Ildefonso Falcones — Mana Fatimei

D FATIME g 


O Caia d 


`“ 
l 


“A ec 
ETA n 


A 
ILDEFONSO FALCONES 


Autoriil/bestsellerului 
Gate dala Marii 


lldefonso Falcones 


MÂNA FÁTIMEI 


o. 


Traducere: 
Adriana Steriopol 


4 
virtual-project.eu 


Original: La mano de Fătima (2009) 
Editura RAO (2011) 


Fiilor mei, 
Ildefonso, Alejandro, José Maria și Guillermo 


Ildefonso Falcones de Sierra 


Căsătorit și tată a patru copii și își exercită profesia în 
Barcelona. Primul său roman, Catedrala Mării, a devenit un 
succes editorial fără precedent, apreciat atât de cititori, cât și de 
critică, fiind publicat în peste 40 de ţări. 

A fost recompesat cu mai multe premii, Euskadi de Plata 2006 
pentru cel mai bun roman în castiliană, premiul Que Leer pentru 
cea mai bună carte apărută în anul 2006 în limba spaniolă, 
premiul Fundati6n Jose Manuel Lara pentru cel mai vândut 
roman în 2006 și prestigiosul premiu italian Giovanni Boccaccio 
2007 pentru cel mai bun autor străin. Cu peste patru milioane 
de exemplare vândute în toată lumea, a fost consacrat drept cel 
mai popular autor de romane istorice din Spania. 


Dacă un musulman se războiește sau se află într-o zonă 
păgână, nu are obligația de a arăta o înfățișare diferită de a 
celor din jur. În astfel de împrejurări, musulmanul poate să 
aleagă sau să fie silit să semene cu aceștia, cu condiția ca 
atitudinea lui să presupună un câștig pentru religie, precum 
acela de a-i povățui, de a le afla tainele și de a le transmite apoi 
celorlalți musulmani, evitând o pagubă sau vreun alt folos 
personal. 


AHMAD IBN TAYMIYA (1263-1328), 
renumit jurist arab 


| 
In numele lui Allah 


„.. În sfârșit, luptând în fiecare zi cu dușmanii, cu frigul, cu 
căldura, cu foamea, cu lipsa de peste tot a munitiilor, a 
harnașamentelor, cu noi pagube, cu morti la tot pasul, până 
când i-am văzut pe dușmani - o națiune războinică, neînfricată, 
înarmată și încrezătoare în asediu, în sprijinul barbarilor și al 
turcilor - învinși, supuși, izgoniți de pe pământul lor și 
deposedați de case și de bunuri; întemnițați, legați laolaltă 
bărbați și femei; copii luati prizonieri și vânduți la mezat sau 
duși să trăiască departe de pământul lor... Victorie incertă și cu 
întâmplări atât de primejdioase, încât, uneori, a existat îndoiala 
dacă Dumnezeu a vrut să ne pedepsească pe noi ori pe 
dușmani. 


DIEGO HURTADO DE MENDOZA, 
Războiul Granadei, cartea întâi 


1 


Juviles, Alpujarras!, regatul Granadei 
Duminică, 12 decembrie 1568 


Dangătul de clopot care chema la misa solemnă de la ora 
zece dimineața sfâșie atmosfera îngheţată ce învăluia sătucul 
acela, așezat pe una dintre numeroasele coaste ale lanţului 
muntos Sierra Nevada; ecourile lui metalice se pierdeau în 
prăpastie, de parcă ar fi vrut să se izbească de poalele masivului 
Contraviesa care închide pe la miazăzi roditoarea vale 
străbătută de râurile Guadalfeo, Adra și Andarax, toate acestea 
alimentate de o mulţime nesfârșită de afluenţi ce coboară de pe 
culmile înzăpezite. Dincolo de Contraviesa, ogoarele din 
Alpujarras se întind până la Marea Mediterană. Sub soarele 
blând de iarnă, aproape două sute de bărbaţi, femei și copii - 
majoritatea târându-și picioarele, aproape toţi în liniște - se 
îndreptară spre biserică și se strânseră la porțile ei. 

Lăcașul din piatră de culoare ocru și lipsit de vreo podoabă 
exterioară era alcătuit dintr-un mic corp simplu, dreptunghiular, 
pe a cărui latură se înălța turnul masiv ce adăpostea clopotul. 
Alături de clădire, o piaţă se deschidea mai sus de 
întortocheatele drumuri de transhumanță ce coborau în vale 
dinspre Sierra Nevada. Din piaţă, înspre munte, răsăreau 
ulicioare strâmte mărginite de o mulţime de case văruite cu praf 
de ardezie; locuințe cu unul sau două niveluri, uși și ferestre 
foarte mici, cu terase plane și hornuri rotunde încununate de un 
acoperiș în formă de ciupercă. Rânduiţi pe terase, ardei, 
smochini și struguri se uscau la soare. Uliţele șerpuitoare se 
cățărau pe versanţii muntelui, astfel că terasele celor de jos 
ajungeau la temeliile celor de sus, de parcă s-ar fi căţărat unele 
peste altele. 

În piaţă, în faţa porţilor bisericii, un grup alcătuit din câţiva 
băieți și mai mulţi creștini în vârstă, dintre cei douăzeci care 
trăiau în sat, se uitau la o bătrână urcată în vârful unei scări 


t Regiune istorică din Andaluzia, situată la poalele versantului sudic 
al lanţului muntos Sierra Nevada (Munţii Inzăpeziţi), între provinciile 
Granada și Almeria, ultimul refugiu al maurilor între anii 1568 și 1571, 
centru al răscoalelor musulmanilor convertiți la catolicism. (n.tr.) 


sprijinite de faţada principală a lăcașului. Femeia dârdăia și 
clănţănea din puţinii dinţi care îi mai rămăseseră. Moriscii? 
intrară în biserică fără să-și abată privirea de la sora lor întru 
credinţă, care stătea cocoţată acolo din zori, ținându-se de 
ultima treaptă, îndurând frigul iernii fără să fie îmbrăcată cu 
vreo haină groasă. Clopotul bătea și unul dintre copii arătă spre 
femeie, care tremura în ritmul dangătelor, încercând să-și 
păstreze echilibrul. Câteva râsete rupseră tăcerea. 

— Vrăjitoarea! se auzi printre hohotele de râs. 

Două pietre nimeriră trupul bătrânei, în vreme ce picioarele 
scării se umpleau de scuipat. 

Bătaia clopotului încetă; creștinii care mai rămăseseră încă 
afară se grăbiră să intre în biserică. lnăuntru, la doi pași de altar 
și cu faţa spre credincioși, o namilă de om oacheș și ars de 
soare, fără capă și haină, cu o funie la gât, stătea în genunchi cu 
braţele în cruce; ţinea câte o lumânare aprinsă în fiecare mână. 

În urmă cu câteva zile, omul acela îi dăduse bătrânei de pe 
scară cămașa soţiei sale bolnave ca să i-o spele într-un izvor 
despre ale cărui ape se spunea că au puteri tămăduitoare. In 
acel izvor natural, ascuns între stânci și vegetația deasă plină de 
pălării a muntelui, nu se spăla niciodată îmbrăcămintea. Don 
Martin, preotul satului, o surprinsese pe femeie când spăla acea 
singură cămașă și nu a avut nici o îndoială că era vorba de vreo 
vrăjitorie. Pedeapsa nu a întârziat să vină: bătrâna trebuia să 
petreacă dimineaţa de duminică suită pe scară, expusă 
batjocurii publice. Moriscul naiv care solicitase descântecul a 
fost condamnat să facă penitență ascultând în genunchi 
liturghia, putându-l vedea atunci cei prezenţi acolo. 

De îndată ce pășiră în lăcaș, bărbaţii se separară de neveste, 
iar acestea, cu fiicele lor, ocupară rândurile din faţă. Penitentul 
îngenuncheat avea o privire pierdută. II cunoșteau cu toţii: era 
un om cumsecade; se îngrijea de pământurile sale și de cele 
două vaci pe care le avea. Nu voia decât să-și ajute nevasta 
bolnavă! Încetul cu încetul, bărbaţii se așezară, în ordine, în 
spatele femeilor. În momentul în care își ocupaseră cu toţii 
locurile în altar, se iviră preotul, don Martin, capelanul beneficiar 
al parohiei, don Salvador, și Andres, sacristanul. Don Martin, 
pântecos, cu pielea feţei albicioasă și obrajii rumeni, 


2 Denumire dată musulmanilor cărora li s-a permis să rămână în 
Spania după anul 1492, cu condiţia convertirii la catolicism. (n.tr.) 


înveșmântat într-un felon din mătase brodat cu fir de aur, luă loc 
într-un jilț în faţa credincioșilor. De o parte și de alta, se postară 
în picioare capelanul beneficiar și sacristanul. Cineva închise 
ușile bisericii; curenţii de aer încetară să se mai simtă și flăcările 
candelelor nu mai clipeau. Atunci, casetele colorate în stil 
mudejar? de pe tavanul bisericii străluciră, într-o întrecere parcă 
cu retablurile sobre și tragice ale altarului și ale zidurilor 
laterale. 

Sacristanul, un tânăr înalt, îmbrăcat în negru, uscăţiv și cu 
fața măslinie, ca marea majoritate a credincioșilor, deschise un 
registru și îţi drese glasul. 

— Francisco Alguacil, citi el. 

— Prezent. 

După ce constată de unde venea răspunsul, sacristanul notă 
ceva în registru. 

— Jose Almer. 

— Prezent. 

Altă notare. „Milagros Garcia, Maria Ambroz...” La apeluri se 
răspundea cu un „prezent” care, pe măsură ce Andrés 
parcurgea lista, se asemăna de fiecare dată mai mult cu un 
mârâit. Sacristanul continuă să verifice chipuri și să ia notă. 

— Marcos Núñez. 

— Prezent. 

— Ai lipsit de la slujba de duminica trecută, afirmă sacristanul. 

— Am fost... 

Bărbatul încercă să se explice, dar nu-i veneau cuvintele. 
Termină fraza în limba arabă, în vreme ce flutura un document. 

— Apropie-te, îi porunci Andrés. 

Marcos Núñez se strecură printre cei prezenţi până ajunse la 
picioarele altarului. 

— Am fost la Ugíjar, reuși el să se scuze de această dată, 
înmânându-i sacristanului documentul. 

Andrés îl citi și i-l dădu preotului, care îl citi mai cu atenţie 
până la semnătura și încuviinţă cu o grimasă: superiorul abației 
din Ugijar adeverea că în ziua de 5 decembrie a anului 1568 
noul creștin numit Marcos Núñez, de loc din Juviles, asistase la 
misa solemnă oficiată în localitatea aceea. 


3 Stil arhitectonic în care se combină arta creștină cu ornamentaţiile 
arabe, caracteristic pentru Spania secolelor al XIII-lea - al XVI-lea. 
(n.tr.) 


Sacristanul schiţă un zâmbet aproape imperceptibil și scrise 
ceva în registru, înainte de a continua cu interminabila listă de 
creștini noi - musulmanii obligaţi de rege să se boteze și să 
îmbrățișeze religia creștină a căror prezenţă la sfintele slujbe 
trebuia să fie verificată în fiecare duminică și în celelalte zile 
orânduite. Unii dintre cei interpelaţi nu răspunseseră, iar 
absenţa lor fu înregistrată cu mare grijă. Două femei, spre 
deosebire de Marcos Núñez cu certificatul său de la Ugíjar, nu 
putură să-și justifice absenţa la slujba oficiată în duminica 
anterioară. Amândouă încercară să se scuze pripit. Andres le 
lăsă să termine și își abătu privirea către preot. Prima renunţă la 
încercarea sa de îndată ce don Martin îi făcu un semn autoritar 
cu mâna să tacă; cea de a doua continuă totuși să argumenteze 
că în duminica aceea fusese bolnavă. 

— Intrebaţi-l pe soțul meu! strigă ea în vreme ce îl căuta pe 
soţul ei cu o privire nervoasă în rândurile din spate. Elo să vă... 

— Liniște, adulatoare a diavolului! 

Strigătul lui don Martin o făcu pe moriscă să-și piardă glasul și 
alese să-și plece capul. Sacristanul îi notă numele: ambele 
aveau să plătească o amendă de câte o jumătate de reaf 
fiecare. 

După o îndelungată numărătoare, don Martin începu slujba, 
nu înainte de a-i preciza sacristanului să-l oblige pe penitent să 
ridice mai mult mâinile care ţineau lumânările. 

— In numele Tatălui, al Fiului și al Sfântului Duh... Ceremonia 
continua, dar puţini înțelegeau textele sacre sau puteau să 
urmărească ritmul frenetic și strigătele constante cu care 
preotul îi mustra în timpul predicii sale. 

— Credeţi cumva că apa de izvor vă va lecui de vreo boală? 
Don Martin arătă spre bărbatul îngenuncheat; degetul arătător îi 
tremura și părea că trăsăturile i se congestionaseră. E penitenţa 
voastră. Doar Hristos vă poate izbăvi de mizeriile și de 
privaţiunile cu care sunteţi pedepsiţi pentru viaţa desfrânată, 
blasfemiile și sacrilegiile voastre! 

Dar cei mai mulţi dintre ei nu vorbeau limba castiliană; unii se 
înțelegeau cu spaniolii în a/jamiado”, un dialect, amestec de 


1 Monedă de argint de 3,35 grame care a circulat în Spania 
începând cu secolul al XIV-lea. (n.tr.) 

> Denumire a scrierilor morisce în spaniolă, reproduse cu caractere 
arabe. (n.tr.) 


arabă și spaniolă. Cu toate acestea, toți aveau obligaţia să știe 
în spaniolă Tată/ Nostru, Ave Maria, Crezul, rugăciunea numită 
Salve? și Decalogul. Copiii morisci, mulțumită lecţiilor pe care le 
primeau de la sacristan; bărbaţii și femeile, prin lecţiile de 
doctrină care li se predau vinerea și sâmbăta și la care trebuiau 
să participe sub ameninţarea de a fi amendaţi și de a nu putea 
să încheie căsătorii. Doar când dovedeau că știu rugăciunile pe 
dinafară puteau să renunţe la lecții. 

In timpul slujbei, unii se rugau. Copiii, atenţi la sacristan, o 
făceau cu voce tare, aproape ţipând, așa cum îi povăţuiseră 
părinţii lor, pentru că astfel aceștia îl puteau înșela pe capelanul 
beneficiar al parohiei, prezent printre ei cu al său du-te-vino, ca 
să proclame pe ascuns: A/lahu Akbar”. Mulţi o șopteau cu ochii 
închiși, suspinând. 

— Oh, Milostivule! Izbăvește-mă de cusururi, de vicii... se 
auzea dintre rândurile de bărbaţi de îndată ce don Salvador se 
îndepărta puţin. 

Dar acesta nu se îndepărta prea mult, de parcă s-ar fi temut 
ca ei să nu-l sfideze invocându-l pe Dumnezeul musulmanilor în 
lăcașul creștin, în timpul liturghiei cântate și solemne. 

— Oh, Stăpânitorule! Călăuzește-mă cu puterea ta... strigă un 
tânăr morisc care se afla câteva rânduri mai încolo, în larma 
produsă de rugăciunea 7ată/ Nostru strigată de copii. 

Don Salvador se întoarse iritat. 

— Oh, de Pace Dătătorule! Înalță-mă în gloria ta... îndrăzni 
altul din cealaltă parte să implore. 

Capelanul beneficiar al parohiei se înroși de mânie. 

— Oh, Preaiertătorule! insistă un al treilea. 

Și odată încheiată rugăciunea creștină, se făcu auzită din nou 
vocea aspră a preotului. 

— Lăudat fie numele tău! se putu auzi în ziua aceea de 
undeva din ultimele rânduri. 

Majoritatea moriscilor rămaseră nemișcaţi, ţepeni și neclintiţi; 
unii îi susțineau privirea lui don Salvador, cei mai mulți și-o 
ascundeau; cine îndrăznise să aducă laude numelui lui Allah? 
Capelanul beneficiar își făcu drum printre rânduri, înghiontind, 
dar nu putu să-l descopere pe sacrileg. 


€ Salve [Regina] /Bucură-te, [Regină], altă rugăciune adresată 
Fecioarei Maria. (n.tr.) 
7 In arabă, „Allah este mare“. (n.tr.) 


La mijlocul liturghiei, cu don Martin stând jos, dar vigilent, 
sacristanul și capelanul beneficiar, unul cu un registru, iar 
celălalt cu un coș mare, așteptau să primească obolurile 
enoriașilor: monede de argint, pâine, ouă, in... Numai sărmanii 
erau scutiți de donaţii; în cazul celor mai înstăriți, a nu dona 
nimic vreme de trei duminici atrăgea după sine o amendă 
corespunzătoare. Andrés nota detaliat cine și ce dona. 

Când s-a auzit Cel-de-Moarte, cum era numit clopoțelul care 
anunţa cuminecăturat, moriscii îngenuncheară fără tragere de 
inimă printre vechii creștini ce arătau dovezile de pioșenie. 
Clinchetul Celui-de-Moarte se auzi când preotul, cu spatele la 
enoriași, ridica ostia; se mai auzi o dată când, tot cu spatele, 
acesta înălţă potirul. Preotul se pregătea să pronunţe cuvintele 
sfinte când, deodată, deranjat de zvonul de glasuri care agitau 
biserica, se întoarse spre credincioși cu o înfățișare furioasă. 

— Câinilor! strigă el, iar imprecaţia avu darul de a stropi cu 
salivă vasul sacru. Ce înseamnă murmurele acestea? Tăcere, 
ereticilor! Ingenuncheaţi cum se cuvine ca să-l primiţi pe 
Hristos, singurul Dumnezeu! Tu, de colo! Arătătorul său era 
îndreptat spre un bătrân din rândul al treilea. Ridică-ţi ochii! 
Acum nu te închini la falsul tău dumnezeu. Priviţi! Înălţaţi-vă 
privirea când vi se oferă Sfânta împărtășanie! 

Înainte de a continua, îi fulgeră cu privirea pe alţi doi morisci. 
Apoi, bărbaţi și femei se aliniaseră în tăcere să mănânce „turta“. 
Mulţi dintre ei aveau să încerce să păstreze în gură pasta de 
grâu amestecată cu salivă ca să o poată scuipa odată ajunși la 
casele lor; toți moriscii, fără excepţie, vor face gargară pentru a 
scăpa de resturi. 

Oamenii părăsiră biserica după binecuvântarea „Pace vouă“; 
unii dintre ei, creștinii, o primiră cu evlavie; ceilalţi, marea 
majoritate, își bătură joc închinându-se invers, mărturisind în 
gând unicitatea lui Allah și luând în deșert Sfânta Treime, pe 
care trebuiau să o invoce când își făceau semnul crucii. Moriscii 
se grăbeau să se întoarcă la casele lor ca să scuipe turta. Puţinii 
creștini din sat se buluciră la ușile bisericii ca să stea de vorbă, 
indiferenți la insultele pe care fiii lor le strigau împotriva 
bătrânei, care până la urmă căzuse de pe scară și era la 
pământ, împuţinată la trup și ţeapănă, cu buzele învinetțite, 


3 Moment al liturghiei catolice care marchează transformarea pâinii 
și a vinului în trupul și sângele Mântuitorului. (n.tr.) 


respirând greu. Înăuntrul lăcașului, preotul și ministranţii săi 
prelungiră pedeapsa penitentului și nu conteniră să-i reproșeze 
păcatele, în vreme ce strângeau obiectele de cult și le duceau 
de pe altar în sacristie. 


2 


Moriscii s-au răzvrătit, este adevărat, dar vechii creștini sunt 
cei care i-au împins la disperare, cu aroganta, cu hoțiile lor și cu 
nerușinarea cu care pun stăpânire pe femeile lor. Chiar și preoții 

se comportă astfel. Cum un întreg sat morisc s-a plâns 
arhiepiscopului de păstorul lor, s-a dat poruncă să se cerceteze 
motivul plângerii. Să fie luat de aici, cereau enoriașii... sau, dacă 
nu, să se însoare, căci toți copiii noștri se nasc cu ochi la fel de 
albaștri ca ai lui. 


FRANCES DE ALAVA, ambasadorul Spaniei în 
Franța, către Filip al II-lea, 1568 


Juviles este principala aşezare a unui district alcătuit din 
douăzeci de sate împrăștiate pe coastele accidentate ale 
lanțului Sierra Nevada. Din toate pământurile sale, un sfert 
dintre marjales? erau irigate, iar restul, uscate. Se cultiva grâu și 
orz; dispunea de peste patru mii de marjales de vie, de măslini, 
smochini, castani și nuci, dar mai cu seamă duzi, hrana viermilor 
de mătase, cea mai mare sursă de venit din zonă, deşi cea din 
Juviles nu atingea prestigiul de care se bucurau mătăsurile din 
alte districte din Alpujarras. 

Pe acele culmi, la peste o mie de varas' deasupra nivelului 
mării, moriscii, răbdători și harnici, cultivau până și cea mai 
abruptă bucată de pământ care ar fi putut furniza ceva grâne. 
Pe versanţii muntelui, acolo unde nu se ivea stânca, se vedeau 
mici terase în trepte, amplasate în locurile cele mai ascunse. În 
ziua aceea, cu soarele ajuns la nămiezi, venind de la una dintre 
acele terase, se întorcea la Juviles tânărul Hernando Ruiz, un 
băiat în vârstă de paisprezece ani, cu părul șaten-închis, dar cu 
pielea mult mai deschisă la culoare decât cea smeadă a 
congenerilor săi. In ansamblu, trăsăturile sale erau similare cu 
ale celorlalţi morisci cu gene dese, în ciuda faptului că pe chip 
atrăgeau atenţia niște ochi mari albaștri. Era de statură mijlocie, 


” Unitate de măsură a suprafeței echivalentă cu 441,75 metri 
pătraţi. (n.a.) 
10 Unitate de măsură a lungimii echivalentă cu 0,835 metri. (n.tr.) 


zvelt, sprinten și bine legat. 

Tocmai terminase de cules ultimele olive dintr-un bătrân 
măslin care rezista frigului de pe munte, adăpostit și răsucit 
chiar lângă terasa pe care urma să crească grâul. O făcuse cu 
mâna lui. Se căţărase în copac, fără să-l scuture cu prăjina, 
culegând chiar și măslinele care aveau încă o nuanţă vineție. 
Soarele încălzea aerul rece care venea dinspre Sierra Nevada. l- 
ar fi plăcut să rămână acolo să curețe buruienile, pentru ca apoi 
să meargă spre altă terasă, unde bănuia că sărmanul Hamid își 
lucra puţinul pământ pe care-l avea. Pe terase, când erau doar 
ei doi singuri, muncind și străbătând munţii în căutarea 
preţioaselor ierburi cu care bărbatul acela își pregătea leacurile, 
el îi spunea Hamid, în loc de Francisco, numele creștin cu care 
fusese botezat. Cei mai mulţi dintre morisci aveau două nume: 
unul creștin și altul musulman, folosit în cadrul comunităţii lor. 
Cu toate acestea, Hernando era doar Hernando, dar în sat își 
băteau adesea joc de el sau îl insultau numindu-l 
„Nazareeanul”!!. 

Amintindu-și de poreclă, băiatul își încetini în mod instinctiv 
pașii. El nu era în nici un fel nazareean! Izbi cu piciorul o piatră 
imaginară și își continuă drumul spre casă, care se găsea în 
afara satului, într-un loc unde găsiseră un spaţiu cât să-și 
construiască un șopron pentru creșterea la adăpost a celor șase 
catâri cu care tatăl său vitreg făcea cărăușie pe drumurile din 
Alpujarras, precum și o a șaptea catârcă: Băbuţa, preferata lui. 

Trecuse aproape un an de când mama lui se văzuse 
constrânsă să-i explice motivul unei asemenea porecle. Intr-o 
dimineaţă, în zorii zilei, el îl ajutase pe tatăl său vitreg, Brahim- 
Jose pentru creștini -, să înhame catârii. De-abia își terminase 
treaba, se despărţise de Băbuţă mângâind-o cu drag pe gât, 
când o palmă puternică peste urechea dreaptă îl aruncase la 
pământ câţiva pași mai încolo. 

— Câine nazareean! strigase Brahim, în picioare, mânios. 

Băiatul își scuturase capul ca să și-l limpezească și își dusese 
mâna la ureche. Pe la spatele tatălui său vitreg i se păruse că o 
vede pe mama sa dispărând cu capul plecat și intrând în casă. 

— l-ai strâns prost chinga animalului! răcnise bărbatul 
arătând spre unul dintre catâri. Vrei să-l roadă pe drum și să nu 
mai poată munci? Nu ești decât un netrebnic de nazareean, un 


11 Denumire pe care iudeii le-au dat-o primilor creștini. (n.tr.) 


bastard creștin, și l-a scuipat. 

Hernando scăpase târându-se de sub loviturile de picior ale 
tatălui său vitreg și se ascunsese într-un ungher al șopronului, în 
paie, cu capul între genunchi. De îndată ce tropotul copitelor 
animalelor de povară anunţase plecarea lui Brahim, Aisha, 
mama sa, reapăruse în șopron și se îndreptase spre el cu o 
limonadă în mână. 

— Te doare? îl întrebase ea, aplecându-se și mângâindu-l pe 
păr. 

— De ce îmi spun cu toții nazareean, mamă? începuse el să 
plângă cu sughiţuri, ridicându-și capul dintre genunchi. 

Aisha închisese ochii să nu vadă chipul scăldat în lacrimi al 
fiului său. Incercase să i le șteargă cu o mângâiere, dar 
Hernando întorsese capul. 

— De ce? insistase el. 

Aisha oftase adânc; apoi dăduse din cap și se așezase pe 
călcâie, în paie. 

— Fie! Ai deja vârsta potrivită, cedase ea cu tristeţe, de parcă 
ceea ce urma să facă ar fi pus-o la o mare încercare. Trebuie să 
știi că acum paisprezece ani, cu unul mai mult decât ai tu acum, 
preotul satului în care locuiam când eram o copilă, în ajerquia! 
din Almeria, m-a siluit... Hernando tresărise și încetase să mai 
plângă cu suspine. Da, fiule. Eu am strigat și m-am opus, așa 
cum cere legea noastră, dar prea puţin am putut face atunci 
împotriva acelui depravat viguros. S-a legat de mine departe de 
sat, pe câmp, în toiul dimineţii. Era o zi însorită, își amintise ea 
cu tristețe. Eram încă o copilă! strigase ea deodată. Mi-a smuls 
cămașa dintr-o singură smucitură. M-a trântit la pământ și... 

Înainte de a continua, femeia își revenise și se uitase în ochii 
fiului său, deschişi cât toate zilele și aţintiţi asupra ei: 

— Tu ești rodul acelei nelegiuiri, murmurase ea. De aceea... 
de aceea ţi se spune nazareean. Pentru că tatăl tău a fost un 
preot creștin. Este vina mea... 

Mama și fiul se priviseră clipe îndelungate. Lacrimile 
începuseră din nou să curgă pe chipul băiatului, dar de data 
aceasta din pricina unei dureri diferite; Aisha luptase cu propriul 
plânset până când înțelesese că îi va fi imposibil să-l 
stăpânească. Atunci, lăsase să-i cadă paharul cu limonadă și își 


12 Sau axarquia, cartier urban maur, extindere în afara incintei 
fortificate numite medina, locuită de musulmani. (n.tr.) 


întinsese braţele spre fiul său care își găsise refugiu între ele. 

Deși tânăra Aisha își salvase onoarea prin strigătele ei, de 
îndată ce sarcina nu a mai putut fi ascunsă, tatăl ei, un sărman 
cărăuş morisc, conștient că nu va putea evita rușinea, căutase 
măcar modul de a evita să mai asiste la ea. Găsise soluţia la 
Brahim, un tânăr cărăuș chipeș din Juviles pe care îl întâlnea 
adesea în drumurile lui și căruia îi propusese să o ia pe fiică-sa 
de nevastă în schimbul a doi catâri oferiţi ca zestre: unul pentru 
fată și celălalt pentru ființa pe care o purta în pântece. Brahim 
ezitase, dar era tânăr, sărac și avea nevoie de animale. De 
altfel, cine putea ști dacă pruncul acela avea să se nască? Poate 
că nu avea să treacă de primele luni de viaţă... Pe pământurile 
acelea neprimitoare, mulţi copii mureau din fragedă pruncie. 

În ciuda faptului că îi repugna ideea că fata fusese siluită de 
un preot creștin, Brahim acceptase târgul și o luase cu el la 
Juviles. 

Dar, contrar dorințelor lui Brahim, Hernando se născuse 
puternic și cu ochii albaștri ai preotului care o violase pe mama 
sa. Supraviețuise și prunciei. Originile sale și împrejurările venirii 
sale pe lume se răspândiseră din gură în gură și, chiar dacă 
satul fusese cuprins de milă pentru fata siluită, lucrurile nu se 
petrecuseră la fel cu rodul nelegitim al siluirii; disprețul faţă de 
el crescuse pe zi ce trecea atunci când începuse să se vadă 
atenţia pe care o acordau băiatului don Martin și Andrés, chiar 
mai mare decât cea oferită copiilor creștini, ca și cum ar fi dorit 
să-l salveze pe bastardul unui preot de influențele adepților lui 
Mahomed. 


Zâmbetul cu jumătate de gură cu care Hernando îi oferi 
mamei sale măslinele nu reuși să o păcălească. Ea îl mângâie pe 
păr cu blândeţe, așa cum făcea întotdeauna când simţea că era 
trist, iar el, chiar și în prezenţa celor patru fraţi vitregi ai lui, o 
lăsa să o facă: erau rare ocaziile când mama sa îi putea dovedi 
dragostea și toate, fără excepţie, aveau loc în absenţa tatălui 
său vitreg. Brahim se alăturase fără șovăire respingerii lui de 
către comunitatea moriscă; ura lui faţă de nazareeanul cu ochi 
albaștri, preferatul preoţilor creștini, se înteţise pe măsură ce 
Aisha, soţia lui, dădea naștere fiilor săi legitimi. La nouă ani, 
fusese izgonit în șopron, cu catârii, și mânca în casă doar atunci 
când tatăl său vitreg era plecat. Aisha fusese nevoită să cedeze 


dorințelor soţului ei, iar relația dintre mamă și fiu se desfășura 
prin gesturi subtile, încărcate de semnificaţii. 

În ziua aceea, mâncarea era pregătită și cei patru fraţi vitregi 
ai săi îl așteptau să sosească. Până și cel mai mic dintre ei, 
Musa, de patru ani, își luă un chip sever în prezenţa lui. 

— În numele lui Allah, cel milos și milostiv, se rugă Hernando 
înainte de a se așeza pe jos. 

Micul Musa și fratele său Aquil, cu trei ani mai mare, îl imitară 
și toţi trei începură să ia cu degetele, direct din oală, bucăţi de 
carne din mâncarea pe care o pregătise mama lor: miel cu 
ciulini gătiţi cu untdelemn, mentă și coriandru, șofran și oţet. 

Hernando își îndreptă privirea spre mama lui, care îi 
supraveghea rezemată de un perete al încăperii mici și curate 
pe care o foloseau ca bucătărie, sufragerie și dormitor provizoriu 
al fraţilor săi vitregi. Raissa și Zahara, cele două surori vitrege 
ale sale, stăteau în picioare lângă ea, așteptând ca băieţii să 
termine de mâncat ca să se poată așeza și ele să mănânce la 
rândul lor. El mestecă o bucată de carne de miel și îi zâmbi 
mamei sale. 

După mielul cu ciulini, Zahara, sora sa vitregă de unsprezece 
ani, aduse o tavă cu stafide, dar Hernando nici măcar nu avu 
timp să ducă două boabe la gură; un tropot de copite stins, 
îndepărtat îl sili să ridice capul. Fraţii săi vitregi observară gestul 
și încetară să mai mănânce, atenţi la atitudinea lui; nici unul din 
cei doi nu avea capacitatea de a prevedea cu atât de mult timp 
înainte sosirea catărilor. 

— Băbuța! strigă micul Musa când tropotul catârcei deveni 
perceptibil pentru toți. 

Hernando strânse din buze înainte de a se întoarce spre 
mama lui. Erau copitele Băbuţei, părea aceasta să confirme din 
priviri. Apoi încercă să zâmbească, dar nu-i ieși decât o 
strâmbătură tristă, asemenea celei schițate de Aisha: Brahim se 
întorcea acasă. 

— Lăudat fie Allah, se rugă el încheind masa și se ridică 
supărat. 

Afară, Băbuţa, uscată și slabă, acoperită de rosături și 
eliberată de orice harnașament, îl aștepta cu răbdare. 

— Vino, Băbuţo, îi porunci Hernando, și se îndreptă cu ea spre 
șopron. 

Sunetul neobișnuit al copitelor mici ale animalului îl urmări 


când dădea ocol casei. Odată ajuns înăuntrul șopronului, îi dădu 
niște paie și o mângâie blând pe grumaz. 

— Cum a fost călătoria? îi șopti el în vreme ce-i examina o 
nouă rosătură pe care nu o avea înainte de plecare. 

O observă mâncând câteva clipe, înainte de a o lua la fugă în 
sus, pe munte. Tatăl său vitreg l-o fi așteptând, ascuns, departe 
de drumul care venea de la Ugijar. Alergă multă vreme peste 
câmp, atent să nu se întâlnească cu vreun creștin. Evită terasele 
semănate sau oricare alt loc în care cineva ar fi putut munci 
chiar și la ora aceea. Suflând din greu, ajunse într-un loc stâncos 
și greu de străbătut, deschis spre o genune, de unde zări silueta 
lui Brahim. Era un bărbat înalt, solid, cu barbă, gătit cu o șapcă 
verde cu un bor foarte lat și o pelerină albastră până în talie de 
sub care se ivea o fustanelă plisată care îi acoperea coapsele 
până la jumătate; avea gambele goale și niște încălțări de piele 
legate cu curele. La începutul anului următor, când aveau să 
intre în vigoare noile legi, Brahim, la fel ca toţi moriscii din 
regatul Granadei, va trebui să înlocuiască îmbrăcămintea aceea 
cu veșminte creștinești. La brâu, sfidând interdicțiile în vigoare, 
strălucea un pumnal încovoiat. 

Îndărătul moriscului, opriţi unul în spatele celuilalt - căci nici 
măcar nu încăpeau câte unul pe acel ieșind din stâncă - erau cei 
șase catâri încărcaţi. În peretele râpei se zăreau intrările în niște 
grote mici. 

Când îl văzu în sfârșit pe tatăl său vitreg, Hernando se opri din 
alergat. Teama pe care o resimțea întotdeauna în preajma lui se 
intensifică. Cum avea să-l primească de data asta? Ultima oară 
îl plesnise pentru că întârziase, deși fugise în întâmpinarea lui 
fără să piardă nici o clipă. 

— De ce te oprești? vociferă moriscul. 

Străbătu în grabă puţinii pași care îi despărțeau, chircindu-se 
instinctiv când trecu pe lângă el. Nu scăpă de o lovitură 
puternică peste ceafa. Se împiedică până ajunse la primul catâr 
și se instală la intrarea uneia dintre grote, după ce se strecurase 
într-o parte între stâncă și catâri; în tăcere, începu să bage 
înăuntru mărfurile pe care tatăl său vitreg le descărca de pe 
animale. 

— Untdelemnul ăsta-i pentru Juan, îi atrase atenţia predându-i 
un chiup. Aisar! strigă el numele musulman, observând o 
nedumerire la fiul său vitreg. Celălalt este pentru Faris. 


Hernando rânduia mărfurile înăuntrul grotei, străduindu-se să 
ţină minte numele proprietarilor. 

Când catării fură pe jumătate descărcaţi de poveri, Brahim o 
porni la drum spre Juviles, iar băiatul rămase la intrarea în grotă, 
străbătând cu privirea vasta întindere ce se deschidea la 
picioarele sale, până la masivul Contraviesa. Nu rămase astfel 
prea multă vreme: cunoștea prea bine peisajul acela. Intră în 
grotă și își petrecu timpul vârându-și nasul printre mărfurile pe 
care tocmai le ascunseseră și printre multe altele care erau 
depozitate acolo. Sutele de grote din Alpujarras deveniseră 
cămări în care moriscii își ascundeau bunurile. Inainte de 
căderea întunericului, proprietarii acelor produse aveau să 
treacă pe acolo să adune ceea ce îi interesa. Fiecare călătorie 
era la fel. Inainte de a ajunge la Juviles, de oriunde s-ar fi întors, 
tatăl său vitreg îi dădea drumul Băbuţei și îi poruncea să 
meargă acasă. „Cunoaște Alpujarras mai bine decât oricine. Mi- 
am petrecut toată viaţa pe aceste drumuri și, cu toate astea, m- 
a salvat de câteva ori din situaţii dificile”, obișnuia cărăușul să 
povestească. Acela era semnalul: Băbuţa ajungea singură la 
Juviles, iar Hernando o pornea numaidecât spre grote să-și 
întâmpine tatăl vitreg. Lăsau acolo jumătate din ceea ce 
neguţase și, astfel, impozitele mărite pe care tatăl său vitreg ar 
fi trebuit să le plătească din profitul obţinut prin munca lui 
scădeau la jumătate. La rândul lor, cumpărătorii făceau același 
lucru cu multe dintre mărfurile pe care le adunau din mâinile lui 
Hernando înainte de a ajunge la Juviles în aceea sau în alte 
grote asemănătoare. Nenumaraţii arendași de zeciuieli și de dări 
sau alguazilii:s, care încasau amenzile și sancţiunile, obișnuiau 
să intre în casele moriscilor să ia banii și să confiște tot ce 
găseau în ele, chiar și dacă valoarea lucrurilor depășea ceea ce 
se datora. După aceea, nu dădeau socoteală de rezultatul 
licitaţiilor, și moriscii își pierdeau astfel proprietăţile. Erau 
nenumărate plângerile pe care comunitatea le aducea la 
cunoștința marelui magistrat municipal din Ugijar, a episcopului 
și chiar a guvernatorului Granadei, dar toate ajungeau într-un 
sac fără fund și zapciii creștini continuau să-i jecmănească, 
rămânând nepedepsiţi. De aceea aplicau cu toţii procedeul 
născocit de Brahim. 


13 Agent de poliție de grad inferior, executant al dispoziţiilor unui 
primar. (n.tr.) 


Așezat cu spinarea rezemată de peretele grotei, Hernando 
rupse o rămurică uscată și se jucă distrat cu bucătelele 
obținute; avea să urmeze o lungă așteptare. Observă mărfurile 
îngrămădite acolo și recunoscu în sinea lui necesitatea acelor 
înșelăciuni; dacă nu le-ar fi dus la bun sfârșit, creștinii i-ar fi 
adâncit în cea mai cruntă sărăcie. El dădea o mână de ajutor și 
la ascunderea vitelor, a caprelor și a oilor atunci când se trecea 
la socotirea dijmelor. Cu toate că era respins de comunitate, 
fusese ales drept complice. „Nazareeanul, îl susținu un morisc 
bătrân, știe să scrie, să citească și să socotească.” Așa era; încă 
de când era mic copil, Andrés, sacristanul, se străduise să-i facă 
educaţia, iar Hernando se dovedise a fi un bun elev. Era absolut 
necesar să ţină bine socotelile pentru a-l înșela pe încasatorul 
de dijme în vite, care apărea în fiecare primăvară. 

Zapciul cerea ca animalele să fie adunate pe o câmpie și 
obligate să treacă în șir, unul câte unul, printr-o strungă îngustă 
făcută din trunchiuri de copac. La fiecare zece animale, unul era 
pentru Biserică. Dar moriscii spuneau că turmele de treizeci sau 
mai puţine animale nu trebuiau să fie supuse dijmuirii și că plata 
corespunzătoare trebuia să se  mărginească la câțiva 
maravedies!*. Astfel că, atunci când sosea momentul, împărțeau 
de comun acord turmele în grupuri de câte treizeci de capete 
sau mai puţine, un șiretlic care presupunea după aceea multe 
socoteli pentru a se putea recompune turmele. 

Totuși, preţul tuturor acestor stratageme fusese foarte mare 
pentru Hernando. Băiatul izbi violent de perete fragmentele din 
crenguţa pe care o ţinea în mână. Nici unul dintre ele nu nimeri 
stânca și căzură toate pe jos... Işi aminti de seara când fusese 
ales să ducă la bun sfârșit înșelăciunea. 

— Mulţi dintre noi știm să socotim, se opusese unul dintre 
morisci când Hernando fusese propus să-l înșele pe zapciul de 
dijmă în vite. Poate nu tot atât de bine ca nazareeanul, dar... 

— Dar voi toţi, inclusiv tu, aveţi capre sau oi, și asta ar putea 
da naștere la suspiciuni, insistă bătrânul care îl propusese pe 
băiat. Nici Brahim și, cu atât mai puţin, nici nazareeanul n-au 
nici un interes pentru vite. 7 

— Și dacă ne denunță? sărise un al treilea. Işi petrece multă 


14 Monedă spaniolă având de-a lungul vremii valori diferite. Cea mai 
cunoscută era cea din aramă și valora a treizeci și patra parte dintr-un 
real confecționat dintr-un amestec de argint și aramă. (n.tr.) 


vreme cu preoţii. 

Se lasase tăcerea printre cei prezenţi. 

— Nu vă faceţi griji. Mie îmi revine răspunderea pentru asta, îi 
asigurase Brahim. 

În aceeași noapte, Brahim îl luase prin surprindere în șopron 
pe fiul său vitreg, când acesta termina de îngrijit catârii. 

— Femeie! răcnise cărăușul. 

Hernando era uimit. Tatăl său vitreg era la doi pași de el. Ceo 
fi făcut rău? De ce o chema pe mama lui? Aisha apăruse în ușa 
care dădea în grajd și se îndreptase grăbită spre locul în care se 
aflau cei doi, ștergându-și mâinile pe o cârpă pe care o purta în 
chip de șorț. De îndată ce ajunsese, chiar înainte de a întreba 
ceva, Brahim se răsucise și cu brațul întins îi cârpise un teribil 
dos de palmă peste faţă Aishei, care se clătinase pe picioare. Un 
firicel de sânge i se scurgea pe la colţul gurii. 

— Ai văzut? mormăise el către Hernando. O sută de palme ca 
asta o să primească mama ta dacă îţi trece cumva prin minte să 
le povestești ceva preoților în legătură cu manevrele din grote 
sau cu vitele. 


Hernando rămase toată după-amiaza în grotă, până când, 
puţin înainte de căderea întunericului, sosi și ultimul morisc. În 
sfârșit, putu să coboare în sat ca să se ocupe de catări; trebuia 
să le îngrijească rosăturile și să le verifice starea. Acolo unde 
dormea, într-un ungher ferit al grajdului, găsi un ibric cu păsat și 
o limonadă pe care le înfulecă la repezeală. Termină cu 
animalele și părăsi în grabă mare șopronul. 

Trecând prin faţa portiţei de lemn a casei, aruncă un scuipat. 
Fraţii săi vitregi râdeau înăuntru. Vocea puternică a tatălui său 
vitreg răsuna mai tare decât zarva copiilor. Raissa îl văzu de la 
fereastră și îi aruncă un zâmbet trecător: era singura căreia 
uneori i se făcea milă de el, dar chiar și acele rare dovezi de 
afecțiune, precum și cele ale Aishei, trebuiau să se manifeste pe 
la spatele lui Brahim. Hernando grăbi pasul treptat până când 
începu să alerge spre casa lui Hamid. 

Moriscul, văduv, slab și ponosit, ars de soare și șchiop de 
piciorul stâng, trăia într-o colibă care trecuse prin mii de 
reparaţii fără prea mult succes. Deși nu-i știa vârsta, lui 
Hernando i se părea unul dintre cei mai bătrâni oameni din sat. 
Cu toate că ușa era deschisă, Hernando ciocăni de trei ori. 


— Pacea fie cu tine, răspunse Hamid la a treia ciocănitură. L- 
am văzut pe Brahim întorcându-se în sat, adăugă el de îndată ce 
băiatul trecu pragul casei. 

O lampă fumegândă cu ulei lumina încăperea, care era toată 
locuinţa lui Hamid și, în pofida pereţilor coșcoviți și a infiltraţiilor 
care veneau de pe terasă, odaia părea îngrijită și curată, la fel 
ca toate încăperile din casele moriscilor. Vatra era stinsă. 
Singura ferestruică a colibei fusese astupată ca să nu se 
năruiască. 

Băiatul dădu din cap și se așeză pe jos lângă el, pe o pernă 
mare, ponosită. 

— Te-ai rugat deja? 

Hernando știa că îl va întreba acest lucru. Știa și care aveau 
să fie următoarele cuvinte: „Rugăciunea de noapte...”. 

— ... este singura pe care o putem face într-o oarecare 
siguranţă, repeta mereu Hamid, pentru că toţi creștinii dorm. 

Dacă Andres se străduia să-l învețe rugăciunile creștine, 
precum și să socotească, să citească și să scrie, sărmanul 
Hamid, respectat în sat ca alfaquí - învăţat, doctor în legea 
musulmană, îl îndruma așa cum se cuvenea în privința 
credințelor și a învățăturilor mahomedane; își impusese această 
sarcină de când moriscii îl respinseseră pe bastardul unui preot, 
de parcă ar fi vrut să-și măsoare forțele cu sacristanul creștin și 
cu toată comunitatea. Il punea să se roage și pe terasele de pe 
munte, ferit de priviri indiscrete, sau recitau surele!? amândoi 
într-un glas când umblau pe munţi în căutarea ierburilor de leac. 

Înainte de a răspunde la întrebarea lui Hamid, acesta se 
ridică. Închise și zăvori ușa și, atunci, se dezbrăcară amândoi în 
tăcere. Apa era de-acum pregătită în niște vase curate. Se 
plasară cu faţa spre Mecca, spre așa-numita quibla*®. 

— Oh, Allah, Stăpânul meu! imploră Hamid, în vreme ce își 
introducea mâinile în vas și le spăla de trei ori. Hernando îl însoți 
în rugăciuni și făcu cele cuvenite cu apa din vasul său. Cu 
ajutorul tău mă feresc de spurcăciunea și de răutatea 
blestematului de diavol... 

Apoi trecură la spălarea trupului așa cum era obligatoriu: 


15 Denumirea celor 114 capitole ale Coranului. (n.tr.) 

16 Direcţia spre Mecca, orașul sfânt al musulmanilor, calculată după 
o formulă matematică, spre care aceștia trebuie să privească atunci 
când se roagă. (nitr.) 


părțile rușinoase, mâinile, nările și fața, braţul drept și cel stâng 
de la vârful degetelor până la coate, capul, urechile și picioarele 
până la călcâie. Însoţiră fiecare purificare cu rugăciunile 
potrivite, chiar dacă uneori Hamid își lăsa glasul să se prefacă 
într-o șoaptă aproape imperceptibilă. Era semnalul învățatului 
prin care îi ceda îndrumarea rugăciunilor; băiatul zâmbea și 
amândoi urmau ritualul cu privirea pierdută înspre quibla. 

— ... ca în Ziua Judecăţii să-mi înmânezi... se ruga băiatul cu 
voce tare. 

Hamid închidea ochii pe jumătate, dădea satisfăcut din cap și 
se alătura din nou litaniei: 

— ... scrisoarea în mâna mea dreaptă și să iei de la mine un 
răboj fără păcate și cu fapte bune... 

După purificări,  începură rugăciunea de noapte, 
prosternându-se de două ori, aplecându-se, până își atinseră 
genunchii cu mâinile. 

— Lăudat fie Allah... începură să se roage într-un glas. 

În momentul prosternării, când erau îngenuncheaţi pe singura 
pătură a lui Hamid, cu frunţile și nasurile atingând țesătura, 
răsunară câteva ciocănituri în ușă. 

Cei doi amuţiră, nemișcatți pe pătură. 

Ciocăniturile se repetară. De această dată, mai puternice. 

Hamid își întoarse faţa înspăimântată spre băiat și întâlni ochii 
lui albaștri strălucind în pâlpâirea lumânării. „Imi pare rău“, 
părea că-i spune. El era de-acum în vârstă, dar Hernando... 

— Hamid, deschide! se auzi în noapte. 

Hamid? În pofida piciorului său schilod, moriscul sări în sus și 
se postă în faţa ușii. Hamid! Nici un creștin nu l-ar fi strigat 
astfel. 

— Pacea fie cu tine. 

Vizitatorul îl surprinse pe Hernando îngenuncheat încă pe 
pătură, cu degetele mari de la picioare sprijinite de ea. 

— Și cu tine fie pace, îl salută necunoscutul, un bărbat scund, 
cu piele măslinie, ars de soare și mult mai tânăr decât Hamid. 

— El este Hernando, îl prezentă Hamid. Hernando, el este Ali, 
de la Órgiva, soţul surorii mele. Ce te aduce pe aici la ora asta? 
Ești departe de casă. 

În loc să răspundă, Ali arătă cu bărbia înspre Hernando. 

— Puștiul e de încredere, îl asigură Hamid, poţi să-ţi dai 
seama și singur. 


Ali îl privi pe Hernando, în vreme ce acesta se ridica în 
picioare, și încuviinţă din cap. Hamid îi făcu semn cumnatului 
său să se așeze, apoi o făcu și el: Ali pe pătură, Hamid pe perna 
ponosită. 

— Adu apă proaspătă și câteva stafide, îi ceru acesta din 
urmă lui Hernando. 

— La sfârșitul anului va fi o nouă lume, prevesti Ali cu 
solemnitate, fără să aștepte ca băiatul să-și îndeplinească 
sarcina. 

Blidul cu vreo douăzeci de boabe de stafide pe care Hernando 
îl lăsă între cei doi bărbaţi nu putea fi decât rezultatul pomenilor 
satului către învăţat; uneori, chiar el îi adusese daruri din partea 
tatălui său vitreg, pe care nimeni nu-l considera tocmai generos. 

Hamid dădea din cap la cuvintele cumnatului său în 
momentul în care Hernando luă loc pe un colţ de pătură. 

— Am mai auzit asta, adăugă el. 

Hernando îi privi curios. Nu știa că Hamid avea rude, dar nu 
era pentru prima dată când auzea acele cuvinte: tatăl său vitreg 
nu înceta să repete aceeași frază, mai ales la întoarcerea din 
călătoriile sale la Granada. Andres, sacristanul, îi explicase că 
era datorită intrării în vigoare a noului decret regal, care îi va 
obliga pe morisci să se îmbrace precum creștinii și să renunţe la 
folosirea limbii arabe. 

— Anul ăsta, a mai fost o încercare eșuată în Joia Mare, 
continuă Hamid, de ce ar fi altfel acum? 

Hernando își lăsă capul într-o parte. Ce spunea Hamid? La ce 
încercare eșuată se referea el? 

— De data asta va ieși bine, îl asigură Ali. Data trecută, 
planurile insurecției erau pe buzele tuturor celor din Alpujarras. 
De aceea le-a descoperit marchizul de Mondéjar, iar cei din 
Albaicin:” au dat îndărăt. 

Hamid îl îndemnă să continue. Hernando se ridică în picioare 
de îndată ce auzi cuvântul „insurecție”. 

— De data asta s-a luat hotărârea ca locuitorii din Alpujarras 
să nu știe ce se va întâmpla până când nu va sosi momentul să 
cucerească Granada. Li s-au dat instrucţiuni precise moriscilor 
din Albaicin și au fost adunaţi în secret oamenii de la câmpie, 
din văile Lecrín și Órgiva. Cei însuraţi s-au ocupat să-i recruteze 


17 Cartier maur situat pe coasta muntelui, cu străduțe în pantă. 
(n.tr.) 


pe cei asemenea lor, celibatarii, pe celibatari, iar văduvii, pe 
văduvi. Sunt peste opt mii de persoane dispuse să se 
răzvrătească în Albaicin. Doar atunci vor fi înștiinţaţi cei din 
Alpujarras. Se socotește că regiunea va putea să înarmeze o 
sută de mii de oameni. 

— Cine se află de data asta în spatele răscoalei? 

— Adunările au loc în casa unui negustor de ceară din Albaicin 
numit Adelet. lau parte cei pe care creștinii îi numesc Hernando 
el Zaguer, Alguazil din Cádiar, Diego López, din Mecina de 
Bombarân, Miguel de Rojas, din Ugíjar, precum și Farax ibn 
Farax, Tagari, Mofarrix, Alatar... Cu ei sunt destui monfies?&... 
continuă Ali. 

— Nu mă încred deloc în haiducii ăia, îl întrerupse Hamid. 

Ali ridică din umeri. 

— Ştii bine, îi scuză el, că mulţi dintre ei s-au văzut siliți să 
trăiască în munţi. Nouă nu ne fac nici un rău! Chiar și tu te-ai fii 
dus la ei dacă... Ali evită să privească piciorul neputincios al lui 
Hamid. Cei mai mulţi dintre ei s-au apucat de tâlhării din pricina 
acelorași nedreptăţi comise și împotriva ta. 

Ali lăsă fraza în suspensie, așteptând o reacţie din partea 
cumnatului său. Hamid lăsă și el amintirile să zboare câteva 
clipe și strânse din buze într-un gest de încuviințare. 

— Ce nedrep...? sări Hernando. 

Dar tăcu la mișcarea bruscă a mâinii cu care Hamid îi primise 
intervenţia. 

— Care haiduci se vor alătura? întrebă atunci învățatul. 

— Partal din Narila, Nacoz din Nigueles, Seniz din Berchul. 
Hamid asculta cu un aer gânditor, iar Ali insistă: Totul este 
plănuit - cei din Albaicinul Granadei sunt pregătiţi pentru ziua de 
Anul Nou. De îndată ce se vor ridica la luptă, cei opt mii de 
oameni din afara Granadei vor escalada... vom escalada zidurile 
palatului Alhambra prin partea dinspre Generalife!?. Vom folosi 
șaptesprezece scări care se confecţionează deja în Ugijar și 
Quéntar. Eu le-am văzut: sunt făcute din frânghii de cânepă, 


18 Cuvânt provenit din arabă, desemnând persoanele surghiunite, 
proscrise. Denumire sub care erau cunoscuți, în secolele al XVI-lea și 
al XVII-lea, moriscii ascunși în munţii Granadei și care se dedau la acte 
de banditism. (n.tr.) 

1% Palat și grădini ale regilor mauri din apropierea Alhambrei din 
Granada. (n.tr.) 


puternice și rezistente, cu niște fuscei solizi din lemn pe care pot 
urca trei oameni deodată. Va trebui să fim îmbrăcaţi după 
obiceiul turcesc, ca să creadă creștinii că am primit ajutor din 
Berberia? sau din partea sultanului. Femeile lucrează deja la 
aceste haine. Granada nu este pregătită să se apere. O vom 
redobândi la aceeași dată la care s-a predat regilor Castiliei. 

— Și după ce va fi cucerită Granada? 

— Algerul ne va ajuta. Sultanul ne va ajuta. Au promis-o. 
Spania nu mai poate suporta alte războaie, nu poate lupta pe 
mai multe fronturi, căci o face deja în Flandra, în Indii și 
împotriva berberilor și a turcilor. 

De această dată, Hamid își ridică ochii în tavan. 

— Lăudat fie Allah, șopti el. 

— Se vor împlini profeţiile, Hamid! exclamă Ali. Se vor împlini! 

Liniștea sfâșiată doar de respiraţia întretăiată a lui Hernando 
puse stăpânire pe încăpere. Băiatul tremura ușor și nu înceta să- 
și plimbe privirea de la un bărbat la celălalt. 

— Ce vreţi să fac? Ce pot face? întrebă deodată Hamid. Sunt 
șchiop... 

— Ca descendent direct al dinastiei Nasri?!, așa-numiții 
nazariţi, trebuie să iei parte la cucerirea Granadei reprezentând 
poporul căruia i-a aparţinut dintotdeauna și căruia trebuie să-i 
aparțină în continuare. Sora ta este dispusă să te însoțească. 

Inainte ca Hernando să pună din nou întrebări, aproape în 
picioare, Hamid se întoarse spre el, încuviinţă și îi întinse mâna, 
într-un gest prin care îi cerea să aibă răbdare. Băiatul se lăsă din 
nou să cadă pe pătură, dar imenșii săi ochi albaștri nu reușeau 
să se abată de la umilul învăţat. Era descendent al nazariţilor, al 
regilor Granadei! 


Nume dat în epocă regiunilor din nordul-vestul Africii: Maroc, 
Algeria și Tunisia. (n.tr.) 

21 Ultima dinastie musulmană, întemeiată de Yusuf ibn Nazar (1194- 
1273), care a stăpânit regatul Granadei între anii 1238 și 1492 (2 
ianuarie), ultimul fiind Mohamed al XI-lea, cunoscut în Spania sub 
numele de Bu Abdillah sau Boabdil. (n.tr.) 


3 


Hamid îi oferi găzduire lui Ali peste noapte, dar acesta refuză 
invitaţia: știa că dispune doar de un pat și, ca să nu-l jignească 
pe amfitrionul său, se justifică prin dorinţa de a profita de 
călătoria aceea ca să trateze niște treburi cu un locuitor din 
Juviles, care îl aștepta deja. Hamid se declară mulțumit și își 
luară la revedere în pragul ușii. De pe pătură, Hernando privi 
despărţirea solemnă dintre cei doi bărbaţi. Invăţatul aşteptă 
până când cumnatul său se pierdu în noapte și zăvori ușa. 
Atunci, se întoarse spre băiat: ridurile care îi brăzdau chipul se 
profilau și mai tare, iar ochii, de obicei senini, acum aruncau 
scântei. 

Hamid se opri o clipă lângă ușă, gânditor. Apoi, foarte încet, 
șchiopăta spre băiat implorându-i tăcerea printr-un gest. Cele 
câteva clipe cât a zăbovit înainte de a-și cobori mâna deveniră 
nesfârșite pentru Hernando. În cele din urmă, Hamid se așeză și 
îi zâmbi din toată inima; miile de întrebări care asaltau mintea 
băiatului - Nazariţi? Ce răscoală? Ce are de gând să facă 
sultanul? Dar algerienii? De ce ar trebui să fii un haiduc? Există 
berberi în Alpujarras? - s-au redus totuși la una singură: 

— Cum de ești atât de sărac fiind descendentul...? 

Chipul învățatului se întunecă înainte ca Hernando să termine 
de formulat întrebarea. 

— Mi-au luat totul, răspunse el sec. 

Băiatul își abătu privirea. 

— Îmi pare rău... izbuti el să spună. 

— Nu cu mult timp în urmă, începu Hamid să povestească 
spre surprinderea lui, tu te născuseși deja, s-a produs o 
schimbare importantă în administraţia Granadei. Până atunci, 
noi, moriscii, depindeam de comandantul militar al regatului, 
marchizul de Mondéjar, reprezentându-l pe rege, stăpân peste 
aproape toate aceste ţinuturi. Cu toate acestea, mulţimea de 
funcţionari și avocăţei ai Tribunalului Suprem din Granada au 
cerut să preia ei înșiși controlul asupra moriscilor, iar regele le-a 
dat acordul, în pofida opiniei marchizului. Din momentul acela, 
grefieri și avocaţi au început să scuture praful de pe vechi litigii 
susținute împotriva moriscilor. Exista o cutumă prin care oricărui 
morisc care ar fi apelat la senior îi erau iertate delictele pe care 


ar fi putut să le comită. Câștigau cu toții: moriscii se stabileau 
pașnic pe pământurile din Alpujarras, iar regele avea lucrători 
care plăteau impozite mult mai mari decât dacă pământurile s- 
ar fi aflat în mâinile creștinilor. Dar acest acord nu aducea nici 
un fel de beneficiu Tribunalului Suprem Regal. Hamid luă o 
stafidă din blidul care mai era încă pe pătură. Nu vrei o boabă? îi 
oferi el. 

Hernando era nerăbdător. Nu, nu voia o stafidă... Voia să-i 
răspundă, să vorbească în continuare! Dar, ca să nu-l 
necăjească, întinse mâna și mestecă în tăcere alături de el. 

— Ei bine, continuă Hamid, grefierii, sub pretextul că îi 
urmăresc pe haiduci, au alcătuit grupuri de oșteni care în 
realitate nu erau altceva decât slugi sau rude de-ale lor... cu 
cele mai bune solde plătite vreodată în oastea regelui. Încasau 
mai mult decât germanii din regimentele de infanteriști din 
Flandra. Nici unul dintre acei preferaţi cu recomandare nu 
îndrăznea să se confrunte cu un singur haiduc, fapt pentru care, 
în loc să lupte cu spada împotriva acestora, au făcut-o cu 
documente contra moriscilor pașnici. Cei care aveau procese în 
curs de judecare trebuiau să plătească pentru ele: mulţi dintre 
ai noștri au trebuit să fugă din căminele lor și să se alăture 
haiducilor. Dar lăcomia slujbașilor nu s-a oprit aici: au început să 
cerceteze toate titlurile de proprietate asupra pământurilor 
moriscilor, și cei care nu o puteau dovedi cu înscrisuri erau 
obligaţi să plătească regelui sau să-și părăsească pământurile. 
Mulți dintre noi n-am putut să o dovedim... 

— Tu nu aveai acele titluri? îl întrebă Hernando când băgă de 
seamă că învățatul se oprește din explicaţie. 

— Nu, răspunse acesta, cu un aer mâhnit. Descind din 
dinastia nazariţilor, ultima care a domnit în Granada. Familia 
mea, clanul meu - Hamid adoptă un ton falnic care îl luă prin 
surprindere pe Hernando - a fost dintre cele mai nobile și mai 
de vază din Granada, și un mizerabil de scrib creștin m-a privat 
de pământurile și de bogăţiile mele. 

Hernando se înfioră. Hamid se opri cufundându-se în amintiri 
atât de dureroase. Un moment mai târziu, își veni în fire și își 
continuă relatarea, de parcă ar fi dorit să audă încă o dată tare 
istoria nenorocirilor sale. 

— Ca recompensă pentru capitularea lui Bu Abdillah, pe care 
creștinii îl numeau Boabdil, în fața spaniolilor, aceștia i-au 


acordat ca feudă Alpujarras, unde s-a retras împreună cu 
întreaga sa curte. Între membrii acelei curţi se afla vărul său, 
tatăl meu, un recunoscut învăţat musulman. Dar regii perfizi nu 
s-au mulțumit doar cu asta: fără ca Boabdil să știe, au cumpărat 
din nou, pe la spatele lui, printr-un împuternicit, pământurile 
care cu puţin timp înainte le fuseseră încredințate și i-au 
expulzat de pe ele. Aproape toți nobilii și marii seniori 
musulmani au părăsit Spania împreună cu Regele cel Mic%; în 
afară de tatăl meu, care a hotărât să rămână aici, cu oamenii 
săi, cu cei care aveau nevoie de sfaturile pe care le acorda ca 
învăţat în legea mahomedană. Apoi, cardinalul Cisneros, contrar 
actelor de capitulare a Granadei care garantau așa-numiţilor 
mudejari - mauri vasali regilor creștini, dar rămași credincioși 
islamului - convieţuirea pașnică în propria religie, i-a convins pe 
regi să-i expulzeze pe toţi mudejarii care nu se converteau la 
creștinism. Aproape toți au fost nevoiţi să se convertească. Nu 
voiau să-și abandoneze pământurile pe care s-au născut și unde 
și-au crescut fiii! În același timp, au stropit cu apă sfinţită sute 
de oameni de-ai noștri. Mulţi au ieșit din biserici declarând că nu 
fuseseră atinși nici măcar de o picătură și că, prin urmare, 
continuau să fie musulmani. Când m-am născut eu, acum 
cincizeci de ani... Hernando tresări. Mă credeai mai bătrân? 
Băiatul își lăsă ochii în jos. Sunt lucruri care ne fac să 
îmbătrânim mai repede decât trecerea anilor... Mă rog, în zilele 
acelea trăiam liniștiți pe niște pământuri cedate prin vorbă lui 
Boabdil; nimeni nu a pus în discuţie proprietăţile noastre până 
când nu s-a pus în mișcare armata de slujbași și avocăţei. 
Atunci... 

— Ți-au luat totul, termină fraza Hernando, cu o voce spartă. 

— Aproape tot. 

Învăţatul luă altă stafidă din blid. Hernando se aplecă spre el. 

— Aproape tot, repetă el, de această dată cu stafida 
mestecată pe jumătate. Dar n-au putut să ne despoaie de 
credinţa noastră, fapt pe care îl doreau cel mai mult. Și nu mi-au 
luat nici... 

Hamid se ridică anevoie și se îndreptă spre unul dintre pereţii 


*2 Este porecla sub care era cunoscut același sultan nazarit Boabdil 
(1459? - 1533), care a domnit la Granada în intervalele 1482-1483 și 
1486-1492, spre a fi deosebit de unchiul său care purta același nume, 
Boabdil cel Bătrân. (nitr.) 


colibei. Acolo, scurmă cu piciorul drept pământul din locuinţă 
până când dădu peste o scândură groasă și alungită. Trase de 
unul din capetele ei și se aplecă să ridice un obiect înfășurat în 
stofa. Hernando nu avu nevoie să i se spună ce este: forma 
încovoiată și alungită o dezvăluia. 

Hamid dezveli hangerul cu delicateţe și i-l arătă băiatului. 

— Acesta. Nu mi l-au luat nici pe acesta. În vreme ce alguazili, 
grefieri și secretari îmi luau veșminte de mătase, pietre 
preţioase, animale și grâne, am izbutit să ascund bunul cel mai 
de preț al familiei mele. Această sabie s-a aflat în mâinile 
Profetului, pacea și binecuvântarea lui Allah fie cu El! afirmă 
solemn. După spusele tatălui meu, tatăl său i-a povestit că a 
fost una dintre nenumăratele arme pe care le-a primit Mahomed 
ca plată pentru răscumpărarea idolatrilor quraish?* pe care îi 
luase prizonieri când a cucerit Mecca. 

De teaca din aur atârnau piese de metal cu inscripţii în arabă. 
Hernando se înfioră din nou și ochii îi sclipiră ca ai unui copil. O 
sabie care aparținuse Profetului! Hamid scoase din teacă lama, 
care străluci în penumbra colibei. 

— Vei lua parte, afirmă el adresându-se spadei, la 
redobândirea orașului care nu ar fi trebuit să fie niciodată 
pierdut. Vei fi martoră că profeţiile noastre se vor împlini și că în 
al-Ândalus?+ vor domni din nou adevărații credincioși. 


25 Cel mai vechi și nobil trib sedentar din Arabia, care a constituit 
populaţia orașului Mecca și căruia i-a aparţinut Profetul Mahomed. 
(n.tr.) 

24 Teritoriu din Peninsula Iberică aflat sub stăpânire musulmană 
între anii 711 și 1492, vechea denumire a Andaluziei. (n.tr.) 


4 


Juviles, vineri, 24 decembrie 1568 


Zvonurile care circulau de două zile prin sat au fost 
confirmate de vorbele unui grup de haiduci care l-au traversat în 
drum spre Ugíjar. 

— Toţi războinicii din Alpujarras trebuie să se adune în Ugijar! 
porunciră ei de pe cai locuitorilor din Juviles. Răscoala a început. 
Ne vom redobândi pământurile! Granada va fi din nou 
musulmană! 

În ciuda tainei în care locuitorii din Albaicin încercau să 
pregătească revolta, deviza potrivit căreia „la sfârșitul anului va 
fi o lume nouă“ s-a răspândit prin munţi, iar haiducii și locuitorii 
din Alpujarras nu au mai așteptat ziua de Anul Nou. Un grup de 
haiduci a atacat și le-a pricinuit o moarte cumplită mai multor 
slujbași care străbăteau Alpujarras în drum spre Granada ca să 
celebreze Crăciunul, și care, la trecerea lor prin sate și cătune, 
așa cum le stătea în obicei, se dedaseră jafurilor, fără deosebire 
și fără pedeapsă. Alţi haiduci s-au încumetat să înfrunte un mic 
detașament de oșteni și, în cele din urmă, moriscii din satul 
Câdiar s-au răzvrătit în masă, au jefuit biserica și casele 
creștinilor și i-au ucis pe toţi cu sălbăticie. 

După trecerea haiducilor, în vreme ce creștinii se închideau în 
casele lor, satul Juviles fremăta de agitaţie: bărbaţii s-au înarmat 
cu dăgi, cu pumnale și chiar cu câte o sabie veche sau o 
archebuză stricată pe care reușiseră să le ascundă cu mare 
sârguinţă de alguazilii creștini; femeile și-au redobândit vălurile 
și rochiile colorate din mătase, in sau lână, brodate cu fir de aur 
sau de argint, și au ieșit în stradă cu mâinile și labele picioarelor 
vopsite cu praf de lemn-câinesc și împodobite în acele veșminte 
atât de diferite de ale femeilor creștine. Unele cu tunici până în 
talie, altele cu văluri lungi terminate pe spate în triunghi; 
dedesubt, tunici tivite cu chenar; pe picioare, șalvari plisaţi pe 
gambe și ciorapi groși și încreţiţi pe pulpe, înfășuraţi de la 
glezne până la genunchi, unde erau prinși de șalvari. Erau 
încălțate în saboţi cu nojițe sau în papuci. Tot satul era o 
explozie de culori: verde, albastru, galben... Pretutindeni, erau 
femei împodobite, dar, fără excepţie, cu capul întotdeauna 


acoperit: unele își ascundeau doar părul; majoritatea, tot chipul. 

In ziua aceea, Hernando îl ajuta pe Andres în biserică de la 
prima oră a dimineţii. Pregăteau slujba din noaptea de Crăciun. 
Sacristanul netezea încă o dată un splendid felon brodat cu fir 
de aur când ușile lăcașului se deschiseră cu violenţă și un grup 
de morisci dădu buzna înăuntru vociferând. În mijlocul mulţimii, 
preotul și capelanul beneficiar al parohiei, care fuseseră scoși cu 
de-a sila din casele lor, se împleticeau, cădeau la pământ și erau 
ridicaţi cu lovituri de picior. 

— Ce faceţi...? reuși Andrés să strige când ajunse în ușa 
sacristiei, dar moriscii îl pălmuiră și îl trântiră pe jos. 

Sacristanul căzu la picioarele lui don Martin și ale lui don 
Salvador, care îndurau în continuare lovituri și smucituri. 

Hernando, a cărui primă reacție fusese aceea de a-l urma pe 
Andrés, se dădu la o parte înspăimântat de pătrunderea în 
sacristie a acelei mulţimi de oameni. Urlau, strigau și loveau cu 
piciorul în tot ce le ieșea în cale. Unul dintre ei mătură cu braţul 
obiectele ce se aflau pe masa din încăpere: hârtie, călimară, 
pene de scris... Alţii se îndreptară spre dulapuri și începură să 
scoată din ele tot ce conţineau. Deodată, o mână aspră îl prinse 
de gât și îl târî afară din sacristie, împingându-l spre locul unde 
se aflau preotul și ajutoarele sale. Faţa lui Hernando se stâlci în 
căderea pe pământ. 

Intre timp, mai multe grupuri de morisci începuseră să 
sosească, împingând fără milă familiile creștine din sat, care 
fură îmbrâncite în fața altarului, împreună cu Hernando și cei 
trei ecleziarhi. Tot satul Juviles se adunase în lăcaș. Femeile 
morisce începură să danseze în jurul creștinilor, scoțând sunete 
ascuțite de „iu-u-u“ făcute prin mișcări bruște ale limbii. De pe 
jos, buimăcit, Hernando privea scena: un bărbat urina pe altar, 
altul se chinuia să taie frânghia clopotului ca să-l facă să 
amuţească, în vreme ce alţii distrugeau cu lovituri de topor 
imagini sacre și retabluri. 

În faţa preotului și a celorlalţi creștini se îngrămădeau treptat 
obiectele de valoare: potire, patene, sfeșnice, veșminte brodate 
cu fir de aur... Toate acestea în larma asurzitoare pe care o 
iscau înăuntrul bisericii strigătele bărbaţilor și cântecele 
femeilor. Hernando își îndreptă privirea spre două morisce 
zdravene care încercau să smulgă ușița de aur a chivotului. 
Vuietul chiotelor de „le-li-li“ încetă să-i mai răsune în urechi și 


toate simţurile lui se concentrară pe sânii mari ai mamei sale 
care se legănau în ritmul unui dans delirant. Coama lungă de 
păr negru îi cădea pe umeri; limba îi apărea și dispărea frenetic 
din gura deschisă. 

— Mamă, șopti el. 

Oare ce făcea? Acolo este o biserică! Și, de altfel... cum se 
putea arăta astfel în faţa tuturor bărbaţilor...? 

Ea își întoarse faţa spre fiul său, de parcă i-ar fi auzit șoapta 
ușoară. Lui Hernando i se păru că o face încet, foarte încet, dar 
înainte să-și dea seama, Aisha se pironi în faţa lui. 

— Daţi-i drumul, le ceru ea gâfâind moriscilor care îl păzeau. 
Este fiul meu. E musulman. 

Hernando nu-și putea abate atenţia de la sânii enormi ai 
mamei sale care, acum, erau căzuți, fleșcăiți. 

— Este Nazareeanul! îl auzi spunând în spatele lui pe unul 
dintre bărbaţi. 

Porecla îl readuse la realitate. larăși Nazareeanul! Se întoarse, 
îl cunoștea pe morisc: era un potcovar slut cu care tatăl său 
vitreg stătea adesea de vorbă. Aisha îl apucă pe fiul său de braţ 
și încercă să-l târască după ea, dar moriscul o împiedică, 
trăgându-i o palmă. 

— Așteaptă să se întoarcă bărbatul tău cu catării, îi spuse 
acesta cu nepăsare. El va hotărî. 

Mama și fiul își încrucișară privirile; ea avea ochii închiși pe 
jumătate și buzele strânse, tremurânde. Deodată, Aisha se 
întoarse cu spatele și o luă la fugă. Sacristanul de lângă 
Hernando încercă să-i treacă un braţ peste umeri, dar băiatul, 
speriat, se feri de el și se răsuci până unde îi permiseră paznicii 
ca să vadă cum mama lui părăsea biserica. De îndată ce părul 
negru al Aishei dispăru în spatele porții, tumultul îi izbucni din 
nou în urechi. 


Tot satul Juviles era în sărbătoare. Moriscii cântau și dansau 
pe străzi în sunet de tamburine, talgere, cimpoaie, darabane, 
flaute sau flajeolete. Închizătorile ușilor de la casele creștinilor 
fuseseră forţate. Când intră în satul său, Brahim se instala, 
mândru și elegant, în șaua calului său șarg de unde conducea 
un grup de morisci înarmați. Convoiului îi era greu să înainteze 
din pricina agitaţiei care domnea pe străzi: bărbaţi și femei 
dansau în jurul lui, sărbătorind revolta. 


Cărăușul se alăturase răscoalei în Câdiar, unde îl surprinsese 
transportând mărfuri. Acolo luptase cot la cot cu Partal și cu 
haiducii săi împotriva unei companii de cincizeci de archebuzieri 
creștini, pe care au nimicit-o. 

Brahim întrebă de creștinii din sat și mai multe persoane, 
printre chiote și țopăieli, îi arătară biserica. Se îndreptă într- 
acolo ca să intre în ea călare pe calul său șarg. Oprit în poartă, 
în vreme ce calul pufnea neliniștit, zarva încetă atât cât să se 
audă slaba încercare de protest a lui don Martin. 

— Sacrii...! 

Preotul fu redus la tăcere numaidecât sub lovituri de pumni și 
de picioare. Brahim dădu pinteni calului său șarg ca să treacă 
peste fragmentele de  retabluri, cruci și imagini sacre 
împrăștiate pe jos, iar mulţimea începu din nou să ţipe cât o 
ținea gura. Shihab, alguazilul satului, îl salută din locul unde 
erau strânși creștinii, în faţa altarului, și Brahim se îndreptă spre 
ei. 

— Toată regiunea Alpujarras s-a ridicat la arme, spuse el când 
ajunse până la Shihab, fără să coboare de pe calul de culoarea 
piersicii. Din ordinul lui Partal, am adus femeile, copiii și bătrânii 
morisci care nu pot lupta ca să se refugieze în castelul din 
Juviles, unde am lăsat și prada de război dobândită la Câdiar. 

Castelul din Juviles era la două aruncături de archebuză în 
partea de răsărit a satului, pe o platformă stâncoasă înaltă de 
aproape o mie de varas și la care accesul era foarte anevoios. 
Construcţia data din secolul al X-lea și păstra zidurile și mai 
multe dintre cele nouă turnuri iniţiale, acum pe jumătate 
dărâmate, dar interiorul era destul de încăpător ca să-i 
adăpostească pe moriscii refugiaţi din Câdiar, fiind în același 
timp un loc sigur pentru depozitarea prăzii de război obţinute 
din acea bogată localitate. 

— La Câdiar n-au mai rămas creștini în viaţă! strigă Brahim. 

— Ce trebuie să facem cu ăștia? îl întrebă alguazilul arătând 
spre grupul din faţa altarului. 

Brahim se pregătea să răspundă, dar îl împiedică o altă 
întrebare: 

— Dar cu ăsta? Ce facem cu ăsta? 

Potcovarul ieși din spatele grupului de creștini cu Hernando 
agăţat de braț. 

Un zâmbet crud apăru pe chipul lui Brahim când își aţinti 


privirea asupra fiului său vitreg. Ochii aceia albaștri de creștin! l- 
ar scoate cu dragă inimă... 

— Ai spus mereu că e un câine de creștin! îl asmutți 
potcovarul. 

Era adevărat, o repetase de mii de ori... dar acum avea 
nevoie de băiat. Partal se arătase categoric atunci când Brahim 
îi ceruse spada, archebuza și calul șarg al căpitanului Herrera, 
comandantul oștenilor din Câdiar. 

— Munca ta e de cărăuș, îi răspunse haiducul. O să avem 
nevoie de tine. Va trebui să transportăm toate bunurile pe care 
o să le luăm de la acești ticăloși pentru a le schimba pe arme în 
Berberia. La ce-ţi va fi de folos un cal dacă trebuie să mergi cu 
animalele de povară? 

Dar lui Brahim îi plăcea calul acela și ardea de dorinţa de a 
folosi spada și archebuza căpitanului împotriva creștinilor pe 
care îi ura de moarte. 

— Turma o va mâna fiul meu vitreg, Hernando, îi replicase lui 
Partal aproape fără să se gândească. E în stare să o facă: știe să 
potcovească și să lecuiască animalele, iar acestea îi dau 
ascultare. Eu o să conduc oamenii pe care mi-i vei pune la 
dispoziție ca să apărăm animalele de povară și prada pe care o 
vom transporta. 

Partal își mângâie barba. Alt haiduc, Zaguer, care-l cunoștea 
bine pe Brahim și care era de faţă, interveni pentru el. 

— Poate fi mai bun soldat decât cărăuș. Nu-ţi lipsesc curajul și 
îndemânarea, argumentă el. Şi îl cunosc și pe fiul lui: se pricepe 
la catâri. 

— De acord, cedă Partal după câteva clipe de reflecţie. Du 
oamenii la Juviles și ai grijă de bunurile dobândite. Tu și fiul tău 
veţi răspunde de ele cu viaţa. 

lar acum, potcovarul avea de gând să-l facă prizonier pe 
Hernando, pentru că-l considera creștin. Brahim mormăi câteva 
cuvinte de neînțeles din spinarea sârgului. 

— Fiul tău vitreg este creștin! insistă potcovarul ţipând. Mereu 
ai spus asta. 

— Spune-i, Hernando! interveni Andrés. 

Sacristanul se ridicase și înainta spre puști. Unul dintre paznici 
vru să se arunce asupra sacristanului, dar alguazilul îl împiedică. 

— Recunoaște-ţi credinţa în Hristos! îl imploră sacristanul de 
îndată ce fu liber, cu braţele întinse. 


— Da, fiule. Roagă-te la singurul Dumnezeu, adăugă don 
Martin, cu faţa însângerată și capul plecat. Pune-ţi toată 
speranţa în adevăratul... 

Un alt pumn îl împiedică să termine fraza. 

Hernando își trecu privirea peste cei de față, musulmani și 
creștini. Ce era el? Andrés își dăduse silința să-l instruiască mai 
mult decât pe alţi băieţi din sat. Sacristanul se purtase cu el mai 
bine decât tatăl său vitreg. „Știe să vorbească araba și spaniola, 
știe să scrie și să socotească”, susțineau moriscii interesaţi, la 
rândul lor. Și, cu toate acestea, Hamid îl luase în custodie și, fie 
pe câmp, fie în coliba lui, îl învăţa cu perseverenţă rugăciunile și 
doctrina musulmană, credinţa neamului său. „La Câdiar n-au 
mai rămas creștini în viață!“ Așa susţinuse Brahim. O sudoare 
rece îi năpădi fruntea: dacă îl vor considera creștin, îl vor 
condamna la... Larma încetase și mare parte dintre moriscii 
aflaţi în preajmă murmurau. 

Calul lui Brahim bătu din copite. Hernando era creștin! părea 
să spună chipul călărețului. Oare nu era fiul unui preot? Oare nu 
știa mai mult din legile lui Hristos decât oricare alt musulman? 
Și dacă cel de-al doilea fiu al său, Aquil, s-ar ocupa de turma de 
animale? Partal nu-i cunoștea pe fiii săi. l-ar putea spune... 

— Hotărăște-te! îi ceru Shihab. 

Brahim suspină; pe chipul său atrăgător se schiţă un zâmbet 
perfid. 

— Să rămână cu voi... 

— Ce trebuie să hotărască? Cine trebuie să rămână? 

Glasul lui Hamid făcu murmurele să amuţească. Invăţatul era 
îmbrăcat într-o simplă tunică lungă care punea în evidenţă teaca 
de aur a hangerului lung ce atârna de o sfoară în chip de 
cingătoare. Încerca să meargă cât mai semet, după cum îi 
permitea piciorul. Clinchetul pieselor de metal care atârnau de 
teacă se putu auzi înăuntrul lăcașului. Unii morisci priviră cu 
atenţie, încercând să deslușească inscripţiile de pe ele. 

— Ce trebuie să hotărască? repetă el. 

Aisha gâfâia în spatele lui. Alergase până la coliba lui Hamid, 
știind de afecțiunea pe care acesta i-o purta fiului său și de 
respectul oamenilor din sat față de învățat. Doar el îl putea 
salva! Dacă ar fi așteptat hotărârea lui Brahim, cum pretindea 
potcovarul... Originea fiului ei nu era pomenită niciodată, dar nu 
era nevoie. Brahim nu-și ascundea ura faţă de Hernando: îl 


maltrata și îi vorbea dispreţuitor. Dacă cineva din sat voia să-l 
supere pe cărăuș, n-avea altceva de făcut decât să-l menţioneze 
pe Nazareean. Atunci, soțul ei se supăra și blestema; apoi, 
noaptea, se răzbuna, lovind-o pe Aisha. Singura soluţie pe care 
o găsise Aisha fusese aceea de a-i aminti întruna că ea este 
mama celorlalţi patru copii ai lui, de a-și da toată silinţa cu 
aceștia și de a obţine afecțiunea lor fără rezerve, fapt cu care 
reușea să trezească în soţul ei sentimentul atavic de clan 
familial pe care îl respectă orice musulman. Datorită acestui 
fapt, Brahim ceda scrâșnind din dinţi... Dar într-un astfel de 
moment... Într-un astfel de moment, nu numai Brahim, ci și un 
întreg sat înfierbântat l-ar năpăstui pe Nazareean. 

Hamid își plecase privirea de la sânii Aishei care apăruse în 
acest fel în ușa colibei sale. „Acoperă-te“, o rugase el la fel de 
tulburat ca și ea când își dăduse seama de goliciunea ei. Apoi, 
încercase să înţeleagă ce îi spunea femeia, îndemnând-o prin 
gesturile mâinilor să se liniștească și să vorbească mai rar. 
Aisha izbutise să se facă înţeleasă și învățatul nu ezitase nici o 
clipă. O porniseră amândoi spre biserică. Hamid șchiopăta în 
urma femeii, încercând să ţină pasul cu mersul ei rapid. 

— Băiatul este creștin! insista potcovarul fără să înceteze să-l 
zgâlţâie pe Hernando. 

Hamid se încruntă. 

— Tu, Yusuf, îl arătă pe cel numit astfel, spune mărturia de 
credinţă. 

Într-o clipă, mulţi dintre morisci plecară privirile; potcovarul se 
codi. 

— Ce legătură are...? începu Brahim să protesteze de la 
înălțimea sârgului. 

— Taci! îi porunci Hamid, ridicând o mână. Roagă-te, insistă el 
pe lângă potcovar. 

— Nu există alt Dumnezeu în afară de Allah, iar Mahomed 
este trimisul lui Allah, recită Yusuf. 

— Continuă. 

— Aceasta este mărturisirea de credinţă. E de-ajuns, se scuză 
potcovarul. ` f 

— Ba nu. Nu este de-ajuns. In al-Andalus, nu. Rostește 
rugăciunea strămoşilor tăi, aceia pe care ai pretenția să-i 
răzbuni. 

Yusuf îi susținu privirea învățatului vreme de câteva clipe, dar 


apoi plecă ochii, la fel ca mulți dintre cei prezenţi. 

— Spune rugăciunea pe care fiii tăi ar fi trebuit să o înveţe de 
la tine, dar pe care ai uitat-o, îi reproșă Hamid. Vreunul dintre 
cei de faţă poate recita atributele divinității, așa cum este 
obiceiul pe pământul nostru? 

Învăţatul își trecu privirea peste grupul de morisci. Nimeni nu 
răspunse. 

— la-o tu, Hernando, i se adresă atunci băiatului. 

După ce se smulse din mâinile amenințătoare ale 
potcovarului, luă unul dintre feloanele brodate cu fir de aur, 
îngrămădite în faţa altarului; șovăi câteva clipe, apoi se orientă 
spre quibla și îngenunche pe mătase. 

— Nu! strigă Andrés, dar de această dată, moriscii nu-i 
permise că să continue și îl loviră. 

Sacristanul își duse mâinile la faţă și, trădat de pupilul său, 
izbucni într-un plâns cu sughiţuri, în vreme ce Hernando începu 
rugăciunea: 

— Nu există alt Dumnezeu în afară de Allah, iar Mahomed 
este trimisul lui Allah. Mărturisesc că Allah este unic și nu are 
pereche în împărăţia sa. El a creat toate lucrurile care există pe 
lume, înaltul și scundul, tronul și scăunelul, cerurile și pământul, 
ceea ce se află în ele și ceea ce există între ele. Hernando 
începuse rugăciunea cu o voce tremurătoare, dar pe măsură ce 
rostea cuvintele, tonul căpăta din ce în ce mai multă fermitate. 
Toate creaturile au fost alcătuite prin puterea sa; nimic nu se 
mișcă fără îngăduinţa sa... 

Până și calul de culoarea piersicii rămase liniștit în timpul 
rugăciunii. Hamid asculta cu plăcere cu ochii pe jumătate 
închiși; Aisha era atentă, frângându-și mâinile, de parcă ar fi 
vrut să împingă cuvintele ce ieșeau din gura fiului său. 

— El este cel dintâi și cel din urmă, cel care se arată și cel 
care se ascunde. El cunoaște tot ce există, încheie băiatul. 

Nimeni nu mai avu nimic de zis până când Hamid întrebă: 

— Cine cutează acum să susţină că acest băiat este creștin? 


5 


Toti creștinii din Juviles au fost închiși în biserică în grija lui 
Hamid, care trebuia să încerce să-i facă să-și renege religia și să 
se convertească la islam. 

Brahim o luă spre miazănoapte, spre munți, unde Partal 
spusese că va veni să recruteze oameni. La ordinele sale, un 
grup pestriț alcătuit din vreo șase oameni, unii dotați cu armele 
obținute de la compania de archebuzieri din Cádiar, alţii cu 
simple bețe sau funii de alfă. În urma convoiului mergea 
Hernando, care controla turma de catări, sporită cu șase 
exemplare frumoase, alese de Brahim dintre cele aduse de la 
Câdiar. 

Hernando fusese nevoit să alerge după șargul tatălui său 
vitreg. Când în biserică nu mai îndrăznise nimeni să pună la 
îndoială cuvintele învățatului, Brahim dădu pinteni calului, se 
răsuci și îi porunci puștiului să-l urmeze. Hernando nici măcar nu 
putuse să-și ia rămas-bun de la Hamid sau de la mama sa; cu 
toate acestea, le zâmbise când trecuse pe lângă ei. In piața 
bisericii, îl așteptau oamenii și catării. 

— Dacă pierzi vreun animal sau o încărcătură, îţi scot ochii. 

Acestea fuseseră singurele cuvinte pe care i le-a adresat tatăl 
său vitreg înainte de a porni la drum. 

De atunci, singura grijă a băiatului a fost să îmboldească 
catării în spatele tatălui său călare și a oamenilor care îl urmau 
pe jos. Catârii din Juviles răspundeau la ordinele lui; cei 
rechiziţionaţi o făceau sau nu, după cum aveau poftă. Unul 
dintre ei, cel mai înalt la stat, vru să-l muște când îl îmboldi să 
revină în șir. Hernando sări într-o parte cu agilitate și evită 
mușcătura, dar, când să pedepsească animalul, se trezi cu 
mâinile goale. „O să te prind eu“, și îl înjură printre dinţi. Catârul 
își urmă drumul după bunul său plac, în vreme ce Hernando 
căuta ceva în jurul lui. „Am eu ac de cojocul lui“, se gândi el. 
Catârii nu erau proști, dar acela avea nevoie de o lecţie. Nu 
putea risca să nu i se supună, cu tatăl său vitreg în preajmă, 
căci atunci el avea să fie cel care va sfârși prin a primi 
pedeapsa, așa că ridică o piatră măricică și se apropie din nou 
de animal prin partea dreaptă, cu braţul dus la spate. De cum 
simţi prezenţa băiatului, catărul încercă din nou să-l muște, dar 


Hernando îi aplică o lovitură puternică cu piatra în buză. 
Animalul își scutură capul și scoase un răget ascuţit. Hernando îl 
împinse cu blândeţe și catârul reveni supus la locul lui din 
turmă. Când își ridică privirea, dădu peste cea a tatălui său 
vitreg care, răsucit în șa, îl observa cu atenţie, nerăbdător, ca de 
obicei, ca băiatul să comită cea mai neînsemnată greșeală 
pentru a-l pedepsi. 

Continuară să urce înspre Alcutar. Treceau în șir, unul după 
altul, pe o cărare strâmtă și încă nu pierduseră din vedere 
Juviles, când ecoul unei voci răsună prin trecători, vâlcele și 
munţi. Hernando se opri. Un fior îi străbătu șira spinării. De câte 
ori nu-i povestise Hamid! Chiar și de la distanţă, băiatul 
recunoscu timbrul vocii învățatului și îl simţi mândru, vesel, vioi, 
scânteietor; vădea aceeași satisfacţie ca în ziua când îi arătase 
spada Profetului. 

— Veniţi la rugăciune! îl auziră pe Hamid strigând, cu 
siguranţă din turnul bisericii. 

Chemarea se strecura printre prăpăstiile abrupte, lovindu-se 
de stânci și încâlcindu-se în vegetaţie, până când umplu toată 
valea Alpujarras, de la Sierra Nevada până la Contraviesa și, de 
acolo, până la cer. Trecuseră mai bine de șaizeci de ani de când 
pe meleagurile acelea nu mai răsunase chemarea muezinului! 

Convoiul se opri. Hernando căută soarele și se îndreptă de 
spate ca să verifice dacă umbra sa atinge dublul staturii sale: 
era momentul. 

— Nu există forţă, nici putere decât în Allah, mărețul și 
înălțţătorul, șopti el, alăturându-se cuvintelor celorlalți. 

Acesta era răspunsul pe care îl recitau în fiecare zi în casele 
lor, fie noaptea, fie la amiază, atenţi ca nici un creștin să nu-i 
poată auzi din uliţă. 

— Allah este mare! strigă apoi Brahim, ridicându-se în 
picioare în scări și agitând archebuza deasupra capului. 

Hernando se făcu mic, înspăimântat de expresia și de 
înfățișarea nemiloasă a tatălui său vitreg. 

De îndată, strigătul său fu acoperit de al tuturor oamenilor 
care îl însoțeau. Cu aceeași archebuză, Brahim le făcu semn să 
își continue drumul. Unul dintre bărbaţi își trecu dosul mâinii 
peste ochi înainte de a o porni la drum. Hernando îl auzi 
trăgându-și nasul și dregându-și vocea de mai multe ori, ca și 
cum ar fi încercat să-și stăpânească plânsul, și îmboldi catâării, în 


urechi răsunându-i cântarea lui Hamid. 

Populaţia din Alcutar, sat situat la ceva mai mult de o leghe 
depărtare de Juviles, i-a primit cu aceleași zaiafeturi, cântări, 
dansuri și petreceri care se desfășurau și la Juviles. După ce i-a 
ridicat la arme pe moriscii din sat fără să mai aștepte sosirea lui 
Brahim, Partal și haiducii săi se îndreptară spre Narila, aflată în 
apropiere, care era și locul său de baștină. 

Ca toate satele din Alpujarra de Sus, Alcutar era alcătuit din 
ulicioare întortocheate care urcau, coborau și șerpuiau, închise 
de căscioare văruite, cu terase plane. Brahim se îndreptă spre 
biserică. 

Un grup de cincisprezece-douăzeci de creștini se adunaseră în 
fața ușilor lăcașului, păziți îndeaproape de morisci înarmaţi cu 
bâte, care îi asaltau pe prizonieri cu strigăte și lovituri, precum 
păzesc păstorii o turmă de oi. Hernando urmări privirea îngrozită 
a unei copile al cărei păr bălai se remarca în grupul creștinilor; 
lângă faţada bisericii, cadavrul străpuns de săgeți al capelanului 
beneficiar al parohiei era obiect de batjocură al tuturor celor 
care treceau pe lângă el și care îl scuipau și îl loveau cu 
picioarele. Lângă capelanul beneficiar, în genunchi, un bărbat 
tânăr cu mâna dreaptă retezată încerca să-și oprească 
hemoragia prin care i se scurgea viaţa. Sângele forma băltoace 
peste lapoviță, iar mâna tăiată se prefăcuse în jucăria unui 
câine, care se distra mușcând din ea sub privirea atentă a unor 
copii morisci. 

— Începe să încarci prada! 

Vocea lui Brahim răsună în clipa în care unul dintre copii, mai 
îndrăzneț decât ceilalţi, îi luă câinelui jucăria macabră și o 
aruncă la picioarele celui mutilat. Câinele alergă spre el, dar 
înainte de a putea ajunge, o femeie scoase un hohot de râs, îl 
scuipă pe bărbat când acesta îi arătă ciotul și lovi mâna cu 
piciorul pentru ca animalul să-i poată veni de hac. 

Hernando clătină din cap și îi urmă pe oșteni înăuntrul 
bisericii. Copila creștină, cu părul bălai îmbibat de lapoviţă, avea 
în continuare ochii aţintiți asupra cadavrului capelanului 
beneficiar al parohiei. 

Puțin mai târziu, băiatul ieșea din lăcaș încărcat cu veșminte 
de mătase brodate cu fir de aur și cu două candelabre de argint 
care înălţară grămada de obiecte de tot felul ce se ridica deja la 
ușile bisericii. Atunci, se opri ca să pună mâna pe câteva haine 


groase provenite din jefuirea caselor creștine. De sus de pe 
șarg, Brahim strâmbă din nas. 

— Vrei să mor de frig? se apără el, luând-o înaintea mustrării 
din partea tatălui său. 

Desagii celor doisprezece catâri erau pline când soarele 
începu să apună și un tiv roșiatic se desenă pe deasupra 
culmilor care înconjurau Alpujarras. Cadavrul scurs de sânge al 
ciungului zăcea peste cel al capelanului beneficiar. Câinele 
încetase să se mai joace cu mâna. Creștinii erau neliniștiţi, 
strânși în faţa bisericii. Vocea muezinului răsună energic, 
moriscii întinseră veșmintele de mătase și de in peste noroi și se 
prosternară cu toții. 

Roșul cerului se prefăcu în cenușiu de îndată ce se încheie 
rugăciunea de la apusul soarelui, iar Partal și haiducii săi se 
prezentară în Alcutar. Grupului de aproape treizeci de oameni 
aspri - unii călare, alţii pe jos, toți îmbrăcaţi gros și înarmaţi cu 
arbalete, spade și archebuze, pe lângă dăgile de la cingătoare - 
i se alăturaseră câţiva soldaţi din Narila, din miliția urbană 
maură, ocupați atunci să controleze șirul de prizonieri creștini pe 
care îi aduseseră de la Narila la Alcutar. Haiducii păreau să nu ia 
în seamă nici frigul, nici lapoviţa care cădea: stăteau la taclale și 
rădeau. Hernando observă că, în urma grupului, o turmă de 
catări transporta prada de război obţinută la Narila. 

Noii prizonieri veniră să îngroașe rândurile grupului de 
prizonieri de-acum numeros din faţa bisericii.  Moriscii 
împiedicară cu lovituri orice comunicare între ei și până la urmă 
tăcerea se lăsă din nou, în vreme ce copiii morisci se zbenguiau 
în jurul haiducilor, arătând spre dăgile și caii acestora, și se 
umpleau de satisfacție când vreunul dintre ei le răvășea părul. 
Brahim și alguazilul din Alcutar îi urară bun venit lui Partal și se 
îndepărtară ca să pună ţara la cale cu haiducul. Hernando îl 
văzu pe tatăl său vitreg arătând înspre locul unde se afla el cu 
catârii încărcaţi și pe Partal încuviințând. Apoi, acesta din urmă 
arătă spre catârii care transportau prada de război de la Narila 
și îl chemă cu un gest pe cărăușul care îi mâna, dar Brahim 
refuză în mod vădit. În ciuda distanţei și a întunericului sfâșiat 
de torţe, Hernando își dădu seama că bărbaţii se certau. Brahim 
gesticula și dădea din cap: era evident că tema disputei era 
cărăușul cel nou. Partal părea că vrea să liniștească spiritele și 
să-l convingă de ceva. În cele din urmă, păreau să se fi pus de 


acord, iar haiducul îl chemă pe cărăușul nou-venit să se apropie 
pentru a-i da instrucțiuni. Cărăușul din Narila îi întinse mâna lui 
Brahim, dar acesta nu i-o strânse și îl privi cu neîncredere. 

— Ai înţeles bine care-i locul tău? i-o trânti Brahim, 
observându-l pieziș pe Partal. Cărăușul din Narila dădu din cap 
afirmativ. Renumele ţi-a luat-o înainte: nu vreau să am 
probleme cu tine, cu catării tăi sau cu felul tău de a munci. Mă 
bizui pe faptul că nu va trebui să-ţi mai aduc aminte de asta, 
adăugă el în chip de rămas-bun. 

Se numea Cecilio, dar pe drumurile de munte era cunoscut ca 
Ubaid din Narila. Așa i se prezentase și lui Hernando, cu o 
anumită mândrie, de îndată ce, la indicaţia lui Brahim, își 
mânase turma până unde se afla cea a băiatului. 

— Pe mine mă cheamă Hernando, răspunse tânărul. 

Ubaid așteptă câteva clipe. 

— Hernando? se mărgini el să repete văzând că băiatul nu 
mai adăuga nimic altceva. 

— Da. Doar Hernando. O spuse cu fermitate, sfidându-l pe 
Ubaid, cu câţiva ani mai mare decât el și cărăuș de meserie. 

Ubaid izbucni într-un râs sarcastic și îi întoarse numaidecât 
spatele ca să se ocupe de animalele sale. 

„Dacă ar afla de porecla mea... se gândi Hernando, simțind 
cum i se strânge stomacul. Poate că ar trebui să adopt un nume 
musulman.” 

In noaptea aceea, grânele și alimentele jefuite din casele 
creștinilor fură irosite pentru a sărbători răscoala din Alpujarras. 
Toate districtele, toate localităţile moriscilor se alăturau revoltei, 
afirma Partal cu entuziasm. Nu lipsea decât Granada! 

În vreme ce mai-marii satului îi întâmpinau pe haiduci, iar 
creștinii erau închiși în biserică în grija învățatului din sat, care, 
asemenea lui Hamid în Juviles, trebuia să încerce să-i determine 
să-și renege religia, Hernando și Ubaid rămaseră pe lângă catări 
și prada de război, adăpostiţi sub o colibă acoperită cu paie. Cu 
toate acestea, n-au fost uitaţi de femeile din Alcutar, care i-au 
servit cu bucate din belșug. Hernando mâncă atunci pe 
săturate; Ubaid, de asemenea, dar odată stomacul satisfăcut, 
încercă să-și satisfacă și dorința, și Hernando îl văzu făcându-le 
ochi dulci tuturor femeilor care veniseră la ei. Una dintre ele se 
apropie de băiat și se așeză alături de el, lingușitoare, căutând 
să-l atingă. Hernando se făcea mic și își abătea privirea și chiar 


se trăgea mai încolo, până când femeile renunţară să mai 
insiste. 

— Ce se întâmplă, băiete? Ti-e frică de ele? întrebă tovarășul 
său, căruia mâncarea și compania feminină păreau să-i fi adus 
buna dispoziţie. Nu-i nimic de temut, nu-i așa? spuse el, 
adresându-i-se uneia dintre ele. 

Femeia râse, în vreme ce Hernando se înroșea la față. 
Cărăușul din Narila îl privea cu o expresie maliţioasă. 

— Sau ţi-e frică de ce-ar putea spune tatăl tău vitreg? insistă 
el. Se pare că nu vă înțelegeţi prea bine... 

Hernando nu răspunse. 

— Mă rog, nu-i de mirare... continuă Ubaid, iar buzele lui 
schițară un zâmbet complice, care nu izbuti deloc să 
înfrumusețeze un chip murdar și vulgar. Fii liniștit, acum e 
ocupat să facă pe importantul... Dar tu și eu suntem mai 
aproape de ceea ce contează cu adevărat, nu crezi? 

In momentul acela, femeia care se hârjonea cu Ubaid îl făcu 
atent și acesta, după ce aruncă o privire spre Hernando, pe care 
băiatul nu reuși să o înţeleagă pe de-a-ntregul, își cufundă capul 
între sânii ei. 

Când se lăsă întunericul, Ubaid dispăru împreună cu o femeie. 
Văzându-i plecând, Hernando își aminti comentariile 
sacristanului din Juviles: 

— Creștinele noi, moriscele, îi explicase acesta într-una dintre 
multele sesiuni de îndoctrinare din sacristia bisericii, profită de 
practicile amoroase, desfătându-se peste măsură cu soții lor... 
Sau cu cei care nu le sunt soţi! Sigur că mariajul maur este 
altfel: nu este decât un contract fără importanţă, asemenea 
cumpărării unei vaci sau arendării unui ogor. Sacristanul îl trata 
ca și cum băiatul ar fi fost un vechi creștin, descendent din 
creștini fără pată, și nu fiul unei morisce. Atât bărbaţii, cât și 
femeile se dedau viciului carnal, ceva care îi repugnă Domnului 
nostru lisus Hristos. De aceea, vei vedea că sunt grase toate, 
grase și oacheșe, pentru că singura lor grijă este să le procure 
plăcere bărbaţilor lor, să se culce cu ei ca niște căţele în călduri 
și, în lipsa acestora, să se arunce cu capul înainte într-un 
adulter, să păcătuiască prin lăcomie și prin lenevie și să 
clevetească toată ziua fără altă noimă decât aceea de a se 
distra până când vine momentul să-i primească din nou pe 
bărbaţii lor cu braţele deschise. 


„Există și creștine grase, fusese tentat băiatul să replice cu 
acea ocazie, și unele sunt mult mai oacheșe decât moriscele“, 
dar tăcuse, cum făcea întotdeauna în prezența sacristanului. 


În ziua de Crăciun, în Sierra Nevada, dimineaţa era rece și 
însorită. 

— Stăruie în credinţa lor, îi anunţă învățatul din Alcutar pe 
Partal și pe moriscii reuniți în faţa bisericii. Dacă le vorbesc 
despre adevăratul Allah și despre Profet, răspund prin rugăciuni, 
toți într-un glas; dacă îi ameninţ cu rele tratamente, i se 
încredințează lui Hristos. l-am lovit și, cu cât îi lovim mai mult, 
cu atât mai mult îl invocă pe Dumnezeul lor. Le-am confiscat 
crucile și medalioanele, dar ei ne iau în râs, făcându-și semnul 
crucii și închinându-se întruna. 

— Vor ceda până la urmă... mormăi Partal. Cuxurio de 
Berchules s-a ridicat la luptă azi-noapte. Seniz și alți comandanți 
ai haiducilor ne așteaptă acolo. Adunați prada, adăugă el, 
adresându-i-se lui Brahim. Cât despre creștini, o să-i ducem la 
Cuxurio. Scoateți-i din biserică. 

Aproape optzeci de persoane fură izgonite din biserică în 
strigăte, lovituri și îmbrânceli. Pe fondul plânsetelor de femei și 
de copii, mulţi își ridicară ochii la cer și se rugară când dădură 
peste mulțimea care îi aștepta afară; alţii își făcură semnul 
crucii. 

Partal așteptă să se grupeze și se apropie de ei cu o privire 
pătrunzătoare. 

— Să dea Domnul Hristos să cadă păcatul peste tine...! 

Haiducul făcu să amuțească ameninţarea creștinului cu o 
violentă lovitură cu patul archebuzei. Bărbatul zvelt, de vârstă 
mijlocie, căzu în genunchi cu gura însângerată. Cea care îi era 
cu siguranţă soţie îi veni în ajutor, dar Partal o trânti la pământ 
cu un pumn în figură. Apoi își miji ochii până când genele sale 
dese și negre se contopiră într-o singură linie. Toţi moriscii din 
Alcutar asistau la aceste fapte. Printre creștini domnea tăcerea. 

— Dezbrăcaţi-vă! porunci el atunci. Să se dezbrace toți 
bărbaţii și băieţii de peste zece ani! 

Creștinii se priviră unii pe alţii, cu neîncrederea desenată pe 
chipuri. Cum să se dezbrace în faţa nevestelor, a vecinelor și a 
fiicelor lor? Din interiorul grupului se ridicară câteva proteste. 

— Dezbracă-te! îi ceru Partal unui bătrân cu barbă rară, care 


se afla în faţa lui, cu un cap mai scund decât haiducul. 

Bărbatul își făcu semnul crucii în loc de răspuns. Haiducul 
scoase încet din teacă spada sa lungă și grea și sprijini vârful 
ascuţit în gâtul creștinului, pe mărul lui Adam, până când ieși un 
firicel de sânge. Atunci insistă: 

— Supune-te! 

Bătrânul, sfidător, își lăsă braţele să-i cadă pe lângă trup. 
Partal îi afundă spada în gât fără șovăire. 

— Dezbracă-te! îi spuse următorului creștin, în vreme ce îi 
apropia de gât spada însângerată. 

Creștinul se făcu alb la față și, văzându-l pe bătrân agonizând 
alături, începu să-și descheie cămașa. 

— Cu toţii! le ceru Partal. 

Multe femei își plecară privirea, altele acoperiră ochii fiicelor 
lor. Moriscii izbucniră în hohote de râs. 

Ubaid, care nu pierduse nici un amănunt din această scenă, 
se duse spre catâri. Hernando îl urmă: trebuiau să se 
pregătească de plecare. 

— Bietele animale merg încărcate! exclamă cărăușul cu 
ironie. Nimeni nu știe ce duc acolo... E norocul nostru: dacă din 
întâmplare s-ar pierde ceva, nimeni n-ar observa... 

Hernando se întoarse spre el, supărat: 

— Nu se va pierde nimic! Este prada neamului nostru. 

Nici unul din cei doi nu mai rosti vreun cuvânt. 


În sfârșit, părăsiră Alcutar: Brahim, Partal și haiducii săi 
mergeau în frunte. În urma lor venea un șir de peste patruzeci 
de creștini, dezbrăcaţi și în picioarele goale, rebegiţi de frig, cu 
mâinile legate la spate. Femei cu capetele plecate, copii mai 
mici de zece ani și cei aproape douăzeci de catâri cărând prada 
de război încheiau convoiul, sub supravegherea lui Hernando și 
a lui Ubaid. Împrăștiaţi în mijlocul formaţiei, moriscii care 
hotărâseră să ia armele și să se alăture luptei, precum și soldații 
mauri îi blestemau pe creștini și îi amenințau cu mii de cazne 
înspăimântătoare dacă nu-și vor renega credinţa și nu se vor 
converti. 

În ciuda faptului că satul Cuxurio de Berchules era doar la 
ceva mai mult de un sfert de leghe de Alcutar, drumul anevoios 
provocă în curând răni pe picioarele desculțe ale creștinilor și 
Hernando zări mai multe pietre stropite cu sânge. Deodată, unul 


căzu la pământ: după gambele sale subţiri și după zona dintre 
picioare fără nici un fir de păr, era vorba de un băiețel. Bărbații 
mergeau cu toţii legaţi, așa că nu-l putu ajuta nici unul; femeile 
încercară, dar soldaţii mauri le împiedicară, lovindu-l în același 
timp pe copil cu picioarele. Hernando observă cum copila cu 
părul bălai se arunca asupra lui ca să-l ocrotească. 

— Lăsaţi-l! strigă ea în genunchi, acoperindu-i capul cu 
braţele. 

— Cere-i Dumnezeului tău să-l ridice! îi strigă cineva. 

— Renegaţi-vă credinţa! îi aruncă un altul. 

Micul grup alcătuit din cel căzut, copila și patru soldaţi mauri 
rămași în urmă îl făcu pe catărul din fruntea turmei să se 
oprească. 

— Ce se întâmplă acolo? auzi Hernando în spatele lui glasul 
lui Ubaid. 

Hernando ajunse până la ei în momentul în care unul dintre 
morisci se alătura strigătelor cărăușului. 

— Va trebui să-i ucidem dacă nu merg mai departe! 

Printre picioarele soldaţilor mauri izbuti să vadă trupul chircit 
al copilului, îi zări chipul crispat și ochii strâns închiși. Cuvintele 
îi ţâșniră fără să le gândească. 

— Dacă îi ucideți, nu veţi putea... nu vom putea, se corectă el 
numaidecât, să-i convertim la adevărata credinţă. 

Cei patru morisci se întoarseră în același timp spre el. Toţi 
erau mai mari decât el cu câţiva ani. 

— Cine ești tu ca să-ţi dai cu părerea? 

— Cine sunteţi voi ca să-i ucideţi? îi înfruntă Hernando. 

— Ocupă-te de catâării tăi, băiete... 

Hernando îl întrerupse și scuipă pe jos. 

— De ce nu-l întrebaţi pe el ce trebuie să faceţi? adăugă el 
arătând spre spatele lat al lui Partal, care se îndepărta pe drum, 
în față. Oare nu i-ar fi ucis deja la Alcutar dacă asta ar fi fost 
dorința lui? 

Cei patru tineri schimbară priviri și în cele din urmă se 
hotărâră să-și urmeze drumul, nu înainte de a-i fi tras băiatului 
alte două lovituri cu vârful piciorului. Cu ajutorul copilei, 
Hernando îl dădu la o parte de pe cărare și îmboldi catării, 
așteptând-o pe Băbuţă. Susţinut de subsuori, atârnând între 
Hernando și fata cu părul bălai, băiatul deschidea întruna gura 
căutând aer să respire. Ubaid observa scena fără să spună 


nimic. Ochii lui păreau să cântărească situaţia. Fiul vitreg al lui 
Brahim avea mai multă îndrăzneală decât bănuise la prima 
vedere... În momentul acela, Hernando o ajuta pe copilă să-l 
urce pe băiat pe Băbuţă. 

— De ce ai făcut-o? o întrebă el. Te-ar fi putut ucide. 

— Este fratele meu, răspunse ea, cu chipul brăzdat de lacrimi. 
Singurul meu frate. Este bun la suflet, adăugă ea după aceea, 
ca și cum ar fi cerut îndurare. 

O cheamă Isabel, i-a spus ea mai târziu, mergând alături de 
Băbuţa și, susținându-l pe fratele ei Gonzalico. Au vorbit puţin, 
dar îndeajuns ca Hernando să-și dea seama de enorma 
afecțiune pe care o nutreau unul faţă de celălalt. 

Situaţia din Cuxurio de Bérchules era asemănătoare cu a 
celorlalte sate răzvrătite din Alpujarras. Biserica jefuită și 
profanată, moriscii în sărbătoare, iar creștinii de prin partea 
locului, prizonieri. Acolo îi aștepta un alt grup de haiduci la 
ordinele lui Lope el Seniz. Haiducii hotărâră să le mai acorde 
încă o șansă creștinilor, dar, de data aceasta, date fiind slabele 
rezultate din Alcutar, dădură instrucţiuni celor care erau în 
poziția de învățați musulmani să-i amenințe că le vor fi 
maltratate, chinuite și ucise nevestele dacă nu se convertesc la 
islam. 

— Este ca un mic învăţat, vru să se fălească Brahim față de 
Partal și Seniz atunci când observă ciudata apariţie pe care o 
alcătuiau fiul său vitreg și Băbuţa împreună cu băiatul călare și 
cu Isabel pe lângă ei. Îl cunoașteţi pe Hamid din Juviles? 

Amândoi răspunseră afirmativ. Cine nu auzise de Hamid în 
Alpujarras? 

— Este protejatul său. L-a instruit în adevărata credinţă. 

Partal își miji ochii ca să vadă sosirea lui Hernando, a catârului 
și a copilului. „Convertirea unui băiat atât de mic, se gândi el, ar 
putea mina rezistența acelor creștini încăpăţânaţi mai mult 
decât orice ameninţare.” 

— Apropie-te, îi porunci acesta lui Hernando. Dacă e adevărat 
ceea ce ne asigură tatăl tău vitreg, la noapte vei rămâne cu 
micuțul creștin și vei încerca tot ce este cu putinţă ca să-l faci 
să-și renege credinţa. 


Dar în vreme ce moriscii răsculați se concentrau asupra 
convertirii silite a creștinilor, revolta din Alpujarras cunoscu o 


importantă răsturnare de situaţie. În noaptea de Crăciun, nici 
moriscii din Granada, nici cei de la câmpie nu se alăturară 
răscoalei. Farax, bogatul boiangiu conducător al revoltei, intră în 
Albaicin la comanda a o sută optzeci de haiduci pe care îi 
deghiză în turci pentru a simula debarcarea trupelor de întărire 
și străbătu astfel cartierul morisc al Granadei, chemând cu 
strigăte la revoltă. În vreme ce haiducii și moriscii străbăteau 
ulicioarele șerpuitoare ale cartierului musulman, redusele trupe 
creștine rămăseseră încartiruite în palatul Alhambra. Cu toate 
acestea, ușile și ferestrele caselor morisce rămaseră și ele 
închise. 

— Câţi sunteţi? se auzi cineva întrebând printr-o fereastră 
crăpată. 

— Șase mii, minţi Farax. 

— Sunteţi puțini și aţi venit prea devreme. 

Și fereastra se închise. 


6 


Gonzalico începu să tremure de îndată ce se văzu silit să 
înapoieze păturile cu care se învelise peste noapte. 

— S-a lepădat? îl întrebă pe Hernando un haiduc din ceata lui 
Seniz, a doua zi dis-de-dimineaţă. 

Hernando și Gonzalico stătuseră de vorbă în jurul focului, în 
locul unde se odihneau catârii și întrebarea haiducului îi 
surprinse așezați și tăcuţi, cu privirea aţintită în spuza focului de 
tabără. Să se lepede? fusese ispitit să răspundă tânărul morisc. 
Işi reconfirmase credinţa cu glas de copil și dârzenie de bărbat. 
Se rugase la Dumnezeul lui! Işi încredințase sufletul Domnului 
creștinilor! 

A negat cu capul plecat. Haiducul îl ridicase pe Gonzalico fără 
milă, apucându-l de un braţ. Hernando nu mai văzu decât 
picioarele lui desculțe împiedicându-se și îndepărtându-se înspre 
sat. 

Ar trebui oare să meargă după ei? Și dacă până la urmă avea 
să se lepede? Ridică privirea din jăraticul care se stingea. „Ca 
viaţa lui Gonzalico!” Dar el nu va avea timp să ardă cu forța și 
înflăcărarea cu care arseseră peste noapte trunchiurile de 
copac. Era doar un copil! Îl văzu pe Gonzalico alergând ca să 
țină pasul cu haiducul, șchiopătând când călca peste o piatră 
sau căzând mai încolo și fiind târât câţiva pași. Ochii i se 
umplură de lacrimi. Se ridică și merse în urma lor. 

— Regii voştri ne-au silit să renunțăm la credința noastră, îi 
explicase Hernando la un moment dat în timpul nopţii. Și am 
făcut-o. Ne-au botezat pe toţi, îi spuse lui Gonzalico, care nu-și 
lua de la el imenșii săi ochi căprui. Acum, că noi vom domni... 

— Nu veţi domni niciodată în ceruri, îl întrerupsese micuțul. 

— Dacă așa va fi, își amintea el că i-a răspuns, fără să vrea să 
intre în subiectul care se stârnise, ce mai contează dacă renunțţi 
aici, pe pământ? 

Băiatul tresărise. 

— Să-l reneg pe Hristos? întrebase el cu un firicel de glas. 

Oare erau chiar proști creștinii ăia? Atunci i-a vorbit despre 
fatwa” dictată de muftiul din Oran atunci când s-a produs 


25 Sentință pronunţată de un specialist în drept religios într-o 


convertirea cu forța a musulmanilor spanioli: 

— „Și dacă veţi fi siliţi să beţi vin, atunci beţi-l, dar nu cu 
intenţia de a face din aceasta un viciu...”, recitase el după ce îi 
explicase sensul verdictului dat de acel jurisconsult fraţilor săi 
din al-Ândalus, la care se raliaseră toţi moriscii, „...și dacă veţi fi 
siliți să mâncaţi porc, mâncaţi-l respingându-l și confirmând că 
este interzis”. Aceasta înseamnă că dacă ești obligat cu forţa... 
încercase să-l convingă încheind fatwa, ...în realitate nu renegi... 
numai să ai grijă să-ţi faci datoria faţă de Dumnezeul tău. 

— Îți recunoști erezia, insistase Gonzalico. 

Cu un suspin, Hernando își abătuse atenţia spre Băbuţă, 
mereu aproape de el. Catârca dormita în picioare. 

— Te vor ucide, îi dăduse el sentința după o vreme. 

— Voi muri pentru Hristos, exclamase copilul cu o înfiorare pe 
care nici întunericul, nici pătura nu o putuseră ascunde. 

Amândoi  păstraseră tăcerea. Hernando asculta plânsul 
înăbușit al lui Gonzalico ghemuit sub pled. „Voi muri pentru 
Hristos.” Era doar un copil! Căutase o altă pătură cu care să-l 
învelească și, știindu-l încă treaz, se apropiase de el. 

— Mulţumesc, spusese Gonzalico trăgându-și nasul. 

„Mulțumesc?” își repetase surprins în momentul în care, de 
sub pătură, simţise că băiatul îi căuta mâna și se prindea de ea. 
Îi îngăduise să o facă și suspinele începuseră să se rărească 
încetul cu încetul, până când deveniseră o respiraţie domoală. 
Tot restul nopţii rămăsese lângă băiatul care dormea, 
neîndrăznind să-și tragă mâna dintr-a lui ca să nu-l trezească 
din somn. 

Se deșteptaseră înainte de sosirea haiducului din ceata lui 
Seniz. Gonzalico îi zâmbise. Hernando observase zâmbetul lui 
de copil și încercase să-i răspundă la fel, dar încercarea 
rămăsese doar o grimasă. Cum de putea Gonzalico să mai 
zâmbească? „Este doar un copil nevinovat”, își spusese el. 
Noaptea, conversaţia, primejdia, dumnezeii lor diferiţi, totul 
rămăsese în urmă și acum răspundea ca un copil ce era. Oare 
nu e o altă zi? Oare soarele nu va străluci din nou ca 
întotdeauna? Hernando nu îndrăznise să insiste în a-l convinge 
să-și renege credința și, de această dată, îi zâmbise într-adevăr 
din toată inima. 

Nu aveau nimic de mâncare. 


chestiune specifică. (în Ib. arabă în orig.) (n.tr.) 


— O să mâncăm mai târziu, se resemnase Gonzalico cu glas 
de copil. 
— Mai târziu! Hernando se silise să-l aprobe. 


Nici unul dintre creștinii prizonieri nu-și renegase credinţa. 
„Voi muri pentru Hristos.” Angajamentul reveni în amintirea lui 
Hernando când, în centrul localităţii Cuxurio, îl văzu pe haiduc 
îmbrâncindu-l pe copil în numerosul grup de creștini care se 
îngrămădeau, despuiaţi cu toţii, lângă biserică. Chiotele de „iu- 
u-u” ale moriscelor se amestecau cu plânsetele creștinelor, silite 
să-și privească taţii, soţii, fraţii sau fiii de la o oarecare distanţă. 
Dacă vreuna își cobora privirea sau închidea ochii, era lovită 
numaidecât, până când și-i aţintea din nou asupra bărbaţilor. 
Acolo erau toţi creștinii din Alcutar, Narila și Cuxurio de 
Berchules; peste optzeci de bărbaţi și băieţi de la zece ani în 
sus. Seniz și Partal strigau și gesticulau în faţa învățatului care 
rămăsese cu creștinii în timpul nopţii. Seniz fu primul: fără să 
rostească un cuvânt, se îndreptă spre creștini. In picioare în fața 
lor, aprinse un fitil de la vechea lui archebuză cu incrustații 
aurite și îl fixă în suport. 

Se lăsă liniștea în sat; privirile erau aţintite asupra acelei 
împletituri de in îmbibate cu silitră, care scotea încet scântei. 

Seniz sprijini patul armei în pământ, turnă pulberea pe gura 
țevii; vâri apoi un dop de cârpă și îndesă totul cu o vergea de 
fier. Haiducul nu mai privea decât la archebuză. Apoi introduse 
un proiectil de plumb și îl îndesă și pe acesta cu vergeaua. 
Ridică arma și o îndreptă spre grupul de creștini. 

Un urlet izbucni dinspre aceștia. O femeie căzu în genunchi, 
cu degetele de la mâini împreunate în semn de implorare, iar un 
morisc o trase de păr până o obligă să-și ridice privirea. Seniz 
nici măcar nu-și întoarse faţa. Apoi, fără alt preambul, trase în 
pieptul unui creștin. 

— Allah este mare! strigă acesta. Ecoul împușcăturii încă mai 
răsuna în aer. Ucideţi-i! Ucideţi-i pe toţi! 

Haiduci, soldaţi mauri și oameni simpli se năpustiră asupra 
creștinilor cu archebuze, lănci, spade, dăgi sau simple unelte 
pentru munca la câmp. Țipetele asurzeau din nou satul Cuxurio. 
Creștinele, reținute de morisce și de un grup de soldaţi mauri, 
fură silite să privească masacrul. Despuiaţi, înconjurați de o 
gloată dezlănțuită, bărbaţii lor nu puteau face nimic ca să se 


apere. Unii îngenuncheară făcându-și semnul crucii, alții 
încercară să-și ţină fii în braţe pentru a-i ocroti. Hernando privea 
scena împreună cu grupul de creștine. O moriscă enormă îi puse 
în mână o dagă și îl împinse să se alăture măcelului. Lama 
armei îi străluci în palmă și femeia îl îmboldi din nou. Hernando 
înaintă spre creștini. Ce avea să facă? Cum să omoare el pe 
cineva? La mijlocul distanţei, Isabel, sora lui Gonzalico, scăpă 
din grup, alergă spre el și îl apucă de mână. 

— Salvează.-l, îl imploră ea. 

să-l salveze? Trebuia să meargă să-l ucidă! Morisca enormă 
era atentă la el și... 

O înșfăcă pe Isabel de un braţ, se plasă în spatele ei și 
punându-i daga în dreptul gâtului, o sili să privească masacrul, 
așa cum ceilalţi bărbaţi o făceau cu restul femeilor. Morisca păru 
satisfăcută de acest gest. 

— Salvează-l, o auzi pe Isabel repetând printre suspine, 
nefăcând nimic ca să scape. 

Rugăminţile ei îi sfâșiau inima. 

O obligă să privească și, pe deasupra ei, o făcu și el: Ubaid se 
îndrepta spre Gonzalico. Pentru o clipă, cărăușul se întoarse cu 
faţa spre locul unde se aflau Hernando și Isabel, ca după aceea 
să-l tragă pe băiat de păr și să-l răsucească spre el până când i 
se văzu gâtul. Copilul nu se împotrivi. Îi reteză capul dintr-o 
singură tăietură, făcând să amuţească rugăciunea care-i ieșea 
de pe buze. Răsuflarea și rugăminţile lui Isabel se opriră. La fel 
ca Hernando. Ubaid lăsă cadavrul să cadă în faţă și îngenunche 
ca să-i înfigă daga în spinare și să scormonească înlăuntrul lui 
până găsi inima. Scoase inima sângerândă a lui Gonzalico și o 
înălţă cu un chiot triumfal. Apoi se îndreptă spre locul unde erau 
ei și o aruncă la picioarele lor. 

Hernando nu mai ţinea strâns copila, și totuși aceasta 
rămânea lipită de el. Nici unul din ei nu-și plecă privirea spre 
inimă. Masacrul continua și Ubaid li se alătură celorlalţi din nou: 
capelanului beneficiar Montoya îi scoaseră un ochi cu pumnalul, 
înainte de a-și revărsa cruzimea asupra lui cu lovituri de cuţit; 
pe alţi doi preoţi îi martirizară trăgând în ei cu săgeți una după 
alta, până când în trupurile lor nu mai rămăsese loc pentru 
altele; alţii fură ciopărţiţi lent înainte de a muri. Un bărbat își 
descărca furia cu o săpăligă asupra unei făpturi care nu mai era 
decât o masă sângerândă de nerecunoscut, dar continua să o 


lovească întruna. Un morisc se apropie de grupul de creștine cu 
un cap înfipt într-o suliță și dansă apropiindu-l de chipurile lor. În 
sfârșit, strigătele se prefăcură în cântări ce sărbătoreau sfârșitul 
sălbatic al creștinilor. „Voi muri pentru Hristos.“ Hernando își 
aţinti privirea asupra cadavrului sfârtecat al lui Gonzalico: trupul 
lui era unul dintre cele îngrămădite lângă biserică într-o imensă 
baltă de sânge. Cu mare efort, tânărul își stăpâni lacrimile. 
Câţiva haiduci mergeau peste cadavre în căutarea muribunzilor 
pe care să-i căsăpească; majoritatea râdeau și trăncăneau. 
Cineva cânta la flajeolet, iar bărbaţi și femei începură să 
danseze. Nimeni nu le mai păzea pe creștinele supuse. Aceeași 
moriscă enormă care îi încredințase daga o smulse pe Isabel de 
lângă el și o îmbrânci spre celelalte. Apoi îi ceru să-i înapoieze 
arma. 

Hernando era în continuare cu daga în mână, ochii săi albaștri 
păreau incapabili să se abată de la grămada de cadavre. 

— Dă-mi daga! îl somă femeia. 

Băiatul nu se mișcă. 

Femeia îl zgâlţăi. 

— Daga! 

Hernando i-o predă cu un gest mașinal. 

— Cum te cheamă? 

Femeia primi ca răspuns doar o bolboroseală și îl zgâlțăi din 
nou. 

— Cum te cheamă? 

— Hamid, răspunse Hernando, revenindu-și în fire. Ibn Hamid. 


În aceeași zi a masacrului de la Cuxurio de Bérchules, Seniz, 
Partal și haiducii lor primiră ordine de la Farax, boiangiul din 
Albaicinul Granadei și căpetenie a revoltei, să se prezinte cu 
prada de război și cu prizonierele creștine la castelul din Juviles. 
În ziua de Crăciun, la Be&znar, un sat situat la intrarea dinspre 
apus, în regiunea muntoasă Alpujarras, moriscii l-au proclamat 
rege al Granadei și al C6rdobei pe don Fernando de Válor. 

Noul rege descindea, la fel ca Hamid, din noblețea 
musulmană a Granadei; chiar dacă, spre deosebire de învățatul 
musulman din Juviles, acesta susţinea că neamul său se trage 
din califii Cârdobei din dinastia Omeiazilor?€. Familia sa, spre 


2 Dinastie arabă care a domnit la Damasc între anii 661 și 750, 
apoi a trecut în Peninsula Iberică și a întemeiat califatul de Córdoba, 


deosebire de cea a lui Hamid, se integrase printre creștini după 
cucerirea Granadei de către spanioli. Tatăl său ajunsese la 
rangul de cavaler între cei Douăzeci și Patru” ai orașului - 
făcând parte din grupul de nobili care controla și cârmuia 
consiliul comunal -, dar a fost condamnat la galere pentru o 
crimă. Rangul Douăzeci și Patru a fost moștenit de fiul său, care 
a fost și el acuzat de asasinarea celui care îl denunţase pe tatăl 
său, precum și pe mai mulţi martori la crimă. Atunci, don 
Fernando de Vâlor și-a vândut gradul Douăzeci și Patru altui 
morisc, care se prezentase ca garant al său în procesul pentru 
crimă; dar acesta, care nu avea prea mare încredere în cuvântul 
lui don Fernando și temându-se că își va pierde cauţiunea, a 
aranjat lucrurile în așa fel, încât, în momentul când avea să 
plătească pentru funcţie, autorităţile să pună sechestru și pe 
banii ce reprezentau prețul învoielii. La 24 decembrie 1568, fiind 
informat de revolta care agita Alpujarras, don Fernando de Vâlor 
și de Córdoba a fugit din Granada și fără rangul Douăzeci și 
Patru, și fără bani, cu o amantă și un sclav negru drept 
companie, ca să se alăture celor care, potrivit lui, constituiau 
adevăratul său neam. 

Regele Granadei și al C6rdobei avea douăzeci și patru de ani 
și o piele oacheșă măslinie-negricioasă; era un barbat cu 
sprâncenele îmbinate și cu ochi mari, negri. Amabil și distins, se 
bucura de aprecierea și de respectul tuturor moriscilor, atât 
pentru funcţia sa din Granada, cât și pentru sângele regesc. Cu 
sprijinul familiei sale numite Valoris, a fost proclamat rege la 
Beznar sub un măslin, în prezența unei mulţimi de morisci, în 
ciuda violentei opoziții a lui Farax, care pretindea coroana 
pentru el însuși și căruia i-a închis gura numindu-l alguazil 
principal. In cele din urmă, boiangiul a sărutat pământul pe care 
călca noul rege după ce acesta, înveșmântat în purpură, a rostit 
rugăciunile cuvenite și s-a jurat pe patru stindarde ce fluturau în 
cele patru puncte cardinale că va muri în regatul său și în legea 
și credinţa lui Mahomed. Don Fernando a fost învestit rege cu o 
coroană de aur furată de pe o statuie a Fecioarei Maria și, în 


pe care l-a condus între anii 756 și 1031. (n.tr.) 

27 Funcție proprie consiliilor municipale din câteva mari orașe ale 
Andaluziei, printre care Córdoba, Sevilla și Granada. Echivala cu 
funcţia de cârmuitor sau consilier, fiind rezervată nobilimii și întărind 
poziţia socială a celui care se bucura de acest titlu. (n.tr.) 


aclamațiile tuturor celor prezenţi, a primit numele de 
Muhammad Ibn Umayya, nume pe care creștinii i l-au schimbat 
în Aben Humeya. 


7 


Prima hotărâre adoptată de Aben Humeya a fost aceea de a-l 
trimite pe Farax să străbată Alpujarras în fruntea unei oștiri 
alcătuite din trei sute de haiduci arși de soare, ca să strângă 
toată prada de război capturată, cu scopul de a o da la schimb 
berberilor pe arme, motiv pentru care Hernando își mâna din 
nou turma de catâri încărcaţi, de la Cuxurio la castelul din 
Juviles. Relaţiile lui cu Ubaid deveniseră și mai încordate: 
Hernando nu reușea să-și șteargă din memorie chipul sălbatic 
pe care i-l arătase cărăușul și nu încetau să-i umble prin minte 
comentariile acestuia în legătură cu posibila pierdere 
accidentală a unei părţi din pradă. 

— Trebuie să o păzesc pe Băbuţă. Rămâne mereu în urmă, îi 
spuse el lui Ubaid ca să poată sta în urma convoiului. 

Prefera să nu-l aibă în spate. 

— O catârcă bătrână mănâncă la fel ca una tânără, îi aruncă 
acesta. Omoar-o. 

Hernando nu răspunse. 

— Vrei cumva s-o fac tot eu? adăugă cărăușul, ducându-și 
mâna la daga care-i atârna de cingătoare. 

— Catârca asta știe drumurile din Alpujarras mai bine decât 
tine, îi scăpă băiatului. 

Se priviră unul pe celălalt; lui Ubaid i se citea ura în ochi. 
Cărăușul din Narila mormăia ceva printre dinţi când un strigăt al 
lui Brahim îl făcu să se întoarcă. Grupul de prizoniere creștine 
pornise deja, dar catârii încă nu se mișcau în urma femeilor. 
Ubaid se încruntă, îi răspunse lui Brahim cu alt strigăt și se 
alătură convoiului, nu înainte de a-l străpunge cu privirea pe 
Hernando. 

Acela fu momentul în care Ubaid se hotărî că trebuie să scape 
de băiatul ăla: îl reprezenta pe Brahim, cărăușul din Juviles cu 
care avusese o mulţime de probleme pe drumurile din 
Alpujarras... la fel cum avusese și cu majoritatea celorlalți 
cărăuși. Aurul și bogăţiile pe care le transportau cu turmele de 
catâri stârnise lăcomia celui din Narila. Cine avea să-și dea 
seama dacă lipsea ceva? Nimeni n-avea evidența bunurilor 
încărcate pe animale. Da, lupta neamului său era importantă, 
dar se va încheia într-o zi, și atunci... să rămână în continuare 


un simplu cărăuș obligat să străbată piscurile înzăpezite ca să 
câștige o nimica toată? Ubaid nu era dispus să facă asta. N-ar 
pune cu nimic în primejdie victoria alor săi dacă preţioasa lor 
comoară ar fi împuţinată un pic. Incercase să obţină ajutorul lui 
Hernando, să-i câștige prietenia făcând apel la relaţiile proaste 
pe care amândoi le aveau cu Brahim, dar nătângul ăla nu-i 
făcuse jocul. Bine! Cu atât mai rău pentru el! Acela era 
momentul, la începutul ridicării la arme, cu oamenii 
dezorganizaţi. Mai târziu... mai târziu cine știe câţi cărăuși se 
vor mai alătura sau ce hotărâri va lua noul rege. In plus, era 
convins că nimănui, nici măcar tatălui său vitreg, nu-i va lipsi 
băiatul ăla pe care îl tratau cu toţii drept nazareean. 

Ubaid cunoștea bine ruta aceea. Alese cotul unui drum îngust 
și șerpuitor care se desfășura pe peretele unui munte. 
leșindurile fiecărei cotituri ale drumului îi împiedicau pe cei care 
mergeau în faţă sau în spate să vadă mai departe de câţiva 
pași; din pricina cărării atât de înguste, nimeni nu se va putea 
întoarce; nimeni nu-l va putea surprinde. Catârii încheiau 
convoiul și, în urma lor, după Băbuţă, mergea Hernando. Avea 
să fie fi simplu: se va posta după cotitură, îi va lua gâtul 
băiatului de îndată ce acesta va trece și va ascunde cadavrul și 
animalul într-o peșteră de pe aceeași porţiune de drum, fără 
măcar să se oprească din mers. Toţi vor crede că Hernando 
fugise cu o parte din prada de război. Vina va cădea asupra lui 
Brahim pentru că se încrezuse într-un nazareean bastard; el va 
trebui doar să se întoarcă în timpul nopții și să ascundă bine 
partea sa din pradă până când va veni sfârșitul războiului. 

Și așa a făcut. Își mână animalele să-și continue drumul, iar 
ele se supuseră, obișnuite cu drumurile acelea. Puse mâna pe 
cuţit și îl ridică atunci când primii catări din turma lui Hernando 
trecură de cotitura drumului. Incepu să-i numere; erau 
doisprezece. Catării îl atingeau, și Ubaid îi îmboldea în liniște cu 
mâna liberă ca să meargă mai departe. Cel de-al unsprezecelea 
trecu de cotitură și Ubaid, încordat, se îndreptă de spate; băiatul 
trebuia să fie următorul, după ce trecea și ultimul animal. 

Dar Băbuţa se opri. Hernando o îndemna cu glasul, dar 
animalul refuză cu încăpățânare: simţea prezenţa unei persoane 
după cotitură. 

— Ce se întâmplă, Băbuţo? întrebă el, încercând să o 
depășească ca să vadă ce... 


Hernando se apropie și mai mult de cotitură și Băbuța dădu 
îndărăt, de parcă ar fi vrut să-l împiedice pe stăpânul ei să o 
depășească. Băiatul se opri brusc. Nu trecu nici o clipă până 
când Ubaid apăru pe drum, amenințând cu cuțitul; catării se 
îndepărtau și el trebuia să-și desăvârșească planul. Hernando, în 
spatele Băbuţei, încercă să fugă, dar se răzgândi și apucă un 
candelabru mare de argint masiv cu cinci braţe care ieșea dintr- 
o desagă. 

Cei doi se înfruntară, cu Băbuţa între ei. Hernando, cu 
spinarea îmbibată într-o sudoare mai rece decât aerul din munţi, 
încerca să-și stăpânească tremurul mâinilor, al întregului corp, 
în vreme ce îndrepta candelabrul cel lung spre cărăușul din 
Narila. O râpă prăpăstioasă, foarte adâncă, se deschidea la 
dreapta lui. Ubaid privi în prăpastie: o lovitură cu acel 
candelabru... 

— Hai, îndrăznește! îl sfidă Hernando cu un strigăt nervos. 

Cărăușul din Narila cântări situaţia și vâri pumnalul în 
cingătoare. 

— Am crezut că te urmăresc creștinii, se scuză el cu cinism 
înainte de a-i întoarce spatele. : 

Hernando nici măcar nu întoarse capul. li fu greu să pună la 
loc candelabrul în desagă; deodată, îşi dădu seama de 
greutatea acestuia. Tremura, mult mai tare decât o făcuse 
atunci când se înfruntase cu Ubaid și aproape că nu-și mai 
putea controla mâinile. În cele din urmă, se sprijini de crupa 
Băbuței și, recunoscător, își trecu palma peste ea. Continuă 
drumul, asigurându-se că animalul depășea fiecare cotitură 
înaintea lui. 


Primiţi cu chiote de droaia de copii ieșiţi să-i întâmpine, urcară 
coasta abruptă care ducea la castelul din Juviles foarte târziu în 
seara zilei de Sfântul Ştefan. Hernando nu-l pierdea din ochi pe 
Ubaid, care mergea înaintea lui. Pe măsură ce se apropiau, 
începură să audă muzica și să simtă aromele mâncărurilor care 
se pregăteau înăuntru. În spatele zidurilor pe jumătate 
dărâmate ale fortăreței îi așteptau femeile și bătrânii din Cádiar, 
precum și mulți alţi oameni din diferite locuri din Alpujarras, mai 
cu seamă femei, copii și bătrâni, care veneau să caute adăpost, 
întrucât taţii și soţii lor se alăturaseră răscoalei. Interiorul amplei 
fortărețe, jalonate de nouă turnuri de apărare unele distruse, 


altele încă înălțându-se falnice deasupra prăpastiei - era 
împestriţat cu zeci de corturi și colibe făcute din crengi de copac 
și pânze, care adăposteau bunurile fiecărei familii. Focuri 
străluceau în orice spaţiu deschis între corturi; animalele se 
amestecau cu bătrânii și copiii, în vreme ce femeile, gătite în 
veșminte morisce colorate, se îndeletniceau cu pregătirea 
bucatelor. Vacarmul și aromele reușiră să-l facă pe Hernando să 
se destindă: nu era vorba de ghiveci sau de tocanele cu legume 
și slănină pe care le mâncau creștinii; peste tot se prăjea în ulei. 
Defilară pe lângă corturi în ovaţiile generale și o femeie le oferi 
o prăjitură cu migdale și miere, alta, o gogoașă, iar a treia, o 
delicioasă și îndelung pritocită dulceaţă acoperită cu un strat de 
glazură. Pe ici, pe colo, în grupuri, răsunau dairele, cimpoaie, 
darabane, flajeolete și lăute. Mușcă din glazură și în gură i se 
amestecară savoarea de zahăr, de feculă și de mosc, de ambră, 
de coral roșu și de perle, de inimă de cerb și de apă de flori de 
portocal; apoi, printre focuri și femei, printre cântece și dansuri, 
își umplu nările cu aroma de miel, de iepure și de vânat 
amestecată cu cea a ierburilor cu care erau preparaţi: coriandru, 
izmă, cimbru și scorţișoară, anason, mărar și încă multe altele. 
Turmele de catâri traversară cu dificultate fortăreața până într- 
un capăt al ei, unde se ridicau rămășițele vechiului castel 
fortificat și se afla depozitată prada de război din Câdiar. 
Prizonierele creștine sosite de curând fură asaltate de morisce, 
care le deposedară de puţinele lor bunuri, înainte de a le pune 
să muncească. 

Cu ajutorul oamenilor cărora Brahim le încredinţase protecția 
prăzii de război din Câdiar, Hernando și Ubaid începură să 
descarce poverile catărilor și să depoziteze obiectele de valoare; 
amândoi erau încordați și stăteau cu ochii unul pe celălalt. Asta 
făceau, transportând roadele jafului din desagi înăuntrul 
castelului fortificat, când petrecerile și strigătele începură să se 
liniștească, până când putură auzi cu toţii vocea lui Hamid care 
chema la rugăciune din clopotniţa din Juviles, devenită acum 
minaret. Castelul dispunea de două bazine mari care asigurau 
apă din munţi, curată și pură. Îndepliniră purificările și 
rugăciunea și apoi se întoarseră la treburile lor; în interiorul 
castelului fortificat se acumula un tezaur considerabil, alcătuit 
dintr-o mare cantitate de obiecte de valoare, giuvaiere și toți 
banii prădaţi de la creștini. 


Hernando își aruncă privirea peste aurul și argintul 
îngrămădite acolo. Absorbit de mica avere acumulată, nu băgă 
de seamă apropierea lui Ubaid. După rugăciunea de seară, 
întunericul din castelul fortificat era sfâșiat doar de două torţe. 
Vacarmul începuse din nou. Brahim stătea de vorbă cu soldații 
de gardă dincolo de intrarea în castel. 

Ubaid îl împinse trecând pe lângă el. 

— Data viitoare n-o să mai ai atât de mult noroc, mormăi el. 

„Data viitoare! își repetă Hernando. Omul ăsta-i un hoţ și un 
asasin!“ Erau numai ei doi. Il privi pe cărăuș. Se gândi câteva 
clipe. Și dacă...? 

— Javră! îl insultă el atunci. 

Cărăușul se întoarse surprins exact în momentul în care 
Hernando sărea pe el. Băiatul renunţă după palma cu care îl 
primise Ubaid. Hernando se împletici mai mult decât ar fi fost 
nevoie ca să se lase să cadă peste tezaurul morisc, exact în 
locul unde se afla o cruciuliță din aur și perle pe care o 
observase mai înainte. Incăierarea le atrase atenţia lui Brahim și 
soldaților. 

— Ce...? începu Brahim să spună, înființându-se în interiorul 
citadelei din câţiva pași mari, ce faci acolo stând deasupra 
prăzii? 

— Am căzut. M-am împiedicat, se bâlbâi Hernando, în vreme 
ce se scutura pe haine, având crucea ascunsă în palma dreaptă. 

Ubaid privea scena uimit. Ce rost avusese atacul neașteptat 
al băiatului? 

— Neghiobule! îl certă tatăl său vitreg apropiindu-se de tezaur 
ca să verifice dintr-o privire că nici un obiect nu fusese spart. 

— Plec la Juviles, zise Hernando deodată. 

— Ba rămâi... începu Brahim să spună. 

— Cum vrei să rămân? ridică el glasul și gesticulă în mod 
exagerat. Avea giuvaierul în cingătoare, ascuns de tunica de 
care făcuse rost de prin veșmintele creștinilor din Alcutar. Vino 
după mine! Privește! 

Fără să mai zăbovească, ieși din citadelă și se îndreptă spre 
turmele de catări. Brahim îl urmă descumpănit. 

— Astuia i s-a desprins potcoava. Hernando ridică copita din 
faţă a unui catâr și mișcă potcoava. Celălalt începe să aibă o 
rosătură, zise și ca să ajungă la cel pe care îl arăta, băiatul se 
strecură printre catârii lui Ubaid. Nu. Nu-i ăsta, adăugă din 


spatele unuia dintre catării cărăușului din Narila. 

Se ridică în vârful picioarelor cu brațele pe lângă trup și se 
prefăcu că îl caută pe cel cu rosătura. Făcând asta, ascunse 
crucea între hamurile catârului lui Ubaid. 

— Ăla. Da, ăla. Ajunse la animal și îi ridică harnașamentul. 
Mâinile îi tremurau și erau asudate, dar mica rosătura pe care o 
observase pe drum apăru sub privirile tatălui său vitreg. lar ăsta 
probabil că are ceva în gură, fiindcă n-a vrut să mănânce, minţi 
el. Am sculele și leacurile în sat! 

Brahim aruncă o privire animalelor. 

— Bine, cedă el după ce se gândi câteva clipe. Du-te la 
Juviles, dar să fii pregătit să te întorci de îndată ce o să-ți 
poruncesc. 

Hernando îi zâmbi lui Ubaid, care privea scena din poarta 
citadelei, împreună cu soldaţii. Văzându-i zâmbetul, cărăușul se 
încruntă și își miji ochii; apoi îl ameninţă cu degetul arătător 
înainte de a se pierde printre corturi, unde femeile începeau să 
servească masa de seară. Brahim îi făcu semn să-l urmeze. 

— Nu controlezi? îl opri fiul său vitreg. 

— Să controlez? Ce...? 

— Nu vreau să am necazuri cu prada de război, îl întrerupse 
Hernando cu seriozitate. Dacă lipsește ceva... 

— Te omor. 

Brahim se aplecă spre băiat cu ochii închiși, deveniți două linii 
subțiri. 

— Tocmai de aceea, zise Hernando și se strădui să-și 
stăpânească tremurul din glas. Este vorba de prada neamului 
nostru, dovada victoriei sale. Nu vreau să am necazuri. 
Controlează-mi catării! 

Brahim făcu întocmai. Constată că desagile erau goale, 
controlă spaţiile hamurilor și chiar îi ceru băiatului să se 
dezbrace de tunică ca să-l caute pe trup înainte de a părăsi 
castelul. 

Odată lăsat liber, mergând șerpuit printre corturi cu șirul de 
catâri, Hernando întoarse privirea: Brahim tocmai controla 
animalele lui Ubaid. 

— Ciuș! zori el animalele. 


Hernando și catârii săi sosiră la Juviles mult după căderea 
nopţii. Copitele animalelor pe drumul pietruit alungau liniștea 


satului. Câteva morisce ieșiră la ferestre ca să afle vești despre 
revoltă, dar renunţțară, constatând că acela care mâna turma 
era tânărul nazareean. Aisha îl aștepta în poartă: Băbuţa i-o 
luase înainte. Mână ceilalți catâri să-și continue drumul spre 
grajd și se opri în fața mamei. Lumina tremurândă a lumânării 
din interiorul casei se juca pe profilul mamei sale. In momentul 
acela, își aminti sânii ei enormi dansând în biserică în sunete de 
„iu-u-u“; în aceeași clipă, viziunea se prefăcu totuși într-o Aisha 
rugătoare care plecase să obţină ajutorul lui Hamid. 

— Și tatăl tău? îl întrebă ea. 

— A rămas la castel. 

Aisha se mărgini să-și deschidă braţele. Hernando zâmbi și 
înaintă până îi simţi îmbrăţișarea. 

— Mulţumesc, mamă, șopti el. 

Exact în clipa aceea simţi oboseala: picioarele parcă ar fi 
cedat și toţi mușchii i se relaxară. Aisha îl strânse și mai tare în 
braţe și, stând în picioare, începu să îngâne un cântec și să-l 
legene pe fiul său. De câte ori nu auzise el acea melodie, copil 
fiind! După aceea... după aceea veniseră ceilalţi copii ai lui 
Brahim, iar el... Un felinar clipea lângă ultimele case din sat. 
Aisha se întoarse spre lumina aceea. 

— Ai mâncat de seară? întrebă ea deodată, nervoasă, 
încercând să-l desprindă din îmbrăţișare. 

Hernando opuse rezistenţă. Prefera să fie îmbrățișat decât să 
mănânce. 

— Să mergem, să mergem! insistă ea. O să-ţi pregătesc ceva. 

Intră hotărâtă în casă. Hernando rămase un moment în 
picioare, desfătându-se cu parfumul acelor veșminte și al acelui 
trup pe care îl putea îmbrățișa atât de rar. 

— Vino! îl strigă mama sa din casă. Mai sunt multe de făcut și 
este târziu. 

Deshămă animalele, le dădu să mănânce orz în iesle și Aisha 
îi duse o porţie mare de terci, ouă și o portocală. Catării și 
bărbatul mâncară în tăcere. Aisha, așezată lângă fiul său, îl 
mângâia cu blândeţe pe păr, în vreme ce asculta relatarea celor 
întâmplate de la plecarea lui din Juviles. Il sărută pe cap 
auzindu-l povestind cu glasul gâtuit de plânset moartea lui 
Gonzalico. 

— A avut și el ocazia să se apere, încercă ea să-l consoleze. 
Tu i-ai dat-o. Asta-i un război. Un război împotriva creștinilor; 


toți vom suferi de pe urma lui, nu încape nici o îndoială. 

Hernando termină de mâncat, iar mama lui se retrase. Atunci 
el se apucă să le acorde îngrijiri catărilor. li examină: de-acum 
sătui cu toţii, inclusiv cei noi, se odihneau cu capul atârnând și 
urechile lăsate în jos. Pentru o clipă, închise ochii, răpus de 
oboseală, dar se sili să se ridice; Brahim putea trimite oricând 
vorbă să-l cheme. Îl potcovi pe cel care avea nevoie. În noapte, 
ciocănitul răsună prin trecători și prăpăstii când îndrepta pe 
nicovală potcoava din fier moale, ca să izbutească să-i dea 
forma aproape pătrată specifică berberilor. Brahim insista să 
folosească în continuare tehnica arabă, refuzând potcoavele 
semicirculare ale creștinilor. lar Hernando era de acord cu el: 
marginea potcoavelor care rămânea în afară le permitea 
animalelor să meargă în siguranţă pe drumurile abrupte. Apoi, 
odată catârul potcovit, Hernando tăie partea din copită care 
ieșea în afara potcoavei spre deosebire de cum făceau creștinii. 
Termină de potcovit, verifică potcoavele tuturor celorlalți catări 
și la sfârșit se strădui să îngrijească rosăturile pe care le 
observase la castel la un alt catâr. li ceruse mamei sale să 
aprindă focul înainte de a se retrage, intră în casă fără să-i bage 
în seamă pe cei patru fraţi vitregi ai săi care dormeau de-a 
valma în mica încăpere ce servea drept bucătărie și sală de luat 
masa. În curând, aveau să-și recapete camerele de la etaj, lângă 
cea a mamei lor și a lui Brahim, când vor fi culese cele aproape 
două mii de gogoși de viermi de mătase prinse în rafturile din 
împletituri de nuiele dispuse pe pereţi; până atunci, gogoșile 
trebuiau să crească în tăcere și în liniște, iar fraţii săi vitregi se 
vedeau siliți să le cedeze camerele lor. Incălzi apa și puse la fiert 
miere și euforbie, pe care le lăsă pe foc câtă vreme avea să 
maseze cu apă caldă zona rănită a catărului. Se întoarse la foc și 
îmbunătăţi fiertura cu sare înfășurată într-o cârpă. Când 
consideră că leacul este gata, îl aplică pe rosătură. Catârul acela 
nu putea fi pus câteva zile la muncă, oricât de mult i-ar fi 
displăcut lui Brahim. Privi animalele cu mulțumire, își umplu 
plămânii cu aerul îngheţat al muntelui și își îndreptă privirea 
spre profilurile piscurilor ce înconjurau Juviles: toate se arătau 
învăluite în întuneric în afară de culmea cu castelul, luminat de 
scânteierea focurilor dinăuntru. „Ce i s-o fi întâmplat lui Ubaid?“ 
se gândi el când o porni spre șopron să doarmă puţin, cât mai 
rămăsese din noapte. 


8 


În dimineața următoare, Hernando se trezi în zori. Îşi făcu 
purificările şi răspunse la chemarea lui Hamid la prima 
rugăciune a zilei. Se prosternă de două ori și recită prima sură 
din Coran și rugăciunea numită conut înainte de a se așeza pe 
pământ ca să continue cu binecuvântarea și să termine 
intonând urarea de pace. Fraţii săi vitregi, sculaţi și ei, încercară 
să-l imite, bolborosind niște rugăciuni pe care nu le stăpâneau. 
Apoi se întoarse să se îngrijească de rosăturile catărului și, după 
ce luă micul dejun, se îndreptă spre casa lui Hamid. Avea atâtea 
lucruri de povestit! Atâtea întrebări de pus. Creștinii din Juviles 
încă mai erau închiși în biserică doar cu pâine și apă; Hamid 
insista să obţină convertirea lor la islam. Cu toate acestea, când 
ajunse în apropierea bisericii, găsi femei, copii și bătrâni agitațţi. 
Se alătură unui grup care se strânsese în jurul resturilor 
clopotului distrus al bisericii. 

— Hamid cunoaște bine legile noastre, susținu unul dintre 
bătrâni. 

— De mulţi ani, mormăi altul, nici un musulman nu mai este 
judecat după legile noastre. La Ugijar... 

— La Ugíjar nu mi s-a făcut dreptate niciodată! îl întrerupse 
cel dintâi. 

Un murmur de aprobare străbătu grupul. Hernando îi observă 
pe oamenii din sat: pe bătrânii, pe copiii și pe femeile care nu 
participaseră la revoltă, iar acum o porniseră înspre castel. 
Aisha era printre ei. 

— Ce se întâmplă, mamă? o întrebă el când ajunse la ea. 

— Tatăl tău l-a chemat la castel pe Hamid, îi răspunse Aisha 
fără să se oprească. Va fi judecat un cărăuș din Narila care a 
furat un giuvaier. 

— Ce-i vor face? 

— Unii spun că va fi biciuit. Alţii, că i se va tăia mâna dreaptă 
și câţiva, că va fi ucis. Nu știu, fiule. Să i se facă orice i s-o face, 
o auzi el pe mama sa spunând fără să se oprească din mers, 
merită orice pedeapsă. Tatăl tău vitreg îmi vorbea mereu despre 
el: fura din mărfurile pe care le transporta. Avusese destule 
probleme și dispute cu moriscii, dar judecătorul de pace din 
Ugijar îi lua mereu apărarea. Ce rușine! Una e să furi de la 


creștini și altceva de la cei din neamul tău! Se spune că e 
prieten cu... 

Încetă să o mai asculte pe mama sa pentru a-și reînvia în 
minte cearta tatălui său vitreg cu Partal și apoi privirile cu care 
se înfruntaseră cei doi cărăuși în urma refuzului lui Brahim de a-i 
strânge mâna. Brahim era în stare de multe lucruri rele, dar nu 
l-ar fi furat niciodată pe un musulman! Aisha mergea mai 
departe, vorbea și gesticula împreună cu celelalte femei, care 
încuviințau cu gesturi asemănătoare. 

Hernando nu își continuă drumul. Nu voia să fie de față la 
judecată. Cu siguranţă... cu siguranţă că Ubaid, cărăușul din 
Narila, avea să dea vina pe el în public. 

— Trebuie să îngrijesc de catâri, se dădu el în lături în 
momentul în care un grup de copii i-o luă înainte alergând. 

Un fior brăzdă pielea băiatului. Va fi ucis...! Și de ce nu? Oare 
nu încercase să o facă și el? Dacă n-ar fi fost Băbuţa... Oare nu-l 
amenințase cu moartea? Dar Gonzalico? Se răzbunase crunt pe 
copil... dar comportarea lui nu fusese mai groaznică decât a 
celorlalți morisci. Alungă din minte gândurile acelea. Hamid 
avea să hotărască, într-adevăr: cu siguranţă că avea să dea 
sentinţa cea mai potrivită. 


Judecata începu după rugăciunea de la miezul zilei și se 
prelungise toată după-amiaza. Ubaid tăgădui că ar fi furat 
crucea și chiar a pus la îndoială îndreptăţirea lui Hamid de a-l 
judeca. 

— Așa este, recunoscu învățatul, care ţinea în mână crucea 
găsită în harnașamentul catârului. Nu sunt un alcall, după atâţia 
ani, nu mă pot considera nici măcar un învăţat. Preferi să nu te 
judec eu? 

Cărăușul observă cum unii dintre bărbaţii care se adunau în 
jurul judecătorului își duceau mâna la dăgile și spadele lor și se 
făceau spre el; doar atunci recunoscu autoritatea lui Hamid. 
Ubaid nu obținu nici o mărturie în favoarea sa: nimeni nu 
răspunse afirmativ la întrebările cu care Hamid își începea 
interogatoriile. 

— Adeverești tu că numitul Ubaid, cărăuș din Narila, este un 
om drept și că nu e nimic de spus împotriva lui, că își declară 
mărturia de credinţă, că își îndeplinește purificările și că este 
bun după legea lui Mahomed, bun ca să ia și bun ca să dea? 


Toţi aduceau ca dovezi nenumăratele probleme pe care 
cărăușul le avusese cu frații săi întru credinţă. Se prezentară să 
depună mărturie chiar și două femei care nu fuseseră chemate 
și care parcă ar fi vrut să susțină declaraţiile bărbaţilor lor dând 
asigurări că îl văzuseră în noaptea dinainte făptuind un adulter. 

Hamid nu-și plecă urechea la acuzaţiile pe care, în disperarea 
sa, Ubaid le arunca împotriva lui Hernando și dădu sentința de a 
i se tăia mâna dreaptă pentru acuzaţia de hoţie. Dar cum 
acuzaţia de adulter nu fusese dovedită de către patru martori, 
așa cum s-ar fi cuvenit, porunci de asemenea ca femeile care 
depuseseră mărturie în această privinţă să primească fiecare 
câte optzeci de lovituri de bici, așa cum spunea legea 
musulmană. 

Inainte de a se ocupa de pedepsirea cărăușului, Brahim se 
pregătea să execute osânda împotriva celor două femei. Făcuse 
rost de o nuia subţire și îl întrebă pe Hamid din priviri atunci 
când îi fură prezentate condamnatele. 

Invăţatul le întrebă dacă sunt însărcinate. Amândouă negară 
și atunci i se adresă lui Brahim: 

— Lovește-le ușor, stăpânește-ţi forţa, îi porunci el. Așa spune 
legea. 

Cele două femei lăsară să le scape un suspin de ușurare. 

— Scoate-le tunicile și hainele de blană pe care le poartă, fără 
să le dezgolești de tot. Nici să nu le legi picioarele sau mâinile... 
numai dacă n-au cumva de gând să fugă. 

Brahim se strădui să îndeplinească poruncile lui Hamid. Chiar 
și așa ușoare, cele optzeci de lovituri sfârșiră prin a pricinui niște 
dâre fine de sânge pe cămășile femeilor, urme care li se 
întinseră cu iuțeală pe spate. 

In mijlocul castelului, înainte de lăsarea întunericului, în faţa a 
sute de morisci tăcuţi, Brahim reteză mâna dreaptă a cărăușului 
din Narila cu o lovitură dură de hanger. Ubaid nu-i aruncă nici 
măcar o privire: în genunchi, cineva îi ținea strâns antebraţul 
întins pe o buturugă folosită în chip de butuc de călău. Nuţipă în 
momentul în care mâna îi fu despărțită din încheietură, nici când 
i se aplică un garou, dar o făcu după aceea, când braţul îi fu 
introdus într-o găleată plină cu oţet și sare pisată. 

Urletele lui le zbârliră părul moriscilor. 


Despre toate acestea, Hernando află dintr-o relatare perfectă, 


în aceeași noapte, la întoarcerea mamei sale, în vreme ce luau 
cina. 

— La urmă, a spus că tu ai furat crucea. De mai multe ori, 
întruna. Nu înceta să strige și să te numească nazareean. De ce 
te-a acuzat canalia aia? îl întrebă Aisha. 

Cu gura plină și ochii în farfurie, Hernando deschise mâinile și 
ridică din umeri. 

— Este un mizerabil! răspunse fără să o privească pe mama 
sa, cu gura încă plină. 

Apoi își vâri iute altă bucată de carne în gură. 

In seara aceea, nu mai îndrăzni să meargă acasă la Hamid și îi 
fu greu să adoarmă. Ce o fi gândit Hamid despre acuzaţiile 
cărăușului? Il pedepsise cu tăierea mâinii drepte! Cărăușul nu 
avea să lase lucrurile așa. Ştia că el fusese. Cu siguranţă. Dar 
acum... acum îi lipsea mâna dreaptă, cea care apucase cuțitul 
împotriva lui. Așadar, trebuia să fie cu grijă. Se răsucea în paiele 
pe care încerca să adoarmă. Dar Brahim? Tatăl său vitreg se 
mirase că el îl îndemnase să controleze catării. Și ceilalți care au 
fost de faţă? Afurisita aia de poreclă! Dacă înainte fusese 
Nazareeanul pentru oamenii din Juviles, acum va fi pentru 
locuitorii întregii regiuni Alpujarras. 

În dimineaţa următoare, tot nu se hotărâse să-l viziteze pe 
Hamid, dar, la amiază, învățatul îi trimise vorbă să vină la el. Îl 
găsi lângă biserică, sub soarele îngheţat al iernii, în același loc 
unde se aflau rămășițele clopotului, așezat pe un fragment mai 
mare din acesta, cu sabia Profetului la picioarele sale. In faţa lui, 
aliniaţi în ordine pe jos, se aflau o mulţime de copii, de loc din 
Juviles sau veniţi de la castel. Câteva femei și bătrâni priveau. 
Hamid îi făcu semn să se apropie. 

— Pacea fie cu tine, Hernando, îl primi el. 

— Ibn Hamid, îl corectă băiatul. Mi-am luat acest nume... dacă 
n-ai nimic împotrivă, se bâlbâi el. 

— Pacea fie cu tine, Ibn Hamid. 

Învăţatul își aţinti privirea în ochii albaștri ai lui Hernando. Nu 
avu nevoie de mai mult: putu citi adevărul în ei într-o singură 
clipă. Hernando își lăsă capul în jos; Hamid oftă și privi spre cer. 

Amândoi se îndepărtară câţiva pași de grupul de copii, nu 
înainte ca învățatul să-i încredinţeze unuia dintre ei paza 
valorosului său hanger. 

Hamid lăsă să se scurgă câteva clipe. 


— Te căiești de ceea ce ai făcut sau ţi-e frică? îl întrebă el 
după aceea. 

Hernando, care se așteptase la un ton mai aspru, cugetă 
întrebare înainte de a răspunde: 

— A vrut să mă convingă să furăm prada. A încercat să mă 
omoare și m-a ameninţat încă o dată că o va face. 

— Poate că o va face, recunoscu Hamid. Va trebui să trăieşti 
cu ameninţarea. Îi vei face față sau te gândești să fugi? 

Hernando îl privi: învățatul părea că-i citește gândurile cele 
mai ascunse. 

— Este mai puternic... chiar și fără o mână. 

— Tu ești mai inteligent. Folosește-ți inteligenţa. 

Cei doi se priviră îndelung. Hernando încercă să vorbească, 
să-l întrebe de ce l-a ocrotit. Șovăi. Hamid rămăsese nemișcat. 

— Cutumele noastre spun că judecătorul nu acţionează 
niciodată cu nedreptate, spuse învățatul în cele din urmă. Dacă 
denaturează adevărul, este pentru a se face folositor. Eu sunt 
convins că am fost folositor neamului nostru. Gândește-te la 
aceasta. Am încredere în tine, Ibn Hamid, îi șopti el atunci. Vei fi 
avut motivele tale. 

Băiatul încercă să vorbească, dar învățatul îl împiedică. 

— Bine, adăugă el brusc, am multe de făcut, iar toţi acești 
copii au nevoie să înveţe Coranul. Trebuie să recuperăm mulţi 
ani irosiți. 

Se întoarse spre grupul de copii, care dădeau deja semne de 
nerăbdare, și îi întrebă cu voce tare: 

— Care dintre voi cunoașteți prima sură, a/-Fatiha? întrebă el, 
în vreme ce străbătea șchiopătând mica distanță care îl 
despărţea de ei. 

Destul de mulţi dintre ei ridicară mâna. Hamid îi făcu semn 
unuia dintre cei mai mari și îi spuse să o recite. Copilul se ridică 
în picioare. 

— Bismillah ar-Rahman ar-Rahim, „În numele lui Allah cel 
Milos și Milostiv...“ 

— Nu, nu, îl întrerupse Hamid. Rar, cu... 

Băiatul începu din nou, nervos. 

— Bismillah... 

— Nu, nu, nu, îl întrerupse din nou cu răbdare învățatul. 
Ascultaţi. Ibn Hamid, recită-ne prima sură. 

Șoptise cuvintele „recită-ne“. 


a 


Hernando îi dădu ascultare și începu rugăciunea, legănându- 
se ușor. 

— Bismillah... 

Băiatul încheie sura și Hamid lăsă să se scurgă câteva clipe cu 
amândouă mâinile deschise și degetele îndoite; le învârtea într- 
un ritm domol de ambele părți ale capului, pe lângă urechi, ca și 
cum rugăciunea aceea ar fi fost o muzică. Nici unul dintre copii 
nu fu în stare să-și abată privirea de la mâinile acelea 
descărnate care mângâiau aerul. 

— Știţi că araba, le explică el în continuare, este limba întregii 
lumi musulmane; este ceea ce ne unește, oricare ne-ar fi 
originea sau locul în care trăim. Prin Coran, araba a căpătat 
calitatea de limbă divină, sfântă și sublimă. Trebuie să învățați 
să recitaţi ritmic surele ca să răsune în urechile voastre și ale 
celor care vă ascultă. Vreau ca toţi creștinii care se află acolo 
înăuntru, arătă spre ușa bisericii, să audă din gurile voastre 
această muzică celestă și să se convingă că nu există alt 
Dumnezeu în afară de Allah, nici alt profet în afară de Mahomed. 
Invaţă-i, încheie adresându-i-se lui Hernando. 

In următoarele două zile, Hernando nu mai avu ocazia să stea 
de vorbă cu Hamid. Se îngrijea conștiincios de catâri așteptând 
să sosească ordine din partea lui Brahim, se ocupa de puţinele 
munci pe câmp din acea perioadă a anului, iar restul timpului îl 
dedica copiilor, învăţându-i rugăciuni. 


În ziua de 30 decembrie, Farax trecu prin Juviles în fruntea 
unei cete de haiduci și, înainte de a pleca din nou la drum, 
porunci execuția neîntârziată a creștinilor prizonieri în biserică. 

Farax, boiangiul, numit alguazil principal de către Aben 
Humeya, nu numai că se ocupa, așa cum îi poruncise regele, să 
strângă prada capturată de la creștini, ci poruncise uciderea 
tuturor copiilor mai mari de zece ani care nu fuseseră încă 
executaţi, cerând ca trupurile să nu fie îngropate, ci 
abandonate, ca să slujească drept hrană pentru jivine. A 
poruncit, de asemenea, sub pedeapsa cu moartea, ca nici un 
morisc să nu ascundă sau să ofere adăpost vreunui creștin. 

Hernando și elevii școlii sale improvizate văzură cum toţi 
creștinii au fost scoși din biserică cu mâinile legate la spate, 
despuiaţi, șchiopătând, mulţi dintre ei bolnavi, și au fost mânaţi 
spre un câmp din apropiere. Târându-și picioarele alături de 


preot și de capelanul beneficiar al parohiei, Andrés, sacristanul, 
întoarse capul spre Hernando, care ședea pe cel mai mare 
fragment al clopotului. Tânărul îi susținu privirea aţintită asupra 
sa până când un morisc îl îmbrânci violent pe sacristan cu patul 
unei archebuze. Hernando simţi o parte din lovitură pe propria 
spinare. „Nu-i un om rău“, își spuse el. Intotdeauna s-a purtat 
bine cu el... Oamenii se alăturară convoiului, ţipând și dansând 
în jurul creștinilor. Copiii rămaseră tăcuţi până când strigătul 
unuia dintre ei îi făcu pe toţi să se ridice în același timp. 
Hernando îi văzu alergând spre câmp, de parcă s-ar fi dus la o 
petrecere. 

— Să nu rămâi acolo, auzi el. 

Se întoarse și îl găsi pe Hamid în spatele său. 

— Nu-mi place să-i văd murind, se destăinui băiatul. De ce 
trebuie să fie uciși? Am trăit împreună... 

— Nici mie, dar trebuie să mergem. Pe noi ne-au obligat să 
devenim creștini sub pedeapsa cu surghiunul, altă formă de a 
muri departe de pământul și de familia noastră. Ei nu au vrut să- 
| recunoască pe singurul Dumnezeu; nu au profitat de ocazia 
care li s-a oferit. Au ales să moară. Să mergem! îl îndemnă 
Hamid. 

Hernando șovăi. 

— Nu îţi pune viaţa în primejdie, Ibn Hamid. Următorul ai 
putea fi tu. 

Oamenii îi înjunghiară pe capelanul beneficiar și pe preot. 
Ceva mai încolo, de pe o mică terasă, Hernando se înfioră 
văzând-o pe mama sa îndreptându-se încet spre don Martin, 
care agoniza pe pământ. Ce făcea? Simţi că Hamid își trece 
braţul peste umerii lui. Cu strigăte și îmbrânceli, femeile din sat 
îi siliră pe bărbaţi să se îndepărteze de clerici. In tăcere, 
aproape cu respect, un morisc puse un pumnal în mâna Aishei. 
Hernando o observă îngenunchind lângă preot, ridicând arma 
deasupra capului și înfigându-i-o cu putere în inimă. Chiotele de 
„ju-u-u“ izbucniră din nou. Hamid strânse cu putere umărul 
băiatului, în vreme ce mama lui își descărca furia asupra 
cadavrului preotului. Puțin mai târziu, trupul pântecos al 
clericului devenise o masă însângerată, dar mama sa, în 
genunchi, continua să înfigă cuțitul întruna, ca și cum cu fiecare 
lovitură ar fi răzbunat o parte din destinul la care o condamnase 
alt preot. Atunci, femeile se apropiară și o dădură la o parte de 


lângă cadavru, ridicând-o de subsuori. Hernando reuși să-i vadă 
chipul schimonosit, acoperit de sânge și de lacrimi. Aisha se 
desprinse de femei, lăsă să-i cadă pumnalul, ridică amândouă 
braţele spre cer și strigă cu toată forța plămânilor ei: 

— Allah este mare! 

Apoi moriscii uciseră încă doi creștini, căpeteniile satului, dar 
înainte de a putea continua cu cei care mai rămăseseră în viață, 
printre care se afla Andrés, sacristanul, veni Zaguer, alguazil din 
Cádiar, cu oamenii săi și opri măcelul. 

Hernando doar intuia discuţiile dintre soldații lui Zaguer și 
moriscii lacomi de sânge. Privirea lui se plimba între mama sa, 
așezată acum pe jos, cu picioarele prinse între braţe și capul 
între genunchi, tremurând toată, și Andres, următorul la rând. 

— Du-te la ea, îi spuse Hamid, împingându-l de la spate. A 
făcut-o pentru tine, băiete, adăugă el observându-i refuzul. A 
fost pentru tine. Mama ta și-a obţinut răzbunarea asupra unuia 
dintre oamenii lui Hristos și o parte din această răzbunare este 
și a ta. 

A fost în stare doar să se apropie de mama sa și să rămână în 
picioare lângă ea, la o anumită distanță. Câmpul se goli de 
oameni și câteva animale începură să se apropie de cele patru 
cadavre care zăceau acolo. Hernando privea câţiva câini care 
adulmecau trupul capelanului beneficiar, șovăind dacă să-i 
gonească sau nu, când Aisha se ridică în picioare. 

— Să mergem, fiule, se mărgini ea să-i spună. 

Începând din momentul acela, Aisha nu arătă nici cea mai 
mică schimbare în comportamentul ei obișnuit; în ziua aceea, 
nici măcar nu-și schimbă îmbrăcămintea, ca și cum sângele care 
o păta ar fi fost ceva firesc. Cel care nu putu să se concentreze 
la treburile sale a fost Hernando: Ubaid îl va aștepta la castel, 
asta dacă nu cumva se va hotărî să vină după el. In șopron, cu 
catârii, se uita dintr-o parte într-alta. Trebuia să fie prevăzător. 
Hamid știa că el fusese cel care îi întinsese o cursă cărăușului. 
„Am încredere în tine“, îi spusese, dar ce o fi gândind despre el? 
„Un judecător nu acţionează niciodată cu nedreptate. Dacă 
denaturează adevărul, este pentru a se face folositor.“ Çi 
învățatul îl asigurase că așa se simţise. Tânărul inspectă din nou 
împrejurimile șopronului, atent la orice zgomot. 

Dormi prost și, a doua zi, până și copiii îl simţiră neatent când 
recită Coranul. Era prima zi din an în calendarul creștin; în ziua 


aceea nu se ţinea școală. După cum era obiceiul, femeile 
ieșiseră să toarcă sub duzi. Își vopsiseră mâinile cu praf de 
lemn-câinesc, cu care ungeau și ușile caselor; pregătiseră niște 
turte din pâine goală cu usturoi și plecară la câmp unde pe niște 
vetre de cărămidă și lut construite în acest scop cufundară 
gogoșile de mătase într-un cazan de aramă și le fierseră cu 
săpun ca să-și piardă grăsimea. In vreme ce mestecau gogoșile 
în cazan cu o măturică de cimbru, torceau mătasea pe niște roți 
grosolane instalate sub duzi. Moriscele erau foarte îndemânatice 
și aveau răbdarea necesară să toarcă. Grupau gogoșile pe trei 
sorturi: gogoșile în formă de migdală, din care obțineau mătase 
lucioasă, cea mai de preţ; gogoșile duble, din care se torceau 
fire de mătase rotunde, mai aspre și mai grosolane; și cele care 
erau deteriorate, ale căror fire se foloseau pentru șnururi și 
țesături de proastă calitate. 

Hernando se întrebă ce aveau să facă în anul acela cu 
mătasea. Cum vor putea să o transporte și să o vândă în 
cartierul matăsarilor din Granada? Veștile aduse din oraș de 
către iscoadele morisce vorbeau despre faptul că marchizul de 
Mondéjar aduna în continuare trupe ca să vină în Alpujarras. 

— De altfel, marchizul de Vélez s-a oferit în faţa regelui Filip 
să înăbușe revolta din provincia Almeria, comentau câţiva 
bărbaţi în piaţa satului, aproape de locul unde tânărul ţinea 
orele. 

Hernando se apropie de grup și îi făcu semn să continue unui 
copil care în momentul acela cânta surele. 

— Diavolul Cap-de-Fier, reuși el să-l audă pe un bătrân 
mormăind cu teamă. Așa îl numeau moriscii pe crudul și 
sângerosul marchiz. Se spune, continuă bătrânul, că până și caii 
se scapă pe ei de frică în momentul când se suie în șa. 

— Cei doi marchizi ne vor zdrobi, spuse ritos un bărbat. 

— Nu s-ar fi întâmplat așa dacă oamenii din Albaicin și cei de 
la câmpie s-ar fi alăturat revoltei, interveni un al treilea. 
Marchizul de Mondéjar o fi având necazuri în orașul său și nu o fi 
putut veni în Alpujarras. 

Hernando observă că mulţi dintre ei încuviinţau în tăcere. 

— Cei din Albaicin își plătesc acum trădarea, afirmă primul 
bătrân. Apoi scuipă pe jos. Unii fug în munţi, spășiţi. Granada s-a 
umplut de nobili și de mercenari, și cu toate că s-au oferit să-și 
plătească șederea și hrana în azilurile din oraș, marchizul de 


Mondéjar a poruncit să fie cazaţi în locuinţele moriscilor. Îi 
jefuiesc și le siluiesc pe nevestele și fiicele acestora. În fiecare 
noapte. 

— Se spune că la Tribunalul Suprem au fost întemnițați peste 
o sută dintre moriscii cei mai de vază și mai bogaţi din oraș, 
adăugă un altul. 

Bătrânul dădu din cap în semn de confirmare. 

Tăcerea se așternu din nou peste grup. 

— Vom birui! strigă unul dintre bărbaţi. 

Copilul care recita surele amuţi la auzul răcnetului. 

— Allah ne va ajuta! Vom birui! insistă el, reușind să-i facă pe 
cei prezenţi, inclusiv pe copii, să se alăture strigătelor sale. 


În ziua de 3 ianuarie 1569, Hernando primi ordin de la Brahim 
să vină la castelul din Juviles. Moriscii plecau să înfrunte oastea 
marchizului de Mondéjar, care se îndrepta spre Alpujarras. 

Nu putu nici măcar să lege chinga primului catâr de cât de 
tare îi tremurau mâinile. Harnașamentul îi alunecă într-o parte și 
căzu pe pământ, în vreme ce băiatul își privea îngrijorat mâinile. 
Ce o să facă Ubaid? O să-l omoare. Îl aștepta... ba nu. Ce să 
caute un cărăuș ciung la castel? Cum avea să muncească un 
ciung printre catâri? O sudoare rece îi umezi spinarea; îi va 
întinde vreo capcană. Nu o va face la castel. Nu. Acolo n-ar 
putea... Hernando înhămă turma cum putu mai bine și, după ce 
își luă rămas-bun de la mama sa, o porni la drum. Și dacă ar 
fugi? Ar putea... ar putea merge la creștini, dar... Nu va reuși 
niciodată să treacă de Alpujarras! Ar fi oprit. Brahim îl va căuta 
dacă nu venea și atunci va ști că Ubaid a spus adevărul. Işi 
aminti de sfatul lui Hamid și de încrederea pe care învățatul i-o 
acordase. Nu-i putea înșela așteptările. 

Urcă la castel, ocrotit între catări, silindu-i să meargă aproape 
de el, atent la orice mișcare. Ubaid nu i-a ieșit în față, așa cum 
se temuse el. Castelul era în fierbere cu pregătirile de plecare la 
Pampaneira, unde îi aștepta Aben Humeya cu oastea sa. Il căută 
pe Brahim și îl găsi stând la taifas cu căpeteniile haiducilor, 
aproape de fortăreață. 

— Plecăm numaidecât, îl anunţă tatăl său vitreg. Pregătește- 
mi calul... și catării ăluia din Narila, adăugă el, arătând spre 
Ubaid. 

Cărăușul din Narila avea brațul drept bandajat, murdar, 


îmbrăcămintea ponosită și era îngrozitor de tras la față, 
încercând, fără succes, să înhame animalele. 

— Dar... încercă Hernando să protesteze. 

— Cred că ai aflat deja că a plătit pentru vina lui, îl întrerupse 
Brahim, care apăsă pe ultimele două cuvinte. 

Apoi se aplecă peste Hernando cu ochii pe jumătate închiși, 
provocându-l parcă să protesteze din nou. 

Știa! O știa și tatăl său vitreg! Și, cu toate astea, apucase 
spada ca să-i taie mâna. Brahim îl văzu pe fiul său vitreg 
îndreptându-se spre turma lui Ubaid. O expresie de satisfacţie 
apăru pe chipul său la vederea înfruntării dintre cei doi: îi ura pe 
amândoi. 

— O să pregătesc și animalele tale, îi spuse Hernando 
cărăușului din Narila fără să-și poată lua ochii de la bandajul 
însângerat care acoperea ciotul brațului său drept. 

Ubaid îl scuipă în faţă pe băiat, care se răsuci spre tatăl său 
vitreg. 

— Pregătește-i! îi strigă Brahim. 

Zâmbetul i se ștersese de pe buze. 

— Dă-te la o parte de lângă catări, îi ceru atunci Hernando 
cărăușului. O să-ţi pregătesc animalele, fie că îţi place, fie că nu, 
dar te vreau departe de mine. Văzu o bâtă lungă pe jos, o apucă 
cu amândouă mâinile și îl ameninţă pe Ubaid. Departe de mine! 
repetă el. Dacă te apropii de mine, te omor. 

— O s-o fac eu înaintea ta, mormăi Ubaid. 

Hernando îl îmboldi cu capătul bâtei, dar Ubaid îl prinse cu 
mâna sa stângă, împiedicându-l. Hernando simţi o forţă 
neobișnuită pentru cineva aflat în starea cărăușului. Brahim 
părea să se bucure de înfruntare, care se prelungi câteva clipe. 
„Folosește-ți inteligența”, își aminti el. Deodată, dădu drumul 
bâtei din mâna dreaptă și o înălță cu violență; Ubaid răspunse 
instinctiv la ameninţare și își ridică... ciotul! Braţul retezat și 
însângerat din faţa ochilor îl făcu pe cărăuș să șovăie, ocazie de 
care profită Hernando ca să-l lovească în stomac cu bățul. 
Cărăușul se împletici și căzu la pământ. 

— Nu te apropia de mine! Vreau să stai departe în orice clipă, 
îi porunci el, ațâțându-l din nou cu bâta. 

Fără să-și poată ascunde durerea din încheietura mâinii, 
Ubaid se târî departe de catâri. 


Aben Humeya își stabili baza de operaţiuni în micul castel de 
la Poqueira, amplasat în vârful unei stânci de unde se putea 
controla Râpa Sângelui, cea de la Poqueira, precum și râul 
Guadalfeo. Hernando străbătu drumul de la Juviles împreună cu 
aproape încă o mie de morisci, unii înarmaţi, cei mai mulţi 
purtând doar unelte pentru munca la câmp, dar doritori cu toţii 
să intre în luptă împotriva forțelor marchizului. Ubaid, mereu în 
frunte, rezistă traseului, sprijinindu-se de catări, incapabil măcar 
să se suie pe vreunul dintre ei. Oamenii din Juviles nu erau 
singurii: o mulţime de morisci răspundea la chemarea regelui 
Granadei și al C6rdobei. În micul castel nu mai încăpea nimeni și 
oamenii se împrăștiară prin sătucul Pampaneira, unde nici 
casele nu mai puteau oferi adăpost mai multor persoane, și se 
putea considera norocos acela care ar fi găsit adăpost împotriva 
frigului sub „galeriile” care, de la o casă la alta, acopereau 
ulicioarele șerpuitoare ale satului. 

Ajunseră noaptea, cu puţin timp înainte ca un grup de morisci 
să se întoarcă înfrânt la Pampaneira, lăsând în urma lor două 
sute de morţi. În aceeași noapte, începu munca pentru 
Hernando: mai mulţi cai se întorseseră răniţi, iar Brahim îl lăsă 
pe fiul său vitreg să-i îngrijească. 

Până la răscoală, doar câţiva haiduci aveau cai, dat fiind că 
moriscilor le era interzis. Chiar și pentru a împerechea un măgar 
cu iepele sau un armăsar cu măgăritele, moriscii trebuiau să 
ceară autorizaţii speciale. De aceea, nici nu dispuneau de 
veterinari capabili să trateze caii. Fiind deja ziuă, Hernando 
rămase multă vreme nemișcat pe un câmp învecinat cu cel al 
catârilor, observând la lumina soarelui starea animalelor. Nu era 
pregătit pentru așa ceva; nu era vorba de problemele obișnuite 
ale catărilor. Cum o fi reușit să se întoarcă unele dintre acele 
animale fără să moară pe drum? Frigul era pătrunzător și doi cai 
agonizau pe pământul acoperit cu brumă; unii stăteau 
nemișcaţi, având dureri, prezentând răni adânci provocate de 
proiectilele archebuzelor, de spadă, de lance sau de halebardele 
oștenilor creştini. Din  nările tuturor ieșeau  răsuflări 
convulsionate. Ubaid stătea la câţiva pași de el; privirea lui 
aluneca de la un cal la altul. In noaptea aceea, Hernando se 
culcase departe de ciung, cu Băbuţa lângă el, legată ușor de un 
picior: Băbuţa era mereu neîncrezătoare în orice necunoscut 
care ar fi vrut să se apropie de ea. 


— Pune-te pe treabă! se auzi porunca în spatele lui. 

Hernando se întoarse și dădu de Brahim și de mai mulți 
haiduci. 

— Ce faci aici încremenit? Vezi de ei! 

să vadă de ei? A fost cât pe-aci să-i răspundă tatălui său 
vitreg, dar se stăpâni la timp. Unul dintre haiducii care îl 
însoțeau pe Brahim, un uriaș care purta o archebuză lucrată fin 
cu arabescuri aurite și o ţeavă aproape de două ori mai lungă 
decât cele obișnuite, îi arătă un roib de talie mică. Făcu gestul 
cu archebuza, mânuind arma cu un singur braț, de parcă n-ar fi 
cântărit mai mult decât un batic de mătase. 

— Ala e al meu, băiete. O să am nevoie de el în curând, spuse 
haiducul, care era poreclit Gironcillo. 

Hernando privi roibul. Cum putea bietul animal să poarte o 
asemenea namilă de om? Numai archebuza cântărea o groază. 

— Mișcă-te! îi strigă Brahim. 

„De ce nu? se întrebă băiatul. Oricare ar putea fi primul 
îngrijit.” 

— Vezi-i pe ăia doi, îi spuse lui Ubaid, arătând spre cei care 
agonizau în promoroacă, în vreme ce el se îndrepta spre roib, 
verificând cu coada ochiului dacă ciungul îi îndeplinește 
ordinele. 

În ciuda piedicilor care îi imobilizau picioarele din faţă, calul 
șchiopătă câţiva pași dând înapoi, când Hernando încercă să se 
apropie de el. O rană sângerândă care pleca de sus, de pe 
crupă, îi străbătea pulpa dreaptă. „N-o să poată să se miște 
mult mai repede de atât“, se gândi el atunci. Din două salturi ar 
putea să-l prindă de dârlogi și să pună mâna pe el; totuși... Luă 
o mână de fân și i-o întinse, vorbindu-i în șoaptă. Roibul părea 
că nu-l privește. 

— Apucă-l odată! îl somă Brahim din spatele lui. 

Hernando continuă să-i vorbească în șoaptă, recitând ritmic 
prima sură. 

— Apropie-te și apucă.-l, insistă Brahim. 

— Taci! mormăi Hernando fără să se întoarcă. 

Obrăznicia părea că răsună până și în armele haiducilor. 

Brahim sări spre el, dar înainte de a-l putea lovi, Gironcillo îl 
prinse de umăr și îl sili să aștepte. Hernando auzi disputa și se 
stăpâni cu mușchii spatelui încordaţi; apoi începu din nou să 
fredoneze. După vreme îndelungată, roibul își răsuci gâtul spre 


el. Hernando întinse puţin mai mult brațul, dar calul nu-și lungi 
gâtul spre fânul care i se oferea. Așa trecură din nou alte clipe 
nesfârșite, în vreme ce băiatul isprăvea surele pe care le știa. În 
cele din urmă, când aburul din nările animalului ieșea cu 
regularitate, se apropie încet și îl prinse blând de dârlogi. 

— Cum sunt ceilalţi doi? îl întrebă atunci pe Ubaid. 

— Or să moară! strigă sec acesta. Unul are intestinul afară, 
celălalt, pieptul sfâșiat. 

— Să mergem, spuse haiducul, adresându-i-se lui Brahim. Se 
pare că fiul tău știe ce are de făcut. 

— Omorâţi-i, le ceru Hernando arătând spre caii culcați, 
văzând că grupul se pregătea de plecare. Nu-i nevoie să sufere. 

— Fă-o tu, îi răspunse Brahim încă încruntat. La vârsta ta ar 
trebui să omori creștini. 

După aceste cuvinte, izbucni în hohote de râs, îi aruncă un 
cuțit și se îndepărtă împreună cu haiducii. 


9 


Puntea de la Tablate, intrarea în Alpujarras 
Luni, 10 ianuarie 1569 


Hernando străbătu traseul care despărţea Pampaneira de 
puntea de la Tablate; mergea pe jos, fără catâri, ca unul dintre 
cei trei mii cinci sute de morisci care se îndreptau spre 
confruntarea cu oastea creștină a marchizului de Mondéjar. 
Aben Humeya avusese cunoștință de mișcările marchizului 
datorită focurilor pe care iscoadele sale le aprindeau pe cele mai 
înalte piscuri și a dat ordin ca acesta să fie împiedicat să 
traverseze puntea care permitea accesul în Alpujarras. 

Înainte de a pleca, Gironcillo controlă cusăturile cu fir de 
mătase prin care băiatul închisese rana roibului, se arătă 
satisfăcut și se urcă anevoie pe micul animal. 

— Să mergi alături de mine, îi ceru el, în cazul în care calul ar 
avea nevoie de îngrijirile tale. 

Și Hernando mergea alături, cu privirea aţintită pe crupa 
roibului, ascultând conversaţia lui Gironcillo cu alte căpetenii ale 
haiducilor. 

— Se spune că n-ajung la un număr de două mii de 
pedestrași, comentă unul dintre ei. 

— Și o sută de călăreți! adăugă un altul. 

— Noi suntem mult mai mulţi... 

— Dar n-avem armele lor. 

— Îl avem pe Allah! sări Gironcillo. 

Hernando se făcu mic la lovitura dată calului cu care haiducul 
își însoţi exclamaţia. Roibul rezistă, cusăturile, de asemenea. 
Căută din ochi printre rarele animale de călărie ale moriscilor pe 
celelalte trei exemplare pe care reușise să le lecuiască, dar nu 
reuși să dea de ele; apoi, își privi îmbrăcămintea plină de sânge 
închegat care forma cruste. 

De îndată ce Brahim și haiducii dispăruseră, Hernando se 
hotărâse să pună capăt suferinţei animalelor muribunde. Cu 
pumnalul în mână, se îndreptase hotărât spre primul dintre ele: 
cel care prezenta o rană de lance în burtă. 

Este deja bărbat! își repeta el întruna. Mulţi morisci de vârsta 
lui erau de-acum însuraţi și aveau copii. Trebuie să fie în stare 


să-l sacrifice! Ajunse lângă animal, care zăcea nemișcat. Cu 
picioarele din faţă îndoite sub piept, își odihnea abdomenul pe 
pământul acoperit de brumă, pentru ca gheaţa să-i aline 
durerea pricinuită de rana aceea profundă care îi sfârtecase 
pielea. In sat, asistase de multe ori când parlagiii tăiau beregata 
vitelor. Creștinul o făcea în public și sacrifica animalele astfel 
încât nodul gâtlejului să rămână prins de trahee; musulmanii 
trebuiau să împlinească ritualurile lor interzise în afara satului, 
în secret, ascunși pe câmp: cu animalul cu faţa spre Mecca, îi 
tăiau gâtlejul astfel ca nodul să rămână legat de cap. 

Hernando se așeză în spatele calului și cu mâna stângă prinse 
coama de pe ţeasta animalului, în vreme ce cu dreapta îi 
înconjura grumazul. Șovăi. Pe deasupra, ori pe dedesubt de 
nodul gâtlejului? Moriscilor le era interzis să mănânce carne de 
cal; atunci, ce importanţă are felul cum l-ar omorî? Își încrucișă 
privirea cu Ubaid, care îl observa de la distanţă cu ochii mijiţi. 
Trebuia să o facă. Trebuia să-i demonstreze cărăușului... inchise 
ochii și vâri cuțitul cu forță. De cum simţi tăietura lamei, 
animalul își dădu capul pe spate, îl lovi peste faţă și se ridică, 
zbierând. Nu era legat. O luă la galop înspăimântat pe câmp, cu 
sângele curgând șiroaie din jugulară și maţele ieșindu-i din 
burtă. Intârzie să moară. In depărtare, agoniză cu mațele 
atârnându-i până când pierdu tot sângele. Alb la faţă, privind 
cum suferă, fierea îi năpădi gura băiatului, și totuși... Se întoarse 
spre Ubaid. Câte nu putea izbuti natura, chiar și rănită de 
moarte, dacă trebuie să lupte pentru ultima suflare a vieţii! Nu 
putea avea încredere, conchise el atunci: cărăușului din Narila îi 
lipsea doar o mână. 

Căută o frânghie înainte de a se îndrepta spre cel de-al doilea 
cal, pe care îl legă de picioarele din faţă și din spate, în vreme 
ce animalul se lăsa în voia lui, agonizând. Apoi, repetă operaţia 
și îi tăie gâtul cu toată forța pe care o avea. Se feri de lovitura 
de țeastă și continuă să afunde cuțitul până când sângele cald îi 
acoperi cea mai mare parte din trup. Calul muri repede, căzut în 
același loc... 

Cu mirosul dulceag al sângelui celui de-al doilea animal 
copleșindu-i simţurile, Hernando fu din nou atent la conversaţia 
dintre haiduci. 

— Marchizul n-a putut aștepta mai multe întăriri, spunea unul 
dintre ei. Știu că la Orgiva creștinii sunt închiși de mai bine de 


cincisprezece zile în turnul bisericii, opunând rezistență 
asediului populaţiei morisce. Marchizul trebuie să intre în 
Alpujarras cu orice preț ca să le vină în ajutor. i 

— Păi, atunci să le fim recunoscători creștinilor din Orgiva, 
glumi un haiduc care probabil că se alăturase grupului și pe care 
Hernando îl descoperise călare pe alt animal dintre cei pe care 
reușise să-i lecuiască. 

Rămaseră peste noapte în vârful piscului ce se înălța 
deasupra punţii de la Tablate. Pe sub punte se deschidea un 
defileu adânc și prăpăstios, iar de cealaltă parte, ogoarele din 
valea Lecrin. Gironcillo îl răsplăti cu un zâmbet sumbru și o 
teribilă palmă pe spinare atunci când puse piciorul pe pământ și 
constată că firele de mătase din cusătură rezistaseră drumului 
anevoios. În timpul nopţii, Hernando se ocupă din nou de 
îngrijirea cailor. 

La răsăritul soarelui, iscoadele anunţară sosirea apropiată a 
oștirii creștine, și Aben Humeya porunci distrugerea podului. 
Hernando observă cum cobora un grup de morisci care 
demontau structura de lemn, lăsând doar schelăria și câteva 
scânduri groase nefixate, pe care le folosiră ca să se întoarcă la 
oastea lor. Trei dintre ei se prăbușiră la întoarcere și ţipetele lor 
se stingeau pe măsură ce trupurile dispăreau în hăul trecătorii. 

— Să mergem, îi spuse Gironcillo, silindu-l să-și întoarcă 
privirea de la hăul unde tocmai se pierduse și ultimul morisc 
prăbușit. Să ne ocupăm poziţiile ca să-i întâmpinăm cum se 
cuvine pe nemernicii ăia. 

— Dar... 

Hernando arătă spre cai. 

— O să aibă copiii grijă de ei. Tatăl tău are dreptate: ești la 
vârsta când trebuie să lupti și vreau să rămâi în preajma mea. 
Cred că îmi porţi noroc. 

Cobori spre pod în urma lui Gironcillo, înconjurat de o mulţime 
de morisci. Curând, versantul muntelui fu acoperit cu mai mult 
de trei mii de oameni care, euforici și încrezători, așteptau 
sosirea oștirii marchizului. La picioare se deschidea prăpastia de 
la Tablate, iar în faţă aveau versantul muntelui pe unde trebuiau 
să apară creștinii. 

Cineva intonă primele note ale unui cântec și numaidecât 
rasună o tobă. Alt morisc se sui pe culme și flutură un steag 
mare alb; mai încolo, apăru unul colorat și altul... Și încă o sută! 


Hernando simţi că i se zbârlește părul când cei trei mii de 
morisci cântară într-un glas: în ritmul tobelor, sute de steaguri 
fluturând acoperiră versantul în alb și roșu. 

Așa primiră ei oastea aflată la ordinele marchizului de 
Mondéjar, comandant suprem al regatului Granadei. Hernando 
se lăsă târât de entuziasmul general și, cu uriașul Gironcillo 
alături, cântă în gura mare o provocare făţișă la adresa trupelor 
creștine. 

Marchizul, într-o armură strălucitoare, se așeză în fruntea 
trupelor; cavaleria trebuia să rămână în ariergardă, dispuse 
pedestrimea pe versantul opus și ordonă încărcarea 
archebuzelor. Între timp, moriscii își ocupară poziţiile. 

Deasupra prăpastiei înguste, moriscii răspunseră atacului 
dușman trăgând cu puţinele archebuze și arbaletele, dar, mai 
ales, trimițând cu praștiile o intensă ploaie de pietre peste 
creștini. Hernando respiră mirosul de pulbere emanând din 
archebuza lui Gironcillo. El n-avea o praștie cu care să azvârle 
pietre și o făcu cu mâna, strigând exaltat. Știa să ochească bine: 
aruncase cu pietre în animale și, în clipele sale de răgaz, se 
antrenase pe câmp. Nimeri un pedestraș și asta îl făcu să se 
avânte din ce în ce mai mult cu fiecare piatră aruncată: cu 
mintea tulbure, se expunea la focul dușmanului. 

— Fereşte-te! 

Haiducul îl apucă de braț și îl puse jos dintr-o smucitură 
violentă. Apoi se porni să curețe cu vergeaua ţeava archebuzei. 
Hernando vru să arunce din nou o piatră, dar Gironcillo nu-i 
îngădui. 

— Printre miile de morisci care sunt aici, eu sunt ţinta lor. 
Archebuza mea îi îndeamnă să tragă în mine. 

Introduse un proiectil de plumb pe ţeavă și îl îndesă din nou 
cu putere folosind vergeaua. 

— Nu vreau să fii ucis din vina mea. Aruncă pietrele fără să te 
ridici! 

Cu toate acestea, schimbul de împușcături și de lansări de 
pietre dură puţin: moriscii fură neputincioşi în faţa armelor 
creștinilor, care erau încărcate și descărcate fără încetare, 
pricinuind numeroase pierderi. Gironcillo ordonă retragerea spre 
poziții mai înalte, unde nu vor ajunge proiectilele de plumb ale 
creștinilor. 

— Nu vor putea trece puntea, spuneau răzvrătiţii repliindu-se. 


Marchizul dădu ordin de încetare a focului ca urmare a 
ineficienței împușcăturilor. Moriscii începură din nou să cânte și 
să strige. Mulţi dintre ei mai încercau să nimerească folosindu- 
se de praștii acolo unde nu izbuteau archebuzele; unii reușeau, 
dar cu slabe rezultate, aruncând pietrele în sus cu boltă, astfel 
ca ele să-i ajute să depășească distanţa până la inamici. 
Hernando privi cum marchizul, având coiful în mână, și căpitanii 
săi în uniforme se apropiau să examineze podul distrus. Era 
imposibil ca pe acolo să treacă o oștire! 

Se făcu liniște în rândurile celor două tabere până când 
văzură cu toţii că marchizul clătina din cap. Atunci moriscii 
izbucniră din nou în urale și fluturară steagurile. Hernando strigă 
și el, ridicând pumnul spre cer. Comandantul suprem al 
creștinilor se pregătea să se retragă cu capul plecat, când dintre 
rândurile de pedestrași se ivi un călugăr franciscan care, ţinând 
o cruce în mâna dreaptă și cu rasa legată în talie, porni în mers 
pe puntea șubredă, fără măcar să-l privească pe marchiz. 
Strigătele încetară. Marchizul reacționă și ordonă foc de voie ca 
să-l acopere pe călugăr. Vreme de câteva clipe fură atenţi la 
călugărul acela care mergea cu pași șovăitori și la crucea pe 
care le-o prezenta mândru musulmanilor. 

Încă doi pedestrași cutezară să traverseze puntea înainte ca 
monahul să fi ajuns pe celălalt mal. Unul dintre ei păși greșit și 
căzu în gol, dar înainte ca trupul său să ajungă să se zdrobească 
de pereţii prăpastiei, se auzi un strigăt în coloana pedestrașilor 
creștini ca și cum moartea aceluia ar fi fost o chemare la vitejie 
adresată tovarășilor săi: 

— Santiago!28 

Strigătul de luptă se auzi mugind prin toată trupa, în vreme ce 
un șir lung de oșteni se apropia de capul distrus al punţii, dispus 
să o traverseze. Călugărul tocmai ajungea de cealaltă parte. 
Căprarii și sergenţii îi îndemnau pe archebuzieri să-și încarce 
armele și să tragă cu iuţeală ca să-i împiedice pe morisci să 
coboare din nou de pe culmi și să-i atace pe cei care treceau 
podul. Mulţi încercară, dar focul oștirii creștine ochit în capul 
punţii a fost izbutit. Nu multă vreme după aceea, un corp de 


28 Vechi strigăt de luptă al spaniolilor în timpul războiului de 
Reconquista, invocare a Apostolului lacob, Santiago în limba spaniolă, 
patronul Spaniei, al cărui mormânt se află în catedrala din Santiago de 
Compostela. Are sensul de „La atac!“. (n.tr.) 


pedestrași, printre care se afla și călugărul, care se ruga cât îl 
ținea gura purtând sus crucea, apăra de-acum puntea dinspre 
Alpujarras. 

Aben Humeya ordonă retragerea. O sută cincizeci de morisci 
și-au pierdut viața la Tablate. 

— Incalecă, îi spuse Gironcillo lui Hernando arătându-i alt 
animal, odată ajunși în vârful muntelui. Călărețul a murit, 
adăugă el văzându-l pe băiat șovăind. Doar n-o să le lăsăm calul 
creștinilor. Sprijină-te de grumaz și lasă-te dus, îl sfătui el 
plecând în galop. 


10 


Aben Humeya fugi cu oamenii săi înspre Juviles. Marchizul de 
Mondéjar îl urmărise și cucerise toate satele înșirate pe drumul 
dintre Tablate și Juviles, jefuind casele, înrobind femeile și copiii 
rămași în urmă și punând mâna pe o bogată pradă de război. 

În castelul de la Juviles, moriscii discutară în legătură cu 
situaţia și posibilităţile lor. Câţiva voiau să se predea; haiducii, 
siguri că vor fi pedepsiţi și că în ceea ce îi privește nu se puteau 
așteptat la vreo urmă de îndurare, susțineau înfruntarea pe 
viață și pe moarte; alţii propuneau fuga în munți. 

Întrucât iscoadele anunțau deja că oastea creștină se află la 
doar o zi de Juviles, moriscii adoptară de urgență o cale de 
mijloc: luptătorii vor fugi cu prada de război, nu înainte de a le 
elibera pe cele peste patru sute de prizoniere creștine ca 
dovadă de bunăvoință și cu scopul de a continua niște negocieri 
de pace pe care unii dintre oamenii de vază le începuseră deja. 
Între timp, nevestele lor, înspăimântate, se vedeau obligate să- 
și ia rămas-bun de la bărbaţi și să aștepte temuta sosire a 
creștinilor. 

— Vrei cumva să-mi moară copiii? strigă Brahim din spinarea 
roibului către Aisha, când aceasta îi propuse să fugă cu el din 
Juviles. Micuţii nu vor rezista iernii în munţi. Asta nu-i pelerinaj. 
Este război, femeie! 

Aisha își plecă privirea. Raissa și Zahara plângeau în hohote, 
copleșite; băieţii, observând încordarea generală, îl priveau pe 
tatăl lor cu admirație. Hernando, în fruntea catărilor 
supraîncărcaţi cu prada luată de la castel, simțea cum i se 
strânge inima. 

— Am putea... încercă băiatul să intervină. 

— Taci din gură! îl întrerupse tatăl său vitreg. Puțin îţi pasă de 
soarta fraţilor tăi. Rămâi și ai grijă de ei! îi porunci el soţiei sale. 

Brahim dădu pinteni calului și catârii îl urmară; chiar și Ubaid 
i-o luă înainte, în vreme ce Hernando aștepta ca mama sa să-și 
ridice privirea. În cele din urmă, o făcu, hotărâtă. 

— Va veni pacea, îl asigură ea pe fiul său. Nu-ţi face griji. 
Hernando, cu ochii sticloși, încercă să se apropie de ea, dar 
Aisha îl respinse. Catării tăi s-au dus, îi atrase ea atenţia. Du-te 
după ei! insistă mama lui ridicându-se de spate și netezindu-și 


părul, ca și cum n-ar fi acordat importanţă situaţiei. Observând 
durerea de pe chipul fiului ei, ridică glasul. Du-te! 

Dar băiatul încă nu-și putu urma catârii. În ceea ce mai 
rămăsese din poarta castelului, îl găsi pe Hamid luându-și 
rămas-bun de la luptători. Îi încuraja, le dădea asigurări că Allah 
este cu ei, că nu-i va părăsi... 

— Grăbește-te, îi spuse Hernando învățatului. Ce faci stând 
aici...? 

— Aici se încheie aventura mea, fiule, îl întrerupse acesta. 

Fiule! Era pentru prima dată când îi spunea așa. 

— Nu poți rămâne aici! exclamă el deodată. 

— Ba da. Trebuie. Trebuie să rămân cu femeile și copiii, cu 
bătrânii. Acesta este locul meu. De altfel... ce ar face un șchiop 
ca mine alergând pe drumuri și prin munţi? Hamid se forţă să 
zâmbească. Aș fi doar o piedică. 

Mama lui, Hamid... Poate că ar trebui să rămână și el. Nu 
spunea ea că va veni pacea? Învăţatul îi intui gândurile, în 
vreme ce zeci de morisci treceau pe lângă ei, în fugă. 

— Luptă tu și pentru mine, Ibn Hamid. la-l. Învăţatul își 
desprinse hangerul care îi atârna de cingătoare și i-l oferi. Tine 
minte întotdeauna că această sabie i-a aparţinut Profetului. 

Hernando o primi solemn, își deschise brațele pentru ca 
Hamid să-i pună hangerul în mâinile întinse. 

— Să nu îngădui să cadă în mâinile creștinilor. Nu plânge, 
băiete, zise învățatul și acceptă cu dragă inimă îmbrăţișarea lui 
Hernando. Neamul și credinţa noastră trebuie să fie mai presus 
de noi, acesta este destinul nostru. Profetul să te călăuzească și 
să te însoţească. 


Oastea creștină intră în Juviles și aproape patru sute de 
creștine eliberate de morisci ieșiră să o întâmpine. 

— Ucideţi-i! Isprăviţi cu ereticii! le cerură ele oștenilor. 

— l-au retezat capul fiului meu, plângea alta cu un copil în 
braţe. 

— Au profanat bisericile! încerca o a treia să explice, în ciuda 
strigătelor. 

Câteva dintre femeile acelea erau din Cuxurio și Alcutar, dar 
erau și altele de prin toate localităţile din Alpujarras. Odată 
instalaţi în sat, risipiţi pe ulițe și în piaţă, grupuri de oșteni 
ascultau înfioraţi poveștile pe care le istoriseau prizonierele. În 


toate satele răsculate avură loc măceluri cumplite și asasinate 
în masă, majoritatea la ordinul direct al lui Farax. 

— Se distrau supunându-i la cazne, povestea una dintre ele: 
le tăiau arătătorul și degetul mare ca să nu poată să-și facă 
semnul crucii înainte de a muri. 

— Pe capelanul beneficiar al parohiei l-au urcat în vârful 
turnului bisericii, își aminti alta printre suspine, cu brațele 
întinse și legate de un trunchi orizontal de care atârna trupul, 
luând în batjocură calvarul Domnului Nostru lisus Hristos. Odată 
ajuns sus, au dat drumul frânghiei și preotul s-a prăbușit peste 
dalele din piaţă. Au repetat-o de patru ori, aplaudând și râzând 
de fiecare dată. Apoi, cu încheieturile rupte, dar încă în viaţă, l- 
au predat femeilor și acestea l-au ucis cu pietre. 

Prin tot satul se repetau aceleași scene: oștenii cereau 
răzbunare pentru atrocitățile despre care aflau din gura 
femeilor. O tânără din Laroles povestise că moriscii, după ce 
încheiaseră învoiala de predare a creștinilor, nu se ţinuseră de 
cuvânt și unseseră picioarele clericilor cu ulei și catran și îi 
martirizaseră pe jăratic înainte de a-i executa și a le ciopârți 
trupurile. Altă femeie din Canjâyar povestise că în satul ei se 
simulase celebrarea unei liturghii, cu sacristanul și capelanul 
beneficiar goi în altar. Îl obligaseră pe sacristan să facă apelul și, 
de fiecare dată când un morisc își auzea numele, se apropia și, 
fie cu un pumnal, cu o piatră, cu o bâtă sau cu mâinile goale, își 
revărsa furia pe preot și pe sacristan, dar căutând să nu le 
provoace moartea. În cele din urmă, încă în viaţă, îi ciopârţiseră 
lent, începând cu degetele de la picioare. 

Dar, în vreme ce se petreceau acestea printre oșteni, o 
delegaţie alcătuită din șaisprezece alguazili musulmani din 
principalele localități din Alpujarras se prezenta în faţa 
marchizului de Mondéjar. Alguazilii se aruncară la picioarele 
comandantului suprem, implorând iertarea pentru ei și pentru 
toţi oamenii din satele care se vor preda. Marchizul de Mondéjar 
cedă rugăminţilor și făgădui clemenţă faţă de cei care vor 
depune armele; dar nu făgădui totuși nimic în privința lui Aben 
Humeya și a haiducilor. Apoi porunci ca oastea să meargă spre 
castel. 

Vestea capitulării se transmise din gură în gură în rândurile 
creștinilor. După toate câte văzuseră și auziseră, după tânguirile 
și plânsetele creștinelor, după ce străbătuseră zeci de leghe ca 


să vină în apărarea regiunii Alpujarras fără nici o plată ori soldă 
în schimb, nu puteau fi de acord cu iertarea. Moriscii trebuiau să 
fie pedepsiți și bunurile lor împărţite oștenilor! Pe drumul de 
acces la castel, creștinilor le ieșiră în cale Hamid și doi bătrâni 
cu steag alb care le predau fortăreaţa și implorau clemenţă 
pentru cele peste două mii de femei, pentru fiii și bărbații 
acestora, care rămăseseră înăuntru. 

Marchizul își dădu consimțământul și dictă o ordonanţă prin 
care decreta iertarea bărbaţilor, poruncind, în același timp, 
eliberarea femeilor morisce și a copiilor lor. Ca să calmeze 
soldățimea, îi autoriză să jefuiască toate bogăţiile care ar mai fi 
existat în castel și în sat. Apoi, ordonă ca persoanele care s-au 
predat să fie păzite în casele din Juviles. Moriscele și copiii lor 
fură închiși în biserică, cel puţin cei care au încăput în ea; 
celelalte rămaseră în piaţă, supravegheate de câţiva oșteni 
indignaţi de întorsătura pe care o luaseră evenimentele. 

Hotărârile marchizului și nemulțumirea care domnea printre 
oștenii creștini ajunseră la urechile lungii coloane de morisci 
care fugeau spre Ugijar. Hernando le zâmbi pe faţă celor trei 
bătrâni care nu voiseră să rămână la castel și mergeau pe jos pe 
lângă catâări, sprijinindu-se de aceștia din când în când. 

— Femeile nu vor păţi nimic, exclamă el agitând pumnul 
strâns. 

Dar nici unul dintre ei nu răspunse. Mergeau serioși mai 
departe. 

— Ce se întâmplă? se interesă el. Oare n-aţi auzit că 
marchizul i-a iertat pe cei rămași în urmă? 

— Un om împotriva unei oștiri, răspunse fără să se uite la cel 
care părea mai în vârstă dintre cei trei. Este cu neputinţă. 
Lăcomia creștinilor va depăși orice ordin al marchizului. 

Hernando se apropie de bătrân. 

— Ce vrei să spui? 

— Marchizul are un interes personal în iertarea noastră: 
câștigă mulţi bani de pe urma noastră. Dar oștenii care îl 
însoțesc... Sunt doar niște mercenari! Oameni fără simbrie care 
au venit să se îmbogăţească. Creștinii respectă doar ceea ce le 
aduce bani. Dacă femeile ar fi fost făcute prizoniere, le-ar fi 
respectat, întrucât înseamnă bani. Dacă n-ar fi așa... nu va 
exista ordin și nici ordonanţă a vreunui nobil, nici măcar a 
regelui, care să poată împiedica... Lui Hernando i se șterse 


zâmbetul și pipăi hangerul lui Hamid pe care îl purta atârnat la 
cingătoare. Care să-i poată sili pe oșteni să dea ascultare, 
încheie bătrânul, mâhnit. . 

Hernando o luă la fugă fără să mai stea pe gânduri. li ocoli pe 
moriscii care erau în urma lui, fără să răspundă la nici o 
întrebare pe care i-o puneau când se lovea de ei. Juviles! Mintea 
lui era la Juviles și la mama sa, la Hamid. Brahim auzi strigătele 
și vociferările pe care Hernando le provoca la trecerea sa și 
obligă sârgul să se întoarcă din drum, dar când ajunse în dreptul 
bătrânilor care îl însoțeau pe băiat, unul dintre ei îl opri cu un 
gest al mâinii. 

— Încotro merge? întrebă Brahim. 

— Îmi închipui că o să facă ceea ce ar fi trebuit să facă toţi 
musulmanii: să lupte... să-și dea viaţa pentru oamenii săi, 
pentru familia sa și pentru Allah. 

Cărăușul se încruntă. g 

— Toţi luptăm pentru ei. Asta e un război, moșule. 

Moriscul încuviință. 

— Nu-l cunoşti bine, șopti el. 


Hernando sosi la Juviles când se lăsase deja întunericul. 
Creștinii erau peste tot. Potrivit iscoadelor care aduseseră la 
coloana de morisci vestea capitulării, marchizul poruncise ca 
femeile și copiii lor să se adune în biserică. Dădu ocol satului pe 
la miazăzi ca să poată ajunge până la biserică străbătând 
terasele care se mărgineau cu aceasta și cu piaţa. Era o noapte 
neagră; doar focurile de tabără ale oștenilor creștini, ca niște 
puncte de lumină licărind ici și colo, destrămau întunericul. 
Străbătu de-a bușilea aceeași terasă unde mama sa îl 
înjunghiase pe preot; piaţa și biserica îi rămăseseră în minte. „A 
făcut-o pentru tine“, îi spusese Hamid pe aceeași terasă când 
priveau amândoi la răzbunarea mamei sale. Conversaţiile 
creștinilor ajungeau la el ca șoapte, întrerupte brusc de un 
hohot de râs sau de vreo înjurătură. 

Încerca să audă ce se întâmplă dincolo de oșteni, când cineva 
se năpusti din spate asupra lui și îl imobiliză cu genunchiul. Nu 
avu timp să strige: o mână puternică îi astupă numaidecât gura. 
Simţi pe gât oţelul unui pumnal. Așa a ucis și el caii, se gândi 
Hernando. Oare o să moară ca ei? 

— Nu-l ucide, putu să audă șoptindu-se în arabă chiar înainte 


ca lama să-i taie jugulara. Erau mai mulţi oameni. Mi s-a părut 
că văd o sclipire... la uită-te la hangerul ăla. 

Hernando simţi cum îi luau sabia de la cingătoare. Clinchetul 
atârnătoarelor tecii îi făcu pe toţi să încremenească, dar 
șoaptele creștinilor continuară ca și cum nu s-ar fi întâmplat 
nimic. 

— Este de-al nostru, atrase atenţia un altul pipăind cu 
degetele atârnătorile tecii încovoiate. 

— Cine ești? șopti bărbatul care îl imobiliza, lăsându-i liberă 
gura, nu înainte de a face să crească presiunea tăișului pe gât. 
Cum te cheamă? 

— Ibn Hamid. 

— Ce faci aici? întrebă un al treilea. 

— Bănuiesc că același lucru ca și voi, răspunse el. Am venit să 
o salvez pe mama mea, adăugă el după aceea. 

li dădură roată, acum cu vârful cuţitului în ceafa, dar nici unul, 
nici ceilalţi nu izbutiră să-și vadă chipurile la licărirea slabă a 
locurilor creștinilor. 

— Cum putem ști că nu ne înșală? auzi Hernando că se 
întrebau între ei. 

— Vorbește în arabă, spuse unul dintre ei. 

— Sunt și creștini care o cunosc. Tu ai trimite o iscoadă care 
să nu vorbească araba? 

— Pentru ce ar fi trimis creștinii o iscoadă aici? întrebă primul. 

— Ucide.-l, interveni un altul. 

— Nu există alt Dumnezeu în afară de Allah, iar Mahomed 
este trimisul lui Allah, recită Hernando. 

instantaneu, tăișul cuţitului slăbi din presiune. Apoi continuă 
cu mărturia de credinţă a moriscilor. 

Incetul cu încetul, pe măsură ce recita aceeași rugăciune care 
nu cu multă vreme în urmă îl salvase din mâinile locuitorilor din 
Juviles care voiau să-l predea, cuțitul se îndepărta treptat de 
gâtul lui. Erau trei morisci din Câdiar care voiau să-și elibereze 
nevestele și copiii. 

— Multe sunt refugiate în biserică, îi explică unul dintre ei. 
Altele stau afară, în piaţă, dar nu e cu putinţă să știm exact 
unde se află ale noastre. Sunt sute de femei cu copiii lor și nu se 
vede absolut nimic! Oștenii nu le-au permis să aprindă focuri și 
nu sunt decât o masă nedeslușită de umbre. Dacă pătrundem 
acum, nu vom izbuti să le găsim și zarva ar fi atât de mare, 


încât oștenii și-ar da seama. 

Dar bărbaţii? se gândi Hernando. Dar Hamid? Vorbeau doar 
de femei și copii. 

— Și bărbaţii care au rămas în castel? întrebă el. 

— Credem că îi ţin închiși în case. 

— Cum i-am putea elibera? întrebă Hernando în șoaptă. 

— Avem vreme să ne gândim, îi răspunse alt morisc. Trebuie 
să așteptăm răsăritul soarelui. Înainte, n-o să putem face nimic, 
adăugă el. 

— La lumina zilei? Prin ce căi? Cum am face-o? se miră 
băiatul. 

Nu primi nici un răspuns. 

Frigul nopţii se abătu asupra lor în așteptarea zorilor. Erau 
ascunși în spatele unor tufișuri. Vorbeau în șoaptă. Hernando 
află despre nevestele și copiii celor din Câdiar. EI, la rândul său, 
le povesti că, în biserică și chiar acolo, pe terasa aceea, 
descoperise cumplita durere pe care o suferise mama sa. 

După o bună bucată de vreme, în toiul nopţii, liniștea se 
așternu peste sat. Oștenii creștini moţăiau lângă focurile de 
tabără și cei patru morisci începură să simtă că mușchii le 
înțepeneau de frig. Sierra Nevada n-avea să le lase nici o clipă 
de răgaz. 

— O să îngheţăm. 

Hernando îl auzea clănţănind din dinţi pe unul dintre tovarășii 
săi. Degetele cu care ţinea strâns hangerul îl dureau când 
încerca să le miște; părea că sunt lipite de teacă. 

— Va trebui să căutăm un adăpost până când răsare soarele... 
începu unul să spună, când un țipăt ascuţit de femeie din piaţă îl 
întrerupse. 

Acelui țipăt îi urmă un altul, tot de femeie, și apoi un al 
treilea. 

— Stai pe loc! Cine-i acolo? exclamă un oștean postat lângă 
focuri. 

— Sunt mauri înarmați printre femei! se auzi dinspre alt foc. 

Cuvintele acelea fură ultimele care s-au auzit limpede. 
Moriscii se întrebau unii pe alţii. Mauri înarmaţi? Hernando privi 
pe deasupra tufișurilor care îi slujeau drept adăpost. Țipetele 
femeilor și ale copiilor se amestecau cu ordinele oștenilor. 
Alergau cu zecile de la focuri înspre piaţă cu spadele și 
halebardele pregătite și se amestecau cu umbrele. Răsună 


prima împușcătură de archebuză; Hernando putu vedea 
scânteia, sclipirea și un nor gros de fum apărând dintre 
mulțimea întunecată care se întrezărea lângă biserică. 

Mai multe împușcături. Mai multe sclipiri în umbră. Mai multe 
țipete. 

Hernando fu primul care sări în sus și o luă la goană spre 
piaţă, cu hangerul scos din teacă și ridicat deasupra capului, 
strâns cu amândouă mâinile. Cei trei morisci din Câdiar îl 
urmară. În piaţă, după primele momente de șovăire, femeile 
încercau să se apere de câţiva oșteni care loveau fără deosebire 
cu spadele și halebardele. 

— Sunt mauri! se auzi în mulţimea dezordonată. 

— Suntem atacați! strigau oștenii creștini din toate colturile 
pieței. 

Întunericul era deplin. 

— Mamă! începu să strige Hernando la rândul său. 

În întuneric, archebuzierii creștini se împușcau între ei. 
Hernando se împiedică de un cadavru și fu cât pe ce să cadă. La 
dreapta lui, foarte aproape, scăpară un foc de armă, în vreme ce 
un nor de fum acoperi locul. Răsuci hangerul în fumul dens și 
simţi cum arma se afundă în carne. Numaidecât auzi un țipăt de 
moarte. 

— Mamă! 

Tinea în continuare hangerul deasupra capului. Nu vedea! Nu 
vedea nimic. Nu putea recunoaște pe nimeni în haosul acela, îl 
atacă o femeie. 

— Sunt morisc! strigă el. 

— Santiago! putu să audă în același timp în spatele său. 

Lansată spre spinarea lui, halebarda creștină îl atinse într-o 
parte și se înfipse în pântecul femeii. Hernando simţi ultima 
răsuflare caldă a moriscei pe propriul său chip, când aceasta se 
agăţă de el, rănită de moarte. Se desprinse din tragica 
îmbrăţișare, se întoarse și trase o lovitură cu hangerul. Sabia se 
izbi de un coif de metal și alunecă pe acesta, până se înfipse în 
umărul creștinului. Între timp, o simţi pe femeie căzând și 
agăţându-se de picioarele lui. 

— Mamă! strigă el din nou. 

Cadavrele de femei și de copii de care se împiedica se 
înmulţeau la fiecare pas. Se bălăcea în sânge! Porţile bisericii 
erau încuiate. Și dacă Aisha se afla înăuntrul bisericii? Creștinii 


continuau să tragă, în ciuda glasurilor comandanților lor care 
ordonau încetarea focului. Dar nimic nu putea stăvili măcelul: 
frica necontrolată a oștenilor făcea în continuare victime în 
rândul femeilor și al copiilor lipsiți de apărare. 

Hernando tot nu vedea nimic. Cum avea să o găsească? ȘI 
dacă zăcea deja fără suflare în piaţa aceea însângerată? 

— Mamă, gemu el cu sabia lăsată în jos. 

— Hernando? Hernando, tu ești? 

Hernando ridică din nou hangerul. Unde era? De unde venea 
glasul? 

— Mamă! 

— Hernando? 

O umbră îl pipăia. Ea se pregătea să lovească. Hernando! 

Aisha îl zgâlţâia. 

— Mamă! Lăudat fie Allah! Să mergem! Să plecăm de aici, 
răspunse el, apucând-o de braţ și împingând-o... încotro? 

— Surorile tale! Surorile tale nu-s! îl zori ea. Musa și Aquil sunt 
cu mine. 

— Unde...? 

— Le-am pierdut în mijlocul mulțimii... 

Două împușcături răsunară înspre ei. Un trup la stânga lor se 
prăbuși la pământ. 

— Acolo e un maur! auziră un oștean creștin strigând. 

La fulgerarea archebuzelor, Hernando întrezări în apropiere o 
umbră mai scundă decât el. Să fie Raissa? Poate... | se păru că 
vede o fetiță. Raissa? Vor fi omorâţi cu toţii. O apucă de păr și o 
trase spre el. 

— Raissa este aici, îi spuse el mamei sale. 

— Și Zahara? 

De data aceasta, se văzură trei flăcări plecând în direcţia lor. 
Hernando o împinse pe mama sa, în vreme ce o târa pe fetiță. 

— Să mergem, porunci el. 

Se călăuzi după silueta clopotniţei; cineva încerca să lumineze 
scena cu o torță. O împingea în continuare pe mama sa care îi 
ținea de mână pe cei doi băieți, în vreme ce el o târa pe fată, 
aplecaţi cu toţii, până când izbutiră să ajungă la terasă. De acolo 
alergară în josul râpei, poticnindu-se, căzând și ridicându-se, 
lăsând în urmă împușcăturile și ţipetele de groază ale femeilor și 
copiilor. 

Se opriră doar atunci când detunăturile deveniră un șuierat. 


Aisha se prăbuși la pământ. Musa și Aquil începură să 
scâncească, iar Hernando și fata rămaseră liniștiți, încercând să- 
și recapete răsuflarea. 

— Îți mulţumesc, fiule, spuse mama lui, ridicându-se brusc. Să 
mergem mai departe. Nu ne putem opri. Suntem în primejdie și 
trebuie să... Raissa? Aisha sări până la fetiţă și îi ridică faţa, 
apucând-o de bărbie. Tu nu ești Raissa! 

— Mă numesc Fâtima, îngăimă ea respirând greu, iar acesta, 
adăugă ea arătând spre un copilaș în vârstă de câteva luni pe 
care îl ocrotea la pieptul ei, este Salvador... Vreau să spun, 
Humam. 

Hernando nu reuși să vadă imenșii ochi negri migdalați ai 
Fâtimei, dar putu totuși să zărească o strălucire care voia parcă 
să sfâșie întunericul. 

În noaptea aceea, în piaţa bisericii din Juviles, muriseră mai 
mult de o mie de femei cu copiii lor. Cele care rămăseseră 
refugiate înăuntrul bisericii se salvaseră încuind porțile, dar, la 
răsăritul soarelui, piaţa părea semănată cu cadavrele femeilor 
lipsite de apărare și ale copiilor asasinați. Lângă câţiva soldați 
creștini uciși de tovarășii lor de arme în toiul debandadei, se 
găsise doar cadavrul unui morisc, pe care cineva îl recunoscuse 
ca fiind un locuitor din Cádiar. Marchizul de Mondéjar iniţiase o 
anchetă în legătură cu răzvrătirea și execută trei oșteni care, la 
adăpostul întunericului, încercaseră să siluiască o femeie, 
pricinuind ţipetele ei și, odată cu ele, dezordinea care a 
dezlănțuit măcelul. 


11 


Avea treisprezece ani și era din Terque, districtul Marchena, 
din partea de răsărit a regiunii Alpujarras. Asta i-a povestit 
Fátima lui Hernando în drum spre Ugíjar. Și nu, nu știa unde se 
află soţul ei. Tatăl lui Humam se alăturase haiducilor care 
veniseră să lupte împotriva marchizului de Vélez în extremitatea 
orientală a regiunii Alpujarras, iar ea, ca atâtea alte femei 
morisce, ajunsese până la urmă în piaţa din Juviles. 

— Te-am văzut înarmat și m-am apropiat de voi. Îmi pare 
rău... Nu puteam lăsa ca fiul meu să moară de mâna oștenilor... 
murmură Fâtima. 

Ochii ei negri exprimau regretul, dar și o hotărâre fermă. 
Amândoi mergeau în fața Aishei, care nu rostise nici măcar un 
cuvânt de când băgase de seamă confuzia pe care o făcuse în 
momentul când au scăpat din măcel. Fraţii vitregi ai lui 
Hernando încercau să-i urmeze, văitându-se întruna. 

Se crăpa de ziuă. Soarele începea să lumineze munţii și 
prăpăstiile, de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic; frigul și zăpada 
produceau o asemenea senzaţie de puritate, încât măcelul de la 
Juviles părea o fantezie macabră. 

Dar fusese reală, iar el își atinsese țelul: să-și salveze mama. 
Dar surorile sale vitrege... Și Hamid, ce s-o fi întâmplat cu 
învățatul? Strânse hangerul pe care-l purta la cingătoare și 
întoarse capul spre Aisha: femeia mergea cu capul în pământ; 
înainte o auzise plângând cu sughiţuri, acum mergea pur și 
simplu în urma lor. Profită de acele prime raze de soare ca săo 
privească pe furiș pe însoţitoarea lor: părul negru cârlionţat îi 
cădea pe umeri. Avea tenul smead și trăsături bine conturate; 
trupul ei era asemenea cu al copilelor care trec printr-o 
maternitate prematură și se mișca demn, în ciuda oboselii. 
Fátima se simţi observată și se întoarse spre el ca să-i adreseze 
un zâmbet de-abia schițat, însoţit de sclipirea acelor fantastici 
ochi negri migdalaţi pe care el îi descoperea exact atunci. 
Hernando simţi un val de căldură ce îi urca în obraji, iar Humam 
izbucni în plâns. Fâtima încerca să-l adoarmă cântându-i din 
mers. 

— Să ne oprim ca să-și alăpteze copilul, îl sfătui Aisha venind 
din urmă. 


Fátima încuviinţă și se îndepărtară cu toţii de pe cărare. 

— Îmi pare rău, mamă, spuse Hernando, în vreme ce Fâtima 
se așeza să-l alăpteze pe Humam, înconjurată de cei doi băieţi 
uluiți. Aisha nu răspunse. Am crezut... Am crezut că e Raissa. 

— Mi-ai salvat viaţa, îl întrerupse atunci mama lui. Mie și 
fraţilor tăi. Lăsându-se pradă plânsului, Aisha îl atrase pe fiul său 
la piept, și îl îmbrăţișă. N-ai de ce să te scuzi... suspină ea, 
ținându-l încă în braţe, dar înțelege-mi durerea pentru surorile 
tale. Îți mulțumesc... 

Fátima privea scena cu o înfățișare serioasă. Humam sugea 
cu plăcere. Pe pieptul descoperit al fetei, Hernando putu să 
observe atunci o podoabă de aur pe care o purta la gât: 
khamsa, mâna Fâtimei, pandantivul pe care creștinii îl 
interziceau, o amuletă care ocrotește de boală. 


Hernando și micul său alai întârziară toată dimineaţa să 
străbată cele aproape trei leghe care despărţeau Juviles de 
Ugijar, cea mai importantă localitate creștină din Alpujarras, 
care acum se afla în mâinile moriscilor după un măcel sălbatic 
din ordinul lui Farax. Era situată în valea Nechite, ceva mai 
departe de coastele abrupte din Sierra Nevada, fapt pentru care 
munții ei nu erau atât de accidentaţi precum cei din Alpujarra de 
Sus; era un sat bogat în viță-de-vie și grâne și poseda pășuni 
întinse pentru vite. Când sosiră ei, armata lui Aben Humeya își 
ridicase deja corturile. Ugijar era în clocot. 

Regele Granadei se instalase în casa care fusese a lui Pedro 
Lopez, notar-șef al regiunii Alpujarras. Clădirea cuprindea unul 
dintre cele trei turnuri de apărare ale localităţii. Turnurile erau 
dispuse în triunghi și mare parte din armată se instalase în 
interior. Hernando își găsi turma de catări în faţa turnului 
bisericii parohiale; Ubaid păzea calul șarg al tatălui său vitreg. 
Dacă înainte se temuse de el, acum simţi că îndrăznește să i se 
adreseze. 

— Și Brahim? îl întrebă pe cărăuș. 

Ubaid ridică din umeri, în vreme ce își aţintea privirea asupra 
Fâtimei. Musa și Aquil încercară să se apropie de catări, rămași 
încărcaţi cu prada de război, dar câţiva soldaţi îi împiedicară. 
Ubaid nici măcar nu-și luă privirea de la Fâtima când micul 
Musa, îmbrâncit de soldaţii care îl îndepărtaseră de pradă, îi 
căzu la picioare. Fata, intimidată, se apropie de Hernando. 


— La ce te uiţi? îi aruncă acesta cărăușului. 

Ubaid ridică din nou din umeri, aruncă o ultimă privire lascivă 
spre Fátima și încetă să o mai hărțuiască. Hernando slăbi mâna 
pe care o dusese instinctiv la mânerul hangerului. 

După ce îl întrebă pe unul dintre soldaţi de tatăl său vitreg, îi 
conduse pe toți la casa lui Pedro Lopez, locul pe care i-l indicase 
moriscul. Îl găsiră pe Brahim în poarta casei, împreună cu 
căpeteniile și o mulţime de haiduci; Aben Humeya era înăuntru, 
împreună cu sfetnicii săi. 

— Ce înseamnă...? exclamă tatăl său vitreg la vederea Aishei 
și a celor doi fii ai săi, dar Gironcillo, și el prezent, îl întrerupse. 

— Bine ai venit, băiete! îi ură el. Cred că o să avem nevoie de 
tine. Avem destul de multe animale rănite. 

În clipa aceea, Gironcillo se întinse la vorbă, explicându-le 
celorlalţi haiduci cum îi lecuise Hernando roibul. Brahim, furios, 
dar stăpânindu-și mânia, aşteptă căpetenia haiducilor să 
termine cu laudele fiului său vitreg. 

— Dar ai părăsit turma! sări el în momentul în care Gironcillo 
termină ce avea de zis. Și, în plus, de ce i-ai adus pe fiii mei? 
Doar ţi-am spus... 

— Nu știu dacă o să murim aici sau dacă fiilor tăi li se va 
întâmpla ceva, îl împiedică Aisha să continue, ridicând glasul 
spre surprinderea soțului ei, dar, pentru moment, Hernando le-a 
salvat viaţa. 

— Creștinii... șopti atunci băiatul, au ucis sute de copii și de 
femei la ușile bisericii din Juviles. 

Numaidecât, haiducii îl înconjurară, iar el le relată foarte 
necăjit cele întâmplate la Juviles. 

— Să mergem, îi spuse Gironcillo chiar înainte ca el să 
termine, trebuie să-i povestești chiar tu lui Ibn Umayya. 

Soldaţii care făceau de gardă la porţile casei îi lăsară să 
treacă fără probleme. Hernando intră cu Gironcillo. Gărzile 
încercară să-l împiedice pe Brahim să intre, dar acesta reuși să-i 
convingă că trebuie să-l însoţească pe fiul său vitreg. 

Era o clădire seniorială cu două etaje, văruită, cu balcoane din 
fier forjat la nivelul superior și acoperiș din olane în patru ape. 
De cum depășiră gărzile, înainte chiar de a deschide ușile solide 
de lemn care dădeau în ampla încăpere în care se afla Aben 
Humeya, Hernando simţi mirosul unui anumit parfum. Soldatul 
de gardă care îi însoțea ciocăni și deschise ușile și o mireasmă 


pătrunzătoare de mosc se combină cu sunetul unui ud, o lăută 
cu gât scurt și fără bare. Regele, tânăr, chipeș și semeț, era 
tolănit într-un jilț de lemn tapiţat cu mătase roșie, înconjurat de 
cele patru neveste ale sale: silueta lui o depășea pe a celorlalte 
persoane prezente, care erau așezate jos pe perne mari de 
mătase brodată cu fire de aur și de argint sau din marochin în 
mii de culori. O femeie dansa în mijlocul salonului împodobit cu 
tapiserii și covoare. 

Cei trei rămaseră nemișcaţi în cadrul ușii: Hernando cu ochii 
aţintiţi asupra dansatoarei; Gironcillo și Brahim privind îndelung 
prin încăpere. În cele din urmă, Aben Humeya, cu o bătaie din 
palme, puse capăt muzicii și dansului și le făcu semn să intre. 
Miguel de Rojas, tatăl primei soţii a regelui și morisc înstărit din 
Ugíjar, mai mulţi dintre oamenii de vază din Ugíjar și câteva 
căpetenii ale haiducilor, ca Partal, Seniz și Gorri, își îndreptară 
atenţia asupra celor doi bărbaţi și a băiatului. 

— Ce doriți? întrebă de-a dreptul Aben Humeya. 

— Băiatul acesta aduce vești de la Juviles, răspunse Gironcillo 
cu un glas puternic. 

— Vorbește, îl îndemnă regele. 

Hernando aproape că nu îndrăznea să-l privească pe rege. 
Siguranţa de sine, sentimentul căpătat de curând și pe care îl 
resimţise în noaptea dinainte, păru că îl părăsește ca prin 
farmec. Incepu relatarea bâlbâindu-se, până când Aben Humeya 
îi zâmbi încurajator și gestul acela îi dădu încredere. 

— Asasinii! strigă Partal după ce auzi cele întâmplate. 

— Ucid femei și copii! exclamă Seniz. 

— V-am spus că trebuie să devenim puternici în acest oraș, 
sări Miguel de Rojas. Trebuie să luptăm și să ne ocrotim 
familiile. 

— Nu! Aici nu putem opri oștile marchizului... replică Partal. 

Dar Aben Humeya îi porunci să tacă, liniștindu-i cu un gest al 
mâinii pe ceilalți haiduci care, nerăbdători să pornească din nou 
la atac, susțineau că trebuie să părăsească orașul. 

— Am mai spus că pentru moment vom rămâne la Ugíjar, 
declară regele, spre nemulţumirea haiducilor. Cât despre tine, 
adăugă el adresându-i-se lui Hernando, te felicit pentru vitejia 
de care ai dat dovadă. Cu ce te ocupi? 

— Sunt cărăuș... Mân catării tatălui meu vitreg, explică el, 
arătând spre Brahim pe care Aben Humeya dădu semne că îl 


recunoaște. Și am grijă de prada voastră de război. 

— Este și un foarte iscusit veterinar, interveni Gironcillo. 

Regele se gândi câteva clipe înainte de a vorbi din nou: 

— Vei avea grijă de banii neamului nostru așa cum ai avut 
grijă de mama ta? 

Hernando încuviință. 

— Dacă-i așa, mă vei însoţi cu aurul. 

Lângă fiul său vitreg, Brahim se mișcă neliniștit. 

— Am cerut ajutor de la Uluch Ali, beilerbeiul?* Algerului, 
continuă Aben Humeya, făgăduind vasalitate Marelui Vizir, și 
știu că într-una din moscheile din Alger se strâng arme ca să fie 
aduse în regatul nostru. Când se va redeschide sezonul de 
navigaţie, ne vor sosi armele acelea... pe care va trebui să le 
plătim. 

Regele rămase tăcut preţ de câteva clipe. Hernando se 
întreba dacă propunerea aceea îl includea și pe tatăl său vitreg, 
când Aben Humeya luă din nou cuvântul. 

— Avem nevoie de archebuze și de artilerie. Majoritatea 
oamenilor noștri luptă cu simple praștii și unelte pentru munca 
la câmp. Nu au nici măcar halebarde sau săbii. Dar... tu ai într- 
adevăr un hanger de preț. 

Hernando îl scoase din teacă să i-l arate și hangerul apăru 
mânjit de sânge. Atunci își aminti de loviturile pe care le-a dat 
cu el, tăieturile în carne de creștini pe care le simţise în 
întuneric. Nu avusese timp să se gândească la acest lucru. 
Rămase cu privirea aţintită pe lama hangerului, înnegrită de 
sânge uscat. 

— Văd că l-ai și folosit, spuse atunci Aben Humeya. Sunt 
încredințat că îl vei folosi în continuare și că mulți creștini vor 
cădea sub această armă. 

— Mi-a dat-o Hamid, învățatul din Juviles, explică Hernando. 

Evită totuși să spună că sabia aparținuse Profetului; i-ar fi fost 
luată fără multă vorbă, iar el îi făgăduise lui Hamid că va avea 
grijă de armă. Regele încuviinţă în semn că îl cunoaște pe 
învăţat. 

— Hamid a rămas cu bărbaţii, în sat... adăugă băiatul cu 
regret. 

Apoi, păstră tăcerea și Aben Humeya se alătură acestui 


29? Guvernator al unei provincii sau al unui teritoriu supus Imperiului 
Otoman. (n.tr.) 


moment de cinstire. Unul dintre haiduci se ridică în picioare ca 
să pună mâna pe hanger, dar monarhul, văzând privirea lacomă 
a moriscului aţintită pe teaca de aur, spuse cu voce foarte tare: 

— Vei avea grijă de sabie până când vei putea să i-o înapoiezi 
lui Hamid. Eu, rege al Granadei și al C6rdobei, așa hotărăsc. Cu 
siguranţă că vei putea să i-o înapoiezi, băiete, zâmbi Aben 
Humeya. De îndată ce ienicerii și berberii ne vor veni în ajutor, 
vom domni din nou în al-Ândalus. 


Părăsiră casa în care se adăpostea Aben Humeya și găsiră de 
mâncare. Bărbaţii se așezară pe jos să înfulece mielul. 

— Cine-i aia? mormăi Brahim, arătând spre Fâtima. 

— A fugit cu noi din Juviles, răspunse Aisha, înainte ca 
Hernando să poată răspunde. 

Brahim își miji ochii și îi aţinti asupra fetei, care era în picioare 
lângă Aisha; Humam dormea între ele într-un coș mare. Cu o 
ciozvârtă de miel în mână, se uită la ea de sus în jos, oprindu-și 
privirea pe sâni și pe chip, pe acei minunaţi ochi negri pe care 
Fâtima, tulburată, îi lăsă în jos. 

Cărăușul plesni din limbă, nerușinat, în semn de aprobare, și 
mușcă din miel. 

— Și fetele mele? întrebă el mestecând. 

— Nu știu. Aisha își înăbuși un suspin. Era noapte... Era multă 
lume... Nu se vedea nimic... N-am putut să le găsesc. Eram cu 
ochii pe băieți! se scuză ea. 

Brahim îi privi pe cei doi fii ai săi, ca și cum ar fi acceptat 
scuza. 

— Tu! o chemă el pe Fâtima. Dă-mi apă. 

Brahim o dezbrăcă din priviri pe fată când aceasta îi aducea 
apă; cărăușul ţinu paharul lângă trup, fără să întindă braţul, 
pentru ca tânăra să fie nevoită să se apropie de el și așa să-i 
atingă pielea. 

Hernando se surprinse ţinându-și răsuflarea atunci când 
observă că Fâtima încerca să nu-l atingă pe Brahim. Ce avea de 
gând tatăl său vitreg? Cu coada ochiului i se păru că o vede pe 
Aisha zgâlțâind cu piciorul coșul lui Humam: copilul izbucni în 
plâns. 

— Trebuie să-i dau să sugă, se scuză Fâtima, agitată. 

Cărăușul o urmări cu privirea, tremurând, gândindu-se la sânii 
aceia de copilă care erau plini de lapte. 


— Hernando... îl chemă Fátima după ce își hrănise copilul iar 
acesta adormise în braţele ei. 

— Ibn Hamid, o corectă el. 

Fátima încuviinţă. 

— Vii cu mine să aflu vești despre soţul meu? Trebuie să știu 
ce s-a întâmplat cu el. 

Fátima îl privi pieziș pe Brahim. 

După ce îl lăsă pe Humam în grija Aishei, se perindară în 
căutarea veștilor printre corturi și grupurile de oameni din 
districtul Marchena, care luptaseră alături de haiduci împotriva 
marchizului de Vélez, guvernatorul regatului Murcia și 
comandant suprem al orașului Cartagena. Oștean crud care se 
războia fără să cedeze în fața moriscilor, marchizul de Vélez 
începuse lupta pe cont propriu, înainte chiar de a fi primit 
misiunea din partea regelui, și începuse pe latura răsăriteană a 
vechiului regat, la miazăzi și răsărit de Alpujarras, unde nu 
ajungea să se bată marchizul de Mondéjar. 

Nu le-a fost greu să afle veștile pe care le căutau. O ceată de 
oameni de-ai lui Gorri, care luptaseră împotriva marchizului de 
Vélez, începură să le istorisească de-a fir a păr toate 
nenorocirile lor. 

— Dar soțul meu nu era cu Gorri, îi întrerupse Fátima. El a 
plecat cu Futey. E... vărul lui. 

Soldatul care începuse să vorbească oftă atunci din adâncul 
sufletului. Fátima se agăţă de brațul lui Hernando: presimţea 
vești proaste. Doi bărbaţi care făceau parte din grup ocoliră 
privirea scrutătoare a fetei. Un al treilea luă cuvântul: 

— Eu am fost acolo. Futey a căzut în bătălia de la Felix. Și 
împreună cu el, majoritatea oamenilor săi... dar mai cu seamă 
femei... au murit multe femei. Cu Futey mai erau Tezi și 
Portocarrero și, cum nu aveau destui oameni ca să le facă față 
creștinilor, le-au deghizat pe femei în soldați. Fraţii noștri i-au 
înfruntat în câmp deschis și apoi în casele din Felix. In cele din 
urmă, au trebuit să se refugieze pe culmea unei stânci în fața 
satului, urmăriţi tot timpul de pedestrimea marchizului. 

Bărbatul făcu o pauză care lui Hernando i se păru nesfârșită; 
simţea unghiile Fâtimei înfipte în braţul său. 

— Au murit mai mult de șapte sute de persoane, bărbaţi și 
femei. Unii am izbutit să fugim în munţi... de unde veneam, 


adăugă el necâjit, dar cei care n-au izbutit... Am văzut femei 
năpustindu-se cu pumnalele la burţile cailor! Se duceau la 
moarte sigură! Am văzut cum multe dintre ele au sfârșit prin a 
arunca nisip în ochii creștinilor, nemaiavând forță să ridice 
pietre. Au luptat cu același curaj ca și bărbaţii lor. De data 
aceasta, soldatul o privi în faţă pe Fátima. Dacă nu-l găsești 
aici... Cei care au supraviețuit au fost uciși. Marchizul de Velez 
nu ia prizonieri dintre bărbaţi, nici nu acordă iertare, ca 
Mondéjar. Femeile și copiii care n-au murit au fost luaţi ca 
sclavi. Am văzut numeroase grupuri de oșteni care dezertau din 
oaste, plecând înspre Murcia, în fruntea unor lungi șiruri de 
femei și de copii sclavi. 

Căutară peste tot în Ugijar. Mulţi morisci le confirmară 
relatarea. 

— Din Terque? interveni un soldat care auzise întrebările 
Fâtimei. Salvador din Terque? lar fata încuviinţă. Frânghierul? Și 
Fátima încuviinţă din nou, cu mâinile în fața pieptului și degetele 
împletite cu putere. Îmi pare rău... a murit. A murit alături de 
Futey, luptând vitejește... 

Hernando o prinse din zbor. Nu atârna greu. Aproape că nu 
atârna deloc. Ea se prăbuși în braţele lui și Hernando simţi cum i 
se umezesc obrajii de lacrimile ei. 


— Ce rost are să plângă atât de mult? întrebă Brahim la 
vremea cinei, așezat într-un cerc de oameni în mijlocul satului, 
printre o mulțime de focuri de tabără. 

— Soţul ei... i-o luă Hernando înainte. Se spune că e rănit în 
munţi, minți el. 

Aisha, aflând de moartea tatălui micuţului înainte de 
întoarcerea lui Brahim, nu contrazise versiunea fiului ei. Nici 
Fátima nu o făcu. Dar, în ciuda durerii pe care o arăta fata și a 
faptului că soţul ei era chipurile în viață, Brahim continua să o 
privească lasciv și nerușinat. 


În noaptea aceea, Hernando nu putu adormi: hohotele 
înăbușite de plâns ale Fâtimei îi răsunau în suflet cu mai multă 
forță decât muzica și cântările care se auzeau în tabără. 

— Îmi pare rău, șopti el pentru a mia oară, târziu după miezul 
nopţii, stând lungit alături de ea. 

Fâtima îi dădu printre suspine un răspuns pe care el nu izbuti 


să-l priceapă. 

— Îl iubeai muult. 

Cuvintele lui Hernando se situau între afirmaţie și întrebare. 

Fâtima lăsă să se scurgă câteva clipe. 

— Am crescut împreună... Îl cunoșteam de când eram o 
copilă. Era ucenic al tatălui meu, cu câţiva ani mai mare decât 
mine. Căsătoria noastră a părut lucrul cel mai... Fata încercă să 
găsească expresia potrivită. Cel mai firesc. A fost întotdeauna 
acolo... 

Suspinele se prefăcură într-un plâns deznădăjduit. 

— Acum, am rămas singuri, eu și Humam, reuși ea să 
rostească. Ce-o să facem? Nu mai avem pe nimeni... 

— Mă ai pe mine, șopti el. 

Fără să se gândească, își apropie mâna de tânără, darnu o 
atinse. 

Fâtima rămase tăcută. Hernando auzea răsuflarea întretăiată 
a fetei, acoperită de zgomotul zaiafeturilor din tabăra moriscilor. 
Inainte ca muzica și cântările să capete și mai multă forţă, 
Fâtima murmură: 

— Mulţumesc. 


Marchizul de Mondéjar acordă armatei morisce instalate în 
tabără la Ugíjar câteva zile de răgaz. Îi primea pe mai-marii 
localităţilor care veneau la el să se predea; organiza grupuri de 
oameni care atacau grotele în care se ascundeau morisci și, în 
cele din urmă, se îndreptă mai întâi spre Câdiar, apoi spre 
Ugijar. 

Zilele acelea fură îndeajuns pentru ca iscoadele moriscilor, 
care ţineau sub observaţie tot ce se întâmpla la Granada, să 
vină la Ugijar cu vești. Hernando se îndreptă plin de curiozitate 
spre cercul larg de bărbaţi care-l înconjura pe unul dintre cei 
nou-veniți. 

— l-au asasinat pe toţi fraţii noștri pe care îi ţineau închiși în 
temnița Tribunalului Suprem, reuși să audă Hernando; erau atât 
de mulţi oameni, încât nu izbutea să-l vadă pe cel din mijlocul 
cercului. 

Iscoada rămase tăcută, în vreme ce se făceau auzite 
murmurele, blestemele și ocările cu care oamenii îi primiră 
declaraţia. Apoi, continuă: 

— Ostășimea creștină a atacat închisoarea, profitând de lipsa 


de interes a comandanților acesteia, și i-au ucis ca pe niște 
câini, închiși în temnițe și fără posibilitatea de a se apăra. Peste 
o sută dintre ei! Apoi, le-au confiscat toate gospodăriile și 
proprietăţile. Era vorba despre cei mai bogaţi oameni din 
Granada! 

— Nu-i interesează decât bunurile noastre! strigă cineva. 

— Nu vor altceva decât să se îmbogăţească! răspunse altul. 

— Atât marchizul de Mondéjar, cât și cel de Vélez au 
probleme foarte serioase cu oștirile lor. 

Hernando recunoscu din nou glasul iscoadei. Oamenii se 
apropiaseră încetul cu încetul de grup și el se afla acum izolat 
între mulțimea de morisci care ascultau cu luare-aminte. 

— Oștenii dezertează în momentul în care pun mâna pe vreun 
sclav sau pe o parte din pradă. Mondéjar i-a pierdut pe mulţi 
dintre oamenii săi din cauza prăzii obţinute de când a traversat 
puntea de la Tablate și a intrat în Alpujarras, dar continuă să-i 
sosească întăriri, oameni lacomi, dornici să se îmbogăţească 
înainte de a se întoarce la casele lor. 

— Ce s-a întâmplat cu bătrânii, femeile și copiii din Juviles? 
întrebă cineva. 

Mai mult de două mii de oameni își lăsaseră familiile la castel, 
iar zvonurile care circulau după știrile aduse de Hernando îi 
ținuseră de atunci cu sufletul la gură. 

— Aproape o mie de femei și copii au fost luaţi ca pradă de 
război și vânduți la mezat în piaţa Bibarrambla... 

Glasul iscoadei se stingea. 

— Vorbește mai tare! îl îndemnară din spate. 

— Le-au vândut ca sclave, se strădui să strige bărbatul. O mie 
dintre ele! 

— Doar o mie! 

Hernando auzi exclamaţia cu voce stinsă din spatele său și se 
înfioră. 

— Le-au expus public în piaţă, zdrenţăroase și umilite. Se lăsă 
o liniște plină de respect, în vreme ce tonul vocii iscoadei cobora 
din nou. Neguţătorii creștini le pipăiau fără pic de rușine zicând 
că vor să vadă în ce stare se află, în vreme ce samsarii strigau 
preţurile și le atribuiau câștigătorilor, în insultele, loviturile cu 
pietre și scuipăturile oamenilor din Granada. Toţi banii au ajuns 
în vistieria monarhului creștin! 

— Și copiii? se interesă cineva. Și ei au fost vânduți ca sclavi? 


— La Bibarrambla, la licitaţia publică, i-au vândut doar pe 
băieții de peste zece ani și pe fetele mai mari de unsprezece. 
Așa a poruncit regele. 

— Și cei mai mici de această vârstă? 

Au fost mai mulţi cei care au pus întrebarea în același timp. 
Iscoada așteptă câteva clipe înainte de a răspunde. Oamenii se 
împingeau, se ridicau pe vârfuri sau ajungeau chiar să se urce în 
spinarea altui tovarăș ca să vadă și să audă mai bine. 

— l-au vândut și pe ei, în afara licitaţiei, în ascuns de porunca 
regelui, se porni deodată iscoada să spună, ca și când l-ar fi 
costat un mare efort. Eu i-am văzut. Au fost însemnați cu fierul 
înroșit pe faţă... copii de câţiva anișori... pentru ca nimeni să nu 
mai poată pune în discuţie condiţia lor de sclavi. Apoi i-au trimis 
degrabă în Castilia și chiar în Italia. 

Hernando văzu cum un bărbat, care se cățărase pe umerii 
celui de dinaintea lui, se prăbușea și cădea. Nimeni nu mai 
îndrăzni să vorbească vreme îndelungată: durerea acelor 
oameni era aproape palpabilă. 

— Și bătrânii și neputincioșii din Juviles? izbucni întrebarea din 
mulțime pe un ton deznădăjduit. Erau aproape patru sute. 

Hernando își ascuţi urechile. Hamid! 

— l-au înrobit chiar oștenii lui Mondéjar atunci când au 
dezertat. 

Hamid ajuns sclav! Hernando simţi că îl lasă genunchii și se 
sprijini de un bărbat. 

Dar lipsea o întrebare! Una pe care nici unul dintre cei 
prezenţi nu dorea să o pună. În zilele acelea, Hernando fusese 
de-a dreptul asaltat de grupuri de morisci; voiau să audă din 
gura lui ce se zvonea prin tabără. Toţi aveau neveste și copii la 
Juviles, iar el le repeta întruna cele întâmplate. „Dar era noapte 
neagră atunci când ai fugit din piaţă, nu-i așa?“ întrebau ei în 
încercarea de a înlătura posibilitatea atâtor morți. „N-a fost cu 
putință să vezi într-adevăr câte femei și câţi copii au murit...“ Și 
atunci, el încuviinţa. În noaptea aceea, sărise peste sute de 
cadavre, auzind, simțind până și ura și nebunia care puseseră 
stăpânire pe trupele creștine, dar de ce să-i facă pe acei soţi și 
părinţi să-și piardă și ultima speranţă? 

— Au murit toate cele care se găseau în afara bisericii din 
Juviles! Toate! urlă iscoada. Peste o mie de femei și copii! Nici 
una n-a scăpat cu viață. 


Puțin mai târziu, focurile de pe crestele stâncilor și ale 
munţilor îi anunţară pe morisci că marchizul de Mondéjar se 
îndreaptă cu oastea sa spre Ugíjar. Aben Humeya, convins de 
haiduci că socrul său, Miguel de Rojas, îl sfătuise să se 
adăpostească la Ugijar pentru că ajunsese la o înțelegere cu 
marchizul de Mondéjar - potrivit căreia, în schimbul capului 
regelui Granadei, Miguel de Rojas și familia acestuia vor rămâne 
liberi și în posesia prăzii luate de armata moriscă -, a dat ordin 
să fie uciși fără milă socrul său și mare parte din membrii 
familiei Rojas și a repudiat-o pe prima sa soţie. 

Aben Humeya și oamenii săi plecară spre Paterna del Rio, la 
miazănoapte, la poalele lanțului Sierra Nevada. Mai sus de satul 
acela nu erau decât stânci, prăpăstii, munte și zăpadă. 
Hernando mergea cu armata, lângă rege și statul său major, 
departe de ceilalţi cărăuși, catării săi fiind încărcaţi cu monede 
bătute în aur și argint și cu tot felul de giuvaiere și veșminte 
brodate cu fir de aur. Brahim orânduise totul așa la porunca 
regelui: prada de război trebuia să fie aleasă, aurul și 
giuvaierele încărcate pe catârii tânărului cărăuș, care mergea în 
frunte; ceilalți catări, cu restul prăzii, mergeau în spate, cum se 
obișnuia. 

Câteodată, când drumul șerpuitor îi permitea, Hernando 
întorcea capul ca să încerce să vadă capătul coloanei alcătuite 
din șase mii de oameni, acolo unde, împreună cu celelalte 
femei, probabil că mergeau Aisha, fraţii săi vitregi și Fâtima cu 
micuțul ei. Nu izbutea să-și șteargă din minte ochii negri 
migdalaţi ai fetei, care îl urmăreau, uneori strălucitori, alteori 
înecați în lacrimi sau ascunși, înspăimântați. 

— Ciuș! îmboldea el catârii ca să se descotorosească de 
imaginile acelea. 

Sosiră la Paterna și regele morisc își dispuse oamenii la o 
jumătate de leghe de locul acela, pe o coastă pe care o 
consideră de netrecut, în vreme ce el, bagajele și oamenii inapţi 
să lupte intrau în sat. 

Hernando nu vru să se alăture celorlalți oameni care făceau 
dificilă deplasarea, fiindcă nu dorea să dea peste Ubaid și, de 
cum sosi la Paterna, căută un ţarc de vite îndeajuns de mare pe 
lângă casele de la periferie; micile livezi ale gospodăriilor din 
mijlocul satului nu-i puteau adăposti turma. Nimeni nu-i făcu 


greutăți. Spre disperarea lui Brahim, care își vedea poziţia pusă 
în primejdie, Aben Humeya își exprimase public încrederea în 
fiul său vitreg. 

— Să faceţi tot ce vă poruncește băiatul, le spusese el 
celorlalţi soldaţi care păzeau aurul. Este apărătorul bogățiilor 
care ne vor aduce victoria. 

Așa că Hernando nici măcar nu trebui să-și justifice hotărârea. 
Odată ajuns la Paterna și în vreme ce Aben Humeya se închidea 
într-una dintre casele locuitorilor de vază, aşteptă sosirea 
ariergardei, unde printre femei și animale veneau pe jos Aisha și 
Fátima. Le văzu când sosiră târându-și picioarele, cu chipurile 
înecate în lacrimi: Aisha, din pricina morţii de-acum sigure a 
fiicelor ei; ca și ceilalţi morisci care veniseră să asculte ce vești 
aduce iscoada, trăise cu slaba speranță că supravieţuiseră; 
Fátima își plângea soțul și viitorul ei nesigur cu un copil mic în 
braţe. Cu toate acestea, Aquil și Musa se amuzau jucându-se de- 
a războiul. În sfârșit reuniți, soldaţii îi însoţiră să caute ţarcul. 
Văzând că Hernando se căznea să le dea îngrijiri animalelor și 
fiind încrezători că armata moriscă avea să oprească forțele 
marchizului pe coasta de netrecut aleasă de Aben Humeya, îi 
părăsiră și se împrăștiară prin sat. 

Incepea să ningă. 

Dar previziunile lui Aben Humeya referitoare la dificultatea 
accesului se dovediră a fi greșite. Oștenii creștini, nedând 
ascultare ordinelor marchizului, atacară și reușiră să producă 
debandadă în rândul trupelor care stăteau de pază la intrarea în 
sat. Intrară în localitate lacomi de sânge și de pradă, sătui de 
iertarea pe care comandantul lor suprem o acorda tuturor 
ereticilor și asasinilor care se predau. 

Haosul cuprinse Paterna. Moriscii fugiră din sat; femeile și 
copiii își căutau bărbaţii, iar prizonierele creștine, dintr-odată 
libere, îi primeau cu urale pe salvatorii lor și încercau să 
împiedice fuga  moriscelor. Doar ele luptaseră. Oamenii 
marchizului, cu excepţia câtorva focuri de armă, se lansară în 
căutarea prăzii de război, pe care o găsiră nesupravegheată pe 
zecile de catâri strânși lângă biserica din sat, ridicată, ca multe 
altele din Alpujarras, peste o veche moschee. Fabuloasa captură 
aprinse lăcomia și neînțelegerile dintre creștini: mătăsuri, perle 
și tot felul de obiecte de valoare erau îngrămădite printre catâări. 

În dezordinea aceea, nimeni nu băgă de seamă că lipsește 


aurul; erau atât de mulți catâri în fața bisericii, încât acela care 
nu găsise aurul se gândise că o fi pe alte animale, ceva mai 
încolo. 

Cu Sierra Nevada în spatele său, fără case care să-i limiteze 
perspectiva, apărându-se de frig și de zăpadă, Hernando fu 
primul care observă că armata moriscă fugea în debandadă prin 
munţi. La o jumătate de leghe de locul unde se aflau, acolo 
unde se produsese prima ciocnire, sute de siluete se profilau pe 
zăpadă. Urcau. Urcau în dezordine spre culmi. Multe dintre 
siluete cădeau și alunecau pe povârnișuri sau pe stâncile 
ascuţite; altele, rămâneau deodată nemișcate. De la distanţă, 
Hernando nu putea auzi zgomotul asurzitor al archebuzelor, dar 
putea vedea luminile și fumul des pe care îl răspândeau armele 
creștinilor la fiecare împușcătură. 

— Să mergem! le zori el pe Aisha și pe Fâtima. 

Cele două femei pierdură câteva clipe, uluite de fuga armatei 
lor. 

— Ajutaţi-mă! insistă el. 

Nu avu nevoie să ceară instrucţiuni. Când reuși să înhame 
turma, observă cum prin celălalt capăt al satului, Aben Humeya 
fugea în galop întins. Brahim și alţi călăreți dădeau de zor 
pinteni cailor, în urma regelui. Soldaţii cantonaţi la Paterna 
fugeau și ei în debandadă. Împușcăturile și strigătele de 
„Santiago!” ale urmăritorilor puteau fi deja clar percepute. 

— Și acum? o auzi el pe Fâtima întrebând în spatele lui. 

— Pe acolo! Vom urca la trecătoarea Ragua! răspunse el și 
arătă spre capătul opus celui prin care fugeau regele și oamenii 
săi urmăriţi de creștini. 

Fátima și Aisha priviră spre locul pe care îl semnala. Fata vru 
să spună ceva, dar nu reuși decât să bâiguie două cuvinte de 
neînțeles, în vreme ce îl strângea pe Humam la pieptul ei. Aisha 
rămăsese cu gura căscată. Nu se vedea nici o potecă! Doar 
zăpadă și stânci! 

— Vino, Băbuţo! Hernando prinse catârca de dârlog și o sili să 
meargă în frunte. Găsește-ne un drum spre culme, îi șopti el, 
lovind-o ușor cu palma peste grumaz. 

Băbuţa începu să tatoneze zăpada la fiecare pas pe care-l 
făcea și începură să urce lent. Ninsoarea, acum bogată, îi 
ascunse de ochii creștinilor. 


12 


Trecătoarea Ragua se înălța la mai mult de două mii de varas 
castiliene și constituia pasul prin care se traversa Sierra Nevada 
înspre Granada fără să mai fie nevoie de înconjurul lanţului 
muntos. Hernando o cunoștea. Sus, se aflau niște podișuri, niște 
pășuni bune de primăvară, unde, se gândi băiatul, era probabil 
să fi venit moriscii fugari; în puţine alte locuri ar mai fi putut să 
se ascundă și să se regrupeze. Pe versantul dinspre 
miazănoapte al trecătorii, cel care dădea spre Granada, se 
înălța impunătorul castel de la Calahorra, dar pe cel care dădea 
spre Alpujarras nu exista nici o fortificaţie. 

Cunoștea în amănunt prăpastia care se deschidea la poalele 
unei măguri din apropiere care îi servea drept reper, la o 
înălţime de peste două mii patru sute de varas: acolo mergea să 
caute multe dintre ierburile trebuincioase leacurilor pentru 
animale. La sfârșitul verii, fundul prăpastiei se acoperea cu fiori 
mari albastre, pe cât de atrăgătoare, pe atât de periculoase: 
florile de omag. La ele, totul e otrăvitor, de la petale până la 
rădăcini. Utilizarea lor în medicină era extrem de complicată și a 
fost prima din rezerva lui de plante medicinale pe care i-o 
ceruse Brahim în momentul ridicării moriscilor la luptă. Din 
vechime, musulmanii își impregnau vârful săgeţilor în suc de 
omag: cel care era lovit de săgeată murea în convulsii, făcând 
spume la gură, în afară de cazul că ar fi fost tratat cu suc de 
gutuie, dar, cum în vară nimeni nu prevăzuse războiul care avea 
să se pornească, în timpul iernii se treziseră că rezervele de 
omag erau pe sfârșite. 

Hernando încerca să-și amintească acel strălucitor strat 
albastru, dar vremea proastă îl împiedica. Era tot în frunte, lipit 
de flancul Băbuţei ca să nu calce greșit, îmboldind-o întruna să 
urce și să caute teren sigur sub zăpadă. Intorcea mereu capul, 
cu părul și genele acoperite de chiciură, ca să încerce să vadă 
turma prin viforniţă. Îi porunci mamei sale și Fâtimei să se 
prindă de coada unui animal și să nu piardă urma copitelor care 
dispăreau atât de repede. Musa, cel mai mic dintre fraţii săi 
vitregi, mergea cu Aisha; Aquil era singur. Ceilalţi catâri păreau 
să înțeleagă că trebuie să o urmeze pe Băbuţă și tot alaiul se 
mișca precaut, dar soarele începea să apună și în întuneric nici 


catârca nu avea să mai fie în stare să meargă mai departe. 

Aveau nevoie de un adăpost. De la Paterna del Rio o luară 
spre răsărit, evitând să se îndrepte spre zonele unde cu 
siguranţă ar fi fost creștini. Trebuiau să găsească drumul care 
urca de la Bayărcal la trecătoarea Ragua, dar curând devenise 
evident că nu vor avea timp înainte ca soarele să apună. In 
furtuna de zăpadă, lui Hernando i se păru că vede o formaţiune 
stâncoasă spre care se îndrepta și Băbuţa. 

Nici măcar nu era o grotă; cu toate acestea, băiatul socoti că 
se puteau adăposti de viscol sub ieșindurile stâncoase. Turma îi 
aduse încetul cu încetul pe ceilalţi, care se târau în urma 
catărilor, chirciţi, cu buzele învineţite și mâinile înţepenite pe 
cozile lor. Fâtima se folosea doar de o mână, iar cu cealaltă 
strângea o mogâldeaţă între hainele sale. 

Hernando așeză catării contra vântului. Apoi, inspectă locul cu 
o privire rapidă: nu-i puteau servi la nimic cremenea și amnarul 
pe care le purta mereu asupră-i. Acolo, pe zăpadă, nu se putea 
aprinde focul; nu se vedeau pe nicăieri crengi sau frunze uscate. 
Doar stânci și zăpadă! „N-ar fi fost mai bine să-i fi capturat 
creștinii?” se întrebă el văzând că strălucirea blândă care îi 
însoţise până atunci în viscol începea să scadă. 

— Ce face copilul? o întrebă pe Fâtima. 

Fata nu-i răspunse. Pe deasupra hainelor, îl frecțţiona pe fiul 
său cu amândouă mâinile. 

— Se mișcă? întrebă el atunci. Trăiește? 

Întrebarea îi îngheță pe buze. 

Fátima încuviinţă fără a înceta să îl frecționeze. Tânăra își 
abătu atunci privirea spre viforniţă și noaptea care venea peste 
ei și un suspin de teamă îi ieși de pe buze. 

De ce o luaseră la fugă? Hernando se întoarse atunci spre 
mama sa: îi ținea îmbrăţișaţi pe cei doi fraţi vitregi ai lui. Aquil 
tremura fără să-și poată stăpâni clănţănitul dinţilor. Musa, de 
doar patru ani, stătea nemișcat, ţeapăn. De ce a trebuit să-i 
forțeze la o asemenea aventură? Erau femei și copii! Se făcuse 
noapte de-a binelea. Noaptea... 

Luă câţiva pumni de zăpadă și îi duse la faţă, în păr și la 
ceafă; apoi, cu alţi pumni de zăpadă, își spălă mâinile, 
îngenunche pe mantia umedă și albă și se rugă cu voce tare, 
implorându-l pe Milostivul, pentru care luptau și își riscau viaţa, 
să... Nu izbuti să-și încheie rugăciunile. Se ridică brusc. Aurul! În 


pradă erau îngrămădite veșmintele! Zeci de feloane și podoabe 
de mătase brodată cu fir de aur și de argint. La ce-o să le mai 
servească neamului său dacă ei o să moară? Scotoci printre 
poverile catărilor și curând izbuti să le înfofolească pe femei și 
pe copii în îmbrăcăminte bogată. Apoi, deshămă animalele. Și 
desagile vor fi de folos, unele erau din piele... Și 
harnașamentele! În afară de monedele de aur pe care le 
strânsese într-o desagă din alfă, scoase restul prăzii și 
îngrămădi desagile și harnașamentele pe zăpadă, în chip de 
podea, lângă perete. 

— Lipiţi-vă de stâncă, le spuse el. Nu vă lăsaţi să cădetți în 
zăpadă. Rezistaţi toată noaptea lângă stânci. 

Se înveli și el, dar numai cu strictul necesar: trebuia să-și 
păstreze libertatea de mișcare ce le lipsea celorlalţi. Trebuia să 
vegheze ca nimeni să nu cadă în zăpadă și să i se ude hainele! 
Apoi, aduse catării mai aproape de femei și de copii. li legă din 
scurt unii de alții, astfel încât să nu se poată mișca, și îi împinse 
din afară. Aruncă dârlogul ultimului catâr spre perete și se târî 
printre picioarele animalelor până ajunse la stânci. Reuși cu 
greu să se ridice în picioare între Fátima și Aisha. Băbuţa, 
rămasă foarte aproape de femei și de copii, îl privea impasibilă. 

— Băbuţo, spuse el înainte de a se așeza, mâine vei avea de 
lucru încontinuu. E lucru sigur. Trase de dârlogul pe care îl 
aruncase pe deasupra animalelor și îl ţinu ferm: nici unul dintre 
ei nu trebuia să se miște. A/lahu Akbar! oftă el simțindu-se 
ocrotit de veșminte și de animale. 

Viscolul se înteți peste noapte; cu toate acestea, Hernando se 
lăsă biruit între somn și trezie după ce constatase cu satisfacție 
că nimeni nu putea cădea în zăpadă, apăraţi cum erau între 
stânci și catări, feriţi de vânt, de frig și de ninsoare. 

În zori, viscolul încetase și cerul era senin. În lumina soarelui, 
strălucirea zăpezii vătăma ochii. 

— Mamă? întrebă el. 

Aisha reuși să-și facă loc prin îmbrăcămintea care o acoperea. 
Când Hernando se întoarse spre Fâtima, și aceasta își arătă 
chipul. Zâmbea. 

— Și copilul? întrebă el. 

— A supt de curând. 

Atunci schiţă și el un zâmbet sincer. 

— ȘI... fraţii mei? 


Observă că mamei sale îi făcu plăcere că-i numise astfel. 

— Fii liniștit. Sunt bine, răspunse ea. 

Nu același lucru se întâmplase cu catării. Hernando ieși 
printre picioarele turmei și se pomeni că cei doi care fuseseră 
expuși vântului erau  îngheţaţi, țepeni și acoperiţi de 
promoroacă. Erau dintre cei noi, pe care Brahim îi adusese de la 
Cádiar, dar, chiar și așa... Își aminti de lovitura cu piatra pe care 
fusese silit să i-o tragă unuia dintre ei și îl bătu ușor cu palma 
peste grumaz. Promoroaca se desprinse și căzu în mii de cristale 
sclipitoare. 

— N-o să dureze mult până o să vă scot de acolo, strigă el. 

Nu se întâmplă așa. După ce dezlegă turma, se mărgini să 
împingă cele două statui de gheaţă ce căzură pe povârniș și 
provocară o mică avalanșă la poalele stâncilor care le serveau 
drept refugiu. Celelalte animale erau amorțite și le mână foarte 
încet, așteptând răbdător ca fiecare dintre ele să avanseze un 
picior... și apoi pe celălalt. Când veni rândul Băbuţei, îi frecă 
șalele ceva vreme înainte de a-i da voie să se miște ca să le lase 
pe femei să iasă. În noaptea dinainte nu avusese grijă să pună 
la adăpost alimentele pe care le duceau cu ei și, acum, nici 
măcar nu le mai putea găsi: erau îngropate în zăpadă, la fel ca 
multe dintre obiectele pe care le aruncase pe jos atunci când 
scosese hamurile și desagii de pe catări. 

— Se pare că astăzi doar copilașul va mânca, spuse el. 

— Dacă mama nu mănâncă, va fi la fel de rău și pentru copil, 
atrase atenţia Aisha. 

Hernando îi privi pe toţi: și ei erau amorțiţi, iar mișcările le 
erau lente și dureroase. Privi cerul. 

— Azi nu va mai fi viscol, le asigură el. Peste o jumătate de zi 
de mers, vom ajunge la șesurile din trecătoare. Acolo vor fi ai 
noștri și vom putea mânca. 


Băbuţa reuși să găsească drumul spre trecătoarea Ragua. 
Mergeau liniștiți, strălucitori în veșmintele lor aurite. Inainte de 
plecare, Hernando se rugase cu evlavie, cu vântul nopţii 
șuierându-i încă în urechi și cu amintirea de neșters a ochilor 
mari și migdalaţi ai Fâtimei atunci când încetase să mai 
frecţioneze trupul copilului și privise în noapte, temătoare, așa 
cum o victimă lipsită de apărare l-ar fi putut privi pe asasinul ei. 
Îi mulţumi de mii de ori lui Allah că moartea îi cruţase! Își aminti 


de Hamid... Ce mare dreptate avea în privința rugăciunilor! Ce 
s-o fi întâmplat cu Ubaid? se gândi el deodată. Parcă văzuse că 
vreo câţiva bărbați fugiseră de creștini. Scutură capul și se sili 
să-l uite pe ciung. Apoi, în vreme ce rânduia harnașamentele și 
desagii catărilor, îi trimise pe fraţii săi vitregi să caute prin 
zăpadă prada care ar fi putut rămâne îngropată; doar monedele 
de aur și de argint erau la adăpost. Pentru Musa și Aquil, 
misiunea a fost ca un joc, și așa, în ciuda foamei și a oboselii, se 
amuzară scotocind prin zăpadă. Râsetele lor îi făcură pe Fâtima 
și pe Hernando să-și încrucișeze privirile. Se priviră doar: fără 
cuvinte, fără zâmbete, fără gesturi și un fior dulce îi străbătu 
băiatului șira spinării. 

De cum intrară pe drumul care ducea la trecătoarea Ragua, 
începură să se încrucișeze cu morisci. Mulţi părăseau locurile 
înfrânți și nici măcar nu întorceau capul când se întâlneau cu 
grupul pitoresc pe care îl alcătuiau Hernando, femeile și copiii 
înveșmântaţi în mătăsuri brodate opulent. Dar nu toţi fugeau: 
unii urcau cu provizii, iar alţii dădeau târcoale pe povârnișuri; 
mulți dintre aceștia din urmă se apropiară de ei. 

— Este prada de război a regelui, sfârșea băiatul prin a-i 
lămuri. 

Câte unul încerca să se convingă și se apropia de desagi, dar 
Hernando scotea hangerul din teacă și curiosul renunța. Mulţi 
dintre ei, în urma acestor explicaţii, alergau să-i ducă mai 
degrabă veștile regelui. 

Astfel că atunci când ajunseră pe podișul din trecătoarea 
Ragua, unde cei care mai rămăseseră din armata moriscă 
reușiseră să încropească o tabără, Aben Humeya și căpeteniile 
haiducilor, cu Brahim printre ei, îi așteptau. Soldaţii erau în 
spate, iar pe margini, femeile și copiii care reușiseră să fugă 
împreună cu bărbaţii lor. 

— Ştiam că o să izbutești, Băbuţo. Mulţumesc, îi spuse 
Hernando catârcei la doar vreo sută de varas de podiș. 

În pofida plecării sale în grabă, Aben Humeya izbutise să se 
îmbrace cu o anumită eleganţă și acum privea îngâmfat, semet 
cum era, în fruntea oamenilor săi. Nimeni nu ieși în 
întâmpinarea lui Hernando. El și convoiul său continuau să 
meargă și când fură destul de aproape, oamenii din tabără 
putură constata că veștile erau adevărate: băiatul acela aducea 
cu el aurul din prada de război a musulmanilor. Atunci răsună 


prima ovaţie. Regele aplaudă și, în aceeași clipă, toți moriscii se 
alăturară aclamaţiilor. 

Hernando se întoarse spre Aisha și Fâtima, iar acestea îi 
făcură semn să vină spre ele. 

— Este izbânda ta, fiule! strigă mama sa. 

Ajunse în tabără râzând. Era un râs nervos pe care nu și-l 
putea stăpâni. Îl aclamau! Și o făceau tocmai aceia care îl 
numeau nazareean. Dacă l-ar vedea acum Hamid... Mângâie 
hangerul care-i atârna de cingătoare. 

* 


Regele le oferi una dintre numeroasele colibe improvizate 
construite din crengi în care se mută numaidecât și Brahim. Din 
chiar prada salvată de Hernando, îl răsplăti pe băiat cu zece 
ducați în reales de argint pe care tatăl său vitreg Îi privise cu 
lăcomie, precum și un turban și o tunică roșcată, brodată cu flori 
liliachii și bătută în rubine care sclipeau în penumbra colibei la 
fiecare mișcare a lui Hernando. Aben Humeya îl aștepta la cină 
în cortul său. Cu neîndemânare, încercă să-și aranjeze 
veșmintele de față cu Fátima, care stătea pe o desagă de piele. 
După rugăciunea de la apusul soarelui, a cărei chemare ar fi 
putut fi auzită chiar și de către creștinii de dincolo de trecătoare, 
Aisha îl luă în braţe pe Humam și, împreună cu cei doi fii ai ei, 
părăsi cortul fără explicaţii. Hernando nu putu să observe scurta 
privire complice pe care o schimbaseră între ele Aisha și Fâtima: 
cea a mamei sale, îndemnând-o; cea a tinerei, acceptând. 

— Asta îmi este mare, se plânse el, în vreme ce întindea una 
din mânecile tunicii. 

— Îți vine minunat, minţi fata, ridicându-se și aranjându-i-o la 
umeri. Stai nemișcat! îl dojeni ea cu simpatie. Parc-ai fi un prinţ. 

Chiar și prin ornamentaţia bogată cu pietre preţioase care îi 
acoperea umerii, Hernando simţi mâinile Fâtimei și se înroși la 
față. Îi simţi parfumul; putea... putea să o atingă, să o ridice din 
talie. Dar n-o făcu. Fâtima, cu ochii plecaţi, se jucă puţin cu 
tunica înainte de a se întoarce să apuce delicat turbanul. Era un 
acoperământ din aur și mătase roșie împodobit cu pene și 
egrete; pe tija penelor sclipea o inscripţie în smaralde și perle 
mici. 

— Ce scrie aici? îl întrebă ea. 

— Moartea este o îndelungată speranţă, citi el. 

Fâtima se așeză în faţa lui și, ridicându-se pe vârfuri, îi 


acoperi capul cu turbanul. El simţi pe trup ușoara apăsare a 
sânilor ei și fu străbătut de un fior, fiind cât pe-aci să leșine când 
mâinile Fâtimei coborâră până îi înconjurară gâtul și fata rămase 
lipită de el. 

— Am suferit deja o moarte, îi șopti ea la ureche. Aș prefera 
să găsesc speranţa în viaţă. lar tu mi-ai salvat-o în două 
împrejurări. Nasul Fâtimei îi atinse urechea. Hernando stătea 
nemișcat, tulburat. Războiul ăsta... poate că Allah îmi va 
permite să o iau de la capăt... murmură ea și își sprijini capul pe 
pieptul lui. 

Hernando îndrăzni să o apuce de mijloc și Fâtima îl sărută. 
Mai întâi o făcu cu gingășie, lăsând să-i alunece buzele 
întredeschise peste chipul lui până ajunseră la gură, iarăși și 
iarăși. Hernando închise ochii. Mâinile i se încleștară pe talia 
fetei atunci când simţi gustul Fâtimei în gură; toată savoarea ei 
se afla îndărătul limbii care parcă îl pătrundea. Și o sărută, o 
sărută de mii de ori, în timp ce mâinile ei mângâiau spinarea lui 
Hernando: mai întâi pe deasupra tunicii bătute în pietre scumpe, 
apoi pe sub ea, lăsând să-i alunece unghiile pe șira spinării lui. 

— Du-te la rege, îi spuse ea deodată, desprinzându-se de el. 
Te voi aștepta. 

„Te voi aștepta.” Hernando deschise ochii la auzul unei 
asemenea făgăduieli. Primul lucru pe care îl văzu fură imenșii 
ochi ai Fâtimei aţintiţi asupra lui. Nu era în ei nici urmă de 
rușine; dorinţa inunda coliba. Își cobori privirea spre sânii fetei, 
mai jos de pandantivul aurit: niște pete mari rotunde de lapte îi 
scoteau în evidenţă sfârcurile întărite prin cămașa lipită de ele. 
Fátima luă mâna dreaptă a lui Hernando și o puse pe un sân. 

— Te voi aștepta, făgădui ea. 


13 


In tabăra lui Abén Humeya soseau întruna oameni care mai 
credeau încă în izbânda răscoalei, dar erau și unii care o 
părăseau, care își pierduseră nădejdea și dezertau ca să 
răspundă la chemarea marchizului de Mondéjar, ce îi accepta pe 
cei care se predau și le acorda îngăduinţa de a trăi în localităţile 
lor de origine, Cortul cel mare al regelui ducea lipsă de fastul 
exagerat al clădirii în care fusese găzduit la Ugijar, dar era 
relativ bine aprovizionat cu alimente. Hernando, stânjenit de 
veșmintele luxoase pe care le purta, cu hangerul și cu punga cu 
reales la cingătoare, fu primit cu onoruri. După ce predă spada 
unei femei, fu așezat între Gironcillo, care îl primi cu un zâmbet, 
și Partal. Îl căută pe Brahim din priviri printre cei prezenţi, dar 
nu-l găsi. 

— Pacea să fie cu cel care a apărat tezaurul neamului nostru! 
îl salută Aben Humeya. 

Un murmur de asentiment se auzi în cort, și Hernando se făcu 
și mai mic între uriașele căpetenii de haiduci care îl flancau. 

— Bucură-te, băiete! exclamă Gironcillo, dându-i o palmă 
puternică peste spinare. Petrecerea asta e în onoarea ta. 

Încă mai simţea palma lui Gironcillo pe spinare când începu să 
răsune muzica. Mai multe femei tinere intrară cu străchini pline 
cu stafide și căni cu limonadă, pe care o dreseră cu o pastă pe 
care o aduceau în niște săculeţe. Lăsară cănile pe covoare, 
dinaintea cercului de bărbaţi șezând. Băură și mâncară, 
privindu-le pe dansatoarele care se unduiau în mijlocul cortului: 
uneori singure, alteori ţinute de mână de vreo căpetenie a 
haiducilor. Până și Gironcillo, cam neîndemânatic, dansă cu o 
fată cu mișcări îndrăznețe. Și chiar cântă! 

— Cine n-ar vrea să danseze acum la un zaiafet, urlă acesta, 
încercând să o urmeze pe fată, scăpat de griji, cu splendide 
maure frumoase... acolo, la tine, scumpa mea Alhambra! 

Alhambra! Hernando își aminti fortăreața profilată pe Sierra 
Nevada, colorând Granada în roșu la apusul soarelui, și se 
închipui dansând cu Fâtima în grădinile Generalife. Se spune că 
sunt minunate! Gândul îi zbură la Fâtima, la trupul ei tânăr și la 
pandantivul de aur dintre sâni... Același purtat și de 
dansatoarea care, în momentul acela, îl lua de mână și îl silea să 


se ridice. Auzi câteva aplauze și strigăte de încurajare, în vreme 
ce fata îl îndemna să se miște. Totul se învârtea în jurul lui. 
Picioarele îi dansau cu vioiciune, dar nu mai putea să le 
oprească... și nici să le controleze. Fata râdea și se apropia de 
el; îi simțea trupul, la fel cum îl simţise pe al Fâtimei puţin mai 
devreme. 

Cum dansau, una dintre femei aduse mai multe căni cu 
băutură. Le lăsă pe jos, scoase dintr-un săculeţ o pastă făcută 
din ţelină cu semințe de cânepă, o puse în limonadă și o 
amestecă, așa cum făcuse cu toate cănile pe care le servise 
până în momentul acela. 

Gironcillo închină cu Partal și luă avid o înghiţitură. 

— Hașiș, oftă el. Se pare că azi n-o să-l folosim ca să luptăm 
împotriva creștinilor, iar Partal încuviinţă, dând pe gât toată 
băutura. Să dansăm, deci, la Alhambra! adăugă el ridicând vasul 
cu drogul amestecat în băutură. 

Hernando nu se mai așeză. Lăutele și dairelele încetară, iar 
fata, agăţată de tânărul său partener de dans, îl întrebă din 
priviri pe Aben Humeya. Regele înțelese și își dădu 
consimțământul cu un zâmbet. Băiatul se văzu târât de 
dansatoare afară din cort, până la o colibă unde se aflau alte 
femei în slujba regelui. Nici măcar nu căută intimitate. Se 
aruncă asupra lui, iar celelalte femei priveau. Îl dezbrăcă în 
grabă fără ca Hernando să fie în stare să opună rezistență și 
apoi începu să-și dezlege propriii șalvari și ciorapii groși 
înfășuraţi de la glezne până la genunchi. Cu asta se îndeletnicea 
când se auzi o femeie spunând: 

— Nu-i tăiat împrejur! 

Se apropiară cu toate de Hernando și două dintre ele vruseră 
să-și întindă mâinile spre mădularul erect al băiatului. Luptându- 
se în continuare cu șalvarii, cu pulpele pe jumătate dezgolite, 
dansatoarea își miji ochii și apără penisul cu o mână. 

— Afară! strigă ea, lovindu-le pe celelalte cu mâna rămasă 
liberă. O să-l încercaţi și voi după aceea. 


Hernando se trezi cu gura uscată și o durere cumplită de cap. 
Unde era? Lumina zorilor care începea să se strecoare în colibă 
îi aminti vag noaptea, petrecerea... și după aceea? Încercă să se 
miște. Ce îl împiedica? Unde se afla? Simţea că-i plesnește 
capul. Ce...? Nişte braţe groase, fleșcăite și grele îl înconjurau. 


Atunci simţi atingerea: cea a unui trup despuiat, lipit de... Sări 
din patul din crengi de copac. Femeia nici măcar nu clipi; 
mormâăi și dormi mai departe. Cine era femeia aia? Hernando 
privi sânii enormi și burta imensă, revărsate într-o rână pe 
pătura care acoperea crengile. Ce făcuse? O singură coapsă a 
acelei matroane era mai groasă decât cele două picioare ale 
sale la un loc. Icnetele de greață și frigul îl asaltară în același 
timp. Cercetă interiorul colibei: erau singuri. Se sculă și își căută 
hainele cu privirea. Le găsi aruncate pe ici, pe colo și încercă să 
se apere de frig. Ce se întâmplase? se întrebă el, dârdâind când 
se îmbrăca. La simpla atingere a îmbrăcămintei între picioare 
simţi o usturime. Își privi mădularul: părea descărnat. Pieptul, 
braţele și picioarele erau pline de zgârieturi. Dar chipul? Găsi un 
ciob de oglindă și se privi: era de asemenea zgâriat, iar gâtul și 
obrajii învinețiţi pe alocuri, ca și cum cineva i-ar fi supt sângele. 
încercă să se întoarcă în timp la petrecere, care începu să-i 
revină proaspătă în memorie... Dansul... Dansatoarea. Chipul 
tinerei îi veni în minte, crispat, dansând... Călare peste el, 
posedându-l și apucându-l de mâini ca să le ducă la pieptul ei, la 
fel cum, puţin mai devreme, făcuse și... Apoi, dansatoarea își 
mușcase buza de jos și urlase de plăcere și mai multe femei se 
aruncaseră asupra lui și îi dăduseră să bea și... Fâtima! 
Făgăduise să-l aștepte! Își căută tunica cea nouă. Nu era 
nicăieri. Își duse instinctiv mâna la cingătoarea pe care tocmai 
și-o legase... Nu era nici punga cu reales, nici turbanul din aur... 
nici sabia lui Hamid! 

O zgâlţăi pe femeie. 

— Unde-i sabia? Grăsana mormăi în somn. Hernando o zgudui 
și mai tare. Și banii mei? 

— Întoarce-te la mine, protestă morisca după ce deschise 
ochii. Ești foarte în puteri... 

— Și veșmintele mele? 

Femeia păru că se trezise. 

— N-ai nevoie de ele. O să te încălzesc eu, îi șopti ea, 
arătându-se în chip obscen. 

Hernando își îndepărtă privirea de la acel trup obez, depilat 
peste tot. 

— Căţea! o insultă el, când se întorcea să scormonească 
înăuntrul colibei, fiind pentru prima dată când insulta o femeie. 
Căţea! repetă el, posomorât, constatând că dispăruse tot. 


Se îndreptă spre perdeluţa care juca rolul de ușă, dar aproape 
că nu putu să meargă de durerea pe care i-o pricinuia atingerea 
hainelor. Era opărit și mergea cu picioarele depărtate. 

Cu toate că soarele răsărise, tabăra era cufundată într-o 
liniște ciudată. Îl văzu pe haiducul care făcea de strajă la 
intrarea în cortul lui Aben Humeya aflat în apropiere și i se 
adresă. 

— Dansatoarele m-au jefuit, spuse el fără să-l salute. 

— Dar văd că te-ai și distrat cu ele, replică străjerul. 

— Mi-au furat tot, insistă el: cei zece ducați, tunica, turbanul... 

— Cea mai mare parte a armatei a dezertat azi-noapte, îl 
întrerupse haiducul, de data aceasta cu o voce stinsă. 

Hernando își întoarse privirea spre tabără. 

— Sabia, murmură el. De ce au nevoie de sabie, dacă tot se 
vor preda creștinilor? 

— Sabia ta? întrebă haiducul, iar Hernando încuviință. 
Așteaptă, zise omul și intră în cort, de unde după câteva clipe 
reapăru cu hangerul lui Hamid în mână. Ţi-ai scos-o când ai 
intrat la petrecere, îi spuse când i-o înmână. Este incomod să te 
așezi când o ai la brâu. 

Hernando o apucă delicat. Cel puţin nu pierduse sabia, dar... 
n-o fi pierdut-o cumva pe Fâtima? 


Hernando își încleștă mâna pe hangerul pe care i-l restituise 
moriscul care făcea de strajă în faţa cortului lui Aben Humeya. 
Își plimbă privirea prin tabără, aproape pustie după fuga 
nocturnă a unei mari părți din armată și se îndreptă spre coliba 
în care se adăposteau Brahim, Aisha și Fâtima, dar la o anumită 
distanţă se ascunse în grabă în spatele uneia dintre cocioabele 
nelocuite: Fátima ieșea din cort. Îl purta în braţe pe Humam. O 
văzu ridicându-și capul spre cerul limpede și rece și se adăposti 
îndărătul crengilor când fata, cu chipul foarte serios, privea spre 
tabără. Ce să-i spună? Că pierduse totul? Că tocmai îl luaseră cu 
forța niște dansatoare și că se trezise în braţele unei matroane 
depilate? Cum să apară în faţa ei cu trupul zgâriat, cu gâtul și cu 
faţa învineţite? Putea... putea să o mintă, într-adevăr, să-i spună 
că regele îl reţinuse toată noaptea. Putea face asta, dar... Și 
dacă ea voia să i se dăruiască așa cum îi făgăduise? Cum să-și 
arate mădularul jupuit? Zona dintre picioare umflată și 
mușcată? Nici măcar nu îndrăznise să o examineze cu atenţie, 


dar îl durea; îl ustura când mergea. Cum să-i explice toate 
astea? O privi îmbrăţișându-l pe Humam, de parcă s-ar fi 
refugiat în copil. O văzu legănându-l la piept, sărutându-l pe 
frunte, duioasă și melancolică, și dispărând în colibă. 

Îi înșelase așteptările! Se simţi vinovat și rușinat, „teribil de 
rușinat și, fără să se mai gândească, fugi de acolo. Incepu să 
alerge fără nici o ţintă, dar trecând prin faţa cortului lui Aben 
Humeya, străjerul îl opri. 

— Regele vrea să te vadă. 

Hernando intră în cort năucit și găfâind. Aben Humeya îl primi 
în picioare, îmbrăcat deja fastuos, ca și cum nimic nu s-ar fi 
întâmplat. 

— Armata...  bolborosi Hernando arătând spre tabără. 
Oamenii... Aben Humeya se apropie de Hernando și își aţinti 
privirea pe vânătăile care i se vedeau pe gât. Au fugit! strigă 
băiatul stânjenit. 

— Știu, răspunse senin regele, nu fără să lase să-i scape un 
zâmbet ștrengăresc văzând aspectul vizitatorului său, și nu-i pot 
condamna pentru asta, iar în momentul acela sosi în cort un 
haiduc mare și voinic, pe care Hernando îl mai văzuse și care 
rămase tăcut. Luptăm fără arme. Suntem nimiciţi peste tot în 
Alpujarras. După Paterna, marchizul de Mondéjar a învins multe 
sate, dar se arată mărinimos și le acordă iertarea. De aceea fug 
oamenii, în căutarea iertării, și de aceea am trimis vorbă după 
tine. Hernando păru surprins, dar Aben Humeya îi răspunse cu 
un zâmbet sincer. Oamenii se vor întoarce, Ibn Hamid, să nu ai 
nici o îndoială. În urmă cu aproape două luni, după încoronarea 
mea, l-am trimis pe fratele meu mai mic Abdallah să ceară 
ajutor de la beiul Algerului. Nu am încă vești de la el. Atunci am 
putut doar să-i trimit o scrisoare... niște vorbe! adăugă el, 
făcând un gest cu mâna prin aer. Azi, avem o pradă de război 
bogată cu care să-i câştigăm bunăvoința. Oamenii mei fug, e 
adevărat, iar ajutorul promis nu sosește! Chiar acum vei pleca 
să duci aurul spre Adra. Te va însoţi al-Hashum. Aben Humeya 
făcu un semn spre haiducul care se afla în cort. El se va îmbarca 
și le va duce aurul în Berberia fraţilor noștri credincioși întru 
singurul Dumnezeu. Tu te vei întoarce să-mi dai socoteală. 
Drumul va fi primejdios, dar trebuie să ajungeţi pe coastă și să 
puneţi mâna pe o ambarcaţiune cu vâsle. Odată ajunși la Adra, 
nu vă va fi greu să faceţi rost de cele trebuincioase pentru a 


traversa strâmtoarea cu aurul de care dispuneţi și cu ajutorul 
moriscilor din zonă. Este totul pregătit? îl întrebă pe haiduc. 

— Catârul este deja încărcat, răspunse al-Hashum. 

— Atunci, Profetul să vă însoţească și să vă călăuzească, le 
ură regele. 

Hernando îl urmă pe haiduc. Plecau spre Adra, pe coastă, 
departe de aici! Ce o să creadă Fâtima? Părea tristă... dar era 
porunca regelui, da, așa era. „Chiar acum!“ poruncise el. Nici 
măcar n-avea timp să-și ia rămas-bun. Și mama sa? Dădură ocol 
cortului. Pe partea opusă locului în care se afla gardianul, îi 
aștepta Brahim ţinând de dârlogi unul dintre catâri. Tatăl său 
vitreg îl privi de sus în jos, închizând pleoapele pe jumătate la 
vederea vânătăilor. 

— Și darurile de la rege? îl luă la rost cărăușul. 

Hernando șovăi, ca întotdeauna când se afla în fața lui 
Brahim. 

— N-am nevoie de ele la drum, răspunse el în vreme ce se 
prefăcea că verifică harnașamentul catârului. Merg să-mi iau 
rămas-bun de la mama. 

— Trebuie să plecăm acum! interveni al-Hashum. 

Brahim își ascunse un zâmbet. 

— Ai o misiune de îndeplinit, spuse el cu fermitate. Nu-i 
momentul pentru mame plângăcioase. O să-i povestesc eu totul. 

Spre regretul său, Hernando încuviință. Cei doi bărbați 
încălecară și Brahim îi văzu plecând. Era pentru prima dată că 
se bucura de încrederea pe care regele o acorda fiului său 
vitreg. Cărăușul rânji cu gura până la urechi, amintindu-și de 
trupul voluptuos al Fâtimei. 


14 


„Pământul este plat?“ 

În condiţii normale, călătoria ar fi necesitat trei sau patru zile, 
dar Hernando și tovarășul său au trebuit să meargă pe cărări 
impracticabile și peste câmpuri, ascunzându-se și evitând 
numeroasele grupuri de oșteni creștini care străbăteau ţinutul 
prădând localităţile, furând, ucigând ori siluind femeile și 
luându-le apoi în captivitate. Erau de obicei grupuri de câte 
douăzeci de oameni, fără comandant și fără stegar care să 
poarte vreun drapel; oameni lacomi și violenţi care, invocând 
numele acelui Dumnezeu al creștinilor, se răzbunau pe morisci 
cu singurul scop de a se îmbogăţi. 

Încetineala pasului îi fu de folos lui Hernando, care nu se lăsă 
până nu găsi ierburile trebuincioase cu care să-și prepare un 
leac pentru zona dintre picioare. 

Pe culmea de la Turón, ghemuiţi în spatele unor hăţișuri dese, 
când așteptau cu catârul legat de stânci ca o șleahtă de 
nemernici să-și încheie tâlhăria, asistară la modul în care unul 
dintre oștenii creștini părăsea grupul și trăgea de păr o fetiţă nu 
mai mare de zece ani care nu contenea să urle și să dea din 
picioare. Se îndrepta spre locul unde erau ei ascunși. Amândoi 
puseră în același timp mâna pe arme. Chiar în faţa lor, de 
cealaltă parte a hățișurilor, bărbatul o plesni pe copilă până 
când o dobori la picioarele lui; apoi, începu să-și dezlege 
nădragii, rânjind cu dinţii săi negri. Hernando scoase hangerul 
din teacă așteptând ca oșteanul să-și expună ceafa aruncându- 
se asupra copilei, dar simţi apăsarea mâinii lui al-Hashum pe 
braţul său. Se întoarse spre acesta și îl văzu clătinând din cap. 
Lacrimile brăzdau chipul haiducului. Hernando îi dădu ascultare 
și vâri sabia încet în teacă, privind cum dispare tăișul lamei. Nici 
nu putură să fugă de acolo ca să nu se lase descoperiţi. Al- 
Hashum, mare și tăbăcit, zdravăn, rămase cu capul plecat, 
plângând în tăcere. El n-a putut. A fost incapabil să închidă 
ochii. Își încleșta mâna pe hangerul sfânt al lui Hamid cu o forță 
din ce în ce mai mare, pe măsură ce plânsetul fetiţei se stingea, 
devenind un scâncet aproape imperceptibil. 

Suspinele copilei se contopiră în sufletul lui Hernando cu 
amintirea Fâtimei, care îl urmărea de când părăsise tabăra lui 


Aben Humeya. „Lașule!“ își reproşa el întruna. Ea îi spusese că 
nu mai are pe nimeni, iar Hernando îi răspunsese că se poate 
bizui pe el. Cu siguranţă că atât Fâtima, cât și mama lui o fi aflat 
deja despre misiunea încredinţată de rege, Brahim le-o fi spus, 
dar chiar și așa... Dacă și creștinii or fi îndrăznit cumva să urce 
pe acele culmi inospitaliere și or fi siluind-o chiar în acele clipe 
pe Fâtima? 

Lăsă hangerul din mână când al-Hashum, cu faţa ascunsă de 
manșeta tunicii cu care își ștergea lacrimile, îi făcu semn că 
trebuie să-și continue drumul. Pe Hernando îl dureau mâinile. 


Al-Hashum părea să cunoască Adra. Așteptară în faţa 
terenurilor nisipoase și a pământurilor sterpe care se întindeau 
spre mare până târziu în noapte. Haiducul era un om tăcut, 
după cum putuse Hernando să constate de-a lungul călătoriei, 
dar nu fusese neprietenos sau urâcios și lăsase să se întrevadă 
o fire mai degrabă cumsecade, fapt care îl miră pe băiat la un 
bandit din munţi. În seara aceea, amândoi fiind așezați pe vârful 
unei culmi, privind cum apele mării își schimbă culoarea pe 
măsură ce soarele se ascundea, vorbi mai mult decât o făcuse 
în zilele precedente. 

— Adra se află sub dominație creștină, zise haiducul 
încercând să vorbească în șoaptă, dar vocea lui puternică de la 
natură îl împiedica. Aici a fost locul în care la începutul răscoalei 
au fost trădaţi Daud și alţi oameni din Albaicinul Granadei, care 
încercau să treacă în Berberia ca să ceară ajutor. Au căutat o 
corabie cu vâsle, la fel cum trebuie să facem și noi, și au găsit-o, 
dar moriscul care a mijlocit târgul - Allah să-l osândească în 
infern! - a străpuns fundul corabiei și a astupat găurile cu ceară. 
Corabia cu vâsle a început să ia apă la mică depărtare de 
coastă; creștinii n-au trebuit să facă altceva decât să-i aștepte 
pe Daud și pe oamenii acestuia pe plajă ca să-i aresteze. 

— Cunoști... cunoşti pe cineva de încredere? îl întrebă 
Hernando. 

— Cred că da. Apele mării începeau să se întunece. Văd că 
mergi deja mai ușor, spuse atunci al-Hashum. Pomezile te-au 
vindecat între picioare. 

Chiar și în penumbră, Hernando își ascunse fața, dar haiducul 
insistă; plecând de la evidentele relaţii care pricinuiseră mai cu 
seamă acea usturime, al-Hashum sfârși prin a-i vorbi despre 


soția și cei doi fii ai săi. Îi lăsase la Juviles, dar, la fel ca toată 
lumea, nu știa dacă în noaptea măcelului se aflau înăuntru sau 
în afara bisericii. 

— Morți sau luaţi ca sclavi, șopti el, acum într-adevăr cu un 
glas stins. Care soartă e mai rea? 

Stătură la taclale când se întuneca, iar Hernando îi vorbi 
despre Fâtima și despre mama lui. 

Se ascunseră în casa unei familii de bătrâni care nu fuseseră 
în stare să fugă în munţi când izbucnise revolta la Adra și care 
îngrijeau o grădină de zarzavat și câţiva pomi fructiferi în afara 
orașului. Zahir, căci așa se numea bărbatul, insistă pe lângă ei 
să bage catârul înăuntrul locuinței. 

— N-avem animale, explică el. Un catâr pe terenul nostru ar 
stârni bănuieli. 

Soția lui Zahir menținea impecabil de curat interiorul 
locuinţei, dar încuviinţă cuvintele soţului ei; legară animalul în 
odaia care, le spuseră ei cu mândrie, era a tinerilor lor fii care 
luptau cu adevărat pentru singurul Dumnezeu. 

Rămaseră ascunși mai multe zile fără să iasă din casă. Zahir 
negocia discret preţul corabiei. Hernando și al-Hashum știură 
numaidecât că se pot încrede în gazdele lor, dar pot oare avea 
încredere și în oamenii cu care trata bătrânul? 

— Da, răspunse categoric Zahir la îndoielile lor. Sunt 
musulmani! Se roagă cu mine, fie în oraș, fie pe plajă, și fără să 
pună mâna pe arme colaborează cu tinerii noștri. Toţi sunt 
conștienți de importanța transportării acestui aur în Berberia. 
Veștile care sosesc din localităţile din Alpujarras nu sunt deloc 
încurajatoare. Avem nevoie de ajutorul fraţilor noștri turci și 
berberi! 

Veştile! În fiecare noapte, mâncând puţinele alimente pe care 
li le puteau pune dinainte oamenii aceia, ascultau cu îngrijorare 
noutăţile despre război pe care Zahir le relata. 

— Satele continuă să se predea, le povesti bătrânul într-o 
noapte. Se spune că Ibn Umayya rătăcește prin munţi, fără 
arme și provizii, însoţit de mai puţin de o sută de oameni 
devotați lui fără rezerve. 

Hernando se înfioră doar la gândul că Fâtima și Aisha ar putea 
rătăci prin văgăunile din Sierra Nevada fără protecţia vreunei 
armate. Haiducul strânse din buze văzând durerea de pe chipul 
băiatului. 


— De ce se predau? exclamă atunci al-Hashum. 

Zahir clătină din cap în semn de neputinţă. 

— De frică, spuse el pe un ton sentențios. N-a mai rămas 
nimeni cu Ibn Umayya, iar ceilalţi răsculați din Alpujarras care 
vor încă să opună rezistenţă sunt decimațţi. Marchizul de Vélez 
tocmai s-a confruntat cu frații noștri la Ohânez. A ucis peste o 
mie de oameni și a capturat în jur de două mii de femei și copii. 

— Dar Mondéjar le acordă iertare, murmură Hernando, 
gândindu-se la ce s-ar întâmpla dacă ar lua-o prizonieră pe 
Fâtima. 

— Într-adevăr. Cei doi nobili procedează total diferit. Mondéjar 
consideră că „pământul este plat“, și așa l-a înștiințat în scris pe 
marchizul de Vélez, cerându-i insistent să înceteze cu atacurile 
împotriva moriscilor și să le acorde iertarea celor care se 
predau... 

— Și atunci? întrebă al-Hashum. 

— Marchizul de Vélez a jurat să urmărească, să execute sau 
să înrobească tot neamul nostru. După cum se pare, scrisoarea 
a ajuns după bătălia de la Ohânez. Când s-a întors în sat, a găsit 
pe scările bisericii, rânduite în șir pe treapta de sus, capetele de 
curând retezate a douăzeci de fecioare creștine. Se zice cu 
destulă siguranţă că urletele lui chemând la răzbunare s-au 
putut auzi până pe cea mai înaltă culme a munţilor. 

Cei trei bărbaţi, care stăteau pe jos în locuinţă, și soţia lui 
Zahir, care era în picioare, ceva mai încolo, rămaseră tăcuţi 
multă vreme. 

— Trebuie să ducem aurul ăsta în Berberia! exclamă în cele 
din urmă Hernando. 


Hernando află că Aben Humeya era la Mecina Bombarn. 
Regele, pe ascuns, cobora din munţi la Vâlor, satul și feuda sa, 
să caute hrană, petreceri și confort, dar în noaptea aceea era 
așteptat la Mecina Bombarân ca să ia parte la o nuntă 
musulmană. Mecina era una dintre multele localităţi care se 
predaseră marchizului și, în lipsa, creștinilor, care fugiseră din 
pricina măcelurilor, se bucura de o liniște provizorie. Aben 
Humeya, mereu dispus să se bucure de vreo petrecere, chiar și 
în cele mai neprielnice împrejurări, nu voia să o piardă. 

Trăgând de catâr, singur, atent la orice mișcare suspectă, 
Hernando o luă spre Mecina ca să-i dea socoteală regelui despre 


rezultatul misiunii sale. Plecă din Adra de îndată ce corabia cu 
vâsle obţinută de Zahir se pierduse în apele întunecate ale 
nopții, fără vase creștine care să o urmărească și fără nici o 
gaură astupată cu ceară care ar fi putut să o facă să se 
scufunde. Impreună cu bătrânul și vreo doi pescari, recită chiar 
acolo, pe plajă, câteva rugăciuni prin care îi încredinţară lui 
Allah încheierea cu bine a misiunii lui al-Hashum, care 
transporta aurul moriscilor. Apoi plecă, în ciuda sfatului lui Zahir, 
sub oblăduirea razelor de lună. Era grăbit să se întoarcă: voia să 
le vadă cât mai curând pe Fâtima și pe mama sa. 

Făcu drumul de întoarcere ascunzându-se de toţi și de toate, 
mușcând din pâinea nedospită și din carnea pregătită cu 
mirodenii pe care i-o oferise soţia lui Zahir, fără să înceteze să 
se gândească la Fâtima, la mama sa și la armata aceea care 
trebuia să vină de dincolo de coastele provinciei Granada pentru 
a-i elibera. 

Ceea ce nu-și închipuia nici Hernando, nici Aben Humeya, nici 
al-Hashum, în călătoria sa nocturnă pe mare, era faptul că atât 
Uluch Ali, beilerbeiul Algerului, cât și sultanul Sublimei Porţi 
aveau propriile planuri. Într-adevăr, de îndată ce sosiră primele 
vești despre răscoala moriscilor, beilerbeiul Algerului făcu o 
chemare către poporul său să vină în ajutorul andaluzilor, dar 
văzând numărul mare de luptători care răspunseseră convocării 
și care erau dispuși să participe, hotărî că era mai bine să-i 
folosească în propriile scopuri și porni cucerirea Tunisului, pe 
atunci în mâinile lui Muley Hamida. În schimb, dădu o ordonanţă 
prin care autoriza orice aventurier să călătorească în Spania, 
acordând în același timp iertare tuturor acelor delincvenţi care 
s-ar fi înrolat în războiul din al-Andalus. Pregăti, de asemenea, o 
moschee în care se strânseră toate armele - multe la număr - 
pe care fraţii întru credinţă ai andaluzilor doriseră să le ofere în 
sprijinul revoltei, în ciuda faptului că până la urmă alesese să le 
vândă, în loc să le doneze. La fel se întâmplă și cu sultanul, la 
Constantinopol: revolta moriscilor spanioli însemna un nou front 
de război pentru regele Spaniei și îi deschidea lui porţile pentru 
cucerirea Ciprului, întreprindere pentru care începu să se 
pregătească după ce îi răspunsese guvernatorului său la Alger și 
îi poruncise, ca simplă dovadă de bunăvoință, să trimită două 
sute de ieniceri turci în al-Ândalus. 


Hernando auzea muzica lăutelor și a flajeoletelor în vreme ce 
se apropia de Mecina, ale cărei construcţii înghesuite, ca în 
majoritatea localităţilor din Alpujarra de Sus, escaladau coastele 
lanţului Sierra Nevada, cățărându-se unele deasupra altora. 
Exista și câte o locuinţă mare, precum cea a lui Aben Aboo%, 
vărul lui Aben Humeya, unde venea de obicei să caute refugiu. 
Era deja noapte când Hernando legă catârul și intră în Mecina. 
Larma îi călăuzea pașii. Nu. Putea înceta să-și spună că nu mai 
avea mult până să o vadă pe Fâtima, care trebuie să fi rămas în 
tabăra din munți. Ce-i va spune? Cum se va scuza? 

Ajunse tocmai la timp ca să asiste la felul în care mireasa, 
vopsită cu praf de lemn-câinesc și înveșmântată într-o tunică în 
chip de cămașă, era dusă la casa soțului ei, așezată pe mâinile 
strâns unite a două rude de-ale ei, cu ochii închiși și fără ca 
picioarele să atingă deloc pământul. Se alătură veselului alai. 
Femeile încă mai scoteau chiote sau niște „iu-u-u” speciale 
pentru nuntă, împlinind legea musulmană care spunea că 
nunțile trebuie să fie publice și notorii. Nimeni din Mecina n-ar 
mai fi putut spune că, după cuvenitele exortaţii adresate mirilor, 
aceea n-ar fi fost o unire publică și notorie. Mireasa sosi la casa 
cu etaj a soţului, unde unul dintre oamenii buluciţi pe ulicioară îi 
oferi un ciocan de lemn și un cui pe care aceasta îl bătu în 
poartă. Apoi, printre strigăte, intră în noul ei cămin, pășind cu 
piciorul drept. 

Din momentul acela, mireasa, însoţită de toate femeile care 
putuseră să intre în căscioară, fu condusă la patul nuptial, situat 
la etajul locuinței, unde ea singură trebuia să se acopere cu un 
cearșaf alb și să aștepte întinsă și nemișcată, tăcută și cu ochii 
închiși, în vreme ce femeile îi făceau daruri. Acestea, presimţind 
înfrângerea și întoarcerea în sat a preoţilor și a capelanilor 
beneficiari gata să vegheze la îndeplinirea ordonanţelor și a 
ordinelor care interziceau folosirea portului și practicarea 
obiceiurilor lor, își urmară neabătut ritualurile și intrară în casă 
cu faţa acoperită, ca apoi să și-o dezvăluie în intimitatea 
camerei nupţiale, acolo unde nu erau bărbați. 

Hernando reuși cu greu să ajungă la poarta casei; erau mulţi 
cei care încercau să intre cu mirele în odăile de la parter, prea 
mulţi ca să poată încăpea. 

— Trebuie să-l văd pe rege, spuse el din spatele unui bătrân 


30 Cunoscut și sub numele de Abd Allah Muhammad ibn Abbu. (n.tr.) 


care încă din stradă îl împiedica să intre. 

Bărbatul se întoarse și îl străpunse cu privirea unor ochi deja 
obosiţi. Apoi se uită spre hangerul care atârna de cingătoarea 
băiatului. Nimeni nu umbla înarmat la Mecina. 

— Aici nu e nici un rege, îi atrase el atenția. 

Cu toate acestea, îi făcu loc să treacă și chiar îi anunţă pe cei 
care îl precedau să facă toate cele de cuviinţă. 

— Ţine minte, insistă el în momentul în care Hernando trecea 
pe lângă el, aici nue nici un rege. 

De parcă mesajul s-ar fi transmis de-a lungul șirului de 
oameni care așteptau, Hernando putu ajunge din stradă până în 
micuța încăpere în care bărbaţii se înghesuiau în jurul mirelui. Îi 
fu greu să-l găsească pe Aben Humeya. Îl descoperi mai întâi pe 
Brahim, care mânca dulciuri, stând la taifas și râzând împreună 
cu câţiva haiduci pe care Hernando îi cunoștea din vedere, din 
tabără. Brahim părea mulţumit, se gândi el în clipa în care li se 
încrucișară privirile. Își îndepărtă ochii de la tatăl său vitreg și 
dădu peste Aben Humeya, care îl recunoscu numaidecât. 
Monarhul era îmbrăcat simplu, ca oricare altul dintre numeroșii 
morisci din Mecina. Se apropie de el. 

— Pacea fie cu tine, Ibn Hamid, îl salută regele. Ce vești îmi 
aduci? 

Hernando îi relată călătoria. 

— Mă bucur, îl întrerupse Aben Humeya cu un gest al mâinii 
de îndată ce băiatul îi confirmă faptul că al-Hashum, cu ajutorul 
lui Allah, trebuie să fi debarcat deja în Berberia. În ciuda vârstei 
tale, ești un servitor credincios. Ai mai dovedit-o și înainte. Îți voi 
fi din nou recunoscător și te voi răsplăti, dar acum să ne 
bucurăm de petrecere. Vino cu mine. 

Bărbaţii se îndreptau deja spre etaj, unde îi așteptau femeile 
cu fețele acoperite. Cei mai mulţi aduceau câte un dar: 
mâncare, monede de argint, ustensile de bucătărie, câte o 
bucată de țesătură... pe care le înmânau celor două femei care 
îndeplineau rolul de maestre de ceremonii, stând ţepene de o 
parte și de alta, la căpătâiul patului. Hernando nu aducea nimic. 
Doar rudele cele mai apropiate puteau cere să vadă mireasa, 
acoperită și nemișcată sub cearșaful alb. Prerogativa aceea i-a 
fost acordată și regelui, care îi dărui miresei o monedă de aur, 
iar maestrele de ceremonii ridicară cearșaful în faţa lui Aben 
Humeya. 


— Să ne ospătăm! spuse regele, după ce făcuse onorurile. 

Petrecerea, dat fiind căminul umil al proaspăt căsătoriților, se 
mută pe ulite și în celelalte locuinţe. Obolurile pentru miri 
încetară și aceștia se încuiară ca să petreacă cele opt zile rituale 
în care vor fi hrăniţi de familiile lor. Aben Humeya și Hernando 
se îndreptară atunci spre casa lui Aben Aboo, unde se pregătea 
un miel în sunet de lăute și de darabane. Era o casă bogată, cu 
slugi, cu mobile și covoare, și mirosind frumos. Brahim făcea 
parte din grupul de oameni de încredere care îi însoțea. 

Inainte ca femeile să se îndrepte spre o încăpere separată, 
Hernando o căută pe mama sa. Nu știa dacă o fi coborât în sat 
cu tatăl său vitreg și dorea cu înfocare să o vadă. Dar toate 
femeile erau cu feţele acoperite și cele mai multe dintre ele 
aveau o conformaţie asemănătoare cu a Aishei. Brahim continua 
să râdă cu alţi bărbaţi într-un capăt al grădinii, sub un dud mare; 
chipul lui, atrăgător și ars de soare, părea să fi întinerit în zilele 
acelea. Hernando nu-l văzuse niciodată atât de mulţumit. Hotări 
să se apropie de grupul tatălui său vitreg. 

— Pacea fie cu voi, salută el. Toţi erau cu un cap mai înalţi 
decât el și șovăi înainte de a continua: Brahim, unde este 
mama? întrebă el în cele din urmă. 

Tatăl său vitreg îl privi, de parcă nu s-ar fi așteptat să-l 
întâlnească acolo. 

— Pe munte, răspunse acesta și voi să se întoarcă pentru a 
continua discuţia. Se îngrijește de fraţii tăi și de fiul Fâtimei, 
adăugă el ca într-o doară. 

Hernando tresări de spaimă; i se întâmplase ceva fetei? 

— A fiului Fâtimei? De ce...? bâigui el. 

Brahim nu se osteni să-i răspundă, dar o făcu în locul lui unul 
dintre bărbaţii din grup. 

— Pe scurt, noul tău frate, spuse acesta înainte de a izbucni 
într-un hohot de râs și de a-l bate pe cărăuș tare pe spinare. 

— Ce...? Cum? reuși să întrebe băiatul; tremurul subit al 
genunchilor părea să se fi extins până și în voce. 

Brahim se întoarse spre el. Hernando citi satisfacția din ochii 
lui. 

— Tatăl tău vitreg, răspunse un altul din grup, a cerut regelui 
mâna fetei. 

Cuvintele scăpau înțelegerii lui Hernando. Chipul său trebuie 
că vădea o asemenea neîncredere, încât moriscul se văzu 


aproape silit să continue: 

— S-a aflat că soțul ei a murit la Felix și, în lipsa rudelor care 
să-i poarte de grijă, tatăl tău s-a adresat regelui. Bucură-te, 
băiete! Vei avea o nouă mamă. 

Gura lui Hernando se umplu de fiere. Icnetul de greață îl luă 
prin surprindere și alergă spre celălalt capăt al grădinii, 
ciocnindu-se de oamenii care așteptau ca mielul să se termine 
de făcut în frigarea în care se învârtea. Nu reuși să vomite. 
Icnetele se succedau unul după altul, pricinuindu-i cumplite 
înțepături în stomac. Fátima! Fátima lui, căsătorită cu Brahim? 

— Ai păţit ceva, Ibn Hamid? 

Cel care îl întreba era regele, ce se apropiase de el. Chipul 
său vădea îngrijorare. Cu brațul, își șterse fierea de la colţul 
buzelor; respiră adânc înainte de a vorbi. De ce să nu-i 
povestească? 

— Maiestatea Voastră a spus că îmi este recunoscătoare... 

— Așa este. 

— Am nevoie ca Domnia Voastră să-mi facă o favoare, 
adăugă el îndurerat. 

Aben Humeya zâmbea chiar înainte ca Hernando să ajungă la 
sfârșitul relatării. Ajunsese acum să i se povestească și istorii de 
amor? Făcând paradă de spiritul volubil care îl caracteriza, îl 
prinse pe băiat de braţ și, fără să șovăie, se îndreptă spre grupul 
de bărbaţi care stăteau la taifas și râdeau. 

— Brahim! îl strigă el. 

Cărăușul se întoarse; expresia feței i se schimbă când dădu 
peste rege și fiul său vitreg împreună. 

— Am hotărât să nu-ţi acord mâna acelei fete. Cineva căruia 
neamul nostru îi datorează mari favoruri mi-a cerut-o pentru el: 
fiul tău vitreg, căruia i-o acord. 

Cărăușul strânse pumnii, izbutind astfel să-și stăpânească 
mânia care se vădea în încordarea tuturor mușchilor din trup. 
Era regele! Ceilalţi morisci amuţiră cu privirea aţintită asupra lui 
Hernando. 

— Acum, continuă Aben Humeya, să ne bucurăm de 
ospitalitatea vărului meu Ibn Abbu. Mâncaţi și beţi! 

Hernando se împletici în urma lui Aben Humeya, care se opri 
doar la câţiva pași mai încolo ca să stea de vorbă cu una dintre 
căpeteniile haiducilor. Nu auzi conversaţia: respiraţia agitată îl 
împiedica. Cu toate acestea, cu coada ochiului, îl văzu pe 


Brahim care, cu un gest furios, ieșea din casa lui Aben Aboo. 

Nu izbuti să o vadă pe Fâtima. În timpul banchetului, femeile 
rămaseră ascunse înăuntrul locuinței. Cu mintea necontenit 
frământată, Hernando refuză să bea orice altceva în afară de 
apă proaspătă și curată, după ce a verificat că nu este tulbure 
de la amestecul cu pastă de hașiș. Lumea pleca deja și pe 
măsură ce oaspeţii se împuţinau, băiatul vedea cum se apropie 
clipa când va trebui să se explice în faţa Fâtimei. Aben Humeya 
spusese că el o ceruse pentru sine... și că i-o acordase! Asta 
însemna oare că trebuie să se însoare cu ea? Singurul lucru pe 
care îl pretindea... era ca ea să nu se căsătorească cu Brahim! 
Erau mulţi cei care îl priviră și șușotiră pe seama lui în timpul 
nopţii; unii chiar îl arătară cu degetul. Toţi cei prezenți știau! 
Cum îi va explica Fâtimei...? Dar Brahim? Care va fi reacţia 
tatălui său vitreg pentru că i-o luase pe Fátima? Regele îi 
ocrotea, dar... 

Rămaseră ceva mai mult de zece oameni în casa lui Aben 
Aboo, printre care Aben Humeya, Zaguer și Dalay, alguazilul de 
Mecina, când un soldat morisc intră în fugă. 

— Suntem împresuraţi de creștini! rosti el în faţa regelui. Un 
grup de oameni s-a îndreptat spre Vâlor și altul este deja 
aproape de Mecina, explică el la gestul de somaţie al lui Aben 
Humeya. Vin încoace. Am putut auzi ordinele comandanților lor. 

Aben Humeya nu trebui să dea nici un ordin. Toţi cei care nu 
erau localnici din Mecina și care nu se bucurau de protecția 
marchizului săriră peste zidurile grădinii ca să nu folosească 
poarta și se pierdură în noapte, luând-o înspre munţi. 

Deodată, Hernando se trezi singur în grădină, împreună cu 
Aben Aboo. 

— Fugi! îl zori comandantul morisc, arătându-i gardul de 
piatră. 

Femeile care mai rămăseseră înăuntru ieșiră buluc, fără să 
mai apuce să-și acopere fețele. 

— Fátima! strigă Hernando. 

Fata se opri. Hernando îi văzu ochii mari și negri strălucind la 
lumina unei torţe. În momentul acela, un grup de creștini intră în 
grădină și se ciocni de femei. In acele clipe de dezordine 
preţioase, în vreme ce creștinii se descotoroseau de morisce, el 
alergă spre Fâtima, o prinse și o împinse din nou în casă. Din 
grădină, se auzeau strigătele oștenilor. 


— Unde este Fernando de Válor și de Córdoba, cel numit pe 
nedrept rege al Granadei? 

A fost ultimul lucru pe care Hernando l-a auzit înainte de a se 
furișa cu Fâtima printr-o fereastră din spate care dădea în 
stradă. 


Nu erau oșteni. Armata marchizului de Mondéjar se 
destrămase după prada obţinută într-o expediţie de pedepsire în 
masivul Guâjaras. Majoritatea oamenilor care plecaseră în 
noaptea aceea din tabăra creștină ca să-l împresoare pe Aben 
Humeya erau aventurieri atrași în război de câștigurile pe care 
le avuseseră până în momentul acela toți cei care luaseră parte 
la el; oameni cu puțină experienţă, precum și cu încă și mai 
puţine scrupule și al căror singur ţel era obţinerea celei mai mari 
prăzi cu putință. 

Vâlor fusese prădat. Bătrânii din sat ieșiseră în întâmpinarea 
creștinilor și le oferiseră de mâncare, dar aceștia îi uciseseră și 
năvăliseră cu violență în sat. Mecina avea să împărtășească 
aceeași soartă.  Aventurierii,  nesupuși, ucideau oameni, 
devastau case și capturau femei și copii ca să-i vândă ca sclavi. 

In grădina lui Aben Aboo, după un control zadarnic în 
căutarea lui Aben Humeya, se adună un grup de oșteni. 

— Unde este Fernando de Válor? repetă unul dintre ei, 
lovindu-l peste faţă pe Aben Aboo cu patul archebuzei. 

Loviturile veneau una după alta, însă, în pofida lor, moriscul 
rămase ferm în refuzul său de a vorbi. 

— O să vorbești tu, eretic afurisit ce ești! mormăi un caporal 
cu barbă deasă și dinți negri. Dezbrăcaţi-l și legaţi-i mâinile la 
spate, le porunci el oștenilor. 

Oștenii îl aduseră pe Aben Aboo, gol și cu mâinile legate, iar 
caporalul îl împinse cu lovituri de archebuză până sub dudul din 
grădină. Luă o funie mai curând subțire și o aruncă pe deasupra 
unei crengi până când capătul ei căzu pe capul moriscului. 
Caporalul se apropie de el, apucă funia și se pregăti să i-o lege 
de gât. 

Aben Aboo îl scuipă în față. Caporalul se jucă cu funia pe gâtul 
moriscului, fără să ia în seamă scuipatul. 

— N-o să ai norocul ăsta, îl asigură el. 

Apoi, puse un genunchi în pământ și legă capătul funiei de 
scrotul lui Aben Aboo, mai sus de testicule. Moriscul își stăpâni 


urletul de durere când caporalul strânse nodul. 

— O să dorești să o fi legat de gâtul tău împuţit, mormăi el 
când prindea celălalt capăt al funiei. 

Caporalul trase de funie. Moriscul se ridica încetul cu încetul 
pe vârfurile picioarelor pe măsură ce funia se încorda: o durere 
cumplită îi trecu prin scrot în vreme ce funia trăgea de el în sus. 
Când constată că Aben Aboo nu putea îndura mai mult fără să-și 
piardă echilibrul, caporalul îi trecu funia unuia dintre oșteni, care 
o legă strâns de trunchiul dudului. 

— O să vorbești tu, câine mahomedan. O să vorbești până o 
să te lepezi de secta și de Profetul tău, îl scuipă caporalul în 
față, apropiindu-se de el. O să vorbeşti până o să ajungi să-l 
disprețuiești pe Allah ăla al vostru, câinele ăla de Dumnezeu al 
vostru,  spurcăciune fără margini, acolo unde o fi el, 
lepădătură... 

Aben Aboo trase o puternică lovitură cu piciorul drept în 
testiculele caporalului, care se îndoi de șale, răpus de durere. 
Dar moriscul nu-și mai putu ţine echilibrul și se prăbuși la 
pământ. 

— Mori secătuit de sânge ca un porc ce ești, bolborosi 
caporalul, copleșit încă de durere. 

— Jur pe Allah că Ibn Umayya va trăi, chiar dacă eu voi muri, 
izbuti să spună Aben Aboo. 

* 

După ce părăsi petrecerea, Brahim rătăcise prin Mecina 
căutând haşiş şi vreo femeie binedispusă la numeroasele 
zaiafeturi care se desfășurau în onoarea proaspăt însurăţeilor, 
ca să uite renghiul pe care i-l jucase regele! Găsi și una, și alta. 
Dar fiind de față la jaful pe care îl duceau la bun sfârșit creștinii, 
se gândi că dezordinea i-ar putea da prilejul de a se răzbuna pe 
Hernando și se întoarse la casa lui Abén Aboo, ascunzându-se 
de lumina torțelor. 

Ajunse exact în momentul în care oștenii ieșeau din casă 
cărând prada obţinută. Brahim intră și îl găsi pe vărul regelui 
sângerând în grădină. 

— Lasă-mă să mor, îl imploră Abén Aboo. 

Brahim nu-i dădu ascultare. Il aduse în casă, îl instală în patul 
lui și fugi să ceară ajutor. 


15 


Cât de crudă trebuie să fie firea dușmanilor noștri ca să ne 

dea pe mâna lor, a celor atât de mâniați. Să grăbim pasul și să 
ieşim cu bărbăție în întâmpinarea unei morți care ne-ar face 
cinste, apărându-ne nevestele și copiii și făcând ceea ce suntem 
obligați ca să salvăm viețile și onoarea pe care natura ne obligă 
să le apărăm. 


LUIS DE MARMOL, /storia răscoalei 
și a pedepsirii moriscilor din regalul Granadei. 


Hernando și Fâtima fugiră din Mecina și alergară noaptea 
peste câmpuri, urcând în munţi. Se împiedicară și căzură de mai 
multe ori. Doar atunci când vacarmul jefuitorilor din sat deveni 
aproape imperceptibil, se opriră să-și tragă răsuflarea. Hernando 
încercă să se apropie de Fâtima, dar aceasta îl împiedică. 

— Moartea este o îndelungată speranţă, îi spuse atunci fata. 
Îți amintești? 

Mai sus de o prăpastie, înconjurați de terase în trepte și 
vegetație, luna părea dornică să le lumineze doar chipurile. 

— Eu... încercă Hernando să se scuze. 

— Tatăl tău vitreg i-a cerut regelui mâna mea, îl întrerupse 
ea, și... 

— Regele și-a luat cuvântul înapoi. 

Ar fi dorit să vadă licărirea lunii oglindită pe chipul Fâtimei, să 
vadă cum dinţii ei albi scânteiau sub acea lumină chihlimbarie 
sau strălucirea ochilor ei negri, dar dădu peste niște trăsături 
împietrite și o tăcere înspăimântătoare. 

— Mi-a acordat-o mie, recunoscu apoi băiatul. 

Se scurseră câteva clipe; amândoi rămaseră nemișcaţi. 

— Așadar, sunt a ta. O spuse fără emoție, tăind cu vorbele 
sale aerul rece care îi despărțea. Mi-ai salvat viaţa în mai multe 
împrejurări... astăzi, încă o dată. Desfată-te cu mine cum a spus 
Profetul, dar... 

— Nu mai continua! 

— Mă poţi lua pe mine, dar nu-mi vei câștiga niciodată inima. 

— Nu! 

Hernando se întoarse cu spatele și se îndepărtă câţiva pași. Ar 


fi vrut să nu fi auzit aceste vorbe. Ce putea să-i spună ca să-și 
justifice purtarea din noaptea aceea? Nimic, conchise el. 

— Încearcă să calci pe urmele mele, îi atrase el atunci atenţia, 
forțându-și vocea, abătut și cu fața ascunsă, înainte de a relua 
drumul spre culmi. Te-ai putea prăbuși în prăpastie. 


Vreme de o lună cât durase călătoria lui Hernando la Adra, 
Brahim izbutise să amenajeze una dintre numeroasele grote 
care se aflau mai sus de Vâlor și de Mecina, la fel ca Aben 
Humeya și toți cei care îi rămăseseră credincioși acestuia din 
urmă. 

Ajunși deja pe munte, un ansamblu de culmi acoperite cu 
zăpadă de februarie, fata se dovedi a fi cea care îl călăuzi pe 
Hernando până la grotă; turma de catâri, scăldată în lumina 
lunii, se profila aproape de intrare. Hernando se îndreptă spre 
ei. Fâtima șovăia în faţa unei grote, neîndrăznind să intre. 

— Brahim? 

Vocea precedă apariția unei siluete care se profila în gura 
peşterii. Era Aisha. 

— Nu. Sunt Fátima. Vin cu Ibn Hamid. El...? Și Brahim? S-a 
întors? 

— Nu. N-a ajuns încă. 

Fátima se grăbi să intre. 

— Așteaptă, eu...! încercă Hernando să o oprească. 

Aisha rămase neclintită, în picioare, în fața fiului ei. 

— Îmi pare rău, mamă, șopti el. A trebuit să plec. Îndeplineam 
poruncile regelui. Brahim nu ţi-a spus nimic despre asta? 

Mama sa îl îmbrățişă cu putere, aproape spre regretul lui. 
Apoi, ștergându-și lacrimile și clătinând din cap, se îndepărtă de 
el și o urmă pe fată înăuntrul grotei întunecate; Hernando 
rămase singur cu braţele căzute pe lângă trup. Observă turma 
de catâri și merse spre ei. Îi pipăi, căutând-o pe Băbuţă. Aceasta 
sforăi și întoarse docilă gâtul ca să primească mângâierea pe 
care băiatul ar fi dorit să i-o ofere mamei sale. 

Brahim zăbovi aproape cincisprezece zile până să se întoarcă, 
îndeajuns ca Aben Aboo, alături de care rămăsese tot timpul, să 
se însănătoșească. In toată această vreme, Hernando nu intră în 
grotă. Dormea sub cerul liber fără ca Aisha sau Fâtima să-i 
adreseze vreun cuvânt, în afara celor dintâi și a singurelor pe 
care le rostise mama lui a doua zi de dimineață, servindu-i micul 


dejun, lângă catări. 

— Ai fugit fără să dai explicaţii. Hernando bolborosi o scuză, 
dar, cu o mișcare categorică a mâinii, Aisha îl împiedică să 
continue. Ai fugit și prin asta ai stârnit desfrâul tatălui tău, pe 
care îl cunoșteai cum nu se putea mai bine. l-ai cedat-o. Ai 
părăsit-o ca un laș pe Fâtima în mâinile tatălui tău vitreg... și, 
odată cu ea, și pe mine. 

— N-am fugit! Regele mi-a încredinţat o misiune; Brahim era 
la curent cu tot și mi-a promis că o să-ţi spună! reuși el să se 
justifice. Și, în ceea ce o privește pe Fâtima... am izbutit. Regele 
a dat îndărăt: Fâtima nu va mai trebui să se mărite cu Brahim. 

Aisha clătină din cap, strângând tare din buze și cu bărbia 
tremurându-i, înainte de a se întoarce cu spatele ca să-și 
ascundă lacrimile ce îi înecau ochii. 

Hernando tăcu, impresionat de reacţia mamei sale. 

— Nu știi ce vorbești, spuse Aisha printre hohote de plâns. N- 
ai idee de urmările pe care le va avea faptul că regele s-a 
răzgândit. 


Cu toate acestea, Aisha nu plânse atunci când Brahim o lovi 
cu violenţă. O făcu de cum sosise, afară din grotă, în prezenţa 
Fâtimei, a copiilor și a câtorva morisci care se aflau acolo 
împărțind cu ei puţinele provizii de care dispuneau. Hernando o 
văzu pe mama sa prăbușindu-se la pământ și scoase hangerul 
din teacă. 

— Este soţul meu! îl opri Aisha, căzută jos. 

Brahim și fiul său vitreg se măsurară din priviri vreme de 
câteva clipe. În cele din urmă, băiatul își plecă ochii: scena 
aceea îl trimitea înapoi în copilărie și, spre regretul său, se simţi 
din nou neputincios în faţa urii de moarte ce se filtra din ochii 
tatălui său vitreg; o ură căreia putea să-i dea frâu liber. Cărăușul 
profită de momentul acela de șovăire ca să-l doboare pe 
Hernando cu un pumn puternic; apoi, se năpusti asupra lui și 
continuă să-l lovească cu nesat. Tânărul nu opuse rezistenţă. 
Era mai bine așa, decât să asiste la felul în care primea mama 
sa loviturile. 

— Să nu te apropii de Fátima! șopti Brahim, asudat din pricina 
bătăii pe care tocmai i-o aplicase. Sau mama ta o să fie cea care 
o să simtă pumnii ăștia pe pielea ei... E clar? Regele te 
apreciază, câine nazareean, dar nimeni nu va îndrăzni să 


intervină în felul în care un morisc își tratează nevasta. Nu vreau 
să te mai văd în casa mea. 


Era adevărat că Aben Humeya, în ciuda celorlalte defecte ale 
sale, dovedise o anumită atracţie pentru tânărul cărăuș. După 
atacul de la Mecina, regele se interesase de soarta lui 
Hernando. Trimisese oameni să-l caute și se bucurase când 
aflase că scăpase viu și nevătămat din Mecina. Îi zâmbise și îl 
întrebase de Fâtima - la care Hernando bâigui un răspuns 
ininteligibil pe care Aben Humeya îl confundă cu timiditatea - și 
apoi îi poruncise să se ocupe de animale. „Avem nevoie de 
cunoștințele tale despre cai, adăugă apoi regele. Ti-am spus că 
oamenii se vor întoarce, ţii minte?“ 

Și așa a fost. În cele cincisprezece zile, Hernando putuse 
constata cum creștea numărul cailor. Moriscii se întorceau în 
munţi la regele lor și îi jurau credință până la moarte. 

— Marchizul de Mondéjar a fost destituit din funcţia de 
comandant suprem al regatului și a fost chemat la Curte, îi 
explică într-o zi Gironcillo, când el potcovea roibul, care continua 
să susțină greutatea uriașului haiduc și a archebuzei sale cu 
țeava cea mai lungă din toată regiunea Alpujarras. Hernando, cu 
copita calului sprijinită pe coapsă, își înălță capul spre el. Au 
biruit notarii și avocăţeii Tribunalului Suprem, aceiași care ne-au 
luat pământurile și care n-au întârziat să-i trimită regelui 
plângeri împotriva iertării pe care o acorda marchizul neamului 
nostru. Vor să ne stârpească! 

Cu un gest al mâinii, Hernando îi ceru lui Gironcillo să-i dea 
potcoava. 

— Cine comandă acum trupele creștine? întrebă băiatul 
înainte de a bate cu ciocanul în caiaua care trebuia să fixeze 
potcoava pe copită. 

Gironcillo rămase tăcut observând iscusinţa băiatului. 

— Principele Juan de Austria, răspunse el după ultima lovitură 
de ciocan, fiul bastard al împăratului, fratele vitreg al regelui 
Filip al II-lea, un tinerel trufaș și semet. Se spune că regele a 
poruncit ca o unitate compusă din trei batalioane și galerele de 
la Neapole să vină în Spania ca să se pună la ordinele 
principelui, ale ducelui de Sesa și ale comandorului suprem al 
Castiliei. Lucrurile încep să fie serioase. 

Hernando își luă mâna de pe roib și se îndreptă de şale în fața 


haiducului; cu tot gerul iernii, sudoarea îi curgea pe frunte. 

— Dacă lucrurile devin atât de serioase, de ce se întorc 
moriscii în munţi? Poate că ar fi fost mai bine să accepte 
capitularea, nu-i așa? 

Aben Humeya încredinţase îngrijirea zăbalelor, a hamurilor și 
a harnașamentelor unui curelar care îi răspunse la întrebare. 
Omul se apropia, atent la explicaţiile lui Gironcillo. 

— Am făcut-o deja, vociferă el chiar la câţiva pași de ei, și 
amândoi se întoarseră spre curelar. Unii dintre noi am acceptat 
această capitulare, și ce am obţinut? Să fim jefuiţi. Să fim uciși, 
iar nevestele și copiii noștri să fie înrobiţi. Creștinii n-au 
respectat protecţia acordată de marchizul de Mondéjar. Mai bine 
să murim luptând pentru cauza noastră decât să fim loviți pe la 
spate de mâinile netrebnicilor. 

— Principelui și noilor trupe le va lua ceva timp să ajungă la 
Granada, interveni Gironcillo. Până atunci, nu există nici o 
autoritate. Mondéjar a fost îndepărtat, iar lui Vélez i-a dezertat 
cea mai mare parte a oștirii și încă nu se știe care va fi noul său 
rol în război. Mii de oșteni care nu mai dau ascultare nimănui 
străbat regiunea Alpujarras jefuind, capturând și ucigând 
oameni pașnici. Vor să facă averi și să se întoarcă la casele lor 
înainte ca Juan de Austria să preia comanda. 

Ceea ce începuse în urmă cu patru luni ca o insurecție în 
apărarea obiceiurilor, a justiţiei și a modului de viaţă tradiţional 
musulman, se transformase acum într-o nouă revoltă, într-o 
luptă pentru viaţă și libertate. Capitularea și supunerea 
aduseseră doar moarte și robie. Și moriscii din întreaga regiune 
Alpujarras, însoţiţi de familiile lor și încărcaţi cu micile lor 
avuturi, soseau în masă în Sierra Nevada, unde era regele lor. 


Fátima nu o părăsi pe Aisha, cu toate rugăminţile acesteia de 
a-i urma sfatul. Brahim o umilea zi de zi, căutând întotdeauna ca 
fata să fie de faţă, ca și cum ar fi vrut să-i amintească întruna că 
ea este cauza nenorocirii Aishei. Aquil, la cei șase ani ai lui, îl 
imita pe tatăl său și îi căuta aprobarea printr-o comportare 
violentă și lipsită de consideraţie față de mama lui. Cele două 
femei își găsiră refugiul una în cealaltă: Fâtima încerca să o 
consoleze pe Aisha în tăcere, apropiindu-se de ea cu delicateţe, 
simțindu-se vinovată; Aisha o primea ca și cum ar fi fost una 
dintre fiicele ei moarte la Juviles și încerca să o convingă cu 


afecțiune că nu o considera răspunzătoare pentru necazurile ei. 
Nu au vorbit despre durerea lor: amândouă evitau să o facă. Și 
cu fiecare neajuns, cu fiecare insultă, legătura care le unea se 
consolida din ce în ce mai mult. 

Când termina cu îngrijirea cailor, Hernando devenea un 
spectator chinuit. Aisha nu-i permitea să intervină în actele de 
violenţă ale lui Brahim; el nu se putea apropia de Fâtima care, în 
orice caz, părea să fie în continuare supărată. Dar, cum nu 
putea renunţa la singurele două persoane pe care le iubea, 
rămânea afară din grotă, vigilent, atent ca tatăl său vitreg să-și 
țină promisiunea de a nu o maltrata pe mama sa, apucând 
strâns hangerul lui Hamid de fiecare dată când Brahim era prin 
preajmă și auzea insultele îndreptate împotriva mamei sale. 
Fâtima nu-i mai adresase nici un cuvânt; Aisha era cea care îi 
ducea mâncarea în fiecare seară. 

Și când pe munte se auzea chemarea la rugăciune, se pornea 
să se roage cu evlavie. Într-o noapte... a invocat-o chiar și pe 
Fecioara creștinilor. Andrés, sacristanul din Juviles, îl convinsese 
de capacitatea Fecioarei de a interveni pe lângă Dumnezeu. | se 
încredință ei, amintindu-și în același timp și învăţăturile lui 
Hamid: 

— Noi, musulmanii, o apărăm pe Maryam, credem în 
virginitatea ei. Da, insistase învățatul la gestul de surprindere al 
învăţăcelului său, așa o spun Coranul și Sunna. Nu le da 
ascultare celor care îi insultă puritatea și castitatea; sunt mulţi 
dintre aceștia, dar o fac numai pentru că uită învățăturile 
noastre... ca să li se opună și mai mult creștinilor, ca să le 
înjosească și mai mult convingerile. Dar ei greșesc în această 
privință: Maryam este una dintre cele patru modele perfecte de 
femeie și l-a născut într-adevăr pe Isa, cel pe care ei îl numesc 
lisus Hristos, fără să-și fi pierdut virginitatea. Și așa a susținut 
Isa despre ea încă din leagăn. Așa cum ne învaţă Coranul, Isa, la 
scurtă vreme după ce s-a născut, vorbea deja și apăra 
virginitatea mamei sale de ofensele rudelor ei, neîncrezătoare 
că ea l-ar fi născut. În ciuda încrederii sale oarbe în Hamid, 
Hernando era în continuare reticent, cu ochii pe jumătate 
deschiși. Cum să o apere ei, moriscii, pe mama zeului creștin? 
Gândește-te, adăugase Hamid ca să-l convingă, că atunci când 


31 Colecţie de precepte atribuite lui Mahomed și celor patru califi 
ortodocși. Reprezintă baza ideologică a musulmanilor sunniţi. (n.tr.) 


Profetul a reușit în sfârșit să cucerească Mecca și a intrat 
triumfător la Kaaba, a poruncit să fie distruși toţi idolii: Hubal, 
patronul Meccăi, Wad, Suwaa, Yagut, Yahuqg, Nasr și atâţia alţii, 
precum și să se șteargă picturile de pe pereţi... cu excepţia celei 
care se găsea sub mâinile sale: era o pictură murală a lui 
Maryam cu fiul său. Ține seamă de faptul că, adăugase el cu 
seninătate, pe Maryam nu a atins-o niciodată păcatul originar; s- 
a născut pură, așa susţin Coranul și Sunna. 

Dar nu fusese oare unul dintre preoţii fiului lui Maryam cel 
care o siluise pe mama sa când era o copilă lipsită de apărare? 
se întrebă Hernando în sinea lui în noaptea aceea. Oare nu asta 
fusese la originea nenorocirilor mamei sale? Tatăl său vitreg 
răcnea la el întruna: Nazareeanule! lar el îl asculta ţinând 
pumnii strânși, înfigându-și unghiile în palme. Toţi îl auzeau! Și 
dacă nu s-ar fi bucurat de favorurile lui Aben Humeya, 
tratamentul pe care l-ar fi primit de la ceilalți morisci ar fi fost 
același. O presimţea: îi vedea privindu-l pieziș și vorbindu-l de 
rău pe la spate. Dar nici Dumnezeul creștinilor, cu toată 
mijlocirea pe care o implorase de la Maryam, nici cel al 
musulmanilor nu i-au venit în ajutor Aishei... Fâtimei sau lui. 


Zilele treceau și Aben Humeya profita de nehotărârea 
dușmanilor și de ajutorul necondiţionat al oamenilor săi pentru a 
se reorganiza și, mai ales, pentru a se reînarma. Numise noi 
guvernatori ai districtelor din Alpujarras și stabilise un sistem 
fiscal pentru regatul său: a zecea parte din fructe și din recolte 
și a cincea parte din prada de război obținută pe seama 
creștinilor. Tocmai reîncepuse sezonul de navigaţie: aventurieri, 
căpitani arabi și ieniceri soseau în al-Andalus în sprijinul fraţilor 
lor. Locuitorii din Alpujarras începeau în sfârșit să-i vadă pe 
soldaţii aceia ai Sublimei Porţi care le făgăduiseră de atâtea ori 
să le vină în ajutor! 

Regele Granadei și al C6rdobei obținuse două importante 
victorii asupra trupelor creștine, care îi înflăcăraseră pe oamenii 
săi: una la Orgiva, împotriva unei companii a principelui, iar 
cealaltă, chiar în trecătoarea Ragua, împotriva a o sută de 
oșteni ai marchizului de Vélez. 

După aceste încăierări, în Alpujarras urmă o perioadă de 
liniște: până într-atât încât la Ugijar se stabili o piaţă la fel de 


importantă precum cea de la Tetuán”. Afluenţa neguțătorilor și 
activitatea comercială îl determinară pe Aben Humeya să 
deschidă o vamă pentru încasarea impozitelor pentru 
numeroasele tranzacţii care se duceau la bun sfârșit. 

Cele două victorii aduseră în grajdurile de care se ocupa 
Hernando un mare număr de cai capturați de la creștini. 

— Trebuie să înveţi să călărești, îi spuse într-o zi chiar regele, 
aflat în inspecţie pe pajiștea pe care se găseau animalele, 
înconjurat de mai mulţi archebuzieri din garda palatului creată 
special pentru securitatea sa. Doar așa vei ajunge să-i cunoști 
bine. De altfel... îi zâmbi Aben Humeya, oamenii mei de 
încredere trebuie să-mi stea alături călare. 

Hernando privi caii. Călărise o singură dată, împreună cu 
Gironcillo, când fugiseră de la Tablate, și totuși... ce avea omul 
acesta de îi inspira încredere? Zâmbetul? Intoarse capul spre 
rege. Tinuta lui de cavaler de Granada membru al consiliului 
celor Douăzeci și Patru și de rege al moriscilor? Farmecul și 
înfățișarea sa chipeșă? 

Aben Humeya își păstră zâmbetul. 

— Vino, îl zori el. 

Regele îl lăsă să aleagă, și Hernando puse dârlogii pe un cal 
negru-roșcat pe care îl socotea drept cel mai blând și mai docil 
dintre cei de care se îngrijea. De cum îi strânse chinga, reflexele 
roșcate ale părului negru al animalului căpătară viaţă și sclipiră 
cu forța soarelui de pe Sierra Nevada. Șovăi înainte de a-și duce 
piciorul în scăriță; cal și călăreț răsuflau din ce în ce mai iute. Se 
întoarse spre rege și acesta îi făcu semn cu mâna să se urce pe 
cal. Își vâri piciorul stâng în scăriţă și își luă avânt cu piciorul 
drept, dar în momentul în care o făcu armăsarul negru-roșcat 
necheză și o luă la galop întins. 

Îi fu cu neputinţă să-l stăpânească și, în doi timp și trei 
mișcări, căzu pe spate și se rostogoli printre pietre și bălării. 
Aben Humeya se apropie de el, dar Hernando se ridică iute, deși 
simțea dureri, evitând mâna pe care i-o întindea regele. Unii 
dintre archebuzieri râdeau. 

— Prima lecţie, îi spuse Aben Humeya: caii nu sunt nici catări 
proști, nici măgari. Nu trebuie să iei niciodată drept sigur faptul 
că un cal se va comporta cu tine la fel când ești jos și când ești 
călare pe el. 


3? Important oraș din nordul Marocului. (n.tr.) 


Hernando îl asculta cu privirea aţintită asupra murgului. 
Păștea cu plăcere niște buruieni la câţiva pași mai încolo! 

— Mai încearcă! adăugă regele. Există două moduri de a 
călări: unul, cu scările lungi, cel pe care îl folosesc creștinii de 
toate neamurile, poate castilienii cel mai puţin dintre toţi, prin 
faptul că au învăţat de la noi și din pricina armurilor lor mari și 
grele care îi împiedică să se miște. Când Diavolul Cap-de-Fier își 
călărește armăsarii, aceștia tremură și se scapă pe ei. Eu i-am 
văzut. Îi domină și îi supune cu cruzime... aceeași cruzime pe 
care o folosește și faţă de oameni. Noi, musulmanii, călărim 
altfel: cu scările scurte, cum fac berberii în deșert, mânând calul 
cu coapsele și cu genunchii, nu numai din dârlogi și din pinteni. 
Fii dur dacă trebuie să fii dur, dar mai ales fii inteligent și 
sensibil. Doar prin asemenea calităţi vei izbuti să domini aceste 
animale. 

Hernando se întoarse să meargă după murg, dar regele îi 
atrase atenţia: 

— Ibn Hamid, ai ales un animal cu robă neagră. Culorile cailor 
corespund celor patru elemente: aer, foc, apă și pământ. Cei 
negri-roșcaţi, ca acesta, și-au luat culoarea de la pământ și sunt 
melancolici, de aceea ţi se poate parea liniștit, dar sunt și 
năbădăioși și au vederea scurtă, de aceea te-a dat jos din șa. 

După aceste cuvinte, regele se întoarse cu spatele și îl lăsă 
singur cu caii și în necunoașterea elementelor cărora le 
corespund celelalte robe și ce calităţi și defecte li se atribuie. 

Zilnic, fie la ora mesei, fie seara, se întorcea la grotă 
plângându-se de dureri, în unele zile, trăgându-și cu greu câte 
un picior, în altele, șchiopătând fățiș; nu o dată trebuise să 
mănânce cu o singură mână. Cu toate acestea, fie din pură 
întâmplare, fie datorită tinereţii sale, nici una dintre 
numeroasele căzături suferite nu-i produse fracturi importante. 
De cum își punea piciorul în scărița unuia dintre cai, măcar uita 
de Aisha și de Fátima, de Brahim și de toţi moriscii care îl 
vorbeau de rău pe la spate... și acesta era lucrul de care avea 
nevoie. 

Uneori, însuși regele călărea cu el și îl învăţa. Cum era nobil, 
Aben Humeya se pricepea la echitație. Intre cei doi se stabili o 
relație aproape de prietenie când călăreau prin munţi. Regele îi 
vorbi despre jocurile călare cu bețe de trestie și despre luptele 
cu tauri la care participase de-a lungul întregii sale vieți, precum 


și despre semnificaţia celorlalte culori ale robelor de cal: cei albi, 
care proveneau din apă, erau nepăsători, blânzi și lenți; cei 
castanii, din aer, cu mișcări moderate, veseli și ușori; iar roibii, 
din foc, năvalnici, înflăcăraţi și rapizi. 

Calul care reușește să aibă câte ceva din toate aceste culori și 
să le combine în robă, în coroane, în chișițe sau în gambe, în 
stelele de pe frunte sau în vârtejuri, în coame sau în coadă, va fi 
cel mai bun, îi spuse regele într-o dimineaţă. 

Aben Humeya călărea liniștit pe roibul murg; Hernando se 
lupta încă o dată cu murgul pe care i-l dăruise regele. 

La căderea serii, Hernando se întorcea cu catării săi, pe lângă 
grotă. Atunci, Aisha și Fâtima îl priveau trecând cu capul plecat, 
după un salut către toți și către nimeni, și refugiindu-se între 
animalele sale, ca și cum ar fi venit în locul acela doar pentru 
ele. Cu toate acestea, cele două femei își dădeau seama că 
băiatul nu-și uita niciodată hangerul, pe care îl mângâia 
instinctiv de îndată ce se auzea glasul lui Brahim. Vorbea doar 
cu catârii săi, mai ales cu Băbuţa. Toţi moriscii din peșterile din 
împrejurimi, puţin cam invidioși pe favorurile pe care regele i le 
împărțea cu dărnicie nazareeanului, trecuseră de partea lui 
Brahim și, dacă vreunul mai șovăia, tot nu avea de gând să-și 
creeze necazuri cu impunătorul cărăuș. 

Aisha suferea în tăcere văzându-l pe fiul său în această stare 
și nici măcar Fátima nu putu rămâne nepăsătoare față de 
melancolia care pusese stăpânire pe Hernando. In primele zile, 
mânia o făcuse să-l dispreţuiască. De câte ori nu se gândise, 
timp de o lună cât fusese în călătorie, la cele întâmplate? In 
noaptea aceea îl așteptase: Aisha îi făcuse rost de puţin parfum, 
doar câteva picături, iar ea, de îndată ce auzise că hărmălaia 
din cortul regelui începea să scadă, îl lăsă să i se scurgă între 
sâni, visând la mângăierile lui Hernando. Dar el nu apăruse! 
Dorinţa se prefăcuse în dispreţ: se imaginase scuipând la 
picioarele lui de îndată ce avea să se întoarcă, întorcându-i 
spatele, ţipând la el... Chiar și plesnindu-l! Apoi, venise și 
hărțuiala nerușinată a lui Brahim, privirile lui lascive, atingerile, 
permanentele lui insinuări... Când luase cunoștință de faptul că 
Brahim, aflând de moartea soţului ei și de lipsa altor rude, îi 
ceruse regelui mâna ei, îl blestemase pe Hernando și îl insultase 
printre lacrimi. În noaptea în care Hernando o salvase la Mecina 
și o informase despre decizia regelui, se simţise ofensată și 


ușurată în același timp. Desigur, ea nu trebuia să se mărite cu 
odiosul de Brahim, dar cine se credea Hernando? Că el sau 
regele aveau să hotărască viitorul Fâtimei și al fiului ei fără să 
ţină seamă de ea? 

Dar zilele treceau și el se întorcea mereu să le păzească, 
tanțoș sau uneori șchiopătând în urma vreunei căzături, 
resemnat faţă de disprețul cu care era tratat, dar și dispus 
întotdeauna să-i sară în apărare: o dovedise suportând 
ciomăgeala lui Brahim fără să protesteze. „Nazareeanul” îl 
numeau cu toţii pe la spate. Aisha se văzuse obligată să-i 
povestească motivul acelei porecle, și fata, pentru prima oară 
de la întoarcerea lui Hernando, simţise cum i se pune un nod în 
gât. Oare Hernando o fi crezând că și ea este părtașă la 
disprețul acela? La ce s-o fi gândind acolo, singur printre catâri? 

Într-o seară, când Aisha se îndrepta să-i ducă fiului ei cina, 
Fátima merse spre ea și îi ceru strachina. Voia să se apropie de 
el. Era atentă la tremurul mâinii ei, încât nu băgă de seamă 
expresia îngrijorată cu care Aisha primi cererea. 

Hernando o aștepta în picioare; aproape că nu-i venea să 
creadă că Fâtima venea spre el. 

— Pacea fie cu tine, Ibn Hamid, începu Fátima să spună, 
ajunsă în fața lui și oferindu-i mâncarea. 

— Scroafo! se auzi Brahim ţipând în faţa grotelor. 

Strachina căzu din mâinile fetei. 

Fâtima se întoarse și văzu cum Brahim, la lumina focului, o 
pălmuia din nou pe Aisha. Hernando făcu vreo doi pași înainte 
cu mâna pe spadă, dar se opri din nou. Brahim ridică privirea și 
o aţinti asupra Fâtimei, și atunci tânăra înțelese strâmbătura 
Aishei: încercase să-i atragă atenţia cu privirea. Dacă Fâtima se 
apropia de Hernando, ea avea să suporte consecințele. Chipul 
lui Brahim exprima o satisfacţie bolnăvicioasă când ridica mâna 
ca să o lovească încă o dată pe soţia sa. Fâtima se întoarse în 
fugă în grotă. Brahim o văzu trecând pe lângă el și izbucni într- 
un hohot de râs. 


16 


In aprilie 1569, armata moriscă refăcută și cei care veneau în 
urma acesteia, printre care femei și copii, o porniră spre Ugijar 
cu Aben Humeya și apropiații săi în frunte: între ei, călărind cu 
mândrie, venea și Hernando. Lunga coloană era condusă de 
garda de archebuzieri care purtau noul stindard roșcat adoptat 
de Aben Humeya. 

Pe regele și locotenențţii săi îi urma cavaleria moriscă și apoi 
pedestrimea care, cu această ocazie, fusese dispusă în mod 
ordonat, potrivit tacticilor creștinilor: împărţită pe companii 
comandate de căpitani care își purtau propriile drapele. Unele 
dintre acestea fuseseră confecționate în timp ce așteptau în 
grote mai sus de Mecina. Erau din tafta sau mătase, în culorile 
alb, galben sau roșu aprins, cu semilună brodată cu fir de argint 
sau de aur, cu franjuri din mătase sau aur, sau cu pompoane 
garnisite cu perle. Dar alte companii mergeau mândre sub 
stindarde și drapele vechi, recuperate de pe vremea când 
musulmanii stăpâneau în al-AÂndalus, precum cele ale oamenilor 
din Mecina, din tafta de un roșu aprins brodată cu fir de aur și cu 
un castel cu trei turnuri de argint în mijloc sau chiar sub vreunul 
furat de la creștini, precum stindardul Sfântului Sacrament de la 
Ugijar, din damasc roșu aprins cu ciucuri de mătase și fir de aur, 
pe care moriscii au brodat semiluni cu fir de argint. 

Cum era obiceiul, convoiul era încheiat de bagajele și 
mulțimea de oameni inapţi pentru luptă: femei, copii, bolnavi și 
bătrâni. 

Toţi înaintau spre Ugíjar în vuiet de tobe și de flajeolete, 
salutaţi cu entuziasm de locuitorii care munceau pe ogoarele pe 
care le traversau; pentru că acela fusese ordinul dat de rege: nu 
se putea renunţa la cultivarea pământului. Creștinii primeau 
provizii din afara Granadei; dar moriscii dispuneau doar de 
resursele proprii; neașteptata întrerupere a ostilităților cauzată 
de preluarea funcţiei de către don Juan de Austria, care era în 
continuare angrenat în discuţii în oraș, le oferea ocazia de a 
semăna și de a culege o nouă recoltă. 

Hernando călărea semeț, stăpânind murgul și strunindu-l 
neîncetat ca să nu o ia înaintea grupului de călăreţi care îl 
precedau, pentru că între aceștia se afla Brahim, devenit un 


tovarăș de nedespărţit al lui Aben Aboo, căruia trebui să i se 
îmbrace șaua cu mai multe straturi de blană de miel ca să nu-l 
supere cicatricele, dar nici așa nu putea evita grimasele de 
durere de pe chip. Aben Aboo călărea alături de vărul său, 
regele, iar Brahim mergea în spatele lui. 

Nici măcar din șa nu izbutea Hernando să zărească ariergarda 
armatei, pentru că îi împiedicau vederea comandanții voinici ai 
haiducilor care călăreau în urma lui. Acolo erau femeile, printre 
ele Aisha și Fátima, și catării, lăsaţi în grija lui Aquil și a unui 
flăcăiaș dezgheţat numit Yusuf, pe care Hernando îl cunoscuse 
prin grote și căruia îi ceruse să-l ajute pe fratele său vitreg. Cum 
să izbutească Aquil să strunească el singur turma? 

Localitatea Ugijar îi primi gătită ca de sărbătoare, cu muzică și 
zarvă de petrecere. Nu era orașul pe care îl cunoscuseră când 
fugiseră de creștini. În abație se lucra de zor pentru 
transformarea ei în moschee. Clopotele asupra cărora moriscii 
își revărsaseră ura zăceau sfărâmate la poalele clopotniţei, iar în 
triunghiul pe care îl alcătuiau cele trei turnuri de apărare a 
localităţii era instalat un bazar care se răsfira pe străzile din jur. 
Totul era culoare, arome, zarvă și oameni noi, mai cu seamă 
oameni noi: berberi, corsari și neguţători musulmani de dincolo 
de strâmtoare. Cei mai mulţi erau îmbrăcaţi la fel cum încă se 
mai puteau îmbrăca moriscii, unii cu djalabya” dar ceea ce îl 
miră într-adevăr pe Hernando a fost aspectul multora dintre ei: 
unii erau blonzi și înalţi, cu un ten lăptos; alţii, cu părul roșu și 
ochi verzi, și se puteau vedea și negri liberi. Toţi se mișcau 
printre berberii cu pielea arămie, de parcă ar fi aparținut 
clanurilor lor. 

— Creștini renegați, îl lămuri Gironcillo când, uluit la vederea 
unui impunător albinos de rasă europeană, Hernando aproape 
că se ciocni cu el. 

Albinosul îi zâmbi ciudat, de parcă... de parcă l-ar fi invitat să 
descalece și să meargă cu el. Se întoarse fâstăcit spre haiduc. 

— Să n-ai niciodată încredere în ei, îl sfătui Gironcillo de 
îndată ce îl lăsară în urmă pe albinos, obiceiurile lor sunt destul 
de diferite de ale noastre: le plac băieţii ca tine. Renegatții sunt 
adevărații stăpâni ai Algerului; expedițiile de corsari sunt 
specialitatea lor, iar pe noi ne dispreţuiesc. Tetuán este morisc; 


33 Rochie lungă cu glugă purtată atât de bărbaţi, cât și de femei în 
Africa de Nord. (n.tr.) 


Salah, La Mâmora și Vélez, de asemenea, dar Algerul... 

— Nu sunt turci? îl întrerupse Hernando. 

— Nu. 

— Atunci...? 

— La Alger, renegații convieţuiesc cu adevărații ieniceri turci 
trimiși de către sultan. Gironcillo se ridică în scări și aruncă o 
privire spre bazar. Nu. Încă n-au ajuns. Îi vei recunoaște de 
îndată ce vor sosi. lenicerii nu se supun beilerbeiului Algerului, ci 
doar sultanului, de la care primesc ordine prin mijlocirea 
agalelor lor, propriii lor comandanţi. La vremea sa, acum 
patruzeci de ani, Khair ad-Din, pe care creștinii îl numesc 
Barbăroșie**, și-a închinat regatul Sublimei Porţi, sultanului 
otoman, cel care trebuia să ne ajute în lupta împotriva 
creștinilor... Dar vezi să n-o încurci: renegaţii care stăpânesc 
Algerul nu sunt de încredere, mai cu seamă pentru băieţi 
frumoși ca tine. Râse. Să nu stai niciodată cu spatele la ei! 

Hohotul de râs puse capăt conversaţiei. Aben Humeya 
descăleca acum și îl căuta cu privirea; Hernando trebuia să ia în 
primire caii. În haosul acela, încercă să le zărească pe Fâtima și 
pe Aisha, dar ariergarda convoiului nici măcar nu reușise să 
intre în localitate. Mai întâi trebuia să adăpostească animalele; 
doar după aceea avea să vadă din nou ce se întâmplă cu 
femeile. 

La fel cum făcuse la Paterna cu catării, Aben Humeya hotărî 
ca mai mulţi archebuzieri din garda sa să se pună la ordinele lui 
Hernando. Dincolo de străzile înţesate de case din spatele 
bisericii din Ugíjar, unde orașul începea să se piardă în câmpuri, 
găsi o casă bună cu două niveluri, mare și cu teren îndeajuns, 
îngrădit cum se cuvine cu un zid scund, tocmai potrivit pentru 
caii regelui și ai comandanților haiducilor. Fără nici o îndoială, 
era vorba de locuința uneia dintre familiile creștine asasinate în 
timpul insurecției; nu avea acces direct din stradă, ci se intra 
prin terenurile care o înconjurau. 

— Eliberaţi casa! strigă unul dintre soldați către familia de 
morisci care ieși buluc la sosirea alaiului. 

Era vorba despre o familie de vârstă mijlocie: ea, grasă, ca 
majoritatea matroanelor; el, încă și mai gras, dacă era cu 


3 Barbarossa Hayreddin Pașa (1478-1546), corsar turc ajuns 
stăpânitor al Algerului, pe care l-a trecut sub suzeranitate turcă în 
1518 apoi a devenit mare amiral al flotei otomane, în 1533. (n.tr.) 


putinţă, cu o veche archebuză în mâini, pe care o lăsă în jos la 
vederea soldaţilor. În preajma lor, se aflau șapte copii de vârste 
diferite. 

Hernando observă la femeia aceea obișnuita supunere a 
tuturor moriscelor; o fetiță de nici doi ani se ascundea, agăţată 
de ciorapii înfășuraţi pe picioarele acesteia. „Poate...“ se gândi 
el, poate că prezenţa acelei familii cu atâția copii va schimba 
atmosfera din grotă. 

— Te pricepi la animale? îl întrebă Hernando pe bărbat, 
sperând ca acesta să răspundă afirmativ. In acest caz, adăugă 
el când primi ca răspuns o strâmbătură pe care a luat-o drept 
confirmare, tu și familia ta mă veţi ajuta să avem grijă de caii 
regelui și vom împărți locuința. 

Hernando scoase iute frâiele celor douăsprezece animale de 
care își luase sarcina să se ocupe, încurcat de încercările celor 
trei băieţi de a-l ajuta. Nu luă în seamă vădita lor lipsă de 
experienţă în îngrijirea cailor. Trebuia să le găsească pe Aisha și 
pe Fâtima. 

Cu aceeași iuțeală, părăsi casa. Le va da de mâncare 
animalelor la întoarcere. Dar, de îndată ce traversă poarta mare 
din fier forjat care dădea în strada nepietruită și constată că 
armata lui Aben Humeya se împrăștiase prin sat și începuse să 
ajungă până acolo, se întoarse. 

— Închideţi poarta și staţi de pază în spatele ei, le porunci el 
archebuzierilor. Nimeni să nu intre pe aceste terenuri. 
Supravegheaţi și de jur-împrejur. Sunt caii regelui, le aminti el. 

În momentul în care doi dintre archebuzieri se supuneau 
ordinelor sale, un numeros grup de soldaţi cu familiile lor voiau 
să intre în casă. 

— Sunt caii regelui, le atrase el atenţia, în vreme ce 
archebuzierii se grăbeau să închidă porțile în urma lui. 

Trebuia să se strecoare prin puhoiul de oameni care veneau 
din sens opus. Localitatea nu putea să-i primească pe toți 
moriscii care soseau; soldaţii și familiile lor, în masă, se 
răspândeau spre împrejurimi, în vreme ce el căuta să se 
întoarcă în centru, încercă să ocolească mulţimea cu care se 
întâlnea, dar se ciocnea des de lume și se vedea obligat să se 
vâre cu forţa printre grupurile de oameni înghesuiți. Unde le-ar 
putea găsi pe femei? Catării! Catării ar fi ușor de găsit chiar și 
între... 


Hernando se ciocni violent de un bărbat. 

— Cornuti!55 

Băiatul primi o izbitură care îl aruncă spre un grup de oameni 
care mergeau în sens opus și care, la rândul lor, îl îmbrânciră. 
Puhoiul de bărbaţi și de femei se opri și se deschise un mic 
spaţiu prin mijlocul străzii. 

— Signori...% 

Hernando se întoarse buimăcit spre bărbatul care îl lovise. În 
ce limbă vorbea acel...? „O să te ucid“, asta chiar înţelesese, în 
vreme ce vedea cum un blond, cu păr cârlionţat și barbă deasă, 
se îndrepta spre el cu o dagă prețioasă cu mâner împodobit cu 
nestemate. Din gura blondului ieși un alt șuvoi de cuvinte. Nu 
vorbea nici castiliana, nici araba, nici a/jamiado. | se păru că 
amestecă vorbe din mai multe limbi. 

— Câine! mormăi bărbatul. 

Și asta înţelesese, dar era grăbit. Dacă Brahim le găsea mai 
întâi pe femei, poate că le va duce într-alt loc, ceea ce ar 
însemna că le va pierde din vedere: el trebuia să locuiască 
aproape de caii regelui. Incercă să scape și să-și urmeze drumul, 
dar se ciocni de oamenii care priveau disputa. Cineva îl împinse 
spre spațiul ce se deschisese în jurul blondului. Oamenii priveau 
curioși pe deasupra capetelor și printre trupurile celor dintâi. 
Blondul, cu braţul întins, mișca daga în faţa lui, în cercuri mici, 
amenințător. Hernando constată că aceea era singura lui armă 
și scoase hangerul din teacă. 

— Allah este mare! spuse el pe un ton răspicat în arabă. Și 
apucă sabia cu amândouă mâinile, ducând-o în sus, exact pe la 
mijlocul pieptului, gata să lovească; ţinea picioarele depărtate și 
înfipte ferm în pământ, având tot trupul încordat. 

Atunci, blondul îl privi în ochii săi albaștri. 

— Frumosule! exclamă el deodată, lungind dulce litera „u“. 

— Chipeșule! auzi Hernando că se spune de undeva, de pe 
lângă blond. 

Nu vru să-și întoarcă privirea. 

Unul dintre morisci începu să râdă. Alţii fluierară. 

— Frumușelule! 

Blondul lungi din nou litera „u“ și își ascunse daga în 
cingătoare ca să se ia la harță într-o conversaţie sonoră și de 


LL 


35 Dobitocilor! (în Ib. italiană în orig.) (n.tr.) 
36 Domnilor... (în Ib. italiană în orig.) (n.tr.) 


neînțeles cu tovarășul său. Hernando era în continuare 
nemișcat, cu hangerul ridicat și înfățișare furioasă, dar cum să 
se năpustească asupra unui om dezarmat care nu-i acorda nici 
cea mai mică atenţie? Atunci, blondul îl privi din nou, îi zâmbi și 
îi făcu cu ochiul înainte de a se întoarce cu spatele și a-și face 
drum dând din coate printre spectatorii care se grăbeau să se 
dea la o parte. 

— Fruuuuuumosule! îl auzi pe un morisc repetând prostește. 

Sângele clocotind i se urcă în obraji și simţi căldura lui 
nesuferită chiar atunci când râsetele izbucniră printre cei 
adunaţi acolo. Lăsă în jos hangerul fără să privească pe nimeni. 

— Chipeșule! râse un morisc pe care Hernando îl împinse ca 
să iasă de acolo. 

In vreme ce ocolea oamenii, cineva îl ciupi de fese. 


l-a găsit în preajma catărilor, opriţi la intrarea în sat, neștiind 
încotro să o apuce. Copiii se străduiau să împiedice turma să se 
ia după vreunul dintre puhoaiele de oameni care se scurgeau pe 
lângă ei. Nici Aisha, nici Fátima, nici măcar frații lui vitregi nu-și 
putură ascunde o expresie de ușurare atunci când Hernando 
preluase la iuţeală răspunderea pentru situaţia aceea: până și 
catării, începând cu Băbuţa, păreau că se bucură la auzul acelei 
voci cunoscute care începuse să-i mâne cu strigăte. Nimeni nu 
știa nimic despre Brahim. 

Când ajunseră în casă, Salah, moriscul obez care o ocupa 
împreună cu numeroasa lui familie, îi primi cu un respect 
aducând a slugărnicie. Hernando își spuse că vreunul dintre 
archebuzieri i-o fi relatat despre atenţiile pe care i le acorda 
regele. 

Moriscul își mută familia la parter și le cedă nou-veniţilor 
etajul, unde mai rămăsese încă într-o încăpere un pat mare cu 
ceea ce trebuie să fi fost cândva un splendid baldachin. Spuse 
că restul mobilierului îl vânduse, nu înainte de a distruge 
tapiseriile și imaginile creștine, fapt de care s-a jurat și răsjurat 
cu vehemenţă. 

Salah era un negustor ager la minte care vindea atât 
musulmanilor, cât și creștinilor orice ar fi avut nevoie. În război 
circulau mulți bani, de ce să se spetească el, cum avea obiceiul 
să spună, trudind să scoată recolte din piatră seacă, așa cum 
făceau locuitorii din Alpujarras pe  bolovănișurile lor 


neprimitoare, dacă el putea vinde ceea ce produceau ei? 

Se lăsa întunericul, și Fâtima și Aisha se alăturară nevestei lui 
Salah care pregătea cina și pentru cele cinci guri în plus pe care 
trebuia pe neașteptate să le hrănească. Yusuf, băiatul care îi 
ajutase să aibă grijă de catâri, se bucură de confortul pe care 
părea să-l ofere locuința aceea. Hernando îl acceptă de îndată 
ce își dădu seama că se descurcă bine cu animalele. Nu putea 
spera la mai mult ajutor decât atât: fraţii săi vitregi îl ocoleau și 
nu se apropiau de catări dacă era și el prezent, iar fiii lui Salah, 
cu toată bunăvoința tatălui lor, nu se pricepeau la animale. 

Fâtima le duse niște limonadă bărbaţilor, care stăteau la 
intrarea în casă. O făcu fără să fie acoperită cu văl și îi zâmbi lui 
Hernando când îi întinse paharul. Băiatul simţi că îi tresaltă 
inima. L-o fi iertat oare? O auzi și pe mama sa stând de vorbă și 
râzând în bucătărie. Brahim încă nu se arătase. La schimbarea 
gărzii, îi porunci unui archebuzier să cerceteze în legătură cu 
tatăl său vitreg și să se întoarcă să-i dea vești. „Îl vei găsi cu Ibn 
Abbu“, îi comunică soldatul, care îl întrebase de cărăuș pe unul 
dintre căpitanii regelui. 

Înainte de a se retrage, Fátima îi susținu privirea lui Hernando 
câteva clipe. Îi zâmbea din nou! 

— Nevastă bună, observă atunci Salah, rupând vraja 
momentului. Tăcută! 

Hernando duse paharul la gură ca să-l poată privi pe negustor 
cu coada ochiului. Deși era o noapte rece, bărbatul era asudat. li 
răspunse cu o șoaptă de neînțeles. 

— Allah v-a răsplătit cu un băiat. Primii doi copii ai mei au fost 
fete, insistă Salah. 

Interesul neguțătorului îl deranjă. Îi putea da afară de acolo... 
dar o auzi din nou pe mama sa sporovăind veselă în bucătărie; 
de câtă vreme nu mai auzise râsul mamei sale? Dar nici nu 
dorea să-i ofere lui Salah mai multe explicaţii în legătură cu 
situaţia familiei lui. 

— Dar mai apoi te-a răsplătit cu patru, îi aminti el. 

Salah vru să răspundă, dar chemarea muezinului la rugăciune 
făcu să înceteze larma din bazar și curiozitatea lui. 

Se rugară, apoi luară cina. Neguţătorul avea o cămară bine 
garnisită, pe care o ţinea sub cheie în pivnițele clădirii: vechea 
cramă a proprietarilor creștini unde înmagazina și o mulţime de 
felurite mărfuri. Isprăviră masa de seară și Hernando însoţit de 


Yusuf controlă caii și catării. Toate animalele pășteau liniștite: 
pustiiseră grădina de zarzavat a soţiei neguțătorului, care nu 
avusese încotro decât să accepte situaţia, după ce se întorsese 
spre soțul ei cerându-i ajutor din priviri. „Sunt caii regelui“, i-a 
răspuns neputincios Salah, tot din priviri, făcând un gest 
elocvent spre archebuzierii care făceau de strajă. 

„Vor avea nevoie de orz și de nutreţ“, se gândi Hernando. 
Peste vreo două zile, terenul acela va fi secătuit, iar regele îi 
poruncise să aibă caii pregătiţi în orice moment, motiv pentru 
care nu-i putea duce să pască pe alte ogoare în împrejurimile 
orașului Ugijar. A doua zi de dimineaţă va trebui să procure 
hrană suficientă. Își încheie rondul și pregăti pături în portic ca 
să se acopere cu ele. 

— Prefer să dorm aici ca să fiu aproape de animale, se scuză 
el, luând-o înaintea întrebărilor lui Salah, care vedea cu mirare 
că puştiul nu dormea cu soţia lui. 

Yusuf rămase cu el și stătură la taclale până căzură răpuși de 
oboseală; băiatul era atent la cea mai mică observaţie a lui. 
Archebuzierii nou-intraţi de strajă moţăiau în posturile lor, iar 
femeile și copiii se răspândiră pe cele două niveluri; Aisha, în 
dormitorul principal. Brahim era în continuare dispărut. Deși era 
în portic, Hernando dormi liniștit pentru prima dată după multe 
zile: Fâtima îi zâmbise din nou. 


În zori, se ocupă de animale și hotărî să se prezinte în faţa 
regelui ca să-i ceară bani cu care să cumpere nutreţ, dar Aben 
Humeya nu-l putu primi. Regele se instalase din nou în casa lui 
Pedro Lopez, notarul-șef din Alpujarras, aproape de biserică, și 
tocmai îi primea pe comandanții unei companii de ieniceri care 
sosiseră atunci de la Alger: cei două sute trimiși în al-Andalus de 
către beilerbei la ordinul sultanului ca să-i mulţumească, dacă 
nu să-i înșele, pe fraţii lor întru credinţă. 

Hernando îi văzuse căscând gura prin imensul bazar în care 
se prefăcuse orașul Ugíjar. Cum îi atrăsese atenţia Gironcillo, 
era cu neputinţă să nu-i bage de seamă. In ciuda unui mare 
număr de oameni care se îmbulzeau în oraș - printre ei 
neguţători, berberi, aventurieri, morisci și armata lui Aben 
Humeya -, acolo unde se aflau turcii, oamenii se dădeau la o 
parte cu teamă. Nu purtau tichii și mantii precum cele cu care 
Farax, dispărut în munţi, încercase să-i deghizeze pe moriscii 


care căutaseră să ridice la luptă Albaicinul Granadei. Își 
acopereau capul cu turbane mari, în majoritate ponosite, cu 
franjuri care aproape că le atingeau gâtul. Purtau șalvari, tunici 
până în pământ și papuci comozi; mulţi se mândreau cu 
mustăţile lor lungi și subțiri, totuși, ceea ce impresiona cel mai 
mult la ei era cantitatea de arme pe care le purtau asupra lor: 
archebuze cu ţevi lungi, iatagane și dăgi. 

Debarcaseră pe coasta din Alpujarras sub comanda lui Dali, 
ayabachi de ieniceri, unul dintre ofițerii cei mai mari în rang 
după agă, funcţie în care fusese ales în mod democratic în 
diwan de către cei aproape douăsprezece mii de membri stabiliţi 
în Alger. Dali era însoţit de doi ofițeri ieniceri: Caracax și 
Hosceni, și toți trei se reuniseră atunci cu Aben Humeya. 

Trupele de ieniceri luaseră naștere ca o miliţie de elită la 
ordinele sultanului; soldaţi credincioși și de neînvins. Membrii ei 
erau recrutaţi în mod obligatoriu dintre băieţii creștini având 
peste opt ani care trăiau pe întinsele domenii europene ale 
Imperiului Otoman, în proporţie de unu la fiecare patruzeci de 
case. După ce erau înrolați cu de-a sila, erau educați în credința 
musulmană și antrenați ca soldaţi de la această vârstă fragedă. 
Ajungând la rangul de ienicer, se bucurau de soldă pe viaţă și de 
numeroase privilegii față de restul populaţiei. Dispuneau de 
jurisdicție proprie: nici un ienicer nu putea fi judecat sau 
pedepsit nici măcar de către bei; depindeau exclusiv de agaua 
lor care, în orice caz, îi judeca în secret. 

Totuși, ienicerii din Alger încetaseră să mai urmeze procedeul 
înrolării obligatorii a băieţilor creștini din Imperiul Otoman. Cei 
mutați inițial din imperiu la Alger fuseseră înlocuiţi treptat cu fiii 
acestora sau cu alţi turci, inclusiv cu creștini renegaţi, dar 
niciodată cu arabi sau berberi. Arabilor și berberilor le era 
interzis accesul la armata de elită; ienicerii constituiau o castă 
privilegiată. Se dedicau jefuirii satelor din Berberia și a Algerului: 
siguri și încrezători în puterea și în prerogativele lor, acționau cu 
un dispreț absolut faţă de ceilalţi locuitori, furând și siluind copii 
și femei. Nimeni nu se putea atinge de vreun ienicer! 

Oamenii aceia, cei două sute pe care sultanul îi poruncise 
beiului său din Alger să-i trimită ca să-i mulțumească pe morisci, 
sosiseră la al-Andalus să lupte, dar aceasta nu implica pierderea 
privilegiilor lor. Și Hernando putu să o constate când aștepta, la 
porţile casei notarului-șef, ca archebuzierul din garda lui Aben 


Humeya să revină cu un răspuns din partea regelui. 

Între timp, încercă să-și învingă curiozitatea și să evite să-i 
urmărească pe ienicerii care leneveau în faţa clădirii. 

— Ştii ceva despre Brahim, cărăușul? îl întrebă aparent 
nepăsător pe unul dintre archebuzierii rămași în poartă. Este 
tatăl meu vitreg. 

— Azi-noapte, îi răspunse acesta, a plecat cu Ibn Abbu și o 
companie de oameni la Poqueira. Regele l-a numit pe vărul său 
alguazil la Poqueira, iar Ibn Abbu, la rândul său, l-a numit pe 
tatăl tău vitreg locotenentul său. 

— Cât timp vor sta la Poqueira? întrebă el din nou, de data 
aceasta fără să-și poată ascunde bucuria. 

Archebuzierul ridică din umeri. Brahim plecase! Se întoarse 
zâmbitor spre bazarul care se deschidea în fața casei când un 
vânzător trecu cu un coș mare în spinare, plin cu stafide. Unul 
dintre ieniceri luă un pumn de stafide. Omul se întoarse și, fără 
să se gândească, îl îmbrânci pe cel care tocmai îi fura din 
sărăcăcioasa lui marfă. 

Totul se petrecu într-o clipă. Nici unul dintre ieniceri nu-i 
reproșă vânzătorului ieșirea necontrolată, dar îl prinseră dintr- 
odată pe bărbat între ei: unul îl apucă de brațul întins, iar cel 
care fusese îmbrâncit îi reteză mâna din încheietură cu o 
lovitură rapidă și eficace de iatagan. Mâna ajunse în coșul cu 
stafide, omul fu alungat din locul acela cu lovituri de picior, iar 
ienicerii își reluară conversaţia de parcă nimic nu s-ar fi 
întâmplat; aceea era pedeapsa pentru oricine ar fi îndrăznit să 
se atingă de vreun soldat al sultanului Sublimei Porţi. 

Hernando fu incapabil să reacționeze și rămase încremenit, 
absorbit de dâra de sânge lăsată de vânzătorul de stafide, până 
când acesta se prăbuși la câţiva pași mai încolo. Căzut pe 
gânduri cum era, archebuzierul gărzii regale trebui să-l bată pe 
Hernando pe spate. 

— Urmează-mă, îi spuse când în sfârșit își aţinti ochii asupra 
lui. 

Casa era din nou parfumată cu mosc, dar de data aceasta n-a 
fost dus dinaintea lui Aben Humeya. Străjerul îl însoți până într-o 
odaie de la capătul primului etaj. Ușa din lemn cioplit era păzită 
de doi archebuzieri; tezaurul pe care regele nu-l trimisese la 
Alger trebuie că se află înăuntru, se gândi el, văzând atâtea 
precauții. 


— Tu ești Ibn Hamid? îl întrebă cineva din spatele lui și 
Hernando se întoarse ca să dea cu ochii de un morisc gătit în 
veșminte bogate. Ibn Umayya mi-a vorbit de tine. Bărbatul îi 
întinse mâna. Sunt Mustafa Calderon, localnic din Ugijar și 
sfetnic al regelui. 

După salut, Mustafa căută un rând de chei pe care îl purta la 
cingătoare și deschise ușa. 

— Aici ai tot orzul de care ai nevoie pentru cai, adăugă el, 
poftindu-l cu mâna întinsă să intre. 

Cum putea fi acolo orzul? Acela nu era un hambar. Surprins, 
rămase neclintit în cadrul ușii. 

Râsetele lui Mustafa și ale celor trei archebuzieri nu reușiră să 
risipească uimirea lui Hernando: aproape o duzină de fete și de 
copile erau înghesuite înăuntru, luminate de o rază ce intra 
printr-o ferestruică înaltă. Fetele îl priveau speriate și încercau 
să se ascundă unele în spatele celorlalte, refugiindu-se în 
celălalt capăt al odăii. 

— Regele vrea să-și păstreze giuvaierele și banii care au 
rămas, explică sfetnicul, trăgându-și nasul. Aurul este mai ușor 
de transportat decât prizonierele pe care le-a primit ca impozit 
pentru a cincea parte din prada de război... lar monedele nu 
mănâncă! Râse din nou. Alege-o pe care o vrei și negociaz-o la 
piaţă. În schimbul ei, vei obţine tot ce ai nevoie, dar în fiecare 
lună va trebui să vii să-mi dai socoteală. Eu n-aș fi procedat așa, 
dar regele a stăruit. A mai poruncit că, dacă tot călărești alături 
de el, să-ţi cumperi îmbrăcăminte potrivită. 

— Cum... cum să vând o copilă? 

— O să ţi-o smulgă din mâini, băiete, îl întrerupse moriscul. 
Femeile creștine sunt cele mai dorite la Alger, un oraș în 
stăpânirea turcilor și a creștinilor renegaţi care nu vor să se 
însoare cu musulmane. Nici chiar turcii! Uite, adăugă el 
punându-i o mână pe umăr, un prizonier creștin poate fi 
răscumpărat de către călugării aceia din Ordinul Merced” sau 
din al trinitarienilor** care merg în Berberia încărcaţi de bani, dar 
o femeie, niciodată. Printre puţinele legi care guvernează viaţa 


37 Ordin religios întemeiat la Barcelona în anul 1218, consacrat 
răscumpărării creștinilor luaţi prizonieri de către mauri. (n.tr.) 

33 Membri ai Ordinului religios al Trinității (în spaniolă Trinidad), 
întemeiat în anul 1198 și consacrat răscumpărării creștinilor luați 
prizonieri de către berberi. (n.tr.) 


corsarilor, există una care interzice răscumpărarea femeilor. Ei 
le adoră! 

— Dar... începu să spună Hernando, observând cum tremură 
fetele și se strâng și mai tare unele într-altele. 

— Cea pe care o vrei, acum! îl zori Mustafa. Tinem sfat cu 
turcii și nu pot pierde mult timp. 

Cum să vândă el o fată? Ce știa el despre...? 

— Nu pot... începu el să protesteze, când părul bălai al unei 
copile murdare și care tremura apăru în faţa lui. Una dintre cele 
mai mari decât ea o dădu la o parte fără menajamente. Aia! 
exclamă el deodată, fără să se mai gândească. 

— Zis și făcut! spuse Mustafa pe un ton sentenţios. Legaţi-o și 
predaţi-i-o lui, le porunci el străjerilor, pentru ca imediat după 
aceea să se retragă grăbit. Și ţine minte: te aștept peste o lună. 

Dar Hernando nu-l mai auzea pe sfetnicul regelui. Avea ochii 
aţintiți asupra prizonierei sale. Era Isabel, sora lui Gonzalico. „Ce 
s-o fi întâmplat cu Ubaid?“ se gândi el în momentul acela, 
amintindu-și cum a ridicat acesta de pe jos inima băiatului 
înainte de a o arunca la picioarele copilei. 

Peste câteva clipe era din nou în stradă, observându-i pe 
archebuzieri și pe ieniceri; ţinea în mână funia cu care străjerii o 
legaseră pe fata cu părul bălai. Rămase nemișcat, cu Isabel în 
spatele lui, uimit de miile de sclipiri pe care soarele le smulgea 
din oameni și din culori. Inainte nu băgase de seamă așa ceva, 
de ce acum bazarul acela i se arăta ca o lume nouă? 

— Băiete, ce o să faci tu cu mândreţea asta de fată? auzea 
întrebarea ironică. 

Hernando nu răspunse. De ce a trebuit să accepte târgul 
acela? Ce o să facă el acum cu Isabel? Să o vândă? Amintirea 
măcelului de la Cuxurio și rugăminţile lui Isabel se amestecară 
cu miile de culori și de mirosuri care pluteau în atmosferă. Cum 
să o vândă? Oare acelei fete nu i se făcuse destul rău până 
acum? Ce vină avea ea? Atunci, de ce a ales-o? Nici măcar n-a 
stat pe gânduri! Funia se întinse și Hernando se întoarse spre 
Isabel: un ienicer încerca să o examineze, iar copila se dădu 
îndărăt, speriată. 

Făcu un pas spre turc, dar îi reveni în amintire mâna tăiată a 
vânzătorului de stafide. Isabel plângea din nou în hohote, cu 
ochii larg deschiși, privindu-l pe el, implorându-i ajutorul, la fel 
cum o făcuse la Cuxurio când Ubaid îl ucidea pe fratele ei 


Gonzalico. Isabel se lovi cu spatele de archebuzierii din gardă, 
care îi tăiară calea, iar ienicerul începu să-i pipăie părul auriu. 

— Stai pe loc! strigă Hernando. Dădu drumul funiei și scoase 
hangerul din teacă. 

Nici măcar nu izbuti să ridice spada. Cu o uimitoare rapiditate, 
ienicerul scoase din teacă iataganul ca să lovească violent, fără 
întârziere, hangerul, care zbură prin aer. Instinctiv, băiatul își 
scutură de mai multe ori mâna, iar ceilalți turci izbucniră în 
hohote de râs. 

— Lasă copila în pace! insistă el totuși. 

lenicerul se întoarse cu faţa spre Hernando: cu o mână pipăia 
sânii de-abia înmuguriţi ai lui Isabel. Un nerușinat zâmbet alb se 
adăugă miilor de sclipiri ale bazarului. 

— Vreau să văd marfa, silabisi acela. 

Hernando șovăi câteva clipe. 

— lar eu, banii tăi, bâigui el. Fără bani, nu-i rost de cercetare. 

Câţiva ieniceri îl aclamară pe Hernando, de parcă ar fi fost 
vorba de un joc. 

— Bine zis! exclamară ei printre hohote de râs. 

— Da! Arată-i banii... 

In momentul acela, archebuzierul care o împiedica pe Isabel 
să se retragă, același care îl însoţise pe Hernando înăuntrul 
casei, îi șopti ienicerului câteva cuvinte la ureche. Turcul ascultă 
în liniște și strâmbă din nas. 

— Nu face un ducat! mormăi el după ce se gândi câteva clipe 
și o împinse pe Isabel. 

— Poţi lua pe ea mai bine de trei sute, băiete! îl contrazise alt 
ienicer. 

După ce apucă din nou funia, Hernando se îndreptă spre locul 
unde ajunsese hangerul lui Hamid, dincolo de grupul de ieniceri 
care mai râdeau încă pe seama lui și merse într-acolo, trăgând-o 
pe Isabel și ocolindu-i pe turci. 

— Nu-ţi va servi prea mult hangerul ăla vechi dacă nu înveţi 
să-l ţii de mâner cu toată puterea, auzi el că-i strigau din urmă 
când se apleca să-l ridice. 

Bazarul: strigătele, mulțimea, culorile și aromele se 
deschiseră din nou în faţa lui Hernando. Vâri hangerul în teacă și 
se îndreptă de spate. Ce-o să facă de-acum încolo cu copila 
aceea? se gândi el, văzând că mai mulţi neguţători se grăbeau 
înspre el. 


17 


— Priveşte. Ești liberă. 

Hernando izbutise să traverseze bazarul fără să ia în seamă 
ofertele neguţătorilor. „E vândută deja!“ exclama el, trăgând de 
fată ca să scape de comercianții care se apropiau de Isabel. „N- 
o atingeţi!“ Apoi, trebuise să scape și de alţii care, de cum o 
vedeau pe tânăra creștină cu mâinile legate, îi abordau și, chiar 
fără să cunoască preţul presupus al lui Isabel, se încăpăţânau 
să-i urmărească, lansând tot felul de propuneri. 

Când ajunseră în sfârșit în afara satului, se ghemuiră în 
spatele unui mic zid care despărțea drumul de o livadă de 
măslini; atunci îi dezlegă lui Isabel mâinile. 

— Fugi! șopti el de cum dezlegă nodul. 

Copila tremura. Hernando, de asemenea. Tocmai o elibera pe 
sclava pe care i-o încredinţase regele ca să-și poată hrăni 
animalele! 

— Fugi! insistă el cu voce joasă pe lângă fată, care stătea 
nemișcată, incapabilă să rostească un cuvânt, în vreme ce 
teama se reflecta în ochii ei căprui. Du-te! 

O împinse, dar Isabel se ghemui și mai tare, lipită de zidul de 
piatră. Atunci, el se ridică și se prefăcu că o lăsa acolo. 

— Încotro? întrebă Isabel cu glasul stins. 

— Păi... Hernando gesticula din mâini. 

Apoi, privi de jur-împrejur, pe fundalul munţilor. Pe ici, pe colo 
ardeau focurile de tabără ale soldaţilor și ale moriscilor care nu 
mai încăpeau în Ugijar: cei mai mulţi aparţineau marii armate a 
lui Aben Humeya. 

— Nu știu! Am deja destule probleme, se plânse el. Ar trebui 
să te vând și să cumpăr nutreţ pentru caii regelui. Cum o să le 
dau de mâncare dacă te las în libertate? Vrei să te vând? 

Ea nu răspunse, dar nici nu înceta să-l implore cu privirea. 
Hernando se aplecă din nou și, văzând că venea un grup de 
oameni, îi făcu semn lui Isabel să păstreze tăcerea. Așteptară să 
treacă. „Ce-o să facă?“ se gândi el între timp. Cum avea să 
hrănească animalele? Ce o să se întâmple dacă află regele? 

— Du-te! Fugi! insistă el totuși, odată ce glasurile moriscilor 
se pierdură în depărtare. 

Cum s-o vândă pe sora lui Gonzalico? Nu izbutise să-l facă pe 


băiatul acela încăpățânat să renunțe la credința lui. Nu-l 
convinsese de faptul că nu trebuia decât să mintă! își aminti de 
făptura aceea care dormise liniștită alături de el, ţinându-l de 
mână, cu o noapte înainte ca Ubaid să-i taie capul și să-i smulgă 
inima. 

— Cară-te odată! 

Hernando se ridică și o porni înapoi spre sat căutând să nu 
întoarcă privirea, dar, după vreo câţiva pași, îl birui curiozitatea 
și o senzaţie... Se ţinea după el! Isabel se ţinea după el, 
desculță, murdară, plângând și arătându-i soarelui de amiază 
părul bălai încâlcit. Băiatul îi făcu un semn cu mâna arătându-i 
direcţia opusă, dar ea rămase nemișcată. Îi porunci din nou să 
plece, dar Isabel stărui în aceeași atitudine. 

Hernando se întoarse din drum. 

— O să te vând! îi spuse el, dând-o din nou la o parte din cale 
și ducând-o spre zid. Dacă te mai ţii după mine, o să te vând. Ai 
văzut deja: toți vor să te cumpere. 

Isabel plângea. Hernando așteptă să se liniștească, dar deși 
trecu o vreme, copila nu se opri. 

— Ai putea să te salvezi, insistă el. Ai putea să aștepți să se 
lase întunericul și să te strecori printre ei... 

— Și după aceea? îl întrerupse Isabel printre suspine. Încotro 
s-o apuc după aceea? 

Alpujarras se află în mâinile moriscilor, recunoscu Hernando în 
sinea lui. De la Ugijar până la Orgiva, la o depărtare de mai bine 
de șapte leghe, unde era amplasată ultima tabără a marchizului 
de Mondéjar, nu existau creștini. Și nici de-a lungul celor patru 
leghe distanţă până la Berja, unde era marchizul de Vélez, nu se 
afla vreunul. Ținutul era înţesat de morisci care ţineau sub 
observaţie cea mai mică mișcare. Unde ar putea ajunge o copilă 
fără a fi arestată? Și dacă o arestau... Dacă o arestează... Dacă 
o arestează, o să se știe că el o eliberase; atunci, își dădu 
seama de greșeala comisă și începu să gâfâie. 

Ca să nu trebuiască să mai străbată bazarul, dădură ocol 
orașului Ugijar și se îndreptară spre casa lui Salah. Hernando 
trăgea iarăși de funia cu care legase din nou mâinile lui Isabel în 
eventualitatea că s-ar fi încrucișat cu cineva. Ce-o să facă cu 
ea? Să o prezinte drept musulmană? Toată lumea din Ugijar îi 
văzuse părul de culoarea paiului, blond și drept. Cine n-ar 
recunoaște-o? Ce explicaţii ar putea da? Cum ar putea o 


creștină să convieţuiască împreună cu ei? Într-adevăr, se 
întâlniră cu o mulţime de grupuri de morisci și de soldaţi care n- 
au încetat să o privească plini de așteptări pe prizonieră. 
Ajunseră la terenurile aparținând casei, la zidul care le 
înconjura, prin capătul cel mai îndepărtat de Ugijar. 

— Ascunde-te, îi spuse el lui Isabel după ce o dezlegă. Copila 
privi de jur-împrejur: nu era decât zidul; restul era câmp 
deschis. Întinde-te prin miriște, o să te acopere. Fă ce vrei, dar 
ascunde-te. Dacă te descoperă... de-acum știi ce te așteaptă. 
„La fel ca și pe mine!“ adăugă în sinea lui. O să vin să te caut. 
Nu știu când. Şi nici pentru ce, plesni din limbă și clătină din 
cap, dar vei avea vești de la mine. 

Dădu ocol zidului ca să ajungă la poarta principală fără să-și 
mai facă griji pentru Isabel; singurul lucru pe care-l observă a 
fost copila trântindu-se pe pământ de îndată ce îi întorsese 
spatele și începuse să se îndepărteze. Ce-o să facă cu ea? Dar 
chiar și presupunând că o să reușească să rezolve situaţia 
aceea, cum rămâne cu orzul? Dar cu nutreţul? De unde avea să 
facă rost de hrană pentru animale? Nu mai aveau decât puţin de 
păscut pe terenul din jurul casei. Isabel! Cine l-a împins să o 
aleagă? Ar fi putut să o aleagă pe oricare alta. Pe cea care o 
împinsese pe Isabel ca să se salveze, de exemplu! Ar fi fost oare 
în stare să o vândă? 

Dintotdeauna, moriscii îi ajutaseră pe corsarii berberi în 
incursiunile acestora pe coastele mediteraneene. Erau mulţi 
morisci printre corsari, mai ales printre cei din Tetuân, dar și 
printre algerieni. Erau oameni născuţi în al-Andalus care, cu 
ajutorul rudelor și al prietenilor, luau prizonieri pe care apoi îi 
vindeau ca sclavi în Berberia, dar uneori ajungeau chiar să-i 
elibereze în schimbul plăţii unei despăgubiri corespunzătoare 
chiar pe plajă, înainte de a ridica ancora ca să se întoarcă în 
porturile lor. Dar aceasta se întâmpla pe țărmurile vechiului 
regat nazarit, nu în Alpujarra de Sus, unde sclavii moriscilor 
bogaţi erau de obicei negri din Guineea. lar creștinii le 
interziseseră să aibă sclavi negri. Îi povestise Hamid. Hernando 
nu vânduse pe nimeni și nici nu ajutase la capturarea vreunui 
creștin! Cum să vândă o copilă, chiar dacă era creștină, știind 
prea bine care îi va fi soarta în mâinile corsarilor sau ale 
ienicerilor? Mângâie hangerul, așa cum făcea întotdeauna când 
învățatul îi revenea în minte. 


Cufundat în aceste gânduri, trecu de porțile mari din fier forjat 
care dădeau în casă. Ce...? Ce se întâmpla acolo? Mai bine de o 
duzină de soldaţi berberi stăteau de vorbă în patio, în faţa 
porticului. Alături de ei se aflau cai înșeuațţi și catâri încărcaţi cu 
poveri. Hernando se simţi deodată moale, ușor ametţit, cu 
stomacul întors pe dos și o sudoare rece curgându-i pe spate. 

Unul dintre archebuzierii morisci din garda lui Aben Humeya îi 
bară calea. Hernando dădu înapoi fără să vrea. Omul își arătă 
mirarea pe chip. 

— Ibn Hamid... începu el să spună. 

O fi aflat oare de Isabel? Au venit să-l aresteze? Ubaid! 

In spatele unui catăr, îl văzu pe cărăușul din Narila. 

— Ce face ăla aici? întrebă el, ridicând glasul și arătându-l. 

Archebuzierul se întoarse spre locul semnalat de Hernando și 
ridică din umeri. Ubaid se încruntă. 

— Ala? întrebă la rândul său archebuzierul. Nu știu. A venit cu 
căpitanul corsarilor. Asta voiam să-ţi spun: un comandant corsar 
împreună cu oamenii săi ni s-au alăturat. Hernando încerca să 
asculte explicaţia, dar toată atenţia era îndreptată spre Ubaid, 
care continua să se uite la el cu îngâmfare. Regele i-a permis să- 
și adăpostească animalele împreună cu ale noastre, întrucât e 
nutreţ îndeajuns pentru toate... 

— Aici? îi scăpă lui Hernando. 

— Așa a spus regele, îi răspunse archebuzierul. 

li tremurau genunchii. Pentru o clipă, fu ispitit să o ia la fugă. 
Să se salveze... sau să se întoarcă acolo unde era Isabel: să o 
lege din nou și să o vândă o dată pentru totdeauna. Nu părea 
dificil. 

— Dar e o problemă, continuă archebuzierul. Hernando 
închise ochii înainte de a se confrunta cu moriscul: ce s-ar mai 
putea întâmpla? Corsarul turc spune că o să rămână și el cu 
oamenii săi. Nu există nici un loc de cazare în tot Ugíjar, iar aici 
dispuneţi de spațiu suficient. Zice că n-a venit să ne ajute în 
lupta împotriva creștinilor ca să doarmă sub cerul liber. 

— Nu, încercă Hernando să se opună. Mai mulţi oameni! Și 
Ubaid printre ei. Avea o prizonieră creștină ascunsă după un zid 
și nici un grăunte de orz pentru... încă unu, doi, trei, patru cai, 
numără el, și tot atâţia catâri. Nu-i cu putinţă... 

— S-a ajuns deja la o învoială cu neguţătorul. Corsarul și 
tovarășii săi se vor instala la parter; Salah și familia lui, în portic. 


— Ce învoială? 

Archebuzierul zâmbi. 

— Cred că era ceva în genul că dacă nu-i cedează parterul, o 
să-i rupă cu dinţii nasul și urechile și că, după aceea, le va bate 
în cuie de catargul de care se prinde tenda de la pupa corabiei 
sale. 

— Catar... gul? 

— Așa a zis, răspunse archebuzierul și ridică din nou din 
umeri. 

De ce mai întreba? Ce-i pasă lui de urechile lui Salah și unde 
le-ar bate în cuie căpitanul turc? 

— Arestaţi-l pe omul ăla! porunci el arătând spre Ubaid. 
Archebuzierul îl privi surprins. Arestaţi-l! îi zori el. Nu... nu poate 
sta alături de caii regelui, adăugă după ce se gândi câteva clipe 
la o justificare. 

Dar archebuzierul părea stânjenit, ceva din tonul lui Hernando 
îl făcu să-și cheme câţiva tovarăși, dar, când aceștia se 
îndreptau spre Ubaid, mai mulţi soldaţi berberi le tăiară calea. 
Nu erau ieniceri. Erau îmbrăcaţi la fel ca moriscii din Granada, 
dar tenul lor nu era ca al arabilor; cu siguranţă că era vorba de 
creștini renegaţi. Cele două grupuri rămaseră unul în faţa 
celuilalt: provocarea plutea în aer. Ubaid, ascuns în spatele 
berberilor, își fixă privirea asupra lui Hernando. 

— Unde-i turcul? întrebă Hernando când archebuzierul se 
întoarse spre el în așteptarea instrucţiunilor. 

Moriscul arătă spre locuinţă. Îl găsi pe căpitan în sufrageria 
căminului creștin, tolănit pe un maldăr de perne de mătase 
brodate în mii de culori. Hernando nu se îndoi că ar fi în stare să 
taie cu dinţii orice ureche i-ar fi apărut în faţă: era un bărbat 
corpolent, cu trăsături regulate și severe și care îl salută cu 
același accent al blondului care îl ameninţase mai devreme cu 
daga, ca apoi să-și bată joc de el. Alt creștin renegat! 

Dar Hernando nu fu în stare să-i răspundă la salut. După ce îl 
examină pe căpitan, atenţia i se opri acolo unde mângâia cu 
degetele de la mâna dreaptă părul unui băieţel, îmbrăcat în 
veșminte bogate și care stătea pe jos la picioarele lui. 

— Îţi place micul meu sodomit? întrebă corsarul văzând 
privirea uimită a băiatului. 

— Poftim...? se trezi Hernando. Nu! 

Răspunsul negativ îi ieși de pe buze cu mai multă forță decât 


ar fi dorit. 

ÎI văzu pe corsar zâmbind și simţi cum îl examinează cu o 
privire nerușinată. „Ce se întâmplă cu oamenii ăștia?“ se întrebă 
el speriat. Era postat acolo, în fața unui căpitan de corsari care 
ameninţă cu smulgerea urechilor, dar care mângăie totuși cu 
gingășie părul unui copil. In momentul acela, urmat de Salah, 
apăru alt băiat ceva mai mare decât cel care era așezat și gătit 
cu același lux: o aja/labya de in galben peste niște șalvari și niște 
papuci fini de aceeași culoare. Puștiul se mișca cu afectare; îi 
oferi căpitanului un pahar cu limonadă și se așeză alături, lipit 
de el. 

— Dar ăsta, nici ăsta nu-ţi place? îl întrebă corsarul înainte de 
a duce paharul cu limonadă la gură. 

Hernando căută ajutor la Salah, dar comerciantul nu-și putea 
lua ochișorii umflați de la cei trei. 

— Nici ăsta, răspunse Hernando. Nu-mi place nici unul dintre 
ei. Toţi trei păreau că-l dezbracă din priviri. Nu poţi să rămăi 
aici, îi aruncă el brusc, ca să pună capăt acelei situaţii. 

— Mă numesc Barrax, spuse corsarul. 

— Pacea fie cu tine, Barrax, dar nu poţi rămâne în casa asta. 

— Corabia mea se numește Calul iute. Este una dintre cele 
mai rapide nave de corsari din Alger. Ti-ar plăcea să navighezi 
pe ea. 

— Poate, dar... 

— Care este numele tău? 

— Hamid ibn Hamid. 

Căpitanul se ridică foarte încet: îi depășea în înălțime pe toți 
cei prezenţi acolo cu mai bine de o jumătate de trup; purta o 
simplă tunică albă de in. Hernando trebui să facă un efort ca să 
nu se dea cu un pas îndărăt; Salah chiar o făcuse. Corsarul 
zâmbi din nou. 

— Eşti curajos, recunoscu el, dar ascultă-mă, Ibn Hamid: 
rămân în această casă până când regele vostru o va porni la 
drum cu armata sa și nici un câine de morisc, oricât de ocrotit ar 
fi de către Ibn Umayya, nu mă va împiedica. 

— li așteptăm pe tatăl meu vitreg... și pe Ibn Abbu! Da! 
adăugă el incoerent. Sunt la Poqueira. Este vărul regelui, 
alguazil de Poqueira. Dacă se întorc, n-o să fie loc... 

— In ziua aceea, femeile și copiii de la etajul de sus vor trebui 
să-l părăsească pentru ca să-l ocupe nobilul și neînfricatul Ibn 


Abbu împreună cu tatăl tău vitreg. 

— Dar... 

— Liniștește-te, și tu o să poţi dormi cu noi, Ibn Hamid. 

După aceste cuvinte, corsarul dădu să iasă din încăpere 
împreună cu cei doi micuţi sodomiţi: unul răspândea sclipiri de 
aur, iar celălalt, roșii ca sângele. 

— Cărăușul nu poate rămâne, sări atunci Hernando. Căpitanul 
se opri și deschise mâinile în semn că n-a înţeles. Nu vreau să-l 
văd pe aici, adăugă el ca singură explicaţie. 

— Cine se va îngriji atunci de caii și de catârii mei? 

— Nu-ţi face griji pentru animale. Ne vom ocupa noi. 

— Bine, cedă corsarul, fără să dea prea multă importanţă; 
deodată schiţă un zâmbet și adăugă: Dar o voi considera drept o 
favoare acordată unui tânăr atât de viteaz, Ibn Hamid. Îmi rămâi 
îndatorat... 


Nu avea orz și animalele aveau nevoie de hrană. Înainte de a i 
se porunci să părăsească locuinţa, Ubaid o revendicase pentru 
el. Hernando aflase prin Salah că ciungul i se alăturase lui 
Barrax la Adra, unde fugise după cucerirea localităţii Paterna de 
către trupele marchizului de Mondéjar. Corsari, berberi și turci, 
veneau fără încetare pe coastele din al-Andalus, știind că 
galerele de la Neapole sunt gata să sosească și că din momentul 
acela debarcarea va deveni mai anevoioasă. Și pentru corsari 
aveau să se complice lucrurile pe coastele spaniole odată cu 
sosirea flotei comandorului de Castilia, motiv pentru care mulți 
căpitani hotărâseră să-și caute sursele de câștig în război sau în 
comerțul cu moriscii. Barrax avea nevoie de cai și de catâri ca 
să-și transporte lucrurile, în principal îmbrăcămintea și celelalte 
efecte personale ale micilor săi sodomiţi, singurii membri ai 
expediției de corsari autorizaţi să călătorească cu bagaje, și de 
aceea îl angajase pe Ubaid care, deși ciung, reușise să-și 
recapete îndemânarea cu catării și cunoștea perfect regiunea 
Alpujarra de Sus. 

Salah a fost cel care i-a transmis lui Hernando cererea de 
nutreţ făcută de Ubaid de îndată ce sosise. 

— Asta-i treaba mea, îi răspunse Hernando arţăgos, încercând 
să scape de el. 

Cum avea să izbutească? își spuse el pentru a mia oară când 
neguțătorul asudat îi întoarse spatele. 


Era la amiază și femeile pregăteau masa, dar, odată cu 
sosirea lui Barrax și a oamenilor acestuia, intimitatea din ziua 
anterioară se risipise: Aisha, Fátima și soția lui Salah se mișcau 
cu capetele și chipurile acoperite într-o casă în care se ciocneau 
de străini. Fâtima încercă să înlocuiască zâmbetele din ziua 
precedentă cu priviri tandre care rămâneau asupra lui Hernando 
o clipă mai mult decât ar fi fost nevoie, dar nu trecu mult până 
când atât ea, cât și Aisha înțeleseseră că se întâmpla ceva cu el. 

— Ce te neliniștește, fiule? îl întrebă Aisha atunci când nimeni 
nu-i putea auzi și Hernando clătină din cap, cu buzele strânse. 
Tatăl tău vitreg nu s-a întors, insistă Aisha, am auzit când îi 
spuneai căpitanului. Atunci, ce se întâmplă? Văzând că 
Hernando îi ocolește privirea, Aisha insistă din nou: Nu-ţi face 
griji pentru noi. Se pare că pe corsar nu-l interesează femeile... 

Încetă să o mai asculte. Cu siguranţă că nu-l interesau! 
Oriunde ar fi fost, oriunde s-ar fi aflat, Hernando dădea peste 
privirea libidinoasă a lui Barrax: câteodată fiind singur, alteori 
când îl mângâia pe vreunul dintre sodomiţii care îi ţineau 
companie. O făcuse în timpul mesei, neîncetând să-l privească 
pe Hernando, care era așezat în faţa lui, lângă Salah, de parcă 
el i-ar fi luat locul sodomitului. Toţi ceilalți mâncaseră în afara 
casei. Cum să-i povestească așa ceva mamei sale, dacă nu 
cumva și-o fi dat seama și singură? Cum să-i mărturisească, de 
asemenea, că de ceva vreme ţine ascunsă după un zid o fată 
creștină, probabil înfometată și înspăimântată, în stare să...? 
Oare de ce ar fi în stare lsabel? Și dacă își părăsea 
ascunzătoarea și era arestată? Străjerii ar fi venit și după el. 
Cum să-i spună că nu mai are orz și că în noaptea aceea sau a 
doua zi cel mai târziu, oamenii lui Barrax se vor dezlănțui 
cerând cu insistenţă ceea ce Aben Humeya îi făgăduise 
căpitanului lor? Cum să-i împărtășească mamei sale faptul că 
nu-i dăduse ascultare regelui și că furase o prizonieră, 
proprietate a acestuia? Dacă i se tăiase o mână cărăușului din 
Narila pentru un simplu crucifix... ce va păţi el pentru o creștină 
care putea valora trei sute de ducați? 

— De ce tremuri? îl întrebă mama sa ducându-și amândouă 
mâinile pe obrajii lui. Ești bolnav? 

— Nu, mamă. Nu-ţi face griji. O să aranjez eu totul. 

— Ce e de aranjat? Ce...? 

— Nu-ţi face griji! o întrerupse el cu asprime. 


apropie de zona zidului în spatele căruia trebuia să fie ascunsă 
în continuare Isabel, dar nu reuși să o facă îndeajuns ca să stea 
de vorbă cu fata, chiar și având zidul între ei. Yusuf era 
permanent alături de el, atent, interesat, vrând să înveţe și 
întrebând întruna rostul oricărei îngrijiri pe care Hernando o 
acorda animalelor. 

Cu toate acestea, în momentul în care erau în apropierea 
locului în care trebuia să se afle Isabel, Hernando îi arătă lui 
Yusuf buzele cailor, pline de pământ. 

— Ştii de ce? îl întrebă el. 

— Pentru că au căutat rădăcini, răspunse băiatul, uimit de 
faptul că Hernando îi pune atunci o întrebare atât de simplă. 

— Este pentru că n-au de mâncare! spuse Hernando ridicând 
glasul, prefăcându-se că privește dincolo de zid. Astă-seară nu 
vor avea hrană, strigă el. Trebuie să rabde până mâine! 

— Ea a mâncat deja, îi șopti atunci Yusuf și Hernando tresări. 
Am auzit plânsete și am venit să văd ce se întâmplă... explică 
băiatul. l-am dat o bucată de pâine. Nu-ţi face griji, adăugă el 
grăbit, băgând de seamă neliniștea lui Hernando, n-o să te 
pârăsc. _ 

Și mâine? se gândi totuși moriscul. li puse lui Yusuf o palmă 
afectuoasă pe obraz și privi cerul plumburiu care acoperea 
Sierra Nevada. 


În noapte aceea, Aisha, îngrijorată, o îndemnă pe Fâtima să se 
apropie de el ca să afle ce i se întâmplă, iar ea a făcut-o cu o 
asemenea gingășie, încât lui Hernando i se păru că îi vede 
chipul prin vălul care îl acoperea. 

Își duse degetele de la mâna dreaptă spre văl ca să-l ridice, 
dar un zgomot o făcu pe Fâtima să fugă. 

— Și orzul? întrebă Salah. 

Neguţătorul fu cel care o puse pe fugă pe Fátima exact în 
clipa în care el se pregătea să-i ridice vălul. În ciuda obezității 
sale, comerciantul se strecurase fără zgomot în încăperea în 
care ea îl abordase pe Hernando, casa scării ce cobora în 
pivnițele în care neguţătorul își ascundea comorile. În fugă, 
Fâtima încercă să treacă pe de lături ca să nu-l atingă pe 
comerciantul gras, dar acesta o hârjoni câteva clipe pe fată, 


desfătându-se cu atingerea ei. 

Hernando încă mai avea degetele întinse și mâna deschisă 
spre un văl care dispăruse, cu glasul șoptit al Fâtimei 
mângâindu-i auzul. 

— Las-o în pace! strigă el. De ce atâta interes pentru orz? 
replică acru după ce constată că Fâtima scăpase din asediul lui 
Salah și fugea spre etajul de sus. 

— Pentru că n-o să mai fie orz. Ochii mici ai lui Salah 
străluciră în lumina slabă a unui felinar care atârna din tavan, 
deasupra primei trepte. Toată lumea vorbește la piaţă despre un 
tânăr morisc cu hanger la cingătoare care trăgea după el o 
frumoasă copilă creștină predată lui de câtre rege ca să 
cumpere nutreţ. 

— Și? 

— Copila nu-i aici și nici n-ai vândut-o. Nimeni din Ugijar n-a 
cumpărat-o de la tine. Știu asta. 

Hernando nu prevăzuse această posibilitate, și totuși... 
Deodată, se simţi liniștit! Soluţia era chiar acolo. Neliniștea care- 
| urmărise toată ziua dispăruse brusc, când își încropea planul. 
Salah continua să vorbească având pe buze o strâmbătură 
triumfală. 

— Hoţule! Ce-ai făcut cu ea? Ai siluit-o și ai omorât-o? Ai 
păstrat-o pentru tine? Valorează mulţi bani... Dă-mi-o mie și n-o 
să te denunţ; altminteri... 

Neguţătorul vorbea și ameninţa. Hernando se propti cu 
picioarele în podea. 

— O voi face, mă voi adresa regelui și vei fi executat. 

— Ba am vândut-o, afirmă Hernando; își fixă privirea dură 
asupra comerciantului gras și viclean. 

— Minti. 

— Am vândut-o singurului neguțător pe care-l cunosc în 
Ugijar... Credeam că prin el aș obţine un preţ mai bun, dar... 

— Cui? începu Salah să întrebe, dar se întrerupse când văzu 
că băiatul duce mâna la hanger. 

— Dar neguţătorul ăla gras nu mi-a plătit, continuă Hernando 
cu aplomb, și acum n-am nici creștină de vânzare, nici bani cu 
care să hrănesc caii regelui. 

Scoase hangerul din teacă și îl apăsă pe burta lui Salah, care 
dădu un singur pas îndărăt până la perete; Hernando strânse 
mânerul cu putere; toți mușchii de pe braţul său erau încordaţi: 


de data aceasta nu se va mai lăsa dezarmat. 

— Cine o să te creadă? bâigui Salah, înțelegând capcana pe 
care i-o întindea băiatul. O să... o să fie cuvântul tău împotriva 
cuvântului meu și nu vei putea dovedi niciodată că mi-ai predat- 
O. 

— Cuvântul tău? Hernando închise ochii pe jumătate. Nimeni 
n-o să poată să-ţi audă cuvântul! 

Când se prefăcu că înfige hangerul, Salah căzu în genunchi. 
Sabia îi alunecă până pe grumaz și sfâșie veșmintele 
neguţțătorului. 

— Nu! îl imploră Salah. 

Hernando apăsă vârful ascuţit al sabiei pe mărul lui Adam. 

— O să fac tot ce vrei, dar cruţă-mi viaţa. O să-ţi plătesc! O 
să-ți plătesc cât vrei tu! 

Apoi începu să plângă. 

— Trei sute de ducați, cedă Hernando. 

— Da, da. Sigur că da. Da. Trei sute de ducați. Cât vrei tu! Da. 

Plânsul nu dură decât câteva clipe. Hernando mai apăsă puţin 
pe mărul lui Adam al neguţătorului. 

— Dacă mă tragi pe sfoară, o să suferi amarnic. Pe cuvântul 
lui Ibn Hamid. Salah clătină de mai multe ori din cap. Ridică-te și 
deschide depozitul. Să mergem după bani. 

Cobori treptele cu sabia în ceafa neguțătorului. Salah zăbovi 
până să deschidă cele două încuietori ale ușii; spinarea lui 
împiedica felinarul ţinut de băiat să lumineze îndeajuns. 

— In genunchi! îi ceru Hernando atunci când ușa fu 
întredeschisă și Salah dădu să-i treacă pragul. Mergi ca un 
câine. 

Neguţătorul se supuse și intră în depozit în patru labe. 
Hernando închise ușa cu piciorul. Apoi încercă să privească în jur 
fără a înceta să-l amenințe pe Salah, care sufla din greu. 

— Acum, trântește-te pe pământ, cu braţele și picioarele în 
cruce! Cum observ că ai facut cea mai mică mișcare, te ucid! 
Unde ai o altă lampă? 

— In faţa ta, pe o ladă mare. Salah începu să tușească din 
pricina prafului pe care vorbele lui îl ridicaseră de pe jos. 

Găsi lampa, aprinse fitilul și în pivniţă se făcu puţină lumină. 

— Ereticule! îi aruncă el de îndată ce ochii i se obișnuiră cu 
penumbra. Cine ar fi crezut în cuvântul tău? Fecioare și 
crucifixe, un potir, mantii și feloane, până și un mic retablu erau 


îngrămădite lângă vechi butoaie de alimente, haine și mărfuri 
de toate felurile. 

— Valoreazăa mulţi bani, se apără neguţătorul. 

Hernando rămase tăcut câteva clipe și apoi atinse cu degetele 
figura unei Fecioare cu Pruncul care se afla aproape de el. „De 
data aceasta, m-ai salvat”, fu el tentat să-i spună. Dacă n-ar fi 
fost toate acele imagini... unul dintre ei ar fi fost mort. 

— Unde ai ducaţii? întrebă el. 

— Într-un mic sipet, chiar lângă lampă. _ 

— Așază-te, îi porunci el după ce apucă sipetul. Incet, cu 
picioarele întinse și depărtate, adăugă el atunci când 
neguțătorul începu să se ridice cu greutate. Numără trei sute de 
ducați și vâră-i într-o pungă. 

Salah termină de numărat și Hernando lăsă din nou sipetul și 
punga pe ladă. 

— Le lași acolo? întrebă Salah uimit. 

— Da. Nu cred că există un loc mai bun pentru banii regelui. 

Închiseră ușa la fel cum o deschiseseră, cu Hernando 
amenințându-l pe neguțător. 

— Dă-mi una dintre chei. Aia, cea mai mare, îi ceru el de 
îndată ce Salah termină de mânuit broaștele. Bine, continuă el 
cu cheia deja în posesia lui, acum vine ultima parte: o să mă 
însoţești să vorbim cu comandantul gărzii de archebuzieri. Dacă 
spui ceva, eu o să încerc să mă justific. Mă vor crede sau nu, dar 
cu siguranţă că tu n-o să mai ajungi să afli, cu tot ce ascunzi 
acolo înăuntru. O să te ucidă fără milă. Bine? 

Neguţătorul rămase tăcut în patio, auzindu-l pe Hernando 
vorbind cu comandantul archebuzierilor și poruncind ca unul 
dintre oamenii acestuia să facă de strajă permanent în faţa ușii 
de acces spre pivnițe. 

— Acolo, înăuntru, sunt banii regelui, explică el. Nu putem 
intra decât amândoi deodată, eu și Salah. Daca într-o zi aș păţi 
ceva, va trebui să forțați ușa și să recuperaţi ceea ce aparţine 
regelui. Roagă-l pe Milostiv, îi spuse apoi lui Salah, când 
amândoi se aflau de-acum în casă, să nu păţesc nimic. 

— Mă voi ruga pentru tine, îl asigură neguţătorul spre marele 
său regret. 


A doua zi de dimineaţă, devreme, fiecare își deschise broasca 
sub privirea archebuzierului de strajă, rămas în capul scărilor. 


Odată ajuns înăuntru, Salah se grăbi să închidă ușa, dar 
Hernando o ţinu întredeschisă, îndeajuns ca neguţătorul să 
poată fi atent la orice zgomot s-ar fi produs pe scări, ca să nu 
riște ca altcineva să-i mai vadă mărfurile. Hernando luă câţiva 
ducați și îi înmână lui Salah. p 

— Du-te să cumperi orz și nutreţ, îi spuse el. indeajuns pentru 
mai multe zile și pentru toate animalele. Vreau să fie totul aici în 
cursul acestei diminetți și, desigur, am nevoie de îmbrăcăminte 
de bună calitate... 

— Dar... 

— Așa vrea regele. Obișnuiește-te cu ideea că preţul a 
crescut. Vreau și veșminte negre... nu! Albe, de femeie... pentru 
o copilă. Zâmbi. Și un văl, mai cu seamă un văl, și am nevoie de 
el chiar acum. Cu siguranţă că o să găsești toate cele 
trebuincioase printre... tot ce se află aici, adăugă el gesticulând 
cu mâna. 

Puțin mai târziu, Hernando părăsea pivniţa gătit în verde, cu o 
tunică din tafta roșie cu fir de argint, o pelerină din țesătură 
violetă cu fir de aur brodată cu perle și o tichie cu un mic 
smarald în frunte: purta hangerul lui Hamid la cingătoare, 
veșmintele pentru Isabel în mână și privirea încărcată de ură a 
lui Salah înfiptă în spinare. În timpul nopţii, pusese la cale o 
mulțime de planuri ca să o scoată pe Isabel din acele ţinuturi, 
dar le respinsese pe rând, unul după altul, până când... de ce 
nu? Oare nu-i reușise treaba cu nutrețul? Pur și simplu, trebuia 
să se lase dus de instinct, în salon, se întâlni cu Barrax și 
sodomiţii acestuia: căpitanul se dădu la o parte din calea lui și îi 
făcu o plecăciune. Hernando trecu printre ei, urându-le pace. 

— Cu safire asemenea ochilor tăi ţi-aș umple tichia aceea 
dacă ai veni la mine, exclamă căpitanul la trecerea lui. 

Hernando se împiedică, tulburat, dar își reveni. Ajunse în 
portic și ceru calul său murg de la Yusuf, care i-l aduse 
numaidecât cu dârlogii puși. 

— Trebuie să plec să îndeplinesc o misiune din partea regelui, 
se scuză el faţă de Fátima și de mama sa, care nu-și putură 
ascunde admiraţia pentru veșmintele sale bogate. 

Incălecă pe murg, îi dădu pinteni și ieși în galop din curtea 
casei, până ajunse acolo unde se afla copila. 

— Pune-ţi aceste haine. Isabel, întinsă pe jos, acolo unde o 
lăsase în ziua anterioară, nu ridică privirea până când copitele 


murgului nu-i atinseră fruntea. 

— Ascultă-mă! insistă el la șovăielile fetei. La ce vă uitaţi? se 
răsti el la un grup de soldaţi care se apropiaseră de ei. 

Hernando scoase hangerul din teacă și își îmboldi calul 
împotriva moriscilor; mantia violetă cu fir de aur flutura pe 
crupa animalului. Oamenii o luară la fugă. 

— Grăbește-te, insistă el, întorcându-se lângă Isabel. 

Copila nu avea unde să se ascundă și începu să se dezbrace 
chircită, încercând să se acopere. Hernando se întoarse cu 
spatele, dar nu era vreme de pierdut. In orice clipă, puteau sosi 
și mai mulţi soldați. 

— Eşti gata? Neprimind răspuns, se întoarse cu faţa și reuși 
să-i vadă sânii mici. Repede! Dar Isabel nu știa cum să-și pună o 
piesă vestimentară pe care nu o cunoștea și Hernando 
descălecă și o ajută, neţinând seamă de îmbujorarea ei. Vălul, 
vălul, acoperă-ţi bine capul! 

Cum fu gata, o sui călare pe greabănul calului, în faţa lui, ca 
să o poată ţine pe după talie, și plecară în galop. Isabel se 
clătina, nesigură, dar nu se plânse. Hernando șovăi între Órgiva 
și Berja, dar ajunse la concluzia că, deși în această ultimă 
localitate se afla Diavolul Cap-de-Fier, pe traseul spre Orgiva s- 
ar întâlni cu un număr mai mare de morisci; Aben Aboo și 
Brahim mișunau cu oamenii lor prin ţinutul Vâlor, iar să dea 
peste tatăl său vitreg era ultimul lucru pe care și-l dorea. 
Cunoștea drumul spre Berja: era același pe care îl străbătuse în 
urmă cu două luni până la Adra. Cam pe la o jumătate de leghe 
de coastă va trebui să o apuce spre răsărit, către povârnișurile 
masivului Gádor. Departe de Ugíjar și de armata lui Aben 
Humeya, Hernando opri murgul, de-acum asudat. 

— Unde mă duci? întrebă atunci Isabel. 

— La ai tăi. 

Merseră îndelung la trap, înainte ca fata să vorbească din 
nou: 

— De ce faci asta? 

Hernando nu răspunse. De ce o făcea? Pentru Gonzalico? 
Pentru căldura acelor mâini pe care le ţinuse într-ale sale în 
ultima noapte din viaţa micuţului? Pentru apropierea de Isabel 
când ei doi priveau cum îl asasina Ubaid, sau doar pentru că nu 
voia ca ea să cadă în mâinile vreunui berber sau creștin 
renegat? Nici măcar nu-și pusese până atunci întrebarea. Se 


mărginise să acționeze... așa cum îi poruncea instinctul! Dar, 
într-adevăr, de ce o făcea oare? Își pricinuia doar necazuri. Ce 
făcuseră creștinii pentru el ca acum să o ocrotească pe una de-a 
lor? Isabel îl întrebă din nou de ce o face. Dădu pinteni murgului 
ca să o ia la galop. De ce? insista copila. Îmboldi și mai mult 
calul, până ajunse la galop întins. O ţinea strâns de talie pe 
Isabel ca să nu cadă. Era ușoară ca un fulg. Era doar o copilă. 
De aceea o făcea, conchise el cu satisfacţie când vântul îi biciuia 
obrajii. Pentru că nu era decât o copilă! 

Nici unul dintre moriscii cu care se încrucișaseră în drumul lor 
nu încercase să-i oprească. Se dădeau la o parte din calea lor, 
miraţi de acea ciudată pereche călare: o siluetă feminină 
îmbrăcată în alb cu capul și chipul acoperite, ţinută strâns de un 
călăreț care mergea semeț cu veșmintele sale bogate și 
hangerul lovind coastele calului. 

Inainte de amiază, ajunseră în împrejurimile localităţii Berja, 
orașul în care fiecare casă avea o grădină și în care mai multe 
turnuri de apărare se înălțau deasupra locuinţelor. Ultima 
porțiune de drum o făcură la pas, ca să-i permită calului să se 
odihnească. Atunci, simţi apropierea de trupul tânăr al lui Isabel. 
Copila se sprijinea cu totul de el. Rochia, peste mijloc, acolo 
unde o ţinea strâns, era îmbibată de sudoare, și Hernando simţi 
pântecele lui Isabel, tare și permanent încordat. 

Scăpă de acele senzaţii la vederea orașului Berja. La 
marginea lui, oamenii munceau la câmp și câţiva oșteni creștini 
se odihneau, în vreme ce alţii strângeau nutreţ pentru cai. La 
apariţia lui Hernando, oștenii se opriră din treburile lor. Soarele 
amiezii cădea peste ei ca plumbul topit. Murgul, strunit, simțind 
încordarea călărețului, bătu pasul pe loc pufnind: părul său roșu 
strălucea, la fel ca mantia lui Hernando... Și la fel ca armura 
marchizului de Vélez și cea a fiului său, don Diego Fajardo, 
amândoi în picioare la intrarea în localitate. 

O dădu pe Isabel jos de pe cal în momentul în care un grup de 
oșteni alerga de-acum spre el cu armele pregătite de atac. Din 
înaltul murgului său, îi smulse fetei vălul și lăsă să i se vadă 
părul blond. Atunci scoase hangerul din teacă și îl sprijini de 
ceafa copilei. Oștenii se ciocniră între ei atunci când cei care 
mergeau în frunte se opriră brusc, la ceva mai mult de cincizeci 
de pași de perechea aceea. 

— Fugi, copilo! Dă-te la o parte! strigă unul dintre ei când 


încerca să-și încarce archebuza. 

Dar Isabel rămase nemișcată. 

De la distanță, Hernando căută privirea marchizului de Velez, 
care i-o susținu câteva clipe. În sfârșit, păru să înţeleagă ce 
dorește moriscul. Cu un gest al mâinii le porunci oamenilor să se 
retragă. 

— Pacea fie cu tine, Isabel, îi ură Hernando de îndată ce 
oștenii creștini îi dăduseră ascultare generalului lor. 

Se întoarse și părăsi locul acela în galop întins, învârtind 
hangerul în aer și chiuind așa cum făceau moriscii atunci când 
atacau trupele creștine. 


18 


Am aflat că ne vor ataca douăzeci și două de mii de mauri 

bine înarmați, iar noi nu suntem decât două mii; eu singur îmi 
voi lua asupră-mi două mii, iar calului meu îi vor prisosi încă pe 
atâția. Și ce înseamnă nouă mii de mauri pentru pedestrimea 
din neiînfricata noastră oștire și alți nouă mii pentru voi, iluștrii 
mei cavaleriști care aveți în voi atâta bărbăţie și vă dați 
cuvenita strădanie? Și tot ne mai prisosește limpedele sunet 
războinic al goarnelor noastre, al căror vacarm înspăimântător e 
de-ajuns ca să îi înfricoșeze pe încă alte zece mii de morisci. 


GINES PEREZ DE HITA, Războaiele civile din Granada, 
discursul de îmbărbătare al marchizului de Vélez 
adresat oștirii sale 


O fi servit oare la ceva zbuciumul său de a o salva pe Isabel? 
se întreba Hernando, revenit la Berja, la ceva mai mult de o lună 
după ce o lăsase pe mâinile marchizului de Vélez. O mai fi copila 
încă în oraș? Dacă ar fi așa, o vor captura din nou... și se va 
descoperi, poate, că nu o vânduse. 

Aben Humeya se hotărâse să atace Berja, silit de moriscii din 
Albaicinul Granadei, care cereau cu insistență înfrângerea 
sângerosului nobil ca să se alăture revoltei. Acela era momentul 
potrivit: trupele marchizului erau decimate de-a dreptul din 
pricina dezertărilor, dar așteptau întăriri de la Neapole, care 
împreună cu flota regală, tocmai ajunseseră pe coastele 
andaluze. 

Cine ar fi putut avea cea mai mică îndoială că musulmanii vor 
nimici oștirea Diavolului Cap-de-Fier? 

Regele hotărâse ca atacul să aibă loc în timpul nopţii, iar 
acum începea să se întunece. Marea tabără moriscă, din afara 
orașului, era în plină fierbere. Oamenii se pregăteau de război. 
Dispuneau de arme; strigau, cântau și i se încredințau lui Allah. 
Dar, cu toate pregătirile și cu toată zarva, mulți dintre ei, ca și 
Hernando pe murgul său, la fel ca regele și curtea sa, își 
abăteau încontinuu privirea spre vreo cinci sute de soldaţi care 
se aflau ceva mai izolaţi de ceilalţi. 


Erau mujahedini*” turci și berberi care se găteau cu cămăși 
albe peste îmbrăcăminte ca să se remarce în întuneric, așa cum 
procedau pedestrașii spanioli în atacurile lor nocturne, și 
convinși de victorie, își împodobeau capetele cu ghirlande de 
flori. Hașișul circula din belșug printre soldaţii lui Allah care 
juraseră să moară pentru Dumnezeu; tot ei îi ceruseră regelui 
onoarea de a fi în fruntea atacului asupra orașului. 

De îndată ce Aben Humeya dădu ordinul, îi observă 
năpustindu-se orbește asupra orașului. Cum să nu fie biruitori 
oamenii ăștia? se întrebă din nou Hernando. Strigătele și 
chiotele de război, bubuiturile archebuzelor; răpăitul tobelor și 
sunetul flajeoletelor îl copleșeau pe băiat. Ce mai conta Isabel 
faţă de acești martiri ai lui Allah? Hernando, aproape ca toţi 
oamenii din armată care rămâneau în urmă, simți un fior și 
strigă cu înflăcărare în momentul în care mujahedinii îi zdrobiră 
pe creștinii care apărau intrarea în localitate. Aben Humeya 
ordonă atunci ca grosul armatei morisce să pornească la atac. 

Mai mulţi haiduci care se aflau alături de el chiuiră și își 
îmboldiră caii ca să străbată mai iute distanţa care îi despărțea 
de oraș. Hernando își scoase hangerul din teacă și o porni într- 
un galop frenetic, strigând înnebunit. 

Dar pe ulicioarele din Berja nu se putea lupta. Hernando nu 
putea nici măcar să-și strunească murgul; din pricina numărului 
mare de soldaţi musulmani care intraseră în oraș, aceștia erau 
înghesuiți între clădiri și, împreună cu ei, caii. Nu găsi nici un 
dușman asupra căruia să-și descarce o lovitură de hanger. Toţi 
erau musulmani! Creștinii îi așteptau postați în case, atât în 
interior, cât și pe terasele de pe acoperiș, de unde trăgeau fără 
încetare. N-aveau nevoie nici măcar să ochească! Oamenii 
cădeau peste tot răniţi ori morţi. Mirosul de praf de pușcă din 
salpetru inunda străzile, iar fumul împușcăturilor de archebuză 
aproape că îl împiedica să vadă ce se întâmplă. Îi fu frică, foarte 
frică. Inţelese într-o clipă că, asemenea celorlalţi călăreţi, ieșea 
în evidență pe deasupra tuturor: era, deci o ţintă ușoară și 
atrăgătoare pentru creștini, pe lângă o piedică pentru moriscii 
care trăgeau din stradă cu archebuzele și cu săgețile spre 
terase. Dădu pinteni murgului său ca să scape din capcana 
aceea, dar calul nu fu în stare să-și deschidă drum prin mulţime. 


5 Combatanţi musulmani încadraţi în unităţi paramilitare, care 
luptă împotriva celor consideraţi ostili islamului. (n.tr.) 


Un proiectil de plumb îi zbură pe lângă cap. Hernando îi auzi 
șuierul spintecând aerul. Rezistă pe murg, rugându-se, aplecat 
peste grumaz. Deodată, simţi o durere ascuţită în coapsa 
dreaptă; o săgeată îl nimerise mai sus de genunchi. Durerea 
deveni insuportabilă când armata musulmană începu să se 
retragă. Murgul fu cât pe-aci să se prăbușească în învălmășeala 
mulțimii aflate acum în retragere. Hernando nu se mai simți în 
stare să-l strunească, dar calul, ca prin minune, se răsuci, se 
învârti el singur și ieși din sat prin puhoiul de oameni. _ 

Aben Humeya insistă cu atacurile de-a lungul întregii nopţi. In 
tabăra moriscă, un spiţer îl obligă pe Hernando să bea apă cu 
haşiş. Îl lăsă să aştepte până se îngrijea de alţi răniţi pentru ca, 
după aceea, să-i facă o incizie în coapsă, să-i smulgă săgeata și 
să-i coasă rana cu îndemânare. Atunci Hernando leșină. 

În zori, Abén Humeya renunţă la orice strădanie și dădu 
ordinul de retragere. Pe parcursul întregii nopţi, marchizul de 
Vélez știu să-și folosească în mod iscusit poziția strategică și 
continuă să-i respingă pe morisci. Hernando se alătură galopului 
nebunesc al curţii regale, cu piciorul drept atârnând, incapabil 
să și-l vâre în scăriţă, și cu dinţii încleștaţi, străduindu-se să nu 
cadă. În urmă, rămaseră aproape o mie cinci sute de morți. 


— Profetul și izbânda să te însoţească! 

Acestea fuseseră cuvintele cu care Fátima se despărţise de el 
înainte de plecarea spre Berja. Era urarea de rămas-bun ce i se 
închina unui luptător. 

Oștirea marchizului de Vélez nu îi urmărea - ar fi fost absurd 
să iasă în câmp deschis - și moriscii, înfrânți, mergeau 
descurajați spre munți. El își lăsă murgul să meargă la pas, în 
ritm cu ceilalți cai, și se refugie în amintirea Fâtimei ca să uite 
înfrângerea umilitoare și durerea ascuţită din picior. 

În zilele următoare eliberării lui Isabel, înainte ca Aben 
Humeya să fi hotărât atacul asupra localităţii Berja, Fâtima se 
apropiase din ce în ce mai mult de el, fără ranchiună și teamă. 
Aisha avea grijă de Humam și de fiii ei, în vreme ce Brahim, care 
trecuse pe la casa unde locuia familia lui doar ca să se știe că 
este în viaţă, se afla în continuare la Válor alături de Aben Aboo; 
Barrax se desfăta cu nerușinare cu cei doi sodomiţi ai săi, iar 
Ubaid dispăruse în sat, așteptând să fie chemat de căpitan. 
Salah era îndurerat de pierderea celor trei sute de ducați și a 


veșmintelor scumpe pe care pusese mâna Hernando, fiind 
mereu atent la pivnițele în care își păstra comoara. 

Fátima și Hernando se căutau unul pe celălalt și profitau de 
orice clipă. Stăteau de vorbă, se plimbau și își reaminteau 
împreună, la lumina zilei sau sub stele, atingându-se mereu, 
evenimentele trăite în lunile anterioare. Într-una dintre acele 
plimbări, Fâtima își deschise sufletul și îi vorbi despre bărbatul 
ei, acel tânăr ucenic pe care îl iubise mai mult ca pe un frate 
decât ca pe un soț. 

— Mi-l amintesc la noi acasă de când eram foarte mică. Tatăl 
meu îl îndrăgise... și eu, la fel. 

Fátima îl privea pe Hernando ca și cum ar fi încercat să-i 
spună ceva prin aceste cuvinte. El rămase tăcut, iar ea 
continuă: 

— Era atent și afectuos... A fost un soț bun și îl adora pe 
Humam. 

Tânăra răsuflă adânc. Hernando aștepta ca ea să vorbească în 
continuare. 

— Când a murit, am plâns pentru el. La fel cum plânsesem 
înainte pentru tatăl meu. Dar... Fâtima îl privi brusc; ochii ei 
negri păreau mai pătrunzători decât oricând;... Acum știu că 
există și alte sentimente... 

Un sărut dulce îi pecetlui cuvintele. Apoi, cuprinși de o subită 
timiditate, se întoarseră amândoi spre casă fără să mai spună 
ceva. Pentru câteva clipe, uitaseră de Brahim și de asediul lui 
amenințător, dar, cum mergeau, ecoul vorbelor mânioase ale 
acestuia răsuna în urechile amândurora. Ce s-ar întâmpla cu 
Aisha dacă soțul ei ar afla că Fátima avea de gând să i se 
dăruiască lui Hernando? 

În aceeași zi, s-a anunţat că armata va pleca spre Berja; 
Fâtima îi duse o limonadă acolo unde se afla el pregătind caii. 
Era foarte de dimineaţă. În atmosferă, pluteau bucuria și 
încordarea de dinaintea bătăliei iminente. Printre  râsete, 
Hernando o sui pe murg, fără șa, simţindu-i tremurul trupului 
când o prinse de mijloc ca să o ridice pe cal. Vru să o ajute să 
descalece, și Fâtima profită ca să se lase să cadă de sus, de pe 
animal, cu toată greutatea în braţele lui. Atunci, agățată de 
gâtul lui, îl sărută. Yusuf se fofila, continuând să privească pe 
furiș. Băiatul îi întoarse un sărut pătimaș, lipindu-se de sânii și 
de pântecul ei, dorind-o și simţindu-i dorința. Mai târziu, 


spetindu-se cu pregătirile de plecare, nu-și dădu seama că atât 
fata, cât și mama lui dispăruseră pentru restul zilei. 

In noaptea aceea, Aisha le cedă odaia în care se afla patul cu 
baldachin și se duse să doarmă cu copiii. În timpul zilei, se 
îndeletnicise cu închirierea veșmintelor și a giuvaierelor pentru 
Fátima, neţinând seamă de vagile proteste ale acesteia. 
Cumpărase puţin parfum și se ocupase toată după-amiaza să o 
pregătească: o îmbăiase și îi spălase părul negru cu lemn- 
câinesc, amestecat cu untdelemn dulce de măsline, până când 
căpătase o nuanţă roșcată care strălucea în fiecare buclă; apoi o 
parfumase cu apă de portocali. Tot cu lemn-câinesc îi vopsise cu 
grijă mâinile și picioarele, trasând mici figuri geometrice. Fátima 
se lăsa în voia ei: uneori zâmbind, alteori ascunzându-și privirea. 
Aisha îi curăţase ochii negri cu o licoare preparată din boabe de 
mirt și praf de antimoniu și, după aceea, o prinsese de bărbie, 
silind-o să stea nemișcată până când ochii mari și negri ai fetei 
deveniră limpezi și strălucitori. O îmbrăcase într-o tunică din 
mătase albă tivită cu perle și deschisă pe părți și o împodobise 
cu cercei mari, cu brățări la glezne și la încheietura mâinilor, 
toate din aur. Doar în momentul în care voise să-i pună un 
colier, fata se împotrivise cu delicateţe să-i scoată amuleta cu 
mâna Fâtimei care îi împodobea pieptul. Aisha mângâiase mica 
mână deschisă și renunţase. Pregătise lumânări și perne. 
Umpluse un lighean cu apă curată și așezase peste tot 
limonadă, stafide, fructe uscate și câteva prăjituri cu miere pe 
care le cumpărase din piaţă. 

„Incearcă să nu te miști“, îi ceruse ea când Fâtima încercase 
să o ajute. O urmă de tristețe aproape imperceptibilă străbătuse 
chipul fetei. 

— Ce se întâmplă? o întrebă Aisha îngrijorată. Nu...? Nu ești 
hotărâtă? 

Fátima își plecă ochii. 

— Ba da, desigur, spuse ea într-un târziu. Îl iubesc. Dar nu 
știu... 

— Povestește-mi. 

Fátima ridică privirea și i se destăinui Aishei. 

— Lui Salvador, soțul meu, îi plăcea să se desfete cu mine. lar 
eu îi făceam pe plac la toate dorințele lui, dar... Aisha așteptă 
răbdătoare. Dar n-am ajuns niciodată să simt ceva. Era ca un 
frate pentru mine! Am crescut împreună în atelierul tatălui meu. 


— Asta nu ţi se va întâmpla cu Hernando, o asigură Aisha. 
Fata o întrebă din priviri, ca și cum ar fi vrut să dea crezare 
cuvintelor ei. Și tu vei simţi! Da, atunci când dorinţa te va face 
să tremuri din tot trupul. Hernando nu e fratele tău. 


După rugăciunile de seară, Aisha se duse în portic după fiul ei 
și îl obligă să o însoțească la etajul de sus, fără să-i dea 
explicaţii. Salah și familia acestuia observară cum Aisha insista 
să o urmeze, apoi Barrax și cei doi sodomiţi îi văzură trecând 
prin ușa deschisă a sufrageriei pe care o foloseau ca să doarmă. 
Căpitanul scoase un oftat de supărare. 

— A promis că te așteaptă, i-a spus Aisha în ușa dormitorului. 

Hernando vru să spună ceva, dar nu reuși decât să facă un 
gest stângaci cu mâna. 

— Fiule, nu voi consimţi să nu vă iubiţi din vina mea. Și ar fi în 
zadar... Intră, îi arătă ea apucându-l de încheietura mâinii și 
întredeschizând ușa. 

Înainte de a intra, Hernando încercă să o îmbrăţișeze, dar 
Aisha se retrase. 

— De-acum, nu, fiule. Pe ea trebuie să o îmbrăţișezi. Este o 
femeie cumsecade... și va fi o mamă bună. 

Dar nu izbuti să treacă pragul; se opri acolo, fascinat. Fâtima 
îl aștepta în picioare, lângă pernele rânduite de Aisha în jurul 
bucatelor. 

— Intră! îi șopti mama sa împingându-l ca să poată închide 
ușa. 

Odată închisă ușa, Hernando rămase din nou nemișcat. 
Pâlpâitul lumânărilor se juca cu formele femeii care se ghiceau 
prin tunică; perlele cu care era tivit veșmântul străluceau, la fel 
ca și părul ei, aurul, tatuajele de pe mâini și de pe picioare, și 
ochii ei, totul învăluit în acel parfum curat de apă de portocali... 

Fátima îi ieși în întâmpinare, zâmbitoare, și îi oferi ligheanul 
cu apă. Hernando se spălă nervos după ce reuși să 
bolborosească niște mulţumiri. Apoi, cu gingășie, ea îl invită să 
se așeze. Hernando, tulburat, își retrase privirea de pe sânii 
lăsaţi liberi care se întrezăreau sub mătase, dar tot nu fu în 
stare să o cufunde în acei imenși ochi negri. Și se așeză. Și se 
lăsă servit. Și mâncă și bău, incapabil să-și ascundă tremurul 
mâinilor și respiraţia întretăiată. 

Stafidele se terminară. La fel și fructele uscate și limonada. 


Prin laturile deschise ale tunicii de mătase, Fâtima îi arăta 
întruna corpul, dar Hernando, tulburat, își întorcea privirea, de 
parcă ar fi vrut să amâne clipa. Nici măcar nu era în stare să-și 
amintească ceva din singura lui experienţă cu femeile. Când 
întinse mâna după altă prăjitură cu miere, ea îi șopti numele: 

— Ibn Hamid. 

O privi stând în faţa lui, în picioare, dreaptă. Fâtima își scoase 
tunica. Lui Hernando i se tăie respiraţia la vederea frumuseţii 
trupului ei strălucitor; sânii, mari și fermi, se mișcau în ritmul 
dorinţei pe care fata nu o putea ascunde. 

„Și tu vei simţi“, îi spusese Aisha. 

— Vino, îi șopti din nou după câteva clipe în care se auzi doar 
respiraţia întretăiată a celor doi tineri. 

Hernando se apropie de ea. Fâtima îi luă o mână și o duse la 
sânii ei. Hernando îi mângâie și ciupi blând unul din sfârcurile 
sale întărite. Laptele ţâșni din el și Fátima începu să gâfâie. 
Hernando insistă. Un șiroi de lapte îi stropi faţa. Râseră 
amândoi. Fâtima îi făcu un semn și el se aplecă să sugă 
nectarul, când își lăsa mâinile să alunece pe rotunjimea spatelui, 
până la fesele ei tari. Atunci, fata îl dezbrăcă, străbătându-i 
trupul cu buzele, sărutându-l dulce și cu gingășie. Hernando se 
înfioră la atingerea buzelor Fâtimei de membrul său erect. 
Fâtima îl conduse spre pat. Întinși amândoi, ea încercă să obţină 
de la un Hernando nepriceput, care voia doar să o încalece, 
plăcerea aceea pe care nu o găsise la soțul ei. Işi aminti una 
dintre povețele șeicului Nefzawi din Tunis“, transmisă de femei 
prin viu grai, și i-o șopti la ureche, în vreme ce Hernando, 
deasupra ei, se lupta să o penetreze: 

— Nu te voi iubi decât cu condiţia să alături brăţările mele de 
pe glezne cu cerceii. 

Hernando se opri din atac. Se ridică și eliberă trupul fetei de 
greutatea lui. Ce spune? Gleznele la urechi? o întrebă pe Fâtima 
din privire, iar ea îi zâmbi poznaș când începu să-și ridice 
picioarele. O pătrunse cu blândeţe, atent la șoaptele ei: 
încetișor, te iubesc, fără grabă, iubește-mă... dar când trupurile 
lor ajunseră în sfârșit să se topească într-unul singur, Fátima 
scoase un urlet care rupse vraja și îi zbârli părul lui Hernando. 
Atunci, dorințele lor se contopiră între suspine și gâfâieli și 


4 Autorul operei clasice a erotismului arab, Grădina parfumată, 
scrisă la începutul secolului al XVI-lea. (n.tr.) 


Hernando se abandonă ritmului marcat de gemetele de plăcere 
ale fetei. Ajunseră în același timp la orgasm și, după ce se 
dăruiră propriului lor extaz, rămaseră tăcuţi. După o vreme, 
Hernando deschise ochii și observă chipul Fâtimei printre 
picioarele ei: ținea buzele strânse și ochii strâns închiși, ca și 
cum ar fi încercat să rețină clipa. 

— Te iubesc, spuse Hernando. 

Ea îi ascundea în continuare minunaţii ei ochi negri, dar 
buzele i se deschiseră într-un surâs. 

— Mai spune-mi o dată, șopti ea. 

— Te iubesc. 

Noaptea se scurse între sărutări, râsete, mângăâieri, hârjoneli 
și făgăduieli, cu miile! Făcură dragoste de mai multe ori și 
Fátima găsi în sfârșit sensul tuturor și al fiecăreia în parte dintre 
acele străvechi legi ale plăcerii; trupul său atent la cel mai ușor 
contact, spiritul ei dăruit definitiv desfătării simţurilor. Hernando 
o urmă pe drumul ei, descoperind acea imensă lume de senzații 
care izbutesc să se simtă satisfăcute doar prin convulsiile și 
spasmele extazului. Și apoi, de fiecare dată, își jurau unul 
celuilalt să-și dăruiască întregul univers. 


Înfrângerea de la Berja nu schimbase situaţia. După bătălie, 
marchizul de Vélez se retrase pe coastă în așteptarea noilor 
trupe. Don Juan de Austria se mărgini să întărească doar 
garnizoanele periferice: Orgiva, Guadix și Adra, fapt în urmă 
căruia Aben Humeya continuă să stăpânească în Alpujarras. 
Regele Granadei cuceri Purchena, unde se desfășurară niște 
întreceri fastuoase. Organiză concursuri de dans pe perechi sau 
doar pentru femei, de cântece și poezie, de lupte corp la corp, 
concursuri de sărituri, de ridicare a greutăților, de aruncări de 
pietre și de trageri la ţintă, fie cu archebuze, fie cu arbalete sau 
praștii, în care moriscii din al-AÂndalus, turcii și berberii se luară 
la întrecere între ei pentru dragostea doamnelor și pentru 
importantele premii pe care regele le promisese învingătorilor: 
cai, veșminte brodate cu fir de aur, hangere, coroane de lauri și 
zeci de escudo și de ducați de aur. 

Și câtă vreme se petreceau toate acestea, Hernando își 
prelungi convalescenta ca să se bucure de idila lui cu Fátima la 
Ugijar. Aisha și Fâtima nu plecaseră în urma armatei și 
rămăseseră în casă, cu Salah și familia acestuia. Cu toate că 


regele nu era în oraș, Hernando îi porunci alguazilului din Ugijar 
să ţină un morisc de strajă pe scările spre pivnițe; restul banilor 
regelui erau acolo și în orice moment se putea întoarce în oraș și 
să aibă nevoie de ei. 

La rândul său, micul Yusuf se ocupa de catârii care 
rămăseseră cu armata și îi trimitea periodic informaţii despre 
situaţie. Hernando se bucura de șederea sa în casă. Absența lui 
Brahim îi făcuse să simtă cum e o atmosferă dulce: Aisha îl 
îngrijea și își arăta fără reţinere afecțiunea faţă de el, iar Fátima 
se ocupa de el, îndatoritoare. După acea noapte de dragoste, 
trăită înainte de plecarea lui la război, relaţiile lor se limitară la 
priviri încărcate de dorinţă și de mângăieri fugitive. 

De îndată ce fiul ei revenise de la Berja, Aisha aduse în 
discuţie față de amândoi o problemă; femeile cunoșteau mai 
bine legile. 

— Trebuie să vă căsătoriţi, le spuse ea, încercând să-și scoată 
din minte urmările pe care ar fi putut să le aibă pentru ea nunta 
aceea. 

Amândoi  consimţiră  privindu-se unul pe celălalt; dar 
Hernando se schimbă la faţă. 

— N-am mijloace ca să-i ofer idag-ul, zestrea ei... începu el să 
spună. Ducaţii lui Aben Humeya? îi veni atunci în minte și își 
întoarse privirea spre interiorul casei, dar Aisha îi ghici gândurile 
care-i treceau prin cap. 

— Mai întâi, ar trebui să-i ceri regelui permisiunea. Sunt banii 
lui. Va trebui să cauţi cu ce să o înzestrezi, pentru că tatăl tău 
vitreg, care reprezintă familia ta, va consimţi foarte greu ceva. 
Tu, arătă ea spre Fâtima, căreia i se adresă, ești o femeie liberă. 
După moartea soţului tău ai respectat preceptele legii noastre și 
ai păstrat cele patru luni și zece zile de idaa, sau de doliu. Le-am 
socotit, adăugă ea înainte ca oricine altcineva dintre ei să 
înceapă să socotească. Bineînţeles, n-ai respectat obligaţia de a 
rămâne în casa soțului tău pe perioada de idaa, dar situaţia nu o 
permitea, cu armata marchizului cantonată la Terque. In ceea ce 
privește idag-ul, continuă ea adresându-i-se lui Hernando, ai la 
dispoziţie aproximativ trei luni ca să faci rost de el. V-aţi culcat 
împreună fără să fiți căsătoriţi, fapt pentru care nu vă puteţi 
căsători înainte ca ea să fi avut ciclu de trei ori la rând, în afară 
de cazul... Aisha plesni din limbă. Dacă ai fi însărcinată, nu v-aţi 
putea căsători până când nu s-ar produce nașterea și nici nu v- 


aţi putea desfăta făcând dragoste în această perioadă, legea o 
interzice. N-am găsi nici un martor care să vrea să se înfăţișeze 
la căsătoria unei femei însărcinate. Ține minte, fiule: ai trei luni 
ca să obţii zestrea aceea. 

Faptul de a face din nou dragoste ar fi însemnat să amâne 
căsătoria. Prima menstruaţie îi linişti. Decizia nu numai că era 
dură, dar nu era deloc simplă pentru nici unul: trei luni de 
abstinenţă. 

Cât despre idag, Hernando se gândea să se adreseze regelui 
de îndată ce i se va vindeca complet piciorul. Dacă l-ar putea 
ajuta cineva, acela n-ar putea fi decât Aben Humeya, omul care 
l-a învăţat să călărească și care i-a dăruit un cal. Oare nu-i 
dovedise în trecut că îl apreciază? Dar, spre regretul său, avea 
serioase îndoieli în legătură cu acest sentiment. Zvonurile 
despre decăderea morală în care se zbate regele ajungeau până 
în toate cotloanele din munţi. Ceea ce nu știa Hernando era 
faptul că timpul juca în defavoarea lui. 


Din nefericire, aceste zvonuri erau adevărate: puterea 
absolută și banii pe care îi primise după aceea cu nemiluita îl 
prefăcuseră pe rege într-un tiran. Aben Humeya a fost învins de 
lăcomie, și nu exista gospodărie moriscă pe care să nu o 
jefuiască; trăia în desfrâu, după bunul său plac, înconjurat de 
câte femei dorea, pe care le poseda fără reţinere; ca nobil din 
Granada, de viță veche, nu avea încredere în turci și în berberi; 
minţea, înșela și se comporta câinos cu cei pe care îi avea în 
serviciul său. Felul lui de a fi îi adusese deja dușmănia pe față a 
mai multora dintre cei mai buni comandanţi ai săi: Nacoz din 
Baza, Maleque din Almuñécar, Gironcillo din Vélez, Garral din 
Mojâcar, Portocarrero din Almanzora și, bineînţeles, Farax, care 
râvnea și el coroana. 

Dar o femeie a fost cea care i-a distrus splendida viață a lui 
Aben Humeya. Regelui îi căzuse cu tronc văduva lui Vicente de 
Rojas, fratele lui Miguel de Rojas, socrul său, care fusese 
asasinat la ordinele sale în Ugijar, înainte ca el să fi divorțat de 
prima sa soţie. Văduva era o femeie de mare frumusete, o 
dansatoare excepţională care, pe deasupra, cânta cu măiestrie 
la lăută. Potrivit obiceiului, după moartea soţului ei, fusese 
revendicată de vărul acestuia, Diego Alguacil, din clanul Rojas, 
dușman tacit al regelui. Aben Humeya îi abătuse atenţia lui 


Diego Alguacil prin călătorii și comisioane prin toată regiunea 
Alpujarras, până când, întorcându-se dintr-una dintre acestea, 
se trezise că regele o siluise pe văduvă și că o ţinea lângă el ca 
pe o ibovnică oarecare. 

Diego Alguacil, umilit, a urzit un plan ca să-i vină de hac lui 
Aben Humeya, aflat pe vremea aceea la Laujar de Andarax. 

Regele nu știa să scrie, motiv pentru care toate ordinele pe 
care le transmitea comandanților săi împrăștiați prin Alpujarras 
le scria și chiar le semna cu numele regelui un nepot al lui 
Alguacil, înrudit așadar cu familia Rojas. 

Pe vremea aceea, Aben Humeya scăpase de incomozii și 
aroganţii turci și berberi, trimițându-i să lupte împreună cu 
armata lui Aben Aboo în împrejurimile localităţii Orgiva. Prin 
nepotul său, Diego Alguacil află de o scrisoare pe care regele i-o 
adresase lui Aben Aboo. L-a interceptat pe mesager, l-a ucis și, 
în complicitate cu nepotul său, a scris o altă scrisoare în care 
regele îi poruncea lui Aben Aboo ca, folosindu-se de trupele 
morisce, să taie capetele tuturor turcilor și berberilor care erau 
cu el. 

Diego Alguacil în persoană a fost cel care i-a dus această 
scrisoare lui Aben Aboo, care nu a putut stăpâni mânia turcilor, 
mai ales a lui Huscein, Caracax și Barrax. Aben Aboo, cu Brahim 
alături de el, Diego Alguacil, turci și căpitani s-au grăbit cu toţii 
spre Laujar de Andarax, unde l-au găsit pe Aben Humeya la 
hanul Stambei. 

Nici unul dintre cei trei sute de morisci care alcătuiau garda 
personală a lui Aben Humeya nu a împiedicat accesul lui Aben 
Aboo și a însoţitorilor acestuia în han. Ajunși înăuntru, alt corp 
select de strajă compus din douăzeci și patru de archebuzieri a 
permis ca turcii să spargă cu lovituri de picioare ușa de la 
dormitorul regelui. Atât de mare era ura pe care și-o câștigase 
Aben Humeya printre cei mai apropiaţi susținători ai săi. 

Aben Aboo, turcii și berberii l-au surprins pe rege în pat. 
Acompaniat de două femei, una din ele văduva din clanul Rojas. 

Aben Humeya a negat conţinutul scrisorii, dar soarta îi era 
deja pecetluită. Aben Aboo și Diego Alguacil i-au înfășurat o 
funie de gât și, fiecare de câte un capăt, au tras de ea până l-au 
sugrumat pe rege. Apoi și-au distribuit între ei femeile, pe cele 
două cu care împărțise patul și pe celelalte pe care le luase cu 
el, precum și numeroasele bogății personale pe care le 


agonisise până atunci. 

Inainte de a muri, Fernando de Válor, rege al Granadei și al 
C6rdobei, a renegat Revelația Profetului și a declarat sus și tare 
că moare în credința creștină. 


19 


„Nu am putut să doresc mai mult și nici să mă mulţumesc cu 
mai puţin.“ Aceasta a fost deviza pe care Aben Aboo, care s-a 
proclamat noul rege din al-Andalus, a înscris-o pe noul său 
stindard colorat. Monarhul a fost prezentat poporului îmbrăcat în 
roșu stacojiu, ca și predecesorul său, cu o sabie scoasă din 
teacă în mâna dreaptă și stindardul în stânga. Cu excepţia lui 
Portocarrero, toți comandanții învrăjbiţi cu Aben Humeya i-au 
jurat supunere noului rege, care i-a ridicat pe turci în cele mai 
înalte funcţii din armata sa. Banii și prizonierele luate de către 
Aben Humeya au fost trimiși numaidecât la Alger ca să se 
cumpere arme, pe care apoi Aben Aboo le-a repartizat la un preţ 
redus moriscilor, până când a izbutit să adune o armată 
alcătuită din șase mii de archebuzieri. Pe lângă împărţirea 
prăzilor de război, a stabilit o soldă lunară de opt ducați pentru 
turci și berberi și hrană pentru morisci. A numit noi comandanți 
și alguazili între care a împărţit teritoriul întregului ţinut 
Alpujarras și a poruncit ca turnurile de strajă să fie permanent în 
funcțiune, cu fumuri de semnalizare, ziua, sau cu focuri, 
noaptea, pentru a se comunica orice incident și a se împiedica 
trecerea oricărei persoane care nu aparţinea armatei. Aben 
Aboo cel castrat era hotărât să obţină ceea ce capriciosul său 
predecesor nu izbutise: să-i învingă pe creștini. 


Hernando primi vestea executării lui Aben Humeya. Picioarele 
îi tremurară și o sudoare rece îi inundă spinarea la aflarea 
numelui noului rege: Aben Aboo. Salah, care îl auzea și el pe 
mesager, închise ochii pe jumătate și cântări în minte schimbul 
de putere. 

Hernando plecă în căutarea Aishei și a Fâtimei, care se aflau 
în bucătărie pregătind bucatele împreună cu soția neguţătorului. 

— Să mergem! strigă el. Să fugim! 

Aisha și Fâtima îl priviră uimite. 

— Ibn Umayya a fost asasinat, explică el pe fugă. Ibn Abbu 
este noul rege și cu el... Brahim! O să vină după noi. O să vină 
după Fâtima! Este locotenentul regelui, prietenul lui, omul său 
de încredere. 

— Brahim este soţul meu, murmură Aisha, întrerupându-l. 


Apoi, îi privi pe Fátima și pe fiul acesteia și se sprijini ameţită de 
un perete din bucătărie. Fugiţi voi. 

— Dar dacă facem asta, interveni Fâtima, Brahim... o să te 
omoare! 

— Vino cu noi, mamă. Aisha clătină din cap în semn de refuz, 
cu lacrimile ivindu-i-se în ochi. Mamă... o rugă el din nou. 

Băiatul se apropie de ea. 

— Nu știu ce o să facă Brahim: dacă o să mă omoare sau nu 
dacă nu vă găsește cu mine, șopti Aisha, încercând să 
controleze panica pe care o simţea înăbușindu-i glasul, dar ceea 
ce știu cu siguranţă este că voi muri cu zile dacă voi nu fugiţi. N- 
aș putea suporta să vă văd... Fugiţi, vă rog. Fugiţi la Sevilla sau 
la Valencia... în Aragón! Salvaţi-vă din nebunia asta. Eu mai am 
copii. Sunt fiii lui. Poate... poate că n-o să meargă mai departe 
de lovituri. Nu mă poate ucide! N-am făcut nimic rău! Legea îi 
interzice. Nu mă poate învinui de ceea ce faceți voi... 

Hernando încercă să o îmbrățișeze. Aisha își schimbă glasul și 
se ridică, opunându-se îmbrăţișării. 

— Nu-mi poţi cere să-i părăsesc pe fraţii tăi. Ei sunt mai mici 
decât tine. Au nevoie de mine. 

Hernando clătină din cap imaginându-și ce i s-ar putea 
întâmpla mamei sale din pricina mâniei lui Brahim. Aisha căută 
ajutor la Fátima și o imploră cu privirea. Fata înțelese. 

— Să mergem, afirmă ea cu hotărâre. Il împinse pe Hernando 
afară din bucătărie, dar înainte de a o părăsi se întoarse și îi 
aruncă o privire tristă Aishei, care îi răspunse cu un zâmbet 
forțat. Pregătește tot, îl zori ea, odată ieşiţi din bucătărie. 
Repede! insistă ea, și trebui să-l scuture din șoc, pentru că elo 
fixa cu privirea. Eu o să mă ocup de Humam. 

Să pregătească totul? Văzu cum Fátima își lua copilul în braţe. 
Ce trebuie să pregătească? Cum să ajungă până în Aragón? Și 
mama sa? Ce o să se întâmple cu ea? 

— N-ai auzit? insistă Aisha în pragul ușii de la bucătărie. 
Hernando dădu să se întoarcă la ea, dar Aisha a fost categorică. 
Fugi! Nu-ţi dai seama? Pe tine o să te omoare primul. În ziua 
când vei avea copii o să-mi înţelegi decizia, decizia de mamă. 
Du-te! 


„Nu am putut să doresc mai mult și nici să mă mulţumesc cu 
mai puţin.“ Brahim, ridicat la putere de către omul pe care îl 


salvase de la o moarte sigură, se bucură de deviza aceea și de 
ceea ce însemna pentru el. 

Pe Hernando îl captură în pivniţă, împreună cu Salah, în 
vreme ce își însușea banii care rămăseseră din cei trei sute de 
ducați pe care i-i înmânase neguțătorul. El și Fátima aveau 
nevoie de ei mai mult decât răposatul Aben Humeya. Din 
pivniţă, auziră strigătele soldaţilor trimiși de Brahim năvălind în 
casă și rămaseră încremeniţi. Apoi, după câteva clipe de 
confuzie, auziră pașii acelor oameni care coborau buluc scările 
ce duceau la comorile neguţătorului. 

Cineva deschise ușa închisă pe jumătate cu o lovitură 
puternică de picior. Cinci oameni intrară în pivniţă cu săbiile 
scoase din teacă. Cel care părea că le comandă vru să spună 
ceva, dar amuţi la vederea obiectelor sacre îngrămădite 
înăuntru; ceilalţi, în urma lui, încercau să scruteze penumbra. 


Crucifixe, feloane brodate cu fir de aur, imaginea unei 
Fecioare, câte un potir și alte piese zăceau la picioarele lui Aben 
Aboo. Lângă acestea, Hernando și Salah cu mâinile legate, iar în 
spate, Fátima și Aisha. Spre deosebire de Aben Humeya, noul 
rege nu urma nici un protocol și îl asculta pe Brahim acolo unde 
se întâlniseră: pe o ulicioară strâmtă din Laujar de Andarax, cu 
un alai de turci și de căpitani îngrămădiţi în jurul lui. Soldaţii 
care îl însoțeau pe Brahim lăsaseră să cadă la pământ cu un 
zgomot asurzitor obiectele pe care le luaseră din pivniţța 
neguțătorului. 

Înainte de a se stinge zornăitul unui potir care continua să se 
rostogolească pe pietre, Salah scânci și încercă să se scuze. 
Însuși Brahim îl făcu să amuţească lovindu-l cu patul archebuzei 
sale; din gura neguţătorului începu să curgă un fir de sânge. 
Hernando îl privea în faţă pe Aben Aboo, mult mai gras și mai 
lipsit de vlagă decât atunci când îl cunoscuse la petrecerea 
nupțială de la Mecina. La ferestrele și balcoanele caselor 
văruite, cu două niveluri, se iveau femei și copii. 

— Asta-i femeia despre care mi-ai tot vorbit? întrebă regele 
arătând spre Fâtima. Atunci a ta este. 

— Mă voi căsători cu ea, sări atunci Hernando. Ibn Umayya... 
Așteptă lovitura din partea lui Brahim, dar aceasta nu veni. Il 
lăsară să vorbească: Ibn Umayya mi-a acordat mâna ei și ne 
vom căsători, bâigui el. 


Mai mult de douăzeci de persoane, inclusiv regele, aveau 
privirile aţintite asupra lui. 

— Legea... legea spune că, fiind vorba de o văduvă, ea 
trebuie să-și dea consimţământul pentru căsătoria cu Brahim, 
adăugă Hernando. 

— Și a făcut-o, afirmă Aben Aboo, într-o demonstraţie de 
cinism. Eu am văzut-o dându-și consimțământul. Toţi am văzut- 
o și am auzit-o, nu-i așa? 

În jurul său se produseră gesturi de aprobare. 

instinctiv, Hernando se întoarse spre Fátima, dar de data 
aceasta primi de la Brahim o asemenea palmă peste obraz, 
încât pentru o clipă chipul fetei își pierdu conturul. 

— Pui cumva la îndoială cuvântul regelui tău? întrebă Aben 
Aboo. 

Hernando nu răspunse: nu era nici un răspuns de dat. Regele, 
scârbit, atinse cu piciorul figura Fecioarei. 

— Ce înseamnă toate astea? adăugă el, considerând încheiat 
cazul Fâtimei. 

Brahim îl puse pe rege la curent în legătură cu obiectele pe 
care soldaţii le găsiseră în pivnițele casei lui Salah. Relatarea 
încheiată, Aben Aboo își împreună degetele de la mâini și cu 
arătătoarele întinse pe vârful nasului se gândi câteva clipe, fără 
să-și ia privirea de la acele comori creștine. 

— Tatăl tău vitreg, afirmă el după un moment, adresându-i-se 
băiatului, a susținut întotdeauna că ești creștin. Ți se spune 
Nazareeanul, nu-i așa? Acum înţeleg de ce te ocrotea Ibn 
Umayya: câinele eretic a murit punându-și toată nădejdea în 
Dumnezeul papistașilor. Cât despre tine... continuă el arătând 
spre Salah. Ucideţi-i pe amândoi! porunci el deodată, de parcă l- 
ar fi deranjat situaţia. Puneţi-i la frigare în piaţă și prăjiţi-le 
trupurile înainte de a-i da la fiare. 

Salah căzu în genunchi și urlă implorând îndurare. Brahim îl 
lovi din nou. Hernando nici măcar nu era atent la sentinţă. 
Fâtima! Pentru el era preferabil să moară, decât să o vadă în 
mâinile lui Brahim. Ce mai conta viața pentru el dacă Fâtima...? 

— ȚI-l cumpăr pe tânăr! 

Oferta îl cutremură pe Hernando. Își ridică faţa și se înălţă 
dând peste Barrax, care făcuse un pas înainte. Mulţi dintre cei 
prezenți zâmbiră fără să se ascundă. 

Aben Aboo se gândi din nou. Nazareeanul merita să moară; 


știa prea bine că așa dorea locotenentul său, dar una dintre 
cauzele nenorocirii lui Aben Humeya a fost faptul că nu îi 
multțumise pe turci și pe căpitani. Nu dorea să comită aceeași 
greșeală. 

— Batem palma, consimţi el. Vorbește cu Brahim ca să 
stabiliți preţul. Creștinul îi aparţine lui. 


La fel cum o dusese el pe Isabel străbătu și Hernando 
ulicioarele din Laujar până la tabăra căpitanului și a trupelor 
acestuia, târându-și picioarele în urma mai multor berberi de-ai 
lui Barrax. Își pierdu un papuc, dar continuă să meargă. Așa cum 
își târa picioarele, tot astfel își târa și amintirile. Ce s-o fi 
întâmplat cu Fátima? Închise ochii într-o zadarnică sforțare de a 
încerca să îndepărteze de el imaginea lui Brahim încălecând-o 
pe Fâtima. Ea ce-o fi făcând, oare? Nu se putea opune, dar... 
dacă totuși o făcea? O puternică smucitură a funiei cu care era 
legat de mâini îl obligă să meargă mai departe; se oprise. Se 
împiedică. Cineva îl scuipă, strigându-l „nazareean“. Işi întoarse 
privirea de la morisc: nu-l cunoștea. Nici pe următorul, aflat 
câţiva pași mai încolo, care îl numise „câine eretic“. Dând colțul 
unei străzi, mulţi morisci își bătură joc de el faţă de niște femei 
cu care stăteau de vorbă. Unul dintre ei îi dădu o piatră unui 
copil nu mai mare de cinci ani ca să o arunce în el. ÎI nimeri ușor 
în șold și tot grupul îl lăudă pe puști. Incetă să se mai gândească 
la Fâtima și se aruncă asupra moriscilor. Funia alunecă din 
mâinile omului lui Barrax, luat prin surprindere. Hernando se 
năpusti asupra celui mai apropiat, care înlocui hohotele de râs 
cu un țipăt de panică înainte de a cădea la pământ. Incercă să-l 
lovească, dar nu putu cu mâinile legate. Bărbatul se luptă cu 
braţele să scape de el și Hernando îl mușcă puternic, cuprins de 
o furie de nestăpânit. Acoliţii lui Barrax îl ridicară brutal; 
Hernando se înălţă, sfidător, cu gura stropită de sânge, hotărât 
să dea o bătălie, dar berberii nu numai că nu-l maltratară, dar îl 
apărară de ceilalţi morisci; au apărut hangere și dăgi și cele 
două grupuri se măsurară din priviri. 

— Dacă aveţi de făcut vreo reclamaţie, declară unul dintre 
berberi, mergeţi cu ea la Barrax. E sclavul lui. 

Moriscii coborâră armele la auzul numelui căpitanului și 
Hernando scuipă la picioarele lor. 

Din clipa aceea, încercând să nu-l vatăme, de parcă ar fi fost 


o marfă de preț, berberii îl luară pe sus; fu nevoie de patru 
dintre ei ca să ţină piept loviturilor de picioare, ţipetelor și 
mușcăturilor lui Hernando. 

In tabăra lui Barrax, îl legară de un copac. Hernando continua 
să țipe, insultându-i pe toți. Amuţi doar în momentul în care 
Ubaid se apropie și se instală în faţa lui, mângâindu-și ciotul de 
la încheietura mâinii drepte. 

— Pleacă de lângă el, ciungule, îi porunci un soldat. Când 
Hernando îi ceruse lui Barrax ca Ubaid să părăsească locuinţa 
din Ugíjar, treburile nerezolvate dintre ei umblaseră din gură în 
gură. Băiatul ăsta e de neatins, îi atrase atenţia soldatul. 

Buzele lui Ubaid schiţară patru cuvinte mute: „O să te ucid“. 

— Fă-o! îl provocă Hernando. 

— Afară! strigă la rândul său soldatul, îndepărtându-l pe 
cărăușul ciung cu o îmbrâncitură. 


Petrecerea de nuntă și zestrea miresei. Acesta a fost prețul cu 
care Brahim căzuse la învoială cu Barrax în schimbul fiului său 
vitreg. Căpitanul ceruse ca în învoială să fie cuprins și hangerul 
lui Hamid; observase delicateţea cu care băiatul mângâia sabia, 
motiv pentru care se gândea să i-o dăruiască de îndată ce îi va 
ceda, fapt de care nu se îndoia. Toţi o făceau! Mii de tineri 
creștini trăiau împărătește la Alger, ca sodomiţi ai turcilor și 
berberilor, după ce renegau și se converteau la adevărata 
credinţă. 

— la-o! îi răspunse Brahim. Rămâi cu îmbrăcămintea lui! la tot 
ce îi aparţine. Nu vreau nimic care să-mi amintească de 
existenţa lui... Mi-ajunge maică-sa. Brahim închise ochii pe 
jumătate și cugetă câteva clipe. Zilele lui de cărăuș se 
încheiaseră: acum era locotenentul regelui din al-Ándalus și 
avea deja o frumoasă pradă de război în aur. Am nevoie deo 
catârcă albă pentru mireasă, cea mai frumoasă care există în 
Alpujarras. lţi dau în schimb turma mea de catări pentru un 
astfel de exemplar. Faci o afacere bună, îi spuse el căpitanului, 
în vreme ce acesta se gândea. Poţi găsi catârce albe în multe 
sate din Alpujarras. Poate chiar și aici. Eu n-am timp să mă 
gândesc la astfel de amănunte. 

La două zile după ce acceptase învoiala propusă de Brahim, 
Barrax se apropie de copacul de care era legat Hernando și îi 
arătă o frumoasă catârcă albă cumpărată de Ubaid într-un sat 


din apropiere. Din ordinul căpitanului, băiatul era acolo, legat în 
lanţuri, fără mâncare, ţinut doar cu apă. Hernando refuza să 
răspundă la cuvintele stăpânului său. 

— Pe ea va călări iubita ta ca să se dăruiască tatălui tău 
vitreg, îi spuse Barrax, mângâind grumazul catârcei. 

Hernando, cu ochii albaștri înfundaţi în orbite și învineţiţi, cu 
privirea stinsă, se uită la animal. 

— Reneagă-ţi credinţa și dăruiește-te mie, insistă Barrax încă 
o dată. 

Băiatul își făcu ostentativ semnul crucii. Mărturisirea de 
credinţă... mărturisirea de credinţă ar fi primul pas ca să cadă în 
puterea căpitanului. Ce absurd! Bătrânul Hamid a trebuit să-și 
convingă consătenii din Juviles că el era un adevărat musulman, 
iar acum... acum trebuie să se prefacă a fi creștin ca să nu cadă 
în puterea lui Barrax... sau era creștin? Ce era el? Dar nu avu 
curajul să pună în discuţie această situaţie; acum venise rândul 
să-și apere creștinismul. Căpitanul, impunător cum era, se 
încruntă, dar continuă să vorbească liniștit. 

— Ai pierdut totul, Ibn Hamid: protecţia regelui, iubita și 
libertatea. Își ofer o viaţă nouă. Transformă-te într-unul dintre 
„fiii“ mei și vei avea succes la Alger; o știu, o presimt. Vei trăi 
bine, nu vei duce lipsă de nimic și la momentul potrivit vei 
deveni un corsar la fel de important ca și mine; poate și mai 
important, într-adevăr, probabil și mai mult decât atât. Eu te voi 
ajuta. Prinţul corsarilor, Khair ad-Din, l-a numit comandant 
general pe sodomitul său, Hasan Agá; apoi i-a urmat ca beilerbei 
Dragut cel neîmblânzit, care a fost și el sodomit al lui Khair ad- 
Din, iar aceluia, marele nostru Uluch Ali, la rândul său sodomit al 
lui Dragut. Eu însumi... Nu înţelegi? Îţi ofer tot, când tu nu ai 
nimic. Hernando își făcu din nou semnul crucii. Ești sclavul meu, 
Ibn Hamid. Eşti considerat creștin. Vei ceda, și dacă nu o vei 
face, vei trage la vâsle pentru mine ca sclav pe galeră și te vei 
căi de hotărârea ta. Voi aștepta, dar ţine seamă că timpul trece 
pentru tine și fără tinerețe... Nu vreau să-ți forțez trupul, am 
oricâţi aș putea dori: băieți sau femei; te vreau alături de mine, 
dispus la orice. Gândește-te, Ibn Hamid. Dezlegaţi-l de copac! le 
porunci deodată oamenilor săi, cu privirea aţintită asupra ochilor 
lui Hernando înfundațţi în orbite, puneţi-i cătușe la glezne și 
puneţi-l să muncească. Dacă tot o să mănânce, măcar să-și 
câștige hrana. Tu! adăugă el adresându-i-se lui Ubaid și 


cunoscând ura care exista între el și Hernando. Răspunzi cu 
viața dacă i se întâmplă ceva și te asigur că moartea ta va fi 
mult mai lentă și mai dureroasă decât cea pe care ai putea tu să 
i-o pricinuiești. Uită-te bine la catârca asta albă, îi spuse el în 
încheiere lui Hernando înainte de a se întoarce spre animal, cu 
ea se termină speranţele și iluziile tale în al-AÂndalus. 


Aisha o pregăti pe Fâtima în același han în care locuiau 
Brahim și Aben Aboo, în încăperea pe care le-o cedase unul 
dintre comandanții turci. Brahim le însoţi până în cameră. 

— Femeie, strigă el adresându-i-se Aishei, dar dezbrăcând-o 
pe Fátima cu privirea, dorinţa mea este ca ea să fie cea mai 
frumoasă dintre miresele care s-au cununat în al-Andalus. În 
ceea ce te privește, Fâtima, tu n-ai rude, motiv pentru care 
regele s-a oferit să fie nașul tău de cununie. Ești văduvă. 
Trebuie să împuternicești un wali sau a/guali, adică o persoană 
apropiată, care să te dea în căsătorie. |ţi dai consimţământul? 

Fâtima rămase tăcută, cu capul plecat, luptând împotriva 
amărăciunii pe care i-o pricinuia viitorul ei soț. 

— O să-ți spun un lucru, fetiţo: vei fi a mea. Poţi fi a mea ca a 
doua soţie sau ca sclava mea. Tu probabil că știai ce se 
ascundea în pivnițele neguţătorului și cu toată siguranţa că ai 
tăcut la practicile creștine ale Nazareeanului, dacă nu cumva le- 
ai împărtășit... împreună cu fiul tău! Fátima tremură. Spune: îl 
împuternicești pe rege să te dea în căsătorie? Ea încuviinţă în 
tăcere. Ține bine minte ce ţi-am spus. Dacă nu consimţi la 
cererea în căsătorie sau dacă te opui la exortaţii, fiul tău și 
Nazareeanul vor muri la fel ca neguțătorul: asta a fost 
înţelegerea la care am căzut cu căpitanul. Dacă nu consimţi, mi- 
| va da înapoi pe câinele de Nazareean și eu însumi îl voi pune la 
proţap în piaţă împreună cu fiul tău. 

Fátima avu un icnet de greață gândindu-se la Humam și la 
Hernando înfipţi într-un proţap, la fel cum fusese prăjit Salah. 
Brahim le obligase să fie de față: neguţătorul guița ca porcii 
sacrificați de creștini. Trupul său obez, gol, în patru labe, a fost 
imobilizat de mai mulţi morisci pentru ca un altul să-i înfigă o 
lance prin anus. Oamenii izbucniseră în aplauze când tipetele de 
panică se prefăcuseră în urlete de durere: niște urlete care se 
stingeau treptat pe măsură ce lancea, împinsă de doi soldaţi, 
străpungea trupul lui Salah până când izbutiseră să-i scoată 


vârful prin gura neguţătorului. Când îl atârnaseră de proţap ca 
să-l învârtească pe jăratic, înconjurat de o ceată de copii 
neastâmpăraţi, neguţătorul murise deja. Mirosul de carne prăjită 
cuprinsese o zi întreagă împrejurimile pieţei din Laujar, până 
când se impregnase în haine și pătrunsese în locuinţe. 

Brahim zâmbi și părăsi încăperea. 

Dar Fâtima nu se lăsă să fie spălată. 

— Crezi cumva că o să observe? îi spuse Aishei cu o voce 
stinsă, ca răspuns la insistența femeii în privinţa abluţiunilor. Nu 
vreau să intru curată în această căsătorie. 

Aisha nu mai insistă: fata se sacrifica pentru Hernando. Cobori 
privirea. 

Fâtima o rugă de asemenea să nu repete desenul tatuajelor 
pe care i le făcuse în noaptea când i se dăruise lui Hernando și 
refuză să se parfumeze cu apă de portocali. Aisha ieși din han și 
găsi ulei de iasomie cu care să înlocuiască apa de portocali. 
Apoi, spre regretul ei, o împodobi cu giuvaierele pe care i le 
trimisese Brahim, cu mesajul că vor fi folosite doar pentru nuntă 
și că nu fac parte din zestre. Îi trimisese un colier, iar fata dădu 
să-și smulgă amuleta de aur care-i atârna la gât, dar Aisha o 
împiedică, punându-și mâna peste bijuterie. 

— Să nu renunti la speranţă, îi spuse ea, în vreme ce apăsa 
simbolul acela de pieptul ei. 

Fu prima dată când Fâtima plânse. 

— Speranță? bolborosi ea. Doar moartea îmi va aduce 
speranţa... o îndelungată speranţă. 

* 


Cererea în căsătorie fu făcută în același han, într-o mică și 
friguroasă grădină interioară, în fața regelui în calitatea sa de 
wali și în prezenţa curţii pestrițe care îl însoțea. Dali, 
comandantul suprem al turcilor, și Husayn avură rolul de 
martori. Brahim se prezentă și, potrivit ritualului, îi ceru lui Aben 
Aboo mâna Fâtimei, iar acesta i-o acordă. Apoi, urmară 
exortaţiile rostite de către un bătrân învăţat din Laujar. Fátima, 
în condiţia ei de văduvă, trebui să le răspundă personal și jură 
că nu există alt Dumnezeu în afară de Allah și că, prin cuvintele 
din Coran, răspunde cu adevărat la întrebările care i se pun: 
vrea să fie căsătorită cu toate onorurile și în acord cu Suma 
Profetului. 

— Dacă aţi jurat cinstit, încheie învățatul, Allah este martor și 


El vă va da iertarea. La fel, dacă aţi jurat strâmb, Allah vă va 
nimici și nu vă va da iertarea. 

Inainte ca regele să înceapă să citească cea de a treizeci și 
șasea sura din Coran, Fátima își înălță ochii la cer: „Allah să ne 
nimicească”, repetă în sinea ei. 

Picioarele tatuate cu praf de frunze uscate de lemn-câinesc 
fură singurul lucru care se putu vedea la Fâtima călare pe 
catârca albă înaintând mânată din dârlog de un sclav negru; 
mireasa călărea într-o parte, îmbrăcată într-o tunică tot albă, 
care o acoperea din cap până în picioare. In acest chip, 
aplaudată și lăudată de mii de morisci, Fâtima străbătu satul ca 
să se întoarcă la han. Ajunsă acolo, urcă în camera lui Brahim, și 
pe pat, fără să vorbească, a fost acoperită cu cearșaful alb 
obligatoriu sub care trebuia să rămână cu ochii închiși. In vreme 
ce unirea era sărbătorită cu muzică și zaiafeturi pe străzi, 
Fátima simţi prin cameră forfota a zeci de persoane. Doar o 
singură dată cineva ridică acoperământul ușor care o proteja. 

— Îți înţeleg dorinţa, îl auzi spunând cu un oftat pe Abân 
Aboo, care ridicase cearșaful mai mult decât ar fi fost nevoie 
pentru a-i privi chipul. Desfată-te cu ea și pentru mine, prietene, 
și Allah să te răsplătească cu mulţi fii. 

Când se încheiară vizitele, Fâtima se așeză pe pernele de pe 
jos și își alungă din minte apropiata întâlnire cu Brahim; nu luă 
în seamă sfaturile nerușinate și insistente ale femeilor foarte 
vesele care rămăseseră cu ea; refuză orice mâncare ce i se oferi 
și, când aștepta, auzind muzica de pe străzi, încercă să 
găsească vreo amintire în care să se refugieze, dar cântau 
pentru ea! Sărbătoreau nunta ei cu Brahim! Imaginea Aishei, 
așezată în faţa ei, lângă un rug, nemișcată, cu ochii umezi și cu 
gândurile rătăcite la fiul care tocmai îi fusese înrobit, nu-i aduse 
consolare. Se agăță atunci de singurul lucru care părea să o 
liniștească: rugăciunea. Se rugă în tăcere, cum fac condamnaţi; 
recită toate rugăciunile pe care le știa și lăsă ca temerile să i se 
topească. Era o credinţă deznădăjduită, dar forța ei creștea cu 
fiecare cuvânt, cu fiecare invocaţie. 

Era trecut de-acum de miezul nopţii, când agitația femeilor îi 
anunţă sosirea lui Brahim în dormitor. Una dintre ele îi îndreptă 
părul și îi aranjă tunica pe umeri. Refuză să-și întoarcă faţa spre 
ușa prin care femeile se grăbeau să iasă și își aţinti privirea în 
vasul cu jăratic. „Moartea este o îndelungată speranţă”, 


murmură cu ochii închiși, dar ea nu se îndrepta spre moarte. 
Atunci, ce speranţă putea să găsească? Ţăcănitul zăvorului făcu 
să nu se mai audă cântecele și flajeoletele și Fâtima izbuti să 
distingă respiraţia agitată a lui Brahim în spatele ei. Tânăra se 
înfioră. 

— Arată-te soţului tău, îi porunci cărăușul. 

| se înmuiară picioarele în încercarea de a se ridica. Izbuti și 
se întoarse spre Brahim. 

— Dezbracă-te, gâfâi atunci acesta, apropiindu-se de ea. 

Fátima se ridică tremurând, nu mai avea aer! Simţea 
răsuflarea urât mirositoare a cărăușului. Cu bărbia acoperită de 
o barbă unsuroasă, Brahim făcu un gest spre tunică. Degetele 
Fâtimei se luptau cu stângăcie cu nodurile, până când tunica îi 
alunecă de pe umeri și rămase goală în faţa bărbatului, care se 
bucura examinând obscen acel trup care nu împlinise încă 
paisprezece ani. El întinse o mână plină de bătături spre sânii ei 
debordanţi și Fátima începu să plângă cu sughiţuri și închise 
ochii pe jumătate. Atunci simţi cum îi pipăie sânii, zgăriindu-i 
pielea delicată hărăzită odihnei capului lui Humam, înainte de a 
o ciupi de sfârc. În tăcere, cu pleoapele strânse cu tărie, ea se 
încredință lui Allah și Profetului, tuturor îngerilor... Din sfârc 
începură să curgă picături de lapte care alunecau printre 
degetele lui Brahim. Fără să înceteze să-l stoarcă, Brahim își 
înfipse degetele de la cealaltă mână în vulva fetei și i le 
introduse în vagin, înainte de a o răsturna pe perne și dea o 
penetra cu violenţă. 

Zaiafeturile și muzica, strigătele de „iu-u-u“ și chiotele de pe 
străzile din Laujar o însoţiră pe Fátima de-a lungul unei nopţi 
interminabile, în timpul căreia Brahim își satisfăcu dorința de 
mai multe ori. Fâtima îndură în tăcere. Fâtima se supuse în 
tăcere. Fâtima cedă în tăcere. Doar plânse, pentru a doua și 
ultima oară în noaptea aceea, când Brahim îi supse la ţâţă. 


20 


La sfârșitul lui octombrie, la comanda a zece mii de oameni, 
Abén Aboo atacă Órgiva, cea mai mare fortăreață aflată sub 
control creștin din ţinuturile Alpujarras. După câteva atacuri 
iniţiale, pe care cei încartiruiți acolo le respinseseră, regele se 
pregăti să-i facă să se predea prin înfometare și însetare. 

Lipsa de activitate pe care o implica asediul semănă 
lehamitea în tabăra moriscă. Hernando, cu gleznele în fiare, 
urmă armata împreună cu restul nevolnicilor și făcu drumul spre 
Órgiva călare pe Băbuţa: pe o parte, ca o femeie, având înfipte 
în el mulțimea de oase pe care le lăsa la vedere catârca 
înfometată, așa cum voise Ubaid când poruncise să se suie pe 
ea. În timpul drumului fu un permanent obiect de batjocură din 
partea femeilor și a unei droaie de copii care însoțeau armata. 
Doar Yusuf, care urmase catârii de parcă ar fi făcut parte din 
învoiala dintre Brahim și căpitan, îi arăta simpatie și îi speria pe 
copiii care se apropiau ca să râdă pe seama lui, de fiecare dată 
când Ubaid nu era atent. În ciuda disconfortului și a rușinii, 
încercă, fără succes, să o zărească pe Fâtima sau pe mama sa 
pe drum, printre oameni. Nu reuși să dea de ele decât după 
câteva zile de la instalarea lor în împrejurimile orașului. 


— Umiliţi-l, le porunci Barrax celor doi sodomiţi ai săi. Nu-l 
maltrataţi dacă nu este absolut necesar. Umiliţi-l în prezența 
comandanților, a ienicerilor și a soldaţilor, dar mai cu seamă în 
fața acelei morisce. Faceţi în așa fel încât să-și piardă mândria. 
Faceţi-l să uite de bărbăţia aceea care îl orbește. 

În tabără, cei doi sodomiţi îl îmbrăcară pe Hernando cu o 
tunică fină din mătase verde și niște șalvari de aceeași culoare 
împodobiți cu pietre scumpe, toate aceste veșminte aparţinând 
sodomitului mai mare ca vârstă. Hernando încercă să opună 
rezistenţă, dar ajutorul mai multor berberi fără ocupaţie care se 
amuzară să-l dezbrace și să-l îmbrace făcu zadarnice toate 
strădaniile sale. Încercă să-și smulgă veșmintele, dar îi legară 
mâinile în faţă. Legat, pus în fiare și îmbrăcat în mătase verde, 
sodomiţii voiră să-l plimbe prin tabără, printre corturi și colibe, 
printre soldaţi și femeile care găteau. 

Nu făcuseră nici doi pași, când Hernando căzu la pământ. Cel 


mai mare dintre sodomiţi îl lovi de mai multe ori în cap cu o nuia 
subțire pe care o purta la el, dar nu reuși decât să-l facă pe 
Hernando să-și arate chipul. 

— Lovește! îl sfidă el. 

Soldați, femei și copii priveau scena. Sodomitul ridică nuiaua, 
dar în momentul când să-i tragă o nouă lovitură, cel mai mic 
dintre ei, gătit într-o djalabya de in roșie ca sângele, îl opri. 

— Așteaptă, îi spuse el, făcându-i cu ochiul. 

Atunci, îngenunche lângă Hernando și îl linse pe obraz. După 
câteva clipe de tăcere și văzând chipul înfuriat al lui Hernando, 
unii curioși aplaudau și chiuiau, alţii huiduiau. Multe femei își 
arătară dezaprobarea prin gesturi și insulte, în vreme ce copiii 
se mărgineau să se holbeze fără măsură. Cel mai mare dintre 
sodomiţi izbucni în hohote de râs, cu nuiaua deja ruptă, iar 
celălalt răspunse lăsându-și limba să-i alunece de pe obraz până 
pe gât, în vreme ce atingea cu mâna dreaptă zona dintre 
picioare a lui Hernando, care se răsuci la simplul contact, dar, 
fiind legat, îi fu complet cu neputinţă să scape de pipăială. 
Încercă să-l muște pe sodomit, dar nu reuși nici asta. Auzea doar 
strigăte și râsete. Cel mai mare dintre sodomiţi se apropie și el, 
zâmbind. 

— Ajunge! strigă atunci Hernando. Bine! 

Cei doi băieţi îl ajutară să se ridice susținându-l de subsuori și 
își continuară plimbarea. 

Hoinări prin tabără pe cât de repede îi permitea lanţul care îi 
unea gleznele. Le întâlni curând pe Aisha și pe Fâtima, ale căror 
chipuri erau ascunse sub văl. Le recunoscu fără să fie nevoie să- 
i privească pe Humam și pe Musa, alături de ele. Fratele său 
vitreg alergă să se alăture mulţimii de copii care însoțeau alaiul. 
Nu a fost o întâlnire întâmplătoare: sodomiţii se îndreptaseră 
spre cortul lui Brahim, îndeplinind ordinele lui Barrax. 

Hernando, rușinat și umilit, își plecă privirea la fiarele de la 
glezne. Fâtima și-o ascunse și ea, în vreme ce Aisha izbucni în 
plâns. 

— Priviţi-l, femeilor! tună glasul lui Brahim, în picioare la 
intrarea în cort, acoperind râsetele, murmurele și comentariile. 

Hernando își înălță capul în mod instinctiv, tocmai în 
momentul în care Fâtima și mama sa îi dădeau ascultare soţului 
lor, și privirile, goale toate, li se întâlniră. 

— Asta merită nazareenii! râse Brahim. 


— Va încerca să fugă, le atrase atenţia Barrax șefului gărzii 
sale și sodomiţilor în aceeași noapte, după ce băiatul fu arătat 
întregii armate ca fiind încă un amant al căpitanului. Poate la 
noapte, poate mâine sau peste câteva zile, dar va încerca. Să 
nu-l pierdeţi din ochi, lăsaţi-l să o facă și să mă anunţaţi. 

Se întâmplă peste trei zile. După ce îl plimbară din nou prin 
tabără, sodomiţii îl conduseră la canalul de irigație în care 
femeile spălau rufele și îl obligară acolo să le spele pe ale lui 
Barrax. Foarte târziu în noapte, fără lună și fără să-i pese dacă 
gărzile erau sau nu cu ochii pe el, Hernando se târî pe sub 
catâri, cu mâinile și picioarele legate, până când dădu peste o 
mică râpă în care se aruncă fără să mai stea pe gânduri. Se 
rostogoli pe o parte și se lovi de pietre, arbuști și crengi. Nu 
simţi durerea. Nu simţea nimic. Apoi, pe coate și pe genunchi, în 
întuneric, urmă firul văii. Se târî cu și mai multă râvnă pe 
măsură ce sunetele din tabără rămâneau din ce în ce mai în 
urmă. Atunci, începu să râdă nervos. Avea să izbutească! 
Deodată, se lovi de niște picioare. Căpitanul se ţinea drept pe 
mijlocul văii. 

— Ți-am atras atenţia că ambarcaţiunea mea se numește 
Calul iute, îi spuse Barrax cu o voce liniștită. Hernando lăsă să-i 
cadă capul pe nisip ca un bolovan. Puţine nave spaniole au 
scăpat de mine odată ce am pus ochii pe ele. Nici tu n-o să 
izbutești, băiete. Niciodată! 


Aben Aboo nimici oștirea ducelui de Sesa care venise în 
apărarea orașului Orgiva. Victoria le aduse moriscilor controlul 
asupra regiunii Alpujarras, de la munţi până la Mediterana, 
precum și asupra unor importante localităţi din apropierea 
capitalei regatului Granadei, ca Guejar și multe altele mai 
îndepărtate, printre care Galera, de unde creștinii se temeau că 
revolta se va extinde și în regatul Valenciei. 

În faţa acestui pericol, regele Filip al II-lea ordonă expulzarea 
din regatul Granadei a tuturor moriscilor din Albaicin și, pentru 
prima dată de la începutul insurecției, declară război prin foc și 
sabie. Acordă pământ tuturor soldaţilor care participaseră la 
luptă sub un steag sau un stindard și îi autoriză să-și însușească 
toate mobilele, banii, giuvaierurile, vitele și sclavii pe care i-ar fi 
capturat de la dușman. De asemenea, îi scuti pe soldaţi de plata 


către rege a unei cincimi din pradă, ca stimulent pentru a obţine 
oameni. 

In decembrie, luni întregi după ce fusese numit comandant 
suprem, don Juan de Austria obţinu din partea fratelui său 
vitreg, regele Filip al II-lea, încuviințarea de a intra personal în 
luptă. Principele organiză două puternice oștiri care să acţioneze 
ca un clește asupra moriscilor: una sub comanda sa, care urma 
să intre pe la răsărit, prin ţinuturile de pe malurile râului 
Almanzora, iar cealaltă, la ordinele ducelui de Sesa, care avea 
să atace pe la Apus, prin Alpujarras. Marchizul de Vélez continua 
să lupte pe cont propriu cu trupele sale, puţine la număr. 

Între timp, din Berberia continuau să sosească arme și întăriri 
pentru răsculați. 

Creștinii recuceriră Guejar, și don Juan, la comanda 
batalioanelor din Neapole și a aproape cinci sute de cavaleriști 
care li se alăturară, se îndreptă să înceapă asediul asupra 
fortăreței din Galera, pe vârful unei stânci, unde dădu peste 
capetele a douăzeci de soldaţi și a unui comandant al trupelor 
marchizului de Velez înfipte toate în lănci în turnul de onoare al 
castelului. În pofida strădaniei experimentaţilor soldaţi și a 
artileriei aduse special din Italia, oștirea principelui avu 
numeroase pierderi, morţi pentru care, în urma victoriei cu greu 
dobândite de încercatele forțe creștine, moriscii din Galera 
plătiră cu execuţia lor în masă în prezenţa lui don Juan de 
Austria însuși, care dispuse apoi distrugerea orașului, acesta 
fiind pustiit, incendiat și presărat cu sare. 

In timpul asediului, principele ordonă și uciderea femeilor și 
copiilor, fără respectarea vârstei sau a condiţiei sociale. Cu tot 
măcelul, oștirea plecă cu patru mii cinci sute de femei și de copii 
înrobiţi, cu aur, perle și mătăsuri, bogății de tot felul, precum și 
cu grâu și orz îndeajuns cât să hrănească oștirea timp de un an. 

Aben Aboo nu veni în ajutorul localităţii Galera și a miilor de 
morisci refugiaţi acolo. După capitularea orașului Orgiva, atacă 
Almuñécar și Salobreña, unde fu biruit. Apoi, își împrăștie forțele 
prin toată Alpujarras, cu ordin de a duce acţiuni de hărțuire 
împotriva dușmanilor în așteptarea ajutorului de la Sublima 
Poartă, ajutor care nu avea să mai ajungă niciodată, greșeală 
care îi permise ducelui de Sesa să intre în Alpujarras și să 
cucerească toate localităţile dintre Padul și Ugijar. La rândul său, 
don Juan de Austria continua să treacă prin sabie sate întregi. 


Moartea și foametea ca urmare a strategiei pământului 
pârjolit puse în practică de către creștini, precum și frigul, munţii 
deja înzăpeziţi, începură să provoace pagube în sufletele 
moriscilor și ale aliaţilor lor de dincolo de strâmtoare. 


Doar Hernando obţinu o minimă satisfacţie prin înfrângerea 
de la Salobreña. Când comandantul fortăreței din localitatea 
aceea, don Diego Ramirez de Haro, respinse atacul, moriscii 
fugiră grămadă în munţi. Oamenii neputincioși să lupte care 
însoțeau armata cu bagajele - femei, copii și bătrâni - o porniră 
la drum în dezordine, transportându-și lucrurile, în vreme ce 
regele, Brahim, Barrax, ceilalți comandanţi și soldățimea, fără 
alte griji, mergeau în frunte, preocupaţi doar de propriile vieţi. 

Hernando, cu gleznele prinse în fiare și ajutat de Yusuf, profită 
de confuzia ce domnea ca să se apropie ţopăind de Băbută. 
Lângă această catârcă se afla animalul care transporta 
îmbrăcămintea,  sulimanurile şi celelalte podoabe ale 
sodomiților. Oamenii zbierau și se grăbeau; nimeni nu se uita; 
nimeni nu era pe urmele lui. Putea să încerce. De ce nu? Le văzu 
pe Aisha și pe Fátima fugind. Îi văzu și pe sodomiţi, cu tunicile 
lor de o bogăție orbitoare, fugind rătăciți prin mulțime, căutând 
acel catâr. Băieții își adorau bunurile; i-a văzut parfumându-se și 
îngrijindu-și veșmintele și podoabele cum făceau femeile... Chiar 
și mai mult decât ele! Poate... ce ar face dacă și-ar vedea toate 
comorile puse în pericol? 

Îi făcu semn lui Yusuf să fie cu ochii în patru. Exact înainte ca 
sodomiţii să ajungă năuciţi și gâfâind până la ei, slăbi 
închizătorile și chinga de la desagi și dezlegă pieptarul hamului 
care le fixa peste pieptul animalului. Ubaid dădu ordinul de 
plecare și turma se puse în mișcare. Atunci, desagile se răsuciră 
până ajunseră cu gura în jos și lăsară să cadă comoara 
sodomiţilor, care se străduiră să-și strângă bunurile alergând 
după catâr. Ubaid băgă de seamă, dar nu opri convoiul din 
mers; armata moriscă fugea mâncând pământul înaintea lor. 
Yusuf zâmbea, întorcând întruna capul: mai întâi spre sodomiţi, 
apoi spre Hernando. 

Amanţii căpitanului se străduiră să-și strângă șirul de 
îmbrăcăminte, flacoane și podoabe care rămâneau pe drum, 
apucând unele și pierzând altele. Cu veșmintele lor colorate 
remarcându-se ca niște felinare, strigară și îl implorară pe Ubaid 


să-i aștepte. 

Nimeni nu-i ajută. 

Hernando privi scena călare pe Băbuţă, fugind împreună cu 
turma: o matroană îl împinse pe unul dintre sodomiţi văzându-l 
aplecat să culeagă un obiect de îmbrăcăminte; băiatul căzu cu 
fața la pământ și scăpă pe jos tot ce purta îngrămădit pe braţe. 
Celălalt sodomit îi veni iute în ajutor, blestemând în gura mare, 
și o altă femeie îi puse piedică. Următoarea îl scuipă, iar cea 
care venea în urma acesteia îi trase un picior. Işi pierdură 
preţioșii lor papuci, pe care mai mulţi mucoși îi luară ca să se 
joace cu ei. Pe măsură ce coloana de neputincioși trecea, copiii 
și femeile culegeau câte ceva de pe drum. Ultima dată când 
Hernando i-a putut privi, pierduseră deja urma oamenilor și se 
aflau în picioare, desculți și murdari, ciudat de liniștiți, plângând 
pe pământul nimănui, între ariergarda armatei morisce și 
avangarda creștinilor. 

Fugiseră. Asta a fost explicaţia pe care Ubaid i-o dădu lui 
Barrax când ajunseră cu toţii la Ugijar. Hernando și Yusuf 
ascultau conversaţia la câțiva pași depărtare. Căpitanul îl apucă 
pe cărăuș de tunică și îl ridică cu un singur braţ, răcnind și 
apropiindu-și periculos de mult chipul și gura deschisă de nasul 
acestuia. 

— Au fugit, confirmă Hernando din locul unde era. Barrax se 
întoarse spre el, fără să-i dea drumul cărăușului. Te miră atât de 
mult faptul? adăugă obraznic băiatul. 

Căpitanul își plimbă privirea de la unul la celălalt, de mai 
multe ori, ca să sfârșească prin a-l împinge pe Ubaid la câţiva 
pași mai încolo. 


Aben Aboo își instală tabăra aproape de Ugijar, unde îi lăsă pe 
cei pe care îi considera inutili în luptă, o piedică în noua sa 
strategie de război de gherilă; de acolo, se strădui să controleze 
trupele repartizate prin Alpujarras. Barrax și oamenii săi se 
întoarseră la reduta moriscă după ce se confruntaseră cu don 
Juan de Austria la Seron. Pentru început, victoria înclină în 
favoarea taberei musulmanilor; nici chiar principele nu fu în 
stare să-i împiedice pe soldaţi, lacomi de pradă, să atace satul 
în dezordine, și fură învinși. Don Juan își mustră trupele, încercă 
din nou și cuceri satul. 

Hernando a fost chemat de urgenţă la cortul căpitanului. 


— Îngrijește-l, îi porunci Barrax de cum intră în cort. Ciungul 
mi-a spus că te pricepi la leacuri. 

Hernando îl privi pe bărbatul lungit la picioarele lui Barrax: 
tunica militară, asudată și albă-cenușie, prezenta pe o parte o 
pată mare de sânge; respiraţia lui era neregulată; musculatura 
era încordată din pricina durerii, iar chipul, încadrat de o barbă 
neagră îngrijită, era crispat. „Să tot aibă vreo douăzeci și cinci 
de ani“, socoti el înainte de a-și abate privirea spre armura 
strălucitoare și frumos lucrată a creștinului rănit, îngrămădită 
lângă el. 

— Este de la Milano, menţionă atunci Barrax, luând de pe jos 
coiful și examinându-l cu de-amănuntul. Fabricat aproape de 
locul unde m-am născut, probabil în atelierul familiei Negroli“!. 
Un cavaler apropiat de infantele acela creștin bastard, care 
poartă o armură ca asta, adăugă el aruncându-i coiful, va aduce 
după sine o răscumpărare mai mare decât orice pradă pe care 
am obținut-o până acum. Nu e nici o inscripţie pe armură, află 
cum îl cheamă și de cine aparţine acest nobil. 

— Am îngrijit doar catări, încercă Hernando să se scuze. 

— În cazul ăsta, îţi va fi și mai ușor cu un câine. Ai luato 
hotărâre, Nazareeanule. Eu ţi-am atras atenţia. N-ai vrut să 
renegi. Dacă o să moară, o să-l însoţești la groapă; dacă o să 
trăiască, o să tragi la rame ca sclav condamnat pe galera mea. 
Pe cuvântul lui Barrax. 

Apoi, îl lăsă singur cu creștinul. 

Cavalerul fusese rănit de însuși Barrax pe drumul de acces 
spre Seron, când încerca să-i protejeze pe oștenii care fugeau în 
debandadă. Sute de creștini morţi rămăseseră pe drumuri și în 
râpe până când, după câteva zile, don Juan putu să-i îngroape, 
dar pe nobilul prizonier îl urcară ca pe un sac pe cal și îl duseră 
în tabără. 

Îngenunche lângă cavaler ca să vadă cât de mare era rana. 
Ce să facă? Încercă să sfâșie cu grijă tunica militară pe care o 
purta cavalerul, matlasată cu mai multe straturi de vată ca să-l 
protejeze de rosătura armurii. El nu dăduse niciodată îngrijiri 
unui om... 

— Ţi-a spus „nazareean“. 


“1 Familie de armurieri din Milano, din secolul al XVI-lea, care a 
lucrat armuri pentru curtea Sfântului Imperiu Germanic, precum și 
pentru curțile Franţei și Angliei. (n.tr.) 


Cuvintele, articulate cu dificultate, îl surprinseră cu țesătura 
tunicii militare între degete. 

— Înţelegi araba? îl întrebă Hernando în castiliană. 

— A mai spus că n-ai re... că n-ai renunţat la credinţa ta. 

Se sufoca. Încercă să se ridice în capul oaselor, dar din rană îi 
țâșni un șuvoi de sânge care îi umplu degetele lui Hernando. 

— Taci. Nu te mișca. Trebuie să trăiești. 

„Barrax se ţine de cuvânt“, șopti pentru sine. 

— Pentru Dumnezeu și Preasfânta Fecioară... rosti cavalerul. 
Pe piroanele lui lisus Hristos, dacă ești creștin, eliberează-mă. 

Era creștin? 

— N-o să fii în stare să faci nici doi pași, răspunse băiatul, 
îndepărtând gândul acela. În plus, sunt mii de soldaţi morisci 
instalaţi aici în tabără, unde să mergi? Taci cât îţi cercetez 
rănile. 

Rana părea destul de adâncă. l-o fi atins oare plămânii? Ce 
știa el! O cercetă din nou; apoi, făcu același lucru cu chipul 
cavalerului. Nu scuipase sânge. Și? Ce semnificaţie ar putea 
avea faptul că nu scuipase sânge? Singurul lucru pe care îl știa 
cu siguranţă era acela că, dacă murea, el îl urma. O simţise în 
atitudinea lui Barrax, foarte diferită de cea pe care o avea când 
îi făcea curte, asemănătoare acum cu cea pe care o adopta 
când i se adresa lui Ubaid sau oricăruia dintre oamenii săi. 
Căpitanul, ca majoritatea berberilor și ienicerilor, era preocupat 
de mersul războiului. Și dacă nu avea să moară... avea să tragă 
la vâsle ca sclav condamnat pe galera Ca/u/ iute. Cine să 
plătească o răscumpărare chiar și de un maravedi pentru un 
creștin care în realitate este musulman? Atinse fruntea nobilului: 
era fierbinte; rana se infectase. Asta era într-adevăr ca la catări. 
Trebuia să oprească infecția și hemoragia. Posibilele răni interne 
din trup... 

Avea nevoie de coarne. Îl chemă pe Yusuf. 

— Spune-i căpitanului că am nevoie de două sau de trei 
coarne, de preferinţă de cerb, un pisălog, o cratiţă și toate cele 
trebuincioase ca să fac focul... 

— De unde să scoatem coarnele? îl întrerupse puştiul. 

— De la archebuzieri. Mulţi dintre ei își păstrează pulberea 
fină pentru tigaia archebuzei în câte un corn. O să am nevoie și 
de o plăcută de aramă, bandaje, apă proaspătă și cârpe. Fugi! 

Hernando începu să zdrobească cu lovituri de pisălog capătul 


unuia dintre cele trei coarne de care îi făcuse rost Yusuf. 

— Barrax a zis să rămân cu tine și să te ajut, îl lămuri băiatul 
când Hernando se întoarse spre el. 

— Atunci, continuă tu cu coarnele. Trebuie să le prefaci 
vârfurile în praf. 

Yusuf începu să le zdrobească cu pisălogul, iar el îl dezbrăcă 
pe cavaler, conștient acum doar pe jumătate, și îi curăţă rana cu 
apă proaspătă. Îi puse, de asemenea, cârpe ude pe frunte. Apoi, 
de îndată ce Yusuf termină de sfărâmat vârfurile coarnelor, 
calcină praful în cratiţă și aplică cenușa pe rană. Cavalerul 
începu să geamă. Acoperi rana impregnată cu cenușă cu 
plăcuţa de aramă și puse un bandaj. 

Cărui Dumnezeu trebuia să i se încredințeze începând de 
atunci? 


Brahim era înnebunit după Fâtima. Nu-i permitea să iasă din 
coliba pe care poruncise să-i fie ridicată în tabără pentru ei doi 
și începuse chiar să-și neglijeze obligaţiile față de rege ca să 
stea cu ea; Aisha, fiii ei și Humam se adăposteau sub niște 
crengi lângă colibă. Fâtima se arăta indiferentă când Brahim 
venea la ea. Cărăușul o lovea, furios faţă de disprețul ei, iar ea 
se supunea. O silea să-l mângâie, și ea o făcea până când 
Brahim ajungea la extaz, dar acesta nu găsea decât nepăsare în 
ochii ei mari, negri și migdalaţi. Îi dădea ascultare. | se dăruia și, 
de fiecare dată când cărăușul nu obținea decât pasivitatea 
trupului ei, fata izbutea o mică răzbunare, satisfacţie care se 
risipea totuși încetul cu încetul, pe măsură ce treceau zilele 
nesfârșite în care se afla închisă în colibă. 

Într-o noapte, Brahim apăru răcnind cu Humam atârnând de 
mâna lui dreaptă, de parcă ar fi fost un balot. 

— O să-l ucid dacă nu-ţi schimbi atitudinea, o ameninţă el. 

Începând din noaptea aceea, cu Humam întotdeauna lângă ei, 
pentru ca mama lui să nu uite ce i s-ar întâmpla micuţului dacă 
nu-l satisfăcea, Fátima refăcu tot ce învățase de la mama ei și 
de la celelalte morisce despre arta de a face dragoste, 
încercând să-și amintească tot ce îi făcea plăcere soţului ei și 
toate comentariile pe care le schimbau femeile între ele despre 
cum să-și satisfacă bărbaţii. Simulă de mai multe ori plăcerea, 
fapt pe care i-l refuzase până atunci. După aceea, Brahim o lăsa, 
luându-l pe Humam cu el. Cea mai mare parte a timpului pe 


care îl petrecea singură în colibă o dedica rugăciunilor, 
observând-o pe Aisha și pe fiul ei prin crăpăturile colibei, 
plângând și mângâind mâna Fâtimei care îi atârna la gât, 
așteptând clipa când trebuia să-i dea micuţului să sugă, singurul 
moment când soţul ei îi permitea să stea cu el. Brahim voia să o 
țină departe de tot, inclusiv de fiul ei. 

Între timp, în celălalt capăt al taberei lui Aben Aboo, de unde 
plecau și veneau moriscii de la acţiunile de hărțuire a trupelor 
ducelui de Sesa, Hernando încerca să salveze viața creștinului... 
și pe a sa. Vreme de câteva zile, cavalerul rămase pe jumătate 
conştient, luptând cu infecția. În momentele în care se trezea și 
de care Hernando profita ca să-i dea să bea câte o supă, se ruga 
și li se încredința lui lisus Hristos și Fecioarei. Odată, îi ceru să 
se roage împreună cu el, refuzând hrana până nu o făcea, iar 
băiatul era de acord și se ruga, străduindu-se să-i dea supa, 
care ajungea să curgă în barba cavalerului. Cu altă ocazie, când 
își recăpătă cunoștința, bărbatul își aţinti privirea în ochii 
albaștri ai lui Hernando. 

— Sunt ochi de creștin, spuse el, cercetându-i apoi aspectul 
zdrenţăros. Lasă-mă liber. Te voi răsplăti. 

Dacă ar face-o, unde s-ar duce? se gândi Hernando privind 
umbra berberului care făcea permanent de strajă în fața 
cortului. 

— Cum te cheamă? se mărgini el să-i răspundă. 

Nobilul își aținti din nou privirea în ochii albaștri ai lui 
Hernando. 

— Nu-mi voi încărca familia cu dezonoarea de a muri în cortul 
unui corsar renegat, și nici pe principele meu cu preocuparea 
pentru captivitatea mea. 

— Dacă nu spui cine ești, nu vei putea fi răscumpărat. 

— Dacă voi supraviețui, va fi timp și pentru asta. Sunt 
conștient că valorez mulţi bani, dar dacă mor aici, prefer să o 
fac fără ca ai mei să afle. 


Hernando citi inscripţia care se afla pe una din laturile spadei 
nobilului. Era o spadă bastardă“” lungă și grea, cu o lamă cu 
șase fețe, și atârna, alături de hangerul lui Hamid, de stâlpul de 


42 Spadă având mânerul mai lung și un anumit model de gardă care 
permitea mânuirea ei atât cu o mână, cât și cu amândouă, de unde și 
denumirea de spadă de „o mână și jumătate”. (n.tr.) 


la intrarea în cort, acolo unde, zi și noapte, făcea de strajă un 
soldat. De când Barrax îl adusese pe creștinul rănit, băiatul 
trebui să doarmă în cortul căpitanului ca să-l îngrijească pe 
cavaler. În prima noapte, corsarul îl surprinse privind pe furiș 
hangerul, aflat într-un ungher al cortului. Barrax se îndreptă 
spre hanger, îl luă și îl atârnă de stâlp lângă spada cavalerului. 
Berberul de strajă îl privi fără să spună vreun cuvânt. 

— Dacă vrei să mori, îi atrase atunci atenţia lui Hernando, nu 
trebuie decât să pui mâna pe una din arme. 

Din clipa aceea, de fiecare dată când intra în cort, Barrax își 
abătea privirea spre stâlp, iar berberul de strajă dormea sprijinit 
de arme. 

„Nu mă scoate fără motiv și nici nu mă vâri fără onoare”, așa 
glăsuia spada nobilului. Hernando își îndreptă privirea spre 
chipul cavalerului, care în momentul acela dormea. Şi ce motiv 
aveau spaniolii să-și scoată armele din teacă? Incălcaseră 
tratatul de pace semnat de regii lor cu ocazia capitulării 
Granadei. Moriscii erau și ei supuși ai regelui creștin. Trăiseră 
ani de zile, plătindu-le seniorilor mai multe biruri decât oricare 
alt creștin; batjocoriţi și detestaţi, se dedicaseră pentru familiile 
lor muncii pașnice pe niște pământuri aride și neroditoare care 
erau ale lor din vremuri imemoriale. Doar că erau pur și simplu 
musulmani, dar asta o știau deja prea bine regii Isabel și 
Fernando“ în ziua când le-au făgăduit pacea! Ce pace era aceea 
de care voiseră să se bucure? Odată cu răscoala, pământurile 
Regelui Prudent“* fuseseră năpădite de roabe morisce. 
Neguţătorii făceau comerț cu roabe morisce ieftine în toată 
Spania. Mii de persoane, supuse aceluiași rege, botezate cu 
forța, au fost înrobite. Același rege! Se spunea că în Indii, tot 
sub imperiul aceluiași monarh, locuitorii de acolo, și ei botezați 
cu forţa, nu puteau fi înrobiţi. Atunci, din ce motiv ar putea fi ei 


“5 Isabel | de Castilia (1451-1504) și Fernando al II-lea de Aragon 
(1452-1516), cunoscuţi în istorie ca Regii Catolici, prin a căror 
căsătorie, în anul 1469, au unit cele două regate iberice în anul 1479. 
În timpul domniei lor s-au petrecut mai multe evenimente de mare 
însemnătate istorică, precum organizarea Sfintei Frăţii (1476), crearea 
Inchiziției (1480), cucerirea Granadei (1492), expulzarea evreilor 
(1492), descoperirea Americii (1492) și anexarea Navarrei (1512). 
(n.tr.) 

4 Epitet atribuit regelui Filip al II-lea. (n.tr.). 


făcuţi robi? De ce Biserica nu apăra la fel aceste două popoare, 
robi ai aceluiași rege? Se spunea că locuitorii din Indii mâncau 
carne de om, adorau idoli și le dădeau ascultare șamanilor, și cu 
toate acestea regii îi scutiseră de sclavie. Dimpotrivă, 
musulmanii credeau în același Dumnezeu al lui Avraam ca și 
creștinii, nu mâncau carne de om și nici nu adorau idoli, și deși 
fuseseră botezați și obligaţi să trăiască în aceeași credinţă... 
puteau fi înrobiţi! 

Și el este sclav. Acum, pentru că este creștin! Ce nebunie mai 
e și asta? Pentru unii, nu era decât un morisc care putea fi 
executat la fel ca toţi cei trecuţi de doisprezece ani; pentru alţii, 
era un creștin care ar putea trage la galere toată viaţa pe un 
vas de corsari... în cazul în care n-ar fi ucis mai devreme. Și 
dacă ar accepta să facă mărturisirea de credință musulmană - 
credinţa lui! -, atunci ar deveni sodomitul unui renegat. El, care 
s-a născut într-adevăr musulman! Sau sângele creștin care îi 
curge prin vine cântărește și el ceva? Cavalerul acela va fi 
răscumpărat pentru un pumn de monede de aur care îl vor 
îmbogăți pe renegat. Corsarul se va întoarce bogat la Alger, iar 
celălalt, pe pământurile sale ca să revină apoi să lupte împotriva 
moriscilor, ca să continue să-i înrobească. 


21 


ORDONANŢĂ ÎN FAVOAREA CELOR 
CARE SE VOR PREDA DE BUNĂVOIE 


Înţelegând Regele, stăpânul meu, că majoritatea moriscilor din 
acest regat al Granadei, care s-au răsculat, au fost îndemnați nu prin 
voinţa lor, ci constrânși și somaţi, înșelaţi și împinși de către unii 
făptași turbulenţi dintre mai-marii lor, căpetenii și comandanţi, care 
au umblat și umblă printre ei; și care pentru scopurile lor personale și 
pentru a beneficia și a se sprijini pe gospodăriile oamenilor simpli din 
popor, și nu pentru a le aduce acestora vreun profit, s-au străduit să-i 
ridice la luptă; și poruncind adunarea unui anumit număr de oșteni ca 
să-i pedepsească, așa cum meritau pentru culpele și delictele lor, și 
luându-le localităţile pe care le aveau pe râul Almanzora și pe muntele 
Filabres, precum și în Alpujarras, având drept urmare moartea și 
captivitatea multora dintre ei, și reducându-se numărul lor așa cum s- 
a redus, hoinărind și rătăcind prin munți, trăind ca animalele sălbatice 
în peșteri și în grote și în păduri, suferind nenumărate lipsuri; de 
aceea, împins de milă, virtute proprie pentru condiţia sa de rege, și 
dorind să îi trateze cu clemenţă, neuitând că sunt supușii și vasalii săi, 
și înduioșându-se la aflarea violenţelor, siluirilor asupra femeilor, 
vărsărilor de sânge, jafurilor și a altor mari fărădelegi pe care ostașii 
săi le făptuiesc împotriva lor, fără ca acestea să fie justificate, ne-a 
împuternicit ca în numele său să putem face uz de protecţia sa 
regească faţă de ei și să-i primim sub conducerea sa regească în felul 
următor: 

Li se promite tuturor moriscilor care s-ar afla răsculați, fiind ieșiţi de 
sub ascultarea și bunăvoința Maiestăţii Sale, fie aceștia bărbaţi, dar și 
femei, de orice categorie, grad sau condiţie ar fi ei, că, dacă în decurs 
de douăzeci de zile, socotite de la data acestei ordonanţe, vin să se 
predea și să pună persoanele lor în mâinile Maiestăţii Sale și ale 
seniorului don Juan de Austria în numele acestuia, li se va cruța viața 
și vor fi audiaţi și li se va face dreptate celor care vor dori mai apoi să 
dovedească violențele și oprimările la care au fost supuși ca să se 
răscoale; și va folosi față de ei în ce a mai rămas din nesfârșita sa 
clemență, atât cu aceștia, cât și cu cei care, în afară de faptul că au 
venit să se predea, ar face vreun serviciu special, cum ar fi acela de a 
tăia capul sau de a aduce prizonieri turci sau morisci berberi dintre cei 
care umblă cu răsculații, și dintre ceilalți născuţi în regat care au fost 
căpitani și comandanţi ai răscoalei, și care, înverșunaţi în aceasta, nu 
vor să se bucure de iertarea și de favoarea pe care Maiestatea Sa 


poruncește să le fie acordate. 

In afară de aceasta: tuturor celor care ar avea mai mult de 
cincisprezece ani și mai puţin de cincizeci și care ar veni în cadrul 
acestui termen să se predea și ar aduce fiecare în mâinile slujitorilor 
Maiestăţii Sale câte o flintă sau o arbaletă cu toate cele trebuincioase, 
li se va acorda viața și nu vor putea fi luaţi ca sclavi și, în afară de 
aceasta, vor putea prezenta ca să fie eliberate câte două persoane pe 
care le-ar aduce cu ei, cum ar fi tată sau mamă, copii, ori soţie, ori 
fraţi; care nu vor fi nici ei sclavi, ci vor rămâne liberi ca înainte și la 
liberul lor arbitru, cu avertismentul că aceia care nu vor dori să se 
bucure de această iertare și favoare, nici un bărbat de la paisprezece 
ani în sus nu va fi primit în nici un district; mai curând vor trece prin 
rigorile morții, neavându-se pentru ei nici o milă sau îndurare. 


Ordonanţa dictată de către don Juan de Austria în aprilie 1570 
circulă din mână în mână prin Alpujarras. Creștinii o traduseră în 
arabă și făcură copii pe care le împărțiră prin iscoade și 
neguţători, și în unele cazuri fură recitate discret de către cei 
care știau să citească, departe de haiduci, ieniceri și berberi; în 
alte cazuri, erau cântate, de parcă ar fi fost vorba de strigări de 
nuntă. Principele decretă de asemenea ca nimeni, sub 
ameninţarea unor pedepse severe, să nu îndrăznească să 
rețină, să jefuiască sau să maltrateze pe vreun morisc care ar 
veni să se predea, cum se mai întâmplase în ocazii anterioare. 

Amândouă taberele treceau prin momente critice: pe 
terenurile din Alpujarras, prețul baniţelor de grâu și de orz 
crescuseră de peste zece ori, iar soldaţii și familiile lor răbdau 
foamea. Aben Aboo nu putea întreprinde nimic ca să remedieze 
situaţia aceea, fapt pentru care, după un schimb de scrisori cu 
Alonso de Granada Venegas“, om de încredere printre morisci, îl 
delegă în mod oficial pe Habaqui să poarte negocierile pentru 
capitulare. Dar și simplele negocieri avură un efect contrar 
pentru interesele moriscilor. La vremea aceea, trei galere venite 
de la Alger cu alimente, cu arme și muniții, începură să descarce 
proviziile pe plajele de la Dalias, dar aflând ocupanţii acestora 
că Aben Aboo își negocia capitularea, încărcară la loc și se 
întoarseră la Alger. Același lucru se întâmplă cu încă șapte 
galere care sosiră pe coaste sub comanda lui Hoscein, fratele lui 
Caracax, care venea cu patru sute de ieniceri și o mare 


4 Militar, nobil și mecena spaniol, de origine morisc, din a doua 
treime a secolului al XVI-lea. (nitr.) 


cantitate de armament, și care se îndreptă din nou spre orașul 
corsarilor de îndată ce luă cunoștință de negocierile de pace. 

De partea creștină, situația era mult mai complexă, dacă se 
poate spune așa: pe de o parte și indiferent de ciocnirile mai 
mult sau mai puţin sporadice în alte zone din Alpujarras, 
strategia războiului de gherilă adoptată de către Aben Aboo 
făcea practic imposibilă o victorie definitivă. Pe de altă parte, 
insurecția avusese deja consecințe în orașul Sevilla din 
apropiere, în care zece mii de morisci vasali ai ducelui de 
Medina Sidonia și ai ducelui de Arcos se răsculară ca urmare a 
ultrajelor la care fuseseră supuși. Regele Prudent reuși să 
rezolve situația, poruncindu-le acelor nobili să vină personal să 
restabilească pacea pe pământurile lor, dar se răspândi temerea 
că în orice moment răscoala s-ar putea extinde în regatele 
Murciei, Valenciei sau Arag6nului, unde trăiau numeroși morisci. 

Cu toate acestea, motivul care cântărise cel mai mult pentru 
ca regele Filip să-i permită lui don Juan de Austria să ofere 
condiții pentru capitulare îl constituia atitudinea sultanului 
otoman. 

În februarie 1570, turcii, imitându-i pe algerieni, care își 
dedicau forțele cuceririi Tunisului, atacaseră Zara, în Dalmația 
venețiană, și revendicaseră insula Cipru, unde debarcaseră în 
iulie. În luna martie a aceluiași an, Filip al II-lea primi la Córdoba, 
unde participa la adunarea Cortes-urilor* ca să fie mai aproape 
de teatrul de război, un trimis al papei Pius al V-lea. In numele 
întregii creștinătăţi, Sanctitatea Sa cerea iniţierea unei noi 
cruciade, cu care scop propunea constituirea unei Sfinte Ligi 
pentru a lupta împotriva amenințării necredincioșilor care, după 
opinia pontifului, se credeau puternici datorită atenţiei pe care 
Spania o acorda conflictelor sale interne. Evlaviosul monarh 
spaniol acceptă, dar ca să-și dedice strădaniile acestei acțiuni 
era absolut obligatoriu să pună capăt problemelor cu moriscii 
din Alpujarras. 

Ordonanţa avu drept urmare capitularea în masă a moriscilor, 
care veniră în tabăra lui don Juan de Austria, la Padul, ca să se 
predea. Dar făcu, de asemenea, ca mare parte a oștirii creștine 


46 Denumire dată începând cu secolul al XII-lea adunărilor alcătuite 
din nobili, reprezentanţi ai clerului și ai păturilor populare. Era un corp 
consultativ care putea să facă doar solicitări monarhului și să voteze 
sau să respingă impozitele stabilite de acesta. (n.tr.) 


să dezerteze ca urmare a imposibilității de a obţine beneficii. 
Din cei zece mii de oameni pe care se bizuia ducele de Sesa 
când intrase în Alpujarras, îi rămaseră doar patru mii. 


— Plecăm! Ne întoarcem la Alger! Ordinul lui Barrax răsună ca 
un tunet printre oamenii săi. Să aveţi totul pregătit pentru 
mâine de dimineaţă. Apoi, intră în cortul său. M-ai auzit? îi strigă 
el lui Hernando. Pregătește-l de călătorie, adăugă el arătând 
spre cavaler. 

Hernando se întoarse spre nobil: era ceva mai bine, dar... 

— O să moară, spuse el fără să se gândească. 

Barrax nu replică. Işi încruntă sprâncenele până când 
capetele lor se contopiră deasupra ochilor închiși pe jumătate. 
Hernando își reţinu respiraţia câtă vreme căpitanul îl ţintui cu 
privirea. Barrax îi întoarse spatele și părăsi cortul; mâna lui 
dreaptă mângâia o dagă, ca și cum ar fi vrut să-i arate băiatului 
care avea să-i fie soarta. 

Era condamnat, se gândi Hernando: îl aștepta moartea sau, în 
cel mai bun caz, să tragă pe viață la galere. Așezat pe jos, își 
privi lanţurile care îi legau gleznele. Nu putea să fugă. Nici 
măcar să umble! Era un sclav. Nu era altceva decât un sclav 
legat în fiare! Și Fátima... Își duse mâinile la faţă și nu-și putut 
stăpâni lacrimile. 

— Bărbaţii nu plâng decât atunci când le moare mama sau 
când sunt cu maţele pe dinafară. 

Hernando îl privi pe cavaler și își reveni în fire, 
de a-și stăpâni plânsul. 

— O să murim amândoi, îi răspunse el, ștergându-și ochii cu 
mâneca. 

— Vom muri doar dacă așa vrea Dumnezeu, șopti creștinul. 

Unde mai auzise el aceleași cuvinte? La Gonzalico! Aceeași 
dispoziție sufletească, aceeași supunere. Plesni din limbă. Și 
islamul? Oare însuși acest cuvânt nu înseamnă supunere? 

— Dar Dumnezeu ne-a făcut liberi ca să luptăm, adăugă 
cavalerul, întrerupându-i astfel reflecțiile. 

Hernando îi răspunse cu o strâmbătură disprețuitoare. 

— Un bărbat rănit și un altul pus în lanțuri? 

Făcând această observaţie, arătă spre exteriorul cortului. 
Vânzoleala era necontenită. 

— Dacă tu ţi-ai acceptat de-acum moartea, permite-mi măcar 


A 


n încercarea 


să lupt pentru viaţa mea, răspunse creștinul. 

Hernando privi lanţurile: nu erau groase, ci foarte solide; 
gleznele se vedeau jupuite acolo unde se frecau de fier. 

— Ce-ai face dacă te-aș lăsa în libertate? îl întrebă băiatul cu 
privirea asupra brăţărilor de la picioare. 

— AȘ fugi și mi-aş salva viața. 

— Mă îndoiesc că ai fi în stare să umbli. Nici măcar nu te poți 
ridica din pat. 

— Voi izbuti, repetă cavalerul; ridicându-se în capul oaselor, o 
strâmbătură de durere îi zbârci chipul. 

— Sunt mii de musulmani acolo, afară. De data aceasta, 
Hernando se întoarse spre el. Observă o strălucire necunoscută 
în privirea nobilului. Te... 

— Mă vor ucide? i-o luă înainte cavalerul. 

Chemarea la rugăciune a  muezinului le  întrerupse 
conversaţia. Se lăsa întunericul. Pregătirile pentru călătorie 
încetară și credincioșii se prosternară. „Acum“, silabisi cavalerul 
în liniștea dinainte de începutul rugăciunilor, arătând spre 
capătul cortului în spatele căruia se aflau catârii. 

Hernando nu se ruga. Nu o mai făcea de multă vreme. 
Rugăciunea de seară, aceea pe care moriscii, eliberaţi de 
supravegherea creștinilor, o puteau recita într-o oarecare liniște 
ascunși în casele lor. Ce îl sfătuise Hamid? Ce ar spune învățatul 
despre eliberarea unui dușman creștin? Întoarse capul spre 
stâlpul de la intrarea în cort. Hangerul lui Hamid, sabia 
Profetului! Prin deschizătura dintre foile de cort văzu cum 
membrii taberei căutau să se orienteze spre quibla, pregătindu- 
se de rugăciune. Berberul de strajă, ca întotdeauna, nu se 
clintea din post, de lângă stâlp, de lângă săbii. Hernando își 
aminti de amenințarea lui Barrax: „Dacă vrei să mori, nu trebuie 
decât să pui mâna pe una din arme“. Să moară. Moartea este o 
îndelungată speranță! A fost ca și cum l-ar fi călăuzit ochii 
migdalaţi ai Fâtimei, a cărei imagine i se ivise deodată în 
amintire. Ce importanţă mai avea acum totul? Creștini, 
musulmani, războaie, victime... 

— Prefă-te că ești mort, îi porunci el cavalerului, întorcându-se 
spre el. Închide ochii și ţine-ţi răsuflarea. 

— Ce...? 

— Fă cum îţi spun! 

Inceputul rugăciunilor a mii de morisci rupse liniștea. 


Hernando ascultă cântările câteva clipe, apoi își scoase capul 
printre foile de cort. 

— Ajută-mă! îl zori pe gardian. Nobilul este pe moarte. 

Berberul intră în cort, îngenunche lângă rănit și îl pălmui ușor 
peste faţă. Hernando profită că străjerul era întors cu spatele ca 
să scoată hangerul din teacă; fâșâitul metalic îl făcu pe berber 
să-și întoarcă privirea. Fără să șovăie, de unde era, Hernando 
răsuci arma și nimeri în gâtul străjerului care căzu mort peste 
cavaler. 

Cu o sforțare, nobilul dădu la o parte cadavrul. 

— Dă-mi spada mea, îi ceru el, când încerca să se ridice. 

Hernando privea absorbit lama ascuţită a hangerului pe care 
strălucea o mică dâră de sânge. 

— Pentru Dumnezeu! Dă-mi spada, îl imploră nobilul. 

Hernando îl privi pe creștin: ce putea face omul ăla în situaţia 
lui cu o spadă atât de grea ca aceea? 

— Te rog, insistă cavalerul. 

Îi înmână spada bastardă și se îndreptă spre capătul cortului; 
turmele de catâri erau exact alături. Nobilul îl urma, aplecat, cu 
spada în mână. Hernando observă durerea și slăbiciunea în 
mișcările lente și ţepene ale rănitului și îndoielile îl asaltară din 
nou. Era sinucidere curată! De parcă i-ar fi presimţit îndoielile, 
cavalerul își înălță chipul spre el și zâmbi recunoscător. 
Hernando se aplecă, se plasă lângă foile de cort și încercă să 
zărească ceva în întuneric. Cavalerul lăsă la o parte orice 
precauţie: rupse pânza cu hotărâre, se strecură prin gaură și 
începu să meargă de-a bușilea spre exterior. Trecând pe lângă 
el, Hernando văzu că rana sângera din nou și că bandajul care 
acoperea plăcuţa de aramă era pătat cu roșu. Îl urmă, și el tot 
de-a bușilea, cu privirea aţintită în pământ, asupra hangerului 
pe care îl târa după el, așteptându-se să se ciocnească în orice 
moment cu vreun soldat de strajă. Dar nu se întâmplă așa, și 
după câteva clipe se aflau sub picioarele catârilor. Murmurele 
rugăciunilor a mii de credincioși se confundau cu propria lui 
răsuflare accelerată. Creștinul îi zâmbi din nou, pe față, ca și 
cum ar fi fost deja liberi. „Şi, acum, ce va mai urma? se întrebă 
Hernando: cavalerul nu va putea ajunge foarte departe, va 
pierde sânge, nu vor izbuti să străbată nici a zecea parte dintr-o 
leghe.“ Gerul se arăta roșiatic pe deasupra munţilor și soarele 
își anunţa apusul în curând. Amurgurile în Sierra Nevada! De 


câte ori nu le privise de la... Juviles! Băbuţa! Tăcu și privi atent 
printre picioarele animalelor. Cum să nu recunoască el 
picioarele Băbuţei? | le îngrijise de mii de ori. Le găsi și îi făcu un 
semn creștinului să-l urmeze. Când ajunse la catârcă, mângâie 
tendoanele încovoiate și pline de bășici. Băbuţa era înhămată 
pentru drum. Hernando se ridică în picioare nu înainte de a 
verifica dacă privea cineva, dacă supraveghea cineva. Toţi erau 
cufundaţi în rugăciunile de seară. La stânga lui, la câţiva pași, se 
deschidea trecătoarea spre una dintre nenumăratele prăpăstii 
din Alpujarras. 

— Ridică-te, îl zori el pe nobil. Hernando îl ajută să se culce 
de-a curmezișul pe Băbuţă, asemenea unei poveri. Ține-te bine, 
îi spuse când îi duse mâinile spre chinga animalului. Incercă să-i 
ia spada, dar creștinul se împotrivi și hotărî să se prindă doar cu 
o mână. 

Trăgând de catârcă spre prăpastie, merse cu pași mici, fiind 
împiedicat de lanţurile de la glezne; încerca să evite zornăitul și 
înainta fără să privească spre vreun loc în mod special, cu ochii 
în hăul care se deschidea pe deasupra prăpastiei de care se 
apropiau. Simţi nevoia să se roage și să se alăture cunoscutelor 
murmure care se auzeau din tabără, dar nu putu. Doar când 
dădu peste marginea prăpastiei întoarse capul: încă se mai 
putea vedea o linie roșiatică subțire conturând culmile. Nimeni 
nu-i observase. Se desfată câteva clipe cu scena: mii de 
persoane prosternate spre răsărit, în sens invers prăpastiei unde 
se aflau ei. Creștinul îl zori și atunci sări pe spinarea catârcei, 
de-a curmezișul lângă cavaler, și la fel ca acesta se prinse de 
chinga de sub pântecele Băbuţei. 

— Ține-te bine, îl sfătui el. Coborârea o să fie periculoasă. La 
Juviles, Băbuţo! Du-ne la Juviles! Atunci, îi dădu o palmă peste 
crupă, mai întâi cu blândețe, apoi cu putere, până când Băbuţa 
își învinse reținerea inițială de a porni pe scurtătură și, după ce 
își duse în faţă un picior dinainte, se așeză pe crupă ca să 
alunece pe povârniș. 

Ceea ce în realitate au fost câteva clipe li se păru o veșnicie. 
Catârca ocolea pietre, stânci și copaci; spre uimirea băiatului, 
sări chiar peste câte o spărtură verticală. Băbuţa! Băbuţa lui! De 
mai multe ori au fost pe punctul de a cădea când animalul se 
așeza ca să se lase să alunece pe coastă în jos. Se zgăriară în 
rugii de mure și în crengi, dar până la urmă ajunseră la albia 


unui pârâu care cobora din Sierra Nevada. Apa îngheţată îi făcu 
să se simtă în libertate. Băbuţa rămase nemișcată cu apa până 
la jumătatea gambei și își mișcă violent grumazul; urechile ei 
mari se răsuciră, mândre, și împroșcară mii de picături în toate 
direcţiile, ca și cum ar fi fost și ea conștientă de isprava pe care 
tocmai o izbutise. 

Hernando se lăsă să cadă în pârâiaș și își cufundă capul în 
apă. Atunci, strigă sub apă și stârni nenumărați bulbuci care îi 
mângâiară chipul. Izbutiseră! Între timp, cavalerul se lăsă și el 
să alunece până rămase în picioare, sprijinindu-se ușor de 
spinarea catârcei; continua să sângereze și cu toate acestea, 
chiar și îmbrăcat într-o simplă tunică militară, apărea demn, 
semet, ţinând cu putere în mâna dreaptă spada lungă și grea. 

Hernando rămase așezat în pârâu. 

— Vezi? comentă nobilul, Dumnezeu nu ne dorea moartea, iar 
Hernando râse nervos. Trebuie să lupti! Nu să plângi. N-ai 
matele pe dinafară și nici nu ţi-a murit mama. lisus Hristos și 
Preasfânta Fecioară și... 

Cavalerul continua să vorbească, dar Hernando nu-l mai 
asculta. Și mama sa? Și Fâtima... 

— Să fugim, porunci nobilul la sfârșitul discursului său. 

Să fugă? se întrebă Hernando. Da, asta voia și el. Pentru asta 
își riscase viaţa, dar mai scăpase o dată, la Adra. Și atunci le 
lăsase singure pe Fátima și pe mama lui. 

— Așteaptă. 

— Ne vor urmări. O vor face de îndată ce își vor da seama că 
am fugit! 

— Așteaptă, insistă Hernando. Noaptea îi va opri... 

— Ce se întâmplă? îl întrerupse nobilul. 

— Acum câteva luni, explică el ridicându-se din apă și privind 
cu o subită tristețe hangerul lui Hamid, am fost să o salvez pe 
mama mea din Juviles. De ce să-i reproșeze măcelul? se gândi el 
înainte de a continua, și totuși nu o putu evita. Voi, creștinii, ați 
ucis mai mult de o mie de femei și copii, îi reproșă el. 

— Eu nu... 

— Taci! Aţi făcut-o. Și aţi înrobit încă pe-atâţia. 

— Și voi... 

— Ce mai contează acum! îl întrerupse tânărul morisc. Eu am 
fost acolo, la Juviles, să o salvez pe mama mea. Am izbutit. Am 
salvat-o și pe Fátima... cea care trebuia să-mi fie soție! Apoi, m- 


am întors să le salvez și cu altă ocazie. Am trăit momente foarte 
grele. Hernando își aminti furtuna de zăpadă, fugind de la 
Paterna, nunta de la Mecina, fugind de creștini... La ce au folosit 
toate astea? Nu le voi părăsi în voia sorții, afirmă el. 

Apoi, îi înfruntă creștinului privirea. Sângera profund și, cu 
toate acestea, deborda de forţă. El însuși, cât trăise ca sclav al 
căpitanului, și le ștersese din minte pe Fâtima și pe Aisha: 
îndepărtase orice gând cu privire la ele, ca și cum n-ar fi existat, 
dar acum... libertatea! Ce ciudate energii descătușează 
libertatea! Brahim nu se va preda creștinilor, se gândi deodată, 
dar dacă el va reuși să fugă cu Fâtima și cu mama sa și să se 
predea, poate că vor izbuti să uite tot acel coșmar. 

— Am nevoie de ajutorul tău... începu să spună cavalerul. 

— Nu-ţi va folosi prea mult în întuneric. Tu ai nevoie doar de 
Băbuţă. Trebuie să merg să o caut pe mama mea... Și pe femeia 
pe care o iubesc! ințelegi? Nu pot îngădui ca voi, creștinii, să le 
ucideţi sau să le înrobiţi. 

Condus de elanul hotărârii sale, făcu un pas pentru a ieși din 
pârâu, dar căzu în apă împiedicat de lanţuri. Uitase de ele. 

— Această hotărâre te onorează, recunoscu nobilul cavaler 
ajutându-l să se ridice. Vino, adăugă el și arătă spre mal. 

— Ce-ai de gând? 

— Băiete, nu există fier al maurilor care să poată rezista în 
fața oțelului de Toledo, îi răspunse creștinul, făcându-i semn să 
se așeze și, cu membrele întinse, să-și pună labele picioarelor 
înlănţuite pe o mică stâncă. 

Hernando îl văzu apucând spada cu amândouă mâinile. Nu va 
putea să o facă; era rănit. Chiar și în penumbră, putu desluși 
durerea oglindită pe chipul cavalerului când ridică sabia 
deasupra capului. 

— Pentru piroanele lui lisus Hristos! strigă nobilul. 

Lui Hernando i se păru că își vede picioarele libere printre 
scânteile care săriră din lanţ și din piatră atunci când oţelul lovi 
fierul. Zăngănitul verigii tăiate coincise cu zarva produsă pe 
deasupra capetelor lor. Fuga le fusese descoperită. Creștinul se 
aplecă peste spadă, acum înfiptă în pământ, ca și cum lovitura 
aceea l-ar fi sleit de puteri. 

— Fugi! îl somă Hernando. 

Cavalerul nici măcar nu răspunse. Hernando îi trecu un braţ 
pe sub subsuori și îl însoţi până la Băbuţă. Îl ajută să se urce la 


fel ca mai înainte, de-a curmezișul, ca o povară. Dezlegă una 
dintre curele și îl legă pe creștin de catârcă. Păstră alte curele 
pentru el. 

— Ai încredere în ea, îi spuse el, apropiindu-se de urechea lui. 
Dacă vezi că se oprește, poruncește-i să meargă la Juviles. 
Băbuţa își ciuli urechile. Ține minte: la Juviles. La Juviles, 
Băbuţo! La Juviles! O îmboldi pe catârcă lovind-o peste crupă. 

O privi pornind pe albie în jos, dar numai o clipă: prăpastia fu 
năpădită deja de torţe care coborau cu o extremă precauţie. 


Hernando se ascunse printre niște hăţișuri, în vreme ce 
berberii lui Barrax căutau pe ici, pe colo fără prea mult zel, 
purtând torţele cu nepăsare dintr-o parte într-alta. Strigătele 
căpitanului răsunau pe deasupra prăpastiei. Doi soldaţi urmară 
cursul pârâului în întuneric, dar reveniră la scurt timp după 
aceea. A doua zi, se întorceau la Alger, mult mai bogaţi decât 
atunci când debarcaseră pe coastele din al-Ândalus; ce le păsa 
lor dacă Barrax își pierduse prizonierul? 

Așteptă să treacă miezul nopţii ca să se hotărască să urce pe 
cărarea deschisă chiar de berberi. Cu ajutorul curelelor pe care 
le păstrase, legă capetele libere ale lanțului pe deasupra 
cătușelor de la picioare; îl rodeau și îl vor jupui la fel ca și 
verigile de fier de la glezne, dar durerea era diferită: până 
atunci, suferinţa îl făcuse să se târască; acum, era doar o jenă 
pe care o simţea în picioarele libere. 

Putea auzi zaiafeturile și petrecerile din tabără, în timp ce 
aștepta la poalele prăpastiei. Mulţi corsari și berberi, la fel ca și 
Barrax, hotărâseră să se întoarcă în patria lor și sărbătoreau 
ultima lor noapte în ţinuturile din al-Andalus. La rândul lor, 
moriscii continuau să meargă să se predea lui don Juan de 
Austria și părăseau, fie pe ascuns, fie fără nici urmă de sfială, 
oștile musulmane. De data aceasta, ordinul principelui creștin 
era dus la îndeplinire, iar bărbaţii și femeile erau respectaţi în 
drumul lor. Până și micul Yusuf îi mărturisise în aceeași după- 
amiază intenţia lui de a fugi a doua zi de dimineaţă ca să se 
predea. Puștiul pusese stăpânire pe o veche arbaletă, cu care 
avea de gând să se prezinte în tabăra lui don Juan, așa cum 
cerea ordonanța. Nu avea încă paisprezece ani, dar voia să se 
înfăţișeze ca un soldat. O spusese din toată inima, cu mândrie. 

Hernando se silise să zâmbească la vorbele lui. 


— Eu... bâigui Yusuf, neîndrăznind să-l privească în față, eu... 


— Spune. 
— Ți se pare că e bine ce vreau să fac? Crezi că pot? 
Atunci Hernando fu cel care își ascunse privirea. | se 


împleticise limba înainte de a răspunde și își dresese glasul de 
mai multe ori. 

— Nu trebuie să-mi ceri permisiunea. Tu... se opri și își drese 
din nou vocea, tu ești liber și nu-mi datorezi nimic. În orice caz, 
eu sunt cel care îţi datorează recunoștință. 

— Dar... 

— Allah să te ocrotească, Yusuf. Pacea fie cu tine. 

Yusuf se apropie de el cu solemnitatea care se poate aștepta 
din partea unui puști și cu mâna întinsă, dar sfârși prin a i se 
arunca în braţe. Chiar și acum, Hernando încă mai simţea pe 
piept răsuflarea întretăiată a băiatului. 

Ajunse pe culmea prăpastiei și se îndreptă spre tabără, dând 
ocol cortului lui Barrax. Nu fu nevoie să-și ia prea multe 
precauţii: straja era alcătuită dintr-un singur berber care se 
lovea întruna peste cap, într-o zadarnică încercare de a rămâne 
treaz. Ceilalți dormeau după petrecere, în apropierea focurilor 
de tabără. Unde le-ar putea găsi pe Fâtima și pe mama sa? 
Trebuia să străbată tabăra, dar după plimbările lui cu sodomiţii, 
cine nu l-ar recunoaște? Văzu un turban aruncat aproape de 
jăraticul unui foc de tabără: nu știa cum să pună mâna pe el. 
Deși gardianul dormita, cu siguranţă că avea să-și dea seama că 
cineva bântuie printre tovarășii săi; nu se mișca nimic și licărirea 
torţelor care luminau tabăra l-ar trăda. Străbătu locul acela cu 
privirea, până când... Nu! 

| se înmuiară picioarele și căzu în genunchi, iar o sudoare rece 
îi năpădi tot corpul. Vomită. Vomită și a doua oară, iar stomacul 
îi ceru și o a treia și o a patra oară, dar nu mai avea ce să 
lepede din el, și icnetele îl sleiră de puteri. Apoi, privi din nou 
spre intrarea în cortul lui Barrax: înfipt în aceeași suliță de care 
căpitanul poruncise să se agaţe săbiile era căpăţâna retezată a 
lui Yusuf; îi fuseseră smulse nasul și urechile și îi fuseseră bătute 
în cuie sub ţeastă, în linie: mai întâi o ureche, apoi cealaltă și la 
urmă ceea ce trebuie să fi fost nasul puștiului. Il cuprinse alt 
icnet, dar de această dată nu se feri să privească. ȘI-l imagină 
pe uriașul căpitan peste Yusuf, smulgându-i nasul și urechile cu 
dinţii. De câte ori nu ameninţase cu așa ceva! Nu putea fi decât 


din cauza lui. L-o fi învinovăţit pe puști de fuga lui, de lipsa 
Băbuţței... El era cel care se ocupa de animale. Căută și capul lui 
Ubaid, dar nu-l găsi. Fără îndoială, cărăușul trebuie să fi fost mai 
isteț și să fi fugit. Privi încă o dată rămășițele lui Yusuf, martore 
ale cruzimii corsarului. Se ridică și scoase hangerul din teacă. 

Cu extremă precauţie, parcurse buza prăpastiei până când 
ajunse în spatele berberului care făcea de gardă. „Nu-ţi va servi 
prea mult hangerul ăla vechi dacă nu înveţi să-l ţii de mâner cu 
toată puterea”, îi spusese ienicerul acela. Dacă va da greș, va 
cădea din nou în mâinile lui Barrax. Strânse degetele pe mâner 
și își încordă toţii mușchii înainte de a trage cu forță o lovitură 
de hanger drept în ceafa soldatului. Se auzi doar șuierul armei în 
aer și căzătura surdă a bărbatului la pământ cu capul plecat 
într-o parte. Apoi, traversă tabăra, fără să-și facă griji din pricina 
berberilor care dormeau, cu fălcile încleștate, cu mușchii 
încordați și privirea aţintită asupra intrării în cortul căpitanului. 
Dădu la o parte prelata și intră. Barrax dormea pe jos, pe o 
saltea de paie. Hernando așteptă ca ochii să i se obișnuiască cu 
penumbra și se îndreptă spre el. Ridică hangerul deasupra 
capului; degetele îl dureau, mușchii braţelor și cei de pe spinare 
luptau să nu plesnească. Era acolo! Lipsit de apărare! Gâtul lui 
era mult mai gros decât al străjerului pe care nu reușise să-l 
decapiteze complet. Era pe punctul de a-l lovi, dar ceva îl opri și 
tinu arma sus. De ce nu? Corsarul avea să afle cine i-a pus capăt 
vieții! l-o datora lui Yusuf! Cu un picior îl zgâlţâi pe Barrax în 
coaste. Corsarul mormăi ceva, se mișcă și continuă să doarmă. 
Următoarea fu o lovitură puternică de picior într-o parte. Barrax 
se ridică buimăcit în capul oaselor și Hernando îi oferi câteva 
clipe, îndeajuns cât să-l vadă, îndeajuns cât să-și ridice privirea 
spre hanger, îndeajuns cât să-l coboare după aceea la nivelul 
ochilor. Căpitanul deschise gura să ţipe și hangerul zbură spre 
gâtul lui. Dintr-o singură tăietură îi reteză capul. 

Hernando străbătu tabăra îmbrăcat ca turcii, cu veșminte pe 
care le găsi în cort: un turban care îi ascundea chipul pe 
jumătate, niște șalvari și o tunică lungă care îi ajungea până în 
călcâie; cătușele de la picioare înfășurate în resturi de țesătură 
și ascunse sub șalvari. In mâna dreaptă, într-un sac, ducea 
căpățâna căpitanului. Purta de asemenea mai multe dăgi la 
cingătoare și o mică archebuză atârnând pe partea opusă celei 
cu hangerul lui Hamid. Cu îndrăzneală, ridicând glasul, îi întrebă 


pe diferiţii soldaţi de strajă cu care se întâlni unde se află cortul 
lui Brahim, până când ajunse acolo. Fără să stea pe gânduri, 
intră cu hotărâre, cu hangerul scos din teacă. Ce-i păsa lui că 
este soțul mamei sale! De data asta, nu va ţine seamă de 
rugăminţile Aishei. Dar cortul care îi fusese indicat era pustiu: 
nu rămăsese nimic înăuntru. Era pe punctul de a vâri hangerul 
în teacă, dar un zgomot în spatele său îl sili să se întoarcă din 
nou cu arma gata de atac. Se trezi cu mama sa, nemișcată, la 
intrare. 

— Ce cauţi aici? întrebă Aisha. 

Hernando își descoperi fața. 

— Fiule! 

Aisha veni spre el, dar pentru prima dată Hernando se feri de 
îmbrăţișarea ei. 

— Și Brahim? întrebă el pe un ton aspru. Și Fátima? Unde 
sunt? 

— Fiule... Trăiești! Și... ești liber? bâigui mama sa. 

Hernando observă cum îi curgeau lacrimile pe obraji. 

— Mamă, unde este Fâtima? o întrebă el din nou, de data 
aceasta cu blândețe, strângând-o în brațe. 

— Au fugit. Au scăpat de aici ca să se predea creștinilor, 
răspunse ea printre sughiţuri. Chiar astă-seară, la apusul 
soarelui. Decepţia lui Hernando fu atât de evidentă, încât Aisha 
se grăbi să continue: Regele s-a văzut obligat să-l mustre pe 
tatăl tău vitreg în mai multe ocazii. Lipsea de la consilii și chiar 
de la acțiunile de hărţuire ca să... - ezită ea - ... ca să stea cu 
Fátima, îi scăpă până la urmă. Cum ordonanța creștinilor 
permite libertatea pentru două persoane, a ales-o pe Fâtima și 
pe fiul lui mai mare, pe Aquil, dar l-a luat și pe Humam la 
insistențele mamei acestuia. Poate că nu vor pune la socoteală 
un copil de câteva luni. 

— Fâtima... Fâtima a fugit cu el? 

— A trebuit să se supună, fiule. Brahim... 

— Și Musa? o întrerupse el. 

Nu voia să afle mai multe amănunte. 

— În cortul de alături. În ăsta puteau sta doar... 

— Să mergem după ei! o zori el, întrerupând-o din nou. 

Începea să se crape de ziuă. Găsiră o turmă de catâri la câţiva 
pași de cort și Hernando hotărî să pună mâna pe unul dintre ei 
ca să o suie pe mama sa. Cărăușul, un morisc deja bătrân, se 


trezi de îndată ce observă agitaţie printre animalele sale și 
Hernando îl ameninţă cu hangerul. Nu-l ucise; îl obligă să-i 
însoțească o bucată de drum, îndeajuns cât să nu aibă timp să 
le denunțe fuga, și apoi îl puse în libertate. 


22 


Hernando, Aisha și Musa zăboviră două zile ca să străbată 
distanţa care îi despărțea de Padul, unde se afla tabăra lui don 
Juan de Austria. Pe parcursul drumului, se alăturară sutelor de 
morisci care mergeau să se predea. Principele ceruse ca toţi cei 
care traversau Alpujarras în acest scop să poarte o cruce albă 
pe umărul drept, fapt pentru care, de la distanță, acel lung 
convoi, ca multe altele care mergeau pe alte drumuri, părea o 
procesiune de cruci mari albe țesute pe veșmintele unor bărbaţi, 
femei și copii care își târau picioarele în liniște, învinși, obosiţi, 
înfometați și bolnavi, lăsând în urmă iluzia trecătoare de a-și fi 
redobândit cultura, pământul... și propriul Dumnezeu. Toţi își 
cunoșteau soarta: exodul către diferitele regate ale monarhului 
creștin, departe de Granada, cum li se întâmplase și moriscilor 
din Albaicin și de la câmpie. 

Peste noapte, poposiră în împrejurimile fortăreței de la 
Lanjarón. Acolo se opriseră unii când lumina începuse să scadă; 
mulți alţii li se alăturaseră. Nu făcură zaiafeturi, nici petreceri, 
nici dansuri; se aprinseră puţine focuri de tabără și oamenii se 
pregătiră să doarmă sub cerul liber. Nici mâncarea nu fu mai 
multă decât slabele provizii pe care fiecare dintre ei putuse să le 
ia la plecare. Nimeni nu mai chemă la rugăciune. 

Hernando mâncă o bucată de pâine, luă catârul și își luă 
rămas-bun de la mama sa. 

— Unde mergi? 

— Am ceva de făcut. O să mă întorc, mamă, încercă el să o 
liniștească, văzându-i privirea îngrijorată. 

Se îndreptă spre castelul inexpugnabil de la Lanjarón care se 
înălța pe o culme stâncoasă de aproape șase sute de varas, la 
miazăzi de satul care domina ţinutul; trei dintre cele patru laturi 
ale fortăreței se deschideau în gol deasupra unor impresionante 
blocuri de stâncă. Fusese construit, ca multe altele, în perioada 
nazarită și dărâmat pe jumătate după prima răscoală din 
Alpujarras, în anul 1500, când moriscii se ridicaseră la luptă 
împotriva politicii dure a cardinalului Cisneros, și care se va 
încheia cu încălcarea de către Regii Catolici a acordurilor de 
pace de la Granada. Îi căută cu privirea pe Brahim şi pe Fátima 
când traversă tabăra: oricât de mult ar fi fugit după apusul 


soarelui, n-ar fi putut călători doar la lumina lunii și trebuie să se 
fi oprit în acea primă noapte când i-o luaseră înainte, dar nu 
izbuti să-i recunoască în mulţimea de umbre care se mișcau 
foarte abătute. Poate că erau și mai în faţă, deja la Tablate, 
către care se îndreptaseră unii ca să-și petreacă noaptea. 

Străbătu distanţa care îl despărțea de fortăreață la adăpostul 
blândei lumini aurii a lunii. Catârul era priceput și se mișca cu 
grijă, căutând unde să calce pe pământ ferm... ca Băbuţa. „Ce s- 
o fi întâmplat cu biata Băbuţă?“ Alungă gândul acela, simțind că 
îl năpădește nostalgia. Și cavalerul? Oare mai era în viaţă? l-ar fi 
plăcut să știe cine este, dar creștinul aproape că leșină după ce 
dădu lovitura care îl eliberă din lanţuri. In orice caz, dacă n-ar fi 
fost el, cu dorința lui de libertate, poate că n-ar fi fugit și acum 
ar vâsli ca sclav pe galera Calul iute a lui Barrax... sau ar fi mort 
ca Yusuf. Simţi din nou o teribilă amărăciune, amintindu-și de 
puștiul acela. Ridică privirea spre impunătoarea siluetă a 
castelului și oftă. După toate aceste luni chinuitoare, oamenii se 
predau. larăși. De ce atâtea morţi și nenorociri? Va mai ajunge 
vreodată castelul acela să apere dorințele arzătoare ale unui 
popor ultragiat și oprimat? 

Urcă pe drum și ajunse la castelul în ruine; descălecă încet, cu 
capul plecat, și așteptă ca ochii să i se obișnuiască cu un alt fel 
de întuneric. Alese bastionul rămas încă în picioare, pe latura 
dinspre miazăzi a fortăreței, și se îndreptă într-acolo. 

Încercă să găsească direcţia spre Mecca și când crezu că a 
reușit, luă nisip de pe jos și se spălă cu el. Își ridică ochii albaștri 
spre cer: niște ochi diferiţi de cei care priviseră prima dată 
hangerul lui Hamid. Strălucirea copilărească dispăruse, voalată 
de o expresie îndurerată. 

— Nu există alt Dumnezeu în afară de Allah, iar Mahomed 
este trimisul lui Allah. 

Recită cu voce joasă, aproape în șoaptă, ridicând hangerul lui 
Hamid deasupra capului, fără să-l scoată din teacă, apucându-l 
de amândouă extremitățile. 

De câte ori îi refuzase lui Barrax acea mărturisire de credință? 

— Hamid, sunt aici, șopti el din nou. Auzi liniștea. Sunt aici! 
urlă el, iar strigătul răsună pe culmi și prin trecători, luându-l 
prin surprindere. 

Ce s-o fi întâmplat cu învățatul? Lăsă să treacă o vreme și 
trase aer în piept. 


— Allah este mare! strigă din toţi plămânii. 

Îi răspunseră doar culmile până atunci tăcute. 

— Am făgăduit că nici un creștin nu va pune mâna pe acest 
hanger, adăugă el cu voce tremurătoare. 

II îngropă la picioarele bastionului cât mai adânc cu putinţă, 
sfâșiindu-și degetele și unghiile, în vreme ce scurma în pământ 
cu un dorn pe care îl luase din tabără. Apoi se rugă, simţindu-l 
pe Hamid alături, cum o făcuseră la Juviles în atâtea alte ocazii, 
iar la sfârșit, cu ajutorul unei pietre și a dornului, făcu să sară 
niturile cătușelor de la picioare, acestea desfăcându-se și lăsând 
la vedere niște glezne descărnate. 


Soarele trecuse de nămiezi când grupul lui Hernando sosi la 
tabăra lui don Juan de Austria. La un sfert de leghe înainte de a 
ajunge la destinaţie, femeile începură să-și descopere capul și 
chipul și să ascundă sub veșminte podoabele interzise. Pe o 
câmpie întinsă din afara localității Padul, moriscii erau primiţi de 
mai multe companii de oșteni. 

— Predaţi-vă armele! strigau aceștia silindu-i să formeze 
șiruri. Cel care va ridica o archebuză, o arbaletă sau va pune 
mâna pe o spadă, va muri pe loc! 

La capătul fiecăruia dintre acele lungi șiruri, o serie de notari, 
așezați în spatele unor mese care nu se potriveau pe câmp, luau 
notă de datele personale ale moriscilor și ale armelor pe care le 
predau; așteptarea era interminabilă din pricina lenei și a 
lentorii cu care notarii își îndeplineau sarcina. Alături de ei, o 
altă armată, aceasta alcătuită din preoţi, se ruga în jurul 
moriscilor, cerându-le să se alăture rugăciunilor, să se închine 
sau să îngenuncheze în fața crucifixelor ce li se prezentau. 
Dintre rânduri, se înălțau acele murmure serbede și de neînțeles 
care vreme de ani de zile putuseră fi auzite în bisericile din 
Alpujarras şi cu care moriscii răspundeau la solicitările 
sacerdoților. 

— Ce-ai adus acolo? îl întrebă pe Hernando un oștean cu 
crucea roșie a Sfântului Andrei, patronul pedestrașilor, brodată 
pe uniforma sa, arătând spre sacul pe care îl purta în mâna 
dreaptă. 

— Nu este... începu Hernando să spună, deschizându-l și 
introducându-și cealaltă mână cu nepăsare. 

— Santiago! strigă oșteanul scoţându-și spada din teacă drept 


răspuns la ceea ce i se păruse o atitudine suspectă. 

Cu mare repeziciune, mai mulţi oșteni veniră la chemarea 
tovarășului lor, în vreme ce moriscii se îndepărtau de Hernando, 
Aisha și Musa, care se treziră numaidecât înconjurați de oameni 
înarmaţi. Hernando era tot cu mâna în interiorul sacului. 

— Nu ascund nici o armă, încercă el să-i liniștească pe oșteni, 
începând să scoată, încet, căpăţâna căpitanului. Asta este ce a 
rămas din Barrax! strigă el arătând-o agățată de păr. Căpitanul 
corsarilor! 

Zvonul de glasuri se răspândi chiar și printre șirurile de 
morisci. Unul dintre oștenii veterani îi ordonă unui boboc să 
meargă să-l caute pe caporal sau pe sergent, în vreme ce alţi 
oșteni și preoţi se alăturau cercului de oameni din jurul băiatului 
și al însoţitorilor acestuia. Toţi știau cine era Barrax. 

— Cum te cheamă? îl întrebă un caporal care își deschise 
drum printre oameni și care zâmbi văzând căpăţâna corsarului. 

— Hernando Ruiz! se auzi din cealaltă parte a cercului, înainte 
ca el să poată răspunde. 

Băiatul se întoarse uimit. Vocea aceea... Andres, sacristanul 
din Juviles! 

Sacristanul intrase și el în grup însoţit de doi preoţi și se 
îndreptă direct spre Aisha, pe care o pălmui de îndată ce dădu 
cu ochii de ea. Hernando lăsă să-i cadă căpăţâna lui Barrax și se 
pregăti să sară asupra sacristanului, dar caporalul îl opri. 

— Ce se întâmplă? se miră oșteanul. Ce înseamnă...? 

— Această femeie l-a asasinat pe don Martin, parohul de la 
Juviles, ţipă sacristanul cu ochii injectaţi de sânge. 

Atunci, vru să o pălmuiască din nou pe Aisha. 

Hernando simţi că îl lasă picioarele când și-o aminti pe mama 
sa înfigându-și cuțitul în preot. Niciodată nu prevăzuse că se vor 
mai întâlni cu cineva din Juviles și, cu atât mai puţin, cu Andres. 
Caporalul îl apucă pe sacristan de braț și îl împiedică să o mai 
lovească pe Aisha. 

— Cum îndrăznești...? sări unul dintre preoți în apărarea 
sacristanului. 

Ordinele principelui erau clare: nu trebuia să se facă nimic ce 
ar putea isca o răscoală a moriscilor. 

— Don Juan, argumentă caporalul, a făgăduit iertarea tuturor 
moriscilor care se predau și nimeni nu se va opune hotărârii 
sale. Băiatul acesta, adăugă el, vine să-și predea armele și... 


căpățâna unui căpitan de corsari. Singurii care nu se bucură de 
favoarea și nici de iertarea principelui sunt turcii și berberii. 

— Ea a asasinat un om al lui Dumnezeu! răspunse celălalt 
sacerdot scuturând-o pe Aisha de braț. 

— Se pare că au ucis și un sângeros dușman al regelui. Ea 
este cu tine? adăugă el. 

— Da. Este mama mea. 

— Sigur că da! explodă din nou Andres, scuipându-și vorbele 
împotriva Aishei. Nu puteai să te întorci cu soțul tău, nu-i așa? 
Când l-am recunoscut într-un șir de oameni cu altă femeie... a 
jurat că ai murit! De aceea a trebuit să te întorci cu fiul tău și cu 
un corsar ca pradă, ca să-ţi câștigi libertatea... 

— Libertatea o acordă principele, sări caporalul. Vă interzic să 
luaţi vreo măsură împotriva acestei femei, le atrase el atenţia 
sacerdoţilor. Dacă aveţi ceva de spus sau de reclamat, adresaţți- 
vă lui don Juan de Austria. 

— O vom face! ţipă primul preot. Împotriva ei și a soțului ei, 
care a minţit. Caporalul ridică din umeri. Însoţește-ne să-l 
căutăm pe soțul ei, îi ceru preotul. 

— Am treburi de făcut, se scuză acesta, în vreme ce culegea 
de pe jos căpăţâna lui Barrax. Insoţiţi-i voi, le porunci el la doi 
dintre oamenii săi, și aveţi grijă să fie îndeplinite ordinele 
principelui. 


Se duceau să-l caute pe Brahim! Hernando nici măcar nu le 
acordă atenţie moriscilor care se amestecaseră printre cei care 
îl urmau pe sacristan. Și nici comentariilor care se auzeau la 
trecerea lui; întâmplarea cu căpăţâna corsarului circulase din 
gură în gură. Mergeau să-l caute pe Brahim... și pe Fâtima. 

— Este acolo! Strigătul lui Andres, arătând spre masa unui 
notar, îl readuse la realitate exact atunci când stomacul începea 
să i se strângă, închipuindu-și-o pe Fátima în mâinile tatălui său 
vitreg. Jose Ruiz! urlă sacristanul, grăbindu-se spre masa de 
scris. 

Notarul încetă să mai scrie în registru și își ridică privirea spre 
grupul care se apropia de ei. 

— N-ai jurat în fața mea că soţia ta a murit? 

Brahim se făcu alb la față văzându-i pe fiul său vitreg și pe 
Aisha, pe Musa, pe cei doi oșteni, câţiva preoţi și pe sacristanul 
din Juviles grăbindu-se spre el. Hernando nu apucă să observe 


panica oglindită pe chipul tatălui său vitreg; privirea îi era 
ațintită asupra Fâtimei, slabă, trasă la faţă, frumoșii ei ochi negri 
migdalați, înfundați în orbite încercănate. Fata, indiferentă, se 
mărgini să-i observe venind. 

— Care este motivul acestui scandal? întrebă notarul, 
oprindu-i cu un gest al mâinii înainte de a tăbări cu toţii asupra 
mesei de scris. 

Era un bărbat uscăţiv, cu o înfățișare bolnăvicioasă și o barbă 
rară, cel pe care îl deranjase întreruperea. Sacristanul se repezi 
la Brahim, dar unul dintre oșteni îi tăie calea. 

— Ce se întâmplă aici? întrebă notarul din nou. 

— Omul acesta m-a minţit! sări Andres. Notarul îi răspunse cu 
o expresie de resemnare, convins că toți făceau la fel. A jurat în 
faţa mea că soția lui murise, dar, în realitate, încerca să o 
ascundă pe ucigașa unui sacerdot, o acuză el, luând-o de braţ 
pe Aisha și prezentând-o notarului. 

— Soţia lui? După cum spune el, interveni notarul de parcă l- 
ar fi costat un teribil efort să vorbească, soția lui este femeia 
aceea. Și o arătă pe Fâtima. 

— Bigamule! strigă unul dintre preoți. 

— Ereticule! vociferă altul. Trebuie să-l denunțăm Sfântului 
Oficiu! Principele nu poate ierta păcatele, această sarcină îi 
revine doar Bisericii. 

Notarul lăsă să-i cadă pana peste registru și își șterse fruntea 
cu o batistă. După zile întregi de muncă și după ce se ocupase 
de sute de bărbați și de femei care nici măcar nu vorbeau 
spaniola, doar aceste probleme îi mai lipseau. 

— Unde sunt alguazilii de pe lângă Consiliul Suprem al 
Inchiziției? întrebă Andrés. 

Privi de jur-împrejur și le ceru oștenilor să meargă să-i caute. 

Hernando îl văzu pe Brahim tremurând, din ce în ce mai alb la 
față. Ştia la ce se gândește. Dacă îl arestau și constatau că este 
însurat cu două femei, Inchiziția avea să-l întemniţeze și... 

— Nu... nu este soţia mea, bolborosi atunci Brahim. 

— Aici scrie Maria din Terque, soţia lui Jose Ruiz din Juviles, 
spuse notarul. Așa mi-ai spus. 

— Nu! Nu m-ai înțeles! Soţia lui Hernando Ruiz din Juviles. 
Brahim intercală cuvinte în arabă, nervos, fără să înceteze cu 
gesticulaţiile. Asta am spus: Hernando Ruiz, fiul meu, nu Jose 
Ruiz. Maria din Terque este soţia fiului meu! strigă el adresându- 


se tuturor celor prezenţi. 

Hernando rămase cu gura căscată. Fâtima ridică privirea de la 
Humam, pe care îl legăna, străină de tot ce se întâmpla în jurul 
ei. 

— Ai spus... insistă notarul. = 

Brahim scoase un nou șir de cuvinte în arabă. Incercă să i se 
adreseze notarului, dar acesta îl întrerupse cu un gest 
disprețuitor al mâinii. 

— Predaţi-mi registrul! îi ceru exaltat Andrés, pe un ton 
autoritar. 

Notarul apucă registrul cu amândouă mâinile și clătină din 
cap în semn de refuz. Apoi, privi lungul șir de morisci pe care 
trebuia să-i înscrie și care creștea încetul cu încetul, cu toţii 
atenți la discuţie. 

— Cum vreţi să ne facem treaba dacă ăştia știu să rupă doar 
câteva vorbe în castiliană? se plânse el. 

Ultimul lucru pe care îl dorea în momentul acela era să se 
vadă implicat, chiar și numai ca martor, într-un proces al 
Inchiziției; mai avusese niște experiențe neplăcute cu Sfântul 
Oficiu și oricine s-ar fi prezentat în fața acestuia... Luă din nou 
pana, o înmuie în cerneală și corectă cu voce tare cele notate de 
el: 

— Maria din Terque, soția lui Hernando Ruiz din Juviles! E în 
regulă. Nu mai e nici o problemă. Predă armele, adăugă el 
adresându-i-se nou-venitului, și dă-mi datele tale și ale celor 
care te însoțesc. 

— Dar... protestă sacristanul. 

— Reclamaţiile, la Tribunalul Suprem din Granada, îl 
întrerupse notarul fără să-și ridice privirea din registru. 

— Nu puteți... încercă să intervină unul dintre preoți. 

— Ba pot! o luă înainte funcţionarul continuând să noteze. 

Hernando șoptea datele mamei sale și ale lui Musa, privind-o 
pe Fâtima cu coada ochiului. Fata era în continuare străină de 
toată agitația, cu privirea aţintită asupra micuţului ei, pe care îl 
legăna necontenit cu blândeţe. 

— Sunteţi înșelat! insistă Andrés. 

— Nu. De data aceasta, notarul îi ţinu piept sacristanului, 
sătul deja de insistenţele acestuia. Nu mă înșală nimeni. Acum 
îmi amintesc precis că mi-a spus Hernando Ruiz, și nu Jose Ruiz, 
minţi el. Unde vreţi să locuiţi până când principele va hotărî 


expulzarea voastră? îi întrebă după aceea. 

— La Juviles, răspunse Brahim. 

— Trebuie să fie la șes, departe de munţi și de coastă, recită 
iritat notarul pentru a mia oară în acea lungă zi de lucru. 

— În câmpia Granadei. 

— Dar... încercă sacristanul să intervină. 

— Următorul, adăugă plictisit bărbatul, făcându-le semn să se 
dea la o parte. 


— Dacă, așa cum au spus, s-au căsătorit în timpul răscoalei, 
uniţi-i potrivit preceptelor Sfintei Mame Biserica, fu răspunsul pe 
care îl primiră din gura lui Juan de Soto, secretarul lui don Juan 
de Austria, sacristanul din Juviles și cei doi sacerdoţi care 
veniseră să se plângă de îndată ce se îndepărtaseră de masa 
notarului. În ceea ce o privește pe femeie, continuă secretarul, 
amintindu-și de zâmbetul de satisfacţie al principelui său la 
vederea căpăţânii lui Barrax, aflată încă la picioarele sale când 
se duse să-l consulte în legătură cu plângerea, fapta ei este 
cuprinsă în iertarea făgăduită. 

Cei trei dădură semne că ar mai fi vrut să protesteze, dar 
secretarul îi împiedică: 

— Supuneţi-vă, este hotărârea principelui. 


— Să nu te apropii de Fâtima, altminteri... 

Hernando fu surprins de ameninţarea lui Brahim la câţiva pași 
mai încolo de masa notarului. 

Băiatul se opri. Acum nu mai era sclavul unui corsar! Nu 
trecuseră nici două zile de când renunţase la libertate și își 
riscase viaţa ca să le salveze pe Fâtima și pe mama sa. Ucisese 
trei oameni ca să izbutească! In afara turbanului, pe care îl 
lăsase să-i cadă pe drum, încă mai purta îmbrăcămintea unui 
turc oarecare. 

— Altminteri ce? îi strigă el tatălui său vitreg. 

Brahim, în faţa lui, se opri și se întoarse spre fiul său vitreg. 
Hernando stătea faţă în față cu cărăușul. Brahim strâmbă din 
gură cu un zâmbet cinic. Atunci, apucă brațul Aishei și îl strânse 
cu putere. Aisha rezistă o clipă, dar Brahim continuă să o 
strângă până când femeia nu mai putu ascunde o grimasă de 
durere. Aisha nu făcu nici un gest de a se opinti sau de a se 
îndepărta de soțul ei. 


— Mamă! exclamă Hernando, căutând să pună mâna pe un 
hanger pe care nu-l va mai purta niciodată de acum încolo, dar 
Aisha evită să-și încrucișeze privirea cu a fiului ei. Nemernicul 
ăsta afurisit te-a părăsit la Ugijar! strigă el. 

Brahim o strânse și mai tare de braţ pe Aisha. Aceasta 
continua să nu-l privească pe fiul ei. Fátima reacţionă pentru 
prima dată și îl strânse pe Humam la piept, ca și cum în acest 
gest ar fi stat întreaga ei viață. 

Hernando îl înfruntă pe tatăl său vitreg. În ochii lui albaștri 
strălucea o furie scăpată de sub control. Tremura. Ura 
acumulată izbucni într-un urlet de mânie. Brahim zâmbi și răsuci 
brațul primei sale soţii cu atâta violenţă, încât aceasta nu-și 
putu stăpâni un geamăt. 

— Tu alegi, Nazareeanule. Vrei să vezi cum îi rup braţul 
mamei tale? 

Aisha plângea în hohote. 

— Ajunge! strigă Fátima. Ibn Hamid, nu... 

Hernando se dădu un pas înapoi, nevenindu-i să creadă 
rugămintea mută pe care o vedea pe chipul fetei și respiră 
adânc ca să-și domolească bătăile inimii. 

Cu ochii mijiţi, tânărul își aminti de sfatul lui Hamid. 
„Folosește-ţi inteligenţa”, îi spusese învățatul. Nu era momentul 
să se lase dus de emoţii... fără să spună nimic, Hernando se 
întoarse cu spatele, luptând să-și stăpânească dorința de 
răzbunare. 


23 
Mai, 1570 


— Indurare, stăpâne. Îndurare să ne acorde Alteța Voastră în 
numele Maiestăţii Sale și iertare pentru greșelile noastre pe care 
le recunoaștem ca fiind grave. Acestea fură cuvintele pe care 
Habaqui, prosternat în faţa lui don Juan de Austria, le rosti în 
momentul capitulării sale. Aceste arme și acest drapel îl predau 
Maiestăţii Sale în numele lui Aben Aboo și al tuturor răsculaților 
de la care am împuterniciri, își încheie declaraţia, în momentul 
în care don Juan de Soto arunca drapelul pe jos. 

Înainte ca Habaquí să fi intrat în cort, stindardul colorat al lui 
Aben Aboo cu deviza sa brodată „Nu am putut să doresc mai 
mult, dar nici să mă mulțumesc cu mai puţin“ fusese predat 
companiilor de pedestrași și de cavalerie aliniate în tabără așa 
cum se cuvenea. Repetate salve trase de către archebuzieri 
însoţiră aclamaţiile cavaleriștilor și ale oștenilor înainte de 
rugaciunile sacerdoţilor. 

Habaqui obţinu de la rege iertarea pentru turci și berberi, care 
aveau să rămână în libertate ca să se întoarcă pe pământurile 
lor. Filip al lIl-lea cedă, întrucât era grăbit să pună capăt 
conflictului, ca să ajungă în fruntea Sfintei Ligi propuse de către 
papă, pe lângă teama că sosirea primăverii i-ar înzestra pe 
morisci cu alimente și aceștia s-ar ridica din nou la luptă. 

Don Juan de Austria numi comisari și îi trimise în toată 
regiunea Alpujarras ca să obţină deplina capitulare a moriscilor 
din regatul Granadei. Habaqui se ocupă de toate cele necesare 
pentru îmbarcarea turcilor și a berberilor în porturile desemnate 
de către principe, acţiune pentru care Filip al Il-lea puse la 
dispoziție o mulţime de caravele și de corăbii cu vâsle. 
Restabilirea definitivă a păcii fu fixată pentru ziua de Sfântul 
loan a anului 1570, dată la care vor trebui să plece toţi turcii și 
berberii de pe pământurile regatului Granadei. 

Până la 15 iunie fură înregistrați treizeci de mii de morisci 
care depuseseră armele. Habaqui reuși să-i îmbarce cu 
destinaţia Alger pe aproape toţi turcii și corsarii, dar cei mai 
mulți berberi hotărâră să continue lupta. Pus în fața acestei 
turnuri, Aben Aboo se răzgândi și își retractă capitularea: îl 


asasină pe Habaquí și deveni din nou puternic în munţi, având 
sub comandă aproape trei mii de oameni. 


Astăzi au fost expediaţi ultimii deportaţi, cu cea mai mare suferință 
din lume, pentru că, la momentul plecării, au avut parte de atâta 
ploaie, vânt și zăpadă, încât unii s-au plâns pe drum în fel și chip, fata 
către mamă, soțul către soţie, și copilul către văduvă; iar eu i-am 
însoţit în toate necazurile lor pe o distanţă de două mile, îndurând din 
greu: nu se poate nega că a asista la pustiirea unui regat este 
împrejurarea cea mai demnă de milă care se poate imagina. 


Scrisoarea lui don Juan de Austria către Rui Gomes“ 
5 noiembrie 1570 


În noiembrie 1570, Filip al II-lea dispuse expulzarea departe 
de coastă a tuturor moriscilor din regatul Granadei. Cei stabiliți 
în câmpie, printre aceștia Hernando, Brahim și familiile lor, fură 
încredințaţi lui don Francisco de Zapata de Cisneros, senior de 
Barajas și guvernator al C6rdobei, care trebuia să-i ducă în 
orașul acela, pentru ca apoi să-i repartizeze prin ţinuturi din 
Castilia și Galicia. 

Câmpia Granadei cuprindea o mulţime de cătune la apus de 
oraș. Era o zonă fertilă de șes, întrucât dispunea de un sistem 
îngrijit și complex de distribuţie a apei prin canale de irigație 
construite în epoca romană, care apoi fusese dezvoltat și 
perfecţionat de către musulmani. După ce Granada se predase 
Regilor Catolici, străvechea împărţire a pământurilor în grădini și 
mici parcele fusese înlocuită de latifundii: mari întinderi de 
terenuri cultivate, proprietate a nobililor, a creștinilor de frunte 
și a ordinelor religioase, precum cel al Certozinilor“, care 
beneficia de mari suprafeţe pe care le destinase cultivării 
extensive a viței-de-vie. 

Acolo, vreme de șapte luni, trăiră ca refugiaţi mii de morisci. 
Tânjeau după văgăunile din munţi, după trecătorile și prăpăstiile 
din Alpujarras, pe niște pământuri care se întindeau în faţa 


+7 Rui Gomes da Silva (1516-1573), principe de Eboli, conte de 
Melito și duce de Pastrana, aristocrat portughez foarte important la 
Curtea lui Filip al II-lea. (n.tr.) 

48 Ordin monahal cu reguli severe, întemeiat de Sfântul Bruno 
(1030-1101) în anul 1084 în masivul Chartreuse din Alpii francezi, în 
apropiere de Grenoble. (n.tr.) 


ochilor lor fără piedici și care erau cultivate și păzite de către 
creștini și străbătute întruna de călugări și de preoţi care îi 
mustrau pentru faptele lor, orice ar fi făcut. 

Potrivit ordinelor principelui, Hernando și Fâtima se căsătoriră 
după ritul creștinesc în biserica din Padul. Cu o zi înainte de 
ceremonie, fură examinaţi amândoi în interiorul lăcașului la 
doctrina creștină de către aceiași sacerdoţi care îi hărțuiseră de 
cum ajunseseră în sat, sacristanul Andrés fiind și el de față. 

Hernando a trecut examenul fără dificultăţi. 

— Acum, tu, arătă unul dintre preoți către Fátima. Spune Tatăl 
Nostru. 

Fata nu răspunse. După câteva clipe, cei doi preoți și 
sacristanul începură să-și arate nerăbdarea. 

Fâtima era copleșită de nenorocirea ei. Cu o noapte înainte, 
Brahim, sub ochii lui Hernando, ai Aishei și a sute de morisci 
care se înghesuiau pe jos încercând să doarmă, o posedase fără 
pic de rușine, ca și cum ar fi vrut să le dovedească tuturor că 
era în continuare stăpânul ei. Hernando, mânios, trebuise să se 
îndepărteze de gemetele de plăcere ale tatălui său vitreg. leșise 
afară să respire aer curat, nereușind să-și stăpânească lacrimile 
fierbinţi ale neputinței. 

— Nu știi Tată/ Nostru? întrebă Andrés, închizând ochii pe 
jumătate. 

Hernando o împinse blând cu antebraţul și fata reacționă. 
Recită cu glas tremurător 7ată/ Nostru, precum și Ave Maria, dar 
nu fu în stare să spună Crezul, Salve şi Poruncile. 

Unul dintre preoţi îi porunci ca în fiecare vineri, vreme de trei 
ani, să se prezinte la parohia ei până va învăţa corect 
catehismul; așa scrise și în cartea ei de identitate. Apoi, așa 
cum se cuvenea, îi obligă să se spovedească. 

— Asta e tot? urlă preotul care primea spovedania Fâtimei 
când aceasta își încheie mărturisirea păcatelor, iar Hernando, 
care-și aștepta rândul, în picioare lângă confesional, se făcu 
mic. Don Juan o fi putut el să dispună căsătoria voastră, dar 
unirea nu va fi dusă la îndeplinire dacă nu mărturisești corect și 
nu te căiești de păcatele tale. Cum e cu adulterul tău? Trăiești în 
păcat! Căsătoria voastră după rit maur e lipsită de valoare. Cum 
e cu răscoala? Cu insultele și blasfemiile, cu asasinatele și 
sacrilegiile pe care le-ai comis? 

Fátima se bâlbâi. 


— Nu te pot dezlega de păcate. Nu văd la tine nici pocăință, 
nici remușcare, nici gânduri de îndreptare. 

Fata, în genunchi, nu putu vedea grimasa de satisfacţie a 
preotului în interiorul confesionalului, dar Hernando observă 
prea bine zâmbetele lui Andrés și ale celuilalt sacerdot, atenți la 
spovedanie. Ce rost aveau aceste zâmbete? Dacă nu îi 
căsătoreau... Inchiziția! Trăiau în păcat. Nici măcar principele nu 
ar putea opri Consiliul Suprem al acesteia. 

— Mărturisesc! strigă băiatul, aruncându-se pe jos în 
genunchi. Mărturisesc că trăiesc în păcat și mă căiesc pentru 
aceasta. Mărturisesc că am fost de față la sacrilegiu în biserici... 

Fâtima începu să repete mecanic cuvintele lui Hernando. 

Amândoi mărturisiră nenumăratele păcate pe care preoţii 
doreau să le audă, se căiră și făgăduiră să trăiască de-acum 
încolo potrivit virtuţilor creștine. Noaptea aceea o petrecură în 
interiorul bisericii ca penitenţă: Hernando se rugă cu voce tare, 
încercând să acopere cu vorbele sale tăcerea îndârjită în care se 
menținea Fátima, în genunchi, alături de el. 

A doua zi de dimineaţă, doar în prezenţa lui Brahim, vigilent, 
ameninţător, și a câtorva vechi creștini din sat chemaţi în mod 
special să participe ca martori, cei doi se căsătoriră. Primiră din 
nou Sfânta Împărtășanie. Hernando îl observă pe Brahim cum se 
agita neliniștit în timpul ceremoniei solemne și lăsă să i se 
topească „turta“ în gură. Îl însurau cu Fâtima! Ce importanţă are 
ce o să se întâmple după aceea? Brahim o va revendica din nou 
pe Fâtima și, în cadrul comunităţii morisce, ea va fi în 
continuare cea de-a doua lui soție, dar acum cărăușul nu putea 
face nimic, doar să-și stăpânească pornirile în timpul 
solemnității cu care întâmpinau cu toții falsa căsătorie. Preotul îi 
declară soț și soţie, iar Hernando imploră în gând ajutorul lui 
Allah. 

Nunta îi costă catârul. Hernando fu ispitit să se opună și să 
invoce faptul că preţul maxim pentru oficierea căsătoriilor era 
de doi reales pentru preot, o jumătate de rea/ pentru sacristan și 
o ofrandă modestă, dar nu dispunea de bani; nu avea decât acel 
catâr care nici măcar nu era al lui. Ultimul avertisment pe care îl 
primiră proaspeţii căsătoriţi înainte de a părăsi lăcașul de cult fu 
acela că nu aveau voie să locuiască împreună și nici să întrețină 
relații în următoarele patruzeci de zile. 


În câmpia Granadei, moriscii trăiau sub cerul liber și aproape 
fără foc, neputând face rost de lemne tăind pomii fructiferi care 
dominau peisajul. Vândură pe nimic tot ce putuseră păstra ca să 
obţină grâu, și până și apa, care se distribuia din belșug pe 
terenurile cultivate, potrivit unor stricte norme străvechi, deveni 
pentru ei un bun neîndestulător. Zdrențăroși, trăiau cu sutele 
acolo unde găseau o bucată de pământ lăsată în paragină; 
casele moriscilor de la câmpie, expulzați înaintea sosirii lor, erau 
ocupate acum de creștini. împărțeau puţinul de care dispuneau, 
în așteptarea deportării anunţate. După nuntă, Brahim o 
revendică din nou pe Fâtima. Apoi, ajunși deja în câmpie, 
Hernando se văzu obligat să-l însoțească în timp ce străbăteau 
acele livezi interzise ca să caute ceva de mâncare; Brahim 
veghea în orice clipă ca fiul său vitreg să nu se întâlnească 
singur cu Fâtima și atunci când, dintr-un motiv sau altul, se 
întâmpla așa ceva, fata fugea de el. 

— Nu mai insista, îl sfătuise într-o zi mama sa. O face pentru 
Humam... și pentru mine. Brahim l-ar putea ucide pe micuț dacă 
ar afla că ea vorbește cu tine. A ameninţat-o cu asta! Imi pare 
rău, fiule. 

Hernando se refugie în amintirea comuniunii trăite în biserica 
din Padul; a acelei clipe în care se simţise soțul Fâtimei. Ce 
ironie! Într-o biserică creștină! Poate că într-o zi... 

În câmpie, așteptând hotărârea principelui, moriscii trăiră 
deznădejdea pentru înfrângerea pe care de-abia acum, 
dezarmați și supuși, prizonieri pe pământurile care fuseseră ale 
lor, o simţiră din plin. Unde aveau să fie deportaţi? Din ce aveau 
să trăiască? În orice clipă, îi chinuia îngrijorarea pentru viitorul 
lor în îndepărtatele regate ostile, stăpânite de niște creștini care 
nu-și ascundeau ura faţă de cei învinși. Dacă încă mai credea 
cineva în răscoala lui Aben Aboo, veștile nu erau dintre cele mai 
bune: comandorul suprem al Castiliei și ducele de Arcos ţinuseră 
piept cu succes forțelor reduse ale regelui din al-Andalus. 

La întâi noiembrie, când vremea rea se înăsprea și mai tare și 
traiul devenea imposibil pentru neamul acela cufundat în 
mizerie, don Juan de Austria ordonă în sfârșit expulzarea lor. 
Moriscilor din câmpia Granadei li se ordonă să se adune lângă 
Spitalul Regal din Granada, pe un mare teren viran din afara 
zidurilor orașului. Spitalul, vechea Poartă a Elvirei care oferea 
acces spre Albaicin și spre medina musulmană, mănăstirea 


Ordinului Merced, biserica Sfântul Ildefonso în stil mudejar, 
precum și mari și numeroase grădini de zarzavaturi îngrădite 
înconjurau locul acela. 

Mii de morisci se strânseră pe câmpie, în faţa Spitalului Regal, 
păziţi de oșteni ai guvernatorului don Francisco de Zapata, 
așteptând ca notarii și socotitorii instalaţi înăuntru să-i 
înregistreze și să ia notă cu scrupulozitate de locurile lor de 
destinaţie. 


În 5 noiembrie, în timpul unei furtuni, zdrenţăroși, famelici și 
bolnavi, trei mii cinci sute de morisci, printre ei și familia Ruiz 
din Juviles, părăsiră Granada pe drumul spre lăcașul Certozinilor. 
Vreme de șapte zile străbătură cele peste treizeci de leghe care 
despărțeau Granada de Córdoba, etapele călătoriei fiind 
rânduite potrivit confortului guvernatorului și al slujbașilor 
acestuia, care căutau să se oprească în acele locuri în care 
puteau înnopta fără să se lipsească de pat și de mâncare. 

În prima etapă merseră până la Pinos, în câmpie, la aproape 
trei leghe de Granada. Don Francisco de Zapata își găsi 
confortul în sat, dar moriscii trebuiră să îndure noaptea în 
ploaie, afară, protejându-se unii pe alţii. Hrana care li se împărţi 
fu  neîndestulătoare. Localnicii se arătară potrivnici să-i 
hrănească pe cei care huliseră creștinătatea. La răsăritul 
soarelui, au început urcușul spre Moclín, loc în care se înălța o 
impunătoare fortăreață care apăra accesul spre câmpie și spre 
Granada. Distanţa străbătută fu aceeași ca în prima zi, dar de 
data aceasta urcând și simțind frigul din munţi cum se strecoară 
până la oase prin îmbrăcămintea udă leoarcă de la ploaie. Pe 
drum, nici unul dintre morisci nu putea rămâne în urmă, așa că 
toți bărbaţii în putere fură siliți să-i ajute pe bolnavi și chiar să 
care cadavrele. Nu exista nici o căruță. Hernando, departe de 
Fátima și de Aisha, care mergeau în faţă, cără în timpul 
urcușului un bătrân sfrijit, incapabil să se ţină pe picioare, cu o 
tuse seacă, devenită, pe timpul zilei, o horcăială surdă care 
lovea în urechile băiatului. A murit în aceeași noapte, la fel ca 
alţi șaptezeci de morisci. Singura consolare pentru deportați fu 
aceea că, după ce cărară morţii până la următoarea oprire, lipsa 
sicrielor le permisese îngroparea lor direct în pământ. 

Unii, disperaţi, aleseseră fuga, dar principele hotărâse că 
orice morisc care ar încerca să fugă va deveni sclavul oșteanului 


care îl arestează, motiv pentru care absenţa oricărui bărbat, 
femeie sau copil prilejuia o vânătoare lacomă din partea 
creștinilor, care apoi îi însemnau, pe frunte sau pe obraji, cu 
fierul înroșit în foc pe noii lor sclavi, în vreme ce urletele de 
durere străbăteau șirurile de deportaţi. Nici un morisc nu-și 
dobândi libertatea. 

De la Moclín se îndreptară spre Alcalá la Real, la alte trei 
leghe depărtare, mergând pe vârful muntelui. Hernando fu 
chemat să care, în locul bătrânului mort, o matroană șchioapă, 
pentru care avu nevoie de ajutorul altui băiat de aceeași vârstă 
cu el. În noaptea dinainte, observase la Fâtima o îngrijorare 
pentru micul Humam, a cărui tuse încerca să o potolească la 
sânul ei. 

În Alcalâ la Real, la poalele unei coline încununate cu o altă 
fortăreață în a cărei incintă apărată de ziduri se construia o 
impunătoare abație peste o veche moschee, fu locul în care 
Aisha îi anunţă fiului său moartea micului Humam în timpul 
marșului din ziua aceea: la fel ca și bătrânului, tusea i se 
prefăcuse într-o răsuflare șuierătoare, și copilașul începuse să 
tremure atât de tare încât Fâtima însăși începuse și ea să 
tremure între plânsete și ţipete de neputinţă. Nu i se permisese 
să se oprească. Fâtima, sfâșiată de durere, îi rugase în genunchi 
pe creștini să o ajute, să i se permită să se oprească o clipă ca 
să facă rost de ceva cald pentru copil, dar numeroaselor sale 
rugăminţi li se răspunsese cu dispreţ. Părea că ostășimea era 
mai atentă la posibilitatea ca acea tânără mamă, frumoasă chiar 
și în suferinţă, să ia hotărârea disperată de a fugi ca să-și 
îngrijească fiul; pentru Fátima s-ar fi putut obţine un preţ bun în 
piaţa din Córdoba. 

— Nimeni nu ne-a ajutat, se văită Aisha în hohote, amintindu- 
și privirile compătimitoare ale celorlalţi morisci. 

Merseseră mai departe până când, la mai puţin de o leghe de 
Alcalâ, mama și copilul încetară să mai tremure. Aisha trebuise 
chiar să dezlipească trupul copilului mort din braţele înțepenite 
ale mamei sale. 

Ca soţ creștin al fetei, Hernando se prezentă în faţa notarilor 
care luară act și adeveriră decesul micuțului Humam; Fátima nu 
vorbea. Apoi, la apusul soarelui, Hernando, Brahim, Aisha și 
Fátima se îndepărtară de așezarea moriscă și, asemenea atâtor 
altor familii musulmane, supravegheați de la distanţă de oșteni, 


purceseră la înmormântarea lui. Aisha spălă cu delicateţe 
cadavrul copilului cu apa rece și cristalină ce curgea printr-un 
canal de irigație. Ascunsă printre scutecele lui Humam, găsi 
mâna Fâtimei, pe care o păstră; nu era momentul să-i înapoieze 
fetei podoaba. Lui Hernando i se păru că aude din gura mamei 
sale aceleași cântece de leagăn pe care și le amintea atât de 
bine; Aisha îngâna cu voce joasă, ca atunci când îl răsplătea pe 
el cu acele momente. Brahim săpă un mormânt aproape de 
locul acela. Fâtima nu mai avea lacrimi. Nu se afla acolo nici 
învăţat, nu se făcură nici rugăciuni, nu se găsi nici pânză în care 
să fie înfășurat micuțul. Brahim îl depuse în groapă, împreună cu 
mama lui Hernando. Fâtima, în picioare, împietrită de durere, 
nici măcar nu se apropie de mormânt. 

Începând de la Alcalá la Real, etapele de mers deveniră mai 
lungi. Coborâră până la ogoarele din Jaen. Brahim o ajuta pe 
Fátima, care se lăsa târâtă. Nu vorbea; părea că nu trăiește. 
Hernando avea ameteli și frisoane de fiecare dată când zărea 
trupul fără vlagă al Fâtimei atârnând de tatăl său vitreg. După 
încă trei zile, sosiră la Córdoba. Zdrenţăroși, desculți, cu copii și 
bolnavi în spinare, așezați în rânduri de câte cinci, flancaţi de tot 
atâtea companii de halebardieri și de archebuzieri, intrară în 
oraș în sunetul muzicii și spre curiozitatea oamenilor. Oștenii, 
aliniaţi, erau înveșmântaţi în cele mai bune haine de gală. 

Din trei mii cinci sute, câţi plecaseră din Granada, ajunseră 
doar trei mii. Cinci sute de cadavre erau semănate pe drumul 
acela macabru! 

Era ziua de 12 noiembrie 1570. 


lI 
In numele dragostei 


Eu nu am știut ce este aceasta, dar nu aș fi îngăduit să se 
ajungă până la cele străvechi, pentru că voi faceţi ceea ce poate 
exista în alte părti și ați distrus ceea ce era unic în lume. 


Cuvinte atribuite împăratului Carol Quintul în anul 1526, la 
vederea catedralei creștine din interiorul moscheii din Córdoba, 
ale cărei lucrări fuseseră autorizate de el însuși, punând astfel 
capăt disputelor dintre consiliul municipal și cel al catedralei în 
ceea ce privește oportunitatea construirii acesteia. 


24 


Lăsară în urma lor fortăreața de la Calahorra, traversară 
podul roman peste Guadalquivir și intrară în Córdoba prin Poarta 
Podului, care dădea spre fațada din spate a catedralei orașului. 
Aflat în rândurile celor aliniați, supravegheați de oșteni și 
examinaţi cu de-amănuntul de cetăţenii îngrămădiţi la trecerea 
lor, Hernando, ca mulţi alți morisci care recunoscuseră în 
catedrala creștină minunata moschee din Córdoba de pe 
vremea califilor, își îndreptă privirea spre lăcaș. Sărmanii 
locuitori din Alpujarras, legaţi de pământurile lor, nu avuseseră 
niciodată ocazia să o vadă, dar auziseră de ea și, chiar extenuaţi 
fiind, curiozitatea li se ivi pe chipuri. Chiar în spatele acelui zid 
datând de sute de ani, sub cupolă, se afla mihrab-ul, locul din 
care califul adresa rugăciunea. Câteva murmure se auziră 
printre deportați, care în mod inconștient își încetiniră mersul. 
Un bărbat care ducea un copil pe umeri arătă spre moschee. 

— Ereticilor! strigă o femeie ca răspuns la acele dovezi de 
interes. 

Numaidecât, mulţimea se alătură ofenselor, de parcă ar fi vrut 
să apere biserica de privirile profanatoare: 

— Nelegiuiţilor! Asasinilor! 

Un bătrân vru să arunce cu o piatră în ei, dar oștenii îl 
împiedicară și grăbiră mersul coloanei. Când depășiră fațada 
posterioară a catedralei, străzile deveniră mai înguste și oștenii 
îi împrăștiară pe cetăţeni, care putură să privească în continuare 
alaiul numai de la balcoanele caselor văruite, cu două niveluri. 
Moriscii străbătură strada Frânghierilor, trecură pe lângă Piaţa 
de Grâne și pe strada Pescăriei, traversară strada Târgului și 
ajunseră la colţul cu strada Mânzului. Capătul cortegiului se opri 
în Piaţa Mânzului, cea mai mare zonă comercială a orașului și 
locul ales de guvernatorul Zapata ca să-i ţină sub pază. 

Piaţa Mânzului era o mică piață închisă, centrul cartierului cu 
același nume, și aici încercară fără succes să se instaleze cei trei 
mii de morisci care supraviețuiseră exodului, dar cea mai mare 
parte din ei sfârșiră prin a se împrăștia pe străzile din jur. Puţini 
putură să găsească găzduire și încă și mai puţini să o plătească, 
la hanul Lemnului, în cel al Călugărițelor sau în oricare altul 
dintre multele hanuri aflate în împrejurimi. Guvernatorul stabili 


puncte de control al accesului în zonă și acolo, pe străzi, pe 
răspunderea şi cheltuiala consiliului municipal, rămaseră 
moriscii în așteptarea instrucţiunilor din partea regelui Filip în 
legătură cu destinaţia lor finală. 

Noaptea veni peste ei; cei mai mulţi își potoleau setea din 
chiupuri mari. Când le veni rândul, în vreme ce Brahim sorbea 
apa, aplecat sub șiroi, Hernando o privi pe Fâtima: părul ei, 
acum murdar și năclăit, încadra un chip cu obraji supţi și ochi 
încercănațţi înfundaţi în orbite, niște trăsături scofâlcite care 
lăsau să se ghicească oasele. Văzu cum îi tremură mâinile 
unindu-le în chip de căuș și cum încearcă să le ducă la gură; apa 
îi scăpă printre degete înainte de a-i ajunge pe buze. Ce se va 
întâmpla cu ea? Nu va mai rezista la o nouă călătorie. 

Nimeni nu îndrăzni să se spele; deși guvernatorul închisese 
străzile, măsura îi afecta doar pe morisci, iar călătorii, 
neguţătorii, geambașii de vite și meșteșugarii care munceau și 
locuiau în zonă - fabricanți de șei, de spade, vânzători de în, 
fabricanți de ace sau tăbăcari - treceau cu îngâmfare prin masa 
de deportaţi, ţinându-i sub observaţie, la fel cum făceau mulţi 
preoți care mișunau printre ei sau mulțimea de oameni fără 
ocupaţie care veneau zilnic acolo: cerșetori sau aventurieri care 
nu pierdeau ocazia să-i trateze cu dispreţ. 

Moriscii erau sleiți de puteri și înfometați. Deodată, creștinii 
apărură cu oale mari cu supă de legume... și măruntaie de porc! 
Atunci, preoţii începură să se oprească, pe ici, pe colo, ca să 
verifice că nimeni nu refuză să mănânce acest aliment interzis 
de religia lor. 

— De ce nu mănâncă? întrebă unul dintre ei, arătând spre 
Fâtima. 

Tânăra stătea pe jos, cu spinarea rezemată de faţada unei 
clădiri de pe strada Mânzului; strachina cu mâncare era neatinsă 
la picioarele ei. 

Fátima nici măcar nu-și ridică faţa auzindu-l pe preot. Brahim, 
absorbit de bucăţile de măruntaie care pluteau în blidul lui, nu 
răspunse. Nici Aisha nu o făcu. 

— Este bolnavă, se grăbi să o scuze Hernando. 

— In acest caz, mâncarea o să-i facă bine, argumentă preotul 
și, cu un gest, o somă să mănânce. 

Fâtima rămase impasibilă. Hernando îngenunche lângă ea, 
luă lingura și o umplu cu supă... și cu o bucată de carne de porc. 


— Mănâncă, te rog, îi șopti el Fâtimei. 

Ea deschise gura și Hernando îi vâri supa pe gât. Grăsimea se 
prelinse pe bărbia fetei, înainte ca un icnet să o silească să 
scuipe mâncarea la picioarele preotului. Omul sări un pas 
îndărăt. 

— Căţea maură! 

Moriscii care se aflau în jurul ei se dădură la o parte și făcură 
un cerc. Încă în genunchi, târându-se, Hernando se întoarse spre 
preot și i se adresă: 

— Este bolnavă! exclamă el. Priviţi! Luă bucata de porc de pe 
jos și și-o vâri în gură. Este... este soţia mea. E doar bolnavă, 
repetă el. Priviţi! Se întoarse către locul unde era blidul, umplu 
lingura cu bucăţi de măruntaie și le mâncă. Este doar bolnavă... 
bâigui el cu gura plină. 

Preotul îl privi o vreme pe Hernando mestecând și înghițind 
bucăţile de porc și repetând până când păru sătul. 

— Voi reveni și sunt încredinţat că atunci se va simţi mai bine 
și că va onora bucatele pe care cu atâta generozitate vi le oferă 
orașul Córdoba, spuse preotul înainte de a se întoarce cu 
spatele la ei și cu fața la moriscul pe care îl avea cel mai 
aproape. 

Peste drum de locul unde se aflau Fâtima și Hernando, de 
cealaltă parte a străzii, se deschidea o ulicioară înfundată, în 
care de-abia încăpeau doi oameni unul lângă altul și care ducea 
de la Piața Mânzului până la Guadalquivir. Poarta de lemn care 
făcea trecerea în ulicioară era deschisă în momentul acela și 
lăsa să se vadă un șir de coșmelii și mici localuri, unele cu un 
singur nivel, care se întindeau pe amândouă laturile și pe toată 
lungimea fundăturii. Exact în poarta ulicioarei, înarmat, stând de 
vorbă cu clienţii care intrau sau care ieșeau din lupanar, 
alguazilul de la casa de toleranță din Córdoba îi privea pe 
morisci. În spatele lui, neîndrăznind să iasă din pricina 
veșmintelor interzise și a giuvaierurilor pe care le puteau purta 
doar înăuntrul bordelului, câteva femei își scoteau capul și, între 
ele, încercând să nu trezească bănuielile alguazilului, un bărbat 
asista la rugăminţile tânărului morisc pe lângă acea fată 
suferindă. A spus că-i soția lui? Schiţă un zâmbet care se șterse 
de pe obrazul său drept, acolo unde infamanta literă „S“ apărea 
marcată cu fierul roșu. Hernando! Trecuseră aproape doi ani de 
când își luaseră rămas-bun la castelul din Juviles. In tot acest 


răstimp, omul acela se gândise la Hernando în fiecare zi: era fiul 
pe care nu-l avusese niciodată... Emoţionat să-l vadă în viaţă, se 
gândi cu mândrie că tânărul crescuse și, în ciuda aspectului său 
zdrenţăros, era evident că devenise deja bărbat. „Oare ce 
vârstă avea? Şaisprezece?” se întrebă Hamid. 

— Francisco! strigă alguazilul, băgând de seamă prezența 
acestuia în ușă. Du-te la treabă! Și voi, la fel, adăugă el, gonind 
femeile cu un gest al mâinii. 

Hamid avu o tresărire și șchiopătă de-a lungul ulicioarei, 
făcând un efort să-și stăpânească lacrimile. Hernando! Crezuse 
că n-o să-l mai întâlnească... Oare câţi alţi locuitori din Juviles or 
fi ajuns în acel nou grup? Nu le văzuse, dar știa cu siguranţă că 
în oraș se aflau mai multe sclave provenind din Juviles, 
capturate înainte de iertarea acordată de don Juan de Austria; 
toți ceilalți morisci liberi care se stabiliseră la Córdoba 
proveneau din Albaicin sau din câmpia Granadei, făcând parte 
din primele grupuri de deportaţi. În tăcere, îi mulţumi 
Preamilostivului că îi cruțase băiatului viața și libertatea. Dar ce 
se întâmpla cu soţia lui? Se vedea că e bolnavă; tremura cu 
convulsii. Hernando trebuie că o iubește, întrucât sărise cu ochii 
închiși în apărarea ei, târându-se în genunchi până la preot. Se 
opri în dreptul unei mici coșmelii cu două niveluri și trase cu 
urechea. Nu se auzea nimic dinăuntru. Ciocăni la ușă. 


— Trebuie să mănânci. Hernando se lăsă moale lângă Fâtima. 

Numaidecât, Brahim își ridică privirea din blid. 

— Las-o în pace, mormăi el, nu te apropia de ea... 

— Taci! Chiar vrei să moară? O s-o lași să moară și după 
aceea o s-o omori și pe mama mea pentru că am încercat să o 
ajut? 

Brahim o privi pe fată: tremura chircită. 

— Ocupă-te tu, femeie, îi porunci Aishei, care mânca 
închizând ochii de fiecare dată când ducea lingura la gură. Ai 
grijă să nu moară. 

— Trebuie să te hrănești, Fâtima, șopti Hernando la urechea 
Fâtimei. Ea nu răspunse, nu îl privi, continua să tremure. Știu că 
deplângi pierderea lui Humam, dar nu-i vei reda viaţa dacă nu 
mănânci. Tuturor ne e dor de el... 

— Lasă-mă pe mine, îl somă Aisha, în picioare în fața lui. 
Hernando își ridică ochii albaștri; privirea lui exprima o profundă 


consternare. Lasă-mă, repetă ea cu blândeţe. 

Nici Aisha nu izbuti să o facă pe Fátima să reacționeze. 
Încercă să o silească să înghită supa, mâncând ea toate bucăţile 
de carne de porc în eventualitatea că s-ar întoarce vreun preot, 
dar de îndată ce reușea să-i vâre ceva lichid sau vreo legumă, 
fata le vomita. Hernando, stând pe vine, o privea pe mama sa 
luptând să o hrănească pe Fâtima; își ţinea răsuflarea când 
izbutea și lovea cu pumnii în pământ, cu disperare, văzând cum 
trupul fetei respinge hrana. 

— Se zice că e un spital în piaţetă, îi spuse o femeie moriscă 
în timp ce asista îngrijorată la scenă. 

Când Hernando o întrebă din priviri, femeia îi arătă spre Piaţa 
Mânzului; el plecă în fugă, dar trebui să se oprească la câţiva 
pași mai încolo: o mulţime de oameni se îmbulzeau în ceea ce 
trebuia să fie intrarea în spital, în fața unui portic acoperit cu o 
arcadă dublă. Cu toate acestea, se apropie și se luptă să-și 
deschidă cale printre oameni, neţinând seama de proteste. 

— V-am mai spus, îl auzi rostind pe capelan, că toate cele 
paisprezece paturi din spital sunt ocupate și în mai mult de 
jumătate din ele sunt câte două persoane. Dar, în afară de asta, 
ca să ajungi la spital este nevoie de o dispoziţie a medicului sau 
a chirurgului și acum nu e nici unul dintre ei. 

Unii renunţau la auzul acelor cuvinte și părăseau porticul; alţii 
rămâneau pe loc, arătându-și rănile, tușind sau întinzându-și 
braţele și implorând. Un copil agoniza la picioarele capelanului, 
în vreme ce tatăl său plângea deznădăjduit. Ce putea izbuti el? 
se gândi Hernando văzând cum capelanul clătina cu 
încăpățânare din cap în semn de refuz. Vederea Fâtimei 
tremurând și vomitând îl îndemnă și pe el să implore și, pentru a 
doua oară în noaptea aceea, căzu în genunchi în faţa unui preot. 

— Pentru Dumnezeu și Preasfânta Fecioară... strigă el cu 
mâinile împreunate la nivelul pântecelui capelanului, amintindu- 
și cuvintele de implorare ale nobilului creștin în cortul lui Barrax, 
pentru piroanele lui lisus Hristos, ajutaţi-mă! 

Preotul rămase o clipă uluit, înainte de a se apleca și a-l 
obliga să se ridice în picioare. Era primul morisc care îl invoca 
pe lisus Hristos. Dar Hernando rămase în genunchi. 

— Ajutaţi-mă! repetă el în vreme ce preotul îl apuca de mâini 
și se lupta să-l ridice. Unde îl pot găsi pe chirurg? Spuneţi-mi! 
Soția mea este foarte bolnavă... 


Capelanul îi dădu brusc drumul din mâini. 

— Îmi pare rău, băiete. Bărbatul clătină din cap. Spitalul 
Carităţii nu primește decât bărbaţi. 

Hernando nu vru să mai audă cum, după plecarea lui, ceilalţi 
morisci izbucniseră în invocaţii ale Sfintei Treimi. 


Trecuseră ore bune, era deja în toiul nopţii. Moriscii încercară 
să doarmă pe jos, unii peste alţii. Hernando umbla dintr-o parte 
într-alta, fără să se îndepărteze de Fâtima, stăpânindu-și plânsul 
cu sughiţuri la tremurul fetei. Brahim dormea sprijinit de perete, 
cu Musa și Aquil chirciţi lângă el. Aisha mângâia părul Fâtimei, 
veghind-o, de parcă... de parcă s-ar fi așteptat să moară. 

Foarte devreme în zori, zgomotul porţii de la ulicioară 
deschizându-se l-a surprins pe Hernando. Mai întâi, văzu o 
tânără blondă îndreptându-se direct spre el - ce făcea femeia 
aceea? -, dar în spate, șchiopătând... 

— Hamid! 

Invăţatul își duse arătătorul la buze și veni șontăc spre el. 

Hernando se aruncă în brațele lui. În momentul acela, fu 
conștient de cât de mult îi dusese dorul acelui chip blând și 
familiar, chipul celui care fusese pentru el cea mai mare 
mângâiere în vremurile triste ale copilăriei sale. 

— Să mergem! Nu e timp, îl zori Hamid, nu înainte de a-l 
îmbrățișa cu putere. Aceea, soţia lui, fata aceea, îi arătă el 
tinerei care ieșise cu el. Ajut-o, să mergem. 

— Ce... ce vrei să faci? întrebă Hernando nemișcat, fără să-și 
poată îndepărta privirea de la litera însemnată cu foc care 
apărea înfierată pe obrazul învățatului. 

Aisha o ajută pe tânăra blondă să o ridice pe Fâtima de 
subsuori. 

— Vreau să încerc să o salvez pe soţia ta, îi răspunse Hamid 
când cele două femei traversau deja strada târând-o pe Fátima. 
Nu trebuie să treci de ușă, Aisha, adăugă el. O să mă ocup eu de 
fată. 

Hernando era încremenit. Soţia lui? Asta era ea în faţa 
creștinilor, dar Hamid... Și Brahim? Ce o să spună Brahim când o 
să vadă că Fâtima lipsește? Faptul că Hamid era cel care avea 
să o ajute pe fată poate că-i va domoli mânia. 

— Nu este... Aisha, eliberată acum de Fâtima, îl apucă de braţ 
și îl făcu să tacă printr-un gest. 


Învăţatul nu îl auzise: era atent doar ca nimeni să nu-i 
descopere. 

— Mâine o să ies la cumpărături, spuse el înainte de a închide 
ușa bordelului. O să vorbim atunci, dar ţineţi seamă de faptul că 
aici sunt doar un sclav; eu voi alege momentul potrivit... Și 
spuneți-mi Francisco, ăsta e numele meu creștinesc. 


25 


In ziua de 30 noiembrie 1570, din ordinul regelui Filip al Il-lea, 
cei trei mii de morisci veniţi din câmpia Granadei cu 
guvernatorul Zapata plecară spre destinațiile lor definitive: 
Merida, Cáceres, Plasencia și alte localităţi, ceea ce a redat 
Cârdobei o anumită liniște, iar Pieței Mânzului, frenetica 
activitate comercială obișnuită. La prima oră a dimineţii, de 
dincolo de moara situată în fața porţii spre Martos, pe malul 
fluviului Guadalquivir, Hernando îi văzu traversând podul roman, 
aliniaţi, la fel cum el însuși o făcuse în direcție opusă în urmă cu 
aproape trei săptămâni. 

La vederea acelei coloane de bărbați, femei și copii tăcuţi, 
lăsați în voia sorții, povara de piei urât mirositoare și 
însângerate pe care o purta pe umeri deveni într-adevăr grea, 
mult mai grea decât fusese de-a lungul traseului prin 
împrejurimile orașului, de jur împrejurul zidurilor, cum era 
ordinul consiliului municipal, de la abator până în strada 
Meșinelor, lângă fluviu, unde se afla tăbăcăria lui Vicente 
Segura. Pentru câteva momente, Hernando își încetini pașii în 
vreme ce privirea lui urmărea coloana de proscriși. Simţi 
sângele vitelor curgându-i pe spinare până îi udă și picioarele, 
iar duhoarea pătrunzătoare de piele și de carne de curând 
jupuită pe care locuitorii COrdobei refuzau să o lase să-i străbată 
străzile însoțea suferinţa pe care, chiar și de la distanţă, o putea 
presimţi la oamenii aceia. Ce se va întâmpla cu ei toţi? Ce vor 
face? O femeie trecu pe lângă el privindu-l încruntată și 
Hernando reacţionă și se puse din nou în mișcare: patronul lui 
nu admitea întârzieri, așa că nici el nu și le putea permite. 


Aceea fusese învoiala pe care Hamid o obținuse pentru ei prin 
Ana Maria, prostituata care se ocupase de Fâtima, care o 
ascunsese și o îngrijise cu ajutorul lui Hamid în odăiţa ei de la 
nivelul al doilea al coșmeliei sale de la bordel. Zâmbi gândindu- 
se la Fâtima: se salvase de la moarte. 

Ca urmare a ordinului de a părăsi Córdoba, slujbașii consiliului 
se îngrijiră iarăși de morisci, îi înregistrară din nou și repartizară 
oamenii spre diferite destinaţii. În momentul acela, Fâtima 
trebui să părăsească bordelul și Hernando constată că veștile pe 


care i le dădea zi de zi învățatul erau adevărate și că fata, cu 
tristețea înscrisă încă pe chip, luase în greutate și avea un 
aspect mai sănătos. 

Nici unul dintre ei nu ajunsese să o cunoască pe Ana Maria. 

— E o fată bună, comentă într-o dimineaţă Hamid. 

— O prostituată? îi scăpă lui Hernando. 

— Da, afirmă învățatul cu gravitate. De obicei, sunt persoane 
cumsecade. Cele mai multe dintre ele sunt fete din cămine 
modeste și fără mijloace de trai pe care părinţii le-au încredințat 
familiilor înstărite ca să le servească de mici ca slugi. 
Înțelegerea la care se ajunge de obicei cere ca, odată ce fetele 
ajung la vârsta potrivită, aceste familii cu dare de mână să le 
asigure o zestre materială îndeajuns de mare ca să poată 
încheia o căsătorie avantajoasă. Dar în foarte multe cazuri, 
învoiala nu este respectată: când se apropie momentul, sunt 
acuzate că au furat sau că întrețin relaţii cu stăpânul casei ori cu 
fiii acestuia, faptă la care, de altfel, se văd obligate adesea... 
Mult prea des, se lamentă el. Atunci, sunt date afară din casă 
fără un ban și cu stigmatul de hoaţe sau de târfe, continuă 
Hamid cu buzele strânse și lăsă să se scurgă câteva clipe. 
Întotdeauna e aceeași poveste! Majoritatea bordelurilor sunt 
ţinute de aceste nefericite. 


Hamid fusese făcut sclav după intrarea creștinilor în Juviles. 
lertarea acordată de marchizul de Mondéjar nu-i ajută prea 
mult. În învălmășeala care luă naștere odată cu măcelul 
femeilor și al copiilor în piaţa bisericii, câţiva oșteni luară în 
stăpânire bărbaţii stabiliți în casele din sat și dezertară cu 
mărunta pradă de război pe care o reprezentau acei morisci 
care nu putuseră fugi cu armata musulmană. Hamid, însemnat 
cu fierul înroșit, șchiop și sfrijit, îi fusese vândut la preț scăzut, 
fără tocmeală, chiar înainte de a ajunge la Granada, unuia dintre 
numeroșii neguţători care urmau oștirea. De acolo, fusese dus la 
Córdoba și cumpărat de alguazilul bordelului; cine putea fi un 
sclav mai bun pentru un loc plin de femei dacă nu un bărbat 
șchiop și plăpând? 

— Îţi vom cumpăra libertatea! exclamă Hernando, indignat, 
aflând povestea. 

Hamid îi răspunse cu un zâmbet resemnat. 

— N-am putut fugi din Juviles cu frații noștri. Și sabia? întrebă 


el deodată. 

— Am îngropat-o la castelul din Lanjarón, lângă... 

Hamid îi făcu semn să tacă. 

— Cel hărăzit să o găsească o va găsi. 

Hernando își urmă gândul, înainte de a insista din nou: 

— Și libertatea ta? 

— Ce să fac în libertate, băiete? Nu știu să fac nimic altceva 
decât să lucrez pământul. Cine să angajeze un șchiop pentru 
munca la câmp? Și nici nu pot să aștept pomană din partea 
credincioșilor. Aici, la Córdoba, n-aş găsi decât moartea, dacă, în 
libertate fiind, m-aș dedica profesiei de învăţat în legea 
musulmană, ceea ce am făcut întreaga mea viaţă... 

— În libertate? Asta înseamnă că îţi vei continua profesia de 
învăţat? îl întrerupse Hernando. 

Hamid îl somă să tacă, privind cu coada ochiului să vadă dacă 
îi ascultă cineva. 

— Vom vorbi despre asta mai încolo, șopti el. Mă tem că vom 
avea multă vreme pentru așa ceva. 

— Te pricepi la plantele medicinale, insistă totuși băiatul. Ai 
putea să te ocupi de ele. 

— Nu sunt medic și nici chirurg. Orice aș face cu ierburile ar fi 
considerat vrăjitorie. Vrăjitorie... repetă în sinea lui. 

Trebuise să o lămurească pe tânăra Ana Maria că nu ţineau 
de vrăjitorie cunoștințele sale, dar cu toate acestea fata nu 
părea prea convinsă. La scurtă vreme după ce ajunsese la 
bordel, într-o zi, o găsise plângând deznădăjduită în coșmelia ei 
când venise să-i aducă așternut curat pentru pat. La început, 
Ana Maria se încăpăţânase și nu îi răspunsese la întrebări; 
Hamid era proprietatea alguazilului și cine îi putea da ei 
asigurări că nu avea să-i povestească...? Hamid îi citise în ochi 
neîncrederea și insistase până când, încetul cu încetul, își 
deschisese sufletul față de învăţat și și-a spus necazul. Avea 
șancru! Îi apăruse o mică rană pe vulvă, nedureroasă, aproape 
imperceptibilă, dar semn neîndoios că în scurt timp avea să 
devină sifilitică. Medicul pe care consiliul municipal îl trimitea 
din două în două săptămâni să controleze sănătatea și igiena 
prostituatelor tocmai trecuse pe acolo și nu băgase de seamă, 
dar la următoarea vizită nu avea să-i mai scape neobservată. 
Fata izbucnise din nou în plâns. 

— O să mă trimită la Spitalul Lămpii, plânsese ea cu suspine, 


și acolo... acolo o să mor printre sifilitice. 

Hamid auzise vorbindu-se despre Spitalul Lămpii din 
apropiere. Toţi locuitorii COrdobei se temeau să se interneze în 
vreunul dintre numeroasele spitale care existau în orașul acela. 
„Sărăcia lucie este cea care silește un om sărman să meargă la 
spital“, vorbeau oamenii între ei, dar cel al Lămpii, azil de femei 
chinuite de boli venerice fără leac, era pomenit cu groază 
printre prostituate. Strașnic supravegheat de către autorități ca 
măsură sanitară, internarea acolo însemna o agonie lentă și 
dureroasă. 

— Eu aș putea... începuse să spună Hamid, cunosc... 

Ana Maria se întorsese spre el și îl implorase cu ochii ei verzi. 

— Există un vechi leac musulman care poate că... 

Nu tratase pe nimeni de șancru în Alpujarras! Și dacă nu va 
funcționa? Dar o avea deja pe fată în genunchi, agățată de 
picioarele lui. 

„Fie ca Allah să-i îngăduie lecuirea”, se rugase Hamid în 
liniște când, în aceeași noapte, spălase cu miere vulva Anei 
Maria și apoi pudrase pe ea cenușa obţinută dintr-o bucată de 
trestie umplută cu o pastă din făină de orz, miere și sare. 
„Îngăduie-i, Allah!“ se rugase el noapte de noapte cât timp 
repetase tratamentul. La următoarea vizită a medicului 
consiliului municipal, rana dispăruse. Oare acea extrem de mică 
ulceraţie să fi fost semnul prevestitor al unui sifilis? se gândise 
Hamid, în vreme ce Ana Maria plângea în hohote de bucurie în 
brațele lui, recunoscătoare. Era medicamentul Profetului, 
conchise el, totuși: un medicament capabil să vindece șancrul și 
sifilisul. Oare nu se încredinţase lui Allah de fiecare dată când îi 
dădea îngrijiri? 

— Să nu spui nimănui, te rog, îi ceruse Hamid, despărțindu-se 
de ea. Dacă s-ar ști... Dacă alguazilul sau Inchiziția ar afla ce s-a 
întâmplat aici, aș fi judecat ca vrăjitor... iar tu, ca femeie asupra 
căreia am făcut vrăji... adăugase el pentru mai multă siguranță. 
Ce faci, fato? o întrebase, surprins, văzând că Ana Maria își 
scotea pieptarul. 

— Trupul este singurul lucru pe care-l posed, răspunsese ea, 
deschizându-și cămașa și arătându-i sânii ei tineri. 

Hamid nu se putuse stăpâni să nu privească sânii aceia albi și 
netezi, areola mare și brună care îi înconjura sfârcurile. Oare de 
câţi ani nu se mai desfătase cu o femeie? 


— Mi-ajunge prietenia ta, se scuzase el, grăbit. Acoperă-te, te 
rog. 

Începând din ziua aceea, Hamid se bucurase de cel mai mare 
respect din partea tuturor femeilor din bordel; până și alguazilul 
își schimbase comportarea față de sclavul său. Ce o fi povestit 
Ana Maria? Bătrânul învățat prefera să nu știe. 


— Am obţinut permisiunea să rămâneți în Córdoba, îl anunţă 
Hamid pe Hernando într-o dimineaţă, zise învățatul și trase aer 
în piept înainte de a continua. Ești toată familia mea... Ibn 
Hamid, îi spuse pe nume cu voce joasă, apropiindu-se de 
urechea lui Hernando, care se înfioră, și mi-ar face plăcere să te 
am aproape, în acest oraș. In afară de asta... soţia ta n-ar 
rezista la un nou exod. 

— Nu este soția mea... îi mărturisi el în sfârșit. 

Hamid îl întrebă din ochi și Hernando îi spuse toată povestea. 
Atunci, bătrânul înţelese de ce îl primise Brahim furios în prima 
zi când s-au întâlnit. Învăţatul crezuse că aceasta se datora 
faptului că fata fusese introdusă într-un bordel și se arătase 
categoric: „Nici un bărbat nu va fi cu ea, îi spusese el. Ai 
încredere în mine“. Cărăușul voise să mai discute, dar Hamid îi 
întorsese spatele. Apoi, Aisha fusese cea care îl înfruntase încă o 
dată pe soțul ei: „Acolo i se dau îngrijiri, Brahim. Moartă, nu-ţi va 
fi de nici un folos.” 

Ana Maria cunoștea un asesor din Córdoba: un bărbat căruia îi 
căzuse cu tronc și care venea cu regularitate la bordel. Asesorii 
erau desemnaţi ca să contrabalanseze opiniile celor douăzeci și 
patru de membri ai consiliului în guvernarea municipală. Spre 
deosebire de cei douăzeci și patru de membri, care erau cu toţii 
nobili, asesorii erau oameni din popor aleși direct de către 
concetățenii lor ca să-i reprezinte în consiliu. Dar, odată cu 
trecerea timpului, funcţia devenise drept patrimonial și apoi se 
transformase într-o funcţie succesorală, care putea fi cedată în 
cursul vieţii, iar diferiţii monarhi o utilizau fie pentru a răsplăti 
servicii, fie pentru a obţine câștiguri grase din vânzarea 
acesteia. Alegerile în parohie deveniseră o pantomimă formală, 
iar  asesorii, neposedând titlurile și bogățiile nobilimii, 
încercaseră să se asemene cu aceasta și cu cei douăzeci și 
patru de membri ai consiliului municipal. Asesorul care o vizita 
pe Ana Maria întâmpină cererea fetei ca pe o ocazie de a-și 


dovedi puterea față de ea dincolo de pat și, într-un acces de 
vanitate, acceptă sarcina de a obține permisiunea ca moriscii 
aceia să rămână la Córdoba. 

— Sunt rude ale moriscului șchiop, îi explicase Ana Maria cu 
glas mieros, referindu-se la Hamid; îl avea pe asesor de-acum 
satisfăcut lângă ea, în pat. lar una dintre femei este bolnavă. Nu 
poate călători. Ai fi...? Ai fi în stare? îl întrebase cu inocenţă, 
lingușitoare, provocându-l, conștientă de faptul că asesorul îi va 
răspunde cam așa: „Te îndoiești cumva?“, după cum se și 
întâmplă. Ana Maria mângâiase pieptul fleșcăit al bărbatului. 
Dacă izbutești, șoptise, vom avea cele mai bune cearșafuri din 
bordel, adăugase ea făcându-i poznaș cu ochiul. 

Pentru autorizaţia de a rămâne în Córdoba era nevoie ca 
bărbaţii să aibă de lucru. Asesorul obținuse ca Brahim să fie 
angajat pe unul dintre numeroasele ogoare cultivate din 
împrejurimile orașului. 

— Cărăuș? își bătuse joc asesorul când Ana Maria îi spusese 
care este meseria lui Brahim. Și are catâri? Fata tăgăduise. Și 
cum o să muncească atunci drept cărăuș? 

Pentru Hernando nu fusese nici un inconvenient: va munci ca 
băiat de prăvălie în tăbăcăria lui Vicente Segura. 


Și acolo se afla el, în acea zi de 30 noiembrie 1570, cărând 
piei pe malul Guadalquivirului până în strada Meșinelor, cu 
privirea aţintită asupra ultimilor morisci care, în momentul 
acela, depășeau fortăreața Calahorra și lăsau în urma lor podul 
roman de acces în orașul califilor. 

Strada Meșinelor începea la biserica Sfântul Nicolae din 
cartierul Ajerquia, lângă fluviu și apoi, urmând o linie frântă, 
dădea în strada Mânzului, foarte aproape de piaţă. În zona 
aceea, se afla cea mai mare parte a tăbăcăriilor, întrucât acolo 
era apă din belșug din Guadalquivir, absolut necesară pentru 
această activitate; aerul ce se respira era acru și iritant, rezultat 
al diverselor procese la care erau supuse pieile înainte de a se 
preface în splendide cordovane, în saftianuri, tălpi, încălțări, 
curele, harnașamente sau în orice alt fel de obiect confecţionat 
din piele. Hernando intră în atelierul lui Vicente Segura pe ușa 
din spate, cea care dădea spre fluviu, și descărcă pieile într-un 
colț al marelui patio interior, acolo unde o făcuse în toate cele 
trei zile de când muncea. Una dintre calfe, un creștin chel și 


voinic, se apropie să verifice starea pieilor, fără ca măcar să-l 
salute pe Hernando care, încă o dată, fu din nou absorbit de 
forfota din interiorul patioului ce acoperea spaţiul existent între 
fluviu și strada Meșinelor: calfe, ucenici și doi sclavi care nu 
făceau altceva decât să care apă curată din fluviu munceau fără 
încetare. Unii înmuiau pieile: era prima operaţie care se efectua 
de îndată ce o piele intra în tăbăcărie; consta în introducerea ei 
în hârdaie cu apă proaspătă până când devenea moale, atâtea 
zile câte erau nevoie în funcţie de piele și de starea acesteia. 
Unele dintre ele, deja înmuiate sau în proces de înmuiere, erau 
întinse pe niște scânduri, cu partea dinspre carne în sus, gata 
pentru ca lucrătorii să le răzuiască atent cu cuțite tăioase și să 
le curețe de carne, de sânge și de murdăriile care ar fi putut 
rămâne lipite. 

Odată înmuiate, pieile se introduceau în vase mari pentru 
argăsit, operaţiune care consta în scufundarea lor în apă cu var 
cu partea cu carne în jos. Procesul de argăsire depindea de soiul 
de piele și de obiectul căruia îi era destinată. Hernando observă 
că unii ucenici ridicau pieile din argăseală ca să le aerisească, 
atârnate de prăjini, mai mult sau mai puţin timp, în funcţie de 
anotimp, înainte de a le introduce din nou ca să repete 
operațiunea după câteva zile. Argăsirea putea dura între două și 
trei luni, după cum era vară sau iarnă. Înmuierea și argăsirea 
erau comune pentru toate pieile; apoi, când meșterul considera 
că pielea este îndeajuns de argăsită, procedeele variau după 
scopul pieilor: pentru tălpi, încălțări, curele, cordovane ori 
saftianuri. Tăbăcirea pieilor se efectua în amușe, niște gropi 
făcute în pământ, căptușite cu piatră sau cu cărămizi, unde 
pieile se cufundau în apă cu scoarță de stejar, care se găsea din 
belșug la Córdoba; în amușe, meșterul controla cu precizie 
tăbăcirea pieilor. Hernando îi privi pe maistru și pe calfa pe care 
acesta o controla, vârât într-un amuș, gol de la brâu în jos, 
bătătorind sub picioare piei de ied destinate cordovanelor 
negre, întorcându-le întruna și spălându-le în apă cu vin. 
Operaţiunea aceea se desfășura vreme de opt ore, timp în care 
calfele nu vor înceta nici o clipă să le frământe sub picioare, să 
le întoarcă și să îmbibe pieile de ied. 

— La ce te uiţi? Nu ești aici ca să pierzi timpul! 

Hernando tresări. Calfa cheală căreia îi predase pieile aștepta 
cu una dintre ele întinsă, cea care părea să fie în cea mai 


proastă stare. 

— Asta este pentru groapa ta, îi spuse el. Du-te la groapa cu 
bălegar, ca și zilele trecute. 

Hernando nu vru să privească spre celălalt capăt al patioului, 
unde într-un colț ceva mai îndepărtat și ascuns se căsca în 
pământ o groapă adâncă; în frigul acelei zile de noiembrie, din 
groapă se ridica o coloană de aer cald și urât mirositor, rezultat 
din putrefacția bălegarului. Când se va vâri înăuntru, cum a fost 
nevoit să facă în cursul celor două zile anterioare, coloana aceea 
de fum va prinde viață, se va lipi de mișcările lui și îl va învălui 
în căldură, duhoare și miasme. Meșterul hotărâse că pieile care 
prezintă defecte, precum cea pe care tocmai i-o dăduse calfa, să 
nu fie argăsite cu var, ci cu bălegar; procesul era mult mai scurt, 
nu trebuia să ajungă la două luni, și era, mai cu seamă, mult 
mai ieftin. Pieile astfel produse, de calitate mai proastă din 
pricina faptului că, folosind bălegar în loc de var, nu se obțineau 
aceleași rezultate, erau destinate tălpilor pentru încălțări. 

Traversă patioul, printre hârdaie, amușe, scânduri lungi pe 
care se prelucrau pieile cu cuțite tăioase sau boante, după cum 
era nevoie, și prăjini de care atârnau pieile. Trecu pe dinaintea 
unui ucenic care era în hârdău și își târî picioarele înspre groapa 
cu bălegar. Mai mulţi ucenici tineri schimbau priviri între ei: nu 
exista o sarcină mai ingrată, iar sosirea moriscului îi scutise de 
groapa cu bălegar. Vicente, lângă amușul în care bătătorea sub 
picioare cordovanul, observă situaţia și scoase un strigăt; 
zâmbetele se risipiră și calfe și ucenici se apucară de treburile 
lor, necunoscute moriscului, care se afla deja pe marginea 
gropii. Bălegarul care acoperea pieile fierbea. 

În prima zi fusese cât pe ce să leșine. Îi lipsea aerul: 
deschidea întruna gura încercând să-l găsească, dar duhoarea 
fierbinte i se vârâse în plămâni, înăbușindu-l. Atunci, trebuise să 
se apropie de marginea gropii și să-și sprijine bărbia la nivelul 
solului, căutând aer. | se făcuse greață, dar calfa care îl controla 
în ziua aceea îi strigase să nu vomite peste piei, astfel că 
închisese gura și își stăpânise icnetele. 

Hernando privi  bălegarul și se  descălţă, își scoase 
îmbrăcămintea și se lăsă în groapă. Unde rămăsese Sierra 
Nevada? Aerul ei curat și limpede? Răcoarea? Unde sunt arborii 
și prăpăstiile prin care curg mii de pârâiașe ce coboară de pe 
culmile înzăpezite? Își ţinu răsuflarea. Învăţase că era singurul 


mod de a suporta sarcina aceea. Trebuia să ridice pieile ca să le 
aerisească și să nu se încălzească mai mult decât ar fi fost 
nevoie. Scormoni prin bălegar, unde erau înghesuite pieile, până 
o găsi pe prima dintre ele. O scutură și izbuti să o scoată din 
groapă înainte de a-i mai fi cu neputinţă să respire. Atunci, 
căută aerul, din nou la nivelul solului. Prima piele era cea mai 
simplu de ridicat; pe măsură ce căuta mai adânc în gaura aceea 
infectă, bălegarul se îngrămădea și îi era din ce în ce mai greu 
să le ridice pe celelalte. Rămase acolo mai mult de două ore 
ridicându-le, ţinându-și respiraţia, cu trupul și părul pline de 
scârnăvii puturoase. Odată încheiată treaba lui, una dintre calfe 
se apropie și verifică starea pieilor. Scoase două dintre ele, piei 
mari de bou pe care le considera deja argăsite, și îi spuse să le 
aerisească pe celelalte și să scoată cu o lopată tot bălegarul din 
groapă; apoi, la sfârșitul zilei de lucru, trebuia să le pună la loc: 
un strat de bălegar și o piele, alt strat de bălegar și altă piele și 
tot așa, până ce avea să le acopere pe toate pentru ca, a doua 
zi, să le ridice din nou. 


26 


In acel an 1570, populaţia C6rdobei număra aproximativ 
cincizeci de mii de locuitori. Ca în orice oraș fortificat, era 
interzisă construirea în afara zidurilor a unor locuinţe care ar fi 
putut să împiedice accesul la drumul de centură sau să 
deranjeze orașul care se deschidea mai sus de ziduri și dincolo 
de care se întindea câmpia. Fluviul Guadalquivir înceta să mai 
fie navigabil în locul acela și trasa un meandru capricios și 
impresionant. La miazănoapte de oraș se afla Sierra Morena, iar 
la miazăzi, dincolo de fluviu, se întindeau terenurile cultivate, 
bogatele „ogoare de pâine”. In secolul al X-lea, Córdoba 
încheiase procesul de independenţă faţă de Orient și 
Abderramân al Ill-lea“* se înălțase la rangul de calif al 
Occidentului, succesor și reprezentant al lui Mahomed, principe 
al credincioșilor și apărător al legii lui Allah. Incepând de atunci, 
Cordoba a devenit cea mai mare urbe din Europa, 
moștenitoarea culturală a marilor capitale orientale, cu peste 
zece mii de moschee, mii de locuinţe, prăvălii și aproape trei 
sute de băi publice. Córdoba a fost orașul în care au înflorit 
științele, artele și literele. Trei secole mai târziu, a fost cucerită 
pentru creștinătate de către regele cel sfânt, don Fernando al IIl- 
lea, după șase luni de asediu, purtat dinspre cartierul Ajerquia 
spre Medina, cele două sectoare în care se împărțea orașul. 

Creștinii nu munceau duminicile, astfel că, în prima zi de 
sărbătoare pe care o petreceau în oraș, Hernando scăpă năucit 
din casa sărăcăcioasă cu două niveluri situată într-o fundătură 
care dădea spre strada Mult Grâu și în care, în șase încăperi 
mici, se înghesuiau șapte familii morisce, printre care și a lui. 

— Există unele case în care ajung să trăiască și paisprezece 
sau șaisprezece familii, le spusese Hamid când le propusese 
locuinţa aceea. Regele, explicase el observând neîncrederea ce 
li se citea pe feţe, a hotărât ca moriscii să împartă casa cu vechi 
creștini pentru ca aceștia să-i poată controla, dar consiliul 
municipal nu a considerat nimerit să se supună acestui ordin, 


4 Abderramân al Ill-lea (891-961), al optulea emir independent 
(între anii 912 și 929) și primul calif al C6rdobei din dinastia 
Omeiazilor (929-961). (n.tr.) 


înțelegând că nici un creștin nu ar fi vrut să trăiască împreună 
cu noi, și a hotărât să trăim în case separate, cu condiţia ca 
acestea să fie situate între două clădiri ocupate de creștini. De 
altfel, adăugă el, plesnind din limbă, aici toate casele sunt 
proprietatea Bisericii sau a nobililor, care încasează sume foarte 
mari pentru închirierea lor, lucru pe care nu l-ar putea face dacă 
am locui în casele creștinilor. Probabil că suntem peste patru mii 
de morisci sosiți în oraș. Nu le-a fost greu membrilor consiliului 
celor Douăzeci și Patru din Córdoba să adopte această hotărâre: 
ne plătesc niște salarii de mizerie, dar câștigă mulţi bani de pe 
urma noastră - mai întâi ne exploatează și apoi ne fură 
neînsemnatele noastre venituri cu chiria pe casele lor. 

Cum fuseseră ultimii sosiți, se nimerise să-și împartă odaia cu 
un cuplu tânăr căruia tocmai i se născuse un fiu, ce părea să-i 
trezească amărâtei de Fâtima sentimente cunoscute. Fata se 
mărginea să urmeze instrucţiunile pe care i le dădea Aisha în 
orice clipă. Apoi, odată îndeplinite, se întorcea la tăcerea ei 
îndârjită, pe care o întrerupea doar ca să murmure vreo 
rugăciune. Uneori, își înălța chipul când îl auzea plângând pe 
micut. Hernando, în puţinele ocazii când era acasă, căuta să afle 
ce încearcă să exprime ochii aceia negri, acum veșnic stinși, dar 
nu putea citi în ei decât o imensă supărare. 

Dar și Aisha lăsa să-i scape priviri triste spre nou-născut. 
Chiar în momentul în care autorităţile îi înregistraseră, așa cum 
făceau cu toţi minorii deportaţi, îi luară cu forța pe Aquil și pe 
Musa, care fuseseră încredinţaţi unor familii evlavioase din 
Córdoba în scopul de a-i educa și a-i converti la credința 
creștină. Aisha și Brahim, la fel de neputincios de această dată 
ca și soţia lui, se văzură siliţi să privească modul în care băieții, 
plângând amarnic, erau îndepărtați de familia lor și daţi pe 
mâna unor necunoscuți. Chipul cărăușului exprima o furie 
sălbatică: erau flăcăii lui! Singura mândrie care-i mai rămăsese! 

Cu toate acestea, nu Fâtima și nici perspectiva de a împărți 
vreme îndelungată odaia cu tânăra pereche și micuțul lor nu l- 
au împins în duminica aceea pe Hernando să se trezească 
înainte de răsăritul soarelui și să iasă tiptil. In noaptea aceea, 
înghesuiți cu toţii în odaie și pentru prima dată după multe luni, 
Brahim o căutase pe Aisha, iar ea i se dăruise după cum se 
cuvenea, ca prima lui soție. Hernando, chircit și încordat pe 
salteaua lui de paie, auzea gemetele și gâfâielile mamei sale 


chiar lângă el. Nu era spaţiu mai mult de atât! În penumbră, cu 
pleoapele strânse peste ochi, suferi când își dădu seama cum ea 
îi producea plăcere lui Brahim, dându-și toată silinţa cu el, așa 
cum trebuiau să o facă femeile musulmane: căutând prin 
dragoste apropierea de Dumnezeu. 

Nu voia să o vadă pe mama lui. Nu voia să-l vadă pe Brahim! 
Nu voia să o vadă pe Fâtima! 

Dar senzaţia aceea de apăsare nu dispăru chiar dacă fugise 
din odaie și pornise să se plimbe pe străzile C6rdobei sub 
soarele care începea să le lumineze. Mai întâi, se gândi să se 
îndrepte spre construcţia aceea care se remarca mai presus de 
toate edificiile din Córdoba și pe care o vedea de fiecare dată 
când traversa podul roman, la întoarcerea sa la tăbăcărie 
încărcat cu bălegar. Nu mai rămăsese nici o altă moschee în 
orașul califilor. Regele Fernando poruncise ca peste ele să fie 
ridicate biserici; se construiseră paisprezece pe structura 
lăcașelor de cult musulmane. Apoi, le dărâmase pe celelalte. 
Nici moscheea califilor nu mai era moschee, dar se spunea că 
încă se mai puteau vedea porţile cu grilaje de la intrare, 
arabescurile sau lungile șiruri de coloane încununate cu arcele 
duble în formă de potcoavă în ocru și roșu care o făceau unică în 
lume; se spunea, de asemenea, că, dacă cineva se străduia, 
încă mai putea auzi ecourile rugăciunilor recitate de credincioși. 

Amintindu-și insultele creștinilor la sosirea sa la Córdoba și 
suspiciunea cu care îl priveau oamenii atunci când, încărcat cu 
bălegar, se apropia de moschee după ce traversa podul roman, 
Hernando renunţă la idee. Până și copiii păreau că apără 
templul de eretici! Umblă așadar fără vreo ţintă pe străzile din 
Ajerquia și Medina, și își dădu seama că toată Córdoba, în sine, 
era un mare templu al creștinătății. Celor paisprezece biserici 
construite de regele spaniol, care erau sedii ale parohiilor din 
oraș, se adăugau încă una, ulterioară, și aproape patruzeci de 
mici spitale sau aziluri, fiecare având propria biserică. Intre 
biserici și spitale erau mari întinderi de teren cu minunate 
mănăstiri ocupate de ordinele religioase: al Sfântului Paul, al 
Sfântul Francisc, Merced, al Sfântului Augustin și al Trinității. Și, 
de asemenea, impunătoare mănăstiri de călugăriţe, precum cea 
a Sfintei Cruci, învecinată cu strada Mult Grâu, unde locuia 
Hernando, cea a Sfintei Marta și multe altele care se tot 
construiseră de la cucerire, toate ascunse de curiozitatea 


localnicilor prin ziduri oarbe lungi și înalte, văruite, deschise 
doar prin porţile de acces. 

În orice colţ al străzilor din Córdoba apăreau picturi sau 
sculpturi numite Ecce Homo, Fecioare, sfinţi sau Criști, unele în 
mărime naturală, și o infinitate de altare pe care vechii creștini 
le țineau luminate tot timpul cu lumânări, singurele lumini 
nocturne din oraș. Mici schituri, unele pentru nu mai mult de 
douăsprezece persoane, chilii și case complet izolate erau 
răspândite prin tot cartierul, asemenea și călugării sau membrii 
confreriilor, cerând întruna de pomană pe străzi în sunetul 
sâcâitor al șiragurilor de mătănii însoțind rugăciunile cântate. 

Cum vor putea ei să supravieţuiască în acel uriaș sanctuar? se 
gândi Hernando stând în picioare, cu privirea pierdută pe fațada 
bisericii Sfânta Marina, aproape de abator, dincolo de cimitirul 
care înconjura lăcașul pe trei laturi, acolo unde l-au dus pașii, la 
miazănoapte de oraș. 

„Juviles! Muntele!” strigă în sinea lui. Acolo, nemișcat, sub 
primele raze ale soarelui, se simţi murdar și duhnind a bălegar 
în putrefacție. 

— Nu care cumva să te speli! îi atrăsese atenţia Hamid. Este 
unul dintre comportamentele pe care creștinii le ţin sub 
observație și pe care îl consideră un semn de erezie. 

— Dar... 

— Gândește-te că ei nu o fac, îl întrerupse învățatul. 
Câteodată se spală pe picioare, iar unii, majoritatea, se 
îmbăiază o dată pe an, de ziua onomastică. Danteluţele de pe 
cămășile lor sunt cuiburi de păduchi și de purici. O simt pe 
propria piele! Ține seamă de faptul că una dintre 
responsabilităţile mele este aceea de a schimba cearșafurile de 
la bordel. 

Îi urmase sfatul călcându-și pe inimă și nu se spălă până când 
duhoarea i se lipi de piele, cum li se întâmpla tuturor 
moriscilor... cum li se întâmpla tuturor creștinilor. Mirosindu-se, 
observă cavourile enoriașilor la porţile bisericii; nobilii și bogatii, 
oricine putea plăti, își procurau loc de îngropăciune în interiorul 
bisericii, al unei mănăstiri sau al catedralei, dar mormintele 
neguțătorilor și ale meșteșugarilor ajungeau acolo, până pe 
mijlocul străzilor din Córdoba, în vreme ce nevoiașii erau 
îngropaţi în afara orașului. 

Duminica era obligat să asiste la slujbă și trebuia să meargă 


însoţit de Fâtima, soţia sa legitimă în faţa creștinilor, care se 
ducea și vinerea la biserică pentru lecţiile de evanghelizare care 
îi fuseseră impuse în ziua nunții ei. Așa că se întoarse la biserica 
Sfântul Nicolae din cartierul Ajerquia coborând pe lângă gârla 
Sfântul Andrei. Dacă prisosea ceva în Córdoba, în afară de 
evlavia creștină, aceasta era apa: la fel ca în Sierra Nevada, dar 
spre deosebire de apa cristalină din vâlcelele din Alpujarras, aici 
apa forma băltoace în pieţe sau se vărsa plină de otrăvuri în 
fluviu. Prin gârla Sfântul Andrei, pe unde mergea acum 
Hernando, curgeau apele care strângeau deșeurile de la abator 
și pe cele din toată vecinătatea albiei sale. „De ce i-o fi 
interesând atât de mult pe creștini drumul străbătut de piei, 
dacă permiteau trecerea acelor ape spurcate?” se plânse în 
sinea lui traversând cu grijă peste o scândură instalată din 
ordinul consiliului municipal în chip de punte între casele care 
mărgineau gârla. Era atât de mare adâncimea albiei acelei gârle 
puturoase, chiar mai jos și decât temeliile clădirilor, încât 
locuitorii COrdobei o botezaseră „hăul”. 


Interiorul bisericii Sfântul Nicolae, amplasate acolo unde 
strada Meșinelor se întâlnea cu fluviul, îl surprinse pe Hernando, 
care venise acolo cu Fâtima și cu ceilalţi morisci ca să asiste la 
serviciul religios. În acele ocazii când se întorcea de la abator, îi 
observase fațada joasă, de nu mai mult de cinci varas înălțime, 
care o deosebea de celelalte construite de regele Fernando, 
mult mai mari și mai înalte. Ca și acelea, fusese înălţată peste o 
moschee, totuși Sfântul Nicolae încă mai păstra coloanele 
terminate cu arce, tipice lăcașelor de cult musulmane, în stilul 
catedralei. Dar senzaţia aceea trecătoare dispăru de îndată ce 
sacristanul începu să facă apelul moriscilor; fuseseră recenzați 
în parohie aproape două sute, dar spre deosebire de Juviles aici 
alcătuiau o minoritate între cei peste două mii de vechi creștini 
care se adunau la templu: majoritatea meșteșugari, comercianți 
și salariaţi - nobilii locuiau în alte parohii -, în afară de un număr 
considerabil de sclavi, proprietate a meșteșugarilor. 

Bărbaţii și femeile ascultau slujba separat. Nu avură loc 
manifestările necontrolate și nici amenințările preotului din 
Juviles: aici slujba era pentru creștini. Ceremonia îi costa câte un 
maravedi de persoană. leșiră și, când le așteptau pe femei, se 
apropie de ei un bărbat bine îmbrăcat. Fără să stea pe gânduri, 


Hernando își abătu privirea spre danteluțele de la gulerul 
cămășii acestuia, așteptând să apară vreun păduche sau să 
vadă sărind vreun purice. 

— Voi sunteţi noii morisci din fundătura Mult Grâu, nu-i așa? îi 
întrebă pe Hernando și Brahim, cu îngâmfare, fără să le întindă 
mâna. Cei doi încuviinţară și nou-venitul se întoarse spre Hamid 
ca să-l examineze cu dispreţ, oprindu-se asupra chipului său 
însemnat cu fierul roșu. Ce faci tu cu ei? 

— Suntem din același sat, excelenţă, răspunse Hamid cu 
umilință. 

Bărbatul păru să ia notă în mintea lui despre acea știre. 

— Mă numesc Pedro Valdés, magistrat din Córdoba, spuse el 
după aceea. Nu știu dacă vecinii voștri vă vor fi vorbit despre 
mine, dar să știți că am mandat să vă vizitez o dată la 
cincisprezece zile ca să constat în ce stare vă aflaţi și că trăiţi 
potrivit preceptelor creștine. Sunt încredințat că nu îmi veţi face 
probleme, în momentul acela, li se alăturară Aisha și Fátima, 
care rămăseseră totuși la doi pași de grup. Soţiile voastre? se 
interesă el. Presupuse că așa era și, fără să mai aștepte 
răspuns, o băgă de seamă pe Fâtima, care părea și mai mică 
alături de Aisha. Aceea este trasă la față și slabă, arătă spre ea 
ca și cum ar fi vorbit despre un animal. E bolnavă? Dacă este 
așa, va trebui să dispun internarea ei într-un spital. Atât 
Hernando, cât și Brahim se codiră și căutară ajutorul lui Hamid. 
Aveţi nevoie ca un sclav să răspundă în locul vostru? îi mustră 
magistratul. Este bolnavă sau nu? 

— Nu... excelență, se bâlbâi Hernando. Călătoria... călătoria 
nu i-a priit, dar acum se reface. 

— Mai bine așa. Spitalele din oraș duc lipsă de paturi libere. 
Du-o la plimbare prin oraș. Soarele și aerul îi vor face bine. 
Profitaţi de sărbătoarea Domnului și să-i mulţumiţi pentru ea. 
Duminica este o zi de bucurie: ziua în care Domnul Nostru a 
înviat din morți și s-a înălţat la ceruri. Du-o la plimbare, repetă 
el dând să plece. Tu ești sclavul de la bordel? îl întrebă totuși pe 
Hamid înainte de a le întoarce spatele. 

Învăţatul încuviinţă și magistratul luă din nou notă în mintea 
sa. Apoi, se îndreptă spre un grup de neguțători bogaţi cu soțiile 
lor care îl așteptau ceva mai încolo. 


— Acasă! strigă Brahim de îndată ce magistratul și însoțitorii 


săi dispăruseră. 

Aisha și Fátima o porniră deja în urma lui când Hamid 
interveni: 

— Uneori, se fac vizite prin surprindere, Brahim. Magistraţii, 
sacerdoţii și superintendentul se amuză cu prietenii lor venind la 
casele noastre. Niște pahare de vin și... 

— Vrei să spui că ești de acord ca soţia mea să se arate 
tuturor creștinilor plimbându-se prin oraș, cu acest... - scuipă 
fără să-l privească pe Hernando - ... cu Nazareeanul? 

— Nu, mărturisi Hamid. Nu este vorba să se arate creștinilor. 
Dar nu sunt de acord nici să venim la slujba lor, să spunem 
rugăciunile lor, să mâncăm turta și, cu toate astea, o facem. 
Trebuie să trăim cum vor ei. Doar astfel, fără să le facem 
probleme, înșelându-i, ne vom putea exprima convingerile. 

Brahim se gândi câteva clipe. 

— Niciodată cu Nazareeanul, afirmă el categoric. 

— În ochii creștinilor, este soţul ei. 

— Ce vrei să spui, Hamid? 

— Spune-mi Francisco, îl corectă învățatul. Nu apăr nimic, 
Jose. Hamid își forță glasul pronunţând numele creștin al lui 
Brahim. Așa stau lucrurile. Nu eu le-am hotărât astfel. Nu face 
necazuri neamului tău; toţi depindem de ceea ce fac ceilalți. Tu 
ceri să fie împlinite legile noastre în privinţa celor două neveste 
ale tale și te respectăm, dar refuzi să te supui la ceea ce este 
bine pentru fraţii noștri și cauţi confruntări cu creștinii. 
Hernando, adăugă el, adresându-se acestuia, ţine minte că, 
potrivit legii noastre, ea nu îţi este soţie; comportă-te ca o rudă 
a ei, așa cum ești pentru ea. Mergeţi la plimbare. Indepliniţi 
porunca magistratului. 

— Dar... începu să se plângă Brahim. 

— Nu vreau probleme dacă magistratul o să se prezinte la 
tine acasă, Jose. Avem deja destule. Mergeţi, insistă el pe lângă 
Hernando și Fâtima. 

Fátima îl urmă, așa cum ar fi făcut-o cu oricine ar fi apucat-o 
de rochia ponosită care o acoperea; de data aceasta, cu fata 
alături de el, tăcută și cu capul plecat, Hernando intră din nou 
pe străzile din Córdoba, încercând să-și potrivească pasul cu 
mersul ei lent. 

— Și mie îmi lipsește micuțul, îi spuse el la câteva străzi mai 
încolo, după ce alungase zeci de comentarii care i se învârtiseră 


prin cap, dar Fâtima nu răspunse. Cât o să mai dureze această 
stare? se plânse el. Ești tânără! izbucni el exasperat. Vei mai 
putea avea și alţi copii! Și, de îndată, își dădu seama de 
greșeală. 

Fátima reacţionă încetinind și mai mult pasul. 

— Îmi pare rău, insistă Hernando. Îmi pare rău pentru tot! Îmi 
pare rău că m-am născut musulman; îmi pare rău pentru 
răscoală și pentru război; îmi pare rău că n-am fost în stare să 
prevăd ce avea să se întâmple și că am visat plin de speranţă, 
așa cum au făcut-o mii de fraţi de-ai noștri; îmi pare rău pentru 
dorinţa noastră de libertate; îmi pare rău... 

Hernando tăcu brusc. Plimbarea îi dusese în Medina, în 
cartierul Sfânta Maria, dincolo de catedrală, o reţea 
întortocheată de străduțe și fundături, ca în multe orașe 
musulmane. Un grup de oameni alerga spre ei: se năpusteau în 
fundătura îngustă, strigau și unii se opreau o clipă, nervoși și 
agitaţi, ca să privească îndărăt înainte de a-și relua goana. 

— Un taur! auzi strigând o femeie care trecea pe lângă ei. 

— Vin acum! ţipă un barbat. 

Un taur? Cum era cu putință ca acolo, pe o străduţă din 
C6rdoba...? Nu avu timp să se mai gândească la ceva. 
Rămaseră nemișcaţi; prin spaţiul acela strâmt, se apropiau cinci 
călăreți spilcuiţi, trăgând de un taur impresionant legat cu 
frânghii de șeile lor de călărie: niște funii prinse de coarne, 
altele de grumazul animalului. Crupele cailor se loveau de pereți 
și călăreţii întorceau animalele cu îndemânare. Taurul se apăra 
mugind și oamenii trăgeau de el spre înainte când animalul se 
răsucea spre înapoi, ori îl struneau dindărăt când părea că îi va 
ajunge și îi va împunge cu coarnele pe cei din faţă. Mugetele 
taurului, nechezatul cailor, copitele lovind pământul și strigătele 
călăreţilor răsunară în fundătură. 

— Fugi! strigă el, apucând-o pe Fátima de un braţ. 

Dar o lăsă în urmă. Hernando se opri și se întoarse imediat ce 
simţi că braţul Fâtimei îi scăpă din mână. Primii doi călăreţi erau 
la mai puţin de cincisprezece pași de ea. Trăgeau de taur, orbi, 
străini de ceea ce se întâmpla în faţă. A fost doar o clipă în care 
i se păru că o vede pe Fâtima cu spatele la el, dreaptă cum nu 
mai fusese de multă vreme, ţeapănă, cu pumnii strânși de-a 
lungul trupului, în așteptarea morţii! Sări spre ea exact în clipa 
în care primul călăreț era pe punctul de a o călca în picioare. 


Cavaleristul nici măcar nu încercase să se oprească. În cădere, 
se loviră de peretele unei case; el încercă să o protejeze pe 
Fâtima, trântindu-se peste trupul ei. Alt cal sări pe deasupra; 
taurul lansă o lovitură de coarne care, din fericire, nu îi nimeri și 
care coșcovi peretele pe deasupra capetelor lor. Ultimul călăreț 
care galopa pe lângă ei îi depăși și el, dar de această dată 
Hernando simţi cum calul îl călcă peste pulpă. 

După cai, alt grup de oameni trecu în goană fără să-și facă 
griji pentru perechea trântită la pământ, care rămăsese 
nemișcată, în vreme ce zgomotul asurzitor se prefăcea într-un 
ecou de-a lungul fundăturii. Hernando simţi răsuflarea 
întretăiată care agita trupul Fâtimei. Ridicându-se, simţi și el o 
durere ascuţită în piciorul stâng. 

— Ești bine? o întrebă pe fată, în vreme ce încerca să o ajute, 
îndurerat și el. 

— De ce trebuie mereu să-mi salvezi viața? îi spuse ea, fiind 
deja în picioare în faţa lui; tremura, dar ochii ei... era ca și cum, 
după ce înfruntase moartea, ochii ei negri ar fi recăpătat viaţă, 
iar Hernando, cu braţele întinse, încercă să o prindă de umeri, 
dar ea se dădu la o parte. De ce...? începu Fâtima să strige. 

— Pentru că te iubesc, o întrerupse ridicând glasul, ţinând 
încă braţele întinse. Da. Pentru că te iubesc din tot sufletul, 
repetă el cu voce joasă și tremurătoare. 

Fátima își aţinti privirea asupra lui. Trecură câteva clipe până 
când o lacrimă i se prelinse pe obraz. Apoi, izbucni în plânsul pe 
care îl stăpânise din noaptea nunţii ei cu Brahim. 

Se cuibări în brațele lui Hernando. Și plânse tot ce nu mai 
plânsese, în timp ce el o legăna într-o fundătură din Córdoba! 

Ceva mai departe, acolo unde fundătura se unea cu alte două 
ulicioare alcătuind o mică piaţetă de formă neregulată, o 
domnișoară nobilă îmbrăcată în negru, cu doamna ei de 
companie puţin mai în spate, privea de la balconul unui mic 
palat cum cinci tineri călăreţi îi făceau curte omorând taurul, 
acum eliberat de frânghii, în vreme ce oamenii de rând, refugiaţi 
la colț de stradă, chiuiau și aplaudau. 


27 


Sărbătoarea Crăciunului, 1571 


Consiliul municipal decretase trei zile de sărbătoare pentru a 
celebra victoria categorică a lui don Juan de Austria asupra 
turcilor, la comanda flotei Sfintei ligi, în bătălia navală de la 
Lepanto. Sentimentele religioase s-au intensificat odată cu 
izbânda forţelor creștine asupra celor musulmane și, pe lângă 
festivitățile laice, orașul fierbea de atâtea procesiuni și slujbe de 
Te Deum de exprimare a recunoștinței. Nu era cel mai bun 
moment pentru ca moriscii să se plimbe pe străzile din Córdoba 
și să se alăture bucuriei și însufleţirii populare. De altfel, cu 
puţine luni înainte, se aflase știrea înfrângerii definitive a regelui 
din al-Andalus. Abén Aboo fusese trădat și asasinat de către 
Seniz; trupul său, umplut cu sare, fusese dus la Granada, unde 
căpățâna lui, vârâtă într-o cușcă de fier, încă mai atârna de 
arcul de la poarta târgului de vechituri, cea care ducea la 
drumul spre Alpujarras. 

Cu toate acestea, Hernando asista la sărbători cu Hamid în 
Piaţa Corredera. În mijlocul marii pieţe din Córdoba se înălțase 
un eșafodaj în care avea să se simuleze o bătălie între mauri și 
creștini, dar până atunci, vinul curgea pe gratis dintr-o cișmea în 
formă de cioc de pelican, motiv pentru care alcoolul începea să- 
și facă simţite efectele într-o mulţime care se lupta să se 
apropie de acea ciudată fântână. În vremea asta, consiliul 
municipal anunţase o întrecere pentru care hotărâse un premiu 
de unsprezece piese de catifea, damasc și brocart: două piese 
pentru învingătorii unor curse de cai; patru, pentru cei mai 
eleganţi bărbaţi; încă trei, pentru cele mai bune trei companii de 
pedestrași alcătuite din membrii breslelor și două, pentru cele 
mai arătoase femei de la bordel! 

— E greu să-i înţelegi pe oamenii ăștia, comentă tânărul cu 
Hamid, în vreme ce Ana Maria se plimba plină de cochetărie prin 
faţa numerosului public care o ovaţiona fără rezerve. In 
prezenţa soțiilor și a fiicelor lor, le premiază pe femeile cu care 
se culcă. 

— Toate știu că soţii lor merg la bordel, argumentă Hamid 
fără să fie atent la ce spune, cu privirea aţintită asupra evoluţiei 


unei Ana Maria foarte frumoase. Hernando făcu și el același 
lucru, chiar dacă era mai atent la strădaniile alguazililor de a-i 
împiedica pe unii bărbaţi deja beţi să se năpustească asupra 
fetei. Creștinii nu caută plăcerea la soțiile lor, adăugă învățatul 
cu voce joasă, întorcându-se spre băiat în momentul în care Ana 
Maria fu înlocuită de o voluptuoasă femeie cu părul negru. Este 
păcat. Atingerile și mângâierile sunt păcate. Chiar și adoptarea 
altei poziţii decât aceea de a fi întinsă pe pat este un păcat. Nu 
se poate căuta senzualitatea... 

— Păcat! interveni Hernando, zâmbind. 

— Exact. Hamid îi făcu semn să-și coboare glasul. De aceea 
soțiile lor acceptă ca ei să caute senzualitatea și plăcerea la 
prostituate. Târfele nu creează probleme cu bastarzii și cu 
reclamaţiile pentru  moșteniri pe care le-ar putea iniția 
ibovnicele sau curtezanele. lar Biserica lor sprijină acest 
comportament. 

— Nişte ipocriţi. 

— Mai multe coşmelii din bordel sunt proprietatea consiliului 
catedralei, spuse Hamid, înainte ca amândoi să se îndepărteze 
de competiție prin mulțime și să plece fără vreo țintă anume din 
Piaţa Corredera. 

— Da, afirmă Hernando căzut pe gânduri, după câteva clipe, 
dar aceleași soții, atât de caste cu soții lor, caută mai apoi 
plăcerea la alți bărbați... 

Hamid îl privi curios, iar el îi răspunse cu o simplă grimasă pe 
care și-o îndepărtă de pe chip de îndată ce observă 
dezaprobarea învățatului. 

* 

Trecuse mai mult de un an de când Fátima se aruncase în 
brațele lui după ce își căutase moartea în fața unui taur și a 
unor cai dezlănţuiți. 

— Continui să fiu a doua lui soție, se lamentase fata după ce 
se sărutaseră în fundătură și schimbaseră făgăduieli de iubire. 

— Aici nu e valabilă căsătoria aceea! spusese Hernando fără 
să stea pe gânduri. 

Fátima se schimbase la faţă, iar Hernando se bâlbâise, cum o 
fi putut să afirme...? 

— Este legea noastră, i-o luase înainte Fâtima. Dacă 
renunțăm la ea... la credinţa noastră... Oricât de mult mi-ar 
displăcea, trebuie să respect căsătoria mea cu Brahim: în faţa 


alor noștri este soțul meu. Nu pot uita acest lucru, oricât de mult 
aș dori. Oricât de mult l-aș uri... 

— Nu. Nu voiam să spun... 

— N-am mai fi nimic. Asta este ceea ce vor și creștinii: să ne 
chinuiască până dispărem. Pentru ei, suntem un popor 
blestemat. Nimeni nu ne iubește aici: oamenii sărmani ne urăsc, 
iar nobilii ne exploatează. Au murit mulți dintre oamenii noștri 
ca să apere adevărata credinţă: soţul meu, fiul meu... Nici un 
creștin n-a făcut nimic pentru un copil bolnav și lipsit de 
apărare! Afurisiţii! Afurisiţi cu toţii! Tu însuţi l-ai îngropat... zise 
Fâtima cu o voce stinsă care sfârși într-un suspin. Hernando o 
trăsese spre el și o îmbrăţișase. Trebuie să ne îndeplinim 
obligaţiile...! spusese ea plângând. 

— Vom găsi noi o soluție, încercase Hernando să o consoleze. 

— N-am fi nimic fără legile noastre! insistase fata. 

— Nu mai plânge, te rog. 

— Este religia noastră! Cea adevărată! Blestemații! 

— O s-o scoatem la capăt. 

— Creștini câinoși! Înainte ca ea să-și încheie fraza, Hernando 
o strânsese la piept ca să o facă să amuţească. Voi muri pentru 
Profet, lăudat fie acesta, dacă e nevoie! spusese ea apoi pe un 
ton sentenţios. 

— Voi muri împreună cu tine, îi șoptise el în vreme ce mai 
încolo, în piaţetă, mulţimea izbucnea în urale când sulița fusese 
înfiptă în greabănul taurului, rănindu-l de moarte. 

Domnița care privea din balconul palatului aplaudase 
politicos. 


„Voi muri pentru Profet!” Hotărârea care se desprindea din 
acea făgăduială era aceeași pe care Hernando o auzise din gura 
lui Gonzalico înainte de a-i fi retezat ciungul capul. Ce s-o fi 
întâmplat cu Ubaid? se întrebă el încă o dată. Pe înserat, o 
lăsase pe Fâtima în casa din strada Mult Grâu. Brahim și Aisha 
păreau liniștiți, iar el plecase din nou după ce pusese mâna pe o 
bucată de pâine uscată de secară, dar numai atunci când 
Fátima îi permisese cu o mișcare aproape imperceptibilă din 
bărbie. În duminica aceea, după episodul cu taurul, coborâseră 
până la fluviu, trecând prin faţa moscheii, unde, printre preoți și 
capelani, își strânseseră mâinile pe care le aveau înlănţuite, și 
acolo, în faţa roții cu teici de la turnul Albolafia și a morilor 


înșiruite pe malul Guadalquivirului, lăsaseră să treacă orele. 
Hernando nu avea bani. Primea doi mizerabili rea/es pe lună, 
mai puţin decât o servitoare cu drept la cazare și la hrană, bani 
pe care, de altfel, îi înmâna numaidecât mamei sale pentru ca, 
împreună cu câștigurile lui Brahim, să acopere cheltuielile 
pentru chirie și întreţinere. Nu mâncaseră nimic, în afară de 
două gogoși reci și unsuroase pe care li le dăruise un vânzător 
morisc după ce observase cum adulmecau aroma lăsată de ele. 

Trecuse ora canonică de seară și porţile caselor creștinilor 
evlavioși erau închise, așa cum cereau bunele obiceiuri în vreme 
de iarnă. Totuși, acestea nu se aplicau în Piaţa Mânzului, unde 
se strângeau oamenii: neguţători, geambași, călători, soldaţi și 
aventurieri, cerșetori, vagabonzi sau simpli localnici beau în 
hanuri și ospătării, stăteau la taclale în grupuri improvizate, 
intrau și ieșeau de la bordel, se certau sau încheiau înțelegeri 
negustorești, oricât ar fi fost ora. Hernando își îndreptă pașii 
spre lupanar, dar nu reuși să-l vadă pe Hamid în fundătură: doar 
ușile bordelului, deschise spre strada Mânzului. Umblă fără ţel 
prin zonă. „O s-o scoatem la capăt“, îi spusese el Fâtimei, dar 
cum? Doar Brahim o putea repudia și nu ar face-o niciodată 
dacă asta ar însemna ca el, Nazareeanul, să-și recunoască în 
sfârșit dragostea pentru ea. Până atunci, ce se va întâmpla cu 
ea? Fâtima se străduia să nu se îngrașe ca să apară mai puţin 
atrăgătoare în ochii soţului ei, dar Brahim o privea întotdeauna 
plin de dorinţe. 

— Băiete! Cufundat în gânduri, nu băgă de seamă. Ei! Tu, ăla 
de colo! 

Hernando simţi cum o mână îl apucă de umăr, se întoarse și 
dădu peste un bărbat zvelt și mic de statură, poate chiar și mai 
mic decât el. La început, la lumina slabă care ieșea din ospătării 
și din hanuri, nu-l recunoscu, dar bărbatul îi arătă niște dinţi la 
fel de negri ca noaptea care îi înconjura și atunci își aminti: era 
unul dintre geambașii de catâri care negociau lângă turnul 
Calahorra, acolo unde mergea el după bălegarul pentru 
tăbăcărie. Schimbau saluturi între ei când el trecea printre vite. 

— Vrei să câştigi doi bănuţi de aramă? îl întrebă geambașul. 

— Ce trebuie să fac? întrebă Hernando, dând de înțeles că 
este dispus la orice. 

— Insoţește-mă. 

Coborâră pe strada Meșinelor până la fluviu. Omul nu vorbi, 


nici măcar nu se prezentă. Hernando îl urmă în tăcere. Doi 
bănuţi de aramă erau o mizerie, dar, chiar și așa, însemnau 
două zile de muncă în tăbăcărie. Ajunși pe mal, bărbatul scrută 
nervos de o parte și de alta. Nu era lună, iar întunericul era 
aproape deplin. 

— Ştii să vâslești? îl întrebă, descoperind o bărcuţă prăpădită 
ascunsă pe mal. 

— Nu, recunoscu moriscul, dar aș putea... 

— Nu contează. Urcă! îi porunci el, când barca plutea deja pe 
apă. O să vâslesc eu. Tu ocupă-te să scoţi apa. 

Să scoată apa? Hernando se codi când fu pe punctul de a sări 
în barcă. 

— Urcă cu grijă, îi atrase atenţia geambașul, asta nu suportă 
multe zgâlțâituri. 

— Eu... 

Nu știa să înoate! 

— La ce te așteptai? O galeră a Maiestăţii Sale? 

Băiatul privi apele negre ale Guadalquivirului. Curgeau 
liniștite. 

— Încotro mergem? întrebă el fiind încă pe mal. 

— Sfântă Fecioară! La Sevilla, dacă n-ai nimic împotrivă. Acolo 
o să facem o escală și o să continuăm până în Berberia ca să 
vizităm un lupanar unde obișnuiesc să merg în fiecare duminică. 
Taci și fă ce-ţi spun! 

Într-adevăr, apele Guadalquivirului păreau liniștite, încercă 
Hernando să se convingă urcând în barcă. De cum călcă pe 
fundul ei, apa îi îmbibă încălțările. 

— Câte femei sunt în lupanarul ăla de care vorbești? glumi el, 
odată așezat pe ceea ce trebuie să fi fost, la vremea ei, una 
dintre cele două banchete pe care le avea barca. 

Geambașul vâslea deja înspre malul opus. 

— Destule pentru amândoi, râse bărbatul. Scoate apa. O să 
găsești un căuș în dreapta ta. 

Hernando bâjbâi și începu să scoată apa de îndată ce găsi 
căușul. Bărbatul vâslea cu grijă, încercând să introducă palele 
vâslelor fără să stropească, cu privirea aţintită asupra podului 
roman și a paznicilor care făceau de strajă pe el. 

— Se spune că în lupanare sunt femei de toate rasele și de 
prin toate locurile, comentă el, totuși, cu voce joasă: Multe 
dintre ele sunt prizoniere creștine. Foarte frumoase și experte în 


arta amorului... 

Fantazând despre femeile din acel bordel imaginar, ajunseră 
pe malul opus, unde fură numaidecât abordaţi de un alt bărbat, 
căruia Hernando, în întuneric, nici măcar nu izbuti să-i distingă 
trăsăturile. Au fost doar câteva clipe, în tăcere, absolut necesare 
pentru ca geambașul și necunoscutul să schimbe între ei o 
pungă cu bani și să încarce în șalupă un butoi. Își luară rămas- 
bun cu un fluierat și barca se cufundă primejdios de mult când 
geambașul, după ce o întoarse, se urcă în ea. 

— Acum chiar că o să trebuiască să scoţi apa de- 
adevăratelea, îl anunţă el. Dacă nu o faci... Știi să înoţi? 

Nu vorbiră cât dură jumătate din călătoria de întoarcere. 
Hernando simţi cum apa se strecura cu mult mai multă 
presiune. Căușul nu făcea faţă! Simţi că i se strânge stomacul și 
mai mult observând că din cauza apei din barcă și a greutății 
butoaielor, distanţa parcursă la fiecare lovitură de vâslă era din 
ce în ce mai mică, deși bărbatul se sforţa și vâslea mai repede și 
fără nici o precauţie. 

— Scoate apa! reuși să-i strige geambașul. 

— Vâslește! îl zori el. 

Ajunseră la malul de la care plecaseră. Hernando era ud 
leoarcă și barca inundată, luând apă prin toate încheieturile 
vechi și mâncate de cari. 

Bărbatul îi făcu semn să-l ajute cu butoiul și îl descărcară. 
Apoi se căzniră să ascundă barca. 

— Mai are încă multe călătorii de făcut, îi spuse bărbatul când 
trăgeau de barcă. Fecioara ostenită, așa o cheamă, mormăi el 
după ce trase tare de ea. 

— Fecioara ostenită? se interesă Hernando văzând cum apa 
se revărsa de pe laturile bărcii și aceasta devenea mai ușoară. 

— Fecioară, pentru ca Maica Domnului să nu fie supărată 
dacă va trebui să ne încredinţăm ei; nu se știe niciodată. 
Bărbatul trase cu forță până când reuși să mute barca doi pași 
mai încolo. Ostenită... ai văzut și tu, se întoarce mereu șontăc- 
șontăc, râse el îndreptându-se de spate. Cum te cheamă? 
adăugă el, în timp ce acoperi barca cu crengi. Băiatul răspunse, 
iar omul se prezentă ca Juan. Acum trebuie... 

— Și banii mei? îl întrerupse Hernando. 

— După aceea. O să așteptăm aici până când se va face zi de- 
a binelea, până când se vor retrage oamenii și o să putem 


transporta butoiul fără probleme. 

Așteptară până când se stinseră glasurile în Piaţa Mânzului. 
Hernando, rebegit de frig, nu înceta să sară și să se lovească 
peste coaste. Juan îi spuse că era vorba de vin. 

— Ți-ar pica bine o dușcă zdravănă, îi spuse el văzându-l 
tremurând, dar nu putem deschide butoiul. 

Îi explică, de asemenea, că nu se permitea intrarea în 
Córdoba a vinului din alte locuri și că impozitele erau foarte 
mari. Cu butoiul ăsta, hangiul o să facă o afacere bună... iar ei, 
de asemenea. 

— Doi bănuţi de aramă? îl luă în râs Hernando. 

— i se pare puţin? Nu fi ambițios, băiete! Pari isteț și curajos. 
Vei putea câștiga mai mult dacă înveţi și dacă te străduiești. 

Când până și cartierul Mânzului dormita, apăru hangiul. Juan 
și acesta se salutară; amândoi aveau aceeași înălțime, unul 
zvelt, celălalt gras. Acoperiră butoiul cu o pătură cu care 
încercară să-i ascundă forma și se puseră în mișcare: hangiul 
deschidea calea, iar ceilalți doi transportau vinul. Ajunși în han, 
în strada Mânzului, introduseră butoiul într-o pivniţă ascunsă. 
Odată terminată treaba, Hernando fugi să se încălzească lângă 
jăraticul care lâncezea în vatra de la parter și Juan îi înmână 
două monede de aramă... și un pahar cu vin. 

— O să te întărească, îl îndemnă el văzând ezitarea care i se 
oglindea pe faţă. 

Vru să bea, dar își aminti vorbele Fâtimei: „Trebuie să ne 
îndeplinim obligaţiile! N-am fi nimic fără legile noastre!“ 

— Nu, mulțumesc, refuză el, și întinse mâna pentru a-i înapoia 
paharul. 

— Bea, maurule! îi strigă hangiul, care tocmai strângea una 
dintre mese. Vinul e un dar de la Dumnezeu. 

Hernando îi căută privirea lui Juan, care îi răspunse arcuindu- 
și sprâncenele. 

— Vinul ăsta nu e tocmai un dar de la Dumnezeul vostru, 
replică Hernando, l-am adus... 

— Ereticule! 

Hangiul încetă să mai frece masa și se îndreptă spre el 
gâfâind. 

— Ti-am spus că e curajos, Leon, interveni Juan; îl împiedică 
pe bărbat să se apropie de Hernando, punându-i mâna în piept. 
Dar îmi retrag vorbele că ar fi isteț, adăugă el întorcându-se 


spre băiat. 

— Contează atât de mult pentru tine ca eu să beau? întrebă 
atunci Hernando. 

— În hanul meu, da! răcni hangiul, Juan continuând să-i aţină 
calea. 

— In acest caz, afirmă el, ridicând paharul ca să închine cu el, 
o voi face pentru tine. 

„Și dacă veţi fi siliți să beţi vin, atunci beți-l, dar nu cu intenţia 
de a face din aceasta un viciu“, recită pentru sine, dând paharul 
peste cap. 

Părăsi hanul când se crăpa de ziuă; câţiva creștini ieșeau de 
la slujba religioasă. După primul pahar, ciocnise de mai multe 
ori cu Juan și cu Leon, care, de-acum satisfăcut, îi oferise câteva 
resturi de la cina clienţilor săi, reîncălzite pe jăratic. Se îndreptă 
direct spre tăbăcărie, cherchelit, dar la curent cu o informaţie 
care i-ar putea fi de folos; aflând că lucrează în tăbăcăria lui 
Vicente Segura, Juan și hangiul schimbaseră între ei râsete și 
glume, una mai obscenă decât alta, pe seama soţiei tăbăcarului. 

— Folosește bine ceea ce știi, îl sfătui Juan. Nu fi atât de 
avântat cum ai fost cu Leon. 

După ce o luă pe una dintre cotiturile străzii Meșinelor, grăbi 
pasul. Era...? Da. Era Fâtima. Aștepta ceva mai încolo de poarta 
tăbăcăriei, cea prin care intrau ucenicii și calfele. 

— Ce faci aici? întrebă Hernando. Și Brahim? Cum de ţi-a 
permis...? 

— E la lucru, îl întrerupse ea. Mama ta nu-i va spune nimic. Ce 
s-a întâmplat? întrebă fata. N-ai venit să dormi. Unii dintre 
bărbaţii din casă voiau să te denunțe deja magistratului, fără să 
mai aștepte a doua noapte. 

— la-le. Hernando îi înmână cele două monede de aramă. 
Asta am făcut. Ascunde-le. Sunt pentru noi. 

Și de ce nu? îi trecu atunci prin minte. Poate că ar izbuti să 
cumpere de la Brahim libertatea Fâtimei. Dacă ar face rost de 
bani... 

— Cum le-ai obţinut? Ai băut? 

Fâtima se încruntă. 

— Nu. Ba da. Mă rog... 

— O să întârzii, maurule. 

Observaţia seacă fu lansată, în drum spre tăbăcărie, de calfa 
cheală și vânjoasă care repartiza pieile. 


De ce trebuia să umble cu precauţie? se gândi Hernando. Se 
simţea în stare de orice! De altfel, poate că nu va mai avea altă 
ocazie ca aceea: să fie între patru ochi cu calfa despre care 
tovarășii săi de contrabandă dădeau asigurări că se avea bine 
cu nevasta meșterului tăbăcar. 

— Stau de vorbă cu nevastă-mea, îi aruncă el arogant când 
calfa se îndepărta deja. 

Bărbatul se opri brusc și se întoarse. Fâtima se făcu mică și se 
lipi de perete. 

— Și? Asta îţi dă dreptul să ajungi târziu? răcni el. 

— Sunt unii care pierd și mai mult timp de la lucru vizitând-o 
pe soţia meșterului atunci când acesta lipsește de la tăbăcărie. 

Tulburarea care se oglindi pe chipul calfei îi confirmă glumele 
tovarășilor săi din noaptea trecută. Omul gesticulă fără să spună 
nimic. Apoi bâigui: 

— Joci foarte dur, băiete, reuși el să spună. 

— Eu și mulți alţii ca mine - un popor întreg! - am jucat într-o 
zi totul pe o singură carte... și am pierdut. Puțin îmi pasă acum 
de rezultatul partidei. 

— Dar ea, adăugă celălalt, arătând-o pe Fátima, nici de ea nu- 
ţi pasă? 

— Ne apărăm unul pe celălalt. Hernando își apropie mâna de 
chipul unei Fâtime uimite și îi mângâie obrazul. Dacă mie mi s- 
ar întâmpla ceva, tăbăcarul tot ar afla... Hernando și calfa se 
măsurară din priviri. Dar, mă rog, s-ar putea să nu fie decât 
niște vorbe aruncate în vânt cărora nu trebuie să li se dea mai 
multă importanță, nu-i așa? De ce să punem la îndoială onoarea 
unui meșter cu prestigiu în Córdoba și cinstea soţiei sale? 

Bărbatul se gândi câteva clipe; onoare și cinste, bunurile cele 
mai de preţ ale oricărui spaniol. Câţi nu și-ar pierde viața într-un 
simplu duel! lar meșterul... 

— Or fi niște vorbe aruncate în vânt, cedă el în cele din urmă. 
Grăbește-te. Nu e bine să ajungi târziu. 

Calfa era pe punctul de a o porni din nou la drum, dar 
Hernando îi atrase atenţia: 

— Ei! Omul se opri. Și unde-i politețea voastră? Nu o salutaţi 
pe soţia mea? 

— De ce îl umilești atât de tare? îl dezaprobă ea de îndată ce 
bărbatul dispăru în spatele porții tăbăcăriei. 

Hernando îi căută ochii negri. 


— Îi voi pune pe toţi la picioarele tale, făgădui el și, 
numaidecât, duse un deget la buzele fetei ca ea să nu mai 
poată riposta. 


28 


Lui Hernando îi fu ușor să înţeleagă esența C6rdobei, dincolo 
de biserici și preoți, slujbe, procesiuni, șiraguri de mătănii sau 
femei habotnice și călugări cerșind pe străzi. Intr-adevăr, 
locuitorii  evlavioși ai Cârdobei își îndeplineau obligaţiile 
religioase și își asumau cu generozitate înzestrarea femeilor 
sărmane, a spitalelor sau a mănăstirilor, precum și donațiile de 
bunuri lăsate drept cuvioasă moștenire în testamentele lor sau 
răscumpărarea prizonierilor din mâinile berberilor. Dar odată 
îndeplinite obligațiile față de Biserică, interesele și modul lor de 
viaţă se distanţau de preceptele religioase care ar fi trebuit să-i 
inspire. Cu toate strădaniile Conciliului de la Trento“, preotul 
care nu se bucura de prezenţa unei ibovnice în casă dispunea 
de o sclavă. Nu se considera un păcat faptul de a lăsa grea o 
sclavă. Era, după cum auzise el, la fel cu a împerechea un cal cu 
o măgăriță ca să fete un catâr; la urma urmelor, argumentau ei, 
odrasla moștenea condiţia mamei și se năștea sclavă. 
Strădaniile autorităţilor ecleziastice de a-i împiedica pe confesori 
să ceară favoruri sexuale de la femei culminaseră cu obligaţia 
de a-l despărţi pe confesor de penitent printr-un grilaj în 
confesionale. Dar nici autorităţile nu erau un bun exemplu de 
castitate și pudoare. Bogăţiile și prebendele pe care le aduceau 
după sine funcţiile lor erau râvnite de al doilea născut în familiile 
nobile și însuși decanul catedralei, don Juan Fernândez de 
Córdoba, de renumită viță nobilă, ajunsese să piardă socoteala 
copiilor pe care îi lăsase risipiţi prin oraș. 

Societatea laică nu era diferită. In spatele purității ce trebuia 
să guverneze viaţa matrimonială părea să se ascundă o lume de 
libertinaj, iar scandalurile se succedau unul după altul, cu 
consecințe sângeroase pentru cei descoperiţi în adulter. 
Călugăriţele, claustrate de cele mai multe ori de către părinţi și 
fraţi din simple motive economice - era mai puţin 
împovărătoare pentru averea familiei încredințarea unei fiice 
către Biserică decât înzestrarea ei pentru un soț de aceeași 


5% Conciliul cel mai important pentru Reforma Catolică sau 
Contrareformă, prin care Biserica Romano-Catolică a opus 
protestanților o revizuire completă a disciplinei și o reafirmare 
solemnă a dogmelor sale. (n.tr.) 


condiţie cu a ei - și, în consecinţă, fără vreo vocaţie religioasă, 
erau dispuse să se lase seduse fie de preoţi, fie de bărbaţi 
curtenitori, care acceptau provocarea de a obţine un trofeu atât 
de apreciat ca pe unul dintre cele mai mari succese cu care să 
se fălească. 

Lui Hernando și celorlalți morisci care, la fel ca el, reușiseră să 
scoată rod din piatră seacă dând cu sapa în regatul Granadei, 
societatea din Córdoba li se păru leneșă și degenerată: munca 
era desconsiderată! Celor care munceau le era interzis accesul 
la funcţiile publice. Meșteșugarii munceau strictul necesar 
pentru existenţă, iar o armată de hidalgo, o treaptă mai de jos a 
nobilimii, în general lipsiți de mijloace de trai, preferau să moară 
de foame decât să se umilească încercând să le obțină prin 
muncă. Îi împiedica onoarea, simţul acela exacerbat de care 
erau pătrunși toți creștinii, oricare ar fi fost condiţia și clasa lor 
socială! 

Constatase cu câteva zile înainte de sărbătorirea victoriei de 
la Lepanto, când ar fi putut cere scuze, așa cum a încercat să 
facă în primul moment; să facă stânga-împrejur și să lase 
lucrurile încheiate clar, dar ceva înlăuntrul său îl împinsese să 
nu o facă. Într-o seară, la apusul soarelui, mergea distrat pe 
îngusta stradă a Armelor, aproape de schitul Consolării, acolo 
unde se afla azilul de orfani cu ferestruica turnantă în care se 
abandonau copiii nedoriți, când un tânăr hidalgo cu o atitudine 
trufașă, capă neagră, spadă la cingătoare și tichie împodobită 
cu pasmanterie, care venea din sens opus, se împiedică în 
dreptul lui și fu cât pe-aci să cadă. Hernando nu se putu opri să 
nu zâmbească, încercând să-l ajute. In loc să-i mulțumească, 
tânărul se smulse din mâna lui cu gesturi teatrale și dădu piept 
cu el. 

— De ce râzi? mormăi hidalgoul, revenindu-și în fire. 

— Scuzaţi... 

— La cete uiţi? 

Tânărul se pregăti să-și ducă mâna la spadă. 

La ce se uita? După ce se împiedicase, hidalgoul încerca să-și 
refacă plinul de rumeguș cu care voia să dea prestanță 
pantalonilor. Imbecil înfumurat! Și dacă i-ar da o lecţie acelui 
filfizon? 

— Mă întrebam... cum vă numiţi? se bâlbâi el cu bună știință, 
plecându-și privirea în pământ. 


— Cine ești tu, prostule și împuţitule, ca să te intereseze 
numele meu? 

— Fapt este... 

Hernando se gândea în mare grabă. Încrezutul! Cum ar putea 
să-i dea o lecție? Pantofii din catifea cu vârfuri ascuţite asupra 
cărora își avea aţintită privirea îi arătau că acel hidalgo trebuie 
să aibă ceva bani. Observă pantalonii cu fante și poalele capei 
semicirculare cârpite cu migală de vreo slujnică. 

— Fapt este... 

— Vorbește odată! 

— Mi se pare... Cred... Bănuiesc că azi-noapte, într-o 
ospătărie din Piaţa Corredera, am auzit vorbindu-se despre 
domnia voastră... 

Lăsă cuvintele să plutească în aer. 

— Continuă! 

— N-aș vrea să mă înșel, excelenţă. Ce-am auzit... Nu pot. 
Scuzaţi-mi îndrăzneala, dar insist să știu cum vă numiţi. 

Tânărul se gândi câteva clipe. Hernando, de asemenea: în ce 
încurcătură se vârâse acum? 

— Don Nicolás Ramirez de Barros, se grozăvi el cu 
solemnitate, hidalgo de obârşie. 

— Da, da, confirmă Hernando. Se vorbea despre excelența 
voastră: don Nicolas Ramirez. Îmi amintesc... 

— Ce se spunea? 

— Erau doi bărbaţi. 

Se întrerupse o clipă și era pe punctul de a continua, când 
hidalgoul i-o luă înainte: 

— Cine erau? 

— Erau doi bărbaţi... bine îmbrăcaţi. Vorbeau despre 
excelența voastră. Cu siguranţă! l-am auzit. 

Se prefăcu a nu îndrăzni să continue. Ce să-i povestească? Nu 
mai putea da îndărăt. 

— Ce spuneau? 

„Ce puteau spune?” se întrebă el. Hidalgo de obârșie! Cu asta 
se fălise filfizonul. 

— Că obârșia domniei voastre nu este curată, lăsă el să-i 
scape fără ocolișuri. 

Tânărul își strânse mâna pe mânerul spadei. Hernando 
îndrăzni să-l privească: era aprins la faţă și mânios. 

— Jur pe Santiago, patronul Spaniei, mormăi el, că sângele 


meu e curat până la romani! Quintus Varus stă la originea 
numelui meu de familie! Spune-mi: cine a îndrăznit să susțină o 
asemenea ofensă? 

Simţi în față mirosul de ceapă din răsuflarea lui don Nicolas. 

— Nu... nu știu, se bâlbâi el, de data aceasta nemaifiind 
nevoie să se prefacă. 

Nu o fi depășit oare măsura? Tânărul tremura de mânie. 

— Nu-i cunosc. Cum va înțelege excelența voastră, nu am 
relaţii cu asemenea personaje. 

— l-ai recunoaște? 

Cum să recunoască doi oameni pe care tocmai i-a născocit? Îi 
putea răspunde că noaptea nu i-a văzut destul de clar. 

— l-ai recunoaște? insistă hidalgoul, zgălțâindu-l cu violență 
de umeri. 

— Bineînţeles, afirmă Hernando și se desprinse din 
strânsoare. 

— Însoţește-mă în Piaţa Corredera! 

— Nu. 

Don Nicolas tresări. 

— Cum nu? 

Hidalgoul făcu un pas spre el și Hernando se dădu înapoi. 

— Nu pot. Sunt așteptat la... Care era breasla cea mai 
îndepărtată de zona Pieței Mânzului? Aceea în care nu l-ar mai 
găsi altă dată dacă l-ar căuta. Sunt așteptat la atelierele de 
olărie. Problemele domniei voastre nu mă privesc. Singurul lucru 
care mă interesează este să-mi întreţin familia. Dacă nu merg la 
lucru, meșterul nu mă va plăti. Am soție și copii pe care încerc 
să-i educ în spiritul credinței creștine... „Asta era!“ se felicită el 
văzându-l pe hidalgo că se scotocea cu neîndemânare în 
pantaloni până când găsi o pungă. „Pentru Fâtima!“ se gândi 
Hernando. Unul dintre ei este bolnav și mi se pare că celălalt... 

— Taci! Cât te plătește meșterul tău? întrebă el, pipăind 
monedele din interiorul pungii. 

— Patru reales, minţi el. 

— la doi, îi oferi tânărul. 

— Nu pot. Copiii mei... 

— Trei. 

— Îmi pare rău, excelenţă. 

Hidalgoul îi puse în mână o monedă de patru reales. 

— Să mergem! îi porunci el. 


Ca să ajungă de la schitul Consolării, unde se afla ferestruica 
turnantă pentru copiii abandonaţi, până la Piaţa Corredera 
trebuia doar să traverseze Piaţa Trestiilor; câţiva pași, puţini la 
număr, pe care hidalgoul îi străbătu ţanţoș și cu vigoare, cu 
mâna pe mânerul spadei, bombănind, amenințând cu 
răzbunarea împotriva acelora care își permiseseră să-i 
mânjească numele de familie. Hernando mergea în față, împins 
din când în când de don Nicolas. Și acum, se gândea el, cum să 
scape din capcana aceea pe care el însuși și-o întinsese? Dar 
strânse moneda în mână. Patru reales. 

Orice bănuţ era bun ca să cumpere libertatea Fâtimei! 

— Și dacă n-o să fie astă-seară? îl întrebă într-una dintre 
ocaziile când hidalgoul îl îmboldea de la spate. 

— Roagă-te să nu fie așa, se mărgini don Nicolas să-i 
răspundă. Intrară în marea piaţă din Córdoba prin latura sa 
dinspre miazăzi. Hernando încercă să-și obișnuiască privirea cu 
amplul spaţiu. În piaţă se aflau trei ospătării: cea a Balanţei 
Romane, acolo pe unde intraseră, și alte două la dreapta 
acesteia, pe latura dinspre răsărit, lângă strada Tarcului de 
Tauri, numite cea a Leilor și cea a Cărbunelui, situate aproape 
de Spitalul Sfânta Fecioară a Îngerilor. Era încă destulă lumină 
naturală. Oamenii intrau și ieșeau din ospătării și marea piață 
fierbea de lume. 

— Ei bine? întrebă hidalgoul. 

Hernando trase aer în piept. Și dacă o lua la goană? De parcă 
i-ar fi ghicit intenţiile, don Nicolas îl apucă de braț și îl târî spre 
ospătăria Balanța Romană. Intrară în local împingând fără 
menajamente un client care stătea în ușă. Chiar de acolo, 
hidalgoul îl zgâlțâi, cerându-i un răspuns. 

— Nu. Nu sunt aici, afirmă băiatul după ce câţiva clienţi 
amuţiră și îi susținură privirea atunci când Hernando și-o trecu 
pe a sa prin interiorul ospătăriei. 

Declară același lucru și în cea a Leilor. Puteau să nu fie! se 
gândi el în momentul în care intrară în ospătăria Cărbunelui. De 
ce ar fi trebuit să fie acolo? Dar, atunci, cei patru rea/es ai săi... 
Ce hotărâre avea să ia hidalgoul? Nu va lăsa niciodată ca 
lucrurile să rămână astfel. Onoarea sa! Numele său de familie! Il 
va sili să aștepte toată noaptea și după aceea... Îi plătise ceea 
ce a crezut el că ar fi salariul lui pentru munca vreme de o lună! 

Un hohot puternic de râs îi întrerupse reflecţiile. La una dintre 


mese, un bărbat cu barbă, gătit cu îmbrăcămintea colorată a 
unui soldat din corpul pedestrașilor, înălța un pahar de vin și se 
grozăvea în gura mare faţă de alţi doi care îl însoțeau. Era 
evident că era băut. 

— Acela, arătă spre el, gata să fugă de îndată ce don Nicolas 
nu avea să mai fie atent. 

Dar hidalgoul îl strânse și mai tare de braţ, de parcă s-ar fi 
pregătit de o încăierare. 

— Voi de colo! strigă don Nicolas din ușă. 

Conversaţiile încetară dintr-odată. Râsetele îngheţară brusc. 
Doi clienţi, cei mai aproape, se ridicară în mare grabă de la 
masă și se îndepărtară, împiedicându-se de scaune. Hernando 
simţi că îi tremură picioarele. 

— Cum aţi îndrăznit să mânjiţi numele familiei Varus? strigă 
din nou hidalgoul. 

Bărbatul se ridică greoi și încercă să bea restul vinului care îi 
curse prin barbă. Puse mâna pe mânerul damaschinat al spadei 
sale. 

— Cine sunteţi, domnule, ca să ridicați glasul la mine? răcni 
el. La mine, un stegar al corpului de infanteriști din Sicilia, un 
hidalgo din Vizcaya! 

Hernando se făcu mic de cum auzi acele cuvinte. Alt hidalgo! 

— Dacă obârșia domniei voastre este adevărată, lucru de care 
mă îndoiesc, nu o meritaţi! 

— Vă îndoiţi de obârșia mea? strigă don Nicolas. 

— V-am mai spus... încercă atunci Hernando să-i șoptească. 
Este ceea ce am auzit, că se îndoia... 

Dar don Nicolas nu-i acordă atenţie; deodată Hernando se 
văzu liber de strânsoarea braţului. 

— Domnia voastră însăși vă mânjiţi numele de familie! urlă 
stegarul. 

— Vă provoc! ţipă don Nicolas la rândul său. 

— Răspund provocării! 

Cei doi hidalgo își scoaseră spadele din teacă. Oamenii care 
mai rămăseseră încă la mese se ridicară ca să lase spaţiu liber 
și cei doi cavaleri se înfruntară. 

Hernando rămase buimăcit câteva clipe. Urmau să se 
dueleze! Işi deschise palma asudată și privi moneda de patru 
reales. O aruncă de două ori în aer, prinzând-o în mână și părăsi 
ospătăria. Imbecili! se gândi el, auzind zornăitul metalic al 


primei încrucișări dintre cele două arme de oţel. 


Se întoarse pe strada Mult Grâu cu o senzaţie ciudată, diferită 
de cea pe care ar fi trebuit să i-o producă victoria aceea pentru 
care riscase atât de mult: doi nobili își puseseră vieţile în joc 
fără ca nici măcar unul din ei să se sinchisească de ceea ce 
pretindea dușmanul său. Și totul pentru un singur cuvânt greșit 
înţeles! Pe drum, când se făcuse deja întuneric, se întâlni cu o 
procesiune de orbi, care mergeau în șir, legați unii de alţii și 
îngânau rugăciuni, ţinând socoteala mătăniilor și cerând de 
pomană, așa cum făceau trei nopţi pe săptămână când 
străbăteau străzile din Córdoba de la spitalul orbilor până în 
strada Olarilor. Un bărbat care se ruga și avea grijă de 
lumânările de la imaginea Fecioarei de pe faţada unei clădiri 
lăsă să cadă o monedă în căușul pe care îl mișca ritmic primul 
dintre orbi; Hernando se dădu la o parte din drumul lor și 
strânse în pumn moneda lui de patru reales. Creștini! 

Obţinuse destui bani de când aflase de aventurile amoroase 
dintre calfa de la tăbăcărie și soția meșterului. Se gândise la 
asta mai multe nopţi la rând: știa să scrie și să socotească și cu 
siguranţă că acele cunoștințe i-ar putea oferi o slujbă mai bine 
remunerată și departe de bălegar, muncă pentru care primea 
mai puţin decât un servitor, dar alese să nu o facă. Sarcina lui în 
groapa cu bălegar, care se afla la distanţă și ascunsă de ceilalţi 
lucrători din tăbăcărie care nici nu se apropiau de locul acela, îi 
asigura o libertate, consimţită și tăinuită de către calfă, de care 
nu s-ar fi putut bucura în alt post. 

De atunci, expedițiile pe celălalt mal al Guadalquivirului în 
barca Fecioara ostenită, care rezista cu tenacitate la călătorii 
una după alta, se repetaseră în numeroase ocazii. Hernando și 
Juan legară prietenie și conversațiile lor nocturne despre femeile 
din bordelul berber, dincolo de escala la Sevilla, se desfășurau 
între glume și vorbe de duh. 

— Cum o să călărești trei femei deodată dacă tu nu ești în 
stare să vâslești cu putere! îl zgândărea Hernando, care scotea 
apa fără încetare, atunci când Fecioara ostenea și se umplea cu 
apă din Guadalquivir pe drumul de întoarcere. 

Dar prietenia aceea îi oferea și ceva mai mult decât cei doi 
bănuţi pe care geambașul de catâri îi plătise de prima dată: 
Hernando primea o parte din beneficiile contrabandei cu vin. 


Piaţa Mânzului și ambianța ei - așezare a aventurierilor, a 
vagabonzilor și a hoţomanilor - deveniseră adevăratul său 
cămin. 

Continua să lucreze la tăbăcărie; avea nevoie de 
respectabilitatea pe care i-o conferea locul acela de muncă față 
de magistrat sau față de preotul de la biserica Sfântul Nicolae 
când îi vizitau ca să controleze că se convertesc în buni creștini, 
dar viața lui era în Piața Mânzului. 

În vreme ce băieţii din cartierele Sfântul Laurenţiu sau Sfânta 
Maria îi transportau pieile de la abator, Hernando mergea la 
Calahorra să pună la cale șiretlicuri cu Juan și cu ceilalți 
geambași. Zâmbea mereu când își amintea cum reușise să 
scape de o sarcină atât de ingrată. In primele sale călătorii, 
dând ocol zidurilor, văzuse cum puștii din diferitele cartiere se 
băteau cu pietre pe drumul din jurul cetăţii și împrejurimile sale. 
Acele încăierări ajunseseră să provoace câte un mort și destul 
de mulţi răniţi printre distraţii care treceau prin zonă, motiv 
pentru care consiliul municipal hotărâse să le interzică, dar 
flăcăii nu ţineau seamă de ordonanţe și bătăile cu pietre 
continuau. Prima dată când Hernando se văzu implicat într-una 
dintre ele, printre zeci de băieți bătându-se cu pietre, se apără 
cu pieile până când se opri lupta. In alte zile, îi văzu antrenându- 
se pentru următoarea bătaie cu pietre. Cine îl putea birui pe un 
locuitor din Alpujarras la aruncarea cu pietre? se gândi el atunci. 
Miza a fost un bânuț. Tinta, la o aruncătură de băț: dacă ei 
pierdeau, îi duceau pieile până la tăbăcărie; dacă ei câștigau, 
primeau bănuţul. Pierdu câteva monede, dar câștigă majoritatea 
rămășagurilor și, în vreme ce mucoșii îndeplineau partea lor din 
înţelegere, el mergea pe câmpia Adevărului, unde se prefăcea 
că strânge bălegar, târându-se pe sub catâri. Atunci, câte un 
geambaș de cai îl arăta pe moriscul murdar și rău mirositor, îl 
apuca de păr și îl urca pe un cal de paradă ca să-l convingă pe 
cumpărător că animalul era blând și nu avea nici un viciu, iar 
Hernando cădea în șa ca un sac, prefăcându-se înspăimântat, ca 
și cum n-ar fi călărit niciodată, în vreme ce geambașul lăuda 
calităţile excelente ale unui cal capabil să suporte un călăreț 
lipsit de experiență. Dacă târgul se încheia, Hernando își primea 
banii. 

Intr-o noapte, îl ajută pe un cavaler să se caţăre pe gardul 
mănăstirii de călugărițe a Sfintei Cruci, așteptând de cealaltă 


parte ca să-i arunce funia la întoarcere, în vreme ce auzea în 
întuneric mai întâi chicotele cuplului, apoi gâfâielile lor 
pătimașe. Dar nu toate escapadele se încheiau cu succes. 
Odată, se alătură unui grup de cerșetori străini de loc care nu 
aveau permis să cerșească la Córdoba. Cerșetoria era perfect 
reglementată la Córdoba și o puteau practica doar cei care 
beneficiau de autorizaţia parohului. Odată ce făceau dovada că 
s-au spovedit și că au primit sfânta împărtășanie, li se înmâna 
un document special pe care și-l atârnau de gât și care le 
permitea să ceară de pomană în limitele propriei parohii. Unul 
dintre acei cerșetori clandestini avea rara îndemânare de a-și 
ține respiraţia, prefăcându-se că este mort: chipul său căpăta o 
culoare lividă, convingătoare pentru toți cei care îl priveau. 
Aleseră Piaţa Paielor, acolo unde se vindeau paie de alac pentru 
saltele, și cerșetorul se lăsă să moară, pricinuind o mare zarvă 
printre clienţi. Hernando și alți fârtaţi se apropiară de cadavru, 
bocindu-l și cerând pomană ca să-l îngroape creștinește, la care 
oamenii, impresionați, au răspuns cu generozitate. Dar 
întâmplarea a făcut că un preot, care se afla în trecere prin 
Córdoba, fusese de faţă la același șiretlic la Toledo, motiv 
pentru care se apropie de mort și, spre indignarea publicului 
îndurerat, începu să-i tragă cerșetorului lovituri cu vârful 
piciorului. La a treia lovitură în rinichi, mortul își reveni la viaţă, 
iar Hernando și complicii săi se chinuiră să scape de mânia celor 
îmbrobodiți. 

Lucra și pentru patronii de tripouri, proprietarii unor localuri 
ilegale unde se jucau cărţi sau zaruri. Cunoscu un flăcău cu 
câţiva ani mai mare decât el, îl chema Palomero, care se ocupa 
cu atragerea potenţialilor clienţi. Palomero avea un simţ special 
care-l făcea să știe care străin umbla în căutarea unei case de 
jocuri de noroc unde să-și pună banii rămășag, și, de cum îl 
vedea, fugea la el ca să-l sfătuiască și să stăruie să meargă la 
cea a lui Mariscal, care îl plătea. Hernando îl ajuta des, mai cu 
seamă împiedicându-i pe ceilalţi vânători de clienţi care se 
învârteau prin Piaţa Mânzului să ajungă la jucătorul pe care îl 
descoperise Palomero. Le punea piedică, îi împingea și folosea 
orice vicleșug ca să izbutească. 

— Hoţul! îi trecu prin minte într-o noapte să strige după un 
tânăr pe care nu-l putuse reține și care se îndrepta deja spre 
jucătorul cu care negocia Palomero. 


De undeva, apăru un alguazil care se năpusti asupra 
tânărului, dar nici asta nu îi fu de folos cu nimic lui Palomero, 
întrucât jucătorul dispăru în mijlocul debandadei. 

Așa cum trebuia să se întâmple, au fost multe ciocnirile în 
care se văzu amestecat și multe loviturile pe care le primi în 
acele ocazii, ceea ce a atras după sine o sinceră prietenie din 
partea lui Palomero și niște bani în plus faţă de cei pentru care 
se învoiseră. Stăteau la taclale, râdeau și împărțeau între ei 
mâncarea, iar Hernando nu înceta să se mire de permanentele 
grimase ale feţei pe care Palomero reușea să le facă. 

— Acum? îl întreba pe Hernando. 

— Nu. 

— Dar acum? insista după câteva clipe. 

— Nici acum. 

Palomero spunea că descoperise șmecheria cu care obișnuia 
Mariscal să-i jumulească de bani, nu numai pe „guguștiuci“, pe 
naivii care veneau la casa de jocuri de noroc a acestuia, ci chiar 
pe trișorii sau pe jucătorii înrăiţi de tripou, oricât de mari experţi 
ar fi putut fi aceștia. 

— E în stare să-și miște lobul urechii drepte rămânând 
imperturbabil, îi mărturisi el uluit. Nu i se mișcă nici un singur 
mușchi de pe faţă, nici măcar restul urechii! Joacă pe din două 
cu un complice care, de îndată ce recunoaște semnalul, știe ce 
cărți are Mariscal și pariază. Acum? 

Hernando izbucni în hohote de râs la chipul schimonosit al 
prietenului său. 

— Nu. Îmi pare rău. 


În general, cu excepţia unor eșecuri precum cel al falsului 
mort, treburile îi mergeau bine. Atât de bine, încât vorbise deja 
cu Juan să-i plătească prima rată pentru un catâr, nu pentru cel 
pe care l-ar fi dorit el, dar nici pentru cel pe care l-ar putea 
cumpăra cu banii strânși: geambașul îi făcuse un preţ bun. Se 
gândea să-i dea lui Brahim catârul acela în schimbul Fâtimei. Nu 
putea refuza, oricât de mult l-ar fi urât pe Hernando. Trecuse 
ceva vreme de când Fâtima continua să ţină post, fapt pentru 
care nici nu trebuia să facă mari eforturi, date fiind lipsurile, 
motiv pentru care nu se îngrășa și rămânea extrem de slabă și 
de sleită de puteri, lucru ce nu-l atrăgea pe Brahim, și el mereu 
obosit din cauza muncii extenuante la câmp, cu care nu era 


deprins. Aisha colabora la liniștea fetei și îl satisfăcea pe soțul ei 
atunci când acesta se simţea în stare. Dar de când o salvase de 
taur în fundătură, ochii negri ai Fâtimei străluceau zi și noapte. 
Hernando trebui să o convingă de planul său. 

— Cu siguranţă că va accepta! încercă el să-i dea curaj. Nu 
vezi cum se scoală în zori și cum se întoarce acasă după o zi de 
muncă la câmp? Se topește de la o zi la alta. Brahim este omul 
călătoriilor; n-a fost niciodată agricultor și, cu atât mai puţin, 
pentru leafa mizerabilă pe care o primește. Are nevoie de spațiu 
deschis. Te va repudia. N-am nici o îndoială. 

Și era adevărat. Nici măcar sarcina de-acum vizibilă a Aishei 
nu reuși să schimbe deprimarea cărăușului, care se adăuga 
acum la irascibilitatea și obișnuita sa proastă dispoziţie. 

— Te urăște de moarte, îi spuse Fátima, care era conștientă 
de faptul că, în ultimele zile, Brahim începuse din nou să o 
privească cu ochi lascivi. 

Se încrucișa cu ea prin casă, o împiedica să treacă și își ducea 
mâinile la sânii ei. Fata alese totuși să nu-i transmită temerile 
sale unui Hernando plin de iluzii. Nu era singurul lucru pe care. i-l 
ascundea în zilele acelea, se gândi ea cu tristețe. 

— Dar se iubește mai mult pe el însuși, spuse el pe un ton 
sentenţios. Când eu eram în pântecele mamei mele, m-a 
acceptat în schimbul unui catâr. De ce n-ar face același lucru 
acum, în împrejurări și mai proaste? 

Cu cei patru reales pe care tocmai îi obținuse de la don 
Nicolas, socoti el dând colțul spre fundătura care ducea la casa 
dărăpănată în care se îngrămădeau cu toţii, i-ar putea înmâna 
lui Juan prima rată a catârului. Un tânăr postat chiar la colţ îi 
porunci să păstreze tăcerea. Ce făcea acolo băiatul ăla? ÎI 
văzuse în casă; dormea cu familia lui într-una dintre încăperile 
de la etaj... Cum îl chema? Hernando se apropie de el, dar 
tânărul duse un deget la buze și îi făcu semn să-și continue 
drumul. 

Chiar de la poartă, observă o atmosferă de sărbătoare 
nepotrivită și neobișnuită. Uimit de sunetul unui cântec morisc, 
îngânat în șoaptă, traversă porticul și se îndreptă spre patioul 
interior al clădirii, identic cu al majorităţii caselor din Córdoba, 
pe care creștinii îl transformau în grădini încărcate cu tot felul 
de plante aromatice și colorate în jurul veșnicului havuz. În 
casele închiriate de către morisci, acele patiouri aveau orice 


destinație, mai puţin cea de ornament și de încântare; acolo se 
întindeau rufele la uscat, se spăla, se lucra mătasea, se gătea și 
chiar se dormea; nu exista floare care să reziste la o asemenea 
agitaţie. Toţi locatarii clădirii erau strânși în patio sau în 
încăperile de la parter. Văzu destul de multe figuri noi. Și îl văzu 
și pe Hamid. Unii vorbeau în șoaptă; alţii, cu ochii închiși, de 
parcă ar fi vrut să evadeze din acea mare închisoare care era 
Córdoba, fredonau cântecul pe care îl auzise când intrase. Intr- 
un colț al patioului, orientat poate spre Mecca, un bărbat se 
ruga. Înţelese numaidecât motivul pentru care era supravegheat 
colțul fundăturii: adunările moriscilor erau interzise și cu atât 
mai mult pentru a se ruga, dar... 

— Dacă veţi fi descoperiţi, îl mustră pe Hamid, care se 
îndreptă spre el de cum îl văzu, n-aţi avea nici o scăpare. 
Fundătura n-are ieșire, iar creștinii ar intra întotdeauna în casă 
prin... 

— De ce te excluzi de la întrunire, Ibn Hamid? îl întrerupse 
învățatul. 

Hernando rămase buimăcit. Hamid îi vorbise cu asprime. 

— Eu... nu. Îmi pare rău. Ai dreptate. Am vrut să spun dacă 
vom fi descoperiți. Hamid încuviinţă, acceptând scuzele. Ce... ce 
se sărbătorește? Suntem în mare primejdie. Ce faci aici? 

— Stăpânul meu m-a învoit pentru puţin timp. Nu puteam 
pierde această zi. 

Hernando nu era la curent nici măcar cu calendarul creștin, cu 
atât mai puţin cu cel musulman. O fi vreo sărbătoare religioasă? 

— Îmi pare rău, Hamid, dar nu știu ce zi este. Ce sărbătorim? 
insistă el, distrat, privind lumea. 

Deodată, o văzu pe Fátima, podoaba cu mâna de aur Îi 
strălucea la gât. Ce se întâmplase cu mâna aceea? Unde o ţinea 
ascunsă? Fátima își întoarse privirea spre el, de parcă s-ar fi 
simţit observată de la distanţă. Hernando vru să-i zâmbească, 
dar ea își întoarse privirea și înclină capul. Ce se întâmpla? || 
căută pe Brahim și îl găsi aproape de Fátima. In patio nu o va 
putea aborda pe fată ca să o întrebe de ce îl respinge în felul 
acela. 

— Ce sărbătorim? îl întrebă din nou pe învățat, de data 
aceasta în șoaptă. 

— Astăzi, pentru prima dată, am răscumpărat din sclavie un 
frate de-al nostru întru credinţă, îi răspunse Hamid cu 


solemnitate. Pe acela, adăugă el, arătând spre un bărbat care 
lăsa să i se vadă pe obraz o literă marcată cu fierul înroșit în foc. 

Hernando își îndreptă privirea spre morisc, care alături de o 
femeie primea felicitări din partea celor prezenţi. Ce importanţă 
putea avea o răscumpărare pentru ca Fâtima...? Ce se 
întâmpla? 

— Cea de lângă el este soția lui, continuă Hamid. A aflat că el 
trăiește ca sclav în casa unui neguțător din Córdoba și... 

Hamid se opri din explicaţie. 

— Și? întrebă Hernando fără să acorde prea mare importanţă. 

Ce se întâmpla cu Fátima? Încercă să-i capteze din nou 
atenţia, dar era evident că ea îl respinge. 

— A apelat la comunitate. 

— Bine. 

— La fraţii ei. 

— Aha, șopti Hernando. 

— Toţi au contribuit aducând câte ceva din costul 
răscumpărării. Toţi moriscii din Córdoba! Chiar și eu am dat 
niște bani pe care am reușit să-i obţin... Hernando se întoarse 
uimit, întrebându-l pe Hamid din priviri. Fâtima, mărturisi atunci 
învățatul, a fost una dintre cele mai generoase. 

Hernando clătină din cap ca și cum ar fi vrut să alunge 
cuvintele pe care tocmai le auzise. Moneda de patru rea/es a 
hidalgoului pe care o strângea încă în pumn fu cât pe ce să-i 
scape printre degete, atât de mare era slăbiciunea care îi 
năpădise. Fâtima! Una dintre cele care contribuiseră cel mai 
mult! 

— Banii aceia... bâigui el, banii aceia erau pentru a cumpăra 
propria ei libertate și... 

— A ta? adăugă Hamid. 

— Da, răspunse el hotărât, revenindu-și în fire. A mea. A 
noastră! 

O căută din nou pe Fâtima și de data aceasta o găsi stând 
dreaptă în celălalt capăt al patioului. Acum, ea îi susţinu privirea 
cu adevărat, sigură că Hamid îi povestise deja care fusese 
destinaţia banilor săi. Fâtima îi explicase învățatului pentru ce 
strângeau suma aceea și îi mărturisise că nu se simţea în stare 
să-i spună. Cu o senzaţie ciudată, Hernando o privi: era mândră 
și bucuroasă, strălucirea din ochii ei se lua la întrecere cu 
licărirea sclipitoare pe care luminile le smulgeau din giuvaierul 


de aur care îi împodobea gâtul. 

— De ce? o întrebă Hernando de la distanţă. 

Răspunsul i-l dădu Hamid: 

— Pentru că te-ai îndepărtat de neamul tău, Ibn Hamid, îi 
reproșă el stând în spatele lui Hernando care nu se mișcă. În 
vreme ce noi, ceilalţi, ne organizăm, încercăm să ne rugăm în 
taină și să păstrăm vie credința noastră sau să-i ajutăm pe aceia 
dintre noi care au nevoie, tu te îndeletnicești să alergi prin 
Córdoba ca un pungaș. 

Hamid așteptă câteva clipe. Hernando continua să stea 
nemișcat, vrăjit de ochii aceia negri migdalaţi. 

— Mă doare să-l văd pe fiul meu ajuns pe ultima treaptă a 
celor care îndrumă și guvernează lumea noastră: cea a 
derbedeilor. 

Hamid observă un ușor tremur în umerii lui Hernando. 

— Tu m-ai învățat, replică acesta, fără să-și întoarcă faţa, că 
și mai jos de atât există o alta: ultima, a douăsprezecea, cea a 
femeilor. De aceea a trebuit Fátima să renunțe la libertatea ei? 

— Ea are încredere în milostivirea lui Allah. Tu ar trebui să faci 
același lucru. Întoarce-te la noi, la neamul tău. Sclavia voastră, a 
ta și a Fâtimei, nu este cea a oamenilor, care se poate 
răscumpăra. Sclavia voastră este cea a legilor noastre, cea a 
credințelor noastre și aceasta numai Allah este chemat să o 
rezolve. Când Fâtima mi-a încredinţat banii și mi-a explicat 
pentru ce îi aveaţi, de ce luptai ca să-i obţii, i-am spus să aibă 
încredere în Allah, să nu-și piardă speranţa. Atunci m-a asigurat 
că vei înțelege cu o singură frază... 

Hernando întoarse capul spre cel care îl învățase tot ce știa. O 
știa. Știa care era fraza aceea, dar numai auzind-o din nou o 
înţelese în întreaga ei semnificaţie: în istoria care se ascundea 
în spatele ei, în suferințele și bucuriile împărtășite cu Fâtima. 
Hamid închise ochii pe jumătate înainte de a o șopti: 

— Moartea este o îndelungată speranţă. 


29 


— Repudiază-mă! Dacă nu, omoară-mă! Siluiește-mă, dacă 
asta dorești... dar nu vei mai obţine niciodată consimţământul 
meu. Jur pe Allah că mai bine mor decât să mă mai dăruiesc din 
nou ție! 

Chiar și în penumbra din odaie fu perceptibil tremurul de 
mânie cu care Brahim primi refuzul Fâtimei de a mai accepta 
vreo apropiere de ea. Aisha, ghemuită într-un ungher, auzi 
vorbele acelea, tulburată de teroarea faţă de reacţia lui Brahim, 
precum și de mândria pentru atitudinea fetei; tânăra familie cu 
micuțul lor, întinși pe o saltea de paie în celălalt capăt al odăii, 
își împletiră mâinile și îţi ţinură răsuflarea. Hernando nu era. 
Brahim mormăi ceva de neînțeles. Lovi aerul cu pumnul de mai 
multe ori și continuă să mârâie și să blesteme. Fátima rămase în 
picioare în faţa lui: se temea ca vreuna dintre lovituri să n-o 
nimerească peste faţă. Dar nu a fost așa. 

— Nu vei fi niciodată o femeie liberă... de oricât de mulți bani 
ar putea face rost Nazareeanul, spuse Brahim pe un ton 
sentenţios. Înţelegi, femeie? Fátima nu răspunse, confruntată cu 
furia lui Brahim. Cine te crezi? Sunt soţul tău! Pentru o clipă, 
Fátima crezu că o va silui acolo, în văzul tuturor, dar Brahim 
privi de jur-împrejur și se stăpâni. Nu ești altceva decât o 
grămadă de piele și de oase. Nimeni n-ar dori să se culce cu 
tine! adăugă el cu un gest de dispreţ înainte de a se îndrepta 
spre Aisha. 

Genunchii i se înmuiară și Fátima se lăsă să cadă la pământ, 
uimită că rezistase în picioare la provocare. Trecu vreme 
îndelungată până când se opri din tremurat și i se domoli 
respiraţia. Se gândise de o mie și una de ori, fiind sigură că nu 
va întârzia ziua când, în ciuda slăbiciunii și a înfățișării ei puţin 
dezirabile, Brahim va avea din nou pretenţii la ea. Și așa se 
întâmplase. Timpul jucase în favoarea ei și faptul de a-și fi oferit 
toți banii pentru prima răscumpărare a unui morisc, ceva pe 
care comunitatea o considerase ca fiind și primul semn că, după 
înfrângere, continuau să fie un neam unit prin credinţă, o 
convinsese definitiv. Atunci, de ce trebuia să se dăruiască unui 
bărbat pe care îl ura? Oare nu renunţase de curând pentru 
adepții Profetului la posibilitatea de a fi liberă, de a avea iluzii și 


un viitor? Comunitatea îi mulţțumise atât ei, cât și lui Hernando 
care sfârșise prin a ceda. După ce ascultase cuvintele lui Hamid, 
Hernando o privise încă o dată din celălalt capăt al patioului; ea 
își ridică ochii spre cer, iar el o imită. Apoi, o iertă cu o simplă 
expresie de aprobare. Toată Córdoba aflase de generozitatea ei! 
Brahim întrebase care era originea banilor, iar Hamid îi 
răspunsese fără înconjur. Fâtima se simţea în siguranţă; știa că 
se poate bizui pe sprijinul comunităţii... și de acest lucru era 
conștient și Brahim. În plus, micuțul ei Humam nu mai exista ca 
să devină monedă de schimb pentru bunăvoința ei sexuală. Și 
fata se gândise la același lucru: poate... poate că Allah și 
Profetul hotărâseră să-l elibereze pe copil de ceea ce ar fi fost o 
cumplită povară pentru toată viaţa lui. Era datoare faţă de ea 
însăși și faţă de acel fiu pierdut! lar în ceea ce privește 
posibilitatea ca Brahim să o maltrateze pe Aisha, cum făcea în 
Alpujarras, ce era un musulman fără fiii săi? Musa și Aquil nu 
mai apăruseră; nu știau nimic despre ei, dar toţi erau la curent 
cu dispariţia lor, în cazul în care ar fi fost văzuţi. Unii morisci se 
prezentaseră la consiliul municipal să se plângă că fiii lor care le 
fuseseră furați erau trataţi ca niște sclavi în familiile care-i 
primiseră, dar creștinii nu îi luaseră în seamă, așa cum nu 
luaseră în seamă nici decretul regal care interzicea ca băieţii 
morisci mai mici de unsprezece ani să fie făcuţi sclavi. Córdoba, 
la fel ca toate regatele creștine, gemea de copii, luaţi în ocrotire 
sau sclavi, folosiţi de stăpânii lor ca mici servitori sau lucrători 
până când ajungeau la vârsta de douăzeci de ani. Aisha era în 
siguranţă, conchise Fâtima: câtă vreme va fi însărcinată și 
probabil cât va dura alăptarea micuţului, Brahim nu o va 
maltrata, pentru că ar pune în primejdie viața nou-născutului, 
atât de mult dorit. In noaptea aceea, încercând să-și recapete 
calmul, Brahim îi confirmă așteptările și nu-și vărsă năduful pe 
prima sa soţie, cum făcea în Alpujarras. Atunci, Fâtima plânse în 
tăcere și o făcu având siguranţa că doar un pas mai încolo de 
locul în care se lăsase să cadă, sleită de puteri, Aisha plângea și 
ea în momentul acela în secret, consolând-o fără cuvinte, așa 
cum cele două femei învăţaseră să comunice acolo, pe munte. 


La aceeași oră, Hernando trecea pragul unei căsuțe 
dărăpănate din strada Moriscilor, în cartierul Sfânta Marina. De 
când Fâtima oferise banii pentru răscumpărarea primului sclav 


morisc și Hamid îi atrăsese atenţia, își schimbase atitudinea. Și 
se simţea mai bine! De ce să nu se lase în nădejdea lui Allah? 
Dacă Fátima și Hamid o făceau... In plus, ea îi făgăduise că 
Brahim nu se va mai atinge de ea și o crezuse, oh, Allah, chiar o 
crezuse! „Mai bine îmi iau viaţa”, îl asigurase ea cu fermitate. 
Onorat de făgăduială, Hernando pusese la dispoziţia fraţilor săi 
întru credinţă ușurința cu care se mișca prin Córdoba, 
numeroasele sale relaţii, inteligenţa și șiretenia sa. lar 
comunitatea îl primise cu afecțiune și recunoștință. Sentimente 
pe care i le arăta și Fâtima, mult mai mult decât în ocaziile în 
care el îi înmânase câte o monedă ca să cumpere catârul cu 
care avea de gând să o schimbe: banii îi lua și îi ascundea, 
aproape din obligaţie, fără nici o satisfacţie, ca și cum s-ar fi 
îndoit că aceea ar fi calea. O preţuise cât pe un simplu catâr 
bătrân! se lamenta el acum văzând-o zâmbind, cu ochii negri 
larg deschiși în timp ce îl asculta povestind despre ultimul 
serviciu pe care Hernando i-l făcuse vreunui frate. Erau multe de 
făcut, îl asigurase Hamid în lunga conversaţie pe care o 
susținuseră după sărbătorirea primului morisc răscumpărat. 

Pentru că, în ciuda a tot și a toate, Córdoba îi atrăgea pe 
morisci. Era orașul califilor, cel care izbutise înnobilarea culturii 
și a religiei musulmane în Occident, iar condiţiile de viaţă de 
acolo se deosebeau prea puţin de cele pe care moriscii le 
îndurau în orice alt oraș sau sat spaniol. Peste tot, presiunea 
creștină era sufocantă; chiar mai mult decât atât, dacă mai era 
cu putință așa ceva, în satele mici, unde moriscii sufereau și mai 
de aproape ura vechilor creștini. Și în toate satele, fără excepţie, 
erau exploataţi de către autorităţi sau de către seniorii de prin 
partea locului. De aceea, după ce trecuseră deja doi ani de la 
deportare, o curgere constantă a imigranţilor fără permis 
ajungea treptat la Córdoba, atrași de trecutul acesteia și de 
avântul pe care îl trăia orașul în acele vremuri. 

Din ordin regal, moriscii nu puteau lipsi de la locurile lor de 
reședință decât dacă aveau o autorizație specială eliberată de 
autorităţile locale, în care trebuia să se menţioneze descrierea 
fizică amănunțită a persoanei, unde se ducea, de ce și cât timp 
avea permisiunea să rămână în afara localităţii în care era 
recenzată. Zeci de morisci obțineau documentul cu diverse 
justificări și soseau la Córdoba, dar, la expirarea termenului, 
erau găsiţi în oraș fără documentul de care trebuiau să dispună 


toți moriscii rezidenţi în Córdoba. 

Cu aprobarea lui Hamid și a doi bătrâni din Albaicinul 
Granadei care își asumaseră controlul și conducerea 
comunităţii, Hernando se ocupa de acei nou-veniţi. Odată ce 
permisele lor își pierdeau valabilitatea, li se prezentau două 
posibilităţi: ori să se însoare cu o moriscă înregistrată în 
prealabil la Córdoba, ori să permită să fie reţinuţi de către 
autorităţi și să ispășească o pedeapsă cu închisoarea de trei sau 
patru săptămâni. Consiliul municipal considera că acel aflux era 
spre folosul orașului, întrucât aducea mână de lucru ieftină și 
venituri mai mari pentru proprietarii caselor, motiv pentru care, 
în ambele cazuri, fie prin căsătorie, fie prin ispășirea 
condamnării, se acorda documentul corespunzător care îi 
acredita pe cei care îl posedau ca locuitori ai Cordobei. 

Hernando știa despre toţi moriscii care se ascundeau în 
casele  coreligionarilor lor când își pierdeau valabilitatea 
permiselor care le permiteau să se miște liber prin oraș. 
Îndeplinea funcţia de peţitor, ca în noaptea aceea când intrase 
într-un mic edificiu din strada Moriscilor cu scopul de a anunța 
că găsise o soţie pentru un bun dărăcitor de postav din Merida, 
a cărui meserie era foarte căutată la Córdoba în cadrul breslei 
țesătorilor. 

Dar nu toţi cei lipsiţi de documente erau dărăcitori de postav, 
nici toate moriscele din Córdoba nu erau dispuse să se mărite, 
motiv pentru care majoritatea dintre ei ajungeau până la urmă 
la închisoare, iar acolo era locul în care băiatul trebuia să 
acționeze cu mai multă grijă. 

Inchisoarea regală nu era altceva decât o afacere arendată 
unui comandant, în care singura obligaţie a autorităţilor era 
aceea de a pune la dispoziţie un local în care să fie izolaţi 
deţinuţii, cu cătușe la picioare și cu lanţuri corespunzătoare. 
Deţinuţii trebuiau să-și cumpere hrana sau să o primească de 
afară, întotdeauna după plata în prealabil către comandant; 
patul se închiria potrivit tarifelor stabilite de rege ca urmare a 
abuzurilor comise. Preţurile variau după cum dormeau una, 
două sau trei persoane îţi același pat de scânduri. Cine putea 
plătea. Săracii și nevoiașii trăiau în închisoare din mila publică, 
dar această milă se revărsa cu greu și asupra noilor creștini 
sacrilegi care făptuiseră atâtea atrocități în timpul răscoalei. 

Hernando trebuia să stabilească momentul cel mai nimerit ca 


unul dintre morisci să fie reţinut în funcţie de disponibilităţile 
închisorii; comandantul să-și primească banii corespunzători și 
comunitatea să pună hrană la dispoziţia deţinuţilor care se aflau 
întemnițați. Nu-și încetase cursele nocturne prin zona Pieței 
Mânzului, dar acum nu mai umbla după bani, ci după informaţii. 
Când avea de gând vreun magistrat să percheziţioneze casele 
moriscilor care îi fuseseră repartizate? Ce se mai întâmpla nou 
în închisoare? Care alguazil era cel mai potrivit pentru a aresta 
vreun morisc și unde? Cine dispunea de sclavi morisci și cât îl 
costaseră? Cât timp îi va lua consiliului municipal până să 
acorde dreptul de ședere cutărei sau cutărei persoane? Orice 
informaţie era bună și, dacă putea, lăsa să curgă ceva din puţinii 
bani pe care-i puneau la dispoziţie bătrânii din comunitate ca să 
cumpere bunăvoința cuiva sau pentru ca un servitor care bea 
vin într-o ospătărie să-i spună numele și originea acelui sclav 
sau a acelei sclave care trăia la el acasă. Eliberarea sclavilor 
capturați în războiul din Alpujarras devenise obiectivul principal 
al comunității. Cu toate acestea, creștinii care îi cumpăraseră pe 
bărbaţii ori femeile acelea la preț scăzut, mult mai ieftin decât 
dacă ar fi fost negri, mulatri sau albi de orice altă origine, 
speculau interesul moriscilor faţă de coreligionarii lor și creșteau 
peste măsură costul răscumpărării. Orice locuitor al Córdobei 
care avea sclavi morisci devenise la scară mică un intermediar 
hotărât cu înverșunare să obţină profituri, mai ales de pe urma 
bărbaţilor, întrucât femeile erau rareori scoase la vânzare, dat 
fiind că odraslele sclavelor moșteneau condiţia mamei. A lăsa o 
moriscă însărcinată implica așadar un profit bun pe termen 
destul de scurt. 

A stat la îndoială dacă să continue sau nu călătoriile cu 
Fecioara ostenită. Juan insista să lucreze mai departe cu el. Ce 
rău îi putea face faptul de a obține ușor niște bani buni? „Cel 
care mă însoțește acum, se plânse el făcându-i cu ochiul în 
semn de complicitate, nu vrea să vorbească despre femeile din 
bordelul berber.“ li oferise chiar și câștiguri mai mari, dar, într-o 
zi, când se îndrepta spre Piaţa Mântuitorului prin strada Micilor 
Coloane, prin care era silit să treacă, exclusese orice posibilitate 
de a-și continua ieșirile nocturne cu barca. De-a lungul străzii 
Micilor Coloane și sprijinite de fațada oarbă a mănăstirii Sfântul 
Pavel, erau mai multe lavițe sau banchete pe care erau expuse 
cadavrele celor care mureau pe câmp și care fuseseră aduse în 


oraș de către călugării Milostivirii. Hernando obișnuia să 
privească acele cadavre încercând să afle după îmbrăcăminte 
sau după culoarea tenului, deși aceasta nici nu se deosebea 
prea mult de a spaniolilor, dacă era sau nu vorba despre vreun 
morisc. Dacă i se părea astfel, le comunica bătrânilor ca să 
cerceteze în alte comunități dacă cineva își pierduse o rudă. Dar 
pe laviţe nu erau expuse doar cadavrele; acestea slujeau pentru 
orice: acolo se vindea pâinea sau celelalte bunuri confiscate, se 
ofereau muncitori care nu aveau de lucru, erau supuși batjocurii 
publice comercianții ilegali sau necinstiţi și, mai ales, se vărsa 
vinul străin. În ziua aceea, pe lavita următoare după cea 
purtând cadavrul unei femei care începea să se descompună, un 
supraveghetor și un alguazil se găseau lângă un butoi de vin, 
înconjurați de o ceată de băieți gata să se arunce la pământ și 
să-l bea în momentul în care supraveghetorul avea să-i aplice 
prima lovitură de secure. Vinul confiscat, spre deosebire de alte 
produse, nu era revândut. Hernando nu putu evita să privească 
butoiul. ÎI cunoștea foarte bine. Transportase multe astfel de 
butoaie în barca Fecioara ostenită. Cu inima cât un purice, lăsă 
în urmă trosnetul lemnului când crăpă şi tărăboiul făcut de o 
droaie de copii aruncându-se peste vin. In noaptea aceea, nu-l 
găsi pe Leon la hanul său din Piaţa Mânzului. 

— A fost arestat, îi va explica peste câteva zile Juan, printre 
catârii săi, pe câmpia Adevărului. Supraveghetorul găsise 
ascunzătoarea butoaielor, dar după hotărârea cu care se 
îndreptase spre locul acela... Se pare că cineva l-a denunţat pe 
Leon. 


30 


Piața Corredera, primăvara anului 1573 


Bălegarul era o marfa apreciată în Córdoba livezilor și a 
miilor de patiouri înflorite. Hernando continua să muncească în 
tăbăcărie pentru cei doi mizerabili reales pe lună care i se 
plăteau. Prin aceasta, putea să dovedească faţă de magistrat o 
ocupaţie stabilă care, în plus, îi permitea, fiind întotdeauna 
acoperit de calfa care se juca de-a dragostea cu nevasta 
meșterului, mobilitatea necesară ca să se ocupe și de alte 
treburi. Dar aceste alte treburi în exces au fost în detrimentul 
strângerii de bălegar necesar pentru argăsirea pieilor și, cu 
toate că îl scuza calfa, lipsa bălegarului se făcea deja simțită. 

In acea primă zi de duminică din luna martie, în zori, 
cincisprezece tauri fioroși împreună cu câteva vaci, provenind 
de pe izlazurile din Córdoba, traversară în fugă podul roman de 
la intrarea în oraș. În urma lor, îmboldindu-i, veneau văcari 
călare înarmați cu lungi sulițe cu care îi mânaseră de pe câmp. 
La capătul podului, în ciuda orei foarte matinale, oamenii din 
orașul Córdoba puși pe petreceri așteptau taurii. De acolo, 
traseul până la locul unde vor fi închiși în ţarc se va desfășura 
pe malul Guadalquivirului până în strada Arhonas, apoi va urca 
pe aceasta până în strada Țarcului, de lângă Piaţa Corredera, 
unde taurii aveau să stea închiși până după-amiază. 

Cu o zi înainte, calfa îl avertizase pe Hernando: 

— Avem nevoie de bălegar. Mâine va fi închiderea în ţarc și 
vor fi lupte cu cincisprezece tauri. Îl vei putea găsi atât pe 
traseul cirezii, cât și în pieţele din apropierea celei numite 
Corredera, acolo unde vor fi caii nobililor. 

— Duminica nu se muncește. 

— Posibil, dar dacă nu muncești mâine, poţi să fii sigur că n-o 
s-o mai faci nici luni. Meșterul mi-a atras deja atenţia. Da, 
adăugă el iute ca răspuns la expresia amenințătoare de pe 
chipul lui Hernando, nici eu n-o să mai muncesc dacă tu... Mă 
rog, treaba ta! Dacă asta vrei, ne vom pierde amândoi slujbele. 

— Slugile nobililor nu mă vor lăsa. 

— Îi cunosc. O să fiu acolo. O să-ţi dea voie să strângi bălegar. 
Mai întâi, strânge-l pe cel din ţarc. 


Și Hernando era acolo, înfipt la capătul podului roman, 
amestecat printre oameni, cu un coș mare din a/fă în mâini, în 
spatele unui parapet construit din ordinul consiliului municipal 
pentru a obliga taurii să cotească și să-și continue cursa pe 
malul fluviului, acolo unde se îmbulzeau localnicii care, în caz de 
pericol, puteau doar să se arunce în apă. La intrarea pe strada 
Arhonas, pe mal, fusese amplasată o altă palisadă pentru ca 
taurii să o apuce pe strada aceea. Începând de acolo, locurile de 
întretăiere cu celelalte străzi din cartierul Ajerquia, prin care se 
desfășura închiderea în ţarc, erau și ele apărate cu trunchiuri 
mari de copaci până în strada Țarcului, unde se instalase un loc 
împrejmuit, având o singură ieșire: spre Piaţa Corredera. 

Hernando observă nervozitatea oamenilor la freamătul 
taurilor și al văcarilor pe câmpia Adevărului. 

— Ajung acum! Vin acum! se auzeau strigăte. 

Zgomotul asurzitor al animalelor traversând străvechiul pod 
de piatră se contopi cu ţipetele. Unii oamenii săriră peste 
garduri și începură să alerge înaintea turmei; alţii pregătiră 
sulițe scurte ca să le arunce asupra taurilor sau cape uzate cu 
care să le abată atenţia de la fugărire. Hernando văzu taurii 
uriași trecându-i prin faţă, în urma vacilor: mugeau, galopând 
orbește, în grup, pe dinaintea văcarilor. Cotul podului spre mal 
era brusc și înclinat din pricina denivelării dintre pod și mal, 
motiv pentru care mai mulţi tauri se loviră de gardul de lemn. 
Unul dintre ei alunecă și căzu pe pământ, fiind luat sub copite 
de cei care veneau în urma lui; un tânăr încercă să-i treacă o 
capă pe dinainte, dar taurul, cu o agilitate uimitoare, se ridică 
de jos și îl împunse cu coarnele în coapsă, ridicându-l mai sus de 
grumaz. Hernando reuși să vadă cum alţi doi bărbaţi care 
fugeau în faţă erau și ei luaţi în coarne, iar când taurii se 
năpustiră ca să-și descarce furia asupra lor, se treziră cu suliţele 
văcarilor înfipte în coaste, silindu-i să-și continue traseul. 

Fuseseră doar câteva momente de ţipete, alergături, praf și 
un zgomot asurzitor până când taurii, oamenii și caii dispărură 
după colțul străzii Arhonas. Hernando uită de bălegarul pe care 
trebuia să-l strângă și acum era atent la oamenii care 
rămăseseră după trecerea cirezii: tânărul care mânuise capa 
sângera încontinuu în zona dintre picioare, agăţat de o fată de 
lângă el, care striga disperată; bărbaţi, femei și copii care 
încercau să iasă din fluviul în apele căruia săriseră la trecerea 


taurilor și un șir de răniţi, unii în picior, șchiopătând și văitându- 
se de durere, și alţii întinși de-a lungul malului Guadalquivirului. 
Când vru să-și înceapă treaba, mai multe bătrâne și niște copii 
se apucaseră deja să strângă bălegarul strivit de-a lungul 
drumului. Privi coșul gol și clătină din cap. Acolo nu va găsi nici 
o balegă. In cazul în care ar fi putut fi de vreun ajutor, sări peste 
gard și se apropie de tânărul rănit, înconjurat deja de un 
numeros grup de femei. 

— Șterge-o, maurule! îi aruncă în faţă o bătrână îmbrăcată în 
negru. 


— Tânărul acela o să moară, dacă nu o fi murit deja, îi spuse 
Hernando după slujba cântată lui Hamid, dincolo de cimitir, în 
prezența Fâtimei și a Aishei însărcinate; Brahim, ceva mai 
departe, stătea la taclale cu alţi morisci. 

— Da. Mor mulţi... 

— Ce plăcere găsesc în asta? 

— Incăierarea, lupta omului împotriva animalului, răspunse 
Hamid. Hernando, cu o strâmbătură, deschise mâinile în semn 
că nu a înţeles. Și noi am făcut la fel, obiectă învățatul. La 
curtea din Granada erau renumite luptele cu tauri. Clanurile 
Zegri, Gazul, Venegas, Gomel, Azarque și încă mulți alţi nobili se 
remarcaseră cu ocazia întărâtării și a uciderii taurilor. Și încă 
ceva, nici un învăţat în legea musulmană n-a îndrăznit vreodată 
să interzică acele sărbători, și totuși papa de la Roma, sub 
ameninţarea pedepsei cu excomunicarea, le  interzisese 
creștinilor. Cel care moare în luptele cu tauri săvârșește păcat 
mortal, iar preoţii care asistă la sărbătoare sunt răspopiți. 

Hernando își aminti atunci de armata de preoţi care ieșeau 
din casele de pe chei după trecerea taurilor și care alergau 
printre participanţii răniţi în acţiunea de închidere a lor în ţarc, 
justificându-și iertarea prin sfintele ungeri cu mir și rugăciuni. 

— In acest caz, de ce îi ucid? Nu sunt prea miloși, nu-i așa? 

Hamid zâmbi. 

— Spania iubește taurii. Nobilii iubesc taurii. Poporul iubește 
taurii. Probabil că e singura chestiune, în afară de cea 
referitoare la bani, care l-a făcut pe Filip, prea credinciosul rege 
creștin, să i se împotrivească papei Pius al V-lea. 

Acei nobili musulmani despre care vorbea Hamid alcătuiau la 
Córdoba adevărata aristocrație a orașului: familiile Aguayo, Hoz, 


Bocanegra și, bineînţeles, cele aparținând renumitei case a 
clanului Fernández de Córdoba și ramurii sale, nu mai puţin 
ilustre, a familiei Aguilar. Córdoba era nobilă! Erau multe titlurile 
și privilegiile regale obţinute de locuitorii C6rdobei în timpul 
cuceririi, iar la luptele cu tauri, nobilii din oraș, înainte de a 
înfrunta animalele, se luau la întrecere între ei în lux și 
ostentaţie. 

După ce luau masa și înainte ca spectacolul să înceapă, în 
palatele nobililor erau prezentate echipele seniorilor, alcătuite 
din servitorimea lor înveșmântată luxos în livrele de aceeași 
culoare. În cadrul echipelor, de treizeci, patruzeci și chiar șaizeci 
de servitori, doi dintre ei îndeplineau funcţia de lachei: erau cei 
care îl însoțeau pe senior în interiorul pieței. Locuitorii din 
Córdoba se postară în faţa palatului familiei Fernández de 
Córdoba, pe coasta Bailio; în fața palatului marchizului del 
Carpio, pe strada Capetelor sau în jurul atâtor altor palate și 
case ale familiilor de viţă veche, pentru a privi și a aplauda 
ieșirea nobililor călare, însoţiţi de numeroase rude și escortațţi 
de echipele de servitori care cărau mâncare, vin și jilțuri pentru 
seniorii lor. 

Piaţa Corredera fusese pregătită cum se cuvine pentru lupta 
cu taurii care aveau să treacă, unul după altul, prin arcada și 
culoarul care dădea în strada arcului, pe latura sa dinspre 
răsărit. Pe latura dinspre miazănoapte, cea mai lungă a pieţei cu 
formă neregulată, se instalaseră garduri dincolo de porticurile 
din lemn ale caselor care dădeau în ea, ale căror balcoane, 
împodobite pentru această ocazie cu covoare și șaluri, fuseseră 
închiriate de către consiliul nobililor și neguţătorilor bogaţi care 
se întreceau în luxul veșmintelor lor. Între aceștia, mișcându-se 
cu discreţie, încălcând bula papală, erau prelați și membri ai 
consiliului catedralei. Pe latura dinspre miazăzi, sprijinite de un 
perete alb construit la ordinul consiliului pentru a închide piaţa, 
se ridicaseră niște tribune de lemn pe care se afla guvernatorul, 
ca reprezentant al regelui și conducător al arenei, împreună cu 
alţi nobili și cavaleri. De jur-împrejurul pieţei, dată fiind 
amploarea acesteia, fuseseră instalate parapete în spatele 
cărora publicul se putea adăposti din calea taurilor. 

Din Piaţa Trestiilor, prin care se împrăștiaseră servitorii cu caii 
de rezervă ai celor care urmau să lupte cu taurii și ai rudelor lor, 
Hernando auzi strigătele oamenilor când nobilii călări, cu cei doi 


lachei care trebuiau să-i ajute purtând lăncile, defilară, toţi 
îmbrăcaţi după obiceiul morisc, cu tunici ajustate pe corp care le 
lăsau libertate în mișcări, tichii și șaluri atârnând de umărul lor 
stâng și înarmaţi cu spade; fiecare nobil purta aceleași culori 
precum cele de pe livrelele echipelor lor și călăreau tot ca 
moriscii, cu scările scurte. Calfa de la tăbăcărie se ţinu de 
cuvânt și îl așteptă în Piaţa Trestiilor. Prin mijlocirea acestuia, 
Hernando reuși să treacă de alguazilii care împiedicau oamenii 
de rând să se amestece cu servitorii cavalerilor, cărându-și coșul 
mare din alfa. Dar nu era singurul care umbla pe acolo ca să 
obțină bălegar. 

Opt cavaleri se pregăteau să lupte cu taurii în acea după- 
amiază de martie. Cu o expresie solemnă, guvernatorul îi 
înmână alguazilului pieţei cheia ţarcului, în semn că spectacolul 
putea începe; patru dintre cavaleri părăsiră arena, în vreme ce 
ceilalți patru își ocupau poziţiile în interior. Caii tropăiau pe loc, 
fornăiau și asudau. Se făcu liniște în Piaţa Corredera când 
alguazilul deschise poarta mare din trunchiuri de lemn cu care 
era închisă strada Țarcului, înainte de a izbucni ovaţiile pentru 
cursa unui taur enorm cu părul negru mai care, îmboldit de 
picadori, intră în piaţă mugind. Taurul alergă prin piaţă în galop 
întins, lovind cu coarnele de jos în sus în garduri pe măsură ce 
oamenii îl chemau ţipând, loveau trunchiurile de lemn sau 
aruncau în el cu sulițe scurte. După avântul iniţial, taurul o porni 
la trap și peste o sută de persoane săriră în arenă și îl ațâţară cu 
capele; cei mai îndrăzneți se apropiau de el, dându-i o lovitură 
violentă ca apoi să-l evite de îndată ce se întorcea spre ei. Unii 
nu reușiră și sfârșiră luaţi în coarne, călcaţi sub copite sau 
răsuciţi prin aer. În vreme ce poporul se distra, cei patru nobili 
rămâneau la locurile lor, reţinându-și caii, judecând vitejia 
animalului și dacă aceasta era îndeajuns ca să lupte cu el. 

La un anumit moment, don Diego López de Haro, cavaler din 
casa del Carpio, îmbrăcat în verde, strigă ca să aţâţe taurul. 
Numaidecât, unul dintre lacheii care îl însoțeau alergă spre 
oamenii care sâcâiau animalul și îi obligă să se dea la o parte. 
Spaţiul dintre taur și călăreț fu lăsat liber și nobilul strigă din 
nou: 

— Taurule! 

Taurul, enorm, se întoarse spre cavaler și cei doi se priviră de 
la distanţă. Piaţa, aproape în tăcere, era atentă la viitorul atac. 


Chiar în acel moment, cel de al doilea lacheu se apropie de don 
Diego cu o lance din lemn de frasin, groasă și scurtă, terminată 
cu un vârf ascuţit de fier; la trei palme de vârf se practicaseră în 
lemn niște tăieturi acoperite cu ceară ca să înlesnească ruperea 
ei în lupta cu taurul. Ceilalţi trei cavaleri se apropiară cu mare 
grijă, ca să nu distragă taurul, pentru eventualitatea că ar fi 
nevoie de ajutorul lor. Calul nobilului se cabră din pricina 
nervozităţii până rămase din profil în faţa taurului; fluierăturile și 
protestele străbătură numaidecât piaţa: ciocnirea trebuia să fie 
frontală, față în față, fără  șiretlicuri contrare regulilor 
cavalerești. 

Dar don Diego nu avu nevoie de proteste și dădea deja 
pinteni calului pentru ca acesta să se plaseze din nou faţă în 
față cu taurul. Lacheul rămăsese lângă scărița din dreapta a 
seniorului său cu lancea deja ridicată, pentru ca acesta să nu 
trebuiască decât să o apuce de îndată ce taurul avea să-și 
înceapă asaltul. 

Don Diego aţâță din nou taurul, în vreme ce își arunca pe 
spinare capa verde pe care o avea prinsă de umăr. Verdele 
strălucitor care flutura în mâinile călăreţului atrase atenţia 
uriașului taur. 

— Taurule! Hei! Taurule! 

Asaltul nu se lăsă așteptat și o umbră neagră se năpusti 
asupra calului și a călăreţului. In momentul acela, don Diego 
apucă cu putere lancea pe care o ţinea lacheul său și își lipi 
cotul de trup. Lacheul reuși să fugă exact în clipa în care taurul 
ajungea la cal. Don Diego nimeri cu lancea în greabănul 
animalului și o înfipse două palme înainte ca aceasta să se rupă, 
oprindu-i cursa brutală. Trosnetul lemnului fu semnalul la care 
piaţa a izbucnit în ovaţii, dar taurul, de-acum rănit mortal și 
sângerând cu bulbuci din greabăn, încercă să se năpustească 
din nou asupra calului. Însă don Diego îşi scosese deja din teacă 
spada sa bastardă grea, cu care trase o lovitură îndemânatică în 
fruntea animalului, exact între coarne, spărgându-i ţeasta. 
Uriașul se nărui mort. 

În vreme ce cavalerul galopa prin piaţă, bătând ușor calul 
peste grumaz, salutând și primind aplauzele și onorurile pentru 
victoria sa, oamenii se năpustiră asupra cadavrului animalului, 
luptându-se între ei ca să pună mâna pe coadă, pe fudulii sau pe 
oricare altă parte pe care ar fi putut s-o taie, înainte ca 


sărbătoarea să continue. Erau „măcelarii“, care apoi vindeau 
acele resturi, mai cu seamă preţioasa coadă a taurului, 
ospătăriilor din Piaţa Corredera. 

După strigăte și tăceri, Hernando încercă să-și imagineze, din 
Piaţa Trestiilor unde se afla, desfășurarea spectacolului; nu 
asistase niciodată la o luptă cu tauri și fusese cel mai aproape 
de un taur atunci când acesta sărise peste el în vreme ce 
ocrotea trupul Fâtimei. Ce s-o fi întâmplând în piață? Cu această 
întrebare în minte se lupta pentru bălegar cu alţi bărbaţi care îl 
voiau și ei. „În această după-amiază nu poţi greşi, îl avertizase 
calfa. Trebuie măcar să umpli coșul. Ne va fi de folos pentru 
stratul de sus al gropii.“ Dar avea un avantaj față de ceilalţi care 
se luptau cu el pentru bălegar: nu se temea de cai și își dădu 
seama de această împrejurare. Nu era același lucru să strângi 
bălegarul de pe o stradă, după ce trecuseră deja animalele, cu a 
face acest lucru în momentul în care acesta tocmai se bălegase. 
Caii erau nervoși lângă piață: știau ce se întâmplă; nu era 
pentru prima dată când se înfruntau cu taurii, în oraș sau pe 
izlaz, și se arătau teribil de neliniștiți dând din picioare și 
nechezând. Adversarii lor nu erau obișnuiți să aibă de-a face cu 
caii nobililor, de rasă, unii dintre ei nărăvași, cu toţii nervoși și, 
de îndată ce Hernando îl vedea pe vreunul că se balegă și că 
aleargă cineva să adune excrementele, o făcea și el, brusc, 
speriind calul. Atunci, rivalii săi, de obicei temători, se dădeau la 
o parte de picioarele amenințătoare ale animalului și Hernando 
se arunca asupra bălegarului.  Servitorii nobililor, care 
îndeplineau și funcţia de rândași și care făceau cu rândul între 
pieţele Trestiilor și Corredera, după cum se afla sau nu stăpânul 
lor, găsiră în întrecerea aceea o formă de amuzament și îl 
anunțau în momentul în care se bălega vreun cal. 

În clipa în care piaţa aplaudă năvălirea celui de-al șaptelea 
taur, avea deja coșul din alfa plin. El nu era autorizat să intre 
duminica în tăbăcărie, motiv pentru care îi trimise vorbă calfei și 
aceasta veni după bălegar. 

— O să avem timp să mai umplem încă unul, îi spuse bărbatul 
luând coșnița. 

Hernando răsuflă ușurat când calfa îi întoarse spatele și se 
îndreptă spre tăbăcărie, moment de care profită ca să se 
strecoare printre echipe până ajunse la poarta de intrare a 
cavalerilor, lângă peretele alb, pe latura dinspre miazăzi a 


pieţei, alături de un tânăr servitor cu care schimbase câteva 
zâmbete printre sperieturi și vreo căzătură provocată în luptele 
lui pentru bălegar. Spectacolul se desfășura fără incidente: 
fiecare nobil își arăta cu mai multă sau mai puţin pricepere arta 
de a lupta cu taurii spre desfătarea poporului. Hernando izbuti 
să se rezeme de parapetul care avea și rolul de poartă atunci 
când un taur mare și furios se repezea asupra vreunui cavaler 
călare pe un murg precum cel pe care i-l dăruise odată Aben 
Humeya. Vreme de câteva clipe se imagină călare pe acel 
mlădios murg și se crezu din nou un nobil musulman în 
Alpujarras, liber în munţi, dorind victoria... Larma asurzitoare 
care răsună în piaţă îl readuse la realitate. Cavalerul dăduse 
greș cu lancea și aceasta alunecă de pe greabăn și se înfipse în 
crupa taurului, unde rana nu era mortală. Numaidecât, un alt 
nobil îi sări în ajutor și se răsuci de mai multe ori cu calul său 
pentru a distrage atenţia taurului și a-l îndepărta de primul 
cavaler ca să nu-l ia în coarne. A doua lance, odată ce cavalerul 
își revenise în fire, fu într-adevăr de ajuns ca taurul să cadă rănit 
mortal. Cel de-al optulea, un taur cafeniu, se mărgini să alerge 
prin piaţă, amenințând cu vreo împunsătură de coarne și fugind 
de oamenii care îl hăituiau. Unul dintre nobili îl ațâță, iar taurul 
fugi patru sau cinci metri înainte de a se opri în faţa cavalerului 
și a o lua la goană. Oamenii începură să fluiere. 

— Ce se întâmplă? îl întrebă Hernando pe tânărul servitor. 

— E blând, îi răspunse acesta fără să înceteze să privească 
arena. Cavalerii nu vor lupta cu el, adăugă. 

Și așa a fost. Cei patru nobili care în momentul acela se aflau 
în Piaţa Corredera se retraseră cu solemnitate și îi siliră pe cei 
care erau în poartă să se dea la o parte. Parapetul se închise din 
nou; reluându-și poziția, Hernando observă că piaţa se umpluse 
de oameni și chiar de câini care urmăreau și hăituiau animalul. 
Dintre multele pelerine care îi fură aruncate peste cap, una 
dintre ele rămase agăţată de coarne și îi acoperi vederea, 
moment în care mai mulți bărbaţi cu dăgi și bricege se năpustiră 
asupra taurului și îl atacară, înjunghiindu-l. Alţii se aruncară 
asupra picioarelor ca să-i taie tendoanele. Unul dintre ei, cu o 
coasă, reuși să-i taie tendonul puternic de la piciorul stâng din 
față a animalului și taurul căzu. Acolo îl înjunghiară de mai 
multe ori până muri. 

Încă nu terminaseră de tăiat coada când în piaţă ieșea deja 


următorul uriaș: un taur mai degrabă mic de statură, dar foarte 
sprinten, zburdalnic, cu părul înspicat. 

— Dă-te la o parte de aici, imbecilule! 

Foarte atent la taur, Hernando nu-și dăduse seama că atât 
servitorul, cât și ceilalți membri din echipă se dăduseră la o 
parte de la parapet. Se supuse și lăsă cale liberă unui nobil gras, 
a cărui tunică era pe punctul de a-i plesni peste pântece. În 
urma lui veneau doi lachei, ursuzi, și apoi încă trei nobili care 
glumeau arătând spre cavalerul obez care îi preceda. 

— Contele de Espiel, șopti tânărul servitor, de parcă, în ciuda 
vacarmului și a distanţei, contele l-ar fi putut auzi. Nu știe să 
lupte cu taurii, dar se încăpățânează să iasă de fiecare dată în 
piață. 

— De ce? întrebă Hernando pe același ton. 

— Din îngâmfare? Pentru faimă? se mărgini tânărul să 
răspundă. 

De îndată ce păși în arenă, lacheul care nu purta lăncile 
pentru conte începu să le strige să înceteze a-l mai șicana pe 
zburdalnic și să i se permită confruntarea cu stăpânul său. 
Locuitorii C6rdobei se supuseră călcându-și pe inimă, renunţară 
la spectacolul pe care ceilalţi nobili îl ofereau și chiar evitară să 
fluiere în momentul în care contele de Espiel ațâță taurul și 
permise calului să o ia la stânga ca să poată înfrunta mai bine 
asaltul. Hernando îi privi pe ceilalţi cavaleri, care nu mai 
zâmbeau. Unul dintre ei, îmbrăcat în mov, clătina din cap. În 
pofida avantajului obținut prin poziţia calului ca să întâmpine 
taurul, contele dădu greș și lovi cu vârful lăncii în botul 
animalului când acesta sări, înainte de a ajunge până la cal. 
Lancea zbură cât colo din mâna nobilului. Contele aruncă un 
blestem și pierdu un moment preţios pentru a da la o parte calul 
din calea acelui taur căruia nu-i putu opri asaltul. 

Işi înfipse pintenii în șalele calului, dar taurul se năpustise 
deja asupra lui și, în plină cursă, îl împunse în burtă cu 
impunătoarele sale coarne. Contele zbură de pe cal și se 
rostogoli pe pământ, în vreme ce animalul rămăsese înfipt în 
coarnele taurului zburdalnic, care după două salturi, își înălțţă 
capul ţinând calul în aer și îi sfâșie burta, de parcă ar fi fost 
vorba de o cârpă uzată. Nechezăturile de moarte ale calului 
asurziră Piaţa Corredera, ajungând până în adâncul fiecăruia 
dintre localnicii care priveau spectacolul. Taurul își lăsă capul în 


jos; calul căzu pe pământ, iar uriașul animal își revărsă furia 
asupra prăzii sale, lovind-o întruna cu coarnele, târând-o prin 
piaţă, sfârtecând-o cu zel, fără să le mai dea atenţie călăreţilor 
care încercau să-l distragă. Taurul împinse calul până la 
parapetul unde se afla Hernando. Sângele ţâșni când taurul 
rasuci din nou calul; intestinele și organele animalului zburară 
prin aer. 

Înainte ca Hernando să reușească să-și dea seama, contele de 
Espiel se instală lângă taur și lângă cadavrul calului, cu spada în 
mână. 

— Taurule! strigă el cu arma deasupra capului, ţinută cu 
amândouă mâinile. 

Taurul răspunse provocării și își înălță capul plin de sânge 
spre nobil, moment în care acesta dădu o lovitură năprasnică în 
cerbicea animalului. Oţelul de Toledo de bună calitate despică 
gâtul taurului până la jumătate din grosime și acesta se prăbuși 
grămadă lângă cal. 

Era vorba de un conte, de un grande de Spania! La început, 
aplauzele fură moderate, provenind doar de la nobilime, de la 
egalii săi, dar când contele de Espiel ridică din nou spada 
însângerată în semn de victorie, ovaţiile răsunară în Piaţa 
Corredera. 

— Un cal! strigă atunci contele către unul dintre lacheii săi, 
primind mândru aclamaţiile poporului. 

Hernando și ceilalți fură nevoiţi să se dea din nou la o parte, 
iar lacheul fugi până în Piaţa Paielor căutând un alt cal. 

— De ce? îl întrebă Hernando pe servitor. 

— Nobilii, răspunse acesta, trebuie să părăsească piaţa 
călare. Nu pot pleca pe jos. Dacă le moare calul, li se aduce 
altul. Nu este pentru prima dată când i se întâmplă contelui, 
reuși să spună chiar în clipa când lacheul contelui se întorcea 
deja trăgând de dârlogi un armăsar cafeniu de statură înaltă. 

— Calul meu! cerea contele din arenă. 

Hernando și servitorul ajutară la deschiderea completă a 
parapetului pentru a lăsa cale liberă noului animal de călărie, 
dar când acesta văzu primul cal și taurul morţi în faţa lui și simţi 
miros de sânge din băltoaca imensă care îi înconjura, se cabră 
desprinzându-se din mâinile lacheului și rămase liber printre 
slugi. Un servitor încercă să-l prindă din nou, dar animalul 
înnebunise, necheza violent și se ridica, bătând din picioarele 


din faţă, atingând capetele servitorilor, pentru ca imediat după 
aceea să izbească frenetic. Doi oameni zburară prin aer loviți de 
picioarele care îi nimeriseră în piept și în stomac, altul avu 
aceeași soartă când calul îi trase o puternică lovitură cu capul. 
Contele continua să strige cerând un cal, dar spaţiul din 
parapetul de apărare era foarte mic și mulţimea servitorilor care 
încercau să pună mâna pe armăsar nu reușeau decât să-l 
înnebunească și mai tare. Unii cavaleri dintre cei care se luptau 
cu taurii se apropiară de intrarea în piaţă, dar nu păreau să fie 
foarte dispuși să dea o mână de ajutor; unul dintre ei chiar 
zâmbi când auzi strigătele exasperate ale contelui de Espiel. 

În momentul acela, armăsarul, ridicat pe două picioare, le 
agita pe celelalte în aer exact acolo unde se aflau Hernando și 
însoțitorul său. Hernando se dădu la o parte în graba mare, 
având în faţă ochii ieșiţi din orbite și injectaţi cu sânge ai calului, 
asemănător cu acela care ţâșnise de pe chipul tânărului servitor 
care îl însoțea când armăsarul îl nimerise peste figură cu piciorul 
din faţă. O să-i zdrobească pe amândoi! Animalul atinse 
pământul gata să se ridice din nou în două picioare când 
Hernando sări pe capul lui și îi astupă ochii cu trupul său până 
când ajunse la o ureche, pe care o mușcă cu putere, răsucind-o 
pe cealaltă cu mâna. Simţi în stomac răsuflarea dureroasă a 
calului nechezând și, când animalul își lăsă capul în jos sub 
greutatea lui Hernando, acesta îi răsuci gâtul brusc și cu 
violenţă până îl făcu să se culce la pământ. 

Cu Hernando rămas culcat peste capul lui și mușcându-l încă 
de ureche, calul încercă să se ridice, dar, neputând să-și îndoaie 
gâtul, nu reuși. Vreme de câteva clipe se zbătu din toate 
puterile, până când începu să cedeze încetul cu încetul. 

— Staţi! auzi pe cineva poruncindu-le servitorilor contelui care 
veneau după cal. 

Încetă să mai muște urechea animalului, dar o răsucea în 
continuare pe cealaltă. Nu-i trecu prin minte altceva decât să 
recite cu voce joasă câteva sure, cu buzele lângă urechea 
animalului, într-o încercare de a-l domoli. Rămase așa câteva 
lungi momente, fără să vadă nimic și pe nimeni, recitând sure, 
în vreme ce calul își recăpăta respiraţia ritmică. 

— O să-i acopăr capul cu o mantie, băiete. Era aceeași voce 
care le poruncise servitorilor să rămână nemișcaţi. Hernando 
reuși să vadă doar niște pinteni de argint. O să o vâr între trupul 


tău și capul lui. Nu-l lăsa să se ridice. 

Hernando rezistă și lăsă spaţiu pentru ca bărbatul cu pinteni 
de argint să vâre mantia. Îl auzi bombănind cu voce joasă în 
timp ce manevra mantia: 

— Îngâmfatul. Nu-și merită caii pe care-i are. 

Hernando își supse pântecele. Simţi cum bărbatul strecura 
mantia între acesta și capul calului. 

— Imbecilul! Grande de Spania! mormăi el înainte de a-și 
încheia treaba. Acum, îl instrui pe Hernando, trebuie să-l lași să 
se ridice încetul cu încetul. Mai întâi, își va îndoi gâtul ca să-și 
ridice capul și apoi va întinde picioarele din faţă ca să-și ia 
avânt. Hernando știa acest lucru. În momentul acela, va trebui 
să-i aranjezi pe sub falcă mantia ca să nu poată să și-o scoată. 
Te simţi în stare? Îndrăznești? 

— Da. 

— Acum, îi indică bărbatul. 

Armăsarul, probabil sleit de puteri, se ridică mult mai încet 
decât se aștepta Hernando, astfel că nu avu probleme să-i 
înnoade mantia pe sub falcă, așa cum îi spusese bărbatul cu 
pinteni. Acum în picioare, calul rămase nemișcat, orbit. 
Hernando îl lovi ușor cu palma peste gât și îi vorbi ca să-l 
liniștească. Unul dintre servitorii contelui se duse să apuce calul 
de dârlogi, dar o mână îl împiedică. 

— Proștilor! Hernando se întoarse spre vocea aceea 
cunoscută. Don Diego López de Haro, membru al consiliului 
celor Douăzeci și Patru din Córdoba, comis regal al lui Filip al Il- 
lea, se afla lângă el. Aţi fi în stare să-l ridicaţi din nou pe două 
picioare, adăugă el către servitor. Nici măcar nu știți să 
recunoașteţi un cal bun, ca al vostru... Tăcu și clătină din cap. 
Știți să vă purtaţi doar cu măgarii și cu asinii. Băiete, du-i-l tu 
contelui. Hernando observă cum don Diego scuipă ultimul 
cuvânt. 

Dar nu-și dădu seama de felul în care comisul regal își 
închidea ochii pe jumătate și își sprijinea mâna dreaptă în 
bărbie, privind cu interes ce va face Hernando când va intra în 
piaţă: armăsarul va simţi în continuare miros de sânge. Și așa s- 
a și întâmplat. Nu vru să dea îndărăt, dar în momentul acela, 
Hernando îl trase de dârlogi și îi dădu o puternică lovitură de 
picior în burtă. Armăsarul tremura, dar se supuse și intră în Piaţa 
Corredera. Lăsase în urmă cadavrele calului și taurului, în vreme 


ce don Diego încuviinţa satisfăcut în spatele acestuia când 
contele de Espiel îi strigă din locul în care încă mai aștepta: 

— Cum îndrăznești să dai cu piciorul în calul meu? Face mai 
mult decât propria ta viaţă! 

Cei doi lachei ai nobilului aflaţi în piaţă ca să-i poarte de grijă 
se repeziră spre Hernando. Unul îi smulse dârlogii din mână, iar 
celălalt încercă să-l apuce de braț. 

— Opriţi-l! porunci contele de Espiel. 

Oamenii, după îndelungata așteptare, izbucniră din nou în 
strigăte. De îndată ce simţi contactul lacheului cu braţul său, 
Hernando îmboldi armăsarul, care se răsuci și mătură lacheii cu 
crupa, moment de care profită ca să o șteargă. Sări peste 
cadavrul taurului și o luă la fugă înspre Piaţa Paielor. Trecând 
prin faţa lui don Diego, acesta le făcu un gest imperativ lacheilor 
cu care stătea de vorbă privind, în același timp, cum se 
descurcă Hernando în piaţă. Lacheii o luară la fugă după băiat. 
Un alguazil dintre cei care supravegheau Piaţa Paielor o porni 
după Hernando văzând că îl urmăreau doi lachei și reuși să-l 
oprească. La o anumită distanţă, mai mulţi dintre servitorii 
contelui de Espiel încercau și ei să-l prindă din urmă. 

— Ce...? începu să întrebe alguazilul. 

— Lăsaţi-l, porunci unul din lachei, smulgând prada din 
mâinile alguazilului. 

— Opriţi-i pe ei! adăugă celălalt lacheu, arătând spre servitorii 
contelui de Espiel. Vor să-l ucidă! 

Simpla acuzaţie fu de-ajuns pentru ca alguazilii care 
supravegheau să ţină piept oamenilor contelui și fu de-ajuns și 
pentru ca Hernando și lacheii lui don Diego să se piardă înspre 
Piaţa Mânzului. 

Intre timp, contele de Espiel se plimba ţanţoș pe cal prin Piaţa 
Corredera, în aplauzele publicului. 

— Scoateţi aceste leșuri de aici, le porunci don Diego 
membrilor din echipe care priveau scena din poartă, arătând 
spre taurul și calul care zăceau morţi. Altfel, spuse el ironic și cu 
voce joasă, adresându-se către doi cavaleri care se aflau lângă 
el, imbecilul acela ar fi în stare să părăsească piaţa și să ne 
spună „noapte bună“. 


31 


Cu câteva zile înainte de luptele cu tauri, Fâtima și Jalil, al 
cărui nume creștinesc era Benito, unul dintre bătrânii care 
împreună cu Hamid devenise șeful comunităţii morisce din 
Córdoba, se îndreptau spre închisoare, ducând fiecare mâncarea 
pe care reușise să o strângă pentru deţinuţi, așa cum făceau cu 
regularitate. Vorbeau despre Hernando, despre activitatea lui 
pentru comunitate. 

— Este un om bun, afirmă la un moment dat Jalil: tânăr, 
sănătos și puternic. Ar trebui să se însoare și să-și întemeieze o 
familie. 

Fâtima nu spuse nimic. Își plecă privirea și mersul ei deveni 
mai lent. 

— Există posibilitatea de a vă rezolva problema, afirmă Jalil, 
care cunoștea situația. 

Ea se opri și îl întrebă pe bătrân: 

— Ce vrei să spui? 

— Aisha a născut deja? o întrebă, Jalil, făcându-i semn să-și 
continue drumul. 

Dădură ocol moschei până ajunseră aproape de Poarta 
lertării, unde începea strada Închisorii. Fâtima îl văzu pe bătrân 
privind cu coada ochiului simbolul stăpânirii musulmane în 
Occident în timp ce ea grăbea pasul ca să-l ajungă din urmă. 

— Da, răspunse ea. Un băieţel minunat. 

O spuse cu melancolie. Córdoba i l-a luat pe Humam; Córdoba 
îi dădea Aishei un nou fiu. 

Jalil crezu că o înțelege. 

— Eşti încă tânără și, în ciuda înfățișării tale, puternică. O 
dovedești zi de zi. Ai încredere în Allah. Jalil păstră tăcerea 
câteva clipe. În momentul în care intrau pe strada închisorii, 
bătrânul vorbi din nou: Când te-ai măritat cu Brahim, el era 
sărac? 

— Nu. Atunci era locotenentul lui Ibn Abbu, regele din al- 
Andalus, și dispunea de tot ce dorea. Am străbătut străzile din 
Laujar călare pe cea mai bună catârcă albă... 

Tăcu de îndată ce se întâlniră faţă în faţă cu două femei 
îmbrăcate în negru însoţite de mai mulți servitori. Și urmate de 
niște paji care le ţineau ridicate poalele fustelor ca să nu se 


murdărească. Strada îngustă nu permitea trecerea atâtor 
persoane și cei doi morisci se dădură la o parte cu prudenţă. 
Femeile nu le acordară nici o atenţie, dar atât Fâtima, cât și Jalil 
o făcură faţă de băieţii care aveau rolul de paji: probabil că erau 
morisci, copii furaţi de la mamele lor ca să fie creștinați. 
Bătrânul oftă și rămaseră amândoi tăcuţi câteva clipe, în vreme 
ce femeile și alaiul lor mergeau mai departe pe stradă în jos. 

— Era cea mai bună catârcă din Alpujarras, șopti ea de îndată 
ce grupul se îndreptă spre catedrală. 

Jalil dădu din cap ca și cum dezvăluirea aceea ar fi fost 
interesantă. Atunci se opri, la câţiva pași de închisoare, la porțile 
căreia se îmbulzeau rudele deţinuţilor. 

— Banii pe care-i câștigă soţul tău... vreau să spun, cine te 
întreţine? 

— Nu știu, recunoscu ea. Toţi. Atât Brahim, cât și Hernando îi 
înmânează simbria lor zilnică Aishei ca să o administreze. 

— Și pe a lui Hernando? o întrerupse Jalil. 

— Bineînţeles! Chiar dacă e puţin, fără el n-am putea trăi. 
Brahim nu face altceva decât să se plângă de asta. 

— Și acum, cu noul fiu, presupun că va fi încă și mai greu. 

— Asta pare că e singurul lucru care-l preocupă: noul său fiu, 
un băiețel care l-a făcut să zâmbească din nou! 

Fâtima se întrebă dacă de fapt îl văzuse vreodată zâmbind 
deschis, în afară de strâmbătura aceea cinică cu care obișnuia 
să răspundă. Cu siguranţă, nu, conchise ea. 

— Dar dacă nu e cu băietelul, continuă ea, nu face altceva 
decât să înjure simbria mizerabilă care i se plătește pentru ziua 
de muncă la câmp. 

Jalil dădu din nou din cap. 

— Soţul, îi explică el atunci, trebuie să o întreţină pe soţia lui 
și trebuie să-i asigure mâncarea și băutura, să o îmbrace și să o 
încalțe... - în momentul acela, bătrânul își plecă privirea spre 
picioarele Fâtimei, care era încălţată cu niște galenţi de piele, 
rupți și găuriţi, a căror talpă de plută aproape că dispăruse - ... 
și să-i ofere o locuinţă potrivită. Dacă nu face așa, soţia poate 
cere să fie luată de la el. Fata închise ochii și unghiile i se 
înfipseră în bucata de pâine uscată pe care o ducea la 
închisoare, legile noastre spun că soția își va pierde dreptul de a 
cere divorțul dacă acesta nu o poate întreţine numai în cazul în 
care s-a măritat cu soţul ei având cunoștință că era sărac. 


— Cum pot cere divorțul? sări fata, plină de speranţe. 

— Ar trebui să te adresezi a/ca/l-ului”!, și dacă acesta 
consideră că ai dreptate, îi va acorda lui Brahim o perioadă între 
opt zile și două luni pentru a putea dobândi o avere mai mare. 
Dacă reușește, va putea să se întoarcă la tine, dar dacă trece 
idda pe care a hotărât-o a/call-ul și continuă să nu fie în stare să 
te întreţină în mod corespunzător, te vei putea căsători eu o altă 
persoană, iar Brahim va pierde orice drept asupra ta. 

— Cine este a/cal/l-ul? 

Bătrânul șovăi. 

— Nu... nu avem. Presupun că aș putea fi ori eu, ori Hamid, 
ori Karim, adăugă el, referindu-se la cel de-al treilea bătrân care 
era membru al consiliului. 

— Dacă n-avem alcall, Brahim ar putea refuza să 
îndeplinească... 

— Nu. Bătrânul fu categoric. El dispune de două soţii potrivit 
legilor noastre. Nu poate să recurgă la aceste legi pentru a trage 
foloase de pe urma lor și să le conteste dacă îi aduc atingere. 
Comunitatea va fi de partea ta, cu obiceiurile și cu legile 
noastre. Brahim nu se va putea împotrivi, nici față de noi, nici 
faţă de creștini. Oare nu ești căsătorită oficial cu Hernando? 

Fátima căzu pe gânduri. Și Aisha? Ce se va întâmpla cu Aisha 
dacă ea va cere divorţul? La tăcerea fetei, Jalil o îndemnă să 
meargă mai departe până la închisoare. Hernando își făcuse 
bine treaba și unul dintre portari luă mâncarea pentru deţinuţii 
morisci în vreme ce oamenii intrau și ieșeau din clădire într-o 
permanentă vânzoleală. Ei nu intrară; nu voiau să iște antipatii 
faţă de oamenii lor care erau închiși acolo. Fátima predă pâinea 
uscată, câteva cepe și o bucată de brânză, înainte de a se 
întoarce în stradă. Acum, continua ea să se gândească, Brahim 
părea bucuros cu noul său fiu. Dar cât va mai dura...? Dar... 
dacă ar mai avea și alţi copii? Și dacă i-ar avea cu ea? Dacă ar 
viola-o? Avea tot dreptul. Putea... 

— Vreau să divorțez, Jalil, afirmă ea numaidecât. 

Bătrânul încuviinţă. Se aflau din nou în faţa Porții lertării a 
moscheii din Córdoba. 

— Acolo, înăuntru, spuse el oprindu-se și arătând spre templu, 
ar trebui să-ţi ceri dreptul în faţa a/ca/rului sau a cadiului. Te 
întreb, Fátima din Terque, adăugă el cu extremă solemnitate: de 


51 Cadiu, judecător musulman. (n.tr.) 


ce dorești să divorțezi? 
— Pentru că soţul meu, Brahim din Juviles, nu este în stare să 
mă întreţină așa cum mi se cuvine. 


După ce a stat de vorbă chiar în Piaţa Mânzului cu lacheii lui 
don Diego López de Haro și după ce a constatat că servitorii 
contelui de Espiel nu-l mai urmăreau, Hernando plecă în 
căutarea lui Hamid. Duminica, bordelul era închis și învățatul 
ieșise în strada Mânzului fără opreliști. Toată Córdoba creștină, 
inclusiv conducătorul bordelului, la fel ca și majoritatea 
moriscilor, se afla în piaţă asistând la lupta cu taurii. 

— Se vrea ca eu să lucrez în grajdurile regale din Córdoba, îi 
spuse după ce îl salută, la caii regelui. Sunt sute de cai. Sunt 
crescuți și dresați și au nevoie de oameni care se pricep la cai. 

Apoi îi povesti cele întâmplate cu armăsarul contelui. Se pare 
că de aceea m-a băgat în seamă don Diego. 

— Am auzit ceva despre treaba asta, îi confirmă învățatul. 
Acum vreo șase sau șapte ani, regele Filip a poruncit crearea 
unei noi rase de cai. Creștinilor nu le mai sunt de folos caii de 
război grei și nărăvași. Spania trăiește în pace. Sigur că poartă 
războaie în multe ţări îndepărtate, dar aici, nu, și de când tatăl 
regelui, împăratul Carol Quintul, a adoptat obiceiurile din 
Burgundia, nobilii au nevoie de cai cu care să se înfăţișeze la 
plimbări, la petreceri, la jocurile cu bastoane de trestie sau la 
luptele cu tauri. Ințeleg că asta este ceea ce urmăresc ei: un 
desăvârșit cal curtenesc. lar regele a ales Córdoba ca să-și ducă 
proiectul la îndeplinire. Se construiesc acum niște minunate 
grajduri lângă alcazar*?, unde acum se află Inchiziția. Câţiva 
meșteri zidari morisci lucrează la ele. Te felicit, încheie 
învățatul. 

— Nu știu. Hernando își însoţi îndoielile cu o strâmbătură. 
Acum Sunt bine. Pot să fac orice doresc și să mă misșc liber prin 
oraș. In ciuda salariului... Atunci, se gândi la salariul de douăzeci 
de reales pe lună, plus locuinţă, pe care i-o ofereau lacheii lui 
don Diego, dacă aș accepta, n-o să mai pot să mă ocup de 
moriscii care sosesc în oraș. 

— Acceptă, fiule, îi recomandă Hamid. Hernando vru să 
insiste, dar învățatul i-o luă înainte: Este foarte important să 


2 Palat fortificat al regilor mauri din Spania sau al succesorilor 
creștini ai acestora. (n.tr.) 


obţinem munci bine plătite și de răspundere. Sarcinile pe care le 
îndeplinești tu acum vor fi încredințate altcuiva și să nu crezi că 
nu vei avea nimic de făcut pentru comunitate. Trebuie să ne 
organizăm. Încetul cu încetul, vom izbuti. Pe măsură ce fraţii 
noștri încep să muncească în calitate de meșteșugari sau de 
neguţători și părăsesc ogoarele, se obţin bani pentru cauza 
noastră. Oricare dintre ei este mai valoros decât leneșii aceia de 
creștini. Profită. Muncește din greu și, mai ales, încearcă să 
continui instruirea pe care o desfășuram în Alpujarras. In toată 
Spania sunt oameni care se pregătesc pentru asta. Noi... eu, 
vom dispărea într-o zi sau alta și cineva va trebui să ne continue 
activitatea. Nu putem îngădui să fie uitată credinţa noastră! 

Hamid îl luă pe Hernando pe după gât în mijlocul străzii pustii 
a Mânzului, fără nici o sfială. Atingerea aceea, vehemenţa lui îi 
dădu băiatului un fior. 

— Nu putem să-i lăsăm să ne biruie din nou și să permitem ca 
fii noștri să ignore religia strămoșilor lor! Vocea lui Hamid se 
stinse brusc. Hernando îl privi în ochi: erau umezi. Nu există alt 
Dumnezeu în afară de Allah, iar Mahomed este trimisul lui Allah, 
reuși atunci să intoneze Hamid, ca și cum ar fi fost vorba de un 
cântec de victorie. 

O lacrimă! O lacrimă se prelingea pe obrazul învățatului. 

— Mărturisesc că Allah este unic și nu are pereche în 
împărăţia sa. El a creat toate lucrurile care există pe lume, 
înaltul și scundul, tronul și scăunelul, cerurile și pământul... se 
alătură Hernando, recitând mărturisirea de credință a moriscilor. 

Când Hernando termină, se îmbrăţișară. 

— Fiule, mormăi Hamid cu chipul sprijinit de umărul băiatului. 

Hernando îl strânse cu putere în braţele sale. 

— Este o problemă, obiectă Hernando după câteva clipe: Mi s- 
a oferit o locuinţă. Fátima... În faţa creștinilor, ea este soția 
mea, este înregistrată astfel, motiv pentru care ar trebui să vină 
să locuiască cu mine, și asta-i cu neputinţă. Nu știu dacă voi 
putea renunţa la locuinţă, sau dacă e nevoie să locuiesc acolo. 

— Poate că nu va trebui să renunți la nimic. Hamid se 
desprinse de el. Acum câteva zile, Fátima a cerut divorțul de 
Brahim. 

— Nu mi-a spus nimic! 

— Acum discutăm subiectul în consiliu. Noi i-am cerut să nu o 
facă, să nu spună nimănui nimic până când vom începe judecata 


și va afla Brahim. 

— Va putea... va putea să divorțeze? bâigui Hernando. 

— Dacă ceea ce susţine ea este adevărat, și așa este, da. 
Chiar azi, când erau cu toţii la luptele cu tauri, ne-am adunat și 
am căzut de acord să începem judecata. Dacă aceasta se va 
încheia potrivit intereselor Fâtimei și dacă în termen de două 
luni Brahim nu va găsi bani îndeajuns cu care să o întreţină, ea 
va rămâne liberă. 


În noaptea aceea, cei doi bătrâni și Hamid, ca reprezentanţi ai 
consiliului, se îndreptară spre strada Mult Grâu, unde locuia 
Brahim. Învăţatul îi ceruse lui Hernando să dispară în noaptea 
aceea, să găsească alt loc unde să doarmă, ceea ce nu i-a fost 
greu. 

La rândul ei, Fâtima știa că în duminica aceea urma să se 
adune consiliul cu scopul de a pune în discuţie cererea ei de 
divorț. l-o comunicase Jalil. 

După-amiază, când Brahim și ceilalți locatari ai casei s-au dus 
să vadă luptele cu tauri, Fátima rămase singură cu Aisha și cu 
bebeluşul. Fusese botezat cu numele de Gaspar, asemenea 
unuia din nași, creștini vechi amândoi, pe care parohul de la 
biserica Sfântul Nicolae îi alesese pentru sarcina aceea, cum era 
obligatoriu în cazul botezurilor de copii ai moriscilor. Nici Aisha, 
nici Brahim n-aveau vreo preferinţă specială pentru vreun nume 
creștinesc și au acceptat propunerea preotului: băiatul avea să 
se numească Gaspar. 

Botezul îi costase trei maravedies pentru preot, o turtă pentru 
sacristan și câteva ouă ca dar pentru nași, precum și 
acoperământul de in alb cu care a fost învelit copilul și care 
rămânea Bisericii; Brahim trebuise să ceară cu împrumut ca să 
facă față acestor cheltuieli. Înainte de botez, preotul, la fel cum 
făcuse și moașa creștină care venise la naștere, controlase ca 
Gaspar să nu fi fost circumcis, dar nimeni nu controlase felul în 
care Aisha, când se întorsese acasă, spălase de mai multe ori cu 
apă caldă căpșorul nou-născutului ca să-l curețe de mirurile 
sfinte. Ei hotărâseră să-l numească Shamir. Ceremonia aceea 
avusese loc într-o noapte, cu câteva zile înainte de botezul său 
creștinesc, cu copilul în braţe înspre quib/a, după ce i se spălase 
tot corpul, fusese înfășat în scutece curate, îi fusese împodobit 
gâtul cu mâna de aur a Fâtimei și i se spuseseră rugăciuni la 


ureche. 

În după-amiaza acelei duminici de martie, cele două femei 
erau așezate în patioul casei. 

— Ce-i cu tine? o întrebă în cele din urmă Aisha, rupând astfel 
tăcerea. 

Fátima nu-i răspunse. Strânse buzele ca să-și stăpânească un 
mic tremur care nu-i trecu neobservat Aishei. 

— Povestește-mi, copilă, insistă aceasta. 

— Am cerut divorțul de Brahim, cedă ea. 

Aisha trase puternic aer în piept. 

Pentru prima dată de când îl luase în brațe pe Shamir, cele 
două femei își încrucișară privirile. Aisha își dădu drumul 
lacrimilor. Fâtima nu întârzie să i se alăture și plânseră, 
privindu-se una pe cealaltă. 

— Până la urmă... Aisha făcu un efort să-și stăpânească 
plânsul care se prelungi o bună bucată de vreme. Până la urmă 
veţi izbuti să fugiţi. Ar fi trebuit să o faceţi de mult, la moartea 
lui Ibn Umayya. 

— Ce se va întâmpla? 

— Vei fi în sfârșit fericită. 

— Vreau să spun... 

— Știu ce vrei să spui, draga mea. Nu-ţi face griji. 

— Dar... 

Aisha își întinse braţul și, cu delicateţe, își puse degetele pe 
buzele fetei. 

— Sunt bucuroasă, Fâtima. Sunt bucuroasă pentru voi. Allah 
m-a pus la încercare și, după atâtea nenorociri, acum m-a 
răsplătit cu nașterea lui Shamir. Și tu ai suferit și meriţi să fii din 
nou fericită. Nu trebuie să punem la îndoială voinţa lui Allah. 
Bucură-te așadar de darurile pe care Ela hotărât să ţi le facă. 

„Dar ce va spune Brahim?“ se întreba Fátima, neputând evita 
o strângere de inimă gândindu-se la firea violentă a cărăușului. 


Brahim aruncă mii de blesteme atunci când Jalil, însoţit de 
Hamid și de Karim, îi comunicară cererea de divorț din partea 
celei de-a doua soții. Fátima și Aisha se apărară una pe cealaltă, 
apropiindu-se cât mai mult cu putinţă, într-un ungher al odăii. 
Apoi, de parcă atunci ar fi băgat de seamă, Brahim puse la 
îndoială reprezentativitatea consiliului. 

— Cine sunteți voi ca să hotărâți în privinţa soţiei mele? răcni 


el. 

— Suntem conducătorii comunităţii, răspunse Jalil. 

— Cine spune asta? 

— In ceea ce te privește... - interveni de această dată Karim, 
celălalt bătrân, Mateo pe numele său creștinesc, făcând un 
semn spre ușă, în spatele său... Acum, ei spun asta. 

Ca și cum ar fi răspuns unui semnal dinainte stabilit, apărură 
trei tineri morisci vânjoși care rămaseră în spatele bătrânilor. Lui 
Brahim îi fu de-ajuns să cântărească forța doar a unuia singur 
dintre ei. 

— N-ar trebui să fie așa, Brahim, încercă Hamid o împăcare. 
Tu știi că suntem într-adevăr șefii comunităţii. Nimeni nu ne-a 
ales, dar nici nu ne-am erijat noi singuri; nu noi am cerut să fim 
așa ceva. Îi vei cinsti pe înţelepţi, te vei supune celor mai în 
vârstă. Acestea sunt poruncile. 

— Ce aveţi de gând? 

— Cea de-a doua ta soţie, explică Jalil, s-a plâns în faţa 
noastră că nu o întreții cum se cuvine... 

— Și cine poate să o facă în orașul ăsta? îl întrerupse Brahim 
țipând. Dacă aș avea catării mei... Suntem furaţi! Ni se fură 
salariile mizerabile... 

— Brahim, interveni din nou Hamid cu moderație, nu vorbi 
fără sa știi care ar putea fi consecințele cuvintelor tale. La 
cererea Fâtimei, trebuie să încep o judecată și asta este ceea ce 
am făcut. De aceea suntem aici, ca să-ţi dăm prilejul să prezinţi 
ceea ce consideri nimerit, să admitem martori, dacă îi propui, și 
să hotărâm în cele din urmă potrivit legilor noastre. 

— Tu? Știu bine ce vei hotărî. Ai mai făcut-o o dată, ţii minte? 
În biserica din Juviles. Îi vei lua întotdeauna apărarea 
Nazareeanului! 

— Eu nu voi judeca. Nici un judecător nu o va putea face dacă 
are cunoștință dinainte despre caz. Fii liniștit în această privință. 

— Brahim din Juviles, hotărî să intervină Jalil pentru a pune 
capăt unor posibile dispute personale, cea de-a doua ta soție, 
Fátima, s-a plâns că nu o poţi întreține. Ce-ai de spus? 

— Tie? se zborși Brahim. Unui bătrân din Albaicinul Granadei? 
Probabil că tu și alţii ca tine, toţi niște lași, aţi fost cei care aţi 
hotărât să nu ne alăturăm răscoalei. l-ați trădat pe fraţii voştri 
din Alpujarras... 

— Te întreb despre soţia ta, insistă Jalil. 


— Ai soţie, moșule? O poţi întreţine? Poate cineva să-și 
întreţină soţia în orașul ăsta? 

— Vrei să spui cu alte cuvinte că tu nu poţi? sări atunci Karim. 

— Vreau să spun, își tărăgănă Brahim cuvintele, că nimeni nu 
o poate face la Córdoba. 

— Este tot ce ai de spus în apărarea ta în această judecată? 
întrebă Jalil. 

— Da. O știți cu toţii, cunoașteți cu toţii care este situația 
noastră. Ce rost are circul ăsta? 

Jalil și Karim se consultară în liniște. În colţ, Aisha îi căută 
mâna Fâtimei și o strânse cu putere. 

— Brahim din Juviles, spuse Jalil pe un ton răspicat, 
cunoaștem lipsurile prin care trece neamul nostru. Le îndurăm 
ca și tine și ținem seamă de dificultăţile pe care le au cu toţii, nu 
atât pentru a-și întreţine soțiile, cât pentru a-și îmbrăca și hrăni 
copiii. N-am accepta cererea unei soții pentru aceste motive. 
Este adevărat, nici eu nu-mi pot întreţine soția cum o făceam la 
Granada. Dar nu există nici un credincios în Córdoba care să 
aibă două soţii, ca tine. Dacă, așa cum susţii, nimeni nu poate 
întreţine o soţie în orașul ăsta, cum ar putea pretinde să o 
întreţină și pe a doua? Îți acordăm un termen de două luni ca să 
faci dovada în faţa acestui consiliu că poți să le întreţii cum se 
cuvine pe cele două soţii ale tale. După trecerea acestei /dda, 
dacă nu vei face dovada și dacă ea va insista, Fâtima va fi luată 
de lângă tine. 

Brahim nu se mișcă deloc câtă vreme ascultă sentința; doar 
ochii săi închiși pe jumătate vădeau mânia care îl devora. Atunci 
interveni Karim. Hamid le-o ceruse celor doi bătrâni. „Il cunosc 
bine, spusese el, referindu-se la Brahim. E în stare mai degrabă 
să o ucidă decât să o cedeze“, îl asigurase el. 

— Și ţinând seamă de noul tău fiu și de neînsemnatele 
resurse de care dispui, nu-ţi vom cere, așa cum dictează legea, 
ca în timpul de idaa să o întreţii pe cea de-a doua ta soţie. Te 
eliberăm de această obligaţie în beneficiul copilului. Dar, între 
timp, Fâtima va trăi sub oblăduirea noastră. 

— Câine! mormăi Brahim, înfruntându-l pe Hamid. 

Numaidecât, cei trei tineri morisci se instalară în faţa lui 
Brahim. 

— Vino cu noi, Fátima, o îndemnă Jalil. 

În momentul acela, Aisha își desfăcu degetele pe care le 


ținuse; strâns împreunate cu ale Fâtimei. Mâinile amândurora 
erau asudate. Fâtima întinse mâna căutând o ultimă atingere de 
tovarășa ei de suferinţă și o porni spre bătrâni. 


32 


In zori, Hernando veni la grajdurile regale, un edificiu nou 
construit, ridicat lângă palatul fortificat al regilor creștini, sediul 
Inchiziției din Córdoba. De când sosise în oraș, la fel ca ceilalți 
morisci, Hernando evita cartierul acela, numit Sfântul 
Bartolomeu, amplasat între moschee și palatul episcopal, între 
Guadalquivir și zidul de apărare dinspre apus al orașului. Acolo 
nu se găseau doar sediul Inchiziției și închisoarea acesteia, ci și 
palatul episcopal, cu forfota permanentă a preoţilor și a 
inspectorilor Inchiziției, și, spre deosebire de celelalte cartiere 
ale C6rdobei, în cel numit Sfântul Bartolomeu nu se afla 
recenzat nici un morisc liber. Locuitorii săi erau diferiţi de ceilalţi 
din oraș: era o parohie nou înfiinţată în împărțirea geografică a 
orașului care se făcuse după cucerire și care, prin decret regal, 
fusese populată cu bărbaţi curajoși și voinici, cărora trebuia să li 
se confirme calitatea de buni arbaletrieri de război: un fel de 
miliție urbană gata întotdeauna să apere zidurile orașului. 
Aceste calități îi caracterizau pe oamenii privilegiați din cartierul 
Sfântul Bartolomeu, care se mândreau faţă de ceilalți locuitori și 
care practicau chiar o vădită endogamie și întrețineau nu puţine 
divergențe cu celelalte parohii. Puţini morisci doreau să se 
amestece cu inchizitori, preoţi și oameni îngâmfaţi și aroganţi. 

In noaptea aceea, putu să se refugieze în casa dărăcitorului 
de postav căruia îi găsise o nevastă, unde fu cinstit cu o cină 
bună pe care o savurară, într-o atmosferă de adevărată 
nostalgie, cu miel condimentat cu sare, piper și coriandru uscat, 
fript în ulei, după reţeta din acea Granada căreia toți îi duceau 
dorul. Inainte de a termina, Karim, care locuia și el pe strada 
Moriscilor, trecu pe la casa dărăcitorului și se alătură petrecerii 
după ce o lăsase pe Fâtima în grija soţiei sale. Hernando nu se 
putea vedea cu ea în timpul celor două luni de /idda acordate lui 
Brahim. 

Ce erau două luni? se gândi încă o dată Hernando în drum 
spre grajduri. Fericirea lui ar fi deplină... dacă n-ar fi fost vorba 
și de mama lui. leșind din casă, când își luară rămas-bun, 
Hernando se interesă de Aisha, iar Karim îi răspunse că mama 
lui înfrunta situaţia cu calm, să nu-și facă griji: comunitatea era 
de partea lor. 


— Prosperă, băiete, îl îndemnă apoi bătrânul. Hamid mi-a 
povestit despre don Diego și despre cai. Avem nevoie de 
oameni ca tine. Muncește! Studiază! Noi ne vom ocupa de toate 
celelalte. 

Karim se pierdu în întunericul răcoros al acelei nopţi de martie 
cu un „avem încredere în tine” care veni să-i tulbure visurile în 
legătură cu Fâtima, pe care în noaptea aceea și le permisese 
fără opreliști. Avem încredere în tine! Când i-o spunea Hamid 
era ca și cum i-ar fi vorbit copilului din Juviles, dar auzind-o de 
pe buzele acelui bătrân necunoscut din Albaicin... Aveau 
încredere în el! Pentru ce? Ce trebuia să mai facă? 

Traversa câmpul regal, presărat cu gunoaie ca întotdeauna, și 
își abătu privirea spre stânga, unde se înălța maiestuosul 
alcazar. Inchiziția! Un fior îi străbătu șira spinării la vederea 
celor patru turnuri, diferite toate, care se înălțau în fiecare colț 
al fortăreței cu înalte și masive ziduri crenelate. Lunga fațadă a 
grajdurilor regale începea chiar acolo, la capătul fortăreței. 
Hernando simți mirosul cailor dinăuntru, auzi strigătele 
rândașilor și nechezatul animalelor. Se opri în poarta largă de 
acces în incintă de lângă zidul vechi, aproape de turnul 
Bethlehemului. 

Era deschisă și acele sunete și mirosuri pe care le simţise de 
cealaltă parte a fațadei îl loviră când se opri în pragul porții 
deschise. Nimeni nu păzea intrarea și, după câteva clipe de 
așteptare, Hernando înaintă câţiva pași. La stânga lui se 
deschidea o incintă mare străbătută de un amplu culoar central, 
pe ale cărui două laturi, între coloane, se aflau boxele pline de 
cai. Coloanele susțineau o succesiune lungă și dreaptă de bolți 
încrucișate care invitau la pătrunderea pe sub ele până la 
depășirea unui arc și întâlnirea cu următorul și apoi cu 
următorul... 

Rândașii munceau cu caii în interiorul boxelor. 

Oprit la intrarea în incintă, în mijlocul culoarului, Hernando 
plesni din limbă pentru ca primii doi cai care erau în dreapta lui, 
legaţi de niște belciuge fixate în perete, să nu se mai muște de 
gât. 

— Mereu fac asta, spuse cineva în spatele lui. 

Hernando se întoarse exact atunci când bărbatul care îi 
vorbise îl imita și plesnea și el din limbă mai tare. 

— Cauţi pe cineva? îl întrebă după aceea. 


Era un bărbat de vârstă mijlocie, înalt și musculos, brunet și 
bine îmbrăcat, cu cizme de piele mai sus de genunchi, legate cu 
curele peste pulpe, pantaloni până la genunchi și tunică albă pe 
corp, fără lux și podoabe, și care, după ce îl examină de sus în 
jos, îi zâmbi. Îi zâmbea! De câte ori îi zâmbise cineva la 
Córdoba? Hernando îi întoarse zâmbetul. 

— Da, răspunse el. Îl caut pe lacheul lui don Diego... Lopez? 

— López de Haro, îl ajută bărbatul. Cine ești? 

— Mă numesc Hernando. 

— Hernando și mai cum? 

— Ruiz. Hernando Ruiz. 

— Bine, Hernando Ruiz. Don Diego are mulţi lachei, pe care 
dintre ei îl cauţi? 

Hernando ridică din umeri. 

— leri, la luptele cu tauri... 

— Acum înţeleg! îl întrerupse bărbatul. Tu ești cel care l-ai 
făcut pe armăsarul contelui de Espiel să intre în piaţă, așa e? 
Știam că figura ta îmi este cunoscută, adăugă el în vreme ce 
Hernando încuviinţa. Văd că nu te-au înhățat, dar n-ar fi trebuit 
să-l ajuţi pe conte. Omul acela ar fi trebuit să iasă din piaţă pe 
jos și umilit: ce izbândă e aceea în care taurul omoară calul din 
neîndemânarea lui? Era un animal bun, murmură el. De fapt, 
regele ar trebui să-i interzică să mai călărească, măcar în fața 
unui taur... sau a unei femei. Mă rog, acum știu pe cine cauti. 
Însoţește-mă. 

Părăsiră clădirea grajdurilor și ieșiră spre un imens patio 
central. Acolo se agitau trei călăreţi dresând cai, doi dintre ei 
călare pe niște exemplare nărăvașe, în vreme ce al treilea, în 
care Hernando îl recunoscu pe lacheul lui don Diego, de pe jos, 
strunea un mânz de doi ani să se învârtă în jurul său, la distanţa 
pe care i-o îngăduia dârlogul căpeţelei pe care animalul îl avea 
pus peste frâu și bride; scările, libere, îl loveau peste coaste, 
iritându-l. 

— Acela e, nu-i așa? i-l arătă pe bărbat și Hernando încuviință. 
Îl cheamă José Velasco. lar eu sunt Rodrigo Garcia. 

Hernando șovăi înainte de a accepta mâna oferită de Rodrigo. 
Nu era obișnuit ca un creștin să-i întindă mâna. 

— Sunt... sunt morisc, îl anunţă el pentru ca Rodrigo să nu se 
simtă înșelat. 

— Știu, îi răspunse acesta. Jose mi-a povestit azi-dimineaţă. 


Dar aici toți suntem călăreţi, dresori, rândași, potcovari, 
fabricanți de zăbale sau orice altceva. Aici, caii sunt religia 
noastră. Dar ai mare grijă să nu repeţi asta faţă de vreun preot 
sau inchizitor. 

Hernando simţi că Rodrigo, îi strângea mâna cu sinceritate în 
timp ce îi spunea acele cuvinte. 

După o vreme, când mânzul era deja asudat peste coaste, 
Jose Velasco îl obligă să se oprească, legă de căpeţea dârlogul 
pe care-l folosea ca să-l facă să se rotească și apropie mânzul 
de o laviţă; se urcă pe ea și, ajutat de un rândaș care ţinea 
animalul, se urcă cu grijă pe el. Ceilalţi doi călăreți se opriră din 
exerciții. Calul cel tânăr rămase nemișcat, în așteptare, speriat, 
cu urechile lăsate, simțind greutatea lui Velasco. 

— Este pentru prima dată, îi șopti Rodrigo lui Hernando, ca și 
cum, dacă ar fi ridicat glasul, ar fi iscat un incident. 

Velasco purta o vargă lungă trecută pe deasupra gâtului 
mânzului și ținea în mâini atât frâiele, cât și dârlogii; frâiele 
libere, ca și cum n-ar fi vrut să deranjeze mânzul cu zăbala pe 
care o mușca în gură; dârlogii, dimpotrivă, întinși de inelul care 
atârna pe sub buza de jos a animalului. Așteptă câteva secunde 
să vadă dacă mânzul reacţionează, dar, nerăspunzând și 
rămânând nemișcat și în tensiune, se văzu obligat să-l îndemne 
cu blândeţe. Mai întâi, plesni din limbă; apoi, neobținând 
răspuns, trase îndărăt tocurile cizmelor, fără pinteni, până când 
îi atinse coastele. In momentul acela, mânzul o porni ca din 
pușcă, sărind berbecește. Velasco nu slăbi dârlogii și, până la 
urmă, mânzul se opri din nou, el singur, călăreţul nefăcând 
altceva decât să se ţină sus, pe el. 

— E în regulă, afirmă Rodrigo. E soi bun. 

Și așa a fost. Cu următoarea ocazie, mânzul porni speriat, dar 
fără să mai sară berbecește. Velasco îl mâna din dârlogi și, în 
ultimă instanță, fără să-l lovească, îi arăta varga pe o parte a 
capului ca să-l oblige să se întoarcă în sens contrar, vorbindu-i 
neîncetat și lovindu-i ușor cu palma grumazul. 


Cei aproape o sută de cai spanioli crescuţi în grajdurile regale 
din Córdoba erau exemplarele alese, cele perfecte, dintre cele 
aproape șase sute de iepe de prăsilă care alcătuiau șeptelul 
regelui Filip al II-lea și care erau răspândite pe diferite izlazuri 
din împrejurimile CGrdobei. Așa cum îi istorisise Hamid, în 1567, 


regele ordonase crearea unei noi rase de cai, motiv pentru care 
dispusese achiziționarea celor mai bune o mie două sute de iepe 
care se aflau pe teritoriile sale; dar nu fusese cu putinţă să se 
găsească atâtea mame de calitatea cerută și herghelia de iepe 
rămăsese la jumătate. În plus, ordonase repartizarea veniturilor 
de pe urma salinelor spre această acţiune, incluzând și ridicarea 
grajdurilor regale la Córdoba și închirierea sau cumpărarea 
izlazurilor pe care iepele trebuiau să se acomodeze. Pentru a 
răspunde de proiect îl numise comis regal și gospodar al rasei 
pe nobilul din Córdoba, membru în consiliul celor Douăzeci și 
Patru, don Diego López de Haro, din casa de Priego. 

Calul trebuia să fie un animal cu capul mic, ușor ca de berbec, 
și frunte uscăţivă; ochi închiși la culoare, vioi și aroganţi; urechi 
agere și vivace; nări largi; gât flexibil și arcuit, gros la unirea cu 
trunchiul și ușor încrețit la ceafă, cu ceva grăsime acolo unde 
începe coama, bogată și deasă, la fel ca și coada; aplomb bun; 
spinare scurtă, ușor de mânuit; cu greabăn bine marcat și crupă 
lată și rotundă. 

Dar lucrul cel mai important la calul spaniol trebuia să fie 
modul său de a se mișca, alura sa. Înalt, grațios și elegant, de 
parcă nici n-ar vrea să-și sprijine vreo copită pe pământul 
fierbinte al Andaluziei, iar după ce a făcut-o, le-ar ţine în aer, 
susținându-le, dansând cât mai mult timp cu putință, 
aruncându-și picioarele din faţă în trap sau în galop, de parcă 
distanța de parcurs ar fi lipsită de vreo importanţă; înfăţișându- 
se lumii în toată splendoarea, mândru și semet. 

Vreme de șase ani, don Diego López de Haro, ca gospodar al 
rasei, căutase toate și pe fiecare în parte dintre aceste calități la 
mânjii care se nășteau pe izlazurile din Córdoba, ca să-i 
încrucișeze din nou între ei și să obțină descendenţi din ce în ce 
mai reușiți. Animalele lipsite de calităţile urmărite se vindeau ca 
exemplare de reformă, motiv pentru care în grajdurile din 
Córdoba se găseau caii cei mai puri și mai buni din ceea ce se 
numise prin dispoziţie regală „rasa spaniolă”. 

Jose Velasco îi încredinţase lui Hernando îngrijirea, curăţenia 
și mai ales dresajul de grajd al mânijilor. In timpul lunii martie, 
exact când sosea primăvara și odată cu ea perioada de 
împerechere a iepelor, comisul regal urma să aleagă mânijii de 
un an care aveau să fie mutaţi de pe izlazuri în grajduri ca să 
ocupe locul altor cai, de-acum dresați, care vor pleca înspre 


Madrid, la grajdurile regale de la El Escorial, pentru a fi predaţi 
regelui Filip. Nu se vindea nici un cal de rasă spaniolă dintre cei 
pe care don Diego îi considera perfecţi; toţi erau pentru rege, 
pentru grajdurile sale ori pentru a fi dăruiţi altor regi, nobili sau 
ierarhi ai Bisericii. 

De pe izlazuri, mânjii soseau neîmblânziţi. Până împlinesc doi 
ani sunt dresați pentru șa, fiind călăriţi pentru prima dată, e 
multă muncă de făcut, așa cum i se explicase lui Hernando în 
perioada care mai rămăsese până la sosirea animalelor: 
trebuiau să reușească să-i acomodeze cu contactul cu oamenii, 
să se lase atinși, curăţaţi, să li se pună frâiele și să fie vindecaţi; 
trebuiau, de asemenea, să înveţe să stea în grajd, legaţi 
permanent de belciugele fixate în pereții boxelor, convieţuind cu 
alţi cai în preajmă; să mănânce din iesle, să bea din adăpătoare; 
să se supună dârlogilor și să meargă ţinuţi de frâie și să accepte 
zăbalele sau greutatea șeii, necesare pentru a fi călăriţi. Toate 
acestea erau necunoscute pentru caii tineri, care până atunci 
trăiseră în libertate pe izlazuri, împreună cu mamele lor. 

Dacă la un moment dat Hernando ajunsese să viseze că va 
călări unul dintre acei cai fantastici, visurile sale se spulberau pe 
măsură ce i se enumera care anume urmau să-i fie sarcinile. Dar 
i se împlini un cu totul alt vis: la etajul al doilea al grajdurilor 
regale, deasupra boxelor, era o serie de încăperi pentru uzul 
angajaţilor din care i se cedă o locuinţă mare, alcătuită din două 
odăi, separată, deși avea să împartă bucătăria cu alte două 
familii. În cei nouăsprezece ani de viaţă ai săi nu dispusese 
niciodată de un asemenea spaţiu doar pentru el! Nici la Juviles și 
cu atât mai puţin la Córdoba. Hernando străbătu de mai multe 
ori acele două încăperi. Mobilierul era alcătuit dintr-o masă cu 
patru scaune, un pat bun cu cearșafuri și pătură, o micuță 
comodă cu un lighean (se va putea spăla!) și chiar o ladă mare. 
„Oare ce s-o fi ţinând în lada aceea?“ se gândi el înainte de a se 
îndrepta spre o fereastră mare care dădea în patioul grajdurilor. 
Arătându-i camerele, administratorul grajdurilor se întoarse cu 
fața exact atunci când Hernando deschidea lada. 

— Și soția ta? îl întrebă acesta, de parcă ei ar fi trebuit să-i 
arate tot. In documentele tale se spune că ești însurat. 

Hernando avea deja pregătit răspunsul la întrebarea aceea. 

— Îngrijește o rudă bolnavă, răspunse el pe un ton hotărât. 
Pentru moment, nu-l poate lăsa singur. 


— În orice caz, îi atrase atenţia administratorul, ar trebui să 
mergeţi  negreșit să vă înregistraţi în parohia Sfântul 
Bartolomeu. Îmi închipui că soţiei tale nu-i va fi greu să-l lase pe 
bolnavul acela singur câtă vreme va fi nevoie ca să 
îndeplinească această formalitate. 

Ar fi vreo problemă? Rămas singur, întrebarea îl asaltă din 
nou când, de la fereastră, îl privea pe Rodrigo dresând un cal 
neîndemânatic, insistând asupra exerciţiului pe care animalul nu 
reușea să-l execute corect: pintenii lungi de argint ai călăreţului 
aruncau sclipiri sub soarele de martie când Rodrigo i le înfigea 
în coaste. Fâtima nu-i era încă soţie. Karim fusese categoric: 
trebuiau să treacă cele două luni de idaa acordate lui Brahim, în 
care Hernando nu se putea apropia de ea. Și dacă Brahim 
obținea banii suficienţi ca să o recapete pe Fátima? 

Lovitura de pinten cu care Rodrigo pedepsi animalul când 
acesta greși din nou exerciţiul se înfipse în carnea lui Hernando, 
cât și în coastele animalului nesupus. Și dacă Brahim reușea? 


Noaptea îl prinsese pe neașteptate și acum nu se mai putea 
întoarce la Córdoba. Ce scuză să aducă la poartă? se gândi 
Brahim. Ghemuit între hăţișuri, pe drumul care ducea de la 
refugiul romanilor până în oraș prin Poarta Sevillei, văzu trecând 
mai mulţi negustori, toți înarmaţi, care mergeau în grup ca să se 
apere. Făcuse rost de un pumnal; i-l împrumutase un morisc 
care muncea cu el la câmp, după ce insistase de mai multe ori. 

— Fii atent, îl avertizase bărbatul, dacă o să te prindă cu el, o 
să te închidă, iar eu o să-mi pierd pumnalul. 

Brahim era conștient de acest lucru. Introducerea pe ascuns a 
unei arme în Córdoba, fiind amestecat în mulţimea care se 
întorcea de la munca la câmp, era relativ ușoară, dar revenirea 
în timpul noptii, singur și înarmat, era mai mult decât un act de 
curaj. În orice caz, pumnalul nu-i va servi cine știe ce. Brahim 
punea mâna pe el cu hotărâre la auzul pașilor și al animalelor de 
călărie. „Cu următoarea ocazie o să sar pe ei“, își promitea el, 
ascuns printre hăţișuri, după ce lăsase să-i scape câteva grupuri 
de negustori, unul după altul. Dar când în sfârșit apărea un nou 
grup pe drum, mâna în care ţinea pumnalul i se îneca în 
sudoare, iar picioarele care ar fi trebuit să alerge spre ei refuzau 
să o facă. Cum să înfrunte el mai mulţi bărbaţi înarmaţi cu 
spade? Atunci, blestemându-se, auzea cum râsetele și glumele 


lor se pierdeau în depărtare. „La următorul, încerca el să se 
convingă. Următorii nu-mi mai scapă.“ 

Fu cât pe-aci să se hotărască la trecerea a două femei și a 
mai multor copii care se grăbeau spre Córdoba cu un coș cu 
zarzavaturi, dar nici una din ele nu lăsa să se vadă vreo brățară 
chiar și mizerabilă, nici măcar de fier, la încheieturile mâinilor 
sau la glezne. Ce să facă doar cu un coș cu zarzavaturi? 

Întunericul îl asaltă, iar drumul, deși îl avea în faţă, îi dispăru 
din vedere. Nici un alt negustor nu mai îndrăzni să-l străbată în 
umbrele care îi ștergeau marginile, și liniștea căzu peste 
Brahim, zdrobit de propria lașitate. 

Trecuse mai mult de jumătate din termenul de două luni de 
idda pe care i-l acordaseră bătrânii ca să facă dovada că o putea 
întreține pe Fátima, iar Brahim nu găsise nici un singur real 
peste salariul ce i se plătea la câmp. Ba mai mult, o parte din 
plata cu ziua primită de atunci trebui să o repartizeze pentru 
restituirea împrumutului pentru botezul lui Shamir. Era imposibil 
să facă rost de bani muncind, dar era la fel de imposibil să 
încerce să-i fure. 

Nazareeanul avea să rămână cu Fâtima. Nici măcar această 
posibilitate, care îi chinuia fără încetare conștiința, nu îi insuflă 
curajul pentru a-și risca viața în faţa unui pumn de creștini, 
oricât de puțin înarmaţi ar fi fost aceștia. 

Brahim aflase despre Hernando. Aisha se văzuse obligată să-i 
povestească tot ce se întâmplase cu fiul ei și constatând că 
soțul ei nu reacționa violent, ci se închidea în el însuși, o 
cuprinse panica, înțelegând la rândul ei importanţa celor 
întâmplate: Brahim o va pierde pe Fâtima; Brahim avea să fie 
hulit și umilit în faţa comunităţii... Tocmai el! cărăușul din 
Juviles, locotenentul lui Abén Aboo! Dimpotrivă, fiul acela vitreg 
pe care îl acceptase în schimbul unui catâr și pe care îl 
detestase întotdeauna prospera, obținea o slujbă bine plătită și, 
lucrul cel mai important, urma să i-o ia cu forța pe preţioasa lui 
Fâtima. 

Doi călăreţi care alergau pe drumul întunecat în galop întins îl 
făcură să tresară. 

— Nobili! scuipă Brahim. 

* 

— Cere-le bani haiducilor din Sierra Morena, îl sfătui omul cu 

pumnalul a doua zi de dimineaţă, după ce Brahim i-l înapoiase și 


îi mărturisise inutilitatea acestuia. Au mereu nevoie de oameni 
la oraș sau pe ogoare, fraţi care să le furnizeze informaţii despre 
caravanele care urmează să plece, despre persoanele care 
sosesc sau care pleacă, sau despre activităţile Sfintei Frăţii. Au 
nevoie de iscoade și de colaboratori. Eu de la ei am făcut rost de 
pumnal. 

Cum o să poată să dea de haiduci? se interesă Brahim. Sierra 
Morena era imensă. 

— Vor da ei de tine dacă ajungi în Sierra Morena, îi răspunse 
bărbatul, dar ai grijă să nu o facă mai întâi cei din Sfânta Frăţie. 

Sfânta Frăţie era o miliţie municipală alcătuită din doi 
comandanţi și unităţi de poterași, în general în număr de 
doisprezece, care urmăreau delictele ce se comiteau în afara 
vetrelor urbane: pe ogoare, în munți și în satele cu mai puţin de 
cincizeci de locuitori, acolo unde organizarea marilor municipii 
nu putea ajunge. Justiţia lor era de obicei sumară și cruntă, iar 
pe vremea aceea îi căutau pe haiducii morisci care îi terorizau 
pe bunii creștini, cum era Sobahet, un sângeros haiduc din 
Valencia care era la comanda uneia dintre bandele devenite 
puternice în Sierra Morena, la miazănoapte de Córdoba, 
alcătuită în marea ei majoritate din sclavi deznădăjduiți, fugari 
de pe pământurile aparţinând vreunui senior, unde 
supravegherea era mai mică decât la oraș, și care, având feţele 
însemnate cu fierul înroșit, nu se puteau ascunde în orașe și 
optau pentru retragerea în munţi. 

Haiducii erau singura lui posibilitate, conchise Brahim. 


În zorii zilei următoare, după ce trecură prin fața bisericii și a 
cimitirului Sfânta Marina și după ce lăsară în stânga lor turnul 
Malmuerta care servea drept închisoare pentru nobili, Brahim, 
Aisha și micuțul Shamir părăsiră Córdoba prin Poarta lui 
Colodro”, înspre miazănoapte, spre Sierra Morena. 

li poruncise Aishei să se pregătească să plece cu el și cu 
copilul și să se aprovizioneze cu mâncare și îmbrăcăminte 
groasă. Tonul lui fusese atât de categoric, încât femeia nici 
măcar nu îndrăznise să întrebe. Trecură de Poarta lui Colodro 


5 Una dintre porțile orașului, purtând numele lui Alvar Colodro, 
primul luptător creștin care a sărit aici zidul de apărare în timpul 
recuceririi orașului din anul 1236, și unde mai târziu a fost deschisă o 
poartă, astăzi dispărută. (n.tr.) 


amestecați printre oamenii care ieșeau la lucru la câmp sau la 
abator, și se îndreptară spre Adamuz, dincolo de Montoro, pe 
Drumul Refugiilor, cel care unea Córdoba de Toledo prin Sierra 
Morena. Aproape de Montoro dădură de patru creștini cu 
capetele retezate și cu limbile tăiate; haiducii trebuie că dădeau 
târcoale prin zonă. 

Din Córdoba spre Toledo, pe Drumul Refugiilor, se găseau 
numeroase hanuri pentru călătorii care îl parcurgeau, motiv 
pentru care Brahim o apucă pe cărări îndepărtate de calea 
principală sau chiar peste câmpuri, dar înainte de a ajunge la 
Alcolea, în câmp deschis, cum era rânduit să se întâmple, avu 
loc prima întâlnire cu Sfânta Frăţie. Legat de un stâlp înfipt în 
pământ, cadavrul unui bărbat ucis cu săgeți se descompunea, 
servind drept hrană animalelor care trăiesc de pe urma 
stârvurilor și ca avertisment pentru localnici: acesta era modul 
în care Frăția executa sentințele de condamnare la moarte 
împotriva răufăcătorilor care îndrăzneau să comită vreun delict 
în afara orașelor. Brahim își aminti de precauţiile pe care fusese 
sfătuit să le ia și o obligă pe Aisha să părăsească ruta pe care o 
urmau, cu toate că era vorba de un drum dosnic prin care 
încercau să ocolească râpele din Sierra Morena și să pătrundă 
direct pe munte. Printre plute și trecători, instinctul său de 
cărăuș îi îngădui să se orienteze fără dificultate și să găsească 
acele cărărui necunoscute pe care le urmau doar păstorii de 
capre și cunoscătorii munților. 

El și Aisha, care mergea tăcută în urma soțului ei cu copilul în 
spinare, zăboviră toată ziua ca să parcurgă distanţa ce separa 
Córdoba de Adamuz, un sătuc supus stăpânirii casei del Carpio; 
se instalară în afara lui, printre copaci, ascunși de călători și de 
Frăţie. 

— De ce am fugit din Córdoba? îndrăzni să întrebe Aisha în 
momentul în care îi oferea lui Brahim o bucată de pâine uscată. 
Încotro ne îndreptăm? 

— N-am fugit, îi răspunse soţul ei cu asprime. 

Acolo se încheie conversaţia, și Aisha se concentră asupra 
copilului. Petrecură noaptea sub cerul liber, fără să aprindă focul 
și luptându-se cu somnul, înfricoșaţi de urletul lupilor, de 
grohăitul mistreților sau de oricare alt sunet care ar fi putut 
trăda prezenţa unui urs. Aisha îl ocroti pe Shamir cu trupul său. 
Dar Brahim părea fericit; privea luna și lăsa privirea să-i 


plutească printre umbre, amintindu-și cu plăcere de modul său 
de viaţă de dinainte de deportare. 

În zori, într-adevăr, haiducii au fost cei care au venit la ei. 
Tâlharii dădeau târcoale pe Drumul Refugiilor, atenţi la orice 
călător care venea de la Madrid, Ciudad Real sau Toledo și care 
n-ar fi fost îndeajuns de precaut ca să o facă însoţit sau apărat. 
Îi descoperiseră deja cu o zi înainte, vigilenţi cum erau 
întotdeauna la orice mișcare care ar fi putut însemna sosirea 
poterașilor din Frăţie, dar nu le dăduseră importanță: un bărbat 
și o femeie cu un copil care călătoreau pe jos și fără bagaje, 
evitând drumurile principale nu prezentau nici un interes. 
Oricum, se cuvenea să știe ce făceau cei trei pe munte. 

— Cine sunteți și ce doriţi? 

Brahim și Aisha, care își luau micul dejun așezați pe jos, nici 
măcar nu-i auziseră apropiindu-se. Deodată, doi sclavi fugari 
însemnați cu fierul înroșit pe față, înarmaţi cu spade și dăgi, se 
postară dinaintea lor. Aisha își strânse copilul la piept; Brahim 
dădu să se ridice, dar unul din sclavi îi interzise printr-un gest. 

— Mă numesc Brahim din Juviles, cărăuș din Alpujarras. 
Haiducul încuviinţă în semn că știa locul. Fiul meu și soția mea, 
adăugă el. Vreau să-l întâlnesc pe Sobahet. 

Aisha întoarse capul spre soţul ei. Ce-avea de gând Brahim? O 
cumplită presimţire o cuprinse, strângându-i stomacul. Shamir 
simţi tulburarea mamei sale și izbucni în plâns. 

— De ce vrei să-l întâlnești pe Sobahet? întrebă în acest 
răstimp cel de-al doilea haiduc. 

— E treaba mea. 

În clipa aceea, cei doi sclavi evadați își duseră mâinile la 
mânerele spadelor lor. 

— Pe munte, totul este treaba noastră, replică unul din ei. Nu- 
mi pare că ai fi în situaţia de a pretinde... 

— Vreau să-i ofer serviciile mele, mărturisi atunci Brahim. 

— Împovărat cu o nevastă și un copil? râse unul din sclavi. 

Shamir ţipa cât îl ţinea gura. 

— Fă-l să tacă, femeie! îi porunci Brahim soției sale. 

— Însoţiţi-ne, cedară sclavii după ce se consultară din priviri şi 
făcură un gest de indiferenţă. 

Pătrunseră cu toţii în adâncul muntelui; Aisha se împiedica în 
urma bărbaţilor, încercând să-l liniștească pe Shamir. Brahim 
spusese că vrea să-și ofere serviciile haiducului. Era evident că 


Brahim căuta bani ca să o recapete pe Fátima, dar de ce Îi 
adusese și pe ei? Pentru ce avea nevoie de micul Shamir? 
Tremură. | se înmuiară picioarele, căzu în genunchi pe pământ 
cu copilul în braţe la pieptul ei, se ridică și se strădui să-și 
continue drumul. Nici unul dintre bărbaţi nu se întoarse spre 
ea... iar Shamir nu înceta să plângă. 

Ajunseră la un mic luminiș care le servise haiducilor drept 
tabără. Nu erau corturi și nici colibe; doar pături împrăștiate pe 
jos și jăraticul unui foc în mijlocul luminișului. Rezemat de un 
copac, Sobahet, înalt și cu sprâncenele îmbinate, cu o barbă 
neagră neîngrijită, primea explicaţii de la cei doi sclavi care îi 
însoțiseră pe Brahim și pe Aisha. Îl examină pe Brahim de la 
distanţă și apoi îi porunci să se apropie. 

Aproape o jumătate de duzină de haiduci, toţi însemnați cu 
fierul înroșit și zdrenţăroși, strângeau tabăra: unii erau atenţi la 
noii vizitatori, alţii o priveau pe Aisha fără să își ascundă dorinţa. 

— Spune repede ce-ai de spus, îl somă căpetenia haiducilor 
pe Brahim, chiar înainte ca acesta să fi ajuns până la el. De 
îndată ce o să se întoarcă oamenii care lipsesc acum, vom 
pleca. De ce crezi că aș putea fi interesat de serviciile tale? 

— Pentru că am nevoie de bani, răspunse Brahim fără 
înconjur. 

Sobahet răspunse cu cinism. 

— Toţi moriscii au nevoie de bani. 

— Dar câţi dintre ei fug din Córdoba, pătrund în Sierra Morena 
și apelează la tine? 

Haiducul se gândi la vorbele lui Brahim. Aisha încerca să 
asculte conversaţia la câţiva pași depărtare. Copilul se liniștise 
deja. 

— Creștinii ar plăti bine pentru arestarea mea și a oamenilor 
mei. Cine-mi dă asigurări că nu ești o iscoadă? 

— Aici se află soţia și copilul meu de sex masculin, argumentă 
Brahim cu un gest către Aisha. Pun vieţile lor în mâinile tale. 

— Ce-ai putea face? întrebă Sobahet, mulţumit de răspuns. 

— Sunt cărăuș de meserie. Am participat la răscoală și am 
fost locotenentul lui Ibn Abbu în Alpujarras. Mă pricep la 
animalele de povară și doar văzându-le, aruncând doar o privire 
spre harnașamentele și la soiul lor, pot prevedea ce anume 
transportă și care le sunt defectele. Pot să umblu cu o turmă de 
catâri prin orice loc, oricât de periculos ar fi, ziua sau noaptea. 


— Avem deja un cărăuș cu noi: secundul meu, omul meu de 
încredere, îl întrerupse Sobahet. Brahim se întoarse către sclavi. 
Nu. Nu e nici unul dintre ei. Suntem în așteptarea lui. Și ne-am 
gândit deja la posibilitatea de a ne folosi de câţiva catări, dar noi 
ne mișcăm cu repeziciune; catârii n-ar face altceva decât să ne 
încurce în deplasările noastre. 

— Cu niște animale bune mă pot mișca la fel de repede ca 
oricare dintre haiducii tăi și prin locuri la care n-ar ajunge 
niciodată un om. Ar trebui să-i ai, ţi-ar spori beneficiile. 

— Nu. Haiducul își însoţi refuzul cu un gest al mâinii. Nu mă 
interesează... începu el să spună ca și cum ar fi considerat 
încheiată conversaţia. 

— Lasa-mă să-ţi dovedesc! insistă Brahim. Ce riști? 

— Să-ţi dau pe mâini prada noastră de război, cărăușule. Asta 
ar fi riscul pentru mine. Ce s-ar întâmpla dacă ai rămâne în 
urmă cu catării tăi încărcaţi? Ar trebui să te așteptăm și să ne 
riscăm vieţile... sau să avem încredere în tine. 

— Nu-ţi voi înșela așteptările. 

— Am auzit de prea multe ori această făgăduială, argumentă 
Sobahet cu o strâmbătură. 

— AȘ putea acţiona ca iscoadă... 

— Am deja iscoade la Córdoba și în satele din împrejurimi. Am 
cunoștință de fiecare caravană care se mișcă pe Drumul 
Refugiilor. Dacă vrei să te alături bandei mele, o să te pun la 
încercare, ca pe toţi ceilalţi. Este tot ce-ţi pot oferi. În momentul 
acela alt grup de haiduci apăru printre copaci. Plecăm! strigă 
Sobahet. Gândește-te la ce ţi-am spus, cărăușule, și vino dacă 
vrei. Dar tu singur, fără nevastă și copil. 

— Căţeaua! Ce face târfa asta aici? 

Strigătul răsună în forfota oamenilor care se pregăteau de 
plecare. Sobahet tresări. Brahim se întoarse spre locul unde era 
Aisha. 

Ubaid! Aisha rămăsese încremenită în fața cărăușului din 
Narila, care tocmai ajunsese în tabără. În liniștea neașteptată 
care urmă insultelor, Ubaid întoarse capul spre Brahim, ca și 
cum, după ce se ciocnise de soţia lui, i-ar fi presimţit prezența. 

Cei doi cărăuși se înfruntară din priviri. 

— Nu mai lipsește decât Nazareeanul ca să se împlinească 
visul meu cel mai frumos, zâmbi Ciungul. Brahim se cutremură 
și căută din priviri ajutor de la căpetenia haiducilor. Asta e omul 


despre care ţi-am vorbit de atâtea ori. Sobahet își înăspri 
expresia feţei. El a fost cel care mi-a tăiat mâna. 

— E al tău, Ciungule. El și familia lui, mormăi Sobahet arătând 
spre Aisha și copil, dar grăbește-te. Trebuie să plecăm. 

— Păcat că lipsește Nazareeanul! Tăiaţi-i mâna! porunci 
Ubaid. Tăiaţi-i-o! Lui și fiului său. Pentru ca urmașii lor să-și 
amintească mereu de ce lui Ubaid din Narila i se spune Ciungul. 

Inainte ca Ubaid să termine de vorbit, doi bărbaţi îl înșfăcară 
pe Brahim. Aisha urlă și îl ocroti pe Shamir, în vreme ce alţi 
haiduci încercau să i-l smulgă. Copilul izbucni din nou în plâns și, 
în vreme ce Aisha își apăra micuțul, întinsă pe jos deasupra lui, 
haiducii care luptau cu Brahim îl puseră în genunchi. Brahim 
tipa, insulta și încerca să se apere. Îi întinseră braţul și îl ţinură 
cu toată puterea înainte ca un al treilea să tragă o lovitură de 
hanger peste încheietura mâinii. Numaidecât, Brahim, cu ochii 
bulbucaţi de imaginea înspăimântătoare a mâinii desprinse, fu 
târât până la jăratic unde îi vârâră ciotul ca să-i cauterizeze 
rana. Țipetele lui Brahim, gemetele Aishei și plânsul bebelușului 
se contopiră într-unul singur când haiducii reușiră să smulgă 
copilul din braţele mamei sale. 

Aisha sări în urma lor până căzu la picioarele lui Ubaid. 

— Eu sunt mama Nazareeanului! strigă ea în genunchi, prinsă 
cu amândouă mâinile de tunica haiducului. Copilul o să moară. 
Ce-l va durea mai tare pe Hernando? Ucide-mă pe mine! Îţi dau 
în schimb viața mea, dar lasă-l pe micuțul meu, ce vină are el? 
plânse ea în hohote. Ce vină...? încercă să repete înainte de a fi 
cuprinsă din nou de un plânset necontrolat. 

Ubaid nu făcu nici un gest de a o da la o parte pe femeie, 
motiv pentru care haiducii care duceau copilul se opriră. 
Cărăușul din Narila șovăi. 

— Bine, admise el. Lăsaţi copilul și ucideţi-o pe ea. Tu, adăugă 
el, adresându-i-se lui Brahim care se tăvălea pe jos, îi vei duce 
Nazareeanului capul ei. Și mai spune-i că am sfârșit aici, la 
Córdoba, ceea ce ar fi trebuit să fac în Alpujarras. 

Aisha se desprinse de tunica lui Ubaid și acesta se dădu la o 
parte ca să o lase singură pe femeie, în genunchi. Îi făcu semn 
unuia dintre haiduci, un sclav însemnat cu fierul roșu, să o 
execute, iar bărbatul se apropie de ea cu spada scoasă din 
teacă. 

— Nu există alt Dumnezeu în afară de Allah, iar Mahomed 


este trimisul lui Allah, recită Aisha cu ochii închiși, gata să 
moară. . 

Sclavul opri lovitura când auzi mărturisirea de credință. Işi 
lăsă capul în jos. Ubaid își duse degetele de la mâna stângă pe 
vârful nasului; Sobahet privea scena. Spada haiducului rămase 
în aer câteva clipe. Până când Shamir amuţi. Apoi, bărbatul îi 
privi pe tovarășii săi, căutându-le ajutorul. Nu erau niște asasini! 
Printre ei se aflau un argintar din Granada, trei boiangii, un 
comerciant... Se văzuseră siliţi să devină haiduci ca să scape de 
o sclavie nedreaptă, de un tratament dezonorant. Să lupte și să 
ucidă creștini. Da. Creștinii le-au furat libertatea și credinţa! Ei 
au fost cei care le-au înrobit pe nevestele și fiicele lor! Dar să 
asasineze o femeie musulmană... 

Înainte ca haiducul să fi predat spada, Sobahet și Ubaid 
schimbară câteva priviri. Nu le putea cere așa ceva oamenilor, 
păru că-i spune căpetenia haiducilor locotenentului său, și nici 
nu ar trebui să o facă el personal; era o femeie musulmană. 
Atunci Ubaid interveni: 

— la-ţi copilul și bărbatul și du-te. Eşti liberă. Eu, Ubaid, îţi 
acord viaţa, aceeași pe care i-o voi lua celuilalt fiu al tău. 

Aisha deschise ochii fără să privească pe nimeni. Se ridică 
grăbită, tremurând și ajunse la bărbatul ce-l ţinea pe Shamir, 
care i-l oferi în tăcere. Apoi se îndreptă spre locul unde se afla 
Brahim, țintuit lângă jăratic. Îl privi cu dispreţ și îl scuipă. 

— Câine! reuși ea să-l insulte. 

Părăsi luminișul din pădure, epuizată de atâta plâns, fără să 
știe încotro s-o apuce. 

— Arată-i unde este Drumul Refugiilor, îi porunci Sobahet 
unuia dintre haiduci, când silueta Aishei se pierdu în sens opus, 
înspre desișul de pe munte. 


33 


Hernando îi predă lui Rodrigo un splendid exemplar în vârstă 
de trei ani, cu dârlogii deja puși, nervos și cu o ciudată robă 
bălțată, cu mari pete maro pe alb. Mânijii, odată încălecaţi, când 
se lăsau deja conduși în manejul grajdurilor regale, trebuiau să 
se obișnuiască cu terenul, cu taurii și cu animalele, să treacă 
râuri și să sară peste șanțuri, să galopeze pe drumuri și să stea 
locului la un singur contact cu frâiele, dar trebuiau să cunoască 
și orașul: să se oprească în fața unui atelier de fierărie și să 
rămână liniștiți la loviturile de ciocan pe nicovală; să se miște 
printre oameni fără să se sperie de zbenguielile copiilor, de 
culori, de steaguri sau de numeroasele animale care umblau 
libere prin Córdoba - câini, găini și, bineînțeles, nenumăraţii 
porci păroși și închiși la culoare, cu cozi negre, urechi și râturi 
ascuţite din care unii își arătau impunătorii lor colţi; să suporte 
muzica, sărbătorile și tot felul de zgomote și întâmplări 
neprevăzute. Ce se va întâmpla cu caii aceia și mai ales cu 
dresorii lor dacă regele sau oricare dintre rudele, apropiații sau 
protejaţii acestuia ar fi aruncat din șa pentru că animalul s-ar fi 
speriat de zgomotul asurzitor al flautelor și al timpanelor la o 
paradă militară sau de vacarmul supușilor la trecerea regelui 
lor? 

Mânjii tineri de pe izlazuri nu ajunseseră încă, fapt pentru care 
Hernando se mărginea să ajute la grajduri fără o sarcină anume 
și, în acel scop, Rodrigo, călare pe bălţat, și Hernando pe jos, cu 
o nuia lungă și flexibilă în mână, ieșiră de dimineaţă să străbată 
orașul și să supună mânzul focos la tot felul de experienţe noi. 

— Te-am văzut muncind în grajd și îmi place felul tău de a 
lucra, îi spuse călăreţul înainte de a-și vâri piciorul în scara de la 
șa, dar pentru moment nu ești departe de ceilalţi. Acum, voi 
constata dacă ai într-adevăr simţul special pe care a crezut don 
Diego că-l observă la tine. Vom străbate orașul și îl vom face 
cunoscut acestui mânz. Se va speria. Dacă se va întâmpla așa 
ceva și vei considera că eu nu mai trebuie să fac nimic altceva, 
că ar fi greșit să-l pedepsesc cu pintenii sau cu nuiaua, tu va 
trebui să intervii, ațâțând calul atât cât va fi nevoie. Ai înțeles? 

Hernando încuviință atunci când călăreţul își trecea deja 
piciorul drept peste crupă. Cum o să știe când și în ce măsură? 


— Dacă mânzul izbutește să mă dea jos, continuă Rodrigo, 
când se instală în șa, lucru destul de obișnuit în aceste prime 
ieșiri în oraș, obiectivul tău este calul. Orice s-ar întâmpla, chiar 
dacă mi-aș sparge capul de un zid sau calul ar călca în picioare 
o bătrână ori ar distruge o prăvălie, trebuie să-l prinzi și să-l 
împiedici să fugă prin oraș ca să nu sufere vreo vătămare. Și 
ține seamă de o împrejurare: prin privilegiu regal, nimeni repet, 
nimeni! - nici guvernatorul, nici alguazilii, nici asesorii sau cei 
din consiliul celor Douăzeci și Patru din Córdoba nu au autoritate 
și nici jurisdicție asupra cailor și a personalului grajdurilor 
regale. Misiunea ta este aceea de a proteja acest animal și, 
dacă eu aș păţi ceva, să-l aduci înapoi la grajduri teafăr și 
nevătămat, orice s-ar întâmpla sau orice ţi s-ar spune. 

Hernando îl urmă pe călăreț afară din grajduri, încă 
întrebându-se ce anume aștepta Rodrigo din partea lui, dar, la 
fel ca mânzul, nu mai avu timp: de îndată ce animalul făcu un 
pas în afara incintei și își ciuli urechile, uimit de oamenii care 
umblau pe câmpia regală și de clădirile care îi erau 
necunoscute, Rodrigo îi dădu pinteni cu putere ca să-l împiedice 
să gândească; mânzul făcu un salt spre exterior, așa cum a 
trebuit să facă și Hernando ca să nu-i piardă. Din momentul 
acela, urmă o dimineaţă frenetică. Rodrigo obligă bălţatul să 
galopeze pe străduțe înguste; trecu printre oameni și căută 
acele locuri și situaţii care l-ar fi putut surprinde cel mai mult pe 
animal, cu Hernando mereu în urma sa. Căutară strada 
Căldărarilor în cartierul catedralei, unde supuseră mânzul la 
zgomotul loviturilor de ciocan în aramă. Apoi, se postară în faţa 
tăbăcăriei cu permanenta ei forfotă; se opriră la atelierele de 
dărăcit postav și la boiangerii și la cele ale argintarilor și ale 
fabricanţilor de ace; străbătură de mai multe ori Piaţa Corredera 
și celelalte piețe până ajunseră la abator și la zona atelierelor de 
olărie. Experienţa și cutezanţa lui Rodrigo făcură aproape inutilă 
intervenţia asistentului său. 

Doar într-o ocazie se văzu obligat la aceasta. Rodrigo apropie 
mânzul de unul dintre nenumăraţii porci lăsaţi liberi pe străzi. 
Animalul, mare, se năpusti asupra calului, guițând și arătându-și 
colții. În momentul acela, bălţatul se răsuci, înspăimântat, și se 
cabra, ceea ce îl derută pe călăreț. Dar înainte de a putea scăpa 
de porc, Hernando îi tăie calea și îl plesni cu nuiaua peste crupă, 
obligându-l să înfrunte animalul până când Rodrigo își reveni și 


prelua din nou controlul. Așadar, se mărginise să arate nuiaua în 
urma calului, plesnind din limbă în acele ocazii în care, în ciuda 
pintenilor sau a mângă.ierilor din partea călăreţului, după cum 
fusese cazul, mânzul se speria de zgomote și de mișcări și se 
arăta temător să se apropie. 

După toate acestea, asemenea calului, Hernando se întoarse 
la grajduri asudat și cu răsuflarea tăiată. 

— Bine, băiete, îl felicită Rodrigo. Călărețul puse piciorul în 
pământ și îi predă calul. Vom continua mâine. 

Hernando trase de hățurile bălțatului spre boxe și acolo, la 
rândul său, îl predă unui rândaș. Tocmai avea de gând să 
părăsească incinta, când un potcovar, care inspecta copitele 
altui cal și pe care îl văzuse de mai multe ori prin grajduri, i se 
adresă cu voce tare. 

— Ajută-mă. Ține-l! îi ceru el. Bărbatul, cu piele foarte 
oacheșă, îi cedă una din copitele din spate ale calului. De îndată 
ce Hernando o ţinu în sus, peste coapsă, cu spatele la cal, 
potcovarul răzui furcuţa copitei cu un briceag și o curăță de 
murdăria acumulată. Am un mesaj pentru tine, îi șopti atunci, 
fără să înceteze să răzuiască. Mama ta este întemniţată. 
Hernando fu cât pe-aci să scape din mână copita calului. 
Animalul deveni neliniștit. Ține-l! îi porunci bărbatul, de data 
aceasta cu voce tare. 

— Cum... cum ai aflat? Ce s-a întâmplat? întrebă el, aproape 
de urechea potcovarului, lipit de el. 

— M-au trimis bătrânii. Respectul cu care rosti ultimul cuvânt 
îi arătă lui Hernando că omul acela era dintre ai săi. A arestat-o 
Frăția pe Drumul Refugiilor când se întorcea la Córdoba cu 
micuțul ei în brațe. N-avea autorizaţie să părăsească orașul și a 
fost condamnată la șaizeci de zile de închisoare. 

— Ce căuta pe Drumul Refugiilor? 

— Tatăl tău vitreg a dispărut. Mama ta a declarat în fața 
comandantului Frăției că soţul ei a obligat-o să fugă din Córdoba 
cu copilul, dar că a reușit să-l înșele și să se întoarcă. Aisha s-a 
ferit mult să le explice poterașilor și apoi comandantului că s-au 
întâlnit cu haiducii. Mi-au spus să nu-ţi faci griji, că este bine, că 
i-au făcut rost de o pătură pentru ea și de haine pentru copil și 
că li se duce de mâncare. 

— Cum se simte? 

— Bine, bine. Amândoi sunt bine. 


— Și so...? Ştii ceva de Fátima? 

Dacă Brahim a hotărât să fugă din Córdoba, se gândi el, poate 
că o luase cu el și pe Fâtima. Ori s-o fi predat? 

— Ea locuiește în continuare cu Karim, răspunse potcovarul, 
care părea să fie la curent cu toată povestea. 

Cu atenţia aparent fixată asupra felului în care bărbatul 
termină de curățat furcuțele calului, Hernando nu se putu 
împiedica să se întrebe ce însemnau toate acestea: Brahim 
fugise lăsând-o pe Fátima la Córdoba! Cât timp mai rămăsese 
până să se împlinească idda? Două, trei săptămâni? 

— Cine ești? se interesă el când potcovarul își termină treaba 
și îi făcu semn că poate de-acum să dea drumul piciorului 
calului. 

— Mă numesc Jerónimo Carvajal, răspunse bărbatul în timp ce 
își îndreptă spatele. 

— De unde ești? Când...? 

— Nu aici. Jerónimo stăvili curiozitatea băiatului, în vreme ce 
își ducea mâna la șale cu o expresie de durere pe chip. Munca 
asta o să mă distrugă. Vino cu mine, îi spuse el când își strângea 
uneltele și porni spre ieșirea din grajduri. 

Traversară vestibulul de intrare în clădire, unde la dreapta se 
deschidea o cancelarie mică servind și ca administraţie a 
grajdurilor. Acolo îl găsiră pe asistentul comisului și un notar 
care făcea înflorituri pe niște documente. 

— Ramon, îi spuse Jerónimo asistentului pe un ton ferm, chiar 
din ușă, am nevoie de material. Îl iau cu mine pe cel nou. 

Numitul Ramon, în picioare lângă notar, încuviință cu un 
simplu gest al mâinii, fără să înceteze să privească ce scria 
celălalt, iar Jerónimo și Hernando ieșiră în stradă. 

— Sunt de loc din Oran și adevăratul meu nume este Abbas, i- 
o luă înainte Jerónimo odată ce lăsară în urmă clădirile. Am venit 
în Spania ca să muncesc în grajdurile unuia dintre nobilii care 
veniseră în apărarea orașului în urmă cu zece ani. Apoi, don 
Diego m-a angajat la grajdurile regelui. 

Trecuseră de palatul episcopului și mergeau deja pe lângă 
fațada din spate a moscheii. Hernando îl privi atent pe Abbas: 
originile sale africane ieșeau la iveală printr-un ten mult mai 
oacheș decât al moriscilor spanioli, care de multe ori puteau fi 
confundați cu creștinii; era ceva mai înalt decât el și avea un 
piept și niște braţe vânjoase, precum cele ale unui potcovar 


obișnuit să ciocănească pe nicovală și să potcovească animale 
de călărie. Părul lui era des și negru ca pana corbului, ochii, 
închiși la culoare și trăsăturile bine conturate, în care făcea notă 
discordantă doar nasul vizibil borcănat, de parcă la un moment 
dat i l-ar fi spart cineva. 

— Ce o să cumpărăm? se interesă Hernando. 

— Nimic. Dar dacă vei fi întrebat la întoarcere, spune că am 
căutat materiale, dar că nu mi s-au părut potrivite pentru ce îmi 
trebuiau. 

Ajunseseră deja la colţul cu strada Ospătăriei Soarelui, care îi 
dădea ocol moscheii până la Poarta lertării. 

— Atunci, am putea...? arătă spre strada care se deschidea la 
dreapta lui. 

— La închisoare? înţelese Abbas. g 

— Da. Aș vrea să merg s-o văd pe mama mea. İl cunosc pe 
comandant, îl linişti el pe potcovar văzându-i îndoiala. Nu va fi 
nici o problemă. Trebuie să vorbesc cu ea. 

Abbas sfârși prin a fi de acord și o coti pe strada Soarelui. 

— Și eu trebuie să vorbesc cu tine, spuse acesta, în vreme ce 
urcau spre Poarta lertării, lăsând la stânga vestigiile culturii lor 
sub forma unor porţi minunate și a arabescurilor cioplite în 
piatră ale moscheii. Înţeleg că vrei să o vizitezi pe mama ta, dar 
te rog să nu stai mult. 

— Despre ce vrei să vorbim? 

— După aceea, se împotrivi Abbas. 

Hernando se amestecă printre oamenii care intrau și ieșeau 
din închisoare până când dădu de portar. Abbas așteptă afară. 
În jurul patioului interior înconjurat de arcade, se ridicau două 
niveluri în care se aflau temnitele și  dependinţele 
comandantului și celelalte servicii, inclusiv o mică ospătărie. |l 
salută pe portar și îl întrebă de comandantul obez și neîngrijit, 
care nu întârzie să apară în patio aflând de sosirea moriscului. 

O putoare de excremente însoţi venirea comandantului. 
Hernando dădu să se ferească atunci când bărbatul îi întinse 
mâna dreaptă, fiind murdar peste tot de excremente și ud de 
urină. 

— Altul care s-a refugiat în latrine? întrebă el în loc de salut, 
după ce oftă și acceptă mâna întinsă a comandantului închisorii. 

— Da, afirmă comandantul. E un condamnat la galere și este 
pentru a treia oară când se tăvălește în rahat ca să ne împiedice 


să punem mâna pe el. Hernando zâmbi în ciuda umezelii calde 
pe care o simţea în mâna ce i-o strângea pe a lui. Era o 
stratagemă a deţinuţilor care urmau să fie scoși din închisoare 
înainte de a fi executați: să se ascundă în latrine ca să se 
tăvălească în urina și excrementele celorlalţi. Nici un alguazil nu 
se apropia ca să pună mâna pe ei, dar probabil că de trei ori era 
prea mult și, de data aceasta, fusese necesară prezența 
comandantului însuși pentru a-l duce la galere pe condamnat. 
Mi s-a spus că nu te vei mai întoarce pe aici, adăugă 
comandantul punând capăt umedei strângeri de mâini. 

— Îi vorba de o chestiune personală, zise Hernando și observă 
în ochii strălucitori ai interlocutorului său interesul pe care îl 
stârnise declaraţia sa. Frăția a ordonat întemnițarea unei femei 
și a fiului ei. Comandantul se prefăcu că se gândește. O cheamă 
Aisha Maria Ruiz. 

— Nu știu... începu să spună comandantul, frecându-și cu 
neobrăzare degetul mare și arătătorul de la mână, cerând plata 
obișnuită. 

— Comandante, protestă Hernando, femeia aceea este mama 
mea. 

— Mama ta? Și ce făcea mama ta pe Drumul Refugiilor? 

— Văd că vă amintiţi de ea. Asta aș vrea să știu și eu: ce 
făcea acolo? Și, nu vă faceţi griji, mă voi achita față de 
dumneata. 

— Așteaptă aici. 

Bărbatul se îndepărtă spre una dintre temniţele care dădeau 
în patio, în spatele arcadelor care îl înconjurau, și Hernando 
asistă la modul în care doi alguazili care mormăiau întruna, 
murdari de excremente și de urină, îl flancau pe condamnatul la 
galere. Acesta, slinos, zâmbea între cei doi alguazili prost 
dispuși, în vreme ce dinspre temnițe cei rămași își luau adio de 
la el în gura mare, iar oamenii se dădeau la o parte cu scârbă 
din calea lor. Îi urmări cu privirea până când părăsiră 
închisoarea și, întorcându-se spre patio, se întâlni cu Aisha, care 
îl lăsase pe Shamir în braţele altei deținute. 

— Mamă... 

— Hernando, murmură Aisha văzându-l. 

— Unde am putea fi singuri câteva clipe? îl întrebă Hernando 
pe comandant. 

Acesta le cedă o mică încăpere fără ferestre de lângă cușca 


portarului, care servea drept depozit. 

— Ce  făceaţi...? începu el să o întrebe de îndată ce 
comandantul închise ușa în urma sa. 

— Îmbrăţișează-mă, îl întrerupse Aisha. 

O privi pe mama sa, care îl aștepta cu braţele întredeschise, 
de parcă n-ar fi îndrăznit să se refugieze la el. Nu i-o ceruse 
niciodată! Pentru o clipă, își aminti cum, la Juviles, ea își refula 
dovezile de afecțiune când se ivea cea mai mică posibilitate de 
a fi descoperită, iar acum... 

Se aruncă în braţele ei și o strânse cu putere. Aisha îl legănă 
la piept și îngână un cântec de leagăn, nereușind să evite ca 
sunetul să se stingă într-un hohot de plâns. 

— Ce făceai pe Drumul Refugiilor, mamă? întrebă el în cele 
din urmă cu o voce răgușită. 

Aisha îi povesti fuga în munţi, întâlnirea cu haiducii și cu 
Ubaid; cum i-au tăiat mâna tatălui său vitreg, iar ei i-au cruțat 
viaţa. 

— L-am scuipat și l-am insultat, îi dezvălui ea ca încheiere, 
clătinându-se, incapabilă încă să accepte faptul că îl lăsase pe 
soțul ei abandonat în Sierra Morena după ce i-au tăiat o mână. 

Hernando vru să râdă, să strige chiar. „Câinele!” se gândi el. 
În sfârșit, mama lui se răzvrătise. Totuși, ceva îl sfătui să nu o 
facă. 

— Și-a căutat singur pierzania, se mărgini el să afirme. 

Aisha șovăi înainte de a da ușor din cap. 

— Ubaid vrea să te ucidă, îl avertiză ea. E periculos. A ajuns 
locotenentul unei căpetenii de haiduci. 

— Nu-ţi face griji pentru asta, mamă, o întrerupse el fără prea 
multă convingere. Nu va cobori niciodată la Córdoba, nici pentru 
mine, nici pentru altcineva. Gândește-te doar la tine și la copil. 
Cum vă tratează aici? 

— Nu ne deranjează nimeni... și mâncăm. 


Abbas respectă tăcerea în care se cufundase Hernando când 
începuse să meargă alături de el. Despărțirea fusese lungă: 
Aisha plângea cu sughiţuri și părea că vrea să-l ţină lângă ea, iar 
el... nici el nu voia să o lase acolo, dar înainte de a se lăsa dus 
de același plâns, când Aisha observă un ușor tremur al bărbiei 
fiului ei și că i se accelera respiraţia, îl obligă să plece. Hernando 
îl căută pe comandant și îi făgădui bani, orice altceva, cu 


condiția să o trateze bine și să aibă grijă de ea și părăsi 
închisoarea privind necontenit spre ușa temniţei prin care 
dispăruse mama sa. 

— Despre ce voiai să vorbim mai înainte? îl întrebă pe Abbas 
după ce își reveni. 

— Mama ta este bine? întrebă acesta la rândul lui și Hernando 
încuviinţă. A fost biciuită? 

— Nu... din câte știu. 

— În acest caz, condamnarea a fost blândă. Un bărbat ar fi 
fost condamnat la moarte dacă ar fi mers la Granada, la galere 
pe viață dacă ar fi ajuns la zece leghe de Valencia, Aragón sau 
Navarra și la biciuire și patru ani de galere dacă ar fi fost găsit în 
oricare alt loc în afara reședinței sale. 

O îmbrăţișase cu putere, se gândi Hernando, și nu se văitase. 
Probabil că nu fusese biciuită... și dacă totuși fusese? 

— Mai târziu o să-mi povestești ce s-a întâmplat, mai ales cu 
tatăl tău vitreg, continuă Abbas. Avem nevoie să știm. 

— Aveţi nevoie? se miră el. 

— Da. Cu toţii. Suntem supravegheați. Un fugar... afectează 
comunitatea. Vor cerceta în anturajul lui. 

— Nimeni nu va povesti nimic, comentă Hernando. 

Umblau fără un ţel anume prin medina, o rețea de străduţe 
înguste și sinuoase, înconjurată de mari porţiuni de teren în care 
pătrundeau la rândul lor nenumărate fundături. 

— Să nu greșești, Hernando. Acesta este primul lucru pe care 
trebuie să-l înveți: și între noi există trădători, credincioși care 
acţionează ca iscoade pentru creștini. 

Hernando se opri și se încruntă. 

— Da, insistă Abbas. Iscoade. Sfatul bătrânilor te-a ales... 

— Și tu cine ești cu adevărat? Cum de știi atâtea lucruri? 

Abbas oftă. Merseră din nou. 

— Ei au profitat de slujba mea la grajduri ca să te pot înștiinţa 
cât mai degrabă despre mama ta, dar vor, de asemenea, ca eu 
să-ți propun ceva. Făcu o pauză și, văzând că Hernando tace, 
vorbi în continuare: Toate geamiile din Spania sunt organizate. 
Toate dispun de muftii și de învăţaţi în legea musulmană care 
acţionează în secret. În Valencia, Aragón, Catalonia, Toledo, 
Castilia... în toate aceste locuri există comunități constituite de 
credincioși, în unele dintre ele există chiar și câte o persoană 
care își spune rege! Toate celelalte localități unde au fost 


deportați musulmanii din Granada se organizează, alăturându- 
se moriscilor care s-au stabilit deja acolo sau, ca la Córdoba, 
unde aproape că nu mai rămăsese nici unul, creându-se din nou 
această comunitate. 

— Dar eu... 

— Taci. Primul lucru pe care trebuie să-l faci este să n-ai 
încredere în nimeni. Nu numai că există iscoade, există mulți alți 
fraţi de-ai noștri care, chiar fără să vrea, cedează sub tortura 
Inchiziției. Vom putea vorbi despre orice dorești și voi încerca să 
răspund la oricâte întrebări dorești să-mi pui, dar jură-mi că, 
dacă nu accepţi propunerea noastră, nu vei povesti nimănui 
niciodată nimic din ceea ce știi. Pașii îi duseră în fața străzii 
Ceasornicului, unde pe un mic turn se afla ceasornicul orașului. 
Cei doi lăsară să treacă o vreme privind cum niște băieţi loveau 
clopotele cu pietre. Juri? insistă Abbas. 

Un iezuit, ţipând și gesticulând, încerca să pună capăt ploii de 
pietre asupra clopotelor. 

— Da, afirmă Hernando cu privirea pierdută în urma băieţilor 
care fugeau de iezuit. Dar atunci eu cum știu că pot avea 
încredere în tine? 

Abbas zâmbi. 

— Înveţi repede! Ai încredere în Hamid, sclavul de la bordel? 

— Mai mult decât în mine însumi! replică Hernando. 

Își îndreptară pașii spre bordel; Hamid era ocupat și nu se 
putu apropia de ei, dar din ușă făcu un gest de asentiment pe 
care Hernando îl înţelese numaidecât: potcovarul era de 
încredere. 


În noaptea aceea, încuiat în odaia lui, după ce controlă de 
vreo două ori că ușa era zăvorâtă pe dinăuntru, Hernando se 
așeză pe jos și își lăsă degetele să alunece pe coperta unui 
exemplar uzat din Coranul scris în a/jamiado. Apoi, deschise 
opera divină și o răsfoi. 

— Nu sunt omul potrivit să vorbesc despre calităţile ori despre 
defectele tale, îi mărturisise Abbas în dimineaţa aceea, dar este 
ceva într-adevăr important pentru nevoile fraţilor noștri: știi să 
scrii și să citești, cunoștințe de care ducem lipsă cei mai mulţi 
dintre noi. 

Cărţile scrise în arabă sau cu conţinut musulman erau strict 
interzise și orice persoană la care s-ar fi găsit vreuna o sfârșea 


în temniţele Inchiziției. Abbas, care locuia și el cu familia sa 
deasupra grajdurilor, părea că se odihnește când, pe furiș, îi 
înmână Coranul. 

— Există mult mai multe cărți distribuite între oameni, afirmă 
el. De la traduceri sau scrieri ale marelui cadiu lyad despre 
minunile și virtuțile Profetului, până la simple manuscrise cu 
versuri sau profeţii în arabă sau în a/jamiado. Le ţin ascunse pe 
fiecare în parte cum pot ei mai bine, ca pe o comoară, ca să 
păstreze legile și credinţele noastre. Cardinalul Cisneros, cel 
care i-a convins pe regii catolici să nu respecte tratatele de pace 
cu musulmanii, a ars la Granada peste opt mii de scrieri de-ale 
noastre. Așadar, poartă-te cu opera divină precum ceea ce este: 
comoara neamului nostru. 

Comoara neamului nostru! Hernando devenea din nou 
păzitorul comorii credincioșilor. 

Trebuia să citească și să înveţe. Să scrie. Să transmită 
cunoștințele și să menţină viu spiritul musulmanilor. Acceptase 
fără șovăire; Abbas îl invită să intre într-o ospătărie și, spre 
uimirea sa, ceru două pahare cu vin cu care închinară în văzul 
clienţilor prezenţi acolo. 

— Trebuie să fii mai creștin decât creștinii și, în același timp, 
mai musulman decât oricare dintre noi, îi șopti la ureche. 

Hernando ridică paharul și încuviință. 

— Allah este mare, spuse în sinea lui când Abbas îl ridică pe al 
său ca să ciocnească. 

Din odaia lui, în liniștea nopţii, putea auzi zgomotul înfundat a 
o sută de cai sub podea; unii scurmau neliniștiţi, alţii nechezau 
sau pufăiau, dar le putea simţi și mirosul. Cât de puţin avea de-a 
face mirosul acela cu bălegarul în putrefacție de la tăbăcărie! 
Era un miros tare și pătrunzător, desigur, dar sănătos. In mod 
regulat, bălegarul din grajdurile regale era transportat în 
grădina de zarzavat a Inchiziției aflată alături, motiv pentru care 
nu ajungea niciodată să putrezească sub picioarele cailor. 

Închise Coranul și, în lipsa unei ascunzători mai bune, îl vârî în 
lada cea mare. Avea să caute vreun loc mai sigur, se gândi el 
privind cartea pe fundul lăzii, singurul obiect pe care avea să-l 
păstreze în mobila aceea până la venirea Fâtimei. Atunci, poate 
că ea o va umple, încetul cu încetul, cu lucruri și cu haine, poate 
chiar ale unui copil. Închise lada și învârti cheia în broască. 
Fátima. Oricum ar fi acceptat, cu siguranţă, dar când Abbas îi 


spusese că se bizuie și pe ea, nu mai stătuse la îndoială. 

— Nevestele noastre sunt cele care îi învață pe copii, îi 
explică potcovarul. De ele depinde educaţia lor și toate o 
acceptă cu mândrie și cu speranţă. În plus, în felul acesta se 
evită denunţurile către Inchiziţie. Este aproape inimaginabil ca 
un fiu să o denunțe pe mama sa. Tu nici nu poţi și nici nu 
trebuie să te întâlnești cu femeile ca să le explici doctrina; asta 
trebuie să facă o femeie. Nimeni nu suspectează o femeie care 
se întâlnește cu alte femei. 


34 


[dda de două luni se împlinise la mijlocul săptămânii, dar 
Karim îl rugase să nu vină după Fâtima decât duminică, după 
slujba principală. Încă nu erau căsătoriţi după legea lui 
Mahomed, iar nunta, care avea să se celebreze în secret, îi 
pusese o problemă serioasă lui Hernando: nu avea bani pentru 
scrisoarea dotală și fără dotă nu se putea încheia căsătoria. Cea 
mai mare parte din salariul său ajunsese în mâinile 
comandantului închisorii, iar suma neînsemnată care îi mai 
rămăsese trebuia să le acopere cheltuielile. Nu dispunea de 
sfertul de monedă de aur pe care îl cerea legea! Cum de nu se 
gândise la acest lucru? 

— E de ajuns un inel, încercase Hamid să-l liniștească în 
privinţa acestei probleme. 

— Nu-l am nici pe ăla, se plânsese el, gândindu-se la 
costisitoarele ateliere de argintărie din Córdoba. 

— De fier. Ajunge și unul de fier. 

Duminică merse de la biserica Sfântul Bartolomeu până la 
strada Moriscilor în cartierul Sfânta Marina. Traversă toată 
Córdoba fără să se grăbească, dându-le timp lui Karim și 
Fâtimei, neîncetând să mângâie între degete minunatul inel de 
fier pe care i-l făurise Abbas folosind un rest de metal. Cu 
mâinile sale mari, atât de diferite de cele delicate ale 
giuvaiergiilor, Abbas reușise chiar să-i graveze minuscule 
crestături decorative. 

Pe aceeași stradă, doi tineri morisci care se prefăceau că stau 
de vorbă, dar care, în realitate, pândeau posibila vizită a vreunui 
preot sau asesor, îl salutară cordial. Un al treilea care apăru de 
nicăieri îl însoţi până acasă la Karim: o clădire mică și veche cu 
un singur nivel, cu o grădină în spate care, la fel ca toate 
celelalte, era împărţită de mai multe familii. Dar femeile 
reușiseră să-i văruiască faţada, ca la majoritatea caselor 
sărăcăcioase de pe strada Moriscilor, iar interiorul, la fel cum se 
întâmpla și în casele din Granada, se prezenta curat ca lacrima. 

Jalil, Karim și Hamid erau în fruntea listei restrânse de invitați 
care îl salutară pe Hernando: cei absolut necesari pentru ca 
unirea să atingă notorietatea cerută la nunţi; numai puţine 
obiceiuri puteau fi împlinite la Córdoba. Hamid îl îmbrăţișă, dar 


tânărul era cu gândul la mama sa: a doua oară când fusese la 
închisoare, Aisha îl implorase să nu mai vină să o viziteze din 
nou. „Ai o slujbă bună printre creștini, argumentase ea. Eu voi 
ieși în curând. Nu îngădui să fii văzut pe aici, în vizită la o 
moriscă fugară și ca prin asta să se poată face legătura între 
tine și Brahim cel dispărut.“ Cât de mult i-ar fi plăcut ca mama 
lui să fie acolo în ziua aceea! 

Hamid se desprinse din îmbrățișare și, luându-l pe după 
umeri, îl obligă să se întoarcă spre locul unde tocmai își făcea 
apariţia Fátima. Era gătită cu o tunică de in alb luată cu 
împrumut, care contrasta cu tenul ei măsliniu, cu sclipirea 
imenșilor ei ochi negri și cu părul său lung cârlionţat pe care 
femeile îl împodobiseră cu mici flori colorate. Soţia lui Karim îi 
dăruise un delicat văl alb care-i acoperea frumoasa ei coamă de 
păr. Fâtima își etala splendizii ei șaptesprezece ani. La baza 
gâtului, acolo unde Hernando observă zvâcnetul inimii fetei, 
sclipea podoaba de aur interzisă. 

Îi oferi mâna și ea o luă cu hotărâre, aceeași tărie pe care o 
dovedise până în momentul acela. Așa înțelese Hernando, care 
i-o strânse la rândul lui. Își încrucișară privirile și le susţinură. 
Nimeni nu-i întrerupse; nimeni nu îndrăzni nici măcar să se 
miște. El vru să-i spună că o iubește, dar Fátima îl opri cu un 
gest aproape imperceptibil, de parcă ar fi vrut să prelungească 
momentul acela și să se delecteze cu izbânda. Cât de mult îi 
costase! În doar câteva clipe, amândoi își amintiră în același 
timp toate suferinţele: nunta silită și Fâtima dăruindu-se lui 
Brahim... 

— Te iubesc, afirmă Hernando, cu toate că intuia gândurile 
ce-i ocupau mintea viitoarei sale soții. 

Fâtima strânse buzele. Și ea ghicea la ce se gândea el. 
Hernando îndurase sclavia din dragoste pentru ea! 

— Și eu pe tine, Ibn Hamid. 

Își zâmbiră, moment de care profită soţia lui Karim ca să-i 
zorească. Nu era cazul să se mai amâne ceremonia. 

Hamid făcu exortaţiile. Părea îmbătrânit; uneori îi tremura 
vocea și trebui să și-o dreagă de repetate ori ca să-și recapete 
tonul. Fátima pierdu orice urmă de calm și seninătate atunci 
când primi inelul grosolan de fier. Cu mâini tremurânde, căută 
degetul potrivit; apoi schiţă un zâmbet nervos. Nu a fost nici un 
Zaiafet și nici nu au fost dansuri, nici măcar un ospăț; se 


mărginiră să se roage în șoaptă, înspre quib/a, iar tinerii 
căsătoriţi părăsiră strada Moriscilor ca un cuplu oarecare. 
Fátima își scosese podoabele din păr și își schimbase tunica albă 
cu îmbrăcămintea ei obișnuită. Avea părul acoperit cu vălul și o 
mică bocceluţă în mână. Cât de mult loc va mai rămâne de 
umplut din ladă, se gândi Hernando văzând cât de puţin 
cântărea bocceluţa. 


Ascunseseră mâna Fâtimei în interiorul Coranului, pe care îl 
acoperiră la rândul său cu vălul alb pe care Fâtima îl împături cu 
delicateţe. Ca să respecte obiceiul, introduseră sub salteaua de 
pe pat o mică prăjitură cu migdale. Apoi, pentru a mia oară, ea 
străbătu cele două odăi, privind pe ici, pe colo, visând la viitorul 
ei în casa aceea; până când ajunse să se oprească cu spatele la 
el, în faţa ligheanului, în care își lăsă să alunece cu delicateţe 
buricele degetelor și atinse suprafaţa apei curate. Atunci îi ceru 
să o lase singură până la căderea nopții. 

— Aş vrea să mă pregătesc pentru tine. 

Hernando nu reuși să-i vadă chipul, dar tonul vocii ei, senzual, 
îi spuse tot ce dorea să audă. 

Ascunzându-și tulburarea, îi dădu ascultare și cobori la 
grajduri, care duminica erau pustii; doar un rândaș de serviciu 
lenevea în patioul exterior. Făcu o plimbare de-a lungul 
grajdurilor și, distrat, lovi ușor cu palma peste crupele mânjilor. 
Cum avea să se pregătească Fâtima pentru el? Nu mai avea 
tunica albă deschisă pe părţi în care îl primise în prima lor 
noapte de dragoste, la Ugíjar. Nu era în bocceluţă! Se înfioră la 
amintirea sânilor ei tari și umflați, întrezăriţi în lumină, 
arătându-se, provocatori, prin deschizături, mișcându-se când îl 
servea, când se ocupa de el... 

Nu apucă să se dea la o parte. Unul dintre mânjii neîmblânziţi 
sosiți de curând de pe izlazuri azvârli cu copita la trecerea lui și 
îl nimeri pieziș în pulpă. Hernando simţi o durere ascuţită și își 
duse mâinile la picior; din fericire, mânzul nu era încă potcovit și 
durerile pricinuite de lovitura de copită se potoliră puţin câte 
puţin. „Prostule!” mormăi Hernando, reproșându-și neglijența. 
Cum de le putuse lovi cu palma chiar și ușor pe acele animale 
care nu erau obișnuite cu acest tratament? Mânzul se numea 
Săgeată și felul lui focos de a fi îi arătase deja că-i va da mai 
mult de furcă decât ceilalţi. Hernando se apropie de el și 


Săgeată trase de dârlogul care îl ţinea legat de perete. Atent la 
picioarele acelea gata să azvârle din nou, se instală lângă el. 
Acolo, nemișcat, așteptă cu răbdare ca animalul să se calmeze, 
mai întâi fără măcar să-i vorbească, pentru ca apoi să înceapă 
să-i șoptească de îndată ce mânzul încetase să mai lupte 
împotriva legăturilor și să se miște neliniștit în spaţiul strâmt în 
care era izolat. Îi vorbi cu blândeţe multă vreme, așa cum făcea 
cu Bătrânica în munţi. Nu făcu nici o încercare să se apropie de 
el sau să-și ducă mâna la gâtul lui să-l lovească ușor cu palma. 
Săgeată evita să-l privească, dar își ciulea urechile la 
schimbările din tonul vocii lui. Așa rămaseră destul de mult 
timp. Mânzul nu cedă; rămase îndârjit, încordat, cu capul drept 
în faţă, fără să facă nici cel mai mic gest de a se pleca peo 
parte ca să-l adulmece sau să caute vreo apropiere de el. 

— O să te dai tu pe brazdă, prevesti Hernando atunci când 
hotărî că nu era momentul să meargă mai departe, și în ziua 
aceea, continuă el să spună părăsind boxa atent la picioarele 
mânzului, o s-o faci din inimă, mai mult decât oricare altul. 

— Cu siguranţă că așa va fi. Hernando se întoarse tresărind, 
auzind vocea. Don Diego López de Haro și Jose Velasco îl 
priveau. Nobilul apărea înveșmântat ca de duminică: pantaloni 
cu nuanţe în diverse tonuri de verde până mai sus de genunchi, 
ciorapi și pantofi de catifea; pieptar negru foarte strâns pe corp, 
fără mâneci, cămașă cu guler și manşete plisate, iar pe 
deasupra o haină lungă și largă și spadă la cingătoare. Jose, 
lacheul său, era lângă el, iar la câţiva pași în spate, rândașul de 
serviciu. Oare de cât timp îl priveau? O fi spus ceva nelalocul lui 
când îi vorbea mânzului? Își amintea... îi vorbise în arabă! Te-a 
durut lovitura de copită? îl întrebă don Diego arătând spre 
piciorul lui. Dacă au văzut că Săgeată i-a tras o lovitură cu 
piciorul... Auziseră tot de la început! 

— Nu, excelenţă, se bâlbâi el. 

Don Diego se apropie și își sprijini mâna cu familiaritate de 
umărul băiatului. Cu toate acestea, atingerea îl intimidă pe 
Hernando: recitase niște sure! 

— Ştii de ce îl cheamă Săgeată? Comisul regal nu aşteptă să-i 
răspundă. Pentru că este iute și tare ca săgețile, precum și 
sprinten și mlădios, și se mișcă ridicând picioarele din față și din 
spate de parcă ar vrea să atingă cerul cu genunchii și cu 
jaretele. Mi-am pus multe speranţe în acest mânz. Ai grijă de el. 


Îngrijește-l bine. Unde ai învăţat tot ce știi despre cai? 

Hernando șovăi... Trebuia oare să-i povestească? 

— In Sierra Nevada, încercă el să evite răspunsul. 

Don Diego își plecă ușor capul, în așteptarea unor explicaţii 
mai cuprinzătoare. 

— In munţi, doar tâlharii aveau cai, spuse el la tăcerea lui. 

— Cu Ibn... Aben Humeya, se văzu atunci silit să recunoască. 
M-am ocupat de caii lui. 

Don Diego încuviință, cu mâna sa dreaptă sprijinită în 
continuare pe umărul lui Hernando. 

— Don Fernando de Válor și de Córdoba, murmură el. Se 
spune că a murit declarându-și sus și tare creștinismul. Don Juan 
de Austria a poruncit să fie deshumat cadavrul său din munți și 
să fie îngropat creștinește la Guadix. Nobilul se gândi câteva 
clipe. Retrage-te, îi spuse după aceea. Azi e duminică, vei 
continua mâine. 

Hernando își abătu privirea spre ferestre: soarele începea să 
apună. Fâtima! Făcu o plecăciune stângace și părăsi în grabă 
grajdurile. 

Dar don Diego rămase cu privirea aţintită asupra lui Săgeată. 

— Am văzut mulţi oameni reacționând cu violenţă atunci când 
un mânz îi lovește cu copita sau se apără, îi spuse el lacheului 
său, fără să se întoarcă spre el. Atunci îi maltratează, îi 
pedepsesc și nu reușesc decât să-i nărăvească și mai rău. Spre 
deosebire de ei, puştiul ăsta s-a apropiat de animal cu blândețe. 
Ai grijă de băiatul ăsta, José. El știe ce are de făcut. 


Hernando urcă în fugă scările care duceau la locuințe și bătu 
la ușă. 

— Va trebui să mai aștepți, îi spuse Fátima dinăuntru. 

— Se lasă întunericul, se auzi pe sine spunând pe un ton 
teribil de nevinovat. 

— Ei bine, va trebui să mai aștepți, răspunse ea cu hotărâre. 

Se plimbă în sus și în jos pe culoarul care dădea spre locuințe, 
până când obosi să se mai miște. Ce o fi făcând? Timpul trecea. 
Să bată din nou la ușă? Șovăi. In cele din urmă, alese să se 
așeze pe jos, exact în faţa ușii. Și dacă îl vedea cineva? Ce să le 
spună? Și dacă vreunul dintre ceilalți angajaţi care locuiau la 
etajul de sus...? Și dacă era însuși comisul? Era jos, la grajduri! 
Ce o fi auzit din cuvintele pe care i le șoptise mânzului? Era 


interzis să se vorbească în arabă. Ştia că moriscii prezentaseră o 
cerere consiliului municipal din Córdoba în care expuneau 
dificultatea pe care o presupunea pentru mulţi dintre ei 
renunţarea la singura limbă pe care o cunoșteau. Implorau un 
moratoriu pentru aplicarea decretului regal, pentru a lăsa timp 
celor care nu o știau să învețe limba spaniolă. Au fost refuzați și 
faptul de a vorbi în arabă continua să fie pedepsit cu amenzi și 
închisoare. Ce pedeapsă va atrage atunci după sine recitarea 
Coranului în arabă? Cu toate acestea, don Diego nu spusese 
nimic. Să fie oare adevărat că acolo singura religie erau caii? 

Niște ciocănituri timide în ușă îl îndepărtară de la gândurile 
sale. Ce însemna...? 

Ciocăniturile se repetară. Fâtima bătea dinăuntru. 

Hernando se ridică și deschise cu delicateţe. Ușa nu era 
zăvorâtă. 

Rămase încremenit. 

— Închide! îi strigă Fátima cu o voce piţigăiată și un zâmbet 
pe buze. 

Se supuse cu stângăcie. 

În lipsa tunicii, Fâtima îl primi goală. Lumina apusului și 
pâlpâirea unei lumânări din spate se jucau cu silueta ei. Sânii 
erau pictaţi cu praf de lemn-câinesc într-un desen geometrie 
care urca sub formă de flacără până îi atingea vârfurile 
degetelor de la mâna de aur ce atârna din nou la gâtul ei. Își 
pictase și ochii, încercuindu-i, pentru ca până la urmă să le fi 
desenat niște linii lungi care le scoteau în evidenţă forma 
migdalată. Un delicios parfum de apă de portocal îl învălui pe 
Hernando când își plimba privirea pe trupul zvelt și voluptuos al 
soției sale, amândoi nemișcaţi, într-o tăcere tulburată doar de 
răsuflările lor întretăiate. 

— Vino, îi ceru ea. 

Hernando se apropie. Fátima nu făcu nici o mișcare, iar el 
urmări cu buricele degetelor desenul de pe sânii ei. Apoi, în 
picioare în faţa soţiei sale, se jucă cu sfârcurile ei întărite. Ea 
suspină. Când vru să-i ia în mână unul dintre sâni, ea îl opri și 
trase de el până la locul în care se afla ligheanul. Atunci, începu 
să-l dezbrace cu delicateţe și îi spălă trupul. 

Hernando îngăimă în clipa aceea câteva prime cuvinte și se 
abandonă fiorilor care îl străbăteau de îndată ce unul din sânii 
Fâtimei îi atingea pielea și de fiecare dată când mâinile ei 


umede îi treceau cu senzualitate peste tors, peste umeri, pe 
braţe, pe pântece, printre picioare... 

Și, în același timp, ea îi vorbea în șoaptă, cu blândeţe: te 
iubesc; te doresc; fă-mă să fiu a ta; ia-mă; du-mă în paradis... 

Când termină, îl sărută și se atârnă de gâtul lui. 

— Ești femeia cea mai frumoasă de pe pământ, îi spuse 
Hernando. Cât am așteptat acest...! 

Dar Fâtima nu-l lăsă să continue: își ridică amândouă 
picioarele cu care îi încinse mijlocul, rămase agăţată de el și își 
mișcă în mod delicat vulva până îi întâlni penisul erect. 
Gâfâielile lor se contopiră într-una singură când Fátima se lăsă 
să alunece în jos, iar el o penetră până ajunse în străfundul 
trupului ei. Hernando, în tensiune, cu mușchii lucindu-i din 
pricina sudorii, o ţinu prinsă de spinare și ea se arcui, 
contorsionându-se în căutarea plăcerii. Fâtima își impuse ritmul: 
îi ascultă cu atenţie gâfâielile, suspinele și șoaptele ininteligibile; 
se opri de mai multe ori și îi mușcă lobii urechilor și gâtul, 
vorbindu-i ca să-i domolească avântul, făgăduindu-i cerul, 
pentru ca, apoi, să înceapă din nou un dans ritmic pe membrul 
lui. În cele din urmă, avură orgasm în același timp. 

Hernando urlă; Fátima se delectă într-un extaz care se înălța 
mai presus de ţipătul soțului ei. 

— În pat, du-mă în pat, îl rugă fata când el încercă să o ridice 
și să o desprindă de el. Așa. Du-mă! Îl îmbrăţișă și mai tare. 
Amândoi împreună, îi ceru ea. Te iubesc. Il trăgea de păr când el 
o conducea în patul nuptial. Nu te desprinde de mine. lubește- 
mă. Rămâi în mine... 

Întinși, fără să se desprindă unul de celălalt, se sărutară și se 
mângâiară până când Fátima simţi că dorința renăștea în 
Hernando. Și făcură din nou dragoste, cu frenezie, ca și cum ar 
fi fost pentru prima dată. Apoi, ea se ridică și pregăti o limonadă 
și fructe uscate pe care i le servi la pat. Și când Hernando 
mânca, îi linse tot trupul, mișcându-se ca o pisică până când și 
el se alătură jocului ei, căutând să o atingă cu limba pe măsură 
ce ea se răsucea de pe o parte pe alta. 

În noaptea aceea, cei doi străbătură împreună iarăși și iarăși 
căile dintotdeauna ale dragostei și plăcerii. 


35 


8 decembrie 1573, 
sărbătoarea Zămislirii Sfintei Fecioare 


Trecuseră șapte luni de când încheiaseră căsătoria. Aisha 
ispășise cele șaizeci de zile de condamnare, fusese pusă în 
libertate, iar Hernando a obținut permisiunea administratorului 
pentru ca, împreună cu Shamir, să împartă cu ei odăile de 
deasupra grajdurilor. Fâtima era însărcinată în cinci luni, iar 
Săgeată a sfârșit prin a se lăsa în grija și mângăierile lui. Nu i-a 
mai vorbit în arabă. În aceeași noapte a nunţii, întinși în pat, 
asudaţi, îi explicase Fâtimei ce se întâmplase cu mânzul și cu 
don Diego. 

— Creștinul tot creștin rămâne, îi răspunsese ea pe un ton 
absolut diferit de cel folosit de-a lungul nopţii, bănuitoare la 
afirmaţia că acolo singura religie erau caii. Blestemaţii! Să n-ai 
încredere, dragostea mea: cu cai sau fără ei, ne urăsc și ne vor 
uri mereu. 

Apoi Fátima căutase din nou trupul soțului ei. 

Hernando muncea din zori și până în noapte. De două ori pe 
zi, trebuia să plimbe mânijii de dârlog, ca să facă mișcare. 
Folosea un dârlog lung în jurul căruia se roteau animalele; în 
gură cu o nuia verde, unsă cu miere, și a cărei grosime trebuia 
să fie în creștere până să ajungă la cea a unei lănci, ca să se 
deprindă cu zăbala de fier pe care într-o zi aveau s-o prindă cu 
gura, și cu saci cu nisip în spinare, ca să se obișnuiască cu 
greutatea unui călăreț. In boxe, îi curăța, frecându-i pe tot 
corpul cu o cârpă; le ridica picioarele din față și din spate și le 
curăța copitele, pregătindu-le pentru momentul în care aveau să 
fie potcoviţi. Săgeată a fost primul care a acceptat să lucreze în 
patio cu un sac cu nisip în spinare și cu o nuia groasă în gură. Pe 
lângă aceste treburi, câte un călăreț îi cerea adesea să-l 
însoţească la plimbarea prin oraș, așa cum făcuse cu Rodrigo. 

li plăcea această muncă și mânjii plesneau de sănătate și se 
comportau minunat. li uimi pe rândașii de la grajduri cu 
propuneri pentru o anumită alimentaţie complementară paielor 
și ovăzului pe care le mâncau de obicei mânjii: Săgeată, vioi de 
felul lui, trebuia să mănânce o pastă de bob și de năut fierte 


toată noaptea cu tărâțe și un pumn de sare; unui alt mânz, mai 
sfios, trebuia să i se suplimenteze alimentaţia cu grâu și secară, 
fierte tot așa în timpul nopţii anterioare ca să formeze o pastă 
căreia trebuia să i se adauge tărâțe, sare și, în acest caz, 
untdelemn. Faţă de aceste recomandări, care iscaseră o 
anumită tulburare a obiceiurilor de la grajduri, don Diego a 
considerat că nu puteau aduce nici un fel de prejudiciu mânjilor, 
motiv pentru care și-a dat consimțământul pentru 
recomandările  moriscului. Rezultatele au fost vizibile și 
imediate: Săgeată, fără să-și piardă vioiciunea, se potolise, iar 
mânjii aceia mai sfioși câștigaseră în avânt și îndrăzneală. 
Călăreţi, rândași, potcovari și curelari îl respectau, până și 
administratorul se străduia să-i acorde tot ce i-ar fi putut fi 
necesar ca, de pildă, recomandarea ca Aisha să poată munci 
ajutând la țesutul mătăsii. 

In acel 8 decembrie 1573, ziua Zămislirii Sfintei Fecioare, 
inchizitorii aveau prevăzut să oficieze un autodafe în catedrala 
din Córdoba. Hernando și Fátima trăiau cu neliniște agitația pe 
care acest anunţ o iscase în rândul populaţiei, inclusiv în cadrul 
personalului de la grajduri, exact la fel cum se întâmplase la 
aceeași dată și în urmă cu doi ani, și cu un an, când aceeași zi 
fusese aleasă pentru celebrarea autodafeurilor. Cu un an 
înainte, fervoarea populară și curiozitatea  bolnăvicioasă 
atinseseră apogeul: în acel autodafe, după un proces îndelungat 
în care fusese necesară tortura, se dictase sentința împotriva a 
șapte vrăjitoare, printre care faimoasa făcătoare de farmece din 
Montilla, Leonor Rodriguez”, cunoscută ca La Camacha, care, 
după ce abjurase în urma așa-numitei /evF>, fusese condamnată 
la primirea a o sută de lovituri de bici la Córdoba și alte o sută la 
Montilla, precum și la surghiunul din Montilla vreme de zece ani 
și la obligaţia de a sluji într-un spital din Córdoba în primii doi 
ani. În acele împrejurări în care religiozitatea putea fi percepută 
chiar și la animale, moriscii căutau să treacă neobservaţi printre 
localnici. La Camacha mărturisise că a învăţat meșteșugul 


5% Leonor Rodriguez (1532-1585) a fost imortalizată de Cervantes 
într-una dintre nuvelele sale exemplare, cea intitulată Conversația 
câinilor. (n.tr.) 

5 Sentinţă a Tribunalului Inchiziției în cazul celui mai mic grad de 
culpabilitate, atunci când se dispunea de puţine indicii de vinovăţie. 
(n.tr.) 


necromanţiei de la o maură din Granada! 

Dar nici el, nici ea nu puteau rămâne străini de intenţiile 
tribunalului Inchiziției din anul acela. În noaptea dinainte, Abbas 
le făcuse o vizită. 

— Mâine va trebui să mergem la moschee pentru a asista la 
un autodafe, îi anunţă el brusc, după ce i-a salutat. 

Hernando și Fátima își încrucișară privirile. 

— Tu crezi? întrebă tânărul. Ce motiv ne-ar putea...? 

— Sunt mai mulți morisci condamnați. 

In ciuda originii sale africane, Abbas se înţelegea foarte bine 
cu inchizitorii. El însuși urma instrucțiunile date lui Hernando și 
se prezenta în fața vecinilor săi nemiloși din alcazar ca fiind cel 
mai creștin dintre creștini, până într-acolo încât nu era ceva 
neobișnuit să fie dat ca exemplu de creștinare a cuiva născut în 
secta lui Mahomed. Meseria lui îi permitea, de asemenea, să 
câștige încrederea și recunoștința inchizitorilor avari și a 
inspectorilor Sfântului Oficiu: feroneria unei porţi desprinse, 
balustrada aceea de fier care cedase; un ornament frânt. 
Gratiile de la ferestruicile temnițtelor...! Toate acele mici 
reparaţii erau încredințate îndemânaticului potcovar de la 
grajduri, care spunea că le face din devotament, fără să ia vreun 
ban pentru ele. 

— Chiar și așa, insistă Hernando, ce motiv am avea să 
asistăm la autodafe? 

— İn primul rând, devotamentul și respectul nostru față de 
Sfânta Inchiziţie, răspunse potcovarul cu o strâmbătură. Trebuie 
să fim văzuţi acolo, crede-mă. În al doilea rând, vreau să cunoști 
pe cineva; și în al treilea rând, și acesta e cel mai important, ca 
să afli în mod direct motivul pentru care au fost judecați frații 
noștri și care sunt pedepsele care li se aplică. Trebuie să 
informăm la Alger cum sunt trataţi de câtre Inchiziţie 
musulmanii din Spania. 

Fátima și Hernando se ridicară în același timp. 

— De ce? 

Abbas îi solicită atenţia printr-un gest al mâinii. 

— Pentru fiecare condamnat de-al nostru, turcii îi vor pedepsi 
pe creștinii captivi în temnițele din Alger. Da. Așa este, afirmă 
el, văzând expresia lui Hernando. Și creștinii o știu. Dar nu din 
acest motiv Inchiziția încetează să mai pedepsească ceea ce 
consideră ei ca fiind erezie, ci este o metodă bună de presiune 


care probabil că influenţează în momentul în care se aplică o 
condamnare mai mult sau mai puţin dură. O știu. L-am auzit 
vorbind despre asta. Veștile vin și se duc. Noi le trimitem la 
Alger și de acolo se întorc prin gura celor răscumpăraţi sau a 
călugărilor din Ordinul Merced care i-au răscumpărat pe captivi. 
Intotdeauna s-a procedat așa: înainte de Regii Catolici, corsarii 
capturați în Spania erau lapidaţi sau spânzurați, ceea ce primea 
un răspuns imediat de cealaltă parte a strâmtorii și corsarii 
executau câte un creștin. S-a ajuns la un acord tacit între cele 
două părţi: condamnarea pe viaţă la galere pentru ambele părți. 
Ceva asemănător se întâmplă și cu Inchiziția. Aici, la Córdoba, 
înainte de sosirea celor deportaţi de la Granada, nu locuiau 
morisci; acum e rândul nostru să organizăm ceea ce se face de 
ani de zile în alte regate. 

— Cum facem ca aceste informaţii să ajungă la Alger? 

— Peste patru mii de cărăuși morisci traversează Spania în 
fiecare zi! Există credincioși care se îmbarcă în mod curent spre 
Berberia. In ciuda interdicţiei ca moriscii să se apropie de 
țărmuri, nu e greu să înșeli paza redusă a creștinilor. Noi, prin 
intermediul cărăușilor, le transmitem haiducilor și sclavilor și 
fugarilor care se alătură acestora ca să fugă în Berberia știrile 
despre condamnările Inchiziției. Ei sunt cei care se obligă să le 
transmită... 

— Ubaid este printre ei? lăsă Hernando să-i scape, amintindu- 
și de relatarea mamei sale despre cele întâmplate pe munte. 

— Te referi la Ciung? 

Abbas se încruntă. 

— Da. Omul ăla a jurat să mă omoare. 

Fátima, surprinsă, îl întrebă pe soţul ei din priviri. Hernando 
nu voise să-i povestească cele întâmplate pe drumul refugiilor. 
Mama lui și cu el se mărginiseră să-i spună că Brahim fugise și 
că Aisha izbutise să scape. 

Hernando o luă pe Fátima de mână și încuviință. 

— Dar ce face Ubaid la Córdoba? Ai aflat ceva despre el? 
insistă ea, adresându-i-se lui Hernando, știind prea bine că omul 
acela reprezintă o adevărată ameninţare. 

— Haiducii ne sunt foarte utili, interveni Abbas, dar noi le 
suntem lor și mai utili. Fără ajutorul pe care îl obţin de la 
moriscii de pe ogoare și de prin locurile unde trebuie să se 
ascundă, n-ar putea supravieţui. De ce a jurat să te omoare? 


Hernando îi povesti istoria, referindu-se la amenințările pe 
care le proferase cărăușul din Narila împotriva lui Brahim și 
împotriva lui însuși, dar, cu toate acestea, nu dezvălui faptul că 
el ascunsese în hamurile catârului crucifixul de argint care îi 
adusese condamnarea. 

— Acum înțeleg! interveni Abbas. De aceea i-a tăiat mâna 
tatălui tău vitreg. Nu reușeam să înțelegem de ce reacţionase 
atât de violent faţă de un frate întru credinţă. Înţeleg și lipsa de 
încredere a lui Hamid în Sobahet și în Ciung. 

Fátima pricepu atunci și își aţinti ochii ei negri, acuzatori, 
asupra chipului lui Hernando. 

— Am crezut că este mai bine ca tu să nu afli, recunoscu el, 
strângând mâna soţiei sale cu și mai multă forță. Dar de unde 
știi tu toate astea? adăugă el, adresându-i-se potcovarului. 

— Ti-am mai spus că suntem în permanentă legătură. Abbas 
își duse mâna la bărbie și o frecă de mai multe ori. O să încerc 
să aranjez această treabă. Îi vom cere să te lase în pace. Ti-o 
jur. 

— Dacă știi atât de multe despre haiduci, interveni atunci 
Fátima cu îngrijorarea întipărită pe faţă, ce s-a întâmplat cu 
Brahim? 

— S-a vindecat, răspunse Abbas. Am înțeles că s-a alăturat 
unui grup de oameni care aveau de gând să traverseze 
strâmtoarea spre Berberia. 


Și așa se întâmplase. Ceea ce nu știa nimeni, nici măcar 
oamenii cărora li se alăturase Brahim în fuga lui, era faptul că 
durerea în membrul său retezat păruse că dispare atunci când 
Brahim aruncase o ultimă privire către pământurile din Córdoba 
ce se întindeau la picioarele lanţului Sierra Morena. Junghiurile 
permanente și cumplite pe care le simţea în braţ scăzuseră din 
pricina mâniei care îl copleșise în momentul acela, al 
abandonării a ceea ce în viața sa mizerabilă printre creștini 
constituise singura lui dorinţă arzătoare: Fâtima. De la distanţă, 
și-o închipuise pe soția pe care i-o furaseră bătrânii și o 
puseseră în brațele Nazareeanului, dăruindu-se acestuia, 
oferindu-i trupul, poate deja cu sămânţa bastardului în pântecul 
ei... „Jur că mă voi întoarce după tine!“ mormăise Brahim cu 
fața spre câmpie. 


Era puţin trecut de a doua parte a unei zile reci, dar însorite, 
și Hernando șovăi în momentul în care era pe punctul de a trece 
de Poarta lertării a moscheii din Córdoba. Fátima observă la 
timp, dar Abbas le-o luă cu doi pași înainte. lar mulţimea care se 
îmbulzea în spatele lor îi împinse înăuntru în sunetul clopotelor 
care băteau în vechiul minaret musulman, transformat în 
clopotniţă. 

Hernando trăia de trei ani la Córdoba și trecuse de zeci de ori 
în jurul moscheii; uneori se mărginea să-și ascundă privirea în 
pământ, alteori privea cu coada ochiului zidurile care, precum o 
fortăreață, înconjurau locul de rugăciune al califilor din Occident 
și al miilor de credincioși care făcuseră din Córdoba farul ce 
iradia adevărata credinţă spre Apusul creștinătății. 

Dar nu îndrăznise niciodată să intre. În catedrală, se puteau 
număra, în afară de membrii consiliului catedralei, peste două 
sute de preoţi, care oficiau zilnic mai mult de treizeci de liturghii 
în numeroasele sale capele. 

Abbas li se alătură din nou când, odată depășit vestibulul 
acoperit cu o cupolă ce se deschidea în spatele marelui arc 
ogival al porţii, Hernando și Fâtima fură împinși de puhoiul de 
oameni care se răspândise prin grădina marelui claustru care 
preceda intrarea în catedrală, printre portocali, chiparoși, 
curmali și măslini. Potcovarul crezu că ghicește gândurile 
tânărului, strânse buzele și îi făcu un semn, îndemnându-l să 
meargă mai departe. Fâtima, gătită cu vălul alb pe care îl 
purtase în ziua nunţii ei, se agăța de brațul lui. 

Grădina claustrului era dispusă ca un amplu dreptunghi închis 
și înconjurat de galerii alcătuite din arce pe coloane pe trei 
dintre laturile sale, care coincidea ca dimensiuni cu fațada 
dinspre miazănoapte a catedralei. In ciuda răcorii aduse de 
copaci și de fântânile din grădină, cei trei morisci se înfiorară la 
vederea sutelor de tunici de condamnaţi care atârnau de pereţii 
claustrului, ca un avertisment notoriu și permanent că Inchiziția 
stă de veghe și pedepsește erezia. Pe vremea musulmanilor, 
credincioșii se  purificau și își făceau abluţiunile în patru 
spălătoare, două pentru femei și două pentru bărbaţi, pe care 
califul al-Hakam le construise în afara moscheii, peste drum de 
fațadele orientală și occidentală, și apoi intrau în sălile de 
rugăciuni, câte una pentru fiecare navă, prin nouăsprezece porți 
care se deschideau pe laturi și pe care creștinii le zidiseră. 


Așadar, în ziua aceea, intrară în incintă prin poarta numită Arcul 
Binecuvântărilor, singura care rămăsese deschisă înspre 
grădină, acolo unde pe vremuri se binecuvântau drapelele 
trupelor care plecau să lupte împotriva musulmanilor. Ajunși 
înăuntru, așteptară ca ochii să li se obișnuiască cu lumina 
lămpilor ce atârnau de tavanul înalt doar de nouă varas, și până 
și Abbas, care o cunoștea, nu putu decât să se alăture impresiei 
care îi făcuse pe Fâtima și pe Hernando să încremenească, în 
vreme ce lumea intra puhoi, unii evitându-i, alţii împingându-i. O 
pădure de aproape o mie de coloane aliniate, unite toate prin 
arcade duble, unele deasupra altora, care alternau roșul 
cărămizilor cu ocrul pietrei din arce, se deschidea dinaintea lor, 
invitându-i la rugăciune! 

Rămaseră nemișcaţi câteva clipe, respirând mirosul puternic 
de tămâie. Hernando privea absorbit capitelurile vizigote sau 
romane, toate diferite unele de altele, oare încununau coloanele 
la unirea lor cu arcele. Fâtima era în continuare flancată de cei 
doi bărbați. 

— Nu există alt Dumnezeu în afară de Allah, iar Mahomed 
este trimisul lui Allah, șopti ea atunci, de parcă vreo forță din 
afară, magică, ar fi silit-o să rostească acele cuvinte. 

— Ești nebună? o luă la rost Abbas, în timp ce întorcea capul 
ca să vadă dacă cineva dădea semne că ar fi auzit-o. 

— Da, răspunse Fâtima cu voce tare, în vreme ce înainta, 
amețită, mângâindu-și pântecele proeminent, spre interiorul 
moscheii. 

Abbas își îndreptă privirea spre Hernando, implorându-l să 
împiedice orice gest necugetat din partea soţiei sale. 

— Fă-o pentru fiul nostru, o rugă acesta după ce o ajunse din 
urmă și puse mâna pe pântecele fetei, iar Fâtima părea că se 
trezește. Într-o zi ţi-am jurat că-i voi pune pe creștini la 
picioarele tale; azi îţi jur că într-o zi ne vom ruga la singurul 
Dumnezeu în acest sfânt lăcaș. Ea închise ochii pe jumătate. 
Acea făgăduială nu-i păru îndeajuns. O jur pe Allah, adăugă 
Hernando cu voce joasă. 

— Ibn Hamid, îi răspunse ea fără nici un fel de precauţie, în 
timp ce oamenii se scurgeau în continuare pe lângă ei, vorbind 
cu însufleţire despre autodafeul la care urmau să asiste. Ține 
minte întotdeauna acest jurământ pe care tocmai l-ai făcut și 
du-l la îndeplinire, orice s-ar întâmpla. 


Abbas răsuflă ușurat când o văzu pe Fátima agăţată din nou 
de braţul soțului ei. 

Putură să pătrundă în moschee încă puţin; mii de persoane 
înconjurau deja zona în care se construia noua catedrală 
renascentistă, în formă de cruce, sprijinită de piloni mari și 
contraforți în stil gotic, în inima locului de rugăciune al 
musulmanilor - în nava centrală care conducea la mihrab și care 
străpungea plafonul moscheii prin mijloc, pentru ca apoi să se 
arate impunător pe deasupra acesteia și astfel să atingă atât de 
mult râvnitele proporţii pe care creștinii le căutau la templele 
lor. Acea măreață construcție, care începuse cu mulți ani în 
urmă și care încă se mai afla în curs de ridicare, era chemată să 
înlocuiască o mică biserică primitivă construită și ea înlăuntrul 
moscheii, în locul pe care-l ocupa quibla în extinderea dusă la 
bun sfârșit de către Abderramân al II-lea. Ridicarea noii capele 
principale iscase respingerea din partea consiliului municipal al 
C6rdobei, ai cărui câţiva membri se temuseră că noua 
construcţie va face inutile capelele sau altarele lor și, fiind în 
luptă cu consiliul catedralei, cei douăzeci și patru de membri și 
asesorii din Córdoba dictaseră o ordonanţă prin care orice 
lucrător care ar fi acceptat să muncească la construirea noii 
catedrale avea să fie condamnat la moarte. Impăratul Carol 
Quintul a pus capăt diferendului și a autorizat construirea noii 
catedrale. 

În vreme ce așteptau intrarea tuturor credincioșilor, dintre 
care mulţi fuseseră nevoiţi să se mulţumească să rămână în 
grădina claustrului, precum și a tribunalului Sfântului Oficiu, a 
membrilor consiliului catedralei și a celui municipal și, mai cu 
seamă, a inculpaţilor, printre șoaptele, râsetele și conversațiile 
spectatorilor, Hernando a avut timp suficient să observe 
interiorul mărețului edificiu, capabil să primească mii de 
persoane. Independent de grădină, planul moscheii era aproape 
un patrulater. În mijloc, se proceda la construirea noii catedrale, 
înconjurată toată de sute de coloane și arce duble suprapuse 
care combinau roșul cu ocrul. Spaţiul rămas liber între ultimul șir 
de coloane și zidurile moscheii fusese utilizat de către creștinii 
nobili și beneficiari ai unor prebende ca să deschidă numeroase 
capele consacrate sfinţilor și martirilor lor. Altare, crucifixe, 
tablouri și imagini religioase, cum se întâlneau de-a lungul și de- 
a latul străzilor oricărui oraș, erau expuse fervorii populare ca 


dovadă a puterii caselor nobiliare care le plăteau și le înzestrau 
cu donaţii și legate. Oriunde s-ar fi privit, se puteau găsi 
blazoanele și simbolurile heraldice ale nobililor, cavalerilor și 
cardinalilor: sculptate în propriile ateliere, pe pereţi, arce și 
coloane; cizelate în fierul forjat al nenumăratelor grilaje care 
închideau capelele perimetrale; pe lespezile de mormânt, 
aproape toate la nivelul solului; pe retabluri și pe picturile din 
capele și pe orice suport oricât de neînsemnat ar fi putut fi 
acesta: broaște, clanțe, lămpi, sipete, strane... pe lângă cele 
care apăreau pe scuturile de război și pe coifurile cavalerilor 
spanioli, germani, polonezi sau boemieni care atârnau peste tot 
în semn de recunoștință pentru victoriile dobândite în numele 
creștinătății. 

„Musulman printre creștini”, se simţi Hernando în sunetul 
muzicii de orgă și al cântărilor corului care anunţa intrarea 
episcopului, a inchizitorului din Córdoba și a guvernatorului 
orașului, cu toţii înaintea respectivelor lor curți și a inculpaţilor. 
„La fel ca acea construcţie”, adăugă pentru sine, mângâind una 
dintre coloane: fervoarea creștină se arăta în tot perimetrul 
templului, unde se aflau capelele. Spaţiul care se deschidea 
începând de la acele capele, cu cele o mie de coloane și de arce 
ale sale, în culorile ocru și roșu, slăvea măreţia lui Allah, iar în 
mijloc, înconjurată de coloane, noua capelă principală și corul, 
din nou creștine. 

Hernando își ridică privirea în tavanul catedralei: creștinii 
căutau să se apropie de Dumnezeu în construcțiile lor, 
înălțându-le cât le permiteau resursele lor tehnice; solide la 
temelie, zvelte în înălțime. Dar moscheea din C6rdoba se arăta 
ca o minune a arhitecturii musulmane, rezultatul unui îndrăzneț 
exerciţiu constructiv în care puterea lui Allah se pogora asupra 
credincioșilor săi. Secţiunea arcelor superioare ale arcadelor 
duble care se sprijineau pe coloanele moscheii era de două ori 
mai mare decât secţiunea arcelor de dedesubt. Spre deosebire 
de ceea ce se întâmpla la construcțiile creștine, în moschee 
partea solidă, greutatea, se afla deasupra coloanelor zvelte, 
într-o vădită și declarată sfidare a legilor gravitaţiei. Puterea lui 
Allah se situa la înălțime, slăbiciunea credincioșilor care se 
rugau în moschee, la temelie. 

Oare de ce n-au dărâmat creștinii orice urmă a acestei religii 
pe care o urau atât de mult, așa cum făcuseră cu celelalte 


moschee din oraș? se întrebă el cu privirea aţintită încă asupra 
arcelor duble de deasupra coloanelor. Consiliul catedralei din 
Córdoba era unul dintre cele mai bogate din Spania, iar nobilii 
săi, de asemenea, iar evlavia nu lipsea pentru a-și fi asumat un 
proiect precum acela. Ar fi putut să proiecteze construirea unei 
mari catedrale precum cele din Granada sau Sevilla, și totuși, au 
permis ca memoria musulmană să dăinuie în acele coloane, în 
tavanele joase, în dispoziţia navelor... în spiritul moscheii! 
„Minunata comuniune care, indiferent de oameni, se respiră în 
interiorul acestui edificiu”, suspină el. 

Nici unul dintre ei nu izbuti să vadă autodafeul care se oficia 
pe o platformă lângă fosta capelă principală; doar cei aflaţi în 
rândurile cele mai apropiate de cordonul de securitate alcătuit 
din magistrați și alguazili în jurul persoanelor de vază reușiră să 
privească spectacolul. Dar auziră deslușit lectura publică a 
acuzațiilor și a sentințelor, fără să se menţioneze amănuntele, o 
lectură sumară, în care se înșiruiau doar culpele și pedepsele 
impuse împotriva a patruzeci și trei de inculpaţi din regatul 
C6rdobei asupra căruia tribunalul își exercita jurisdicţia, dintre 
care douăzeci și nouă era morisci, sentinţe pe care creștinii le 
ascultară în tăcere pentru ca apoi să aclame sau să fluiere 
pedepsele cu care se încheia expunerea fiecăreia dintre ele. 

Două sute de lovituri de bici pentru un creștin, locuitor în 
Santa Cruz de Mudela, pentru că susţinuse că afirmaţia din Crez 
prin care se dau asigurări că Dumnezeu va veni să-i judece pe 
cei vii și pe cei morți este falsă. „A mai venit o dată! susţinuse 
inculpatul. De ce trebuie să revină?” Mai multe pedepse cu 
biciuirea și pentru alți creștini pentru că afirmaseră în public că 
relațiile trupești între cei necăsătoriți sau faptul de a trăi în 
concubinaj nu erau păcate; două sute de lovituri de bici și tras la 
galere vreme de trei ani pentru un locuitor din Andujar pentru 
bigamie; amendă pentru un țesător din Aguilar de la Frontera 
pentru că declarase că infernul nu există decât pentru mauri și 
pentru deznădăjduiţi: „De ce să meargă în infern creștinii dacă 
există mauri?”; amendă și batjocorire publică prin funie și căluș 
pentru un bărbat care declarase că nu este păcat să te culci cu 
o femeie și să plătești pentru aceasta; pedepse mai mici cu 
amenzi și tunici de condamnaţi pentru mai mulţi bărbaţi și femei 
pentru că huliseră și puseseră sub semnul întrebării eficacitatea 
excomunicării sau pentru că proferaseră cuvinte obscene, 


scandaloase sau eretice. Confiscarea bunurilor, lovituri de bici și 
galere pe viaţă împotriva a doi francezi pentru că erau adepţi ai 
sectei lui Luther și arderea în efigie pentru trei locuitori din 
Alcalá la Real pentru că renegaseră religia catolică în Alger, 
după ce fuseseră prinși de corsari. 

— Elvira Bolat, strigă notarul în continuarea celor predați 
tribunalului civil din Alcalá, creștină nouă din Terque... 

— Elvira! îi scăpă Fâtimei. Un bărbat și o femeie care stăteau 
în faţa lor se întoarseră surprinși: mai întâi spre fată, apoi spre 
Hernando, căruia ea încerca să-i dea o explicaţie: A fost prietena 
mea înainte de... 

Abbas își făcu semnul crucii cu ostentație. 

— Femeie, o întrerupse cu asprime Hernando, care se închină 
și el imitându-l pe potcovar, renunţă la acest gen de prietenii din 
copilărie. Nu se cade pentru tine. Roagă-te pentru ea, adăugă el 
strângând-o de antebraţ. Roagă-te la Fecioara Maria pentru ca 
Domnul Nostru să o călăuzească pe drumul cel bun. 

Bărbatul care își întorsese capul spre ei încuviinţă mustrarea 
și, apoi, atât el, cât și soţia sa fură din nou atenţi la lectură. 

Amendă, tunică de condamnat și o sută de lovituri de bici. 
Cincizeci la Córdoba și încă cincizeci la Erija, de unde era Elvira, 
pentru „treburi de-ale maurilor”. De o soartă asemănătoare - 
tunici de condamnat, perioade de creștinare în parohii și o sută 
sau două sute de lovituri de bici potrivit sexului - au avut parte 
și ceilalți morisci trimiși în judecată, cu toţii reprimiţi în Biserică 
după ce și-au recunoscut greșelile și ereziile. Următorul inculpat 
era un sclav recidivist prins când încerca să fugă în Berberia și 
care fu tot timpul credincios sectei lui Mahomed: predarea 
acuzatului către tribunalul civil. Oamenii izbucniră în ovaţii și 
aplauze. Aveau de-acum garantat spectacolul! Arderea pe rug în 
efigie a celor trei renegaţi din Alcalá, captivi în Alger, nu 
satisfăcea pe nimeni. În schimb, arderea de viu a sclavului 
incorigibil, în caz că avea să-și păstreze convingerile, va fi dusă 
la îndeplinire fără favoarea de a fi executat în prealabil prin 
gâtuire infamantă, ceea ce îi atrăgea într-adevăr pe spectatori. 

— Așa pronunţăm și declarăm. 

Membrii tribunalului puseră capăt autodafeului și inculpații 
fură predaţi autorităţilor laice pentru executarea pedepselor 
impuse. Inainte de a se fi putut auzi ultimul cuvânt, oamenii 
alergau deja spre locul de ardere pe rug, pe câmpul cu voronic, 


situat în afara orașului, în capătul său oriental. Trebuiau să 
traverseze tot orașul. 

Agitaţia iscată de mulţime îi permise lui Hernando să i se 
adreseze lui Abbas fără grijă. Se simțea scârbit. Bărbaţi și femei 
de toate vârstele se împingeau, râdeau și ţipau. 

— Un maur mai puţin! îl auzi pe unul dintre ei spunând. 

Un cor de râsete îi aplaudă cuvintele. 

— Chiar trebuie să asistăm cum este ars pe rug unul de-ai 
noștri? întrebă el atunci. 

— Nu, pentru că suntem așteptați în bibliotecă, răspunse 
potcovarul cu o anumită răceală, dar ar trebui să o facem. 
Hernando își dădu seama numaidecât de greșeala comisă. Omul 
acela va muri revendicându-se de la adevărata religie în fața a 
mii de creștini exaltaţi, cu toţii lacomi de sânge și de răzbunare. 
Gândește-te că toţi credincioșii care au fost condamnaţi azi se 
simt mândri de asta. Femeile, cu scuza că este frig, vor cere 
tunici de condamnaţi cu care să-și îmbrace copiii mici ca să le 
însoțească, cu scopul de a ne arăta tuturor că nu l-au uitat pe 
Dumnezeul lor și că, între credincioși, cultul este în continuare 
viu. Fâtima asculta cu ochii închiși pe jumătate și cu amândouă 
mâinile pe pântece. Hernando vru să-și ceară scuze, dar Abbas 
nu-i îngădui. Nu cu multă vreme în urmă, am aflat că, la câteva 
zile după ce s-a oficiat un autodafe la Valencia, călăul care a 
luat parte la executarea pedepselor s-a dus în micul sat 
Gestalgar, în zona de munte, ca să încaseze de la fraţii noștri 
onorariile pentru infama sa muncă. Unul dintre ei a refuzat să 
plătească pentru că nu fusese biciuit. Au constatat greșeala și 
omul a primit cele o sută de lovituri de bici în prezența familiei 
sale și a localnicilor și, doar atunci, cu spinarea făcută carne vie, 
i-a plătit călăului. Ar fi putut plăti și ar fi scăpat de loviturile de 
bici, dar a preferat să sufere condamnarea ca fraţii săi. Acesta e 
neamul nostru! 

Potcovarul lăsă să treacă o clipă, plimbându-și privirea prin 
pădurea de coloane și arcade bicolore, ca și cum acei martori ai 
puterii musulmane i-ar fi putut confirma afirmaţia. Să mergem, 
le spuse el după aceea. 

Străbătură moscheea printre cei rămași în urmă și cei care 
dintr-un motiv sau altul nu puteau merge să fie de faţă la 
executarea  condamnărilor. Nici una dintre autorități nu 
rămăsese în interiorul  moscheii. Înconjurară  transeptul 


catedralei în construcţie, ale cărei braţe fuseseră adaptate la 
dimensiunile navelor musulmane originare, și lăsară în urmă 
cele trei mici capele renascentiste, situate în spațiul dindărătul 
altarului. Altarul era deja construit; dar cupola eliptică destinată 
să-l acopere era încă nerezolvată, motiv pentru care schelăriile 
susțineau un acoperământ provizoriu. De acolo, se îndreptară 
spre colțul dintre miazăzi și răsărit, unde, într-o fostă capelă, se 
afla minunata bibliotecă a catedralei cu sute de documente și 
de cărţi, unele dintre ele manuscrise mai vechi de opt sute de 
ani. Deși un minunat grilaj de fier forjat închidea incinta, ușa era 
deschisă. 

— Soţia ta, spuse Abbas ajuns deja la grilaj, o să fie în stare 
să ne aștepte fără să facă vreo nerozie? 

Fâtima dădu să-l înfrunte pe potcovar, dar Hernando o 
împiedică doar cu o simplă privire. 

— Da, răspunse el. 

— înțelege că de discreţia noastră depind vieţile multor 
bărbaţi și femei? 

— înțelege, confirmă din nou Hernando, în vreme ce Fátima 
încuviința rușinată. 

— Atunci, să mergem. 

Cei doi bărbaţi trecură de grilajul care dădea acces în 
bibliotecă și se opriră. Înăuntru, pe rafturi, se vedeau sute de 
volume legate, suluri de pergament și câteva mese pentru 
lectură. Între două dintre ele se afla un cerc alcătuit din cinci 
preoţi. De îndată ce potcovarul își dădu seama de reuniunea 
care se desfășura în interiorul bibliotecii, încercă să dea îndărăt, 
dar unul dintre preoţi le observă prezenţa și îi chemă. Abbas, 
mare cum era, își încrucișă degetele mâinilor în semn de 
rugăciune și le duse la piept și își înclină capul; Hernando îl imită 
și amândoi se îndreptară spre grup. 

— Ce doriţi? îi întrebă, supărat, călugărul care îi chemase, 
chiar înainte ca ei să ajungă până la grupul de preoți. 

— Îl cunosc, don Salvador, interveni atunci un alt preot, cel 
mai în vârstă dintre ei, chel și gras, mic de statură, dar cu o 
voce destul de blândă pentru înfățișarea lui. Este un bun creștin 
și colaborează cu Inchiziția. 

— Bună ziua, don Juliân, îl salută atunci Abbas. 

Hernando bâigui și el un salut. 

— Bună ziua, Jerónimo, răspunse preotul. Ce te aduce pe aici? 


Unul dintre călugări se îndreptă spre rafturi ca să ia o carte; 
ceilalți, cu excepţia lui don Salvador, care îi cerceta, asistau la 
scenă cu o anumită neplăcere, până când vorbele lui Jerónimo le 
atraseră atenţia. 

— În urmă cu ceva vreme... - Abbas își drese vocea de două 
ori - ... în urmă cu ceva vreme, când au sosit moriscii din 
Granada, mi-aţi cerut ca, dacă găsesc printre ei un bun creștin 
care pe deasupra să știe să scrie bine în arabă, să vi-l aduc. Se 
numește Hernando, adăugă potcovarul, luându-l de braţ pe 
însoţitorul său și obligându-l să facă un pas înainte. 

Să scrie în arabă! Hernando simţi asupra sa până și ochii lui 
Hristos răstignit care prezida biblioteca. Să fi înnebunit oare 
Abbas? Hamid îl învățase rudimentele scrisului și cititului în 
limbajul universal care îi unea pe toţi credincioșii, dar de aici 
până la a fi prezentat în biblioteca din catedrală ca un bun 
cunoscător... Ceva îl îndemnă să-și întoarcă privirea spre 
intrare, unde o văzu pe Fâtima ascultând din spatele grilajului. 
Fata îl încurajă cu un gest imperceptibil din buze. 

— Bine, bine... începu să spună don Juliân. 

— Nu e prea tânăr ca să știe să scrie în arabă? îl întrerupse 
don Salvador. 

Hernando observă la Abbas o mișcare de neliniște. Oare 
acesta nu se gândise la ce li s-ar putea întâmpla? Nu era 
pregătit pentru asta? Simţi antipatia care se scurgea din 
cuvintele lui don Salvador. 

— Aveţi dreptate, părinte, răspunse Hernando cu umilinţă, în 
vreme ce se întorcea spre el. Cred că prietenul meu preţuiește 
exagerat de mult slabele mele cunoștințe. 

Don Salvador își înălță capul la vederea ochilor albaștri ai 
moriscului. Șovăi câteva clipe. 

— Chiar dacă sunt slabe, unde le-ai dobândit? îl interogă după 
aceea, poate pe un ton al vocii ceva mai diferit de cel utilizat 
până atunci. 

— În Alpujarras. Parohul din Juviles, don Martin, Dumnezeu să- 
| odihnească în pace, m-a învăţat tot ce știa. 

Sub nici un motiv nu avea de gând să vorbească despre 
Hamid, iar cât despre bietul don Martin... imaginea mamei sale 
înjunghiindu-l îl fulgeră în amintire. Ce să știe membrii consiliului 
catedralei din Córdoba despre parohul dintr-un sătuc pierdut în 
munţii Granadei? 


— Și cum de știa araba un paroh creștin? interveni cel mai 
tânăr preot din grup. 

Don Julián vru să răspundă, dar don Salvador i-o luă înainte; 
toți păreau că-l respectă. 

— Este foarte posibil, afirmă acesta. Au trecut deja destul de 
mulţi ani de când regele a dispus utilitatea ca predicatorii să 
cunoască araba pentru a-i putea creștina pe eretici; mulţi dintre 
ei nu cunosc spaniola și nu sunt în stare să se exprime nici 
măcar în a/jamiado, mai ales în Valencia și Granada. Trebuie să 
cunoști araba ca să poţi contrazice scrierile lor polemice, ca să 
știi ce gândesc ei. Bine, băiete, dovedește-ne cunoștințele tale, 
oricât de reduse ar fi acestea. Părinte, adăugă el adresându-i-se 
lui don Julián, daţi-mi ultimul manuscris polemic care ne-a căzut 
în mâini. 

Don Julián șovăia, dar don Salvador îl zori, agitându-și 
degetele de la mâna dreaptă, întinsă. Hernando simţi o sudoare 
rece pe spinare și evită să-l privească pe Abbas, dar își aruncă 
privirea asupra Fâtimei, care îi făcu cu ochiul dinspre cealaltă 
parte a grilajului. Cum putea să-i facă cu ochiul în momentele 
acelea? Ce voia să-i spună? Soţia sa îl încuraja cu o mișcare din 
bărbie și un zâmbet, și atunci înțelese: de ce nu? Ce știau preoții 
ăia de limba arabă? Nu-l căutau pe el ca traducător? 

Apucă hârtia zdrenţăroasă pe care i-o întinse don Julián și o 
parcurse cu privirea. Era scrisă în araba cultă, o limbă arabă de 
dincolo de al-Andalus, așa cum repeta până la saturație Hamid, 
diferită de cea dialectală, introdusă în Spania de-a lungul 
secolelor. Despre ce era vorba în scrierea aceea? 

— Este datată la Tunis, anunţă cu siguranţă de sine când 
încerca să înţeleagă ce spune, și se referă la Preasfânta Treime, 
adăugă el înțelegând caracterele. Mai mult sau mai puţin, zice 
astfel: în numele celui care judecă de-adevărat, născoci el, 
prefăcându-se că citește, al celui Știutor, al celui Milos, al celui 
Milostiv, al Creatorului... 

— De acord, de acord, îl întrerupse don Salvador năucit, 
făcând un gest teatral. Treci peste toate aceste blasfemii. Ce 
spune despre dogma Treimii? 

Hernando încercă să descifreze ceea ce era scris. Cunoștea la 
perfecţie disputa dintre musulmani și creștini: Dumnezeu este 
unul singur; cum puteau așadar să susțină creștinii că există trei 
dumnezeii, tatăl, fiul și spiritul sfânt într-unul singur? Putea vorbi 


despre polemica aceea fără să aibă nevoie să examineze 
conţinutul exact al textului, dar... își făcu semnul crucii cu 
seriozitate și apoi se închină din nou și dădu deoparte hârtia pe 
care o ţinea în mână. 

— Părinte, doriţi într-adevăr să repet, aici, se întoarse spre 
catedrală, în acest lăcaș sfânt, tot ce apare scris pe această 
hârtie? Pentru mult mai puțin decât atât, în această dimineaţă 
au fost condamnate mai multe persoane. 

— Ai dreptate, admise don Salvador. Don Julián, adăugă el, 
adresându-i-se acestuia, faceţi-mi un raport despre conţinutul 
documentului, iar Hernando reuși să audă suspinul ce ieși de pe 
buzele lui Abbas. Unde muncești? îl întrebă atunci. 

— La grajdurile regale. 

— Don Juliân, vorbiţi cu comisul regal, don Diego López de 
Haro, pentru ca acest tânăr să poată să ne înveţe araba și să ne 
ajute cu cărțile și documentele, îmbinând în același timp munca 
sa cu caii regelui. Comunicaţi-i că atât episcopul, cât și consiliul 
catedralei îi vor fi recunoscători. 

— Așa voi face, părinte. 

— Puteţi pleca, îi pofti don Salvador pe Hernando și pe Abbas. 

Fátima îi zâmbi soţului ei, în vreme ce trecea de grilajul 
bibliotecii. 

— Bine! șopti ea. 

— Liniște! îi zori Abbas. 

Se îndreptară spre Poarta Sfântul Mihail, de la capătul 
occidental al moscheii. Hernando și Fátima îl urmară pe 
potcovar de-a lungul întregii faţade dinspre miazăzi a edificiului. 
Trecură prin faţa capelei lui don Alonso Fernández de 
Montemayor, guvernator suprem al provinciei de frontieră pe 
vremea regelui Henric al II-lea, și Abbas se opri. 

— Această capelă, închinată Sfântului Petru, spuse el făcând o 
pioasă îndoire a genunchiului dinaintea frontonului acesteia, 
invitându-i pe Hernando și pe Fátima să-l imite, este construită 
în vestibulul mihrab-ului lui al-Hakam al II-lea. Cei trei rămaseră 
câteva clipe îngenuncheaţi ceva mai încolo de minunatele arce 
trilobate, diferite de cele în formă de potcoavă din restul 
moscheii, care dădeau acces în vestibul, în ceea ce fusese 
maqsura, zona rezervată califului și curţii acestuia. Acolo, în 
spate, arăta Abbas cu bărbia, utilizat acum ca sacristie a 
capelei, se găsește mihrab-ul, unde regele a interzis să se 


efectueze vreo îngropăciune creștină. Rămășițele lui don Alonso, 
protejatul regelui, spre deosebire de majoritatea îngropăciunilor 
în pământ, se aflau într-un mare și simplu sarcofag alb din 
piatră. Aici, într-adevăr, îi șopti potcovarul Fâtimei: acesta este 
locul. 

— Allah este mare, silabisi ea, ascunzându-și capul, în vreme 
ce se ridica. 

Fiecare în felul său încerca să-și imagineze aspectul 
renumitului mihrab al lui al-Haleam al II-lea, în faţa căruia 
rămaseră în genunchi și care apărea acum profanat și 
transformat într-o simplă și obișnuită sacristie a capelei 
Sfântului Petru. Acolo, în mihrab, se citea Coranul. Exemplarul 
din Coran care se păstra în camera tezaurului era mutat în 
fiecare vineri în mihrab și depus pe un pupitru din lemn de aloc 
verde cu cuie de aur. Fusese scris de mână de către Principele 
Credincioșilor, Uzman ibn Affan5; era împodobit cu aur, perle și 
rubine și era atât de greu, încât trebuia să fie transportat de doi 
oameni. Atât în vestibul, cât și în mihrab, califul, potrivit 
strălucirii culturii din Córdoba, poruncise combinarea mai multor 
stiluri arhitectonice până se obținuse un ansamblu de o 
frumusețe de neegalat. La nișa în care se păstra Coranul se 
ajungea trecând pe sub o cizelată cupolă octogonală în stil 
armenesc, ale cărei arce nu se uneau în centrul ei, ci se 
încrucișau de-a lungul pereţilor. Și Bizanțul era prezent, cu 
marmorele sale moarate sau albe și mai ales cu mozaicurile 
colorate, construite din materiale aduse de meșteșugari veniţi în 
mod special din capitala imperiului din Orient. Inscripţii coranice 
în aur și marmore bizantine. Arabescuri. Elemente greco- 
romane, precum și creștine, ale căror maeștri au contribuit la 
construcţie, au transformat locul acela unde era amplasată 
capela Sfântului Petru într-unul dintre cele mai frumoase din 
univers. 

Cei trei se rugară în liniște câteva clipe și, tăcuţi, părăsiră 
moscheea prin Poarta Sfântului Mihail. leșiră în strada Micilor 
Bolţi, în care se găsea palatul episcopal, construit peste vechiul 
alcazar al califilor din Córdoba. Traversară pe sub unul dintre 
cele trei arce pe care se sprijinea podul ce trecea pe deasupra 


* Uzman ibn Affan (574-656), calif din dinastia Omeiazilor, cel care 
a stabilit și a redactat textul unic al Coranului, recunoscut până în ziua 
de astăzi. (n.tr.) 


străzii și care lega vechiul palat de catedrală și își continuară 
drumul spre grajduri. Lăsară în urmă palatul fortificat al regilor 
creștini și Hernando se hotărî să înfrunte subiectul. 

— Eu nu pot să traduc documentele acelea, se plânse el. Sunt 
scrise în araba cultă. Cum să-l învăţ eu araba cultă pe preotul 
acela? 

Abbas făcu vreo câţiva pași fără să răspundă. Simţea o 
anumită neîncredere. Nu-i plăcuse atitudinea Fâtimei, prea 
îndrăzneață și inconștientă, dar chiar și așa, își spuse el, toți se 
bizuiau pe ea; în plus, recunoscu el, nu fusese chiar el însuși cel 
care tocmai îi arătase locul în care se ascundea mihrab-ul, 
îndemnând-o să se roage? Oare n-aveau toţi aceleași 
sentimente? 

— Este tocmai invers, mărturisi potcovarul, ajuns deja 
aproape de poarta grajdurilor. Don Juliân este cel care trebuie să 
te învețe pe tine araba cultă, cea a cărții noastre divine. 

Hernando se opri brusc, cu uimirea desenată pe chip. 

— Da, confirmă Abbas, preotul acela, don Julián, este unul 
dintre fraţii noștri și cel mai cult dintre musulmanii din Córdoba. 


36 


In aceeași zi în care Aisha era pusă în libertate după 
arestarea ei în Sierra Morena, Brahim părăsise ceata de haiduci 
a lui Sobahet împreună cu doi dintre sclavii fugari care o 
alcătuiau. Scuipatul pe care i-l aruncase soția lui înainte de a 
abandona tabăra se adăugase durerii intense pe care o simțea 
în braţ. La puţin timp după ce Aisha dispăruse printre copaci, 
haiducii o porniseră la drum și Brahim se târâse în urma lor; nu 
putea rămâne singur în munţi și nici nu se putea întoarce învins 
și ciung la Córdoba, motiv pentru care îi urma, mereu la o 
anumită distanţă, ca un câine maltratat. Sobahet îi îngăduise 
acest lucru. Ubaid râdea de el, aruncându-i resturi din mâncarea 
lui. De aceea, când auzi că doi dintre oameni aveau de gând să 
fugă în Berberia, li se alătură și o porniră împreună spre 
țărmurile Valenciei. Timp de mai multe zile lungi au furat 
mâncare și au cerut ajutor în casele moriscilor, căutând mereu 
să evite brigăzile Sfintei Frăţii care supravegheau acele 
străvechi căi romane, acum neglijate. Au mers spre răsărit, spre 
Albacete, de unde o apucară pe drumul ce ducea la Xâtiva, 
pentru ca, de acolo, să ajungă la localităţile de pe coasta 
regatului Valenciei situate între Cullera și Gandia, toate acestea 
locuite aproape în exclusivitate de morisci. 

De pe țărmurile acelea și în ciuda eforturilor succesivilor 
viceregi ai Valenciei, fluxul moriscilor spre Berberia era 
constant, fiind ajutaţi de corsarii care veneau să jefuiască 
regatul. Spaniolii nu-i lăsau să locuiască acolo pe noii creștini 
botezați cu forţa, dar nici nu-i lăsau să fugă în ţinuturile 
musulmanilor; nu numai nobilii și proprietarii de pământuri 
pierdeau mâna de lucru ieftină, ci și Biserica însăși se înverșuna 
să le salveze sufletele, așa cum susţinea Francisco de Borja, 
duce de Gandia, înalt ierarh al iezuiţilor, care pleda „pentru ca 
atâtea suflete care s-ar putea pierde să nu se piardă”. Dar 
moriscii erau deja preocupați să-și salveze sufletele... chiar pe 
acele pământuri unde era proslăvit Mahomed, iar fraţii lor din 
Valencia îi ajutau pe toţi cei care, hotărâți să părăsească 
regatele care le aparținuseră vreme de opt secole, își propuneau 
să traverseze marea spre Berberia. 

Brahim și însoțitorii săi, împreună cu încă șase morisci, 


izbutiră să ajungă aproape de mal când, în zorii unei dimineţi de 
septembrie, aproape cincizeci de corsari străbăteau coasta ca 
să jefuiască împrejurimile din Cullera. Corsarii își folosiseră 
tactica obișnuită: trei galiote aruncaseră ancora la adăpostul 
nopţii dincolo de gura de vărsare a fluviului Jucar, unde 
debarcară, departe de locul pe care voiau să-l atace. A doua zi, 
la revărsatul zorilor, se îndreptară pe jos spre obiectivul lor. Cu 
excepția posibilelor atacuri săvârșite în larg de o numeroasă 
flotă de corsari, corsarul terestru se baza în incursiunile sale pe 
surpriză și rapiditate. Jafurile trebuiau duse la capăt într-o 
perioadă de timp relativ scurtă, mai mică decât durata 
raspunsului la semnalele de alarmă ale orașului atacat și ale 
zonelor înconjurătoare; corsarii nu doreau să se angajeze în 
lupte. Apoi, galiotele veneau să-i ia cu prada dintr-un punct 
apropiat, dinainte stabilit. 

În noaptea aceea, o ceată de corsari pătrunseră pe uscat 
înaintea celorlalţi ca să-i viziteze pe morisci și să obţină de la ei 
informaţii pentru tâlhării; noilor creștini le era interzis să se 
apropie de litoral sub pedeapsa a trei ani la galere. Atunci, 
Brahim, cei doi sclavi și ceilalți morisci se alăturară expediției. 
Doi oameni cunoscători ai locului îi însoţiră ca să le arate 
corsarilor căile pe unde să ajungă la Cullera. 

— Lasă-mi o spadă, aș vrea să vin cu voi, îi ceru cărăușul unui 
bărbat care părea să fie căpetenia și care revenise deja pe plaja 
unde rămăseseră ascunși corsarii așteptând răsăritul soarelui. 
Galiotele erau în largul mării, ca să nu fie reperate. 

— Morisc și ciung? i-o trânti corsarul. Nu care cumva să te 
bagi! 

Brahim strânse din dinţi și se îndreptă spre grupul de morisci 
instalați departe de corsari, așezați pe nisip, în tăcere. 

— La ce te uiţi? îi aruncă unul dintre sclavii fugari din ceata lui 
Ubaid, dându-i o lovitură de picior peste faţă. 

Brahim încercă să rămână în picioare, ofensat, până când un 
corsar îi porunci răstindu-se la el să se așeze precum ceilalţi și 
să păstreze tăcerea. 

Într-o intervenţie fulgerătoare, corsarii atacară împrejurimile 
din Cullera. Îi luară prin surprindere pe ţăranii care veniseră să 
se îngrijească de pământurile lor și luară nouăsprezece 
prizonieri, dar, în loc să-i urmărească și pe alţii care fugeau 
înspăimântați, plecară în graba mare spre punctul de întâlnire 


cu galiotele, de data aceasta aproape de Cullera. Nici forţele din 
interiorul orașului, nici cele din localităţile apropiate nu 
apucaseră să respingă atacul și, înainte de a-și fi dat seama de 
cele întâmplate, corsari, prizonieri și morisci fugari se aflau deja 
îmbarcaţi în galiote, în drum spre largul mării. 

Dar, odată depășită distanța de o bătaie de bombardă, cele 
trei galiote virară spre țărm și ridicară „steagul alb”; corăbiile 
erau acum îndeajuns de încărcate cu prada din alte incursiuni, 
iar sezonul de navigaţie era aproape pe sfârșite. Locuitorii 
Valenciei știau ce înseamnă steagul alb: căpitanii corsarilor erau 
dispuși să negocieze chiar în momentul acela răscumpărarea 
prizonierilor. Acceptară armistițiul și începură tratativele, cu 
bărcile într-un continuu du-te-vino. Cincisprezece bărbaţi fură 
răscumpăraţi în timpul dimineții, ceilalți patru rămași își 
continuară drumul spre pieţele de sclavi din Alger. 

În timpul celor două zile liniștite ale drumului de întoarcere, în 
care condamnaţii la galere trebuiră să se străduiască să 
înainteze pe o mare calmă, Brahim fu ţinta aceluiași dispreț din 
partea echipajului de corsari - alcătuit în întregime din turci și 
creștini renegaţi - pe care fuseseră siliți să-l îndure moriscii în 
timpul răscoalei din Alpujarras. Nimeni nu voia să aibă de-a face 
cu ei. Îi hrăniră ca pe niște câini și nici măcar nu îi folosiseră ca 
să tragă la vâsle în timpul traversării Mediteranei. Atunci, de ce 
acceptaseră să-i ducă? l|și aminti de bucuria moriscilor din 
Valencia la vederea corsarilor; simplul fapt de a se gândi la 
pagubele pe care le vor pricinui creștinilor era pentru ei o 
satisfacţie îndeajuns de mare, cu atât mai mult cu cât prin 
aceasta își păstrau vie speranţa într-un ajutor venit în viitor din 
partea Sublimei Porţi. Îi observă pe condamnaţi văslind din greu 
la ordinele solului de galeră, pe corăbiile încărcate. Impărţiră 
moriscii fugari în două grupuri ca să se poală instala în îngusta 
suprafaţă laterală care rămânea între cabina vâslașilor și 
platformele care ajungeau până aproape de bord. Apoi, își 
întoarse privirea spre căpitanul corabiei, aflat în picioare la 
proră, cu părul lung și blond tipic pentru creștinii renegaţi din 
Adriatica fluturându-i pe umeri, ușor legănat de ritmul pe care îl 
imprimau vâslașii. Brahim scuipă în mare. Ajutorul pe care i-l 
acordau pentru fugă nu era susținut decât de un interes 
comercial: corsarii acceptau să transporte acea încărcătură 
umană demnă de dispreţ cu singurul scop de a obţine favoarea 


localnicilor. 

De aceea, de îndată ce flotila de galiote intră în portul Alger și 
zări zidurile sale mari și impunătoare, în vreme ce învăţaţi în 
legea musulmană, înţelepţi și tot felul de oameni alergau să-i 
întâmpine în sunetul tobelor, Brahim hotărî că nu va rămâne nici 
o singură zi într-un oraș atât de ostil față de moriscii din al- 
Andalus cum putea fi acel cuib de corsari. Hoinări pe străzi încă 
două zile, departe de moriscii care veneau să se vândă ca mână 
de lucru, la fel de ieftină ca în Spania, proprietarilor a 
numeroase grădini sau livezi ce înconjurau orașul, sau chiar ale 
marilor exploataţii de grâu din câmpia Yiyelli. În cele din urmă, 
în bazar găsi o caravană care pleca spre Fez și încercă să intre 
în rândurile ei, făgăduind că va munci din răsputeri pentru 
resturi de mâncare. Îi era foame! Trebui să lupte cu oameni mai 
puternici decât el, având cele două mâini, pentru gunoaiele 
algerienilor. 

— Sunt cărăuș, afirmă el când îl văzu pe arabul care trebuia 
să fie șeful caravanei, un om al deșertului îmbrăcat ca beduinii, 
îndreptându-și privirea spre ciotul său și clătinând din cap. 

Atunci, Brahim vru să-i dovedească priceperea sa cu 
animalele, chiar și cu o singură mână. Șovăi, când își aminti 
problemele pe care le avusese Ubaid ca să se descurce cu 
catârii în Alpujarras, dar în cele din urmă se îndreptă spre un 
numeros grup de cămile care se odihneau întinse pe cele patru 
labe. Era pentru prima dată când vedea o cămilă, și chiar în 
acea poziție complicată cu picioarele îndoite, cocoașa lor 
depășea în înălțime oricare dintre catării cu care umblase 
cărăușul. 

Mângâie cămila pe cap spre uimirea conducătorului caravanei 
și spre cea mai absolută indiferență a animalului. Apoi, încercă 
să o facă să se ridice în picioare și trase cu mâna stângă de 
dârlogi, dar cămila nici măcar nu-și întoarse capul. Trase într-o 
parte și în cealaltă, cum făcea cu catării când nu voiau să 
meargă înainte, ca să-i păcălească și să-i oblige să facă primul 
pas într-o parte, dar încăpăţânatul animal rămase impasibil. 
Brahim văzu că în jurul arabului se strânsese un mic grup de 
oameni care priveau scena zâmbind; unul dintre ei arăta spre el, 
zorind un alt însoțitor de cămile să se alăture spectacolului. Ce 
rost avea graba aceea? se gândi el. Simţi cum fierbe de umilință 
și trase tare de dârlogul cămilei ca să se ridice, dar, când să 


tragă a doua oară, animalul se repezi, încercând să-l muște de 
burtă. Făcu un salt îndărăt, se împiedică și căzu la pământ între 
baligile cămilelor și în hohotele de râs ale oamenilor din 
caravană. Asta era! Știau că o să-l muște. Ingenunche ca să se 
ridice, încercând să se întoarcă cu spatele la grupul însoţitorilor 
de cămile. Râsetele încetară, cu excepţia unui hohot de copil, 
ascuţit, care continuă să răsune în tabără. Ridicându-se, șovăi 
dacă să-și ridice sau nu privirea spre locul de unde provenea 
râsul acela pe cât de nevinovat, pe atât de enervant. Până la 
urmă o făcu și dădu peste un băiat de vreo opt ani, gătit în 
întregime în veșminte din mătase verde brodată, ca un prinţișor. 
Lângă el se afla un bărbat plin de giuvaiere și înarmat cu un 
hanger pe a cărui teacă străluceau numeroase pietre preţioase 
incrustate, la fel de somptuos îmbrăcat ca și copilul; în urma lor, 
trei femei, toate cu tunici negre cu mâneci largi, acoperite cu 
mantii negre sau albastre prinse cu ace de argint peste tunici, 
cu chipurile acoperite cu văluri având găuri pentru ochi. 
Încheieturile mâinilor și gleznele femeilor erau împodobite cu 
numeroase brățări de argint. Brahim se uită drept la copil. li era 
foame! Foarte foame. Dacă rămânea în oraș însemna să moară 
de inaniţie sau în mâinile vreunui ienicer sau corsar dacă îl 
prindeau furând, aceasta fiind singura soartă care îl aștepta în 
afara aceleia de a munci din nou la câmp. Cu o singură mână nu 
putea nici măcar să se înroleze ca vâslaș sau să se vândă ca 
sclav pe galeră! 

Văzu cum bărbatul cu hanger își sprijinea cu afecţiune mâna 
pe umărul băiatului, ale cărui râsete încetaseră și atunci îi trecu 
ceva prin minte: îi făcu micuţului cu ochiul, înainta un pas, căută 
să-și treacă piciorul desculț peste una din multele baligi 
împrăștiate peste tot și, cu gesturi exagerate, se lăsă să 
alunece, dând până la urmă cu fundul de pământ. Hohotele de 
râs ale copilului izbucniră încă o dată și, cu coada ochiului, 
Brahim constată că buzele bărbatului se răsuceau într-un 
zâmbet. De pe jos, gesticulă și făcu mult tapaj, totul cu 
stângăcie. Ce să născocească pentru a-i câștiga pe băiatul ăla și 
pe tatăl lui? se gândea el între timp. Niciodată nu făcuse pe 
bufonul, dar acum era nevoie. Trebuia să părăsească orașul ăla 
în care toţi îl priveau chiorâș, ca la Córdoba! Nu făcuse un drum 
atât de lung ca să o sfârșească din nou ca un ţăran obișnuit, 
oricât de multe ar fi fost moscheile la care ar fi putut apela ca 


să-și plângă necazurile! Se prefăcu întruna că se împiedică 
atunci când voia să se ridice și hohotele de râs ale băiatului îi 
dădură curaj: se îndreptă spre altă cămilă întinsă pe jos și îi sări 
în cocoașă, lăsându-se să cadă ca un sac pe partea cealaltă; la 
râsetele copilului se adăugară altele pe care nu le recunoscu, 
dar care bănuia că veneau din partea însoțitorilor de cămile. 
Incercă din nou să se urce, cu același rezultat și, până la urmă, 
sfârși prin a da roată cămilei, examinând-o cu atenţie, ridicându- 
i coada, ca și cum ar fi vrut să cerceteze unde se ascunde 
secretul ei. 

Auzind primul hohot de râs al bărbatului cu hanger, Brahim se 
îndreptă spre ei și le făcu o plecăciune; copilul îi arătă niște ochi 
mari căprui înecaţi de lacrimi. Bărbatul încuviinţă și îi întinse o 
monedă de aur, o monedă turcească bătută chiar la Alger, și în 
momentul acela Brahim își dădu seama de durerea care îi 
chinuia tot trupul, în special pântecele, acolo unde îl mușcase 
cămila. 


| se îngădui să călătorească în chip de bufon al fiului unui 
bogat negustor din Fez, Umar ibn Sawan. Aproape cincizeci de 
cămile încărcate cu mărfuri scumpe, păzite de o mică armată 
angajată de Umar, o porniră la drum ca să străbată Berberia 
centrală, de la Alger până la Tlemcen, și de acolo, la minunatul 
și bogatul oraș Fez, înălţat între dealuri și coline în centrul 
Regatului Maroc. De-a lungul traseului, Brahim înţelese motivul 
pentru care îl mușcase cămila: îngrijitorii lor le tratau cu 
afecțiune și cu extremă delicateţe. O simplă nuia cu care le 
atingeau genunchii și gâtul era de-ajuns ca să se ridice sau să 
se culce și, în loc să le lovească cu biciul ca să grăbească pasul 
în lungile zile de mers, când oboseala începea să se facă simțită, 
le cântau! Spre surprinderea catârgiului din Alpujarras, 
animalele răspundeau, străduindu-se și având un mers mai 
hotărât. Umar și fiul său, Yusuf, călătoreau călare pe niște cai 
arabi din deșert, mici și zvelţi, întrucât îi hrăneau cu lapte de 
cămilă de două ori pe zi. Dar, după cum auzise, cel pe care ÎI 
călărea tatăl valora o avere: izbutise să întreacă un strut într-o 
cursă în deșerturile din Numidia, unde îl cumpărase negustorul. 
Cele trei neveste ale lui Umar călătoreau ascunse în mici coșuri 
acoperite cu covoare foarte frumoase care se legănau fără 
încetare în mersul cămilelor ce le transportau. 


Brahim călătorea pe jos, amestecat printre cămile, îngrijitori, 
sclavi, servitori și soldaţi. Cumpărase niște încălțări vechi și un 
turban cu o parte din moneda turcească de aur cu care 
negustorul îl răsplătise pentru râsetele fiului său; râsete pe care 
spera să le provoace și celorlalţi oameni din alai, motiv pentru 
care se oferea ca permanent obiect de batjocuri, glume și 
ghionturi. Cărăușul simula căderi grotești, permiţând să fie 
ridiculizat în orice clipă. Atunci răspundea la batjocuri prin 
zâmbete și gesturi comice. Descoperi că dacă merge în patru 
labe, protejându-și ciotul cu pânza turbanului, simțind o 
împunsătură de durere de fiecare dată când îl sprijinea în 
pământ, călătorii râdeau; o făceau și atunci când, fără vreun 
motiv anume, începea să alerge în cerc în jurul unei cămile sau 
al unei persoane, scoțând urlete ca un nebun. Micul Yusuf râdea 
de pe calul lui, mergând pe lângă caravană, fiind însoţit 
întotdeauna de tatăl său. 

„Sunt cu toţii niște imbecili!” se gândea el în momentele de 
odihnă. Oare nu erau în stare să-i vadă mânia din ochi? Pentru 
că de fiecare dată când Brahim stârnea un hohot de râs, o 
arsură de necontrolat se năștea în inima lui și îi pârjolea tot 
trupul. Era imposibil să nu-și dea seama de focul care izbucnea 
din pupilele sale! Mergea printre însoțitorii de cămile și privea 
cu coada ochiului la cei doi călăreţi cum trâncăneau și galopau 
în sus și în jos de-a lungul caravanei; cum zâmbeau și cum 
dădeau întruna ordine, la care oamenii se supuneau cu o 
atitudine servilă. Privea, de asemenea, luxul covoarelor care 
acopereau coșurile cu cele trei femei și, în timpul nopţilor, după 
ce îl amuzase o bună bucată de vreme pe micul Yusuf, invidia 
corturile mari în care se adăposteau negustorul și familia sa, 
ticsite de țesături moi, perne și cele mai variate ustensile de 
aramă și de fier, mult mai preţioase decât cele din oricare 
locuință pe care o cunoscuse Brahim. Când Umar, Yusuf și 
nevestele se retrăgeau, el se culca pe jos, lângă corturi. 

La o zi distanţă de Tlemcen, ajunse la concluzia că trebuie să 
fugă. Traversaseră munţi și deșerturi și, între oameni, se vorbea 
despre următorul deșert care îi aștepta după ce treceau de oraș: 
cel de la Angad, unde cete de arabi atacau caravanele care 
făceau ruta între Tlemcen și Fez. Era sătul de umilinţe, de 
lovituri și de batjocuri! Era sătul de deșerturi și de cămilele care 
se mișcau în sunetul unor stupide psalmodii! 


Soldaţii de strajă de la corturi îl considerau un idiot nebun, la 
fel ca și sclavii și majoritatea celor care alcătuiau caravana, 
motiv pentru care de ceva vreme încetaseră să-i mai 
supravegheze mișcările sau ce făcea când dormea lângă cort. 
De aceea, în noaptea în care poposiră, la câteva leghe de 
Tlemcen, Brahim nu avu nici cea mai mică opreliște să se 
strecoare înăuntrul cortului lui Umar, târându-se pe dedesubtul 
unei părţi laterale. Tatăl și fiul dormeau adânc. Ascultă 
răsuflarea ritmică a celor doi și așteptă ca vederea să i se 
obișnuiască cu slaba iluminaţie a scânteierilor de la focul din 
afara cortului, în jurul căruia dormitau cele trei gărzi. Înăuntru, 
cercetă mătăsurile și covoarele, preţioasele veșminte ale 
negustorului și ale fiului acestuia... și, lângă Umar, un mic sipet 
din metal bătut cu pietre preţioase. Aproape târându-se, ca să 
împiedice să se vadă vreo umbră din afară, se apropie de Umar 
și apucă sipetul, dar trebui să-l lase din nou pentru ca să vâre, 
cu singura lui mână, minunata dagă a negustorului în propria 
cingătoare. Apucă din nou sipetul și ieși pe unde intrase. Se târî 
afară din cort și înțelese că tocmai încheiase un cumplit 
rămășag: fuga, ori moartea. Dacă ar fi descoperit... Ascunse 
micul sipet în turban, și-l legă strâns la brâu și merse aplecat 
printre cămile și oamenii care dormeau; înainta foarte încet, ca 
să împiedice zornăitul dinăuntrul sipetului, ce se auzea cu toată 
țesătura în care era înfășurat, până ajunse aproape de locul 
unde erau depozitate mărfurile pe care le transportau cămilele. 
Și acolo erau postați oameni de pază. Inspectă împrejurimile în 
căutarea vreunui foc de tabără ce ar fi fost aprins în timpul 
nopţii; găsi unul, se îndreptă spre el, se descălță și vâri un 
tăciune încins într-una din încălțări. Se întoarse la locul 
mărfurilor și, pitit la câţiva pași de acolo, așteptă ca străjerii să 
se îndepărteze în permanentele lor ronduri. Atunci, aruncă 
tăciunele, cu încălțarea, care căzură între niște baloturi în care 
se ghiceau suluri de mătase. Nu așteptă să vadă ce se întâmplă 
și se îndreptă spre locul unde dormeau legați calul lui Umar și 
cel al fiului acestuia. 

Mângâie caii ca să se liniștească și să se obișnuiască cu 
prezenţa lui; chiar că se pricepea la aceste animale. Mai mulţi 
oameni dormeau foarte aproape. Când consideră că animalele îi 
vor accepta manevrele fără să fie deranjate și fără să-i 
trezească pe îngrijitorii lor, le dezlegă cu precauţie și îi puse 


zăbala calului lui Umar, cel care izbutise să întreacă struţul. 
Atunci așteptă, ghemuit. Cineva avea să dea alarma. Timpul se 
scurgea încet, fără să se întâmple nimic; Brahim își imagină deja 
hangerul lui Umar pe gâtul lui ca o pedeapsă sigură pentru 
furtul pe care tocmai îl comisese, când un prim țipăt răsună; îi 
urmară multe altele. Un fum dens, încă fără flăcări, se înălța în 
întuneric de la stiva de mărfuri. Bărbaţii săriră în picioare și o 
impresionantă vâlvătaie care șuieră dezlănţuită îl surprinse, în 
vreme ce haosul punea stăpânire pe tabără. Pierdu câteva clipe 
extaziat la vederea acelei limbi roșii de foc intens care părea că 
vrea să lingă cerul. 

— Ce faci cu caii? îi strigă rândașul care se ocupa de ei și 
care, în loc să se îndrepte spre foc, veni spre animale. 

Brahim se trezi și încercă să-l îmbrobodească cu o 
strâmbătură grotescă. Pe când tânărul îi privea chipul, uimit de 
reacția sa, scoase daga și i-o înfipse în piept. Aceea avea să fie 
ultima bufonerie pe care o va mai face în viaţa lui, își făgădui el 
suindu-se dintr-o săritură pe cal, cu capul descoperit, cu o 
încălțare mai puţin. 

Și în vreme ce oamenii alergau de colo-colo străduindu-se să 
stingă locul, Brahim plecă în galop întins înspre miazănoapte, cu 
calul lui Yusuf lăsat liber alături. La scurtă vreme, cal și călăreț 
se pierdură în noapte. 


După zile întregi de mers călare de la Tlemcen, ajunse la 
Tetuân aproape de sfârșitul lui octombrie 1574. Evită drumurile, 
lăsându-se călăuzit de instinct și de experienţa lui de cărăuș, 
mereu spre miazănoapte, ascunzându-se la cea mai mică 
mișcare pe care o percepea și fără să aibă încredere, deși 
ajunsese la convingerea că Umar nu-l urmărea pe acele 
meleaguri neumblate. Cei doi cai erau foarte valoroși, iar 
interiorul sipetului îi dezvălui o a doua avere compusă din pietre 
preţioase și diferite monede: dirham-i””, bani arabi de aur, 
doblas”, monede turcești de aur și escudo spanioli. 

Tetuân era un orășel situat la poalele muntelui Dersa, în valea 
râului Martil. Se afla la numai șase mile de Mediterana și la 
aproape optsprezece de strâmtoarea Gibraltar, într-un punct 
strategic pentru traficul naval. Fertil, deoarece se bucura de apa 


5 Monedă marocană. (n.tr.) 
58 Monedă spaniolă de aur. (n.tr.) 


care îi venea din abundență din masivul Hauz și din lanţul 
muntos Rif. Medina apărată de ziduri a orașului fusese 
reconstruită și repopulată de musulmanii care fugiseră după 
predarea Granadei către Regii Catolici, motiv pentru care 
locuitorii săi erau în marea lor majoritate morisci. 

Işi încălcă promisiunea de a nu se mai prezenta ca un bufon 
și, după ce ascunse caii și banii în munţi, ajunse în oraș trecând 
prin Poarta Bab Mqabar, lângă cimitir, ca un cerșetor nebun, cu 
doar câteva monede ascunse. Atmosfera andaluză care se 
respira, felul de a vorbi și de a se îmbrăca al oamenilor, 
împărţirea străzilor de parcă ar fi fost vorba de Albaicinul 
Granadei sau de oricare alt sătuc din Alpujarras, îl convinseră 
numaidecât că acela era locul unde trebuia să locuiască. 
Induplecă o pușlama zdrenţăroasă cu ţeasta ca în palmă din 
pricina râiei, dar cu ochi vioi, rotunzi și mari, să-l călăuzească 
prin oraș. li uimi pe neguțătorii din bazar și pe băiat și cumpără 
îmbrăcăminte nouă și toate cele trebuincioase ca să se prezinte 
la locul ales de el să-și petreacă viaţa cu o anumită distincţie. 
Cumpără haine noi și pentru Nasi, așa cum se numea 
pușlamaua. Nu putea intra în Tetuán cu această înfățișare de 
om sărman dacă dorea să călătorească având doi cai minunaţi 
și un sipet plin cu aur. Apoi, se întoarse cu băiatul năucit acolo 
unde ascunsese caii, se spălă într-un pârâu și îl sili și pe Nasi să 
facă același lucru, se îmbrăcă, aruncă o rogojină pe cal în chip 
de șa, iar pe cel al lui Yusuf încărcă baloturile pentru ca Nasi, cu 
capul acoperit cu un turban, să tragă de el ca și cum ar fi fost 
servitorul lui, fapt la care puștiul fu de acord de îndată ce auzi 
oferta de a mânca zilnic. 

— Dar dacă povestești ceva despre mine, o să-ţi tai gâtul, îl 
ameninţă el arătându-i tăișul dăgii. 

Nasi nu păru impresionat la vederea pumnalului, dar 
răspunsul lui păru sincer: 

— Jur pe Allah! 

Inchiriară o casă bună cu un singur nivel și care dispunea de o 
grădină în partea din spate. 

În ultimii douăzeci și cinci de ani ai acelui secol al XVI-lea, 
când Brahim se stabili în oraș, îndeletnicirea de corsar se 
modificase complet. Din portul Tetuán, din valea râului Martil, 
ridicau ancora numeroase corăbii cu vâsle, în general mici, 
pentru a ataca țărmurile spaniole, la întrecere cu celelalte orașe 


de corsari din Berberia: Alger, Tunis, Sargel, Vélez, Larache ori 
Sale. Dar, începând cu acele date, sosirea marilor veliere 
Franceze, engleze sau olandeze în Mediterana îi făcuse pe 
armatorii din Alger să-și înlocuiască galiotele fragile și galerele 
cu cocă subţire și ușoară cu mari caravele, înarmate cu zeci de 
tunuri, cu care să nimerească în plin și să învingă acele noi 
ambarcațiuni; astfel că raza de acţiune a stăpânilor peste 
activitatea de corsari a algerienilor a reușit să ajungă până în 
zonele din Mediterana situate la cele mai mari distanţe, oricât 
de departe ar fi fost de porturile lor, și chiar până în Atlantic: 
Anglia, Franţa, Portugalia, chiar și în Islanda. 

Expediţiile minore ale corsarilor, care ajungeau pe coastele 
spaniole ca să le jefuiască în rapide acţiuni de prădare prin 
surprindere, fără să înceteze cu totul, rămăseseră ca o activitate 
secundară pentru acele mari popoare de corsari. Așa stând 
lucrurile, odată stabilit la Tetuân, Brahim deveni armatorul a trei 
corăbii cu vâsle cu câte douăsprezece bănci de vâăslași fiecare, 
cu o condiţie pe care căpitanii arabi ai navelor acceptaseră: el 
avea să meargă personal în expediţii, întrucât, chiar dacă nu se 
pricepea la navigaţie, cine cunoștea mai bine decât un cărăuș 
palmă cu palmă țărmurile din provinciile Granada, Málaga și 
Almeria ca să conducă atacurile? 

In martie 1575, fiind deschis deja sezonul de navigaţie, la 
comanda unei cete de treizeci de morisci, fostul cărâuș din 
Alpujarras debarcă pe coastele Almeriei, aproape de Mojácar, 
fără ca vreun străjer de pe cele nouă turnuri de apărare care se 
găseau repartizate pe doar șapte leghe de coastă, între Vera și 
Mojácar, pentru supravegherea acelei zone a litoralului din 
Almeria, să repereze corăbiile și să sune alarma. 

— Fortificațiile sunt distruse sau dărâmate, comentă râzând 
căpitanul care naviga cu Brahim. Unele turnuri nici măcar nu au 
străjer sau acesta nu e decât un bătrân care preferă să se ocupe 
de grădina lui de zarzavat decât să îndeplinească o muncă pe 
care regele Filip nu i-o plătește. 

Și așa era. Oricât de multe incursiuni ale corsarilor ar fi avut 
loc în Spania, sistemul de apărare alcătuit din turnuri de 
supraveghere care se întindeau de-a lungul coastelor, cu străjeri 
și cercetași care trebuiau să prevină orașele și trupele, se 
degradase treptat din lipsa resurselor materiale până într-acolo, 
încât devenise practic ineficient. 


Cu această ocazie, nimeni nu-l împiedică pe Brahim să ia 
parte la jefuirea unor cătune în apropiere de Mojácar. În jur de 
cincizeci de bărbaţi, morisci și foști condamnaţi eliberaţi de pe 
galere, debarcaseră pe coastele din al-Andalus; alţii rămaseră să 
aibă grijă de corăbiile cu vâsle, cei mai mulţi dintre ei se 
împrăștiară în grupuri în căutarea prăzii de război. Brahim se 
opri o clipă și îi observă alergând departe de coastă. Spania! 
Respiră adânc și se umflă de mândrie. Era din nou în Spania și 
aceia erau oamenii lui! El îi plătea! Avea în slujba lui o mică 
armată. 

— Ce aștepți? îl zori căpitanul care comanda ceata. N-avem 
timp! 

Dincolo de plajă întâlniră câţiva ţărani care își munceau 
pământul. Brahim îi văzu fugind înspăimântați urmăriţi de 
corsari; prinseră doi dintre ei. 

— Pe acolo! strigă Brahim arătând în stânga lui. Acolo sunt 
câteva case. 

Și le amintea. Cărăușise în zona aceea. 

Berberii alergară către locul indicat de fostul cărăuș. Când 
ajunseră la micul grup de case sărăcăcioase, locuitorii lor 
dispăruseră și ei, avertizaţi de ţipetele celor care fugiseră de pe 
câmp. 

Brahim sparse încuietoarea unei case cu o lovitură puternică 
de picior. Nu era nevoie, dar gestul îl făcu să se simtă puternic, 
de neînvins. Nu se alese cu mai nimic din locuința unei familii 
sărmane de țărani. 

După o vreme, se adunară cu toții pe plajă, fără pierderi, fără 
să dea vreo luptă, cu bani puțini, ceva mărunțişuri și multă 
îmbrăcăminte de proastă calitate, dar cu cincisprezece 
prizonieri, între care se remarcau, prin câștigul considerabil pe 
care îl puteau obţine de pe urma lor pe piaţa de sclavi din 
Tetuân, trei tinere femei din Galicia, sănătoase și voluptuoase, 
dintre cele care veniseră se repopuleze regatul Granadei după 
expulzarea alor lor. 

În vreme ce bărbaţii se îmbarcau în spatele lui, Brahim, 
asudat, congestionat, înfierbântat, își aţinti din nou privirea 
asupra meleagurilor din al-Andalus. Puțin mai departe, se înălța 
Sierra Nevada, și culmile ei, și râurile ei, și pădurile ei, și... 

— M-am întors, Nazareeanule bastard! strigă el. Fâtima, sunt 
aici! Jur pe Allah că într-o zi voi redobândi ce este al meu! 


37 


Cordoba, octombrie 1578 


Hernando îi dădu pinteni Sprinţarului și aerul rece de pe 
izlazurile C6rdobei îi lovi obrajii. Răsunetul puternic al copitelor 
pe pământul umed nu reuși să facă să amuţească imprecaţiile 
lui José Velasco și ale lui Rodrigo Garcia, care galopau în spatele 
lui, încercând să-l prindă din urmă. Îi provocă la întrecere chiar 
pe izlaz, înconjurați de iepe și de mânji: „Sprinţarul e în stare să- 
| întreacă pe oricare din caii voștri.” Între glume simpatice, cei 
doi dresori veterani se arătară neîncrezători. 

— Ultimul care ajunge la pădurea aceea de plute, Hernando 
arătă marginea izlazului, unde copacii limitau câmpul iepelor, va 
plăti un rând de vin. 

Aplecat în șa peste gâtul întins al Sprinţarului, cu frâul lung, 
păstrând o ușoară legătură cu gura calului și simțind în picioare 
ritmul frenetic al galopului impetuos și iute al calului, continuă 
să-i dea pinteni ca să mărească avantajul faţă de urmăritorii săi. 
Aceea era o zi mare pentru toţi moriscii. Înainte de a fi ieșit pe 
câmp, vestea se răspândise prin oraș în bătaia repetată a 
clopotelor din toate bisericile: don Juan de Austria, care fusese 
numit guvernator al Ţărilor de Jos, murise de tifos la Namur. 
Călăul din Alpujarras își sfârșise zilele într-o simplă colibă. 

Sprinţarul galopa cum puţini cai o făceau și Hernando striga 
cât îl ţineau plămânii. Pentru femeile și copiii din Galera care 
fuseseră executaţi la ordinul principelui creștin! 

La mai puţin de un sfert de leghe de pădurea de plute, mai 
întâi Rodrigo, apoi Jose, îl depășiră, aruncând peste el o ploaie 
de noroi și de pietricele. Hernando încetini cursa până ajunse la 
pădurea de plute unde îl așteptau cei doi călăreţi, galopând rar, 
pentru ca animalele să-și recapete ușor răsuflarea. 

— Vom ciocni pentru tine! spuse Rodrigo gâfâind. 

Jose râse și se prefăcu a duce un pahar la gură. 

— Este mult mai tânăr decât caii voştri, se apără moriscul. 

— Ar fi trebuit să ţii seamă de asta atunci când ai făcut pe 
grozavul, îi atrase atenţia lacheul lui don Diego. N-ai de gând să- 
ţi retragi spusele? 

— Voi știaţi! Am ales greșit distanţa. 


Rodrigo se apropie de el și îl bătu ușor pe umăr. 

— Ei bine, asta o să te coste ceva bani. 

Animalele începură să respire normal și se pregătiră să se 
întoarcă în oraș. Atunci, Rodrigo le atrase atenţia. 

— Priviţi! exclamă el arătând spre desișul pădurii. 

Crupa și picioarele din spate ale unei iepe ieșeau de sub niște 
hăţișuri. Se apropiară și descălecară. Jose și Rodrigo se 
îndreptară într-acolo să cerceteze cadavrul iepei, în vreme ce 
Hernando rămase să aibă grijă de cai. 

— Este una dintre cele mai bătrâne, comentă Jose din locul în 
care zăcea animalul. Cei doi se întoarseră acolo unde aștepta 
Hernando și se suiră din nou pe cai. Dar a făcut mulţi mâniji, 
afirmă el în chip de epitaf. Noi o să ne întoarcem la Córdoba, 
adăugă el adresându-i-se moriscului, tu du-te să-l cauţi pe 
paznicul iepelor și spune-i că are aici un cadavru. Intoarce-te cu 
el, și când a jupuit iapa, iei pielea să i-o arăţi administratorului 
ca s-o scadă din registre. Ah, și grăbește-te, înainte ca vreo fiară 
să-și reverse cruzimea asupra cadavrului și să dispară marca 
regelui făcută cu fierul înroșit! 

Dacă vreun animal care se hrănește cu stârvuri ar ataca leșul 
acolo unde iapa era însemnată cu litera „R“ cu coroană 
deasupra și aceasta ar dispărea, ar fi imposibil de dovedit 
moartea ei în fața administratorului, iar paznicii iepelor ar fi într- 
o adevărată belea. 

* 

Pielea iepei moarte cu semnul marcat cu fierul înroșit foarte 
vizibil, pe care Hernando o ducea de-a curmezișul în faţa șeii, 
duhnea la fel de tare precum cele pe care le transportase de la 
abator la tăbăcărie cu mai bine de șapte ani în urmă. Cât de 
mult i se schimbase viaţa în tot acest răstimp! Să-l găsească pe 
paznicul iepelor, să se întoarcă la pădurea de plute și să jupoaie 
cadavrul îi luară aproape tot restul zilei; când termină, soarele 
se ascundea deja, jucându-se cu silueta Cârdobei care se ghicea 
în zare: catedrala ieșind din moschee, alcazarul, turnul 
Calahorra și clopotniţele bisericilor luminate cu o strălucire 
roșiatică pe deasupra caselor. Pe câmp, liniștea era aproape 
absolută, iar ei se mișcau la pas. Sprinţarul călca delicat, de 
parcă ar fi fost conștient de farmecul serii. Hernando oftă. Calul 
întoarse urechile spre el, surprins, iar călăreţul îl lovi ușor peste 
grumaz. 


În urmă cu aproape un an și jumătate, un tânăr dresor 
suferise un accident pe izlazuri; un taur cu care lupta răsturnase 
calul și îl împunsese pe bărbat cu coarnele între picioare. 

Călăreţii care îl însoțeau îl duseseră pe Alonso, așa se numea 
accidentatul, la grajdurile regale. Pierdea mult sânge, chiar dacă 
nu părea să-i fi fost afectate zonele vitale cu acea lovitură de 
coarne. Cu toate acestea, atunci când chirurgul ajunsese la 
grajduri și dăduse cu ochii de rana pe care o prezenta între 
picioare și diagnosticase că va trebui să intervină în zona de 
gland a penisului lui Alonso, acesta nu lăsase să fie atins de 
chirurg până când nu venise un notar public care să ateste că 
membrul său nu fusese tăiat împrejur. Hernando trebui să fugă 
după notarul public. Se temu ca nu cumva Alonso să piardă tot 
sângele câtă vreme zăbovea funcţionarul să răspundă și să 
pornească la drum, dar părea că nimănui nu-i păsa de acea 
posibilitate: toți cei prezenţi, inclusiv chirurgul, admiseseră ca 
logică cererea lui Alonso. Era mai important să nu pară iudeu 
sau musulman, decât să-și salveze propria viaţă! Spre 
surprinderea lui, notarul își învinsese lenea de cum îl auzi, îi 
înmânase documentele și instrumentele de scris ca să le ducă și 
alergase la grajduri unde, aplecat între picioarele rănitului, 
urmărise cu interes degetele și explicaţiile chirurgului, 
zbătându-se între sânge și carne sfâșiată, ca să constate 
personal că numitul Alonso într-adevăr nu fusese tăiat împrejur 
în prealabil. Atunci, întocmise un act potrivit căruia, în timpul 
intervenţiei și din motive medicale, fusese necesar, după 
spusele chirurgului, să se procedeze la tăierea prepuţului de la 
penisul călăreţului. Apoi, îi înmânase documentul bolnavului 
care îl apucase, de parcă fără acest gest și-ar fi pierdut viaţa... 
sau onoarea. 

— Nu cred că Alonso va mai putea călări o vreme, îi spuse 
don Diego lacheului său după ce semnase documentul public în 
calitate de martor. Ştii să călărești? îl întrebase pe neașteptate 
pe Hernando, care încă mai rămăsese lângă notar. 

— Da... șovăise acesta la auzul propunerii pe care și-o dorea 
atât de mult. 

Don Diego îi verificase afirmaţia suindu-l pe un cal de patru 
ani, gata să fie predat regelui. Atunci, de îndată ce simţise între 
picioare vigoarea unuia dintre animalele acelea, în mintea lui 
răsunară toate și fiecare în parte din sfaturile lui Aben Humeya: 


semet; drept; mândru, mai ales mândru; cu mână blândă; 
picioarele sunt cele care comandă; energic doar dacă este 
nevoie; dansează! Dansează cu calul tău! Simte-l de parcă ar 
face parte din tine! Și dansase cu calul, cerându-i mișcările pe 
care vreme de o mie de zile observase că dresorii experţi le 
cereau de la animalele lor, când lucrau în patioul cailor sau în 
manejul acoperit construit la ordinul regelui pentru a apăra 
animalele de temperaturile extreme din timpul verilor și al 
iernilor. El însuși fusese uimit de răspunsul calului la comenzile 
sale din picioarele și din mâna lui, extaziindu-se de alura și de 
dresajul acelui exemplar de rasă pură spaniolă. 

— Are același instinct, aceeași măiestrie cu mânijii ca atunci 
când este cu picioarele pe pământ, le comentase don Diego lui 
Jose și lui Rodrigo pe când priveau evoluţia călăreţului și a 
calului. Învăţaţi-l. Învăţaţi-l tot ce știți. 

lar dresorii îl învăţaseră. Tot așa făcuse și don Julián în 
biblioteca catedralei din Córdoba, pe care consiliul hotărâse să o 
mute chiar în anul acela. Călăuzit de preot, Hernando 
aprofundase cunoștințele de limbă sacră până ajunsese să 
stăpânească araba cultă. Venea la moschee seara după ce 
muncise la grajduri, când forfota sacerdoţilor și a credincioșilor 
se liniștea, înaintea slujbelor de vecernie, uneori chiar și după, 
când se închideau porțile templului. Don Juliân era ultimul dintre 
preoţii pe care, mai întâi maurii vasali regilor creștini, dar 
credincioși islamului - așa-numiții mudéjares, și apoi moriscii, 
după ce cardinalul Cisneros și Regii Catolici au ordonat 
expulzarea sau convertirea lor silită, reușiseră să-i introducă pe 
ascuns în marea moschee din Córdoba. 

— De când regele Fernando a cucerit Córdoba și moscheea a 
căzut în mâinile creștinilor, îi explică don Juliân cu vocea sa 
blândă, cei doi fiind așezați singuri la o masă din bibliotecă, unul 
lângă altul, în fața unor documente și a unei lămpi, a existat 
aproape întotdeauna un musulman deghizat în veșminte 
preoțești. Sarcina noastră a fost aceea de a ne ruga în această 
incintă sacră, chiar și în tăcere, precum și aceea de a afla ce 
părere are biserica, ce are de gând să facă și să-i prevenim 
despre toate acestea pe fraţii noștri. Doar dinăuntrul bisericilor 
și al consiliilor lor se pot obţine toate aceste informaţii. 

— Nu-mi veţi pretinde să fiu hirotonit! spuse Hernando uluit. 

— Nu, bineînțeles că nu. Din nefericire, infiltrarea altor 


musulmani printre călugării creștini este de-acum aproape cu 
neputinţă. Dosarele de curăţenie a sângelui și informaţiile care 
trebuie oferite pentru a fi admis în orice funcţie în consiliul 
catedralei s-au complicat cu timpul. 

Hernando cunoștea dosarele de curăţenie a sângelui. Era 
vorba despre niște proceduri administrative prin care o 
persoană trebuia să demonstreze că printre strămoșii săi nu 
există nici un musulman sau iudeu convertit. Curăţenia sângelui 
devenise în Spania o cerință absolut obligatorie pentru a fi 
admis nu numai în rândul clerului, ci și în orice funcţie publică. 

— Statutul de curăţenie a sângelui al acestei catedrale, 
continuă să spună don Juliân, a fost aprobat în august 1530, 
chiar dacă n-a fost ratificat prin bulă papală decât după mai 
bine de douăzeci de ani, dar în tot acest răstimp a fost aplicat 
printr-un ordin al împăratului Carol Quintul. Pe vremea când eu 
am trecut de această verificare, cu mulţi ani în urmă, bătrânul 
preot clătină din cap de parcă amintirea i-ar fi adus durere în 
suflet, dosarul cuprindea douăsprezece file, iar informaţia era 
destul de sumară. Azi, dosarul cuprinde până la două sute 
cincizeci de file, și chiar mai mult, și include cercetări precise în 
legătură cu părinţii, bunicii și ceilalţi strămoși; locuri de 
reședință, funcţii, viaţa... În sfârșit, mă îndoiesc foarte tare că, 
atunci când nu voi mai fi, dacă nu cumva voi fi demascat 
înainte, vom putea continua cu acest tertip. Trebuie așadar să 
întărim acele măsuri de precauţie care să nu depindă de 
prezența noastră în biserici. Doar la Granada, lucrurile stau 
diferit, explică preotul. Acolo, arhiepiscopul se arată nesupus 
față de aplicarea dosarelor de curățenie a sângelui. Granada 
încă mai este populată de mari familii care provin din nobilimea 
musulmană și care s-au integrat ierarhiei creștine în epoca 
regilor catolici: există chiar sacerdoți, iezuiţi sau simpli călugări 
care descind din morisci. În regatul acela, este într-adevăr 
complicat să se aplice statutele de curăţenie a sângelui... Dar 
vor ajunge, vor ajunge și la ei. 

In timpul celor cinci ani de când lucra cu don Juliân, Hernando 
avusese ocazia să cunoască măsurile la care se referea preotul 
și care se înfăptuiau prin intermediul sfatului alcătuit din cei trei 
bătrâni ai comunităţii: Jalil, Karim și Hamid, pe lângă don Julián, 
Abbas și el însuși. Faptul de a se reuni toţi șase era deosebit de 
complicat pentru Hamid, dată fiind condiţia lui de sclav, dar, în 


plus, comporta și un mare pericol, mai cu seamă pentru cleric, 
motiv pentru care Hernando avea rolul de mesager între ei toți 
în acele situaţii excepţionale care impuneau o decizie comună. 
Dată fiind necesitatea de a merge la catedrală serile, obținuse 
de la secretarul grajdurilor o legitimaţie specială care îi permitea 
o libertate de mișcare de care doar foarte rar dispuneau ceilalți 
morisci din Córdoba. 

Așa s-a întâmplat de îndată ce și-a început activitatea cu 
bibliotecarul. In 1573, comunitatea musulmană a avut 
cunoștință de faptul că se pregătea o răscoală în Aragón; veștile 
soseau prin haiducii și cărăușii care se deplasau dintr-un loc 
într-altul. Moriscii din regatul acela se puseseră în legătură cu 
hughenoţii”” francezi cărora le promiseseră ajutor militar și 
economic dacă invadau Arag6nul. De îndată ce începuse să 
circule zvonul, mulţi bărbaţi din Córdoba și împrejurimi se 
arătaseră dispuși să plece în Aragón ca să se ridice la luptă 
împotriva creştinilor. Consiliul comunității hotărâse să 
domolească spiritele și îi rugase pe credincioșii din tot regatul 
C6rdobei să rămână în expectativă și să nu adopte hotărâri 
pripite. După doi ani, francezul care acţionase ca intermediar 
între hughenoți și morisci fusese arestat de Inchiziţie și 
mărturisise sub tortură. Contele de Sástago, viceregele 
Arag6nului, ordonase de asemenea ca inchizitorii să aresteze și 
să tortureze morisci aleși la întâmplare din satele regatului, ca 
să probeze că într-adevăr puneau ceva la cale. 

In decembrie 1576, evenimentele se repetaseră: circulau copii 
ale unei scrisori a sultanului Sublimei Porţi în care se anunţa 
sosirea a trei flote musulmane care urmau să debarce în același 
timp la Barcelona, Denia și Murcia. În luna mai a anului următor, 
Inchiziția a pus mâna pe o scrisoare a beilerbeiului din Alger în 
care îi avertiza pe moriscii spanioli că flota nu avea să sosească 
până în august și că debarcarea avea să coincidă cu o invazie 
dinspre Franţa, cerându-le stăruitor moriscilor să se retragă în 
munţi când aceasta avea să se întâmple. Dar în octombrie 1578 
nu se știa încă nimic despre flote și debarcări. 

— Pe fraţii noștri întru credință nu-i preocupă decât interesele 
lor imediate, afirmă Karim. Era duminică și, după liturghie, în 


5 Poreclă dată odinioară de câtre catolicii francezi 
protestanților numiţi în Franţa calviniști, adică adepţi ai lui Jean 
Calvin (1509-1564). (n.tr.) 


mod neobișnuit, reușiseră să se adune cu toţii, cu excepţia lui 
don Julián, acasă la Jalil. Erau așezați pe jos, pe rogojini, în 
vreme ce tinerii supravegheau pe strada Moriscilor posibila 
sosire a asesorilor sau a preoților. Afirmația dură a lui Karim îi 
făcu pe Hamid și pe Jalil să-și plece privirea; Abbas încercă să-l 
contrazică, dar Karim îl împiedică. Nu, Abbas, e adevărat. În 
răscoala din Alpujarras s-au mărginit să ne trimită corsari și 
delincvenţi, în vreme ce trupele pe care ni le-au promis atacau 
Tunisul, iar sultanul invada Ciprul. Nu de multă vreme, algerienii 
au ocupat din nou Tunisul și Bizerta și au izbutit să-i expulzeze 
pe spanioli din La Goleta®, iar cât despre sultan... 

— E ceva vreme de când sultanul a ajuns la un acord cu 
regele Filip pentru ca flota turcească să nu atace porturile din 
Mediterana, îl întrerupse Hernando. Cei trei bătrâni îl priviră 
surprinși, iar Abbas pufni de parcă nu i-ar fi venit să creadă. Știţi 
voi cine - nici măcar în intimitate nu voiau să-i rostească numele 
lui don Julián; doar ei cinci știau la Córdoba cine era în realitate 
preotul - a avut cunoștință de această situaţie. Este vorba de 
acorduri secrete. Regele nu a vrut să trimită o solie oficială, ci 
pe un cavaler din Milano care să negocieze pacea; este atât de 
mare dorinţa de a se păstra secretul negocierii, încât milanezul 
umblă prin Constantinopol îmbrăcat în haine de sclav. Regele 
Filip nu vrea ca francezii să intervină în negocierile lor și nici să 
fie considerat trădător de către creștinătate pentru că face 
învoieli de pace cu cei pe care-i consideră eretici, dar așa este. 
Turcii și-au îndreptat eforturile spre Persia, cu care se află în 
război, motiv pentru care sunt la fel de interesaţi ca și creștinii 
de aceste acorduri de pace. 

— Asta înseamnă... începu să spună Karim. 

— Că toate făgăduielile de eliberare faţă de neamul nostru 
sunt din nou false, termină Hamid fraza. 

Hernando îl ascultă pe învăţat cu inima strânsă. Hamid făcuse 
un efort ca să vorbească. Cuvintele lui fuseseră ferme, tăioase și 
seci, dar, după ce le rostise, păru stors de vlagă. Îmbătrânea; 
îmbătrânea cu o neobișnuită repeziciune. 

Vreme de câteva clipe, tăcerea puse stăpânire pe încăperea 
în care se aflau, fiecare dintre ei cântărind acea realitate. 

— Nu trebuie să se afle! exclamă Karim în cele din urmă. 


s Denumirea spaniolă a portului La Goulette din orașul Tunis. 
(n.tr.) 


Comunitatea nu trebuie să cunoască această situație... 

— La ce-ar folosi? îl întrerupse Hernando. 

— Nu le putem refuza speranţa, interveni Jalil, alăturându-se 
vorbelor tovarăşului său. Hernando observă că Hamid 
încuviinţează. Este singurul lucru care ne-a mai rămas. Oamenii 
vorbesc despre turci, algerieni și corsari cu ochi strălucitori, 
aprinși. Ce am putea face fără ajutorul lor? Să ne răsculăm din 
nou? Jalil lovi aerul cu violență cu mâna. N-avem arme și ni se 
controlează până și cea mai neînsemnată mișcare. Dacă pe 
terenul nostru, în văgăunile din munţi, înarmaţi și entuziaști, am 
suferit înfrângerea, acum vom fi anihilaţi! Dacă îi lipsim și de 
speranţa pe care o presupune acest ajutor al Sublimei Porți, 
oamenii vor cădea în deznădejde și se vor arunca în braţele 
creștinilor și ale religiei acestora, și asta este ceea ce se și 
dorește. Trebuie să păstrăm vie această iluzie. Toate profeţiile 
noastre așa anunţă: noi, musulmanii, vom domni din nou în al- 
Andalus! 

Hernando se văzu obligat să fie de acord cu poziţia aceea. 

— Allah, De Putere Dătătorul, Umilitorul, ne va ocroti, spuse 
Hernando pe un ton sentenţios, încrucișându-și privirea cu 
Hamid. 

Hernando și Hamid își vorbiră din ochi; ceilalţi respectară 
momentul acela de comuniune. 

— Allah, șopti atunci învățatul, cântând la fel ca în Alpujarras, 
îl lasă să rătăcească pe cel pe care îl iubește și îl călăuzește pe 
cel pe care îl iubește. Sufletul tău, oh, Mahomed! să nu se 
cufunde în mâhnire pentru soarta aceluia. Allah îi cunoaște 
faptele. 

Se scurseră alte clipe de tăcere. 

— Așadar, să acceptăm în continuare făgăduielile de ajutor 
care ne vin din partea turcilor, spuse Jalil rupând vraja produsă 
de cuvintele lui Hamid. Să ne prefacem că le primim cu 
speranţă, dar în același timp să căutăm ca oamenii noștri să nu 
se alăture unor proiecte iluzorii. 

Considerară încheiată ședința și Abbas îl ajută pe Hamid să se 
ridice. Din precauţie, obișnuiau să părăsească separat locurile în 
care se adunau, acordându-și un timp de așteptare între 
plecarea unuia și a altuia. Hamid merse șchiopătând până la 
poarta casei. 

— Sprijină-te de mine, îi spuse Hernando, oferindu-i 


antebraţul. 

— Nu trebuie... 

— Un fiu îi este întotdeauna dator tatălui său. Este lege. 

Hamid cedă, avu un zâmbet forțat și se sprijini de braţul pe 
care i-l oferea. Semnul cu fierul înroșit care îi atesta condiţia de 
sclav apărea tot mai șters pe obrazul său brăzdat de mii de 
riduri. 

— Cu timpul începe să dispară, nu-i așa? spuse el după ce 
ajunseră în stradă, conștient de faptul că Hernando privea pieziș 
acel semn infamant. 

— Da, recunoscu acesta. 

— Nici măcar sclavia nu poate învinge moartea. 

— Dar încă se mai pot recunoaște clar contururile acelei 
litere, încercă Hernando să-l încurajeze, în timp ce își lua la 
revedere cu un gest aproape imperceptibil de la unul dintre 
supraveghetori, care se prefăcea în continuare că se joacă pe 
strada Moriscilor. 

Hamid mergea încet, ascunzând durerea pe care i-o pricinuia 
piciorul său zdrobit. Cerul era apăsător și cenușiu. Dădură ocol 
prin spate bisericii Sfânta Marina și coborâră pe străzile 
Măslinului și Arhonas ca să ajungă în cartierul Mânzului și să le 
evite astfel pe cele aglomerate din apropierea străzii Târgului, 
unele dintre ele pietruite, pe unde duminicile se plimbau 
oamenii din Córdoba. In plus, se gândi Hernando, în zona aceea 
a cartierului Ajerquia, era mai puţin probabil să-i întâlnească pe 
unii tineri nobili care ar fi avut de gând să-i facă curte vreunei 
domnișoare luptând cu un taur în faţa ferestrei ei; Hamid n-ar fi 
putut scăpa. Dar în acel an 1578, la fel ca în cel anterior, seceta 
pustiise Córdoba chiar și în octombrie, iar lipsa ploii provoca un 
puternic miros de hazna într-o zonă în care nu exista canal de 
scurgere, duhoare căreia i se adăuga miasma pe care o 
răspândeau numeroasele gropi de gunoi în care populaţia își 
depozita murdăriile. Plimbarea, așadar, nu avusese nimic 
agreabil. 

— Ce mai face familia ta? se interesă Hamid. 

— Bine, răspunse Hernando. In cei cinci ani de căsnicie, el și 
Fâtima avuseseră doi copii. Francisco, pe cel mare îl numise 
Francisco în onoarea lui Hamid, fără nici un nume musulman, de 
frică să nu cumva să ajungă copiii să le folosească, crește 
sănătos și puternic; iar Ines este drăgălașă. Seamănă din ce în 


ce mai mult cu mama ei; are ochii ei. 

— Dacă, în plus, ajunge să semene cu ea la felul de a fi, 
adăugă învățatul recunoscând munca Fâtimei, va fi o femeie pe 
cinste. Și Aisha, a trecut peste...? 

— Nu, i-o luă înainte Hernando, n-a trecut peste. 

Avuseseră prilejul să vorbească despre Aisha cu alte ocazii. 

Când ieșise din închisoare și își asumase noua ei situaţie după 
fuga lui Brahim, acceptase în același timp că, date fiind 
împrejurările, nu va mai putea niciodată să aibă un bărbat 
alături de ea. Atunci, Hernando îi explicase că legea moriscă 
stabilea că absența vreme de patru ani fără vreo veste din 
partea soțului îi dădea dreptul să ceară divorțul în fața 
consiliului. 

— Ar trebui să o fac și în faţa episcopului, îl contrazise ea. O 
nouă căsătorie n-ar fi valabilă în faţa creștinilor. Brahim este un 
fugar declarat; așa am făcut cunoscut atunci când am fost 
arestată, fără să mă gândesc la consecinţele pe care mi le-ar 
putea aduce după sine în viitor. Episcopul nu-mi va permite 
niciodată să închei o nouă căsătorie... iar eu nu mă voi supune 
niciodată judecății sale. Și nici n-am nevoie să mă mărit din nou. 

Hotărâtă ca Shamir să nu cunoască adevărul despre tatăl lui, 
Aisha încropise o poveste pe care urma să i-o spună când 
băiatul va avea vârsta să întrebe: o relatare în care el era fiul 
unui erou, mort în Alpujarras în timpul revoltei moriscilor; o 
relatare în care ea se menținea credincioasă memoriei soţului 
ei. Și începând din momentul acela, Aisha își dăduse toată 
silința să-și recupereze familia, pe fiii pe care i-i furaseră 
creștinii de îndată ce ajunseseră la Córdoba. Vorbise despre 
acest lucru cu primul său născut. 

— Tu ești acum capul familiei, îi spuse ea. Câștigi o leafă bună 
și avem două camere la dispoziţia noastră, ceva ce n-au cei mai 
mulţi dintre morisci. Acum muncești la catedrală - spre 
deosebire de Fâtima, mama lui nu știa tot adevărul despre ce 
făcea el la bibliotecă -, motiv pentru care nimeni n-ar mai putea 
invoca faptul că fraţii tăi n-ar fi instruiți în credinţa creștină. Sunt 
fraţii tăi. Sunt fiii mei! Vreau să-i am alături de mine, ca pe tine 
și pe Shamir! 

„Sunt şi fiii câinelui de Brahim!” se gândi atunci Hernando. 
Dar tăcu. Lacrimile care curgeau pe obrajii mamei sale și 
văzându-i mâinile împletite,  tremurânde,  așteptându-i 


hotărârea, fuseseră de-ajuns ca să-i promită că va face tot 
posibilul să-i găsească și să-i elibereze. Musa trebuia să aibă pe 
atunci nouă sau zece ani, iar Aquil, vreo cincisprezece. Îi 
comunică Fâtimei că avea să facă ceea ce îi cerea mama sa; n-o 
consultase și nici nu îi dăduse ocazia să discute subiectul. 
Vorbise cu don Julián, îi explicase și obținuse o recomandare 
semnată de către don Salvador, acesta fiind dirijorul corului 
catedralei, însărcinat să aibă grijă de cărţile corului care erau 
legate cu lanțuri de strane, să le rânduiască atunci când era 
nevoie sau să comande cărţi noi. Don Salvador îi examinase 
cunoștințele de limbă arabă și cu timpul, uneori în mod voalat, 
alteori, pe faţă, o făcuse în legătură cu acea declaraţie a lui 
Abbas, atunci când îl prezentase, că este un bun creștin. 
Dirijorul corului catedralei fusese mulțumit de convingerile și de 
cunoștințele pe care Hernando le dovedise cu fermitate și, în 
același timp, cu smerenie, mereu în căutarea sfaturilor și a 
explicaţiilor sale. La intervenţia sacerdoților, consiliul municipal 
îi comunicase căror familii le fuseseră încredinţaţi fraţii săi spre 
creștinare, dar în momentul în care era totul pregătit ca să-i fie 
înapoiaţi, olarul și brutarul, evlavioșii creștini care își asumaseră 
responsabilitatea pentru ei, declaraseră că băieţii fugiseră și, ca 
să o dovedească, prezentaseră cele două reclamaţii formulate la 
momentul respectiv în faţa consiliului. 

In realitate, așa cum îi explicase Hamid, îi vânduseră, la fel ca 
pe mulți alţii. Existaseră mulți copii din toate regatele spaniole 
care, deși aveau o vârstă mai mică decât cea stabilită de regele 
Filip, deveniseră sclavi. Hamid îi povestise că unii dintre ei, 
ajunși la o anumită vârstă, se judecau și își cereau eliberarea, 
dar era un proces îndelungat și costisitor: mulţi alţii nici măcar 
nu încercau sau nu știau că puteau să o facă. În cazul fiilor 
Aishei, neștiindu-se unde fuseseră duși sau cui fuseseră vânduți, 
prea puţin se putea face în sprijinul lor. 

Aisha nu putu îndura vestea și se cufundase într-o deznădejde 
care, cu trecerea timpului, degenerase într-o formă de viaţă 
apatică, lipsită de orice iluzie. La Córdoba îi fuseseră furați doi 
băieții, iar la Juviles îi fuseseră ucise cele două fiice! Nici măcar 
prezența lui Shamir nu reușea să o scoată din gândurile ei 
deznădăjduite. 

— Nu, n-a trecut peste povestea aceea, repetă Hernando și 
simţi că Hamid îl strânge de braţ în semn de consolare. 


Trecură prin faţa unei mari picturi murale de pe un perete al 
clădirii care îl arăta pe Hristos răstignit. Mai multe persoane se 
rugau, altele aprindeau lumânări la picioarele lui, iar un bărbat 
care cerea de pomană pentru altar se îndreptă spre ei. 
Hernando îi dădu o monedă de aramă și se închină murmurând 
ceva ce omul înțelese ca fiind o rugăciune. De ce îngăduia 
Dumnezeu despre care i se spunea că este atât de bun și de 
milostiv ca patru dintre fraţii săi vitregi să fi avut un asemenea 
sfârșit? De ce îi fuseseră luate libertatea și mijloacele de 
existenţă unui întreg popor? Observă că Hamid îl imita și se 
închina și el, și apoi își continuară drumul. 

Ajunseră la intersecția străzii Arhonas cu strada Mult Grâu și a 
Mânzului, acolo unde se întâlneau alte două străzi formând o 
piaţetă, și merseră spre bordel în tăcere. 

— Și tu, îndrăzni Hernando să întrebe câţiva pași mai încolo 
de ușa bordelului, cum te simți? 

— Bine, bine, mormăi Hamid. 

— Ce se întâmplă? insistă Hernando. 

Se opri și strânse mâna descărnată care se odihnea pe braţul 
său, dându-i de înţeles că nu-l crede. 

— Îmbătrânesc, fiule. Asta-i tot. 

— Francisco! Strigătul îl făcu pe Hernando să tresară. Se 
întoarse spre ușa bordelului și dădu de o femeie voinică, grasă 
și cu părul unsuros, asudată și cu mânecile suflecate până 
deasupra coaielor. Unde-ai fost? continuă femeia să ţipe, cu 
toate că erau la câţiva pași de ea. E multă treabă de făcut. 
Intră! 

Hamid dădu să intre, dar Hernando îl reținu. 

— Cine este? îl întrebă el. 

— Intră odată! Maurule! insistă femeia. 

— Nimeni... Hernando strânse mâna de care încă îl ţinea. 
Noua sclavă care se ocupă de femei, cedă atunci Hamid. 

— Asta înseamnă...? 

— Trebuie să intru, fiule. Pacea fie cu tine. 

Hamid se desprinse din mâna lui Hernando și o porni 
șchiopătând spre bordel, fără să-și întoarcă privirea. Femeia îl 
aștepta cu braţele în șolduri. Hernando îl privi îndreptându-se 
spre bordel, cu mișcări lente și măsurate; se încruntă și strânse 
pumnii, închipuindu-și rictusul de durere pe care îl văzuse 
oglindit pe chipul său. 


Când învățatul trecu pe lângă femeie, aceasta îl împinse de la 
spate. 

— Grăbește-te, moșule! ţipă ea. 

Hamid se împletici și fu cât pe-aci să cadă la pământ. 

Hernando simţi că i se întoarce stomacul pe dos. Rămase 
acolo nemișcat, cu acea senzaţie dezagreabilă, până când 
poarta de la fundătura bordelului se închise în spatele femeii. 
Atunci i se păru că aude ţipete și blesteme. O nouă sclavă: 
Hamid nu le mai era de folos! 

Mai mulţi bărbaţi care traversau strada Mânzului îl împinseră 
trecând pe lângă el. 

„Ce se va întâmpla cu Hamid?“ se întrebă el când începu să 
meargă fără nici un ţel. Oare de câtă vreme trăia în această 
situație? Cum a fost posibil ca el să nu-și fi dat seama, să nu fi 
înţeles semnificaţia durerii și a resemnării pe care le arăta... 
tatăl său? Atât de mult te orbește oare fericirea, încât nu-ţi mai 
dai seama de durerea altora? 

— Ingratule! Exclamaţia îl surprinse pe unul dintre ospătarii 
din Piaţa Mânzului, încotro se îndreptase Hernando fără să vrea. 
Bărbatul îl privi câteva clipe pe nou-venit, de parcă l-ar fi 
cântărit: bine îmbrăcat, cu cizmele lui de călărie, încă unul 
dintre personajele  pestrițe care se agitau prin zonă. 
Nerecunoscătorule! se mustră Hernando. 

Ospătarul se strâmbă. 

— Un pahar de vin? îi propuse el. Vindecă supărările. 

Hernando se întoarse spre bărbat. Care supărări? El nu fusese 
niciodată mai fericit de atât! Fâtima îl adora, iar el îi răspundea 
pe măsură. Stăteau de vorbă și râdeau, făceau dragoste cu 
orice ocazie și lucrau amândoi pentru comunitate; nu le lipsea 
nimic și se simțeau împliniţi și satisfăcuţi, mândri! Işi vedeau 
copiii crescând sănătoși și puternici, veseli și afectuoși. Și între 
timp, Hamid... Un pahar de vin, de ce nu? 

Ospătarul îi umplu pentru a doua oară paharul, după ce 
Hernando bău vinul dintr-o singură înghiţitură. 

— Bătrânul maur de la bordel? îl întrebă atunci când 
Hernando, cu simţurile amorţite după cele două pahare de vin 
pe care le dăduse peste cap, îl descusu despre el. 

Hernando încuviinţă cu tristeţe. 

— Da, bătrânul maur... 

— E de vânzare. E ceva vreme de când alguazilul încearcă să 


scape de el ca să economisească resturile de mâncare cu care 
trebuie să-l hrănească. În fiecare noapte îl oferă oricui trece prin 
Piaţa Mânzului. 

Incercau să-l vândă de multă vreme! De ce nu i-a spus Hamid 
nimic? De ce a îngăduit ca tocmai în nopţile acelea, când 
alguazilul îl scotea la vânzare, fiul lui să doarmă liniștit lângă 
soţia lui, satisfăcut, mulțumindu-i lui Allah pentru tot ce 
obținuse? 

— Nimeni nu vrea să-l cumpere. Ospătarul scoase un hohot 
de râs când îi umplu din nou paharul cu vin. Nu e bun de nimic! 

Hernando lăsă paharul pe care îl dusese în mod inconștient la 
gură și renunță la o nouă înghiţitură. Ce spunea omul acela? 
Vorbea despre învățătorul său! „Copii, Hamid m-a învăţat...” 
Incepuse de sute de ori o conversaţie cu ei folosind fraza aceea. 
Erau doar niște copii, dar el se delecta povestindu-le astfel de 
lucruri. Și în momentele acelea, Fâtima îl apuca de mână și i-o 
strângea cu o imensă tandrete, iar mama sa lăsa amintirile să-i 
rătăcească spre sătucul acela din munţii din Alpujarras, iar copiii 
îl priveau cu ochii larg deschiși, atenţi la vorbele lui; poate că 
vârsta nu le permitea să înţeleagă ce voia el să le transmită, dar 
Hamid era mereu acolo, cu ei, în momentele cele mai intime, 
cele mai fericite, cu toată familia strânsă la un loc, sănătoasă, 
fără să le fie foame, fără să ducă lipsă de ceva. Și se spunea că 
nu e bun de nimic? Cum fusese cu putinţă să nu-și dea seama? 
se mustră el din nou. Cum putuse fi atât de orb? 

— De ce? îl luă prin surprindere ospătarul. Te interesează 
cumva bătrânul ăla invalid? 

Hernando își ridică faţa și îl privi în ochi. Scoase o monedă pe 
care o lăsă pe tejghea, clătină din cap și se pregăti să iasă din 
local; totuși... 

— Cât cere alguazilul pentru sclav? 

Bărbatul ridică din umeri. 

— O nimica toată, răspunse el, scuturându-și indolent o mână. 


— Ne-a cerut... ne-a obligat să nu-ţi povestim nimic. 

Asta a fost explicaţia oferită de Abbas. 

Hernando se îndreptase spre potcovărie de îndată ce trecuse 
de poarta cea mare de la intrarea în grajduri, după ce vorbise cu 
ospătarul. 

— De ce? aproape că ţipă el. Abbas îl rugă să coboare glasul. 


De ce? repetă el pe alt ton. Comunitatea continuă să elibereze 
sclavi. Eu însumi contribui. De ce nu și pe el? Mi s-a spus că se 
cere pentru el o nimica toată. Îți dai seama? O nimica toată 
pentru un sfânt! 

— Pentru că nu vrea. Vrea să fie eliberaţi tinerii. lar nimica aia 
toată despre care ţi-au spus ar fi numai dacă alguazilul l-ar 
vinde unui alt creștin, dar dacă află că noi suntem cei care vrem 
să-l eliberăm, preţul nu va mai fi același. Știi bine că așa se 
întâmplă: pentru oricare dintre fraţii noștri plătim prețuri mult 
mai mari decât cele la vânzare. 

— Ce importanţă are dacă prețul lui e mare? Și-a dedicat 
toata viaţa sa muncii pentru noi. Dacă cineva merită să fie 
eliberat, acela este Hamid. 

— Sunt de acord cu tine, admise Abbas, dar trebuie să-i 
respectăm hotărârea și anume aceea de a nu se investi în 
persoana lui, adăugă el înainte ca Hernando să se lanseze într-o 
discuţie în contradictoriu. 

— Dar... 

— Hamid știe ce este de făcut. Chiar tu ai spus: e un om 
sfânt. 

Părăsi potcovăria fără să-și ia la revedere. Nu va îngădui așa 
ceva! Unii creștini, mai cu seamă femeile evlavioase, își eliberau 
sclavii dacă aceștia nu le mai erau de folos, dar această 
atitudine nu era specifică pentru alguazilul de la bordel; bărbatul 
îl va suporta pe Hamid până când cineva îi va oferi ceva bani 
pentru el, orice sumă ar fi fost. Traficul de carne de om era una 
dintre afacerile cele mai prospere și mai rentabile din Córdoba 
acelui secol și nu numai pentru intermediarii de meserie, ci 
pentru oricine ar fi avut un sclav. Toţi își negociau sclavii și 
obțineau profituri grase. Dar cel care l-ar cumpăra pe Hamid, 
chiar și șchiop, bătrân și amărât cum era, cu siguranţă că n-ar 
face-o ca să-l ţină inactiv, ci l-ar obliga să muncească, ca să-și 
recupereze investiția... poate chiar departe de Córdoba. Oricât 
de mult s-ar încăpățâna, învățatul nu merita o asemenea soartă 
la sfârșitul zilelor sale. Nici chiar el nu o merita, recunoscu în 
sinea lui, când se îndrepta spre odăile lui de la etajul de sus. 
Avea nevoie de Hamid! Avea nevoie să-l vadă și să stea de 
vorbă cu el măcar și din când în când. Avea nevoie de sfaturile 
lui și, mai ales, să știe că era acolo mereu ca să i le dea. Avea 
nevoie să se bucure de Hamid ca de tatăl pe care nu l-a avut în 


copilăria sa. 

Vorbi cu Fâtima și ea îl ascultă cu atenţie. De cum se făcu 
liniște, Fâtima zâmbi și îl mângâie pe obraz. 

— Eliberează-l, șopti ea. Oricât ar costa. Acum îţi câștigi bine 
existența. Ne vom descurca. 

Așa era, își spuse Hernando când traversa podul roman înspre 
turnul Calahorra. Cu acele gânduri, indiferent, le arătă 
legitimaţia specială alguazililor care controlau circulaţia pe pod. 
Îi crescuse leafa la trei ducați pe lună plus zece baniţe de grâu 
de bună calitate pe an; deși era mai puţin decât primeau 
dresorii cu vechime, sau chiar și Abbas ca potcovar, pentru ei 
însemna un salariu mai mult decât generos. Fâtima strângea 
bănuţ cu bănuţ, de parcă bunăstarea aceea s-ar putea sfârși în 
cel mai neașteptat moment. 

În zilele de sărbătoare, câmpia Adevărului se umplea de 
localnici care se plimbau pe malul fluviului, privind șirul celor 
trei mori amplasate pe Guadalquivir, de pe un mal pe celălalt, în 
aval de podul roman, sau căutând tihna câmpiilor care se 
întindeau dincolo de cartierul din afara zidurilor. Dată fiind 
afluenţa aceea de oameni și cu toate că era duminică, 
geambașii de cai și de catâri își prezentau animalele scoase la 
vânzare, în eventualitatea că vreun cetățean s-ar fi hotărât să 
cumpere. 

Juan, catârgiul, mergea cocârjat, și asta îl făcea să pară mai 
mic de statură decât era. Îi zâmbi, arătând niște gingii dezgolite 
în care Hernando observă lipsa multora dintre dinţii negri pe 
care omul îi avea când îl cunoscuse. 

— Marele călăreț morisc! îl salută catârgiul. Hernando fu 
uimit. Te miri? adăugă Juan, bătându-l cu afecţiune pe spinare. 
Știu de tine. De fapt, multă lume știe de tine. 

Hernando nu se gândise niciodată la această posibilitate. Ce o 
mai fi știind lumea despre el? 

— Nu e ceva obișnuit ca un băiat morisc să ajungă să 
călărească pe caii regelui... și să muncească la catedrală. Unii 
dintre geambașii cu care ai făcut afaceri, îi explică Juan făcându- 
i cu ochiul, se folosesc de numele tău ca să-i atragă pe 
cumpărători. „Calul ăsta a fost dresat de Hernando, călăreţul 
morisc de la grajdurile regale!“ se grozăvesc ei spre interesul 
oamenilor. Eu mă gândisem să spun că mi-ai călărit și catării, 
dar nu știu dacă ar da vreun rezultat. 


Cei doi începură să râdă. 

— Cum îţi merg treburile, Juan? 

— Fecioara ostenită şi-a dat obștescul sfârșit, îi spuse la 
ureche, luându-l de braţ cu familiaritate. S-a scufundat încet și 
solemn, așa cum se cuvine pentru o doamnă, dar din fericire a 
făcut-o aproape de mal și am putut recupera butoaiele. 

— Ai continuat traficul după ce...? 

— Priveşte ce catâr, îi arătă Juan trecând cu vederea 
întrebarea. Hernando examină exemplarul. În aparenţă era 
vorba de un animal bun, cu jarete îngrijite, cu oase bune și 
puternice. Ce defect o fi ascunzând? Oare comisul regal n-ar 
vrea să cumpere vreun catâr bun? glumi geambașul. 

— Vrei să câştigi doi bani de aramă? îi spuse atunci, 
amintindu-și aceeași propunere pe care la vremea respectivă i-o 
făcuse lui catârgiul. 

Juan își duse mâna la bărbie, suspicios, și își arătă din nou 
gingiile dezgolite. 

— Incep să îmbătrânesc, declară el. Nu mai pot fugi... 

— Dar nu mai poţi să te desfeţi nici cu femeile? Cum mai e cu 
bordelul ăla din Berberia? 

— Mă jignești, băiete. Orice spaniol care se respectă ar da 
orice să-și sfârșească zilele călare pe o muiere bună. 


Hernando avea să acopere costul plăcerii catârgiului. Aceasta 
fusese înțelegerea stabilită în faţa unei căni cu vin într-o 
ospătărie din apropierea catedralei. Juan se arătă dispus să 
colaboreze, mai ales când tânărul îi explicase motivul interesului 
său pentru sclavul infirm de la bordel. 

— Este tatăl meu, îi spuse Hernando. 

— Așa stând lucrurile, o s-o fac pe gratis, afirmă catârgiul, dar 
ai merita să plătești pentru impertinenţa ta la adresa virilităţii 
mele. Nu trebuie să rămână nici o fărâmă de îndoială în această 
privinţă, îl ironiză el. 

— Cum aș putea ști că nu mă înșeli și că în realitate n-ai făcut 
altceva decât să dormi ca un copil în poala unei astfel de femei? 
Eu n-o să fiu acolo, răspunse el, continuându-i gluma. 

— Băiete, să te oprești în Piaţa Mânzului, lângă fântână, și 
chiar de la distanţă și pe deasupra vacarmului din locul ăla, și 
tot o să auzi gemetele de plăcere... 

— Sunt multe femei la bordel, multe coșmelii de-ale lor. Și 


dacă nu-i a ta cea care... 

— Numele meu, băiete, o să auzi cum îmi strigă numele. 

Hernando și-l aminti vâslind la întoarcere pe Fecioara 
ostenită, barca plină cu apă și distanța din ce în ce mai scurtă 
parcursă cu greu între două lovituri de vâslă. Și pe atunci era 
mic de statură și zvelt, și totuși, ajungeau înapoi pe mal! 
încuviință din cap, ca și cum ar recunoaște vitalitatea lui Juan, 
înainte de a continua. 

— Alguazilul nu trebuie să bănuiască nici o clipă că ești 
interesat de... sclav. Vrea să-l vândă și îl va da cu orice preţ. 
Bineînţeles, nu trebuie să afle nici că în spatele operațiunii se 
află morisci. lar tatăl meu... nici tatăl meu nu trebuie să știe 
nimic. Catârgiul se încruntă. Nu vrea ca noi să ne cheltuim banii 
pe un bătrân, îi explică el, dar eu nu pot îngădui așa ceva. Mă 
înţelegi? 

— Da. Te înțeleg. Lasă totul în seama mea. Juan ridică paharul 
de vin. Pentru vremurile cele bune! ciocni el. 


Luni, la apusul soarelui, Juan, catârgiul, intră în bordel și arătă 
o pungă cu mai multe coroane de aur pe care i le pusese la 
dispoziție Hernando, grozăvindu-se că în ziua aceea încheiase 
cea mai bună afacere din viaţa lui. Alguazilul se bucură de 
norocul lui și râse împreună cu el, în vreme ce lăuda calităţile 
excelente ale femeilor care lucrau în coșmeliile ce se 
deschideau pe ambele laturi ale fundăturii; unele așteptau în 
ușă, prezentându-se, până când catârgiul se hotărî pentru o fată 
tânără, brunetă, durdulie și dispăru cu ea în interiorul unei 
căsuțe cu un singur nivel și cu o singură încăpere în care patul 
se învecina cu două scaune și o mobilă cu lighean. 

La rândul său, Hernando se învoi de la don Julián și, în 
noaptea aceea, se întoarse să hoinărească printre oamenii care 
umpleau Piaţa Mânzului, simțind o anumită nostalgie la auzul 
strigătelor, glumelor, rămășagurilor și chiar asistând la păruielile 
iscate din te miri ce. 

De ceva mai bine de un an, Piaţa Mânzului și împrejurimile ei 
erau mai aglomerate decât oricând. Obișnuiţilor vagabonzi, 
trișorilor, aventurierilor, soldaţilor fără căpitan sau căpitanilor 
fără soldaţi - tot felul de oameni din lumea cu reputaţie proastă, 
care veneau acolo ca la un far care-i chema săracilor și 
deznădăjduiților care își petreceau noaptea în călătoriile lor pe 


Drumul Refugiilor spre bogata și somptuoasa Curte de la Madrid 
ca să obţină vreo prebendă și celor care se îndreptau spre 
Sevilla cu intenţia de a se îmbarca spre Indii să-și caute norocul, 
se alăturase un număr enorm de indezirabili pe care viceregele 
Valenciei îi expulzase fără menajamente de pe pământurile sale 
și care emigraseră în Catalonia sau în Aragón, la Sevilla - unde 
doar puţini mai puteau supraviețui - sau la Córdoba. 

lar el, Hernando, se lăsase pe mâinile unuia dintre acele 
personaje. 

— Ai încredere în catârgiu? îl întrebase Fâtima când îi 
încredința cei cincisprezece ducați în monede de aur, strânși cu 
mare grijă în lada cea mare, într-o pungă împreună cu Coranul. 

Avea încredere? Trecuseră deja câţiva ani de când nu mai 
avea nici o legătură cu Juan. 

— Da, afirmă el, convins de amintirile care se îmbulzeau în 
mintea lui. 

Avea mai multă încredere în hoţomanul ăla decât în oricare 
dintre creștinii din Córdoba. Trăiseră împreună primejdia, 
tensiunea și incertitudinea. Aceea era o legătură greu de 
desfăcut. j 

Juan se bucură de plăcerea pe care i-o oferise Angela, tânăra 
brunetă, până când, de-acum satisfăcut, vărsă intenţionat o 
cană cu vin pe cearșafurile de pe pat. 

— Să fie schimbate! răcni el, prefăcându-se beat. 

— Nu ţi-a fost de-ajuns? se miră fata. 

— Fetiţo, o să-ţi spun eu când o să vreau să ne oprim. Oare 
nu eu plătesc? 

Angela își puse o pelerină pe ea și ieși la ușă. 

— Tomasa! strigă ea, lăsând să se audă o voce mult mai 
ordinară decât cea pe care o folosea cu clienţii. Cearșafuri 
curate! 

Hernando îl pusese la curent pe catârgiu cu existenţa acelei 
femei, dar ceea ce nu-i povestise era faptul că Tomasa era mai 
înaltă cu un cap decât el și că putea să cântărească de două ori 
cât el. Când namila aceea de femeie apăru pe ușă cu rufăria de 
schimb, Juan se îngrozi și se simţi ridicol cu pantalonii lui 
ponositi drept unică îmbrăcăminte. 

Se gândise, să o intimideze ca să o convingă să trimită după 
tatăl lui Hernando, avea nevoie să fie cu el în cea de a doua 
parte a planului său, dar numai la vederea brațelor zdravene cu 


mânecile sumese ale femeii, dădu îndărăt. O palmă de la 
Tomasa ar durea mai mult decât o lovitură de picior din partea 
unui catâr. 

Femeia se aplecă să smulgă cearșafurile pătate și îi oferi spre 
vedere un cur enorm. Atunci trebuia să se întâmple! Dacă 
reușea să aranjeze patul... 

— Pentru Hernando! 

Strânse din puţinii dinţi care îi rămăseseră și cu amândouă 
mâinile deschise își înfipse degetele în fesele ei. 

— Două muieri! strigă numaidecât. Santiago! ţipă el la 
contactul cu fundul tare al femeii. 

Angela izbucni în hohote de râs. Tomasa se întoarse și îi trase 
o palmă catârgiului, dar Juan o aștepta deja și se feri; apoi, sări 
pe ea și își afundă fața între sânii ei enormi. Rămase ca o 
căpușă: agăţat de Tomasa cu braţele și cu picioarele, fără să 
reușească să-i încingă complet mijlocul imens. Angela râdea în 
continuare, iar Tomasa încerca zadarnic să se elibereze de 
gângania pe care o avea lipită de trup și care scormonea cu 
gura printre sânii ei. Juan căută un sfârc al femeii și îl mușcă. 

Mușcătura a fost ca un revulsiv și Tomasa îl împinse cu o 
asemenea forță, încât catârgiul fu izbit de perete. Femeia, 
năucită și simțind încă durerea, încercă să-și potrivească 
pieptarul făcut harcea-parcea pe care căutarea violentă a 
sfârcului ei aproape că îl sfâșiase. 

— Fru... frumoaso! exclamă Juan, deschizând gura întruna și 
căutând aerul care îi lipsea după izbitura de perete. 

Mai multe femei se înghesuiseră în ușă, alăturându-se 
hohotelor de râs ale Angelei. Roșie la față, Tomasa își plimba 
privirea de la Juan la femei. 

Catârgiul făcu ceea ce i se păru a fi ultimul efort pe care l-ar 
putea face în viaţă și se îndreptă din nou către Tomasa, 
lingându-și libidinos buza de sus. Femeia îl aștepta încruntată, 
încercând să-și suflece și mai mult mânecile, pregătită să-l 
plesnească. 

— Ajunge! Ştiam cu că, într-o zi sau alta, cu o femeie 
ocupându-se de fete, se va întâmpla asta, se auzi din ușă. Juan 
nu se putu împiedica să scoată din gură un oftat de ușurare la 
apariţia alguazilului de la bordel. Afară! îi strigă el Tomasei. 
Spune-i lui Francisco să se ocupe el de pat. 

Alarmat de scandal, Hamid nu întârzie să-și facă apariţia. 


Celelalte femei plecaseră deja când bătrânul, șchiopătând, intră 
în odaie. Doar Ángela mai rămăsese acolo. 

— Un maur? strigă catârgiul, stând faţă în față cu Hamid. Cum 
îndrăzniţi să-mi trimiteţi un maur să atingă cearșafurile în care o 
să mă culc? adăugă el întorcându-se spre Ángela. Du-te să-l 
cauţi pe alguazil! 

Fata îi dădu ascultare și alergă după alguazil. Acum venea 
partea cea mai dificilă, se gândi catârgiul. Avea doar 
cincisprezece ducați ca să cumpere sclavul. Nu voise să șteargă 
zâmbetul și nici să stingă strălucirea ochilor albaștri ai băiatului 
când îi încredinţase suma aceea, care cu siguranţă că 
reprezenta toată averea lui, dar sclavii trecuţi de cincizeci de ani 
se vindeau la piaţă cu treizeci și doi de ducați, cu toate că se 
putea aștepta doar la puţin folos de pe urma bărbaţilor de 
vârsta aceea. La cât s-o fi ridicând nimica toată aia pe care 
spera să o obţină alguazilul și despre care îi vorbise Hernando? 

Hamid se miră că, după primirea violentă pe care i-o făcuse 
catârgiul, acum acesta se gândea în tăcere, în picioare în faţa 
lui, de parcă nici n-ar fi existat. Încercă să-l evite ca să facă 
patul, dar Juan îl opri. 

— Nu face nimic, îi porunci el. Ce mai conta acum dacă omul 
ăla putea bănui ce avea să se întâmple și cine se afla în spatele 
întregii povești? Rămâi acolo unde ești și în tăcere, ai înţeles? 

— De ce ar trebui...? începu să întrebe Hamid când Angela și 
alguazilul intrară în coșmelie. 

— Un maur? strigă din nou Juan. Mi-ai trimis un maur! 
Catârgiul ciocăni cu un deget în pieptul lui Hamid. Și pe 
deasupra m-a și insultat. M-a făcut câine creștin și adorator de 
icoane! 

Hamid își pierdu stăpânirea care îl caracteriza și ridică 
mâinile. 

— Eu nu... încercă el să se apere. 

— Nimeni nu mă face pe mine câine creștin! 

Juan îi trase o palmă. 

— Lasă-l în pace, îl somă alguazilul, postându-se între ei. 

— Biciuiește-l! îi ceru Juan. Vreau să văd cum îl pedepsești. 
Biciuiește-l chiar acum! 

Cum să-l biciuiască? se întrebă alguazilul. Bietul Francisco nu 
va rezista în viaţă la mai mult de trei lovituri de bici. 

— Nu! se împotrivi el. 


— În acest caz, mă voi adresa Inchiziției, ameninţă Juan. Ai în 
stabilimentul tău un maur care îi insultă pe creștini și care 
hulește, adăugă el în vreme ce începea să-și strângă hainele. 
Inchiziția o să-l pedepsească după cum merită! 

Hamid stătea nemișcat în spatele alguazilului, care îl privea 
pe Juan cum se îmbracă, fără să înceteze să bodogănească cu 
voce joasă. Dacă îl denunța catârgiul la Inchiziţie, Francisco nu 
avea să supraviețuiască nici măcar cincisprezece zile în 
temnițele acesteia. Nu va mai fi în viață până la următorul 
autodafe, motiv pentru care el nu va mai recupera nici o para 
chioară din ce dăduse pentru sclavul acela. 

— Te rog, îi ceru lui Juan. Nu-l denunța. Nu s-a purtat 
niciodată așa. 

— Nu l-aș denunța dacă l-ai pedepsi cum se cuvine. Tu ești 
proprietarul lui. Dacă sclavul ăsta eretic ar fi al meu... 

— ŢIi-l vând! sări alguazilul. 

— Pentru ce l-aș vrea? E bătrân... și infirm... Și rău de gură. La 
ce mi-ar folosi? 

— Te-a insultat, încercă să-l provoace alguazilul. Ce satisfacţie 
ai avea dacă Inchiziția ar fi cea care îl pedepsește? Se va căi, 
așa cum fac toţi lașii ăștia, va fi readus la credinţă și va fi 
condamnat doar la tunica de penitent. Vezi și tu cât este de 
bătrân. 

Juan se prefăcu gânditor. 

— Dacă ar fi al meu... mormăi pentru sine, ar strânge rahat 
de catâr toată ziua... 

— Cincisprezece ducați, îi propuse alguazilul. 

— Ești nebun! 

Cinci ducați. Juan îl obţinu pe Hamid cu cinci ducați, sumă în 
care și-a permis să ceară să fie inclus pe deasupra și serviciul 
Angelei. Hotări să nu mai aștepte până a doua zi: în prezenţa a 
doi clienţi ai bordelului ca martori, plăti cu coroanele de aur pe 
care le avea în pungă și părăsi bordelul cu Hamid în urma lui. 
După toate acestea, stabili cu alguazilul să întocmească actul 
corespunzător de vânzare-cumpărare de cum se va face ziuă. 


Hernando asculta amuzat povestea asediului și a cuceririi 
orașului Haarlem în urmă cu cinci ani. Un soldat mutilat din 
regimentele de pedestrași din Flandra care participase la 
acţiunea aceea și pe care oamenii, binevoitori, îl invitau să bea, 


o relata între două duști. Soldatul, aproape orb, purta cu 
mândrie zdrențele cu care luptase la ordinele lui don Fadrique 
de Toledo, fiul ducelui de Alba, și relata cum în timpul 
puternicului asediu al orașului fortificat în care pedestrașii 
suferiseră numeroase pierderi, nobilul își propusese să renunţe 
la cucerirea lui. Atunci a primit un mesaj din partea tatălui său. 

— Ducele de Alba i-a spus, povestea soldatul cu o voce 
răsunătoare, că, dacă se retrăgea fără ca fortăreața să se 
predea, nu-l va mai considera fiul său și că, dacă, dimpotrivă, 
murea în asediu, el însuși va veni în persoană să-i ia locul, deși 
era bolnav la pat. Cercul din jurul soldatului era o oază de liniște 
în comparaţie cu larma din restul Pieței Mânzului. A adăugat că 
în cazul în care ar da greș amândoi, atunci mama lui va pleca 
din Spania să facă în război, ceea ce nu avuseseră curaj sau 
rabdare să facă fiul sau soțul ei. 

Din cercul de oameni se înălţară murmure de aprobare și 
câteva aplauze, moment de care profită soldatul ca să dea 
peste cap restul de vin ce-i rămăsese în pahar. Așteptă cu 
răbdare să-i fie umplut din nou și începu să relateze despre 
definitiva și sângeroasa cucerire a orașului. Hernando simţi cum 
cineva trecea prin spatele lui și îl bătu pe spinare. 

Se întoarse și dădu peste Hamid, care, cu capul plecat, 
șchiopăta în urma catârgiului; ducea în mână o bocceluţă nu 
mai mare decât cea adusă de Fâtima la căsătoria lor. Juan 
reușise! Un fior îi străbătu tot trupul și, cu gâtul ţeapăn, îi privi 
îndreptându-se încet spre latura dinspre miazănoapte a pieţei. 

— La ordinul tatălui său, exclamă soldatul în momentul acela, 
don Fadrique a executat peste două mii cinci sute de valoni, 
francezi și englezi... 

— Eretici! 

— Luterani! 

Insultele față de rezistența cetăţenilor din Haarlem nu-i 
distraseră atenţia lui Hernando, care în momentele acelea 
credea că aude târșăitul pantofului uzat pe care Hamid îl târa pe 
caldarâm, acea ciudată cadență care îi însoţise copilăria. Işi 
duse degetele la ochi ca să-și șteargă lacrimile. Cele două 
siluete continuau să se îndepărteze de el, indiferente la oameni 
și la zarvă, la încăierări și la râsete, la toată lumea! Un catârgiu 
mic de statură, cocârjat și fără dinţi, hoţoman și şarlatan. Un 
bătrân șchiop și obosit de viaţă, înţelept și sfânt. Se strădui să-și 


biruie noianul de senzaţii care îl asaltau. Strânse pumnii și își 
încordă brațele, străduindu-se să le ţină nemișcate, reprimându- 
și forța, simțind tensiunea în toţi mușchii, iritat de încetineala cu 
care învățatul traversa piaţa. 

Îi văzu depășind strada Șelarilor și apoi pe cea a Pălărierilor; 
apoi, o cotiră și ocoliră Spitalul Carităţii. Atunci cercetă 
mulțimea, sigur că la fel ca el, toţi trebuie să fi fost atenţi la 
acea pereche magică dispărând pe strada Armelor, dar nu era 
așa: nimeni nu părea să le fi acordat nici cea mai mică atenţie și 
vecinii săi cei mai apropiaţi urmăreau cu atenţie relatările 
mutilatului. 

— Ne datorau solda pe mai mult de douăzeci de luni și ne-au 
împiedicat să prădăm orașul! Toţi banii pe care i-a plătit orașul 
pentru a evita jaful i-au rămas regelui! striga orbul, lovind în 
masa așezată în stradă cu paharul și vărsând vinul. Vorbea cu 
înflăcărare, justificând răzvrătirea soldaţilor pedestrași după 
cucerirea Haarlemului. Și, drept pedeapsă, bolnavilor și răniților 
ca mine nu ne-au plătit din urmă! 

Ce-l interesa pe el orbul ăla și soarta de care avusese el parte 
în celălalt război religios pe care îl ducea regele catolic Filip? se 
gândi Hernando traversând piaţa, străduindu-se să nu alerge. 

ÎI așteptau câţiva pași mai încolo, pe strada Armelor, ușor 
luminați amândoi de sclipirea lumânărilor de la picioarele unei 
Fecioare a Zămislirii în mărime naturală care se afla pe un 
frumos grilaj cizelat, strada era pustie. Juan îl văzu venind; 
Hamid, nu: era cu capul în jos, învins. 

Hernando se postă dinaintea lui și se mărgini să-l apuce de 
mâini. Nu-i veneau cuvintele. Fără să-și abată privirea din 
pământ, învățatul privi mâinile care îl apucau și apoi cizmele cu 
care era mereu încălțat Hernando de când fusese numit călăreț 
al grajdurilor regale. În aceeași dimineaţă, mersese lângă el. 

— Hamid ibn Hamid, murmură el, ridicându-și în sfârșit capul. 

— Eşti liber, izbuti Hernando să articuleze și, înainte ca 
învățatul să poată replica, se aruncă în braţele lui și izbucni într- 
un râs nervos. 


A doua zi de dimineaţă, în faţa notarului public, cu Hamid deja 
sub îngrijirea Fâtimei la grajduri, Juan și alguazilul încheiară 
documentul de vânzare-cumpărare a sclavului de la bordel 
numit Francisco. De parcă ar fi fost vorba de un simplu animal 


obișnuit, alguazilul nu l-a vândut ca sănătos și a menţionat în 
amănunţime în faţa notarului toate și fiecare în parte din 
defectele fizice de care suferea Hamid, cele evidente și celelalte 
vicii care nu erau chiar atât de vizibile. Juan, la rândul său, 
renunţă să reclame defectele și viciile prezente sau viitoare ale 
sclavului; drept urmare, cumpărătorul și vânzătorul acceptară 
învoiala în faţa a doi martori, iar notarul semnă documentul 
corespunzător. 

Puțin mai târziu, în faţa altui notar și a altor doi martori, 
pentru ca alguazilul să nu afle, Juan dictă scrisoarea de 
dezrobire în favoarea sclavului său Francisco; îi acordă 
libertatea și renunţă la orice drept de patronaj pe care legile i le- 
ar putea acorda asupra sclavului său dezrobit. 

Hernando sărută scrisoarea de dezrobire pe care Juan i-o 
înmână când ieșiră din casa notarului. Atunci vru să-l 
răsplătească pe prietenul său cu o coroană de aur, dar catârgiul 
refuză să o primească. 

— Băiete, îi spuse el, am greșit când am dat frâu liber 
fanteziei cu femeile din Berberia. Nici una dintre ele nu poate 
avea bucile pe care am izbutit ieri să le pipăi, dar pe care n-am 
fost în stare să le încerc. Aveai dreptate, adăugă el, sprijinindu- 
și mâna de umărul său. Am îmbătrânit. 

— Nu... încercă să-l scuze Hernando. 

— Acum știi unde mă poţi găsi, își luă la revedere catârgiul 
fără alte comentarii. 

Și Hernando îl văzu plecând. Când Juan se îndepărta, 
Hernando se gândi că prietenul său, catârgiul, mergea ceva mai 
tantos decât cu o zi înainte. 


38 


Trandafiri, flori de lămâi, stânjenei, micșunele sau portocali; 
mii de flori! Mica grădină interioară a noii case în care locuiau 
Hernando și familia sa chema la desfătare, într-un amestec 
senzual de parfumuri în nopţile de mai ale acelui an 1579. 
Pardoseala patioului era din piese de mozaic, de-a curmezișul 
căruia era desenul unei stele alcătuite din mici pietricele cu 
muchiile rotunjite și în centrul căruia se ridica o fântână simplă 
din piatră, fără ornamente, din care ţâșnea permanent o apă 
cristalină. Pentru că, dacă orașul Córdoba avea probleme cu 
apele reziduale și cu reţeaua de canalizare, aflată la originea 
frecventelor epidemii de tifos și a tot felul de boli 
gastrointestinale endemice care afectau mai cu seamă zonele 
cele mai sărace din cartierul Ajerquia, pe de altă parte, dispunea 
de treizeci și nouă de izvoare și numeroase puțuri care utilizau 
inepuizabila și prețioasa apă din munţi. Localitatea, vechea 
medina, cu alcătuirea întortocheată a ulițelor și a ulicioarelor, 
era zona cea mai privilegiată în repartizarea apei din Córdoba. 
Și tocmai acolo, în medina, pe strada Bărbierilor, Hernando 
închinase o căsuță proprietate a consiliului catedralei, dintre 
multele cu care fusese dăruită Biserica de-a lungul anilor. 

Casa cu grădină interioară din strada Bărbierilor pe care o 
închinase îndeplinea toate caracteristicile care definiseră 
conceptul de domusf! roman de la care se inspirau locuinţele din 
Córdoba și pe care apoi musulmanii le luaseră drept model 
pentru ceea ce trebuiau să fie locuinţele lor: niște oaze cu flori și 
apă, paradisuri izolate de exterior. Înghesuită între două clădiri 
asemănătoare, grădina dreptunghiulară era închisă pe una 
dintre laturi cu un zid orb, constituind peretele care o despărțea 
de proprietatea vecină; celelalte trei laturi apăreau înconjurate 
de coridoare care dădeau în odăi și, între coridoare și grădină, o 
galerie acoperită cu grinzi de lemn peste care, la etaj, se înălța 
o alta identică, dar având deschiderea spre grădină protejată de 
o balustradă tot din lemn; toată casa era acoperită cu olane mici 
așezate alternativ cu partea concavă sau convexă în sus, ca să 
acţioneze ca niște jgheaburi pentru strângerea apei de ploaie. 


si Casă (în Ib. latină în orig.) (n.tr.) 


Accesul în locuință se făcea printr-un vestibul răcoros aproape 
tot atât de lat cât o odaie, placat cu dale de faianță până la 
mijlocul peretelui. Vestibulul era închis spre stradă printr-o 
poartă de lemn, iar spre grădina interioară a casei printr-un 
grilaj ca o broderie. La nivelul inferior se găseau amplasate 
bucătăria, o sală, latrina și o încăpere minusculă. La nivelul 
superior, cu acces din galeria deschisă spre grădină, erau încă 
patru încăperi. 

Ideea de a se muta într-o locuință separată i se învârtea în 
cap lui Hernando de când i se mărise leafa și se întâmplase 
venirea lui Hamid. Învăţatul își acceptase în cele din urmă 
libertatea și admisese protecţia oferită de Hernando ca o 
consecinţă firească a relaţiei pe care amândoi o considerau ca 
fiind la fel de puternică precum orice legătură familială. Dar, 
spre deosebire de Aisha, care insistase să meargă să lucreze în 
domeniul mătăsii, Hamid se retrăsese în odăile de sus de la 
grajduri, unde se ruga, se gândea și citea Coranul, profitând de 
intimitatea pe care i-o oferea locul acela a cărui singură religie 
erau caii. De asemenea, își luase drept obligaţie proprie 
educarea celor trei copii, cei doi ai lui Hernando și Shamir, fiul 
Aishei. 

Dar dacă toate acele argumente erau de ajuns prin ele însele 
ca să considere că venise momentul să-și caute o nouă casă, 
mai existase unul, mai presus decât celelalte, care îl îndemnase 
în mod egoist să se angajeze la așa ceva. Cuplul își dorea un alt 
copil; voiau să-l aibă, iar intimitatea lor fusese afectată de 
prezenţa familiei lui. Făceau dragoste, e adevărat, dar ascunși 
sub cearșafuri, reprimându-și manifestările și înăbușindu-și 
gemetele de plăcere. Amândurora le lipsea posibilitatea de a se 
regăsi liber unul în celălalt. Stânjenită de prezenţa învățatului, 
Fátima evita folosirea esenţelor și a parfumurilor care făceau ca 
împreunarea să fie atât de delicioasă. Nici nu se mai jucau 
înainte de a ajunge la extaz, atingându-se, pipăindu-se, 
sărutându-se sau lingându-se și miile de poziţii cu care 
ajunseseră să se desfete fără nici o inhibiţie se limitau acum la 
cele pe care le puteau ascunde sub cearșafuri. Dar sarcina nu 
venea. 

— Vaginul meu nu e în stare să-ţi aspire membrul, se lamentă 
Fátima într-o zi. Nu am tihnă. Trebuie să fiu capabilă să-ţi prind 
penisul înlăuntrul meu, să-l strâng cu putere și să pun stăpânire 


pe el până când voi reuși să sorb toată viața pe care ești dispus 
să mi-o oferi. 

A găsit casa. Aisha, Fâtima, el și copiii se stabiliră la etajul de 
sus, în vreme ce Hamid, spre liniștea soţiei sale, ocupă mica 
odaie de prisos de la parter. 

De pe strada Bărbierilor, a cărei continuare, de unde fusese 
amplasată icoana Fecioarei îndurerate, era dedicată căpeteniei 
militare musulmane Almanzor, pentru că acolo fusese unul 
dintre palatele sale, se putea vedea fără dificultate turnul de la 
intrarea în catedrală, vechiul minaret, care ieșea mândru în 
evidentă pe deasupra clădirilor. Cu acel punct de referinţă și cu 
o sumară consultare din grădină a stelelor, Hamid calculase cu 
precizie direcția quib/ei și făcuse o crestătură imperceptibilă pe 
peretele odăii sale ca să-și îndrepte într-acolo rugăciunile. 

Leafa lui de la grajduri le permitea să trăiască fără să fie 
strâmtoraţi, dar n-ar fi putut alege această casă dacă n-ar fi 
obţinut de la consiliul catedralei, prin mijlocirea lui don Juliân, o 
reducere a chiriei. Preotul îi mulțumea astfel pentru efortul său 
dezinteresat de a copia Coranul, efort de pe urma căruia 
beneficia întreaga comunitate în sprijinul cauzei tuturor. 

— Cine uită limba arabă își pierde legea, îi aminti într-o zi don 
Juliân în intimitatea bibliotecii. 

Maxima aceea invocată și în războiul din Alpujarras se 
înălţase la categoria de obiectiv prioritar pentru diversele 
comunități morisce repartizate prin toate regatele spaniole, în 
contradicție cu strădania creștinilor, în general sterilă, ca 
moriscii să renunţe la folosirea limbii arabe în viaţa lor de zi cu 
zi. Nobilii din oricare dintre acele regate, interesaţi de salariile 
mizerabile cu care se mulțumeau moriscii, reacţionau fără multă 
convingere împotriva folosirii limbii arabe pe pământurile aflate 
în stăpânirea lor, dar municipiile, Biserica și Inchiziția, prin ordin 
regal, preluaseră această maximă și o transformaseră într-una 
dintre  devizele sale. Comunitățile arabe reacţionaseră și 
promovaseră în secret așa-numitele madrasa sau școli coranice, 
dar mai ales puseseră la dispoziţia musulmanilor exemplare 
interzise și considerate de către Biserica Catolică sacrilegii ale 
cărții divine, motiv pentru care, pe teritoriul întregii Spanii, se 
dezvoltase o rețea de copiști. 

— În sfârșit le-am obţinut, îi spuse într-o noapte don Juliân, 
punând în faţa lui Hernando, pe masa pe care lucrau, o coală 


mare de hârtie albă. 

Erau singuri în bibliotecă. Era noaptea târziu; cu două ore în 
urmă se încheiaseră slujbele de vecernie și catedrala fusese 
evacuată de personajele pestrițe care o populau în timpul zilei, 
printre ele, delincvenţii care găseau azil în lăcașul sacru și care 
își petreceau nopţile imuni la acţiunea justiţiei laice în galeriile 
grădinii de acces, întrucât alguazilii nu puteau intra în biserică 
să-i aresteze. Hernando reconstitui numeroasele și pitoreștile 
situaţii la care avusese ocazia să asiste și zâmbi auzind zorul 
portarilor în strădania lor de a alunga din incinta sacră câțiva 
câini și, în noaptea aceea, chiar și un porc. 

Inainte de a o lua în mână, Hernando atinse coala cu buricele 
degetelor. Era o hârtie ordinară, satinată în exces, foarte 
groasă, cu o suprafaţă neregulată și fără nici un filigran 
transparent care să-i dovedească proveniența. 

— Am încă destule coli, zâmbi triumfător preotul, în vreme ce 
Hernando cântărea o foaie sensibil mai lungă și mai lată decât 
cele obișnuite. Să nu te miri, adăugă el văzând atitudinea 
învățăcelului său, hârtia este fabricată artizanal, în secret, în 
casele moriscilor din zona Xâtiva. 

Xâtiva era una dintre marile localităţi din regatul Valenciei, în 
care a patra parte a localnicilor era alcătuită din morisci sau 
creștini noi. Cu toate acestea, așa cum se întâmpla în multe 
dintre localităţile acelui regat mediteraneean, era înconjurată de 
mici sate în care aproape toți locuitorii erau morisci. Trecuseră 
mai bine de patru secole de când în Xátiva se fabrica hârtia, 
urmând progresele tehnice musulmane în elaborarea ei. Regii 
creștini acordaseră privilegii comunităţii arabe din Xâtiva și 
protejaseră industria aceea, astfel că mulţi morisci se 
dedicaseră fabricării hârtiei în gospodăriile lor, utilizând ca 
materie primă cârpe vechi și deșeuri textile. Acele industrii 
casnice erau acum cele care aprovizionau pe ascuns cu hârtie 
comunitatea moriscă, chiar dacă era de proastă calitate, 
întrucât cumpărarea hârtiei în cantităţi suficiente pentru a copia 
cărți era o sarcină cum nu se putea mai complicată și 
întotdeauna suspectă. 

Cu toate că tiparul fusese inventat în urmă cu mai bine de un 
secol, se copiau în continuare manuscrise, căci editarea cărților 
se afla în mâna unui număr foarte mic de persoane. Oamenii de 
rând, analfabeți în marea lor majoritate, nu aveau acces la 


lectură, nici interes pentru editarea cărților, iar marii seniori, 
proprietari ai capitalului necesar pentru acoperirea cheltuielilor 
pe care le cerea o tipografie, considerau că este sub demnitatea 
și onoarea proprie statutului lor social să-și destineze averea 
unor activităţi mercantile. În cea de-a noua decadă, exista la 
Córdoba o singură tipografie, portabilă, utilizată aproape 
artizanal de un tipograf, motiv pentru care comerțul cu hârtie 
era aproape inexistent. Însuși consiliul catedralei încredința 
editarea cărţilor sale religioase tipografiilor din alte orașe, ca 
Sevilla. 

— Cum le-ai obţinut? se interesă Hernando. 

— Prin Karim. 

— Și vama de la pod? 

Don Juliân îi făcu cu ochiul. 

— E destul de simplu, dar scump, să ascunzi niște coli de 
hârtie sub șeile catărilor sau ale cailor. 

Hernando încuviinţă și pipăi din nou cu buricele degetelor 
colile grosolane de hârtie. Trebuia să primească bani pentru 
munca lui: așa îi impusese preotul, dar Hernando investea toți 
acești bani în proiecte precum eliberarea sclavilor morisci. 
Pentru nimic în lume nu ar fi vrut să se îmbogăţească pe seama 
răspândirii credinţei sale. 

Așadar, după perioada de ucenicie, Hernando reproducea 
Coranul în araba cultă, dar cu caligrafia proprie copiștilor, în 
care claritatea și rapiditatea primau asupra esteticii. În același 
timp, printre rândurile în arabă, scria traducerea surelor în 
aljamiado, spaniola vorbită de morisci, pentru ca toţi cititorii să 
le poată înţelege. Ascundeau colile de hârtie între numeroasele 
documente din biblioteca catedralei, iar exemplarele pe care le 
obțineau legându-le se distribuiau cu ajutorul lui Karim în tot 
regalul C6rdobei, care ducea lipsă de îndrumătorii religioși de 
care încă mai dispuneau comunităţile valenciene, catalane sau 
Arag6neze care nu suferiseră exodul celor din Granada. 


Și dacă Hernando își dădea toată silința pentru transcrierea 
interzisă a cărţii revelate, Fâtima, la rândul ei, își asumase 
transmiterea pe cale orală a culturii neamului ei către femeile 
morisce, pentru ca acestea să facă același lucru cu fiii și soții 
lor. 

Cu ajutorul răbdător al lui Hernando și al lui Hamid, care o 


examinau și o corectau cu afecțiune, învățase pe dinafară 
câteva sure din Coran, precepte din Sunna și profețiile morisce 
cele mai cunoscute de către comunitate. 

În fiecare zi, cu preţiosul ei văl alb brodat acoperindu-i părul, 
mergea la cumpărături și apoi își petrecea timpul cu ceea ce în 
aparenţă nu erau decât niște nevinovate reuniuni ale unor mici 
grupuri de femei fără ocupaţie care bârfeau în câte o casă în 
jurul unei limonade. 

Uneori, ieșea din casa cu grădină interioară în același timp cu 
Hernando și cei doi își luau la revedere îndelung înainte de ali 
se despărți drumurile. Apoi, ca și cum ar fi fost vorba de un joc, 
unul din ei întorcea capul și privea cu mândrie cum celălalt se 
ducea să îndeplinească o obligaţie pe care le-o impunea Allah, 
iar neamul său îi era recunoscător. Uneori, se sincronizau în 
această ultimă privire: zâmbeau și se zoreau cu gesturi aproape 
imperceptibile ale mâinii. 

— Noi suntem cele chemate să transmitem copiilor legile 
neamului nostru, le îndemna Fâtima pe morisce. Nu putem 
permite să fie uitate, așa cum vor sacerdoţii. Bărbaţii muncesc 
și se întorc sleiţi de oboseală acasă atunci când copiii dorm deja. 
Și în plus, un fiu nu-și va denunța niciodată mama creștinilor. 

Și în faţa grupurilor puţin numeroase de femei atente la 
cuvintele ei, le recita întruna vreunul dintre preceptele 
Coranului, pe care ele le repetau în șoaptă, adăugând după 
aceea interpretarea pe care le-o oferea Hamid. 

Zi de zi, Fátima repeta învăţăturile în faţa diferitelor asistențe. 
Și întotdeauna, după ce le vorbea despre vreun anumit precept 
coranic, femeile o rugau să le recite un gufur sau prezicere, una 
dintre profeţiile în care credeau, dictate special pentru neamul 
lor, pentru musulmanii din al-AÂndalus, și care prevesteau 
revenirea la obiceiurile, la cultura și la legile lor. Izbânda lor! 

— Turcii o vor porni cu oștile lor spre Roma și dintre creștini 
nu vor scăpa decât cei care vor reveni la legea Profetului; ceilalţi 
vor fi luați prizonieri sau uciși, recita ea atunci. Inţelegeţi? Ziua 
aceea a sosit deja: creștinii ne-au învins. De ce? 

— Pentru că l-am uitat pe Dumnezeul nostru, răspunse 
amărâtă, cu o ocazie, o matroană deja în vârstă, cunoscătoare a 
profeţiei. 

— Da, afirmă Fátima. Deoarece Cordoba a devenit un loc de 
viciu și de păcat. Pentru că întregul al-Andalus a căzut în erezia 


trufașă. 

Multe își plecau atunci privirea. Și oare nu era adevărat? Oare 
nu se delăsaseră în îndeplinirea obligaţiilor lor? Toţi moriscii se 
simțeau vinovați și acceptau pedeapsa: ocuparea pământurilor 
lor de către creștini, sclavia și ticăloşia. 

— Dar să nu vă faceți griji, încerca să le încurajeze Fátima. 
Profeţia continuă; o spune cartea divină: nu cumva i-aţi văzut pe 
creștini învingând la capătul pământului și, după ce au învins, 
au fost și ei învinși în câteva zile? Aceasta este judecata lui 
Allah; înainte au fost încrezători și apoi bucuroși de victorie; El 
este cel care îl ajută pe credinciosul care nu va încălca nici cu 
un dram făgăduiala făcută lui Allah. 

Și încetul cu încetul o priveau din nou pe Fâtima cu speranţa 
oglindită pe chipurile lor. 

— Trebuie să luptăm! le cerea ea. Nu ne putem resemna în 
fața nenorocirii! Allah ne privește! Profeţiile se vor împlini! 


Într-o zi de primăvară, pe înserat, Hernando se întorcea obosit 
acasă. În timpul zilei de muncă trebuiseră să pregătească mai 
mult de patruzeci de cai pentru o călătorie până în portul 
Cartagena, unde îi aștepta o corabie ca să-i transporte la 
Genova și, de acolo, în Austria. Regele Filip hotărâse să 
dăruiască acele splendide exemplare nepotului său, împăratul, 
și arhiducilor, ducele de Savoia și ducele de Mantova. După cum 
stabilea regele în ordonanța sa, mai întâi i-au ales pe cei care 
trebuiau să fie trimiși la Madrid pentru uzul său personal și al 
principelui, și apoi pe cei care trebuiau să fie obiect de dar. Don 
Diego López de Haro stătuse toată ziua la grajduri. A ales și a 
dat de o parte animale; a șovăit și s-a răzgândit, lăsându-se 
sfătuit de călăreţi, între care și Hernando, în legătură cu care ar 
fi cele mai bune exemplare pentru monarh. 

— Vor ști să conserve rasa? se îndoi moriscul la vederea unui 
minunat armăsar de cinci ani, semeţ, cu o robă pagă, care se 
mișca ridicându-și picioarele din faţă și din spate cu eleganţă, și 
pe care comisul îl alesese ca pe unul dintre cei care vor pleca 
spre Austria. 

— Cu siguranţă, răspunse don Diego stând în faţa lui, fără să 
se întoarcă, atent la armăsar. La curtea aceea există mari 
călăreți și experţi în cai. N-am nici o îndoială că din acești 
armăsari se vor obţine exemplare care vor deveni mândria 


Vienei. 

„Oare chiar vor reuși?“ se întrebă Hernando când, surprins, se 
trezi că poarta de la casa lui era închisă. In luna mai și la ora 
aceea, era de obicei deschisă până la grilajul ca o dantelă care 
dădea în grădină. S-o fi întâmplat ceva? Lovi în poartă cu putere 
de mai multe ori. Zâmbetul soției sale când îl primi îl linişti. 

— De ce...? începu să întrebe când ea zăvori din nou poarta. 

Fátima își duse un deget la buze și îl rugă să facă liniște. Apoi 
îl însoţi până în grădină. Hamid încălcase ordinea strictă a 
locului în care trebuiau să fie educați copiii. Hernando ceruse 
insistent ca lecţiile acelea să aibă loc în odăi, pentru ca nimeni 
să nu-i poată auzi vorbind în arabă. În schimb, Hamid îi dusese 
în grădina interioară unde, așezați pe jos în galerie pe niște 
simple rogojini, copiii îl urmăreau cu atenţie pe învăţat când 
acesta încerca să-i învețe matematicile. 

Vru să i se plângă soţiei sale, dar o găsi din nou făcându-i 
semn cu degetul pus de-a curmezișul pe mijlocul buzelor și se 
resemnă să tacă. 

— Hamid a spus, îi explică ea atunci, că apa este originea 
vieții. lar copiii nu învaţă înăuntrul unei odăi, auzind apa 
curgând afară. Că au nevoie de parfumul florilor, de contactul cu 
natura pentru ca simțurile lor să se bucure și să înveţe astfel cu 
ușurință. 

Hernando suspină și întorcându-se din nou dădu peste cei trei 
copii care îl priveau; Hamid făcea același lucru cu coada 
ochiului, ca un copil mare. 

— Și are dreptate, cedă el. Nu-i putem lipsi de paradis, afirmă 
el. 

O luă pe Fâtima de mână și se apropie de locul unde se aflau 
profesorul și elevii. Zi după zi, Hamid își recăpăta felul de a fi, 
iar dovada aceea de răzvrătire... în fond, îl bucura pe Hernando. 

Îi salută pe copiii săi și pe Shamir în arabă și, auzindu-l, copiii 
înșiși îl somară să-și coboare glasul. Se așeză în locul rămas 
liber pe rogojina lui Francisco și se întoarse spre Hamid. 

— Pacea fie cu tine, salută el. 

— Pacea fie și cu tine, Ibn Hamid, îi răspunse învățatul. 

În timp ce Aisha și Fâtima pregăteau cina, Hernando rămase 
tăcut. Ascultă explicaţiile lui Hamid și observă progresele 
copiilor. Shamir i-l amintea pe Brahim: ursuz, inteligent, dar, 
spre deosebire de tatăl lui, cu o inimă mare, pe care o dovedea 


în grija faţă de cei mai mici decât el. Francisco, cel mai mare 
dintre copiii săi, căruia trebuise să-i atragă de mai multe ori 
atenţia să nu-și mai muște limba când mâăzgălea cifre cu 
beţișoare pe o tăbliță din frunze acoperite cu bitum care se 
folosea de mai multe ori, era un copil isteț și simpatic, dar 
mereu previzibil: ochii albaștri, moșteniţi de la tatăl său, și 
spontaneitatea lui anunțau până și ce își propunea să facă, 
dându-l de gol în mod inevitabil când făcea vreo năzdrăvănie. 
Francisco era incapabil să mintă, nu știa nici măcar să ascundă 
adevărul. 

După ce îi atinse cu un deget vârful limbii care apăruse din 
nou ca răspuns la dificultatea unei adunări și văzând cum se 
ascundea cu repeziciune, ca un șarpe, Hernando își îndreptă 
atenţia asupra lui Ines, conștient că și Hamid făcea același lucru 
ca și el, de parcă ar fi știut ce anume gândește. Era cu adevărat 
aidoma mamei sale... o frumusete! Copila era absorbită de 
scrierea cifrelor și imenșii ei ochi negri păreau hotărâți să 
străpungă tăbliţa. Ines întreba și se interesa de toate lucrurile, 
se gândea la răspunsurile pe care le primea și, uneori 
numaidecât, alteori, după două zile, ridica din nou vreo îndoială 
asupra aceleiași chestiuni. Raţionamentele ei nu erau atât de 
vioaie și de imediate ca ale băieţilor, dar spre deosebire de 
acestea erau întotdeauna întemeiate. Ines strălucea doar 
mișcându-se. 

Hernando încuviință din cap, în semn de satisfacţie, și apoi 
schimbă o privire cu Hamid. Da; se aflau într-un paradis, cu 
poarta de la stradă închisă, împiedicând amestecul nepermis al 
străinilor, ascultând susurul apei curgând în fântână și simțind 
parfumul intens al florilor, minunat la acele ore ale asfinţitului în 
care soarele se stingea și răcoarea făcea plantele să reînvie și 
trezea simţurile. Dar era același lucru, își spuseră în tăcere unul 
celuilalt, același lucru pe care vreme de ani de zile îl făcuse 
învățatul și cu băiatul morisc înăuntrul unei colibe sărăcăcioase, 
pierdute pe coastele masivului Sierra Nevada. 

Ca și cum n-ar fi vrut să tulbure concentrarea copiilor, Hamid 
îl observă fără să spună nimic, recunoscând valoarea primului 
său elev, cel căruia îi predase cunoștințele sale în aceeași taină 
cu care o făcea acum cu copiii lui. Fusese un drum lung: condiția 
de orfan, războiul, sclavia în mâinile unui corsar și surghiunul lor 
pe niște pământuri străine în care nu au găsit decât ură și 


nefericire. Sărăcia și munca grea la tăbăcărie; greșelile și 
întoarcerea în sânul comunităţii; norocul cu grajdurile, încât 
reușise să devină cel mai important membru printre ai săi, și 
acum... Amândoi își aţintiră în același timp privirile asupra celor 
trei copii și un fior de satisfacție străbătu șira spinării lui 
Hernando: copiii săi! 

În momentul acela, Aisha îi chemă la masă. 

Hernando îl ajută pe învățat să se ridice. Hamid acceptă 
ajutorul și se sprijini de el. Apoi, traversând grădina, singuri, 
întrucât copiii îi depășiră din patru pași mai grăbiţi, continuă să 
se sprijine de el. 

— ii minte apa din munți? întrebă învățatul trecând pe lângă 
mica fântână, unde se opriră câteva clipe. 

— Visez la ea. 

— Mi-ar plăcea să mă întorc la Granada... murmură Hamid. 
Să-mi sfârșesc zilele pe culmile acelea... 

— Acolo e ascunsă spada sfântă pe al cărei mâner cineva, 
într-o zi, va trebui să pună din nou mâna în numele singurului 
Dumnezeu. În ziua aceea, spiritul neamului nostru va renaște în 
munţi, mai cu seamă spiritul tău, Hamid. 


Dacă Hamid le insufla Adevărul, Hernando se străduia să-i 
înveţe pe copii doctrina creștină absolut necesară ca să-și poată 
dovedi creștinarea duminicile la catedrală sau la vizitele 
săptămânale obligatorii ale parohului de la biserica Sfânta 
Maria. Asesorul parohiei și superintendentul renunţaseră la 
controale, poate ca urmare a dependenței ierarhice a lui 
Hernando de comisul regal și jurisdicţia sa specială, dar don 
Alvaro, beneficiarul prebendei catedralei și care se afla în 
fruntea parohiei, întotdeauna îmbrăcat impecabil în veșmintele 
sale negre și cu bonetă, își continua vizitele săptămânale, de 
parcă ar fi fost vorba de oricare alt creștin nou, însă toți bănuiau 
că interesul său era mai mare pentru vinul bun și dulciurile 
îmbietoare ale Aishei cu care era servit în îndelungile sale vizite, 
decât pentru verificarea catolicismului familiei. În orice caz, între 
o înghiţitură și o îmbucătură, don Álvaro se instala pe scaun în 
galerie și îi examina pe copii, ascultând săptămână după 
săptămână, cu încăpățânare, de parcă i-ar fi fost frică să nu le fi 
uitat, cum recitau rugăciunile și doctrinele care li le predaseră, 
farsă ce se desfășura întotdeauna în fața unei familii 


înspăimântate ca nu cumva oricăruia dintre micuţi să-i scape 
vreo frază sau vreo expresie în arabă. De cum avea ocazia, 
Hernando lua iniţiativa și se așeza lângă preot ca să-i distragă 
atenţia și să stea de vorbă cu el pe diverse teme, în special în 
legătură cu cealaltă mișcare eretică ce ameninţa Imperiul 
Spaniol și de care era într-adevăr interesat: luteranismul. 

Hamid, la rândul său, simula orice fel de indispoziţie și se 
închidea în odăiţa lui - Hernando era convins că se ruga ca un 
fel de sfidare pentru prezenţa preotului - de îndată ce don 
Alvaro trecea de gardul grădinii. 

— Este o operă de caritate, se justifică el răspunzând 
interesului lui don Álvaro pentru acel invizibil Hamid care, 
potrivit registrelor parohiei, apărea înregistrat în casa aceea. 
Este un bătrân bolnav care locuia în satul nostru din Alpujarras 
și, ca un bun creștin, nu puteam îngădui să moară pe stradă. 
Suferă de fierbinţeli recurente, doriţi să-l vedeți? 

Preotul bău o înghiţitură de vin, își plimbă privirea prin 
grădina atât de plăcută și, spre liniștea lui, clătină din cap în 
semn de tăgăduială. De ce ar vrea el să se apropie de un bătrân 
care suferă de fierbinţeli? 

Așadar, după ce don Alvaro verifica încă o dată memoria 
copiilor, conversațiile se desfășurau în galerie între acesta și 
Hernando între patru ochi, în vreme ce Aisha sau Fâtima, din 
celălalt capăt al grădinii, erau atente să nu se termine vinul sau 
dulciurile. De curând, în mâinile lui Hernando și ale lui don Juliân 
căzuse un exemplar din /nstituțiile lui Calvin, editat în Anglia în 
limba spaniolă. Erau multe cărți protestante publicate în 
castiliană, în Anglia, în Ţările de Jos sau în provincia Zeeland, 
care circulau clandestin prin regatele lui Filip al Il-lea. Regele și 
Inchiziția luptau din răsputeri să păstreze pură și neatinsă 
credința catolică, ferită de orice influenţă eretică, până într- 
acolo încât, în urmă cu douăzeci de ani, monarhul interzisese ca 
studenţii spanioli să meargă la universităţi din străinătate, cu 
excepția, bineînţeles, a celor pontificale de la Roma și Bologna. 

Mulţi morisci vedeau cu ochi buni doctrinele protestante, mai 
ales cei din Aragón, datorită apropierii geografice de Franţa și 
de Béarn, unde fugeau să se convertească la creștinism, dar 
renegând catolicismul. Atacurile protestanților la adresa papei și 
împotriva abuzurilor clerului, negustoria cu bule și indulgente, 
condamnarea folosirii imaginilor ca obiecte de cult și de evlavie, 


autoritatea oricărui credincios de a interpreta textele sacre în 
afara ierarhiei ecleziastice și viziunea rigidă asupra predestinării 
constituiau puncte de legătură între două religii minoritare care 
luptau să reziste atacurilor Bisericii Catolice. 

Hernando discutase chestiunea cu don Juliân, precum și cu 
Hamid și toţi deplânseseră acea apropiere dintre musulmani și 
cei care, în definitiv, nu încetau să fie creștini, oricât de multe 
simpatii ar fi putut avea faţă de această tendință. 

— La urma urmelor, spuse preotul, protestanții urmăresc să 
se reîntâlnească cu scripturile în sânul creștinismului, iar 
moriscii convertiți nu doresc nici o reformă, ci simpla distrugere 
a acestuia. Poziţiile sincretice între doctrinele luterană și 
musulmană care încep să fie percepute în unele scrieri polemice 
ale credincioșilor înșiși nu reușesc altceva decât să slăbească 
adevăratul obiectiv al comunităţii morisce. 

De îndată ce don Alvaro părăsea casa, după ce bombănise 
împotriva luteranilor și a atacurilor pe care aceștia le revărsau 
asupra modului de viață a clerului catolic, Hamid ieșea din odaie 
indignat și, în mod inevitabil, vărsa la canalul de scurgere restul 
de vin. 

— Costă bani, îl dojenea Hernando, dar cu toate acestea îi 
permitea această satisfacţie, străduindu-se să-și ascundă 
zâmbetul. 


Se numea Azirat și a însemnat una dintre cele mai mari 
schimbări din viaţa lui Hernando. Încă de pe vremea împăratului 
Carol Quintul, finanțele monarhiei se aflau mereu în stare de 
faliment. Trecuseră cinci ani de când regatul își suspendase 
plăţile; nici măcar imensele averi în aur și argint care soseau din 
Lumea Nouă nu izbuteau să acopere cheltuielile armatelor 
spaniole, cărora li se adăugau costurile ieșite din comun ale 
somptuoasei curţi burgunde, al cărei protocol fusese adoptat de 
către împărat. Spania dispunea de însemnate materii prime de 
pe urma cărora nu se obținea profitul cuvenit: apreciata lână de 
oaie merinos castiliană se vindea neprelucrată comercianților 
străini, care o transformau în postav pe care apoi îl revindeau în 
Spania la un cost de zece sau de douăzeci de ori mai mare 
decât cel pe care îl plătiseră, pentru lână. Același lucru se 
întâmpla cu fierul, cu mătasea și cu alte numeroase materii 
prime; iar aurul, pentru războaie sau comerţ, ieșea din Spania 


cu nemiluita. Dobânzile pe care le plătea regele bancherilor săi 
depășeau patruzeci la sută, iar bulele și indulgenţele care se 
vindeau și cu care se finanțau atât Roma, cât și Spania, nu erau 
suficiente. Nenumăraţi hidalgo, clerul și numeroase orașe nu 
plăteau impozite și toate poverile fiscale cădeau pe seama 
pământurilor, a lucrătorilor și a meșteșugarilor, ceea ce Îi 
sărăcea și mai mult și împiedica dezvoltarea comerțului, într-un 
cerc vicios greu de soluționat. 

În 1580, situaţia economică se agravase încă și mai mult: 
după moartea la Alcazarquivir a regelui Sebastian al Portugaliei 
într-o zadarnică încercare de a cuceri Marocul, unchiul său, 
regele Filip al Spaniei, și-a cerut drepturile succesorale la tronul 
Portugaliei, și cum deputaţii din partea poporului i-au refuzat 
încoronarea, pregătea invadarea regatului vecin cu o armată 
sub comanda bătrânului duce de Alba, care pe vremea aceea 
avea șaptezeci și doi de ani. În afară de Brazilia, Portugalia 
controla drumul comercial spre Indiile Orientale și stăpânea 
toată coasta africană, de la Tanger până la Mogadiscio, ocolind 
pe margine tot continentul. Prin unirea cu Portugalia, Spania 
avea să devină cel mai mare imperiu din istorie. 

Toate acele cheltuieli colosale afectau și grajdurile regale 
care, în ciuda faptului că Filip al Il-lea continua să-și ofere o 
viaţă îndestulată și să dăruiască preferaţilor săi și Curţilor 
străine minunate exemplare din noua rasă, resimţeau lipsa unor 
fonduri pe care don Diego López de Haro nu înceta să le ceară 
cu insistență de la Consiliul Lucrărilor și al Pădurilor, însărcinat 
cu asigurarea lor. 

De aceea, o parte din leafa datorată călăreţilor și lucrătorilor 
le fusese acoperită cu mânjii eliminaţi de la grajduri, cu condiţia 
ca, dacă atunci când vor crește l-ar interesa pe rege, să fie 
înlocuiți cu alţii, fapt care cu greu se putea întâmpla dat fiind 
numărul mare de cai care erau fătaţi în fiecare an și împrejurării 
în care angajaţii nu întârziau să vândă caii respinși ca să obţină 
bani. Prin vânzarea a numai opt cai din grajdurile regelui se 
achiziționaseră treizeci de exemplare bune pentru război pentru 
armata cantonată în fortificația de la Oran! 

Dar Hernando nu era dispus să-l vândă pe Azirat, calul care-i 
fusese cedat ca plată a unei părţi din salariile sale; felul lui de 
viață era auster, iar nevoile, modeste. Pe izlaz, în momentul 
când însemnase mânijii cu fierul înroșit și îi notase în registru, l- 


au numit Plimbăreţul, pentru eleganța mișcărilor sale, dar se 
născuse cu o culoare roșu aprins, strălucitoare, care îl împiedica 
să se califice pentru a fi întreţinut din bugetul curții regale; roba 
de culoare roșu aprins nu era admisă în noua rasă. 

Plimbăreţul, cu acea culoare de foc care denota mânie, avânt 
și viteză, îl fermecase pe Hernando chiar din momentul în care l- 
a văzut mișcându-se. 

— Îi voi spune Azirat, îi spuse el lui Abbas. 

Dar nu pronunţă litera „z“ ca spaniolii, ci folosi sedila și dublă 
„t“-ul: aciratt.62 

Abbas se încruntă, în vreme ce Hernando încuviinţa. Puntea 
agiratt-ului; puntea de intrare în cer, foarte lungă și îngustă ca 
un fir de păr, care se întindea pe deasupra infernului și pe care 
preafericiții o vor traversa ca un fulger, când ceilalţi vor cădea în 
foc. 

— Nu numai că schimbarea numelui de origine al unui cal 
aduce ghinion, replică potcovarul, dar în unele cazuri este 
pedepsită chiar cu moartea. Străinii care o fac pot fi osândiţi la 
pedeapsa capitală. 

— Eu nu sunt străin, iar acest cal va fi în stare să traverseze 
firul de păr lung și subţire... - replică el, neluând în seamă 
avertismentul prietenului său... Va putea merge pe el fără să 
cadă și fără să-l rupă. Dacă pare că nu atinge pământul... Să 
zboare prin aer! 

La cei douăzeci și șase de ani ai săi, Hernando era capul unui 
clan familial și unul dintre cei mai respectaţi și mai influenți 
membri ai comunităţii morisce. Trăia mereu înconjurat de 
oameni, dându-și toată silința pentru ceilalți. Azirat venise să-i 
ofere niște momente de libertate de care nu se bucurase de-a 
lungul existenţei sale și așa, de câte ori avea ocazia, înșeua 
calul și ieșea pe câmp în căutarea singurătăţii, câteodată 
mergând pe izlaz la pas, liniștit, îngândurat; alteori, totuși, îi 
permitea lui Azirat să-și dovedească iuțeala și vigoarea. Şi 
câteodată căuta izlazurile pe care pășteau taurii, luptându-se cu 
ei fără să-i vatăme, jucându-se cu acele animale periculoase, 
dar care nu reușeau niciodată să împungă cu coarnele în crupa 
lui Azirat când acesta făcea fente cu vioiciune în fața iureșului 


s În spaniolă, litera „z“ se pronunţă ca un „s“ printre dinţi, iar 
„Ç“ - literă din alfabetul catalan, provensal sau francez - se 
pronunţă ca „s“ din română sau franceză. (n.tr.) 


lor. Taurii urmăreau coada deasă a calului, dând lovituri 
puternice cu capul în înșelătoria aceea pe care o reprezentau 
firele lungi de păr în care își împleteau coarnele. 

Nu se îndreptase niciodată spre Sierra Morena, acolo unde își 
avea tabăra Ubaid cu haiducii. Abbas îi dăduse asigurări că nu-l 
va fi deranjat de cărăușul din Narila, că i se trimisese vorbă 
cerându-i-se insistent, dar Hernando nu se bizuia pe asta. 

Duminicile obișnuia să-i ia cu el în șa pe Francisco și pe 
Shamir, care crescuseră ca fraţi și le ceda controlul frâielor 
acolo unde nu era primejdios. Dacă atunci când ieșea călare 
căuta singurătatea, încercând să nu facă prea multă paradă în 
fața creștinilor, cu băieţii nu ajungea să alerge pe câmp și se 
mărginea să se plimbe prin împrejurimile C6rdobei. Intr-una 
dintre zilele acelea, pe înserat, traversă podul roman cu copiii, 
mândri și zâmbitori. Francisco mergea în față, călare; Shamir, 
prins de spinarea lui. 

— Privește, tată! îi arătă Francisco de îndată ce lăsară în urmă 
turnul Calahorra și ajunseră pe câmpia Adevărului. Acolo e Juan, 
catârgiul. _ 

De la distanță, Juan îi salută cu un gest obosit. In fiecare 
duminică trecând pe acolo, Hernando îl vedea din ce în ce mai 
îmbătrânit; nici măcar nu-i mai rămăseseră acei puţini dinţi cu 
care reușise să muște sfârcul femeii de la bordel. 

— Descălecaţi, băieţi, le spuse Juan copiilor cu o voce 
catifelată odată ce ajunseră lângă el; Hernando se miră, dar 
catârgiul îi făcu semn să tacă. Duceţi-vă să vedeți catârii. Mi-a 
spus Damian că le este dor de voi de când i-aţi mângâiat ultima 
dată. 

Damian era un mic ștrengar pe care Juan trebuise să-l 
angajeze ca să-l ajute. Francisco și Shamir alergară spre turmă 
și cei doi bărbaţi rămaseră faţă în faţă. Juan își mișcă buzele pe 
gingii, pregătindu-se să vorbească. 

— Este o persoană, un creștin nou de-ai voștri, care întreabă, 
cercetează... - Hernando așteptă până când catârgiul verifică să 
nu fie ascultați de cineva - ... în legătură cu contrabanda cu coli 
de hârtie. 

— Cine este? 

— Nu știu. Cu mine nu a vorbit. Dar am auzit când l-a întrebat 
pe un cărăuș. 

— Ești sigur? 


— Băiete, sunt la curent cu tot ce intră și ce iese ilegal din 
Córdoba. Nu mai pot face mare lucru, decât doar să bârfesc și 
să trag foloase pe ici și pe colo. 

Hernando vâri mâna în pungă și îi oferi câteva monede. De 
data aceasta, Juan le acceptă. 

— Nu merg bine lucrurile? se interesă moriscul. 

— Ochii stăpânului îngrașă calul, începu Juan să recite făcând 
un gest de dispreţ înspre Damian, iar lacheii și rândașii îl 
consumă și îl distrug, încheie zicala. Același lucru e valabil și 
pentru catâri, și nu mi-a mai rămas nici un leac. Cât despre a 
umbla cu tertipuri... În ziua de azi n-aș putea nici măcar să ridic 
o vâslă de pe Fecioara ostenită! 

— Bizuie-te pe mine dacă ai nevoie de ceva. 

— Mai bine ai avea grijă de tine, băiete. Moriscul ăla, și 
bănuiesc că și Inchiziția, umblă după voi toţi care folosiţi hârtia 
aia. 

— Ce folosim? Cum îţi poţi închipui...? 

— Oi fi eu bătrân și șubrezit, dar nu sunt idiot. Nici Biserica, 
nici notarii n-au nevoie să introducă acele cantităţi de hârtie de 
contrabandă. Se zvonește că hârtia este de calitate proastă și că 
vine de la Valencia. Cărăușul pe care îl întreba moriscul era de 
acolo, așa că nu e vorba nici de cea pe care o folosesc hidalgo 
ca să scrie și nici editorul ca să-și tipărească volumele. 

Hernando pufni. 

— Nu putem afla cine este moriscul? 

— Dacă s-o întoarce într-o zi cărăușul de la Valencia... dar mă 
îndoiesc că o s-o facă, știind că cineva pune întrebări nelalocul 
lor. Dacă l-ai putea întâlni acolo, pe pământul lui... Dar nu mai 
pierde nici o clipă, îl sfătui catârgiul, zorindu-l. 

— Copii! strigă Hernando vârându-și piciorul stâng în scăriță și 
trecând cu agilitate pulpa dreaptă pe deasupra crupei. Plecăm. Îi 
ridică și pe unul, și pe celălalt până îi puse călare. Dacă mai afli 
ceva... adăugă atunci către Juan. 

Catârgiul încuviinţă cu un zâmbet care lăsă să i se vadă 
gingiile. 

— Azirat s-a îmbolnăvit, îi spuse lui Francisco auzind 
plângerile băiatului că nu-și continuă plimbarea. 

Simţi în coaste apăsarea mâinilor lui Shamir, ca și cum n-ar fi 
crezut scuza aceea adresată micuţului. 

— Doar nu vrei să se îmbolnăvească și mai tare, nu-i așa? 


insistă el totuși, încercând să-l calmeze pe Francisco. 

La grajduri, în vreme ce copiii îl ajutau pe rândaș să deshame 
calul, Hernando îl avertiză pe Abbas de cele întâmplate; apoi 
dădu fuga spre strada Bărbierilor. 

— Nu vreau să văd o coală de hârtie în casa asta! îi porunci el 
Fâtimei, mamei sale și lui Hamid, arătându-l cu degetul. Se 
adunară departe de copii, într-una dintre odăile de sus și le 
explică înfuriat ce-i povestise Juan. lInvăţatul încercă să 
răspundă, dar Hernando nu-i îngădui. Hamid, nici o singură 
foaie, m-ai înţeles? Nu ne putem pune în primejdie nici pe noi, 
nici pe ei, adăugă el făcând un semn înspre grădină, de unde se 
auzeau râsetele copiilor. Nici pe toţi ceilalți. 

Totuși Fátima avu ceva de obiectat: 

— Și Coranul? Incă mai păstrau exemplarul pe care li-l dăduse 
Abbas. 

Hernando se gândi câteva clipe. 

— Arde.-l! Cei trei îl priviră uluiţi. Arde.-l! insistă el. Allah nu ne- 
o va lua în nume de rău. Lucrăm pentru El și nu-i va fi de nici un 
folos dacă am fi arestaţi. 

— De ce nu-l ascunzi afară din...? interveni Aisha. 

— Ardeți-l! Și curăţaţi cenușa de hârtie. Incepând din acest 
moment... de când îl veţi fi ars complet, se corectă el, vreau ca 
poarta de la vestibul să stea deschisă. Vom suspenda lecţiile 
copiilor până când vom vedea ce se întâmplă, iar tu, Fâtima, 
ascunde pandantivul unde nu-l poate găsi nimeni. Nu vreau nici 
crestături pe pereți care să arate spre Mecca. 

— Nu pot să le scot de pe perete, spuse Hamid. 

— Atunci, fă mai multe, mult mai multe, în toate direcţiile. Cu 
siguranţă că îţi vei aminti mereu care este cea bună. Trebuie să 
merg la moschee... dar trebuie să le atrag atenţia lui Karim și lui 
Jalil, mai cu seamă lui Karim. Îi privi pe cei trei. Putea să aibă 
încredere că îi vor îndeplini instrucţiunile, că nu vor căuta să 
ascundă și Coranul acela pe care îl citiseră atâtea nopţi? Vino, îi 
spuse Fâtimei, întinzându-i mâna. 

leșiră din odaie și se sprijiniră de balustrada galeriei de la 
etajul superior. Jos, în jurul fântânii, se jucau copiii. Râdeau, 
alergau și încercau să se prindă unii pe alţii, stropindu-se cu 
apă. Rămaseră privindu-i în tăcere, până când Ines le observă 
prezenţa; ridică privirea spre ei și arătă aceiași ochi negri și 
migdalaţi ai mamei sale. În același moment, Francisco și Shamir 


o imitară și, de parcă ar fi fost conștienți de importanţa 
momentului, cei trei copii le susținură privirile. Vreme de câteva 
clipe, la fel cum se ridica un amestec de răcoare din grădină cu 
parfumul florilor, tot așa un curent de viaţă și de veselie, de 
inocentă, se deplasă din grădină spre galeria de sus. Hernando 
o strânse de mână pe Fâtima în vreme ce mama lui, în spate, și- 
o sprijinea pe a ei de umărul fiului său mai mare. 

— Am îndurat foamea și multe lipsuri până am ajuns aici, 
spuse el, rupând vraja. Nu putem greși acum, zise și se ridică 
deodată în picioare. Trebuia să aibă încredere în ei! Ocupaţi-vă 
să puneţi casa în ordine, porunci el adresându-li-se Fâtimei și 
Aishei. Tată, adăugă el, adresându-i-se lui Hamid, am încredere 
în tine. 

Sosi la catedrală înainte de a se fi încheiat misa solemnă. 
Muzica de orgă și cântările novicilor care studiau la iezuiţi 
inundau incinta, strecurându-se printre cele o mie de coloane 
ale  moscheii. Așezaţi în ordine ierarhică în stranele 
corespunzătoare, așa cum era obligaţia lor la toate slujbele, 
membrii consiliului în plen luau parte la cântări. Mirosul de 
tămâie îl izbi pe Hernando: după ce respirase parfumul proaspăt 
al florilor și al plantelor din grădină, aerul acela dulceag îi aminti 
de ce se afla acolo. Se alătură enoriașilor care participau la 
serviciul religios; de îndată ce se termină ceremonia i se adresă 
unui portar ca să-l caute pe don Julián și să-i comunice că îl 
așteaptă. 

Rămase în fața grilajului bibliotecii, care în perioada aceea era 
în lucru. După moartea episcopului Fratele Bernardo de 
Fresneda, fiind vacant scaunul episcopal, consiliul catedralei 
hotărâse să transforme biblioteca într-o nouă și somptuoasă 
capelă a Chivotului, în stilul Capelei Sixtine, întrucât sacristia 
care se găsea în capela Cinei devenise neîncăpătoare. O parte 
din bibliotecă fusese mutată în palatul episcopului; restul 
rămăsese în așteptare până când avea să se construiască o 
nouă bibliotecă lângă Poarta Sfântul Mihail. 

— Bine, comentă preotul încercând să-l liniștească pe 
Hernando după ce ascultase explicaţiile sale aprinse. Mâine, 
după slujba de priveghi, voi da ordin ca toate cărţile și hârtiile 
noastre să fie mutate la palatul episcopului. 

— La palatul episcopului? se miră Hernando. 

— Unde ar putea fi mai bine decât acolo? zâmbi don Julián. 


Este biblioteca sa particulară. Există sute de cărți și de 
manuscrise și eu sunt cel care mă ocup de ele. Nu-ţi face griji 
pentru asta, le voi ascunde bine. Oricât de multe cărţi ar dori 
Fratele Martin să citească, nu va da niciodată peste ale noastre; 
în plus, în felul acesta, când apele se vor liniști, ne vom putea 
continua lucrarea. 

Ar putea oare, se gândi Hernando, să profite și el de 
stratagema lui don Juliân și să-și ascundă Coranul în biblioteca 
Fratelui Martin din Córdoba? 

— E posibil să mai am încă acasă un Coran și câteva 
calendare lunare... 

— Dacă mi le aduci înainte de slujba de priveghi... Don Juliân 
își întrerupse șirul cuvintelor ca să răspundă la salutul a doi 
beneficiari de prebende care trecuseră pe lângă el. Hernando 
înclină din cap și șopti câteva cuvinte. Dacă mi le aduci, repetă 
preotul când cei doi sacerdoţi nu-i mai puteau auzi, mă voi 
ocupa de ele. 

Hernando îl cercetă atent pe bătrânul preot: aplombul său... 
era real sau o simplă impostură? Don Juliân își închipui gândurile 
moriscului. 

— Nervozitatea ne poate conduce doar la greșeli, îl lămuri el. 
Trebuie să depășim acest impas și să ne continuăm lucrarea. Ai 
crezut vreodată că ar putea fi simplu? 

— Da... recunoscu șovăind Hernando după câteva clipe, și 
adevărul e că așa i se păruse în ultimul timp. 

La început, când venea la catedrală, simţea cum i se încordau 
mușchii și tresărea la cel mai mic zgomot, dar apoi, încetul cu 
încetul... 

— Încrederea în exces nu este un bun sfetnic. Trebuie să fim 
tot timpul cu ochii în patru. Trebuie să-l găsim pe spionul acela 
înainte ca el să ne găsească pe noi. Karim o fi știind de cărăușul 
din Valencia. Trebuie să-l găsim și să aflăm cine a fost cel care i- 
a pus întrebări. 

Karim își asumase tot. Ceilalţi încercaseră să-l convingă să li 
se permită și lor să-l ajute, dar bătrânul refuzase și trebuiseră 
să-i dea dreptate. „E de ajuns să riște unul singur”, susţinea 
bătrânul. Karim se ocupa să achiziționeze hârtia și să trateze cu 
moriscii din Valencia și cu cărăușii; el se ocupa să-i fie adusă lui 
Hernando și lui don Julián și tot el era cel care primea cărțile sau 
documentele scrise deja, pentru ca, după ce le lega cu ajutorul 


unei prese pe care o ţinea la el acasă, să le distribuie prin 
Córdoba. Cu excepția unor sporadice reuniuni care nu puteau 
demonstra aproape nimic, nimeni nu putea stabili legătura 
dintre ceilalți membri ai consiliului și copierea și vânzarea 
exemplarelor din Coran. 

Părăsiră catedrala prin Poarta Sfântul Mihail. Era aproape 
noapte întunecată și o luară în sus pe strada Palatului. Ca 
aproape toţi călugării din Córdoba, don Julián locuia și el în 
parohia Sfânta Maria, pe strada Decanilor, la câţiva pași de 
Hernando. La întretăierea străzii Decanilor cu strada Clanului 
Manrique, acolo unde se forma o piaţetă, un bărbat vânjos le 
ieși în întâmpinare. Hernando duse mâna la cuțitul pe care-l 
avea la cingătoare, dar o voce cunoscută îi opri mișcările. 

— Fiţi liniștiți! Sunt eu, Abbas. Îl recunoscură pe potcovar, 
care nu umblă cu ocolișuri: Inspectorii Inchiziției tocmai l-au 
arestat pe Karim, anunţă el. l-au percheziţionat casa și au găsit 
două exemplare din Coran și alte documente, pe care le-au 
confiscat, precum și presa, cuţitele și celelalte ustensile pe care 
le folosea la legătorie. 


39 


|! chema Cristóbal Escandalet și emigrase la Córdoba de la 
Merida, împreună cu soția și trei copii mici, cu vreo doi ani în 
urmă. Era de meserie vânzător de gogoși și străbătea orașul 
oferind delicioasele prăjituri morisce făcute din făină frământată 
și prăjite în untdelemn: gogoși pufoase, gogoși de cornet, 
lunguieţe, îndesate și crestate sau gogoși tăvălite în miere. 
Hamid găsi casa în care locuia înghesuit cu încă patru familii, în 
sărăcăciosul cartier Sfântul Laurenţiu, aproape de poarta spre 
Plasencia, în capătul occidental al orașului. 

Il urmărea de vreo două zile. Studiase cum vorbește și cum 
tratează oamenii, cum se dădea bine pe lângă ei, făcând paradă 
de o mare simpatie și capacitate de a-i ademeni pe potenţialii 
cumpărători ai produselor sale, fie că era vorba de creștini 
vechi, fie de noi adepţi. Avea în jur de treizeci de ani; de statură 
obișnuită, uscăţiv și musculos, se mișca întotdeauna vioi, 
cărându-și ustensilele de prăjit gogoși. Hamid observase că 
avea o tigaie strălucitoare, iar cornetul prin care ieșeau gogoșile 
era nou. 

— Preţul pentru trădarea lui Karim! exclamă el mânios, 
observând de la o oarecare distanță cum lăuda Cristobal 
calităţile excepţionale ale prăjiturilor într-o zi de târg, în faţa 
troiței din Piaţa de Vechituri, acolo unde strada Târgului dădea 
pe malul Guadalquivirului. 

O femeie care trecea pe lângă el se întoarse privindu-l 
surprinsă. Hamid îi susţinu privirea cu răceală, iar femeia își 
continuă drumul. Apoi, învățatul se  concentră asupra 
vânzătorului de gogoși, a braţelor sale vânoase și la gâtul său 
drept și puternic. Ar trebui să i se taie gâtul ăla, iar el, Hamid, ar 
trebui s-o facă! Numai el putea s-o facă! Asta era pedeapsa 
pentru musulmanul care își abandona legea, iar pentru Cristobal 
nu era loc de vreo posibilitate de căinţă: îi trădase pe fraţii săi 
întru credință. Dar cum putea executa un bătrân șchiop, 
plăpând și neînarmat condamnarea la moarte pe care o dictase 
tot el de îndată ce aflase numele trădătorului? 


Arestarea și izolarea lui Karim în închisoarea Inchiziției, în 
alcazarul regilor creștini, zguduiseră comunitatea moriscă din 


Córdoba. Vreme de câteva zile nu existase alt subiect de 
conversaţie între membrii săi, dintre care unii semănaseră 
îndoiala asupra identităţii celui care îl trădase pe bătrânul 
respectat de toţi. Erau mulţi cei care cunoșteau activităţile lui 
Karim: cei care păzeau casa în timpul reuniunilor consiliului; cei 
care cumpărau exemplare ale Coranului, ale profeţiilor, ale 
calendarelor lunare sau ale scrierilor cuprinzând polemici și 
ceilalți care profitau de ieșirile la munca la câmp ca să scoată 
cărțile din Córdoba și să le distribuie prin celelalte comunităţi 
ale regatului. Lipsa de încredere încolțise în comunitate și 
fuseseră mulţi cei care trebuiseră să-și apere nevinovăția ca 
răspuns la privirile piezișe sau la acuzaţiile directe. Ca să nu dea 
naștere mai multor suspiciuni printre credincioși, membrii 
consiliului hotărâseră să nu facă publică știrea că tocmai un 
morisc fusese cel care îi pusese întrebări cărăușului valencian, 
dar nici nu putuseră face nimic ca să cerceteze despre cine era 
vorba: nu se putea ajunge la Karim în temniţa Consiliului 
Suprem al Inchiziției, iar soţia sa, bătrână și distrusă de cele 
întâmplate, nu știa nimic în această privință, așa cum îi 
povestise lui Abbas când potcovarul reușise să o vadă în cele 
din urmă după ce inspectorii Inchiziției făcuseră cuvenitul 
inventar al bunurilor ce-i aparţineau lui Karim, ca să le confiște 
în favoarea Sfântului Oficiu. 

Delaţiunea era de departe delictul cel mai infam și mai 
execrabil pe care îl putea săvârși un morisc. De pe vremea 
împăratului Carol Quintul se succedaseră edictele de grațiere 
din partea Inchiziției spaniole, susţinute toate prin bule papale. 
Atât regele, cât și Biserica conștientizau dificultăţile pe care le 
atrăgea după sine așa-zisa creștinare a unui întreg popor 
botezat cu forța; lipsa preoţilor îndeajuns de pregătiți și dispuși 
să ducă la bun sfârșit o asemenea sarcină era indiscutabilă. lar 
Biserica era conștientă de faptul că, într-o astfel de situație, 
numărul celor recăzuţi în păcat și care ar fi trebuit să sfârșească 
inevitabil pe rug era atât de mare, încât funcţia exemplară a 
acestei pedepse era lipsită de sens și de efecte asupra celorlalți, 
motiv pentru care, vreme de un secol, încercase să-i primească 
la sânul ei pe moriscii care doar ar fi mărturisit și ar fi revenit la 
credinţă, chiar și în secret, fără ca fraţii lor să aibă cunoștință 
despre acest fapt, extinzând iertarea chiar și asupra 
recidiviștilor recăzuţi în păcat și oferindu-le beneficii precum 


neconfiscarea bunurilor lor. 

Dar aceste mărturisiri erau supuse unei condiţii: trebuiau să-i 
denunțe pe ceilalți membri ai comunităţii care practicau erezia. 
Nici unul dintre edictele de grațiere nu avuseseră efect. Membrii 
comunității morisce nu s-au denunțat între ei. 

Pe de altă parte, poporul îi ura pe morisci. Hărnicia acestora, 
spre deosebire de meșteșugarii creștini care se străduiau să-i 
imite pe nobili și pe ceilalți hidalgo în ceea ce privește 
aversiunea față de orice fel de activitate legată de muncă, îi irita 
pe oamenii care vedeau că moriscii, odată depășită dezordinea 
produsă prin deportarea celor din Granada, se îmbogăţeau din 
nou: puţin câte puţin, ducat cu ducat. De asemenea, din partea 
localităţilor, s-au înaintat consiliilor regale numeroase plângeri 
întemeiate pe deosebita fertilitate a moriscilor, care, pe de altă 
parte, nici nu erau chemaţi să se înroleze în oștile regale, fapt 
care, an după an, decima treptat țărănimea și târgoveţii 
spanioli. 


Exact așa cum bănuia Hernando, Fâtima și Hamid nu 
puseseră pe foc Coranul și celelalte documente: le ascunseseră 
în grădină, sub mozaic. 

— Naivilor! îi dojeni el, după ce le smulse adevărul. 
Anchetatorilor Inchiziției nu le-ar fi luat nici măcar o clipă ca să 
le găsească. 

Arse totul, cu excepţia Coranului, și înainte de răsăritul 
soarelui, după o noapte de veghe, temându-se ca nu cumva să 
audă răsunând pașii anchetatorilor Consiliului Suprem al 
Inchiziției îndreptându-se spre casa lor, ascunse cartea divină în 
tunică și o duse la catedrală, înaintea slujbei din zorii zilei, cum 
îi spusese don Juliân. 

Cobori pe strada Bărbierilor și pe cea a Decanilor până ajunse 
la Poarta lertării. Era frig, dar el purta tunica împăturită pe 
brațul drept și Coranul lipit de trup. Tremurase. De frig? Numai 
după ce trecu de marea arcadă de la Poarta lertării înţelese că 
nu frigul îi pricinuia acei fiori. Ce făcea el acum? Nici măcar nu 
se întrebase: luase cartea ca să i-o înmâneze lui don Juliân, de 
parcă ar fi fost lucrul cel mai normal, iar acum se afla în grădina 
catedralei, cu un Coran sub braţ, înconjurat de sacerdoţi care 
veneau la slujba din zorii zilei. În afara episcopului, care traversa 
vechiul pod ce lega catedrala de palatul său, ceilalţi intrau prin 


Poarta lertării: restul demnitarilor consiliului, care puteau fi 
recunoscuți după veșmintele lor somptuoase, și peste o sută de 
canonici și capelani cărora li se adăugau organiști și muzicieni, 
copii din cor, ministranţi, oameni de ordine, sacristani, paznici... 
Deodată, se trezi prins într-un flux de preoţi și de tot felul de 
lucrători din catedrală. Unii vorbeau, cei mai mulţi mergeau în 
tăcere, adormiţi, cu o înfățișare morocănoasă. Un fior cumplit îi 
străbătu șira spinării. Se afla într-unul dintre cele mai sacre 
locuri din toată Andaluzia cu un Coran sub braţ! Se opri, și trei 
copii din cor care mergeau în urma lui se văzură obligaţi să-l 
ocolească. Strânse cartea și mai tare de trup și, simulând o 
indiferenţă pe care nu o simțea sub nici o formă, constată că 
tunica o acoperea. Observă că puhoiul de oameni îmbrăcaţi în 
straie negre și cu bonetă se îndreptau spre Poarta Arcada 
Binecuvântărilor, prin care se intra în incintă, și atunci se hotări 
și se întoarse cu spatele ca să scape de acolo. O să se ocupe el 
să ascundă Coranul pe undeva... 

— Ei! 

Hernando auzi exclamaţia în spatele său și speră să nu-i fie 
adresată. 

— Ei, tu! 

Privi în faţă și grăbi pasul. 

— Oprește-te! ` 

O sudoare rece îi curse brusc și îi străbătu spinarea. Inceputul 
arcadei Porții lertării era la doar... 

— Stai pe loc! 

Doi portari îi ieșiră în faţă și îl împiedicară să meargă mai 
departe. 

— N-auzi că te strigă inchizitorul? 

Hernando îngăimă o scuză și privi dincolo de poartă, spre 
stradă. Putea să o ia la fugă și să dispară. Mintea lui încerca să 
hotărască: să se salveze? L-ar fi recunoscut și, înainte de a 
putea ajunge să o ia pe Fâtima și pe copii... 

— Chiar n-auzi? strigă la el celălalt portar. 

Hernando se întoarse cu faţa spre grădină. Un preot zvelt și 
foarte înalt îl aștepta. Știa că una dintre funcţiile de canonic din 
consiliul catedralei era rezervată pentru un reprezentant al 
Inchiziției. Șovăi din nou. Simţi respiraţia portarilor în ceafa, și 
totuși... canonicul era singur, nici un inspector sau alguazil al 
Consiliului Suprem al Inchiziției nu îl însoțea. 


Se liniști și respiră adânc. 

— Părinte, salută el înclinându-și capul după ce străbătu 
distanţa care îl despărțea de inchizitor. Scuzaţi-mă, dar 
niciodată n-aș fi putut bănui că înălțimea voastră mi s-ar adresa 
mie, un simplu... 

Inchizitorul îl întrerupse și îi oferi mâna lipsită de vlagă, 
pentru ca el să facă o cuvenită reverență. Vru să o ia în mod 
instinctiv, dar cartea, de sub braţul lui drept... o apucă pe 
deasupra tunicii cu stânga și o lipi de piept ajungând aproape să 
cadă în genunchi ca să se asigure că nu se vedea nimic. 
Inchizitorul îl îndemnă să se ridice. Hernando plie tunica pe braţ 
ca nici măcar să nu se observe prezenţa cărții. Preotul îl 
examină de sus până jos. El strânse Coranul la piept. Acolo era 
revelaţia divină! Cartea aceea ar fi trebuit să fie înlăuntrul 
moscheii, păstrată în mihrab, în locul tuturor acelor sacerdoți 
creștini cu cântările și imaginile lor! Un val de căldură se iscă 
acolo unde stătea cuibărită cartea divină, lângă inima lui, 
răspândindu-i-se în tot corpul. Își îndreptă spatele și își încorda 
mușchii și, când inchizitorul puse capăt cercetării, se simțea 
puternic, cu credinţă în Allah și în cuvântul acestuia. 

— leri, spuse inchizitorul cu o voce șuierătoare, am arestat un 
eretic care se îndeletnicea eu copierea, legarea și distribuirea 
scrierilor defăimătoare și contrare doctrinei Sfintei Mame 
Biserica. Nu va exista o perioadă de graţie pentru mărturisirea 
lui spontană. Chiar azi, data fiind gravitatea cazului și 
necesitatea de a-i aresta pe posibilii săi complici înainte de a 
fugi, vom începe interogatoriile în sediul tribunalului. Cărțile 
sunt scrise într-o limbă arabă pe care traducătorul nostru 
obișnuit nu reușește să o înțeleagă pe de-a-ntregul. Consiliul 
catedralei mi-a pus la dispoziţie referinţe excelente despre tine, 
motiv pentru care va trebui să te prezinţi acolo la ora canonică 
terță“? ca să fii de față la interogatorii și să iei parte ca 
traducător al tuturor acelor scrieri. 

Lui Hernando îi pieri curajul. Fermitatea îi dispăru în clipa în 
care se imagină faţă în față cu Karim, fiind prezent la 
interogatoriul și poate chiar și la torturarea lui... în vreme ce 
traducea ceea ce scrisese chiar el însuși! 

— Eu... - încercă el să se scuze bâlbâindu-se - ... trebuie să 
muncesc la grajduri... 


s La mijlocul dimineţii, adică la ora 9. (n.tr.) 


— Prigonirea ereziei și apărarea creștinătății sunt mai presus 
de orice muncă! îl întrerupse inchizitorul. 

Cântările începură să răsune înăuntrul catedralei, glasurile se 
auzeau până în grădină. Preotul își întoarse faţa spre Poarta 
Arcadei Binecuvântărilor și se grăbi să intre; se strecură în fugă, 
fără să facă zgomot. 

— La ora terță, ţine minte, insistă canonicul, înainte de a-l 
lăsa singur. 

Hernando străbătu mica distanţă care îl despărțea de casă 
neavând nimic în minte, încercând să nu se gândească, șoptind 
sure și strângând Coranul la piept... 


Alcazarul regilor, vechea reședință a Regilor Catolici și acum 
sediu al tribunalului Inchiziției, era o fortăreață construită de 
regele Alfonso al XI-lea pe ruinele unei aripi a palatului califilor. 
Dar, de multă vreme, toţi banii care ajungeau la tribunal pentru 
conservarea acelei clădiri erau furaţi de inchizitori pentru 
cheltuielile în scop personal, motiv pentru care întreaga clădire 
se degradase progresiv și, acolo unde ar fi trebuit să fie camere, 
săli, secretariate și arhive, erau amplasate chiar și spălătorii de 
îmbrăcăminte, precum și coteţe de găini, de porumbei, grajduri, 
ale căror produse erau vândute fără pic de rușine de către 
servitorii inchizitorilor în poarta care dădea spre Câmpia Regală. 
Condiţiile igienice ale alcazarului, printre animale și murdărie, 
temnițe insalubre și două iazuri cu ape stătătoare și împuţite 
amplasate la marginea Guadalquivirului, adeveriseră legenda că 
oricine locuiește în alcazar se îmbolnăvește de moarte. 

La ora canonică terță, așa cum i se poruncise, Hernando se 
prezentă la poarta care dădea spre câmpia regală, sub turnul 
Leului. 

— Trebuie să te întorci, îi spuse pe un ton răuvoitor un 
vânzător de cârpe. Traversează cimitirul și intră prin Poarta 
Suliţei, din turnul Lumânării, lângă fluviu. 

Poarta Suliţei se deschidea într-un patio înconjurat de ziduri, 
cu plopi și portocali, care dădea spre Guadalquivir. Doi portari îl 
interogară de parcă el avea să fie judecat, până când unul dintre 
ei, cu un gest brusc, îi arătă o mică poartă care se deschidea pe 
faţada dinspre miazăzi. Cum trecu de ea și lăsă în urmă copacii 
din patio, Hernando simţi că umezeala nesănătoasă a locului i 
se lipește de trup. Intră într-un culoar lugubru care ducea la sala 


tribunalului; la stânga se deschideau temniţele într-o dispoziţie 
complicată, ca să se profite de spaţiul vechiului alcazar; știa că 
în ele erau îngrămădițţi deţinuţii, dar liniștea era atât de 
înspăimântătoare, încât pașii îi răsunară de-a lungul culoarului. 

Sala tribunalului era dreptunghiulară și cu tavane înalte, 
boltite. Pe una dintre laturi, se aflau deja instalaţi, în spatele 
unor mese, mai mulţi inchizitori, între aceștia cel care îi vorbise 
la catedrală, acuzatorul public al Sfântului Oficiu și notarul. Îi 
luară jurământul în privința confidenţialităţii tuturor celor auzite 
în „sala de taină” și fu așezat în fața unei mese mai joase decât 
celelalte, lângă notar. Dinaintea lor erau dispuse trei exemplare 
prost cusute ale Coranului și alte câteva documente disparate. 

Karim era cel care se ocupa de coaserea colilor înainte de a le 
distribui. Cu rumoarea conversaţiilor inchizitorilor ca fundal, 
Hernando recunoscu fiecare dintre acele exemplare ale cărții 
divine. Cu privirea aţintită asupra cărților, putu să-și amintească 
exact în ce moment o scrisese pe fiecare dintre ele, dat fiind că 
aproape nu mai avea nevoie să le copieze; dificultăţile pe care 
le avusese într-una sau într-alta; greșelile comise; penele pe 
care a trebuit să le taie și la ce sură a făcut-o; cerneala care îi 
lipsise; observaţiile și comentariile lui don Juliân... glumele și 
neliniștile la orice zgomot ciudat sau neprevăzut... iluzia și 
speranţa unui popor reprezentată în fiecare caracter pe care 
reușise să-l scrie pe acele coli de hârtie prea satinată și de 
proastă calitate, care le sosea cu atâta dificultate de la Xâtiva. 

Hernando se făcu mic pe scaunul tare de lemn la apariţia lui 
Karim în sala tribunalului; murdar și neînagrijit, slăbit și speriat. 
La ce s-o fi gândind bătrânul? Că poate el este denunţătorul? Nu 
fusese nevoie decât de o clipă în care privirea lui Karim se lăsă 
asupra lui pentru a-l convingă că bătrânul nu credea nici pe 
departe asta. 

— Te iert! exclamă Karim odată ajuns în mijlocul sălii, fără să 
se adreseze cuiva în mod special, întrerupându-l pe notar de la 
începutul lecturii. 

Inchizitorii se enervară. 

— Ce ai tu de iertat, ereticule? sări unul dintre ei. 

Hernando nu luă în seamă imprecaţiile care urmară. Cuvintele 
acelea îi erau adresate lui. Te iert! Karim evitase să privească 
pe cineva când le rostise și vorbise la singular. Te iert! 
Hernando simţise că cedează când îl văzuse intrând, dar apoi se 


stăpâni. În dimineaţa aceea se simţise puternic cu Coranul 
strâns la piept; dar, după aceea, se cufundase în deznădejde 
știind că trebuie să se prezinte la procesul împotriva lui Karim. 
Fátima, Aisha și un Hamid cu capul plecat îl asaltaseră cu 
întrebările, dar nu fusese în stare să răspundă la nici una dintre 
ele. lar acum Karim îl ierta, angajându-se să ia asupra lui toată 
răspunderea. 


De-a lungul dimineţii acelei zile, Karim răspunse la 
interogatoriul de rigoare. 

— Toţi creștinii! răspunse el la întrebarea dacă are dușmani 
cunoscuţi. Cei care au încălcat tratatul de pace pe care l-au 
semnat regii voștri; cei care ne insultă, ne maltratează și ne 
urăsc; cei care ne fură actele de identitate ca să fim arestaţi, cei 
care ne împiedică să ne facem datoria faţă de legile noastre... 

Apoi, cu o voce tremurândă, Hernando traduse o parte din 
conţinutul cărților, a căror deţinere a fost recunoscută de Karim, 
spre satisfacția inchizitorilor. Bătrânul mărturisi: el singur făcuse 
rost de hârtie și de cerneală și tot el însuși le scrisese. El și 
numai el era răspunzător de toate! 

— Mă puteţi duce la locul de ardere pe rug, îi sfidă el, arătând 
cu degetul spre toţi cei prezenţi. Nu voi reveni niciodată în 
Biserica voastră. 

Hernando își stăpâni plânsul, conștient totuși de tremurul ușor 
al buzelor sale. 

— Câine eretic! izbucni unul dintre inchizitori. Chiar crezi că 
suntem imbecili? Suntem convinși că un bătrân ca tine nu este 
în stare să facă toate acestea singur. Vrem să știm cine te-a 
ajutat și cine sunt cei care dețin restul cărților. 

— V-am spus că nu mai este nimeni altcineva, îi asigură 
Karim. 

Hernando îl văzu singur, în picioare, în mijlocul marii săli, 
înfruntând tribunalul: un spirit imens într-un trup mic. Intr- 
adevăr, nu mai era nimeni altcineva; nu mai era nevoie de 
nimeni, se gândi el atunci, ca să-l apere pe Profet și pe singurul 
Dumnezeu. 

— Ba există și alţii. Afirmația tăioasă, dar senină, izbucni din 
glasul șuierător al canonicului de la catedrală. Și ne vei spune 
numele lor. 

Ultimele sale cuvinte plutiră în aer, înainte ca însuși 


inchizitorul să poruncească suspendarea procesului până în ziua 
următoare. 

În după-amiaza aceea, Hernando nu merse la grajduri. După 
ce alguazilii îl luară pe Karim, iar inchizitorii părăsiră mesele, 
încercă să se scuze pentru ședința de a doua zi: tradusese deja 
o parte din documente și exemplarele din Coran aveau trecut 
printre rânduri textul în a/jamiaao. 

— Tocmai de aceea. Nu știm dacă aceste traduceri dintre 
rânduri sunt corecte sau dacă nu cumva sunt doar o altă 
stratagemă ca să ne deruteze. Vei fi lângă noi pe toată durata 
procesului. 

Și îl lăsă să plece cu un gest al mâinii exprimând neplăcere. 

Hernando nu mâncă nimic la prânz și nici la cină. Nici măcar 
nu vorbi. Se închise în odaia lui și, înspre quibla, se rugă tot 
restul zilei și o parte din noapte, până căzu sleit de puteri. 

Nimeni nu-l întrerupse și nici nu-l deranjă; femeile ţinură copiii 
în liniște. 


La ora canonică terță a zilei următoare, Hernando nu fu 
condus la sala de taină. Din același culoar care ducea la tribunal 
coborâră pe scări până la niște hrube fără ferestre unde se aflau 
prezenți inchizitorii. Şușoteau între ei, așezați în cerc în jurul 
celor mai variate instrumente de tortură: frânghii care atârnau 
din tavan, o bancă de tortură și o mie și una de mașinării de fier 
pentru sfârtecarea, imobilizarea sau dezmembrarea inculpaților. 

Duhoarea care se respira înăuntrul încăperii, caldă și 
lipicioasă, devenise insuportabilă. Hernando își stăpâni cu greu 
un icnet de greață la vederea tuturor acelor unelte macabre. 

— Așază-te acolo și așteaptă, îi porunci canonicul, arătându-i 
o masă din apropiere, unde se aflau deja rânduite exemplarele 
din Coran și documentele notarului care, la rândul său, stătea 
de vorbă cu inchizitorii, cu medicul și călăul. 

— Este prea bătrân, îl auzi comentând pe unul dintre 
inchizitori. Trebuie să umblăm cu grijă. 

— Nu vă temeti, zise călăul, un bărbat chel și vânjos. O să am 
eu grijă de el, spuse ironic. 

Câţiva zâmbiră. 

Hernando se sili să-și îndepărteze privirea de la acel grup de 
oameni și ar fi dorit să-și poată astupa și urechile. Işi lăsă ochii 
pe masă, pe documentele notarului. „Mateo Hernandez, creștin 


nou maur“, era scris pe prima pagină cu frumoasa caligrafie a 
notarului Inchiziției. Urma apoi menţionarea datei, a locului și a 
faptelor pe care se întemeia deschiderea procesului, 
enumerarea inchizitorilor prezenți și, în fine, pe ultimele rânduri 
ale acelei prime pagini, se putea citi: 


În Córdoba, la data de 23 ianuarie a anului Domnului Nostru 1580, 
în faţa clericului Juan de la Portilla, inchizitor al Tribunalului din 
Córdoba, și în Sala Sfântului Oficiu, în vederea denunțării ereziei, s-a 
înfățișat cel care a spus că se numește... 


Aici se încheia ultimul rând de pe prima pagină. Hernando își 
ridică privirea spre inchizitori: continuau să stea de vorbă, 
așteptând să le fie adus inculpatul. 23 ianuarie! Trecuse deja 
mai bine de o lună. Cine fusese cel care se înfăţișase dinaintea 
inchizitorului în urmă cu mai bine de o lună și al cărui denunţ 
iscase acest proces? Nu putea fi decât... Brusc se făcu liniște și 
Karim intră în sala de tortură însoţit de doi alguazili. Exact în 
clipa când  inchizitorii își deturnau atenţia spre inculpat, 
Hernando întoarse pagina. O simplă privire îi fu de ajuns: 
Cristobal Escandalet. Cu pumnii strânși, rezistă impulsului de a 
verifica dacă îi băgase cineva de seamă acţiunea și așteptă ca 
notarul să ia loc lângă el. 

Cristobal Escandalet, mormăia Hernando de parcă ar fi vrut 
să-și întipărească numele cu litere de foc în memorie. Acela era 
trădătorul! 

Karim negă din nou că l-ar fi ajutat cineva. Tonul sigur al vocii 
sale, care îl sili pe Hernando să fie atent la el, contrasta cu 
aspectul obosit și neîngrijit, mai ales după ce îi fusese smulsă 
cămașa, lăsând să se vadă torsul fleșcăit, cu puţin păr pe el. 

— Începe interogatoriul! anunţă don Juan de la Portilla, în 
picioare ca și ceilalţi inchizitori, în vreme ce notarul începu să 
scrie făcând înflorituri cu pana pe hârtie. 

ÎI întinseră pe inculpat cu faţa în jos și îl imobilizară pe banca 
de tortură, cu brațele la spate ca să i se lege degetele mari cu o 
sfoară care era înnodată de o frânghie; aceasta se ridica până la 
un scripete care atârna din tavan, pentru ca apoi să coboare din 
nou. Karim refuză iarăși să răspundă la întrebările inchizitorului 
și călăul începu să tragă de capătul frânghiei. 

Dacă cineva se aștepta ca el să urle, se înșelase. Bătrânul își 


apăsă fața de banca de tortură și lăsă să-i scape doar niște 
mârâieli surde care îl ameţiră pe Hernando, gemete întrerupte 
doar de întrebările insistente ale inchizitorului. 

— Cine sunt cei oare se află alături de tine? striga întruna, din 
ce în ce mai exaltat cu cât tăcerea lui Karim devenea mai 
profundă. 

Când călăul clătină din cap în semn de tăgăduială și 
inchizitorii renunţară la intenţiile lor și îl eliberară pe bătrân de 
pe banca de tortură, degetele lui mari rămaseră îndreptate spre 
dosul mâinilor, rupte din încheieturi. Chipul îi era congestionat, 
respiraţia îi era agonică, ochii se vedeau obosiţi, apoși, iar din 
buza de jos îi curgeau șiroaie de sânge; nu se putea ţine pe 
picioare dacă nu se agăța de călău. Medicul se apropie de Karim 
și îi examină degetele mari mișcându-le în mod neglijent, fără 
nici o grijă, iar Hernando privi pe chipul prietenului său dovezile 
de durere pe care le ascunsese până atunci. 

— Se simte bine, anunţă medicul. 

Dar se îndreptă spre clericul Portilla și îi vorbi la ureche. În 
vreme ce o făcea, Hernando citi ce însemna notarul din avizul 
medicului: „Inculpatul se simte bine“. 

— Şedinţa se suspendă până mâine, hotărî inchizitorul, de 
îndată ce medicul se îndepărtă de el. 


— Trebuie să mănânci, șopti Fâtima după ce intră în odaia în 
care Hernando se ruga întruna de când venise acasă. 

Era trecut de miezul nopții. 

— Karim nu mănâncă, răspunse el. 

Fátima se apropie de soțul ei care, în momentul acela, era 
așezat pe călcâie și cu torsul dezgolit. Braţele și pieptul îi erau 
zgâriate, sfâșiate în unele zone, ca rezultat al vigorii cu care se 
spălase, frecându-se, de parcă ar fi vrut să-și smulgă pielea și să 
se desprindă de duhoarea din temniță care, orice făcuse, îi 
rămăsese în continuare impregnată pe trup. 

— Este frig. Ar trebui să te îmbraci. 

— Lasă-mă, femeie! Fâtima îi dădu ascultare și lăsă blidul cu 
mâncare și apa într-un colț. Spune-i lui Hamid să vină, adăugă 
el, fără să se întoarcă spre ea. 

Învăţatul nu zăbovi. 

— Pacea... Hamid își întrerupse salutul la vederea înfățișării 
lui Hernando, care nici măcar nu se întoarse spre el. N-ar trebui 


să te pedepsești, șopti el. 

— Trădătorul se numește Cristobal Escandalet, mărturisi 
Hernando în loc de orice răspuns. Spune-i lui Abbas. El va ști ce 
să facă. 

l-ar fi plăcut să-l ucidă cu mâinile sale, gâtuindu-l încet și să-i 
privească ochii în agonie, să-i pricinuiască aceeași durere pe 
care o suporta Karim, dar era la dispoziţia tribunalului și 
hotărâse că ar fi mai nimerit ca Abbas să se ocupe de câinele 
ăla. Și cu cât mai iute, cu atât mai bine. 

— Pedeapsa pentru cel care ne trădează neamul este fără 
drept de apel. Fără îndoială că Abbas va ști ce să facă. Dar ceea 
ce mă îngrijorează... Hamid lăsă ca ultimele sale cuvinte să 
plutească în aer; aștepta o reacţie din partea lui Hernando, dar 
acesta dădu să înceapă rugăciunile. Ceea ce mă îngrijorează, 
insistă atunci învățatul, este dacă tu știi ce trebuie să faci. 

— Ce vrei să spui? întrebă Hernando, după câteva clipe de 
îndoială. 

— Karim se sacrifică pentru noi... 

— Mă protejează pe mine, îl întrerupse Hernando, fiind tot cu 
spatele întors la el. 

— Nu fi îngâmfat, Ibn Hamid. Ne protejează pe toţi. Tu... tu nu 
ești decât un instrument oarecare în lupta noastră. Le 
protejează și pe soţia ta, și pe mamele pe care ea le învață 
cuvântul revelat, și pe acestea când ele îl transmit fiilor lor, și pe 
micuţii care îl învaţă în secret, cu avertismentul să nu-l 
folosească în afara căminelor lor... Ne protejează pe toţi. 

Hamid observă un ușor tremur în trupul lui Hernando. 

— Viaţa mea se află în mâinile lui, spuse el în cele din urmă, 
întorcând capul spre învăţat, care se temu că învăţăcelul său se 
va prăbuși. Se apropie de el și îngenunche cu dificultate. E 
posibil să ai dreptate... cu siguranță! Ne protejează pe toţi, dar 
nu-ți poţi închipui cum mă chinuie panica atunci când îi văd 
trupul slăbit și epuizat, zdrobit sub tortură, supus la 
interogatoriu. Cât poate îndura un bătrân ca el? Mi-e frică, 
Hamid, cu adevărat. Tremur. Nu-mi pot controla nici genunchii, 
nici mâinile. Mă tem că în nebunia durerii va sfârși prin a mă 
denunța și pe mine. 

Învăţatul schiţă un zâmbet trist. 

— Tăria nu se află în trupul nostru, Ibn Hamid. Tăria 
sălășluiește în spiritul nostru. Încrede-te în spiritul lui Karim! Nu 


te va denunța. Dacă ar face-o ar însemna că își trădează 
neamul. 

Cei doi își încrucișară privirile. 

— Te-ai rugat deja? îl surprinse învățatul, rupând vraja, iar lui 
Hernando i se păru că aude exact aceleași cuvinte ca în coliba 
veche de la Juviles, și strânse din buze în așteptarea celorlalte 
întrebări: Rugăciunea de noapte este singura pe care o putem 
practica într-o oarecare siguranţă. Creștinii dorm. Hernando vru 
să răspundă cum o făcea întotdeauna, cu un nod în gât din 
cauza nostalgiei care îl cuprindea, dar Hamid îl împiedică. Cât 
am luptat de atunci, fiule? 


Dar Hamid nu îi transmise mesajul lui Abbas. Potcovarul era 
tânăr și puternic. Karim urma să moară sub tortură sau ars ca 
eretic. Jalil era la fel de bătrân ca și Karim, don Juliân era și el în 
vârstă și trebuia să acţioneze mereu în clandestinitate, fără 
posibilitatea de a se mișca printre morisci, iar el... el simţea că 
viața lui nu va întârzia să se încheie! Abbas nu trebuia să riște. 
Dar cum l-ar putea ucide pe trădătorul acela? se gândi el din 
nou când îl privea vânzând fără griji gogoși la troita din Piaţa de 
Vechituri. 

În timpul celor două zile de constantă urmărire, lui Karim îi 
fuseseră smulse braţele din articulaţii pe banca de tortură, dar 
bătrânul era la fel de încrâncenat în tăcerea lui pe cât era și 
Hernando în post și rugăciune. Fâtima și Aisha erau îngrijorate, 
până și copiii presimţeau că se apropie ceva teribil. 

— Bea apa pe care i-o lași? o întrebă Hamid pe Fátima. 

— Da, răspunse ea. 

— Atunci... va rezista. 


Hamid îl văzu pe vânzătorul de gogoși mutându-și toneta și 
căutând o zonă în care se strânsese un numeros grup de 
persoane. Îl urmări cu privirea până îl văzu că se oprește lângă 
un vânzător de cuțite. Işi oferea în gura mare produsele, 
scurgând prin cornet aluatul gogoșilor care cădea formând 
cercuri în tigaie și sfârâia în untdelemnul încins înainte de a le 
tăia și a le oferi publicului. Cuţite! Dar era prea mare distanța 
dintre Cristobal și vânzătorul de cuțite pentru ca, presupunând 
că ar reuși să șterpelească vreunul, să-l poată lua prin 
surprindere pe vânzătorul de gogoși și să-i aplice o lovitură. Cu 


siguranţă că tipetele vânzătorului îl vor pune în gardă. În plus, 
trebuia să-i taie capul! Dar cum... 

Deodată, Hamid strânse din fălci. 

— Allah este mare, mormăi el printre dinţi, mergând 
șchiopătând înspre vânzătorul de gogoși. 

Cristobal îl văzu îndreptându-se spre el cu ochii aţintiţi într-ai 
săi. Încetă să-și mai strige marfa și se încruntă, dar când 
învățatul ajunse în dreptul lui, zâmbi. Era doar un bătrân 
neputincios. 

— Vrei o gogoașă, tataie? Dar Hamid refuză clătinând din cap. 
Atunci? întrebă Cristobal. 

În momentul acela, Hamid apucă tigaia cu amândouă mâinile. 
Sfârâitul pielii și al cărnii de pe degetele arse cu tigaia încinsă 
putu fi auzit de toţi cei care erau în preajma lor. Învăţatul nici 
măcar nu clipi. Unele persoane săriră într-o parte exact când 
azvârlea uleiul încins peste chipul lui Cristobal. Vânzătorul de 
gogoși urlă și își duse mâinile la față înainte de a cădea la 
pământ zvârcolindu-se de durere. Cu tigaia încă în mână și 
mirosul de carne arsă năpădind locul acela, învățatul se îndreptă 
spre taraba cu cuțite. Oamenii se dădură la o parte, lăsându-l să 
treacă, iar vânzătorul de cuțite făcu același lucru faţă de omul 
acela scos din minţi și care părea în stare să arunce în el cu 
resturile din tigaie. Atunci, Hamid azvârli tigaia, luă un cuțit, cel 
mai mare dintre cele expuse spre vânzare, și se întoarse acolo 
unde vânzătorul de gogoși continua să ţipe. 

Cei mai mulţi dintre oameni priveau nemișcaţi, de la distanţă; 
cineva alergă după alguazili. 

Hamid îngenunche lângă Cristobal care, căzut pe spate, 
dădea din picioare și urla cu fața ascunsă în mâini. Atunci îi 
crestă antebrațele și durerea nouă și bruscă îl făcu pe 
vânzătorul de gogoși să-și descopere grumazul. Invăţatul făcu 
să alunece cuțitul pe gâtul denunţătorului: a fost o tăietură 
sigură, profundă, cu toată puterea unei comunităţi ultragiate și 
trădate. Țâșni un șuvoi de sânge și Hamid se ridică înecat în el, 
cu imensul cuţit încă în mână și se ciocni de alguazilul care își 
scosese spada din teacă. 

— Câini creștini! strigă Hamid ameninţător, lăsând să se 
reverse asupra lor toată ura pe care și-o reprimase de-a lungul 
întregii sale vieți. 

Alguazilul își înfipse spada în stomacul lui Hamid. 


Alpujarras, culmile albe din Sierra Nevada, râurile și 
prăpăstiile, terasele minuscule cu terenuri fertile câștigate în 
dauna muntelui, treaptă cu treaptă, munca la câmp și 
rugăciunile de noapte... totul apăru cu claritate în mintea lui 
Hamid. Nu simţea nici o durere. Hernando, fiul său...! Aisha, 
Fátima, micuţii... Nu simţi durerea nici când alguazilul trase de 
armă și i-o scoase din trup. Sângele îi ţâșni din măruntaie, iar 
Hamid îl privi cu atenţie: asemenea celui vărsat de mii de 
musulmani care hotărâseră să-și apere legea. 

Alguazilul stătea în picioare în fața lui, sigur că bătrânul acela 
se va nărui într-o clipă. Oamenii îi înconjurau în tăcere. 

— Nu există alt Dumnezeu în afară de Allah, iar Mahomed 
este trimisul lui Allah, recită Hamid. 

Nu trebuia să fie prins. Nu trebuia să se știe cine este. Pentru 
nimic în lume nu voia să-și pună în primejdie familia. Ridică de 
pe jos cuțitul și o porni șchiopătând spre fluviu, pe lângă troiţa 
din Piaţa de Vechituri. Oamenii se dădură la o parte din calea lui 
și alguazilul îl urmă. Trebuia să cadă la pământ! O dâră de 
sânge rămânea în urma lui și, cu toate acestea, se opriră cu 
toţii, impresionați de magia acelui bătrân care o pornise, șontăc- 
șontăc, cu seninătate, spre mal. 

— Nu! strigă alguazilul înțelegând intenţiile lui Hamid, exact în 
momentul în care acesta se lăsă să cadă în Guadalquivir și 
dispăru în apele acestuia. 


Hernando nu mai era în stare să suporte și mai multă durere. 
Tocmai se întorsese de la alcazarul regilor creștini, unde 
torturarea lui Karim devenise de o cruzime inutilă: bătrânul se 
încăpăţâna în continuare să nu dezvăluie identitatea complicilor 
săi și până și călăul îndrăznise să se întoarcă spre inchizitori, 
atrăgându-le atenţia cu un gest al mâinilor asupra absurdităţii 
insistenței. 

— Continuă! îi strigă clericul Portilla punând capăt îndoielilor 
călăului. 

Între timp, Hernando era obligat să asiste la barbarie. Vorbele 
lui Hamid îl făcuseră să fie tot mai convins de credinţa sa, de 
spiritul care îi îndemna să lupte pentru legile și obiceiurile lor, și 
cu acest elan încerca să meargă la alcazarul regilor, dar odată 
ajuns la temnițe, când îl torturau pe Karim și îi cereau numele 
complicilor săi, frica îl cuprindea din nou ca într-un clește. 


Numele lui era cel pe care îl tăinuia cu atâta tenacitate! La doar 
doi pași de el, Karim era torturat cu sălbăticie; simțea mirosul 
sângelui și al urinei acestuia; privea convulsiile care i se 
reflectau în mușchii contractaţi de durerea intensă; auzea 
strigătele lui stinse, mai groaznice decât cel mai cumplit urlet, 
precum și gâfâielile și hohotele de plâns în momentele de răgaz. 
Uneori, era mândru de victoria lui Karim asupra inchizitorilor, își 
apăra neamul, legea! Dar, alteori, un sentiment de vinovăţie 
dureros îl chinuia... Și, din când în când, sudoarea lui rece se 
combina cu duhoarea din temniță la simplul gând că bătrânul 
Karim ar putea să cedeze și să-l arate cu degetul: El! El este cel 
pe care îl căutați! Atunci, se chircea în scaun, terorizat, cu 
stomacul strâns, închipuindu-și cum s-ar arunca asupra lui 
alguazilii și inchizitorii. Următorul ar putea fi el, și nimeni nu ar 
putea să acuze un om, oricare ar fi fost condiţia sa, dacă, supus 
unor asemenea cazne, ar fi cedat și ar fi declarat ceea ce i se 
cere. Orgoliu, vinovăţie, panică, sentimentele se învălmășeau în 
sufletul lui Hernando, veneau și plecau, îl purtau de colo-colo, 
de parcă ar fi fost vorba de o marionetă, alternând fără încetare, 
la o simplă întrebare, o nouă tragere de frânghie, un țipăt... 

Tocmai se întorsese acasă când un tânăr trimis de Jalil îi 
povesti cele întâmplate cu Hamid. Fâtima și Aisha plângeau 
ghemuite pe jos, lipite de perete, îmbrăţișându-și copiii. 

Nu mai putea suporta mai multă durere! 

— Vânzătorul de gogoși mort... spuse Hernando cu o voce 
stinsă. Se numea Cristobal Escandalet? 

— Da, îi răspunse tânărul. 

Hernando clătină din cap. Oare Hamid nu-i spusese lui Abbas? 

— Omul ăla era o iscoadă și un trădător, afirmă el atunci, 
adresându-i-se din nou tânărului morisc. El a fost cel care l-a 
denunţat pe Karim la Inchiziţie. Toţi fraţii noștri să afle de ce a 
săvârșit o asemenea acțiune cel mai bun învăţat al nostru! L-a 
judecat, a dat sentința și tot el a executat-o. Să afle și familia 
vânzătorului de gogoși! 

Ajuns în odaia sa, plânse, gata să se lase din nou în voia 
rugăciunii și a postului. Cine va folosi acum odăiţa de la parter? 
Și crestătura înspre quibla, cine se va mai prosterna dinaintea ei 
începând de acum încolo? l-o arătase așa cum ar fi putut să facă 
un copil o faptă bună, cu mândrie și naivitate, așteptând 
încuviințarea lui. Hamid, cel de la care învățase tot, cel de la 


care își luase numele: Hamid ibn Hamid, fiul lui Hamid! 

O lacrimă îi tulbură vederea ca să-l îndepărteze de realitate. 
Atunci, un țipăt cutremurător răsună în noapte în tot cartierul 
Sfânta Maria: 

— Tată! 


Alguazilii îl aduseră înăuntru pe Karim, cărându-l de subsuori, 
capul plecat și picioarele, rupte sub tortură, se târau în urma lui, 
de parcă cei care le-ar fi legat de glezne ca să-l prezinte 
inchizitorilor ar fi greșit când făcuseră asta. 

Alguazilii încercară să-l ridice pe picioare în faţa clericului 
Portilla și călăul trase de părul rar și cărunt care îi mai rămăsese 
lui Karim ca să-i arate chipul. Inchizitorul plesni din limbă și 
trase o palmă în aer, cedând. 

Hernando observă ochii încercănați ai bătrânului, umflați, 
pierduţi mult mai departe de zidurile temniței; privind poate 
moartea, poate paradisul. Cine merita paradisul mai mult decât 
acel bun credincios? Atunci buzele uscate ale lui Karim se 
mișcară. 

— Liniște! strigă inchizitorul. 

Bolboroseala lui Karim se putu auzi în încăpere ca un zvon 
îndepărtat; delira în arabă. 

— Ce spune? vociferă inchizitorul la Hernando. 

Moriscul își ciuli urechile, știindu-se observat de clericul 
Portilla. 

— O strigă pe nevasta lui, i se păru că aude. Amina, fu pe 
punctul să menţioneze. Ana, minţi el, se pare că o cheamă Ana. 

Karim nu înceta să murmure. 

— Atâta vorbărie ca să o strige pe nevasta lui? se arătă 
bănuitor inchizitorul. 

— Își amintește poezii, îl lămuri Hernando. | se păru că aude 
una dintre cele vechi, dintre cele care apăreau cizelate pe 
pereţii palatului Alhambra din Granada. Seamănă cu soţia... 
care se prezintă în faţa soțului împodobită în frumusețea ei 
ispititoare, recită el. 

— Întreabă-l de complicii lui. Poate că acum... 

— Cine au fost complicii tăi? se supuse Hernando, fără să-și 
poată ridica privirea. 

În arabă, imbecilule! 

— Cine...? începu să traducă, dar se opri brusc. Nimeni în 


temniţa aceea, cu excepţia lui Karim, nu-l putea înțelege. Allah a 
făcut dreptate, îl anunţă el în arabă. Celui care a trădat neamul 
nostru i-a fost retezat capul după legea noastră. Hamid din 
Juviles s-a ocupat de asta. Te vei întâlni cu sfântul învățat în 
paradis. 

Portilla își îndreptă privirea spre morisc, mirat de lungimea 
discursului. În momentul acela, o strălucire aproape 
imperceptibilă apăru în ochii bătrânului, în vreme ce buzele i se 
strângeau într-un rictus ce voia să fie un zâmbet. Apoi își dădu 
sufletul. 

— Va fi ars în efigie la următorul autodafe, dădu sentința 
inchizitorul, când medicul, după ce l-a examinat pe Karim, a 
adeverit ceea ce știau de-acum cu toții. Ce i-ai spus? îl întrebă 
pe Hernando. 

— Că trebuia să fie un bun creștin, afirmă el fără să clipească, 
sigur pe sine. Că trebuia să mărturisească ceea ce vă interesa și 
să revină în sânul Bisericii ca să obţină iertarea Domnului Nostru 
lisus Hristos și veșnica salvare a sufletului său... 

Clericul își duse degetele la buze și le frecă. 

— E bine, cedă el după aceea. 


40 
Cordoba, 1581 


La 15 aprilie 1581, Cortes-urile portugheze, reunite în orașul 
Tomar, au primit jurământul lui Filip al Il-lea al Spaniei ca rege al 
Portugaliei. Peninsula Iberică se unifica astfel sub o singură 
coroană, iar Regele Prudent obținea controlul asupra teritoriilor 
care o alcătuiau și asupra comerțului cu Lumea Nouă, împărţită 
între Spania și Portugalia în urma tratatului de la Tordesillas. 

Tocmai Portugalia a fost locul exact unde s-a discutat pentru 
prima dată posibilitatea exterminării în masă a moriscilor 
spanioli. Regele, contele de Chinchón și bătrânul duce de Alba 
reabilitat, al cărui caracter nu se îmblânzise nici măcar odată cu 
înaintarea în vârstă, au analizat împreună posibilitatea de a-i 
îmbarca pe toți moriscii cu destinaţia Berberia, pentru ca, odată 
ajunși în largul mării, corăbiile să fie scufundate ca ei să pară că 
s-au înecat. 

Din fericire, sau poate pentru că flota era ocupată cu alte 
treburi, uciderea unui întreg popor n-a fost dusă până la capăt. 

Dar în luna august a aceluiași an, din Portugalia, regele a 
adoptat și o altă hotărâre care avea să-l afecteze în mod direct 
pe Hernando. În vara aceea, seceta făcuse ravagii pe ogoarele 
din Córdoba: iepele nu aveau iarbă pe izlazuri, iar banii lipseau 
pentru a fi alimentate cu niște grâne excesiv de costisitoare 
care, pe de altă parte, erau cerute de localnici. Până și episcopul 
de Córdoba se văzuse obligat să achiziţioneze grâu importat din 
afara Spaniei. De aceea, regele le-a scris comisului principal don 
Diego López de Haro și contelui de Olivares, comunicându-le că 
herghelia de iepe trebuia să fie mutată la Sevilla, pe pășunile 
din rezervaţia regală de la Lomo del Grullo, asupra căreia avea 
jurisdicție contele, ca să poată fi duse acolo la păscut. 

Trecuse mai bine de un an de când murise Karim de mâinile 
călăului Inchiziției, iar Hamid dispăruse în apele Guadalqguivirului 
după ce răzbunase trădarea comunităţii morisce. Hernando a 
trăit toată această perioadă într-o permanentă penitenţă, pentru 
că, de fiecare dată când își amintea de tăcerea încăpăţânată a 
lui Karim în sala de tortură din alcazarul regilor creștini, îl 
năpădea un sentiment de vinovăţie pe care credea că îl poate 


amăgi numai prin post și rugăciune. 

— Oricum ar fi murit, încercă să-l convingă Fâtima, îngrijorată 
de starea în care se prezenta soțul ei: slab, tras la faţă și cu 
niște cearcăne negre vădite care stingeau albastrul intens al 
ochilor săi. Chiar dacă ar fi mărturisit, n-ar fi revenit niciodată în 
sânul Bisericii și ar fi fost executat în orice caz. 

— Poate că ar fi fost așa... - răspunse Hernando, căzut pe 
gânduri - ... poate că nu. Asta n-o putem ști. Singurul lucru cert, 
singurul lucru pe care îl știu, întrucât l-am trăit clipă de clipă, 
este că a murit în dureri și în cruzime ca să păstreze taina 
asupra numelui meu. 

— Asupra numelor noastre ale tuturor, Hernando! Karim a 
ascuns numele tuturor celor care continuă să creadă în singurul 
Dumnezeu, nu numai pe al tău. Nu-ţi poţi asuma singur această 
responsabilitate. 

Dar moriscul respinse cuvintele soției sale. 

— Lasă-i timp, fiica mea, îi recomandă Aisha, văzând-o pe 
Fâtima plângând. 

Don Diego îl anunță pe Hernando că trebuie să plece cu 
herghelia de iepe la Sevilla și să rămână acolo până când 
animalele vor reveni la Córdoba. Fátima și Aisha se bucurară, 
sperând că această călătorie și timpul cât va fi la Sevilla vor 
reuși să-l distragă și să-l smulgă din tristețea în care era 
cufundat și pentru care părea că nu există consolare, nici măcar 
în plimbările sale zilnice pe spinarea lui Azirat. 

La începutul lui septembrie, aproape patru sute de iepe, 
mânjii de un an și cei născuţi în primăvara aceea porniră la 
drum spre bogatele pășuni de pe terenurile nisipoase de pe 
cursul inferior al Guadalquivirului, Lomo del Grullo se afla la vreo 
treizeci de leghe de Córdoba pe drumul de la Erija și Carmona la 
Sevilla, de unde, odată traversat fluviul, trebuiau să se îndrepte 
spre Villamanrique, sat situat lângă rezervaţia regală de 
vânătoare. În împrejurări normale, călătoria se putea face în 
vreo patru sau cinci zile, dar Hernando și ceilalți călăreţi care îl 
însoțeau înţeleseră că numărul zilelor avea să fie cel puţin 
dublu. Don Diego angajase personal suplimentar ca să-i ajute pe 
îngrijitorii iepelor care mergeau pe lângă animale încercând să 
menţină unită și compactă o herghelie mare neobișnuită cu 
mutările la mare distanţă, așa cum erau marile turme de oi ce 
făceau transhumanță prin strunga regală de la Mesta, din 


apropiere. Acelui mare contingent de oameni și de cai li se 
alăturaseră, de parcă ar fi fost vorba de un pelerinaj, un grup de 
nobili din Córdoba dornici să-l mulţumească pe rege, dar care nu 
făceau altceva decât să încurce munca îngrijitorilor de iepe și a 
călăreților. 

Astfel, așa cum bine prevăzuseră Fátima și Aisha, Hernando 
reuși să uite de orice îngrijorare, preocupându-se să galopeze în 
sus și în jos cu Azirat ca să recupereze iepele sau mânijii care se 
îndepărtau de herghelie sau ca să acţioneze toţi împreună cu 
scopul de a grupa și mai mult animalele în momentul în care 
traversau o trecătoare strâmtă sau dificilă. Părul roșu strălucitor 
al lui Azirat se remarca oriunde ar fi lucrat și agilitatea lui, 
voltele și ţinuta lui semeaţă trezeau admiraţia călătorilor. 

— Și calul acesta? îi întrebă un nobil obez, mai curând tolănit 
decât călare pe o șa mare din piele cu lucrătură în relief și cu 
ornamente de argint, pe alţi doi care îl însoțeau, ceva mai 
departe de herghelie, ca să evite norul de praf ridicat de 
aceasta din drumul uscat. 

Hernando tocmai zădărnicise fuga unui mânz, urmărindu-l, 
luându-i-o înainte și răsucindu-se în faţa lui cu Azirat cabrat și 
care, ridicat pe picioarele din spate, fără să ajungă să le agite pe 
cele din faţă în aer, îl obligă pe zburdalnic să se întoarcă. 

— După roba colorată, nu poate fi decât un rebut al 
grajdurilor regale, presupuse unul dintre cei interpelaţi. Mare 
păcat, spuse acesta pe un ton sentenţios, impresionat de 
mișcările calului și ale călărețului. O fi dintre caii cu care don 
Diego acoperă parte din leafa angajaţilor. 

— Și călăreţul? întrebă primul. 

— Un morisc, îl lămuri de această dată cel de al treilea. L-am 
auzit pe Diego vorbind despre el. Are mare încredere în calităţile 
lui și nu încape îndoială că... 

— Un morisc... repetă pentru sine nobilul obez, fără să mai ia 
în seamă alte explicaţii. 

Cei trei bărbați îl priveau acum pe Hernando îndreptându-se 
în galop întins spre capătul din faţă al hergheliei. Când moriscul 
trecu pe lângă el, contele Espiel se ridică în scările de argint ale 
splendidei sale șei și se încruntă. Unde mai văzuse el figura 
aceea? 

Regele îi împuternicise cu dispoziţii pentru a cere ajutorul 
oamenilor și al primarilor tuturor localităţilor prin care treceau în 


drumul lor, dar cu toate acestea, înainte de a încheia fiecare zi 
de mers, călăreţii trebuiau să găsească locul potrivit pentru a 
aduna și a hrăni acel mare număr de animale și să obţină 
grânele sau paiele dacă pășunile alese nu erau îndeajuns. În 
același timp, nobilii căutau confortul în satul cel mai apropiat. 

Nopțile, Hernando cădea răpus de oboseală după ce se ocupa 
de Azirat, după ce mânca din oală supa pe care bucătarul o 
pregătea pe foc în câmp deschis și stătea puţin de vorbă cu 
ceilalți oameni. Doar în timpul turelor de pază pe acele izlazuri 
pustii și necunoscute atât pentru animale, cât și pentru oameni, 
își reamintea întâmplările care îi marcaseră ultimul an. 

In acele momente de liniște, călare pe Azirat, Hernando 
reușise să se împace cu sine însuși. În spinarea calului său, când 
asculta cum pufnetul vreunuia dintre animale rupea liniștea sau 
îmboldindu-l blând pe cel care, dormitând, încerca să se 
îndepărteze de herghelie, moriscul își recăpăta tihna. Cât de 
diferite erau orele acelea de zgomotul asurzitor de pe drumuri a 
peste cinci sute de animale! Nechezăturile și răgetele, loviturile 
de copită și mușcăturile, imensul nor de praf pe care îl ridicau la 
trecerea lor și care îl împiedica să vadă mai departe de câțiva 
pași. Nopțile putea admira un imens cer înstelat, limpede și 
strălucitor, diferit ele cel pe care reușea să-l vadă de la casa lui 
din Córdoba, înghesuită între atâtea alte clădiri. Acolo, pe câmp, 
singur, ajunse să se simtă ca în Alpujarras. Hamid! Se 
sacrificase pentru ei. Căutând contactul cu o ființă vie, lovea 
ușor cu palma grumazul lui Azirat când simţea cum i se pune un 
nod în gât la amintirea bătrânului învăţat. Se gândi și la Karim, 
dar de această dată lăsă scenele dureroase trăite de el în 
temniţele Inchiziției să renască una după alta în amintirea lui, 
fără să se mai refugieze în rugăciune sau în post ca să le 
îndepărteze de el. Retrăi în repetate rânduri durerea bătrânului, 
simţind-o în propria carne, văzând-o, suferind-o, îndurând-o, ca 
și cum ar fi fost acolo și atunci când îl torturau pe Karim... și pe 
el. Puțin câte puţin, chipul lui congestionat și urletele sale 
reprimate de durere luptându-se să nu acorde victorie sau vreo 
satisfacţie călăilor lui, precum și trupul său din ce în ce mai 
dezmembrat, i se prezentară cu o asemenea claritate, încât 
Hernando se făcea mic în șa și, acolo, în imensitatea Andaluziei, 
unde nu putea fugi nicăieri la adăpostul nopţii ca să se 
îndepărteze de toate acele amintiri, începu să înveţe să trăiască 


împreună cu durerea sa și să se confrunte cu ea. 

Hernando privi cerul, luna care se juca subliniind contururile și 
văzu o stea căzătoare și, după câteva clipe, alta... și încă una, 
de parcă cei doi bătrâni l-ar fi privit și i-ar fi vorbit din paradis. 


Și Brahim văzu aceleași stele căzătoare, dar interpretarea lui 
fu foarte diferită de a lui Hernando. Trecuseră șapte ani de când 
echipase primele sale corăbii cu vâsle pentru expedițiile de 
corsari și, după patru sezoane în care condusese personal 
atacurile pe coastă și după mai multe ocazii în care milițiile 
urbane fuseseră pe punctul de a-l aresta, hotărâse să-i cedeze 
postul de pe vas lui Nasi, devenit un tânăr solid și crud ca și 
stăpânul său, și să se mărginească la a-și investi banii, a-și 
conduce afacerile cu mână de fier și a strânge abundentele 
profituri pe care acestea i le asigurau. 

Împreună cu Nasi, se mutase într-un mic palat în medina din 
Tetuân, unde trăia înconjurat de lux și de femei. Ca să încheie o 
alianță convenabilă, se însurase din nou, de data aceasta cu 
fiica altui șeic din oraș care îi dăruise două fiice, dar avusese 
mare grijă, atunci când căzuse la învoială și încheiase căsătoria, 
să nu prevină familia logodnicei că femeia aceea nu era decât a 
doua sa soție, că prima era reţinută în Spania și că, într-o zi sau 
alta, se va întoarce la el ca să-și ocupe locul ce îi revenea. 

Pentru că, pe măsură ce fostul cărăuș din Alpujarras obținea 
bogății, prestigiu și respect, plecarea sa umilitoare de la 
Córdoba îl rodea din ce în ce mai tare, ciotul braţului său drept 
era acolo ca o amintire veșnică, mai ales în nopţile călduroase 
de vară africană când se trezea, năclăit de sudoare, la 
împunsăturile de durere ale mâinii care-i lipsea. Apoi, timpul se 
scurgea până la răsăritul soarelui între somn și trezie. Cu cât 
puterea lui era mai mare, cu atât mai mare îi era și 
deznădejdea. La ce îi foloseau sclavii dacă nu izbutea să uite 
sclavia la care fusese el însuși condamnat la Córdoba? Pentru ce 
voia să aibă acele bogății fabuloase dacă i se furase femeia pe 
care o dorea pentru că nu putuse să o întrețină? Și de fiecare 
dată când îl pedepsea pe vreunul dintre oamenii săi pentru vreo 
hoţie și dădea sentința de a i se tăia o mână, se vedea 
întotdeauna pe sine însuși în Sierra Morena, imobilizat de o 
ceată de haiduci care îi ţineau braţul întins, pentru ca învățatul 
să-i reteze mâna, așa cum atunci dădea și el ordin să-i fie tăiată 


aceluia. 

Confortul și viaţa îmbelșugată, pe lângă lipsa oricărui alt fel 
de griji, îl făcuseră pe Brahim să devină obsedat de trecutul său 
și nu exista vreun prizonier creștin sau vreun fugar morisc care 
să nu fie interogat despre situaţia din Córdoba, despre un 
haiduc din Sierra Morena căruia i se spunea Ciungul, despre 
Hernando, moriscul din Juviles, care trăia la Córdoba și căruia i 
se spunea Nazareeanul, precum și despre Aisha sau Fâtima. Mai 
cu seamă despre Fátima, ai cărei ochi negri migdalați îi 
rămăseseră vii în amintire și în dorința din ce în ce mai 
bolnăvicioasă a cărăușului. 

Interesul bogatului corsar, care răsplătea cu deosebită 
generozitate orice veste, circula din gură în gură și erau puţini 
oamenii de pe corăbiile sale cu vâsle care să nu urmărească 
acele informaţii și care, într-un fel sau altul, i le furnizau la 
întoarcerea din incursiunile lor. Așa izbutise să afle că Sobahet 
murise și că Ubaid îi luase locul. 

— Cunoașteţi Córdoba? 

Brahim întrebă direct în a/jamiaao, întrerupând fără nici o 
consideraţie saluturile politicoase ale celor doi călugări capucini 
în misiune de răscumpărare de sclavi. Ce-i păsa lui de 
formalităţi? 

Călugării, cu tonsură, înveșmântaţi în straiele lor și cu crucile 
pe piept, fură surprinși și se consultară din priviri. Se aflau în 
minunata sală de recepţie a palatului lui Brahim din medina, în 
picioare în fața amfitrionului lor, care îi interoga tolănit pe o 
mulțime de perne de mătase, cu tânărul Nasi alături de el. 

— Da, excelență, răspunse Fratele Silvestre. Am fost mai 
mulți ani în mănăstirea din Córdoba. 

Brahim nu-și putu ascunde satisfacția, zâmbi și le făcu semn 
călugărilor să ia loc lângă el, lovind nervos cu palma în pernele 
așezate de o parte și de alta a sa. În vreme ce corsarul 
poruncea să fie chemat un sclav care să se ocupe de ei, Fratele 
Enrique schimbă o privire complice cu tovarășul său: trebuiau să 
profite de înclinația marelui corsar din Tetuán ca să-i obțină 
favorurile și un preţ mai mic pentru sufletele pe care veniseră să 
le răscumpere. 

Împreună cu alte ordine religioase care se îndeletniceau cu 
răscumpărarea, călugării capucini se ocupau cu eliberarea 
sclavilor din Tetuán, în vreme ce carmeliţii făceau același lucru 


cu cei din Alger. În acest scop, Fratele Silvestre și Fratele 
Enrique tocmai vizitaseră fortul Sidi al-Mandri, reședința 
guvernatorului și etapă obligatorie în orice misiune de salvare: 
mai întâi, după ce se plăteau taxele la debarcare printre 
insultele și scuipăturile oamenilor, trebuiau să fie eliberați 
prizonierii proprietate a guvernatorului local; cum era obiceiul, 
guvernatorul nu respectase condiţiile stabilite în învoiala dificilă 
și complexă prin care li se acorda autorizaţie și ocrotire 
călugărilor veniţi pentru răscumpărare și ceruse un preţ mai 
mare și oferise un număr mai mare de sclavi, proprietatea sa, 
spre eliberare. De aceea, întâlnirea cu un șeic binedispus, care îi 
invita să ia loc și le oferea mâncare și băutură pe care le-o 
servea deja o întreagă armată de sclavi negri, reprezenta o 
circumstanţă de care trebuiau să profite. Aveau bani, destui 
bani încredințaţi direct de rudele prizonierilor, din pomenile care 
se cerșeau încontinuu în toate regatele și, mai ales, din donațiile 
și legatele pe care creștinii evlavioși le lăsau prin testament. 
Aproape șaptezeci la sută dintre testamentele spaniolilor 
instituiau donații pentru răscumpărarea sufletelor! Și totuși, toți 
banii din lume nu erau de ajuns pentru a elibera miile de creștini 
care erau înghesuiți sub pământ în silozurile din Tetuán, pentru 
că orașul era construit pe un teren calcaros și, lângă fort, 
existau niște imense galerii subterane care străbăteau tot orașul 
și în care erau închiși mii de prizonieri creștini. 

Călugării tocmai fuseseră în temnițele acelea și aproape că își 
pierduseră cunoștința din pricina duhorii și a atmosferei 
nesănătoase. Mii de oameni stăteau îngrămădiţi în subterane, 
slinoși, despuiaţi și bolnavi. Nu exista lumină naturală și nici aer; 
singura aerisire provenea de la niște ferestruici cu zăbrele care 
dădeau direct spre străzile din oraș. Acolo, creștinii își așteptau 
eliberarea sau moartea, ferecaţi în lanţuri sau belciuge, sau cu 
picioarele vârâte în niște bare lungi de fier care îi împiedicau să 
se miște. 

— Povestiţi-mi, povestiți-mi, îi îndemnă Brahim, trezindu-i din 
amintirea condiţiilor sălbatice în care erau ţinuţi prizonieri 
compatrioţii lor. 

Fratele Silvestre știa despre Hernando, moriscul angajat de 
don Diego la grajdurile regale și care duminicile se plimba prin 
Córdoba pe un superb cal roib cu doi băieţi călare în șa. | se 
spusese că aducea servicii consiliului catedralei, dar nu avea 


cunoștință de nici un amănunt în legătură cu familia lui. Și, 
bineînţeles, știa și el de sângerosul haiduc căruia toţi îi spuneau 
Ciungul - călugărul fu nevoit să facă un efort să-și abată privirea 
de la ciotul lui Brahim -, care după moartea lui Sobahet 
devenise un fel de rege în Sierra Morena. Nici unul dintre cei doi 
nu îndrăznise să-l întrebe ce rost avea interesul corsarului 
pentru acele personaje și, între înghiţituri de limonadă și 
îmbucături de curmale și de dulciuri, vorbiră despre Córdoba, 
înainte de a discuta despre răscumpărarea sclavilor pe care 
veniseră să-i elibereze și a cărei negociere, spre disperarea 
călugărilor, Brahim o lăsase în mâinile lui Nasi. 


Încetul cu încetul, Brahim strânsese informaţiile dorite, dar cu 
toate că îndrăzneala îi făcea pe corsari să intre din ce în ce mai 
adânc pe teritoriul creștin până în localităţi destul de 
îndepărtate de coastă, Córdoba era prea departe, la peste 
treizeci de leghe pe drumurile principale, ca să riște să ajungă 
până acolo. Și, în plus, ce ar face odată ajunși în vechea 
reședință a califilor? 

Acum, Brahim privea aceleași stele căzătoare în care 
Hernando, pe un izlaz aproape de Carmona, vru să vadă un 
mesaj ceresc de la defunctele sale fiinţe dragi. Corsarul izbutise 
să rezolve, nu fără riscuri, problemele care îl împiedicau să-și 
ducă răzbunarea până la capăt. Soluţia îi venise din mâna 
tinerei și frumoasei doña Catalina și a micuţțului Daniel, soţia și 
fiul lui don Jose de Guzman, marchiz de Casabermeja, bogat 
proprietar de pământuri, originar din Mâlaga, pe care oamenii 
săi îi făcuseră prizonieri împreună cu mica escortă cu care 
călătoreau, într-o incursiune în apropiere de Marbella. 

Doña Catalina și fiul ei Daniel reprezentau o pradă nespus de 
valoroasă, motiv pentru care corsarul îi primise numaidecât în 
palatul său și le acordase toată atenţia de care ar fi avut nevoie 
până la sosirea negociatorilor marchizului, pentru că nobilii nu 
așteptau până când o misiune de răscumpărare ar obţine 
fondurile, precum și anevoioasele permise necesare din partea 
guvernatorului din Tetuân și ale regelui Filip, mereu potrivnic 
faţă de acea fugă de capitaluri spre dușmanii musulmani, deși 
până la urmă se vedea întotdeauna silit să cedeze. În cazul 
nobililor și al personajelor de vază, de îndată ce familiile 
primeau știri despre locul unde se aflau rudele lor, lucru de care 


se ocupau corsarii înșiși, începeau negocierile rapide pentru a 
cădea la învoială în privința răscumpărării. 

Doña Catalina și fiul ei nu se lăsaseră mai prejos, iar Brahim 
nu întârziase să primească vizita lui Samuel, un renumit 
neguţător evreu din Tetuán cu care cărăușul mai avusese 
numeroase tratative comerciale atunci când avea de vânzare 
mărfuri capturate de pe corăbii creștine. 

— Nu vreau bani, îl întrerupse de îndată ce evreul începuse 
negocierea. Vreau ca marchizul să se ocupe să-mi recapăt 
familia și să mă pot răzbuna pe doi oameni din Alpujarras. 


Ultima stea căzătoare trasă o parabolă pe cerul senin al 
C6rdobei, și Brahim zâmbi la amintirea chipului surprins al lui 
Samuel auzindu-i condiţiile pentru eliberarea donei Catalina și a 
fiului ei. 

— Dacă nu va fi așa, Samuel, spusese el pe un ton sentenţțios 
încheind conversaţia, îi voi ucide și pe mamă, și pe fiu. 

Brahim privea cerul de pe balconul odăii în care era găzduit, 
în hanul Movila de Pământ, ultimul dintre cele deschise dinspre 
Toledo pe drumul refugiilor, la doar o leghe de Córdoba. Pe 
acolo trecuse cu opt ani în urmă cu Aisha și Shamir căutându-l 
pe Sobahet ca să-i propună înțelegerea care a dus la pierderea 
mâinii sale drepte. „Ubaid!“ mormăi el. Mângâie mânerul 
hangerului care-i atârna la cingătoare; învățase să folosească 
arma cu mâna stângă. In pungă, purta un document semnat de 
către secretarul marchizului care îi garanta libera circulaţie prin 
Andaluzia, iar la ușa odăii sale era postat un lacheu al nobilului 
pentru ca nimeni să nu-l deranjeze câtă vreme aștepta 
desfășurarea evenimentelor. Din balcon, privi și spre parterul 
hanului, un patio pătrat luminat de făclii fixate de pereți, în jurul 
căruia erau dispuse bucătăria și sala de mese, șura de paie, 
odăile ospătarului și ale familiei sale și grajdurile pentru 
animalele de călărie. Mai mulți soldați din mica armată recrutată 
de către marchiz leneveau în patio și așteptau ca și el. Hangiului 
i se înmânase o generoasă sumă de bani ca să i se cumpere 
tăcerea și să închidă hanul pentru orice alt călător. 

Privi din nou cerul și încercă să se molipsească de seninătatea 
cu care îl învăluia. Erau ani de zile de când visa la ziua asta. Lovi 
de mai multe ori cu pumnul mâinii stângi în balustrada de lemn 
de care se sprijinea și doi soldaţi priviră spre balcon. 


Nasi încercase să-l convingă, încă o dată, în urmă cu patru 
zile, înainte de a debarca pe coastele regiunii Mâlaga. 

— Ce nevoie ai să mergi la Córdoba? Marchizul ţi-i poate 
aduce pe toţi, inclusiv pe Ubaid. Ți l-ar putea preda aici, în 
lanţuri, ca pe un câine. N-ai risca nimic... 

— Vreau să fiu de faţă din primul moment, răspunse Brahim. 

Nu înţelegea nici marchizul, un tânăr semeț și la fel de 
îngâmfat după cum o anunţa magnifica sa înfățișare. Nobilul 
ceruse garanţii că, odată ce își va fi îndeplinit partea sa din 
învoială, corsarul să și-o îndeplinească și el pe a sa și, spre 
uimirea lui, garanţia i se prezentă în persoana lui Brahim în 
carne și oase. 

— Dacă nu mă voi întoarce, creștinule, îl amenință el, nu-ți 
poți închipui suferințele pe care le vor îndura soţia și fiul tău 
înainte de a muri. 

Vorbise cu Nasi în acest sens. 

— În cazul în care n-o să mă întorc, nevasta și fiicele mele vor 
moșteni așa cum spune legea, adăugase el luându-și la 
revedere de la tânărul său aghiotant, dar afacerea va fi a ta. 

Ştia că își pune viața în joc, că dacă ceva ieșea prost... dar 
avea nevoie să fie acolo, să vadă expresia Fâtimei și a 
Nazareeanului, a Aishei, a lui Ubaid; răzbunarea ar fi fost 
măruntă dacă ar fi fost privat de acele momente. 


În zorii acelei zile, șapte oameni ai marchizului de 
Casabermeja, de toată încrederea și de o fidelitate dovedită față 
de nobil, se îndreptară către poarta spre Almodóvar, pe 
porţiunea apuseană a zidului care înconjura Córdoba. În timpul 
zilei, constataseră că informaţiile primite în legătură cu situaţia 
din casa lui Hernando erau corecte. Nu izbutiră să-l vadă pe 
morisc, dar doi vecini, vechi creștini întotdeauna dispuși să-i 
vorbească de rău pe morisci, îi confirmară că acolo locuia cel 
care muncea pe post de călăreț la grajdurile regale. De 
asemenea, îi plătiră o sumă importantă de bani alguazilului care 
trebuia să-i lase să treacă prin poarta spre Almodóvar. În zorii 
acelei zile, poarta cea mare se întredeschise, și marchizul, cu 
fața acoperită, împreună cu doi lachei și ei cu chipurile ascunse 
și cu încă șapte soldaţi, intrară în Córdoba. Afară, așteptau doi 
oameni cu cai pentru toţi. Cei zece bărbaţi coborâră în tăcere 
pustia stradă Almanzor până ajunseră la cea a Bărbierilor, unde 


se postă unul dintre oameni. Marchizul, cu faţa acoperită de 
glugă, se înclină în fața picturii cu Fecioara Indurerată care 
apărea pe faţada ultimei case de pe strada Almanzor înainte de 
a porunci să se stingă lumânările care se aflau sub icoană, 
singura sursă de iluminare a străzii. În vreme ce lacheii îi 
dădeau ascultare, ceilalți o luară înainte până la casă, a cărei 
poartă solidă de lemn rămânea închisă. Unul dintre ei merse mai 
departe, până la intersecţia străzii Bărbierilor cu strada Sfântul 
Bartolomeu, de unde fluieră în semn că nu era nici o primejdie; 
nimeni nu umbla prin zona aceea din Córdoba la o asemenea 
oră și doar câteva zgomote sporadice rupeau liniștea. 

— Inainte, porunci atunci nobilul, fără să-i pese că ar putea fi 
auzit. 

La lumina lunii, care se lupta să ajungă în strâmtele fundături 
ale C6rdobei musulmane, unul dintre oamenii săi renunţă la 
capă și ajutat de alţi doi care îl împinseră în sus, se căţără cu o 
uimitoare agilitate până la un balcon de la etajul al doilea. 
Odată ajuns acolo, aruncă o frânghie pe care urcară cei doi care 
îl ajutaseră. 

Cavalerul era în continuare ascuns sub glugă, iar oamenii care 
îl însoțeau puseră mâna pe mânerele spadelor, pregătiţi de 
atac, de îndată ce îi văzură pe cei trei tovarăși ai lor înghesuiți în 
micul balcon al locuinței lui Hernando. 

— Acum! strigă marchizul. 

Două lovituri puternice cu piciorul în oblonul de lemn care 
închidea fereastra răsunară în străzile meadinei. Imediat după 
loviturile de picior, auzind primul țipăt dinăuntrul casei, cei de 
pe balcon se izbiră de oblonul șubrezit, îl făcură țăndări și 
năvăliră în dormitorul Fâtimei. Oamenii care așteptau jos se 
mișcară, nervoși, pe lângă poarta închisă. Marchizul, încremenit, 
nici măcar nu întoarse capul. Scandalul iscat de ţipetele și 
alergăturile bărbaţilor și femeilor din casă, de planșetele copiilor 
și de ghivecele de flori ce se spărgeau de pământ precedase 
deschiderea porţii care dădea în stradă. Oamenii care așteptau 
jos se împingeau unii pe alţii cu spadele ridicate ca să treacă de 
vestibulul de la intrare. 

In casele vecine începu să se observe mișcare. Lumina unei 
lanterne străluci într-un balcon din apropiere. 

— În numele Ciungului din Sierra Morena, strigă unul dintre 
cei postați în fundătură, stingeți luminile și rămâneţi în casele 


voastre! 

— În numele lui Ubaid, haiducul morisc, închideţi porţile și 
ferestrele dacă nu vreţi să fiţi vătămaţi! poruncea celălalt, 
umblând în sus și în jos. 

Marchizul de Casabermeja continua să stea nemișcat peste 
drum de faţada casei; puţin după aceea, oamenii săi ieșiră 
târându-le după ei pe Aisha și pe Fátima, desculțe și doar în 
cămașa de noapte în care dormeau, și luându-i pe sus pe cei trei 
copii, care plângeau. 

— Nu mai e nimeni altcineva, excelență, îi comunică unul 
dintre ei. Moriscul nu este aici. 

— Ce aveţi de gând? strigă atunci Fâtima. 

Omul care o ţinea strâns de braţ îi trase o palmă peste faţă, în 
vreme ce acolitul său, care o târa pe Aisha, o zgâlţâia ca să nu 
mai tipe. Fátima, înspăimântată, avu timp să arunce o ultimă 
privire către căminul ei. Hohotele de plâns ale copiilor ei o 
făcură să-și întoarcă privirea spre ei. Doi bărbaţi îi cărau pe 
umeri; altul îl târa pe Shamir, care încerca să scape, dând 
zadarnic din picioare. Ines, Francisco... ce se va întâmpla cu ei? 
Se zbătu încă o dată, fără rost, în brațele puternice ale 
răpitorului ei. Când se predă, învinsă, din gură îi ieși un țipăt 
răgușit, de mânie și de durere, pe care bărbatul îl înăbuși cu 
mâna sa aspră. 

— Ibn Hamid! șopti atunci Fâtima pentru sine, cu chipul înecat 
în lacrimi. Ibn Hamid... 

— Să mergem! porunci nobilul. 

Își întoarseră paşii pe același drum până la apropiata poartă 
spre Almodóvar, târându-le pe cele două femei de subsuori; 
copiii mergeau în urma lor în braţele celor care îi scoseseră din 
casă. 

În doar câteva clipe erau călări, cu femeile culcate pe 
greabăn, de parcă ar fi fost niște simple baloturi, iar copiii erau 
ţinuţi bine de către călăreţi. Intre timp, pe strada Bărbierilor, 
vecinii se îmbulzeau în fața porților deschise ale casei lui 
Hernando, șovâind dacă să intre sau nu. Marchizul și oamenii săi 
plecară în galop înspre hanul Movila de Pământ. 


Dar răpirea acelei familii reprezenta doar o parte din învoiala 
cu Samuel, evreul, care includea și depunerea la picioarele lui 
Brahim a haiducului din Sierra Morena cunoscut sub numele de 


Ciungul, se gândea marchizul, îngrijorat în drumul său către han 
că nu-l găsise pe Hernando. 

Atacul asupra unei case morisce din Córdoba fusese pentru 
marchizul de Casabermeja o acţiune relativ ușoară. Fusese 
nevoie doar să dispună de oameni leali și pregătiţi și să lase să-i 
cadă câţiva escudo de aur pe ici, pe colo; nimeni nu avea să-și 
facă griji pentru câţiva câini de mauri. Povestea cu haiducul era 
diferită: trebuia să-i găsească ceata în inima munţilor Sierra 
Morena, să se apropie de el și, cu toată certitudinea, să lupte cu 
oamenii acestuia ca să-l captureze. Acţiunea împotriva 
haiducului începuse cu mai multe zile în urmă și, doar când 
marchizul primi vești că oamenii săi intraseră deja în legătură cu 
Ciungul, îl înștiință pe Brahim, iar acesta riscă să intre în 
Córdoba. Totul trebuia să se facă în același timp, întrucât nici 
corsarul nu voia să rămână pe pământ spaniol mai multe zile 
decât cele strict necesare, și nici marchizul de Casabermeja nu 
dorea să riște să fie arestați cu toţii. 

Pentru a-l captura pe haiduc, marchizul se bizuise pe o 
armată de briganzi valencieni conduși de un nobil de rang 
inferior și cu slabe resurse economice, ale cărui pământuri se 
învecinau cu posesiunile pe care el le stăpânea în regatul 
Valenciei. Nu era singurul hidalgo care recurgea la învoieli cu 
briganzii, existau adevărate armate la comanda nobililor și 
seniorilor care, ocrotiţi fiind de prerogativele lor, se foloseau de 
acești criminali năimiţi pentru misiuni de jaf sau cu scopul de a 
tranșa în favoarea lor orice dispută, nemaiavând nevoie să 
recurgă la justiţia întotdeauna lentă și costisitoare. 

Administratorul pământurilor din Valencia ale marchizului se 
bucura de bune relații cu baronul de Solans, care întreținea o 
mică armată alcătuită din aproape cincizeci de briganzi care 
trândăveau într-un castel dărăpănat, și acceptase cu plăcere 
suma pe care i-o oferise administratorul ca să se 
descotorosească de o ceată de morisci. Cu excepţia Ciungului, 
pe care trebuiau să-l predea viu la hanul Movila de Pământ, 
ceilalți trebuiau să moară, căci marchizul nu dorea să rămână 
martori în viață. Baronul de Solans îi înșelă pe haiducii din Sierra 
Morena trimițându-i lui Ubaid, bun cunoscător al munţilor, un 
mesaj prin care îl invita să se alieze cu el pentru ca împreună să 
înfrunte misiuni de mai mare anvergură în apropiere de bogatul 
oraș Toledo. Când cele două cete se întâlniră în munţi, se 


produse o luptă inegală: cincizeci de criminali experimentați și 
bine înarmaţi împotriva lui Ubaid și ceva mai mult de o duzină 
de sclavi morisci fugari. 


Brahim alergă spre balconul care dădea în patio la auzul 
agitaţiei oamenilor care așteptau acolo. Ajunse la timp ca să 
vadă cum se deschid porțile hanului ca să lase să treacă un grup 
de călăreți și își încleștă degetele de la mâna stângă pe 
balustrada de lemn când, printre umbrele și scânteierile focului 
de la lumânările groase, zări siluetele celor două femei pe care 
bărbaţii le lăsară să cadă de pe cai de îndată ce porţile se 
închiseră în urma lor. 

Aisha și Fátima încercară să se ridice în picioare. Prima se 
sprijini de spinarea calului și căzu din nou când acesta se cabră 
neliniștit. Fátima merse de-a bușilea și se împiedică de mai 
multe ori până să izbutească să-și ridice privirea spre călăreţi, 
căutându-i pe copii, ale căror plânsete îi ajungeau cu claritate la 
urechi, în ciuda zarvei stârnite de cai. De deasupra lor, Brahim îi 
descoperi într-adevăr pe copii, dar... își încordă privirea, 
aplecându-se peste balustradă. 

— Și Nazareeanul? ţipă el din balcon. Unde-i puiul ăla de 
târfă? 

Aisha își duse mâinile la față și se prăbuși între picioarele unui 
cal; lăsă să-i scape singurul țipăt care răsună peste zgomotul 
copitelor, fornăitul animalelor și poruncile călăreţilor. Fátima se 
ridică și, tremurând, cu toți mușchii trupului încordaţi, întoarse 
încet capul, de parcă ar fi vrut să identifice glasul care tocmai îi 
explodase în urechi înainte de a-și ridica imenșii ei ochi negri 
spre balcon. Privirile li se încrucișară. Brahim zâmbi. Instinctiv, 
Fátima încercă să-și acopere sânii, pe care îi simţi goi sub 
simpla ei cămașă de noapte. Niște râsete izbucniră din gura 
călăreţilor aflați mai aproape de Fátima, dintre care unii 
apucaseră deja să descalece. 

— Acoperă-te, cățea ce ești! strigă corsarul. Și voi, adăugă el 
către bărbaţii care pentru prima dată păreau să-și dea seama de 
goliciunea femeilor, întoarceţi-vă privirile murdare de la soţia 
mea! 

Fâtima simţi cum lacrimile îi umplu ochii: „Soţia mea!“ 
Strigase „Soţia mea!“ 

— Unde este Nazareeanul, marchize? 


Nobilul era singurul dintre bărbaţi rămas cu faţa ascunsă, pe 
cal; strălucirea lumânărilor se lovea de pliurile glugii. Nici el nu 
răspunse, o făcu în locul lui unul dintre lacheii săi. 

— Nu mai era nimeni în casă. 

— Nu așa ne-a fost învoiala! răcni corsarul. 

Vreme de câteva clipe, nu se auziră decât hohotele de plâns 
ale copiilor. 

— În cazul ăsta, nu e nici o învoială, îl sfidă nobilul cu o voce 
fermă. 

Brahim înfruntă provocarea fără să rostească vreun cuvânt. O 
privi pe Fátima cum se acoperea cu braţele, chircită și cu capul 
plecat, și un fior de plăcere îi străbătu șira spinării. Apoi, 
întoarse capul spre nobil: dacă învoiala cădea, moartea sa era 
sigură. 

— Și Ciungul? întrebă Brahim, lăsând să se înțeleagă că nu-l 
mai interesează absența lui Hernando. 

De parcă ar fi fost prevăzut, în momentul acela răsunară în 
patio două lovituri de ciocan în bătrânul și uscatul lemn al porții 
de la han. Administratorul marchizului fusese clar în instrucțiuni: 
„Fiţi pregătiţi cu haiducul. Ascundeţi-vă prin apropiere și, când 
vedeţi că stăpânul meu intră în han, veniţi și voi acolo”. 

Ubaid intră în patio târându-și picioarele, cu braţele legate pe 
deasupra ciotului și între doi acoliţi ai baronului, care îi preceda 
pe toți. Nobilul valencian, de-acum bătrân, dar ferm și mlădios, 
îl căută pe marchizul de Casabermeja și fără să șovăie vreo 
clipă, se îndreptă spre silueta cu fața acoperită de pe cal. 

— ÎI aveţi aici, marchize, îi spuse el, în vreme ce își duse un 
braţ la spate până când îl apucă pe Ubaid de păr și îl obligă să 
îngenuncheze la picioarele calului. 

— Vă sunt recunoscător, domnule, răspunse Casabermeja. 

În vreme ce marchizul vorbea, unul dintre lacheii săi 
descălecă și îi înmână o pungă baronului care o dezlegă, o 
deschise și începu să numere acei escudo de aur care 
rămăseseră de plătit potrivit înțelegerii. 

— Recunoștinţa este a mea, excelenţă, afirmă valencianul 
arătându-se satisfăcut. Sunt încredinţat că la următoarea 
voastră vizită pe proprietăţile voastre din Valencia, vom putea 
să ne întâlnim și să ieșim la vânătoare. 

— Veţi fi invitat la masa mea, baroane. 

Marchizul își însoţi cuvintele cu o înclinare a capului. 


— Mă consider foarte onorat, își luă la revedere baronul. 

Cu un gest le făcu semn celor doi oameni care îl însoțeau să 
se îndrepte spre poartă. 

— Mergeţi cu Dumnezeu, îi ură marchizul. 

Baronul răspunse la aceste cuvinte cu ceva asemănător 
plecăciunii cu care trebuia să-l salute pe un cavaler de rang 
superior și o porni spre ieșire. Inainte de a ajunge la poartă, 
marchizul își abătu atenţia spre balconul unde cu câteva clipe 
mai devreme se aflase Brahim, dar corsarul coborâse deja în 
patio pentru ca, fără să scoată vreun cuvânt, să arunce peste 
Fátima o pătură păduchioasă pe care o găsise în odaie și să se 
îndrepte, sufocat și găfâind, spre cărăușul din Narila. 

— Nu te apropia de el, îl somă lacheul care îl plătise pe baron, 
dând să pună mâna pe spadă. Mai mulţi dintre oamenii care îl 
înconjurau o scoaseră într-adevăr și ei din teacă de îndată ce 
observaseră atitudinea servitorului stăpânului lor. 

— Ce...? începu să se plângă Brahim. 

— Nu te-am auzit să-ţi fi dat avizul pentru noua învoială, îl 
întrerupse lacheul. 

— De acord, admise numaidecât corsarul, înainte de a-l da 
violent la o parte din drumul său. 

Ubaid rămăsese în genunchi la picioarele calului marchizului, 
încercând să-și menţină mândria, până când auzi glasul lui 
Brahim, moment în care întoarse capul, tocmai ca să primească 
o puternică lovitură de picior în gură. 

— Câine! Porc de maran“ ce ești! Pui de cățea! 

Aisha și Fâtima, aceasta din urmă înfășurată în pătura 
murdară și aspră cu care o acoperise Brahim, încercară să 
privească scena prin dansul dintre umbrele stârnite de focul 
făciliilor, de oameni și de cai: Ubaid! 

Brahim visase la mii de feluri diferite de a se delecta cu 
moartea lentă și crudă pe care i-o rezerva cărăușului din Narila, 
dar mutra dispreţuitoare cu care acesta îi răspunse de pe jos, cu 
gura însângerată, îl irită într-un asemenea hal, încât uită de 
toate acele torturi la care visase. Tremurând de mânie, își 
scoase hangerul din teacă și trase o lovitură peste trupul 
haiducului, nimerindu-l în stomac fără să-i pricinuiască moartea. 


4 Nume depreciativ atribuit în Peninsula Iberică evreilor convertiți 
cu forța la catolicism, în secolele al XV-lea și al XVI-lea, dar care și-au 
păstrat în secret credința mozaică. (n.tr.) 


Doar marchizul rămăsese nemișcat la locul său; ceilalţi se 
grăbiră să se dea la o parte din faţa unui om înnebunit care, în 
vreme ce striga insulte aproape de neînțeles, își vărsa năduful 
pe Ubaid, ghemuit, lovindu-l întruna cu hangerul: peste picioare, 
peste piept, pe braţe sau în cap. 

— E mort deja, spuse marchizul de pe calul său, profitând de 
un moment în care corsarul se opri să tragă aer în piept. E mort 
deja! strigă el, constatând că Brahim se pregătea să-l mai 
lovească încă o dată. 

Corsarul se opri gâfâind, tremurând din tot corpul, și lăsă 
hangerul, rămânând nemișcat lângă cadavrul ciopârțit al lui 
Ubaid. Fără să privească pe nimeni, îngenunche și, cu ciotul 
mâinii drepte, răscoli în grămada de carne, căutând ceea ce 
fusese spinarea lui. Mulţi dintre oamenii aceia, inclusiv 
marchizul, chiar dacă gluga nu lăsa să se vadă, deprinși cu 
ororile războiului, își întoarseră privirea când Brahim lăsă să-i 
cadă hangerul și puse mâna pe o dagă cu care îl străpunse pe 
haiduc într-o parte, căutându-i inima. Apoi, scormoni înlăuntrul 
trupului până când i-o smulse și o privi în genunchi: organul 
părea că palpită încă atunci când scuipă peste el și îl aruncă pe 
pământ. 

— Plecăm la răsăritul soarelui, spuse Brahim adresându-i-se 
marchizului. 

Se ridicase, năclăit de sânge. 

Nobilul se mărgini să dea din cap. Atunci, Brahim se îndreptă 
spre locul unde era Fâtima și o apucă de braţ. Mai avea de 
îndeplinit încă o parte din visurile sale. Dar, înainte, o împinse 
spre locul unde se afla Aisha. 

— Femeie! Aisha își ridică faţa. Spune-i fiului tău Nazareeanul 
că-l aștept la Tetuân. Că dacă vrea să-și recapete copiii, va 
trebui să vină să-i caute în Berberia. 

Când corsarul se întorcea cu spatele trăgând de Fâtima, Aisha 
își încrucișă privirea cu a prietenei sale, care clătină din cap în 
semn de dezaprobare într-un mod aproape imperceptibil. „Să n- 
o faci! Să nu-i spui!“ o imploră din ochi. 

Până când cerul nu începu să-și schimbe culoarea, nimeni nu-l 
deranjă pe Brahim, care se încuiase cu Fátima în odaia de sus a 
hanului. 


41 


La răsăritul soarelui, când cortegiile lui Brahim şi ale 
marchizului se pierdură în depărtare, Aisha părăsi hanul Movila 
de Pământ. În urmă, rămăsese cadavrul lui Ubaid, pe care 
lacheii marchizului îl îngropaseră în apropierea hanului pentru a 
șterge orice urmă. Aisha petrecuse noaptea ghemuită într-un 
ungher, lângă Shamir și nepoţii ei, încercând să-i liniștească, 
luptând să-și stăpânească lacrimile. Ştia că e pe punctul de a-l 
pierde și pe celălalt fiu... Oare ce-i rezervase Allah acestuia? 

Înainte de a pleca, Brahim coborâse din odaia sa, satisfăcut, 
urmat la câţiva pași de Fâtima care mergea îndurerată. Era 
acoperită din cap până în picioare cu o pătură din care i se 
vedeau doar ochii, printr-o fantă pe care o ţinea deschisă cu 
mâinile. 

În patio, oamenii marchizului forfoteau de zor pregătind caii. 

— Tu ești Shamir, nu-i așa? întrebă Brahim, apropiindu-se de 
fiul său. 

Aisha observă la soţul ei o urmă de afecțiune. Copilul, cu 
privirea ascunsă, îi îngădui corsarului să-l atingă pe cap. Micuţul 
nu știa cine este; pentru el, așa cum hotărâseră Aisha și Fâtima, 
tatăl lui murise în Alpujarras. 

— Ştii cine sunt eu? 

Shamir clătină din cap și Brahim o străpunse pe Aisha cu 
privirea. 

— Femeie, mormăi înspre ea, ai noroc că am nevoie să 
transmiţi mesajul pe care ţi l-am încredinţat ieri; dacă n-ar fi 
așa, te-aș ucide pe loc. Apoi, ridică de bărbie chipul lui Shamir 
până când ochii copilului se aţintiră asupra lui. Ascultă-mă cu 
atenţie, băiete: eu sunt tatăl tău și tu ești singurul meu copil de 
sex masculin. La aceste cuvinte, Francisco se apropie de 
Shamir, îmboldit de curiozitate. Dă-te la o parte! îi aruncă 
Brahim, împingându-l cu ciotul și trântindu-l la pământ. 

— Să nu-l lovești! sări Shamir, eliberându-se din mâna care îl 
ținea de bărbie și năpustindu-se asupra tatălui său, care izbucni 
în hohote de râs suportând loviturile pe care copilul i le trăgea în 
burtă. 

Îl lăsă să o facă până când hotărî să scape de el cu o palmă. 
Shamir căzu și el lângă Francisco. 


— Îmi place felul tău de a fi, râse Brahim. Dar câtă vreme te 
străduiești să-l aperi pe fiul Nazareeanului, adăugă el de parcă 
ar fi vrut să-l scuipe pe Francisco, o să ai aceeași soartă ca și el. 
Cât despre cealaltă, adăugă el referindu-se la Ines, se va ocupa 
ca sclavă de cele două fiice ale mele. lar în ziua în care 
Nazareeanul se va prezenta la Tetuân... 


Singură pe drumul spre Córdoba, târându-și picioarele, Aisha 
simţi din nou același fior care îi străbătuse trupul în patioul 
hanului la simpla amintire a acelei fraze pe care Brahim o lăsase 
să plutească în aer: în ziua în care Nazareeanul se va prezenta 
la Tetuân... Și Fâtima se cutremurase sub pătură. Cele două 
femei își încrucișaseră ceea ce, presimțeau ele, avea să fie 
ultima lor privire, iar Aisha pricepuse aceeași rugăminte 
fierbinte pe care i-o făcuse în noaptea dinainte: Să nu-i spui! Il 
va ucide! 

Îl va ucide! Cu această certitudine, Aisha intră în Córdoba prin 
Poarta lui Colodro. Dar, de data aceasta, spre deosebire de cele 
întâmplate cu ani în urmă, când străbătuse același drum cu 
Shamir în braţe după ce Brahim o silise să-l urmeze în munți, 
izbuti să se ascundă de vigilența alguazililor. Traversă poarta pe 
ascuns, ca un suflet rătăcitor, cu picioarele însângerate și 
îmbrăcată doar în cămașa de noapte. Ajunse în strada 
Bărbierilor, unde vederea porții de la vestibul și a grilajului de 
fier forjat care dădea în grădina interioară larg deschise o făcu 
să se dezmeticească. Oblonul de la fereastra unui balcon se 
închise brusc, cu toate că era ziuă, și una dintre vecine, la două 
case mai încolo, care în clipa aceea avea de gând să pună 
piciorul în stradă, se dădu îndărăt și intră înapoi. Aisha intră în 
casă și înţelese motivul: vecinii lor creștini o jefuiseră în timpul 
nopții. Nu mai rămăsese nimic înăuntru, nici măcar ghivecele de 
flori. Aisha privi spre fântână: nu putuseră să le fure și apa care 
țâșnea din ea; apoi, își îndreptă privirea spre locul în care, sub o 
dală, își ascundeau economiile. Dala era ridicată. O privi și pe 
următoarea: la locul ei. Hernando avusese dreptate. Un zâmbet 
melancolic îi apăru pe buze amintindu-și cuvintele fiului ei. 

— Sub dala asta vom păstra banii. Atunci, o pusese în așa fel 
încât orice observator, oricât de puţin perspicace ar fi fost, și-ar 
fi dat seama că a fost mișcată din loc. Sub cea care era exact 
alături de cealaltă, bine înţepenită, ascunsese Coranul și mâna 


Fâtimei. Dacă cineva intră să fure, afirmase el în cele din urmă, 
va găsi banii și îi va fi greu să-și închipuie că și sub cealaltă dală 
se ascunde o comoară, adevărata noastră comoară. 

Dar Hernando se gândea la Inchiziţie sau la justiţia din 
Córdoba, niciodată la vecinii lor. 

— Ce s-a întâmplat, Aisha? Și Fâtima, și copiii? 

Aisha se întoarse și dădu peste Abbas, în picioare lângă 
grilajul de fier. 

— Nu... îngăimă ea deschizând mâinile. Nu știu... 

— Lumea spune că azi-noapte, Ubaid și oamenii săi... 

Aisha nu auzi mai mult. Nu-i spune! O să-l ucidă! Rugămintea 
fierbinte a Fâtimei îi renăscu în amintire. În plus... nu-i mai 
rămăsese decât Hernando! | se furase din nou un alt copil. Nu-l 
mai avea decât pe acel băiat zâmbitor cu ochi albaștri care îi 
căuta afecțiunea la Juviles, la adăpostul nopţii, ascuns privirilor. 
Cum avea să fie de acum încolo viaţa lor? Nu era dispusă să 
pună în primejdie viaţa singurului fiu care îi mai rămăsese! 
Însăși Fâtima o rugase din priviri. În timpul nopţii, la han, auzise 
comentariile oamenilor din slujba marchizului în legătură cu 
Brahim. Toţi știau de ce se află ei acolo. De la ei aflase că 
devenise unul dintre cei mai importanţi corsari din Tetuân; că 
locuia într-o fortăreață ce stârnea imaginaţia oamenilor și că 
întreținea o adevărată armată la ordinele lui. Niciodată nu va 
îngădui ca Hernando să se apropie din nou de Fâtima! 

— l-au ucis pe toţi, îi spuse ea în hohote lui Abbas. Ubaid și 
oamenii lui i-au ucis! strigă ea. Pe Shamir al meu, pe Fâtima și 
pe Francisco... Pe micuța Ines! 

Aisha se lăsă să cadă pe pământ și izbucni în plâns. N-a fost 
nevoie să simuleze lacrimile și nici durerea care o strângea ca 
într-un cleşte. De fapt, poate că... Poate că ar fi mai bine ca toţi 
să fie morţi, decât în mâinile lui Brahim. Urlă spre cer, gândindu- 
se la Shamir. Ce se va întâmpla cu micuțul ei? Dar cu Fátima? 
Ce nenorociri i-o mai fi pregătit Allah? 

Abbas nu merse spre ea să o consoleze. Trupul său puternic 
se înmuie și trebui să pună mâna pe grilaj ca să se sprijine, 
încercând să găsească aerul care îi lipsea. li făgăduise 
prietenului său în numele lor, al moriscilor, că haiducul nu-l va 
deranja. Dar îi făgăduise și că va avea grijă de familia lui în 
timpul călătoriei sale la Sevilla. Hernando îl rugase înainte de 
plecare, iar el îi răspunsese într-un mod aproape indiferent. 


— Ce se poate întâmpla? își amintea el că îi spusese. 

Vreme de câteva clipe, doar susurul constant al apei care 
țâșnea și cădea în havuzul dintr-o frumoasă grădină din 
Córdoba, acum devastată, le ținu companie Aishei și lui Abbas. 


Abbas urmă același drum pe care trecuse herghelia de iepe 
spre rezervaţia regală din Lomo del Grullo: o zi de mers până la 
Ecija cu o oprire la hanul din Valcargado; încă una până la 
Carmona, oprindu-se la Fuentes; o a treia zi până la Sevilla, 
odihnindu-se la hanul din Loysa, și de la Sevilla la Villamanrique. 
Se silea să meargă. Le cerea picioarelor să pășească înainte 
unul după altul și observa cum se apropiau, cu pași trişti și 
dureroși, de o destinaţie la care nu dorea să ajungă. Ce-i va 
spune lui Hernando? Cum să-l anunţe că soţia și copiii lui 
fuseseră asasinați de Ubaid? Cum să-i mărturisească faptul că 
nu-și respectase cuvântul? 

incercase să intre în legătură cu Ciungul când aștepta 
permisiunea comisului regal să plece spre Lomo del Grullo: voia 
să știe de ce, voia chiar să-l înfrunte ca să-l ucidă, dar nici una 
dintre persoanele de legătură prin care ajungea în mod obișnuit 
până la haiduc nu izbutiseră să rezolve nimic: Ciungul și ceata 
lui dispăruseră. Poate că o fi pătruns adânc în munte și se vor 
întoarce într-o bună zi, dar părea că nimeni n-avea nici cea mai 
mică știre despre Ubaid. De ce i-o fi ucis pe Fátima și pe copii? 

— De ce a făcut-o? se miră și don Diego atunci când îi 
înmânase salvconductul ca să se poată deplasa până la Sevilla. 
Oare nu este și el tot morisc? 

— Hernando a avut niște probleme cu el în Alpujarras, îl 
lămurise Abbas. 

— Ceva atât de grav, încât să ucidă o femeie și trei copii lipsiţi 
de apărare? replicase nobilul, agitând documentul pe care îl 
avea în mână. Sfântă Fecioară! 

Abbas nu putuse decât să ridice din umeri. Don Diego avea 
dreptate, iar el nu fusese în stare nici măcar să găsească 
trupurile ca să le îngroape cum se cuvine, întrucât Aisha refuza 
să vorbească. De îndată ce potcovarul se interesa de vreun 
amănunt mai concret, care ar fi aruncat puţină lumină asupra 
vreunui punct precis unde ar fi avut loc măcelul, în afară de 
expresia „undeva în munţi“ pe care Aisha o repeta ca unic 
răspuns, aceasta izbucnea în plâns, ca să încheie întotdeauna 


hohotind aceleași cuvinte: 

— Te rog. Du-te să-l cauţi pe fiul meu. 

Și asta făcea acum Abbas, încetul cu încetul, sub soarele 
Andaluziei, cu stomacul strâns, cu fierea mereu în gură și 
lacrimile ivindu-i-se în ochi, în vreme ce se gândea cum să-i 
comunice unui bun prieten că soţia și cei doi copii ai lui au fost 
asasinați cu sălbăticie în inima munţilor Sierra Morena. 


Toate frazele acelea pe care le concepuse i se șterseră din 
minte la simpla vedere a lui Hernando, care abandonase 
herghelia de iepe și sărise sprinten de pe Azirat pe pământ ca 
să alerge în întâmpinarea lui, ars de soare, cu ochii săi albaștri 
mai strălucitori decât oricând, arătând niște dinţi albi într-un 
zâmbet larg și sincer. 

Lui Abbas i se întunecă vederea, herghelia de iepe se prefăcu 
pentru el într-o pată nedeslușită. Dar izbuti să-l observe pe 
Hernando oprindu-se brusc la câţiva pași de locul în care se afla 
el. Silueta lui se confundă cu miile de pete întunecate de pe 
spatele iepelor, iar cuvintele lui Hernando i se păreau 
îndepărtate, de parcă ar fi ajuns aduse de vânt din vreun loc 
nebulos. 

— Ce se întâmplă? 

— Ubaid... murmură Abbas. 

— Ce se întâmplă cu Ubaid? Hernando părea că îl străpunge 
cu ochii săi albaștri, acum întunecaţi de o neliniște crescândă. S- 
a întâmplat ceva? Familia mea... este bine? Vorbește! 

— l-a asasinat, izbuti să articuleze potcovarul, fără să-și poală 
ridica privirea. Pe toţi, în afară de mama ta. 

Hernando rămase mut. Vreme de câteva clipe fu nemișcat, de 
parcă mintea ar fi refuzat să admită ceea ce tocmai auzise. 
Apoi, foarte încet, își duse mâinile la faţă și urlă spre cer. 
Fâtima! Copiii! 

— Pui de cățea ce ești! exclamă deodată înspre Abbas. 

Îl lovi pe potcovar, iar acesta căzu la pământ. Apoi se năpusti 
asupra lui. 

— Câine! Mi-ai făgăduit că vor fi în siguranţă! Ti-am dat 
sarcina să-i păzești, să ai grijă de ei! 

Hernando lovea în Abbas, rămas inert, incapabil măcar să se 
apere de bătaie. 

Ultimul lucru pe care îl observă potcovarul înainte de a-și 


pierde cunoștința a fost să-i vadă pe ceilalți oameni cum îl ridică 
pe Hernando, care striga ceea ce pentru el erau de-acum 
cuvinte de neînțeles. 


Înainte de a ajunge la Sevilla, Azirat refuză să mai galopeze în 
același ritm pe care îl avea de când plecaseră din Lomo del 
Grullo. Hernando și înfipse încă o dată pintenii în coastele 
calului, la fel cum făcuse vreme de aproape șapte leghe pe care 
le străbătuse în galop întins, dar animalul nu mai era în stare să- 
și arunce picioarele în față, iar galopul său, în ciuda pedepsei, 
devenise din ce în ce mai lent și mai greoi, până când se opri cu 
totul. 

— Galopează! ţipă el atunci, dându-i pinteni și ducându-și 
trupul spre înainte. Azirat se clătină. Galopează! scânci el, 
agitând frenetic hățurile, iar animalul căzu în genunchi în 
mijlocul drumului. Dumnezeule! Nu! 

Hernando sări de pe cal. Azirat era acoperit de spume; avea 
coastele însângerate, nările peste măsură de căscate în efortul 
de a respira. Hernando îi puse mâna pe inimă: părea că avea să- 
i plesnească. 

— Ce-am făcut? Și tu o să mori? 

Moartea! Frenezia galopului în care încercase să se refugieze 
dispăru la vederea animalului sfârșit de oboseală și durerea îl 
copleși din nou pe Hernando. Plângând, trase de hăţuri, îl ridică 
pe Azirat și îl sili să meargă. Calul se clătina de parcă ar fi fost 
beat. Prin preajmă, curgea un pârâu, dar Hernando nu se 
apropie de el până când nu observă o oarecare refacere a 
calului. Când o făcu, nu-l lăsă să bea: cu mâinile căuș îi dădu 
puțină apă, pe care Azirat nici măcar nu o putu linge. Îi scoase 
șaua și bridele și, cu tunica lui în chip de burete, îi frecă tot 
trupul cu apă proaspătă. Sângele de pe lături, provocat de 
tăieturile pintenilor, se amestecă în imaginaţia lui Hernando cu 
brutalitatea lui Ubaid. Repetă acțiunea de mai multe ori și îl sili 
să meargă, oferindu-i întruna apă în căușul palmelor. După vreo 
două ore, Azirat întinse gâtul ca să bea el singur direct din 
pârâu; atunci, Hernando își duse mâinile la faţă și se lăsă pradă 
plânsului. 

Își petrecură noaptea sub cerul liber, lângă pârâu. Azirat 
mânca lujeri de buruieni, iar Hernando plângea deznădăjduit, cu 
imaginile Fâtimei, ale lui Francisco și Ines dansându-i în faţa 


ochilor. Lovi în pământ până își juli nodurile degetelor auzindu-le 
glasurile și râsetele nevinovate; urlă de durere respirându-le din 
nou mirosul și i se păru că simte căldura și gingășia trupurilor lor 
când încerca să alunge de lângă sine scena inimaginabilă a 
morţii lor, uciși de Ubaid care îi apărea triumfător, cu inima 
palpitândă a lui Gonzalico în mâinile lui. 

Următoarea zi merse pe jos. Toţi cei care se încrucișară cu el 
aveau îndoieli dacă bărbatul era cel care trăgea de cal sau 
acesta era cel care târa o epavă umană agăţată de frâiele lui. 
Doar în zorii celei de a treia zile îndrăzni să încalece din nou și 
peste încă două, tot la pas, deși calul părea că își revenise, 
traversă podul roman și lăsă în urmă turnul Calahorra. 


Hernando nu avu mai mult noroc decât Abbas când să capete 
informaţii de la mama sa. 

— De ce vrei să știi? strigă ea în aceeași noapte a sosirii fiului 
ei la Córdoba, când rămaseră singuri, după ce vizitele continue 
de condoleanţe se încheiaseră. Eu i-am văzut! Eu i-am văzut 
murind pe toţi! Vrei să-ţi povestesc? Am reușit să scap sau 
poate... poate că n-au vrut să mă omoare și pe mine. Apoi, am 
rătăcit toată noaptea pe munte până când am dat de o cărare 
de întoarcere la Córdoba. Ti-am mai povestit. 

Aisha se lăsase să cadă într-un scaun, cu capul plecat, 
învinsă. Trebuise să mintă de mii de ori de-a lungul zilei; de atât 
de multe ori, încât aproape că avea îndoieli dacă să nu-i spună 
fiului ei adevărul, văzând cumplita durere de pe chipul lui la 
fiecare întrebare a vizitatorilor, la fiecare părere de rău 
exprimată, la fiecare tăcere. Dar nu! Nu trebuia să o facă. 
Hernando ar alerga la Tetuân. Îl cunoștea; era sigură. lar ea și-ar 
pierde singurul fiu care-i mai rămăsese... 

— Cum de ce vreau să știu? mormăi Hernando, mergând 
neîncetat prin galerie cu mâinile încleștate. Trebuie să știu, 
mamă! Trebuie să-i îngrop! Trebuie să-l găsesc pe nemernicul 
de pui de căţea care i-a asasinat și...! 

Aisha își ridică fața la auzul înspăimântătoarei mânii din glasul 
fiului său. Niciodată nu-l mai văzuse astfel! Nici măcar... nici 
măcar în Alpujarras! Vru să spună ceva, dar tăcu terorizată 
văzându-l pe Hernando, cu privirea rătăcită, zgăriindu-și cu 
putere dosul palmei. 

— Și jur că o să-l ucid, termină fraza fiul ei, în vreme ce niște 


brazde adânci de sânge îi apăreau pe mână. 


— Ubaid! 

Urletul sfâșie liniștea tihnită a acelei dimineţi de sfârșit de 
august și răsună în munti. 

— Ubaid! strigă din nou Hernando spre pădurile de nepătruns 
care se deschideau la picioarele lui, oprit pe culmea cea mai de 
sus a piscurilor din Sierra Morena, ridicat în scări, de parcă ar fi 
vrut să se înalțe pe cea mai semeaţă dintre culmi, etalându-se 
sub privirea oricui ar fi putut sta ascuns în vegetație. li răspunse 
doar fâlfâitul aripilor și foșnetul pașilor unor animale, luate prin 
surprindere. Câine dezgustător! continuă el să strige. Vino la 
mine! O să te ucid! O să-ţi tai și cealaltă mână, o să te spintec și 
eu însumi o să împart rămășițele tale fiarelor sălbatice! 

Strigătele lui se pierdură în imensitatea munţilor Sierra 
Morena. Și liniștea reveni. Hernando se prăbuși în șa. Cum să 
dea de Ciung în acele pustietăţi? se gândi el. Haiducul trebuia să 
vină în întâmpinarea provocării lui. Scoase spada din teacă și o 
ridică spre cer. 

— Porc scârbos ce ești! urlă din nou. Asasinule! 


Pe spinarea lui Azirat, părăsise Córdoba de îndată ce izbutise 
să pună în rânduială tot ce avea nevoie. Își luă la revedere de la 
mama sa după ce încercase, încă o dată, să o facă să-i pună la 
dispoziție vreo informaţie, cel mai mic indiciu ca să-și înceapă 
căutarea, dar nu izbuti. 

— Unde mergi? îl întrebă Aisha. 

— Mamă, mă duc să fac ceea ce oricine s-ar numi bărbat ar 
trebui să facă: să mă răzbun pe Ubaid și să găsesc cadavrele 
familiei mele. 

— Dar... 

Hernando o lăsă cu vorba în gură. Apoi se îndreptă spre casa 
lui Jalil și bătrânul îi făgădui că o să îi facă rost de ceea ce avea 
nevoie: o spadă bună, o dagă și o archebuză care îi vor fi 
înmânate pe ascuns pe Drumul Refugiilor. 

— Allah să te însoţească, Hamid, își luă bătrânul la revedere 
în mod solemn de la el, ridicându-se cât îi îngăduia trupul. 

Apoi merse la grajduri și îl căută pe administrator. Vreme de 
câteva clipe, când moriscul se scuza pentru prezenţa lui acolo, 
omul îl examină din spatele mesei de scris: chipul îi părea 


gălbejit și niște cearcăne vinete scoteau la iveală noaptea pe 
care o petrecuse, de veghe, plângând, lovind în mobile și în 
pereţi, strigând răzbunare. 

— Du-te, murmură administratorul. Găsește-l pe asasinul 
familiei tale. 

În acea primă zi, după ce așteptă în zadar ca Ubaid să 
răspundă, Hernando îl îmboldi pe Azirat să coboare de pe culme. 
Până la apusul soarelui, străbătu stufărișuri, traversă pârâiașe și 
urcă dâmburi de unde îl provocă din nou pe Ubaid. Intrebă prin 
refugii și pe oamenii întâlniți în cale; nimeni nu știuse să-i dea 
vești despre ascunzătoarea haiducilor: nu mai activau de multă 
vreme. 

La întoarcerea la Córdoba, ascunse armele printre niște 
hăţișuri ca să poată trece fără probleme prin Poarta lui Colodro. 
Îl lăsă pe Azirat la grajduri, dar, înainte de a se îndrepta spre 
casă, dădu fuga la lavițele de la mănăstirea Sfântul Pavel să 
verifice dacă nu cumva călugării Mizericordiei avuseseră mai 
mult noroc decât el și găsiseră cadavrele familiei sale. Printre 
oamenii curioși care leneveau acolo, se apropie de acele trupuri 
care apăreau descompuse, cu sentimente contradictorii: se ruga 
să-i găsească și să-i poată îngropa, dar nu dorea să se întâmple 
acolo, înconjurat de creștini, de mărfuri furate și de alguazili, 
râsete și glume. 

— O să-l găsesc! Jur că o să dau peste el, chiar de-ar fi să 
străbat toată Spania! 

Asta a fost tot ce i-a spus mamei sale când aceasta l-a 
întâmpinat, înainte de a se închide în dormitor unde îl chinuia 
parfumul Fâtimei care mai plutea încă în aer. 


A doua zi, Hernando se pregăti să plece chiar înainte de a se 
crăpa de ziuă. Voia să se folosească de toată lumina zilei! Se 
întoarse la Córdoba cu mâinile goale. La fel a doua zi, și a treia, 
și în ziua următoare celeilalte. 

Aisha îl vedea întorcându-se învins, în fiecare zi mai mult. Și 
plânse sincronizându-și propriile hohote cu cele pe care le auzea 
din odaia fiului ei în liniștea nopţilor. Medită din nou dacă să-i 
povestească sau nu adevărul, de-ar fi fost și numai ca să-l vadă 
zâmbind iar, dar nu o făcu. Privirea rugătoare a Fâtimei și teama 
de a rămâne singură, de a-l trimite pe fiul care-i mai rămăsese 
la o moarte sigură, o împiedicară. Ea însăși pierduse deja cinci 


copii, de ce n-ar depăși nenorocirea aceea și Hernando? Copiii 
mureau cu sutele înainte de a ajunge la pubertate și, în ceea ce 
o privea pe Fâtima, cu siguranţă că va găsi o altă femeie. Și în 
plus... în plus îi era frică; îi era frică să nu rămână singură. 

Hernando mergea în continuare în munți, în fiecare zi ceva 
mai tras la faţă decât în cea dinainte; nici măcar nu mai vorbea, 
nici măcar nu mai striga „răzbunare”! În timpul nopţilor, se 
auzea doar murmurul constantelor sale rugăciuni. 

„Va trece peste asta, își spunea Aisha în fiecare zi. Are o 
slujbă bună, își repeta ea încercând să se convingă, și este 
foarte apreciat. Este cel mai bun dresor de la grajdurile regelui! 
O spune Abbas, toată lumea dă asigurări în această privinţă. 
Sunt zeci de fete sănătoase și tinere dispuse să încheie o 
căsătorie cu un bărbat ca el. Va fi din nou fericit.“ 

Dar, după ce trecuseră aproape douăzeci de zile, înţelesese 
că fiul ei avea să-și dedice viaţa acestei acțiuni, că nu va 
renunţa niciodată. Ar trebui oare să-i spună totuși adevărul? 
Aisha simţi o neliniște de nezdruncinat, îi tremurau genunchii: 
nu numai că îl minţise, dar îl și lăsase să se chinuiască în tot 
acest răstimp. Cum avea să reacționeze Hernando? Este bărbat, 
un bărbat înnebunit de durere. Chiar dacă n-ar lovi-o, în cel mai 
rău caz ar uri-o, așa cum îl urăște pe cel care crede el că i-a ucis 
familia. Ce putea să facă? ȘIi-l imagină pe Hernando insultând-o 
în gura mare, iar bătăile lui Brahim i se păreau blânde. Era fiul 
ei! Singurul care îi mai rămăsese! Nu se putea confrunta cu el! 


În dimineaţa următoare, după ce Hernando o pornise încă o 
dată târâș-grăpiș în căutarea haiducului, Aisha părăsi Córdoba 
prin aceeași Poartă a lui Colodro. Mergea cu capul plecat și 
purta o bocceluţă. Soarele de sfârșit de august era încă arzător. 
Străbătu leghea care despărțea orașul de hanul Movila de 
Pământ, la fel cum o făcuse în dimineaţa aceea blestemată. La 
vederea hanului, durerea o copleși până într-atât încât aproape 
că i se încleștară picioarele și o împiedicară să-și continue 
drumul. Și dacă lucrurile nu-i vor ieși bine? Își va lua viaţa, hotărî 
ea fără șovăire. 

Și-i aminti pe cei patru oameni ai marchizului de Casabermeja 
care plecaseră de la han ca să îngroape cadavrul haiducului 
după ce Brahim îl asasinase și se încuiase cu Fâtima în 
dormitorul de la primul etaj. Luptă să alunge din minte privirea 


lascivă a soțului ei; se înverșună să uite cuvintele pe care i le 
adresase când trecuse pe lângă ea, trăgând de fată: „Femeie! 
Spune-i fiului tău Nazareeanul că-l aștept la Tetuân. Că dacă 
vrea să-și recapete copiii, va trebui să vină după ei în Berberia“. 
Oamenii marchizului! asta era ceea ce o interesa și încercă să 
se concentreze. Dar privirea rugătoare a Fâtimei implorând-o să 
nu o facă, să nu-i spună nimic lui Hernando, reînvie în mintea ei 
cu o forţă neobișnuită. 

Aisha se opri, se lăsă pe vine lângă drum, își duse mâinile la 
față și izbucni în plâns. Hernando! Shamir! Fátima și copiii! 

După câteva clipe, reuși să-și revină în fire. Aceea era ultima 
ei șansă. 

— Oamenii marchizului, șopti ea pentru sine. 

Nu zăboviseră prea mult să se întoarcă la han; și nici nu-l 
părăsiseră cu lopeţi și unelte, își aminti ea. Cadavrul haiducului 
nu putea fi departe. Străbătu cu privirea împrejurimile hanului, 
unde l-or fi îngropat? Incerca să retrăiască scena, își ridică 
privirea spre soarele arzător, de parcă acesta ar fi putut să o 
ajute. Unde...? 

— Sunteţi siguri că nu-l va găsi nimeni? Cuvintele lacheului 
marchizului la întoarcerea groparilor îi răsunară în urechi, de 
parcă le-ar fi spus acum, acolo. Atunci nu le acordase atenţie. 
Știți bine că excelența sa dorește ca acest cadavru să dispară; 
nimeni nu trebuie să afle că nu haiducul... 

— Nu vă temeţi, răspunseseră soldaţii cu indiferenţă. Acolo 
unde l-am lăsat... 

L-au lăsat! Au spus că l-au lăsat! Soldaţilor nu le plăcea să 
muncească, de ce să-și dea silința? Merse prin împrejurimile 
hanului, fiind atentă la haţișuri și miriști. Nu, nu putea fi acolo. 
Examina copacii și rădăcinile lor, amintindu-și de cei din 
Alpujarras în ale căror scorburi încăpea și un om călare. Lovi cu 
picioarele câte o movilă de pământ uscat și chiar scurmă cu o 
săpăligă pe care o purta în bocceluţă într-un gorgan ce i se păru 
nimerit. Soarele depășise cu mult amiaza și cădea cu putere; 
Aisha era asudată; în cele din urmă, dădu peste un șanț de 
irigație secat și nefolosit. Îi observă traseul și își opri privirea 
acolo unde un canal mic se unea cu un altul. Trecerea era 
astupată cu pietre. Nu avu nici o îndoială. Se grăbi și trebui doar 
să dea la o parte câţiva bolovani și să scormonească în 
pământul de dedesubt: o izbi mirosul de cadavru în putrefacție. 


Haiducul era acolo! 

Aisha se șterse de sudoarea care-i curgea pe faţă, se îndreptă 
de spate și privi de jur-împrejur. Nimic nu se mișca în acele ore 
de căldură, de după masa de prânz. Continuă să dezgroape 
cadavrul până când Ubaid îi apăru, ușor de recunoscut, cu inima 
pe care i-o smulsese Brahim așezată pe pântece. O privi vreme 
îndelungată. Apoi, scoase din bocceluţă vălul alb brodat al 
Fâtimei, îl sărută cu tristețe și îl murdări cu pământ uscat. Il 
găsise a doua zi după răpire, uitat în timpul jafului de vecinii lor 
creștini în spatele unui ghiveci spart și îl păstrase ca să i-l dea 
lui Hernando, dar, ca să nu-l întristeze și mai mult, nu o făcuse. 
Îngenunche lângă rămășițele lui Ubaid și i-l legă de gât. Se 
ridică și examină din nou împrejurimile: liniștea era tulburată 
doar de zumzetul insectelor care acum se năpusteau asupra 
cadavrului haiducului. Încă îi rămânea de făcut ce era mai 
important. Drumul refugiilor era aproape. Prinse cadavrul de 
subsuori și începu să tragă de el, cu spatele; hotări să o facă 
prin șanțul de canalizare care ducea la drum. Inima haiducului 
căzu pe pământ. Aisha zăbovi vreme îndelungată: la fiecare 
câţiva pași trebuia să se oprească să se odihnească și să verifice 
că nimeni nu dădea târcoale, dar până la urmă izbuti. Făcu un 
ultim efort și îl târî până la marginea drumului. Când îi dădu 
drumul, simţi niște cumplite înţepături de durere în toți mușchii. 
Lăsă să-i scape o lacrimă la vederea vălului legat de gâtul 
haiducului și se postă la o anumită distanţă, ascunsă în spatele 
unor copaci, așteptând să dea cineva peste cadavru. Când 
căldura mai slăbi din intensitate, Aisha văzu cum un grup de 
neguțători se oprea lângă Ubaid. Atunci, ieși dintre copaci și o 
porni înapoi spre Córdoba. 

— Se zice că a fost găsit cadavrul lui Ubaid, Ciungul din Sierra 
Morena, pe drumul refugiilor, aproape de hanul Movila de 
Pământ, îi spuse unuia dintre străjerii de la Poarta lui Colodro. 
Știţi ceva despre asta? 

Bărbatul nu catadicsi să-i răspundă unei morisce, dar Aisha 
zâmbi cu amărăciune, văzându-l alergând în căutarea 
sergentului său. După câteva clipe, un grup de soldați pleca în 
galop întins spre han. 


Hernando se miră de mulţimea de oameni care se îmbulzea în 
împrejurimile Porții lui Colodro. Ezită chiar dacă să folosească 


intrarea aceea în oraș, dar ce-i păsa lui de ce se întâmplă? 
Fusese încă o zi zadarnică de strigăte, ameninţări și insulte 
către neantul ce se deschidea între piscurile muntelui. Fusese 
nevoit chiar să fugă când dăduse nas în nas cu niște câini de 
vânătoare care urmăreau un urs. Îi dădu pinteni lui Azirat spre 
mulțime și, când se apropia, zări printre oameni un mare număr 
de străjeri și de soldaţi, precum și nobili bogat înveșmântaţi; i se 
păru chiar că îl recunoaște pe guvernator mergând de colo până 
Colo. 

Voia să lase deoparte grosul mulţimii și să-și deschidă drum 
printre curioșii care se aflau mai departe ca să izbutească să 
treacă de poartă, când, de pe cal, pe deasupra capetelor 
celorlalţi, văzu legat de o spânzurătoare înfiptă în pământ 
cadavrul unui bărbat ucis în felul în care Sfânta Frăţie îi executa 
pe răufăcătorii pe care îi captura în afara orașului. Un fior îi 
străbătu șira spinării. Cadavrul acela... Era ciung. Nu avu nevoie 
să se apropie, doar să-și ascută privirea, poate doar să 
adulmece atmosfera care îl înconjura. Ubaid! 

Trase de hăţurile lui Azirat și fără să acorde atenţie oamenilor 
care discutau dacă acela era sau nu era temutul haiduc din 
Sierra Morena, cu privirea aţintită asupra cărăușului din Narila, 
se îndreptă spre stâlp. 

— Unde te crezi de mergi călare? îl opri un soldat, în vreme ce 
bărbaţi și femei trebuiau să se dea la o parte din calea lui. 

Hernando descălecă și îi înmână hăţurile soldatului, care le 
luă perplex. Înaintă, de-acum printre nobili și neguţători, până 
când ajunse dinaintea cadavrului lui Ubaid. Frăția, chiar dacă 
era mort, chiar dacă avea îndoieli asupra identităţii sale, îl 
ciuruise de săgeți. 

Deodată, oamenii îi făcură loc. Don Diego López de Haro, aflat 
și el acolo, le poruncise cu un gest al mâinii să se dea la o parte. 

— E haiducul? îl întrebă pe morisc după ce se apropie de el. 
Tu îl cunoșteai. Este asasinul soției și al copiilor tăi? 

Hernando dădu din cap în tăcere. 

Un murmur străbătu șirurile de oameni. 

— Nu va mai putea săvârși alte delicte, dădu asigurări 
comandantul Frăției. 

Hernando era în continuare tăcut, cu privirea aţintită asupra 
vălului Fâtimei care era înfășurat în jurul gâtului haiducului. 

— Du-te acasă, băiete, îl sfătui comisul regal. Odihnește-te. 


— Vălul, reuși Hernando să articuleze. Era... era al soţiei mele. 

Chiar comandantul Frăției fu cel care se apropie de Ubaid și 
dezlegă cu grijă vălul, pe care apoi i-l înmână lui Hernando. 

În pofida murdăriei, lui Hernando i se păru că simte fineţea 
țesăturii, căzu în genunchi pe pământ și plânse cu vălul lipit de 
față. Fu un plânset diferit de toate câte îl asaltaseră până 
atunci: eliberator. Ubaid murise, poate nu de mâna lui, dar 
ferice de cel care pusese capăt nemernicei sale vieți. 


Aisha nu-și găsea liniștea pe care o căuta când, ascunsă 
printre oameni, îl văzu pe Hernando, ţinând cu putere vălul într- 
o mână, apucând cu cealaltă hăţurile lui Azirat pe care i le dădu 
străjerul. Îl văzuse venind și suferise un junghi în adâncul fiinţei 
sale la fiecare pas cu care fiul său se apropia de stâlp. Incercă 
să-și închipuie ce se întâmplă în faţa cadavrului și, de parcă 
Allah ar fi încunoștinţat-o, izbucni în lacrimi exact în momentul 
în care acesta mângâia vălul. 

„Eu voi avea grijă de tine, fiule“, scânci ea văzându-l trecând 
prin Poarta lui Colodro pe jos, ducând calul de căpăstru. 

Și începând din ziua aceea, Hernando se lăsă îngrijit. Obsesia 
zilelor anterioare lăsă loc melancoliei și tristeţii. De ce să mai 
caute trupurile familiei sale după atâta timp? Dacă fuseseră 
abandonaţi pe munte, vor fi fost deja devoraţi de fiare. O 
constatase în timpul cavalcadelor prin pădurile acelea: nimic nu 
era de neglijat; mii de animale stăteau la pândă, așteptând cea 
mai mică greșeală, cea mai neînsemnată hrană, ca să se 
năpustească asupra ei. Cu toate acestea, mergea în continuare 
la laviţele de la mănăstirea Sfântul Pavel. 

La câteva zile de la găsirea cadavrului lui Ubaid, Hernando 
primi un mesaj din partea lui don Diego să se întoarcă la locul lui 
de muncă; deși herghelia de iepe era la Sevilla, încă mai 
rămăseseră mânji în grajduri. 

Aishei i se păru că observă la fiul ei o schimbare de atitudine 
când revenea acasă după ce se ocupa de animale, și speranța 
renăscu în inima ei. Dar nu putea să prevadă cât de departe de 
realitate erau dorințele ei. 


42 


— Trebuie să-i predai calul tău contelui de Espiel, îi porunci 
don Diego López de Haro într-o dimineaţă, de cum ajunse la 
grajduri. Hernando scutură din cap ca și cum ar fi vrut să alunge 
de la el vorbele acelea. Regele i l-a dăruit, fu nevoit să audă din 
gura comisului. 

— Dar... Eu... Azirat... 

incercarea lui de a protesta se rezumă la niște gesticulații 
absurde. 

— Știu cât ai lucrat la animalul ăsta și mai știu că, în ciuda 
robei sale, este unul dintre cele mai bune produse ale acestor 
grajduri. Îţi voi permite să alegi altul, chiar și dacă n-ar fi unul 
dintre cei de reformă, numai să nu fie dintre cei destinați 
regelui... 

— Eu îl vreau pe ăsta! Îl vreau pe Azirat. Este al meu...! 

Își regretă numaidecât cuvintele. Don Diego deveni încordat, 
se încruntă și lăsă să se scurgă câteva clipe înainte de a 
răspunde: 

— Nu este al tău și nu va fi niciodată, și n-are importanţă ce 
vrei sau ai putea să vrei. Știai care este înţelegerea atunci când 
ai ales să capeţi o parte din salariu printr-un cal: va fi 
întotdeauna la dispoziţia regelui. Contele a izbutit ca don Filip 
să-l răsplătească cu acest cal, pe care, după cum se vede, l-a 
cerut în mod expres. Trebuie să îndeplinim dorințele Maiestăţii 
Sale. 

— O să-l distrugă! Nu știe să călărească și nici să lupte cu 
taurii! 

Don Diego era conștient de acest lucru. Hernando însuși îl 
auzise spunând asta, îl văzuse bătându-și joc de obezul conte de 
Espiel, întotdeauna tolănit în șa, de parcă ar fi fost un jilț... 

— Nu ești tu persoana cea mai potrivită care să judece cum 
trebuie să călărească sau nu un nobil, îi răspunse totuși comisul 
cu asprime. Intr-o singură cizmă de călărie poartă mai mult 
onoare și servicii aduse acestor regate decât cele pe care le va 
aduce vreodată toată comunitatea ta. Ai grijă ce vorbești. 

Moriscul lăsă să-i cadă braţele pe lângă corp și se dezumflă în 
faţa comisului. 

— Pot...? se codiel. 


Ce voia? Ce voia să-i ceară? 

— AȘ putea să-l călăresc pentru ultima dată? 

Don Diego șovăi. 

— Poate... Nu știu... dacă merit această favoare. Mi-ar plăcea 
să-l simt încă o dată sub mine, excelență. Este doar o ultimă 
cavalcadă. Excelenţa Voastră sunteţi un mare călăreț. Știţi cât 
de multe și cât de grave au fost recentele mele nenorociri... 


„Aduce ghinion să schimbi numele de origine al unui cal.“ 
Câtă dreptate avusese Abbas când îi atrăsese atenţia! se gândi 
el, când strângea chinga de la șa. Amintirea potcovarului îl 
neliniști. După cele întâmplate la Lomo del Grullo, se văzuseră la 
grajduri, dar nu-și mai vorbiră; nici măcar nu se salutaseră. Nu 
era în stare să-l ierte! Sări pe Azirat, care se mișcă neliniștit 
simțind violenţa cu care se instală călărețul în șa: îl avea pe 
Abbas în minte, mânia îl chinuia. Azirat știa! Știa că se întâmplă 
ceva rău; o presimţise la simplul contact cu călărețul său printr- 
un al șaselea simt al animalului nobil care este calul, iar acum 
mușca întruna zăbala, de parcă ar fi vrut să comunice cu 
călărețul său prin acele permanente și atât de neobișnuite 
trageri de hăţuri. 

Hernando îl bătu ușor pe gât și Azirat răspunse scuturându-și 
capul și fornăind, totul sub privirea atentă a lui don Diego, care 
stătea în picioare în marele manej deschis de la grajduri 
astupându-și gura cu degetele mâinii, degetul mare pe 
dedesubtul  bărbiei, poate  reconsiderându-și hotărârea. 
Hernando nu-i dădu timp și părăsi grajdurile mânând calul într- 
un galop moderat, înclinând ușor capul la trecerea prin faţa 
comisului. 

Și acum i-l luau și pe Azirat! Ce păcat o fi săvârșit? De ce îl 
pedepsea Allah în felul acela? În ceva mai mult de un an, 
pierduse aproape toate fiinţele sale dragi: Hamid, Karim, Fâtima 
și copiii... Moriscul își duse mâneca tunicii la ochi; Azirat mergea 
liber, la pas. Acum, și calul! Abbas, altul dintre prieteni lui... Nu- 
și respectase făgăduielile! 

Și acum contele de Espiel izbutise ca regele să-i dăruiască 
tocmai calul lui. Nu-i fusese greu nobilului. De la Sevilla, unde se 
despărţise de herghelia de iepe ca să se îndrepte spre terenurile 
nisipoase, îl trimisese pe secretarul său pe pământ portughez cu 
cererea ca regele să-i facă favoarea de a-i dărui acel cal roib 


care se cabra și galopa semet pe drumul dintre Córdoba și 
Sevilla. lar regele răspunsese cu plăcere la solicitarea unui 
aristocrat care nu făcea altceva decât să-i ceară un simplu rebut 
al grajdurilor sale. Işi aminti de prima întâlnire cu Espiel, aceea 
în care nobilul ațâțase uriașul taur cu atâta neîndemânare, încât 
rănirea calului fusese inevitabilă. Îl mai văzuse luptând cu tauri 
și în alte ocazii, întotdeauna cu rezultate asemănătoare, mai 
mult sau mai puţin nefericite pentru cai. Azirat simţi tremurul 
din picioarele călărețului și o luă din nou la trap, neliniștit. 
Hernando fusese și el de față la jocurile cu sulițe de trestie din 
Piaţa Corredera și constatase că, atâta vreme cât ceilalți nobili 
se expuneau în sunetul muzicii cântate la tobe și trompete, cu 
rapiditate și curaj într-o luptă simulată și aruncau și opreau cu 
pavezele lor sulițele de trestie teoretic inofensive, contele avea 
probleme chiar de la începutul spectacolului, întrucât 
dezechilibra echipa în care, prin tragere la sorţi, îi venea rândul 
să participe. Publicul huiduia echipa în care participa nobilul 
când acesta, ca să micșoreze distanţa pe care trebuia să o 
parcurgă sulița, se apropia de echipa opusă mai mult decât 
îngăduiau regulile cavalerismului și ale politeţii. 

De ce l-o fi ales contele pe Azirat dacă nu era vorba decât de 
un rebut? Din pricina lui? Din pricina celor întâmplate în prima 
luptă cu tauri? Într-adevăr, era crud și răzbunător. O auzise chiar 
din gura celui care în dimineaţa aceea de pomină îl 
admonestase pentru că pusese la îndoială calitățile de călăreț 
pe care le avea contele de Espiel. Se întâmplase cu aproape doi 
ani în urmă. 

— Știţi care este ultima ispravă a contelui de Espiel? întrebase 
don Diego un grup de nobili care călăreau lângă el încercând 
caii regelui, Hernando și lacheii comisului fiind cu ei. 

— Povestește, povestește, îl îndemnase unul dintre cavaleri, 
de-acum cu zâmbetul pe buze. 

— Așadar, fapt este că de două săptămâni medicul l-a obligat 
să stea în pat din pricina unor fierbinţeli și, fiind plictisit că nu 
poate să călărească sau să iasă la vânătoare, a născocit modul 
de a o face din pat... 

— Trage cu săgeți în păsărele de la fereastră? glumise alt 
nobil. 

— Aş, da’ de unde! exclamase don Diego, fără să poată evita 
ca zâmbetul să-i apară din nou pe buze. Oricărui servitor care 


comite vreo greșeală - iar slugile contelui comit multe greșeli! - 
îi leagă o pernă de șezut și îl obligă să alerge și să sară prin 
dormitor până când el, trăgând cu săgeți din pat, izbutește să-l 
nimerească în fund. 

În grupul călăreţilor izbucniseră hohote de râs. Chiar și 
Hernando zâmbise atunci, închipuindu-și-l pe conte în cămașă 
de noapte, obez și asudat, nervos și însufleţit, încercând să 
nimerească cu arcul un servitor care nu înceta să sară peste 
scaune și mobile cu o pernă prinsă de fund, dar își șterse 
zâmbetul de pe față de îndată ce privirea i se încrucișase cu a 
lui José Velasco, lacheu care, ca servitor ce era al lui don Diego, 
se agita neliniștit în șa. 

— Se zice că... - spuse don Diego între două hohote de râs - 
„„„ se zice că a devenit cel mai sever majordom din propria casă 
și că în orice clipă... - comisul regal trebui să înceteze să mai 
vorbească până când reuși să se ridice de spate, cu mâna pe 
pântece - ... pune întrebări despre treburile tuturor slugilor și 
ale sclavilor și despre posibilele greșeli pe care le-ar fi putut 
comite, ca să-i pună să sară ca iepurii prin dormitor. 

— Și contesa? reușise să articuleze printre râsete unul dintre 
însoțitori. 

— Uf! Foarte îngrijorată! Don Diego se încovoiase din nou de 
râs. Le-a înlocuit nefericiților pernele de mătase cu perne de 
bumbac, ceva mai compacte, ca să nu rămână fără slugi... și 
fără trusou. 

Râsetele izbucniseră din nou în grupul de călăreți. 

Ala era omul care avea să se suie pe calul lui! se gândi 
Hernando cu hohotele de râs ale nobililor răsunându-i în urechi. 

ÎI îmboldi pe Azirat cu o simplă plesnitură din limbă și calul o 
porni la galop. Era o splendidă zi de toamnă. Putea să fugă! 
Putea să galopeze până ajungea... unde? Și mama sa? Nu se 
mai aveau decât unul pe celălalt. Călărise deja o jumătate de 
leghe în galop relaxat, fără un ţel anume, când simţi că Azirat se 
încordă: la dreapta lui se întindea un izlaz pe care pășteau tauri 
fioroși. Calul părea că dorește să se joace cu ei, ca de atâtea 
alte ori. 

Nu se gândi de două ori. Scurtă hăţurile, se propti în scări și 
strânse calul între genunchi ca să stea mai bine în șa. Intră pe 
izlaz și o bună bucată de vreme se simţi din nou în al șaptelea 
cer. Strigă și râse cabrând calul în faţa coarnelor taurilor imenși, 


reușind chiar să le atingă cu degetele, Azirat vioi și iute, blând la 
zăbală, supus picioarelor și mișcărilor sale cum nu mai fusese 
niciodată. Era cel mai bun! În ciuda părului său roșcat, era cel 
mai bun cal dintre sutele care trecuseră prin grajdurile regelui. 
lar acel minunat exemplar avea să cadă pe mâinile celui mai 
prost și mai îngâmfat călăreț din toată Andaluzia. 

La un moment dat, Azirat se opri, faţă în faţă cu un imens taur 
negru mat, cei doi cântărindu-se de la distanță, taurul lăsând 
capul în jos, iar calul dând pe loc din picioarele din faţă. 

Atunci, lui Hernando i se păru că aude fluierăturile și 
huiduielile oamenilor la adresa contelui de Espiel, în Piaţa 
Corredera. 

Calul dădea din cap și din picioare, de parcă el însuși l-ar fi 
ațâțat pe dușmanul său. „E ciudat“, se gândi Hernando. Simţea 
respiraţia accelerată a lui Azirat în picioarele lui. 

Deodată, taurul înfuriat se repezi să împungă, iar Hernando 
trase de hăţuri și îl apără pe Azirat în flancuri ca să fie gata să 
se retragă, dar observă că animalul nu răspunde. Intr-o singură 
clipă, huiduielile care încă îi mai răsunau în cap se prefăcură în 
aplauze și ovaţii născute din partea nimănui și, când reuși să 
vadă din nou ochii înfuriaţi, de un negru tăciune ai taurului, 
dădu drumul hățurilor lui Azirat pentru ca acesta să-și hotărască 
soarta. Atunci, calul se ridică în două picioare și își oferi pieptul 
coarnelor taurului. 

Impactul fu mortal, iar Hernando fu azvârilit la mai mulți pași 
distanță, în vreme ce uriașul taur, în loc să se năpustească plin 
de furie asupra calului culcat deja la pământ, se retrăgea 
mândru, ca un omagiu, poate pentru acela dintre ai săi care 
hotărâse să nu fugă din faţa provocării, așa cum cere legea care 
guvernează soarta animalelor. 

Mai târziu, Jose Velasco, lacheul căruia don Diego îi poruncise 
să-l urmărească și să-l supravegheze pe morisc cu discreție, 
avea să dea asigurări, jurându-se și răsjurându-se faţă de 
oricine ar fi vrut să-l asculte, că însuși calul a fost cel care s-a 
lăsat pradă unei morţi sigure, de parcă ar fi dorit-o, după ce îi 
fentase cu o eleganţă și un meșteșug nemaivăzute până atunci 
pe toţi taurii pe care îi înfruntase în dimineaţa aceea de toamnă. 


Dar jurămintele lacheului, fantezii după părerea celor care 
acordaseră atenţie acelei povești, nu fuseseră de ajuns pentru 


ca un Hernando zdrobit să evite arestarea și întemnițarea pe 
care, numaidecât și potrivit jurisdicției care îi revenea, le 
poruncise don Diego López de Haro, înșelat în buna sa credință 
pentru a-i fi îndeplinit moriscului acea dorinţă pentru care îl 
implorase. La dezamăgirea comisului se adăugă și preocuparea 
pentru reacția certă și previzibil violentă a contelui de Espiel la 
moartea calului său. 

— Ai avut posibilitatea să prosperi și n-ai profitat de ea, îi 
spuse comisul în fața lucrătorilor de la grajduri, printre ei și 
Abbas, atunci când Hernando a fost adus de-a dreptul cu forța 
de către Jose Velasco de pe izlaz. Nu pot face nimic pentru tine. 
Vei rămâne la dispoziţia justiţiei și a ceea ce va vrea să facă din 
tine contele de Espiel, proprietarul calului pe care l-ai nenorocit. 

Dar Hernando nu asculta; nici nu reacţiona la cuvintele lui don 
Diego: era absorbit de magia acelui moment în care Azirat 
căpătase voinţă proprie și decisese pe cont propriu. Nici un cal 
dintre cei pe care îi călărise nu izbutise vreodată să facă ceva 
asemănător! 

— Duceţi-l la închisoare, le porunci lacheilor săi. Eu, don 
Diego López de Haro, comis al Maiestăţii Sale don Filip al II-lea, 
poruncesc astfel. A 

Hernando își întoarse capul spre don Diego. Inchisoarea! S-o fi 
prevăzut oare Azirat? Poate că ar fi trebuit să moară și el, se 
gândi când mergea pe Câmpia Regală, peste drum de alcazarul 
regilor creștini, unde acum se afla Inchiziția, escortat de Jose 
Velasco și de încă doi oameni. Nu mai avea nimic pentru ce să 
trăiască. Doar pe mama sa, se gândi el cu tristeţe. Se îndreptau 
spre strada închisorii și Hernando, îndurerat, mergea 
șchiopătând, agăţat de braţul lui Jose, încă descumpănit de cele 
la care asistase pe izlaz și de raţionamentele logice ale celor 
care îi ascultaseră explicaţiile și refuzaseră să le creadă. Dar el 
văzuse! Jose și Hernando se priviră și o strâmbătură de 
neînțeles apăru pe buzele lacheului. Traversară pe sub podul de 
la catedrală și urcară în tăcere pe strada Bolilor Mici, moscheea 
fiind în dreapta lor. Oamenii cu care se întâlneau priveau curioși 
cortegiul. 

Doar Allah îi putuse călăuzi pașii lui Azirat, la fel ca tuturor 
credincioșilor,  conchise Hernando. Dar dacă el scăpase 
nevătămat, la ce servea sacrificiul calului? Ca să o sfârșească în 
închisoare la dispoziţia omului din cauza căruia Azirat își 


pierduse viața? „Diavolul nu va intra niciodată într-un cort locuit 
de un cal arab“, a scris Profetul ca să ridice nobilele animale la 
rangul de apărători ai credincioșilor. Ce voia să-i spună Allah 
prin Azirat? Jose Velasco îl trase de braț observând ezitarea care 
îl făcuse pe Hernando să-și oprească pașii. „Care era mesajul 
divin ce se putea ascunde în cele întâmplate în dimineața 
aceea?“ se întrebă el în continuare. 

— Mergi! îi porunci unul dintre oameni, împingându-l de la 
spate. 

Simţi ghiontul pe spinare ca pe una dintre cele mai puternice 
lovituri primite vreodată. Azirat nu putea avea pretenţia ca el să 
sfârșească întemnițat! Dar cum ar putea scăpa de închisoare? 
N-ar putea alerga mai mult de câţiva pași, iar oamenii erau 
înarmaţi, pe când el... 

— Supune-te! 

Un nou ghiont fu pe punctul de a-l arunca la pământ. 

Jose Velasco îi dădu drumul de braţ și îl privi uimit. 

— Hernando, nu face ca lucrurile să fie și mai dificile pentru 
mine, îl rugă el. 

Poarta Decanilor, care dădea în livada moscheii, se găsea la 
doar doi pași de locul unde se aflau. Moriscul o privi. La fel făcu 
și José Velasco. 

— Nu încerca... îl avertiză lacheul. 

Dar Hernando, în pofida durerii pe care o simţea în tot trupul, 
fugea deja spre moschee. 

Trecu de Poarta Decanilor în momentul în care cei trei oameni 
se năpusteau asupra lui; căzură cu toții claie peste grămadă în 
livada de portocali a catedralei. Hernando se zbătu și dădu din 
picioare ca să scape de ei, dar puterile nu-l mai ascultau. 
Inconjuraţi de oamenii care se aflau în livadă, Jose Velasco reuși 
să-l imobilizeze, în vreme ce însoțitorii acestuia, de-acum în 
picioare, îl apucau de glezne și de încheieturile mâinilor ca să-l 
scoată din livadă ca pe un balot. 

— Strigă! îl îndemnă un bărbat care privea scena. 

Ce să strige? se gândi Hernando. 

— Spune! îl încurajă un altul. 

Ce trebuia să spună? 

Oamenii comisului îl ridicaseră de-acum de pe jos și Hernando 
atârna asemenea unui animal vânat. 

— Ocrotire sacră! auzi de la o voce de femeie. 


— Ocrotire sacră! strigă moriscul, amintindu-și atunci de câte 
ori auzise această rugăminte în timpul șederilor sale în 
catedrală. Fac apel la ocrotirea sacră! 

La limita interioara a Porții Decanilor, oamenii care-l cărau 
după ei ezitară, dar încercară imediat să-l scoată din catedrală. 

— Ce aveți de gând? Un preot se așeză în calea lor. Oare n-aţi 
auzit că omul acesta a facut apel la ocrotirea sacră? Daţi-i 
drumul, sub pedeapsa cu excomunicarea ipso facto! Hernando 
simţi cum slăbește presiunea în mâinile și picioarele sale. 

— Omul acesta... încercă să explice Jose Velasco. 

— Incălcarea imunităţii și a dreptului de azil într-un lăcaș sfânt 
este un sacrilegiu! insistă preotul, întrerupându-l cu asprime. 

Lacheul făcu un semn către oamenii care îl însoțeau, iar 
aceștia îi dădură drumul lui Hernando, care rămase la picioarele 
tuturor. 

— Nu vei sta multă vreme sub ocrotirea sacră a catedralei, îi 
aruncă Jose Velasco, temându-se deja de pedeapsa pe care i-o 
va aplica stăpânul său pentru că îi permisese celui arestat să 
scape. Peste treizeci de zile te vor da afară de aici. 

— Aceasta o va hotărî judecătorul ecleziastic, îl întrerupse din 
nou preotul. Jose și oamenii săi, amândoi cu același chip 
îngrijorat ca și lacheul, se încruntară. lar tu, adăugă atunci, 
adresându-i-se lui Hernando, du-te să-l cauţi pe vicar ca să-i 
comunici împrejurările care te-au făcut să apelezi la acest drept. 


43 


Unii oameni aplaudară atitudinea preotului, în vreme ce 
Hernando încerca să se ridice îndurerat; dacă și înainte avusese 
dureri, acum, după ce se luptase cu José și însoțitorii acestuia și 
după lovitura teribilă primită în rărunchi la căderea de pe cal, se 
vedea incapabil să se miște. Un blond cu părul ondulat și ochi 
albaștri ca ai lui se apropie să-l ajute. 

— Liniște! strigă atunci preotul. Cel care provoacă dezordine 
va pierde dreptul de azil și va fi alungat din templu. 

Aplauzele încetară numaidecât, dar glumele și bătăile de joc 
față de oamenii comisului regal care fuseseră nevoiţi să cedeze 
la dreptul de ocrotire sacră izbucniră de îndată ce preotul se află 
la o distanţă îndeajuns de mare ca să nu le mai audă sau, cel 
puţin, ca să nu se mai deranjeze să se întoarcă să admonesteze 
din nou numerosul grup de delincvenţi și nefericiți care își 
găsiseră azil în catedrală ca să scape de justiţia laică. Și așa a 
fost, întrucât preotul, fără măcar să se întoarcă, clătină obosit 
din cap la auzul hohotelor de râs care izbucniră în urma lui. 

— Mă numesc Perez, spuse blondul care îl ajutase să se ridice, 
întinzându-i în același timp mâna. 

— Dar îi spunem Scufundătorul, interveni un altul care li se 
alătură și care își arătă torsul aproape dezgolit, cu tot frigul de 
octombrie. 

— Să mergem să-l vedem pe vicar, îl îndemnă Scufundătorul. 

— Nu e nevoie să mă însoţești, îl scuză moriscul. 

— Nu-ţi face griji, insistă blondul, care se îndrepta deja spre 
interiorul catedralei, aici n-avem nimic de făcut: nu ni se 
permite nici măcar să jucăm cărți. Nu putem nici să aplaudăm, 
după cum ai constatat. Hernando încercă să-l ajungă din urmă, 
dar se împletici de durere. Perez îl așteptă și cei doi intrară în 
templu. S-a certat cu vicarul, îi explică blondul făcând un semn 
spre cel care se numea Pedro, rămas în livadă. Se pare că a 
avut o problemă cu un colier foarte valoros, explică el când 
mergeau deja printre coloanele fostei moschei, dar nu vrea să 
ne povestească în amănunt; după cum se vede, n-a vrut să-i 
explice treaba nici vicarului. 

Sacristia, după cum știa prea bine Hernando, se afla lipită de 
zidul de miazăzi al catedralei, lângă tezaur, într-o capelă între 


mihrab și bibliotecă, aceasta fiind încă în stare de șantier ca să 
fie transformată în capela Chivotului. Perez se miră văzând 
zâmbetul cu care don Juan, vicarul, îl primi pe noul refugiat după 
ce, din cadrul ușii, îi ceruseră, smeriţi, permisiunea să intre. 

— Contele de Espiel este un dușman periculos, afirmă don 
Juan după explicaţia pe care i-o oferise moriscul. Perez ascultă 
atent povestea, în vreme ce vicarul lua notițe pe niște hârtii. Îi 
voi transmite aceste date judecătorului ecleziastic ca să vedem 
ce hotărăște în privința ta. Sper ca în curând să-ţi pot spune 
ceva... și îmi pare rău pentru familia ta, adăugă el când cei doi 
refugiaţi părăseau deja sacristia. 

— Cum de te cunoaște? îl întrebă însoţitorul său de îndată ce 
se întâlniră afară din sacristie. E prietenul tău? Cum...? 

— Să mergem în bibliotecă, îl întrerupse Hernando. 

Don Julián căra ultimele volume care rămăseseră în 
bibliotecă. Cea nouă, de lângă Poarta Sfântul Mihail, era de 
dimensiuni mai mici, iar majoritatea cărților și a sulurilor 
ajungeau până la urmă în biblioteca particulară a episcopului, 
acolo unde erau ascunse și exemplare din Coran și din profeţiile 
arabe. 

— Imi permiteţi? întrebă Hernando de la grilajul care acum 
despărţea schelele și lucrătorii de restul moscheii. 

— ÎI cunoști și pe bibliotecar? îi șopti surprins Scufundătorul 
văzând zâmbetul cu care don Juliân îl primea pe morisc, un 
zâmbet cu o urmă de tristeţe de la dispariţia Fâtimei și a copiilor 
acesteia. 

Se plimbară printre cele o mie de coloane ale moscheii, cu 
Scufundătorul în urma lor, iar Hernando fu nevoit să repete 
aceeași poveste pe care tocmai i-o relatase vicarului cu câteva 
clipe mai devreme. 

— Contele de Espiel! suspină don Juliân alăturându-se relelor 
prevestiri ale vicarului. În orice caz, judecătorul va fi în favoarea 
ta: cei din clanul Espiel au fost una dintre familiile nobile care s- 
au opus cu cea mai mare înverșunare construirii noii catedrale, 
până când împăratul Carol Quintul a autorizat construirea, și 
odată cu noile lucrări familia Espiel și-a pierdut capela. Apoi, 
spre sfidarea consiliului catedralei, a finanţat altă biserică în 
care a obţinut patronajul asupra capelei principale. De atunci, 
relaţiile dintre conte și episcop nu mai sunt bune. 

— La ce îmi va servi faptul de a-l avea pe judecător de partea 


mea? 

— Ca judecător ecleziastic, el este cel care trebuie să 
hotărască dacă azilul tău se încadrează în normele canonice și 
în concilii. În principiu, nu ești un asasin și nici un tâlhar la 
drumul mare și, după cum mi-ai explicat, delictul tău poate fi 
inclus între cele care au drept de azil ecleziastic. Dar există o 
altă circumstanţă și mai importantă: dreptul de azil nu este 
indefinit, pentru că, în caz contrar, templele s-ar preface în 
adăposturi pentru delincvenţi. Aici, la Córdoba, se aplică un 
termen maxim de treizeci de zile în timpul căruia se presupune 
că refugiatul poate face demersurile necesare pentru a reduce 
consecinţele greșelii sale. Cunoscându-l pe contele de Espiel, nu 
vei reuși. Hernando încuviinţă trist. Contele nu va ceda nici un 
pic. Nu se va multumi nici măcar cu o condamnare care să 
implice pedepse corporale, care sunt formele cele mai obișnuite 
pentru încetarea azilului: Biserica cere justiţiei laice să se 
angajeze să-l trateze cu bunăvoință pe delincvent și, dacă se 
semnează acest pact, îl predă. Aici intervine judecătorul 
ecleziastic, pentru că dacă nu obţine acest acord, poate prelungi 
termenul de azi fără limite. 

— Ce-ar câștiga contele dacă nu cade la învoială cu Biserica? 
Nu mă va putea scoate din catedrală și nici nu va obţine vreo 
satisfacție pentru... delictul meu? 

— Cei mai mulţi dintre creștini, îl contrazise don Juliân, nu 
îndrăznesc să nesocotească ocrotirea sacră. Simpla ameninţare 
cu excomunicarea ipso facto pentru cel care atentează la 
dreptul de azil este de ajuns pentru a înspăimânta conștiința lui 
preamilostivă. Hernando își duse instinctiv mâna la sale și își 
aminti promptitudinea cu care Jose Velasco și oamenii săi îi 
dăduseră drumul la simpla menționare a excomunicării. Dar 
contele de Espiel, ca multe alte persoane de vază, continuă 
preotul, poate angaja oameni care să acţioneze în numele lui ca 
să nu fie excomunicat. Să n-ai încredere în nimeni. De îndată ce 
va afla că ești refugiat aici, oamenii lui se vor posta la porți ca 
să împiedice să ţi se aducă de mâncare și să fii vizitat; într-un 
cuvânt, ca să-ţi facă viaţa imposibilă. Să n-ai încredere în nimeni 
care s-ar apropia de tine în livadă, nici măcar aici, înăuntru. Ai 
putea fi răpit și făcut să dispari în vreuna dintre temnițele de pe 
domeniile contelui. 

— Asta înseamnă că, dacă nu mă răpește... șopti Hernando... 


Va trebui să stau aici toată viaţa? 

Don Juliân se opri și, întorcându-se spre Scufundător, îi făcu 
un semn autoritar să se îndepărteze. 

— Asta înseamnă, șopti don Juliân după ce constată că Perez 
se află la două coloane mai încolo, că poate a venit momentul 
să fugi în Berberia. 

— Și mama mea? a fost tot ce i-a trecut prin minte să întrebe. 

— Poate merge cu tine. Cei doi bărbaţi se priviră. Câtă muncă 
și câte dorinţe arzătoare împărtășiseră împreună! Voi începe să 
pregătesc călătoria, adăugă don Juliân când Hernando lăsă să 
treacă o vreme fără să se opună ideii. 

— Dacă pregătești această fugă, ţine seamă de faptul că mai 
întâi trebuie să trec prin Alpujarras, pe la castelul de la 
Lanjarón... 

— Sabia? 

— Da, afirmă el cu privirea pierdută în pădurea de coloane. 
Sabia lui Mahomed. g 

— Va fi riscant, dar cred că posibil, fu de părere preotul. In 
ciuda interdicției și a noilor deportări din Granada, sunt mulți 
morisci care se întorc în regatul acela. Don Julián zâmbi. Ce 
atracție magică au acele apusuri roşii de soare! Bine. De la 
Granada, ai putea să mergi pe țărmurile regiunilor Málaga sau 
Almeria și să te îmbarci pe vreo corabie cu vâsle moriscă dintre 
cele cu destinaţia Velez, Tetuân, Larache ori Sale. 


Când se lăsă noaptea, Hernando părăsi catedrala și ieși în 
livadă cu promisiunea din partea lui don Juliân de a se ocupa de 
tot, atât de fugă, cât și de intervenţia pentru el pe lângă 
judecătorul ecleziastic. Acolo se întâlni cu Aisha care îl aștepta; 
don Juliân poruncise să i se dea autorizație. 

— Vom fugi în Berberia, o anunţă el în șoaptă, punând capăt 
unei noi explicaţii ale celor întâmplate. 

În penumbră, nu fu în stare să observe schimbarea la faţă a 
mamei sale. 

— Aventurile nu mai sunt de mine... se scuză Aisha. 

— Am douăzeci și șase de ani, mamă. M-ai avut la 
paisprezece. Nu ești atât de în vârstă! Mai întâi vom merge la 
Granada și, de acolo, sau de la Mâlaga, nu ne va fi greu să 
traversăm marea în vreo corabie cu vâsle până la Tetuân. 

— Dar... 


— Nu ne-a mai rămas altă soluţie, mamă, numai dacă nu 
cumva vrei să mă dau pe mâinile contelui. Și nici asta nu va fi 
simplu pentru noi, ajunse el să conchidă asemenea lui don 
Julián. Va trebui să așteptăm să treacă zilele și ca oamenii 
contelui de Espiel să ostenească și să slăbească supravegherea 
la care cu siguranţă că mă vor supune. Trebuie să fii pregătită. 

In pofida șocului veștii și a grabei, Aisha avu precauţia de a-i 
aduce ceva de mâncare: pâine, carne de miel și fructe; apă era 
cu prisosință în bazinul din livadă. Tocmai se termina slujba de 
vecernie când Aisha își luă la revedere de la fiul ei. Portarii 
închideau porțile de acces în catedrală și toată lumea care se 
refugia sau se limita să mișune pe acolo se instală în marea 
livadă. Unii o părăsiră; refugiații sau azilanţii se grupaseră pe 
acele locuri pe care le câștigaseră pe rând unii de la alţii prin 
încăierări. Cu excepţia spaţiului pe care îl ocupau Poarta lertării, 
turnul clopotniţei și o parte îngrădită destinată consistoriului 
arhidiaconilor, cele trei galerii care înconjurau livada erau 
disponibile pentru refugiați și în ele își căutau adăpost în timpul 
nopţilor reci. 

— A fost mama ta? 

Hernando se întoarse și dădu cu ochii de Scufundător, care, 
constatând evidentele legături cu ierarhia ecleziastică ale noului 
chiriaş al livezii, hotărâse să-l includă în șleahta lui în 
eventualitatea că le-ar putea fi de vreun folos. 

— Da. 

— Vino la noi. Avem niște vin. 

Hernando acceptă și, însoțit de Scufundător, porni să străbată 
livada de la Poarta lertării, unde se despărţise de mama sa, 
până la galeria de la zidul de miazăzi. O văzu trecând îndurerată 
pe sub marea arcadă, în ciuda planului pe care tocmai i-l 
destăinuise de a fugi în Berberia. Ce însemna tristețea aceea? 
se întrebă el. 

— Ești scufundător? îl întrebă după câţiva pași, lăsând să-i 
scape în sfârșit întrebarea la care se gândise toată ziua. 

— Da. Asta sunt, zâmbi blondul: scufundător. Lucrez... lucram, 
se corectă el, pentru un căpitan din Țara Bascilor care se fălea 
cu actul regal de concesiune pentru recuperarea corăbiilor 
scufundate și a comorilor de pe coastele spaniole. Ne-am certat 
pentru niște monede de aur pe care le-am găsit departe de 
epava pe care o recuperam la Cadiz, spuse el plesnind din 


limbă, am plecat în mare grabă și am reușit să mă refugiez aici 
când erau pe punctul să mă înhațe. 

În ciuda explicaţiilor furnizate de Perez, care se opri în faţa 
moriscului ca să i-l descrie prin cuvinte și gesturi, când ajunseră 
la galerie, Hernando tot nu reușea să înţeleagă cum funcţiona 
acel artefact din bronz - rod al unei imaginaţii bogate - sub care 
scufundătorii făceau imersiuni și care le permitea să recupereze 
comori din adâncul mării. 

— Nu-ţi face griji, îi spuse cel care avea să se prezinte după 
aceea ca fiind Luis, un bărbat cu trăsături drepte și nas spart, 
care își acoperea capul cu o basma colorată legată la ceafă, nici 
unul dintre noi n-a reușit încă să înţeleagă. Cel mai probabil este 
o minciună. 

Perez îi trase un picior de care celălalt se feri râzând. 

La lumina făcliilor așezate în arcadele galeriilor care dădeau 
în livadă, alţi șase bărbaţi stăteau pe jos în jurul unui burduf cu 
vin și al mâncării pe care le-o aduseseră rudele sau prietenii lor. 

— Bun venit în Galeria Copiilor! îl salută un blond cu părul lins 
care-i făcu loc lângă el. 

Hernando privi în lungul galeriei, unde nu zări nici un copil, ci 
doar grupuri asemănătoare de bărbați. 

— Galeria Copiilor? se miră el așezându-se. 

— În urmă cu câţiva ani, îi explică blondul cu părul lins, Juan, 
un chirurg care încercase să-și suplimenteze profesia cu afaceri 
nu prea curate care l-au făcut să solicite azil după denunțul unor 
văduve cărora le-a curăţat trupul... și pungile, această galerie 
era destinată adăpostirii copiilor abandonaţi din Córdoba; 
dormeau în leagăne chiar aici, adăugă el făcând un gest larg cu 
mâna prin galerie, până când, într-o noapte, o turmă de porci a 
mâncat câţiva micuţi. Atunci, milosul decan al catedralei a 
suportat cheltuielile unui spital pentru copii abandonați și le-a 
redat galeria refugiaților. De aceea i se spune Galeria Copiilor. 

Hernando nu se putu împiedica să-și amintească de Francisco 
și de Ines. Cât de mult i se schimbase viaţa într-un timp atât de 
scurt! Și acum, Azirat, arestarea lui... Deodată, se trezi cu cei 
șase bărbaţi privindu-l stăruitor. 

— Bea niște vin, îi recomandă Pedro, care continua să fie cu 
torsul dezgolit în ciuda frigului nopţii. _ 

Hernando refuză burduful pe care i-l oferea Pedro. In lumina 
făcliilor, sutele de tunici de condamnat care atârnau de toţi 


pereţii galeriilor din livadă păreau că tremură în noapte 
amintind de victimele Inchiziției și conferind locului o imagine 
macabră. 

— Dă-mi-l și mie! 

Cel care era lângă el, care se numea Mesa, brunet și cu 
trăsături orientale, îi luă burduful din mâini și îl turnă direct pe 
gât, bând cu nesat. Înghiţiturile de vin erau măsurate, dar de 
data aceasta nimeni nu-l împiedică pe Mesa să termine aproape 
toată băutura. 

— Umblă zvonul că o să fie dat afară și predat justiţiei, îi 
explică în șoaptă lui Hernando un bărbat căruia i se spunea 
Galo. Nu știm de ce, dar preoţii îl urăsc. De fapt, tot ce a tăcut a 
fost să fure o legitimaţie ca să poată munci... Va fi primul din 
grup pe care-l vor da afară. 

— Într-o zi sau alta o să ne facă tuturor același lucru... și ne 
vor preda. Să profităm cât mai putem. 

Cel care vorbea se numea tot Juan, ca și chirurgul, și era un 
armurier sosit de curând din Indii și care avusese anumite 
probleme în legătură cu dispariţia misterioasă a unui lot de 
archebuze. 

— Nu... vru să se opună Perez. 

— Cine-i Hernando? 

Strigătul răsună în livadă. Silueta unui bărbat cu mâinile în 
șolduri se contură la lumina focului lângă Poarta Sfânta 
Ecaterina, acolo unde începea Galeria Copiilor. 

— Taci! Stai nemișcat! îi porunci chirurgul când Hernando vru 
să se ridice. 

— Cine-i puiul de căţea care se numește Hernando? strigă din 
nou bărbatul din poartă. 

— Ce-i cu scandalul ăsta? întrebă Perez, ridicându-se în 
picioare. Toţi îl cunoșteau pe Scufundător. Dacă o să mai ţipi, o 
să vină preoţii. Ce se întâmplă cu Hernando ăla? 

— Se întâmplă că toată catedrala este înconjurată de oamenii 
contelui de Espiel care-l caută pe omul ăla. Și se întâmplă că m- 
au ameninţat că, dacă noi, ceilalţi, încercăm să ieșim, o să ne 
aresteze și o să ne predea justiţiei... în afară de cazul în care 
chiar noi îl vom preda pe moriscul ăla. 

Cu toate că își riscau dreptul la azil, cei mai mulţi dintre 
oamenii refugiaţi se aventurau noaptea prin Córdoba. Piaţa 
Mânzului era aproape și acolo îi așteptau cărţile de joc, zarurile 


și rămășagurile; vinul, încăierările și femeile. Alguazilii și 
magistrații nu puteau să asigure supravegherea permanentă în 
preajma catedralei; de altfel, încetul cu încetul, chiar dacă era 
după ce se căzuse la învoială asupra unor condiţii mai blânde, 
delincvenții erau predaţi autorităţilor laice, motiv pentru care 
supraveghetorii nu erau dispuși să renunţe la somn pentru o 
șleahtă de nenorociţi care mai devreme sau mai târziu tot aveau 
să cadă în mâinile lor. Dar dacă, pe de o parte, contele plătea 
supravegherea și, pe de alta, îi împiedica pe refugiaţi să profite 
de noapte, treaba se complica. 

Mai mulţi refugiaţi care se aflau în alte galerii se apropiară de 
Poarta Sfânta Ecaterina. In galeria dinspre miazănoapte, cea a 
Copiilor, unii se ridicară în picioare: 

— E adevărat. Am văzut soldaţi înarmaţi care mișunau pe 
străzi, afirmă unul dintre ei. 

— Se pare că ţie-ţi merge mai rău chiar și decât mie, afirmă 
Mesa, strâmbând din gură după ce mai trase o dușcă de vin, și 
asta, cu toate că nu ești aici, înăuntru, nici măcar de o zi. 

Hernando șovăia și se foia neliniștit. 

— Stai nemișcat! mormăi Scufundătorul. 

— Cine-i Hernando ăsta? întrebă unul de la galeria dinspre 
miazăzi. 

— Trebuie să-l predăm soldaţilor contelui! se auzi cineva 
strigând. 

În întuneric, mulţi dintre refugiaţi traversară livada înspre 
Poarta Sfânta Ecaterina. 

— Imbecililor! De data aceasta, strigă Luis ca să fie auzit de 
toţi ceilalţi. Ce vă pasă vouă cine este? Eu sunt Hernando! 

— Și eu! se alătură pe dată chirurgul, înțelegând unde voia să 
ajungă tovarășul său. 

— Și pe mine mă cheamă tot Hernando! afirmă Scufundătorul. 
Dacă cedăm, azi va fi acel Hernando, dar mâine va putea fi 
oricare dintre noi. Tu, adăugă el, arătând spre cel mai apropiat, 
sau tu. Pe toți ne urmărește cineva. Poate că n-au banii contelui 
ca să angajeze o armată de soldaţi, dar dacă află că noi înșine îi 
dăm afară pe ai noștri... In plus, este un sacrilegiu să atentezi 
împotriva azilului, indiferent de cine o face. Mâine va fi 
episcopul cel care ne va da afară pe noi toți dacă îl predăm! Și 
ce încântat ar fi Preasfinţitul dacă ar putea să ne alunge pe toţi 
de aici... 


— Poate că o să ai noroc, îi spuse Mesa lui Hernando 
observând momentul de șovăire care părea să-i cuprindă pe toţi 
cei prezenți. 

Erau singurii doi din grup care rămăseseră așezați, printre 
picioarele tovarășilor lor. 

— Dar nu putem ieși, insistă cineva. Murmurul care urmă 
acestor cuvinte fu întrerupt de câteva înjurături. Să-l predăm! 
Episcopul nici măcar n-o să afle. 

— Sau poate că da, adăugă Mesa pe un ton ironic, apucând 
din nou burduful cu vin. 

— Nu. Nu-l putem preda, spuse Luis cu un glas hotărât, 
adresându-se oamenilor. Cei care vor să iasă, să o facă în 
grupuri numeroase și pe mai multe porţi deodată, ca să-i 
separăm. Soldaţii contelui nu vor dori să-și riște vieţile dacă îi 
lăsaţi să constate că omul ăla nu este în grup; nu câștigă nimic 
cu asta, nimeni nu le va plăti pentru unul dintre noi. Arătaţi-le 
dăgile și pumnalele voastre. 

— Oricare dintre noi le poate veni de hac la trei dintre ei! 
exclamă cineva pe un ton plin de îngâmfare. 

Alt murmur izbucni dintre oameni, de data aceasta, de 
aprobare, și un grup se strânse lângă poartă, cu armele în 
mâini. Alţii scoaseră capetele și constatară că într-adevăr 
soldații contelui se speriaseră văzând mai mulţi bărbaţi ieșind 
împreună și îi lăsaseră să-și continue drumul când băgară de 
seamă că moriscul pe care-l căutau nu era printre ei. Vestea se 
răspândi printre refugiaţi și un nou grup se grăbi înspre Poarta 
Decanilor. 

— Se pare că de data asta ai scăpat, zâmbi Mesa când ceilalți 
se așezau din nou. 

— Vă mulţumesc... începu să spună Hernando. 

— Mâine, îl întrerupse chirurgul, vei interveni pentru Mesa pe 
lângă bibliotecar. 

Moriscul îl privi pe hoţul de legitimaţii. Ochii săi migdalaţi, 
afectaţi de vin, îl chestionau. 

— Norocul are toane, glumi Hernando. 

Cu toate că delincvenţii aceia îi făgăduiseră siguranţă, 
Hernando nu izbuti să adoarmă tot restul nopţii, atent la orice s- 
ar fi întâmplat în preajma lui; era încă în primejdie, fiind 
conștient că două coroane de aur ar fi mai mult decât de-ajuns 
pentru ca mulţi dintre cei refugiați acolo, care intrau și ieșeau 


nestingheriţi, încăierându-se și glumind, cu tot sacrilegiul și 
excomunicarea pe care le riscau, să fie dispuși să-l scoată din 
catedrală. Doar un gând izbutea să-i liniștească frământările și 
se agăţă de el, căutând să evite amintirea familiei sale răpuse 
sau a vieții care îi fusese dată peste cap: Berberia! 


Dangătul de clopote care chemau la citirea psalmilor după 
utrenie ridică în picioare toate grupurile de refugiaţi din livadă. 
Hernando își dezmorţi mădularele ca să li se alăture înainte ca 
puhoiul de sacerdoţi, muzicanți, cantori și restul personalului de 
serviciu de la catedrală să înceapă să împânzească zona, dar se 
opri, văzându-i pe tovarășii săi de o noapte lenevind. 

— Nu vă sculațţi? îl întrebă pe chirurg, întins lângă el. 

— Preferăm să începem ziua mai plăcut, niciodată la porunca 
clopotarilor. Așteaptă și o să vezi. Pun rămășag pe o monedă de 
aramă că așa va fi! exclamă el după aceea. 

— De acord, acceptă Scufundătorul rămășagul. 

— Două că nu nimerește, se prinse și Luis. 

— Asta-i a mea! spuse Mesa. 

— Uite, îi arătă chirurgul, semnalându-i un bărbat în faţa lor, 
oprit la trei sau patru pași distanţă, între portocali, în mijlocul 
unei cărări care de la galerie pătrundea în livadă. 

Hernando îl privi: era chel, avea ochii închiși pe jumătate și un 
zâmbet strâns, de parcă ar fi vrut să-și ascundă buzele, dar un 
incisiv îi ieșea printre ele; era în picioare, înțepenit, cu o dală 
netedă de marmură în echilibru pe cap. 

— Ce face? 

— Palacio? Așteaptă și o să vezi. 

Odată cu oamenii care intrau în livadă intrară și câţiva porci 
rătăciţi și destul de mulţi câini care îi urmăreau pe preoți, 
adulmecând savoarea micului dejun pe care unii dintre ei o mai 
păstrau încă pe mâini sau pregătiţi să lângă dalele pe care 
cinaseră refugiații. Hernando băgă de seamă că unii câini își 
ascundeau coada între picioare și o luau la fugă la simpla 
vedere a numitului Palacio. 

— De ce...? 

— Liniște! îl întrerupse Scufundătorul. Întotdeauna este câte 
unul care nu-l cunoaște și o pățește. 

Fu din nou atent în momentul în care, într-adevăr, un ogar 
pătat și cu coada îmbârligată adulmeca încălțările și pantalonii 


roșii, zdrențăroși ai bărbatului. Câinele își căută poziţia, 
agitându-se neliniștit, și când până la urmă ridică laba hotărât 
să urineze pe piciorul lui Palacio, acesta calculă traiectoria și își 
înclină capul ca să lase dala să-i alunece și să cadă cu toată 
greutatea pe spinarea animalului, care își întrerupse brusc 
micţiunea și fugi schelălăind. Încă nemișcat, ca și cum ar fi 
salutat publicul, Palacio zâmbi larg și își arătă incisivul ieșit 
printre buzeS:. 

— Bravo! strigară Mesa și chirurgul, când întindeau mâinile 
după banii câștigați la rămășaguri. 

— O face mereu? întrebă Hernando. 

— În fiecare zi! Precis ca dangătele clopotelor, îi răspunse 
Scufundătorul. Chiar dacă uneori a trebuit să alerge dinaintea 
stăpânului câinelui, în cazul că ar fi avut așa ceva. Acest 
rămășag, cum că o să apară stăpânul câinelui, îl plătim între noi 
toți la cota de zece la unu, adăugă el râzând. 


În noaptea aceea, Hernando nu dormi în livadă. 

— Chiar ieri, la căderea serii, probabil când își trimitea 
oamenii să supravegheze străzile care înconjoară catedrala, 
contele a cerut audienţă la episcop, îi explică don Juliân după 
slujba de citire a psalmilor și după ce auzi relatarea moriscului 
în legătură cu cele petrecute cu o noapte înainte. Am înţeles că 
era turbat de furie. Nu cred că episcopul va accepta să-l 
primească, motiv pentru care contele de Espiel va face tot ce-i 
stă în putinţă ca să pună mâna pe tine și, dacă trebuie să trimită 
a bandă întreagă ca să te răpească, o va face. Sunt sigur. 

— Pentru el, era un simplu cal, don Julián! Un rebut de la 
grajdurile regelui! De ce această înverșunare? 

— Te înșeli: nu e vorba de un simplu cal, este onoarea lui! Un 
morisc i-a pătat numele și dreptul; nu există ofensă mai mare 
pentru un nobil. 

Onoarea! Hernando își aminti cum, cu ani în urmă, acel 
hidalgo care spunea că se trage din familia romană Varus 
ajunsese să-și pună viaţa în primejdie pentru simpla bănuială că 
cineva îndrăznește să-i păteze obârșia. Amintirea zbură atunci 
până la monedele pe care le câștigase de la imprudentul acela 


5 Cu admiraţia și mulțumirile mele pentru maestrul romanului, 
Miguel de Cervantes, de la care l-am împrumutat pe „nebunul din 
Córdoba“, personaj din partea a doua a lui Don Quijote. (n.a.) 


și pe care apoi fugise să i le înmâneze Fâtimei. Fátima lui...! 

— După cum bine știi, continuă don Julián întrerupându-i 
gândurile, în afară de bibliotecar, sunt capelanul Sfântului 
Barnaba, una dintre cele trei mici capele care se află în spatele 
altarului principal. La noapte, îţi voi pune la dispoziţie un set de 
chei de la grilaje și, în vreme ce portarii închid templul și dau 
afară oamenii, te vei ascunde într-un dulap înzidit care se află 
acolo și pe care îl voi goli în timpul zilei. Fii prudent și lasă să 
treacă o vreme; apoi, ieși și ascunde-te ca să dormi în alt loc, 
dar ai grijă: chiar și cu templul închis, sunt paznici, mai ales la 
tezaur. 

— Nu trebuie să riști atât de mult. Dacă aș fi descoperit... 

— De-acum sunt bătrân, iar tu mai ai multe de înfăptuit 
pentru noi, chiar dacă ar fi să le faci din Berberia. Ai suferit 
multe lovituri, Allah știe de ce, dar speranţa neamului nostru se 
bizuie pe oameni ca tine. 

Refugiații nu aveau să-și facă griji pentru absențele sale 
nocturne, încercă să-l convingă preotul; cât despre intervenţia 
pentru Mesa, hoţul de legitimaţii de care Hernando nu uitase, 
fusese primită de sacerdot cu un gest mâhnit și cu promisiunea 
de a face tot ce-i stă în putinţă pentru el. La rândul său, contele 
Espiel spori presiunea pe străzi și, cu toate că era considerat 
drept sacrilegiu și motiv de excomunicare - ceea ce sfârși prin 
a-l convinge de necesitatea de a se refugia nopţile înlăuntrul 
moscheii -, Aisha fu deposedată de mâncarea pe care o 
transporta de către zbirii contelui care păzeau străzile. Între 
timp, don Juliân, cu ajutorul lui Abbas, care-l rugase pe preot să 
nu-l înștiințeze pe Hernando despre intervenţia sa, încercau să 
găsească o cale de scăpare în Berberia, dar contele, conștient 
că aceea era singura posibilitate a moriscului, se mișca și el în 
aceeași direcţie: iscoadele sale, pline de bani și lipsite de 
scrupule, îi plăteau sau îi speriau pe toţi cei care se ocupau cu 
astfel de treburi. 

In ciuda relativei ușurinţe cu care Hernando reușise să-i înșele 
pe portari în vreme ce aceștia îi scoteau pe oamenii care mai 
erau încă în catedrală după slujba de vecernie, la un moment 
dat încetă să-și mai simtă palpitaţia frenetică a inimii, sudoarea 
de pe mâini și tremurul care făcea să zornăie mănunchiul de 
chei pe care-l purta, silindu-l să-și miște capul dintr-o parte într- 
alta la ceea ce pentru el era un zgomot asurzitor. Don Juliân se 


ocupase să ungă broasca și balamalele marelui grilaj al Sfântului 
Barnaba, deosebit de înalt pentru micuța capelă. 

— Părăsiţi templul! îi auzi pe portari cerând cu glasul ridicat, 
fără să ţipe, după ce încuiase grilajul în urma sa. 

La stânga lui, în spatele unei minunate tapiserii, era ascuns 
dulapul de care îi vorbise don Juliân. 

Dar Hernando rămase vrăjit de reflexele pe care lumina 
lămpilor cu ulei care atârnau din tavanul catedralei, precum și 
cele o mie de lumânări ce pâlpâiau în capele și altare, le 
smulgeau din marmura albă din interior. Trecuse de 
nenumărate ori prin locul acela, dar, atunci, atingând cu 
degetele marmura altarului și a retablului care acoperea în 
întregime peretele frontal, își dădu seama de marca diferență 
între aceea și toate celelalte. Capela Sfântului Barnaba era o 
bijuterie a acelui stil romanic primitiv atât de greu de introdus 
pe niște meleaguri excesiv de catolice precum cele cârmuite de 
regele Filip. Diferitele scene de pe retablurile în marmură albă 
fuseseră sculptate de către un meșter francez, de parcă s-ar fi 
luat la întrecere cu abundența de culori, de muluri aurite și de 
imagini întunecate sau apocaliptice care împodobeau restul 
catedralei. 

Hernando respiră adânc, într-o încercare de a se impregna cu 
seninătatea și frumusețea care domneau în lăcașul acela, când 
îi auzi pe portari întorcându-se după ce încuiaseră porţile de 
acces ale catedralei și verificând grilajele capelelor. Le auzi 
râsetele şi sporovăială și făcu un salt spre tapiserie, 
ascunzându-se în dulap, exact în clipa în care portarii ajungeau 
la capela Sfântului Barnaba. 

În noaptea aceea nu-și părăsi ascunzătoarea. Frânt de 
oboseală, de multele nopţi populate de coșmaruri dureroase, se 
ghemui pe jos și se lăsă biruit de somn. Il trezi zarva iscată în 
catedrală la răsăritul soarelui și nu-i fu greu să iasă din micul 
dulap: slujbele de la prima oră canonică se desfășurau în altarul 
principal și în cor, în altă zonă a marii construcţii în a cărei parte 
din spate se afla capela. Ca să nu fie prins cu cheile, le ascunse, 
legându-le cu o sârmă ruginită pe sub drugul de jos al grilajului. 

Nu părăsi dulapul nici de-a lungul următoarelor nopti, 
temându-se să nu fie descoperit: dormea așezat pe jumătate, cu 
picioarele strânse, dormita în picioare sau pur și simplu îi 
plângea pe Fátima și pe copiii lor, pe Hamid și pe toţi cei pe 


care-i pierduse; avea toată ziua ca să-și refacă puterile. Se 
despărţi de tovarășii săi din prima noapte fără multe explicaţii, 
neluând în seamă curiozitatea acestora, și, într-o dimineaţă, 
ceva mai departe de ei, știindu-se observat, privi cum îl scoteau 
definitiv pe Mesa, hoţul de legitimaţii, ca să-l predea justiţiei 
laice, ai cărei alguazili îl așteptau în stradă în faţa Porții lertării. 
Aisha apelase la numeroșii fraţi credincioși din comunitate ca 
să-i ducă mâncare lui Hernando și, în fiecare zi, câte unul dintre 
morisci venea în livadă încărcat cu alimente. Și Aisha trebui să- 
și caute refugiu pe lângă ei, atunci când, fără menajamente, 
consiliul catedralei o evacuase din casa cu grădină de pe strada 
Bărbierilor pentru neplata chiriei. 

— Ca să se acopere chiriile restante au reținut tot ce ne 
dăduseră fraţii noștri, plânse ea în hohote. Saltelele de paie, 
oalele... 

Hernando încetă să o mai asculte și simţi că se rupe ultimul fir 
care îl lega de viaţa sa anterioară; acolo unde găsise o fericire 
care, după toate aparențele, le era interzisă adepților singurei 
credinţe. 

— Și Coranul? o întrerupse deodată, evitând orice precauţie. 

Aisha, surprinsă, privi într-o parte și în cealaltă, ca nu cumva 
să-l fi auzit cineva pe fiul ei. 

— I l-am înmânat lui Jalil când mi-au dat de știre despre 
evacuare. Aisha lăsă să se scurgă câteva clipe. Ceea ce nu i-am 
predat a fost asta. 

În momentul acela, lăsă să alunece discret între degetele 
fiului ei mâna Fâtimei, mica bijuterie de aur pe care soția lui o 
purta la piept. Hernando mângâie podoaba și aurul i se păru 
teribil de rece la atingere. 

În noaptea aceea, ascuns în dulapul capelei Sfântului 
Barnaba, cu lacrimi în ochi, sărută de mii de ori mâna Fâtimei, 
cu parfumul soției sale viu în simţuri și cuvintele ei răsunându-i 
în urechi, acele cuvinte pe care Fâtima le rostise chiar în locul 
acela, în casa credincioșilor: 

— Ibn Hamid, amintește-ţi întotdeauna acest jurământ pe 
care tocmai l-ai făcut și împlinește-l, orice s-ar întâmpla. 

Îi jurase pe Allah că într-o zi se vor ruga la singurul Dumnezeu 
în locul acela sfânt. Strânse giuvaierul de aur în mână. 
„Împlineşte-l, orice s-ar întâmpla!“ insistase Fátima cu 
seriozitate. Sărută încă o dată bijuteria și simţi gustul sărat al 


lacrimilor care îi inundau mâinile și podoaba de aur. Jurase pe 
Allah! Jurase de asemenea să-i așeze pe creștini la picioarele 
ei... și acum Fâtima era moartă. Trebuia să împlinească acel 
jurământ! 

Își părăsi refugiul și ieși la lumina slabă a lămpilor și a 
lumânărilor. Încercă să-și facă o idee în legătură cu timpul scurs, 
dar în dulap pierduse șirul orelor. „Orice s-ar întâmpla!” își 
repeta el întruna. Templul era cufundat în liniște, doar dinspre 
sacristia Cristului cu Linţoliu de Pânză, de pe zidul dinspre 
miazăzi, unde se păstrau obiectele sacre pentru oficierea 
slujbelor care nu erau cântate, împreună cu tezaurul și relicvele 
din catedrală, venea un zvon de glasuri. La dreapta sacristiei 
Linţoliului de Pânză era situată sacristia principală, apoi 
sacrariul, în capela Cinei Domnului și, lângă aceasta, capela 
Sfântului Petru, unde se afla fantasticul mihrab construit de al- 
Hakam al Il-lea, acum profanat și transformat într-o simplă și 
obișnuită sacristie. 

Dădu ocol altarului principal și corului, construite în mijlocul 
catedralei, cu inima sărindu-i din piept, atent tot timpul la 
intrarea în sacristia Linţoliului de Pânză, de unde veneau 
glasurile paznicilor. Ajunse în partea din spate a capelei 
Villaviciosa, în același naos în care se afla și mihrab-ul. Inconjură 
și capela Villaviciosa până se plasă lipit de zidul de la miazăzi, 
exact în faţa locului sacru al credincioșilor, la doar nouă coloane 
distantă. 

„Astăzi îţi jur că într-o zi ne vom ruga la singurul Dumnezeu în 
acest lăcaș sfânt.“ Jurământul făcut Fâtimei îi răsună în urechi. 
Orice s-ar întâmpla! îi ceruse ea. Deodată, ocrotit de pădurea de 
coloane înălțate spre cinstirea lui Allah, se simţi ciudat de 
liniștit, iar zvonurilor de glasuri ale paznicilor le luară locul 
cântările a mii de credincioși care se rugaseră la unison chiar în 
locul acela vreme de secole. Un fior îi străbătu șira spinării. 

Nu avea cu ce să se purifice: nici apă curată, nici nisip. Se 
descălță și cu umezeala lacrimilor sale de pe mâini și le duse la 
față și o frecă. Apoi, făcu același lucru cu mâinile, frecându-se 
până la coate și, după ce și le trecu peste cap, le cobori la 
picioare ca să continue să se frece până la glezne. 

Apoi, străin de toate, se prosternă și se rugă. 


În fiecare zi, ascuns de privirea oamenilor, avea grijă să se 


purifice cum se cuvine, înainte de închiderea porților catedralei, 
cu apa din bazinul din livadă, printre portocali. În timpul nopţii, 
repeta rugăciunile, încercând să ajungă la Fâtima și la copiii lor 
prin acestea. 

Uneori, paznicii ieșiseră să-și facă rondul din sacristia 
Linţoliului de Pânză, dar de fiecare dată, de parcă Allah l-ar fi 
înștiințat, Hernando băgase de seamă la timp: se mărginea să-și 
lipească spinarea de zidul capelei Villaviciosa și să rămână 
nemișcat, aproape fără să respire, în vreme ce supraveghetorii 
se plimbau prin catedrală pălăvrăgind între ei. 

Tovarășii săi din prima noapte dispăruseră unul după altul și 
doar Palacio continua în fiecare dimineaţă, cu mai mult sau mai 
puţin noroc, să încerce să-i nimerească pe nefericiţii câini care 
veneau la mirosul pantalonilor și al încălțărilor sale. 

Și în vreme ce judecătorul ecleziastic hotăra în privința 
azilului său, iar don Julián încerca zadarnic să depășească 
inconvenientele pe care le reprezentau pentru fuga lui 
supravegherea permanentă și tertipurile contelui de Espiel, 
Hernando trăia doar pentru momentele în care se prosterna 
înspre quibla, observând că, în locul acela de atâtea ori profanat 
de către creștini, încă se mai putea simţi pulsaţia adevăratei 
credinţe. 

Noapte de noapte punea stăpânire pe templu. Aceea era 
moscheea lui! A lui și a tuturor credincioșilor, și nimeni nu va 
izbuti să i-o smulgă. 


— Faceți loc! 

In urma a trei portari cu măciucă, peste o jumătate de duzină 
de lachei înarmaţi, înveșmântaţi în livrele roșii tivite cu fir de aur 
și pantaloni din fâșii colorate pe pulpe, năvăliră în livadă prin 
Poarta lertării chiar în ziua când începea iarna, în dimineața 
comemorării Tuturor Sfinţilor$6. 

Episcopul de Córdoba însuși, gătit opulent și înconjurat de o 
mare parte dintre membrii consiliului catedralei, aștepta în 
Poarta Arcului Binecuvântărilor. 

— Astăzi, înainte de slujbele solemne, îl avertizase don Juliân 
pe Hernando în aceeași dimineaţă auzind agitația ce se 
desfășura în catedrală, este programat să vină să-și cinstească 
morții don Alfonso de Córdoba, duce de Monterreal, care tocmai 


s în calendarul catolic, data de 1 noiembrie. (n.tr.) 


s-a întors din Portugalia. Moriscul ridică din umeri. Bine, admise 
preotul, poate că nu te interesează, dar te sfătuiesc să nu rămâi 
în templu în timpul vizitei sale. Ducele este unul dintre granzii 
de Spania; ca descendent al Marelui Căpitan“, aparţine clanului 
Fernández de Córdoba, iar lacheilor săi nu le place ca oamenii 
să mișune în jurul lui. Doar asta ar mai lipsi, să-ţi faci dușman un 
alt grande de Spania! 

— Daţi-vă la o parte! strigă unul dintre lacheii ducelui, 
împingând cu violenţă o bătrână care se împiedică fugind. 

— Pui de căţea! îi scăpă lui Hernando în momentul în care 
încerca să o prindă pe femeie, fără să reușească să o împiedice 
pe aceasta să cadă vlăguită la pământ. 

Ajutând-o să se ridice, observă că se făcuse liniște de jur 
împrejur și că mai multe persoane care erau lângă el se dădeau 
la o parte. Aplecat, întoarse capul. 

— Ce-ai zis? îi aruncă lacheul, oprindu-se din drum. 

In poziţia aceea, cu bătrâna ridicată pe jumătate, agăţată de 
mâna lui, Hernando îi susținu privirea. 

— N-a fost el, o auzi atunci pe femeie declarând. Mie mi-a 
scapat, excelenţă. 

Hernando tremură de mânie la vederea zâmbetului cinic cu 
care bărbatul primise cuvintele bătrânei. Fiind încă la adăpost 
de contele de Espiel, trăia în așteptarea ajutorului din partea 
fraţilor săi, primind în fiecare zi mâncarea pe care i-o puteau 
aduce, de parcă ar fi fost un cerșetor, ascultând nenorocirile pe 
care zi de zi le deplângea mama sa, iar acum era o femeie 
bătrână și plăpândă cea care trebuia să-i sară în ajutor. 

— Pui de căţea! mormăi el când lacheul, în aparență 
satisfăcut, vru să meargă mai departe. Am spus „pui de cățea“, 
repetă el, ridicându-se de spate și dând drumul femeii. 

Lacheul se întoarse brusc și își duse mâna la dagă. Cei care 
nu se dăduseră încă la o parte din calea lui Hernando o făcură 
grăbiţi, iar mai mulţi lachei din suită făcură cale întoarsă și se 
apropiară, în vreme ce cortegiul ducelui continua să intre în 
livadă prin Poarta lertării. 

— Arma la loc în teacă! îl admonestă pe lacheu un preot care 
privea scena. Te afli într-un lăcaș sfânt! 

— Ce se întâmplă aici? interveni unul dintre însoțitorii ducelui. 


s Gonzalo Fernández de Córdoba (1453-1515), mare conducător de 
oști, și-a câștigat renumele în războaiele împotriva moriscilor. (n.tr.) 


Lacheul ţinea daga lipită de pieptul lui Hernando, imobilizat 
de alți doi oameni. 

Insuși ducele, precedat de un servitor cu o spadă cu vârful în 
sus și înconjurat de majordomi, de cancelar, secretar și capelan, 
se văzu silit să se oprească. Cu coada ochiului, printre ei toţi, 
Hernando reuși să zărească veșmintele somptuoase ale 
aristocratului. In urma ducelui așteptau mai multe femei, și ele 
dichisite pentru ocazia aceea. 

— Omul acesta l-a insultat pe unul dintre servitorii excelenței 
voastre, răspunse un alguazil de la curtea nobilului. 

— Ascunde-ţi daga, îi porunci lacheului capelanul ducelui 
după ce se apropie de grup, dând din mâini ca să-și scoată de 
pe ochi șnururile de la pălăria verde pe care o purta. Este 
adevărat acest lucru? întrebă el, adresându-i-se lui Hernando. 

— Este adevărat, și am găsit ocrotire sacră în biserică, 
răspunse moriscul cu îngâmfare. La urma urmelor, ce mai conta 
un nobil sau doi? 

— Nu poţi găsi ocrotire sacră, afirmă capelanul cu calm. Cei 
care comit un delict într-un lăcaș sfânt nu pot beneficia de azil. 

Hernando cedă și simţi că i se îndoaie genunchii. Lacheii care 
îl ţineau strâns de subsuori traseră de el. 

— Duceţi-l în faţa episcopului, porunci alguazilul în vreme ce 
capelanul îi întorcea spatele ca să reintre în cortegiu. Preasfinţia 
Sa va porunci expulzarea acestui delincvent. 

Dacă îl scoteau din catedrală, mai întâi îl va condamna 
ducele, dar după aceea va li contele de Espiel cel care o va face. 
Ce se va întâmpla cu el... și cu mama sa? Berberia! Trebuiau să 
fugă în Berberia. Asta pregătea don Juliân. Nu se putea preface 
decât că cere clemenţă! Se lăsă să cadă de parcă ar fi leșinat și, 
în momentul în care lacheii se aplecară ca să-l prindă mai bine, 
se degajă de ei și o luă la fugă spre bărbatul despre care credea 
că este ducele. 

— Indurare! imploră el, aruncându-se în genunchi la trecerea 
acestuia și sărutându-i pantofii de catifea. Pentru numele lui 
Dumnezeu și al Preasfintei Fecioare...! Mai mulţi oameni săriră 
peste Hernando, îl ridicară și îl dădură la o parte din calea 
ducelui, care nici măcar nu fu nevoit să se oprească. Pentru 
piroanele lui lisus Hristos! strigă el dând din picioare și 
rostogolindu-se printre lachei. 

— Pentru piroanele lui lisus Hristos! 


Surpriza se ivi pe chipul nobilului la auzul acelei ultime 
expresii și, pentru prima dată, se interesă de plebeul care 
provocase atâtea neplăceri. Atunci, Hernando ridică privirea și o 
încrucișă cu a ducelui. 

— Staţi pe loc! Daţi-i drumul! le porunci don Alfonso 
oamenilor săi. 

Cortegiul se opri. Câteva persoane se iviră din urmă. Membrii 
consiliului începură să se apropie și chiar și episcopul își ascuţi 
privirea ca să vadă ce se întâmplă. 

— Am spus să-i daţi drumul! insistă nobilul. 

Hernando, zdrențăros și murdar, rămase în picioare în fața 
impunătorului duce de Monterreal. Cei doi se priviră, uluiţi. Nu a 
fost nevoie de întrebări și nici de confirmări: în același timp, 
amintirile nobilului și ale moriscului se întoarseră până la cortul 
de campanie al lui Barrax, căpitanul corsarilor din apropiere de 
Ugijar, unde își stabilise tabăra Aben Aboo după înfrângerea de 
la Seron. 

— Ce s-a întâmplat cu Băbuţa? întrebă deodată Hernando. 

Unul dintre  alguazili consideră întrebarea aceea o 
impertinenţă și vru să-i tragă o palmă, dar don Alfonso, fără să- 
și ia ochii de la Hernando, îl împiedică printr-o mișcare 
autoritară a mâinii. 

— Și-a făcut treaba, așa cum m-ai asigurat. Cancelarul și 
secretarul, oameni severi și sobri, tresăriră la amabilitatea cu 
care stăpânul lor se purta cu zdrențărosul acela. Alţi membri ai 
cortegiului schimbară șoapte între ei. M-a dus până aproape de 
Juviles, pe drumul pe care m-au găsit soldaţii principelui. Din 
nefericire, nu mai știu altceva despre animal. De acolo, aproape 
inconștient, am fost transportat la Granada și apoi la Sevilla 
pentru a fi vindecat. 

— Eram convins că Băbuţa nu mă va dezamăgi, afirmă 
Hernando. 

Zâmbiră amândoi. 

Murmurele dintre oameni sporiră. 

— Le-ai găsit pe soţia și pe mama ta? se interesă la rândul lui 
nobilul, neținând seamă de toţi cei care îl înconjurau. 

— Da. 

Răspunsul lui Hernando fu aproape un suspin. O găsise pe 
Fâtima, într-adevăr, dar acum o pierduse pentru totdeauna... 
Cuvintele ducelui îi întrerupseră gândurile: 


— Aflaţi cu toţii, declară el, ridicând glasul, că îi datorez viața 
acestui om căruia i se spune Nazareeanul și că, începând de azi, 
se bucură de favoarea, de prietenia și de veșnica mea 
recunoștință. 


III 
In numele credinţei 


„„„ Cum oamenii mă numiseră Dumnezeu și fiul lui Dumnezeu, 
Tatăl meu, nedorind ca în Ziua Judecății să fiu un prilej de bătaie 
de joc pentru diavoli, a preferat ca eu să fiu în lume un prilej de 
ofensă prin moartea lui luda pe cruce și ca toti să fie convinși că 
eu suferisem acel supliciu înjositor... Și această ofensă va dăinui 
până la moartea lui Mahomed, care atunci când va veni pe lume 
îi va scoate dintr-o astfel de greșeală pe cei care cred în legea 
lui Dumnezeu. 


Evanghelia lui Barnaba 


44 
Cordoba, 1584 


Hernando privea lucrările de pictură și de reamenajare ce se 
realizau în biblioteca catedralei, acum golită de cărţi, și care o 
vor transforma în capela Chivotului. Locul acela îl atrăgea cu 
putere și venea acolo cu regularitate. În afară de a se plimba 
călare și de a se închide să citească în marea bibliotecă a 
palatului ducelui de Monterreal, noua sa locuință, nu prea mai 
avea ce face. Ducele îi rezolvase problemele cu contele de 
Espiel printr-o înțelegere ale cărei amănunte Hernando nu a 
reușit niciodată să le cunoască și, în stilul practicat de hidalgo 
spanioli, i-a interzis să muncească, acordându-i o generoasă 
sumă lunară pe care Hernando nici măcar nu știa cum să o 
cheltuiască. Ar fi fost o ofensă pentru casa lui don Alfonso de 
Córdoba ca unul dintre protejaţii săi să se coboare până la a 
desfășura orice fel de muncă! 

Cu toate acestea și în pofida stimei pe care i-o purta ducele, 
Hernando era exclus de la restul activităţilor sociale în care își 
petreceau timpul acei hidalgo fără vreo ocupaţie. Ducele avea 
propriile sarcini și obligaţii la Curte, pe lângă cele impuse de 
întinsele și bogatele sale domenii, care îl obligau să lipsească 
din Córdoba lungi perioade. Deși îi salvase viaţa, Hernando nu 
înceta să fie un morisc tolerat cu mare greutate de trufașa 
societate nobiliară din Córdoba. 

Dar dacă aceasta era atitudinea creștinilor, ceva asemănător 
se întâmpla și cu fraţii săi întru credinţă. Ştirea că îl eliberase pe 
duce în timpul războiului din Alpujarras și favorurile pe care 
această acțiune i le aducea erau în gura întregii comunități. Cu 
speranţa că toţi coreligionarii săi vor sfârși prin a înţelege și prin 
a nu da o mare importanţă acelei îndepărtate întâmplări, 
acceptă ocrotirea nobilului, dar până să prindă de veste, 
informaţia circula deja prin toată Córdoba, iar moriscii vorbeau 
despre el cu dispreț, folosind detestatul nume care îl urmărise 
din copilărie: Nazareeanul. 

— Nu vor să mai accepte bani de la tine. Nu vor să-i datoreze 
favoruri unui creștin, îi comunică într-o zi Aisha, când el voia să-i 
înmâneze o sumă mare care trebuia să servească pentru 


răscumpărarea sclavilor. 

În afară de banii destinaţi acestui scop, Hernando îi oferea 
mamei sale îndeajuns ca să se descurce fără să fie strâmtorată 
și împărțind casa cu mai multe familii morisce. Hernando plecă 
în căutarea lui Abbas, singurul dintre vechii membri ai sfatului 
bătrânilor care rămăsese în viață după epidemia de ciumă ce 
lovise orașul cu doi ani în urmă, provocând aproape zece mii de 
morți, a cincea parte din populaţie, între aceștia Jalil și bunul 
don Julián. Îl găsi în grajdurile regale. 

— De ce nu acceptaţi ajutorul meu? îl întrebă între patru ochi, 
în potcovărie, după ce șoptise la sosire un salut aproape de 
neînțeles. 

După ce primise vestea morţii Fâtimei și a celor doi copii ai săi 
și după reacţia violentă a lui Hernando față de potcovar, 
prietenia dintre cei doi avusese de suferit. 

— Eu și Fâtima am fost primii care am contribuit la eliberarea 
sclavilor morisci și am făcut-o mai mult decât ceilalți membri ai 
comunității, îți amintești? 

Pentru câteva clipe, Abbas își abătu atenţia de la uneltele cu 
care își făcea de lucru pe o masă. 

— Oamenii nu vor daruri din partea Nazareeanului, îi răspunse 
acesta sec, înainte de a se concentra din nou la treburile sale. 

— Tu în special, mai mult decât oricine, ar trebui să știi că 
asta nu-i adevărat, că nu sunt creștin. Eu și ducele ne-am 
mărginit să ne unim forţele ca să scăpăm de un corsar renegat 
care... 

— Nu vreau să-ți ascult explicaţiile, îl întrerupse Abbas fără să 
se oprească din ce făcea. Sunt multe lucruri despre care știm cu 
toţii că nu sunt adevărate, și totuși... Toţi moriscii au jurat 
fidelitate faţă de regele lor, de aceea sunt acum aici umiliţi, 
pentru că au pierdut războiul. Și tu ai jurat lealitate față de 
cauza noastră și, cu toate astea, ai ajutat un creștin. Dacă ai 
putut încălca jurământul acela, de ce îi judeci cu atâta asprime 
pe cei care într-un anumit moment n-au putut să-și ţină 
promisiunile? 

După ce pronunţă acele cuvinte, potcovarul se îndreptă de 
spate, impunător, în faţa lui. „De ce continui să mă judeci? 
întrebau ochii lui. N-am putut face nimic ca să evit moartea 
soţiei tale”, păreau că vor să-i spună. 

Hernando rămase tăcut. Își aţinti privirea pe nicovală, acolo 


unde se dă formă potcoavelor. Nu era același lucru: Abbas îi 
făgăduise să aibă grijă de familia lui; Abbas îi dăduse asigurări 
că Ubaid nu-i va deranja. Abbas... greșise față de el! lar Fátima, 
Francisco, Ines și Shamir erau morți. Familia sa! Exista oare 
iertare pentru așa ceva? 

— Eu n-am făcut rău nimănui, replică Hernando. 

— Ah, nu? l-ai redat viața și libertatea unui grande de Spania, 
cum poţi fi atât de sigur că într-adevăr n-ai făcut rău nimănui? 
Rezultatul războaielor depinde de ei, de toţi și de fiecare dintre 
ei: de părinţii și de fraţii lor, de înțelegerile la care pot ajunge 
dacă cineva din familia lor este făcut prizonier. Chiar acest oraș 
sfânt, continuă Abbas ridicând glasul, a putut fi recucerit de 
creștini pentru că un singur nobil, doar unul, don Lorenzo Suarez 
Gallinato“&, l-a convins pe regele Abenhut că se afla instalat cu o 
mare oaste la Ecija, la doar șapte leghe distanţă de aici! Și că 
trebuia să-și îndrepte ajutorul spre Valencia, în loc să vină în 
ajutorul C6rdobei. Abbas răsuflă; Hernando nu știu ce să spună. 
Un singur nobil a schimbat soarta capitalei musulmane din 
Occident! Continui să afirmi că n-ai făcut rău nimănui? 

Nici măcar nu-și luară la revedere. 


Reproșurile lui Abbas îl urmăriră pe Hernando mai multe zile 
în șir. Încerca să se convingă întruna că Barrax, corsarul, îl voia 
pe don Alfonso doar ca să obţină o răscumpărare pentru el. 
„Eliberarea acestuia nu a putut influenţa desfășurarea războiului 
din Alpujarras!“ își repeta el necontenit, dar cuvintele 
potcovarului nu încetau să-i revină în minte în momentele cele 
mai nepotrivite. De aceea îi plăcea să viziteze capela Chivotului 
din catedrală, vechea bibliotecă de unde avea atâtea amintiri. 
Acolo își dobândea tihna, privind cum Cesare Arbasia, meșterul 
italian angajat de consiliu, picta și decora pereţii și arcadele 
duble ale capelei, de sus și până jos. Încetul cu încetul, fundalul 
acela în tonuri de ocru și roșu se umplea treptat de îngeri și de 
blazoane. Mâna artistului ajungea până în cel mai mic ungher. 
Până și capitelurile coloanelor se acopereau cu un strat auriu! 


s Personaj al mai multor povestiri didactice și moralizatoare ce 
alcătuiesc culegerea £/ Conde Lucanor (Contele Lucanor) aparținând 
Infantelui don Juan Manuel (1282-1349), nepot al regelui Castiliei 
Alfonso al X-lea cel Înţelept (1221-1284) și unul dintre creatorii artei 
narative spaniole. (n.tr.) 


— Marele maestru Leonardo da Vinci a spus că toți 
credincioșii preferă să-l vadă pe Dumnezeu în imagine decât să 
citească o scriere referitoare la divinitate, îi explică italianul într- 
una din acele zile. Această capelă va fi făcută după chipul și 
asemănarea Capelei Sixtine din Catedrala Sfântul Petru din 
Roma. 

— Cine este Leonardo da Vinci? 

— Maestrul meu. 

Hernando și Cesare Arbasia, un bărbat de vreo patruzeci și 
cinci de ani, serios, nervos și inteligent, legaseră prietenie. 
Pictorul îl remarcase pe moriscul acela, întotdeauna gătit 
impecabil în stil castilian, așa cum era obligatoriu la curtea 
ducelui, a treia oară când îl văzuse stând în capelă, privindu-i 
lucrarea ore întregi, și amândoi ajunseseră cu ușurință să se 
înțeleagă bine. 

— Nu te prea interesează imaginile, nu-i așa? îl întrebase într- 
o zi. Nu te-am văzut niciodată privindu-le, n-aş zice cu 
devoțiune, dar nici măcar din curiozitate. Te interesează mai 
mult procesul picturii. 

Așa era. Ceea ce îl atrăgea pe Hernando cel mai mult era 
metoda, atât de diferită de cea pe care o văzuse utilizată de 
către marochinerii și pictorii din Córdoba, pe care o folosea 
italianul ca să picteze capela Chivotului: fresca. 

Meșterul tencuia o parte a zidului pe care dorea să-l picteze 
cu un amestec de o anumită grosime făcut din nisip grăunţos și 
var, pe care apoi îl netezea conștiincios și îi dădea luciu cu praf 
de marmură și mai mult var. Putea picta pe deasupra doar câtă 
vreme era proaspăt și umed, motiv pentru care, câteodată, când 
vedea că tencuiala avea să se usuce înainte de a-și putea 
încheia lucrul, strigătele și imprecaţiile în limba sa maternă 
răsunau prin toată catedrala. 

Cei doi bărbaţi se priviră în tăcere câteva clipe. ltalianul știa 
că Hernando este creștin nou și intuia că profesează în 
continuare credința lui Mahomed. Moriscului nu i-a venit greu să 
i se confeseze. Era sigur că Arbasia ascundea și el ceva: se 
comporta ca un creștin, îi picta pe Dumnezeu, pe Fecioară, pe 
martirii din Córdoba și îngerii; muncea pentru catedrală, dar 
ceva din manierele și din vorbele sale îl deosebea de spaniolii 
evlavioși. 

— Eu sunt adept al lecturii, recunoscu moriscul. Nu-l voi găsi 


niciodată pe Dumnezeu în niște simple imagini. 

— Nu toate imaginile sunt atât de simple: multe dintre ele 
oglindesc ceea ce ascund cărțile. 

Cu această enigmatică declarație din partea meșterului 
considerară încheiată conversaţia din ziua aceea. 


Palatul ducelui de Monterreal era situat în zona înaltă a 
cartierului Sfântul Dominic. Corpul său principal data din secolul 
al XIV-lea, epocă în care a fost cucerit orașul Córdoba, de a cărui 
splendoare de pe vremea califilor stătea mărturie un vechi 
minaret ce se remarca într-unul dintre colțuri. Casa consta din 
două etaje cu tavane foarte înalte, cărora li se adăugaseră mai 
multe construcţii, până când ajunsese să alcătuiască un 
ansamblu labirintic. Avea două grădini mari și zece patiouri 
interioare, care legau edificiile unele de altele. Tot ansamblul 
ocupa o imensă suprafaţă de teren. Interiorul său prezenta 
bogăţiile specifice pentru un nobil: o abundență de mobile mari, 
sculpturi, covoare și tapete de saftian care aveau totuși să 
cedeze locul, încetul cu încetul, tablourilor în ulei; argintul și 
aurul era prezent și în veselă și tacâmuri; pielea și mătasea 
brodată apăreau pretutindeni. Palatul dispunea de toate 
funcțiunile: numeroase dormitoare și latrine, bucătărie, depozite 
și cămări, capelă, bibliotecă, biroul contabilului, grajduri și 
saloane vaste pentru petreceri și recepții. 

În 1584, Hernando avea treizeci de ani, iar ducele, treizeci și 
nouă. Din prima sa căsătorie mai era încă în viaţă un băiat de 
șaisprezece ani, iar din a doua căsătorie, încheiată în urmă cu 
opt ani cu doña Lucia, o nobilă castiliană, două fete de șase și 
respectiv patru ani, precum și mezinul, de doi. Cu excepţia lui 
Fernando, primul născut, care fusese trimis la Curtea din 
Madrid, doña Lucia și cele trei odrasle trăiau în palatul din 
Córdoba și, împreună cu ei, mai locuiau încă unsprezece rude, 
hidalgo fără avere, dintr-o ramură sau alta a familiei și de vârste 
diferite, pe care don Alfonso de Córdoba, titularul proprietăţilor 
rezervate primului născut, îi găzduia și îi întreținea. 

În cadrul acelei curţi pestriţe care trăia pe cheltuiala ducelui, 
hidalgo îngâmfaţi și aroganţi precum acela care îi plătise într-o 
zi lui Hernando patru rea/es ca să-i spună cine îi pusese obârșia 
sub semnul întrebării, existau și rude mai îndepărtate, retrase 
sau tăcute, ca don Esteban, un sergent de pedestrași infirm de 


un braţ, un „sărac rușinos“ pe care don Alfonso îl adusese în 
căminul său. 

„Săracii rușinoși” erau o categorie specială de cerșetori. Era 
vorba despre bărbaţi și femei fără resurse de trai, pe care 
onoarea îi împiedica atât să muncească, precum și să cerșească 
public, și care erau acceptaţi de către demna societate spaniolă. 
Cum să ceară de pomană niște bărbaţi și femei onorabile? Astfel 
că au fost create confrerii pentru a răspunde nevoilor lor. Se 
cercetau originile și condiţia lor și, dacă într-adevăr era vorba de 
rușinoși, chiar membrii confreriei cereau de pomană din casă în 
casă pentru ei, ca apoi să le înmâneze în particular donațiile. 
Într-una dintre șederile sale în oraș, don Alfonso de Córdoba a 
prezidat confreria și a aflat de existenţa rudei sale îndepărtate; 
a doua zi i-a oferit ospitalitate. 


Hernando se întoarse la palat după ce își petrecuse după- 
amiaza cu Arbasia. Străbătu leneș distanţa care despărțea 
catedrala de cartierul Sfântul Dominic, oprindu-se ici-colo fără 
alt ţel decât acela de a pierde timpul, de parcă ar fi vrut să 
amâne momentul în care trecea pragul palatului. Doar în rarele 
ocazii în care ducele își făcea apariţia la Córdoba și îi cerea să 
se așeze lângă el reușea să se simtă în largul său în acea 
frumoasă și liniștită reședință; dar în lipsa lui don Alfonso 
tratamentul pe care îl primea era plin de umilinţe subtile. De 
multe ori se gândise la posibilitatea de a părăsi palatul, dar era 
incapabil să adopte vreo hotărâre. Moartea Fâtimei și a copiilor 
lor îi pustiise inima și îi slăbise voința, lăsându-l fără putere ca 
să ia viaţa în piept. Au fost multe nopţile în care n-a putut 
închide ochii, agățându-se de amintirea lor, și încă și mai multe 
cele pe care le-a petrecut cufundat în coșmaruri în care Ubaid îi 
asasina familia întruna, fără ca el să poată face ceva ca să-l 
împiedice. Apoi, încetul cu încetul, acele imagini cumplite care îi 
ocupau visele au început să facă loc altor amintiri mai fericite 
care îi umpleau mintea când dormea: Fâtima cu vălul ei alb, 
zâmbitoare; Ines, serioasă, așteptându-l în poarta casei, și 
Francisco, absorbit în scrierea numerelor pe care i le dicta glasul 
de neuitat al lui Hamid. Hernando se refugie în acele evocări și 
zilele se prefăcură în etape interminabile de la care aștepta doar 
finalul, noaptea care îi permitea să se adune cu ai lui, măcar și 
în vis. De restul, îi păsa prea puţin: după toate aparențele, locul 


lui nu era lângă creștini, și nici lângă morisci. Nu știa să facă 
altceva decât să călărească. Munca lui la grajdurile regale se 
încheiase după tristul incident cu Azirat; acolo nu-i mai 
rămăsese nici un prieten. Ce viitor îl aștepta dacă ar fi părăsit 
palatul? Să se întoarcă la tăbăcărie? Să se confrunte cu disprețul 
fraţilor săi întru credință? Odată, convins că munca l-ar ajuta să 
iasă din starea sa de melancolie, îndrăznise să-i sugereze lui 
don Alfonso posibilitatea de a munci dresând caii, dar răspunsul 
acestuia a fost tăios. 

— Doar n-ai de gând să faci lumea să creadă că nu sunt 
generos cu cel care mi-a salvat viața. 

Se aflau în biroul ducelui. Don Alfonso citea un document, în 
vreme ce un numeros grup de persoane aștepta în anticameră. 

— iți lipsește cumva aici ceva? adăugase el, fără să-și ridice 
ochii de pe hârtie. Nu ești bine tratat? 

Cum să-i spună ducelui că însăși soția lui era cea dintâi care îl 
umilea? Recunoștinţa lui don Alfonso de Córdoba era sinceră. 
Hernando o știa și nu simţea la el nici un dram de impostură, 
dar doña Lucia... 

— Ei bine? insistă nobilul din spatele mesei de scris. 

— A fost o nerozie, își retractă Hernando cuvintele. 

Orice s-ar întâmpla, nu se va mai întoarce niciodată la 
tăbăcărie, își spuse în ziua aceea, încă o dată, când ajunse la 
porţile palatului. Portarul îl făcu să aștepte o clipă mai mult 
înainte de a deschide poarta. Il primi în tăcere, fără plecăciunea 
cu care îi saluta pe ceilalţi hidalgo. La intrare, moriscul îi predă 
capa. 

— Rămâi cu Dumnezeu, îi spuse el chiar și așa, în vreme ce 
omul o lua fără să-l privească. 

Știind că portarul îl observa de la spate, își stăpâni un suspin 
și dădu piept cu imensitatea palatului: din momentul acela și 
până când se va putea refugia în singurătatea bibliotecii, 
începea o infinitate de mici afronturi. Cina era gata pentru a fi 
servită și Hernando văzu mișcându-se prin palat mai mulţi 
servitori; o făceau în tăcere, grăbiţi. Peste o sută de persoane se 
ocupau de duci, de familia lor și de toţi cei care mișunau prin 
preajmă. 

Hernando fusese nevoit să înveţe să deosebească tot acel 
personal.  Capelanul,  majordomul, secretarul, valetul și 
camerista ducilor erau în fruntea unei lungi liste. Le urmau 


sufragiul, comisul, contabilul și trezorierul. După ei veneau 
clucerul, paharnicul, cei care se îngrijeau de veselă și de 
argintărie; cel care făcea cumpărăturile, chelarul, distribuitorul 
sarcinilor și scriitorul de cancelarie. Guvernantele copiilor și 
profesorii acestora. Și, în cele din urmă, restul servitorilor, cu 
zecile: bărbaţi în marea lor majoritate; unii dintre ei, liberi, alţii, 
sclavi, și printre aceștia din urmă, mai mulţi morisci. Și pentru a 
încheia, șase băieţi care îndeplineau rolul de paji. 

Doña Lucia dăduse dispoziţie ca Hernando să fie instruit în 
manierele de curte, în special în cele referitoare la comportarea 
la masă, una dintre cele mai importante ceremonii în care 
cavalerii trebuiau să se remarce. Doamna luase această 
hotărâre după primul dejun al lui Hernando la masa lungă la 
care se așezau ducii, capelanul și cei unsprezece hidalgo. În ziua 
aceea, pajii și ospătarii serviseră claponi și pui de porumbei, 
berbec, ied și purcei de lapte ca felul întâi. Apoi, obișnuita supă 
a creștinilor, o fiertură făcută din carne de găină, berbec, vacă și 
legume, totul asezonat cu livre de slănină pentru zeamă. Apoi, 
carne albă: piept de găină fiartă la foc mic în sos de zahăr, lapte 
și făină de orez și, în încheiere, prăjituri ca niște plăcinte și 
fructe. Hernando, așezat la dreapta ducelui, în faţa capelanului, 
se trezise cu furculiţe, cuțite și linguri de argint aurit așezate în 
ordine; farfurii și cești, cupe și pahare de cristal, solnițe, 
șerveţele și un castronaș cu apă pe care i-o adusese un paj. Sub 
privirile poznașe ale tuturor hidalgo și ale capelanului, Hernando 
făcu gestul de a-l duce la buze ca să bea când, buimăcit, îl văzu 
pe duce făcându-i cu ochiul, înainte de a-și spăla mâinile în el. 

Doña Lucia nu avea de gând să tolereze această lipsă de 
maniere la masa ei. Când terminaseră de mâncat, moriscul fu 
chemat într-un salonaș privat unde îl așteptau ducii; don 
Alfonso, așezat într-un jilt, cu privirea ușor plecată, puţin 
supărat, ca și cum înainte de sosirea moriscului ar fi trebuit să 
cedeze pretențiilor soţiei sale. Spre deosebire de duce, doña 
Lucia îl aștepta în picioare, îngâmfată, îmbrăcată în negru până 
la gât, de unde se iveau niște delicate dantele albe. Hernando 
nu putuse evita să o compare cu femeile musulmane, rezervate 
și ascunse de ochii străinilor. Spre deosebire de ele și la fel ca 
toate nobilele creștine, doña Lucia se arăta lumii, dar, ca orice 
femeie la locul ei, încerca să-și ascundă farmecele: își încingea 
sânii cu fese după ce îi strângea cu niște plăcuțe de plumb și 


căuta ca tenul ei să aibă o nuanță palidă, motiv pentru care 
înghiţea cu regularitate pământ argilos. 

— Hernando, nu putem...! Ducele plesni din limbă; doña Lucia 
suspină și își îmblânzi tonul. Hernando... ducelui și mie ne-ar 
face mare plăcere să iei lecţii de bune maniere. 

L-au repartizat celui mai în vârstă dintre rudele care locuiau la 
palat, un hidalgo spilcuit numit Sancho, văr al ducelui, care 
acceptase sarcina călcându-și pe inimă. Vreme de aproape un 
an, don Sancho îl învăță cum să folosească tacâmurile, cum să 
se comporte în public și cum să se îmbrace; s-a străduit chiar să 
încerce să corecteze pronunția ca în dialectul a/jamiaao a lui 
Hernando care, ca toţi moriscii, suferea de anumite defecte de 
rostire, printre care tendința de a preface „s“-urile în „x“-uri și 
invers. 

Hernando suportă cu stoicism lecţiile pe care i le dădea zilnic 
don Sancho. Pe vremea aceea, demoralizarea lui Hernando era 
atât de mare, încât nici măcar nu reușea să-și pună problema 
umilinţei de a fi tratat ca un copil; pur și simplu se supunea fără 
să gândească, până când, într-o zi, hidalgo, vesel, de parcă i-ar 
fi făcut plăcere, îi propuse să-l înveţe să danseze. 

— Pași, anunţa cu voce tare, mergând cu afectare prin salonul 
în care studiau, pași împletiţi, sărituri, dantelării, campanele, 
recită don Sancho ţopăind neîndemânatic și trasând un cerc cu 
piciorul, așa-numitul entrechat... Odată cu acestea din urmă, 
Hernando îi întoarse spatele și părăsi încăperea în tăcere. 
Întretăiaţi, îl auzi pe hidalgo recitând în salon, rotiri... 

După ziua aceea, doña Lucia consideră că moriscul poate să 
conviețuiască de-acum cu ei; înțelese că îi va fi foarte greu să 
aibă o asemenea stare sufletească încât să-și poată demonstra 
talentele în arta dansului și își consideră încheiată instruirea. Cu 
toate acestea, noile sale maniere nu făcură să dispară 
atitudinea de respingere pe care o suferea la palat atunci când 
don Alfonso nu era prezent. 


În seara de vineri, când Hernando îi mărturisise lui Arbasia că 
el nu-l putea găsi pe Dumnezeu în imaginile acestuia, la palat se 
mâncă la cină pește proaspăt adus de vânzătorii intermediari de 
pe malurile Guadalquivirului. În zilele de post, conversațiile celor 
paisprezece comeseni erau mult mai rezervate și mai serioase 
decât atunci când gustau carne și slănină și se știa că mulți 


dintre ei, între care se cuvenea a fi inclus și preotul, mergeau 
după aceea la bucătării să facă rost de pâine, șuncă și tobă. In 
timpul cinei, Hernando nu era atent la cuvintele schimbate între 
hidalgo, capelan sau doña Lucia, care stătea maiestuoasă în 
capul mesei lungi. Aceștia, la rândul lor, nu-l luau deloc în 
seamă. 

Dorea să meargă în bibliotecă, unde se refugia în fiecare 
noapte printre cele aproape trei sute de cărţi strânse de don 
Alfonso și așa făcu de îndată ce ducesa consideră cina încheiată. 
Din fericire pentru el, fusese exclus din lungile serate nocturne 
în care se citeau cărți cu voce tare sau se cânta. Străbătu mai 
multe încăperi și două patiouri înainte de a ajunge la cel căruia i 
se spunea patioul bibliotecii, în spatele căruia se afla marea sală 
de lectură. Era cufundat de mai multe zile în lectura poemului 
La Araucana* a cărui primă parte fusese publicată în urmă cu 
cincisprezece ani, dar în noaptea aceea nu avea intenţia să 
continue cu lectura acelei cărți interesante. Cuvintele pe care le 
rostise în după-amiaza aceea Arbasia, citându-l pe Leonardo da 
Vinci și vorbind despre căutarea lui Dumnezeu în imagini, îl 
făcuseră să se gândească la altele pe care i le adresase la 
vremea lui don Juliân în liniștea aceleiași capele: 

— Citește, căci Domnul tău este cel mai generos. El este cel 
care l-a învăţat pe om să se folosească de condei. 

— Ce înseamnă aceste versete din Coran? îl întrebase atunci 
Hernando. 

— Stabilesc legătura divină între credincioși și Allah prin 
intermediul caligrafiei. Trebuie să cinstim cuvântul revelat. Prin 
caligrafie, permitem vizualizarea Revelaţiei, a cuvântului divin. 
Toţi marii caligrafi s-au străduit să înfrumuseţeze Cuvântul. 
Credincioșii trebuie să poată să găsească Revelația scrisă în 
locurile lor de rugăciune pentru a și-o aminti mereu și să o aibă 
sub ochii lor, și cu cât este mai frumoasă, cu atât mai bine. 

De-a lungul acelor zile când amândoi copiaseră exemplare din 
Coran, don Juliân îi vorbise despre diferitele tipuri de caligrafie, 
în special cea provenind de la Cufa”0, cea aleasă la Córdoba de 


6 Poem epic al poetului spaniol Alonso de Ercilla y Zúñiga (1533- 
1594), publicat în două părți în anii 1569 și 1589. Descrie cucerirea 
teritoriului actual al statului Chile de către conchistadorii spanioli și 
rezistenţa eroică a băștinașilor araucani. (n.tr.) 

7 Oraș în Siria unde s-a dezvoltat un anumit stil caligrafic denumit 


califii din dinastia Omeiazilor pentru sacralizarea moscheii, sau 
cursiva nazarită utilizată în Alhambra din Granada. Dar nici 
măcar atunci când se recreau făcând comentarii asupra 
trăsăturilor de condei sau a minunatelor ansambluri pe care unii 
caligrafi le obțineau utilizând culori diferite nu urmăreau 
frumusețea în scrierile lor; cu cât vor putea oferi comunităţii mai 
multe exemplare din Coran, cu atât mai bine, iar rapiditatea era 
certată cu perfecțiunea. 

În noaptea aceea, după ce intră în bibliotecă și tăie fitilul ars 
al lămpilor, Hernando avea în minte doar un ţel: să ia o pană și o 
hârtie și să se dăruiască lui Allah, așa cum făcea Arbasia prin 
picturile sale. Vedea deja prima sură din Coran splendid 
caligrafiată în araba din Andaluzia: verticalele literelor rectilinii, 
care apoi se prelungeau sub formă rotundă; semnele notate sus 
în negru, roșu sau verde. O fi existând cerneală colorată în 
bibliotecă? Nici secretarul, nici scriitorul de cancelarie al lui don 
Alfonso nu o utilizau în scrierile lor. În acest caz, va trebui să o 
cumpere. Unde ar putea să o găsească? 

Cu aceste gânduri se așeză la masa de scris înconjurat de 
cărți orânduite în rafturi cioplite cu fineţe în lemn de esență 
nobilă. Cum era de așteptat, nu exista cerneală colorată. 
Hernando observă penele, călimara și foile de hârtie. Putea mai 
întâi să exerseze, hotărî el. Înmuie o pană și, cu delicateţe, 
delectându-se trasând-o, desenă o literă mare, alif, prima literă 
a alfabetului arab, lungă și arcuită, ca trupul omenesc, așa cum 
fusese definită în Antichitate. Desenă capul cu fruntea, pieptul, 
spinarea, pântecele... 

Niște râsete în patio îl făcură să tresară. Se înfioră. Ce făcea 
el acum? Fu cât pe-aci să verse călimara din pricina sudorii care 
îi inundase palmele; apucă hârtia și o îndoi repede ca să o 
ascundă sub cămașă. Cu inima bătându-i în piept, auzi cum 
sunetul râsetelor și pașii se îndepărtau spre capătul opus al 
patioului. Nici măcar nu-i trecuse prin cap, își reproșă el în 
vreme ce simţea că bătăile inimii reveniseră la normal. Nu se 
putea ocupa de caligrafia arabă în biblioteca unui duce creștin, 
unde putea intra în orice clipă un hidalgo sau orice servitor! Dar 
nici nu putea să se închidă în dormitor, se gândi el când își 
înfățișă acea posibilitate. Trecuseră deja doi ani de când venea 
cu regularitate în bibliotecă după cină, când ceilalți citeau sau 


scriere cufică. (n.tr.) 


cântau așteptând ca doña Lucia să se retragă în apartamentele 
sale, moment de care profitau ca să plece în sfârșit în căutarea 
plăcerilor oferite de noapte la Córdoba. Ar fi suspicioși la acea 
schimbare în obiceiurile lui. În plus, unde să-și păstreze 
instrumentele de scris și hârtiile? Servitorii... și poate că nu 
numai ei, îi scotoceau printre bunurile personale. Observase de 
la bun început, inclusiv printre cele pe care le ţinea în ladă, deși 
o închidea cu cheia; cineva dispunea de un alt exemplar, deduse 
el când, pentru a treia oară, constată că i se controlaseră 
lucrurile. Din prima zi, ţinea ascunsă mâna de aur a Fâtimei, 
singura lui comoară, într-o cută a unei tapiserii colorate care 
reprezenta o scenă de vânătoare cu un porc mistreţ în munţi; 
acolo era la adăpost. Dar să ascundă pene, călimară și hârtii... 
era cu neputinţă! 

Unde putea scrie fără pericolul de a fi descoperit? Hernando 
străbătu cu privirea marea bibliotecă: era o încăpere 
dreptunghiulară cu o ușă în fiecare capăt. Între rafturile cu cărţi 
și ferestrele cu grilaj care dădeau spre galerie și patio era o 
masă lungă cu scaune și lămpi pentru lectură și trei mese de 
scris independente. Nu avea unde să se ascundă. Observă oa 
treia ușă în fundul încăperii, încadrată în dulapul cu cărţi, și care 
dădea acces spre fostul minaret lipit de un colț al palatului. 
Odată, își aruncase ochii în interiorul minaretului și singurul 
lucru pe care îl găsise a fost nostalgia când și l-a imaginat pe 
muezin chemând la rugăciune: era vorba de un simplu bastion 
pătrat, strâmt, cu un pilon central în jurul căruia urcau scările în 
spirală care duceau sus. Trebuia să găsească vreun loc unde să 
scrie, chiar și dacă aceasta i-ar cere să-și schimbe obiceiurile 
sau să o facă în afara palatului, în altă casă. De ce nu? Scoase 
hârtia mototolită din cămașă și privi litera a//f. | se păru diferită 
de toate celelalte litere pe care le putuse scrie până atunci; 
observă la ea o încărcătură mistică de care duceau lipsă 
celelalte. Vru să rupă hârtia, dar se răzgândi; era prima literă pe 
care o scria căutând să-l reprezinte pe Allah în ea, la fel cum i se 
întâmpla lui Arbasia cu imaginile sale sacre. 

Unde și-ar putea ascunde lucrările? Se ridică, luă o lampă, se 
plimbă prin bibliotecă, excluzând pe rând diferite posibile 
ascunzători și în cele din urmă se trezi la picioarele scării din 
minaret. Nu părea să vină cineva prea des acolo; treptele erau 
pline de nisip fin care se desprindea din vechile pietre cioplite. 


Turnul acela nu fusese reparat de sute de ani, poate din cauza 
semnificației pe care o avea pentru creștini. Începu să urce, 
sprijinindu-se de pilonul central. Unele bucăţi de piatră se 
mișcau. Și dacă ar putea să-și ascundă hârtiile în spatele uneia 
dintre ele? Le pipăi cu mare atenţie ca să găsească una ce i-ar 
putea fi de folos. Deodată, la mijlocul ascensiunii, una dintre 
pietre cedă. Hernando apropie lampa: nu fusese doar o bucată 
de piatră; două dintre ele, una lângă alta, lăsaseră la vedere o 
crăpătură greu de observat. Ce era aceea? Impinse cu putere și 
pietrele se deplasară: părea o mică ușiţă secretă care dădea 
într-o gaură îngustă din pilon. 

li lumină interiorul; lampa îi tremura în mână și descoperi o 
casetă mică: singurul lucru care încăpea în acel spaţiu restrâns. 
Era o casetă de piele lucrată în relief și ferecată foarte diferit de 
celelalte cufere și lăzi care se găseau în palat, majoritatea în stil 
mudejar, incrustate cu os, cu abanos și cu lemn de merișor 
turcesc sau fabricate la Córdoba și împodobite cu saftianuri. 
Trase de ea ca să o scoată afară, îngenunche pe scară și 
apropie lampa ca să o examineze: pielea era foarte fin lucrată și 
între mai multe motive vegetale, zări litera a/if asemenea celei 
pe care tocmai o desenase. Nu putea fi altceva decât a/if. 

Se apropie cât putu mai mult și șterse praful de pe piele. Tuși. 
Apoi apropie flacăra lămpii de desenele pe care tocmai le 
curățase și pipăi literele uzate cu buricele degetelor în vreme ce 
citea: „Moham... Ibn Abi Amir“. 

— Al-Mansur! murmură el respectuos. Nu se putea citi mai 
mult. Un fior îi străbătu șira spinării. Era o casetă musulmană de 
pe vremea căpeteniei militare Almanzor! Ce făcea ascunsă 
acolo? Se așeză pe jos. Dacă ar putea să o deschidă! 

Cercetă închizătoarea care lega cele două plăcuţe de fier ce 
treceau peste partea din mijloc a casetei. Cum ar putea să o 
deschidă? Când degetele se jucau pe încuietoare, fâșia de fier 
se desprinse ușor de pielea pe care era cusută cu un zgomot 
suav de vechi și putrezit. Hernando se trezi cu încuietoarea în 
mână. Șovăi câteva clipe. Îngenunche din nou și deschise 
capacul cu solemnitate. 

Când lumină interiorul casetei, descoperi mai multe cărți 
scrise în arabă. 


45 


Cesare Arbasia locuia singur într-o casă din apropierea 
catedralei, unde fusese vama pentru mătăsuri. În seara în care l- 
a invitat pe Hernando la cină, a avut buna-cuviinţă de a nu pune 
pe masă carne de porc, și nici ridichi, napi sau morcovi, legume 
pe care moriscii le asociau cu hrana maranilor și pe care, prin 
urmare, le detestau. 

— Ceea ce n-am izbutit, îi mărturisi pictorul înainte de masă, 
când luau împreună o limonadă în galeria ce dădea într-o 
grădină măiestrit îngrijită, a fost ca berbecul să fi fost sacrificat 
după legile voastre. 

— A trecut multă vreme de când nu ne putem permite astfel 
de alimente. Trăim ocrotiţi de tagiya”. Allah va înțelege. Doar 
rareori, în singurătatea cătunelor pierdute pe coclauri, unii 
dintre fraţii noștri o pot face cum se cuvine. 

Cei doi bărbați își încrucișară privirile în tăcere, îmbătaţi de 
parfumul florilor în noaptea de primăvară. Hernando profită să 
soarbă din limonadă și se lăsă purtat de miresme, cu amintirea 
altei grădini asemănătoare și cu râsetele copiilor săi jucându-se 
cu apa. In dimineaţa aceea, descoperise ultimul chip pe care 
Arbasia îl zugrăvise pe fresca Sfintei Cine care împodobea 
capela Chivotului. Pictura apărea pe fronton, chiar deasupra 
locului principal, firida menită să păstreze Sfânta împărtășanie 
reprezentând trupul lui Hristos. Hernando nu-și putuse lua ochii 
de la personajul așezat în stânga Domnului, pe care el îl 
îmbrăţișa: părea... părea o femeie! 

— Trebuie să vorbesc cu tine, îi spusese Hernando cu ochii 
aţintiţi asupra figurii feminine. 

— Așteaptă. Nu aici, răspunse pictorul, urmărind privirea 
moriscului și intuindu-i descumpănirea. 

Atunci, pentru prima dată, îl invită să ia cina la el acasă. 

Cu susurul apei din havuz mereu prezent, stătură puţin de 
vorbă până când meșterul se hotărî să ia iniţiativa: 

— Despre ce voiai să-mi vorbești? Despre pictură? 

— Am înțeles că la ultima cină au fost prezenți doar cei 


71 În tradiţia islamică, faptul de a ascunde credinţele religioase 
proprii în vremuri de persecuții și primejdii. (n.tr.) 


doisprezece apostoli. De ce ai pictat o femeie îmbrăţișată de 
lisus Hristos? 

— Este vorba de Sfântul loan. 

— Dar... 

— Sfântul loan, Hernando, nu insista. 

— De acord, admise Hernando. Atunci, ascultă-mă, pentru că 
vreau să-ți povestesc ceva. In urmă cu aproape o lună, am găsit 
în vechiul minaret din palatul ducelui copiile în arabă ale mai 
multor cărți, împreună cu o însemnare a unui copist de la curtea 
califului. În cei doi ani pe care i-am petrecut în casa ducelui am 
citit mult despre Al-Mansur, pe care creștinii îl numeau 
Almanzor. A fost căpetenia militară a califului Hisham al II-lea și 
cel mai bun general din istoria C6rdobei musulmane. A izbutit să 
atace Barcelona și a ajuns până la Santiago de Compostela, 
unde i-a permis calului să se adape în catedrală. De acolo, a 
adus până la Córdoba clopotele, pe umerii creștinilor, pentru ca 
apoi să le topească și să le prefacă în lămpi pentru moschee; 
mai târziu, regele Fernando cel Sfânt a răzbunat această ofensă. 
Arbasia asculta cu atenţie, sorbind din limonadă. Dar și 
Almanzor a fost un fanatic religios, ceea ce l-a făcut să comită 
adevărate samavolnicii faţă de cultură și de știință. Intâmplarea 
a făcut că tatăl califului, al-Hakam al II-lea, a fost unul dintre cei 
mai învăţaţi califi iii Córdobei. Una dintre preocupările sale a fost 
aceea de a reuni la Córdoba cunoștințele întregii omeniri, fapt 
pentru care a trimis emisari în toate colțurile lumii ca să 
cumpere toate cărțile și tratatele științifice pe care le-ar fi găsit. 
A strâns o bibliotecă de peste patru sute de mii de volume. ți 
imaginezi? Patru sute de mii de volume! Mai multe cărți decât în 
biblioteca din Alexandria sau decât în cea care se găsește acum 
în Roma papilor. 

Hernando făcu o pauză ca să bea și să constate efectul 
vorbelor sale asupra meșterului, care dădea ușor din cap, de 
parcă și-ar fi imaginat o asemenea minune a cunoașterii. 

— Ei bine, continuă moriscul, Almanzor a poruncit ca, în afară 
de cele referitoare la medicină și la matematici, să fie arse toate 
celelalte cărți care s-ar fi îndepărtat măcar și un pic sau care n- 
ar fi avut nici o legătură cu cuvântul revelat; cărți de astrologie, 
de poezie, de muzică, de logică, de filosofie... Cărţi despre toate 
artele și științele cunoscute! Mii de cărți unice, irepetabile în 
cunoștințele lor, au ars la Córdoba! Căpetenia militară însăși le 


arunca pe rug. 

— Ce grozăvie! Ce nebunie! murmură meșterul. 

In scrisoarea pe care am găsit-o în casetă, copistul explică tot 
ce ţi-am povestit în legătură cu arderea, precum și încercarea 
lui de a salva pentru posteritate conţinutul unor cărţi pe care, 
spre deosebire de convingerile lui Almanzor, el le considera că 
ar merita să dăinuie, măcar și sub forma unor copii pe care le-a 
scris la repezeală, cu trăsături iuți, fără corecturi și reguli. 

Patru sute de mii de volume! își exprimă regretul Arbasia cu 
un suspin. 

— Da, recunoscu Hernando. Se pare că numai cataloagele 
bibliotecii ocupau patruzeci și patru de tomuri a câte cincizeci 
de pagini fiecare. 

Cei doi bărbaţi făcură o pauză până când Arbasia îi indică 
invitatului său să continue. 

— De atunci, în fiecare noapte, m-am dedicat lecturii uneia 
dintre acele copii, ascunzându-le în interiorul marilor tomuri 
creștine: magnifice poezii și tratate de geografie; unul despre 
caligrafie, deși iuțeala copistului i-a adus un deserviciu 
subiectului. Arbasia făcu un gest de nedumerire: acele cuvinte 
nu explicau nevoia urgentă de a vorbi cu el. Așteaptă, insistă 
Hernando, una dintre aceste cărți este copia unei evanghelii 
creștine, o evanghelie atribuită apostolului Barnaba. 

Auzind acest nume, pictorul se ridică din scaun. 

— Pe coperta acelui exemplar, copistul susține că doctorii în 
teologia mahomedană și învățații desemnaţi de către Almanzor 
dintre cei mai inflexibili ca să aleagă ce cărți trebuiau să fie 
distruse, n-au avut nici o șovăire când au dat peste o evanghelie 
creștină, dar că, totuși, el considera că textul lui Barnaba, în 
ciuda raptului că fusese scris de către un discipol al lui Hristos și 
că era anterior Coranului, nu făcea altceva decât să confirme 
doctrina musulmană. Încheie spunând că importanţa pe care o 
acordă doctrinei lui Barnaba este atât de mare încât, în afara 
realizării unei copii, va încerca să salveze originalul de la 
arderea completă, ascunzându-l într-un loc anume din Córdoba, 
dar, în mod evident, în scrierea lui nu adeverește dacă a izbutit 
sau nu acest lucru. 

— Ce spune această evanghelic? 

— In linii mari, susţine că Hristos nu a fost fiul lui Dumnezeu, 
ci o fiinţă omenească și un profet oarecare. 


Lui Hernando i se păru că vede la Arbasia un gest aproape 
imperceptibil de asentiment. 

— Afirmă de asemenea că n-a fost răstignit, că luda i-a luat 
locul pe cruce; neagă că El ar fi mesia și anunţă venirea 
adevăratului Profet, Mahomed, și viitoarea Revelaţie. Afirmă, de 
asemenea, necesitatea abluţiunilor și a circumciziei. Este vorba 
de un text scris de cineva care a trăit pe vremea lui lisus, care l- 
a cunoscut și i-a văzut lucrările, dar textul acesta, spre 
deosebire de restul evangheliilor, confirmă credinţele neamului 
nostru. 

Între cei doi bărbaţi se lăsă tăcerea. Rămăsese puţină 
limonadă și o slujnică apăru din celălalt capăt al grădinii cu o 
nouă cană, dar Arbasia îi făcu semn să se retragă. 

— Este cunoscut faptul că papistașii au falsificat doctrina 
evangheliilor, adăugă Hernando. 


Așteptă o reacţie din partea lui Arbasia la ultimele sale 
cuvinte, dar acesta rămase impasibil, poate chiar prea impasibil. 

— De ce îmi povestești toate astea? întrebă el în cele din 
urmă, cu o anumită grosolănie. Ce rost are urgenţa de a vorbi 
cu mine? Ce te face să crezi...? 

Azi, îl întrerupse Hernando, privindu-ţi lucrarea, am văzut că l- 
ai zugrăvit pe lisus Hristos ca pe un bărbat normal, ca pe o fiinţă 
omenească îmbrățișând o... care îmbrățișează pe cineva cu 
drag; amabil, chiar zâmbitor. Nu este lisus Hristos Fiul lui 
Dumnezeu, cel absolut și atotputernic, suferind rănit și 
însângerat, care se poale vedea peste tot, în fiecare dintre 
ungherele catedralei. 

Arbasia nu răspunse; își duse o mână la bărbie și rămase 
căzut pe gânduri. Hernando îi respectă tăcerea. 

Tu ești musulman, spuse în cele din urmă. Eu sunt creștin... 

— Dar... 

Meșterul îi făcu semn să tacă. 

li greu de știut cine deține adevărul... Voi? Noi? ludeii? Și 
acum luteranii. Aceștia din urmă s-au despărţit de doctrina 
oficială a Bisericii; au oare dreptate? Sunt și mulţi alţi creștini 
care nu acceptă nici ei doctrina oficială. Arbasia își întrerupse 
discursul pentru o clipă. Cert este că toţi credem într-un singur 
Dumnezeu, care este întotdeauna același: Dumnezeul lui 
Avraam. Musulmanii au invadat acest pământ pentru că alți 


creștini, arianiștii'?, consideraţi eretici în ziua de azi, i-au 
chemat; iar castilienii erau arianiști. Existau arianiști și în nordul 
Africii și, până cu mult timp după aceea, n-au înțeles că arabii 
care veniseră în ajutorul lor erau în realitate musulmani. Îţi dai 
seama? Arianismul, care nu era altceva decât o formă a 
creștinismului, și islamismul erau similare. Pentru ei, islamul era 
o religie asemănătoare cu a lor: amândouă negau divinitatea lui 
lisus Hristos. Asta a fost motivul pentru care toate aceste regate 
au fost cucerite în doar trei ani. Crezi că ar fi fost cu putinţă 
cucerirea întregii Hispanii în doar trei ani dacă nu din alt motiv 
decât că aceia care locuiau pe acest pământ n-au trebuit să-și 
abandoneze propria credinţă ca să se consacre altor convingeri? 
Există un singur Dumnezeu, Hernando, cel al lui Avraam. 
Începând de aici, toţi vedem lucrurile într-un fel sau altul. E mai 
bine să nu insistăm asupra acestui lucru. Inchiziția... 

— Dar dacă înșiși creștinii, cei care l-au cunoscut pe lisus 
Hristos, susţin că n-a fost fiul lui Dumnezeu... încercă să insiste 
Hernando. 

— Noi, oamenii, suntem cei care ne separăm, care 
interpretăm, care alegem. Dumnezeu continuă să fie același; 
cred că nimeni nu neagă asta. Hai să cinăm, adăugă el, 
ridicându-se brusc. Berbecul trebuie să fie deja gata. 

În timpul cinei, Hernando nu mai insistă, iar Arbasia evită 
orice dialog în legătură cu picturile sale din capela Chivotului 
sau cu evanghelia lui Barnaba. Îndreptă conversaţia spre 
banalități. 

— Fie ca norocul și înțelepciunea să te însoțească, își luă la 
revedere de la morisc în poarta casei. 

Ce trebuie să facă cu evanghelia aceea? se întrebă Hernando 
când se afla din nou în palat. Abbas, după cum îi povestea Aisha 
în timpul frecventelor lor întâlniri, se înconjurase de oameni 
violenţi și nestăpâniţi, călăuziți de ranchiună și de ură faţă de 
creștini. Nu mai exista nici o uneltire pentru a înzestra 
comunitatea cu cuvântul revelat; noul sfat al bătrânilor se plasa 
cu hotărâre de partea luptei, iar zvonurile despre revolte și 
încercări de ridicare la luptă circulau din gură în gură prin orașul 
Córdoba, ceea ce contribuia la intensificarea animozităţilor 


72 Adepţi ai unei secte creștine întemeiate de Arie în secolul al IV-lea 
d.Hr. care neagă identitatea de substanţă între lisus Hristos și 
Dumnezeu Tatăl. (n.tr.) 


dintre creștini și morisci. Ultima tentativă avusese loc cu un an 
în urmă și a dat naștere unei reacții imediate a Consiliului de 
Stat, care a solicitat Inchiziției un raport amănunțit. Era vorba 
despre un complot al turcilor împreună cu regele Navarrei 
Henric al Ill-lea, hughenot și dușman înverșunat al lui Filip al I- 
lea, de a invada Spania cu ajutorul din interior al moriscilor. 

— Sunt oameni inculţi, afirmă Aisha referindu-se la noii 
membri ai sfatului bătrânilor. Am înțeles că nici unul dintre ei nu 
știe să scrie ori să citească. 

Hernando știa că nu ar fi bine primit de către Abbas și 
susținătorii acestuia. Ce să facă oamenii aceia cu o copie a 
evangheliei? Probabil că ar proceda la fel cum a făcut la vremea 
sa Almanzor: oricât de mult ar fi sprijinit doctrinele coranice, ar 
condamna cartea ca fiind eretică, întrucât fusese scrisă de un 
creștin. În plus, în pofida vechimii sale, era doar o copie și cu 
siguranţă că n-ar avea încredere în ea. O fi izbutit oare copistul 
să salveze originalul de la ardere? 

Hernando oftă: dacă era sigur de ceva, acela era faptul că 
violenţa nu va îmbunătăţi situația neamului său. Așa cum se mai 
întâmplase în trecut, vor fi striviți mereu de o forță mai mare, 
care va găsi în revoltele moriscilor un motiv pentru a da frâu 
liber unei profunde un faţă de ei. O fi existând oare vreo altă 
cale pentru a-i face și pe unii, și pe alţii să poată conviețui. 


La opt zile după cina cu Arbasia, Hernando a fost chemat să 
se prezinte în fața ducelui care, venind de la Madrid și aflat în 
drum spre Sevilla, se oprise la Córdoba. In momentul acela, 
Hernando era în grajdurile palatului, pregătindu-se să iasă la 
plimbare călare pe Zburător, splendidul pag pe care i-l dăruise 
ducele și care era marcat cu litera „R“, semn al noii rase create 
la porunca lui Filip al II-lea. Cunoscând povestea cu Azirat, don 
Alfonso îi dăduse asigurări că, orice s-ar întâmpla, calul acela 
rămânea al lui. Ca dovadă, ducele de Monterreal i-a înmânat un 
document de atestare întocmit de secretarul său și semnat de 
mâna lui. 

ÎI înapoie pe Zburător rândașului și plecă în urma tânărului paj 
însărcinat să-i transmită solicitarea ducelui. 

Trebuiră să traverseze cinci patiouri, toate pline de flori, 
având fiecare câte un havuz pe mijloc, până să ajungă în 
anticameră, unde un numeros grup de persoane aștepta să fie 


primit de către aristocrat: de cum se aflase de sosirea nobilului, 
mulţi se grăbiră să solicite audienţă. Pe băncile vizitatorilor, 
înșirate de-a lungul pereților laterali ai salonului, erau așezați 
câţiva sacerdoţi, un membru al consiliului celor Douăzeci și 
Patru din Córdoba, doi asesori, mai multe persoane necunoscute 
pentru Hernando și trei dintre hidalgo care locuiau în palat. Pe o 
altă bancă, stăteau servitorii care se ocupau de vizitatori cât 
timp așteptau, iar alături, o banchetă joasă pe care se așeză 
pajul care îl condusese de îndată ce maestrul de ceremonii îl luă 
în primire pe morisc. 

Hernando simţi privirile încărcate de ură cu care vizitatorii îl 
însoțeau pe timpul cât parcurse sala: trecea prin faţa tuturor. 
Spre deosebire de toţi cei cam așteptau gătiţi cu cele mai bune 
veșminte de gală, el purta un costum de călărie: cizme până la 
genunchi, pantaloni simpli, cămașă și o tunică strânsă pe trup, 
fără podoabe. Aprodul care păzea accesul în biroul ducelui bătu 
ușor în ușă văzându-i apropiindu-se pe Hernando și pe maestrul 
de ceremonii și le făcu loc să treacă, fără să fie nevoiţi să se 
oprească. 

— Hernando! 

Ducele părăsi masa de scris în spatele căreia era așezat și se 
ridică să-l întâmpine ca pe un bun prieten. 

Atât secretarul, cât și scriitorul de cancelarie se încruntară. 

— Don Alfonso, salută moriscul, acceptând cu un zâmbet 
mâna pe care i-o întindea ducele. 

Se îndreptară spre două jilţuri de piele în celălalt capăt al 
biroului, ceva mai departe de secretar și de copistul de 
cancelarie. Ducele se interesă atunci de viața lui și Hernando 
răspunse la numeroasele sale întrebări. Timpul trecea și oamenii 
așteptau afară, dar acest fapt părea să nu-l preocupe pe nobil, 
care se întinse după plac la vorbă despre volumele care 
alcătuiau biblioteca, atunci când, din întâmplare, se ivise 
următorul subiect de conversaţie. 

— Mi-ar plăcea să dispun ca tine de timp ca să mă dedic 
lecturii, își dori el la un moment dat. Profită de el, pentru că în 
curând nu vei mai putea să o faci. 

Expresia de surpriză a lui Hernando nu trecu neobservată 
pentru duce. 

— Nu-ţi face griji, vei putea lua cu tine cărţile pe care le 
dorești. Silvestre, îl chemă atunci pe secretarul său, adu-mi 


actul. Să-ţi explic, adăugă el cu documentul în mâini. După cum 
știi, am onoarea de a face parte din Consiliul de Stat al 
Maiestăţii Sale. În realitate, ceea ce îţi voi spune este o 
problemă care privește Consiliul de Finanţe, dar funcţionarii 
acestuia sunt atât de incapabili să obţină resursele de care are 
nevoie regele, încât don Filip nu face altceva decât să-și arate 
nemulțumirea împotriva lor când aceștia îi refuză banii. 
Alpujarras, îl anunţă atunci don Alfonso  înmânându-i 
documentul. Nu mi-ai cerut să-ți dau de lucru? zâmbi el. 
Aproape toate localităţile care alcătuiesc Alpujarras aparțin 
Coroanei, și Maiestatea Sa este furioasă că nu se încasează 
veniturile ce i se cuvin, și aceasta în ciuda faptului că li s-au 
acordat scutiri de la plata impozitelor pe comerț și alte beneficii 
celor care au repopulat regiunea. Chiar și așa, treimea regală pe 
care ar trebui să o obţină finanțele regatului nu reprezintă ceea 
ce ar fi de așteptat să fie; așa mi-a spus supărat, și atunci mi-a 
venit ideea că poate tu, care ai cunoscut zona, ai putea face 
cercetări pentru ca Maiestatea Sa să compare rapoartele tale cu 
ale Tribunalului Civil din Granada și ale Consiliului de Finanţe. 
Regele a acceptat propunerea mea cu bunăvoință. Ar vrea să le 
dea o lecţie celor din Consiliu. 

— Alpujarras! murmură Hernando. 

Don Alfonso îi propunea să călătorească în Alpujarras! Țeapăn 
în jilt, simțindu-se incomod, pipăi documentul pe care i-l 
înmânase Silvestre și îl privi pe secretarul încruntat, rămas în 
spatele ducelui. Simţi imboldul de a rupe sigiliul care închidea 
documentul, dar discursul lui don Alfonso îi cerea atenţie. 

— În urma expulzării noilor creștini din Alpujarras, regele a 
trimis agenţi în Galicia, Asturias, Burgos și Leon ca să găsească 
îndeajuns de mulţi coloni cu care să fie repopulate pământurile 
acelea. Noilor locuitori li s-au atribuit case și gospodării și, după 
cum ţi-am spus, li s-au acordat beneficii la plata dărilor pe 
comerţ, pe lângă furnizarea de hrană și de animale pentru a 
dezvolta cultivarea pământului. Maiestatea Sa este conștientă 
de faptul că repopularea nu a fost completă și că multe localităţi 
au rămas nelocuite, dar chiar și așa... pământurile nu aduc 
veniturile corespunzătoare. Misiunea ta va fi aceea de a călători 
prin zonă ca trimisul meu personal, niciodată al regelui, ai 
înţeles? Maiestatea Sa nu dorește ca primarul general din 
Alpujarras sau economul principal să creadă că nu are încredere 


în ei. 

— Și atunci...? întrebă Hernando. 

— Alt beneficiu acordat acelor oameni este acela de a-și 
putea împerechea iepele fără a mai avea nevoie de 
consimţământul regal, fapt pentru care e de presupus că 
hergheliile au sporit considerabil în acești ani. Misiunea ta, cea 
care este înscrisă în acest document, va fi aceea de a găsi iepe 
bune de prăsilă pentru grajdurile mele. Tu te pricepi la cai. 
Evident, nu vei fi satisfăcut de nici una. Nu cred că pe 
pământurile acelea pot exista animale de calitate, dar dacă vei 
considera că vreunul merită într-adevăr, zâmbi el, nu șovăi să-l 
cumperi. 

Hernando se gândi câteva clipe: Alpujarras, pământul său 
natal! Cu toate acestea, o sudoare rece îl năpădi brusc. 

— Poate mai trăiesc acolo creștini care au suferit de pe urma 
războiului. Cum vor primi ei un creștin nou...? 

— Nimeni nu va îndrăzni să ridice mâna asupra unui trimis al 
ducelui de Monterreal! ridică glasul don Alfonso. Dar 
nehotărârea oglindită pe chipul lui Hernando îl obligă să-și 
reconsidere afirmaţia. Tu erai creștin dinainte. Știai să te rogi. O 
făceai cu mine, îți mai amintești? Ne-am rugat împreună la 
Preasfânta Fecioară. Și acum te rogi. Bănuiesc că ai prieteni 
care pot depune mărturie pentru condiţia ta, dacă ar fi pusă la 
îndoială de către cineva. 

Hernando observă că Silvestre era încordat și că se apropia în 
spatele lui don Alfonso ca să-i audă răspunsul. Ce prieteni 
creștini a avut la Juviles? Andrés, sacristanul? Il va fi urând 
pentru ceea ce îi făcuse mama lui preotului. Și altcineva? Nu 
izbutea să-și amintească de nimeni, dar nici nu trebuia să o 
recunoască în faţa ducelui; nu putea să-i dezvăluie faptul că 
eliberarea sa a fost doar rodul unei întâmplări. 

— Ai prieteni, nu-i așa? întrebă Silvestre din spatele ducelui. 

Don Alfonso îngădui intervenţia secretarului său. 

— l-am promis regelui că această cercetare va fi dusă la bun 
sfârșit, insistă nobilul. 

— Da... da, se bâlbâi Hernando, am prieteni. 

— Pe cine? Cum îi cheamă? sări secretarul. 

Hernando își încrucișă privirea cu Silvestre. Omul părea să 
cunoască adevărul și îl sfredelea din ochi. Era ca și cum ar fi 
așteptat, cu nerăbdare momentul acela: momentul în care va fi 


dezvăluită adevărata credinţă a celui care primea atâtea 
favoruri de la stăpânul său. Îi dăruise până și un cal din rasa cea 
nouă! 

— Pe cine? insistă Silvestre observând șovăielile moriscului. 

— Pe marchizul de Vélez! afirmă atunci Hernando ridicând 
glasul. 

Don Alfonso se îndreptă de spate în jilț, Silvestre făcu un pas 
înapoi. 

— Don Luis Fajardo? se miră ducele. Ce poți avea tu de-a face 
cu don Luis? 

— Același lucru pe care l-am făcut și cu domnia voastră, 
explică Hernando. l-am salvat viaţa și unei fete creștine numite 
Isabel. l-am predat-o marchizului și fiului acestuia, don Diego, la 
porțile cetăţii Berja. Am salvat mai multe persoane, minţi el, 
privindu-l fără pic de rușine pe Silvestre, care se schimbase la 
față. Ducele asculta cu atenţie. Dar pentru aceasta trebuia să 
par morisc, căci altminteri mi-ar fi fost cu neputinţă să o fac. 
Unii au ajuns să afle despre mine, majoritatea nu. Isabel m-a 
cunoscut într-adevăr și, cum era vorba de o copilă, am dus-o 
acolo unde se afla clanul Vélez. Îi puteţi întreba pe ei. 

— Vorbești despre cel de al doilea marchiz de Vélez, „Diavolul 
Cap-de-Fier“, care a luptat în Alpujarras. A murit la scurt timp 
după aceea, îi comunică ducele. Actualul marchiz, cel de al 
patrulea, se numește tot Luis. 

Hernando oftă. 

— Nu-ţi face griji, îl încurajă don Alfonso, de parcă ar fi înţeles 
motivul acelui oftat. Putem confirma povestea ta. Fiul său Diego, 
cel care îl însoțea la Berja, cavaler al ordinului de Santiago, încă 
mai trăiește și, de altfel, este rudă de departe cu mine. 
„Diavolul” a luat în căsătorie o Fernández de Córdoba, spuse 
ducele, și lăsă să se scurgă câteva clipe. Te admir pentru ceea 
ce ai făcut în războiul acela blestemat, spuse el apoi. Și sunt 
sigur că toți cei care trăiesc în această casă împărtășesc acest 
sentiment, nu-i așa, Silvestre? 

Don Alfonso nici măcar nu se întoarse spre secretarul său, dar 
tonul imperativ al cuvintelor sale a fost de ajuns pentru ca 
Silvestre să înțeleagă că stăpânul lui nu va mai tolera alte bârfe 
și suspiciuni asupra prietenului său morisc. 

— Bineînţeles, excelenţă, răspunse secretarul. 

— Atunci, ia legătura cu don Diego Fajardo de Córdoba și 


interesează-te de copila aceea creștină. Eu te cred, Hernando, 
lămuri el lucrurile, adresându-i-se. Nu am nevoie de confirmarea 
relatării tale, dar vreau ca atunci când vei străbate Alpujarras 
călare să fii primit cum se cuvine pentru ceea ce ești: un creștin 
care și-a riscat viaţa pentru ceilalţi creștini. Regele nu trebuie 
să-și vadă primejduite interesele din pricina posibilelor bănuieli 
ale vechilor creștini care locuiesc pe acele meleaguri. 

Ducele consideră încheiată o audienţă care se prelungise mult 
mai multă vreme decât l-ar fi ocupat alte teme, oricât de 
importante ar fi fost, dar pe care le rezolva la repezeală. 

— Să continuăm cu cererile, porunci don Alfonso. În aceeași 
clipă, de undeva, dintr-un loc pe care Hernando nu izbuti să-l 
vadă, ieși în fugă un paj de cancelarie ca să îl anunţe pe 
maestrul de ceremonii. Nu e nevoie, spuse ducele întrerupând 
cursa micuţului paj. 

Copilul se opri și, uimit, îl întrebă pe copistul de cancelarie. 
Silvestre îi făcu semn să se întoarcă la o mică bancă situată într- 
un ungher ascuns și întunecat, unde se afla alt paj tânăr. Ducele 
însuși, încălcând protocolului, îl însoți pe Hernando până la ușă, 
o deschise și, în faţa vizitatorilor surprinși, atenţi mereu la 
alergăturile pajilor cu instrucţiunile și mesajele sale, îl îmbrăţișa 
și se despărţi de el cu câte un sărut pe fiecare obraz. Multe 
persoane, care nu-și ascunseseră disprețul la intrarea 
moriscului, plecară acum privirile când acesta traversa din nou 
anticamera în drum spre grajduri. 


Fiind încă în așteptarea confirmării din partea fiului 
marchizului de Vélez, zvonul despre ajutorul acordat în timpul 
revoltei de către Hernando lui Isabel și unui număr nedeterminat 
de creștini, care sporea pe măsură ce știrea se răspândea din 
gură în gură, se propagă atât în comunitatea creștină, cât și în 
cea moriscă. Sclavii morisci ai ducelui se ocupară să aducă 
vestea la cunoștința lui Abbas și a celorlalți membri ai sfatului, 
care găsiră în acele informaţii dovada tuturor acuzațiilor care se 
revărsau împotriva trădătorului. 

— Cum este cu putinţă? îi strigă Aisha într-una dintre ocaziile 
în care a vizitat-o. Se plimbau pe malul Guadalquivirului înspre 
moara din dreptul porţii către Martos, aproape de tăbăcării, 
acolo de unde, cu mulţi ani în urmă, se îmbarca pe luntrea 
Fecioara ostenită. 


Consiliul municipal hotărâse să facă din zona aceea un loc de 
agrement pentru locuitorii C6rdobei. Aisha nu lua în seamă 
oamenii care circulau în jurul lor: vorbea pe un ton ofensat, nu 
lipsit de tristeţe. 

— Ne-ai înșelat pe toți! Ţi-ai înșelat neamul! Pe însuși Hamid! 

— Era doar o copilă, mamă. Voiau s-o vândă ca sclavă! Nu da 
crezare bârfelor... 

— O copilă la fel ca surorile tale! Le mai ţii minte? Le-au ucis 
creștinii în piaţa din Juviles împreună cu peste o mie de femei. 
Peste o mie, Hernando! lar cele care n-au fost asasinate au 
sfârșit prin a fi vândute la mezat în Piaţa Bibarrambla din 
Granada. Mii și mii de fraţi de-ai noștri au fost executați sau 
făcuţi sclavi. Chiar și Hamid! Îl mai ţii minte? 

— Cum să nu-l ţin minte pe...? 

— Și Aquil și Musa... - îl întrerupse mama lui, gesticulând cu 
violenţă - ... ce mai știi de ei? Ne-au fost smulși de îndată ce-am 
ajuns în orașul ăsta blestemat și au fost vânduți ca sclavi, deși 
erau doar niște copii. Nici un creștin nu le-a venit în ajutor! Erau 
la fel de mici precum acea... acea Isabel de care vorbești acum. 

Merseră o bună bucată de drum în tăcere. 

Nu înțeleg, se plânse Aisha cu o voce stinsă, ajunși deja 
aproape de moara plutitoare care se folosea de curentul 
fluviului ca să macine grânele. Mi-a fost greu să trec peste 
povestea cu nobilul, dar acum... Ti-ai trădat neamul! Aisha se 
întoarse spre fiul ei; chipul îi exprima o fermitate pe care înainte 
nu o băgase de seamă la ea decât de puţine ori. Poate că ești 
capul familiei... al unei familii care nu mai există, poate că ești 
singurul lucru care mi-a mai rămas în această lume, dar, chiar și 
așa, nu vreau să te mai văd vreodată. Nu vreau nimic de la tine. 

— Mamă... bâigui Hernando. 

Aisha îi întoarse spatele și se îndreptă spre cartierul Santiago. 


46 


Hernando retrăi toate și fiecare în parte dintre momentele 
trăite în urmă cu paisprezece ani, când străbătuse același drum 
înspre Córdoba, murdar și vlăguit, împreună cu mii de morisci. 
Simţi din nou povara bătrânilor pe care trebuise să-i ajute și auzi 
ecoul tânguirilor mamelor, ale copiilor și ale bolnavilor. 

Porunci pe un ton cam răstit să se înnopteze în abația Alcalá 
la Real, aflată încă în construcție. 

— Am putea continua drumul încă puţin, protestă don Sancho. 
Primăvara, zilele sunt mai lungi. 

Știu, răspunse Hernando, foarte înțepat, de pe spinarea 
Zburătorului. Dar ne vom opri aici. 

Don Sancho, hidalgoul desemnat de către duce să-l 
însoțească pe Hernando în călătorie, se încruntă la auzul 
instrucţiunilor imperative ale celui care nu cu multă vreme în 
urmă fusese elevul său. Cei patru servitori înarmaţi care îi 
însoțeau și care păzeau turma de catări încărcaţi cu bunurile lor 
personale, își încrucișară privirile în semn de complicitate față 
de ceva care nu era decât o nouă dovadă de autoritate dintre 
cele multe vădite în zilele precedente. Hernando ar fi preferat să 
călătorească singur. 

Cortegiul se instală în abație. Soarele începea să apună și 
moriscul ceru să-i fie din nou înșeuat Zburătorul și singur, la 
pas, observat de oamenii din sat, cobori de pe culmea unde se 
aflau fortăreaţa și abația, cu întinsele ogoare cultivate la 
picioarele sale și Sierra Nevada în depărtare. După ce părăsi 
medina și se află în câmp deschis, îi dădu pinteni Zburătorului. 
Calul său se năpusti berbecește cu vioiciune, ca și cum i-ar fi 
mulțumit pentru galopul pe care i-l cerea călăreţul după lungile, 
lentele și plictisitoarele zile în care trebuise să se acomodeze la 
ritmul catărilor. 

Lui Hernando nu-i fu greu să recunoască șesul unde își 
petrecuseră noaptea în exodul lor spre Córdoba, dar îi fu într- 
adevăr greu să dea peste canalul de irigație în care Aisha îl 
spălase pe Humam după ce smulsese cadavrul acestuia din 
braţele Fâtimei. Nu putea fi foarte departe de tabără. Străbătu 
călare ogoarele, atent la canalele de irigație care le udau. Nu 
însemnaseră mormântul micuţului; îl îngropaseră într-un loc 


neumblat, învelit doar în tăcerea tristă a Fâtimei și în melodia 
monotonă îngânată de Aisha. 

Crezu că ghicește locul, aproape de un fir de apă care mai 
curgea încă, la fel ca atunci. l-o datora, se gândi el. l-o datora 
Fátimei și copiilor lui, pe care nici măcar nu îi putuse îngropa; și- 
o datora lui însuși. Copilul din mormântul acela era tot ce îi mai 
rămăsese din soția și din copiii lui care, la fel ca Humam, se 
născuseră din pântecele Fâtimei. Hernando descăleca în fața 
unui mic gorgan de pietre pe care trecerea timpului nu reușise 
să-l ascundă, convins că sub pământul acela zăcea cadavrul 
fiului Fâtimei. Privi într-o parte și într-alta: nu se vedea nimeni; 
se auzea doar răsuflarea calului în spatele lui. Îl legă pe 
Zburător de niște tufișuri și se îndreptă spre canalul de irigație, 
unde se spălă încet și cu multă grijă. Admiră sclipirile roșietice 
ale soarelui crepuscular, își scoase mantia și îngenunche pe ea, 
dar când să înceapă rugăciunile, i se puse un nod în gât și 
izbucni în lacrimi. Plânse cu suspine, încercând să recite surele 
până când culoarea cenușie a cerului îi arătă că era momentul 
să încheie rugăciunea de seară. 

Atunci se ridică, scotoci prin îmbrăcăminte și scoase o 
scrisoare scrisă cu cerneală de șofran: „scrisoarea morții“, cea 
după care urma să fie recompensat decedatul atunci când 
acţiunile sale vor fi cântărite cu balanţa divină. 

Scurmă cu mâinile acolo unde bănuia că trebuie să se afle 
capul copilului și îngropă scrisoarea. 

— N-am putut să-ţi însoțim moartea cu această scrisoare, 
șopti el acoperind-o cu pământ. Allah va înţelege. Permite-mi să 
adaug în ea rugăciuni pentru mama ta și pentru fraţii pe care n- 
ai ajuns să-i cunoști. 


Asemenea tuturor localităţilor pe care le traversaseră pe 
drumul care începea la Lanjarón, fortăreaţa în ruină dinaintea 
căreia Hernando nu se putuse împiedica să nu se gândească la 
sabia lui Mahomed îngropată la picioarele turnului acesteia, 
Ugijar, capitala provinciei Alpujarras, părea aproape pustie. 
Locuitorii originari din Galicia și din Castilia sosiți pentru a le lua 
locul moriscilor expulzați nu erau destui pentru a repopula zona 
și aproape a patra parte din numărul total al satelor fusese 
abandonată. Senzaţia de libertate la trecerea prin vale, având 
culmile munților Sierra Nevada la stânga și masivul Contraviesa 


la dreapta, se văzu umbrită la apariţia caselor încuiate și 
dărăpănate. 

Dar, în pofida abandonului în care se afla cufundată 
localitatea, Hernando se bucură cu nostalgie de fiecare copac, 
de fiecare animal, de fiecare pârâiaș și de fiecare stâncă de pe 
drum; ochii lui străbăteau întruna peisajul, iar amintirile i se 
îmbulzeau în minte, în vreme ce don Sancho și servitorii nu 
încetau să se plângă, fără să ascundă dezgustul pe care li-l 
provoca sărăcia pământurilor și a oamenilor. 

Trecuseră aproape două luni de când ducele îi vorbise despre 
misiunea lui și până sosise momentul plecării. În acest răstimp, 
Hernando vorbise cu Juan Marco, meșterul ţesător în al cărui 
atelier muncea Aisha. Se cunoșteau. Odată, venise la atelier și 
vorbise cu el; era un arogant țesător de catifele, atlazuri și 
damascuri, care se considera mai presus faţă de cei care, în 
cadrul aceleiași bresle, aveau de-a face cu alt tip de ţesături: 
maătăsari, fabricanți de văluri, torcători și mai cu seamă faţă de 
ceilalţi ţesători „marunți”, fabricanţii de taftale. Meșterul nu-și 
ascundea interesul de a ajunge furnizorul casei ducelui de 
Monterreal. 

— Mărește-i simbria pe zi, îi ceruse Hernando într-o seară. 

Așteptase, ascuns într-un colț aproape de atelier, ca silueta 
mamei sale să dispară de pe stradă. De când cu cearta lor, 
Aisha nu mai admitea nici un fel de ajutor din partea fiului ei. 

— De ce-ar trebui s-o fac? îi scăpase meșterului. Mama ta 
cunoaște meșteșugul, ca multe femei din Granada, dar n-a ajuns 
niciodată să ţeasă. Ordonanţțele mă împiedică să-i încredințez 
alt fel de muncă în afara aceleia de a fi de ajutor... 

— Oricum, mărește-i simbria. De altfel, nu te va costa nimic. 

Și îi pusese în palmă trei escudo de aur. 

— Pentru tine e ușor de spus! Nu știi cum sunt femeile astea: 
dacă îi măresc leafa uneia dintre ele, celelalte se vor arunca 
asupra mea ca niște lupoaice... 

Hernando suspină. Țesătorul se lăsa rugat. 

— Nimeni nu trebuie să afle; doar ea. Dacă îmi îndeplinești 
rugămintea, voi interveni pe lângă duce să se intereseze de 
produsele tale, spusese Hernando, privindu-l drept în ochi. 

Promisiunea lui Hernando, împreună cu monedele de aur, îl 
convinsese pe ţesător, care rămăsese totuși cu ultima întrebare 
pe buze: 


— Bine, dar... de ce? 

— Asta nu te privește, îl întrerupsese Hernando. Mărginește-te 
să îndeplinești partea ta din înţelegere. 

Odată rezolvată această problemă, îi mai rămânea una 
singură. Cât de puţine erau măsurile de prevedere pe care 
trebuia să le ia înaintea unei călătorii! se gândise el după ce 
bătuse într-o noapte la poarta casei lui Arbasia. Importante 
amândouă, într-adevăr, dar numai două. Servitoarea care îi 
deschisese poarta îl lăsase să aștepte în vestibulul de la intrare, 
în penumbră. Ultima dată când trebuise să călătorească, se 
mărginise să lase casa pe mâinile Fâtimei și să-i ceară lui Abbas 
să aibă grijă de familia lui... 

— Cărui fapt îţi datorez vizita, Hernando? E târziu, îi 
întrerupsese gândurile Arbasia, care părea obosit. 

— Îmi cer iertare, maestre, dar trebuie să plec în călătorie și 
cred că în toată Córdoba există doar o singură persoană în care 
mă pot încrede. 

Îi întinsese un sul de piele în interiorul căruia era ascunsă 
copia evangheliei lui Barnaba. Arbasia își imaginase despre ce 
era vorba și nu-și întinsese mâna să-l ia. 

— Mă pui într-o situaţie neplăcută, adăugase el. Ce s-ar 
întâmpla dacă Inchiziția ar găsi acest document în posesia mea? 

Hernando, la rândul său, ţinuse braţul întins. 

— Te bucuri de favorurile episcopului și ale consiliului 
catedralei. Nimeni nu te va deranja. 

— De ce nu-l ascunzi acolo unde l-ai găsit? Au trecut ani de 
zile fără să fie descoperit... 

— Nu este vorba despre asta. Desigur, l-aș putea ascunde în 
multe locuri. Singurul lucru pe care ţi-l cer este ca, în cazul în 
care mie mi se întâmplă ceva, acest valoros document să nu se 
piardă din nou. Sunt sigur că tu vei ști ce să faci cu el dacă s-ar 
ivi această situaţie. 

— Și comunitatea ta? 

— N-am încredere în ei, recunoscuse Hernando. 

— Nici ei în tine, după cât se pare. Am auzit zvonuri... 

— Nu știu ce să fac, Cesare. Am luptat pentru legile și religia 
noastră cu riscul de a-mi pune viaţa în primejdie. Mi s-a spus că 
în acest scop trebuie să par mai creștin decât creștinii, iar acum, 
aceeași persoană care mi-a spus-o îmi refuză calitatea de 
musulman. Toată comunitatea mă disprețuiește... Ei cred că 


sunt un trădător. Până și propria mamă! Hernando trăsese aer 
în piept înainte de a continua. Și nu este doar asta: după câte 
am auzit, pentru fraţii mei, violenţa pare să fie singurul mod de 
a scăpa de opresiune. 

Arbasia apucase evanghelia. 

— Nu aștepta recunoștință din partea fraţilor tăi, îl sfătuise 
pictorul. Asta nu e altceva decât trufie. Caută doar să fii 
acceptat de Dumnezeul tău. Continuă să lupţi pentru ceea ce 
simţi, dar gândește-te întotdeauna că singura cale este cea a 
cuvântului, cea a înțelegerii, niciodată cea a spadei. Arbasia 
rămase tăcut câteva clipe înainte de a-și lua rămas-bun: Pacea 
fie cu tine, Hernando. 

— Îți mulțumesc, maestre. Pacea fie și cu tine. 


La Ugíjar, primarul general al regiunii Alpujarras fusese 
înștiințat de sosirea lui. În același fel în care Hernando adoptase 
anumite măsuri înainte de a pleca, tot așa și ducele îi poruncise 
secretarului său să-i trimită vorbă primarului din capitala 
regiunii Alpujarras, cerându-i în același timp ca, prin veștile pe 
care i le-ar fi putut furniza familia Vélez, să o caute pe copila 
aceea, acum femeie în toată firea, care răspundea la numele de 
Isabel. 

Hernando și însoțitorii săi ajunseră în piaţa bisericii. Templul 
era de-acum restaurat. Călare pe Zburător, își plimbă privirea 
peste locul acela. Câte experiențe trăise în piața aceea și în 
împrejurimile ei! Și-o reaminti înţesată de oamenii din armata lui 
Aben Humeya. Piaţa de mărfuri, ienicerii și turcii pe care îi 
văzuse pentru prima dată acolo. Fâtima, Isabel, Ubaid, Salah, 
neguţătorul, sosirea lui Barrax și sodomiţii acestuia... 

— Bine aţi venit! 

Hernando era atât de absorbit în amintiri, încât nici măcar nu 
băgase de seamă sosirea unui mic alai în frunte cu primarul 
general, un bărbat mic de statură și necioplit, cu părul la fel de 
negru ca și îmbrăcămintea lui, și pe care îl însoțeau doi alguazili. 
Hernando descălecă, imitându-l pe don Sancho. Primarul se 
îndreptă spre hidalgo, dar acesta îi făcu un semn brusc că 
trebuie să i se adreseze celuilalt călăreț. 

— În numele guvernatorului Granadei, adăugă el, întorcându- 
se cu faţa catre morisc, vă spun „bine aţi venit“. 

— Mulţumesc, spuse Hernando, și strânse mâna pe care i-o 


oferea solemn primarul. 

— Ducele de Monterreal s-a interesat la guvernator de 
șederea voastră. V-am pregătit un loc unde veţi fi găzduiţi. 

Mai mulţi curioși se apropiară de grup. Hernando se agită, 
stingherit de primire, și, înțelegând că trebuie să-l urmeze pe 
primar spre casa pe care o aveau pregătită, făcu un pas înainte, 
dar bărbatul își continuă discursul. 

— Trebuie, de asemenea, să vă urez „bine aţi venit” în 
numele excelenţei sale, don Ponce de Hervás, judecător la 
Tribunalul Regal Suprem din Granada... Hernando își deschise 
mâinile în semn de ignoranță. Este, explică primarul, soţul donei 
Isabel, copila pe care aţi salvat-o în mod curajos de la sclavie 
din mâinile ereticilor. judecătorul, soţia sa și toată familia ar dori 
să vă mulţumească personal și, prin mijlocirea umilei mele 
persoane, vă roagă ca, de îndată ce vă veţi încheia misiunea 
care vă aduce în Alpujarras, să vă îndreptaţi spre Granada, unde 
veți fi onoraţi în casa excelenței sale. 

Hernando lăsă să-i scape un zâmbet. Copila trăia. Chiar acolo, 
în piaţa aceea, trăsese de funia cu care era legată, încercând 
să-i ocolească pe neguţătorii din bazar și să nu ia în seamă 
ofertele primite. „O să poţi lua pe ea mai mult de trei sute de 
ducați!“ își aminti el că îi strigase unul dintre ieniceri la porţile 
casei lui Aben Humeya. 

— Ce răspuns să-i dau? întrebă primarul. 

— Cui? întrebă Hernando, revenindu-și în fire din amintiri. 

— Judecătorului. Așteaptă răspuns la invitaţia sa. Ce răspuns 
să-i dau? 

— Spuneţi-i că da... Că voi merge la el acasă. 


Ducele avea dreptate: iepele prăsite în Alpujarras nu erau de 
bună calitate. Erau animale mici de statură, greoaie, cu gâturi 
scurte și ţepene și capete mari care păreau să le împovăreze 
peste măsură. Hernando străbătuse sate și localităţi întrebând 
de cai și o făcuse singur, hotărâre pe care nici don Sancho, nici 
servitorii n-o discutaseră, călare pe un Zburător care, prin 
simpla sa apariţie, trezea admiraţia oamenilor sărmani ce se 
apropiau de el, încercând să-i vândă vreunul dintre caii lor. 
Nimeni nu recunoscuse în el pe unul dintre moriscii care se 
ridicaseră la luptă cu paisprezece ani în urmă. Era îmbrăcat în 
stil castilian, cu un lux care îl stânjenea; ochii albaștri și tenul, 


mai palid chiar și decât al multor locuitori din Alpujarras, îl 
făceau să nu trezească nici cea mai mică bănuială. Simţindu-se 
trădător al celor de același neam cu el, profitase de lecţiile date 
de către don Sancho și încercase să vorbească fără să 
folosească rostirea caracteristică pentru morisci. Toate acestea 
îi conferiseră libertate de mișcare. Vizitase Juviles. Mai multe 
localități din district erau părăsite, iar în satul în care își trăise 
primii ani de viaţă nu locuiau mai mult de patruzeci de 
persoane. 

Cu sentimentele trăite la vederea caselor din sat, a bisericii și 
a pieţei care se deschidea lângă templu, îl urmă pe primar spre 
locul unde acesta avea patru cai care poate că l-ar fi interesat. 
Traversând piaţa, închise ochii și, într-o clipă, auzi zgomotul 
archebuzelor și al ţipetelor scoase de femei, simţi mirosul de 
pulbere, de sânge și de frică. O mie de femei muriseră în piața 
aceea! Respiră adânc, încercând să-și revină... In noaptea aceea 
o văzuse pe Fátima pentru prima dată, în noaptea aceea 
muriseră surorile lui vitrege. În noaptea aceea devenise un erou 
în ochii mamei sale, aceeași care acum îl dispreţuia... 

De îndată ce bărbatul se îndreptă spre împrejurimile satului, 
către ceea ce fusese vechiul său cămin, Hernando înţelese că 
acesta folosea ţarcul catârilor săi pentru a-și crește caii. Mergea 
alături de primar, ducându-l pe Zburător de căpăstru și, pe 
măsură ce se apropiau, sunetul copitelor acestuia lăsă locul în 
auzul său tropotului Băbuţei atunci când venea singură în sat, 
anunțând sosirea în scurt timp a turmei. Nu se putu împiedica să 
nu evoce spaima de moarte pe care o simţea atunci când 
trebuia să-l întâlnească pe tatăl său vitreg. Brahim... Ce s-o fi 
întâmplat cu el? Măcar de-ar fi murit! 

Examină cei patru cai ai primarului, prefăcându-se că ar fi mai 
interesat decât era și profită să arunce un ochi pe ici, pe colo. 
Descoperi uitate într-un colț nicovala pe care îndrepta 
potcoavele și câteva obiecte în care i se păru că își regăsește o 
parte din copilărie. Casa, nelocuită, era folosită doar ca depozit, 
după cum îi spuse primarul, și drept crescătorie de viermi de 
mătase pe care el însuși o exploata împreună cu soția sa. 

— Odăile de la etaj erau deja pregătite cu rafturi din 
împletituri de nuiele de-a lungul pereţilor pentru creșterea 
gogoșilor, explică el, de parcă situaţia aceea l-ar fi scutit de cine 
știe ce efort. N-am avut altceva de făcut decât să profit de 


munca ereticilor! râse el. 

Primarul fu supărat de refuzul lui Hernando de a-i cumpăra 
singura iapă pe care o poseda. 

Nu veţi găsi nimic mai bun pe tot muntele, îi aruncă el, și 
scuipă pe pământ. 

— Îmi pare rău, răspunse Hernando. Nu cred că este ceea ce 
ducele dorește pentru grajdurile sale. 

La simpla menționare a nobilului, omul se agită neliniștit, de 
parcă l-ar fi insultat pe nobil cu scuipatul său. 

Leneși, indolenţi și trândavi; aceasta fusese impresia pe care 
și-o făcuse despre cei ce repopulau pământurile care pe vremuri 
aparținuseră alor săi. Îl lăsă pe primar cu mârţoaga și gogoșile 
lui de mătase și urcă pe coastele masivului. Toate micile terase 
câștigate muntelui vreme de ani de zile, atât cea muncită de el, 
cât și cea a lui Hamid și ale multor altora, morisci harnici care 
muncind cu sapa scoteau rod din piatră seacă, erau lăsate în 
paragină și năpădite de buruieni. Zidurile mici de piatră care 
susțineau terasele și care urcau pe coastele muntelui se vedeau 
năruite pe multe porțiuni, și pământul aluneca de la unele la 
altele fără nici cea mai mică opreliște; canalele care irigau 
ogoarele și livezile, sparte și neîngrijite, lăsau să scape apa, 
izvor al oricărei vieţi. 

Nepricepuţi la cultivarea pământului și incapabili de creșterea 
animalelor,  conchise Hernando. Fiecare dintre cei care 
repopulaseră regiunea poseda de trei ori mai mult pământ decât 
avuseseră moriscii și, cu toate acestea, mureau de foame. 
Sătenii încercau să-și scuze delăsarea. 

— Toate aceste pământuri aparțin regelui, îi explică un 
galician gras, înconjurat de localnici, la un popas pe care 
Hernando îl făcuse la o ospătărie, și ca atare depind direct de 
guvernatorul Granadei, între care și cele din pădurea cu copaci 
înalţi, unde vitele se hrănesc cu ceva iarbă, cu tufe și trifoi în 
timpul verii. Fiind pășuni comunale, mulţi oameni de vază de la 
oraș, prieteni ai guvernatorului, își trimit turmele să pască în 
Alpujarras și permit, cu nepăsare, ca animalele să distrugă 
recoltele și duzii. În plus, când vine momentul să le strângă sau 
să le mute de pe o pășune pe alta, folosesc oameni înarmați 
care își aleg cele mai bune vite, chiar dacă nu sunt ale lor. 

— Ni le fură, excelență, strigă, ieșindu-și din fire, un alt 
bărbat, iar primarul din Ugijar nu face nimic ca să ne apere. 


Dar Hernando nu-l auzea. Își amintea cu nostalgie cum, copil 
fiind, trebuia să refacă turmele, după ce fuseseră risipite ca 
oamenii să scape de plata dijmei. 

— Va face ceva excelența voastră? insistă galicianul, 
încercând să-l apuce pe Hernando de braț, acțiune întreruptă 
brusc de un bătrân care se afla lângă ei. 

— Am venit doar să cumpăr cai, îi răspunse Hernando cu o 
anumită bruschețe. 

Ce știau creștinii ăia ce erau furturile și încălcările drepturilor 
oamenilor? Ce știau ei despre impunitatea cu care erau 
maltrataţi moriscii? se gândi el observând speranţele cu care îl 
întrebau. Nici măcar nu plăteau dările pe comerț: erau scutiți. 
Muncii! fu el pe punctul de a-i îndemna. 


În ciuda faptului că era sigur în legătură cu cauzele reducerii 
veniturilor regelui și încă și mai sigur că acolo nu avea să 
găsească nici o iapă care să merite să fie achiziționată pentru 
grajdurile lui don Alfonso, Hernando hotărî să-și prelungească 
șederea în Alpujarras. lritarea lui don Sancho și a servitorilor 
pentru faptul că trebuiau să locuiască într-o casă mică lipsită de 
confort și într-un sat pierdut de lume era o recompensă 
suficientă pentru el. Primarul necioplit și abatele din Ugíjar, 
împreună cu unii dintre cei șase canonici, reprezentau singurele 
persoane cu care hidalgoul își putea permite o fărâmă de 
conversaţie. Hernando, călare, părăsea Ugíjar în zori, după 
slujba religioasă, îi plăcea să o facă dând ocol casei lui Salah, 
neguțătorul, locuită acum de o familie creștină, și străbătea 
toate acele localităţi pe care le cunoscuse în timpul răscoalei. 
Studia comerțul și vorbea cu oamenii ca să afle care erau 
problemele reale pentru care activitatea din această zonă, în 
care atâţia și atâţia morisci se hrăniseră și își educaseră 
familiile, se împotmolise. Uneori, cerea adăpost pentru noapte în 
vreo casă și dormea departe de Ugijar. Urcă până la castelul de 
la Lanjarón, dar nu îndrăzni să dezgroape sabia lui Mahomed. Ce 
să facă cu ea? În schimb, îngenunche și se rugă singur. 

Dar plictiseala bătrânului și spilcuitului don Sancho era atât 
de mare încât, într-o zi, insistă pe lângă Hernando să-l 
însoțească în peregrinările sale. 

— Sunteţi sigur? îl întrebă moriscul. Gândiţi-vă că zonele prin 
care umblu sunt extrem de sălbatice... 


— Te îndoiești de iscusința mea într-ale călăriei? 

Plecară într-o dimineaţă la răsăritul soarelui; hidalgoul se 
gătise de parcă urma să ia parte la o vânătoare regală. 
Hernando aflase despre niște cai care pășteau în apropierea 
pasului Ragua și o porni spre Vâlor, pentru ca de acolo să urce 
pe munte, pe poteci sau peste câmpuri. Acum era rândul lui să-l 
înveţe ceva pe vărul ducelui. 

— Știu care este scopul misiunii tale, îl avertiză în gura mare 
hidalgoul de pe celălalt mal al unui pârâiaș peste care 
Zburătorul sărise fără probleme. 

Don Sancho dădu pinteni calului și acesta sări și el. Hernando 
trebuise să recunoască faptul că hidalgoul se descurca în șa cu 
o dezinvoltură neobișnuită pentru vârsta lui. 

— Nu cred că este necesar tot acest circuit pentru a cerceta 
de ce nu obţine regele suficiente venituri... 

— Cunoașteţi ogoarele și unde și ce se cultivă? îl întrebă 
Hernando. Don Sancho clătină din cap în semn că nu. Atunci, vă 
e teamă? 

Hidalgoul se încruntă și plesni din limbă, iar calul se puse în 
mișcare. 

Era o zi splendidă de sfârșit de mai, însorită și răcoroasă. 
Urcară în continuare, don Sancho în urma lui Hernando. Evitară 
râpe, coborâră prin trecători și depășiră tot felul de obstacole. 
Cei doi călăreţi erau de-acum concentrați în șa și la pământul pe 
care călcau, luându-se la întrecere fără să-și vorbească, auzind 
doar răsuflarea animalelor și vorbele de încurajare cu care 
fiecare dintre ei îi îmboldea. Deodată, Hernando se trezi în faţă 
cu un perete aproape vertical pe care se ghicea o cărare pentru 
capre. Nu se gândi de două ori: se ridică în scări și cu o mână se 
prinse de coama calului, aproape de fruntea Zburătorului; atunci 
îi dădu pinteni cu putere, calul începu să urce și Hernando, 
trăgând de coamă și ţinând hăţurile în cealaltă mână, își lipi 
trupul de grumazul Zburătorului, care aproape că privea cerul. 

Calul începu să urce în mici salturi, unul după altul, fără să se 
oprească o clipă, incapabil să se miște normal pe acel perete 
vertical. Pietrele de pe cărare săreau în gol și doar la mijlocul 
urcușului, când Zburătorul se dezechilibră și alunecă o scurtă 
porţiune în jos, așezat pe crupă și nechezând, Hernando înțelese 
marele risc la care se expunea: dacă s-ar fi înclinat câtuși de 
puţin, dacă Zburătorul s-ar fi dat măcar și un pic într-o parte, 


amândoi s-ar fi rostogolit inevitabil pe perete în jos. 

— Urcă! strigă el, înfigându-și pintenii în crupa animalului. 
Hai! 

Zburătorul se ridică pe picioare și săltă din nou spre în sus. 
Hernando aproape că fusese trântit la pământ. 

— Îţi vei pierde viaţa! strigă don Sancho de la poalele 
prăpastiei. 

— Allahu Akbar! urlă Hernando la urechea Zburătorului, în 
zgomotul pietrelor căzând, al copitelor alunecând pe pământ și 
al pufniturilor sale; își menținea trupul prăvălit pe gâtul 
animalului și capul cam între urechile lui. Allah este mare! 
repetă el, la fiecare săritură spre culme pe care o izbutea calul. 

Zburătorul aproape că fusese nevoit să escaladeze capătul 
trecătorii, acolo unde se termina, și mâinile nu mai puteau să 
continue să-i dea avânt spre în sus. Hernando sări din șa și 
alergă în faţă ca să tragă de hățuri și să-l ajute. Cal și călăreț, 
asudaţi, tremurau și gâfâiau într-o poieniţă împânzită de flori. 

În genunchi, Hernando se aplecă în gol. Îi lipsea aerul și nu 
era în stare să-și controleze tremuratul. 

Acum e rândul meu! strigă din nou don Sancho când văzuse 
apărând capul moriscului pe marginea prăpastiei. Nu putea fi 
decât moriscul! Santiago! 

— Nu! strigă Hernando. Hidalgoul se opri exact înainte de a 
ataca trecătoarea. Hernando izbuti să se ridice. Este o nebunie! 
strigă el de sus. 

Don Sancho sili calul să dea câţiva pași îndărăt ca să 
reușească să-l vadă pe morisc. 

— Sunt hidalgo... începu să recite don Sancho. F 

O să-și piardă viața, se gândi Hernando. lar el va purta vina. Il 
încurajase! 

Pentru numele lui Dumnezeu și al Preasfintei Fecioare, un 
cavaler spaniol este în stare să urce pe acolo pe unde a urcat 
un...! 

— Domnia voastră da, îl întrerupse Hernando înainte de a fi 
menționat condiţia sa de morisc. Calul domniei voastre nu! 

Hidalgo se gândi o clipă și privi trecătoarea. Calul se agita 
neliniștit. Își ridică privirea spre cer, mângâie ușor animalul și, 
rămas cu capul descoperit, scrâșni din dinţi și cedă la sfaturile 
lui Hernando. 

— Călăriţi într-adevăr bine, recunoscu Hernando după ce 


cobori din poieniţă dând ocol piscului pe care se afla și se întâlni 
cu don Sancho. 

Zburătorul era asudat și sângera din coastele rănite de 
pinteni. 

— Știu, replică hidalgoul, căutând să-și ascundă ușurarea că 
nu mai trebuise să meargă pe urmele moriscului. 

— Să ne întoarcem la Ugijar, propuse Hernando, mândru să se 
simtă superior unui hidalgo. 

În aceeași noapte, Hernando anunţă că a doua zi de 
dimineaţă aveau să plece la Granada. 


— După cum se pare, îi povesti don Sancho în timpul 
călătoriei, doña Isabel a fost luată sub ocrotire de către 
marchizul de Velez. 

Mergeau amândoi înaintea servitorilor și a catărilor, cu 
hăţurile cailor lăsate liber. 

— De unde știți? 

— De la abatele principal din Ugíjar. El mi-a explicat aceasta, 
și încă de mai multe ori, bineînţeles, când tu umblai pe munte. 

Hernando ridică din sprâncene de parcă n-ar fi înţeles. 

— Da, da, îi reproşa don Sancho. Doña Isabel a intrat în casa 
marchizului pentru a sluji ca doamnă de companie a fetelor, a 
învăţat cu ele și a știut să se facă atât de iubită, încât succesorul 
„Diavolului Cap-de-Fier' a oferit o importantă dotă pentru 
căsătoria ei. Atunci, s-a măritat cu un avocat căruia i-a mers 
bine cu ajutorul familiei Velez, și care, fiind susținut de un alt 
Fajardo de Córdoba, magistral la Sevilla, a ajuns judecător la 
una dintre secțiile Tribunalului Suprem din Granada. 

— Aceasta e o funcţie importantă? 

Don Sancho lăsă să-i scape o fluierătură înainte de a 
răspunde: 

— Tribunalul Suprem din Granada, pe lângă cel de la 
Valladolid, este tribunalul cel mai important din regatul Castiliei. 
În Aragón sunt altele. Mai presus de acesta, și numai exclusiv în 
privinţa anumitor probleme, există doar Consiliul Castiliei, care îl 
reprezintă pe Maiestatea Sa. Da, sigur că e o funcție importantă. 
Don Ponce de Hervâs este judecător la una dintre secţiile civile. 
Toate procesele din Andaluzia se termină la el sau la vreunul 
dintre colegii săi. Acest fapt aduce multă putere... și bani. 

— Este bine plătit? 


— Nu fi naiv. Știi ce spunea ducele de Alba despre justiţia din 
această țară? Hernando se întoarse în șa spre don Sancho. Că 
nu există vreo cauză, fie ea civilă sau penală, care să nu fie 
vândută precum carnea la măcelărie și că majoritatea sfetnicilor 
se vând zilnic celor care vor să-i cumpere. Să nu te judeci 
niciodată cu un om puternic. 

— Și asta o spunea tot ducele? 

— Este un sfat pe care ţi-l dau eu. 

Înnoptară la Padul, la ceva mai mult de trei leghe de Granada, 
întrucât nu voiau să ajungă acasă la amfitrionii lor la niște ore 
nepotrivite, iar Hernando îl surprinse pe don Sancho cu 
insistența lui de a merge la biserică înainte de a pleca a doua zi 
de dimineață. Acolo încheiase căsătoria cu Fâtima potrivit 
edictului principelui don Juan de Austria. O nuntă falsă, valabilă 
doar în ochii creștinilor, dar care pentru el însemnase o rază de 
speranţă. Fâtima... Biserica, pustie la ora aceea, i se păruse un 
spaţiu rece, la fel de înghețat ca și sufletul lui. Închise ochii, 
îngenuncheat, și se prefăcu că se roagă, dar de pe buze nu 
ieșea decât „Moartea este o îndelungată speranţă”. Fraza aceea 
îl urmărea, părea să-i fi pecetluit destinul chiar din ziua când o 
rostise pentru ea. De ce, Dumnezeule? De ce Fâtima...? Trebui 
să-și șteargă lacrimile înainte de a se ridica și, spre uimirea lui 
don Sancho, păstră o tăcere îndârjită până ajunseră în orașul 
renumit pentru palatul Alhambra. Sosiră acolo pe la mijlocul 
dimineții prin Poarta Târgului de Vechituri. Traversară râul Darro 
printr-o zonă în care se vindeau tot felul de scânduri. O 
căpățână, vârâtă într-o cușcă ruginită de fier care atârna de 
arcada porţii orașului, îl primi cu lugubrul său semn rău- 
prevestitor. Câţiva ţărani și neguțători care încercau să 
traverseze poarta protestară când Hernando se opri să citească 
inscripţia așezată deasupra cuștii: 


ACEASTĂ CĂPĂȚÂNĂ ESTE A MARELUI CÂINE ABEN ABOO, 
CARE PRIN MOARTEA SA A PUS CAPĂT RĂZBOIULUI 


— L-ai cunoscut? întrebă don Sancho în șoaptă, în vreme ce 
oamenii, înfuriaţi, le-o luau înainte pe de lături cu catării și caii 
pentru a-i ocoli pe cei doi călăreţi care se opriseră pe mijlocul 
drumului. 

Pe Aben Aboo? Câinele ăla castrat îl vânduse ca sclav lui 


Barrax și i-o dăduse în căsătorie pe Fátima lui Brahim. Hernando 
scuipă. 

— Văd că l-ai cunoscut, spuse hidalgoul pe un ton răspicat și 
își îmboldi calul în urma lui Hernando, care se grăbise să treacă 
pe sub căpăţână regelui din al-Andalus. 

Urmând cursul râului Darro, care străbătea orașul, ajunseră 
până la zgomotoasa Piaţă Nouă, lungă și îngustă, unde râul 
dispărea până ieșea din nou la suprafaţă dincolo de biserica 
Sfânta Ana. La dreapta, povârnișul ce urca la Alhambra, care 
încununa orașul; la stânga, un mare palat aflat încă în 
construcţie. 

— Cum vom ști unde locuiește don Ponce? îl întrebă Hernando 
pe hidalgo. 

— Nu cred că ne va fi greu. Don Sancho se îndreptă spre un 
alguazil înarmat care se afla dinaintea palatului în construcţie. 
Căutăm reședința lui don Ponce de Hervás, îi spuse pe un ton 
autoritar, de pe cal. 

Alguazilul înţelese limbajul poruncitor al nobililor. 

— In acest moment, excelența sa se află acolo, înăuntru. 
Omul arătă spre clădirea la care făcea de strajă. Vă aflaţi în fața 
Tribunalului Suprem, dar el locuiește într-un conac din Albaicin. 
Vreți să-l înștiinţez? 

— Nu dorim să-l deranjăm, răspunse don Sancho. Vrem doar 
să ajungem la el acasă. 

Alguazilul străbătu piaţa cu privirea și chemă doi puști care se 
jucau prin preajmă. 

— Cunoașteţi conacul judecătorului don Ponce de Hervás? le 
strigă el. 

Hernando, don Sancho și servitorii cu catării, îndrumați de 
copii, pătrunseră în labirintul de ulicioare care alcătuiau 
Albaicinul Granadei și care se înălțau pe celălalt versant al văii 
pe care o forma râul Darro, în faţa palatului Alhambra. Se vedea 
că multe dintre căsuţele proprietate a moriscilor erau închise și 
părăsite și, la fel ca la Córdoba, acolo unde fusese înălţată o 
moschee, apărea acum o biserică, o mănăstire sau un spital 
dintre multele care se puteau număra în Granada. Urcară un 
lung povârniș, strâmt și sinuos, și coborâră pe un altul mult mai 
scurt și mai abrupt care lua sfârșit în poarta mare cu două 
canaturi a unei case. De-acum descălecat, după ce lăsase caii 
împreună cu catârii în grija servitorilor, Hernando le oferi 


băieților câte un bănuţ de aramă, în vreme ce Sancho bătea 
într-una din porți cu un ciocan în formă de cap de leu. 

Îi primi un portar în livrea care, atunci când auzi numele lui 
Hernando și după ce îi lăsă grăbit în grădinile ce se deschideau 
în spatele marii porți, dădu fuga să o anunţe pe stăpâna sa. 
Hernando și don Sancho se sprijiniră de una dintre multele 
balustrade construite care îngrădeau grădini lungi și înguste și 
livezi ce coborau pe versant în terase, de la casă până la hotarul 
cu alte conace sau cu locuinţele morisce simple și sărăcăcioase 
cu care împărțeau spaţiul din Albaicin. Amândoi priviră în față, 
vrăjiți: în parfumul florilor și al pomilor fructiferi, în susurul apei 
din numeroasele havuzuri, palatul Alhambra se înălța de 
cealaltă parte a văii râului Darro, magnific, splendid, de parcă i- 
ar fi invitat să-și întindă mâinile spre el. 

— Hernando... 

Vocea se auzi timidă și stinsă în spatele lui. 

Hernando zăbovi să se întoarcă cu faţa spre ea. Oare cum era 
acum copila aceea cu părul bălai și ochi căprui mereu speriaţi? 
Fu primul lucru la care se uită cu atenţie: părul blond, strâns 
într-un coc, contrasta cu rochia neagră a unei femei frumoase ai 
cărei ochi, deși erau împăienjeniţi de lacrimi, se vedeau 
expresivi și strălucitori. 

— Pacea fie cu tine, Isabel. 

Femeia strânse din buze și încuviinţă, amintindu-și de salutul 
de despărțire al lui Hernando la Berja, înainte ca salvatorul ei să 
plece în galop întins, chiuind și învârtindu-și hangerul deasupra 
capului. Isabel ţinea în braţe un sugar și, lângă ea, doi băieţi, 
unul agăţat de fusta ei și celălalt, mai mare, de vreo șase ani, 
nemișcat lângă ea. Îl împinse din spate pe cel mare ca să 
înainteze. 

— Fiul meu Gonzalico, îl prezentă ea, când micuțul întindea 
rușinat mâna dreaptă. 

Hernando evită să i-o strângă și se așeză pe vine în faţa lui. 

— Ţi-a vorbit mama ta de unchiul tău Gonzalico? iar copilul 
încuviinţă. A fost un băiat foarte, foarte curajos, zise Hernando 
și simţi că i se pune un nod în gât, drept pentru care își drese 
vocea înainte de a continua. Ești și tu la fel de curajos ca el? 

Gonzalico își întoarse privirea spre mama sa, care încuviință 
cu un zâmbet. 

— Da, afirmă el. 


— Într-o zi, o să ieșim la plimbare călare, vrei? Am un armăsar 
care aparţine crescătoriei de cai a regelui Filip, cel mai bun din 
Andaluzia. 

Ochii micuţului erau larg deschişi. Fratele lui dădu drumul 
fustei mamei sale și se apropie de cei doi. 

— Acesta este Ponce. 

— Cum îl cheamă? întrebă Gonzalico. 

— Pe cal? Zburătorul. Vreţi să călăriţi pe el? 

Cei doi copii încuviințară. 

Hernando le ciufuli părul și se ridică. 

— Insoțitorul meu, don Sancho, spuse el, arătând spre 
hidalgo, care făcu un pas în față ca să se încline asupra mâinii 
întinse de Isabel. 

Hernando o privi pe Isabel când ea răspundea la întrebările 
îndatoritoare și  politicoase ale lui don Sancho. Copila 
înspăimântată de pe vremuri se prefăcuse într-o femeie 
frumoasă. Pentru câteva clipe, o văzu zâmbind și mișcându-se 
cu delicateţe, știindu-se observată. Când hidalgoul se retrase un 
pas și Isabel își întoarse privirea spre el, ochii ei căprui îi 
transmiseră mii de amintiri. Hernando fu străbătut de un fior și, 
ca și cum ar fi vrut să se elibereze de acele senzaţii, o rugă să-i 
povestească numaidecât cum fusese viața ei de-a lungul 
ultimilor ani. 


47 


Judecătorul don Ponce de Hervás își înfrâna firea austeră și 
rezervată printr-o atitudine recunoscătoare faţă de Hernando, 
luându-i prin surprindere chiar și pe servitorii casei. Era un 
bărbat mic de statură, cu o față rotundă și trăsături blajine, 
corpolent, îmbrăcat mereu în negru și care era cu un cap mai 
scund decât soția sa, faţă de care manifesta adoraţie. Il onoră 
pe oaspetele său cu un dormitor sobru la etajul al doilea al 
conacului, alături de cel al soţilor, cu ieșire într-o terasă cu 
vedere spre grădini, cu fața către Alhambra. Don Sancho fu 
instalat la primul nivel, într-o zonă aproape de camera copiilor, 
de cealaltă parte a unui lung culoar plin de cotloane care 
traversa reședința. 

Cu toate acestea, prezenţa lui Hernando nu modificase 
obiceiurile lui don Ponce, care își dădea toată silința în munca 
lui, de parcă și-ar fi găsit în ea recunoașterea pe care nu o 
obținea alături de protejata unui grande de Spania și care doar 
cu o mișcare a mâinii, un zâmbet sau un cuvânt, îl eclipsa pe 
judecătorul cel mic de statură. Don Sancho, la rândul său, îi ceru 
permisiunea amfitrioanei de a rătăci prin Granada în căutarea 
companiei rudelor și a cunoscuţilor. Hernando, așadar, își 
petrecea zilele în conac împreună cu Isabel și copiii acesteia. 

Cu permisiunea judecătorului, în primele zile, Hernando se 
folosi de masa de scris pe care acesta o avea la parter pentru a- 
i scrie ducelui și a-l informa de rezultatul cercetărilor sale. 

„Ar fi cazul să se înfiinţeze o vamă pentru mătăsuri la Ugijar“, 
propusese el după ce atrăsese atenţia în legătură cu firea 
leneșă a oamenilor și cu problemele pe care le întâmpinase în 
drumurile sale prin Alpujarras. „În felul acesta, localnicii nu ar 
mai trebui să își vândă ieftin mătăsurile la Granada, după cum 
se pare că se văd siliți să o facă în ziua de azi. Prin aceasta, ar 
evita cheltuielile de călătorie până la oraș și nici nu ar face 
concurenţă numeroaselor ateliere de ţesut din Granada, întrucât 
ei s-ar aproviziona cu mătase din multe alte locuri decât din 
Alpujarras...” 

Nişte râsete de copii îl întrerupseră din lucru. Hernando se 
ridică de la masa de scris din lemn sculptat a judecătorului și se 
apropie de o ușă cu două canaturi, întredeschisă, lăsând să intre 


adierea venind din grădina principală a conacului: o fâșie de 
pământ lungă și îngustă care pornea de la una dintre laturile 
clădirii la nivelul parterului. În mijloc, ocupând toată lățimea, era 
un bazin alimentat de numeroase fântâni arteziene dispuse pe 
margini la intervale egale. Grădina era acoperită de bolți de 
viță-de-vie susținute de arcade, și care, în perioada aceea de 
primăvară, erau dese, așa că închideau un tunel răcoros și 
plăcut ce se termina cu un chioșc. Sub bolțile de viţă de vie erau 
amplasate bănci special construite de la care se puteau admira 
numeroasele șuvoaie de apă ce se ridicau în aer înainte de a 
cădea în bazin. 

Hernando se sprijini de unul dintre canaturile ușii. Pe o bancă 
era așezată Isabel cu o broderie în poală. li privea zâmbitoare 
pe băieţii ei care alergau, încercând să scape de supravegherea 
guvernantei. O rază de soare ce se filtra prin bolta de viță-de-vie 
îi lumina chipul în umbra tunelului înfrunzit. Hernando o privi, 
îmbrăcată în obișnuita ei rochie neagră: părul bălai, același care 
îi atrăsese atenţia cu ani în urmă și care o salvase de la sclavie, 
scotea în evidență niște trăsături dulci și plăcute, buze 
cărnoase, gâtul lung sub părul strâns la spate și niște sâni 
generoși luptându-se cu rochia care îi apăsa; talie îngustă și 
șolduri late, trupul voluptuos al unei tinere mame cu trei copii. 
Soarele se reflectă pe mâna ei când Isabel o întinse ca să-i 
atragă atenţia lui Gonzalico să nu se apropie atât de mult de 
bazin. Hernando urmări mișcarea acelei mâini albe și delicate și 
rămase fermecat. Apoi îl privi pe băieţel, dar acesta alerga din 
nou dinaintea guvernantei, fără să o ia în seamă pe mama lui. 
Un fior de tulburare îi străbătu spinarea lui Hernando când se 
întorsese spre Isabel: ochii ei căprui erau aţintiţi asupra lui. 
Respirația i se acceleră observând sânii lui Isabel agitându-se 
sub „cartonul de piept”? care îi ținea prizonieri. Ce i se 
întâmpla? Emoţionat, îi susţinu privirea câteva clipe, sigur că își 
va deturna atenţia către copii sau broderie, dar ea nu cedă. In 
momentul în care începea să simtă că fiorul îi cobora înspre 
josul trupului, părăsi brusc, locul acela, căută un servitor și îi 


73 Corsaj rigid alcătuit din carton sau scândurele, un fel de strămoș al 
corsetului, care acoperea torsul unei femei și care avea rolul de a 
aplatiza sânii și a strânge talia, conform normelor de eleganţă uzuale 
în secolele al XV-lea și al XVI-lea. (n.tr.) 


porunci să-i pună dârlogii Zburătorului. 


O săptămână mai târziu, don Ponce și soţia sa organizară o 
petrecere în onoarea oaspetelui lor. În timpul celor șapte zile, 
când lucra dimineţile, Hernando, cu spatele la uși, încerca să se 
concentreze asupra raportului către duce și să nu ia în seamă 
râsetele care păreau să-l cheme din grădină. 

Organizarea unui târg anual scutit de taxe pentru ca locuitorii 
din Alpujarras să-și poată vinde mărfurile... Amenajarea unui 
punct vamal... Plantarea duzilor și a viilor... Permisiunea ca 
localnicii să-și poată vinde pământurile atribuite... Organizarea 
justiţiei în zonă... Stăpânindu-și instinctul care îl făcea să se 
întoarcă spre grădină ca să o vadă pe Isabel, dezvoltă toate și 
pe fiecare în parte dintre ideile care îi trecuseră prin minte cu 
scopul promovării comerțului în zonă și pentru a înlesni astfel 
creșterea veniturilor regale. Dar adevărul este că lucra încet, se 
simțea obosit. Nu dormea bine. În timpul nopţilor, fiecare 
zgomot pe care îl auzea din dormitorul dorici Isabel răsuna în 
odaia lui. Fără să vrea, fără să se poată stăpâni, se trezi că își 
ascute auzul, că își ţine respiraţia ca să audă șoaptele de 
dincolo de perete; i se păru chiar că aude foșnetul cearșafurilor 
și scârţăitul patului de lemn, cu siguranţă lipit de perete, când 
Isabel își schimba poziţia. Pentru că ea trebuia să fie; în nici un 
moment din acele nopţi tulburătoare nu-și putuse închipui că 
vreunul dintre acele sunete ar fi provenit de la judecător. 
Uneori, se gândea la Fâtima și i se strângea stomacul, ca prima 
dată când, după moartea ei, se dusese la bordel, însă după 
câteva clipe se trezea din nou atent la cele ce se întâmplau în 
încăperea alăturată. Dar, în timpul zilei, la lumina soarelui, se 
străduia să o evite pe Isabel, oscilând între rușine și 
stinghereală. 

În dimineaţa zilei când urma să aibă loc petrecerea, reuși să 
pună punct final raportului său; într-o scrisoare separată, îi 
comunica ducelui despre șederea sa în casa lui don Ponce de 
Hervás și a soției sale Isabel. Cum nu dispunea de sigiliu, îi ceru 
judecătorului să o pecetluiască cu al său și, profitând de un 
convoi care, potrivit lui don Ponce, urma să plece spre Madrid, îl 
trimise pe unul dintre servitori cu această însărcinare. 

Petrecerea era prevăzută să înceapă pe înserat. Hernando și 
don Sancho au fost înzestrați, pe socoteala judecătorului, cu 


veșminte noi potrivit cu fastul exagerat pe care acesta dorea să- 
| acorde evenimentului. În picioare, la intrarea în conac, așa cum 
îi rugase don Ponce, hidalgoul și Hernando îi așteptau pe oaspeţi 
pentru a le fi prezentaţi. Don Sancho nu-și putea ascunde 
nervozitatea. 

— Ar fi trebuit să înveţi să dansezi, îi spuse el, admirându-se 
plin de orgoliu. 

— Campanela! glumi Hernando făcând o mică săritură în aer. 

— Arta dansului... începu să replice hidalgoul. 

Niște aplauze măsurate îi întrerupseră cuvintele. 

— Ştii să și dansezi? se auzi un glas de femeie. 

Hernando se întoarse. Isabel încetă să mai bată din palme și 
se îndreptă spre ei dreaptă și semeaţă. Mergea cu pași mărunți 
din cauza saboţilor cu talpă de plută împodobită cu incrustații 
de argint și având o înălțime de patru degete, care se zăreau de 
sub fustă. Femeia schimbase negrul obișnuit cu o rochie de atlaz 
verde-închis, din două piese, cu fante și cu buline din ţesături în 
diverse nuanţe de aceeași culoare. Corsajul, care începea cu un 
guler plisat care îi ascundea gâtul până la urechi, avea forma 
unui triunghi răsturnat, al cărui vârf era montat peste fusta cu 
crinolină ce se deschidea din talie ca un clopot. Triunghiul 
ascundea un „carton de piept“ care îi turtea sânii, poate mai 
mult decât în mod obișnuit, ascunzând generozitatea naturală 
care se ghicea în alte zile. Pomeţii îi ieșeau în evidenţă, colorați 
cu hârtie vopsită în roșu, și ochii îi apăreau strălucitori și 
conturaţi cu un amestec de antimoniu dizolvat în alcool. Un 
splendid colier de perle sublinia tot ansamblul. Don Sancho își 
desprinse privirea de la Isabel, mustrându-se cu un reproș 
aproape imperceptibil, dându-și seama că atenţia lui depășește 
limitele politeţii. Apoi, încercă să-i atragă atenţia lui Hernando, 
ducându-și mâna pe braţul acestuia, dar nu reuși nici măcar să-l 
facă să-și închidă gura: o privea năucit pe femeia care venea 
spre ei. 

— Ştii să dansezi? repetă Isabel, ajunsă de-acum lângă ei. 

— Nu... se bâlbâi el, învăluit în parfumul care o însoțea pe 
acea fiinţă încântătoare. 

— Nu a vrut să înveţe, interveni hidalgo, căutând să rupă 
vraja, conștient de privirile cu coada ochiului pe care le 
îndreptau unii dintre servitorii gătiţi în livrele colorate și care 
așteptau oaspeţii. 


Isabel îi răspunse lui don Sancho cu o ușoară înclinare a 
capului și cu un zâmbet suav. Doar un pas îi despărțea chipul de 
cel al lui Hernando. 

— Ce păcat, murmură femeia. Desigur că multor femei le-ar 
plăcea să le scoţi la dans în această noapte. 

Se lăsă o liniște grea, aproape palpabilă, pe care don Sancho 
o rupse brusc. 

— Don Ponce! exclamă hidalgoul. Isabel se întoarse, 
tulburată. Mi s-a părut că-l zăresc, se scuză don Sancho văzând 
expresia cu care îl interogă ea nevăzându-și soțul. 

— Scuzaţi-mă, spuse Isabel, încercând să-și ascundă 
tulburarea în spatele unei oarecare asprimi. Mai am câte ceva 
de făcut înainte de sosirea oaspeţilor. 

— Ce ai de gând privind-o în felul acesta pe o doamnă? îl 
dojeni în șoaptă don Sancho când Isabel se îndepărtase de 
amândoi. Este soția judecătorului! 

Hernando se mărgini să ridice din umeri. Ce avea de gând? se 
întrebă la rândul său. N-avea idee, știa doar că, pentru prima 
dată după ani de zile, se simţise fermecat. 


Hernando și don Sancho, împreună cu judecătorul și cu Isabel, 
depășiră ceremonia de sărutare a mâinilor și de prezentare a 
aproape o sută de persoane care acceptaseră încântate invitaţia 
bogatului și importantului judecător din Granada: colegi ai lui 
don Ponce, canonici de catedrală, inchizitori, sacerdoţi și 
călugări, guvernatorul Granadei și câţiva dintre cei douăzeci și 
patru de membri ai consiliului municipal, cavaleri din diverse 
ordine, nobili, hidalgo și notari. Hernando primi tot atâtea 
felicitări și mulțumiri câte persoane trecuseră prin faţa lui. Don 
Sancho stătea lângă el, încercând zadarnic să intervină în 
conversații, până când moriscul, conștient de disperarea lui, 
căută să-i dea ocazia. 

— vi-l prezint pe don Sancho de Córdoba, vărul ducelui de 
Monterreal, îi spuse celui care fusese anunţat ca fiind parohul 
bisericii Sfântul Iosif. 

Preotul îl salută pe hidalgo cu o înclinare a capului și acolo luă 
sfârșit interesul său pentru acesta. 

— Mă simt fericit, afirmă el, adresându-i-se lui Hernando, să-l 
cunosc pe cel care a salvat-o pe doña Isabel de la martiriul în 
mâinile ereticilor. Știu de faptele domniei voastre de vitejie în 


apărarea lui don Alfonso de Córdoba și a multor altor creștini. 

Hernando încercă să-și ascundă uimirea. De la sosirea sa la 
Granada, circulaseră multe zvonuri despre alte eliberări care se 
adăugaseră celor două singure acţiuni ce i se puteau atribui cu 
adevărat. 

— Doña Isabel, continuă preotul atrăgându-i atenţia femeii, 
este una dintre cele mai evlavioase enoriașe, aș putea spune 
cea mai evlavioasă, și toţi ne simţim fericiţi că i-aţi salvat 
sufletul pentru Domnul. 

Hernando o privi pe amfitrioana sa, care accepta măgulirile cu 
smerenie. 

— Am vorbit cu unii dintre canonicii de la catedrală, continuă 
preotul, și am dori să vă propunem o anumită chestiune. Sunt 
sigur că decanul, care înțeleg că va sta la aceeași masă cu 
domnia voastră, vă va vorbi despre aceasta. 

După ce îl ascultă pe parohul de la biserica Sfântul losif, 
Hernando rămase cu gândul aiurea, când celelalte personaje se 
perindau prin faţa lui. Despre ce chestiune o fi vorba? Ce puteau 
dori de la el membrii consiliului catedralei? 

Nu întârzie să afle. Într-adevăr, fu invitat să ocupe un loc de 
cinste la lunga masă principală, instalată într-unul din culoarele 
acoperite eu bolți de viță-de-vie din grădina cea mare, între don 
Ponce și guvernatorul orașului; în fața lor stăteau Juan de 
Fonseca, decanul catedralei, și doi dintre cei douăzeci și patru 
de membri ai consiliului municipal al Granadei, care dețineau 
titlurile de marchiz și, respectiv, de conte. Mai încolo, restul 
oaspeților, instalaţi în ordinea de preeminenţă. Pe culoarul de pe 
cealaltă latură a bazinului era amenajată o masă geamănă la 
care Hernando îl zări pe don Sancho, care conversa cu 
însuflețire cu ceilalți meseni. In afară de cele două mese, 
fuseseră amplasate multe altele prin grădinile și livezile în 
terase ale vilei care coborau în pantă. La unele cinau bărbații, 
majoritatea îmbrăcaţi strict în negru, după normele Conciliului 
de la Trento, și la alte mese femeile, luându-se la întrecere între 
ele în privinţa luxului și a frumuseţii. În pavilionul care închidea 
grădina principală, un grup muzical alcătuit din câte un cântăreţ 
la trombon, la cornet, la flajolet, doi flautiști, un timpanist și un 
vielist agrementa noaptea răcoroasă, limpede și înstelată. 

Când dădeau gata potârnichile și claponii umpluți ce le 
fuseseră serviţi ca felul întâi, Hernando trebuise să satisfacă din 


plin curiozitatea oaspeţilor lui don Ponce, fiind asediat cu 
întrebări privitoare la captivitatea și fuga ducelui don Alfonso de 
Córdoba și la alte câteva, mai moderate și mai prudente, în 
legătură cu soţia judecătorului. 

— Am înțeles, interveni unul dintre cei douăzeci și patru de 
membri ai consiliului municipal în vreme ce își înfigea dinţii în 
aripa unei potârnichi, că în afară de duce și de doña Isabel, ați 
mai ajutat și alți creștini. 

Intrebarea rămase în suspensie exact în momentul în care 
singurul sunet care se auzea era cel al vielei, iar unul dintre 
muzicieni o acompania cu un cântec sentimental. Hernando 
ascultă tristele acorduri ale instrumentului, asemănătoare cu ale 
lăutei care anima petrecerile moriscilor. 

— Vă amintiţi cine erau? întrebă guvernatorul întorcându-se 
spre el. 

— Da, dar nu în toate cazurile, minţi el. Își pregătise răspunsul 
când aflase de zvonurile despre imaginarele sale favoruri 
acordate și altor creștini. 

Membrul în consiliul celor Douăzeci și Patru încetă să mai 
roadă aripa de potârniche și se lăsă o liniște stânjenitoare. 

— Cine erau? îl presă decanul catedralei. 

— Aș prefera să nu o spun. 

In momentul acela, chiar și don Ponce, absorbit asupra unui 
piept de clapon, se întoarse spre el. „De ce?“ părea să-l întrebe 
din ochi. Hernando își drese glasul înainte de a se explica: 

— Unii au fost nevoiţi să lase în urmă rude și prieteni. l-am 
văzut plângând când fugeau, cu dragostea și spaima 
confruntându-se în conștiința lor când luptau pentru 
supravieţuire. A fost unul care, atunci când era deja liber și la 
adăpost, a renunţat să se salveze, preferând să se întoarcă și să 
fie executat alături de fiii săi. 

Mai mulţi dintre mesenii care ascultau încuviințară cu o 
expresie serioasă, cu buzele strânse, câte unul cu ochii închiși. 

— Nu trebuie să le dezvălui identitățile, insistă el. Nu mai 
folosește la nimic. Războaiele... războaiele îi fac pe oameni să-și 
uite principiile și să acţioneze potrivit instinctelor. 

Cuvintele sale fură primite cu exclamaţii de asentiment, în 
urma cărora tăcerea lăsă să se audă ultimele tânguiri ale vielei, 
prelungindu-se în noapte până când mesenii își reveniră în fire. 

— Faceţi bine că îi treceţi sub tăcere, interveni atunci decanul 


Fonseca. Smerenia este o mare virtute a oamenilor, iar teama 
de moarte sau de tortură e scuzabilă la cei care au cedat. Dar 
sunt convins că tăcerea voastră nu se va extinde și asupra 
ereticilor care au vărsat atâta sânge creștinesc și care au 
săvârșit atâtea sacrilegii și profanări. 

Hernando își aţinti ochii albaștri asupra decanului. 

— Arhiepiscopia Granadei este în curs de a realiza o cercetare 
asupra martirilor din Alpujarras. Dispunem de date și de zeci de 
declaraţii a mii de văduve care și-au pierdut soții și fiii în 
măcelurile succesive, dar suntem convinși că aceste cunoștințe 
ale cuiva ca domnia voastră, un bun creștin care a trăit tragedia 
de pe poziţia moriscilor, amestecat printre ei, vor constitui un 
izvor absolut; necesar și peste măsură de important. Avem 
nevoie să ne ajutaţi la studiul asupra martirilor. Ce s-a 
întâmplat? Când? Unde? Cum? Cine a dat ordinul și cine au fost 
cei care l-au executat? 

Dar... se bâlbâi Hernando. 

— Granada trebuie să-i facă cunoscuţi pe acești martiri la 
Roma, îl întrerupse guvernatorul. De aproape o sută de ani, din 
momentul în care orașul a fost recucerit de către Regii Catolici, 
ne aflăm în căutarea rămășițelor pământești ale patronului său, 
Sfântul Cecilio, dar toate strădaniile sunt zadarnice. Acest oraș 
are nevoie să fie asemenea celorlalte reședințe episcopale 
creștine ale regatelor: Santiago de Compostela, Toledo, 
Tarragona... Granada a fost ultimul oraș smuls moriscilor și duce 
lipsa unor antecedente creștine, ca Sfântul Apostol lacob sau ca 
Sfântul Ildefonso. Tocmai acești neprețuiţi creștini sunt cei care 
sporesc însemnătatea orașelor lor. Fără sfinţi, fără martiri, fără o 
istorie creștină, un oraș nu reprezintă nimic. 

— Știţi că trăiesc la Córdoba, îi veni ideea lui Hernando să 
spună ca unică scuză, simțind privirea mesenilor aţintită asupra 
lui. 

— Nu este o problemă, se grăbi să-i spună decanul, ca și cum 
prin aceasta ar fi închis porţile oricărui alt impediment. Veţi 
putea să o faceţi în continuare. Arhiepiscopia vă va pune la 
dispoziţie acte și bani suficienți pentru călătoriile domniei 
voastre. 

— Ştiam eu că nu vă veţi da în lături de la o cauză atât de 
sfântă și de dreaptă, afirmă atunci don Ponce, bătându-l ușor pe 
umăr. De îndată ce am aflat despre interesul Bisericii din 


Granada pentru participarea domniei voastre, i-am scris ducelui 
de Monterreal cerându-i permisiunea în această privinţă, deși 
știam că nu va fi necesară. 

Cineva ridică o cupă cu vin și, numaidecât, oaspeţii mai 
apropiaţi de Hernando ciocniră pentru el. 

Cina luă sfârșit și muzicanţii se deplasară în interiorul 
reședinței, în salonul principal, care fusese golit în prealabil de 
toate mobilele. O parte dintre invitaţi se împrăștie în grupuri 
prin grădini sau pe terasa cea mare care, din fața salonului, 
domina albia râului Darro, peste drum de Alhambra, cu 
Albaicinul la poale; alţii se pregăteau de dans. Hernando îl văzu 
pe don Sancho învârtindu-se fără rost prin încăpere, așteptând 
să înceapă muzica și îl invidie pentru veselia și lipsa lui de griji. 
Doar misiunea aceea din partea arhiepiscopiei îi mai lipsea! 
Până și mama lui îi întorsese spatele, iar acum trebuia să 
lucreze pentru Biserică... denunţțându-i pe fraţii săi! 

Asculta muzica și privea bărbaţii și femeile dansând în cercuri 
sau în șir, pe perechi sau în grup, apropiindu-se unii de alţii, 
zâmbind, chiar cochetând, sărind toţi odată, cum făcea 
hidalgoul în palatul lui don Alfonso. O recunoscu pe Isabel cu 
rochia sa verde și cu saboţii cu talpă de plută care sclipeau 
atunci când fusta se ridica de la pământ dar care, în pofida 
înălţimii, nu o împiedicau să danseze cu eleganţă. | se păru de 
mai multe ori că ea îl privește cu coada ochiului. 

Pe când se desfășura dansul, fu nevoit să salute numeroasele 
persoane care se apropiaseră de el și să răspundă la întrebări, 
deși mintea lui era foarte departe de acolo. 

Toată viaţa lui se desfășurase la fel, se gândi el când o 
doamnă îmbrăcată în albastru îi vorbea despre ceva la care el 
nu acorda atenţie. Işi petrecuse toată viaţa prins între creștini și 
musulmani. Fiu al unui preot care a violat o moriscă, fiind copil, 
au vrut să-l omoare în biserica din Juviles pentru că era creștin; 
mai târziu, Aben Humeya l-a evidenţiat ca pe salvatorul comorii 
Fraţilor săi, dar după aceea a sfârșit căzut în sclavie și fiind 
acuzat că ar fi creștin, perioadă în care a trebuit să se opună la 
renegarea unei religii care nu era a lui, ca să nu devină un 
simplu sodomit al lui Barrax. La Córdoba, în aceeași catedrală, a 
lucrat în calitate de creștin chiar pentru consiliul catedralei și a 
copiat cartea revelată de nenumărate ori, în vreme ce Inchiziția 
îl obliga să asiste, ca un bun creștin care colabora cu Sfântul 


Oficiu, la torturarea și moartea lui Karim. lar acum, când găsise 
ciudata și surprinzătoarea evanghelie a lui Barnaba, Biserica 
apărea încă o dată impunându-i o nouă colaborare. Și cu toate 
acestea, el știa cine este Dumnezeul său, singurul, 
preamilostivul... Ce ar crede despre el bunul Hamid dacă l-ar 
vedea în această situaţie? 

— Imi pare rău, nu știu să dansez, spuse el, fără să se 
gândească, dând peste privirea întrebătoare a doamnei în 
albastru care, fiind încă alături de el, părea că așteaptă un 
răspuns. 

Nu reușise să-i audă întrebarea. Poate că acela nu fusese 
răspunsul potrivit, conchise el observând figura ofensată a 
femeii, care-i întoarse spatele fără să-l salute. Balul se desfășură 
până noaptea foarte târziu. Don Sancho reapăru asudat pe 
terasă când muzica încetă la rugămintea lui don Ponce. Dansul 
se terminase. 

— In încheierea petrecerii, anunţă judecătorul de pe mica 
estradă pe care cântau muzicanţii, vă invit să asistați la focurile 
de artificii pe care le-am pregătit în onoarea oaspetelui nostru. 
Vă rog să poftiţi pe terase și în grădini. 

Don Ponce o căută pe soția sa și veni acolo unde se afla 
Hernando. 

— Însoţiţi-ne, vă rog, spuse el. 

Se așezară în rândul întâi, pe balustrada care închidea terasa 
de la salonul principal, Isabel în spatele lui Hernando și al 
decanului Fonseca. Cineva făcu un semnal luminos din conac și 
o parte din zidurile palatului Alhambra se aprinseră într-un foc 
galben intens. Lumea, îngrămădită în spatele lor, nu mai 
contenea cu laudele atunci când sfere de foc brăzdau cerul 
înstelat și se înghesuia, fără să vrea, și mai aproape de 
balustradă ca să aibă o vedere mai bună asupra spectacolului. O 
succesiune de raze străbătu cerul nopţii și Hernando simți 
căldura trupului lui Isabel. Tunetul exploziilor de praf de pușcă 
se confundă pentru el cu respiraţia caldă, întretăiată a lui Isabel 
lângă urechea lui. Isabel nu se mișca, nici nu evita contactul. 
Oaspeţii erau absorbiți de focurile de artificii; nimeni nu băgă de 
seamă gestul, dar Hernando simţi atingerea mâinii ei. Întoarse 
capul. Isabel schiță un zâmbet timid. Atunci, el strânse cu 
gingășie mâna aceea. |n dezordinea oaspeţilor care se 
îmbulzeau pe terasă, se jucară și își împletiră degetele; își lipiră 


trupurile simțindu-se unul pe celălalt, până când un șir de 
petarde puse capăt focurilor de artificii și oamenii izbucniră în 
urale și aplauze. 

Apoi, oaspeţii începură să părăsească vila. De această dată, 
nu avu nici cea mai mică îndoială: în larma saluturilor de rămas- 
bun, Isabel îi susținu privirea lui Hernando când acesta o privi la 
rândul său. 


48 


Ce s-a întâmplat la Juviles? 

Notarul consiliului se grăbi să formuleze această întrebare 
odată făcute prezentările oficiale, pregătit să transcrie cât mai 
curând răspunsul lui Hernando. Se aflau într-o încăpere de 
dimensiuni reduse, aproape de arhiva catedralei. 

In dimineața următoare petrecerii, devreme, când casa încă 
mai dormea - cu excepţia judecătorului pe care nimeni și nimic 
nu-l făceau să-și neglijeze obligaţiile, Hernando trebui să se 
prezinte la chemarea decanului. Călare pe Zburător și însoţit de 
un servitor, traversă Albaicinul până pe strada Sfântul loan. 
Trecu pe lângă sihăstria Sfântul Grigore și de acolo pe strada 
închisorii ce se învecina cu catedrala care, în zilele acelea, ca și 
cea din Córdoba, era în construcţie: se terminaseră deja 
lucrările de la capela principală și se lucra la turnuri, dar, spre 
deosebire de ceea ce se întâmpla la aceasta din urmă, templul 
din Granada nu se ridica peste vechea moschee principală, ci 
alături. Marea moschee din Granada cu minaretul ei fusese 
transformată în sacristie și în ea erau, în plus, diferite capele și 
dependinţe. Străbătu locul de rugăciune al musulmanilor din 
Granada de pe vremuri, cu tavane joase, cu atenţia aţintită 
asupra coloanelor din piatră albă terminate în arce care 
susțineau acoperișul de lemn și care separau cele cinci nave ale 
moscheii. De acolo, un preot îl conduse la biroul notarului. 

Ce să spună despre Juviles? se întrebă el când bărbatul, cu 
pana în mână, îi aștepta răspunsul. Că mama sa îl înjunghiase 
mortal pe preotul parohiei? 

— Este dificil și într-adevăr dureros pentru mine, spuse el, 
încercând să eludeze întrebarea, să vă vorbesc despre Juviles și 
despre ororile la care m-am văzut silit să asist în locul acela. 
Amintirile mele sunt confuze. Notarul își ridică privirea și se 
încruntă. Poate... poate că ar fi mai practic să-mi permiteţi să 
mă gândesc, să-mi limpezesc ideile și ca eu însumi să le aștern 
pe hârtie și să vi le trimit. 

— Știţi să scrieţi? se miră notarul. 

— Da. M-a învăţat chiar sacristanul din Juviles, Andrés. 

„Ce s-o fi întâmplat cu Andrés?“ se gândi el atunci. Nu mai 
auzise nimic despre el de la plecarea sa la Córdoba... 


— Îmi pare rău să vă spun că s-a stins de curând, afirmă 
notarul, de parcă i-ar fi ghicit gândurile. Aflasem că s-a instalat 
la Córdoba și l-am căutat ca să depună mărturie, dar... 

Hernando respiră adânc, după ce cu o clipă mai înainte se 
foise neliniștit în jilțul de lemn tare și hodorogit pe care stătea în 
fața mesei de scris. De ce să nu termine cu bătaia asta de joc? 
El era musulman! Credea în singurul Dumnezeu și în misiunea 
profetică a lui Mahomed. Notarul închise dosarul care se afla pe 
masă fâcându-i această propunere. 

— Am multă treabă de făcut, argumentă el. Mi-aţi scuti un 
timp prețios dacă domnia voastră înșivă aţi relata totul în scris. 

Și efort, adăugă Hernando în sinea lui când bărbatul se ridică 
și îi întinse mâna. 

Soarele ardea cu putere și Granada fierbea de atâta 
activitate. Hernando tocmai încăleca pe Zburător și se gândea 
să-i dea liber servitorului și să hoinărească prin oraș; să se 
plimbe prin cartierul mătăsarilor aflat în apropiere sau să caute 
o ospătărie în care să se gândească la tot ce i se întâmpla. În 
noaptea dinainte, când vila fusese părăsită deja de oaspeţi, se 
rugă cu gândul la Isabel, excitat, simţindu-i căldura trupului și 
atingerea degetelor. De ce îi căutase mâna? Zburătorul tropăi 
pe loc neliniștit faţă de șovăiala călărețului său. Servitorul îi 
aștepta poruncile cu o oarecare neplăcere. Și acum, Juviles. 
Deodată, Hernando trase brusc de hăţurile animalului. Își aminti 
de creștinii din sat, despuiați și cu mâinile legate la spate, în șir, 
așteptându-și moartea pe un câmp, în vreme ce moriscii, printre 
ei și mama sa, puneau capăt vieţii preotului și a beneficiarului 
parohiei. Mulți dintre oamenii aceia supravieţuiseră din 
milostivirea lui Zaguer, care oprise masacrul încălcând poruncile 
lui Farax. Ce or fi povestit toți aceia? Nici unuia nu-i putuse 
scăpa neobservată cruzimea Aishei, nici urletul ei spre cer 
clamându-l pe Allah, cu daga însângerată în mână, punând 
capăt răzbunării sale. S-o fi făcut oare vreo legătură între el și 
ea? Mama lui Hernando l-a ucis pe don Martin! Probabil că nu, 
încercă el să se liniștească. Cel mult poate au asociat-o pe Aisha 
cu Brahim, cărăușul satului, nu cu un băiat de paisprezece ani, 
dar chiar și așa, exista mereu posibilitatea ca... 

Ne întoarcem la conac, îi porunci servitorului, luând-o înainte 
fără să-l mai aștepte. 


Hernando îl găsi pe don Sancho luând micul dejun singur. 

— Bună dimineaţa, îl salută el. 

— Văd că te-ai trezit dis-de-dimineață, replică hidalgoul. 
Hernando se așeză la masă și îi explică solicitarea decanului și 
demersul său rapid și timpuriu din dimineaţa aceea. Don Sancho 
îi ascultă relatarea între două îmbucături. Ei bine, am și eu o 
altă misiune pentru tine. Aseară, am stat la aceeași masă cu 
don Pedro de Granada Venegas, îl anunţă el. Hernando se 
încruntă. Ce mai voiau acum creștinii? Periodic, continuă don 
Sancho, familia Granada Venegas organizează o întrunire în 
casa lor numită a Țevilor de Tun, unde don Pedro a binevoit să 
ne invite. 

— Am multe de făcut, se scuză el. Mergeţi domnia voastră. 

— Ne-au invitat pe amândoi... Mă rog, de fapt cred că 
interesul lui don Pedro este acela de a te cunoaște exclusiv pe 
tine, recunoscu el, iar Hernando oftă. Sunt persoane importante, 
insistă hidalgoul. Don Pedro este senior de Campotâjar și 
comandant al palatului Generalife. Situaţia lor ar putea fi 
comparată cu a ta: musulmani la origine care au îmbrățișat 
creștinismul; poate de aceea dorește să te cunoască. Bunicul lui, 
descendent al principilor mauri, a adus mari servicii la cucerirea 
Granadei și apoi în slujba împăratului. Tatăl său, don Alonso, a 
colaborat cu regele Filip al II-lea în războiul din Alpujarras, fiind 
aproape pe punctul de a se ruina, și regele i-a atribuit o 
modestă pensie de patru sute de ducați ca o compensație 
pentru pierderile sale. La aceste întruniri vin persoane foarte 
interesante. Nu poți jigni astfel un nobil din Granada înrudit cu 
marile case spaniole; vărul meu don Alfonso s-ar simţi contrariat 
dacă ar afla. 

— Văd că aveţi un mare interes dacă mă ameninţaţi cu o 
posibilă nemulţumire a ducelui, răspunse Hernando. Vom mai 
vorbi, don Sancho. 

Scăpă de conversaţia cu hidalgoul ridicându-se de la masă. 

— Dar... 

— Mai târziu, don Sancho, mai târziu, repetă când era deja în 
picioare. 

Șovăi dacă să iasă în grădini și alese să se refugieze în 
dormitorul său. Isabel, Juviles, consiliul catedralei și acum 
invitația aceea acasă la un nobil musulman renegat care 
colaborase cu creștinii în războiul din Alpujarras. Totul părea să 


o fi luat razna! Avea nevoie să uite, să se liniștească și, pentru 
asta, nimic nu era mai bun decât să se încuie la el în cameră ca 
să se roage tot restul dimineţii. Trecu prin faţa dormitorului lui 
Isabel în momentul în care camerista ei părăsea încăperea după 
ce o ajutase să se îmbrace. Fata îl salută și Hernando întoarse 
capul ca să-i răspundă. Prin ușa întredeschisă, o văzu pe Isabel 
netezindu-și fusta rochiei sale negre. Cu mâna pe mânerul ușii, 
camerista zăbovi o clipă mai mult până să o închidă, îndeajuns 
pentru ca Isabel, aplecată în mijlocul camerei, cu soarele intrând 
în valuri prin fereastra cea mare care dădea pe terasă, să-și 
ațintească ochii asupra lui. 

— Bună ziua, bâigui Hernando fără să se adreseze vreuneia 
dintre cele două femei în mod special, năpădit de un val brusc 
de căldură. 

Camerista schiță un zâmbet discret și își înclină capul; Isabel 
nu avu timp să răspundă înainte ca ușa să fie închisă. Hernando 
își continuă drumul până la odaia sa cu amintirea căldurii 
trupului lui Isabel lipit de al său, respirând agitat. Tulburat, 
străbătu încăperea cu privirea: minunatul pat cu baldachin făcut 
deja; lada mare cu marchetărie; tapiseriile cu motive biblice 
care atârnau pe pereţi; masa cu ligheanul pentru spălat și 
ștergarele din pânză de in frumos împăturite alături; ușa care se 
deschidea spre aceeași terasă ca și cele de la dormitorul 
judecătorului și al soţiei acestuia, cu vedere spre Alhambra. 

Alhambra! „Nefericit trebuie să fie cel care a pierdut o 
asemenea minunăţie.” Cu privirea aţintită asupra palatului 
fortificat, își aminti fraza pe care, după cum se spunea, o 
exclamase împăratul Carol Quintul. Cineva îi amintise 
monarhului cuvintele cu care Aisha, mama lui Boabdil, ultimul 
rege musulman al Granadei, îi reproșase acestuia tânguirile 
când fusese silit să părăsească orașul în mâinile Regilor Catolici: 
„Bine faci că plângi ca o muiere după ceea ce nu ai avut curajul 
să aperi ca un bărbat”. 

„Multă dreptate a avut mama regelui să spună ce a spus, 
pentru că dacă eu aș fi fost în locul lui, aș fi luat această 
Alhambra mai degrabă drept mormânt, decât să trăiesc fără 
regat în Alpujarras”, se povestea că a replicat împăratul. 

Fermecat de silueta roșie a palatului, tresări la vederea lui 
Isabel care din dormitorul ei înaintase spre balustrada joasă din 
piatră cioplită care închidea terasa celui de-al doilea nivel al 


conacului, de care se sprijinea emanând senzualitate, ca să 
admire marele alcazar nazarit. Din odaia sa, Hernando privi 
părul bălai al lui Isabel strâns într-un mic fileu; își fixă privirea pe 
gâtul delicat al femeii și se pierdu la vederea trupului ei 
voluptuos. 

Hernando înaintă doi pași până ajunse pe terasă; Isabel 
întoarse capul spre el auzind zgomotul; ochii îi scânteiau. 

— Îmi vine greu să aleg între două frumuseti, îi spuse 
Hernando, arătând spre ea și apoi spre Alhambra. 

Femeia se îndreptă de spate, se întoarse și veni spre el cu 
privirea tremurândă până când li se contopi răsuflarea. Atunci, îi 
căută mâna și i-o atinse. 

— Dar poţi să ajungi să posezi doar una din ele, îi șopti ea. 

— Isabel, murmură Hernando. 

— Mii de nopţi am visat la ziua când am mers călare cu tine. 
Femeia duse mâna moriscului pe pântecele ei. Mii de nopţi am 
simţit fiori la fel ca atunci, când eram mică, la atingerea mâinii 
tale. 

Isabel îl sărută. Un sărut lung, dulce și fierbinte pe care 
Hernando îl primi cu ochii închiși. Isabel își desfăcu buzele și 
Hernando o trase spre interiorul dormitorului. Apoi controlă ca 
ușa să fie zăvorâtă și se duse să o închidă pe cea care dădea în 
balcon. 

Se sărutară din nou în mijlocul dormitorului. Hernando lăsă 
să-i alunece mâinile pe spatele ei, luptând cu fusta cu crinolină 
care-l împiedica să se apropie de trupul ei. Isabel, în pofida 
săruturilor pătimașe și a respirației întretăiate, își ținea mâinile 
nemișcate, sprijinite de talia lui, fără să-l strângă. Hernando 
pipăi capetele șireturilor cu care se închidea corsajul rochiei și 
se luptă cu ele neîndemânatic. 

Isabel se depărtă de el și se întoarse cu spatele ca să-i poată 
descheia rochia. 

Hernando se lupta cu copcile cu degetele tremurându-i, Isabel 
își descheie mânecile, separate de rochie și scăpă de ele. După 
ce reuși să-i descheie corsajul de fustă și acesta căzu în față 
eliberându-i sânii de apăsarea cartonului, moriscul își dădu 
silința cu șireturile care îi strângeau fusta de mijloc, până reuși 
ca Isabel să scape de veșmintele incomode. Izbuti să-i scoată 
corsajul rochiei căutându-i sânii cu mâinile, peste cămașă, și îi 
sărută gâtul. Isabel încercă să se îndepărteze de el, dar 


Hernando se prinse de spinarea ei. Îi răsuflă în ureche și își lăsă 
mâna să-i alunece până pe coapse; capetele cămășii lungi se 
îndoiau pe sub pubis și fese, acoperindu-i părţile intime. Desfăcu 
nodurile cu neîndemânare. 

— Nu... se opuse Isabel simțind degetele lui Hernando în 
umezeala dintre coapse. 

Moriscul se opri din mângăieri și Isabel se smulse din 
îmbrăţișare și se întoarse, înfierbântată și surescitată, cu obrajii 
înroșiţi. 

— Nu, murmură ea din nou. 

O fi mers prea repede? se întrebă Hernando. 

Ea întinse braţele spre pieptul lui și, spre surprinderea lui, în 
loc să-i descheie pieptarul, îl sărută și se îndreptă spre pat, unde 
se trânti îmbrăcată în cămașă și cu picioarele ridicate și ușor 
întredeschise. 

Hernando rămase nemișcat la picioarele patului, observând 
cum sânii femeii se ridicau și coborau în ritmul accelerat al 
respirației sale. 

— la-mă, îi ceru ea, deschizându-și ușor picioarele. 

la-mă? Asta era tot? Rămăsese îmbrăcată în cămașă! Nici 
măcar nu reușise să o vadă goală, să se joace, să o mângâie ca 
să-i stârnească plăcerea, să-i cunoască trupul. Se apropie de pat 
și se întinse lângă picioarele ei. Încercă să-i ridice cămașa ca să- 
i descopere triunghiul de păr mai închis la culoare care se 
ghicea sub ea, dar Isabel se ridică în capul oaselor și îl apucă de 
mână. 

— la-mă, îi repetă ea după ce îl sărută, agitată. 

Hernando se ridică în picioare și începu să se dezbrace. Dacă 
ea nu era în stare... el nu va fi așa. Continuă până rămase 
complet gol la picioarele patului, cu membrul erect, dar Isabel 
își culcă obrazul pe pernă, cu privirea pierdută, și gemu 
deschizând încă puţin picioarele. Cămașa alunecă până la 
începutul coapselor. 

Hernando o privi. Îl dorea, asta era evident: gemea și se 
mișca neliniștită pe pat așteptând ca el să o posede, dar... nu 
cunoștea decât atitudinea aceea! Era păcat! Era păcat să se 
desfete făcând dragoste. Ca o flacără îi apăru imaginea Fâtimei, 
goală, vopsită cu praf de lemn-câinesc și unsă cu uleiuri, plină 
de podoabe, căutând poziţia cea mai plăcută pentru amândoi, 
zvârcolindu-se între picioarele lui, îndrumându-i mângăâierile fără 


pic de rușine. Fátima! Un geamăt al lui Isabel îl readuse la 
realitate. 

„Creștini!“ murmură ca pentru sine înainte de a se trânti 
peste ea cu cămașa între trupurile lor. 

Isabel nu se eliberă de prejudecăţi nici atunci când Hernando 
se mișcă ritmic, rar, împreunat ferm, împingându-și membrul cu 
gingășie. Ea îl ţinea strâns de spate, cu chipul ascuns de pernă, 
ca și cum n-ar fi îndrăznit să-l privească, dar Hernando nu-i simţi 
unghiile înfigându-i-se în piele. 

— Desfată-te, îi șopti el la ureche. 

Isabel își mușcă buzele și închise ochii. Hernando continuă 
întruna, încercând să înțeleagă sensul gemetelor stinse ale 
femeii. 

— Eliberează-te! insistă el, în vreme ce lumina care intra în 
dormitor le învăluia trupurile. 

— Împinge, o rugă el. Simte-mă. Simte-te. Simte-ţi trupul. 
Lasă-te în voie, dragostea mea. Desfată-te, pentru Dumnezeu! 
Hernando atinse extazul fără să înceteze să-i ceară să se lase în 
voia plăcerii și rămase peste ea, gâfâind. Va căuta oare Isabel 
un al doilea episod? Va dori...? Răspunsul îi veni sub forma unei 
mișcări stângace pe care femeia o făcea sub trupul lui, ca și 
cum ar fi vrut să-i arate că dorește să scape de el. Hernando o 
eliberă de greutatea lui sprijinindu-se în mâini și îi căută buzele, 
care îl primiră fără pasiune. Atunci, se ridică și după el o făcu și 
femeia, ascunzându-și privirea. 

— Nu trebuie să te rușinezi, încercă el să o liniștească 
apucând-o de bărbie, dar ea opuse rezistenţă la a-și ridica fața 
și, desculţă, îmbrăcată doar în cămașă, se grăbi să fugă pe 
terasă ca să treacă în dormitorul ei. Hernando plesni din limbă și 
se aplecă să-și ridice hainele, îngrămădite la picioarele patului. 
Isabel îl dorea, n-avea nici o îndoială în această privinţă, se 
gândi el punându-și cămașa, dar sentimentul de vinovăţie, cel al 
păcatului și rușinea puseseră stăpânire pe ea. „Femeia este un 
fruct care își lasă aroma doar atunci când este frecat cu mâna“, 
își aminti el că îi explicase Fâtima cu un glas dulce, făcând 
trimitere la învăţăturile din cărțile despre iubire. „Ca busuiocul, 
ca ambra, care își reţine aroma până când nu este încălzită. 
Dacă nu exciţi femeia cu mângâieri și sărutări, sugându-i buzele 
și bându-i din gură, mușcându-i interiorul coapselor și strivindu-i 
sânii, nu vei obţine ceea ce dorești împărțind patul cu ea: 


plăcerea. Dar nici ea nu va păstra nici un sentiment pentru tine 
dacă nu atinge extazul, dacă la momentul potrivit vaginul ei nu 
îți aspiră penisul.“ Cât de departe erau creștinele evlavioase de 
astfel de învățături! 


În aceeași noapte, de cealaltă parte a strâmtorii care 
despărțea Spania de Berberia, la Tetuán, în somptuosul palat pe 
care Brahim îl construise pentru ea în medina, Fâtima, întinsă în 
penumbra dormitorului ei, nu era în stare să pună geană peste 
geană. Simţea alături respiraţia bărbatului pe care îl ura cel mai 
mult pe lume, îi simţea atingerea pielii și nu putea evita un fior 
de scârbă. Ca în fiecare noapte, Brahim își potolise dorința; ca în 
fiecare noapte, Fâtima se ghemuise lângă el ca Brahim să-și 
poată ţine ciotul brațului său drept între sânii ei și să-și aline 
astfel durerile pe care încă i le mai provoca rana; ca în fiecare 
noapte, vaietele creștinilor închiși în temnițele subterane din 
medina se făceau ecoul nenumăratelor întrebări fără răspuns 
care ocupau mintea Fâtimei. Ce s-o fi întâmplat cu Ibn Hamid? 
De ce nu venise să o caute? O mai fi oare în viață? 

În timpul celor trei ani de când era în mâinile lui Brahim, nu 
încetase niciodată să spere că bărbatul pe care îl iubea avea să-i 
vină în ajutor. Dar, pe măsură ce trecea timpul, înţelesese că 
Aisha cedase la rugămintea ei mută. Ce i-o fi spus fiului ei ca 
acesta să nu vină să o caute? Nu putea fi decât un singur lucru: 
că muriseră cu toţii. Dacă nu ar fi fost așa... în orice alt caz, Ibn 
Hamid le-ar fi dat de urmă și s-ar fi luptat pentru ei. Era sigură! 
Dar, chiar dacă Aisha i-ar fi dat asigurări în legătură cu moartea 
lor, de ce nu căutase Ibn Hamid să se răzbune pe Brahim? În 
liniștea nopţii auzi din nou strigătele oamenilor marchizului de 
Casabermeja în timpul răpirii ei: „În numele lui Ubaid, haiducul 
morisc, închideţi ușile și ferestrele dacă vreţi să scăpaţi 
nevătămaţi!” Toată lumea din Córdoba credea probabil că Ubaid 
fusese cel care îi omorâse, iar dacă și Aisha tăcea... Ibn Hamid 
nu o fi aflat despre toate cele întâmplate. Asta trebuie să fi fost! 
Altminteri, ar fi răscolit cerul și pământul ca să-i răzbune. Nu 
avea nici o îndoială... Răzbunare! Același sentiment pe care, 
odată cu trecerea lunilor, când se convinsese în sfârșit că el nu 
avea să vină în căutarea ei, Fâtima reușise să i-l potolească lui 
Brahim. 

— Nu-i decât un laș, repeta Brahim, referindu-se la Hernando. 


Dacă el nu vine la Tetuân să-și recapete familia, o să trimit un 
grup de oameni să-l ucidă. 

Fátima se ferise să-i spună că nu crede că va reuși să vină, că 
ea însăși o implorase pe Aisha să nu-i spună nimic din cele 
întâmplate. 

— Dacă renunţi la intenţiile tale de a-l ucide, mă vei avea, îi 
propusese într-o noapte după ce o călărise ca un animal. Te vei 
bucura de mine ca și cum aș fi cu adevărat soţia ta. Mă voi dărui 
ţie. În caz contrar, eu însumi îmi voi lua viaţa. 

— Și copiii tăi? o ameninţase el. 

— Vor rămâne în mâinile lui Allah, șoptise ea. 

Corsarul se gândise câteva clipe. 

— Bine, consimţise el. 

— Jură pe Allah, îi ceruse Fâtima. 

— Jur pe Atotputernicul, afirmase el, fără să se gândească 
prea mult la angajamentul acela. 

— Brahim, Fâtima se încruntase și vorbise cu hotărâre, nu 
încerca să mă înșeli. Un singur zâmbet de-al tău, o singură 
vorbă de-a ta îmi vor arăta că nu te-ai ţinut de cuvânt. 

Din ziua aceea, Fátima își îndeplinise partea ei din înţelegere 
și noapte de noapte îl purta pe Brahim în extaz. li dărui încă 
două fiice, iar corsarul nu o mai vizita pe cea de a doua sa soţie, 
care rămase surghiunită într-o aripă îndepărtată a palatului. 
Shamir și Francisco, rebotezat Abdul, amândoi tăiaţi împrejur pe 
viu de cum au ajuns la Tetuân, se pregăteau într-o zi să iasă în 
larg la ordinele lui Nasi, care își asuma din ce în ce mai multe 
responsabilități în afacerea expedițiilor de corsari, ca și cum ar fi 
fost adevăratul moștenitor al lui Brahim, în vreme ce acesta nu 
făcea altceva decât să se îngrașe, obsedat doar să povestească 
întruna despre beneficiile obţinute din jafuri și din nenumăratele 
sale afaceri. Lui Nasi, copilul păduchios pe care corsarul îl 
întâlnise la sosirea sa la Tetuân, nu îi venise prea greu să ocupe 
locul care i-ar fi revenit de drept fiului corsarului: Shamir refuza 
să recunoască în Brahim tatăl pe care nu l-a avut niciodată. La 
început, speriat, ducând zi și noapte dorul mamei pe care o 
lăsase în urmă, îi refuzase afecțiunea și se refugiase lângă 
Fátima și Francisco. Aisha îi spusese că tatăl lui murise în 
Alpujarras! Brahim se simţise disprețuit și îi răspunsese cu 
obișnuita lui brutalitate. Smulgea copilul din braţele Fâtimei și îl 
lovea și îl insulta când acesta încerca să scape din mâinile lui. 


Francisco, și el maltratat, devenise inseparabilul său tovarăș de 
suferinţă. Nasi profita de situaţie și se apropia de corsar, 
dovedindu-i fidelitate și lealitate, reamintindu-i cu subtilitate tot 
ce suferiseră împreună până în momentul acela. La rândul ei, 
micuța Ines, acum Maryam, avusese soarta pe care Brahim o 
anunţase la hanul Movila de Pământ și fusese repartizată în 
serviciul celei de-a doua soţii, până când Fátima o concepuse pe 
prima lui fiică. Atunci, după o noapte de pasiune, ea reușise să-l 
convingă. Cine mai bine decât Maryam, sora ei vitregă, avea să 
o îngrijească pe Nushaima, copila ce tocmai se născuse? 

Sforăiturile lui Brahim, amestecate cu văicărelile care se 
auzeau din subsol, îi întrerupseră amintirile. Fátima își stăpâni 
nevoia de a se mișca, de a se ridica din pat, de a îndepărta 
ciotul lui Brahim de pe trupul ei. Era întemniţată... era prizonieră 
în închisoarea aceea aurită. 

Ajunsese să fie convinsă că nu era altceva decât o altă sclavă 
printre multele care slujeau și se ocupau de somptuosul palat pe 
care îl construise Brahim în medina în stil andaluz, ca o imensă 
casă cu grădină interioară, aproape de băile publice, de fort și 
de moscheea Sidi al-Mandari, ridicată de către cel care 
întemeiase din nou orașul, un surghiunit din Granada. Ea nu 
trăise niciodată înconjurată de sclavi. Femei și bărbaţi supuși 
erau întotdeauna dispuși să satisfacă și cele mai neînsemnate 
dorinţe ale stăpânilor lor. Observase că aveau chipuri 
inexpresive, de parcă le-ar fi fost furate sufletul și simțămintele; 
îi privise cu atenţie și se văzuse oglindită în înfățișarea lor: 
ascultare și supunere. 

Noul palat pe care marele corsar poruncise să fie construit 
fusese ridicat pe strada al-Metamar, deasupra întinselor și 
întortocheatelor caverne calcaroase din inima muntelui Dersa, 
pe care era așezat orașul Tetuân. Cavernele erau folosite ca 
temnițe în care erau închiși mii de prizonieri creștini. În timpul 
zilei, când ieșea la cumpărături însoţită de sclavi și se îndrepta 
spre una dintre cele trei porți ale orașului, unde se instalau 
agricultorii care-și aduceau produsele de pe ogoarele din afara 
zidurilor, Fâtima îi vedea pe prizonieri trudind sub loviturile de 
bici, desculți, legaţi în lanțuri de glezne și îmbrăcaţi într-un 
simplu sac de lână. Aproape patru mii de creștini în serviciu 
permanent pentru a acoperi nevoile orașului. 

Înconjurată de sclavi și de prizonieri, toţi supuși, nu îi trebuise 


mult ca să înțeleagă că nu va găsi consolarea nici în plimbările 
sale prin oraș. Tetuán urmase modelul satelor din al-Andalus, 
dar evitând cea mai neînsemnată influență creștină. Casele lor 
se înălțau în chip de cel mai vizibil exponent al inviolabilităţii 
căminului familial și apăreau închise spre străzile cu care se 
învecinau, fără ferestre, fără balcoane și fără alte deschideri. 
Sistemul ereditar dominant făcea ca edificiile să se dividă și 
subdividă până când alcătuiau un traseu haotic: străzile nu erau 
altceva decât proiecția exterioară a proprietăţii private, motiv 
pentru care spaţiul lor era ocupat în mod anarhic de prăvălii și 
servea la tot soiul de activităţi și de construcţii. Unele dintre 
acestea din urmă traversau străzile pe deasupra prin 
intermediul așa-numitelor „ganguri“, alteori le tăiau sau le 
întrerupeau prin ieșinduri capricioase și inoportune, recurgându- 
se la convenţii între vecini, în general rude între ei, fără ca 
autorităţile să intervină în vreun fel. 

Fâtima era o simplă sclavă într-un palat somptuos, dar nici în 
afara lui nu exista vreun alt loc în bastionul corsarilor care ar fi 
putut să o ajute să evadeze din condiţia ei fatală, nici măcar 
sufletește, și nici măcar pentru câteva clipe. Allah părea să fi 
uitat de ea. Doar în pieţe, acolo unde se întâlneau trei sau mai 
multe străzi, găsea, dacă nu o liniște spirituală, măcar ceva 
divertisment la rapsozii care cântau sau recitau legende în 
ritmul lăutei, sau care vindeau oamenilor hârtiuţe scrise cu litere 
ciudate promițând lecuirea tuturor bolilor. Se distra și cu 
îmblânzitorii de șerpi, care îi purtau atârnațţi de gât și în mâini, 
în vreme ce făceau să danseze maimuțe caraghioase în 
schimbul monedelor pe care le cerșeau de la public. Câteodată, 
și ea le răsplătea cu câte un bănuț. Dar nopţile, când simţea 
între sâni ciotul mâinii lui Brahim, auzea cu o cumplită claritate 
plânsetele și vaietele miilor de creștini dormind sub palat și care 
se strecurau afară prin găurile ce serveau de aerisire pentru 
temniţele subterane, închisoarea ce ocupa mare parte din 
subsolul medinei. „Intr-o zi voi fi liberă, se gândea ea atunci. 
Într-o zi vom fi din nou împreună, Ibn Hamid.“ 


49 


In cele din urmă, Hernando cedă la insistențele lui don 
Sancho și merse la casa Țevilor de Tun, unde clanul Granada 
Venegas își ţinea reuniunile. Într-o zi de iunie, pe înserat, cei doi 
încălecară și coborâră din Albaicin până la Realejo, vechiul 
cartier evreiesc pe care au pus stăpânire Regii Catolici după 
cucerirea Granadei și expulzarea evreilor, și care se întindea pe 
malul stâng al râului Darro, la poalele palatului Alhambra. Casa 
Țevilor de Tun era situată peste drum de mănăstirea 
franciscanilor și de biserica acestora, lângă o serie de alte 
palate și case nobiliare construite pe terenurile cartierului 
evreiesc demolat. 

Pe parcursul drumului, Hernando nu luă în seamă conversaţia 
pe care o întreținea hidalgoul nespus de bucuros. In zilele 
anterioare, încercase să îndeplinească promisiunea făcută 
notarului consiliului catedralei și să scrie un raport cu privire la 
evenimentele de la Juviles din timpul răscoalei, dar nu numai că 
nu a găsit cuvintele prin care să justifice monstruoasele 
fărădelegi ale fraţilor săi, ci de îndată ce căuta să se 
concentreze, gândurile îi zburau spre Isabel și se contopeau cu 
amintirile din ziua în care mama lui l-a înjunghiat pe don Martin. 

— Nu-mi place să-i văd murind, își amintea că-i spusese lui 
Hamid la vederea șirului de creștini despuiaţi și legaţi care se 
îndreptau spre câmp. De ce trebuie să fie uciși? 

— Nici mie nu-mi place, îi răspunsese învățatul, dar trebuie să 
o facem. Pe noi ne-au silit să devenim creștini sub pedeapsa 
surghiunirii, altă formă de moarte, departe de pământurile și de 
familiile noastre. Ei nu au vrut să-l recunoască pe singurul 
Dumnezeu, nu au profitat de ocazia care le-a fost oferită. Au 
ales moartea. 

Cum să transpună cuvintele lui Hamid într-un raport către 
arhiepiscopie? Cât despre Isabel, aceasta părea să fi depășit 
rușinea cu care părăsise dormitorul după singura lor întâlnire, și 
se mișca prin vilă cu o prefăcută dezinvoltură. Cu toate acestea, 
îl năpădea îndoiala atunci când dădea ochi în ochi cu ea: uneori 
îi susținea privirea o clipă mai mult, alteori o lăsa în jos cu 
repeziciune. Cea care nu o ascundea niciodată era tânăra 
cameristă a lui Isabel, care își permisese chiar să-i surâdă cu un 


anume aer șugubăţ; ea trebuie să fi fost cea care adunase 
veșmintele stăpânei sale. 

În aceeași dimineaţă în care trebuia să meargă la reuniune se 
întâlni din nou cu Isabel pe terasă și dorinţa reciprocă se 
manifestă prin tăcerea stânjenitoare ce apăru între ei. Dar 
Hernando, în ciuda pasiunii pe care o simțea, nu vru să repete o 
experiență care nu reușise decât să-i satisfacă pornirea cea mai 
instinctivă, fără să-i aducă desfătarea la care se așteptase. 

— Trebuie să înveți să te bucuri de trupul tău, îi șoptise el, 
observând cum se înfioră la auzul acelor cuvinte. 

Isabel roșise, dar rămase tăcută și se lăsase condusă pentru a 
doua oară în dormitorul lui Hernando. 

El dorise să-i spună că Dumnezeu poate fi găsit prin plăcere, 
dar se mărginise să i-o producă, încercând să nu o sperie în 
momentul în care devenea încordată și își stăpânea gâfâielile de 
satisfacție. Isabel îl lăsase să-i mângâie sânii, fără să reușească 
să-i lase la vedere, stând cu spatele la el, dreaptă, mușcându-și 
buza inferioară când el îi ciupea sfârcurile întărite, dar fugise 
mâncând pământul, uitându-și din nou veșmintele, când 
Hernando lăsase să-i alunece mâna între coapsele ei. 

— Am ajuns! exclamă hidalgoul făcându-l să tresară și 
întrerupându-i gândurile. 

Hernando se trezi în fața unui bastion pătrat încununat cu 
creneluri, pe a cărui fațadă se deschideau două balcoane și pe 
care, la niveluri diferite erau prinse cinci statui în mărime 
naturală ale unor personaje din Antichitate. În spatele 
bastionului, având fațada spre stradă, se întindea un edificiu 
nobiliar, cu numeroase saloane situate la diferite niveluri în jurul 
unui patio cu șase coloane cu capiteluri nazarite și o grădină la 
capătul opus. După ce își lăsară caii pe mâinile servitorilor și 
intrară în palat, fură călăuziţi de un portar de-a lungul unor scări 
înguste care ajungeau la cel de-al doilea nivel, unde era un 
salon mare. 

— Această încăpere este cunoscută ca „Salonul Aurit“, îi șopti 
don Sancho când servitorul deschidea niște uși pe ale căror 
canaturi se etalau busturi încununate cu lauri. 

De îndată ce păși în încăpere, Hernando înţelese motivul 
numelui acesteia: sala era inundată de niște reflexii aurii 
provenind de la minunatul tavan în casete, în verde și auriu, pe 
care apăreau cioplite personaje masculine. 


— Bine aţi venit! Don Pedro de Granada se îndepărtă de un 
grup de bărbaţi cu care stătea de vorbă și îi întinse mâna lui 
Hernando. Am fost prezentaţi la petrecerea pe care judecătorul 
don Ponce a oferit-o în onoarea domniei voastre, dar nu am 
putut schimba decât un scurt salut. Fiţi bine venit în casa mea! 

Hernando acceptă mâna nobilului, care i-o strânse mai mult 
timp decât ar fi fost nevoie. Profită să-l privească atent - zvelt, 
cu fruntea înaltă și degajată, barbă neagră îngrijită și o expresie 
inteligentă - și se strădui să nu-și exteriorizeze prejudecățile cu 
care venea la întâlnire: don Pedro și înaintașii săi renunțaseră la 
adevărata religie și colaboraseră cu creștinii. 

După ce îl salută pe hidalgo, seniorul de Campotéjar le 
prezentă celelalte persoane care se aflau în Salonul Aurit: Luis 
Barahona de Soto, medic și poet; Joan de Faria, avocat și 
secretar al Tribunalului Suprem; Gonzalo Mateo de Berrio, poet, 
precum și o mulţime de alte persoane. Hernando se simţea 
stânjenit. De ce o fi cedat la insistenţele lui don Sancho? Despre 
ce ar putea el să discute cu toți necunoscuţii aceia? Intr-unul 
dintre colţurile salonului se aflau doi bărbaţi care stăteau de 
vorbă, fiecare stând cu câte un pahar de vin în mână. Don Pedro 
îi conduse la ei. 

— Don Miguel de Luna, medic și traducător, îl prezentă pe 
primul. 

Hernando îl salută. 

— Don Alonso del Castillo, spuse amfitrionul său, referindu-se 
la celălalt bărbat îmbrăcat elegant, și el tot medic și traducător 
oficial de arabă în serviciul Inchiziției din Granada, și acum în 
serviciul regelui Filip al II-lea. 

Don Alonso îi întinse mâna cu privirea aţintită în ochii lui. 
Hernando susţinu provocarea și îi strânse mâna. 

— Doream să vă cunosc. 

Hernando avu o tresărire. Traducătorul îi vorbea în arabă, în 
vreme ce îi strângea mâna puţin mai tare. 

— Am auzit de faptele domniei voastre de vitejie din 
Alpujarras. 

Nu trebuie să le acordaţi prea multă importanță, răspunse 
Hernando în spaniolă. „larăși despre eliberarea creștinilor!“ își 
spuse în sinea lui. Don Sancho, din Córdoba, continuă el, făcând 
un semn spre hidalgo și eliberându-se din mâna traducătorului. 

— Văr al lui don Alfonso de Córdoba, duce de Monterreal, se 


lăudă don Sancho cum făcea de fiecare dată faţă de cei pe care 
îi saluta. 

— Don Sancho, interveni Pedro de Granada, cred că nu v-am 
prezentat încă marchizului, iar hidalgoul se semeţi la simpla 
menționare a titlului. Veniţi cu mine. 

Hernando voi să-i urmeze pe cei doi bărbaţi, dar Castillo îl 
apucă de braț și îl reţinu. Miguel de Luna li se alătură și el, cei 
trei rămânând grupaţi în colţul Salonului Aurit. 

— Am auzit, de asemenea, spuse traducătorul, de data 
aceasta în spaniolă, că acum colaboraţi cu episcopatul la 
cercetarea martirologiului din Alpujarras. 

— Așa este. 

— Și că aţi lucrat la grajdurile regale din Córdoba, adăugă de 
această dată Miguel de Luna. 

Hernando se încruntă. 

— Și aceasta e adevărat, recunoscu el cu o oarecare 
bruscheţe. 

— La Córdoba, adăugă cel dintâi fără să ia în seamă 
atitudinea lui Hernando, ţinându-l încă strâns de braț, aţi fost de 
ajutor în catedrală, ca traducător... 

— Domnilor, îl întrerupse Hernando eliberându-se din 
strânsoare, m-aţi invitat cumva ca să mă supuneți unui 
interogatoriu? 

Nici unul din cei doi bărbați nu se schimbă la față. 

— Acolo, în catedrala din Córdoba, în bibliotecă... - spuse în 
continuare don Alonso, când îl apuca din nou cu blândeţe pe 
Hernando, ca și cum n-ar fi vrut să-i dea ocazia să scape -... 
lucra un preot... don Juliân. 

Hernando făcu o grimasă și se eliberă încă o dată de 
strânsoarea mânii traducătorului. Cei trei rămaseră tăcuțţi 
câteva clipe, cercetându-se unii pe alţii, până când Miguel de 
Luna luă cuvântul. 

— Avem cunoștință despre don Julián, bibliotecarul consiliului 
catedralei din Córdoba. 

Hernando șovăi și se agită, neliniștit. Ceilalţi oameni din 
salon, așezați în jilțuri somptuoase în jurul meselor joase 
decorate cu marchetărie, încărcate cu sticle cu vin și prăjituri, 
discutau cu însuflețire. 

— Uitaţi ce este, interveni Castillo, eu și Miguel, la fel ca și 
don Pedro de Granada, ne tragem din musulmani. După războiul 


din Alpujarras, în care am lucrat ca traducător, mai întâi pentru 
marchizul de Mondéjar și apoi pentru principele don Juan de 
Austria, am fost chemat de către regele Filip ca să mă ocup de 
cărţile și manuscrisele arabe din biblioteca mănăstirii El Escorial: 
trebuia să le traduc, să le cataloghez... O altă funcţie pe care 
mi-a încredinţat-o regele a fost aceea de a căuta și a achiziționa 
cărți noi în arabă. Am găsit câteva pe pământurile C6rdobei, 
două exemplare din Coran care nu s-au dovedit a fi interesante 
pentru biblioteca regală și câteva copii de profeţii și de 
calendare lunare. 

Traducătorul se opri din discurs. Hernando nu mai încerca să 
scape din mâna lui, iar Castillo îi permise să se gândească. Ce 
doreau acei doi renegațţi? Toţi colaborau cu creștinii! Strămoșii 
lor fuseseră cei care predaseră Granada Regilor Catolici și nu le 
era greu să recunoască faptul că ei înșiși fuseseră în tabăra 
creștină în războiul din Alpujarras. Erau nobili, erudiţi, medici 
sau poeți dăruiţi sincer creștinării, la fel ca și don Pedro de 
Granada. Castillo lucra pentru Inchiziţie! Și dacă invitaţia aceea 
nu era altceva decât un vicleșug pentru a-l demasca? 

Până la urmă nu le-am cumpărat. Afirmația neașteptată a 
traducătorului îl puse în gardă pe Hernando. Erau scrise recent 
pe o hârtie ordinară și între rânduri în a/jamiado, ca și cum... 

— De ce îmi povestiţi toate acestea? îl întrerupse Hernando. 

— Ce îi povestiţi invitatului meu? 

Hernando se întoarse și se trezi faţă în faţă cu don Pedro de 
Granada. 

— Îi vorbeam despre munca lui Alonso în biblioteca regelui, 
explică Luna, și despre faptul că l-am cunoscut pe don Julián, 
bibliotecarul catedralei din Córdoba. 

— Un om de valoare, afirmă nobilul. O persoană ce și-a dat 
toată silinţa în apărarea religiei... 

Seniorul de Campotéjar lăsă ultimele cuvinte să plutească în 
aer. Hernando simţi atenţia celor trei aţintită asupra sa. Ce voia 
să spună? Don Juliân, bibliotecarul, era un musulman ascuns sub 
veșminte de sacerdot. 

— Da, minţi el. A fost un bun creștin. 

Don Pedro, Luna și Castillo schimbară priviri între ei. Nobilul îi 
făcu un semn lui Castillo ca și cum l-ar fi autorizat. Înainte de a 
vorbi din nou, traducătorul se asigură că nimeni nu-i putea auzi. 

— Don Julián mi-a povestit că domnia voastră eraţi cel care 


copia exemplarele din Coran, îi spuse atunci cu seriozitate, 
pentru a le distribui prin Córdoba... 

— Eu nu... începu să nege Hernando. 

— Mi-a povestit, de asemenea, adăugă el, strângându-l și mai 
tare de braţ, că vă bucuraţi de încrederea sfatului bătrânilor 
alături de Karim, Jalil și... cum se numea? Da, Hamid, învățatul 
din Juviles. 

Hernando se afla înconjurat de cei trei bărbaţi, neștiind ce să 
facă, ce să spună sau încotro să privească. 

— Hamid, interveni atunci don Pedro, era descendent al 
dinastiei nazarite. Eram oarecum înrudiţi. Familia lui a ales alt 
drum: surghiunul în Alpujarras alături de Boabdil, dar nici n-au 
vrut să fugă în Berberia când Regele cel Mic a făcut-o. 

Hernando își trase antebraţul ca să se elibereze definitiv de 
Castillo. 

— Domnilor, începu el să spună arătându-și intenţia de a 
părăsi grupul, nu înțeleg ce doriţi, dar... 


— Ascultați... - îl întrerupse brusc Castillo dându-se la o parte 
ca să-i facă loc să treacă, ca și cum n-ar mai fi dorit să-l oblige 
să rămână cu ei - ... credeţi cumva că don Julián, bibliotecarul, 


ar fi fost în stare să vă trădeze și să le povestească unor simpli 
renegaţi, așa cum credeţi chiar acum că suntem, tot ceea ce v- 
am dezvăluit? 

Hernando se opri brusc. Don Juliân? Mii de amintiri îi veniră în 
minte precum o flacără. Niciodată n-ar fi făcut așa ceva! Mai 
degrabă s-ar fi lăsat torturat, asemenea lui Karim. Nici Inchiziția 
nu izbutise să-l facă pe bătrân să dezvăluie numele pe care îl 
dorea și care nu era altul decât al său: Hernando Ruiz, din 
Juviles! Adevăraţii musulmani nu se denunţau unii pe alţii. 

— Gândiţi-vă la aceasta, îl auzi pe Luna spunându-i. 

— Știu mult mai multe lucruri despre domnia voastră, insistă 
Castillo. Don Julián avea o deosebită stimă și o mare 
consideraţie pentru domnia voastră. 

De ce trebuise preotul să le povestească toate astea? 
continua să se întrebe Hernando. Dar dacă a făcut-o nu putea 
însemna altceva decât că acei trei bărbaţi luptau pentru aceeași 
cauză ca și el. Dar mai lupta el oare pentru ceva? Până și 
propria mamă ajunsese să-l repudieze. 

— Nu mai am nimic de-a face cu toate poveștile acelea, 
afirmă el cu o voce stinsă. Comunitatea din Córdoba mi-a întors 


spatele când s-a aflat de ajutorul pe care l-am acordat creștinilor 
în timpul războiului... 

— Toţi jucam pe acele cărţi, îl întrerupse don Pedro de 
Granada. Eu, în primul rând. Priviţi, adăugă el arătând o ladă 
mare care se afla în spatele lui Miguel de Luna, care se dădu la 
o parte ca să-i permită să o vadă. Vedeţi armoariile? Acesta este 
blazonul clanului Granada Venegas; aceleași armoarii s-au aflat 
de partea regilor creștini în războaiele împotriva neamului 
nostru, dar distingeţi deviza? 

— Lagaleblila, citi Hernando cu voce tare. Ce vrea să 
spună...? 

El singur se întrerupse când desluși semnificaţia: „Wa la galib 
illa Allah“. „Nu există alt biruitor în afară de Allah!“ Deviza 
dinastiei nazarite; deviza care se repeta prin tot palatul 
Alhambra în onoarea și întru proslăvirea singurului Dumnezeu: 
Allah. 

— Pe noi nu ne interesează sfatul bătrânilor din comunităţile 
morisce, spuse atunci Castillo. Într-un fel sau altul, toţi susţin 
confruntarea armată, dacă nu adevărata convertire; toți 
așteaptă ajutor din partea turcilor, a berberilor sau a francezilor. 
Nu credem că aceasta ar fi o soluţie. Nimeni nu ne va veni în 
ajutor și, dacă ar face-o, dacă cineva s-ar hotărî pentru așa 
ceva, creștinii ne-ar anihila; noi, moriscii, am fi primii care am 
cădea. Intre timp și datorită acestor atitudini, conviețuirea 
degenerează și devine din ce în ce mai dificilă pe zi ce trece. 
Moriscii din Valencia și din Aragón sunt levantini și, în ceea ce îi 
privește pe cei din Granada... nu sunt altceva decât un popor 
fără de ţară! In urmă cu șase luni, au fost din nou expulzați din 
Granada aproape patru mii cinci sute de morisci care reveniseră 
pe ascuns la ceea ce odată a fost căminul lor. Sunt deja multe 
voci care se înalță cerând expulzarea din Spania a tuturor 
moriscilor sau adoptarea unor măsuri mult mai crude și mai 
sângeroase. Dacă se continuă astfel... 

— Și mai ce? îl întrerupse Hernando. Sunt conștient că n- 
avem șanse într-o confruntare armată cu spaniolii și că, doar cu 
excepţia unei minuni, nimeni nu ne va sări în ajutor, dar în acest 
caz nu ne rămâne decât să ne convertim așa cum o doresc 
creștinii. 

— Nu! afirmă ritos Castillo. Există altă posibilitate. 


— Trebuie să ne întoarcem la Córdoba! 

Don Sancho năvăli în biroul unde Hernando, pentru a mia 
oară, încerca să explice evenimentele petrecute la Juviles în 
timpul ridicării la luptă. Cu câteva zile înainte, după ce recitise 
cele scrise, aruncase și rupsese teancul de hârtii. Își ridică 
privirea de pe o coală rămasă albă de când se așezase în 
spatele mesei de scris, cu mai mult de o oră în urmă, și îl văzu 
pe hidalgo venind spre el cu o figură descompusă. 

— De ce? Ce se întâmplă? deveni el îngrijorat. 

— Ce se întâmplă? strigă don Sancho. Spune-mi tu! Ai ajuns în 
gura servitorimii din casă. Ai pătat onoarea unui judecător al 
Tribunalului Regal Suprem din Granada. Dacă află don Ponce... 
Cum ai îndrăznit? Zvonul s-ar putea răspândi în tot orașul. Nici 
nu vreau să mă gândesc! Un judecător! Don Sancho își ciufuli 
putinul păr cărunt care îi acoperea capul. Trebuie să plecăm de 
aici, să ne întoarcem la Córdoba chiar acum. 

— Ce se povestește? întrebă Hernando, prefăcându-se 
neinteresat, în încercarea de a câștiga timp. 

— Tu ar trebui să o știi mai bine decât oricine: Isabel! 

— Luaţi loc, don Sancho. 

Hidalgoul lovi aerul cu mâna și rămase în picioare, mergând în 
sus și în jos prin faţa mesei de scris. 

— Vă văd iritat și nu reușesc să înțeleg motivul. Eu și Isabel n- 
am făcut nimic rău, încercă el să-l convingă. N-am pătat 
onoarea nimănui. 

Don Sancho se opri, se sprijini cu mâinile de masă și îl privi pe 
Hernando așa cum ar face un învăţător cu elevul său. Apoi, își 
abătu privirea spre grădina din spatele moriscului și se gândi 
câteva clipe: Isabel nu se afla acolo. 

— Ea nu spune același lucru, minţi el atunci. 

Hernando se făcu alb la faţă. 

— Aţi... aţi vorbit cu Isabel? bâigui el. 

— Da. Acum o clipă. 

— Și ce v-a povestit? Glasul lui trăda siguranţa de sine pe 
care încercase să o simuleze. 

— Tot, aproape că ţipă don Sancho. Respiră adânc și se sili să 
coboare glasul. Chipul ei mi-a spus tot. Tulburarea ei este o 
mărturisire suficientă. Aproape că a leșinat! 

— Și cum vreţi să reacționeze o creștină evlavioasă dacă o 
acuzaţi de adulter? se apără Hernando. 


Don Sancho lovi cu pumnul în masă. 

— Păstrează-ţi cinismul pentru tine. Am aflat. Una dintre 
servitoarele creștine a încercat să convingă un sclav morisc să-i 
producă plăcerea pe care, după cum se pare, i-o produci tu 
stăpânei sale; vrea să fie posedată „în stil morisc“, așa cum a 
spus ea. 

Hernando nu putu să-și stăpânească o expresie de satisfacţie 
aproape imperceptibilă. Îl costaseră zile întregi și întâlniri pe 
furiș pentru ca Isabel să înceapă să cedeze și să se abandoneze 
mângâierilor sale. 

— Satirule! îl insultă hidalgoul băgând de seamă plăcerea cu 
care moriscul se delecta cu ultimele sale cuvinte. Nu numai că 
ai profitat de inocenţa unei femei care probabil că o fi căzut în 
ghearele tale din recunoștință, dar ai și pervertit-o într-un mod 
obscen și impudic, încălcând toate preceptele Sfintei Biserici. 

— Don Sancho... încercă Hernando să-l calmeze. 

— Nu-ţi dai seama? îl întrerupse din nou hidalgoul, de data 
aceasta vorbind rar. Judecătorul te va ucide. Cu propriile mâini. 

Hernando își trecu mâna peste bărbie; în spatele lui, razele de 
soare pătrundeau prin ușile care dădeau spre grădină. 

— La ce te gândești? insistă don Sancho. 

Că nu este momentul de a abandona tot, i-ar fi plăcut să-i 
răspundă. Că tocmai izbutea ca ochii lui Isabel să tânjească și ca 
suspinele să fie din ce în ce mai adânci când o mângâia și o 
mușca, semn lipsit de echivoc că trupul ei dorea să se 
împreuneze. Că la fiecare dintre întâlnirile lor Isabel reușea să 
mai urce o treaptă pentru a depăși rutina, vinovătțiile, 
prejudecățile și învăţăturile creștine, și că era aproape gata să 
atingă extazul pe care nu ajunsese vreodată măcar să și-l 
imagineze. Și că, prin plăcerea acelui trup, poate că și el va 
ajunge din nou într-al nouălea cer cum făcea cu Fâtima. 
Hernando își simţi prin pantaloni membrul erect. Mintea sa o 
imagină pe Isabel goală, dezirabilă, voluptuoasă, grijulie și 
atentă la buricele degetelor sale și la limba lui, lacomă să 
descopere lumea. 

— Mă gândesc, îi replică hidalgoului, că acum nu pot pleca 
spre Córdoba. Episcopatul așteaptă raportul meu, iar prietenii 
domniei voastre din casa Țevilor de Tun îmi reclamă prezența. 
Știți bine. 

— lar tu trebuie să știi, urlă don Sancho, că legea spune că 


după ce don Ponce va pune capăt vieţii tale, are obligaţia să o 
omoare și pe ea. 

— Poate că nu o va face cu nici unul din noi. 

Hidalgoul și moriscul se înfruntară din priviri pe deasupra 
mesei. 

— Îi voi scrie vărului meu ca să-i povestesc ce se întâmplă, îl 
ameninţă don Sancho. 

— Feriţi-vă să puneţi sub semnul îndoielii virtutea unei 
doamne. 

— Valorează atât de mult această femeie, încât să vă puneti 
viața în primejdie pentru ea? îi aruncă don Sancho înainte de a 
părăsi încăperea, fără să-i dea ocazia să răspundă. 

„Cât valorează viaţa mea?“ se întrebă Hernando după ce 
hidalgoul, în loc de salut, trântise ușa după el. Nu poseda decât 
un cal bun cu care nu putea merge nicăieri întrucât nu avea 
unde să se ducă și nici pe cineva care să-l aștepte, nici măcar 
propria mamă! Ducele nu-i permitea să muncească, dar îl 
trimitea în interesul aceluiași rege care i-a umilit și i-a expulzat 
neamul din Granada. Acceptase să lucreze pentru episcopat. 
„Continuă  martirologiul, îl sfătuise Castillo într-una dintre 
reuniuni. Trebuie să părem mai creștini decât creștinii”, 
afirmase acesta mai târziu. Aceeași recomandare pe care i-o 
făcuse odată și Abbas! Cât valora viaţa cuiva care se prefăcea 
mereu că este ceea ce nu era? Care era țelul său? Să lase să i 
desfășoare comod existenţa graţie generozităţii ducelui, la fel 
precum cea a rudelor lingușitoare ale acestuia? 

Don Pedro de Granada, Castillo și Luna îi dezvăluiseră noul lor 
plan de îndată ce îl cunoscuseră mai bine: să-i convingă pe 
creștini de cumsecădenia musulmanilor care trăiau în Spania cu 
scopul de a-și schimba părerea despre morisci. Luna tocmai 
scria o carte intitulată Adevărata istorie a regelui Rodrigo, în 
care, plecând de la relatările dintr-un imaginar manuscris arab 
din biblioteca de la El Escorial, prezenta cucerirea Spaniei de 
către musulmanii veniţi din Berberia ca pe o eliberare a 
creștinilor supuși tiraniei regilor goți. După cucerire, s-au scurs 
opt secole de pace și de bună convieţuire între cele două religii. 

— De ce nu se poate repeta acum acea conviețuire? 

Însuși Luna lansase întrebarea, fără să aștepte răspuns. 

— Trebuie să luptăm împotriva imaginii pe care creștinii o au 
despre morisci, intervenise don Pedro. Ei, scriitorii și sacerdoţii 


lor, creează ficţiunea potrivit căreia noi, moriscii, suntem 
excesiv de fecunzi, pentru că moriscele se căsătoresc de foarte 
tinere și au mulți copii. Nu este adevărat! Au tot atâția copii câți 
au și creștinii. Ei spun că femeile noastre sunt promiscue și 
adulterine. Că noi, bărbaţii morisci, nu facem obiectul recrutării 
în armată și nici nu intrăm în slujba Bisericii, motiv pentru care 
populația alcătuită din creștini noi se înmulțește peste măsură și 
acumulează aur, argint și tot felul de bunuri, aducând regatul la 
ruină; fals! Că suntem perverși și asasini. Că profanăm în secret 
numele lui Dumnezeu. Numai minciuni! Dar poporul le crede pe 
măsură ce le repetă unii și alţii, pe măsură ce le strigă în 
predicile lor sau le publică în cărţile lor. Trebuie să luptăm cu 
aceleași arme ca și ei și să-i convingem de contrariu. 

— Ascultă, adăugase atunci Castillo, dacă vreun berber 
traversează strâmtoarea ca să trăiască în Spania și să se 
convertească la creștinism, este primit cu braţele deschise. 
Nimeni nu-i suspectează pe acești nou-convertiţi, deși intenţiile 
lor sunt foarte departe de îmbrăţișarea religiei papistașilor. Cu 
toate acestea, moriscilor care au fost botezați cu aproape un 
secol în urmă nu li se acordă aceleași privilegii. Trebuie să 
schimbăm aceste concepţii atât de înrădăcinate în societate. Și 
pentru o asemenea luptă avem nevoie de persoane ca tine, 
culte, care știu să scrie și să citească, care să fie de partea 
noastră în această strădanie. 

Era povestea vieţii lui începând cu Juviles, când, copil fiind, 
oamenii din sat îi încredințau mărfurile și vitele ca să scape de 
dijmă, pentru că știa să scrie și să socotească. Același lucru i se 
întâmplase la Córdoba. Și la ce-i foloseau toate astea? Să-i 
convingă pe creștini i se părea un proiect la fel de nesăbuit ca și 
încercarea de a-i birui într-o nouă revoltă armată. 

Dădu drumul penei pe care o ţinea încă în mână pe hârtia 
nescrisă. 

— Da, don Sancho, se trezi el șoptind către ușa închisă a 
biroului, poate că merită să-ţi riști o viaţă absurdă fie chiar și 
numai pentru o singură clipă de plăcere cu o femeie ca ea. 

În orice caz, se gândi el, va trebui să aibă mare grijă începând 
din momentul acela. 


În noaptea aceea, după cină, don Ponce de Hervâs se retrase 
în biroul său să lucreze. La scurt timp, un servitor care spera să 


capete câţiva bănuţi pentru o informaţie atât de importantă 
pentru stăpânul său, bătu în ușă șovăind. Judecătorul ascultă 
bâlbâielile bărbatului cu aceeași expresie pe care o adopta față 
de împricinaţi la Tribunalul Suprem: impasibilă. 

— Eşti sigur de ceea ce spui? îl întrebă el la încheierea 
delațiunii. 

— Nu, excelenţă. Știu doar ce se vorbește în bucătării, în 
livadă, în dormitoarele servitorilor sau la grajdurile excelentei 
voastre, dar nu vă pot asigura de nimic. Cu toate acestea, am 
crezut că v-ar putea interesa. 

Don Ponce îi făcu semn să plece cu răsplata și cu porunca de 
a-i aduce informaţii în continuare. Apoi, mototoli cu brutalitate 
hârtia la care lucra. Cu mâinile ţepene, tremurând de furie, 
așezat pe același scaun pe care, cu puţine ore mai devreme, 
Hernando fusese hotărât să-și riște viaţa, numai să atingă 
extazul cu Isabel. Dar, obișnuit cum era în luarea deciziilor, 
judecătorul își stăpâni mânia și impulsul de a se ridica, de a o 
ciomăgi pe soţia sa în dormitor și apoi de a-l ucide pe morisc. 

Conacul era cufundat în liniștea nopţii când don Ponce se 
chinuia închipuindu-și-o pe Isabel în braţele moriscului. „Caută 
plăcerea, îi povestise servitorul. Nu... nu se destrăbălează”, 
reușise el să rostească după aceea, aplecat în faţa 
judecătorului, cu degetele mâinilor albite, strâns împletite. 

— Târfa! mormăi în noapte don Ponce. Asemenea unei 
prostituate obișnuite de la bordel! 

Știa despre ce vorbea servitorul: plăcerea interzisă pe care el 
însuși o căuta atunci când mergea la bordel. Ore întregi și-o 
imagină pe Isabel ca fiind fata blondă cu care se desfăta în alt 
pat: obscenă, sulemenită și parfumată, arătându-i trupul 
câinelui de morisc când o săruta și o mângâia! La bordel, 
alesese o fată după asemănarea acesteia cu Isabel, iar acum 
moriscul profita de plăcerea de care el însuși nu avea parte cu 
soţia sa. Se gândi să-i ucidă. 

La revărsatul zorilor, cu umezeala nopţii intrând din grădină și 
răcorind trupul asudat al lui don Ponce, acesta hotărî să nu 
adopte o măsură atât de drastică precum aceea de a-i executa 
pe amanți. Dacă ar _ ucide-o pe Isabel, ar pierde dota 
substanţială cu care o înzestrase familia Vélez în vederea 
căsătoriei sale, dar - ceea ce era lucrul cel mai important - ar 
pierde și influența, la care nu voia să renunţe, pe care o avea în 


anturajul regelui și în diversele consilii ale acestuia: îi convenea 
să se bucure de protecţia unor granzi de Spania, precum cei din 
familia Vélez. Lupta, cu onoarea drept stindard, și-o puteau 
permite doar cei foarte bogaţi, cei foarte săraci sau cei fără de 
minte, iar el nu aparţinea nici uneia dintre aceste categorii: să o 
acuze de adulter pe protejata marchizilor i se păru atunci o 
acţiune prea riscantă, pe lângă dezonorantă, dar nici nu putea 
consimţi ca adulterul să-și găsească adăpost la el în casă... 
Morisc afurisit și pui de cățea! Il tratase ca pe un hidalgo, 
organizase o petrecere în onoarea lui... Și nici măcar nu se 
putea răzbuna pe el fără ca acest act legitim să nu dea prilej 
unor comentarii usturătoare. În faţa tuturor, moriscul era un 
erou! Salvatorul creștinilor! Protejatul ducelui de Monterreal... în 
noaptea aceea, don Ponce nu închisese un ochi, dar la răsăritul 
soarelui hotărârea lui era luată: Isabel nu-și va părăsi 
apartamentele; potrivit judecătorului, zăcea suferind de 
fierbinţeli. Femeia rămase așadar închisă, până când, în aceeași 
dimineaţă, chemată de urgenţă, sosi la conac o verișoară a lui 
don Ponce, doña Angela, văduvă, serioasă, aspră și slută, care, 
de cum trecu pragul casei, își asumase sarcina de a o 
supraveghea pe Isabel. 

in urma unei scurte conversații cu judecătorul, doña Ángela 
se puse pe treabă: tânăra cameristă a lui Isabel dispăru în 
aceeași zi. Cineva povestise mai târziu că fusese văzută în 
temnițele Tribunalului Suprem, acuzată de furt. Pe seară, cu 
scuza că nu fusese respectuoasă cu ea, văduva poruncise ca 
servitoarea care pretinsese plăceri din partea sclavului morisc 
să fie biciuită. De asemenea, poruncise ca alt servitor să-și 
piardă o parte din simbrie pentru că nu muncea spre satisfacția 
ei. 

Într-o singură zi, toată servitorimea aflase mesajul clar al 
judecătorului și al verișoarei acestuia. Nu puteau face mare 
lucru: legea stabilea că, în afară de cazurile în care ar fi fost daţi 
afară în mod expres, nici unul dintre ei, sub pedeapsa cu 
închisoarea pentru douăzeci de zile și surghiun vreme de un an, 
nu putea părăsi vila fără autorizaţia lui don Ponce pentru a sluji 
în altă casă din orașul Granada sau din împrejurimile acestuia. 
Cel care ar fi făcut-o, dacă cineva ar fi plecat fără 
consimţământul său, putea doar să pribegească sau să se 
angajeze ca zilier, și adevărul era că în casa judecătorului nu 


lipsea niciodată mâncarea. 

Dar nu numai servitorii au fost cei care au constatat firea 
aspră a verișoarei judecătorului; nici don Sancho și nici 
Hernando nu putuseră rămâne străini de agitaţie. Doña Angela 
avusese grijă ca toate hotărârile ei să fie îndeajuns de publice 
pentru a nu-i trece neobservate moriscului și, la ultima ora a 
după-amiezii, înainte de apusul soarelui, îi porunci lui Isabel să- 
și părăsească dormitorul, îmbrăcată în negru, la fel ca și ea, și o 
plimbase prin grădinile conacului în văzul tuturor, dar mai ales 
al lui Hernando, anunţându-l astfel pe amantul ei că nu se va 
mai putea apropia de ea niciodată și să rămână între patru ochi. 


Dar nu numai Hernando putuse să o vadă pe Isabel sub stricta 
supraveghere a donei Ángela; și don Sancho o văzuse și 
înţelesese că povestea ajunsese la cunoștința judecătorului. De 
vreo două ori se întâlnise cu don Ponce prin conac și judecătorul 
nici măcar nu avusese politetea de a-i răspunde la salut, 
întorcând capul; don Sancho nu mai așteptă nici o clipă ca să se 
confrunte cu Hernando. 

— Vom pleca mâine-dimineaţă, fără explicaţii! îi porunci el. 

Hernando rămase pe gânduri. 

— Nu înţelegi? strigă don Sancho. La ce te gândești? Oricât de 
puţin respect sau... orice ai simţi pentru femeia aceea, trebuie 
să te dai deoparte din calea ei. Este imposibil să o revezi între 
patru ochi! Nu-ţi dai seama? Probabil judecătorul a aflat și a luat 
măsuri. 

Hidalgoul rămase tăcut preț de câteva clipe. 

— Întrucât se pare, spuse el după aceea, că nu prea îţi pasă 
de viața ta, gândește-te că, dacă persiști în acest 
comportament, îi vei distruge viaţa lui Isabel. 

Hernando avu surpriza să fie el însuși de acord cu discursul 
însoţitorului său. Cât de puţin durase hotărârea lui! Dar era 
adevărat, hidalgoul avea dreptate. Cum să se apropie de Isabel? 
Imaginea ei, îmbrăcată în negru și plimbându-se prin grădină cu 
capul plecat în după-amiaza aceea, în contrast cu ţinuta 
îngâmfată și dispreţuitoare a donei Angela, îl convinsese de 
aceasta. De altfel, dacă zvonurile ajunseseră la urechile 
judecătorului... Ar fi o nebunie! 

— Bine, cedă el. Vom pleca mâine dis-de-dimineaţță. 


În noaptea aceea, Hernando începu să-și pregătească 
lucrurile personale pentru călătorie. Între veșminte, le găsi pe 
cele pe care i le cumpărase judecătorul pentru petrecere; în 
seara când le îmbrăcase, Isabel... Fusese o prostie, încercă el să 
se convingă. Ce drept avea el, cum spunea don Sancho, să-i 
distrugă viața unei femei demne? Da, simţea că ea îl dorește, 
din ce în ce mai mult, dar poate că era adevărat că profitase de 
o femeie care îi datora recunoștință. Privi de jur împrejur; uitase 
ceva? Și veșmintele acelea? Le apucă și le aruncă pe jos, 
departe de el, într-un colț al dormitorului. Nu era adevărat nici 
că profitase de ingenuitatea lui Isabel, așa cum îi reproșase don 
Sancho! Ea fusese cea care se lipise de spatele lui în noaptea 
focurilor de artificii și tot ea fusese cea care își întinsese mâna 
până la a lui. În orice caz, ce importanţă mai avea acum? Se 
întorcea la Córdoba. 


Hernando se lăsă într-un scaun cu ornamente din argint bătut 
sau gravat și privirea îi rătăcea peste Alhambra și la jocul de 
lumini aurii și umbre pe care le aruncau din pietrele palatului 
făcliile și luna. Era trecut de miezul nopţii. Conacul era cufundat 
în liniște; Albaicinul era și el cufundat în liniște; toată Granada 
părea să fie astfel! O adiere capricioasă reîmprospăta atmosfera 
și îl făcea să uite de căldura înăbușitoare din timpul zilei. 
Hernando se lăsă pradă visării, închise ochii și inspiră adânc. 

— Va fi prima dată când luna ne va însoți. 

Cuvintele îl făcură să tresară. Isabel, îmbrăcată în cămașa de 
noapte, era pe terasă, frumoasă, senzuală, cu Alhambra 
proiectată în spatele ei. 

— Ce faci aici...? Hernando se ridică de pe scaun. Și soţul tău? 

— L-am auzit sforăind din odaia mea. lar dona Angela s-a 
retras acum câteva ore. 

Când îi răspundea, chiar pe terasă, Isabel lăsă să-i cadă de pe 
umeri cămașa, care îi alunecă de pe trup până în pământ și i se 
arătă goală; îl privi în ochi, provocatoare, mândră, invitându-l să 
se delecteze cu ea. 

Hernando rămase paralizat; până și luna, cu sclipirile ei, părea 
că mângâie acel trup splendid! 

— Isabel... șopti Hernando, fără să-și poată lua ochii de la 
sânii ei, de la șoldurile și de la pântecele ei, de la pubisul ei... 

— Mâine vei pleca, murmură ea. Așa mi-a spus Ponce. Nu ne 


rămâne decât această noapte. 

Hernando se apropie de Isabel și îi întinse o mână ca să intre 
în dormitor. Îi luă cămașa și închise ușile de la terasă. Apoi se 
întoarse și vru să-i spună ceva, dar ea duse un deget la buzele 
lui Hernando, cerându-i astfel să tacă. Și îl sărută dulce. El căută 
să o mângâie, dar Isabel îi luă mâinile și le îndepărtă de trupul 
ei. 

— Lasă-mă pe mine, îl rugă ea. 

Îi rămânea doar noaptea aceea! Începu să-i descheie cămașa. 
Ea voia să o facă! Își dorea cu nesaţ plăcerea aceea pe care i-o 
făgăduise de atâtea ori Hernando! Se miră ea însăși când simţi 
fermitatea propriilor mâini mângâind umerii lui Hernando ca să-i 
dea jos cămașa de pe spate. Apoi, îi sărută pieptul și își cobori 
mâna până la pantalonii lui. Șovăi o clipă, după care îngenunche 
în faţa lui. 

Hernando suspină. 

Când Isabel ajunse să-i cunoască trupul lui Hernando, după ce 
îl sărutase și îl linsese, se îndreptară spre pat. O bună bucată de 
vreme, lumina slabă a unei singure lămpi lumină silueta unui 
bărbat și a unei femei, asudaţi și lucioși, care își vorbeau în 
șoaptă, întretăiat, în vreme ce se sărutau, se mângâiau și se 
mușcau fără să se grăbească. Isabel fu cea care îl chemă să o 
pătrundă, ca și cum ar fi fost dispusă, ca și cum ar fi ajuns în 
sfârșit să înțeleagă sensul tuturor acelor cuvinte pe care i le tot 
repetase Hernando. Și se contopiră într-un singur trup; gâfâielile 
stinse ale lui Isabel începură să se intensifice treptat, până când 
Hernando încercă să le facă să amuţească printr-un lung sărut, 
fără să înceteze să împingă, până când el însuși simţi înlăuntrul 
ei, stins, reprimat prin sărutul lui, un urlet gutural pe care 
femeia, extaziată, nu și-ar fi închipuit vreodată că ar putea să-l 
simtă ţâșnindu-i din străfunduri și care s-a contopit cu propriul 
lui extaz. Apoi, încă multă vreme, rămaseră nemișcați, 
satisfăcuţi, unul peste celălalt, fără să se separe, fără măcar să- 
și vorbească. 

— Mâine plec, spuse Hernando în cele din urmă. 

— Știu, se mărgini ea să răspundă. 

Tăcerea se lăsă din nou între cei doi, până când Isabel clătină 
aproape imperceptibil din cap și se desprinse din îmbrăţișarea 
trupurilor. 

— Isabel... 


— Taci, îl imploră femeia. Trebuie să mă întorc la viaţa mea. 
De două ori ai intrat în ea și de două ori am revenit la viaţă. 
Acum șezând, Isabel îi mângâie chipul lui Hernando cu dosul 
mâinii. Trebuie să mă întorc. 

— Dar... 

Ea își duse din nou un deget la buzele lui Hernando, rugându-l 
să tacă. 

— Mergi cu Dumnezeu, îi șopti ea stăpânindu-și plânsul. 

Apoi părăsi dormitorul fără să privească în urmă. 

Hernando nu vru să o vadă plecând și rămase întins cu 
privirea pierdută în tavanul cu casete. În cele din urmă, când 
sunetele nopții la Granada deveniră din nou prezente, se ridică 
din pat și merse pe terasă, unde se pierdu încă o dată în 
contemplarea palatului Alhambra. De ce nu insista? De ce nu 
alerga la ea promiţându-i fericire veșnică? În ciuda avertizărilor 
lui don Sancho și a pericolului, ajunsese să-și pună viaţa în 
primejdie pentru femeia aceea. Oare simplul fapt de a obţine 
plăcerea cu ea era de ajuns? Era dragoste ceea ce simţea? se 
întrebă el, tulburat și descumpănit. Trecu ceva timp până când 
splendida fortăreață roșie care se întindea de cealaltă parte a 
văii râului Darro păru că-i răspunde: acolo, de mic copil, în 
grădinile reședinței de la ţară a califilor, numite Generalife, 
visase el să danseze cu Fâtima. Fâtima! Nu! Nu era dragoste 
ceea ce simțea pentru Isabel. Ochii mari negri migdalaţi ai soției 
sale îi aduseră în amintire nopţile lor de iubire: unde era acel 
spirit satisfăcut, de fericire absolută, cu mii de făgăduieli tăcute 
cu care se încheiau toate acele nopţi? 


Hernando își dedică puţinul timp rămas până la răsăritul 
soarelui pentru încheierea pregătirilor de plecare. Apoi, cobori la 
grajduri, spre uimirea rândașului, care nici măcar nu reușise 
încă să scoată bălegarul din culcușul cailor. 

— Curăţă-l și pune-i dârlogii Zburătorului, îi porunci el. Apoi, 
pregătește și calul lui don Sancho și catării. Plecăm. 

Se îndreptă spre bucătărie, unde îi prinse pe servitori 
dezmorțindu-și mădularele și luând micul dejun. Luă și el o 
bucată de pâine uscată și mușcă din ea. 

— Anunţă-l pe don Sancho, îi spuse unuia dintre servitorii săi, 
că ne întoarcem la Córdoba. Fiţi gata pentru când voi reveni. 
Trebuie să merg la catedrală. 


Cobori din Albaicin spre catedrală. Granada se trezea și 
oamenii începeau să iasă din casele lor; Hernando călărea 
semeț, fără să privească pe nimeni și nimic. La catedrală nu-l 
găsi pe notar, ci pe un sacerdot, care îl ajuta, și care îl primi 
plictisit. Dacă se întorcea la Córdoba, avea nevoie de un 
document care să-i permită să circule prin regate, asemenea 
celui pe care, la vremea respectivă, i-l furnizase episcopia din 
Córdoba ca să umble prin oraș. 

— Spuneți-i notarului, îi încredinţă el misiunea după un salut 
rece pe care Hernando chiar l-ar fi evitat, că trebuie să mă 
întorc la Córdoba și că îmi este greu să lucrez aici, în Granada, 
într-un loc atât de implicat în evenimentele pe care trebuie să i 
le relatez. Îi voi aduce personal raportul meu și toate celelalte 
care l-ar putea interesa pe decan sau pe arhiepiscop. Spuneti-i 
de asemenea că, fiind morisc, voi avea nevoie de un document 
al episcopatului, sau al cui ar fi nevoie, prin care să fiu autorizat 
să circul liber pe drumuri. Să mi-l trimită cu cineva la Córdoba, 
la palatul ducelui de Monterreal. 

— Dar o autorizaţie... încercă să se opună preotul. 

— Da. Asta am spus. Fără autorizaţie nu vor exista rapoarte. 
Aţi înţeles? Nu vă cer bani pentru munca mea. 

— Dar... 

— Oare n-am fost suficient de clar? 

Îi mai rămăsese doar o formalitate înainte de a porni pe 
drumul de întoarcere. Locuitorii Granadei se îmbulzeau deja pe 
străzi, iar vama pentru mătăsuri, lângă catedrală, strângea o 
mulțime de persoane interesate în cumpărarea sau vânzarea 
mătăsurilor sau a postavurilor. Don Pedro de Granada s-o fi 
trezit deja, se gândi Hernando. 

Nobilul îl primi singur, în sufragerie, când devora un clapon. 

— Ce te aduce atât de devreme pe aici? Așază-te și ține-mi 
companie, îl invită el, arătând cu mâna spre celelalte feluri de 
mâncare puse pe masă. 

— Mulţumesc, Pedro. Dar n-am poftă de mâncare. Se așeză 
lângă nobil. Plec la Córdoba și, înainte de asta, trebuia să 
vorbesc cu tine. 

Hernando făcu semn spre cele două slugi care serveau la 
masă. Don Pedro le porunci să iasă. 

— Te ascult. 

— Am nevoie să-mi faci o favoare. Am avut un diferend cu 


judecătorul. 

Don Pedro încetă să mai mănânce și dădu din cap de parcă ar 
fi prevăzut deja acest lucru. 

— Ca toți avocăţeii, este un om sucit, afirmă el. 

— Atât de sucit, încât mă tem că vrea să se răzbune pe mine. 

— Așa de gravă a fost treaba? 

Hernando încuviință. 

— Ca dușman e periculos, spuse atunci don Pedro pe un ton 
răspicat. 

— Aş vrea să fii la curent cu ceea ce face sau spune despre 
mine și să mă informezi permanent. Ar putea încerca să mă 
ponegrească faţă de consiliul catedralei. M-am gândit că trebuie 
să afli acest lucru. 

Seniorul de Campotéjar își sprijini coatele pe masă și apoi 
bărbia în mâini, cu degetele împletite. 

Voi fi cu ochii în patru. Nu-ţi face griji, făgădui el. Ar trebui să 
știu care a fost problema? 

— Este ușor de imaginat locuind în aceeași casă cu o 
frumuseţe ca soţia judecătorului. 

O lovitură de pumn pe masă răsună în sufragerie și răsturnă 
două pahare. Când lovea din nou în masă, don Pedro izbucni 
într-un hohot de râs. Servitorii intrară uimiţi, dar nobilul îi dădu 
din nou afară printre râsete. 

— Femeia aceea era tot atât de inexpugnabilă precum 
Alhambra! Câţi n-au încercat fără succes! Eu însumi... 

— Te rog să fii discret, încercă să-l calmeze Hernando, când 
se întreba dacă o fi făcut bine povestindu-i aventurile sale 
amoroase. 

— Bineînţeles. În sfârșit, l-a pus cineva la punct pe judecător, 
râse el din nou, și lovindu-l acum unde îl poate durea cel mai 
mult. Știai că mare parte din averea judecătorului provine din 
spolierea moriscilor atunci când notarii au dezgropat procese 
vechi și le-au cerut titlurile de proprietate asupra unor 
pământuri care le aparţineau de secole? Tatăl lui lucra pe atunci 
ca notar la Tribunalul Suprem și, la fel ca mulţi alții, a profitat de 
tot. Are deja bani, acum vrea putere prin protejata familiei 
Velez. Nu-l poate interesa un scandal de acest gen. 

— Nu te pun într-o situaţie neplăcută? 

Don Pedro se schimbă la față. 

— Toţi suntem în situaţii neplăcute, nu-i așa? 


— Ba da, acceptă Hernando. 
— Vei păstra legătura cu noi? 
— Să n-ai nici o îndoială în această privinţă. 


50 


Ce alte relicve mai doriţi, în afară de cele pe care le 
aveti în muntii aceia? Luaţi un pumn de țărână, 
stoarceți-l și va curge sângele martirilor. 


Papa Pius al IV-lea către arhiepiscopul Granadei, 
Pedro Guerrero, care solicita relicve pentru oraș 


Dacă la întoarcerea sa de la Granada Hernando nutrea o 
oarecare speranță în privința îmblânzirii poziţiei comunităţii 
morisce din Córdoba față de el, această iluzie s-a risipit 
numaidecât: datorită scrisorii trimise de către judecător lui don 
Alfonso, știrea despre participarea lui la studiul despre martirii 
creștini din Alpujarras ajunsese înaintea lui. Cererea 
arhiepiscopului a fost comentată la curtea celor întreţinuţi de 
către duce și nu a întârziat prea mult ca să ajungă din gura 
sclavilor morisci de la palat la urechile lui Abbas. 

După câteva zile de la întoarcerea sa, în urma insistenţei lui 
Hernando, mama lui consimţi să stea de vorbă cu el. Se vedea 
că îmbătrânise și că se gârbovise. 

— Ești bărbat, îl lămuri ea pe un ton inexpresiv când 
Hernando veni la atelierul de mătăsuri. Legea îmi cere să fiu 
supusă, în ciuda dorințelor mele. 

Erau amândoi pe stradă, la câţiva pași de atelierul în care 
muncea Aisha. 

— Mamă, aproape că o imploră Hernando, n-am nevoie de 
supunerea ta. 

— Tu ai fost cel care a obţinut să mi se mărească simbria 
zilnică, nu-i așa? Meșterul n-a vrut să-mi dea explicaţii, zise 
Aisha și arătă spre poartă. 

Hernando se întoarse și îl văzu pe ţesător, care îl salută de la 
distanță și rămase pe loc, observându-i, ca și cum ar fi așteptat 
să vorbească cu el. 

— De ce nu ne putem recăpăta...? 

— Am înțeles că acum lucrezi pentru arhiepiscopul Granadei, 
îl întrerupse Aisha. E adevărat? 

Hernando șovăi. Cum puteau afla atât de repede? 

— Se spune că acum le ocupi cu trădarea fraţilor tăi din 


Alpujarras... 

— Nu! protestă el, înroșit la față. 

— Lucrezi ori nu pentru papistași? 

— Ba da, dar nu este ceea ce pare. 

Hernando tăcu. Don Pedro și traducătorii îi ceruseră secret 
absolut asupra proiectului, iar el jurase pe Allah. 

— Ai încredere în mine, mamă, o rugă el. 

— Cum vrei să fac așa ceva? Nimeni nu mai are încredere în 
tine! 

Rămaseră amândoi tăcuţi. Hernando dorea să o îmbrăţișeze. 

Întinse o mână cu intenţia de a o atinge, dar Aisha se 
îndepărtă de el. 

— Mai vrei ceva de la mine, fiule? 

De ce să nu-i povestească tot? 

„Niciodată unei femei! aproape că ţipase don Pedro după ce 
el pusese în discuţie posibilitatea de a-i mărturisi mamei sale. 
Ele vorbesc. Nu fac altceva decât să trăncănească fără măsură. 
Chiar dacă este mama ta.“ Apoi, îl silise să jure. 

— Pacea fie cu tine, mamă, cedă el și își retrase mâna. 

Cu un nod în gât, o văzu îndepărtându-se pe stradă, în jos, 
foarte încet. Apoi, își drese vocea și se îndreptă spre locul unde 
îl mai aștepta încă meșterul ţesător care, după schimbul de 
saluturi de rigoare, îi ceru să se ţină de cuvânt: casa ducelui 
trebuia să cumpere mărfuri de la el. 

— Ți-am promis că o să intervin pentru ca ducele să se 
intereseze de produsele tale, îi răspunse Hernando. Dacă o să 
cumpere sau nu, asta nu mai depinde de mine. 

— Dacă o să vină, o să cumpere, spuse el, arătând spre 
interiorul prăvăliei. 

Hernando aruncă o privire: era un local bun. Lumina, așa cum 
era obligatoriu, intra cu generozitate prin ferestrele deschise, 
lipsite de parasolare sau de perdele de pânză care să le 
acopere, pentru ca toţi cumpărătorii să poată aprecia cu 
claritate mărfurile; baloturile de catifea, atlaz sau damasc erau 
expuse publicului fără nici o reclamă sau vreun vicleșug care ar 
fi putut induce în eroare. _ 

— Sunt sigur de asta, afirmă Hernando. |ţi mulţumesc pentru 
tot ce-ai făcut pentru mama mea. De cum o să-l văd pe duce... 

— Stăpânul tău, îl întrerupse ţesătorul, poate întârzia luni de 
zile până să se întoarcă la Córdoba. 


— Nu este stăpânul meu. 

— Atunci, spune-i ducesei. Expresia lui Hernando a fost de 
ajuns pentru ca meșterul să se încrunte. Am făcut o înţelegere. 
Eu mi-am îndeplinit-o. Acum, e rândul tău, îi ceru el. 

— O voi face. 

Cum să nu o îndeplinească? se întrebă el de îndată ce îi 
întoarse spatele ţesătorului. Mama sa nu ar mai primi nici un 
real din mâna lui. Nu putea consimți ca ea să trăiască în sărăcie 
câtă vreme el dispunea de o alocaţie importantă. Era singurul 
lucru care îi mai rămăsese de făcut, chiar dacă l-ar fi respins. 
Intr-o zi, o să-i poată spune adevărul, încercă el să prindă curaj 
când trecea prin faţa laviţelor rezemate de zidul orb al 
mănăstirii Sfântul Pavel. Cadavrul unei tinere găsit pe câmp de 
către călugării Milostivirii, înconjurat de un grup de copii care îl 
priveau cu gura căscată, îi aminti de epoca în care venea acolo 
zi de zi, ţinându-și răsuflarea, cu speranţa de a vedea expus 
publicului trupul Fâtimei sau al vreunuia dintre copiii săi. 

Fátima îi revenise în amintire cu o forță neobișnuită. În urmă 
cu câteva zile, când părăsise Granada, pe câmpie, Hernando 
făcuse o escală și se întorsese să privească orașul regilor 
nazariţi. Acolo rămăsese Isabel. Dar norii aceia care se risipeau 
deasupra muntelui și din ale căror forme capricioase și culori 
bătrânii extrăgeau atâtea preziceri îi arătaseră chipul Fâtimei. 

Cineva, poate don Sancho, făcuse zgomot în spatele lui, 
atrăgându-i parcă atenţia să-și continue drumul; hidalgoul se 
arătase sec și distant cu el. Hernando nu se întorsese, 
rămânând cu privirea aţintită asupra acelui nor care părea să-i 
zâmbească. 

— Mergeţi voi. O să vă ajung din urmă, le spusese el. 

Trecuseră trei ani de când Ubaid îi asasinase pe Fâtima și pe 
copii, se gândise Hernando. Tocmai cunoscuse o altă femeie cu 
care încercase să atingă același cer care se întindea deasupra 
norului, dar Fátima era cea care i se prezenta, de parcă Isabel, 
în Granada aceea pe care aproape că putea pune mâna, l-ar fi 
eliberat și i-ar fi permis să deschidă porţile unui sentiment pe 
care îl păstra închis în inima lui. Trei ani. Hernando nu plânsese 
așa cum o făcuse după moartea soției sale; nici lacrimile și nici 
durerea nu veniseră să umbrească râsetele ei, cuvintele dulci 
ale lui Ines sau ochii albaștri și sinceri ai lui Francisco. Privise 
norul și îi urmărise traseul pe cer până când imaginea lui se 


împletise cu alta. Apoi, lovise ușor gâtul calului cu palma și îl 
silise să se întoarcă. Hidalgoul și servitorii se îndepărtaseră. Se 
gândise să-i dea pinteni Zburătorului ca să-i ajungă de la spate, 
dar preferase să-i urmeze de la distanţă, la pas. 


Valetul ducelui de Monterreal se numea Jose Caro și avea în 
jur de patruzeci de ani, cu zece mai mult decât Hernando. Era 
un bărbat pus la punct, serios și extrem de scrupulos în 
îndeplinirea sarcinilor, așa cum se cuvenea din partea unei 
persoane care îl slujise deja ca paj pe tatăl lui don Alfonso, când 
era doar un copil. Valetul, pe care ierarhia îl situa mai prejos 
doar decât capelanul și secretarul, se îngrijea de garderoba și 
de celelalte podoabe și efecte personale ale ducelui, pe lângă 
tot ce ţinea de ornamentele și întreținerea palatului. Jose Caro 
era persoana pe care trebuia să o convingă să se intereseze de 
mătăsurile meșterului, dar vreme de trei ani cât trăise în palat 
nu schimbase cu el nici două cuvinte. 

Într-o după-amiază, Hernando îl văzu într-unul dintre saloane, 
îmbrăcat impecabil în livrea, supraveghind un meșter tâmplar 
care repara un bufet ciobit. Lângă el, o servitoare tânără mătura 
rumegușul de rindea, chiar înainte de a se risipi pe jos. 

Hernando se opri în ușa salonului. „Am nevoie să mergeţi la 
prăvălia meșterului Juan Marco să cumpăraţi... se gândi că îi 
poate spune. Am nevoie? Aș dori... vă rog...“ De ce? Ce să-i 
răspundă dacă îl întreabă motivul? Cu siguranţă că o va face. 
„Pentru că sunt prieten cu ducele, i-ar putea răspunde, i-am 
salvat viaţa.“ Se imagină atunci silit să repete argumentul în 
fața donei Lucia și îl excluse numaidecât. Don Sancho îl învățase 
multe lucruri, dar desigur că nu ajunsese să-i dea vreodată o 
lecţie despre cum să se adreseze servitorilor cu autoritatea 
aceea de care toţi făceau paradă la modul cel mai firesc. Se 
gândi de asemenea să apeleze la hidalgo, dar acesta nu-i mai 
adresa nici un cuvânt după discuţia despre Isabel. 

Deodată, se simţi observat. Valetul avea privirea aţintită 
asupra lui. Oare de cât timp stătea în cadrul ușii? 

— Bună ziua, José, îl salută cu o strâmbătură care se voia a fi 
un zâmbet. 

Servitoarea încetă să mai măture și se întoarse uimită. Valetul 
îi răspunse cu o ușoară înclinare a capului și, numaidecât, îi 
acordă din nou atenţie meșterului. 


Uimirea reflectată pe chipul fetei îl descumpăni și Hernando 
renunţă la intenţia lui. Adevărul era că în timpul celor trei ani pe 
care îi petrecuse la palat întreţinuse prea puţine relații cu ei. Se 
întoarse cu spatele și plecă, omorându-și timpul prin grădinile 
palatului până când o văzu trecând pe servitoare. 

— Apropie-te, îi ceru el. Pe măsură ce fata se apropia, 
Hernando scotocea în pungă. la asta. li întinse o monedă de doi 
reales. Fata acceptă banii cu temere. Vreau să-l supraveghezi 
pe valet și să mă anunţi dacă iese noaptea din palat. M-ai 
înțeles? 

— Da, don Hernando. 

— lese în timpul nopţii? 

— Doar dacă excelența sa nu este aici. 

— Bine. Vei mai primi o monedă când o să-ți îndeplinești 
sarcina. După cină, o să mă găsești în bibliotecă. 

Fata încuviinţă, spunând că știe. 


Hernando ieșea să călărească în fiecare zi. Căuta să se scoale 
devreme, înaintea celorlalţi hidalgo, care obișnuiau să o facă pe 
la mijlocul dimineţii, dar mai ales încerca să o evite pe doña 
Lucia. Ajunsese la concluzia că don Sancho îi povestise ducesei 
aventurile sale amoroase cu Isabel, întrucât, de la disprețul pe 
care i-l arăta, femeia trecuse la o ură pe care nu o putea 
ascunde, în puţinele ocazii când se întâlneau în palat, doña 
Lucia întorcea capul, iar la orele mesei, Hernando era așezat în 
capătul cel mai îndepărtat, aproape fără acces la platouri. Toţi 
hidalgo zâmbeau văzând eforturile moriscului de a pune mâna 
pe ceva de mâncat. 

Așa stând lucrurile, mânca din belșug la micul dejun și ieșea 
din Córdoba ca să rătăcească pe izlazuri și să se bucure de 
dimineți. Petrecea adesea ore întregi printre tauri, mergând la 
distanţă, fără să-i aţâţe sau să lupte cu ei. Îl urmărea amintirea 
lui Azirat năpustindu-se în coarnele unui taur; nici nu mergea să- 
i vadă pe nobili luptând cu ei în oraș. Câteodată, se întâlnea cu 
călăreți de la grajdurile regale și, cu o oarecare nostalgie, îi 
vedea luptând cu mânjii din anul acela. După masă, se închidea 
în bibliotecă. Avea destule ocupaţii. Una era aceea de a 
transcrie evanghelia lui Barnaba, pe care o luase de acasă de la 
Arbasia; poate că într-o zi va trebui să împărtășească 
descoperirea aceea și nu era dispus să predea manuscrisul. 


Citise capitolele și preceptele în arabă, dar reușise să înțeleagă 
adevărata lor semnificaţie doar când le transcria. Chiar de la 
buna vestire, arhanghelul Gabriel nu îi spune Mariei că va da 
naștere unei fiinţe divine, ci uneia care va arăta calea. „Incotro? 
se întrebă el, oprindu-se din scris. Cui i-o va arăta? Adevăratului 
Profet“, își răspunse tot el. La fel ca musulmanii, nici lisus, nici 
mama acestuia nu aveau voie să bea vin sau să mănânce lucruri 
spurcate, iar îngerii nu le-au anunțat păstorilor nașterea 
Mântuitorului, ci a unui alt Profet. Spre deosebire de relatările 
evangheliștilor ulteriori, Barnaba afirma că lisus Hristos, pe care 
îl cunoscuse personal, nu și-a spus lui însuși Dumnezeu sau fiul 
lui Dumnezeu, nici măcar Mesia. Nu se considera altceva decât 
un trimis al lui Dumnezeu care anunţa venirea adevăratului 
Profet: Mahomed. 

O altă sarcină de-a sa consta în pregătirea memoriului privind 
faptele petrecute la Juviles pentru arhiepiscopia din Granada, 
care îi reamintise angajamentul său trimițându-i autorizaţia 
specială pe numele lui. Hernando nu era dispus să-și trădeze 
neamul, chiar dacă așa socoteau Abbas, cei asemenea acestuia 
sau chiar propria mamă. Un morisc, Zaguer, fusese cel care - 
scrisese el - împiedicase execuţia tuturor creștinilor din sat; mai 
mult decât atât, dacă se produsese într-adevăr vreun măcel la 
Juviles, acesta nu fusese altul decât al celor peste o mie de 
femei și de copii morisci de mâna soldaţilor creștini, adăugase 
el, amintindu-și cu durere căutarea disperată a mamei lor și 
salvarea întâmplătoare a Fâtimei și a micuțului Humam, între 
flăcările și fumăria archebuzelor în întunericul din piaţa satului. 

Între cele două sarcini, asumându-și angajamentul, 
comunicând prin imensa reţea a cărăușilor morisci, colabora cu 
Castillo la cartea care avea ca subiect pe don Rodrigo, regele 
got, pe care o pregătea Luna. Contribuţia lui consta în furnizarea 
de date despre conviețuirea creștinilor cu musulmanii în 
Córdoba califilor. Trebuia să se demonstreze că, în epoca în care 
guvernaseră musulmanii, creștinii, numiţi pe vremea aceea 
mozarabi, puteau să trăiască pe domeniile lor și, ceea ce era cel 
mai important, să-și practice credinţa în limitele unei anumite 
toleranțe. Hernando reușise să facă dovada că mozarabii își 
păstraseră bisericile și templele, organizarea ecleziastică, chiar 
și justiția. Dimpotrivă, câte moschei rămăseseră în picioare pe 
pământurile Regelui Prudent? Mozarabii nu fuseseră siliți să se 


convertească; moriscii, da. 

Adusese noutăţi despre bisericile Sfântul Acisclo și Sfântul 
Zoil, Sfântul Fausto, Sfântul Ciprian, Sfântul Gines și Sfânta 
Eulalia; toate acestea rămăseseră în picioare în orașul Córdoba 
în timpul stăpânirii musulmane, dar evitase să vorbească despre 
starea de supunere în care se aflaseră mozarabii - dar cel puţin 
putuseră să-și păstreze convingerile, argumentă în sinea lui - în 
timpul cumplitei epoci a vizirului Almanzor. 

Și dacă se plictisea de aceste îndeletniciri și dorea să se 
delecteze cu ceva, se dedica artei caligrafiei. Tratatul pe care îl 
găsise în ladă lângă evanghelie nu era altceva decât o copie a 
lucrării Tipologia scribilor, compusă de Ibn Muqla, cel mai 
însemnat copist dintre toţi cei care fuseseră în slujba califilor din 
Bagdad. Atunci, când scria, căuta perfecțiunea trăsăturilor și se 
cufunda într-o stare de spiritualitate comparabilă doar cu 
momentele de rugăciune. 

— L-ai ofensat pe Allah cu imaginile cuvântului sacru redate 
de tine, își reproșă el într-o zi în liniștea bibliotecii, conștient de 
imperfecţiunea scrierii sale și de lipsa magiei caracterelor pe 
care, în loc să le deseneze, le mâzgălea pe exemplarele din 
Coran pe care le copia. 

Avea nevoie să facă rost de condeie și să înveţe să le ascută 
vârful, lung și ușor înclinat spre dreapta, așa cum arăta Ibn 
Muqla; penele creștinilor nu erau de ajuns pentru a-l sluji pe 
Allah. Nu-i va fi greu să găsească bețe de trestie cu care să o 
facă, se gândi el. 

Dar avea nevoie, de asemenea, să-și ascundă munca din ce în 
ce mai prolifică, ceea ce îl obliga să facă vizite frecvente în 
turnul  minaretului. Pentru aceasta, profita de întuneric, 
temându-se să nu fie văzut, conștient de faptul că și cea mai 
mică neglijență putea atrage după sine consecinţe fatale. In 
fundul nișei secrete din peretele turnului, în aceeași casetă pe 
care o găsise, ţinea ascunsă mâna Fâtimei, pe care o scosese 
din tapiserie atunci când găsise ascunzătoarea aceea, precum și 
evanghelia cu copia ei. În ceea ce priveşte încercările sale de 
caligrafie, le distrugea mereu în foc pentru ca să nu rămână nici 
o urmă din ele. Lăsă la vedere doar memoriul către consiliul 
Granadei, care nu întârzie să fie examinat, întrucât capelanul 
palatului începu să i se alăture la micul dejun și să se intereseze 
de opinia lui Hernando, atât de contrară cauzei martirilor din 


Alpujarras. 

— Cum îndrăznești să compari o nenorocire, rezultat al unei 
neînțelegeri care a pricinuit moartea câtorva morisce în piaţa 
localităţii Juviles, cu asasinarea premeditată și mârșavă a 
creștinilor? îl întrebă într-o zi sacerdotul cu nerușinare. 

— Văd că îmi spionaţi munca. 

Hernando continuă să mănânce. Nici măcar nu se întoarse 
către capelan. 

— Faptul de a munci pentru Dumnezeu cere tot felul de 
eforturi. Marchizul de Mondéjar i-a pedepsit deja pe asasinii 
aceia, insistă preotul. Prin aceasta s-a făcut dreptate. 

— Zaguer a făcut mai mult decât marchizul, argumentă 
Hernando. A evitat asasinatele, a împiedicat moartea creștinilor 
din Juviles. 

— Dar acestea tot s-au produs, spuse sacerdotul pe un ton 
sentenţios. 

— Doriţi să faceţi o comparaţie? întrebă moriscul, pe un ton 
îndrăzneț. 

— Nu ești tu acela care trebuie să o facă. 

— Nici voi, replică Hernando. O va face arhiepiscopul. 


Într-o noapte, când se apropia de sfârșitul muncii sale la 
memoriu, servitoarea se ivi în bibliotecă. 

— Valetul Excelenței Sale tocmai a ieșit din palat, îl anunţă 
fata, stând în cadrul ușii. 

Hernando își strânse hârtiile, se ridică de la masa de scris, 
căută moneda promisă și i-o înmână. 

— Du hârtiile astea la mine în dormitor, îi spuse el, întinzându- 
i memoriul. Și mulțumesc, adăugă el în momentul în care 
servitoarea lua hârtiile și hanii. Ea îi răspunse, printr-un zâmbet 
timid. Hernando observă că are o figură drăgălașă. Ai idee ce 
obișnuiește el să facă, unde merge? profită atunci să o întrebe. 

— Se bârfește că-i place să joace cărți. 

— Mulţumesc încă o dată. 

Se grăbi spre ieșire. Când ajunse în patioul în care dădea 
salonul preferat al ducesei, îl auzi pe unul dintre hidalgo citind 
cu voce tare pentru ceilalţi. Căută să treacă nevăzut: la 
adăpostul întunericului din galeriile opuse, ieși în răcoarea nopții 
de toamnă. Nu avu timp să-și ia o capă. Trecuseră mai bine de 
zece ani de când nu mai pusese piciorul într-o casă de jocuri de 


noroc și nu voia să-l piardă pe valet în întunericul de pe străzile 
Cordobei. Oare mai existau cele în care lucrase ca momeală, 
aducând guguștiucii ca să fie jumuliţi de bani? In orice caz, 
valetul trebuia să se îndrepte spre cartierul Corredera ori spre 
Piaţa Mânzului; pentru asta trebuia să treacă de vechiul zid arab 
care despărțea medina de axarquia și singurele două treceri 
care existau erau Portiţa Mântuitorului sau cea a Gârbaciului. 
Hernando optă pentru prima. Avu noroc și întrezări silueta 
valetului în momentul în care acesta era abordat de sărmanii 
care se refugiau sub poartă ca să-și petreacă noaptea. In 
pâlpâirea lumânărilor aprinse permanent în onoarea unui Crist 
dintr-o nișă aflată sub arcada porții, îl zări pe Jose Caro în 
mijlocul unui grup care cerea de pomană și punea mâna pe el ca 
să-l împiedice să treacă. Pregăti un bănuţ de aramă și când 
valetul reuși să scape de cerșetori și să-și continue drumul spre 
Portița Mântuitorului, o porni și el spre arcadă. 

Asediul se repetă și cu moriscul. Hernando ridică moneda și o 
aruncă înapoi. Patru dintre milogi se repeziră după moneda de 
aramă și el putu să-i ocolească fără probleme pe ceilalţi doi care 
cerșeau altă monedă. 

Jose Caro se îndreptă spre zona Pieței Mânzului. Unde, dacă 
nu acolo? zâmbi Hernando, care îl urmărea de la o oarecare 
distanță, auzindu-i pașii în întuneric sau zărindu-i silueta în 
trecere pe lângă vreun altar luminat. Fu pe punctul de a pierde 
urma bărbatului când dădu peste oameni, peste zarva și viața 
care deborda din piaţă. Cât timp trecuse de când nu-și mai 
petrecuse noaptea în Piaţa Mânzului? Il căută pe valet în 
mulțime. Făcu un pas, dar un băiat îi ieși în cale. 

— Excelenţa voastră caută o casă de jocuri de noroc unde să 
câștige bani buni? Eu v-o pot arăta pe cea mai bună... 

Hernando zâmbi. 

— ÎI vezi pe bărbatul ăla? îl întrerupse arătând spre valet, care 
dădea colțul străzii ca să se îndrepte spre strada Meșinei. 
Băiatul încuviinţă. Dacă îmi spui unde merge, o să-ţi dau o 
monedă. 

— Cât? 

— O să-ţi scape, îi atrase el atenţia. 

Băiatul o luă la fugă și Hernando se lăsă în voia amintirilor: 
bordelul și Hamid; Juan, catârgiul; Fâtima, vlăguită, scuipând 
supa pe care Aisha încerca să i-o toarne pe gât; el însuși, 


alergând după clienţii caselor de jocuri de noroc... 

— A intrat în tripoul lui Pablo Coca. Cuvintele puștiului îl 
readuseră la realitate. Dar eu vă pot duce la o casă mai bună; 
acolo nu se joacă cinstit. 

— Există vreuna în care să se joace cinstit? îl ironiză el. Pe cea 
a lui Coca nu o cunoștea; când frecventa el acele cartiere, 
localul nu exista. 

— Bineînţeles că există! Vă duc eu... 

— Nu te căzni. O să mergem la Coca. 

— O să mergem? întrebă băiatul, uimit. 

— În curând. O să-mi arăţi unde este. O să-ţi plătesc atunci. 

Așteptară îndeajuns încât să lase impresia unei întâlniri 
întâmplătoare și, după ce-l plăti pe băiat de îndată ce acesta îi 
arătă o intrare îngustă și întunecoasă, Hernando le arătă 
portarilor doi escudo de aur și se strecură înăuntru, într-un loc 
de mari dimensiuni, ascuns în încăperea din spate a atelierului 
unui fabricant de perii de dărăcit. Vreo cincizeci de inși, între 
care _trișori, măsluitori, chibiţi, socotitori și alţi împătimiţi ai 
jocurilor de cărți sau de zaruri, se înghesuiau în jurul mai multor 
mese de joc, alergând de la una la alta. Dacă n-ar fi fost zarva 
care domnea în Piaţa Mânzului, strigătele din interiorul tripoului 
ar fi putut trece chiar și prin pereţii de la dormitorul 
guvernatorului orașului. 

Işi trecu privirea prin local până când dădu peste valet, așezat 
la o masă și având deja doi chibiţi la spatele lui. Să fie oare un 
trișor priceput la jocurile de noroc sau un guguștiuc naiv care 
era lăsat uneori să câștige ca să fie jumulit atunci când era plin 
de bani? O fată îi oferi un pahar cu vin și el îl luă. Era din partea 
casei; se cuvenea ca acela care intra cu monede de aur să bea 
și să se așeze să joace. Dădu ocol meselor ca să vadă ce se juca 
la fiecare dintre ele: zaruri, douăzeci și unu, prima din Germania 
sau popa-prostul. Ajunse la cea a lui José și se opri de cealaltă 
parte a mesei. Observă jocul: douăzeci și unu. Lui Hernando nu-i 
trebui mult ca să priceapă că Jose Caro nu era altceva decât un 
guguștiuc. In spatele valetului de la palat se postase un chibiţ, 
gătit cu un pieptar și o cingătoare pe care străluceau, ca 
ornament, mici piese de metal lustruite. Măsluitorul care se 
așeza de cealaltă parte a mesei și care avea rolul de bancă 
profita să se uite cu coada ochiului în oglinzile de pe pieptarul și 
cingătoarea complicelui său, care reflectau cărțile lui Jose Caro. 


Hernando clătină aproape imperceptibil din cap; toţi ceilalţi 
indivizi de la masa de joc păreau să știe și toţi aveau să-și 
încaseze profitul pentru că l-au ajutat pe măsluitor să-l 
jumulească de bani! Valetul își arătă cărțile, un as și o figură: 
douăzeci și unu. Câștigase o mână bună. Voiau să-l facă să aibă 
încredere. 

— Ești foarte scump la vedere. Hernando se întoarse spre 
bărbatul care îi vorbea și se încruntă, încercând să-l recunoască. 
Ai dispărut și am crezut că ţi s-a întâmplat ceva, dar este 
evident că nu. Te întorci îmbrăcat ca un nobil și cu monede de 
aur în pungă. 

— Palomero!'4 

Mai mulţi jucători de la masă, inclusiv valetul, ridicară privirea 
spre nou-venitul care se purta astfel cu proprietarul tripoului. 
Pablo Coca îi făcu semn să nu mai folosească porecla aceea. 

— Acum sunt patronul tripoului, șopti el. Trebuie să am grijă 
de reputaţia mea. 

— Pablo Coca, șopti Hernando în sinea lui. Niciodată nu 
izbutise să afle numele acelui tânăr capabil să-l fraierească pe 
jucătorul cel mai înrăit. Trișorii reveniră la mizele lor. Jose Caro, 
intrigat de prezenţa moriscului, îl privea cu coada ochiului. Ai un 
tripou bun, adăugă el; trebuie că te costă multe parale ca să-i 
mituiești pe magistrați și alguazili. 

— Ca întotdeauna, râse Pablo. Vino, lasă poșirca aia și hai să 
degustăm un vin bun. 

Hernando îl însoţi într-o zonă ceva mai retrasă de la mesele 
de joc, unde, în spatele unei tejghele grosolane, un bărbat, păzit 
de alţi doi pociţi la faţă și având arme la cingătoare, făcea 
socoteli și număra banii. Pablo turnă două pahare de vin și 
închinară. 

— Ce faci pe aici? îl întrebă, după ce ciocniră paharele. 

— Vreau să obţin o favoare de la jucătorul de douăzeci și 
unu... îi mărturisi Hernando cu sinceritate. 

— Valetul ducelui? îl întrerupse Pablo. Este unul dintre cei mai 
fraieri care apar pe aici. Cum n-o să te grăbești să vorbești cu el, 
o să fie curăţat de ultimul rea/ și n-o să fie foarte dispus să audă 
de favoruri. 

Hernando privi spre masa de joc. Valetul tocmai plătea o miză 
la bancă. Altul discuta jocul și se lua la bătaie în pumni cu un al 


74 În spaniolă, „crescător de guguștiuci, de porumbei“. (n.tr.) 


treilea. Doi bărbaţi veniră numaidecât la masă, îi despărțiră și îi 
somară să se calmeze. Moriscul nu vru să se gândească acum 
cât de departe se afla în momentul acela de legea musulmană: 
bea într-o casă de jocuri de noroc... De ce era atât de greu să 
poţi fi credincios faţă de religia ta? 


— Dacă te interesează să fie binedispus, mai lasă-l să piardă 
încă puţin. Deja ai fost văzut cu mine. Când o să te așezi la 
masă, se vor schimba trișorii și o să poți face tot ce poftești. Știi 
să trișezi? Așa ţi-ai câștigat viaţa? La Sevilla? 

— Nu. Știu doar ce mi-a povestit într-o zi, cu mulţi ani în urmă, 
un bun prieten. Hernando îi făcu cu ochiul. Nu trebuie să se fi 
schimbat prea mult, nu-i așa? începând de acum... norocul să-și 
spună cuvântul. 

— Naivule, zise Pablo pe un ton răspicat. 

Statură la taclale o bună bucată de vreme și Hernando îi vorbi 
despre viața lui. Apoi, se îndreptară spre masa la care valetul 
aproape rămăsese fără bani. Pablo îi făcu semn jucătorului care 
ședea la dreapta valetului, care se ridică să-i cedeze locul 
moriscului. Jose Caro voi să facă același lucru, dar Hernando îl 
împiedică, punându-i mâna pe antebraţ și obligându-l să se 
așeze. 

— Începând de acum, vei putea juca doar împotriva norocului, 
îi șopti el la ureche. 

Câţiva jucători se ridicară de la masă; alţii noi se așezară. 

— Ce vrei să spui? îi răspunse valetul când se producea 
schimbul de jucători. Am fost foarte atent să nu se trișeze. 

— Nu vreau să te supăr. Ceea ce încerc să-ţi spun este că aici 
nu e ca și cum ai juca împotriva ducesei, la un rea/ miza. Să nu 
te așezi niciodată în faţa unui om cu oglinzi. Hernando îi arătă 
cu bărbia spre cel cu pieptarul împodobit care rămăsese în 
spatele lui și care, ceva mai departe de masă, își primea 
beneficiile din mâna trișorului câștigător. Alţi jucători, care 
asistaseră în tăcere la stratagemă, își așteptau partea. 

Valetul, enervat, vru să dea cu pumnul în masă, dar Hernando 
îl opri. 

— Nu vei obţine nimic acum. Partida s-a încheiat. 

— Ce poftești? De ce mă ajuţi? 

— Pentru că vreau să te interesezi de mărfurile meșterului 
țesător Juan Marco; îi cunoști atelierul? Valetul încuviinţă. Vru să 


spună ceva, dar Hernando nu-i îngădui. Nu ești obligat să 
cumperi. Nu vreau decât să-i faci o vizită. 

Masa de joc se refăcu și nouă jucători se așezară în jurul ei. 
Unul luă cărțile și se pregăti să le împartă, dar Hernando îl opri. 

— Cărţi noi, ceru el. 

Pablo le avea deja pregătite. Hernando le înșfacă pe cele 
vechi, pe care jucătorul le aruncă în silă pe masă și i le înmână 
valetului. 

— Păstrează-le. O să te învăţ după aceea vreo două lucruri. 

Schimbarea cărților de joc îi descurajă pe bărbatul care urma 
să le împartă și pe un alt trișor, care părăsiră jocul. În prezenţa 
lui Pablo Coca, jucară douăzeci și unu: câte două cărți la fiecare 
jucător împotriva altuia care ţinea banca; cel care se apropia cel 
mai mult de douăzeci de unu de puncte - asul contând 
deopotrivă unu sau unsprezece, figurile zece, iar celelalte cărți 
valoarea lor - câștiga faţă de bancă dacă reușea să se apropie 
mai mult decât aceasta de numărul menţionat, ori dacă banca 
depășea acest număr. Norocul se schimbă și valetul își recuperă 
pierderile; îl invită la un pahar de vin chiar și pe Hernando, care 
se menținea la același nivel, fără să câștige și fără să piardă. 

A fost un moment în care Hernando ezita asupra sumei pe 
care să o mizeze. Incepea să fie plictisit de niște cărţi oarecare 
și își pipăi banii care îi mai rămăseseră de jucat. Privi spre 
bancă. Pablo, semet și serios, era cu ochii după trișor, 
controlând jocul, dar lobul urechii lui drepte se mișcă aproape 
imperceptibil. Hernando își stăpâni un gest de uimire și miză o 
sumă importantă. Câștigă. Cu un zâmbet, își aminti atunci 
afirmaţia proprietarului de tripou: aveau obiceiul în sânge! 

— Constat că în sfârșit ai învăţat de la Mariscal, îi spuse 
Hernando la sfârșitul partidei, când el și valetul își luau la 
revedere de la Pablo Coca. 

Moriscul câștigase o sumă considerabilă; tovarășul său 
reușise să recupereze puţin din pierderile sale anterioare. 

— Ce este povestea aia cu Mariscal? interveni Jose Caro. 

Vechii tovarăși schimbară priviri, dar nici unul nu răspunse. 

Hernando zâmbi la simpla amintire a strâmbăturilor constante 
și grotești ale tânărului Palomero când încerca să-și miște lobul 
urechii și îi întinse mâna. Valetul făcu același lucru și o luă 
înainte câțiva pași. 

Nu știu dacă banii ăștia sunt câștigați în mod cinstit, profită 


Hernando să-i spună lui Pablo când își cântărea punga. 

Nu-ţi mai face griji de pomană. Și nici să nu crezi că a fosto 
partidă cinstită. Toţi au încercat să trișeze într-un fel sau altul. 
Fapt e că nu ești altceva decât un simplu guguștiuc ca și 
tovarășul tău și nici nu ţi-ai dat seama. Timpurile se schimbă și 
escrocheriile sunt din ce în ce mai complicate. 

— Acum nu trebuie... Hernando se întoarse spre valet, oprit 
câțiva pași mai încolo. O să-ţi dau profitul altă dată. 

— Așa sper. Este legea mesei de joc, știi asta. Intoarce-te 
oricând vrei. Mariscal și asociatul lui au murit de mult, ducând 
secretul în mormânt, motiv pentru care trucul cu urechea 
mișcată îl cunoaștem doar eu și tu. N-am vrut niciodată să-l 
spun cuiva și nici să-l folosesc; dar altfel n-aș fi reușit să am în 
proprietate un tripou. Nimeni nu ne poate prinde. Mi-a dat mare 
bătaie de cap să-i învăţ trucul, suspină el arătând spre valet, 
care îl aștepta pe Hernando. 

Acesta își luă din nou la revedere, îl ajunse din urmă pe valet 
și amândoi se îndreptară spre palat. 

— O să mergi să-l vizitezi pe ţesător? îl întrebă Hernando când 
traversau Piaţa Mânzului, în care era aceeași agitaţie de care-și 
amintea. 

— De îndată ce o să-mi arăţi cum sunt însemnate cărțile din 
acest pachet. 


51 
Córdoba, 1587 


În anul acela, regina Angliei, Elisabeta din dinastia Tudor, „a 
permis” executarea reginei Scoției, catolica Maria Stuart. 
Indignat și venind în apărarea adevăratei credințe, Filip al Il-lea 
a dat impuls definitiv ideii sale de a înarma o mare flotă sub 
comanda lui Alvaro de Bazân, marchiz de Santa Cruz, cu care să 
cucerească Anglia și să-i supună pe ereticii protestanți. În ciuda 
intervenţiei lui sir Francis Drake, neînfricatul pirat englez care în 
luna aprilie fusese în fruntea unui atac prin surprindere în golful 
Câdiz, provocând scufundarea sau incendierea unui număr de 
aproape treizeci și șase de corăbii spaniole, și care rămăsese în 
zonă interceptând numeroase barcazuri și caravele care 
transportau material pentru flota regelui spaniol, Filip al II-lea a 
mers mai departe cu proiectul său. 

Marea și Preafericita Flotă de Război pe care, prin voia 
Domnului, după cum spunea ambasadorul său la Paris, trebuia 
să o comande regele Filip împotriva ereticilor a intensificat și 
religiozitatea poporului și a nobilimii spaniole, mereu avidă să-i 
învingă în numele lui Dumnezeu pe niște dușmani ancestrali 
precum englezii, care erau pe deasupra și aliaţii luteranilor din 
Țările de Jos în războiul acestora împotriva Spaniei. Don Alfonso 
de Córdoba și primul său născut, care avea acum douăzeci de 
ani, s-au pregătit să se îmbarce împreună cu marchizul de Santa 
Cruz în noua cruciadă. 

Dar, în același timp cu pregătirile pentru războiul cu Anglia, 
sosiră și vești îngrijorătoare pentru morisci. De la consiliul 
desfășurat în Portugalia în urmă cu șase ani, în care Filip al II-lea 
studiase posibilitatea de a-i îmbarca pe toţi și a-i scufunda în 
largul mării, fuseseră redactate mai multe memorii care 
recomandau arestarea moriscilor și trimiterea lor ulterioară la 
galere. lar în anul acela de pregătiri de război se ridicase una 
dintre vocile cele mai autorizate din regatul Valenciei, cea a 
episcopului de Segorbe, don Martin de Salvatierra, care, sprijinit 
de câteva personaje având aceeași părere, adresase un 
memoriu consiliului în care propunea ceea ce constituia, potrivit 
modului său de a înțelege lucrurile, singura soluţie: castrarea 


tuturor bărbaţilor morisci, fie ei adulţi, fie copii. 

Hernando se cutremură simțind cum i se strâng testiculele. 
Tocmai citise scrisoarea trimisă de don Alonso del Castillo de la 
El Escorial, în care acesta îi aducea la cunoștință conţinutul 
raportului elaborat de către episcopul Salvatierra. 

Câini încornoraţi! mormăi el în tăcere, în singurătatea 
bibliotecii din palatul ducelui. 

Oare vor fi în stare vreodată creștinii să ducă la capăt un act 
atât de cumplit? „Da. De ce nu?“ își răspundea Castillo în 
scrisoare la aceeași întrebare. Nu trecuseră decât cincisprezece 
ani de când însuși Filip al Il-lea, instigatorul revoltelor și 
protectorul cauzei catolice în Franţa, reacționase cu entuziasm 
la aflarea masacrului din Noaptea Sfântului Bartolomeu, în care 
catolicii au ucis peste treizeci de mii de hughenoți. Dacă într-un 
conflict religios între creștini, argumenta traducătorul în 
scrisoarea sa, regele Filip era în stare să-și arate public bucuria 
și satisfacția pentru execuţia a mii de persoane - poate nu 
catolice, dar la urma urmelor creștine -, ce îndurare s-ar putea 
aștepta din partea lui dacă acei condamnaţi nu erau altceva 
decât o adunătură de mauri? Oare monarhul spaniol nu luase în 
consideraţie posibilitatea de a-i îneca pe toţi în largul mării? Ar 
mișca Regele Catolic măcar un singur deget dacă poporul s-ar 
ridica la luptă și, urmând sfaturile din acel memoriu, s-ar apuca 
să-i castreze pe toţi bărbaţii morisci? 

Reciti scrisoarea înainte de a o mototoli cu violență. Apoi o 
distruse așa cum făcea cu toate comunicările pe care le primea 
de la traducător. Să-i castreze! Ce nebunie mai era și aceea? 

Cum putea un episcop, ierarh al acelei religii pe care ei înșiși 
o etichetează drept milostivă și evlavioasă, să recomande o 
asemenea grozăvie? Deodată, lucrarea sa pentru Luna și 
Castillo i se arăta cu totul lipsită de importanţă; evenimentele i- 
o luau înainte într-un ritm vertiginos, și atunci când Luna va fi 
pus punctul final la panegiricul său privindu-i pe cuceritorii 
musulmani, va fi obținut autorizaţia necesară pentru publicarea 
lui și în cele din urmă textul va ajunge sub ochii creștinilor, îi vor 
fi exterminat într-un fel sau altul. Și dacă Abbas și ceilalți 
morisci care erau partizanii unei revolte armate ar ajunge să 
aibă dreptate? 

Se ridică de la masa de scris și se plimbă prin bibliotecă, în 
sus și în jos, frângându-și mâinile, mormăind insulte. l-ar fi 


A 


plăcut să comenteze veștile acelea cu Arbasia, dar meșterul 
părăsise deja Cordoba în urmă cu câteva luni ca să picteze la 
palatul din Viso, angajat de don Alvaro de Bazân, marchiz de 
Santa Cruz. Lăsase în urma lui o măreaţă capelă a Chivotului, în 
care scosese în evidență figura, pentru el enigmatică, care se 
sprijinea de lisus Hristos în timpul Sfintei Cine. 

— Luptă pentru cauza ta, Hernando, își amintea el că îl 
încurajase, călare deja pe un catâr, mânat de un cărăuș. 

Cum să lupte împotriva propunerii de a-i castra? 

— Câini ipocriţi! strigă el în liniștea bibliotecii. 

Ipocrit! Așa îl descrisese Arbasia pe însuși regele Filip într-una 
dintre întâlnirile lor. „Evlaviosul vostru rege nu este decât un 
ipocrit“, îi spusese el fără ocolișuri. 

— Puţină lume știe, îi povestise după aceea, că regele Filip se 
află în posesia unei colecţii de tablouri erotice pe care le-a 
comandat personal marelui maestru Tiţian. Am avut ocazia să 
văd unul dintre ele la Veneţia, o operă de artă în care Venus, 
goală, se prinde lasciv de Adonis. Există mai multe tablouri pe 
care le-a pictat pentru monarhul creștin, cu zeițe goale în 
diferite posturi. „Ca să vă fie mai plăcute la vedere” i-a scris 
maestrul regelui tău. Niciodată o femeie creștină nu s-ar arunca 
asupra soţului ei așa cum face Venus a lui Tiţian. Pentru câteva 
clipe, Hernando își lăsase amintirile despre Isabel să-i 
rătăcească prin minte. La ce te gândești? îl întrebase pictorul 
văzându-l căzut pe gânduri. 

— La femeile creștine, încercase el să se scuze. La situația 
lor... 

— Voi nu le acordaţi femeilor prea multă consideraţie. Sunt 
doar prizonierele voastre, incapabile să facă ceva prin ele 
însele; nu a spus așa Profetul vostru? 

Hernando încuviinţase în tăcere. 

— Ba da, repetase el după ce se mai gândi, ambele religii le- 
au dat la o parte. În asta ne asemănăm. Astfel că, până și în 
privinţa Fecioarei Maria suntem de acord: creștini și musulmani 
credem în ea într-un mod asemănător. De parcă faptul de a 
coincide în ceea ce privește opinia asupra unei femei, fie 
aceasta mama lui lisus, ar fi puţin lucru... 

Hernando se opri din plimbarea sa prin biblioteca palatului, 
amărât la amintirea conversaţiei susținute cu Arbasia. Fecioara 
Maria! Într-adevăr, acela era punctul de legătură între creștini și 


musulmani. De ce să se străduiască să demonstreze bunăvoința 
cuceritorilor arabi faţă de creștini, așa cum pretindea Luna, dacă 
dispuneau de un element de înrudire indiscutabil pentru ambele 
comunități? Ce argument mai bun decât acela? Până și 
evanghelia lui Barnaba coincidea cu versiunea pe care o 
prezentau argumentele acelea falsificate de către papi și pe 
care creștinii le susțineau ca fiind adevărate! De ce să nu se 
înceapă acest drum de legătură care ar permite conviețuirea 
celor două religii prin singura persoană asupra căreia păreau că 
sunt cu toţii de acord? Întreaga Spanie trăia o epocă de 
devoțiune închinată Sfintei Fecioare Maria vecină cu fanatismul; 
la Roma se făceau în permanenţă solicitări ca neprihănita 
zămislire a Mariei să fie declarată drept dogmă a credinţei. Nici 
măcar Dumnezeu, același pentru ambele religii, Dumnezeul lui 
Avraam, nu ar fi reușit să trezească o asemenea unanimitate: 
creștinii îi anulaseră virtuțile prin doctrina Sfintei Treimi. 

Vreme de câteva zile nu se putu concentra asupra lucrărilor 
sale. Trimisese deja la Granada memoriul privind măcelurile de 
la Juviles și, spre surprinderea lui, întrucât credea că, după ce îl 
vor citi, vor renunţa la colaborarea cu el, consiliul îi solicită 
informaţii despre cele întâmplate la Cuxurio, unde Ubaid îi 
smulsese inima lui Gonzalico. Cum să scuze acel masacru? 
Acolo, nici un comandant militar morisc nu oprise măcelurile. 
Lăsă de o parte transcrierea evangheliei lui Barnaba și scrierile 
pentru Luna și se dedică trup și suflet caligrafiei. Făcuse rost de 
bețe de trestie bune din care să-și fabrice niște condeie cu 
vârful ușor înclinat spre dreapta, cum recomanda Ibn Mugla; dar 
îi era greu să găsească punctul exact unde trebuia să taie 
curbura aceea, și dimineţile, în vreme ce Zburătorul păștea pe 
izlazuri, el se rezema de un copac și începea să taie vârfurile 
bețelor de trestie pe care apoi avea să le încerce în bibliotecă. 
Dar caligrafia nu mai reușea să-i astâmpere zbuciumul. Nu se 
afla în dispoziția sufletească necesară ca să se întâlnească cu 
Allah prin desene. După ziua când crezuse că găsise soluția prin 
Maryam, îl năpădiră îndoielile. Cum să o facă? Avea oare 
dreptate? Cum să prezinte creștinilor întreaga poveste ca să 
aibă ecoul necesar? Cum putea el singur să facă față unui 
asemenea proiect? 

Dar realitatea era acolo. Din ziua când fusese la tripoul lui 
Pablo Coca urmărindu-l pe valet, care se ţinuse de cuvânt și se 


dusese la atelierul meșterului ţesător după ce Hernando îi 
dăduse explicaţii în legătură cu șmecheriile pe care le foloseau 
trișorii ca să însemne cărţile de joc - înnegrindu-le, cu semne 
minuscule pe ele, sau având cărți de mărimi imperceptibil 
diferite de restul pachetului -, Hernando se întorsese de mai 
multe ori să joace; câteodată mergea singur, alteori, însoţit de 
valet. Ştia că încalcă porunca aceea care interzice jocul, dar 
câte alte porunci nu se vedea silit să încalce pe pământul ăla? 
x 

Într-o noapte, încerca să potrivească dimensiunile literelor 
după un alif desenat înainte. Înconjură prima literă a alfabetului 
arab cu o circumferință în care a/if era diametrul acesteia și se 
exersă trasându-le pe celelalte potrivit canonului care marca 
acea circumferință. Nu trecuse nici o jumătate de oră de 
exerciţiu când constată că oricât de mult s-ar fi străduit, nu 
reușea să armonizeze litera ba, orizontală și încovoiată, cu 
dimensiunile acelei curburi ideale, și nici cu poziţia pe care 
trebuia să o ocupe în plan faţă de alif. 

Rupse hârtiile, se ridică și se hotărî să meargă să joace la 
tripolii lui Coca, deși era rândul lui să piardă. Pierdea de două 
nopţi și, chiar și așa, Pablo îl anunţase că mai trebuia să piardă 
încă într-o noapte. 

— Nu poţi câștiga mereu, îi atrăsese el atenţia. E posibil ca 
nimeni să nu recunoască trucul nostru, dar toţi se vor gândi că 
se întâmplă ceva ciudat dacă vei câștiga mereu și nu vor 
întârzia să te asocieze cu mine. Chiar dacă mă mișc de lao 
masă la alta, se știe că ești prietenul meu. Lasă banii să curgă. 

Începând de atunci, Pablo îi însemna zilele în care avea să 
obţină profit, câștiguri care, pe de altă parte, erau întotdeauna 
mult superioare sumei pierderilor acumulate. Cu toate acestea, 
Hernando se distra în casa de jocuri de noroc. Oricât de mult ar 
fi învăţat, juca precum un adevărat guguștiuc și miza fără sens, 
în afară de momentul în care lobul urechii proprietarului de 
tripou se mișca. În plus, când ieșea de la tripou, profita să facă o 
vizită la bordel, unde se desfăta cu o tânără cu părul roșu cu 
trup exuberant și atitudine desfrânată. Inainte de a părăsi 
palatul, întrebă de valet, pentru că îi plăcea să-l aibă alături în 
ziua când era rândul lui să piardă; așa cel puţin putea sta de 
vorbă cu cineva cunoscut. Ducele era plecat, la Curte, pregătind 
invazia Angliei, și Jose Caro veni grăbit. 


— Nu pari binedispus, îi spuse valetul după o vreme de mers. 

— Îmi pare rău, se scuză Hernando. 

Pașii le răsunară pe străduțele pustii ale cartierului Sfântul 
Dominic. Mergeau în pas vioi, valetul permițând ca verigile și 
teaca dăgii sale să se ciocnească și să zornăie, pentru a atrage 
atenţia celor care puteau pândi cu fețele acoperite în întunericul 
nopților din Córdoba că era vorba de doi oameni voinici și 
înarmaţi. Hernando purta un simplu pumnal ascuns sub tunică, 
încălcând interdicția pentru morisci de a purta arme. 

Cu siguranţă că nu era binedispus. Ideea de a se folosi de 
Fecioara Maria ca să apropie cele două comunităţi continua să-i 
umble prin minte, dar încă nu știa cum să o dezvolte și nu avea 
cu cine să o comenteze. Unul dintre multele altare care luminau 
Córdoba în timpul nopţii apăru la capătul străzii pe care o 
străbăteau. Dacă în timpul zilei mulțimea de retabluri, firide și 
imagini de pe străzile orașului atrăgeau rugăciunile și invocările 
pline de fervoare ale evlavioșilor creștini, noaptea se constituiau 
în adevărate faruri care păreau să indice vreun drum dincolo de 
întunericul ce domina orașul. Era un retablu pe faţada unei case, 
cu lumânări aprinse, flori și câteva ex-voto la picioare. Hernando 
se opri în fața picturii: Fecioara de pe muntele Cârmei. 

— Preasfânta Fecioară, șopti Jose Caro. 

— Ea nu a fost atinsă de păcat, murmură Hernando, repetând 
inconștient cuvintele Profetului conţinute în hadith-uri.”” 

— Așa este, afirmă valetul pe când își făcea semnul crucii. 
Pură și neprihănită, zămislită fără de păcat. 

Își continuară drumul, Hernando absorbit în gândurile sale. 
Oare creștinul acela și-ar putea imagina că afirmaţia sa despre 
Neprihănita Zămislire provenea din Suma, culegerea de spuse 
ale Profetului? Ce-ar gândi omul acela dacă i-ar explica faptul că 
recunoașterea ca dogmă a Neprihănitei Zămisliri pentru care 
luptau cu atâta sârg creștinii se afla deja conținută în Coran? Ce- 
ar gândi valetul dacă i-ar spune că Profetul a fost cel care a 
susținut că Fecioara nu a fost niciodată atinsă de păcat? Ce-ar 
gândi dacă ar cunoaște consideraţia pe care Profetul o nutrea 
pentru Maryam? „Tu vei fi stăpână peste femeile din paradis... - 
o anunţase Mahomed pe fiica sa Fátima când își simţise aproape 
ceasul morții - ... după Maryam.“ 


7> Tradiţia musulmană, reprezentând cuvintele Profetului redate de 
cei care l-au auzit rostindu-le. (n.tr.) 


Hernando grăbi pasul. Aceea era calea pe care trebuiau să o 
urmeze pentru a apropia religiile și a dobândi respectul pe care 
îl cereau don Pedro și prietenii săi pentru morisci! Trebuia să 
reușească! 


Obsedat de această idee, a aflat că în anul acela, 1587, se 
descoperise un alt complot al moriscilor din Sevilla, Córdoba și 
Écija, care voiau să profite de lipsa fortificațiilor din capitala 
provinciei ca să pună mâna pe orașul Sevilla în timpul nopţii de 
Sfântul Petru. Căpeteniile fuseseră executate în pripă; Abbas nu 
se afla printre ele, dar mai mulţi locuitori din Córdoba avuseseră 
aceeași soartă. Armele! Niciodată nu vor izbuti cu armele 
altceva decât să-i înfurie și mai mult pe creștini și pe regele 
acestora, se gândi el. Voiau să-i castreze! Oare comunitatea 
moriscă, bătrânii și înțelepţii care o conduceau nu-și dădeau 
seama de acest lucru? 

În cele din urmă, Hernando încropi un plan: locuitorii Granadei 
căutau martori și relicve, aveau nevoie de acestea din urmă 
pentru a face din orașul lor leagănul creștinătății și pentru a se 
compara cu marile centre de pelerinaj din Spania: Toledo, 
Santiago de Compostela, Sevilla... De ce să nu furnizeze el acei 
martiri? Astfel îi propuse lui Castillo într-o lungă misivă. 


Credem în același Dumnezeu, cel al lui Avraam - a scris el. Pentru 
noi, lisus Hristos al lor este Mesia, Cuvântul lui Dumnezeu și Spiritul lui 
Dumnezeu, așa afirma Coranul, de multe ori. Isa este Trimisul! a spus- 
o Mahomed, mântuirea fie cu El. Știu creștinii acest lucru? Ne 
socotesc drept simpli câini, ca și cum am fi niște catâri ignoranti; nici 
unul dintre ei nu s-a îngrijit să afle care sunt adevăratele noastre 
credinţe, iar polemiștii, ai noștri ori ai lor, cu scrierile și certurile lor, 
aprofundează mai mult în tot ceea ce ne desparte, decât în ceea ce 
ne-ar putea uni. Toţi știm că la trei sute de ani de la moartea sa, 
natura divină a lui lisus a fost falsificată de către papi. El, Isa, nu s-a 
numit niciodată pe sine Dumnezeu sau Fiul lui Dumnezeu, nu a 
susținut niciodată altceva decât existenţa unui Dumnezeu, singur și 
unic, cum facem și noi. Dar dacă natura divină a lui lisus a fost 
falsificată de către papistași, nu s-a întâmplat același lucru cu natura 
mamei sale. Poate că faptul de a fi fost femeie a trecut-o pe un plan 
secundar și nu au fost preocupați de ea; chiar și în ziua de azi, papii, 
în pofida poporului care clamează această idee, se opun ridicării la 
rang de dogma a credinţei în Neprihănita Zămislire. Așadar, cele două 
religii ale noastre continuă să coincidă în privinţa Mariei și poate că 


prin Maria vom putea apropia cele două comunități ale noastre. 
Polemicile în legătură cu Fecioara se învârtesc în jurul genealogiei 
sale, nu în ceea ce privește modul de a fi luată în consideraţie. Dacă 
poporul și preoţii lor, aceiași care ne consideră azi niște câini eretici, 
vor înțelege că o venerăm pe mama lui Dumnezeu la fel ca și ei, poate 
că își vor reconsidera atitudinile. Devoţiunea pentru Sfânta Fecioară 
Maria este un subiect sensibil pentru poporul de rând; acesta nu-i 
poate uri pe cei care împărtășesc cu ei aceleași sentimente! Poate că 
acesta este începutul înțelegerii pe care o căutăm cu atâta râvnă. 


Apoi, Hernando îi dezvălui lui Castillo, ca și cum atunci ar fi 
găsit-o, existenţa unei copii a evangheliei lui Barnaba. 


Cu toată certitudinea, un document precum evanghelia va fi 
imediat calificat drept apocrif, eretic și contrar principiilor Sfintei 
Mame Biserica dacă ar ieși la lumină fără o strategie prealabilă. Să 
începem să-i convingem pe creștini care sunt credințele noastre și 
care este realitatea; să-i pregătim pentru cunoașterea lor și într-o zi 
le-o vom putea arăta, pentru ca măcar să semănăm îndoiala în ei și să 
dobândim un tratament mai binevoitor și mai milostiv. 


Traducătorul regal nu întârzie să-i răspundă. Într-o dimineaţă, 
un curier venit special de la El Escorial, îi ieși în întâmpinare în 
împrejurimile C6rdobei și îi înmână o scrisoare. Hernando galopă 
până la izlazuri, căută un loc ascuns, descălecă și se cufundă în 
lecturarea răspunsului lui Castillo. 


În numele lui Allah, cel Milos și Milostiv, cel care arată drumul drept. 
Mulţi dintre fraţii noștri, ca să se opună creștinilor, au uitat tot ce spui 
în scrisoarea ta. Dar ai dreptate: cu ajutorul lui Allah, aceasta ar putea 
fi o cale bună pentru a încerca să ne apropiem unii de alţii și ca pacea 
să domnească între cele doua popoare. Aștept cu nerăbdare să pot 
citi evanghelia aceea despre care îmi vorbești. În decretul papei 
Gelasius | din secolul al V-lea privitor la „cărţile permise și interzise”, 
Biserica face deja referință la o evanghelie a Sfântului Barnaba, 
calificând-o drept apocrifă. Sunt de acord cu tine că, fără o pregătire 
prealabilă, cunoașterea acelui text nu va duce nicăieri. Granada este 
locul potrivit. Incepe acolo. Dă-le dovezi ale acelei tradiţii creștine pe 
care le caută cu atâta disperare și profită atunci să semeni tot ceea ce 
îi poate duce într-o zi la Adevăr. Fecioara, desigur, dar amintește-ţi și 
de Sfântul Cecilio. Sfântul Cecilio a fost primul episcop de Granada, 
martirizat, zice-se, în epoca împăratului Nero. Sfântul Cecilio și fratele 
său, Sfântul Tesif6n, erau arabi. Utilizează, deci, limba noastră divină; 


creștinii să-și găsească trecutul prin limba universală, dar fă-o într-un 
mod ambiguu, în așa fel încât scrierile tale să se preteze la diferite 
interpretări. Amintește-ţi că în vremurile străvechi, în scris, nu se 
utilizau vocalele, nici semnele diacritice. Când vei fi pregătit, trimite- 
mi înştiinţare. Pacea fie cu tine și Allah să te călăuzească! 


Rupse scrisoarea și încălecă pe Zburător. Cerul era 
amenințător, prevestind furtuna. Cum să facă? De-a lungul vieţii 
sale, înșelase multă lume. Fiind flăcău, făcând rost de bani ca să 
o schimbe pe Fátima pe un catăr și, chiar și acum, mizând în 
momentul în care Pablo mișca din ureche... Dar să înșele un 
întreg regat, Biserica Catolică! O ploaie răcoroasă începu să 
cadă cu insistență. Hernando continuă să meargă la pas, 
închipuindu-și că ar fi început de unul singur o mare partidă. O 
partidă pe care trebuia să o joace cu inteligenţă; nu mai era 
vorba de cărți de joc și de măsluiri. Șah! O mare partidă de șah: 
el, de o parte a mesei; întreaga creștinătate, de cealaltă parte. 

In noaptea aceea se scuză de absenţa sa din palat. Simţea 
nevoia să fie singur. Livada moscheii era în continuare aceeași: 
sute de tunici de penitenţi cu numele condamnaților scrise pe 
ele, atârnând de pereţii galeriei care înconjura patioul; unii 
delincvenţi ocrotiți în lăcașul sfânt hoinăreau prin incintă 
nepăsători în faţa ploii; alţii încercau să se adăpostească. 
Hernando se gândi la tovarășii săi de azil. In mulţimea de 
enoriași erau și zeci de preoţi, tineri și bătrâni: mulţi fugeau să 
scape de ploaia torențială care cădea necontenit. Intră în 
catedrală și, trecând pe lângă grilajul capelei Sfântului Barnaba, 
se opri o clipă. Se aplecă de parcă i-ar fi căzut ceva: cheile 
capelei rămăseseră ascunse în același loc în care le lăsase, 
legate sub grilaj. 

— Sfântul Barnaba! șopti Hernando. Evanghelia acestuia! 

De ce alt semn mai avea nevoie? Luă cheile întrebându-se 
dacă schimbaseră încuietoarea. Nu avea să știe până când nu 
va încerca să o deschidă, după ce portarii vor fi închis catedrala. 
O examină în drum spre sacristie. Era aceeași încuietoare? 
Pentru moment, trebuia să lase să treacă timpul; o făcu extaziat 
de picturile lui Arbasia în sacristia cea nouă și de figura care îl 
acompania pe lisus Hristos la Sfânta Cină. „De ce?“ se întrebă el 
pentru a mia oară. 

Cheile deschiseră capela Sfântului Barnaba, iar el se strecură 


în dulap. Se vâri cum putu, căci era plin, și așeză grămadă la 
picioarele sale odoarele pentru oficierea slujbei. Apoi așteptă. 

In zori, catedrala era încă pustie, doar cu paznicii postați în 
îndepărtata capelă a Linţoliului de Pânză. Furtuna se dezlănţțui 
peste Córdoba, iar fulgerele luminară trecător, unul după altul, 
silueta unui bărbat prostrat dinaintea mihrab-ului celei mai 
minunate moschei din lume. Un bărbat a cărui minte era 
absorbită de un proiect care poate că avea să izbutească să 
apropie cele două religii. 


52 


Granada, martie 1588 


Hernando primi găzduire în casa Țevilor de Tun, invitat de 
don Pedro de Granada. Plecase din Córdoba cu scuza de a face 
o vizită consiliului catedralei cu prilejul cercetării privitoare la 
martirii din Alpujarras și, dotat cu autorizaţia personală, o porni 
pe drumul macabru care prilejuise atâtea morți în timpul 
exodului moriscilor. Cum călătorea singur, se gândi să-și 
modifica ruta ca să evite amintiri dureroase, dar alternativele 
dublau distanţa. Luna martie readucea viaţa pe ogoare și când 
vizită din nou mormântul micuţului Humam, acolo unde pentru 
el era îngropată propria familie, parfumul unei nopţi răcoroase îi 
însoți rugăciunile. La Granada, fiind deja în cunoștință de 
călătoria lui, îl așteptau Luna și Castillo, care tocmai ajunsese și 
el în oraș venind de la El Escorial. 

Când se încuiară cu toții în Salonul Aurit, Hernando prezentă o 
casetă de plumb gudronată. O deschise și scoase solemn din ea 
o bucată de pânză, o tăbliță cu imaginea Fecioarei, un os și un 
pergament pe care le așeză pe o masă joasă cu marchetărie. 

Cei patru bărbaţi rămaseră câteva clipe tăcuţi, în picioare în 
jurul mesei, cu privirea aţintită asupra obiectelor. 

— Am găsit un pergament vechi, începu să explice Hernando, 
în minaretul de la palatul ducelui. Probabil că datează de pe 
vremea califilor, din epoca în care al-Mansur teroriza peninsula, 
zâmbi el către Luna. Nu a trebuit decât să tai partea scrisă ca să 
obţin un fragment în stare bună și curat. 

Atunci, desfășură pergamentul și, apucându-l de colţurile 
superioare, li-l arătă tovarășilor săi. 

— Este ca o mare tablă de șah, murmură el. 

Pe mijlocul pergamentului apăreau două tabele, unul 
deasupra celuilalt. Cel de sus, alcătuit din 48 de coloane și 29 
de rânduri, conținea câte o literă arabă în fiecare dintre căsuțe; 
în cel de jos, având 15 coloane și 10 rânduri, cu căsuțe mult mai 
late, se putea citi câte un cuvânt arab în fiecare dintre ele. 
Aproape nici o literă sau nici un cuvânt, scrise alternativ cu 
cerneală roșie sau maro, nu conţinea vocale sau semne 
diacritice, constatară Luna și Castillo în același timp, aplecându- 


se deasupra pergamentului pentru a-l examina minuţios. 

— „Profeţia apostolului loan“, citi Castillo cu voce tare o 
introducere scrisă în arabă, pe marginea de sus a tabelelor, 
„privitoare la nimicirea și judecata popoarelor și la persecuțiile 
ce vor continua mai apoi, până în ziua cunoscută din proslăvită 
sa evanghelic, descifrată din grecește de către Sfântul slujitor al 
credinței având știință de carte, Dionisie  Areopagitul.” 
Traducătorul se ridică în picioare. Excelent! Ce spun celelalte 
inscripţii? adăugă el, arătând câteva rânduri din josul 
pergamentului și altele de pe margini. 

— Dacă se combină literele și cuvintele, se poate ajunge să se 
deducă o presupusă profeție pe care Sfântul Cecilio a tradus-o 
din grecește și pe care i-o comunicase Dionisie, arhiepiscopul 
Atenei, în care se prorocește venirea islamului, schisma 
luteranilor și suferinţele pe care le va îndura creștinătatea, care 
va ajunge să se fărâmiţeze într-o multitudine de secte. Dar, de 
la Răsărit, va sosi un rege care va stăpâni lumea, va impune o 
singură religie și îi va pedepsi pe toţi cei care au umplut-o de 
vicii. 

— Bravo! aplaudă Pedro de Granada. 

— Și această semnătură din josul pergamentului? semnală 
Luna. 

— Cea a Sfântului Cecilio, episcop al Granadei. 

— Și toate celelalte? întrebă Castillo indicând spre restul 
obiectelor care stăteau pe masă. 

— Potrivit pergamentului, acesta este vălul Fecioarei Maria - 
arătă spre mica pânză triunghiulară -, cu care a șters lacrimile 
lui lisus Hristos clipele pătimirii sale, o tăbliță cu imaginea 
Fecioarei și un os al Sfântului Ștefan. 

— Ce păcat! sări don Pedro. Creștinii nu vor avea relicvele 
Sfântului Cecilio pe care le caută de atâta vreme. 

— Sfântul Cecilio nu putea să scrie și, în același timp, să 
aducă un os al său, argumentă Hernando cu un zâmbet. 

— Este un simplu văl, afirmă Castillo, pipăind pânza. 
Hernando încuviință. Pot să știu cum iii făcut rost de toate 
acestea? 

— Tăbliţa am luat-o cu împrumut de la un ex-voto ce se afla la 
picioarele unui altar dedicat Fecioarei, de la Córdoba. Apoi, pe 
izlazuri, am înfășurat-o într-o cârpă și am vârât-o într-o groapă 
cu bălegar ca să ia aspect de străvechi... 


— Bună idee, recunoscu Luna. 

— Știu câte ceva despre efectele bălegarului asupra oricărui 
obiect, explică Hernando. In ceea ce privește osul și pânza... am 
plătit unor nenorociţi din Piaţa Mânzului să deshumeze câteva 
cadavre din gropile comune de pe câmpul lertării, până când am 
pus mâna pe o bucată de pânză și un os curat... 

— Ei te-ar putea recunoaște? îl întrerupse Castillo. 

— Nu. Era noapte și am fost tot timpul cu faţa acoperită. S-au 
gândit că voiam osul pentru vrăjitorii. Nimeni nu-l poate asocia 
cu proiectul nostru. Am plecat încărcat de oseminte! 

— Și acum? întrebă don Pedro. 

— Acum, răspunse Castillo, trebuie să găsim modalitatea de a 
face să ajungă la creștini primul nostru mesaj. Inţeleg că acesta 
nu este decât un prim pas dintr-un plan mult mai ambițios, nu-i 
așa? Hernando încuviinţă la cuvintele traducătorului. Vom vedea 
cum reacţionează Biserica față de veneratul său episcop și 
patron al Granadei manifestându-se în arabă... 

— Și faţă de profeție, adăugă Hernando. 

— Profeţia o vor interpreta după cum le convine. Să n-ai nici o 
îndoială. 

— Mi-ai recomandat să fiu ambiguu, se plânse el atunci. 

— Da. Este absolut necesar. Important este să semănăm 
îndoiala. Vor fi unii care vor interpreta totul în favoarea Bisericii, 
dar vor fi și alţii care nu vor înțelege lucrurile astfel și se vor isca 
dezbateri. Pe aceste meleaguri, ne dăm în vânt după discuţii. E 
nevoie doar ca unul să spună ceva, pentru ca celălalt să susțină 
contrariul, chiar dacă numai pentru a fi luat în seamă. Cu toată 
certitudinea, eu și Miguel vom fi chemaţi să traducem 
pergamentul; de-acum, noi ne vom ocupa să o facem după 
bunul nostru plac. Dacă am fi mai expliciţi și am trimite un 
mesaj clar în favoarea islamului, documentul ar fi etichetat, de 
la bun început, ca eretic și n-ar mai avea rost nici o discuţie; 
multă lume știe araba. Mesajul acela, cel conţinut în evanghelia 
pe care ai descoperit-o... Desigur că l-ai adus, nu-i așa? Aș vrea 
să-l citesc. _ 

— Nu, îmi pare rău, se scuză Hernando. Incă n-am terminat 
să-l transcriu și prefer să nu expun originalul la riscuri. 

— Faci bine. Mă rog, cum vă spuneam, mesajul acela, 
Adevărul, trebuie să iasă la lumină în momentul în care vom fi 
semănat cele mai mari îndoieli cu putinţă; trebuie să-i pregătim 


apariţia în mod conștiincios. Rămâne problema ce să facem cu 
toate acestea. Castillo arătă spre obiectele depozitate pe masă. 
Cum să le ascundem astfel încât să dea creștinii peste ele? 

E în curs de dărâmare turnul Vechi, turnul Turpiana, spuse 
don Pedro. 

— Ar fi locul cel mai convenabil pentru noi, încuviinţă Luna: 
vechiul minaret al marii moschei. 

— Când? interveni Castillo. 

— Mâine este sărbătoarea arhanghelului Gabriel, spuse 
zâmbind Hernando. 

Cei patru se priviră. Gabriel era Yibril, cel mai important înger 
pentru musulmani, cel care avusese rolul de a-i transmite 
Profetului cuvântul revelat. 

— Allah este cu noi. Nu e nici o îndoială, se felicită don Pedro. 

Castillo căută ceva cu care să scrie, apoi îi ceru lui Hernando 
permisiunea, care i-o acordă cu un gest al mâinii, și adăugă pe 
pergament câteva fraze în latină și în spaniolă, prin care se 
poruncea să fie ascuns în vârful turnului Turpiana. 

Ceilalţi îl priveau în tăcere. 

— Și mai multe necunoscute pentru creștini, anunţă el când 
termină, suflând peste cerneală ca să se usuce. Mâine-noapte 
vom merge la turn. 


Așa cum se întâmpla cu turnul Turpiana, și clopotniţa de la 
biserica Sfântul losif, din Albaicin, fusese minaretul celei mai 
vechi moschei din Granada, Almorabitin”$, dar, spre deosebire 
de ceea ce se petrecea cu Turpiana, în acest caz se procedase 
la dărâmarea moscheii și se păstrase doar minaretul. Zorii se 
revărsară, anunțând o zi însorită și călduroasă. Hernando se 
trezise cu noaptea în cap și dădea târcoale prin împrejurimile 
templului. În noaptea precedentă, înainte de a se retrage, într-o 
conversaţie separată cu don Pedro, îl întrebase despre 
judecătorul don Ponce de Hervás: voia să știe dacă aventurile 
sale amoroase cu Isabel avuseseră vreo consecință. 

— Nici una, răspunse nobilul. Așa cum te-am anunţat, 
judecătorul nu va provoca nici un scandal. Poţi sta liniștit. 

Hernando își petrecu timpul în mod plăcut admirând 
compoziţia pe care o alcătuia zidăria diferită și dalele de piatră 
dispuse în desene cu chenare ale minaretului. O minunată 


7* Moscheea pustnicilor musulmani. (n.tr.) 


fereastră în formă de potcoavă, evident musulmană, care se 
păstra pe un perete, îi atrase atenţia. Încercă să-și imagineze 
vremurile trecute, când musulmanii erau chemaţi la rugăciune 
din minaretul acela, și fu cât pe ce să nu recunoască două femei 
care, printre enoriași, părăsiră biserica, odată încheiată slujba. 
Dar părul blond al lui Isabel strălucea sub razele soarelui chiar și 
între delicatele broderii ale mantilei negre care îi acoperea capul 
și îi încadra chipul. Hernando simţi un fior văzând-o mișcându- 
se, mândră, semeaţă, inaccesibilă. Doña Angela mergea alături 
de ea, vigilentă și urâcioasă. Nici una dintre femei nu-l băgă în 
seamă; cele două mergeau tăcute, privind drept în față. Rămase 
ascuns în cadrul portiței unei case morisce și le văzu coborând 
înspre conac. În noaptea anterioară, vederea Alhambrei 
iluminate dăduse aripi unei pasiuni renăscute. Cu ochii aţintiţi 
asupra lui Isabel, le urmări de la o oarecare distanţă, printre 
oameni. Ce putea face? Doña Ángela nu i-ar permite să stea de 
vorbă cu Isabel, iar când va ajunge la conac, n-ar putea nici 
măcar să se apropie de ea. Trecu pe lângă patru puști care tăiau 
frunză la câini pe stradă. Scoase un rea/ din pungă și îl arătă; 
băieții îl înconjurară numaidecâăt. 

— Le vedeţi pe cele două femei? le arătă Hernando, căutând 
ca nici una dintre persoanele care mergeau prin preajma lor să 
nu-și dea seama de intenţiile sale. Vreau să fugiţi spre ele și să 
vă împiedicaţi de cea mai scundă dintre cele două. Apoi, să-i 
distrageţi atenţia o bună bucată de vreme. De cealaltă, să nu vă 
atingeti, aţi înţeles? 

Cei patru încuviinţară în același timp și, de îndată ce cel mai 
mare dintre ei apucă moneda, o luară la fugă fără să aibă 
nevoie să traseze vreun plan. Hernando se grăbi pe stradă, în 
jos, ocolind bărbaţi și femei și întrebându-se dacă nu cumva 
întrecuse măsura; verișoara judecătorului era o persoană în 
vârstă... f 

Țipătul unei femei răsună pe ulicioară când doña Angela căzu 
la pământ cât era de lungă. Hernando clătină din cap. Nu mai 
avea soluție! Puștii nu avură nevoie să-i distragă atenţia donei 
Ángela: un cerc de trecători se formă în jurul femeilor, în vreme 
ce băieții scăpau de ocări și de câte o palmă peste ceafă. Se 
apropie de grup; două persoane încercau să o ajute pe doña 
Ángela să se ridice; altele priveau, iar alţi doi bărbaţi arătau 
indignaţi înspre băieți, ajunși deja departe. Isabel era aplecată 


peste doña Ángela. În vreme ce accidentata era ridicată de 
subsuori, lui Isabel i se păru că este observată de cineva, așa că 
își îndreptă spatele și privi oamenii până când dădu cu ochii de 
Hernando, aflat exact în faţa ei, între un bărbat și o femeie care 
se opriseră să privească scena. 

Se uitară unul la celălalt cu intensitate. Isabel era 
strălucitoare. Hernando șovăi între a zâmbi, a-i trimite un sărut, 
a înconjura cercul de curioși ca să o apuce de braţ și să oia de 
acolo sau pur și simplu să strige că o dorește. Dar nu făcu nimic. 
Și nici ea. Își ţinură ochii aţintiţi unul asupra celuilalt până când 
doña Ángela reuși să se ţină pe picioare fără ajutor din partea 
nimănui. Hernando se amuză văzând cum o femeie se străduia 
să scuture rochia verișoarei judecătorului ca să o curețe de praf, 
când aceasta refuza ajutorul, ca și cum ar fi fost grăbită să 
scape din situaţia aceea. Privind-o din nou pe Isabel, o găsi cu 
ochii în lacrimi; bărbia și buza ei inferioară tremurau. Hernando 
făcu o mișcare spre ea, ca și cum ar fi încercat să se apropie de 
ea printre oameni, dar Isabel strânse buzele și clătină din cap 
aproape imperceptibil, cu o grimasă expresivă care i se strecură 
moriscului până în măduva oaselor. Apoi, însoțite de femeia 
care încercase să curețe rochia donei Angela, cele două doamne 
își continuară drumul: verișoara, șchiopătând și văitându-se, 
Isabel, stăpânindu-și lacrimile. 

Hernando își făcu loc printre oamenii care se împrăștiau deja 
și o urmări câţiva pași, până când Isabel întoarse capul și îl 
văzu. 

— Mergeţi, verișoară, spuse ea, arătându-i femeii de care își 
sprijinea doña Ángela braţul să-și continue drumul spre vilă. 
Cred că în agitaţie mi-a căzut o broșă din mantilă. Vă ajung din 
urmă numaidecât. 

Pe când o privea apropiindu-se, Hernando încercă să zărească 
pe chipul lui Isabel cea mai mică urmă de bucurie, dar când fu 
lângă el îi văzu lacrimile pe care lupta să și le stăpânească. 

— Ce faci aici, Hernando? șopti ea. 

— Voiam să te văd. Să vorbesc cu tine, să simt... 

— Nu este cu putinţă. Vocea i se auzea stinsă. Nu mai intra iar 
în viața mea. M-a costat sănătatea ca să te uit... Taci, pentru 
Dumnezeu! îi ceru când Hernando se apropie de ea ca să-i 
spună ceva la ureche. Nu mă mai face să sufăr. Lasă-mă, te 
implor. 


Isabel nu-i dădu răgazul să replice. Îi întoarse spatele și se 
grăbi să o ajungă din urmă pe doña Angela. 


Refuzul lui Isabel îl urmări toată ziua. De-acum pe înnoptat, 
însoţit de don Pedro, de Castillo și de Luna, dădu ocol vămii de 
mătăsuri din Granada până când ajunseră la Poarta Colectorilor 
de Mătase, de unde se zărea șantierul catedralei. In spatele lor 
rămânea cartierul în care se făcea negoț cu mătăsuri. Aproape 
două sute de prăvălii erau înghesuite pe ulicioarele sale înguste. 
Nimeni nu locuia noaptea în cartier. Se închideau cele zece porți 
ale sale și un comandant păzea prăvăliile și clădirea vămii unde 
se plăteau impozitele pentru afacerile cu mătase. 

În faţa Porții Colectorilor de Mătase se înălța Turpiana, vechiul 
minaret al marii moschei din Granada, și dacă moscheea 
devenise sacristie creștină, turnul său pătrat, cu înălțimea puţin 
mai mare de treisprezece varas, fusese transformată în 
clopotniță a catedralei. Dar, în luna ianuarie a aceluiași an, se 
încheiase construcţia unui măreț turn nou cu trei niveluri, 
destinat a fi clopotniţă, iar Turpiana, de-acum inutil, se înălța 
semet în mijlocul șantierului catedralei episcopale. 

Din poarta în care se aflau cei patru bărbaţi, se putea observa 
întreaga zonă, slab luminată de torţele paznicilor de la șantier și 
de la colegiile care se înălţau peste drum de ea. În faţa lor se 
deschidea piaţa. La stânga, Colegiul Regal și Colegiul Sfânta 
Ecaterina; la dreapta, la distanţă de piaţă, catedrala, din care se 
aflau în picioare rotonda și nava care înconjoară absida, precum 
și clopotnița cea nouă, care se învecina cu piața și lăsa un 
enorm spaţiu deschis și părăginit între zidul de capăt și turnul 
cel nou. La câţiva pași de ei, la capătul opus faţă de noua 
clopotniţă, se înălța vechea moschee și minaretul acesteia. 

Turnul Turpiana era dărâmat cu grijă, bucată cu bucată, 
începând de sus, pentru a se profita de blocurile de piatră 
cioplite și pentru a evita orice stricăciune la acoperișul 
templului. Priviră turnul, atenţi la conversațiile și râsetele care 
se auzeau de la paznici, aflaţi în afara vederii lor, în zona 
centrală a catedralei. 

— Nu trebuie să fim văzuţi, șopti Castillo. Nimeni nu trebuie 
să asocieze prezența noastră în această noapte cu găsirea 
casetei. 

— Sunt prea mulţi paznici, argumentă oarecum descurajat 


don Pedro. E imposibil să trecem neobservați. 

Urmă o tăcere ruptă doar de strigătele paznicilor. Hernando, 
cu caseta gudronată ascunsă în capă, aspiră mirosul de mătase 
impregnat în reţeaua de ulicioare ale cartierului mătăsarilor, 
asemănător aceluia pe care îl simţise de atâtea ori în Alpujarras, 
când fierbeau gogoșile și țeseau produsul atât de valoros. „M-a 
costat sănătatea ca să te uit“, îi spusese Isabel. Hernando și-o 
închipui din nou în braţele lui don Ponce... 

— Hernando! murmură Castillo la urechea lui, ce facem? 

„Ce facem?“ își repetă el. Ceea ce ar fi vrut el să facă era să o 
ia la goană ca să escaladeze faţada conacului judecătorului și să 
se strecoare din nou în dormitorul lui Isabel și... 

Traducătorul îl zgâlțăi. 

— Ce facem? repetă el, de această dată pe un ton mai ridicat. 
Hernando se concentră asupra pieţei. Sunt prea mulţi paznici. 

Un nobil și doi intelectuali! La ce șiretenie s-ar putea aștepta 
din partea lor? 

— Da, recunoscu Hernando. Se pare că sunt prea multe 
persoane, dar nu vor supraveghea Turpiana. Pentru ei, turnul 
este lipsit de interes. În orice caz, vor fi cu ochii în patru asupra 
catedralei; asta e misiunea lor. Se gândi câteva clipe. Voi daţi 
ocol templului și, la capătul opus, dincolo de strada închisorii, 
acoperiţi-vă fețele și simulaţi o dispută. În momentul în care voi 
auzi strigătele voastre, voi intra și voi urca în turn. 

Cei trei bărbaţi nu-și ascunseră ușurarea la propunerea lui 
Hernando și se grăbiră înspre Piaţa Bibarrambla până ajunseră 
în strada închisorii, mai jos de catedrală. De cum îl lăsară singur, 
Hernando se gândi din nou la Isabel. Refuzul ei însemna oare că 
nu va mai putea vorbi cu ea niciodată? În realitate, dorea oare s- 
o vadă din nou? Ori aceste sentimente erau doar o iluzie 
pricinuită de lumina de vis a Alhambrei? închise ochii și oftă. 

Niște strigăte îl readuseră la realitate. „Santiago!” se auzi în 
noapte. Nu mai stătu pe gânduri. Din două salturi ajunse lângă 
fațada moscheii, de care se rezemă cu spinarea ca să se 
strecoare, lipit de ea, la adăpostul întunericului. Turnul nu avea 
intrare prin piaţă; accesul trebuie că se afla în interiorul 
moscheii. Depăși Turpiana și se trezi în spaţiul deschis unde se 
construiau transeptul și naosul. Mai multe focuri erau amplasate 
aproape de zidul de capăt neterminat al templului, și străjile, în 
picioare, erau atente la strigătele și la zăngănitul spadelor 


încrucișate provenind din strada închisorii. Dădu ocol turnului 
Turpiana și chiar acolo, la temelie, găsi intrarea. Aproape într-o 
rână, urcă pe o îngustă scară interioară, lată de ceva mai mult 
de două palme până ieși din nou în noapte. Strigătele lui don 
Pedro și ale tovarășilor săi continuau, dar acolo sus încetă să le 
mai audă: putea vedea Alhambra și toată Granada! De câte ori 
vor fi fost chemaţi la rugaciune credincioșii din locul acela?! 
„Allah este mare!” exclamă el cu caseta în mâini. La lumina 
lunii, căută un bloc de piatră desprins, vreunul care începuse să 
fie demontat. Îl găsi, îl desprinse, scormoni în mortarul care lega 
blocurile de piatră și introduse în gaură caseta gudronată. Apoi, 
puse la loc blocul de piatră desprins. Cobori și străbătu același 
drum înapoi până în cartierul mătăsarilor, de unde se îndreptă 
spre Bibarrambla și strada Închisorii ca să pună capăt disputei 
simulate. 


53 


La începutul lunii mai 1588, cu puţine zile înainte ca flota de 
război spaniolă să ridice ancora de la Lisabona ca să cucerească 
Anglia, Filip al ll-lea i-a scris arhiepiscopului Granadei 
multumindu-i pentru faptul de a-i fi dăruit o jumătate din vălul 
Fecioarei Maria pe care i l-a trimis la El Escorial, felicitându-se în 
același timp în numele regatelor sale pentru apariţia unor 
relicve atât de preţioase. La puţină vreme după ce lucrătorii 
care dărâmau Turpiana găsiră caseta gudronată pe care o 
ascunsese Hernando și descoperiră pergamentul semnat de 
Sfântul Cecilio, vălul Fecioarei și relicva Sfântului Ștefan, 
Granada izbucni într-o fervoare creștinească. Erau primele și 
atât de doritele vești din partea Sfântului Cecilio. lar 
certitudinea că, înainte de sosirea musulmanilor, Granada a fost 
tot atât de creștină ca oricare alta dintre celelalte capitale ale 
regatului, a provocat în rândurile poporului nașterea extazului și 
a misticismului, pe care Biserica nu le-a domolit câtuși de puţin. 
Au fost mulţi cei care, începând din momentul acela, s-au jurat 
că au asistat la miracole, la focuri misterioase, la apariții și la tot 
felul de fenomene miraculoase. Catedrala din Granada dispunea 
de-acum de relicve, iar credinţa locuitorilor ei se putea sprijini 
pe ceva mai mult decât pe vorbe! 


Aisha fu surprinsă când unul dintre singurii doi cerșetori 
morisci din oraș își închisese cu o neobișnuită agilitate aceeași 
mână jegoasă și tremurătoare care puţin mai devreme cerea de 
pomană oamenilor care treceau pe strada Târgului, lângă Portiţa 
lui Corbache””, exact în momentul în care ea avea să-i dea un 
bănuţ de aramă. Femeia rămase cu moneda între degete, în 
vreme ce sărmanul om scuipa la picioarele ei și îi întorcea 
spatele. Numaidecât, mai mulţi milogi creștini o înconjurară ca 
să pună mâna pe bani. Aisha ezită. Legea Profetului poruncea să 
se dea de pomană, dar nu creștinilor. Năucită, văzând că, puţin 
mai încolo, cel care tocmai îi dispreţuise darul cerșea din nou, 
lăsă moneda să cadă într-una dintre mâinile deschise care o 


7” Denumită și Arcul Sfântului Francisc, făcea legătura dintre partea 
de sus a orașului Córdoba - Medina - și cea de jos - Ajerquia. (n.tr.) 


atingea insistent pe a ei. 

Nu o mai respectau nici cerșetorii! Își târî picioarele înspre 
țesătoria lui Juan Marco. Nazareeana! Unii o numeau deja astfel, 
după ce prin Córdoba începuse să circule știrea că Hernando îi 
trăda pe fraţii săi și colabora cu Biserica la cercetarea crimelor 
din Alpujarras. În anii aceia, situaţia economică a comunităţii 
deportate din Granada se ameliorase în mod sensibil: hărnicia 
moriscilor, atât de opusă trândăviei creștinilor, le asigurase o 
oarecare prosperitate și mulţi dintre cei care se văzuseră 
cândva siliți să-și vândă munca pe simbrii de mizerie, aveau 
acum propriile afaceri. Marea majoritate își completa veniturile 
prin cultivarea unor mici ţarine din împrejurimile orașului, pe 
malul Guadalquivirului. Până într-acolo, încât breslele din 
Córdoba, așa cum se întâmpla în multe alte părți, au prezentat 
cereri autorităţilor pentru a-i împiedica pe noii creștini să se 
dedice comerţului sau meșteșugurilor și ca aceștia să-și limiteze 
activităţile la muncile plătite; cereri care s-au dus pe apa 
sâmbetei, întrucât consiliile municipale erau multumite de 
concurența comercială pe care o făceau moriscii. Din toate 
aceste pricini, disensiunile dintre creștinii vechi și cei noi se 
agravau. 

Aisha mergea pe patruzeci și șapte de ani și se simțea 
bătrână și singură. Mai cu seamă singură. Unicul fiu care-i mai 
rămăsese nu era altceva decât un dușman al credinţei, un 
trădător al fraţilor săi. Ce s-o fi ales de ceilalți fii ai ei? se întrebă 
ea în momentul în care intra în atelierul luminos al meșterului 
țesător. Shamir. Fátima și copiii. Cum o fi viaţa ei în mâinile lui 
Brahim? Nopțile, nemișcată și îndurerată, încerca să alunge 
imaginile care o asaltau, cu Fátima luată cu forța de către 
Brahim; cu propriul fiu și cu nepotul ei, Francisco, biciuiţi poate 
pe una dintre corăbii, siliţi să vâslească precum condamnaţii pe 
galeră. Dar imaginile reveneau întruna și contopite ca într-un 
tragic sabat, o invadau între somn și trezie. Musa și Aquil! Se 
știa că toţi copiii aceia care fuseseră predaţi creștinilor după 
răscoală fuseseră creștinați sau vânduți ca sclavi. Oare mai 
trăiau fiii ei? Aisha își duse mâna la ochi și își opri lacrimile care 
îi izbucneau. Și mai multe lacrimi! Cum mai puteau ochii aceia 
secătuiți să plângă atât de mult? 

Câștiga un salariu bun, asta era adevărat. Toţi păreau să știe 
că Hernando se afla în spatele acestui privilegiu și de când 


începuse să audă că în propria casă era numită în șoaptă 
Nazareeană, banii aceia nu-i mai erau de prea mult folos. 
Nimeni nu-i mai vorbea. Mai întâi, începuse să-i dispară din 
mâncare. Și tăcuse. Apoi, acolo unde păstra alimentele, găsise 
bucăţi de pâine uscată din faină de porumb. Tăcuse în 
continuare, dar tot nu încetase să cumpere alimente pe care le 
mâncau ceilalţi. Într-o zi, își găsise odaia invadată de o familie 
cu trei copii. Tăcuse din nou și continuase să o plătească, de 
parcă ar fi folosit-o singură. Și dacă o dădeau afară? Unde o să 
se ducă? Cine o va mai primi? Chiar având bani, nu era decât o 
Nazareeană și acolo avea un acoperiș. În altă zi, când se 
întorsese de la lucru, a dat peste bunurile ei așezate grămadă în 
vestibulul de la intrare, unde dormea de atunci, ghemuită lângă 
ușa de la intrarea în casă. 

În spatele ţesătoriei, acolo unde se ţesea tafta la patru 
războaie, Aisha se îndreptă spre locul ei de muncă, în faţa unui 
șir de coșuri în care erau stivuite firele de mătase vopsite în 
prealabil și așezate pe culori: albastre, verzi și de diverse 
nuanţe; aurii, cunoscutul roșu de Spania sau preţioasele fire 
roșu aprins, vopsite în mod obligatoriu cu cârmăâz, colorant 
obținut dintr-un parazit numit păduchele-de-frunză, care trăia pe 
frunzele stejarilor, niciodată cu băcan%. Ea trebuia să le 
înfășoare pe suveică, să le descâlcească și apoi să pregătească 
urzeala, punând laolaltă firele de aceeași lungime până să le 
facă ghem și să le înfășoare în jurul fusului de fier folosit la 
războaiele de țesut. Luă un taburet și, după ce își duse mâna la 
şale într-un gest de durere, se așeză în faţa unui coș. De ce o 
abandonase Atotputernicul? se văită ea în faţa unui scul cu fire 
colorate. 


Dincolo de strâmtoarea care despărţea Spania de Berberia, 
într-un somptuos palat din medina Tetuânului, Fâtima îi dicta o 
scrisoare unui neguțător evreu căruia îi făgăduise o mare sumă 
de bani ca să o scrie în arabă, să o trimită la Córdoba prin 
cineva de încredere și să se întoarcă cu un răspuns. 

— lubitul meu soț, începu ea să dicteze cu nervozitatea 
prezentă în glas. Pacea și binecuvântarea celui îngăduitor și a 


78 Arbore exotic (Haematoxylon campechianum) originar din America 
Centrală, având lemnul de culoare roșie, din care se extrage un 
colorant. (n.tr.) 


celui care judecă drept fie cu tine... 

Fâtima se opri, ce să-i spună celui pe care nu-l mai văzuse de 
șapte ani? Cum să o facă? Avea pregătit discursul, meditase 
asupra lui printre amintiri, plânsete și bucurii, dar în momentul 
adevărului nu-i veneau cuvintele. Evreul, un om în vârstă, 
răbdător, ridică privirea de pe hârtie și o aţinti asupra femeii: 
frumoasă, îngâmfată și semeaţă, dură și rece, cu o severitate 
care acum părea că-i piere în faţa îndoielii. O observă mergând 
dintr-un capăt într-altul al încăperii până traversă arcada ce 
dădea în patio și intrând din nou; ducându-și la buze degetele 
încărcate cu inele, pentru ca apoi să le împletească pe sub sâni 
sau făcând un gest cu mâna întinsă, ca și cum ar fi sperat că 
semnul acela ar fi izbutit să atragă cursivitatea verbală care 
părea să o fi părăsit. 

— Doamnă, spuse respectuos comerciantul devenit secretarul 
ei, vă pot ajuta? Ce vreţi să-i spuneţi iubitului domniei voastre? 

Ochii negri ai Fâtimei, strălucitori și îngheţaţi, se opriră asupra 
evreului. Ceea ce voia să-i spună nu putea fi cuprins într-o 
simplă scrisoare, fu ea pe punctul de a-i răspunde. Voia să-i 
spună ceva cum nu se putea mai simplu, precum că Brahim 
murise și că dorea ca Hernando să vină să se întâlnească cu ea 
la Tetuán. Că nu-i mai împiedica nimic să fie fericiţi și că îl 
aștepta. Dar dacă s-o fi însurat din nou? Și dacă și-o fi găsit 
fericirea? Trecuseră șapte ani... 

Șapte ani de supunere oarbă! Fâtima se postă dinaintea 
bătrânului evreu care o privea în continuare cu condeiul în 
mână. 

— A fost un strigăt, șopti ea. Bătrânul făcu gestul de a înmuia 
condeiul în cerneală, dar Fâtima îl împiedică. Nu. Nu scrie. A fost 
un strigăt care m-a trezit, care m-a adus din nou la viaţă. 

Bătrânul lăsă condeiul pe masa de scris și se instală mai bine 
în scaun, încurajând-o pe doamnă să-și continue povestea pe 
care voia să o relateze. Știa de moartea lui Brahim; tot Tetuânul 
știa de asasinarea lui. 

— Câine spurcat! continuă Fátima. Asta am auzit că îi striga 
Shamir lui Nasi. Și apoi, după insultă, am înţeles că băiatul de 
șaisprezece ani devenise de-acum un bărbat, călit pe mare, în 
atacurile asupra corăbiilor creștine și în incursiunile pe coastele 
andaluze. S-a întâmplat în patio, chiar acolo, adăugă ea arătând 
spre grădina înconjurată de galerii, în centrul căreia, la nivelul 


solului, într-un minunat havuz, o arteziană arunca șuvoiul de 
apă din mijlocul unui mozaic circular alcătuit din minuscule 
pietre colorate formând un desen geometric. Am privit cum 
Nasi, cu zece ani mai mare decât el, temutul corsar din Tetuân, 
cum nu se poate mai sângeros, își ducea mâna la hanger auzind 
ofensa. Am tremurat. M-am chircit, așa cum făceam de fiecare 
dată de când am pus piciorul în acest oraș mizerabil. Micuţul 
meu Abdul, cu ochii săi albaștri mânioși, îl însoțea pe Shamir. 
Sclipirea lamei de la hangerul lui Nasi, pe care acesta îl flutura 
înspre copii, m-a orbit și am simţit că leșin. Fâtima tăcu, 
rătăcind în momentul acela printre amintiri; evreul nu îndrăzni 
să se miște. Deodată, doamna îl privi. Știi, Efrain? Allah este 
mare. Shamir și Abdul au făcut câţiva pași îndărăt, dar nu ca să 
scape, cum doream eu, ci ca să-și scoată armele din teacă, 
amândoi în același timp, împreună, umăr la umăr, proptiţi ferm 
pe picioare, de parcă ar fi fost o singură fiinţă, fără nici cea mai 
mică urmă de frică. Shamir i-a poruncit lui Abdul să se dea 
înapoi, să-l lase singur, și micuțul meu așa a făcut și i-a păzit 
spatele într-o mișcare ce părea să o fi exersat de mii de ori. 
„Câine!” l-a insultat din nou Shamir pe Nasi, ţinându-și ferm 
hangerul în faţă. „Porc păduchios!” l-a insultat din nou. Orbit de 
mânie, Nasi l-a atacat și s-a năpustii asupra băiatului, dar 
Shamir, ca o felină, s-a dat la o parte, a lovit hangerul lui Nasi și 
a deviat împunsătura acestuia, îmi amintesc... îmi amintesc că 
zgomotul armelor izbindu-se între ele a făcut să tremure 
coloanele din patio și a fost ca un semnal pentru ca micul meu 
Abdul, la rândul lui, să se năpustească de la spatele tovarăşului 
său și să lanseze altă lovitură în hangerul lui Nasi care a văzut, 
neputincios, cum îi zboară arma din mână. N-a trecut nici o clipă 
și puștii erau din nou pe poziţii, cu armele pregătite, zâmbind. 
Zâmbeau! De parcă lumea le-ar fi stat la picioare. „Dacă nu vrei 
să mori ca un maran ce ești, recuperează-ți arma și caută să 
lupţi ca un credincios adevărat”, i-a spus Shamir corsarului. 

Fátima tăcu și își abătu privirea spre patio, retrăind lupta. 

— Doamnă... continuaţi, o rugă evreul în tăcerea care se 
prelungea. 

Fâtima zâmbi cu nostalgie. 

— Zarva l-a alarmat pe soţul meu, continuă ea, care a apărut 
în patio târându-și osânza, ca să oprească încăierarea și să-i 
plesnească pe Shamir și Abdul. „Cum de vă permiteți să vă luaţi 


la harţă cu locotenentul meu și încă în propria mea casă? a ţipat 
el. Lepădături!” a adăugat, scuipând la picioarele lor. Dar eu 
văzusem deja universul care se deschidea la picioarele fiului 
meu și la ale lui Shamir, lumea aceea căreia îi zâmbeau mândri 
și siguri pe ei, ca niște bărbaţi adevăraţi ce erau de-acum... Zi 
după zi, pe seama bărbăţiei copiilor mei, am început să-mi 
recapăt stima pentru persoana mea și, câteva nopţi mai târziu, 
când cei patru cinau, fără arme, așezați pe perne în jurul unei 
mese joase, am năvălit în sufragerie și am dat afară servitorii și 
sclavii. Imi amintesc privirea surprinsă a lui Brahim. Nu putea 
bănui ce avea să urmeze în curând. „Trebuie să discutăm o 
problemă urgentă”, mi-am dat drumul la gură cu dezinvoltură. 
Atunci, am scos două dăgi pe care le aveam ascunse în 
veșminte. l-am aruncat una dintre ele lui Shamir și am apucat-o 
pe cealaltă de mâner. Nasi s-a ridicat sprinten, dar Brahim a fost 
incapabil să reacționeze și, înainte ca locotenentul lui să fi ajuns 
la mine, i-am înfipt daga în piept. În momentul acela, Fâtima îl 
privi sfidătoare pe bătrânul evreu; glasul ei era rece, lipsit de 
expresie. Shamir a întârziat ceva mai mult până să înţeleagă ce 
se întâmpla, dar când a priceput, i-a tăiat calea lui Nasi, 
ameninţându-l cu daga; Abdul s-a năpustit și el asupra lui. 

Fâtima tăcu vreme de câteva clipe. Când începu din nou să 
vorbească, tonul ei cobori până se prefăcu într-o șoaptă. 
Bătrânul o privea, impasibil: ce alte secrete se ascundeau în 
spatele acelor frumoși ochi negri? 

— Soţul meu n-a murit după prima rană. Sunt doar o femeie 
slabă și lipsită de experienţă. Dar loviturile de cuţit au fost într- 
adevăr de ajuns ca să-i pricinuiască atâta durere, încât n-a mai 
putut să se apere. L-am înjunghiat în gură ca să nu ţipe și apoi i- 
am crestat ciotul și am brăzdat în el cu daga până aproape de 
cot. l-a luat timp până să-și piardă tot sângele. l-a luat mult 
timp... Implora. Mi-am amintit o viaţă întreagă plină de suferințe 
văzând cum i se scurge a lui. Nu mi-am îndepărtat privirea până 
când nu și-a dat ultima suflare. A murit secătuit de sânge, ca 
porcii. 


— Mamă! Ce-ai făcut? strigă Abdul. 

Tânărul privea cu ochii larg deschiși cum Brahim, rezemat de 
perne, își ducea mâna stângă la rana de pe piept; sângele 
țâșnea cu bulbuci din trupul lui. 


Fâtima nu răspunse. Se mărgini să facă un semn cu mâna 
pentru a păstra tăcerea, în vreme ce Brahim agoniza pe 
luxoasele covoare de mătase ce acopereau podeaua încăperii. 

— Shamir, îi spuse ea cu glas hotărât după ce detestatul ei 
soț își dăduse ultima suflare, cu începere de azi tu ești capul 
familiei. Tie îţi aparţine tot. 

Tânărul, din spatele lui Nasi, amenințând cu daga gâtul 
locotenentului, era incapabil să-și ia privirea de la tatăl său. 
Abdul, la rândul lui, își ţinea respiraţia și își plimba privirea, 
neliniștit, de la Brahim la Shamir. 

N-a fost un om bun, argumentă Fâtima la tăcerea lui Shamir. 
l-a distrus viața mamei tale, a mea. A voastră... 

Menţionarea Aishei îl făcu pe băiat să reacționeze. 

— Ce facem acum? întrebă el, în vreme ce apăsa gâtul lui 
Nasi cu lama dăgii, ca și cum locotenentul ar fi trebuit să aibă 
aceeași soartă ca și patronul său. 

— Voi doi, li se adresase Fátima lui Shamir și Abdul, strângeţi 
comoara lui Brahim și ascundeţi-vă în port, cu toţi oamenii și cu 
toate corăbiile gata să ridice ancorele. Acolo veţi aștepta 
instrucțiunile mele. Tu, adăugase ea apropiindu-se de 
locotenent, te vei duce numaidecât acasă la guvernator, la 
Muhammad al-Naqsis, și îi vei transmite că Shamir, fiul 
corsarului Brahim din Juviles, acum capul familiei, îi jură credinţă 
și se pune la dispoziţie cu toate corăbiile și cu toţi oamenii săi. 

— Și dacă refuz? îi aruncă bărbatul în față. 

— Ucide.-l! a răspuns Fátima, întorcându-i spatele. 

Fusese surprinsă imediat de sunetul dăgii crestând gâtul 
locotenentului. Se aștepta să audă rugăminţile corsarului, dar 
Shamir nu-i acordase nici cea mai mică șansă. Fâtima se 
întoarse în clipa în care Nasi se prăbușea cu gâtul retezat. 

— N-a fost un om bun, spuse simplu Shamir. 

— Bine, încheie Fâtima. Asta nu schimbă lucrurile. Faceţi ce v- 
am spus. 

x 

În zori, Shamir și Abdul plecară spre port cu tot aurul, 
giuvaierele și documentele lui Brahim. Fátima poruncise unor 
sclavi să pregătească așa cum se cuvenea cadavrele și să 
curețe sufrageria. În aceeași noapte, se îndreptase spre aripa 
palatului unde trăia izolată cea de-a doua soţie a lui Brahim, pe 
care o informă despre moartea soțului ei fără să-i dea mai multe 


amănunte, dar repetând că Shamir este acum noul cap al 
familiei; cealaltă își plecase privirea și nu spusese nimic. Ştia că 
acum depindea de generozitatea acelui tânăr care o iubea pe 
Fâtima de parcă i-ar fi fost mamă. 

Dimineaţa, odată îmbrăcată, Fâtima se îndreptă spre casa lui 
Muhammad al-Naqsis. De-a lungul secolului al XVI-lea, orașul 
aparținuse regatului Fez, apoi fusese cucerit de către regatul 
Maroc și, după o perioadă de independenţă, fusese din nou 
cucerit. Puterea centrală era slăbită și până la palatul lui Brahim 
ajunseseră zvonuri insistente cum că familia al-Naqsis voia să se 
declare independentă. Chiar Brahim însuși comentase acest 
fapt, supărat de posibilitatea ca adversarii săi în afaceri să pună 
stăpânire pe oraș. În pofida condiţiei sale de femeie, Fâtima fu 
primită de guvernator. Familia al-Naasis întreținea divergențe cu 
Brahim pentru împărţirea prăzii rezultate din expedițiile de 
corsari, iar vizita soţiei adversarului său fu considerată drept un 
gest ciudat, care stârni curiozitatea capului familiei. 

— Și Brahim? întrebă Muhammad al-Naqgsis după ce Fátima îi 
jură credinţă în numele lui Shamir. 

— E mort. 

Guvernatorul o examină pe Fâtima de sus până jos fără să-și 
ascundă admiraţia. Avea în fața lui femeia cea mai frumoasă, iar 
acum și cea mai bogată din întregul oraș Tetuân. 

— Și locotenentul lui? întrebă el, prefăcându-se că acceptă 
răspunsul ei laconic. 

— Și el a decedat, răspunse Fâtima, pe un ton ferm, dar fără 
să-și ridice privirea din pământ, așa cum se cuvenea din partea 
unei femei musulmane supuse. 

„A decedat? se gândi guvernatorul. Asta-i tot? Oare ce 
legătură vei fi avut tu cu amândouă decesele?” 

Bărbatul o privise pe Fátima cu un oarecare respect. Ea 
continuă să vorbească: fu un discurs scurt, fără ocolișuri. El 
zăbovi doar câteva clipe până se hotări să nu mai pună alte 
întrebări și să accepte ajutorul pe care acea văduvă generoasă 
părea dispusă să i-l pună la picioare ca să-i permită să-și capete 
independența. 

A doua zi, Fâtima, înconjurată de bocitoare, toate îmbrăcate 
în haine ponosite și cu chipurile înnegrite cu funingine, asculta 
versuri și cântece în onoarea celor doi morţi. După fiecare vers, 
după fiecare cântec, femeile ţipau, își zgăriau pieptul și obrajii 


până la sânge și își smulgeau părul. Vreme de șapte zile au 
repetat acele ritualuri funerare. 


Bătrânul evreu își ridică privirea. Ochii i se încrucișară cu ai 
Fâtimei. Amândoi știau că mărturisirea ce tocmai se rostise nu 
va fi repetată nicăieri altundeva, niciodată. El învățase de multă 
vreme să vadă, să audă și să tacă. Poporul său supraviețuise și 
se îmbogăţise graţie virtuţii discreţiei; mai cu seamă atunci când 
această discreție era foarte bine răsplătită. 

— Doamnă... șopti el atunci arătând spre coala de hârtie încă 
albă. 

Fâtima oftă. Da... Venise momentul. Cu un glas ferm, începu 
să dicteze: 

— lubitul meu soț. Pacea și binecuvântarea celui îngăduitor și 
a celui care judecă drept fie cu tine... 


54 
Dumnezeu a suflat și i-a spulberat. 


Emblemă înscrisă la porunca 
reginei Elisabeta | a Angliei 


După o ședere de două luni în portul La Coruña și în pofida 
mai multor tratative de pace și a nenumărate reuniuni în care 
acţiunea nu era recomandată, marea flotă de război ieși în 
sfârșit în larg, pornind la cucerirea Angliei, sub comanda ducelui 
de Medina Sidonia, care ocupase postul marchizului de Santa 
Cruz, în urma neașteptatului deces al acestuia. 

Don Alfonso de Córdoba și primul său născut, împreună cu 
douăzeci de servitori, între care se afla și valetul Jose Caro, și 
zeci de lăzi încărcate cu bunurile lor, veșminte, cărți și două 
servicii complete de veselă ieșiseră în larg într-una din corăbiile- 
comandant. 

Știrile despre flotă care începeau să sosească în Spania nu 
erau cele ce se puteau aștepta de la milostivirea unui 
Dumnezeu în numele căruia recurseseră la războiul împotriva 
Angliei. Obiectivul flotei militare era acela de a se reuni la 
Dunkerque cu infanteriștii ducelui de Parma, a-i îmbarca și a 
invada Anglia. Dar, după ce ancorară la Calais, la numai 
douăzeci și cinci de leghe de locul unde se aflau trupele ducelui 
de Parma, spaniolii se treziră că olandezii blocaseră golful 
Dunkerque: astfel că ducele era lipsit de mijloacele necesare 
pentru a-și îmbarca soldaţii, pentru a evita blocada olandeză și a 
se uni cu flota. Lordul Howard, amiralul englez, nu irosi ocazia 
pe care i-o oferea flota inamică înghesuită și imobilizată la 
Calais și o atacă cu vase incendiare. 

În noaptea de 7 august, spaniolii observară că dinspre flota 
engleză veneau spre ei, fără echipaj, graţie vântului și mareei, 
opt corăbii de aprovizionare în flăcări. Două dintre atât de 
temutele „aprinzătoare infernale“ putură fi deviate de la ruta lor 
cu ajutorul unor prăjini lungi mânuite de pe șalupe, dar celelalte 
șase pătrunseră printre navele spaniole, cu tunurile lor trăgând 
fără deosebire și aruncând flăcări printre ele, ceea ce îi obligase 
pe căpitani să taie parâmele de amarare, să abandoneze 


ancorele și să fugă cât puteau mai repede, rupând formaţia în 
semilună pe care o adoptaseră în timpul întregii traversări. 
Englezii atacară când constatară că flota inamică pierdea 
obișnuita ei aliniere de siguranţă și se porni o luptă sângeroasă, 
în urma căreia spaniolii se văzură împinși de vânt spre nordul 
Canalului Mânecii. Oricâte încercări făcuse ducele de Medina 
Sidonia ca să se întoarcă și să se apropie îndeajuns de mult de 
coastele Flandrei, condiţiile atmosferice îl împiedicară. Între 
timp, englezii, fără să mai încerce un atac, se mărginiră să 
supravegheze o posibilă revenire a dușmanilor lor. 

După câteva zile, amiralul spaniol ordonă să fie aruncate 
peste bord toate animalele pe care le transporta flota și, în 
condiții precare, cu apa și alimentele alterate din pricina calităţii 
inferioare a butoaielor fabricate din fier-balot și doage cu care 
trebuise să le înlocuiască pe cele arse de Francis Drake cu un an 
înainte, cu vasele avariate și echipajele decimate zilnic de tifos 
și de scorbut, o porniră spre Spania pe la miazănoapte, dând 
ocol necunoscutelor coaste irlandeze. 

In ziua de 21 septembrie, corabia ducelui de Medina Sidonia, 
înfășurată toată cu trei frânghii groase ca să nu se desfacă în 
bucăţi, asemenea unui cadou macabru, cu amiralul agonizând 
pe un prici, acosta la Santander împreună cu opt galioane. Doar 
treizeci și cinci de corăbii din cele o sută treizeci care 
alcătuiseră marea flotă de război reușiră să ajungă în diferite 
porturi. Unele fuseseră scufundate în timpul bătăliei din Canalul 
Mânecii; altele, cele mai multe, se pierduseră pe coastele 
irlandeze, unde furtunile se înverșunaseră împotriva unor corăbii 
hârbuite, semănând naufragii pe toată coasta irlandeză 
occidentală. Dar multe altele își pierduseră urma prin locuri 
necunoscute. Câteva zile mai târziu, un curier pleca spre 
Córdoba: corabia pe care navigau don Alfonso și fiul său nu 
ajunsese în port. 

La aflarea veștii, doña Lucia porunci ca toţi cei care locuiau în 
palat, hidalgo, servitori și sclavi, inclusiv Hernando, să asiste la 
cele trei slujbe religioase zilnice pe care le hotărâse în acest 
scop preotul care oficia în capela palatului. În restul zilei, liniștea 
se vedea întreruptă doar de șoaptele rugăciunilor de rozariu pe 
care trebuiau să le recite la orice oră toţi hidalgo și ducesa, 
adunaţi în penumbra unuia dintre saloane. Se stabilise un post 
strict; fură interzise lectura, dansurile și muzica și nimeni nu 


îndrăznea să părăsească palatul dacă nu era pentru a merge la 
biserică sau la permanentele tedeumuri și la procesiunile care, 
de când se aflase de dezastrul flotei și în lipsa veștilor despre 
atâtea corăbii și echipajele lor, se organizaseră în toate colţurile 
Spaniei. 

Maria, Mater Gratiae, Mater Misericordiae... 

Toţi în genunchi, în spatele ducesei, spuneau rozariul întruna. 
Hernando șoptea mecanic interminabila psalmodie, dar în 
preajma lui, în față sau în spate, auzea glasurile acelor curteni 
mândri și îngâmfaţi înălțându-se cu o adevărată devoțiune. 
Observă pe chipurile lor neliniștea și zbuciumul: viitorul lor 
depindea de viaţa și generozitatea lui don Alfonso, și dacă 
acesta murea... 

— Nu vă faceţi griji, verișoară, spuse într-o zi don Sancho la 
ora prânzului: masa avea un aspect sobru, cu pâine neagră și 
pește, fără vin și fără nici una dintre celelalte bucate scumpe 
care se serveau de obicei la palat, dacă soţul domniei voastre și 
primul său născut au fost prinși pe coastele irlandeze, cei care i- 
au capturat îi vor respecta. Ei reprezintă o răscumpărare 
extraordinară pentru englezi. Nimeni nu le va face vreun rău. 
Aveţi încredere în Dumnezeu. Vor fi bine instalaţi până când se 
va plăti pentru eliberarea lor; este legea onoarei, legea 
războiului. 

Dar sclipirea de speranţă care străluci în ochii ducesei la auzul 
cuvintelor bătrânului hidalgo se preschimbă treptat în plâns, 
odată cu veștile din peninsulă. Sir William Fitzwilliam, pe vremea 
aceea comandant suprem al forțelor de ocupaţie englezești în 
Irlanda, nu dispunea decât de șapte sute cincizeci de oameni ca 
să protejeze insula de localnicii care încă își mai apărau 
libertatea, motiv pentru care nu erau dispuși să admită prezenţa 
unui număr atât de mare de soldaţi inamici. Ordinul său fusese 
categoric: prinderea și executarea pe loc a oricărui spaniol aflat 
pe teritoriul irlandez, indiferent de condiţia lui, nobil, soldat, 
servitor sau simplu condamnat pe galeră. 

Iscoadele lui Filip al Il-lea și aceia dintre soldaţii care, cu 
ajutorul seniorilor irlandezi, reușiseră să scape prin Scoţia 
relatară cu lux de amănunte despre măcelărirea înfiorătoare a 
spaniolilor; englezii, fără cea mai mică urmă de compasiune sau 
de cavalerism, îi ucideau chiar și pe cei care se predau. 

Atunci, Hernando, îngrijorat de soarta celui care îl tratase ca 


pe un prieten, începu și el să se teamă pentru viitorul său. 
Relaţiile cu ducesa se înrăutăţiseră și mai mult în ultima vreme, 
după ce aceasta aflase de aventurile sale amoroase cu Isabel. 
La fel ca don Sancho, doña Lucia nu-i adresa nici un cuvânt; 
îngâmfata nobilă nici măcar nu-l privea, iar Hernando părea să fi 
devenit o povară impusă de cel despre a cărui viaţă nu se mai 
știa nimic. Poate că în alte circumstanțe nu i-ar fi dat o prea 
mare importanţă: ura ipocrizia acestui mod de viaţă atât de 
trândav, dar favoarea ducelui, biblioteca acestuia și zecile de 
cărţi la care avea acces, precum și posibilitatea de a se dedica 
pe de-a-ntregul cauzei comunităţii morisce după succesul 
spectaculos al descoperirii pergamentului din turnul Turpiana, 
erau ceva la care nu voia și nu putea renunța, oricât de 
neplăcută i-ar fi devenit șederea în palatul ducelui. Consiliul 
catedralei încredinţă traducerea pergamentului tocmai lui Luna 
și Castillo, iar el, Hernando, reușise în sfârșit să realizeze 
punctul subtil de curbură spre dreapta din vârful condeiului. Și 
de parcă mâna sa l-ar fi slujit pe Allah, izbuti să deseneze pe 
hârtie cele mai minunate litere pe care și le-ar fi putut imagina. 


În luna septembrie a aceluiași an, când toată Spania, inclusiv 
regele său, deplângea înfrângerea marii flote de război, un tânăr 
evreu din Tetuân înzestrat cu documente falsificate care îl 
acreditau ca neguţător de uleiuri din Málaga sosea la Córdoba 
însoţind o caravană căreia i se alăturase la Sevilla. 

După ce trecuse de vama din turnul Calahorra, în timp ce 
traversa pe jos podul roman, alături de niște catări, tânărul își 
aţinti privirea asupra marelui șantier care se deschidea chiar în 
faţa lor, dincolo de pod și de poarta de acces în oraș. Își aminti 
cuvintele tatălui său. 

— In faţa podului vei da de marea moschee peste care 
creștinii își construiesc acum catedrala, îi explicase acesta 
înainte de plecare, repetând indicaţiile Fâtimei, vorbindu-i în 
spaniolă ca să-i reamintească limba pe care o foloseau doar 
pentru a trata afaceri cu creștinii care veneau în Berberia. lar 
acum se afla acolo! 

Fiul lui Efrain, purtând același nume ca și tatăl său, încetini 
pasul la vederea monumentalei structuri care se înălța deasupra 
acoperișului scund al moscheii, cu niște măreţe arce butante în 
așteptarea construirii lanternoului și a cupolei care trebuiau să 


încununeze templul. 

— Peste drum de faţada principală a catedralei, acolo unde se 
înalţă clopotnița, pe celălalt mal al fluviului, continuase tatăl 
său, vei da de o stradă care urcă până la cea numită a Decanilor 
și care ajunge la o alta cunoscută drept a Bărbierilor, pentru ca 
după aceea, ceva mai sus, să se numească strada Almanzor... 

Vocea bătrânului evreu tremurase. 

— Ce se întâmplă, tată? se arătase Efrain îngrijorat, întinzând 
o mână ca să i-o pună pe braț. 

— Zona aceea către care trebuie să te îndrepţi, îi explicase el 
după ce își dresese vocea, este tocmai vechiul cartier evreiesc 
din Córdoba, de unde ne-au expulzat creștinii în urmă cu 
aproape un secol. 

Glasul bătrânului tremurase din nou. Fâtima îi explicase unde 
se află casa cu grădină interioară în care locuiseră, iar el o 
ascultase cu răbdare pe doamnă. De câte ori nu auzise el 
descrierea acelor străzi din gura bunicului său! 

Acolo se află rădăcinile tale, fiule; ia cu tine ceva din aerul 
acela și adu-mi și mie! 


Femeia care îl primi în casa cu grădină interioară nu-i dădu 
nici o informaţie despre acel Hernando Ruiz, creștin nou din 
Juviles, pe care trebuia să-l întâlnească și să-i înmâneze 
scrisoarea pe care o purta ascunsă sub cămașă; mai mult decât 
atât, îl dădu afară fără menajamente când tânărul insistase că în 
locuinţa aceea trăise înainte o familie moriscă. 

— Nici un eretic n-a călcat vreodată în această casă! strigă ea 
și încuie ușa care dădea în vestibul. 

„Dacă dintr-un motiv oarecare nu-l vei găsi, îi indicase tatăl 
său, va trebui să te adresezi la grajdurile regale. După părerea 
doamnei, acolo îţi vor da cu siguranţă vești despre el.“ Efraín 
întrebă cum să ajungă, se întoarse pe același drum, trecu prin 
fața alcazarului, sediul tribunalului Sfântului Oficiu, și ajunse la 
grajduri. 

— Nu știu despre cine îmi vorbeşti, îi răspunse un rândaș 
peste care dădu de îndată ce trecu de poarta mare de la intrare, 
dar dacă e vorba de un creștin nou, întreabă la potcovărie. Cu 
siguranţă că Jerónimo știe de el; lucrează de mulţi ani aici. 

După ce depăși vestibulul de la intrare și culoarul dintre boxe, 
Efraín nimeri în manejul central, unde mai mulţi călăreţi dresau 


mânji. Tânărul evreu se opri câteva clipe. Cât de diferite erau 
animalele acelea de micii cai arabi de pe meleagurile sale! Din 
vestibul, rândașul îi atrase atenţia și îi porunci să meargă mai 
departe spre potcovărie. De ce trebuia să cunoască acel 
Jerónimo un creștin nou? se întrebă el mergând în căutarea lui. 
Găsi răspunsul în tenul oacheș și în trăsăturile arăbești ale 
potcovarului, care îl primi cu un zâmbet ce se șterse de îndată 
ce află motivul vizitei sale. 

— Ce dorești de la Hernando? îi aruncă el. _ 

Efraín șovăi; ce rost avea această neîncredere? Intre nicovale, 
cuptorul aprins, unelte și bare de fier, potcovarul se ridică în 
fața lui cât era de mare, respirând cu putere prin nasul său 
borcănat. 

— ÎI cunoşti? întrebă tânărul pe un ton ferm. 

De data aceasta, potcovarul fu cel care șovăi. 

— Da, recunoscu el în cele din urmă. 

— Ştii unde pot să dau de el? 

Jerónimo făcu un pas către tânăr. 

— De ce? 

— Asta-i treaba mea. Te întreb doar dacă știi unde pot să-l 
găsesc pe numitul Hernando. Dacă știi și vrei să-mi spui, bine; 
altfel, nu vreau să te deranjez, o să-l caut în altă parte. 

— Nu știu nimic despre el. 

— Mulţumesc, își luă Efrain rămas-bun cu convingerea că 
arabul îl minte. De ce? 

Potcovarul nu era dispus să dea nici o referință despre 
Hernando, dar poate că ar fi fost bine să afle intențiile 
vizitatorului său. 

— Dar știu unde o poţi găsi pe mama lui, se corectă el. 

Efrain se opri. „Doamna cere ca scrisoarea să-i fie înmânată 
lui personal sau mamei sale. O cheamă Aisha. Nu trebuie să o 
dai nici unei alte persoane“, îl avertizase tatăl său. 

Ce se întâmpla cu familia aceea? se întrebă Efrain când 
ajunse în faţa porţii de la casa Aishei, pe o ulicioară îngustă din 
cartierul Sfântul lacob, în capătul opus al orașului. Era evident 
că Jerónimo îl minţise; îl trădau ochii lui negri, iar când le întrebă 
de Aisha pe niște femei care cărau ghivece și flori în patioul 
clădirii, acestea îl priviră cu dispreţ. Efraín era un tânăr voinic, 
poate nu atât de voinic ca potcovarul, dar cu siguranţă mai mult 


decât moriscul care veni la chemarea femeilor. Și era obosit. 
Mersese pe jos zile întregi din portul Sevilla, unde ajunsese cu o 
corabie portugheză care ridicase ancora la Ceuta, iar acum 
umblase toată ziua dintr-un loc într-altul, căutându-l pe un 
oarecare Hernando Ruiz sau pe mama acestuia, riscând ca orice 
altercaţie să-i poată pricinui arestarea și punerea în evidenţă a 
condiţiei sale de iudeu sau a autorizaţiei sale false ca vânzător 
de uleiuri. 

— De ce o cauţi pe Aisha? 

O fi destul! Efraín lăsă deoparte prudenta, se încruntă și puse 
mâna pe mânerul dăgii pe care o purta la cingătoare. Moriscul 
nu se putu împiedica să urmărească din priviri mișcarea mâinii 
tânărului evreu. 

— Asta nu te privește, răspunse el. Locuiește aici? zise el, și 
moriscul șovăi. Locuiește sau nu locuiește aici? izbucni Efrain, 
pe punctul de a scoate daga din teacă. 

Locuia. Dormea chiar acolo, în spatele locului unde se afla 
Efrain, în vestibul. Tânărul își întoarse privirea spre pătura 
mototolită pe care i-o arătă moriscul cu o mișcare a bărbiei. Dar, 
la ceasul acela, femeia nu se întorsese încă de la ţesătorie. 

Efraín aşteptă pe ulicioara care ducea spre casă. Puțin mai 
târziu, ceva îi spuse că femeia care se îndrepta spre el, încet, 
gârbovită, cu privirea ațintită în pământ și niște haine mari care 
îi atârnau de pe umerii căzuţi, era persoana pe care o căuta. 

— Aisha? o întrebă când femeia trecea pe lângă el. 

Ea încuviință, arătându-i niște ochi trişti, înfundaţi în găvanele 
încercănate. 

— Pacea fie cu tine, o salută Efrain. 

Politetea păru că o surprinde. Tânărul evreu o văzu ca pe un 
animal rănit, lipsit de apărare. Ce se întâmpla cu toate aceste 
persoane? Mă numesc Efrain și vin de la Tetuân... îi șopti el, 
apropiindu-se de ea. 

Aisha reacţionă cu o energie neobișnuită. 

— Taci! îl avertiză ea, arătând cu un deget spre interiorul 
clădirii, dincolo de vestibul. 

Efrain se întoarse și dădu peste mai multe chipuri atente la ei. 

Fără să rostească un cuvânt, Aisha o porni spre fluviu. Efrain o 
urmă, încercând să-și potrivească pașii cu mersul lent al femeii. 

— Vin... insistă el de-acum departe de casă, dar Aisha îl opri 
din nou cu un gest. 


Ajunseră la Guadalquivir prin poarta spre Martos, în fața morii 
care aparținea Ordinului de Calatrava”. Acolo, pe malul fluviului, 
Aisha se întoarse spre el. 

— Aduci vești de la Fátima? întrebă ea cu un firicel de glas. 

— Da. Am... 

— Ce știi despre fiul meu, de Shamir? îl întrerupse ea, silindu-l 
să se oprească. 

Lui Efrain i se păru că zărește o sclipire de viaţă în ochii aceia 
stinși. 

— E bine. Înainte de a pleca, tatăl său îi explicase situaţia. Dar 
nu știu despre el decât puţine lucruri, o lămuri tânărul. Îţi aduc o 
scrisoare de la doamna Fâtima. Este adresată fiului tău, 
Hernando, dar și ţie. 

Efrain scotoci înlăuntrul veșmintelor. 

— Nu știu să citesc, se scuză Aisha. 

Tânărul rămase cu scrisoarea în mână. 

— Dă-i-o fiului tău și să ţi-o citească el, spuse urmându-și 
logica Efrain, apropiindu-se de ea și întinzându-i scrisoarea. 

Pe fața Aishei se schiță un zâmbet trist. Cum să-i spună fiului 
ei că l-a minţit și că Fâtima, Francisco și Ines trăiesc? 

— Citește-o tu. 

Efrain șovăi. „Lui Hernando sau mamei sale“, își aminti el. Ca 
fundal, se auzea zgomotul neîncetat al pietrelor de moară 
mânate de apa Guadalguivirului, care zdrobeau grânele. 

— De acord, cedă el și rupse sigiliul de ceară. „lubitul meu 
soț, citi el după aceea. Pacea și binecuvântarea celui îngăduitor 
și a celui care judecă drept fie cu tine...“ 

Soarele începea să apună, conturând cele două siluete pe 
malul fluviului. Concentrat la lectură, Efrain nu putu surprinde 
zâmbetul Aishei în momentul în care în misivă se povestea 
moartea lui Brahim, secătuit de sânge ca un porc. Tânărul evreu 
trebui să-și dreagă vocea de nenumărate ori citind relatarea 
asasinării care apărea atât de amănunţită în scrisul familiar al 
tatălui său. 


Fiul tău este bine - continua scrisoarea adresata lui Hernando. A 
devenit un bărbat inteligent și s-a călit în expedițiile de corsari 
împotriva creștinilor. Ce mai face mama ta? Sunt încredințată că forța 


7 Ordin religios și militar spaniol întemeiat în anul 1158 de Sfântul 
Raimundo pentru a apăra de mauri localitatea cu același nume. (n.tr.) 


și curajul cu care m-a îngrijit și m-a sprijinit i-au slujit ca să 
depășească toate încercările la care ne-a supus Allah. Spune-i că și 
Shamir este deja un bărbat adevărat și că, pe deasupra, acum, după 
moartea blestematului său tată, este bogat și puternic. Amândoi, 
curajoși și mândri, în numele singurului Dumnezeu, cel Adevărat, cel 
Puternic și Tare, cel de viaţă dătător și de moarte dătător, brăzdează 
mările luptând și lovind în creștini, cei care ne-au pricinuit atâtea 
nenorociri. Ines crește sănătoasă. lubitul meu soț, nu știu ce ţi-a spus 
mama ta în legătură cu răpirea fiului tău, a lui Ines și a sclavei tale, 
care sunt eu, dar trebuie să presupun că ţi-a povestit că am murit cu 
toţii, pentru că, dacă n-ar fi fost așa, sunt convinsă că ai fi venit după 
noi. Băieţii nu au ajuns să o știe niciodată și au așteptat multă vreme 
sosirea ta. Am șovăit dacă să le spun sau nu, dar am hotărât că 
această posibilitate, această speranţă îi va ajuta pe un drum care le-a 
apărut cumplit și dificil. Acum este deja târziu să o fac. Tu însuţi vei 
putea să o faci și te vor ierta, cu siguranţă, după cum sunt 
încredinţată că o vei ierta pe mama ta; eu am fost cea care i-am cerut 
să facă astfel, ca să te împiedice să ne urmărești până în acest bârlog 
al corsarilor unde Brahim te aștepta cu o întreagă armată ca să te 
ucidă. 


Efrain trebui să-și întrerupă lectura la hohotele de plâns ale 
Aishei. Evită să o privească pe femeie, mișcat de o durere pe 
care ea nu făcea nimic să o ascundă. 

Continuă, îl îndemnă Aisha, cu voce tremurândă. 


Hernando, avem multe nopţi de recuperat - citi evreul. Tetuán este 
paradisul nostru. Aici putem trăi fără probleme și în adevărata 
credință, fără să ne ascundem de nimeni și de nimic, Totuși, nu știu 
dacă vei îi încheiat o nouă căsătorie. Nu îţi reproșez nimic, ar fi de 
înţeles. În acest caz, vino cu noua ta soţie și cu copiii tăi, dacă îi ai. Ca 
o bună musulmană, așa cum sunt sigură că va fi fiind, soţia ta va 
înţelege și va accepta situaţia. Adu-o și pe Aisha: Shamir are nevoie 
de ea. Toţi avem nevoie de voi! Fie ca Allah să-l călăuzească pe 
purtătorul acestei scrisori, să te găsească sănătos și să mi te aducă în 
brațe, la fel ca și într-ale copiilor tăi. 


Aisha rămase nemișcată vreme îndelungată, cu privirea 
pierdută în apele de acum aproape negre ale Guadalquivirului. 

— Așa se termină scrisoarea, adăugă Efraín la tăcerea ei. 

— Așteaptă răspuns? 

Aisha îl privi pe tânăr drept în față. 

— Da, îngăimă Efraín văzându-i atitudinea. Așa mi s-a spus. 


— Nici să scriu nu știu... 

— Fiul tău... 

— Fiul meu nu mai scrie în arabă, replică Aisha, cu o voce 
ragușită de ranchiună. Ține bine minte ce-ţi voi spune și 
transmite-i Fâtimei: bărbatul pe care l-a iubit nu mai există. 
Hernando a abandonat adevărata credinţă și și-a trădat neamul; 
nimeni dintre ai noștri nu-i vorbește și nu-l respectă. Sângele lui 
de nazareean a învins. În Alpujarras i-a ajutat pe creștini și a 
salvat, pe ascuns, câteva vieţi de nemernici. Acum, locuiește în 
palatul unui nobil din Córdoba, unul dintre cei care au ucis atâţia 
dintre ai noștri, și trăiește ca unul de-al lor, dedat trândăviei. În 
loc să copieze exemplare ale Coranului sau ale profeţiilor, 
lucrează pentru episcopul Granadei, preamărindu-i pe martirii 
creștini din Alpujarras, cei care ne-au jefuit, ne-au scuipat... sau 
ne-au maltratat. 

Aisha tăcu. Efrain o văzu că tremură, zări niște lacrimi care se 
luptau să-i țâșnească din ochii ei înfuriaţi și trişti. 

— Hernando nu mai este fiul meu și nu este demn de tine și 
nici de nepoții mei, șopti ea. Ţi-o spune Aisha, cea care i-a dat 
viață fiind siluită, care l-a purtat în pântece și care l-a născut în 
dureri... în durerile întregii lumi. Fâtima, draga mea Fâtima, 
pacea fie cu tine și cu ai tăi. Aisha înșfacă scrisoarea care mai 
era încă în mâinile tânărului, o rupse în mai multe bucăţi și, 
după ce se apropie de fluviu, le lăsă să cadă în apă. Ai înţeles? îl 
întrebă ea, cu spatele la el. 

— Da, zise Efraín trebuind să facă un efort ca să rostească 
simpla monosilabă, înghiţindu-și atunci puţina salivă care îi 
rămăsese în gură. Și tu, ce vei face? Scrisoarea spune... 

— Nu mai am puteri. Dumnezeu știe că nu pot să încep un 
drum atât de lung. Intoarce-te pe meleagurile tale și transmite.-i 
Fâtimei mesajul meu. Dumnezeu să te însoțească. 

Apoi, fără măcar să-l privească, se întoarse cu spatele și se 
îndepărtă cu pași foarte lenți, străbătând același drum pe care 
mersese într-o zi cu Hernando, pe lângă fluviul care îl înghiţise 
pe Hamid. 


Cu câteva zile înainte de 18 octombrie, sărbătoarea Sfântului 
Luca, alguazilii din Córdoba lipiseră afișe prin tot orașul în care 
se anunţa marea procesiune pentru întoarcerea corăbiilor flotei 
de război despre care încă nu se cunoșteau vești. Încă mai erau 


de sosit șaptezeci! În același timp, crainici ai consiliului 
municipal citiseră în locurile cele mai aglomerate ordonanța prin 
care se convocau toţi locuitorii C6rdobei să vină la procesiune, 
spovediți și împărtășiţi, fiecare cu crucea, biciul și lumânarea sa. 
Cortegiul trebuia să iasă prin porţile catedralei, o oră după 
miezul zilei, motiv pentru care locuitorii Córdobei își rezervaseră 
dimineaţa pentru a se spovedi și împărtăși, de parcă ar fi fost 
Joia Mare. 

In palatul ducelui de Monterreal, doña Lucia, fiicele și fiul său 
cel mic erau pregătiţi, îmbrăcaţi riguros în negru, fiecare cu câte 
o lumânare în mână. Toţi hidalgo și Hernando, de asemenea în 
negru, făcuseră rost de făclii ca să însoțească procesiunea și 
începuseră să se strângă în salonul donei Lucia, în așteptarea 
dangătelor tuturor clopotelor din oraș. Episcopul poruncise să 
bată până și cele de la mănăstirile și schiturile din munţi și din 
localităţile învecinate. Doña Lucia, palidă, așezată lângă copiii 
ei, șoptea rugăciuni cu mărgelele rozariului în mână. Ceilalţi se 
aflau cufundaţi într-o așteptare încordată. Atunci, apăru don 
Esteban, desculț, gol de la mijloc în sus, doar cu niște pantaloni 
și o cruce mare de lemn pe umărul sănătos; se apropie de 
ducesă și o salută cu o ușoară înclinare a capului. Bătrânul 
sergent infirm prezenta încă un tors puternic, brăzdat de 
numeroase cicatrici, unele sub forma unor simple linii pe piele, 
mai mult sau mai puţin groase și prost cusute; altele, precum 
cea care pornea de pe umărul său stâng, erau urme care îi 
străbăteau spinarea. Doña Lucia răspunse la salutul sergentului, 
cu buzele subțiri strânse și ochii brusc înlăcrimațţi. Numaidecât, 
unul dintre hidalgo ieși din încăpere în căutarea altei cruci pe 
care să o poarte la procesiune. Ceilalţi se priviră între ei și 
urmară curând pașii celui dintâi. 

— Acum, încredințându-te lui Dumnezeu, îi poţi salva din nou 
viaţa lui don Alfonso. Don Sancho i se adresă lui Hernando 
pentru prima dată după multă vreme. Sau nu-ţi pasă dacă 
moare? 

Voia el oare ca ducele să moară? Nu. Hernando își aminti de 
zilele petrecute în cortul lui Barrax și de fuga lor. Era creștin, dar 
era prietenul lui; poate singurul pe care se putea bizui în toată 
Córdoba. De altfel, oare nu el, Hernando, era cel care susținea 
existența unui singur Dumnezeu, Dumnezeul lui Avraam? ÎI 
urmă pe hidalgo hotărât să îndure penitenţa pentru don Alfonso. 


Ce mai conta totul? Fraţii săi întru credinţă erau de-acum 
convinși de trădarea lui, nimic din ceea ce ar fi făcut nu ar fi 
putut înrăutăţi disprețul pe care îl simțeau față de el. 

— Cum vom face rost acum de o cruce de lemn? auzi el că 
întreabă unul dintre hidalgo. N-avem timp să... 

— Ne putem lega de spinare cu brațele întinse și spade, bare 
de fier sau simple trunchiuri de lemn. Crucea o vor alcătui 
braţele noastre, îl întrerupse cel care mergea alături de el. 

— Sau un obiect de penitență, interveni un altul: un bici sau 
un ciliciu. 

La palatul ducelui nu lipseau spadele. Dar Hernando își aminti 
de crucea mare și veche de lemn care atârna într-un colț în 
grajduri. După cum îi explicase rândașul, ducele hotărâse să 
înlocuiască minunatul Crist din bronz care încununa altarul din 
capela palatului cu o cruce lucrată într-un lemn scump de 
mahon adus din Cuba, iar cea veche, de-acum fără figură, 
ajunsese la grajduri. 

Era o zi însorită, dar rece. În dangătul tuturor clopotelor din 
oraș și din localităţile învecinate, marea procesiune de 
rugăciune ieși din catedrala din Córdoba prin Poarta Sfânta 
Ecaterina: îi dădu ocol înspre fluviu și traversă podul dintre 
episcopat și catedrală până la palatul episcopului, unde acesta o 
binecuvântă de la balcon. Procesiunea îi avea în frunte pe 
guvernatorul orașului și pe dirijorul corului catedralei, urmaţi de 
cei douăzeci și patru de membri ai consiliului, precum și de 
asesorii municipali ducându-și flamurile. După ei, împreună cu 
membrii consiliului catedralei, sacerdoţi și beneficiari ai 
parohiei, venea pe o năsălie Sfântul Crist cu Linţoliu de Pânză; 
călugării de la numeroasele mănăstiri din oraș purtau imagini cu 
scene sculptate ale patimilor lui Hristos din bisericile lor, unele 
sub baldachin. Peste două mii de persoane cu lumânări și făclii 
aprinse în mâini, având-o în frunte pe doña Lucia și pe copiii ei, 
consolaţi de nobilii care își găsiseră un loc pe lângă familia 
ducelui. 

Și, în urma tuturor acestora, procesiunea adunase aproape o 
mie de penitenţi. Sub povara crucii sale, Hernando îi privi 
așteptând să se pună în mișcare. La fel ca el, aproape toţi erau 
desculți și cu piepturile dezgolite. In jurul său văzu mai mulți 
bărbaţi cu cruci pe umăr. Alţii mergeau răstigniţi: cu brațele în 
cruce, legate de spade sau de bare de fier. Erau penitenți cu 


cilicii la coapse și în talie, bărbaţi cu torsul înfășurat în rugi de 
mure și în urzici, sau cu funii legate de gât, pregătite pentru ca 
alt penitent să tragă de ele pe parcursul drumului. Rugăciunile 
murmurate de toți aceștia îi răsunară în urechi și Hernando simţi 
un neliniștitor gol interior. Ce vor gândi moriscii care îl vor 
vedea? Poate că între atâţia oameni nu vor izbuti să-l 
recunoască și, în orice caz, își repetă el, ce mai conta? 

Procesiunea, cu locuitorii Cârdobei căzând în genunchi la 
trecerea ei, urmă traseul prevăzut pe străzile orașului, înșirând 
toate bisericile și mănăstirile. Când trecea pe lângă vreun 
templu de dimensiuni destul de mari, cortegiul traversa prin 
interiorul său, însoţit de cântările corului. Șirul era atât de lung, 
încât fruntea procesiunii se afla la câteva ore înainte de trecerea 
penitenţilor. În templele de dimensiuni mai mici, era primită de 
comunitatea religioasă, care ieșise în stradă cu imaginile sfinte 
și intona „Miserere”* din poartă; călugărițele cântau, rămânând 
ascunse în miradoarele mănăstirilor. 

Potrivit ordonanţei, procesiunea trebuia să se prelungească 
până pe înserat și, după multe ore de mers, Hernando începu să 
simtă că greutatea crucii pe umărul său sporea într-un mod 
insuportabil. De ce nu se mărginise să meargă cu brațele în 
cruce precum ceilalți hidalgo? Mai mult decât atât, ce naiba 
făcea el acolo, nenorocindu-și picioarele, călcând în băltoace cu 
noroi și sânge, rugându-se și cântând „Miserere“? Bătrânul 
sergent pedestraș, în faţa lui, folosindu-se doar de braţul său 
valid, se poticni când capătul crucii pe care o târa nimeri într-o 
groapă de pe stradă. Deși don Esteban trase de cruce, nu fu în 
stare să o scoată din groapă; penitenţii i-o luară înainte, dar cei 
care purtau cruci nu puteau să o facă și se văzură siliți să se 
oprească. Un tânăr care asista la procesiune sări din mijlocul 
asistenţei și ridică capătul crucii. Sergentul se întoarse spre el și 
îi multumi printr-un zâmbet. Procesiunea continuă, cu cei doi 
purtând crucea. Va fi nevoie să-l ajute și pe el, se temu 
Hernando pornind din nou în marș și făcând un efort ca să care 
bucăţile grele de lemn încrucișate. După-amiaza abia începuse! 

— Bucură-te, Mărie, cea plină de har, Domnul este cu tine... 
se alătură Hernando șoaptelor. 

Ave Maria, Tatăl Nostru, Crezul, Salve... murmurul 


æ „Miluiește-mă“, începutul celui de-al treilea verset al psalmului 51 
(în Ib. Latină în orig.) (n.tr.) 


rugăciunilor era neîntrerupt. Ce căuta el acolo? Psalmi cântați. 
Mii de lumânări mici, mari și făclii. Binecuvântări. Sfinţi și 
imagini peste tot. Bărbaţi și femei stând în genunchi la trecerea 
lor, unii strigând și implorând cu braţele întinse spre cer în 
accese mistice. Flagelatori cu spinările însângerate în jurul lui. 
Deodată, se simţi nelalocul lui... El era musulman! 


Dacă evlavioșii enoriași din Córdoba fuseseră convocați prin 
anunțuri și dări de știre publice, nu la fel fusese chemată și 
comunitatea moriscă. Cu mai multe zile înainte de sărbătoarea 
Sfântului Luca, parohi, sacristani și vicari, asesori și alguazili s- 
au folosit de recensămintele amănunțite ale noilor creștini și, 
luând fiecare casă la rând, i-au somat să se prezinte la 
procesiune. Ca și cum ar fi fost duminică, în ziua de Sfântul 
Luca, la prima oră a dimineţii, cu recensămintele în mână, s-au 
postat la porţile bisericilor ca să verifice că nu lipsește nici unul 
de la spovedanie și împărtășanie. Nimeni nu putea rămâne 
acasă; toţi trebuiau să vină să vadă procesiunea și să se roage 
pentru întoarcerea corăbiilor din marea flotă de război care nu 
ajunseseră încă în port. Toată Spania se ruga într-un glas pentru 
întoarcerea lor! 

— Ce aștepți, babo? 

Brutarul morisc o zgâlțâi pe Aisha, care era culcată în 
vestibul. 

Au fost mai mulţi bărbaţi care, ieșind din casă pentru a merge 
să se spovedească și să se împărtășească, îi cerură insistent să 
se ridice din vestibul, dar ea nu-i luă în seamă. Ce-i păsa ei de 
scârbele alea de corăbii ale regelui creștin! Ultimul care a ieșit, 
bătrânul brutar, nu avea de gând să-i permită femeii să rămână 
acolo. 

— Este o procesiune a nazareenilor, îi strigă el văzând-o pe 
Aisha chircindu-se sub pătură, pe pământ. A ta și a fiului tău! 
Magistraţii vor veghea să mergem cu toţii la procesiune. Vrei 
cumva ca nenorocirea să se abată peste această casă și peste 
noi toți? Ridică-te! 

Incă doi morisci dintre cei care împărțeau casa și care erau 
deja în stradă se întoarseră din drum. 

— Ce se întâmplă? întrebă unul din ei. 

— Nu vrea să se ridice. 

— Dacă nu merge să se spovedească, magistraţii vor veni să 


verifice și vor avea bănuieli despre această casă. Îi vom avea pe 
cap în fiecare zi a anului. 

— Asta am spus și eu, argumentă brutarul. 

— Uite ce este, Nazareeano, spuse al treilea, așezându-se pe 
vine lângă Aisha, ori vii de bunăvoie, ori te ducem cu de-a sila. 

Aisha merse la parohia Sfântul lacob împleticindu-se, între doi 
tineri  morisci care o ţineau strâns de subsuori, fără 
menajamente. După ce se îndepărtară, sacristanul îi tăie numele 
de pe listă în poarta bisericii și o privi cu scârbă. 

— Este bolnavă, se scuzară tinerii. 

Ceea ce nu putuseră să facă a fost să o oblige să se 
spovedească și cu atât mai puţin nu îndrăzniseră să o aducă 
aproape de altar să mănânce „turta“, dar afluenţa enoriașilor în 
biserică, agitația și cozile la confesional fiind atât de mari, 
nimeni nu-și dăduse seama de aceasta. Magistraţii luară drept 
bun faptul că venise la biserică. De acolo, sub supravegherea 
unui comandant, moriscii din cartierul Sfântul lacob se instalară 
în strada Soarelui, între parohia Sfântul lacob și mănăstirea 
Sfintei Cruci din apropiere, așteptând trecerea procesiunii. Aisha 
se afla printre ei, chircită, străină de tot ce se întâmpla. Au fost 
nevoiți să rămână în stradă mai multe ore de la bătaia 
clopotelor până când procesiunea, pornită deja pe drumul de 
întoarcere spre catedrală, străbătu cartierul Sfântul lacob pe 
lângă zidul dinspre răsărit. 

Aisha nu a vorbit cu nimeni. Nu o mai făcea de zile întregi, 
nici măcar la ţesătorie, unde îndura în tăcere, cu privirea 
pierdută, dojenile meșterului Juan Marco pentru firele de mătase 
prost înfășurate pe suveică sau având culorile ori dimensiunile 
amestecate. Muncea gândindu-se la Fâtima și la Shamir. Fâtima 
izbutise! Ani întregi îndurase umilințe, dar tăcuse și suportase și 
puterea voinţei și perseverenţa o făcuseră să obţină o răzbunare 
care ei nici măcar nu și-ar fi închipuit-o. Un paradis! își aminti ea 
că se spunea în scrisoare. Trăia într-un paradis. lar ea, ce făcuse 
ea de-a lungul vieţii sale? Bătrână, bolnavă și singură. Îi privi pe 
vecinii care o înconjurau, de parcă ar fi vrut să o ascundă. 
Mâncau. Mâncau pâine de porumb, și turte, și dulciuri de 
migdale, și gogoși de care făcuseră rost. Nici unul nu-i oferise o 
bucată, deși nici nu ar fi putut mânca. li lipseau câţiva dinţi, iar 
părul îi cădea în smocuri; trebuia să fărâmițeze pâinea uscată 
pe care i-o lăsau în fiecare noapte. Ce mare păcat făcuse pentru 


ca Allah să o pedepsească în felul acela? Hernando îi trăda pe 
musulmani, iar Shamir trăia departe, în Berberia; ceilalţi copii ai 
ei... fuseseră uciși sau vânduți ca sclavi. De ce, Allah? De ce nu 
o lua și pe ea o dată pentru totdeauna? Dorea să moară! Işi 
chema moartea în fiecare noapte când trebuia să se trântească 
pe podeaua rece și tare din vestibul, dar aceasta nu voia să 
vină. Allah nu se hotăra să o elibereze de nenorocirile ei. 

O dureau picioarele în momentul în care Cristul cu Linţoliu de 
Pânză trecu prin faţa ei. Moriscii căzură în genunchi pe pământ. 
Cineva o trase de fustă ca să facă același lucru, dar ea nu cedă 
și rămase în picioare, tăcută, fără să se roage, gârbovită ca o 
bătrână între bărbaţii îngenuncheaţi. După o bună bucată de 
vreme sosiră și penitenţii. După ce străbătuseră orașul, erau 
mulţi cei care cădeau sub greutatea crucilor și oamenii se 
vedeau obligaţi să le sară în ajutor. Nu era și cazul lui Hernando, 
dar sergentul, care mergea lângă el, își lăsase crucea după ce 
trecuse de Piața Corredera și mergea în grupul penitenţilor, cu 
capul în jos și biruit de oboseală, eliberat de o povară pe care și- 
o asumaseră doi tineri. Cei care purtau cilicii apăreau deja cu 
trupul însângerat; creștinii fervenţi care asistau la procesiune 
erau mișcaţi și emoţionaţi la vederea acestor dovezi de pătimire 
și se alăturau strigătelor și urletelor de durere care izbucneau 
din gura penitenţilor. Călugăriţele din Ordinul Sfintei Cruci 
începură să intoneze psalmul Miserere, ridicând glasul ca să se 
facă auzite peste vacarm, însufleţindu-i pe cei o mie de oameni 
sfâșiați de durere. 

— Miserere mei, Deus, secundam magnam misericordiam 
luam...81, răsună pe strada Soarelui lugubra cântare. 

Aisha privea indiferentă trecerea acelor nefericiţi când, printre 
ei, trăgând de o cruce imensă, cu spinarea plină de sânge de la 
rănile pricinuite de frecarea lemnului de umărul său gol și cu 
chipul congestionat, îl văzu pe fiul ei, care își târa picioarele 
alături de ceilalți penitenţi: imaginea lui îi aminti de unul dintre 
sutele de Criști expuși în biserici și pe altarele de pe străzile 
COrdobei. 

— Nu! strigă ea. | se încleștară degetele de la mâini. Brutarul 


51 „Miluiește-mă, Dumnezeule, după mare mila ta...“ (în Ib. Latină în 
orig.) Biblia, Vechiul Testament, Psaltirea, trad. De Vasile Radu și Gala 
Galaction, Fundaţia pentru Literatură și Artă „Regele Carol al II-lea“, 
București, 1938, p. 577, psalmul 51.3. (n.tr.) 


se întoarse spre ea și constată că venele albastre de pe gâtul 
bătrânei apăreau acum umflate sub bărbie. Ochii îi scăpărau de 
ură. Nu! strigă ea din nou. Un alt morisc se întoarse spre ea. Un 
al treilea încercă să o facă să tacă, ceea ce îi atrase atenţia 
alguazilului, dar Aisha îl luă prin surprindere și se feri de el cu o 
forță renăscută din ură. Allah este mare, fiule! strigă ea atunci. 
Alguazilul se îndrepta deja spre Aisha. 

— ... et secundam multitudinem miserationum tuarum, dele 
iniquitatem meam®?”, se lamentau călugărițele de la mănăstirea 
Sfintei Cruci. 

Moriscii se dădură la o parte de lângă Aisha. 

— Ascultă, Hernando! Fátima trăiește! Și fiii tăi, de asemenea! 
Întoarce-te la ai tăi! Nu există alt Dumnezeu în afară de Allah, 
iar Mahomed este trimi...! 

Nu putu să încheie mărturisirea de credință. Alguazilul se 
năpusti asupra ei și o făcu să tacă, trăgându-i o palmă care-i 
sparse doi dinți. 

Hernando, cu mintea dusă, înnebunit de durere, printre 
strigăte și urlete, repeta în sinea lui acele cântări pline de 
văicăreli pe care le auzise întruna toată ziua: Amplius lava me 
ab iniquitate mea?. Şi trăgea de cruce, atent doar să târască 
trunchiurile grele de lemn. Nu-și dădu seama de agitația stârnită 
printre morisci. Nici măcar nu-și întoarse fața spre vacarmul ce 
se iscase în jurul mamei sale. 


82 a și după mulţimea îndurărilor tale, șterge fărădelegea mea“ (în 
Ib. Latină în orig.) Op. Cit., psalmul 51.3. (n.tr.) 
8 „Mai vârtos mă spală de fărădelegea mea și de păcatul meu mă 


curățește” (în Ib. Latină în orig.) Op. Cit., psalmul 51.4. (n.tr.) 


55 


La sfârșitul lui octombrie, regele Filip se adresa tuturor 
episcopilor din regat, mulțumindu-le pentru procesiuni, dar în 
același timp cerându-le insistent să le suspende; considera a fi 
cu neputinţă ca, după ce trecuseră două luni și jumătate de 
când flota de război pătrunsese în largul apelor Atlanticului, să 
se mai întoarcă vreo altă corabie. După câteva zile, însuși regele 
îi trimitea o scrisoare personală plină de simţire soţiei vărului 
său, ducele de Monterreal, grande de Spania, ca să-i comunice 
moartea lui don Alfonso de Córdoba și a primului său născut, 
căzut în mâinile englezilor de pe coastele Irlandei, unde 
naufragiase corabia acestuia. 

Doi marinari, care scăpaseră din măcel cu ajutorul rebelilor 
irlandezi și care reușiseră să fugă mai întâi în Scoţia și apoi în 
Flandra, relataseră fără nici o urmă de îndoială asasinarea 
ducelui și a fiului său. După cum au povestit ei, o brigadă a 
armatei engleze îl arestase pe duce și pe oamenii acestuia când 
cutreierau meleagurile irlandeze, după ce atinseseră ţărmul înot 
după naufragiu. Fără să ia câtuși de puţin în seamă calitatea lui 
don Alfonso, care încercase să facă uz de condiţia sa de nobil în 
fața reprezentantului Coroanei, îi siliseră pe toţi spaniolii să se 
dezbrace și îi spânzuraseră pe o colină ca pe niște delincvențţi 
oarecare. 

Hernando nu era prezent în dimineaţa în care secretarul 
palatului, don Silvestre, a dat citire scrisorii în faţa tuturor 
hidalgo, după ce o făcuse în particular dinaintea donei Lucia. De 
două zile, mergea la alcazarul regilor creștini, solicitând 
audienţă la secretarul tribunalului, la notar sau la inchizitorul 
însuși, sperând că vreunul dintre ei avea să-l primească. l-a luat 
aproape zece zile până a aflat de arestarea mamei sale de către 
Inchiziţie, fapt pe care l-a auzit atunci când Juan Marco, 
meșterul ţesător, i-a dat de veste restituindu-i banii pe care 
moriscul i-i trimitea în fiecare lună, dat fiind că mama sa nu se 
prezenta la lucru la atelier. Chiar și ucenicul care îi adusese 
banii, doar un copil, în prezenţa mai multor servitori de la palat, 
îi aruncase în faţă cu silă: 

— Mama ta l-a invocat pe Dumnezeul ereticilor la trecerea 
penitenţilor în procesiune. 


Monedele scăpaseră din mâna lui Hernando și căzuseră pe 
pământ scoțând un zornăit ciudat. Simţea că i se înmoaie 
picioarele. Îl văzuse în procesiune! Nu putea însemna altceva. 

— Este o sacrilegă! afirmase copilul când zgomotul monedelor 
încetase. 

Unul dintre servitori confirmă vorbele băiatului: 

— Merită pedeapsa maximă pe care i-o poate impune Sfântul 
Oficiu: rugul ar fi o pedeapsă prea blândă pentru cel care e în 
stare să hulească la trecerea sfintei procesiuni. 

Cel mai bun lucru pe care îl obținuse Hernando de la Inchiziţie 
fusese să i se accepte banii pentru hrana Aishei, dar cu greu își 
putea închipui că ea hotărâse să nu mănânce și că refuza 
porțiile neînsemnate și infecte pe care temnicerii i le aruncau în 
celulă. 


Don Esteban fu primul care căzu în genunchi când secretarul 
termină de citit scrisoarea regelui. Don Sancho își făcu de mai 
multe ori semnul crucii, în vreme ce alţi hidalgo îl imitau pe 
bătrânul sergent pedestraș. Murmurul rugăciunilor incoerente 
începu să cuprindă încăperea până când glasul puternic al 
capelanului îl acoperi: 

— Cum să răspundă Hristos la rugăminţile noastre dacă, în 
timp ce noi ne rugam să intervină, mama aceluia căruia don 
Alfonso i-a acordat favoarea și prietenia sa îl invoca pe falsul 
dumnezeu al sectei musulmanilor? 

Doña Luda, care până atunci rămăsese cufundată în jilț, își 
ridică faţa. Îi tremura bărbia. 

— La ce slujește o procesiune la care se comite un sacrilegiu? 

Ducesa își întoarse ochii plini de lacrimi către hidalgoul care 
tocmai se exprimase în acești termeni. În momentul în care îi 
încuviință vorbele, un altul se alătură atacului împotriva lui 
Hernando. 

— Mama și fiul aveau totul pregătit! Eu l-am văzut pe morisc 
făcând un semn... 

Din momentul acela, curtea de nobili trândavi își revărsă ura 
asupra lui Hernando. 

Blasfemie! 

— Dumnezeu s-a simţit insultat! 

— De aceea ne-a refuzat îndurarea! 

Ochii donei Lucia se strânseră, devenind două linii fine. Nu 


mai avea de gând să permită ca fiul unei sacrilege care 
insultase procesiunea să trăiască în continuare în palat și să se 
bucure de favoarea aceluia care nu i-o mai putea acorda! 

În aceeași noapte, când Hernando, neștiind de moartea lui 
don Alfonso, se întorcea înfrânt de la tribunalul Inchiziției după 
ce așteptase zadarnic toată ziua să-l primească cineva, 
secretarul îl abordă chiar în poarta palatului. 

— Mâine-dimineaţă, îl anunţă don Silvestre, va trebui să 
părăsești această casă. Așa a poruncit ducesa. Nu ești demn să 
mai locuiești sub acest acoperiș. Excelenţa Sa, ducele de 
Monterreal, și fiul său au murit apărând cauza catolicismului. 

Zornăitul lanțurilor care îi legau gleznele, atunci când don 
Alfonso, rănit, lovise cu oţelul de Toledo peste ele lângă un 
pârâiaș din Alpujarras, îi răsună din nou în urechi. Hernando își 
dădu ochii peste cap. Ducele, prin moartea sa, îl elibera din nou 
dintr-o sclavie căreia el nu îndrăznise să-i pună capăt. 

— Transmiteţi-i ducesei condoleanţele mele, spuse el. 

— Nu cred că este oportun, refuză secretarul pe un ton acru. 

— Ei bine, vă înșelaţi, replică Hernando. Poate că sunt 
singurele condoleanţe sincere pe care le va primi în această 
casă. 

— Ce insinuezi? 

Hernando făcu un gest cu mâna prin aer. 

— Ce pot și ce nu pot să-mi iau? întrebă el. 

— Îmbrăcămintea. Ducesa nu vrea să o mai vadă. Calul... 

— Calul cu echipamentul lui este al meu. Nu e nevoie să-mi 
permită cineva să mi-l iau, spuse Hernando cu fermitate. Cât 
despre scrierile mele... 

— Ce scrieri? întrebă secretarul, pe un ton ironic. 

Hernando scoase un oftat plictisit. Aveau oare de gând să-l 
umilească până la capăt? 

— Știţi bine, răspunse el. Cele pe care le pregătesc pentru 
arhiepiscopul Granadei. 

— Bine. Sunt ale tale. 

Regreta moartea lui don Alfonso. Ajunsese să fie încrezător că 
se va întoarce în curând. Îl aprecia în mod sincer pe duce, care 
făcuse atât de mult pentru el și, în momentele acelea, ar fi dorit 
să se poată bizui pe ajutorul său ca să intervină pe lângă 
Inchiziţie pentru mama lui. De o sută de ori menţionase numele 
său ca să fie primit, dar se părea că Sfântului Oficiu îi păsa prea 


puţin de referințele la nobilii sau granzii de Spania. Nimeni, 
oricare ar fi fost calitatea acestuia, nu era mai presus de 
Inchiziţie și nu putea face presiuni asupra membrilor săi! Se 
îndreptă degrabă spre turnul minaretului unde ţinea ascunse 
evanghelia lui Barnaba și celelalte secrete ale sale. Silvestre era 
în stare să-l controleze la ieșirea din palat, așa că hotărî să ia 
puţine lucruri. Scoase mâna de aur a Fâtimei... O ţinu în palmă 
câteva clipe, încercând să-și amintească felul în care strălucea 
între sânii soției sale, însoțindu-i în mișcările lor; bijuteria se 
înnegrise odată cu moartea Fâtimei, se gândi el, asemenea vieții 
lui. În ceea ce privea cărţile și scrierile, hotărârea fu rapidă: va 
lua doar exemplarul în arabă al evangheliei lui Barnaba; toate 
celelalte, inclusiv transcrierea evangheliei pe care o realizase, 
vor fi distruse. 

Tratatul de caligrafie al lui Ibn Muqla va împărtăși aceeași 
soartă. Nu putea să riște să fie prins cu acesta asupra lui și îl 
știa pe dinafară; imaginile literelor și desenele cu proporţiile 
acestora îi apăreau dinaintea ochilor de îndată ce apropia 
condeiul de hârtie. 

În cele din urmă, se întoarse în odăile sale și deschise lada 
cea mare ca să ia punga în care își păstra agoniseala, dar nu o 
mai găsi. Scotoci printre puţinele sale bunuri personale. li fusese 
furată. 

— Câini de creștini! șopti el. A 

Le luase puţin timp să-l prade, la fel ca în Alpujarras. li 
rămăseseră doar puţinii bani pe care-i avea asupra lui. 

Blestemându-se că nu-și pusese economiile la loc sigur, își 
pregăti o bocceluță cu îmbrăcăminte și ascunse pergamentele 
evangheliei printre scrierile sale despre martirologiu. Treceau 
neobservate. Lăsă bijuteria fără luciu peste haine: va purta 
mâna Fâtimei ascunsă pe trup. Și la urmă se spălă ca să se 
roage. Apoi, încheindu-și rugăciunile, rămase în picioare în 
mijlocul dormitorului: ce avea să facă din momentul acela? 


— Am nevoie de bani. 

Pablo Coca nici măcar nu clipi la auzul cuvintelor lui 
Hernando. Casa de jocuri de noroc era pustie; o sclavă neagră 
din Guineea făcea curat și rânduia totul după o noapte de joc. 

— Toţi avem nevoie, prietene, îi răspunse el. Ce s-a 
întâmplat? 


Hernando își aminti de băiatul acela care își schimonosea 
trăsăturile ca să izbutească să-și miște lobul urechii așa cum 
făcea Mariscal și hotărî să aibă încredere în el și să-i 
povestească situaţia. Evită totuși să-i explice cum reușise în 
aceeași dimineaţă să înșele controlul la care îl supusese 
Silvestre. 

— Și asta? întrebase secretarul arătând spre hârtiile pe care 
Hernando le ţinea în mâna dreaptă, la vedere. 

Silvestre tocmai îi răscolea bocceluța, tratându-l ca pe un 
borfaș oarecare în faţa servitorilor care umblau de colo colo prin 
patioul în care dădeau grajdurile. 

— Raportul meu către consiliul catedralei din Granada. 

Secretarul făcuse un gest, cerându-i să i le înmâneze. 
Hernando se mărginise să-i aducă hârtiile mai aproape, fără să 
le dea drumul din mână. 

— Sunt confidenţiale, Silvestre, îi spusese el, permițându-i 
totuși să citească prima pagină, în care relata despre măcelul de 
la Cuxurio. i-am spus că sunt confidenţiale și că aparțin 
Bisericii din Granada, insistase el atunci, reproșându-i 
curiozitatea. Dacă află arhiepiscopul... 

— De acord! cedase secretarul. 

— Și acum, o să mă dezbraci? îl ironizase Hernando, 
gândindu-se la mâna Fâtimei pe care o ducea ascunsă în 
încălțări. Nu cumva ţi-ar plăcea? îl provocase, întinzându-și 
braţele. 

Silvestre se înroșise la față. 

— Nu-ţi face griji, am venit sărac în acest palat și ies din el la 
fel de sărac cum eram pe atunci. 

Hernando râsese cinic spre secretar; să fi fost el hoțul, oare? 

— Sărac lipit pământului, cum spuneţi voi. 

Rândașul refuzase să pună dărlogii pe Zburător, deșertându-și 
într-o singură împotrivire toată ranchiuna acumulată de-a lungul 
anilor în care se văzuse silit să slugărească un morisc. Hernando 
îl înșeuase, dar trebuise să-i scoată frâul puţin mai târziu, la 
hanul Mânzului, unde primise găzduire. Din mulțimea de hanuri 
care se aflau în piaţă și în împrejurimi, îl alesese pe acesta, 
pentru că hangiul nu-l cunoștea. Zburătorul, cu însemnul marcat 
cu fierul înroșit al grajdurilor regale, de două ori mai mare decât 
al catârilor și măgarilor care se odihneau în patioul hanului, și 
veșmintele deosebite pe care le purta îl ajutaseră să obțină cea 


mai bună odaie a hanului, o încăpere numai pentru el. Un pat, 
două scaune și o masă alcătuiau tot mobilierul. Plătise în avans, 
ca și cum ar fi fost un om bogat, cu toate că, scoțând banii din 
pungă, își dăduse seama că îi mai rămâneau doar două monede 
a câte doi rea/es. Apoi, pe niște coli albe de hârtie pe care le 
luase de la palat, îi scrisese o scrisoare lui don Pedro de 
Granada Venegas explicându-i situaţia în care se afla, precum și 
pe cea a mamei sale și implorându-i ajutorul. Nu ar mai putea 
face pentru ei, pentru cauza moriscilor, decât foarte puţin, îl 
anunţa el, dacă ar ajunge în mizerie. Chiar în hanul Mânzului 
găsise un cărăuș care se îndrepta spre Granada și punga i se 
goli definitiv. 

— Mulţi bani din cei pe care-i aveam, termină explicaţia către 
Pablo Coca, i-am dat temnicerului Inchiziției pentru hrana și 
îngrijirea mamei mele. Restul... 

— Astă-seară vei putea câștiga ceva, încercă să-l îmbărbăteze 
patronul tripoului. Hernando făcu un gest de dezgust. Banii îţi 
vor fi de folos ca s-o scoţi la capăt o vreme, insistă Pablo. O să ai 
măcar ca să plătești la han. 

— Palomero, argumentă Hernando, folosind porecla acestuia 
din tinerețe, am nevoie de mulți bani, înţelegi? Trebuie să 
cumpăr bunăvoința multor persoane din alcazarul regilor 
creștini. 

— Banii nu-ţi vor folosi la nimic în faţa Inchiziției. Când a fost 
povestea cu vrăjitoarele, cele numite „las Camachas“8, l-au 
arestat pe don Alonso de Aguilar, din familia Priego. Un Aguilar! 
Oricâţi bani ar fi avut, până când nu s-a lămurit treaba, n-a fost 
eliberat. Au îndrăznit același lucru chiar și cu arhiepiscopi... 

— Mama mea nu este decât o moriscă bătrână fără 
importanţă, Pablo. 

Coca se gândi câteva clipe, jucându-se cu degetul pe 
marginea paharului. Stăteau amândoi în jurul unei căni cu vin pe 
care le-o servise slujnica din Guineea. 

— Sunt chemat deseori să organizez partide importante, 
spuse el de parcă s-ar fi îndoit de această posibilitate. 

Hernando lăsă din mână paharul pe care tocmai îl ducea la 
gură și se întinse spre el pe deasupra mesei. 

— Nu-mi plac. Uneori cedez și o fac, dar... La partidele astea 


s Grup de femei din Montilla judecate de Tribunalul Sfântului Oficiu în 
anul 1576 pentru vrăjitorie. (n.tr.) 


vin nobili, notari, alguazili, asesori, tineri semeți și înfumurați, fii 
ai marilor familii, chiar și feţe bisericești! Sunt jocuri pe viaţă și 
pe moarte, în care circulă foarte repede mulţi bani; n-au nimic 
de-a face cu scurgerea lentă a banilor care se poate practica în 
tripouri. Cu toţii trișează, asemenea oricărui nenorocit care intră 
în casa mea de jocuri de noroc, dar sunt gata să-și scoată spada 
din teacă dacă le reproșezi vreun vicleșug grosolan sau niște 
escrocherii nevinovate. Este ca și cum onoarea cu care se fălesc 
atât de mult ar fi de-ajuns ca să justifice o carte de joc măsluită. 

De ce apelează la tine? 

— Intotdeauna se solicită ajutorul unui patron de tripou din 
două motive. In primul rând, pentru că nu vor să se umilească 
venind la casele de jocuri de noroc; și, încă și mai important, 
pentru că, după cum bine știi, toate partidele, în afara celor la 
care se joacă pentru o bucată de pâine sau la care mizele sunt 
mai mici de doi rea/es, sunt interzise. Până acum câţiva ani, 
oricine ar fi pierdut la o partidă clandestină putea reclama în 
termen de opt zile să i se restituie ceea ce pierduse. Acum, nu 
se mai poate cere această restituire; ce s-a pierdut e bun 
pierdut, dar dacă denunţă cineva o partidă ilegală, pedeapsa 
este închisoare pentru toţi, iar cei care au câștigat trebuie să 
plătească o amendă egală cu ceea ce au încasat, plus o sumă în 
aceeași cantitate, care se împarte în trei între rege, judecător și 
denunţător. Aici intervenim noi, patronii de tripouri: toţi cei care 
se așază la o masă de joc clandestină sau care știu de ea sunt 
conștienți că, dacă ajung să denunțe o partidă, viaţa lor nu mai 
valorează doi bani. Orice patron de tripou din Córdoba, din 
Sevilla, din Toledo sau de oriunde ar fugi denunțătorul va 
executa această sentinţă, chiar dacă nu el a organizat partida. 
Este legea noastră și avem mijloace să o facem, nimeni nu se 
îndoiește de asta, iar jucătorul înrăit... într-o zi sau alta, apare 
din nou la vreo masă de joc. 

— In orice caz, spuse Hernando după ce se gândi câteva clipe 
la vorbele lui Pablo, n-ai vrea să profiţi de ei? 

Coca zâmbi. 

— Bineînţeles. Dar îmi pun în joc afacerea dacă suntem 
descoperiţi. Noi, patronii de tripou, ne expunem unui risc 
suplimentar: chiar dacă partida nu este denunţată, orice alguazil 
ranchiunos care ar fi pierdut la joc mi-ar putea face viața 
imposibilă; un membru al consiliului celor Douăzeci și Patru plin 


de resentimente m-ar aduce la sapă de lemn. Exploatarea unei 
case de jocuri atrage după sine o pedeapsă de doi ani de 
surghiun și, dacă ești prins cu zaruri, pedeapsa este confiscarea 
tuturor bunurilor, o sută de bice și cinci ani de galere. lar în casa 
mea sunt zaruri: îmi aduc o grămadă de bani... 

— N-au de ce să afle că jucăm împreună. Câștig eu, pierzi tu, 
și împărțim după aceea. Palomero, te-a costat mult efort ca să 
înveţi truc ul lui Mariscal, ca să-l irosești cu patru sărăntoci morţi 
de foame. Amintește-ți iluziile pe care ni le făceam pe vremea 
aia. 

Uneori se lasă cu vărsare de sânge, șovăi patronul de tripou. 

— Hai să mergem să le luăm banii! insistă Hernando. 

— Te gândești să trăieşti din jocuri de noroc? întrebă Coca. 
Până la urmă, într-un fel sau altul, se va face legătura între noi. 
Nu poți câștiga mereu la mesele mele. 

— Nu intenţionez să devin un trișor. De îndată ce voi rezolva 
problema mamei mele, voi fugi din acest oraș. Vom pleca... la 
Granada, probabil. 

Patronul de tripou bău o înghiţitură mare de vin. 

— O să mă gândesc, spuse el după aceea. 


Pablo Coca își făcuse datoria în acea primă noapte cu 
semnele, iar Hernando obținuse niște câștiguri liniștitoare. Se 
întoarse la hanul Mânzului și, înainte de a urca în odaie, se 
îndreptă spre grajduri să controleze starea Zburătorului. Calul 
dormita legat de iesle într-un grajd fără pereţi despărțitori; ieșea 
în evidenţă între doi catâri mici. Cu animalele dormeau cărăușii 
și oaspeţii care nu puteau plăti camerele de la etajul de sus. 
Zburătorul îi simţi prezența și pufni. Hernando se apropie de el 
ca să-l bată ușor cu palma. 

— Ce faci aici, micuţule? exclamă el, observând un băiat 
culcat pe paie, lipit de copitele picioarelor din față ale 
Zburătorului. 

Băiatul, care nu avea mai mult de doisprezece ani, îi arătă lui 
Hernando niște imenși ochi căprui, dar nu se ridică. 

— Am grijă de calul domniei voastre, stăpâne, răspunse el cu 
glas liniștit și o seninătate neobișnuită pentru vârsta lui. 

— Te-ar putea călca în picioare în timp ce dormi. 

Hernando îi întinse mâna ca să se ridice. 

Copilul nu se clinti. 


— N-o s-o facă, stăpâne. Zburătorul... v-am auzit spunându-i 
așa la sosirea domniei voastre, îl lămuri el; este un animal bun 
și am devenit prieteni. N-o să mă calce. Eu o să am grijă de el. 

Zburătorul, ca și cum ar fi înțeles cuvintele băiatului, lăsă 
capul în jos până când dădu cu buzele de părul încâlcit și 
murdar al copilului. Duioșia scenei contrasta cu strigătele, 
amenințările, escrocheriile, mizele și lăcomia prezente în casa 
de jocuri de noroc pe care Hernando le mai simţise copleșindu-l 
încă. Moriscul șovăi. 

Vino, vino. Te-ar putea vătăma, hotărî el. Caii dorm și ei și, 
chiar fără să vrea, te-ar putea căl... 

Tăcu brusc. După o strâmbătură tristă, băiatul se străduia să 
se ridice agăţându-se de piciorul din faţă al calului, de parcă ar 
fi vrut să se cațăre pe el. Picioarele lui nu erau decât un morman 
diform: erau zdrobite într-un mod înspăimântător. Hernando se 
aplecă să-l ajute. 

— Dumnezeule! Ce ţi s-a întâmplat? 

Copilul reuși să se ţină pe picioare, cu mâinile sprijinite pe 
umerii lui Hernando. 

— Cel mai greu îmi este să stau drept. Zâmbi, arătându-și 
niște dinți sparți și găuri în gingii. Dacă îmi daţi cârjele alea, o să 
pot... 

— Ce-ai păţit la picioare? întrebă Hernando, consternat. 

— Tatăl meu le-a vândut diavolului, răspunse băiatul cu 
seriozitate. 

Feţele lor aproape că se atingeau. 

— Ce vrei să spui? întrebă Hernando în șoaptă. 

— Fratele meu mai mare avea brațele și mâinile frânte. Eu, 
picioarele. Jose, fratele meu cel mare, mi-a povestit că, la scurtă 
vreme după ce m-am născut, am plâns mult în vreme ce tatăl 
meu îmi zdrobea oasele cu o bară de fier; apoi, toţi așteptau să 
vadă dacă o să mai trăiesc. Toţi fraţii aveam câte o tară. Imi 
amintesc cum părinţii meu au orbit-o pe sora mea mai mică, 
trecându-i un fier înroșit peste ochi la două luni după ce s-a 
născut. Și ea a plâns mult, adăugă copilul cu tristețe. Se 
primește mai mult de pomană cu un copil olog alături. Hernando 
simţi că i se zbârlește părul. Problema este că regele le interzice 
cerșetorilor să implore mila fiind însoţiţi de copii de peste cinci 
ani. Deputaţii și parohii ar putea să le retragă autorizaţia de 
cerșetorie dacă-i prind că o fac împreună cu copii mai mari de 


această vârstă. Pe mine m-au lăsat să continui puţin mai mult 
pentru că eram foarte măruntel, dar la șapte ani m-au 
abandonat. Vedeţi și domnia voastră, stăpâne: niște picioare în 
schimbul a șapte ani de cerșetorie. 

Hernando fu incapabil să rostească vreun cuvânt. Simţea că i 
se pusese un nod în gât. Cunoștea procedeele crunte de a 
smulge o biată monedă de aramă prin mila oamenilor, dar nu 
ajunsese niciodată să vadă de aproape realitatea unuia dintre 
acei nefericiţi. „Vedeți și domnia voastră, stăpâne: niște picioare 
în schimbul a șapte ani de cerșetorie!“ Cuvintele lui erau triste... 
Simţi un neașteptat impuls de a-l îmbrăţișa. De câtă vreme nu 
mai îmbrăţișase un copil? își drese vocea. 

— Eşti sigur că Zburătorul n-o să te calce în picioare? sfârși el 
prin a-l întreba. 

Dinţii sparți apărură din nou într-un zâmbet. 

— Sunt sigur. Întrebaţi-l pe el. 

Îngenuncheat lângă picioarele din faţă ale calului, Hernando 
lovi ușor capul Zburătorului cu palma și îl ajută pe copil să se 
întindă dinaintea copitelor acestuia. 

— Cum te cheamă? îl întrebă, în vreme ce copilul se făcea din 
nou ghem pe paie și închidea deja ochii. 

— Miguel. 

— Păzește-l bine, Miguel. 

În noaptea aceea, Hernando nu dormise. După ce îi scrisese 
lui don Pedro la Granada, îi mai rămăsese o singură coală albă 
de hârtie, un condei și un strop de cerneală. Se așeză la masa 
hodorogită și grosolană din odaie, șterse stratul de praf adunat 
pe tăblie și, la lumina unei lumânări licărinde, începu să scrie cu 
toate simțurile exacerbate. Mama sa, Miguel, jocul de noroc, 
odaia aceea lugubră și murdară, zgomotele și zvonurile celorlalţi 
oaspeți sfâșiind liniștea nopţii... Condeiul alunecă pe hârtie și 
trasă cea mai frumoasă dintre literele pe care le-a scris 
vreodată. Fără să se gândească, de parcă Allah i-ar fi călăuzit 
mâna, scrise incompleta mărturisire de credinţă care tocmai o 
adusese pe mama sa în temnițele Inchiziției: „Nu există alt 
Dumnezeu în afară de Allah, iar Mahomed este trimisul lui 
Allah“. Apoi, continuă cu rugăciunea pe care o adăugau moriscii. 
Înmuie condeiul în cerneală având în amintire imaginea lui 
Hamid. Îl făcuse să o recite în biserica din Juviles ca să 
demonstreze că nu era creștin. Și dacă ar fi murit atunci? 


„Mărturisesc că Allah este unic și nu are pereche în împărăţia 
sa...“ Ar fi fost scutit de o viață foarte grea, se gândi el înmuind 
din nou condeiul în cerneală. 


A doua zi de dimineaţă, Zburătorul nu era în grajd; și nici 
Miguel. Hernando îl strigă pe hangiu în gura mare. 

— Au ieșit, îi răspunse acesta. Puștiul a spus că i-aţi dat 
permisiunea. Unul dintre catârgii, care dormea în grajd, a 
confirmat că i-aţi încredinţat îngrijirea calului. 

Hernando alergă înnebunit în Piaţa Mânzului. Să-l fi înșelat 
oare băiatul? Și dacă i-l furau pe Zburător? Se opri de cum trecu 
pragul: Miguel, sprijinit într-un toiag, cu picioarele răsucite, 
privea calul bând apă din adăpătoarea fântânii din piaţă; un 
monument cu statuia unui mânz ridicat în două picioare care 
fusese construit cu câţiva ani în urmă. Părul Zburătorului 
strălucea în soarele încă slab; îl ţesălase. 

— Îi era sete, explică băiatul zâmbind când îl văzu pe 
Hernando lângă el. 

Calul întoarse capul într-o parte și scurse peste Miguel apa pe 
care tocmai o sorbise. Băiatul îl îndepărtă cu capătul unei cârje. 
Hernando îi privi: păreau că se înţeleg. Miguel își imagină ce-i 
trecea prin minte moriscului. 

Animalele mă iubesc tot atât de mult pe cât oamenii îmi evită 
compania, afirmă el atunci. 

Hernando suspină. 

— Am treabă, îi spuse după aceea, înmânându-i o monedă de 
doi reales pe care puştiul o apucă făcând ochii mari. Ai grijă de 
el. 

Se îndepărtă înspre strada Mânzului și dădu colţul ca să o 
pornească spre alcazar, unde era închisă mama sa. In momentul 
acela, întoarse capul și îl văzu pe băiat amuzându-se lângă 
fântână, sprijinit în cârje, jucându-se cu Zburătorul, stropindu-l 
cu apă din vârful degetelor, străini amândoi de orice s-ar fi putut 
întâmpla în jurul lor. Era pe punctul de a-și continua drumul în 
momentul în care Miguel hotărî să se întoarcă la grajduri. Nu-l 
apucă pe Zburător de dârlog, se mărgini să i-l atârne de un 
umăr și calul îl urmă liber, de parcă ar fi fost un câine. Moriscul 
clătină din cap. Era un cal de rasă pură spaniolă, elegant și 
semetţ. În orice altă situaţie, s-ar fi speriat de simplele ţopăituri 
cu care se deplasa Miguel în fața lui, în cârje, căutând ca 


picioarele să atingă cât mai puţin posibil pământul, de parcă, 
dacă ar fi făcut-o, i s-ar fi putut rupe încă și mai mult membrele 
sfrijite și deformate. 

Ajunse la alcazarul regilor creștini cu o senzaţie ciudată 
derivată din ţopăielile lui Miguel și docilitatea Zburătorului. Încă 
fermecat de această scenă, se miră constatând că temnicerul, 
care până atunci refuzase să-i permită să o vadă pe mama sa, 
acceptase un escudo de aur pe care Hernando îl scoase în mod 
mecanic din pungă, fără vreo convingere; îl câștigase, având 
banca într-o partidă de douăzeci și unu, cu un as și un rege, 
care provocaseră o mulțime de blesteme din partea celor care 
aveau și ei câte un as și care mizau împotriva lui. 

Uimit, îl urmă pe temnicer până la un mare patio cu o 
fântână, portocali și alţi arbori, care ar fi fost frumos dacă nu s- 
ar fi auzit vaietele pornite din celulele care îl înconjurau. 
Hernando își ciuli urechile: oare o fi provenind vreunul de la 
mama sa? Temnicerul îi croi drum spre o celulă de la capătul 
patioului și Hernando trecu de o ușă încastrată în ziduri solide și 
groase. Nu. Din celula aceea puturoasă și infectă nu se auzea 
nici un sunet. 

— Mamă! 

Îngenunche lângă o mogâldeaţă nemișcată, întinsă pe 
podeaua de pământ. Cu mâini tremurânde pipăi printre ţoalele 
care o acopereau pe Aisha, căutându-i faţa. li fu greu să 
recunoască în aceasta pe cea care i-a dat viaţă. Scofâlcită, 
pielea îi atârna moale pe gât și pe obraji; găvanele ochilor 
păreau înfundate și învineţite, iar buzele, uscate și crăpate. 
Părul ei nu era decât o coamă murdară și încâlcită. 

— Ce i-aţi făcut? mormăi el spre temnicer. Omul nu răspunse 
și rămase nemișcat în cadrul larg al ușii. E doar o bătrână... 

Temnicerul se mișcă de pe un picior pe celălalt și se încruntă 
spre Hernando. 

— Mamă, repetă el, prinzând între palme faţa Aishei și 
apropiind-o de buze ca să o sărute. 

Aisha nu răspunse la sărutări. Avea privirea rătăcită. Pentru o 
clipă crezu că este moartă. O zgâlţâi ușor și ea se mișcă. 

— E nebună, afirmă atunci temnicerul. Nu vrea să mănânce și 
aproape că nu bea apă. Nu vorbește și nici nu se plânge. Stă așa 
toată ziua. 

— Ce i-aţi făcut? întrebă el din nou cu o voce răgușită, 


străduindu-se atunci prostește să curețe cu unghia o mică pată 
de noroi pe care Aisha o avea pe frunte. 

— Nu i-am făcut nimic. 

Hernando își întoarse privirea spre temnicer. 

— E adevărat, îi dădu asigurări bărbatul, deschizându-și 
mâinile. Tribunalul consideră suficientă declaraţia alguazilului ca 
să o condamne. Ti-am mai spus că nu vorbește. N-au vrut s-o 
tortureze. Ar fi murit. Hernando încercă din nou zadarnic să 
provoace vreo reacţie din partea Aishei. Nimeni nu s-ar mira 
dacă ar muri... chiar la noapte... 

Hernando rămase nemișcat, cu spatele la temnicer, cu mama 
sa inertă în brațe. Ce voia să spună? 

— Ar putea muri, repetă bărbatul din ușă. Medicul a anunţat 
deja tribunalul. Nimeni nu-și va face griji. Nimeni nu va veni să 
constate. Eu însumi voi prezenta raportul și apoi o voi îngropa... 

Asta era! De aceea îi permisese să o viziteze pe Aisha. 

— Cât? îl întrerupse Hernando. 

— Cincizeci de ducați. 

Cincizeci? Cinci! fu cât pe-aici să-i ofere, dar își mușcă limba. 
Avea de gând oare să se tocmească pentru viața mamei sale? 

— Nu-i am, spuse el. 

— În cazul ăsta... Temnicerul se întoarse cu spatele. 

— Dar am un cal, șopti Hernando, privind în ochii inexpresivi 
ai Aishei. 

— N-am auzit. Ce-ai spus? 

— Că am un cal grozav, se strădui Hernando ridicând tonul, 
însemnat cu fierul înroșit al grajdurilor regale. Valorează mai 
mult de cincizeci de ducați. 

Rămaseră înțeleși pentru aceeași noapte. Hernando îl va da 
pe Zburător în schimbul Aishei. Ce mai contau banii? Era vorba, 
pur și simplu, de un animal, poate... poate de singura ocazie de 
a o putea îngropa pe mama sa și ca aceasta să-i moară în braţe. 
Poate că Allah îi va permite să-și deschidă ochii în ultima clipă, 
iar el trebuie să fie acolo. Trebuie să se afle alături de ea! Aisha 
nu putea muri fără ca el să profite de ocazia de a se împăca cu 
ea. 


Miguel stătea pe jos lângă Zburător, privind cum calul mânca 
un smoc de iarbă pe care i-l pusese în iesle. 
— Imi pare rău, îi spuse Hernando, așezându-se pe vine ca să- 


i răvășească părul. La noapte o să vând calul. 

De ce se scuza? se gândi el în clipa aceea. Era doar un copil 
care... 

— Nu, îi răspunse Miguel, întrerupându-se din gânduri, fără să 
facă nici cel mai mic gest de a se întoarce spre el. 

— Cum adică nu? 

Hernando nu știa dacă să zâmbească ori să se supere. 

In momentul acela, Miguel își ridică privirea spre Hernando, 
care se ridicase și stătea lângă cal. 

— Stăpâne, am stat cu câini, pisici, păsărele și chiar cu o 
maimuţă. Știu întotdeauna când o să se întoarcă... și presimt 
mereu când îi văd este ultima dată. Zburătorul o să se întoarcă 
la mine, afirmă el cu seriozitate, o știu. 

Hernando își cobori privirea spre picioarele rupte ale băiatului, 
întinse pe paie. 

— N-o să te contrazic. Poate că așa o să fie. Dar mă tem că de 
data asta n-o să mai vină la mine. 

La clopotele de vecernie, Hernando îl scoase pe Zburător din 
grajd și o porni pe strada Mânzului spre moschee. Se 
înţeleseseră să se întâlnească în Piaţa Câmpului Regal, lângă 
alcazar. Nu vru să-l încalece. Mergea fără să privească în urmă, 
trăgând de dârlogi. Ceva mai departe, Miguel îi urmărea 
țopăind. Hernando ajunse în piaţă și se îndreptă spre unul dintre 
colţuri, unde, la fel ca și în alte locuri, se strângea gunoiul; 
acolo, în groapa de gunoi, fără vreun altar care să lumineze în 
noapte, avea să aibă loc schimbul. Miguel se opri la câţiva pași 
de locul în care Hernando începu să scruteze întunericul, 
sperând să zărească silueta temnicerului cu mama sa în spinare. 
Moriscul nu dădu nici o importanţă poziţiei ciudate a băiatului, 
cu amândouă picioarele sprijinite în mod ciudat pe pământ și 
agăţat de o singură cârjă; o ţinea pe cealaltă în mâna dreaptă, 
ridicată deasupra capului. Zburătorul era nervos: necheza, 
țopăia pe picioarele din faţă și chiar încerca să azvârle din 
copite. 

— Stai liniștit, încercă Hernando să-l calmeze, fii liniștit, 
frumosule. 

Calul probabil că presimţțea că avea să se despartă de el, se 
gândi el lovindu-l ușor cu palma peste gât. Chiar în momentul 
acela, un şobolan enorm chițcăi și o luă la goană printre 
picioarele lui Hernando și ale Zburătorului. Altul și încă unul îl 


urmară. Hernando sări într-o parte. Zburătorul se ridică în două 
picioare, se eliberă din dârlogi și o luă la galop, îngrozit. Miguel, 
într-un echilibru precar, speria șobolanii, lovindu-i cu cârja. 

Nechezăturile Zburătorului, îngrozit, atraseră atenţia tuturor 
cailor aflaţi în îngrijire în grajdurile regale, lângă alcazar, care, la 
rândul lor, se alăturară vacarmului. Portarul de la grajduri și doi 
rândași ieșiră în strada care dădea în Piaţa Câmpului Regal ca să 
zărească în întuneric un minunat cal pag care galopa liber, 
târând dârlogii după el. 

— A scăpat un cal, strigă un rândaș. 

Portarul era gata să se certe cu rândașul, fiind sigur că nici un 
animal nu scăpase din grajduri, dar tăcu atunci când la lumina 
unei torţe de la sediul Inchiziției, Zburătorul lăsă să i se vadă pe 
crupă marca regelui însemnată cu fierul înroșit; fără îndoială, 
era vorba de un cal din grajdurile regale. 

— Fugiţi! ţipă el atunci. 

Și Hernando fugea după Zburător. Cum o s-o elibereze pe 
mama sa cu toată zarva aceea? Temnicerul n-o să-și mai facă 
apariţia. Miguel reuși să scape de șobolani și rămase nemișcat, 
extaziat de forța și de frumuseţea mișcărilor calului, urându-și 
picioarele pe care de abia se mai ţinea. 

— O să se întoarcă, murmură el către Hernando. De la 
grajduri continua să iasă lume, dar și din alcazar; o făceau pe 
poarta în care, în timpul zilei, portarii vindeau postavuri. 
Hernando se opri enervat, văzând cum șase oameni reușeau să- 
| încolțească pe Zburător de un zid al alcazarului. 

Împresurat, pufnind, calul se lăsă prins de dârlogi. 

— Este calul meu! 

Hernando se apropie, mormăind înjurături la adresa 
șobolanilor. Cum de nu prevăzuse când temnicerul îi propusese 
locul acela? 

Personalul de la grajduri nu întârzie să constate că animalul 
acela nu era unul dintre mânijii aparținând grajdurilor. 

— Ar trebui să fii mai atent, îl mustră unul dintre ei. S-ar 
putea vătăma pe întuneric. 

Hernando nu vru să răspundă și întinse mâna ca să apuce 
dârlogii. Ce să știe nenorociţii ăia? 

— Tu nu ești ăla care vine în fiecare zi s-o vadă pe nebună? îl 
întrebă atunci unul dintre portarii de la palatul Inchiziției. 

Hernando se încruntă fără să-i răspundă. De câte ori n-o fi 


ajuns să-i ceară acelui om permisiunea de a o vedea pe mama 
sa, în vreme ce el, în loc să-și vadă de treburile lui, se ocupa cu 
vânzarea postavurilor în piaţă, asculta cu neplăcere rugăminţile 
lui și îl refuza? 

— Era și timpul să vii după ea, spuse atunci alt portar. Dacă 
mai întârziai încă două zile, o găseai moartă. 

Dârlogii Zburătorului scăpară din mâna lui Hernando, dar 
înainte de a atinge pământul, o cârjă grosolană i se puse în cale. 
Hernando se întoarse spre Miguel, care îi zâmbi cu dinţii lui 
sparți lăsând dârlogii să alunece pe cârjă până la mâna lui. 
Spusese portarul că era și timpul să vină după mama sa? Ce 
însemna asta? 

— Cum...? bâigui el. Și sentința? Și autodafeul? 

— Tribunalul a emis acum câteva zile un ordin particular chiar 
în sala de judecată și a condamnat-o să poarte tunica de 
penitent și să asculte liturghia în fiecare zi, vreme de un an... 
dar, dată fiind starea ei, e greu de crezut că va ajunge să-și 
ispășească pedeapsa. Și nici nu prea interesează pe nimeni ca o 
nebună ca ea să pună piciorul în lăcașuri sfinte, îi aruncă unul 
dintre portari. De aceea s-a emis ordinul. Medicul a dat asigurări 
că mama ta nu va putea aștepta până la următorul autodafe 
general, iar tribunalul a vrut s-o condamne înainte de a muri. E 
nebună! la-o odată de aici! 

— Daţi-mi-o, izbuti să rostească, înțelegând în același timp că 
temnicerul încercase să-l tragă pe sfoară. 

La scurtă vreme după aceea, Hernando urma același drum 
înapoi spre hanul Mânzului, purtând-o pe mama sa în braţe. 

— Nu-i nevoie s-o duci la biserică! strigă în gura mare unul 
dintre portari. 

— Dumnezeule, e mai ușoară decât un fulg! exclamă 
Hernando spre cerul înstelat, trecând prin spatele zidului care 
adăpostea mihrab-ul moscheii sale. 

În urma lor venea Miguel cu dârlogii Zburătorului atârnaţi de 
umăr. Calul îl urma, blând, ca și cum n-ar fi vrut să i-o ia înainte. 


56 


Funeraliile ducelui de Monterreal și ale fiului său fuseseră pe 
cât de solemne, pe atât de triste, din imposibilitatea de a le 
îngropa creștinește trupurile. În catedrală, episcopul strigase 
numele reprezentantului Coroanei britanice din Clare, Boetius 
Clancy, răspunzător pentru moartea lui don Alfonso și a primului 
său născut, și îl rugase pe Dumnezeu să nu-i permită niciodată 
să părăsească purgatoriul. Din ziua aceea, anunţase el mânios, 
la fiecare șapte ani se va repeta aceeași solicitare, pentru a-i 
aminti Domnului că mârșavul asasin nu trebuie să iasă din 
purgatoriu. 

Cea care nu părăsea nici ea purgatoriul său personal era 
Aisha. Hernando nu avea încă vești de la don Pedro de Granada 
Venegas și nu îndrăznea să pornească la un drum atât de lung, 
iarna, în starea în care se afla mama sa. Toţi au crezut că va 
muri. Le oferise câteva monede soției și fiicei hangiului ca să o 
spele și să o schimbe de îmbrăcăminte pe mama sa. 

— Trupul ei e doar piele și os, îi spuse hangiţa după ce ieși din 
odaie. Este aproape străvezie. N-o s-o mai ducă mult. 

Hernando juca noaptea cărți, cu mai mult sau mai puţin 
noroc, lăsându-se să piardă câteodată, așa cum îi ceruse Coca. 
Peste zi, se străduia să o facă pe Aisha să reacționeze, dar 
femeia continua să-și dea ochii peste cap, fără să se miște și 
fără să accepte nimic de mâncare, într-o tăcere ruptă doar de 
răsuflarea ei șuierătoare. Hernando o culca în pat și îi vorbea, în 
vreme ce îi umezea întruna buzele cu o supă de găină, căutând 
să-i strecoare pe gât ceva de mâncare. li povestea în șoaptă ce 
făcea el pentru comunitate; cum ascunsese pergamentul în 
turnul Turpiana. Era scris în arabă, mamă, și creștinii venerează 
acum vălul Fecioarei și osul Sfântului Ștefan! De ce nu i-o fi spus 
înainte? De ce nu își încălcase jurământul? Dar nu și-ar fi putut 
închipui niciodată... Era vina lui! El o părăsise ca să trăiască în 
huzur, ca un parazit, în palatul unui duce creștin. 

Dar zilele treceau, Aisha nu reacţiona și Hernando se chinuia 
lângă mama sa, plângând și blestemându-se. 

— Lăsaţi-mă pe mine, domnule, îi propuse Miguel într-o 
dimineaţă când îl găsise la picioarele scării care urca la etajul de 
sus, șovăind, cu un blid mare cu supă în mâini, neîndrăznind să 


urce. 

Băiatul urcă agățându-se de balustradă, cu amândouă cârjele 
într-o mână; Hernando îl însoţi cu supa. 

— Puneţi-l acolo, domnule, lângă pat. 

Îi dădu ascultare și se retrase până la ușă. Miguel luă loc 
alături de Aisha și când îi introducea supa în gură, îi vorbi așa 
cum făcea cu Zburătorul, tratând-o ca pe păsărelele acelea cu 
care spunea că a convieţuit, ca pe un animal lipsit de apărare. 
Hernando rămase îndelung nemișcat în ușă, privindu-l pe copilul 
cu picioarele frânte, care știa când vin sau când pleacă 
animalele, și pe mama sa alături de el. îl auzi povestind istorii 
pe care le însoțea cu râsete și mii de gesturi; de unde putea 
scoate atâta optimism un băiat infirm căruia viaţa îi refuzase 
totul? Ce-i povestea? Despre un elefant! Miguel urmărea un 
elefant... cu o barcă pe Guadalquivir! II văzu imitând trompa 
pahidermului, cu antebraţul îndoit din cot în faţa gurii sale și cu 
mâna îndoită, care amesteca supa cu lingura prin faţa ochilor 
inexpresivi ai Aishei. Unde o fi auzit băiatul povestea unui 
elefant? Oftă amărât și părăsi încăperea urmărit de sunetul 
râsetelor lui Miguel - elefantul se scufundase în dreptul morii 
Albolafia - și, pentru prima dată după multe zile, îl înșeuă pe 
Zburător și se îndreptă spre izlazuri, unde porni într-un galop 
frenetic. 

„Veţi plăti pe loc din bancă această cambie, încasând un 
comision de șase la mie, lui Hernando Ruiz, creștin nou din 
Juviles, domiciliat în Córdoba, suma de o sută de ducați, la 
cursul de trei sute șaptezeci și cinci de maravedíes pentru un 
ducat.” Hernando privi cambia pe care i-o înmânase un cărăuș 
la hanul Mânzului din partea și la ordinul lui don Pedro de 
Granada Venegas. O sută de ducați erau o sumă considerabilă. 
Acum, nu le va putea înșela așteptările, spunea nobilul în 
scrisoarea pe care o anexa cambiei. Pergamentul de la turnul 
Turpiana fusese un excelent prim pas. Luna și Castillo traduceau 
grila de litere spre folosul cauzei, dar obiectivul nu putea fi altul 
decât acela de a descoperi evanghelia lui Barnaba și de a 
încerca apropierea celor două religii prin Maria. Pentru că 
memoriile împotriva moriscilor continuau să ajungă la rege cu 
propuneri una mai nesăbuită decât alta, îl asigura don Pedro. 
Alonso Gutierrez, din Sevilla, propunea regruparea moriscilor în 
cartiere închise cu nu mai mult de două sute de familii fiecare, 


sub conducerea unei căpetenii creștine care ar controla până și 
căsătoriile; precum și însemnarea lor pe faţă ca să fie 
recunoscuţi oriunde s-ar fi aflat, și împovărarea lor cu 
importante obligații fiscale. 


Dar mai e ceva - se continua în scrisoare. Un câinos și necruţător 
călugăr dominican numit Bleda merge mult mai departe și susține, cu 
argumente din doctrina Părinților Bisericii, că ar fi drept din punct de 
vedere moral ca regele să dispună după bunul său plac de viața 
tuturor moriscilor, ucigându-i sau vânzându-i ca sclavi în alte ţări, 
motiv pentru care propune să fie repartizaţi pe galere. In felul acesta, 
continuă călugărul, ar putea fi înlocuiţi numeroșii sacerdoţi care 
vâslesc pe acele corăbii potrivit obiceiului superiorilor lor de a-i 
pedepsi ca pe condamnaţii la galere pentru greșelile lor, cu singurul 
scop de a scăpa de întreţinerea lor în închisoare. Această Biserică, ce 
se consideră atât de milostivă, are de gând să ucidă și să înrobească 
mii de persoane. Trebuie să acţionăm. Toate aceste propuneri ajung 
până la comunitățile morisce și încing sufletele într-un cerc diabolic: 
cu cât se produc mai multe memorii, cu atât se urzesc mai multe 
tentative de răzvrătire și, pe măsură ce se descoperă conspiraţiile, 
creștinii au din ce în ce mai multe argumente ca să adopte vreuna 
dintre aceste soluții sângeroase. Din alt punct de vedere, înfrângerea 
marii flote de război nu este o chestiune de rând. Anglia a devenit 
puternică și ajutorul ei pentru armatele care luptă în Flandra va spori; 
în Franţa, Liga Creștină promovată și plătită de către regele spaniol se 
află în serioase dificultăți după înfrângere. Toate acestea vor avea 
repercusiuni asupra noastră, Hernando, să n-ai nici o îndoială. Pe 
măsură ce spaniolii pierd puterea în Europa, vor constata posibilitatea 
ca moriscii să se alieze cu vreuna dintre aceste puteri care i-au luat 
locul și vor adopta măsuri în consecință. Circumstanţele sunt 
împotriva noastră. Ţine-mă la curent cu situaţia ta și bizuie-te pe 
mine; avem nevoie de tine. 


Arse scrisoarea de la don Pedro, ieși din han și după ce 
întrebă un alguazil unde se află banca lui don Antonio Morales, 
instituţie căreia bancherul din Granada al lui don Pedro îi adresa 
cambia, o porni într-acolo având la el documentul și legitimaţia 
personală. Cabinetul lui Morales se afla aproape de vama de 
mătăsuri și de piața de grâne, și Hernando, bine îmbrăcat, fu 
primit de bancher în persoană, care încasă comisionul de șase la 
mic care figura în cambie, îi deschise un cont de depozit în 
valoare de nouăzeci de ducați și îi eliberă restul în sumă de 


șapte coroane de aur, mai mulţi rea/es de câte opt și încă alte 
fracțiuni. 

Se întoarse la han și îl plăti pe hangiu cu generozitate, 
potolind suspiciunile bărbatului, care aflase deja de condiţia lui 
de morisc și de trișor. Treaba se complicase prin prezenţa unei 
femei condamnate de către Inchiziţie. 

— Nu știu dacă aveţi autorizaţie să locuiţi în această parohie, 
îi spusese cu câteva zile înainte. Fiţi înțelegător. Dacă ar veni 
alguazilul... Voi, creștinii noi, aveţi nevoie de permisiunea 
parohilor ca să vă schimbaţi reședința. 

Hernando îi închise gura arătându-i salvconductul eliberat de 
arhiepiscopia Granadei. 

— Dacă pot circula liber prin regatele Spaniei, argumentase 
el, cum să n-o pot face într-un simplu oraș? 

— Dar femeia... insistase hangiul. 

— Femeia merge cu mine. Este mama mea. 

Îi răspunsese cu duritate, dar își însoţise cuvintele cu încă 
niște monede în plus. 

Însă era conștient că situaţia aceea nu putea dura o veșnicie. 
Don Pedro îi trimisese bani, într-adevăr, dar îl ruga de asemenea 
să lucreze la proiect, iar la han nu o putea face. Dormea pe jos, 
căci patul era ocupat de Aisha, care rămăsese în aceeași stare 
în care părăsise temnițele Inchiziției. Miguel o îngrijea în fiecare 
zi cu dragoste și cu delicateţe, vorbindu-i, spunându-i povești, 
mângâind-o și râzând, râzând tot timpul, în afară de cazurile 
când cerea ajutorul soţiei și fiicei hangiului să o spele sau să-i 
schimbe poziţia ca să nu se acopere de plăgi. 

— Ai reușit s-o faci să mănânce? îl întrebă într-o zi Hernando. 

— N-are nevoie, stăpâne, răspunse băiatul. Pentru moment, îi 
dau în continuare supă de găină. Este o hrană suficientă pentru 
o femeie în starea ei. O să mănânce ea dacă o să vrea. 

Hernando se îndoi și își duse mâna la bărbie. Nu îndrăzni să-l 
întrebe dacă acea mică ființă neajutorată avea să se întoarcă la 
viață sau urma să plece, dar își dădu seama că băiatul acela 
care stătea în fața lui, sprijinit în cârje, chiar știe ce-i trece lui 
prin minte. 

Miguel zâmbi, dar nu spuse nimic. 

Hernando înţelese că nu putea părăsi Cordoba cu Aisha în 
starea aceea. Între timp, putea să închirieze o casă și să-și caute 
de lucru. Cu caii. Era un bun călăreț. Poate că vreun nobil l-ar 


angaja ca dresor sau grăjdar, chiar și ca rândaș. De ce nu? Dacă 
nu reușea cu asta, știa să scrie și să ţină socotelile; cineva ar 
putea fi interesat. lar nopţile s-ar dedica muncii la evanghelie, 
pe care o ţinea în continuare ascunsă printre niște hârtii pentru 
care, spre deosebire de cele întâmplate în palatul ducelui, 
nimeni nu-și arăta interesul cât timp lipsea de la han; acolo 
nimeni nu știa să citească. 

Gândurile îl purtară până la casa de jocuri de noroc a lui Coca. 
Sclava din Guineea îl lăsă să intre. Poate o fi știind Coca de vreo 
locuinţă pe care ar putea s-o închirieze... 

— la te uită cine apare! îi aruncă patronul tripoului, care 
număra banii câștigați cu o noapte înainte, chiar acum aveam 
de gând să plec să te caut. 

Hernando înaintă spre masa la care stătea Coca. 

— Ştii de vreo casă de închiriat pentru care nu se cere o chirie 
prea mare? îl întrebă pe nepusă masă îndreptându-se spre el. 
Coca ridică din sprâncene. 

— Dar de ce aveai de gând să vii să mă cauţi? vru el să se 
dumirească. 

— Așteaptă. Coca termină de socotit câștigurile de la mese, o 
trimise acasă pe guineeană și, rămași singuri în tripou, îl privi 
drept în faţă cu seriozitate pe vizitatorul său. La noapte o să fie 
o mare partidă, îl anunţă el. 

Hernando șovăi. 

— Nu te interesează? se miră patronul tripoului. 

— Ba da... cred că da. Eu... Ezită dacă să-i povestească sau 
nu despre cei o sută de ducați pe care tocmai îi primise de la 
don Pedro. El fusese cel care insistase în legătură cu partida 
aceea, dar acum... cei o sută de ducați îi ofereau o siguranţă de 
care nu dispunea pe atunci. Erau banii care îi garantau 
cheltuielile pentru îngrijirea mamei sale, pentru închirierea unei 
case... Cum să joace ducaţii pe care îi trimisese protectorul său 
ca să muncească pentru cauza moriscilor? Am o sută de ducați, 
sfârși el prin a-i mărturisi. Mi i-a împrumutat un cunoscut... 

— Nu mă interesează ducaţii tăi, reuși Coca să-l surprindă. 


— Dar... 
— Te cunosc. În afacerea asta am învăţat să deosebesc 
oamenii. li miros, le presimt reacţiile. Ai venit la mine spunând 


că n-ai bani. Dacă acum, când dispui de ei, trebuie să-i riști, n-o 
vei face. 


Nu ești un jucător. Coca se aplecă și luă ceva de pe jos: două 
pungi pline cu monede pe care le lăsă să cadă pe masă. Aici 
sunt banii noștri, spuse el atunci. Îţi spun sincer, în împrejurări 
normale, n-aș juca niciodată cu tine în chip de complice la trișat, 
dar ești singurul care-mi cunoaște secretul și singurul care-l va 
cunoaște; ești singurul cu care pot s-o fac și una dintre puţinele 
persoane, poate tot singura, căreia îi datorez recunoștință ca 
prieten. Și vreau să câștig. Mulţi bani. Cu cât mai mulţi, cu atât 
mai bine. Asta trebuie să fie noaptea noastră. 

— Dar banii tăi... exclamă Hernando, uimit. Acolo trebuie să 
fie o avere! 

— Da, este o avere. Uită că ai venit aici să joci nopţile. Aia 
este altă lume. Dacă socotești în rea/es, vei fi descoperit... iar 
eu, împreună cu tine. Sunt escudo de aur; asta-i ceea ce circulă 
la fiecare mână. Trebuie să fii convins că un escudo de aur nu 
valorează mai mult decât un bănuţ de aramă. Te simţi în stare? 

Hernando nu șovăi: 

— Da. 

— Este periculos. Acesta e primul lucru pe care vreau să-l 
înţelegi. Nimeni nu trebuie să știe de prietenia dintre noi. 


Partida a fost organizată în casa unui bogat neguţător de 
postavuri, pe cât de semeţ și de pedant, pe atât de îndrăzneţ în 
a miza la cărți. 

După ce se lăsă noaptea, Hernando străbătu nervos mica 
distanță care despărţea hanul Mânzului de strada Târgului, unde 
locuia neguțătorul, ţinând strâns punga doldora de bani și 
gândindu-se la instrucţiunile pe care i le dăduse Pablo Coca. 
Trebuiau să se așeze unul în fața celuilalt, pentru ca Hernando 
să-i poată vedea lobul urechii. Va miza mult, chiar și 
presupunând că Pablo Coca nu i-ar fi făcut nici un semn; nu era 
posibil să o facă numai atunci când câștiga. 

— Caută să nu vorbești cu mine mai mult decât cu ceilalți, îl 
învăţă de asemenea, dar privește-mă drept în faţă, ca pe ceilalți 
jucători, de parcă ai vrea să-mi ghicești jocul după înfățișare. 
Gândește-te că n-o să joc pentru mine, ci pentru tine, și că, dacă 
avem noroc și se vor folosi cărțile noastre, le voi cunoaște; 
altfel, te voi putea ajuta doar cu ale mele. Joacă hotărât, dar să 
nu crezi că sunt proști; ei știu ce-i de făcut și, în general, uzează 
de tot atâtea înșelătorii ca oricare dintre cei care frecventează 


casele de jocuri de noroc. Dar, mai presus de orice, amintește-ţi 
mereu un lucru: onoarea acestor oameni îi face să pună foarte 
iute mâna pe spadă și, fiind vorba de partide interzise, există un 
pact al tăcerii dacă cineva îl rănește sau îl ucide pe un altul. 

Un servitor îl conduse pe Hernando într-un salon luminat și 
somptuos împodobit cu tapiserii, saftiane, mobile din lemn 
lucios, până și un tablou mare în ulei reprezentând o scenă 
religioasă care-i atrase atenţia moriscului. În încăpere, se aflau 
deja opt persoane, în picioare, care stăteau de vorbă cu voce 
joasă, doi câte doi. Pablo era printre ei. 

Domnilor, proprietarul tripoului le atrase atenţia celor două 
perechi care se aflau aproape de ușa prin care tocmai intrase 
tovarășul său, vi-l prezint pe Hernando Ruiz. 

Un bărbat înalt și voinic a cărui îmbrăcăminte bogată se 
distingea mai presus de toate celelalte, fu primul care-i întinse 
mâna. 

— Juan Serna, îl prezentă Pablo, amfitrionul nostru. 

— Veniţi cu bani, domnule Ruiz? întrebă în glumă neguţătorul, 
când se salutau. 

— Da... bâigui Hernando auzind hohotul de râs al jucătorilor 
care se apropiaseră. 

— Hernando Ruiz? întrebă în momentul acela un bătrân cu 
umerii aduși în față, îmbrăcat complet în negru. 

— Melchor Parra, spuse Pablo, prezentându-l, notar public... 

Bătrânul îi făcu patronului de tripou un semn autoritar cu 
mâna ca să tacă. 

— Hernando Ruiz, repetă acesta, creștin nou din Juviles? 

Hernando evită să-l privească pe Pablo. De unde știa bătrânul 
acela că este morisc? Vor vrea ei să joace cu un creștin nou? 

— Creștin nou? auzi că se interesează un alt jucător care se 
apropiase ca să-l salute. 

— Da, afirmă el atunci, sunt Hernando Ruiz, creștin nou din 
Juviles. 

Pablo încercă să intervină, dar neguţătorul îl împiedică. 

— Ai bani? întrebă acesta din nou, ca și cum puţin i-ar fi păsat 
de faptul că este morisc. 

— Pe legea mea că are, Juan, sări bătrânul când Hernando vru 
să-și arate punga. Tocmai a moștenit un legat din partea ducelui 
de Monterreal, Dumnezeu să-l odihnească. Eu însumi am 
deschis și am citit testamentul cu câteva zile înainte de 


funeralii. Don Alfonso de Córdoba a lăsat o dispoziţie 
testamentară de bunuri în afara celor destinate persoanei 
privilegiate prin lege. „Prietenului meu Hernando Ruiz, creștin 
nou din Juviles, căruia îi datorez viaţa“, spunea el. Mi-l amintesc 
de parcă l-aș citi chiar în această clipă. Vii să-ţi pui în joc 
moștenirea? sfârși el prin a-l întreba cu cinism. 


În noaptea aceea, în casa neguţătorului de postavuri, 
Hernando nu reuși să se concentreze asupra cărților de joc. O 
moștenire! Despre ce era vorba? Notarul nu îi spusese și nici el 
nu avusese ocazia să stea deoparte cu el ca să-l întrebe, 
întrucât, la sosirea lui, Juan Serna dăduse dispoziţii ca jocul să 
înceapă numaidecât. Pablo Coca se așeză la masă cu o 
înfățișare preocupată; Hernando nici măcar nu-și căutase un loc 
în faţa lui și proprietarul tripoului trebui să fie cel care să se 
descurce pentru ca să poată juca unul în faţa celuilalt. Dar, după 
câteva mâini, Coca începu să se relaxeze: Hernando juca distrat, 
miza mult și pierdea la unele lovituri, dar făcea praf masa în 
mod mecanic de îndată ce observa mișcarea din lobul urechii 
complicelui său. Partida se prelungi toată noaptea, fără ca 
nimeni să bănuiască jocul încrucișat între cei doi. li curăţară pe 
toţi de bani. Serna, asemenea notarului, pierdu aproape cinci 
sute de ducați pe care îi plătit în aur lui Hernando, cerând 
revanșa cu un cavalerism contrafăcut. Ceilalţi jucători, inclusiv 
Pablo, îi plătiră sume mai puţin importante, totuși considerabile. 
Un tânăr încrezut, fiu de nobil, care în timpul nopţii îl insultase 
întruna pe Hernando rămas imperturbabil, pierdut în propriile 
visuri nebunești în legătură cu moștenirea, își călcă peste 
orgoliu și își puse în joc spada cu mâner lucrat în aur și pietre 
preţioase și inelul gravat cu armoariile familiei sale. 

— Semnează o hârtie cum că sunt ale mele, îi ceru moriscul, 
băgând de seamă că tânărul încerca să se întoarcă prin dos la 
masa de joc. 

Și bătrânul notar se văzu obligat să semneze o hârtie, dar în 
acest caz de recunoaștere a datoriei în favoarea lui Hernando, 
întrucât nu-i mai ajungeau banii pe care-i avea în pungă și i se 
permisese să joace pe datorie. O semnă cu mâna tremurândă. 
Înjura din pricina micii averi pe care tocmai o lăsase pe masă și 
cerea timp ca să-și achite datoria. Hernando șovăi. Știa că 
angajamentele de plată derivate din jocul de noroc nu erau 


legale și că nici un judecător nu le-ar pune în aplicare, dar Pablo 
îi făcu un semn aproape imperceptibil să consimtă. Va plăti, 
notarul va plăti. 

leșiră din casa de pe strada Târgului. Soarele strălucea, și 
locuitorii COrdobei își făceau deja de lucru pe străzi. Hernando, 
escortat de la o distanță prudentă de către doi paznici ai 
tripoului, înarmați, pe care Pablo avusese precauţia de a-i posta 
în poartă prevăzând câștiguri importante, îi urma pașii 
bătrânului notar. Il ajunse din urmă aproape de Piaţa 
Mântuitorului. 

— N-aţi avut o noapte norocoasă, don Melchor, îi spuse el, 
potrivindu-și mersul după notarul prost dispus. Bătrânul mormăi 
niște cuvinte de neînțeles. Mi-aţi vorbit despre un legat în 
favoarea mea. 

— Va trebui să te lămurești cu ducesa și executorii 
testamentari numiţi de don Alfonso, odihnească-se în pace, i-o 
trânti notarul nepoliticos. 

Hernando îl apucă de antebraţ, îl obligă să se oprească și 
chiar îl întoarse cu violenţă cu fața spre el. 

Două femei care se încrucișară cu ei îi priviră uimite înainte 
de a-și continua drumul vorbind în șoaptă. Paznicii lui Pablo 
Coca se apropiară. 

— Uitaţi ce este, don Melchor, o să facem altceva: domnia 
voastră o să-mi rezolvati situaţia, și chiar cu repeziciune, 
înțelegeţi? Pentru că altminteri n-o să aştept termenul de graţie 
pe care l-aţi solicitat. Dacă o să faceți întocmai, eu o să vă 
înapoiez angajamentul de plată... fără pretenții. 


57 


Dar autorul acestei istorii, cu toate că a căutat cu multă 
sârguință şi a tot iscodit să afle faptele săvârșite de don Quijote 
în cea de a treia plecare a lui de acasă, n-a mai putut da de 
urma lor, cel puțin din scrieri neindoielnice: doar în amintirea 
oamenilor din La Mancha a rămas faima că în cea de a treia 
plecare a lui de acasă don Quijote s-a îndreptat spre Zaragoza, 
unde a luat parte la niște turniruri vestite, ce s-au ținut în 
cetatea aceea și unde i s-au întâmplat lucruri vrednice de vitejia 
și înțelepciunea lui. 

Și nici despre sfârșitul care a pus capăt zilelor lui n-a putut 
autorul descoperi vreo știre, și nici n-ar fi descoperit-o, 
rămânând fără s-o afle vreodată, dacă soarta cea bună nu i-ar fi 
scos înainte un medic bătrân, care avea în stăpânirea lui o 
lăcriță de plumb, ce fusese găsită, după cum povestea el, 
printre dărâmăturile temeliei unei vechi sihăstrii care se clădea 
din nou, și-n lăcrița aceea dăduseră peste niște pergamente 
scrise cu litere gotice, dar în vers castilian, ce cuprindeau multe 
din isprăvile sale și vorbeau despre frumusețea Dulcineei del 
Toboso, despre deșirată arătare a lui Rocinante, despre credința 
lui Sancho fată de stăpânul său și despre înmormântarea lui don 
Quijote însuși, dimpreună cu feluritele epitafuri și elogii ale vieții 
și faptelor sale. 


MIGUEL DE CERVANTES prin gura 
lui Gide Hamete Benengeli, morisc. 
Don Quijote, partea întâi, capitolul LII8 


O casă cu grădină interioară în cartierul Sfânta Marfa, 
aproape de catedrală, pe strada Spinarea Sfintei Clara și o serie 
de ţarini irigate în apropiere de Palma del Rio, în jurul unei mici 
gospodării părăsite, care produceau un venit anual de 
aproximativ patru sute de ducați, precum și trei perechi de 
găini, cinci sute de rodieri și tot atâţia nuci, trei banițe de 


s Citatul a fost reprodus din volumul Miguel de Cervantes, Don Quijote 
de la Mancha, trad. De lon Frunzetti, Editura pentru Literatură 
Universală, București, 1965, partea întâi, pp. 671-672. (n.tr.) 


măsline pe care i le aduceau în fiecare săptămână unii sau alții 
dintre arendași, prune și o cantitate săptămânală de legume de 
iarnă sau de vară. Aceasta a fost dispoziţia testamentară pe 
care, între altele milostive pentru plata zestrei în favoarea 
slujnicelor fără posibilităţi, ajunse la vârsta măritișului, sau 
pentru răscumpărarea captivilor, lăsase don Alfonso de Córdoba 
în favoarea celui care îi salvase viaţa în Alpujarras. Melchor 
Parra și executorii testamentari ai ducelui îi predaseră 
moștenirea fără alte probleme, în afară de invidie și de insultele 
pe care notarul i le transmisese cu un anumit sarcasm, și care, 
după cum spunea acesta, ieșiseră din gura unei puzderii de 
curteni cărora nu le revenise din moștenire nici măcar un ban de 
aramă și care erau toţi cei aciuați în palat. 

— Se pare că nici unul dintre ei nu are vreo simpatie pentru 
tine, îi spusese notarul fără să-și ascundă satisfacția, în vreme 
ce moriscul proceda la semnarea titlurilor sale de proprietate. 

Hernando nu răspunsese. Terminase de semnat și se ridicase 
în faţa notarului. Scosese documentul de recunoaștere a datoriei 
din interiorul veșmintelor și i-l înmânase în prezența executorilor 
testamentari. 

— Este un sentiment reciproc, don Melchor. 

După ce încheiase socotelile cu Pablo, care pusese ochii pe 
spada și inelul tânărului nobil, după ce îl iertase pe notar de 
datorie și îi înapoiase lui don Pedro de Granada Venegas cei o 
sută de ducați, lui Hernando îi rămânea o mare sumă de bani 
până când avea să înceapă să se bucure de noua sa casă și de 
rente. 


— Este închiriată, stăpâne, se lamentă Miguel, stând amândoi 
în faţa casei cu grădină interioară din strada Spinarea Sfintei 
Clara, după ce stăpânul său îi poruncise să dispună cele 
necesare pentru a o muta pe mama sa și pe Zburător la noul lor 
domiciliu. Va trebui să așteptați să ia sfârșit contractul de 
închiriere. 

— Nu, afirmă Hernando răspicat. Îţi place? 

Miguel fluieră printre dinţii săi sparţi admirând minunatul 
edificiu. 

— Bine, hai să facem un lucru: când o să mă întorc la han, te 
duci și întrebi de stăpâna casei. De doamnă, Miguel, ai înțeles? 

— Nu-mi vor permite. O să creadă că vin să cer de pomană. 


— Încearcă. Spune-le că ești servitorul noului proprietar. 

Miguel aproape că își pierdu echilibrul pe cârje când se 
întoarse brusc spre Hernando. 

— Da. Cred că nici mama mea, nici calul meu nu ar putea găsi 
un servitor mai bun decât tine. Încearcă, sunt sigur că vei reuși. 

— Și dacă reușesc? 

— Îi spui doamnei că începând de acum va trebui să plătească 
chiria noului său proprietar: moriscul Hernando Ruiz, din Juviles. 
Să afle că sunt morisc și originar din Granada, expulzat din 
Alpujarras, dintre cei care s-au ridicat la luptă și că, în ciuda 
acestui fapt, sunt noul ei proprietar. Repetă-i totul de mai multe 
ori dacă este nevoie. 

Chiriașii, o familie înstărită de negustori de mătase, nu 
zăboviră nici o săptămână ca să-i pună la dispoziţie lui 
Hernando casa cu grădină interioară, după ce primiseră de la 
secretarul ducesei confirmarea faptului că într-adevăr acesta 
era noul proprietar. Ce vechi creștin de neam bun ar fi admis ca 
proprietarul său să fie un morisc? 


Grădina scăldată în lumina soarelui, parfumul florilor care o 
inundau și apa curgând neîncetat în havuz parcă o făceau pe 
Aisha să renască. La câteva zile după ce luaseră casa în posesie, 
cu Miguel ocupându-se de femeie, spunând povești cu voce 
tare, ţopăind dintr-o parte într-alta și tăind flori pe care le lăsa în 
poala bolnavei, Hernando observă că mama sa mișcă ușor 
mâna. 

Cuvintele pe care le rostise Fâtima în ziua în care el îi găsise 
pe copiii săi primind lecţii în grădina primei lor case îi reveniră 
cu putere în minte: „Hamid a spus că apa este originea vieţii”. 
Originea vieţii! Să fie oare cu putinţă ca mama sa să-și revină? 

O porni plin de speranțe spre locul unde se afla ciudata 
pereche. Miguel îi spunea aproape strigând povestea unei case 
fermecate. 

— Pereţii se clătinau ca trestiile sub vânt... spunea el în clipa 
în care moriscul ajunse lângă el. 

Hernando îi zâmbi și apoi își aţinti privirea asupra mamei sale, 
chircită într-un scaun lângă havuz. 

O să o pierdeţi, stăpâne, îl auzi spunând pe infirmul de lângă 
el. 

Hernando se întoarse brusc spre acesta. 


— Cum...? Dar e mai bine! 

— Se duce, domnule. O știu. 

Își încrucișară privirile. Miguel i-o susţinu câteva clipe și 
închise ochii pe jumătate, dându-i asigurări pentru premoniţia 
sa. Clătină încet din cap, împărtășind parcă durerea lui 
Hernando, și își continuă povestea. 

Peretele de la dormitorul unde se odihnea fata dispăru ca prin 
minune, doamnă Maria. Vă imaginaţi? O gaură enormă... 

Hernando nu luă în seamă naraţiunea, se așeză pe vine în 
fața mamei sale și o mângâie pe genunchi. Să fie oare posibil ca 
Miguel să fie în stare să-i prezică moartea? Aisha păru că 
reacționează la atingerea fiului ei și mișcă din nou mâna. 

— Mamă, șopti Hernando. 

Miguel se apropie. 

— Lasă-ne, te rog, îi ceru Hernando. 

Infirmul se retrase în grajd și Hernando apucă mâna 
descărnată a Aishei într-ale sale. 

— Mă auzi, mamă? Eşti în stare să mă înţelegi? hohoti el 
strângând mâna aceea slăbită. Îmi pare rău. Este vina mea. 
Dacă ţi-aș fi spus... Dacă aș fi făcut-o, asta nu s-ar fi întâmplat. 
N-am încetat niciodată să lupt pentru credinţa noastră. 

Apoi, îi povesti tot ce făcuse și despre lucrarea pe care i-o 
comandase don Pedro; despre tot ce voiau să obţină! 

Când termină, Aisha nu făcu nici o mișcare. Hernando își 
ascunse fața în poala ei și se lăsă în voia lacrimilor. 

Trecuseră patru zile până să se împlinească prezicerea 
băiatului; patru zile lungi în care Hernando, singur cu mama sa, 
își trecea întruna în revistă viaţa, în vreme ce ea se mistuia 
până când, într-o dimineaţă, încetă senină să mai respire. 


Nu dorise să plătească nici slujba de înmormântare, nici 
funeraliile. Miguel făcu o grimasă în momentul în care îl auzi pe 
Hernando comunicându-i parohului de la biserica Sfânta Maria, 
pe care îl anunţă târziu despre aceasta, Aisha fiind deja moartă, 
ca să vină să o ungă cu mir și să o șteargă din evidenţa 
moriscilor din parohie. 

— Chiar dacă a fost mama mea, era posedată de diavol, 
părinte, încercă el să se scuze faţă de sacerdot, căruia îi dădu 
totuși câteva monede pentru niște servicii pe care nu avea să le 
presteze. Chiar Inchiziția a stabilit acest lucru. 


— Știu, răspunse parohul. 

— Nu pot să-ţi explic, se scuză el după aceea faţă de Miguel, 
care îi ascultase cuvintele cu stupoare. 

— Posedată de diavol, spuneţi, stăpâne? exclamă băiatul, 
aproape pierzându-și echilibrul. Cu toată tăcerea ei, mama 
domniei voastre suferea mai mult... decât mine când eram 
folosit ca să cer de pomană! Merita o îngropăciune... 

— Eu știu ce merită mama mea, Miguel, îl întrerupse tăios 
Hernando. 

Nu ar fi putut reuși dacă ar fi plătit și dacă Aisha ar fi fost 
îngropată în cimitirul parohial, dar va reuși cu siguranţă la 
gropile comune de pe câmpul lertării, unde nu exista 
supraveghere. Cine să se îngrijească de niște cadavre ale căror 
rude nu fuseseră dispuse să le asigure o frumoasă 
înmormântare creștinească? 

— Întoarce-te acasă, îi porunci lui Miguel după ce asistaseră 
cum groparii, fără urmă de respect, aruncaseră cadavrul în 
groapă. 

— Şi domnia voastră ce veţi face, stăpâne? 

— Întoarce-te, ţi-am spus. 

Hernando se duse să-l caute pe Abbas, de care întrebă la 
grajduri; îl lăsară să intre și el se duse în potcovărie. Îl găsi mult 
mai bătrân decât atunci când vorbiseră ultima dată, când 
comunitatea refuzase să-i primească donațiile. Și potcovarul 
văzu cât de rău arăta Nazareeanul. 

— Mă îndoiesc că ar vrea cineva să te ajute, afirmă potcovarul 
nepoliticos, după ce Hernando îi explicase motivul vizitei sale. 

— O vor face, dacă le-o ceri tu. O să plătesc bine. 

— Banul! Este singurul lucru care te interesează. 

Abbas îl privi cu dispret. 

— Te înșeli, dar n-am de gând să mă cert cu tine. Mama mea 
a fost o bună musulmană, știi prea bine. Fă-o pentru ea. Dacă n- 
o faci, va trebui să apelez la doi creștini beți din Piaţa Mânzului, 
și atunci riscăm cu toţii să se afle cum ne îngropăm noi morţii și 
ca Inchiziția să facă cercetări. Ştii că preoţii ar fi în stare să 
răscolească tot cimitirul. 

În noaptea aceea îl însoţiră doi tineri zdraveni și o femeie 
bătrână; nici unul nu voise să-i ia bani, dar nici nu-și vorbiseră. 
leșiră din oraș spre câmpul lertării pe o portiţă din zid părăsită. 
La lumina lunii, în cimitirul pustiu, tinerii morisci deshumară 


cadavrul Aishei acolo unde le arătă Hernando și i-l predară 
bătrânei, în vreme ce ei începeau să sape o groapă lungă și 
îngustă în pământ necultivat, cu adâncimea cât o jumătate de 
stat de om. 

Bătrâna venise pregătită: despuie cadavrul de haine și spălă 
trupul; apoi îl frecă cu frunze de viță umede. 

— Allah! lart-o și fie-ţi milă de ea, recita ea întruna în șoaptă. 

— Amin, răspundea Hernando cu spatele la femeie, cu 
vederea împăienjenită de lacrimi asupra unei Cordobe în 
întuneric. 

Legea îi interzicea să privească un cadavru celui care nu-l 
spăla, dar nici el nu ar fi îndrăznit să încalce norma aceea. 

— Allah! lartă-mă, se rugă bătrâna pentru că atinsese 
cadavrul, după ce sfârșise purificarea. Ai adus pânzeturi? îl 
întrebă ea pe Hernando. 

Fără să se întoarcă spre femeie, îi înmână mai multe pânze 
din in alb cu care înfășură trupul Aishei. Tinerii, după ce săpară 
groapa, se pregătiră să o ia pe mama sa ca să o îngroape, dar 
Hernando îi împiedică. 

— Și rugăciunea pentru defuncti? îi întrebă el. 

— Care rugăciune? auzi că întreabă la rândul său unul din ei. 

Poate că or fi având vârsta de douăzeci de ani, se gândi 
atunci Hernando. Se născuseră deja la Córdoba. Toţi tinerii aceia 
se îndepărtaseră de studiu, de cunoașterea cărții revelate sau a 
rugăciunilor, și le înlocuiau, pur și simplu, cu o ură oarbă faţă de 
creștini cu care încercau să-și potolească sufletele. Probabil că 
nu știu decât mărturisirea de credinţă, își spuse el cu tristeţe. 

— Lăsaţi trupul lângă groapă și, dacă doriţi, plecaţi. 

Atunci, la lumina lunii, își înălță braţele și începu lunga 
rugăciune a defuncților: „Allah este foarte mare. Lăudat fie 
Allah, de viaţă dătătorul și de moarte dătătorul. Lăudat fie Allah, 
cel care îi învie pe morţi. A lui este măreţia, a lui este 
desăvârșirea, a lui este împărăţia...“ 

Tinerii și bătrâna stăteau nemișcațţi în spatele lui, în vreme ce 
el recita rugăciunea. 

— Asta-i cel căruia i se spune Nazareeanul? îi șopti unul din 
tineri celuilalt. 

Hernando își termină rugăciunea; coborâră trupul Aishei în 
groapă, așezându-l într-o rână, cu faţa spre quibl/a. Inainte de a 
o acoperi cu pietre peste care vor arunca pământ ca să nu se 


observe înhumarea, introduse scrisoarea morţii între pânzeturile 
de în, scrisă cu o caligrafie perfectă, cu cerneală de șofran, în 
aceeași după-amiază, în intimă comuniune cu Allah. 

— Ce faci? 

— Întreabă-l pe învățatul tău în legea musulmană, îi replică 
Hernando morocânos. Puteţi pleca. Mulţumesc. 

Tinerii și bătrâna își luară rămas-bun de la el mormăind și 
Hernando rămase singur la picioarele mormântului. Viaţa mamei 
sale fusese într-adevăr o viaţă dură. Prin memoria lui defilau 
amintirile, dar spre deosebire de multe alte ocazii în care 
acestea se îngrămădeau haotic, de data aceasta o făceau cu 
încetul. Rămase acolo o bună bucată de vreme, alternând 
lacrimile cu zâmbetele nostalgice. Acum se odihnea în sfârșit, 
încercă el să se liniștească înainte de a se întoarce în oraș. 

Pe drum, după ce trecu de zid prin aceeași spărtură, auzi în 
spatele său un bocănit surd, dar cunoscut. Se opri în mijlocul 
ulicioarei. 

— Nu te ascunde, spuse el în noapte. Vino la mine, Miguel. 

Băiatul nu o făcu. 

— Te-am auzit, insistă Hernando. Vino. 

— Stăpâne! 

Hernando încercă să găsească locul de unde se auzea glasul. 
Răsuna trist. 

— Când m-aţi luat ca servitor, mi-aţi spus că aveți nevoie de 
mine ca să am grijă de mama voastră și de calul vostru. Maria 
Ruiz a murit, iar calul... nici măcar nu-i pot pune dărlogii. 

Hernando simţi că un fior îi străbate trupul. 

— Crezi că aș putea să te dau afară din casă doar pentru că 
mama mea a murit? 

Se scurseră câteva clipe până când bocănitul cârjelor rupse 
liniștea care se lăsase după întrebarea sa. In întuneric, Miguel 
ajunse până la el. 

— Nu, stăpâne, răspunse infirmul. Nu cred că aţi face-o. 

— Calul meu te apreciază, știu acest lucru, îl văd. Cât despre 
mama mea... 

Hernando rămase fără glas. 

— O iubeați mult, nu-i așa? 

— Mult, suspină Hernando. Dar ea nu... 

— A murit mângâiată, stăpâne, afirmă Miguel. A murit 
împăcată. V-a auzit cuvintele, puteţi fi sigur de asta. 


Hernando încercă să zărească expresia de pe faţa infirmului 
în noapte. Ce spunea? 

— La ce te referi? îl întrebă el. 

— La faptul că ea v-a auzit explicaţiile și a aflat că nu v-aţi 
trădat neamul. 

Miguel vorbea cu capul plecat, neîndrăznind să-și ridice 
privirea din pământ. 

— Ce știi lu din toate astea? 

— Trebuie să mă iertațţi. Băiatul își aţinti atunci ochii sinceri 
asupra lui Hernando. Sunt doar un cerșetor, un milog. Viaţa 
noastră a depins întotdeauna de ceea ce puteam auzi pe străzi, 
după un colţ... 

Hernando lăsă să se scurgă câteva clipe. În orice caz, cum 
putea băiatul ăla să dea asigurări că mama sa murise 
mângâiată? 

— Au fost multe dăţi când mi-am dorit moartea, spuse 
infirmul, de parcă i-ar fi ghicit gândurile. Au fost multe ocazii 
când m-am aflat la porțile ei, bolnav pe străzi, singur, disprețuit 
de oamenii care se dădeau la o parte ca să nu treacă pe lângă 
mine. Am trăit în preajma ei și în limbul acela am cunoscut zeci 
de suflete precum cel al doamnei Maria, toate aflate în pragul 
morții; unele au noroc și intră, altele sunt respinse ca să sufere 
în continuare. A aflat. V-a auzit. Vă asigur. Am simtit-o. 

Hernando rămase tăcut. Ceva în băiatul acela îl făcea să aibă 
încredere în el, să se încreadă în cuvintele lui. Sau era doar 
dorinţa lui ca mama sa să fi murit împăcată? Oftă și îl apucă pe 
băiat cu braţul pe după umeri. 

— Hai acasă, Miguel. 


— Am verificat, doamnă. 

Efrain, revenit de-acum la Tetuân, ridică vocea ca să acopere 
gemetele permanente de neîncredere din partea Fâtimei la 
auzul mesajului Aishei. Bătrânul evreu, care îl însoţise pe fiul 
său la palatul lui Brahim, îi făcu semn tânărului să se calmeze. 

— Am verificat, repetă Efraín, de data aceasta cu calm, față 
de Fátima care nu înceta să se plimbe în sus și în jos prin 
somptuoasa încăpere ce se deschidea spre patio. Când am 
terminat de vorbit cu Aisha, a venit să mă caute potcovarul de 
la grajdurile regale... 

— Abbas, sări Fâtima. 


— Un oarecare Jerónimo... El a fost cel care mi-a arătat unde 
locuia femeia. Trebuie că m-a urmărit și a așteptat să termin de 
vorbit cu ea ca să-mi aţină calea și să mă asalteze cu întrebări... 

— l-ai spus ceva despre mine? îl întrerupse din nou Fâtima. 

— Nu, doamnă. l-am spus ce aveam pregătit în cazul în care 
lucrurile n-ar fi ieșit bine: că îl căutam pe Hernando pentru că 
dispuneam de un excelent cal de rasă pură arabă primit ca plată 
pentru un transport de ulei și că voiam ca el să-l dreseze... 

— Și? 

— Nu m-a crezut. A insistat să mă întrebe motivul pentru care 
Aisha rupsese scrisoarea în bucățele deasupra Guadalquivirului, 
dar n-am cedat. Vă asigur. 

— Ce ţi-a spus Abbas? întrebă Fátima oprită în faţa tânărului, 
neliniștită. 

Tocmai auzise de la Efrain despre situaţia Aishei; îi vorbise 
despre evidentele ei necazuri cu sănătatea și de bătrânețea pe 
care o târa după ea pe străzi. Poate... poate o fi înnebunit, 
începu Fátima să facă speculaţii. Dar Abbas nu putea minți! Era 
prieten cu Hernando și munciseră cot la cot, riscându-și viața 
pentru comunitate. Abbas, nu. El nu putea minţi. 

Efrain șovăi. 

— Doamnă... acel Jerónimo, sau Abbas cum îl numiţi domnia 
voastră, mi-a confirmat tot ce îmi povestise mama lui. În 
noaptea aceea, potcovarul mi-a oferit ospitalitate în casa unui 
oarecare Cosme, prieten al său și om respectat de comunitatea 
moriscă din Córdoba. Amândoi au repetat, cu și mai multe 
amănunte, cuvintele Aishei; exact după ce v-a crezut moartă, 
pentru că toţi vă cred moartă, doamnă, pe domnia voastră și pe 
copiii domniei voastre... se opri el, iar Fátima încuviinţă printr-un 
suspin. Mă rog, așadar, exact după aceea, nu trecuse nici un an, 
când soțul domniei voastre s-a dus să locuiască în palatul 
ducelui de Monterreal. Toţi sunt plini de ură faţă de Nazareean, 
doamnă. 

Tatăl lui Efrain se foi neliniștit la auzul poreclei utilizate de fiul 
său, dar Fâtima nu tresări; doar expresia i se înăspri și își ţinea 
pumnii foarte strânși. 

— Toată comunitatea moriscă îl urăște pentru acţiunile și 
pentru trădarea sa; am verificat prin mai mulţi localnici morisci 
din casa lui Cosme. Imi pare rău, adăugă tânărul după câteva 
clipe de tăcere. 


Pe durata lungii călătorii a tânărului Efrain de la Tetuân la 
Córdoba și înapoi, Fátima făcuse speculaţii cu mii de posibilități: 
dacă Hernando și-ar fi refăcut viaţa și dacă ar refuza să 
abandoneze capitala califilor, ea ar fi înțeles! Chiar... chiar 
ajunsese să-și pună problema că ar fi putut muri, doar aflase de 
cumplita epidemie de ciumă care decimase populaţia Cordobei 
în urmă cu șase ani. Era posibil, de asemenea, să nu fi vrut să-și 
părăsească postul de călăreț la grajdurile regale care îi aducea 
atâtea satisfacţii, sau că pur și simplu comunitatea ar fi hotărât 
că era nevoie de el acolo, pe meleaguri creștine, copiind cartea 
revelată, calendarele sau profeţiile... Și asta ar fi putut s-o 
înţeleagă! Dar nu și-ar fi putut imagina niciodată că Hernando i- 
ar fi trădat pe fraţii săi și credinţa lor. Oare nu fusese chiar ea 
cea care renunțase la libertate ca să ofere banii aceia pentru 
dezrobirea unui sclav morisc? 

— Și spui că...? Fátima șovăi. Era epoca în care trăiau 
împreună, anii răscoalei din Alpujarras în care înduraseră o mie 
și una de suferințe pentru Dumnezeul lor, cu Ubaid și Brahim 
maltratându-i și umilindu-i. Cum putuse ţine totul secret? 
Hernando îi povestise despre fuga lui din cortul lui Barrax cu 
acel nobil creștin, dar cum putuse ascunde adevărul după 
sacrificiile pe care ea însăși le făcuse ca să se unească prin 
căsătorie? Îl pierduse pe micuțul ei Humam în războiul acela 
sfânt! Spui că deja în Alpujarras a salvat viaţa mai multor 
creștini? 

— Da, doamnă. Se știe cu certitudine despre nobilul care l-a 
primit în palatul său și de soţia unui judecător de la Tribunalul 
Suprem din Granada, dar lumea vorbește despre mulți alţii. 

Fátima se dezlănțui. Strigătele și insultele care-i ieșiră din 
gâtlej răsunară în încăpere. Merse mânioasă până în patio, unde 
ridică brațele la cer și lăsă să-i scape un urlet de furie și de 
durere. Bătrânul evreu îi făcu un semn fiului său și amândoi 
părăsiră palatul. 

După câteva zile, Fâtima îi chemă pe Shamir și pe fiul său, 
Abdul, și le povesti tot ce aflase despre Hernando. 

— Câinele! se mărgini Abdul să mormăie în momentul în care 
mama sa puse capăt relatării. 

Apoi, ea îi privi retrăgându-se, serioși și hotărâți, atârnătorile 
tecilor de la hangere zornăind la trecerea lor. Erau corsari! se 
gândi ea, oameni obișnuiți cu faptele de cruzime. 


Din ziua aceea, Fátima se dedică administrării cu mână de fier 
a câștigurilor și a patrimoniului familiei, în vreme ce tinerii 
navigau. Nimic nu o distrase de la munca ei, dar nopțile, 
singură, continua să și-l amintească pe Ibn Hamid cu un 
amestec de furie și durere. Cu ajutorul unei splendide dote, o 
mărită pe Maryam cu un tânăr din familia Naqsis, care stăpânea 
de-acum Tetuânul. Căută neveste potrivite și pentru Abdul și 
Shamir. Alianţa pe care o legase cu familia Naqsis după moartea 
lui Brahim se dovedise a fi rentabilă, iar condiţia sa de femeie 
nu o împiedică să-și asigure un loc sus-pus în lumea afacerilor 
din orașul corsarilor. Nu era prima femeie care se implica în 
treburile din Tetuân; nu degeaba, după ce fusese cucerit de 
musulmani, primul său guvernator fusese o femeie chioară, a 
cărei memorie era amintită și respectată. Asemenea ei, și 
Fátima era temută și venerată. Și tot asemenea ei, și Fátima era 
singură. 


IV 
In numele stăpânului nostru 


Și vă spun vouă că arabii sunt unul dintre cele mai alese 
neamuri, iar limba lor una dintre cele mai înălțătoare limbi. 
Dumnezeu i-a ales în vremurile din urmă ca să-l sprijine în legea 
sa... Așa cum mi-a spus lisus, care i-a precedat pe fiii lui Israel 
ce i-au fost necredincioși... că nu vor ajunge să domnească 
niciodată. În schimb, arabii și limba lor se vor întoarce la 
Dumnezeu și la legea sa dreaptă și la evanghelia sa glorioasă și 
la Biserica sa sfântă în vremuri ce or să vină. 


Cărţile de plumb din cartierul Sacromonte: 
Cartea despre istoria adevărului evangheliei 
(editată de M J. Hagerthy) 


58 


Cordoba, ianuarie 1595 


Ziua se anunţase rece și înnegurată, iar Hernando, care avea 
pe vremea aceea patruzeci și unu de ani, părea să se fi trezit cu 
o dispoziţie la fel de cenușie precum cerul ce se vedea din 
grădină. Miguel nu se putea abţine să-și facă griji pentru 
stăpânul și prietenul său: îl simţea nervos, prost dispus, copleșit 
de o neliniște ciudată la cineva care, vreme de șapte ani, de 
când se întorcea de la călărie dimineţile, până a doua zi în zori, 
obișnuia să se izoleze liniștit într-o încăpere de la etajul al 
doilea, transformată în bibliotecă, unde cărţile, hârtiile și 
scrierile se îngrămădeau într-o mai mare abundență decât 
frunzele copacilor pe pământ, iarna. 

Ceea ce dădea naștere neliniștii pe care Miguel o observa la 
Hernando în zilele acelea nu era doar încununarea a șapte ani 
de muncă. Șapte ani de studiu; șapte ani dedicați gândirii și 
născocirii unei trame care să poată apropia cele două mari 
religii; care să poată schimba percepţia pe care o aveau creștinii 
despre cei care stăpâniseră regatele spaniole vreme de opt 
secole și pe care acum îi dispreţuiau. Învăţase chiar și limba 
latină ca să poată citi anumite texte. Singurul său obiectiv 
fusese acela de a realiza apropierea dintre cele două religii: 
încetase să mai joace cărți și își permitea doar să meargă din 
când în când la bordel. 

— Cei șapte bărbaţi apostolici! exclamase într-o zi în grădină, 
trecuse ceva vreme de atunci, când l-a făcut pe Miguel - care se 
trudea cu spalierele și rondurile unde vor răsări florile la 
primăvară - să tresară. Dacă voi folosi legenda aceea ca 
referinţă, mi se vor potrivi toate piesele, inclusiv povestea 
Sfântului Cecilio despre care mi-a vorbit Castillo. 

Băiatul, la curent cu manevrele lui de când îl auzise pe 
Hernando mărturisindu-i-le mamei sale înainte ca aceasta să 
moară, împărtășea cu indiferenţă și destul scepticism planurile 
și progresele stăpânului și prietenului său. 

— Te aștepți cumva, stăpâne, îi aruncase într-o zi când 
vorbeau pe această temă, ca eu să mă mai pot încrede în vreun 
Dumnezeu? Ce Dumnezeu este ăla, fie al tău, fie al lor, care 


îngăduie să li se zdrobească picioarele unor copii doar ca să se 
obţină niște bani în plus? 

Cu toate acestea, Hernando continua să caute în Miguel un 
partener de conversaţie faţă de care să-și exteriorizeze 
îndoielile sau progresele zilnice. Avea nevoie să le comenteze cu 
cineva, iar Luna, Castillo și don Pedro se aflau la multe leghe 
distanţă. 

— Și cine sunt acei bărbaţi apostolici? întrebă Miguel pe un 
ton plictisit, chiar dacă era doar ca să-i facă plăcere. 

— Potrivit legendei cuprinse în unele scrieri, îi explică 
Hernando, sunt șapte apostoli pe care Sfântul Petru și Sfântul 
Pavel i-au trimis să creștineze Hispania antică: Torcuato, 
Tesifonte, Indalecio, Segundo, Eufrasio, Cecilio și Hesiquio. 
Moaștele a patru dintre ei au fost deja găsite și sunt venerate în 
diverse locuri, dar știi ceva? 

Hernando lăsă întrebarea să plutească în aer. Miguel, rezemat 
într-o cârjă în vreme ce cu mâna liberă apuca o creangă uscată, 
îl privi cu drag: ochii albaștri ai stăpânului său străluceau atât de 
tare, încât se sili să-și schimbe atitudinea și zâmbi arătându-i 
dinţii sparți. 

— Ce, domnule? Spuneţi-mi. 

— Că între cei trei bărbaţi apostolici care n-au fost găsiți încă 
se află Sfântul Cecilio, despre care se dau asigurări că a fost 
primul episcop al Granadei. Nu trebuie decât să mă folosesc de 
această legendă și să fac astfel încât să apară la Granada 
rămășițele Sfântului Cecilio. S-ar potrivi chiar și cu pergamentul 
din turnul Turpiana! Aș putea... 

— Domnule, îl întrerupse Miguel, lăsând creanga și 
rezemându-se și de cealaltă cârjă, nu susțin episcopii că acela 
care a creștinat regatele noastre a fost Santiago, Sfântul Apostol 
lacob? Asta o știu chiar și eu, dar nu l-aţi numit pe Santiago 
printre cei șapte. 

— Desigur, recunoscu Hernando. Acum știu ce o să fac. Voi 
uni cele două legende! 

Și după aceste cuvinte, o luă la fugă pe scări în sus, de parcă 
ar fi vrut să îndeplinească această sarcină chiar în clipa aceea. 

Miguel îl văzu împiedicându-se de o treaptă, dar reușind să-și 
recapete echilibrul. 

— Voi uni cele două legende, repetă infirmul cu sarcasm 
apropiindu-se de un spalier unde aveau să înflorească niște 


trandafiri minunaţi. Voi uni cele două religii, adăugă el, așa cum 
îl auzise de atâtea ori spunând pe Hernando, în vreme ce căuta 
tulpini uscate pe care să le taie. Există doar un singur lucru care 
ar trebui unit, aproape că strigă el în singurătatea grădinii. 
Oasele zdrobite ale picioarelor mele! 


În dimineața aceea geroasă de ianuarie, în grădină, în vreme 
ce îl auzea pe Hernando certând-o pe Maria, morisca însărcinată 
cu treburile casnice, Miguel își aminti cuvintele acelea pe care le 
rostise dintr-o pornire de frustrare. Privind la spalierul acela, 
care cu un an înainte înflorise și umpluse grădina cu trandafiri 
parfumati, avu pentru o clipă senzaţia că natura își bate joc de 
el. De ce renăștea totul cu frumusețe cu excepţia picioarelor 
sale? Niciodată, de-a lungul vieţii sale, nu-și urâse atât de mult 
invaliditatea cum i se întâmplase în ultima lună, dându-și seama 
că vecina lor, Rafaela, tulburată, își aţintea ochii nevinovaţi 
asupra acelor picioare diforme. Fata era lipsită de cea mai mică 
viclenie și nu reușea să evite anumite priviri pe furiș spre ele; 
apoi, tulburată, se bâlbâia și își îndrepta atenţia asupra chipului 
lui. 

Deși trecuse multă vreme de când o vedea intrând și ieșind 
din casa de alături, nu o privise cu atenţie până în urmă cu 
câteva săptămâni. Era noapte, Córdoba era cufundată în liniște, 
iar el venise la grajd să vadă cum se acomoda mânzul cel nou 
pe care tocmai îl adusese Toribio de la gospodăria de la ţară. În 
urmă cu cinci ani, Hernando, văzând că Zburătorul îmbătrânea, 
se hotărâse să refacă mica gospodărie de la Palma del Rio, 
având ideea de a-l împerechea pe Zburător cu vreuna dintre 
iepele pe care le cumpărase dintre cele scoase la reformă de la 
grajdurile regale. Tot de acolo angajase și un călăreț: Toribio 
care, de atunci, cu mai multă sau mai puţină pricepere, se 
ocupa de dresarea mânjilor. Când îi socotea dresați, îi aducea la 
grajdul de la casa din Córdoba. 

In noaptea acea, Miguel coborâse să vadă un mânz care se 
numea Ucenicul și care era fiul Zburătorului și al unei iepe de 
culoarea focului, la fel ca și Cesar - celălalt cal pe care îl creștea 
în grajdul casei. Hernando era preocupat de mânji; de aceea 
mergea Miguel la grajd cu asiduitate, la orice oră. Însă animalele 
nu erau dresate corespunzător pentru iesle; erau sălbatice și 
neîncrezătoare și, de îndată ce erau încălecate, era clar că nici 


dresura de șa nu fusese corectă, ci violentă și lipsită de 
meșteșug. Toribio nu avea sensibilitate, fusese nevoit să 
recunoască într-o zi Hernando față de Miguel. Dar toate 
defectele acelea reușiră să-l facă pe morisc să se apropie din 
nou de cai pentru a încerca să-i corecteze, treabă căreia îi 
dedica dimineţile. Din momentul acela, Miguel observă că 
stăpânului său îi revenea pofta de mâncare și că aerul de pe 
izlazurile unde călărea făcuse să dispară paloarea de pe chipul 
său, rod al atâtor ore de izolare în bibliotecă. 

În noaptea în care o cunoscuse pe Rafaela, Miguel se dusese 
să verifice dacă Ucenicul stătea liniștit lângă Cesar. Apoi, se 
răsucise în cârje, gata să se întoarcă în dormitor, când sunetul 
stins al unor hohote de plâns îl opri. Oare plângea stăpânul său? 
Își ascuţi auzul și își ridică privirea spre biblioteca în care 
Hernando continua să lucreze; lumina lămpilor se strecura prin 
fereastra care dădea spre coridorul de deasupra grădinii. Alungă 
ideea. Plânsul venea de pe latura opusă, unde grajdul se 
mărginea cu grădina casei vecine, cea a juratului don Martin 
Ulloa. Fusese cât pe-aci să se retragă fără să le acorde o prea 
mare importanţă, dar acele suspine triste îl făcuseră să se 
gândească la hohotele de plâns ale fraţilor săi în timpul nopţilor: 
stăpânite ca să nu fie auzite de părinţii lor, stinse de teama de a 
nu stârni noi lovituri. Miguel se apropiase de zidul despărțitor. 
Cineva plângea cu tristeţe. Hohotele, pe care acum le auzea 
limpede, implorau cerul la fel cum o făcuseră și cele ale fraţilor 
săi... Și ale lui proprii. 

— Ce ai pătțit? 

Presimțea că era o tânără. Da, fără îndoială. Era vorba de 
plânsul unei fete. 

Nu îi răspunsese nimeni. Miguel auzise cum cineva își trăgea 
nasul, străduindu-se să facă să amuţțească niște gemete care, 
spre regretul său, se prefăcuseră în sughiţuri de nestăvilit. 

— Nu plânge, fetițo, insistase Miguel de cealaltă parte a 
zidului, dar fusese în zadar. 

Miguel își ridicase privirea spre cerul înstelat al C6rdobei. Ce 
vârstă o fi având acum sora sa oarbă? Ultima dată când o 
văzuse avea cinci sau șase anișori: destui ca să-și dea seama că 
viața ei era diferită de a celorlalţi copii care râdeau pe străzi. 
Miguel îi șoptise fetei aceleași cuvinte pe care i le spusese 
surorii sale, cu ani în urmă, în întunericul din odăița umedă și 


mizerabilă pe care o împărțeau cu părinţii lor. 

— Nu plânge, fetița mea. Ştii? A fost odată ca niciodată o 
fetiță oarbă... — începuse el atunci să-i povestească, 
rezemându-se de zid și amintindu-și cu melancolie, cuvânt cu 
cuvânt, prima poveste pe care o născocise pentru surioara sa 
mai mică - ... o fetiță care, cu brațele întinse în aer, sărea 
întruna ca să atingă minunatul cer înstelat despre care toţi îi 
spuneau că se află deasupra capetelor lor și pe care ea nu-l 
putea vedea... 

Așa, stătuseră de vorbă nopţi întregi la rând prin zid: Miguel, 
cu poveștile lui, smulgându-i zâmbete pe care nu reușea să i le 
vadă, în vreme ce fata aceea se lăsa legănată de un glas care 
pentru câteva clipe o făcea să-și uite de necazuri. 

— Tu ești... șoptise ea într-o noapte. 

— Șchiopul, afirmase Miguel oftând trist. 

În cele din urmă, după mai multe zile, se cunoscuseră. Miguel 
o invitase să vadă mânijii; îi povestise mii de istorii despre ei. 
Rafaela ieșise pe furiș din casă printr-o veche portiță aproape 
nefolosită și care dădea în fundătura ce se oprea la poarta mare 
de ieșire din grajdul lui Hernando. Miguel strânsese din buze și o 
așteptase în picioare, rezemat în cârje. Cu toate că avea de 
parcurs doar doi pași, ea venise la grajd cu faţa acoperită sub o 
mantie neagră. Miguel nu o văzuse niciodată atât de aproape: 
fata avea în jur de șaisprezece sau șaptesprezece ani; avea 
părul lung, castaniu, căzându-i pe umeri, privirea dulce și nasul 
mic deasupra unor buze subţiri. În noaptea aceea, în sfârșit faţă 
în față, îi povestise motivul hohotelor ei de plâns. Tatăl ei, 
membru al Curţii cu Juri, don Martin Ulloa, nu avea bani pentru 
zestrea celor două fiice ale sale și pentru a acoperi, în același 
timp, cheltuielile celor doi pretenţioși fii ai săi. 

— Se consideră hidalgo, spuse Rafaela cu ranchiună, și nu 
sunt altceva decât fiii unui fabricant de ace al cărui tată i-a 
obţinut pe căi necinstite o funcţie de jurat. Tatăl meu, fraţii mei, 
chiar și mama mea se poartă de parcă ar fi nobili de viţă veche. 

De aceea, don Martin hotărâse ca prima născută, timida și 
serioasa Rafaela, care nu părea în stare să atragă o partidă 
bună, să intre la mănăstire; așa, el va putea să-și concentreze 
dota spre o singură fiică, cea mică, mai plină de graţie și, după 
părerea tuturor, mai cochetă. Dar juratul nu avea bani nici 
pentru a dona ordinelor religioase cu care negocia intrarea la 


mănăstire a fiicei sale, și Rafaela avea să sfârșească izolată, ca 
simplă slujnică, în serviciul călugărițelor mai înstărite: era 
singura soluţie care i se prezenta unei tinere creștine evlavioase 
celibatare și lipsite de resurse. 

— l-am auzit vorbind pe tatăl și pe fraţii mei. Mama mea era 
de față, dar tăcută, neopunându-se acestei târguieli. Dacă 
oricare dintre ei ar economisi din prosteștile lor cheltuieli fără 
rost... Mă tratează ca pe o ciumată! 

Detestându-și picioarele diforme, noapte de noapte, Miguel 
fusese uimit să observe că sălbaticii mânji se lăsau mângâiaţi de 
Rafaela, vrăjiți de șoaptele blânde și de dezmierdările ei până 
când, într-o noapte, pentru prima dată în viaţa lui, cu fata 
așezată dinaintea lui pe paie, îi lipsiseră cuvintele cu care își 
născocea de obicei poveștile; dorea numai să se apropie de ea 
și să o îmbrăţișeze, dar nu îndrăznea; cum să o facă având 
picioarele alea? Când rămăsese din nou singur, cugetă tot restul 
nopţii. Ce-ar putea face el pentru acea tânără nefericită care 
merita o soartă mai bună? 


59 


Îngerii au spus Mariei: „O, Maria! 
Dumnezeu te-a ales și ti-a dat curățenie. 
EI te-a ales înaintea femeilor lumilor“. 


CORANUL 3, 4285 


Intr-o dimineaţă din ianuarie 1595, Hernando se pregăti să-l 
înșeueze pe Ucenic. 

— Plec la Granada, îl anunţă el pe Miguel. 

— Stăpâne, n-ar fi mai bine să-l călărești pe Cesar? sugeră 
acesta. Este mai... 

— Nu, îl întrerupse Hernando. Ucenicul este un cal bun și îi va 
face bine călătoria. O să am timp să-l învăţ și să-l antrenez. Și 
pe deasupra, o să mă distrez în felul ăsta pe drum. 

— Cât timp o să lipsești? 

Hernando, cu căpeţeaua în mână, pregătindu-se să-i pună 
zăbala Ucenicului, îl privi și zâmbi. 

— Nu tu ești cel care știe când se întorc sau nu se întorc 
animalele și oamenii? îi spuse el, așa cum făcea de obicei de 
fiecare dată când pleca în călătorie. 

Miguel aștepta replica aceea. 

— Ştii bine, stăpâne, că nu-mi folosește cu tine. Sunt treburi 
de făcut, hotărâri de luat, bani de încasat de la arendași și 
trebuie să știu... 

— Și să te întâlnești cu vizitatoarea ta nocturnă, îl luă 
Hernando prin surprindere. 

Miguel se înroși. Încercă să se justifice, dar Hernando nu-i 
dădu răgazul. 

— Eu n-am nimic de obiectat, dar ai grijă cu tatăl ei: dacă află, 
ar fi în stare să te atârne de un copac, iar eu aș vrea să te 
găsesc la întoarcerea mea viu și nevătămat. 

— Este o fată foarte nefericită, stăpâne. 

Hernando tocmai îi pusese zăbala Ucenicului, care răspunse 
mușcând întruna fierul. 


s Versetul citat este reprodus din volumul Coranul, trad. De George 
Grigore, Editura Herald, București, 2009, p. 51. (n.tr.) 


— Toribio ăla n-o să înțeleagă niciodată treaba cu beţele date 
cu miere, se plânse el observând defectul mânzului. E 
nefericită? Ce i se întâmplă acelei tinere? întrebă el atunci pe un 
ton indiferent. 

Tăcerea care urmă întrebării sale îl obligă să se oprească 
exact în momentul în care se pregătea să sară în șa, ajutându- 
se de forța braţelor. Hernando intuia că Miguel vrea să-i 
povestească ceva; tot încerca de zile întregi, dar el avea alte 
lucruri pe cap. Văzându-i înfățișarea tristă, Hernando suspină și 
se apropie de prietenul său. 

— Te văd îngrijorat, Miguel, îi spuse privindu-l drept în ochi. 
Acum, nu mai pot zăbovi, dar îţi promit că la întoarcere o să 
vorbim despre asta. 

Tânărul încuviinţă în tăcere. 

— Și ai terminat ce aveai de scris, stăpâne? 

— Da. Eu am terminat. Acum e rândul lui Dumnezeu să 
acționeze. 


Dar Hernando nu se îndreptă spre Granada cum spusese. În 
loc să iasă din Córdoba pe podul roman, o făcuse prin Poarta lui 
Colodro și o luase pe drumul spre Albacete către coasta 
mediteraneeană, înspre Almansa, de unde avea intenţia să o 
apuce spre miazănoapte, către Jarafuel. Din prima clipă, 
Ucenicul se dovedi greu de îmblânzit și sperios. Il lăsa în voia lui, 
suportându-i goana prin împrejurimile mult circulate ale 
COrdobei. Mai târziu, lăsând în urmă răscrucea cu Drumul 
Refugiilor care ducea la Toledo, îi dădu pinteni ca să-l îndemne 
la galop întins și să înceapă o cursă frenetică în care comanda 
numai violenţa călăreţului. Două leghe fură de ajuns. În ciuda 
frigului iernii, calul era asudat la trecerea peste podul de la 
Alcolea; răsufla pe nări, dar, mai cu seamă, se lăsase în voia 
pintenilor. De acolo, merseră la pas; îi mai rămâneau aproape 
șaizeci de leghe până la Almansa și era o călătorie lungă și 
anevoioasă, așa cum avusese ocazia să constate în urmă cu 
câteva luni, după un drum la Granada pentru lucrarea despre 
martirologiu. Noul arhiepiscop, don Pedro de Castro, continua 
să-i comande rapoarte, așa cum făcuse și defunctul său 
predecesor. 

Castillo fusese cel care îl sfătuise să se îndrepte spre Jarafuel. 
Acest sat, ca și Teresa și Cofrentes, era situat la hotarul 


occidental al regatului Valenciei, la miazănoapte de Almansa, 
într-o vale mănoasă ale cărei ape aveau să se împreuneze cu 
râul Jucar; de cealaltă parte a văii se înălța podișul La Muela de 
Cortes. Important era că localităţile acelea erau majoritar 
morisce. 

— N-am pergamente vechi, se plânsese el la vizita sa 
anterioară la Granada într-o întâlnire cu don Pedro, Miguel de 
Luna și Alonso del Castillo în Salonul Auriu, sub reflexiile verzi și 
aurii ale tavanului în casete. Pentru moment, scriu totul pe 
hârtie obișnuită, dar... 

N-ar trebui să folosim pergamente, argumentase Luna, care 
tocmai publicase prima parte a lucrării sale Adevărata istorie a 
regelui Rodrigo, dând naștere unei polemici înverșunate între 
intelectualii din întreaga Spanie. Din nefericire pentru scriitor, 
opiniile cele mai nefavorabile faţă de perspectiva arabă pozitivă 
pe care o propunea în opera sa, îl aveau în frunte tocmai pe un 
morisc, călugărul iezuit Ignacio de las Casas. Unii intelectuali, 
adăugase Luna, au calificat pergamentul de la turnul Turpiana 
drept fals, argumentând că nu este vechi... 

— Ba este cât se poate de vechi, îl întrerupsese Hernando cu 
un zâmbet, cel puţin de pe vremea lui al-Mansur. 

— Așa este, dar tot nu-i destul de vechi, intervenise Castillo. 
Să utilizăm alt material care să nu fie hârtie sau pergament: aur, 
argint, aramă... 

— Sau plumb, sugerase don Pedro. Este ușor de obţinut și se 
folosește mult în orfevrărie. 

— Grecii scriau și ei pe plăci de plumb, menţionase Luna, este 
un material bun. Nimeni nu va putea spune dacă este vechi sau 
actual, mai cu seamă dacă îl trecem printr-o baie de bălegar, 
așa cum a făcut prietenul nostru cu cel de la Turpiana. 

Hernando se alăturase zâmbetelor tovarășilor săi. 

— În regatul Valenciei, la Jarafuel, spusese Castillo, cunosc un 
orfevru care, în ciuda interdicţiei, continuă să lucreze în secret 
bijuterii morisce. Îl cunosc și pe învățatul în legea musulmană 
din sat. Amândoi sunt de încredere. Binilit, orfevrul, se ocupă cu 
realizarea de mâini ale Fâtimei și de medalioane cu lună și cu 
inscripţii în arabă pentru botezul nou-născuţilor. Fabrică și 
brățări de picior, brățări de mână și coliere pe care gravează 
versete din Coran și minunate simboluri morisce, precum cele 
pe care le purtau femeile noastre înainte de cucerirea creștină. 


Sunt sigur că va fi dispus să treacă scrierile acelea pe plăci de 
plumb. 

— Unele sunt în latină, explicase atunci Hernando, dar pentru 
altele, cele scrise în arabă, am utilizat niște complicate 
caractere ascuţite la capete, cu o caligrafie necunoscută, 
inventată de mine însumi, bazându-mă pe imaginea vârfurilor 
stelei de pe Sigiliul lui Solomon*: simbolul unităţii. Am vrut să 
mă îndepărtez de orice stil ulterior nașterii profetului Isa. 

Don Pedro încuviințase încântat; Luna răsplătise ideea cu 
două aplauze politicoase. 

— Te asigur că meșterul Binilit, insistase Castillo, are destulă 
îndemânare ca să graveze în plumb orice scriere pe care i-am 
prezenta-o. 

Hernando putuse să constate iscusinţa lui Binilit la vizita sa 
anterioară la Jarafuel. Îl căutase pe Munir, învățatul satului, un 
bărbat surprinzător de tânăr pentru responsabilitatea pe care o 
purta pe umeri, și o porniseră împreună spre micuțul atelier al 
bătrânului orfevru. Când ajunsese, Binilit lucra la o mână a 
Fâtimei ce-i fusese comandată pentru o nuntă: așezase o 
plăcuţă de argint pe o matriţă scobită în fier și, peste ea, o altă 
plăcuţă de plumb care fusese ciocănită cu precizie până când 
extrăsese bijuteria, curată și netedă, pe care începuse să 
graveze desene geometrice. Între timp, învățatul, înștiințat deja 
de Castillo, îi dădea lămuriri cu privire la ce se aștepta din 
partea lui. 

— Este vorba despre o lucrare secretă de care poate depinde 
viitorul neamului nostru pe aceste meleaguri, sfârșise Munir prin 
a-i spune. 

Binilit încuviințase și pentru prima dată își abătuse atenţia de 
la bijuterie. 

Captivat de măiestria argintarului, Hernando profitase de 
momentul acela pentru a se delecta cu munca acestuia. Binilit îl 
încurajase să ia piesa de argint; Hernando se gândise că 
seamănă cu mâna Fâtimei pe care o ascundea cu atâta râvnă în 
bibliotecă. O cântărise în palmă. Poate că era ceva mai ușoară. 
Lăsase buricele degetelor să-i alunece pe desenele neterminate. 
Ce fată o va purta în secret? La ce evenimente va fi martoră 
podoaba aceea? Propriile amintiri cu Fâtima îi smulseseră un 


837 Denumit și Steaua lui David, este unul dintre simbolurile 
iudaismului. (n.tr.) 


zâmbet nostalgic. 

— Îți place? îl întrebase Binilit readucându-l la realitate. 

— E minunată. 

Rămăseseră câteva clipe tăcuţi. 

— Lasă-mă să văd scrierile acelea, îl rugase argintarul. 

Hernando pusese mâna Fâtimei la locul ei și îi înmânase 
meșterului hârtiile pe care le adusese cu el. Acesta le 
examinase: mai întâi, cu o anumită neplăcere, dar apoi, după ce 
privise cu atenţie Sigiliile lui Solomon desenate pe mai multe 
scrieri, caracterele ascuţite la capete cu care apăreau trasate 
literele arabe și după ce descifrase câte o frază la întâmplare, își 
făcuse ochii mici și se cufundase în hârtii, de parcă i s-ar fi 
propus o provocare. 

— Sunt douăzeci și două de texte scrise, îi explicase 
Hernando. Unele, după cum ţi-ai dat seama, au o singură filă; 
altele sunt mai extinse. 

Orfevrul verificase hârtiile de mai multe ori, întinzându-le pe 
mica masă de lucru, socotind în minte întinderea lor, 
imaginându-și cum vor arăta gravate pe plăcile de plumb. 
Deodată, își aţintise privirea pe niște foi cu caractere ilizibile 
care nu erau scrise nici în latină, nici în ciudata caligrafie arabă 
utilizată de Hernando. 

— Și asta? întrebase el. 

— O numesc Cartea Mută. Nu are sens. După cum o să vezi, 
caracterele ei sunt total indescifrabile; mi-a venit greu să 
născocesc litere fără sens. În altă carte... - Hernando răscolise 
printre hârtii - ... în asta, în /storia adevărului evangheliei, se 
anunţă că mai târziu se va face cunoscut conţinutul Cărţii Mute; 
cele două se completează, continuase Hernando să explice. 
Șovăise dacă să le spună sau nu că acel conţinut va fi chiar 
evanghelia lui Barnaba; până la urmă, hotărâse să nu o facă. 
Dar aceasta se va întâmpla în ziua în care creștinii vor fi 
pregătiţi să primească adevăratul mesaj, cel care nu fusese 
falsificat de către papistași, cel care dovedește că există doar 
un singur Dumnezeu. 

În vreme ce Binilit încuviinţa în șoaptă, Hernando lăsase în 
suspensie ideea care îi călăuzise pașii: cărţile acelea de plumb 
urmau să fie o iscusită șaradă elaborată în jurul unei figuri 
centrale, Fecioara Maria. Citite una după alta, ele aveau să 
conducă la un final aparent fără ieșire: Cartea Mută, sau 


Evanghelia Fecioarei, scrisă într-o limbă de neînțeles, care avea 
să-i lase perplecși pe cei care o vor studia. Dar, așa cum tocmai 
îi explicase lui Binilit, pe o altă placă de plumb se anunța 
apariţia unui text care avea să lămurească misterul. Acela va fi 
evanghelia lui Barnaba, pe care el o păstra cu atâta sârg. Când 
plăcile de plumb vor fi acceptate și, odată cu ele, acea Carte 
Mută enigmatică, evanghelia lui Barnaba, cu conţinutul ei 
apropiat islamismului, va străluci ca singurul adevăr de 
netăgăduit. 

— Bine, convenise argintarul întrerupându-i gândurile. O să vă 
anunţ când vor fi gata. 

Hernando își dusese mâna la pungă ca să plătească lucrarea, 
dar meșterul îl oprise. 

— Nu iau pentru bijuteriile mele mai mult decât îmi este 
necesar ca să duc o viață sobră și cumpătată; sunt de-acum 
bătrân. Singurul lucru pe care îl cer este ca musulmanii să poată 
purta în continuare podoabele strămoșilor lor. Așa că îmi vei 
plăti atunci când creștinii vor accepta cuvântul revelat. 


În această a doua călătorie, Hernando ajunsese la Jarafuel 
după patru zile de drum în care se alăturase caravanelor de 
neguţători sau de cărăuși pe care le întâlnea la hanurile unde 
înnopta. Drumurile acelea puteau rezerva întâlniri neplăcute cu 
cete de tâlhari, dar și cu tot soiul de oameni care le frecventau: 
o puzderie de călugări și de sacerdoţi care se deplasau între 
mănăstiri, păpușari care mergeau din sat în sat oferind 
spectacole, străini și ţigani, haimanale și un puhoi de cerșetori 
expulzați din orașe și care cereau de pomană de la călători și 
pelerini. 

În cea de-a treia zi, Hernando înnoptă în Almansa. Acolo 
trebuia să părăsească străvechea și mult circulata cale romană, 
pentru a pătrunde adânc de-a lungul a cinci leghe de cărări, și 
voia să o facă în timpul zilei. 

A doua zi, fiind deja pe drum, Ucenicul fusese cel care se 
speriase și îi dăduse de știre despre pericol. Mergea la pas pe o 
potecă neumblată de-a lungul văii mănoase înconjurate de 
munţi înalți; castelul de la Ayora se înălța sub ochii lui, pe un 
pisc, la o leghe depărtare. Se auzeau doar pașii calului în 
momentul în care acesta își ciuli urechile și dădu semn că nu 
vrea să meargă mai departe. Hernando scrută împrejurimile: nu 


se auzea nici o mișcare, dar Ucenicul mergea împotrivindu-se, 
atent, încordat, întorcând urechile, ţepene, într-o parte și într- 
alta. Calul părea să i-o ceară, pentru că exact în momentul în 
care hotări să se încreadă în instinctul animalului, chiar înainte 
de a înfige pintenii în el, Ucenicul se lansă înainte în galop 
întins; Hernando se întinse pe gâtul lui. Doar la câţiva pași mai 
încolo, pe ambele părţi ale drumului, se iviră mai mulţi oameni 
înarmaţi, ale căror chipuri nu reuși nici măcar să le zărească. 
Unul dintre ei se plasă sfidător în mijlocul potecii cu o spadă 
veche în mână. Hernando strigă și îi dădu cu putere pinteni 
Ucenicului. Bărbatul șovăi, dar alese să se dea la o parte din 
galopul dezlănțuit al animalului; cu toate acestea, Hernando, cu 
privirea aţintită asupra spadei ruginite a tâlharului, curmă 
galopul Ucenicului exact în dreptul atacantului său pentru a 
lansa calul asupră-i și a-l împiedica astfel să-l lovească în 
trecere cu spada. Ucenicul răspunse cu vioiciune, de parcă ar fi 
fost vorba să evite coarnele unui taur, iar tâlharul căzu ceva mai 
încolo de drum. Apoi, reluă galopul și Hernando se aplecă din 
nou pe gâtul calului, ca se ferească de două focuri de 
archebuză. Proiectilele șuierară prin aer, foarte aproape de el. 

— Zburătorul poate fi mândru de tine, îl felicită după aceea, 
lovind ușor cu palma peste grumazul calului, când ajunseră deja 
sub zidurile castelului de la Ayora. 

Işi continuă drumul până la Jarafuel, unde ajunsese fără nici 
un alt incident. Îl căută pe tânărul învăţat în legea musulmană 
și, împreună cu acesta, se îndreptă spre atelierul lui Binilit. ÎI 
lăsară pe Ucenic legat într-o mică grădină situată în spatele 
casei lui Munir. 

— Ai venit singur? îl întrebă musulmanul când mergeau spre 
atelier. 

— Da. Și pe deasupra am avut o întâlnire neplăcută în dreptul 
castelului de la Ayora... 

— Nu de asta întrebam, îl întrerupse învățatul, dar voi căuta 
pe cineva care să te însoţească la întoarcere măcar până la 
Almansa; eu însumi o pot face. Nu. Spuneam asta pentru că nu 
știu cum vei duce tu singur ceea ce a pregătit meșterul Binilit. A 
făcut o treabă grozavă. 

Hernando nu prevăzuse că una era să transporte hârtii, și 
alta, foarte diferită, să ducă plăci de plumb, așa că la Córdoba 
se mărginise să ia niște desagi pe care le atârnase de crupa 


Ucenicului și le legase de partea din spate a șeii. Ajuns în 
atelierul lui Binilit, nu se putu împiedica să nu-i scape un fluierat 
de uimire la vederea lucrării pe care i-o arăta orfevrul: erau vreo 
sută sau două sute de plăci... Poate și mai multe. Erau 
medalioane de plumb de aproape o jumătate de palmă diametru 
pe care meșterul gravase scrierile furnizate de Hernando. Erau 
îngrămădite în stive într-un colț din atelier. Era cu neputinţă să 
transporte tot acel volum și toată greutatea în niște simple 
desagi! 

Luă la întâmplare unul dintre medalioane, primul dintr-o stivă: 
Cartea fundamentelor Bisericii, o intitulase Hernando în scrierile 
sale. Cântări medalionul de plumb în palmă și apoi observă 
lucrarea orfevrului. Magnifică! Binilit transferase cu precizie 
literele ascuţite la capete pe plăcuța aceea. 

— Maria nu a cunoscut păcatul originar, spuse învățatul pe un 
ton sentenţios. Hernando se întoarse spre el. Am petrecut multe 
zile aici, explică el, citind... mai curând încercând să interpretez 
scrierile tale. Ai omis semnele de punctuație și vocalele. 

— Pe vremea aceea nu se utilizau încă. Învățatul deschise 
gura să intervină, dar Hernando continuă să vorbească. 

Binilit asculta cu atenţie. 

— De altfel, mesajul nostru nu trebuie să fie direct, trebuie să 
plutească în ambiguitate. Altminteri, creștinii ar respinge 
numaidecât cărțile. 

— Dar referirile la Maria sunt clare, argumentă Munir. 

— În această privinţă, nu e nici o problemă. Creștinii vor 
accepta fără șovăire intervenţia Fecioarei, afirmă Hernando 
categoric. Figura Mariei este probabil singurul punct de legătură 
între cele două religii care n-a fost încă întinat. În plus, în Spania 
există un apel insistent pentru ca Biserica să ridice, o dată 
pentru totdeauna, la gradul de dogmă a credinţei zămislirea fără 
de păcat a Mariei. Textele sprijină această idee, așa că le vor 
utiliza. După cum vei fi constatat, Maria devine personajul 
central al tuturor cărţilor. Ea se află în posesia mesajului divin, 
pe care îl transmite lui lacob și celorlalţi apostoli după moartea 
lui Isa; ea este cea care îi poruncește lui lacob să creștineze 
Spania și tot ea îi înmânează o evanghelie, Cartea Mută, 
indescifrabilă, care va ieși într-o zi la lumină, când creștinii vor 
înţelege că papii lor au subminat cuvântul lui Dumnezeu. Toate 
acestea vor veni prin intermediul unui rege al arabilor. 


— Ce câştigăm în cazul în care creștinii nu vor izbuti să 
înţeleagă mesajul? întrebă atunci orfevrul. L-ar putea interpreta 
după bunul lor plac. 

— Și o vor face. Să n-aveţi nici o îndoială, afirmă Hernando. 

Binilit deschise mâinile înspre stivele de medalioane, ca și 
cum s-ar fi simţit aproape frustrat după atâta muncă. 

— Asta este ceea ce ne interesează, Binilit, încercă să-l 
liniștească Hernando. În cazul în care creștinii vor interpreta 
toate aceste cărți după bunul lor plac, se vor vedea siliţi să 
recunoască faptul că atât Sfântul Cecilio, patronul Granadei, cât 
și fratele său, Sfântul Tesifonte, erau arabi; amândoi au venit cu 
lacob să creștineze Spania. Patronul Granadei, un arab! Oricât 
de mult ar încerca, nu vor putea să ia drept bune unele părţi ale 
cărților și să nu le ia în seamă pe celelalte care s-ar putea să nu- 
i intereseze. Vor trebui să recunoască, de asemenea, așa cum 
spune Fecioara Maria, că limba arabă este cea mai înălţătoare 
dintre toate limbile. Ca să facă uz de conţinutul cărţilor, vor 
trebui să recunoască aceste idei și încă multe altele care apar în 
ele. Este o bună metodă de apropiere între cele două popoare; 
poate că vom reuși să facem să ni se ridice interdicţia de a vorbi 
în limba noastră. Și mai mult decât atât, dacă Sfântul Cecilio era 
arab, ce rost are această ură faţă de neamul nostru? Munir 
încuviinţă, căzut pe gânduri. Vor fi mulţi cei care vor trebui să-și 
reconsidere scrierile și opiniile. Creștini și musulmani credem în 
același Dumnezeu! Asta este ceva pe care cei mai mulţi dintre 
oamenii de rând nu o știu și pe care sacerdoţii lor le-o ascund, 
disprețuindu-l în mod constant pe Profet. Dar în orice caz, Binilit, 
toate astea reprezintă doar încă un pas după povestea de la 
Turpiana; nu este cel decisiv. În momentul în care va ieși la 
lumină adevăratul conţinut al Cărţii Mute, evanghelia care n-a 
fost falsificată de către papi, toate aspectele ambigue incluse în 
textul multora dintre aceste cărţi, ca de pildă succesivele 
mărturisiri musulmane de credinţă și natura lui Isa, vor trebui să 
fie interpretate potrivit credințelor noastre. 

— Dar cum se va putea cunoaște conținutul unei cărți 
indescifrabile? întrebă argintarul. 

— Acest text nu va putea fi descifrat, explică Hernando. 
Pentru noi e de-ajuns să fie acceptat ca Evanghelie a Fecioarei. 
Dacă vor accepta cărţile de plumb, creștinii vor trebui să 
accepte și venirea acelui rege arab care se vestește în ele și pe 


care îl va face cunoscut adevărata evanghelie, aceea pe care 
nici un papă sau evanghelist nu a putut să o falsifice. Și nimeni 
nu va putea susţine că tot ce afirmă această evanghelie este în 
contradicţie cu conținutul Cărţii Mute... Astfel, cercul se va 
închide: Cartea Mută, sau Evanghelia Fecioarei, care va fi rămas 
o enigmă, își va găsi soluţia în evanghelia aceea sosită de pe 
meleaguri arabe. Nimeni nu va putea să o pună sub semnul 
întrebării pe aceasta din urmă, fără să le pună la îndoială pe 
toate cele anterioare, care vor fi fost deja acceptate. 

„Atunci, nimeni nu va putea să pună sub semnul întrebării 
evanghelia lui Barnaba”, spuse Hernando în sinea lui. 


Hernando își petrecu noaptea acasă la Munir, unde avu ocazia 
să se roage cu învățatul, lucru pe care nu-l mai făcuse de multă 
vreme. Apoi, se cufundară într-o conversaţie deschisă și 
profundă care se prelungi până la ore târzii din noapte. În zonele 
acelea îndepărtate din regatul Valenciei, credințele lor se 
păstrau mai vii. Seniorii, interesaţi doar de beneficiile pe care li 
le furnizau moriscii, se arătau indulgenți faţă de modul lor de 
viață și nu exista sacerdot în stare să-i creștineze. 

De dimineață, Munir însuși împreună cu doi tineri morisci îl 
însoțiră până în apropiere de Almansa, unde ajunseră când se 
lăsa noaptea. Hernando se îndreptă spre oraș în căutarea unui 
han și a unor însoțitori cu care să o pornească la drum până la 
Granada; moriscii, în ciuda frigului iernii, se pregăteau să 
înnopteze sub cerul liber, ascunși, întrucât nu dispuneau de 
autorizaţiile necesare pentru a părăsi localitatea Jarafuel. 

— Călăuzitorul să te însoțească și să-ţi arate drumul cel drept, 
îi ură învățatul la despărțire. 

li luă patru zile să ajungă la Granada. Fusese însoţit pe rând 
de neguțători, călugări și soldaţi care se îndreptau spre Murcia 
sau spre orașul Alhambrei. În desagi, purta ceva mai mult de 
douăzeci de medalioane de plumb alese cu grijă din mulţimea 
celor gravate de Binilit. Optase pentru două cărţi: Fundamentele 
Bisericii și Esenta lui Dumnezeu, precum și pentru o serie de 
plăci de plumb care anunțau martiriul mai multor discipoli ai lui 
lacob, între care și cel al Sfântului Cecilio, scriere în care 
Hernando indusese o referire la descoperirea din turnul 
Turpiana, șiretlic prin care încerca să confere pergamentului 
credibilitatea pe care unii cărturari o puneau în continuare la 


îndoială. 

Înainte de a pleca, îi promisese orfevrului că el sau prietenii 
săi din Granada se vor ocupa să preia restul plăcilor de plumb. 
De-a lungul acelor zile de călătorie, se grozăvi în public cu 
lucrările sale pentru arhiepiscopia Granadei, arătând autorizaţia 
care îi permitea să se deplaseze liber și câteva scrieri despre 
ceea ce calificase drept crimele atroce din Alpujarras și pe care 
le avea în desagi, ca să ascundă plăcile de plumb. Cine ar fi 
îndrăznit să scotocească în ele, știind că acestea conţin scrieri 
despre martirii din Alpujarras? 

În orice caz, nu se despărţi de desagi, iar în refugiile de pe 
drum dormea cu capul pe ele. 

Pierdu o zi întreagă la Huescar, localitate în care ajunsese 
într-o sâmbătă pe înserat. Duminică merse la liturghie și lăsă să 
treacă restul dimineţii așteptând ca preotul să adeverească 
îndeplinirea obligaţiilor sale religioase, document pe care 
trebuia să i-l prezinte parohului de la biserica Sfânta Maria la 
întoarcerea sa la Córdoba. In timpul așteptării în biserică, trei 
călugări franciscani desculți, aflând de la preot că era în trecere 
spre Granada, îi oferiră companie, întrucât aveau același drum. 

— După cum veţi înţelege prea bine... - argumentă el când își 
justifică prin martirologiul din Alpujarras călătoria și franciscanii 
îi ceruseră să-i vadă scrierile - ... sunt confidentiale. Până când 
arhiepiscopul nu-și va da avizul asupra lor, nimeni nu trebuie să 
le citească. 

Astfel că Hernando realiză ultima parte a călătoriei însoţit de 
acei trei franciscani care, în ciuda frigului cumplit al iernii, 
purtau doar o grosolană rasă cafenie ţesută din lână ordinară, 
de culoare pământie, simbolul umilinţei. Pe drum, arătându-i o 
autorizație specială, îi explicară că trebuie să obţină un permis 
din partea superiorului provincial al ordinului ca să nu meargă 
desculți și să folosească niște sandale deschise în partea lor 
superioară. In timpul celor două zile cât mersese alături de ei, fu 
surprins de austeritatea și extrema sărăcie în care trăiau 
„desculţii”, care profitau de orice întâlnire ca să ceară de 
pomană. li admiră pentru hrana lor frugală și modul lor stoic de 
viaţă, după obiceiul căruia dormeau direct pe pământ. 

Işi luă rămas-bun de la călugări la intrarea în Granada, mai 
sus de Albaicin. De acolo, cobori pe cheiul râului Darro înspre 
Piaţa Nouă și casa Țevilor de Tun. Lăsă la dreapta versantul pe 


care se ridicau conacele din Granada, învăluite în ceaţă în ziua 
aceea de iarnă. Oare ce mai făcea Isabel? Trecuseră șapte ani 
de când n-o mai văzuse. In călătoriile sporadice pe care le 
făcuse în acest răstimp la Granada pentru a-i întâlni pe don 
Pedro, pe Miguel de Luna sau pe Alonso del Castillo, sau ca să 
predea vreo scriere despre martiri, nu voise să mai insiste, 
respectând refuzul învăluit în lacrimi cu care se despărțise de el 
la ultima lor întâlnire, la ieșirea din biserică. 

ÎI îmboldi pe Ucenic să grăbească pasul. Șapte ani! Da, se 
desfăta cu roșcata de la bordel, chiar și cu vreo altă femeie, dar 
nu reușise niciodată să uite ultima noapte pe care o petrecuse 
cu Isabel, când, amândoi în pat, aproape că ajunseseră în al 
nouălea cer. | se păru că vede prin ceaţă terasa de la conacul 
judecătorului care se deschidea spre malul râului Darro. Cu 
privirea aţintită asupra terasei, simţi brusc o slăbiciune în tot 
trupul și își sprijini mâinile de greabănul calului care, lăsat liber, 
se oprise să pască iarba ce răsărea pe marginea drumului, cu 
apele râului Darro curgând la picioarele sale. Lucrase din greu 
pentru Dumnezeul lui, dar cu ce se alesese? Doar cu amintiri... 
legate de Isabel, frumoasă și senzuală; legate de ființele iubite 
care muriseră: mama sa, Hamid... Fâtima și micuţii lor. Viaţa lui 
se concentrase asupra unui vis: împăcarea celor două religii 
învrăjbite și demonstrarea supremaţiei Profetului. Pentru ce? 
Pentru cine? Cine îi va fi recunoscător? Comunitatea care ÎI 
respingea? Pasul următor după Turpiana fusese deja făcut. Și 
acum? Și dacă nu va avea succes? Fátima! Ochii negri migdalaţi 
ai fetei îi reînviară în amintire; zâmbetul ei; caracterul ei 
hotărât; podoaba de aur atârnându-i între sâni și nopţile de 
dragoste trăite alături de ea. Hernando nu făcu nimic să 
împiedice o lacrimă care-i curgea pe obraz lăsând gândurile să-i 
zboare spre Francisco și Ines jucându-se în grădina casei din 
Córdoba, studiind cu Hamid, învățând, râzând sau privindu-l în 
tăcere, atenți și fericiţi. 

Avea nevoie să o spună! Avea nevoie să se audă pe sine 
însuși recunoscând adevărul. 

— Singur. Sunt singur, șopti el atunci cu o voce stinsă, 
trăgând de hățuri pentru ca Ucenicul să înceteze să mai pască și 
să o pornească din nou la drum. 


Între timp, în casa din Córdoba, Miguel continua să o 


întâlnească pe Rafaela în fiecare noapte, dar poveștile pe carei 
le spunea nu se mai refereau la ființe fantastice, ci aveau un 
singur protagonist: Hernando, stăpânul lui, chipeșul proprietar al 
casei. Rafaela asculta năucită relatările tânărului infirm. 
Hernando fusese un erou, salvase copile în timpul războiului, 
luptase și supravieţuise multor primejdii. Aproape că plânsese 
când Miguel îi povestise moartea soţiei și a copiilor lui de mâna 
unor bandiți sângeroși... lar el zâmbea cu o oarecare tristețe, 
văzând cum tânăra aceea, aproape fără să-și dea seama, 
începea să se simtă fermecată de protagonistul poveștilor sale. 


60 


Hernando hotărâse să nu rămână în Granada mai multă 
vreme decât ar fi avut nevoie ca să predea plăcile de plumb. 
După șapte ani de studiu și de muncă, exact în momentul în 
care își pusese lucrarea la dispoziţia lui don Pedro, a lui Luna și 
a lui Castillo, care îl așteptau în casa Țevilor de Tun, îl năpădiră 
îndoielile în legătură cu posibila utilitate a eforturilor și a muncii 
sale. 

Cei trei bărbaţi luară medalioanele cu solemnitate și le 
trecură din mână în mână, absorbiți de conţinutul lor. Hernando 
îi lăsă în pace, chiar se îndepărtă de ei câţiva pași și se așeză în 
fața unei ferestre din Salonul Auriu. Se pierdu în contemplarea 
mânăstirii franciscanilor care se ridica peste drum de palatul 
Țevilor de Tun. „O fantezie?“ se întrebă el atunci. Intreaga ţară 
era invadată de legende, mituri și basme. Le citise și le studiase; 
el însuși reușise să copieze sute de profeţii morisce, dar toate 
acestea pătrundeau doar în minţile credule ale unui popor 
ignorant, fie el creștin ori musulman, care se simţea atras de tot 
soiul de farmece și vrăji. 

În urmă cu doar câteva zile, la Jarafuel, unde, de cealaltă 
parte a văii, se vedea podișul Muela de Cortes, când vorbeau 
despre viitorul moriscilor din Spania, Munir îi relatase despre o 
profeție pe care Hernando nu o cunoștea și care era foarte 
răspândită prin acele ţinuturi: localnicii credeau că într-o zi va 
veni să-i elibereze cavalerul maur al-Fatimi sau Alfatimi care 
stătea ascuns prin munţii aceia încă de pe vremea regelui lacob 
| Cuceritorul, în urmă cu mai bine de trei sute de ani. 

— Dar oamenii nu se pun de acord, se văitase tânărul învăţat 
în legea musulmană, dacă acel cavaler maur este tânăr, ori 
tânăr este doar calul său; sunt unii care susțin că amândoi sunt 
tineri: și calul, și cavalerul. 

Un cavaler tânăr cu vârsta de peste trei sute de ani care va 
veni să-i salveze... Câtă naivitate! 

Se întoarse spre tovarășii săi din Salonul Auriu, care examinau 
minuţios plăcile de plumb. Clătină din cap înainte de a privi din 
nou pe fereastră. Plăcile de plumb erau ceva foarte diferit. Nu 
era vorba de simple profeţii. Erau chemate să schimbe lumea 
credințelor religioase, să submineze fundamentele Bisericii 


Creștine. Episcopi, sacerdoţi, călugări și intelectuali, oameni 
docţi și instruiți se vor arunca asupra conţinutului lor. Povestea 
va ajunge cu siguranţă chiar până la Roma! Era un lucru pe care 
și-l propusese niciodată atunci când lucra, lăsând să-i zboare 
imaginaţia ca să asocieze tradiţii, povești și legende despre 
Fecioară, împletind viețile sfinţilor și ale apostolilor, circulând 
prin ambiguitatea uneia sau alteia dintre religii, lăsând pe ici, pe 
colo greșeli de limbă. Cine era el să schimbe cursul istoriei? 
Oare Allah să-l fi luminat? Pe el? Ucenicul de cărăuș dintr-un sat 
umil din Alpujarras? „Închipuitule! Îngâmfatule!“ se gândi el. 
Atunci, își aminti tot ce consemnase în scris pe acele mici 
medalioane și i se păru grosolan, banal, simplist, echivoc... 

— Minunat! 

Se întoarse tresărind. 

Don Pedro, Luna și Castillo zâmbeau. Minunat! Exclamase 
Alonso del Castillo; apoi, ceilalți doi se alăturară elogiilor. El de 
ce nu le putea împărtăși entuziasmul? Le spuse că trebuie să 
meargă să aducă restul plăcuţelor care mai rămăseseră în 
posesia lui Binilit. Le mai spuse că medalioanele trebuiau să fie 
însoțite de oase și de cenușă, pe care el nu putuse să le aducă 
de la Córdoba. li rugă ca, în numele lui, să predea scrierile 
despre martiri consiliului catedralei. Castillo îi ceru încă o dată 
copia evangheliei lui Barnaba, dar nu, nu o avea. O distrusese 
atunci când fusese dat afară din palatul ducelui și nu se mai 
deranjase să o transcrie din nou; nu i se păruse lucrul cel mai 
important, iar studiul și redactarea plăcilor de plumb îi 
ocupaseră tot timpul. 

— Și de ce să nu facem cunoscut exemplarul pe care-l avem? 
Trebuie să trimitem evanghelia aceea la Sublima Poartă. 
Sultanul este cel chemat să o scoată la lumină, argumentă don 
Pedro, de parcă ar fi fost o necesitate stringentă. 

Luna îl liniști pe nobil: 

— Vor trece ani până când va fi nevoie de acest lucru. Pentru 
moment, păstreaz-o în continuare la loc sigur, dar acum, că ai 
încheiat această minunată lucrare în plumb, ţi-ai putea consacra 
timpul transcrierii evangheliei, ca să o putem studia și noi. Ard 
de dorinţa de a o citi. 

— Nu mi se pare înţelept să ne despărţim încă de documentul 
acela, argumentă Hernando la cuvintele lui Luna. O vom face 
doar atunci când vom avea vești că sultanul este dispus să 


sprijine planul nostru. Până acum, turcii nu s-au remarcat în 
mod special prin ajutorul dat neamului nostru. 

Apoi, când ceilalţi trei făceau speculaţii în legătură cu modul 
și cu locul în care vor aduce la cunoștința creștinătății 
medalioanele de plumb, Hernando îi anunţă că se întoarce la 
Córdoba. 

— Ai fost toată ziua căzut pe gânduri, observă Castillo. Nu 
pari să participi la iluziile noastre. Toate astea, adăugă 
traducătorul, arătând medalioanele de plumb, care zăceau pe 
masă, sunt rodul muncii tale, Hernando, o activitate de ani de 
zile. O lucrare excepțională. Ce-i cu tine? ` 

El nu avea pregătit vreun răspuns anume. Șovăi. Işi duse 
mâna la bărbie și se uită țintă la tovarășii săi. 

— Mă năpădesc îndoielile. Am nevoie... nu știu. Nu știu de ce 
am nevoie. Dar poate că e preferabil ca în acest moment să nu 
mă mai amestec în munca voastră... 

— Munca noastră? sări don Pedro. Tu ești făuritorul...! 

Hernando îl rugă să tacă, făcându-i un semn liniștitor cu 
mâna. 

— Da. Desigur. Eu n-o reneg, bineînţeles, dar am 
presentimentul că acum nu vă voi mai fi de prea mare ajutor. 

— Ești pustiit, interveni atunci Miguel de Luna. 

Hernando își aținti ochii albaștri asupra lui. 

— Te-ai golit. Ai muncit din greu și este normal să ţi se 
întâmple așa ceva. Odihnește-te. O să-ţi prindă bine. Ne vom 
ocupa noi. 

— Mama mea s-a lăsat să moară din cauza acestui proiect, îi 
surprinse el atunci cu răspunsul. 

Don Pedro, Miguel de Luna și Alonso del Castillo observară 
cum se crispează și cum luptă să-și stăpânească plânsul în 
prezenţa lor. Nobilul își plecă ochii, ceilalți doi se căutară din 
priviri. 

Ea n-a putut suporta ideea că fiul ei se dăruise creștinilor, iar 
eu mă jurasem să nu dezvălui nimic din planul nostru. 

Respiră adânc și vorbi cu un glas tremurător: 

— Pentru moment, prieteni, ăsta e singurul lucru pe care l-am 
obținut de la aceste medalioane de plumb. 


Hernando plesni din limbă ca să-l îmboldească pe Ucenic pe 
drumul de întoarcere la Córdoba. Plecase din Granada la 


răsăritul soarelui, fără să caute companie pentru lunga 
călătorie. La trecerea prin câmpia Granadei se ridică în picioare 
în scări și, privind în urma sa, observă culmile albe ale munţilor 
Sierra Nevada pe care le lăsa în spate. Era frig. Satele din zonele 
cele mai înalte din Alpujarras, de pe celălalt versant, probabil că 
erau și ele acoperite de zăpadă. Acolo își trăise copilăria, cu 
mama sa... și cu Hamid. Clătină din cap când un stol de sturzi- 
cântători care zburau foarte jos aproape că îi atinseseră capul. li 
văzu înălțându-se în zbor, de parcă s-ar fi pregătit să ajungă pe 
piscurile munţilor, dar, ceva mai încolo, se rotiră toţi deodată și 
se întoarseră la semănături. Se instală din nou în șa și, cu 
hățurile lăsate liber pe greabănul Ucenicului, își frecă mâinile cu 
vigoare, făcu palmele căuș și își slobozi răsuflarea caldă asupra 
lor. Case și gospodării erau risipite pe pământurile fertile ale 
câmpiei și pe ici-colo se zăreau oameni care munceau pe 
ogoare. De la distanță, câte unul ridica privirea la trecerea 
călărețului. Hernando scrută orizontul și oftă la vederea 
drumului lung și solitar care se deschidea dinaintea lui. 
Răsunându-i în urechi, tropotul ritmic al copitelor Ucenicului pe 
pământul întărit de ger i se prezentă drept singura sa companie. 

Chiar și numai aruncându-i o privire, Miguel băgă de seamă 
tristețea și neliniștea stăpânului său. li aștepta întoarcerea cu 
nerăbdare ca să-i poată vorbi despre Rafaela, așa cum acesta, 
înainte de plecare, îi făgăduise că vor face, dar văzându-l în 
această stare nu îndrăzni și, în următoarele zile, se mărgini să 
încerce a-i stârni interesul în legătură cu noutăţile petrecute în 
lipsa lui acasă, pe ogoare și în mica gospodărie de la țară. 
Ajunsese chiar să se certe cu Toribio din pricina dresajului 
violent la care îl supunea pe unul dintre mânji! îi explică mânios 
cu o ocazie, ridicând ameninţător cârja. 

— Îl maltrata fără motiv! strigă el. Îi înfigea pintenii, iar 
mânzul nu era în stare să înţeleagă ce voia dela el. 

Dar nici măcar această dispută nu reuși să capteze interesul 
lui Hernando, care continua să fie chinuit de nostalgie, în ciuda 
ieșirilor sale călare și chiar a vreunei escapade nocturne la 
bordel. 

— Stăpâne, răbufni într-o zi Miguel, care înainta spre el 
țopăind prin galeria care dădea în grădină, știi povestea cu 
motanul care voia să se suie pe un cal? 

Hernando se opri din mers. Țăcănitul cârjelor încetă să se mai 


audă în spatele lui. 

— Era un motan de culoare brună... 

— Știu povestea, îl întrerupse Hernando. Te-am auzit când i-o 
spuneai mamei mele la hanul Mânzului. Este vorba despre un 
nobil cavaler pe care vrăjitoarele cele rele l-au prefăcut într-un 
motan și care putea scăpa de farmece doar dacă reușea să 
călărească și să strunească un cal de război. Dar nu-mi amintesc 
sfârșitul, poate că n-am mai fost atent. 

— Dacă o știi pe asta, atunci poate că ar trebui să ţi-o 
povestesc pe cea despre cavalerul care trăia închis într-un turn, 
mereu singur... 

Miguel lăsă fraza în aer, cu bună știință. 

Hernando răsuflă. Trecură câteva clipe. 

— Cred că n-o să-mi placă povestea asta, Miguel. 

— Poate că nu, dar ar trebui s-o auzi... Cavalerul... 

Hernando îl făcu să tacă cu un gest. 

— Ce vrei să-mi spui, Miguel? întrebă el cu o înfățișare 
serioasă. 

— Că nu e bine să fii singur! replică acesta, ridicând vocea. 
Acum ţi-ai terminat treaba. Ce-ai de gând să faci? Să-ţi petreci 
ziua închis în această încăpere, înconjurat de hârtii? Nu ţi-ar 
plăcea să te recăsătorești? Să ai copii? 

Hernando nu răspunse. Miguel, cu un gest plictisit, se întoarse 
cu spatele și se îndepărtă, șchiopătând în cârjele sale. 


Dar Hernando căută din nou refugiu în bibliotecă. În 
intimitatea încăperii privi cele aproape trei sute de cărţi de care 
făcuse rost vreme de șapte ani, cât muncise la plăcile de plumb, 
toate rânduite cu grijă pe rafturi. Încercă să recitească vreuna, 
dar fără succes; nu trecea mult timp și se simţea deja obosit. 
Incercă, de asemenea, să se cufunde în studiul caligrafiei, dar 
condeiul se mișca stângaci pe hârtie. Părea să-și fi pierdut 
legătura spirituală care îl unea cu Allah atunci când desena 
caracterele chemate să-l preamărească. Hernando luă cu 
delicateţe ultimul condei pe care îl pregătise și îi verifică vârful 
ușor încovoiat; era bine tăiat... Deodată, își dădu seama: 
legătura cu Allah! Lovi masa de scris cu pumnul. Asta era! 

Astfel că, a doua zi, Hernando o porni spre moschee. Mai 
întâi, făcuse acasă abluţiunile obligatorii. Era oare cu putinţă să 
fi uitat de Dumnezeul său? se gândi el pe parcursul scurtului 


traseu până la Poarta lertării. Trecuseră șapte ani de când scria 
întruna despre Fecioară, despre Sfântul Apostol lacob și despre 
nenumărați sfinţi și martiri sosiți în acele regate. Intenţia lui 
fusese bună, dar toată munca aceea... să-i fi putut oare submina 
propriile credinţe, puritatea convingerilor sale? Simţea că are 
nevoie să se instaleze dinaintea miArab-ului, oricât de mult va fi 
fost profanat de către creștini, chiar și în picioare, în tăcere. 
Dacă tagiya le permitea să-și ascundă credinţa fără ca prin 
aceasta să se poată considera că păcătuiesc sau că o reneagă, 
de ce să nu se roage tot pe ascuns în moschee? Acolo, în 
spatele  sarcofagului marelui guvernator al provinciei de 
frontieră, don Alonso Fernández de Montemayor, se afla unul 
dintre cele mai splendide lăcașuri de cult create de adepţii 
Profetului de-a lungul întregii istorii. Trecu de Poarta lertării și 
traversă grădina; pereţii galeriilor care o înconjurau încă mai 
erau împodobiți cu nenumărate tunici ale celor condamnaţi de 
Inchiziţie, cu numele și păcatele acestora înscrise pe ele, iar 
refugiații trândăveau și căutau adăpost de frigul acelei dimineţi 
plumburii. Pădurea de minunate arce ale moscheii îi aduse un 
suflu de tihnă. Merse prin templu fără grijă. Sacerdoţi și 
credincioși se mișcau în interior și, pe ici-colo, în capelele 
laterale, se oficiau liturghii și slujbe. Lucrările la transept și în 
cor fuseseră întrerupte de ani de zile și erau în continuare 
oprite,  așteptându-se construirea  lanternoului, a cupolei 
acestuia, a corului și a bolţii care trebuia să-l acopere. Creștinii 
erau zgârciţi față de Dumnezeul lor, se gândi el plimbându-se 
printre lucrările neterminate: episcopi și regi trăiau în opulenţă, 
dar preferau să irosească banii mai curând pe lux, decât să-i 
repartizeze lăcașurilor de cult. 

„Oh, voi ce credeţi!”88 i se păru că citește intrând în mihrab, 
prin tencuiala de ipsos cu care creștinii voiau să ascundă 
cuvântul revelat. Era vorba despre începutul celei de-a cincea 
sure a Coranului, scris cu caractere cufice pe cornișa pe sub 
care se ajungea la locul sacru. Apoi, în tăcere, continuă să 
recite: „Când vă ridicaţi la rugăciune...“% 

Atunci, când se ruga, a înţeles, ca și cum Allah i-ar fi răsplătit 
devoțiunea: adevărul, cuvântul revelat și cioplit în marmura 
dură și prețioasă era ascuns sub un strat de tencuială ordinară 


s Coranul 5, 6, op. cit., p. 84. (nitr.) 
3 Ibidem. (n.tr.) 


de ipsos, gata să cadă la cea mai slabă lovitură! Oare nu cumva 
era chiar aceasta situaţia împotriva căreia voia el să lupte prin 
cărțile de plumb? Adevărul, unicul adevăr, supremaţia islamului 
ascunsă în spatele cuvintelor și al manevrelor papistașilor și 
sacerdoţilor; o ficţiune care avea să se năruie odată cu 
dezvăluirea Cărţii Mute, la fel cum o putea face și fragilul strat 
de tencuială care ascundea cuvântul revelat în mihrab-ul 
moscheii din Córdoba. Apoi, își ridică privirea spre arcele duble 
puse peste altele simple sprijinite pe zveltele coloane de 
marmură: puterea lui Allah cădea greu asupra credincioșilor săi, 
spre deosebire de ceea ce se întâmpla la creștini, care căutau 
temelii ferme. Greutatea voinţei divine asupra unor simpli 
credincioși ca el. l|și umplu pieptul cu acea fantastică 
certitudine, stăpânindu-și în același timp strigătele cu care 
dorea să continue să se roage la singurul Dumnezeu și își 
strânse buzele, pentru ca nici măcar șoaptele să nu-i poată fi 
auzite. 


În aceeași zi, pe colina Valparaiso din Granada, doi căutători 
de comori, dintre nenumăraţii care străbăteau acele ţinuturi pe 
urmele bunurilor de preț abandonate de morisci la ieșirea lor 
precipitată din acea zonă muntoasă, găsiră într-una dintre 
cavernele unei mine părăsite de pe culme, ceva mai sus de 
Albaicin, o ciudată și nefolositoare placă de plumb scrisă într-o 
latină aproape indescifrabilă. 

Descoperirea, de neînțeles pentru căutătorii de comori, a 
ajuns pe mâinile Bisericii și a fost predată unui iezuit care, de 
îndată ce a tradus-o, a ajuns la concluzia că într-adevăr 
constituia o veritabilă comoară. Era vorba despre o inscripţie 
funerară care menţiona că acolo era îngropată cenușa Sfântului 
Martir Mesit6n%, executat la ordinul împăratului Nero și unul 
dintre cei șapte bărbaţi apostolici despre care vorbea legenda și 
ale cărui rămășițe nu fuseseră niciodată găsite. Numaidecât, 
arhiepiscopul don Pedro de Castro a poruncit să fie strânsă 
cenușa care se va găsi în cavernă și să se procedeze la 
excavarea şi curățirea minelor ca să se poată căuta în 
continuare. In luna martie a aceluiași an, s-a găsit altă placă 
referitoare la înhumarea Sfântului Hesiquio, precum și mai 
multă cenușă și câteva oase umane calcinate. Înainte de 


% Alt nume sub care este cunoscut Sfântul Tesifonte. (n.tr.) 


sfârșitul lunii, a apărut Cartea despre fundamentele Bisericii și, 
la scurt timp, Cartea despre existența lui Dumnezeu. La 30 
aprilie, în plin extaz religios din Săptămâna Mare, când locuitorii 
Granadei simțeau în propria carne și conștiință patimile lui 
Hristos, o copilă cu numele de Isabel a găsit o plăcuţă ce 
adeverea martiriul Sfântului Cecilio, patronul Granadei și primul 
episcop al așezării lliberis. Împreună cu plăcuţa aceea au apărut 
și relicvele atât de râvnite și căutate ale sfântului. 
Întreaga Granadă s-a dezlănţuit în fervoare religioasă. 


După vizita aceea la moschee, Miguel observă la Hernando o 
schimbare favorabilă de atitudine. Zâmbea din nou și ochii săi 
albaștri își arătau strălucirea care îi caracteriza. Trebuia să 
vorbească cu el; situaţia Rafaelei era de-acum greu de suportat, 
întrucât tatăl ei, juratul don Martin, era pe punctul de a încheia o 
înțelegere cu una dintre numeroasele mănăstiri din oraș. Intr-o 
seară, după cină, urcă anevoie scările până la biblioteca de la 
primul etaj, unde îl găsi pe stăpânul și prietenul său absorbit de 
caligrafie. 

— Stăpâne, de mai multă vreme vreau să-ţi vorbesc despre 
ceva. 

O spuse din ușă, respectând spațiul acela pe care îl considera 
sacru. Așteptă ca Hernando să-și ridice privirea. 

— Spune-mi. Ti se întâmplă ceva? 

Miguel își drese glasul și intră șchiopătând în încăpere. 

— Îți mai amintești de fata despre care ţi-am vorbit înainte ca 
tu să pleci la Granada? 

Hernando oftă. Uitase complet de promisiunea făcută lui 
Miguel. Nu știa ce putea dori Miguel de la el, nici de ce îi păsa 
atât de mult de fată, dar fără îndoială că figura îngrijorată a 
prietenului său, atât de diferită de obișnuita lui expresie veselă, 
indica faptul că povestea era de o anumită gravitate. 

— Intră și ia loc, îi spuse zâmbind. Presimt că istoria va fi 
lungă... Hai să vedem, ce se întâmplă cu tânăra aceea? adăugă 
el, văzându-l pe Miguel înaintând în cârje, până se lăsă pe un 
scaun. 

— O cheamă Rafaela, începu Miguel, și este disperată, 
stăpâne. Tatăl ei, membru al Curţii cu Juri, are de gând s-o 
închidă într-o mănăstire. 

Hernando deschise mâinile. 


— Multe fete de creștini sfârșesc prin a se călugări de 
bunăvoie. 

— Dar ea nu dorește, replică Miguel numaidecât. Cârjele 
zăceau pe jos, de o parte și de alta a scaunului. Juratul nu vrea 
să ofere nici o sumă de bani mănăstirii, motiv pentru care 
viitorul care o așteaptă este acela de a fi servitoarea celorlalte 
călugăriţe. 

Hernando n-a știut ce să spună; privirea îi poposi pe chipul 
consternat al prietenului său. 

— Şi ce vrei să fac eu? Nu cred că stă în puterile mele... 

— Însoară-te cu ea! îl întrerupse Miguel, neîndrăznind să-l 
privească. 

— Poftim? 

Chipul lui Hernando arăta o lipsă de încredere totală. Nu știa 
dacă să râdă, ori să se supere. Văzându-l pe Miguel ridicând 
ochii, strălucitori din pricina lacrimilor pe care lupta să le 
stăpânească, alese să nu facă nici una, nici alta. 

— Este o soluţie bună, stăpâne! continuă infirmul, încurajat de 
tăcerea prietenului său. Tu ești singur, ea trebuie să se mărite 
dacă nu vrea să sfârșească închisă într-o mănăstire. Totul s-ar 
aranja. _ 

Hernando îl asculta, uluit. Chiar vorbea serios? Ințelese că așa 
stăteau lucrurile. 

— Miguel, spuse el rar, tu știi mai bine decât oricine că asta 
nu-i o chestiune ușoară pentru mine. 

Tânărul îi susţinu privirea, sfidător. 

— Miguel, continuă Hernando, încercând să găsească un 
răspuns, chiar și presupunând că eu aș fi dispus să închei o 
căsătorie cu fata aceea, pe care, desigur, nici măcar n-o cunosc, 
crezi că un îngâmfat membru al Curţii cu Juri din Córdoba ar 
consimţi la așa ceva? Crezi că i-ar permite fiicei sale să se 
mărite cu un morisc? 

Miguel încercă să răspundă, de parcă ar fi avut soluţia, dar 
Hernando îl împiedică să o facă. 

— Așteaptă... îi ceru el. 

Deodată, își dădu seama de ce anume i se întâmpla lui 
Miguel. În ultima vreme, fusese atât de absorbit de propriile 
gânduri, încât nu băgase de seamă transformarea băiatului. 

— Cred că există o altă problemă încă și mai greu de 
rezolvat... își aţinti ochii albaștri asupra aceluia care putea fi 


considerat singurul lui prieten și lăsă să se scurgă câteva clipe. 
Tu... tu ești îndrăgostit de fata aceea, nu-i așa? 

Invalidul își ascunse privirea, doar câteva clipe, înainte de a-l 
înfrunta din nou pe Hernando cu hotărâre. 

— Nu știu. Nu știu ce înseamnă să iubești pe cineva. 
Rafaelei... îi plac poveștile mele! Se linişteşte când mângâie caii 
și le vorbește. De cum intră în grajd, încetează să mai plângă și 
uită de toate necazurile. Este dulce și nevinovată. 

Miguel lăsă capul în jos, îl clătină și își duse mâna la bărbie. 
Văzându-l astfel, Hernando simţi că îl lasă puterile și i se pune 
un nod în gât. 

— Este... este delicată. Este frumoasă. Este... _ 

— O iubești, afirmă Hernando cu voce joasă și fermă. Işi drese 
glasul de mai multe ori. Cum am locui sub același acoperiș? 
Cum m-aș putea însura cu femeia de care știu că ești 
îndrăgostit? Ne-am încrucișa toată ziua, ne-am vedea. La ce te- 
ai gândi, ce ţi-ai imagina în timpul nopţilor? 

— Tu nu înţelegi. Miguel era în continuare cu capul plecat. 
Vorbea în șoaptă. Eu nu mă gândesc la nimic. Nu-mi imaginez 
nimic. Nu doresc nimic. Eu nu pot iubi o femeie așa cum o 
iubește un soț. N-am fost niciodată respectat. Sunt doar o 
lepădătură. Viaţa mea nu face doi bani. Hernando încercă să 
intervină, dar, de data aceasta, Miguel fu acela care îl împiedică. 
N-am avut niciodată o aspirație mai mare decât aceea de a duce 
la gură un os sau o bucată de pâine uscată. Ce importanţă are 
dacă o iubesc sau nu? Ce contează ce doresc eu? Intotdeauna, 
de-a lungul anilor, iluziile mele s-au risipit, încâlcite în picioarele 
mele. Dar azi am una, stăpâne. Şi este prima dată în 
dezgustătoarea mea existență când cred că voi putea reuși s-o 
împlinesc cu ajutorul tău. Îți dai seama? Vreme de cei 
nouăsprezece ani pe care trebuie să-i pun la socoteală, 
niciodată, dar niciodată! N-am avut ocazia să văd îndeplinită 
vreuna dintre dorințele mele. Da. Tu m-ai cules de pe drumuri și 
mi-ai dat de lucru. Dar acum îţi vorbesc de dorinţa mea 
arzătoare, doar a mea! Nu vreau altceva decât s-o ajut pe fata 
aceea. 

— Dar ea te iubește? 

Miguel își ridică faţa și se strâmbă cu un zâmbet amar. 

— Un invalid? Un servitor? Ea te iubește pe tine... 

— Ce spui...? 


Hernando se ridică de pe scaun. 

— l-am vorbit atât de mult despre tine, încât cred că da, că te 
iubește; cel puţin te admiră din adâncul inimii. Tu ai fost 
cavalerul din poveștile mele, salvatorul domniţelor, dresorul 
fiarelor sălbatice, îmblânzitorul de șerpi... 

— Ai înnebunit? 

Ochii albaștri ai lui Hernando păreau pe punctul de a ieși din 
orbite. 

— Da, stăpâne, răspunse Miguel, cu chipul congestionat. Este 
o nebunie ceea ce trăiesc eu de la o vreme încoace. 


În aceeași noapte, Miguel urcă să-l caute în bibliotecă, unde 
Hernando începuse să transcrie din nou evanghelia lui Barnaba 
la cererea celor din Granada. Dacă don Pedro și prietenii săi din 
Granada insistau să le trimită exemplarul pe care îl ţinea ascuns 
la el în bibliotecă, trebuia neapărat să facă o transcriere a 
textului. Îi convinsese că nu era momentul să se despartă de 
acesta, dar poate că nu va mai avea norocul acesta data 
viitoare. Hernando nu se putea împiedica să nutrească îndoieli 
în privinţa sultanului. Otomanul ar fi oare în stare să ajute 
neamul morisc? Dar, de această dată, când va sosi momentul, 
va trebui doar să scoată la lumină evanghelia pe care o anunţa 
Cartea Mută; nu era vorba să-și lanseze flota militară împotriva 
domeniilor regelui Spaniei, ci trebuia doar să devină acel rege al 
regilor pe care îl anunţase Fecioara Maria și să dezvăluie 
minciunile papistașilor. 

— Stăpâne, îi abătu atenţia băiatul, aș vrea s-o cunoști pe 
Rafaela. 

— Miguel... începu el să protesteze. 

— Te rog, însoţește-mă. Tonul vocii sale era atât de rugător, 
încât Hernando nu putu să-l refuze. De altfel, în fond, îl încerca o 
anumită curiozitate. 


Rafaela aștepta lângă Ucenic. Își împletea degetele de la o 
mână în coama lungă și deasă a acestuia, iar cu cealaltă îi 
mângâia buza. Lumina era chioară; o singură lampă, departe de 
paie lumina slab grajdul. Hernando o văzu pe fată, care îl primi 
cu rezervă, ținând capul plecat. Miguel rămase ceva mai în 
urmă, ca și cum ar fi vrut prin acest gest să se despartă de cei 
doi. Hernando șovăi. De ce era nervos? Ce i-o fi povestit Miguel 


despre el, în afară de a-l fi prefăcut în protagonistul poveștilor 
lui? Se apropie de Rafaela, care stătea în continuare cu privirea 
aţintită în jos. Fata purta o tunică suflecată și prinsă în talie ca 
să nu se murdărească, lăsând să se vadă o fustă neagră veche 
care îi ajungea până la nivelul încălţărilor, și, pe bust, un pieptar 
deschis, cu mâneci, peste cămașă. Totul de culoare cenușie; 
totul atârnând șleampăt, de parcă acele haine simple nu ar fi 
găsit pe ce să se rezeme. Ce i-o fi făgăduit Miguel? Poate că... o 
fi fost în stare să-i spună că avea să se însoare cu ea ca să o 
scape de mănăstire înainte de a-l fi consultat? 

Deodată, regretă că venise la grajd. Se întoarse cu spatele și 
o porni spre ieșire, dar se ciocni de Miguel, instalat pe culoar, 
țeapăn în cârje. 

— Stăpâne, te rog, îl imploră băiatul. 

Hernando cedă și se întoarse din nou către Rafaela. O găsi 
privindu-l cu niște ochi căprui care și în penumbră își strigau 
amărăciunea. 

— Eu... încercă el să-și justifice încercarea de a fugi. 

— Vă mulţumesc din inimă pentru ce sunteți dispus să faceţi 
pentru mine, îl întrerupse Rafaela. 

Hernando tresări. Blândețea din glasul fetei îl emoţionă; dar 
ce anume a spus? Miguel! Așadar, a fost în stare! Dădu să se 
întoarcă spre invalid, dar fata continuă să spună: 

— Ştiu că nu e nimic: de capul meu; părinţii și fraţii mei nu 
încetează să mi-o repete, dar sunt sănătoasă. Işi însoţi afirmaţia 
cu un zâmbet, lăsând să i se vadă dinţii, albi și perfect înșiraţi. 
N-am suferit de nici o boală și în familia mea suntem extrem de 
fertili, continuă ea. 

Hernando se simţi copleșit. Sinceritatea și vulnerabilitatea 
acelei voci îi dădură fiori. 

— Sunt o creștină bună și evlavioasă și vă făgăduiesc să fiu 
cea mai bună soţie pe care aţi putea să o găsiţi în toată 
Córdoba. Vă voi despăgubi cu prisosinţă pentru faptul că tatăl 
meu nu contribuie cu nici un fel de zestre, adăugă ea punând 
capăt discursului. 

Moriscul nu-și găsi cuvintele. Gesticulă și se foi neliniștit. 
Candoarea fetei îi trezi duioșia; ochii ei triști și căprui exprimau 
o durere lipsită de patimă, pe care până și Ucenicul, ciudat de 
liniștit alături de ea, părea să o înțeleagă. Doar respiraţia 
accelerată a lui Miguel, în spatele lor, nu se potrivea cu 


atmosfera. 

— Sunt creștin nou. Fu primul lucru ce îi trecu prin minte să 
spună. 

— Știu că inima voastră este curată și generoasă, afirmă ea. 
Miguel mi-a povestit. 

— Tatăl tău nu va permite... bâigui Hernando. 

— Miguel crede că are soluţia. 

De data aceasta chiar că își întoarse capul spre invalid. 
Zâmbea! O făcea cu dinţii aceia sparţi ca o lamă de fierăstrău, 
atât de diferiţi de ai Rafaelei. Se uită pe rând când la unul, când 
la celălalt. Privirile neliniștite ale celor doi păreau să-l 
încolțească. Care era soluţia? 

— Nu cumva o fi ceva contrar legilor? îl întrebă pe Miguel. 

— Nu. 

— Nici Bisericii. 

— Nici. 

Cum să îngăduie don Martin Ulloa căsătoria fiicei sale cu un 
morisc, fiu al unei condamnate de către Inchiziţie? se întrebă el 
atunci. Era de neînchipuit din toate punctele de vedere. Nici 
măcar nu avea nevoie să se justifice față de Rafaela; însuși tatăl 
ei avea să fie cel care va împiedica nunta, motiv pentru care 
putea să urmeze planul propus de Miguel fără să fie nevoie ca el 
să dezamăgească așteptările celor doi. 

— Sunt obosit, se scuză el. O să vorbim mâine, Miguel. 
Noapte bună, Rafaela. 

— Așteaptă, stăpâne, îl rugă Miguel când Hernando trecea pe 
lângă el. 

— Ce vrei acum, Miguel? îl întrebă cu o voce stinsă. 

— Trebuie să vezi și tu, cu ochii tăi. O să-ţi răpesc doar o clipă 
de odihnă. 

Hernando oftă, dar atitudinea lui Miguel îl obligă să cedeze 
din nou. Încuviinţă din cap. 

— Vino, îi ceru băiatul, trebuie să ne instalăm la primul etaj. 

Așa cum a spus, se răsuci pe cârje și se pregăti să iasă din 
grajd. 

— Și Rafaela? protestă Hernando. Ea nu poate veni la noi 
acasă. Este o tânără necăsătorită. 

Miguel nu-l luă în seamă, ca și cum ar fi vrut ca Rafaela să 
aștepte acolo revenirea lui. 

— Întoarce-te la tine acasă, o îndemnă atunci Hernando. 


— Acum nu poate să o facă, îl auzi pe Miguel spunând și îl 
văzu țopăind deja spre poartă. E periculos. 

— Ce vrei să spui? 

— Ea o să ne aștepte aici, alături de cai. 

Vocea se pierdu în urma invalidului, care ieși în grădină fără 
să mai aștepte. 

Hernando se întoarse spre Rafaela, care îi răspunse cu un 
zâmbet, și îl urmă pe Miguel. De ce nu putea fata să se întoarcă 
acasă? Ce pericol o amenința? Miguel, agăţat de balustradă, 
urca deja scara spre etajul de sus. Il ajunse din urmă pe ultimele 
trepte. 

Ce se întâmplă, Miguel? 

— Liniște, îl rugă invalidul. Nu trebuie să fim auziţi. O să vezi 
acum. 

Străbătură galeria de sus până la locul unde clădirea se oprea 
deasupra fundăturii care dădea spre ieșirea de la grajd. Miguel 
se mișcă lent, încercând să nu facă zgomot. Când ajunse în 
capăt, Hernando îl imită și se lipi de perete, ascuns, în colţul 
care permitea vederea asupra fundăturii. 

Nu cred să mai întârzie mult, stăpâne, șopti el, unul alături de 
celălalt, umăr la umăr, lipiti de perete. Este ora obișnuită. 
Hernando nu vru să întrebe. Te felicit, stăpâne, murmură din 
nou Miguel după o vreme de așteptare. O vei lua pe cea mai 
bună femeie din toată Córdoba. Ce zic eu Córdoba? Din toată 
Spania! 

Hernando clătină din cap în semn de negare. 

— Miguel... 

— lată-le! îl întrerupse tânărul. Acum, liniște. 

Hernando își scoase capul ca să zărească în întuneric cum 
două siluete se opreau în faţa portiţei prin care obișnuia să iasă 
Rafaela. Atunci înțelese motivul pentru care fata nu putea părăsi 
grajdul. In cele din urmă, un bărbat cu un felinar deschise 
portita dinspre grădina juratului și lumină chipurile a două 
femei, care se apropiară de don Martin Ulloa, pe care nu-i fu 
greu să-l recunoască. Femeile îi înmânară ceva juratului și 
dispărură la adăpostul întunericului din fundătură. Don Martin 
închise poarta și sclipirile felinarului începură să se stingă. 

Hernando deschise mâinile spre prietenul său. 

— Ei bine? Asta era ce trebuia eu să văd? îl întrebă el. 

— Vor fi în curând două săptămâni, îi explică Miguel în 


momentul în care consideră că membrul Curţii cu Juri trebuia să 
fi ajuns în casă, când erai la Granada, aproape că ne-am ciocnit 
cu femeile și cu tatăl Rafaelei. De atunci, noapte de noapte, a 
trebuit să verific că au plecat, pentru ca Rafaela să se poată 
întoarce acasă. 

— Ce înseamnă asta, Miguel? 

Hernando se dezlipi de perete și se îndreptă de spate în faţa 
băiatului. 

— Femeile alea, ca atâtea altele care vin pe aici, sunt 
cerșetoare. Într-o noapte, am recunoscut-o pe una dintre ele: i 
se spune Angustias. Am ieșit din nou pe străzi și m-am 
amestecat printre... printre ai mei. N-am primit nici o monedă 
de aramă, nici măcar falsă, zise și zâmbi în întuneric. Probabil că 
mi-am pierdut îndemânarea... 

— Scurteaz-o, Miguel, îl întrerupse Hernando. E târziu. 

— Bine. Am început să pun întrebări pe ici, pe colo. Alea două 
pe care le-ai văzut în noaptea asta se numesc Maria și Lorenza. 
Lorenza era cea mai scundă... 

— Miguel! 

— Închiriază copii pentru cerșit, spuse Miguel cu un glas ferm. 

Urmă un moment de tăcere, înainte ca Hernando să 
reacționeze. 

— De la jurat? întrebă el, în cele din urmă, surprins. 

— Da. Este o afacere foarte bună. Juratul face parte din 
confreria care se ocupă de copiii abandonați și are sarcina de a 
hotărî cui trebuie să fie încredințați. Copiii sunt atribuiți unor 
femei din Córdoba, care sunt plătite cu câțiva ducați pe an ca 
să-i alăpteze, dacă sunt încă sugari, sau ca să-i hrănească, dacă 
nu mai sug la sân. Aceste doici, la rândul lor, îi închiriază 
femeilor pe care le-ai văzut, ca să cerșească împreună cu copiii. 
Mulți dintre ei mor... 

Glasul lui Miguel se stinse la ultima frază. 

— Ce-are a face juratul în toată povestea asta? 

— Tot, replică tânărul, căruia interesul lui Hernando îi dădu 
noi aripi. Statutele confreriei dispun ca un inspector să constate 
periodic dacă acei copii încredinţaţi se află la persoanele cărora 
li se plătește în acest scop; dacă trăiesc și care este starea lor 
de sănătate. Don Martin și inspectorul sunt în cârdășie. Unul îi 
încredințează femeilor care îl interesează, iar celălalt se face că 
nu vede. În fiecare săptămână, cerșetoarele vin să plătească 


partea care-i revine juratului; același lucru îl fac cu inspectorul. 
Rafaela mi-a povestit că tatăl ei are nevoie de mulţi bani pentru 
luxul propriu, ca să fie asemenea celor douăzeci și patru de 
membri ai consiliului municipal. Aș putea înșira numele ultimei 
duzini de copii care au fost încredinţaţi, ale persoanelor cărora 
le-au fost daţi și ale cerșetoarelor care îi târăsc azi pe străzi. 

Hernando închise ochii pe jumătate. 

— Spui că mor mulţi dintre ei? întrebă el, clătinând din cap. 

— Asta nu-i decât o afacere, stăpâne. Din nefericire, o cunosc 
destul de bine. Sunt unii copii care reușesc să smulgă lacrimile 
și compasiunea oamenilor; alții, nu. Aceștia din urmă nu sunt de 
folos. Nici nu se poate cere de pomană cu copii grași și bine 
hrăniţi; este regula de bază a acestei meserii. Toţi sunt numai 
piele și os. Da, stăpâne, mor de foame, mușcaţi de șobolani sau 
din pricina celei mai neînsemnate fierbinţeli, dar nimic din toate 
astea nu se regăsește până la urmă menţionat în registrele 
confreriei. 

Hernando își înălță privirea spre cer, negru și acoperit cu nori 
amenințători. 

— Și tu vrei ca eu să-l constrâng pe jurat cu această poveste 
ca să-mi acorde mâna Rafaelei, nu-i așa? întrebă el după aceea. 

— Bineînţeles. 


61 


Don Martin Ulloa, fabricantul de ace, membru al Curţii cu Juri 
din Córdoba ca moștenitor al tatălui său, refuzase să-l 
primească. O sclavă moriscă, grasă și bătrână, îmbrăcată, așa 
zicând ca o servitoare, cu niște haine care cunoscuseră vremuri 
mai bune, îi transmisese mesajul stăpânului ei: prima dată, cu 
neplăcere, a doua oară, cu impertinenţă, iar a treia oară, chiar 
mânioasă. 

— Spune-i stăpânului tău, replicase Hernando la acest ultim 
refuz, ridicând și el glasul, conștient fiind că asculta cineva de 
dincolo de poartă, că m-a trimis Angustias și alte tovarășe și 
prietene de-ale lui. M-ai înţeles? Angustias! repetase el, pe un 
ton ridicat și răspicat. Spune-i că-l aştept mâine la mine acasă 
pentru o afacere în interesul lui. Nu-i voi mai acorda altă ocazie 
înainte de a face apel la guvernator sau la episcop. Locuiesc în 
casa de alături, în caz că nu știe, spuse el pe un ton ironic. 


Singur în bibliotecă, Hernando nu înceta să se gândească la 
toate acestea: chiar voia să se însoare cu Rafaela? 

— Ești singur! Ai nevoie de o femeie, care să aibă grijă de 
tine, care să te iubească și să-ţi ofere căldura unei familii, îi 
strigase Miguel în dimineața următoare întâlnirii din grajd, când 
Hernando îi spuse că-i pare rău, dar că trebuie să găsească altă 
soluție, pentru că el nu voia să încheie o căsătorie; ceea ce 
trebuia făcut, îi mai spusese el, era să denunțe justiţiei situația 
copiilor abandonaţi. Nu-ţi dai seama? continuase băiatul. De ani 
de zile, stai închis între cărțile și scrierile tale. lar copiii, nu ţi-ar 
placea să ai copii care să-ţi moștenească proprietăţile? Să-ţi 
întemeiezi o nouă familie? Câţi ani ai? Patruzeci? Patruzeci și 
unu? Începi să îmbătrânești. Vrei să-ţi trăieşti bătrâneţea de 
unul singur? 

— Te am pe tine. 

— Ba nu. Între cei doi se lăsă o tăcere stânjenitoare. M-am 
gândit mult. Dacă nu te însori cu Rafaela, dacă n-o scapi de 
mănăstire, o să mă întorc pe străzi. 

— Nu-i drept să mă ameninţi astfel, replicase Hernando, 
adoptând în același timp o atitudine extrem de serioasă. 

— Ba este cum nu se poate mai drept, insistase Miguel, 


clătinând din cap cu buzele strânse, conștient de importanţa 
vorbelor sale. Ti-am spus că singurul meu țel este salvarea 
acestei fete. Jur pe Dumnezeu că, dacă aș putea, dacă aș avea 
cea mai mică șansă, n-aş recurge la tine. Tu poţi refuza 
încheierea căsătoriei, respect acest lucru. Dar n-aș mai putea să 
locuiesc aici în continuare dacă nu-mi acorzi ajutorul pe care ţi-l 
cer. 

— Dar îmi ceri să mă însor! 

— Și? Aceia pe care îi numești fraţii tăi întru credinţă nu vor 
să știe de tine. Ai de gând să pornești în căutarea altei creștine 
ca să te însori? Ce-i rău în a te căsători cu Rafaela? Vei avea o 
soție bună care te va servi, se va ocupa de tine și îţi va dărui 
copii. Ești bogat. Ai o casă, venituri, pământuri și cai. De ce să 
nu te însori? 

— Sunt musulman, Miguel! protestase Hernando. 

— Și ce importanţă are? Córdoba este plină de căsnicii între 
morisci și creștine. Educă-ţi copiii în aceste două religii pe care 
vrei să le unifici, altminteri ce rost are atâta trudă? În folosul 
celor care te resping și te insultă? incotro mergi? Care este 
viitorul tău? Însoară-te cu Rafaela și fii fericit. 

„Fii fericit.” Acele două simple cuvinte îl urmăriseră și a doua 
zi, înainte de a se hotărî să bată la poarta juratului. Reușise oare 
vreodată să-și găsească fericirea? Fâtima și copiii i-o aduseseră. 
Cât de departe erau vremurile acelea! Trecuseră deja 
paisprezece ani de când fuseseră asasinați cu toţii. Și de atunci? 
Era singur. Îi revenise în amintire tristeţea care îl copleșise în 
timpul ultimei sale călătorii la Granada, cu Ucenicul păscând 
ierburile de pe malul râului Darro, iar el privind spre coasta unde 
se afla conacul lui Isabel. Miguel avea dreptate. Pentru cine 
atâta muncă și strădanie? Fii fericit! De ce nu? Rafaela părea o 
fată cumsecade. Miguel o adora. Și dacă Miguel pleca? Dacă îl 
părăsea și singurul lui prieten...? _ 

Ce avea de pierdut dacă se însura? Işi imagină casa plină de 
copii zbenguindu-se, strigătele și râsetele lor înveselindu-i 
munca pe care o desfășura în bibliotecă. Se imagină privind 
jocul lor în grădină, sprijinit de balustrada galeriei, la fel cum 
făcea cu Francisco și Ines. Paisprezece ani! Fu uimit de faptul că 
nu se simțea vinovat prevăzând această posibilitate: Rafaela era 
atât de diferită de Fâtima... Nimeni nu vorbea de dragoste; 
puţine căsătorii se făceau din dragoste. Și nici de pasiune; doar 


de posibilitatea de a fugi de acea tristă singurătate care - 
trebuia să o recunoască îl copleșea adesea. Atunci, își imagină 
acești alți copii și o nedeslușită senzaţie de tihnă puse stăpânire 
pe el. 


— Ce poftești, maur scârbos? A 

Don Martin Ulloa nu așteptase până a doua zi. In aceeași 
noapte, se prezentă în casa lui Hernando, care îl primi stând pe 
bancă în grădină. Juratul își aruncă întrebarea aplecat deasupra 
lui, fără să-i accepte invitaţia de a lua loc. Hernando observă 
spada care-i atârna la cingătoare. Miguel trăgea cu urechea din 
spatele porţii mari de la grajd. 

— Luaţi loc, îl invită încă o dată. 

— Pe scaunul unui maur? Nu mă așez cu maurii. 

— În cazul ăsta, îndepărtaţi-vă câţiva pași de maurul acesta 
care vă incomodează atât de mult. 

Juratul încuviinţă. Hernando rămase în continuare așezat pe 
scaun. 

— Cer mâna fiicei domniei voastre, Rafaela. 

Era un bărbat corpolent, cam înaintat în vârstă, dar cu o 
înfățișare trufașă. Firele rare de păr cărunt care îi rămăseseră 
pe cap și barba sa deasă și alburie contrastau cu brusca 
îmbujorare care i se ivi pe chip. Don Martin urlă niște insulte de 
neînțeles, apoi izbucni în hohote profunde de râs și reveni la 
înjurături. 

Miguel, speriat, scoase capul de după poarta cea mare. 

— Mâna fiicei mele! Cum îndrăznești să-i menţionezi numele? 
Buzele tale spurcate îi mânjesc onoarea... 

— Onoarea domniei voastre, îl întrerupse Hernando 
ameninţător, este cea care nu-și va reveni niciodată în cazul în 
care consiliul municipal ar afla de manevrele pe care le faceţi cu 
copiii abandonaţi. Onoarea domniei voastre, a soției domniei 
voastre și a fiilor domniei voastre. A nepoților domniei voastre... 
zise el, iar Don Martin își duse mâna la armă. Mă luaţi drept un 
imbecil, domnule jurat? Aici unde vă aflaţi, maurii aceia pe care 
îi urâţi atât de mult au creat cea mai splendidă dintre culturi 
chiar în acest oraș, și asta n-a fost din întâmplare. Vorbi liniștit 
având în față spada juratului scoasă pe jumătate din teacă. In 
acest moment, există un document pecetluit în mâinile unui 
notar public, minţi el, care relatează amănunţit tot ce faceţi cu 


copiii abandonaţi, cuprinzând și numele acestora și al 
persoanelor implicate. Dacă mi s-ar întâmpla ceva, documentul 
acela va fi predat imediat autorităţilor. Hernando îl văzu șovăind 
pe bărbat, cu o parte din tăișul spadei strălucind afară din teacă. 
Dacă mă ucideţi, viitorul domniei voastre n-o să facă nici cât o 
ceapă degerată. Vă amintiţi de o copilă numită Elvira? continuă 
el, ca să-i demonstreze certitudinea și importanţa amenințărilor 
sale. 

Juratul clătină o singură dată din cap. 

— Aţi încredinţat această copilă nou-născută unei doici 
numite Juana Bondoaca. Pe Juana asta cu siguranţă că v-o 
amintiţi, nu-i așa? Elvira a fost, după aceea, încredinţată lui 
Angustias ca să cerșească. Apoi, copila a murit, cam cu șase luni 
în urmă, dar nimic din toate astea nu figurează în registrele 
confreriei. 

— Asta e problema inspectorului, argumentă don Martin. 

— Și credeţi că inspectorul va lua asupra lui întreaga vină? Și 
că nici femeile, și nici cerșetoarele nu vor spune nimic în 
legătură cu participarea domniei voastre, cu banii pe care vi-i 
aduc acasă în fiecare noapte? 

Văzu nehotărârea oglindită pe chipul juratului. 

— Aveţi o fiică de care vreţi să scăpaţi încredinţând-o unei 
mănăstiri, fără nici o zestre. Merită să puneţi în primejdie 
onoarea domniei voastre și a întregii familii pentru fiica aceea? 

— Cum de o cunoști pe fiica mea? întrebă juratul, privindu-l cu 
suspiciune. Când ai văzut-o? 

— N-o cunosc, dar am auzit vorbindu-se despre ea. Suntem 
vecini, don Martin. Gândiţi-vă la învoiala pe care v-o propun: 
tăcerea mea în schimbul acelei fiice care vă deranjează... și 
cuvântul domniei voastre de onoarea că veți înceta manevrele 
cu copiii. Vă jur că voi fi atent la aceasta! Sunt creștin nou, 
desigur, dar colaborez cu arhiepiscopatul din Granada. Poftiţi. 
Hernando îi prezentă autorizaţia eliberată de arhiepiscopat când 
don Martin vâri spada în teacă, dar juratul nu știa să citească, 
motiv pentru care i-o înapoie după ce aruncă o privire asupra 
sigiliului consiliului catedralei. Aveţi o scuză în faţa celor 
deopotrivă cu domnia voastră. Știţi că am fost protejatul ducelui 
de Monterreal... 

— Și că te-au dat afară din palat, mormăi don Martin cu 
nepăsare. 


— Ducele n-ar fi făcut-o niciodată, răspunse Hernando. Îmi 
datora viaţa. Gândiţi-vă, don Martin. Dar vă aștept răspunsul 
până cel mai târziu mâine-noapte. Altminteri... 

— Mă ameninţi? 

Don Martin făcu un pas îndărăt; pe chipul său se ivea de- 
acum îndoiala. 

— De-abia acum v-aţi dat seama? O fac de când aţi intrat în 
această casă, răspunse Hernando, cu un zâmbet cinic. 

— Și dacă fiica mea nu va consimţi? șopti juratul printre dinţi. 

— Spre binele domniei voastre și al fiilor domniei voastre, 
căutați s-o convingeti. 

Hernando puse capăt conversaţiei și cu precauţie, fără să-i 
întoarcă spatele, îl însoţi pe jurat până la poartă. Omul mergea 
căzut pe gânduri și, când ajunse în vestibul, unde se împiedică, 
Hernando avu convingerea că îl învinsese. La întoarcerea sa în 
grădină, se întâlni cu Miguel oprit lângă ușa grajdului. Lacrimile 
îi curgeau pe obraji. Cu picioarele atârnându-i și mâinile prinse 
de cârje, nu era în stare să le șteargă, să le oprească din 
prelingere; și nici nu încercă să o facă. Era pentru prima dată, își 
dădu atunci seama Hernando, că-l vedea plângând pe invalid. 


Nunta se celebrase la sfârșitul lunii aprilie a aceluiași an. 
Hernando aflase prin Miguel că Rafaela, dând dovadă de 
inteligenţă, refuzase să accepte propunerea tatălui ei de a se 
căsători cu un morisc. „Prefer să intru la mănăstire!“ îi strigase 
ea. Dacă juratul don Martin se temea pentru onoarea și poziția 
sa socială din pricina manevrelor lui cu copiii abandonaţi, refuzul 
fiicei sale îl exasperase încă și mai mult își impusese voința din 
răsputeri. 

Astfel, nunta avusese loc fără petrecere și fără tevatură, fără 
prezența fraţilor ofensaţi ai miresei și fără nici o dotă. Când se 
încheiase ceremonia și se întorceau de la biserică, Hernando 
devenise conștient de pasul pe care tocmai îl făcuse. Rafaela 
intrase în casa care avea să fie noul ei cămin cu capul plecat, 
aproape fără să îndrăznească să spună un cuvânt. O tăcere 
încordată pusese stăpânire pe amândoi. Hernando o privise: 
copila aceea tremura... Ce-o să facă el cu o fată speriată, cu 
aproape douăzeci și cinci de ani mai tânără decât el? Își dăduse 
seama cu surprindere că și el simţea o oarecare teamă. Cât 
timp trecuse de când întâlnirile sale amoroase se reduseseră la 


tinerele de la bordel? Cu un oftat, o condusese la un dormitor 
separat de al său. Rafaela intrase, îmbujorată, și murmurase 
ceva cu o voce atât de stinsă, încât el nu reuși să o înțeleagă. 
Hernando privise cu atenţie mâinile soţiei sale: avea pielea 
iritată de forța cu care și le frecase. 

Apoi se refugiase în bibliotecă. 

A doua zi după nuntă, Miguel venise să vorbească cu el. Cu 
chipul îmbujorat, bâlbâindu-se, îl anunţase de intenţia lui de a 
părăsi casa din Córdoba și de a se instala în mica gospodărie de 
la ţară, pentru ca, spunea el, să-i supravegheze pe Toribio, cele 
douăsprezece iepe gestante pe care le aveau atunci și mânijii 
care urmau să fie fătaţi. Dar amândoi știau motivele adevărate 
pentru care invalidul hotărâse să plece: se îndepărta, le lăsa 
câmp liber lui Hernando și Rafaelei. Stăpânul său își ţinuse 
cuvântul și se însurase, iar Miguel nu dorea ca prezenţa lui în 
casă să devină o barieră între cei doi, care alcătuiau acum o 
nouă familie. 

Nu fusese chip să-l convingă, așa că atât Hernando, cât și 
soția sa îl văzuseră plecând. Când intraseră din nou în casă, 
Hernando se simţise ciudat de singur. Luase masa cu Rafaela 
într-o tăcere întreruptă doar de fraze politicoase și se întorsese 
în bibliotecă. De acolo o auzea pe Rafaela făcând curăţenie prin 
camere și foindu-se prin casă; din când în când, i se părea chiar 
că o aude fredonând un cântec, pe care deodată îl întrerupea ea 
singură, de parcă s-ar fi căit că face zgomot. 


Așa trecuseră săptămânile. Hernando se obișnuise cu 
prezenţa Rafaelei, iar ea începuse să se simtă din ce în ce mai 
comod în noul ei cămin. Mergea la piaţă cu Maria, gătea pentru 
el și nu-l deranja niciodată în momentele pe care el le petrecea 
închis, și nici nu întreba ce face acolo. Vara adusese ceva 
culoare în obrajii palizi ai Rafaelei și acele timide și stinse 
fredonări ajunseseră să devină cântece care se auzeau prin 
toată casa. 

— De ce mânzul ăsta are o zăbală diferită de cea pe care i-o 
vâri în gură celuilalt? îl întrebă soţia sa într-o zi, în grajd, 
uimindu-l înainte ca Hernando să iasă călare. 

Ea nu intrase niciodată până atunci în grajd câtă vreme 
Hernando se pregătea să urce în șa. Rafaela arătă spre colecţia 
de obiecte de fier care atârnau de pereţi. 


Dacă în general Hernando era zgârcit la vorbă, de data 
aceasta, fără să-și dea seama și fără să înceteze să-i pună 
mânzului dârlogii, se pomeni ţinându-i o lecție soției sale. 

— Depinde de botul pe care îl au, îi răspunse el Unii îl au 
negru, alţii îl au alb, iar alţii, roșu. Cei mai buni sunt cei care îl 
au negru: este cel mai normal, cum se întâmplă cu ăsta, zise 
Hernando se opinti pentru a-i strânge chinga de la șa. Astora, 
celor cu botul negru, trebuie să li se pună o zăbală obișnuită, 
moale, pentru manevre din scurt și ca să poată mânca... Se opri 
câteva clipe, cu spatele la Rafaela, dar continuă să vorbească: 
Aceste zăbale trebuie să fie groase și așezate de-a curmezișul... 
Atunci, se întoarse spre soţia sa. lar struna trebuie să fie groasă 
și rotundă, termină el de explicat și o privi drept în față. 

Rafaela își arătă cel mai dulce dintre surâsuri. 

— Și de ce te interesează pe tine toate astea? o întrebă el. 

Rămaseră câteva clipe unul în faţa celuilalt. În cele din urmă, 
Hernando fu cel care înainta spre ea. O luă de umeri și o sărută 
delicat pe buze. Un fior străbătu corpul fetei. 


În aceeași seară, Hernando o privi în timp ce luau cina. 
Tânăra era însufleţită și îi povesti o istorie amuzantă despre 
ceva ce văzuse în drum spre piaţă. Buzele ei fine zâmbeau, 
lăsând să i se vadă dinţii albi; glasul ei era dulce, nevinovat. 
Hernando fu surprins să se trezească râzând cu ea pentru prima 
dată. 

După cină, ieșiră amândoi în grădină. Era o noapte înstelată și 
trandafirii își revărsau parfumul îmbătător în aer. Priviră 
împreună strălucirea cerului nocturn. Atunci, ea îl întrebă cu o 
voce foarte joasă: 

— Chiar nu vrei să ai copii cu mine? 

Hernando, uimit, o privi de sus până jos. 

— Dar tu vrei? o întrebase și el la rândul său. 

Rafaela părea să-și fi epuizat curajul cu prima întrebare. 

— Da, murmură ea cu capul plecat. 

Urcară tăcuţi în dormitor: imensa timiditate a fetei părea 
molipsitoare și Hernando procedă cu prudenţă, încercând să nu 
o vatăme. Uită de plăcerea pe care o căuta cu Fâtima și cu 
Isabel și se împreunară precum creștinii, cu fata nemișcată în 
pat, fără să-și arate trupul, îmbrăcată în cămașa ei lungă, 
evitând păcatul. 


După un an și jumătate, unirea lor se văzu binecuvântată cu 
primul lor copil: un băiat, căruia i-au pus numele Juan. 


62 


In anul 1600, don Pedro de Granada Venegas ceruse cu 
insistență prezenţa lui Hernando în orașul său. Se apropia 
momentul trimiterii Evangheliei lui Barnaba sultanului, pentru că 
medalioanele de plumb care cuprindeau scrierile lui Hernando și 
pe care don Pedro, Luna și Castillo le ascunseseră pe rând ca să 
fie găsite de către creștini în grotele din muntele Valparaiso, 
rebotezat acum de popor cu numele de Sacromonte“, își 
atinseseră primul lor obiectiv. 

În anul acela, arhiepiscopul don Pedro de Castro, neluând în 
seamă vocile care clamau caracterul lor fals, precum și 
somaţiile Romei care recomandau prudenţă față de descoperiri, 
calificase osemintele și cenușa găsite lângă medalioanele de 
plumb drept relicve autentice. In sfârșit, Granada dispunea de 
relicvele patronului său, Sfântul Cecilio, și ale atâtor altor martiri 
care îl însoţiseră pe Sfântul Apostol lacob! În sfârșit, Granada se 
elibera de jugul orașului maur și devenea asemenea oricăruia 
dintre cele mai importante sedii ale creștinătății din Spania! 
Granada era la fel de creștină, poate chiar și mai creștină decât 
Santiago, Toledo, Tarragona ori Sevilla. Chiar acolo, pe muntele 
sacru, mulţi oameni sfinţi pătimiseră martiriul. 

Dar dacă arhiepiscopul De Castro dispunea de autoritate și 
legitimitate ca să declare autentice relicvele, nu avea căderea 
de a face același lucru cu obiectele de plumb și de a afirma 
adevărul doctrinei pe care o conţineau  plăcutele și 
medalioanele; aceasta era de competenţa exclusivă a Romei, 
care ceruse să-i fie trimise, ceva ce prelatul refuza, reținându-le 
cu scuza complexităţii traducerii lor, încredințată tocmai lui Luna 
și Castillo. 

Aceasta era situaţia pe care Hernando o găsise la Granada: 
relicvele fuseseră declarate autentice, în vreme ce plăcile de 
plumb care spuneau că acelea erau tocmai relicvele cutărui sau 
cutărui bărbat sfânt apostolic se aflau încă în studiu. Dar aceste 
probleme formale ale competentelor nu păreau să afecteze 
populaţia înflăcărată a Granadei și nici pe noul rege, Filip al Il- 
lea, încoronat cu doi ani înainte, în urma agoniei lente și a morții 


* „Muntele Sacru“, probabil într-o latină medievală. (n.tr.) 


dureroase a tatălui său, și care se arăta entuziasmat de această 
nouă și foarte creștinească Granadă. 

Hernando merse pe Sacromonte însoţit de don Pedro de 
Granada; atât Castillo, cât și Luna se scuzară că nu pot face 
această vizita. Cei doi bărbaţi, călări, urmaţi de doi lachei, 
urmară cheiul râului Darro, trecură de poarta spre Guadix și 
începură urcușul pe muntele sacru pe o cărare care pornea de la 
una dintre ieșirile din vechile ziduri care înconjurau Albaicinul. 
Hernando nu cunoștea acest drum. Nu mai vizitase Granada de 
trei ani, de când le adusese în sfârșit mult așteptata transcriere 
a evangheliei lui Barnaba, pe care Luna și Castillo putuseră să o 
studieze în voie. Pe de altă parte, descoperirea plăcilor de 
plumb deviase interesul consiliului catedralei de la martirii din 
Alpujarras, așa că acesta încetase să-i mai comande rapoarte. 

— De când a apărut prima placă, spuse don Pedro când urcau, 
s-au petrecut minuni și vedenii. Mare parte din locuitorii 
Granadei, printre care toate călugărițele unei mănăstiri, au 
depus mărturie în faţa arhiepiscopului că au văzut și au asistat 
la niște lumini ciudate pe munte, chiar și la procesiuni eterate 
iluminate de focuri sacre îndreptându-se spre caverne. ţi 
imaginezi așa ceva? O întreagă mănăstire de călugăriţe! 

Hernando clătină din cap, gest observat de către don Pedro. 

— Nu-ţi vine să crezi? îl întrebă acesta. Atunci, ascultă: o 
copilă infirmă s-a rugat în caverne și s-a vindecat. Fiica unui 
slujbaș de la Tribunalul Suprem, imobilizată în pat de patru ani, 
a fost dusă într-o litieră până la caverne și a ieșit mergând pe 
picioare; zeci de persoane au depus mărturie în dosarul de 
calificare a relicvelor. Până și episcopul de Yucatân a venit din 
Indii ca să se roage la martiri pentru vindecarea unui herpes 
militaris”? de care suferea. A oficiat slujba și apoi a frământat 
pământ din caverne cu apă sfinţită, a aplicat pasta pe herpes și 
s-a vindecat pe loc. Un episcop! Și așa a depus și el mărturie. 
Sunt încă multe tămăduiri și minuni pe care oamenii le 
povestesc despre Sacromonte. 

— Don Pedro... începu să spună Hernando cu calm. 

— Vită-te, îl întrerupse nobilul. Se apropiau deja de locul 
stâncos unde se aflau cavernele. Hernando urmări mâna lui don 
Pedro, care se mișca prin aer încercând să cuprindă tot ce li se 
deschidea în față. Acesta este rezultatul muncii tale. 


% „Herpesul soldaţilor” (în Ib. Latină în orig.) (n.tr.) 


O pădure de peste o mie de cruci se înălța în jurul micii intrări 
în mina în care se aflau cavernele, loc în care se îngrămădeau 
pelerinii în jurul unor minuscule capele și al locuințelor 
capelanilor. Cei doi își opriră caii, cel roșcat pe care îl călărea 
Hernando se mișca, neliniștit. Moriscul își trecu privirea peste 
locul acela, aţintind-o asupra crucilor și a credincioșilor 
îngenuncheaţi lângă ele. Unele erau simple cruci de lemn, dar 
altele erau cioplite cu măiestrie, înalte, imense, urcate pe 
piedestaluri mari. 

— Rezultatul muncii mele, șopti el. 

Când venise la Granada să predea primele plăcuţe de plumb, 
se îndoia de strădaniile sale, dar credulitatea poporului era cu 
mult mai mare decât orice greșeală pe care ar fi putut să o 
comită în scrierile lui. 

— Este impresionant, se miră el, răsucindu-și capul ca să 
reușească să vadă vârful crucii înălțate lângă el, cu mult mai 
înaltă decât el. 

— Majoritatea bisericilor din oraș au ridicat cruci, îi explică 
don Pedro, urmărind privirea lui Hernando. Același lucru l-au 
făcut mănăstirile, consiliul municipal, comitetele, colegiile și 
breslele: lumânărari, făurari, ţesători, dulgheri, Tribunalul 
Suprem și notarii, în sfârșit, cu toţii. Urcă în procesiune cu 
crucile lor, escortaţi de gărzi de onoare în sunetul flautelor și al 
timpanelor, intonând 7e Deum. Se organizează permanent 
serbări populare de hram pe Sacromonte. 

Hernando clătină din cap. 

— Nu-mi vine să cred. 

— Dar știu, continuă don Pedro, că Alonso del Castillo are 
mari probleme cu traducerea plăcilor de plumb. 

Hernando se miră. Ce probleme putea avea traducătorul? 

— Arhiepiscopul îi controlează personal munca, explică don 
Pedro, și în momentul în care vreo frază ambiguă pare să încline 
spre doctrina musulmană, o corectează după bunul său plac. 
Omul acela se încăpăţânează să facă din Granada un oraș mai 
sfânt chiar decât Roma. Dar, la urmă, în ziua în care sultanul va 
face cunoscută evanghelia, adevărul va străluci: ei toţi, făcu un 
gest spre oameni, se vor vedea obligaţi să-și recunoască 
greșelile. 

„Sultanul?” se întrebă Hernando. 

— Nu cred că trebuie să-i trimitem sultanului evanghelia 


aceea, adăugă el numaidecât. Don Pedro îl privi uimit. Nu cred, 
insistă el. Turcii n-au făcut nimic pentru noi... 

— In ceea ce privește evanghelia, îl întrerupse don Pedro, nu 
va fi vorba doar despre noi, ci de întreaga comunitate 
musulmană. 

Moriscul continuă să vorbească de parcă nu ar fi auzit vorbele 
nobilului: 

— De ani de zile, turcii nu angajează nici o flotă de război în 
atacarea creștinilor din Mediterana; se ocupă doar de 
problemele lor din Orient. Se spune chiar că această liniște îi va 
permite noului rege al Spaniei să atace Algerul și că se 
pregătește deja pentru asta. 

— Tu ai spus să o trimitem sultanului! 

— Da, recunoscu Hernando. Dar acum cred că trebuie să fim 
mai precauţi. Cărţile de plumb n-au fost încă traduse, nu asta-i 
tocmai ce mi-ai spus? lar Don Pedro încuviinţă. În referirile la 
Cartea Mută se spunea doar că descoperirea va veni printr-un 
rege al arabilor; atunci m-am gândit la Sultan, într-adevăr, dar 
acesta se îndepărtează din ce în ce mai mult de noi. Există și alți 
regi ai arabilor, la fel de importanţi sau și mai importanţi decât 
sultanul otoman: în Persia domnește Abbas |, iar în India Akbar, 
căruia i se spune „cel Mare“. Acolo, pe meleagurile acelea, sunt 
iezuiți, și am aflat că Akbar, deși este un musulman convins, 
este un rege tolerant faţă de religiile din acele regate. Poate că 
el ar trebui să fie acela care, datorită firii lui, să scoată la lumină 
doctrina evangheliei lui Barnaba. 

Don Pedro cântări cuvintele pe care tocmai le auzise. 

— Am putea aștepta să fie traduse complet cărțile de plumb, 
admise el. Atunci vom hotărî cui să o trimitem. 

Hernando avea de gând să încuviințeze, când unul dintre 
lachei îi spuse stăpânului său că pot să intre acum în caverne. 
Oamenii lăsară un culoar liber la sosirea seniorului de 
Campotéjar și guvernator al palatului Generalife. Un preot îi 
însoți în timpul vizitei prin întortocheata mină, luminând cu o 
torță culoarele lungi, strâmte și joase care dădeau în diversele 
caverne, de mărimi diferite. Se rugară cu o fervoare prefăcută în 
fața altarelor ridicate acolo unde apăruseră rămășițele vreunui 
martir, depuse acum în urne de piatră. Sacerdotul, un tânăr 
inspirat de un misticism exagerat, începu să-i explice 
însoţitorului respectabilului nobil din Granada conţinutul plăcilor, 


în vreme ce don Pedro observa cu coada ochiului reacţiile lui 
Hernando, care știa informaţiile pe dinafară. Doar el le crease! 

— Cărţile și tratatele găsite, mult mai complexe decât plăcile 
care anunțau martiriul sfinţilor, sunt în curs de traducere, păru 
că vrea să se scuze tânărul preot când ajunseră la o cavernă 
mică, rotundă. Dacă-mi permiteţi, adăugă la vederea unui 
bărbat care în momentul acela se ridica în picioare după ce se 
rugase în faţa altarului, vă prezint un concitadin al vostru care 
este și el în trecere, medicul din Córdoba don Martin Fernández 
de Molina. 

— Hernando Ruiz, se prezentă el, acceptând mâna întinsă a 
medicului. 

După ce îl salută respectuos pe nobil, don Martin se alătură 
suitei; încheiară împreună peregrinarea prin caverne și reveniră 
la Granada. Hernando călărea înaintea celorlalţi doi, în pas 
liniștit, absorbit de gânduri, vrăjit de tot ce luase naștere din cei 
șapte ani de trudă consacraţi unui obiectiv în urma căruia 
creștinii și-ar fi reconsiderat opinia despre comunitatea moriscă. 
Își vor atinge oare scopul? Pentru moment, se părea că pe locul 
acela pusese stăpânire creștinătatea... 

Apoi, trecând pe cheiul râului Darro, își îndreptă privirea 
asupra locului unde se înălța conacul lui Isabel. Don Pedro 
evitase orice comentariu despre femeia aceea. Ce mai făcea 
oare? Fu uimit să constate că amintirile sale erau neclare. li ură 
noroc în sinea lui și își văzu de drum, așa cum ea însăși îi ceruse 
cândva. Doar când îl văzu pe don Martin descălecând în fața 
casei Țevilor de Tun, înțelese că pierduse conversaţia dintre 
medic și don Pedro. 

— Va lua masa cu noi, îi explică nobilul în vreme ce lacheii se 
ocupau de cai. Este foarte interesat să-i cunoască pe Miguel de 
Luna și pe Alonso del Castillo. l-am spus că, pe lângă 
traducători, sunt și medici. Don Martin susţine că la Granada 
este epidemie de ciumă. 

Urcând în casa Țevilor de Tun, don Martin recunoscu că se 
află în oraș în calitate de împuternicit al consiliului municipal din 
Córdoba pentru a cerceta zvonurile despre ciumă. Toate marile 
orașe spaniole refuzau să recunoască oficial epidemia, până 
când morții ajungeau să fie îngrămădiţi pe străzi. Declararea 
bolii aducea imediat după sine izolarea orașului ciumat și 
paralizarea oricărei legături comerciale cu acesta. De aceea, în 


momentul în care, într-o localitate, se ivea cea mai mică 
bănuială, consiliile municipale ale celorlalte orașe trimiteau 
medici de încredere ca să verifice ei înșiși veridicitatea 
zvonurilor. 

— Președintele Tribunalului Suprem, explică don Martin în 
timpul mesei, m-a autorizat să fac investigaţii și mi-a spus că nu 
e mare lucru, că oamenii sunt sănătoși. 

Atât Luna, cât și Castillo scoaseră o exclamaţie. 

— Consiliul municipal organizează petreceri și baluri în timpul 
nopţii ca să-i distreze pe cetățeni, recunoscu cel din urmă, dar 
de ceva vreme au început să se ia măsuri împotriva ciumei. 

Știu, dar nu sunt măsuri preventive, ci paliative, afirmă 
doctorul Martin Fernândez. Am văzut tărgile acoperite cu prelată 
în care sunt scoși din oraș ciumaţii și cetele de soldaţi care 
controlează cartierele. Am vizitat spitalul de ciumați și nici unul 
dintre medicii care muncesc acolo nu vorbește despre altceva 
decât despre ciumă. 

— Nu va trece multă vreme, interveni Miguel de Luna, până 
când se vor vedea siliți să recunoască oficial epidemia. 

Hernando asculta cu un interes căruia nu-i lipsea stupoarea. 

N-ar fi mai bine să se acţioneze numaidecât? întrebă el. Ce se 
câștigă tăgăduind realitatea? Populaţia este cea care va fi 
afectată, iar ciuma nu-i deosebește pe seniori de vasali. Ce vreţi 
să spuneți prin măsuri paliative? Există vreun mod de a preveni 
boala? 

— Măsurile sunt paliative, îi răspunse medicul din Córdoba, 
pentru că se adoptă doar faţă de ciumaţi. S-a crezut în mod 
tradiţional că boala se răspândește prin aer, dar acum câștigă 
teren unele teorii care susțin că se propagă și prin îmbrăcăminte 
și contact personal. Cel mai important este să se purifice aerul și 
să se ardă ierburi aromatice în toate colturile orașului, dar 
trebuie să se promoveze curăţenia și să se recomande 
închiderea oamenilor în casele lor, în loc să se organizeze 
petreceri și reuniuni de persoane; să se dea ordin pentru zidirea 
ieșirilor din casele unde s-a produs vreun caz și izolarea oricărei 
persoane care ar prezenta vreun simptom, inclusiv a rudelor 
acesteia. Câtă vreme nu se adoptă aceste măsuri, se lasă cale 
liberă contagiunii și adevăratei epidemii. 

— Dar... încercă să intervină Hernando. 

— Și cel mai important... - îl întrerupse don Martin în vreme 


ce Luna și Castillo încuviinţau, știind cu siguranţă ce va spune în 
continuare - ... să se închidă orașul pentru ca epidemia să nu se 
extindă și în alte localități. 


Granada căzuse curând pradă epidemiei, iar ciuma ajunsese 
la Córdoba în anul următor, în primăvara lui 1601. In ciuda 
zdrobitorului raport pe care doctorul Martin Fernández îl 
prezentase în legătură cu prestaţia neglijentă a autorităţilor din 
Granada, consiliul municipal din orașul califilor acţionase exact 
la fel precum cel din orașul Alhambrei și, în vreme ce interzicea 
vânzările la mezat și relaţiile cu telalii, ori scotea în afara 
zidurilor paturile bolnavilor ca să le ardă, cei opt medici 
municipali semnau o declaraţie prin care adevereau că orașul 
Córdoba fusese scutit de ciumă și de orice altă boală 
molipsitoare importantă. 

Hernando avea doi copii minunaţi, Juan, de patru ani, și Rosa, 
de doi, pe care îi adora și care veniseră pe lume să-i schimbe 
viața. „Fii fericit“, își amintea el noapte de noapte, privindu-i 
dormind. Îl înspăimânta simpla idee de a-și pierde din nou 
familia și, de îndată ce se întorsese de la Granada, se 
aprovizionase îndestulător cât să poată rezista închis în casă 
atât cât ar fi fost necesar. De cum avusese vești că ciuma 
pustiește localitatea Erija din apropiere, îi trimisese vorbă să 
vină lui Miguel, care locuia în mica gospodărie de la ţară 
împreună cu caii și care în primul moment refuzase invitaţia, 
invocând numeroasele treburi pe care le avea de făcut, dar 
care, până la urmă, trebuise să cedeze atunci când venise 
Hernando să-l caute și îl obligase, în ciuda protestelor sale, să 
revină cu el la casa din Córdoba. 

— E mult de lucru aici, stăpâne, insistase invalidul, arătând 
spre iepe și mânji. 

Hernando clătinase din cap în chip de refuz. Miguel făcuse o 
treabă foarte bună: Zburătorul murise de ani de zile, iar 
invalidul se agitase cu isteţimea care-l caracteriza să găsească 
armăsari buni de prăsilă. Din poruncă regală, creșterea cailor 
era supusă controlului fiscal de către funcţionarii regali din 
localităţile în care erau amplasate hergheliile de iepe. Nici un cal 
andaluz nu putea să depășească fluviul Tajo și să fie vândut în 
Castilia, iar monta iepelor trebuia făcută de armăsari de bună 
calitate înregistraţi în toată regula la funcționarii regali. Miguel 


reușise ca produsele grajdurilor lui Hernando să fie foarte bine 
cotate pe piață. 

Hernando știa de ce anume se temea prietenul său și 
hotărâse să se arate mai reținut faţă de Rafaela câtă vreme 
Miguel urma să locuiască împreună cu ei. În acel răstimp, 
conviețuirea dintre soți se desfășurase într-un mod placid; 
începuseră să se cunoască puţin câte puţin. Hernando găsise în 
ea o tovarășă de viaţă dulce și discretă; Rafaela, un bărbat 
atent și amabil, care nu o presa niciodată, mult mai cultivat 
decât tatăl și fraţii ei. lar nașterea copiilor o adusese într-o stare 
de fericire desăvârșită. Rafaela, pe care maternitatea o 
înzestrase cu forme mai rotunjite, se dovedise a fi ceea ce Îi 
prezisese Miguel: o soție bună și o mamă excelentă. 

Așadar, rămaseră cu toţii închiși în casa din Córdoba, cu un 
foc de ierburi aromatice aprins permanent în grădină. leșeau 
doar ca să meargă duminicile la liturghie. Atunci era ocazia în 
care Hernando, blestemând în șoaptă pentru faptul că Biserica 
insista să reunească oamenii la slujbe sau la procesiuni, 
constata înspăimântat efectele bolii asupra orașului: prăvălii 
închise, nici o activitate economică, ruguri de ierburi lângă 
retablurile și altarele de pe străzi, în fața bisericilor și a 
mănăstirilor; case marcate și închise; străzi întregi, cele în care 
se produseseră numeroase molipsiri, cu intrările zidite; familii 
alungate din oraș, în vreme ce ruda lor bolnavă era dusă la 
spitalul Sfântul Lazăr, iar îmbrăcămintea tuturor era arsă, și 
femei încă sănătoase, cândva oneste, precum și cele pe care 
onoarea le împiedica să cerșească pe străzi, oferindu-și public 
trupul ca să câștige câţiva bănuţi cu care să-și întreţină bărbaţii 
și copiii. 

— Este absurd! îi șopti Hernando lui Miguel într-o duminică în 
care se întâlniseră cu una dintre ele. Pot deveni prostituate, dar 
nu cerșetoare. Cum pot bărbaţii lor să accepte banii ăștia? 

— Este onoarea lor în joc, îi răspunse infirmul. În vremurile 
astea nu mai funcţionează confreriile care să se ocupe de 
sărmanele rușinoase. 

— În religia adevărată, sublinie Hernando coborând și mai 
mult tonul vocii, faptul de a primi de pomană nu înseamnă nici o 
umilire. Comunitatea musulmană este solidară. „Rugaţi-vă și 
dați de pomană”, spune Coranul. 

Dar nu numai Biserica sfida boala cu adunările credincioșilor 


săi. Chiar și consiliul municipal, văzând tristeţea populaţiei și 
nedând ascultare nici unei recomandări, a organizat niște lupte 
cu tauri în Piaţa Corredera în momentul cel mai cumplit al 
epidemiei. Nici Hernando, nici Miguel nu putuseră vedea cum 
doi fii ai Zburătorului, pe care îi vânduseră la vremea lor, 
eschivau şi  ademeneau animalele cu coarne, stârnind 
aclamaţiile unui public care, chiar dacă pe moment își uita de 
necazuri, părea incapabil să înțeleagă că aglomeraţia și 
contactul unora cu alţii servea doar ca să le agraveze. 

La rândul său, în acele luni de izolare, Miguel își dădu toată 
silinţa cu cei doi copii. Evita chiar și posibilitatea de a o privi pe 
Rafaela, care, la rândul ei, proceda cu prudenţă și rezervă. 
Acolo, în lungile nopţi de lehamite, invalidul se refugia în 
poveștile sale, fâcându-l să zâmbească pe micuțul Juan cu 
gesturile lui teatrale. 

— De ce nu mă înveţi să socotesc? îi ceru Miguel într-o zi lui 
Hernando, care trăia aproape izolat în bibliotecă. 

Anii dedicați scrierii cărţilor de plumb treziseră în el o sete 
nesăţioasă de a învăţa, pe care căuta să și-o satisfacă prin 
lecturi pe diverse teme, întotdeauna cu un obiectiv: să găsească 
ceva care ar putea servi la obţinerea conviețuirii pașnice a celor 
două culturi. Prietenii săi din Granada îl înzestraseră, cu mare 
plăcere, cu toate cărțile pe care le aveau la îndemână și care l- 
ar fi putut interesa. 

Hernando înţelese motivele care se ascundeau în spatele 
acelei cereri și acceptă să-l ajute, motiv pentru care invalidul, 
între cifre, adunări și scăderi, se închise și el în timpul zilei în 
bibliotecă. Așa reușiră să depășească incomoditatea pe care o 
presupunea izolarea, în vreme ce epidemia decima populaţia 
C6rdobei. 

Juratul don Martin Ulloa fusese una dintre victimele sale. 
Juraţii din fiecare parohie aveau obligaţia de a controla casele, 
de a verifica dacă în ele nu cumva locuiau ciumați și, în acest 
caz, de a-i trimite în cartierul San Lorenzo și de a le expulza 
familiile din oraș. Don Martin se prezentase în numeroase ocazii 
acasă la Hernando și Rafaela, cerându-i medicului care îl însoțea 
investigaţii inutile și mult mai amănunțite decât cele la care îi 
supunea pe ceilalţi enoriași; nu se mai temea de morisc, trecuse 
multă vreme de la povestea cu copiii abandonaţi, cine sa-și mai 
facă griji atunci pentru treaba aceea? Don Martin nu-și ascundea 


neliniștea de a gasi cel mai nesemnificativ simptom de boală 
până și la propria fiică. 

Hernando fu uimit în ziua în care, în loc să se prezinte juratul, 
o făcuse soţia sa, doña Catalina, însoţită de fratele mai mic al 
Rafaelei. 

— Lasă-ne să intrăm! îi ceru femeia. 

Hernando o privi de sus în jos. Doña Catalina tremura și își 
frângea mâinile, cu chipul crispat. 

— Nu. Am obligaţia de a-l lăsa să intre pe soțul domniei 
voastre, nu pe domnia voastră. 

— Îți poruncesc...! 

— O voi anunţa pe fiica domniei voastre, se eschivă 
Hernando, convins că doar ceva foarte grav ar fi făcut-o pe 
femeia aceea să se umilească bătând la poarta casei sale. 

Din vestibul, Hernando și Miguel auziră conversaţia dintre 
Rafaela și mama sa. 

— Vom fi alungaţi din Córdoba, plângea în hohote doña 
Catalina, după ce îi comunicase fiicei sale știrea că tatăl ei 
contractase boala mortală. Ce vom face? Încotro să mergem? 
Ciuma pustiește împrejurimile. Dă-ne voie să ne refugiem în 
casa ta. A noastră va fi închisă. Astfel, nimeni nu va afla. Fratele 
tău mai mare, Gil, va fi noul jurat al parohiei, cum i se cuvine. El 
va păstra secretul șederii noastre aici. 

Hernando și Miguel își ridicară chipurile și se priviră surprinși 
când glasul Rafaelei rupse tăcerea. 

— N-ai venit să ne vezi în tot acest răstimp. Nici măcar nu te- 
ai deranjat să-ţi cunoşti nepoţii, mamă. 

Femeia nu răspunse. Rafaela continuă să vorbească, având o 
voce fermă și clară. 

— lar acum vrei să locuiești cu noi. Mă întreb de ce nu mergi 
acasă la Gil. Sunt sigură că acolo te-ai simţi mult mai în largul 
tău... 

— Pentru numele tuturor sfinţilor! insistă femeia, cu o voce 
repezită și mânioasă. Ce rost are asta acum? i-o cer. Sunt 
mama ta! Ai milă. 

— Sau poate că ai făcut-o deja? continuă Rafaela, neţinând 
seamă de proteste, iar doña Catalina tăcu. Bineînţeles, mamă. 
Sunt sigură că ai veni în această casă doar dacă n-ai avea altă 
soluţie. Spune-mi, fratele meu se teme cumva să nu se 
molipsească? 


Doña Catalina bâigui un răspuns. Glasul Rafaelei se ridică 
atunci, clar și răspicat. 

— Crezi într-adevăr că voi pune în primejdie viața familiei 
mele? 

— Familia ta? zise femeia și scoase o pufni tură 
disprețuitoare. Un maur... 

Rafaela ridică glasul la mama sa, poate pentru prima dată în 
întreaga ei viaţă. 

— Afară din casa asta! 

Hernando oftă, satisfăcut. Miguel lăsă să-i scape un zâmbet. 
Apoi, o văzură trecând pe Rafaela prin faţa lor, mergând tăcută, 
cu capul sus, înspre grădină, în vreme ce rugăminţile și hohotele 
de plâns ale mamei sale se auzeau din stradă. 

Moriscul și familia sa biruiră ciuma. La fel ca mulţi alți locuitori 
ai C6rdobei, doña Catalina, vlăguită și copleșită de mânie 
împotriva lui Hernando și a Rafaelei, se întorsese de îndată ce 
orașul fusese declarat scăpat de epidemie și se deschiseseră 
cele treisprezece porți ale sale. 

În vreme ce o mulţime de oameni le treceau ca să revină la 
casele lor, Miguel se grăbi să se întoarcă la mica gospodărie de 
la ţară după un rapid bun-rămas bâlbăit. 

In timpul epidemiei, muriseră mai mult de șase mii de 
persoane. 


63 


Drumul spre Toga, 
regatul Valenciei, 1604 


Pentru călătoria aceea în micul sat Toga, la miazănoapte de 
Segorbe, situat în mijlocul unei văi dincolo de muntele Espadân, 
trecând mai întâi prin Jarafuel, Hernando alesese un minunat 
mânz roșcat de patru ani care, făcând cinste culorii sale de foc, 
mergea mai mult la trap decât la pas și trebuia să fie strunit 
întruna. Își ţinea mereu ridicat superbul său gât lat de cal 
spaniol; fornăia chiar și înspre fluturi și se speria de 
zburătăceala insectelor, cu urechile ciulite și atente în orice 
clipă. 

După nouă ani de la ultima sa vizită, Hernando îl găsi pe 
Munir, învățatul în legea musulmană, îmbătrânit înainte de 
vreme; viața era foarte grea pe acele meleaguri din munţii 
Valenciei, mai cu seamă pentru cel care dorea să păstreze viu 
spiritul unor credinţe din ce în ce mai prigonite. Cei doi bărbaţi 
se îmbrăţișară și apoi se priviră unul pe celălalt, fără nici o 
reținere. În timpul cinei frugale pe care le-o servise soția 
învățatului din Jarafuel, așezați pe jos pe niște simple rogojini, 
vorbiseră despre reuniunea care urma să aibă loc în micul sat 
izolat numit Toga, aflat la câteva zile bune de drum de acolo și 
fiind locuit în majoritate de morisci, la fel ca aproape toate 
celelalte sate din zonă. Acolo avea să se discute despre cea mai 
serioasă tentativă de răscoală urzită de la ridicarea la luptă din 
Alpujarras și în care, după cum se spunea, erau implicaţi regele 
Henric al IV-lea al Franţei precum și regina Elisabeta a Angliei, 
până la recenta sa dispariţie. 

Răscoala avea deja trei ani de când se punea la cale și don 
Pedro de Granada Venegas, Castillo și Luna îl rugaseră pe 
Hernando să meargă împreună cu Munir la reuniunea la care 
aveau să se încheie toate acele negocieri. Cei trei vedeau 
aproape succesul cărților de plumb; procesul autentificării nu 
mai putea întârzia mult și o nouă revoltă ar fi făcut să se năruie 
toate eforturile lor. 

Învăţatul din Jarafuel înţelesese argumentele pe care i le 
expusese în acest sens Hernando. 


În orice caz, adăugă el cu toate acestea, se vor împlini zece 
ani de când au apărut cărţile de plumb și trebuie să recunoști că 
nu s-a obţinut nimic. Și fără recunoașterea din partea Romei n- 
au nici o valoare. Asta-i realitatea. Dimpotrivă, situaţia fraţilor 
noștri s-a înrăutățit în mod semnificativ în aceste regate. Fratele 
Bleda? cere în continuare cu insistenţă nimicirea noastră 
completă prin orice mijloace. Severitatea acelui dominican este 
atât de mare, încât până și marele inchizitor - marele inchizitor! 
- i-a interzis să-și mai exprime părerea despre ai noștri, dar 
călugărul continuă să meargă la Roma, iar acolo papa îi dă 
ascultare. Dar faptul cel mai important este schimbarea opiniei 
arhiepiscopului de Valencia, Juan de Ribera. 

Munir făcu o pauză; înfățișarea sa, cu mai multe zbârcituri 
decât ar fi trebuit să aibă la vârsta lui, exprima o sinceră 
îngrijorare. 

— Până de curând, continuă învățatul, Ribera era un 
susținător într-atât de înflăcărat al creștinării neamului nostru, 
încât ajunsese să plătească din propriul buzunar salariile 
parohilor care trebuiau să ducă la bun sfârșit această sarcină. 
Aceasta era în folosul nostru: sacerdoţii care ajung prin părţile 
locului nu sunt altceva decât o șleahtă de pungași inculţi cărora 
nu le pasă de noi câtuși de puţin; se mulțumesc chiar și numai 
să mergem duminicile să mâncăm turta. Singura biserică 
existentă în toată valea Cofrentes este asta, cea din Jarafuel, și 
nici măcar nu este o biserică, e vorba de o veche moschee! 
După ce a încercat ani de zile fără rezultate și după ce a cheltuit 
mulți bani, Ribera s-a răzgândit și i-a trimis deja un memoriu 
regelui în care face propunerea ca toţi moriscii să devină sclavi, 
să fie repartizaţi pe galere sau să fie condamnaţi la muncă în 
minele din Indii. Susţine că Dumnezeu va fi recunoscător pentru 
această hotărâre, așa încât regele ar putea să o ia fără vreo 
mustrare de conștiință. Acestea au fost efectiv vorbele lui. 

Hernando clătină din cap. Munir încuviinţă cu gravitate. 

— Călugărul nu mă îngrijorează, sunt mulţi ca el, dar Ribera, 
da. Nu este doar arhiepiscop de Valencia, ci și patriarh de 
Antiohia și, faptul cel mai important, comandant militar al 
regatului Valenciei. Este vorba de un om foarte influent din 


% Jaime Juan Bleda (1550? -1622), ecleziarh spaniol, membru al 
Inchiziției, autor al unui raport adresat regelui Filip al Iil-lea intitulat 
Apărarea credinței și a unei Cronici a maurilor din Spania. (n.tr.) 


anturajul regelui și al ducelui de Lerma. Învăţatul făcu o lungă 
pauză, ca și cum ar fi avut nevoie să cugete înainte de a vorbi în 
continuare: Hernando, știi bine că am aplaudat încercarea 
voastră cu plăcile de plumb, dar îi înţeleg și pe oameni. Ei se 
tem că va veni ziua când regele și consiliul său vor adopta una 
dintre acele măsuri drastice despre care se vorbește atât de 
mult și împotriva acestui fapt nu ne rămâne decât o posibilitate: 
războiul. 

— Încă de pe vremea când eram în Alpujarras am aflat despre 
multe tentative de răzvrătire, unele nesăbuite, toate eșuate, 
zise Hernando care nu era dispus să se lase păgubaș. Mai multe 
războaie? Mai mulţi morţi? N-au fost deja destui? Prin ce se 
deosebește această nouă încercare? 

— Prin tot... răspunse învățatul pe un ton răspicat. Am 
făgăduit... Văzând că Hernando ridica din sprâncene, Munir îl 
lămuri: Da, mă includ și pe mine; o sprijin, ţi-am mai spus. Este 
un război sfânt, afirmă el solemn. Am făgăduit că, dacă francezii 
vor invada acest regat, îi vom ajuta cu o armată de optzeci de 
mii de musulmani și le vom preda trei orașe, printre care și 
Valencia. 

— Și... francezii or să vă creadă? 

— O vor face. Li se vor înmâna o sută douăzeci de mii de 
ducați ca garanţie a cuvântului nostru. 

O sută douăzeci de mii de ducați! exclamă Hernando. 

— Chiar așa. 

— Este o nebunie. Cum...? Cine a suportat această sumă? 

Hernando îşi reaminti gravele dificultăți îndurate de 
comunitatea moriscă pentru a face faţă impozitelor speciale la 
care îi supuneau regii creștini, aceiași care după aceea voiau să- 
i extermine. După înfrângerea Marii Flote de Război fuseseră 
siliți să plătească „benevol” - se arăta în documente - două sute 
de mii de ducați; tot atât li se ceruse după jefuirea portului 
Câdiz de către englezi, în afară de nenumăratele contribuţii 
speciale cu care creștinii îi împovărau pe morisci. Cum de pot 
face acum faţă unei plăţi atât de importante? 

— Ei plătesc, râse învățatul, imaginându-și  bănuielile 
însoţitorului său. 

— Ei? întrebă Hernando, uimit. La cine te referi? 

— La creștini. O face însuși regele Filip. 

Hernando îl somă printr-un gest să se explice. 


În pofida tuturor bogățiilor care vin din Indii și a impozitelor pe 
care le încasează de la oamenii de rând, trezoreria regatului 
este în faliment. Filip al II-lea și-a suspendat plăţile în mai multe 
ocazii, iar fiul său, Filip al III-lea, nu va întârzia să o facă și el. 

— Ce legătură are asta? Dacă se dovedește că regele n-are 
bani, cum o să plătească acei o sută douăzeci de mii de ducați? 
Asta, presupunând că... E absurd! 

— Ai răbdare, îl rugă învățatul. Această situaţie financiară l-a 
făcut pe regele Filip al Il-lea să diminueze conținutul aliajului 
pentru moneda numită vellón. Hernando încuviință. Ca toți 
oamenii din Spania, și el suferise de pe urma hotărârii 
monarhului. De la un vellón bogat, de patru sau de șase grăunți 
de argint la o monedă, s-a trecut la baterea uneia de un singur 
grăunte. 

— Oamenii se plângeau, își reaminti Hernando, pentru că au 
fost obligaţi să schimbe - la paritate! - monede conţinând mult 
argint cu altele cărora le lipsea acest metal. La fiecare vellón au 
pierdut câte trei sau mai mulţi grăunţi de argint. 

— Intocmai. Trezoreria regală a strâns monedele vechi și, prin 
acest tertip, a obţinut importante câștiguri, dar consilierii n-au 
prevăzut efectul pe care acest fapt îl va avea în ceea ce privește 
încrederea populaţiei în moneda lor, mai ales în cea măruntă, 
cea care se utilizează cel mai mult. Apoi, acum doi ani, fiul său, 
Filip al III-lea, a hotărât că ve//6n-ul nu trebuie să conţină nici 
acel singur grăunte de argint și a poruncit să fie bătut exclusiv 
din aramă. Cum monedele sunt lipsite de conţinutul în argint, 
nici măcar nu poartă marca verificatorului de la monetăria care 
le-a bătut. lar noi ne-am săturat să mai batem monede! zâmbi 
Munir. Binilit e mort de-acum, dar în atelierul lui cel care i-a fost 
ucenic nu mai fabrică bijuterii morisce; se mărginește să 
falsifice permanent monedă, și ca el sunt o mulţime. În ziua de 
azi, nu mai e nevoie ca monedele să fie de aramă, se admit și 
cele de plumb, până și simplele flori de cui cu o lucrătură 
grosolană în relief reprezentând ceva ce ar putea fi un castel 
sau un leu pe fiecare dintre fețe. Pentru fiecare patruzeci de 
monede false, creștinii ne plătesc chiar și zece reales de argint. 
Se socotește că există sute de mii de ducați în monedă falsă 
care circulă prin regatul Valenciei. 

— De ce nu le falsifică ei înșiși, creștinii? întrebă Hernando, cu 
toate că bănuia răspunsul. 


— De frica pedepselor pentru falsificatori și pentru că nu 
posedă atelierele noastre secrete, zise Munir și zâmbi. Dar mai 
ales din pură lene: trebuie să muncească și asta, știi bine, nu-l 
atrage nici măcar pe cel mai umil dintre meșteșugarii creștini. 

— Dar oamenii, comercianții, de ce admit monedele alea dacă 
știu că sunt false? continuă Hernando să se intereseze, 
amintindu-și din nou cum controla Rafaela ca monedele 
mărunte cu care cumpăra să fie autentice, dar la Córdoba 
aceste falsificări nu erau atât de frecvente precum cea pe care 
tocmai i-o semnala valencianul. 

— Le este indiferent, îi explică învățatul. Este ceea ce ţi-am 
spus mai înainte. De când Filip al II-lea a furat câte trei grăunţi 
de argint de la fiecare piesă, nu mai au încredere în monedă. Cu 
apariţia celei false, toţi cred că sunt în câștig și, dacă o face 
regele, de ce să n-o facă și ei acum? Pur și simplu, se acceptă. 
Este un nou sistem de schimb. Singura problemă este faptul că 
preţurile cresc, dar pe noi asta nu ne afectează atât de mult ca 
pe creștini; nu cumpărăm ca ei, nevoile noastre sunt mult mai 
modeste. 

— Și așa aţi obținut cei o sută douăzeci de mii de ducați? 
Hernando nu-și putea ascunde marea uimire. 

— Mare parte din ei, spuse învățatul cu un zâmbet de 
satisfacție. Altă parte ne-a venit din Berberia, ca ajutor de la toți 
fraţii noștri care s-au stabilit treptat acolo și care ne împărtășesc 
speranţele de a ne recupera pământurile ce ne aparțin. 

Isprăviseră deja cina frugală servită de către soţia lui Munir. 
Învăţatul se ridică de la masă și îl invită să iasă în livada din 
spatele casei, unde luna și un cer limpede înstelat deasupra 
podișului Muela de Cortes le ofereau o priveliște spectaculoasă. 

— Dar, spuse Munir călăuzindu-l, vorbește-mi despre tine. De- 
acum știi care-mi sunt intenţiile: să lupt și să biruiesc... ori să 
mor pentru Dumnezeul nostru. Sunt conștient că aceste intenții 
nu-ţi sunt pe plac. Invăţatul se rezemă de balustrada care 
închidea livada, în vârful piscului pe care era situat satul 
Jarafuel, cu valea la picioarele lor și Muela de Cortes în 
depărtare. Cum ţi-a mers de când nu ne-am mai văzut? întrebă 
el când Hernando se apropie. 

Moriscul își îndreptă privirea spre cer și simţi frigul iernii pe 
chipul său; apoi, începu să-i povestească întâmplările petrecute 
când se întorsese la Córdoba după ce predase la Granada 


primele cărţi de plumb. 

— Te-ai însurat cu o creștină? îl întrerupse Munir când află de 
Rafaela. 

Nu era nici un reproș în întrebarea lui. Amândoi stăteau cu 
privirea aţintită drept înainte; două siluete conturate în noapte, 
proiectate pe parapet, singure. 

— Sunt fericit, Munir. Am din nou o familie, doi copii frumoși, 
răspunse Hernando. Nu duc lipsă de nimic. Călăresc, dresez 
mânji. Sunt foarte apreciaţi pe piață, spuse el pe un ton liniștit. 
Restul zilei îl dedic caligrafiei și studiului cărților mele. Cred că 
seninătatea pe care mi-a asigurat-o această nouă situaţie îmi 
permite să mă contopesc cu Allah în momentul în care înmoi 
condeiul în cerneală și îl las să alunece pe hârtie. Literele răsar 
din mine cu o fluenţă și o perfecţiune pe care înainte doar de 
puţine ori le-am izbutit. Acum scriu ceea ce vreau să fie un 
frumos exemplar din Coran. Caracterele izvorăsc proporţionate 
între ele și mă delectez colorând punctele diacritice. De 
asemenea, mă rog în moschee, în fața mihrab-ulm califilor. Știi, 
când mă așez dinaintea lui și șoptesc rugăciunile, mi se 
întâmplă ceva asemănător cu spectacolul care ni se oferă în 
această noapte: la fel ca toate aceste stele, văd strălucind 
sclipirile aurului și ale marmorelor cu care a fost construit acel 
sfânt lăcaș. Și, într-adevăr, m-am însurat cu o creștină. Soţia 
mea... Rafaela este dulce, bună, discretă și o mamă 
nemaipomenită. 

În momentul acela, privirea lui Hernando se pierdu spre cerul 
înstelat. Imaginea Rafaelei îi veni în minte. Acea tânără subţirică 
și temătoare înflorise și se prefăcuse într-o adevărată femeie: 
după nașterea copiilor, sânii îi deveniseră mai generoși, 
șoldurile mai late. Munir nu vru să întrerupă gândurile pe care le 
presimțea că se îndreaptă spre fata aceea care părea să fi 
câștigat inima tovarășului său. 

— Și pe deasupra sunt copiii, adăugă Hernando, cu un 
zâmbet. Ei sunt viața mea, Munir. Mi-am petrecut mulți ani, mai 
mult de paisprezece, fără să mai aud râsul unui copil; fără să 
simt atingerea mâinii plăpânde care caută protecţie într-a ta și 
fără să observ în ochii lor, nevinovaţi și sinceri, tot ce nu 
îndrăznesc sau nu știu să spună. Numai chipul unui copil este 
cea mai frumoasă dintre poezii. Am suferit mult când ne-a murit 
cel de-al treilea copil, care nici măcar nu începuse să meargă. 


Am mai pierdut doi, dar acesta a fost primul a cărui viaţă am 
văzut-o stingându-se în braţele mele fără să pot face nimic ca să 
o împiedic. Am simţit un imens gol în suflet: de ce lua Allah la el 
acea făptură nevinovată? De ce mă pedepsea cu asprime încă o 
dată? Nu era primul copil pe care mi-l smulgea cu cruzime, dar 
Rafaela... a fost distrusă; a trebuit să fiu tare pentru ea, Munir. 
Deși cu micuțul acela a murit și o parte din mine, m-am văzut 
silit să dovedesc fermitate ca s-o ajut pe soţia mea să 
depășească acel moment de cumpănă. De atunci, Rafaela n-a 
mai rămas însărcinată. Dar acum Allah ne-a binecuvântat: 
așteptăm un alt copil! 

Privirea lui Hernando se pierdu din nou spre cerul înstelat. 
Rafaela și el înduraseră agonia micuţului, fiecare rugându-se în 
tăcere la Dumnezeul său. S-au aflat la căpătâiul celui de-al 
treilea copil al lor până când acesta și-a dat ultima suflare. L-au 
plâns împreună; l-au îngropat împreună potrivit ritualurilor 
creștine, copleșiți de deznădejde; s-au întors împreună acasă, 
sprijinindu-se unul pe celălalt. Rafaela, distrusă de atâta plâns, 
se prăbușise când în sfârșit se pomeniseră singuri. l-a trebuit 
multă vreme până când a văzut-o din nou zâmbind, până când a 
auzit-o din nou cântând prin casă. Încetul cu încetul, ceilalţi doi 
copii și sprijinul lui Hernando reușiseră să facă în așa fel încât 
figura ei să-și recapete veselia. Hernando își aminti cu durere 
acele luni triste, dar în același timp cu o mândrie lăuntrică: 
depășiseră amândoi nenorocirea aceea și căsnicia lor, care 
începuse pe o temelie slabă, se văzuse apoi întărită. Doar două 
lucruri nu se schimbaseră de la acel început rece și îndepărtat: 
Rafaela continua să respecte biblioteca, unde știa că el scrie în 
arabă; Hernando, în ciuda hotărârii de a dormi împreună, 
respectase convingerile soției sale și nu încercase să o facă să 
uite de păcat atunci când întreţineau relaţii sexuale. Dar a fost 
uimit să descopere o altă formă a plăcerii: cea derivată din 
dragostea cu care ea îl primea nopţile, o dragoste tăcută, 
liniștită, lipsită de patimă și străină de desfătarea trupească, de 
parcă ar fi vrut amândoi ca nimeni și nimic să nu le umbrească 
frumuseţea căsniciei lor. 

— Și spune-mi, pe copii îi educi în adevărata credință? Soţia 
ta îţi cunoaște convingerile? se interesă Munir. 

— Da, le cunoaște, răspunse el. Este o poveste lungă... 
Miguel, invalidul care a pus la cale căsătoria, i-a mărturisit-o 


înainte. Ea... ea nu-i prea vorbăreață, dar ne înțelegem din 
priviri, și când eu mă rog în faţa mihrab-u/ui în moschee, 
rămâne alături de mine, parcă ar ști perfect ce fac. Știe că mă 
rog la singurul Dumnezeu. În privinţa copiilor, cel mare are doar 
șapte ani. Ei nu sunt încă în stare să se prefacă. Ar fi periculos 
dacă s-ar da de gol în public. Un preceptor vine acasă să-i 
instruiască. Eu mă mulţumesc, pentru moment, să le spun 
povești și legende ale neamului nostru. 

— Va fi de acord Rafaela când va veni momentul? întrebă 
învățatul. 

Hernando oftă. 

— Cred că... sunt sigur că am ajuns la un acord tacit. Ea 
spune rugăciunile împreună cu ei, eu le povestesc istorii cu 
Profetul. Aș vrea... se întrerupse. Nu știa dacă învățatul putea 
înţelege care era visul lui: să-și educe copiii în cele două culturi, 
în respect și toleranță. Optă să nu-și continue fraza. Sunt 
convins că va fi de acord. 

— Înseamnă că este o femeie cumsecade. 

Continuară să stea la taclale vreme îndelungată sub stele, 
profitând de scurtele clipe de tăcere din conversaţie ca să 
respire splendida noapte care îi învăluia. 


Cu trei zile înainte de Crăciunul din 1604, șaizeci și opt de 
reprezentanți ai comunităților morisce din regatele Valenciei și 
Arag6nului și-au dat întâlnire în luminișul unei păduri mai sus de 
râul Mijares, aproape de o localitate mică și izolată numită Toga. 
Cu ei se afla o duzină de berberi, precum și un nobil francez 
numit Panissault, trimis de ducele de La Force, mareșal al 
regelui Hernie al IV-lea al Franţei. Se lăsase întunericul când, 
după ce înșelaseră vigilența câtorva oameni care controlau 
împrejurimile acelui loc, Hernando ajunse la Toga călăuzit de 
Munir, care venea ca reprezentant al moriscilor din valea 
Cofrentes. Hernando își lăsase calul la Jarafuel ca să nu 
trezească bănuieli și străbătuse traseul călare pe un catăr, ca și 
învățatul. Le luase șapte zile să ajungă, răstimp în care 
Hernando și Munir purtaseră serioase conversații ce serviseră la 
adâncirea prieteniei dintre ei. 

Strălucirea mai multor focuri se zărea slab în luminișul 
pădurii. Se simţea nervozitatea oamenilor care se agitau printre 
focuri. Dar fermitatea plutea în aer: de îndată ce îi salută pe 


ceilalți șeici morisci, Hernando observă la toţi aceștia hotărârea 
de neclintit de a duce la bun sfârșit proiectul răscoalei. 

Ce se va alege de toate strădaniile sale cu plăcile de plumb? 
se întreba el tot auzind repetate de către delegaţii morisci 
jurămintele înflăcărate de război pe viaţă și pe moarte. Nu se 
mai bizuiau pe turci, așa cum îi explicase Munir pe drum; 
năzuiau cel mult să obţină vreun ajutor din partea berberilor de 
dincolo de strâmtoare. „Cărţile de plumb vor sfârși prin a da 
rezultate!” își spunea Hernando în sinea lui. În curând va sosi și 
clipa când îi va trimite copia evangheliei lui Barnaba acelui rege 
arab hărăzit să o scoată la lumină. Așa susțineau don Pedro, 
Luna și Castillo, dar oamenii aceia nu mai erau dispuși să 
aștepte. Hernando se așeză pe jos, lângă Munir, printre delegații 
morisci. În fața lor, în picioare, se aflau nobilul francez 
Panissault, deghizat în neguțător, și Miguel Alamin, moriscul 
care, vreme de doi ani, purtase tratative cu francezii și care 
culminau acum cu reuniunea aceea. Care era adevărata cale? 
Cine o fi având dreptate? Hernando nu încetă să-și bată capul, 
în vreme ce Alamin îl prezenta pe francez. Acolo se aflau, pe de 
o parte, un nobil din Granada în strânsă legătură cu creștinii, doi 
medici traducători din arabă și el, un simplu morisc din Córdoba; 
de cealaltă parte, reprezentanţii majorităţii comunităţilor din 
regatele Valenciei și Arag6nului, care susțineau războiul. 
Războiul! își aminti de copilărie și de ridicarea la luptă din 
Alpujarras, ajutorul extern care nu venise niciodată și dureroasa 
înfrângere. Ce-ar spune Hamid de acest nou proiect violent? lar 
Fátima, care ar fi fost poziţia Fâtimei? Cu strigătele șeicilor 
morisci răsunându-i în urechi, într-o discuţie începută deja, se 
cufundă în melancolie. Atâta efort și atâtea lipsuri pentru un alt 
război! Nu le putea contesta dreptatea celor care susțineau cu 
patimă necesitatea de a pune mâna pe arme. Dar ceva Îi 
spunea că, o dată mai mult, nu aceasta era soluţia. „Poate că 
am îmbătrânit, se gândi Hernando. Poate că viaţa tihnită pe 
care o duc m-a slăbit...“ Dar, în forul său interior, ceva continua 
să-i spună că violenţa va fi zadarnică. 

— Inchiziția ne stoarce de bani! îl auzi pe un morisc strigând 
în spatele lui. 

Era adevărat. Și Munir îi explicase în timpul lungii călătorii 
până la Toga. La Córdoba nu se întâmpla așa, dar pe acele 
meleaguri locuite de morisci erau atât de multe păcatele pe 


care le săvârșeau teoretic noii creștini, încât Inchiziția încasa în 
avans amenzile și fiecare comunitate era obligată să plătească o 
sumă anuală Consiliului Suprem al acesteia. 

— La fel și seniorii! strigă altul. 

— Au de gând să ne omoare pe toți! 

— Să ne castreze! 

— Să ne înrobească! 

Strigătele se succedau din ce în ce mai tare, din ce în ce mai 
mânioase. 

Hernando își ascunse privirea în pământ. Nu era oare 
adevărat? Aveau dreptate! Oamenii nu puteau trăi, iar viitorul... 
ce viitor îi aștepta pe copiii tuturor acestora? Și faţă de această 
situație, el, Hernando Ruiz, din Juviles, se refugia în bibliotecă și 
trăia în bunăstare și confort... Și se străduia cu naivitate să 
submineze din temelii religia creștină căutând răspunsul în cărți! 

Tremură la auzul proiectului la care cei prezenți reușiseră să 
cadă la învoială după discuţii înflăcărate: în noaptea de Joia 
Mare a anului 1605, moriscii se vor ridica la arme în Valencia și 
vor da foc bisericilor ca să le atragă atenţia creștinilor. În același 
timp, Henric al IV-lea va trimite o flotă în portul Grao. În toate 
localităţile, șeicii morisci îi vor chema la arme pe oamenii lor. 
Dar dacă regele francez nu-și respecta făgăduiala, așa cum nu 
și-o respectaseră nici cei din Albaicinul Granadei în timpul 
răscoalei din Alpujarras? In acest caz, moriscii vor rămâne din 
nou singuri, încă o dată, față în faţă cu mânia creștinilor pentru 
că le profanaseră bisericile. La fel cum se întâmplase cu ani în 
urmă. Işi încredinţau viitorul în mâinile unui rege creștin; 
dușman al Spaniei, desigur, dar la urma urmelor tot creștin. Câţi 
dintre cei care discută acum trăiseră războiul din Alpujarras? Vru 
să intervină, dar larma era asurzitoare; până și Munir, cu braţul 
ridicat spre cer, urla cerând războiul sfânt. 

— Allahu Akbar! 

Strigătul unanim făcu pădurea să răsune. 

Atunci se procedă la numirea regelui moriscilor: alesul a fost 
Luis Asquer, din satul Alaquâs. Noul monarh fu înveșmântat cu o 
mantie roșie, apucă spada și se pregăti să depună jurământul 
potrivit obiceiurilor. Oamenii îl aclamară, se ridicară și îl 
înconjurară. Hernando se dădu la o parte din grup; hotărârea 
fusese deja luată... Războiul era inevitabil. Să câștige sau să fie 
exterminați! Se îndepărtă încetișor de ovaţii și de zarvă, 


amintindu-și în același timp multele ocazii în care auzise 
aceleași strigăte în Alpujarras. El însuși... 

Deodată, simţi o lovitură puternică în ceafă. Hernando crezu 
că îi va plesni capul și se clătină, gata să se prăbușească. Dar 
chiar și năucit, simţi cum mai mulţi oameni îl apucau strâns de 
braţe și îl târau dincolo de luminiș și de focuri, până la copaci. 
Acolo, îl lăsară să cadă la pământ. Cu capul vuind și vederea 
neclară, i se păru că zărește trei... patru bărbaţi în picioare, 
nemișcaţi în jurul lui. Vorbeau în arabă. Incercă să se ridice în 
capul oaselor, dar buimăceala îl împiedică. Nu reușea să 
înţeleagă ce spun; aplauzele și ovaţiile la adresa noului rege 
răsunau cu tărie. 

— Ce... ce doriți? izbuti el să bâiguie în arabă. Cine...? 

Unul dintre ei îi turnă peste faţă dintr-un burduf apă rece ca 
gheața. Frigul și apa îngheţată îl făcură să-și revină. Dădu să se 
ridice, dar de data aceasta o cizmă pusă pe piept îl împiedică. 
Siluetele celor patru bărbaţi se decupau în lumina focurilor din 
spatele lor, chipurile rămânându-le ascunse în întuneric. 

— Ce-aveţi de gând? întrebă el, ceva mai conștient. 

— Să ucidem un câine renegat și un trădător, răspunse unul 
dintre ei. 

Amenințarea răsună în noapte. Hernando făcu un efort să se 
gândească iute, simțind în același timp cum vârful unui hanger i 
se așeza pe gât. De ce voiau să-l omoare? Poate era cineva care 
îl cunoștea de la Córdoba? Nu recunoscuse în adunare pe 
nimeni din oraș, dar... Vârful hangerului i se plimba pe mărul lui 
Adam. 

— Nu sunt nici renegat, nici trădător... afirmă el cu hotărâre. 
Cine v-a spus așa ceva... 

— Cine ne-a spus te cunoaște bine. 

Hernando aproape că nu putea vorbi; vârful hangerului îl 
apăsa pe gât. 

— Întrebaţi-l pe Munir! bâigui el. Învăţatul din Jarafuel! El o să 
vă spună... 

— Dacă l-am întreba și i-am povesti tot ce știm despre tine, el 
ar fi cel care te-ar ucide, cu toată siguranţa, iar asta este ceva 
ce noi trebuie să facem. Răzbunarea... 

— Răzbunarea? se grăbi el să întrebe. Ce rău am putut să vă 
fac eu vouă ca să vreţi să vă răzbunaţi? Dacă e adevărat că sunt 
renegat și trădător, să mă judece regele. 


Unul dintre ei se așeză pe vine lângă el: avea faţa la mai puţin 
de o palmă de a lui, îi simţea răsuflarea caldă. Din vorbele lui se 
scurgea ura: 

— Ibn Hamid, șopti el. 

Hernando tremură doar auzind numele acela. Să fie oare din 
Alpujarras? Ce însemna...? 

— Așa îţi plăcea să ţi se spună, nu-i așa? șopti acela din nou. 

— Așa mă numesc, afirmă Hernando. 

— Numele unui trădător de neam! 

— N-am trădat niciodată pe nimeni. Cine ești tu ca să susţii o 
asemenea infamie? 

Bărbatul făcu un semn spre un altul dintre ei care alergă spre 
luminiș și se întoarse cu o torţă aprinsă. 

— Privește-mă, Ibn Hamid. Vreau să știi cine îţi va pune capăt 
vieții. Privește-mă... tată. 

Bărbatul apropie torța și întunericul fu sfâșiat pentru ca 
Hernando să observe niște imenși și furibunzi ochi albaștri 
ațintiţi asupra lui. Trăsăturile lui, înfățișarea lui... 

— Allah, șopti el descumpănit. Nu-i cu putinţă! zise ametit. 

Mii de amintiri i se îmbulzeau în minte la simpla vedere a 
acelui chip, toate luptând între ele ca să se impună faţă de 
celelalte. Trecuseră mai bine de douăzeci de ani... 

— Francisco? murmură el. 

— E multă vreme de când mă numesc Abdul, răspunse fiul cu 
asprime. Și aici este și Shamir, ţi-l mai amintești? 

Shamir! Hernando încercă să-l recunoască între ceilalţi trei 
rămași deoparte, dar nici unul dintre ei nu ieși din întuneric. 
Confuzia puse stăpânire pe mintea lui: Francisco era în viaţă... 
Shamir, de asemenea. Scăpaseră de Ubaid? Dar mama lui... 
Aisha îl asigurase că erau morţi, că văzuse cu propriii ochi cum 
cărăușul îi omorâse pe munte. 

— Mi-au spus că ați murit cu toţii! exclamă el. Am căutat... V- 
am căutat săptămâni de-a rândul, am străbătut muntele 
încercând să vă găsesc trupurile. Al lui Ines... și al Fâtimei. 

— Lașule! îl insultă Shamir. 

— Mama a așteptat... toţi am așteptat ani de zile să vii să ne 
ajuţi, adăugă Abdul. Câine ce ești! N-ai mișcat un deget pentru 
soţia ta, nici pentru fiica ta, nici pentru fratele tău vitreg. Nici 
pentru mine! 

Hernando simţi că-i lipsește aerul. Ce spunea fiul lui? Că 


mama lui a așteptat... Mama lui! Fâtima! 

— Fâtima trăiește? întrebă el cu un glas abia auzit. 

— Da, tată, îi aruncă Abdul. Trăiește... Dar nu datorită 
ajutorului tău. Toţi am supraviețuit. A trebuit să îndurăm ura lui 
Brahim, s-o simţim în propria carne. Ea mai mult decât oricine! 
Și în vremea asta, tu îţi uitai de familie și îţi trădai neamul. 
Câinele de Brahim a plătit deja cu viața, te asigur. Acum tu ești 
cel care trebuie să dea socoteală pentru tot! 

Brahim! Hernando închise ochii, lăsă adevărul să-i pătrundă în 
minte. Brahim își împlinise ameninţarea: se întorsese după 
Fátima și se răzbunase pe fiul său vitreg smulgându-i copiii, 
soția, tot ce iubea... Cum de nu-i trecuse prin minte un 
asemenea gând? Venise după ei și îi luase cu el... Dar atunci... 
Vălul alb al Fâtimei? Doar îl văzuse la gâtul cadavrului lui Ubaid! 
Cum fusese cu putinţă? Ubaid și Brahim împreună? Un gând îi 
trecu prin minte fără să-l poată opri. Mama sa trebuie s-o fi 
știut! Aisha îi spusese că Ubaid îi omorâse pe toţi. Aisha se 
jurase de mii de ori că fusese de față la moartea Fâtimei și a 
copiilor... Aisha îl înșelase. De ce? Ideea că mama sa îl minţise îi 
deveni insuportabilă și, în pofida hangerului, a lui Francisco și a 
bărbatului care ţinea torța aproape de chipurile lor, Hernando se 
ghemui pe pământ. Simţi că inima îi bate mai tare în piept, de 
parcă ar vrea să plesnească. Allah! Fâtima trăiește! Vru să 
plângă, dar ochii refuzau să verse măcar și o singură lacrimă. Se 
chirci și mai mult din pricina convulsiilor care îi asaltară deodată 
trupul, de parcă el însuși ar fi vrut să se rupă în bucăţi. O viaţă 
întreagă convins că familia sa fusese asasinată de Ubaid! 

— Fátima! aproape că strigă el. 

— Vei muri, spuse Shamir pe un ton răspicat. 

— Moartea este o îndelungată speranță, răspunse Hernando 
fără să se gândească. g 

Abdul scoase daga de la cingătoare. In luminiș, moriscii 
asistau într-o liniște respectuoasă la încoronarea regelui lor. „Jur 
să mor pentru singurul Dumnezeu”, se auzi din pădure, în 
același moment în care omul care ţinea torţa îl trase de păr pe 
Hernando ca să-și întindă gâtul. Lama dăgii străluci. 

— Fátima! Femeia năvăli în amintirea lui Hernando. 

— Cine ești tu să faci așa ceva? se împotrivi el atunci. Nu voi 
muri până când nu voi putea vorbi cu mama ta! Nu te voi lăsa 
să mă omori fără să-i obţin iertarea! Vă credeam morți și doar 


Allah știe cât am suferit pentru pierderea voastră. Fâtima să fie 
cea care să hotărască dacă dorește să-mi acorde iertarea ori 
pedeapsa; nu tu. Dacă trebuie să mor, ea să fie cea care săo 
decidă. 

Mânat de un subit acces de furie, îl împinse pe fiul său care, 
luat prin surprindere, căzu în șezut. Hernando încercă să se 
ridice, dar hangerul lui Shamir îi ameninţă pieptul. Hernando 
puse mâna pe el. Tăișul îi răni palma. 

— Crezi cumva că o să fug? îi aruncă el. Sau că o să lupt cu 
voi? Își desfăcu braţele ca să arate că nu poartă arme. Vreau să 
mă predau Fâtimei. Am nevoie ca ea să înfigă cuțitul acela în 
mine, dacă într-adevăr crede că aș fi fost în stare să renunt la 
ea, la voi, dacă aș fi știut că mai sunteți încă în viată. 

Pentru prima dată reuși să zărească chipul fratelui său vitreg 
și recunoscu în el trăsăturile lui Brahim. Shamir îl întrebă pe 
Abdul din priviri și acesta încuviinţă după câteva clipe de 
șovăire: Fâtima merita să ducă ea personal răzbunarea până la 
capăt, așa cum făcuse cu Brahim. 

În momentul acela, în luminiș, se încheia încoronarea și 
moriscii izbucneau în ovaţii și aplauze. 


Majoritatea delegaților și a șeicilor profitaseră de restul nopţii 
ca să o pornească la drum spre satele lor. Francezul Panissault o 
făcuse având promisiunea potrivit căreia cei o sută douăzeci de 
mii de ducați îi vor fi înmânaţi în orașul Pau, în provincia 
franceză Bearne, al cărei guvernator era ducele de La Force. La 
început, cu vânzoleala oamenilor care își luau rămas-bun la 
repezeală, Munir nici nu băgase de seamă absenţa lui Hernando, 
dar încetul cu încetul începu să-și facă griji și să-l caute. Nu-l 
găsi și se îndreptă spre locul unde lăsase catârii: amândoi erau 
în continuare legaţi. 

Unde ar fi putut să fie? N-ar fi plecat fără să-și ia la revedere 
de la el, și nici fără catâr; calul lui rămăsese la Jarafuel. Intrebă 
mai mulţi morisci, dar nici unul n-a știut să-l lămurească. Unul 
dintre berberii care colabora la proiectul răscoalei trecu pe 
lângă el, încărcat și grăbit. Ce să știe un berber...? 

— Ascultă, îi atrase totuși atenţia, îl cunoști pe Hernando Ruiz, 
din Córdoba? L-ai văzut? 

Omul, care intenţionase să se oprească la chemarea 
învățatului, se scuză bâiguind și își continuă la repezeală drumul 


de îndată ce auzi numele despre care era întrebat. 

„Ce-i cu atitudinea asta?“ se miră Munir, în vreme ce îl 
observa îndreptându-se spre pădure. Câţiva pași mai încolo, 
berberul întoarse capul, dar văzând că învățatul continua să-l 
privească, grăbi pasul. Munir nu mai șovăi și o porni pe urmele 
lui. Ce ascundea berberul? Ce se întâmpla cu Hernando? 

Nu avu ocazia să-și pună mai multe întrebări. De cum 
pătrunsese printre copaci, mai mulţi oameni se năpustiră asupra 
lui și îl opriră; altul îl ameninţă cu o dagă. 

— Un singur țipăt și ești un om mort, îi atrase atenţia Abdul. 
Ce poftești? 

— ÎI caut pe Hernando Ruiz, răspunse Munir, încercând să-și 
păstreze calmul. 

— Nu cunoaștem nici un Hernando Ruiz... începu să spună 
Abdul. 

— Atunci, îl întrerupse învățatul, cine este omul pe care îl 
ţineţi ascuns acolo? 

Chiar și în întuneric, cizmele lui Hernando ieșeau în evidenţă 
printre picioarele unui grup de patru berberi care voiau să-l 
ascundă, toți purtând încălțări comode pentru navigaţie. Abdul 
se întoarse înspre locul pe care îl arăta Munir. 

— Ăla? arătă el cu cinism, înțelegând imposibilitatea de a 
nega prezența cuiva străin de grupul berberilor. Este un 
renegat, un trădător al credinţei noastre. 

Munir nu-și putut stăpâni un hohot sonor de râs. 

— Un renegat? Nu știi ce vorbești. 

Abdul se încruntă, ochii săi albaștri vădeau îndoiala. 

— Sunt puţine persoane în Spania care să fi luptat și care să 
lupte mai mult pentru credinţa noastră decât el. 

Abdul șovăi. Shamir părăsi grupul care-l ascundea pe 
Hernando și se apropie. 

— Și cine ești tu ca să susții o asemenea afirmaţie? întrebă el, 
postându-se în fața lor. 

Învăţatul îl putu vedea atunci pe Hernando: prietenul său 
părea învins, cu capul plecat, absent. Nu arăta interes nici 
măcar pentru conversaţia care se desfășura la mică distanţă de 
el. 

— Mă numesc Munir, afirmă el. „Ce i s-o fi întâmplat lui 
Hernando?“ se gândi. Sunt învățatul în legea musulmană din 
Jarafuel și din valea Cofrentes. 


— Știm, sări cu gura Shamir, că omul ăsta colaborează cu 
creștinii și că i-a trădat pe morisci. Merită să moară! 

Hernando nu avea în continuare nici o reacţie. 

— Ce știți voi! îi aruncă Munir. De unde veniţi, din Alger, din 
Tetuân? 

— Noi, din Tetuán, răspunse Abdul cu o atitudine 
respectuoasă faţă de învăţat; ceilalți... 

Munir profită de nehotărârea celui care părea că are comanda 
asupra berberilor ca să se elibereze din mâinile care îl ţineau și 
îl întrerupse: 

— Trăiţi dincolo de strâmtoare, în Berberia, unde se poate 
practica liber adevărata credință. 

Învăţatul închise ochii și clătină din cap. 

— Eu însumi mă împărtășesc în fiecare duminică. Mă 
spovedesc de păcatele mele creștinești ca să obţin autorizația 
care îmi permite să circul. Destul de des mă văd silit să mănânc 
carne de porc și să beau vin. Și pe mine mă consideraţi un 
renegat? Toţi moriscii pe care i-aţi văzut în noaptea asta se 
supun poruncilor Bisericii! Altminteri, cum am putea să 
supravieţuim și să ne păstrăm credinţa? Hernando a lucrat 
pentru singurul Dumnezeu tot atât de mult sau și mai mult 
decât oricare dintre noi. Credeţi-mă ce vă spun, nu-l cunoaşteţi 
pe omul ăsta. 

— Ba îl cunoaștem foarte bine. Este tatăl meu, mărturisi 
Abdul. 

— Şi fratele meu vitreg, adăugă Shamir. 


Munir încercă să-i convingă pe cei doi tineri berberi de 
activitatea în clandestinitate a lui Hernando în favoarea 
comunității. Le vorbi despre scrierile acestuia, despre anii săi de 
muncă, despre cărțile de plumb și turnul Turpiana, despre 
Sacromonte și don Pedro de Granada Venegas; despre Alonso 
del Castillo și Miguel de Luna, despre evanghelia lui Barnaba și 
despre ce anume voiau să facă. Le explică faptul că Hernando 
credea că au fost cu toţii omorâţi de mâna lui Ubaid. 

— Mama sa nu știa nimic despre lucrările lui, îi replică el lui 
Abdul când acesta îi vorbi despre răspunsul Aishei la scrisoarea 
pe care Fátima o trimisese la Córdoba prin intermediul evreului. 
Hernando a trebuit să păstreze totul în secret... chiar și față de 
mama sa. Pentru ea, ca și pentru toți ceilalți, fiul ei era un 


renegat, un creștin. Hernando vă credea morți. Credeţi-mă. N-a 
avut niciodată cunoștință despre scrisoarea aceea. 

Le povesti de asemenea că, deși era însurat cu o creștină, era 
probabil singurul morisc care se ruga în moscheea din Córdoba. 

— El spune că i-a jurat mamei tale că se va ruga dinaintea 
mihrab-ului, adăugă el, adresându-i-se lui Abdul, dându-și 
seama că menţionarea soţiei creștine a lui Hernando ar putea 
da noi elanuri dorinţei de răzbunare a acelor corsari. 

Forfota, conversațiile și luările de rămas-bun ale moriscilor în 
luminiș se putură auzi limpede câteva clipe. Munir observă cum 
Abdul și Shamir își îndreptau privirile spre Hernando. Îi 
convinsese oare pe corsarii aceia? 

— l-a ajutat pe creștini în războiul din Alpujarras, mormăi 
deodată Abdul. Expresia lui era dură; albastrul ochilor săi, 
glacial. 

— A încercat doar să se elibereze din sclavie și a făcut-o 
împreună cu un creștin, într-adevăr, dar... căută învățatul să-l 
scuze. 

— După aceea, a colaborat cu creștinii din Granada, îl 
întrerupse Abdul, acuzându-i pe moriscii care s-au răsculat. 

— Și ceilalţi creștini cărora le-a salvat viaţa? interveni Shamir. 

Munir tresări; nu știa nimic despre alţi creștini. Corsarul văzu 
în acea șovăială ocazia de a se elibera de respectul cu care 
întâmpinase explicaţiile unui recunoscut învăţat în legea 
musulmană. 

— A salvat mai mulți. Nu știai? Nu ţi-a povestit? Nu este decât 
un laş. Lașule! strigă el spre Hernando. 

— Trădătorule! adăugă Abdul. 

— Dacă a crezut că Ubaid a fost cel care ne-a asasinat, de ce 
nu l-a urmărit până în infern? continuă Shamir gesticulând 
violent în fața învățatului. Ce-a făcut el ca să răzbune ceea ce 
credea că a fost moartea familiei sale? O să-ţi spun eu ce a 
făcut: s-a refugiat comod în somptuosul palat al unui duce 
creștin. 

— Dacă ar fi insistat, dacă ar fi căutat răzbunarea, așa cum 
trebuie să facă orice musulman care se respectă, adăugă Abdul 
în gura mare, poate că ar fi reușit să descopere că nu Ubaid, ci 
Brahim fusese cel care i-a pricinuit nenorocirile. 

La câţiva pași distanță, Hernando simţi cum îl pălmuiesc 
vorbele acelea. Nu mai avea putere nici măcar să se apere, să 


spună cu voce tare că văzuse cadavrul lui Ubaid, că răzbunarea 
pe care și-o dorea fusese zădărnicită văzându-l mort. Că 
străbătuse muntele în căutarea trupurilor familiei sale ca să-i 
îngroape... Ce rost mai aveau acum toate astea? Când asculta 
acuzaţiile aruncate de către fiii săi, cuvintele lor încărcate de 
ranchiună, în mintea lui se contura doar o singură întrebare. De 
ce? De ce îl minţise Aisha? De ce îl lăsase să sufere, știind 
adevărul? Își aminti lacrimile ei, figura ei crispată de durere 
când declara în gura mare că-l văzuse pe Ubaid ucigându-i pe 
toți. „De ce, mamă?” 

Cuvintele fiului său îi întrerupseră gândurile. 

— Și, pe deasupra, e însurat cu o creștină! Te reneg, câine 
râios! adăugă Abdul, scuipând la picioarele tatălui său. 

Munir, în mod inconștient, urmări direcţia scuipatului. Apoi, îl 
privi pe Hernando. Nici măcar nu se clintise la injuria propriului 
fiu. Chiar în întuneric, trupul său părea dărâmat, distrus de 
vinovăţie, depășit de tot ce se desfășura în jurul lui. 

— Dar cărțile de plumb... insistă învățatul, fâcându-i-se milă 
de cel pe care-l considera prietenul său. 

— Cărţile de plumb, îl întrerupse Shamir, cât valorează câteva 
litere, acolo? Au servit oare la ceva? L-au ajutat cu ceva pe 
vreunul dintre ai noștri? 

Munir nu vru să-i dea dreptate și își strânse buzele cu tărie. 

— Manipulările acelea le sunt de folos doar celor bogaţi, 
acelor nobili care ne-au tradat și care acum vor să-și salveze 
pielea. Nici unul dintre fraţii noștri, dintre cei umili, dintre cei 
care continuă să creadă în singurul Dumnezeu, dintre cei care 
se ascund ca să se roage în casele lor sau pe ogoare, nu va 
obţine ceva bun prin ele! Trebuie să moară. 

— Da, se alătură și Abdul, trebuie să moară. 

Sentința răsună în pădure mai tare decât zgomotele stinse din 
luminiș. Munir se înfioră descoperind în oamenii aceia cruzimea 
corsarilor. Ştia că sunt obișnuiți să se joace cu viața și cu 
moartea oamenilor, de parcă ar fi fost vorba de animale. 

— Opriţi-vă! strigă învățatul, într-o încercare disperată de a-i 
salva viaţa prietenului său. Acest om a venit la Toga pe 
răspunderea mea, sub protecţia mea. 

— Va muri, exclamă Abdul. 

— Chiar nu înțelegeţi că este deja mort? replică Munir, în 
vreme ce arăta spre el cu tristeţe. 


— Sunt mii de creștini ca el îngrămădiţi în temniţele din 
Tetuân. Nu ne impresionează devotamentul tău. Îl luăm cu noi, 
afirmă Shamir. La drum! le porunci apoi berberilor. 

Munir își adună ultimele puteri. Respiră adânc înainte de a 
vorbi și când o făcu vocea îi răsună ferm și hotărât, fără să-și 
arate teama care îl chinuia pe dinăuntru. 

— Vă interzic! 

Învăţatul rămase impasibil sub privirile celor doi corsari. Abdul 
își duse mâna la hanger, de parcă ar fi fost insultat, ca și cum nu 
ar fi primit niciodată un ordin ca acela. Munir continuă să 
vorbească, încercând să nu-i tremure vocea: 

— Mă numesc Munir și sunt învățatul în legea musulmană din 
Jarafuel și din toată valea Cofrentes. Mii de musulmani se supun 
hotărârilor mele. Potrivit legilor noastre, ocup locul al doilea în 
ierarhia după care se călăuzește și este guvernată lumea 
noastră și poruncesc în chestiuni legate de justiție. Omul acesta 
va rămâne aici. 

— Și dacă nu ne vom supune? întrebă Shamir. 

— Doar dacă m-aţi ucide și pe mine aţi izbuti vreodată să vă 
îmbarcaţi pe corăbiile voastre cu vâsle. Vă asigur. 

Toţi, corsari și berberi, aveau privirile aţintite asupra 
învățatului. Doar Hernando stătea în continuare în genunchi pe 
jos, cu capul plecat, absorbit în gândurile sale. 

— Brahim a plătit pentru nelegiuirile sale, afirmă atunci 
Shamir; și nici acest trădător nu va scăpa de pedeapsă. 

— Trebuie să-i respectaţi pe înţelepţi și pe bătrâni, insistă 
Munir. 

Unul dintre berberi lăsă capul în jos la auzul acelei afirmaţii, 
exact atunci când Hernando părea că se trezește; ce a spus 
Shamir? Abdul își dădu seama de amândouă situaţiile: oamenii 
săi vor respecta legile, dar nici el nu va ucide un învăţat. 
Înfruntă ochii albaștri ai lui Hernando care acum îl chestiona din 
priviri. Brahim murise... Corsarul înaintă spre tatăl său. 

— Da, îi aruncă el, l-a ucis mama mea: ea are mai multă 
bărbăţie și curaj într-o singură mână decât ai tu în toată fiinţa 
ta. Lașule! 

În momentul acela, unul dintre berberii care îl păzeau pe 
Hernando îl zgâlţăi cu putere, iar altul îi trase o lovitură cumplită 
în șale cu patul archebuzei. Hernando căzu pe jos, unde îl loviră 
cu picioarele, fără ca el să schiţeze cel mai mic gest de apărare. 


— Ajunge, pentru Dumnezeu! îi imploră Munir. 

— Pentru același Dumnezeu pe care îl invocă învățatul tău, 
pentru Allah, mormăi Abdul poruncindu-le oamenilor săi cu un 
gest al mâinii să înceteze să-l mai lovească, jur să te ucid cu 
prima ocazie când îmi vei mai ieși în cale. Ține minte mereu 
acest jurământ, câine ce ești! 


Brahim! Fátima îl recunoscu pe Brahim în ţipetele și 
amenințările lui Shamir. Mult mai puternic decât grosolanul 
cărăuș din Alpujarras, mai isteț... Fátima se cutremură 
descoperind aceeași voce mânioasă, aceleași gesturi, aceeași 
expresie de furie. 

De îndată ce se întoarseră de la Toga, Abdul și Shamir veniră 
la palat și se prezentară dinaintea ei; amândoi păreau 
morocănoși și serioşi și refuzară să-i spună ce anume le 
mersese rău. Fâtima cunoștea misiunea lor la Toga, ea însăși se 
ocupase să strângă o mare sumă de bani din Berberia pentru 
acea nouă ridicare la luptă. Ascultă veștile cu interes, dar ceva 
din înfățișarea fiului ei o neliniștea. 

— Abdul, spuse ea în cele din urmă, sprijinindu-și mâna de 
brațul puternic al fiului ei. Ce ţi se întâmplă? 

El clătină din cap și mormăi ceva nedeslușit. 

— Pe mine nu mă poţi înșela. Sunt mama ta și te cunosc 
foarte bine. 

Abdul și Shamir își încrucișară privirile. Fâtima aștepta, 
curioasă. 

— L-am văzut pe Nazareean, îi răspunse Shamir în cele din 
urmă. Câinele ăla trădător era la Toga. 

Fâtima rămase cu gura căscată; pentru o clipă rămase fără 
aer. 

— Ibn Hamid? 

Rostindu-i numele, simţi o apăsare pe piept și își duse într- 
acolo mâna încărcată de podoabe. 

— Nu-i spune așa! replică Abdul. Nu merită. Este creștin și 
trădător! Dar s-a târât ca un câine ce este... 

Ea ridică privirea, consternată. 

— Ce...? Ce i-aţi facut? 

Încercă să se ridice de pe divan, dar o lăsară genunchii. 

— Ar fi trebuit să-l ucidem! strigă Shamir. Și jur că o vom face 
dacă o să-l mai vedem! 


— Nu! izbucni glasul Fâtimei într-un urlet răgușit. Vă interzic! 

Abdul o privi pe mama sa, surprins. Shamir făcu un pas spre 
ea. 

— Așteptări... Ce, ce făcea la Toga? Povestiţi-mi tot, le ceru 
Fátima. 

li povestiră; îi vorbiră despre Nazareean cu ură, îi relatară 
amănunţit scena trăită la Toga, îi reproduseră vorbele 
învățatului care izbutiseră să-i salveze viaţa câinelui trădător. Îi 
asculta, atentă la fiecare cuvânt al lor; Fâtima nu înceta să se 
gândească. Ibn Hamid era la Toga, cu cei care plănuiau revolta; 
consacrase acelor texte ani întregi de viață. Asta însemna că nu 
renunțase la credința sa. Chipul i se înflăcăra pe măsură ce îi 
asculta. Dacă ar fi adevărat...! Dacă ar fi adevărat că Ibn Hamid 
continuă să fie credincios! In clipa aceea, vorbele lui Shamir 
răsunară în încăpere ca o palmă peste obraji. 

— Și trebuie să știi că s-a însurat... cu o creștină. Așa că ești 
liberă, Fâtima. Te poţi mărita din nou... Ești încă frumoasă. 

— Cine te crezi ca să-mi spui ce pot sau ce nu pot face? Nu 
mă voi recăsători niciodată! îi aruncă ea atunci. 

Și acolo, resimţind emoţiile care se ascundeau în acest refuz, 
apărură demonii lui Brahim renăscuţi în Shamir, care înainta 
ameninţător spre ea. 

— Nu-l vei mai revedea niciodată, Fâtima. O să-l ucid dacă 
aflu că există cea mai neînsemnată comunicare între voi. Ai 
auzit? Îi voi smulge inima cu propriile mele mâini. 

Strigătele lui continuară o bună bucată de vreme. Ea era doar 
o femeie! O femeie care trebuia să se supună. Palatul acela era 
al lui, și sclavii, și mobilele, și mâncarea, până și aerul pe care-l 
respira îi aparţinea lui, lui Shamir. Cum să-i permită să aibă vreo 
legătură cu câinele ăla laș care nu le luase apărarea în copilăria 
lor? Ar pierde respectul oamenilor lor și ai întregii comunități. 
Toţi cunoșteau jurământul pe care-l făcuseră la Toga în privinţa 
lui Hernando: berberii le explicaseră tuturor celor care voiau să-i 
asculte. Ce autoritate ar mai avea ca să împartă dreptatea între 
oamenii lor dacă ar admite cea mai mică relație cu 
Nazareeanul? Cu ce autoritate ar mai risca viaţa oamenilor lor, 
de multe ori în incursiuni periculoase, când în spatele lor, chiar 
în casa lor, o simplă femeie își permitea să nu li se supună? își 
vor ţine jurământul dacă îl vor mai revedea. Il vor ucide ca pe un 
câine. 


Fâtima rezistă în picioare, dreaptă, ca în noaptea când îl 
anunţase pe Brahim că nu o va mai poseda niciodată. O făcuse 
fără să caute ajutor la Abdul, fără măcar să-l privească, 
încercând să nu-l pună într-o situaţie neplăcută pe fiul ei, să nu-l 
așeze faţă în faţă cu tovarășul său care, la urma urmelor, era 
efectiv stăpân peste toate. 

— Ține minte ce ţi-am spus... Să nu faci vreo prostie, mormăi 
Shamir înainte de a face stânga-mprejur și de a ieși din 
încăpere. 

Atunci, Fâtima, pe ascuns de fiul său vitreg, încercă să 
găsească la fiul ei natural o urmă de înţelegere și de sprijin, dar 
ochii acestuia i se arătară reci, iar trăsăturile, tăbăcite de soare, 
la fel de încordate precum ale celuilalt corsar. Îl văzu părăsind 
încăperea cu un mers la fel de hotărât. Doar când rămase 
singură își lăsă lacrimile să-i inunde ochii. 


64 


In Valencia mulți morisci au fost aruncați în închisoare din 
pricina unor scrisori pe care le trimisese regele Angliei și care 
fuseseră găsite printre hârtiile reginei defuncte, pe care i le 
scriseseră moriscii cerându-i protecţia ca să se ridice la luptă, în 
timp ce ei vor da ordin ca, dacă va veni cu flota sa de război, să 
poată jefui orașul acela. Mulţi dintre ei au fost puși la cazne ca 
să se afle ce se întâmpla în această privință și vor continua să 
fie pedepsiți și alții, ca exemplu pentru toată lumea. 

LUIS CABRERA DE CARDOBA 
Relatare a faptelor petrecute la curtea Spaniei 


După moartea reginei Elisabeta a Angliei, la sfârșitul lunii 
august 1604, Spania și Anglia au semnat un tratat de pace. Intre 
alte angajamente, regele spaniol se obliga să renunțe la 
strădania sa de a ridica pe tronul insulei un rege catolic. Poate 
că de aceea, câteva luni mai târziu, odată semnat acordul și ca 
dovadă de recunoștință, regele lacob | a făcut să-i parvină lui 
Filip al Ill-lea o serie de documente găsite în arhivele 
predecesoarei sale. In ele apăreau propunerile moriscilor 
spanioli ca, având sprijinul englezilor și al francezilor, să se 
ridice împotriva regelui catolic și să recucerească pentru islam 
regatele din Spania. 

Viceregele Valenciei și Inchiziția s-au pus pe treabă de îndată 
ce Consiliul de Stat a făcut cunoscut complotul. O mulţime de 
morisci au fost arestaţi și supuși la cazne până când au 
mărturisit planul. Mulţi dintre ei au fost executaţi după 
obiceiurile din Valencia. Învinuitul era întrebat dacă vrea să 
moară în credinţa creștină ori în cea musulmană. Dacă 
răspundea că în prima dintre acestea, era spânzurat în piaţa de 
mărfuri; dacă se încăpățâna să-și păstreze credința, era dus în 
afara zidurilor orașului, la Rambla, și potrivit pedepsei pentru 
idolatri prevăzute de divinitate în Deuteronom, poporul îl lapida 
și apoi îi ardea cadavrul. 

Doar în mod excepţional moriscii optau pentru o moarte 
rapidă și alegeau să o facă în credinţa creștină, însă exact în 
momentul în care funia se încorda, izbucneau în strigăte, 
invocându-l pe Allah. Era atât de cunoscută această stratagemă, 


încât lumea venea să asiste la execuţii înarmată cu pietre ca să- 
| lapideze pe spânzurat în momentul în care striga numele 
Profetului. Apoi, familiile morisce strângeau pietrele și le păstrau 
în amintirea executării morților lor. 

La trei luni după întoarcerea sa la Córdoba, Hernando află că 
tentativa de răscoală pusă la cale la Toga fusese zădărnicită. 
Adevărul era că în perioada celor trei luni doar un lucru îi 
adusese puţină mulțumire în permanenta lui deznădejde: 
scrisoarea pe care a reușit să i-o scrie Fâtimei. 

El și Munir făcuseră drumul de întoarcere de la Toga în tăcere, 
catârul lui aflându-se mereu în urma catârului învățatului, de 
parcă acesta ar fi tras de el ca să ajungă cât mai curând la 
Jarafuel. Mama sa îl minţise. Fátima trăia și îl omorâse pe 
Brahim. Și fiul său jurase sa-l ucidă dacă drumurile lor aveau să 
se mai întâlnească din nou. Să-l ucidă! Tocmai propriul fiu! Dar 
oare nu o făcuse deja la Toga? își aminti ochii albaștri nevinovaţi 
și expresivi ai lui Francisco, cel din grădina casei de la Córdoba. 
Și micuța Ines, ce s-o fi întâmplat cu ea? Mintea lui Hernando nu 
încetase să întoarcă pe toate fețele revelaţiile din ultimele ore. 
Imaginile, întrebările se îngrămădeau în mintea lui, iar 
înțepăturile de durere din tot trupul erau ritmate după salturile 
animalului pe care îl călărea. 

Fátima! Chipul soţiei sale apărea și dispărea în amintire, de 
parcă s-ar fi jucat cu suferința lui. Ce o fi gândit despre el? O fi 
sperat ca el să meargă să o caute? Cât timp, câţi ani s-o fi 
încrezut în ajutorul lui? Inima i se strângea încă și mai tare 
închipuindu-și-o supusă lui Brahim și așteptând ca el să-i vină în 
ajutor; Fâtima lui! Îi înșelase așteptările. 

„De ce, mamă?“ Ridicase privirea la cer de mii de ori. „De ce 
mi-ai ascuns totul?” 

Ceea ce la dus le luase șapte zile de călătorie, acum le luă 
doar patru. Munir, căzut într-o muţenie îndârjită, se oprise 
timpul strict necesar și călătoriseră noaptea, la lumina lunii. 
Hernando se mărginea să se supună ordinelor tovarășului său 
de drum: hai să ne odihnim aici; să mâncăm ceva; să le dăm de 
băut catârilor; la noapte ne vom opri lângă satul acela... De ce îi 
salvase viaţa? 

La Jarafuel, învățatul îl făcuse să aștepte la poarta casei sale, 
fără să-l invite să intre. În cele din urmă, el însuși apăru ducând 
calul de dârlogi. 


— În afară de duce, încercase atunci Hernando să se explice, 
am mai salvat doar o copilă de vârstă fragedă. Restul sunt 
zvonuri... 

— Nu mă interesează, îl întrerupsese Munir sec. 

Hernando îl privise în față; învățatul se uita la el cu asprime, 
dar după câteva clipe părea că în ochii lui se ivește o urmă de 
compasiune. 

— Ți-am salvat viaţa, Hernando, dar Allah este cel care te va 
judeca. 

Pe drumul de întoarcere la Córdoba, evitase compania 
călugărilor, a neguțătorilor, a saltimbancilor sau a drumeţilor 
care obișnuiau să circule pe drumurile principale și făcuse 
călătoria singur, absorbit în gândurile sale. Vinovăţia îl apăsa ca 
o lespede și fuseseră momente în care crezuse că nu va mai 
suporta această povară. Pe măsură ce se apropia de oraș, 
amărăciunea i se văzuse înlocuită de o suferință încă și mai 
mare: nu mai voia să ajungă. Ce avea să-i spună Rafaelei? Că 
mariajul cu ea nu este valabil? Că prima sa soţie este în viață? 

Își întârziase cât putea sosirea acasă. Se temea să stea faţă în 
faţă cu Rafaela. Se temea să stea faţă în față cu sine însuși dacă 
ar fi fost obligat să-i mărturisească adevărul. Când în sfârșit 
trecu de poarta casei sale, nici măcar nu îndrăzni să o 
privească. 

Observă impasibil cum se ștergea zâmbetul cu care Rafaela, 
din nou însărcinată, îi ieși în întâmpinare. Femeia își opri pașii 
grăbiţi la vederea vânătăilor și a rănilor pricinuite de berberii 
care îl călcaseră în picioare. 

— Ce-ai păţit? Rafaela încercă să-și apropie mâna de chipul 
stâlcit al soțului ei. Cine...? 

— Nimic, răspunse el, respingând în mod inconștient mâna 
soţiei sale. Am căzut de pe cal. 

— Dar te simţi bine...? 

Hernando îi întoarse spatele și o lăsă cu vorba în gură. Merse 
până la grajd ca să scoată hățurile de pe cal și apoi traversă 
grădina înspre scări. 

— Voi lua prânzul și cina în bibliotecă, porunci sec când trecu 
pe lângă soţia sa. 

Tot acolo și dormi. 

Așa trecuseră zilele. Hernando lăsă deoparte Coranul la care 
lucra și se strădui să compună o scrisoare către Fátima. li luă 


mult timp până să reușească; îi luă mult timp până să 
izbutească să aștearnă pe hârtie tot ce simţea. În momentul în 
care încerca să se concentreze asupra scrisului, mintea îi 
rătăcea între vinovăție și durere. Mototoli și rupse multe foi de 
hârtie. Până la urmă, îi povesti despre Rafaela, despre cei doi 
copii ai săi și despre cel care avea să vină pe lume. „Nu știam! 
Nu știam că ești în viață!“ mâzgăli el cu o mână tremurândă. De 
îndată ce o scrise, hotărî să apeleze la Munir ca să i-o transmită 
Fâtimei, în ciuda despărțirii reci de învăţat. Era un om sfânt; îl 
va ajuta; de altfel, de la Valencia plecau spre Berberia cei mai 
mulţi morisci. Avea nevoie de ajutorul lui! Scrise altă scrisoare 
pentru Munir în care îl implora să-l ajute. 

Într-o zi, când știa că Miguel se află la Córdoba, îl chemă la el. 
Trebuia să recurgă la invalid ca să-i facă rost de un cărăuș 
morisc de încredere; el continua să fie un ciumat în sânul 
comunităţii din Córdoba și pierduse orice legătură cu reţeaua de 
mii de oameni care umblau pe drumuri, dar invalidul, spre 
deosebire de stăpânul său, cumpăra și vindea tot ce era de 
trebuință pentru cai și folosea neîncetat serviciile cărăușilor. 

Am nevoie să trimit o scrisoare la Jarafuel, îi comunică, așezat 
la masa lui de scris, cu o asprime ce nu-și avea rostul. 

Miguel rămase în fața lui, încercând să-și închipuie ce i se 
întâmplă stăpânului său. Înainte, vorbise cu Rafaela și ea îi 
mărturisise cumplita ei neliniște. 

— Ce mai aștepți? îi reproșă Hernando. 

— Știu povestea unui curier purtător de vești proaste, 
răspunse invalidul, vrei să ţi-o spun? 

— Nu-mi arde de povești, Miguel. 

Țăcănitul cârjelor invalidului pe podeaua galeriei răsună în 
urechile lui Hernando. Și acum ce-o să se întâmple? Pipăi 
frumosul exemplar din Coran la care lucra; nu avea chef să 
continue. Dar chiar și așa, îngână câteva dintre surele scrise 
deja. 


Orice lucru ar fi făcut, se pare că l-a terminat deja. 

Acestea fură cuvintele pe care Miguel i le spuse Rafaelei de 
îndată ce ieșise din bibliotecă după ce primise ordin de la 
stăpânul său să găsească un cărăuș care să ducă o scrisoare la 
Jarafuel. 

Femeia îl întrebă din ochii ei înroșiţi de plâns. 


— Du-te, o îndemnă invalidul. Luptă pentru el, pentru tine. 

Rafaela nu putuse să-l vadă pe Hernando în zilele cât stătuse 
închis în bibliotecă. Credea că o va putea face când o să-i aducă 
mâncarea, dar acesta dăduse ordin să-i fie lăsată în faţa ușii. 
Hernando ceruse și un lighean cu apă curată pentru rugăciunile 
sale, pe care el însuși îl lăsa după ușă, odată folosit. In orice 
moment, Rafaela era atentă la scârţăitul ușii, ca să se 
grăbească să schimbe apa. De cinci ori pe zi. 

„Ce i s-a întâmplat?“ se întrebă femeia pentru a mia oară, 
începând să gâfâie la urcarea scărilor. Noua sarcină o apăsa mai 
mult decât cele dinainte. Șovăi apropiindu-se de bibliotecă. 
Surele îngânate se strecurau prin ușă, acum deschisă, și 
ajungeau până la ea. Și dacă Hernando se supără? Se opri și fu 
cât pe-aci să dea îndărăt, dar clipele trăite înainte de călătoria la 
Toga, tandreţea, râsetele, veselia, fericirea, dragostea pe care 
și-o purtau unul celuilalt o îndemnară să-și continue drumul. 

Hernando era așezat la masa de scris. Cu un deget urmărea 
literele Coranului când psalmodia în arabă, străin de tot ce-l 
înconjura. Rafaela se opri fără să îndrăznească să întrerupă ceea 
ce i se păruse a fi un moment magic. Când Hernando băgă de 
seamă prezenţa ei și întoarse capul spre ea, o văzu oprită în 
cadrul ușii, cu ochii plini de lacrimi, apucându-și cu amândouă 
mâinile pântecele proeminent. 

— Nu cred că am făcut ceva ca să mă tratezi astfel. Am 
nevoie să știu ce ţi se întâmplă... murmură Rafaela înainte de a i 
se stinge glasul. 

Hernando încuviinţă cu o oarecare răceală, fără să-și ridice 
privirea de pe masa de scris. 

— În urmă cu mai bine de douăzeci de ani... începu el să 
spună. 

Dar de ce să-i povestească? Nu-i vorbise niciodată despre 
Fátima sau despre copiii lui; ea cunoștea povestea de la Miguel. 

— Ai dreptate, recunoscu el. Nu meriţi așa ceva. Imi pare rău. 
Sunt lucruri din trecut. 

Simplul fapt de a rosti scuza aceea păru să-l elibereze pe 
Hernando. Scrisoarea adresată Fâtimei se afla deja în mâinile lui 
Miguel, cine putea prezice care vor fi rezultatele acesteia sau ce 
îi va răspunde Fâtima, în cazul în care o va face? Rafaela își 
șterse lacrimile cu o mână, în vreme ce se ţinea în continuare cu 
cealaltă de pântece. 


Și atunci, Hernando înțelese ceva: da, înșelase așteptările 
Fâtimei și aceasta era o vină de care nu va putea scăpa 
niciodată... dar nu trebuia să comită și a doua oară aceeași 
greșeală față de o persoană pe care acum o iubește. Fără să 
spună un cuvânt, se ridică, înconjură masa de scris și se contopi 
cu soţia sa într-o dulce îmbrățișare. 


În ciuda strădaniilor de a-și ascunde neliniștile faţă de 
Rafaela, Hernando nu înceta să se gândească la destăinuirile pe 
care i le făcuse fiul său. Ea nu mai menţiona cele întâmplate, ca 
și cum zilele acelea de izolare nu ar fi existat. Hernando își 
căuta consolarea în micuţii săi și speranţa în cel care urma să 
vină pe lume. Intr-o zi, chiar se îndreptă spre câmpul lertării și 
se plimbă prin tristul cimitir până când dădu peste mormântul 
mamei sale. Acolo vorbi cu Aisha în tăcere. 

— De ce ai făcut-o, mamă? 

Incercă să găsească răspunsul în sinea lui. Timpul se scurse 
cu Hernando cântărind mii de posibilităţi până când una dintre 
ele, străină de motivele care o determinaseră pe Aisha să 
procedeze așa cum o făcuse, ieși în evidenţă între toate 
celelalte: „Trăiesc cu toţii”. Fâtima trăia. Și Francisco, și Shamir, 
probabil și Ines. Ar fi fost de preferat să fi murit cu toţii ca el să- 
și aline suferințele? Se simţi nedemn. Până atunci se gândise 
doar la el însuși, la greșelile lui, la lașitatea pe care Francisco i-o 
aruncase în față. Dar important era faptul că trăiau, chiar și 
departe de el. Găsi o oarecare consolare în această idee... Dar 
avea nevoie în continuare să le obţină iertarea. Aștepta cu 
nerăbdare vești de la Munir, dar această dorinţă arzatoare se 
prefăcuse în dezamăgire când învățatul îi returnă scrisoarea 
adresată Fâtimei împreună cu refuzul său de a o trimite la 
Tetuân. 


Fátima își putu da numaidecât seama: după vizita lui Shamir 
și a fiului ei, trei impunători sclavi nubieni, înarmaţi, se 
alăturaseră personalului de serviciu care slujea la palat. 

— Sunt pentru siguranţa domniei voastre, stăpână, îi 
raspunse unul dintre servitori. Vremurile sunt foarte tulburi și 
fiul domniei voastre așa a poruncit. 

Pentru siguranța ei? Doi dintre nubieni o urmau, la doi pași în 
spate, la ieșirile ei prin Tetuân. Fâtima avusese dovada. Într-o 


dimineaţă, însoţită de două sclave pe care le încărcase cu niște 
baloturi, se îndreptă hotărâtă spre Poarta Bab Mqabar, la 
miazănoapte de zidul orașului. 

Inainte de a o putea traversa, cei doi nubieni îi ieșiră în cale. 

— Nu puteti ieși, stăpână, îi spuse unul dintre ei. 

— Vreau doar să merg la cimitir, afirmă Fâtima. 

— Nu este un loc sigur, stăpână. 

În altă zi, în zori, părăsi dormitorul. Nu străbătuse nici 
jumătate din culoar și silueta unuia dintre negri apăru din 
întuneric. 

— Doriţi ceva, stăpână? 

— Apă. 

— O să poruncesc să vi se aducă, nu vă faceţi griji. Odihniţi- 
vă. 
Era captivă în propria casă! Nu-și propusese să fugă, nici 
măcar nu știa ce să facă, ori ce să creadă; știa doar că după ani 
de zile în care crezuse în trădarea lui Hernando, simpla 
posibilitate ca lucrurile să nu fi stat astfel făcu să reînvie în ea 
niște sentimente pe care se simţise obligată în toţi acești ani să 
le închidă în adâncul sufletului. De la moartea lui Brahim se 
dedicase afacerilor și acţiunii de a strânge bani cu aceeași 
răceală cu care Abdul și Shamir atacau corăbiile creștinilor sau 
coastele spaniole. Ajunsese chiar să renunţe la condiţia ei de 
femeie. Dar acum, ceva se trezise din nou înlăuntrul ei și din 
când în când, nopţile, cu privirea pierdută la orizont, acolo unde 
probabil că se înălțau munţii Granadei, niște fiori aproape 
imperceptibili îi aminteau că fusese în stare să iubească din 
toată inima și cu toată fiinţa ei. 

Într-o după-amiază, Efrain veni să rezolve niște afaceri cu ea. 
Evreul, după moartea tatălui său, devenise cel mai apropiat 
colaborator la afacerile familiei conduse de marea doamnă din 
Tetuân. 

— Trebuie să știi că fiul tău a venit să mă vadă, șopti evreul 
inteligent. 

Fátima își aţinti asupra lui frumoșii ei ochi negri. 

— Dar lealitatea mea este de partea ta, doamnă, adăugă 
Efrain după câteva clipe de tăcere. 


65 


Moartea este o îndelungată speranță. 
Balade de Aben Humeya, 
Culegere de balade morisce 


Rafaela îl condusese până la poartă pe preceptor, care venea 
zilnic să le dea lecţii lui Juan și Rosei, când văzu că un 
necunoscut se apropie de casa lor. Cu toate că Hernando părea 
să-și fi revenit la starea sa sufletească obișnuită, orice 
împrejurare neprevăzută o neliniștea pe Rafaela, a cărei sarcină 
ajunsese aproape de capăt. Bărbatul, care să tot fi avut vreo 
patruzeci de ani și ale cărui haine, în stil castilian, se vedeau 
murdare după o lungă călătorie, întrebă cu o voce educată dacă 
aceea este casa lui Hernando Ruiz. Rafaela încuviinţă și îl 
trimise pe Juan să-i transmită mesajul tatălui său; Hernando nu 
zăbovi să coboare în vestibul. 

— Pacea fie cu domnia voastră, îl salută el pe bărbat, având 
convingerea că era doar un arendaș sau o persoană interesată 
de vreun cal. Ce doriţi? 

Efrain așteptă o clipă înainte de a vorbi. Din fericire, de data 
aceasta nu-i fusese greu să dea peste Hernando. 

— Pacea fie și cu domnia voastră, răspunse evreul, care își 
aţinti privirea asupra amfitrionului său. 

— Ce doriţi? repetă Hernando. 

— Putem sta de vorbă undeva între patru ochi? 

În momentul acela, Hernando înţelese că omul era ceva mai 
mult decât un geambaș de cai; deși observă un accent ciudat în 
glasul lui, avea ceva care îi inspira încredere. 

— Însoţiţi-mă. 

leșiră din vestibul și traversară grădina. 

— Să nu mă deranjeze nimeni, îi atrase atenţia Rafaelei. 

Urcară în bibliotecă și Hernando remarcă admiraţia cu care 
evreul își plimba privirea peste cărțile care constituiau comoara 
sa cea mai de preţ. 

— Vă felicit, spuse Efrain referindu-se la ele, în vreme ce lua 
loc în faţa mesei de scris. 

Hernando își arătă asentimentul și cei doi păstrară câteva 
clipe de tăcere. 


— M-a trimis Fátima, soţia domniei voastre, mărturisi el în 
cele din urmă. 

Un fior cumplit străbătu corpul lui Hernando. Se simți 
incapabil să spună ceva, iar evreul își dădu scama. 

— Doamna Fátima vrea să știe de domnia voastră, continuă 
Efrain. Sunt multe zvonuri care au ajuns la Tetuân, iar ea refuză 
să le dea crezare, numai dacă nu cumva le veţi confirma chiar 
domnia voastră. Trebuie să vă atrag atenţia, înainte de toate, că 
în urmă cu aproape cincisprezece ani eu însumi am venit aici, la 
Córdoba, să vă caut, trimis tot de stăpâna mea... 

— Ce mai face ea? îl întrerupse Hernando. 


Stătură de vorbă toată ziua. Hernando îi povesti toată viața lui 
și o făcu fără să se prefacă, fără să ascundă nici cel mai 
neînsemnat amănunt. li povesti chiar și aventura sa amoroasă 
cu Isabel! Era pentru prima dată când se destăinuia cuiva cu 
atâta sinceritate. Se scuză pentru imaginea sa de creștin, dar 
recunoscu și greșeala reprezentată de faptul că, în anumite 
momente, dus de evenimente, depășise cu mult condiţia aceea. 
De ce trebuise să iasă la procesiune cărând o cruce? 

— Mama mea n-ar fi murit dacă aș fi evitat atitudinea aceea 
ostentativă, adăugă el cu o voce stinsă. 

Apoi se lungi la vorbă pe tema cărţilor de plumb. 

— Shamir, își aminti el, a susţinut că acestea nu vor fi în 
folosul celor sărmani... și probabil că are dreptate. 

— Poate că într-o zi evanghelia aceea despre care vorbiţi va 
ieși la lumină. 

— Poate, oftă Hernando amărât, dar nu știu care va fi atunci 
situația noastră. Se pare, într-adevăr, că nu suntem altceva 
decât niște ciumaţi: creștinii ne urăsc de moarte și nici unul 
dintre guvernanţii musulmani n-a făcut nimic ca să ne ajute. 
Suntem un popor care a scrutat întruna orizontul cu speranţa de 
a zări o flotă de război, turcă sau algeriană, care n-a apărut 
niciodată. 

Efraín fu tentat să discute pe această temă. Ciumați, ei, 
moriscii? Poporul său chiar că a fost astfel, în Spania și în toate 
regatele europene. Evreii nu avuseseră ocazia nici măcar să 
scruteze orizontul: nimeni nu le putea veni în ajutor. Dar tăcu; 
nu aceasta era misiunea lui. Fâtima îi dăduse instrucţiuni: el 
însuși trebuia să judece vorbele și atitudinea lui Hernando. EIl 


însuși trebuia să hotărască dacă să-i înmâneze mesajul din 
partea ei ori să se retragă fără să i-l predea acelui bărbat care îl 
privea acum consternat. „Mă încred pe deplin în tine“, îi spusese 
ea înainte de a-și lua rămas-bun. Și evreul hotărâse deja. 

— Moartea este o îndelungată speranţă. 

Efraín îl simţi pe morisc aţintindu-și asupră-i ochii albaștri, așa 
cum făcuse și fiul său Abdul cu puţin timp în urmă, când venise 
să-l viziteze și să-i atragă atenţia că sub nici un motiv nu trebuie 
să o ajute pe Fâtima în orice ar fi avut vreo legătură cu 
„blestematul de trădător”. Aceiași ochi, dar ce diferență între 
mesajul unora și al celorlalți! Ochii corsarului răspândeau ură și 
ranchiună; ai lui Hernando, în schimb, vădeau o infinită tristeţe. 

De câte ori se va fi încrezut Fâtima în moarte ca să găsească 
speranţa? se gândea Hernando după ce auzise din nou fraza 
aceea. De ce încă o dată acum? 

— Soţia domniei voastre este captivă în propria casă, îl 
anunţă Efrain, de parcă ar fi ghicit ce anume îi trecea prin 
minte. Mai mulți luptători nubieni o supraveghează zi și noapte. 

— Din pricina mea? întrebă Hernando cu glasul stins. 

— Da. Dacă vă veți apropia de Fátima, vă vor ucide, iar pe 
ea... 

— Francisco ar ucide-o? 

— Abdul? Nu cred că ar fi în stare... dar nu știu cu siguranţă, 
se corectă evreul, amintindu-și amenințările corsarului. Dar nu-l 
putem uita pe Shamir... Adevărul este că nu știu ce ar putea 
face. În orice caz, nenorocirea va cădea peste ea, cu toată 
certitudinea. 

Efrain îi vorbi despre Fâtima, și Hernando află în sfârșit de ce 
acţionase mama sa în felul acela: Fátima însăși i-o ceruse. 
Amândouă voiseră să-l apere de o moarte sigură. Află despre 
uciderea lui Brahim, precum și despre călătoria pe care o făcuse 
Efrain, cu mulţi ani în urmă, și despre scrisoarea Fâtimei pe care 
acesta i-o citise Aishei atunci când nu-l găsise pe el; despre 
cuvintele amare ale Aishei, precum și despre insultele pe care le 
proferaseră Abbas și ceilalți morisci împotriva lui. Privirea 
evreului se pierdu în gol în momentul în care începu să o ridice 
în slăvi pe Fâtima, lăudându-i frumuseţea, elogiindu-i curajul și 
hotărârea; Hernando observă la Efrain niște sentimente care 
mergeau dincolo de simpla admiraţie și simţi o înţepătură de 
gelozie faţă de bărbatul acela care trăia atât de aproape de ea. 


Îi vorbi și despre Abdul și Shamir; Ines, acum Maryam, era bine; 
se măritase și avea mai mulţi copii. Elogie priceperea stăpânei 
sale în afaceri și insistă din nou asupra admiraţiei și dorinței pe 
care o producea în tot orașul Tetuân. Se pierdu în descrieri și 
explicaţii fată de Hernando, care lăsa amintirile să rătăcească, 
încuviințând și zâmbind. 

— Stăpâna mea are încredere că vă veţi respecta jurământul 
pe care i l-aţi făcut într-o zi: că-i veţi pune pe creștini la 
picioarele ei, la picioarele singurului Dumnezeu. Că veţi 
continua să lucraţi pentru cauza credinței domniei voastre în 
Spania, așa cum aţi făcut când eraţi căsătoriţi, termină el de 
vorbit. Fericirea ei depinde de acest lucru. Doar în această 
comuniune de idei își poate găsi liniștea; este tot ce dorește și 
doar la asta mai poate nădăjdui. Spune că Dumnezeu vă va uni 
din nou... după moarte. 

— Și până atunci? murmură Hernando. 

Efrain clătină din cap. 

— Ea nu vă va pune niciodată viața în primejdie. Hernando 
făcu un gest să răspundă, dar evreul îl împiedică printr-o 
mișcare a mâinii: Să nu-i puneţi domnia voastră viața în 
primejdie. 

Tăcerea se lăsă între cei doi bărbaţi. 

— Aveam pregătită o scrisoare pentru ea, spuse în cele din 
urmă Hernando, pe care am încercat fără succes să i-o trimit. 

— Imi pare rău, refuză Efraín, nu pot să i-o duc... nici soţia 
domniei voastre să o primească. Mi-am justificat călătoria prin 
tratative comerciale. Dacă fiul domniei voastre, ori Shamir, ori 
supraveghetorii nubieni ar descoperi la oricare dintre noi o 
scrisoare... 

— Dar trebuie să-i explic! exclamă Hernando, aproape 
implorându-l. Am atâtea lucruri să-i spun... 

— Și așa va fi: prin mine. O cunoașteţi pe doamna Fátima, 
zise evreul și clătină din cap, corectându-se. Cum să n-o 
cunoașteți? Mai bine decât mine. Ea avea îndoieli, iar eu îi voi 
aduce bucuria pe care știu că o dorește; credeți cumva că nu 
mă va face atunci să repet până la ultimul cuvânt tot ce mi-aţi 
spus? 

Hernando nu putu evita un zâmbet trist amintindu-și de firea 
aprigă a Fâtimei; evreul îl băgă de seamă. 

— Mă va obliga să repet de mii de ori! 


— Și să o faceţi, de și mai multe ori dacă ar fi nevoie. Spuneți- 
i... spuneţi-i de asemenea că o iubesc în continuare, că n-am 
încetat niciodată să o iubesc. Dar viaţa... destinul a fost crud cu 
amândoi. Mi-am petrecut jumătate din viaţă deplângându-i 
moartea. Cereţi-i iertare în numele meu. 

— Dar de ce artrebui s-o fac? 

— M-am recăsătorit... Am alţi copii. 

Evreul încuviinţă. 

— Ea știe acest lucru și îl înțelege. Viaţa n-a fost ușoară 
pentru nici unul dintre voi doi. Amintiţi-vă: moartea este o 
îndelungată speranţă. Acesta a fost primul lucru pe care mi l-a 
cerut să vi-l spun. 

În seara aceea, Efraín fu copleșit cu atenţii în casa lui 
Hernando, unde rămase peste noapte înainte de a pleca îndărăt 
spre Tetuân. Avertizat de către amfitrionul său că Rafaela nu 
trebuie sub nici o formă să afle motivul care îl adusese în casa 
aceea, evreul se arătă deosebit de discret și dădu dovadă de 
niște maniere desăvârșite, dar în spatele politeţii sale se 
ascundea interesul de a-i putea furniza stăpânei sale 
informaţiile pe care aceasta le solicitase despre soţia creștină. 
Cum este femeia cu care s-a însurat? Il iubește? 

În timpul nopţii, Hernando, absorbit de amintirea Fâtimei, se 
arătă extrem de rece și de distant cu Rafaela. 


La scurtă vreme după aceea, cu Hernando dăruit scrierii 
Coranului și rugăciunii la moschee, crezând că găsește în acest 
fapt comuniunea de la distanţă pe care i-o ceruse Fâtima, 
Rafaela dădu naștere celui de-al treilea copil al lor. Lâzaro, cum 
l-au botezat pe copil în prezența unor nași creștini aleși de către 
paroh și pe care nu-i cunoșteau, a rupt cu tradiţia și s-a născut 
cu niște imenși ochi albastru-deschis. La acel nou-născut 
reapărea stigmatul cu care un preot creștin înveninase o 
nevinovată copilă moriscă! preciză Hernando de cum îi văzu. Nu 
putea fi altceva decât un semn divin. 

— Numele lui va fi Muqla, în onoarea marelui caligraf, anunţă 
el chiar în ziua botezului în faţa Rafaelei și a lui Miguel, după ce 
spălă copilul cu apă caldă ca să înlăture mirul cu care fusese 
uns. În această casă va trebui să-l numiţi așa. 

Rafaela își plecă privirea și încuviinţă cu un murmur 
imperceptibil. 


— Nu va fi periculos? se alarmă Miguel. 

— Singurul lucru periculos este să trăiești întorcându-i spatele 
lui Allah. 

Începând din ziua aceea, hotărî că venise momentul să le 
spună copiilor săi ceva mai mult decât legendele musulmane, 
astfel că îl concedie pe preceptor și își asumă sarcina educării 
lui Juan și a Rosei, pe care i-a rebotezat Amin și Laila. Coranul, 
Sunna, poezia și limba arabă, caligrafia, istoria poporului său și 
matematicile deveniră dintr-odată materiile pe care le preda 
copiilor săi, întotdeauna cu Muqla alături de ei, în leagăn, și pe 
care îl adormea îngânându-i sure. Amin, la cei opt ani ai săi, 
avea deja anumite cunoștințe, dar fetița, care avea doar șase, 
suferise de pe urma schimbării. 

— Nu crezi că ar trebui să aștepți ca Rosa să mai crească 
puţin, să-i mai dai timp? încercă Rafaela să-l sfătuiască. 

O cheamă Laila, o corectă Hernando. Rafaela, pe aceste 
meleaguri, femeile sunt chemate să le înveţe pe celelalte femei 
și să răspândească adevărata credinţă. Trebuie să înveţe de 
mică. Sunt multe lucruri pe care trebuie să le știe. Când vor mai 
învăța, dacă nu încep deja să o facă? Asta e vârsta la care 
trebuie să învețe legile noastre. Cred... cred că am săvârșit prea 
multe greșeli. 

Rafaela nu fu mulțumită de răspuns. 

— Este o situaţie foarte complicată, afirmă ea. Pui familia 
noastră în primejdie. Dacă ar afla cineva... Nici nu vreau să mă 
gândesc. 

Hernando lăsă să se scurgă câteva clipe, privind-o stăruitor pe 
soţia sa. 

— O știai de la început, nu-i așa? spuse el în cele din urmă. 
Miguel ţi-a spus înainte de a încheia căsătoria. El ţi-a mărturisit 
că eu practic adevărata credință. 

Rafaela încuviinţă. 

— Și, în consecinţă, când te-ai măritat cu mine, ai acceptat ca 
toți copiii noștri să fie educați în cele două culturi, în cele două 
religii. N-am pretenţia să-mi împărtășești credința, dar copiii 
mei... 

— Sunt și ai mei, replică ea. 

Rafaela nu insistase și nici nu intervenise în educaţia copiilor. 
Dar serile se ruga cu ei, cum o făcuse întotdeauna, iar Hernando 
consimţea. Zilnic, când termina cursurile, se spăla și se purifica 


și mergea la moschee ca să se roage dinaintea mihrab-ului, 
uneori nemișcat, în picioare în faţa locului unde trebuiau să se 
afla acele inscripţii sacre cioplite în marmură, alteori ascuns, 
ceva mai departe, dacă socotea că prezenţa lui putea da 
naștere la bănuieli. „Sunt aici, Fâtima! șoptea în sinea lui. Orice 
s-ar întâmpla.” Moscheea îi amintea întruna: creștinii o luaseră 
de-acum definitiv în stăpânire. Altarul, transeptul și corul tocmai 
fuseseră terminate, iar cupola se ridica deja deasupra 
contraforților ca să arate lumii întregi măreţia unui templu atât 
de mult râvnit. Până și vechea livadă în care se retrăgeau 
delincvenții luaţi sub ocrotire fusese renovată. Tunicile celor 
condamnaţi de Inchiziţie încă mai atârnau în chip macabru pe 
zidurile galeriei, dar livada părea acum amenajată ca o grădină, 
cu alei pietruite și fântâni între portocali; Grădina de Portocali o 
numeau acum oamenii. 

Călugări, nobili și oameni sărmani se mândreau cu noua lor 
catedrală și fiecare expresie de uimire, fiecare comentariu 
vanitos pe care Hernando îl putea auzi din partea credincioșilor 
față de măreaţța lucrare îl rodea și îl irita. Catedrala aceea 
eretică ce apăruse ca să profaneze cel mai mare templu 
musulman din Occident nu era decât un exemplu de ceea ce se 
întâmpla în toată peninsula: creștinii îi nimiceau, iar Hernando 
trebuia să lupte, cu preţul vieţii sale și a copiilor săi. 

Uneori, rămânea absorbit la porţile capelei chivotului din 
catedrală și contempla Sfânta Cină a lui Arbasia. Atunci, își 
amintea zilele petrecute acolo, pe vremea când era încă 
bibliotecă, împreună cu don Julián, înșelându-i pe sacerdoți și 
lucrând pentru fraţii săi întru credință. Ce s-o mai fi întâmplat cu 
pictorul italian? O privea pe cea pe care și-o imagina ca fiind 
femeie și care ședea lângă lisus Hristos. Și el alesese tot o 
femeie, pe Fecioară, ca temă a cărților de plumb de pe 
Sacromonte. O temă ce părea încremenită, nedând roadele 
dorite, așa cum era informat de la Granada. 

Și când nu se ruga sau nu făcea educaţie copiilor, călărea. 
Miguel făcea o treabă excelentă și mânjii care se nășteau în 
mica gospodărie de la ţară erau din ce în ce mai bine cotaţi 
printre oamenii bogaţi și nobilimea din toată Andaluzia. 
Reușiseră chiar să vândă câteva exemplare curtenilor de la 
Madrid. Periodic, invalidul trimitea la Cordoba câte doi mâniji 
dresați deja de personalul pe care-l angajase. li alegea pe cei 


mai buni, pe cei despre care considera că merită ucenicia pe 
care le-o putea asigura stăpânul său. O vreme, Hernando îi 
călărea și ieșea pe câmp, unde perfecționa tehnica animalelor. Îl 
învăţa să călărească și pe Amin, care îl însoțea călare pe Ucenic, 
de-acum bătrân și docil, și care părea să înţeleagă că nu trebuie 
să miște un singur mușchi mai mult cu copilul în spinare. Și în 
prezența lui Amin, entuziasmat, care striga și aplauda văzându-l 
pe tatăl său evitând coarnele unor tauri uriași, începu iar să 
lupte cu ei pe izlazuri; experienţa tristă cu Azirat rămăsese în 
urmă. Mai târziu, în momentul în care considera că mânjii erau 
dresați corespunzător, îi returna lui Miguel pentru ca acesta să-i 
scoată la vânzare. Hernando asista cu mândrie cum unii dintre 
ei înfruntau taurii în Piaţa Corredera cu ocazia vreunei sărbători, 
cu mai mult sau mai puţin noroc, potrivit măiestriei seniorilor 
din Córdoba care îi călăreau, dar vădindu-și întotdeauna 
noblețea și buna comportare. 

Nopțile se închidea în bibliotecă și, după ce se delecta 
caligrafiind în culori și cu litere izvorâte din contopirea sa cu 
Allah câte o sură nouă din Coran, copia exemplare noi cu o 
scriere rapidă, intercalând între rânduri traducerea lor în 
aljamiado, așa cum făcuse împreună cu don Julián în bibliotecă. 
Revenise la această îndeletnicire. Îi trimitea gratis cărţile lui 
Munir, care, în ciuda despărțirii reci de la Jarafuel și a refuzului 
de a-i remite Fâtimei scrisoarea, le accepta spre binele 
comunității, așa cum îl încunoștințase Miguel prin intermediul 
cărăușului care îi dusese învățatului primele copii. Lupta! 
Continua să lupte, îi șoptea Hernando Fâtimei de la sute de 
leghe distanță; era împăcat cu Allah, cu sine însuși și cu toți cei 
care îl înconjurau. Și și-o imagina frumoasă și semeaţă, cum 
fusese întotdeauna, înflăcărându-i religiozitatea și încurajându-l 
să continue. 


66 


Viceregelui Cataloniei i se va putea scrie că, în ceea ce îi 
privește pe moriscii care vor trece în Franța, să dea poruncă să 
fie recunoscuți și, dacă printre ei s-ar afla vreunii care ar fi 
bogați și de vază, să fie arestati și puși la loc sigur, pentru a se 
încerca să se scoată de la ei care le sunt intențiile, iar cu 
oamenii de rând să se închidă ochii și să fie lăsaţi să treacă, 
întrucât ar fi cu mult mai bine dacă ar rămâne cât mai puțini. 


Aviz al Consiliului de Stat 
24 iunie 1608 


Miguel trecuse de-acum de treizeci de ani, dar înfățișarea și 
condiţia lui de invalid păreau să-l împovăreze cu o vârstă mai 
mare. Îi lipseau dinţi, iar picioarele păreau să fi refuzat să 
urmeze creșterea trupului de la mijloc în sus. De-a lungul vieţii 
sale, oasele care-i fuseseră zdrobite la puţin timp după naștere 
se sudaseră în locul în care fuseseră frânte, dar îi lipsea 
musculatura capabilă să le miște, motiv pentru care, pe măsură 
ce trecea timpul, se prezenta din ce în ce mai mult ca o 
marionetă grotescă. Dar continua cu poveștile și istoriile sale, 
făcându-i pe copii să râdă și fermecând-o pe Rafaela în puţinele 
momente de repaus pe care și le permitea femeia, de parcă 
Dumnezeu, oricare ar fi fost acesta, i-ar fi înlocuit capacitatea 
de a merge sau de a fugi cu un izvor nesecat de imaginație și 
fantezie. 

Miguel, mereu la curent cu ceea ce se petrecea printre 
oamenii înstăriți, cei care puteau cumpăra minunaţii cai pe care 
îi creșteau în mica gospodărie de la ţară, a fost cel care i-a 
relatat lui Hernando despre exodul moriscilor bogați spre Franța; 
a făcut-o ca și cum l-ar fi avertizat în legătură cu hotărârile pe 
care le luau cei asemenea lui. 

În luna ianuarie a aceluiași an, Consiliul de Stat, în frunte cu 
ducele de Lerma, a hotărât în unanimitate să-i propună regelui 
expulzarea din Spania a tuturor creștinilor noi. Ştirea a circulat 
din gură în gură și moriscii înstăriți au început să-și vândă 
proprietățile și să încerce să o ia înaintea drasticei măsuri. 
Îmbarcarea spre Berberia era interzisă, motiv pentru care toţi și- 


au aţintit privirile spre regatul vecin. Franţa era creștină și era 
permisă trecerea acelei frontiere. 

In dimineața aceea, Hernando îl privi lung înainte de a refuza 
o asemenea posibilitate. 

— Locul meu este aici, Miguel, îi răspunse! Hernando, 
observând la invalid un oftat de ușurare. Nu este pentru prima 
dată când se vorbește de expulzare, adăugă el. Vom vedea dacă 
se execută ordinul. Măcar nu se mai propune castrarea, 
decapitarea, înrobirea sau aruncarea noastră în mare. Nobilii ar 
pierde mulţi bani dacă am fi expulzați. Cine le-ar mai cultiva 
pământurile? Creștinii nu știu să o facă și nici nu sunt dispuși la 
așa ceva. 

De-a lungul anului 1608, regele Filip nu a adoptat propunerea 
pe care i-o recomanda consiliul său. În afară de patriarhul 
Ribera și alţi câţiva exaltaţi care continuau să pledeze pentru 
omorârea sau înrobirea moriscilor, cei mai mulţi clerici se 
dădeau de ceasul morţii când își imaginau mii de suflete 
creștine umblând pe pământurile maurilor, unde trebuiau să 
renege adevărata credință. Bineînțeles că încercările de 
creștinare dădeau greș una după alta. Dar oare nu era adevărat 
- așa cum susţinea comandorul de Leon - că erau trimiși în 
China călugări și oameni sfinţi ca să ducă mesajul lui Hristos 
către acele îndepărtate și necunoscute popoare? Și dacă se 
făcea astfel, de ce să se renunțe la a-i converti pe cei din 
propriile regate? 

Dar dacă era interzisă fuga pe pământuri musulmane, la fel 
de interzisă era și scoaterea din Spania a aurului și argintului, 
chiar și către un alt regat creștin, și însuși Consiliul de Stat 
stabilise ca moriscii bogaţi să fie arestați la frontieră. Fluxul 
către Franța al oamenilor cu stare încetase. Comunitățile 
morisce din toate regatele trăiau în așteptare, cu mare neliniște: 
oamenii sărmani, majoritatea legaţi de pământurile lor; cei cu 
mai multe posibilităţi, chibzuind cum să înșele ordonanta regală, 
în cazul în care s-ar fi aplicat. 

Hernando nu era străin de neliniștea fraţilor săi întru credință. 
După nașterea lui Muqla, Rafaela adusese pe lume un alt băieţel 
minunat, Musa, și apoi o fetiță, Salma, ale căror nume creștine 
aveau să fie Luis și Ana, nici unul dintre ei neavând ochi albaștri. 
Avea o familie mare și faptul că moriscii bogaţi, aceia care 
puteau avea acces la secretele Curții, fugeau din Spania, îl făcea 


să creadă că existau motive de îngrijorare. Din toate aceste 
motive, se pregăti să călătorească la Granada ca să afle ce se 
întâmplă cu plăcuțele de plumb. 

Își luă autorizaţia pe care i-o eliberase arhiepiscopia din 
Granada și pe care o păstra cu mare grijă. Nimeni nu mai era 
interesat de martirii din Alpujarras: destui sfinţi și martiri din 
Antichitate, discipoli ai Sfântului Apostol lacob, fuseseră găsiţi 
pe Sacromonte ca să-și mai facă griji pentru câţiva ţărani 
torturați de morisci în urmă cu doar patruzeci de ani. Dar nici un 
alguazil, comandant sau poteraș din Sfânta Frăţie n-ar fi 
îndrăznit să pună la îndoială documentul pe care Hernando îl 
prezenta cu hotărâre când cineva i-l cerea. Împreună cu 
autorizația, ascuns într-un perete fals, se aflau exemplarul din 
Coran, de-acum finalizat, copia evangheliei lui Barnaba de pe 
vremea căpeteniei militare Almanzor și mâna Fâtimei. Ca de 
fiecare dată când deschidea ascunzătoarea aceea, luă bijuteria 
și o sărută, gândindu-se la Fâtima. Aurul apărea înnegrit. 

x 


La Granada nu-l așteptau vești bune. Așa cum creștinii din 
Córdoba își însușiseră definitiv moscheea lor, cei din Granada 
făcuseră același lucru cu Sacromonte. Ca și în alte ocazii, 
Hernando se întâlni cu don Pedro, cu Miguel de Luna și cu 
Alonso del Castillo în Salonul Auriu din casa Țevilor de Tun. 

— N-are nici un rost să-i trimitem sultanului evanghelia lui 
Barnaba... afirmă don Pedro. Avem nevoie ca Biserica să 
recunoască autenticitatea cărților; mai cu seamă a plăcii de 
plumb care se referă la Cartea Mută, cea care vestește că într-o 
zi va sosi marele rege cu un alt text, acesta lizibil, care va face 
cunoscută revelaţia Fecioarei Maria cuprinsă în cartea aceea 
indescifrabilă. 

— Dar relicvele... îl întrerupse Hernando. 

— E tot ce am câștigat, interveni Alonso del Castillo, de-acum 
îmbătrânit; relicvele sunt considerate autentice și sunt venerate 
ca atare. Arhiepiscopul Castro a hotărât să ridice o mare abație 
pe Sacromonte. l-a comandat-o deja lui Ambrosio de Vico%. 


% Cioplitor în piatră, meșter zidar, conducător de șantier și arhitect din 
Granada (1555-1623), unde a lucrat la catedrală. A rămas celebru ca 
autor al unui document grafic numit Platforma Granadei sau Platforma 
lui Vico, o gravură realizată în anul 1613 pe două planșe de aramă de 


— O abație, se plânse Hernando în șoaptă. N-ar fi trebuit să se 
întâmple așa. Doctrina cărţilor este musulmană! aproape că 
strigă el. Cum să ridice creștinii o abație acolo unde s-au găsit 
niște cărţi de plumb care îl preamăresc pe singurul Dumnezeu? 

— Arhiepiscopul, interveni de această dată Luna, nu permite 
nimănui să vadă cărţile acelea de plumb. Deși nu știe araba, 
conduce personal traducerea lor și, dacă nu-i place ceva, el 
însuși face modificarea sau se lipsește de traducător. Eu însumi 
am trăit acest fapt. Atât Sfântul Scaun, cât și regele îi cer să 
trimită cărţile, dar el refuză. A pus stăpânire pe ele, de parcă ar 
fi ale lui. 

— În acest caz, declară Hernando, adevărul nu va fi niciodată 
revelat. 

Glasul său era cel al unui învins. Reflexele aurii de pe picturile 
din tavan dansau în tăcerea ce se lăsase între cei patru bărbați. 

— Nu vom izbuti la timp, insistă el, posomorât. Vom fi 
expulzați sau lichidaţi înainte. 

Nimeni nu-i răspunse. Hernando observă stânjeneala 
interlocutorilor săi, care se foiră pe scaun și îi evitară privirea. 
Atunci înţelese: eșuaseră, dar ei nu vor fi expulzați. Erau nobili 
sau lucrau pentru rege. 

Rămăsese singur în luptă. 

— Putem obţine ca tu și familia ta să vă salvaţi de la 
expulzare sau de la măsurile ce se vor adopta împotriva alor 
noștri, în cazul în care vor fi luate într-o zi, îi spuse don Pedro lui 
Hernando, care consideră încheiată conversaţia și voi să se 
ridice de pe scaun ca să părăsească Salonul Aurit. 

ÎI cercetă atent pe nobil. Se sprijinea de braţele jilțului, pe 
jumătate ridicat în picioare. 

— Și fraţii noștri? întrebă el fără să-și ascundă nemulţumirea. 
Și cei sărmani? adăugă el, amintindu-și de prezicerea făcută de 
Shamir. 

— Am făcut tot ce ne-a stat în putinţă, interveni cu calm 
Miguel de Luna. Sau nu consideri că așa a fost? Ne-am pus viața 
în primejdie, mai cu seamă tu. K 

Hernando se lăsă să cadă pe scaun. Era adevărat. Işi pusese 
viața în primejdie în proiectul acela. 

— Pentru moment, continuă traducătorul, Dumnezeu nu ne-a 
răsplătit cu succes. El, în nesfârșita sa înțelepciune, va fi știind 


42 x 62 cm, prima reprezentare detaliată a orașului Granada. (n.tr.) 


de ce. Poate că într-o zi... 

— Dacă se va produce expulzarea, profită atunci don Pedro să 
spună, sau oricare altă măsură drastică, trebuie să trăim și să 
rămânem în Spania. Sămânţța noastră trebuie să fie mereu aici, 
pe aceste pământuri care sunt ale noastre. O sămânță mereu 
gata să crească, să se înmulțească și să recupereze al-Andalus 
pentru islam. 

Se gândi câteva clipe. O întreagă viață de dăruire și de 
suferinţe îi trecu pe dinaintea ochilor. La ce bun atâtea 
nenorociri? 

Avea cincizeci și patru de ani și se simţea bătrân, teribil de 
bătrân. Cu toate acestea, copiii săi... 

— Cum m-aţi scăpa de expulzare? întrebă el fără vlagă. 

— Printr-un proces pentru recunoașterea calităţii de hidalgo, 
răspunse don Pedro. 

Nu se putu stăpâni să nu-i răspundă cu un hohot de râs amar. 

— Hidalgo, eu? Un morisc din Juviles? Fiul unei femei 
condamnate de către Inchiziţie? g 

— Avem mulți prieteni, Hernando, insistă nobilul. In ziua de 
azi, totul poate fi cumpărat, inclusiv calitatea de hidalgo. Se 
falsifică declarațiile unor sate întregi. Tu te bucuri de o 
excelentă apreciere din partea Bisericii din Granada. Ai 
colaborat cu ea. Ai salvat creştini în timpul războiului din 
Alpujarras! Acesta este un fapt public și notoriu. 

— Nu ești fiul unui sacerdot? interveni Castillo, știind bine că 
aceasta era o temă delicată. Calitatea de hidalgo se transmite 
pe linie paternă, niciodată maternă. 

Hernando oftă și clătină din cap în semn de refuz. Doar asta 
mai lipsea ca acel câine de sacerdot care o violase pe mama sa 
să fie acum cauza salvării sale și a familiei sale! 

— Există multe documente de curăţenie a sângelui care sunt 
false, încercă să-l convingă Luna. Toată lumea știe că bunicul 
Teresei de Jesus, întemeietoarea carmelitelor desculţe, era 
evreu. Și acum se vrea beatificarea ei! Ca ea sunt cu sutele, cu 
miile. Creștini de orice condiţie vor să li se acorde calitatea de 
hidalgo ca să evite plata impozitelor, și acum mulţi morisci au 
apelat la aceste procese ca să scape de expulzare; câtă vreme 
se îndeplinesc formalităţile procedurale, nu veţi fi deranjaţi, iar 
procesul poate dura ani de zile. 

— Și dacă până la urmă se pierde procesul? întrebă 


Hernando. 
— Vremurile se vor fi schimbat până atunci, răspunse Castillo. 
— Ai încredere în noi, insistă don Pedro. Ne vom ocupa de tot. 
Înainte de a pleca din Granada, Hernando acordase 
împuterniciri unui mandatar ca să deschidă acţiune în cadrul 
Secţiunii pentru Hidalgo a Tribunalului Suprem. 


Dar evenimentele s-au precipitat. Moriscii, disperaţi la auzul 
zvonurilor despre expulzare, s-au adresat cu cereri de ajutor 
sultanului Marocului, Muley Zaidan. O solie de cincizeci de 
oameni s-a deplasat până în Berberia și i-au propus să invadeze 
Spania cu ajutorul olandezilor, care își luaseră deja 
angajamentul de a aduce suficiente corăbii pentru a se întinde 
un pod peste strâmtoare. Oferta era asemănătoare cu cele pe 
care le mai propuseseră: Muley Zaidan trebuia doar să 
cucerească un oraș-port de pe coastă, să aducă douăzeci de mii 
de soldaţi, iar ei ar ridica la luptă alţi două sute de mii ca să 
pună stăpânire peste niște regate de-acum slăbite. 

Marocanul, în ciuda faptului că era dușman înverșunat al 
Spaniei, a râs de propunerea moriscilor și a dat afară solia. Cel 
care n-a râs a fost Filip al Ill-lea, sătul de-acum de comploturi și 
îngrijorat de faptul că vreunul dintre acestea ar reuși să se 
materializeze și că domeniile sale ar fi într-adevăr invadate de o 
putere străină cu ajutorul moriscilor. In aprilie 1609, însuși 
regele a trimis un memoriu Consiliului prin care îi soma pe 
membrii acestuia să adopte măsurile definitive împotriva acelei 
comunităţi, „fără să neglijeze rigorile decapitării”, scrisese 
monarhul. 

După cinci luni, se publica în orașul Valencia ordinul de 
expulzare a moriscilor din regatul acela. Până la urmă, fuseseră 
impuse tezele necruțătoare ale patriarhului Ribera și ale altor 
exaltaţi; singura opoziție faţă de expulzare care se putea 
prevedea, cea a nobililor care se temeau de sărăcirea 
pământurilor lor din lipsa mâinii de lucru atât de ieftină și de 
calificată precum cea a moriscilor, a fost redusă la tăcere în 
urma promisiunii de a li se acorda în proprietate pământurile și 
toate bunurile pe care aceștia nu le-ar fi putut lua cu ei. 
Singurele lucruri pentru care primiseră autorizaţie de ieșire din 
Spania erau cele pe care ar fi fost în stare să le transporte în 
spinare până la porturile de îmbarcare indicate și unde urmau 


să se prezinte în termen de trei zile; toate celelalte bunuri 
trebuiau să fie lăsate în beneficiul stăpânilor lor, sub pedeapsa 
cu moartea pentru acela care ar distruge sau ar ascunde orice 
proprietate. 

Cincizeci de galere regale cu patru mii de soldaţi, cavaleria 
castiliană și miliția regatului Valenciei, precum și flota de război 
din Ocean primiseră misiunea de a controla și a executa 
expulzarea moriscilor valencieni. 


Nu pentru că ar fi fost așteptat, ordinul regal încetase să mai 
reprezinte o lovitură cumplită pentru Hernando și pentru toți 
moriscii din diferitele regate ale Spaniei. Valencia era doar 
primul dintre acestea; apoi va veni și rândul celorlalte regate. 
Toţi creștinii noi trebuiau să fie expulzați și bunurile lor 
confiscate în favoarea stăpânilor lor, ca în regatul Valenciei, sau 
în favoarea Coroanei. 

Hernando nu reușise încă să asimileze ordinul de expulzare, 
când constatase că în fața casei sale se aflau postați doi soldați. 
Prima dată nu le acordase importanță: „O coincidenţă”, se 
gândise el, dar după ce dădu peste ei zi de zi ajunse la concluzia 
că îi supravegheau mișcările. 

— Sunt ordine ale juratului don Gil Ulloa, îi răspunse pe un ton 
glumet unul dintre soldaţi când se hotărî să-i întrebe. 

— Gil Ulloa! mormăi el întorcându-le spatele celor doi soldați 
zâmbitori. 

Fratele Rafaelei care moștenise funcţia de membru al Curţii 
cu Juri de la tatăl său. Un dușman puternic, se lamentă el. 

Creștinii din Córdoba au sărbătorit măsura dictată de rege, iar 
consiliul municipal, în faţa pericolului de a se produce dezordini, 
i-a ameninţat pe oamenii ce se veseleau cu pedeapsa de o sută 
de bice și patru ani de galeră pentru cei care i-ar maltrata pe 
noii creștini. În același timp, i-a ameninţat și pe moriscii din oraș 
cu două sute de bice și șase ani de galeră, în loc de o sută de 
bice și patru ani de galeră, dacă se strângeau laolaltă mai mult 
de trei dintre ei. 

Dar hotărârea care afectase cel mai mult interesele lui 
Hernando și care fusese adoptată pe loc constase în interdicţia 
pentru morisci de a-și vinde casele și pământurile. 

— Nici caii nu se vând, îi comunicase într-o zi Miguel. Am 
căzut la învoială pentru două vânzări, dar cumpărătorii au dat 


înapoi. 

— Toţi așteaptă să fim nevoiţi să-i vindem în pierdere. 

Invalidul încuviinţase în tăcere. 

— Arendașii refuză să plătească arenda, adăugase el, făcând 
un efort. 

Miguel știa că banii aceia erau absolut necesari familiei. El 
însuși, cu un an în urmă, reușise să-l convingă pe Hernando să 
facă îmbunătăţiri la gospodăria de la ţară. Aveau nevoie de 
grajduri noi, de un manej deschis, de o șură de paie; totul se 
năruia din pricina vechimii. Și Hernando dăduse curs sfatului său 
și își investise mare parte din economii în creșterea vitelor. Ceea 
ce nu știa Miguel era că restul banilor de care dispunea moriscul 
trebuise să-l destineze procesului de recunoaștere a calităţii de 
hidalgo,  onorariilor ce trebuiau plătite  mandatarului şi 
avocatului din Granada, precum și plăţii pentru numeroasele 
rapoarte necesare punerii în discuţie a chestiunii dinaintea 
Secţiunii pentru Hidalgo a Tribunalului Suprem. 

— O vor plăti, afirmase el. Eu nu voi fi expulzat. Am iniţiat un 
proces de recunoaștere a calităţii de hidalgo, explicase el 
văzând expresia de uimire de pe fața lui Miguel. Spune-le 
arendașilor. Singurul lucru pe care-l vor obţine va fi că vor 
pierde pământurile dacă nu plătesc. Spune-le și celor doi 
cumpărători ai cailor. Vorbise cu fermitate, dar, deodată, 
oboseala puse stăpânire pe chipul și pe glasul său. Am nevoie 
de bani, Miguel, mormăi el. 


Între timp, veștile despre procesul de expulzare a 
valencienilor ajungeau întruna la Córdoba. Cartierele moriscilor 
valencieni deveniseră bazaruri la care veneau speculanţi din 
toate regatele ca să cumpere la preţ scăzut bunurile moriscilor. 
Ura între comunităţi, până atunci latentă și reprimată de către 
seniorii care își apărau lucrătorii și care acum, cu rare excepţii, 
nu se mai îngrijeau de ei, izbucnise cu violență. Ameninţările 
regelui la adresa acelora care ar fi atacat sau i-ar fi furat pe 
morisci nu serviseră la nimic; drumurile pe care le străbăteau 
înspre porturile de îmbarcare fuseseră semănate cu cadavre. 
Lungile șiruri de bărbaţi și femei, de copii și bătrâni înfrânți unii 
dintre ei bolnavi, cu toţii încărcaţi cu bunurile lor casnice ca un 
imens cortegiu de negustori ambulanți de mărunțișuri - o 
porniseră în exil. Creștinii le luau bani ca să-i lase să se așeze la 


umbra copacilor sau ca să bea apă din râurile care fuseseră ale 
lor vreme de sute de ani. Foametea făcuse ravagii printre mulţi 
dintre ei și unii își vânduseră copiii ca să facă rost de ceva 
alimente cu care să-și întreţină restul familiei. Mai mult de o 
sută de mii de morisci valencieni, păziţi cu strășnicie, 
începuseră să se concentreze în porturile Grao, Denia, Vinaroz 
sau Moncâfar! 


Hernando își înălță capul, surprins. Probabil că se întâmpla 
ceva grav dacă Rafaela năvălea în bibliotecă, fără măcar să bată 
la ușă. Erau rare ocaziile în care soţia sa venea în sanctuarul lui 
când lucra la transcrierea Coranului, și în toate acele ocazii, fără 
excepție, era pentru a discuta despre vreo temă importantă. Ea 
se apropie și rămase în picioare în faţa lui, de cealaltă parte a 
mesei de scris. Hernando o privi la lumina lămpilor: să tot fi avut 
ceva mai mult de treizeci de ani. Copila aceea speriată pe care o 
cunoscuse în grajd devenise o femeie în toată puterea 
cuvântului. O femeie care, judecând după înfățișare, era profund 
speriată. 

— Cunoști ordonanța de expulzare a valencienilor? întrebă 
Rafaela. 

Hernando simţi ochii soţiei sale aţintiţi asupra lui. Șovăi 
înainte de a răspunde. 

— Da... mă rog... bâigui el. Știu ce știe toată lumea: că au fost 
expulzați din regat. 

— Dar nu cunoşti condițiile concrete? continuă ea, 
neînduplecată. 

— Te referi la bani? 

Rafaela făcu un gest de nerăbdare. 

— Nu. 

— Unde vrei să ajungi, Rafaela? 

| se părea ciudat să o vadă cu această atitudine încordată. 

— Am auzit la piaţă că regele a dispus condiţii specifice 
pentru familiile mixte, alcătuite din creștini noi și vechi. 

Hernando, stând pe scaun, se aplecă în față. Nu cunoștea 
aceste amănunte. „Continuă”, insistă el cu un gest al mâinii. 

— Moriscele căsătorite cu creștini vechi sunt autorizate să 
rămână în Spania și, împreună cu ele, copiii lor. Moriscii însuraţi 
cu creștine vechi trebuie să părăsească Spania... și să ia cu ei 
copiii mai mari de șase ani; cei mai mici vor rămâne aici, cu 


mama lor. 

Vocea îi tremură când pronunţă ultimele două fraze. 

Hernando își sprijini coatele pe masă, își împleti degetele și își 
lăsă capul să-i cadă în mâini. Asta însemna că, dacă îl va afecta 
ordonanța regală, vor fi expulzați și Amin și Laila. Muqla și cei 
doi frați mai mici vor rămâne cu Rafaela în Spania ca să 
trăiască... din ce? Pământurile și casa îi vor fi confiscate, iar 
bunurile... 

— Asta nu se va întâmpla în familia noastră, afirmă el 
categoric. 

Lacrimile curgeau pe obrajii soţiei sale fără ca ea să încerce 
să le oprească. Tremura toată, cu ochii umezi aţintiţi asupra lui. 
Hernando simţi că i se strânge stomacul. 

— Nu-ţi face griji, adăugă el cu blândeţe, ridicându-se de pe 
scaun. Ştii doar că am inițiat un proces de recunoaștere a 
calității de hidalgo și că mi-au sosit deja primele hârtii de la 
Granada. Am prieteni importanţi acolo, apropiaţi regelui, care 
vor pleda pentru mine. Nu vom fi expulzați. 

Se apropie de ea și o strânse la piept. 

— Azi... Rafaela plângea în hohote. Azi-dimineaţă m-am 
întâlnit cu fratele meu revenit acasă. 

Hernando se încruntă. 

— A râs de mine. Hohotele lui au răsunat pe măsură ce 
grăbeam pasul ca să mă îndepărtez de el... 

— Și ce rost aveau râsetele acelea? 

— „Hidalgo?” a întrebat în gura mare. Atunci m-am întors și el 
a scuipat pe pământ. 

Rafaela izbucni în plâns. Hernando o încurajă să continue. 

— „Ereticul ăla de soț al tău... nu va obţine niciodată calitatea 
de hidalgo!” m-a asigurat el. 

„S-a aflat”, se gândi Hernando. Era de așteptat. Miguel le-o fi 
spus arendașilor și nobililor care voiau să cumpere caii și știrea 
s-o fi dus din gură în gură. 

— Femeie, chiar dacă nu mi s-ar acorda calitatea de hidalgo, 
simplul fapt de a mă adresa justiţiei va bloca expulzarea mea 
vreme de ani de zile. După aceea... după aceea, o să mai 
vedem noi. Lucrurile se vor schimba. 

Dar plânsul soţiei sale era de nestăpânit; își duse mâinile la 
față și vaietele ei sfâșiară liniștea nopţii... Hernando, care se 
desprinsese de soția sa, se așeză în spatele ei și îi mângâie 


părul cu tandrețe, străduindu-se să afișeze o seninătate pe care 
era foarte departe de a o simţi. 

— Liniștește-te, îi șopti el, nu ni se va întâmpla nimic. Vom 
rămâne cu toţii împreună. 

— Miguel are o presimţire... murmură ea printre suspine. 

— Presimţirile lui Miguel nu se împlinesc întotdeauna... Totul 
va ieși bine. Fii liniștită. Nu se va întâmpla nimic... șopti el. 
Calmează-te, copiii nu trebuie să te vadă așa. 

Rafaela încuviinţă și respiră adânc. Refuza să se desprindă din 
brațele lui. Simţea o imensă teamă, pe care doar contactul cu 
Hernando reușea să o atenueze. 

Hernando o privi ieșind din bibliotecă ștergându-și lacrimile și 
un puternic sentiment de duioșie puse stăpânire pe el. Invăţase 
să trăiască între Fâtima și Rafaela. Pe prima o întâlnea în 
rugăciunile sale, în moschee, în caligrafie sau în momentul în 
care îl auzea pe Muqla șoptind vreun cuvânt în arabă, cu imenșii 
lui ochi albaștri aţintiţi asupră-i în așteptarea aprobării sale. Pe 
Rafaela o întâlnea în viaţa de zi cu zi, în toate acele situaţii în 
care avea nevoie de gingășie și de dragoste; ea se ocupa de el 
cu afecţiune, iar el i-o răsplătea pe măsură. Fâtima se prefăcuse 
doar într-un soi de far pe care să-l urmărească în momentele lui 
de comuniune cu Allah și cu religia sa. 


Expulzarea moriscilor valencieni era dusă la îndeplinire, dar 
nu fără dificultăţi. Strămutarea a peste o sută de mii de 
persoane cerea ca navele să facă întruna traseul dus-întors de 
pe coasta răsăriteană spaniolă până în Berberia. In ciuda 
termenului de trei zile, treceau luni și această întârziere făcuse 
ca, prin intermediul echipajelor de pe corăbiile care se întorceau 
și din cauza cruzimii înfricoșătoare a creștinilor care nu șovăiau 
să le răspândească, să înceapă să ajungă vești despre situaţia 
celor nou-veniţi pe coastele africane. Cei mai norocoși, cei care 
debarcau la Alger, erau numaidecât transportaţi la moschei; 
odată ajunși acolo, bărbaţii erau dispuși în rânduri, li se examina 
penisul și erau tăiaţi împrejur pe viu, unul după altul. Apoi, 
treceau să îngroașe rândurile celei mai de jos pături din orașul 
corsarilor guvernat de ieniceri și erau folosiţi la munca pe 
ogoare în condiții inumane. 

Cei mai puţin norocoși căzuseră în mâinile triburilor nomade 
sau ale berberilor care îi atacaseră, jefuiseră și asasinaseră pe 


aceia care pentru ei nu erau altceva decât creștini: bărbaţi și 
femei care fuseseră botezați și care îl renegaseră pe Profet. Se 
spunea că aproape trei sferturi dintre moriscii valencieni, peste 
o sută de mii de indivizi, fuseseră asasinați de către arabi. Chiar 
și la Tetuân și Ceuta, orașe unde locuia un mare număr de 
morisci andaluzi, nou-veniţii fuseseră torturari și executări. 
Comunităţi întregi, clamându-și creștinismul, se apropiaseră de 
zidurile temniţelor spaniole situate pe coasta africană căutând 
protecţie. Sute de morisci, terorizaţi și deznădăjduiţi, făcuseră 
tot ce le stătuse în putinţă ca să se întoarcă în Spania, unde se 
predau ca sclavi primului om pe care îl întâlneau; sclavii erau 
exceptaţi de la expulzare. 

Se mai zicea că toţi pasagerii de pe unele corăbii fuseseră 
prădaţi de bunuri și aruncaţi în apă în largul mării. În pieţele 
creștinilor, sardelele începuseră să fie cumpărate sub numele de 
„granadinas"%, 

Știrile despre macabrele măceluri berbere și despre celelalte 
nenorociri se răspândiseră printre moriscii valencieni care 
rămăseseră în așteptarea expulzării. Două comunităţi se 
ridicaseră la luptă. Munir îi îndemnase să se răscoale pe oamenii 
din valea Cofrentes care, sub conducerea unui nou rege numit 
Turigi, se ascunseseră prin hăţișurile de pe cele mai înalte culmi 
ale podișului Muela de Cortes. Același lucru îl făcuseră alţi o mie 
de bărbaţi și de femei în Val de Aguar la ordinele regelui Melleni. 
Dar căpetenia militară Alfatimi, călare pe armăsarul său încă 
tânăr, nu îi venise în ajutor, iar experimentaţii soldați pedestrași 
ai regelui nu întâmpinaseră nici o problemă în a pune capăt 
revoltei. Mii dintre ei fuseseră executaţi; încă pe atâţia 
sfârșiseră ca sclavi. 


Înainte de sfârșitul acelui an, a fost emisă ordonanța de 
expulzare a moriscilor din cele două Castilii și din Extremadura. 
Andaluzii știau că, în curând, le va veni și lor rândul. 

Într-o dimineaţă rece și mohorâtă de ianuarie, Hernando se 
afla în bibliotecă corectând literele pe care Amin le scria cu un 
beţigaș pe foile date cu bitum alb din carnețelul său de 
însemnări. Încercase sa-i lase un condei, dar copilul mânjea 
hârtia cu cerneală, motiv pentru care era mai practic carnețelul 
acela în care putea să șteargă scrisul și să repete literele de mai 


%5 Locuitoare ale Granadei (n.tr.) 


multe ori. Amin izbutise să deseneze o literă alif zveltă și 
proporţionată. Hernando luă tăbliţa și îi aprobă tema cu 
satisfacţie, ciufulindu-i părul. Se apropie și Muqla și-l privi pe 
fratele său mai mare cu invidie. 

— Dacă vei continua astfel, în curând vei putea scrie cu un 
condei, căutând curbura subtilă a vârfului care să se adapteze 
cel mai bine la mișcările mâinii tale. 

Copilul îl privi cu ochi plini de iluzii, dar exact când avea de 
gând să spună ceva, niște lovituri asurzitoare în poarta de 
intrare în casă răsunară în vestibul, se răspândiră până în 
grădină și urcară în bibliotecă. Hernando rămase nemișcat. 

— Deschideţi-i consiliului din Córdoba! se auzi din stradă. 

După ce îi porunci fiului său cu un gest grăbit să ascundă 
totul, Hernando se îndreptă spre galerie ţinându-l pe micul 
Muqla de mână. Înainte de a părăsi biblioteca, se asigură că 
Amin face ordine pe masa de scris, pe care așezase o carte de 
psalmi; repetaseră aceste gesturi cu mai multe ocazii. 

— Deschideţi! 

Loviturile răsunară din nou. 

Hernando se prinse de balustradă și privi spre grădină. 
Rafaela se afla acolo în picioare, speriată, întrebându-l din 
priviri. 

— Du-te, îi spuse el și alergă pe scări în jos. _ 

Ajunse când soţia sa tocmai trăgea zăvorul pe dinăuntru. În 
stradă, un alguazil și mai mulţi soldaţi înconjurau un bărbat la 
vreo treizeci de ani, înveșmântat somptuos. În urma lor, se ivi 
rânjind Gil Ulloa, iar în spatele tuturor, un roi de curioși. 
Hernando o luă înaintea Rafaelei, care își ţinea privirea aţintită 
asupra fratelui ei. El, la rândul său, încerca să-l recunoască pe 
nobil; trăsăturile acestuia... 

— Deschideţi consiliului municipal, strigă din nou alguazilul, 
cu toate că Hernando se afla deja în stradă, și unuia dintre cei 
douăzeci și patru de membri ai săi, don Carlos de Córdoba, duce 
de Monterreal. 

Fiul lui don Alfonso! Trăsăturile tatălui său apăreau 
amestecate cu ale donei Lucia. Ducesa! La simpla amintire a 
femeii, a urii pe care i-o purta, Hernando simţi cum îl lasă 
genunchii. Vizita aceea nu putea prevesti nimic bun. 

— Tu ești Hernando Ruiz, creștin nou din Juviles? îl întrebă 
don Carlos cu glasul răspicat și autoritar cu care nobilii se 


adresau tuturor celor care îi înconjurau. 

— Da. Eu sunt. Hernando schiță un zâmbet trist. Excelenţa 
voastră o știe prea bine. 

Don Carlos nu luă în seamă observaţia. 

— Din ordinul președintelui Tribunalului Regal Suprem din 
Granada, îţi înmânez decizia referitoare la procesul de 
recunoaștere a calităţii de hidalgo pe care l-ai intentat într-un 
mod atât de imprudent. Un grefier înaintă spre el și îi înmână un 
document. Știi să citești? întrebă ducele. 

Hârtia îi frigea mâna lui Hernando. De ce se deranjase însuși 
ducele să se deplaseze până la el acasă să i-o înmâneze, când 
ar fi putut să-l citeze la consiliu? Curiozitatea oamenilor, din ce 
în ce mai numeroși, îi oferi răspunsul: voia să fie un act public. 
Cu coada ochiului o văzu pe Rafaela clătinându-se; îi dăduse 
asigurări că procesul acela putea dura ani de zile! 

Dacă nu știi să citești, insistă don Carlos, grefierul va proceda 
la lectura publică... 

— l-am citit cărţi creștine tatălui excelentei voastre, minţi 
Hernando, ridicând glasul, când agoniza în cortul unui căpitan 
de corsari, cu puţin timp înainte de a-mi risca viaţa ca să-l 
eliberez. 

Un murmur izbucni din grupul de curioși. Dar lui don Carlos de 
Córdoba nu îi tresări nici un mușchi de pe faţă. 

— Păstrează-ţi aroganţa pentru când te vei afla pe meleaguri 
maure, replică ducele. 

Hernando reuși să o prindă pe Rafaela în momentul în care 
aceasta își pierdea cunoștința auzind cuvintele nobilului. Filele 
documentului se mototoliră la contactul cu trupul soţiei sale. 


„Astfel dispune don Ponce de Hervâs, judecător al Tribunalului 
Regal Suprem din Granada, magistrat municipal al Secţiunii 
pentru Hidalgo a acestuia.“ Hernando o așeză pe Rafaela pe un 
scaun din galerie, îi umezi faţa și îi dădu se bea un pahar cu 
apă, dar nu putu să aștepte să-și revină complet din leșin ca să 
citească documentul. Don Ponce! Soțul lui Isabel! Judecătorul 
respingea cererea sa de recunoaștere a calităţii de hidalgo ad 
limine, cu alte cuvinte fără măcar să fie analizată, fără să fie 
îndrumată pe o cale legală. „Creștin nou recunoscut public și 
notoriu, spunea în decizia sa, cum el însuși s-a declarat în 
repetate scrieri adresate arhiepiscopiei acestui oraș, Granada. 


Vicleana sa apărare a măcelăririi unor creștini evlavioși, martiri 
din Alpujarras, din localitatea Juviles, dovedește adeziunea sa la 
secta lui Mahomed.“ Işi aminti de acea primă scriere pe care i-o 
trimisese arhiepiscopului de Granada și în care încerca într- 
adevăr să justifice masacrele săvârșite de haiducii și moriscii din 
Alpujarras. Trebuiau să apară tocmai acum toţi cei care se 
puteau numi dușmanii săi? Don Ponce, Gil Ulloa și moștenitorul 
ducelui de Monterreal crescut de o femeie care îl ura. Cine mai 
lipsea?  „Enumerarea unor fapte și împrejurări pe care 
solicitantul are pretenţia să își întemeieze calitatea de hidalgo în 
fața acestei Secţiuni nu este altceva decât o falsificare 
grosolană și stângace a realităţii care nu merită nici cea mai 
mică atenţie din partea acestui tribunal.“ Îi veniră în minte 
promisiunile lui don Pedro, Luna și Castillo. „Totul poate fi 
falsificat!” îi spuseseră aceștia. La ce i-au servit lui? Don Ponce 
de Hervás izbutise să se răzbune! Mototoli documentul în mâini. 

— Pui de cățea încornorat! exclamă el. 

Apoi, se ghemui în scaun, învins. Anii păreau să cadă deodată 
peste el. Rafaela, lângă el, întinse braţul și își lăsă o mână peste 
piciorul lui. Contactul îl tulbură. Privi degetele soţiei sale, lungi și 
subţiri, pielea atinsă de anii de muncă prin casă. Apoi se 
întoarse spre ea. Era palidă. El stătea în continuare nemișcat, 
încremenit. Rafaela îngenunche la picioarele sale și își rezemă 
capul în poala lui. Rămaseră o vreme așa: liniștiți, cu ochii 
închiși, de parcă ar fi refuzat să privească spre realitatea aceea 
care îi depășea. 

x 

Umbra expulzării plutea deasupra casei. Din ziua aceea, 
Hernando era mai atent la pașii Rafaelei, la conversațiile pe care 
le întreținea cu copiii; o auzea plângând de una singură. Într-o 
noapte, când a vrut să o ia în brațe, ea l-a respins. 

— Lasă-mă, te rog, îi ceru ea după prima mângâiere. 

— Acum trebuie să fim mai uniţi decât oricând, Rafaela. 

— Nu, pentru Dumnezeu! scânci ea. 

Dar... 

— Și dacă rămân gravidă? Nu te-ai gândit? De ce să mai vrem 
un alt copil? șopti ea cu amărăciune. Pentru ca peste câteva luni 
să fii expulzat și să trebuiască să mă părăsești însărcinată? 

La scurt timp după aceea, Hernando, cu o înfățișare tristă și 
îmbătrânită, hotărî că va epuiza și ultima sa posibilitate: va 


pleca la Granada, să vorbească cu don Pedro și cu ceilalţi, chiar 
și cu arhiepiscopul, dacă va fi nevoie. 

A doua zi de dimineaţă, i-o comunică lui Miguel, care se 
instalase în casa din Córdoba de îndată ce aflase că Tribunalul 
Suprem îi respinsese procesul de recunoaștere a calităţii de 
hidalgo. Dar Hernando nu-l mai auzise povestind nici o istorie, 
nici măcar copiilor, care presimţeau că se apropie o nenorocire 
și se arătau trişti și tăcuţi. Invalidul îi deschise porţile mari ca să 
iasă călare pe un mânz iute și rezistent. Hernando era dispus să 
galopeze până în Granada, să-i scoată sufletul calului, dacă ar fi 
fost nevoie. Dar nu trecu de fundătură. 

— Unde crezi că pleci? îl opri unul dintre soldaţii lui Gil. 

— İn Granada, răspunse el de pe mânz, reţinându-l. Să-l 
întâlnesc pe arhiepiscop. 

— Cu ce autorizație? 

Hernando îi înmână permisul. Omul îl răsfoi indiferent. „Nu știi 
să citești!“ a fost el tentat să-i strige. În schimb, încercă să-i 
explice despre ce era vorba. 

— Este o autorizaţie a episcopatului de... 

— Nu folosește, îl întrerupse soldatul, rupându-i permisul în 
două. 

— Ce faci? zise Hernando știind că era ultima sa șansă și 
simțind că îi fierbe sângele în vine. Câine! 

Instinctiv, Hernando îmboldi mânzul asupra soldatului și sări 
din șa ca să strângă bucăţile de hârtie, dar, înainte de a fi atins 
pământul, tovarășul acestuia îl ameninţa deja cu spada. 

— Îndrăznește! îl sfidă soldatul. 

Hernando șovăi. Primul își revenise deja din năvala calului și 
trecuse lângă celălalt, tot cu spada scoasă din teacă. Mânzul 
trăgea de hăţuri, năbădăios. Ințelese că totul era în zadar. 

— Vreau doar... vreau doar să strâng hârtiile... 

— Ti-am spus doar că nu folosește la nimic. Nu poţi părăsi 
Córdoba. 

Soldatul călcă în picioare bucățile de hârtie. 

— Intoarce-te la tine acasă, îl somă cel de-al doilea soldat, 
agitând spada înspre fundătură. 

Hernando se întoarse ducând calul de dârlogi. La poartă, 
rămasă deschisă, îl aștepta Miguel, care asistase la scenă. 


încercă să comunice printr-o scrisoare cu Granada, dar nu 


găsi mijlocul de a o trimite. Cărăușii, majoritatea valencieni, 
fuseseră expulzați, la fel ca și cei din Castilia, din La Mancha și 
Extremadura; cărăușilor din celelalte regate le era interzis să 
bată drumurile. 

— Mă caută la piele de fiecare dată când ies din casă, îi 
mărturisi Miguel, indignat și mișcat până la lacrimi. Pe Rafaela o 
urmăresc îndeaproape în orice clipă. Este imposibil... 

— De ce nu iau ei legătura cu mine? se plânse Hernando cu 
voce tare. 

In glasul lui se observa o notă de disperare. 

— Trebuie să știe că procesul a fost respins. 

— Nimeni nu se poate apropia de această casă, fără să treacă 
mai întâi prin controlul oamenilor juratului, îi răspunse Miguel, 
încercând să-l calmeze. Dacă au încercat, or fi renunţat. 

Pe de altă parte, Hernando era conștient că nici don Pedro și 
nici vreunul dintre traducători nu vor risca să vină personal. Știa 
foarte bine că în anul anterior se publicase o carte, Antichitate și 
excelente ale Granadei, care elogia familia Granada Venegas, 
susținând că membrii acestuia își trăgeau rădăcinile creștine de 
la goți. Una dintre cele mai importante familii ale nobilimii 
musulmane! Ce ironie! In carte, care reușise să treacă de 
cenzura regală, se dădeau asigurări că, după cucerirea Granadei 
de către regii catolici, predecesorului lui don Pedro, Cidiyaya, i 
se arătase însuși lisus Hristos sub forma unei miraculoase cruci 
pe cer care îl chemase să îmbrăţișeze religia strămoșilor săi 
goți. Familia Granada Venegas renegase deviza nazarită 
„Lagaleblila“, „Wa la galib ilallah”, „Nu există alt biruitor în afară 
de Allah“, care constituise până atunci deviza sa nobiliară, și o 
schimbase printr-una foarte creștinească, „Servire Deo regnare 
est. ”% Cine ar putea să pună la îndoială curăţenia sângelui unei 
familii care, precum Sfântul Pavel, ajunsese să fie evidenţiată de 
mâna divină? 

— Ei și-au făcut deja rost de salvare, șopti el. Ce le pasă lor de 
un simplu morisc ca mine? 

Banii se terminaseră, la fel și proviziile pe care le păstrau în 
cămară; arendașii nu le mai aduceau nimic, iar Rafaela avea 
probleme să cumpere de mâncare. Nimeni nu avea încredere în 
ea: nici creștinii, nici moriscii. Dar dificultăţile de zi cu zi și 


% „A-I sluji pe Dumnezeu înseamnă a domni.” (în Ib. latină în orig.) 
(n.tr.) 


foamea copiilor săi păreau că îi dăduseră tăria care începea să-i 
lipsească soţului ei. 

— Vinde caii. La orice preț! îi porunci Hernando într-o zi lui 
Miguel, după ce îl auzi pe Muqla plângând și spunând că-i este 
foame. 

— Am încercat deja, îl uimi invalidul. Nimeni nu-i va cumpăra. 
Un geambaș de încredere mi-a dat asigurări că nu voi izbuti să-i 
vând nici pentru un mizerabil pumn de maravedies. Ducele de 
Monterreal a interzis acest lucru. Nimeni nu vrea să aibă 
probleme cu un membru al consiliului celor Douăzeci și Patru și 
grande de Spania. 

Hernando clătină din cap. 

— Poate că-și vor recăpăta valoarea când totul se va termina, 
încercă el să se consoleze, și Rafaela va putea să-i vândă la un 
preţ bun. 

— Nu cred, spuse invalidul. 

Hernando își deschise mâinile într-un gest de neputinţă. Ce 
alte nenorociri li se mai puteau întâmpla? 

— Stăpâne, continuă Miguel, e ceva vreme de când n-am mai 
plătit nici paiele, nici orzul, nici potcovarul sau curelarul, nici 
simbria rândașilor și a călăreţilor. În ziua când nu vei mai fi aici, 
dacă nu chiar mai înainte, creditorii se vor arunca asupra 
noastră, și o femeie singură... Nu-ţi închipuiai? adăugă el. 

Hernando nu răspunse. Ce putea face? Cum o vor scoate la 
capăt? 

Miguel își ascunse privirea. Cum credea că întreţine mica 
gospodărie de la ţară și caii, dacă nu înglodându-se în datorii? 
însuși Hernando fusese cel care îi poruncise să trimită caii din 
grajdul casei la gospodăria de la ţară, pentru că aici nu-i puteau 
hrăni. 


Încercară să vândă pe nimica toată mobilele din casă și cărţile 
lui Hernando într-o C6rdobă devenită un imens bazar. Mii de 
familii morisce își scoteau bunurile casnice la mezat pe străzi, 
înconjurați de creștini vechi care se amuzau târguindu-se între 
ei ca să scadă preţul, bătându-și astfel joc de niște bărbaţi și 
femei care sperau cu o mânie reținută să fie cineva în mulțime 
care să achiziţioneze acea mobilă pe care reușiseră să o 
cumpere cu atâtea iluzii și eforturi cu câţiva ani în urmă, sau 
paturile în care dormiseră și visaseră la o viaţă mai bună. 


Meșteșugarii și comercianții, pantofari, vânzători de gogoși sau 
brutari, îi implorau pe concurenţii lor creștini să le cumpere 
uneltele și instrumentele. Dar nici un creștin nu se apropiase de 
cărţile și mobilele pe care Hernando le scosese din casă și pe 
care Rafaela și copiii le păzeau ca nu cumva să li se fure. 

Intr-o noapte, cuprins de deznădejde, Hernando se dusese să- 
| caute pe Pablo Coca; poate că va reuși să câștige ceva bani la 
jocul de noroc, dar patronul de tripou murise. Atunci, deși îi 
lipsea autorizaţia, Miguel se avântă pe străzi să ceară de 
pomană. Soldaţii care supravegheau împrejurimile râdeau și își 
băteau joc văzându-l întorcându-se în fiecare zi pe înserat, 
țopăind pe cârjele lui, cu câte un mănunchi de verdeţuri 
putrezite, într-o traistă, pe spinare. Între timp, peste zi, 
Hernando încerca să obțină audienţă la episcop, la decan sau la 
oricare dintre beneficiarii de prebende din consiliul catedralei 
din Córdoba. Episcopul îl putea salva dacă îi confirma calitatea 
de creștin, și oare nu lucrase și el pentru catedrală? 

A așteptat zile întregi, în picioare, chiar în patioul de acces în 
marele edificiu, la fel ca mulţi alţi morisci care voiau același 
lucru, toți îngrămădiţi acolo. 

— Nu aveți nici o șansă să fiți primiţi de cineva, le aruncau 
portarii zi după zi. 

Hernando știa că așa avea să fie, că nici unul dintre sacerdoţii 
aceia nu le va acorda nici cea mai mică atenţie, așa cum se 
întâmpla de fiecare dată când treceau pe lângă ei. Unii îi 
priveau, alţii străbăteau patioul grăbiţi, încercând să-i evite. Dar 
ce putea să facă, decât să aștepte ceva de la acea milostenie pe 
care o tot predicau creștinii? Nu-i venea în minte nici o altă 
soluție. Nu exista! Zvonurile despre data expulzării moriscilor 
andaluzi se înmulțeau pe zi ce trecea și Hernando era 
condamnat să părăsească Spania împreună cu Amin și Laila, cu 
excepția cazului în care ar obţine adeverinţa de la Biserică. 

Ce se va întâmpla cu restul familiei? se întreba în fiecare 
seară când se întorcea acasă cu capul plecat și când 
îngrămădea în vestibul aceleași mobile și aceleași cărți pe care 
le scosese de dimineață cu ajutorul Rafaelei. 

Copiii îl așteptau, de parcă simpla lui prezenţă ar fi izbutit să 
rezolve toate acele probleme trăite în timpul unei zile lungi și 
plictisitoare în care încercaseră în zadar să vândă ceva. lar 
Hernando se silea să zâmbească și le permitea să-i sară în 


braţe, căutând să-și prefacă impulsurile de a izbucni în lacrimi în 
cuvinte de încurajare și de dragoste, ascultând conversațiile lor 
precipitate, inocente și candide. Probabil că cei mari știau, se 
gândea el în larma făcută de ei; cei mari nu puteau fi străini de 
încordarea și de nervozitatea pe care le trăia tot orașul, dar nu 
erau în stare să-și imagineze consecinţele expulzării pentru o 
familie ca a lor. Apoi, așteptau resturile pe care avea să le 
aducă Miguel pentru cină și, cu copiii de-acum adormiţi și 
invalidul retras discret și din proprie iniţiativă, Hernando și 
Rafaela își vorbeau în liniște, fără ca nici unul din ei să 
îndrăznească să analizeze situaţia cu duritate. 

— Mâine o să reușesc, afirma Hernando. 

— Cu siguranţă că vei reuși, îi răspundea Rafaela căutându-i 
mâna. 

Răsărea soarele și ei scoteau din nou în stradă mobilele și 
cărțile. Copiii, strânși în jurul mamei lor, îi priveau plecând: 
Miguel să cerșească, Hernando, la palatul episcopului. 


— Pentru piroanele lui lisus Hristos, ajutaţi-mă! 

Hernando sări din grupul de morisci și căzu în genunchi în 
patio la trecerea decanului catedralei. Beneficiarul prebendei se 
opri și îl privi. Veșmintele lui Hernando îl trădau; problemele lui 
cu consiliul municipal îl precedaseră. 


— Tu ești cel care a justificat măcelărirea martirilor din 
Alpujarras și ești fiul unei eretice, nu-i așa? îi aruncă decanul. 

Hernando încercă să se apropie de bărbatul acela, târându-se 
în genunchi, cu braţele întinse. Starostele se dădu îndărăt. 
Portarii alergară spre el. 

— Eu... reuși să bâiguie, înainte ca portarii să-l prindă strâns 
de subsuori și să-l întoarcă în grup. 

— De ce nu cauţi ajutor la falsul tău profet? îl auzi pe decan 
strigând în spatele lui. De ce nu o faceți cu toţii? răcni spre 
ceilalți morisci. Ereticilor! 


67 


Duminică, 17 ianuarie 1610, de sărbătoarea Sfântului Anton, 
s-a publicat și s-a dat de știre în orașul Córdoba ordonanța de 
expulzare a moriscilor din Murcia, Granada, Jaen, Andaluzia și 
din localitatea Hornachos. Regele a interzis ca moriscii noi să 
scoată din regatele sale orice fel de monedă, aur, argint, 
giuvaiere sau scrisori de cambie, cu excepţia banilor necesari 
pentru întreținerea lor pe timpul călătoriei spre portul Sevilla - 
în cazul celor din Córdoba - și a costului călătoriei pe corabie, pe 
care trebuiau să-l acopere ei înșiși, cei mai bogaţi îngrijindu-se 
de plata pentru cei sărmani. După ce și-au vândut pe nimic 
obiectele casnice și uneltele de lucru, moriscii s-au apucat să 
cumpere, de data aceasta la preţuri mai mari decât pe piaţă, 
mărfuri ușoare pe care să le poată transporta: pânzeturi, 
mătăsuri sau condimente. 

Când se strânseră în sufragerie, în jurul unor bucăţi de azimă 
de pe care Rafaela încerca să răzuiască mucegaiul verzui, 
Hernando se pregătea să le explice copiilor săi ce urma să se 
întâmple cu familia lor după anunţul cu voce tare pe care îl 
auziseră cu toții. 

— Copii... 

Vocea i se stinse. Îi privi pe rând, unul după altul: Amin, Laila, 
Muqla, Musa și Salma. lIncercă să vorbească, dar îl birui 
încordarea acumulată vreme de luni de zile, își duse mâinile la 
faţă și izbucni în plâns. Câteva clipe nu se mișcă nimeni, copiii 
speriați cu ochii aţintiţi asupra tatălui lor. Laila și micuța Salma 
începură și ele să plângă. Atunci, Miguel se ridică anevoie și voi 
să-i ia cu el pe cei doi mai mici. 

— Nu, se împotrivi Rafaela. 

Fața ei denota o imensă oboseală, dar vocea se păstra calmă. 

— Așezați-vă cu toţii. Trebuie să știți, continuă ea de îndată ce 
Miguel se lăsă din nou să cadă pe scaun, că în curând tatăl 
vostru, Amin și Laila vor pleca din Córdoba. Ceilalţi veţi rămâne 
aici, cu mine. 

Rafaela își adună ultimele puteri dinlăuntrul ei ca să schițeze 
o urmă de surâs. Salma, incapabilă să înţeleagă ce se întâmplă, 
zâmbi și ea. 

— Când or să se întoarcă? întrebă micuțul Musa. 


Hernando își ridică în sfârșit capul și schimbă o privire cu 
Rulada. 

— Păi... va fi o călătorie foarte lungă, răspunse aceasta. Vor 
merge într-un loc foarte, foarte îndepărtat... 

— Mamă! Glasul celui mai mare rupse tăcerea ce urmase 
cuvintelor Rafaelei. El ascultase într-adevăr cu atenţie anunţul 
cu voce tare și îi înțelegea semnificaţia; știa că erau expulzați 
din Spania, că nu era vorba de o călătorie din care se vor putea 
întoarce, „sub pedeapsa, strigase crainicul, că dacă nu o vor 
face și nu o vor îndeplini întocmai și dacă vor fi găsiţi în 
menţionatele mele regate și seniorii, în orice situaţie ar fi, după 
împlinirea termenului prevăzut, vor atrage asupra lor pedeapsa 
cu moartea și confiscarea tuturor bunurilor lor, fiind condamnați 
la aceste pedepse din porunca mea pentru faptul în sine, fără alt 
proces, sentință sau declaraţie”. Aveau să fie uciși dacă se 
întorceau! Înţelesese perfect: orice creștin îi putea ucide dacă se 
întorceau, fără judecată, fără să fie nevoiţi să dea vreo 
explicaţie. De ce nu puteţi veni cu noi, voi, unchiul Miguel și 
ceilalţi? 

— Chiar așa! Mergem cu toții, sublinie Musa. 

Rafaela suspină. Inocenţa fiului ei mai mic o înduioșa. Cum să 
le explice asta? Căută ajutorul soțului ei, dar Hernando era în 
continuare tăcut, cu privirea pierdută, de parcă nu ar fi fost 
acolo. 

— Așa a dispus Allah, îi răspunse ea lui Amin. 

— Ba regele! o contrazise Laila. 

— Nu. Se întoarseră cu toţii spre Hernando. A fost Allah, cum 
bine spune mama voastră. 

Rafaela îl privi recunoscătoare. 

— Copii, continuă el, revenindu-și în fire, Allah a dispus că 
trebuie să ne despărțim. Voi, cei mici, veţi rămâne aici, la 
Córdoba, cu mama voastră și cu unchiul Miguel. Cei mari veți 
merge cu mine în Berberia. Să ne rugăm cu toții... - își aţinti 
atunci Hernando privirea asupra Rafaelei -... să ne rugăm la 
Dumnezeul lui Avraam, la Dumnezeul care ne unește, pentru ca, 
într-o zi, în bunătatea și milostenia lui, să ne permită să ne 
reîntâlnim cu toţii. Rugaţi-vă și la Fecioara Maria; încredințaţi-vă 
întotdeauna ei în rugăciunile voastre. 

Când termină de vorbit, dădu peste ochii albaștri ai lui Muqla 
ațintiți asupra lui. Avea doar cinci ani, dar părea că înțelege. 


La căderea nopţii, Hernando se așeză alături de Rafaela în 
mijlocul grădinii, lângă havuz, sub un cer rece înstelat și îi 
chemă pe cei doi mai mari ca să le explice motivul despărțirii: 

— Creștinii nu îngăduie ca mama ta, creștină veche, sau ca 
fraţii tăi, mai mici de șase ani și care au fost botezați, să plece în 
Berberia. Se consideră că toţi cei mai mari de această vârstă 
sunt irecuperabili pentru creștinism și de aceea sunt expulzați 
împreună cu taţii lor. De aici vine despărțirea. 

— Să fugim cu toţii! insistă Amin cu lacrimi în ochi. Veniţi cu 
noi, mamă, o imploră el. 

— Fratele mamei tale, juratul, nu-i va permite niciodată, 
spuse Hernando. 

— De ce? 

— Fiule, sunt lucruri pe care nu le poţi înţelege. 

Amin nu mai spuse nimic. Încercă să-și stăpânească o 
lacrimă, era cel mai mare dintre fraţi, dar se apropie de mama 
sa și îi căută mângâierea. Laila se așezase la picioarele Rafaelei. 
Hernando îi privi: Rafaela luă mâna fiului ei mai mare când 
mângâia părul Lailei. Clipa aceea nu avea să se mai repete. 
Câte momente ca acelea o fi pierdut de-a lungul anilor, fiind 
mereu încuiat în bibliotecă, studiind, scriind și luptând pentru 
atât de mult dorita împăcare între religii? Atunci își aminti de 
cântecele de leagăn pe care le îngâna mama sa în rarele ocazii 
în care își putea dovedi dragostea faţă de el și intonă primele 
note. Amin și Laila se întoarseră spre el, surprinși; Rafaela căută 
să-și controleze tremurul buzelor. Hernando le zâmbi copiilor 
săi, își ridică privirea spre cer și îngână din nou acele cântece de 
leagăn acompaniat de susurul permanent al apei care ţâșnea 
din havuz. 


Apoi, când reușiră să-i trimită pe copii la culcare, rămaseră 
amândoi nemișcaţi, încercând fiecare să audă respiraţia 
celuilalt. 

O să-ți trimit destui bani, făgădui Hernando după un lung 
moment de tăcere. Rafaela vru să spună ceva, dar el o 
împiedică printr-un gest. Pământurile și această casă vor 
rămâne în patrimoniul regal, ai auzit vorbele crainicului. Caii vor 
fi confiscaţi pentru a lichida datoriile. Nu mai avem altceva, iar 
tu vei rămâne aici cu trei copii de hrănit. Faptul de a o spune cu 
voce tare făcuse ca totul să fie mai real, mai tangibil, mai 


cumplit. 

Rafaela suspină. Nu putea permite ca el să se prăbușească în 
momentele acelea. 

— O să mă descurc, șopti ea, lipindu-se de el. Cum o să-mi 
trimiţi bani? Ce vei face? O să dresezi cai? La vârsta ta? 

— Nu cumva te îndoiești că aș fi în stare s-o fac? 

Hernando își încorda mușchii și încercă să imprime o oarecare 
neseriozitate cuvintelor sale; Rafaela îi răspunse cu un zâmbet 
forţat. 

— Nu. Nu cred că mă voi ocupa de cai. Caii aceia mici arabi... 
poate că sunt excelenți pentru deșert, dar nu seamănă deloc cu 
cei de rasă pură spaniolă. Cunosc araba cultă și știu să scriu, 
Rafaela. Cred că o fac foarte bine, mai ales dacă de asta 
depinde viaţa copiilor mei... și a ta. Allah îmi va călăuzi condeiul, 
sunt sigur. Munca de scrib este foarte apreciată printre 
musulmani. 

Ea ajunsese la capătul puterilor. Toată ziua se prefăcuse în 
fața copiilor, înăbușindu-și temerile. Atunci, în întunericul nopții, 
dădu frâu liber deznădejdii. 

— Toţi cei care ajung în Berberia sunt uciși! lar cei care nu 
sunt asasinați, sunt exploataţi pe ogoare. Cum poţi să crezi...? 

Hernando o rugă din nou să tacă. 

— Asta se întâmplă în orașele de corsari sau pe pământurile 
berberilor. Știu că în Maroc moriscii sunt bine primiţi. Este un 
regat neinstruit și monarhul său a înţeles că poate trage foloase 
de pe urma cunoștințelor celor veniţi din Andaluzia. Pot găsi de 
lucru la Curte și poate că tu, într-o zi... 

Rafaela se foi, neliniștită. El fu conștient de ceea ce gândea 
ea: de puţine ori vorbiseră despre convingerile ei, despre 
religiile lor diferite. Dar posibilitatea de a se vedea obligată să 
trăiască într-un teritoriu musulman o înspăimânta. 

— Nu continua, îl întrerupse Rafaela. Hernando, eu n-am 
intervenit niciodată în convingerile tale, nici măcar atunci când îi 
făceai pe copiii noștri părtași la ele. Nu-mi cere să renunţ la ale 
mele. Ştii bine că, din ziua când nu vei mai fi cu noi, copiii tăi 
vor fi educați în credința creștină. 

— Singurul lucru pe care ţi-l cer, continuă Hernando, este ca, 
în ziua când Muqla va dispune de suficient discernământ, să-i 
înmânezi Coranul pe care l-am scris. Până atunci, îl voi ascunde 
într-un loc sigur. 


— Până atunci va fi creștin, Hernando, șopti soţia sa. 

— Va continua să fie Muqla, băiatul cu ochi albaștri. El va ști 
ce să facă. Făgăduiește-mi-o. 

Rafaela căzu pe gânduri. 

— Făgăduiește-mi-o, insistă Hernando. 

Ea încuviinţă printr-un sărut. 


De când cei doi soți au acceptat că situaţia era ireversibilă, că 
nu mai puteau face nimic să schimbe lucrurile, zilele se 
scurgeau una după alta într-o armonie neliniștitoare. Nici 
Hernando nu încetase să meargă la moschee să se roage în 
secret, ca întotdeauna. Dar ceva se schimbase: nu mai încerca 
să găsească acea ciudată simbioză cu Fâtima; rugăciunile lui 
invocau ajutorul lui Allah pentru Rafaela și acei copii ai săi care 
urmau să rămână la Córdoba. Se gândise să meargă la Tetuán 
cu Amin și Laila, să se reîntâlnească cu Fâtima și să-i ceară 
ajutorul; fusese chiar cât pe ce să-i trimită vorbă lui Efrain, dar 
cuvintele evreului îi răsunară în urechi: „Te vor ucide”. Și dacă îi 
ucideau și pe copiii lui? Tetuân nu-i primise bine pe morisci; 
Shamir și Francisco aveau să fie vigilenți la sosirea masivă a 
andaluzilor. | se strânse stomacul doar la gândul că micuţii săi 
ar putea fi sodomizaţi de către corsari. 

Se plimbă prin moschee. Acolo, în templul în a cărui magică 
pădure de coloane nu va înceta niciodată să răsune ecoul 
rugăciunilor recitate de către adevărații credincioși, se hotărî să 
ascundă preţiosul Coran pentru ca, într-o zi, micul Muqla să-l 
recupereze; era locul cel mai indicat și era sigur că Mugla va 
izbuti. Trebuia să fie așa! 

Dar unde să-l ascundă? 


— Ai înnebunit? exclamă Miguel după ce îi auzi planul. 

— Nu-i o nebunie, răspunse Hernando cu o asemenea 
fermitate, încât invalidul nu putu avea nici cea mai mică îndoială 
în legătură cu seriozitatea propunerii. Va fi cea mai bună istorie 
pe care o vei fi povestit vreodată. Am nevoie de voi, de tine... și 
de Amin. 

— Dar să-l implici pe băiat... 

— Este obligaţia lui. 

— Ești conștient de faptul că, dacă vom fi descoperiţi, 
Inchiziția o să ne ardă de vii? șopti Miguel. 


Hernando încuviință. 

În aceeași dimineaţă, cei trei merseră la moschee. Hernando, 
înarmat cu o bară solidă de fier și un mai, ascunse sub 
îmbrăcăminte; Amin, cu filele încă nelegate ale exemplarului din 
Coran, și ele ascunse, strâns lipite la pieptul lui, iar Miguel cu 
cârjele lui, ţopăind. Tatăl și fiul se postară reverenţios în fața 
capelei Sfântului Petru, mihrab-ul profanat, și se prefăcură că se 
roagă, în vreme ce invalidul chiar se ruga puţin mai încolo, în 
spatele lor, între Capela Regală și Villaviciosa. Timpul trecea cu 
Hernando simțind cum sudoarea îi curge, pe mâna cu care ţinea 
sculele și cu privirea aţintită asupra acelei capele în faţa căreia 
se rugase de atâtea ori. Frontonul ei apărea închis printr-un zid 
din piatră spartă și piatră cioplită, în maro parte din spaţiul care 
exista între coloanele moscheii; la capătul zidului, exact în fața 
mihrab-ului, capela era închisă cu două grilaje care ajungeau 
până la capiteluri. In spatele zidului și al grilajului se afla 
sarcofagul lui don Alfonso Fernández de Montemayor, mare 
guvernator al provinciei de frontieră. Era un mormânt mare, dar 
simplu, din marmură albă, fără inscripţii, desene sau ornamente 
adăugate; doar o ghirlandă de frunze de acant care trecea dintr- 
o parte într-alta a lespezii. Jumătate din sarcofag era vizibilă prin 
grilaj; cealaltă jumătate era ascunsă vederii, în spatele zidului. 
De mai multe ori, Hernando se întoarse spre Amin; băiatul nu se 
arăta deloc nervos; stătea liniștit alături de el, drept, sobru și 
mândru, șoptind 7ată/ Nostru și Ave Maria. O mulţime de 
enoriași și de sacerdoţi se plimbau pe lângă ei. Era oare cu 
adevărat o nebunie? se gândi el atunci. Atâta lume... 

Nu mai avu ocazia să se întrebe în continuare. Așa cum avea 
obiceiul, parohul beneficiar al capelei Sfântului Petru se îndreptă 
să deschidă zăvorul grilajelor ca să pregătească slujba. 
Hernando șovăi. Privi în spate și Miguel îi zâmbi, încurajându-l să 
se hotărască, sprijinindu-l; Amin îi dădu o lovitură blândă cu 
umărul ca să-i arate că sacerdotul tocmai deschisese grilajul. 
Atunci, făcu un gest de asentiment către invalid. 

— Dumnezeu! răsună în moschee. Lumea se întoarse spre 
locul în care invalidul dansa agitat pe cârjele sale. Era acolo! L- 
am văzut! 

Câţiva credincioși se îngrămădiră în jurul lui Miguel. Continua 
să tipe. Hernando își ţinea privirea între invalid și grilajul de la 
capela Sfântului Petru; preotul ieșise deja alarmat și observa 


totul stând lângă grilaje. 

— Chipul său blând era în spatele unui porumbel alb...! 
continua să strige Miguel. 

Hernando nu-și putu stăpâni un zâmbet. Credulitatea 
oamenilor îl surprindea mereu. O bătrână căzu în genunchi, 
închinându-se. Da! Îl văd! Și eu îl văd! 

Mulți alţii strigară acoperind glasul lui Miguel. Oamenii 
îngenuncheau și arătau spre cupola de deasupra altarului 
principal, la spatele capelei Sfântului Petru, acolo unde Miguel 
continua să susţină că văzuse un porumbel alb. Preotul alergă 
spre grup, către care se îndrepta un mare număr de călugări cu 
veșmintele lor până la călcâie fluturând. 

— Acum, îi spuse Hernando fiului său. 

Din câţiva pași, pătrunseră în interiorul capelei. Hernando se 
îndreptă spre căpătâiul sarcofagului marelui guvernator al 
provinciei de frontieră, ascuns vederii de zid. Sarcofagul nu era 
pecetluit, cum i se păruse cu o zi înainte, dar când scoase bara 
și rezemă muchia sub marea lespede, i se păru cu neputinţă să 
o ridice. Înfășură capătul uneltei în veșmintele sale ca să 
amortizeze zgomotul și lovi cu maiul. Lespezii îi săriră câteva 
așchii, dar în cele din urmă muchia pătrunse îndeajuns ca să 
facă pârghie. Cântărea prea mult. Nu va putea. Țipetele 
continuau și el își dădu seama atunci de vârsta pe care o avea: 
cincizeci și șase de ani. Nu era decât un bătrân care avea 
pretenţia să ridice lespedea enormă și grea a unui sarcofag. 
Amin aștepta lângă el, nemișcat, cu hârtiile în mână. Hernando 
crezu că nu o va putea ridica niciodată. 

— Allah este mare, murmură el. 

Împinse cât îi fu cu putinţă, dar lespedea nici măcar nu se 
clinti. Amin îl privea pe tatăl său sforțându-se. 

— Allah este mare, șopti și el. 

Atunci băiatul se lăsă cu toată greutatea trupului peste bara 
de fier. 

— Tu care dai tărie, invocă Hernando, tu cel Puternic și 
Neclintit, ajută-ne! 

Lespedea se ridică de-abia cât un lat de deget. 

— Vâră-le! îl îndemnă pe fiul său, cu dinţii strânși și chipul 
congestionat. 

Așa cum era, peste pârghie, Amin începu să introducă mici 
pachete de coli de hârtie; prin crăpătura strâmtă nu încăpea tot 


teancul deodată. 

— Continuă! îl încuraja Hernando. Repede! 

Mai erau doar câteva file și acum răsunau doar ţipetele lui 
Miguel făcând paradă de imaginaţie. 

— Părinte! se auzi aproape de grilaje. 

Hernando fu cât pe-aici să lase lespedea să cadă. Amin 
rămase la mijlocul acţiunii de a introduce câteva pagini. Era 
vocea Rafaelei! 

Părinte! se auzi din nou aproape de intrarea în capelă. Rafaela 
căzu în genunchi în faţa preotului care se întorcea și se agăţă de 
poalele sutanei ca să-l oprească. Salvaţi-l pe soțul și pe copiii 
mei de la deportare! strigă ea. Hernando îl grăbi pe Amin. Mai 
rămăseseră doar câteva pagini. Mâinile băiatului tremurau și nu 
reușea să le introducă. Sunt buni creștini! îl implora Rafaela. 

— Despre ce vorbești, femeie? 

Sacerdotul dădu să-și continue drumul, dar Rafaela se aruncă 
la picioarele lui și i le sărută. 

— Pentru Dumnezeu! plângea ea cu suspine. Salvaţi-i! 

Femeia se luptă să-l împiedice pe preot să-și continue drumul, 
până când acesta reuși să se smulgă violent și intră în capelă 
urmat de Rafaela care sări după el și care închise ochii de îndată 
ce trecu de grilaje. 

— Ce faceţi aici? 

Cu inima cât un purice, Rafaela deschise ochii: Hernando și 
Amin erau în genunchi, rugându-se în fața altarului și al 
retablului rezemat de el, la căpătâiul sarcofagului. Cu spatele la 
preot, Hernando ţinea strâns uneltele printre veșminte, când cu 
cealaltă încerca să ascundă sub sarcofag micile așchii care 
căzuseră pe pământ din lespede. Amin își dădu seama ce voia 
să facă și îl imită. 

— Ce înseamnă asta? insistă sacerdotul. 

— Sunt buni creștini, repetă Rafaela în spatele lui. 

Hernando se ridică. 

— Părinte, argumentă el, împingând cu piciorul ultima așchie, 
ne rugam cerând ajutorul Domnului. Nu merităm să fim 
expulzați. Noi, eu și fiul meu... 

— Nu este problema mea, îi răspunse sec preotul, după ce 
constată că nu lipsește nimic din altar. Afară cu voi! le porunci 
el, când se simţi satisfăcut de control. 

leșiră toţi trei. La câţiva pași de capelă, Hernando își dădu 


seama că tremură. Închise strâns ochii, respiră adânc și încercă 
să se controleze. Când îi deschise, dădu peste ai soției sale. 

— Îți mulţumesc, îi șopti el. De unde știai ce îmi propun să 
fac? 

Miguel a crezut că ajutorul lui nu va fi de-ajuns și m-a sfătuit 
să fiu și eu pe aici. 

În capela Sfântului Petru, preotul călca peste câteva fire de 
praf rămase pe jos și îi bombăni pe moriscii aceia murdari. 
Afară, înconjurat de sacerdoți și de un cor din ce în ce mai mare 
de enoriași, unii îngenuncheați, alții rugându-se și închinându-se 
fără încetare, Miguel continua cu nesfârșita lui poveste, 
gesticulând din cap, în lipsa mâinilor cu care să arate unde 
văzuse impunătoarea spadă de foc cu care Hristos sărbătorea 
expulzarea ereticilor de pe pământurile creștinilor. De îndată ce 
invalidul îi zări pe Hernando, pe Rafaela și pe Amin, se lăsă să 
cadă la pământ, de parcă l-ar fi luat cu ameteli. Pe jos, făcut 
ghem, își continuă pantomima și avu convulsii violente. 

Străbătură moscheea spre Grădina de Portocali. Poate că vor 
izbuti creștinii să-i expulzeze din Spania, de pe pământurile care 
fuseseră ale lor mai mult de opt sute de ani, dar în moscheea 
din Córdoba, în faţa mihrab-ului, încă mai dăinuia cuvântul 
revelat în onoarea singurului Dumnezeu. 

De îndată ce trecură de Poarta lertării, printre oameni, 
Rafaela se opri și se îndreptă spre el. 

— Acum știi unde este ascuns, i-o luă înainte soţul ei. 

— Cum va reuși Muqla să scoată cartea aceea? 

— Allah va hotărî, o întrerupse el, înainte de a o lua afectuos 
de braţ și de a o porni spre casă. Acum, Cuvântul se află acolo 
unde trebuie să rămână până când fiul nostru își va asuma 
lucrarea mea. 

Pe la mijlocul după-amiezii, reveni și Miguel. 

— Când m-am trezit în sacristie, explică el făcând poznaș cu 
ochiul, le-am spus că nu-mi amintesc nimic. 

— Și? întrebă Hernando. 

— Au înnebunit. Mi-au repetat tot ce le-am spus eu. Cât de 
puţină imaginaţie au preoţii ăștia! Nici măcar după ce au auzit 
povestea n-au fost în stare s-o reproducă. O spadă de aur! 
susțineau ei. Am fost pe punctul de a-i corecta, de a le spune că 
era de foc și astfel să mă dau de gol. Nu se gândesc decât la 
aur! Dar mi-au dat un vin bun ca să mă înviorez și să vadă dacă 


nu-mi amintesc ceva. 

— Mulţumesc, Miguel. Hernando vru să-i spună ca data 
viitoare să nu-i mai povestească nimic Rafaelei, dar se opri, 
văitându-se în sinea lui: „Care dată viitoare?”. Mulţumesc, 
repetă el. 


De parcă Dumnezeu ar fi vrut să răsplătească acea faptă 
bună, într-o seară, Miguel apăru acasă cu o jumătate de ied, 
verdețuri proaspete, ulei, câteva boabe de condimente, ierburi 
aromatice, sare, piper și pâine albă. 

— Ce...? De unde ai scos toate astea? întrebă Hernando 
scotocind curios prin traista pe care invalidul o purta în spinare. 

— Se pare că ceva din soarta asta urâcioasă s-a hotărât să ne 
zâmbească, răspunse Miguel. 

Deportații aveau nevoie de mijloace de transport pentru 
mărfurile pe care le puteau lua cu ei și pentru soțiile, copiii sau 
bătrânii lor în ceea ce li se prezenta ca o lungă călătorie. Nu mai 
rămăseseră decât puţini din cei patru mii de cărăuși morisci 
care băteau drumurile Spaniei; cei mai mulţi dintre ei fuseseră 
deja expulzați, iar cei care mai rămăseseră încă pe acolo 
stăteau la casele lor, așteptând să fie expulzați, sau chiar își 
vânduseră catârii sau măgarii pe care nu-i puteau lua cu ei. 

— Se plătește o grămadă de bani pentru un simplu catăr, 
explică el privind-o pe Rafaela și pe copii, care fugeau deja la 
bucătărie cu mâncarea. 

Când cerșea, Miguel asistase la felul în care supralicitau mai 
mulţi bărbaţi ca să închirieze un simplu catâr pentru transport. 
Ei dispuneau de șaisprezece cai buni! se gândi el atunci. Erau 
animale mari și puternice, capabile să transporte mult mai 
multă greutate decât un măgar sau un catâr. 

— N-au slujit niciodată ca animale de povară, șovăi Hernando. 

— O vor face, pe legea mea că o vor face! 

— Se vor ridica în două picioare, obiectă Hernando. 

— N-o să le dau de mâncare. O să-i ţin câteva zile doar pe apă 
și, dacă se ridică în două picioare... 

— Nu știu. Hernando își imagină minunatele sale exemplare 
încărcate de baloturi, cu două sau trei persoane în spinare într-o 
revărsare de oameni mult mai mare decât cea care venise de la 
Granada în urma războiului din Alpujarras. Nu știu, repetă el. 

— Ei bine, eu chiar știu. Am încheiat deja învoielile. Sunt unii 


care plătesc până la șaizeci de reales pentru fiecare zi de mers, 
inclusiv cele de întoarcere. Vom obţine mulţi ducați. Hernando, 
serios, îl fixa cu privirea pe invalid. Am plătit deja datoria pe 
care o aveam la furnizori și am angajat personal pentru drum. 
Când se vor întoarce de la Sevilla, caii vor fi liberi de datorii și 
Rafaela îi va putea vinde... dacă ducele îi permite. Va dispune, 
de asemenea, de bani câtă vreme se întâmplă toate astea, iar 
tu vei avea pentru drum și ce ţi se va permite să scoţi din 
Spania. 

Hernando se gândi la vorbele lui Miguel, cedă și îl bătu ușor 
pe spinare. 

— În ultimul timp, am ajuns să-ţi mulţumesc de prea multe 
ori. 

— Îţi amintești când m-ai găsit la picioarele Zburătorului, în 
hanul Mânzului? iar Hernando încuviință. Din ziua aceea, nu-i 
nevoie să-mi mulțumești pentru nimic... dar îmi place să aud 
cum mi-o spui! adăugă el zâmbind, văzând înfățișarea 
emoţionată a stăpânului și prietenului său. 


68 


Trecuse mai puţin de o lună de când se dăduse ordonanța de 
expulzare a moriscilor andaluzi până când locuitorii COrdobei au 
fost obligaţi să părăsească vechiul oraș al califilor. In acest scurt 
răstimp, se puteau face doar puţine demersuri pe lângă rege 
pentru a îmblânzi măsura. Și mai mult decât atât, consiliul 
municipal a stabilit că nu se va apela la Maiestatea Sa pentru a i 
se cere indulgență faţă de creștinii noi: ordinul trebuia să fie 
îndeplinit fără excepţii. 

Tăria de caracter de care dăduse dovadă Rafaela în perioada 
de așteptare dispăru cu o zi înainte de data stabilită de 
autorități pentru expulzare. Atunci, femeia se prăbuși în plâns și 
deznădejde. Copiii, de care nu mai încerca să se ascundă, 
ajunseră să i se alăture în durerea ei. Spre deosebire de ceea ce 
făcuse cu câteva zile înainte, Hernando îi minţi pe micuţi: se vor 
întoarce, le dădu el asigurări, era vorba doar de o scurtă 
călătorie. Dar apoi se ascundea, ca să nu-i vadă ochii gata să 
izbucnească în lacrimi asemenea celor care îi umpleau pe ai 
mamei lor. Intre jocuri silite și poveștile spuse de Miguel, îi 
înmână micuţului Muqla carneţelul ceruit ca să scrie. La cei cinci 
ani ai lui, copilul trasă cu beţigașul un alif delicat ca acelea pe 
care le văzuse scrise de fratele său. „De ce, Allah?“ întrebă 
Hernando înainte de a-l șterge, trist. 

In cele din urmă, când pregătea bocceluța în care avea să 
ducă bunurile pe care era autorizat să le ia cu el, Hernando 
scoase din ascunzătoarea din spatele peretelui fals mâna 
Fâtimei și exemplarul din evanghelia lui Barnaba pe care îl 
găsise în vechiul minaret din palatul ducelui. Păstră evanghelia 
în pungă - se gândea să o ascundă sub șaua unui cal, la fel cum 
făceau cu hârtiile care veneau de la Xâtiva - și avea să facă 
același lucru cu bijuteria interzisă, dar mai întâi o duse la buze și 
o sărută. O făcuse de multe ori, dar de această dată o strânse 
cu putere între mâini. De parcă ar fi refuzat să-i dea drumul. 


În timpul nopţii, întinși amândoi în pat, Rafaela având de- 
acum ochii secătuiţi de lacrimi, lăsară să treacă ceasurile în 
tăcere, ca și cum ar fi vrut să se umple de amintiri: de mirosuri; 
de scârțâiturile nocturne ale lemnului; de picurul apei, jos, în 


grădină; de rarele strigăte nocturne care veneau din stradă să 
sfâșie liniștea nopţii din Córdoba sau de respiraţia ritmică a 
copiilor lor pe care amândoi credeau că o aud chiar și de la 
distanţă. 

Ea se lipi strâns de trupul soțului ei. Nu voia să se gândească 
la faptul că aceasta va fi ultima noapte în care vor împărţi patul 
acela, că începând de atunci ea va dormi singură. Cuvântul îi 
ieși de pe buze aproape fără să-l gândească. 

— la-mă, îi ceru ea deodată. 

— Dar... 

Hernando îi mângâie părul. 

— Pentru ultima oară, șopti ea. 

Hernando se întoarse spre soţia sa, care se ridicase în 
picioare. Spre surprinderea lui, Rafaela își scoase cămașa de 
noapte și îi arătă sânii. Apoi se întinse goală, fără nici cea mai 
mică urmă de timiditate. 

— Sunt aici. Nici un bărbat nu mă va vedea niciodată așa cum 
mă vezi tu acum. 

Hernando îi sărută buzele, mai întâi cu delicateţe, apoi purtat 
de o pasiune pe care nu o mai simţise de multă vreme. Rafaela 
îl atrase spre ea, de parcă ar fi vrut să-l reţină pentru totdeauna. 

După ce făcură dragoste, rămaseră îmbrăţișaţi până în zori. 
Nici unul dintre ei nu reuși să pună geană peste geană. 

x 


Strigătele din stradă și loviturile în poartă îi făcură să 
amuţească. Terminau de luat micul dejun și erau cu toţii adunaţi 
în bucătărie, cu bagajele celor care plecau zăcând îngrămădite 
într-un colț. Era puţin ceea ce pregătise Hernando pentru o 
călătorie atât de lungă, se gândi Rafaela încă o dată, aruncându- 
și privirea asupra unei lădițe și a mai multor bocceluţe. Nu voia 
să o podidească iar plânsul. Dar înainte de a-și îndrepta din nou 
atenția asupra familiei, Amin și Laila se repeziră la ea și o 
îmbrățișară, prinzându-se de mijlocul ei, hotărâți să nu-i 
despartă nimeni. 

Cuvintele, întretăiate, se amestecau cu hohotele de plâns. 
Loviturile în poartă răsunară din nou. 

— Deschideţi-i regelui! 

Doar micul Muqla își păstra o ciudată seninătate; ochii lui 
albaștri priveau fix în ai tatălui său; cei doi mai mici se alăturară 
atunci plânsetelor. Rafaela cedă până la urmă și plânse 


îmbrățișându-i pe copii. 

— Trebuie să plecăm, spuse Hernando după ce își drese 
glasul, fără să poată rezista la privirea intensă a lui Muqla. 
Nimeni nu-l luă în seamă. Să mergem, insistă el când încerca să- 
i despartă pe cei mari de mama lor. 

Reuși doar atunci când Rafaela se alătură strădaniei sale. 
Hernando luă în spinare lădița și una dintre bocceluțe, Amin și 
Laila le apucară pe cele rămase. Îngusta ulicioară spre care 
dădea casa le prezentă un spectacol dezolant: milițiile din 
Córdoba se împărțiseră pe parohii la comanda juraţilor din 
fiecare dintre acestea și străbăteau străzile de la o locuinţă la 
alta în căutarea moriscilor recenzați. În afară de Gil Ulloa și de 
soldații care așteptau în fața porţii, un șir lung de deportați 
încărcaţi cu avutul lor se îmbulzeau în stradă, așteptând cu toții 
ca Hernando și copiii săi să se alăture coloanei, înainte de a o 
porni către următoarea locuinţă de pe listă. 

— Hernando Ruiz, creștin nou din Juviles și copiii săi, Juan și 
Rosa, mai mari de șase ani. 

Cuvintele ieșiseră din gura unui grefier care, dotat fiind cu 
recensământul parohiei, îi însoțea pe Gil și pe soldații acestuia. 
Alături de el se afla parohul de la biserica Sfânta Marfa. 

Hernando încuviinţă, constatând în același timp că fiii săi nu 
se repeziseră din nou asupra mamei lor, care rămăsese în 
picioare în cadrul porţii, dar Amin și Laila nu-și puteau lua 
privirea de la coloana de deportaţi care rămăseseră tăcuţi, 
supuși și umiliți în spatele soldaţilor. 

— Mergeţi cu ceilalți mauri! le porunci Gil. 

Hernando se întoarse spre Rafaela. Nu le mai rămânea nimic 
să-și spună, după acea ultimă noapte. Îi îmbrăţișă pe cei trei 
micuți care rămâneau cu ea. „Copiii mei!“ se gândi el cu inima 
strânsă, acoperindu-i de sărutări. 

— Mergeţi! insistă juratul. 

Cu ochii înroșiţi, Hernando strânse din buze; nu existau 
cuvinte cu care să te desparțţi de familie. Era pe punctul de a se 
supune ordinului când Rafaela sări spre el, își aruncă mâinile în 
jurul gâtului lui și îl sărută pe gură. Lădiţa și bocceluța pe care le 
purta soțul ei căzură pe pământ la primirea îmbrăţișării. A fost 
un sărut pasionat care îl înfurie pe fratele ei, Gil. Soldaţii care 
erau cu el priveau scena. Unii clătinară din cap, compătimindu-l 
pe comandantul lor: sora lui, creștină veche, sărutând lacom un 


morisc. Și încă în public! 

Gil Ulloa se apropie de cei doi și încercă să-i despartă cu 
violenţă, dar nu reuși deloc. În clipa următoare, mai mulţi soldaţi 
veniră în ajutorul comandantului lor și începură să-l lovească pe 
Hernando. Acesta încercă să se ferească, dar loviturile plouară 
cu mai multă forţă. Rafaela căzu la pământ cu un geamăt; Amin 
sări în apărarea tatălui lui și îi trase un picior unuia dintre 
soldați. 

Ultima lovitură cu pumnul i-o arse Gil Ulloa lui Hernando care, 
învins și cu nasul însângerat, fu pus dinaintea lui, imobilizat de 
către oamenii săi. Şi lui Amin îi curgea sânge din buză. 

— Câine maur! mormăi Gil după ce îl lovi cu furie peste față. 

Rafaela, de-acum în picioare, se apropie să-i ia apărarea 
soțului ei, dar Gil o dădu la o parte, îmbrâncind-o. 

— Confiscaţi această casă în numele regelui! îi porunci atunci 
grefierului. 

Hernando, ameţit, vru să protesteze, dar soldaţii îl loviră din 
nou și îl târâră spre grupul de morisci care asistau la încăierare. 
Amin și Laila fură împinși în urma tatălui lor. Gil dădu ordin să se 
continue drumul și deportații se puseră în mișcare. Hernando și 
copiii săi își strânseră lucrurile când coloana de morisci, flancată 
de soldaţi, defila pe dinaintea casei. 

— Dumnezeule! Nu! strigă Rafaela la trecerea soțului ei. Te 
iubesc, Hernando! 

Amestecat printre fraţii săi întru credinţă, Hernando vru să 
răspundă, dar îmbrâncelile celor care veneau în urma lui îl 
împiedicară. Încercă să privească înapoi: nu-i fu cu putinţă. Tatăl 
și copiii se văzură târâţi de mulţime. 

La sfârșitul dimineţii, aproape zece mii de morisci din Córdoba 
fuseseră strânși în împrejurimile orașului, pe câmpia Adevărului, 
la celălalt capăt al podului roman. Milițiile din Córdoba îi 
împresurau și îi păzeau. Și Miguel se afla acolo, cu catârul său și 
cu caii încărcaţi până la ultimul cu baloturi, ca să controleze 
chiria pentru care se învoise cu moriscii; el va trebui să se 
întoarcă de la Sevilla cu animalele și cu banii. 


„De ce nu?“ își permisese Fâtima să lanseze întrebarea în aer, 
cu voce tare, singură în salon. „De ce nu?“ repetă ea, simțind o 
dulce înfiorare. Trecuse deja ceva timp de când Efrain părăsise 
palatul după ce îi comunicase ultimele vești sosite de la 


Córdoba. Atunci când primii morisci valencieni începuseră să 
sosească în Berberia, ea însăși îi ceruse să afle ce avea să i se 
întâmple lui Ibn Hamid, iar evreul se mișcase iute și eficient 
printre reţelele comerciale care nu cunoșteau bariera religiilor. 

Efrain se întorsese de curând cu știrile pe care le aflase; se 
dăduse ordonanța de expulzare, și Hernando nu va întârzia să 
fie deportat prin portul Sevilla. Moriscul nu putea face nimic să 
evite surghiunul. După cum cercetase evreul, Hernando Ruiz își 
atrăsese mulţi dușmani printre mai marii orașului, și chiar 
printre cei din Granada, unde nu se dăduse curs procesului său 
de recunoaștere a calităţii de hidalgo. Soţia sa creștină avea să 
rămână în Spania cu copiii mai mici de șase ani. 

De cum ieșise Efrain din salon, ideea îi veni în minte Fâtimei. 
Își plimbă privirea prin ampla încăpere. Mobilele incrustate, 
pernele mari și mici, coloanele, pardoseala de marmură și 
covoarele care o acopereau, lămpile... totul căpăta un nou sens, 
care o invita să ia hotărârea. Era multă vreme de când se sufoca 
în atmosfera aceea somptuoasă: Abdul și Shamir fuseseră 
capturați de o flotă de corăbii spaniole care le întinsese o 
capcană când încercaseră să abordeze un vas comercial care 
acţiona ca momeală. Cum putuseră cădea într-o asemenea 
înșelătorie? Poate din cauza unui exces de încredere... Marinarii 
de pe o corabie cu vâsle care reușiseră să scape aduseseră știri 
confuze și contradictorii: unii spuneau că au murit, alţii, că 
fuseseră capturați, și chiar existaseră unii care afirmaseră că i- 
au văzut aruncându-se în mare. Apoi, cineva adusese știrea că 
fuseseră condamnaţi la galere, dar nimeni nu putuse să o 
dovedească în mod sigur. Fâtima plânsese pentru soarta fiului 
său, deși în forul ei interior era conștientă de faptul că relaţia 
dintre ei avusese mult de suferit după cele petrecute la Toga 
între corsari și Ibn Hamid. 

Numaidecât, văduva și fiii lui Shamir se aruncaseră asupra 
marelui patrimoniu pe care îl lăsa acesta, iar judecătorii, fără să 
șovăie, le dăduseră dreptate. 

Relaţia Fâtimei cu familia lui Shamir era foarte îndepărtată: ea 
nu era altceva decât soţia fratelui vitreg creștin al lui Shamir, iar 
socrii acestuia îi dăduseră un termen să evacueze palatul. Ce 
putea face începând de atunci? Să trăiască la mila soţiei lui 
Abdul sau cu vreuna dintre celelalte fiice ale ei? 

Dar exista o posibilitate. O discutase cu Efrain; evreul însuși îi 


propusese de cum a aflat despre situaţia ei. Fără ajutorul lui 
Efrain era imposibil ca familia lui Shamir să izbutească să afle 
despre investiţiile făcute în folosul corsarului de-a lungul și de-a 
latul Mediteranei, fapt de care putea profita Fâtima în propriul 
beneficiu. Nici evreul nu voia să piardă conducerea și câștigurile 
de pe urma tuturor acelor afaceri pe care cu siguranță că rudele 
lui Shamir nu aveau să i le mai încredințeze în continuare. 
Fâtima putea rămâne mai departe bogată, dar nu la Tetuân, un 
loc în care nu ar putea niciodată să dovedească de unde obținea 
banii aceia. 

Se plimba prin salon, atingând distrată mobilele cu buricele 
degetelor. Fără Abdul și Shamir era singură, dar în sfârșit pe 
deplin liberă. Nu o mai reţinea nimic la Tetuán. De ce să nu 
plece de aici pentru totdeauna? lar acum, Ibn Hamid urma să fie 
expulzai, din Spania și insipida lui soţie creștină se va vedea 
obligată să rămână pe loc. Cine, dacă nu Allah însuși, îi putea 
trimite un mesaj atât de clar? 

Ajunse până în grădină și privi curgerea apei dintr-o fântână, 
gândindu-se că în curând nu o va mai vedea. În momentele 
acelea, Fátima își permise să se gândească la Ibn Hamid, ceva 
ce în ultimii ani încercase să evite: trebuie că avea acum în jur 
de cincizeci și șase de ani, cu unul mai mult decât ea. Cum o fi 
arătând? Cum l-o fi marcat trecerea timpului? Îndoielile sale se 
risipiră brusc. Da! Trebuia să-l vadă! Destinul, care îi despărțise 
cu atâta cruzime, îi oferea acum șansa reîntâlnirii. Și această 
reîntâlnire era ceva pe care ea, Fâtima, femeia care suferise și 
omorâse, care iubise și urâse, nu se gândea să lase să-i scape. 

In cele din urmă se hotărî și porunci sclavilor ei: 

— Chemaţi-l pe Efraín! 

Evreul îi spusese că vor fi expulzați prin portul Sevilla. Trebuia 
să ajungă acolo înainte de a fi debarcaţi într-un loc în care ar 
putea cădea în mâinile berberilor. Aflase de masacrarea 
deportaților din regatul Valenciei; nici la Tetuân nu fuseseră bine 
primiţi cei care izbutiseră să ajungă în orașul de corsari, mulţi 
considerându-i creștini veniți în mod forțat în Berberia, și îi 
uciseseră. Trebuia să ajungă la Sevilla înainte de a se îmbarca! 
Avea nevoie de o corabie destul de solidă să meargă apoi la 
Constantinopol. Avea nevoie de autorizaţii care să-i permită să 
circule prin orașul spaniol pentru a-l găsi. Dar înainte, trebuia 
să-și pună la punct afacerile. Va trebui să cumpere bunăvoința 


multor persoane. Efrain se va ocupa de toate. O făcea 
întotdeauna. Obţinea mereu tot ce dorea... oricât de mult aur ar 
fi costat. 

— Unde-i Efrain? urlă ea. 


| se permisese să rămână în casă până când juratul Gil Ulloa 
avea să se întoarcă de la Sevilla și să dispună în privinţa ei. 
Toată ziua, Rafaela asistase la felul în care un grefier și un 
alguazil făceau inventarul amănunțit al tuturor obiectelor și 
uneltelor care rămăseseră în locuinţă. 

— Ordonanţa... - bâigui Rafaela în momentul în care grefierul 
scotocea în lada unde își ținea veșmintele - ... ordonanța 
stabilește că doar bunurile imobile vor rămâne la dispoziţia 
regelui. Celelalte îmi aparțin. 

— Ordonanţa... - îi răspunse bărbatul cu asprime, în vreme ce 
alguazilul, cu lascivitate, ridica în lumină un jupon alb brodat -... 
acorda maurilor posibilitatea de a-și lua cu ei bunurile 
personale. Dacă soţul tău n-a făcut așa... 

— Aceste haine sunt ale mele! protestă ea. 

— Am înțeles că te-ai prezentat la încheierea căsătoriei fără 
zestre, nu-i așa? replică grefierul fără să se întoarcă spre 
Rafaela și notând în hărtiile sale juponul, în vreme ce alguazilul, 
după ce îl aruncă pe pat, se pregătea să ia următorul obiect de 
îmbrăcăminte. Ești lipsită de bunuri, adăugă el. Proprietatea 
asupra tuturor acestor obiecte va trebui să fie hotărâtă de către 
consiliu sau de către un judecător. 

— Sunt ale mele, insistă Rafaela cu o voce din ce în ce mai 
stinsă. 

Se simţea sleită de puteri, depășită de tot ce se întâmpla. 

In momentul acela, alguazilul ţinea în mâini un pieptar delicat, 
cu brațele deschise, de data acesta înspre Rafaela, ca și cum i l- 
ar fi probat de la distanţă direct peste sâni. 

Femeia ieși în fugă din dormitor. Râsetele alguazilului o 
urmăriră pe scări în jos, până în grădină, unde erau copiii. 

Cum putea Domnul nostru să permită toate acestea? se gândi 
Rafaela în timpul nopţii, întinsă, cu ochii deschişi fixaţi în tavan 
și cei trei copii dormind îngrămădiţi peste ea. Nici unul dintre ci 
nu voise să doarmă în patul lui. Nici Rafaela nu voia să doarmă 
singură. Orele treceau când îi mângâia pe spate și pe cap, 
încurcându-și degetele în părul lor. În timpul după-amiezii auzise 


din partea unui soldat care se prezentase acolo ca să vorbească 
cu alguazilul că deportații încolonaţi erau deja în drum spre 
Sevilla, conduși printre insultele și strigătele locuitorilor din 
Córdoba. Şi-i imagină pe Hernando, Amin și Laila, mergând 
împovăraţi printre ei. Poate că pe copiii ei îi vor lăsa să facă 
drumul călare pe catâr, cu Miguel; toți caii erau închiriaţi altor 
morisci. Copiii ei! Soţul ei! Ce se va întâmpla cu ei? Încă mai 
simţea pe buze pasiunea ultimului sărut pe care i-l dăduse lui 
Hernando. Neţinând seamă de fratele ei, de soldaţi și de zecile 
de morisci care priveau, Rafaela se înfiorase, de parcă ar fi fost 
o tinerică, se cutremurase toată ca de o dragoste dureroasă, 
înainte ca Gil să fi intervenit să-i despartă. Ce milostivire era 
aceea care umplea în întregime gura preoților și a cuvioșilor 
creștini? Unde erau iertarea și compasiunea pe care le predicau 
întruna? 

Micuța Salma, întinsă de-a curmezișul peste picioarele ei, se 
agita în somn și fu cât pe ce să cadă din pat. Cum putea, 
Rafaela se ridică în capul oaselor, o trase spre pântece și o 
așeză între fraţii ei. 

Ce viitor o aștepta pe copila aceea? se gândi Rafaela. 
Mănăstirea, pe care ea însăși o evitase? Să slugărească în vreo 
familie înstărită? Bordelul? Dar Muqla și Musa? își aminti privirea 
lascivă a alguazilului pipăindu-i hainele; asta era comportarea 
pe care o putea aștepta din partea oamenilor. Nu era altceva 
decât soția părăsită a unui morisc, iar copiii ei, copiii unui eretic. 
Toată Córdoba știa! 

Dar ea, Rafaela Ulloa, în ciuda a tot și a toate, hotărâse să 
rămână pe meleaguri creștine, devotată cu strășnicie credinței 
și convingerilor sale. Dar nu trecuse nici măcar o zi și lumea ei 
se prăbușea. Unde era restul familiei ei? Îi vor lua caii, la fel cum 
aveau de gând să facă și cu îmbrăcămintea și mobilele sale. Din 
ce vor trăi atunci? Nu putea aștepta ajutor din partea fraţilor ei; 
întinase onoarea familiei. Il putea aștepta oare din partea 
vreunui alt creștin? 

Plânse în hohote și îi îmbrăţișă cu putere pe micuțţi. Muqla își 
deschise ochii albaștri și, încă somnoros, o privi cu duioșie. 

— Dormi, băieţelul meu, îi șopti slăbind din îmbrăţișare și 
începu să-l legene ușor. 

Copilului adormi la loc liniștit și Rafaela, așa cum îi stătea în 
obicei, încercă să-și găsească o consolare în rugăciuni, dar 


acestea nu-i ieșiră de pe buze. Rugaţi-vă la Fecioară, își aminti 
ea. Hernando credea în Maria. Îl auzise vorbindu-le copiilor 
despre Fecioară și povestindu-le entuziasmat că Maria era 
punctul de legătură între cele două religii care se înfruntau pe 
viaţă și pe moarte. Zămislirea ei neprihăânită rămăsese neatinsă 
vreme de secole, atât pentru creștini, cât și pentru musulmani. 

— Maria, murmură Rafaela în noapte, Dumnezeu să te 
apere... 

Atunci, în vreme ce șoptea rugăciunea, inima îi arătă calea: fu 
o hotărâre subită, dar de neclintit. Și, pentru prima dată după 
zile întregi, buzele ei schițară un zâmbet, iar ochii cedară la 
chemarea somnului. 

În zorii zilei următoare, Rafaela, cu Salma în braţe și cu Musa 
și Muqla mergând pe lângă ea, traversa podul roman printre 
oamenii care se duceau la lucru pe ogoare: singurul ei bagaj era 
un coș cu merinde și banii pe care i-i dăduse Miguel și pe care 
izbutise să-i ascundă de lacomul grefier. 

— Mamă, unde mergem? întrebă Mugla când mergeau deja 
de o bună bucată de vreme. 

— Să-l căutăm pe tatăl tău, răspunse ea cu privirea drept în 
față, drumul cel lung deschizându-se dinaintea lor. 

Maria le va uni din nou familia, așa cum voia și Hernando cu 
cele două religii, hotărî Rafaela. 


Zona din Sevilla numită El Arenal era o întindere mare de 
teren situat între fluviul Guadalquivir și minunatele ziduri care 
înconjurau orașul și care printr-unul dintre capete ajungeau 
până la Turnul de Aur, pe mal. În zona aceea, se dezvoltau toate 
activitățile necesare pentru întreţinerea importantului port 
fluvial din Sevilla, destinaţie obligatorie pentru flotele dinspre 
Indii, care transportau în regatul Castiliei bogăţiile obţinute de 
către conchistadorii Indiilor. Călăfătuitori, marangozi, hamali; 
barcagii, soldaţi... sute de oameni munceau de obicei, îngrijindu- 
se de traficul portuar, precum și de repararea și întreținerea 
corăbiilor, dar în februarie 1610, cartierul El Arenal din Sevilla, 
păzit cu strășnicie de către soldaţi în capătul acela care nu era 
închis și la porţile care dădeau acces în oraș, devenise 
închisoare pentru mii de familii morisce încărcate cu bunurile lor 
personale în așteptarea deportării în Berberia. Erau unele familii 
bogate, întrucât nici Córdoba, nici Sevilla n-au făcut excepţie de 


la îndeplinirea ordonanţei regale, familii ai căror membri erau 
înveșmântaţi somptuos și care căutau un loc unde să stea 
deoparte de celelalte mii de morisci sărmani. Sute de copii mai 
mici de șase ani rămăseseră în urmă, pe mâinile unei Biserici 
încrâncenate să obţină din partea lor ceea ce nu reușiseră cu 
părinţii acestora: să-i creștineze. În mijlocul mulţimii înghesuite 
și supuse, lăsate în voia sorții, alguazili și soldați căutau aurul și 
monedele pe care se spunea că le ascund cei deportaţi. Erau 
percheziționaţi bărbaţi, femei și copii, bătrâni sau bolnavi; 
scotoceau printre haine și bunuri personale și desfăceau chiar și 
frânghiile pe care le purtau, în cazul în care ar fi ascuns sub fire 
coliere sau giuvaiere. 

Galere, caravele, galioane, unele devenite chiar și niște 
hârburi, precum și tot soiul de vase de mai mic pescaj rămâneau 
acostate pe fluviu ca să-i îmbarce pe cei aproape douăzeci de 
mii de morisci care trebuiau să plece prin Sevilla; unele făceau 
parte din flota regală de război, dar majoritatea erau vase 
închiriate în mod special pentru călătoria aceea fără întoarcere. 
Spre deosebire de ceea ce se întâmplase cu moriscii valencieni, 
cei andaluzi trebuiau să plătească preţul călătoriei, iar armatorii 
mirosiseră afacerea unui transport macabru pentru care încasau 
mai mult de dublu decât de obicei. 

Pe una dintre acele corăbii, o caravelă catalană acostată la o 
oarecare distanţă de malul fluviului, rezemată de bord, Fâtima 
observa mulţimea strânsă în zona El Arenal. Cum să-l găsească 
pe Hernando între toți aceia? Avea informaţii că oamenii din 
Córdoba sosiseră deja și se amestecaseră cu cei din Sevilla; în 
noaptea dinainte văzuse cum nesfârșita coloană înconjura 
zidurile ca să ajungă la El Arenal. Din zori, barcazurile 
transportau oameni, mărfuri și bagaje de la mal până la corăbii. 
Fátima scruta chipurile  schimonosite ale moriscilor care 
călătoreau pe ele; unele păreau plânse. Femei cărora li se 
furaseră copiii; bărbaţi care lăsau în urmă iluzii și ani de 
strădanii pentru a scoate la liman cămine și familii; bătrâni 
bolnavi care trebuiau ajutaţi să urce în barcă și să fie trași în sus 
pe corabie. Dar alţii păreau fericiţi, de parcă ar fi reușit să fie 
liberi. Nu-l recunoscu pe soțul ei pe nici unul dintre barcazuri, 
dar oricum era prea curând pentru ca oamenii din Córdoba să 
fie îmbarcaţi. În timpul călătoriei, ea dăduse frâu liber celor mai 
îndrăzneţe visuri. Și-l imagina pe Ibn Hamid alergând în braţele 


ei, dându-i asigurări că nu o uitase niciodată, jurându-i dragoste 
eternă. Apoi, se mustra pe ea însăși. Trecuseră mai bine de 
treizeci de ani... Ea nu mai era tânără, dar știa că este tot 
frumoasă. Oare n-avea drept la fericire? Fâtima se lăsă legănată 
de o imagine care o umplea de iluzii: ea și Ibn Hamid, împreună 
la Constantinopol, până la sfârșitul zilelor lor... Era o nebunie? 
Poate, dar niciodată nu îi păruse nebunia mai minunată. Acum, 
că ajunsese la destinaţie, nervozitatea puse stăpânire pe ea. 
Trebuia să-l găsească în mulţimea aceea de deznădăjduiţi, 
bărbaţi și femei rătăciţi care se confruntau cu un destin incert. 

Anunţă-l pe pilot să dispună cele necesare ca un barcaz să mă 
ducă pe uscat, porunci Fâtima unuia dintre cei trei nubieni pe 
care hotărâse să-i cumpere prin Efrain. Dacă cei dinainte, puși 
de Shamir să o supravegheze, își făcuseră bine treaba, aceștia 
vor face același lucru ca să o apere, acum fiind la ordinele ei. 
Du-le! strigă ea văzând privirea șovăitoare a sclavului. Voi mă 
veți însoți. Nu, se corectă ea gândindu-se la curiozitatea pe care 
o puteau trezi cei trei negri uriași, spune-i pilotului să 
pregătească patru marinari înarmaţi care să meargă cu mine. 

Trebuia să debarce. Îl va găsi numai dacă îl va căuta printre 
oameni. Dispunea de documente și de autorizații suficiente. 
Tirani își îndeplinise misiunea, ca de obicei, zâmbi ea. Doamna 
din Tetuân figura ca armatoare a caravelei, cu autorizaţie 
pentru o rută cu destinaţia finală Berberia. Nimeni nu o va 
deranja în zona El Arenal, își spuse Fátima. Dar pentru orice 
eventualitate... își pipăi punga plină de monede de aur ascunsă 
în veșminte... îi putea mitui pe toţi soldaţii creștini care alergau 
prin zonă. 

Cobori cu vioiciune până la barcaz și după câteva clipe stătea 
pe o bancă împreună cu o servitoare și patru marinari catalani 
pe care pilotul îi pusese la dispoziţie. 

Cu marinarii deschizându-i calea prin mulţime, Fâtima începu 
să cutreiere zona El Arenal, aţintindu-și ochii mari și negri 
asupra tuturor celor care o priveau curioși. Oare cum arăta soțul 
ei? 


Rafaela se așeză, epuizată și biruită, pe un buștean de la 
marginea drumului și îi lăsă din mână pe Salma și pe Musa, care 
continuau să plângă, deși ultima parte a călătoriei o făcuseră în 
braţele mamei lor. Doar Muqla, la cei cinci ani ai lui, rezistase în 


tăcere, mergând alături de ea, de parcă ar fi fost într-adevăr 
conștient de importanţa călătoriei. Dar femeia nu putea merge 
mai departe. Aveau mai multe zile de mers în urma celor 
deportaţi din Córdoba care aveau înaintea lor doar o jumătate 
de zi, dar nu reușea să-i ajungă din urmă. O jumătate de zi! Cei 
doi mai mici nu mai erau în stare să meargă nici măcar un sfert 
de leghe în plus și mersul lor lent o exaspera, dar bănuia că și 
marșul celor din Córdoba era la fel de lent ca al ei. Aruncase 
coșul cu merinde, îi luase pe cei doi, unul în fiecare braț, și 
grăbise pasul. Dar acum nu mai rezista. O dureau picioarele și 
brațele, avea tălpile picioarelor pline de răni și își simţea 
spinarea gata să se frângă, străbătută de înţepături ascuţite 
care nu mai conteneau. lar cei mici scânceau întruna! 

Vremea a trecut între liniștea de pe câmpurile pustii și 
plânsetele copiilor. Rafaela privea drept spre orizont, acolo unde 
știa că se află Sevilla. 

— Să mergem, mamă. Ridicaţi-vă, o îndemnă Muqla, exact 
când văzu că își duce mâinile la față. 

Ea refuză, cu chipul de-acum ascuns. Nu mai putea! 

— Ridicaţi-vă, insistă micuțul, trăgând-o de mână. 

Rafaela încercă, dar de îndată ce își lăsă greutatea pe 
picioare, acestea o trădară și trebui să se așeze din nou. 

— Să ne odihnim puţin, fiule, încercă ea să-l liniștească, ne 
vom continua drumul în curând. 

Atunci îl observă: doar ochii lui albaștri străluceau limpezi, 
plini de așteptări; restul, părul, hainele, încălţările de-acum 
rupte, ofereau un aspect la fel de neîngrijit ca al oricăruia dintre 
copilandrii care străbăteau străzile C6rdobei cerând de pomană. 
Dar ochii aceia... o fi oare întemeiată încrederea pe care 
Hernando o acorda acestui copil? 

— Ne-am odihnit deja de multe ori, se văită Muqla. 

— Știu. Rafaela deschise braţele pentru ca fiul ei să se 
refugieze în ele. Știu, dragul meu, îi spuse ea la ureche printre 
hohote de plâns când reuși să-l îmbrăţișeze. 

Dar odihna nu o ajutase să-și revină. Frigul iernii i se strecură 
în trup și mușchii, în loc să se relaxeze, se încordară cu 
înţepături dureroase și înțepeniră. Cei mici se jucau printre 
bălăriile de pe câmp. Muqla îi supraveghea nescăpând-o nici pe 
mama sa din ochi, fiind gata să o pornească din nou la drum de 
îndată ce o va vedea ridicându-se de pe bușteanul pe care era 


încă așezată. 

„Nu vom izbuti“, se gândi Rafaela plângând în hohote. Doar 
lacrimile păreau că sunt dispuse să spargă nemișcarea trupului 
ei și i se prelingeau nestăvilite pe obraji. Hernando și copiii se 
vor îmbarca pe o corabie oarecare spre Berberia și ea îi va 
pierde pentru totdeauna. 

Zbuciumul ei deveni atât de mare, decât durerea fizică și 
hohotele de plâns se prefăcură în convulsii. Ce se va întâmpla 
cu ei? începu să simtă o teribilă ameţeală când un vuiet surd se 
auzi în depărtare. Muqla apăru lângă ea, ivit parcă de nicăieri, 
cu privirea îndreptată spre drum. 

— Ne vor ajuta, mamă, o încurajă micuțul, căutându-i mâna. 

O coloană lungă de oameni și de cai apăru din depărtare. 
Erau moriscii din Castro del Rio, Villafranca, Cañete și din multe 
alte sate, care se îndreptau spre Sevilla. Rafaela își șterse 
lacrimile, învinse durerea din trup și se ridică. Se ascunse cu 
copiii la câţiva pași de drum și, când coloana trecu prin faţa lor 
și constată că nici un soldat nu o observă, îi apucă pe copii și se 
amestecă printre oameni. Unii morisci îi priviră uimiţi, dar nici 
unul nu le acordă importanţă; se îndreptau cu toţii spre 
surghiun, ce mai conta dacă cineva se alătura coloanei? Ea nu 
se gândi de două ori: scoase punga cu bani și îl plăti generos pe 
unul dintre cărăuși ca să-i permită Salmei și lui Musa să se 
cocoaţe pe o grămadă de baloturi pe care le transporta un 
catâr. Puteau ajunge la Sevilla la timp! Simpla idee îi dădu 
puteri să-și miște picioarele. Muqla mergea zâmbitor alături de 
ea, amândoi ţinându-se de mână. 


Fâtima trebui să treacă peste duhoarea miilor de persoane 
adunate în cele mai rele condiţii. Țipetele, fumul focurilor și al 
fripturilor, bălăcirea în noroi, zbenguiala copiilor care se 
strecurau printre picioare, plânsetele din unele grupuri sau 
zaiafeturile din altele, îmbrâncelile pe care le primea în ciuda 
protecţiei marinarilor și mersul dintr-o parte într-alta, trecând 
des prin același loc pe unde mai fuseseră, o convinseră de faptul 
că nu în felul acela avea să izbutească. Stătuse multă vreme 
închisă în somptuosul ei palat, izolată între zidurile lui aurii, și 
simţi că începe să asude. Încercă să-și controleze nervozitatea: 
nu voia să se prezinte după atâta timp în faţa lui Ibn Hamid 
murdară și neîngrijită. 


Îi întrebă de Hernando pe niște soldaţi care o priviră ca pe o 
idioată înainte de a izbucni în hohote de râs. 

— N-au nume. Toţi câinii ăștia sunt la fel! îi aruncă unul dintre 
ei. 

Lângă zid, găsi o laviţă pe care să se așeze. 

— Voi, porunci ea adresându-se celor trei marinari, căutaţi un 
bărbat numit Hernando Ruiz, din Juviles, o localitate din 
Alpujarras. A venit cu oamenii din Córdoba. Are cincizeci și șase 
de ani și ochi albaștri, „niște minunaţi ochi albaștri”, adăugă în 
sinea ei. Il însoțesc un băiat și o fată. Eu o să aştept aici. Vă voi 
răsplăti cu generozitate dacă îl veţi găsi; pe toţi, adăugă ea spre 
liniștirea celui pe care îl obliga să rămână cu ea. 

Oamenii se grăbiră să o apuce în direcții diferite. 


În timp ce în portul Sevilla marinarii aceia catalani se 
amestecau printre morisci, cercetau de jur împrejur și întrebau 
în gura mare printre oameni, zgâlţâindu-i pe cei care nu le 
dădeau atenţie, Rafaela, pe drum, încerca să-și potrivească 
pasul la ritmul lent al coloanei de deportaţi. Durerile cedaseră în 
faţa speranţei, dar numai ea părea că se grăbeşte. Oamenii 
mergeau încet, cu capul în jos, în tăcere. „Curaj!” ar fi vrut să le 
strige. „Fuga!” Micul Muqla, ţinut de mână, își ridică privirea 
spre ea, de parcă i-ar fi citit gândurile. Rafaela strânse mâna 
fiului ei, iar cu cealaltă îi mângâia pe cei doi mai mici care 
dormitau agăţaţi de baloturile pe care le transporta catârul. 

* 


— Omul pe care-l căutați este acolo, stăpână, lângă nişte cai, 
o anunță unul dintre marinari, arătându-i în același timp Turnul 
de Aur. 

Fátima se ridică de pe bușteanul pe care rămăsese așezată. 

— Ești sigur? 

— Da. Am vorbit cu el. Mi-a spus că se numește Hernando 
Ruiz, din Juviles. 

Femeia simţi un fior străbătându-i trupul. 

— l-ai spus...? zise cu voce tremurată. l-ai spus că este 
căutat? 

Marinarul șovăi. Cineva din Córdoba îi arătase un bărbat stând 
cu spatele spre ei cu niște cai, iar marinarul se mărginise să-l 
prindă pe morisc de umăr și să-l răsucească brusc. Apoi, îl 
întrebase cum îl cheamă și, auzindu-i răspunsul, se întorsese 


numaidecât după răsplata făgăduită. 

— Nu, răspunse marinarul. 

— Du-mă la el, îi porunci Fâtima. 

Marinarul i-l arătă: era bărbatul acela care, cu spatele la ea, 
stătea de vorbă cu un invalid sprijinit în cârje. Între ei era un 
permanent du-te-vino de oameni încărcaţi cu baloturi. Tremură 
și se opri o clipă. Așteptă să se întoarcă: nu îndrăznea să facă 
nici un pas. Marinarul se opri lângă ca. Ce i se întâmpla acum 
stăpânei? Gesticulă și îl arătă din nou pe morisc. Miguel, care 
era cu faţa spre ei, îl recunoscu pe omul care tocmai vorbise cu 
Hernando și îi atrase atenţia acestuia cu o mișcare a capului. 

— Mi se pare că te caută cineva, stăpâne. 

Hernando se întoarse. O făcu încet, de parcă ar fi presimţit 
ceva nesperat. ÎI văzu pe marinar printre oameni, în picioare la 
câţiva pași de el. Il însoțea o femeie... Nu reuși să-i vadă fața, 
pentru că în momentul acela cineva se așeză între ei. Următorul 
lucru pe care-l văzu fură niște ochi negri aţintiţi asupra lui. | se 
tăie răsuflarea... Fátima! Privirile li se încrucișară și rămaseră 
fixate una asupra celeilalte. O vâltoare necontrolată de senzaţii 
îl cuprinse ca într-un cleşte și îl împiedică să reacționeze. 
Fâtima! 

x 

Micul Muqla fu nevoit să o oprească pe mama sa, trăgând-o 
de mână, când aceasta își încetini pașii la vederea zidurilor 
Sevillei. Moriscii își încetiniseră și mai mult mersul lor lent! 
Suspinele se auzeau peste tot. Hohotul înfiorător de plâns al 
unei femei se înălță peste sunetul copitelor de cai și al miilor de 
pași târșiţi. Un bărbat care mergea lângă ei clătină din cap și 
plesni din limbă, doar o singură dată, de parcă ar fi fost 
incapabil să-și arate o durere mai mare decât cea care se 
desprindea din acel vaiet ne-însemnat. 

— Umblaţi! strigă un soldat. 

— Mergeţi! se auzi din gura altuia. 

— Marş, animale neascultătoare ce sunteţi! îi umili un al 
treilea. 

Intre hohotele de râs izbucnite din gura soldaților după bătaia 
de joc, Rafaela îl privi pe fiul ei. „Mergi mai departe, ca ei! părea 
să-i spună copilul în tăcere. Să nu ne dăm de gol acum. O să 
ajungem!” îi ură el cu un zâmbet pe care și-l șterse numaidecât 
de pe buze. Dar Rafaela nu voia să se lase pradă deznădejdii 


care se făcea simțită în rândurile moriscilor. Se desprinse de 
mâna lui Muqla și îl zgâlțâi cu tandrețe pe Musa. 

— Să mergem, micuţule, trezește-te, îi spuse ea înainte de a- 
și da seama de privirea uimită a cărăușului. 

Rafaela șovăi, dar după aceea făcu același lucru cu Salma. 

— Ajungem în curând! șopti ea la urechea fetiţei, ascunzându- 
și nerăbdarea faţă de cărăuș. 

Micuța îngăimă niște cuvinte, deschise ochii, îi închise la loc, 
biruită de oboseală. Rafaela o cobori de pe catâr, o luă în brațe 
și o strânse la piept. 

— Tatăl tău ne așteaptă! șopti ea din nou, de data aceasta 
ascunzându-și buzele în părul încâlcit al copilei. 


Fátima a fost cea care a rupt vraja: închise ochii, strângând în 
același timp din buze. „In sfârșit!” păru că-i spune lui Hernando 
prin gestul acela. Apoi, se îndreptă spre el, foarte încet, cu ochii 
negri plini de lacrimi. 

Hernando nu-și putu lua ochii de la Fátima. Treizeci de ani nu 
fuseseră de-ajuns ca să-i veștejească frumusețea. Un șir întreg 
de amintiri se lupta să iasă la suprafaţă și îl făcu să tremure ca 
un copil exact în momentul în care ea ajunse în dreptul lui. 

— Fâtima! șopti el. 

Ea îl privi câteva clipe, mângâie cu privirea chipul lui, atât de 
diferit de cel pe care și-l amintea. Anii nu trecuseră fără să lase 
urme, își spuse ea, dar albastrul acelor ochi continua să fie 
același cu cel care o făcuse să se îndrăgostească în Alpujarras. 
Nu îndrăznea să-l atingă. Trebui să se prindă cu mâinile de ceva 
ca să nu-i arunce brațele pe după gât și să-i acopere chipul de 
sărutări. Cineva care trecea o împinse fără să vrea, iar el o 
apucă, împiedicând-o să cadă. li simţi mâna pe piele și se 
înfioră. 

— A trecut multă vreme, murmură el în cele din urmă. 

O ţinea în continuare de mână, mâna aceea pe care i-o 
mângâiase în atâtea nopți. 

Cu un suspin, Fátima făcu un pas spre el și se îmbrăţișară 
strâns. Pentru câteva clipe, în tumultul din jurul lor, cei doi 
rămaseră nemișcaţi, simţindu-și unul altuia răsuflarea, copleșiți 
de o mie și una de amintiri. El îi aspiră parfumul părului, 
strângând-o cu putere, de parcă ar fi vrut să o reţină pentru 
totdeauna. 


— Câtă vreme am visat...! începu el să-i spună la ureche, dar 
Fátima nu-i îngădui să mai vorbească. 

Işi dădu capul pe spate și îl sărută pe gură; fu un sărut 
fierbinte și trist, pe care el îl înteţi, lăsând să-i alunece mâinile 
până la ceafa. 

Miguel și copiii, care ieșiseră printre cai, priveau năuciţi 
scena. 


Coloana de deportaţi din Castro del Rio dădu ocol zidurilor 
orașului și lăsă în urmă corpul de gardă care supraveghea 
intrările în zona El Arenal din Sevilla. Moriscii se împrăștiară în 
mulțime, și Rafaela se opri ca să-și facă o idee asupra locului. 

Ştia ce să caute. Șaisprezece cai laolaltă trebuiau să fie ușor 
de recunoscut chiar și în mulţime; cu ei, vor fi Hernando și copiii. 

— Fii atent la fraţii tăi și rămâneți lângă mine. Nu cumva să vă 
pierdeţi, îi atrase atenţia lui Muqla, în vreme ce o pornea spre o 
căruţă care se afla la câţiva pași. 

Fără să ceară permisiunea, se cățără pe capră de cum ajunse 
până la ea. 

— Ei! strigă un bărbat care încercă să o împiedice. 

Dar Rafaela prevăzuse acea posibilitate și se desprinse din 
mâinile lui cu hotărâre. 

— Ce faci? insistă căruţașul, trăgând de tunica femeii. 

Avea nevoie doar de câteva clipe. Nu protestă la gestul 
căruțașului, se ridică pe vârfuri pe capră și străbătu cu privirea 
amplul spaţiu. Șaisprezece cai. „Nu poate fi greu“, murmură 
Rafaela. Omul dădu să urce și el pe capră, dar Muqla reacţionă 
și se năpusti asupră-i, prinzându-se de picioarele lui. Un mic 
cerc de curioși se formă în locul acela, în vreme ce căruţașul 
încerca să se elibereze de mucos, lovindu-l cu piciorul. 
„Șaisprezece cai!“ își spunea întruna Rafaela. Auzea strigătele 
bărbatului și vedea strădaniile micuţului ei ca să-l oprească. 

— Acolo! se surprinse ea strigând. 

Caii se vedeau clar la poalele unui turn strălucitor care se 
înălța pe malul fluviului, la celălalt capăt de unde se aflau ei. 

Sări de pe capră, de parcă ar fi fost o copilă. Nici măcar nu 
simţi durere în picioare lovind pământul. 

— Mulţumesc, om bun! îi spuse ea căruțașului. Lasă-l în pace 
pe domnul ăsta, Muqla. Copilul dădu drumul prăzii și o luă la 
fugă ca să nu-i mai tragă vreun picior. Să mergem, copii! 


Își croi drum printre curioși și o porni semet spre turn, cu un 
zâmbet pe buze, ocolind bărbaţi și femei, ori dându-i la o parte 
în ghionturi, dacă era nevoie. 

— Am reușit, copii, repeta ea. 

Îi luă din nou pe micuţi în braţe. Muqla se străduia să se ţină 
după ea. 

x 

— Nu vreau să mă mai despart iar de tine, exclamase Fátima 
după acel lung sărut. 

Stăteau foarte aproape unul de celălalt, privindu-se fără 
încetare, punând ochii asupra fiecărui rid de pe chipurile lor, 
încercând să le șteargă; pentru câteva clipe, erau din nou 
tânărul cărăuș din Alpujarras și fata care îl aștepta. Timpul care 
trecuse părea că se destramă. Erau acolo, amândoi, împreună; 
trecutul se pierdea dus de emoția reîntâlnirii. 

Vino cu mine la Constantinopol, spuse Fâtima. Tu și copiii tăi. 
Nu vom duce lipsă de nimic. Am bani, Ibn Hamid, mulți bani. De- 
acum, nimeni și nimic nu mă mai împiedică să mă dăruiesc ţie. 
Nici unul din noi nu-și va pune viaţa în primejdie. Vom lua totul 
de la capăt. 

Hernando ascultă acele cuvinte și pe chipul său apăru umbra 
unei îndoieli. 

— Vom trimite bani familiei tale rămase la Córdoba, se grăbi 
ea să spună. Efrain se va ocupa. Nici lor nu le va lipsi nimic, ţi-o 
jur. Fâtima nu-i dădu vreme să se gândească și continuă să 
vorbească precipitat, cu patimă. Amin și Laila se priveau unul pe 
celălalt, cu gurile căscate, căutând în mod inconștient contactul 
cu Miguel, ascultând-o pe necunoscuta aceea care îl sărutase pe 
tatăl lor. Am o corabie. Am permisele necesare ca să-i transport 
pe fraţii noștri până în Berberia. Apoi noi vom continua să 
navigăm până în Orient. Curând, vom fi instalaţi într-o casă 
mare... Nu! Într-un palat! O merităm! Vom avea tot ce ne vom 
dori. Și vom putea fi fericiţi, ca înainte, ca și cum nu s-ar fi 
întâmplat nimic de-a lungul acestor ani, reîntâlnindu-ne în 
fiecare zi... 

Hernando se agita într-un nesfârșit vârtej de senzaţii și 
sentimente contrare. Fâtima! Amintirile îi năvăleau impetuoase 
în minte, ciocnindu-se unele de altele. Comuniunea la distanţă 
pe care o întreţinuse în ultima vreme cu Fátima, de parcă ar fi 
fost un far eteric luminându-i calea, se prefăcuse acum într-o 


realitate palpabilă și în același timp minunată. Era... era ca și 
cum trupul și spiritul lui s-ar fi deșteptat în același timp la viaţă, 
permiţând nașterea unor sentimente pe care le reprimase în 
mod conștient și voluntar. Fátima era acolo, în faţa lui, vorbindu- 
i neîncetat, plină de iluzii, pătimașă. Cum de fusese în stare să 
creadă că toată dragostea aceea putea să dispară? 

— Nimeni nu ne va mai putea despărţi vreodată, repeta ea 
întruna, când Hernando își îndreptă privirea spre copiii săi. 

Și ei? Și Rafaela? Și micuţii rămași la Córdoba? Fu aproape ca 
o zdruncinătură de refuz care venise să tulbure vraja 
momentului. Îi trăda? Amin și Laila îl aţinteau cu privirea, 
adresându-i mii de întrebări tăcute, precum și tot atâtea 
reproșuri. Hernando simţi cum propriile critici i se înfigeau în 
carne ca niște ace ascuţite. Cine este femeia asta care te sărută 
și pe care ai primit-o cu atâta pasiune? părea că-i aruncă în faţă 
propria fiică. Ce viaţă este asta pe care trebuie să o reîncepi 
departe de mama mea? îi reproșa Amin. Miguel... Miguel stătea 
în continuare cu capul în jos, picioarele mai scurte decât 
oricând, de parcă toată viața, toate strădaniile și renunţările 
sale s-ar fi concentrat în noroiul în care își sprijinea cârjele. 

Fâtima tăcuse. Larma, vaietele miilor de morisci strânși în 
zona El Arenal deveniseră brusc sonore. Realitatea se impunea. 
Creștinii îi alungaseră din Córdoba. Îi aștepta surghiunul, un 
viitor incert, atât pentru el, cât și pentru copiii săi. Poate că 
Allah i-o fi scos-o acum în cale pe Fâtima! Nu putea fi altcineva 
decât £/ cel care o adusese până acolo pe prima sa soție! 

Voia să-i răspundă, când glasul fiicei sale Laila îl luă prin 
surprindere. 

— Mamă! exclamă fata deodată, luând-o la fugă. 

— Lai...! începu Hernando să spună. Mamă? A spus mamă? 

ÎI văzu atunci pe Amin, care o luase pe urmele surorii sale. 

Nu mai putu să scoată nici un cuvânt. Rămase încremenit. 

La câţiva pași de locul în care se afla, Rafaela îi îmbrăţișa pe 
Amin și pe Laila și îi săruta pe faţă și pe creștetul capului. În 
jurul lor erau și cei trei mai mici, nemișcatţi, privindu-l plini de 
speranțe. 

Cu blândeţe, Rafaela îi îndepărtă pe copii de lângă ea și se 
prezentă semeaţă în faţa soţului ei. Atunci, îi zâmbi strângând 
buzele într-un gest hotărât, triumfal. „Am reușit! Ești aici!“ îi 
spuneau ele. Hernando nu fu în stare să reacționeze. Femeia se 


miră și instinctiv își privi veșmintele. O fi din pricina înfățișării 
ei? Se văzu în zdrenţe și murdară. Rușinată, încercă să-și 
netezească tunica. 

— E soţia ta creștină? 

Vocea Fâtimei răsună în urechile lui Hernando în chip de 
întrebare și de reproș, chiar de lamentaţie. 

El încuviință din cap, fără să se întoarcă. 

Rafaela băgă de seamă prezenţa unei femei frumoase și luxos 
înveșmântate care se afla lângă soţul ei și înaintă spre el, dar cu 
privirea aţintită asupra necunoscutei. 

— Cine este femeia asta? întrebă Rafaela apropiindu-se de 
Fâtima. 

— Nu i-ai vorbit despre mine, Ibn Hamid? întrebă Fátima, dar 
ochii ei erau fixaţi asupra acelei figuri neîngrijite și murdare care 
se apropia de ei. 

Hernando vru să răspundă, dar Rafaela i-o luă înainte cu 
aceeași fermitate cu care într-o zi, în timpul ciumei, o dăduse 
afară pe mama ei din casa de la Córdoba. 

— Eu sunt soţia lui. Cu ce drept îndrăznești să ne iei la 
întrebări? 

— Cu dreptul pe care mi-l acordă faptul de a fi prima și 
singura lui soţie, afirmă Fâtima, făcând un gest cu bărbia spre 
Hernando. 

Descumpănirea se arătă pe chipul Rafaelei. Prima soţie a lui 
Hernando murise. Încă își mai amintea trista relatare a lui 
Miguel. Clătină din cap, cu ochii închiși, ca și cum ar fi vrut să 
alunge de la ea afirmaţia aceea. 

— Cum? spuse ea cu un firicel de glas. Hernando, spune-mi că 
nu-i adevărat. 

— Da, spune-i, Hamid. 

Glasul Fâtimei răsună sfidător. 

— Când m-am însurat cu tine, credeam că a murit, reuși 
Hernando să-i răspundă. 

Rafaela își scutură capul cu violenţă. 

— Când te-ai însurat cu mine! strigă ea. Și după aceea? Ai 
aflat după aceea? Sfântă Fecioară! sfârși ea prin a exclama. 

Renunţase la tot pentru Hernando. Străbătuse multe leghe ca 
să-l întâlnească. Era zdrenţăroasă și murdară, cu încălţările 
distruse. Încă îi mai sângerau picioarele! De unde apăruse 
femeia aceea? Ce voia de la Hernando? În jurul lor erau mii de 


morisci învinși, lăsaţi cu toţii în voia sorții lor blestemate. Ce 
făcea ea acolo? Simţi că o lasă puterile, că fermitatea cu care 
pornise în acea acţiune dispărea, confundându-se cu plânsetele 
și vaietele oamenilor. 

— A fost un drum aproape fără capăt, plânse ea în hohote, de 
parcă ar fi renunţat. Copiii... nu făceau altceva decât să plângă! 
Doar Muqla a rezistat. Credea că n-o să ajungem la timp, și 
pentru ce? în momentul acela își îndepărtă ușor un braţ de trup 
și, ca la un semnal, Laila veni s-o îmbrăţișeze. Ne-au luat tot ce 
aveam: casa, mobilele, îmbrăcămintea mea... 

Hernando se apropie de Rafaela cu mâinile deschise și ușor 
întinse, încercând să se explice prin ele; dar privirea lui părea că 
se furișează. 

— Rafaela, eu... începu el să spună. 

— AȘ putea aranja lucrurile în așa fel încât să poată veni și ea, 
îl întrerupse atunci Fâtima, ridicând glasul. Ce căuta acolo 
creștina aceea? Nu era dispusă să renunţe la visurile ei, chiar 
dacă asta ar fi însemnat... Voi aranja de-acum totul. 

Hernando se întoarse spre Fâtima și Rafaela observă o 
șovăială la soţul ei. De ce șovăia? Despre ce vorbea femeia 
aceea? Să meargă unde? Și cu ea? 

— Ce este toată această nebunie? întrebă ea atunci. 

— Dacă dorești - răspunse Fátima -, tu și copiii tăi veţi putea 
veni cu noi la Constantinopol. 

— Hernando! i se adresă Rafaela soţului ei cu asprime. Ti-am 
dăruit viaţa mea. Sunt... sunt dispusă să renunţ la dogmele 
Bisericii mele și să împărtășesc cu tine credința în Maria și 
destinul care te așteaptă; dar niciodată, mă auzi? - murmură ea 
niciodată nu te voi împărți cu altă femeie. 

Își încheie vorbele, arătând cu degetul spre Fâtima. 

— Și ce alternativă ai, creștino? îi spuse aceasta. Crezi că vei 
fi lăsată să te îmbarci cu el spre Berberia? Nu ţi se va permite. Și 
ţi se vor lua copiii. Amândoi știți asta. Am văzut când aşteptam; 
sunt smulși din braţele mamelor fără nici cea mai mică urmă de 
compasiune... Fâtima lăsă să-i plutească vorbele în aer și 
închise ochii pe jumătate când observă că Rafaela se schimbă la 
față auzind de posibilitatea de a-și pierde micuţii. O înţelese, îi 
împărtăși durerea, gândindu-se la propriul fiu, mort din vina 
acelor creștini, dar în același timp amintirea o înfurie. Era 
creștină, nu merita compasiunea ei. Am văzut! insistă Fâtima cu 


încăpățânare. De îndată ce vor constata că nu are documente 
de moriscă, atunci când vor vedea că este creștină, va fi 
arestată, va fi acuzată de apostazie și vi se vor lua copiii. 

Rafaela își duse mâinile la faţă. 

— Sunt sute de soldaţi care stau de strajă, continuă Fâtima. 

Rafaela suspină. Lumea părea că devine tot mai nedeslușită 
în jurul ei. Oboseala, emoția, teribila surpriză. Totul părea să se 
contopească într-o clipă. Simţi că i se înmoaie picioarele, că îi 
lipsește aerul. Auzea doar vorbele acelei femei din ce în ce mai 
neclare, din ce în ce mai îndepărtate... 

— N-aveţi scăpare. Nu-i chip să ieșiţi din zona El Arenal. Doar 
eu vă pot ajuta... 

Atunci, Rafaela, înăbușindu-și un geamăt, leșină. 

Copiii alergară lângă ea, dar Hernando, dându-i la o parte, 
îngenunche alături de ea. 

— Rafaela! spuse el lovind-o ușor cu palmele peste obraji. 
Rafaela! 

Disperat, privi în jurul lui. Ochii i se întâlniră, doar pentru o 
clipă, cu ai Fâtimei, dar privirea aceea o făcu pe aceasta să 
înţeleagă, chiar înaintea lui, că îl pierduse. 

— Nu mă părăsi, îl implora Rafaela, pe jumătate buimăcită. Nu 
mă lăsa, Hernando. 

Miguel, copiii și Fâtima îi priveau pe cei doi stând ceva mai 
departe de ei, pe malul fluviului, unde Hernando o dusese pe 
soția sa. Rafaela era încă palidă la față, vocea îi tremura în 
continuare; nu îndrăznea nici să-l privească. 

Hernando încă mai simțea parfumul Fâtimei pe pielea lui. Nu 
cu mult timp în urmă i se dăruise, dorind-o; visase chiar vreme 
de câteva clipe, trecător, la fericirea pe care i-o făgăduia. Dar 
acum... O privi pe Rafaela: lacrimile îi curgeau pe obraz, 
amestecându-se cu praful de pe drum pe care-l simţea lipit pe 
față. Văzu cum îi tremură bărbia Rafaelei, care încerca să-și 
reprime hohotele de plâns, de parcă ar fi vrut să se prezinte în 
fața lui ca o femeie dură, hotărâtă. Hernando strânse din buze. 
Ea nu era așa: era fata pe care o scăpase de mănăstire, aceea 
care, cu gingășia ei, îi câștigase inima încetul cu încetul. Era 
soția lui. 

— Nu te voi lăsa niciodată, se auzi el spunându-i. 

O apucă de mâini, tandru, și o sărută. Apoi o îmbrățișă. 

— Ce-o să facem? o auzi întrebându-l. 


— Nu-ţi face griji, murmură el încercând să pară convingător. 
Copiii nu zăboviră să se strângă în jurul lor. 
— Acum, am ceva de făcut... începu să spună Hernando. 


Miguel se dădu la o parte atunci când îl văzu pe Hernando 
apropiindu-se de locul unde încă mai era Fâtima. 

— Am venit să te caut, Hamid ibn Hamid, îl primi ea cu 
seriozitate. Credeam că Allah... 

— Allah va hotărî. 

— Te înșeli. Allah a hotărât deja aceasta, adăugă ea, arătând 
spre mulțimea îngrămădită în zona El Arenal. 

— Locul meu este alături de Rafaela și de copiii mei, spuse el. 

Fermitatea tonului său nu admitea replică. 

Ea tremură. Chipul i se prefăcuse într-o mască frumoasă și 
dură. Fâtima se întoarse să plece, dar înainte de a face un 
singur pas își aţinti ochii asupra lui: 

— Știu că încă mă mai iubești. 

După aceste cuvinte, Fâtima se întoarse cu spatele și începu 
să se îndepărteze. 

— Aşteaptă o clipă, o rugă Hernando. 

Alergă spre locul unde se aflau caii și reveni imediat, cu un 
pachet în mână; ajungând lângă ea, scotocea înăuntru. 

— Asta-i a ta, îi spuse el, întinzându-i vechea podoabă de aur. 

Fâtima o luă cu o mână tremurândă. 

— Și asta... 

Hernando îi înmână copia în arabă a evangheliei lui Barnaba 
din epoca lui Almanzor. 

— Aceste scrieri sunt foarte prețioase, foarte vechi și aparțin 
neamului nostru. Eu ar fi trebuit să încerc să le fac să ajungă în 
mâinile sultanului. 

Fâtima nu luă hârtiile. 

— Știu că te simţi dezamăgită, recunoscu Hernando. Cum 
bine ai spus mai înainte, este greu să scap, dar voi încerca și, 
dacă reușesc, voi lupta în continuare în Spania pentru singurul 
Dumnezeu și pentru pacea între popoarele noastre. Înţelege-mă, 
îmi pot pune viața în primejdie, o pot pune în primejdie pe a 
soției mele și chiar pe a copiilor mei, pot chiar să renunţ la 
tine... dar nu pot să pun în primejdie moștenirea neamului 
nostru. Nu pot să-mi asum răspunderea pentru aceasta, Fâtima. 
Creștinii nu trebuie să pună mâna pe ea. Păstreaz-o tu în 


onoarea luptei noastre pentru conservarea legilor musulmane și 
fă cu ea ceea ce consideri mai potrivit. la-o pentru Allah, pentru 
Profet, pentru toţi fraţii noștri. 

Ea întinse mâna spre document. 

— Gândește-te că te-am iubit - o asigură atunci Hernando - și 
că voi continua să te iubesc până la... își drese vocea și rămase 
tăcut o clipă. Moartea este o îndelungată speranţă, șopti el. 

Dar Fâtima se întorsese cu spatele, înainte ca el să-și fi putut 
încheia fraza. 


Doar după ce o văzu pe Fâtima dispărând în mulţime, 
Hernando reuși să înţeleagă adevărul cuvintelor rostite de ea. 
Simţi cum i se strânge inima străbătând cu privirea zona EI 
Arenal. Mii de morisci întemnițați pe terenul acela; soldați și 
grefieri dând ordine fără încetare; oameni îmbarcându-se; 
neguţători și vânzători de mărunțișuri încercând să profite de 
ultimul bănuț de aramă al acelor oameni ruinaţi; preoţi atenţi ca 
nimeni să nu scape cu copii mici... 

— Ce facem, Hernando? întrebă Rafaela, ușurată, văzând-o pe 
femeia aceea îndepărtându-se. 

Erau din nou împreună, erau o familie. Copiii erau în jurul lor 
și așteptau, de-acum plini de speranțe, lângă el. 

— Nu știu. Nu-și putea lua ochii de la Rafaela și de la copii. 
Fusese cât pe-aci să-i piardă... Chiar presupunând că, într-un fel 
sau altul, te-ai putea îmbarca în chip de moriscă, nu-i vor lăsa 
niciodată pe copii să te însoţească. Ni-i vor fura. Trebuie să 
scăpăm din această capcană. Nu-i timp de pierdut. 

Sub splendoarea pe care apusul soarelui o smulgea plăcilor 
de faianță de pe Turnul de Aur, Hernando observă zidurile 
orașului. Rafaela îl imită; și Miguel făcu același lucru. În spatele 
lor nu era nici o ieșire: zidul și alcazarul închideau trecerea. 
Ceva mai încolo se afla poarta spre Jerez prin care era permis 
accesul în oraș, dar era păzită de o companie de soldaţi, la fel 
ca porţile spre El Arenal și cartierul Triana. De acolo, nu se 
putea ieși decât prin fluviul Guadalquivir. Rafaela și Miguel îl 
văzură pe Hernando clătinând din cap. Asta era cu neputinţă! 
Sub nici un chip nu trebuiau să se apropie de corăbii, cu grefierii 
și preoţii supraveghind malul. Singura ieșire era aceeași prin 
care intraseră în zona El Arenal, în cealaltă extremitate, în afara 
zidurilor, deși era vorba despre un loc la fel de bine păzit de 


către soldaţi. Cum ar putea să o facă? 

— Așteptaţi-mă aici, le porunci el. 

Traversă El Arenal. Într-adevăr, la intrare era postat un corp 
de gardă, înzestrat cu arme, în niște colibe prăpădite, construite 
ca să primească șirurile încolonate de morisci. Dar Hernando 
observă că soldaţii își pierdeau timpul stând la taclale sau 
jucând cărți. Nimeni nu mai intra și nici un morisc nu îndrăznea 
să încerce să iasă. Creștinii care se aflau în El Arenal îl părăseau 
prin porţile de acces în oraș, nu prin zona care dădea în 
continuare ocol zidurilor. Dar... Trebuiau să iasă! 

Reveni la Turnul de Aur când începea să se lase întunericul; 
era ora rugăciunii. Hernando privi cerul și imploră ajutorul divin. 
Apoi îi strânse pe Rafaela și Miguel, precum și pe Amin și Laila. 
Era riscant, foarte riscant. 

— Unde sunt oamenii pe care i-ai adus cu caii? îl întrebă pe 
Miguel. 

— În oraș. A rămas doar unul de pază. 

— Spune-i să plece la tovarășii lui. Spune-i... spune-i că aș 
dori să-mi petrec ultima noapte cu caii mei, de unul singur. Oare 
o crede? 

— Nu-l va interesa prea mult motivul. Va pleca să se distreze. 
Le-am plătit. Au bani destui și orașul freamătă de viață. 

Îl așteptară pe Miguel să se întoarcă. 

— S-a făcut, confirmă invalidul. 

— Bine. Tu, fiind creștin, poţi pleca de aici... Miguel vru să 
protesteze, dar Hernando îl întrerupse. Fă ce-ţi spun, Miguel. 
Vom avea doar o șansă. Părăsește El Arenal pe oricare dintre 
porţi, traversează orașul și ieși prin altă poartă. Așteaptă-ne 
dincolo de ziduri. 

— Și ea? interveni invalidul, arătând-o pe Rafaela. Și ea e 
creștină. Ar putea ieși cu mine... 

— Cu copiii? întrebă Hernando. N-ar trece de corpul de strajă. 
O să creadă că a intrat ca să-i fure și i-am pierde. Ce scuză ar 
putea oferi o femeie creștină ca să se afle în zona El Arenal cu 
copii mici? Ar aresta-o. Cu siguranţă. 

— Dar... 

— Du-te, Miguel. 

Hernando îl îmbrățișă pe prietenul său și apoi îl ajută pe 
Miguel să se cațăre pe catâr. Poate că era ultima dată când îl 
vedea. 


Pacea fie cu tine, Miguel, îi spuse când trecu pe lângă ei. 
Invalidul șopti un salut de rămas-bun. Nu plânge, Rafaela, 
adăugă el întorcându-se spre soţia sa și găsind-o cu lacrimile în 
ochi. Vom reuși... cu ajutorul lui Dumnezeu vom reuși. Copii, 
avem multe de făcut și timp puţin, îi zori el pe Amin și pe Laila. 

Se apropie de cai, care se odihneau după călătoria obositoare. 
Miguel, așa cum îi atrăsese atenţia la momentul potrivit, le 
redusese hrana ca să piardă din puteri și să îndure supuși 
povara de baloturi, femei și bătrâni. Aproape toţi aveau rosături 
și răni din pricina încărcăturii pe care o transportaseră. 
Hernando apucă dârlogii și frânghiile. 

— Legaţi-i pe toţi între ei, de la o căpeţea la alta, foarte tare, 
le explică el copiilor, dându-le mai mulţi dârlogi și păstrând 
pentru el niște frânghii lungi. Nu, se corectă el, cântărind 
dificultatea de a mâna șaisprezece cai legați. Legaţi... cel mult 
zece. Vreau să mergi cu cei trei micuţi până în celălalt capăt, 
spuse el atunci, adresându-i-se Rafaelei. Ție îţi va lua mai mult 
timp decât nouă. Acolo, va trebui să te plasezi cât mai aproape 
cu putinţă de corpul de strajă, dar fără să te vadă sau să te 
simtă. Voi năpusti caii peste ei... 

Rafaela tresări. 

— Este singurul lucru care-mi vine în minte, dragostea mea. 
Când se va întâmpla asta, traversează iute cu copiii și ascunde- 
te între tufișurile de pe mal, acolo nu sunt corăbii; dar nu mai 
sta nemișcată, du-te, îndepărtează-te cât poţi de repede. 
Continuă drumul pe mal dând ocol zidului până când o să lași 
orașul în urmă și o să te întâlnești cu Miguel. 

— Și voi? întrebă ea, consternată. 

— Vom ajunge și noi. Ai încredere, o asigură Hernando, dar 
vocea sa tremurândă îi contrazicea fermitatea. 

Hernando îi dădu un sărut tandru și o grăbi să traverseze EIl 
Arenal. Rafaela șovăi. 

— Vom reuși. Cu toţii, insistă Hernando. Ai încredere în 
Dumnezeu. Du-te. Fugi. 

Micuţul Muqla fu cel care o trase de mână pe mama sa ca să 
o îndrepte spre celălalt capăt al zonei El Arenal. Hernando 
pierdu câteva clipe observând cum o parte din familia lui se 
pierde prin mulţime; apoi se întoarse hotărât să-și ajute copiii. 

— Aţi auzit ce i-am spus mamei voastre? îi întrebă el pe cei 
doi mai mari. Amândoi încuviinţară. Bine. Atunci, fiecare din voi 


va merge de o parte și de alta a hergheliei; eu îi voi mâna. Ne 
va fi greu să trecem printre atâţia oameni, dar trebuie să 
reușim. Din fericire, majoritatea soldaţilor petrec în oraș și nu 
mai umblă printre noi; nu ne vor opri. 

Vorbea energic când lega caii, fără să le lase timp copiilor săi 
să se întrebe ce vor face. 

— Îmboldiţi-i pe la spate și de pe lături ca să meargă, le 
porunci el, să o faceți cu avânt, fără să vă pese de ceea ce v-ar 
putea spune cineva. Telul nostru este să traversăm această 
esplanadă, fie ce-o fi. M-aţi înțeles? Amin și Laila încuviințară din 
nou. Când vom fi aproape de ieșire, rămâneţi în urma lor, apoi 
luaţi-o la fugă și scăpaţi la fel ca mama voastră. Da? 

Nu așteptă confirmarea din partea lor. Cei zece cai erau deja 
legați. Atunci, Hernando apucă frânghiile lungi și, pe deasupra 
grebenelor, le legă de picioarele din faţă ale celor două animale 
care vor merge în frunte, apoi îl prinse de dârlogi pe un altul pe 
care voia să-l aibă la îndemână. 

— De acord? repetă el. Amin și Laila încuviinţară din cap. 
Tatăl lor îi încurajă cu un zâmbet. Ne așteaptă mama voastră! 
Nu-i putem lăsa singuri! La drum! porunci el, fără să-și permită 
vreo clipă de odihnă. Amin avea doar unsprezece ani; sora lui, 
cu unul mai puţin. Vor fi oare în stare? 

Hernando trase de cei trei cai din frunte, ceilalți șapte în 
urmă, legaţi între ei, grupaţi, deschizându-se pe flancuri. 

— Dii! Să mergem, frumoșilor! 

Îi veni greu să-i pornească la drum; nu erau obișnuiți să se 
miște fiind legaţi unii de alţii. Cei din spate azvârleau cu 
copitele, se ridicau pe două picioare, se mușcau, refuzând să 
înainteze. Și el? se întrebă atunci, va fi în stare la vârsta lui? Lovi 
cu putere cu piciorul în pântecele unui cal. 

— Mișcaţi-vă! 

— Dii! auzi atunci din spate. 

Printre animale, văzu că Amin apucase o frânghie și îi lovea 
peste crupă pe cei din urmă. Numaidecât, se alătură și glasul 
Lailei, mai întâi șovăitor, apoi ferm ca al fratelui ei. 

Vor reuși! zâmbi el, având strigătele copiilor săi în urechi. 

Când toți caii se puseră în mișcare, o făcură ca o armată de 
neînvins; Hernando crezu că nu-i va putea controla, dar copiii lui 
se duceau și veneau alergând din spate pe flancuri, ca să-i 
îmboldească și să-i ţină grupaţi. 


— Aveţi grijă! Daţi-vă la o parte! striga el întruna. 

Și copiii strigau. Și oamenii, care se văicăreau și îi insultau. 

Moriscii săreau să se dea la o parte din calea lor. Călcară în 
picioare unelte casnice și răsturnară corturi. Când trecură peste 
un foc mic, Hernando reuși să înţeleagă cât de orbite erau 
animalele în mulţime; niciodată, în alte condiţii, nu ar fi făcut 
așa ceva; niciodată nu ar fi trecut peste foc. 

— Aveţi grijă! 

Trebui să tragă cu violenţă de caii din frunte ca să-i dea timp 
unei bătrâne să scape și să nu fie călcată în picioare, dar și alţi 
morisci căzuseră la pământ izbiţi de animalele care mergeau pe 
margine. 

Oricât de întinsă ar fi fost zona El Arenal, timpul zbură și 
Hernando zări în faţă corpul de strajă, cu soldaţii nedumeriţi de 
hărmălaie. 

— Acum, copii! Fugiţi! La galop! strigă el. 

Nu fu nevoie să se sforțeze. Spaţiul liber ce se deschidea între 
locul unde erau instalaţi ultimii morisci și grupul de strajă le 
îndemnă pe animale să se lanseze într-un galop frenetic. 
Hernando alergă vreo doi pași mari lângă un cal lăsat nelegat și 
se agăţă de coama lui ca să-l încalece dintr-o săritură. li fu greu 
să o facă; mușchii nu-l mai ascultau la efort. Dădu greș la prima 
încercare și rămase cu piciorul drept la mijlocul crupei, dar, de 
îndată ce atinse din nou solul, fără să facă vreun pas, se caţără 
cu putere și izbuti. Ceilalţi cai, fără Amin și Laila care să-i 
îmboldească, se  împrăștiară în evantai. Soldaţii priveau 
înspăimântați cum veneau peste ei unsprezece cai în galop: o 
herghelie de animale dezlănţuite, înnebunite. 

— Allahu Akbar! 

Nu terminase să-l invoce pe Dumnezeul său când trase de 
cele două frânghii lungi pe care le legase de picioarele din față 
ale celor doi cai din frunte. Animalele se împiedicară, căzură în 
brânci și se rostogoliră. La lumina torţelor, Hernando reuși să 
deslușească panica de pe chipurile soldaţilor când toate 
animalele se împiedicară unele de altele și se năpustiră asupra 
oamenilor și colibelor. El, pe un cal nelegat, galopă afară din El 
Arenal, lăsând în urmă un corp de strajă distrus. 

Sări pe pământ la fel cum se urcase și fugi către tufișurile de 
pe mal. Nechezatul cailor și ţipetele răsunau în noapte. 

— Rafaela? Amin? 


Trecură câteva momente interminabile până să audă 
răspunsul. 

— Aici. 

În cel mai deplin întuneric, recunoscu vocea fiului său mai 
mare. 

— Și mama ta? _ 

— Aici, răspunse Rafaela, ceva mai departe. li tresăltă inima 
auzindu-i glasul. Izbutiseră! 


69 


Fugiră la Granada știind că, în cazul în care ar fi fost prinși, îi 
aștepta moartea sau sclavia. Comandanții milițiilor din Córdoba 
trebuiau să știe că el fusese cel care scăpase: era proprietarul 
cailor și numele lui și al copiilor săi nu apăreau în registrele de 
îmbarcare. In Alpujarras, hotărî el. Acolo existau sate întregi 
abandonate. Miguel, cu catărul lui, nu avu probleme să iasă din 
El Arenal și se întâlni cu ei dincolo de zidurile orașului; în urmă, 
rămâneau șaisprezece cai minunaţi. Dar ce mai contau ei acum? 

După o lungă călătorie de la Sevilla în Alpujarras, evitând 
drumurile, ascunzându-se de oameni, furând puţina hrană de pe 
câmp din timpul iernii sau așteptând ascunși în afara satelor, ca 
Miguel să obţină ceva de pomană, găsiră adăpost aproape de 
Juviles, la Viñas, un loc pustiu de la expulzarea locuitorilor după 
revoltă. 

Frigul era încă intens și culmile din Sierra Nevada erau 
acoperite cu zăpadă. Hernando le privi și apoi își așternu 
privirea asupra copiilor săi; acolo își petrecuse copilăria. 
Interzise să se aprindă focul; o vor face doar în timpul nopţilor. 
Se instalară într-o locuință prăpădită pe care Rafaela și copiii 
trudiră să o curețe, fără mijloace și cu slabe rezultate. Hernando 
și Miguel îi privi: păreau niște cerșetori. 

Cei doi bărbaţi ieșiră din casă, într-o ulicioară șerpuitoare 
mărginită de case năruite. Rafaela îi văzu, le porunci copiilor să- 
și vadă de treabă în continuare și îi urmă. 

„Și acum? întrebă ea din priviri de îndată ce se apropie de ei. 
Aveau să trăiască acolo, ascunși, toată viaţa?“ 

— Trebuie să-ţi cer altă favoare, Miguel, se grăbi să-i spună 
Hernando, fără să se întoarcă spre invalid, susținând privirea 
soției sale și întinzând o mână spre ea. 

— Ce dorești? 


Hernando îl însoţi pe Miguel cât de aproape putea de Granada 
și apoi se întoarse în Alpujarras pe catâr; un cerșetor nu trebuia 
să aibă un animal precum acela. Invalidul trecu de Poarta 
Târgului de Vechituri după ce se certase cu paznicii, care 
cedară, învinși de vorbăria lui de nestăvilit și, de acolo, direct, o 
porni spre casa Țevilor de Tun. 


În zilele cât lipsise Miguel, Hernando le ţinuse de urât copiilor 
săi și încercase să-i înveţe să vâneze păsărele. Găsise o bucată 
de funie foarte uscată, deșirase firele și, sub privirea atentă a 
copiilor săi, începuse să facă diferite tipuri de noduri pe care 
apoi le așezaseră pe crengile copacilor. Nu prinseseră nici una, 
dar copiii petrecuseră multă vreme amuzați. Nu le lipsise nici 
mâncarea, Hernando cunoscând bine acele ţinuturi, și în afară 
de carne găsise tot ce era necesar pentru a se întreţine. Trecuse 
o săptămână și nimeni nu se apropiase de Viñas; atunci o 
anunţă pe Rafaela că pleacă pentru câteva zile cu Amin și cu 
Muqla. 

— Unde mergeţi? 

— Trebuie să le arăt ceva. Teama apăru pe chipul soţiei sale. 
Nu-ţi face griji, o liniști el. Nimeni nu va veni pe aici. Fii atentă și, 
dacă vezi ceva ciudat, refugiază-te cu copiii în peșterile aproape 
de care am încercat să vânăm păsărele. Laila știe unde sunt. 


Castelul de la Lanjarón se înălța, impunător, așa cum și-l 
amintea Hernando. Așteptară la poalele stâncii să cadă 
întunericul pentru a începe urcușul. Hernando căutase ca 
drumul să coincidă cu luna plină, care strălucea imensă pe cerul 
înstelat și fără nori. Urmat de fiii săi, se îndreptă spre bastionul 
de pe latura de miazăzi a fortăreței. 

— Nu există alt Dumnezeu în afară de Allah, iar Mahomed 
este trimisul lui Allah, șopti el în noapte. 

Apoi se așeză în genunchi și începu să sape. Când dădu peste 
sabia lui Mahomed, o scoase cu grijă și o prezentă fiilor săi, 
desfăcând în mod reverenţios pânzele cu care o învelise cândva. 

Aceasta, le spuse el, este una dintre săbiile care i-au aparţinut 
Profetului. 

Ar fi dorit ca teaca de aur și atârnătoarele acesteia să 
strălucească în lumina lunii la fel cum străluciseră cu ani în 
urmă, când el o privise pentru prima dată în coliba lui Hamid. În 
schimb, găsi această scânteiere dorită în ochii deschiși peste 
măsură ai fiilor săi. Scoase hangerul din teacă. Lama ieși 
scrâșnind și Hernando se înfioră, constatând că prin rugina 
tăișului încă se mai vedeau pete uscate de sânge, cel scurs din 
gâtul lui Barrax. Căpitanul corsarilor! Mintea i se rătăci printre 
amintiri și, încă o dată, în ciuda a tot și a toate, ochii negri ai 
Fâtimei îi apărură ca niște stele în noapte. 


O tuse discretă îl făcu să revină la realitate. ÎI privi pe Amin și 
apoi rămase fermecat de Muqla; chiar și la lumina lunii, ochii lui 
scăpărau scântei. 

— Vreme de mulți ani, afirmă el atunci cu patos, această 
sabie a fost păzită de musulmani. Mai întâi, când domneam 
peste aceste pământuri, a fost expusă cu mândrie și folosită cu 
vitejie; apoi, când a venit momentul aservirii neamului nostru, a 
fost ascunsă în așteptarea unei noi victorii care va veni într-o zi. 
Să nu vă îndoiţi niciodată de acest lucru. Azi suntem mai supuși 
decât oricând; fraţii noștri sunt expulzați din Spania. Dacă va 
ieși bine ceea ce pregătesc eu, va trebui să ne comportăm în 
continuare ca niște creștini, cu atât mai mult cu cât e de la sine 
înțeles că doar puţini musulmani vor mai rămâne în Spania; va 
trebui să vorbim ca ei, să mâncăm ca ei și să ne rugăm ca ei, 
dar să nu fiți deznădăjduiţi, fiii mei. Probabil că eu nu o voi 
apuca, poate că nici voi, dar într-o zi, vreun credincios se va 
întoarce aici ca să pună din nou mâna pe această sabie și... 
Pentru o clipă șovăi amintindu-și vorbele lui Hamid, rostite cu 
atât de mulţi ani în urmă. Ce să le spună? Că sabia se va ridica 
pentru a învinge nedreptatea? In ciuda mâniei pe care o simţea, 
nu voia ca fiii săi să crească purtând în cuget ideea de ură. Și să 
o scoată la lumină, ca un simbol că neamul nostru și-a recăpătat 
libertatea. Amintiţi-vă mereu de locul unde ne așteaptă și, dacă 
nu va fi în timpul vieţii voastre, transmiteţi acest mesaj fiilor 
voștri, pentru ca ei să facă același lucru cu ai lor. Să nu fiţi 
niciodată descurajaţi în lupta pentru singurul Dumnezeu. Juraţi 
pe Allah! 

— Jur, răspunse Amin cu seriozitate. 

— Jur, îl imită Muqla. 

In timpul drumului de înapoiere la Viñas, Hernando se gândi la 
ce anume tocmai îi făcuse să jure pe fiii săi. Muncise ca să 
apropie cele două religii, ca să izbutească să-i facă pe creștini să 
accepte prezenţa lor, să li se permită să vorbească în arabă... și 
cu toate acestea îi întărâtase pe fiii săi împotriva lor, urmărind 
ce? Era descumpănit. Cu imaginile miilor de morisci supuși, 
îngrămădiţi și trataţi ca niște animale în El Arenal din Sevilla, își 
aminti ziua când Hamid îi înmânase hangerul; atunci, luptau 
pentru supravieţuire, dispuși să-și dea viaţa pentru legile și 
obiceiurile lor. Ce diferenţă faţă de această umilitoare expulzare 
din Spania! Doar ei mai rămăseseră și probabil câțiva morisci în 


plus, ascunși pe ogoare și în orașe. Unde era buna înţelegere pe 
care mizase? Noaptea, mergând spre munți, își trecu brațele 
peste umerii fiilor săi și îi atrase spre el. Ei vor păstra aprinsă 
flacăra speranței pentru un popor maltratat; un foc slab, 
desigur, dar marile incendii nu se porneau oare de la cea mai 
neînsemnată scânteie? 


Miguel se întoarse în Alpujarras după aproape douăzeci de 
zile, pe spinarea unui catâr nou și însoţit de don Pedro de 
Granada Venegas, călare, singur, fără să fie însoţit de vreun 
servitor. Se puteau refugia, le oferi nobilul, pe pământurile pe 
care le stăpânea ca senior de Campotéjar, la graniţa dintre 
provinciile Granada și Jaen, dar trebuiau să o facă în calitate de 
creștini mutaţi din capitala Granada. Don Pedro reușise să le 
falsifice documentele care îi acreditau drept cetățeni ai 
Granadei, presupuși vechi creștini. Hernando se numea acum 
Santiago Pastor; Rafaela - Consolación Almenar. Nimeni nu se 
va arăta uimit de mutarea lor. Expulzarea moriscilor lăsase 
ogoarele pustii, fără mână de lucru, mai ales cele din regatul 
Valenciei, dar și din alte locuri, iar senioria clanului Granada 
Venegas nu făcea excepţie. li înmână, de asemenea, două 
scrisori: una adresată servitorului care se ocupa de afacerile 
senioriei sale, și alta, de recomandare pentru parohul din 
Campotéjar, prieten de-al său, în care aducea laude religiozităţii 
celor pe care îi prezenta drept cei mai leali slujitori ai săi și 
pentru care garanta ca fiind persoane cu frica lui Dumnezeu. 
Miguel apărea în hărtii ca încă o rudă a lor. Dacă nu săvârșeau 
greșeli, nimeni nu avea să-i deranjeze, le dăduse asigurări don 
Pedro. 

— Ce se știe despre cărţile de plumb? îl întrebă Hernando 
între patru ochi, înainte ca nobilul să se urce pe cal ca să se 
întoarcă la oraș. 

— Arhiepiscopul continuă să reţină cărţile și să intervină 
personal în traducerea lor. Nu permite nici cea mai mică 
referinţă la doctrinele musulmane. Pe  Sacromonte se 
construiește acum o abație în care sunt venerate relicvele și un 
colegiu pentru a ține studii religioase și de drept. Am dat greș. 

— Poate că într-o zi... spuse Hernando, cu o voce încărcată de 
speranță. 

Don Pedro îl privi și clătină din cap. 


— Chiar dacă am izbuti, chiar dacă sultanul sau oricare alt 
rege arab ar scoate la lumină evanghelia lui Barnaba, în Spania 
n-au mai rămas musulmani. Ar fi lipsit de importanţă. 

Hernando vru să replice, dar se stăpâni. Oare don Pedro nu 
acorda importanță faptului ca adevărul să iasă la lumină, 
indiferent de moriscii spanioli? Nobilii convertiți reușiseră să se 
salveze de la expulzare. Don Pedro își găsise rădăcinile creștine 
într-o carte, spre o și mai mare grandoare a sa. îi ajuta, într- 
adevăr, dar mai credea oare în singurul Dumnezeu? 

— Vă doresc viaţă lungă, adăugă nobilul, în timp ce își vâra 
piciorul în scăriţa șeii. Dacă aveţi vreo problemă, înștiințaţi-mă. 

Apoi plecă în galop. 


Epilog 


Au rămas mulți, în special acolo unde există 
grupări și sunt favorizați... 


Contele de Salazar către ducele de Lerma, 
septembrie 1612 


Campotéjar, 1612 


Trecuseră aproape doi ani de la conversaţia aceea și, într- 
adevăr, nu avuseseră nici o problemă să se stabilească într-un 
cătun îndepărtat din senioria clanului Granada Venegas, sub 
protecţia lui don Pedro, ca vechi slujitori ai săi. Felul lor de viață 
se schimbase. Hernando nu mai poseda cărți în care să se 
refugieze, nici măcar hârtie sau cerneală cu care să scrie. Și nici 
cai. Puţinii bani de care dispuneau nu puteau fi destinați unor 
asemenea îndeletniciri, dar chiar dacă i-ar fi avut, tot n-ar fi 
putut să se dedice caligrafiei; convieţuirea între familiile care 
trăiau în locul acela pierdut printre ogoare era atât de intimă și 
de închisă, încât vecinii si-ar fi dat seama și nu ar mai fi avut 
încredere în ei. Porţile caselor erau deschise în permanență, iar 
femeile spuneau rozariul într-un murmur continuu, care ajunse 
să se prefacă într-o psalmodie specifică locului. Cu toate 
acestea, în câte o ocazie, singuri pe ogoare, cu vreo crenguţă în 
mână, aproape inconștient, trasa litere arabe pe pământ, pe 
care Rafaela și copiii le ștergeau repede cu picioarele. Doar 
Muqla, care trebuia din ce în ce mai des să răspundă la numele 
de Lâzaro, având acum șapte ani, își fixa ochii albaștri pe acele 
semne grafice, de parcă ar fi încercat să le reţină. Era singurul 
dintre copii pe care Hernando continua să-l înveţe doctrina 
musulmană, mereu cu amintirea Coranului pe care îl ascunsese 
în mihrab-ul moscheii din Córdoba, pentru ca într-o zi tot el să-l 
recupereze. 

In afară de excepţia pe care o făcea cu Muqla, evita să 
vorbească despre religie; nici măcar nu-i învăţa pe ceilalți copii, 
de frică să nu fie descoperiţi. Oamenii agitaţi și denunţurile 
împotriva moriscilor care izbutiseră să scape de expulzare și să 
se ascundă erau permanente. Moarte, sclavie, galere sau muncă 
în minele din Almadén”, acestea erau pedepsele la care erau 
supuși moriscii capturați. Nu le putea pune în primejdie viața 
copiilor săi. Dar Muqla era altfel. Avea aceeași culoare a ochilor, 
moștenire de la creștinul care o violase pe mama sa, simbolul 
aceleiași nedreptăţi care i-a împins pe morisci să se ridice la 
luptă. 


7 Mine de cinabru, denumire a sulfurii naturale de mercur. Sunt 
primele exploatări de mercur din lume. (n.tr.) 


Hernando se opri gâfâind și lăsă prăjina lungă pe pământ. În 
mod inconștient, vru să-și ducă mâna la șalele îndurerate, dar își 
dădu seama la timp că Rafaela îl privește și se stăpâni. 

— Odihnește-te puţin, îl sfătui soţia sa pentru a mia oară, fără 
să înceteze să se îndoaie de spate ca să culeagă măslinele de 
pe jos și să le vâre într-un coș mare. 

Hernando strânse din buze și clătină din cap, dar își îngădui 
să-i privească pe copii câteva clipe: Amin, care pentru oamenii 
din sat era din nou Juan, sărea dintr-o creangă într-alta a 
măslinului. Se căţăra pe trunchiurile răsucite ale arborilor ca să 
ajungă la măslinele care rezistau la loviturile de prăjină, la fel 
cum făcea și el, copil fiind, cu bătrânul măslin care rezista la frig 
pe una dintre terasele din Juviles; ceilalţi patru o ajutau pe 
mama lor să adune măslinele coapte care căzuseră deja sau pe 
cele care cădeau bătute cu prăjina. Fiul său cel mare avea de- 
acum cincisprezece ani și mânuia cu îndemânare prăjina lungă, 
dar dacă Amin era cel care lovea arborele cu prăjina, ca să se 
desprindă măslinele întârziate, lui ce-i mai rămânea de făcut? 
Nu se putea urca în copac la cei aproape șaizeci de ani ai săi. 

Ridică din nou prăjina ca să lovească în crengile de măslin. 
Rafaela îl văzu și clătină din cap. 

— Incăpăţânatule! strigă ea. 

Hernando zâmbi în sinea lui după ce lovi din nou. Era 
încăpățânat! Dar trebuiau să culeagă măslinele. La fel ca pe 
multe alte familii de pe pământurile acelea, îi așteptau zeci de 
arbori aliniaţi în ceea ce li se așternea în fața ochilor ca o 
întindere nesfârșită, și cu cât duceau mai curând măslinele la 
teasc, cu atât avea să fie mai bun untdelemnul ce se va obţine 
și aveau să câștige simbrii mai bune de pe urma lor. 

La lăsarea serii, epuizați, se îndreptară spre căminul lor, o 
căsuţă cu etaj aproape în ruină, care, împreună cu alte cinci la 
fel de dărăpănate, alcătuiau micul cătun îndepărtat al localităţii 
Campotéjar. 

Acolo trăiau de când se mutaseră și munceau la câmp pentru 
niște simbrii mizere, care de-abia le ajungeau ca să le dea de 
mâncare celor cinci copii ai lor. Deseori făceau foamea, la fel ca 
toţi cei care se ocupau cu munca la câmp, dar erau împreună și 
asta le dădea puteri. 


În zilele de duminică și la sărbătorile orânduite, mergeau la 


slujbă la biserica din Campotéjar, unde se arătau mai evlavioși 
decât oricare dintre vecinii lor. Din 1610, arhiepiscopul De 
Castro, înverșunat apărător al cărţilor de plumb de pe 
Sacromonte, părăsise sediul din Granada ca să-l ocupe pe cel 
din Sevilla. Din acest oraș, pe seama imensei sale averi 
personale, își continua munca de traducere a plăcilor și a 
cărţilor de plumb, precum și construcţia abației peste caverne, 
dar devenise și cel mai important promotor al Imaculatei 
Concepţiuni, făcând din puritatea Fecioarei Maria stindardul 
episcopatului său.  Doctrinele referitoare la  Ilmaculata 
Concepţiune s-au transmis prin toată Spania, ajungând până în 
colțurile cele mai izolate și la parohiile cele mai mici, precum 
cea din Campotéjar. Hernando și Rafaela ascultau pasionatele 
omilii despre Maria, aceiași Maryam pe care Profetul o 
semnalase ca fiind cea mai importantă în ceruri și căreia 
Coranul și Suma îi recunoșteau aceleași virtuți precum cele care 
se proslăveau acum în bisericile creștine. Hernando și Rafaela, 
fiecare plecând de la propria credinţă, se uneau în jurul ei, el cu 
respect, ea cu devoțiune. 

In acele ocazii, se căutau des din priviri, bărbaţii și femeile 
fiind separați în interiorul bisericii, iar când reușeau să se 
întâlnească, își vorbeau în tăcere. Fecioara Maria se înălța ca 
punct de legătură în credinţele fiecăruia din ei, așa cum sugerau 
acele cărţi de plumb care dăduseră rezultate atât de proaste. 
Cum, dacă nu prin intervenţia ei - ajunsese ea să comenteze în 
intimitatea nopţilor un morisc și o creștină putuseră să scape 
din Sevilla? Cum, dacă nu graţie intervenţiei Mariei pe lângă 
Dumnezeu, putea acesta să îngăduie fericirea unei familii 
alcătuite dintr-un adept al Profetului și o creștină evlavioasă? 

Pentru că în zilele acelea de repaus în sat, când Hernando 
vedea vreun cal, oricât de bătrân ar fi fost acesta, Rafaela se 
înfiora constatând că, din nostalgie, rămânea cu privirea 
pierdută. Atunci, femeia se întreba dacă făcuse bine să ia 
hotărârea de a fugi cu el, dacă nu cumva l-o fi condamnat la o 
viaţă searbădă și simplă, departe de studiile și proiectele lui, o 
viaţă plictisitoare și mizerabilă. 

Dar, în mod inevitabil, în zilele acelea de sărbătoare 
obligatorie, soţul ei îi demonstra că nu greșise în alegerea ei. Se 
juca împreună cu micuţii Musa și Salma, îi îmbrăţișa și îi săruta 
cu tandreţe. Pe ascuns, pe câmp, încerca să-i învețe numerele și 


aritmetica și tot ce se putea fără hârtie sau tăblițe. Dar ei 
oboseau repede la niște lecţii care nu le puteau servi la nimic și 
îi cereau să se așeze ca să asculte vreo poveste din gura lui 
Miguel. Apoi, noaptea, acasă, cei doi soţi stăteau de vorbă 
despre copiii lor, despre viitorul lui Amin și al Lailei, care erau 
aproape adulţi, despre ogoare, despre viaţă și despre încă o mie 
de lucruri, înainte de a intra în cămăruţa pe care o împărțeau și 
unde, cu tandrețe și afecţiune, făceau dragoste. 


Într-una dintre zilele de muncă grea, se sculară în zori ca să 
continue culesul măslinelor. Hernando trebui să-i zgâlțâie pe 
copii, care dormeau împreună strânși unii într-alţii pe o saltea de 
paie, ca să se trezească. După un mic dejun frugal, plecară la 
câmp, pe ceaţă, așteptând ca lumina și căldura soarelui să o 
ridice. Munciră în tăcere. Rafaela era îngrijorată: în ciuda 
dorințelor ei, trupul îi dădea semne că rămăsese din nou 
însărcinată. Cum să mai aducă un alt copil pe această lume 
plină de sărăcie și de suferinţe? 

La mijlocul dimineţii, făcură o pauză ca să mănânce. Atunci, 
se întâmplă ca Ramon, un bătrân schilod care rămânea 
întotdeauna în cătun, să apară în depărtare, mergând încet cu 
ajutorul unui baston grosolan. De acolo, cu bastonul, îl arătă pe 
Hernando și familia sa celor doi călăreţi care îl urmau. 

— Don Pedro, anunţă Miguel, mirat, cu privirea aţintită asupra 
celor doi călăreţi. 

— Cine îi însoțește? întrebă Rafaela cu îngrijorarea întipărită 
pe față. 

— Fii liniștită, don Pedro nu ne-ar juca o festă, spuse soțul ei, 
dar în glasul lui se simţea o notă de teamă. 

Cei doi călăreţi se îndreptau spre ei aproape în galop. 

Hernando se ridică și, pentru orice eventualitate, făcu vreo 
câţiva pași înainte pentru a-i întâmpina. Zâmbetul pe care îl zări 
pe buzele nobilului îl liniști; atunci făcu un gest ca Rafaela să se 
apropie și ea. 

— Bună ziua, salută don Pedro, sărind de pe cal. 

— Pacea fie cu voi, răspunse Hernando observându-l pe 
însoțitorul nobilului, de vârstă mijlocie, bine îmbrăcat, dar nu în 
stilul spaniolilor, cu barba tăiată cu grijă și o privire 
pătrunzătoare. Vii să-ţi supraveghezi pământurile? 

Zâmbi, întinzându-i mâna lui don Pedro de Granada. 


— Nu, răspunse acesta, acceptând salutul și strângându-i 
mâna cu putere. Zâmbetul cu care venise se lărgi și mai mult. 
Rafaela se agăță de soţul ei, în vreme ce Miguel încerca să-i țină 
pe copii departe. Aduc vești bune. 

Don Pedro scotoci prin veșminte și scoase un document pe 
care i-l înmână cu solemnitate. 

— Nu îl deschizi? întrebă nobilul, văzând că prietenul său 
rămăsese cu el în mână. 

Hernando privi documentul. Era pecetluit. Examină sigiliul. 
Era stema regală. Șovăi. Tremură. Despre ce o fi vorba? 

— Deschide-l! îl îndemnă Rafaela. 

Miguel nu putu să reziste curiozităţii și se deplasă până la el 
cu dificultate; cârjele se înfigeau în pământ. Copiii îl urmară și 
ei. 

— Deschideţi-l, tată. 

Hernando se întoarse spre fiul său cel mare, încuviinţă și 
rupse pecetea. 

Apoi, începu să citească documentul cu voce tare: 

— „Don Filip, prin graţia lui Dumnezeu rege al Castiliei, 
Le6nului, Arag6nului, al celor două Sicilii, al lerusalimului, 
Portugaliei,  Navarrei, al  Toledoului, Valenciei,  Caliciei, 
Mallorcăi... - în mod inconștient începu să-și coboare glasul 
până se prefăcu într-o șoaptă, când enumera titlurile lui Filip al 
II-lea - ... arhiduce al Austriei... duce de Burgundia...“ 

În cele din urmă, continuă să citească în gând. 

Nimeni nu îndrăzni să-l întrerupă. Rafaela, cu mâinile 
împletite strâns, încerca să ghicească despre ce era vorba după 
mișcarea aproape imperceptibilă a buzelor soţului ei. 

— Regele... — anunţă el emoţionat când încheie lectura - ... 
regele, personal, ne exclude din ordonanța de expulzare, pe noi, 
Hernando Ruiz din Juviles și pe copiii săi. Ne recunoaște drept 
vechi creștini și ne restituie toate proprietățile care ne-au fost 
confiscate. 

Rafaela izbucni în hohote, într-un amestec de nestăvilit de râs 
și plâns. 

— Și Gil? Și ducele? izbuti ea să spună. 

Hernando citi din nou, de data aceasta cu voce tare, cu 
energie: 

— „Astfel poruncim în numele regelui, stăpânul nostru, 
granzilor, prelaţilor, nobililor, baronilor, cavalerilor, magistraţilor, 


juraţilor din orașe, târguri și alte localităţi, judecătorilor, 
guvernatorilor și oricăror altor miniștri ai Maiestăţii Sale, 
cetăţeni și locuitori particulari din regatele noastre.“ 

Îi arătă scrisoarea. Rafaela nu-și putea stăpâni plânsul. 
Hernando deschise braţele și femeia se refugie în ele. 

— Noul tău fiu se va naște la Córdoba, șopti atunci Rafaela, 
plângând în hohote, la urechea soţului ei. 


— Cum s-a reușit așa ceva? întrebase Hernando. 
Don Pedro îi făcu semn să se îndepărteze de ceilalţi și, când 


cei trei se plimbau printre măslini, i-l prezentă pe însoţitorul său: 
Andre de Ronsard, membru al ambasadei franceze la Curtea 
spaniolă. 


— Cavalerul De Ronsard aduce altă scrisoare. 

Cei trei bărbaţi se opriră la umbra unui bătrân măslin cu 
ramurile răsucite. Francezul scotoci printre veșminte și îi înmână 
un al doilea document. 

— Este de la Ahmed |, sultanul Constantinopolului, anunţă el. 
Hernando îl întrebă din priviri și francezul îi explică. După cum 
probabil că știi de-acum, în urma expulzării neamului vostru, au 
fost mulţi musulmani care au trecut în Franţa. Din nefericire, 
oamenii noștri i-au jefuit, i-au maltratat și chiar i-au omorât pe 
mulţi dintre ei. Toate aceste samavolnicii au ajuns la urechile 
sultanului Ahmed, care a trimis imediat un ambasador special la 
Curtea franceză ca să intervină pe lângă rege în favoarea celor 
deportați. Agi Ibrahim, căci așa se numește ambasadorul, și-a 
îndeplinit țelurile, dar fiind în ţara noastră, a primit și o altă 
misiune pe care ne-a transmis-o la ambasada franceză din 
Spania: obţinerea iertării voastre și a familiei voastre... oricât de 
mulţi bani ar fi costat. Și a costat foarte mult, vă pot asigura. 
Hernando așteptă mai multe explicaţii. Nu știu mai mult - se 
scuză Ronsard -, mi s-a poruncit pur și simplu ca, atunci când ne 
vom atinge obiectivul, să-l căutăm pe don Pedro de Granada 
Venegas; pentru că probabil el va fi știind despre voi datorită 
cărților de plumb. Mie mi s-a solicitat doar să-l însoțesc ca să vă 
înmânez scrisoarea sultanului. 

Hernando deschise scrisoarea. Grafia arabă, frumoasă și 
colorată, stilizată, scrisă de o mână expertă îi provocă un fior. 
Apoi, începu să citească în gând. Fâtima călătorise la 
Constantinopol, așa cum își propusese, și acolo înmânase 


evanghelia sultanului însuși. Ahmed | îl felicita pentru apărarea 
islamului și îi mulțumea pentru faptul de a-i fi trimis evanghelia 
lui Barnaba, dar mai cu seamă își arătă recunoștinţa faţă de el 
pentru a fi păstrat viu spiritul islamului în moscheea din 
Córdoba, rugându-se dinaintea mihrab-ului acesteia. Cine nu 
auzise vorbindu-se despre ea de-a lungul și de-a latul lumii 
musulmane? 

Sultanul, se spunea în scrisoare, construia acum la 
Constantinopol cea mai mare moschee în onoarea lui Allah și a 
Profetului. Va avea șase minarete înalte și o cupolă imensă și va 
fi îmbrăcată într-un mozaic alcătuit din mii de piese albastre și 
verzi, dar chiar și așa, recunoștea el, oricât de minunată ar 
putea fi, nu va ajunge niciodată la înălţimea simbolului victoriei 
asupra regatelor creștine din Apus. 


Este dorinţa mea și a tuturor musulmanilor - continua sultanul - să 
preaslăvești și să aduci pe mai departe laude „Creatorului fără de 
pereche” între zidurile aceleia care a fost cea mai mare moschee din 
Occident; pentru ca, fie chiar și în șoaptă, să se audă în continuare din 
gura ta rugăciunile către singurul Dumnezeu și ca, atunci când nu vei 
mai fi tu, să o facă fiii tăi și fiii fiilor tăi. Pentru ca rugăciunile voastre 
să se confunde cu ecoul șoaptelor miilor de fraţi ai noștri care s-au 
rugat în moschee, pentru ca în ziua când Allah va dispune, prin tine și 
familia ta, să se unească trecutul cu prezentul acela care va veni fără 
îndoială cu ajutorul Atotputernicului. 

Doctorii în religie consideră absolut obligatoriu să se găsească 
originalul evangheliei pe care copistul spune că l-a ascuns pe vremea 
lui al-Mansur. Ce bine ar fi dacă l-am putea găsi! Am da orice ca să-l 
obținem, întrucât creștinii nu vor accepta niciodată o copie. 

Soţia ta îţi dorește tot binele din lume și te încurajează să continui 
lupta pe care aţi început-o împreună. Noi vom avea grijă de ea până 
când moartea vă va uni din nou. 


Fâtima! Îl iertase! 

Râsetele copiilor, ceva mai încolo, îi abătură atenţia. Îi privi: 
alergau și se jucau printre măslini, însufleţiţi de strigătele lui 
Miguel, sub privirea surăâzătoare a soţiei sale. Da, familia era 
marea sa realizare... suspină Hernando. De ce nu fusese cu 
putinţă acea apropiere între cele două neamuri? Atunci, îl văzu 
pe Muqla, care stătea ceva mai la o parte: nemișcat, serios, 
atent la el. Toţi erau copiii lui, dar acela era moștenitorul 


spiritului cultivat de-a lungul a opt secole de istorie musulmană 
pe acele meleaguri, el va fi cel care îi va continua opera. 

Deodată, Rafaela își dădu seama de afinitatea dintre tată și 
fiu și, de parcă ar fi știut ce-i trece prin cap soţului ei, se apropie 
de Muqla, se așeză în spatele lui și își sprijini mâinile pe umerii 
lui. Copilul căută contactul cu mama sa și își împleti degetele cu 
ale ei. 

Hernando își privi familia cu dragoste și apoi ridică privirea 
peste coroanele măslinilor. Soarele era sus și, pentru o clipă, pe 
cerul limpede, norii desenară pentru el mâna Fâtimei, albă și 
imensă, ce părea să-i ocrotească pe toţi. 


Nota autorului 


Istoria comunităţii morisce, de la cucerirea Granadei de către 
Regii Catolici până la expulzarea lor definitivă, de la care se va 
împlini în anul 2009 cel de al patrulea centenar, este unul dintre 
numeroasele episoade de xenofobie pe care le-a produs istoria 
Spaniei. Un alt exemplu îl reprezintă atacurile lui Almanzor 
împotriva evreilor și a creștinilor și cunoscuta expulzare a 
evreilor spanioli de către Regii Catolici. Tratatele de capitulare 
pentru predarea Granadei stabileau niște condiţii foarte 
generoase pentru musulmani, care își puteau păstra limba, 
religia, obiceiurile, proprietăţile și autorităţile; dar, după opt ani, 
cardinalul Cisneros a impus creștinarea forțată a moriscilor, 
precum și eliminarea culturii lor, stabilirea unor noi impozite 
împovărătoare și suprimarea autonomiei lor administrative. Așa- 
numiții creștini noi au devenit persoane exploatate și în același 
timp detestate, iar drepturile lor străvechi au fost restrânse în 
mod drastic. 

Răscoala  moriscă din Alpujarras, regiune muntoasă 
accidentată, de o mare frumuseţe, a fost consecinţa deteriorării 
ireversibile a situaţiei acestui popor și este cunoscută prin 
intermediul relatărilor amănunțite ale cronicarilor Luis de 
Mârmol Carvajal (/storia răscoalei și pedepsirea moriscilor din 
regatul Granadei) și Diego Hurtado de Mendoza (Războiul 
Granadei purtat de Regele Spaniei Don Filip al II-lea împotriva 
moriscilor răzvrătiți din regatul acela: istorie scrisă în patru 
cărți). A fost un război pe care cele două tabere l-au dus până la 
capăt cu maximă cruzime, dar samavolniciile moriscilor sunt 
mai bine cunoscute din pricina atitudinii părtinitoare a 
cronicarilor creștini. În ciuda acestui fapt, una dintre puţinele 
voci care s-au ridicat ca să explice - și nu ca să justifice - 
excesele a fost ambasadorul spaniol la Paris, care într-o 
scrisoare adresată regelui, citată în primele pagini, a arătat că 
un sat întreg se plângea că femeile lor erau violate de preot și 
că se nășteau copii cu stigmatul ochilor albaștri ai acestuia, așa 
cum este și cazul protagonistului romanului de față. Dar 
atrocități au fost săvârșite și în tabăra creștinilor. Măcelurile, 
precum cel din satul Galera, ca exemplu elocvent, înrobirea 
celor învinși și jafurile au fost un lucru obișnuit. De aceea, s-ar 


cuveni să dăm crezare întâmplărilor care apar relatate în aceste 
cronici, asemenea morții a peste o mie de femei și de copii în 
piaţa din Juviles și vânzarea la licitaţie în Granada a tot atâtor 
fiinţe din cele două categorii. 

Aceste măceluri au fost săvârșite de trupe alcătuite din 
soldaţi și comandanţi care nu făceau parte din corpurile regulate 
ale armatei și al căror unic obiectiv părea să fi fost îmbogățirea 
personală. În cronici, apar în mod constant episoade în care 
prada de război și împărţirea acesteia, ambiția ca singură 
strategie sau dezertarea oamenilor deja satisfăcuţi de ceea ce 
obținuseră ocupă un loc central. 

Alături de aceasta, am încercat, de asemenea, să ofer în 
romanul meu imaginea conflictelor și a condiţiilor de viaţă din 
tabăra insurgenților până când moriscii, lăsaţi în voia sorții de 
către algerieni și turci - așa cum au fost și continuă să fie -, au 
fost învinși de pedestrașii spanioli. Consumul de hașiș pentru a 
înflăcăra spiritul lor războinic, folosirea omagului ca otravă 
pentru săgeți, căderea în dizgrație a lui Aben Humeya din cauza 
slăbiciunii sale pentru femei, atitudinea îngâmfată a corpului de 
ieniceri trimiși de la Alger, corsarii și înclinația unora dintre ei 
pentru băieţi... apar în relatările cronicarilor din epocă. De 
asemenea, în lucrarea Mahomed a lui Juan Vernet se notează 
că, potrivit tradiţiei arabe, unele dintre hangerele Profetului au 
ajuns până în al-Andalus, așa cum apare și în romanul meu. 

Ridicarea la luptă din Alpujarras s-a încheiat cu deportarea 
moriscilor din Granada în alte regate din Spania. În cazul celor 
care au fost duși la Córdoba, ca protagoniștii romanului, acest 
exod a provocat moartea de-a lungul drumului a aproape unei a 
șaptea părţi dintre cei expulzați, așa cum dezvăluie lucrarea 
Moriscii în ținuturile Cordobei a lui Juan Aranda Doncel. 

Infrângerea și dispersarea moriscilor, legile discriminatorii 
care, pe de altă parte, făceau zadarnice încercările de asimilare 
nu au putut rezolva problema. Există multe memorii și verdicte 
din acea perioadă care scot în evidenţă acest fapt și care 
propuneau „soluţii finale”, cu siguranţă înspăimântătoare. În 
consecinţă, au existat și multe conspirații, toate eșuate. A fost 
deosebit de gravă cea de la Toga, pe care o relatează romanul, 
și care a dat greș din cauza documentelor pe care regele Angliei 
le-a trimis regelui Spaniei după moartea Elisabetei | și după 
tratatul de prietenie anglo-spaniol. Istoricul Henry Charles II-lea, 


în lucrarea sa Moriscii spanioli; convertirea și expulzarea lor, 
afirmă că, într-adevăr, cei o sută douăzeci de mii de ducați pe 
care comunitatea moriscă s-a angajat să-i înmâneze cu acea 
ocazie pentru a-și asigura sprijinul regelui Franţei pentru 
insurecție au fost plătiţi la Pau; dar Dominguez Ortiz și Bernard 
Vincent, în /storia moriscilor; viața și tragedia unei minorități, 
susțin că nu au fost plătiţi; angajamentul de plată însă pare să fi 
fost cert. Din motive de alcătuire a romanului, am optat pentru 
plată, aceasta fiind bazată, în mod fictiv, pe beneficiile obținute 
din falsificarea monedei, o adevărată racilă economică produsă 
mai ales în regatul Valenciei, a cărei bancă municipală a dat 
faliment în anul 1613 și a trebuit să se procedeze la retragerea 
din circulaţie a sute de mii de ducați în monedă falsă. De 
această falsificare au fost acuzaţi în mod direct moriscii. Au fost 
mai mulţi berberi prezenţi la Toga, dar ajutorul nu trebuia să 
vină din Alger sau de la Sublima Poartă, ci de la creștinii înșiși. 


Suferințele îndurate de copii, și mă refer acum la morisci, 
victime nevinovate ale tragediei unui popor, ar merita un studiu 
aprofundat. În această privinţă, referirile sunt abundente; în 
primul rând, se cunoaște sclavia la care au fost supuși copiii mai 
mici de unsprezece ani în timpul războiului din Alpujarras, în 
pofida dispoziţiilor regale; dar, din punctul nostru de vedere 
actual, e greu să-i considerăm adulți pe toţi copiii mai mari de 
această vârstă. În al doilea rând, ulterior, odată încheiat 
războiul, încredințarea copiilor morisci deportaţi familiilor 
creștine; există documente care adeveresc unele proceduri 
judecătorești aduse în faţa instanţelor de către acești copii 
înșiși, odată ajunși la vârsta necesară, cu scopul de a-și 
recăpăta libertatea. În al treilea rând, s-a produs o nouă înrobire 
a copiilor după revoltele din munţii Valenciei (Val de Aguar și 
Muela de Cortes). Și în ultimul rând, există documente în 
legătură cu copii mai mici de șase ani care au fost reținuți în 
Spania atunci când s-a produs expulzarea definitivă. Se 
povestește că, după ce a fost dispusă această măsură drastică, 
unele familii au reușit să-i treacă în Franţa (interdicţia era dată 
doar pentru mutarea lor în Berberia) și că altele au eludat 
ordonanța regală, îmbarcându-se pe corăbii cu destinaţia spre 
ţările creștine, pentru ca ulterior să schimbe direcţia spre 
coastele africane. În roman, se menţionează faptul că mai multe 


sute de copii au fost reținuți în Sevilla. La Valencia, aproape o 
mie de copii au fost daţi în grija Bisericii și însăși soţia 
viceregelui, prin slujitorii ei, a răpit un număr nedeterminat de 
copii, de care s-a îngrijit ca să evite căderea lor în mâinile 
Satanei, cum s-ar fi întâmplat dacă ar fi fost duși pe 
„pământurile maurilor”. 

După expulzare, moriscii din localitatea Hornachos, o 
comunitate beligerantă și închisă, s-au stabilit în orașul corsar 
Sale, de lângă Rabat, și au reușit să-l stăpânească. In 1631, 
negociau cu regele Spaniei predarea acelei fortărețe, cu 
îndeplinirea anumitor condiţii, printre care se număra înapoierea 
acelor copii care le-au fost răpiți. Regat cu regat, sat cu sat, 
există numeroase exemple de comunităţi cărora le-au fost 
smulși copiii de vârstă fragedă. 

x 

În ceea ce privește numărul moriscilor expulzați din Spania, 
cifrele sunt atât de diferite, încât ar fi într-adevăr imposibil să 
citez autorii care susţin unele sau altele dintre aceste cifre. 
Poate că, menţionându-i în continuare pe Domiguez și pe 
Vincent, cea mai corectă ar fi de aproximativ trei sute de mii de 
persoane. Pe de altă parte, majoritatea autorilor care au studiat 
tema moriscă (Janer, Lea, Domiguez și Vincent, Caro Baroja...) 
prezintă măcelurile comise la sosirea celor deportaţi în Berberia. 
Unul dintre ei afirmă că aproape o treime dintre cei deportaţi 
din Valencia au fost uciși la sosirea lor pe acele meleaguri, 
reluând în această privinţă cele prezentate de către cronicarul 
lui Filip al Ill-lea, Luis Cabrera de Córdoba, în lucrarea sa 
Relatare a faptelor petrecute la curtea Spaniei de la 1599 până 
la 1614: „... și [moriscii] sunt atât de indignaţi de răul tratament 
și de pagubele pe care le-au suferit cei din Valencia la sosirea 
lor în Berberia, murind mai mult de a treia parte dintre cei care 
veniseră, încât foarte puţini consimţeau să treacă pe acolo.” 
Între timp, regele Filip sărbătorea operaţiunea și dăruia o sută 
de mii de ducați din bunurile moriscilor ducelui de Lerma cu 
ocazia căsătoriei favoritului său cu contesa de Valencia. 

Între excepţii, este ciudată în mod special cea a orașului 
Córdoba, care printr-un acord al consiliului municipal din 29 
ianuarie 1610 a solicitat regelui să confere autorizaţia de a 
rămâne în oraș pentru doi morisci bătrâni și fără copii, 
producători de zăbale, „spre binele ce va decurge de aici pentru 


oraș și pentru exercitarea călăritului cu scări scurte“. Nu am 
dovada că, în afara acestor doi bătrâni morisci care trebuiau să 
se ocupe în continuare de cai, s-ar mai fi solicitat vreo altă 
excepţie; după cum nu am nici dovada răspunsului Maiestății 
Sale la această cerere. 


În anul 1682, după ce a pus mâna pe ele la moartea 
arhiepiscopului don Pedro de Castro, papa Inocenţiu al XI-lea a 
declarat false Cărțile de Plumb de pe Sacromonte și 
pergamentul de la turnul Turpiana. Dar Vaticanul nu a spus 
nimic în legătură cu relicvele, calificate drept autentice de către 
Biserica din Granada în anul 1600 și care au continuat să fie 
venerate până în ziua de astăzi. Este o situaţie similară celei pe 
care a trăit-o protagonistul acestui roman: documentele - chiar 
dacă erau de plumb - care adevereau că un os sau altul ori 
cenușa corespundeau unui anumit martir au fost declarate false 
de către Vatican; dar relicvele, a căror credibilitate se baza 
tocmai pe aceste documente - de ce să nu poată fi atribuită 
cenușa găsită într-o mină părăsită de pe un munte Sfântului 
Cecilio sau Sfântului Tesifonte? -, erau considerate în continuare 
autentice, potrivit Bisericii din Granada. 

Astăzi, majoritatea cercetărilor coincid în ideea că 
pergamentul de la turnul Turpiana și Cărţile de Plumb au fost 
falsificate de către moriscii spanioli, într-o încercare disperată 
de sincretism între cele două religii, ca să găsească legăturile 
comune care ar putea într-adevăr să schimbe percepţia pe care 
o aveau creștinii despre musulmani, fără să renunţe la dogmele 
credinţei lor. 

Există, de asemenea, aproape o unanimitate în a-i considera 
drept promotori ai fabulaţiei pe medicii și traducătorii oficiali din 
arabă Alonso del Castillo și Miguel de Luna, care a scris 
Adevărata istorie a regelui Rodrigo, în care oferea o viziune 
favorabilă asupra invaziei arabe în peninsulă și a conviețuirii 
dintre creștini și musulmani. Intervenţia lui Hernando Ruiz în 
toate acestea este o ficţiune; dar nu și cea a lui don Pedro de 
Granada Venegas, menţionat în unele studii, care a sfârșit prin 
a-și înlocui deviza nobiliară, acea victorioasă „Laga/eblila“ 
nazarită - „Wa la galib ilallah - prin „Servire Deo regnare est“. În 
1608, cu puţin timp înainte de expulzare, a văzut lumina zilei 
cartea scrisă de către învățatul Pedraza, Antichitate și excelente 


ale Granadei, în care se elogiază convertirea principelui 
musulman și antecesor al lui don Pedro, Cidiyaya, în urma 
apariţiei miraculoase, în faţa lui, a unei cruci pe cer. Au existat 
mulți nobili musulmani care, la fel ca și Venegas și sub o formă 
sau alta, au reușit să se integreze în societatea creștină. 

Legătura dintre Cărţile de Plumb și evanghelia lui Barnaba, 
teză susținută de către Luis F. Bernabe Pons în Mecanismele 
unei rezistente: Cărţile de Plumb de pe Sacromonte și. 
Evanghelia lui Barnaba, precum și în Evanghelia Sfântului 
Barnaba. 0 evanghelie islamică spaniolă, îşi are originea în 
găsirea în anul 1976 a unei transcrieri parţiale făcute în secolul 
al XVIII-lea de pe presupusul original, în spaniolă, despre care 
existau anumite referiri scrise, mai cu seamă tunisiene; copia 
menţionată se păstra la Universitatea din Sidney. Dar această 
teorie modernă ar putea pune sub semnul îndoielii obiectivul 
exclusiv al sincretismului dintre religiile creștină și musulmană 
care li se impută Cărţilor de Plumb. Pare logic să te gândești că 
autorii Cărţii Mute a Fecioarei - al cărei conţinui, potrivit 
prologului său, precum și al altei cărți, aceasta din urmă într- 
adevăr lizibilă, ar fi fost scos la lumină de către un rege al 
arabilor prevedeau apariţia unei noi scrieri, dar nu există 
dovada că s-a și întâmplat astfel. Dacă această nouă scriere era 
sau nu evanghelia lui Barnaba, ale cărei asemănări cu Cărţile de 
Plumb sunt însemnate, rămâne doar o ipoteză. Ceea ce nu este 
deloc o ipoteză, ci rodul exclusiv al imaginaţiei autorului, este 
legătura dintre evanghelie și acel exemplar fictiv scăpat de la 
incendierea  magnificei biblioteci a  califilor din Córdoba 
poruncită de către căpetenia militară Almanzor, fapt care, din 
nefericire, este întru totul cert, ca și atâtea alte ruguri de tristă 
amintire din istoria umanităţii în care cunoașterea devine obiect 
de mânie pentru fanatici. 

Pe de altă parte, este la fel de adevărat că s-au realizat studii 
despre martirii creștini din Alpujarras, chiar dacă la o dată 
ulterioară celei menţionate în roman: prima consemnare despre 
care există dovezi, prin intermediul unor informări întocmite de 
către arhiepiscopul Pedro de Castro, datează din anul 1600. În 
documentele de la Ugijar (1668), care cuprind cea mai mare 
parte a masacrelor petrecute asupra creștinilor în Alpujarras, 
apare menţionat un copil numit Gonzalico, ce a calificat drept 
„frumos“ sacrificiul său pentru Dumnezeu înainte de a fi 


martirizat. Faptul descris în roman de a-i extrage inima prin 
spate este citat de nenumărate ori de către Mârmol în cronicile 
sale ca mostră de cruzime a moriscilor faţă de victimele lor 
creștine. 


Córdoba este un oraș minunat, motiv pentru care posedă cea 
mai importantă extindere urbană din Europa declarată 
Patrimoniu Istoric al Umanității de către UNESCO. În unele locuri, 
imaginaţia poate fi lăsată să zboare pentru a retrăi splendoarea 
epocii califatului musulman. Unul dintre acestea - mai încape 
îndoială? - îl constituie moscheea-catedrală. Nu se pot da 
asigurări cu certitudine că împăratul Carol Quintul ar fi rostit 
cuvintele acelea care i se atribuie atunci când a privit lucrările 
din interior pe care el însuși le autorizase. „Eu nu am știut ce 
este aceasta, dar nu aș fi îngăduit să se ajungă până la cele 
străvechi, pentru că voi faceți ceea ce poate exista în alte părți 
și ați distrus ceea ce era unic în lume.“ Adevărul este că această 
catedrală, așa cum a fost concepută prin diferite proiecte cu 
consecința de a rămâne încastrată în pădurea de coloane a 
vechii moschei, este o operă de artă. Desigur, a fost întunecată 
lumina templului musulman, i s-a rupt linearitatea și i s-a știrbit 
spiritul, dar, cu toate acestea, acolo se află o bună parte din 
plăsmuirea califilor. De ce n-a fost rasă de pe fața pământului, la 
fel cum s-a întâmplat cu multe alte moschei, pentru a ridica pe 
locul ei o nouă catedrală creștină? Lăsând la o parte posibilele 
interese ale celor Douăzeci și Patru de membri ai consiliului 
municipal și ale nobilimii, poate că merită să reamintim sentința 
de condamnare la moarte pe care a dictat-o consiliul municipal 
împotriva celor care ar fi îndrăznit să lucreze pe șantierul noii 
catedrale. 

În alcazarul regilor creştini se mai pot încă vedea ruinele și 
urmele pe pământ ale vechilor temnițe ale Inchiziției 
înconjurând unul dintre patiouri; alături, se află alt edificiu care 
îl poate transfera pe vizitator în acele epoci: grajdurile regale, în 
care Filip al II-lea a hotărât să creeze, și a reușit, o nouă rasă de 
cai de Curte, o rasă care azi face onoare și caracterizează 
creșterea cailor din această tară. 


Mâna Fâtimei (a/-Khamsa) este o amuletă în formă de mână 
cu cinci degete care, potrivit unor teorii, reprezintă cei cinci 


stâlpi ai credinței: mărturisirea de credinţă (shahada); 
rugăciunea de cinci ori pe zi (sa/at); cerșetoria legală (zakat); 
postul (Ramadan) și pelerinajul la Mecca (hajj). Dar această 
amuletă apare și în tradiţia iudaică. Nu este momentul și nici 
locul pentru a lua în consideraţie adevăratele sale origini și cu 
atât mai puţin pentru a discuta despre funcţionalitatea 
amuletelor. Studiile insistă în repetate ocazii că nu numai 
moriscii, ci și întreaga societate din epocă, foloseau amulete și 
credeau în tot felul de farmece și de vrăji. Deja în 1526, Consiliul 
Capelei Regale din Granada făcea referire la „mâinile Fâtimei”, 
interzicând argintarilor să le confecţioneze și moriscilor să le 
poarte; reguli asemănătoare au fost stabilite la sinodul de la 
Guadix din 1554. Există numeroase exemple de „mâini ale 
Fâtimei” în arhitectura musulmană, dar poate că cel mai 
reprezentativ, în trama acestui roman, este mâna cu cinci 
degete deschise, cioplită în cheia de boltă a primei arcade de la 
Poarta Dreptăţii, care permite accesul în Alhambra din Granada, 
și care datează din anul 1548. Așadar, primul simbol cu care se 
întâlnește vizitatorul acestui minunat monument din Granada nu 
este altul decât mâna Fâtimei. 


Nu aș putea încheia aceste rânduri fără să îmi exprim 
mulțumirile față de cei care, într-o formă sau alta, m-au ajutat și 
m-au sfătuit la scrierea acestui roman, în special față de 
editoarea mea, Ana Liarâs, ale cărei recomandări, implicare 
personală și muncă au avut o valoare incalculabilă, recunoștință 
pe care o extind asupra întregului personal de la Random House 
Mondadori. Gratitudinea mea merge, desigur, către prima mea 
cititoare - soţia mea, neobosită tovarășă de viaţă, și către cei 
patru copii ai mei, care se străduiesc să-mi aducă aminte cu 
tenacitate că există multe alte lucruri dincolo de muncă și 
cărora le dedic această carte ca un omagiu adus tuturor copiilor 
care au avut de suferit și, din nefericire, încă mai suferă de pe 
urma unei lumi ale cărei probleme nu suntem în stare să le 
rezolvăm. 

Barcelona, 
decembrie 2008