şi asta m-a întărit în dorinţa de a pătrunde 
până la rege, fiindcă mi-am spus: „Don Carlos poate refuza 


unui străin ceea ce acesta îi cere în numele omeniei sau ca 
o favoare, dar n-o să refuze unei surori ceea ce-i cere ea în 
numele mormântului părintesc! Rege don Carlos, sora ta îţi 
cere în numele lui Filip, tatăl.nostru, iertare pentru don 
Fernando de 'Torillas! 

Şi, rostind aceste cuvinte cu o demnitate supremă, Ginesta 
puse un genunchi în pământ înaintea regelui. 

Tânărul rege o privi o clipă tăcut cum stă în atitudinea 
aceasta umilă, fără c'a pe chip să i se poată desluşi gându- 
rile. 

— Şi dacă ţi-aş spune că iertarea pe care o ceri pentru el 
şi pe care jurasem să n-o acord nimănui ţi-o dăruiesc cu 
două condiţii?" 

Mi-o dăruiţi va să zică? strigă fata încercând să apuce 
mâna regelui ca s-o sărute. 

Stai un pic, să afli care sunt condiţiile înainte de a-mi 
mulţumi, fata mea. 

Te ascult, Alteță! Aştept, frate! zise Ginesta ridi-când capul 
şi privindu-l pe don Carlos cu un inefabil zâm-bet de 
bucurie şi devotament. 

Ce-ai zice dacă prima condiţie ar fi să-mi dai inelul, să 
distrugi pergamentul şi să făgăduieşti sub jurămân-tul cel 
mai cumplit să nu pomeneşti nimănui de nimic despre 
descendența asta regală ale cărei singure dovezi sunt 
inelul, şi pergamentul? 

Sire, zise fata, inelul e pe degetul tău, păstrează-l. 
Pergamentul îl ţii în mână, rupe-1. Spune-mi jurământul şi. 
o să-l rostesc. Care-i cea de a doua condiţie? 

O sclipire se desluşi în privirea regelui, însă pieri în= dată. 

— Noi, conducătorii de religii obişnuim ca atunci când ; 
iertăm un mare păcătos de pedeapsa lumească ce i se 
cuvine, s-o facem cu condiţia ca un suflet curat care-i poate 
dobândi iertarea spirituală să se roage pentru el la altarul 
milosteniei. Ştii, o fiinţă omenească, nevinovată şi castă, 
care să fie gata să meargă la mânăstire, să se lepede de 


lume, să se roage zi şi noapte pentru salvarea sufletului 
celui căruia eu îi salvez trupul? 

Da, zise Ginesta, spune-mi mânăstirea unde trebuie să mă 
duc şi mă duc. 

Trebuie plătită o sumă, şopti don Carlos parcă în-trucâtva 
ruşinat că trebuie să-i pună fetei această ultimă condiţie. 

Ginesta zâmbi trist şi, scoțând din sin, săculeţul de piele cu 
blazonul lui Filip cel Frumos îl deschise şi zise împrăştiind 
la picioarele regelui diamantele pe care le conţinea: lată 
zestrea mea. Nădăjduiesc să fie deajuns, fiindcă nu o dată 
mama m-a încredinţat-că diamantele valorează un milion. 

Deci renunţaţi la totul, întrebă don Carlos, la rang social, 
viitor fericit, plăceri, ca să dobândeşti iertarea tâlharului? 

La totul! răspunse Ginesta şi nu cer decât o favoare: să-i 
duc eu însumi iertarea. 

Bine, zise don Carlos, o să capeţi ce doreşti. 

Şi, ducându-se la o masă, scrise câteva rânduri pe care le 
semnă şi puse sigiliul. 

Apoi, întorcându-se spre fată cu acelaşi pas încet şi 
solemn: lată, zise, iertarea lui don Fernando de Torrillas; 
înmânează-i-o tu însăţi. O să vadă citind-o că, la cererea ta, 
viaţa şi cinstea îi sunt salvate. Când te întorci o să hotărâm 
împreună la ce mânăstire trebuie să te duci. 

O, Sire, strigă fata apucând mâna regelui, ce bun eşti şi 
cât de recunoscătoare îţi sunt! 

Şi, uşoară de parcă ar fi fost purtată pe aripi de pasăre, 
cobori scara, străbătu grădina, apartamentele, lăsă în urmă 
poarta Rezervorului şi ajunse în piaţa de los Algibes, nu 
mergând, nu alergând, ci zburând ca într-urt vis. 

După plecarea ei, don Carlos adună cu grijă diamantele, le 
puse în punga de piele, închise pietrele preţioase,-inelul şi 
pergamentul într-un fel de dulăpior a cărui cheie o luă cu 
sine, apoi cobori gânditor, pas cu pas treptele scării. 

Jos, îl întâlni pe don Iîigo şi-l privi mirat, ca şi cum n-ar fi 
ştiut că trebuie să-l găsească acolo. 


— Sire, întrebă marele judecător, mă aflu aici la ordinul 
Alteţei Voastre, care mi-a poruncit să o aştept. Alteţa 
Voastră n-are nimic să-mi spună? 

Don Carlos păru să facă o sforţare ca să-şi aducă aminte. 
Apoi, lăsând la o parte grija permanentă pentru imperiu, 
care-i acoperea toate celelalte gânduri, aşa cum o maree 
nesfârşită şi încăpăţânată acoperă o plajă, rosti: 

— A, da. Aveţi dreptate. Vestiţi-l pe don Ruiz de Tor-rillas 
că am semnat actul de iertare a fiului lui. 

Şi, în vreme ce don Iiîigo se îndrepta spre piaţa de los 
Algibes ca să anunţe veste bună prietenului său, don Carlos 
îşi continuă drumul spre Curtea leilor. 

Asaltul. 

Cât despre Ginesta, ea era de acum pe drum, spre munte. 

Să i-o luăm înainte şi să vedem ce s-a întâmplat în peşteră, 
după plecarea ei de acolo. 

Fernando o urmărise pe Ginesta cu privirea cât putuse şi, 
când n-o mai văzu deloc, se trezi singur. 

Atunci îşi îndreptă privirea spre incendiu. Flăcările 
acopereau muntele în întregime cu vălul lor arzător. 
Ţipetele animalelor fuseseră înăbuşite în foc şi fum şi nu se 
mai auzea decât marele pârâit al vetrei uriaşe, amestecat 
cu zgomotul cascadei. 

Spectacolul era minunat, dar oricât de minunat ar fi, orice 
spectacol în cele din urmă, oboseşte. Neron, care dorise 
atât de multă vreme să vadă Roma arzând, îşi întorsese 
privirea, orbit de incendiu şi se retrăsese în cămăruţa lui 
din Palatin, visând la vila-i elegantă. 

Fernando se întoarse în peşteră şi se culcă pe patul de 
muşchi visând şi el. Oare la ce visa? 

Lui însuşi i-ar fi fost greu să spună. Oare la frumoasa dona 
Fior pe care o văzuse trecând ca un meteor luminos şi o 
salvase? Sau poate la drăgălaşa Ginesta pe care o urmărise 
cu privirea prin meandrele pădurii, asemeni marinarului ce, 
pierdut în barca lui, urmăreşte o stea care o să-l salveze? 


La orice s-ar fi gândit, în cele din urmă adormi liniştit de 
parcă n-ar fi avut în juru-i pe o distanţă de cinci sau şase 
leghe, muntele ce ardea din pricina lui. 

Cu puţin înainte de revărsatul zorilor îl trezi un zgomot 
ciudat care părea că vine din adâncul muntelui. Deschise 
ochii şi ascultă. 

La”'câteva picioare distanţă de capul lui se auzea un râcâit 
continuu, de parcă un miner săpa cu îndârjire pământul. 

Fernando nu mai avu nici o clipă de îndoială: duşmanii îi 
descoperiseră ascunzătoarea şi după.cum ştim, neputân-du- 
1 ataca frontal, săpau o galerie ca să-l atace pe sub 
pământ. 

Tânărul se ridică, îşi examina archebuza. Fitilul era în 
dună stare, şi în afara glonţului cu care era încărcată, mai 
avea încă vreo douăzeci şi cinci. După ce i s-ar fi sfârşit 
muniţiile, i-ar fi rămas cuțitul de muntean pe care se bizuia 
la fel, ba chiar mai mult decât pe toate armele de foc. 

Îşi luă deci archebuza pentru orice eventualitate şi se 
întoarse lipindu-şi urechea de peretele peşterii. 

Cei ce săpa părea să înainteze, dacă nu iute, în orice caz 
fără întrerupere. Era vădit că, în câteva ceasuri de muncă 
îndârjită, avea să ajungă la peşteră. 

La ziuă, zgomotul încetă. 

Fără îndoială, cel care săpa se odihnea. 

Dai! în cazul acesta, de ce nu-i continua munca niciunul 
dintre tovarăşii lui? 

Asta nu-şi putea, explica Fernando. 

Ca toate fiinţele logice, nu se încăpăţână defel să caute 
rezolvarea unei probleme pe care n-o putea înţelege, spu- 
nându-şi că va veni clipa când taina avea să fie dezlegată, şi 
că trebuia să o aştepte cu răbdare. 

Tânărul avea felurite pricini să aştepte astfel. 

Mai întâi, nu se temea că o să sufere de foame mai înainte 
de cinci sau şase zile. Ginesta, după cum ne amintim, îi 
pusese merinde la dispoziţie. ec le atacă îndată la o oră sau 
două după răsăritul soarelui, şi, judecind după însufleţirea 


cu care făcea această operaţie, era lesne de văzut că 
situaţia foarte precară în care se afla nu-i influenţase câtuşi 
de puţin pofta de mineare. 

Asta fiindcă acum, avea două speranţe să iasă din situaţia 
amintită, în loc de una. 

În primul rând avea făgăduiala lui don Iâigo. 

Apoi o avea pe cea a Ginestei. 

Să mărturisim sincer că tânărul conta mai puţin pe 
creditul ţigăncuşei, în pofida a tot ce înţelesese din 
povestea ei şi a mamei ei, decât pe cel al tatălui donei Flor. 

În afară de asta, omul e nerecunoscător: poate că inima lui 
don Fernando ar fi preferat, în dispoziţia în care se afla 
tânărul, să primească o asemenea binefacere mai curând 
din partea lui don Iniigo decât din cea a Ginestei. 

Înţelesese, mulţumită sentimentului pe care i-1 inspira don 
Inigo, puterea celui pe care îl inspira şi el la rându-i 
nobilului bătrân. 

Între cei doi bărbaţi exista ceva ciudat şi asemănător cu 
glasul sângelui. 

Don Fernando fu smuls din aceste gânduri de zgomotul pe 
care-l mai auzise. 

Îşi apropie urechea de zidul peşterii şi, cu luciditatea pe 
care ziua o aduce în gândul omenesc un pic întunecat de 
noapte, întocmai ca natura, socoti că i se confirmă ideea că 
un om îndemânatic şi încăpățânat săpa o galerie ca să 
ajungă la el. 

Dacă acest om îşi termina lucrul, adică dacă stabilea o 
comunicaţie între un culoar de atac, cum se spune în 
termeni de strategie, şi peşteră, Fernando ar avea de 
susţinut o luptă inegală, fără nici o şansă de scăpare. 

Nu cumva era mai bine ca după căderea nopţii să încerce 
să iasă şi, mulţumită întunericului şi cunoaşterii locurilor, să 
ajungă în altă zonă o muntelui? 

Numai că incendiul care linsese peretele uriaş aproape 
vertical, înghițind tufe de mastic, mirţi şi liane ce se târau la 


suprafaţa acestuia sau creşteau prin crăpături, nu răpise 
oare orice sprijin picioarelor şi mâinilor fugarului? 

Don Fernando se aplecă în afara peşterii ca să vadă dacă 
drumul pe care plecase Ginesta înainte de incendiu era încă 
practicabil. * în timp ce era cu totul absorbit de această 
îndeletnicire, se auzi un foc de armă şi un glonţ se turti de 
stâncă, foarte aproape de locul de care se ţinea strâns cu 
mâna. 

Don Fernando ridică privivea. Trei soldaţi ce stăteau pe 
vârful unei stânci, îl arătau cu degetul, iar un norişor alb 
urcând în sus arăta că glonţul pornise din grupul lor. 

El Salteador era descoperit. 

Dar nu era el. omul care să primească o asemenea sfidare 
fără să răspundă. 

Tânărul îşi luă la rându-i archebuza, îl ochi pe cel ce era pe 
cale să-şi încarce arma din nou şi care, prin urmare, 
trăsese. 

Glonţul, porni, omul întinse mâinile, dădu drumul arche- 
buzei care-l slujise, atât de rău, şi se rostogoli cu capul 
înainte pe povârnişul muntelui. 

Se auziră ţipete. Nu mai încăpea nici o îndoială: cel căutat 
fusese găsit. 

Fernando se trase înapoi ca să-şi încarce archebuza, iar 
după ce o încarcă, se apropie din nou de gura peşterii. 

Dar cei doi tovarăşi ai celui pe care-l ucisese se făcuseră 
nevăzuţi, şi pe toată întinderea pe care o putu cuprinde cu 
privirea, adică în uriaşul semicerc de sub peşteră, nu mai 
zări nimic. 

Doar câteva pietre rostogolindu-se de pe vârful muntelui şi 
lovind povârnişul, arătau că soldaţii se adunau într-un loc 
situat deasupra capului tânărului, - Săparea galeriei 
continua. 

Era vădit că deoarece îl descoperiseră, el Salteador avea 
să fie atacat pe toate căile posibile. 

În consecinţă, îşi pregăti, la rându-i, apărarea, se asigură 
că pumnalul iese cu uşurinţă din teacă şi că archebuza e 


bine încărcată, apoi se aşeză pe patul de muşchi, de unde 
putea să vadă ce se petrecea înapoia lui şi să vadă ce se 
întâmplă înainte. 

După o jumătate de oră de aşteptare în timpul căreia 
mintea lui trecu firesc de la atenţie încordată la reverie, lui 
Fernando i se păru că zăreşte o umbră trecând între el şi 
lumina din afară, că un corp opac se leagănă la intrarea 
peşterii atârnat de o frânghie. 

Neputând urca până la peşteră soldaţii coborâseră până la 
stâncă. Un om îmbrăcat în armură completă, ascuns 
aproape în întregime înapoia unui scut mare, la adăpost de 
gloanţe, era atârnat de o frânghie şi, inspitit de cei o mie de 
fiiipi făgăduiţi celui ce avea să-l prindă pe Salteador mort 
sau viu, făcuse încercarea. 

Dar în momentul în care, trecând prin cascadă, soldatul 
atingea cu piciorul stânca, un foc de archebuza umplu 
peştera de zgomot şi fum. 

Glonţul, neputând străpunge scutul sau armura, ' se 
mulţumise să reteze frânghia deasupra capului celui 
atârnat de ea. Soldatul fu înghiţit de prăpastie. 

Trei încercări de acest fel avură loc şi toate sfârşiră la fel. 

De fiecare dată un țipăt cumplit se auzea dinspre 
prăpastie şi, asemeni ecoului, altul îi răspundea din vârful 
muntelui. 

Fără îndoială, după această a treia încercare, mortală 
celor ce o săvârşiseră, asediatorii socotiră că trebuiau să 
recurgă la alt fel de atac, fiindcă după ultimele ţipete urmă 
tăcerea, iar el Salteador nu mai văzu pe nimeni ivindu-se. 

E adevărat că acela care săpa îşi continua munca 
subterană, iar galeria înainta cu repeziciune. Cu urechea 
lipită de zid, Fernando văzu că se înnoptează. Noaptea îl 
ameninţa cu un atac din două părţi. 

Mulțumită întunericului se putea ca soldaţii să izbutească 
să escaladeze stânca. Cu siguranţă că galeria era destul de 
aproape pentru ca în mai puţin de o oră să comunice cu 
peştera. 


De altfel, urechea exersată îi spunea lui Fernando că un 
singur om lucrează la galeria subterană. Acest om era 
despărţit de el printr-un strat de pământ atât de subţire 
încât putea fi auzit lucrând pe rând cu mâinile. 

Ceea ce îl mira pe Salteador era faptul că zgomotul ce 
ajungea până la el nu era nici lovitură de sapă, nici 
muşcătură de hârleţ, ci era ceva ce semăna cu un scurmat 
continuu. 

Ai fi zis că acela ce săpa nu avea alt instrument decât 
mâinile. 

Zgomotul continua să se apropie. 

Tinărul îşi lipi încă o dată urechea de zidul peşterii. 
Săpătorul era atât de aproape, încât i se putea auzi 
respiraţia răguşită şi sacadată. 

Fernando ascultă mai atent ca niciodată. Ochii îi străluciră, 
iar faţa i se lumină şi un zâmbet de bucurie i se ivi pe buze. 

Înainta din fundul peşterii până la marginea alunecoasă a 
stâncii şi se aplecă spre abis să se asigure că nu-l ameninţă 
nici o'primejdie din afară. 

Totul era liniştit, noaptea domnea întunecată "si mută. Era 
vădit că soldaţii renunţară la orice atac, nădăjduind să-l 
prindă prin înfometare. 

— Oh, şopti-tinărul, lăsaţi-mă doar o jumătate de oră şi-l 
scutesc pe regele don Carlos de iertarea ce i se cere în clipa 
asta pentru mine. 

Şirepezindu-se spre fundul peşterii cu pumnalul în-mână, 
începu să scurme pământul, în întâmpinarea celui ce venea 
spre el. 

Cei doi se apropiau cu iuţeală. în sfârşit, după douăzeci de 
minute zidul subţire care-i mai despărţea unul de altul se 
nărui, iar Fernando, după cum se aştepta fără îndoială, 
văzu ivindu-se în deschizătură capul monstruos al unui urs 
ce se sprijinea pe două labe uriaşe. 

Animalul respiră, iar respiraţia lui păru un muget. 
Zgomotul acesta ce-i era familiar lui Fernando îi trădase 
îndrăzneţului vânător prezenţa cumplitului vânat. 


Auzind răsuflarea pe care o recunoscuse. Fernando îşi 
întocmise un întreg plan de fugă. 

El îşi spusese că, fără îndoială, bârlogul ursului'era 
învecinat cu peştera şi că acest bârlog avea să-i ofere o 
ieşire nepăzită de nimeni. 

Astfel încât, văzând că se întâmplase aşa cum prevăzuse, 
privi animalul zâmbind: 

— A, şopti el, te recunosc bătrâne urs din Mulhacen! Pe 
tine te urmăream când m-a chemat'Ginesta. Tu ai răcnit 
când am vrut să mă urc în copac să văd incendiul şi tot tu, 
de voie sau de nevoie, o să mă laşi să trec. Haide, fă-mi loc! 

Şi rostind aceste cuvinte, lovi botul ursului cu vârful 
pumnalului. 

Sângele ţâşni. Animalul scoase un răcnet de durere şi, 
întbrcându-se de-a-ndarateâea. în bârlog, îi dezvălui 
intrarea. 

El Salteador se strecură prin această deschizătură cu 
iuţeala unui şarpe şi se pomeni la patru paşi de urs, în 
bârlogul acestuia, numai că animalul stătea astfel încât îi 
închidea drumul. 

—-1 Da, îşi zise Fernando. ştiu bine că numai dintre noi va 
ieşi de aici, dar rămâne de văzut care! 

Parcă înțelegând ce-i spuse vânătorul, ursului îi răspunse 
cu un reget ameninţător. 

Apoi urmă o clipă de tăcere, în timpul căreia cei doi 
adversari se măsurară din priviri. 

Ochii animalului păreau doi cărbuni aprinşi. 

Niciunul nu se clintea, fiecare aşteptând parcă să profite 
de o mişcare greşită a celuilalt. 

Omul se plictisi primul. 

Fernando căută o piatră printre rămăşiţele zidului. 
Norocul îl ajută să găsească o bucată de stâncă de mărimea 
unei pietre de pavat drumul. 

Ochii strălucitori ai animalului îi slujiră drept ţintă, iar 
bolovanul aruncat ca dintr-o maşină! de război, izbi cu un 
zgomot înfundat capul ursului. 


Chiar şi un taur s-ar fi ales cu capul spart. 

Ursul îndoi genunchii, iar Fernando văzu vreme preţ de o 
clipă cum se stinge sub pleoapa lui închisă lumina ochilor. 

Apoi animalul păru să se hotărască să atace şi, cu un răget 
cumplit, se ridică pe labele dinapoi. 

— Aha, spuse Fernando, făcând un pas spre el. te hotărăşti 
în sfârşit. 

Apoi. rezemându-şi minerul pumnalului de piept în timp ce 
vârful armei era îndreptat spre duşmanul său, adăugă: Hai, 
prietene, să ne îmbrăţişăm! 

Îmbrăţişarea fu cumplită, iar sărutul ucigător! Fernand 
simţi ghiarele ursului intrându-i în umăr, dar ursul, la 
rându-l simţi pătrunzându-i în inimă vârful pumnalului 
tânărului. 

Omul şi animalul se rostogoliră. îmbrăţişaţi pe podeaua 
peşterii pe care ursul rănit o stropea cu sânge din belşug. 

Ospitalitatea. 

Cind se înoptă, Ginesta ajunse în munţi. Dar mai înainte de 
a o urma se cuvine să facem o vizită în casa lui don Ruiz de 
Torrillas, luându-ne după marele judecător al Andaluziei. 

Don liigo, fără să se întrebe prin ce influenţă ciudată 
ţigăncuşa dobândise de la rege o iertare pe care acesta o 
refuzase lui însuşi şi lui don Ruiz, se îndreptase de îndată 
spre casa prietenului său, ce se afla în piaţa Viva Rambla, 
lângă poarta Granadei. 

Ne mai amintim că marele judecător, venind să locuiască 
în Granada pe toată perioada în care don Carlos urma să 
rămână în capitala vechilor regi mauri, ar fi socotit că-l 
jigneşte pe don Ruiz dacă nu s-“ar fi dus să-i ceară 
ospitalitatea pe care vechiul său tovarăş de arme i-o oferise 
cândva la Mâlaga. 

Prin -urmare, după cum îi spusese lui don Ruiz în Piaţa de 
los Algibes, se înfăţişase cu fiica sa acasă-la prietenul său, a 
doua zi după ce sosise, să ceară ospitalitatea ce i se oferise. 

Doha Marcedes era singură, deoarece don Ruiz, se ştie, îl 
aştepta de dimineaţă pe rege în Piaţa de los Algibes. 


Încă frumoasă, în pofida celor patruzeci de ani trecuţi, 
dona Mercedes avea faima unei matroane din vechime: 
viaţa ei se petrecuse în văzul tuturora, curată şi fără pată. şi 
nimeni în Granada nu s-ar fi gândit să arunce asupra soţiei 
lui don Ruiz nici măcar umbra vreunei bănuieli. 

» Zărindu-l pe don Ihigo, Mercedes scoase un strigăt 
înfundat şi se ridică. Faţa ei de obicei palidă se împurpura 
brusc pentru ca apoi să pălească iarăşi şi, ciudat, ca şi cum 
aceeaşi emoţiel-ar fi cuprins şi pe don Inigo, abia după o 
clipă de tăcere în timpul căreia don Fior îi-privi mirată pe 
amândoi izbuti acesta să vorbească: Senora, am venit să 
petrec câteva zile la Granada, pentru prima oară de la 
întoarcerea mea din America. Socotesc că m-aş purta urât 
faţă de un vechi prieten dacă acesta, venind la Mălaga să- 
mi ofere găzduire în casa lui, m-aş duce fie la han, fie la 
vreun alt gentilom dintre cunoscuţii mei. 

Senor, răspunse Mercedes cu ochi plecaţi, încercând - 
zadarnic să-şi stăpânească emoția vizibilă în glasul al cărui 
timbru vibrant o făcu să tresară pe Fior, aveţi dreptate şi, 
dacă aţi proceda altfel, don Ruiz ar spune cu siguranţă că el 
sau soţia lui s-a făcut vinovat cu ceva în ochii domniei 
voastre şi, întrucât ar fi sigur că nu el e acela, m-ar întreba, 
întocmai cum îl întreabă judecătorul pe acuzat, dacă nu 
cumva sunt eu. 

lată, sehora, răspunse don Ifigo, plecând la rându-i 
privirea, în afara dorinţei fireşti de a revedea un. prieten de 
treizeci de ani, adevăratul motiv (şi apăsă pe aceste două 
ultime cuvinte) care m-a adus la domnia voastră. 

Bine, sehor, răspunse dona Mercedes, rămâneţi aici cu 
dona Flor, căreia aş fi fericită să-i arăt o dragoste de mamă, 
dacă ea ar binevoi să mă lase să cred, fie şi o clipă, că e fiica 
mea. O să veghez să vi se acorde în casa-soţu» lui meu o 
ospitalitate cât mai demnă de domniile voastre, atât cât va fi 
'cu putinţă în starea de decădere în care a ajuns această 
casă, prin generozitatea lui don Ruiz. 


Şi, salutându-i pe don Ihigo şi pe fiica lui, dona Mercedes 
ieşi. 

Vorbind despre generozitatea soţului ei, dona Mercedes 
făcea aluzie la ceea ce don Ruiz spusese în legătură cu 
starea aproape de mizerie în care ajunsese, întrucât 
despăgubise familiie celor doi alugauzili ucişi de fiul său şi 
plătise unei mânăstiri zestrea sorei lui don Alvaro. 

Această generozitate era cu atât mai ciudată şi m; demnă 
de laudă, cu cât după cum am mai spus, don Ru' nu avusese 
niciodată pentru fiul său o mare afecţiune părintească. 

După ce ieşi dona Mercedes, intră un valet, vechi slujitor 
al casei, aducând prăjituri, fructe şi vin pe o tava de aramă 
aurită şi împodobită cu desene şi picturi arabe. 

Marele judecător dădu în lături tava cu mâna, dat dona 
Flor, cu naiva lăcomie a păsărilor şi a copiilor ga 
întotdeauna să guste ce li se oferă, deschise un fruct rodiu 
roşu şi şi uger iu şi îşi ir. mu ie buzele în aurul, lichid care e 
vinul de xerez. 

După un sfert de oră, întorcându-se, sau mai bine zis 
-întredeschizând uşa, dona Mercedes îşi invită oaspeţii s-o 
urmeze. 

Camera ei era acum a dornei Flor, iar cea a soţului ei îi 
fusese dată lui don Inigo." 

Nici don Ihigo, nici dona Fior nu se gâncliseră nici o clipă 
să se scuze pentru deranjul pe care-l pricinuiau. în casa lui 
don Ruiz. Ospitalitatea îşi avea legile ei care erau 
respectate de cel ce o primea, precum şi de cel ce o oferea. 
Don Inigo şi dona Flor ar fi procedat la fel, dacă l-ar fi 
primit în casa lor pe don Ruiz şi pe dona Mercedes, în loc să 
le fie ei oaspeţi. 

Don Iîigo, în timp ce fică-sa se instala în camera dofhei 
Mercedes, o ocupă pe cea a lui don Ruiz şi. dezbrăcân-du-se 
de hainele purtate în călătorie, se îmbrăcă spre a-1- 
întâmpina pe rege. L-am văzut mergând în urma lui don 
Carlos în Piaţa de los Aâgibes, apoi întorcându-se ca să-l 
vestească pe don 'Ruiz de sosirea sa. 


Acum mai ştim că uşierul, chemându-l din partea regelui 
pe marele judecător al Andaluziei, îi dezvăluise lui don Ruiz 
titlul prietenului său pe care nimeni nu-l ştia. 

Don Ruiz se întoarse acasă atât de întunecat, încât soţia 
lui, care-l văzu venind, nu îndrăzni să-i. iasă în 
întâmpinare. Ea se retrase în noua ei cameră care era 
deasupra celei vechi, lăsându-l pe. bătrânul valet Vicente 
să-şi aştepte stăpânul, să-l pună la curent cu schimbarea ce 
avusese loc în casă şi 'să-l conducă la noua lui cameră. 

Regele îl trimisese pe don Ruiz la marele judecător al 
Andaluziei cu atâta asprime, încât acesta conta puţin pe 
influenţa lui don lhigo ca să obţină iertarea fiului său. Era 
deajuns să arunci o privire spre chipul rece şi imobil al 
tânărului rege, ca să-ţi dai seama de voinţa încăpăţânată ce 
sălăşluia înapoia acelei frunţi de marmură. Astfel că 
întârzierea lui don Ihigo nu strâni defel mirarea gazdei sale, 
ci dimpotrivă, ceea ce îl uimi fu să o vadă deodată pe dona 
Fior deschizând bucuroasă uşa celor două camere şi 
ch'emându-i pe doia Mercedes şi pe don Ruiz: 

— Veniţi repede ! Iată-l pe tata care vesteşte din partea 
regelui don Carlos că lui don Fernando i s-a acordat 
iertarea! 

Atunci coborâră toţi în sala comună. 

— Stăpânul muntelui 

— O' veste bună! O veste bună i strigă don Ihigo ză-rindu-i 
pe cei doi soţi, lăsaţi uşa deschisă fericirii, fiindcă aduc 
fericirea cu mine! 

Va fi cu atât mai bine venită în casă, răspunse don Ruiz, cu 
cât îi e un oaspete străin de multă vreme. 

Mila Celui de sus e mare. răspunse cu pioşenie dona 
Mercedes, şi chiar de-aş fi pe patul morţii fără să văd 
oaspetele pe care mi-l vestiți, domnule, tot aş mai nădăjdui 
că soseşte, la vreme ca să-mi primească ultimul suspin. 

Atunci don Ihigo povesti ciudata întâmplare în amănunt: 
cum îi respinsese regele cererea cu asprime şi cum i-o 


îndeplinise fără îndoială ţigăncuţei, care-i înfăţişase în 
genunchi inelul şi pergamentul. 

Dona Mercedes căreia, ca mamă, nu-i era indiferent nici 
un amănunt cu privire la fiu-său. ea care nu ştia ce aflase 
soţul ei de la don Ihigo, adică faptul că acesta din urmă 
împreună cu fiică-sa fuseseră opriţi o zi înainte de 
Salteador. întrebă despre ce ţigăncuşă era vorba. 

Atunci doia Flor o luă de mână şi, dându-i nobilei 
matroane numele la care aceasta păruse să râvneaseă, îi 
spuse: |par — Haiţu mine, mamă î Şi o conduse pe dona 
Mercedes în camera ei. 

Aici, ca să atenueze pe cât posibil faptele dureroase pe 
care le conţinea povestirea. îngenimche înaintea mamei lui 
Fernando şi cu coatele pe genunchii ei, privind-o în ochi. îi 
povestiy cu toată gingăşia inimii, ce li se întâmplase ei şi 
tatălui ei în hanul La Regele maur. 

lar dona Mercedes ascultă ţinându-şi răsuflarea, fre- 
mătând la fiecare cuvânt, treeând de la groază la bucurie, 
de 'la bucurie la groază, mulţumindu-i lui Dumnezeu cu 
nesfârşită recunoştinţă eând văzu că teribilul Salteador 
care-i fusese descris de atâtea ori - fără ca aceia ce-i 
povesteau să ştie că vorbeau cu mama lui - ca un ucigaş 
crunt, nemilos, fusese blând şi milostiv faţă de don Iiigo şi 
de fiică-sa. 

Şi din acea clipă în inima donei Marcedes se înfiripă o 
mare afecţiune pentru Fior. findcă dragostea de mamă e o 
comoară într-atât de mare încât, deşi e în întregime 
închiriată copiilor, tot mai găseşte mijloace să se răsfrână şi 
asupra altora care-i iubesc pe aceştia. 

lar dona Fior, bucuroasă şi plină de afecţiune faţă de 
mama lui Fernando, îşi petrecu seara cu capul rezemat de 
umărul ei. ca şi cum ar fi fost propria-i mamă, în vreme ce 
bătrânii se plimbau amândoi pe sub cele două rân-duri de 
copaci sădiţi în faţa casei, discutând cu gravitate despre 
viitorul pe care-l făgăduia Spaniei regele acesta tânăr cu 


păr blond şi barbă roşcată, ce semăna atât de puţin cu regii 
castilieni şi. aragonezi, înaintaşii lui. 

Cimpul de lupta în acest timp. adică în timp ce bătrânii 
prieteni discutau, iar dona Mercedes şi dona Fior îşi 
zâmbeau una alteia într-o tăcere 'mai expresivă decât 
vorbele cele mai elocvente, Ginesta, aşa cum am spus la 
începutul capitolului trecut, ajungea în munţi. 

La un sfert de leghe de hanul La Regele maur. ea dădu 
peste un cordon de soldaţi. 

De altfel, de data aceasta mai curând îi căuta decât îi 
"evita. ' 

Hei. strigară, ei. asta-i frumoasa cu capra! Fata se duse 
direct la comandant. 

Domnule căpitan, zise ea. citiţi hirtia'asta. 

Era ordinul semnat şi pecetluit de don Carlos de a-î lăsa sa 
treacă pe Saâteador. 

— Bine. şopti căpitanul, merita osteneala să dau foc la 
şapte sau opt leghe de pădure şi să las să-mi fie ucişi patru 
oameni. 

Apoi citi încă o dată. de parcă lucrul i se părea atât de 
ciudat. încât nu fusese convins la prima lectură. 

— Fără îndoială îi spuse el fetei pe care o socotea drept o 
ţigancă de rând. iii asumi sarcina să-i duci hârtia asta acolo 
unde e? 

Mi-o asum. răspunse Ginesta. 

Atunci du-te. Ginesta plecă în grabă. 

Să-ţi dau însă un sfat. adăuga ofiţerul. Vesteşte-1 cine eşti 
şi ce Veste îi aduci, fiindcă ar putea să te întâm-pine aşa 
cum i-a întâmpinat pe soldaţii mei. 

N-am de ce să mă tem, răspunse Ginesta, mă cunoaşte. 

Pe sf intui lacob! Nu ştiu dacă trebuie să te lauzi cu 
asemenea cunoştinţă. 

Şi ofiţerul ii făcu semn cu mina că poate să-şi continue 
drumul. 

— Dar Ginesta era de acum departe. 


Drumul ei era stabilit în întregime: ca să intre din nou în 
vatra fumegândă, aşa cum ieşise din vatra în flăcări, râul îi 
oferea albia clocotitoare şi plină de pietre. 

Merse prin ea până la locul de vărsare a cascadei. 

Ajunsă acolo, capra care mergea înainte se înfricoşa şi se 
întoarse. 

Ginesta se apropie. 

Ochii ei, obişnuiţi cu noaptea şi care aveau însuşirea ele a 
vedea aproape la fel de bine pe întuneric ca în plină zi, 
desluşiră un cadavru. 

Era al prunului soldat care căzuse în prăpastie. 

Se trase spre dreapta şi piciorul i se lovi de al doilea 
cadavru. 

Se avântă înainte şi fu silită să treacă peste al treilea 
cadavru. 

Fata nu putea pune întrebări morţii, dar însăşi tăcerea 
morţii îi spunea că avusese loc o luptă, ba chiar o luptă 
cumplită. 

Ce se întâmplase cu "Fernando în cursul luptei acesteia? 

Un strigăt ii urcă pe buze, gata să se îndrepte spre 
Fernando. dar Ginesta se gândi că zgomotul cascadei i-ar 
acoperi glasul, sau că strigătul, dacă i-ar fi fost auzit de 
Şalţeador, putea fi auzit şi de cei ce-l asediau. 

Astfel încât fata se avântă sprintenă şi tăcută împotriva 
zidului care-i mai rămânea de escaladat să ajungă Ja 
peşteră. 

Doar o zână sau un înger puteau înfăptui o asemenea 
ascensiune. Ajunse sus la fel de repede ca o pasăre. 

Când piciorul ei atinse marginea ieşită în afară a ştân-eii 
îşi puse mâna pe imină care bătea să-i spargă pieptul. Apoi 
îl strigă pe Fernando. 

Ginesta simţi sudoarea spaimei pe frunte, dar o adiere ca 
aceea ce vine printr-o uşă întredeschisă i-o îngheţă pe 
frunte. 

Chemă pentru a treia oară. Nu-i răspunse nici măcar 
ecoul. 


În întuneric, fetei i se păru că vede în adâncul peşterii o 
deschizătură necunoscută. 

Aprinse lampa. 

Deschizătura era mare şi din ea se auzea un murmur 
înfricoşător, nefiind nici zgomot de viaţă, nici tăcere de 
moarte, nici freamătul necunoscutului. 

Ginesta puse lampa în dreptul galeriei. 

Curentul de aer o stinse. 

Fata aprinse din nou lampa şi. apărând flacăra cu mina, 
pătrunse din prima peşteră în cea de-a doua. 

Capra nu voi s-o urmeze şi rămase în faţa galeriei, 
tremurând şi behă.ind neliniştită. 

O grămadă mare de pământ prăbuşită în cea de-a doua 
peşteră îi dovedi că galeria de comunicare fusese dacă nu 
începută, cel puţin terminată de Fernando. 

Atunci începu să examineze pereţii bâiiogului. 

În timp ce-i examina. îi alunecă piciorul într-un noroi 
umed. 

Cobori lampa spre pământ; pămintui era îmbibat de 
sânge. Fetei, cât pe-aci să-i cada iarnpa din mină. 

Totuşi Ginesta îşi adună puterile şi ridică lampa spre. 
tavan, ca să lumineze cât mai bine peştera în întregime, 
într-un colţ. se vedea o matahală neagră şi păroasă 
Totodată, mirosul înţepă tar pe care-l răspândea animalul 
sălbatic ajunse până la ea. 

Mirosul acesta înspăimântase capra. * 

Ginesta se apropie de matahala nemişcată şi apropiin-du- 
se recunoscu marele urs de munte. 

Se aplecă asupra lui luminindu-l cu lampa. 

Ursul era mort. Sângele îi curgea dintr-o rana adâncă pe 
care o avea sus pe piept, exact în locul inimii. 

Ţigăncuşa îndrăzni chiar să atingă animalul, care încă mai 
era cald. Deci nu trecuse mai mult de o oră de când avusese 
loc lupta. 

Atunci fata începu să înţeleagă. 


Animalul încă mai avea în gheara înţepenită bucățele de 
lână smulse din mantaua lui Fernando. Deci, împotriva lui 
luptase. 

De altfel, cine altul decât Fernando ar fi învins un 
asemenea adversar? 

De aici încolo totul i se explica. 

Fernando fusese atacat şi ucisese oamenii ale căror 
cadavre le văzuse. Apoi temându-se că va fi asediat în 
adăpost, săpase galeria. 

Galeria îl condusese la bârlogul ursului. 

Ursul îşi apărase vizuina, iar el îl ucisese, apoi fugise rin 
intrarea situată în partea opusă care, pierdută 
printre.hăţişurile ce ardeau, nu fusese descoperită. 

Lucrul acesta era cu atât mai sigur, cu cit putea urmări 
urma însângerată a picioarelor lui Fernando îndrep-tându- 
se în direcţia cealaltă. 

Galeria subterană care ducea la lumina zilei avea o sută 
sau o sută douăzeci de paşi lungime. 

Intrată prin deschizătura dinspre cascadă, Ginesta ieşi 
prin cea din direcţia opusă. 

Un grup de soldaţi stătea în vârful muntelui, ceea ce 
dovedea că asediatorii continuau să creadă că Fernando e 
tot în peşteră. 

Din loc în loc cite un focar al inciendiului lumina încă 
puternic. Acestea erau locurile în care incendiul întâlnise k 
pilcuri de răşinoase. în rest peste tot. dâre albe de fum 
asemeni unor stafii înfăşurate în giulgiuri şi cu picioarele 
prinse de pământ se legănau ondulând în bătaia vân-tului. 

Abur ea însăşi, Ginesta se pierdu în mijlocul acestui abur. 

A doua zi, în zorii zilei, o fată îmbrăcată într-o mantie ce-i 
acoperea chipul în întregime se înfăţişă în Piaţa Viva 
Rambla şi,'bătând la poarta casei lui don Ruiz, ceru să fie 
primită de dofa Flor. 

Aceasta bucuroasă şi zâmbitoare în urma veştilor bune pe 
care în ajun i le dăduse don Ihigo, o primi pe fată aşa cum îi 


întâmpini chiar şi pe necunoscuţi atunci cârtd inima îţi e în 
sărbătoare. 

Dar când inima e în sărbătoare, chipul seamănă cu 
ferestrele unei case luminate: oricât de bine ar fi trase 
perdelele şi oricât de bine ar fi coborâte, storurile, câteva 
raze de lumină tâşnese întotdeauna în afară. 

Iar cei care trec se opresc şi spun când văd aceste raze: 
„în casa asta locuiesc oameni fericiţi!" 

Văzându-i bucuria, care o făcea pe dona Flor şi mai 
frumoasă, fata scoase un uşor suspin. 

Oricât de uşor suspină ea. dona Flor auzi. 

Ea crezu că fata venise să-i ceară vreo favoare. 

Ai vrut să-mi" vorbeşti? întrebă ea. ' 

Da, şopti Ginesta. 

— Apropie-te şi spune-mi ce fel de serviciu îţi pot face. 

Ginesta clătină din cap. 

— Senora, am venit să-ţi fac eu un serviciu şi nu să-ţi cer 
dumitale. 

— Mie? întrebă dona Fior mirată. 

— Da. răspunse Ginesta. Te întrebi ce serviciu i se poate 
face fetei bogatului şi puternicului don Iiigo, care e tânără, 
frumoasă şi e iubită de don Fernando? 

Dona Fior se înroşi, dar nu spuse nu. 

— Ei bine, continuă Ginesta, acestei femei i se poate face 
un dar nepreţuit, fără de care celelalte nu înseamnă nimic. | 
se poate dărui actul de iertare a bărbatului pe care-l 
iubeşte. 

— Dar, întrebă dona Fior, credeam "că iertarea i-a fost 
dusă lui don Fernando care era ascuns în munţi. 

Don Fernando, spuse cu tristeţe Ginesta, nu mai e unde l- 
am lăsat. Nu mai ştiu unde este! * 

Doamne! strigă dota Fior tremurând. 

Numai că, urmă Ginesta, ştiu că e în afara primejdiei. 

Ah! şopti veselă dona Fior în vreme ce zâmbetul îi apărea 
iarăşi pe buze şi roşul în obraji. 

— Dumitale îţi aduc actul de iertare ca să i-l inmi-nezi. 


— Iertarea? bâigui dona Fior. Dar -nu ştiu unde e don 
Fernando. Pe cine să întreb? Unde să mă duc să-l caut? 

— Îl iubeşti şi te iubeşte! zise Ginesta. 

Nu ştiu.; cred, nădăjduiesc, şopti dona Fior. 

Atunci.o să-l găseşti, fiindcă o să te caute! 

Şi Ginesta îi întinse donei Fior pergamentul ce.conţinea 
iertarea lui don Fernando. 

* Dar, oricâtă grijă avu ea să se ascundă. în mişcarea pe 
care o făcu. gluga îi căzu. îngăduindu-i donei Fior să-i vadă 
chipul. 

Ah, strigă ea. figăncuşa de la hanul La Regele maur! 

Nu. răspunse Ginesta cu un glas în care doar Cel de sus 
putea desluşi cită durere se ascundea, nu, sunt sora Felipa 
de la Mânăstirea Bunei Vestiri. 

Acesta era lăcaşul pe care don Carlos îl desemnase fetei ca 
să-şi facă noviciatul şi să rostească jurământul de primire în 
cinul călugăresc. 

Cheia Pe la mijlociii nopţii, dona Flor părăsi balconul 
camerei pe care o ocupa în casa lui don Ruiz. 

Era. după cum ne amintim, camera donei Mercedes: 
ospitalitatea oferise ce avea mai bun. 

De ce oare pleca atât de târziu din balcon? Cine o făcuse 
să stea până la miezul nopţii, cu ochii şi urechile la pândă? 
Aştepta oare steaua Hesperus. care rasare la asfinţit? 
Urechea ei asculta oare privighetoarea ce-şi cântă imnul 
noaptea, ascunsă în oleandrii ce înfloresc pe malurile râului 
Dâro? 

Nu cumva ochii ei nu vedeau, urechile nu auzeau, iar 
sufletul îi era pierdut în acel dulce vis al vârstei de 
şaisprezece ani. ce se numeşte dragoste? 

Fără îndoială, Ginesta pâângea şi se ruga la mânăsli-rea 
Bunei Vestiri. 

Doha Flor însă zâmbea. 

Poate că fata nu era'âncă îndrăgostită, dar o mireasmă 
necunoscută îi vestea apropierea zeului Amor. 


Ciudat însă era faptul că afecțiunea îi era împărţită între 
cei doi tineri. 

Cel de care se temea, de care. dacă i s-ar fi înfăţişat ar fi 
fugit, înțelegând instinctiv că virtutea îi e primejduită, era 
acel frumos cavaler, curierul dragostei, cum se intitulase 
singur, care mersese' înaintea ei pe drumulde la Mâlaga la 
Granada. Era don Ramiro. 

Cel către care paşii o purtau singur, cel pe. umărul căruia 
ar fi dormit fără teamă, cel pe care l-ar fi privit o oră fără să 
roşească sau să-şi plece privirea, era el Salteador, tâlharul 
de drumul mare, banditul de' la hanul El Rey moro, era don 
Fernando. 

În această stare de exaltare sufletească şi de apatie a 
trupului, dona Flor se apropie de oglindă, ultimul curtezan 
al serii, primul linguşitor de dimineaţă, şi făcu un semn din 
cap cameristei să vină s-o dezbrace. 

Aceasta înţelese atât de bine că, în starea de preocupare 
în care se afla stăpâna ei, orce întrebare ar fi rămas fără 
răspuns, încât începu să-i facă toaleta de noapte nerostind 
nici un cuvânt. 

Camerista nu se lăsă înşelată. Femeile au un instinct 
extraordinar ca să ghicească prezenţa sau numai 
apropierea dragostei. Ea îşi parfumă stăpâna nu ca pe o 
fată ce se pregăteşte de somn, ci ca pe o tânără mireasă ce- 
şi aşteaptă soţul. 

Apoi, cu pas şovăitor, cu inima fremătând dona Fior se 
duse spre pat, aşezându-şi frumosul cap brun pe braţul alb. 

Ajunsese acolo mergând încet, cu toate acestea se grăbea 
să rămână singură. îşi clădise un fel de singurătate 
închizându-se în tăcere, dar singurătatea aceasta nu-i era 
deajuns; avea nevoie să se izoleze. 

Se ridică mergând în urma cameristei care se ducea de 
colo-colo prin cameră, căutând ceva. fără să ştie ce, 
făeându-şfde lucru înăuntru ca să nu plece, apoi hotărân- 
du-se în sfârşit să iasă. neîndoindu-se că ieşind îndeplinea 


dorinţa arzătoare a stăpânei şi gatasă se întoarcă pentru a- 
şi cere iertare că o lasă singură când pare atât de a*bătută. 
Camerista luă lampa, lăsând eamera cufundată în lumina 
palidă şi ciudată pe care o răspândeşte o veioză prin 

abajurul ei de alabastru. 

Cu toate acestea, oricât de mângâietoare ar fi fost lumina, 
ea era fără îndoială prea puternică pentru ochii fetei care 
se sculă din nou şi cu un suspin de oboseală, trase perdeaua 
patului ca pe o barieră între ea şi veioză, astfel încât în 
vreme ce o porţiune cuprinzând două treimi din partea 
inferioară a patului erau scăldate de o lumină albastră 
asemănătoare razei de lună. treimea superioară se afla în 
umbră. 

Orice fată a avut cincisprezece ani, orice tânăr a avut 
optsprezece, orice bărbat sau orice femeie a păstrat într-un 
colţ al memoriei care corespunde inimii amintirea a tot cea 
văzut prin uşa aceasta a tinereţii, deschisă spre rai. Deci n- 
o să încercăm să dezvăluim visele dohei Fior; visele unei 
fete constau în speranţă şi dragoste. 

Treptat fata trecu de la visul voghei la cel al somnului. 
Pleoapele pe jurtlătate deschise se închiseră, buzele închise 
se întredeschiseră, ceva asemeni unui nor pluti între lumea 
exterioară şi gândul ei. Scoase două, trei suspine tot mai 
stinse, ca nişte plângeri de dragoste, apoi respiraţia i se 
linişti şi adormi. Zece minute trecură fără. ca vreun zgomot 
să întrerupă liniştea adâncă, apoi deodată se auzi scârţâitul 
unei chei. Uşa se deschise încet şi se închise tot aşa. Un 
cavaler înfăşurat într-o mantie cafenie, lungă se desluşi în 
semiobscuritate, închise zăvoarele, fără îndoială ca să nu fie 
surprins, înainta cu un pas uşor se aşeză pe pat şi o sărută 
pe frunte pe cea care dormea şoptind: „Mamă l' 

Fata tresări, deschise ochii şi scoase un țipăt. Ti nărui 
mirat, se ridică lăsă mantaua să-i cadă, şi apăru în lumina 
veiozei într-un elegant costum de cavaler. 

— Don Fernando! strigă fata, trăgându-şi până la bărbie 
cuverturile de pe pat. 


Doia Flor! murmură tânărul uluit.' 

Ce faceţi aici la ora asta, sehor? Ce vreţi? 

Dar mai înainte de a-i răspunde fetei, el Salteador trase 
perdele groase ale patului, închizând-o pe dona Flor într-un 
cort de brocart, apoi se dădu înapoi cu un pas şi puse 
genunchiul în pământ: Pe cât e de adevărat că sunteţi 
frumoasă, sehora şi că vă iubesc, tot atât de adevărat este 
că am venit să-mi iau rămas bun de la mama şi să părăsesc 
Spania pentru totdeauna! 

Şi pentru ce părăsiţi Spania pentru totdeauna, don 
Fernando? întrebă fata din închisoarea ei de mătase şi de 
aur. 

Fiindcă sunt proscris, fugar, urmărit Fiindcă trăiesc printr- 
o minune şi pentru că nu le pot face părinţilor mei. mai ales 
mamei, în a cărei' cameră nu ştiu cum se face că vă aflaţi, 
ruşinea de a-şi vedea fiul urcând pe eşafod. 

Se lăsă o tăcere "adâncă, apoi perdelele patului fremă-tară 
uşor. o mână albă trecu printre ele ţinând un pergament. - 

— Citiţi! rosti fata cu glas emoţionat. 

Don Fernando luă pergamentul, fără să îndrăznească să 
atingă mâna care i-l dădea, şi-l dezdoi, în vreme ce mâna 
se retrase, lăsind între perdele deschizătura pe care o 
făcuse. 

Tânărul, fără să-şi părăsească locul sau să-şi schimbe 
atitudinea, se aplecă spre veioză.şi eiti: „Carol, prin voia lui 
Dumnezeu rege al Spaniei, Nea-polelui şi Ierusalimului, 
facem cunoscut tuturor că acordăm amnistie deplină şi 
întreagă pentru crimele şi greşelile pe care le va fi săvârşit 
lui Fernando de Torrillas.', 

— Oh, strigă Fernando, apucând de data aceasta printre 
perdelele patului mâna donei Fior şi sărutând-o, 
mulţumesc! Don Ihigo şi-a ţinut făgăduiala, iar domnia 
voastră, asemeni porumbiţei din acră, v-aţi asumat, grija să 
aduceţi sărmanului prizonier ramura de măslin. 

Doia Flor se înroşi, îşi desprinse încetişor mâna şi 
răspunse cu un suspin: 


— Vai, citiţi mai departe! 

Don Fernando, mirat, privi din nou pergamentul şi 
continuă să citească: 

— Această iertare, pentru ca acela pe care-! priveşte să 
ştie cui trebuie să-i poarte recunoştinţă, este acordată la 
rugăminţile ţigăncii Ginesta, care făgăduieşte sa intre 
mâine la mânăstirea Bunei Vestiri şi să rostească acolo ju- 
rământul călugăriei de îndată ce-şi va fi terminat noviciatul. 

Dai în Palatul nostru Alhanibra. la 9 iunie al anului de 
gratie 1519". 

— O. scumpa Ginesta, mi-o făgăduise 1 " - O deplângeţi? 
întrebă doia Flor. 

— Nu numai că o plâng, dar nu-i accept sacrificiul. 

—r Şi dacă acest sacrificiu ar veni din partea mea l-aţi 
accepta, don Fernando? 

Nici măcar atât, findcă dacă sacrificiul se măsoară după 
ceea ce pierzi, dumneavoastră, bogată, nobilă, onorată, aţi 
pierde mult mai mult decât o sărmană ţigăncuşă fără rang 
social, fără părinţi, fără viitor. 

lată de ce.părea mulţumită că intră la mânăstire, îndrăzni 
dona Fior. 

Mulțumită? întrebă Fernando clătinând clin cap. Credeţi? 

Aşa -spunea, şi pentru o sărmană fată rătăcitoare de 
condiţie modestă şi care cerşea la drumul marc, o 
mânăstire e un palat. 

Vă înşelaţi, dona Fior. spuse tânărul întristat de umbra pe 
care fiica lui don Inigo, oricât de pură ar fi fost ea însăşi, o 
arunca asupra devotamentului celei pe care o putea socoti 
drept rivală, vă înşelaţiGinesta, nu numai că nu eo 
cerşetoare, dar este poate după dumneavoastră, una dintre 
moştenitoarele cele mai bogate din Spania. Ginesta nu-i de 
origine modestă, fiindcă e fiica recunoscută a lui Filip cel 
Frumos, dar pentru" ea care e obişnuită să trăiască în aer 
liber. în soare, pentru zâna aceasta a muntelui chiar şi un 
palat ar fi o închisoare, aşa că i închipuiţi-vă ce trebuie să 
fie o mânăstire. Ah, doia Flor, n-o să fiţi mai puţin frumoasă 


şi mai puţin iubită dacă-i lăsaţi dragostea.şi devotamentul 
cu tot parfumul lor. 

Aşadar, zise ea. refuzaţi iertarea dobândilă cu preţui 
devotamentului? 

Omul elaş când doreşte din suflet ceva. răspunse don 
Fernando, şi mă tem că voi săvârşi o laşitate ca să rămân 
lingă domnia voastră, dona Flor. 

Tânărul auzi freamătul unei respiraţii bucuroase. 

Pot deci s-o vestesc pe dofa Mercedes de întoarcerea 
domniei voastre, don Fernando? 

Venisem s-o vestesc că plec, dona Fior! Spune-ţi-ică o să 
mă vadă mâine. sau mai curând azi. Sunteţi îngerul 
purtător de veşti bune! 

Deci. pe astăzi, zise dona Flor, scoțând pentru a doua oară 
mâna-i albă printre perdele. 

Pe astăzi! răspunse Fernando ridicându-se şi atin-gând cu 
buzele mina ce i se înfăţişa, cu respect, de parcă ar fi fost 
mâna unei regine. 

Ridicându-şi mantia, se înfăşură în ea şi înclinându-se 
înaintea patului cu perdele trase de parcă ar fi fost înaintea 
unui tiţpn. îşi scoase cheia din buzunar, deschise uşa, se 
opi-i să mai privească o dată spre dona Flor care-l urmărea 
cu privirea printre perdele. închise la loc uşa şi y se 
cjiifundă tăcut ca o umbră în adâncul culoarului întunecat 
Fiui rătăci lor A doua zi în casa lui don Rui/, de Torrillas era 
atmosfera de sărbătoare. 

Doha Mercedes îi anunţase pe vechii slujitori ai casei la fel 
de legaţi de restriştea lui don Ruiz pe cit fuseseră şi de 
zilele fericite, că primise veşti de la don Fernando şi că 
tânărui stăpân spunea că va sosi chiar în acea zi din iunga-i 
călătorie, ce-l ţinuse departe de Spania vreme de aproape 
trei ani. 

E de la sine înţeles că dona Fior fusese cea care adusese 
vestea bună. astfel că dona Mercedes, din acea dimineaţă o 
trata pe fiica lui don Inigo ca pe propria-i fiică, sărutând-o 
aşa cum ar ii vrut să-l sărute pe Fernando. 


Pe la nouă dimineaţa, don Ruiz. soţia lui. şi Beatriz, 
bătrâna cameristă a lui Mercedes şi doica lui Fernando 
erau adunaţi într-o sală joasă ă casei pe care şi-o păstraseră 
stăpânii. « ! 

Dofa Flor coborâse de dimineaţă ca să vestească - fără să 
spună de unde ştia acest lucru - întoarcerea lui Don 
Fernando şi de atunci rămăsese acolo, parcă fă-când parte 
din familie. 

Ca şi dona Mercedes stăteau una lângă alta. iar fata îţi 
ţinea mâna în cea a mamei lui Fernando şi capul pe umărul 
acesteia. Cele două femei discutau cu glas scăzut. 

Şi cu toate acestea. în felul de a se purta al dofei 
Mercedes se desluşea oarecare stânjeneală, de fiecare dată 
când fata, cu intonaţie care vădea ceva mai multă prietenie 
sau interes, rostea numele lui Fernando. 

Don Ruiz se plimba cu capul plecat; barba albă lungă se 
detaşa de vesta scurtă de catifea neagră cu broderii negre. 
Dir. dnc! In când se auzea zgomot de potcoave pe caldarâm, 
şi «'-unei ridica privirea, ascultând cu fruntea încruntaţi, 
pesomorât. Chipul lui contrasta puternic cu cel al donei 
Mercedes pe care se citea dragostea maternă în toată 
deplinătatea ei, şi chiar eu cel al bălrânei be. care se 
aşezase într-un colţ al încăperii, stăpânita aţi dorinţa de a-l 
vedea pe Fernando cit mai grabnic cu ţinta. cit şi de 
respectul, ce o făcea să stea la distant -copii şi de stăpâni. 
Nimic nu trăda pe faţa lui don '. bucuria unui părinte ce-şi 
aştepta un fiu destul de i pentru ca să-şi sacrifice pentru el 
averea. 

Carul fapt se datora severitatea Înfăţişării lui Ruiz? Oare 
reproşurilor pe care avea dreptul să le tânărului şi care, de 
altfel, se potriveau puţin cu stăru cu care căutase să obţină 
iertarea fiului său? Sau i pricini tăinuite în adâncul inimii, 
pe care nu le dezvâăi nimănui? 

De fiecare dată când don Ruiz. auzind zgomot de coave 
răsunând pe caldarâm ridica privirea, cele două mei. 
emoţionate, îşi întierlupeau discuţia şi ascultau vând spre 


uşă. în vreme ce Beatrix. dădea fuga la reastră nădăjduind 
să fie cea dinţii care să-i strige pinei': „lată-l!" 

Călărețul trecea, iar zgomotul calului în loc să oprească, se 
îndepărta. Don Ruiz lăsa din nou capu piept şi îşi continua 
plimbarea. Beatriz se întorcea su nând şi clătina din cap: 
Nu-i el!" iar cele două feme continuau cu voce joasă 
confidenţele. 

Cinci sau şase călăreţi trecură astfel, aceleaşi zgon se 
auziră apoi se stinseră, după ce dădură naştere în în celor 
ce ascultau unei speranţe zadarnice, când, deot se auzi 
iarăşi pasul unui cal venind dinspre Zacatin. 

Gesturile care însoţiseră până atunci fiecare dii zgomote 
se repetară, dar, de data aceasta, Beatriz sc< un țipăt de 
bucurie. 

— Ah! strigă ea bătând din palme, el e! E cor. meu, îl 
recunosc! 

” Mercedes se ridică. însufleţită de un avânt matern. 

Don Ruiz o privi într-un fel ciudat şi ea rămase în cioare, 
fără să se aşeze la loc şi fără să mai facă vreun; 

— Dona Fior, roşi, apoi păli. Se ridicase ca dona Me des, 
dar mai slabă ca ea, căzu înapoi în fotoliu. 

Atunci se văzu trecând un călăreț prin faţa fereşti lor, dar 
de data aceasta zgomotul potcoavelor nu ti mai departe de 
uşă, al cărei ciocănel de bronz se auzi sunând. 

Cu toate acestea, niciuna dintre persoanele care îh-sufleţie 
de sentimente atât + de diverse, aşteptau sosirea celui a 
cărui mină ridicase ciocănelul de bronz nu îşi schimbă 
poziţia în care se afla. Doar înfăţişarea lor trăda gândurile 
celor trei femei şi ale bărbatului ce. cu gravi-' tatea spaniolă 
şi eticheta care în secolul al XVI-lea putea fi întâlnită nu 
numai la curte, ci în toate familiile nobile, le stăpânea cu 
privirea. 

Se auzi poarta de la stradă deschizându-se. paşi apro- 
piindu-se şi, ca 'şi cum ar fiâmpărtăşit stânjeneala generală, 
don Fernando se ivi, dar se opri în prag. 


Era îmbrăcat într-o haină elegantă de călătorie şi părea 
asemeni unui om care abia a terminat un drum lung. 

Tânărul privi în grabă prin încăpere spre cei ce-l 
aşteptau. Don Ruiz fu cel dinţii pe care-l privi, apoi, la 
stinga lui în prim-plan, pe cele două femei, adică pe mai-că- 
sa şi pe dona Fior, rezemate una de alta, iar în fundul 
camerei, stând acum nemişcată, pe cât de neliniştită fusese 
aşteptându-l - pe bătrâna Beatriz. 

Oricât de grăbită fusese privirea, fiecare îşi primise 
partea. 

Don Ruiz - o privire rece şi respectuoasă dona Mercedes - 
una drăgăstoasă şi grăitoare, dona Fior - una pasionată şi 
plină de amintiri, iar Beatriz - una afectuoasă. 

Apoi. înclinându-se spre tatăl său, rosti ca şi cum sosea 
dintr-o simplă călătorie: 

— Domnule, binecuvântată fie ziua în care îngăduiţi 
dragostei mele filiale să vină să îngenunche la picioarele 
domi nei voastre, căci ziua aceasta e cea mai fericită dintre 
zilele mele! 

Totodată cu vădită silă, dar săvârşind parcă un ceremonial 
obligatoriu, puse un genunchi în pământ. 

Don Ruiz îl privi o clipă în postura aceasta umilă, apoi rosti 
cti un glas ce nu se potrivea cu vorbele afectuoase, fiindcă 
se desluşea în el oarecare asprime: Ridică-te don Fernando, 
şi fii binevenit în casa aceasta în care te aşteaptă de mult, 
îngrijoraţi, tatăl tău şi mama ta. 

Senor, răspunse tânărul, ceva îmi spune că trebuie să 
rămână în genunchi înaintea tatălui meu, alita vreme cât 
nu-mi va da mâna să i-o sărut. 

Bătrânul făcu patru paşi spre fiul său. —. iată mâna mea, şi 
îie ca Domnul să te facă înţelept, precum îl rog din adâncul 
inimii. 

Don Fernando luă mâna tatălui său şi o atinse cu buzele. 

— Acum, zise bătrânul, intră în casă şi sărută mâna mamei 
tale. 


Tânărul se ridică, îl salută pe don Ruiz şi se Îndreptă spre 
maică-sa: 

— Cu teamă, senora şi cu inima plină de ruşine mă 
înfăţişez ochilor domniei voastre pe care - Dumnezeu să mă 
ierte şi mai cu seamă domnia voastră! - i-am făcut să verse 
atâtea lacrimi! 

Şi de data aceasta, îngenunche *de tot şi cu braţele întinse 
spre dona Mercedes, aşteptă. 

Aceasta se apropie de el şi rosti cu acel glas matern atât 
de blând, încât chiar atunci când reproşează ceva pare tot o 
mângâiere: 

— Fernando - şi întinse ea însăşi mâinile spre buzele fiului 
ei - în afara lacrimilor do care vorbeşti, ţi le datorez şi pe 
cele pe care le.vărs în clipa asta şi, crede-mă, copile, dacă 
cele clintii erau amare, acestea sunt de bucurie! 

Apoi privindu-l cu cel mai drăgăstos zâmbet, adăugă: 

— Fii binevenit, copil al inimii mele! 

Doha Flor stătea în picioare, înapoia donei Mercedes. 

— Senhora, spuse Fernando, ştiu ce a voit să facă pentru 
mine ilustrul vostru părinte, don Ihigo. în ochi mei, intenţia 
este faptă, primiţi deci în numele lui. toată recunoştinţa 
mea î Şi-în loc să-i ceară mâna să o sărute, aşa cum făcuse 
cu don Ruiz.şi cu maică-sa, tânărul scoase de la piept o 
floare ofilită pe care o sărută cu înflăcărare. 

Fata se împurpura şi se retrase cu un pas. Recunoscuse 
anemona pe care dăduse lui Salteador, în sala hanului La 
regele maur. 

Atunci bătrâna doică, nerăbdătoare, înainta adresân-du-se 
donei Mercedes: Doamnă, nu' sunt şi eu întrucâtva.mama 
acestui copil? « 

Senhor, zise tânărul întorcându-se spre don Ruiz, în timp ce 
întindea zâmbind braţele spre doică, îmi îngăduiţi ca în 
prezenţa domniei voastre s-o îmbrăţişez pe această femeie 
de treabă? 

Don Ruiz făcu Uri semn afirmativ cu capul. 


Beatriz se aruncă în braţele celui pe care-l numea copilul 
ei. stringându-l de mai multe ori la piept şi dându-i sărutări 
zgomotoase din acelea pe care oamenii din popor le 
numesc.sărutări de doică." 

— Ah. şopti dona Mercedes văzându-l în braţele doicii pe 
fiul care. în prezenţa tatălui lui nu îndrăznise decât să-i 
sărute mina. cu siguranţă că ea e cea mai fericită dintre noi 
toţi î Şi două lacrimi de invidie i se prelinseră pe obraji. Don 
Ruiz nu-şi dezlipise nici o clipă privirea întunecată de scena 
pe care am încercat să o înfăţişăm. 

Când văzu cele două lacrimi prelingându-se pe obrajii 
soţiei sale. don Ruiz se întunecă şi închise ochii, de parcă o 
amintire ca un şarpe veninos îl muşcase de inimă. 

Făcu o sforţare să se stăpâneaseă, gura i se deschise, apoi 
se închise buzele i se mişcară, dar nu auzi nici un sunet. 
Părea.un om care încearcă zadarnic să dea afara otrava pe 
care o înghiţit-o. 

Dar dona Mercedes» văzuse totul, după cum nici un 
amănunt al scenei nu scăpase privirilor lui don Ruiz. 

— Don Fernando zise ea, cred că tatăl domniei tale vrea 
să-ţi vorbească. 

Tânărul se întoarse spre taică-său si, cu ochii plecaţi, făcu 
semn că ascultă. 

Dar o nerăbdare vădită se ascundea sub umilinţa aceasta 
aparentă şi dacă cineva ar fi tălmăcit gândul pe care bătăile 
inimii îl transmiteau minţii, ar fi zis că predica pe care fiul 
rătăcitor se aştepta s-o asculte, deşi inevitabilă, nu-i era 
totuşi defel plăcută, mai ales în prezenţa dofei Flor. 

Ea îşi dădu seama de situaţie, cu gingăşia specifică a 
femilor. 

— Iertaţi-mă, zise ea, mi s-a părut-că a închis cineva uşa. 
E. fără îndoială, tata care se întoarce. Mă duc să-i duc vesea 
bună că s-a întors don Fernando. 

Apoi. strângând mina dofei Mercedes şi salutându-l pe 
bătrân. ea ieşi fără să-l privească pe tânăr care. cu capul 


plecat, aştepta discursul tatălui său cu mai multă 
resemnare decât respect. 

Cu toate acestea, după ce ieşi dona Flor. Fernando răsuflă 
mai uşurat, iar bătrânul însuşi păru să se simtă mai la largul 
său când rămaseră spectatori doar membrii familiei. 

— Don Fernando, zise el, ai putut vedea întorcânduc-te ce 
schimbare s-a petrecut în casă, în lipsa ta. Averea noastră 
nu mai există, bunurile noastre - şi acest lucru îl regret cel 
mai puţin - sunt fie vândute, fie amanetate. Sora lui don 
Alvaro consimţind să intre la o mânăstire, i-ară făcut o 
zestre. Părinţii alguazililor morţi au acceptat o despăgubire 
- le-am plătit o anumită sumă şi le plătesc o rentă. Dar ca să 
ajungem aici am fost siliţi, mama ta şi cu mine, să ne 
restrângem aproape la mizerie. 

Don Fernando făcu un gest care exprima dacă nu căinţa, 
cel puţin părerea de rău; dar îl schiţa cu o nobleţe 
desăvârşită. însoţindu-l cu un zâmbet de melancolie. 

— Să nu mai vorbim despre asta, continuă don Ruiz. Totul 
s-a uitat, fiindcă iată-te grațiat, fiule, şi pentru iertarea ta ii 
mulţumesc cu umilinţă regelui don Carlos. Din clipa asta îmi 
iau rămas bun de la necazurile trecute, care parcă n-au 
existat niciodată. 

Dar ceea ce voiam să-ţi cer cu lacrimi în ochi. don 
Fernando, cu rugăminţi fierbinţi, stând în genunchi în fata 
ta, de n-ar ii împotriva firii ca părintele să îngenunche 
înaintea fiului şi bătrânul înaintea tânărului. esto să-ţi 
schimbi purtările, fiule, să-ţi schimbi felul de viaţă, să 
munceşti, iar eu te voi ajuta din toate puterile să 
redobândeşti stima oamenilor. Vreau ca înşişi duşmanii tăi 
să recunoască faptul că asprele lecţii ale nefericirii nu sunt 
zadarnice pentru o inimă nobilă şi o minte ageră. Până azi 
am fost părinte şi fiu, nu-i destul, don Fernando: de azi 
încolo să fim prieteni! Poate că între noi sunt câteva 
amintiri neplăcute: alungă-le, eu _le voi alunga pe ale mele 
şi să trăim în pace. făcând unul pentru celălalt tot ce putem. 
O să încerc să-ţi acord cele trei sentimente pe care orice 


părinte le datorează fiului său: dragoste, afecţiune, 
devotament. Nu-ţi cer decât unul singur în schimb: la vârsta 
ta, vârstă de pasiuni puternice, omul n-are asupra sa 
puterea pe care o are un bătrân. Nu-ţi cer decât să mă 
asculţi, iar eu îţi făgăduiesc să nu-ţi cer nimic care să nu fie 
onorabil şi corect. Scuză-mă dacă am vorbit mai mult decât 
voiam. Fernando. Bătrâneţea e flecară. 

— Senhor, răspunse thaărul înclinându-se. vă dau cu- 
vântu.l meu de gentilom că începând de azi n-o să mai aveţi 
nici un reproş să-mi faceţi, şi că o să profit de nefericire 
astfel încât o să vă bucuraţi că m-a lovit. 

— Bine. Fernando, zise don Ruiz, acum îţi îngădui să-ţii 
mbrăţişe/.i m am a. 

Mercedes scoase un strigăt de bucurie şi întinse bratek 
spre fiul său. 

Spectacolul unei mame strângându-şi fiul în braţe şi 
plingând de dragoste, pricit de emoţionant ar fi în ochii 
altora, avea fără îndoială ceva dureros pentru privirile 
întunecate ale lui don Rui/., fiindcă bălrânul ieşi în tăcere în 
acest timp. şi doar Beatriz,îl văzu. 

De îndată ce rămase cu cele două femei, tânărul îi povesti 
mamei sale tot ce se petrecuse cu o zi înainte şi - fără să-i 
pomenească însă nimic despre sentimentul ciudat pe care-l 
încerca pentru dofa Flor - cum venise s-o viziteze noaptea 
pe dona Mercedes şi găsise camera ocupată de frumoasa 
musafiră. 

Atunci, dona Mercedes îşi conduse fiul în noua ei cameră. 
Camera mamei era pentru don Fernando un adevărat 
sanctuar. în ea. copil, adolescent, apoi tânăr. fiind, 
petrecuse cele mai frumoase clipe. Doar aici inima lui atât 
de capricioasă bătuse în voie, iar gândurile-i atât de hoinare 
cutezaseră să se avânte asemeni acelor păsări care, 
născute într-un loc, îşi iau zborul într-o anumită perioadă a 
anului spre alte locuri necunoscute. 

Acolo. întins la picioarele ei ca în zilele nevinovăţiei şi ale 
tinereţii, pe deplin fericit cum nu se mai simţise demult, mai 


mult mândru decât ruşinat. Fernando îi povesti mamei sale 
viaţa-i aventuroasă din clipa când fugise, până la 
întoarcerea acasă.: Până atunci el evitase mereu să i-o 
relateze când o văzuse deoarece un barba nu povesteşte un 
vis dureros atâta timp cât aceasta durează. Dar la trezire, 
cu cit visul a fost mai cumplit, cu atât îl povesteşte cu mai 
multă plăcere, răzind de nălucirea nocturnă care-l 
înspăimânta. 

Mercedes. îl asculta pe fiu-săitcu sufletul la gură. clar când 
acesta-ajunse la întâlnirea cu don Iiigo şi cu doia Flor ea 
păru şi mai interesată: păli şi roşi de mai multe ori 
Fernando simţi emoția ei şi când îi vorbi de simpatia ciudată 
pe care o simţise văzându-l pe don Ihigo, imboldul care-l 
împinsese spre dona Flor, ea îi astupă gura cu mina, parcă 
pentru a-i cere s-o cruţe. Era vădit că e la capătul puterilor 
şi nu mai poate îndura. Apoi. când îl lăsă pe fiu-său să 
vorbească iarăşi, el îi povesti de primejdia prin care 
trecuse, de fuga în munţi.de incendiu, de retragerea în 
peşterea ţigăncuşei, unde fusese asediat, de soldaţi şi, în 
sfârşit, de lupta cu ursul. 

După ce Fernando rosti ultimele cuvinte, dona Mercedes, 
se ridică palidă, clătinându-se şi se duse să îngenuncheze 
într7un colţ al camerei, transformat în oratoriu. 

Stând în picioare, tânărul o privea plin de respect, când 
simţi o mână aşezându-i-se uşor pe umăr. Se întoarse; era 
bătrâna lui doică. 

Aceasta venise să-l anunţe că unul dintre cei mai buni 
prieteni, don Ramiro, venise ai'iând că se întorsese, era în 
salon şi voia să-i vorbească. 

Fernando o lăsă pe maică-sa să se roage, ştiind că se 
roagă pentru el. 

Don Ramiro, îmbrăcat într-un costum de dimineaţă 
minunat, îl aştepta stând nepăsător într-un fotoliu. 

Cei doi tineri care într-adevăr, odinioară fuseseră foarte 
apropiaţi şi nu se mai văzuseră de trei ani, se îmbrăţişară. 

Apoi urmară întrebările. 


Don Ramiro ştia de dragostea prietenului său cu dona 
Estefania, de duelul cu don Alvaro.şi de fuga lui Fernando 
după ce-şi ucisese adversarul, dar aici se opreau toate 
informaţiile pe care le avea. 

' De altfel, se, zvonise că, după duel, don Fernando trecuse 
în Franţa, jar apoi în Italia. Fusese văzut, se zicea, la curtea 
lui Francisc I şi la cea a lui Lorenzo al II-lea care era foarte 
cunoscut prin aceea că fusese tatăl Caterinei de Medici şi 
lăsase, după moarte, un bust al său, sculptat de 
Miehelangelo. 

lată ce se gândea don Ramiro: Nimeni nu se apropiase de 
don Ruiz şi de rege destul de mult ca să audă ce vorbiseră; 
deci, chiar şi cei ce-l văzură pe bătrân în genunchi înaintea 
lui don Carlos credeau că el nu ceruse altceva decât iertare 
pentru uciderea lui don Alvaro. 

Fernanado îl lăsă pe Ramiro să creadă astfel. 

Apoi, atâtdin curiozitate, cit şi ca să schimbe discuţia, i se 
adresă la rându-i: 

— Eşti binevenit la noi, voiam să te vestesc. 

Dar don Ramiro clătină, trist din cap. 

— Nu pot fi binevenit, zise el, cită vreme port în suflet un 
sentiment. care, până acum, mi-a pricinuit mai mult 
necazuri decât bucurii. 

Fernando îşi dădu seama că. spre deosebire de el. Ra-miro 
avea inima plină şi nu cerea decât să se destăinuie cu 
privire la sentimentele ce-i încărcau inima. 

Zâmbi şi-i întinse mina. 

Dragă prietene, zise. suntem dintre cei la care pasiunile şi 
inima au nevoie de aer liber. Ne înăbuşim în sala. asta, nu 
vrei să-mi povesteşti aventurile tale pe aleea cu copaci din 
faţa casei noastre? 

Ba da. zise Ramir'o. cu atât mai mult cu cit. discutând cu 
tine. poate o s-o văd. 

— Ah. replică râzând Fernando, ea locuieşte aici? 

— Vino, spuse Ramiro, o să afli într-o clipă tot ce mi s'-a 
întâmplat, dar şi serviciulpe care-l aştept din partea ta. 


Cei doi tineri ieşiră braţ la braţ şi îşi începură plimbarea 
care, ca şi Gum s-ar fi înţeles între ei, nu depăşi faţada 
casei. 

În afară de aceasta, fiecare dintre ei privea spre ferestrele 
de la etajul întâi. Dar cum niciunul nu căută să afle pricina 
acestui gest, nu avu loc nici o explicaţie în răstimpul tăcerii 
care se lăsă între cei doi prieteni. 

În sfârşit. don Ramiro nu se mai putu stăpâni. '- Prietene 
Fernando, zise el. mi se pare că am venit! aici, tu ca să-mi 
asculţi mărturisirea, iar eu ca să ţi-o fac. 

— Aşadar, dragă Ramiro. te ascult. 

— Prietene, zise acesta, ce tiran crud e amorul şi cum 
tratează ca pe nişte sclave inimile asupra cărora domneşte! 

Fernando zimbi, ca un om care-i de aceeaşi părere. 

Şi cu toate acestea, zise el. când eşti iubit. 

Da. răspunse Ramiro, dar deşi am motive să nădăjduiesc 
că sunt, încă mă mai'îndoiesc. 

Te îndoieşti, don Ramiro? Totuşi dacă îmi aduc bine 
aminte, când ne-am despărţit, în ce priveşte dragostea, 
femeile nu socoteau că modestia face parte dintre defectele 
pe care ţi le reproşau. 

Asta fiindcă înainte de a o vedea, dragă don Fernando, n- 
am iubit niciodată! 

Haide, zise Fernando, povesteşte-mi cum ai văzut 
frumuseţea asta minunată care a făcut din orgoliosul don 
Ramiro omul cel mai modest din Andaluzia. 

Ehe. prietene, aşa cum vezi o floare pierdută printre 
frunze, sau o stea acoperită de un nor. Treceam într-o seară 
pe stradă în Toledo. când, printr-un stor întredeschis, am 
văzut cea mai minunată frumuseţe care a bucurat vreodată 
privirile bărbaţilor. Eram călare şi m-am oprit fermecat. 
Fără îndoială că ea a socotit îndrăzneală ceea ce nu era 
decât admiraţie, fiindcă a închis storurile, deşi cu, mut de 
uimire, cu mâinile împreunate, am rugat-o să nu facă asta. 

Ce crudă, zise Fernando râzând. 


Am rămas mai mult de o oră înaintea ferestrei nădăjduind 
că o să se deschidă iarăşi, dar aşteptarea mi-a fost 
zadarnică. Atunci am căutat poarta casei, dar am observat 
că faţada înaintea căreia mă aflam nu avea decât ferestre. 

Să fi fost o casă vrăjită? 

Nu. fiindcă am înţeles îndată că. deoarece strada pe care 
trecea mera pustie şi lăturalnică, poarta trebuia să fie pe 
altă stradă. Fără îndoială că. apărată de izolarea aceasta, 
frumoasa mea necunoscută deschise fereastra. De altfel, 
din această" împrejurare am tras concluzia" că nu se află 
nici în puterea unui părinte prea sever, nici îri cea ce unui 
tutore gelos, de vreme ce avea libertatea de a deschide 
storul unei ferestre, care nu se afla decât la douăsprezece 
sau cincisprezece picioare distanţă de pământ. Faptul că 
poate fi măritată nici măcar nu mi-a trecut prin minte - 
părea că are abia paisprezece ani. 

Dar te cunosc, don Ramiro, zise Fernando. Nu eşti sau mai 
bine zis, deoarece am impresia că dragostea te-a schimbat 
mult, nu erai bărbatul care să caute multă vreme 
rezolvarea unei asemenea probleme. Orice fată - acesta e 
un dar ainaturii sau o favoare a societăţii - are o 
guvernantă, orice guvernantă are un defect, defectul are un 
lacăt, iar lacătul se deschide cu o cheie de'âur. 

Aşa credeam şi eu. dragă Fernando, răspunse tână-rul, 
dar de data aceasta mă înşelam. 

iSărmane don Ramiro, ce ghinion ai avut! Şi nici măcar n- 
ai putut afla cine este? 

Ba da, pentru asta n-a trebuit să seduc nici valet, nici 
guvernantă. Am făcut turul cartierului şi m-am pomenit 
într-o stradă mare şi frumoasă, de cealaltă parte a casei. 
Casa era un adevărat palat pe strada Cavalerilor. M-am 
interesat la vecini şi arii aflat că aparţinea. 

Cine, fata sau casa? 

Pe legea mea, amândouă! Aparţinea unui străin foarte 
bogat, sosit din Indii de un an sau doi,-vestit ca om înţelept 
şi drept, pe care, în virtutea acestor însuşiri, cardinalul 


Jumenez îl chemase de la Malaga unde locuia, ca să intre 
în* consiliul de regență. Ghiceşte despre cine e vorba,- 
Fernando! 

Pe legea mea. nici gând. 

Cu neputinţă! 

Uiţi. dragul meu Ramiro că de doi ani sunt plecat din 
Spania şi că nu. şt iu ce s-a mai petrecut în acest răstimp. - 

E adevărat, şi neştiinţa asta o să mă ajute mult, 
mărturisesc, pentru sfârşitul poveştii mele. Existau două căi 
ca să ajung la frumoasa mea necunoscută: să profit de- 
originea şi de poziţia nlea ca să fiu prezentată tatălui şi 
astfel să ajung la fată. sau să pândesc deschiderea storului. 
aceluia prin care străbătea raza frumuseţii ei, aşa cum 
deţinutul la fereastra lui zăbrelită pândeşte raza de soare. 
Folosii prima cale. Tatăl meu, în tinereţe. îl cunoscuse pe 
ilustrul personaj cu care aveam de-a face. îi scrisei şi îmi 
răspunse. Mă primi cordial, dar eu pe fiică-sa doream s-o 
văd şi nu pe el. Şi. fie că aşa i se poruncise, fie că-i plăcea 
liniştea, fata stătea cu încăpățânare ascunsă în camera ei. 
Am apelat l;i cea de-a doua cale. care consta în a-i 
surprinde o privire când noaptea, crezându-se singură, 
respira la fereastră aerul proaspăt şi parfumat care vine 
dinspre Tajo. De altfel, nu-i acesta mijlocul cel mai bun şi 
orice fată nu priveşe oare cu mai mare atenţie un cavaler 
care se opreşte sub balconul ei într-o noapte frumoasă, 
înstelată'sau într-una întunecată de furtună decât pe altul 
ce-i este prezentat într-un budoar sau într-un salon? 

În privinţa femeilor ai fost întotdeauna un mare 
observator, don Ramiro. Continuă, te ascult, fiindcă nu mă 
îndoiesc că ai izbutit. 

Ramiro clătină din cap. 

Nici nu izbutii, nici nu dădui greş cu totul, zise el. De două 
sau trei-ori. pitit după vreun colţ de zid, putui să mă ascund 
cu destulă dibăcie de privirea ei, ca s-o pot vedea. Dar abia 
mă arătam şi. fără grabă, fără mânie. storul deschis se 
închidea clin nou. 


Şi prin stor. n-ai putut observa dacă eşti privit în 
continuare? 

lată. mărturisesc, speranţa pe care o avui vreme 
îndelungată. Dar într-o zi. după ce fusesem silit să lipsesc o 
săptămână. găsii la întoarcere casa pustie, cu uşile şi 
ferestrele închise. Nici fata, nici foătrânul, nici vreo 
guvernantă nu se arătau afară ziua. iar noaptea nu se zărea 
nici o lumină, înăuntru. încât casa părea un mormânt. Mă 
interesai. Consiliul de regență fusese dizolvat la sosirea în 
Spania a regelui don Carlos, care se apropia de Toledo, iar 
tatăl infantei mele se întorsese la Malaga. O urmai acolo, 
dar aş fi urmat-o până la capătul lumii. Reîncepui aceleaşi 
tentative, însă nădăjduiesc cu mai mult succes. La început, 
ea se retrase cu mai puţină grabă şi-i putut adesea câteva 
cuvinte: apoi îi aruncai înainte buchetele pe balcon. Mai 
întâi ea le dădu împinse cu piciorul, fără să pară că le dă 
atenţie, apoi, în sfârşit le adună. O dată sau de două ori 
chiar răspunse la întrebările mele, dar' parcă zăpăcită de 
bunăvoința ei. înspăimântată de sunetul propriului său glas, 
se trăgea îndată, iar cuvintele ce le | rostea erau mai 
curând asemeni fulgerului care face noaptea să fie mai 
întunecoasă, decât aurorei dinainte de revărsatul zorilor. 

Şi lucrurile au continuat astfel? întrebă don Fernando. r 
Pină în clipa când tatăl ei primi din partea regelui ordinul 
de a veni la Granada. 

O. sărmane don Ramiro! zise râzând Fernando, într-o bună 
dimineaţă ai găsit casa'de la Mâlaga închisă ca aceea de la 
Toledo? 

Nu, nu. De data aceasta, ea îmi făcu favoarea să-mi spună 
ora plecării şi pe ce drum o să meargă; încât, în loc s-o 
urmeze, hotărâi să i-o iau înainte, ceea ce de altfel, îmi 
oferea un avantaj: la fiecare oprire pe care urma s-o facă. 
avea să-şi aducă amnite de mine; fiecare cameră,în care 
trebuia să. se oprească, avea să-i vorbească de mine. Mă 
făcui curier, dar curier al dragosteiAh, zise Fernando, fără 
ca Ramiro, absorbit de propria-i povestire, să observe vreo 


schimbare în glasul prietenului său. în timpul ultimelor 
cuvinte pe care le rostise. 

— Da. nu se găseşte în hanurile noastre nevoiaşe; ei bine, 
eu comandam masa. Ştiam parfumul pe care-l preferă - eu 
îl port la gât într-un flaconaş de aur - şi-l ardeam pe 
culoarele pe care trebuia să le traverseze, în camera unde 
trebuia să stea. îi ştiam florile favorite şi de la Mălaga la 
Granada n-a mers decât pe flori. 

Şi cum poate avea nevoie un cavaler atât de curtenitor ca 
don Ramiro de ajutorul unui prieten, de vreme ce are el 
însuşi atâtea resurse? întrebă Fernando cu glas tot mai 
schimbat. 

Dragă Fernando, întâmplarea, ba nu, mă înşel, providenţa 
a combinat două evenimente care, dacă nu mi se întâmplă 
vreo catastrofă neprevăzută, trebuie să mă conducă direct 
la fericire. 

Şi care sunt evenimentele astea? întrebă Fernando 
trecându-şi mina pe frunte ca să-şi şteargă sudoarea care o 
acoperire. 

Tatăl celei pe care o iubesc e prietenul tatălui tău, iar tu. 
dragă Fernando. ai sosit azj-dimineaţă ca un înger salvator. 

Da. şi?- Tatăl tău a oferit ospitalitate. 

Deci. întrebă Fernando cuprins de gelozie, cea pe care o 
iubeşti. 

Cum, nu ghiceşti, dragă prietene? 

Fernando îi respinse pe cel care-l chema astfel, într-un 
mod atât de nepotrivit. 

Nu ghicesc nimic, zise el întunecat, trebuie să-mi «spui 
totul. Cum o cheamă pe iubita domniei tale. don Ramiro? 

E nevoie să-ţi spun numele soarelui, când îi simţi căldura şi 
eşti orbit de razele lui? Ridică privirea, don Fernando şi 
îndură, dacă poţi, vederea astrului care-mi arde inima. 

Don Fernando ridică privirea şi o văzu pe dona Fior stând 
aplecată pe balcon şi privindu-l cu un zâmbet blând. Apoi, 
parcă n-ar fi aşteptat decât clipa în care să fie văzută şi să 


schimbe o privire rapidă cu el. fata se trase iute înapoi şi se 
auzi zgomotul ferestrei care se închidea. 

Cu toate acestea, fereastra nu se închise destul de repede 
şi fata aruncă o floare. 

Floarea era' o anemonă. 

Cei.doi tineri se avântară în aceiaşi timp să ridice floarea 
căzută din întâmplare sau cu voie din mina fetei. 

Don Fernando. aflându-se mai aproape de fereastră, fu 
acela ce o ridică. 

— Mulţumesc, dragă Fernando. zise Ramiro întinzând 
mină spre prietenul său, dă-mi-o. 

— De ce să ţi-o dau? întrebă Fernando. 

— Pentru că mi se pare că pentru mine a lăsat-o să cadă. 

Cine-ţi spune asta '? 

Nimeni, dar cine,ş.pune că nu-i aşa? 

C - Cineva care poate că nu s-ar teme să ţi-o spună în faţă. 

— Cine? 

— Eu! 

Don Ramiro'âl privi ului! pe don Fernando şi abia atunci îşi 
dădu seama de paloarea iui şi de tremurul convulsiv al 
buzelor acestuia. 

Domnia ta? zise o! cliniiu-se înapoi cu un pas. De ce? 

Fiindcă pe aceea pe care o iubeşti, o iubesc şi eu! 

O iubeşti pe dona Flor! strigă don Ramiro. 

O iubesc! repetă don Fernando. 

Unde ai văzut-o şi când ai văzut-o? întrebă Ramiro, pălind 
şi el. 

Ce te interesează? 

Dar o iubesc de doi ani! 

Poate că eu o iubesc doar de două zile, dar dacă în aceste 
două zile am făcut mai mult.cai domnia ta în doi ani? 

— Dovedeşte-mi ce spui, don Fernando, că de nu voi spune 
sus şi tare că, din orgoliu, ai pătat reputaţia unei liete. 

Mi-ai spus că ai călătorit înaintea ei, nu-i aşa, de la Malaga 
la Granada. 

Aşa ara spus. 


Ai trecut pe la hanul La Regele maur? 

Chiar m-am oprit acolo. 

Ai comandat un prânz pentru don Iiigo şi fiică-sa, ai ars 
mirodenii şi. ai lăsat acolo un buchet? 

— Da; în buchet era o anemonă? 

Da, şi? 

Anemona asta mi-a dat-o mie. 

Ţi-a dat-o cu mâna ei? 

Mi-a. dat-o! Iat-o aici la inima mea, unde s-a ofi-Bit, cum se 
va ofili şi cealaltă. 

— Anemona asta ai. luat-o, ai smuls-o din buchet., fără (să 
ştie. ea, sau ai smuls-o de pe-drum, unde a lăsat-o ea să 
cadă din nebăgare de seamă.-Mărturiseşte şi te iert. —'y. - 
în primul rând n-aş accepta iertarea decât din partea lui 
Dumnezeu şi a regelui, răspunse cu mândrie ţi-nărul. Cit 
despre floare, ea mi-a dat-o, j- - Minţi, don Fernando! Şi aşa 
cum ai furat -prim.; floare, tot aşa ai furat-o şi pe a doua!e 

Don Fernando scoase un strigăt de mânie şi, trăgând 
spada cu mina dreaptă, zise, în timp ce arunca la picioarele 
lui don Ramiro floarea proaspătă şi cea ofilită:- 

Bine, fie. Dăruite sau furate, iată-le pe amândouă jos. Cel 
care peste cinci minute va mai trăi le va culege. 

Foarte bine! zise don Ramiro făcând un pas înapoi şi 
trăgându-şi, la rându-i, spada din teacă. Asta-i un târg care- 
mi place?! 

Apoi se adresă gentilomilor ce se plimbau prin piaţă şi 
care, văzând spadele trase clin teacă, se îndreptau într- 
acolo: " 

— Domnilor, veniţi vă rog, ca să nu ne batem fără martori, 
şi dacă don Fernando mă ucide, cel pul în să nu se spună că 
m-a asasinat, cum s-ii spus că l-a asasinai pe don Ajvaro. 

— Fie. să vină, zise don Fernando, fiindcă jur, don Ramiro, 
că ceea ce o să vadă, merită să fie văzut î Şi cei doi tineri, la 
cinci, paşi distanţă unul de.altul, cu vârfuf spadei îndreptat 
spre pământ. aşteptară să se formeze un cerc în jurul lor. 

Apoi. după ce se formă cercul, un glas rosti: 


— Începeţi, domnilor. 

Nici apa, când se rupe din dig, nu năvăleşte mai repede 
decât se năpustiră cei doi tineri unul spre celălalt. In acea 
clipă, dinapoia siropurilor se auzi un țipăt care, deşi îi făcu 
pe cei doi juptători combatanți să ridice capul, nu numai-că 
nu opri lupta, dar păru să nu aibă alţ rezultat decât o 
sporire a înflăcărării. 

Don Fernando şi don Ramiro erau doi tineri dintre cei mai 
curajoşi şi mai îndernânatici gentilomi. în ambele privinţe, 
niciunul, nici celălalt nu aveau rival în Anda luzia, şi ca să 
întâlnească o împotrivire serioasă ar fi trebuit să lupte între 
ei. 

Astfel că, aşa cum făgăduise don Fernondo. ceea c priveau 
gentilomii merita să fie văzut. 

intr-actevar. ceie coua spaae se încrucişară cu o iu-eală şi 
o înverşunare care te-ar fi putui face să crezi peru ru o 
clipă că oţelul din care.ieşeau scântei era însufleţit ie 
aceleaşi pasiuni ca şi bărbaţii care-l mânuiau. [oale re- 
ursele artei. îndemânării, forţei, fură folosite în timpul elgr 
câteva minue cât dură acest prim asalt, fără ca vrejului 
dintre cei doi adversari, nemişcaţi asemeni copador lă 
umbra cărora luptau să facă vreun singur pas irta->oi. 
Aproape ai fi zis că primejdia dispăruse, iar spec-;atorii 
priveau lupta, oricât de înverşunată ar fi fost, de?areă ar fi 
privit un asalt de floretă, într-o sală de arme. -Vpoi e 
adevărat că luptele acestea ţineau de” moravurile Iernii, şi 
că puţine zile treceau fără un spectacol asemănă-or celui pe 
care-l dădeau Fernando şi Ramiro. Urmă o curta pauză. 
Fiecare voia doar Un răgaz, atât cât să-şi tragă le tul. şi. în 
pofida strigătelor: '. Mai zăboviţi! Măi zăbo-iţL"; pe care-l 
repetau spectatorii, cei doi adevrsari se runcâră unul 
asupra celuilalt cu o nouă furie. Dar de ata aceasta, abia se 
încrucişaseră spadele, că se auzi un las răguşit rostind 
aceste cuvinte: 

— Opreşte, don Fernando! Opreşte, don Romiro! 

Toate câptele se întoarseră spre locul de unde se auzea 


— Don Ruiz de Torrillas! strigară spectatorii clându-se Şi 
în acelaşi timp, don Ruiz se pomeni în mijlocul cerului, chiar 
lângă fiul său. 

Prevenit, fără îndoială de dona Fior, venea în fugă ă-i 
despartă pe combatanți. 

Opriţi-vă.' repetă cu glas poruncitor. 

Tata! murmură Fernando nerăbdător. 

Senor î zise Ramiro respectuos. 

— N-am porunci să-i dau lui don Ramiro, zise bă-rinul. Dar 
tu. don Fernando, eşti fiul meu şi îţi spun: Opreşte-te V' 

— Opriţi-vă, senores, repetă toţi cei defaţă. 

Cum, nefericitule, strigă clon Ruiz cu mâinile împre-nate 
nu-ţi poţi înfrânge funestele pasiuni? De ieri eşti raţia t 
pentru un duel, iar astăzi săvârşeşte aceeaşi crimă? 

Tată.tată, te rog lasă-mă să lupt! murmură don ernando. 

— Aici în stradă, la lumina zilei! strigă don Ruiz fângmdu-şi 
mâinile. 

— De co nu? Aici în strada, la lumina zilei s-a comis 
jignirea. Ei au fost martori ai insultei, să fie şi martori ai 
răzbunării! 

Vâră-ţi spada în teacă, don Fernando! 

În gardă, don Ramiro! în gardă! 

Deci nu-mi dai ascultare? 

Crezi că voi îngădui să-mi fie pătată de domnia ta cinstea 
pe care mi-ai dăruit-o, după cum tatăl domniei tale a primit- 
o la rându-i de la strămoşii lui? 

Să dea Domnul să fi păstrat măcar o seânteie din cinstea 
pe care.ţi-am dăruit-o eu! 

Apoi. adresându-se lui don Ramiro. 

— Don Ramiro. zise bătrânul. întrucât fiul meu nu are nici 
un respect pentru părul alb şi mâinile tremurătoare că-l 
imploră, deşi părul alb e al unui părinte, ascultă-mă domnia 
ta şi dă pilda aceasta celor care ne înconjoară cu un străin 
să-mi arate mai mult respect decât propriu-mi fiu. 

— Da. da, ziseră spectatorii, ascultaţi-l. don Ramiro. Don 
Ramiro făcu un pas înapoi, plecă spada şi salută. 


Aţi făcut bine apelând la mine. don Ruiz. zise el, aţi făcut 
bine! bizuiţi-vă pe mine. domnilor. Pământul e ma'-ea, 
muntele e solitar, o să-mi întâlnesc adevrsaul în alt loc. 

Ahi strigă don Fernando. iată într-adevăr, ce înseamnă să- 
ţi ascunzi cu dibăcie frica! 

Don Ramiro care îşi vârâse la loc spada în teacă şi făcuse 
doi paşi înapoi, dintr-un singur salt fu în gardă, cu ea în 
mână. 

— Mie. zise el, să-mi fie frică? 

Cavalerii murmurară, dezaprobându-l în mod vădit, pe 
Fernando, iar doi dintre cei mai în vârstă sau cei mai 
înţelepţi, făcură un gest ca să intervină între adversari. 

Însă don Ruiz, cu un gest al mâini, îi rugă să se 
îndepărteze. 

Cei doi gentilomi ascultară în tăcere. 

Se auzi din nou zăngănitul spadelor. 

Don Ruiz se apropie cu un pas de fiul său. 

Fernando, cu dinţii strânşi, palid de mânie. cu privirea 
Înflăcărată îşi ataca ade.vrasrul cu o violenţă care pe un 
altul, mai puţin 'sigur de mina lui, l-ar fi făcut să fie Snfrânt. 

— Smintitule, zise bătrânul, vezi că un străin mă respectă 
şi mă ascultă, iar tu nu-mi dai-ascultare, mă înfrunţi? 

Şi ridică bastonul pe care-l ţinea în mână: 

— Pe legea mea, strigă el. cu o înflăcărare care făcea să-i 
strălucească în privire flacăra tinereţii, nu ştiu că mă. 
împiedică să te învăţ în public care ţi-e datoria! 

Fără să-şi desprindă spada de cea a devrsarului Fer-nando 
se întoarse pe jumătate. 

Îl văzu pe taică-său cu bastonul ridicat şi din palid cum era 
se împurpura. Expresia feţei bătrânului trăda un sentiment 
apropiat de ură. iar chipul lui. Fernando la fel. Puteai spune 
că. dacă din imprudenţă ar fi trecut printre fulgerele 
privirilor lor, ai fi căzut trăsnit. 

Bagă de seamă, tată! zise tânărui cu glas tremurător, 
clătinând din cap. 

Sabia în teacă! repetă don Ruiz. 


Lasă mai întâi jos bastonul, tată! 

Mai întâi ascultă, nefericitule, când îţi poruncesc să 
asculţi! 

Tată. şopti Fernando din nou palid ca un mort, nu mă mai 
ameninţa cu bastonul, că de nu, pe legea mea, pot săvârşi o 
faptă necugetată. 

Apoi întorcându-se spre don Ramiro: Nu pleca, don 
Ramiro. zise el. Pot înfrunta în acelaşi timp bastonul unui 
bătrân şi spada unui înfumurat. 

Vedeţi.domnilor! strigă clon Ramiro. Ce trebuie să fac? 

Faceţi după cum vă îndeamnă curajul domniei voastre şi 
jignirea care socotiți că vi s-aadus. don Ramiro. ziseră 
cavalerii îndepărtându-se şi renunțând să se piai opună 
urmărilof luptei. 

Nerecunoscătorule şi ticălosule! strigă don Ruiz 
jjcontinuând să ţină bastonul ridicat asupra -'capului lui 
[Fernando, nu poţi învăţa de la adversarul tău cum trebuie 
să se poarte un fiu cu părintele lui? 

Nu răspunse acesta, fiindcă adevrsarul meu a ce-pat din 
laşitate şi nu socotesc că laşitatea face bârte dânse virtuţi. 

Cel care spune sau gândeşte că sunt laş. 

Minte, don Ramiro, îl întrerupse bătrânul, asta tre-ie s-o 
spun eu, nu domnia ta. 

Dar nu mai terminăm odată? strigă-Fernando. cu mima eu 
care răspundea animalelor eând luptaâmpotriva lor. 

Pentru ultima oară, 'ticălosule, n-ai de gând să mă asculţi? 
Nu-ţi vâri sabia în teacă? insistă don Rui?2 mai ameninţător 
ca oricând. 

Şi toţi înţeleseră că dacă don Fernando nu-i dă ascultare, 
în clipa următoare bastonul infamant avea să se abată 
asupra lui. 

Dar uite ca gându-l, Fernando cu dosul palmei stingi îl 
dădu în lături pe don Ruiz şi în acelaşi timp, eu o fentă 
îndemânatică străpunse complet braţul lui don Ram;ro, 
care făcuse prea tir zi u parada. 


Don Ramiro rămase în picioare, dar bătrânul căzu, atât de 
violentă fusese lovitura primită în plină faţă. 

Privitorii scoaseră un strigăt de groază: fiul îşi păl-muise 
tatăl. 

Loc, faceţi loc! urlă don Fernando' repezihdu-se Ia cele 
două flori pe care le culcase, şi le ascunse la'sân. 

Cerul să te pedepsească, hemernciule i strigă don Ruiz 
încercând să se rdice. Da, cerul. îri lipsa oamenilor, 
deoarece cauza unui părinte jignit este cauza cerului i La 
moarte! strigară cavalerii într-un glas, la moarte fiul ticălos 
care şi-a lovit părintele! 

Şi trăgând spadele îl înconjură pe don Fernando. 

Vreme de o clipă se auzi zăngăriitui a zece spade 
împotriva uneia singure, apoi, aşa cum se vede uneori 
mistrețul făcându-şi loc printre dini nepuntincioşi, aşa îşi 
făcu loc Fernando printre cavaleri. 

Trecu pe lângă don Ruiz aruncându;-i o privire în care se 
desluşea mai multă ură decât remuşcare.şi se făcu nevăzut 
pe unal dintre străduleţele ce duc spre Zacaijn. 

Blestemul Spectatorii acestei scene în care fiecare 
devenise, în cele din urmă actor, rămăseseră zdrobiţi. 

Doar don Ramiro înfăşurându-şi 'ân mantie braţul dre pt 
însângerat înainta spre bătrân întinzându-i mâna stingă. 

— Senhor, zise el, o să-mi faceţi cinstea să primiţi spijinul 
mâinii mele ca să vă ridicaţi? 

Don Ruiz apucă mâna lui don Ramiro, ridicându-se cu 
greu: O, fiu nerecunoscător! Fiu denaturat! strigă el în- 
tinzând mâna în direcţia în care se făcuse nevăzut don 
Fernando, răzbunarea cerului să te urmărească oriunde o 
să fugi! Fie ca mâna ta care a pătat cinstea părului meu alb 
şi mi-a însâgerat faţa să fie neputincioasă să te apere, şi să 
te răzbune împotriva spadelor acestora străine care s-au 
ridicat să mă apere! Iar Cel de sus văzânduc-ţi sacrilegiul să- 
ţi ia aerul pe care-l respiri, pământul care te poartă şi 
lumina care te luminează! 


Domnule, zise respectuos unul dintre cavaleri apro-piindu- 
se de don Ruiz, iată pălăria domniei voastre. 

Domnule, spune altul apropiindu-se cu acelaşi respect, îmi 
îngăduiţi să vă închei mantia cu agrafa? 

Domnule, spuse al treilea, iată bastonul domniei voastre. 

La aceste cuvinte, don Ruiz păru să iasă din starea de 
toropeală. 

— Bastonul? repetă el. La ce mi-ar putea sluji? O. spadă 
mi-ar trebui. O, Cid Campeador 1 iată cât de mult ne-am 
schimbat de când marele tău suflet s-a înălţat la cer! Pe 
vremea ta fiii răzbunau insultele străinilor la adresa 
părinţilor lor, astăzi străinii sunt cei ce răzbună injuriile 
primite de părinţi din partea fiilor! 

Apoi înlorcându-se spre cavalerul care-i dădea bastonul: 
Bine, daţi-mi-1, zise el. Un ultragiu pe care 1-a făcut mina 
trebuie pedepsit cu bastonul. Deci o să mă răzbun cu 
bastonul pe tine, Fernando. Dar mă. înşel singur: cum ar 
putea să mă răzbune bastonul de vreme ce, de îndată ce-l 
am în mână, îmi slujeşte nu să lovesc, ci să mă sprijin în el? 
Cum m-aş putea răzbuna, dacă instrumentul răzbunării 
neputându-l atinge pe cel urmărit nu-mi slujeşte decât să 
lovesc pământul parcă pentru a-i spune:Pămân-tule. 
deschide-i bătrânului meu stăpân poarta mormântului!" 

Domnule, liniştiţi-vă, zise unul dintre spectatori, iat-o pe 
doia Mercedes, soţia domniei voastre, care vine în grabă, 
urmată de o fată frumoasă ca un înger. 

Don Ruiz se întoarse şi aruncă spre dona Mercedes o 
asemenea privire, încât aceasta se opri şi se sprijini 
clătinându-se de braţul donei Fior, care era frumoasă ca un 
înger, după cum spusese cavalerul, dar palidă ca o statuie. 

Ce este, domnule? îi întrebă ea pe don Ruiz. Ce s-a 
întâmplat? 

S-a întâmplat, doamnă, strigă don Ruiz care în prefața 
soţiei sale părea cuprins de un nou val de mânie, că fiul 
domniei voastre m-a lovit în obraz! S-a întâmplat că sângele 
a ţâşnit sub mina celui ce mă numeşte tată şi, căzând din 


lovitura primită, nu el, ci don Ramiro mi-a întins mina să mă 
ridic! Mulţumiţi-i lui don Ramiro, doamnă; care a întins 
mâna soţului domniei voastre, culcat la pământ de mina 
fiului domniei voastre. 

Liniştiţi-vă, liniştiţi-vă, domnule? se rugă dona Mercedes şi 
priviţi câtă lume ne înconjoară! 

Să vină! Să se apropie, fiindcă vine să-mi ia apărarea î 
Veniţi cu toţii! strigă don Ruiz. Să afle fiecare de la mine 
însumi că sunt un ticălos pălmuit! Da, priviţi-mă, voi 
bărbaţi, şi tremuraţi că aveţi fii! Priviţi-mă, voi femei, şi 
tremuraţi la gândul că aduceţi pe lume copii care îi 
pălmuiesc'pe soţii voştri ca să-i răsplătească pentru 
douăzeci şi cinci de ani de sacrificii, de griji, de dureri! Am 
cerut dreptate Celui de sus. vă cer şi vouă şi, dacă nu-mi 
spuneţi în clipa asta că-mi faceţi voi deptate, o să-i cer 
regelui să-mi facă î Spectatorii îngroziţi rămăseseră muţi în 
faţa acestei desperări. 

Deci nici voi, strigă don Ruiz, nu vreţi să-mi faceţi dreptate 
1 atunci mă duc la rege. Rege don Carlos! Rege don Carlos 
1 Fă-mi dreptate! 

Cine-l cheamă pe regele don Carlos? întrebă un glas, 
câne-i cere să-i facă dreptate? lată-i. 

Privitorii se dădură în lături de îndată şi, pe drumul 
deschis, se văzu înaintând îmbrăcat într-un simplu costum 
de cavaler, un tânăr a cărui faţă palidă era ascunsă sub 
borurile mari ale unei pălării şi care purta o mantie de 
culoare închisă. (în urma lui, îmbrăcat într-un costum ia fel 
de simplu, mergea marele judecător. 

Regele 3 strigară privitorii. 

Regele! rosti dona Mercedes pălind. 

Regele 3 repetă don Ruiz cu un accent de izbândă. 

"in cerc mare se formă îndată, în centrul căruia rămaseră 
doar regele, don Ihigo, don Ruiz şi doia Mercedes, ce se 
sprijinea de braţul donei Flor. 

— Cine cerea dreptate? întrebă regele. 

— Eu, Sire, răspunse don Ruiz. Regele îl privi. 


Ah, tot tu eşti? Ieri îmi cereai să iert, astăzi ceri dreptate 3 
Deci mereu ceri câte ceva. 

Da, Sire, şi de data aceasta n-o las pe Majestatea voastră 
până nu-mi va acorda ceea ce-i cer. 

— Dacă ceea ce îmi ceri e drept, răspunse regele, o fă 
doblndegşti cu uşurinţă. 

— Majestatea voastră o să judece, zise don Riuz. Don Inigo 
făcu un semn ca lumea să se dea în lături, astfel ca 
plângerea să fie auzită doar de rege. 

Nu, nu, spuse don Ruiz, trebuie să audă toată lumea ee o 
să spun, pentru ca după ce voi fi sfârşit să confirme ea 
acesta e adevărul. 

Staţi aici şi ascultați cu toţii, zise regele. 

Sire, întrebă, don Ruiz, e adevărat”eă aţi interzis duelul în 
statele domniei voastre? 

E adevărat, şi chiar azi dimineaţă i-am poruncit lui don 
Inigo sări urmărească pe duelişti fără întrerupere şi fără 
milă. 

Ei bine. Sire, aici, în locul acesta mai înainte, sub 
ferestrele casei mele, înconjurați de un cerc de cavaleri, doi 
tineri se duelau. 

Până acum, zise regele, mi se părea că pentru încălcarea 
edictelor regale se caută un loc mai dosnic, unde izolarea 
putea cel puţin lăsa crimei şansa de a nu fi descoperită. 

Ţinerii aceştia. Sire, îşi aleseseră pentru cearta lor lumina 
zilei şi piaţa cea mai frecventată din Granada. 

Auziţi, don Iiigo? zise regele întorcându-se pe jumătate 
spre acesta. 

Doamne, şopti dona Mercedes. 

— Doamnă, întreba dona Flor, o să-şi denunțe fiul? 

— Motivul certei lor nu contează! continuă don Riuz 
îndreptând spre marele judecător o privire ce-arăta 
limpede că pentru onoarea familiei păstra taina, nu-l ştiu şi 
nici nu vreau să-l ştiu. Ceea ce ştiu e că înaintea porţii mele 
doi cavaleri se înfruntau aprig. 

Don Carlos încruntă spriâuceana. 


Şi domnia ta n-ai ieşit? întrebă el. N-ai aruncat între 
spadele acelor tineri smintiţi greutatea numelui şi 
autoritatea vârstei domniei tale? în cazul acesta eşti la fel 
de vinovat ca şi ei, fiindcă cel ce -ajută într-un duel sau nu 
se împotriveşte desfăşurării lui este complice. 

Am ieşit. Sire şi am înaintat spunându-le celor doi tineri 
să-şi vâre spada în teacă. Unul dintre ei mi-a dat ascultare. 

Asta-i bine, zise regele, el o să primească o pe-deapsă mai 
blândă; dar celălalt? 

Celălalt a refuzat să-mi dea ascultare, Sire, a continuat să- 
şi provoace adversarul şi, prin insulte, 1-a silit pe acesta 
care-şi vârâse spada în teacă, să o scoată din nou. şi lupta a 
continuat. 

— Auziţi, don Iiigo? în pofida observaţiilor lui don Ruiz, 
lupta a continuat. 

Apoi întorcându-se spre bătrân: € 

Şi atunci ce aţi făcut, don Ruiz? întreba regele. 

Sire, după ce am rugat, am ameninţat, după ce am 
ameninţat am ridicat bastonul. 

Şi ce s-a întâmplat? 

— Cel ce s-a retras prima oară, s-a retras şi a doua oară. 

Tar celălalt? 

Celălalt, sire, mi-a dat o palmă în plin obraz! 

Un tânăr a pălmuit un bătrân, un rico hombre, pe don 
Ruiz? 

Şi don Carlos privi întrebător spre spectatori, parcă 
aşteptând ca unul dintre ei să dezmintă spusele lui don 
Ruiz. 

Dar toţi tăcură şi în mijlocul tăcerii nu se mai auziră decât 
suspinele stăpânite ale dohei Fior şi hohotele de plâns 
înăbuşite ale dohei Mercedes. 

Continuă, ii zise regele lui don Ruiz. 

Sire, ce pedeapsă merită un tânăr care a dat o palmă unui 
bătrân. 

Dacă e om de rând - biciul în piaţa publică şi un loc pe 
galerele mele între un turc şi un maur din Tunis. Dacă e 


nobil, merită închisoarea pe viaţă şi degradarea publică. 

Dar, întrebă cu o înfăţişare întunecată don Ruiz, dacă 
acela care a dat palma e fiul, iar cel ce a primit-o —-tatăl? 

Cum spui. bătrâne? Nu. înţeleg bine spaniola, cred că n- 
am auzit bine. 

Don -Ruiz repetă rostind rar şi fiecare cuvânt avu un ecou 
dureros în inima celor două femei: 

— Dar dacă acela care a dat palma e fiul. iar cel ce a 
primit-o - tatăl? 

Un murmur se auzi printre privitori. Regele se dădu înapoi 
cu un pas şi-l privi pe bătrân cu o expresie de îndoială. 

Cu neputinţă, spuse el. 

Sire, zise don Ruiz punând un genunchi în pământ, v-am 
cerut iertare pentru fiul meu ucigaş şi tâlhar! Acum vă cer 
dreptate împotriva copilului care a ridicat mina asupra 
tatălui său! 

Vai, don Ruiz! strigă don Carlos ieşind pentru o clipă din 
seninătatea rece în care se închidea. Ştii că îmi ceri 
moartea fiului domniei tale? 

Nu ştiu, Sire, cum se pedepseşte în Spania o astfel de 
crimă, fiindcă neavând precedent, pesemne că n-o să aibă 
nici imitatori. Dar iată ce spun eu: încâlcind porunca sfântă, 
prima după cele ale Bisericii, fiul meu Fernando a îndrăznit 
să mă lovească în obraz! întrucât nu mă pot răzbuna eu 
însumi, depun plângere împotriva crimin lui, iar dacă 
refuzaţi să-mi faceţi dreptate, Sire. ascultați cum îşi 
ameninţă propriul rege un părinte jignit, mă adresez lui 
Dumnezeu! 

Şi adăugă ridicându-se: 

— Sire, m-aţi ascultat, acum chestiunea nu mă mai 
priveşte pe mine, ci pe domnia voastră. 

Şi se retrase pe drumul pe care i-l deschideau privitorii 
tăcuţi, fiecare descoperindu-se şi înclinându-se înaintea 
acestui părinte jignit. 

Mercedes văzând că don Ruiz trece prin faţa ei fără s-o 
privească şi fără să-i adreseze vreun cuvânt, leşină în 


braţele lui Fior. 

Don Carlos aruncă spre grupul privitorilor îndureraţi una 
dintre acele priviri piezişe ce-i erau caracteristice, apoi se 
întoarse spre don Ihigo care era palid şi tremura de parcă 
el ar fi fost cel acuzat: Don Inigo, zise regele. 

Da, Sire. 

Femeia aceea nu e maică-sa? întrebă don Carlos arătând-o 
peste umăr pe Mercedes. 

Ba da. Sire, bâigui don Ihigo. 

Bine. 

Apoi. după o pauză: Fiindcă eşti marele meu judecător, 
chestiunea aceasta te priveşte. Recurge la toate mijloacele 
care-ţi stau la dispoziţie şi să nu te înfăţişezi înaintea mea 
decât atunci când vinovatul va fi arestat. 

Sire, răspunse don Inigo, fiţi sigur că o să fac tot ce-mi stă 
în putinţă. 

Fă şi cât mai repede, deoarece chestiunea asta mă 
interesează mai mult decât gândeşti. 

De ce. Sire? întrebă marele judecător cu glas tulburat. 

Fiindcă, gândindu-mă la ce s-a întâmplat, nu ştiu să existe 
în istorie alt rege căruia să i se fi înfăţişat o astfel de 
plângere. 

Şi se îndepărtă grav şi gânditor, şoptind: « * 

— Ce-o vrea să însemne asta, Doamne? Un fiu, şi-a pălmuit 
tatăl! 

Regele cerea Celui de sus explicaţia unei taine a cărei 
deslegare nu i-o puteau da oamenii. 

Cât despre don Inigo, el rămase pe loc, în picioare, 
nemișcat, parcă împietrit. 

Râui şi torentul Există vieţi predestinate. Unele curg cu 
încetineala şi maiestatea marilor fluvii care. asemeni 
râurilor Missi-sipi şi Amazon, străbat o mie de leghe de 
câmpie între izvor şi mare. purtând pe unde vapoare mari 
ca nişte oraşe. încărcate cu atât de mulţi pasageri, încât ar 
fi de-ajuns să întemeieze o colonie. 


Celelalte, care izvorăsc din munţii cei mai înalţi, năvălesc 
în cascade, ţâşnesc în cataracte. în torente şi după ce 
străbat doar zece. cincisprezece leghe, se varsă în vreun 
fluviu sau lac care le soarbe şi în care, tot ce mai pot face o 
bucată de vreme e să agite şi să tulbure apele cu care s-au 
amestecat. 

Pentru ca un călător să le urmeze pe cele dinţii în toate 
amănuntele, să le descrie malurile, să le cunoască 
împrejurimile are nevoie de săptămâni, de luni, de ani. 
Pentru celelalte îi trebuie abia câteva zile. Izvorul devenit 
cascadă, apoi cataractă, apoi torent se naşte şi moare pe o 
distanţă de zece leghe şi pe durata unei săptămâni. 

Numai că. în acest răstimp, drumeţul care a mers de-a 
lungul malurilor torentului a înmagazinat poate mai multe 
emoţii decât cel care, vreme de un an a mers de-a lungul 
malurilor râului. 

Povestirea pe care o'ânfăţişăm cititorilor aparţine 
cascadelor, cataractelor şi torentelor: de la prima pagină 
evenimentele se precipită, ţâşnesc înspumate şi se 
rostogolesc vuind până la ultima. 

Pentru cei purtaţi de mâna divină toate regulile mişcării 
sunt intervertite, şi când au ajuns la capăt li se pare că au 
străbătut drumul nu la pas, nici călare, sau cu trăsura, ci în 
vreo maşină fantastică ce merge pe câmpii, prin sate, oraşe 
ca o locomotivă, 'făcând zgomot şi scoțând foc, sau în vreun 
balon ce se leagănă atât de repede în aer, încât câmpiile, 
satele, oraşele se fac nevăzute ca nişte puncte, pierdute o 
spaţiul uriaş, astfel încât chiar şi pe cei mai tari îi cuprinde 
ameţeala; iar piepturile "tuturor simt o apăsare. - 

Aici am ajuns şi noi, adică la două treimi ale drumului 
cumplit şi, în afara acelui conducător calm, numit don 
Carlos, care sub numele de Carol Quintul se va pleca 
asupra catastrofelor publice, aşa cum se pleacă acum 
asupra unora personale, fiecare părăsise sau avea să 
părăsească tulburat şi ameţit locul unde se petrecuseră 
ultimele întâmplări pe care le-am povestit. 


L-am văzut pe Fernando îndepărtându-se primul, pe don 
Ruiz blestemându-şifiul, ameninţându-şi regele, che-mându- 
1 în ajutor pe Dumnezeu, apoi plecând şi el. în sfârşit, pe 
rege, mereu calm, dar mai întunecat decât de obicei la 
această idee cumplită că, sub domnia lui. un fiu săvârşise 
crima, necunoscută până atunci, de a da o palmă tatălui 
său. Regele urca în pas domol spre Alhambra. unde se 
întoarcea după ce vizitase închisorile împreună cu marele 
judecător. 

Singurii actori interesaţi de scena ce avusese ioc şi 
rămăseseră încă în picioare, parcă împietriţi în mijlocul 
mulţimii ale cărei priviri se îndreptau spre ei cu mirare şi 
durere erau Mercedes, aproape leşinată pe umărul lui Fior 
şi don Inhigo, nemişcat, parcă fulgerat de vorbele regelui:Să 
nu te înfăţişezi înaintea mea decât atunci când vinovatul va 
fi arestat". 

Trebuia deci să-l aştepte pe bărbatul acela faţă de care 
nutrea o simpatie atât de profundă, pentru care ceruse o 
dată cu atâta insistenţă iertarea, fără s-o capete, pe când 
tânărul nu se făcea vinovat decât de delicte împotriva 
oamenilor, şi a cărui pedeapsă avea să fie cu siguranţă alta, 
acum când săvârşise un sacrilegiu ce-l jignea pe 
Dumnezeu. De n-o s-o facă, o să fie nesupus el însuşi, 
complice la una dintre cele mai mari crime să-vârşite 
vreodată la adresa bunei-cuviinţe omeneşti şi urma să nu se 
mai înfăţişeze niciodată înaintea regelui. 

Poate că în inima lui înclina spre această din urmă cale, 
deoarece amânând pe mai târziu ordinele în vederea 
arestării lui Fernando, se grăbi să se îndrepte spre casă, 
dorind să dea dofei Mercedes îngrijirile pe care le impunea 
starea ei. 

Trebuia s-o conducă acasă, dar ciudat! Când don Iîigo 
viguros ca un tânăr se apropie de mama lui Fernando c 
intenţia de a o conduce în braţe pina la casa ei, dona 
Mercedes, la zgomotul paşilor lui, tresări şi deschise ochii 
cuprinsă de un sentiment aproape asemănător groazei: Nu, 


nu, zise ea, nu domnia Ta! Nu domnia ta î lar don Iâigo se 
încovoie sub repulsia aceasta ciudată şi se duse s-o caute pe 
doica lui Fernando şi pe un bătrân slujitor care fusese 
scutierul lui don Ruiz în timpul războaielor cu.maurii, în 
timp ce dona Flor, mirată la culme, şopti *: De ce nu tatăl 
meu. doamnă? 

Însă dofa Mercedes. închizând ochii şi recăpătându-şi 
puterile, deşi părea tot leşinată, începu, condusă de dona 
Flor, să meargă spre casă, astfel aproape ajunsese în prag, 
când cei doi ieşiră venindu-i în ajutor. 

Dona Flor voi să intre cu dona Mercedes, dar la uşă taică- 
său o opri: Intrăm pentru ultima oară în casa aceasta, zise 
el. la-ţi rămas bun de ta dona Mercedes şi vino cu mine. 

Să-mi iau rămas bun? Intrăm pentru ultima oară în casa 
aceasta? Dar de ce, tată? 

Pot locui la femeia pe al cărei fiu îl voi trimite la moarte? 

Să-1 trimiţi la moarte pe don Fernando! s Irigă fata pălind. 
Crezi că regele o să-l condamne la moarte? 

Dacă ar fi existat o pedeapsă mai aspră decât moartea, la 
ea l-ar fi condamnat pe Fernando. 

— Tată, nu te poţi duce să-l cauţi pe don Ruiz. prietenul 
tău, şi să-l îndupleci? 

Nu pot. 

Dona Mercedes nu se poate duce la soţul ei să-l 
determine să-şi retragă plângerea? 

Don lhigo clătină din cap. 

Nu poate. 

O, Doamne, strigă fata repezindu-se în casă. o să vorbesc 
unei inimi de mamă şi nădăjduiesc că inima asta o să 
găsească o cale să-şi salveze fiul! 

Şi se repezi în casă. 

Dona Mercedes se afla în aceeaşi sală unde o oră înainte 
stătea în picioare în faţa fiului său apăsându-şi cu mâna 
inima care bătea bucuroasă. De data aceasta îşi apăsa 
inima să nu se rupă de durere. 


— Mamă, zise Fior, deci nu există mici o cale ca să-l 
salvăm pe don Fernando? 

Tatăl tău ţi-a dat vreo speranţă, copila mea? întrebă ea. 

Nu. 

— Atunci, sărmană fată, dă crezare tatălui tău. Şi izbucni 
în hohote de plâns. 

— Dar, în sfâirşit, doamnă, insistă Fior. dacă după s ţia ani 
de căsnicie i-aţi cere lui don Ruiz să-l ierte? 

— M-ar refuza. 

— Cu toate acestea, doamnă, un părinte rămâne 
întotdeauna părinte. 

— Da, un părinte, răspunse Mercedes. 

Şi îşi lăsă capul în jos, prinzându-l1 îrt mâini. 

— Nu contează, doamnă, încercaţi, vă implor! Mercedes 
rămase gânditoare o clipă. 

— Într-adevăr, spuse ea, am nu dreptul, ci datoria s-o fac. 

Apoi, adresându-se valetului. 

— Vicente, unde e stăpânul tău? 

— A intrat în camera lui, doamnă, şi s-a închis înăuntru. 

— Vezi, zise Mercedes, acceptând scuza ce i se oferea. 

— Rugaţi-l cu glas blând să deschidă, doamnă, şi o să 
deschidă. 

Mercedes încercă să se ridice şi căzu la loc în fotoliu. 

— N-am putere, vezi doar. 

— Vă ajut eu, doamnă, zise fata, cuprinzând-o în braţe-şi 
ridieând-o cu o putere pe care nu te-ai fi aşteptat s-o afli în 
acest trup slab. 

Mercedes scoase un suspin şi se lăsă condusă. După cinci 
minute, mama şi fata, băteau plângând la. lui don Ruiz. 

Cine-i acolo? întrebă acesta morcănos. 

Eu, răspunse Mercedes cu glas abia auzit. 

Cine, eu? 

Mama lui. 

În cameră se auzi ceva asemănător unui geamăt, apoi 
nişte paşi se apropiară, înceţi şi greoi, şi uşa se deschise. 


Don Ruiz se ivi, cu privirea rătăcită, cu părul şi barba 
zbârlite. Părea că a îmbătrânit într-o jumătate de oră cu 
zece ani. 

— Domnia ta? zise el. Apoi, zărind-o pe dona Fior î Dar nu 
eşti singură, continuă el, m-aş fi mirat să îndrăzneşti să vii 
singură. 

Ca să-mi salvez copilul aş fi îndrăznit orice, spuse 
Mercedes. 

— Atunci intră, dar singură. 

Don Ruiz, şopti dona Fior, nu îngăduiţi fiicei prietenului 
domniei voastre să-şi alăture rugămintea celei a unei 
mame? 

Dacă dona Mercedes consimte să-mi spună înaintea 
domniei tale ce are de zis, intră. 

O, nu! strigă. Mercedes. Sau intru singură sau nu intru! 

Atunci, intraţi singură, doamnă, zise Fior inclinân-du-se în 
faţa voinţei aceste mame nefericite şi retrăgân-du-se 
dinaintea lui don Ruiz care o respingea. 

Şi uşa se închise în urma lui Mercedes. 

Fior rămase locului în picioare, uluită văzând că i se 
dezvăluie această dramă interioară a cărei acţiune se 
petrecea în faţa ei fără s-o înţeleagă. 

Şi, cu toate acestea, i se păru că, după vocea plângă-toare 
şi şovăitoare a lui Mercedes, se aude vocea morocănoasă şi 
plină de ameninţări a lui don Ruiz. 

Apoi auzi uh zgomot ca de cădere, care făcu podeaua să 
geamă. 

Se repezi la "uşă şi o deschise. într-adevăr, dona Mercedes 
zăcea întinsă pe parchet. Fata alergă la ea şi încercă să o 
ridice, dar don Ruiz îi făcu un semn. 

Dacă Mercedes căzuse, era vădit că aceasta se întâm-plase 
sub povara unei emoţii pe care n-o pututse îndura. 

Don Ruiz era la zece paşi depărtare şi dacă ea ar fi căzut 
bruscată de soţul ei, el n-ar fi avut vreme să se depărteze 
atât de mult. 


De altfel, cu un sentiment nu cu totul lipsit de afecţiune, el 
o luă în braţe şi, ducând-o în anticameră, o culcă pe un 
divan. 

— Săârmana femeie! Sărmana mamă! murmură el. Apoi 
intră din nou în camera lui şi se închise iarăşi, fără să spună 
un cuvânt fetei, indiferent de parcă n-ar fi văzut-o. 

După cinci minute Mercedes deschise ochii, îşi adună 
gândurile, încercă să-şi dea seama unde se află,.recunoscu 
locul, îşi aminti de cele întâmplate şi se ridică după aceea 
clătinând din cap: 

— Ştiam eu! Ştiam eu! şopti ea. 

Apoi, condusă de Fior. se întoarse în camera ei şi se 
prăbuşi într-un fotoliu. 

În clipa aceea de la uşa de care nu îndrăznea să treacă, 
don Inigo fu auzit zicând: Fiica mea, nu mai putem rămâne 
aici. 

Da, da, spuse iute Mercedes, plecaţi! Fata îngenunche 
înaintea ei. 

— Doamnă, binecuvântaţi-mă pentru ca încercarea mea să 
aibă mult succes decât cea a domniei voastre. 

Mercedes întinse amândouă mâinile spre fată, îi atinse 
fruntea şi şopti cu glas abia auzit: 

— Dumnezeu să te binecuvânteze, cum te binecuvântez şi 
eu! 

Apoi fata se ridică şi merse clătinându-se să se sprijine de 
braţul tatălui ei, ieşind împreună cu el din casă. însă făcu 
doar câţiva paşi în stradă se opri. 

— Încotro mergi, tată? întrebă fata. 

Să ocupăm apartamentul pe care regele poruncise să-l 
pregătească pentru noi la Alhambra şr căruia i l-am 
preferat pe cel al lui don Ruiz. 

Bine, tată, nu am de gând.-să schimb nimic din drumul pe 
care vrei să mergem, dar în trecere, lasă-mă să intru la 
mânăstirea Bunei Vestiri. 

— Da, zise don Ifigo, într-adevăr, e ultima speranţă. Şi, 
după cinci minute, călugăriţa de la poartă o * lăsa să intre 


pe doia Flor, în vreme ce tatăl ei, în picioare, rezemat de 
perete, o aştepta să iasă. 

Don liigo era acolo abia de câteva clipe, când i se păru că 
lumea se îndreptă grăbită şi curioasă spre poarta Granadei. 
O urmări la început cu privirea nehotărâtă a omului 
preocupat cu lucruri mai serioase decât cele ce însufleţesc 
mulţimea. Apoi, silit de zgomotul şi de mişcarea din jurul 
său să acorde mai multă atenţie acestei frămân-tări. se 
informă de pricinile ei. 

Află atunci că un gentilom, împotriva căruia fusese emis un 
mandat de arestare, refuza să se predea şi, refugiat în 
turnul Vela se apăra cu înverşunare de cei ce-l atacau. 

Primul gând care trebuia să-i treacă prin minte lui don 
Inigo, şi care într-adevăr îi trecu, fu acela că gentilomul era 
don Fernando. Fără să piardă nici o clipă, don Inigo se 
repezi în direcţia în care mergea lumea. Pe măsură ce urca 
spre Alharabra. mulţimea era tot mai numeroasă, iar 
zgomotul tot mai puternic. în sfârşit, cu mare greutate, don 
Inigo ajunse în Piaţa de los Algibes. 

Acolo avea loc principala acţiune. Ca o mare furioasă ce 
vuieşte., mulţimea asedia turnul Vela. 

Din când în când, lumea se dădea în lături lăsând să treacă 
un rănit apărându-şi rana cu mâna sau câţiva oameni 
d.icând un mort. 

Marele judecător se informă şi află următoarele: Un tânăr 
gentilom, urmărit de cinci sau şase cavaleri, se săturase să 
fugă, şi refugiindu-se în turn, îi aşteptase acolo pe cei ce-l 
urmăreau. 

Lupta începuse cu înflăcărare. Poate că dacă n-ar fi avut 
de-a face decât cu cinci sau şase urmăritori fugarul i-ar fi 
biruit, dar la strigătele asediatorilor, la zâăngănitul spadelor, 
la provocările respinse cu ameninţări, soldaţii de gardă la 
palat veniseră în fugă şi, aflând că însuşi re-regele dăduse 
ordin de arestare a gentilomului, se alăturaseră 
asediatorilor. 

Atunci Începuse o luptă desperată. 


Don Fernando - căci el'era —- se refugiase pe scara 
îngustă, în spirală, care după ce trecea pe la două etaje, 
ducea la o terasă. Acolo se apărase lesne, luptând treaptă 
cu treaptă şi pe fiecare treaptă căzuse un om. 

Lupta dura de o oră când don Iiigo sosi. Se apropie. 
înfiorându-se, mai nădăjduind îutrucâtva că fugarul nu e 
Fernando, dar nădejdea aceasta fu de scurtă durată. 

De îndată ce intră în turn, auzi glasul umărului ce domina 
zgomotul. 

Don Fernando striga: 

— Veniţi încoace, laşilor! Sunt singur împotriva voastră a 
tuturor! O să mor aici, ştiu bine, dar pentru preţul la care 
vreau să-mi vând viaţa nu sunteţi.destul de, mulţi! 

El era! 

Lăsând evenimentele să-şi urmeze cursul, era cu neputinţă 
- aşa cum Fernando însuşi spunea - să scape cu viaţă. 

Doar că moartea era grabnică şi de neocolit. 

Dacă însă don Iiigo izbutea să-l aresteze, rămâneau 
şansele supreme de salvare pe care le păstrau întotdeauna 
pentru condamnat dragostea unei mame şi clemenţa unvi 
rege. 

Astfel că don Ihigo hotări să oprească lupta. 

— Opriţi-vă! le strigă el asediatorilor. Sunt don Inigo, 
marele judecător al Andaluziei şi vin din partea regelui don 
Carlos. 

Dar nu era uşor să potoleşti astfel minia a vreo duă-zeci de 
oafheni, ţinuţi la respect de unul singur., 

— La moarte! La moarte! răspunseră cinci sau şase 
glasuri, în timp ce un țipăt de durere şi zgomotul căderii 
unui corp pe trepte arătau că spada lui don Fernando 
făcuse încă o victimă. 

Nu mă auziţi? strigă cu putere don lhigo. Vă spun că sunt 
marele judecător şi că vin din partea regelui. 

Nu, zise imul dintre asediatori, regele să ne lase să ne 
facem noi înşine dreptate, şi o s-o facem bine. 


Domnilor, aveţi grijă! răspunse don Iîgo care nu voia mai 
mult decât să-şi abată mânia de la fugar Ia cei ee-l 
urmăreau. 

În fine, întrebară mai multe' glasuri ce vreţi? 

Să mă lăsaţi să trec. 

De ce? 

Să mă duc să-i cer răzvrătitului spada. 

De fapt, ziseră câţiva, o să fie un spectacol curios. Să-1 
lăsăm să treacă. 

Ei, hai, strigă Fernando şovăiţi? Daţi înapoi? Ah, 
ticăloşilor! Laşilor! 

Şi un nou strigăt de durere dovedi că Spada tânărului 
muşcase în carne vie. 

Se iscă din nou un alt tumult şi se auzi cum se frecă 
spadele una de alta. 

Nu-l ucideţi! Nu-1 ucideţi! striga don Inigo, desperat. E 
important să-l prind viu. 

Viul strigă Fernando. Nu cumva unul dintre voia ziscăo 
să mă prindă viu? 

Da eu! strigă marele judecător de jos. 

Cihe eu? întrebă Fernando. 

Eu, don lhigo. 

Don Fernando simţi o înfiorare în tct trupul. 

— Îţi recunoscusem glasul murmură el Înainte de a-ţi 
spune numele. 

Apoi tare: 

— Ce vreţi de la mine? Urcaţi, dar singur, - Cavaleri, zise 
don Iiigo, Lăsaţi-mă să trec, în glasul marelui judecător se 
desluşea un accent atât de poruncitor, încât fiecare se dădu 
la o parte, lipindu-se de zid pe scara îngustă. 

Don Iiigo începu să urce treaptă cu treaptă-; pe fiecare 
zăcea un rănit sau un mort. 

Trecând peste zece cadavre, ajunse până la palierul 
etajului întâi unde îl aştepta don Fernando. 

Tânărul avea braţul stâng înfăşurat în mantia din care îşi 
făcuse scut. Hainele îi erau sfâşiate, iar sângele ii curgea 


din două sau trei răni. 

Ce vreţi de Ia mine, îl întrebă el pe don Ihigo, domnia 
voastră care m-aţi înfricoşat mai mult cu un-singur cuvânt, 
decât cei de colo cu armele lor? 

Ceea ce vreau, zise marele judecător, este să-mi dai spada. 

Spada mea? răspunse don Fernando izbucnind în râs. 

— Ceea ce'vreau, continuă don lhigo este să renunţi să te 
aperi şi să te recunoşti prizonierul meu. 

Cui i-aţi făgăduit să înfăptuiţi o asemenea minune? 

Regelui. 

Ei bine, întoarceţi-vă la rege şi spuneţi-i că aţi fost 
însărcinat cu o misiune cu neputinţă de îndeplinit. 

Dar ce speranţe ai? Ce vrei sărman smintit? 

Să mor ucigând! 

Atunci, ucide! zise marele judecător înaintând spre tânăr. 

Don Fernando făcu un gest de ameninţare, apoi, lăsă 
spada în jos: 

— Nu vă amestecați în afacerea asta” zise el. Lăsaţi-o să 
se termine, între mine şi cei ce au început-o. N-o să iasă 
nimic bun pentru domnia voastră, v-o jur! Şi cu toate astea, 
pe legea mea de gentilom, aş fi desperat să vi se mtâmple o 
nenorocire. 

Don Iiigo făcu un pas înainte. 

— Spada dumitale! zise el. 

V-am spus că e zadarnic s-o ceri şi aţi văzut că e primejdios 
să vrei s-o iei. 

Spada dumitale! repetă don Ifigo făcând încă un pas spre 
don. Fernando, Cel puţin trageţr-o din teacă pe a domniei 
voastre! strigă tinărul. 

Ferească sfântul să te ameninţ în vreun fel, don Fernando. 
Nu, vreau să te conving cu vorba bună te rog dă-mi spada. 

Niciodată! 

Te rog, don Fernando! 

Ce putere ciudată exercitaţi asupră-mi, strigă tinărul. Dar 
n-o să v-o dau. 

Don Iiigo întinse mâna. 


— Spada dumitale! 

Urmă o clipă de tăcere, în timpul căreia marele judecător 
căută să exercite asupra lui Fernando acel ciudat privilegiu 
al fascinării pe care-l exercitase asupra lui din prima zi 
când îl văzuse. 

Când mă gândesc, şopti tânărul, că propriu-mi părinte nu 
m-a putut face să vâr spada în teacă, la loc. când mă 
gândesc, că mă simt puternic ca un taur rănit şi că pot rupe 
în bucăţi un regiment întreg, iar domnia voastră, dezarmat, 
n-aveţi decât să rostiţi un cuvânt! 

Dă-mi-o! zise don Ihigo. 

— Dar ştiţi că doar domniei voastre mă predau, că doar 
domnia voastră îmi inspirați teamă şi totodată "respect, şi 
doar la picioarele domniei voastre, nici măcar la cele ale 
regelui, depun spada aceasta roşie de sânge de la miner 
până la vârf. 

Şi depuse umil spada la picioarele lui don Inigo. 

Marele judecător o ridică de jos. 

Bine, zise el, şi cerul mi-e martor că în ocazia asta, don 
Fernando, dumneata fiind acuzatul iar eu judecătorul aş fi 
preferat să schimb cu dumneata şi că aş suferi mai puţin de 
primejdia ce te aşteaptă, decât de durerea pe care o simt! 

Şi ce aveţi de gând să faceţi cu mine? întrebă Fernando, 
încruntând sprinceana. 

— O să-mi dai cuvântul că n-o să încerci să fugi, că o să te 
duci la închisoare şi o să aştepţi acolo hotărârea regelui. 

Bine, aveţi cuvântul meu. 

Urmează-mă. 

Şi don Ifigo se apropie de scară: 

— Faceţi ioc! zise el, şi nimeni să nu insulte prizo-" nierul. 
De acum e în paza onoarei mele. 

Toţi se retraseră. Marele judecător urmat de don 
Fernando cobori scara udă de sânge. 

Ajuns la uşă, tânărul aruncă în jur o privire dispreţuitoare. 
Atunci. în pofida recomandărilor lui don Iiigo, se auziră 


mormăituri şi glasuri ameninţârtd. Don Fernando păli şi se 
repezi spre o spadă scăpată din mină ele un cavaler ucis. 

Dar don Iâăigo nu făcu decât un gest. 

— Am cuvântul dumitale. zise el. 

— Şi vă puteţi baza pe el, zise prizonierul încli-nându-se. 

Şi unul cobori în oraş ca să meargă la închisoare, iar. 
celălalt traversă Piaţa de los Aâgibes, ca să se întâânească 
cu regele, la palatul Alhambra. 

Regele aştepta întunecat şi mut. piimbindu-se prin Sala 
celor două surori, când îi fu anunţat marele judecător. - 

Se opri ridiemd capul şi privi spre uşă. 

Don lhigo s'e ivi. 

— Maiestatea voastră să-mi îngăduie să-i sărut mina. 

— De vreme ce mi te înfăţişezi din nou înseamnă ca 
vinovatul e arestat? 

— Da, sire. 

— Unde este? 

Acum trebuie să fie la închisoare. 

L-ai trimis acolo sub pază bună? 

— Cea mai bună pe ".care am izbutit s-o găsesc: cuvântul 
lui de onoare. 

— Te-ai crezut în cuvântul lui? 

Maiestatea voastră uită un lucru: cuvântul de Onoare al' 
unui gentilom e lanţul cel mai sigur cu care poate fi legat. 

Bine, zise don Carlos, o să mă însoţeşti astă-seară la 
închisoare. Am ascultat plâng'erea tatălui, trebuie să ascult 
şi apărarea fiului. 

Don lâăigo se înclină. 

— Şi cu toate acestea, murmură regele, ce-o să poată 
spune în apărarea lai, un fiu care şi-a lovit tatăl % lira iBtea' 
deznodâmi ni uiui Ziua. şi aşa bogată în evenimentele pe 
care le. pregătea, făgăduia noi amănunte pentru 
curiozitatea publică, mai înainte ca soarele ce răsărise 
înapoia piscurilor scânteie-toare ale sierrei Nevada să 
asfinţească după culmile întunecate ale sierrei Morena. 


După cum am spus, în timp ce don lihigo se ducea la palat. 
Fernando, prizonier pe cuv-int de onoare, se ducea 
laânchisoare, cu capul sus, mândru, nu ca un învins, ci ca 
un învingător, deoarece socotea că nu fusese înfrânt. 

Deci el cobora spre oraş, urmat de o parte a celor ce 
asistaseră la lupta cumplită pe care o dusese, dar deoarece 
don Inigo ceruse ca prizonierul să nu fie insultat, iar mai 
elocvent decât recomandarea marelui judecător în nobila 
inimă spaniolă vorbea admiraţia pe care o stârneşte unui 
popor curajos curajul, cei ce-l însoțeau părea să-i facă mai 
curând un cortegiu onorabil decât o escortă ruşinoasă.; La 
cotitura urcuşului spre Alhambra. don Fernando întâlni 
două femei voalate. Amândouă se opriră, scoțând un strigăt 
de surpriză şi de bucurie. Şi el se opri pe de o parte din 
cauza acestui strigăt, pe de altă parte simțind atracţia ce 
freamătă în noi nu numai atunci când întâlnim o fiinţă 
iubită, ci şi uneori când ne ducem s-o vedem. 

Dar până să se întrebe cine sunt cele două femei spre care 
afecțiunea lui se îndrepta instinctiv, una dintre ele îi săruta 
mâinile, iar cealaltă, cu braţele întinse, îi rostea numele. 

— Ginesta! Doha Flor! murmură la rându-i don Fernando, 
în timp ce aceia care-l însoțeau pe tânăr din Piaţa de lps 
Algibes şi voiau să-l însoţească până la închisoare, se 
opreau, cu respectul pe care-l arată mulţimea faţă de 
marile-nefericiri. 

Oprirea fu scurtă. Fernando schimbă doar câteva cuvinte 
cu Ginesta şi câteva priviri cu dona Fior. 

Apoi cele două fete îşi continuam drumul spre Al-hambra. 
iar don Fernando, spre închisoare. 

Se înţelege ce avea să facă Ginesta la palat: prevenită de 
dona Fior în legătură cu primejdia ce-l pândea pe don 
Fernando. ea voia să-şi încerce pentru a doua oară puterea 
asupra lui don Carlos. 

Numai că, de data aceasta, ea nu mai avea pergamentul 
care-i atesta originea, nici milionul pe care-l plătise drept 
zestre mânăstirii. 


Presupunând că regele Spaniei avea memoria slabă *cum 
o au de obicei regii, fata nu mai era pentru fratele ei, ca 
pentru toată lumea de altfel, decât sărmana ţigăn-cuşă 
Ginesta. 

Dar ceea ce-i rămânea era inima ei din care fata riâ- 
dăjduia să scoată destule rugăciuni şi lacrimi ca să-l 
înduplece pe don Carlos. oricât de rece şi de inaccesibil era 
regele. 

Ginesta însă nu se temea decât de un lucru: că nu va putea 
ajunge! până la rege. 

Mare-i fu bucuria când numele ei o dată rostit, uşă i se 
deschise înainte. 

Dona Fior tremurând şi punându-şi singura speranţă în 
Ginesta, aştepta la uşă. 

Fata îl urmă pe cel ce o introduse la rege. Acesta deschise 
încetişor uşa camerei transformată în cabinet de lucru, se 
dădu în lături ca s-o lase pe fată să treacă şi, fără s-o 
anunţe, închise uşa în urma ei. 

Don Carlos se plimba cu paşi mari, ţinând capul în piept şi 
privind fix în jos. Se părea că jumătate din povara lumii 
apăsa asupra acestui Atlas de nouăsprezece ani. 

Ginesta puse un genunchi în pământ şi rămase în poziţia 
aceasta câteva clipe, fără ca regele să-şi dea măcar seama 
că ea e acolo. în sfârşit, el ridică privirea, se uită distrat, 
spre ea, apoi, tot mai întrebător şi i se adresă: 

— Cine eşti? 

— Nu mă mai recunoaşteţi, Sire? zise fata. In cazul acesta- 
sânt tare nefericită. 

Atunci don Carlos cu o sforţare păru să-şi adune amintirile. 
Privirea lui în unele clipe părea să desluşească mai uşor în 
viitor, decât să citească în trecut. 

Ginesta î zise ei. 

Da. da. Ginesta, şopti fata. 

— Ştii tu că azi sau mâine, dacă nimic nu-l întârzie, 
soseşte mesagerul de la Frankfurt? întrebă regele oprin-du- 
se în ţaţa ei. 


— Ce,mesager? 

Cel care va veni să mă anunţe al cui este acum imperiul, al 
lui Francisc I sau al meu. 

Să dea Dumnezeu să fie al domniei voastre. Sire! zise fata. 
e 

Ah. dacă am să fiu împărat! strigă don Carlos, la început o 
să recuceresc Neapolul pe care l-am făgăduit papei, Italia 
pe care am cedat-o Franţei, Sardinia pe care. 

Dar îşi dădu seama că îşi exprimă cu glas tare gân-durile 
ce-l frământau şi că nu e singur, îşi trecu o mână peste 
frunte. Ginesta profită de acest moment de tăcere. 

Dacă veţi fi împărat, îl veţi ierta, Sire? zise ea. 

Pe cine să iert? 

Pe Fernando, pe care-l iubesc şi pentru care o să mă rog 
până la sfârşitul zilelor mele. 

Pe fiul care şi-a pălmuit părintele? întrebă don Carlos cu 
glas aspru. 

Ginesta lăsă capul în jos. 

Ce putea face în faţa unei astfel de acuzaţii şi mai ales a 
unui astfel de' acuzator, biata copilă, decât să lase capul în 
jos şi să plângă? 

Lăsă capul în jos şi plânse. 

Don Carlos o privi câteva clipe şi poate că ghinionul ei fu 
acela că nu îndrăzni să ridice ochii, fiindcă ar fi surprins cu 
siguranţă în privirea regelui o sclipire de milă, deşi foarte 
rapidă. 

— Mâine, zise el, vei şti, împreună cu tot oraşul Granada, 
hotărârea mea în această privinţă. Până atunci, ră-mâi la" 
palat. 

Ginesta simţi că orice rugăminte din parte-i zadarnică şi se 
ridică şoptind: 

— Sire, nu uitaţi că deşi în faţa oamenilor vă sunt străină, 
în faţa Domnului vă sunt soră! Don Carlos făcu un gest cu 
mina. Fata ieşi. 

Doia Flor aştepta la uşă şi Ginesta îi povesti cele 
petrecute între ea şi rege. 


În acea clipă trecu un uşier ce-l căuta pe marele 
judecător din partea regelui, iar cele două fete îl urmară, 
nădăjduind să afle ceva prin intermediul lui don Ihigo. 

În acest timp, Mercedes, rugându-se în camera ei, aştepta 
cu tot atâta nelinişte ca Ginesta şi Fior. Ea se mutase în 
vechiul ei apartament. Oare nu în camera aceasta venea 
Fernando s-o viziteze pe vremea când era proscris, dar 
liber? Sărmana mamă, ajunsese să socotească fericite 
vremurile acelea de teamă, de nelinişti şi de înfiorări. 

Cel puţin atunci îi răraânea îndoiala. 

Acum îndoiala pierise, nădejdea se stinsese. 

Pe Beatriz şi Vicente îi trimisese după veşti. 

Veştile soseau iute, una după alta, tot mai cumplite. 

La început. Mercedes nădăjduise că Fernando se va 
refugia din nou în munţi. 

„Odată ajuns în munţi, îşi zicea ea, o să coboare în vreun 
port şi o să se îmbarce fie pentru Africa, fie pentru Italia". 

N-o să-şi mai vadă fiul. dar cel puţin îl va şti viu! Pe la ora 
unu află că, nemaivoind să fugă din faţa + urmăritorilor; se 
oprise în Piaţa de los Algibes. 

La ora două află că Fernando se lupta în Turnul Vela şi că 
ucisese şi rănise opt sau zece oameni. 

La ora trei află că se predase lui don Inigo şi că se 
constituise prizonier pe cuvânt de onoare şi fără pază. 

La ora patru află că regele îi făgăduise marelui judecător 
să nu rostească sentinţa fără să-l interogheze el în-; suşi pe 
acuzat. 

La ora cinci află că regele îi spusese Ginestei căa doua zi, 
împreună cu tot oraşul, o să afle sentinţa. 

Aşadar, a doua zi urma să se' rostească sentinţa. Dar care 
avea să fie sentinţa? 

În timpul serii, un zvon cumplit ajunse Ia ea. 

Se spunea în oraş că regele îl chemase pe marele 
judecător şi-i poruncise să pună să se construiască un 
eşafod în Piaţa de los Algibes. 

Pentru cine era oare eşafodul? 


Regele vizitase închisorile împreună cu don Iiigo şi 
acordase doar graţieri. 

Deci pentru cine era eşafodul., dacă nu pentru don 
Fernando? 

Dar era oare adevărat că se dăduse un asemenea ordin? 

Vicente îşi asumă sarcina de a afla un răspuns sigur: urma 
să vegheze toată noaptea, astfel că nimic n-avea să se 
întâmpâe fără ştirea lui şi fără s-d informeze pe stă-pâna 
lui. 

Pe la ora nouă ei ieşi din casă, dar după o oră se întoarse 
spunând că-i fusese cu neputinţă să ajungă până.în Piaţa de 
los Algibes. 

Doinei Mercedes nu-i mai rămâne decât să aştepte, astfel 
că hotări să-şi petreacă noaptea rugându-se. 

Glasul lugubru, care anunţase miezul nopţii invitându-i pe 
locuitorii Granadei să doarmă liniştiţi, se pierdes în văzduh, 
când donei Mercedes i se păru că aude" o cheie învârtindu- 
se în broasca uşii care avea obiceiul să intre Fernando., Se 
întoarse pivotând pe genunchi şi văzu deschizân-du-se uşa 
pe care intră un bărbat cu faţa acoperita de borurile unei 
pălării mari, înfăşurat într-o mantie lungă. 

Doar fiul ei avea cheia acestei uşi. 

— Fernando! Fernando! strigă ea repezindu-se spre 
vizitatorul nocturn. 

Dar se opri deodată dându-şi seama că bărbatul care 
intrase închizând uşa după el, era cu un cap mai scund 
decât Fernando. 

În acelaşi timp, necunoscutul îşi ridică pălăria şi lăsă 
mantia să-i cadă. 

Nu sunt Fernando, zise el. Mercedes se dădu înapoi cu un 
pas. 

Regele! bâigui ea. Necunoscutul clătină din cap. 

Doamnă, nu sunt regele. cel puţin nu aici, zise el.' 

Dar ce sunteţi, Sire? întrebă Mercedes. 

— Un confesor. Mărturisiţi că v-aţi înşelat soţul. E cu 
neputinţă ca un fiu să-şi pălmuiască tatăl. 


Mercedes căzu în genunchi. întinzând mâinile 
tremurătoare spre rege: 

— Sire. strigă ea. Dumnezeu vă trimite! Ascultaţi, o să vă 
spun totul. 

La această primă mărturisire, regele răsuflă mai uşurat. 

— Ascult, zise el cu glas tăios şi poruncitor. 

Sire. o să vă povestesc lucruri care cu greu se aud din 
gura unei femei, deşi sunt departe de a fi atât de vinovată 
cit pot să par la prima vedere. 

Vorbiţi cu încredere, doia Mercedes, răspunse don Carlos 
pe un ton ceva mai blând. vă asigur că nici o taină 
încredinţată urechii unui preot nu va fi păstrată cu mai 
multă sfinţenie decât cea pe care o s-o încredinţaţi regelui. 

Vă mulţumesc, Sire! zise Mercedes. Am fost crescută 
împreună cu fiul unui prieten al tatălui meu, aşa cum cresc 
un frate şi o soră, fără să bânuiesc vreo clipă că există pe 
lume alt sentiment decât dragostea frăţească, până când o 
discuţie de interese financiare îi făcu să se certe pe cei doi 
prieteni pe care i-ai fi crezut de nedespărţit. 

Dar lucrurile nu se opriră aici. O cerere de bani. urmă 
acestei certe. Cine greşea? Cine avea dreptate? Nu ştiu, 
dar ceea ce ştiu e că tatăl meu plăti suma cerută şi părăsi 
Sevilla unde locuia stabilindu-se la Cârdoba, ca să nu mai 
stea în acelaşi oraş cu omul ce-i fusese prieten şi-i devenise 
acum duşman de moarte. 

Această ruptură între părinţi îi despărţi pe copii. 

Aveam pe atunci abia treisprezece ani, iar cel pe care-l 
numeam fratele meu era mai vârstnic. Nu ne spusesem 
niciodată că ne iubim, poate că niciodată nu gândisem 
lucrul acesta, când despărţirea neaşteptată, hotărâtă şi să- 
vârşită dintr-o dată,'ne făcu să vedem limpede în inimile 
noastre. 

Ceva sângeră adânc în noi: era prietenia devenită 
dragoste, care fu sfărâmată deodată submiâna părinţilor 
noştri. — 


Ei or fi fost oare îngrijoraţi din pricina aceasta? Ştiau.răul 
pe care ni-l făceau? Cred că nici măcar nu bănuiau, dar 
dacă ar fi bănuit, ura lor devenise prea acerbă ca să le pese 
câtuşi de puţin de influenţa ce putea s-o aibă asupra 
dragostei noastre. 

Familiile noastre se pomeniră deci despărțite şi prin ură şi 
prin distanţă. Dar jurarăm cu ocazia unei ultime miâlniri că 
nimic n-o să ne despartă. 

Şi într-adevăr, ce aveam noi de-a face, noi, sărmani tineri 
care crescusem unul lingă celălalt, cu ura părinţilor noştri? 
Mercedes păru să aştepte, pentru a continua, un cu-vânt 
de încurajare ale regelui, dar acesta răspunse: Nu ştiu ce e 

dragostea, doamnă, fiindcă n-am iubit niciodată. 

Atunci, Sire, zise Mercedes abătută, sunt tare nefericită şi 
n-o să înţelegeţi nimic din ce am să vă spun. 

Mă veţi scuza, senhora, căci sunt judecător, fiind rege din 
copilărie, şi ştiu ce înseamnă justiţia. 

Mercedes continuă: 

— Ne ţinurăm de cuvânt. însăşi despărţirea ne 
favorizadragostea, despre care, de altfel, părinţii noştri nu 
ştiau nimic. Casa tatălui meu, la Cordoba, era aşezată lângă 
Guadalquivir; camera mea, cea mai greu accesibilă din 
casă, avea o fereastră cu grilaj care dădea spre fluviu. Cel 
pe care-l iubeam cumpără o barcă şi, deghizat în pescar, 
lipsea de trei ori pe lună din Sevilla sub pretextul că 
vânează în munţi, venind să-mi spună că mă iubeşte şi să 
audă din gura mea că-l iubesc. 

La început, nădăjduisem că ura aceasta între familiile 
noastre se va potoli, ea însă crescu întruna. 

Cel ce mă iubea încercă totul ca să mă facă să fug cu el. 

Mă împotrivii. 

Atunci fu cuprins de o desperare cumplită. întâlnirile 
nocturne care, la început, îl făceau fericit, nu-i mai 
ajunseră. 

Războiul dintre creştini şi mauri era mai înverşunat ca 
orieând. 


Într-o seară, cel ce mă iubea mă vesti că, sătul de viaţă, se 
duce să moară. 

Plânsei, fără să cedez însă, iar el plecă. 

Vreme de un an nu l-am mai văzut, dar în acest răstimp 
zvonurile cu privire la faptele lui ajunseră până la mine atât 
de răsunătoare, încât dacă l-aş fi putut iubi mai mult, 
dragostea mea ar fi fost sporită de curajul şi gloru lui. 

Veştile acestea, în cea mai mare a timpului ne erau aduse 
de un tânăr care luase parte împreună cu el la luptele 
despre care povestea şi înfruntase acele primejdii. 

Acest tânăr, camaradul lui de arme, era fiul unui prieten al 
tatălui meu şi se numea Ruiz de Torrillas. 

Regele asculta cu o privire întunecată, tăcut şi nemişcat ca 
o statuie. Dona Mercedes îndrăzni să ridice ochii spre el, 
încercând să ghicească în privirea lui dacă trebuie. să 
povestească mai repede sau mai rar. 

Don Carlos înţelese întrebarea mută. 

— Continuaţi, zise el. 

— Atenţia cu care ascultam relatările lui don Ruiz, graba 
cu care veneam când mă vesteau că a venit, îl făcură să 
creadă, fără îndoială că simpatia aceasta i-o arătam lui, în 
timp ce ea se transmitea în întrăgime de la cel prezent Ia 
cel absent. Astfel, vizitele lui deveniră mai dese şi, în lipsa 
glasului, ochii lui don Ruiz începură să-mi. încredinţeze 
tainele inimii sale. 

De atunci, oricât aş fi suferit nemaiauzind vorbindu-se de 
cel căruia îi consacram toate gândurile, încetai să mai cobor 
când venea don Ruiz., De altfel, el însuşi încetă în curând să 
mai vină, armata din care făcea parte fiind ocupată la 
asediul Granadei. 

Într-o zi aflarăm că Granada fusese cucerită. 

Era o mare bucurie pentru noi, în calitate de creştini, să 
aflăm că oraşul, capitala maurilor, trecuse în mâinile regilor 
catolici. Dar la mine o veche tristeţe umbrea orice bucurie, 
iar în ce-l priveşte pe tata. vestea aceasta îi sosea într-un 
noian de noi necazuri. 


Ceea ce mai rămânea din averea noastră provenea de la 
prima lui soţie şi aparţinea unui fiu, un fel de aventurier pe 
care lumea îl credea mort şi pe care abia îl cunoşteam, deşi 
eram soră-sa. 

Acest fiu apăru din "nou şi îşi ceru averea. 

Tatăl meu nu voi decât să i se, acorde răgazul trebuincios 
ca să-i încheie conturile; mă preveni însă că după ce i le va 
fi prezentat, vom fi ruinaţi cu totul. 

Crezui că sosise momentul potrivit. Rostii la întâmplare 
câteva cuvinte despre acest vechi prieten cu care rupsese 
legăturile, dar la primele mele cuvinte, privirea i se aprinse. 
Tăcui. 

Ura la el se înteţea de la orice nouă durere. 

În noaptea care urmă, neputând dormi, stăteam pe 
balconul ce dădea spre fluviu. Grilajul camerei mele era 
deschis, fiindcă mi se părea că respir rău printre barele de 
fier. 

Topirea zăpezilor umflase Gualdalquivirul care curgea 
aproape la picioarele mele. Urmăream cu privirea 
îndreptată spre cer norii rătăcitori pe care un vânt 
capricios îi făcea să se modifice de douăzeci de ori într-un 
sfert de oră, când, în întunericul ce plutea deasupra 
fluviului, văzui o barcă venind, condusă de un singur pescar. 
Mă retrasei să nu fiu văzută, cu gândul să-mi reiau locul 
după ce pescarul va fi trecut, dar deodată o umbră se ivi 
acoperind stelele de pe cer şi văzui un bărbat trecând peste 
balustrada balconului. Scosei un țipăt de spaimă, dar un 
glas bine cunoscut îmi răspunse: „Sunt eu, Mercedes. 
Linişte!" 

El era. într-adevăr." Ar fi trebuit să fug, dar nici măcar nu- 
mi trecu prin minte. Căzui pe jumătate leşinată în braţele 
lui. Când îmi venii în fire, vai, nu-mi mai aparţineam, Sire! 

Nefericitul nu venise să înfăptuiască fărădelegea aceasta, 
cică să mă vadă pentru ultima oară şi să-şi ia ră-mas-bun.' 
Pleca împreună cu genovezul Cristofor Columb într-o 
călătorie urmărind descoperiri geografice. Mă zărise de 


departe cum stăteam în balcon, iar retragerea mea în casă 
îi îngăduise să intre. Niciodată nu găsise grilajul deschis, 
acum intra pentru prima oară în camera mea. 

Atunci începu din nou să insiste să mă determine să-l 
urmez. Dacă voiam să-l însoțesc în aventura în care se 
avânta, avea să obţină învoire de la Columb să mă îmbarce 
deghizată în bărbat. Dacă preferam orice alt loc din lume 
oricare era bun, cu condiţia să fie împreună cu mine. 

Refuzai. e. 

Înainte de a se face ziuă plecă. Ne luarărri rămas bun 
pentru totdeauna. Cel puţin aşa credeam. 

În curând îmi dădui seama că suntem nefericiţi de-a 
binelea: eram mamă. 

Îi trimisei vestea fatală dorind şi temându-mă să fi plecat şi 
aşteptai îh singurătate şi.lacrimi ce avea să hotărască 
soarta în legătură cu mine. 

Neprimind nici un răspuns, îl credeam rătăcind în drum 
spre lumea necunoscută ce-l face nemuritor pe-Columb, 
dar într-o noapte auzii la-fereastră semnalul care-i vestea 
prezenţa. 

Crezul că mă înşelasem şi. tremurând, mai aşteptai. 

Cuprinsă de o bucurie uriaşă, mărturisesc că mă repezii la 
fereastră şi o deschisei. 

EI era acolo, în barcă, întinzându-mi braţele. Plecarea lui 
Columb fusese amânată şi străbătuse o parte a Spaniei ca 
să mă mai vadă pentru ultima oară sau să măiacuel. 

Vai, nefericirea noastră îl făcea să tragă nădejde că o să fiu 
de acord să-l urmez. 

Mă împotrivii, fiind ultima consolare, singurul tovarăş al 
tatălui meu ce sărăcise. Eram hotărâtă să-i spun totul, să-i 
îndur mânia, dar să nu-l părăsesc. 

Noaptea aceea a fost cumplită, Sire! Şi nici măcar nu se 
mai putea repeta. 

Plecarea lui Columb era fixată pentru 3 august, iar el 
venise cu o iuţeală minunată, şi la fel de repede trebuia să 
se întoarcă şi să ajungă la vreme. 


Vai, Sire. nu vă pot spune cit a insistat, cât s-a rugat, cât 
m-a implorat. în noaptea aceea! De douăzeci de ori a 
coborât în barcă, apoi a urcat în balcon. Când urcă ultima 
oară. mă cuprinse în braţe şi voi să mă ia cu sila. Strigai, 
chemai în ajutor. Se auzi zgomotul făcut de cineva care se 
scula şi venea la mine. Trebuia să fugă, de nu, avea să fie 
descoperit. 

Se repezi pentru ultima oară în barcă, iar eu simțind că 
inima lui se desparte de a mea, căzui jos. Acolo mă găsi 
Beatriz. 

Şi aproape la fel de emoţionată, la fel de prăbuşită cum 
fusese în noaptea aceea, frângându-şi braţele şi izbucnind 
în hohote Mercedes se prăbuşi în fotoliu. 

— Liniştiţi-vă, doamnă, spuse grav şi rece don Carlos. Vă 
pun la dispoziţie întreaga noapte. 

Se făcu o tăcere în timpul căreia nu se mai auziră decât 
gemetele donei Mercedes. Regele era atât de nemişcat 
încât părea o statuie, şi atât de stăpân pe sine, încât nici 
măcar nu i se auzea respiraţia. 

— Şi plecă! îngăimă Mercedes. lar după trei zile, don 
Francisco de Torrillas, prietenul tatii, veni la noi. îi ceru 
părintelui meu o întâlnire tainică, având de discutat, zicea 
el, un lucru de cea mai mare importanţă. 

Cei doi se închiseră într-o cameră. 

Don Francisco venea în numele său şi'al fiului.său să ceară 
tatii mâna mea. 

Nimic nu-l putu face pe tata mai fericit, numai că un 
scrupul îl reţinea. 

— Ştii. 51 întrebă pe prietenul său, care-i situaţia averii 
mele? 

Nu, dar nu mă interesează. 

Sunt ruinat, zise tata. 

Cum aşa? 

Ruinat cu desăvâr.şire. 

— Cu atât mai bine! răspunse prietenul său. *- Cum adică? 


— Sunt bogat şi pentru tine şi pentru mine şi oricât de 
scump ai preţui comoara pe care ne-o dai, o pot plăti. 

Tata îi întinse mâna lui don Francisco. 

— Îl autorizez pe don Ruiz să se înfăţişeze la fiică-mea, 
zise el. Să vină cu consimţământul lui Mercedes şi 
Mercedes e a lui. 

Petrecui trei zile cumplite. Tata, care nu bănuia cauzele 
bolii mele, venea zilnic să se intereseze*de mine. 

La zece minute după plecarea lui don Francisco, veni la 
mine şi-mi povesti ce se întâmplase. Apoi plecă anun-ţându- 
mă pentru a doua zi vizita lui don Ruiz. 

Nu avui puterea să-i răspund. După ce plecă rămăsei 
zdrobită. Apoi treptat îmi revenii şi mă trezii l'aţă-n faţă cu 
situaţia mea. care mi se înfăţişă nu ca un spectru al 
trecutului, ci ca acela al viitorului. 

Se înnopta. în ciuda insistențelor lui Beatriz să rămână 
lângă mine., o îndepărtai. în singurătate, cel puţin îmi ră- 
mâneau lacrimile. 

De îndată ce se înnopta şi se înstăpâni liniştea, mă dusei 
pe balconul unde fusesem atât de fericită şi, totodată, atât 
de nefericită. 

Mi se părea că-el avea să vină. 

Niciodată nu-l chemasem cu mai multă înflăcărare, din 
adâncul inimii 1 

Dacă ar fi venit, iartă-mă, tată, de data aceasta, nu m-aş fi 
împotrivit, oriunde ar fi vrut să mă ducă. aş ii mers cu el, l- 
aş fi urmat peste tot. 

O barcă se ivi. Un bărbat urca pe Guadalquivir cân-tând. 

Nu era glasul lui. el ar fi venit în tăcere. Nu avea 
importanţă, încercai să mă amăgesc şi cu braţele întinse 
spre amăgirea mea, strigai fantomei pe care mi-o făurisem: 

— Vino î vino! 

Barca trecu. Fără îndoială, pescarul meu pricepu ce era cu 
glasul pe care-i auzea în întuneric, nici ce voia femeia ce se 
apleca spre el. 


Cu toate acestea, el înţelese că în noapte se petrecea ceva 
dureros fiindcă, înainte de a ajunge la fereastra mea, se 
opri din cântat şi nu continuă decât după ce trecu de ea. 

Barca să făcu nevăzută şi rămăsei singură. în jurul meu se 
întindea tăcerea însufleţită în mijlocul căreia ţi se părea că 
auzi respiraţia naturii. 

Cerul înstelat se oglindea în apă. Parcă stăteam 
suspendată în aeu, iar vidul mă atrăgea şi îmi dădea un fel 
de ameţeală. Eram atât de nefericită, încât, mă gândii să 
mor. De la gând la'faptă nu-i decât un pas. 

Simţeam capul şi corpul apleeându-mi-se peste balcon, 
picioarele părăsind singure pământul. 

Deodată mă gândii la copilul meu. 

Luându-mi viaţa, săvârşeam nu numai o sinucidere, ci şi un 
asasinat. 

Mă agăţai de balcon şi mă trăsei înapoi, închisei gri-lajul. 
aruncai cheia în fluviu, ca să nu cedez vreunei ispite 
desperate şi mă întorsei în cameră lăsându-mă să cad pe 
pat. 

Încet şi dureros, orele se scurseră. Văzui ivindu-se zorile, 
auzii pe rând trezindu-se toate zgomotele zilei. Viaţa 
cotidiană reîncepea. 

La ora unsprezece dimineaţa, Beatriz mi-l anunţă pe don 
Ruiz. Venea din partea tatălui meu. Hotărârea mea era 
luată, spusei să intre. Era sfios şi totodată mulţumit. — 

Tata ii spusese că nu se îndoieşte defel că cererea lui va fi 
primită favorabil. 

Dar. privindu-mă şi yăzându-mă atât de palidă şi de 
îngheţată, începu să tremure, pălind şi el. 

Ridicai privirea spre el, aşteptând: Nu avea glas şi o luă de 
la capăt de zece ori ca să-mi spună de ce vine. 

În sfârşit, îmi spuse că mă iubeşte demult, iar căsătoria 
noastră fusese stabilită între părinţii noştri, şi că nu mai 
trebuia decât consimţământul meu, pentru ca el să devină 
omul cel mai fericit de pe pământ. 


— Sefor, îi răspunsei cu glas hotărât, fiindcă răspunsul 
meu era pregătit de mult, cinstea pe care mi-o propuneţi nu 
poate fi primită de mine. 

Din palid se făcu livid. 

— De ce, Dumnezeule? întrebă el. 

— Iubesc alt bărbat iar peste şapte luni voi fi mamă! Se 
clătină, gata să cadă. 

Era ceva atât de desperat în mărturisirea aceasta făcută 
unui bărbat pe care îl văzusem abia de cinci, şase ori, 
căruia nici măcar nu-i ceream să păstreze taina,de parcă, 
încrezându-mă în cinstea lui, era zadarnic să i-o cer, nu 
trebuia depusă nici o stăruinţăSe înclină în faţa mea, îmi 
apucă poala rochiei o sărută fără să spună altceva decât 
cuvintele acestea: 

— Dumnezeu să vă aibă în pază! Rămăsei singură. 

Mă aşteptam în fiecare clipă să-1 văd ivindu-se pe tata şi 
tremuram la ideea că voi fi silită să-i dau o explicaţie, dar 
spre marea mea uimire, nu auzii vorbindu-se despre asta. 

La ora cinei îi comunicai că sunt un pic indispusă şi-i 
ceream îngăduinţa să mănânc în camera mea. Mi se dădu 
voie fără obiecţii sau comentarii. Trecură trei zile. 

În a treia zi Beatriz mi-l anunţă din nou pe don Ruiz. 

Ca şi prima oară, dădui ordin să fie poftit să intre. Modul 
în care mă părăsise la ultima noastră întrevedere mă 
mişcase adine. Era ceva sublim în respectul pe care-l 
arătase unei sărmane fete pierdute. 

Intră şi rămase lângă uşă. 

— Apropiaţi-vă, don Ruiz, spusei. 

Prezenţa mea vă miră şi vă stânjeneşte, nu-i aşa? Sntrebă 
el. 

Mă miră, dar nu mă stânjeneşte, răspunsei, fiindcă simt în 
domnia voastră un prieten. 

Nu vă înşelaţi, zise. şi eu toate acestea v-aş fi scutit de 
prezenţa mea, dacă ea n-ar fi fost necesară liniştei domniei 
voastre. 

Explicaţi-mi, don Ruiz. 


N-am putut spune tatălui domniei voastre că m-aţi refuzat 
ca soţ, fiindcă ar fi cerut o explicaţie, iar cea pe care mi-aţi 
dat-o mie nu i-aţi fi dat-o şi lui, nu-i aşa? 

Aş fi preferat să mor! 

Vedeţi că trebuia să procedez aşa cum am procedat Şi cum 
aţi procedat? 

Am spus că aţi cerut câteva zile ca să vă hotărâți şi că 
doreaţi să fiţi lăsată să petreceţi aceste zile în singurătate. 

— Deci. domniei voastre îi datorez liniştea? Se înclină. 

— Ceea ce contează acum, e să mă credeţi prietenul sincer 
al domniei voastre. 

Îi întinsei mâna. 

— O, dă, prietene, cred, zisei. 

— Atunci, răspundeţi-mi fără să şovăiţi, ca şi prima oară. 

— Întrebaţi-mă. 

— Nădăjduiţi să vă căsătoriţi într-o zi cu cel pe care-l 
iubiţi? 

Cu neputinţă! 

Deci, a murit? întrebă don Ruiz. 

Trăieşte. 

Sclipirea de bucurie din privire i se stinse. 

— Ah, zise el, asta-i tot ce voiam să ştiu. Şi salutându-mă 
din nou. ieşi oftând. 

Alte trei zile se scurseră. în acest răstimp nu ieşii din 
cameră şi cu, excepţia lui Beatriz, nimeni nu intră la mine. 
în a patra zi, don Ruiz îmi fu anunţat din nou. 

Aproape că-l aşteptam. Nu mă mai temeam săr-l văd, era 
singurul meu confident şi înţelegeam că spusese adevărul 
când afirmase că mi-e prieten sincer. 

Intră respectuos ca de obicei, şi se apropie doar când iii 
făcui semn. 

Îi întinsei mâna, o luă şi o apropie uşor de buze. 

Apoi, după o clipă de tăcere în timpul căreia mă privi cu 
mult interes, zise: 

— N-am încetat nici* o clipă să mă gândesc la poziţia 
domniei voastre. E cumplită! 


Eu ofitai. 

— Oricât aş vrea să vă ajut. continuă el. nu putem amina la 
nesfârşit răspunsul pe care trebuie să mi-i daţi. 

— Vai, aşa e? răspunsei. 

— Aş putea spune că îmi retrag cererea în căsătorie. Aş 
accepta cu plăcere ruşinea de a lăsa să se creadă că ruina 
tatălui domniei voastre a dus la răcirea sentimentelor ce le 
nutream. Dar unde ar duce refuzul acesta? La o amânare 
de două, trei luni doar.!ntr-b bună zi continuă el, va trebui 
ca tatăl domniei voastre şi lumea să afle în ce situaţie 
sunteţi, şi atunci. atunci veţi fi dezonorată! 

— Şi ce să mă fac? strigai. 

— Să vă căsătoriţi cu un bărbat îndeajuns de devotat ca să 
vă fie soţ în ochii lumii şi doar frate faţă de domnia voa.sivi 

— Dar unde să-l găsesc? murmurai. 

— Veneam să ţi-l ofer eu, Mercedes. Nuţ.i-am spus că te 
iubesc? 

— Mă iubeşti, dar. 

— Câiid eu iubesc, Mercedes, o fac cu toate puterile nu 
numai ale inimii, ci şi ale sufletului, iar abnegaţia face parte 
dintre aceste puteri. 

Ridicai capul şi mă trăsei înapoi aproape înfricoşată. Nu 
bănuisem că abnegaţia poate merge până acolo. 

— Voi fi fratele tău. Mercedes, repetă el. Copilul tău va fi al 
meu şi niciodată nu vom discuta nimic despre aceasta. îţi 
dau cuvântul meu de gentilom. 

Îl privii cu îndoială, şovăind. 

— Ei. hai. zise el, nu-j mai bine aşa decât să te arunci pe 
fereastră.? 

Rămăsei mută pentru o clipă, apoi căzui în genunchi 
înaintea lui. 

— Frate, îi zisei, fie-ţi milă de soţia ta, şi salvează onoarea 
tatălui meu! 

Mă ridică, îmi sărută mina şi pleacă. 

După cincisprezece zile eram soţia lui don Ruiz. 


El s-a ţinut de cuvânt ca un gentilom credincios, dar 
natura nu a acceptat înşelătoria aceasta şi, deşi don Ruiz a 
avut întotdeauna faţă de Fernando grija unui părinte, 
Fernando n-a avut niciodată faţă de don Ruiz sentimente 
filiale. 

Acum, Sii-e, ştiţi iotul! 

Afară de numele adevăratului tată, zise regele, dar o să 
mi-l spuneţi. 

Don Iiigo Velasco! bâigui Mercedes. 

— Bine. spuse don Carlos, ştiu tot ce voiam să ştiu. Şi grav, 
întunecat, ieşi lăsând-o pe femeie în genunchi şi murmură. 

— Ştiam eu că-i cu neputinţă ca un fiu să-şi pălmuiască, 
tatăl. 

Încheiere A doua zi, în zori, o mare mulţime de oameni se 
îngrămădea în Piaţa de los Algibes, în jurul unui eşafod 
ridicat. în mijlocul pieţii. Călăul, cu braţele încrucişate 
stătea lângă eşafod. O taină plutea asupra oraşului şi se 
spunea că, pentru prima oară. regele avea să facă dreptate. 

În mijlocul acestei mulţimi puteau fi recunoscuţi maurii 
mai curând după 'privirea înflăcărată, decât după costumul 
oriental. Ochii le străluceau de bucurie la ideea că vor 
vedea execuţia unui gentilom care era rico hombre şi 
creştin. 

În clipa când din turnul Vela se anunţă ora nouă 
dimineaţa, porţile palatului Alhambra se deschiseră, gărzile 
făcură zid înlăturând mulţimea şi silind-o să formeze un 
cerc mare în jurul eşafodului. 

Apoi regele se ivi. privind îngrijorat, printre pleoapele ce 
clipeau. Parcă ar fi căutat cu privirea, din obişnuinţă, un 
mesager aşteptat de mult. 

Mesagerul nesosind, privirea regelui se posomoră iarăşi. 

Lângă rege mergea o fată voalată. Nu i se putea re-" 
cunoaşte chipul din cauza voalului ce-l acoperea, dar după 
costumul bogat şi totodată sobru, se putea ghici că 
aparţinea castei nobililor. 


Dor Carlos înainta prin mulţime şi nu se opri decât la 
câţiva paşi de eşafod. 

În urma lui se iviră marele judecător şi, la braţul, lui, dona 
Fior. Zărind eşafodul, amândoi se opriră şi nu s-ar fi putut 
spune care dintre ei, tatăl sau fiica, păli mai tare. 

Regele se întoarse să vadă dacă e urmat de marele 
judecător şi văzând că acesta se oprise sprijinind-o pe fiică- 
sa gata amândoi să cadă, trimise un ofiţer să-i spună să - 
vină la el. 

În acelaşi timp, din partea opusă două persoane 
străbăteau mulţimea: don Ruiz şi dona Mercedes. 

Fiecare dintre ei eu o expresie diferită pe chip, privi spre 
eşafod. 

Nici cinci minute nu se trecuseră, când se iviră sub paza 
gărzilor don Fernando şi don Ramiro, cei doi rivali. Don 
Fernando fusese arestat cu o zi înainte, după cum am 
povestit, iar don Ramiro, primind ordin, se predase singur. 

Toţi actorii dramei ale cărei prime patru acta se jucaseră, 
erau adunaţi pentru ultima scenă. Se făcu tăcere, iar lumea 
aştepta deznodământul necunoscut, căruia prezenţa 
călăului îi dădea o semnificaţie tainică dar cumplită. 

Don Carlos ridicând capul privi pentru ultima oară spre 
poarta maură şi văzând că nimic nu vine. dintr-acolo îşi opri 
privirea asupra lui don Inigo care, sub apăsarea ei, simţi 
că-l trec fiorii. 

— Don Ihigo Velasco de Hâro. zise el cu un glas atât de 
pătrunzător, încât, deşi nu depăşi diapazonul obişnuit, fu 
auzit de toţi, de două ori, fără să vă sprijiniți cererea pe nici 
un motiv, mi-aţi cerut viaţa unui om care meritase moartea. 
Nu mai sunteţi mare judecător al Andaluziei. 

Un murmur trecu dei'la actorii acestei scene în mulţime, şi 
don Inigo schiţă un gest voind să înainteze spre rege, şi, 
fără îndoială, să se justifice. 

Nu mai sunteţi mare judecător al Andaluziei, continuă don 
Carlos, dar sunteţi conetabil al regatului. Cel ce ţine rău 
cântarul dreptăţii, poate trage cu curaj sabia războiului. 


Sire! murmură don Ifigo. 

Tăcere, conetabile. îl întrerupse don Carlos, n-am 
terminat. Don Ruiz. continuă el, vă ştiam de multă vreme 
drept unul dintre cei mai nobili gentilomi ai statelor mele 
spaniole. De ieri, vă cunosc ca pe una dintre inimile cele 
mai nobile din lume. 

Don Ruiz se înclină. 

— Domnia voastră sunteţi mare judecător al Andaluziei, în 
locul lui don lhig<* Aţi venit ieri să-mi cereţi dreptate 
pentru insulta pe care aţi suferit-o. Faceţi-vă dreptate 
singur. 

Dor Ruiz tresări. Dona Mercedes păli. 

— Don Fernando, continuă regele, eşti vinovat de două ori: 
o dată te-ai răsculat împotriva legilor societăţii, şi te-am 
iertat. A doua oară te-ai răsculat împotriva legilor firii şi de 
data aceasta, socotindu-mă neputincios să pedepsesc o 
crimă atât de mare. îi ias celui jignit grija iertării sau a 
pedepsei. Dar în orice caz. începând din această clipă, 
te.şterg din rândurile gentilomilor. îţi retrag titlul * de rico 
hombre şi te las* nu atât de curat, din păcate, ci de sărac, 
de singur, de gol ca în ziua când ai venit pe lume! Ginesta, 
continuă regele, tu nu mai eşti ţiganca de la hanul La 
Regele maur, nici călugăriţa de la mânăs-tirea Bunei Vestiri, 
ci eşti ducesă de Carmona, marchiză de Montefrio, contestă 
de Pulgar; eşti nobilă de rangul întâi şi rangul acesta îl poţi 
da, cu numele tău. soţului tău. chiar dacă l-ai lua din popor, 
dintr-un trib maur sau de pe eşafod. 

Apoi întorcându-se spre don Ramiro. 

— Don Ramiro, zise el, eşti liber. Ai fost provocat şi n-ai 
putut face altfel decât să răspunzi provocării. Dar luptând. 
ai cinstit bătrâneţea, adică tot ce e mai demn de respect pe 
pământ. Nu te pot face mai bogat decât eşti, dar în 
amintirea mea, la numele tău îl'vei adăuga pe cel de Carlos. 
iar în stema familiei vei include leul Burgundiei. Acum să se 
facă dreptate sau să fie răsplătiți toţi! începeţi, don Ruiz, 
mare judecător al regatului. 


Se făcu tăcere. Toate privirile se întoarseră spre don Ruiz. 
toţi ascultară cu atenţie şi iată ce auziră:' 

Dona Mercedes, până.atunci nemişcată ca b statuie, păru 
să-şi şi desprindă cu greu picioarele de pământ şi traver- 
sând încet şi solemn distanţa care o despărţea de soţul ei ce 
stătea în picioare cu braţele încrucişate zise: 

— Domnule, în numele a tot ce-i mai sfânt în cer şi pe 
pământ, mama vă cere iertare pentru fiul ei! 

* în inima şi pe chipul lui don Ruiz, vreme de o clipă avu 
loc o luptă tăcuta. 

Apoi cobori o mână o puse pe capul lui Mercedes şi rosti 
cu un glas de o nesfârşită blindcţe: 

— Îl iert! 

Un murmur trecu prin mulţime. Fernando păli îngrozitor 
şi căută o armă; dacă şi-ar figăsit pumnalul basc poate că 
mai curând s-ar fi înjunghiat decât să primească iertare din 
partea bătrânului. 

Dar tânărul era dezarmat şi păzit. 

— E rândul tău, ducesă de Carmona, zise dona Carlos. 
Ginesta se duse spre Fernando şi îngenunche înaintea lui 
ridicându-şi voalul. 

— Don Fernando, te iubesc,! zise ea. 

Tmărul scoase un strigăt rămase o câipă zăpăcitparcă. P 
privi îndelung pe dona Fior şi întinse braţele spre Gi-nesta 
care. bucueoasă cum nu mai fusese până atunci, sa aruncă 
ia pieptul lui. 

— Ducesă de Carmona, marchiză de Montefrio, contestă 
de Plugar, îl iei de soţ pe condamnatul Fernando care n-are 
nici nume, nici rang, nici avere? întrebă don Carlos. 

— Îl iubesc Sire, îl iubesc! repetă Ginesta. 

Şi siHndu-l pe. Fernando să se încline, căzu în genunchi 
împreună cu el înaintea regelui. 

— Bine, zise don Carlos, un rege îşi respectă cuvântul dat. 
Ridică-te, duce de Carmona. marchiz de Mantefrio, conte 
de Pulgar, grande de Spania de rangul întâi, mulţumită 
soţiei tale, sora şi fiică de rege! 


Apoi. fără să le lase timp actorilor şi spectatorilor să-şi 
revină din uimire, continuă: 

— E rândul tău. don Ramiro! 

Don Ramiro. clătinându-se, străbătu la rându-i distanţa 
care-l despărţea de dona Fior, părându-i-se că înaintea 
ochilor lui pluteşte, un nor de aur şi de purpurăşi că un cor 
de îngeri îi cântă la ureche. 

El puse un genunchi în pământ în faţa fetei. 

— De doi ani vă iubesc, doamnă, zise el. Don Ramiro de 
Îviâa nu îndrăznea să v-o spună, dar în prezenţa regelui, 
naşul său, don Carlos de Îvila vă cere, umil mâna. 

— Serior. îngăimă dona Fior, cereţi-o tatălui meu. 

— Astăzi eu vă sunt tată. dona Fior. zise don Carlos, şi dau 
mâna domniei voastre, curierului dragostei. 

Cele trei grupuri încă se mai aflau în poziţia de la început, 
când deodată se auzi mare vuiet dinspre poarta Judecăţii, 
apoi un călăreț plin de praf, pe care, dupăcoştumul ce-l 
purta, dori Carlos îl recunoscu a fi un genti-lom german, se 
ivi liuturând în mână un pergament şi | strigând: 

— Unde e regele? Unde e regele? 

Don Carlos păli la rândul său de parcă şi el, care toc-E mai 
împărţise dreptatea, urma să fie-judecat. 

— Unde e regele? continua să strige cavalerul. lar lumea 
se dădea în lături din faţa lui. 

Don Carlos făcu zece paşi înainte şi. cu glas hotărât, ftdeşi 
chipu-i aproape livid ii trăda neliniştea rosti: 

— Aici sunt! 

Calul se' opri brusc, înfiorându-se tot şi îndoind genunchii 
de oţel. 

Toată lumea aştepta cu sufletul la gură. Călărețul se ridică 
în scări. 

— Ascultaţi cu toţii, zise el, voi toţi ce sunteţi aici de fâţă! 
Ascultă. Granada! Ascultă, Burgos! Ascultă, Val-ladolid! 
Ascultă, Şpanie! Ascultă, Europă! Ascultă, lume î Salut lui 
Carol Quintul, împărat ales! Cinste domniei lui! Salut lui 


Carol Quintul, împărat ales 1 Cinste domniei lui! Slavă fiului 
său şi fiilor fiilor săi! 

Şi sărind de pe cal, căzu în genunchi şi înfăţişă 
pergamentul care atesta alegerea regelui don Carlos pe 
tronul imperial al Germaniei. 

Don Carlos îl luă cu o mână tremurătoare şi rosti cu-un 
glas în care era-însă cu neputinţă să desluşeşti cea mat 
uşoară urmă de emoție: 

— Mulţumesc, duce de Bavaria, zise el. Nu voi uita că 
domniei voastre îi datorez această veste mare. 

Apoi, întrucât spectatorii repetau cu strigăte puternice 
cuvintele mesagerului: Slavă lui Carol Quintul! Slavă fiului 
său î Slavă fiilor fiilor săi!" rosti ridicând mâna: 

— Domnilor, slavă lui Dumnezeu, căci numai el e mare | 


SFÂRŞIT 


1Cid Campeador (Rodrigo Diaz de Bivar 1043-1088), 
cavaler spaniol ce s-a distins în luptele împotriva maurilor. 
Personificare a cavalerismului spaniol, el este eroul unui 
mare număr de opere literare, dintre care cele mai 
cunoscute sînt: Cantar „de mid Cid, baladele din 
Romancero şi tragedia omonimă a lui Corneille m tr.).