Vintila Corbul — Roxelana si Soliman

MIRCEA VINTILĂ 
EURADA CORBUL 


ROXELANA ȘI 


- ROXELANA ŞI SOLIMAN - 


MIRCEA _ 
BURADA ŞI VINTILĂ CORBUL 


ROXELANA ŞI SOLIMAN 


Titlul original ROXELANE ET SOLIMAN 


2 


- MIRCEA BURADA ŞI VINTILĂ CORBUL - 


Traducere de Nicolae Baltă şi Diana Şerban 


1 


Grădinile cu miresme îmbătătoare, presărate cu flori aprins 
colorate ce contrastau cu verdele-închis al copacilor şi al ierbii, 
îşi etalau covoarele mătăsoase, acoperite ici şi colo de pete de 
umbră răcoroasă, ce constituiau refugiul obişnuit al câinilor cu 
blană deasă, ce umblau gâfâind, cu limba umedă şi atârnândă. 
Păsările evitau spaţiul deschis şi încins, căutând avide adăpostul 
celor mai stufoase rămurele. O somnolenţă dulce acoperea ca o 
negură sidefie satul aţipit de-a lungul unui drum sinuos 
asemănător cu un şarpe tolănit la soare. Această ambianţă 
tihnită înăbuşea zgomotele familiare, cufundând natura în 
tăcere. 

Florile îşi deschideau corolele parfumate spre astrul ce-şi 
arunca ploaia de aur, uscată şi toridă, peste praful chihlimbariu 
şi peste pomi. Din când în când, frunzele dansau leneş pe muzica 
domoală a unui vânticel zburdalnic care înfrunta dogoarea. 

Pereţii spoiţi cu var ai caselor, cu uşi şi obloane de culori 
aprinse precum cuburile pe care copiii le stivuiesc pe lespezile 
de piatră, se întindeau de jur-împrejurul bisericii înalte, 
încoronată de acoperişuri ascuţite cu cruci ce se conturau pe 
bolta imensă de un albastru-deschis ca al beriliului. 

La oarecare distantă de sat, hăţişuri de iederă se căţărau pe 
zidurile crenelate şi pe turnurile ce străjuiau în cele patru colţuri 
un mic castel fortificat. O grădină întinsă, inundată de trandafiri, 
ce atrăgea albinele şi fluturii din vecinătate, punea în lumină 
farmecul acestui castel, aşa cum perniţa catifelată a unui sipet 
cu bijuterii scoate în perfecțiunea unei perle cu ape 
schimbătoare ce reflectă jocurile de lumină ale zilei. 

Un fluture de culoarea curcubeului se înălţă în aer şi, mai 
zburdalnic şi mai îndrăzneţ decât semenii lui, se strecură printr-o 
fereastră deschisă într-o cameră cu pereţii acoperiţi de tapiserii 
împodobite cu frunze luxuriante, ca şi cele din grădină. Zbură, 
încântat, pe deasupra părului de culoarea aurului vechi, mătăsos 
şi strălucitor, al unei adolescente întinse pe pat, cu faţa 
înfundată într-o pernă albă garnisită cu dantelă. Trupul plăpând, 


3 


- ROXELANA ŞI SOLIMAN - 


fermecător al fetei era zguduit de suspine. Pumnii ei loveau 
cuvertura precum aripile unei păsări rănite. Epuizată de furie, 
Alexandra mai dădu o lovitură în pat, după care rămase 
nemişcată. 

Fluturele se aşeză pe una dintre buclele parfumate, apoi, 
speriat de mişcarea bruscă a adolescentei care se ridică, îşi luă 
zborul şi ieşi pe fereastră. 

Era frumoasă, şi suferinţele din dragoste nu reuşeau să o 
urâţească. Cu un gest copilăresc, îşi şterse cu dosul palmei 
lacrimile ce-i şiroiau pe obraji. Incercă să-şi stăpânească nervii, 
dar fără succes. Durerea, umilinţa şi furia o copleşeau. Pentru 
prima dată, regreta liniştea, severitatea şi izolarea pensionului 
de la Roma, unde tatăl ei, episcopul Josef Losowski, o înscrisese 
să-şi continue studiile. Cu câtă bucurie şi nerăbdare părăsise 
Roma la încheierea şcolii ca să se întoarcă acasă, în Polonia! Şi- 
ar fi dorit ca trăsura să aibă aripi. Călătoria era prea înceată, atât 
de grăbită era să ajungă acasă, la mătuşa Helena, sora tatălui ei, 
la unchiul Kazimir, soţul Helenei, care o făcea să râdă, la 
numeroasele ei prietene şi mai ales la Stanislas Zamoyski, iubitul 
ei Stanislas. Nu bănuise nicio clipă ce festă avea să-i joace viaţa. 

De îndată ce sosise la castel, mătuşa Helena o strânsese în 
braţe, cu o dragoste maternă, la pieptul ei masiv, o felicitase 
pentru notele bune de la şcoală, îi oferise un prânz îmbelşugat şi 
în cele din urmă îi mărturisise secretul păstrat cu grijă până în 
ultima clipă: 

— Alexandra, o să-i fii prezentată regelui, vrăbiuţa mea! 

Fata aproape că se înecase de bucurie. 

— Eu, să-i fiu prezentată Maiestăţii Sale? 

— Da, şi asta chiar săptămâna viitoare! 

Alexandra se ridicase de la masă fără să mai ceară voie şi 
începuse să se învârtă prin cameră, repetând ca într-un soi de 
transă: „O să-i fiu prezentată regelui! O să-i fiu prezentată 
regelui!” Deodată, se oprise în faţa jilţului cu spătar înalt în care 
lua loc de obicei tatăl ei, stând dreaptă, dar plină de deferenţă, 
ca şi cum s-ar fi aflat în faţa suveranului. Făcu o reverență 
adâncă şi rosti cu o intonaţie comică: „Maiestate!... Maiestatea 
Voastră e prea bună!... Primesc cu bucurie porunca Maiestăţii 
Voastre de-a ocupa rangul de domnişoară de onoare a augustei 
noastre regine!” 


- MIRCEA BURADA ŞI VINTILĂ CORBUL - 


Aplaudată de Kazimir şi Helena, Alexandra se repezi să-i 
sărute. 

— Cu ce ocazie îi voi fi prezentată regelui? 

— Prinţul Adam Jablonowski ne-a invitat la căsătoria fiicei sale 
Ana. 

— Ana se mărită? Extraordinar! Minunat! Cu cine? 

— Cu Stanislas Zamoyski! 

— Răspunsul o lovise ca o măciucă. 

— Regele Sigismund, Dumnezeu să-l ocrotească, va asista la 
ceremonie. Atunci îi vei fi prezentată... Nu e minunat, vrăbiuţo? 

Stupefiată, Alexandra nu fusese atentă la ultimele cuvinte ale 
mătuşii sale. Lumea se năruia şi o înghiţea. Inainte de a izbucni 
în lacrimi, găsise puterea să urce în camera ei şi să se încuie. 
Timp de douăzeci şi patru de ore, refuză orice hrană şi se 
mulţumi cu apa ce rămăsese într-o carafă de pe noptieră. 

Alexandra se frământa, neînţelegând ce i se întâmplase. 
Stanislas, acelaşi Stanislas care cu un an în urmă îi jurase iubire 
veşnică şi credinţă neştirbită, o trădase... De ce? Doar el fusese 
cel care o căutase! Ea nu îi ceruse nimic! După o vară întreagă 
petrecută împreună, după atâtea sărutări dulci şi mângâieri 
tandre, după plimbările nenumărate sub clar de lună, când 
Stanislas îi murmurase cele mai fermecătoare cuvinte de 
dragoste şi îi făgăduise că îi va cere mâna monseniorului 
Losowski, o părăsea fără să fi avut măcar delicateţea şi curajul 
de a o anunţa personal. De ce o alesese pe Ana Jablonowska? De 
ce? 

Alexandra era rănită. Ana, care pretindea că este prietena ei! 
Urâtă, dizgraţioasă, greoaie, avea una dintre cele mai mari averi 
din Polonia. Aşadar, el se lăsase cumpărat ca vitele. 

Se simţea singură, cumplit de singură. Tatăl ei era departe. 
Treburile sale ecleziastice îl reţineau la Roma, lângă Sfântul 
Părinte. De altfel, ea nu-i mărturisise niciodată problemele şi 
necazurile sale, şi cu atât mai puţin mătuşii Helena. În ciuda 
bunătăţii şi gentileţei sale, aceasta nu ar fi putut să o înţeleagă 
niciodată. Să i se confeseze unchiului Kazimir era în afara 
oricărei discuţii. Violent, foarte conservator în ce priveşte 
principiile de onoare, el l-ar fi provocat pe Stanislas la duel. 

Afecţiunea, devotamentul, respectarea cuvântului dat, toate 
aceste cuvinte îşi pierduseră oare rostul? Fuseseră inventate 


5 


- ROXELANA ŞI SOLIMAN - 


pentru a înşela, pentru a face rău, pentru a trăda? Cumplită viaţă 
mai e şi asta, care se joacă nepăsătoare cu sufletul oamenilor ca 
jonglerii la bâlciuri cu farfuriile. Dacă vreuna se sparge, nu e 
nicio nenorocire, se ia alta, şi spectacolul merge mai departe. 
Dar sufletul nu se poate înlocui... 

Tatăl ei îi dăduse totuşi un răspuns la întrebarea aceasta, cu 
doi ani în urmă, în urma unui incident penibil la pension, când o 
fată, care o ura nespus atât din pricina frumuseţii, cât şi a 
inteligenţei sale, o numise bastardă. Era o răutate, dar exprima 
un adevăr. Pe când era tânăr prelat, Josef Losowski, tatăl ei, în 
ciuda legământului de celibat, se îndrăgostise de Alexandra 
Szuyska, domnişoara de companie a mătuşii sale. Rămânând 
însărcinată cu el, Alexandra murise la naştere. Printr-o minune, 
copilul supravieţuise: o fată care a primit numele tatălui ei. 
Losowski a încredinţat-o surorii sale Helena, care a crescut-o ca 
pe propria fiică. 

Josef Losowski, ajuns între timp la înaltul rang de episcop, 
fusese informat de maica superioară despre ofensa adusă 
Alexandrei. Prelatul îşi luase fiica pe genunchi şi îi explicase cu 
glasul său grav şi convingător: „Singurele valori sigure ale vieţii 
sunt naşterea şi moartea. Restul este relativ. Ca să navighezi 
între aceste două porturi fără să te rătăceşti, trebuie să ai 
încredere în tine. Ca să câştigi această încredere, trebuie să 
crezi în Dumnezeu, să-L iubeşti, să | te încredinţezi. Caută-L pe 
Dumnezeu şi găseşte-L! Aşa o să-ţi regăseşti echilibrul. Doar 
sprijinul Domnului Nostru te poate salva. Oamenii sunt slabi. 
Laşi, egoişti, meschini, mereu gata să se vândă pentru un pumn 
de galbeni, ei nu răspund niciodată prieteniei, devotamentului şi 
încrederii cu aceleaşi sentimente. In viaţă, importantă nu este 
părerea pe care şi-o fac ceilalţi despre tine, ci aceea pe care ţi-o 
faci tu însuţi despre tine.” 

Tatăl ei avea dreptate. Nu trebuie să te laşi niciodată doborât 
de răutatea oamenilor, de perfidia lor, de trădările lor. Ar fi fost 
greşit să nu accepte invitaţia la nunta Anei. Trebuia să înfrunte 
inamicul pe propriul teren. 


Gândurile Alexandrei fuseră întrerupte de bătăi în uşă şi auzi 
glasul îngrijorat al mătuşii sale. 
— Alexandra, vrăbiuţă! De ce te-ai încuiat? Spune-mi ce se 


6 


- MIRCEA BURADA ŞI VINTILĂ CORBUL - 


întâmplă? Nu te-ai atins de micul-dejun... Eşti bolnavă? 
Alexandra, te rog... răspunde-mi! 

Mătuşa Helena cunoştea dispoziţia schimbătoare a nepoatei 
sale. Micuța era prea fermecătoare ca să nu i se ierte toate 
capriciile. Cu toate acestea, de fiecare dată când Alexandra se 
îmbufna şi se încuia în camera ei, Helena se alarma. 

Inainte chiar să apuce să pună mâna pe clanţă, uşa se 
deschise şi fata se ivi în prag, zâmbitoare. Doar pungile de sub 
ochii înroşiţi îi trădau frământările sufleteşti. Helena era la curent 
cu idila fetei cu Stanislas, dar nu-i dăduse prea mare importanţă. 
Glafira, jupâneasa casei, o pusese la curent după plecarea 
Alexandrei la Roma. Faptul că fata nu-i mărturisise sentimentele 
faţă de Stanislas o cam întristase. 

Stând în faţa nepoatei sale, Helena nu ştia cum să se 
comporte: să se prefacă a nu şti nimic sau să-i vorbească 
deschis? In orice caz, faptul că Alexandra ieşise din cameră era 
un semn bun. Fata o sărută. 

— Bună ziua, mătuşă Helena! Frumoasă zi, nu-i aşa? 

— Aşa-i, vrăbiuţo! Totul e bine? 

— Totul e cât se poate de bine în cea mai bună dintre lumi. 

Helena începu prin a o flata, pentru a o face să se simtă în 
largul ei. 

— Alexandra, eşti frumoasă ca o regină, inteligentă ca Minerva 
şi vicleană ca papa... [ine minte doar sfatul ăsta: niciun bărbat 
de pe lumea asta nu merită să-l plângi. Chiar dacă îl cheamă 
Stanislas. 

Alexandra zâmbi, apoi o sărută din nou. 

— Ştiai, aşadar? 

— Da, copila mea! 

— Şi nu ai zis nimic... 

— Nici tu. 

— Mi-era teamă că o să mă cerţi. 

Izbucniră amândouă în râs şi se îmbrăţişară. Kazimir, care 
aştepta în josul scării, se uită cu ochi umezi la cele două femei 
îmbrăţişate. 

De origine lituaniană, Kazimir Zolkiewski îşi pierduse de tânăr 
familia şi întreaga avere. Intr-una din raziile lor, tătarii îi 
uciseseră tatăl şi unul dintre fraţi. Restul familiei sale pierise în 
timpul invaziei trupelor marelui prinţ al Moscovei, Ivan al Ill-lea. 


7 


- ROXELANA ŞI SOLIMAN - 


Pământurile ce-i aparţineau lui Zolkiewski au fost confiscate şi 
date unuia dintre favoriţii prinţului. Kazimir îşi află scăparea în 
Polonia. Bătrânul Wislav Losowski, care era legat de familia 
Zolkiewski printr-o strânsă prietenie, îl primise cu toate onorurile 
în familia sa şi îi dăduse mâna fiicei sale Helena. Tinerii căsătoriţi 
hotărâseră să aibă mulţi copii, dar Dumnezeu le refuzase 
această bucurie. Sosirea pe lume a Alexandrei îl umplu de 
fericire. Deşi era intransigent, dur şi tăios cu supuşii săi, se 
potolea ca prin farmec în prezenţa ei. Nepoata sa era pe primul 
loc, chiar înaintea Helenei. 

Mulţumit că fata se liniştise, se întoarse la treburile sale. 

Helena se apropie de balustrada palierului şi strigă: 

— Glafira! Glafira! 

O uşă de serviciu care dădea în sala cea mare se deschise şi 
jupâneasa casei apăru. Obeză, cu faţa rotundă, ochii rotunzi şi 
gura rotundă, gâfâia, legănându-se uşor la fiecare pas, ca o rață. 

— Da, doamnă? 

— Cheamă-le pe Paraska, Natalia şi Larisa şi veniţi repede să 
faceţi bagajele domnişoarei! 

— Bine, doamnă! 

Glafira ieşi să îndeplinească poruncile. 

In camera ei, Alexandra se îndreptă spre cufărul pus lângă 
uşă. II adusese de la Roma, dar, preocupată de problemele ei 
sentimentale, nu avusese nici răgazul, nici dorinţa de a-l 
deschide. 

Săltă capacul. Deodată, chipul i se lumină. Deasupra hainelor, 
împăturite cu grijă, pe care le purtase la pension, se afla o cutie 
lunguiaţă din piele de Cordoba. O luă din cufăr, o puse pe pat şi 
scoase din ea un tablou micuţ. Pânza o înfăţişa pe ea, fiind 
pictată de Giulio Romano. Alexandra îl cunoscuse la Roma. 
Insoţită de tatăl ei, care o dusese să viziteze Capela Sixtină şi să 
admire minunatul plafon pictat de Michelangelo, tocmai părăsea 
Vaticanul când se întâlniseră cu tânărul artist. Mare amator de 
artă, episcopul Losowski îl stima pe Romano de când Rafael i-l 
prezentase ca pe unul dintre cei mai buni discipoli ai săi. Copleşit 
de comenzile Sfântului Scaun şi ale numeroşilor şi bogaţilor lui 
clienţi, Rafael îl punea deseori pe Romano să-l ajute. Acolo, în 
faţa bazilicii Sfântul Petru, Giulio Romano, fascinat de chipul 
Alexandrei, îi ceru respectuos prelatului îngăduinţa de a face 


8 


- MIRCEA BURADA ŞI VINTILĂ CORBUL - 


portretul tinerei. Flatat de interesul arătat de Romano, Losowski 
acceptă. Această propunere îi făcu o plăcere imensă Alexandrei, 
care poză sub supravegherea unei bătrâne guvernante spaniole. 

— Mătuşă Helena, vino puţin, te rog, să vezi ceva! 

Helena încremeni, cu răsuflarea tăiată. 

— Dumnezeule, ce minunăţie! Dar asta eşti tu, vrăbiuţo! 

Mătuşa se grăbi să-şi cheme soţul, care se extazie la rândul 
său în faţa portretului. 

— Splendid! N-am mai văzut niciodată un portret aşa frumos! 
Cine l-a făcut? 

Alexandra zâmbi mândră. 

— Un artist roman, foarte cunoscut acolo. 

— Pictura asta parcă te vrăjeşte! spuse mătuşa Helena. Nu ţi 
se pare? 

Kazimir se întoarse spre Alexandra şi îi făcu cu ochiul. 

— Frumuseţea te vrăjeşte întotdeauna, draga mea! 

— Nu, nu asta vreau să spun... E ceva ciudat... ceva misterios 
în pânza asta... 

— Adică? întrebă Kazimir. 

— N-aş şti s-o spun... 

Kazimir examină mai îndeaproape tabloul. 

— Ai dreptate! Mi se pare ciudată această oglindă convexă pe 
care pictorul a pus-o pe perete în faţa ta, Alexandra. In loc să-ţi 
reflecte chipul, ea redă ceva nedefinit... Curios, nu? 

Alexandra se întoarse la cufărul ei. 

— Şi acum, uite ce cadouri v-am adus! 

Desfăcu o rochie de stofă scumpă pentru Helena şi o eşarfă 
brodată cu aur pentru Kazimir. In timp ce se extaziau în faţa 
cadourilor, în odaie intră Glafira, urmată de Paraska, Natalia şi 
Larisa, trei cameriste tinere şi drăguţe, care lăudară şi ele 
portretul Alexandrei. 

— Parcă ar fi o pictură italiană! spuse Larisa. 

Observaţia ei nu avea nimic surprinzător. Larisa, ca şi Natalia 
şi Glafira, era de origine nobilă. Părinţii lor, sărăciţi de războaie, 
de luxul desfrânat şi de pasiunea pentru jocul de cărţi, care 
făcea ravagii în rândul aristocraților, îşi sileau odraslele să 
accepte slujbe umilitoare, dar care măcar le asigurau existenţa. 

Nenumărate erau marile case nobile în care rudele sărace, 
scăpătate, mişunau ca într-un furnicar. In unele castele existau 


9 


- ROXELANA ŞI SOLIMAN - 


sute de servitori de origine nobilă sau nu, care îşi slujeau 
stăpânii şi pe invitaţii acestora. Meseria armelor, caracteristică 
vechii vasalităţi, degenerase în cea a servitului. 

— Te-ai hotărât unde îţi agăţi portretul? întrebă Kazimir. 

— Încă nu! Vreau să-l iau cu mine! E talismanul meu! 

— Foarte bine! aprobă mătuşa Helena. 

Inţelesese intenția nemărturisită a Alexandrei de a-şi 
impresiona prietenele cu povestea tabloului. Era totodată şi o 
mică revanşă către cea care-i furase bărbatul adorat. 

— Acum trebuie să ne grăbim! continuă mătuşa Helena. 

Cameristele deschiseră cele două şifoniere ale Alexandrei, de 
unde scoaseră rochiile, mantourile, şalurile şi pantofii pe care le 
aşezară cu grijă în cele două cufere. Rochiile de bal comandate 
la Roma avură parte de un tratament special. Doi servitori luară 
cuferele, după care toată lumea se retrase. 

Rămasă singură, Alexandra se mai studie o dată în oglindă şi 
îşi dădu cu ruj pe buze. 

Rochia de voiaj îi venea de minune. Avea să facă furori la 
familia Jablonowski. In sfârşit gata, se îndreptă spre uşă. 
Deodată, sufletul îi fu tulburat de o tristeţe inexplicabilă, fără 
nicio legătură cu problemele ei sentimentale. Cuprinse cu o 
privire circulară întreaga odaie, patul cu coloane, masa de 
toaletă, oglinda de argint lustruit adusă de tatăl ei de la Roma, 
cele câteva cărţi cu legătură masivă, înşiruite pe un raft, 
fereastra deschisă ce dădea în grădina presărată de trandafiri, 
apoi părăsi cu părere de rău această cameră care fusese a ei 
vreme de cincisprezece ani. Pe palier, privi îndelung, de sus, 
vasta sală centrală a castelului. Tot ce se afla în această casă îl 
evoca pe tatăl ei: masa lungă de nuc cu două suporturi verticale, 
folosită la banchete, scaunele în x cu spătare pe care era 
sculptat blazonul familiei Losowski, bufetul tipic florentin, de 
proporţii riguroase şi cu decoraţiuni de o mare fineţe. Tot acest 
ansamblu era dominat de portretul episcopului stând în jilţ, cu 
toiagul pastoral în mână. 

Alexandra se auzi chemată. 

— Vin acum! strigă ea, şi cobori scara în fugă. 


Convoiul era gata să pornească. Alexandra văzu trăsura lucind 
în soare şi atelajul ei de patru cai care băteau din copite, apoi 


10 


- MIRCEA BURADA ŞI VINTILĂ CORBUL - 


căruţa care le transporta pe Glafira şi pe cele trei cameriste, 
urmată de o alta, încărcată de saltele, cearşafuri, perne şi pături. 
Urmau căruțele cu bagaje, dintre care cuferele, de toate 
mărimile, erau atât de grele încât trebuiau trase de cai mari şi 
puternici. Căruţa cu provizii — cea din urmă — era plină de 
alimente, îndeosebi carne şi peşte sărate, să nu se strice la 
căldură. 

O escortă de patruzeci de servitori călare, cu toţi bine 
înarmaţi, veghea la siguranţa stăpânilor, deoarece drumurile 
erau pline de bandiți, dezertori şi hoarde de tătari care pândeau 
prăzile lipsite de apărare. 

Alexandra se urcă în trăsura suspendată pe curele groase, ce 
se afla în fruntea cortegiului, şi se instală pe banchetă, în faţa 
rudelor ei. 

— Mă întreb dacă losif o să poată veni la nunta Anei... 

— Cu siguranţă, răspunse Kazimir. 

In scurt timp, el adormi şi începu să sforăie zgomotos. 

Noaptea se lăsă în timp ce pătrundeau într-un codru întins. 
Gărzile călare aprinseră făclii ce aruncau o lumină roşiatică peste 
trunchiurile mestecenilor şi conturau umbre mişcătoare pe 
covorul de frunze uscate. Acest spectacol feeric mai domoli puţin 
dispoziţia mohorâtă a Alexandrei. 

Ştia că era aşteptată la familia Jablonowski cu o vie 
curiozitate, că anumite persoane aveau să-i pândească reacţiile 
de îndrăgostită părăsită. Altele pariaseră că nici nu va veni. Cei 
mai mulţi savurau cu anticipație o eventuală confruntare dintre 
ea şi Ana sau măcar o scenă între ea şi Stanislas. Alexandra 
zâmbi. Nimic din toate acestea nu avea să se întâmple, fiindcă 
alesese altă tactică. 

inţelegea acum de ce o trimisese tatăl ei în Italia. Ambianţa 
rafinată a Romei, pensionul în care învățase manierele alese, 
saloanele elegante ale lumii aceleia orgolioase şi exclusiviste ce- 
şi dicta moda şi cultura Europei Occidentale o căliseră. Tot acest 
anturaj distins şi pervers îi inculcase o perfidie şi o ipocrizie care 
o făceau invulnerabilă faţă de atacurile cele mai viclene, de 
falsele prietenii şi de cuvintele amăgitoare ce ascundeau în 
realitate veninul cel mai periculos. In Polonia, manierele ei 
păreau afectate, artificiale, impregnate de o superioritate 
stânjenitoare pentru cei care o cunoşteau şi o frecventau. Nu era 


11 


- ROXELANA ŞI SOLIMAN - 


acceptată decât pentru că era fiica unui personaj care trebuia 
respectat. 


12 


- MIRCEA BURADA ŞI VINTILĂ CORBUL - 


2 


Vreme de patru zile, convoiul străbătu sate, trecu prin vaduri 
cursuri de apă, parcurse păduri, se întâlni cu alţi călători bogaţi 
şi mai puţin bogaţi, cu ţărani şi călugări, cu vagabonzi şi chiar cu 
soldaţi dezertori, care se îndepărtau grăbiţi. Numărul lor era prea 
mic pentru a ataca un cortegiu atât de bine apărat. 

Drumul se aglomera acum cu trăsuri, căruţe, litiere şi nobili 
cavaleri călare, înconjurați de suite numeroase şi elegante. 
Mulțimea aceasta dovedea că până la locuinţa familiei 
Jablonowski nu mai era mult. 

Când castelul se profila în zare, Alexandra simţi o strângere de 
inimă. Era un imens edificiu medieval fortificat, dominat de un 
donjon gigantic ce părea să atingă cerul. Pe zidurile 
impunătoare, străjuite de turnuri flancate de creneluri festonate, 
fluturau  stindardele familiei Jablonowski. Spectacolul era 
impresionant. 

Unchiul Kazimir contempla vasta citadelă. 

— Toate bastioanele şi fortificațiile astea, ieri de necucerit, nu 
ar putea rezista astăzi la câteva salve de artilerie. Marea putere 
a familiei Jablonowski ar fi lesne de atacat. 

— De necucerit sau nu, zidurile astea au în ele ceva semeţ, 
splendid! spuse mătuşa Helena, care desluşise invidia ascunsă în 
spatele aprecierilor tehnice ale soţului ei. 

Mulțimea invitaţilor era atât de mare, încât convoiul lor fu 
nevoit să aştepte mai mult de jumătate de oră până să treacă 
podul mobil lăsat peste şanţurile cu apă. Pe apa negricioasă, 
încreţită uşor de un vânticel ce adia dinspre est, pluteau ici şi 
colo straturi de alge verzi. Intrarea în curte semăna cu un tunel, 
atât de groase erau meterezele. 

La capătul curţii principale, Zbygniew, fiul mai mare al lui 
Jablonowski, îi întâmpina pe invitaţi la baza scării de onoare şi îi 
saluta în numele tatălui său, în timp ce un majordom, cu 
blazonul familiei brodat cu aur pe livrea, la piept, anunţa numele 
şi titlul fiecăruia. Bătrânul prinţ Jablonowski nu îi întâmpina 
personal decât pe şefii caselor princiare şi pe capetele 
încoronate. Zbygniew îi salută cu o politeţe rece pe cei trei 
Zolkiewsi, dar, la vederea Alexandrei, aerul său semeţ şi 


13 


- ROXELANA ŞI SOLIMAN - 


întrucâtva ţeapăn se îndulci. Când majordomul anunţă numele 
tinerei, prinţul se înclină cu o admiraţie deloc ascunsă. 

— Domnişoară, i-am auzit pe mulţi lăudându-vă frumuseţea, 
dar constat că realitatea le depăşeşte aprecierile. Dacă aş fi fost 
Paris, v-aş fi ales în locul Elenei, şi războiul Troiei nu ar mai fi 
avut loc. 

Incântată de o primire atât de călduroasă şi hotărâtă să 
profite de acest prilej neaşteptat, Alexandra zâmbi cu o graţie 
seducătoare, în timp ce mâna pe care i-o strângea tânărul 
Jablonowski făcu să freamăte sufletul acestuia. 

— Prinţe, mă flataţi! 

— Trebuie oare să jur în faţa lui Dumnezeu că vorbele mele nu 
fac decât să-mi exprime cea mai sinceră convingere? 

— Mă copleşiţi, prinţe! 

— Prietenii îmi spun Zbygniew. Aş fi foarte fericit dacă m-aţi 
accepta printre cei care vă sunt cât se poate de devotați. 

După câteva complimente adresate mătuşii Helena şi soţului 
ei, se întoarse din nou spre Alexandra. 

— Am plăcerea, domnişoară, să vă dau o veste bună. 
Monseniorul Josef Losowski este aşteptat dintr-o clipă într-alta. 

Apoi se adresă celor trei interlocutori: 

— Vă rugăm să fiţi prezenţi în sala cea mare înainte de lăsarea 
serii pentru a-l întâmpina şi saluta pe rege! 

Majordomul îi făcu semn unui servitor, care îi rugă umil pe cei 
trei Zolkiewski să-l urmeze. Urcară scara cu trepte de piatră 
tocite de nenumărați paşi şi traversară o sală imensă cât naosul 
unei catedrale, apoi ajunseră la etajul întâi şi străbătură un 
labirint de coridoare pe laturile cărora se aflau numeroase uşi 
decorate cu arabescuri de fier forjat. In cele din urmă, se opriră 
în faţa a două uşi. 

— Această odaie este rezervată înălţimii Voastre şi doamnei, 
soţia dumneavoastră, iar aceasta este a dumneavoastră, 
domnişoară, adăugă el, adresându-i-se Alexandrei. E suficient să 
trageţi acest cordon pentru ca personalul de serviciu să 
răspundă apelului dumneavoastră. 

Valeţi precedaţi de Glafira şi Paraska aduseră cuferele 
Alexandrei, după care se retraseră. 

Rămasă singură cu Glafira, Alexandra începu să se dezbrace. 

— O baie o să-ţi facă bine după tot drumul ăsta, scumpa mea, 


14 


- MIRCEA BURADA ŞI VINTILĂ CORBUL - 


spuse Glafira, care descheie corsajul tinerei. 

— Bună idee! spuse Alexandra. Porunceşte să aducă apă 
caldă! 

Patru valeţi aduseră o cadă de lemn şi căldări cu apă caldă. 

— Ce rochie doreşte domnişoara în seara asta? întrebă 
Paraska, aranjând lucrurile stăpânei sale într-un şifonier masiv şi 
sculptat, ceea ce constituia o noutate remarcabilă în Polonia, 
unde oamenii se mulţumeau cu cufere de lemn mai mult sau mai 
puţin împodobite. 

— Cea mai frumoasă, fiindcă în seara asta vreau să strălucesc 
ca o stea, spuse Alexandra cu vioiciune. 

Se vedea deja străbătând sala cea mare la braţul lui 
Zbygniew, urmărită de privirile invidioase ale tuturor. 

intinsă în cadă, lăsându-se în voia reveriei, Alexandra se 
vedea deja centrul de atracţie al invitaţilor. Regele însuşi îi 
solicita un dans. Umbrită de strălucirea sa, mireasa, exasperată, 
se ascundea într-un colţ, uitată de toţi. Doar Stanislas, întunecat, 
rămânea alături de ea. 

Glafira o smulse din reverie. 

— E vremea să te îmbraci, îi spuse ea. 

Goală, Alexandra trecu în faţa oglinzii de argint şlefuit agăţată 
între două ferestre. Işi studie silueta, rotunjimile, zvelteţea, tenul 
proaspăt, sânii mici şi tari, pântecele neted, picioarele lungi, 
perfect proporţionate. 

La pension era lipsită de această plăcere, în primul rând 
fiindcă nu existau oglinzi, şi apoi pentru că regula o obliga să se 
spele păstrându-şi cămaşa pe ea. 

— Sunt frumoasă! spuse Alexandra, cu ochi strălucitori. Nu-i 
aşa, Glafira? 

— Sunteţi cea mai frumoasă! se extazie Paraska. 

— Cea mai frumoasă dintre cele mai frumoase! supralicită 
Glafira care, în sinea ei, era geloasă pe camerista aceasta tânără 
care se băga în toate fără să fie poftită. 

— Tot n-am înţeles ce rochie trebuie să vă pregătesc pentru 
seara aceasta, domnişoară! exclamă Paraska. 

Fata nu reuşea să se hotărască. 

— Cea galbenă! Nu... Cea verde! Da! Cea verde!... Nu... Cea 
mov!... Nu! Ah, nu reuşesc să mă hotărăsc... A, da! O să-mi pun 
rochia de tafta roşie în tonuri schimbătoare, pe care mi-a adus-o 


15 


- ROXELANA ŞI SOLIMAN - 


tata de la Roma! 

— Rochia asta parcă arde ca o făclie! spuse Glafira. O să 
atragă până şi privirile regelui! 

Alexandra zâmbi, satisfăcută. Era gata când uşa se deschise şi 
mătuşa Helena, splendidă într-o toaletă verde de culoarea sticlei, 
purtând toate bijuteriile familiei Zolkiewski, intră urmată de soţul 
ei, îmbrăcat şi el în ţinută poloneză de gală. După o modă 
lansată de nemți, aceasta era alcătuită din două feluri de robe 
de catifea, cu brandenburguri tesute cu aur, care se 
suprapuneau, lungi până la genunchi. Mânecile largi cu nasturi 
de aur, despicate până la coate, o eşarfă de mătase acoperită 
parţial de o centură de piele de care era prinsă o sabie 
încovoiată îi dădeau un aer marţial, subliniat de mustaţa căzută 
în colţuri. 

— Eşti minunată, Alexandra! spuse mătuşa Helena, care o 
privi drăgăstos. 

Fermecat, unchiul Kazimir îşi sorbea din ochi nepoata, ca şi 
cum abia i-ar fi descoperit frumuseţea. O toaletă nouă, o 
bijuterie exotică, un detaliu insignifiant o transformau, făcând-o 
şi mai frumoasă. 

— Să coborâm! spuse el. Regele trebuie să sosească dintr-o 
clipă într-alta. 

Kazimir o luă înainte, aşa cum se cuvenea. Apariţia 
Alexandrei, care cobora încet scara, fără a privi treptele, făcu 
senzaţie. Printre toţi aceşti oameni, desluşea câteva chipuri 
cunoscute: Zbygniew şi Ana Jablonowska, însoţită de Stanislas 
Zamoyski. 

Trecu pe lângă două prietene de-ale Anei, Janina şi Antonia, 
pe care le cunoştea de multă vreme, dar pe care le dispreţuia 
din cauza caracterului lor urât. Cu o mişcare uşoară din cot, care 
nu-i scăpă Alexandrei, Janina îi făcu semn vecinei sale, adăugând 
totodată îndeajuns de tare pentru a fi auzită: 

— Antonia, ia te uită cine a venit! 

— Dar ce caută aici? întrebă Antonia, şocată. Ce tupeu! 

Zbygniew înaintă pentru a o întâmpina pe Alexandra la baza 
scărilor şi ea îl răsplăti cu cel mai frumos zâmbet, punându-şi 
uşor mâna pe alui. 


Alexandra era conştientă de efectul pe care îl produsese 


16 


- MIRCEA BURADA ŞI VINTILĂ CORBUL - 


intrarea ei teatrală. Stanislas Zamoyski o privea cu amărăciune, 
uitând de prezenţa viitoarei sale soţii aflate lângă el. Bijuteriile 
care o împodobeau pe Ana nu reuşeau decât să-i sublinieze 
banalitatea trăsăturilor, rigiditatea ţinutei şi silueta deformată de 
şoldurile prea largi şi de sânii prea grei. 

Janina şi Antonia păliră de invidie. 

Urmat de Kazimir şi de Helena, Zbygniew o conduse pe 
Alexandra către prinţul Adam Jablonowski, care se întreținea cu 
câţiva invitaţi. 

— Tată, dă-mi voie să ţi-o prezint pe Alexandra Losowska, fiica 
monseniorului Losowski. 

— Incântat, domnişoară! E o adevărată plăcere pentru mine 
să o cunosc pe fata unui mare patriot şi a unui mare prieten! 

— Bună seara,  prinţe!  Vorbele dumneavoastră mă 
impresionează profund. Ţin să vă mulţumesc pentru amabila 
dumneavoastră invitaţie şi să-mi exprim urările de bine pentru 
căsătoria Anei. 

— Vă mulţumesc, domnişoară! 

— Le cunoaşteţi, prinţe, pe rudele mele, domnul şi doamna 
Kazimir Zolkiewski? 

Prinţul arboră un zâmbet protocolar. 

— Bineînţeles, domnişoară! 

Fuseră schimbate salutări şi politeţuri de circumstanţă, în timp 
ce valeţii serveau cupe cu vin. 

Un ofiţer de ordonanţă se apropie în goană de prinţ şi îi 
transmise cu glas scăzut o veste pe care acesta se grăbi să o 
dea invitaţilor săi: 

— Prieteni, a sosit Maiestatea Sa! 

Urmat de locotenenţii săi, se îndreptă spre ieşire pentru a-l 
întâmpina pe suveran. Zbygniew îi făgădui Alexandrei că se vor 
reîntâlni în scurt timp şi se grăbi să se alăture tatălui său. 
Kazimir şi Helena se amestecară cu ceilalţi musafiri, printre care 
descoperiră cu bucurie vechi cunoştinţe. 

La rândul ei, Alexandra se văzu înconjurată de trei prietene: 
Eva, Wanda şi Danuta. Incântate, acestea o felicitară pentru 
toaleta ei splendidă şi pentru intrarea impresionantă pe care şi-o 
făcuse. Eva îi lăudă curajul de a fi venit pe un teren atât de ostil. 
Danuta nu se putu împiedica să-l condamne pe Stanislas pentru 
comportamentul său de neiertat fată de Alexandra. 


17 


- ROXELANA ŞI SOLIMAN - 


Spre uluirea celor trei prietene ale sale, Alexandra se scuză şi, 
răsucindu-se pe călcâie, se apropie de Ana şi de logodnicul ei. 
Arborând cel mai afabil zâmbet, ea îşi exprimă urările de bine. 
Cu un aer superior, Ana îi mulţumi, schiţând o grimasă vag 
ironică. Jenat, Stanislas încerca disperat să-şi ascundă 
tulburarea. 

Un cor răsunător de trompete anunţă că suveranul sosise în 
sfârşit. În sala cea mare, cu coloane împodobite cu blazoanele şi 
stindardele familiei Jablonowski, musafirii se dădură la o parte, 
formând un şir dublu de doamne frumoase şi de nobili îmbrăcaţi 
luxos, de la intrare şi până la o estradă unde trei jilţuri cu spătar 
înalt îi aşteptau pe suverani. 

Maestrul de ceremonii îşi făcu apariţia, lovi cu bastonul cu 
măciulie de aur lespezile de piatră şi anunţă: 

— Regele şi regina! 

Sigismund |, regele Poloniei şi mare duce de Lituania, având-o 
în dreapta pe regina Bona, intră solemn. Sobrietatea costumului 
său nu şocă pe nimeni. Toată lumea cunoştea disprețul pe care îl 
avea faţă de luxul extravagant şi de bijuteriile prea stridente. 
Deşi trecuse cu mult de cincizeci de ani, nu-şi arăta vârsta. In 
schimb, tânăra regină nu era insensibilă la rochiile frumoase şi la 
pietrele preţioase, fără a cădea totuşi în ridicolul doamnelor 
nobile ce se îmbrăcau excesiv şi îşi etalau pe pieptul masiv, ca 
nişte perne de catifea, kilograme de bijuterii. Regina, care era 
fiica lui Giani Sforza, ducele de Milano, îşi datora rafinamentul 
originii italieneşti. 

La trecerea lor, curtenii făceau reverenţe la care regele 
răspundea înclinând uşor capul, în timp ce tânăra regină îşi 
răsplătea supuşii cu un zâmbet afabil. 

Maestrul de ceremonii lovi din nou cu bastonul în podea şi 
anunţă: 

— Regele Ludovic al II-lea al Ungariei şi al Boemiei! Excelenţa 
Sa contele loan Zâpolya, guvernatorul Transilvaniei! 

Tânărul suveran al Ungariei, care era, ca şi unchiul său 
Sigismund, un Jagellon, purta haine magnifice ţesute cu aur. 
Orgolios şi emfatic, intră cu un pas alert, urmat îndeaproape de 
un personaj zvelt, arătos, cu chip aristocratic. 


Prinţul Adam Jablonowski îşi urma fericit, satisfăcut şi mândru 


18 


- MIRCEA BURADA ŞI VINTILĂ CORBUL - 


oaspeţii regali. Era fericit că îi oferă fiicei sale Ana o asemenea 
nuntă; era satisfăcut fiindcă niciodată casa lui nu mai adăpostise 
atâtea capete încoronate laolaltă şi era mândru deoarece ştia că 
Sigismund folosea nunta aceasta ca paravan pentru o întâlnire la 
vârf cu suveranii şi prinții Europei Centrale. 

Sigismund, regina Bona şi Ludovic al II-lea se aşezară în 
jilţurile lor. Rămas în picioare, loan Zápolya se puse în dreapta 
regelui Poloniei, care se adresă musafirilor: 

— Ne aflăm aici ca să năşim uniunea a două familii pentru 
care avem o mare preţuire, Jablonowski şi Zamoyski. Căsătoria 
lui Stanislas cu Ana ne face plăcere şi ne umple inimile de 
încântare. 

— Trăiască regele! strigă Adam Jablonowski. 

— Trăiască regele! reluară curtenii în cor. Trăiască regele! 

Sigismund continuă: 

— Augustul meu nepot, Ludovic al II-lea, regele Ungariei, a 
avut amabilitatea de a ne însoţi, ca şi contele Zâpolya. 

Apoi, prinţul Jablonowski îi invită să înainteze unul câte unul 
pe tinerii nobili care aveau privilegiul de a-i fi prezentaţi regelui. 

Când veni rândul Alexandrei, Zbygniew îi oferi braţul şi o 
conduse în faţa suveranilor, după care se retrase păşind cu 
spatele. 

Sigismund Îi adresă cu bunăvoință cuvântul fiicei 
monseniorului Losowski, punându-i chiar câteva întrebări despre 
Roma, vrând să ştie dacă tavanul Capelei Sixtine era atât de 
extraordinar pe cât se spunea. Glasul blând al fetei, farmecul ei, 
limbajul rafinat îl cuceriră pe rege. Regina Bona asculta cu 
încântare cuvintele Alexandrei care glorificau Italia, artiştii şi 
cultura ei şi care exprimau o dragoste pasionată pentru această 
ţară. 

Ana era furioasă. Atenţia acordată de suverani Alexandrei, 
conversaţia lor, care dură câteva minute, ceea ce constituia o 
onoare neobişnuită în cursul unei ceremonii de prezentare, 
făcură să i se urce sângele la cap. Aruncă o privire înfuriată în 
direcţia lui Zbygniew care, fără a se sinchisi de animozitatea ei, 
savura succesul protejatei sale. Ludovic al II-lea, care părea să 
plesnească de orgoliu, nu-i adresă deloc cuvântul fetei. In 
schimb, loan Zápolya îi zâmbi Alexandrei cu o sinceră simpatie. 

Fata făcu o ultimă reverență şi îşi reluă locul lângă Zbygniew. 


19 


- ROXELANA ŞI SOLIMAN - 


Din pricina orei târzii şi a oboselii provocate de călătorie, îi 
explică tânărul prinţ, regele hotărâse să se retragă mai devreme, 
iar, în calitate de gazdă, el trebuia, ca şi tatăl său, să se pună la 
dispoziţia lui. Regretând că nu-i mai poate ţine companie, el îşi 
exprimă speranţa de a o revedea a doua zi dimineaţă, în timpul 
partidei de vânătoare cu hăitaşi oferite de Jablonowski în cinstea 
suveranului lor. Apoi, după ce îi ură noapte bună, Zbygniew se 
retrase. 


Primele luciri ale zorilor luminau împrejurimile, scoțând la 
iveală pădurea din imediata apropiere, ceața ce adăsta peste 
câmpii şi vasta esplanadă amenajată din faţa castelului, unde se 
adunau vânătorii. Micul-dejun, servit pe mese înşirate pe iarbă, 
era extrem de bogat. 

Alexandra întâlni privirea Anei, aflată ceva mai departe, de 
cealaltă parte a mesei, şi o salută, pentru a-şi sublinia o dată în 
plus prezenţa. Ana îi răspunse înclinând scurt din cap. 
Bunăvoinţa afectată a Alexandrei aţâţă furia Anei, care regreta 
amarnic că refuzase întotdeauna să înveţe să vâneze. Oare 
Stanislas, care participa la această vânătoare, nu va profita de 
ocazie pentru a se întâlni cu Alexandra? 

Logodnicul ei stătea de vorbă cu loan Zâpolya şi cu câţiva 
tineri nobili aflaţi în jurul unui adolescent cu ţinuta semeaţă, 
chipul sever şi bărbia groasă şi proeminentă ale Habsburgilor. 
Persoana lui emana o autoritate ce li se impunea tuturor. 

Din când în când, Stanislas arunca pe furiş priviri scurte spre 
Alexandra, având grijă să nu fie observat de Ana, pe care gelozia 
o făcea să fie extrem de vigilentă. 

Zbygniew se apropie de Alexandra, aducând de căpăstru un 
pur-sânge arab cu o coamă bătând în roşu. După ce schimbară 
complimentele de rigoare, Alexandra se extazie de frumuseţea 
calului. 

— L-am ales pentru dumneavoastră! spuse tânărul prinţ. 

Incântată, Alexandra îi mulţumi pentru amabilitate. Prinţul tinu 
să o pună în gardă la adresa pericolelor ce îi pândeau pe 
vânători în această pădure întinsă şi minunată de mesteceni. 
Numeroşii mistreți care mişunau pe cuprinsul ei îi atacau uneori 
pe hăitaşii şi pe vânătorii cei mai experimentați şi îi ucideau 
spintecându-i. 


20 


- MIRCEA BURADA ŞI VINTILĂ CORBUL - 


Alexandra îl asigură că ştia la ce să se aştepte. Tatăl şi unchiul 
ei o duseseră la numeroase vânători cu hăitaşi şi o învăţaseră 
chiar să urmărească cerbii, căprioarele şi chiar mistreţii. 

Apoi, îl întrebă pe Zbygniew cine este tânărul ce domina 
grupul în care se afla Stanislas. 

— Este Alteța Sa Imperială, arhiducele Ferdinand de 
Habsburg. 

— Fratele mai mic al împăratului Carol Quintul? 

— Chiar el! A sosit aseară târziu. 

Hăitaşii care cercetaseră terenul şi marcaseră traseul cu 
ajutorul crengilor rupte se întoarseră şi dădură raportul şefului 
lor. Acesta făcu o plecăciune solemnă în faţa regelui şi îi dădu 
raportul final. 

După ce duhovnicul familiei Jablonowski binecuvântă grupul 
vânătorilor, la un semn al bătrânului prinţ sunară goarnele. 
Eliberaţi din lesă, câinii răi, cu colţi puternici se puseră în 
mişcare o dată cu hăitaşii. Câinii mirosiseră deja urmele 
vânatului. Lătrăturile lor, tropăitul cailor, strigătele vânătorilor 
aţâţaţi de cavalcada frenetică, sunetele asurzitoare ale goarnelor 
se amestecau într-un vacarm amplificat de ecourile pădurii, ce 
ajungea până departe, răspândind panica printre sălbăticiunile 
mai mari sau mai mici, stârnind stoluri întregi de păsări speriate. 

Alexandra îşi îndemna cu cravaşa calul care îi urma 
îndeaproape pe câini. In timp ce grupul vânătorilor pătrundea tot 
mai adânc în inima codrului, Stanislas se apropie ca din 
întâmplare de Alexandra şi îi făcu semn să-l urmeze, după care 
se îndepărtă treptat spre dreapta, pentru a nu fi observat de 
camarazii săi, fiind sigur că fata îl va asculta. Alexandra zâmbi 
răutăcios şi continuă să înainteze pe traseul marcat de crengile 
rupte. 

Dezamăgit, Stanislas se întoarse lângă ea. 

— Alexandra, vreau să stăm de vorbă! strigă el îndeajuns de 
tare ca să acopere zgomotul copitelor. 

— Viitoarea ta soţie e de acord? 

— Alexandra, te rog! Termină cu ironiile! 

Ajuns în dreptul fetei, Zbygniew îl împiedică prin prezenţa sa 
pe Stanislas să-şi continue tentativele. Acesta dădu pinteni 
calului şi se îndepărtă. 

Goarnele sunară Vo/ce l'est. 


21 


- ROXELANA ŞI SOLIMAN - 


Zbygniew exclamă: 

— Haidem! Hăitaşii au depistat urmele animalului! 

— Vă urmez! răspunse Alexandra entuziasmată. 

Deodată, dintr-un pâlc masiv şi stufos de arbuşti cu crengi 
joase ieşi un mistreţ înnebunit de sunetul goarnelor şi de 
tumultul vânătorii şi, în goana sa oarbă, îi tăie calea Alexandrei, 
al cărei cal făcu un salt brusc şi se cabră aproape la verticală. 
Fata reuşi să se ţină în şa, dar calul îşi muşcă zăbala şi, speriat, 
se năpusti ca o săgeată în tufişuri, părăsind traseul. Alexandra 
încercă zadarnic să-l strunească. 

Zbygniew îşi dădu seama că Alexandra pierduse controlul 
calului şi se repezi după ea, dar nu fu singurul martor al 
întâmplării. Stanislas şi contele loan Zâpolya se năpustiră şi ei pe 
urmele calului care o luase razna. 

Alexandra încercă să tragă de hăţuri, dar eforturile sale fură 
zadarnice. Calul sări peste un tufiş şi ateriză de partea cealaltă, 
continuându-şi goana. Nişte rămurele o plesniră peste faţă, 
smulgându-i pălăria. Calul galopa nebuneşte. 

Zbygniew era măcinat de remuşcări, fiindcă îşi amintise că 
armăsarul pe care i-l alesese Alexandrei fusese rănit în urmă cu 
doi ani de un mistreţ şi era deopotrivă îngrozit la gândul că 
ramurile copacilor o puteau desfigura, dezechilibra şi chiar 
schilodi. Mai ştia că în direcţia în care o luase calul se afla o râpă 
adâncă. Preţ de o clipă, îşi imagină trupul plăpând al Alexandrei 
pe fundul gropii, zdrobit sub greutatea calului. 

Zărindu-l pe Zápolya, care galopa alături de el, îi strigă: 

— Trebuie să ne grăbim! Drept în faţă e o râpă! 

Zâpolya făcu semn că a înţeles. Şi dădu pinteni calului, care 
ţâşni înainte. 

O clipă de neatenţie îl făcu pe Zbygniew să dea peste o 
creangă care îl lovi în plin peste piept. Călărețul se prăbuşi la 
pământ. O durere cumplită în umăr îl făcu să se 
schimonosească. Mai mult ca sigur că îşi rupsese clavicula. 

Alexandra, orbită de crengile care o plesneau peste obraji, îi 
sfâşiau hainele şi o loveau peste umeri, se aplecase peste coama 
calului ca să evite o cădere ce i-ar fi fost fatală. 

Cavaler cu experienţă, loan Zâpolya se strecura printre 
obstacole şi câştiga teren văzând cu ochii. Câteva clipe, şi ajunse 
în dreptul Alexandrei. Deodată, zări printre copaci râpa ce se 


22 


- MIRCEA BURADA ŞI VINTILĂ CORBUL - 


căsca la vreo sută de metri. Caii goneau unul lângă celălalt. Cu 
iscusinţă şi supleţe, Zápolya se apropie de fată şi întinse braţul 
liber ca să o prindă, dar armăsarul se smuci şi se îndepărtă. 
Zâpolya îşi repetă încercarea şi izbuti să o cuprindă pe Alexandra 
de mijloc şi să o tragă pe calul său, strângând-o la piept. 

Scăpat de povară, armăsarul îşi continuă galopul şi se năpusti 
în gol. 

Zâpolya îşi opri calul acoperit de sudoare la marginea 
prăpăstiei. Dându-şi seama de pericolul prin care trecuse, 
Alexandra îşi pierdu cunoştinţa. Ţinând-o în braţe, contele 
descălecă şi o întinse pe un strat de frunze uscate. Scoţând de la 
brâu o ploscă, îşi înmuie batista şi tamponă uşor fruntea şi obrajii 
zgâriaţi ai fetei, după care apropie plosca de buzele ei. Ea îşi 
recăpătă cunoştinţa şi, încă buimăcită, deschise ochii şi bău 
puţină apă. Induioşat de frumuseţea ei, contele se aplecă şi o 
sărută pe frunte. 

Ajungând lângă ei, Stanislas sări de pe cal şi se apropie de 
Alexandra. Văzându-l, ea îl sărută tandru pe Zápolya. 

— Monseniore, mi-aţi salvat viaţa! Nu ştiu cum să vă 
mulţumesc! 

— Domnişoară, sunt deja răsplătit. 

Asistând la această scenă, Stanislas simţi o strângere de inimă 
şi îşi dădu seama că sentimentele sale faţă de Alexandra erau 
neschimbate. 

— V-aţi rănit? Vă pot ajuta cu ceva? 

— Mulţumesc, sunt  teafără şi nevătămată graţie 
monseniorului. 

— Atunci mă duc să-l ajut pe Zbygniew, care s-a accidentat. 

Ros de gelozie, Stanislas încălecă şi se îndepărtă în trap săltat. 


23 


- ROXELANA ŞI SOLIMAN - 


3 


Stanislas nu fusese însă singurul martor al acestei scene 
cavalereşti. Antonia, care încă de la începutul vânătorii îi jurase 
Anei că îi va supraveghea viitorul soţ, sosi la timp pentru a 
surprinde sărutul dat de Alexandra contelui Zâpolya în semn de 
recunoştinţă şi totodată dezamăgirea lui Stanislas. Incântată, ea 
renunţă la vânătoare şi se grăbi să se întoarcă la castel pentru a- 
i comunica Anei ce văzuse. 

Astfel, cu rochia sfâşiată, cu părul răvăşit şi picioarele încă 
tremurânde, Alexandra se întoarse în odaia ei la destul timp 
după păţanie care, din cauza Antoniei, ajunse deformată la 
urechile mătuşii Helena. Versiunea Antoniei spunea că, sub 
pretextul frivol că armăsarul ei pornise în galop, fata s-ar fi izolat 
în pădure cu Zâpolya, pentru a se arunca în braţele sale. Gelos, 
Zbygniew i-ar fi urmărit şi l-ar fi provocat la duel pe guvernatorul 
Transilvaniei. Temându-se pentru viitorul lui cumnat, Stanislas 
sosise la faţa locului prea târziu pentru a evita rănirea gravă a lui 
Zbygniew de către conte. Adus la castel pe o targă, Zbygniew se 
zbătea între viaţă şi moarte. 

Mătuşa Helena stătea ca pe ghimpi. Gata să izbucnească în 
lacrimi, ea îşi reproşa amarnic că îi permisese Alexandrei să ia 
parte la vânătoare şi totodată era supărată şi pe Kazimir, care, 
furat de aventura cavalcadei, uitase să mai aibă grijă de nepoata 
sa, aşa cum promisese. 

Mătuşa Helena, care avea o preţuire deosebită pentru tânărul 
Jablonowski, era sigură că acesta se îndrăgostise la prima vedere 
de Alexandra. În schimb, Zápolya era un personaj ambițios, care 
râvnea la coroana Ungariei şi care jurase să rămână celibatar, 
pentru a se folosi de acest statut ca de un atu pentru atingerea 
ţelului său. Orice fată care spera să cucerească inima contelui se 
înşela cu desăvârşire. Se spunea că avea deja pe conştiinţă trei 
nefericite care se sinuciseseră. Dar cum să-i explice Alexandrei, 
o fată de cincisprezece ani, rănită în amorul propriu, că era o 
pradă uşoară pentru un individ fără scrupule ca Zâpolya? 

De cum strânse în braţe trupul plăpând al Alexandrei, Helena 
uită că îşi făgăduise să o admonesteze. Fără a mai pierde nicio 
clipă, fata îi povesti dintr-o suflare peripeţiile. Mătuşa Helena nu 


24 


- MIRCEA BURADA ŞI VINTILĂ CORBUL - 


o întrerupse, păstrându-şi pentru ea reticenţele. 

Alexandra era atât de satisfăcută, încât nici nu mai simţea 
durerea rănilor uşoare pe care le avea. Intâmplarea o slujise 
dincolo de aşteptări. 

Secondată de Glafira, Helena o ajută pe Alexandra să se 
dezbrace, îi spălă cu grijă umerii şi spatele zgâriat şi începu să o 
maseze cu o pomadă a cărei reţetă o ştia doar ea. Simţea sub 
mâini trupul delicat al Alexandrei care, docilă şi visătoare, se 
lăsa în voia ei fără ţipetele uşoare pe care obişnuia să le scoată 
cu asemenea prilejuri. Mătuşa Helena consideră momentul 
propice pentru a-i vorbi de primejdia reprezentată de loan 
Zâpolya şi era pe punctul de a aborda subiectul, când Eva, 
Wanda şi Danuta, surescitate, dădură năvală în odaie. 

În faţa Helenei, avântul lor se temperă brusc. Printr-o 
înţelegere imediată şi tacită, cele trei prietene se mărginiră la 
cuvintele politicoase de circumstanţă. 

Şireată, mătuşa Helena găsi modalitatea de a întoarce situaţia 
în folosul ei. După ce unse cu pomadă spatele nepoatei sale, o 
ajută să se îmbrace, apoi se duse în camera ei, spunându-i 
Glafirei să vină cu ea. Helena lăsă uşa întredeschisă, pentru a 
auzi confidenţele Alexandrei şi avu astfel confirmarea faptului că 
nepoata sa îi spusese adevărul şi totodată satisfacția de a afla că 
Alexandra nu simţea pentru Zápolya nimic altceva decât 
recunoştinţă. 

— Mai degrabă spune-ne dacă sărută bine? întrebă Danuta 
aţâţată. 

— N-aş putea să-ţi spun. M-a luat în braţe şi mi-a dat cel mai 
cast sărut pe frunte. 

Eva rosti visătoare: 

— Sărutul cast, cheia vrăjită care îi deschide bărbatului calea 
spre misterul femeii... 

Danuta insistă: 

— AŞ da zece ani din viaţă ca să mă sărute măcar o dată pe 
gură... 

Pradă obsesiei sale, Alexandra o întrerupse: 

— Merita să vedeţi ce figură a făcut Stanislas când m-a văzut 
sărutându-l pe Zâpolya. A plecat cu moartea în suflet. Sunt 
sigură că încă mă iubeşte. 

Afirmația aceasta fu revelatoare pentru Helena, care înţelese 


25 


- ROXELANA ŞI SOLIMAN - 


cu tristeţe că nepoata sa continua să-l iubească pe Stanislas. 
Firul gândurilor îi fu întrerupt de Paraska. Ea intră anunțând, cu 
răsuflarea tăiată: 

— Ma... Maiestatea Sa... regina! 

Silită să rămână la castel din pricina sarcinii înaintate şi 
informată de păţania Alexandrei, regina Bona îi făcu onoarea de 
a o vizita. Gestul acesta de bunăvoință o copleşi pe Alexandra, 
care simţi cea mai răutăcioasă plăcere văzându-le pe Ana şi pe 
Antonia printre doamnele care o însoțeau pe suverană. 

Interesul pe care regina îl acorda fiecărui amănunt al 
povestirii, volubilitatea spirituală a Alexandrei şi iscusinţa ei de a 
evidenția curajul lui Zápolya şi al lui Zbygniew, fără a uita să 
menţioneze prezenţa lui Stanislas, o exasperau pe Ana, care 
îndura cu greutate acest chin. 

Regina păşi înainte şi, preţ de o clipă, Ana avu impresia că 
suverana vrea să-i vorbească. Dar Bona Sforza trecu pe lângă ea 
fără a-i acorda nicio atenţie şi se opri în faţa portretului 
Alexandrei. Cu glasul ei melodios, identifică semnătura: 

— Giulio Romano! Felicitări, Alexandra! E un portret foarte 
frumos, draga mea! Excelent! 

Alexandra îi spuse povestea tabloului. Amuzată, regina 
mărturisi că Giulio Romano îi făcuse şi ei portretul. Un portret cu 
cheie... 

— Un portret cu cheie? se miră Alexandra, interesată. 

— Da! S-ar putea ca şi al dumneavoastră să aibă una... 

Fără a părăsi tabloul din priviri, Bona Sforza ceru mai multă 
lumină. Intrigată de imaginea enigmatică reflectată în oglinda pe 
care artistul o pictase în faţa chipului Alexandrei, suverana 
scoase din buzunar o lupă cu ramă de aur şi comentă: 

— Fii atentă, mica mea Alexandra, dacă vrei să te măriţi!... 

Atât cele trei prietene ale Alexandrei, cât şi Ana şi Antonia 
ciuliră urechile, în timp ce regina continua: 

— Rişti să dai peste un soţ gelos care te va închide într-un 
castel ca pe o pasăre în colivie... 

Alexandra simţi o strângere de inimă. 

— Pot să o întreb pe Maiestatea Voastră ce o face să spună 
acest lucru? 

— Oglinda convexă pictată de Romano... Pusă în faţa ta, ea îţi 
oglindeşte viitorul în viziunea artistului... Uită-te şi tu! 


26 


- MIRCEA BURADA ŞI VINTILĂ CORBUL - 


Alexandra luă lupa pe care i-o întinse regina şi examină cu 
atenţie detaliul indicat. De data aceasta, văzu limpede ceea ce 
nu desluşise cu ochiul liber. Imaginea, neclară la prima vedere, 
îşi dezvăluia secretul: în vârful unui turn rotund, în spatele unei 
ferestre zăbrelite, se desluşea chipul zâmbitor al unei fete... cu 
trăsăturile Alexandrei. 

Glasul blând al reginei se făcu auzit din nou. 

— În ciuda captivităţii, zâmbeşti. E semn de mulţumire. Uită-te 
la şanţuri, copila mea! 

incă tulburată de această descoperire, Alexandra îşi îndreptă 
privirile spre baza zidurilor. Acolo, zeci de oameni, cu chipurile 
deja schimonosite de rictusul morţii, încercau cu disperare să 
scape de înec. 

— Romano te vede învingându-ţi duşmanii, continuă Bona 
Sforza. Intriga va fi singura ta armă. 

Cuvintele reginei avură un efect straniu asupra Alexandrei. 
Bucuria i se spulberă brusc şi sufletul îi fu cuprins de o 
amărăciune grea, care îi umbri chipul. Fără a fi superstiţioasă, 
avu senzaţia că destinul îşi dăduse sentinţa; cu ce drept îşi 
îngăduise pictorul acesta italian să-i prezică viitorul? Doar nu îl 
întrebase nimic... Şi regina, de ce se încăpăţânase să descifreze 
un mister care nu îi aparţinea? Şi încă de faţă cu atâţia oameni... 
Cu siguranţă că Ana jubila... Ea, care avea să se mărite cu 
bărbatul pe care Alexandra îl iubea. O, Doamne! De ce trebuia să 
sufere atât? Alexandra era pe punctul de a izbucni în plâns, dar 
pentru nimic în lume nu şi-ar fi dezvăluit slăbiciunea în faţa 
reginei şi mai ales a rivalei sale. 

Mătuşa Helena, care înţelesese de la bun început ce se 
petrecea în mintea nepoatei sale, se rugă la Dumnezeu să-i dea 
puterea de a se stăpâni. Regina intui şi ea starea sufletească a 
Alexandrei şi se apropie de ea pentru a o linişti. Cu un gest 
tandru, luă în mâini chipul fetei şi o privi drept în ochi. 

— Nu trebuie să interpretezi greşit cuvintele mele, Alexandra! 
Gelozia este şi ea o dovadă de dragoste. Cu cât un giuvaer e mai 
nepreţuit şi mai minunat, cu atât îl păzeşti mai cu grijă. Bărbaţii 
fac la fel cu soțiile lor. Cu cât femeia este mai frumoasă, cu atât 
o păzesc mai abitir. Şi sentimentul acesta cunoaşte o violenţă 
sporită când este vorba de o regină. 

Afirmația aceasta trezi interesul Anei şi al doamnelor care o 


27 


- ROXELANA ŞI SOLIMAN - 


însoțeau pe suverană. 

— De o regină, Maiestate? întrebă Alexandra surprinsă. 

— Da, draga mea! Uită-te bine la detalii! Romano ţi-a pus pe 
cap o coroană regală! Te vede suverană! 

Apoi, regina Bona îi relată Alexandrei povestea propriului 
portret, pictat de acelaşi Giulio Romano. Pe vremea când artistul 
o imortalizase pe pânză, nici nu putea fi vorba de căsătoria ei cu 
regele Sigismund, din simplul motiv că regina Barbe, prima lui 
soţie şi sora lui Zâpolya, era încă în viaţă. Odată tabloul 
terminat, toată lumea lăudase talentul tânărului pictor şi 
frumuseţea modelului, fără a observa totuşi un amănunt 
minuscul care atrăsese atenţia lui Fausto, astrologul oficial al lui 
Sforza, ducele de Milano, tatăl Bonei. Augurul, care de altfel îi 
prezisese de multă vreme tinerei prințese că se va mărita cu un 
cap încoronat, fusese singurul care descifrase misterul. Faimosul 
detaliu îi îngăduise să descopere stema Poloniei. 


După plecarea augustei musafire, Alexandra rămase pe 
gânduri, în pofida pălăvrăgelii celor trei prietene care fabulau în 
jurul acestor profeţii stupefiante. 

Agasată de frivolitatea lor, mătuşa Helena le rugă cu 
amabilitate să o lase pe Alexandra să se odihnească. De data 
aceasta, nepoata ei îi mulţumi cu o privire complice. Voia să 
rămână singură. 

intinsă pe pat, cu ochii închişi, Alexandra fu cuprinsă de un 
cortegiu zăpăcitor de imagini ce se întrepătrundeau fără o logică 
aparentă şi fără să le poată controla. Chipul frumos al lui 
Stanislas fu alungat de apariţia capului blănos al canişului ei, 
care se pierduse cu un an în urmă. Mătuşa Helena luă locul lui 
Zbygniew, care fu substituit la rândul lui de banda de tâlhari care 
atacaseră fără succes diligenţa în timpul drumului de întoarcere 
al Alexandrei din Italia. Apoi revăzu pensionul, pe câteva novice, 
chipul tatălui ei şi episodul încheiat în braţele lui Zápolya. 
Tavanul Capelei Sixtine îi aminti de Giulio Romano şi de portretul 
său profetic. Dezvăluirile făcute de regina Bona îi lăsaseră un 
gust amar. 

Ce şansă avea să se mărite cu un rege? Cum probabilitățile 
îndeplinirii unei asemenea profeţii erau minime, risca să ajungă 
bătaia de joc a tuturor. 


28 


- MIRCEA BURADA ŞI VINTILĂ CORBUL - 


Deschiderea uşii, în pragul căreia apăru silueta impunătoare a 
episcopului Losowski, o făcu să deschidă ochii. Preţ de o clipă, se 
întrebă dacă tatăl ei se afla cu adevărat acolo. Glasul cald şi grav 
al prelatului îi spulberă însă ultimele îndoieli. 

— Alexandra! 

— Tată, în sfârşit! 

Alexandra sări din pat şi îl îmbrăţişă. Ochii i se umplură de 
lacrimi. 

— Tată, tată drag! Domnul fie lăudat! Eşti aici! Vai, tată, dacă 
ai şti... 

— Ştiu, copila mea, ştiu! Helena m-a pus la curent. Te simţi 
bine? Nu te-ai lovit prea rău? 

— Nu, tată! Fii liniştit! Răul care mă arde e în sufletul meu. 

— Acum, linişteşte-te şi ascultă-mă cu atenţie! O să-ţi dau o 
veste bună! 

Alexandra se opri din plâns şi îl privi curioasă. 

— O veste bună? Mai pot fi şi veşti bune pentru mine? 

— Sigur că da, Alexandra! Tocmai îţi aduc una care te va 
binedispune. 

— Te ascult, tată. 

— Prinţul Vittorio Colonna mi-a cerut mâna ta, şi eu am 
acceptat. 


Alexandra îl întâlnise pe prinţ la Roma, cu prilejul unei slujbe 
de Crăciun. Câteva luni după aceea, îl revăzuse în timpul unei 
vânători organizate pe proprietăţile sale în cinstea monseniorului 
Losowski. Episcopul fusese rugat să-şi aducă şi fiica. In timpul 
şederii la castel, prinţul nu o slăbise din priviri pe Alexandra. 
Înalt, brunet, cu ochii verzi bătând în albastru, amfitrionul, care 
trecuse de treizeci de ani, i se păruse violent şi prea zgomotos. 
Alexandra prefera romantismul, blândeţea şi tandreţea lui 
Stanislas. 

Brusc, în mintea Alexandrei răsări din nou profeția pe care 
tocmai i-o făcuse regina, referitoare la o căsătorie marcată de 
cele trei trăsături pe care le ura cel mai mult pe lume: gelozia, 
claustrarea şi intriga. Turnul în care o vedea închisă Giulio 
Romano putea fi castelul prinţului Colonna. Desigur, 
temperamentul latin al prinţului conţinea germenii geloziei, ai 
posesivităţii maladive şi ai intrigii. 


29 


- ROXELANA ŞI SOLIMAN - 


Spre marea lui surpriză, prelatul, care se aştepta la exclamaţii 
de bucurie, văzu că fiica sa era zguduită de suspine. 

— Alexandra, ce se întâmplă? Credeam că vei fi fericită la 
gândul că te măriţi... 

Fata încerca să-şi stăpânească lacrimile. 

— Da... nu... în fine, e prea greu să-ţi explic, tată... 

Episcopul o sărută cu tandreţe şi căldură. Mâna sa mare şi 
puternică mângâie domol capul Alexandrei. Apoi, cu umilinţă, 
începu să se roage şi-L imploră pe Dumnezeu să-şi îndrepte 
chipul ceresc spre Alexandra, să-i arate întotdeauna calea cea 
dreaptă şi să-i ierte capriciile copilăreşti. 

Apoi, îi explică Alexandrei că îndatoririle îl chemau alături de 
regele Sigismund. Inainte de-a pleca, îi făgădui că va veni la ea 
seara să asculte povestea peripeţiilor ei. Fata îi sărută mâna şi 
crucea de la piept şi îi mulţumi pentru înţelegere. 

Plecând, îi recomandă Helenei să vegheze asupra celei pe 
care în taină o numea flacăra sufletului său. 


30 


- MIRCEA BURADA ŞI VINTILĂ CORBUL - 


4 


Seara a fost dat un banchet în cinstea suveranilor. Musafirii, 
gătiţi de sărbătoare, se adunară în sala cea mare cu coloane. 
Banchetul nu avea să se prelungească prea târziu, deoarece 
vânătorii şi cavalerii care participaseră la vânătoare erau obosiţi. 
Ceremonia nunţii urma să aibă loc a doua zi. 

Jablonowski planificase pentru nunta fiicei sale o săptămână 
de petreceri, vânători, spectacole şi baluri. Amestecate printre 
invitaţi, Alexandra şi prietenele sale admirau cadourile 
somptuoase expuse pe o masă mare vegheată de doi paznici: 
vase de aur şi de argint, coliere de perle, diademe împodobite cu 
pietre preţioase, stofe ţesute cu aur, covoare preţioase şi 
tablouri cu subiecte religioase pe care suveranii, prietenii şi mai 
ales supuşii familiei Jablonowski se grăbiseră să le aducă pentru 
a-şi asigura protecţia prinţului. 

Maestrul de ceremonii anunţă cu vocea sa gravă şi limpede 
intrarea  suveranilor. In calitatea sa de amfitrion, Adam 
Jablonowski păşi în întâmpinarea regelui Sigismund. 

— O rog pe Maiestatea Voastră să binevoiască să prezideze 
banchetul! 

Precedat de maestrul de ceremonii şi de şase paji cu livrele 
galonate cu aur, care aveau la piept blazonul familiei 
Jablonowski, regele se îndreptă spre sala spațioasă, construită în 
formă de ogivă, unde fusese întinsă o masă în formă de 
potcoavă pentru două sute de persoane. Argintăria, luminată de 
miile de lumânări suprapuse pe imensele candelabre de fier 
forjat, oferea un spectacol minunat. Masa regelui şi a celor 
apropiaţi lui, dispusă pe o estradă, domina întreaga sală. 
Episcopul Losowski fu aşezat între arhiducele Ferdinand şi loan 
Zâpolya. 

Centrul sălii era liber, pentru a le îngădui saltimbancilor, 
muzicienilor,  dansatoarelor, bufonilor şi  menestrelilor să-i 
înveselească pe meseni. 

La masa situată în dreapta estradei, Alexandra avu plăcuta 
surpriză să se vadă aşezată între Zbygniew, care îşi revenise 
după accident, şi prinţul Wislav Sobieski. 

Cucerit de frumuseţea, farmecul şi mintea sclipitoare a fetei, 


31 


- ROXELANA ŞI SOLIMAN - 


Sobieski îi făcea o curte frenetică. Gelos, Zbygniew îi arunca 
priviri otrăvite şi amândoi o asaltau cu complimente. Dând 
impresia că îi ascultă cu plăcere, Alexandra observa cu coada 
ochiului ce se întâmpla la masa regelui, unde, alături de Adam 
Jablonowski şi de soţia lui, stăteau viitorii soţi. Remarcase cu 
satisfacţie secretă că Stanislas îşi neglija vădit logodnica. 

Pentru Stanislas, banchetul era un calvar în toată regula. Zelul 
comesenilor de lângă Alexandra, ardoarea lor de a-i plăcea, 
graba lor de a o servi îi redeşteptaseră nu numai dragostea, ci şi 
o gelozie ce-i ardea măruntaiele. Stanislas se lăsa în voia unor 
gânduri amare. Privilegiile de care se bucura în prezent nu îi 
puteau fi suficiente. Mintea îi era străbătută de ideile cele mai 
nebuneşti: să o părăsească pe Ana, să fugă cu Alexandra şi să 
ducă apoi o viaţă de pasiune şi vis. Pregătirile pentru nuntă erau 
însă prea înaintate ca să poată rupe în ultima clipă legăturile pe 
care avusese imprudenţa şi slăbiciunea să le accepte. Să o 
părăsească pe Ana acum, în prezenţa regelui Sigismund şi a 
întregii nobilimi poloneze de rang înalt, ar fi echivalat cu o 
insultă de neiertat. Fratele Anei s-ar fi simţit obligat să-l 
provoace la duel şi, chiar dacă ar fi izbutit să-l ţintuiască la 
pământ cu sabia, răzbunarea familiei Jablonowski l-ar fi urmărit 
toată viaţa. Presupunând, împotriva oricărei raţiuni, că eventuala 
fugă cu Alexandra ar fi fost dusă la bun sfârşit, de ce mijloace 
avea să dispună pentru a-şi asigura o existenţă confortabilă? Se 
spunea că episcopul Losowski îi pregătise fiicei sale o zestre 
substanţială, dar avea el oare să accepte — el, un prelat sever, 
apărător al moralei creştine — o căsătorie pângărită de un 
scandal de asemenea proporţii? Niciodată! Alexandra era o 
bastardă şi această stare civilă îl forţa pe tatăl ei să-i asigure o 
alianţă matrimonială onorabilă, care să o pună la adăpost de 
orice intenţie răuvoitoare. 


În acest timp, o orchestră de harpe, chitare şi tamburine 
încânta urechile comesenilor, care îl văzură în sfârşit pe 
majordom apărând în fruntea şirului celor câteva sute de 
servitori care aduceau pe tăvi întinse de argint bucatele 
pregătite pentru această prestigioasă adunare. 

Erau patru servicii ce cuprindeau patruzeci şi opt de feluri de 
mâncare, peşte şi vânat de toate soiurile. Somonii, homarii, 


32 


- MIRCEA BURADA ŞI VINTILĂ CORBUL - 


păstrăvii, crevetele şi broaştele erau servite într-un cadru 
decorativ ingenios. Lebedele, potârnichile, claponii, fazanii şi 
bâtlanii erau prezentaţi cu penaj cu tot, fiind jumuliţi la iuţeală, 
ceea ce îi făcea pe invitaţi să se minuneze. Cerbii, căprioarele, 
urşii şi mistreţii păreau vii. Despuiată de pene sau păr, carnea îi 
făcea pe meseni să saliveze. Pentru a ajuta aceste bucate 
suculente să alunece pe gâtlej, lacheii serveau băuturile cele mai 
diverse: vinuri fine aduse din Ungaria, Grecia, Italia şi Moldova, 
la care se adăugau hidromelul şi rachiul ce ardeau gâtul. 

Pentru a-i înveseli pe convivi, îmblânzitori de lei şi acrobaţi 
executau numere de o mare îndrăzneală. Prăjiturile şi dulciurile 
de tot felul, cu forme dintre cele mai bizare, fură urmate de 
enorme stive piramidale de fructe. 

De-a lungul întregii petreceri gastronomice, loan Zâpolya, care 
avea un spirit fin de observaţie, urmărea cu o privire amuzată 
jocul subtil al Alexandrei, care îi manipula pe Zbygniew, pe 
prinţul Sobieski şi pe viitorul mire ca pe nişte paiaţe. Îşi dădea 
seama acum cât de mult se înşelase în privinţa sărutului pe care 
i-l dăduse fata în dimineaţa aceasta. Micuța nu făcuse altceva 
decât să se folosească de el. Era prima dată când o femeie îi 
juca o asemenea festă. Trebui să admită că, pentru vârsta ei, era 
foarte subtilă şi totodată foarte puternică. Maliţios, hotărî că 
Alexandra merita întreaga sa atenţie. De ce să-i lase pe 
caraghioşii ăia trei să guste dintr-un fruct atât de rar, în loc să şi- 
| ofere el pe tot? 

Spre cea mai mare plăcere a amatorilor de dans, regele 
Sigismund şi regina Bona deschiseră balul. Se alcătuiră cupluri şi 
paşii bine ritmaţi formară un balet armonios. 

Alexandra era extrem de solicitată. Primul dans îi reveni lui 
Zbygniew, care purtase la vânătoare culorile ei. În timp ce dansa 
cu ea, o privea drăgăstos în ochi. Schimbarea partenerilor îl sili 
să o părăsească. Prinţul Sobieski, tânăr, agil, curtenitor şi cu ochi 
languroşi, luă cu un gest duios mâna Alexandrei. 

— Domnişoară, acordaţi-mi toate dansurile vieţii 
dumneavoastră şi vă voi face cea mai fericită femeie din lume! 

— lată o propunere la care merită să mă gândesc! 

Dansatorii se încrucişară şi Alexandra avu surpriza de a se 
pomeni faţă în faţă cu Stanislas, care îi şopti: 

— Alexandra, vreau să vorbim! 


33 


- ROXELANA ŞI SOLIMAN - 


Ea răspunse sec: 

— Nu mai avem nimic să ne spunem! 

Stanislas îi strânse mâna cu patimă. 

— Alexandra, te iubesc! 

Fata simţi cum palmele i se acoperă de o transpiraţie uşoară. 
Atingerea lui Stanislas şi glasul său vibrant o făcură să retrăiască 
fugitiv vremurile fericite ale iubirii lor. Nu voia însă ca Stanislas 
să-şi dea seama de tulburarea ei. 

Alexandra simţi privirile Anei aţintite asupra sa. 

— Păstrează-ţi declaraţia asta pentru viitoarea ta soţie! Te 
urmăreşte cu ochi furioşi de bufniţă. 

Stanislas nu apucă să-i răspundă, fiindcă loan Zâpolya îi luă 
locul. Emoţia tinerei nu îi scăpă. Zápolya o privi cu îndrăzneală în 
ochi şi zâmbi, ca şi cum voia să spună: „Vă cunosc taina.” 

Fata exclamă: 

— Cum? 

— N-am spus nimic, dar aţi înţeles foarte bine! 

Alexandra avu senzaţia că Zápolya îi pătrunsese gândurile 
cele mai intime. Apoi, Zâpolya îi cedă locul lui Zbygniew. 

— Terpsihora v-ar fi invidiat graţia! spuse el. 

— lar Marte v-ar fi invidiat cutezanţa! replică ea zâmbind. 

Sobieski urmă la rând. 

— Aştept în continuare răspunsul dumneavoastră! insistă el 
galant. 

— Sunteţi prea indulgent! 

Stanislas reveni la atac. 

— Alexandra, nu pot trăi fără tine! 

— Nu mai spune! 

— Aşa este! Ţi-o jur! Am făcut o greşeală, dar aş putea s-o 
repar! Un singur cuvânt de-al tău, şi rup logodna! 

— Eşti nebun! 

Fu rândul lui Zâpolya să se încrucişeze cu Stanislas şi să intre 
în discuţie. 

— Voi fi întotdeauna lângă dumneavoastră să vă salvez de cei 
care vă atacă! 

Alexandra avu sentimentul că taina ei era din nou dezvăluită. 

— Excelenţa Voastră e prea amabilă şi nu voi pregeta să-l 
chem la nevoie! 

Nu o arăta, dar vorbele lui Stanislas o zdruncinaseră. 


34 


- MIRCEA BURADA ŞI VINTILĂ CORBUL - 


După Zbygniew şi prinţul Sobieski, care îşi continuară 
complimentele zdrobitoare, se pomeni din nou în faţă cu 
Stanislas care, după o reverență în ritmul muzicii, îi spuse cu 
glas fierbinte: 

— Hotărăşte-te, Alexandra! Vorbesc serios! Te iubesc! 
Dumnezeu mi-e martor! 

— Nu huli, nefericitule! spuse ea, făcând totodată un efort 
supraomenesc pentru a-şi stăpâni lacrimile. 

Simţea că vorbele lui Stanislas erau sincere, dar în acelaşi 
timp începea să-şi dea seama de realitate. Stanislas nu era 
singurul vinovat. Lipsise prea mult din Polonia. Stanislas o 
aşteptase prea mult. Acum, totul era pierdut. Dacă Stanislas 
rupea logodna, regele avea să-l exileze. Era o situaţie fără ieşire. 

Spre marea ei uşurare, dansul luă sfârşit şi partenerii se 
despărţiră după o ultimă reverență. Spre surprinderea lui 
Zbygniew, Alexandra ieşi din sala cea mare aproape alergând. 

Stanislas aruncă o privire pe furiş în jur, vrând să se asigure că 
Ana nu se uita la el, după care îşi croi drum printre musafiri şi 
ieşi pe urmele Alexandrei. Răscolită, tânăra se simţea incapabilă 
să ajungă în odaia ei. In pragul leşinului, se opri şi se sprijini de 
perete. 

Deodată, se simţi apucată de umeri şi împinsă în prima 
cameră ce dădea în coridor. Candelabre cu lumânări aprinse 
răspândeau o lumină slabă. 

Stanislas închise uşa şi o înlănţui pe fată. La început, 
Alexandra se zbătu, apoi, învinsă de ardoarea lui, se lăsă în voia 
sa. 

— Te iubesc, Alexandra! Te iubesc cum n-am mai iubit pe 
nimeni vreodată! În noaptea asta fugim împreună! 

— Nu vorbi prostii! 

— S-o ia naiba pe Ana şi pe toţi ai ei! Nu vreau să mai aud de 
ei! 

— Ce s-a făcut e bine făcut. l-ai dat cuvântul! 

— Am crezut că n-o să te mai întorci în Polonia, că o să te 
măriţi în Italia! Eram disperat! Ţi-am scris mai multe scrisori la 
care nu mi-ai răspuns niciodată! Atunci, mi-am zis că m-ai uitat! 

Alexandra îl privi, tulburată de această dezvăluire. 

— Dragostea mea! Sărmanul meu iubit! Cum ţi-ai putut 
închipui aşa ceva? Eu ţi-am scris patru scrisori, la care nu mi-ai 


A 
| 


35 


- ROXELANA ŞI SOLIMAN - 


răspuns! 

— Dumnezeule! N-am primit niciuna! 

— Acum înţeleg! Maica superioară le-a oprit şi le-a distrus! La 
pension, toată corespondenţa era supravegheată şi cenzurată! 

— lubito, lasă-mă să te ating, să te simt, lasă-mă să regăsesc 
buzele fierbinţi care ştiu aşa de bine să mă scoată din minţi! 

Cu tandreţe, ea acoperi cu sărutări din ce în ce mai pasionate 
fruntea, ochii, obrajii şi bărbia lui Stanislas, oprindu-se în cele din 
urmă pe gura sa şi să-i soarbă răsuflarea, ca şi cum ar fi alcătuit 
o singură fiinţă. 

Paşii cadenţaţi ai mai multor soldaţi făcură să răsune lespezile 
coridorului. Stanislas tresări, smuls din extaz. Spre neplăcuta lui 
surpriză, paşii se opriră în faţa uşii, însoţiţi de zgomotul sec al 
halebardelor puse în poziţie de gardă. 

Stanislas aruncă o privire în jur. Atunci îşi dădu seama că se 
refugiaseră, prosteşte, în bibliotecă. Se simţea cu atât mai 
penibil cu cât ştia foarte bine de la viitorul lui socru că, în seara 
aceasta, regele Sigismund urma să se întâlnească tocmai în 
biblioteca aceea cu episcopul Losowski, solul papei, şi să discute 
cu regele Ludovic al Il-lea, arhiducele Ferdinand şi cu Zápolya 
despre situaţia politică a Europei Centrale. 

Fără un cuvânt, Stanislas o luă pe Alexandra de mână şi o 
trase după sine în spatele unei draperii ce acoperea o fereastră 
înaltă. Strâns lipiţi în ambrazura ferestrei, cei doi auziră paşii 
câtorva oameni care intrară în bibliotecă. 

Alexandra interpretă gestul lui Stanislas ca pe o joacă ce făcea 
ca reîntâlnirea lor să fie şi mai exaltantă. Pentru ea, draperiile 
grele de brocart reprezentau un zid de netrecut care îi separa de 
ceilalţi. 

Temându-se de ce putea fi mai rău, Stanislas îşi duse degetul 
la buzele fetei pentru a-i da de înţeles să tacă. O sudoare rece îi 
acoperi spinarea. Cu delicateţe, Alexandra prinse mâna iubitului 
ei şi începu să o acopere încet de sărutări tandre. Avea senzaţia 
că pluteşte pe un nor care îi ducea pe culmile plăcerii. Era 
departe, prea departe pentru a percepe glasurile care se auzeau 
în bibliotecă. 

Sfâşiat între dorinţa de a o săruta pe cea pe care o iubea şi 
teama de-a fi descoperit, Stanislas se străduia să asculte ce se 
petrecea dincolo de draperie. De îndată ce înţelese că regele 


36 


- MIRCEA BURADA ŞI VINTILĂ CORBUL - 


Sigismund şi interlocutorii lui intraseră în miezul discuţiei, fără ca 
nimeni să-şi fi luat precauţia de a verifica restul camerei, 
uitându-se în spatele draperiilor, încordarea îi scăzu şi se lăsă 
luat de vârtejul freneziei, fără a-şi slăbi totuşi vigilenţa. 
Penumbra ce-i înconjura nu îl împiedică să găsească buzele 
Alexandrei şi să le pecetluiască printr-un sărut pasionat. 

Paşi apropiindu-se de draperie îl întrerupseră. Precaut, 
Stanislas îşi puse din nou degetul pe buzele Alexandrei. Lacomă 
ca un animal domestic, aceasta linse degetul şi palma tânărului, 
ca şi cum ar fi vrut să adune cu limba toată seva blândeţii ce 
iradia din ea. Doamne, cât îl iubea pe bărbatul acesta! Era 
lumina ei, glasul ei, muzica ei preferată, parfumul cel mai 
îmbătător! 

Nerăbdătoare, fata se întrebă de ce îşi pierdeau vremea aici. 
De ce nu fugeau, aşa cum propusese Stanislas? La naiba cu Ana 
şi cu familia ei! La naiba cu regele şi curtea lui de linguşitori şi 
intriganţi! Se simţea în stare să o înfrunte pe mătuşa Helena, pe 
unchiul Kazimir şi chiar pe tatăl ei, episcopul. 

Brusc, Alexandra tresări şi îşi desprinse buzele. Tocmai 
recunoscuse cu groază glasul tatălui ei. Tăria ei se spulberă ca 
un vis în zorii zilei. Se simţi neajutorată, vulnerabilă. Puterea 
aceasta a dragostei putea fi măturată de o simplă pală de vânt? 
Fusese minţită sau înţelesese totul de-a-ndoaselea? 

— Maiestate, mesajul personal pe care vi-l aduc din partea 
Sanctităţii Sale Papa Leon al X-lea este de o gravitate extremă. 
Agenţii noştri din Constantinopol ne-au semnalat că sultanul 
Selim a pregătit efective foarte importante pentru o viitoare 
invazie a Europei. Fiind grav bolnav, sultanul ar vrea să 
cucerească o bună parte din continentul nostru înainte de-a 
muri. Doar o nouă cruciadă a creştinătăţii ar putea îndigui 
formidabilul atac al Islamului care ne ameninţă. 

Ghemuită la pieptul lui Stanislas, Alexandra se simţi treptat 
întărită. Glasul răsunător al regelui Sigismund se făcu auzit după 
cel al prelatului. 

— Înţeleg îngrijorarea suveranului pontif, care este şi a 
noastră, monseniore. Dar, la ora actuală, o cruciadă contra 
otomanilor ni se pare o fantezie irealizabilă. Carol Quintul şi 
Francisc | se pândesc precum câinele şi pisica. Henric al VIll-lea e 
preocupat mai degrabă de amantele sale şi de încăierările cu 


37 


- ROXELANA ŞI SOLIMAN - 


Franţa decât de salvgardarea Europei. Erezia lui Luther, care 
ameninţă temeliile Bisericii Catolice, revoltele ţăranilor şi 
rivalităţile dintre prinți au adus Germania în pragul războiului 
civil. Italia este un viespar în care se înfruntă aproape toţi 
suveranii şi prinții din Europa Occidentală. Cât despre Veneţia, 
ea face un joc dublu. Pe de o parte, nici nu concepe să rupă 
relaţiile comerciale foarte bune cu turcii, iar pe de alta, se bate 
cu ei pentru a-şi păstra insulele din Marea Egee şi din 
Mediterana. Regatul meu, Polonia, apără flancul de est al 
Europei de presiunea crescândă a ruşilor şi tătarilor. 

Alexandra recunoscu vocea subţire a regelui Ludovic al II-lea. 

— Ungaria, care se află în linia întâi în faţa pericolului turcesc, 
înţelege şi ea foarte bine temerile Sfântului Părinte. Aprobăm 
deopotrivă şi pe deplin analiza făcută de regele Sigismund, 
unchiul nostru. Din nefericire, Europa este şi va fi întotdeauna 
dezbinată. 

Arhiducele interveni: 

— Sunt trei ani de când Sfinţia Sa Leon al X-lea predică în 
zadar un nou război sfânt. De la ultima cruciadă s-au scurs două 
sute cincizeci de ani. 

Ludovic al Il-lea replică pe un ton plin de vigoare şi de 
mândrie: 

— De ce vă încăpăţânaţi să afirmaţi că nu au fost decât opt 
cruciade, când în realitate au fost zece? Uitaţi cu bună-ştiinţă de 
cea mai recentă, de la Nicopole şi Vama, a cărei povară 
principală a fost suportată de noi, ungurii. 

Episcopul vorbi din nou, calm: 

— Sanctitatea Sa vă aminteşte şi vă avertizează că ocuparea 
de către turci a Balcanilor până la Belgrad, care e deja înfăptuită, 
le deschide acestora porţile Europei Centrale. Incă o năvălire şi 
vor copleşi Ungaria, vor cuceri Viena şi se vor înfige în inima 
Occidentului. Suveranul pontif se teme foarte rău că regii de azi, 
incapabili să înţeleagă necesitatea de a se uni sub semnul crucii, 
vor avea prilejul să-şi amintească de inconştienţa lor când se vor 
afla îndărătul gratiilor închisorilor turceşti. 

Ludovic al II-lea răspunse cu superioritate: 

— După părerea mea, nu trebuie să dramatizăm! Puteţi să o 
liniştiţi pe Sanctitatea Sa. Ungaria poate opri singură o eventuală 
invazie otomană. 


38 


- MIRCEA BURADA ŞI VINTILĂ CORBUL - 


— Subestimaţi forţele turceşti actuale, îl contrazise episcopul 
cu fermitate. 

Arhiducele Ferdinand luă cuvântul cu autoritate: 

— Ungaria se poate oricând bizui pe ajutorul nostru. Regatul 
Spaniei şi Sfântul Imperiu Roman Germanic nu vor accepta 
niciodată ocuparea Europei Centrale de către turci. Maiestatea 
Sa Carol Quintul, fratele nostru, continuă să fie duşmanul cel mai 
necruţător al Imperiului Otoman. 

Alexandrei îi părea rău pentru tatăl ei, care îşi cheltuia 
zadarnic energia. Acest dialog al surzilor, lipsit de interes pentru 
ea, o plictisea de moarte. Pentru fată, centrul lumii era Stanislas. 

Prelatul încercă să-şi atingă țelul pe o cale ocolită. 

— Pe de altă parte, Sanctitatea Sa ar dori foarte mult ca 
amândouă proiectele de alianţă matrimonială dintre Casele 
Habsburg şi Jagellon să se împlinească. 

Cu acest prilej, Alexandra şi Stanislas aflară că regele Ludovic 
al Il-lea al Ungariei urma să se însoare cu prinţesa Maria, sora lui 
Carol Quintul şi a arhiducelui Ferdinand, şi că acesta din urmă 
avea intenţia de a se căsători cu prinţesa Ana, sora regelui 
Ludovic al II-lea şi nepoată a regelui Sigismund. Episcopul 
adăugă: 

— Suveranul pontif speră ca această dublă alianţă nu numai 
să întărească legăturile dintre cele două Case ale 
dumneavoastră, ci şi să sporească în centrul Europei coeziunea 
creştină, ceea ce ar îngădui poate mai lesne crearea unui front 
comun antiotoman. 

Alexandra recunoscu timbrul vocii lui loan Zâpolya. 

— Dacă îmi este permis să-mi exprim părerea, găsesc mai 
rezonabil ca Alteţa Sa, prinţesa Ana, să se mărite mai degrabă 
cu Maiestatea Sa regele-împărat Carol Quintul, decât cu Alteța 
Sa arhiducele Ferdinand care nu posedă niciun teritoriu. 

Regele Ludovic al II-lea interveni: 

— Argumentul dumneavoastră pare întemeiat! 

Dar glasul arhiducelui vibra deja de o furie greu stăpânită: 

— Vă uitaţi rangul, conte Zápolya! Ca vasal al regelui Ludovic 
al II-lea şi simplu guvernator al Transilvaniei, ar trebui să vă daţi 
seama de limitele poziției dumneavoastră.  Subtilităţile 
dumneavoastră politice sunt prea străvezii. Toată lumea ştie de 
visul iluzoriu pe care îl aveţi de a urca într-o bună zi pe tronul 


39 


- ROXELANA ŞI SOLIMAN - 


Ungariei! 

Regele Ludovic al II-lea admise candid: 

— Şi asta e adevărat! 

Arhiducele continuă, incitat de exclamaţia tânărului suveran: 

— Deşi răposatul rege Vladislav a refuzat să vă acorde mâna 
prinţesei Ana, continuaţi să vă agăţaţi de această idee. Şi dacă 
informaţiile mele sunt corecte, moştenitorul său, aici de faţă, v-a 
refuzat şi el. 

Astfel, Alexandra află cu stupoare povestea avatarurilor 
matrimoniale ale salvatorului ei. Nu ar fi crezut vreodată că un 
bărbat atât de atrăgător poate suferi asemenea eşecuri. Era însă 
vădit că aproape niciodată criteriile politice nu coincid cu cele 
feminine. Totuşi, în ochii ei, această tocmeală matrimonială le 
hărăzea tinerelor prințese, cărora nimeni nu le cerea părerea, 
rolul cel mai trist cu putinţă. 

— Monseniore, îl puteţi asigura pe Sfântul Părinte că aceste 
două căsătorii vor avea loc aşa cum s-a stabilit, spuse arhiducele 
pe un ton tăios, pentru a pune capăt discuţiei ce lua o turnură 
penibilă. 

Regele Sigismund declară pe un ton pompos: 

— Inainte de a încheia această conversaţie, vă rog să o 
asiguraţi pe Sfinţia Sa de respectul meu pentru persoana sa şi de 
admiraţia mea pentru lupta pe care o duce. Dacă regatul 
nepotului meu s-ar întâmpla să fie atacat de otomani, o să-i vin 
în ajutor, asta se înţelege de la sine. După cum a afirmat 
arhiducele Ferdinand, Carol Quintul ar interveni şi el. 
Intreprinderea unei cruciade ar implica mari cheltuieli, foarte 
mari. Cine va suporta o asemenea operaţiune? lată care este 
nodul nostru gordian! 

Glasul episcopului exprimă o ironie muşcătoare: 

— li voi transmite suveranului pontif toate argumentele 
dumneavoastră, dar sunt sigur că Sanctitatea Sa va ajunge la 
concluzia că noi, creştinii, am apucat-o pe calea sinuciderii! 

Alexandra nu se putu împiedica să se întrebe ce figură ar face 
tatăl ei dacă ar şti că fiica sa se afla la câţiva metri de el, în 
spatele unei draperii, în braţele lui Stanislas. 

— Presupun, monseniore, că absenţa noastră a început să se 
facă simțită, spuse regele Sigismund. Să ne întoarcem la 
musafiri! Petrecerea trebuie să continue! 


40 


- MIRCEA BURADA ŞI VINTILĂ CORBUL - 


leşiră din bibliotecă şi uşa se închise în urma lor. Pe coridor, 
paşii cadenţaţi ai soldaţilor din gardă se îndepărtară şi ei. 


Cu nenumărate precauţii, Stanislas dădu la o parte draperia şi 
aruncă o privire circulară în odaia spațioasă, apoi se întoarse 
spre Alexandra şi o luă de umeri. Momentul era crucial şi îşi 
dădea foarte bine seama de acest lucru. 

— Calea e liberă, iubito! Acum trebuie să te hotărăşti repede! 
Vrei ca nimic să nu ne mai despartă? 

Alexandra îl privi drept în ochi. Ce trebuia să răspundă? 
Rațiunea o îndemna la înţelepciune, deci la refuz. Inima, în 
schimb, îi poruncea să fugă cu iubitul ei. 

— Tu eşti stăpânul! Dacă trebuie, te urmez până la capătul 
lumii! 

Stanislas o îmbrăţişă. 

— N-o să-ţi pară rău! Acum trebuie să ne grăbim! 

Ţinând-o pe Alexandra de mână, ieşi pe coridor. După ce se 
asigură că nu se vedea nimeni prin preajmă, se îndreptară spre 
una dintre ieşirile din castel. 

Cu chipul strălucind de bucurie, Alexandra îl urma, convinsă 
că porneau pe un drum anevoios, dar cu siguranţă plin de 
dragoste, tandreţe şi romantism. Zarurile erau aruncate! 


41 


- ROXELANA ŞI SOLIMAN - 


5 


Aidoma unor imense degete luminoase răscolind bezna 
pădurii, razele argintii ale lunii pline îndrumau galopul cailor. Pur- 
sângele Alexandrei spinteca aerul suflând pe nările-i largi. 
Stanislas îi deschidea drumul, lovindu-şi cu cravaşa calul roib 
pentru a merge mai repede. Un al treilea călăreț — Witold, 
valetul lui Stanislas — îi urma îndeaproape. Ajungând într-un 
luminiş, pe culmea unei pante pe care caii o urcau anevoios, 
Stanislas se opri s-o aştepte pe fată. Ajunsă în dreptul lui, 
Alexandra îşi opri calul şi zâmbi. Tânărul îşi apropie calul de al ei, 
se aplecă şi o sărută. Tulburată, Alexandra închise ochii. Acest 
gest tandru şi senzual deopotrivă îi insuflă energia care începea 
s-o părăsească. 

Witold sosi şi el. Alexandra privi înapoi ca să se asigure că nu 
era nimeni pe urmele lor, dar Stanislas o linişti: 

— Nu te teme, iubito! Am luat-o pe un drum forestier care se 
pierde în inima codrului şi ajunge la un han izolat unde te vei 
putea odihni puţin, cât să luăm alţi cai. 

Alexandra îi mulţumi fără a pomeni de oboseala care începea 
să o cuprindă. Avea el destule griji şi aşa. 

Cei trei călăreţi se aşternură din nou la drum. Parcurseseră o 
bucată bună de drum, când zorile începură să mijească, 
luminând cerul dinspre Levant. 

Deodată, o săgeată se înfipse în pieptul lui Stanislas, care icni 
şi se prăbuşi pe spate, inert, peste crupa calului. Un firicel de 
sânge i se scurgea din gura întredeschisă. 

Witold avu parte de aceeaşi soartă cu a stăpânului său. 

Inainte ca Alexandra să-şi poată da seama ce se întâmplă, se 
văzu înconjurată de un pâlc de călăreţi tătari care se iviră dintre 
trunchiurile albe ale mestecenilor, scoțând strigăte stridente. 
Speriat, calul fetei se cabră aproape la verticală, încât Alexandra, 
dezechilibrată, căzu la pământ. Doi tătari săriră de pe cai, se 
repeziră la ea şi îi ridicară fusta, vrând să-i verifice virginitatea. 

Satisfăcuţi, îşi anunţară şeful, un tânăr călăreț cu un aer 
semet, care purta la gât un lanţ de aur împodobit cu un medalion 
cu blazonul dinastiei Ghirei, familia suverană a tătarilor din 
Crimeea. 


42 


- MIRCEA BURADA ŞI VINTILĂ CORBUL - 


Aflată încă în stare de şoc, Alexandra se zbătea din toate 
puterile şi striga, îngrozită: 

— Asasinilor! Bandiţilor! 

Tânărul o privi zâmbind: 

— Linişteşte-te, frumoaso! N-ai de ce să te temi! Eu unul sunt 
cumsecade! Foarte cumsecade! Mă numesc Kubilai Ghirei, şi 
sunt nepotul marelui-han al Crimeei! Dar tu cum te numeşti? 

Alexandra încetă să se zbată şi îl privi fără să răspundă. 

Tătarul izbucni în râs. 

— Nu contează! Oricum o să-l uiţi şi tu! La noi, necredincioşii 
îşi schimbă întotdeauna numele. De-acum, te vei numi Roxelana! 
E un nume foarte frumos. Am cunoscut odinioară pe cineva care 
se numea Roxelana... Nu era chiar aşa frumoasă ca tine... Din 
păcate, a murit la naştere... E o poveste tare tristă... 

Această ultimă afirmaţie şi mai ales tonul său o surprinseră pe 
Alexandra. Barbarul acesta suferea pentru cineva... avea 
sentimente omeneşti. Refuză să-si creadă urechilor. 

Kubilai le porunci oamenilor lui să-i dea înapoi calul Alexandrei 
şi să-l lege de al său. Un călăreț o ajută să încalece, apoi îi legă 
mâinile de capătul şeii. Conducătorul tătarilor scoase un strigăt 
sălbatic şi porni în galop prin pădure, trăgând după el calul 
Alexandrei, urmat de toată hoarda. 

Fata trebui să facă un efort ca să rămână în şa. Imaginea lui 
Stanislas ucis îi reveni dureros în memorie. Invinsă, ea îşi 
blestema în clipa aceea propria pasiune. Ar fi preferat să-l vadă 
pe Stanislas în braţele Anei, dar viu. Disperarea îi sfâşia sufletul. 
Prezicerea făcută de regina Bona era departe de a se împlini: 
„Vei fi regină! Captivă în castelul tău, îţi vei învinge toţi 
duşmanii! Singura ta armă va fi intriga!” 

Calea pe care i-o impunea acum destinul nu ducea cu 
siguranţă la tron. Obosită şi descumpănită, închise ochii. Galopul 
calului... vârtejul gândurilor... nu mai ştia dacă adormise sau îşi 
pierduse cunoştinţa... Pentru ea, cavalcada dură un timp 
nedefinit... 


Vreme de două luni, Alexandra fu silită să urmeze hoarda lui 
Kubilai  Ghirei şi se pomeni martorul forţat al raziilor 
devastatoare ale tătarilor. Trebui să asiste, îngrozită, la 
spectacole groaznice: jefuirea bisericilor şi a locuințelor, 


43 


- ROXELANA ŞI SOLIMAN - 


masacre, violuri, răpiri... 

În ciuda violenţei şi a sălbăticiei sale, Kubilai se arăta 
curtenitor faţă de Alexandra. li dădea de mâncare ce era mai 
bun şi se culca alături de ea pentru a o apăra de propriii oameni. 
Încercase de mai multe ori să o binedispună, dar fără succes. 
Alexandra se închisese în sine şi refuza orice dialog. Refuză 
totodată şi cadourile pe care voia să i le ofere răpitorul ei. In 
ochii ei, era înjositor să accepte fie şi cel mai neînsemnat dar din 
partea acestui barbar, cu atât mai mult cu cât bijuteriile şi 
hainele proveneau din jafuri. 

Noaptea, când cerul înstelat se boltea deasupra lor ca un 
plafon împodobit cu oglinzi minuscule ce reflectau lumina rece a 
lunii, Alexandra plângea în culcuşul ei. În ciuda oboselii, somnul 
o ocolea. Lacrimile erau singurul tovarăş al singurătăţii, 
nefericirii şi disperării sale. Instinctul o avertiza că nu va putea 
scăpa de această brută care avea, fără îndoială, un plan anume 
cu ea. Dar cum să-l afle? Cu sufletul sfâşiat, se întreba ce îi mai 
rămânea de făcut. Să se omoare? Nu! Cât e viaţă, e şi 
speranţă... 


În fruntea numeroaselor căruţe pline cu pradă şi cu tineri 
prizonieri — fete şi băieţi — la care se adăugau cirezile de vite şi 
hergheliile de cai, Kubilai intră în ţinutul tătarilor. După câteva 
zile de drum, sosiră la Bachci sarai, o vastă aglomerare de 
corturi, care era capitala Hanatului Crimeei. 

Începând de a doua zi, Alexandra fu luată în grija a două 
bătrâne, care o îmbrăcară şi o machiară după moda tătară. Când 
fata îşi văzu vechea rochie zdrenţuită aruncată în foc, avu 
senzaţia că i-a fost smulsă o parte din ea însăşi. Oricât de 
murdară şi de ruptă ar fi fost, rochia aceasta o însoţise în cele 
mai grele momente ale vieţii sale. Era ca şi cum, o dată cu acest 
veşmânt, i-ar fi fost mistuită de flăcări însăşi copilăria. 

In aceeaşi seară, fu oferită de Kubilai marelui-han. Impresionat 
de frumuseţea ei, bătrânul exclamă, încântat: 

— Minunată marfă! Ai mare grijă de ea şi vezi să nu o strici! 

Ulterior, hotărî să o păstreze pentru suzeranul său, Soliman, 
noul sultan al turcilor, fiul surorii sale Hafsa Hatun şi al 
răposatului sultan Selim I. Marele-han îl desemnă pe nepotul lui 
Kubilai pentru a fi trimis la padişah. 


44 


- MIRCEA BURADA ŞI VINTILĂ CORBUL - 


După trei zile de drum, convoiul condus de Kubilai Ghirei şi 
escortat de cincizeci de tătari înarmaţi ajunse la Caffa. Patru 
căruţe pline cu fete şi băieţi, dintre care Alexandra era giuvaerul 
cel mai de preţ, împreună cu alte cinci umplute cu nestemate, 
obiecte de aur şi argint, covoare şi stofe scumpe, la care se 
adăugau zece armăsari arabi de o mare frumuseţe, reprezentau 
darurile excepţionale ce urmau să pecetluiască bunele relaţii 
existente între Soliman şi unchiul şi vasalul lui, Mahmud Han. 

Alexandra se bucura de un regim preferenţial. Kubilai o ţinea 
mereu alături de el, lua masa împreună cu ea şi dormea alături 
de ea. 

Pe corabia sub pavilion genovez, cu trei catarge, numită 
Dafne, Alexandra beneficie de aceleaşi privilegii: îi fu repartizată 
cabina secundului şi i se pregătiră mese speciale. Ceilalţi sclavi 
fură înghesuiți, fetele separat de băieţi, în două cale. De îndată 
ce lăzile cu darurile pentru sultan, împreună cu cei zece armăsari 
arabi fuseră urcate la bord, corabia îşi înălţă pânzele şi se 
desprinse de chei. In larg, când portul Caffa dispăru în zare, toţi 
primiră îngăduinţa de a ieşi pe rând pe punte. Supravegherea 
deveni mai blândă. Tătarii stăteau laolaltă la prova. 

Alexandra se sprijini de bastingaj şi se uită la valurile ce 
păreau să gonească de-a lungul corăbiei. Cerul albastru şi marea 
ce accentuau singurătatea navei o făcură să-şi dea seama de 
propria izolare. Fata contempla peisajul liniştit şi însorit ce 
contrasta cu frământarea ce îi chinuia sufletul. 

li auzea pe corăbieri vorbind în genoveză şi se întreba cu 
perplexitate şi indignare cum de puteau accepta aceşti creştini 
să fie complicii unor asemenea păgâni. Faptul de a transporta 
nişte captivi care împărtăşeau propria religie în schimbul unui 
pumn de galbeni îi depăşea puterea de înţelegere. 

Alexandra privi în jur. Tătarii pălăvrăgeau şi râdeau. Fetele se 
strânseseră ca o turmă de oi lângă catargul din mijloc. Corăbierii 
îşi vedeau de treburi fără grabă. Kubilai nu se vedea pe nicăieri. 

Pe dunetă, căpitanul, stând în picioare lângă timonierul care 
ţinea cârma, privea drept înainte. Cu obrajii bucălaţi, pântecele 
proeminent şi picioarele scurte şi crăcănate, părea un cap de 
familie respectabil ce îşi îndeplineşte conştiincios slujba. 

Alexandra privi din nou valurile ce o atrăgeau inexplicabil. Prin 


45 


- ROXELANA ŞI SOLIMAN - 


minte îi trecu ideea sinuciderii. Să-şi sfârşească zilele pe fundul 
mării era poate mai bine decât să ducă mai departe o viaţă plină 
de umilinţe în haremul Marelui Turc. Cum nu ştia să înoate, 
moartea avea să vină repede. Fu cuprinsă de ameţeală şi 
luciditatea i se tulbură. Mâinile i se desprinseră de bastingaj. 

Brusc, se auzi un strigăt: 

— Om la apă! 

Alexandra tresări, cu mintea înceţoşată. „M-am şi aruncat în 
valuri?” se întrebă ea zăpăcită. 

Simţi o mână pe umăr. Işi întoarse capul şi îl văzu pe Kubilai 
Ghirei, care o privea drept în ochi. 

— Să nu faci aceeaşi prostie! 

— Ce prostie? bâigui ea, încă năucită. 

— O fată... pleosc! 

Şi mimă cu un gest căderea unui corp în valuri. 

— Şi nu o salvaţi? 

— La ce bun? Dacă un sclav evadează, e pedepsit cu moartea! 
Aşa că şi-a primit deja pedeapsa! N-are rost să pierdem vremea! 

Kubilai o invită să intre în cabina care îi era rezervată şi să nu 
o mai părăsească. Totodată, le trimise pe toate fetele în cală, ca 
represalii pentru sinuciderea tinerei captive. 

In singurătatea cabinei sale, Alexandra se agita ca un leu în 
cuşcă, încercând cu disperare să găsească un mijloc de a-i 
transmite tatălui ei un mesaj. 

Când marinarul care o servea de obicei îi aduse masa, 
Alexandra îşi încercă norocul. Făgăduindu-i o recompensă mare, 
îl rugă să-i comunice episcopului Josef Losowski, la Roma, că era 
în viaţă şi că ar putea să o găsească în haremul imperial de la 
Constantinopol. Genovezul promise că va transmite mesajul. 
Alexandra îi mulţumi, cu ochii înceţoşaţi de lacrimi. 

Peste o oră, Kubilai intră în cabină. 

— Mi-ai înşelat încrederea! Corăbierul mi-a spus totul. 

Alexandra se prăbuşi. Impresionat de disperarea ei, tătarul se 
îmblânzi şi îi spuse că în lumea în care avea să intre trebuia să 
dea dovadă de circumspecţie, prudenţă şi mai ales suspiciune. In 
harem avea să fie înconjurată doar de duşmance. Deviza ei 
trebuia să fie: „Fiecare pentru sine”. 


Gânditoare, Alexandra privea prin hublou Marea Neagră. 


46 


- MIRCEA BURADA ŞI VINTILĂ CORBUL - 


Numele nu se datora culorii apei. Dimineaţa, aceasta era de un 
verde-deschis, străveziu ca smaraldul, iar după-amiază devenea 
de un albastru asemănător cu acvamarinul. Când cerul se 
acoperea de nori, apele căpătau nuanţe cenuşii. Marea era 
neagră ca cerneala doar după căderea întunericului, dar, chiar şi 
atunci, luna aşternea peste valuri un covor întins, strălucitor, ale 
cărui tonuri mergeau de la aurul vechi până la argintul topit. 
Bolta cerească era spuzită de stele scânteietoare ca un foc de 
artificii splendid îngheţat în neant. 

In cea de-a treia zi, marea îşi manifestă capriciile care îi 
aduseseră porecla de „Neagră”. După apusul soarelui, se 
dezlănţui furtuna. Alexandra fu trezită de tangajul corăbiei 
asaltate de valurile ce loveau violent coca. Fata se agăța de 
mobilele prinse de pereţi şi de podea. Corabia gemea ca o fiară 
rănită. Din fericire, Alexandra nu suferea de rău de mare. 

Dimineaţa — o dimineaţă tristă, mohorâtă şi agitată — veni 
fără ca furtuna să înceteze. Spre amiază, marinarul aflat la 
postul de observaţie de pe catarg strigă: „Pământ!”. După vreo 
oră, corabia pătrunse într-o strâmtoare — Bosforul — care făcea 
legătura între Marea Neagră şi Marea Marmara. 

Alexandra învățase ceva geografie la pension, ceea ce o ajută 
să se orienteze vag în lumea aceasta străină şi ostilă. 

Valurile se domoliră, dar ploaia continua să biciuiască pânzele 
şi puntea corăbiei. Pe măsură ce Dafne înainta spre sud, rafalele 
de vânt se îmblânzeau, dar aversele se succedau cu violenţă. 
Malurile Bosforului abia se vedeau prin perdeaua de ploaie. Apoi, 
stropii începură să se rărească. Alexandra întrezărea malurile 
pline de vegetaţie şi presărate de case înconjurate de grădini 
cenuşii. Remarcă ruinele câtorva vile bizantine, uşor de 
recunoscut după colonadele şi porticurile lor crăpate şi năpădite 
de iederă. Sătucuri se iveau ici şi colo, printre copacii ce 
acopereau parţial dealurile joase, cu pante dulci. 

Apoi Bosforul se lărgi, şi corabia pătrunse în Marea Marmara. 

La tribordul lui Dafne apăru, dispusă în formă de amfiteatru, o 
enormă aglomerare de case urâte, roşii, galbene, violete, cenuşii 
şi albe, moschei dominate de minarete înalte şi subţiri, grădini şi 
palate, toate înecate de aversele de ploaie. 


Frumuseţea Constantinopolului, atât de mult cântată de poeţi, 


47 


- ROXELANA ŞI SOLIMAN - 


era dezamăgitoare. Alexandra învățase la pension despre lupta 
înverşunată dată de cruciați pentru a împiedica invadarea 
Europei de către Islam. Impreună cu colegele sale, ascultase 
îngrozită povestea grozăviilor comise de hoardele lui Mehmed al 
II-lea Cuceritorul care, după ce îl executase pe ultimul împărat al 
Bizanțului, înfipsese steagul cu semilună pe domul bisericii 
Sfânta Sofia. De la acest eveniment se scursese mai puţin de un 
secol. 

Fetele îl ascultau cu atenţie pe părintele Vincenzo, care le 
povestea dezastrul pe un ton dramatic, se înfiorau, apoi, o dată 
lecţia încheiată, ieşeau în recreaţie şi uitau totul sau aproape 
totul. Se vorbea adesea la Roma despre aceşti sultani care jurau 
pe barba lui Mahomed că le vor da cailor să mănânce ovăz în 
bazilica Sfântul Petru şi că papa îi va şterge cu barba cizmele 
celui care va cuceri Oraşul Sfânt. 

Pe când comenta împreună cu prietenele sale italience 
isprăvile lui Mehmed al Il-lea şi căderea Constantinopolului, 
Alexandra nu ar fi bănuit niciodată că avea să suporte pe pielea 
ei consecinţele neplăcute ale acestei lupte înverşunate dintre 
creştinătate şi Islam. 

Alexandra îşi părăsi cabina când Kubilai îi ceru să urce pe 
punte, unde captivii se aflau deja, claie peste grămadă. Noaptea 
începea să-şi arunce vălul peste oraş. Alexandra uită să-şi 
acopere faţa. 

Kubilai o admonesta: 

— Ţi-ai uitat vălul. Ascunde-ţi faţa dacă nu vrei să mori. 

Fata se supuse imediat. Ploaia rece, persistentă, amestecată 
cu grindină înmuiase hainele uşoare ale Alexandrei. În timp ce 
corabia se îndrepta spre chei la lumina torţelor, Kubilai dădu 
ordine oamenilor săi, care — spre mirarea Alexandrei şi a 
tovarăşelor sale — desfăşurară în jurul lor o pânză neagră, lată, 
ţinută cu ajutorul unor lamele subţiri de lemn, înalte de vreo doi 
metri. Era un fel de paravan care le apăra de privirile curioşilor 
care se îngrămădeau pe chei. 

Indată ce corabia trase la chei, Kubilai îşi trimise primul 
locotenent să anunţe sosirea transportului destinat seraiului 
imperial. 

Izolată de lumea exterioară de această barieră de stofă 
neagră, Alexandra tremura de frig şi nelinişte. Cu braţele 


48 


- MIRCEA BURADA ŞI VINTILĂ CORBUL - 


încrucişate la piept, îşi ridică ochii şi văzu marginile superioare 
ale incintelor crenelate ale oraşului şi un turn pătrat împodobit 
cu un stindard roşu. Guri de tun ieşeau prin ambrazurile zidurilor. 

Câteva fete ce se strângeau înfrigurate una într-alta în 
apropierea Alexandrei aveau impresia că formează o turmă de 
vite închisă într-un ţarc de pânză ce înlocuia parii şi scândurile. 
La urechi le ajungeau ordinele căpitanului, date marinarilor care 
strângeau pânzele, şi o rumoare neclară ce venea dinspre chei. 

Apoi, incinta neagră se deschise să-i îngăduie lui Kubilai să 
intre, urmat de şase negri înalţi, corpolenţi, purtând robe de 
mătase albă pe sub mantii albe şi largi, tivite cu blană. Pe cap 
aveau turbane înalte şi albe. Cel mai masiv, care îl depăşea cu 
un cap pe Kubilai, o examină pe Alexandra cu atenţie, apoi îi 
ceru chiar să-şi ridice vălul ce-i acoperea faţa, şi o examină 
îndelung. Satisfăcut, făcu un gest aprobator. 

Negrul înalt le refuză pe celelalte fete, considerând că nu au 
suficiente calităţi. Apoi schimbă cu Kubilai câteva cuvinte în 
turcă, iar acesta se întoarse spre Alexandra şi îi vorbi în 
poloneză: 

— Eunucul te acceptă în harem! Te poţi considera norocoasă! 
Celelalte fete vor fi vândute la târgul de sclavi! 

Tătarii făcură între paravanele de stofă neagră un soi de 
coridor ce traversa puntea, cobora pasarela ce lega corabia de 
chei şi ducea la o litieră cu perdelele lăsate, trasă de doi catâri. 

Şeful eunucilor îi făcu semn Alexandrei să urce în litieră. 
Kubilai schiţă un gest discret de adio. Fata urcă în litieră. Eunucii 
lăsară să cadă perdelele şi închiseră uşile zăbrelite. Micul 
cortegiu, escortat de halebardieri, se puse în sfârşit în mişcare. 
Eunucii călare înconjurau litiera. 

Cu ochii scăldaţi în lacrimi, Alexandra înţelese că începea un 
nou capitol al vieţii sale... 


49 


- ROXELANA ŞI SOLIMAN - 


6 


Zăvorâtă în spaţiul strâmt al litierei ce se legăna uşor, 
Alexandra avea impresia că este o pasăre în cuşca închisă. 
Amintirea piţigoiului pe care unchiul Kazimir i-l făcuse cadou în 
ziua când împlinise zece ani îi năpădi mintea. Neputându-şi 
accepta condiţia de captiv, pițigoiul se omorâse după câteva zile 
cu propriile gheare. La acea vreme, Alexandra, care îl hrănea, îl 
îngrijea şi îl răsfăţa, nu putea înţelege de ce se omorâse. Nefiind 
conştientă de nevoia lui de libertate şi fericită că are o jucărie, îi 
era imposibil să-şi dea seama de nefericirea prizonierului său. 
Astăzi, ajunsă la rândul ei în cuşcă, Alexandra vedea lucrurile 
altfel, cu singura diferenţă că era hotărâtă să scape cu viaţă. 
Nerăbdătoare şi curioasă, trase discret perdelele de piele ce 
acopereau zăbrelele litierei. 

Cortegiul, escortat de gărzile ce îi îmbrânceau pe curioşii care 
se apropiau prea mult de frumuseţea misterioasă hărăzită 
plăcerii Marelui Senior, străbătea o stradă îngustă, întortocheată, 
mărginită pe o latură de case vechi de lemn, urâte şi triste, cu 
ferestre zăbrelite, iar pe cealaltă de un zid înalt şi cenuşiu. În 
momentul când litiera trecea prin faţa unui portal înalt de 
marmură albă şi neagră, lumina torţelor dezvălui privirilor 
Alexandrei capete tăiate, uscate sau însângerate, aflate în nişe 
special construite în acest scop. Jocul de lumini şi umbre al 
torţelor pâlpâitoare le făcea şi mai groteşti, ceea ce o sperie pe 
Alexandra. Inainte de a fi apucat să-şi acopere ochii şi să-şi 
înăbuşe ţipătul, avu ciudata impresie că acele capete mişcau, că 
gurile le erau deformate de rictusuri şi că pleoapele li se 
deschideau. 

Era intrarea în Yeni Serai — noul palat imperial construcţie 
începută de Mehmed al II-lea Cuceritorul, în urmă cu vreo şaizeci 
de ani. Kubilai îi vorbise de această reşedinţă a Marelui Turc, 
care îl impresionase extrem de mult în cursul călătoriilor sale la 
Constantinopol. Îi vorbise şi despre capetele tăiate, afirmând că 
doar înalții demnitari beneficiau de privilegiul de a avea capetele 
astfel expuse după decapitare. Era cumplit! Ce barbarie! 

Acum, cortegiul urca spre Eski Serai — vechiul palat — unde 
se afla haremul imperial şi unde Alexandra avea, fără să ştie, 


50 


- MIRCEA BURADA ŞI VINTILĂ CORBUL - 
întâlnire cu propriul destin. 


Eunucii negri introduseră preţioasa încărcătură într-o curte 
imensă, unde, în ciuda ploii şi a orei înaintate, Alexandra văzu că 
se aflau numeroşi negri îmbrăcaţi la fel ca aceia care o luaseră 
din port şi nişte halebardieri însărcinaţi cu paza şi care, la 
apropierea litierei, îşi coborâră pudici privirile. Un bărbat care 
vedea chipul unei sclave a Marelui Senior era pedepsit cu 
moartea. Eunucii negri nu îi puteau face însă niciun rău, îi 
explicase Kubilai, făcându-i cu ochiul. Alexandra nu înţelesese 
prea bine ce voise să spună. 

Ajuns într-o a doua curte, mai mare decât prima, 
înfrumuseţată de straturi de flori şi de fântâni de marmură, 
modestul cortegiu se opri în faţa unei clădiri obişnuite, cu 
numeroase ferestre zăbrelite, ce i se păru hidos fetei obişnuite 
cu aspectul impecabil al palatelor, bisericilor şi monumentelor 
din Roma. 

Un negru deschise portiera litierei şi, cu un semn poruncitor, o 
invită pe Alexandra să coboare şi să îl urmeze, după care bătu la 
o uşă din fier forjat. O vizetă se deschise fără zgomot şi nişte 
ochi nevăzuţi îi examinară pe nou-sosiţi. Cu un scârţâit, uşa se 
deschise. 

In prag se ivi un alt negru, cu o privire semeaţă, îmbrăcat tot 
în alb şi având pe cap un turban de o înălţime impresionantă. 

Eunucul care o adusese pe fată se înclină respectuos. După ce 
dădu raportul într-o limbă de neînțeles pentru Alexandra, se 
retrase salutând de mai multe ori, încredinţând-o astfel pe nou- 
sosită superiorului său. Acesta o conduse într-un coridor luminat 
de torţe ce aruncau pe pereţi raze roşii tremurătoare. Poarta 
grea din fier forjat şi zăvoarele sale se închiseră cu zgomot în 
urma Alexandrei care fu străbătută de un fior. Frica şi 
curiozitatea laolaltă îi dădeau o senzaţie ciudată. Instinctul de 
conservare îi dicta să găsească o modalitate de a fugi, în timp ce 
ineditul şi exotismul acestui loc îi insuflau dorinţa de a rămâne, 
de a descoperi această lume tainică, misterioasă. „Harem”, 
cuvântul magic care în Occident îi făcea pe bărbaţi să vibreze de 
invidie şi pe femei să se înfioare, devenise acum pentru ea 
realitate. 


51 


- ROXELANA ŞI SOLIMAN - 


Cu un gest, negrul obez îi porunci Alexandrei să-l urmeze. La 
capătul coridorului, se opri şi lovi discret la o uşă. De îndată ce 
aceasta se deschise — lăsând să apară alt eunuc negru obezul 
se prosternă în faţa lui cu o agilitate pe care nu i-ai fi bănuit-o şi 
îi dădu raportul fără a-şi ridica privirile. 

Luată în grijă de acest al treilea eunuc, Alexandra pătrunse 
într-alt coridor. Atentă la protocolul respectat de eunucii negri 
care o aduseseră unul câte unul din port până aici, ea înţelese 
ierarhia care îi guverna şi — bazându-se pe experienţa ei din 
tabăra tătară — se aştepta să fie adusă în faţa sultanului însuşi. 
Necunoscând deloc viaţa din harem, ea nu avea de unde să ştie 
că va trebui să aştepte un an numai ca să-l privească şi aproape 
doi ani pentru a-i fi prezentată. 

indiferența pe care i-o arătă noua ei călăuză îi dădu 
Alexandrei senzaţia că e tratată ca un animal. Spre surprinderea 
ei, ajunse într-un fel de cămăruţă în care eunucul o făcu să 
înţeleagă prin semne că avea să doarmă pe jos, pe o saltea pe 
care trebui să o desfacă şi să o întindă singură. Era dezamăgită. 
Fastul, cadânele, sultanul nu se vedeau nicăieri. O sclavă îi 
aduse pe o tavă o bucată de pui fript, câteva fructe şi un ulcior 
cu apă. 

Uşa se închise la loc, lăsând-o cu singurătatea, neliniştea şi 
deziluziile sale. Ar fi vrut să poată opri timpul în loc şi să îl dea 
înapoi până în clipa când acceptase să fugă cu Stanislas. Ce 
greşeală cumplită! De ce nu o ascultase pe mătuşa Helena, care 
o povăţuia să fie chibzuită şi înţeleaptă? De ce nu se supusese 
deciziei tatălui ei de a se mărita cu prinţul Colonna? De ce fiinţa 
omenească nu înţelege greutăţile vieţii decât din propriile 
experienţe? Cum să iasă acum din viesparul în care se vârâse? 

Obosită de drum şi frământată de griji, Alexandra adormi 
târziu, fără să găsească totuşi răspunsurile pe care le căuta. 


Zgomotul uşii care se deschisese brusc o trezi. Se făcuse ziuă. 
Alexandra văzu doi eunuci negri stând în faţa ei şi privind-o cu 
un aer sever. Unul îi ceru, tot prin semne, să se îmbrace şi să 
vină cu ei. Parcurseră un coridor nesfârşit, ce urma un traseu 
întortocheat printre odăi disparate, ca un fel de labirint de 
coşmar. În drum, se întâlniră cu fete tinere, toate foarte 
frumoase, înfăşurate în văluri de mătase fină, ce lăsau să li se 


52 


- MIRCEA BURADA ŞI VINTILĂ CORBUL - 


întrezărească formele cele mai intime ale trupului. Câteva îi 
zâmbiră prieteneşte, altele scoaseră limba la ea, iar două sau 
trei o ameninţară cu pumnii. Atmosfera aceasta bizară o nelinişti. 
Unde o duceau? De ce tăceau cu atâta încăpățânare? 

In sfârşit, cei doi eunuci deschiseră cu deferenţă batantele 
unei uşi şi îi făcură semn Alexandrei să intre. După atitudinea lor 
servilă, fata înţelese că avea să fie prezentată unui personaj sus- 
pus. Să fie sultanul? 

Vibrând de emoție, cu mâinile umede, fata păşi într-o cameră 
spațioasă. Dat fiind că ferestrele înguste abia lăsau să pătrundă 
lumina zilei, iluminatul era asigurat de lămpi aurite încrustate cu 
lentile multicolore, ce irizau pereţii acoperiţi de faianţă cu motive 
florale şi covoarele groase, decorate cu desene frumoase şi atât 
de moi, încât înăbuşeau zgomotul paşilor. 

In fund, în penumbră, desluşi un colos negru, uriaş, ce se 
lăfăia pe un divan tapiţat cu brocart. Purta o robă de mătase 
imaculată, încheiată cu nasturi de diamant şi care îi acoperea 
parţial şalvarii — nişte pantaloni largi, strânşi pe glezne. Era 
încălţat cu papuci moi, cu vârf ascuţit, încovoiat în sus, şi 
împodobiţi cu nestemate. Degetele groase erau încărcate de 
inele. La urechea stângă îi atârna un smarald mare, în formă de 
pară. 

„Dumnezeule! Sultanul e negru!” îşi spuse ea surprinsă. 

Lângă el era aşezată, cu picioarele încrucişate, o femeie între 
două vârste, încă frumoasă, semeaţă, împodobită cu bijuterii. 

Doi negri tineri împrospătau aerul agitând încet două evantaie 
mari. O sclavă tânără servea, în genunchi, sorbet! în ceşti din 
porțelan de China aşezate pe farfurioare de aur. O a doua sclavă, 
blondă, îngenuncheată şi ea, păstra o atitudine plină de 
deferenţă. La un gest al femeii, se ridică şi se apropie în fugă de 
Alexandra, care se oprise lângă uşă. 

Fata îi spuse în poloneză: 

— Bună ziua, Roxelana! Ai onoarea să te afli în faţa Excelenței 
Sale Mahmud Paşa, Kis/ar agasi, stăpânul fetelor din harem şi 
şeful suprem al eunucilor negri, care asigură supravegherea şi 
protecţia noastră. li datorezi supunere şi respect neştirbit. 

Surprinsă de faptul că fata îi vorbise în poloneză, Alexandra 


1 Sorbet, sorbete - băutură răcoritoare, preparată din suc de fructe, 
zahăr şi lichior sau apă. (n. red.) 
53 


- ROXELANA ŞI SOLIMAN - 


privea curioasă în jur. 

— Acum trebuie să-l saluţi pe kislar agasi, continuă fata 
blondă. 

Alexandra schiţă o reverență scurtă. 

— Nu, nu aşa! Uită-te la mine şi fă la fel. 

Odalisca îngenunche şi se aplecă până ce atinse cu fruntea 
covorul. 

Alexandra refuză. 

— Nu fac aşa ceva! E umilitor! 

Fără a-şi pierde zâmbetul de circumstanţă, micuța blondă îi 
şopti în grabă: 

— Dacă ai ceva minte în capul tău frumos şi mai ales dacă vrei 
să rămâi în viaţă, fă ce ţi se spune. Asta o să te scutească de 
multe necazuri şi o să-ţi înlesnească şederea aici, în harem. 

După o scurtă ezitare, Alexandra se supuse şi îl salută pe 
colosul negru după protocolul turcesc. 

Niciun muşchi nu se clinti pe chipul bărbatului. Câteva picături 
de sudoare îi străluceau pe frunte şi pe faţa adipoasă, ce părea 
sculptată în abanos. Fără să deschidă gura, îşi înclină capul, abia 
perceptibil, făcând să se legene smaraldul atârnat de ureche. 

Micuța poloneză continuă: 

— Cea care ne priveşte este Excelenţa Sa doamna Rebia, 
supraintendenta personalului feminin al haremului şi marea 
stăpână a Garderobei. li datorezi aceeaşi supunere şi acelaşi 
respect desăvârşit. Acum, salut-o în acelaşi fel. 

Alexandra se supuse încă o dată indicaţiilor primite. 

Doamna Rebia îi zâmbi, apoi îi făcu semn să se ridice şi să se 
apropie. De îndată ce Alexandra se opri în faţa lor, negrul îi 
porunci să-şi scoată vălul. Fata se supuse. Ovalul desăvârşit al 
feţei sale, ochii mari şi luminoşi, tenul fraged, părul de culoarea 
aurului vechi ce îi cădea în bucle mătăsoase pe umeri o făceau 
să fie extrem de seducătoare. 

Privirea colosului o cântări din cap până în picioare, cu o 
minuţie de expert ce studiază o capodoperă. Alexandrei nu-i 
plăcea deloc să fie scrutată astfel. Insă, înainte de a apuca să-şi 
manifeste nemulţumirea, doamna Rebia îi făcu din nou un semn. 

— Dezbracă-te! îi traduse micuța blondă. 

— Nici vorbă! ripostă Alexandra. 

Cu glasul ei calm şi blând, sclava îi explică răbdătoare: 


54 


- MIRCEA BURADA ŞI VINTILĂ CORBUL - 


— Kislar agasi şi doamna Rebia au drept de viaţă şi de moarte 
asupra noastră, a tuturor. Dorinţele lor sunt porunci. Cine refuză 
să se supună îşi semnează condamnarea la moarte. Incearcă să 
ţii minte asta. Acum beneficiezi de indulgenţa acordată 
novicelor. Eşti iertată lesne fiindcă trebuie să ţi se dea timp să 
înveţi regulamentul interior. Nu abuza însă de acest privilegiu, 
fiindcă răbdarea lor are limite! 

— E umilitor! se încăpăţână Alexandra. 

— După mentalitatea creştină, poate! Aici este umilitor dacă 
nu ai corp frumos. Şi, crede-mă, nu e cazul tău! Eşti foarte 
frumoasă! Arată-le că eşti o piesă de valoare ce merită întreaga 
lor atenţie. Haide, dezbracă-te! 

Străduindu-se să-şi stăpânească lacrimile de ruşine, Alexandra 
începu să se dezbrace, dar gesturile sale erau prea încete după 
gustul supraintendentei. La ordinul ei, cele două sclave se 
apropiară de noua lor colegă şi o dezgoliră în câteva clipe. 

Alexandra îşi acoperi instinctiv sânii şi îşi plecă pudic privirile. 
Supleţea formelor sale şi graţia mişcărilor îi surprinseră plăcut 
atât pe supraintendentă, cât şi pe kislar agasi. Fără a-şi da 
seama de ce i se întâmplă, Alexandra se pomeni luată de cele 
două sclave şi răsturnată pe divanul din apropierea colosului. 

Cu o repeziciune şi o forţă ce făceau orice rezistenţă inutilă, 
acesta îi desfăcu picioarele şi i le imobiliză, apoi, la lumina unei 
lămpi ţinute de sclava blondă, îi examină împreună cu doamna 
Rebia intimitatea şi se asigurară că e virgină. Mulţumit de 
rezultatul examenului, negrul îi dădu drumul. 

Alexandra plângea. Rămase ghemuită pe divan, paralizată de 
ruşine. 

Era pentru a doua oară că suferea o asemenea umilire. Scena 
din pădure, când tătarii lui Kubilai o capturaseră, îi reveni în 
memorie. 

Cele două sclave o ajutară cu multă drăgălăşenie să se dea jos 
de pe divan. 

Pătrunsă de frig, roşie la faţă de ruşine, cu ochii plini de 
lacrimi, Alexandra rămase în picioare în faţa inchizitorilor ei. 
Goală, părea vulnerabilă, dezarmată. 

Expertă,  supraintendenta îi studia acum cu  privirea-i 
pătrunzătoare mâinile fine, albe şi moi, care nu cunoscuseră 
niciodată munca manuală, ţinuta, gesturile şi mai ales trăsăturile 


55 


- ROXELANA ŞI SOLIMAN - 


rasate ce trădau o origine cu mult deasupra mediei. Trebuie să fi 
primit o educaţie aleasă. 

Doamna Rebia se lăuda că recunoaşte dintr-o singură privire 
particularităţi ce scăpau persoanelor lipsite de experienţa ei, de 
capacităţile ei de a analiza natura umană, de a descoperi tainele 
ascunse în adâncurile cele mai nepătrunse ale sufletului. La 
indicaţiile doamnei Rebia, cele două sclave o conduseră pe 
Alexandra la hammam. 


Aflată încă sub şocul brutalităţilor la care fusese supusă, 
Alexandra le urmă ca hipnotizată pe cele două sclave. Nu vedea 
şi nu auzea nimic. Se oprise din plâns şi tăcea. Cu ochii măriţi de 
groază, nu avea decât un gând: să evadeze, să fugă departe, cât 
mai departe de lumea aceasta sălbatică ce ameninţa să o 
zdrobească. 

Güzel şi Gazali o conduseră în diversele odăi ale hammam-ului 
unde, în piscine alimentate cu apă caldă şi rece de fântâni cu jet, 
numeroase odalisce se zbenguiau în apă. Lumina zilei pătrundea 
prin vitalii rotunde, policrome, încastrate în cupole. Hohote de 
râs, ţipete surescitate şi cântece se auzeau din toate părţile. 
Contaminate de ambianța lascivă, cele două tovarăşe ale 
Alexandrei începură să se dezbrace şi să se hârjonească, 
antrenând-o în joaca lor. 

Readusă la realitate de ghiduşiile lor, Alexandra privi, 
surprinsă, spectacolul ce se desfăşura în faţa ei. Descoperea cu o 
copilărească uimire, contrastele vieţii din harem. După 
constrângeri şi umilinţă urmau distracţia şi relaxarea. Perplexă, 
se străduia să înţeleagă această lume atât de diferită de cea din 
care fusese smulsă. Putea oare să se încreadă în aceste două 
fete care îi arătau atâta simpatie? Cu siguranţă că nu. Mai mult 
ca sigur, ele erau în subordinea colosului negru şi a 
supraintendentei. 

Goale, ţinându-se de mână, cele trei fete pătrunseră în ceața 
opacă a băii de aburi. Rătăcită — insolitul locului îi sporea 
neliniştea Alexandra se agăţă de braţul celei de alături, care o 
linişti: 

— N-are de ce să-ti fie teamă, Roxelana! Aici nimeni nu-ţi va 
face niciun rău... Poate doar bine... Dacă doreşti... Dar niciodată 
rău. 


56 


- MIRCEA BURADA ŞI VINTILĂ CORBUL - 


Această ultimă replică, tradusă în turceşte cu o anume 
intonaţie, provocă râsul şmecheresc al tinerei brunete. 

Alexandra nu sesiză înţelesul real al acestor cuvinte. Aproape 
orbită de aburii fierbinţi, înainta bâjbâind. Dădu în cele din urmă 
peste băncile de lemn instalate de-a lungul pereţilor. O apăsare 
uşoară pe umăr o făcu să înţeleagă că putea să se aşeze şi chiar 
să se întindă. Cele două odalisce îi dădură exemplul. Alexandra 
abia le vedea, însă le auzea respiraţia şi şuşoteala întreruptă de 
hohote slabe de râs. Intinsă pe spate, cu o mână sub cap şi cu 
cealaltă de-a lungul corpului, Alexandra privea în gol, mulţumită 
că e lăsată în pace. 

leşind din nori, soarele pătrunse sub forma unor coloane 
imateriale luminoase, ca pilonii efemeri ai unei cupole invizibile 
prin vitraliile de diferite culori, făcând ca perdelele de aburi să fie 
şi mai albe şi lăptoase. _ 

Picături de sudoare acopereau pielea Alexandrei. Incetul cu 
încetul, fu cuprinsă de o senzaţie plăcută. Avea impresia că 
fiecare val de sudoare lua cu el puţin câte puţin din neliniştea ei, 
eliberându-i sufletul. 

Alungate de nori, razele soarelui dispărură. Alexandra simţi un 
nou fior de angoasă. Suspinul ei atrase atenţia odaliscei blonde, 
care se apropie şi îşi scoase capul din aburii denşi. 

— Nu-ţi mai face sânge rău, Roxelana! Ştiu ce simţi. Şi eu am 
trecut prin asta. Toate fetele de aici au trecut prin stările tale de 
acum. Nu te mai gândi la ce a fost! Trecutul e mort! Nu trebuie 
să-l readuci la viaţă. Doar viitorul contează, şi nu trebuie să-l 
pierzi. Hai să fim prietene, vrei? Pe mine mă cheamă Güzel şi pe 
prietena mea Gazali. 

Guzel îi spuse că, o dată ce ai intrat în harem, nu mai ieşeai 
decât cu picioarele înainte, când mureai. Eunucii negri erau 
peste tot, privind şi ascultând totul. Cea mai mică tentativă de 
evadare te putea costa viaţa. Cusută într-un sac, nefericita care 
voise să-şi afle libertatea îşi găsea moartea în apele Bosforului. 

Impresionată de aceste cuvinte şi obosită de căldura de etuvă 
a băii turceşti, Alexandra fu cât pe ce să-şi piardă cunoştinţa. 
Güzel îşi dădu seama că trebuia să o scoată imediat de acolo. 

Cu porii pielii curăţaţi de impurități sub efectul aburilor 
fierbinţi, cele trei fete intrară în piscina rece. Deloc obişnuită cu 
acest fel de baie, Alexandra avu senzaţia că îi îngheaţă sângele 


57 


- ROXELANA ŞI SOLIMAN - 


şi crezu că moare. Ajutată de Güzel şi Gazali, se cufundă în 
piscina cu apă caldă. Circulaţia sângelui îi reveni treptat la 
normal. 

Cele două tovarăşe ale sale începură din nou să se 
hârjonească. Fără voia ei, Alexandra se lăsa antrenată în joaca 
lor. leşind din apă, cele două sclave o duseră pe Alexandra la 
masaj. Cu ajutorul unui prosop moale, îi şterseră cu delicateţe 
corpul, tamponându-i uşor, ca într-o mângâiere, formele 
superbe. O cuprinse un soi de toropeală, întinsă pe o bancă, fu 
preluată de mâinile experte ale unei negrese nubiene, înaltă şi 
voinică aidoma unei luptătoare de circ. Pielea frecată cu ulei 
parfumat, spatele, braţele, picioarele şi corpul întreg îşi 
redobândiră prospeţimea. 


După ce se îmbrăcară, Guzel cea blondă şi Gazali cea brunetă 
o duseră pe Alexandra la garderobă, unde supraveghetoarea, 
anunţată de doamna Rebia, îi pregătise deja noile veşminte. 
Alexandra primi nişte pantaloni de mătase fină, de culoare 
purpurie, largi şi lungi până la călcâie, o cămaşă de mătase albă, 
o tunică de catifea verde, brodată cu fir de aur şi papuci asortaţi. 

Admirativă, Güzel îi dădu ocol, lăudându-i frumuseţea şi 
graţia. Apoi, ajutată de Gazali, îşi puse la bătaie tot meşteşugul 
ca să o machieze. 

Cu o mână expertă, întinse rujul pe buzele Alexandrei, apoi îi 
făcu ochii şi sprâncenele cu khol. Între timp, Gazali îi dădea 
unghiile cu lac. 

După un ultim retuş cu ruj de buze, Guzel termină machiajul 
Alexandrei. Zâmbitoare, Gazali scoase o oglindă şi îi făcu semn 
tinerei poloneze să se uite. Fata pe care o descoperi în oglindă 
era cu totul alta faţă de cea pe care o răpise Kubilai. Avea 
senzaţia clară că Roxelana lua locul Alexandrei, o Alexandra ce 
se retrăgea din ce în ce mai mult în ea însăşi, ce-şi căuta refugiul 
în străfundurile sufletului. 

Călăuzită de cele două odalisce, Alexandra fu condusă din nou 
în faţa lui kislar agasi şi a doamnei Rebia, care se arătară 
mulţumiţi de noua ei înfăţişare. Supraintendenta îi puse o 
întrebare în turcă lui Guzel , care i-o traduse Alexandrei. 

— Doamna Rebia te întreabă dacă mai vorbeşti şi alte limbi în 
afară de poloneză. 


58 


- MIRCEA BURADA ŞI VINTILĂ CORBUL - 


— Italiana, răspunse Alexandra. 

Răspunsul ei o satisfăcu pe supraintendentă, care vorbi în 
italiană: _ 

— Foarte bine! In felul ăsta ne putem înţelege mai bine şi 
evităm orice greşeală. De la bun început, trebuie să ştii că te afli 
aici pentru bunul plac al stăpânului nostru venerat, sultanul 
Soliman. j 

Kislar agasi făcu o strâmbătură de dezgust. In afară de limba 
sa natală, nu ştia decât turca. Superioritatea doamnei Rebia, 
care mai vorbea şi franceza, îl enerva. Nu putea face însă nimic 
împotriva ei. Protecția sultanei oficiale o făcea invulnerabilă. 

Doamna Rebia îşi goli ceaşca de sorbet, apoi continuă: 

— Mai trebuie să ştii că haremul nu are decât o singură uşă, 
de la intrare, prin care ai pătruns aici. Uşă de ieşire nu există. 

Alexandra înţelese că Güzel nu exagerase deloc în această 
privinţă. 

— Eşti frumoasă, de acord, dar aici frumuseţea nu este o 
excepţie, adăugă supraintendenta. Frumuseţea singură nu aduce 
privilegii. Ca să înţelegi bine ce vreau să spun, o să-ţi dau un 
exemplu. Dacă pui în faţa unui om o grămadă de aspri, de 
monede de argint, iar deasupra o monedă de aur, şi îi ceri să 
aleagă, el va lua cu siguranţă moneda de aur. Dacă însă pui pe 
masă o grămadă de ducați de aur şi îi spui să aleagă o singură 
monedă, el va lua una la întâmplare... Ca să ai o şansă să-i placi 
marelui nostru stăpân, trebuie să străluceşti ca o monedă de aur 
printre cele de argint. 

Fiecare cuvânt al supraintendentei se întipărea în mintea 
Alexandrei, care îşi impusese să reţină şi cel mai neînsemnat 
detaliu. In această lume ciudată, plină de capcane, orice 
omisiune, la prima vedere lipsită de importanţă, îi putea fi 
fatală... 

— Frumuseţea desăvârşită reprezintă un excelent atu de 
pornire, continuă doamna Rebia. Pentru a atrage însă atenţia 
înălţimii Sale şi a-i provoca augustul interes, frumuseţea trebuie 
să fie accentuată de alte calităţi. Inteligență, umor, vivacitate, 
talente. Mai ales talente. Să ştii să cânţi din gură şi la un 
instrument, să pregăteşti dulciuri, sorbeturi, să brodezi la fel de 
delicat ca un păianjen care-şi ţese pânza, să ştii să spui poveşti. 
Pentru asta trebuie, bineînţeles, să înveţi limba turcă. O limbă 


59 


- ROXELANA ŞI SOLIMAN - 


turcă pură trebuie să fie presărată de expresii persane. Ceva îmi 
spune că o să fii la înălţime, în acest caz, te vor aştepta 
recompense frumoase. Incepând de acum, vei intra la o şcoală 
grea. Vei face parte din oda mea. Multe fete nu au reuşit să-si 
ascută mintea, să-şi şlefuiască inteligenţa nativă şi îngroaşă 
rândurile sclavelor folosite la cele mai dezagreabile corvezi. Fiind 
trimisă de marele-han, tu beneficiezi de protecţia Inălţimii Sale 
sultana oficială, sora lui. Prin urmare, ţi se oferă toate 
posibilităţile de înaintare în rang. Vei şti să profiţi de ele? Nu 
depinde decât de tine să depăşeşti toate obstacolele! Ca să 
ajungi însă aici, ţine bine minte sfatul următor: nu trebuie să te 
încrezi decât în tine însăţi şi în nimeni altcineva! 

Cuvintele  supraintendentei  confirmau avertismentele lui 
Kubilai. Toate aceste recomandări subliniau păienjenişul de 
intrigi care o pândeau. 

Doamna Rebia îşi reluă masca imperturbabilă de o stranie 
frumuseţe, apoi la porunci lui Gazali şi lui Guzel să rămână 
alături de noua lor tovarăşă, să îi prezinte haremul şi să 
mănânce împreună cu ea. Mai hotărî că Roxelana va dormi cu 
ele. 

Odată ajunse pe coridor, înainte chiar de a începe să-i prezinte 
Alexandrei camerele, odăile de studiu, diversele săli de zi şi de 
primire, Gazali, atât de rezervată în faţa supraintendentei, se 
lăsă pradă exuberanţei sale fireşti şi îşi exprimă faţă de 
Alexandra bucuria de a putea vorbi în italiană cu ea. Născută pe 
coasta Liguriei, la Portofino, un sătuc de pescari aflat la est de 
Genova, fusese răpită de piraţii algerieni în timpul uneia dintre 
numeroasele lor razii. La început, copleșită de nefericirea de a fi 
fost despărțită de familia ei, nu făcea altceva decât să plângă. 
După ce fusese însă vândută de răpitori la târgul de sclavi de la 
Constantinopol şi primită în harem, îşi dăduse repede seama că 
noua viaţă reprezenta pentru ea o mană cerească. Acasă, la 
Portofino, fiind singura femeie — după moartea mamei sale — 
într-o familie de zece bărbaţi, Gazali era silită să muncească ziua 
întreagă, să le pregătească mesele şi să le spele rufele. Aici, în 
harem, servită, hrănită şi spălată, nu avea decât o grijă: să se 
gătească, să-şi îngrijească trupul pentru a putea sluji oricând 
plăcerii Marelui Senior. Dorea din toată inima ca Roxelana să 
capete aceeaşi bucurie de a trăi. 


60 


- MIRCEA BURADA ŞI VINTILĂ CORBUL - 


Guzel , care o cunoştea bine pe Gazali, deşi nu înţelegea nicio 
boabă de italiană, ştia că era pe cale de a-şi povesti viaţa. 
Ingrijorată de pălăvrăgeala fetei, ea îi aminti că regulamentul 
interior le interzicea locatarelor să vorbească despre trecutul lor. 
Erau şi alte sclave care vorbeau italieneşte şi, cum invidia şi 
delaţiunea mergeau mână în mână, primejdia era mare. 

Sfidătoare, Gazali dădu din umeri. Puțin îi păsa de regulament 
şi de spioane. Era bucuroasă că avea cui să-şi povestească viaţa. 
Ascultând-o, Alexandra găsea contradicţiile lui Gazali 
tulburătoare. Pe de o parte, ea lăuda — cu multă sinceritate, de 
altfel — avantajele vieții din harem, iar pe de alta, cu o 
melancolie impresionantă, îşi evoca ţinutul natal. In ciuda 
siguranței tonului lui Gazali, Alexandra putu citi în ochii ei o mare 
amărăciune. Speriată, se gândi la propria situație. Cum să se 
opună chemării propriilor origini? Sau, în caz contrar, cum să se 
rupă de rădăcinile ei ca să-şi suporte noua viață? lar fără 
rădăcini şi ruptă de originile sale, ce se va întâmpla cu ea? 

— Roxelana! 

Güzel , care mergea cu câţiva paşi înaintea lor şi care 
ajunsese prima în grădina cea mare, o chemă să-i arate 
nenumăraţii trandafiri care — ca o simfonie de culori — inundau 
răzoarele, se căţărau pe coloanele de marmură, străbăteau 
pergolele, se strecurau pe sub porticuri şi se arcuiau peste 
grotele artificiale. Peşti exotici înotau în număr mare în bazinele 
cu apă limpede. 

Acest spectacol splendid o încântă pe Alexandra. Cu o 
strângere de inimă, se gândi la grădina ca îi bucurase copilăria în 
Polonia. 

Deodată, Alexandra observă o agitaţie neobişnuită printre 
fetele care se plimbau pe alei. 

— Ce se întâmplă? întrebă ea, curioasă. 

Gazali îi şopti, însufleţită: 

— E sultana-valide! Are o grădină a ei, dar din când în când se 
plimbă printre noi, ca să ne arate că nu ne-a uitat. 

Alexandra întrebă mirată: 

— Cine este sultana-valide? 

— Mama sultanului! Prima doamnă a imperiului! Pe deasupra, 
e prinţesă autentică, fiica marelui-han al Crimeei, şi nu o sclavă 
ca mine, fiica unui biet pescar din Portofino! 


61 


- ROXELANA ŞI SOLIMAN - 


Odaliscele se prosternară în faţa bătrânei care păstra urmele 
frumuseţii de odinioară. Işi pierduse zvelteţea, dar ochii oblici 
oglindeau încă o anumită vioiciune. Era plină de bijuterii, ca o 
sfântă relicvă dusă în procesiune pe străzile Romei. Era urmată, 
la o distanţă respectuoasă, de kislar agasi şi de câteva doamne 
mature, printre care se distingea, prin atitudinea ei semeaţă, 
aristocratică şi impasibilă, supraintendenta garderobei. 

Alexandra o privi îndelung pe sultana-valide care răspundea 
saluturilor respectuoase dând uşor din mâna ridată. 

Hafsa Hatun şi suita ei se îndreptară încet spre intrarea 
palatului. 

— Comedia s-a sfârşit! exclamă Gazali, care adăugă, 
însufleţită: E singura femeie din harem autorizată să dispună de 
o casă în care se află bărbaţi. E drept că la vârsta ei nu are de ce 
să se teamă de complicaţii necuviincioase. Sultana-valide are 
chiar dreptul la o gardă de corp alcătuită din tineri halebardieri în 
uniforme splendide. 

Gazali oftă, mângâindu-şi visătoare colierul de perle. 

— Sunt nişte băieţi foarte frumoşi printre ei! Locuiesc în 
cazarmă, în prima curte. Păcat că le este interzis să intre în 
harem, cu excepţia anumitor cazuri. De exemplu, să aducă 
lemne de foc sau să facă muncile grele. Atunci însă fetele 
trebuie să se facă nevăzute, fiindcă eunucii sunt de o vigilenţă 
diabolică. Halebardierii evită şi ei să se uite după fete, fiindcă 
asta le-ar aduce mari neplăceri. Mai sunt grădinarii care lucrează 
numai la anumite ore, când suntem obligate să nu ieşim din 
harem. 

Apoi adăugă cu un aer trist: 

— Teama mea cea mai mare este să mor fată bătrână! Dacă 
le-ai vedea pe fetele bătrâne închise în „puţul plângerilor” — o 
aripă izolată a palatului ţi-ai pierde somnul şi pofta de mâncare. 
Urâte, ştirbe, ridate, pline de fiere, îşi plâng cât e ziua de lungă 
tinereţea pierdută, prezentul mizerabil şi viitorul lipsit de 
speranţă. Lor li se dau muncile cele mai umilitoare. 

Gazali o luă prieteneşte de braţ. 

Fetele o conduseră prin camerele unde odaliscele dormeau 
noaptea şi îşi petreceau uneori peste zi. Câte zece laolaltă, ele 
dormeau pe nişte saltele pe care le desfăceau seara şi le 
strângeau dimineaţa. 


62 


- MIRCEA BURADA ŞI VINTILĂ CORBUL - 


— Ce-aţi făcut ca să fiţi pedepsite aşa? întrebă Alexandra. 

Gazali îi răspunse zâmbind: 

— Nu suntem pedepsite. Aşa se doarme aici, în Orient. Pat 
propriu-zis nu există. 

Alexandra înţelegea acum mai bine de ce fusese pusă în ajun 
să doarmă pe o saltea. li părea bine că aflase că era vorba de un 
obicei, şi nu de o umilinţă în plus la adresa ei. 

Gazali îi spuse că, în funcţie de promovări, fetele beneficiau 
de avantaje multiple şi de un confort mai mare. Gulbahar, prima 
cadână, de exemplu, avea apartament separat, alcătuit din patru 
camere pe care le împărțea cu copiii ei, trei băieţi şi o fată. 

Gazali o invită în dormitorul lor, unde, după ce le prezentă pe 
celelalte şapte odalisce — viitoarele colege de cameră fu anunţat 
prânzul. 


Trei sclave aduseră tăvi de aramă, fin şlefuite, încărcate cu 
feluri de mâncare de o sobrietate spartană: supă de varză, o 
felie de friptură de vacă pe un strat de pilaf şi câteva fructe 
desert. Cum vinul era interzis de profet, fetele se mulţumiră cu 
apă proaspătă. 

Gazali, Guzel şi Alexandra se aşezară turceşte pe covor, în 
jurul unei tăvi. Cu acest prilej, Alexandra află că nici în harem, 
nici în palatul sultanului nu exista sufragerie. Dat fiind că 
furculiţa nu era cunoscută de turci, Alexandra trebui să mănânce 
cu o lingură şi cu mâna, cum făceau şi celelalte fete. 

După ce terminară masa, fetele continuară vizitarea 
haremului, făcând înconjurul sălilor de studiu, unde odaliscele se 
iniţiau în arta cântatului la lăută, recitării sau dansului. 

Dansul din buric trezi interesul Alexandrei. Amuzată, stătu să 
observe mişcările unduitoare din solduri, executate de fete şi de 
profesoara lor. Captivată, se simţea în stare să facă şi ea la fel. 

Imediat după vizitarea bucătăriei şi a infirmeriei, Alexandra 
avu Surpriza de a vedea întreg haremul încetându-şi orice 
activitate şi făcând o rugăciune cu un ritual straniu şi complicat. 
Guzel îi spuse că, înaintea celor cinci rugăciuni zilnice, Coranul 
cerea ca fiecare musulman să-şi facă abdest-ul — adică să-şi 
spele mâinile, faţa şi picioarele. Aşa era legea. 

In timp ce îi arăta sala de primire, Gazali îi spuse că aceeaşi 
lege îl obliga pe sultan să vină în fiecare vineri în harem, la 


63 


- ROXELANA ŞI SOLIMAN - 


Gülbahar, prima cadână. Aceasta era sala în care, din când în 
când, înainte de a-şi petrece noaptea cu Gülbahar, Soliman 
binevoia să asiste la spectacolul dat de fetele care se 
distinseseră la cursurile de dans, muzică şi recitare. 

Alexandra surprinse în glasul şi în ochii lui Gazali şi Güzel o 
emoție, o dorinţă ce le ardea măruntaiele: cea de a se produce 
în faţa Marelui Stăpân, de a se face remarcate şi, în sfârşit, de a 
fi primite în alcovul lui. Dorinţa lor de a ajunge cu orice preţ în 
patul unui bărbat pe care nu îl văzuseră niciodată era pentru 
Alexandra o absurditate, o aberaţie. Cum ar fi putut admite o 
sentimentală ca ea interesele meschine ce guvernau viaţa din 
harem? 


După cină şi rugăciunile de seară, Alexandra îşi încheie ziua în 
dormitorul comun, pe o saltea, între Güzel şi Gazali. 

Singură în întunericul şi liniştea odăii — din fericire, niciuna 
dintre colegele ei nu sforăia — obosită după această zi de 
început atât de plină de evenimente şi de lucruri noi, năpădită de 
angoasă şi exasperată de neputinţa de a găsi o ieşire din 
condiţia sa de sclavă, Alexandra îşi simţea ochii umplându-i-se 
treptat de lacrimi. Dar voinţa de a nu-şi trăda slăbiciunea faţă de 
celelalte fete o ajută să depăşească momentul de criză. 
„Lacrimile care nu curg devin gânduri.” Cuvintele tatălui său îi 
răsunară în urechi. „Cheamă-L pe Dumnezeu şi îţi vei recăpăta 
încrederea în tine însăţi!” Tatăl ei avea dreptate. Trebuia să se 
roage ca să-şi revină şi să chibzuiască pentru a se salva. Exista 
cu siguranţă o soluţie, dar, deocamdată, totul i se încâlcea în 
minte. Nu reuşea să-şi pună ordine în idei. Plină de amărăciune, 
îşi amintea de audiența acordată de regele Sigismund tatălui ei 
în biblioteca palatului Jablonowski. In seara aceea, în postura de 
martor involuntar, aflată în spatele draperiilor grele şi în braţele 
lui Stanislas, nu fusese în stare să înţeleagă oportunitatea şi 
justeţea îndemnului papei la o nouă cruciadă. Era mândră de 
tatăl ei, de luciditatea şi de fermitatea cu care susţinuse mesajul 
pontifical. Ce ruşine pentru creştinătate să dea înapoi în faţa ideii 
unui război sfânt! 

Somnul îi îngreună pleoapele. Alexandra adormi, dar somnul îi 
fu frământat de vise ciudate. Se făcea că era loana d'Arc înviată, 
călărind, în numele Crucii, un armăsar alb înaripat alături de 


64 


- MIRCEA BURADA ŞI VINTILĂ CORBUL - 


Leon al X-lea, care pornise războiul sfânt cu Semiluna. În linia 
întâi, pe câmpul de bătălie, însoţită de tatăl ei şi de Stanislas, ea 
ataca armata sultanului Soliman. Spintecându-şi duşmanii unul 
câte unul, Alexandra îl căuta asiduu pe sultan. De îndată ce se 
apropia de el, acesta îşi schimba înfăţişarea, luând fizionomia lui 
kislar agasi sau pe cea a arhiducelui Ferdinand sau chiar pe cea 
a lui Kubilai. In toiul încăierării, despărțită de ai ei, rătăcită, 
Alexandra se pomeni deodată faţă în faţă cu Soliman, 
transformat într-un balaur ce vărsa flăcări. Indemnându-şi 
superbul armăsar alb înaripat la galop, se năpusti asupra fiarei. 
Aidoma Sfântului Gheorghe, îşi împlântă vârful lăncii în grumazul 
balaurului, care se prăbuşi. Crucea învinsese... 


65 


- ROXELANA ŞI SOLIMAN - 


7 


Doamna Rebia nu exagerase deloc când îi făgăduise 
Alexandrei că va avea parte de învăţătură susţinută. Chiar de a 
doua zi, intră pe mâna unei pleiade de învăţătoare. Prioritatea fu 
învăţarea limbilor turcă şi persană, care reprezentau cheile ce 
aveau să-i deschidă porţile religiei islamice, ale aritmeticii, 
istoriei şi literaturii. Prin intermediul lui Gazali şi al lui Guzel, care 
îi traduceau pe rând, Alexandra începu imediat lecţiile de dans, 
de muzică şi de lucru manual, respectiv de broderie şi croitorie. 

In fiecare zi, între primele două rugăciuni, într-o sală de studiu 
cu pereţii acoperiţi de faianţă multicoloră, un muderis, aflat în 
spatele unei draperii grele de culoare verde care îl împiedicau 
să-şi vadă elevele, le preda Coranul. 

Astfel, Alexandra începea să descifreze misterul unei religii, al 
unei concepţii despre viaţă ce trezeau repulsia şi spaima 
Occidentului. Ore în şir, zi de zi, muderis-ul îi predă cele cinci 


principii de bază ale Islamului — profesiunea de credinţă, 
rugăciunile zilnice, postul, pomana şi pelerinajul la Mecca — 
cărora li se adăugau calendarul islamic, regulile dietetice, 


sărbătorile  mahomedane, istoria profetului Mahomed şi, 
bineînţeles, lectura Coranului. 

De fiecare dată când părăsea sala de studiu, Alexandra îşi 
oferea câteva clipe de relaxare în hammam. Fericită, se refugia 
în norii de abur albi, opaci, care făceau ca lumea înconjurătoare 
să devină invizibilă şi care o ascundeau de privirile prea 
curioase. Acolo, în ambianța aceasta catifelată, se simţea liberă 
să mediteze. Lecţiile repetate ale muderis-ului o obsedau şi îi 
năşteau în minte numeroase întrebări. 

Intr-o zi, când o întâlni pe Gazali la hammam, îi împărtăşi 
toate problemele care o frământau. 

Gazali izbucni în râs: 

— Nu te mai chinui! Ce rost are să încerci să înţelegi şi altceva 
decât ce ni se predă? li pierzi vremea. Trebuie să înveţi totul pe 
de rost. Dacă eşti întrebată, reciţi cuvânt cu cuvânt. Aici, în 
harem, idealul tău, ca şi al meu, ca şi al tuturor celorlalte fete, 
nu este să ajungi savantă, ci să faci totul ca să atragi atenţia 
sultanului, Marele nostru Stăpân, să-i placi, să-l ameţeşti, să-i 


66 


- MIRCEA BURADA ŞI VINTILĂ CORBUL - 


faci un copil şi, în sfârşit, să te poţi instala ca o regină într-unul 
dintre apartamentele rezervate cadânelor. Coranul îi îngăduie să 
aibă patru cadâne şi deocamdată sultanul nostru nu are decât 
una, pe Gulbahar, aşa că mai sunt trei locuri libere, iar noi 
suntem trei sute. 

— Concurența e mare, spuse Alexandra. 

— Nu concurenţa asta mă îngrijorează, ci aceea a feselor lui 
Ibrahim. 

— A feselor lui Ibrahim? repetă Alexandra intrigată. 

— Da, Ibrahim, favoritul său, marele şoimar. Nu se despart 
niciodată. Se spune că mănâncă împreună şi că dorm 
împreună... Inţelegi ce înseamnă asta? 

— Da, că sunt prieteni foarte buni! 

Din nou, Gazali izbucni în râs. 

— Vai, Roxelana dragă, mai ai multe de învăţat. Ai auzit de 
amorul grecesc? 

— Vrei să spui că sunt prieteni precum Castor şi Pollux sau ca 
Ahile şi Patrocle? 

— Exact! Ne înşală cu Ibrahim, dacă pot să spun aşa. Dar şi 
noi i-o întoarcem. 

— Cum? 

— Ascultă! 

În liniştea băii de aburi, Alexandra percepu mici zgomote 
semnificative, scurte hohote de râs, gemete înăbuşite, şoapte 
ciudate. 

Gazali continuă: 

— Acolo, pe treptele cele mai de sus, la adăpost de ochii 
pătrunzători ai eunucilor negri şi ai supraveghetoarelor, fetele cu 
sângele fierbinte îşi fac servicii reciproce. Limba ţine loc de 
altceva. Pe deasupra, ea nu strică marfa. Facem dragoste 
păstrându-ne în acelaşi timp virginitatea pentru Marele Stăpân. 

„Nu strică marfa” — cuvintele acestea îi amintiră de Marele 
Han. Toate aceste fete nu reprezentau altceva decât obiectul 
unui negoţ execrabil. Un râs amar îi strâmbă buzele. Ironia sorții 
era copleşitoare. Işi păstrase intactă virtutea pentru plăcerea 
sultanului, un personaj odios ce risca să devină pentru ea o 
realitate respingătoare. 

Alexandra simţi şoldul lui Gazali lipindu-se uşor de al ei. Nu! 
Nu voia să se implice într-o aventură jalnică. Gazali n-avea decât 


67 


- ROXELANA ŞI SOLIMAN - 


să-şi caute o parteneră printre celelalte odalisce. Alexandra se 
făcu că nu înţelege gestul lui Gazali şi se ridică, adăugând: 

— Trebuie să plec. O să înceapă ora de literatură, şi doamna 
Rebia ţine la punctualitate. 

Gazali urmări din ochi silueta Alexandrei, care dispăru în 
perdeaua de aburi şi îşi zise: „Rămâne pe altă dată, frumoaso!” 

Alexandra părăsi hammam-ul mulţumită. In mod sigur, Gazali 
avea să-i vorbească doamnei Rebia despre interesul ei pentru 
istoria Islamului. Alexandra juca singura carte care după părerea 
ei putea să o facă să câştige încrederea doamnei Rebia şi a lui 
Kislar agasi, şi anume să se prefacă a-şi accepta cu seninătate 
condiţia de sclavă şi să se străduiască din toate puterile să 
atingă un nivel înalt de cunoştinţe, satisfăcând astfel exigenţele 
învăţătoarelor sale. Trebuia să dea impresia că era o sclavă 
supusă şi că executa cu exactitate poruncile cele mai absurde. In 
acest fel, spera să adoarmă vigilenţa temnicerilor şi să pună la 
punct un plan de evadare. Dacă ar fi stat îmbufnată, adoptând 
comportamentul unei rebele inadaptabile, nu ar fi obţinut nimic. 
Ei dispuneau de toate atuurile: timpul, mijloacele şi forţa. Pe de 
altă parte, Alexandra trebuia să recunoască faptul că era tratată 
corect şi cu moderație. Programul de studiu şi mai ales lecţiile de 
dans o interesau. Doar recluziunea forţată la care trebuia să se 
supună o făcea să sufere, dându-i o senzaţie apăsătoare de 
claustrofobie, care o împiedica să respire, amintindu-i de 
pension. Când tatăl ei o dusese pentru prima oară la Roma, la 
pension, ca internă, pentru a-şi continua studiile, Alexandra 
simţise aceeaşi stare de claustrare. Dacă stăteai să te gândeşti, 
pensionul şi haremul aveau câteva puncte comune. Doamna 
Rebia, supraintendenta, ţinea locul maicii superioare, paznicele 
şi  învăţătoarele aveau rolul călugăriţelor, odaliscele se 
substituiau novicelor şi elevelor şi, în sfârşit, eunucii şi şefii lor 
ţineau locul preoţilor şi al demnitarilor Vaticanului, care 
supravegheau totul. Diferenţa fundamentală consta în faptul că, 
la mănăstire, lisus Hristos reprezenta soţul sfânt al fiecărei 
călugăriţe, întruchipând o căsătorie castă, mentală, niciodată 
consumată, în timp ce în harem căsătoria cu Marele Stăpân era 
carnală, dar numărul aleselor care ajungeau în patul său era 
infim. 

Celelalte candidate virgine, cu simţurile nedomolite, care 


68 


- MIRCEA BURADA ŞI VINTILĂ CORBUL - 


aşteptau zadarnic să fie chemate pentru a-şi dărui farmecele, se 
ofileau repede, ca nişte flori care nu erau stropite niciodată. 
ignorate de sultan, ele se considerau fericite când acesta le 
oferea în căsătorie vreunui paşă pe care voia să-l cinstească. 
Alexandra nu voia pentru nimic în lume să treacă prin aşa ceva. 
li era dor de familie, de prieteni şi de Polonia şi era hotărâtă să 
facă totul spre a le regăsi cât mai curând cu putinţă. Astfel, ziua, 
când haremul era ca un stup, ea studia mişcările eunucilor negri 
şi ale halebardierilor care aduceau lemne de foc, obiceiurile şi 
programul  învăţătoarelor şi mişcările odaliscelor. Noaptea, 
pretextând indispoziţii subite, se ducea la infirmerie şi în drum 
spre aceasta îşi întipărea în minte posturile de pază ale eunucilor 
negri şi orele când se schimbau gărzile. 

Alexandra spera că toate acestea aveau să-i folosească într-o 
bună zi. 


Dacă lecţiile muderis-ului o oboseau prin ariditatea lor, 
cursurile de literatură ale doamnei Rebia, în schimb, o captivau 
pe Alexandra şi pe celelalte fete, care ascultau, înfiorate de 
emoție, cuvintele sale impresionante, patetice, despre cântecele 
de dragoste arabe. Acestea imortalizau imaginea senzuală şi 
plină de farmec a sclavei cântărețe, care îi tulbura pe cavalerii 
deşertului. Cu glasul ei melodios şi cultivat, doamna Rebia 
glorifica echilibrul dintre dragostea senzuală şi dragostea castă, 
sublimată de respingerea tuturor ispitelor trupeşti. 

Odaliscele urmăreau, emoţionate până la lacrimi, povestea 
acestor curtezane plăpânde şi nestatornice cântate de poeţi. 
Fetele se recunoşteau în ele, sufereau la fel ca ele, alergau ca şi 
ele după o lumină ce se îndepărta necontenit. Femei-obiecte, 
erau educate pentru a dărui dragostea. Aveau să reuşească oare 
— măcar câteva dintre ele — să iasă din anonimat atrăgând 
atenţia sultanului? 

Alexandra înţelegea subtilitatea doamnei Rebia. Ridicând în 
slăvi dragostea castă, ea oferea o slabă consolare fetelor 
neglijate, uitate, care nu aveau să cunoască niciodată voluptăţile 
care, paradoxal, le justificau viaţa. Cântarea castităţii într-un 
harem imperial era o temeritate pe care Alexandra o aprecia cu 
uimire. 

Pentru doamna Rebia, care urmărea cu atenţie progresele 


69 


- ROXELANA ŞI SOLIMAN - 


protejatelor sale, Roxelana constitui o revelaţie. Rezultatele sale 
îi depăşeau cele mai cutezătoare aşteptări. Odaliscele o priveau 
cu o invidie abia mascată, deoarece „nou-venita” o luase 
înaintea tuturor „veteranelor”. 

Invăţătoarele îi lăudau calităţile: 

— După numai câteva luni de studiu, fata asta se descurcă 
bine în persană şi convenabil în turcă. E uimitor! 

— Roxelana dansează cu uşurinţă, cu eleganţă. Are o graţie 
de nimfă! 

— Cântă de minune la lăută! Şi harpa nu mai are secrete 
pentru ea! Fata asta e plină de talente! 

— „Nou-venita” are voce de privighetoare! 

— Cunoştinţele sale de istorie sunt extraordinare! Poate înşira 
fără greşeală numele tuturor papilor, ale tuturor regilor Europei 
şi lista întreagă a sultanilor noştri. 

— In ce priveşte gătitul şi croitoria, Roxelana nu este la 
înălţime! Păcat! 

— Nu e grav! exclamă doamna Rebia. Vreau s-o înveţi toate 
tainele meseriei! Am ales drumul pe care trebuie să meargă fata 
asta! La momentul oportun, o s-o prezint sultanei oficiale, dar nu 
înainte să fie şlefuită ca un diamant. E limpede? 

Invăţătoarele înclinară capul. Cine ar fi îndrăznit să discute 
ordinele supraintendentei? Inzestrată cu o iscusinţă diabolică, ea 
îi strecura sugestii sultanei-mamă Hafsa Hatun, pe care le 
adopta ca şi cum ar fi fost ale sale... 


închisoare aurită, dar totuşi închisoare, haremul funcţiona 
după aceleaşi reguli nescrise. Astfel, în ciuda secretului ce 
învăluia întrunirile învăţătoarelor, discuţiile purtate în cadrul lor 
şi mai ales deciziile luate acolo, vestea despre aprecierile 
excelente obţinute de Alexandra făcu la iuţeală înconjurul 
haremului. 

Primele ecouri îi parveniră prin intermediul lui Guzel. Plină de 
efuziune, micuța poloneză o sărută pe Alexandra şi o felicită 
pentru izbânda ei. Deodată, ea îşi luă un aer serios şi o sfătui să 
fie prudentă. În lumea lor mică, închisă şi heteroclită, o dată ce 
erau aţâţate, invidiile o expuneau unui pericol foarte mare. Ca s- 
o convingă, Güzel îi povesti despre câteva fete care fuseseră 
ucise fiindcă voiseră să iasă prea mult în evidenţă. 


70 


- MIRCEA BURADA ŞI VINTILĂ CORBUL - 


Alexandra o asigură că nu încerca să iasă deloc în evidentă 
sau să ia locul altcuiva. 

— Poate, replică Güzel, dar celelalte fete nu sunt de aceeaşi 
părere. Marele tău noroc este că faci parte din oda doamnei 
Rebia. Are o părere foarte bună despre tine. 

Alexandra răspunse cu ingenuitate: 

— Şi cu ce mă poate ajuta asta? O sclavă rămâne tot sclavă! 

— Ai încredere şi ascultă-mă cu atenţie! 

Guzel o informă că, de doi ani de când se afla în harem, nicio 
fată nu reuşise să se facă remarcată de doamna Rebia într-un 
interval atât de scurt. Alexandra avea de ce să fie mulţumită şi 
mândră totodată. Viitorul ei depindea de doamna Rebia. Odată 
intrată în grațiile sale, putea fi sigură că va ajunge sus de tot. 
Zece odalisce beneficiau deja de protecţia ei. Deşi era dură şi 
foarte strictă în privinţa regulilor şi a protocolului, uneori 
devenea apropiată şi chiar tandră şi mărinimoasă. Nu rezerva 
această latură umană a personalităţii sale decât pentru două sau 
trei alese. După părerea lui Guzel, Alexandra avea toate şansele 
să o cunoască sub acest aspect. Celelalte învăţătoare, toate 
arţăgoase, rele şi pe deasupra invidioase pe tinereţea elevelor, 
le făceau viaţa grea. Pentru aceste învăţătoare, în majoritate 
fete bătrâne,  hărăzite pentru totdeauna unor sarcini 
administrative, nu mai putea fi vorba să nădăjduiască să fie 
remarcate de sultan. Singura care conta era doamna Rebia, 
superioara lor, care conducea haremul cu autoritate şi 
competenţă. 

— lată cum te poate ajuta protecţia ei! Ţi se oferă toate 
perspectivele. Poţi să mă crezi! Sângele polonez care curge prin 
venele noastre ne întăreşte prietenia, nu-i aşa, Roxelana? 

— Bineînţeles, Güzel ! Chiar foarte mult! minţi Alexandra. 

Suspicioasă, îşi jurase să nu se încreadă în nimeni. 

_ — Şi eu am avut parte astăzi de o veste bună, continuă Güzel. 
In curând îi voi fi prezentată sultanei-valide. Doamna Rebia m-a 
anunţat acum câteva minute şi... marele meu vis s-ar putea 
împlini! 

Fericită, Guzel schiţă câţiva paşi de dans. Impresionată de 
euforia colegei sale, Alexandra îşi păstră gândurile pentru ea: nu 
era oare prea devreme să se bucure? Faptul de a fi prezentată 
sultanei-valide nu însemna că bătălia era dinainte câştigată. 


71 


- ROXELANA ŞI SOLIMAN - 


Gazali îi vorbise despre acest ultim examen. Pentru ca într-o 
bună zi să-i fie prezentată sultanului, trebuia ca fata, după ce 
satisfăcuse intransigenţa doamnei Rebia, să treacă prin furcile 
caudine ale sultanei-valide. Dacă aceasta nu era mulţumită, 
ceea ce se întâmpla frecvent, nefericita odaliscă risca să 
îngroaşe rândurile celor care îşi aşteptau sfârşitul zilelor în puţul 
plângerilor. 

Guzel nu ştia oare acest lucru sau nu voia să-l ştie? 

Totuşi, avea dreptate să se bucure. Uneori, trebuie să ştii să 
savurezi clipa de fericire fără să te gândeşti prea mult la viitor. 
Zâmbitoare, Alexandra o cuprinse în braţe şi o felicită, urându-i 
să ajungă cât mai repede în patul sultanului Soliman. 

Sensibilă la aceste cuvinte, Guzel o sărută cu lacrimi în ochi. 

— Mulţumesc, Roxelana! Eşti o prietenă adevărată! Se 
întâmplă rareori în viaţă să dai peste cineva care, deşi urmăreşte 
acelaşi ţel ca tine, să aibă puterea de a se bucura de succesul 
altuia. Aici, în harem, e de-a dreptul o minune. Ai o inimă mare! 


72 


- MIRCEA BURADA ŞI VINTILĂ CORBUL - 


8 


Roxelana trăia de aproape doi ani la Eski Serai fără a-l fi zărit 
pe sultan. Cu toate acestea, Marele Stăpân venea în vizită în 
fiecare vineri la Gülbahar, prima cadână şi mama celor patru 
copii ai săi. Vizitele săptămânale impuse de legea coranică erau 
respectate de padişah, care nu lipsea decât cu prilejul 
inspecțiilor făcute în regiunile îndepărtate sau al campaniilor 
militare. In restul săptămânii, locuia la Yeni Serai, în tovărăşia 
indispensabilului său prieten Ibrahim,  mare-şoimar şi 
supraintendent, omniprezent în odaia sultanului. Relaţiile lor 
echivoce erau condamnate de sultana-valide, de bătrânii turci 
conservatori şi de oamenii legii tradiţionaliste care urau amorul 
grecesc. 

Acest protocol care avantaja Yeni Serai, locuit de tineri şi 
frumoşi icioglani ce se bucurau de toate favorurile, provoca 
indignarea fetelor din harem, lezate de concurenţa ilegală a 
băieţilor. 

Când kislar agasi anunţă sosirea sultanului la Eski Serai, 
haremul fu cuprins de emoție. Pentru a elibera drumul Marelui 
Stăpân, eunucii negri străbătură sălile de curs, grădinile şi 
coridoarele, alungându-le pe fete şi înghesuindu-le în odăi. 

Imboldită de curiozitate, Alexandra se ascunse îndărătul unei 
draperii. Era hotărâtă ca în seara aceea să-l vadă pe padişah. 
Bătăile grăbite ale inimii ce-i răsunau în urechi aproape că îi 
făceau rău. Din cauza eunucilor de pe coridoare, trebui să 
rămână nemişcată în ascunzătoarea ei. Spre marele ei regret, 
sultanul trecu fără ca ea să-i poată vedea faţa. Nu reuşi să 
întrezărească, prin spaţiul îngust dintre două draperii, decât 
spatele lui Soliman care se îndepărta. 

Imediat ce coridorul se goli, Alexandra se repezi în sala de 
studiu alăturată marelui salon de recepţie unde în seara aceea 
avea loc un eveniment important. 

De data aceasta, emoția ce domnea în harem se datora nu 
numai prezenţei sultanului, ci şi faptului că una dintre odalisce, 
care împlinise douăzeci şi cinci de ani fără a fi avut onoarea de a 
ajunge în patul padişahului, Camarige, fusese aleasă pentru a fi 
oferită de soţie unui paşă. Soliman urma să facă un anunţ oficial 


73 


- ROXELANA ŞI SOLIMAN - 


în timpul seratei. 

înconjurată de sultana-valide, de prinţesa Hadice, sora ei, de 
cadâna Gülbahar, de kislar agasi şi de doamna Rebia, Soliman se 
instală în salonul de recepţie, unde odalisce alese pe sprânceană 
îi prezentară cântece, poeme şi dansuri. 

In sala de studiu unde se ascunsese, Alexandra îşi imagina ce 
se întâmplă alături. Era prima dată de la intrarea ei în harem 
când se simţea interesată de această viaţă agitată. Curiozitatea 
îi provocă brusc furia. De ce doamna Rebia o ţinea deoparte? 
Fusese pregătită pentru a străluci în faţa sultanului şi acum, 
când se ivea prilejul de a-i demonstra talentele, era ignorată. 
Cânta la harpă mai bine decât oricare fată din harem. Vocea ei 
catifelată, suplă, armonioasă era lăudată de maestra de muzică. 
Putea purta o conversaţie elevată, putea să vorbească limbajul 
de la Curte, să povestească minunat anecdote. Cât despre 
frumuseţe, îşi dădea seama de puterea acesteia prin invidia şi 
ura pe care le provoca în mod firesc printre odalisce. 

Alexandra nu voia să împărtăşească soarta lui Camarige care, 
după ce aspirase să ajungă în patul Marelui Stăpân, devenea 
nevasta unui paşă oarecare. Ce batjocură!... 

Odată întoarsă în dormitor, observă că Gazali, care era foarte 
tulburată de norocul lui Camarige, suferise o schimbare vădită a 
dispoziţiei. 

— O să ştie, în sfârşit, ce înseamnă să fie iubită şi posedată de 
un bărbat! Mi-aş fi dat zece ani din viaţă ca să fiu în locul ei. 
Dragostea ultimului halebardier care aduce lemne de foc este 
preferabilă vieţii goale pe care o ducem în închisoarea asta. 

Pălăvrăgeala veselă a micii italience nu mai era decât o 
amintire. Vorbea puţin, stătea abătută ore în şir, apoi cădea 
pradă unei agitaţii febrile. Alexandra se obişnuise cu absenţele ei 
nocturne. Orarul escapadelor varia însă. 

Aproape în fiecare noapte, Gazali se scula în linişte, ca o 
somnambulă, şi ieşea din cameră fără zgomot. După câteva ore, 
se întorcea şi se culca la loc. Alexandra sau mai curând 
Roxelana, cum toată lumea trebuia să-i spună de-acum înainte, 
care avea un somn uşor, se mira de acest du-te-vino, cu atât mai 
surprinzător cu cât relaţiile dintre Gazali şi doamna Rebia se 
răciseră. 

Pentru micile servicii de care avea uneori nevoie, 


74 


- MIRCEA BURADA ŞI VINTILĂ CORBUL - 


supraintendenta garderobei o chema de la o vreme pe Roxelana, 
pe care părea că o preferă în locul lui Gazali, devenită ciudată. 
Roxelana ştia că prietena ei îşi petrecea adesea noaptea la 
doamna Rebia, căreia îi era frică să doarmă singură. La piciorul 
patului ei — fiindcă doamna Rebia îşi procurase un pat — fetele 
se culcau rând pe rând pe o saltea care în timpul zilei era strânsă 
şi băgată într-un dulap. 

Dispariţiile lui Gazali, la ore atât de diferite şi în general de 
scurtă durată, o intrigau din ce în ce mai mult pe Roxelana. 

Gazali mai repetă figura o ultimă noapte. Spre miezul nopţii 
dispăru, tăcută ca un fluture. De data aceasta, absenţa ei se 
prelungi după ivirea zorilor. Dimineaţa, salteaua lui Gazali era 
goală. La ora deşteptării, fetele îşi strânseră saltelele şi se 
grăbiră să meargă la hammam. 

Roxelana privea cu îngrijorare salteaua lui Gazali, de care nu 
se atingea nimeni. Se pregătea să iasă şi ea din dormitor, când 
doi eunuci, urmaţi de kislar agasi în persoană, intrară şi se opriră 
în faţa saltelei lui Gazali, fără a schimba o vorbă şi fără a pune 
întrebări. Eunucii strânseră salteaua şi o luară cu ei, după care 
totul intră din nou în normal. 

In timpul zilei, Roxelana nu o revăzu pe Gazali, nici la micul- 
dejun, nici la hammam, nici la diversele programe de studiu. 
După lăsarea serii, când fetele îşi desfăcură saltelele, Gazali nu 
apăruse şi nu apăru nici a doua zi, nici în zilele următoare. Gazali 
dispăruse fără urmă. 

Dar în harem pereţii au urechi. Printre fete se răspândiră 
zvonuri. Gazali ieşea pe furiş noaptea, se strecura în grădina 
haremului, despărţit de curtea gărzilor de un zid de piatră, pe 
care un halebardier îl escalada cu ajutorul unei frânghii. 
Intâlnirile lor se repetară. Aventura aceasta disperată nu putea 
dura. Supravegherea, spionajul şi intrigile puseră capăt acestei 
poveşti de dragoste. Intr-o noapte, Gazali, vârâtă într-un sac 
vechi de cărbuni, cusut la gură, fu aruncată de vie în apele negre 
ale mării, iar halebardierului îi fu retezat capul. 

Mai-marii haremului, mâniaţi de acest incident, păstrară 
secretul, cu atât mai mult cu cât asemenea cazuri nu erau 
izolate. Din când în când, câte o fată dispărea. Totul se petrecea 
la iuţeală, ca spulberarea unei năluciri. 

Roxelana fu extrem de afectată de dispariţia lui Gazali. 


75 


- ROXELANA ŞI SOLIMAN - 


După o lună, află îngrozită că Güzel fusese dezvirginată în 
hammam de nişte odalisce invidioase pe avansarea ei recentă, 
acordată de sultana-valide. Agresoarele, care o făcuseră astfel 
să nu mai poată fi folositoare sultanului, îşi păstrară anonimatul 
cu ajutorul aburilor fierbinţi şi opaci. 

După acest incident, în harem începu să bată un vânt de 
nebunie. Două odalisce se bătură cu o asemenea furie, încât îşi 
scoaseră ochii. O fată fu găsită înecată în piscina cu apă rece. 
Numeroasele vânătăi de pe corp demonstrau că una sau mai 
multe fete o uciseseră asfixiind-o. Rivalităţi până atunci ascunse 
izbucneau la lumina zilei. 

Ancheta ordonată de kislar agasi fu desfăşurată de eunuci, 
fără prea mare energie. In acest mediu închis, pasiunile, 
disputele, certurile şi agresivitatea explodau precum pulberea 
care, într-un spaţiu redus, îşi amplifică forţa. Asasinarea unei 
fete foarte frumoase, care fusese găsită înjunghiată la toaletă, 
spori frica, panica şi groaza. 

Kislar agasi hotărî să ia personal măsuri care să pună capăt 
atrocităților ce riscau să-i compromită situaţia. Ancheta luă o 
turnură dramatică, întrucât sultana-valide, informată, ceru 
pedepse exemplare. Eunucii străbăteau zi şi noapte ungherele şi 
colţurile  haremului  labirintic.  Percheziţiile se  înmulţeau. 
Avertismentul era clar: ordinea şi disciplina trebuiau restabilite 
cu stricteţe. Kis/ar agasi le hărţuia pe odalisce, dar interogatoriile 
nu duseră la nimic: toate tăceau cu încăpățânare. Până şi 
iscoadele se temeau să vorbească, deoarece moartea le pândea 
la fiecare pas. 

Apoi se dezlănţui un potop de denunţuri, majoritatea 
inventate, pentru că în acest fel urile şi rivalităţile îşi găseau un 
nou mijloc de a se exprima. Dacă ar fi fost să se ţină seama de 
aceste declaraţii — în mare parte contradictorii — ar fi însemnat 
ca aproape toate fetele să fie implicate mai mult sau mai puţin în 
cele mai cumplite grozăvii. 

Kislar agasi îi întruni într-un consiliu extraordinar pe demnitarii 
haremului, ca şi pe unii membri ai Casei civile a sultanei-valide. 
Dat fiind că dovezile convingătoare lipseau, deoarece nu se 
putea da crezare tuturor delaţiunilor, care prin absurditatea lor le 
dezvinovăţeau chiar şi pe adevăratele vinovate, consiliul hotărî 


76 


- MIRCEA BURADA ŞI VINTILĂ CORBUL - 


să dea un exemplu. Câteva fete, însemnate cu cerneală roşie, pe 
o listă lungă de suspecte, suferiră aceeaşi pedeapsă ce-i fusese 
aplicată lui Gazali. 

In aceeaşi seară, doamna Rebia o chemă pe Roxelana la ea. 

— De-acum înainte, fata mea, vei intra în serviciul meu. Chiar 
astăzi am avut o lungă discuţie cu K/s/ar agasi şi am ajuns la 
concluzia că anumite odalisce deosebit de frumoase şi de 
înzestrate sunt ţinta câtorva sclave roase de invidie. Am luat 
măsuri pentru a le asigura protecţia. Faci şi tu parte din acest 
grup. Vreau să-ţi desăvârşesc educaţia. 

Roxelana îi mulţumi pentru bunăvoință. 

— Stai, n-am terminat! continuă doamna Rebia. Vreau să-ţi 
ofer prilejul de a fi remarcată de sultan. Dacă îi trezeşti 
curiozitatea, vei putea primi un dar din partea sa, o haină de 
blană sau vreo bijuterie de mare valoare. Vei obţine propria 
cameră şi sclave care să te slujească. Dacă te primeşte în 
alcovul lui şi îi place tovărăşia ta, vei căpăta rangul de ikba!. 
Această avansare îţi va aduce noi daruri şi tratamentul rezervat 
favoritelor imperiale. In sfârşit, dacă te lasă însărcinată, viitorul 
îţi este asigurat. Vei primi un apartament şi titlul de haseki. Dacă 
îi dăruieşti un băiat, vei ajunge în vârf. Bebeluşul tău va face 
parte din familia imperială şi tu vei deveni cadână. 

Doamna Rebia o privi zâmbind. 

— Dacă te ajută norocul, ţi-ai putea împlini cele mai nebuneşti 
ambiţii! M-ai înţeles, fato? 

Ochii Roxelanei scânteiară. Doamna Rebia fusese explicită, 
cât se poate de explicită. Dacă ipoteza ei se îndeplinea, ea, 
Roxelana, ar răzbuna suferinţele, umilinţele şi lacrimile 
Alexandrei. Va şti să folosească armele cele mai eficiente: 
frumuseţea şi seducţia, farmecul şi senzualitatea, graţia şi 
rafinamentul. Va simula dragostea, adoraţia, idolatria faţă de 
bărbatul căzut în mrejele ei. Cine ar îndrăzni să o acuze de 
ipocrizie, de lipsă de scrupule? Tătarii care o răpiseră după ce îl 
asasinaseră pe Stanislas? Turcii care o ţineau în captivitate, care 
îi violau dreptul cel mai preţios, libertatea? 

— Acum fă-mi un sorbet! spuse doamna Rebia cu bunătate. 
Vreau să văd dacă ai învăţat amestecul care e în stare să 
dezmierde cerul gurii şi mirosul înălţimii Sale. 

In timp ce Roxelana manevra cu dexteritate ustensilele şi 


77 


- ROXELANA ŞI SOLIMAN - 


prafurile aromatizate, la uşă se auziră câteva bătăi uşoare. 

Miliclia, o odaliscă foarte frumoasă care făcea parte din 
anturajul supraintendentei, intră, se apropie de aceasta, îi sărută 
tivul rochiei, apoi se îndreptă spre dulapul de unde scoase o 
saltea. 

— Lasă salteaua aia, Miliclia, spuse agale doamna Rebia. 
Roxelana îţi va lua locul. Educaţia ta e încheiată. De-acum vei fi 
în serviciul personal al sultanei-valide. 

Miliclia o privi descumpănită. Această avansare echivala cu o 
dizgrație. Vizitele sultanului la Eski Serai se răreau. Gülbahar, 
cadâna, era de o gelozie feroce şi le împiedica sistematic pe 
odalisce să se apropie de el. 

Miliclia îi aruncă o privire neagră Roxelanei, apoi îngenunche 
la picioarele doamnei Rebia. 

— Vă mulţumesc cu recunoştinţă pentru tot ce aţi făcut pentru 
mine. 

Glasul îi era frânt de emoție. Dezamăgirea o sugruma. Mai 
făcu o ultimă încercare. 

— Nu mai aveţi nevoie de serviciile mele? 

— Mi-ai înţeles greşit cuvintele, Miliclia! Faci parte din oda 
mea. În timpul zilei, mă vei sluji ca şi până acum. Uite, ajută-mă 
să mă dezbrac! 

— Bine, stăpână! 

In timp ce Miliclia scotea dintr-un dulap o rochie de casă din 
mătase brodată, doamna Rebia se aşeză la măsuţa de toaletă şi 
îşi studie câteva clipe tenul încă neted în pofida vârstei. Miliclia 
puse veşmântul pe pat, apoi îşi ajută stăpâna să-şi scoată 
bijuteriile, vesta brodată cu aur, cămaşa şi pantalonii bufanţi. 
Rămasă goală, doamna Rebia se privi cu bunăvoință în oglindă. 
Corpul ei îşi păstra formele frumoase, sânii îi erau încă tari şi 
şoldurile nu i se îngroşaseră, aşa cum se întâmplă la anumite 
femei tinere. Işi trase pe ea rochia de casă transparentă pe care 
i-o aduse Miliclia. 

Supraintendenta făcu o piruetă cu o agilitate surprinzătoare. 

— Sunt încă frumoasă, Miliclia, nu-i aşa? Bun, acum eşti liberă! 

Odalisca îşi încrucişă braţele la piept, făcu o reverență 
profundă, apoi se retrase târându-şi picioarele. 

— Sorbetul e gata? 

— Sper să fie pe placul dumneavoastră, stăpână! 


78 


- MIRCEA BURADA ŞI VINTILĂ CORBUL - 


Roxelana îi aduse pe o tavă de argint şlefuit ceaşca de 
porțelan chinezesc din care se înălța o aromă delicioasă. 
Doamna Rebia gustă, apoi dădu din cap satisfăcută. _ 

— Excelent! Cred că o să mai vreau o ceaşcă! Intre timp, 
pregăteşte-ţi salteaua şi dezbracă-te! N-ai decât să-ţi alegi o 
rochie de casă din dulap! 

Era un privilegiu acordat unui număr redus de fete. Gazali şi 
Miliclia îl avuseseră şi ele. Cu toate acestea, Roxelana se simţi 
stânjenită în faţa acestei femei ai cărei ochi oglindeau o lucire de 
cruzime. Se dezbrăcă şi simţi privirea aproape palpabilă care îi 
urmărea rotunjimile trupului. Când sosise în harem, doamna 
Rebia şi Kis/ar agasi o văzuseră goală. Atunci, pudoarea ei 
avusese de suferit, dar înţelesese că era vorba de un ritual ce 
trebuia îndeplinit de toate fetele care treceau prin acest examen. 
Cei doi o studiaseră cu răceala unor experţi în faţa unui trup de 
femeie hărăzit plăcerii sultanului. 

Acum, instinctele ei la pândă îi vesteau ceva diferit. Era ca un 
avertisment misterios. Venea oare din cer? Dumnezeu nu o uita, 
deşi îşi rărise rugăciunile. Roxelana îl considerase dacă nu 
vinovat de nenorocirile ei, cel puţin nesimţitor la ceea ce îndura 
ea. Auzise că, la romanii din Antichitate, unii filosofi susțineau că 
zeii păgâni erau indiferenți la suferinţele oamenilor, că destinele 
acestora nu îi interesau. Poate că divinitatea pe care creştinii o 
numeau Dumnezeu nu dădea nici ea importanţă chinurilor 
bieţilor oameni? Dumnezeu conducea la o adică universul, 
stelele, timpul, dar nu era interesat de locuitorii acestui pământ, 
care nu reprezentau pentru El decât nişte fire de nisip. 

Toate aceste idei se învârtejeau în mintea Roxelanei, tulburată 
de privirile ciudate ale doamnei Rebia. 

Tânăra îşi acoperi trupul cu o rochie de casă din muselină, fină 
şi uşoară ca o pânză de păianjen, dar care nu avea transparenţa 
celei îmbrăcate de doamna Rebia. Roxelana ar fi vrut să fie 
expansivă, exuberantă, pentru a o cuceri pe supraintendentă şi a 
profita de influenţa enormă a acesteia, dar nu avea curajul. 

Doamna Rebia scutură un clopoțel de argint şi imediat îşi făcu 
apariţia o sclavă tânără. 

— Ce doreşte stăpâna? 

— Du-te la bucătărie şi adu-mi nişte prăjiturele! 

Câteva minute mai târziu, fata se întoarse, puse pe o măsuţă 


79 


- ROXELANA ŞI SOLIMAN - 


joasă prăjiturile cerute, apoi se făcu nevăzută. 

— Roxelana, meriţi o recompensă pentru sorbet. Am o 
surpriză pentru tine! 

Scoase dintr-un dulap o sticlă şi două cupe din cristal de 
Veneţia, pe care le umplu cu un vin auriu. 

— Să păstrezi secretul! spuse doamna Rebia. E un adevărat 
elixir. E vin din Moldova. 

— Aşa surpriză mai zic şi eu! exclamă Roxelana, râzând. Nu 
am mai gustat vin de secole. 

— Râsul te face şi mai frumoasă! E ca şi cum ţi-ar cădea pe 
faţă o rază de soare. 

Roxelana îşi înmuie buzele în cupa cu vin. 

— Ce parfum! Ce savoare! exclamă ea încântată. 

— La început, Mahomed nu interzicea vinul, îi explică doamna 
Rebia. Invitat la un ospăț, el a constatat că vinul încălzeşte 
inima, făcându-l pe om mai vesel, mai comunicativ, dar că, băut 
în cantitate mare, se urcă la cap şi îi face pe meseni certăreţi, 
agresivi, gata să se omoare între ei. Atunci, a hotărât să interzică 
băuturile alcoolice. Latinii aveau un dicton: Quod licet Jovi non 
licet bovi. Adică ceea ce îi este îngăduit lui lupiter nu le este 
îngăduit animalelor de povară. Sultanul bea vin şi aproape toţi 
demnitarii beau şi ei. Interdicţia este pentru plevuşcă. De acum 
înainte, vei face parte dintre cei importanţi. Ţi-o făgăduiesc! 

Prăjiturile sărate aţâţau setea. Vinul încălzea inima Roxelanei 
care simţea nevoia să râdă şi să-si dezvăluie visurile şi dorinţele. 

— Te-ai schimbat mult, micuţo, de când ai devenit de-a 
noastră. Feminitatea ţi-a înflorit. Dar, ca să-l cucereşti pe sultan, 
nu e suficient să cânţi din gură şi la diverse instrumente şi să 
dansezi. Trebuie să-ţi îndeplineşti impecabil obligaţiile. Trebuie 
să-l ajuţi să se îmbrace şi mai ales să se dezbrace, să-l însoţeşti 
la baie, să-l săpuneşti, să-l parfumezi, să îndrăzneşti să faci — ca 
din întâmplare — nişte gesturi care să-l excite, să-i sugereze 
gândul de a te poseda... 

Doamna Rebia se urcă în patul ei mare. 

— Vino lângă mine, Roxelana! Să-ţi arăt ce trebuie să faci ca 
să obţii victoria. Intinde-te pe pat! Inchipuie-ţi că tu eşti sultanul, 
că eşti preocupat de problemele politice şi că mintea îţi umblă în 
altă parte. Eu sunt Roxelana, adică îţi iau locul... îi scoţi papucii, 
îi mângâi tălpile, apoi le acoperi de sărutări... 


80 


- MIRCEA BURADA ŞI VINTILĂ CORBUL - 


Doamna Rebia executa cu o încetineală studiată gesturile 
recomandate. 

— Apoi îndrăzneşti mai sus, plimbându-ţi buzele pe picioarele 
lui, spre genunchi. În acelaşi timp, cu mâinile îi dezlegi cordonul 
halatului... Aşa... Apoi urci mai departe, aproape imperceptibil, 
cu gura fierbinte deasupra genunchilor... E un ritual... 

Roxelana nu îndrăznea să facă nicio mişcare. Fiori de 
voluptate îi urcau din tălpi, inundându-i fiinţa cu o plăcere 
intensă. Simţea gura expertă a doamnei Rebia străbătându-i 
părţile cele mai tainice ale trupului. Unde ameţitoare o duceau 
spre culmile excitaţiei. Ajutată şi de efectele vinului, se lăsă în 
voia buzelor arzătoare care o aruncau într-un vârtej senzual, 
spre o explozie ce se anunţa deja, şi care o făcu să geamă, 
învinsă şi supusă... 


81 


- ROXELANA ŞI SOLIMAN - 


9 


Noaptea acoperea cu vălurile ei negre Yeni Serai, reşedinţa 
imperială a lui Soliman, supranumit Suveran al Suveranilor, 
împărţitorul de Coroane Monarhilor Globului, Umbră a lui 
Dumnezeu pe pământ, împărat al Orientului şi al Occidentului şi 
Augustă Maiestate. Toate aceste titluri şi multe altele încă 
figurau pe documentele oficiale şi pe scrisorile pe care padişahul 
le trimitea regilor şi împăraţilor Europei, Asiei şi Africii. 

La ora aceea târzie — când turcii se închideau în casele lor, 
întrucât circulaţia nocturnă le era interzisă oamenilor de rând — 
ferestrele înalte de la dormitorul sultanului erau deschise şi 
luminate. Fluturii atraşi de lumină se strecurau în odaia 
fastuoasă şi descriau cercuri în jurul celor patru candelabre de 
aur cizelate, păzit fiecare de câte un icioglan. 

Pereţii acoperiţi de faianţă cu peisaje înflorate, stilizate, 
inspirate din grădinile palatului creau un decor paradisiac. 
Lespezile de marmură ale pardoselii dispăreau sub covorul de 
Tabriz, în culori calde. 

In patul mare, cu coloane sculptate şi aurite, sultanul Soliman 
dormea alături de prietenul său Ibrahim. Sub cearşafurile de 
mătase brodată, ambii erau goi. 

Icioglanii care vegheau somnul stăpânului aveau sarcina de a 
stinge candelabrele de lângă pat, pentru ca lumina să nu-i bată 
în faţă. Lui Soliman nu îi plăcea să doarmă pe întuneric. Deseori, 
era bântuit de coşmaruri care îl făceau să se trezească scăldat în 
sudoare şi gâfâind. 

Şi în noaptea aceasta, scoase brusc un strigăt gutural şi 
deschise ochii, cuprins de o nelinişte care îl făcu să se înfioare. 
Visase că un mut din garda tatălui său îi petrecuse un laţ în jurul 
gâtului şi îl sugruma. lIcioglanii stăteau nemişcaţi, cu frunţile 
plecate. Aveau consemnul de a nu se clinti din loc atâta vreme 
cât sultanul nu le poruncea să o facă. 

Alarmat de strigătul padişahului, Ibrahim se ridică şi 
îngenunche lângă el. 

— Ce-aţi păţit, înălţimea Voastră? 

Soliman îşi ridică ochii tulburi spre prietenul său. Figura sa 
uscăţivă, cu trăsături marcate, nasul coroiat, gâtul lung şi 


82 


- MIRCEA BURADA ŞI VINTILĂ CORBUL - 


subţire, trupul slab şi gol nu îi dădeau o înfăţişare prea 
impunătoare. Rătăcit, îşi luă capul în mâini. 

— lar începe! 

Ibrahim le făcu semn icioglanilor să iasă. Apoi, chipul de o 
frumuseţe fascinantă îi fu iluminat de un zâmbet. 

Când rămaseră singuri, îşi tutui stăpânul, respectând — ca de 
obicei — dorinţa acestuia. 

— Ştii bine că sunt doar nişte fantasme! 

— Fantasme care pentru mine capătă consistenţa unor 
realităţi! 

— Visuri, Soliman! Visuri rele, de acord! Dar nu trebuie să uiţi 
că nimic nu te mai poate ameninţa! Eşti stăpânul imperiului! 

Sultanul gemu: 

— Deşi a murit, tatăl meu mă urmăreşte pretutindeni! Nu 
numai în vis! Uneori, nu reuşesc să cred că sunt sultan. Simt 
prezenţa tatălui meu de parcă ar sta în spatele meu, ca şi cum 
mi-ar pândi toate mişcările, ca şi cum ar vrea să mă înjunghie pe 
la spate! 

II vedea din nou pe cel care îl zămislise, necruţătorul Selim |, 
care îşi ucisese trei dintre cei patru fii, doi fraţi şi patru nepoți. 
Teoretic, Selim voise să elimine concurenţa lui Soliman, 
moştenitorul pe care îl alesese, ca să-l scutească de războaiele 
civile fratricide. 

Viziunea chipului aspru şi rău al lui Selim, a ochilor săi plini de 
ură şi a gurii strâmbate de un rictus înspăimântător îl obseda. Ce 
fantasme îl îmboldiseră pe bătrânul sultan să vrea să-şi ucidă 
ultimul fiu? Probabil că-şi pierduse minţile, fiindcă, odată Soliman 
otrăvit, dinastia Osmanlii s-ar fi stins fatalmente. O nebunie lentă 
îi cuprindea treptat mintea. Nu le poruncise el oare gărzilor sale, 
postate în faţa patului în care agoniza, să taie cu iataganele 
capul Marii Doamne în negru când aceasta avea să vină să-l ia? 

Soliman oftă. Ibrahim îl ajuta să-şi domolească angoasele, să- 
şi recapete echilibrul. Prietenia lor se născuse de la începutul 
adolescenţei, iar pentru sultan, prietenia, adevărata prietenie, 
presupunea afecțiunea, tandreţea şi sentimentul iubirii. Nimic şi 
nimeni nu îi putea despărţi. Soliman îşi găsise în Ibrahim un alter 
ego. În timp ce în jurul său nu vedea decât oameni respingători, 
prefăcuţi, lacomi de bani şi de putere, Ibrahim întruchipa 
devotamentul şi detaşarea de orice interes egoist. 


83 


- ROXELANA ŞI SOLIMAN - 


Padişahul ştia că mama sa, Hafsa Hatun, dezaproba 
intimitatea dintre el şi acest „sclav”. In mai multe rânduri, ea îl 
admonestase, reproşându-i încrederea pe care i-o acorda lui 
Ibrahim şi repetându-i că poziţia sa înaltă nu îi îngăduia să aibă 
favoriţi care să-l poată trăda. Soliman o privea cu indulgență. Ea, 
care nu avusese niciodată norocul de a cunoaşte adevărata 
prietenie, nu era în stare să înţeleagă. Avea convingerea că 
Ibrahim îi purta noroc. Când sultanul, tatăl lui, îi trimisese 
cămaşa aceea otrăvită ce trebuia să-i pună capăt zilelor, 
prietenul său avusese ideea de a-l pune pe un paj să o îmbrace, 
pentru a o verifica. Vigilenţa sa dăduse roade. După ce 
executase ordinul, pajul se prăbuşise, ucis instantaneu de 
otravă. 

În ciuda acestei dovezi de loialitate, Hafsa Hatun persista să 
susţină că Ibrahim constituia un motiv de îngrijorare. Era ridicol! 
In realitate, el, Soliman, se temea de propriile slăbiciuni. De 
peste un an, îşi încinsese sabia lui Osman fără a-şi fi trimis 
armatele împotriva duşmanilor Semilunii, complăcându-se într- 
un soi de dolce farniente ce încălca tradiţiile războinice ale 
osmanlâilor. 

Ideea că tatăl său extinsese imperiul anexând Egiptul şi Siria îi 
dădea o senzaţie de frustrare. In ciuda testamentului lui Selim, 
care îi lăsa drept sarcină atacarea creştinătăţii, nu reuşea să 
stabilească momentul acţiunii. Hotărî să pună capăt letargiei, să- 
şi demonstreze capacităţile de suveran, de cuceritor şi de demn 
urmaş al lui Osman, întemeietorul dinastiei lor victorioase. 

işi întoarse capul spre Ibrahim, care îl privea cu înţelegere. 
Aprecia nespus discreţia acestuia şi ştiinţa de a nu-i tulbura firul 
gândurilor. Soliman zâmbi şi îl bătu uşor pe umăr. 


Zorile luminau cerul senin. Prin ferestre pătrundea aerul 
proaspăt al dimineţii. Deodată, liniştea fu tulburată de un marş 
oriental, cântat de fanfara militară a gărzilor seraiului. 

— A început o nouă zi! spuse sultanul. 

Ibrahim sări gol din pat şi îmbrăcă un halat. 

— Acum o şterg! Datoria înainte de toate! 

leşi pe o uşă laterală ca să facă o baie şi să-şi pună uniforma 
impunătoare de supraintendent al camerei particulare a 
sultanului. Ca de obicei, îşi începu ziua supraveghind 


84 


- MIRCEA BURADA ŞI VINTILĂ CORBUL - 


ceremonialul de sculare a padişahului. 

Ibrahim nutrea fată de Soliman o venerație şi un devotament 
neştirbite, ceea ce nu îl împiedica să aibă o părere proastă faţă 
de turci. Grec de obârşie, el dispreţuia acest popor de crescători 
de oi şi de cămile venit din Asia Centrală, care maimuţărea jalnic 
rafinamentele culturii şi civilizaţiei milenare ale unui imperiu 
cucerit prin forţa armelor. Judecata aceasta nu se răsfrângea şi 
asupra lui Soliman, al cărui sânge turcesc se subţiase până la a- 
şi pierde orice urmă de autenticitate ca urmare a încrucişării 
aproape a tuturor strămoşilor săi cu sclave creştine. 

In timp ce tinerii icioglani goi îl spălau, îl masau, îi râdeau 
capul, îl epilau şi îi tăiau unghiile în hammam-ul său, Soliman se 
gândea la toate capetele încoronate occidentale care îl tratau cu 
dispreţ. 

Din fericire, dezbinările lor politice erau atât de accentuate, 
încât putea să-i surprindă separat şi să-i atace pe rând. Mai 
exista un factor care slujea scopurilor sale. Protestanţii subminau 
temeliile propriilor guverne, şubrezind creştinătatea în faţa 
expansiunii turceşti. Luther, schismaticul acela german, nu 
proclamase oare că, luptând cu turcii, creştinii se revoltau 
împotriva Domnului, care le pedepsea păcatele prin intermediul 
Islamului? 

Aliați, regii Occidentului i-ar fi putut alunga pe turci din 
Europa. Noul papă, Adrian, de origine olandeză, se străduia în 
zadar să organizeze o cruciadă împotriva Islamului. 

Cu mintea plină de planuri de cucerire, părăsi hammam-ul şi 
se întoarse în apartamentul său, îmbrăcat încă în halat. Acolo 
găsi masa pusă pentru micul-dejun: pâine, salată, dulceaţă, 
fructe şi sorbeturi. O mică armată de icioglani se agita în jurul 
său, condusă de primul paharnic, asistat de maestrul sorbetului 
şi de degustătorul-şef. N 

Ibrahim, protocolar, supraveghea activitatea personalului. Intr- 
o odaie învecinată cânta în surdină o orchestră de coarde. 

Odată  micul-dejun încheiat, începu ritualul toaletei 
împăratului. Paznicul Garderobei îşi făcu apariţia, urmat de un şir 
de icioglani care aduceau numeroasele veşminte potrivite cu 
programul zilei. Marele maestru al Turbanului şi paznicul 
Bijuteriilor sosiră şi ei. Infăşurarea fesului padişahului cu metri de 
muselină albă cu pliuri impecabile, pentru a da turbanului 


85 


- ROXELANA ŞI SOLIMAN - 


proporţii impunătoare, şi împodobirea sa cu un mănunchi de 
pene şi cu bijuterii în armonie cu ansamblul vestimentar implicau 
o vastă experienţă. 


În timp ce doi tineri icioglani umpleau două pungi — prima cu 
douăzeci de ducați de aur şi a doua cu o mie de aspri de argint 
— pe care le prinseră de cingătoarea sultanului, intră un paj care 
îl anunţă pe marele vizir Piri Paşa. Soliman făcu o figură uimită. 

— Aşa de dimineaţă? N 

— Excelenţa Sa cere o audiență urgentă, Inălțtimea Voastră. 

— Să intre! 

Bătrânul Piri Pasa, omul de încredere al sultanului şi unul 

dintre ultimii mari demnitari de origine turcă, reuşise ca prin 
minune să-şi păstreze postul în faţa valului de devșirmi — sclavi 
creştini educați la înaltele şcoli ale seraiului — care acaparau 
treptat toate funcţiile importante ale Imperiului. 
__ Piri Paşa intră şi se prosternă în faţa tânărului său stăpân. 
Inalt, subţire, ridat, cu ochi pătrunzători şi scânteind de energie, 
bătrânul emana un aer ascetic. Inamicii săi nu-i puteau ierta că 
este singurul mare vizir al răposatului sultan Selim | care 
supravieţuise vechiului regim şi nu sfârşise cu capul pe butuc. 

— Piri, azi eşti foarte matinal! 

Marele-vizir îşi stăpânea cu greu furia. Mâinile îi tremurau şi 
ochii umbriţi de sprâncenele stufoase aruncau fulgere. 

— Inălţimea Voastră personal şi Imperiul Otoman au suferit un 
grav afront! 

Soliman se întunecă la fată. Marele-vizir bătu din palme şi 
intră un paj, ducând o boccea mică din piele. 

— Desfă-o! porunci Piri. 

Pajul puse bocceaua pe covor şi o deschise, dând la iveală 
două urechi şi un nas tăiate şi mânjite de sânge închegat. 

— E tot ce-a mai rămas din diplomatul Inălţimii Voastre, trimis 
la regele Ludovic al II-lea al Ungariei pentru a-i cere tributul 
anual pe care ni-l datorează. 

Mâna Sultanului se încleştă pe mânerul săbiei sale încovoiate. 

— Convoacă de urgenţă Divanul, Piri Paşa! Şi să tacă muzica! 

Mai aruncă o privire la conţinutul boccelei, apoi, scrâşnind din 
dinţi, ieşi, urmat de Ibrahim şi de marele şambelan. Traversă cu 
un pas alert cea de-a treia curte, unde nu aveau acces decât 


86 


- MIRCEA BURADA ŞI VINTILĂ CORBUL - 


demnitarii şi cei din Casa Imperială, trecu pe sub bolta de 
marmură a Porții Fericirii şi înaintă spre cea de-a doua curte, 
unde îl aştepta calul înveşmântat. Soliman sări în şa. 

— La Eski Serai! porunci el pe un ton imperios. 

De când primise bocceaua, buna-dispoziţie i se spulberase. 

Dădu pinteni calului, apoi porni în galop, cu întreaga escortă 
pe urmele sale. Cavalcada străbătu la iuţeală prima curte, în 
timp ce o companie de ieniceri prezenta armele, iar trompetele 
sunau „Glorie sultanului”. 

Soliman şi suita sa străbătură în galop ulițele întortocheate 
care duceau la Eski Serai. Trecătorii, căruțele, litierele se lipeau 
de ziduri să nu stânjenească înaintarea cortegiului imperial. 
Sosirea inopinată a lui Soliman aduse haremul în stare de 
efervescenţă. Salutat cu slugărnicie de eunuci, care evacuau 
rapid coridoarele, sultanul urcă direct la apartamentele sultanei- 
valide, care îl primi bucuroasă, dar şi uşor îngrijorată de această 
intrare neaşteptată. 

Sultanul o sărută pe Hafsa Hatun. 

— Sunt tare bucuroasă că te văd! Ai fost la Gulbahar? 

— Nu! Cu tine vreau să vorbesc, mamă! 

— Gülbahar se va supăra de încălcarea protocolului! 

— Deocamdată, mamă, puţin îmi pasă de protocol. Sunt în joc 
probleme mai grave. 

Soliman îi aduse la cunoştinţă ce păţise diplomatul turc trimis 
la regele Ludovic al II-lea. 

— Am convocat deja Divanul ca să-l anunţ că declar război 
Ungariei. Am vrut să capăt mai întâi binecuvântarea ta. O să-i 
fac să muşte ţărâna pe toţi aceşti suverani creştini care ne 
provoacă plini de obrăznicie. O să îngenunchez Europa şi o să 
transform toate catedralele ei în moschei. Ca şi Tamerlan, 
strămoşul tău, o să-i vâr pe regi şi pe prinți în cuşti de fier. Ţi-o 
făgăduiesc! 

Căzu într-un genunchi în faţa mamei sale, care îşi aşeză 
mâinile pe creştetul lui, făcu o scurtă rugăciune, după care se 
aplecă şi îl sărută pe frunte. 

— Allah îţi va duce armatele la victorie, fiule! 

Se ridică şi îi sărută mâna ridată. 

— Acum, du-te grabnic la Gulbahar, fiule! Cu siguranţă a fost 
înştiinţată de venirea ta şi se frământă aşteptându-te. O 


87 


- ROXELANA ŞI SOLIMAN - 


neglijezi! O să te cert! Ibrahim, omul ăsta de nimic, e un obstacol 
între nevasta ta şi tine! 

Privirea lui Soliman se aspri. 

— Nu-i judeca pripit şi părtinitor pe cei care-mi sunt devotați 
şi-mi execută orbeşte ordinele! Asta trebuie să-ti fie de ajuns! 

O salută şi ieşi. Conflictul care se ivise între ei din pricina lui 
Gülbahar îl irita. Recunoştea că atitudinea sa faţă de nevasta lui 
nu era ireproşabilă. Intre datoria conjugală şi dragoste intervin 
uneori diferenţe. Soliman nu-şi putea explica schimbarea suferită 
de sentimentele sale faţă de Gülbahar, care îi devenise 
indiferentă. Şi totuşi, o iubise. Dar crizele ei de gelozie şi faptul 
că se plângea necontenit că este neglijată îl exasperau. Gulbahar 
voia să-l îndepărteze de Ibrahim, fără a înţelege că voia 
imposibilul. 

Intră în silă la Gülbahar. Femeia se gătise cu cele mai 
frumoase veşminte. Deşi se fardase cu grijă, chipul tras o urâţea. 
Gura avea o expresie amară. Gulbahar i se aruncă plângând la 
piept. 

— De trei săptămâni n-ai mai venit să mă vezi, strigă ea cu 
glasul frânt. O, stăpâne mult-iubit, te aşteptam în fiecare seară, 
sperând că uşa se va deschide, lăsându-te să intri! Lacrimile îmi 
şiroiau pe obraji! Nu primeam niciun semn din partea ta, 
adoratul meu! 

Vru să-i desfacă cingătoarea, dar el o opri cu un gest brutal. 

— Lasă asta! Am venit să-ţi spun că plec! E război! Voiam să- 
mi iau rămas-bun şi să-i sărut pe copii înainte de-a părăsi 
Constantinopolul! 

Dezamăgită, Gülbahar îşi plecă faţa ca să-şi ascundă lacrimile. 

— Speram că... 

Nu-si sfârşi cuvintele. 

— Hai să-i vedem pe copii! spuse el, pentru a pune capăt 
scenei. 

— Copiii dorm încă! 

Posesivă, Gülbahar i se agăţă de braţ. Intrară într-o odaie 
aflată în penumbră, cu ferestrele acoperite aproape complet de 
draperii, unde doi băieţi şi o fetiţă blondă dormeau. Inima 
sultanului se umplu de tandrete. 

— Şi Mustafa? întrebă ea. De când mi l-ai luat, mi-e tare dor 
de el. 


88 


- MIRCEA BURADA ŞI VINTILĂ CORBUL - 


— Trebuie să înţelegi că la vârsta lui nu-i mai este îngăduit să 
stea agăţat de fustele tale. Acum e bărbat. Mustafa a plecat în 
zori împreună cu pajii la tabăra de instrucţie militară. Primul meu 
născut va fi un bun soldat, adăugă el cu mândrie. A moştenit 
toate calităţile înaintaşilor săi... Cât lipsesc, să ai grijă de copii. 
Vreau să-i găsesc sănătoşi! 

— Nu trăiesc decât pentru tine şi pentru ei, stăpânul meu 
adorat! 

Cuprins de un sentiment de vinovăţie, sultanul îşi repeta fără 
încetare că ea era mama copiilor săi şi că îi datora respect şi 
afecţiune. Era oare adevărat că Ibrahim îl îndepărta de ea, aşa 
cum îi reproşa sultana-valide? Nu! Relaţiile sale cu Ibrahim 
existau dinaintea intrării lui Gulbahar în viaţa lui. La început, o 
iubise pe femeia aceasta cu înflăcărare; să fi fost doar atracţia 
faţă de ceva nou? 

O sărută cu o căldură afectată. Pe drumul de întoarcere, în 
timp ce parcurgea în galop străzile foarte circulate la această 
oră, privirile îi căzură asupra trecătorilor prost îmbrăcaţi, a 
caselor de lemn, urâte, părăginite, cu tencuiala căzută, şi îşi 
aminti o frază a împăratului Octavian August: „Am găsit o Romă 
făcută din cărămidă şi am transformat-o într-una din marmură.” 
Fu cuprins de o ruşine mai mare decât mândria. Osmanlâii 
cuceriseră un Bizanţ din marmură şi îl transformaseră într-unul 
din lemn. 

Un ambasador îi dăruise, printre alte obiecte minunate, un 
album înfăţişând edificiile Romei: palate, biserici, temple, arcuri 
de triumf, fântâni monumentale. Fusese frapat de opera lui 
Michelangelo şi îndeosebi de planurile sale arhitecturale. Ar 
trebui să-l invite la Constantinopol şi să-i  încredinţeze 
transformarea acestei aglomerări de cocioabe într-o metropolă 
mai frumoasă decât Roma. Pentru străini, Constantinopol, văzut 
îndeaproape, era extrem de dezamăgitor. Casele de lemn, 
sărace, mici şi lipsite de stil se deosebeau doar prin culoarea lor, 
ale turcilor fiind roşii şi galbene, ale armenilor cenuşiu-deschis, 
ale grecilor, cenuşiu-închis, şi ale evreilor, mov. Palatele celor 
câtorva demnitari — aşa-zisele palate — nu aveau nimic 
somptuos sau solid. Toţi aceşti înalţi dregători ştiau că, după 
moartea lor, toate avuţiile pe care le agonisiseră aveau să 
sporească tezaurul sultanului. Copiii lor nu moşteneau decât o 


89 


- ROXELANA ŞI SOLIMAN - 


parte infimă din aceste averi, şi asta doar dacă aveau noroc, 
întrucât cei mai mulţi ajungeau în stradă când părintele lor îşi 
sfârşea zilele strangulat de slugile mute ale Sultanului, iar toată 
averea le era confiscată. 

Moscheile, considera Soliman, erau singurele clădiri ce 
meritau admirate. Dacă te gândeai bine, nici măcar palatul 
imperial nu putea fi considerat o capodoperă arhitecturală. Yemi 
Serai nu era alcătuit decât din câteva pavilioane şi trimitea mai 
degrabă cu gândul la o tabără militară. Zidurile întunecate şi 
înalte ale incintei împiedicau o privelişte de ansamblu. Prima 
curte, mărginită de clădiri utilitare, era lipsită de frumuseţe. Cea 
de-a doua, care includea şi bucătăriile, răspândea mirosuri ce 
ajungeau uneori în sala Divanului. Pavilioanele imperiale ale celei 
de-a treia curţi erau construite la nimereală, fără niciun plan. De 
multă vreme, Soliman îşi dorea să transforme Yeni Serai şi să-i 
redea Constantinopolului fosta splendoare. 

La intrarea sultanului, demnitarii se prosternară cu umilinţă. 
Fosta odaie, în care răposatul lui tată prezida întrunirile înalţilor 
dregători, i se păruse întotdeauna meschină. Soliman era 
mândru de noua sală a Divanului, reconstruită la iniţiativa sa. 
Lambriurile amplu sculptate şi încrustate cu nestemate, 
candelabrele de aur, tavanul ornat cu stucaturi, podeaua cu 
lespezi de marmură şi covoarele persane ofereau o privelişte 
minunată. 

Actor experimentat, sultanul străbătu sala cu un pas lent, 
măsurat şi se aşeză pe tronul instalat în mijlocul unei estrade 
acoperite cu un covor întins de mătase. Tăcut, îşi plimbă peste 
adunare privirea rece, severă, dominatoare, care îi făcea să se 
înfioare şi pe cei mai vechi dregători ai săi. 

Cu glas puternic, enunţă solemn unul dintre preceptele tatălui 
său, sultanul Selim l: 

— Dominația este ca o nevastă, hărăzită celui ale cărui buze 
nu pălesc sub sărutul muşcător al unei săbii. Trăsnetele noastre 
trebuie să se abată asupra creştinătăţii occidentale. Ungaria este 
primul nostru ţel. O dată ce această ţară va fi zdrobită, inima 
Europei va fi a noastră. Tânărul rege Ludovic al II-lea ar fi făcut 
mai bine să ne plătească tributul pe care ni-l datora. Ar fi evitat 
astfel un război care o să-l coste scump! Foarte scump! Vom 
începe această campanie cu asediul Belgradului! 


90 


- MIRCEA BURADA ŞI VINTILĂ CORBUL - 


Ferhat Paşa, general şi vizir, luă cuvântul: 

— Mă alătur hotărârii voastre, Ilnălţimea Voastră. Trebuie să 
adaug însă faptul că gloriosul vostru înaintaş, Mehmed |, a fost 
înfrânt în faţa Belgradului. 

Soliman nu-şi pierdu calmul. | se părea că Ferhat uza şi abuza 
de calitatea sa de cumnat. Il suspecta de mult că trage sfori 
pentru a-i submina autoritatea. Sultanul dispunea de informaţii 
conform cărora Ferhat nu fusese străin de ultima tentativă de 
asasinare comisă de Selim | la adresa lui. Din lipsă de dovezi, 
cedase în faţa implorărilor surorii sale Malfiruz şi ale mamei lui şi 
ştersese totul cu buretele. 

Soliman vorbi din înaltul tronului său: 

— Te temi cumva de o înfrângere? 

Ferhat simţi primejdia. 

— Sigur că nu! Am vrut doar să subliniez că forţele noastre 
trebuie să fie suficient de importante ca să nu ne temem de un 
nou eşec. 

Soliman replică pe un ton ponderat: 

— Am studiat de mult toate variantele. O înfrângere este, 
practic, imposibilă. Nu vor fi niciodată întrunite condiţii mai bune 
pentru înfrângerea Belgradului. 

Demnitarii aprobară fără ezitare intrarea imediată în război. 
Voința lui Soliman întrunea întotdeauna majoritatea. Cine ar fi 
îndrăznit să-l contrazică? 

— Ordon mobilizarea generală a armatelor noastre! spuse 
sultanul. Trimiteţi fără întârziere poruncile mele tuturor 
guvernatorilor din provincie şi tuturor vasalilor imperiului nostru! 
Războiul Sfânt e declarat! 


91 


- ROXELANA ŞI SOLIMAN - 


10 


După ce gândise mai multe planuri de a părăsi haremul, toate 
irealizabile, Roxelana a înţeles că şansele de a evada sau de a fi 
răscumpărată erau nule. 

Atunci renunţă definitiv la identitatea Alexandrei şi intră în 
pielea Roxelanei. Era hotărâtă să interpreteze acest nou 
personaj cu un succes deplin. Comportamentul ei amabil faţă de 
supraintendentă nu era rezultatul unei simple întâmplări, nici al 
exigenţei exclusive a doamnei Rebia, ci al unui concurs de 
împrejurări savant orchestrat de Roxelana. 

Doamna Rebia îi oferea câteva avantaje: dreptul de a-şi alege 
cele mai frumoase rochii, parfumurile cele mai încântătoare, 
vinurile şi mâncărurile cele mai rafinate şi ceva mai mulţi bani 
pentru a-şi cumpăra obiectele de lux pe care furnizorii Curţii le 
expuneau pe mese turnante dotate cu paravane care le 
ascundeau privirilor. 

Aceste privilegii atrăgeau după sine şi inconveniente. Cele mai 
multe fete o ocoleau. Unele pretindeau că era iscoada doamnei 
Rebia, deşi această părere nu se baza pe nicio dovadă. Roxelana 
profita de avantaje şi nu lua în seamă criticile. Pentru ea, 
odaliscele nu mai existau. Amintirea lui Guzel şi a lui Gazali era 
încă vie în memorie. Sfârşitul lor tragic fusese pentru ea o lecţie 
vie care o ajuta să-şi croiască drumul prin această junglă de 
femei. 

Datorită spiritului ei de observaţie şi cunoaşterii firii umane, 
doamna Rebia reuşise să descopere personalitatea fetei, ambiția 
şi voinţa sa de a-şi atinge scopul. Interesul pe care i-l arăta 
Roxelanei era nutrit de obsesia propriului viitor. Doamna Razgie, 
paznica bijuteriilor, câştigase simpatia lui Gülbahar, devenind 
omul ei de încredere. Dacă se întâmpla ca sultanul Soliman să 
moară subit, prinţul Mustafa — fiul lui Gulbahar — îşi urma tatăl 
la tron, Hafsa Hatun era îndepărtată şi actuala primă cadână îi 
lua locul. In ce o priveşte, doamna Rebia şi-ar fi pierdut automat 
poziţia, care i-ar fi fost luată de doamna Razgie, şi chiar risca să- 
şi sfârşească zilele în Puţul Plângerii, deoarece Gülbahar avea să 
o facă să plătească scump devotamentul faţă de Hafsa Hatun. 

Ca să nu ajungă în această situaţie, trebuia să pregătească 


92 


- MIRCEA BURADA ŞI VINTILĂ CORBUL - 


terenul pentru a se pune la adăpost. De multă vreme căuta o 
fată care să poată deveni instrumentul de realizare a planurilor 
ei. Se părea că Roxelana îndeplinea toate condiţiile. Pentru a 
pecetlui relaţiile lor afective, o vârâse în patul ei. Sprijinul lui 
kislar agasi îi îngăduia să ducă la bun sfârşit această politică. 

— Mahmud, nu crezi că ar fi momentul să ne gândim la o 
promovare a Roxelanei? 

— M-am gândit şi eu la asta, spuse el. 

— Gelozia lui Gulbahar ne-ar putea pune obstacole, adăugă 
ea, ştiind că relaţiile dintre supraveghetorul general al fetelor şi 
prima cadână nu erau dintre cele mai bune. 

Kislar agasi legănă uşor smaraldul în formă de pară. 

— Gulbahar? Nu mai prezintă niciun pericol. Sultanul dă 
semne de oboseală sau tendinţele sale homosexuale sunt pe 
cale să prevaleze. 

— Greşeşti, Mahmud! Soliman este în realitate un afemeiat. 
Nu uita că a crescut sub ochii mei. 

— Vrei să spui că e bărbatul unei singure femei! Isprăvile sale 
amoroase din harem sunt practic nule, Rebia. Lasă-mă să mă 
gândesc, continuă kislar agasi. Da! Să o alegem pe Roxelana 
este o idee excelentă! Doar că Gülbahar o să se uite chiorâş la 
ea şi o să încerce să i se pună de-a curmezişul. Dar există şi o 
cale mai comodă, sultana-valide! 

— Cred că te înşeli. Sultana-valide o sprijină pe Gülbahar 
pentru a-l contracara pe Ibrahim. 

— Dar se gândeşte şi la plăcerea fiului ei. 

Un zâmbet fin flutură pe buzele doamnei Rebia. 

— Fata care îi pregăteşte sorbetul e bolnavă. De ce să n-o 
înlocuim provizoriu cu Roxelana? Să vedem ce zice bătrâna! 

— Are mare încredere în tine, Rebia! 

— Bazează-te pe mine, K;s/ar agasi! O să te ţin la curent. 

În aceeaşi zi, doamna Rebia se înfăţişă sultanei-mamă Hafsa 
Hatun şi o înştiinţă despre îmbolnăvirea celei care îi pregătea 
sorbetul. 

— Până când se face bine, îi propun înălţimii Voastre o 
înlocuitoare care nădăjduiesc că o va satisface. Am educat-o eu 
însămi. 

Sultana-valide oftă. 

— La vârsta mea, nu îmi prea plac schimbările. Dar dacă 


93 


- ROXELANA ŞI SOLIMAN - 


trebuie... Cum o cheamă? 

— Roxelana, înălţimea Voastră! E o fată mereu cu zâmbetul 
pe buze. 

Hafsa Hatun dădu din cap. 

— Puţină veselie o să-mi facă bine. Mă frământ destul din 
pricina fiului meu. Ştiu că se va întoarce victorios, dar nu pot să 
nu fiu îngrijorată! 

Doamna Rebia îi înţelegea neliniştea. 

Inainte de a o prezenta noii sale stăpâne, kislar agasi şi 
doamna Rebia îi dădură Roxelanei ultimele instrucţiuni legate de 
noua ei însărcinare. In afară de atribuţiile domestice, avea 
datoria de a sta cu ochii şi cu urechile la pândă, observând totul, 
şi de a face rapoarte zilnice şefului eunucilor negri şi doamnei 
Rebia. 

— Trebuie să înţelegi, Roxelana, că mai-marii acestui imperiu 
au în jurul lor prieteni, dar mai ales duşmani care pândesc din 
umbră, aşteptând să lovească. 

Kislar agasi îi vorbea cu solemnitate, privind-o în albul ochilor. 
Roxelana asculta instrucţiunile, zâmbind cu placiditate şi 
înclinând fruntea la sfârşitul fiecărei fraze. 

— Eşti pusă la încercare! adăugă el. Cel mai mic pas greşit te 
poate costa capul! 

Doamna Rebia interveni pentru a destinde atmosfera: 

— Roxelana n-o să ne dezamăgească, Mahmud! 

Şefului eunucilor negri îi plăcea să le terorizeze pe odalisce cu 
amenințările sale, făcând să le îngheţe sângele în vene şi să li se 
ridice părul în cap, ca şi cum, din cauză că impotenţa sa sexuală 
îl împiedica să se bucure de fetele acestea frumoase care se 
aflau la discreţia lui, se bucura mental de spaima lor. De data 
aceasta răspunse însă cu amabilitate. 

— Aşa sper şi eu! 

Pentru el, Roxelana era o enigmă vie. Fata îi arăta un respect 
neştirbit, îi executa ordinele cu precizie şi îl privea cu venerație. 
Cu toate acestea, simţea instinctiv că această fată, docilă la 
prima vedere, era alunecoasă ca un şarpe. 

Prima întrevedere dintre sultana-valide şi Roxelana se 
desfăşură în prezenţa doamnei Rebia. 

— Pregăteşte-ne un sorbet, fetiţo! porunci simplu Hafsa 
Hatun. Vreau să văd de ce eşti în stare! 


94 


- MIRCEA BURADA ŞI VINTILĂ CORBUL - 


În timp ce Roxelana doza cu grijă ingredientele unui sorbet ce 
trebuia să atingă culmile rafinamentului — doamna Rebia o 
învățase câteva formule imbatabile — fata o privea pe furiş pe 
sultana-valide, pe care o vedea de aproape pentru prima oară. 

Fiica lui Mengli Ghirei se distingea prin trăsăturile «ei 
mongoloide. Se ţinea dreaptă, aproape rigidă. Preocupată de 
război, se temea ca fiul ei, din dispreţ faţă de moarte, să nu se 
expună excesiv focului inamic. 

Pentru a-i alunga aceste gânduri sumbre, doamna Rebia îi 
vorbi de astrologul Curţii, care prezisese o mare victorie turcă şi 
un triumf răsunător al sultanului. 

— N-am deloc încredere în şarlatanii ăştia! exclamă sultana- 
valide. li duc de nas pe suverani şi demnitari! 

Roxelana prezentă pe o tavă de aur ceştile de porțelan 
chinezesc. Hafsa Hatun adulmecă parfumul, gustă băutura şi îi 
aspiră aroma. 

— Bun! Foarte bun! De-acum, micuţo, îţi încredinţez sarcina 
temporară de a servi sorbetul. Ca întotdeauna, doamna Rebia 
ştie să-şi aleagă oamenii. 

Aşa cum fusese învățată, Roxelana sărută papucul sultanei- 
valide, care îi zâmbi cu bunătate. 

— Poţi să pleci, fetiţo! 

Roxelana se retrase de-a-ndărătelea, sub privirile mulţumite 
ale doamnei Rebia, şi închise încet uşa. Pe coridor, care era gol 
în clipa aceea, făcu o piruetă, învârtindu-se într-un picior, ca o 
balerină în faţa publicului. Mai înaintase cu o treaptă. Satisfacţia 
era totuşi destul de săracă. Funcţia de servitoare a unei femei 
bătrâne, chiar dacă aceasta era mama Marelui Stăpân, nu 
reprezenta tocmai o situaţie strălucită. Nu era însă decât 
începutul. 


La Eski Serai, curierii aduceau aproape zilnic ultimele ştiri de 
pe câmpul de luptă, aşteptate cu nerăbdare de sultana-valide şi 
de Gülbahar. Astfel, Roxelana află despre înaintarea irezistibilă a 
marii armate spre Belgrad. Cavalerii achingii, trupe neregulate 
care acopereau flancurile, jefuiau, incendiau şi îi alungau ca pe 
nişte animale sălbatice pe necredincioşii creştini. In timp ce 
marele-vizir Piri Paşa, în fruntea ienicerilor şi a spahiilor, îşi 
continua marşul spre Belgrad, Ahmed Paşa, al doilea vizir, lua cu 


95 


- ROXELANA ŞI SOLIMAN - 


asalt Sabacul, aflat pe Sava, iar Mehmed Paşa traversa 
Transilvania pentru a face joncţiunea cu Piri Paşa. 

Entuziasmată de vitejiile fiului ei, Hafsa Hatun le informă pe 
doamnele de onoare că asediul Belgradului începuse printr-un 
intens bombardament al artileriei instalate la confluenţa Savei şi 
a Dunării. Asupra zidurilor oraşului fuseseră declanşate atacuri 
de o violenţă extremă. Pentru a asigura spatele frontului, 
Sultanul construise un pod peste Sava, care fusese distrus după 
puţin timp de apele crescute din cauza ploilor şi reconstruit în 
opt zile. Soliman îşi liniştea mama şi nevasta afirmând că tabăra 
turcă era atât de bine organizată şi el însuşi atât de ireproşabil 
servit, încât ducea o viată liniştită şi confortabilă, ca şi cum s-ar 
fi aflat la Constantinopol. 


După câteva săptămâni, sosi în sfârşit vestea cea mare. 
Belgradul — oraşul fortificat care respinsese forţele lui Murad, şi 
apoi pe ale lui Mehmed al Il-lea — căzuse în mâinile turcilor. 
Soliman nu ascunse faptul că această victorie fusese înlesnită de 
trădarea celor câţiva dezertori unguri, care le indicaseră 
generalilor otomani punctele slabe ale citadelei care avea 
renumele de a fi inexpugnabilă. După douăzeci de atacuri 
ucigătoare, ultimii patru sute de supraviețuitori ai garnizoanei se 
predaseră. In ciuda promisiunii sultanului, ei fuseseră masacrați 
de ienicerii cuprinşi de furie. Soliman ar fi preferat să-i aducă în 
lanţuri la Constantinopol pentru a-şi evidenția victoria, dar turcii, 
scria el, sunt nişte cuceritori cu sânge fierbinte şi lipsiţi de 
răbdare. 

La Eski Serai, victoria padişahului fu sărbătorită prin mari 
petreceri. Sultana-valide făcu daruri costisitoare întregului 
personal al casei. Roxelana, servitoarea de sorbet, primi un inel 
împodobit cu un rubin, iar doamna Rebia, un mantou din blană 
de jder. 

In schimb, în locuinţa cadânei Gulbahar domnea îngrijorarea, 
deoarece ultimii trei copii ai sultanului se îmbolnăviseră. La 
început, boala fusese considerată de către medicii Curţii destul 
de uşoară; febra, durerile de cap şi cele musculare păreau să 
indice o răceală vindecabilă după câteva zile de odihnă. Apoi 
însă izbucni adevărul cumplit: Murad, Mahmud şi surioara lor 
aveau variolă. După bucuria care salutase căderea Belgradului, 


96 


- MIRCEA BURADA ŞI VINTILĂ CORBUL - 


urmară consternarea, lacrimile şi disperarea. 

Anunţat de curieri speciali, sultanul îşi grăbi întoarcerea. Prima 
sa victorie fu îndoliată de moartea micilor bolnavi. 

— Allah i-a chemat la el! Erau nişte îngeri! Dar mai ai un fiu! 
spuse Hafsa Hatun, încercând să-l îmbărbăteze. Mustafa, fiul cel 
mare, e frumos ca soarele şi viteaz ca tine. Când am fost 
înştiinţată că micuţii erau contagioşi, i-am cerut marelui 
şambelan de la Yeni Serai să-l trimită pe Mustafa la Adrianopol, 
ca să-l îndepărteze de capitala atinsă de epidemie. Mi-era teamă 
ca palatul imperial să nu devină un focar de infecţie. 

— Ai făcut foarte bine, mamă! ţi datorez viaţa singurului fiu 
care mi-a mai rămas! 

Apoi Soliman se duse la Gülbahar. Durerea împărtăşită îi 
apropie chiar şi pe părinţii cei mai dezbinaţi. 

— Suntem încă tineri, porumbiţo! O să mai avem copii! Din 
fericire, ne-a rămas Mustafa! 

Soliman afişa un chip senin, în ciuda suferinţei care îi rodea 
inima. Trebuia să primească oficial felicitările breslelor din 
Constantinopol, ale clerului, ale profesorilor şi studenţilor, ale 
comunităţilor religioase, ale corpurilor constituante, să răspundă 
zâmbind mulţimii ce îl aclama când trecea pe străzi, să treacă în 
revistă trupele, să-şi pregătească viitoarele campanii şi să 
prezideze întrunirile Divanului, pe care Piri Paşa le prelungea 
intenţionat, pentru a-i mai abate gândurile de la nenorocirea 
suferită. 

Sultanul fu însă cuprins de orgoliu când delegaţiile diplomatice 
ale Veneţiei, Poloniei şi Rusiei îşi prezentară felicitările. 

— Aceste trei ţări creştine nu sunt decât avangarda celor ce 
vor urma în viitorii ani, spuse Ibrahim. Vei fi stăpânul lumii, 
Soliman! 


Sultanul se gândea şi el la viitor, îndeosebi la viitorul dinastiei. 
Pierderea celor trei copii nu numai că îi provocase un şoc afectiv 
serios, ci îi inspirase o teamă considerabilă în ce priveşte viitorul 
familiei sale. 

La ora actuală, el, Soliman, ar fi trebuit să aibă, în afară de 
Mustafa, mai mulţi copii, pentru ca astfel perspectiva unui tron 
vacant să nu apară niciodată. Dragostea lui exclusivă pentru 
Gülbahar crease această situaţie îngrijorătoare. 


97 


- ROXELANA ŞI SOLIMAN - 


Mama sa avea dreptate. Nu ar fi trebuit să ocolească femeile 
pentru a nu o face pe Gulbahar să sufere. Plăcerea era 
secundară. Odaliscele aveau datoria de a-i face copii. Soliman 
hotărî să-şi schimbe comportamentul. Cu riscul de a o indispune 
pe Gulbahar, se va culca şi cu alte fete din haremul lui. 
Odaliscele fertile vor fi, aşa cum se cuvine, răsplătite. Nu va mai 
fi vorba de dragoste. Experienţa sa sentimentală cu Gülbahar îi 
ajunsese. 

Dispunea de o pepinieră ce includea câteva sute de fete 
tinere, cele mai frumoase din lume. De ce să nu profite? Cât 
despre Gulbahar şi gelozia ei maladivă, atâta pagubă... 


Datorită  iscusinţei sale, a veseliei contagioase şi a 
meşteşugului de a pregăti sorbetul, Roxelana devenise 
indispensabilă sultanei-valide. Inconjurată de demnitarii casei ei 
civile, care erau nişte personaje grave, austere, rigide şi 
solemne, ajunse la o vârstă venerabilă, Hafsa Hatun simţea 
nevoia de a respira un aer mai curat, de a auzi râsete, de a-şi 
descreţi fruntea. Kis/ar agasi rezervase serviciului ei personal 
câteva odalisce frumoase şi tinere, dar mediocritatea minţii lor, 
ca şi timiditatea explicabilă în faţa mamei maiestuoase şi reci a 
sultanului le făcea să fie de-a dreptul plictisitoare. 

Hafsa Hatun îi era recunoscătoare Roxelanei fiindcă aceasta o 
învățase să râdă din nou. Glumele fetei erau atât de nostime, 
încât personajele grave care discutau cu sultana-valide uitau 
uneori de treburile lor importante şi izbucneau în râs. 

Dar, deşi râsul lumina aproape întotdeauna chipul Roxelanei, 
inima îi era întunecată de tristeţe. Işi interpreta rolul pe scena de 
la Eski Serai şi acest joc dublu îi chinuia sufletul. Când 
trezorierul, paznicul sigiliului sau secretarul sultanei erau 
prezenţi, Roxelana îşi acoperea faţa cu un văl. Sultana oficială 
comenta râzând: 

— Bătrânii ăştia sunt atât de decrepiţi că au uitat la ce e bună 
o fecioară tânără! 


înconjurată de consilierii ei bătrâni, Hafsa Hatun asculta un 
raport de-al cancelarului, în timp ce Roxelana le pregătea un 
sorbet. K/s/ar agasi intră aferat şi anunţă că lnălţimea Sa tocmai 
sosise la Eski Serai şi cerea să fie primit de sultana-valide. 


98 


- MIRCEA BURADA ŞI VINTILĂ CORBUL - 


Hafsa Hatun se sculă cu vioiciunea ei obişnuită. 

— leşiţi acum, dragii mei! 

Demnitarii părăsiră odaia cu o grabă comică. Roxelana zăbovi 
puţin să-şi strângă instrumentele. In clipa aceea, Soliman îşi făcu 
apariţia. Statura sa, nasul acvilin, ochii pătrunzători, imensul 
turban alb, caftanul de brocart cu fire de aur, aerul său 
maiestuos o speriară atât de rău, încât scăpă obiectele puse pe 
tavă. _ 

— lertaţi-mă, lnălţimea Voastră! 

Se aplecă pentru a le strânge. Tulburarea întipărită pe faţa ei, 
ochii fascinanţi, gura senzuală, sânii rotunzi şi mici ce căzură 
pradă privirilor sultanului prin decolteul corsajului îl făcură să se 
oprească în faţa ei. 

— Te sperii chiar atât de rău, fetiţo? 

Roxelana îşi plecă fruntea, zăpăcită. 

— O implor pe înălţimea Voastră să-mi ierte stângăcia! 

Spre surprinderea sultanei-valide, martor involuntar al acestei 
scene, Soliman se aplecă, o luă pe Roxelana de umeri şi o ajută 
să se ridice. 

— Cum te cheamă? o întrebă el cu bunăvoință. 

— Roxelana, preaplecata voastră slugă, Inălţimea Voastră! 

Soliman bătu de două ori din palme şi un eunuc se grăbi să 
intre. 

— Strânge instrumentele astea! porunci padişahul. 

Apoi se întoarse spre Roxelana, impresionat de timiditatea ei 
de căprioară înfiorată. 

— Eşti frumoasă, Roxelana, ştiai? 

Ea îşi plecă fruntea. 

— Mi s-a spus, lnălţimea Voastră! Dar oamenilor le place să 
glumească! 

Un zâmbet ciudat flutură pe buzele sultanului. 

— Eu însă nu glumesc! 

Scoase din buzunar o batistă de mătase şi o puse pe umărul 
fetei. N 

„E frumoasă, foarte frumoasă, fata asta”, îşi zise el. Inainte să 
plece spre Belgrad nici nu ar fi băgat-o în seamă, dar acum, 
după moartea celor trei copii, nu îl atrăgea doar frumuseţea, ci şi 
frivolitatea ei. 


99 


- ROXELANA ŞI SOLIMAN - 


Kislar agasi află de hotărârea sultanului şi răsuflă uşurat. 
Roxelana avea să-i fie cu siguranţă recunoscătoare. Era convins 
că fata asta va ajunge departe... foarte departe... Dar... Exista 
un „dar”! Batista pusă pe umărul unei fete nu însemna că îi era 
asigurată neapărat o nouă promovare. Kislar agasi cunoscuse 
numeroase fete seduse de iluzii flatante şi fără urmare, care 
aşteptaseră în zadar să fie chemate în alcovul sultanului. Dar 
zilele trecuseră şi speranţele li se ofileau. După un timp, li se 
luau înapoi odaia şi darurile costisitoare şi li se cerea fără 
menajamente să se întoarcă în dormitorul comun. Pentru aceste 
fete era mai mult decât sfârşitul unui vis: era umilinţa de a 
reveni la nivelul inferioral ierarhiei. 

In ceea ce o privea pe supraintendentă, aceasta era 
preocupată. Roxelana avea să-şi croiască în mod cert drumul, 
doar dacă nu survenea vreun accident imprevizibil. Şi doamna 
Rebia se temea de aceste accidente, prea frecvente pentru a 
părea naturale. Nu era exclus ca Roxelana să reprezinte pentru 
sultan un simplu capriciu fără viitor, cu atât mai mult cu cât 
Gulbahar avea să facă imposibilul pentru ca lucrurile să fie aşa. 
Dar, dacă recenta hotărâre a Marelui Stăpân era serioasă, atunci 
trebuia luate precauţii. Dacă noii favorite i se întâmpla vreo 
nenorocire, pedeapsa avea să se abată asupra conducătorilor 
haremului, care se dovediseră incapabili să-i asigure protecţia. 

Doi eunuci primiră ordinul de a o urma când se plimba prin 
grădină, când se ducea la hammam, când se juca cu prietenele 
sale — destul de puţine, de altfel — şi când se deplasa pe 
coridoarele întortocheate, luminate cu zgârcenie. In timpul 
nopţii, eunucii stăteau de pază la uşa ei. 

Roxelana cunoştea riscurile la care se expunea. Nu uitase cei 
se întâmplase lui Güzel, dar avea încredere în steaua ei. 
Promovarea la rangul de ikba/ îi retrăgea automat apartenenţa la 
casa sultanei-valide, deoarece o sclavă nu poate sluji doi stăpâni 
deodată. Dar Roxelana refuză să se supună acestei reguli. 
Protecţia bătrânei Hafsa Hatun îi era mai necesară ca oricând. 
Ceru o audienţă la ea şi i se aruncă la picioare. 

— Indrăznesc să implor o mare favoare înălţimii Voastre! 

— Spune, Roxelana! 

— AŞ fi foarte fericită să-mi continuu slujba temporară de 
servitoare a sorbetului înălţimii Voastre! 


100 


- MIRCEA BURADA ŞI VINTILĂ CORBUL - 


Sultana-valide se simţi flatată. 

— Şi dacă fiul meu, sultanul, te cheamă atunci când am 
nevoie de serviciile tale? Ştii că sunt o mare consumatoare de 
sorbet! 

Roxelana se prosternă din nou şi sărută picioarele bătrânei. 

— Vă implor să nu mă alungaţi, Inălţimea Voastră! 

Sultana-valide o bătu afectuos pe umăr. 

— Bine! lţi vei păstra slujba! li voi comunica fiului meu, 
sultanul, cererea ta şi sunt sigură că nu se va opune! Acum, 
pregăteşte-mi sorbetul! 

— Pentru lnălţimea Voastră, mă voi strădui să pregătesc cel 
mai bun sorbet de pe lume! Am descoperit o nouă reţetă şi nişte 
ingrediente care fac din băutura asta elixirul zeilor! 


Gestul Roxelanei îi tăie răsuflarea doamnei Rebia. 

— E grozav de iscusită fata asta! îi spuse ea lui k/s/ar agasi, în 
timp ce îşi savura sorbetul cu apă de trandafiri. A găsit mijlocul 
de a-şi păstra câte un picior în ambele tabere. Ţi-am mai spus: o 
să ajungă departe! 

— Şi o să-şi rupă gâtul! îşi dădu cu părerea kislar agasi, încă 
temător. E iscusită, de acord, dar iscusinţa o să-i fie de ajuns să-l 
cucerească pe sultan? Au trecut şase zile de când Inălţimea Sa i- 
a dat batista Roxelanei, fără ca să se mai întâmple ceva. 

— Ai răbdare, prietene! O să vezi că sultanul o s-o cheme. 

Bătu din palme şi intră o adolescentă de o rară frumuseţe, cu 
un corp superb, care se înclină cu respect, încrucişându-şi 
braţele la pieptul cu rotunjimi excitante. 

— Ea e Sorai, noua mea servitoare de sorbet, explică doamna 
Rebia. Adu-ţi ustensilele, fetiţo! Ne-am terminat sorbetul şi 
suntem cumplit de însetaţi! 

Sorai ieşi, salutând cu umilinţă. Kislar agasi izbucni în râs. 

— Acum înţeleg de ce acest sorbet de trandafiri e atât de fad! 
Pariez că te veghează când dormi, adăugă el cu un zâmbet 
echivoc pe buzele-i cărnoase. 

— Nu sunt obligată să o educ? Să o formez? 

— Fireşte, fireşte! spuse K/s/ar agasi pe un ton sardonic. 

Apoi gândurile i se îndreptară din nou spre Roxelana. Doamna 
Rebia îi observă anxietatea. 

— Pari contrariat, prietene? 


101 


- ROXELANA ŞI SOLIMAN - 
— Roxelana mă preocupă. Mă tem că sultanul a uitat de ea... 


Kislar agasi se înşela. Soliman nu uitase de Roxelana, dar 
începuse o partidă extrem de dificilă, al cărei ţel era alcătuit de 
Balcani, Orientul Mijlociu şi Africa de Nord. Cucerirea Belgradului 
nu era decât prima mutare dintr-un joc bine calculat dinainte. 
Belgradul desăvârşise ocuparea Peninsulei Balcanice. Acum, 
Soliman îşi pregătea cea de-a doua lovitură, îndreptată în 
direcţia opusă: cucerirea insulei Rhodos şi a capitalei acesteia, 
care era o bază militară creştină ce perturba comunicațiile dintre 
Constantinopol şi Alexandria şi stânjenea traficul comercial 
turcesc din Mediterana orientală, blocând transportul liber pe 
mare al pelerinilor musulmani spre Mecca. Cavalerii din Ordinul 
Ospitalierilor Sfântului loan, care guvernau insula, acordaseră 
întotdeauna ajutor guvernatorilor otomani ai Siriei şi Egiptului 
care se revoltau împotriva conducerii de la Constantinopol. Piraţii 
creştini, care devastau oraşele turceşti de coastă, jefuiau şi 
scufundau  galerele otomane, eliberând prizonierii creştini, 
găseau la Rhodos adăpost şi provizii. 

Mehmed al Il-lea încercase să ocupe insula, dar suferise o 
înfrângere grea. 

Aşezat pe tron, Soliman prezida o întrunire a Divanului. Se 
hotărâse deja, dar legea îl obliga să asculte şi opinia 
demnitarilor. Soliman respecta legea şi voia ca şi poporul său să 
o respecte. Politica pe care o inaugurase imediat ce urcase pe 
tron, denumită lapidar „Dreptate şi binefacere”, îi adusese 
supranumele de Kanuni, adică „Legiuitorul”. 

In timp ce urmărea distrat discursul acuzator a marelui-amiral 
Kurdoglu  Musliheddin la adresa cavalerilor Sfântului loan, 
Soliman se uita cu coada ochiului la Piri Paşa, care stătea 
încovoiat, cu capul plecat, având întipărite pe chip semnele unei 
suferinţe pe care se străduia zadarnic să o ascundă. 

„E bolnav! Sigur e bolnav!” îşi zicea padişahul cu compasiune. 
Ţinea mult la bătrânul acesta demn şi impunător care, încă de 
când trăia Selim, îl apărase de duşmani, dintre care cea mai 
mare parte aparţinea familiei imperiale. Tentativele unchiului 
Ahmed de a-l asasina şi ale vărului său Mahmud de a-i strecura 
în pat un şarpe veninos eşuaseră tot datorită lui Piri. Soliman 
nutrea faţă de acest bătrân, care îi fusese şi preceptor, 


102 


- MIRCEA BURADA ŞI VINTILĂ CORBUL - 


sentimentele unui fiu faţă de tatăl lui. 

Când solul lui Ferhat îi adusese vestea morţii sultanului Selim 
I, Soliman fusese suspicios, temându-se de o nouă capcană. 
Fusese nevoie de prezenţa lui Piri să se convingă că vestea era 
autentică. Tot el avusese cutezanţa de a-l înfrunta pe Selim |, 
care era în stare să-şi omoare vizirii pentru un „da” sau „nu”. Piri 
îi ceruse deja lui Soliman îngăduinţa de a se retrage, dar acesta 
i-o refuzase. 

Bietul Piri, îmbătrânea. Şi fenomenul părea să se accelereze. 
Trebuia să se gândească la succesorul lui. Soliman îşi plimbă 
încet privirile peste demnitarii prezenţi: viziri, beilerbei, generali, 
pretendenți la funcţia de mare-vizir. Nu simţea pentru aceşti 
intriganţi decât dispreţ. Lipsiţi de măsură, şireţi, desfrânaţi, 
oricând gata să trădeze, ei îşi compensau defectele prin calităţi 
care îi făceau utili: competenţă, ingeniozitate, inteligenţă, 
diplomaţie. Tuturor acestor candidaţi, Soliman le pregătea o 
surpriză cu atât mai penibilă cu cât avea să le înşele toate 
socotelile. 

Soliman studia atitudinea orgolioasă a celor trei cumnaţi, Lufti, 
Mustafa şi Ferhat, care îşi manifestau cu ostentaţie apartenenţa 
la familia imperială. 

Ferhat ţesea cu voluptate intrigi, urzind mai multe deodată. 
Cu privirea lui rea şi cu râsul prefăcut, el emana impostură şi 
perfidie. 

Lufti Paşa scria cărţi de istorie, precum şi un tratat politic, 
Cartea  Marelui-Vizir, un compendiu pentru uzul şefului 
guvernului,  demonstrându-şi în acest fel cunoştinţele şi 
concepţiile, ceea ce, din punctul său de vedere, îl desemna „din 
oficiu” ca succesor al lui Piri Paşa. 

Mustafa Paşa, cel de-al treilea, era un bărbat de o frumuseţe 
insipidă, îngâmfat, un fanfaron care îşi dădea aere de războinic şi 
pe care soţia sa îl adora. 

_ Piri părea realmente să fie ultimul mare-vizir de origine turcă. 
In Imperiul Otoman, numărul înalţilor demnitari se reducea din 
ce în ce. Doar muftiii şi ulema — oamenii bisericii şi oamenii legii 
— erau recrutaţi dintre turcii de baştină. Vârfurile ierarhiei 
politice, militare şi administrative includeau exclusiv sclavi 
creştini islamizaţi. Datorită acestor renegaţi, Imperiul Otoman 
poseda cea mai puternică şi mai numeroasă armată din Europa. 


103 


- ROXELANA ŞI SOLIMAN - 


Între turcii de baştină şi cei de origine creştină exista un conflict 
latent, o rivalitate surdă, pe care o frâna doar autoritatea 
padişahului. 

Privirea lui Soliman se opri asupra lui Ibrahim, care stătea, 
modest, mai la o parte. Acest sclav îi inspira mai multă încredere 
decât toţi turcii adevăraţi din imperiu. Glasul tunător al marelui 
amiral tulbură gândurile sultanului. 

— Înălţimea Voastră, concluzia mea e limpede! Pentru armata 
noastră, cucerirea Rhodosului va fi o joacă de copil! 

Mustafa Pasa interveni cu lăudăroşenie: 

— Ne vom socoti la iuţeală cu banda asta a cavalerilor 
Sfântului loan. lnălţimea Voastră, daţi ordinul de debarcare pe 
această insulă şi vă garantez că ne vor fi de ajuns douăzeci şi 
patru de ore pentru ca stindardul nostru verde să fluture pe cel 
mai înalt turn al cetăţii din Rhodos. 

Soliman se întoarse spre marele-vizir. 

— Nu te temi, Piri, că Spania sau Franţa le-ar veni în ajutor? 

— Carol Quintul are nişte probleme atât de greu de rezolvat, 
încât la ora actuală Sfântul loan din Rhodos este ultima dintre 
preocupările lui. Cât despre Francisc l, el i-a promis sprijinul 
marelui maestru al ordinului, francezul Villiers de l'Isle-Adam, şi 
a strâns chiar o mică flotă, dar trebuie să o ţină la Marsilia, din 
cauza unui conflict iminent între regatul său şi Spania. Doar papa 
se agită ca un nebun, dar el nu dispune nici de soldaţi, nici de 
bani. Cavalerii Sfântului loan sunt, practic, abandonaţi de Europa 
creştină. Asta nu înseamnă însă că insula va cădea în mâinile 
noastre ca un fruct copt. Rhodos este apărată de fortificaţii 
importante, şi cavalerii Sfântului loan nu sunt nişte adversari de 
disprețuit. 

Soliman îşi scoase din buzunar batista de mătase parfumată şi 
îşi şterse fruntea plină de sudoare. Parfumul acesta îi aminti de o 
fată. Roxelana! Tânără, proaspătă, ispititoare! Şi ce zâmbet 
încântător avea! Glasul lui Piri îi ajungea la urechi înăbuşit de 
reminiscenţele acestea ameţitoare... 

Era pentru prima dată când amintirea unei femei îl abătea de 
la preocupările de ordin politic sau militar. Soliman avea sângele 
fierbinte. Simţi brusc nevoia de a o avea pe fata aceea. De a o 
poseda imediat. 

Incercă să-şi reia firul gândurilor despre cucerirea Rhodosului, 


104 


- MIRCEA BURADA ŞI VINTILĂ CORBUL - 


dar dorinţa îi era mai puternică decât înţeleptele-i hotărâri. 
Soliman bătu din palme. Vizirul Ahmed Paşa, care luase 
cuvântul, îşi întrerupse, îngrijorat, discursul. Işi indispusese 
cumva augustul stăpân? 

— Continuăm întrunirea mâine! spuse sultanul. 

Se ridică şi ieşi din sală, în timp ce demnitarii miraţi se 
prosternau la trecerea sa. Câteva minute mai târziu, încăleca pe 
armăsarul lui alb şi, urmat de o escortă redusă la număr, pornea 
în galop spre Eski Serai. 

Un curier i-o luase înainte pentru a-l anunţa pe kislar agasi că 
înălţimea Sa voia să o primească pe gözde Roxelana chiar în 
seara aceasta în alcovul lui... 


105 


- ROXELANA ŞI SOLIMAN - 


11 


Doamna Rebia îşi punea la bătaie tot meşteşugul pentru a o 
oferi pe Roxelana pentru sacrificiu. Supraintendenta suferea de 
fiecare dată când pregătea o fecioară — cele mai divine făpturi 
pe care le-au creat vreodată zeii — pentru această acuplare 
brutală şi vulgară denumită actul dragostei. Doamna Rebia îi 
acoperea Roxelanei frumosul corp cu văluri transparente care îi 
subliniau graţia siluetei şi formele voluptuoase. 

Doamna Rebia îi desfăcu părul cu reflexe aurii şi îl lăsă să 
cadă în bucle mătăsoase pe umeri. 

— Eşti frumoasă, draga mea Roxelana! Mai frumoasă decât 
cele trei Graţii la un loc! In faţa ta, Afrodita ar fi pălit de invidie! 

Doamna Rebia cunoştea bine mitologia, deoarece o bună 
parte din bani şi-o cheltuia pe cărţi. Cititoare avidă, ea îşi 
cumpăra toate noutăţile apărute în Franţa şi în Italia. li plăcea 
literatura erotică şi avea câteva albume cu desene japoneze 
licenţioase în care masculi cu membre monstruoase pătrundeau 
fete fragile şi delicate. Aceste imagini îi sporeau dezgustul faţă 
de bărbaţi. 

— De noaptea asta depinde viitorul tău, Roxelana! Trebuie să-l 
cucereşti pe sultan! Să devii prima lui favorită! Prin el, vei deţine 
o putere nelimitată! Nu-mi prea plac bărbaţii, dar le cunosc forţa 
şi slăbiciunile! Tu ai toate armele trebuincioase! Aşa că 
foloseşte-le! 

In timp ce doamna Rebia se învârtea în jurul ei, făcând totul 
pentru a-i spori farmecul, Roxelana se privea în oglinda ce 
reflecta o fată de o frumuseţe fascinantă, plină de bijuterii ce 
scânteiau, conferindu-i o aură de zeiţă. In noaptea aceasta avea 
să-şi piardă virginitatea. Cuvintele reginei Bona i se întipăriseră 
în minte cu litere de foc: „Vei fi regină! Captivă în castelul tău, îţi 
vei învinge toţi duşmanii! Singura ta armă va fi intriga!” 
Imaginea simbolică pictată de Giulio Romano se transforma oare 
în realitate?... Destinul o îndreptase încotro voise el. El conducea 
jocul. Acum, trebuia să-i aparţină unui bărbat pe care abia dacă îl 
întrezărise în pragul unui salon. Acest bărbat era însă un 
suveran. Doamna Rebia avea dreptate. Nu depindea decât de 
ea, de Roxelana, să-şi îndeplinească rolul strălucit. Trecutul era 


106 


- MIRCEA BURADA ŞI VINTILĂ CORBUL - 


mort şi îngropat. Coborâşul rămăsese în urmă şi acum începea 
suişul. 

Intră un eunuc negru, care spuse agitat: 

— Inălţimea Sa a sosit, doamnă Rebia! Grăbiţi-vă! 

Se îndreptă spre uşă, apoi se răzgândi brusc şi, răsucindu-se 
pe călcâie, o salută cu respect pe Roxelana, după care ieşi... 


Eunucii negri, pântecoşi, adipoşi, rotunzi ca un bulgăre de seu, 
alergau de-a lungul coridoarelor din Eski Serai, bătând din palme 
şi strigând cât îi ţineau plămânii: 

— Fetelor, intraţi repede în camerele voastre! Să nu rămână 
nimeni pe coridor! Soseşte Inălţimea Sa! 

Odaliscele se împrăştiară ca un stol de vrăbii speriate şi se 
făcură nevăzute în dormitoare. 

Abia goliseră eunucii culoarele, că sultanul apăru în capătul 
coridorului, precedat de K/s/ar agasi, care deschidea cortegiul, 
urmat de doi eunuci negri, ducând făclii aprinse. Flăcările 
pâlpâitoare aruncau reflexe roşiatice pe pereţii îmbrăcaţi în 
marmură, pe caftanul de brocart cu tiv de hermină al sultanului, 
pe nestematele ce îi împodobeau turbanul şi pe mantia lungă de 
catifea verde presărată cu perle şi smaralde. Patru eunuci 
păşeau în spatele lui. 

Sultanul străbătu cu un pas sprinten mai multe odăi de 
recepţie luminate de candelabre de aur, apoi kislar agasi se opri 
în faţa unei uşi de bronz cu două canaturi somptuos sculptate, 
pe care le deschise cu un gest teatral, după care se dădu la o 
parte, plecându-şi spinarea în faţa padişahului, care intră în 
camera cu pereţii îmbrăcaţi în plăci de faianţă multicoloră, 
încrustate cu pietre semiprețioase. Patul, cu aşternutul pus, avea 
cearşafuri de mătase purpurie. 

Doamna Razgie, stăpâna Bijuteriilor, încadrată de patru sclave 
tinere şi frumoase, îl întâmpină pe sultan prosternată pe un 
covor afgan întins, cu desene geometrice pe fond roşu. 
Candelabre de aur puse pe piedestale de marmură trandafirie 
luminau odaia. 

Eunucii se opriră în vestibul, în afară de k/s/ar agasi, care îl 
urmă pe sultan înăuntru. Incrucişându-şi braţele la piept, se 
înclină cu umilinţă. 

— li cer înălţimii Voastre permisiunea de a-i înapoia batista! 


107 


- ROXELANA ŞI SOLIMAN - 


— Ai permisiunea să mi-o aduci! 

În timp ce sclavii, sub supravegherea stăpânei Bijuteriilor, se 
grăbeau să-i scoată sultanului turbanul şi caftanul, k;s/ar agasi se 
retrase, închizând canaturile grele după el. Apoi bătu din palme. 
Într-o cameră alăturată, o orchestră începu să cânte în surdină o 
melodie orientală domoală. 

Apoi K/s/ar agasi, escortat de doi eunuci cu făclii aprinse, se 
îndreptă cu un pas maiestuos spre camera Roxelanei. Când bătu 
la uşă, îi deschise doamna Rebia. Cei doi schimbară reverenţe, 
conform ceremonialului, apoi eunucul uriaş şi negru se întoarse 
spre Roxelana, care, cu inima bătând, aştepta în mijlocul 
camerei. Cu batista de mătase a sultanului pusă pe umăr, ea se 
înclină în faţa lui kislar agasi, care îi vorbi pe un ton solemn: 

— Te rog să-i înapoiezi batista înălţimii Sale! 

Doamna Rebia făcu o nouă reverență, în timp ce Roxelana 
ieşea, urmându-şi călăuza impunătoare. Emoţia o zăpăcea. Deşi 
protectoarea ei o pregătise vreme îndelungată pentru acest 
eveniment, avea senzaţia că păşeşte ca prin nori. Totul i se 
învârtea în cap. 

Kislar agasi deschise de data aceasta un singur canat al uşii 
de bronz şi intră în camera sultanului, urmat de Roxelana, care 
mergea cu fruntea plecată; i se spusese să nu privească 
niciodată în faţă soarele. 

Imbrăcat în halatul său de casă din catifea verde, Soliman era 
singur. Întins pe pat, sprijinindu-se într-un cot, o aştepta cu 
răbdare pe Roxelana. Uriaşul eunuc negru anunţă cu gravitate: 

— Am adus batista înălţimii Voastre! 

Făcu o reverență, apoi se retrase şi închise uşa. Roxelana se 
prosternă în faţa stăpânului ei imperial. Trupul ei superb se 
ghicea pe sub vălurile vaporoase. Mişcările sale aveau o graţie 
felină. Odinioară, aştepta tremurând de emoție acest moment, 
cel mai important din viaţa unei fete, când urma să se dăruiască 
bărbatului iubit. Acum, frumosul ei vis se transforma în 
mascaradă. Trebuia să se ofere unui personaj care, în afară de 
titlu, nu reprezenta nimic pentru ea. Roxelana îl văzuse o singură 
dată, la sultana-valide, învăluit în aura aceea de măreție ţesută 
de puzderia de supuşi aflaţi la cheremul capriciilor sale de 
autocrat căruia nimic nu îi rezista. Fusese impresionată de 
prestigiul său, de aspectul mândru, de privirea lui magnetică 


108 


- MIRCEA BURADA ŞI VINTILĂ CORBUL - 


impunând respectul şi teama. Faptul că acest bărbat o dorea ar 
fi trebuit să o copleşească de bucurie sau cel puţin să-i satisfacă 
amorul propriu. Fusese pregătită pentru acest moment, îi 
fuseseră inculcate atâtea sfaturi privitoare la acuplarea solemnă, 
încât îşi pierdea orice atracţie, devenind aproape o problemă de 
stat. Nu juca decât rolul unei intermediare necesare continuității 
dinastiei — în cazul în care avea să-i facă vreodată copii — şi al 
unui obiect de plăcere. Roxelana ridică ochii şi privirile li se 
întâlniră. Citi pe faţa lui senzualitatea şi înflăcărarea masculului 
în călduri. „Marfa” era în sfârşit predată augustului client, în faţa 
căruia toată lumea se închina, atingând podeaua cu fruntea. 
Zeul întruchipat al turcilor binevoia să dorească trupul unei fete 
lipsite de apărare. Dragostea nu exista decât în mintea 
odaliscelor îmbătate de tot ce li se spunea zi de zi. Se vorbea că 
şahul Persiei, Harun al-Raşid, avea în tezaurul său o păpuşă cu 
chip de om care, pusă în mişcare de rotiţe, juca şah. Acum 
devenea şi ea, la rândul ei, un soi de păpuşă hărăzită domolirii 
simţurilor înfierbântate ale sultanului. Dragoste! Ce bătaie de 
joc! Toate aceste gânduri i se învălmăşeau în mintea încinsă de 
un sacrificiu pe care trebuia să-l îndeplinească, în timp ce atenţia 
întregului harem se concentra asupra apartamentului sultanului. 
Toţi eunucii, cu kislar agasi în frunte, toate odaliscele şi toate 
învăţătoarele şi supraveghetoarele nu se gândeau decât la scena 
ce trebuia să aibă loc în alcovul imperial. Asistau în imaginaţie la 
acest spectacol pasionant, pe care fantezia lor desfrânată, 
înfierbântată la maximum, o înfrumuseţa, dându-i proporţii 
nebuneşti. 

Soliman schiţă un gest de bunăvoință. 

— Apropie-te! Apropie-te! Aminteşte-mi cum te cheamă! 

Fata făcu câţiva paşi spre pat. 

— Roxelana, înălţimea Voastră! 

Aproape că se clătina sub povara emoţiei care îi tăia 
răsuflarea. Voia să-şi păstreze demnitatea, în ciuda umilinţei pe 
care trebuia să o sufere. Glasul sultanului răsuna ca şi cum ar fi 
venit de departe, de la foarte mare distanţă. 

— Roxelana! Roxana! Imi place numele ăsta! 

Fata avea o minte agilă şi prezenţă de spirit; avea să-i arate 
ea turcului ăstuia încoronat că nu era o simplă „marfă”, ci o 
fiinţă omenească în stare să gândească. O femeie nu este doar 


109 


- ROXELANA ŞI SOLIMAN - 


un obiect de plăcere, un animal cu chip de om pe care îl ţii într-o 
închisoare numită „harem”. 

— Sunt bucuroasă, lnălţimea Voastră, că aţi asociat numele 
meu cu cel al unei femei atât de frumoase, care a fost eroina 
uneia dintre cele mai impresionante poveşti de dragoste din 
lumea antică! 

Soliman o privi cu o uimire învecinată cu admiraţia. Cultura 
clasică nu era specialitatea învăţătoarelor din harem. 

— Cunoşti viaţa Roxanei? întrebă el încântat. 

Fata înţelese că pomenise de un subiect prețuit de sultan. La 
pension îl citise pe Plutarh, pe care tatăl ei i-l recomandase 
insistent. Era o lectură mai degrabă grea, dar care o cucerise. 

— O cunosc şi nu aş vrea să împărtăşesc soarta tragică a 
acestei femei fascinante, divinizate de Alexandru cel Mare, unul 
dintre iluştrii voştri înaintaşi, şi care a fost asasinată după 
moartea gloriosului ei soţ. Sfârşitul Roxanei este cu atât mai trist 
cu cât ucigaşul ei, Casandru, se bucurase de prietenia şi 
încrederea lui Alexandru. Trădarea unui prieten este întotdeauna 
dureroasă. 

Pentru Soliman, fata asta era o revelaţie; în ea se ascundea o 
comoară de cunoştinţe, poezie şi înţelepciune. În memorie îi 
reveni Gülbahar. Ea nu îi vorbise niciodată de Alexandru cel Mare 
şi nici de altceva. Nu ştia decât să se dăruiască dorințelor sale şi 
să stea îmbufnată când era roasă de gelozie. Gülbahar nu era 
decât un gol îmbrăcat în veşminte de femeie. 

Soliman se ridică, trecu în spatele Roxelanei şi îi luă batista de 
pe umăr, pe care îl dezgoli şi-l sărută. Atingerea pielii moi şi 
mătăsoase îi aprinse sângele. Uitase întrucâtva cât de exaltantă, 
patetică şi tulburătoare poate fi o femeie — una adevărată. 

Apropierea lui Soliman o tulbura pe Roxelana, deşi nu avea 
niciun sentiment fată de el. Haremul o învățase să-şi păstreze 
spiritul liber, să-şi ascundă adevăratele simţăminte şi să 
simuleze sinceritatea. Deşi cunoştea puterea armelor pe care le 
poseda — frumuseţea, inteligenţa şi voinţa era asaltată de o 
groază de întrebări. Va reuşi să-l farmece pe sultan? Să-l 
domine? Să-l folosească pentru atingerea propriilor țeluri? Avea 
să-şi îndeplinească visurile? Se prefăcu învăluită de o emoție 
profundă. 

— Buzele voastre îmi înfierbântă trupul! Nimeni nu ar rezista 


110 


- MIRCEA BURADA ŞI VINTILĂ CORBUL - 


unor asemenea sărutări! 

Roxelana învățase bine lecţiile doamnei Rebia. Repetase, 
studiase şi îmbunătăţise totul cu sentimentul şi înflăcărarea unei 
mari actriţe. Mânaria nu-i îngăduia să rateze marele spectacol. 

Soliman o privi, încântat. 

— Glasul tău are o muzicalitate magică! 

O sărută pe ceafă. 

— Pielea îţi miroase a crini! 

Soliman mângâie umerii catifelaţi, apoi vru s-o cuprindă în 
braţe. Roxelana se desprinse însă cu o supleţe felină şi începu 
să-şi unduiască trupul, într-un dans lasciv, provocator, care urma 
ritmul orchestrei nevăzute. Exaltarea o cuprindea şi pe ea. 
Mişcările sale senzuale aţâţau simţurile sultanului, fascinat de 
zâmbetul ei fermecător, de jocul excitant al şoldurilor, sânilor şi 
umerilor. 

Patima îi creştea aidoma valurilor de lavă ce se înalţă din 
măruntaiele pământului şi explodează la buza craterului. 
Soliman era vrăjit de această făptură pe care i-o hărăzise Allah. 

Cu un gest mângâietor, Roxelana desfăcu agrafa bătută cu 
nestemate de la centura sultanului. Degetele sale prelungi 
trecură uşor peste fruntea lui. 

— Aş vrea să păstrez pentru totdeauna amprenta chipului tău 
pe mână. 

Apoi îi desfăcu halatul, i-l scoase şi îi descheie cămaşa. 
„Acum, e marele salt în necunoscut!” îşi zise ea. O tulburare 
bizară o cuprinse când Soliman o luă în braţe şi o duse în pat. 
Sângele începu să-i pulseze mai repede în vene. Senzaţii 
necunoscute, o excitație vie şi fiori de voluptate îi străbătură 
fiinţa. Simţi o ameţeală îmbătătoare şi închise ochii. 

Soliman o întinse pe pat şi, cu mâini febrile, îi smulse vălurile 
ce-i acopereau trupul, dezgolind-o. Câteva clipe, o contemplă cu 
încântare, apoi, îmboldit de o excitație arzătoare, nerăbdător să 
o posede, se lăsă peste ea gemând... 


Nervoasă, Gulbahar măsura cu paşi mari odaia de la un cap la 
altul. Vălurile de un verde de smarald ale rochiei de casă îi 
fluturau ca aripile unei păsări exotice în jurul corpului de fiecare 
dată când se răsucea brusc pe călcâie. Părul şi pielea ei 
răspândeau un parfum tare, care îţi urca la cap. 


111 


- ROXELANA ŞI SOLIMAN - 


Auzise trompetele sunând „Glorie sultanului”, dar de atunci 
trecuse mai mult de o oră fără ca el să-şi fi făcut apariţia, aşa 
cum ar fi trebuit. Să se fi oprit la sultana-valide? Totuşi, nu o 
vizita aproape niciodată după lăsarea serii. 

Ajungând la capătul răbdării, Gulbahar trimise o sclavă să o 
cheme pe doamna Razgie, confidenta ei. Trebuia oare să se ducă 
la sultana-valide ca să afle explicaţia acestei întârzieri şi să-şi 
potolească gelozia deja trezită? O asemenea intruziune în toiul 
nopţii nu risca oare să o indispună pe bătrână? 

Doamna Razgie intră, tremurând de emoție. Nu-i plăcea să 
aducă veşti proaste, mai ales lui Gulbahar. Când îşi pierdea firea, 
aceasta putea fi imprevizibilă. 

— Unde-i sultanul? strigă prima cadână, exasperată. La mama 
lui? 

Doamna Razgie avu o expresie dezolată. 

— Vai, stăpână! Nu e la sultana-valide! 

Işi frânse mâinile oftând, apoi adăugă, copleşită: 

— Inălţimea Sa nu va veni la dumneavoastră în seara asta! 

Gulbahar încremeni, stupefiată. Inima îi sări din piept. 

— Ce? 

— l-a ordonat lui kislar agasi să pună să i se înapoieze batista 
de către o odaliscă. 

— O odaliscă? exclamă Gülbahar. Ce odaliscă? 

— Roxelana, înălţimea Voastră! Noua servitoare de sorbet a 
sultanei-valide! 

Cadâna scrâşni din dinţi. 

— Aşadar, urzelile doamnei Rebia au dat roade! 

Ochii îi aruncau flăcări. 

— Codoaşa asta nenorocită o să mi-o plătească scump! 

Chemă o sclavă. 

— Zuleiha, du-te la doamna Rebia şi zi-i că vreau să vorbesc 
cu ea! Să nu mă facă s-o aştept! 

In timp ce sclava se făcea nevăzută, doamna Razgie avu 
presimţirea că incidentul va căpăta în scurt timp proporţii 
neplăcute. Fără să vrea, era prinsă la strâmtoare. 

Câteva minute mai târziu, doamna Rebia intră, demnă şi 
țeapănă. Era sigură că Gülbahar avea să-i reproşeze promovarea 
Roxelanei. 

— Ştii cu ce târâtură îşi petrece noaptea sultanul? 


112 


- MIRCEA BURADA ŞI VINTILĂ CORBUL - 


Doamna Rebia nu era obişnuită cu un asemenea limbaj. Luată 
pe nepregătite de violenţa atacului, dădu un răspuns evaziv. 

— Nu înţeleg... Nu ştiu despre ce vorbiţi! 

— Vorbesc de căţeaua pe care o regulezi zi şi noapte! 

Doamna Rebia rămase netulburată. Doamna Razgie o privea 
pe jumătate jenată, pe jumătate batjocoritoare. 

Supraintendenta  Garderobei întrezări norii negri ce se 
strângeau la orizont. Nu o putuse suferi niciodată pe Gulbahar, 
prea imperioasă şi prea violentă după gustul ei. Femeia asta îi 
declarase război. Un război josnic. Ştia însă cum să se apere. 

Doamna Rebia răspunse calmă: 

— Nu e treaba mea să cenzurez preferinţele înălţimii Sale! 

Se înclină şi se retrase fără să ceară permisiunea, afront pe 
care Gülbahar îl resimţi violent. Siguranţa manifestată de 
doamna Rebia dezvăluia existenţa unei conspirații ce se urzea 
împotriva ei. Valuri de furie îi urcară la cap. Avu impresia că 
până şi Razgie, confidenta ei, o privea cu un aer ambiguu. 

— Poţi să pleci! spuse ea cu bruscheţe. 

Rămasă singură, Gülbahar se aruncă pe pat, îngropându-şi 
faţa în pernele de mătase. Cu pumnii săi mici, lovi salteaua de 
parcă ar fi vrut să se răzbune de trădarea lui Soliman. Apoi se 
ridică şi începu să măsoare din nou odaia în lung şi în lat. Mintea- 
i încinsă de gelozie dădea frâu liber imaginaţiei. Vedea, ca şi 
cum ar fi fost de faţă, gesturile voluptuoase ale sultanului şi ale 
târâturii aceleia, suspinele de plăcere, mângâierile, împreunarea 
pătimaşă. Deodată fu sugrumată de frică. Femeia aceea voia să-i 
fure dragostea lui Soliman, locul ei de primă cadână, privilegiile 
sale. 

Prietenia deosebită dintre sultan şi Ibrahim nu îi ameninţase 
niciodată poziţia, dar apariţia pe scenă a unei rivale prezenta un 
pericol pe care trebuia să-l îndepărteze. Gülbahar avu intuiţia 
bruscă a ceea ce se putea întâmpla. Era însă în stare să lupte ca 
să-şi păstreze fericirea. 


Zorile o găsiră pradă unei nelinişti tumultuoase. Deschise larg 
ferestrele, simțind că se sufocă. Aerul proaspăt, matinal, 
înmiresmat de florile din grădină, îi mângâie fruntea 
înfierbântată, mâinile umede şi trupul înţepenit de oboseală şi de 
tensiunea nervoasă. 


113 


- ROXELANA ŞI SOLIMAN - 


Primele raze ale soarelui aureau zidurile palatului, când auzi 
trompetele sunând „Glorie sultanului”. Asta însemna că în 
momentul acela părăsea Eski Serai, fără să o fi vizitat. Sperase 
până în ultima clipă că Soliman va veni să o vadă, pentru a-i mai 
îndulci suferinţa şi a-i spune că, orice ar fi, ea va rămâne singura 
şi marea lui dragoste. Pe obraji îi curgeau lacrimi amare... 

Refuză micul-dejun, se îmbrăcă febrilă şi abia dacă se machie. 
Gulbahar voia să o vadă pe sultana-valide, pentru a-i cere sfatul 
şi ajutorul. 

Hafsa Hatun îşi lua liniştită micul-dejun frugal, alcătuit din 
lapte cald, prăjiturele şi câteva fructe, când îi fu anunţată prima 
cadână. Bătrâna o primi cu nelinişte. De obicei, îi plăcea să stea 
de vorbă în timp ce îşi bea laptele, recomandat pentru ulcerul de 
care suferea, dar întrevederea aceasta nu vestea nimic bun. 
Chipul răvăşit al lui Gülbahar îi dezvălui că temerile sale erau 
întemeiate. Tânăra femeie i se aruncă la picioare şi îi sărută 
papucii. 

— Sunt nenorocită! hohoti ea. Cea mai nenorocită femeie! 

Sultana-valide ştia despre ce era vorba. Cu mâinile ei bătrâne, 
o ajută pe Gülbahar să se ridice şi să se aşeze lângă ea pe divan. 

— Nu trebuie să-ţi faci sânge rău pentru o aventură de-a fiului 
meu, spuse ea pe un ton calm. Eşti prima cadână! Mama 
prinţului moştenitor! Asta contează. Soliman are dreptul să se 
distreze din când în când cu fetele din haremul lui. Pentru asta 
există haremul. 

Gülbahar plângea fără să se poată opri. 

— Haide, Gulbahar, faci o tragedie din nimic, spuse Hafsa 
Hatun, impacientată. 

Tânăra femeie plângea amarnic. 

— Dar era vineri! Noaptea care îmi era rezervată mie, cadâna 
lui! Noaptea mea! 

Sultana-valide zâmbi cu indulgență. 

— Nu e decât o mică încălcare a ceremonialului. Dar tu eşti 
singura lui dragoste. Aş fi vrut să-l văd şi eu, dar nu a venit la 
mine. Sunt convinsă că viitoarea lui vizită la Eski Serai va fi 
numai pentru tine. 

Gülbahar nu _ izbutea să-şi oprească lacrimile. Vorbele 
liniştitoare ale bătrânei doamne nu o consolau. 

— Rațiunea de stat îi porunceşte să se culce cu mai multe 


114 


- MIRCEA BURADA ŞI VINTILĂ CORBUL - 


dintre femeile sale, continuă Hafsa Hatun. Din cei patru copii ai 
tăi, trei au murit aproape în acelaşi timp. Ştiu că eşti tânără şi că 
ai putea să-i mai faci o puzderie de copii. Acum, linişteşte-te şi 
încearcă să judeci cu maturitate şi înţelegere. Dacă vrei, 
urmează-mi sfatul! Acceptă un compromis care n-o să-ți 
dăuneze. Poziţia ta actuală nu va suferi nicio schimbare. Iți vei 
păstra intacte drepturile şi privilegiile. 

— Nu pot suporta gândul de a-l împărţi pe Soliman cu altă 
femeie! Nu pot! Inţelegi? 

Hafsa Hatun oftă. Nu era nimic de făcut. Gülbahar era 
incorigibilă. Mergea pe marginea prăpastiei şi nu îşi dădea 
seama. 

— Bea nişte lapte şi ronţăie câteva prăjiturele, îi spuse ea. Ai 
să vezi că or să te facă să te simţi mai bine... Pun rămăşag că nu 
ai mâncat nimic de dimineaţă! Trebuie să te hrăneşti ca să-i faci 
alţi copii stăpânului tău care, în ciuda acestor flecuşteţe, te 
iubeşte mult... 


Roxelana era mulţumită că trecuse cu succes cel mai greu 
examen al vieţii ei: de a juca la perfecţie rolul unei femei 
îndrăgostite, de a-l seduce, fascina şi subjuga pe stăpânul unui 
imperiu care impunea legea lumii întregi. Simţise plăcere? In 
ciuda voinţei sale de a-şi păstra sângele rece, fusese străbătută 
de fiori de voluptate, dar prima ei noapte de dragoste nu îi 
îndeplinise visurile de adolescentă. Preafrumoasele sale iluzii se 
spulberaseră. „Ce ridicoli sunt bărbaţii goi!” îşi zise ea. 

In acelaşi timp, se simţea întrucâtva stânjenită. Ceremonialul 
îi impunea sultanului să-i lase femeii cu care îşi împărţise patul 
toţi banii pe care îi avea asupra lui. De obicei, un paj îi prindea la 
centură o pungă cu o mie de aspri şi o alta cu douăzeci de ducați 
de aur. De data aceasta, lăsase pe noptieră două pungi umflate 
de câte o sută de ducați şi un pumn de smaralde. Această 
mărinimie fără precedent fusese remarcată de sclavele care îl 
ajutaseră pe sultan să-şi facă baia rituală şi apoi să se îmbrace 
ca să se întoarcă la Yeni Serai. Fetele trăgeau invidioase cu 
ochiul la mica avere ce răsplătea talentele Roxelanei. Se născuse 
o nouă stea. 

In timp ce îşi făcea toaleta matinală, ajutată de sclavele 
„sale”, care se grăbeau să o servească pe cât puteau mai bine, 


115 


- ROXELANA ŞI SOLIMAN - 


Roxelana se gândea cu perplexitate la cadoul primit. Ştia că 
banii care îi fuseseră oferiţi aveau, la turci, semnificaţia unui dar 
întru totul onorabil, dar educaţia ei occidentală o învățase că 
asemenea gesturi le remunerau pe curtezanele care îşi vindeau 
farmecele. Refuzarea banilor şi a smaraldelor ar fi echivalat cu o 
crimă de lezmaiestate. 

Ducându-şi pungile, Roxelana ieşi în vestibul, unde îl văzu pe 
eunucul cu registre notând pe o filă data nopţii petrecute de 
sultan împreună cu noua lui aleasă. Scribul o salută cu respect. 

Prima vizită a Roxelanei fu la doamna Rebia, care o primi cu 
efuziune. 

Supraintendenta observă cu mirare stânjeneala ce se întipări 
pe chipul musafirei atunci când puse pungile pe o masă. Le 
inspectă conţinutul şi îşi manifestă zgomotos entuziasmul. 

— Ai învins, Roxelana! Ai învins! Grămada asta de aur şi 
smaraldele astea dovedesc că ai dobândit o mare victorie! Vor 
mai fi şi alte cadouri! Din ce în ce mai frumoase! O să vezi! 
Acum, du-te la sultana-valide! E sensibilă la semnele de respect 
ale noilor ikbale. Fiindcă din clipa asta eşti o ikbal. Nu depinde 
decât de tine să devii o haseki. 

Doamna Rebia se răsuci pe călcâie, râzând în hohote. 

— Am reuşit! Am reuşit! Fiindcă reuşita ta este şi a mea! 

Apoi se opri brusc. 

— Dar, înainte de a merge la sultana-valide, fă-ţi baia! Trebuie 
să te purifici! Asta-i legea! Legea noastră! La hammam, toate 
privirile vor fi aţintite asupra ta! spuse ea, pufnind în râs. Invidia 
te va urmări pretutindeni. Dar prima şi cea mai înverşunată 
duşmancă îţi este Gülbahar! E periculoasă ca o leoaică rănită! 
Ocoleşte-o cât poţi! Dar tu nu eşti în apele tale, Roxelana! 
exclamă doamna Rebia. 

— N-am nimic, sunt doar puţin obosită... 

Supraintendenta o ameninţă cu degetul, râzând. 

— Vicleano! înţeleg prea bine! După o noapte aşa de agitată... 

La hammam, sosirea Roxelanei făcu senzaţie. Odaliscele o 
înconjurară, scoțând strigăte de bucurie, şi îi puseră nenumărate 
întrebări. Roxelana răspunse evaziv, fără a pomeni măcar o dată 
numele sultanului. 

După baie, se retrase în camera ei şi îşi făcu toaleta cu cea 
mai mare grijă. In timp ce îşi punea bijuteriile, se examină 


116 


- MIRCEA BURADA ŞI VINTILĂ CORBUL - 


îndelung în oglindă. Între Roxelana devenită femeie şi Roxelana 
cea virgină nu era nicio diferenţă. Chipul îşi păstra aceeaşi 
prospeţime, acelaşi farmec şi drăgălăşenie. 

Gândurile îi zburară spre Soliman, bărbatul care o făcuse să-şi 
piardă virginitatea. Nu era nici frumos, nici urât, niciun mascul 
musculos, niciun tânăr efeminat. Subţire şi înalt, avea cu 
siguranţă o ţinută mândră. Chiar şi în timp ce fremăta culcat 
peste ea, îşi păstra o anumită demnitate. Voia să o domine, să o 
facă să-i simtă superioritatea, puterea virilă. Dar demonul 
trupesc îl învingea, făcându-l să fie cuprins de exaltare, şi 
avântul pasiunii îi anihila stăpânirea de sine. Delirul voluptăţii îl 
transforma în cele din urmă într-o paiaţă orbită de dragoste. 

In costum de ceremonie, Roxelana se grăbi spre apartamentul 
sultanei-valide. Toate odaliscele întâlnite în cale o priveau cu 
invidie şi curiozitate. Locotenentul lui K;s/ar agas; o opri pentru a 
o felicita şi pentru a-şi exprima respectul şi admiraţia. Roxelana 
îi mulţumi, după care îşi văzu de drum. 

Ajungând în vestibulul locuinţei sultanei-valide, Roxelana abia 
avu timp să se ascundă după o coloană pentru a nu da peste 
Gülbahar, care ieşea, întunecată ca o noapte de iarnă. Când 
drumul fu liber, bătu uşor la uşa masivă. 

O sclavă îi deschise. 

— Anunţ-o pe înălţimea Sa că Roxelana doreşte să-şi prezinte 
omagiile! 

— Aşteptaţi, vă rog! 

Roxelana observă cu plăcere acest „vă rog”, care sublinia 
noua ei avansare. 

Sclava se întoarse şi făcu o plecăciune. 

— Intraţi! Inălţimea Sa vă aşteaptă! 

Roxelana o găsi pe sultana-valide singură, în camera de zi. Se 
aruncă la picioarele ei, apoi îşi ridică ochii strălucitori, ce 
oglindeau veneraţia. 

— Ridică-te, Roxelana! îi spuse cu bunătate Hafsa Hatun. 

— Indrăznesc să vă amintesc că mi-aţi făgăduit că mă veţi 
păstra lângă dumneavoastră. Pentru lnălţimea Voastră, voi fi 
întotdeauna cea mai devotată slujnică. 

Chipul, ochii şi buzele Roxelanei râdeau, exprimând fericirea. 
Ducea prefăcătoria tot mai departe, trăind în plină minciună. 
Toată lumea din harem îşi juca mai bine sau mai rău rolul. De ce 


117 


- ROXELANA ŞI SOLIMAN - 


ar face tocmai ea excepţie? 

— Eşti fericită cu adevărat, Roxelana? 

— Da, înălţimea Voastră! 

Sultana-valide o invită să se aşeze alături de ea. Prefera 
supunerea zâmbitoare a acestei fete atât de deosebite decât 
morga şi duritatea lui Gülbahar. Lui Hafsa Hatun nu îi plăcea să- 
şi vadă fiul împărţit între Ibrahim şi Gülbahar, cei doi poli ai unei 
lumi din care se simţea exclusă. Intrarea în scenă a Roxelanei 
distrugea acest echilibru pe care îl ura. Ea avea să facă din 
această nouă favorită o unealtă docilă. Desigur, Soliman, care îşi 
adora mama, îi acorda toate onorurile şi îi respecta puterea. Cu 
toate acestea, Hafsa Hatun se simţea dată din ce în ce mai mult 
deoparte. Roxelana avea să aducă o adiere de aer proaspăt în 
haremul acesta prăfuit. 

— Eşti tânără, frumoasă şi sănătoasă, fetiţo! l-ai putea face 
mulţi copii, mai ales băieţi! 

Nu fusese rostit niciun nume, dar cele două femei ştiau foarte 
bine despre cine era vorba. N 

— Am o rugăminte să vă fac, Inălţimea Voastră! spuse umilă 
Roxelana. 

— Te ascult, fata mea! Vorbeşte fără ocolişuri! 

— M-aţi putea primi pe viitor dacă voi avea de înfruntat 
probleme importante? 

— Bineînţeles, Roxelana. Aş fi fericită să-ţi dau sfaturi. 

Roxelana îi luă mâna şi i-o sărută cu o cucernicie prefăcută. 

— Vă sunt nespus de recunoscătoare! 

Glasul ei fermecător, expresia ochilor plini de venerație, chipul 
radios exprimau un devotament fără margini. Cu un gest tandru, 
sultana-valide îi luă mâna şi i-o mângâie. 

— Eşti o fată bună, Roxelana! O fată foarte bună! 


Poziţia Roxelanei în harem căpătă în scurt timp o mare 
importanţă. Doamna Rebia avea atenţii delicate la adresa ei. 
Doamna Razgie îi zâmbea amical când se întâlneau pe coridoare. 
Într-o zi, o invită să privească giuvaerurile aflate în paza ei. 
Roxelana o urmă într-un şir de odăi cu ferestre zăbrelite şi cu uşi 
având zăvoare complicate, păzite zi şi noapte de doi eunuci 
negri. Domeniul doamnei Razgie includea bijuteriile purtate la 
ceremonii de către sultana-valide şi de prinţesele de sânge 


118 


- MIRCEA BURADA ŞI VINTILĂ CORBUL - 


imperial, ca şi un număr imens de pietre preţioase, de vase de 
aur şi de argint, de bijuterii montate de o frumuseţe 
extraordinară şi de o strălucire fără seamăn. 

„Comoara asta va fi într-o bună zi la dispoziţia mea, îşi zise 
Roxelana. Şi toţi oamenii ăştia se vor târî la picioarele mele. Am 
visat dintotdeauna să dispun de o putere mare. La optsprezece 
ani, Theodora a ajuns împărăteasa Bizanțului, se gândi ea. Să fiu 
eu mai nevolnică decât ea? lustinian i-a netezit calea. Soliman 
mi-o va netezi pe a mea.” 


Soliman întârzia să-şi repete vizita la Roxelana. Odaliscele 
care nu avuseseră privilegiul de a primi batista imperială 
aşteptau, cu răsuflarea tăiată, continuarea a ceea ce sperau să 
fie un simplu capriciu al sultanului. Doar Roxelana nu se 
sinchisea deloc de agitația ce domnea în jurul ei. Aşteptarea care 
îi aţâţa pe toţi, şuşotelile, privirile furişe care o urmăreau 
pretutindeni o amuzau. Ştia că Soliman se va întoarce, că o va 
chema, că pasiunea şi nerăbdarea lui de a o revedea îl făceau să 
se perpelească. Întârzierea se datora campaniei pe care o 
plănuia împotriva cavalerilor din Ordinul Sfântului loan şi care 
avea să devină în scurt timp realitate. 


119 


- ROXELANA ŞI SOLIMAN - 


12 


În cabinetul său de lucru, Soliman asculta argumentele lui Piri 
Paşa, care nu părea entuziasmat de fanfaronada marelui-amiral 
Kortuglu şi a lui Mustafa Paşa. Prudenţa marelui-vizir, refuzul său 
de a se pronunţa pentru un război imediat împotriva cavalerilor 
din insula Rhodos îi iritau pe toţi generalii. 

Piri Paşa îşi continua expunerea: 

— Inălţimea Voastră trebuie să meargă din victorie în victorie. 
Lumea întreagă e cu ochii pe noi. Un singur eşec, şi teroarea pe 
care armatele noastre o inspiră duşmanilor şi prestigiul vostru 
personal ar fi grav afectate. Un război insuficient pregătit riscă 
să ne ducă la o înfrângere pe care trebuie să o evităm cu orice 
preţ. 

— Preconizezi renunţarea la această campanie? întrebă 
sultanul. 

— Nu! Doar amânarea ei, ca să fie întrunite cele mai bune 
condiţii pentru a ne asigura succesul. 

— Marele-amiral şi Mustafa Paşa susţin că nu trebuie să 
neglijăm oportunitatea pe care o avem acum de a distruge 
cuibul ăsta de pirați. Romanii, al căror imperiu îl moştenim, 
afirmau că şansa îi răsplăteşte pe cei care îndrăznesc. De ce să 
nu le urmăm exemplul? Cezar nu şovăia să pornească bătălii 
împotriva unor forţe militare superioare, dacă ajungea la 
concluzia că trebuie să lupte. N 

— Norocul l-a ajutat de multe ori, Inălțimea Voastră. 

— Bine, o să mă mai gândesc! 

În ciuda opoziţiei marelui-vizir, luase o decizie. Argumentele 
marelui-amiral şi ale lui Mustafa Paşa i se păreau mai pertinente 
decât recomandarea de amânare a lui Piri Paşa. Avea să-şi 
anunţe foarte curând intenţia de a grăbi pregătirile de război. 

Privirile îi căzură pe plăcile de faianţă cu crini stilizaţi ce 
îmbrăcau pereţii cabinetului său de lucru. Tulpinile delicate şi 
flexibile ale acestor flori îi amintiră de armonia, eleganța şi graţia 
juvenilă a Roxelanei. Soliman era perplex. Crezuse că a reuşit să 
devină impenetrabil faţă de ispitele trupeşti şi să-şi păstreze 
astfel mintea liberă să se dedice treburilor de stat. Işi închipuise 
că Gülbahar şi Ibrahim îi erau de ajuns pentru a înfăptui 


120 


- MIRCEA BURADA ŞI VINTILĂ CORBUL - 


echilibrul desăvârşit la care visase dintotdeauna. O singură 
noapte petrecută în braţele Roxelanei distrusese toate 
fortificațiile pe care şi le înălţase. O dorea cu o asemenea 
intensitate, încât toate hotărârile sale de odinioară se năruiau. 
Era oare vrăjit sau simţurile sale îl trădau şi îl aruncau, legat de 
mâini şi de picioare, la discreţia acestei adolescente? 

De o săptămână, ocolea Eski Serai, şi decizia aceasta îl costa 
scump. Îşi aminti de străbunicul lui, Mehmed al Il-lea, care 
decapitase dintr-o lovitură de sabie o prinţesă bizantină de o 
frumuseţe nespusă, dar care îl subjugase într-atât, încât îşi 
neglija treburile de stat. Acest sacrificiu, considerase el, se 
impunea în ciuda durerii ce îi sfâşia inima. Dar oare el, Soliman, 
ar fi capabil să o sacrifice pe Roxelana pentru binele imperiului? 

Cu ochii închişi, o revăzu pe Roxelana, goală, întinsă pe 
cearşafurile de mătase purpurie ale patului. El unul nu avea forţa 
morală, hotărârea şi intransigenţa lui Mehmed al II-lea. Deschise 
ochii şi privi ferestrele ornamentate cu vitralii policrome. 
Amurgul le scădea luminozitatea. 

Bătu din palme. Şambelanul de serviciu se ivi în pragul uşii. 

— Înşeuaţi-mi calul! porunci sultanul. Plec la Eski Serai! 

Zece minute mai târziu, Soliman, urmat de escorta sa, 
părăsea în galop Yeni Serai. 


Întoarcerea padişahului la Roxelana şi noaptea pe care o 
petrecură împreună în alcovul imperial puseră pe jar haremul. 
Cei care mizaseră pe fata cu părul de aur îşi frecară mâinile, 
încântați, în timp ce partizanii lui Gülbahar simţiră în schimb un 
fior de spaimă. 

Impulsivă, Gülbahar nu era în stare să se stăpânească şi să se 
concentreze pentru a pune la punct un plan de bătălie coerent. 
In săptămâna ce trecuse de la prima vizită a sultanului la 
Roxelana, se abţinuse să provoace un scandal. La urma urmei, 
poate presupunerile sultanei-valide corespundeau cu realitatea. 
Faptul că nu mai venise la Eski Serai după prima noapte 
petrecută în braţele ticăloasei ăleia de sclavă poloneză părea să 
confirme această ipoteză. De acum însă, Roxelana reprezenta o 
problemă gravă. Dacă sultanul se ataşa de ea, urmările aveau să 
fie dezastruoase. Instinctul cadânei îi ţinea loc de inteligentă şi 
simţea că pătrunderea femeii acesteia în viaţa sultanului avea să 


121 


- ROXELANA ŞI SOLIMAN - 


aducă schimbări periculoase, nu numai pentru ea, ci şi pentru 
fiul ei. În cazul în care capriciul sultanului căpăta proporţiile unei 
pasiuni, complicațiile nu vor întârzia să apară. Aşa încât, de ce să 
nu înăbuşe răul încă din faşă? 

Gülbahar primea frecvent vizita Soniei, o ţigancă bătrână care 
îi pregătea licori de dragoste, ştia să citească viitorul într-un glob 
de cristal şi chiar să facă vrăji. Modela figurine de ceară şi le 
înfigea un ac în inimă, ceea ce avea drept urmare moartea 
personajului desemnat. Mai ştia să facă otrăvuri cu efecte mai 
mult sau mai puţin rapide. 

Sonia desluşi în globul ei de cristal un şarpe ce se strecura 
între cadână şi padişah. Alarmată, Gülbahar hotărî să ia măsuri 
extreme. În ciuda acului înfipt în inimă, figurina de ceară care o 
personifica pe rivala ei nu dădu rezultatele scontate. Atunci, 
cadâna îi ceru Soniei să-i prepare o otravă cu efect fulgerător. 
Bizuindu-se pe autoritatea stăpânei sale, Sonia îi execută 
comanda. Zuleiha, sclava devotată a lui Gulbahar, luă fiola cu 
otravă şi dădu o raită pe la bucătărie, unde trecu ca din 
întâmplare pe lângă Vartaz, bucătăreasa pusă în slujba 
Roxelanei, care tocmai pregătea o mâncare de ciuperci. 
Profitând de o clipă de neatenţie a lui Vartaz, Zuleiha vărsă 
conţinutul fiolei în cratita aburindă. 

Gülbahar nu ştia că doamna Rebia o însărcinase pe Alcat, una 
dintre sclavele sale, să guste din toate mâncărurile care îi erau 
servite Roxelanei. Alcat plăti cu viaţa tentativa de asasinat pusă 
la cale de Gulbahar. 

Deşi problema era extrem de gravă, K/s/ar agasi şi doamna 
Rebia păstrară tăcerea. Nici unul, nici celălalt nu îndrăzniră să-i 
aducă la cunoştinţă sultanei-valide şi cu atât mai puţin fiului ei 
tentativa de otrăvire căreia Roxelana fusese cât pe ce să-i fie 
victimă. Singura soluţie era să sporească măsurile de siguranţă 
în jurul noii favorite. 

Exasperată de eşec şi temându-se de ce putea fi mai rău în 
cazul în care familia imperială ar fi fost afectată de un scandal, 
Sonia, la sfatul lui Gülbahar, o otrăvi pe sclava ghinionistă, 
pentru a elimina astfel singurul martor al acestei afaceri. Insă 
moartea sclavei ce gusta mâncărurile, urmată de cea a lui 
Zuleiha zguduiră haremul, şi şuşotelile cele mai fanteziste 
începură să circule. 


122 


- MIRCEA BURADA ŞI VINTILĂ CORBUL - 


Gülbahar hotărî să lovească zdravăn. Dacă nu o putea elimina 
în taină pe Roxelana, avea să-i forţeze mâna sultanului. 


O a treia vizită pe care Soliman o făcu favoritei sale, fără a 
trece pe la Gulbahar, o tulbură pe sultana-valide, care găsi de 
cuviinţă să intervină. Hafsa Hatun îl invită la ea pe fiul ei şi îl 
avertiză că atitudinea sa faţă de prima cadână era criticabilă, că 
trebuia să respecte legea şi să o viziteze în fiecare vineri pe 
Gülbahar. İn restul săptămânii era liber să se culce cu orice 
femeie din harem. 

Sultanul răspunse că viaţa sa particulară îl privea. Gulbahar 
trebuia să fie mulţumită cu rolul ei de primă cadână care îi 
acorda cele mai mari onoruri şi privilegii. O va vizita când va 
avea el chef. Apoi îşi sărută mama şi plecă cât se poate de bine 
dispus. 


Roxelana îşi sfârşea de făcut toaleta, după baia matinală, 
când intră o sclavă care îi transmise porunca de a se prezenta la 
prima cadână. Inţelese că războiul fusese declarat. Inainte de a 
se duce la Gülbahar, Roxelana o anunţă pe doamna Rebia, care îi 
recomandă să se limiteze la o atitudine umilă, deoarece un 
conflict pe faţă risca să o indispună pe sultana-valide, care nu 
suporta certurile. 

Noua favorită se îmbrăcă modest, se machie cu discreţie şi se 
duse la prima cadână. Aceasta o aştepta, stând în picioare în 
mijlocul salonului. Gülbahar o fulgeră din priviri. Ura şi furia îi 
însufleţeau trăsăturile şi îi făceau trupul rigid. Cu pumnii 
încleştaţi, înaintă spre Roxelana şi izbucni într-un potop de 
insulte: 

— Halcă de carne mizerabilă, îndrăzneşti să mă sfidezi? Vrei 
să-mi iei locul? 

Stăpânindu-şi nervii, Roxelana păstra un calm exasperant. 

— Sclavă nenorocită! Gunoi ce eşti! O să te distrug! strigă 
Gulbahar, cu ochii ieşiţi din orbite. 

Insultele sale păreau să se izbească de un zid de gheaţă. 
Imobilitatea dispreţuitoare a Roxelanei spori furia cadânei, care 
se năpusti la ea, o lovi, o zgârie pe faţă, îi smulse părul şi îi rupse 
rochia, ţipând: 

— Târfă! Târâtură! Nenorocito! O să te strivesc ca pe o 


123 


- ROXELANA ŞI SOLIMAN - 


ploşniţă! 

Roxelana strânse din dinţi fără să răspundă. Ochii ei exprimau 
o ironie muşcătoare. O provoca pe faţă. 

Pierzându-şi de tot firea, Gulbahar înşfăcă un sfeşnic şi îl 
ridică, vrând să-şi lovească rivala în cap, când doamna Razgie — 
avertizată de doamna Rebia — intră în goană şi o apucă pe 
cadână de braţ, oprindu-i gestul. 

— Inălţimea Voastră! Calmaţi-vă! Poziţia voastră este prea 
importantă ca să vă dedaţi unor asemenea excese! 

Gülbahar se potoli. Inţelese brusc efectul comportamentului 
ei. Orbită de furie, comisese ireparabilul. Cadâna dădu drumul 
sfeşnicului pe podeaua de marmură. 

— Să n-o mai văd! strigă ea, stăpânindu-şi lacrimile. Altfel o 
omor! 

Doamna Razgie o luă pe Roxelana de braţ şi o scoase din 
cameră. 

— Haide! Haide! spuse ea încet. 

Gülbahar se prăbuşi pe un divan şi îşi îngropă faţa în mâini. 

Intorcându-se în camera ei, noua favorită o găsi pe doamna 
Rebia care o aştepta, neliniştită. La vederea protejatei sale, 
supraintendenta avu un gest de groază. 

— A înnebunit! 

Roxelana se privi în oglindă. Buzele îi sângerau, iar pe faţă, 
gât şi piept avea câteva vânătăi. Incasase loviturile fără să 
schiţeze cea mai mică mişcare de împotrivire şi fără să scoată o 
vorbă. Pe buze îi înflori un zâmbet. 

— Gulbahar a făcut exact ce n-ar fi trebuit să facă! Mi-a oferit 
cele mai bune arme! Acum, eu o s-o distrug pe ea! 

Doamna Rebia se înfioră. Roxelana era primejdioasă. Foarte 
primejdioasă... 


În acelaşi moment, Soliman le anunţa demnitarilor întruniţi în 
Divan decizia sa de a le declara război cavalerilor Sfântului loan. 
Comanda expediției i-o încredinţă marelui-vizir, care o acceptă 
fără tragere de inimă. Mustafa, cumnatul său, fu numit 
comandantul forţelor de uscat, şi marele-amiral Kortuglu primi 
misiunea de a le asigura transportul. Kassim Paşa, beilerbeiul 
Rumeliei, şi Ayas Paşa, beilerbeiul Anatoliei, urmau să sprijine cu 
armatele lor trupele lui Mustafa Paşa, strânse la porţile 


124 


- MIRCEA BURADA ŞI VINTILĂ CORBUL - 


Constantinopolului. 

Sultanul îl somă în scris pe Villiers de l'Isle-Adam să depună 
armele şi să predea fortăreaţa Rhodosului forţelor otomane. Cum 
era de aşteptat un răspuns negativ, flota turcă urma să 
pornească la drum la începutul lui iunie. 

Soliman încheie dezbaterile Divanului şi se retrase în 
apartamentul său, unde prânzi împreună cu Ibrahim. Voia să ştie 
părerea prietenului său despre această campanie ce urma să 
adauge o nouă izbândă la activul imperiului osmanlâilor. 

Villiers de l'Isle-Adam nu declarase oare public că sultanul 
Soliman nu era decât un tânăr cu caş la gură, orgolios şi rău, 
ceea ce era destul de surprinzător la vârsta lui? 

Pentru Soliman, afrontul fusese usturător. j 

— Revanşa ta va fi cu atât mai strălucită, îi spuse Ibrahim. Il 
văd de pe acum îngenuncheat la picioarele tale. 

Seara, Soliman se duse din nou la Eski Serai. Cu simţurile 
înfierbântate, aproape speriat de pasiunea pe care i-o inspira 
Roxelana, el îi porunci lui Kis/ar agasi să i-o aducă, le ceru 
sclavelor să-l dezbrace cât mai repede, apoi îmbrăcă un halat de 
mătase, care îi mângâie plăcut pielea. Era nerăbdător să o 
posede pe Roxelana, să o audă gemând de plăcere. 

Soliman le dădu liber sclavelor şi se întinse pe pat, 
aşteptându-şi iubita. Cu mâinile sub cap, privea plafonul cu 
stucaturi aurii şi anticipa cu o plăcere intensă mângâierile 
acestei fete extraordinare. 

Rămase însă interzis când kislar agasi, panicat, intră şi îi 
spuse că Roxelana refuza să vină. Stupefiat, Soliman se ridică în 
şezut şi exclamă, jignit: 

— Nu vrea să mi se supună, mie?! 

Sultanul nu ar fi fost mai surprins nici dacă soarele s-ar fi oprit 
pe cer. 

— Inălţimea Voastră, Roxelana susţine că e într-o asemenea 
stare, încât nu îndrăzneşte să vi se înfăţişeze! 

— Spune-i că îi poruncesc să vină oricum! Hai, du-te! 

Kislar agasi se înclină umil şi se retrase, blestemând-o în sinea 
lui pe fata asta care îi complica viaţa. 

Peste câteva minute, Roxelana se ivi în pragul uşii, escortată 
de marele eunuc negru ce tremura de frică. Sultanul se uită la ea 
uluit. Cu faţa învineţită, cu pieptul, umerii şi braţele goale 


125 


- ROXELANA ŞI SOLIMAN - 


brăzdate de zgârieturi, cu părul încâlcit şi rochia zdrenţe, 
Roxelana oferea un spectacol copleşitor. Pe obraji îi curgeau 
lacrimi. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă sultanul. 

Sări din pat, în timp ce Roxelana, cu ochii plecaţi, umilă şi cu 
mâinile împreunate, îngenunche la picioarele sale. Soliman o 
ajută să se ridice. 

— Cine a avut îndrăzneala să te lovească? Să te desfigureze? 

Fata păru să şovăie, apoi răspunse cu glasul scăzut, întretăiat 
de suspine. 

— Nu cutez să vă spun... 

— Vorbeşte! Vreau să ştiu! 

— Prima... prima cadână, lnălţimea Voastră. 

Soliman o strânse în braţe. 

— Comoara mea! Dragostea mea! Porumbiţa mea! 

li sărută obrajii, buzele şi fruntea. O duse în pat şi o contemplă 
extaziat. 

— Sărmana mea porumbiţă rănită! Aşteaptă-mă aici şi 
odihneşte-te până mă întorc! 

Îi adresă un zâmbet cald, încurajator, apoi, cu chipul aprins de 
mânie, se întoarse spre kislar agasi. 

— Vino cu mine! 

leşi în grabă, furia dându-i aripi. Rămasă singură, Roxelana 
zâmbi... 

Gulbahar auzise trompetele sunând pentru a anunţa sosirea 
sultanului şi fusese străbătută de un fior. li părea rău de 
izbucnirea pe care o avusese, dar firea ei fusese mai puternică 
decât sfaturile înțelepte pe care i le dăduse de atâtea ori de 
sultana-valide. 

Deodată, auzi un zgomot de paşi grăbiţi ce traversau 
vestibulul, apoi canaturile uşii fură date în lături cu putere, şi 
Soliman năvăli în odaie, urmat imediat de kiíslar agasi. Ochii 
sultanului aveau o lucire rea. Se opri în faţa lui Gulbahar. Cu 
pumnii strânşi, o măsură din priviri şi o apostrofă: 

— Ai avut neobrăzarea să ridici mâna asupra unei femei pe 
care o alesesem! 

Sângele năvăli în obrajii lui Gülbahar. Violenţa patimii ei 
învinse din nou. 

— N-am făcut decât să-i dau o lecţie binemeritată! Ar fi trebuit 


126 


- MIRCEA BURADA ŞI VINTILĂ CORBUL - 


s-o biciuiesc, fiindcă nu e decât o sclavă! O târfă cumpărată! 

Soliman tăcu câteva clipe, apoi cuvintele sale căzură grele, 
devastatoare ca bolovanii într-o avalanşă. 

— Te alung pentru totdeauna din ochii mei! Vei fi închisă într- 
un pavilion izolat de palat printr-un gard înalt! Femeile bolnave 
de nebunie furioasă trebuie excluse din haremul meu! Nu vei 
mai avea îngăduinţa de a primi vizite! Kis/ar agasi are porunca 
să execute acest ordin! A 

Soliman îşi recăpătă demnitatea rece. li aruncă o privire 
dispreţuitoare lui Gülbahar, care amuţise, şi apoi ieşi, călcând 
drept... 


Triumful Roxelanei era desăvârşit. Fără a avea titlul, ea 
devenea, practic, prima favorită a sultanului, ca urmare a 
eliminării rivalei sale învinse, ce se perpelea în închisoarea ei de 
aur. 

Gülbahar era disperată, deoarece Soliman nu revenea 
niciodată asupra deciziilor sale. Obţinu o singură favoare: 
posibilitatea de a-l vedea o dată pe lună pe prinţul Mustafa, fiul 
ei. Slabă consolare! 

Soliman îi atribui Roxelanei apartamentul lui Gülbahar, 
împreună cu toate comorile din el. Sultana-valide acceptă fără 
comentarii noua situaţie. Totul se petrecuse atât de repede, 
încât îi era greu să se familiarizeze cu această nouă stare de 
lucruri. Era de acord că Gülbahar întrecuse măsura şi că 
pedeapsa ei era meritată, dar intuiţia o avertiza că Roxelana, în 
pofida aparentei sale supuneri, nu va fi mai uşor de manevrat. 
Veselia şi exuberanţa copilărească a noii favorite, dispoziţia ei 
împăciuitoare, gesturile de respect şi de afecţiune exprimate 
constant i se păreau uneori prefăcute. Hafsa Hatun bănuia că 
sub cenuşă mocnea un foc ascuns cu grijă, dar nu dispunea de 
nicio dovadă. Sultana-valide spera că judecata ei era pripită şi 
datorată în parte suspiciunii sale înnăscute. 

Era bucuroasă că fiul ei e fericit. Poate că Roxelana avea să 
reuşească să-l scape de înclinațiile sale nesănătoase pentru 
Ibrahim. 

Soliman o vizita pe Roxelana aproape în fiecare seară. Când 
treburile politice îl împiedicau să-şi petreacă noaptea la Eski 
Serai, îl reţinea alături de el pe Ibrahim, faţă de care continua să 


127 


- ROXELANA ŞI SOLIMAN - 


aibă aceeaşi afecţiune. Renunţarea la un obicei atât de vechi nu 
putea avea loc de azi pe mâine. Roxelana voia să-l elimine pe 
Ibrahim aşa cum o eliminase şi pe Gulbahar, dar lupta avea să 
fie mult mai grea, deoarece Soliman înălţase un zid între 
dragostea lui pentru noua sa favorită şi devotamentul faţă de 
credinciosul său prieten. Era un fel de prietenie pasională între 
doi bărbaţi, pe care nu o putea stinge decât moartea. 


128 


- MIRCEA BURADA ŞI VINTILĂ CORBUL - 


13 


Flota turcă transportând corpul expediționar porni spre insula 
Rhodos fără padişah. Neputând să se despartă de Roxelana, 
Soliman îşi amână plecarea din Constantinopol. Focul ce îl 
mistuia nu era decât la începuturile sale. Simţea nevoia să o aibă 
pe favorita sa mereu alături. 

Ibrahim simţea dominaţia exercitată de Roxelana asupra 
prietenului său. Putea fi oare sigur că propria influenţă va dăinui? 
Gülbahar nu fusese îndeajuns de puternică şi de persuasivă 
pentru a-l îndepărta pe Soliman de el, dar inteligenţa Roxelanei 
consolida legăturile dintre ea şi imperialul ei iubit. 

După ce făceau dragoste, Roxelana aborda cu subtilitate teme 
pe care le cunoştea bine: Roma, splendidele colecţii artistice de 
la Vatican, lumea închisă a nobilimii italiene, aspectele 
semnificative ale vieţii zilnice a polonezilor, totul presărat de 
anecdote savuroase, de comentarii pline de spirit şi de umor şi 
de glume fine şi picante. Soliman o asculta, încântat, ca şi cum 
ar fi descoperit inima înţelepciunii omeneşti în trupul plăpând al 
unei adolescente nespus de frumoase. 

Roxelana fu primită oficial în sânul familiei imperiale şi avu în 
sfârşit prilejul să le cunoască pe surorile sultanului, pe care 
odaliscele le întrezăreau în treacăt atunci când străbăteau, 
semeţe şi inaccesibile, coridoarele de la Eski Serai, pentru a-şi 
vizita mama. 

Măritate cu înalţi demnitari ai imperiului — cu excepţia lui 
Hadice, cea mai tânără — ele ieşeau în evidenţă prin urâţenia ce 
contrasta cu frumuseţea fetelor închise în harem. Toate patru 
semănau cu Soliman, având gâtul lung, nasul proeminent şi 
coroiat şi oasele feţei puternic reliefate, înalte, slabe şi uscăţive, 
ele păreau să fi întrunit toate trăsăturile dizgraţioase, împreună 
cu un vădit aer de familie. 

Turhan era măritată cu Lufti Paşa; Malfiruz îl primise de soţ pe 
Ferhat Paşa, iar Kassem, soţia lui Mustafa Paşa, comandantul 
secund al forţelor expediţionare de la Rhodos, prezenta semnele 
unei sarcini înaintate. Pântecele ei rotunjit părea lipit de trupul 
descărnat. Hadice suspina, în aşteptarea unui soţ pe care 
augustul ei frate întârzia să i-l ofere. 


129 


- ROXELANA ŞI SOLIMAN - 


Arţăgoase, aproape mereu certate, ele îşi sileau mama, căreia 
îi plăcea liniştea, să se dedea unor eforturi necontenite pentru a 
le reîmpăca. Hafsa Hatun le oferea daruri scumpe: bijuterii, 
blănuri, obiecte de artă şi le trecea cu vederea toate capriciile. 
Când îşi anunțau vizita, sultana-valide le oferea distracţii dintre 
cele mai variate: ghicitoare, negustori de poţiuni şi talismane, 
orchestre de muzicanți orbi care le acompaniau pe dansatoarele 
şi cântăreţele din harem. Reprezentând un obicei preluat din 
Persia, muzicanţii orbi erau singurii bărbaţi autorizaţi să intre în 
harem şi să cânte în faţa doamnelor de rang înalt. Sclavele 
aduceau pe tăvi de aur dulciuri, prăjituri şi zaharicale, cu care 
cele patru surori se îndopau fără să capete acea rotunjime a 
trupului atât de apreciată. 

Turhan se plânse că Lufti, soţul ei, nu îi acorda atenţia ce i se 
cuvenea. 

— Dar ce face? întrebă mama ei. Te neglijează fiindcă preferă 
alte femei din haremul lui? 

— Asta ar mai lipsi! exclamă Turhan. 

Sultana-valide oftă, exasperată. 

— Nu-ţi acordă respect? 

— Ba da! 

— Atunci? 

— Îşi neglijează îndatoririle conjugale. 

— Cum aşa? 

— Lipseşte des. 

— Dar are obligaţii militare, draga mea Turhan. Este general şi 
are o funcţie de comandă. Trebuie să-şi inspecteze trupele, să se 
ocupe de instrucţia lor. Ştii bine că fratele tău nu glumeşte cu 
lucrurile astea! 

Turhan dădu din umeri, jignită. 

— Chiar şi când e la Constantinopol, se închide toată noaptea 
în cabinetul de lucru. 

— Scrie un nou tratat de istorie. 

— M-am măritat ca să am un bărbat alături! Puțin îmi pasă de 
soldaţii şi de hârţoagele lui! Vreau să primesc ce mi se cuvine! 

— Am auzit că a bătut măr o sclavă din haremul lui, care s-a 
purtat nerespectuos cu tine, şi că aproape a omorât-o... 

— E adevărat. Dar asta nu-i scuză neglijenţa! 

— Ei haide, draga mea Turhan, în timp, căsătoria toceşte 


130 


- MIRCEA BURADA ŞI VINTILĂ CORBUL - 


dragostea şi afecțiunea ia locul pasiunii... 

Roxelana asculta aceste discuţii din care trăgea învăţăminte. 
Experienţa, considera ea, este mai instructivă decât sfaturile. 
Trebuia să aprofundeze concepţiile, obiceiurile şi curiozităţile 
acestui nou univers care devenise al ei. 

Kassem aştepta apropiata naştere a celui de-al treilea copil. 
Primii doi, care fuseseră fete, muriseră de mici, îmbolnăvindu-se 
de varicelă. 

— Bebeluşul ăsta care mă loveşte cu picioruşele în burtă mă 
face fericită. Voi avea în sfârşit un tovarăş, fiindcă Mustafa nu 
visează decât războaie. lInaintarea în grad şi campaniile îl 
preocupă mai mult decât propria familie. Presupun că vizează la 
postul de mare-vizir, deşi n-a recunoscut-o niciodată. 

Sultana-valide dădu din cap cu înţelegere. 

— Tu şi surorile tale sunteţi măritate cu bărbaţi mistuiţi de 
ambiţie. Ambiţia asta neînfrânată a zămislit şi continuă să 
zămislească admirabilele cuceriri ale turcilor. Dacă soţul tău ar fi 
un neisprăvit, tu ai fi prima care l-ar condamna. 

Malfiruz interveni, impasibilă: 

— Mama are dreptate. Trebuie să ne obişnuim cu asta. 
Bijuteriile şi blănurile mele, luxul din palatul meu, bunăstarea îmi 
aduc mai multă satisfacţie decât toate avansările lui Ferhat. Şi 
apoi, mă gândesc la fiicele mele. Trebuie să le mărit cu bărbaţi în 
stare să le asigure avantajele şi privilegiile cuvenite rangului lor. 

Hadice spuse, visătoare: 

— Sper că fratele meu nu mă va mărita cu un boşorog ca soţii 
voştri! 

— Vieţile noastre sunt conduse de raţiunea de stat, răspunse 
sentenţios sultana-valide. Decizia fiului meu va corespunde 
intereselor imperiului. Te asigur, Hadice, că în general bărbaţii 
maturi sunt nişte soţi mai buni decât cei tineri. 

Hadice se întoarse spre Roxelana, care urmărise conversaţia 
fără un cuvânt. 

— Ce părere ai, Roxelana? o întrebă ea. 

Pe buze îi apăru un zâmbet maliţios. 

Roxelana înţelegea perfect că, dacă îi dădea dreptate 
sultanei-valide, admitea implicit că tinereţea lui Soliman îi 
diminua calităţile de soţ bun. Să o contrazică însă pe bătrână era 
de neconceput. Roxelana înclină capul spre Hafsa Hatun. 


131 


- ROXELANA ŞI SOLIMAN - 


— Înălţimea Voastră are întotdeauna dreptate. Bărbaţii maturi 
îi depăşesc pe cei tineri prin experienţa şi înţelepciunea lor. 
Judecata aceasta nu se aplică însă excepțiilor. Mi-aş îngădui să 
vă dau un exemplu. In ciuda tinereţii sale, Inălţimea Sa sultanul 
se deosebeşte de bătrânii săi slujitori precum luna de stele. 
Geniul lui înnăscut compensează avantajele pe care anii le aduc 
oamenilor de rând. 

Ochii sultanei-valide scânteiară. Bătrâna îşi puse mâna ridată 
pe umărul tinerei femei aşezate la picioarele sale. 

— Cuvintele tale îmi încălzesc inima şi îmi fac aceeaşi plăcere 
ca muzica cea mai dulce! 

Roxelana îi sărută tivul rochiei, apoi făcu o reverență în faţa 
prinţeselor. 

— li cer înălţimii Voastre îngăduinţa de a mă retrage. 

Hafsa Hatun i-o acordă. După plecarea ei, vorbi din nou: 

— Roxelana este o femeie remarcabilă, nu credeţi? 

— Are calităţi, spuse Malfiruz. Dar, în ce mă priveşte, nu pot s- 
o sufăr. Imi face pielea de găină! 

— Când o văd, mă ia cu frig! exclamă Kassem. 

— Nu e chiar aşa, interveni Hadice. Gülbahar îi este inferioară 
sub toate aspectele. 

— Roxelana nu e decât la începutul vieţii, adăugă Turhan. Să 
vedem ce va mai fi! Vai, făptura asta scumpă care mi se agită în 
burtă mi-a tras iarăşi un picior! exclamă ea cu încântare. 


Soliman şi Ibrahim călăreau alături, la pas, urmaţi de un 
cortegiu scânteietor de curteni, de o sută de şoimari, şi de o 
escortă puternică de gărzi îmbrăcate în uniforme de un roşu- 
aprins. 

Călăreţii ce străbăteau un şes întins scrutau cerul, căutând 
prepeliţe în zbor. Ibrahim şi demnitarii care îl însoțeau pe 
padişah erau atenţi să nu-şi trimită şoimii pe urmele păsărilor pe 
care le alesese el, fiindcă ar fi fost o greşeală de neiertat să i-o ia 
înainte. 

Ibrahim era expert în arta de a sta în umbră, pentru a-i 
îngădui augustului său prieten să se bucure din plin de plăcerea 
vânătorii. 

Sultanul răscolea cu privirea bolta azurie. O prepeliţă trecu pe 
deasupra unui tufiş din apropierea vânătorilor. Soliman îşi 


132 


- MIRCEA BURADA ŞI VINTILĂ CORBUL - 


descoperi la iuţeală şoimul şi îi arătă pasărea care se îndepărta. 

— Pe ea! Pe ea! strigă înflăcărat. 

Şoimul îşi luă avânt şi se năpusti într-o clipită în urmărirea 
prăzii, însoţit de sunetul zglobiu al clopoţelului legat de picior. 
Sultanul îşi îndemnă calul care se năpusti pe urmele şoimului. 
Călăreţii se grăbiră să pornească în galop după ei. Cuprinşi de 
elan, caii săreau cu uşurinţă peste hăţişuri, hârtoape şi boscheţi. 

Ibrahim, ţinându-şi şoimul acoperit pe braţ, galopa alături de 
stăpânul lui, fără a da deloc atenţie vânătorii. Gânditor, îl 
examina cu coada ochiului. Chipul radios al lui Soliman exprima 
fericirea şi bucuria vieţii. 

Marele-şoimar simţea că euforia sultanului se datora nu atât 
isprăvilor şoimului său, cât evocării plăcerilor pe care i le dăruia 
Roxelana. Fata asta blestemată îi răpea fiinţa care, după 
Dumnezeu, reprezenta totul pentru el. O angoasă surdă îl 
chinuia zi şi noapte. Sultanul îi arăta aceeaşi prietenie, îi acorda 
cu aceeaşi mărinimie favorurile sale şi îl invita frecvent să-şi 
petreacă noaptea în patul său. Dar aceste semne exterioare de 
bunăvoință nu îl împiedicau să se frământe. Avea în harem 
iscoade care îi furnizau informaţii despre tot ce se petrecea în 
cuibul acela de intrigi. Aflase astfel că sultanul, topit de dragoste 
pentru Roxelana, o întrebase la un moment dat ce dar i-ar 
plăcea să primească: cele mai frumoase perle din tezaurul 
imperial, un mantou de zibelină, o sută de sclave sau veniturile 
unei provincii? 

Cu o modestie prefăcută, ea îi răspunsese că nimic nu i-ar 
face mai mare plăcere decât să obţină nişte cărţi franţuzeşti şi 
italieneşti. Ibrahim înţelese că voia să strălucească nu numai 
prin frumuseţe, ci şi prin spirit. Era periculoasă, foarte 
periculoasă fata asta formată la şcoala doamnei Rebia care, ca o 
bună codoaşă ce era, îşi cunoştea bine meseria. Ştia că 
supraintendenta nu îi oferise ajutorul şi sfaturile fără să fi primit 
în schimb plăcerea pe care o dorea mai mult decât orice altceva. 
Femeia aceasta care ajunsese pe culmile rafinamentului era o 
intrigantă de mare anvergură, înzestrată cu o voinţă de 
neînfrânt. 

Concluziile lui Ibrahim nu erau de natură să-i calmeze 
temerile. Încurajat de strigătele sultanului, şoimul prinse 
prepeliţa în zbor şi, ţinându-şi prada în gheare, se întoarse şi se 


133 


- ROXELANA ŞI SOLIMAN - 


aşeză pe braţul său. Sângele păsării ucise îi pătă mănuşa groasă. 
Un şoimar se repezi, luă prada şi o strecură în tolbă. 

Sultanul se întoarse spre Ibrahim. 

— Minunată pasăre! Cum le alegi atât de bine? 

— Un şoim bun trebuie să aibă gheare tari, încovoiate şi 
ascuţite, capul rotund, ciocul mic şi gros, şi aripile lungi şi 
puternice. Trebuie să poată rezista fără să se clintească unui 
vânt puternic care-i bate din faţă. 

Un curier sosi în galop, aducând un sul de pergament pe care 
i-l înmână sultanului. 

__—Un mesaj urgent de la Excelenţa Sa marele-vizir pentru 
Inălţimea Voastră. 

Sultanul îi trecu şoimul lui Ibrahim, luă pergamentul şi îl 
desfăcu grăbit. Pe măsură ce descifra rândurile scrise cu 
cerneală purpurie, fruntea i se încreţea. 

— Veşti proaste, Ibrahim! Foarte proaste! Ne întoarcem la 
Constantinopol! 

işi întoarse calul şi-i dădu pinteni, pornind în galop spre 
zidurile înalte şi crenelate ale oraşului, ce se profilau la orizont, 
aureolate de lumina răsăritului de soare. 

Ibrahim şi întreg cortegiul porniră pe urmele sale. Copitele 
cailor ridicau nori de colb. Soliman intră în oraş în galop şi nu-şi 
încetini cavalcada, deşi străduţele înguste erau pline de trecători 
îngroziţi. Alarmat şi ros de curiozitate, Ibrahim îşi urma 
îndeaproape stăpânul, care gonea în faţa lui de parcă ar fi fost 
fugărit de duhuri rele. 

Soliman pătrunse în prima curte a palatului, trecu pe sub 
bolțile Porții de Mijloc în cea de-a doua, pătrunse prin Poarta 
Fericirii în cea de-a treia curte şi nu se opri decât în faţa uşii 
apartamentului său. Sări de pe calul plin de sudoare şi se năpusti 
în vestibul. Parcurse cu paşi mari un coridor lat şi intră în 
cabinetul de lucru. Agitaţia sa, contrastând cu calmul său 
obişnuit, îl uimea pe Ibrahim, care îl urma, din ce în ce mai 
neliniştit. Sultanul scoase din buzunar sulul de pergament şi îl 
aruncă, furios, pe masa încrustată cu sidef din mijlocul camerei. 

— La Rhodos e dezastru! strigă el răguşit de furie. Marele-vizir 
mi-a trimis cele mai rele veşti cu putinţă. Armata mea bate pasul 
pe loc sub zidurile oraşului păzit de câteva sute de cavaleri şi de 
trei sau patru mii de mercenari, orăşeni şi ţărani înarmaţi. O sută 


134 


- MIRCEA BURADA ŞI VINTILĂ CORBUL - 


de mii de turci nu izbutesc să înfrângă rezistenţa câtorva 
necredincioşi. Ai noştri înregistrează pierderi omeneşti şi 
materiale enorme. Am încredinţat elita armatei mele şi câteva 
sute de tunuri unor generali incapabili, şi care-i rezultatul? Nul! 

Soliman se postă în faţa lui Ibrahim. 

— Trebuie să plecăm la Rhodos! Să strângem întăriri şi să 
debarcăm cât mai repede pe insula asta blestemată. 

— Prezenţa ta în mijlocul trupelor va fi de ajuns să-i 
înflăcăreze pe oameni, să dărâme zidurile şi să-i zdrobească pe 
duşmani! N 

— Vorbele tale îmi fac bine, Ibrahim! Ocupă-te de întăriri! Iţi 
încredinţez misiunea de a organiza armata de ajutorare. 
Generalii mei îmi ling tălpile ca să obţină funcţii înalte de 
comandă şi, când le primesc, îşi demonstrează incompetenţa şi 
nulitatea. Du-te şi arată-mi de ce eşti în stare! ; 

Cu inima uşoară, Ibrahim părăsi cabinetul de lucru. In lunile 
următoare, la Rhodos, îl va avea pe sultan numai pentru el. 
Prietenia lor se va întări. Dominația pe care o dobândise 
Roxelana asupra lui Soliman se datora cu siguranță unor poţiuni 
magice şi unor vrăjitorii. Trebuia să profite de acest prilej ca să 
recâştige terenul pierdut. 

Rămas singur, sultanul se lăsă să cadă pe divan şi îşi îngropă 
faţa în palme. Se simţea vinovat că nu luase de la bun început 
comanda armatei. Se lăsase în voia deliciilor haremului şi acum 
plătea pentru indolenţa sa. Când îşi încinsese sabia lui Osman, 
jurase pe ce avea mai sfânt că nu va ajunge niciodată ca acei 
sultani trândavi care transferă puterea consilierilor şi îşi dedică 
timpul distracţiilor, voluptăţilor şi rafinamentelor simţurilor. Vrăjit 
de Roxelana, îşi neglijase treburile de stat. 

In noaptea aceea, renunţă să meargă la Eski Serai. Trebuia să 
înalțe un zid între plăcere şi datorie. 

În timp ce Soliman se frământa, ros de vinovăţie şi de umilinţa 
provocată de înfrângerile militare suferite în insula Rhodos, 
Ibrahim dădu măsura capacităţilor sale. Deşi nu era decât şoimar 
şi supraintendent al camerei imperiale, formă o nouă armată, o 
înzestră cu o artilerie puternică, alcătuită în mare parte din 
tunurile capturate după cucerirea Belgradului, şi armă o nouă 
flotă, gata să ridice ancora sub comanda sultanului. Avu 
deopotrivă grijă să asigure apărarea frontierelor europene. La 


135 


- ROXELANA ŞI SOLIMAN - 


sugestia lui, Soliman îi încredinţă această sarcină lui Lufti Paşa, 
care îşi părăsi cu părere de rău munca de istoric pentru a deveni 
guvernatorul Constantinopolului şi al Rumeliei în timpul absenței 
sultanului. 

In ciuda hotărârii de a nu mai ceda ispitelor trupeşti în cursul 
acestor preparative febrile, padişahul făcu câteva vizite la Eski 
Serai, Roxelana devenindu-i indispensabilă. Ştia că Ibrahim 
veghea la bunul mers al tuturor treburilor, şi asta îl liniştea. 

La exact două luni după plecarea corpului expediționar 
comandat de Piri Paşa, noua armată se puse în mişcare. 


După o ultimă noapte de dragoste petrecută în alcovul 
imperial, sultanul se despărţi de Roxelana, făgăduindu-i că se va 
întoarce cât mai curând. Ar fi preferat să o ia cu el la Rhodos, dar 
nu îndrăznea să încalce tradiţiile milenare. Turcii nu i-ar fi iertat- 
o niciodată. Femeile aveau datoria de a sta închise în harem, a 
se ocupa de copii şi a i se ruga lui Allah. Războiul rămânea 
domeniul bărbaţilor. 

Imprudenţa lui Baiazid |, unul dintre înaintaşii săi, îi îngăduise 
lui Tamerlan, învingătorul său, să-i captureze şi să-i ultragieze 
soţia. O asemenea nenorocire nu trebuia să se mai repete. 

Plecarea lui Soliman în fruntea noii armate lăsa un gol uriaş în 
inima Roxelanei. Dacă se întâmpla să moară, ucis de duşmani, 
Gulbahar avea să devină automat sultana-valide şi revanşa i-ar fi 
fost nemiloasă. Ea, Roxelana, ar fi pierit aruncată în mare, într- 
un sac. Somnul îi era chinuit de coşmaruri. Ca să nu se trezească 
în beznă, lăsa în odaie făclii aprinse, care ardeau toată noaptea, 
şi sclavele o vegheau cu rândul. Ziua, spaimele ei nocturne se 
spulberau şi Roxelana îşi recăpăta buna-dispoziţie şi zâmbetul. 
Uneori, se întreba dacă nu cumva se îndrăgostise de Soliman. 

Acesta îi inspira afecţiune şi chiar un fel de prietenie 
amoroasă. li oferea tot ce îi sugerau visurile cele mai nebuneşti, 
transformând himerele în realităţi, ca şi cum ar fi avut o baghetă 
vrăjită. Dar toate aceste minunăţii şi bogății nu puteau să o facă 
să uite că se găsea într-o închisoare. Oamenii care se străduiau 
să o apere erau în realitate temnicerii ei. Când trăieşti în spatele 
unei uşi zăvorâte, îţi vine să o spargi. Ca să scape de această 
dorinţă utopică, îşi căuta ocupaţii care să-i elibereze mintea, 
chemând la ea ghicitoare, negustorese de parfumuri, farduri şi 


136 


- MIRCEA BURADA ŞI VINTILĂ CORBUL - 


stofe scumpe. Cu toate acestea, se plictisea. Se întreba dacă 
absenţa sultanului nu o făcea să sufere. Roxelana comanda sute 
de cărţi de istorie, filosofie şi ştiinţă. Nu înţelegea chiar tot ce 
citea, dar se străduia să asimileze cunoştinţele cele mai diverse, 
pentru a i le transmite apoi sultanului, avid de cunoaştere. Mai 
cumpăra romane şi volume de poezie care o făceau să respire, 
între zidurile închisorii, aerul libertăţii. 

In harem aflase un adevăr extrem de important. Singurul 
domeniu în care putea să se mişte în largul ei era cel delimitat 
de ambiția ei înverşunată. Să ajungă cât mai sus rămânea 
fatalmente singurul ei obiectiv. Din interiorul închisorii sale, 
trebuia să reuşească, exclusiv prin hotărârea ei, să controleze 
forţele din afară, supunându-le voinţei sale, manipulându-le şi 
dispunând de ele după bunul plac. Sultanul era prima ei armă. 


La câteva zile după plecarea celui de-al doilea corp 
expediționar spre Rhodos, Kassem făcu o vizită la Eski Serai. Îi 
aruncă o privire mohorâtă Roxelanei, care pregătea sorbet 
pentru sultana-valide. Prezenţa acestei femei o enerva, pentru 
că îi atribuia intenţii necurate. De obicei, aştepta să plece înainte 
de a discuta probleme personale cu mama ei. De data aceasta 
însă, renunţă la aceste precauţii, deoarece anxietatea o făcea 
vorbăreaţă. 

— Mi se apropie timpul, mamă! Lasă-mă să mă mut la tine 
câteva zile! Vreau să nasc cu tine alături! 

Sultana-valide îi mângâie obrajii palizi şi scobiţi. 

— Bineînţeles, micuţo. Poţi să te muţi când vrei, chiar astăzi. O 
să trimit pe cineva la tine să-ţi ia lucrurile de care ai nevoie. Aici 
nu am tot ce trebuie. Dar infirmeria noastră... 

— Nu! răspunse Kassem cu fermitate. Vreau să nasc aici, în 
apartamentul tău! Sub protecţia ta! 

Roxelana urmărea discuţia, intrigată. Nu înţelegea ce 
înseamnă cuvintele „protecţia ta”, pe care le folosise Kassem. 

— Cu atât mai mult cu cât Mustafa e plecat din 
Constantinopol, adăugă prinţesa. 

Sultana-valide oftă. E 

— Poţi să stai la mine cât doreşti. In seara asta o să cinăm 
împreună, ca în vremurile bune de demult. 

Roxelana servi sorbetul, pe care sultana-valide îl savura cu 


137 


- ROXELANA ŞI SOLIMAN - 


plăcere. Kassem refuză ceaşca ce-i fusese oferită. 

— Scuză-mă, Roxelana, dar nu pot să înghit nimic! 

Hadice intră în goană şi se opri, surprinsă, văzând-o pe 
Kassem. 

— Ce vânt bun te aduce? întrebă Hadice. 

— Sora ta o să stea câteva zile la noi, îi explică Hafsa Hatun. 
Are nevoie de tovărăşia noastră. Absența lui Mustafa nu-i face 
bine. 

Hadice izbucni în râs. 

— Kassem, tot aşa îndrăgostită eşti de soţul tău? 

Sultana-valide se întoarse spre Roxelana. 

— Vii şi tu diseară? O să vină şi Turhan. 

— N-aş vrea să deranjez adunarea de familie, răspunse 
favorita cu o modestie prefăcută. 

— Dar faci şi tu parte din familie! N 

— Sunt nespus de fericită de această onoare, Inălțimea 
Voastră! Atunci, o să vin negreşit! 

„lată o prezenţă care n-o să-mi placă”, îşi zise Hadice. 

— Vreau să mă odihnesc puţin, spuse Kassem. Sunt obosită! 
Groaznic de obosită! 

— Fosta ta cameră te aşteaptă! Du-te! 

Kassem continuă cu un glas stins: 

— Cred că poţi s-o chemi pe Chira Esther. Mi se pare că, din 
când în când, simt dureri ascuţite în burtă. O să mă întind pe pat. 

— Bine. Mă ocup eu de Chira Esther. Nu-ţi face griji! 

Kassem se retrase, ţinându-şi mâinile slabe pe pântecele 
proeminent. 

— O să te anunţ când e masa gata, Roxelana, spuse sultana- 
valide, care voia să rămână singură cu gândurile sale. 

Roxelana făcu o reverență şi se retrase. Apartamentul ei era 
aproape de al sultanei-valide. Ferestrele lor dădeau spre o 
grădină interioară dispusă în jurul unui bazin mare de marmură, 
cu fântâni arteziene. Se instală pe divan, luă volumul întâi din 
Memoriile lui Commynes şi începu să citească atent. Stilul cărţii 
era lipsit de vioiciune sau poate că Roxelana nu se putea 
concentra. Gândurile îi rătăceau fără ţintă. 

Umbrele  înserării cuprindeau treptat aleile grădinii. Prin 
ferestrele deschise pătrundea răcoarea. Dacă nu s-ar fi auzit un 
lătrat în depărtare, liniştea ar fi fost desăvârşită. O sclavă tânără 


138 


- MIRCEA BURADA ŞI VINTILĂ CORBUL - 


intră în odaie şi aprinse sfeşnicele. 

Deodată, se auzi un țipăt pătrunzător, ca al unei fiare rănite 
de moarte. Stupefiată, Roxelana zvârnli cartea şi se ridică în 
şezut. Urletele şi vaietele, care se auzeau aproape fără 
întrerupere, veneau din apartamentul sultanei-valide. Grăbită să- 
şi ofere ajutorul, Roxelana sări în picioare şi se năpusti pe 
coridorul care ducea la anticamera lui Hafsa Hatun. Sclavele care 
alergau speriate nici nu-i observară prezenţa. Roxelana intră în 
salon şi constată cu mirare că, în ciuda ţipetelor din ce în ce mai 
puternice, sultana-valide îşi păstra sângele rece. 

— Kassem naşte mai devreme decât prevăzusem, spuse 
bătrâna doamnă. Dar Chira Esther se ocupă de ea. E cea mai 
bună moaşă din Constantinopol. Toţi nepoţii mei au venit pe 
lume fără probleme datorită ei. Intr-o bună zi, o să ai şi tu nevoie 
de ajutorul ei. 

Roxelana se înfioră. Era pentru prima oară martorul acestui 
fenomen natural, dar atât de înspăimântător. Ar fi vrut să intre în 
camera lui Kassem, dar nu îndrăznea. 

Turhan intră în salon, îşi sărută mama şi o salută rece pe 
Roxelana, care îi răspunse cu deferenţă. Aceasta le detesta pe 
surorile sultanului, trufaşe şi obraznice, dar îşi păstra o mină 
imperturbabilă, fiindcă încă nu venise vremea să riposteze. Rolul 
ei, încă precar, de primă favorită, îi recomanda să fie prudentă. 
Când avea să-i facă un copil sultanului, condiţiile aveau să se 
schimbe considerabil şi atunci va putea să-şi impună regulile 
chiar şi prinţeselor. 

Ca şi mama ei, Turhan nu păru impresionată de ţipetele lui 
Kassem. Se lăsă să cadă pe divan şi oftă. 

— Lufti iar îşi face mendrele! spuse ea cu un aer necăjit. 
Aproape că nu-l mai văd. Funcţia de comandă pe care tocmai a 
primit-o îl face să lipsească de acasă fără să-mi dea socoteală. 
Aproape că nu mai ştie de mine. 

Hadice apăru şi ea şi îşi astupă urechile, impresionată de 
urletele lui Kassem. 

— N-o să fac niciodată copii! exclamă ea. 

— Nu vorbi prostii! o admonestă sultana-valide. Naşterea e 
prima noastră datorie. 

Ţipetele şi gemetele reîncepură cu o intensitate crescândă. 

— Mă duc să văd ce se petrece! spuse Hafsa Hatun. 


139 


- ROXELANA ŞI SOLIMAN - 


— La ce bun? replică Turhan, indiferentă. Chira poate să se 
descurce singură. Are o armată de sclave la dispoziţia ei. 
Prezenţa ta o s-o deranjeze. A 

— Poate că ai dreptate, recunoscu mama ei. In seara asta vom 
cina în patru. Malfiruz întârzie! adăugă ea contrariată. 

In aceeaşi clipă, uşa se deschise şi apăru Malfiruz, care se 
duse la mama ei şi o sărută. 

— Nu credeam că o să-i vină sorocul aşa devreme, spuse ea, 
surprinsă de ţipetele surorii sale. 

Câteva sclave tinere aduseră patru măsuţe joase şi le aranjară 
în faţa sultanei-valide şi a celorlalte, apoi serviră felii subţiri de 
somon cu garnitură de trufe, crutoane stropite cu sos de friptură 
de pasăre, fazani în sos de miere şi fructe zaharisite cu fistic. 
Meniul fu completat cu sorbet. 

Hadice îşi alegea cele mai bune bucate. 

— Ţipetele lui Kassem îmi provoacă nelinişte! 

Turhan înghiţea mâncarea cu o plăcere nespusă, ca şi cum în 
odaia alăturată nu se întâmpla nimic. Sultana-valide, în schimb, 
nu se atingea de nimic. Roxelana mânca puţin, deoarece 
vaietele lui Kassem îi tăiaseră pofta de mâncare. 

Apoi, ţipetele şi gemetele încetară. Câteva minute mai târziu, 
moaşa apăru în pragul uşii. 

— Alteța Sa a născut! anunţă ea pe un ton neutru. 

Chipul sultanei-valide se întunecă. Nici ea şi nici fiicele sale nu 
întrebară ce sex avea nou-născutul. Roxelana fu extrem de 
surprinsă de comportarea lor ciudată. Toate patru păreau să 
înţeleagă fără cuvinte despre ce era vorba. 

Uşa ce dădea în vestibul se deschise, şi Daud, primul 
locotenent al lui kislar agasi;, intră, urmat de unul dintre muţii 
sultanului, un negru bine clădit, cu muşchi proeminenţi sub vesta 
fără mâneci care îi lăsa descoperiţi bicepşii rotunjiţi şi mâinile 
puternice. Pe capul rotund, cu ochi mici, duri şi răi, purta un fes 
mic, roşu, la fel ca tot restul veşmintelor sale. 

Nou-veniţii se prosternară, fără a spune nimic, în faţa sultanei- 
valide, apoi intrară în camera lui Kassem, urmaţi de moaşă, care 
închise uşa după ei. 

Liniştea apăsătoare era tulburată doar de scâncetele slabe ale 
nou-născutului. Cele patru femei stăteau nemişcate şi amuţite. 
Apoi, scâncetele încetară. Nu se mai auzea decât susurul 


140 


- MIRCEA BURADA ŞI VINTILĂ CORBUL - 


artezienelor. Deodată, izbucni un urlet nebunesc de femeie, 
ascuţit şi dureros. Apoi, încetă şi el. 

Trecură câteva minute lungi cât veacurile. Uşa camerei lui 
Kassem se deschise din nou, şi Daud ieşi, ţinând în braţe corpul 
unui nou-născut înfăşurat în scutece îmbibate de sânge. Îşi 
înclină capul în faţa bătrânei doamne, care nici măcar nu îl privi, 
apoi ieşi, însoţit de mut. 

Roxelana urmărise, îngrozită, spectacolul acesta halucinant. 
Cu ochii holbaţi de spaimă, o privea pe sultana-valide, al cărei 
chip împietrise. Până şi Turhan îşi pierduse calmul. Malfiruz 
stătea nemişcată. Hadice plângea în tăcere. 

Hafsa Hatun se ridică şi anunţă cu un glas abia auzit: 

— Cina s-a încheiat! 

După care se îndreptă spre odaia lui Kassem. 

Roxelana se prosternă, apoi ieşi din salon cu un mers nesigur. 
Trecu de uşa apartamentului ei şi îşi continuă drumul până la 
doamna Rebia, care o primi, uimită de această vizită 
neaşteptată. Favorita îi descrise cu un glas tremurător scena la 
care fusese martoră. Stăpâna Garderobei dădu din cap. 

— Obiceiurile noastre, Roxelana, sunt crude, dar întemeiate 
politic. Prinţesele imperiale nu au dreptul să aducă pe lume 
băieţi, fiindcă ar putea să ajungă într-o bună zi pretendenți la 
tron. Legea fratricidului se aplică asupra întregii familii imperiale, 
fără excepţie. 

— Când abia s-au născut? 

— Da. Li se taie cordonul ombilical fără să le fie înnodat şi tot 
sângele li se scurge, încet, fără a provoca nicio suferinţă. 
Kassem cunoştea legea. A făcut un băiat care trebuia să moară. 
O fată ar fi fost salvată. De asta prinţesele nu au decât fete. Soții 
lor cunosc regula jocului şi i se supun fără să crâcnească. 

— E cumplit! 

Doamna Rebia dădu din umeri. 

— Legea e aspră, dar e lege! 

Roxelana se întoarse în apartamentul ei, răvăşită. Dacă avea 
să aducă pe lume un fiu, urma să i se aplice şi lui legea 
fratricidului! Mustafa, fiul lui Gulbahar, era primul născut şi, ca să 
poată moşteni tronul, trebuia ca toţi fraţii, buni sau vitregi, să fie 
făcuţi să dispară... Doar dacă nu dispărea el primul... Da! Doar 
dacă nu dispărea el primul... 


141 


- ROXELANA ŞI SOLIMAN - 


14 


La sfârşitul lunii august, Soliman debarcă în fruntea armatei 
sale în insula Rhodos, într-un golf suficient de îndepărtat de 
citadelă pentru ca ghiulelele de tun trase de creştini să nu-l 
poată atinge. Pe mica plajă mărginită de pereţi stâncoşi îl 
aşteptau, îngrijoraţi, Piri Paşa şi generalii săi din armata de uscat 
şi maritimă. Slabele rezultate obţinute după două luni de asediu 
nu erau de natură să-i liniştească. Întâlnirea cu sultanul se 
anunţa furtunoasă. 

De îndată ce puse piciorul pe pământ, înconjurat de suita sa, 
privirile sultanului se aţintiră cu severitate asupra generalilor 
care îşi lipiră, în semn de umilinţă, fruntea de nisip. Nemişcat ca 
o stâncă, Soliman păstra o tăcere încărcată de ameninţări. 
Aşteptarea se prelungea, copleşitoare. Cu faţa întunecată, ochii 
scânteind de mânie şi pumnii încleştaţi, sultanul catadicsi în cele 
din urmă să le spună să se ridice. Generalii se supuseră 
tremurând. Defunctul sultan Selim i-ar fi decapitat pe loc. Oare 
fiul lui avea să se dovedească mai milostiv? 

Piri Paşa înaintă, şovăitor, spre sultan. 

— Cortul înălţimii Voastre a fost ridicat în vârful acestei coline. 

Urmat de Piri, Ibrahim şi de întregul său stat-major, Soliman 
urcă pe un drumeag săpat în versantul colinei, cu un pas rapid, 
punând la grea încercare inimile bătrânilor generali care gâfâiau. 

Cortul imperial era un palat de pânză, de dimensiuni 
impresionante. Sultanul dispunea, pe lângă camera sa, de odăi 
de recepţie, de lucru, de distracţie, ca şi de un hammam şi de o 
garderobă cuprinzătoare. Funcţionarii Casei sale, şambelani, 
maeştri de ceremonii, secretari, medici şi paji erau adăpostiţi sub 
acelaşi acoperiş pentru ca să poată răspunde oricând la 
chemarea Înălţimii Sale. Alte corturi, mai mici, erau rezervate 
statului-major, gărzii sale personale şi bucătăriilor imperiale. 
Grăjdarii şi hăitaşii îşi aveau propriile corturi. 

Amplasamentul, aflat la o înălţime destul de mare, oferea o 
amplă perspectivă asupra oraşului, citadelei, portului şi taberei 
turceşti cu mii de corturi. Soliman putea urmări de pe această 
poziţie bine aleasă mişcările trupelor şi manevrele flotei sale. 
Spectacolul ce i se înfăţişă privirilor îi spori nemulţumirea. 


142 


- MIRCEA BURADA ŞI VINTILĂ CORBUL - 


Zidurile citadelei şi turnurile ei înalte, deasupra cărora fluturau 
stindardele cu emblema Ordinului Sfântului loan, păreau intacte. 
Rotocoale de fum se înălţau din ambrazuri, de unde tunurile 
inamice trăgeau în atacatori. 

Soliman se întoarse spre marele-vizir. 

— Mâine, în zori, convoci consiliul de război. Fiecare general 
îmi va prezenta un raport amănunţit despre operaţiunile 
executate în sectorul său. Inainte de asta însă vreau să le 
vorbesc soldaţilor. Eşti liber! 

Soliman îi întoarse spatele şi intră în cortul său, urmat de 
Ibrahim. După ce luă cina, sultanul îi porunci şambelanului de 
serviciu să-l cheme pe Ahmed Paşa. 

Acest personaj exercita, în afară de atribuţiile sale militare, 
funcţia de ministru al poliţiei. Datorită înclinaţiei sale spre 
intrigă, ştiuse întotdeauna să tragă sforile necesare propriei 
ascensiuni şi să câştige încrederea sultanului. Acesta îl trimisese 
la Rhodos nu atât pentru calităţile sale de strateg, cât pentru 
talentele sale de spion în cadrul înaltului comandament. 

Când pânza de la intrarea în cort se dădu la o parte, lăsându-l 
pe Ahmed Paşa să se prezinte în faţa suveranului, o duhoare 
sufocantă năpădi încăperea. 

Soliman exclamă, iritat: 

— Ce miros pestilenţial! 

Servil, ministrul poliţiei sărută cizmele stăpânului său. 

— Mehmed Paşa a găsit o soluţie ca să accelereze munca 
groparilor. Arde cadavrele pe un rug mare. De aici vine 
duhoarea. 

— Dar e o încălcare a legii coranice! exclamă sultanul. 

— Ştiu, Înălţimea Voastră! Chiar săptămâna trecută am fost 
siliţi să luăm măsuri severe pentru a înăbuşi un început de 
rebeliune. Incinerarea cadavrelor le repugnă soldaţilor, care se 
văd vitregiţi de dreptul de a urca în paradis după moartea pe 
câmpul de bătălie. 

— Au dreptate! Marele-vizir nu s-a opus măsurii ăsteia 
nechibzuite? 

— Îi cer cu umilinţă iertare înălţimii Voastre, dar Piri Paşa pare 
să-şi fi pierdut vechea energie. Mă întreb dacă din pricina 
vârstei... Dă ordine, apoi contraordine care nu slujesc nici 
disciplinei, nici eficienţei trupelor sale. Ayas Paşa îşi depăşeşte 


143 


- ROXELANA ŞI SOLIMAN - 


drepturile, iar Kassim Paşa pare molipsit de amânările marelui- 
vizir. Cât despre Kortuglu Reis, ce să mai vorbim! Işi ţine flota în 
afara bătăii artileriei inamice şi stă în aşteptare. Ce-o fi 
aşteptând, numai Allah ştie! 

Tonul ferm şi calmul îngheţat al lui Ahmed Paşa erau mai 
convingătoare decât nişte critici aprinse. Ministrul poliţiei 
submina cu meşteşug autoritatea marelui-vizir şi a tuturor 
generalilor care i-ar fi putut sta în cale. 

Ahmed Paşa avea impresia că Ibrahim era mai puţin receptiv 
la opiniile sale. Acest tânăr favorit devenea periculos. De multă 
vreme îl antipatiza, dar îşi masca sentimentele, deoarece 
Ibrahim era un obstacol greu de înlăturat. 

— Cred că trupele resimt starea de spirit a generalilor, 
slăbiciunea şi nehotărârea lor. Ayas Paşa nu e preocupat decât 
de haremul său şi de cei o sută de copii ai lui, spuse Ahmed. 

— Dar ăsta nu e general, ci armăsar! exclamă sultanul. 

— În curând, o să poată constitui un regiment alcătuit numai 
din odraslele lui, adăugă Ibrahim, râzând. 

Ahmed făcu o pauză, apoi continuă, după o ezitare bine 
jucată. N 

— Nu îndrăznesc să atac un subiect spinos, Inălțimea Voastră. 

— Vorbeşte! îi porunci sultanul. 

— E vorba de cumnatul Înălţimii Voastre... 

— Nu te mai învârti în jurul cozii, Ahmed! Zi o dată! 

— Mustafa Paşa a primit de la Constantinopol un mesaj care l- 
a tulburat... Despre moartea fiului său... la puţin timp după 
naştere... şi asta l-a şocat... 

Ahmed marca un punct important. Mustafa râvnea de mult 
postul lui Piri Paşa. Semănând îndoiala în mintea sultanului în 
privinţa intenţiilor ascunse ale cumnatului său, el compromitea 
şansele acestuia de a obţine funcţia de mare-vizir. 

— Am fost informat de această moarte, spuse sultanul pe un 
ton tăios. Mă mir că Mustafa e atât de copleşit. Nimeni nu are 
dreptul să se ridice împotriva voinţei lui Allah. 

Ahmed îşi ridică ochii spre cer. Chipul său exprima o 
cucernicie exemplară. 

— Sunt primul care să mă închin în faţa voinţei sale! Cu 
îngăduinţa Înălţimii Voastre, voi ajunge la ultima parte a 
raportului meu: activitatea agenţilor noştri infiltraţi în Rhodos. La 


144 


- MIRCEA BURADA ŞI VINTILĂ CORBUL - 


ora actuală mă pot bizui pe o sclavă turcă; ajutată de un grup de 
trepăduşi bine plătiţi, aceasta a pus la punct un plan de 
incendiere a oraşului. Al doilea agent, un medic evreu stabilit la 
Rhodos în timpul domniei răposatului vostru tată, ne-a adus 
servicii preţioase. In timpul nopţii, aruncă în tabăra noastră 
săgeți cu mesaje. Datorită indicaţiilor lui, am îndreptat tirul 
artileriei noastre asupra punctelor-cheie ale apărării inamice. Un 
exemplu: clopotniţa bisericii Sfântul loan, folosită ca post de 
observaţie de către duşman, a fost distrusă de tunurile noastre 
în urmă cu câteva zile... Dar peştele cel mare — îi cer iertare 
Înălţimii Voastre pentru acest termen vulgar... 

— Continuă, Ahmed! 

— Ei bine, peştele cel mare este d'Amaral, cancelarul 
Ordinului Sfântul loan. Mi l-a trimis în taină pe unul dintre sclavii 
lui, oferindu-mi serviciile sale. La început, asta mi s-a părut atât 
de incredibil, încât am şovăit multă vreme să mă încred în el. 
Informaţiile ulterioare m-au convins de sinceritatea lui. 

— Un recrut de prima mână! exclamă sultanul. 

— La ultimele alegeri ale marelui maestru al ordinului, a fost 
înlăturat de Villiers de l'Isle-Adam şi, ros de acest eşec, a hotărât 
să facă tot ce poate ca să ruineze prestigiul şi puterea rivalului 
său. În foarte scurt timp, îmi va trimite planul lor defensiv. 

Soliman îşi zise că ministrul poliţiei era un om remarcabil. 
Când, după ce se urcase pe tron, Ahmed îi prezentase primul 
raport despre activitatea spionilor din Occident, îl privise cu 
suspiciune. Printre agenţii săi era până şi unul din secretarii 
papei. Dar Ibrahim, printre ai cărui prieteni se număra şi un 
anume Gritti — copilul din flori al dogelui Veneţiei — stabilit de 
multă vreme la Constantinopol, îi confirmase destule informaţii 
furnizate de agenţii lui Ahmed. 

Puțin după miezul nopţii, sultanul, edificat, îi îngădui lui 
Ahmed să se retragă. Acesta părăsi cortul, conştient că făcuse o 
treabă excelentă. 


Cufundat în gândurile sale, copleşit de tot ce văzuse şi auzise 
de când debarcase pe insulă, Soliman se închise singur în 
camera sa. Resentimentele sale la adresa generalilor sporeau. 
Discuţia referitoare la Ayas Paşa îi reveni în memorie. Imbecilul 
ăsta îşi umplea palatul de copii, în timp ce el, sultanul, nu avea 


145 


- ROXELANA ŞI SOLIMAN - 


decât un singur moştenitor. Din fericire, Roxelana era tânără şi 
sănătoasă şi avea să-i facă destui copii. Soliman adormi cu 
gândul la femeia aceasta minunată şi la dragostea pe care i-o 
purta. 

Somnul îi fu bântuit de coşmaruri. Cavalerii din Rhodos 
executau un atac violent asupra frontului turc şi se înmulţeau la 
nesfârşit, ca o invazie de lăcuste, copleşind liniile otomane ca un 
val uriaş ce mătură totul din calea sa. Pe suprafaţa acestui torent 
gigantic pluteau cadavrele soldaţilor turci. Soliman se trezi 
scăldat în sudoare. Făcliile ardeau, aruncând o lumină roşie 
asupra patului şi a pereţilor din pânză ai cortului. Bătu din 
palme. 

Ibrahim, şambelanii şi pajii se iviră ca din pământ. 

— Aduceţi-mi hainele! porunci Soliman. 


La orizont, dincolo de citadelă, o lucire roşiatică vestea zorii. 
Lângă uşa cortului imperial, Piri Paşa şi generalii săi aşteptau 
apariţia sultanului. La poalele colinei, zeci de mii de soldaţi, 
înşiruiţi, formau un imens careu. Piri lăsase în jurul citadelei forţe 
suficiente pentru a împiedica un eventual atac al celor asediați. 

intunericul se risipise când padişahul ieşi în pragul cortului. În 
aceeaşi clipă, soarele îşi făcu apariţia, salutându-l pe împărat. Se 
înălţară urale asurzitoare, cinstindu-l pe sultanul ce întruchipa 
soarele musulmanilor. Fără a-i arunca vreo privire lui Piri şi 
generalilor săi, Soliman cobori panta colinei şi se îndreptă spre 
centrul careului, unde îl aştepta o estradă acoperită cu un covor 
de mari dimensiuni. Urcă pe platformă şi, cu un glas limpede şi 
puternic, începu să le vorbească soldaţilor care, văzuţi de 
aproape, păreau îmbrăcaţi în zdrenţe pământii. Indelungatul 
asediu îi încercase din greu. 

Cuvintele sultanului fură transcrise cu exactitate de cronicarii 
turci de la faţa locului: 

— Sclavi, fiindcă nu mă pot hotărî să vă spun soldaţi, ce s-a 
întâmplat cu voi? Chiar sunteţi turci, adică nişte oameni 
însufleţiţi de voinţa de a lupta şi învinge? Văd în jurul meu 
corpurile, ţinuta, echipamentul şi uniformele soldaţilor mei, dar, 
în realitate, mă găsesc în mijlocul unor trădători, unor laşi, unor 
vicleni şi unor indivizi care nu merită decât disprețul meu! M-aţi 
dezamăgit amarnic! Acest bârlog infam ce se înalţă în faţa 


146 


- MIRCEA BURADA ŞI VINTILĂ CORBUL - 


voastră este plin de fiare feroce! Fără a îndura multe suferinţe şi 
fără a vărsa sânge din belşug, nu veţi reuşi să le învingeţi 
rezistenţa şi nici să le cuceriţi citadela! Şi dacă nu sunteţi în 
stare să ajungeţi repede la acest rezultat, mi-am jurat să-mi 
petrec aici zilele şi să mor, dacă trebuie, pentru a-mi atinge țelul, 
care este şi al vostru: cucerirea Rhodosului! 

Predica sultanului fu întâmpinată cu urale. Soldații 
îngenuncheară şi jurară credință şi supunere. 

Adăpostiţi în spatele crenelurilor, cavalerii, surprinşi de 
ovaţiile otomanilor, urmăriră plini de curiozitate spectacolul ce 
se desfăşura sub ochii lor. Din sfidare, traseră câteva lovituri de 
tun asupra poziţiilor turceşti. 

— Fiarele îşi arată colții! exclamă sultanul. Nu ne mai rămâne 
decât să li-i smulgem! 

Marele-vizir şi generalii săi îngenuncheară la picioarele lui. 

— li cerem cu umilinţă iertare Inălţimii Voastre şi îi implorăm 
îngăduinţa de-a ne spăla păcatele în sângele nostru şi în cel al 
duşmanilor! îl rugă Piri Paşa, ridicându-şi ochii umezi spre sultan. 

Acesta le arătă cu un gest imperios citadela. 

— Mergeţi să vă găsiţi iertarea în bastioanele şi pe meterezele 
duşmane! 

Soldaţii rupseră rândurile şi, comandaţi de ofiţeri, se 
îndreptară în bătăi de tobe spre fostele lor poziţii. 

Artileria turcă reîncepu cu vigoare bombardamentul citadelei. 
Tunuri, mortiere, catapulte şi bombarde îşi revărsară proiectilele 
asupra zidurilor, care rezistau împotriva tuturor aşteptărilor 
acestui potop neîncetat. Bateriile asediaţilor răspundeau cu o 
eficienţă ce le lipsea artileriştilor turci. Războiul minelor şi 
contraminelor făcea ravagii printre otomani. Aceştia săpau 
galerii subterane, încercând să ajungă sub zidurile cetăţii, pentru 
a putea amplasa acolo butoaie cu praf de puşcă pe care să le 
detoneze.  Exploziile ar fi provocat năruirea fortificațiilor, 
îngăduindu-le turcilor să pătrundă prin breşă şi să zdrobească, 
datorită superiorității lor numerice absolute, rezistența 
garnizoanei creştine. Apărătorii săpau însă şi ei alte tuneluri şi 
puneau contramine care explodau distrugând galeriile turceşti, 
strivind cârtiţele omeneşti şi nimicind planurile generalilor 
exasperaţi. 

Un asalt ordonat de sultan eşuă, în ciuda forţelor considerabile 


147 


- ROXELANA ŞI SOLIMAN - 


trimise în luptă. Turcii suferiră pierderi grele. Soliman încasă ca 
pe o palmă acest nou eşec. 

— Sunt dezonorat! Ruşinea îmi înroşeşte fata! Dacă tatăl meu 
ar fi fost în viaţă, m-ar fi sugrumat cu mâinile sale! 

Ibrahim încercă să-l liniştească. 

— E un eşec, de acord. Dar toţi marii conducători au pierdut 
bătălii. Esenţialul e să câştigi războiul! 

— Nu-ţi împărtăşesc optimismul! 

— Cavalerii din Rhodos se străduiesc să ne impună un război 
de uzură. El este însă o armă cu două tăişuri. Garnizoana, 
localnicii şi refugiații înghesuiți claie peste grămadă au nevoie de 
hrană, muniții şi întăriri. Toate căile lor de acces sunt însă tăiate. 
Ai toate cărţile în mână, Soliman! Vei câştiga războiul acesta! 

Seara, retras în cortul său, îi scrise o epistolă Roxelanei: 


„Dragostea mea, nu mă gândesc decât la tine, nu trăiesc 
decât pentru tine. Datorită iubirii tale, am cunoscut cele mai 
pure delicii ale cerului. Aş vrea să le povestesc obiectelor din 
jurul meu, armelor mele tăioase şi nesimţțitoare, armurii mele 
atât de apropiate de inima mea, dar atât de indiferentă la bătăile 
ei, stelelor reci şi încremenite. Când sunt lângă tine, nu există pe 
pământul ăsta o bucurie mai mare ca a mea. Când sunt departe 
de tine, nu există suferințe care să stea alături de chinul meu. Cu 
cât ne despart mai multe obstacole, cu atât dragostea mea 
pentru tine e mai aprinsă. Până la apariția ta cerească în viața 
mea, trăiam în beznă. Acum, lumina stelei tale mă călăuzeşte. 
Sunt ca marinarii care privesc steaua strălucitoare Hyperion ca 
să se orienteze în noapte. Te iubesc, Roxelana, te iubesc!...” 


Soliman se opri, nemaigăsind cuvinte care să-i exprime 
ardoarea. Apoi, brusc, fruntea i se încreţi. Scria o scrisoare de 
dragoste în timp ce soldaţii mureau în faţa duşmanului. Un 
sentiment de vinovăţie îl făcu să rupă scrisoarea neterminată. Cu 
toate acestea, voia să-i trimită un mesaj în care să-i dea veşti 
despre el, să-i descrie condiţiile grele ale asediului Rhodosului, 
dar îndulcindu-le, fiindcă un padişah nu trebuie să insiste 
niciodată asupra stărilor sale sufleteşti. 

Era de ajuns să aleagă câteva pagini din jurnalul de campanie, 
în care îşi nota evenimentele importante ale fiecărei zile, şi să le 


148 


- MIRCEA BURADA ŞI VINTILĂ CORBUL - 


dea o formă epistolară. Se puse pe treabă şi scrise cu mâna lui o 
scrisoare de trei pagini. După ce o termină, se întrebă dacă 
Roxelana stăpânea destul de bine limba turcă pentru a o putea 
citi. Avea să o afle însă curând, deoarece ea se va simţi obligată 
să îi răspundă. 

Zâmbi înduioşat. Chiar şi greşelile de accent sau de gramatică 
ale Roxelanei îl amuzau. Parcă te poţi aştepta ca o privighetoare 
să cânte după regulile unui profesor de muzică?... 


A doua zi, Ahmed Paşa se prezentă în faţa sultanului şi îi dădu 
cu un aer triumfător un raport senzaţional. In cursul nopţii 
precedente, un sclav strecurat pe ascuns în afara zidurilor cetăţii 
îi adusese informaţiile făgăduite de d'Amaral despre poziţiile 
ocupate de trupele creştine şi despre dotarea lor de luptă. Cele 
şapte bastioane care asigurau apărarea citadelei erau puse sub 
comanda cavalerilor ordinului, grupaţi după naționalitatea lor. La 
nord erau bastioanele Spaniei, Germaniei, Franţei şi provinciei 
Auvergne, la est, bastionul englez, la sud, bastionul Provenţei, 
iar la vest, bastionul italian. D'Amaral preciza că bastionul englez 
era cel mai afectat de artileria otomană. Eforturile atacatorilor 
trebuiau concentrate asupra acestui sector. De altfel, în 
majoritate, zidurile erau fisurate şi stăteau să se prăbuşească. 
Totodată, el mai semnala şi grele pierderi omeneşti. Hrana şi 
muniţiile ajungeau pentru patru sau cinci luni, dar Villiers de 
l'Isle-Adam spera ca toamna să-i silească pe atacatori să 
părăsească insula. D'Amaral adăuga că o sclavă turcă acuzată 
de spionaj fusese spânzurată împreună cu complicii ei. Un medic 
evreu surprins în timp ce se pregătea să trimită un mesaj în 
tabăra turcă cu ajutorul unei săgeți fusese arestat, supus 
torturilor şi sfâşiat de cai. D'Amaral anunţa că avea să mai 
trimită în timp util altă scrisoare. 

— Să sperăm că d'Amaral nu va cădea în capcanele întinse de 
partizanii lui Isle-Adam, adăugă Ahmed Paşa. 

Nerăbdător să se folosească de aceste informaţii, Soliman 
porunci pregătirea unui atac general. Efortul principal avea să fie 
îndreptat asupra bastionului englez, care se afla în sectorul lui 
Mustafa Paşa. 

Inaintea atacului, sultanul inspectă postul de comandă al 
marelui-vizir. Chipul bătrânului, brăzdat de riduri şi oboseală, îi 


149 


- ROXELANA ŞI SOLIMAN - 


provocă o impresie penibilă. 

— Eşti abătut, Piri! 

— Nu aştept decât îngăduinţa voastră pentru a părăsi cu 
demnitate scena. 

Termenul „cu demnitate” îl indispuse pe sultan. Ahmed Paşa îi 
repetase într-o bună zi cuvintele lui Piri: „Turcul s-a născut liber 
ca sultanul şi dreptul acesta îi sporeşte demnitatea.” „Viitorul 
meu mare-vizir va fi un sclav supus, care nu va îndrăzni 
niciodată să-mi vorbească de «demnitatea» lui”, îşi zise Soliman. 

— Va veni şi ziua când te vei retrage, Piri. Dar mai am nevoie 
de experienţa şi înţelepciunea ta. Şi, mai ales, fii „demn” de 
încrederea mea. Ai putea să te odihneşti în timp ce suveranul 
tău şi soldaţii lui luptă cu creştinii? Mâine este ziua cea mare! 
Sper că citadela Rhodosului va fi în sfârşit cucerită! 

Ahmed Paşa apăru, radiind de mulţumire. 

— Un dezertor creştin tocmai mi-a dat o informaţie 
îmbucurătoare, Înălţimea Voastră. Martinengo, comandantul 
artileriei inamice, a fost ucis. In timp ce ţintea tabăra noastră 
printr-o ambrazură, a fost lovit de un glonţ în ochi. E o pierdere 
grea pentru cavalerii din Rhodos. Contraminele lui Martinengo nu 
ne vor mai deranja de-acum înainte. 

— Nefericirea păgânilor îmi umple inima de bucurie! exclamă 
Soliman. Puneţi minele, Ahmed! Aruncaţi în aer cuibul ăsta de 
bandiți! 


Seara, padişahul se întoarse în cortul său, obosit, dar 
satisfăcut. Era leoarcă de sudoare. Deşi erau în septembrie, 
insula era copleşită de o căldură sufocantă. Stăpânul Garderobei 
îi scoase turbanul umezit de sudoare şi pajii îl dezbrăcară. 

— O să fac o baie! spuse el. Vii şi tu, Ibrahim? 

— Bucuros, Soliman! 

Se cufundară goi în marele bazin cu apă caldă. Sultanul nu 
suporta apa rece. Nişte paji, goi şi ei, îi săpuniră. Erau 
adolescenţi aleşi pentru perfecțiunea lor trupească şi frumuseţea 
chipurilor, care purtau părul lung până la optsprezece ani, când. li 
se rădea capul, în semn de maturitate şi bărbăţie. 

— Îți mai aduci aminte, Ibrahim, de vremea când eram 
împreună la şcoala de paji? 

— Ce vremuri grozave! Alţii îşi făceau griji pentru noi, se 


150 


- MIRCEA BURADA ŞI VINTILĂ CORBUL - 


ocupau de noi, gândeau pentru noi... iar singura noastră grijă era 
învăţătura... şi visurile despre viitor... 

Soliman spuse înduioşat: 

— Ai uitat de grădina noastră secretă... 

— Secretul ăsta mi-e foarte scump, aşa că îl păstrez în 
adâncul inimii, răspunse Ibrahim cu simplitate, ca şi cum ar fi 
vorbit de un adevăr etern. 

Nu era deloc nemulţumit de prelungirea acestui război. Cu cât 
sultanul avea să se bucure mai mult de tovărăşia lui, cu atât 
influenţa Roxelanei avea să scadă. 

Ibrahim îşi dădu brusc seama că Soliman îl contempla cu o 
expresie de extaz. 

— Eşti frumos, Ibrahim! Eşti frumos ca un vis primăvăratic! 

— Şi tu, Soliman, străluceşti ca soarele pe un cer încins de 
vară! Aripile celor care se apropie prea mult de tine riscă să ia 
foc! Nu uit nicio clipă ce a păţit Icar! 

Sultanul îşi puse mâna pe umărul prietenului său. 

— Ţi-am spus mereu, şi îţi repet şi acum, că, atâta vreme cât 
trăiesc eu, nu ai de ce să te temi! Nimeni nu-ţi va clinti un fir de 
păr de pe cap! Jur în faţa lui Allah! 

Acest dialog fu auzit de cei patru paji care se ocupau de sultan 
şi de prietenul lui. Printre ei era un băiat cu părul blond şi 
ondulat. Numele său era Rüstem, dar colegii îi ziceau „Floarea”, 
fiindcă avea supleţea unei trestii şi frumuseţea unui crin. |n 
memoria lui Rüstem se întipăriseră poveştile ce se spuneau 
despre ascensiunea rapidă a pajilor care se supuneau plăcerii lui 
Mehmed al Il-lea şi unora dintre urmaşii acestuia. Avea în faţa 
ochilor exemplul lui Ibrahim, care se bucura de favoarea 
împăratului şi prietenului său. Atâta vreme cât omul acesta trăia, 
băieţii din serai nu aveau nicio şansă să atragă atenţia 
padişahului. Rustem aştepta nerăbdător. Era frumos, şi o ştia. 

Ibrahim îl privise insistent de două sau trei ori, dar „Floarea” 
țintea mai sus. Mult mai sus. La cincisprezece ani, era superb. 
inţelesese acest lucru după senzualitatea ce înflăcăra privirile 
anumitor demnitari ai imperiului când trecea prin faţa lor. Doar 
sultanul nu îi dădea nicio atenţie, şi asta îl făcea să turbeze. 
Ibrahim cucerise spiritul şi simţurile lui Soliman şi, cum era 
primul care îi înrobise inima, avea să fie greu de îndepărtat. Dar 
Rüstem era încăpățânat... 


A 
| 


151 


- ROXELANA ŞI SOLIMAN - 


A doua zi, când era stabilit atacul, Soliman se trezi cu un ceas 
înainte de revărsarea zorilor, se îmbăie, se îmbrăcă, apoi părăsi 
cortul, urmat de Ibrahim, de statul său major şi de ofiţerii de 
ordonanţă. Ultimele neguri ale nopţii mai pluteau asupra insulei 
când urcă la bordul galerei imperiale, care ieşi în larg. Instalat la 
pupa, pe dunetă, putea cuprinde cu privirea citadela şi o mare 
parte din tabăra turcească. Acest post de observaţie privilegiat îi 
îngăduia să se deplaseze după bunul plac şi în funcţie de luptele 
ce se desfăşurau în diverse sectoare. 

Soliman dăduse uitării dragostea, frământările sufleteşti şi 
grijile zilnice. Sau, cel puţin, aşa credea. Cu mâinile sprijinite de 
balustrada de lemn lustruit şi aurit, contempla meterezele ce se 
profilau pe cerul abia luminat de primele luciri ale zorilor. O 
linişte adâncă domnea peste tabăra turcă. Ochii sultanului erau 
aţintiţi asupra bastionului englez. 

— La ora asta, somnul creştinilor este dulce ca o mângâiere. 
Cu cât e mai tihnit, cu atât trezirea va fi mai brutală şi mai 
cumplită! îi spuse el lui Ibrahim, care stătea nemişcat lângă el. 

Un vuiet subteran, ce părea să vestească un cutremur, fu 
urmat de o explozie ce izbucni sub bastionul englez şi îl aruncă 
în aer; turnul şi o parte din metereze se prăbuşiră, ridicând un 
nor de praf. Fără a mai aştepta ca acesta să se risipească, 
Mustafa Paşa se năpusti, urmat de soldaţii lui, spre breşa 
deschisă.  Strigătele războinice, bătăile tobelor, sunetul 
trompetelor, detunăturile muschetelor şi salvele de artilerie se 
înălţară dintr-o dată, însoţite de uralele trupelor turceşti ce 
porniră la asaltul celorlalte bastioane, pentru a-i împiedica pe 
creştini să se concentreze asupra breşei. Dar marele maestru al 
ordinului stătea de veghe. La comanda lui, cavalerii şi câteva 
sute de oameni din corpul de rezervă interveniră în ajutorul 
soldaţilor decimaţi de explozie. Valurile de asalt, conduse de 
Mustafa Paşa în toiul bătăliei, urcau panta pentru a ataca 
zidurile. Loviţi de moarte, combatanții cădeau în molozul înroşit 
de sânge. Sub privirile lui Mustafa, turbat de furie, soldaţii săi se 
retraseră în dezordine. Câteva mii dintre ei zăceau neînsufleţiţi 
în breşă şi în şanţurile umplute parţial cu fragmente de zid. 

Din postul său de observaţie, Soliman, livid şi furios, urmărea 
peripeţiile acestei lupte pierdute de cumnatul lui. Inactivitatea 
flotei, care se menținea în afara bătăii artileriei inamice, îi spori 


152 


- MIRCEA BURADA ŞI VINTILĂ CORBUL - 


furia. 

Sultanul îşi scoase din buzunar o batistă ca să se şteargă de 
sudoarea ce îi scălda faţa. Deodată, parfumul batistei de mătase 
îi aminti de Roxelana, pentru că era parfumul ei preferat. li 
revăzu în minte trupul gol, superb, fascinant, întins pe 
cearşafurile de mătase purpurie, sânii tari, rotunzi şi atât de 
semeţi, pântecele neted, comorile ei de senzualitate şi voluptate. 

Tirul tunurilor inamice îl readuse la realitate. Işi luă batista de 
pe faţă şi o azvârli în mare. Imaginea Roxelanei se estompă. 
Zăpăcit, îşi acoperi ochii cu mâna. 

— Te simţi rău? întrebă Ibrahim îngrijorat. 

— Căldura! Da, căldura e de vină! Şi scârba pe care mi-o 
inspiră oamenii mei!... 

La ceasul când soarele în amurg îşi arunca ultimele raze, 
Soliman se întoarse la cartierul său general. Furiei îi luă locul o 
deprimare profundă. Această campanie, a doua din timpul 
domniei sale, era oare sortită eşecului? Ce pierdere de prestigiu! 
Cavalerii Sfântului loan se aliaseră cu forţele infernului. Cum 
altfel se putea explica rezistenţa lor? 


Sosirea la Eski Serai a curierului imperial care aducea o 
scrisoare pentru Roxelana făcu senzaţie. Că sultana-valide 
primise un mesaj de la fiul ei era un lucru normal, dar ca această 
onoare deosebită să fie împărtăşită de o favorită care nu îi 
făcuse încă un copil sultanului depăşea puterea de înţelegere a 
tuturor. 

Obişnuită să analizeze şi să interpreteze cele mai mici 
incidente din lumea închisă şi plină de capcane a haremului, 
Roxelana descifră fără prea mare greutate descumpănirea 
sultanului, în ciuda frumoaselor sale fraze. Această impresie se 
accentuă după vizita pe care i-o făcu sultanei-valide. Soliman îşi 
permitea să-i dezvăluie mamei sale frustrarea şi descurajarea. 
Chipul trist al bătrânei doamne fu pentru Roxelana mai explicit 
decât o mărturisire prin viu grai. 

Când se oferi să-i facă un sorbet, Hafsa Hatun îi mulţumi cu o 
clătinare a capului. 

— Azi nu mă simt bine. Aş vrea să mă odihnesc. Vino mâine- 
dimineaţă. 

Acest refuz nu o îngrijoră pe tânăra femeie, deoarece ştia 


153 


- ROXELANA ŞI SOLIMAN - 


despre ce este vorba. În aceeaşi zi, în viaţa Roxelanei surveni un 
eveniment cu urmări decisive. Cu ochii scânteind de bucurie, îi 
făcu o vizită neanunţată doamnei Rebia, pe care o găsi într-o 
discuţie intimă cu tânăra sclavă Sorai, noua ei favorită. 
Supraintendenta îi făcu semn protejatei sale să plece, îşi aranjă 
ţinuta vestimentară şi o sărută tandru. 

— Ce vânt bun te aduce pe la mine, păsărico? Eşti mai 
frumoasă decât Sfânta Sofia, draga mea Roxelana! adăugă ea. 

Complimentul părea exagerat, dar linguşirea celor mari era 
monedă curentă. 

— Doamnă Rebia, am o veste extraordinară să vă dau. 

— Foarte bine! Incepe prin a-mi spune pe nume! Suntem de- 
acum prietene vechi. Tot haremul e la curent cu scrisoarea pe 
care ai primit-o. 

Roxelana o întrerupse cu un gest, apoi îi dădu vestea: 

— Cred că sunt însărcinată! 

Doamna Rebia îşi împreună mâinile, încântată. 

— lată o veste bună, foarte bună! O aşteptam cu nerăbdare, 
turtureaua mea dragă! 

O sărută din nou. 

— Trebuie să sărbătorim evenimentul. Fiindcă este un foarte 
mare eveniment, crede-mă, mă pricep! 

Scoase din tainiţa ei o sticlă cu vin de Chios şi umplu două 
pahare, apoi se asigură că uşa era bine închisă. 

— Să bem în sănătatea viitorului prinţ imperial! spuse ea, 
radioasă. 

Goliră paharele dintr-o înghiţitură. 

— Rebia, roagă-te lui Dumnezeu să-mi dea un băiat! 

— O să-l ai, draga mea! O să-l ai! Pun rămăşag pe cel mai 
mare diamant pe care îl am! N 

— Acum, mă întorc acasă. Trebuie să-i răspund Inălțimii Sale. 

— Dacă vrei, pot să-ţi corectez eu greşelile de stil. 

— Mulţumesc! O să mă descurc! 

— Bine, bine! Dacă ai nevoie de mine, indiferent pentru ce, îţi 
stau la dispoziţie. 

Doamna Rebia îşi ascunse decepţia. Ar fi vrut să aibă acces la 
corespondenţa Roxelanei, dar favorita îşi păstra cu gelozie 
independenţa, eschivându-se cu iscusinţă. 

— Rebia, ce ţi-am spus eu acum este deocamdată un secret al 


154 


- MIRCEA BURADA ŞI VINTILĂ CORBUL - 


nostru! 

— Fireşte, porumbiţo! Fireşte! 

Roxelana se întoarse acasă la ea într-o stare de exaltare şi 
euforie. Acum, putea nutri cele mai extravagante speranţe, să 
dea frâu liber celor mai îndrăzneţe visuri. Bucuria de a avea un 
copil, miracolul de a aduce pe lume o fiinţă dragă, rod al iubirii 
pe care i-o purta Soliman, o îmbătau mai ceva decât vinul cel 
mai tare. Dacă avea să fie un băiat, poate că va moşteni imperiul 
tatălui său, deoarece Mustafa, fiul cel mai vârstnic, nu era 
nemuritor. Bolile şi accidentele pot scurta viaţa unui tânăr. 
Dizgraţiată, Gülbahar nu avea să-i mai facă alţi copii lui Soliman, 
în timp ce ea, Roxelana, va fi mereu alături de el! Tânără şi 
sănătoasă cum era, va putea naşte destui copii! Pântecele ei era 
rodnic... Dar dacă avea să fie o fată? Nu! li va dărui sultanului un 
fiu. 

Copilul pe care îl purta în pântece avea să adâncească abisul 
ce o despărţea de lumea occidentală, pe care nu o va mai vedea 
niciodată. Se contopea cu noul ei univers, un microcosmos redus 
la spaţiul dintre pereţii câtorva camere, saloane, coridoare şi 
grădini minuscule. Totuşi, cuşca aceasta ascundea forţe obscure 
capabile să răstoarne lumea. Roxelana deţinea deja o parte din 
această putere ocultă, dar ea aspira să o acapareze în totalitate 
şi să o folosească în propriul avantaj. Sultanul îi va furniza 
armele necesare fără măcar să bănuiască. Pentru a atinge însă 
acest ţel, Roxelana trebuia să manevreze cu iscusinţă şi 
tenacitate, speculând dragostea pe care sultanul o simţea pentru 
ea, stimulându-l necontenit şi făcându-l să ardă ca o făclie. 

Se aşeză la o măsuţă de argint, fin cizelată, dăruită de k;s/ar 
agasi — altă dovadă a ascensiunii ei — şi, cu o mână sigură, 
începu să alcătuiască scrisoarea către sultan. Greşelile de 
gramatică? Slăbiciunile fiinţei iubite, sublimate de dragoste, 
devin nişte calităţi adorabile. Pana de gâscă bine ascuţită trasa 
cu stângăcie litere complicate: 


„Soarele meu, cerul meu înstelat, îți aştept întoarcerea cu o 
nerăbdare plină de înflăcărare. Te iubesc, îngerul meu adorat! 
Absența ta îmi roade inima. Când mă trezesc dimineața şi mă 
gândesc că eşti departe de mine, lacrimile îmi ard pleoapele. 
Noaptea, sunt fericită, fiindcă în vis eşti întotdeauna alături de 


155 


- ROXELANA ŞI SOLIMAN - 


mine. Urăsc războiul acesta fiindcă mă desparte de tine. Mă rog 
lui Dumnezeu să câştigi cât mai repede ca să te poţi întoarce 
victorios în fruntea armatei tale. Intoarce-te repede la mine! Te 
aştept, arzând de nerăbdarea de-a mă dărui ţie. Te iubesc! Te 
iubesc!” 


Explozia unei mine dislocă bastionul italian, care se nărui. 
Soldaţii lui Piri Paşa se năpustiră la atac. O nouă explozie 
distruse bastionul spaniol. La rândul lor, trupele lui Ahmed Paşa 
invadară ruinele rămase fără apărători, aceştia fiind îngropaţi 
sub dărâmături. Ayas Paşa şi Mustafa Paşa înaintară în pas 
alergător spre metereze, îşi sprijiniră scările de zidurile crăpate 
şi se căţărară ca nişte maimuțe uriaşe spre creneluri, sub o 
ploaie de săgeți, pietre şi apă clocotită. Oamenii lui Kassim Paşa 
se puseră la rândul lor în mişcare, stimulaţi de bătăile tobelor şi 
de strigătele ofiţerilor: „Haideţi! Haideţi! La atac! La atac!” 

Dar valurile de asalt se spărgeau de digurile vii ale inamicului. 
Femeile, copiii şi bătrânii din Rhodos luptau şi piereau alături de 
soldaţi şi de cavaleri. Pentru generalii turci, această rezistenţă 
depăşea logica militară. 

instalat pe o platformă montată de Ibrahim pe catargele 
galerei imperiale, sultanul, nebun de furie, nu pierdea nimic din 
confruntările corp-la-corp ce se desfăşurau în breşele în care 
turcii, de zece şi de douăzeci de ori mai numeroşi decât creştinii, 
nu reuşeau să treacă de zidurile năruite. Toată armata otomană, 
inclusiv trupele de rezervă, garda imperială şi flota de război 
erau angajate în bătălia aceasta gigantică. Din zori, asalturile se 
succedau într-un ritm drăcesc. Umbrele amurgului nu puseră 
capăt măcelului. Tunurile flotei revărsau mii de ghiulele asupra 
citadelei, fără a face prea multe pagube. In schimb, artileria 
inamică lovi câteva galere care se scufundară pe loc, provocând 
moartea vâslaşilor înlănţuiţi de băncile lor. Pe uscat, doar 
întunericul nopţii, care îi împiedica pe combatanți să mai facă 
deosebirea între prieteni şi duşmani, îi siliră pe generalii turci să 
ordone retragerea. 

Odată debarcat la țărm, Soliman îşi vărsă furia pe generalii 
chemaţi în faţa cortului său. Făcliile ţinute de pajii nemişcaţi 
aruncau o lumină roşie ca sângele asupra sultanului şi a 
generalilor care îi aşteptau tremurând hotărârile. 


156 


- MIRCEA BURADA ŞI VINTILĂ CORBUL - 


Cu trăsăturile descompuse de furie, Soliman îşi ridică pumnii 
spre cer. 

— Fiţi blestemaţi, ticăloşilor! 

Padişahul îşi dădea frâu liber mâniei, potopindu-i pe generali 
cu injurii. Furia sa se concentră asupra lui Mustafa Paşa şi a 
marelui-amiral Kortoglu. 

— Răspunderea acestei expediţii apasă pe umerii voştri. V-aţi 
lăudat că veţi cuceri insula în câteva zile. M-aţi implorat să ordon 
asediul acestei citadele. Şi uite care-i rezultatul! strigă el, 
arătând spre zidurile întunecate, abia vizibile. Cavalerii Sfântului 
loan au răspuns provocării voastre şi au nimicit peste cincizeci 
de mii din oamenii mei. Adică jumătate din armată! Ca nişte 
fanfaroni, v-aţi împăunat cu vitejia voastră, cu ştiinţa militară şi 
marile voastre victorii. Rhodosul v-a demascat prefăcătoria, 
nevolnicia, nulitatea. Vă condamn, smintiţi nenorociţi ce sunteţi, 
la pedeapsa cu moartea! Veţi fi decapitaţi ca şi cei mai josnici 
criminali. Şireturile de mătase ale muţilor mei ar fi o prea mare 
cinste pentru voi! 

Se întoarse spre călău, un colos negru, care îi aştepta, 
netulburat, ordinele. 

— Fă-ţi datoria, călăul! 

Uriaşul îşi scoase iataganul din teacă şi păşi spre Mustafa, 
care era livid de frică. 

Demn, palid ca un mort, Piri Paşa îşi ridică fruntea. 

— li cer cu umilinţă Inălţimii Voastre să-i ierte pe aceşti doi 
oameni. Au făcut greşeli, e drept, dar trecutul pledează în 
sprijinul lor. Sunt nişte soldaţi viteji care şi-au făcut strălucit 
datoria sub domnia tatălui vostru, Selim |, şi în cursul campaniei 
Belgradului. 

Soliman fremătă. Moşneagul ăsta cuteza să se pună de-a 
curmezişul poruncilor sale? 

— Să i se taie şi neobrăzatului ăstuia capul! Generalii, sfetnicii 
militari şi ofiţerii casei imperiale căzură în genunchi în faţa 
sultanului şi îi implorară iertarea. 

Ibrahim, care se temea de o nouă rebeliune, se prosternă şi el 
şi făcu apel la clemenţa sa. 

— A curs prea mult sânge, lnălţimea Voastră! 

Călăul, cu iataganul ridicat, îl privea întrebător pe padişah. 
Acesta, tulburat de intervenţia favoritului său, înţelese că ar fi 


157 


- ROXELANA ŞI SOLIMAN - 


fost mai cuminte să amâne această execuţie care ar fi semănat 
revolta printre soldaţii săi. Dat fiind că erau exasperaţi de toate 
aceste eşecuri succesive, o singură scânteie ar fi fost de ajuns să 
declanşeze o răscoală. 

Cu un glas ferm şi puternic, i se adresă marelui-vizir: 

— Nu vreau să uit că ai fost pentru mine un sfetnic înţelept şi 
bun. iți acord iertarea. lţi vei păstra funcţia şi deplina mea 
încredere. 

Apoi le aruncă o privire dispreţuitoare lui Mustafa Paşa şi 
marelui-amiral. 

— Vă dăruiesc viaţa, dar vă iau comanda. Mustafa, îţi iau şi 
funcţia de vizir. Vei primi o misiune în Egipt. De mâine chiar vei 
pleca la Alexandria, unde vei aştepta ordinele mele. 

Mustafa simţi că i se frânge inima. În ciuda legăturilor sale de 
rudenie cu familia imperială, sultanul îl surghiunea, punând 
capăt unei cariere strălucite. 

— lar pe tine, Kortuglu, continuă padişahul, te destitui din 
funcţie. Legat de catargul cel mare, vei primi o sută de lovituri 
de bici în faţa echipajului galerei-amiral. După aceea, piei din 
ochii mei! Luaţi-l! le porunci soldaţilor. 

Hohotind, Kortuglu se lăsă dus. 

Soliman îl înlocui provizoriu pe marele-amiral cu Suleiman 
Paşa, un personaj obez, lacom, dar înzestrat cu calităţi de 
organizator. 

Apoi le dădu liber generalilor şi intră în cort, unde aştepta 
curierul de la Constantinopol. Mesajul Roxelanei îi alungă 
amărăciunea şi îi umplu inima de o mare bucurie. Ardea de 
dorinţa să o vadă. li citi şi îi reciti scrisoarea, fericit ca un tânăr 
îmbătat de prima dragoste. Sosirea neaşteptată a lui Ahmed 
Paşa, care solicita o audienţă în ciuda orei târzii, îi întrerupse 
visarea. g 

— Ce veşti îmi aduci, Ahmed? Incepe cu cele proaste! 

— Cancelarul d'Amaral a fost surprins în timp ce ne trimitea 
un mesaj. Judecarea şi execuţia lui au avut loc în dimineaţa 
aceasta. 

— Hm! Cine ti-a dat informaţia asta? 

— Un dezertor! 

— Şi care-s veştile bune? 

— Acelaşi dezertor a declarat că apărătorii Rhodosului sunt la 


158 


- MIRCEA BURADA ŞI VINTILĂ CORBUL - 
capătul puterilor. Doar voinţa înverşunată a lui Villiers de l'Isle- 


Adam mai menţine ridicat moralul combatanţilor. Dar sfârşitul 
este de-acum aproape... 


159 


- ROXELANA ŞI SOLIMAN - 


15 


În timp ce era îmbrăcată de sclave, Roxelana se studia în 
oglinda cea mare. Frumuseţea ei sporise. Gătită cu giuvaerele 
care îi împodobeau toca de mătase — urechile mici şi trandafirii, 
gâtul delicat şi rochia de catifea ţesută cu aur — ea atingea 
desăvârşirea. Dat fiind că sultana-valide îi făcuse cinstea de a o 
invita la aniversarea zilei sale de naştere, arborase ţinuta de 
ceremonie. Datorită manevrelor ei savante şi a laudelor perfect 
calculate pentru a nu degenera în servilism, reuşise să câştige 
simpatia bătrânei doamne. Inţelegea însă că, fără sprijinul 
sultanului, ascensiunea ei ar fi fost extrem de dificilă. Tăria ei de 
caracter, spiritul diplomatic şi talentul de a alege cele mai bune 
mijloace pentru a-şi atinge țelul i-ar fi îngăduit cel mult să ajungă 
la o poziţie relativ importantă în ierarhia haremului, ca doamna 
Rebia sau doamna Razgie, dar ar fi fost supusă capriciilor lui 
kislar agasi şi ale locotenenţilor săi. 

li era recunoscătoare sultanului pentru tot ce făcuse pentru ea 
şi această recunoştinţă se umplea treptat de o mare tandreţe. La 
începutul legăturii lor, se revoltase împotriva moravurilor turceşti 
care o aruncau legată de mâini şi de picioare în patul sultanului. 
Era o problemă complexă. Roxelana îl cucerise pentru a-şi apăra 
şi ameliora poziţia penibilă şi extrem de precară, dar, dăruindu-i 
virginitatea, constatase că în ea se naşte un sentiment de 
ataşament faţă de acest bărbat încă foarte tânăr, care îi dăruise 
inima şi încrederea. Actul dragostei, care la început i se păruse o 
corvoadă, îi făcea acum plăcere. Tânăra femeie nu mai vedea în 
sultan pe despotul care o poseda exclusiv pentru a-şi domoli 
simţurile. Soliman devenise nu numai protectorul ei, ci îi oferea 
satisfacţii morale şi materiale pe care nici Stanislas, nici 
Zbygniew şi nici prinţul Colonna nu i le-ar fi putut da vreodată. 
lar în schimb, nu îi cerea decât afecțiunea. Işi cunoştea valoarea 
frumuseţii, dar, fără Soliman, această comoară ar fi rămas 
îngropată în harem. 

O sclavă intră în odaie şi o anunţă că kislar agasi ar dori să-i 
vorbească. Favorita zâmbi. Marele kislar agasi îi făcea o vizită. 
Era un demers neobişnuit, dar care sublinia importanţa pe care o 
căpătase mica sclavă poloneză. Imens, magnific, cu cercelul de 


160 


- MIRCEA BURADA ŞI VINTILĂ CORBUL - 


smarald scânteind ca o stea, kislar agasi umplu tot pragul uşii 
când pătrunse în cameră. Zâmbind, o salută pe Roxelana, care îi 
răspunse. Apoi le făcu semn sclavelor să plece. 

— Doamna Rebia tocmai mi-a spus despre marele eveniment. 

— Dar îmi promisese... 

— Nu o condamna! Se ocupă mult de tine şi îţi apără 
interesele. Trebuie să te avertizez că te pândesc mari primejdii. 
Un eunuc care avea sarcina să-ţi guste mâncărurile a murit azi- 
dimineaţă otrăvit, după ce a gustat din dulceaţa de mandarine 
pe care urma să o mănânci. E a doua tentativă. Ai duşmani, 
Roxelana! Era uşor de prevăzut. 

Tânăra femeie fu străbătută de un fior. Kislar agasi continuă: 

— Trebuie să ştii că supraveghez atent sclavii care, într-un fel 
sau altul, vin în contact cu tine. Până şi eunucii negri nu sunt la 
adăpost de bănuială. 

— Vă mulţumesc... N 

— Nu-mi fac decât datoria, Roxelana. În altă ordine de idei, te 
previn că la sultana-valide te vei întâlni cu ginerii ei. 

— Voi întâlni bărbaţi? exclamă ea, în culmea mirării. Nişte 
străini? 

— Străini? Nici vorbă! Sunt membrii noii tale familii. Poți să-i 
vezi, să le vorbeşti. Trebuie doar să-ți ascunzi fața sub un văl nu 
prea gros. Asta-i tot! 

— Inălţimea Sa nu ar avea nimic de spus? 

— Prezența sultanei-valide te pune la adăpost de orice 
critică... Nimeni nu te-ar putea blama că ai participat la această 
întrunire de familie, şi Inălţimea Sa cu atât mai puţin. E totuşi un 
lucru despre care vreau să vorbim. Íl vei întâlni pe Mustafa Paşa, 
care tocmai s-a întors din Rhodos într-un mod... cum să spun... 
mai degrabă neaşteptat. 

— Fiţi mai exact! 

— A fost alungat de inălţimea Sa. Asta însă nu înseamnă că nu 
va mai recăpăta niciodată favoarea imperială. Suişurile şi 
coborâşurile sunt curente la noi, otomanii. Trebuie să sesizezi 
nuanţa. Nu am spus „turc”, termen care nu se aplică decât celor 
cu sânge turcesc adevărat. Casa imperială este alcătuită 
exclusiv din sclavi de origine creştină sau din negri originari din 
Libia. Eu însumi sunt unul dintre ei. 

Roxelana înţelese că interlocutorul ei voia să sublinieze cu 


161 


- ROXELANA ŞI SOLIMAN - 


subtilitate cauza lor comună. 

— Desigur că nu o să-ţi dictez o linie de conduită faţă de 
Mustafa Paşa, continuă el. Eşti inteligentă şi ştii să te descurci. 
Trebuie totuşi să te informez că Mustafa este rău văzut de 
Înălţimea Sa. Cu toate acestea, este căsătorit cu o prinţesă 
imperială şi sultana-valide nu îi este ostilă. Profită de aceste 
indicaţii pentru a evita obstacolele. Il vei mai întâlni şi pe Lufti 
Paşa, savantul, şi pe Ferhat Paşa, marele maestru al intrigilor. Fii 
atentă! Nisipurile mişcătoare sunt mai puţin periculoase decât 
lumea pe care o frecventezi. 

Sinceritatea lui kislar agasi avea un mobil încă ascuns pentru 
Roxelana. Voia oare să-i ofere prietenia sa? Să o folosească? 

— Haide! spuse el. Nu trebuie să o lăsăm pe sultana-valide să 
aştepte şi nici să ajungi la ea după prințese. Respectarea 
protocolului este o regulă căreia trebuie să i se supună cu 
deosebire mai-marii imperiului. Rangul înalt le conferă toate 
privilegiile, până la a fi sugrumaţi de muţii padişahului. 

Roxelana îi adresă un zâmbet seducător. 

— Inainte de a pleca, aş vrea să vă mulţumesc încă o dată 
pentru sfaturile dumneavoastră preţioase. N-o să le uit niciodată. 
Pe curând! 

Şi ieşi, mergând cu un pas unduitor... 


Aşezat pe un divan din apropierea ferestrei deschise, Mustafa 
Paşa privea cu un aer trist copacii cu frunzele aurite de soarele 
în amurg. În ciuda toamnei, în grădină domnea o căldură blândă 
şi înmiresmată. Fântânile arteziene susurau în surdină. 

— Când mă gândesc că trebuie să părăsesc Constantinopolul 
şi toate minunâţiile lui ca să mă îngrop la Alexandria, printre 
mamelucii ăia barbari care nu ne cunosc stilul de viaţă, 
rafinamentele, dragostea pentru frumuseţe şi artă, îmi vine să 
gem ca un leu rănit de moarte. 

Prinţesa Kassem se apropie de el, îi mângâie tandru obrajii, 
apoi se întoarse spre sultana-valide, tulburată de scena aceasta 
de familie. 

— Mamă, nu vreau să-l las pe Mustafa singur printre egipteni. 
Mă întreb cum a putut Soliman să-i aducă un asemenea afront. 
Mustafa plăteşte pentru incapacitatea lui Piri şi a lui Ahmed, 
intrigantul ăsta de cea mai joasă speţă. 


162 


- MIRCEA BURADA ŞI VINTILĂ CORBUL - 


— O să intervin eu pentru el, dar să lăsăm patimile să se mai 
răcească, o sfătui sultana-valide. 

—O să plec cu el! continuă prinţesa Kassem. O să-i 
împărtăşesc exilul! E datoria mea de soţie! 

Aşezată într-un colt, modestă şi tăcută, Roxelana asculta 
lamentaţiile lui Kassem. li înţelegea angoasele. Singur în Egipt, 
Mustafa risca să se îndrăgostească de vreuna dintre femeile 
acelea pierdute care se agaţă ca nişte lipitori de prada lor. 
Legenda Cleopatrei dăinuia încă în Constantinopolul otoman. 

Kassem, obişnuită să trateze sclavele ca pe nişte obiecte, nu 
lua în seamă prezenţa Roxelanei. Mai lucid, Mustafa schimbă 
subiectul. Favorita sultanului era o iscoadă virtuală. Părea rece şi 
calculată. 

— Sunt cel mai devotat slujitor al lui Soliman, spuse Mustafa. 
Dacă mi-ar ordona, m-aş omori fără să crâcnesc. Sunt necăjit că 
i-am adus neplăceri. Plec în exil, Inălţimea Voastră, dar asta nu 
mă împiedică să-i binecuvântez numele. 

| se adresa sultanei-valide, dar vorbea pentru urechile 
Roxelanei. 

— O să te urmez până la capătul lumii, dragostea mea! 
exclamă Kassem. 

— Nu te pot obliga să-mi împărtăşeşti exilul amarnic! Sunt 
gata să înfrunt suferinţele singurătăţii! adăugă el pe un ton 
teatral. 

Roxelanei îi veni să râdă. Inţelegea frământarea lui Kassem, 
dar şi dorinţa lui Mustafa de a pleca singur. Când eşti legat de o 
femeie atât de urâtă, sari pârleazul în ogrăzi străine. Mustafa 
plătea scump privilegiul de a fi cumnatul sultanului. Kassem, ca 
şi celelalte surori ale sale, pretindea să monopolizeze dreptul de 
a se culca cu soţul ei. Mustafa trebuia să se supună voinţei sale 
pentru a nu o ofensa şi a provoca indirect mânia soacrei. Hafsa 
Hatun încuraja poligamia la fiul ei, dar nu şi la gineri. Aventurile 
extraconjugale trăite în taină aveau pentru Mustafa atracţia 
fructului oprit. 

În momentul acela îşi făcură apariţia Malfiruz şi Ferhat Paşa, 
urmaţi de Lufti Paşa şi de soţia lui, prinţesa Turhan. Ferhat 
răspunse cu un salut respectuos la reverenţa Roxelanei, sub 
privirile iritate ale nevestei. Malfiruz ar fi vrut ca favorita fratelui 
ei să nu fie invitată la întrunirile de familie, dar mama ei îi 


163 


- ROXELANA ŞI SOLIMAN - 


răspunsese filosofic: 

— De ce să aţâţ mânia lui Soliman închizându-i uşa în nas 
femeii pe care o iubeşte? Statutul lui Gulbahar sau al Roxelanei 
nu e chiar atât de diferit de al vostru. Tradiţia îi interzice 
sultanului să se însoare cu sclavele din harem, dar, de fapt, 
prima cadână are toate drepturile unei neveste. Nimeni nu îţi 
cere să-i arăţi afecţiune Roxelanei, dar o comportare politicoasă 
va crea armonie. 

Ferhat Paşa îi zâmbi cu bunăvoință favoritei. 

— Tot Constantinopolul susţine că eşti a opta minune a lumii! 

Malfiruz îi aruncă o privire plină de fiere soţului ei. 
Complimentul i se păru extravagant şi pe deasupra de prost- 
gust. Roxelana zâmbi, plecându-şi capul cu graţie. 

— Sunteţi prea bun, Excelenţă! 

— Părinţii îmi spun Ferhat. Suntem în familie, aşa că trebuie 
să mă tutuieşti. N 

— Cu plăcere, Ferhat. Imi acorzi o cinste prea mare. 

Roxelana îşi aminti de recomandarea lui kislar agasi de a se 
feri de Ferhat. Oare acesta voia să se facă plăcut pentru a o 
avea printre prietenii săi şi a-i cere ulterior servicii? Malfiruz 
găsea comportamentul soțului ei nepotrivit. La urma urmei, 
Roxelana nu era decât o sclavă. Statutul ei privilegiat putea 
dispărea de la o zi la alta. Lufti Paşa consideră potrivit să-şi 
avanseze şi el pionii. 

— Şi eu eram curios să te cunosc, Roxelana. După cum poate 
ştii, scriu cronica imperiului nostru. De-acum înainte, numele tău 
va figura în paginile sale. Ţi-ai făcut intrarea în istoria ţării 
noastre! M-am întrebat întotdeauna de ce tradiţiile vor ca 
numele nevestelor să fie trecute sub tăcere. In ceea ce te 
priveşte, voi face o excepţie. 

Atitudinea cumnaţilor săi fată de Roxelana îi aminti lui Mustafa 
că făcuse o greşeală abia adresându-i-se. Dacă însă ar fi arătat 
mai mult interes fată de ea, Kassem i-ar fi făcut o scenă penibilă 
la întoarcerea acasă. Cu toate acestea, el era cel care avea cea 
mai grabnică nevoie de o intervenţie a Roxelanei în favoarea sa 
pe lângă sultan. Hotărî, aşadar, să se arate mai atent faţă de ea. 

Sultana-valide urmărea cu atenţie manevrele ginerilor ei. O 
dată în plus, admiră atitudinea rezervată a Roxelanei. 

Kassem o privea pe favorită cu o antipatie deloc ascunsă. „E 


164 


- MIRCEA BURADA ŞI VINTILĂ CORBUL - 


iscusită, nemernica asta! Foarte iscusită!” îşi zise ea. Gelozia şi 
mânia clocoteau în ea. Dacă târâtura fratelui ei năştea un băiat, 
avea să fie sărbătorită, răsfăţată şi onorată ca o regină, în timp 
ce ea, Kassem, prinţesă de sânge imperial, nu avea dreptul să 
nască un fiu care să poată într-o bună zi să moştenească numele 
tatălui său şi sângele imperial al mamei. Era nedrept şi ruşinos! 
Trebuia să tacă însă şi să se supună acestei reguli absurde. 

— Mamă, cheamă orchestra! spuse ea. Am nevoie să mă 
destind. Sper că orbii tăi şi-au schimbat repertoriul. Ultimul era 
destul de anost. 

— Mi-e foame! interveni Turhan. Ne-ai promis un ospăț pe 
cinste. 

Roxelana înţelese motivele agitaţiei lui Turhan. Ar fi făcut 
orice ca să întrerupă dialogul pe care îl începuse cu soţul ei. 
„Intr-o bună zi, îşi zise Roxelana, o să te pun eu cu botul pe labe, 
pe tine şi pe surorile tale. O să instaurez ordinea în cuibul vostru 
de vipere.” 


Vânturile din nord se abăteau asupra Constantinopolului, 
împingând norii întunecaţi şi joşi spre Marea Marmara, umflată 
de valuri cu creste tivite de spumă verzuie. Cei mai friguroşi se 
închideau în casă şi se strângeau în jurul cazanelor umplute cu 
tăciuni. 

Roxelana era îngrijorată. Peste cincizeci de mii de soldaţi 
fuseseră sacrificați pe giganticul altar la Rhodosului. Informată 
că sultanul inspecta primele linii şi nu şovăia să-şi pună viaţa în 
pericol, se temea, plină de nelinişte, de un deznodământ fatal 
care i-ar fi ruinat toate planurile. Moartea lui Soliman înainte ca 
ea să fi născut ar fi azvârlit-o în infernul femeilor dispreţuite. 
Propria existenţă ar fi fost ameninţată, deoarece duşmanii ei ar fi 
participat cu o satisfacţie morbidă la căderea sa. Frica aceasta o 
urmărea zi şi noapte. 

Un mesaj de la Soliman, sosit spre sfârşitul lui decembrie, îi 
spulberă neliniştea. Sultanul o anunţa că obținuse victoria ce 
încorona eforturile şi sacrificiile armatei sale. Villiers de l'Isle- 
Adam, orgoliosul maestru al ordinului, se prezentase la cartierul 
general al sultanului pentru a afla condiţiile capitulării. 


„L-am lăsat să aştepte toată ziua în ploaie înainte de a-l primi, 


165 


- ROXELANA ŞI SOLIMAN - 


scria sultanul. Mărturisesc că bătrânul ăsta încovoiat, cu barba şi 
părul albe, care îşi păstrează încă întreaga demnitate în ciuda 
sorții ce se înverşunase împotriva lui, mi-a provocat admiraţia şi 
respectul. Mi-a declarat că se predă pentru a pune capăt 
suferințelor inutile ale localnicilor, mai ales ale femeilor şi 
copiilor. Impresionat de cuvintele sale, i-am oferit un mantou de 
zibelină şi i-am propus o slujbă în imperiul meu. Mi-a răspuns cu 
nobleţe că înfrângerea face parte din hazardurile războiului şi că 
abandonarea alor săi ar fi fost o laşitate ruşinoasă şi o trădare. A 
îngenuncheat în fata mea şi mi-a sărutat mâna. l-am acordat 
condiții de predare generoase. Le-am îngăduit cavalerilor să 
părăsească Rhodosul luându-şi cu ei tot ce au şi le-am acordat 
aceeaşi autorizaţie locuitorilor Rhodosului, care doreau să plece 
de pe insulă. In ziua care este Crăciunul lor, am intrat triumfal în 
oraş, în fruntea ienicerilor mei. Am vrut să le arăt că Dumnezeul 
lor este neputincios în fata forței Islamului. Rhodos, spinul ăsta 
din talpa noastră, face acum parte din universul otoman. Trebuie 
să recunosc că generozitatea mea nu este întru totul 
dezinteresată. Vreau să le dau un exemplu de clemență 
creştinilor. Cei care se vor supune vor trăi fericiți în umbra 
stindardului verde al Profetului, iar cei care vor îndrăzni să-mi 
reziste vor fi zdrobiţi. Peste câteva zile, mă voi întoarce la 
Constantinopol. Inainte de căderea Rhodosului, când eram 
urmărit de ghinion, mă gândeam adesea la tine. Imaginea ta îmi 
întărea curajul şi hotărârea. Fiecare clipă care mă desparte încă 
de tine durează un veac. Dar dragostea mea pentru tine este 
mai puternică decât timpul, soarta şi moartea.” 


Soliman se întoarse incognito la Constantinopol, luând-o 
înaintea coloanelor trupelor sale. Purta o mantie maronie şi un 
turban de dimensiuni modeste, ca un turc obişnuit. Câţiva 
cavaleri care îşi schimbaseră uniformele cu haine civile îl 
escortau. Vântul violent care bătea din stepele ruseşti spulbera 
zăpada fină şi biciuia feţele, orbindu-l pe sultan şi pe oamenii săi. 
Pe străzile întortocheate, casele de lemn gemeau, trosnind sub 
loviturile furtunii. Vârtejuri se înălţau pe alocuri, şuierând ca mii 
de şerpi. 

Un şambelan merse înaintea stăpânului său la Eski Serai şi, 
vorbind în numele acestuia, le ordonă gărzilor să nu cânte 


166 


- MIRCEA BURADA ŞI VINTILĂ CORBUL - 


„Glorie sultanului” când acesta avea să intre în curte. 

Soliman voia să-i facă o surpriză Roxelanei şi să-şi petreacă la 
ea prima noapte la Constantinopol. Nerăbdător să o revadă, se 
strecură, discret şi tăcut, prin palatul cu coridoarele goale până 
la apartamentul favoritei. Doar kislar agasi fusese informat de 
această vizită neaşteptată. 

Apariţia lui Soliman fu pentru Roxelana o surpriză minunată. 
Le dădu liber sclavelor, care dispărură ca un roi de lăcuste. 

— Voiam să fim singuri, spuse ea cu ochii strălucind de 
fericire, ca să-ţi dau vestea... 

Soliman o luă în braţe şi îşi apăsă buzele peste ale sale pentru 
a o împiedica să vorbească. Apoi, mâinile sale puternice îi 
desfăcură rochia, care căzu la picioarele lor, dezgolindu-i trupul 
vibrând de dorinţă. Ţinând-o strâns la piept, palmele sultanului 
coborâră de-a lungul spatelui, oprindu-se câteva clipe pe 
rotunjimile feselor şi îi mângâiară apoi şoldurile. Simţi un val de 
voluptate urcând în el şi inundându-i întreaga făptură. Cu 
virilitatea aţâţată, o duse pe Roxelana în pat, o întinse pe spate 
şi îi contemplă emoţionat pântecele care căpătase deja 
rotunjimea maternității, apoi o sărută cu o plăcere nespusă. 

— Copilul meu! şopti el. Copilul nostru! Mă faci fericit, 
Roxelana! 

— Ştiai deja? exclamă ea, dezamăgită. Aş fi vrut să fiu prima 
care ţi-o spune! 

— Vestea despre copil mi-a venit în ziua când Rhodosul a 
capitulat. A fost mai mult decât o coincidenţă fericită, a fost o 
prevestire care anunţa un viitor strălucit pentru fiul nostru! 

Sărutările sale atinseră sânii care se umflaseră, apoi coborâră 
încet spre partea de jos a pântecelui. Işi plimbă gura peste 
triunghiul mătăsos şi zăbovi în locul acela tainic şi fierbinte. 

— Pe aici o să iasă băieţelul nostru! spuse el extaziat. Fiindcă 
sunt sigur că va fi un băiat frumos! Trebuie să-i alegem un nume 
drăguţ! 

Soliman nu mai putu rezista mult chemării trupului Roxelanei, 
care se arcuia, gata să i se dăruiască. Se dezbrăcă singur şi, gol, 
se aplecă tulburat peste ea. Când trupurile li se atinseră, simţi 
un val de căldură şi de voluptate năpădindu-l. Nerăbdător, o 
posedă cu delicateţe, deoarece trebuia să fie atent cu făptura 
micuță pe care o purta în ea. Pasionat cum era, făcu dragoste cu 


167 


- ROXELANA ŞI SOLIMAN - 


ea de mai multe ori, la fel de tandru. 

O dată ce primele elanuri pasionale se domoliră, Soliman îşi 
exprimă din nou bucuria şi recunoştinţa pentru copil. 

— La Rhodos, acum câteva luni, astrologul mi-a prezis două 
mari bucurii. Eram atât de contrariat, de înfuriat de rezistenţa 
nebunească a cavalerilor, încât l-am trimis la plimbare, 
spunându-i chiar câteva vorbe grele. Dar văd că avea dreptate. 
O să-i fac un cadou frumos ca să-l răsplătesc. 

Exaltat, acoperi cu sărutări pântecele fertil. 

— Să fie binecuvântat. Oh, dragostea mea, îngerul meu, 
comoara mea! 

Cuprinsă de o tandreţe nemărginită, Roxelana se ghemui la 
pieptul său. 

— Te iubesc, Soliman! M-ai făcut mamă! E cea mai mare 
fericire pentru o femeie care iubeşte şi este iubită! 

Brusc îngrijorată, îşi încreţi fruntea. 

— Sper că i-ai făcut mai întâi o vizită sultanei-valide! 

— Am venit direct la tine. N-am putut rezista ispitei. 

— Te rog, Soliman! Du-te la mama ta! De ce vrei să o aţâţi 
împotriva mea? E îndreptăţită să creadă că beneficiază de 
întâietate în ce priveşte preferinţele tale! 

— Modestia ta mă tulbură! Dar tu eşti pe primul loc în viaţa 
mea! Tu eşti Roxelana, frumoasa mea, divina mea Roxelana! 
Fără tine, viaţa mea şi-ar pierde orice sens! 

li acoperi goliciunea cu un pled de catifea, căptuşit cu blană 
de hermină. 

— Focul ăsta nu dă destulă căldură. Nu vreau să răceşti... Ce 
ai făcut în lipsa mea? N 

— Am fost invitată la Inălțimea Sa, sultana-valide, care mi-a 
arătat o mare bunăvoință. Cu prilejul acesta, le-am reîntâlnit pe 
surorile tale şi i-am cunoscut pe cumnaţii tăi. 

— Şi ce impresie ţi-au făcut? 

Ea ezită o clipă: 

— Nu prea grozavă! 

Sultanul izbucni în râs. 

— Sunt nişte idioţi! Mă întreb cum de i-a ales tatăl meu! Nu a 
fost prea inspirat! 

— Păcat că Ibrahim, în ciuda capacităţilor lui, nu a avut şansa 
lor de a fi acceptat în familia imperială. 


168 


- MIRCEA BURADA ŞI VINTILĂ CORBUL - 


Sultanul o privi lung. Descoperea cu satisfacţie că ea nu 
încerca să-l îndepărteze de prietenul lui. Şi apoi, Roxelana îi 
dăduse o idee care nu era chiar atât de rea. Işi aminti că trebuia 
să-i găsească un soţ lui Hadice. De ce nu ar fi Ibrahim? 

— Merită să mă gândesc la toate astea!... Mă duc la mama. 
Dar întâi o să fac baie. 

O sărută pe Roxelana pe frunte şi intră în hammam. După 
plecarea sa, favorita zâmbi, încântată de scânteia pe care o 
surprinsese în ochii sultanului. Sămânţa pe care o aruncase avea 
să încolţească, fără îndoială. Datorită acestei manevre, reuşise o 
triplă lovitură: intrarea lui Ibrahim în familia imperială îi făcea 
plăcere sultanului, exacerba gelozia membrilor ei şi o făcea să 
câştige simpatia lui Hadice... 


Neliniştea Roxelanei legată de reacţia sultanei-valide fu 
confirmată. Hafsa Hatun îşi primi fiul fără a-şi manifesta 
indignarea, dar în sufletul ei era jignită de moarte. Il felicită 
pentru glorioasa victorie. După un schimb banal de complimente, 
Soliman îi ceru îngăduinţa să se retragă, deoarece trebuia să se 
alăture trupelor sale, dat fiind că a doua zi urma să-şi facă 
intrarea oficială în capitala împodobită de sărbătoare. 

Rămasă singură, sultana-valide îşi rumegă vreme îndelungată 
resentimentul. Pe vremea lui Gulbahar, fiul ei nu şi-ar fi permis 
niciodată să intre la Eski Serai, la sfârşitul unei campanii, fără a- 
şi vizita — înainte de orice altceva — mama. Semeaţa doamnă 
nu admitea să treacă pe planul secundar. Dragostea fiului ei 
pentru Roxelana nu îi scuza lipsa de respect faţă de mama lui. 

„Sclava asta, îşi zise ea, capătă prea mare influenţă asupra lui 
Soliman. In ciuda aparenţelor, e un om slab. Şi-a pierdut 
mândria, independenţa. Fetele mele au dreptate. Roxelana nu e 
decât o parvenită însetată de putere. Datorită copilului, 
dominaţia ei asupra fiului meu va spori. Trebuie să o împiedic să 
îl transforme într-un manechin lipsit de voinţă şi personalitate. 
Un bărbat dominat de soţia lui nu e decât o fiinţă vrednică de 
dispreţ. Tatăl lui nu ar fi acceptat niciodată să decadă în aşa 
hal.” 

În aceeaşi zi, sultana-valide îl convocă pe kislar agasi, care 
sosi de îndată. 

— Mahmud, am cea mai mare solicitudine pentru Roxelana, 


169 


- ROXELANA ŞI SOLIMAN - 


care poartă în pântecele ei un copil de la fiul meu. Vreau să fie 
protejată şi supravegheată zi şi noapte. Vreau să fiu înştiinţată 
zilnic despre tot ce se petrece la ea acasă. 

Kislar agasi cunoştea prea bine moravurile haremului ca să 
nu-şi dea seama că bunăvoința manifestată de Hafsa Hatun la 
adresa Roxelanei ascundea o ură latentă. Prevăzuse ciocnirea 
aceasta între cele două femei. Pe viitor, trebuia să manevreze cu 
o prudenţă extremă ca să nu fie zdrobit între aceste forţe 
deopotrivă de periculoase. 

Făcu o reverență adâncă şi se retrase. 

Sultana-valide oftă. Soliman o neliniştea. „leri, Ibrahim, astăzi 
Roxelana, îşi zise ea. Ce va mai fi mâine?” 


Intrarea triumfală a lui Soliman în Constantinopol, în fruntea 
unei armate reduse la patruzeci de mii de oameni, nu fu lipsită 
de amărăciune. Câştigase o victorie ă la Pirus. Aproape şaizeci 
de mii de ofiţeri şi soldaţi căzuseră sub meterezele Rhodosului. 
Dar resursele umane ale imperiului erau aproape nelimitate. 
Creştinii islamizaţi aveau să completeze golurile lăsate. lenicerii 
şi spahiii dispăruţi pe câmpul de luptă nu făceau pe nimeni să 
sufere. Celibatari învederaţi, ei nu lăsau pe nimeni în urma lor. 
Spahiii nu erau legaţi nici de pământurile lor — timar — acordate 
cu titlu viager, nici de căminele lor. Lipsiţi de familie, ei trăiau în 
concubinaj când cu o femeie, când cu alta. Nevestele lor 
temporare cunoşteau riscul şi îl acceptau ca atare. Spahiii erau 
deseori transferați pe alte timar-uri. Ce rost ar fi avut să se 
împovăreze cu femei care îmbătrâneau şi cu copii pe care nu Îi 
doriseră? Işi găseau cu uşurinţă alte tinere care luau locul 
fostelor amante. 

Datorită unui mecanism administrativ complex şi extrem de 
funcţional, Soliman putea dispune de noi armate alcătuite din 
recruți care primeau o instrucţie militară completă şi o educaţie 
religioasă destul de limitată, dar care îi învăţa cel puţin că, dacă 
aveau să moară luptând cu inamicul, paradisul le va dărui cele 
mai mari bucurii: fete sau băieţi la discreţie, râuri de miere şi 
munţi de pilaf. 


După câteva zile de la întoarcerea la Constantinopol, Piri Paşa 
se retrase din funcţie. Bătrânul îi mulţumi sultanului care îi 


170 


- MIRCEA BURADA ŞI VINTILĂ CORBUL - 


îngăduia să se retragă şi să-şi trăiască restul zilelor departe de 
treburile de stat, apoi îi înmână sigiliul imperiului şi, după un 
schimb de politeţuri, părăsi definitiv Yeni Serai. 

Soliman îi încredinţă funcţia de mare-vizir lui Ahmed Paşa, 
devenit al doilea vizir după destituirea lui Mustafa Paşa, 
cumnatul său. Spre deosebire de Piri, care era turc de origine, 
Ahmed era un sclav creştin renegat. 

Prinţesa Kassem avu o criză de nervi când află de numirea lui 
Ahmed într-un post care în mod normal i s-ar fi cuvenit soţului ei 
şi se plânse mamei sale: 

— In urmă cu câteva luni mi-a fost asasinat copilul. Acum îmi 
este asasinat moral soţul, şi tu stai cu braţele încrucişate! 

Sultana-valide se arătă compătimitoare. 

— Îţi înţeleg suferinţa, dar ce vrei să fac? Treburile de stat le 
revin bărbaţilor, soţilor noştri şi fiului meu. Lasă-i să se descurce 
singuri. Selim nu mi-ar fi permis niciodată să-i dau sfaturi 
referitoare la ginerii noştri, la fraţii săi şi chiar la copiii noştri. Aş 
putea cel mult să-l rog pe Soliman să fie mai indulgent cu soţul 
tău, dar nu aş îndrăzni niciodată să-i dictez ce să facă. 

— Crezi că o promisiune vagă m-ar putea linişti? strigă 
Kassem. Mustafa ar fi trebuit să fie mare-vizir. Şi o să aibă postul 
ăsta, chiar de va trebui să calc pe cadavre! 

leşi mânioasă, trântind uşa după ea. 

Sultana-valide fu năpădită de o mare tristeţe. Voise 
întotdeauna să menţină armonia printre ai săi. După veşnica 
agitaţie şi frământările sângeroase ce marcaseră domnia 
răposatului ei soţ, primii ani ai întronării lui Soliman i se păruseră 
o oază de linişte şi de cuviinţă. Acum, edificiul familial, 
reechilibrat cu atâta trudă, se prăbuşea sub ochii ei. Expulzarea 
lui Gulbahar, căderea lui Mustafa nu semnalau decât începutul 
unor noi tulburări. Hafsa Hatun îi dădea dreptate lui Malfiruz. 
Această situaţie nu era decât consecinţa intrării Roxelanei în 
viaţa fiului ei şi a ascensiunii irezistibile a lui Ibrahim. 

Şi totuşi, la început, fata asta îi inspirase simpatie. Sperase că 
Roxelana va neutraliza influenţa lui Ibrahim, dar mare îi fusese 
dezamăgirea când Kis/ar agasi o informase că, după avansarea 
lui Ahmed Paşa, Ibrahim primise postul de al treilea vizir şi 
conducerea poliţiei secrete. Sultana-valide îşi zise că, în pofida 
rezervei sale obişnuite, trebuia să intervină, să reacționeze, 


171 


- ROXELANA ŞI SOLIMAN - 


deschizându-i ochii fiului ei şi avertizându-l despre pericolul care 
îl ameninţa. Intuiţia ei nu era lipsită de temei. „Soliman a 
inaugurat cu inconştienţă epoca favoriţilor, se gândi ea. 
Slăbiciunea asta va avea consecinţe grave pentru imperiul 
nostru, care stăpâneşte regatele învecinate aşa cum Muntele 
Ararat domină câmpiile din jur. Viitorul mă sperie. Se adună 
norii. După Ibrahim şi Roxelana, se vor mai ridica şi alţi favoriţi, 
spre nenorocirea ţării noastre. Mă întorc spre tine, Allah, şi te 
implor să luminezi mintea fiului meu, fiindcă mai devreme sau 
mai târziu nebunia lui îşi va arăta roadele, şi ţara noastră va fi 
lovită de nenorocire...” 


Ibrahim dădu un mare ospăț pentru a sărbători ascensiunea la 
rangul de al treilea vizir. Era mândru şi fericit. Mândru, deoarece 
sultanul îi îngăduise să-şi păstreze funcţia de mare-maestru al 
Casei Imperiale, ceea ce însemna că voia să-l ţină lângă el, şi 
fericit, fiindcă dragostea pasionată pe care Soliman o avea 
pentru Roxelana nu îi răcise afecțiunea pentru fostul său favorit. 

Musafirii se înghesuiau în a-l copleşi cu laude, deoarece 
prietenia sultanului îi conferea o aură ce provoca respectul şi 
adulaţia. Printre oaspeţii săi era un personaj care contrasta pe 
deplin cu anturajul lui Ibrahim. Tânăr, frumos şi îmbrăcat 
italieneşte, el emana eleganţă, rafinament şi distincţie. Ochii săi 
oglindeau un plictis adânc. Lodovico Alois Gritti era fiul din flori al 
dogelui Andrea Gritti, fostul delegat al Veneţiei la 
Constantinopol, care avusese ghinionul să-i displacă Marelui Turc 
şi să stea câteva luni în închisoarea Edicule sau a Celor Şapte 
Turnuri, cum o numeau creştinii. Intre Ibrahim şi Alois Gritti 
exista o veche şi trainică prietenie. Gurile rele susțineau că 
afecțiunea dintre cei doi tineri ascundea nişte relaţii aparte. 
Senin, Ibrahim manifesta un dispreţ profund faţă de aceşti 
răuvoitori. 

Ahmed Paşa, invitatul său de onoare, sosi ultimul şi îşi sărută 
gazda, aşa cum cerea eticheta. Apoi se aşezară cu toţii, şi sclavii, 
îmbrăcaţi somptuos, aduseră măsuţe rotunde individuale, 
încărcate cu bucate rare şi scumpe şi cu feluri de mâncare 
rafinate, gătite după tratatele culinare cele mai savante. 

Ospăţul acesta mai sărbătorea inaugurarea unei frumoase 
reşedinţe pe care Ibrahim şi-o cumpărase nu atât pentru a locui 


172 


- MIRCEA BURADA ŞI VINTILĂ CORBUL - 


în ea, cât pentru a oferi recepții şi petreceri. În calitatea sa de 
mare maestru al Casei Imperiale, dispunea de un apartament la 
Yeni Serai, pe care îl păstra pentru a fi oricând gata să răspundă 
chemării augustului său prieten. 

Muzicanţii cântau piese vesele, ciupind coardele alăutelor, 
suflând în flaute şi bătând în tamburine; dansatoare pe jumătate 
goale îşi legănau şoldurile, îşi roteau pântecele şi se învârteau 
într-un ritm drăcesc; acrobaţi agili ca nişte maimuțe se 
rostogoleau, formau piramide omeneşti, se avântau la înălţimi 
vertiginoase şi apoi cădeau în picioare; prestidigitatorii îi uluiau 
pe oaspeţi cu scamatoriile lor. 

In timpul pauzelor, mesenii închinau toasturi şi îşi goleau 
cupele umplute cu sorbet sau vin. Beţişoare parfumate 
răspândeau miresme plăcute. Se povesteau anecdote, se făceau 
glume, se bârfea şi se comenta. 

Marele vizir Ahmed îi făcu complimente gazdei, apoi se 
retrase, însoţit de Suleiman Paşa, al patrulea vizir. Ahmed era 
înalt, subţire şi drept ca un lujer. Buhăit, de o obezitate 
maladivă, Suleiman trimitea cu gândul, dimpotrivă, la o minge 
de carne flască, urcată pe nişte picioare scurte şi strâmbe. Sub 
aspectul binevoitor şi chefliu se ascundeau isteţimea şi perfidia 
unui şarpe cu clopoței. 

Ajuns în curte, Ahmed sări în şa ca un tânăr. Suleiman trebui 
să se sprijine pe trei dintre sclavii lui, care îşi încovoiară spinările 
ca să-i slujească drept scară vie. Calul său, singurul în stare să-l 
ducă, era un cal masiv de tracţiune, cu gambe acoperite de păr 
abundent. Cei doi ieşiră din curte escortaţi de un detaşament de 
gărzi. 

— Ai văzut, frate, spuse Suleiman, rostind formula folosită 
între înalții demnitari, că la începutul mesei nu a rostit cuvintele 
ritualice, „In numele lui Allah”. 

— O fi uitat, spuse Ahmed pe un ton neutru. 

— Şi a uitat deopotrivă să spună la sfârşit: „li mulţumesc lui 
Allah”? continuă Suleiman. Şi apoi, vinul ăla servit fără nicio 
jenă... g 

— Recunoaşte că era excelent! zâmbi marele-vizir. Inălțimea 
Sa obişnuieşte şi el să bea. 

Deconcertat de replicile interlocutorului său, Suleiman nu mai 
insistă. Ajunse la concluzia că Ahmed nu avea încredere în el, 


173 


- ROXELANA ŞI SOLIMAN - 


ceea ce îl indispuse. Nu era oare mai bine să se apropie de 
Ibrahim? Ahmed nu era în stare să se elibereze de obiceiurile lui 
şi bănuia pe toată lumea... 


După miezul nopţii, toţi musafirii se retraseră, cu excepţia lui 
Alois Gritti, care savura vinul de Chios. 

— Te întorci la Yeni Serai? întrebă tânărul venețian. 

— Nu cred. Dacă vrei să rămâi aici peste noapte, stau şi eu cu 
tine. _ 

— M-am gândit mult la tine zilele astea, spuse Alois. În trecut, 
mi-ai făcut mari servicii fără să-mi ceri nimic în schimb. Datorită 
influenţei tale, sultanul a menţinut relaţii bune cu Serenissima 
Republică. Şi, la Veneţia, Consiliul celor Zece este convins că 
aceste rezultate au fost obţinute datorită mie. In cursul ultimei 
noastre întrevederi, tatăl meu mi-a mărturisit cu mândrie că sunt 
considerat drept cel mai bun reprezentant al său la 
Constantinopol. 

— Dar aşa şi este, Alois. 

— Ştiu ce-ţi datorez, Ibrahim. 

— Să zicem că am o oarecare simpatie faţă de venețieni. Sunt 
grec de origine, dar mama mea era venețiană. O adoram. 
Legăturile de sânge, Alois, sunt mai tari decât educaţia. 

— E rândul meu să-ţi fac un serviciu. 

— Cum aşa? 

— Ahmed vinde informaţii foarte scump plătite înţelepţilor din 
Consiliul Veneţiei. Bineînţeles, sunt la curent cu aceste 
operaţiuni. Poimâine, la miezul nopţii, un agent venețian îi va 
aduce o sumă mare de bani şi va pleca înapoi, ducând un mesaj 
din partea lui Ahmed către Enrico da Molin, care se ocupă la noi 
de Afacerile Externe. Poliţia voastră nu trebuie decât să se 
posteze în jurul locuinţei sale şi pasărea va cădea în plasă. 

Ibrahim umplu cu vin cupa prietenului său. 

— Imi faci un mare serviciu. Imi voi inaugura activitatea de şef 
al poliţiei secrete printr-o lovitură de proporţii. 

Un zâmbet frumos îi lumină faţa. Adăugă: 

— Mă roade curiozitatea! De ce îl dai de gol? 

— Ei bine, n-o să te mint. Unul dintre micii mei sclavi a fost 
răpit acum câteva săptămâni, şi mie nu-mi place să mi se fure 
ceea ce-mi aparţine. Am făcut investigaţii discrete şi la ora 


174 


- MIRCEA BURADA ŞI VINTILĂ CORBUL - 


actuală ştiu că el este autorul răpirii... Micile cauze au uneori 
efecte mari. Ai înţeles?... 

— Da! Şi nu te condamn. Vei fi răzbunat, dragul meu Alois, 
fiindcă te iubesc şi interesele noastre coincid... 


175 


- ROXELANA ŞI SOLIMAN - 


16 


întinsă pe o saltea groasă de catifea roşie, acoperită cu 
cearşafuri din mătase chinezească de un galben-deschis, 
Roxelana se zbătea, torturată de dureri sfâşietoare care îi 
măcinau pântecele. Cu chipul scăldat în sudoare, cu trupul 
năduşit tot şi cu ochii plini de lacrimi, se agăţă cu mâinile de 
saltea. Unghiile sfâşiau spasmodic cearşafurile. 

Chira Esther, moaşa evreică, îi tampona cu blândeţe chipul cu 
o batistă. 

— Trece, porumbiţo! Trece! Gândeşte-te la fericirea care te 
aşteaptă! Să aduci pe lume o făptură a Domnului, plăpândă şi 
drăgălaşă, o fiinţă micuță care va ajunge cândva un mare prinţ. 
Chiar şi o fată ar fi binevenită, comoara mea. O fată cuminte şi la 
locul ei are mai multă grijă de părinţii ei decât un băiat care nu 
visează decât la război, care aleargă după femei şi îşi neglijează 
mama. 

Chira Esther îi vorbea încet şi cu blândeţe, ca să o facă să uite 
de suferinţă. 

Roxelana scoase un țipăt ascuţit, sfâşietor, care o făcu să 
tresară pe doamna Rebia, aflată la căpătâiul ei. Cu o mână 
tremurândă, ea îi mângâia părul revărsat pe pernă. Nu avusese 
niciodată copii, şi spectacolul oferit de Roxelana, care se 
zvârcolea şi urla ca în chinurile iadului, îi tăia răsuflarea. 

O domolire trecătoare a durerilor îi îngădui favoritei să 
deschidă ochii şi să privească, rătăcită, în jur. O văzu pe moaşă 
aplecată peste pântecele ei, pe doamna Rebia care plângea, 
sclavele care se agitau, aducând apă caldă, prosoape şi tot soiul 
de amulete hărăzite să o apere de rău. _ 

— Un fiu!... Vreau un fiu! murmură ea. lnălţimea Sa are nevoie 
de un fiu! 

Roxelana scrâşni din dinţi. Un nou junghi, de o violenţă 
extremă, o făcu să urle. Indura un martiriu. 

— Fă ceva, Esther! Nu mai pot! 

— Nu mai e mult, îngeraşule! Ţi-o jur! Şi mai ales să nu-ți fie 
frică! Sunt lângă tine! Am adus pe lume milioane de copii fără 
niciun accident! 

Uşa se deschise şi silueta corpolentă a lui K/s/ar agasi se ivi în 


176 


- MIRCEA BURADA ŞI VINTILĂ CORBUL - 


prag. O privi îndelung pe Roxelana, după care se apropie de ea şi 
îi zâmbi cu bunătate. 

— Puţină răbdare, prinţesa mea frumoasă! Totul va fi bine! 
Puţină răbdare! 

Roxelana îi prinse cu un gest convulsiv mâna cu degete 
groase, împodobite cu inele. 

— Jură-mi c-o să-i înnozi cordonul ombilical! Nu-l lăsa să-şi 
piardă sângele, ca pe nou-născutul lui Kassem! 

— Ei haide, micuța mea Roxelana, am venit ca să veghez 
asupra ta şi a copilului tău! Nimeni, în afară de mine şi de Chira 
Esther, nu va îndrăzni să-l atingă! Nimeni! Trebuia să particip în 
dimineaţa asta la o întrunire a Divanului, dar am lipsit ca să 
veghez asupra ta şi a copilului tău! 

Şi, spunând acestea, se lăsă să cadă pe un scaun. 

Un strigăt strident, jalnic răsună din nou. Lividă, Roxelana îşi 
muşcă buzele. 

— Ajută-mă, Esther! Ajută-mă! 


Sultanul prezida întrunirea Divanului, dar abia reuşea să-şi 
ascundă neliniştea. Ar fi preferat să fie la Eski Serai, alături de 
Roxelana, să o încurajeze, să-i spună că o iubeşte, să o ţină de 
mână şi să-i vorbească de copilul lor. Prezenţa lui ar fi fost însă 
nepotrivită. Naşterea era o treabă a femeilor. 

Domul acoperit cu aur oglindea lumina sfeşnicelor. Pereţii 
lambrisaţi cu lemn preţios încrustat cu nestemate scânteiau. 
Fântâna arteziană de cristal de Murano răspândea o răcoare 
înmiresmată. |n ambianța aceasta tăcută şi somptuoasă, urma 
să se producă o lovitură de teatru. 

Aşezat pe tron, Soliman îl privea curios pe Ahmed Paşa, care 
citea un raport despre aprovizionarea oraşului. Expunerea seacă 
şi plină de cifre îl interesa prea puţin. De la înaintarea sa la 
rangul de mare-vizir, Ahmed dobândise o strălucire care îi sporea 
orgoliul şi aroganţa. Fostul şef al poliţiei savura imensa putere pe 
care o căpătase în ultima vreme. 

Soliman uită pentru câteva clipe de Roxelana. Anticipa cu un 
soi de voluptate reacţiile lui Ahmed când avea să i se smulgă 
masca. Sultanul îl pândea ca un leu care îşi pândeşte prada, 
ştiind că aceasta nu are cum să-i scape. 

Ca să-şi susţină argumentele, Ahmed îşi deschise portofelul 


177 


- ROXELANA ŞI SOLIMAN - 


din piele roşie de Cordoba, pentru a scoate un document. 

Soliman îşi ridică mâna împodobită cu inele ce scânteiau 
puternic. 

— Ajunge, Ahmed! 

Apoi îi făcu semn lui Ibrahim, care se apropie de el şi, după ce 
făcu o reverență adâncă, îi înmână un pergament. La vederea 
sa, chipul marelui-vizir fu cuprins de o paloare nespusă. Soliman 
luă mesajul, îl desfăcu şi îl puse sub ochii lui Ahmed. 

— Recunoşti scrisul ăsta? 

Marele-vizir făcu un efort de-a se stăpâni. 

— Eu l-am scris. N-am nimic de ascuns. Vreau să câştig 
încrederea Marilor inţelepţi, care ne-au făcut deja în trecut 
servicii importante. 

— Şi banii pe care i-ai primit? 

Calmul îngheţat al sultanului era mai înspăimântător decât o 
explozie de mânie. Demnitarii simţiră că îi trec fiorii. Cei mai 
mulţi dintre ei primeau cadouri scumpe, dar aveau grijă să nu fie 
prinşi cu mâţa în sac. Toţi cunoşteau iscusinţa lui Ahmed, care îşi 
ascundea operaţiunile dubioase sub o respectabilitate aparentă. 
Abia ajuns în vârful administraţiei, cădea ca un novice. 

Marele-vizir continuă pe un ton ferm: 

—O rog pe lnălţimea Voastră să-mi îngăduie să-i dau 
explicaţiile care îmi justifică purtarea. Ţin la dispoziţia Inălţimii 
Voastre toată corespondenţa pe care am purtat-o cu Marii 
inţelepţi ai Veneţiei. Activitatea mea din trecut, pe care 
Inălţimea Voastră a apreciat-o mult, este o garanţie... 

Soliman îl întrerupse cu un gest. Cuvintele sale căzură grele şi 
seci ca nişte palme. 

— Mi-ai înşelat încrederea, Ahmed! Pedeapsa hărăzită 
demnitarilor care vând secretele ţării lor şi primesc subsidii din 
străinătate este simplă şi expeditivă: îşi pun capul pe butuc! 

Ferhat Paşa urmărea stupefiat scena. Căderea lui Ahmed îi 
răpea un prieten. Numit de puţin timp beilerbeiul Anatoliei, el se 
bizuia pe protecţia marelui-vizir pentru a putea jefui în voie 
populaţia pe care o guverna. 

Sultanul vorbi cu severitate: 

— Ahmed, dă-mi sigiliul imperiului! Nu mai eşti demn să-l ţii! 

Cu o mână tremurătoare, paşa scoase sigiliul din teaca prinsă 
la cingătoare, apoi îngenunche la picioarele sultanului şi îi 


178 


- MIRCEA BURADA ŞI VINTILĂ CORBUL - 


înmână semnul atotputerniciei sale. Îşi pierduse toată trufia. 

— Sunt nevinovat, Înălţimea Voastră! Dumnezeu mi-e martor! 
N-am avut decât un ţel în viaţă: să lucrez spre gloria Inălţimii 
Voastre şi pentru binele imperiului! spuse el cu un glas frânt de 
durere. 

Padişahul se întoarse spre prietenul său care aştepta, 
nemişcat. 

— Ibrahim, îţi încredinţez sigiliul imperiului şi funcţia de mare- 
vizir. Toţi supuşii mei, de la cei mai mari şi până la cei mai umili, 
trebuie să dea ascultare voinţei tale ca şi cum ar fi a mea! 

Membrii Divanului păliră. Gestul de a atribui unui personaj 
tânăr şi mediocru al Casei Imperiale cea mai mare demnitate din 
stat echivala cu o insultă deliberată la adresa sfetnicilor cu 
vechime. Tânărul acesta cu caş la gură nu avea alt merit decât 
acela de a fi răsfăţatul sultanului. 

Ibrahim se prosternă la picioarele lui Soliman. 

— Mă tem, Înălţimea Voastră, că această funcţie e prea grea 
pentru mine. 

— Modestia ta îţi face cinste, Ibrahim! Vei fi la înălţimea 
încrederii mele! 

Soliman îi aruncă o privire dispreţuitoare lui Ahmed, apoi făcu 
semn la doi ofiţeri din gardă care stăteau de o parte şi de alta a 
uşii. 

— Luaţi-l! 

Ofițerii se apropiară de fostul mare-vizir să-l aresteze, când 
uşa se deschise şi, cu faţa luminată de un zâmbet larg, kislar 
agasi intră, gâfâind şi înaintă aproape alergând spre sultanul 
căruia îi sărută tivul mantiei. 

— O veste fericită, înălţimea Voastră! Allah v-a binecuvântat 
cu un fiu! Trăiască augustul nostru padişah! Trăiască micul prinţ! 

Soliman avu senzaţia că cerul se deschidea şi că sala este 
inundată de o lumină divină. Demnitarii îl aclamară. 

— Viaţă lungă împăratului nostru mult-iubit! strigă Ahmed, cu 
un entuziasm suspect. Trăiască micul prinţ urmaş al lui Osman, 
gloriosul întemeietor al dinastiei noastre! 

Soliman îşi cobori privirea spre el. 

— Naşterea fiului meu va fi sărbătorită aşa cum se cuvine! 
Toţi supuşii mei sunt invitaţi să-mi împărtăşească bucuria! Te 
iert, Ahmed! Mulţumeşte-i micului prinţ pentru clemenţa mea! 


179 


- ROXELANA ŞI SOLIMAN - 


Duceţi-vă! le porunci ofiţerilor, care se întoarseră la locul lor. Îţi 
acord o nouă misiune, guvernarea Egiptului. Sper că vei şti să-ţi 
răscumperi păcatele. Nu vei mai putea să te întorci însă la 
Constantinopol fără permisiunea mea specială. Mâine, te vei 
prezenta la noul tău post! Acum, du-te! 

Ahmed făcu o reverență şi apoi se retrase rumegându-şi furia. 
Soliman puse mâna pe umărul favoritului său. 

— Plec la Eski Serai, Ibrahim. La întoarcerea mea, vreau să fie 
pregătit un mare ospăț! Toţi demnitarii prezenţi la 
Constantinopol vor fi musafirii mei! Mai vreau şi ca poporul şi 
armata să se distreze şi să-mi împărtăşească bucuria! Inceputul 
noii tale funcţii coincide cu naşterea fiului meu! E o întâmplare 
fericită sau un semn al destinului? 

Soliman cobori de pe tron şi, cu un pas rapid, străbătu sala, 
aclamat de demnitarii care în adâncul inimii lor erau cât se poate 
de mohorâţi. 


Kislar agasi însoțea escorta sultanului, cravaşându-şi întruna 
calul alezan care nu era obişnuit cu o asemenea alură. Trupul 
său obez tresălta în ritmul galopului, încât era nevoit să se agaţe 
de grumazul calului, suferind chinurile iadului. Faptul de a fi 
prezent când stăpânul lui avea să intre în odaia favoritei sale, 
devenită în sfârşit mamă, era privilegiul său. Kis/ar agasi era din 
ce în ce mai sigur că făcuse o afacere bună asociindu-şi propriile 
sale interese cu ale Roxelanei. 

Ajuns la Eski Serai, Soliman sări de pe cal şi, renunțând la 
mersul său obişnuit, grav şi maiestuos, urcă două câte două 
treptele de la intrare şi se năpusti în goană pe coridoarele goale. 
Îşi domoli pasul când se apropie de odaia Roxelanei, ca să nuo 
sperie. Sclavele care se aflau în vestibul se prosternară, 
surprinse de vizita aceasta neaşteptată. Soliman se strecură 
neauzit la Roxelana şi îngenunche lângă pat. Radiind de bucurie, 
îi luă tandru mâinile şi i le sărută. 

— M-ai făcut cel mai fericit muritor, steaua mea de dimineaţă! 

Lacrimi de fericire aburiră ochii Roxelanei. 

— Unde e? Vreau să-l văd! strigă Soliman. 

Chira Esther luă cu delicateţe nou-născutul din leagănul lui de 
argint şi i-l arătă sultanului, care vru să-l ia în braţe; se abţinu 
însă, de teamă să nu-i facă vreun rău făpturii acesteia plăpânde, 


180 


- MIRCEA BURADA ŞI VINTILĂ CORBUL - 


de o urâţenie adorabilă. Înfăşat în mătase, micul prinţ ţipa cu un 
glas subţire, dar strident. 

— Are o personalitate puternică! exclamă sultanul încântat. 
Ştie ce vrea şi o cere imperativ! 

Soliman se întoarse spre Roxelana. 

— In noaptea asta, oraşul va fi iluminat de focuri de artificii. 
Toţi locuitorii capitalei ne vor împărtăşi bucuria şi vor cinsti 
ridicarea ta la rangul de mamă a unui prinţ imperial. De acum 
înainte, vei purta titlul de cadână-sultană, deoarece îmi recunosc 
fiul şi îi acord toate drepturile şi privilegiile cuvenite poziţiei lui. 

Sărută fruntea şi obrajii Roxelanei. 

— Va purta numele de Mehmed, în amintirea gloriosului său 
înaintaş care a cucerit Constantinopolul! Fie ca Allah să-l 
binecuvânteze pe fiul nostru Mehmed, aşa cum eu te 
binecuvântez pe tine, Roxelana, pentru marea bucurie pe care 
mi-ai făcut-o! Spune-mi ce vrei! Meriţi tot ce e mai frumos, mai 
nepreţuit! Spune! Îţi voi împlini visurile cele mai nebuneşti! 

Era atât de fragilă, de vulnerabilă şi în acelaşi timp atât de 
fascinantă, încât simţi nevoia să o strângă în braţe. Işi înfrână 
însă înflăcărarea. Roxelana îi zâmbi cu o drăgălăşenie care îl 
tulbură. 

— Nu îndrăznesc să-ti cer o favoare... 

— Vrei luna de pe cer? Ţi-o aduc pe o tipsie de aur! 

Ezită câteva clipe, apoi continuă cu o voce slabă: 

— Aş vrea să ies puţin din palat. Să văd din nou zarea, spaţiile 
întinse, râurile cu ape şopotitoare, pădurile cu arbori drepţi ca 
nişte coloane. Să răscolesc cu paşii mei pământul acoperit de 
frunze uscate, să le aud foşnetul blând. Să urmăresc cu privirile 
cerbii şi căprioarele care aleargă în libertate, mistreţii care 
gonesc printre tufişuri, lupii şi iepurii, veveriţele care se caţără 
cu agilitate pe crengi... 

Soliman o asculta, perplex, ca şi cum nu ar fi înţeles sensul 
vorbelor ei. 

— Poporul meu a părăsit ţinuturile sălbatice din Asia 
strămoşilor noştri şi a cucerit lumea civilizată şi rafinată a 
bizantinilor ca să se bucure de luxul, somptuozitatea şi bogăţiile 
occidentale. Eşti stăpâna acestui palat! |n grădinile acestea 
superbe cu alei perfect aliniate şi împodobite cu arteziene 
frumoase de marmură sunt căprioare şi păuni, lebede şi gazele, 


181 


- ROXELANA ŞI SOLIMAN - 


păsări tropicale şi câini de rasă... Dacă vrei, o să-ţi fac un parc cu 
elefanţi, lei şi tigri... 

— Lei şi tigri lipsiţi de libertate, care, vai, vor pieri în cuştile 
lor... 

Soliman sărută din nou mâna Roxelanei. 

— O să mă gândesc la ce mi-ai spus. Aş fi preferat să-mi ceri 
comorile reginei din Saba sau veniturile unei provincii bogate... 

Ochii Roxelanei se umplură de lacrimi. 

— Nu te mai gândi! Era doar un moft, o copilărie! Să vorbim 
mai degrabă de fiul nostru! 

Soliman se însenină. Privirile i se opriră cu tandreţe asupra 
chipului atât de frumos şi de pur al Roxelanei. Ea îi înţelese 
încurcătura. Libertatea pe care o dorea cu înflăcărare provoca 
dificultăţi de  nerezolvat. O simplă plimbare în exteriorul 
haremului căpăta proporţiile unei afaceri de stat. Dar sămânţa 
sădită avea să dea roade. Era sigură de asta... 


Soliman rămase până la amiază la căpătâiul soţiei sale, apoi 
se întoarse, euforic, la Yeni Serai, unde prânzi împreună cu 
Ibrahim, care era nerăbdător să-i vorbească despre primele sale 
experienţe de mare vizir, să-i raporteze dezbaterile Divanului şi 
deciziile luate. După câteva fraze însă îşi dădu seama că sultanul 
nu îl asculta. Absorbit de gândurile sale, acesta devora felurile 
de mâncare care îi erau puse unul câte unul în faţă. 

— Ce spuneai? exclamă Soliman, tresărind de parcă Ibrahim îl 
trezise dintr-un vis. 

— Spuneam de întrunirea de astăzi şi... 

Sultanul îl întrerupse cu un gest. 

— Nu-i nicio grabă! Sunt sigur că te-ai descurcat bine. 

Rustem, frumosul paj, le turnă vin în cupele de aur încrustate 
cu diamante. Genele-i lungi, plecate cu modestie, îi dădeau un 
aer virginal. 

— Cum te cheamă? îl întrebă Soliman, după ce îşi bău vinul cu 
înghiţituri mici. 

— Rustem, Înălţimea Voastră! 

intrebarea pusă de stăpânul său îi provocă lui Ibrahim o 
oarecare dezamăgire. Soliman se interesa rareori de paji. 
Prietenul său din copilărie părea să îi fie de ajuns. 

Adolescentul umplu din nou cupa sultanului. Inima îi bătea 


182 


- MIRCEA BURADA ŞI VINTILĂ CORBUL - 


nebuneşte. În sfârşit, padişahul îl băgase în seamă. Era un 
început. Dar începutul acesta trebuia să aibă o urmare. Nu 
depindea decât de el să facă imposibilul ca să iasă din rândul 
slujbaşilor umili şi să devină un personaj important ca Ibrahim. 
Pentru aceasta însă trebuia să fie primit în patul sultanului. Şi 
avea să ajungă acolo, chiar de-ar fi trebuit să mute munţii din 
loc. 

— Un sorbet! porunci Soliman. 

Rustem se năpusti în oficiu şi se întoarse cu o tavă pe care se 
aflau două ceşti de porțelan chinezesc. Băutura răspândea o 
mireasmă pătrunzătoare. Fruntea lui Ibrahim se întunecă. 
Rüstem uzurpase atribuţiile servitorului de sorbeturi. Incălcarea 
acestei reguli ar fi trebuit pedepsită, dar sultanul, care observase 
manevra, zâmbi amuzat. 

— Ce zel! 

— AŞ zice mai degrabă exces de zel! replică Ibrahim, 
nemulţumit. 

— Nu trebuie să te superi pe el. La vârsta lui, şi noi am făcut 
destule prostii. Ai dat ordinele pentru petrecerea de diseară? 

— Bineînţeles! Vor fi focuri de artificii şi sărbătoare publică. 
Mâine dimineaţă, slujba religioasă va avea loc la Sfânta Sofia în 
prezenţa tuturor demnitarilor Curţii. Desfăşurare de trupe, 
paradă militară, în sfârşit, tot ceremonialul. O să-ţi arăt 
programul după-masă. 

— Mă bizui pe tine. Acum o să mă odihnesc puţin. Emoţiile din 
dimineaţa asta m-au cam zdruncinat. Nu ai cunoscut niciodată 
bucuria de a fi tată. Ti-o doresc cât mai curând. Acum, că eşti 
mare-vizir, e momentul să-ţi întemeiezi o familie. M-am gândit 
deja la o căsătorie potrivită pentru tine. 

— Singura mea familie eşti tu, Soliman! 

— ţi cunosc sentimentele, Ibrahim. 

Sultanul se ridică şi se îndreptă spre camera lui, precedat de 
patru paji însărcinaţi să-l dezbrace. Printre aceştia, se afla şi 
frumosul Rustem. 

„Puştiul ăsta şi-a ales prost momentul, îşi zise Ibrahim. Acum 
Soliman are alte griji pe cap.” 

Sultanului îi plăcea să facă o mică siestă după-amiaza. De 
data aceasta însă, nu putea adormi. Se gândea la Roxelana, la 
fiul lor. li mulţumi lui Allah că i-a dăruit o bucurie atât de mare. 


183 


- ROXELANA ŞI SOLIMAN - 


Simţea nevoia să se mişte, să-şi cheltuiască preaplinul de 
energie. O mică plimbare călare în împrejurimile oraşului avea 
să-i facă bine. Printr-o asociaţie de idei, îşi aminti de dorinţa 
Roxelanei de a ieşi din harem. „Femeia asta nu e lipsită de 
îndrăzneală, se gândi el. Nu s-a adaptat încă la datinile noastre. 
Dar o să vină şi asta. Ei, dar toate gândurile astea mi-au alungat 
de tot somnul.” 

In timp ce pajii îl ajutau să-şi îmbrace mantia căptușită cu lână 
de hermină, îşi aminti că nu mai inspectase şcoala de icioglani 
de dinaintea plecării spre Rhodos. In mod normal, le dedica în 
fiecare săptămână câteva ore. Acorda întregul său interes 
tinerilor paji care constituiau pepiniera demnitarilor imperiului. 
Din rândurile lor ieşeau marii-viziri, generalii, beilerbeii şi 
totodată favoriţii anumitor înalţi funcţionari cu gusturi aparte. 
Soliman nu găsea nimic condamnabil în privinţa acestor 
preferinţe pe care ulema moralişti le stigmatizau cu severitate. 
Adoptând moravurile şi ceremonialul Bizanțului, căpeteniile 
otomane se ataşaseră în mod deosebit de aceste distracţii 
rafinate, necunoscute foştilor nomazi turcomani, grosolani şi 
primitivi. Doar Roxelana fusese în stare să-i dezvăluie 
padişahului voluptăţile şi plăcerile pe care le poate oferi o femeie 
împlinită. Insă, în pofida dragostei pe care o avea pentru ea, 
trupurile proaspete ale adolescenților continuau să-l aţâţe. Nu 
considera că o înşală pe Roxelana când se deda amorului 
grecesc. Aceste relaţii dintre bărbaţi păstrau un caracter viril, 
războinic şi nu uzurpau cu nimic drepturile conjugale. 

— Aduceţi-mi calul! îi porunci şambelanului. Escorta mea va fi 
redusă la minimum! Inainte să plec, voi inspecta şcoala! 

Apariţia sultanului printre pajii care se aflau în sala de sport 
provocă o oarecare tulburare. Eunucii albi care asigurau 
instruirea şi disciplina icioglanilor erau ajutaţi de militari, jurişti şi 
oameni de litere. Pajii primeau o educaţie completă care le 
permitea să facă o bună impresie în lumea în care urmau să 
ocupe cele mai înalte posturi. Cei care nu reuşeau să se ridice la 
un nivel satisfăcător erau transferați în corpul ienicerilor sau al 
spahiilor. Acei care treceau de cele mai grele examene erau 
admişi în Casa Imperială, fapt care le deschidea cele mai 
atrăgătoare perspective. 

Soliman se aşeză pe un tron aurit pus pe o estradă, care îi 


184 


- MIRCEA BURADA ŞI VINTILĂ CORBUL - 


oferea o privire de ansamblu asupra pajilor care executau 
exerciţiile de gimnastică. Le admiră priceperea, agilitatea şi 
frumuseţea siluetei. In partea dreaptă a sălii, cei mai tineri îşi 
cultivau musculatura la barele paralele. 

Inima lui Soliman se bucură la vederea lui Mustafa, micul prinţ 
moştenitor, care, la zece ani, executa cu precizie exerciţiile cele 
mai dificile. 

— Fiul meu e bine înzestrat, aprecie sultanul, încântat. 

işi reproşă faptul că îl neglijase. Era prima oară când îl vedea 
de la întoarcerea din Rhodos. Acaparat de Roxelana, aproape că 
uitase de existenţa lui. Dezgustul faţă de Gulbahar nu trebuie să 
îl influenţeze în privinţa lui Mustafa. 

Apoi zâmbetul care îi lumina faţa dispăru. Legea fratricidului îi 
reveni în memorie. Ca să-şi păstreze puterea care îi revenea de 
drept, Mustafa va trebui să-şi ucidă fratele vitreg mai mic. O 
sudoare rece îi năpădi fruntea. Recunoştea temeiul fratricidului, 
dar de data aceasta era vorba de fiul Roxelanei. Imaginaţia îi 
zămisli o viziune oribilă. Mehmed, adolescent, se zbătea în 
mâinile muţilor seraiului, care îi petreceau şiretul în jurul gâtului. 
Soliman se forţă să alunge această halucinație. Mustafa nu era 
deocamdată decât un copil nevinovat care se antrena la bare 
paralele, iar Mehmed un sugar care abia deschidea ochii într-o 
lume crudă. 

Se uită din nou la Mustafa, care evolua suplu la bare, vrând să 
fie demn de tatăl lui. Eforturile băiatului îl înduioşară. Işi propuse 
să-l ia la ospăţul din seara aceasta, în ciuda vârstei sale fragede. 
Apoi se întrebă dacă nu era necuviincios ca fiul său să participe 
la o ceremonie care sărbătorea naşterea fratelui său mai mic, pe 
care cândva va fi obligat să-l execute. Era o fatalitate pe care nu 
o putea împiedica nimeni, şi cu atât mai puţin el, sultanul. 

Inainte de a pleca, Soliman îl chemă pe Mustafa, îl mângâie pe 
obraz şi îl sărută pe frunte. 

— Sunt mândru de tine, fiule! 

In ochii micului prinţ se citea încântarea. Mustafa era frumos 
şi bine făcut. Soliman descoperi o oarecare asemănare cu 
Gulbahar, ceea ce îi mai răci entuziasmul. Nu, hotărât lucru! 
Moştenitorul său nu va participa la ospăț. La zece ani, trebuia să 
se culce devreme. Işi dădu seama cu o uşoară stânjeneală că 
voise să găsească un pretext ca să îl îndepărteze. 


185 


- ROXELANA ŞI SOLIMAN - 


— Pe curând, Mustafa! 

Soliman plecă. Mâine dimineaţă, devreme, se va duce să îi 
vadă pe Roxelana şi pe micul Mehmed, şi ea îl va ajuta să uite de 
problema lui de conştiinţă. 


186 


- MIRCEA BURADA ŞI VINTILĂ CORBUL - 


17 


Pentru Soliman, zilele şi nopţile se scurgeau senine, blânde şi 
liniştite. Fericirea sa înfrumuseţa urâţenia iernii, negurile şi 
viscolele sale. Ceaţa densă căpăta nuanţe sidefii, zăpada 
devenea un strat de argint, viscolele şi vântul cântau, lungimea 
nopţilor prelungea plăcerile şi voluptăţile, iar zilele scurte, 
strivite între umbrele zorilor şi cele ale serii, i se păreau cu atât 
mai preţioase. 

Căpătase obiceiurile unui orăşean înstărit, care nu avea 
nevoie să muncească şi care îşi petrecea marea parte a timpului 
lângă soţia unică şi adorată. Dragostea lor exclusivă era 
asemănătoare unui văl luminos şi diafan care îi punea la adăpost 
de restul lumii. K/s/ar agasi veghea să nu fie deranjati. 

Dar, în afara cercului lor magic, fericirea aceasta neumbrită de 
nimic provoca critici. Padişahul îşi neglija treburile de stat. 
Incetase să mai prezideze întrunirile Divanului. Trecuseră luni 
întregi fără ca el să mai fi inspectat unităţile militare sau să fi 
vizitat oraşele din apropierea capitalei, ceea ce tatăl său nu 
uitase niciodată să facă. Doar vineri, zi de sărbătoare pentru 
musulmani, se ducea cu mare pompă să se roage la moscheea 
Sfânta Sofia, defilând în mijlocul unui cortegiu alcătuit din trupe 
în ţinută de gală şi încadrat de soldaţi din gardă cu căşti 
împodobite cu pene înalte. Aceştia alcătuiau un fel de zid în 
mişcare care îi împiedica pe oamenii strânşi de fiecare parte a 
străzii să-şi vadă suveranul. Intors la Yeni Serai, sultanul oferea, 
conform protocolului, un ospăț demnitarilor imperiului. Fiind 
mereu nerăbdător să se întoarcă la Eski Serai, lângă Roxelana, 
renunţase să mai dea banchete. 

La Constantinopol, oamenii de rând, care nu îi cruţau pe înalții 
demnitari atunci când aceştia nu se conformau tradiţiilor, îl 
numeau în batjocură „bărbatul cu o singură femeie”. Pentru 
turci, care aveau un cult al virilităţii, al superiorității masculului 
asupra femeii, comportamentul lui Soliman faţă de Roxelana 
friza sacrilegiul. Ei nu concepeau ca un sultan care are la 
dispoziţia sa sute de odalisce tinere şi frumoase poate să le 
neglijeze din dragoste pentru o femeie, oricare ar fi calităţile 
acesteia. Până şi ienicerii, cei mai disciplinaţi soldaţi ai 


187 


- ROXELANA ŞI SOLIMAN - 


imperiului, începeau să murmure. 

Orbit de pasiunea lui pentru Roxelana, Soliman îi cedase 
practic puterea marelui-vizir, care beneficia de întreaga sa 
încredere. Colegii lui Ibrahim, roşi de invidie, îi condamnau 
tinereţea şi lipsa de experienţă, dar nu îndrăzneau să îl critice în 
fata sultanului. 

Spre surprinderea tuturor celor care îl pândeau în aşteptarea 
unui pas greşit, noul mare-vizir conducea treburile imperiului cu 
o siguranţă uluitoare. 

Inainte de plecarea lui Ahmed în Egipt, Ferhat Paşa îi făcuse o 
vizită secretă şi îl asigurase că beneficiază pe mai departe de tot 
sprijinul lui. 

— Ca şi tine, frate, sunt ultragiat de suficiența şi de trufia 
acestui homosexual imperial, care îşi arogă puterile unui 
vicesultan. În tinereţea mea, am învăţat că puterea otomană se 
bazează pe trei stâlpi: armata, administraţia şi religia. Astăzi, cei 
trei stâlpi sunt: Roxelana, Ibrahim şi Soliman. Observă, te rog, 
frate, că sultanul e ultimul de pe listă! 

Apoi adăugase: 

— li înţeleg amărăciunea, Ahmed. Dar timpul lucrează în 
favoarea noastră. Ibrahim şi turma lui de intriganţi vor fi 
măturaţi de furtuna mâniei noastre. 

Ferhat îşi coborâse glasul: 

— Pereţii au urechi. Ascultă-mă bine, frate! Aici, la 
Constantinopol, se pregătesc evenimente importante. lenicerii 
sunt prelucraţi de oamenii mei. Aga lor îmi este prieten. Când 
roadele vor fi coapte, vom trece la acţiune. lenicerii se vor ridica 
împotriva lui Soliman. În Egipt, tu trebuie să-ţi pregăteşti trupele 
să se revolte simultan cu ale noastre. Simultaneitatea mişcărilor 
ne va asigura victoria asupra lui Soliman şi a drăgălaşului său. O 
dată ce sultanul va fi răsturnat de la putere şi noi îi vom lua 
locul, ne vom împărţi domeniile. Tu vei lua Egiptul şi Orientul 
Mijlociu, iar eu voi păstra Anatolia şi Rumelia. E echitabil, nu-i 
aşa? 

Ibrahim auzise despre acest conciliabul, fără a-i cunoaşte 
subiectul. Vechea prietenie dintre cei doi demnitari putea furniza 
o explicaţie plauzibilă: o discuţie inofensivă de rămas-bun 
înaintea unei despărţiri îndelungate. 

Dar tânărul Ibrahim era înzestrat cu o intuiţie care avea să-l 


A 
| 


188 


- MIRCEA BURADA ŞI VINTILĂ CORBUL - 


slujească din nou. Cunoscând reputaţia lui Ferhat, el puse pe 
urmele lui câteva „umbre” care nu îl mai slăbiră. 

Cumnatul sultanului observă că era urmărit şi reacţionă în 
consecinţă. Discuţiile lui Ferhat cu prietenii săi, demnitari ca şi 
el, se desfăşurară în sala Divanului şi în cursul unor recepții 
oficiale. Cuvintele schimbate cu aceste prilejuri nu puteau fi 
auzite. Prevăzător, Ibrahim îi propuse sultanului îndepărtarea lui 
Ferhat din Constantinopol. Soliman, care îl detesta pe acest 
cumnat renumit pentru perfidia sa, îi acceptă sugestia. 

— Ocupă-te de problema asta, Ibrahim! Ai mână liberă! 

Marele-vizir găsi o soluţie elegantă. Il rechemă la 
Constantinopol pe Kassim Paşa, beilerbeiul Anatoliei, şi îl înlocui 
cu Ferhat. Deşi înfuriat de această avansare care îi strica 
socotelile, Ferhat se supuse şi se instală la Amasia, unde se afla 
reşedinţa misiunii sale. 

Increzător în Ibrahim, care prelua energic frâiele guvernării, 
sultanul se lăsă în voia plăcerilor pe care i le dăruia Roxelana. Işi 
petrecea aproape fiecare zi la Eski Serai. Pentru a-şi ascunde 
absenţele de la Yeni Serai, puse ca în sala Divanului, în partea 
superioară a peretelui opus intrării, să se facă o fereastră 
zăbrelită de unde putea urmări întrunirile consiliului fără a fi 
văzut. Nimeni nu se lăsă păcălit, dar aparențele erau astfel 
salvate. 

Marele-vizir era copleşit de onoruri. Deţinea sigiliul imperial — 
fapt excepţional — un stindard? cu şase cozi de cal, cu una mai 
puţin decât al sultanului. Sangiacbeii — sau coloneii — aveau 
dreptul la o coadă, beilerbeii — sau generalii-colonei — arborau 
două sau trei cozi, iar vizirii, patru. N 

Ibrahim dispunea de o autoritate considerabilă. In aceeaşi 
calitate cu sultanul, el putea să comande armatele, să ordone 
executarea miniştrilor, ambasadorilor şi criminalilor, să promulge 
legi, să facă dreptate cu ajutorul acelor ulema, jurişti de mare 
prestigiu, să trateze cu puterile străine şi să-l reprezinte pe 
sultan în timpul absenței acestuia. 

Se întreba deseori dacă, prin acest val de promovări, onoruri 
şi înzestrări, Soliman nu încerca să se răscumpere pentru locul 


2 Pierzându-şi în cursul unei bătălii stindardul, unul dintre primii sultani 
ai dinastiei Osman tăiase cu sabia coada unui cal, o legase de vârful 
lăncii sale şi le strigase soldaţilor să-l urmeze (n.a.). 

189 


- ROXELANA ŞI SOLIMAN - 


din ce în ce mai mare pe care i-l acorda în inima lui Roxelanei, în 
detrimentul prietenului său. 

Spre deosebire de predecesorii lui însă, el nu se temea de 
destituire, nici de condamnarea la moarte, deoarece sultanul 
jurase în faţa lui Dumnezeu că îi acordă imunitate absolută: 
„Atâta vreme cât trăiesc eu, tu nu vei fi ucis, indiferent de 
împrejurări...” 


Mehmed, bebeluşul vioi, delicat şi fermecător, îl încânta pe 
Soliman, care îl aşeza pe genunchii săi şi îl mângâia. | 

— E blând ca un miel, băieţelul ăsta al meu! li lipseşte 
ferocitatea strămoşului său Mehmed al II-lea! spunea el râzând. 

— Are tot timpul să ajungă aşa, răspundea Roxelana, privind 
cu mândrie şi dragoste micuța făptură care îi dăruise, pe lângă 
bucuria de a fi mamă, poziţia de invidiat de cadână-sultană. Va fi 
mare, puternic şi strălucitor ca tine! adăugă ea. 

Soliman descoperise în fiul lui o jucărie de care nu reuşea să 
se sature. In schimb, Roxelana încetase să mai fie jucăria 
sultanului şi îşi dezvăluia treptat temperamentul aprins şi 
combativ. Spiritul de independenţă şi francheţea ei aveau de ce 
să descumpănească. Schimbătoare ca o zi de primăvară, ea 
trecea de la tristeţe la veselia unei copile. Dispoziţia ei bizară îl 
încânta pe sultan. Obişnuit să nu vadă în jurul său decât spinări 
încovoiate, descoperise în Roxelana o fiinţă care nu înfrumuseţa 
realitatea ca să îi facă plăcere şi care îndrăznea chiar să îl 
contrazică. Ea avea însă şi simţul echilibrului, asociat cu un 
talent diplomatic care îi îngăduia să se exprime liber, fără a 
depăşi măsura. Felul ei de a vorbi pe faţă îl şoca frecvent pe 
sultan, care însă înţelegea că sub aparenţa aceasta de 
nesupunere se ascundeau o dragoste şi o loialitate neştirbite. 

Intr-o zi de vară, se plimbau pe aleile grădinii rezervate 
membrilor familiei imperiale. Căprioare domesticite se apropiau 
de Roxelana, o priveau cu ochii lor umezi şi adulmecau cu botul 
mâncarea pe care nu uita niciodată să le-o aducă. 

Această inactivitate fericită îl apăsa din când în când pe 
sultan, care simţea nevoia să-şi cheltuiască energia într-un mod 
mai brutal. i 

— Aş avea chef de o vânătoare de mistreți, spuse el visător. In 
împrejurimile Adrianopolului sunt păduri pline de vânat. Cred că 


190 


- MIRCEA BURADA ŞI VINTILĂ CORBUL - 


o să merg într-una din zilele astea. N 

— Aş fi aşa de fericită să te însoțesc! exclamă Roxelana. In 
Polonia am vânat deseori mistreți. 

Soliman se opri, uluit. 

— Tu, ai vânat mistreți? Glumeşti! 

— İn cursul unei vânători din astea, calul meu s-a speriat şi a 
luat-o la galop, loan Zâpolya, guvernatorul Transilvaniei, m-a 
salvat de la o moarte sigură. 

— Nu-mi vine să cred! 

— Şi totuşi, aşa a fost! Viaţa ar fi destul de monotonă fără 
unele peripeții. 

— O femeie să meargă la vânătoare de mistreți? 

— De ce nu? replică ea, sfidătoare. 

— Fiindcă legile noastre islamice le interzic femeilor 
asemenea fantezii. Dacă te-aş lua la vânătoare, aş aţâţa tăciunii 
revoltei! Să nu mai vorbim de absurditatea asta! 

Era prima dată când Roxelana vedea chipul stăpânului ei 
înroşindu-se de mânie. Ca să-l îmblânzească, ea izbucni în râs. 

— Nu te supăra, soarele meu! Voiam doar să fiu mereu lângă 
tine. Ştiu că e o dorinţă irealizabilă, că locul meu e aici, între 
pereţii acestui palat! 

Tristeţea ce se ghicea din plin sub această aparenţă de bună- 
dispoziţie nu îi scăpă sultanului. Pentru a-şi răscumpăra 
brutalitatea, îi făcu o concesie. 

— După ce mă întorc de la Adrianopol, îţi promit că ne 
plimbăm cu barca pe Bosfor. 

Chipul Roxelanei se lumină. Ameţită de bucurie, bătu din 
palme. 

— Eram sigură că într-o bună zi o să te înduri să mă iei cu 
tine! Sunt atât de fericită că-mi vine să sărut urmele paşilor tăi! 

Exaltarea ei îl impresionă. De la fereastra ce dădea spre 
grădină, sultana-valide observase scena cu iritare. Când Soliman 
îi făcu vizita zilnică, obicei pe care şi-l luase de când, practic, se 
stabilise la Eski Serai, mama lui îl primi cu un zâmbet amar pe 
buzele-i subţiri şi strânse. 

— Sunt decepţionată! Profund decepţionată! 

Soliman intuia motivul supărării ei, dar se prefăcu mirat. 

— Nu te înţeleg, mamă. 

— Ai ajuns unul dintre sultanii aceia trândavi care merg pe 


191 


- ROXELANA ŞI SOLIMAN - 


urmele foştilor regi ai Persiei. Ei şi-au pierdut tronul şi viaţa 
fiindcă s-au dedat plăcerilor haremului, neglijând datoriile 
suveranităţii. Gândeşte-te la parvenitul ăla de Ismail Savafi care 
a smuls sceptrul din mâna regelui Şirvan, uitat astăzi de toţi. Vrei 
să-i împărtăşeşti soarta? 

— Temerile tale sunt deşarte şi reproşurile nemeritate. 
Imperiul este bine condus şi treburile de stat nu au de suferit. Aş 
vrea să-ţi pun o întrebare, mamă. Fericirea mea te întristează? 

— O fericire construită pe ruina prestigiului tău mă doboară! 

— Mamă, primul meu vizir este un om de stat înţelept şi 
conştiincios. Comportarea lui îmi depăşeşte cele mai mari 
aşteptări. Ingăduie-mi să mă retrag, mamă! 

Soliman o salută cu respect şi ieşi. Optimismul lui nu era în 
întregime justificat. Se pregăteau evenimente grave. La 
suprafaţă, imperiul se bucura de o perioadă de pace cântată de 
poeţi, dar deloc apreciată de militarii care nu visau decât la 
războaie şi la jafuri. 


Ibrahim exercita de un an funcţia de şef al guvernului, când 
sultanul, mulţumit de eminentele sale servicii, hotărî să-i acorde 
mâna surorii sale mai mici, Hadice. Aceasta primi vestea cu 
bucurie, deoarece reputaţia frumuseţii bărbăteşti a lui Ibrahim îi 
ajunsese de mult la urechi. Soliman hotărî ca nunta să fie 
sărbătorită cu mare pompă. Intrarea răsunătoare a lui Ibrahim în 
familia imperială îi consolida poziţia şi spulbera cu totul 
speranţele celor care scontaseră pe uzura rapidă a puterii sale. 
Ceremonia nunţii fu precedată de petreceri oficiale şi populare 
care durară nouă zile. Mai multe petreceri de o splendoare 
nemaivăzută avură loc la palatul marelui-vizir, la hipodrom, în 
piaţa din faţa Sfintei Sofia, în faţa bazarurilor şi în principalele 
pieţe ale capitalei. Ospeţele se ţineau lanţ. Populaţia şi 
garnizoana  Constantinopolului îşi primiră partea lor de 
mâncăruri, dulciuri, fructe şi băuturi dulci. Mulțimea fu distrată 
cu spectacole în plină stradă. Dansatori, muzicanți, dresori de 
urşi, povestitori de istorioare hazlii, înghiţitori de săbii, scamatori 
şi Karaghiozi” recoltau aplauze frenetice. Ibrahim voia să-şi 
sporească popularitatea. Nevestele  înalţilor demnitari 


3 Spectacol foarte apreciat în Turcia, alcătuit din teatre de păpuşi şi din 
umbre chinezeşti (n.a.). 
192 


- MIRCEA BURADA ŞI VINTILĂ CORBUL - 


sărbătoreau fericitul eveniment în spaţiul închis al haremului. 

La ultimul banchet, prezidat de Soliman — cinste pe care nu o 
acorda decât în mod excepţional — Ibrahim îi servi un sorbet 
într-o cupă făcută dintr-un singur turcoaz. In prezenţa sultanului 
şi a tuturor invitaţilor săi, marele-vizir declară cu emfază: 

— Nu a mai fost niciodată vreo petrecere la fel de măreaţă ca 
la nunta mea! 

Descumpănit de lăudăroşenia aceasta, Soliman îl întrebă: 

— Cum adică? 

Prezenţa de spirit a marelui-vizir se dovedi la înălţime: 

— O, venerate padişah, nunta mea a fost onorată de prezenţa 
lui Soliman, împăratul-împăraţilor, apărătorul Islamului, stăpânul 
Meccăi şi al Medinei, al Damascului şi Alexandriei şi Mare Calif. 
La petrecerile tale nu o să-ţi poţi invita niciodată un personaj de 
rangul tău, fiindcă aşa ceva nu există! 

Sultanul zâmbi, amuzat de replică. 

— Ibrahim, explicaţiile tale m-au satisfăcut pe deplin! 

Duşmanii marelui-vizir oftară dezamăgiţi. Se mai pierduse un 
prilej de a asista la căderea lui. 


În cea de-a noua zi, Ibrahim se prezentă cu mare pompă la 
Eski Serai pentru a-şi întâlni soţia. O festivitate de mari proporţii 
îi strânse laolaltă pe poeţii cei mai renumiţi, care recitară versuri, 
cinstindu-l pe sultan şi pe tinerii căsătoriţi. Apoi Soliman îi 
căsători pe Hadice Hanum şi pe favoritul lui. Cuplul, înconjurat 
de un cortegiu minunat, se întoarse la palatul marelui-vizir. 
Astfel luară sfârşit ceremoniile de nuntă. 

A doua zi, Soliman şi Ibrahim plecară la Adrianopol. Pentru a 
se odihni după aceste sărbători îndelungate, organizară o 
vânătoare de mistreți. Intr-o seară, în timpul unei cine în doi, un 
curier epuizat sosi de la Constantinopol pentru a-l anunţa pe 
Marele Senior că Roxelana, cadâna-sultană, născuse un al doilea 
băiat. 

Strălucind de bucurie, Soliman puse să se înşeueze caii şi, 
urmat de Ibrahim, porni în galop spre capitală. După o cavalcadă 
frenetică, sosi la Eski Serai în zori. Ibrahim îşi continuă drumul, în 
timp ce Soliman se năpustea spre apartamentul Roxelanei... 

Naşterea micului Selim, deşi îmbucurătoare pentru cuplul 
imperial, trecu aproape neobservată de locuitorii 


193 


- ROXELANA ŞI SOLIMAN - 


Constantinopolului. Fiind al treilea fiu al sultanului, el nu avea 
nicio şansă de a încinge sabia lui Osman, deoarece fraţii lui mai 
mari, Mustafa şi Mehmed, se bucurau de o sănătate dătătoare de 
siguranţă în ce priveşte continuitatea dinastiei. 

Roxelana învinse în sfârşit împotrivirea sultanului de a o lăsa 
să iasă din harem. După cum făgăduise şi după multe ezitări, o 
duse la palatul lui de vară de la Uskudari — fostul Hrisopolis — 
localitate estivală aşezată pe ţărmul asiatic al Bosforului. Seraiul 
imperial se înălța în mijlocul unei grădini paradiziace. Ferestrele 
ofereau o privelişte magnifică asupra Constantinopolului. Vile 
frumoase se înşirau ca nişte perle pe malul mării. Partea 
comercială a oraşului, locuită de oamenii de rând — turci, 
armeni, iranieni şi sirieni era izolată de cartierul rezidenţial. 

Traversarea Bosforului cu barca imperială, pusă în mişcare de 
doisprezece vâslaşi îmbrăcaţi în stacojiu, îi făcu o nespusă 
plăcere Roxelanei. Aventura însă se opri aici, deoarece, abia 
ieşită din Eski Serai, trebui să se închidă între pereţii altui harem, 
izolat, luxos şi monoton. Pentru Roxelana, această plimbare era 
totuşi începutul unei libertăţi de mişcare pe care era hotărâtă să 
o obţină cu orice preţ. Viaţa ei se desfăşura, tihnită şi idilică, 
între un bărbat care o idolatriza şi doi copii adoraţi. Dar 
ambianța mohorâtă a seraiului o apăsa din ce în ce mai rău. 

Avea să împlinească douăzeci de ani. Frumuseţea ei căpătase 
o strălucire care îi atrăsese o reputaţie considerabilă. | se spunea 
deja „Divina Roxelana”. Favoarea crescândă de care se bucura 
provocă interesul curților străine. Se vorbea de ea la Roma şi la 
Paris, la Madrid şi la Praga, la Cairo şi la Belgrad. Demnitarii 
imperiului îi trimiteau cadouri scumpe. Soliman îi lăsa în pace, 
deoarece reputaţia Roxelanei dădea strălucire propriei glorii. 

După două luni petrecute la Uskudari, se întoarseră la 
Constantinopol. Soliman voia să asiste la recepţia pe care 
sultana-valide o dădea în cinstea ginerelui ei Ibrahim. Soliman 
insistase mult pentru a obţine consimţământul mamei sale, care 
se arăta rezervată în privinţa admiterii marelui-vizir în anturajul 
ei. Bătrâna doamnă ceru ca toţi ginerii ei împreună cu soțiile să 
fie prezenţi la această reuniune de familie. In acest fel, voia să-i 
dea a înţelege favoritului fiului ei că îl tratează pe picior de 
egalitate cu cumnaţii lui. 

Deşi, în calitate de sultan şi de cap de familie, Soliman ar fi 


194 


- MIRCEA BURADA ŞI VINTILĂ CORBUL - 


trebuit să ajungă ultimul la petrecere, preferă să îi cedeze 
această onoare prietenului său, deoarece se temea ca bătrâna 
lui mamă să nu îi facă o primire mai curând rece. Pentru a o sili 
să-l trateze cu bunăvoință, Soliman se strădui să fie amabil cu 
cumnaţii lui, cu toate că îi dispreţuia. Relaţiile dintre Roxelana şi 
sultana-valide se amelioraseră de la naşterea lui Selim. Hafsa 
Hatun acorda maternității o importanţă deosebită. Incercase de 
mai multe ori să înmoaie intransigenţa fiului ei faţă de Gülbahar, 
dar se lovise de un refuz categoric. 

Apariţia lui Ibrahim, însoţit de Hadice, făcu senzaţie. Prinţesele 
imperiale cunoşteau renumele de bărbat frumos al favoritului, 
ceea ce explica pasiunea fratelui lor, dar realitatea depăşea de 
departe cele mai măgulitoare aşteptări. 

„Are frumuseţea diavolului”, îşi zise sultana-valide, frapată de 
înfăţişarea ultimului ei ginere, ce părea să fi întrunit toate 
perfecţiunile naturii umane, cărora li se adăuga un farmec 
irezistibil. „Acum înţeleg de ce mi-a subjugat fiul.” 

Malfiruz şi Turhan îl contemplau, zăpăcite de prezenţa sa 
strălucitoare. Până şi Kassem, care îşi idolatriza soţul, constată 
că Mustafa făcea figură jalnică pe lângă marele-vizir. 

Cea mai tulburată fu însă Roxelana, care, după ce trăise 
câţiva ani la Roma şi admirase capodoperele sculpturii greceşti, 
găsea termeni de comparaţie în acest sens. Ibrahim semăna 
surprinzător de mult cu o statuie a lui Apolo, una dintre cele mai 
admirabile piese ale colecţiei prinţului Colonna. Spre deosebire 
de acest zeu grec imobilizat în marmură, marele-vizir emana un 
farmec prestigios. După ce îşi petrecuse anii din urmă la Eski 
Serai, printre eunucii dezgustători şi cunoscuse un singur bărbat 
sub trăsăturile lui Soliman, Ibrahim îi făcu impresia unui zeu 
întruchipat care se distra provocând năuceala femeilor. Pentru 
Roxelana, fu un şoc emoţional, pe care izbuti doar cu greu să îl 
depăşească şi să îl controleze. Nu mai simţise niciodată aşa 
ceva. Oare se îndrăgostise? 

Faţă de soţul ei, Hadice era de o mediocritate jalnică. 

Că Soliman fusese vrăjit de Ibrahim nu era, aşadar, deloc de 
mirare. Datorită privilegiilor şi puterii sale, el îşi putuse oferi 
acest exemplar de rasă, această minune. 

Imaginaţia Roxelanei se înfierbânta. Apolo, sub trăsăturile lui 
Ibrahim, fusese exilat în acest colţ al Turciei, deoarece încercase 


195 


- ROXELANA ŞI SOLIMAN - 


să i-o răpească zeului zeilor pe Ganimede. lpoteză romanescă, 
inspirată de basmele mitologice ce hrăneau adesea visurile 
Roxelanei. 

Ibrahim simţea instinctiv intensitatea privirii favoritei aţintită 
asupra lui, dar se făcu că nu observă nimic. Înţelese că îl dorea. 
Revelația aceasta îl îngrozi. Dacă Soliman descoperea că 
prietenul lui stârnise pasiunea în inima Roxelanei, această 
întâlnire ar avea un sfârşit tragic. Din fericire, sultanul şi 
cumnaţii săi presupuneau că interesul suscitat de Ibrahim printre 
nevestele lor se datora exclusiv curiozităţii provocate de intrarea 
unui nou membru în familia lor. 

Roxelana era înspăimântată de complexitatea şi violenţa 
sentimentelor ei. Se învățase să-l urască pe acest bărbat înainte 
de a-l fi cunoscut personal, şi acum, că se afla în apropierea lui, 
cădea pradă farmecului său. Se vedea strânsă la pieptul lui în 
timp ce el o poseda. „Mai ales asta nu!” îşi zise ea, îngrozită. 
Dragostea lor ar fi atras după sine o avalanşă de nenorociri. 
Roxelana refuza chiar şi să se gândească la urmările unei intrigi 
sentimentale. Trebuia să-l alunge pe Ibrahim din mintea, inima şi 
imaginaţia ei, să refuleze, să înăbuşe efuziunile, să stingă 
incendiul înainte ca el să ia proporţii prea mari. Trebuia să îl 
urască pe acest bărbat, care nu îi putea aduce decât nefericire şi 
ruină. Instinctul o împingea spre el, în timp ce raţiunea îi 
poruncea să-l îndepărteze de ea, de gândurile şi visurile ei. 

intre timp, conversaţia banală şi dezlânată se învârtea în jurul 
vremii, a grădinăritului, a pietrelor preţioase şi a literaturii. 
Hadice recită câteva poezii de Falzi, Bâki şi Fighani. 

Dar, din spatele zâmbetelor politicoase, mesenii se pândeau, 
se observau şi se spionau. Deşi jenat de prezenţa neliniştitoare a 
Roxelanei, Ibrahim arunca pe ascuns priviri spre Ferhat Paşa, ca 
şi cum ar fi vrut să descifreze pe figura acestuia sumbrele sale 
planuri. Mustafa l-ar fi sugrumat, dacă ar fi putut, cu propriile 
mâini pe favoritul imperial care îi furase postul de mare-vizir. 
Surorile sultanului, cu excepţia lui Hadice, care îşi adora soţul, îi 
urau deopotrivă pe Roxelana şi pe Ibrahim, aceşti doi intruşi care 
acaparaseră afecțiunea fratelui lor. Fin cunoscător al firii umane, 
Soliman „simţea” pasiunile şi furia ce mocneau sub măştile 
placide ale mesenilor. 

Sclavii aduceau dulciuri, zaharicale, îngheţate parfumate, 


196 


- MIRCEA BURADA ŞI VINTILĂ CORBUL - 


fructe şi sorbeturi. Ca să îi facă plăcere fiului ei, sultana-valide îi 
zâmbea lui Ibrahim, dar îi vorbea puţin şi abia de îi răspundea. 
Roxelana se întrebă cum resimțea marele-vizir această ostilitate 
prost deghizată. Cu siguranţă că era sensibil la ea, dar afişa o 
seninătate desăvârşită. Toată seara, nu schimbă cu cadâna- 
sultană decât câteva cuvinte fără însemnătate. Această 
indiferenţă o enervă pe Roxelana, care ar fi vrut să ştie dacă era 
reală sau prefăcută. 

Vizita marelui-vizir şi a soţiei sale dură două ceasuri, apoi cei 
doi se retraseră înaintea lui Soliman, aşa cum le recomandase 
acesta. După plecarea lor, Hafsa Hatun privi cu răceală 
somptuoasele cadouri oferite de tânărul cuplu — tăvi de aur, 
mătăsuri, bibelouri chinezeşti — etalate pe o masă venețiană de 
lângă uşă şi, fără a le atinge, de parcă ar fi fost otrăvite, le 
împărţi fiicelor ei şi Roxelanei. 

Recepţia aceasta o obosise. Prezenţa lui Ibrahim, oaspete 
nedorit, îi lăsase un gust amar. Hafsa Hatun regreta că dăduse 
ascultare  capriciilor fiului ei acceptând vizita aceasta 
dezonorantă. 

— Deschideţi ferestrele! le porunci sclavelor sale. S-a făcut 
înăbuşitor aici! spuse ea, privindu-l fix pe sultan. 

Soliman se făcu a nu înţelege aluzia jignitoare a mamei sale. 

— Să mergem, Roxelana, spuse el. E târziu. 


Se retraseră în apartamentul sultanului, unde ea îşi petrecea 
nopţile când acesta se afla la Eski Serai. Ambianţa apăsătoare a 
seratei zdruncinase buna-dispoziţie a lui Soliman, care se lăsă 
dezbrăcat în tăcere. 

In timp ce îşi scotea podoabele, aşezată la măsuţa de toaletă, 
Roxelana privea în oglindă silueta înaltă şi subţire a sultanului. 
Şi-l imagină îmbrăţişându-şi favoritul. Fu cuprinsă de un val 
brusc de gelozie şi ură faţă de Ibrahim, care i se dăruia 
sultanului. In loc să le facă fericite pe femei, acesta se deda unor 
practici respingătoare. Experienţa ei personală cu doamna Rebia 
nu îi schimbase gusturile. 

Totul o îndepărta de acest bărbat pe care l-ar fi vrut numai 
pentru ea. Cum ar fi reacţionat Soliman, dacă ar fi bănuit 
sentimentele pe care le nutrea soţia lui faţă de favoritul său? Ar 
fi poruncit oare execuţia acestor două fiinţe pe care le adora 


197 


- ROXELANA ŞI SOLIMAN - 


deopotrivă, dar pe fiecare în felul ei? 

Roxelana înţelese în clipa aceea ce reprezenta haremul pentru 
turci. El desfiinţa toate ispitele capabile să provoace complicaţii 
în sânul familiilor lor sau, cel puţin, aşa îşi închipuiau ei. Sultana- 
valide îşi asuma riscuri mari primindu-şi ginerii în apartamentul 
ei în prezenţa fiicelor sale. Apariţia unui bărbat ce întrunea 
calităţile extraordinare ale lui Ibrahim ar fi tulburat apele cele 
mai liniştite. 

Gândurile Roxelanei fuseră întrerupte de intrarea lui kislar 
agasi care aducea un mesaj urgent din partea marelui-vizir. 
Soliman desfăcu în grabă pergamentul şi, de la primele rânduri 
citite, se încruntă. 

— Ce?! exclamă el. 

Roxelana şi kislar agasi îl priveau, intrigaţi, dar fără a îndrăzni 
să-i pună întrebări. 

Sultanul fu cel care sparse tăcerea. 

— Ibrahim mă anunţă că Ahmed Pasa s-a revoltat împotriva 
autorităţii mele şi s-a proclamat sultanul Egiptului! Ibrahim a luat 
deja măsurile necesare ca să-l neutralizeze. 

Soliman azvârli pergamentul pe o măsuţă. 

— Agenţii lui Ibrahim îi supraveghează îndeaproape pe 
anumiţi membri ai Divanului pe care îi bănuia că sunt înţeleşi cu 
Ahmed. Ibrahim a strâns indicii care dovedesc că Ferhat Paşa 
joacă un rol suspect în afacerea asta. 

Soliman se uită la K/s/ar agasi şi îl expedie. Nu voia ca „şeful 
fetelor” să fie pus la curent cu ceea ce avea să urmeze. Apoi 
continuă, adresându-i-se Roxelanei: 

— Ca să-l izoleze pe Ferhat de acoliţii săi, Ibrahim propune ca 
funcţia de beilerbei al Anatoliei să-i fie luată şi să i se 
încredinţeze administraţia unui oraş de mai mică importanţă din 
Rumelia, de exemplu Semendria. În târgul ăsta i-ar putea 
controla mai uşor mişcările. Pretextul l-a şi găsit: abuzurile şi 
măsurile nedrepte ale lui Ferhat au provocat plângeri din partea 
supuşilor săi. Ibrahim nu a dat dispoziţii împotriva lui înainte de 
a-mi cere autorizaţia, deoarece Ferhat face parte din familia 
imperială. Ce părere ai, Roxelana, despre afacerea asta? 

Ea fu plăcut surprinsă auzindu-l pe sultan cerându-i părerea. 

— Înţelepciunea ta va găsi o soluţie mai bună acestei 
probleme, răspunse ea cu modestie, pentru a nu da impresia că 


198 


- MIRCEA BURADA ŞI VINTILĂ CORBUL - 


voia să se amestece în treburile de stat. 

Sultanul insistă: 

— intuiţia ta, Roxelana, nu-ţi spune nimic despre ce se va 
întâmpla? 

Soliman abia îşi stăpânea furia. 

— Să-i ierţi pe demnitarii prinşi asupra faptului e cea mai 
proastă politică, Roxelana. Ar fi trebuit să-l execut pe Ahmed 
după ce căpătasem dovezile legăturilor lui cu Veneţia. 

— Nu e niciodată prea târziu ca să-i pedepseşti pe trădători! 
spuse Roxelana cu fermitate. 

— Asta-i răspunsul pe care-l aşteptam de la tine! 

Soliman îi trimise un mesaj lui Ibrahim: „Acţionează cum crezi 
că e mai bine. Am încredere în tine.” 


În zilele următoare, din Egipt sosiră ştiri îngrijorătoare. Intrigile 
lui Ahmed dădeau roade. La Cairo, mamelucii îmbrăţişară în 
masă cauza sa şi îi masacrară pe ienicerii din gardă. Rebelul 
trimise soli la papă, la marele maestru al Ordinului Sfântului loan 
şi şahului Ismail al Persiei, cerându-le ajutorul, oferindu-le în 
schimb concesii teritoriale şi politice importante. Bătu monedă 
cu numele lui şi îi înştiinţă pe suveranii străini de ridicarea lui la 
rangul de sultan. 

Calmul afişat de Ibrahim în cursul întrunirilor Divanului îl 
surprindea pe padişah. Marele vizir îşi făcea însă jocul cu 
virtuozitate. In timp ce organiza un corp expediționar ce urma să 
atace forţele armate ale lui Ahmed, el pregătea în taină o 
lovitură de teatru menită să pună rapid capăt rebeliunii. 

La Constantinopol, revolta lui Ahmed avu repercusiuni ce 
ajunseră până în sânul familiei imperiale. Furtuna izbucni când 
sultana-valide, de obicei extrem de ponderată, îi trimise un 
mesaj evident fiului ei, invitându-l la ea. 

Bătrâna doamnă îl primi cu răceală. Lângă ea, Malfiruz, soţia 
lui Ferhat, cu ochii în lacrimi, îl aţintea cu o privire acuzatoare. La 
început, Hafsa Hatun se exprimă pe un ton moderat. 

— Influențat de alţii, ai început să-i persecuţi sistematic pe 
membrii familiei tale. Dizgraţierea lui Ferhat a urmat-o pe cea a 
lui Mustafa. Situaţia lui Lufti nu e nici ea mai strălucită. E 
transferat de la un post la altul, ca o persoană neglijabilă. 

Sultanul o ascultă răbdător, după care îi puse o întrebare: 


199 


- ROXELANA ŞI SOLIMAN - 


— De asta m-ai chemat? 

— Da! Voiam să-ţi vorbesc de Ferhat. Dezonoarea sa se 
răsfrânge asupra familiei! Asupra nevestei lui, asupra mea şi 
asupra ta însuţi. Supuşii tăi au început deja să murmure. 

— Pari să fii la curent cu agitația opiniei publice. 

— Veştile se răspândesc repede, Soliman. |ţi cer să-l pui la loc 
pe Ferhat în funcţia de guvernator al Anatoliei. 

Expresia lui Soliman se înăspri. 

— Nici vorbă! îi voi acorda venituri mari, dar nu va mai părăsi 
Semendria. 

Malfiruz interveni cu violenţă: 

— Mama are dreptate! Aduci atingere prestigiului propriei 
familii! 

Soliman înălţă capul şi o pironi pe Malfiruz cu privirile. 

— Nu! li pedepsesc pe cei care au abuzat de încrederea mea! 

— Faci o greşeală, fiule! li aduci o acuzaţie gravă cumnatului 
tău! 

Soliman îşi salută mama şi părăsi odaia fără a le răspunde. 

Intors la Roxelana, se plânse de atitudinea adoptată de mama 
lui. 

— la apărarea unui trădător! 

— Trebuie să o ierţi, dragostea mea! Ea nu cunoaşte 
substratul acestei hotărâri! 

— Nici măcar nu s-a gândit să mă întrebe despre motivele 
care m-au făcut să procedez aşa. Urmează orbeşte sfaturile lui 
Malfiruz. 

Roxelana zâmbi cu indulgență. 

— Trebuie să o ierţi. Vârsta îi slăbeşte mintea de la o vreme 
încoace. 

Aruncase deja prima săgeată împotriva lui Hafsa Hatun. 
Sultanul chibzui îndelung. 

— Ai dreptate. Işi pierde pe zi ce trece luciditatea. Totuşi, nu e 
chiar aşa bătrână. 

— Fenomenul ăsta se manifestă uneori prematur, spuse 
Roxelana. Ea e convinsă că procedează bine, dar mintea ei e 
rătăcită. 

— E trist! Să asişti la decrepitudinea propriei mame... În afară 
de tine, Roxelana, şi de Ibrahim, nu mă pot bizui pe niciun 
membru al familiei mele. Copiii sunt prea mici... Am mare 


200 


- MIRCEA BURADA ŞI VINTILĂ CORBUL - 


încredere în tine, Roxelana! 

Când ajunse la Yeni Serai, îl găsi pe Ibrahim care îl aştepta 
nerăbdător, cu faţa luminată de un zâmbet. 

— O veste bună, Soliman! Ahmed e mort! 

— Eşti sigur? 

— Absolut! Cei pe care i-am trimis în taină la Cairo s-au 
strecurat în palatul lui Ahmed în toiul nopţii şi l-au surprins în 
pat. După o luptă scurtă, i-au tăiat capul. Lipsiţi de şeful lor, 
mamelucii au depus armele. Uită-te! 

Inălţă capacul cizelat al unui platou mare din aur pus pe o 
masă de eben joasă şi rotundă şi în faţa ochilor sultanului apăru 
capul decapitat şi golit de sânge al lui Ahmed. Bine păstrat sub 
straturile de fard, părea viu. 

Un zâmbet satisfăcut ilumină chipul sultanului. 

— lată un spectacol care îmi bucură vederea! 

— Asta-i sfârşitul pe care îl hărăzesc duşmanilor tăi, indiferent 
că sunt regi sau ţărani! Nu am îndrăznit să-ţi pomenesc de 
acţiunea asta riscantă înainte de a fi sigur de succesul ei. 

Sultanul îl îmbrăţişă, exuberant. 

— iți mulţumesc, Ibrahim! Asta nu înseamnă însă că Egiptul e 
pacificat. Mamelucii şi conducătorii lor tot mai sunt capabili să 
ridice capul. Acţiunea ta trebuie desăvârşită la faţa locului, în 
Egipt. Revolta lui Ahmed dezvăluie existenţa câtorva focare ce 
trebuie lichidate. Sunt ispitit să debarc la Alexandria în fruntea 
oştii şi să nimicesc toate forţele inamice care se opun mai mult 
sau mai puţin pe faţă autorităţii mele. 

— Ajunge să-mi dai ordinul să atac duşmanul, să lupt cu el şi 
să obţin victoria! 

Soliman îşi puse mâinile pe umerii prietenului său şi răspunse 
cu seninătate: 

— Aşa să fie! lţi încredinţez comanda corpului expediționar. 
Dispui de puteri discreţionare. 

Cu puţin timp înaintea plecării lui Ibrahim, alte două revolte 
izbucniră la Alexandria şi la Damasc. Poliţia secretă semnala 
totodată o efervescenţă suspectă în sânul populaţiei 
Constantinopolului. 

— Pacea îi înnebuneşte pe turci! spuse Ibrahim, luându-şi 
rămas-bun de la sultan. Pregăteşte o nouă campanie. E o 
necesitate absolută. 


201 


- ROXELANA ŞI SOLIMAN - 


Rămas singur, Soliman chibzui îndelung la acest sfat. Absența 
marelui-vizir îl sili să ia din nou frâiele guvernului. Ayas Paşa, 
numit al doilea vizir, era un excelent executant, dar îi lipseau 
spiritul de iniţiativă şi anvergura lui Ibrahim. Singur, era incapabil 
să se descurce în fruntea guvernului. 


202 


- MIRCEA BURADA ŞI VINTILĂ CORBUL - 


18 


Acaparat de afacerile de stat, Soliman îşi petrecea de-acum 
cea mai mare parte a timpului la Yeni Serai. In pofida iubirii 
pentru Roxelana şi copiii săi, vizitele lui la Eski Serai se răreau. 
Reţinut la palatul imperial, s-a apropiat pe nesimţite, aproape 
fără să vrea, de Mustafa, fiul său cel mare, care suplinea lipsa lui 
Mehmed şi Selim. Roxelana era conştientă de acest pericol, iar 
neliniştea ei nu înceta să sporească. O împăcare între Soliman şi 
Gulbahar, deşi puţin probabilă, nu trebuia exclusă. Roxelana nu 
se mai bizuia pe sprijinul sultanei-valide. Atunci când îşi privea 
copiii, neliniştea îi strângea inima şi lacrimile o năpădeau. Când 
Soliman venea la Eski Serai să-i mărturisească dragostea lui, se 
simţea liniştită. Insă era suficient ca el să plece pentru ca 
senzaţia de nesiguranţă să o asalteze din nou. 

Acum îşi dorea ca Ibrahim să se întoarcă. Prezenţa lui avea să 
restabilească vechiul echilibru, îngăduindu-i lui Soliman să-şi 
petreacă cele mai multe zile la Eski Serai. Se întreba uneori dacă 
dorinţa ei de a-l vedea pe marele-vizir revenind la 
Constantinopol nu ascundea în realitate sentimente mai tulburi. 
Işi amintea de prima lor întâlnire şi de impresia puternică pe care 
i-o provocase acesta. Ibrahim îi apărea deseori în vis. Erau vise 
delirante, erotice, care-i puneau simţurile pe jar. Intr-o noapte, 
când Soliman făcea dragoste cu ea, imaginea lui Ibrahim s-a 
suprapus peste chipul padişahului. De atunci o bântuia o spaimă 
îngrozitoare: să nu rostească numele lui Ibrahim în somn. Căci 
raţiunea se pierde în labirintul viselor, iar din adâncurile minţii 
ţâşnesc în somn toate spectrele ascunse. Il iubea pe Ibrahim? De 
multe ori, dragostea înăbuşită naşte şi hrăneşte ura. Ar fi vrut să 
ştie adevărul, însă confuzia simţurilor o împiedica să afle ce se 
petrecea în adâncul sufletului ei... 

O veste o înnebuni pe Roxelana. Sultana-valide îşi exprimase 
dorinţa de a-l vedea pe nepotul ei, Mustafa. Pentru a-i face 
plăcere, sultanul îl duse în faţa lui Hafsa Hatun. Bătrâna doamnă 
îmbrăţişă copilul, stânjenit de manifestările acestea neobişnuite 
de tandreţe. Îndepărtat de mama lui, înrolat în şcoala pajilor, 
izolat de lumea exterioară, băiatul era uneori invitat la mesele 
sultanului. Mustafa îşi adora mama şi suferea cumplit din cauza 


203 


- ROXELANA ŞI SOLIMAN - 


tratamentului pe care i-l acorda sultanul. Primirea călduroasă a 
sultanei-valide i-a făcut totuşi plăcere. Hafsa Hatun l-a ţinut în 
preajma ei până seara, când a fost nevoit să se întoarcă la Yeni 
Serai. 

Această întâlnire a fost comentată îndelung la Curte. Deşi 
Hafsa Hatun îi chema deseori la ea pe micii Mehmed şi Selim, se 
mărginea la a-i privi cu plăcere, să-i îmbrăţişeze, apoi să-i trimită 
înapoi la mama lor. Poate că exista totuşi o explicaţie. Ca toate 
persoanele vârstnice, suporta cu greu prezenţa gălăgioasă a doi 
băieţei. Sultana-valide detesta tot ce-i tulbura liniştea. Chiar şi 
plângerile continue ale fiicelor sale o plictiseau. 


Absența lui Ibrahim îi oferi tânărului icioglan Rüstem ocazia 
visată de a se apropia de sultan şi de a face o tentativă 
îndrăzneață pentru a-i cuceri favorurile. Cunoştea regulile 
jocului. Iniţiativa îi aparţinea padişahului. El era cel care alegea 
pajul care trebuia să i se ofere pentru o noapte sau chiar pentru 
mai multă vreme. In primul caz, capriciul, uitat repede, nu avea 
urmări. A doua variantă implica o favoare constantă, foarte 
invidiată, căci îi îngăduia fericitului ales să urce treptele puterii, 
să obţină titlul de paşă şi o funcţie importantă la Curte. 
Ascensiune clasică, de care doar Ibrahim beneficiase sub domnia 
lui Soliman. 

Noaptea, întins pe salteaua lui alături de alţi douăzeci de paji, 
Rustem visa cu ochii deschişi. Visa la eforturile pe care trebuia 
să le facă şi la treptele prin care trebuia să le urce pentru a 
ajunge în vârful ierarhiei. Să primească încă de tânăr titlul de 
paşă era tot ce-şi dorea. Ar obţine pe loc privilegii importante: 
dreptul de a îmbrăca veşmintele somptuoase pe care sultanul nu 
le purta decât o singură dată; ar primi daruri ce i-ar permite să 
trăiască decent, chiar dacă veniturile personale nu erau 
suficiente; ar fi invitat la festinurile oferite de sultan; ar avea 
acces la funcţiile cele mai înalte; ar participa la anumite întruniri 
ale Divanului; ar primi zilnic zece pâini albe de cea mai bună 
calitate, dintre cele preparate de cei două sute de brutari ai 
sultanului; ar avea dreptul la onoruri militare; eventual s-ar 
putea căsători cu o odaliscă imperială; ar fi răsplătit cu un flacon 
de apă sfinţită în care şi-a înmuiat sultanul pulpana mantiei 
sfinte în timpul Ramadanului. 


204 


- MIRCEA BURADA ŞI VINTILĂ CORBUL - 


Dar, pentru a obţine toate acestea pe calea normală, i-ar fi 
trebuit douăzeci de ani de eforturi neîncetate, înfruntarea 
pericolelor mai multor campanii militare şi ar fi trebuit să se 
distingă ca administrator. In vreme ce, împărțind patul cu 
sultanul, ar obţine toate avantajele fără să mai aştepte atât de 
mult. 

Cu prilejul băii de aburi şi-a pus în aplicare planul conceput cu 
atâta grijă. In timp ce-l masa, îl săpunea şi-l spăla pe sultan 
împreună cu alţi trei tovarăşi, începu să-şi frece trupul gol de cel 
al lui Soliman. Acesta observă, amuzat, excitaţia adolescentului. 
Pentru el era o noutate să fie asaltat în felul acesta, dar nu-i 
displăcea deloc. Sângele i se încălzi repede. Când a ieşit din baia 
călduţă, băieţii s-au apucat să-i usuce corpul musculos cu 
prosoape moi. Rustem a îngenuncheat în faţa lui să-i usuce 
picioarele. Deodată, sultanul simţi mângâierea limbii lui, un du- 
te-vino al buzelor lui calde, care întârziau pe părţile cele mai 
sensibile ale trupului său. Simţurile lui, biciuite de mişcările 
repetate ale adolescentului îngenuncheat la picioarele lui, îl 
aduseră într-o asemenea stare de excitare, încât valurile de 
voluptate, însoţite de frisoane dezlănţuite, i-au inundat întreaga 
fiinţă. Slobozind substanţa vie, puse mâna pe capul blond, 
transpirat şi cârlionţat al lui Rüstem. Ceilalţi trei paji îşi 
continuară treaba de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic. 

In noaptea aceea, Rüstem a cunoscut aşternutul împărătesc. 
Marele eunuc alb era încântat. Până la urmă, unul dintre pajii lui 
reuşise să se facă remarcat de padişah! Ca de obicei, 
multumirea Marelui Stăpân se traducea printr-o întărire a 
propriei influenţe. De-acum îi putea ţine piept lui K/s/ar agasi, 
care pretindea că e singurul furnizor de carne proaspătă al 
sultanului. Monopolul lui Ibrahim era, în sfârşit, eliminat. 

Soliman îşi împărțea acum nopţile între Eski Serai şi Yeni 
Serai. Pasiunea sa recentă pentru tânărul Rüstem a fost 
observată cu mare interes. Vestea s-a împrăştiat repede. 
Duşmanii lui Ibrahim erau în culmea fericirii. Prevedeau 
crepusculul influenţei lui asupra sultanului. Chiar şi sultana- 
valide a fost înştiinţată, pe ocolite, despre ceea ce se petrecea la 
palatul imperial. Deşi nu fusese niciodată de acord cu asemenea 
relaţii, a aflat vestea cu o oarecare satisfacţie, amestecată cu 
presimţiri sumbre. Sfârşitul domniei lui Ibrahim n-ar putea fi 


205 


- ROXELANA ŞI SOLIMAN - 


urmat de tirania sentimentală a acestui paj de o frumuseţe atât 
de ameţitoare încât cunoscătorii o atribuiau puterilor prinţului 
infernului? Sultana-valide spera ca vârsta fragedă a noului 
favorit şi lipsa lui de experienţă să nu-i îngăduie să recurgă la 
artificii capabile să-l subjuge pe fiul ei, aşa cum făcuse Ibrahim. 

Aşteptarea febrilă a curtenilor a fost potolită de măsura luată 
de sultan. Acesta s-a gândit că marele-maestru al Grajdurilor 
imperiale merita o promovare. L-a numit beilerbei în Siria şi l-a 
instalat în locul lui pe Rüstem. La şaptesprezece ani, pajul a avut 
bucuria neînchipuită de a primi titlul de paşă şi o demnitate în 
Casa Imperială. Indrăzneala îi folosise. 

Roxelana a aflat ultima de pasiunea sultanului pentru Rustem, 
copilul acesta ajuns printr-o atingere de baghetă magică marele- 
maestru al Grajdurilor. Noul capriciu al lui Soliman a consternat-o 
şi a alarmat-o, dovedindu-i nestatornicia acestuia. A înţeles că 
nimic nu e câştigat pentru totdeauna. 

Intrarea lui Rustem în joc risca să compromită echilibrul 
instabil deja existent şi să introducă o nouă necunoscută în 
ecuaţia relaţiei lor. Exista de asemenea pericolul ca sultanul să 
poată fi atras de partizanii lui Gulbahar. 

Doamna Rebia şi kislar agasi o informaseră, separat, pe 
Roxelana de această nouă complicaţie pe care sultana-valide o 
cunoştea deja. Favorita a interpretat tăcerea lui Hafsa Hatun în 
această afacere ca pe o încuviinţare. Aceasta spera ca Rüstem 
să contribuie nu numai la stăvilirea ascensiunii lui Ibrahim, ci şi 
la diminuarea influenţei Roxelanei asupra padişahului.. 

Tânăra se gândi să profite de această încurcătură. li trimise în 
taină o scrisoare marelui vizir, înştiinţându-l despre ce se 
petrecea la Curte. Demersul ei putea avea două urmări. Fie să-l 
determine pe Ibrahim să revină furios la Constantinopol, ca să-i 
reproşeze sultanului infidelitatea sa. Fie, împins de gelozie, 
marele-vizir să poruncească asasinarea lui Rüstem. În orice caz, 
un conflict între Ibrahim şi sultan devenea inevitabil. Şi o astfel 
de situaţie nu putea decât să-i fie de folos. 


Expediția militară a lui Ibrahim a căpătat aspectul unui marş 
triumfal. Marele-vizir a debarcat în Antiohia, a trecut prin Alep şi 
Damasc, semănând groaza printre beilerbeii din Orientul 
Mijlociu, care se nărăviseră să considere partea aceea a 


206 


- MIRCEA BURADA ŞI VINTILĂ CORBUL - 


imperiului ca fiind domeniul lor personal şi îi extorcau pe supuşi 
de bani şi bunuri. In Egipt, mamelucii s-au prosternat la 
picioarele lui, salvele de tun i-au salutat intrarea în Cairo, iar 
poporul, adunat pe străzi, l-a aclamat călduros. Apoi Ibrahim 
pedepsi căpeteniile arabe care susţinuseră revolta lui Ahmed. 
Toate au fost decapitate sau spânzurate. 

Leşurile lor, expuse în faţa palatului guvernamental, 
înspăimântară populaţia arabă. Ibrahim porunci restaurarea 
moscheilor şi a şcolilor căzute în ruină, precum şi eliberarea 
câtorva sute de datornici întemnițați de mulţi ani. 

Primi mesajul Roxelanei la Cairo. Vestea înălţării lui Rüstem la 
rangul de mare-maestru al Grajdurilor, ca urmare a legăturii lui 
amoroase cu sultanul, îl înfurie teribil. Dând dovadă de 
diplomaţie, se prefăcu că aprobă această alegere „care răsplătea 
meritele unui slujitor devotat al sultanului”. Pentru a fi mai 
convingător, îi acordă tânărului o nouă promovare, aceea de 
beilerbei în Siria, care îl plasa automat printre cei mai înalţi 
demnitari ai imperiului şi, totodată, îl îndepărta de 
Constantinopol şi de sultan. 

Rustem se plânse Marelui Stăpân, care îi răspunse binevoitor: 

— Când îl voi vedea pe Ibrahim, voi face totul pentru a te 
aduce înapoi. 

Rüstem plecă mânios în Siria, jurând să se răzbune. Soliman 
aprecie gestul lui Ibrahim ca o nouă dovadă a dragostei pe care 
acesta i-o purta. li iertă gelozia, fără a se hotărî totuşi să renunţe 
definitiv la tânărul său favorit. 

Roxelana urmărea de departe valurile pe care le stârnise. 
Kislar agasi şi doamna Rebia continuau să o ţină la curent cu 
evoluţia evenimentelor. Incă nu ştia dacă aceste schimbări erau 
de folos în planurile ei. Perspectiva unei eventuale căderi în 
dizgrație a lui Ibrahim o mulțumea şi, în acelaşi timp, o întrista. 
Dacă era expulzat din familia imperială, nu-l va mai revedea 
niciodată. Pentru a nu-şi compromite planurile, supraviețuirea ei 
şi pe cea a copiilor ei, era dispusă să-şi înăbuşe sentimentele. 
Ibrahim o dezamăgise. Alesese o cale de mijloc, care nu era 
decât un paliativ. Reacţia lui dovedea că nu era aşa de 
înfricoşător cum bănuise. 


La Cairo, Ibrahim îşi manifestă proasta dispoziţie criticând 


207 


- ROXELANA ŞI SOLIMAN - 


virulent activitatea defterdar-ului Iskender Celebi, ministrul de 
Finanţe, ataşat prin ordinul sultanului la această expediţie, care 
trebuia să aducă tezaurului imperial o mare cantitate de aur şi 
argint.  Marele-vizir îi reproşă că nu grăbeşte strângerea 
impozitelor şi recuperarea comorilor ascunse de Ahmed înainte 
de a fi asasinat. Hotărî să se ocupe el însuşi de afacere. li tortură 
pe complicii guvernatorului executat, care mărturisiră existenţa 
câtorva locuri secrete, în care soldaţii otomani au descoperit 
cufere pline de monede şi vase de aur. Disputele dintre Ibrahim 
şi Iskender luau uneori proporţii gigantice. Colaboratorii lor se 
întrebau cum putuse sultanul să asocieze doi bărbaţi atât de 
nepotriviţi unul cu celălalt. 

Insă puţini oameni cunoşteau adevăratul motiv al 
neînțelegerilor lor. In copilăria sa, Ibrahim fusese sclavul lui 
Iskender Celebi, care îl supusese unui tratament barbar. Iniţiaţii 
susțineau că ministrul Finanţelor îl violase, provocându-i 
suferinţe fizice înfiorătoare pentru a-şi satisface poftele perverse. 
Apoi, sătul, i-l cedase prinţului Soliman, încântat de frumuseţea 
şi de talentele sale artistice. Ibrahim avea o voce caldă şi cânta 
minunat la lăută. De atunci, o ură feroce învenina relaţiile dintre 
Ibrahim şi fostul său stăpân... 

Intr-o dimineaţă cu brumă şi întunecată de martie, Roxelana 
se sculă, trezită de un vacarm îndepărtat, însoţit de un zgomot 
ciudat, de parcă cineva ar fi ciocnit puternic mai multe cratiţe şi 
oale. Tremurând, îşi aruncă un şal pe umeri şi se duse în camera 
alăturată, unde dormeau copiii ei, vegheaţi încă de doică. Apoi 
doamna Rebia, îmbrăcată cu o rochie de interior, cu o bonetă 
pătrată din mătase roşie aşezată peste părul nepieptănat, intră 
în grabă. 

— Ce se întâmplă? întrebă Roxelana speriată. 

Supraintendenta o îmbrăţişă tremurând. 

— lenicerii s-au răsculat, Roxelana. Gălăgia asta se aude din 
cazarma lor. Mi-e frică. Atunci când se răzvrătesc ienicerii, nimic 
nu le stă în cale, e îngrozitor! lmbracă-te repede, ia-ţi câteva 
bijuterii şi fii gata. Doica o să-i pregătească pe copii. Aşteaptă- 
mă! Mă întorc! 

leşi ca o furtună. 

Roxelana se strădui să-şi adune gândurile şi să-şi învingă 
teama. Avea datoria de a-şi păstra capul limpede, cu atât mai 


208 


- MIRCEA BURADA ŞI VINTILĂ CORBUL - 


mult cu cât tot haremul căzuse pradă panicii. Să fugă cu copiii? 
Dar unde? Nu cunoştea oraşul. Doica i-ar fi putut servi de ghid, 
găsindu-i eventual un adăpost. 

Uşa se deschise din nou şi kislar agasi intră fără să respecte 
ceremonialul. Purta un turban înalt şi rotund precum cupola unei 
moschei şi o mantie largă, îmblănită. Cum putea să fugă înfofolit 
aşa? Smaraldul care-i împodobea urechea se agita puternic. 
Chipul buhăit, congestionat, îşi pierduse aerul flegmatic. Un tic 
nervos făcea să-i zvâcnească spasmodic colţul gurii. 

— Am fost la lnălţimea Sa sultana-valide. Speră ca ienicerii să 
nu facă gesturi necugetate. Eski Serai este bine păzit de două 
companii de halebardieri devotați Inălţimii Sale. 

Nu era sigur că slabele unităţi militare puteau rezista în faţa a 
două mii de ieniceri revoltați, dacă aceştia s-ar fi hotărât să ia cu 
asalt Eski Serai. Işi aleseseră bine momentul! Sultanul vâna 
mistreți departe de capitală, iar Ibrahim se afla în Egipt. 
Profitând de absenţa lor, rebelii ţineau Constantinopolul la mila 
lor. Numai întoarcerea padişahului putea salva situaţia. 

Pentru moment, Kis/ar agasi nu se simţea deloc în largul lui. 
Ştia că oamenii îl urau şi că pielea lui nu făcea nici cât hoitul unei 
mârţoage. 

— Vă voi ţine la curent, sultană Roxelana, pe măsură ce 
primesc mai multe informaţii. Nu avem ce face, trebuie să 
vedem ce urmează. Ingăduiţi-mi să mă retrag! 

Roxelana înţelese că îi era frică şi că toată armata aceea de 
eunuci care teroriza haremul putea fi măturată în câteva clipe de 
răsculați. 

Ar fi trebuit să-şi prezinte omagiile sultanei-valide şi să o 
asigure de devotamentul său, însă nu îndrăznea să-şi 
abandoneze copiii. Roxelana a cerut părerea doicii, care i-a 
sugerat să se îmbrace modest, atât ea, cât şi micii prinți. 

Doamna Rebia se întoarse împreună cu odalisca Sorai. Purta 
cea mai frumoasă blană şi avea un săculeţ plin cu bijuterii. 

— Speri să te strecori aşa neobservată printre soldaţii 
dezlănţuiţi? o întrebă Roxelana. Zorzoanele astea miros a palat 
de la o poştă. 

— Dar n-am nimic mai modest! se plânse doamna Rebia. (Apoi 
chipul i se lumină.) Ştiu! O să mă deghizez în veşmintele de doliu 
pe care le-am purtat la moartea sultanului Selim. Du-te să le 


209 


- ROXELANA ŞI SOLIMAN - 


cauţi, Sorai! 

Fata ieşi în fugă, în vreme ce Roxelana se plimba în sus şi-n 
jos,  neliniştită de  vacarmul confuz şi de  împuşcăturile 
îndepărtate. 

Favorita se plângea că în interiorul haremului nu pătrundea 
nicio veste. 

— Cum vrei să ai noutăţi? exclamă doamna Rebia. Gărzile 
noastre sunt pe baricade. Porţile palatului sunt zăvorâte. Ştim că 
revolta e în plină desfăşurare! Ce vrei să ştii mai mult de atât? 

— O să mă duc la sultana-valide. Poate că ştie mai multe. 
Prezenţa ta alături de copii m-a mai liniştit. 

Roxelana ieşi în grabă. Pe culoare domnea haosul. Fetele, 
eunucii alergau, se încrucişau, ţipau. 

Roxelana o găsi pe Hafsa Hatun demnă, afişând un aer senin. 

— Pe vremea soţului meu, ienicerii n-ar fi îndrăznit niciodată 
să se revolte! Şi fiul meu se distrează la vânătoare!... 

Cuvintele ei fură întrerupte de intrarea lui Hadice, deghizată în 
femeie de rând. Işi scoase vălul care îi acoperea partea de jos a 
feţei. Lacrimile i se rostogoleau pe obraji. 

Sultana-valide, Roxelana şi cei doi bătrâni care se aflau acolo 
o primiră stupefiaţi: 

— De unde vii, mica mea Hadice? strigă Hafsa Hatun, 
strângând-o la piept. De ce ai zdrenţele astea oribile pe tine? 
adăugă ea, respingându-şi uşor fiica pentru a o examina din cap 
până-n picioare. 

— lenicerii ne-au jefuit palatul! hohoti prinţesa. Am fost silită 
să fug pe poarta de serviciu, urmată de o singură sclavă, care 
mi-a împrumutat straiele astea! Fără ea, brutele m-ar fi 
sfârtecat. 

Plânsetele se înteţiră. Un tremur nervos îi zgâlţâia tot trupul. 

— Linişteşte-te, micuța mea! Linişteşte-te! zise cu tandreţe 
sultana-valide. Vino! 

O apucă de mână şi o trase pe divan, lângă ea. 

— Ce-o să spună Ibrahim când se va întoarce? plângea 
Hadice. Totul e distrus! 

— Fata mea, atâta vreme cât suntem în viaţă nimic nu este 
pierdut! 

Hadice îşi acoperi faţa cu mâinile. 

— Ca să ajung la voi am cutreierat străzile pustii! Negustorii 


210 


- MIRCEA BURADA ŞI VINTILĂ CORBUL - 


trăgeau obloanele prăvăliilor, dar ienicerii le forţau, îi loveau pe 
nefericiţii care li se împotriveau şi furau mărfurile. Spărgeau 
uşile caselor care le stârneau lăcomia, năvăleau înăuntru, 
aruncau mobilele în stradă şi fugăreau femeile şi copiii care 
scoteau ţipete sfâşietoare! Am văzut toate acestea cu ochii mei! 
Fugeam, mă ascundeam, apoi fugeam din nou! Nici nu ştiu cum 
am reuşit să-mi croiesc drum până aici! A fost mai rău ca un 
coşmar! 

Hadice îşi rezemă capul de pieptul mamei sale, care exclamă: 

— Am prevăzut totul! Ştiam că aşa se va întâmpla! 

Hadice continuă, printre hohote de plâns: 

— Am văzut şi ieniceri beţi, care spărgeau totul în calea lor şi 
strigau, ţipau ca nebunii: „Trăiască Mustafa!”, apoi: „Moarte lui 
Ibrahim!”, „Moarte lui Ayas Paşa!”, „Moarte lui Soliman şi târfei 
lui!”... 

Chipul Roxelanei deveni livid. Hadice îşi dădu seama de gafă 
şi îşi privi stânjenită cumnata: 

— lartă-mă, Roxelana! Sunt înnebunită de tot ce am văzut şi 
am auzit... 

— De ce să te iert? N-ai făcut decât să repeţi vorbele 
smintiţilor acelora! 

Apoi se întoarse către sultana-valide. 

— Ilnălţimea Voastră, vă cer permisiunea să mă retrag! 
Trebuie să mă duc la copiii mei! 

— Du-te, Roxelana! Du-te! Allah să vă aibă în pază pe tine şi 
pe ai tăi! Trebuie să ne rugăm! Să cerem milă şi iertarea 
păcatelor noastre... 

Roxelana ieşi. Işi simţea tâmplele în flăcări. Ameninţările 
rebelilor, repetate de Hadice, îi veneau mereu în minte. Frica şi 
furia o sufocau. Era dorită moartea ei şi a lui Soliman. Oare îşi 
cheltuise energia, îndurase atâtea umilinţe, atâtea sacrificii, îşi 
pregătise cu atâta grijă calea triumfală, aproape îşi atinsese 
scopul, ca să piardă totul din pricina câtorva exaltaţi apucaţi de 
o criză de nebunie colectivă?... Hoardele acestea indisciplinate 
erau gata să-l recunoască sultan pe Mustafa şi să-i condamne la 
moarte pe copiii ei, ai Roxelanei. Toate visurile ei se puteau 
prăbuşi, măturate de suflul unei revolte nebuneşti. 


Soliman era la vânătoare de mistreți în pădurile care se 


211 


- ROXELANA ŞI SOLIMAN - 


întindeau cât vedeai cu ochii în jurul Adrianopolului atunci când a 
sosit la el aghiotantul lui Ayas Paşa, ca să-l anunţe de revolta 
ienicerilor şi de dezordinea care domnea în capitala jefuită. Vizirii 
se retrăseseră la Yeni Serai, iar Divanul se întrunise. Ayas Paşa îl 
implora pe padişah să se întoarcă la Constantinopol fără zăbavă, 
pentru a salva ce mai putea fi salvat. 

Mesagerul trimis de Ali Paşa, şeful adjunct al poliţiei secrete, îi 
dădu amănunte despre rebeliune, care, prin izbucnirea bruscă şi 
amploarea ei, părea să fi fost pregătită cu grijă. Din trei cazărmi 
de ieniceri, devenite tot atâtea cuiburi de insurgenți, aceştia se 
împrăştiau în oraş, prădau  bazarele, devastau palatele 
bogătaşilor, incendiau casele celor care încercau să li se 
împotrivească. Locuinţele lui Ibrahim, Ayas Paşa şi Suleiman 
Paşa fuseseră jefuite. Cartierele creştine Pera şi Galata 
avuseseră cel mai mult de suferit. Yeni Serai şi Eski Serai erau, 
practic, sub asediu. Din fericire, străjile imperiale îşi făcea 
datoria. lenicerii nu le atacaseră încă. Ali Paşa conchidea că 
aceste revolte nu fuseseră spontane şi că erau implicate mai 
multe persoane importante. Incheia rugându-l, ca şi Ayas Paşa, 
să se întoarcă la Constantinopol, să apară în faţa răsculaților şi 
să-şi folosească autoritatea pentru a-i supune. 

Gândurile lui Soliman zburară la Roxelana şi la copiii ei, la 
sultana-valide şi la micul prinţ moştenitor care se aflau în pericol 
de moarte. Inainte de a se întoarce la Constantinopol, îi trimise 
un mesaj lui Ibrahim, poruncindu-i să vină cât mai iute în 
capitală, în fruntea trupelor sale. Soliman reţinu bănuielile lui Ali 
Paşa privind implicarea anumitor demnitari în pregătirea acestei 
tentative de lovitură de stat. inconjurat de o escortă puternică, 
alcătuită din trupele de la Adrianopole rămase fidele, se repezi la 
Constantinopol, cu furia şi neliniştea în suflet. 

Intră în capitală prin poarta Adrianopolului, fără să întâmpine 
vreo rezistenţă. La periferie, dezastrul provocat de ieniceri nu 
era foarte vizibil. Insă pe măsură ce se apropia de centru, 
distrugerile — prăvălii şi case cu porţile forţate, ferestre sparte, 
clădiri arse — străzile pustii, pieţele goale, focurile izolate îi 
reamintiră că se găsea într-un oraş ce căzuse pradă 
vandalismului. Deşi era nerăbdător să-şi revadă familia, se opri 
la prima cazarmă a ienicerilor şi intră cu paşi hotărâți în curtea 
mare, mărginită din trei părţi de o clădire în formă de potcoavă, 


212 


- MIRCEA BURADA ŞI VINTILĂ CORBUL - 


cu aspect respingător. Numeroşi soldaţi ai acestui corp de elită 
se adunaseră în jurul cazanului de supă, răsturnat în semn de 
revoltă. 

Apariţia neaşteptată a sultanului nu-i descumpăni. Se 
strânseră în faţa lui, privindu-l ameninţător. Toţi purtau la gât 
lanţuri de aur şi aveau degetele pline de inele luate din casele 
jefuite. 

Soliman îşi lăsă escorta în spate şi, cu ochii sclipind de furie, 
înaintă către răsculați, oprindu-se la doar câţiva paşi de ei. 

— Aruncaţi armele! porunci el cu voce tunătoare. Toate 
căpeteniile acestei revolte vor fi pedepsite sever! 

Un colos cu umerii pătraţi şi mâinile mari şi puternice ca nişte 
măciuci făcu câţiva paşi în faţă. 

— Nu primim ordine de la tine! Du-te la curva ta! _ 

Soliman înţelese că trebuia să acţioneze repede. Îşi aminti de 
duritatea lui Mehmed al II-lea, care nu ezitase să-i decapiteze cu 
propriul iatagan pe trei şefi nesupuşi. Incitat de acest exemplu, 
îşi smulse sabia din teacă şi, dintr-o lovitură, reteză capul 
rebelului. Doi prieteni ai acestuia se năpustiră furioşi, cu armele 
în mâini, asupra sultanului care repetă isprava. Arcurile şi 
muschetele ienicerilor se îndreptară spre padişah. Acesta le 
înfruntă cu ochi sfredelitori, îndrăzneala lui îi impresionă şi pe cei 
mai nechibzuiţi răsculați, stârnindu-le admiraţia. Lăsară armele 
jos. 

— Trăiască sultanul, stăpânul nostru! strigă un ienicer. 

Ovaţiile, la început izolate, au fost reluate în cor. 

Soliman câştigase partida. Urmat de oamenii pe care ştiuse 
să-i atragă de partea lui, se îndreptă spre Yeni Serai. Ar fi 
preferat să se oprească la Eski Serai, însă trebuia mai întâi să 
înăbuşe revolta. lenicerii întâlniți pe drum, uimiţi de această 
zgomotoasă manifestare de credinţă, se alăturară după scurte 
ezitări cortegiului lui Soliman, care îşi făcu intrarea triumfală în 
palatul imperial. Vizirii şi demnitarii, întruniţi în Divan, îl 
întâmpinară bucuroşi pe sultan, îngenuncheară în praf şi îi 
sărutară încălţările. Revolta fusese reprimată. 

Dar Soliman voia capetele şefilor. Ali Paşa îi aduse dovezi 
privind implicarea lui Abdulrahman, aga ienicerilor, a lui Mahmud 
Paşa, ministrul Afacerilor Externe, şi a lui Ferhat Paşa, cumnatul 
lui. Aceştia complotaseră răsturnarea lui Soliman şi instalarea 


213 


- ROXELANA ŞI SOLIMAN - 


tânărului prinţ Mustafa la putere. Lovitura de stat eşuată fu 
urmată de o represiune sângeroasă. Abdulrahman, Mahmud şi 
Ferhat, precum şi numeroşi ofiţeri complici au fost decapitaţi 
fără judecată. 

In pofida dorinţei sale arzătoare de a o îmbrăţişa pe Roxelana, 
sultanul anunţă că-şi va petrece noaptea la Yeni Serai, sediul 
guvernului, pentru a dovedi supuşilor săi că a preluat frâiele 
puterii. Apoi se grăbi să le trimită mesaje liniştitoare Roxelanei şi 
mamei lui. Dar nu se dezbrăcă. In toiul nopţii se duse la Eski 
Serai. li făcu mai întâi o vizită mamei sale, pentru a-i menaja 
susceptibilitatea. Hafsa Hatun îl întâmpină râzând şi plângând în 
acelaşi timp. Râdea pentru că fiul ei înăbuşise în mod strălucit 
răscoala şi plângea moartea lui Ferhat, despre care aflase cu o 
oră mai devreme. 

— Ştiu că ţi-ai făcut doar datoria, îi spuse printre sughiţuri. 
Totuşi, nu mă pot împiedica să n-o compătimesc pe Malfiruz 
pentru nenorocirea care a lovit-o. Să-şi piardă soţul în împrejurări 
atât de înfiorătoare... 

Atunci uşa se deschise brusc şi Malfiruz intră ca o furtună. 
Chipul ei răvăşit amintea de vechile măşti tragice. Lacrimile îi 
curgeau pe obraji, stricându-i machiajul, care căpătase un aspect 
grotesc. Cu ochii înroşiţi, gura schimonosită, părul şi hainele în 
dezordine, semăna cu o eroină dintr-o tragedie antică. 

Văzându-şi fratele, îndreptă acuzator degetul spre el. 

— Tu mi-ai asasinat soţul! De multă vreme îi purtai pică! Fără 
să-l judeci, l-ai dat pe mâna călăului! Ţi-a fost frică de o judecată 
care l-ar fi putut găsi nevinovat! Fii blestemat, Soliman! 

Acesta asculta, înnegurat, cu pumnii strânşi, stăpânindu-se, 
căci îi înţelegea durerea şi îi ierta furia. 

Femeia continuă, dezlănţuită: 

— L-ai asasinat pentru că ar fi vrut să-l urce pe tron pe fiul 
tău, Mustafa. Nu cred că a avut într-adevăr intenţia aceasta, dar, 
dacă acesta a fost planul lui, acum îl aprob din toată inima! Fiul 
tău ar fi fost un sultan mai bun ca tine! De o mie de ori mai bun! 
Acum asasinează-mă şi pe mine, pentru că te-am insultat, aşa 
cum l-ai asasinat pe soţul meu! lţi urez să-ţi vezi fiii urcând pe 
eşafod! Te blestem, Soliman! Să arzi în flăcările iadului, tu, cu 
copiii tăi şi cu târfa ta! 

Sultanul simţi că i se urcă sângele la cap. Ridică mâna şi o 


214 


- MIRCEA BURADA ŞI VINTILĂ CORBUL - 


pălmui pe Malfiruz, care se prăbuşi. 

— Soliman, eşti nebun? strigă sultana-valide, apucându-l de 
braţ. Nenorocirea surorii tale nu-ţi ajunge? Uiţi că a ieşit din 
acelaşi pântece ca şi tine? Chiar dacă soţul ei şi-a meritat 
moartea, nu ai dreptul să o loveşti! Incearcă să pricepi motivele 
acestei răscoale! Nu vreau să-i găsesc scuze, dar îndrăznesc să- 
ţi spun, la rândul meu, că înţeleg furia celor care se ridică 
împotriva favoritei tale şi a puştiului cu care te culci! 

Soliman se sufoca de furie. 

___— Nu vorbeşti cum ar trebui să vorbească o mamă cu fiul ei! 
Imi eşti duşmancă! 

Malfiruz se ridică greoi, îşi apropie chipul de al fratelui ei şi îi 
scrâşni în fată: 

— Asasinule! De ce n-o ucizi şi pe mama ta? Asasinule! 

Soliman le întoarse spatele şi ieşi trântind uşa. 

Cu paşi repezi se îndreptă spre apartamentul Roxelanei, 
singura oază de linişte în mijlocul furtunii dezlănţuite. Revolta pe 
care tocmai o înfrânsese îi dovedise că era înconjurat de 
duşmani şi că toţi îi doreau pierzania. Chiar şi ienicerii, soldaţii 
lui cei mai credincioşi, îl trădaseră. Doar Roxelana îi rămânea 
loială. 

Intră la ea, lacom să regăsească femeia pe care o iubea, 
surâsul şi dragostea ei. Văzându-l, Roxelana scoase un țipăt de 
bucurie şi, cu braţele deschise, se repezi spre el. Plângea, însă 
lacrimile ei erau de fericire. Se sărutară. Aveau nevoie unul de 
celălalt. 

Fără Soliman, ea n-ar fi fost decât o fugară. Gloata ar fi 
omorât-o şi i-ar fi măcelărit copiii. Soliman o apăra, îi oferea 
bogăţie şi glorie, împlinindu-i visurile cele mai năstruşnice. 

Padişahul o dezbrăcă, înnebunit de dragoste, şoptind fără 
încetare: „Te iubesc! Te iubesc! Te iubesc! Te iubesc!” O întinse 
pe covor, beat de dorinţă... 

A doua zi, înainte de ivirea zorilor, se întoarse la Yeni Serai. 

Strigătele răzvrătiţilor care ceruseră plecarea lui Soliman şi 
suirea micului prinţ Mustafa pe tron avură totuşi urmări. 
Neîncrederea fiindu-i deşteptată, sultanul hotărî să-i încredinţeze 
fiului său cel mai mare guvernarea unei provincii cât mai 
îndepărtate de Constantinopol. Din cauza vârstei fragede, nu 
putea fi bănuit că ar fi complotat înlăturarea tatălui său. Nu 


215 


- ROXELANA ŞI SOLIMAN - 


fusese decât o unealtă în mâinile conspiratorilor. Dar tentaţia de 
a-l folosi putea ademeni alţi amatori. 

Un sfetnic bătrân avea să-l ajute pe micul Mustafa să-şi 
administreze guvernul. Soliman se întreba dacă, mai târziu, fiul 
lui cel mare nu-l va ucide, aşa cum îşi ucisese Selim | tatăl. Lupta 
pentru putere nu cunoaşte milă. 


Când Ibrahim sosi la Constantinopol, revolta era deja 
reprimată. Cu ocazia unei recepții oficiale la Yeni Serai, sultanul 
îi oferi o sabie încrustată cu nestemate, o egretă din diamante şi 
o mantie de zibelină. Il felicită pentru pacificarea şi 
reorganizarea Egiptului şi Siriei, îi dublă veniturile şi îi dărui o 
sumă considerabilă, pentru a-şi reface palatul. După care îi mări 
personalul civil şi militar şi îi acordă onoruri aproape egale cu ale 
lui. Seara au luat cina împreună, în apartamentul lui Soliman de 
la Yeni Serai. 

Mulţumiţi de finalul fericit al acestor evenimente tulburi, au 
reluat tonul familiar de pe vremuri şi vechile glume. Râdeau ca 
nişte copii, uitând că stăteau în fruntea unui imperiu. 

Abia la desert pomeni Soliman de executarea lui Ferhat şi a 
acoliţilor săi. 

— Bănuielile tale în privinţa lor erau îndreptăţite, Ibrahim. 
Dacă i-aş fi lichidat mai devreme, răscoala ienicerilor n-ar mai fi 
avut loc. 

Marele-vizir clătină din cap. 

— Nu cred că doar şefii trebuie învinuiți pentru această 
răscoală. Terenul era prielnic. Inainte de a pleca, ţi-am povestit 
despre energia războinică a turcilor. Ar fi trebuit să mai adaug şi 
setea de pradă. Lupta şi jaful sunt singurele lor scopuri în viaţă. 
Dacă nu-i trimiţi la luptă — şi asta cât mai repede vei avea pe 
cap un nou val de violenţe. lartă-mă dacă adevărul este crud 
uneori. Eşti mândru că ţi se spune Soliman Legiuitorul. Legile 
sunt îndatorirea juriştilor şi a ulema. Predecesorii tăi adăugau 
alte calificative la numele lor: „Cuceritorul”, „Războinicul”, 
„Indrăzneţul”,  „Biciul lui Dumnezeu”. Istoria trebuie să te 
cunoască sub alt nume, care să combine caracterul tău luptător 
şi iubirea ta pentru dreptate. „Soliman Magnificul” ar fi mai 
potrivit cu personalitatea ta. 

Ibrahim repetă solemn: 


216 


- MIRCEA BURADA ŞI VINTILĂ CORBUL - 


— Ei, da! „Soliman Magnificul”! 

Sultanul zâmbi. 

— Dar merit? 

— Meriţi pe deplin! Vitejia ta în faţa ienicerilor n-a fost 
inspirată de strămoşul tău Mehmed al II-lea. N-ai făcut decât să- 
ţi urmezi propriul impuls, propriul instinct. Şi, aş adăuga, 
instinctul tău sângeros. Atunci când sultanii îşi vor pierde 
această însuşire, imperiul se va prăbuşi. Armata vrea război, iar 
tu trebuie să i-l dai! 

Nici Soliman, nici Ibrahim nu făcură vreo aluzie la Rustem, 
care se perpelea în fruntea guvernului său din Siria. 


După o partidă pasionată de amor, Soliman şi Roxelana se 
odihneau, încă înlănţuiţi. Culcat pe spate, cu braţul în jurul 
umerilor iubitei sale, care se sprijinea cu capul de pieptul lui, 
Soliman se gândea la cuvintele lui Ibrahim. 

Uneori luciditatea rece şi spiritul lui critic îl deranjau. Ibrahim 
rămânea totuşi acelaşi prieten devotat, gata să-i satisfacă toate 
nazurile. Chiar dacă discuţia aluneca în domeniul politicii, omul 
de stat era la fel de devotat ca prietenul. In faţa Roxelanei, 
Soliman putea vorbi cu inima deschisă. lar acesteia 
raţionamentele marelui-vizir nu i se părură lipsite de bun-simţ. 
Istoria poporului otoman, pe care o studiase sârguincios, o 
învățase că războaiele erau strâns legate de trecutul ei. 

— S-ar părea că pacea a durat destul, zise Soliman. Am crezut 
că, după războaiele interminabile duse de tatăl meu, turcii vor fi 
mulţumiţi să se odihnească puţin. Insă m-am înşelat. Nu-mi mai 
rămâne decât să pregătesc ţara pentru un nou război. 

— Oare este absolut necesar? întrebă ea. Ultimii doi ani au 
fost cei mai fericiţi din viaţa mea. Femeilor le place să-si aibă 
alături soţii şi fiii. 

— La noi nu femeile sunt cele care dictează legile, Roxelana. 

— Dar şi ele fac parte din lumea otomană! Au un rol important 
ca soţii şi mame. 

— Asta se şi cere de la ele. Nimic mai mult. 

— Gândeşte-te, Soliman, la femeile din popor, care gătesc, 
educă o droaie de copii, muncesc pământul, fac curat în casă, în 
vreme ce bărbaţii se războiesc. Când îşi pierd soţii sau fiii în 
luptă, e un dezastru. Dar nimeni nu le cere părerea. 


217 


- ROXELANA ŞI SOLIMAN - 


— Riscurile meseriei, îngerul meu! Singura îndatorire a femeii 
este să aducă pe lume soldaţii de mâine, care vor lupta pentru 
expansiunea imperiului nostru. 

— Şi anii aceştia frumoşi de pace... 

— O experienţă destul de nereuşită. Am curajul să-mi 
recunosc greşelile şi datoria să aleg direcţia următoarei mele 
campanii. Spre est sau spre vest. In Persia, şahul Ismail, 
întemeietorul dinastiei Savafizilor, a murit. Fiul lui, Thamasp, ne 
oferă prietenia lui. Dar prietenia perşilor este un dar otrăvit. 
Suntem diferiţi de ei din toate punctele de vedere, atât pe plan 
politic, cât şi pe plan religios. In vest, regele Francisc |, căzut 
prizonier la Pavia, se perpeleşte într-o temniţă spaniolă. Mi-a 
trimis de curând un mesaj, cerându-mi umil ajutorul împotriva lui 
Carol Quintul. Imi recunoaşte puterea şi nu ezită să-mi scrie că 
este sclavul meu supus. Până acum, toată Europa creştină se 
unea împotriva noastră. Au organizat cruciade, însă noi le-am 
zdrobit. Acum, regele Franţei îmi cere ajutorul. Ce revanşă 
frumoasă! 

Soliman desfăcu pe pernă hărţile de război. Roxelana îi 
urmărea planurile cu atenţie sporită. 

— Voi ataca Ungaria, reluă el. Regele Spaniei are prea multe 
probleme pe cap ca să intervină. lar arhiducele Ferdinand nu e 
decât umbra fratelui său mai mare. Un incapabil care visează la 
coroana regală. O să-l strivesc ca pe un purice. 

— Şi Polonia? întrebă Roxelana cu sfială. 

— De ce mă întrebi asta? 

Ezită câteva clipe, apoi răspunse cu voce joasă: 

— M-am născut în Polonia. 

Soliman izbucni în râs. 

— Uită Polonia. Astăzi eşti turcoaică, eşti cadâna unui turc, 
sultan pe deasupra, iar copiii tăi sunt turci. Prinţi turci. Ar trebui 
să te consideri fericită şi mândră că eşti iubita împăratului 
otomanilor. Ştii că Veneţia şi marele duce al Moscovei, Ragusa şi 
tătarii din Crimeea îmi cerşesc bunăvoința? Că până şi 
Sigismund al Poloniei, fostul tău rege, caută prietenia mea? L-ai 
văzut vreodată? 

Roxelana se hotărî să renunţe la atitudinea rezervată. 

— l-am fost prezentată la o recepţie. Lui şi soţiei sale, regina 
Bona. 


218 


- MIRCEA BURADA ŞI VINTILĂ CORBUL - 


Ochii sultanului sclipiră de curiozitate. 

— Serios? Arăta impunător? j 

— Da! In ciuda vârstei. Era trecut de patruzeci de ani. În 
schimb, regina era frumoasă ca soarele. Şi foarte tânără. La 
banchetul acela i-am cunoscut şi pe arhiducele Ferdinand şi pe 
Ludovic al II-lea al Ungariei. 

Soliman clătină din cap, gânditor. 

— Povesteşte-mi despre regele acesta! Părea un bărbat 
hotărât? 

— Trufaş, superb, plin de el! Un munte de orgoliu! 

— Hm! Mă aşteptam. Şi arhiducele? 

— Hotărât şi dominator! Genul de om care îşi urmează scopul 
cu perseverenţă! 

— Aşadar, periculos! 

— Habsburgii sunt convinşi de superioritatea lor faţă de toţi 
ceilalţi suverani din Europa. Reginele şi prinţesele acestei familii 
împărtăşesc aceeaşi concepţie. 

— Acum tu eşti mai presus de toate reginele şi prinţesele din 
întreaga lume. 

— Sunt fericită şi mândră că sunt iubită de tine. Că am doi 
copii frumoşi, dar... 

— Dar ce? 

Se ridică pe jumătate, rezemându-se într-un cot. 

— In Polonia eram o femeie liberă. 

Replica lui o ului. 

— In Imperiul Otoman, libertatea este o noţiune perimată. 
Ibrahim, un simplu sclav, a ajuns la rangul de mare-vizir. Există 
părinţi care îşi vând fiii şi fiicele ca sclavi pentru a le dărui o 
şansă de a se înălța, de a se bucura de o viaţă care să le ofere 
toate plăcerile posibile. 


219 


- ROXELANA ŞI SOLIMAN - 


19 


Soliman se simţea deprimat la ideea că o va părăsi pe 
Roxelana, fie şi pe durata unei campanii. Era conştient de dubla 
sa personalitate: bărbat şi împărat. Pe de o parte, bărbatul, cu 
emoţiile şi slăbiciunile sale, cu iubirile şi greşelile sale; pe de altă 
parte, împăratul, dur şi implacabil, cel care împărțea daruri şi 
pedepse, umbra lui Allah. 

O armată de două sute de mii de oameni, întărită de hoardele 
marelui-han al Crimeei, se îndrepta către Ungaria. Trei sute de 
tunuri — o putere de foc considerabilă — susțineau trupele călite 
care mergeau la luptă manifestând o bucurie vecină cu nebunia. 

Soliman comanda impozanta masă umană, secondat de 
Ibrahim şi de generalul Ayas şi generalul Mustafa, cumnatul său, 
rechemat din Alexandria şi numit vizir. 

Reintrarea în graţii a lui Mustafa a fost singura concesie pe 
care i-o făcuse Soliman mamei lui. Văduvirea surorii sale, 
Malfiruz, îl afecta prea puţin. 

Armata otomană se întinse pe pusta ungară ca un nor de 
lăcuste. 

Călărind alături de sultan, Ibrahim vorbea cu optimism: 

— Campania noastră începe bine. Ludovic, regele, se zbate ca 
un nevolnic să capete ajutoare de la vecini. Insă n-a primit decât 
cuvinte de încurajare. Până şi propriii supuşi, boierii unguri, sunt 
dezbinaţi de certuri meschine. Ludovic nu dispune decât de 
treizeci de mii de oameni. Cavaleria grea este depăşită, 
ineficientă. 

— Crezi că ne putem bizui pe Zâpolya? 

Ibrahim surâse ironic. 

— Soldaţii guvernatorului Transilvaniei nu vor îngroşa armata 
stăpânului său. A fost plătit bine să-l trădeze. 

Soliman răspunse cu dezgust: 

— li dispreţuiesc pe trădători, chiar dacă le accept serviciile. 

— Zápolya este un trădător care caută să ajungă sus. Pe 
tronul Ungariei. Coroana regală aşezată pe fruntea lui va şterge 
urmele ruşinii şi îi va întemeia dinastia. 

— Dacă îşi trădează regele, nu te temi că ne va trăda şi pe 
noi? 


220 


- MIRCEA BURADA ŞI VINTILĂ CORBUL - 


— Nu! Pentru că va fi surghiunit de creştinătate. Va fi un rege- 
marionetă. Marioneta noastră. 


Noaptea, când trupele instalau bivuacurile, şi miile de focuri 
aprinse străluceau ca stelele, sultanul se retrăgea în cortul său şi 
nota în jurnal faptele care îi reţinuseră atenţia, apoi îi scria 
epistole lungi Roxelanei. 


„Când vei citi aceste rânduri, închipuie-ţi că eu sunt cel care le 
rosteşte, că sunt aproape de tine şi că simţi pe ceafă 
mângâierea răsuflării mele. Inchipuie-ţi că mâna mea se aşază 
peste a ta şi că buzele mele caută buzele tale...” 


Pana alerga pe hârtie în vreme ce chipul Roxelanei îi urmărea 
gesturile ca şi cum ar fi fost acolo. Ziua, visa la ea cu ochii 
deschişi. Noaptea, adormea gândindu-se la ea, la trupul ei, la 
pielea ei dulce, la farmecele ei. Uneori, se întreba uimit cum 
reuşise Roxelana să pună stăpânire pe simţurile lui, să-l 
modeleze cum vrea ea? El, Marele Stăpân, îngenunchea supus în 
faţa acestei femei venite din Polonia. Il făcuse sclavul ei. Insă 
lanţurile care-l ţineau erau atât de uşoare, tirania ei atât de 
plăcută, încât i se păreau o binecuvântare. Nu putea şi nu voia 
să se sustragă acestei dependențe. Când chemarea cărnii îi 
făcea sângele să clocotească, îmbrăţişa trupul gol al lui Ibrahim. 
Acesta simţea că devine treptat un înlocuitor şi că, încet-încet, 
Soliman se îndepărtează de el. Dar nu se îngrijora din cale-afară. 
Diminuarea influenţei lui pe plan afectiv îşi găsea compensaţia în 
politică, unde rolul lui era din ce în ce mai important. 

Dragostea neţărmurită pe care i-o purta Soliman Roxelanei 
nu-l împiedica să se consacre afacerilor de stat. Insuşirile sale 
intelectuale, luciditatea sa politică, înceţoşate pentru o vreme, îşi 
regăseau vechea claritate. Işi dădea seama, cu oarecare 
întârziere, că, abandonându-se plăcerilor alcovului în detrimentul 
îndatoririlor sale de sef al statului, îşi micşora prestigiul nu numai 
în ochii supuşilor săi, ci şi în cei ai Roxelanei. Dragostea nu 
rezistă în faţa timpului. Ca s-o faci să dureze, trebuie să păstrezi 
admiraţia femeii iubite, trebuie s-o uimeşti, să-i hrăneşti 
veneraţia, cultul pentru bărbatul care constituie universul ei. 


221 


- ROXELANA ŞI SOLIMAN - 


Într-o seară, cercetaşii trimişi de Ibrahim anunţară o 
concentrare de trupe inamice pe câmpia Mohâcs. Acolo, chiar 
lângă confluenţa Dravei cu Dunărea, regele Ludovic al II-lea voia 
să înalte un obstacol de netrecut în calea înaintării lui Soliman 
către Buda, capitala regatului. 

La căderea nopţii, marea armată otomană înălţă tabăra nu 
departe de poziţiile duşmane. Focurile bivuacurilor ungureşti 
sclipeau în întuneric. In faţa cortului imperial, Soliman reuni 
consiliul de război. Ibrahim dezvălui informaţiile primite cu 
ajutorul porumbeilor călători din tabăra adversă: 

— Ludovic se străduieşte în zadar să-i împace pe partizanii 
grupărilor lui Bathory şi Verboeczy, care se urăsc de moarte. A 
treia grupare, cea a lui Zâpolya, îşi aşteaptă ceasul. Episcopul 
Tömözi, comandant-şef al armatei ungare, este neutru. Statul 
său major cuprinde şase sau şapte episcopi. Generalii lui călugări 
sau călugări-generali au o experienţă militară foarte slabă. 
Disperat de certurile mai-marilor, a declarat că se teme mai mult 
de turcii din Ungaria decât de cei din Turcia. Episcopul Pereny, 
aghiotantul comandantului-şef, a prezis că douăzeci de mii de 
războinici unguri vor căpăta în paradis coroana sfântă a 
martirilor. Eu cred că se înşală. Toată armata va fi nimicită. In 
fine, Ludovic tocmai a primit ajutoare din partea noului papă 
Clement al VII-lea. 

— Ne-ai asigurat că papa e atât de neputincios încât nu-i va 
putea ajuta în niciun fel pe unguri! strigă Ayas Paşa. 

— N-am terminat încă, frate! răspunse Ibrahim. Ajutorul lui se 
reduce la un observator pe lângă rege. Un anumit episcop 
Losowski, care va îmbrăca armura, se va sui pe un armăsar şi va 
participa la luptă. Un ajutor substanţial, trebuie să recunoaşteţi. 

Sultanul şi generalii săi izbucniră în râs. 

— Acum să ne întoarcem la lucruri serioase! reluă marele- 
vizir. După informaţiile noastre, Ludovic al II-lea ne va ataca 
poziţiile în fruntea cavaleriei grele. Propun să depărtăm 
rândurile, să-i lăsăm să treacă pe cavalerii unguri, apoi să-i 
asaltăm din flancuri. O dată prinşi în capcană, îi vom nimici. 

Soliman aprobă acest plan. 

In noaptea aceea se aşeză la masa de lucru şi luă pana să-i 
scrie Roxelanei. Apoi se răzgândi. Eforturile lui trebuiau să se 
concentreze asupra grelei încercări care îl aştepta în zori. Era 


222 


- MIRCEA BURADA ŞI VINTILĂ CORBUL - 


prima lui bătălie adevărată. Valoarea lui personală de luptător 
avea să fie în joc. Superioritatea zdrobitoare a turcilor nu 
excludea surprizele. Se culcă târziu, însă nu reuşi să închidă ochii 
toată noaptea. La prima geană de lumină, se ridică din pat, făcu 
o baie, apoi luă micul-dejun singur, căci Ibrahim inspecta deja 
trupele instalate pe poziţiile de luptă. 

Soliman iesi în cele din urmă din cortul său şi fu întâmpinat de 
Ibrahim şi de generali. Marele-vizir îi arătă soarele care îşi făcea 
apariţia la orizont. 

— Astrul răsare ca să salute venirea perechii sale! 

Complimentul îl făcu pe sultan să zâmbească. 

— Să sperăm că apusul va saluta victoria noastră! răspunse 
el. 

— Triumful domniei voastre îl va bucura pe regele Franţei şi-l 
va face să plângă pe regele Spaniei, zise Ibrahim. 

Soliman şi generalii săi trecură în revistă trupele. Linia întâi 
cuprindea zece mii de spahii şi regimentele din Rumelia, sub 
comanda marelui-vizir. Cavaleria lui Ayas Paşa, ienicerii şi 
artileria lui Mustafa Pasa se aşezaseră în linia a doua. Garda 
imperială, condusă de sultan, şi trupele de rezervă asigurau 
ariergarda. Ferocii cavaleri achingii, vestiți pentru agilitatea lor, 
ţineau flancurile armatei turce. 

Cavaleria grea, comandată de regele Ludovic, s-a avântat în 
luptă. Nobilii unguri cu armuri sclipitoare făceau pământul să se 
cutremure sub copitele cailor bogat împodobiţi. Steagurile şi 
stindardele fluturau în vânt, încoronând aceste valuri omeneşti. 
Prima linie otomană se deschise în faţa şarjei care, purtată de 
elan, se afundă în linia a doua. În clipa aceea turcii s-au aruncat 
în flancurile cavaleriei ungare, bombardată în acelaşi timp de 
artileria lui Ayas Paşa. Valul de maghiari a fost copleșit. lenicerii 
retezau picioarele cailor, care se prăbuşeau, strivind sub 
greutatea lor pe cavalerii blocaţi în armurile însângerate. Regele 
Ludovic şi cam o sută de nobili unguri au reuşit să scape din 
strânsoarea care-i zdrobea pe tovarăşii lor. Agitând săbiile şi 
armele, şi-au croit drum printre turci. A 

Soliman văzu acest vârtej ce se apropia periculos. Işi scoase 
iataganul din teacă, gata să se avânte în luptă direct cu regele 
Ludovic. Insă gărzile imperiale — fantasini şi cavaleri — îi 
încolţiră pe nobilii maghiari, care au priceput că încercarea lor de 


223 


- ROXELANA ŞI SOLIMAN - 


a ajunge la Soliman dăduse greş. Au făcut cale întoarsă, 
încercând să scape din capcană. Soliman îi văzu pe cavalerii 
inamici înghiţiţi de masa colcăitoare de turci. Debandada 
cavaleriei ungare provocă panică în rândul infanteriei. Tunarii îşi 
părăsiră tunurile. Fiecare încerca să-şi scape pielea în faţa 
achingiilor care-i măcelăreau pe fugari. 

Lui Soliman i-ar fi plăcut să se arunce în gloată, însă se abţinu, 
conştient că un comandant suprem nu are dreptul să-şi rişte 
viaţa fără rost. Ibrahim şi toţi generalii se băteau cu vitejie 
alături de soldaţii lor. Toţi turcii ştiau că ochii sultanului erau 
aţintiţi asupra lor şi că răsplata va fi pe măsura vitejiei lor. 

Ungurii cunoscură astfel cea mai dureroasă înfrângere din 
toate timpurile. Cu inima plină de bucurie, Soliman îi scrise 
Roxelanei: 


„Dragostea mea, îti dau o veste care te va bucura. Allah 
Atotputernicul a binevoit să vină în ajutorul copiilor lui Mahomed. 
Datorită lui, am obținut o izbândă strălucită. Armata lui Ludovic, 
regele Ungariei şi al Boemiei, tocmai a fost nimicită. El însuşi a 
pierit înecat, când încerca să treacă înot râul Csele, umflat de 
ploi. Mi-am amintit că l-ai cunoscut la un banchet în Polonia şi că 
mi-ai vorbit despre tinerețea şi frumuseţea lui. Din nefericire 
pentru el, sfetnicii răi au profitat de lipsa lui de experienţă şi l-au 
târât într-o aventură nefastă, care l-a costat viaţa. Leşurile celor 
douăzeci de mii de infanterişti şi patru mii de cavaleri unguri au 
rămas să putrezească pe câmpul de luptă. Prizonierii au fost 
decapitați. Lângă cortul meu se înalță o piramidă de trei mii de 
capete, încununată de cele ale lui Bathory şi Verboeczy. Am 
poruncit să fie puse deoparte, pe trepte de lemn, capetele celor 
şapte episcopi care cu fost capturați cu armele în mâini. Am 
păstrat un loc de cinste pentru capul episcopului Losowski, 
trimisul papei. Mă gândesc să-l trimit la Vatican, dar nu sunt 
sigur că după o călătorie atât de lungă va ajunge în stare bună. 
Acum mă îndrept spre Buda. Am cerut să se predea. Dar să 
uităm de politică şi de război pentru o clipă şi să ne gândim la 
noi. Imi lipseşti mult, Roxelana. Aştept sfârşitul acestei campanii 
ca să mă întorc triumfător la Constantinopol şi să te strâng la 
pieptul meu. Îmi amintesc deseori de prințişorii noştri şi-mi fac 
griji pentru educația lor. In fiecare noapte, înainte de a adormi, 


224 


- MIRCEA BURADA ŞI VINTILĂ CORBUL - 


visez la tine. Totul a vrut să ne unească, divinitatea, natura şi 
oamenii. Mă gândesc la tine şi la iubirea noastră, care va trăi 
peste secole. Trubadurii o vor cânta, poeții o vor ridica în slăvi, 
istoria va pomeni numele tău alături de al meu şi numele meu 
alături de al tău. Voi cere astrologilor mei să caute o constelație- 
fecioară, care să păstreze pentru vecie iubirea dintre Divina 
Roxelana şi Soliman Magnificul.” 


Roxelana privi în jur. În acest interior somptuos, cu suprafeţele 
acoperite de faianţă multicoloră, simţea că se sufocă. O bântuiau 
coşmarurile. Tavanul se lăsa în jos, podeaua se înălța, pereţii se 
apropiau. Copleşită, întindea braţele, încercând să oprească 
această mişcare continuă, irezistibilă, pe care trebuia să o 
strivească. Atunci ţipa şi se trezea cu inima bătând să-i sară din 
piept, răsuflând greu, cu corpul scăldat în sudoare. Incăperea 
care îi apărea în vis era în vârful unui turn înclinat. Avea gratii la 
ferestre, însă nu existau uşi. Roxelana izbea cu pumnii în pereţi, 
fără să capete răspuns. 

Acum regăsea senzaţia aceea de neputinţă. Izolată de lume în 
palatul acesta, imensă colivie de fecioare şi castraţi, în care 
Soliman era singurul mascul care avea dreptul să pătrundă, era 
obsedată de imaginea bărbaţilor tineri şi frumoşi care, de la o 
vreme, împrumutau chipul, trupul şi surâsul lui Ibrahim. 
Roxelana se întreba dacă nu cumva îşi pierdea minţile. 

Apoi crizele acestea treceau. Işi regăsea echilibrul, dorinţa de 
a trăi, de a se zbate pentru copiii ei, pentru iubirea ei, pentru 
planurile ei. 

Kislar agasi îşi anunţă sosirea printr-o sclavă. 

— Un mesaj de la lnălţimea Sa pentru domnia voastră, 
cadână-sultană, zise el umil. 

Sărută cu respect sulul pe care îl ţinea în mână, apoi i-l 
înmână Roxelanei şi se retrase. 

Incântată, aceasta desfăcu pecetea imperială, derulă misiva şi 
citi cu aviditate. Ajungând la pasajul care pomenea decapitarea 
episcopului Losowski, închise ochii şi clătină din cap, necrezând 
ochilor. Citi şi reciti rândurile cu pricina. Roxelana îşi închipui că 
nu desluşise bine numele, nu văzuse bine literele turceşti. In cele 
din urmă, fu silită să admită adevărul. Sultanul îi ucisese tatăl, 
poruncise cu sânge rece să fie omorât. Tăierea capului unui 


225 


- ROXELANA ŞI SOLIMAN - 


prizonier de război era o crimă. Dar, pe de altă parte, de unde să 
fi bănuit că episcopul Losowski era tatăl soţiei lui? Lăsă 
scrisoarea să-i cadă din mâinile tremurătoare. Lacrimi fierbinţi îi 
inundară chipul. Refăcea în închipuire capetele însângerate 
înşiruite cu grijă. Se strădui să alunge această viziune groaznică. 
Anii petrecuţi în lumea otomană o obişnuiseră de bine de rău cu 
aceste obiceiuri. Monstruozitatea lor reieşea acum mai clar ca 
oricând. Amintirile trecutului ei îndepărtat îi reveniră în minte. Se 
gândi înduioşată la chipul dur, însă atât de drag al tatălui ei şi la 
atmosfera micului castel în care văzuse lumina zilei. 

Roxelana vărsă lacrimi care nu-i uşurau cu nimic durerea. 
Moartea atroce a tatălui ei nu trebuia să rămână nepedepsită. 

In zilele următoare, epistolele padişahului către Roxelana 
anunţară noile triumfuri ale armatei otomane. 


„Buda este la mila mea. Pesta s-a supus fără să opună 
rezistență. Am promis să nu mă ating de locuitori şi de bunurile 
lor. Din păcate, o parte din soldații mei n-a respectat 
promisiunea. N-am putut să-i pedepsesc. Obiceiurile noastre 
încuviințează şi încurajează prădarea bunurilor duşmanilor. Ştiu, 
Roxelana, că inima ta plină de bunătate disprețuiește violența. 
Imi amintesc ziua aceea frumoasă când am trecut Bosforul ca să 
mergem la Uskudari. Ai văzut un căruțaş care îşi lovea cu 
sălbăticie caii. M-am îngrozit când ai sărit din litieră şi te-ai 
aruncat asupra acestui individ ca să-i smulgi biciul din mână. Era 
un gest nechibzuit din partea unei turcoaice. Cu toate acestea, 
impresionat de mila pe care ai arătat-o față de animalele 
chinuite, am hotărât să dau o lege pentru protecţia animalelor. 
Dar să ne întoarcem la excesele soldaților mei. In afară de 
trupele permanente, care îşi încasează solda, trupele auxiliare — 
îndeosebi infanteriştii şi achingiii — trebuie să-şi asigure traiul de 
pe urma populației băştinaşe inamice. Legile războiului sunt 
dure, Roxelana. Peste o sută de mii de ţărani unguri au fost 
măcelăriți sau făcuți sclavi, iar bunurile lor au fost luate pradă de 
război. Îți explic toate acestea pentru că acum eşti turcoaică, iar 
purtarea ta trebuie să se supună cerințelor legilor noastre. Nu te 
lăsa cuprinsă de tristețe. Dacă îți dau aceste sfaturi, o fac spre 
binele tău. Vreau să fii demnă de rangul de mamă a micilor mei 
prinți. Sunt convins că nu mă vei dezamăgi niciodată. Vreau să 


226 


- MIRCEA BURADA ŞI VINTILĂ CORBUL - 


te încredinţez încă o dată că sunt mândru de tine şi că dragostea 
pe care ţi-o port este mai puternică decât moartea.” 


Roxelana desluşi printre rândurile scrise de sultan o stare de 
spirit care o surprinse şi o îngrijoră. Tonul lui Soliman era grav şi 
chibzuit. Frazele lui ascundeau o uşoară dojană. Cineva urzea 
intrigi legate de ea? Tuturor acestor griji li se adăuga suferinţa 
provocată de moartea tatălui ei. Durere sfâşietoare, pe care 
trebuia să o ascundă în adâncul inimii. 

O nouă scrisoare de la Buda exprima în termeni lirici bucuria 
lui Soliman, care izbutise în sfârşit să devină judecătorul lumii 
apusene. Frazele lui supraîncărcate de adjective reflectau stilul 
oficial: 


„În fața tronului meu strălucitor au îngenuncheat umil într-o 
parte reprezentanții nobilimii maghiare, care cereau coroana 
regală pentru loan Zăpolya, iar în cealaltă parte nobilii care 
îmbrățişaseră cauza pierdută din start a lui Ferdinand de Austria 
şi care implorau bunăvoința mea. Aş fi putut păstra Ungaria. Să 
instalez la Buda un guvern turc şi să desființez regimul regal 
compromis. Insă mi-am amintit că Zápolya ţi-a salvat viaţa. lar 
viața ta valorează un tron. Aşadar, l-am răsplătit pe Zápolya şi i- 
am încredințat regatul. Fireşte, am păstrat secretul nostru 
scump. Poate că va veni ziua în care îi voi dezvălui lui Zăpolya 
motivul pentru care l-am ales pe el. Ungaria va rămâne sub aripa 
imperiului meu. Salvatorul tău va domni sub protecţia armatelor 
mele. Dacă vreodată Ferdinand de Austria va îndrăzni să lupte 
pentru tron, va cunoaşte furia mea. In curând mă voi întoarce la 
Constantinopol, încărcat de daruri pentru tine şi pentru copiii 
noştri. Te iubesc, Roxelana! Sunt gelos pe aerul pe care îl respiri 
în timpul lipsei mele!” 


Sultana-valide hotărî să sărbătorească în familie victoria fiului 
ei. N-a uitat să o invite pe Roxelana, în ciuda împotrivirii fiicelor 
ei. Favorita îşi puse o rochie luxoasă, dar sumbră şi alese bijuterii 
cât mai discrete — un fel de a purta doliu fără a atrage atenţia 
celorlalţi. Pentru a-şi arăta respectul, sosi prima, amănunt 
remarcat cu mulţumire de sultana-valide. 

Prinţesa Malfiruz, toată în doliu, cu ochii înroşiţi, cu figura 


227 


- ROXELANA ŞI SOLIMAN - 


lugubră, îşi făcu şi ea apariţia. Locuia într-un apartament din Eski 
Serai de la confiscarea averii soţului ei. Sultanul îi propusese o 
casă mare şi un venit substanţial pentru a o despăgubi, dar îi 
refuzase oferta cu dispreţ. Malfiruz susţinea că viaţa ei era în 
pericol. 

Apoi apăru prinţesa Turhan, însoţită de soţul ei, Lufti Paşa, 
care îndeplinea la Constantinopol funcţia de şef al guvernului în 
lipsa lui Ibrahim. 

Prinţesa Kassem sosi cu paşi siguri. De la reintrarea în graţii a 
soţului ei, Mustafa, îşi recăpătase aerele de superioritate. Işi 
sărută mama şi surorile, iar Roxelanei, care se grăbi să facă o 
plecăciune respectuoasă în faţa ei, îi aruncă un salut abia 
schiţat. 

Turhan o scrută pe Roxelana din cap până-n picioare. 

— Doliul lui Malfiruz e îndreptăţit, zise ea, dar nu pricep de ce 
te-ai îmbrăcat atât de sobru. Ca să-ţi arăţi bucuria, n-ar fi fost 
mai potrivite veşmintele de sărbătoare? 

Cuvintele înveninate ale lui Turhan n-o descumpăniră pe 
Roxelana. 

— Păstrez bucuria în inimă. Modestia înfăţişării mele aduce 
omagiu celor care şi-au dat viaţa pentru o cauză dreaptă şi 
mamelor care şi-au pierdut fiii pe câmpul de bătălie. Doar 
soldaţii care au adus victoria sunt demni să îmbrace haine de 
sărbătoare. 

Kassem se înnegri. 

— Pricep unde baţi, Roxelana! Noi, prinţesele împărăteşti, nu 
vom avea niciodată fii care să poarte arme. 

— Ai limba prea ascuţită, Roxelana! reluă Turhan. 

— Pace! Pace! strigă sultana-valide. 

Imaginea tatălui ei decapitat o făcea pe Roxelana agresivă, 
aproape nechibzuită. 

In momentul acela, poporul turc nu însemna pentru ea decât 
un cancer în trupul Europei. Uciderea tatălui ei atârna mai greu 
în balanţă decât educaţia şi influenţa căpătate în harem în aceşti 
ultimi ani. 

Intrarea zgomotoasă a lui Hadice înfrână criza începută. 
Exaltată de succesul lui Ibrahim, aceasta anunţă cu mândrie că 
sultanul prinsese cu mâinile lui o pană de bâtlan şi o broşă de 
diamante pe turbanul primului său sfetnic şi prieten, ceea ce 


228 


- MIRCEA BURADA ŞI VINTILĂ CORBUL - 


reprezenta o răsplată importantă. 

— La sugestia lui Ibrahim, fratele meu a hotărât să aducă la 
Constantinopol marea bibliotecă a lui Matei Corvin, două 
candelabre enorme din bronz, tunurile palatului regal şi ale 
cetăţii, precum şi trei statui gigantice înfăţişând divinităţi 
păgâne: Apolo, Diana şi Hercule. 

Hadice vorbea... vorbea... vorbea... Malfiruz îşi privea cu ură 
sora mai mică, a cărei fericire îi insulta doliul. Deodată izbucni: 

— Ajunge! Ajunge! Ai puţină decenţă, Hadice! Capul tăiat al lui 
Ferhat este încă expus insultelor trecătorilor în faţa intrării în 
Yeni Serai. Nu i-a fost îngropat decât trupul. Nu ţi-e teamă că 
într-o zi Ibrahim al tău va avea aceeaşi soartă? 

Hadice se opri, uluită, apoi strigă furioasă: 

— Bufniţă blestemată! Ar trebui să-ti scot ochii! Ibrahim este 
invulnerabil! 

— Sărmană neghioabă! exclamă Malfiruz. 

— Nu vă mai certaţi! porunci sultana-valide. Nu mai sunteţi 
copii! Arătaţi respect măcar faţă de părul meu albit! 

— l-am spus ce cred, mamă! zise văduva. Nimeni nu e la 
adăpost de capriciile lui Soliman. 

— Inima ta e plină de fiere! urlă Hadice. 

Se întoarse către mama ei. 

— Dacă fericirea mea i se pare insuportabilă, n-are decât să 
plece! 

Malfiruz se ridică şi porni cu paşi mari spre uşă. 

— Cu plăcere! Prezenţa ta mă omoară! 

După plecarea ei, sultana-valide o mustră pe Hadice: 

— Ar trebui să-i respecţi durerea! Să fii mai compătimitoare! 
De ce nu încerci să o înţelegi? 

— Mama are dreptate, interveni Kassem, care îşi amintea de 
neliniştea pe care o simţise când Mustafa fusese exilat la 
Alexandria. Trebuie să o menajăm! 

Roxelana urmări cearta cu inima plină de amărăciune. Malfiruz 
purta doliu după un soţ care şi-a trădat patria şi pretindea 
respect. Ea, Roxelana, trebuia să plângă în taină moartea eroică 
a tatălui ei şi să afişeze un aer bucuros pentru a nu indispune 
familia imperială. Era tentată să se ridice şi să-şi strige durerea 
şi disperarea. 

Dar era osândită să păstreze secretul toată viaţa. Viitorul fiilor 


229 


- ROXELANA ŞI SOLIMAN - 


ei ar fi fost compromis dacă turcii aflau că bunicul natural al 
celor doi prinți era un episcop polonez, decapitat după ce a 
luptat cu armele în mână împotriva armatei sultanului la Mohács. 

Dornică să înveselească atmosfera, sultana-valide porunci să 
intre orchestra de orbi. Insă nici muzica, nici ospăţul îndestulat, 
nici dansatoarele unduioase nu reuşiră să destindă atmosfera. 
Supărată, Hadice păstra o tăcere încăpăţânată. Pentru a-i face 
plăcere mamei sale, Kassem începu să povestească anecdote la 
care nu râdea nimeni. 

La încheierea cinei, Lufti Paşa îi mulţumi sultanei-valide pentru 
seara frumoasă, apoi ceru permisiunea să se retragă. 

— İn noaptea asta trebuie să fac o inspecţie inopinată în zona 
portului. Vreau să mă încredinţez că poliţia îşi îndeplineşte 
mulţumitor îndatoririle. 

Hafsa Hatun înclină capul. 

— Du-te, Lufti! Fă-ţi datoria! Socrul tău, răposatul sultan Selim 
al II-lea, ieşea deseori deghizat în derviş sărman sau în pelerin 
pentru a lua pulsul oraşului. 

Hadice părăsi la rândul ei reuniunea, urmată de Kassem şi 
Turhan, indispusă de plecarea soţului ei. 

Roxelana se retrase ultima. Inainte de a o lăsa să plece, 
sultana-valide o îmbrăţişă. Intoarcerea fiului său se apropia şi 
voia să intermedieze o împăcare între el şi Malfiruz. Să-i arate 
bunăvoință favoritei lui era cea mai înţeleaptă politică. 


230 


- MIRCEA BURADA ŞI VINTILĂ CORBUL - 


20 


Întoarcerea lui Soliman la Constantinopol întărea puterea 
Roxelanei în pofida tuturor piedicilor care se înălţau în faţa ei. 
Hafsa Hatun îi ghicise jocul. Nu pierdea nicio ocazie de a lăuda în 
faţa fiului ei calităţile Roxelanei, cu o subtilitate perversă. 

— E o fată deosebită. Ingenuitatea şi graţia ei se unesc cu o 
inteligenţă fără pereche, cu o vioiciune a spiritului, o clarviziune 
şi o diplomaţie care impun respect. Nu e niciodată luată pe 
nepregătite. Judecata ei este sigură, abilitatea inspirată. Işi duce 
viaţa după o politică foarte fină. 

Elogii ambigue, care puteau fi uşor interpretate exact pe dos: 
o tânără diabolică, gata să apeleze la orice metode pentru a 
obţine ceea ce voia. 

Soliman clătina din cap şi răspundea cu un aer convins: 

— Ai dreptate, mamă! Roxelana este o femeie extraordinară! 

După plecarea fiului ei, Hafsa Hatun îşi ascundea fruntea în 
palme şi medita, exasperată: „Ce naivitate îngrozitoare! 
Roxelana îl joacă pe degete! Nu pricepe că a ajuns jucăria 
acestei femei viclene şi calculate?” 

Soliman îşi împărțea timpul între favorită şi ceea ce el 
considera opera capitală a vieţii sale: crearea unui ansamblu de 
norme juridice care trebuia să-i asigure un nume pentru 
posteritate, cel de „Soliman Legiuitorul”. 

Când se întorcea, obosit, de la Yeni Serai, după o zi de muncă, 
Roxelana îl primea strălucind de bucurie. 

— Bine ai venit, iubirea mea, luceafărul meu! 

ÎI îmbrăţişa, îl mângâia pe ceafă cu degetele ei fine, îl muşca 
uşor de lobul urechii şi îi acoperea buzele cu sărutări. 

işi trimitea sclavele afară şi îi scotea mantia acoperită cu 
blană, turbanul şi veşmintele strălucitoare, îi scotea încălţările, 
apoi îi aducea halatul de casă şi papucii de catifea, îndatoriri 
care reveneau sclavelor, dar pe care Roxelana le îndeplinea cu o 
plăcere care îl încânta pe Soliman. Femeia îi zicea, entuziasmată: 

— Aş vrea să fiu singură cu tine pe o insulă pierdută în 
mijlocul mării. Această insulă să fie leagănul iubirii noastre mari 
şi unice. Să fiu sclava şi amanta ta, o, soarele meu triumfător! 

Dar starea de spirit a Roxelanei era schimbătoare. Uneori o 


231 


- ROXELANA ŞI SOLIMAN - 


găsea pierdută în gânduri, tristă şi melancolică. Atunci, sultanul 
era cel care încerca să-i redea bucuria de a trăi. Ingenunchea la 
picioarele ei şi i le săruta, apoi îi desfăcea pulpanele halatului şi 
buzele lui urcau spre părţile cele mai secrete ale trupului ei. 

Anii treceau, dar pentru Soliman frumuseţea, farmecul, graţia 
Roxelanei sporeau şi se împrospătau mereu. Dragostea pe care o 
simţea pentru ea îi cuprindea simţurile, dezlănţuindu-i pasiunea. 

Moartea tatălui ei rupsese ultima legătură a Roxelanei cu 
trecutul. O izbucnire din partea ei n-ar fi reparat nimic. Şi apoi 
mai erau copiii, visurile, scopurile ei, pe care trebuia să le ducă 
la bun sfârşit în ciuda tuturor piedicilor. Să-l urască pe Soliman? 
Să-l ierte? El era ca un uragan care ucide, distruge totul în cale. 
Putem înfrâna, îmblânzi uraganul? Manifestările naturii nu 
cunosc sentimente omeneşti. Roxelana şi Soliman erau mai 
presus de legile care se aplică muritorilor de rând. lubirea lor, 
dramele lor, pasiunile lor depăşeau limitele normalului. Trăiau în 
propriul Olimp, căci locuinţa zeilor era pe măsura lor. 


Sultanul porunci ca biblioteca lui Matei Corvin să fie instalată 
la Yeni Serai, iar candelabrele de bronz la Sfânta Sofia. Ibrahim 
aşeză cele trei statui pe hipodrom, care, datorită acestei 
împodobiri, îşi recăpătă vechiul aspect monumental. Dar 
iniţiativa lui indignă populaţia musulmană din Constantinopol. 

Ibrahim se pomeni hulit pe străzi, ceea ce îl umplu de 
amărăciune. Aflat într-o vizită la prietenul lui Alois Gritti, i se 
plânse de ostilitatea pe care i-o arătau turcii. 

— Am urmat întotdeauna politica lui Mehmed al Il-lea. Acesta 
se considera moştenitorul civilizaţiei bizantine şi voia să-i 
apropie pe învingătorii musulmani de învinşii creştini. Din 
nefericire, sub influenţa turcilor ortodocşi, musulmanii resping 
orice compromis cu creştinii şi dispreţuiesc vechea lor cultură. 

— Te-am avertizat, Ibrahim. Duci o bătălie deja pierdută. 
Constantinopolul este un oraş cosmopolit, în care autorităţile au 
dat comunităţilor de greci, venețieni, genovezi sau armeni 
cartiere separate. Aminteşte-ţi de sultanul Selim, care voia să-i 
treacă prin tăişul săbiei pe toţi creştinii din Constantinopol. Mă 
tem că Soliman ar putea încerca să reia ideile tatălui său în 
viitorul apropiat. 

— Atât cât voi trăi eu, Soliman nu-i va oprima pe creştini. 


232 


- MIRCEA BURADA ŞI VINTILĂ CORBUL - 


— Atât cât vei trăi... 

— Ce vrei să spui? 

— N-am avut niciodată încredere în jurămintele prinților. Ai 
uitat de Machiavelli? 

— Te înşeli. Pentru mine, Soliman este mai mult decât un 
prieten. 

— Ştiu, ştiu! Mi-ai zis de o sută de ori! Pentru tine e ca un 
frate, mai mult decât un frate! 

Ibrahim zâmbi indiferent. 

— Soliman n-ar face nimic fără să-mi ceară părerea. 

— Incet-încet, această dependenţă va ajunge să-l apese. 

— Niciodată! Niciodată! 

Alois oftă. 

— Să sperăm! Şi statuile? Ce vrei să faci cu ele? Le scoţi? 

— Nici gând! Furia fanaticilor şi a gloatei care îi urmează 
orbeşte se va domoli şi, încet-încet, statuile se vor integra în 
peisajul hipodromului. 

— Mă tem că previziunile tale optimiste vor fi în scurt timp 
contrazise. 

Intr-o dimineaţă, doamna Rebia intră surescitată la Roxelana, 
agitând o foaie de hârtie. 

— Constantinopolul e în fierbere! 

— lar? întrebă cadâna, nervoasă. 

— l-a sunat ceasul marelui-vizir! Ascultă, preascumpa mea, 
satira pe care a scris-o poetul Fighani Celebi împotriva lui 
Ibrahim, protectorul lui. 

Incepu să citească: 


„Doi Avraami au înfăţişat această lume; 
ințelept, cel dintâi a răsturnat idolii, 
Absurd, al doilea i-a reinstalat" 


Roxelana surâse. 

— Când nava se scufundă, şobolanii fug primii. 

Doamna Rebia continuă cu însufleţire: 

— Atacarea marelui-vizir Ibrahim este echivalentă cu crima de 
lezmaiestate; cu-atât mai mult cu cât Inălţimea Sa a încuviinţat 
personal iniţiativa prim-ministrului său. E o probă de forţă între 
Ibrahim şi duşmanii lui. Dacă marele-vizir câştigă din nou 


233 


- ROXELANA ŞI SOLIMAN - 


partida, Fighani Celebi va plăti cu viaţa cutezanţa lui 
nebunească. 

Previziunea doamnei Rebia se adeveri. Pentru a le închide 

gura defăimătorilor săi, Ibrahim dădu un exemplu: poetul fu 
condamnat la moarte şi executat. 
__ Fighani abia fusese înmormântat când un nou scandal izbucni. 
intreg haremul află că un ulema foarte vestit pentru 
interpretările sale docte ale Coranului, Kabiz, îndrăznise să 
proclame superioritatea lui lisus Hristos faţă de Mahomed. 
Doamna Rebia o înştiinţa pe Roxelana că teza lui Kabiz îi 
scandalizase pe adevărații credincioşi şi că populaţia 
constantinopolitană, mereu gata să se înfurie, provocase 
dezordine, jefuise bazarurile, dăduse foc palatelor şi îi agresase 
pe creştini. 

Vacarmul mulţimii, violențele, fuioarele de fum care se înălţau 
deasupra capitalei o impresionară pe Roxelana. Amintirea 
revoltei ienicerilor, asociată cu această mişcare populară, o şocă 
şi o înspăimântă. 

Kislar agasi o asigură că trupele erau gata să intervină. 
Numeroşi scandalagii fuseseră arestaţi şi spânzurați. 

— Pedepsele exemplare calmează spiritele, de regulă, zise el. 

De data aceasta, k/s/ar agasi se înşela. Agitaţia nu se potoli 
deloc. O gloată zgomotoasă se strânse pe hipodrom, cerând 
moartea lui Kabiz şi distrugerea statuilor păgâne. Întrucât Kabiz 
era cauza acestor necazuri, judecătorul armatei îl băgă în 
temniţă. 

La Eski Serai, sultana-valide condamna vehement erezia 
acelui ulema. În prezenţa ei, Roxelana îşi arăta indignarea, 
pentru a-i face plăcere, dar, după ce ieşea din apartamentul 
bătrânei, îşi încetă protestele. Voia să fie de aceeaşi părere cu 
Soliman, care avea să fie silit, în cele din urmă, să taie nodul 
gordian. Insă sultanul păstra tăcerea. 

In faţa unui tribunal militar, acuzarea l-a declarat pe Kabiz 
vinovat de „eroare periculoasă”, de „abatere de la glorioasa cale 
a adevărului” şi de „erezie gravă, care ameninţă unitatea 
Islamului şi siguranţa imperiului”. Kabiz, care nu şi-a retras 
spusele, a fost condamnat la moarte. 

In harem era repetată ultima lui declaraţie: „Cu cinci secole 
înainte ca Mahomed, tânărul conducător de cămile, să plece din 


234 


- MIRCEA BURADA ŞI VINTILĂ CORBUL - 


Mecca, un tânăr dulgher răspândise deja în Galileea Evanghelia 
Domnului Atotputernic.” In inima odaliscelor, toate creştine 
convertite forţat la Islam, cuvintele lui Kabiz şi-au găsit un 
anume ecou. In sinea ei, Roxelana nu-l putea contrazice. 

În schimb, n-a fost surprinsă să afle poziţia lui Ibrahim. Acesta 
a pronunţat anularea sentinţei. Tribunalul militar, declarase el, ar 
fi trebuit să încerce să-l convingă pe Kabiz de greşeala lui înainte 
de a-l condamna la pedeapsa capitală. Prin urmare, ulema 
trebuia să compară în faţa Divanului, care avea să îl judece în 
ultimă instanţă. 

Înştiinţată de kis/ar agasi în privinţa hotărârii marelui-vizir, 
Hafsa Hatun îşi chemă fiul. 

— li îngădui lui Ibrahim, acestui sclav cocoţat în fruntea 
guvernului, acestui individ ajuns maestru al înşelăciunii, acestui 
creştin deghizat în musulman, să ne insulte sfânta lege? El a 
adoptat această atitudine fiindcă, în timpul procesului, martorii 
au legat erezia lui Kabiz de instalarea statuilor păgâne pe 
hipodrom. Te laşi orbit de nişte oameni care nu merită 
încrederea pe care le-o arăţi! 

Soliman pricepu că mama lui făcea aluzie şi la Roxelana, ceea 
ce-l determină să se încăpăţâneze de la bun început în faţa 
sfaturilor ei. 

— Mamă, te previn! zise el prost dispus. 

— Deschide ochii! Rupe-ţi lanţurile! strigă ea indignată. 

Sultanul se crispă şi scrâşni printre dinţi: 

— Mamă, te previn! A 

Apoi ieşi, trântind uşa cu zgomot după el. in vreme ce traversa 
coridoarele pentru a ajunge la Roxelana, furia se mai domoli 
puţin. Dacă mama lui îi deplângea inerția, îşi putea închipui 
comentariile pline de venin ale tuturor celor care condamnau 
slăbiciunea lui pentru Ibrahim şi Roxelana. In ciuda puterii sale, 
se temea de furia gloatei. Dacă ienicerii găseau de cuviinţă să se 
alieze cu aceasta, explozia îl putea mătura de pe tron. 

Vechea expresie romană panem et circenses îşi păstra 
actualitatea. Constantinopolitanii primeau pâine zilnic, datorită 
unei perfecte organizări administrative. Insă aveau nevoie să le 
fie oferite şi spectacole. Procesul lui Kabiz îi dădea ocazia de a-şi 
reface prestigiul. 

Roxelana îl primi devorată de curiozitate. Era sigură că îl 


235 


- ROXELANA ŞI SOLIMAN - 


preocupa procesul lui Kabiz. Dar Soliman, atât de vorbăreţ de 
obicei, nu suflă nicio vorbă despre întrevederea lui cu sultana- 
valide. Roxelana îi respectă tăcerea. 


A doua zi, Divanul se reuni sub conducerea lui Ibrahim. În 
calitate de Curte supremă de justiţie, trebuia să clarifice cazul lui 
Kabiz. Vizirii şi demnitarii care participau la această adunare 
aleasă luară loc în jilţuri, în ordinea funcţiilor. Turbanele lor mari, 
împodobite cu pene tremurătoare, se clătinau în ritmul 
conversaţiilor  şoptite închegate înainte de începerea 
dezbaterilor. Erau neliniştiţi, dar aparent calmi. Iskender Celebi, 
membru permanent al Divanului, îşi avertizase o parte din 
colegi, care se bucurau de încrederea lui, că Ibrahim căuta să le 
forţeze mâna pentru a obţine achitarea ereticului. Ar fi putut s-o 
facă singur, fără a cere părerea sfetnicilor săi, căci dispunea — 
ca şi sultanul — de drept de viaţă şi de moarte asupra tuturor 
supuşilor imperiului. Insă voia să asocieze Divanul cu decizia lui 
nedreaptă, care încerca să-l absolve pe Kabiz şi să-i umilească 
pe apărătorii legii islamice. 

In sfârşit, Kabiz se prezentă în faţa judecătorilor, cu faţa 
palidă, ascetică, ochii lui de iluminat fixând un punct din spaţiu, 
peste capetele demnitarilor, ca şi cum ar fi vrut să comunice cu 
Dumnezeu. 

Ibrahim studie cu simpatie straniul personaj care stătea în 
picioare în faţa lui. Voia să-i acorde dreptul de a se apăra, de a-şi 
susţine doctrina. Urmărea cu atenţie evenimentele care tulburau 
Germania şi Elveţia. Oamenii căutau noi mijloace de a-şi exprima 
fervoarea, voinţa de a crea o lume mai bună. Luther, Erasmus, 
Zwingli cereau reformarea vechii Biserici Catolice şi 
propovăduiau doctrine religioase care răscoleau gloata lacomă 
să găsească o morală capabilă să răspundă dorințelor sale. 
„Kabiz era un reformator, se gândea Ibrahim. De ce să nu-l 
ascultăm? Poate că va reuşi să-i convingă pe musulmani că 
Dumnezeu este unic şi că separarea celor două religii este 
artificială.” Kabiz deschidea poate perspectivele unei renaşteri a 
lumii orientale. 

Tăcerea lui Ibrahim îi uimi pe demnitari, care aşteptau 
începerea dezbaterilor. Marele-vizir îşi întrerupse meditaţia şi îi 
arătă lui Kabiz trei personaje cu bărbi lungi albe, grave, ţepene, 


236 


- MIRCEA BURADA ŞI VINTILĂ CORBUL - 


îmbrăcate în negru, cu frunţile acoperite de turbane albe. 

— Kabiz, în faţa ta se află judecătorii tăi, precum şi un ulema 
vestit pentru pioşenia sa şi profunda cunoaştere a legilor 
Coranului, asistat de doi muderis, profesori eminenţi la medresa 
de la Sfânta Sofia. lţi vor asculta teoriile eretice şi vor încerca să 
le combată. Acum expune-ne doctrina ta, ca să putem judeca în 
cunoştinţă de cauză. Te ascultăm, Kabiz! 

Reformatorul vorbi mai întâi cu voce joasă, monotonă. Apoi 
vorbele lui căpătară tot mai multă căldură, ridică tonul, deveni 
solemn, din ce în ce mai elocvent. Superioritatea lui lisus Hristos, 
proclamată cu tărie şi susţinută de argumente religioase şi 
filosofice, îi tulbură pe membrii Divanului, care schimbau priviri 
stânjenite, apoi înspăimântate. 

Deodată, grilajul care proteja fereastra sultanului fu zguduit 
de lovituri violente, apoi se auzi vocea lui tunătoare: 

— Cum este permis ca un eretic să hulească în voie numele 
sfântului nostru profet Mahomed şi să invoce preeminenta lui 
lisus Hristos, acest fals Dumnezeu al creştinilor, în faţa întregului 
Divan? Blestematul acesta trebuie să fie convins că greşeşte şi 
pedepsit! 

Ibrahim tresări, întoarse ochii spre fereastra aşezată deasupra 
capului său, făcu o plecăciune adâncă, apoi răspunse cu 
demnitate: 

— Tribunalul militar l-a condamnat la moarte fără să-i îngăduie 
să se apere. O sentinţă dată ca rod al furiei este nedreaptă şi se 
impune anularea ei! 

Vizirii şi demnitarii plecară capetele, ca nişte copii prinşi 
făcând năzbâtii, coborâră din jilţurile lor şi îngenuncheară în faţa 
grilajului care ascundea chipul preamăritului lor stăpân. 

Soliman reluă sever: 

— Cunoaşterea sfintei legi a Coranului nu ţine de tribunal 
militar. Acest eretic va fi dat pe mâna judecătorului de la 
Constantinopol şi a muftiilor, care vor şti să-şi facă datoria. 

Cu mâhnire în suflet, Ibrahim se înclină, umilit. 

— Aşa să fie, Inălţimea Ta! Luaţi prizonierul! le porunci el celor 
doi ofiţeri care păzeau uşa sălii. 

Chiar şi după ce vocea sultanului amuţi, demnitarii rămaseră 
prosternaţi. După o vreme, se ridicară, uşuraţi. Procesul lui Kabiz 
se întorsese împotriva lui Ibrahim. Soarta ereticului nu-i mai 


237 


- ROXELANA ŞI SOLIMAN - 


interesa. Decizia sultanului îi eliberase de orice responsabilitate. 
Duşmanii marelui-vizir îşi ascundeau bucuria, privindu-l cu o 
compasiune bine mimată. 

Cu fruntea sus, cu chipul împietrit, Ibrahim se îndreptă spre 
uşă. La trecerea lui, demnitarii se înclinară în tăcere. După 
plecarea sa, se strânseră în jurul lui Iskender Celebi, care declară 
triumfător: 

— Simpatiile creştine ale lui Ibrahim s-au arătat în faţa tuturor. 

Vizirii schimbară priviri nedumerite. Se întrebau neliniştiţi care 
dintre ei va fi numit în locul lui Ibrahim. Întrucât căderea lui 
părea sigură. 

Ajuns acasă, Ibrahim scrise o cerere de demisie şi i-o trimise 
stăpânului său. Soliman ar fi trebuit să o primească în cursul 
după-amiezei la Yeni Serai, dar aceasta ajunse după plecarea lui 
la Eski Serai. 

Sultana-valide îşi întâmpină fiul radiind de fericire. 

— Mi s-a comunicat decizia ta. Tatăl tău ar fi fost mândru de 
tine! 

Când se retrase, mama lui îl privi cu tristeţe. 

— Mă părăseşti deja? 

li înţelegea şi îi suporta sentimentele. Posesivă, sultana-valide 
o ura pe Roxelana care, bănuia ea, o înstrăina de fiul său. Când 
intră în camera cadânei, aceasta studia Coranul. Un volum 
frumos, cu paginile din hârtie de mătase împodobite cu miniaturi 
minunate. Capul ei plecat grațios asupra cărţii sfinte, buclele de 
culoarea aurului vechi care îi cădeau în valuri pe umeri, 
trăsăturile uimitor de tinere ofereau un tablou seducător. 

Surprinsă, Roxelana ridică ochii luminoşi şi clari ca apele 
însorite ale unei fântâni arteziene. Prospeţimea ei şi dragostea 
care i se citea în privire îl emoţionară. 

— Domnul şi stăpânul meu, fii binevenit! strigă ea bucuroasă, 
sărind de pe divan. 

Roxelana făcu o plecăciune. Soliman o ajută să se ridice şi o 
îmbrăţişă. 

— Ce făceai? întrebă el. Studiai Coranul sau te uitai la 
miniaturi? 

— Incerc să pricep spiritul şi înţelepciunea preceptelor sale. 
Nu vreau să cad în greşeala lui Kabiz şi a celor care gândesc ca 
el, răspunse ea. 


238 


- MIRCEA BURADA ŞI VINTILĂ CORBUL - 


— Crezi că există oameni care îi împărtăşesc ideile? întrebă el. 

— Cu siguranţă are protectori, zise ea, plecând ochii cu 
modestie. 

— Te referi la Ibrahim? 

Aprobă din cap, cu o blândeţe întristată. 

— Nu mi-aş permite niciodată să mă amestec în treburi care 
depăşesc atribuţiile unei soţii iubitoare şi ascultătoare. 

Soliman o strânse la piept. Roxelana îi auzi inima bătând. 

— Înţelepciunea însăşi vorbeşte prin vocea ta, porumbiţa mea 
dulce! Aş fi fericit dacă sfetnicii mei ar avea bunul tău simţ şi 
fermitatea judecății tale. 

— Aprecierile tale mă fac să roşesc. Nu sunt decât o femeie 
care îşi cunoaşte limitele. 

___— Nu eşti o femeie ca oricare. Ai dovedit-o de nenumărate ori. 
II condamni pe Kabiz? 

— Cred că atitudinea lui este cu atât mai condamnabilă cu 
cât, în calitate de ulema, ar trebui să cunoască profunzimea legii 
Coranului. Noi, creştinii care am îmbrăţişat religia islamică fără 
să fim constrânşi, dispreţuim slăbiciunea acelora dintre noi care 
n-au rupt legăturile cu fostele lor credinţe. 

Roxelana nu rostise numele lui Ibrahim, dar aluziile ei erau 
clare. Îl trădase pe omul pe care îl iubea şi-l ura în acelaşi timp. 
Granița dintre dragoste şi ură este uşor de trecut. Trădase de 
asemenea amintirea tatălui ei, îşi renegase sângele, tradiţiile. 
Dar voinţa ei de a urca pantele cele mai abrupte pentru a ajunge 
în vârf impunea asemenea sacrificii. Fiul ei avea să fie sultan. În 
momentul acela, ea va fi cea care va avea ultimul cuvânt. In 
momentul acesta însă, arăta un zel de neofită, ceea ce îl încânta 
pe Soliman. 

In noaptea aceea, după ce făcură dragoste, sultanul avu 
bucuria de a afla că va fi tatăl unui al treilea copil. 


A doua zi dimineaţă, pe drumul spre Yeni Serai, Soliman 
medită îndelung la cazul Kabiz. Era mulţumit că pusese capăt 
crizei. Dar exaltarea simțită în ziua precedentă se domolise. 
După ce manifestarea puterii sale se potolise, îşi dădu seama că 
practic îl desfiinţase pe Ibrahim în faţa vizirilor. Umilindu-l, îl 
lăsase în ghearele fiarelor din Divan, care se repeziseră să-l 
sfâşie. Ar fi trebuit să-l pună la punct în particular, să-i explice 


239 


- ROXELANA ŞI SOLIMAN - 


calm ce greşeală făcea şi să-i ceară să o repare. Dar voise să 
ofere un spectacol. Să mulţumească gloata. 

Trebuia să-l înscăuneze din nou pe Ibrahim, fără să-i distrugă 
imaginea. Ajuns la palatul imperial, se grăbi să urce în loja lui cu 
gratii, ca să asiste la dezbaterile Divanului şi să observe 
comportamentul miniştrilor faţă de prietenul său. Privind în jos la 
demnitarii cu panaşuri, avu marea surpriză de a-l vedea pe Ayas 
Paşa prezidând reuniunea. Lipsa lui Ibrahim îl intrigă. Işi părăsi 
postul de observaţie şi cobori în cabinetul de lucru. Ali Paşa, 
pântecosul şef al cancelariei şi secretarul general al guvernului, 
îşi încovoie spinarea în faţa stăpânului său şi îi înmână mesajul 
pecetluit al marelui-vizir şi o cutiuţă de aur. 


Uimit, Soliman deschise scrisoarea. Textul clar şi sobru îl ului. 


„Înălțimea Ta, 

Întrucât am provocat neplăceri Înălţimii Tale şi am pierdut 
încrederea pe care Domnia Voastră mi-a arătat-o în trecut, nu-mi 
mai rămâne decât să suport urmările şi să-mi prezint demisia. 
Înapoiez înălțimii Tale sigiliul imperiului. vă rog să acceptați 
expresia adâncului respect al sclavului Domniei Voastre, 

Ibrahim.” 


Sultanul observă că omisese titlul de paşă care, în mod 
normal, ar fi trebuit adăugat numelui său. Scrisoarea îi stârni 
iniţial furia. Deschise cutia şi găsi sigiliul imperial. Marele-vizir 
are, mai mult ca oricine, dreptul de a cere permisiunea să se 
retragă. Dar să-şi trimită demisia echivala cu o insultă. 

Apoi iritarea lui se potoli. Nu trebuia să-l judece pe Ibrahim 
după misiva aceea. Lui nu i se aplicau normele obişnuite. Nu era 
un mare-vizir ca oricare altul. El, Soliman, avea obligaţia de a 
renunţa la prejudecăţi atunci când era vorba de Ibrahim, singurul 
lui prieten. 

— Ali, trimite un mesager acasă la marele-vizir... Nu! Du-te 
chiar tu şi spune-i că este chemat de urgenţă la serai! 

Surprins că fusese redus la rolul unui simplu mesager, Ali Paşa 
se înclină, ascunzându-şi ciuda. 

Se scurse o jumătate de oră până la sosirea lui Ibrahim, însoţit 
de şeful cancelariei. Ibrahim făcu o plecăciune fără să rostească 


240 


- MIRCEA BURADA ŞI VINTILĂ CORBUL - 


vreun cuvânt. Soliman se aşeză pe divan. 

— la loc lângă mine, mare-vizir! zise el solemn. 

Impasibil, Ibrahim se supuse. Sultanul se întoarse către şeful 
cancelariei. 

— Adu-mi scrisoarea adresată guvernatorilor din provincii, 
care trebuie citită în toate moscheile, şcolile şi bazarurile pentru 
ca turcii din satele şi oraşele cele mai îndepărtate ale imperiului 
să poată cunoaşte faptele de arme ale luptătorilor noştri în 
războiul purtat împotriva Ungariei. 

Ali ieşi cât de repede îi îngăduiau picioarele scurte şi burta 
grea şi bombată ca a unei femei însărcinate. Se întoarse cu 
scrisoarea aşezată pe o tavă de aur şi i-o prezentă sultanului. 
Acesta porunci: 

— Citeşte pasajul despre marele-vizir! 

Şeful cancelariei tuşi, ca să-şi dreagă vocea, apoi începu să 
citească: 

— Victoria noastră se datorează în mare parte celui care 
întruchipează puterea şi valoarea, temeritatea leopardului, 
curajul tigrului, zelul apărătorului Sfintei noastre Credinţe, 
invincibilitatea eroului învestit de Allah cu o forţă fără seamăn, 
frumuseţea unei perle culese din oceanul vitejiei, preaiubitului 
nostru vizir, beilerbei al Rumeliei, Ibrahim Paşa, pe care Allah îl 
ţine în viaţă spre gloria imperiului nostru. 

Ali Paşa se întrerupse o clipă ca să întrebe: 

— Trec la cea de-a doua menționare a numelui Excelenței Sale 
marele-vizir? 

Vocea lui exprima un respect nemărginit pentru leopardul, leul 
şi eroul reintrat în graţii. 

— Ajunge! zise sultanul. Poţi pleca! 

Ali Paşa se retrase de-a-ndărătelea. „Iskender Celebi şi 
prietenii lui vor fi tare dezamăgiţi”, se gândi el, închizând uşor 
uşa în urma lui. Rămas singur cu Ibrahim, padişahul luă 
scrisoarea de demisie şi o rupse, apoi îi înapoie sigiliul 
imperiului. 

— Primeşte-l înapoi, Ibrahim, prietene! zise el, zâmbind. Nu 
vreau să mă despart de tine. Cazul lui Kabiz nu este decât un 
incident. Poporul este ca o fiară sălbatică adormită, cu instincte 
sângeroase. Din când în când, îi trebuie ofrande menite să-i 
cucerească favorurile. Kabiz este o victimă jertfită acestui moloh. 


241 


- ROXELANA ŞI SOLIMAN - 


— Am vrut doar să-i asigur o judecată dreaptă, spuse Ibrahim. 

— Şi să-ţi pui viaţa şi opera în pericol... Kabiz va fi condamnat 
la moarte de judecătorul Constantinopolului. Nu este un preţ 
prea mare dacă, prin osândirea lui, putem obţine potolirea 
bestiei. Dar mă tem că nu va fi de ajuns. E mai uşor să linişteşti 
câteva mii de ieniceri, decât să potoleşti milioane de oameni 
dezlănţuiţi. 

Sultanul puse mâinile pe umerii lui Ibrahim şi îl trase către el. 

— Nu lăsa certurile altora să intervină între noi! 

Il îmbrăţişă cu căldură. 

— Tu eşti prietenul meu, Ibrahim, şi vei rămâne aşa atât cât 
vom trăi! 

Cineva bătu la uşă, apoi intră un şambelan. 

— Inălţimea Ta, judecătorul Constantinopolului şi ulema au dat 
sentinţa. Kabiz a fost condamnat la moarte. 

Soliman răspunse răspicat: 

— Să fie executat mâine-dimineaţă! Eşafodul va fi înălţat în 
piaţa mare, în faţa bazarului acoperit! 


În seara care urmă decapitării lui Kabiz, constantinopolitanii 
aprinseră focuri de bucurie, cu riscul de a incendia oraşul. Dar 
vâlvătaia populară, abia potolită, fu aţăţată din nou, de această 
dată de o crimă. In cartierul Fanar, lângă moscheea lui Selim, un 
musulman a fost asasinat în propria casă. Ancheta demarată la 
porunca cadiului capitalei şi desfăşurată cu surle şi trâmbiţe de 
subachi — şeful poliţiei — atribui vina unui albanez creştin, fără 
însă a-i putea stabili identitatea. Conform legii, dacă autorul unei 
crime scăpa de anchetatori, locuitorii cartierului erau siliţi să 
plătească patruzeci de mii de aspri, „preţul sângelui”. De 
această dată, autorităţile ajunseră la concluzia că incidentului 
avea conotaţii religioase. Musulmanii fanatici asmuţiră populaţia. 
Numeroşi creştini au fost linşaţi în plină stradă sau în casele lor. 
Unii greci cu sânge iute ripostară la violenţă prin violenţă. 

Sultana-valide, scandalizată de această nouă explozie de 
furie, îşi avertiză fiul: 

— Trebuie să pui capăt o dată pentru totdeauna acestor 
neînţelegeri dintre creştini şi musulmani. Tatăl tău — Allah să 
aibă milă de sufletul lui! — a avut de gând să treacă prin foc şi 
sabie toată populaţia creştină a capitalei. l-a pus chiar o 


242 


- MIRCEA BURADA ŞI VINTILĂ CORBUL - 


întrebare în acest sens marelui muftiu: „Nu este normal să omori 
două treimi din populaţia imperiului spre binele celeilalte 
treimi?” Şi ar fi făcut-o, dacă nu-l dobora boala. Trebuie să 
acţionezi cu aceeaşi tărie împotriva creştinilor care caută tot 
timpul gâlceavă. Vrei să fii martorul neputincios al unui război 
civil? Stinge focul înainte să cuprindă imperiul! 

Cuvintele mamei sale nu erau lipsite de înţelepciune. Soliman 
îşi aminti de haosul însângerat care sfâşia Germania, împărţită 
între protestanții şi catolicii fanatici. 

— Mamă, voi lua măsuri! lţi promit! 

Îi încredinţă lui Ibrahim misiunea de a inspecta trupele din 
Egipt şi, în lipsa lui, dezgropă o lege veche, care prevedea 
pedepse extrem de severe împotriva întregii colectivităţi, dacă 
un membru al acesteia, vinovat de crimă, nu se preda el însuşi 
justiţiei. Ca urmare a revigorării acestei legi, opt mii de albanezi 
au fost decapitaţi pe hipodrom, sub ochii mulţimii de musulmani 
care alergau, beţi de fericire, să vadă spectacolul. 

Aclamaţiile gloatei ajunseră, purtate de vânt, la Eski Serai. 
Dulce muzică pentru urechile sultanei-valide, dar mai puţin 
apreciată de Roxelana care, în pofida zelului aparent pentru 
noua ei religie, se aruncă pe divan şi îşi acoperi capul cu perne 
pentru a nu mai auzi zgomotul. 


Impresionat de paloarea ei, pe care o atribui închiderii în 
harem, Soliman hotărî să o ia pe Roxelana cu el la Adrianopol, 
favoare neobişnuită, care o încântă. Era prima ei călătorie lungă 
de la intrarea în Eski Serai. Spre deosebire de vizitele ei la 
Uskudari — un fel de suburbie a Constantinopolului — avea să 
plece din capitală, pentru a cuceri orizonturi noi. Cuprinsă de 
euforie, îl rugă pe sultan să îi îngăduie să călărească alături de 
el. 

Soliman se îngrozi. 

— O cadână pe cal? Cine a mai văzut una ca asta? 

— Am citit în O mie şi una de nopți că prinţesele persane 
urcau pe cal! 

— Tu nu trăieşti în Persia, Roxelana! Obiceiurile noastre nu 
sunt deloc asemănătoare cu ale lor! Chiar şi credinţa este 
diferită! Foarte diferită. 

Tristeţea care se aşternu pe chipul tinerei îl înduioşă pe 


243 


- ROXELANA ŞI SOLIMAN - 


Soliman, foarte sensibil la schimbările ei de dispoziţie. 

— Şi, în plus, eşti însărcinată! adăugă el, mulţumit că găsise 
un pretext infailibil. O cădere de pe cal ar pune în pericol atât 
viaţa ta, cât şi pe cea a copilului. 

Argumentul, care căpătă o forţă deosebită pe buzele lui 
Soliman, o făcu să zâmbească pe Roxelana, dezarmată. 

— Mă înclin în faţa înţelepciunii tale, iubirea mea! 

— Vei avea la dispoziţie o litieră moale, purtată de doi catări 
blânzi, care te vor face să te simţi ca şi cum ai pluti pe nori. 

Roxelana era atât de fericită că iese din Eski Serai, încât 
acceptă bucuroasă acest mijloc de locomoţie, deşi gratiile şi 
draperiile din piele o împiedicau să admire în voie peisajul. 

Decizia sultanului de a o lua pe Roxelana la Adrianopol suscită 
comentarii înveninate la Yeni Serai şi Eski Serai. Sultana-valide şi 
prinţesele îşi manifestară indignarea în particular. Malfiruz se 
încrâncena şi mai tare împotriva Roxelanei, pentru că nu 
îndrăznea să-l atace pe Soliman. Incă îmbrăcată în negru, 
nemişcată pe marginea divanului, arăta ca o cioară cocoţată pe 
o cracă. Nu-i ierta fratelui ei interdicţia de a pune pe mormântul 
lui Ferhat o coloană cu un turban de piatră în vârf, care ar fi 
trebuit să amintească rangul înalt al defunctului. Condamnat la 
pedeapsa capitală pentru trădare, nu avea nici măcar dreptul la 
înscrierea numelui pe mormânt. Malfiruz îi adresă mamei sale o 
întrebare care trebuia să pună sare pe rană: 

— Tata te-a dus vreodată la Adrianopol? 

— Niciodată! răspunse Hafsa Hatun, furibundă. Locul unei 
cadâne este în harem! De altfel, Selim n-ar fi avut timp, pentru 
că era tot timpul plecat la război... 


Într-o frumoasă dimineaţă de primăvară, cortegiul imperial 
părăsi Eski Serai şi ieşi din capitală pe poarta dinspre Adrianopol; 
Soliman şi suita lui călare, Roxelana şi celelalte femei în litiere. 
La vreo douăzeci de kilometri de Constantinopol, coloana tocmai 
pătrundea într-o pădure cu frunziş stufos când deodată izbucni o 
furtună cu tunete şi fulgere. Fulgerul căzu pe un copac care se 
prăbuşi în flăcări peste unul dintre catârii care purtau litiera 
Roxelanei. Litiera se răsturnă şi se dezmembră, favorita se 
rostogoli printre bucăţile de lemn şi metal, sub privirile 
consternate ale lui Soliman şi ale suitei sale. Roxelana, leşinată, 


244 


- MIRCEA BURADA ŞI VINTILĂ CORBUL - 


fu aşezată în litiera uneia dintre însoţitoarele sale, apoi cortegiul 
se întoarse în grabă la Constantinopol. Disperat, sultanul călărea 
la galop alături de litiera Roxelanei, care încă nu-şi recăpătase 
cunoştinţa. Işi reproşa faptul că refuzase să o lase pe soţia sa să 
călărească, aşa cum îşi dorea. Sclav al tradiţiilor, o silise să 
călătorească în litieră. Se pare că Roxelana presimţise 
nenorocirea şi încercase să o evite. 

Convoiul sosi la Eski Serai, unde era deja aşteptat de medicul 
Curţii, Israel Mordecai, care fusese prevenit de mesageri. Chira 
Esther îl ajuta. 

Roxelana fu instalată într-o sală din apartamentul său şi 
întinsă pe un divan de către Chira Esther, care se agita în jurul 
ei. Încăperea era împărţită în două de o draperie grea din 
catifea. Pe partea cealaltă se afla medicul, căci era interzis 
oricărui bărbat relativ tânăr şi necastrat — fie el şi doctor — să 
vadă vreo femeie din harem. 

Chira Esther o examina pe Roxelana, observa simptomele şi i 
le comunica lui Mordecai cu voce tare, care lua notițe şi dădea 
indicaţii pe care moaşa şi ajutoarele ei le executau imediat. 

Toată această operaţiune se desfăşura sub ochii îngrijoraţi ai 
sultanului, care îşi frângea mâinile de disperare. Trecea într-o 
parte a draperiei pentru a-şi privi soţia, care gemea, cu ochii 
închişi, apoi se ducea în partea cealaltă, unde se afla medicul 
care îşi trata pacienta fără să o vadă. Soliman îl asalta cu 
întrebări, împiedicându-l uneori pe Mordecai să audă cuvintele 
Chirei Esther. 

Acest examen medical bizar, sub forma dialogului dintre 
medic şi moaşă, dură aproape o oră. In cele din urmă, Mordecai 
dădu verdictul: 

— Mama şi copilul vor trăi. E un adevărat miracol, dacă ar fi să 
judecăm după vânătăile rămase pe trupul ilustrei paciente după 
cădere. Mă tem totuşi că fătul ar putea suferi leziuni de pe urma 
acestui accident nefericit. 

— Imi poţi garanta, Israel, că soţia mea este în afara 
pericolului? 

— Vă garantez, înălţimea Voastră! 

Prinţesele, care speraseră că Roxelana va muri, aflară cu 
dezamăgire că starea ei de sănătate nu mai era neliniştitoare. 
Dar călătoria la Adrianopol fu anulată, căci Soliman se temea de 


245 


- ROXELANA ŞI SOLIMAN - 


un nou accident. Hotărârea lui frânse inima Roxelanei, dar nu 
îndrăzni să protesteze. 


Sorocul Roxelanei se apropia. Chira Esther şi Israel Mordecai 
— despărțiți de nelipsita draperie — o examinau în fiecare zi. 
Sultanul poruncise să fie înconjurată de toate îngrijirile pe care le 
îngăduia ştiinţa medicală. Mordecai îl asigură că sarcina evolua 
normal şi că, în afara unor complicaţii neprevăzute, naşterea 
avea să se producă în cele mai bune condiţii. 

Căutând ocupaţii care să-l poată relaxa puţin în această stare 
de aşteptare, Soliman îşi împărțea timpul între partidele de 
vânătoare de mistreți sau cu şoimii şi redactarea unui cod de legi 
care să înlocuiască haosul ce domnea în domeniul juridic. De- 
acum înainte mărturiile smulse suspecţilor sub tortură trebuiau 
coroborate cu alte mărturii pentru a justifica o condamnare. 
Falsificatorii, hoţii şi sperjurii aveau să fie pedepsiţi prin 
amputarea mâinii drepte. Violatorii aveau să fie castraţi. 
Adulterul atrăgea pedepse severe. In cazul mutilărilor, se aplica 
legea talionului. Soliman hotărî pedepse grele împotriva 
falsificatorilor de mărfuri, profiturilor exagerate şi speculanţilor. 
Cei care consumau băuturi alcoolice aveau să fie pedepsiţi, deşi 
sultanul, marele-vizir şi cea mai mare parte a demnitarilor beau 
pe ascuns. O maximă arabă pretindea că „vinul era mama 
tuturor viciilor”. Insă musulmanii nu se abţineau să-l savureze. 
Poeţii îl cântau. Marele Hafiz ridica în slăvi vinul, „această mamă 
a viciilor mai dulce ca săruturile unei fecioare”. Nici Hafiz, nici cei 
din anturajul lui care elogiau „băuturile sfinte” şi „beţia divină” 
n-au fost acuzaţi pentru părerile lor. 

Soliman, preocupat de opera lui legislativă, o consulta deseori 
pe Roxelana, care îi dădea sfaturi pline de bun-simt. 

— Cadâna este o minune! îi declara el euforic mamei sale. 
Viaţa noastră împreună se desfăşoară sub un cer senin, 
binecuvântat de Dumnezeu! lubesc şi sunt iubit de o femeie 
înzestrată cu mii de haruri, cu care am nişte copii adorabili. 
Imperiul meu face lumea întreagă să tremure. Niciun nor nu-mi 
întunecă orizontul. Sunt fericit!... Uneori fericirea aceasta mă 
sperie, fiindcă nu ştiu ce-mi rezervă viitorul! 

Dar dacă temerile sultanului aveau un caracter abstract, 
presimţirile Roxelanei erau legate de realitate. Ultima ei sarcină 


246 


- MIRCEA BURADA ŞI VINTILĂ CORBUL - 


nu-i dădea deloc o înfăţişare plăcută. Paloarea chipului presărat 
de pete cafenii, buzele îngroşate, burta diformă, picioarele 
umflate o înspăimântau de fiecare dată când se privea în 
oglindă. O femeie însărcinată îşi înduioşează soţul care — ca să o 
menajeze — îşi caută consolarea în afara familiei. 

Ca din întâmplare, sultana-valide îşi înlocuise fostele sclave cu 
odalisce alese pentru frumuseţea, graţia şi talentele lor artistice. 
Atunci când fiul ei venea în vizită, îşi etala fetele cu o grabă 
suspectă. Renunţase la tradiţia care cerea ca odaliscele sultanei 
să nu poată fi dăruite sultanului. 

„Sultana-valide a început să se poarte ca o codoaşă, se 
gândea Roxelana alarmată. [ese intrigi amoroase pentru 
Soliman.” 

Din când în când, Roxelana îl însoțea la Hafsa Hatun, pentru a- 
| supraveghea discret şi pentru a dejuca manevrele acestor 
adolescente apetisante, dornice să câştige favorurile Marelui 
Stăpân. Dar îşi asuma un risc. Soliman putea fi tentat să 
compare frumuseţea ei veştejită şi prospeţimea seducătoare a 
tinerelor. 

Sultana-valide urmărea cu bunăvoință reacţiile fiului ei în faţa 
protejatelor sale. Inţelegea foarte bine că prezenţa Roxelanei 
alături de el îl inhiba şi căuta pretexte ca să o îndepărteze fără a 
stârni bănuieli. 


Roxelana era torturată de spaimă. Naşterea care se apropia, 
viitorul încă nesigur, duşmănia crescândă a sultanei-valide şi a 
fiicelor ei, concurenţa renăscută a lui Ibrahim, moartea tatălui ei, 
accidentul care ar fi putut-o costa viaţa, toate acestea îi 
amplificau gândurile negre. Când Soliman era plecat din 
Constantinopol se trezea singură în toiul nopţii şi plângea. 
Slăbise. Tristeţea îi acoperea chipul marcat de o oboseală 
inexplicabilă. Doamna  Rebia urmărea îngrijorată aceste 
schimbări. 

— Spune-mi ce te supără, draga mea? întrebă ea neliniştită. 

— Nimic, Rebia! Nimic! 

Intrigată de răceala ei, supraintendenta nu insistă. Ca să o 
distreze, începu să-i povestească ultimele bârfe de la Curte, care 
de obicei o amuzau pe Roxelana. 

— Când căderea lui Ibrahim părea sigură, Iskender Celebi şi 


247 


- ROXELANA ŞI SOLIMAN - 


prietenii lui l-au chemat pe Rustem la Constantinopol, în ideea 
că-l va înlocui pe favoritul decăzut. Dar reintrarea în graţii a 
marelui-vizir le-a distrus planurile, aşa că Rustem a fost silit să 
se întoarcă. 

Acest episod discret o intrigă pe Roxelana. 

— Rustem chiar este atât de frumos cum se spune? 

— Intruchiparea lui Antinous! 

— L-a impresionat pe Soliman? întrebă Roxelana. 

Doamna Rebia se sperie, văzând ce întorsătură luase discuţia. 

— Se zice că e un băiat deosebit. Că frumuseţea lui e însoţită 
de o inteligenţă fără pereche. lnălţimea Sa a fost cucerit de 
spiritul lui deschis, de calităţile lui intelectuale, mai presus de 
vârsta lui... 

— Nu mă refeream la calităţile lui intelectuale! O întrerupse 
Roxelana nerăbdătoare. 

Un surâs fin se desenă pe buzele doamnei Rebia. 

— Ei bine, cred că Rustem ar putea rivaliza cu Ibrahim. 

După o scurtă ezitare, adăugă: 

— S-ar părea că lucrurile au început bine. 

Doamna Rebia intră din nou în cochilia ei şi puse capăt acestei 
conversații, printr-o frază dubitativă: 

— Poate nu sunt decât poveşti... 

Roxelana nu băgă în seamă ultimele ei cuvinte. Medită 
îndelung înainte de a reînnoda firul discuţiei: 

— Acest tânăr mă interesează. Dacă zici că e într-adevăr 
deosebit, l-am putea ajuta să facă o carieră frumoasă. Da, de ce 
nu? Imperiul are nevoie de tineri, capabili să-l slujească fidel şi 
competent pe sultanul nostru preaiubit. 

Doamna Rebia avu deodată impresia că viitorul anumitor 
demnitari era în joc şi că destinul o chema să-i fie instrument. 

— Roxelana, dacă doreşti, aş putea să-ţi dau informaţii mai 
ample despre acest personaj. 

Intrarea unei sclave anunțând sosirea lui Israel Mordecai şi a 
Chirei Esther întrerupse această conversaţie care avea să apese 
greu asupra imperiului. Ca în fiecare zi, medicul, aşezat în 
spatele draperiei, o examină pe Roxelana prin intermediul Chirei 
Esther. 

— Inălţimea  Voastră, zise Mordecai, mângâindu-şi barba 
cenuşie, vocea domniei voastre trădează o nelinişte care mă 


248 


- MIRCEA BURADA ŞI VINTILĂ CORBUL - 


îngrijorează. Chira Esther zice că aţi slăbit. De ce? Totul merge 
de minune. Copilul se mişcă deja cu o energie care prevesteşte 
un războinic destoinic. Vă implor, Inălţimea Voastră! Copilaşul 
Domniei Voastre simte necazurile care vă tulbură. Ajutaţi-l să se 
dezvolte armonios! Asta nu ţine decât de Domnia Voastră! 

Roxelana înclină capul în semn de încuviinţare. 

— Bine! Voi ciripi toată ziua, ca o privighetoare! zise ea 
ironică. 

După plecarea lui Mordecai, Chira Esther trase draperia. Cu 
chipul încordat, cu buzele strânse, se mişca în tăcere. Durerea 
moaşei îi atrase atenţia Roxelanei, care i se adresă doamnei 
Rebia. 

— Esther arată mult mai rău decât mine. 

Moaşa tresări. 

— Vă cer iertare, înălţimea Voastră, dar nu mă simt bine. 

— Nu ştii să minţi! Ceva te chinuieşte! Despre ce este vorba? 
Ce pot face pentru tine? 

Doamna Rebia interveni: 

— Cred că ascunde veştile proaste ca să nu vă indispună. 

Roxelana zâmbi cu bunătate. 

— Esther, l-ai văzut pe lupul cel rău şi hain? 

Chira izbucni în plâns. Roxelana se îmbrăcă, ajutată de 
sclavele ei, apoi se apropie de moaşă şi o mângâie pe obrazul 
scăldat în lacrimi. 

— Nu ai încredere în mine, Esther? 

Aceasta nu se mai abţinu. 

— Cer dreptate Inălţimii Voastre! Azi-noapte nepoata mea, 
Sarah, care locuieşte aproape de casa mea, a murit înjunghiată 
de mai multe ori. L-am înştiinţat pe prefectul oraşului. Poliţia a 
deschis o anchetă, care n-a dat roade. 

— Vreţi rezultate atât de repede? Anchetatorii au nevoie de 
timp, zise doamna Rebia. 

— Şeful poliţiei mi-a zis pe faţă că s-a ocupat de mai multe 
cazuri asemănătoare, fără să găsească ucigaşul. 

Roxelana se încruntă. 

— Atunci când ucigaşul unui musulman nu a fost găsit, au fost 
executaţi opt mii de albanezi! f 

— Nepoata mea este evreică, Inălțimea Voastră! Şi celelalte 
fete asasinate erau creştine. 


249 


- ROXELANA ŞI SOLIMAN - 


Doamna Rebia exclamă agasată: N 

— Esther, n-ar fi trebuit să o plictiseşti pe Inălțimea Sa cu 
afacerea aceasta nefericită care, de fapt, nu o priveşte! 

— N-o mustra, Rebia! li înţeleg durerea! Las-o să-şi uşureze 
sufletul! 

Roxelana scoase o batistă din corsaj şi îi şterse moaşei 
lacrimile. 

— Esther, voi face tot ce-mi stă în puteri pentru a-l pedepsi pe 
asasinul nepoatei tale! Ai bănuieli? Indicii? Spune-mi tot! 


250 


- MIRCEA BURADA ŞI VINTILĂ CORBUL - 


21 


La insistenţele Roxelanei de a-i face dreptate Chirei Esther, 
sultanul o asigură că va porunci ca vinovatul să fie găsit şi 
pedepsit. Dar îşi uită repede promisiunea, pentru că în aceeaşi zi 
o veste tulburătoare îi stârni furia. Arhiducele Ferdinand 
profitase de retragerea otomanilor în sudul Dunării ca să trimită 
o armată împotriva lui loan Zâpolya, proaspăt instalat pe tronul 
fostului rege Ludovic al II-lea. O mare parte din nobilimea ungară 
—  voind să pedepsească trădarea fostului guvernator al 
Transilvaniei, devenit instrument al turcilor —  îngroşase 
rândurile austriecilor. Bătălia dată la Tokai se încheie prin 
înfrângerea lui Zâpolya, care fugi împreună cu o mână de 
însoțitori mânaţi nu atât de fidelitate, cât de teama de a fi 
judecaţi şi executaţi de învingători. 

Pentru Zâpolya, căderea era cu atât mai umilitoare cu cât 
papa Clement al VIl-lea, regele Henric al VIll-lea al Angliei şi 
Francisc | al Franţei îi recunoscuseră legitimitatea domniei. 

Zâpolya nu se opri din călărit decât în Polonia, unde un vechi 
prieten, contele palatin leronim Laszki, îi oferi adăpost. 
Impresionat de necazurile oaspetelui său regal şi ademenit de 
promisiunile acestuia, nobilul polonez se hotărî să-l ajute. Avea 
relaţii preţioase la Constantinopol. El şi Alois Gritti îşi făcuseră 
servicii reciproce, schimbaseră informaţii politice şi militare 
rentabile. Laszki plecă spre țărmurile Cornului de Aur în calitate 
de ambasador extraordinar ai regelui decăzut, care cerea 
ajutorul turcilor pentru a-l alunga pe arhiduce de la Buda. Acesta 
avusese îndrăzneala de a-şi aşeza pe frunte coroana regală a 
Ungariei. 

In acest timp, Roxelana aduse pe lume al treilea fiu, Djihangir. 
Dar bucuria ei nu era deplină, căci nou-născutul era palid, firav şi 
infirm: piciorul drept era strâmb. Temerile lui Mordecai privind 
accidentul suferit de Roxelana se adeveriseră. Soliman încercă 
să îndulcească durerea favoritei sale. 

— Trebuie să-i mulţumim lui Allah pentru că ţi-a salvat viaţa! 
Djihangir este fiul nostru. Il vom iubi fără să ţinem seama de 
infirmitatea lui. 

Soliman mângâie cu privirea silueta Roxelanei. 


251 


- ROXELANA ŞI SOLIMAN - 


— Eşti zveltă ca o copilă! Cine ar putea ghici că eşti marna a 
trei copii? De obicei, sarcinile repetate îngreunează sânii, 
şoldurile, pântecele... Tu însă întinereşti! Eşti mai frumoasă ca 
oricând! 

O trase la piept, îi cuprinse talia cu mâinile, atinse cu buzele 
gura Roxelanei, care îi răspunse la îmbrăţişare lipindu-se de el 
până când îi simţi dorinţa. El se opri brusc. 

— Trebuie să mă abţin! zise el cu părere de rău. Nici nu te-ai 
ridicat încă din pat. Nu vreau să-ţi fac rău! Dacă te-aş pierde, aş 
fi cel mai nefericit om din lui ne! 

O contemplă zâmbind, apoi bătu din palme. 

— Aşteaptă! adăugă el. 

Uşa se deschise şi un eunuc negru care ducea o casetă de aur 
îngenunche în faţa Roxelanei. 

— Deschide-o, sufletul meu! zise Soliman. 

Săltă capacul. Ochii ei frumoşi se rotunjiră, exprimând o 
surpriză plăcută. Caseta, căptuşită pe dinăuntru cu catifea 
albastră, dădu la iveală un colier, inele, cercei şi o diademă 
încrustate cu rubine de o mărime şi de o frumuseţe copleşitoare. 

— Sunt superbe! exclamă ea extatică, împreunând mâinile. 

Fericit că îi făcuse o plăcere, Soliman luă colierul şi i-l petrecu 
uşor în jurul gâtului. Apoi îi aşeză diadema pe cap şi îi puse 
inelele pe degete. 

— Cerceii ţi-i pui singură! g 

Roxelana şi-i puse, apoi se privi în oglindă. Incântată, lăsă să-i 
scape un mic țipăt de bucurie. Rubinele se potriveau cu părul ei 
de culoarea aurului vechi, cu buzele ei stacojii, cu rochia din 
mătase purpurie prinsă cu agrafe pe umeri. Aerul ei maiestuos, 
frumuseţea triumfătoare, scoase în evidenţă de bijuterii, îl 
minunau pe sultan. 

— Am văzut într-o biserică din Trebizonda, lângă intrare, 
portretul din mozaic al unei împărătese bizantine. Era atât de 
vie, încât mă aşteptam să înceapă să vorbească. Acum ea se află 
în faţa mea! Roxelana, tu eşti minunata împărăteasă bizantină! 

O sărută pasional. 

— Hai să-l vedem pe Djihangir! propuse Roxelana. 

Inlănţuiţi, trecură în camera învecinată. Bebeluşul, culcat într- 
un leagăn din argint era supravegheat îndeaproape de o doică 
enormă, cu obraji bucălaţi şi sâni grei. In partea cealaltă a 


252 


- MIRCEA BURADA ŞI VINTILĂ CORBUL - 


leagănului, Chira Esther îl privea cu drag pe micuțul care îi 
zâmbea. Roxelana se obişnuise atât de mult să o aibă în 
preajmă, încât nu se putea hotărî să o lase să plece. li propusese 
să o integreze printre slujitoarele ei şi să-i ofere o plată 
generoasă, însă moaşa, mulţumindu-i, îi răspunsese că dorea să- 
şi păstreze libertatea. „N-aş putea trăi închisă între zidurile 
acestui palat, Inălţimea Voastră. Prefer căsuţa mea de lângă 
Cornul de Aur. Insă nimic nu mă va împiedica să răspund 
chemării Domniei Voastre, ori de câte ori veţi avea nevoie de 
mine.” Roxelana înţelese setea de libertate a Chirei Esther. 

Sultanul se apropie de leagăn şi se aplecă spre micuțul care 
întinse mânuţele drăgălaşe spre el. 

— Vezi cum mă cheamă! exclamă el mândru. Asta este vocea 
sângelui! Pot să-l iau în braţe? 

— Bineînţeles, Inălţimea Ta! răspunse doica, apucând cu grijă 
copilul şi punându-l în braţele padişahului. 

Acesta îl cântări în mână, fermecat. 

— E greu! Când o să crească, va fi un războinic bun! 

Deodată îşi aminti de infirmitatea lui Djihangir. Fruntea i se 
întunecă puţin, dar se însenină imediat. 

— Copii mici, puţine griji; copii mari, griji mari, murmură el 
gânditor. 

Auzindu-i cuvintele, Roxelana simţi că i se strânge inima: „Ce 
vrea să spună? Că va avea necazuri din cauza copiilor mei? S-a 
gândit la sultanul Selim, care şi-a otrăvit tatăl? Se teme că unul 
dintre copiii lui — Mustafa, Mehmed sau Selim — încearcă să-i 
fure tronul? Nu cred că i-ar putea atribui vreodată lui Djihangir, 
un olog, intenţii rele! Aş vrea să trăiesc o sută de ani ca să-mi 
protejez fiii! Mustafa, o dată instalat pe tron, o să încerce să-l 
ucidă? Legea i-ar îngădui s-o facă. Dacă nu cumva Mehmed sau 
Selim i-o vor lua înainte.” 

Tusea discretă a Chirei Esther îi întrerupse gândurile. Aceasta 
o privi, şi disperarea care se citea în ochii ei îi inspiră Roxelanei 
un sentiment de vinovăţie. A doua zi, după plecarea sultanului la 
Yeni Serai, îl chemă pe kislar agasi şi îi vorbi despre Chira Esther 
şi problema ei. 

— Inălţimea Voastră, chiar astăzi îl voi convoca pe şeful 
poliţiei, zise el. Vă voi informa despre desfăşurarea anchetei. 
Dacă bate pasul pe loc, îmi voi folosi toată influenţa ca să se 


253 


- ROXELANA ŞI SOLIMAN - 


facă dreptate. Este suficient ca Înălţimea Voastră să dorească 
acest lucru. 

Se retrase, plecându-şi servil spinarea. Respectul pe care i-l 
arăta îi dezvălui Roxelanei creşterea treptată a puterii şi 
prestigiului ei. La puţin timp după ieşirea lui k/s/ar agasi;, o sclavă 
anunţă vizita prinţesei Hadice. 

— Prinţesa aşteaptă în vestibul. Pot să o las să intre? 

Dacă luna ar fi picat din cer, Roxelana nu ar fi fost atât de 
surprinsă. Câteva clipe mai târziu, prinţesa apăru în pragul uşii. 
Zâmbitoare, împodobită cu bijuteriile ei cele mai frumoase, 
îmbrăcată în haine de sărbătoare, se repezi la favorită şi o 
îmbrăţişă cu efuziune. 

— Roxelana, am venit să te felicit! Soliman mi-a spus că ai dat 
naştere unui fiu frumos ca un înger. Sunt nerăbdătoare să îl 
strâng la piept! 

— Hadice, cuvintele tale pline de bunătate îmi fac nespusă 
plăcere. Vino să ţi-l arăt! 

Intrară în camera lui Djihangir. Doica tocmai îl alăpta. Voi să ia 
copilul de la sân, dar Hadice îi făcu semn să continue. 

— Nu te deranja pentru mine! Am tot timpul din lume. 

II contemplă admirativă pe micuțul care sugea cu lăcomie. 

— Cât e de mic şi drăguţ! 

Suspină: 

— Ce fericită aş fi să am un băiat frumos şi sănătos ca al tău! 

Roxelana îi înţelese amărăciunea. Interdicţia de a avea băiat o 
îndurera pe prințesă. Băieţii sultanului, cu excepţia 
moştenitorului tronului, se bucurau de o amânare precară, care 
putea lua sfârşit în orice moment. 

— Să vorbim despre lucruri mai plăcute! zise Hadice, apucând- 
o neliniştită pe cumnata ei de braţ. 

Intrară din nou în salon. Continuă cu tristeţe: 

— Tradițiile poporului nostru pretind că un băiat este un dar al 
cerului, iar o fată nu aduce decât necazuri. Pentru mine şi 
surorile mele, e exact pe dos. Orice ar fi, aş fi fericită să am un 
copil. M-aş mulţumi şi cu o fată! Insă se pare că sunt stearpă! 

— Nu spune asta, Hadice! Vor veni şi copiii, nu te teme! 

Prinţesa alunecă pe panta confidenţelor. 

— Cred că un copil mi-ar întări căsnicia. Il ador pe Ibrahim! 
Dar am impresia că el nu-mi împărtăşeşte dragostea... 


254 


- MIRCEA BURADA ŞI VINTILĂ CORBUL - 


Roxelana îi ascultă cu plăcere confesiunea. Ibrahim nu era 
decât un egoist, un sodomit care ura femeile. Frumuseţea 
acestui bărbat i se urca la cap ca un parfum îmbătător. Lui nu-i 
plăceau copiii. Această trăsătură de caracter îi displăcu 
Roxelanei. N-ar fi meritat dragostea ei. Ibrahim ar fi făcut-o 
nefericită, ar fi dispreţuit-o, aşa cum o dispreţuia pe Hadice. 
Căsătoria pe care i-o impusese prietenul lui, sultanul, nu era 
decât o corvoadă pentru un bărbat superficial, ca Narcis. Ca şi 
zeiţa Echo, ea ar fi dat orice ca să-l aibă. Acum îl ura. Hadice 
continuă: 

— Ibrahim e foarte atent... Mă acoperă cu cadouri. Dar sub 
acest înveliş de politeţe simt o răceală care mă doare. 

Ochii i se umplură de lacrimi. Hadice şi le şterse cu batista 
vaporoasă ca un minuscul nor alb. Nu voia să-şi strice machiajul. 
Vizita dură peste o oră. Inainte de a se retrage, prinţesa lansă o 
invitaţie. 

— Lunea viitoare ofer un supeu în onoarea ta, dragă Roxelana. 
Toate prietenele mele doresc să te cunoască şi să-şi arate 
respectul. Sper că nu vei refuza! 

— Nu ştiu dacă îmi pot permite... Ar fi prima mea vizită în 
afara haremului... 

— Cine te-ar putea împiedica să te duci în casa cumnatei tale? 
Din câte ştiu eu, Soliman nu s-ar opune. Chiar din contră!... Vrei 
să vorbesc cu el? 

— Nu! Vorbesc eu. 

— Cum vrei. 

Cele două femei se îmbrăţişară, apoi Hadice ieşi. 

După îndelungi meditații, Roxelana ajunse la o concluzie 
îmbucurătoare. Cota ei socială şi politică era în plină ascensiune. 
Nu credea că Soliman îi impusese surorii sale această 
manifestare de simpatie. Dacă ar fi vrut, ar fi făcut-o de mult. 
Gestul lui Hadice se datora propriei iniţiative sau fusese inspirat 
de Ibrahim? Inteligent şi oportunist, să fi înţeles el marile 
avantaje ale unei prietenii între cadâna-sultană şi soţia marelui- 
vizir? O alianţă capabilă să dărâme piedicile şi să întărească 
poziţia prim-ministrului. 

Inainte de a părăsi Eski Serai, Hadice se opri la mama ei. 
Sultana-valide şi Malfiruz, îmbrăcată toată în negru, conversau 
cu voce joasă. La intrarea lui Hadice, îşi încetară discuţia. 


255 


- ROXELANA ŞI SOLIMAN - 


Malfiruz îi aruncă o privire plină de reproş. Hadice simţi că se 
înroşeşte.  Împietrită, impenetrabilă, sultana-valide bea cu 
înghiţituri mici o băutură cu gheaţă. 

— Ai fost în vizită la târfa aia? şuieră Malfiruz. E ruşinos! Tu, o 
prinţesă imperială, să te cobori într-atât? Numai gândul îmi dă 
fiori! 

Sultana-valide adăugă pe un ton mai calm: 

— Înainte de a te umili în faţa acestei creaturi, ar fi trebuit să 
te sfătuieşti cu noi. Ţi-aş fi explicat de ce ar fi trebuit să te abţii. 

Chipul fiicei sale rămase de nepătruns. 

— Din câte ştiu eu, n-am făcut rău nimănui. 

— Ba da! o contrazise Malfiruz. Te-ai purtat ca o idioată. 

— Mai bine te abţii să-mi dai lecţii! ripostă Hadice. 

Deodată, furia o făcu să răbufnească: 

— Mai bine ţi-ai vedea de treburile tale, bufniţă nenorocită! 

Sultana-valide încercă să le liniştească. 

— Hai, Hadice, nu sări calul! Malfiruz nu-ţi vrea decât binele. 

Hadice se strâmbă dispreţuitor. 

— Binele? Malfiruz mă urăşte pentru că sunt soţia marelui- 
vizir, în vreme ce ea nu este decât văduva unui trădător! 

Malfiruz se ridică brusc. Furia o făcea să se bâlbăie. 

— Trădător? Inghite-ţi cuvintele! Ferhat a fost doar o victimă 
nevinovată a fratelui şi a soţului tău! 

— Şi ca să mă pedepsiţi uneltiţi împotriva mea? 

— Hadice! ţipă Hafsa Hatun consternată. Eu, mama ta, să 
uneltesc împotriva ta? Eşti nebună! 

___— Credeţi că n-am fost informată despre manevrele voastre? 
Il susţineţi pe Iskender Celebi pentru că e duşmanul soţului meu! 
Ar trebui să vă fie ruşine! 

Sultanei-valide i se urcă sângele în obraji. Faţa ei 
congestionată deveni violacee. 

— Mă omori, Hadice. 

— Prefer adevărurile neplăcute minciunilor frumoase! La 
revedere, mamă! 

— Fii blestemată, Hadice! strigă Malfiruz, furioasă. 

Hadice ridică din umeri şi ieşi. 

Roxelana proba o mantie de zibelină, sub ochii admirativi ai 
doamnei Rebia, când kislar agasi intră cu chipul luminat de un 
zâmbet radios. 


256 


- MIRCEA BURADA ŞI VINTILĂ CORBUL - 


— Chira Esther va fi răzbunată, Înălţimea Voastră! Asasinul 
nepoatei sale a fost descoperit, arestat, judecat şi condamnat la 
moarte. Mâine-dimineaţă, în zori, va fi executat. Criminalul, un 
cizmar grec beţiv şi scandalagiu, s-a lăudat, la o beţie, că a 
omorât o prostituată evreică pentru că încercase să-i fure banii. 
E un deznodământ fericit, care arată eficacitatea poliţiei şi 
promptitudinea justiţiei noastre. 

— Ai acţionat cu o iuţeală remarcabilă, kislar agasi. 

— Sunt doar umilul slujitor al Ilnălţimii Voastre. In altă ordine 
de idei, soțiile marilor demnitari ai imperiului cer permisiunea să 
vă prezinte personal felicitările lor cu ocazia naşterii prinţului 
Djihangir. Ingăduiţi-mi să vă supun atenţiei lista acestor doamne. 
Inălţimea Voastră poate bifa numele care nu îi sunt pe plac. 

— Soţiile demnitarilor care se bucură de încrederea lnălţimii 
Sale vor fi întotdeauna binevenite. 

Roxelana se simţi triumfătoare. Depăşise obstacolele şi se 
impusese în mod strălucit. Victoria se profila la orizont. Dar mai 
avea încă un drum lung de parcurs. In pofida prestigiului ei, nu 
era decât o sclavă. Soliman pretindea că sclavii lui sunt fiinţe 
privilegiate. Din rândurile lor se înălţau demnitarii imperiului, 
soțiile şi mamele sultanilor. În aceste condiţii, sclavul îşi pierdea 
caracterul umilitor şi devenea o simplă ficţiune. Insă Roxelana 
dorea să fie o femeie liberă, soţia sultanului de fapt şi de drept, 
nu favorita lui. Să împartă cu el patul şi să poarte titlul de 
cadână nu era suficient pentru ea. Soliman o comparase cu o 
împărăteasă bizantină. Studiul pasionat al istoriei Bizanțului o 
învățase că împărații şi soțiile lor încoronate se bucurau de 
drepturi egale. Rămase văduve, ele conduceau imperiul în 
numele moştenitorului tronului sau chiar în numele lor. Ea, 
Roxelana, trebuia să cucerească prin lupte aprige titlul şi 
prerogativele unei împărătese. 


Seara, retrasă în apartamentul ei, doamna Rebia îl invită pe 
Kislar agasi să bea un pahar cu vin. 
___— Felicitările mele, Mahmud! Ai reuşit o lovitură de maestru. 
In câteva zile ai găsit cheia unui mister pe care poliţia caută în 
zadar să-l dezlege de atâta vreme. 

Bărbatul duse paharul la buzele cărnoase, gustă vinul catifelat 
şi generos şi plescăi din limbă, satisfăcut. 


257 


- ROXELANA ŞI SOLIMAN - 


— Excelent! Excelent! 

Smaraldul care îi atârna la ureche sclipea în lumina 
lumânărilor. După o scurtă pauză, Mahmud reluă: 

— Voi fi sincer cu tine, Rebia! Adevăratul asasin al tinerei 
evreice n-a fost descoperit. Poliţia a luat, pur şi simplu, un beţiv 
amărât, căruia i-a smuls mărturia sub tortură, doi aşa-numiţi 
martori au confirmat-o şi gata. Individul acesta era doar un 
sărăntoc chefliu. Mai devreme sau mai târziu, ar fi murit 
înjunghiat într-un scandal. Ai fi uluită să afli câte crime sunt 
comise pe străzile frumoasei noastre capitale după apusul 
soarelui. Poliţia nici măcar nu le mai înregistrează, ca să nu fie 
acuzată de ineficienţă. 

Doamna Rebia simţi că o trece un fior. 

— Mă sperii, Mahmud! 

— Aici, în spatele zidurilor palatului nostru, suntem bine 
apăraţi. Şeful poliţiei îmi zicea că în cartierele dinspre port au 
fost ucise douăsprezece prostituate în ultimii ani, fără ca asasinii 
să fie descoperiţi. Nici nu mai vorbesc despre cerşetori, hoţii de 
buzunare, netrebnicii gata oricând să ucidă pentru bani, femeile 
de condiţie joasă care îşi smulg părul şi îşi scot ochii. Oficial, 
circulaţia este interzisă de la miezul nopţii până în zori. Dar cine 
respectă aceste reguli? Patrulele evită punctele fierbinţi, din 
prudenţă. Poliţiştii nu sunt siguri că pot câştiga întotdeauna. 

— Soluţia întâmplării despre care mi-ai vorbit mă sperie. Ce s- 
ar întâmpla dacă Roxelana ar afla că adevăratul asasin se plimbă 
în voie pe străzi? 

— Nu va afla niciodată, pentru că toţi părtaşii la această 
operaţiune au buzele pecetluite. E în interesul lor. Afacerea e 
îngropată o dată pentru totdeauna! 


În zorii zilei stabilite pentru primirea felicitărilor, Roxelana 
primi o nouă dovadă a dragostei pe care i-o purta sultanul. K's/ar 
agasi îi prezentă pe o tavă de aur decretul imperial care îi 
atribuia o casă civilă. Soliman preciza în preambul că sultana- 
valide îşi păstra preeminenţă şi că sultana-cadână va ocupa din 
momentul acela locul al doilea în ierarhia imperială, trecând 
înaintea cumnatelor ei prințese. 

În jurul lui Hafsa Hatun, reacţiile nu întârziară să apară: 

—E o ofensă gravă la adresa noastră, strigă Malfiruz, 


258 


- MIRCEA BURADA ŞI VINTILĂ CORBUL - 


susţinută de surorile ei. 

— E de neînchipuit ca noi, prințese de sânge, născute libere, 
să fim obligate să-i acordăm întâietate unei sclave cumpărate! 
adăugă Turhan. 

Kassem fu mai delicată, căci nu uita că poziţia soţului ei era 
încă precară: 

— Ar trebui să ne formulăm protestele în termeni moderati, 
pentru că fratele nostru este cel care deţine puterea. 

— Nu ţii cont de autoritatea mamei noastre, care va şti să 
pună lucrurile la punct! strigă Turhan. 

Un zâmbet amar schimonosi gura lui Malfiruz. 

— Autoritate batjocorită de cel care ar fi trebuit să fie primul 
care să o respecte! 

Hadice, care se împăcase cu mama ei, păstră o atitudine 
neutră. Deşi era cea mai mică, beneficia, în calitate de soţie a 
marelui-vizir, de un statut superior celui al surorilor ei. Şi apoi, 
Ibrahim o sfătuise în mod special să nu se alieze niciodată cu 
duşmanii Roxelanei, pentru a nu-l indispune pe padişah. 
„Malfiruz îşi poate permite să-l bălăcărească, nu are nimic de 
pierdut”, îi spusese el. Uitase să precizeze că el o detesta pe 
Roxelana. Nu-şi dezvăluia niciodată gândurile intime în faţa lui 
Hadice, întrucât ştia că femeile părăsite se transformă în cei mai 
înverşunaţi duşmani ai foştilor soţi sau amanți. Şi, întrucât 
sentimentele lui faţă de soţie erau destul de moderate, se arăta 
prudent. 


Protestele mamei sale, ale lui Malfiruz şi ale lui Turhan nu 
avură nicio influenţă asupra hotărârii sultanului. Acesta i se 
adresă chiar cu duritate lui Malfiruz: 

— Te previn, îţi pot închide clanţa! Nu te consola cu iluzia că 
poziţia ta te face de neatins! In temniţa Şapte Turnuri mai sunt 
celule libere! 

După o penibilă reuniune de familie, Soliman îşi salută mama, 
îi făcu un semn prietenesc lui Hadice, care se ţinuse deoparte în 
această ceartă, apoi plecă, nebăgându-ie în seamă pe Turhan şi 
Kassem. 

Lividă, Malfiruz îşi vărsă furia pe sora mai mică. 

— Trădătoareo! Ai trecut în tabăra târfei! Ar trebui să-ţi fie 
ruşine! Nu i-a ajuns că l-a ucis pe soţul meu, în cârdăşie cu 


259 


- ROXELANA ŞI SOLIMAN - 


Ibrahim. Acum vrea să mă îngroape de vie. E singurul mod de a 
face să tacă un martor stânjenitor. Chiar şi dumneata, mamă, m- 
ai abandonat. 

— Ce-ai vrea să fac? Să înveninez atmosfera? N-am depus 
încă armele! Cât despre ameninţarea lui, nu-ţi face griji! Atâta 
timp cât voi trăi eu, nu-ţi va face nimeni rău! 

In schimb, la Roxelana sărbătoarea era în toi. Bucuria ei îl făcu 
fericit pe Soliman. O iubea cu atâta ardoare încât avea impresia 
că venise pe lume cu singurul scop de a-i face plăcere acestei 
femei. Uneori îi găsea mici defecte care, culmea, o înfrumuseţau. 
Apoi dispăreau şi rămâneau doar calităţile. Pentru a o mulţumi şi 
pentru a o aşeza pe piedestalul pe care îl merita, semănase 
gâlceava printre musulmanii tradiţionalişti şi intrase în conflict cu 
propria familie. Pe vremuri, neînțelegerile între sultana-valide şi 
fiul ei ar fi fost de neînchipuit. Mamele sunt stâlpii care susţin 
podeaua Paradisului, spune Coranul. 

Dar scrupulele care îi tulburau conştiinţa se risipeau când 
ajungea în faţa Roxelanei. Numai un nebun acceptă să devină 
sclavul unei femei frumoase; cunoştea dictonul străvechi, dar 
acest lucru nu se putea aplica în cazul Roxelanei. Soliman era 
conştient că imperiul dragostei, tiranic prin definiţie, este însoţit 
de o fericire mărginită de cele mai groaznice prăpăstii. Fiindcă 
dragostea, dragostea adevărată, cea mai triumfătoare, cea mai 
arzătoare dintre toate pasiunile, întâlneşte întotdeauna piedici. 
Soliman îi dispreţuia pe cei care afirmau că dragostea este un 
joc pentru bărbaţi şi că doar femeile o iau în serios. Sentimentele 
lui pentru Roxelana se identificau cu însăşi viaţa lui. 

li vorbi Roxelanei despre noul ei statut şi despre viitorul ei. 

— iți cunosc înţelepciunea şi prudenţa, comoara mea, dar cred 
că este necesar să-ţi dau câteva sfaturi, să te previn în legătură 
cu răuvoitorii. De-acum, vei avea şi bărbaţi în anturaj. Un 
secretar, un gardian al sigiliului, un vistiernic, de o anumită 
vârstă, bineînţeles. Ştiu că decizia mea a agitat deja opinia 
publică. Dar am făcut-o după o reflecţie îndelungată şi fără să 
mă tem că mi-ai putea înşela încrederea. Ibrahim mi-a spus că 
Hadice vrea să organizeze un banchet în cinstea ta. Ai putea să 
te duci, însoţită de femeile tale şi escortată de halebardieri. Vei 
avea dreptul să ieşi, să te plimbi, să răspunzi invitaţiilor făcute 
de soțiile înalţilor demnitari, să acorzi audienţe, însă respectând 


260 


- MIRCEA BURADA ŞI VINTILĂ CORBUL - 


cu stricteţe ceremonialul Curţii. Vei primi cartea de protocol, ca 
să te pui la curent cu drepturile şi îndatoririle tale. Vreau să fiu 
primul care te felicită pentru această avansare binemeritată. 

O îmbrăţişă cu nespusă blândeţe. 

— Roxelana! Roxelana! 

Nu rosti decât numele ei, însă vocea lui exprima tot avântul 
inimii. Lipită de pieptul lui, Roxelana plângea fără zgomot. 
Lacrimi de bucurie, mai elocvente decât orice discurs. 


Roxelana şi doamna Rebia se sfătuiră îndelung. Trebuia să 
aleagă, dintre femeile haremului, pe cele mai demne să 
îndeplinească numeroasele funcţii ale casei sale civile. În afara 
marii-maestre a Garderobei, Roxelana nu avea, şi nici nu voise 
să-şi facă prietene. Izolarea ei orgolioasă o obliga acum să 
accepte sfaturile doamnei  Rebia. Conştientă că era 
indispensabilă, aceasta se grăbi să-şi strecoare în personalul 
Roxelanei propriile protejate. Erau peste o sută de posturi de 
ocupat. Sorai, favorita supraintendentei, obţinu funcţia bine 
plătită de responsabilă cu  sorbetul. Roxelana ştia că, 
înconjurându-se de făpturile doamnei Rebia, accepta implicit o 
dependenţă care se putea dovedi stânjenitoare pe termen lung. 

Sorai se aruncă la picioarele ei şi îi mulţumi că fusese aleasă. 
Abia împlinise douăzeci de ani şi nu-şi pierduse încă prospeţimea 
adolescenţei. Doamna Rebia o mai păstra tocmai datorită acestei 
tinereţi înveselitoare, însoţită de calităţi pe care şi le punea în 
valoare în alcovul ei. 

Soţiile marilor demnitari au fost primite de Roxelana în cadrul 
unei recepții oficiale. Hadice şi Kassem se prezentară printre 
primele. Prezenţa lor făcu mare impresie. Kassem se resemnase 
cu această concesie, împinsă de soţul ei. Doar Turhan şi Malfiruz 
lipsiră de la reuniune. Turhan pentru că se considera jignită de 
hotărârea fratelui ei, care le plasa pe prinţesele imperiale mai 
prejos de Roxelana. Malfiruz din simplul motiv că o ura pe 
„parvenită”. Toate doamnele  aduseră cadouri scumpe. 
Vizitatoarele se târau în faţa Roxelanei, îi vorbeau cu deferenţă, 
aproape umil, făceau exces de complimente şi linguşeli şi căutau 
să-i facă pe plac cu orice preţ. 

In zilele următoare, la Eski Serai, cadourile bogate curseră în 
valuri, primite de la guvernatorii provinciilor. Şi acesta era doar 


261 


- ROXELANA ŞI SOLIMAN - 


începutul. La scurt timp după aceea, soţia dogelui de Veneţia îi 
trimise Roxelanei mătăsuri, stofe grele, brodate cu aur şi cristale 
de Murano. Regele Angliei îi trimise o diademă împodobită cu 
perle şi smaralde, precum şi două candelabre minunate din 
argint. O scrisoare de omagiu de la Francisc | însoţi tapiseriile cu 
subiecte mitologice, mobilele de lux şi o perlă extraordinar de 
mare. Regele Sigismund al Poloniei, ţarul de la Moscova, 
Mahmud Ghirei, marele han al Crimeei, şi regele fugar loan 
Zâpolya îi trimiseră cadourile lor: blănuri, covoare, giuvaeruri, 
păsări exotice, mătăsuri, ofrande care simbolizau ascensiunea ei. 
Roxelana se simţea cuprinsă de o fericire euforică, totuşi o 
încerca o vagă amărăciune. Sfârşitul cumplit al tatălui ei era 
prea recent pentru a nu lăsa urme. In plus, în ciuda marilor 
satisfacţii pe care i le dăduse Soliman, nu înceta să repete ca un 
laitmotiv: „Nu sunt o femeie liberă! Nu sunt decât o sclavă!” 


262 


- MIRCEA BURADA ŞI VINTILĂ CORBUL - 


22 


În Constantinopol ningea când kislar agasi, încadrat de escorta 
sa, cobori de pe cal în faţa scării de onoare a locuinţei lui Ayas 
Paşa, al doilea vizir şi ministru de Interne. Întrucât şeful 
eunucilor negri era al treilea personaj al imperiului şi îl depăşea 
în rang pe Ayas Paşa, acesta îl aştepta în josul scării, cu mâinile 
întinse în semn de respect şi bucurie. 

— Fii binevenit, frate, sub modestul meu acoperiş! zise 
ministrul, încrucişând braţele pe piept şi înclinându-se. 

„Modesta” reşedinţă a lui Ayas Paşa era un palat somptuos, 
reconstruit şi înfrumusețat după ce fusese prădat şi incendiat în 
timpul răscoalei ienicerilor. 

Kislar agasi îl salută în acelaşi mod. După acest schimb de 
politeţuri, intrară împreună în vestibulul din marmură, unde un 
sclav plin de podoabe strălucitoare scutură cu un pămătuf din 
pene zăpada care se aşezase pe turbanul alb şi pe umerii lui 
kislar agasi. Apoi cele două înalte personaje traversară un şir de 
saloane şi pătrunseră într-o seră vastă, cu plante exotice ale 
căror flori îmbălsămau atmosfera. 

Ayas Paşa îi arătă oaspetelui un divan. 

— la loc, frate! Acesta este colţul meu preferat! Priveşte florile 
acestea minunate! Vară în plină iarnă! 

„Generalul” fetelor avu impresia că se găsea într-un cimitir 
inundat de flori. Se aşezară pe divanul moale, care gemu sub 
greutatea lor. Sclavii aduseră două măsuţe încărcate cu 
prăjiturele. Kis/ar agasi era mare amator de dulciuri, iar Ayas îi 
cunoştea gusturile. 

— Vreau să-ţi vorbesc între patru ochi, frate, spuse kislar 
agasi, alegând o baclava delicioasă pe care o savură mestecând- 
o cu dinţii lui stricaţi. 

Ayas Paşa făcu un semn şi sclavii dispărură. 

— Acum Suntem singuri, zise el. 

Kislar agasi goli un pahar de sorbet pentru a-şi clăti gura. 

— Vreau să-ţi vorbesc despre un tânăr demnitar care pare a 
avea calităţi însemnate: Rustem Paşa. 

Faţa zâmbitoare a lui Ayas Paşa îşi pierdu orice urmă de 
veselie. O expresie jenată i se desenă pe chip. 


263 


- ROXELANA ŞI SOLIMAN - 


— lată un subiect delicat, frate, bolborosi vizirul. Rüstem 
suscită opinii foarte divergente. Nu ştiu dacă ai fost informat.. 

— Sunt foarte bine informat. Tocmai de aceea îţi cer să-i 
acorzi o promovare. Ai la dispoziţie un post vacant de ministru 
adjunct. 

— Da! De şef al poliţiei! 

— Ei bine, i-ar conveni de minune! 

Ayas Paşa îşi şterse cu batista sudoarea care începuse să-i 
picure de pe frunte, pătându-i veşmântul. 

— Voi fi sincer cu tine, dragă frate, zise el. Rustem Paşa are 
prieteni, dar şi duşmani foarte puternici. Nu vreau să mă trezesc 
între doi munţi care se ciocnesc... 

— Temerile tale nu sunt întemeiate, frate! De ce să prelungim 
exilul sărmanului Rustem în Siria? 

— N-aş îndrăzni... 

Kislar îşi privi gazda cu bunăvoință prietenească. 

— Rüstem Pasa trebuie să revină cât mai curând la 
Constantinopol! Un personaj, un personaj foarte înalt se 
interesează de cariera lui! 

Ayas Paşa pricepu că n-ar putea afla niciodată numele acestui 
înalt personaj. K/s/ar agasi nu era trimisul sultanului, care ar fi 
putut lua el însuşi această măsură în favoarea lui Rustem dacă 
ar fi dorit. Atunci, cine se ascundea în spatele acestui înalt 
personaj anonim? Sultana-valide sau... cadâna Roxelana? 

Ayas Paşa simţi un fior pe şira spinării. Se vedea antrenat fără 
voia lui într-o intrigă care îl putea duce direct în iad. Dacă îl 
transfera pe Rüstem la Constantinopol, îl nemulţumea pe 
marele-vizir, care nu l-ar fi iertat niciodată. 

Kislar agasi îi citi gândurile. 

— Ţi-e frică de Ibrahim? N 

— Da! Trebuie să mărturisesc! In calitate de prim-ministru are 
mână liberă asupra membrilor guvernului. El aprobă sau 
respinge numirile. Doar sultanul poate trece peste puterea lui. 
Nu uita că marele-vizir l-a expediat pe Rüstem în Siria fără ca 
sultanul să se opună. 

Ayas intrase în panică. Nu îndrăznea să refuze, dar nici nu 
îndrăznea să dea un răspuns afirmativ. 

— Dragul meu frate, spuse kislar agasi, te sfătuiesc să nu dai 
înapoi în faţa responsabilităţilor pe care le ai. Inaltului personaj 


264 


- MIRCEA BURADA ŞI VINTILĂ CORBUL - 


despre care ţi-am vorbit nu-i place să aştepte. 

— De ce ai venit la mine? întrebă Ayas Paşa, exasperat. 

— Pentru că tu ai putea primi, într-un viitor foarte apropiat, 
funcţia marelui-vizir. Vrei să renunţi pentru totdeauna la această 
şansă? 

Ministrul lăsă capul în piept, copleșit. 

— Inţeleg. Eu voi plăti oalele sparte... 

— Sau vei dobândi rangul de mare.-vizir! 

Kislar agasi se ridică. 

— lţi pot asigura un sprijin ascuns, dar eficient. Am spus ce 
aveam de spus! 

Ayas Paşa oftă. 

— Voi cere Divanului numirea lui Rüstem Pasa în acest post. E 
bine? 

— E perfect! _ 

Kislar agasi îşi părăsi gazda foarte mulţumit. li putea raporta 
cadânei Roxelana rezultatul pozitiv al demersului său. Călărind în 
fruntea escortei sale, clătina din cap, agitându-şi cercelul de 
smarald. Roxelana îşi punea amprenta pe politica internă a 
imperiului. Pe drumul spre Eski Serai, kislar agasi se încrucişă cu 
un grup de cavaleri care urma un personaj înveşmântat într-o 
mantie poloneză grea, împodobită cu galoane de aur şi tivită cu 
blană de vizon, asortată cu toca trasă pe frunte. Personajul îl 
salută ceremonios pe K;s/ar agasi, care răspunse cu o politeţe 
superioară. 


Polonezul, contele palatin leronim Laszki, agent şi ambasador 
al lui loan Zâpolya, bătu la poarta lui Alois Gritti. li aducea daruri 
bogate şi o scrisoare de recomandare din partea regelui fugar, 
care îl ruga să intervină în favoarea lui pe lângă marele-vizir. 
Dacă îşi recupera tronul datorită ajutorului său, Zâpolya îi 
promitea lui Gritti domenii vaste în Ungaria şi funcţia de sfetnic 
regal. Pentru Gritti, afacerea era tentantă. Traficul de influenţă îl 
îmbogăţise. Dacă ar fi dispus de putere politică proprie, ca 
prietenul lui, Ibrahim, şi-ar fi împlinit un vis care sălăşluia de 
mult în mintea lui. 

Alois îi făcu o vizită lui Ibrahim. Acesta îi ascultă cererea cu un 
aer distrat. 

— Adu-ţi protejatul! Dar nu înainte de sfârşitul săptămânii 


265 


- ROXELANA ŞI SOLIMAN - 


acesteia. Pentru moment, sunt foarte ocupat. 

Laszki se prezentă în prima lui vizită la Ibrahim însoţit de un 
cufăr plin de nestemate de o frumuseţe rară pe care i-l oferi în 
dar. Inainte de a fugi din Buda, loan Zápolya luase cu el 
bijuteriile Coroanei şi vistieria statului, precauţie înţeleaptă, căci 
cadourile scumpe îi deschideau toate porţile. 

Ibrahim ascultă fără prea multă atenţie relatarea lui Laszki 
despre răsturnarea lui Zâpolya, printr-o lovitură de stat urzită de 
un grup de nobili unguri partizani ai arhiducelui Ferdinand. Era 
absorbit în probleme mai importante. 

Ideea lui Ayas Paşa de a-i încredința lui Rüstem conducerea 
poliţiei îl tulbura foarte tare. Era sigur că Ayas, un personaj şters, 
fără iniţiativă, era doar unealta unor persoane suspuse, care 
voiau să-i sape propria poziţie. Să fie vorba de grupul lui 
Iskender Celebi, care voia să-şi sporească forţele cu abilităţile de 
intrigant ale lui Rustem? 

El, unul, se opusese numirii lui Rüstem în postul de ministru- 
adjunct care ar fi dus automat la intrarea lui în Divan. Dar era de 
faţă când Ayas Paşa îi prezentase propunerea sultanului. Acesta 
păruse surprins şi mulţumit de această iniţiativă şi o aprobase 
fără dificultate. 

Ibrahim căuta o explicaţie plauzibilă. O singură persoană ar fi 
avut destulă influenţă pentru a duce la bun sfârşit această 
operaţiune.  Sultana-valide trebuia exclusă, fiindcă nu se 
amesteca în afacerile de stat. Bănuielile sau mai degrabă 
certitudinile lui Ibrahim se îndreptară către Roxelana. Cu toate 
acestea, simţise instinctiv că femeia aceasta era atrasă de el. 
Atunci, de ce acest neaşteptat atac ascuns? 

Toate întrebările se îmbulzeau în capul lui în vreme ce Laszki îi 
vorbea despre loan Zâpolya. Pentru moment, soarta regelui- 
marionetă îl lăsa nepăsător. Pentru a nu-l supăra pe prietenul lui, 
Alois, îi promise lui Laszki că-i va obţine o audientă la sultan. 


Soliman îl lăsă pe ambasadorul lui Zápolya să se perpelească 
îndelung înainte de a fi primit la Yeni Serai. li explică Roxelanei 
atitudinea sa. 

— Vreau să-i arăt acestui agent polonez că stăpânul lui nu 
este pentru mine decât un sărăntoc prăpădit, care trebuie să 
aştepte bunăvoința mea înainte de a-mi expune cazul lui, pe 


266 


- MIRCEA BURADA ŞI VINTILĂ CORBUL - 


care de altfel îl cunosc foarte bine. Zâpolya îşi va păstra regatul, 
dar totul va fi doar formal. Ungaria este a mea, şi va rămâne a 
mea pentru totdeauna. Conflictul lui Zâpolya cu arhiducele 
Ferdinand n-a făcut decât să ne slujească nouă. Voi pune mâna 
pe coroana regală pe care acest Habsburg mărunţel a îndrăznit 
să i-o smulgă vasalului meu. Acest germano-spaniol sau hispano- 
german ar fi trebuit să ştie că, atacându-mi câinele, mă atacă pe 
mine. 

— Înţelepciunea vorbeşte prin gura ta, iubirea mea, stăpânul 
meu adorat, zise Roxelana. Interesele imperiului au întâietate. 
Dacă Zâpolya merită să poarte această coroană, atunci să o 
poarte. Dacă nu, să plece. 

— Ai cap de politician, porumbiţa mea dulce. Cinismul tău e pe 
măsura îndemânării de care dai dovadă. Ştii, ideile noastre 
politice sunt foarte asemănătoare. 

Dezmierdă cu tandreţe chipul Roxelanei. 

— Frumuseţea şi înţelepciunea se întâlnesc rareori la aceeaşi 
persoană. Dar, când se întâmplă una ca asta, rezultatul este 
sclipitor. Am instalat azi în funcţie un nou şef al poliţiei, Rustem 
Paşa. Ai auzit de el, nu-i aşa? 

— Ca toată lumea. E un personaj remarcabil, din câte mi s-a 
spus. 

— Şi un duşman declarat al lui Ibrahim. Acum vom avea poliţii 
paralele, de o eficacitate nemaipomenită. Poliţia secretă a lui 
Ibrahim şi poliţia de stat a lui Rustem. Domeniile lor se vor întâlni 
deseori. 

— Spre binele imperiului, Soliman. Doi controlori sunt mai buni 
decât unul singur. 

— La începutul săptămânii viitoare, îl voi primi pe acest Laszki. 
Ibrahim mi-a vorbit despre el în termeni foarte vagi. 

— Ibrahim este el însuşi un personaj ambiguu. 

— Acesta e un compliment? 

— Pentru un om de stat, e întotdeauna un compliment, 
răspunse Roxelana. 


La data stabilită, contele leronim Laszki se prezentă la palatul 
imperial, urmat de o suită strălucitoare şi de numeroşi slujitori, 
purtând darurile lui loan Zápolya, pe care trimisul său 
extraordinar trebuia să i le ofere umil sultanului. 


267 


- ROXELANA ŞI SOLIMAN - 


Cortegiul ambasadorului, escortat de o escadrilă de gărzi 
călare, pătrunse prin Poarta Imperială în prima curte a palatului. 
Aceasta era mărginită de pavilioanele gărzilor imperiale, de o 
fostă biserică bizantină transformată în moschee şi de clădirea 
monetăriei. Soldaţi, demnitari, solicitanţi, sclavi şi eunuci graşi şi 
fălcoşi treceau în toate direcţiile, într-un du-te-vino continuu. În 
faţa Porții de Mijloc, care dădea în cea de-a doua curte, Laszki şi 
oamenii lui, precum şi escorta coborâră din şei. Indrumătorul 
oficial care îl însoțea îi povesti că în curtea aceea erau decapitaţi 
trădătorii şi trimişii străini care îl nemulţumiseră pe sultan. Laszki 
simţi că gulerul tunicii sale brodate cu aur devenise deodată 
foarte strâmt. 

Trecură apoi pe jos pe sub bolta Porții de Mijloc, flancată de 
două turnuri înălțate după bătălia de la Mohács. Dacă accesul în 
prima curte fusese relativ uşor, intrarea în curtea următoare se 
făcu numai după controale severe, executate de uşierii aflaţi sub 
responsabilitatea preatemutului Selim Aga. Acesta le aducea la 
cunoştinţă celor vizaţi promovările, distincţiile şi condamnările la 
moarte hotărâte de Divan. Indrumătorul îi arătă lui Laszki — 
după cum se obişnuia — bucătăriile în care mii de bucătari, 
patiseri şi ucenici preparau mesele zilnice pentru cincisprezece 
mii de persoane. Laszki vizită apoi vistieria imperială, care 
depăşea în bogăţie tot ce şi-ar fi putut închipui. În schimb, fu 
neplăcut impresionat de sala de tortură, camera de execuţii şi 
bazinele de înec. Asistă la câteva exerciţii militare, îndeplinite cu 
precizie de ienicerii gărzii. După aceste expuneri ale câtorva 
fațete ale puterii imperiale, Laszki fu invitat la un banchet 
somptuos, apoi condus în anticamera ambasadorilor, unde 
trebuia să aştepte audiența solemnă. Zidurile şi pardoseala din 
marmură verde, tavanul împodobit cu stucaturi aurite, uşile 
încrustate cu pietre preţioase îi dădeau amețeli. Doi paji îi 
aşezară pe umeri o mantie largă, tivită cu vizon. Uşa dublă a sălii 
Divanului se deschise şi vocea sultanului răsună, plină de 
autoritate, rostind formula sacramentală: 

— Hrăneşte câinele, îmbracă-l şi adu-l în faţa mea! 

Marele-vizir răspunse cu gravitate: 

— Necredinciosul e hrănit şi îmbrăcat şi acum cere umil 
permisiunea de a linge praful de la picioarele tronului Înălţimii 
Tale! 


268 


- MIRCEA BURADA ŞI VINTILĂ CORBUL - 


— Lăsaţi câinele să intre! porunci Soliman. 

Doi şambelani îl apucară de braţ pe Laszki şi îl introduseră în 
sala Divanului. Acest sprijin binevenit trebuia să-l împiedice să 
comită o eventuală agresiune împotriva sultanului. Măsură de 
precauţie adoptată după asasinarea lui Murad | de către sârbul 
Miloş Obilici şi respectată de atunci în cadrul ceremoniilor 
oficiale. 

Ofițerii gărzii aduseră darurile lui Zápolya şi le aşezară lângă 
estrada imperială. 

Aşezat pe tronul lui de aur, sultanul purta un turban încins cu 
trei tiare de diamant şi împodobit cu o pană de bâtlan. Pe 
veşmintele lui brodate cu aur sclipeau diamante şi perle. 

Ibrahim şi vizirii, toţi în ţinută de ceremonie, rămăseseră în 
picioare şi aşteptau cu religiozitate cuvintele stăpânului lor. 

Laszki se prosternă la picioarele tronului, apoi se ridică, ajutat 
de şambelani. Era impresionat de atitudinea hieratică a 
padişahului, de ochii lui cenuşii, pătrunzători şi duri. loan 
Zâpolya îi căuta ajutorul, nu avea de ales. Dar, mai devreme sau 
mai târziu, sultanul turcilor urma să-şi înghită protejatul, aşa 
cum Cronos şi-a înghiţit copiii. 

— Marele meu vizir mi-a vorbit mult despre stăpânul tău, zise 
Soliman. Primesc cu bunăvoință supunerea lui, cu atât mai mult 
cu cât Ungaria este un regat pe care l-am dobândit prin dreptul 
războiului. Il voi aşeza din nou pe stăpânul tău pe tronul pe care 
Ferdinand de Austria i l-a răpit. Jur pe profetul Mahomed că îl voi 
alunga din Ungaria pe uzurpatorul Ferdinand! 

La puţin timp după aceea, contele palatin şi marele-vizir 
iscăliră un tratat prin care sultanul se angaja să acorde asistenţă 
militară aliatului şi vasalului său, precum şi cincizeci de tunuri şi 
o sută de chintale de praf de puşcă. In schimb, regele loan avea 
să-i plătească aliatului său un tribut în aur şi vieţi umane a cărui 
valoare urma să fie stabilită ulterior. El recunoştea suzeranitatea 
padişahului şi se angaja să susţină militar trupele otomane care 
aveau să lupte împotriva armatei lui Ferdinand de Austria. 

Cu tratatul în buzunar, contele leronim Laszki părăsi 
Constantinopolul. Inainte de a pleca, îi încredinţă lui Alois Gritti 
funcţia de reprezentant permanent al Ungariei pe lângă sultan. 


Urmările semnării acestui tratat îi dădură satisfacţie lui 


269 


- ROXELANA ŞI SOLIMAN - 


Soliman. Deseori, îi făcea confidenţe politice Roxelanei şi îi cerea 
sfatul. Cu modestia obişnuită, aceasta exprima păreri pe care 
sultanul le îmbrăţişa încântat. 

— Tratatul pe care l-am semnat cu Zâpolya nu numai că i-a 
legat mâinile şi picioarele, dar a şi stârnit oprobriul creştinătăţii, 
spuse el frecându-şi mâinile. Toate curţile apusene sunt 
scandalizate. Papa Clement al Vil-lea l-a excomunicat. Doar 
Francisc |, inamicul ereditar al Casei de Austria, se preface că n-a 
auzit nimic. 

Roxelana, care urmărise cu interes negocierile diplomatice cu 
Zápolya, îl felicită pe sultan pentru succesul său, dar se grăbi să 
adauge: 

— Prietenii de astăzi sunt deseori duşmanii de mâine. Nu ştii 
zicala? Nimeni nu trădează mai bine ca prietenii. Zâpolya şi 
arhiducele de Austria ar putea încheia o înţelegere pe ascuns 
într-o bună zi. 

— Ce interes ar putea avea Zápolya să treacă în tabăra 
cealaltă? 

— Totul trebuie luat în calcul, Soliman. Mintea omenească 
este complicată şi are de multe ori reacţii imprevizibile. 
Deocamdată, atitudinea lui Francisc | este benefică pentru 
interesele noastre. Trebuie să menţinem şi să adâncim 
dezbinarea Apusului. 

Roxelana îl îmbrăţişă pe sultan, apoi făcu o piruetă. 

— Sultanul meu preaiubit trebuie să fie arbitrul Europei, 
înainte de a-i deveni stăpân! 

— Ai dreptate. Domnia lui Zâpolya nu este decât un episod. 
Expediția noastră împotriva arhiducelui va fi îndreptăţită în ochii 
întregii lumi. Nu vom mai fi invadatorii Ungariei. li vom acorda 
sprijin unui suveran creştin alungat din regatul lui şi care ne-a 
implorat să-l ajutăm. Acum am să-ţi mărturisesc ceva, Roxelana. 
Tu şi Ibrahim veţi fi singurii care ştiu asta. 

Pomenirea numelui marelui-vizir nu-i făcu plăcere favoritei. 

— Recucerirea Ungariei nu este decât primul act din piesa 
care se desfăşoară pe scena Europei. Actul al doilea va fi 
cucerirea Veneţiei şi supunerea Austriei. Tu ai arta ghicitului, 
Roxelana. Voi fi stăpânul acestui continent vechi şi prodigios. 
Mehmed al II-lea a cucerit Constantinopolul. Eu voi cuceri Roma. 
Attila a ajuns până la Rin şi a asediat Orleans. „Câmpurile 


270 


- MIRCEA BURADA ŞI VINTILĂ CORBUL - 


Cataloniei” nu mă vor împiedica să anexez Franţa şi Spania, te 
asigur. Trebuie să refac Imperiul Roman sub semnul Islamului! 

Se lăsă să cadă pe divan şi îşi şterse cu batista sudoarea de 
pe frunte. 

— Dă-mi ceva de băut! 

Roxelana bătu din palme. Sorai, frumoasa responsabilă cu 
prepararea sorbetului, intră cu paşi iuți, unduindu-şi trupul. 
Aduse pe un platou din aur mai multe pahare pline cu suc de 
fructe rece ca gheaţa. Funcţia ei nu era o formalitate. Roxelana 
dorea să aibă întotdeauna la îndemână băuturi păstrate sub un 
strat de zăpadă, care se mențineau proaspete. 

Soliman îşi stinse setea, apoi înmână paharul gol lui Sorai, 
care îl luă roşind. 

— Cum te numeşti, fata mea? întrebă el. 

— Sorai, înălţimea Ta! 4 

Ţinea privirea în pământ, cu modestie. În sinea ei, simţea o 
mare bucurie. Sultanul o remarcase. Avea să-i arunce batista lui? 
Strecură o privire furişă spre stăpână. Roxelana nu-şi arăta 
gelozia ca Gulbahar. Şi-o ascundea, pentru a le demasca mai 
uşor pe odaliscele care îndrăzneau să ridice ochii la Soliman. 

In noaptea aceea Sorai visă o viaţă nouă. Avea să se culce cu 
sultanul, să devină favorita lui, să primească bijuterii şi blănuri, 
să-i facă un copii şi să obţină poziţia invidiată de cadână. 
Eventual să-i ia locul Roxelanei, aşa cum aceasta o înlocuise pe 
Gülbahar. Şansa îi surâdea. Dar, pentru a o apuca, trebuia să-l 
seducă pe sultan fără ca Roxelana să-şi dea seama. 

In zilele următoare, Soliman porunci să fie servit de mai multe 
ori de Sorai. li făcu complimente, cu o blândeţe care o încântă. 

Fata îl fermeca prin modestia ei feciorelnică, prin tăcerea ei 
mai elocventă decât vorbele şi prin graba cu care îl servea. 
Părea înzestrată cu o intuiţie care îi îngăduia să presimtă cele 
mai mici dorinţe ale sultanului. Tânăra simţea când era obosit şi 
când îi era sete. li aducea atunci platoul mare încărcat cu băuturi 
reci. 

Roxelana era iritată în taină de manevrele lui Sorai, dar îşi 
păstra  seninătatea, aşteptând momentul potrivit pentru a 
contraataca. 


În fiecare an, imperiul sărbătorea naşterea lui Soliman printr-o 


271 


- ROXELANA ŞI SOLIMAN - 


serie întreagă de manifestări: banchete, defilări militare, 
împărţire de bani, ofrande şi delicatese, focuri de bucurie, 
procesiuni la Sfânta Sofia, promovări şi daruri pentru merituoşi. 
Guvernatorii celor mai îndepărtate provincii soseau la 
Constantinopol şi îşi depuneau umilele omagii la picioarele 
puternicului lor suveran. Festivităţile se succedau o săptămână 
întreagă, încununate de o mare vânătoare de mistreți. 

De această dată, evenimentul trebuia sărbătorit cu o pompă 
deosebită pentru că arhiducele Ferdinand al Austriei îşi trimitea 
reprezentanţii la Constantinopol. Habsburgii se plecau în faţa 
sultanului şi cereau o înţelegere care, sperau ei, avea să 
deschidă o lungă perioadă de pace. 

Primul banchet îi reuni la palat pe toţi marii demnitari civili, 
militari şi religioşi. Mustafa, prinţul moştenitor, venit din Manisa 
pentru a-şi felicita tatăl, şedea în dreapta lui. Işi părăsise oraşul 
chinuit de presimţiri sumbre. Gülbahar îl lăsase să plece 
neliniştită de ameninţarea vagă şi confuză care atârna deasupra 
capului fiului ei. Ştia că Roxelana n-ar da înapoi de la nimic 
pentru a-l elimina pe Mustafa şi a-i asigura tronul propriului ei 
fiu, Mehmed. 

Aşezat lângă tatăl lui, prinţul moştenitor tremura la fiecare 
îmbucătură pe care o înghiţea. In vreme ce se întreba dacă 
farfuria din aur aşezată în fata lui conţinea sau nu bucate 
otrăvite, îi zâmbea cu afecţiune sultanului şi îi asculta cu interes 
prefăcut cuvintele. La marile festinuri, Soliman nu râdea 
niciodată. Chipul lui impasibil de sfinx inspira venerație, dar şi o 
spaimă atroce, care rodea măruntaiele tuturor celor care îi 
displăcuseră vreodată. 

Conform protocolului, marele-vizir închină primul pahar în 
cinstea sultanului şi a prinţului moştenitor. li ură tânărului 
Mustafa să urmeze exemplul gloriosului său tată. Soliman îşi 
privi cu mândrie copilul, care întrunea toate calităţile pentru a 
ajunge un mare sultan. Mustafa era un adolescent frumos, 
inteligent şi puternic. 

La defilarea militară, care se desfăşură pe câmpul de 
manevră, trupele îi aclamară pe sultan şi pe tânărul prinţ. Pe 
străzile capitalei, trecerea lui Mustafa era salutată cu ovaţii. Toţi 
cei care o detestau pe Roxelana şi deplângeau influenţa pe care 
o exercita aceasta asupra padişahului îl ridicau în slăvi pe 


272 


- MIRCEA BURADA ŞI VINTILĂ CORBUL - 


tânărul prinţ. Amintirea lui Gulbahar, suferinţele ei, exilarea ei îi 
înduioşară pe constantinopolitani. 

Din apartamentul ei, Roxelana auzea ovaţiile care făceau să 
se cutremure zidurile palatului. Doamna Rebia îi descrise 
manifestările entuziaste ale mulţimii. Dar mulţumirea Roxelanei 
se risipi repede când află că elogiile îi erau adresate şi prinţului 
moştenitor. Enervarea ei spori când fu înştiinţată că Ibrahim 
ţinuse un toast în cinstea lui Mustafa. Sentimentele ei faţă de 
marele-vizir căpătară proporţiile unei aversiuni încrâncenate. Dar 
îşi stăpâni nervii, pentru a nu-şi arăta tulburarea. 

Seara, sultanul se întoarse la Eski Serai obosit, dar strălucind 
de fericire. Poporul şi armata îl divinizau, declară el cu 
satisfacţie. 

Ca de obicei, Sorai îi servi sultanului vestitele ei sorbeturi. 
Acesta bău cu plăcere un suc de portocale preparat cu 
ingrediente care îi dădeau o savoare aparte, apoi lăudă 
amestecul. Sorai roşi până în vârful urechilor ei micuţe, apoi se 
retrase. 

— E o fată bună! zise Roxelana. Merită o răsplată, întrucât se 
apropie de douăzeci şi cinci de ani, aş putea să i-o dau ca soţie 
unuia dintre ofiţerii tăi. Aşa se obişnuieşte, nu-i aşa? S-a părea 
că procedura este simplă. O eliberăm, ca să poată ieşi din casa 
imperială, apoi nunta poate avea loc. 

Soliman zâmbi. 

— Ca de obicei, eşti bine informată. 

Cunoştea adevăratul motiv al acestei propuneri şi admira 
abilitatea Roxelanei. Avea să încuviinţeze această căsătorie, cu 
atât mai mult cu cât nu se gândise niciodată să se culce cu 
Sorai. 

Sorai leşină când află vestea viitoarei sale căsătorii, care avea 
să fie oficiată înainte de încheierea sărbătorilor pentru ca soţul 
ei, un colonel de spahii, să o poată lua cu el la întoarcerea acasă. 

In schimb, cea mai afectată de această decizie fu doamna 
Rebia, care îşi pierdea favorita. O numise în casa civilă a 
Roxelanei pentru a avea la îndemână un agent capabil să-i ofere 
informaţii de prima mână. Acum, aceste manevre se întorceau 
împotriva ei. Sorai îşi petrecu ultima noapte la Eski Serai în 
braţele doamnei Rebia. Făcură dragoste şi plânseră până în zori, 
când sclavele de la garderobă se prezentară pentru a o îmbrăca 


273 


- ROXELANA ŞI SOLIMAN - 


pe tânăra soţie. 

Sorai părăsi haremul înzestrată cu bijuterii, veşminte, blănuri 
şi o sumă mare de bani. Padişahul ştia să se arate generos. Dar 
doamna Rebia n-avea să-i ierte niciodată Roxelanei acest gest, 
care pentru ea echivala cu o trădare. 

Sultana-valide îi ceru lui Soliman să i-l aducă pe Mustafa. Voia 
să-şi revadă nepotul preferat, moştenitorul tronului. Era de 
asemenea un nou gest de reconciliere, o mână întinsă de mamă 
fiului ei. Soliman se grăbi să-i îndeplinească cererea. Hafsa 
Hatun organiză o petrecere în onoarea nepotului ei. In felul 
acesta, lua poziţie în favoarea lui Mustafa, lansându-i o sfidare 
mută Roxelanei. 

Banchetul somptuos, cântecele, dansurile nu însemnau decât 
începutul unui război surd, nemilos, între două tabere la fel de 
ostile vreunui compromis. Apoi sultana-valide schimbă tactica. 
Marele-vizir Ibrahim îl salutase public, în persoana prinţului 
Mustafa, pe moştenitorul legitim al imperiului, îi plătea astfel o 
poliţă Roxelanei pentru sprijinul acordat de aceasta lui Rustem 
Paşa, noul lui mare rival. In felul acesta, avea să o izoleze pe 
Roxelana, făcându-i viaţa grea şi, în cele din urmă, avea să 
provoace alunecarea ei în uitare. 

Sfătuită de mama ei, Malfiruz se resemnă pentru o vreme să 
nu-şi mai arate ghearele. Această sărbătoare de familie în 
cinstea lui Mustafa o înfurie pe Roxelana, care afişă însă cea mai 
mare seninătate. Sărută cu afecţiune mâna ridată a bătrânei 
Hafsa Hatun şi îi arătă o bunăvoință deosebită tânărului prinţ, 
oferindu-i un joc de şah din fildeş. Gestul ei îl surprinse plăcut pe 
Soliman, care se gândi că vechile neînţelegeri luaseră sfârşit, 
până la urmă. Bunătatea Roxelanei nu îi înşelă însă nici pe 
bătrână, nici pe adolescent. Mustafa o privi zâmbind pe favorita 
care luase locul mamei sale în inima sultanului. O ura, dar chipul 
lui nu reflecta decât o expresie placidă, aparent naivă. 

Roxelana studie pe furiş măştile tuturor personajelor care 
gravitau în jurul lui Soliman. Conflictele de interese, ura, nimic 
nu apărea la suprafaţă. Calmul şi misterul acopereau ca un văl 
această colcăială de şerpi. Otrava afecta la Constantinopol mai 
multe persoane decât toate bolile la un loc. 

La serbarea sultanei-valide, între meseni domnea armonia. 
Cumnaţii sultanului afişau chipuri vesele. Soliman îl felicită pe 


274 


- MIRCEA BURADA ŞI VINTILĂ CORBUL - 


Lufti Paşa pentru zelul său. Inspecţiile nocturne, neanunţate 
dădeau rezultate bune. Numărul crimelor era în scădere. Preţul 
mărfurilor nu depăşea limitele impuse de guvern, iar curăţenia 
oraşului nu mai lăsa de dorit. 

— Nu-mi place să discut în familie chestiuni de stat, spuse 
sultanul, dar meritele trebuie recunoscute. 

Lufti Paşa cunoştea realitatea: rapoarte trucate, date 
falsificate, omoruri, violuri, agresiuni, deturnări de fonduri 
acoperite. Nu se temea că poliţiştii şi judecătorii aveau să 
denunțe abuzurile, fiindcă erau direct interesaţi să le ascundă. 

Ibrahim asculta, amuzat şi lucid, elogiile adresate de sultan 
cumnatului său, care îşi pleca modest capul lunguieţ cu trăsături 
accentuate, cu ochii pe jumătate închişi pentru a-şi disimula 
expresia  şireată. „Dacă evenimentele descrise în istoria 
imperiului sunt la fel de falsificate ca rapoartele lui despre 
siguranţa imperiului, atunci posteritatea nu va avea nicio şansă 
să cunoască adevărul despre epoca noastră”, se gândi Ibrahim. 

Cu toate acestea, alura nobilă, fruntea înaltă a lui Lufti 
impuneau respect şi încredere. Ibrahim nu încerca să-i refuze 
rapoartele, pentru că asta ar fi însemnat să recunoască 
ineficacitatea propriului guvern privind administrarea 
Constantinopolului. Marile afaceri politice rămâneau domeniul 
său exclusiv, ceea ce era esenţial. 

Marele vizir ştia că, pentru moment, steaua lui strălucea cel 
mai puternic. Inţelesese că sultana-valide voia să-l atragă în 
tabăra ei. Şi acceptase această răsturnare de alianţe, pentru că 
bătrâna Hafsa Hatun îi împărtăşea cu ardoare interesele atunci 
când acestea erau legate de soarta micului prinţ moştenitor. 


275 


- ROXELANA ŞI SOLIMAN - 


23 


Sărbătorile zilei de naştere a sultanului se încheiasem în 
sfârşit. Capitala îşi regăsise chipul de zi cu zi. Încurajat de 
laudele sultanului, Lufti Paşa îşi reluă inspecţiile inopinate. 
Turhan, soţia lui, plictisită de zelul de care dădea dovadă, îi 
reproşa absenţele frecvente. 

— iți neglijezi familia, căminul şi chiar treburile tale de istoric 
ca să baţi străzile. E o meserie de poliţist amărât. |ţi pui în 
pericol reputaţia. 

— Siguranţa capitalei şi a locuitorilor săi este o sarcină care 
mă priveşte în mod deosebit. Ayas ar fi tare mulţumit să se 
descotorosească de mine şi să fiu înlocuit cu Rüstem, protejatul 
lui. Iskender, Kassim, Mahmud şi chiar dragul meu cumnat 
Mustafa ar vrea să mă elimine, pentru că asta ar însemna un 
candidat mai puţin la moştenirea lui Ibrahim. 

Turhan replică ironică: 

— Bietul meu prieten, habar n-ai ce se petrece sub ochii tăi. 
Aştepţi în zadar căderea lui Ibrahim. Favoritul lui Soliman se 
bucură acum şi de sprijinul mamei mele. Singurul care are şanse 
să-l înlocuiască este Rüstem. Tu nu ai nici inteligenţa, nici 
viclenia, nici mijloacele lui. Priveşte-te în oglindă, sărmanul meu 
prieten! Nu eşti doar bătrân şi urât, mai eşti şi neghiob pe 
deasupra! 

Lufti scrâşni din dinţi fără să răspundă. Sarcasmul lui Turhan îl 
rănea în amorul propriu. Ea se folosea şi abuza de calitatea ei de 
prinţesă imperială. Tirania ei îl exaspera, dar nu îndrăznea să 
reacționeze. Sfârşitul nefericit al lui Ferhat nu-i dădea pace. 

Părăsi încăperea şi intră în apartamentul lui. Ajutat de un paj, 
îşi scoase veşmintele bogate şi îşi puse hainele sobre, cârpite şi 
unsuroase care îi dădeau aerul unui sărăntoc murdar. Când se 
deghiza, avea senzaţia că-şi schimbă pielea, că se eliberează din 
capcană. Această ţinută îi îngăduia să străbată oraşul şi să vadă 
totul fără a atrage atenţia. Infăţişarea lui ştearsă se pierdea în 
decor. 

Se studie pentru ultima dată în oglindă, apoi ieşi din palat 
însoţit de trei muţi — uriaşi bine înarmaţi — care îl urmau de la 
distanţă şi care trebuiau să-l apere dacă era nevoie. 


276 


- MIRCEA BURADA ŞI VINTILĂ CORBUL - 


Dar nu fuseseră niciodată siliţi să intervină. 

Lufti mergea drept înainte, căutând anonimatul la adăpostul 
nopţii. Voia să uite de soţia lui, de ambițiile sale de om politic, de 
militar, de istoric. Ar fi preferat să renunţe la tot şi să înceapă o 
viaţă nouă, într-un cartier sărman, cu bodegi frecventate de 
pleava marelui oraş. 

Străzile, aproape pustii la ora aceea târzie, îşi deschideau 
braţele în faţa lui, invitându-l să se afunde în labirintul lor. Din 
când în când, se intersecta cu trecători, umbre care se strecurau 
pe furiş pe lângă pereţi. Intâlni chiar o ceată de netrebnici 
zgomotoşi, bandiți de drumul mare, care nu-i dădură nicio 
atenţie. Lufti parcurse labirintul de străduţe întortocheate şi 
ajunse în faţa apelor negre ale portului. Tavernele bântuite de 
marinari beţi şi de cheflii, casele leproase şi depozitele pierdute 
în întuneric se înşiruiau pe cheiurile obscure. Indivizi afumaţi 
cântau şi se clătinau pe trei cărări. Ici-colo, prostituate fardate 
violent aşteptau în faţa porţilor deschise. 

Lufti ura aceste păsări de noapte care îşi vindeau trupul. 
Filosofia lui era aceea a Coranului, care aşeza masculul 
musulman mai presus de femeia superficială, gata să ţipe fără 
motiv. Lacomă de podoabe, aceasta îi datora respect şi supunere 
soţului şi stăpânului ei. Fiică sau mamă, ea avea obligaţia să-şi 
păstreze virtutea neatinsă. Insă prostituatele, la fel ca soțiile 
care îndrăzneau să-şi înfrunte şi să-şi umilească soţii, încălcau 
preceptele Profetului şi meritau cele mai crunte pedepse. Furios, 
începu să bolborosească insulte. Postată sub bolta unei intrări 
mizerabile, o prostituată ofilită îi făcu cu ochiul, încercând să fie 
provocatoare, dar nu reuşi decât să-l facă să simtă o strângere 
de inimă. Nu era doar dezgustătoare, ci trăsăturile ei aveau o 
asemănare frapantă cu cele ale lui Turhan. Lufti simţi că i se suie 
sângele la cap. 

— Vii, iubitule? ciripi femeia, dându-şi peste cap ochii 
subliniaţi cu creion negru. 

— Te urmez! 

— Te voi face cel mai fericit bărbat, comoara mea! 

Femeia o luă înainte, de-a lungul unui coridor umed şi fetid, 
legănându-şi şoldurile late. 

Un sfert de oră mai târziu, Lufti ieşi în stradă. Şterse cu o 
cârpă sângele care se prelingea pe lama pumnalului său. Apoi îl 


277 


- ROXELANA ŞI SOLIMAN - 


puse la loc în teaca atârnată de centura din piele şi îşi reluă 
drumul. Era obosit, groaznic de obosit. 

Lufti se întoarse acasă, se dezbrăcă ajutat de paji, apoi se 
culcă şi dormi până la răsăritul soarelui. Cu spiritul liber şi 
odihnit, făcu baia matinală şi, după micul-dejun, îmbrăcă hainele 
de ceremonie. Turbanul mare împodobit cu o bandă de aur, 
sabia cu mâner de aur încrustat cu rubine, mănuşile tivite cu 
aur... 

Inainte de a pleca de la Yeni Serai, ieşi din se/am/ik — partea 
din locuinţă rezervată bărbaţilor — şi trecu în harem. În fiecare 
dimineaţă îi făcea o scurtă vizită soţiei sale şi o întreba dacă a 
visat frumos. Ea îl primea cu un aer de superioritate şi îi dădea 
răspunsuri monosilabice. Detesta această corvoadă zilnică, dar 
se supunea, disimulându-şi aversiunea. La sfârşitul „audienţei”, 
ea îi întindea mâna să i-o sărute, gest pe care îl îndeplinea 
zâmbind cu falsă tandreţe. Turhan era înconjurată de sclave şi 
de însoţitoare de o urâţenie respingătoare, pentru a nu-i inspira 
idei lascive soţului ei. 

In dimineaţa aceea, Lufti îşi părăsi soţia, binedispus. O 
înjunghiase de şapte ori. De şapte ori se delectase urmărind cu 
atenţie chinurile agoniei ei. Şapte prostituate care semănau cu 
Turhan pieriseră de o moarte violentă. Şapte! Să se oprească la 
acest număr fatidic? 


Ajunse la palatul imperial chiar înaintea deschiderii reuniunii 
de consiliu. Ordinea zilei, încărcată, cuprindea, în afara 
dezbaterilor privind chestiunile financiare ale Egiptului şi Siriei, 
raportul lui Iskender Celebi referitor la importuri şi la necesitatea 
deschiderii unei rute maritime libere către India. 

La sfârşitul zilei, Divanul trebuia să judece în primă şi ultimă 
instanţă procesul intentat unui venețian care întreţinuse relaţii 
intime cu o turcoaică. Conform legii islamice, orice creştin care 
comitea acest delict trebuia tras în ţeapă. Insă marele-vizir, care 
dorea să menţină prietenia cu Serenissima Republică, ar fi 
înclinat spre o sentinţă mai puţin severă. 

In ultima clipă, Ibrahim anunţase că fusese reţinut la o 
conferinţă diplomatică. In lipsa lui, al doilea vizir, Ayas Paşa, 
trebuia să prezideze consiliul. Această schimbare îi lăsă pe viziri 
stânjeniţi şi perplecşi. Ce să facă? Să-l condamne pe venețian? 


278 


- MIRCEA BURADA ŞI VINTILĂ CORBUL - 


Să se arate iertători? Se temeau de Ibrahim, dar le era frică şi de 
dispoziţia sultanului. Cazul lui Kabiz era elocvent. 

În timp ce vizirii căutau cu febrilitate o soluţie, Ibrahim îl 
primea la palat pe generalul Hobordanacz, ambasador 
extraordinar al arhiducelui de Austria şi rege al Ungariei. 


Roxelana citise într-o carte de istorie naturală că liliecii se 
orientează în întunericul din peşteri cu ajutorul unui instinct 
sigur, ca şi cum ar avea nişte antene invizibile. Ar fi dorit să-şi 
dedubleze personalitatea, să-şi trimită alter ego-ul dincolo de 
zidurile Eski Seraiului, acest palat-temniţă care paraliza o mare 
parte a mijloacelor ei de apărare. Găsirea unor antene în exterior 
i-ar fi permis să-şi manevreze duşmanii, să lupte împotriva lor şi, 
în cele din urmă, să-i supună voinţei ei. Kis/ar agasi era un 
intrigant de mare clasă, dar subtilitatea nu era punctul lui forte. 
Rustem Paşa ar fi poate un bun instrument. 

Intr-o seară, profită de euforia lui Soliman pentru a-i pune o 
întrebare: 

— Mi-am spus de multe ori că Ibrahim este apărat de 
Dumnezeu! Cum s-ar explica altfel şansa care l-a însoţit toată 
viaţa, favorurile pe care i le acorzi şi afecțiunea pe care i-o porţi? 

Soliman zâmbi, înțelegând unde bate. Voia să-i demonstreze 
că temerile şi gelozia ei erau neîntemeiate. 

— Ascultă-mă bine, Roxelana, şi încearcă să înţelegi cuvintele 
mele. Simt pentru tine o mare dragoste. Nimic în lume n-ar 
putea să o distrugă. Ibrahim îmi este şi ei indispensabil. El este 
mai mult decât un frate geamăn. Mi-a câştigat prietenia datorită 
calităţilor sale excepționale şi dovezilor numeroase ale 
devotamentului său. 

Roxelana ezită. Frica o reţinea, dar curiozitatea şi nevoia de a 
obţine o explicaţie îi dădură curajul să-şi asume riscul. 

— Se spune că prietenia voastră are şi alte explicaţii... 

Era prima dată când îndrăznea să facă aluzie la această 
legătură, comentată pe furiş, dar niciodată discutată în public. 
Soliman nu se formaliză deloc. Se situase întotdeauna mai 
presus de critici. Cât despre relaţiile lui intime cu Ibrahim, nu 
trebuia să dea socoteală nimănui. Voia totuşi să-şi liniştească 
iubita. 

— Noi trei, Roxelana, adică Ibrahim, tu şi eu, alcătuim un 


279 


- ROXELANA ŞI SOLIMAN - 


triunghi, figura geometrică perfectă, indestructibilă şi imobilă. 
Pătratul, pentagonul, în fine, paralelogramele îşi pot schimba 
forma, păstrându-şi aceeaşi suprafaţă. Ai priceput, Roxelana? Tu 
şi Ibrahim îmi sunteţi la fel de necesari. Prietenia pe care i-o port 
nu are nicio influenţă asupra sentimentelor pe care mi le inspiri 
tu. 

Roxelana îl îmbrăţişă şi se prefăcu că îi acceptă cu seninătate 
argumentele. Ar fi fost periculos să insiste. Timpul avea să 
lucreze în favoarea ei. 

Soliman bătu de patru ori din palme. Responsabila cu 
prepararea sorbetului, o tânără de o frumuseţe perfectă, dar 
rece, inexpresivă, îi aduse băuturile preferate. Soliman luă un 
pahar si-l goli dintr-o înghiţitură. Dar îi lipseau ochii zâmbitori ai 
lui Sorai şi sorbetul i se păru lipsit de gust. Nu făcu niciun 
comentariu, pentru a nu o întrista pe Roxelana. li permise fetei 
să se retragă, apoi schimbă subiectul. 

— Am uitat să-ţi povestesc despre Ferdinand, arhiducele. Nu 
s-a mulţumit să uzurpe titlul regelui Ungariei, a avut îndrăzneala 
să-mi ceară restituirea Belgradului şi a celorlalte cetăţi ungureşti 
aflate „încă” în stăpânirea mea. Insolenţa acestui individ trebuie 
pedepsită. 

Deşi problema lui Ibrahim i se părea mai importantă decât 
complicațiile politice, se grăbi să-i răspundă: 

— Ferdinand nu va ceda niciodată! E prea pătruns de 
prejudecățile Habsburgilor despre măreţia misiunii lor! 

Soliman îşi încreţi fruntea. Părerile Roxelanei erau contrare 
convingerilor lui. Incăpăţânarea lui de a-l umili pe arhiduce, 
întemeiată pe convingerea că turcii aveau să nimicească pe loc 
armata austriacă, nu corespundea previziunilor Roxelanei. 
Recunoscuse deseori dreptatea judecăților ei. De această dată 
însă, îşi susţinu propriul punct de vedere. N 

— Nici nu se pune problema să cedăm! Il voi strivi pe 
Ferdinand! Vreau să cuceresc Viena! Ibrahim va fi nevoit să 
prelungească discuțiile cu ambasadorii arhiducelui, ca să câştige 
timp şi să-i facă să vorbească! 


Ibrahim executa instrucţiunile sultanului. Înmulţi întâlnirile 
diplomatice cu generalul Hobordanacz şi cu adjunctul lui, 
Weixelberger. Le oferi banchete somptuoase, stropite cu cele 


280 


- MIRCEA BURADA ŞI VINTILĂ CORBUL - 


mai bune vinuri. Alternau amabilitatea şi duritatea, politeţea şi 
grosolănia. 

— Ungaria este a turcilor şi va rămâne a turcilor! zise marele- 
vizir intransigent. Pământul  răscolit de  copitele calului 
padişahului aparţine pentru totdeauna imperiului nostru! 

— Pentru moment, cea mai mare parte din Ungaria este în 
puterea noastră, zise Hobordanacz. Cerem redarea tuturor 
oraşelor şi fortăreţelor încă ocupate de voi! 

Ibrahim izbucni în râs. 

— De ce nu ne cereţi şi Constantinopolul? 

— Ne străduim să obţinem, prin mijloace paşnice, ceea ce ne 
aparţine de drept! Propun măcar negocierea unui armistițiu! 
spuse generalul. 

— Părăsiţi Ungaria şi vă primiţi armistițiul! 

— Puneţi condiții inacceptabile!  protestă  Hobordanacz. 
Stăpânul meu a dorit întotdeauna să câştige prietenia sultanului 
vostru. Dar nu o cerşeşie. 

Ibrahim îl privi cu un aer plictisit. 

— Am irosit timp preţios în discuţii sterile. Ne aflăm în faţa 
unui impas. Stăpânul meu este cel care trebuie să hotărască, dar 
mă îndoiesc că veţi reuşi să-l convingeţi. 

Hobordanacz făcu o ultimă încercare: 

— Suntem dispuşi să plătim o compensație substanţială 
pentru retrocedarea teritoriilor noastre. 

Cu un gest teatral, Ibrahim deschise fereastra şi arătă zidurile 
împrejmuitoare ale Constantinopolului. 

— Vedeţi cele Şapte Turnuri care se desenează la orizont? 
Sunt pline de aur şi pietre preţioase. Credeţi că stăpânul meu ar 
fi dispus să renunţe, pentru bani, la ceea ce a cucerit cu preţul 
sângelui soldaţilor săi? 

Aşteptând audiența sultanului, Ibrahim primi veşti proaste. 
Carol Quintul negocia o alianţă militară cu şahul Tahmasp. 
Austria şi Persia aveau să declanşeze simultan o dublă ofensivă 
contra turcilor. Husein Paşa, guvernatorul Siriei, întreținea deja o 
corespondenţă suspectă cu Bagdadul. 

In vreme ce Veneţia era centrul spionajului turc în Apus, 
Divanul manipulat de Ayas Paşa îl condamnase la moarte pe 
supusul Serenissimei Republici acuzat că avusese relaţii intime 
cu o turcoaică. Ibrahim era convins că Ayas Paşa fusese 


281 


- ROXELANA ŞI SOLIMAN - 


manipulat, la rândul lui, de către Rustem. 

Generalul Hobordanacz, urmat de adjunctul şi de oamenii lui 
în ţinută de ceremonie şi escortaţi de un detaşament de gărzi 
călare, se prezentă la Yeni Serai. Ambasadorul nu aprecie deloc 
formula protocolară „Necredinciosul cere umil permisiunea să 
lingă praful de la picioarele tronului lnălţimii Tale”, şi cu atât mai 
puţin răspunsul padişahului: „Lăsaţi câinele să intre!” 

lritat de această introducere, generalul repetă oficial cererea 
făcută marelui-vizir. Când menţionă numele stăpânului său — 
regele Ferdinand al Ungariei — sultanul fu cuprins de un acces 
de furie. 

— Cum are Ferdinand impertinenţa să pretindă titlul de rege? 
Eu l-am ucis pe regele Ludovic al II-lea şi acum regatul lui este al 
meu! ÎI voi încredința cui cred de cuviinţă! Am cucerit acest 
regat datorită săbiei mele şi l-am alipit pe vecie imperiului meu! 

Generalul nu apucă să răspundă, fiindcă ofiţerii gărzii îl dădură 
afară din Divan. Hobordanacz şi Weixelberger fură arestaţi şi 
duşi cu surie şi trâmbiţe în temniţă, unde rămaseră nouă luni. 
După acest sejur forţat în fortăreaţa celor Şapte Turnuri, Soliman 
îi primi din nou şi îi mustră cu voce răsunătoare: 

— Spuneţi-i stăpânului vostru că va avea ocazia să simtă 
urmările furiei mele! IlI voi căuta în câmpiile de la Mohács sau în 
palatul regal de la Buda! Il las pe el să aleagă! Dar dacă lipseşte 
de la întâlnire îl voi găsi sub zidurile Vienei! Să-mi pregătească o 
primire frumoasă! 

Uluiţi, generalul şi suita lui se retraseră. Primiră chiar şi 
cadouri, conform obiceiului musulman. După ce ieşiră din 
Imperiul Otoman, diplomaţii oftară uşuraţi. Raportul unui agent 
secret turc la Buda îi semnală lui Ibrahim că Ferdinand ar fi 
declarat cu dispreţ că lăudăroşenia sultanului îl lasă rece şi că va 
şti să-l alunge dacă îi vine ideea să-l viziteze în fruntea armatelor 
sale. 

Soliman zâmbi. . 

— O să-l vizitez! In inima Germaniei! 

Sultanul mobiliza o armată gigantică. Cucerirea Europei de 
Apus, vis care îl ademenea de multă vreme, devenea în sfârşit 
realitate. 

Roxelana nu-l vedea decât seara, când se întorcea la Eski 
Serai obosit, dar mulţumit că îşi dusese la bun sfârşit sarcinile 


282 


- MIRCEA BURADA ŞI VINTILĂ CORBUL - 


zilei. Pregătirile de război îi ocupau cea mai mare parte a 
timpului. Pentru a se destinde puţin, ieşea la vânătoare sau scria 
poeme pe care i le citea Roxelanei. 

— Fără ajutorul lui Ibrahim n-aş fi scos-o niciodată la capăt cu 
munca aceasta imensă, zicea el. Ştiu că ţie îţi este antipatic, 
Roxelana. Ar trebui să încerci să mă înţelegi şi să-l înţelegi şi pe 
el. 

Roxelana îl asculta zâmbind, fără a-i răspunde. Tăcerea ei îl 
întrista, căci îşi dădea seama de aversiunea favoritei lui la 
adresa prietenului său. Afacerile imperiului nu erau lipsite de 
spini. Sultanul părea îngrijorat. 

— Te  nelinişteşte ceva, Soliman! spunea Roxelana, 
rezemându-se de pieptul lui. Nu-mi place ca lumina soarelui meu 
să fie pătată de nori. Fericirea ta îmi umple inima de bucurie. 
Durerile tale mă fac să sufăr cumplit. 

Soliman îi împărtăşi atitudinea lui Husein Paşa, guvernatorul 
Siriei, care îl îngrijora. 

— Rustem, noul ministru-adjunct, m-a prevenit că Husein 
întreţine relaţii suspecte cu şahul Persiei. Acum, în ajunul 
războiului, vreau să asigur ordinea internă a imperiului, ca să nu 
risc o lovitură de pumnal în spate. Intrucât nu am dovezi pentru 
a-l condamna pe Husein, l-am convocat la Constantinopol. Mi-a 
răspuns că boala îl împiedică să se supună ordinelor mele, dar că 
se va grăbi să se prezinte în faţa mea îndată ce starea sa se va 
îmbunătăţi. Am fost tentat să-l lichidez. Dar sunt sigur că mutul 
însărcinat cu porunca de a-l executa îşi va găsi moartea în 
împrejurări misterioase înainte de a-şi îndeplini misiunea. Aş 
putea trimite o armată ca să-l ucidă, dar doresc să evit o revoltă 
susceptibilă să contamineze şi Egiptul. Nu vreau nici să deschid 
ostilitățile împotriva şahului Persiei. Nu e un moment potrivit. 
Atunci, ce să fac? 

Roxelana zâmbi. 

— Atrage-l pe Husein la Constantinopol sub un pretext 
mincinos. Trimite-i un decret de promovare. Ca să-l răsplăteşti 
pentru preţioasele servicii aduse imperiului, îi poţi acorda rangul 
de vizir şi stindardul cu patru cozi. Va veni în galop, pentru că 
trufia oamenilor este fără margini. II vei primi cu onoruri. La 
ieşire, muţii tăi îl vor aştepta cu ştreangul pregătit. Şi comedia se 
va încheia! 


283 


- ROXELANA ŞI SOLIMAN - 


Chipul lui Soliman se însenină. 

— Voi urma sfatul tău şi te voi anunţa dacă a dat rezultate. 

— Acest Rüstem trebuie să fie un om capabil! zise Roxelana 
visătoare. Pare să dispună de surse de informare foarte bune. 

Chipul sultanului se umplu de mirare. 

— Ca să vezi, ce surpriză! Ai găsit cuvinte binevoitoare pentru 
unul dintre sfetnicii mei! 

Roxelana îl îmbrăţişă, drăgăstoasă. 

— Nu sunt mărginită, Soliman! Ştiu să apreciez calităţile celor 
care merită încrederea ta. Femeile au un instinct sigur, care 
bărbaţilor le lipseşte. 

Sfaturile Roxelanei dădură roade. Husein Paşa, flatat de 
avansarea primită şi îndeosebi de însemnul de onoare 
reprezentat de cele patru cozi — distincţie care îl apropia de 
marele-vizir — se întoarse la Constantinopol. După ce fu primit 
de sultan, care îi acordă titlul de vizir, se retrase euforic. În 
vestibul îl aşteptau trei muţi, care îl sugrumară cu o sfoară. 
Husein îşi dădu duhul fără să priceapă ce i se întâmplă. 


La puţin timp după aceea, Chira Esther se prezentă la stăpâna 
ei şi, cu un aer misterios, îi strecură un mesaj. Roxelana îşi 
expedie slujnicele, apoi desfăcu sigiliul şi derulă sulul de 
pergament scris cu litere frumoase, roşii. In josul paginii, figura 
semnătura lui Rüstem Paşa. Expeditorul îi mulțumea pentru 
frumoasele cuvinte referitoare la el. După această introducere, 
Rustem intra direct în subiectul demersului său. 


„Consider că e de datoria mea, Înălțimea Voastră, să vă 
înştiințez că marele-vizir porunceşte să fie numit în străinătate 
Ibrahim Paşa Magnificul, inconştient că, în felul acesta, aduce 
atingere marelui şi augustului meu stăpân, sultanul Soliman. 
Îndrăzneşte să intre în rivalitate cu suveranul şi binefăcătorul 
său? Dacă domnia voastră consideră necesar, îmi voi permite să 
vă trimit copiile câtorva circulare trimise de dogele Andrea Gritti 
şi de colegiul Serenissimei Republici ambasadorilor lor din 
străinătate. Inainte de a încheia această misivă, vreau să vă 
asigur de devotamentul meu deplin şi de dorința mea arzătoare 
de a vă sluji umil până la sfârşitul vietii.” 


284 


- MIRCEA BURADA ŞI VINTILĂ CORBUL - 


Roxelana fu uimită că Rustem se servise de Chira Esther 
pentru a-i transmite mesajul. Acest du-te-vino al moaşei o făcea, 
într-adevăr, potrivită pentru un asemenea rol. Merita oare 
încrederea? Tânăr şi ambițios, Rüstem voia să-i ia locul marelui- 
vizir. Pentru moment, ea avea să-l susţină, pentru că era un rău 
mai mic decât Ibrahim. Mai târziu, avea să se mai gândească în 
ce fel o să procedeze. 

Roxelana îi încredinţă Chirei Esther un răspuns pentru 
Rüstem. li scrise că puteau continua corespondenţa sub pecetea 
secretului. Fără să dea nume, Roxelana sugeră că dorea să 
primească scrisorile menţionate. 

Rustem îi trimise documentele şi promise să-i furnizeze 
numeroase dovezi care demascau jocul periculos al marelui-vizir. 
Nu trebuia să-şi facă griji în privinţa secretului operaţiunii, căci 
fuseseră luate toate măsurile de precauţie. Dacă dorea, puteau 
folosi un cod care ar împiedica descifrarea corespondenţei lor, de 
s-ar fi întâmplat să cadă în mâini nedorite. 

Roxelana nu se mai simţea atât de izolată şi de neputincioasă 
de când Rustem îi oferise serviciile lui. Acum putea răspunde 
loviturilor prin lovituri. 


285 


- ROXELANA ŞI SOLIMAN - 


24 


În anul acela, ploile torențiale se abătură asupra întregii 
Europe. Râurile umflate de ploi rupeau podurile, înecau regiunile 
joase şi le preschimbau în mlaştini. Şuvoaiele căzute din cer 
desfundau drumurile transformate în mocirlă. Oameni, cai, 
căruţe se împotmoleau în noroi. Ţăranii îşi plângeau recoltele 
pierdute. Proviziile imense strânse de administraţia turcească au 
fost fie distruse, fie deteriorate de inundaţii şi umezeală. 

La Buda, toate rapoartele spionilor regelui Ferdinand subliniau 
dificultăţile care îl împiedicau pe Marele Turc să pornească la 
război. 

Soliman se înfurie. Natura se alia cu Ferdinand în timpul 
acestui cataclism. Baiazid, cel de-al patrulea fiu al Roxelanei, 
veni pe lume, fără a provoca marile manifestări de bucurie care 
salutaseră naşterea lui Djihangir. Întrucât naşterea coincidea cu 
ploile neîncetate şi inundaţiile, i s-a atribuit un viitor nefast. Până 
şi astrologul Curţii, evreul Ben Eleazar, care se străduia să 
interpreteze influenţele astrale în conformitate cu dorinţele 
sultanului, prezise că semnele celeste anunțau într-un viitor 
apropiat evenimente sumbre, dar că împrejurările se vor 
îmbunătăţi treptat. 

Aceasta nu împiedică sosirea felicitărilor şi a cadourilor. 
Roxelana era fericită. Patru băieţi la rând era o realizare. 
Continuitatea rasei lui Osman era asigurată. Soliman împărtăşea 
bucuria Roxelanei, dar pe plan politic şi militar îşi simţea inima 
grea. Ploile îl exasperau. Se ducea deseori la mama lui care, 
pentru a-l înveseli, îi oferea diverse distracţii. Roxelana îl însoțea 
rareori, iar Soliman, sătul, acceptă resemnat duşmănia lor mai 
mult sau mai puţin declarată. 

Sfâşiat între dragostea filială pentru prinţul moştenitor şi 
pasiunea pentru Roxelana, îşi căuta refugiul la Ibrahim, a cărui 
influenţă spori din nou. 

larna sosi în cele din urmă, cu valurile ei de frig venite din 
nord, aducând căderi abundente de zăpadă. Pământul plin de 
apă îngheţă bocnă. 

Soliman îşi recăpătă buna dispoziţie. Se închidea cu Ibrahim, 
Ayas şi Kassim Paşa în cabinetul lui de lucru şi acolo, la adăpost 


286 


- MIRCEA BURADA ŞI VINTILĂ CORBUL - 


de indiscreţii, combina, modifica şi îşi dezvolta planurile de 
campanie. 

— Efectul surprizei este ratat, zicea el. Ferdinand este alertat, 
dar ploile abundente i-au dat încredere. Uimirea lui va fi cu atât 
mai mare cu cât primăvara ne va găsi cu armatele sub zidurile 
Budei. Cucerirea capitalei va fi o joacă de copii. Vom continua 
până la Viena, care va cădea şi ea în mâinile noastre. Conform 
informaţiilor tale, apărarea acestui oraş e într-o stare execrabilă! 

— Absolut, lnălţimea Ta! Zidurile împrejmuitoare sunt vechi şi 
părăginite. Grosimea lor e ceva mai mică de doi metri. Nu vor 
rezista bombardamentului artileriei noastre grele. 

— Ibrahim, refă planul pe etape! porunci sultanul. Ayas, 
întăreşte aprovizionarea! Kassim, turnătoriile trebuie să lucreze 
zi şi noapte! Şi nu uita de muniții! 

Ibrahim îi era mai necesar ca oricând. Atunci când Roxelana 
făcu aluzie la rapoartele colegiului venețian, care îi atribuiau lui 
Ibrahim supranumele pompos de // Magnifico, Soliman izbucni în 
râs. 

— Foarte bine! Nu este el alter ego-ul meu? Prietenul şi fratele 
meu! 

Totuşi, Roxelana semăna primele grăunţe ale neîncrederii. Vor 
cădea poate pe un pământ sterp şi vor pieri. Dar una sau două 
vor încolţi. Prietenul prinţului moştenitor trebuia distrus. 

Soliman remarcă la mama lui o tânără roşcată, de origine 
venețiană, de o frumuseţe rară şi care emana un farmec 
fascinant. La cincisprezece ani, Saffie — acesta era noul ei nume 
turc — se putea lăuda cu un corp cu linii armonioase, care 
promitea comori de feminitate. Ochiul experimentat al sultanei- 
valide surprinse flacăra care însufleţea ochii fiului ei şi se bucură. 

La fiecare vizită la mama lui, Soliman o regăsea pe Saffie, care 
dansa, cânta la lăută şi din gură minunat. 

— Fata asta e o minune! exclama Hafsa Hatun. 

Informată de ce se petrecea la sultană, doamna Rebia era 
încântată: „Işi pune în joc toate talentele de matroană bătrână 
ca să o înlocuiască pe Roxelana.” Avu grijă să nu o avertizeze pe 
favorită de cele întâmplate fără ştirea ei. Işi lua revanşa pentru 
pierderea lui Sorai. 

Cumpărând-o pe Saffie de la un căpitan venețian beţiv şi 
desfrânat, haremul făcuse o afacere de aur. Metresele de la 


287 


- ROXELANA ŞI SOLIMAN - 


şcoală n-au avut ce să o mai înveţe, în afară de câteva cuvinte în 
limba turcă. Chiar şi în acest domeniu, făcea progrese 
surprinzătoare. 

— Fata asta ar putea însufleţi şi pietrele! îi zicea Hafsa Hatun 
fiului ei. 

Acesta încuviinţa din cap, o admira pe Saffie, dar părea 
speriat la gândul de a se apropia de ea. 

— Cred că târfa lui l-a făcut neputincios. Mă întreb dacă băieţii 
ei sunt opera fratelui meu, îi mărturisi Malfiruz mamei sale între 
patru ochi. 

Hafsa Hatun îşi împreună mâinile, înspăimântată. 

— Uită ce mi-ai spus! Dacă această bănuială ar ieşi la iveală şi 
ar ajunge la urechile lui Soliman, ar fi în stare să te execute. 
Chiar şi dacă ţi-ar trece-o cu vederea, Roxelana nu te-ar ierta 
niciodată. 

— Moartea nu mă mai sperie, mamă! Singurul meu scop este 
răzbunarea. 

— Ascunde asta în inima ta, Malfiruz! Te implor! Există şi alte 
mijloace... Gândeşte-te la Saffie... 

Sultana-valide aranja în aşa fel încât să-l lase pe Soliman 
singur cu tânăra, dar totul era în zadar. Ezitările fiului ei o 
exasperau pe Hafsa Hatun. 

— Intr-o zi, Roxelana va auzi ce se întâmplă la mine şi va lua 
măsuri, i se plânse ea lui Malfiruz. 

Temerile ei se adeveriră mai repede decât îşi închipuise. 
Roxelana o chemă la ea pe doamna Rebia. 

— Ştiai că sultanul este asediat de o fandosită care se joacă 
de-a Dalila? 

Doamna Rebia se prefăcu uimită. 

— Cum e posibil? 

— Credeam că îmi eşti prietenă, Rebia. 

Tonul Roxelanei îi îngheţă sângele în vene supraintendentei. 

— Dar sunt prietena ta, Roxelana! 

— Atunci, află tot ce se unelteşte la sultana-valide când 
Soliman o vizitează. 

Pentru prima dată în viaţa ei, doamna Rebia simţi spaima. 
Jocul dublu devenea periculos. Spionarea bătrânei Hafsa Hatun şi 
a sultanului risca să îi aducă necazuri serioase. Doamna Rebia nu 
voia să-şi complice inutil viaţa. Sorai, care îşi atrăsese antipatia 


288 


- MIRCEA BURADA ŞI VINTILĂ CORBUL - 


Roxelanei, vegeta acum într-un orăşel prăpădit din Asia Mică. 
Soţul ei, un beţiv notoriu, o bătea şi se culca cu băieţi în 
prezenţa ei. Viaţa lui Sorai era un infern. O lecţie pe care 
doamna Rebia n-avea să o uite niciodată. Cei mari ştiu să se 
servească de oameni fără să le dea nimic în schimb. 

Doamna Rebia se gândi să-l facă pe kislar agasi să intre în joc, 
apoi renunţă la acest plan. Marele eunuc negru părea atins de o 
senilitate prematură. Avariţia lui căpătase proporţiile unei 
zgârcenii sordide. Işi ascundea aurul în camera lui, sub o saltea 
de care sclavii nu aveau voie să se atingă. Intrucât monedele de 
aur se strângeau în cantităţi mari, făcuse o gaură în podea, unde 
îşi depozita grijuliu comoara. Dulapurile lui erau pline de blănuri, 
bijuterii şi argintărie. Strângea cu aceeaşi aviditate flecuşteţele 
care îl atrăgeau prin strălucirea lor. Apartamentul său devenise 
un soi de iarmaroc, mai ales că moliile se instalaseră între 
veşminte şi blănuri fără să le deranjeze nimeni. In sfârşit, îşi 
cumpărase o casă pe ţărmul mării, unde visa să se retragă 
atunci când bătrâneţea avea să-l silească să lase locul unuia mai 
tânăr sau unui rival triumfător. 

Doamna Rebia se hotărî să se descurce singură. Să le 
mulţumească pe sultana-valide şi pe Roxelana, să menţină un 
echilibru precar între aceste două femei la fel de puternice şi de 
pasionale însemna să meargă pe o frânghie subţire. 

Doamna Rebia se prefăcu că îmbrăţişează cauza favoritei, dar 
nu-i oferi decât informaţii pe care aceasta le cunoştea deja. Avea 
grijă să nu evidenţieze efectele produse de Saffie asupra 
sultanului. 


După aniversarea naşterii lui Mehmed, o lovitură de teatru 
tulbură viaţa de zi cu zi a haremului. 

Proprietarul unei case relativ apropiate de Eski Serai 
construise o cameră pe acoperişul locuinţei sale, un fel de 
observator care atrase atenţia unui poliţist. Individul nu voia 
oare să se uite la ceea ce se petrecea în interiorul haremului, 
crimă pedepsită de Coran? Informat, Rüstem Paşa porunci 
deschiderea unei anchete care dădu ia iveală fapte 
surprinzătoare. Casa cu pricina fusese cumpărată de un venețian 
care îi adăugase observatorul. Supus torturii, acesta declară că 
la o anumită oră din noapte primea mesaje secrete din Eski 


289 


- ROXELANA ŞI SOLIMAN - 


Serai, sub forma unor semnale luminoase. Rolul lui consta în a 
transmite mesajele unui curier, care îi aducea în schimb sume 
mari de bani. Nu cunoştea nici numele persoanei din Eski Serai 
care emitea semnalele luminoase, nici pe cel al curierului. 
Anchetatorii nu reuşiră să-i smulgă alte precizări, pentru că 
veneţianul muri în timpul interogatoriului, ceea ce îl scuti de 
supliciul tragerii în ţeapă. 

Rustem intră în jocul spionilor. Atunci când curierul se 
prezentă ca de obicei să ia mesajul, căzu în capcana întinsă de 
poliţie. Sub tortură, dădu numele şefului reţelei, un aşa-zis 
negustor venețian. Acesta făcu mărturisiri complete. Agentul 
infiltrat la Eski Serai era o fată din haremul imperial care 
răspundea la numele de Saffie. 

Rustem îi aduse sultanului rezultatul anchetei. Soliman crezu 
la început că era vorba de o uneltire, de un complot. Dar 
dovezile aduse de Rüstem erau copleşitoare. Saffie îşi încheie 
scurta carieră închisă într-un sac şi aruncată după miezul nopţii 
în apele negre ale Mării Marmara. 

Ancheta fu continuată în interiorul haremului. Eunucul Ali, 
şeful plăţilor, care o cumpărase pe tânăra sclavă, a fost 
decapitat. K/s/ar agasi primi o mustrare severă, deşi nu i se putu 
aduce nicio acuzaţie. 

Intâmplarea făcu mare vâlvă. Duşmanii lui Ibrahim jubilau. 
Prietenia marelui-vizir cu Serenissima Republică era răsplătită 
printr-o acţiune ostilă, care dezvăluia adevăratele intenţii ale 
dogelui şi ale Consiliului celor Zece. Dar toţi cei care se bizuiseră 
pe căderea lui rămaseră cu buza umflată. Soliman, care păstra în 
adâncul inimii o amintire fermecătoare despre Saffie, refuză să-l 
sacrifice pe Ibrahim. Pentru a şi sublinia încrederea în marele- 
vizir şi pentru a închide gura defăimătorilor, îi acordă noi onoruri. 

Scandalul consolidă, în schimb, poziţia Roxelanei şi, prin 
urmare, o şubrezi pe cea a sultanei-valide. Bătrâna, fie din 
inconştienţă, fie din senilitate precoce, îi prezentase fiului ei o 
spioană, ziceau gurile rele. In orice caz, imprudenţa aceasta ar fi 
putut-o costa mult, fiindcă bărbaţii — simpli muritori sau sultani 
— au prostul obicei de a lăsa să le scape în aşternut mărturii 
grave. 

Primăvara sprintenă, exuberantă însufleţea inimile şi natura 
amorţită. Un val neobişnuit de căldură urcă dinspre sud, topind 


290 


- MIRCEA BURADA ŞI VINTILĂ CORBUL - 


zăpezile şi gheaţa. Câmpurile şi drumurile deveniră din nou 
mocirloase. Râurile ieşiră din matcă, distrugând podurile 
reparate peste iarnă. 

— Dacă natura se aliază cu Ferdinand, mă voi bate şi cu 
natura! strigă Soliman. Anul acesta va vedea o reglare de conturi 
cu regele care are pretenţia să-mi impună legea lui! 

Sultanul se eliberă de o parte din sarcinile sale grele. 

Un brevet semnat la sfârşitul lui martie îi acordă lui Ibrahim 
titlul şi atribuţiile de serasker — comandant-şef al forţelor 
otomane — funcţie pe care o putea exersa în lipsa şi chiar în 
prezenţa sultanului. Toate ordinele trebuiau executate ca şi cum 
ar fi fost date chiar de padişah. Seraske-rul avea dreptul să 
numească sau să destituie orice demnitar al imperiului, cu 
excepţia  vizirilor şi  beilerbeilor. Putea rosti pedepse 
administrative, politice şi militare şi chiar condamnări la moarte, 
fără să dea socoteală nimănui. Avea dreptul să fie întâmpinat cu 
muzică militară, privilegiu rezervat până atunci doar sultanului. 
Primea şapte stindarde, distincţie care nu-l onorase pe niciunul 
dintre predecesorii lui. Soliman îi făcu un cadou regesc: nouă cai 
arabi cu valtrapuri, o sabie încrustată cu diamante, nouă 
mantouri de brocart căptuşite cu blană de zibelină şi hermină, 
nouă baloturi de stofe preţioase şi o zestre importantă, 
cuprinzând un domeniu vast şi trei milioane de aspri. 


Forţele armate au fost concentrate într-o mare tabără militară, 
în afara zidurilor capitalei. Mustafa, prinţul moştenitor, trebuia să 
participe la această campanie, onoare pe care Soliman i-o 
acordase la rugămintea marelui-vizir. Vestea îi stârni din nou 
bănuieli Roxelanei. 

Soliman porunci ţinerea de rugăciuni publice pentru succesul 
„războiului sfânt de la Viena”. 

Ploile începuseră din nou, zi şi noapte. Nori cenușii încărcaţi cu 
apă se rostogoleau pe cer, întunecându-l. Umezeala îmbiba 
hainele şi înmuia proviziile. Ayas Paşa îndrăzni să-şi exprime 
părerea: 

— Inălţimea Ta, crea că vremea nu este încă prielnică 
expediției noastre. 

— Nici ploile, nici potopul nu mă vor opri să iau cu asalt Buda 
şi Viena! Va fi război! 


291 


- ROXELANA ŞI SOLIMAN - 


La începutul lunii mai, imensa oaste porni la drum, alcătuită 
din două sute de mii de oameni înzestrați cu o putere de foc 
considerabilă. Soliman se înconjurase de cei mai buni generali ai 
săi. Soldaţii, cavaleri şi infanterişti, acoperiţi cu pelerine cu 
glugă, care îi fereau de ploaie, aminteau de lungile şiruri de 
furnici care înfruntau obstacolele şi le depăşeau cu îndărătnicie. 

intrucât Ayas Paşa primise comanda cavaleriei, Rüstem, 
adjunctul lui, rămăsese la Constantinopol, pentru a exercita în 
interimat funcţiile şefului său. Incepu prin a-i trimite în fiecare zi 
veşti Roxelanei, împreună cu comentariile lui. li cerea cu respect 
părerea în chestiuni care o interesau, pentru a o putea mulţumi 
pe deplin. Rustem aranjă să ajungă la ea dosarele fiecărui 
demnitar, având grijă să-i defăimeze pe duşmanii lui şi pe 
partizanii lui Ibrahim. Interesele lor comune se confirmau. 
Datorită lui, Roxelana putea de-acum să strecoare la urechea 
sultanului informaţii care, în mod normal, ar fi trebuit filtrate de 
Ayas Paşa. Acesta era dornic să nu rupă legăturile cu marele- 
vizir, deşi îl detesta şi îi ochise de mult locul. 

Roxelana urmări îngrijorată înaintarea armatei spre Ungaria. 
Soliman îşi făcea timp să-i scrie epistole lungi şi afectuoase. li 
dădea veşti, dar o scutea de aspectele sumbre ale expediției. 
Oastea lui se lovea de obstacole imense. Tunurile grele 
rămâneau înnămolite, carele încărcate cu provizii la fel, caii se 
afundau până la burtă în mocirlă, râurile umflate luau pe sus 
podurile şi ambarcaţiunile, înecau oameni şi animale, înghiţeau 
arme şi muniții. Încăpăţânat, Soliman îi continua înaintarea. 

Ayas îi sugeră în cuvinte voalate să renunţe. Vara se apropia 
de sfârşit, fără ca trupele turceşti să fi ajuns la Dunăre. 

— Să ne întoarcem la Constantinopol fără să fi întâlnit 
duşmanul? strigă sultanul, mânios. Să pierdem un război înainte 
de a-l începe? Ruşinea unei asemenea retrageri ar pluti asupra 
noastră pentru totdeauna! 

La începutul lui septembrie, otomanii asediară Buda. După o 
rezistenţă înverşunată, garnizoana capitulă, bizuindu-se pe 
promisiunea sultanului că va cruța vieţile omeneşti. Dar ienicerii, 
nemulţumiţi că fuseseră privaţi de jafuri grase, îi masacrară pe 
soldaţii inamici dezarmaţi, prădară oraşul, îi vânară pe locuitori şi 
luară mii de sclavi. Soliman nu îndrăzni să-i pedepsească, pentru 
că se temea de o revoltă. 


292 


- MIRCEA BURADA ŞI VINTILĂ CORBUL - 


Cortegiul sultanului înaintă pe străzile Budei spre palatul 
regal, unde loan Zâpolya trebuia să se instaleze sub protecţia 
puştilor turceşti. Padişahul privi gânditor oraşul răvăşit, casele 
devastate, cu uşile sparte, prăvăliile jefuite, bisericile incendiate, 
cadavrele care zăceau pretutindeni abandonate, din lipsă de 
gropari. Dar cei mai mult îl şocară hoiturile cailor, cu burţile 
umflate. 

Soliman îşi aminti de mila resimţită de Roxelana faţă de 
aceste animale şi îşi închipui reacţia ei în faţa acestei cruzimi 
inutile. Constată cu surprindere că noţiunea de cruzime căpătase 
în mintea lui conotaţii negative. Până atunci, cruzimea i se 
păruse o trăsătură de caracter firească la un războinic. Roxelana 
reuşise să-i schimbe concepţiile? 


Ferdinand de Austria părăsise în mare grabă Buda, îndată ce 
duşmanul îşi făcuse apariţia la orizont. Refugiat în Germania, 
încercă zadarnic să-i asmuţă pe prinții germani împotriva 
turcilor. 

La sfârşitul lunii septembrie, sub o ploaie torențială, mareea 
otomană ajunse la zidurile Vienei. Acoperiţi de noroi, turcii 
semănau cu o armată de umbre cenuşii. Nu se mai putea face 
diferenţa între ieniceri şi spahii, între cavaleri şi infanterişti, între 
tunari şi achingii, cu atât mai mult cu cât luptau cu toţii pe jos. 
Conform informaţiilor obţinute de Ibrahim, garnizoana cuprindea 
cincisprezece mii de oameni, sprijiniți de populaţia în putere, 
care nu avusese timpul şi mijloacele să fugă înainte de asedierea 
oraşului. 

Asediul începu printr-un bombardament susţinut al artileriei 
uşoare, care nu provocă pagube semnificative. Tunurile grele, 
care ar fi făcut fărâme zidul vechi şi părăginit, fuseseră 
abandonate pe drum, înţepenite în smârcuri. Atacurile repetate 
ale otomanilor se loveau de rezistenţa încăpăţânată a 
asediaţilor. De pe înălțimile Semmering-ului, unde fusese instalat 
cortul imperial, sultanul şi generalii săi contemplau tăcuţi cerul 
plin de nori şi rafalele de ploaie. Umezeala înmuia praful de 
puşcă şi fitilurile, împiedicând funcţionarea armelor de foc. 

Mimând un aer senin, Soliman îşi dădu seama de greşeala lui. 
Seara, în vreme ce bărbierul îi rădea craniul, se studia în oglindă. 
Chipul lui colţuros şi slăbit, nasul coroiat, gâtul lung şi subţire îl 


293 


- ROXELANA ŞI SOLIMAN - 


făceau foarte urât. Avea nevoie de o victorie. O aură de 
invincibilitate ar fi refăcut strălucirea înfăţişării sale, în realitate 
destul de mediocră. Invins fiind, pierdea dragostea şi respectul 
Roxelanei, prestigiul, veneraţia supuşilor săi. Căci un învins îşi 
pierde toate atuurile. N-ar fi crezut că rezistenţa soldaţilor săi 
avea limite. lenicerii se răsculaseră deja dintr-un motiv 
neînsemnat. Aga lor fusese rănit la cap. 

Soliman trimise negociatori, care cerură predarea Vienei. Se 
angajă în schimb să respecte vieţile şi bunurile asediaţilor. Dar 
lecţia de la Buda dăduse roade. Oferta lui a fost refuzată. 

Către mijlocul lui octombrie, făcu o ultimă încercare. Minele 
explodară, făcând o deschizătură în zidul oraşului. Turcii lansară 
un atac furios. Ofițerii mențineau ardoarea soldaţilor prin lovituri 
de bici şi de sabie. 

Călare, Soliman urmărea desfăşurarea bătăliei. Privirea îi fu 
atrasă de o fiinţă şiroind de sânge, cu două capete şi două braţe, 
care mânuiau, fiecare, câte o sabie. Se bătea printre apărătorii 
însufleţiţi de o energie feroce. 

— Vezi şi tu ce văd eu, Ibrahim? exclamă el uluit. Un om cu 
două capete! 

Ibrahim îşi îndreptă ochii spre arătarea bizară şi răspunse cu 
răceală: 

— Nu e un om cu două capete, ci doi indivizi care şi-au pierdut 
unul braţul stâng, celălalt braţul drept. Acum se bat susţinându- 
se unul pe celălalt! 

Soliman strigă impresionat: 

— Acest monstru bicefal este un semn pe care mi-l trimite 
cerul! 

Ridică mâna. Un ofiţer de ordonanţă se apropie. 

— Să înceteze bătălia! porunci el cu voce surdă. 

Trompetele anunţară sfârşitul atacului. Zgomotul luptei se 
potoli, apoi se stinse de tot. Urmă o tăcere grea. Valurile de turci 
se retraseră. 

— Ne întoarcem la Constantinopol! zise Soliman. Ridicaţi 
corturile! Asediul Vienei s-a terminat! 

Trupele primiră cu bucurie ordinul de retragere. Pierderile 
omeneşti, oboseala, ploaia le frânseseră elanul. 

La prima oprire, Soliman tinu o cuvântare în faţa trupelor, îşi 
felicită soldaţii pentru vitejia de care dăduseră dovadă şi împărţi 


294 


- MIRCEA BURADA ŞI VINTILĂ CORBUL - 


recompense. Îi anunţă apoi că un mesager al populaţiei Vienei îi 
oferise supunerea oraşului, implorându-i iertarea. Mărinimos, 
acceptase. Scopul acestei campanii — reocuparea Ungariei — 
fusese atins. Această ţară avea să intre pentru totdeauna sub 
dominaţia Islamului. De-acum înainte regele loan Zâpolya avea 
să fie doar vasalul, slujitorul padişahului. 

A doua zi, în zori, coloanele îşi reluară drumul spre 
Constantinopol. 


Roxelana primi cu bucurie vestea întoarcerii apropiate a lui 
Soliman. Rustem o anunţă fără menajamente de explozia de 
entuziasm a Apusului în faţa înfrângerii otomanilor sub zidurile 
Vienei. 

Nu uită să-i furnizeze Roxelanei documente şi mărturii care 
ilustrau imensul orgoliu al lui Ibrahim, îmbătat de puterea 
nelimitată pe care i-o încredinţase sultanul. 


„Marele-vizir pare să-şi fi pierdut orice reținere. Le-a declarat 
ambasadorilor arhiducelui: «Eu, Ibrahim, îmi controlez stăpânul, 
pe sultanul turcilor, şi conduc cu toiagul adevărului şi al 
dreptății». Dogele Veneţiei i-a trimis cadouri foarte bogate, iar 
regele Francisc I i-a oferit propriul inel împodobit cu un rubin 
minunat. loan Zápolya şi regele Poloniei i-au dat daruri 
însemnate. Ce diferență există între cadouri şi mită?” 


Roxelana citea şi recitea aceste fraze. Gânditoare, îşi aminti 
de chipul frumos şi de alura mândră a lui Ibrahim. Pentru ea, 
datoria şi dragostea maternă cântăreau mai greu decât 
slăbiciunea pentru un bărbat, fie el perfecțiunea întruchipată. 
Ibrahim trebuia să moară! Avea să facă totul pentru a-l distruge! 
După moartea lui, avea să verse lacrimi. Işi ura propria 
slăbiciune. Dorinţa, gelozia, furia, dragostea se amestecau în 
sufletul ei. Căzuse oare atât de jos încât sentimentele de femeie 
să atârne mai greu decât devotamentul şi mândria ei de mamă? 

Se strădui să-şi alunge chipul lui Ibrahim din memorie şi să-şi 
concentreze atenția asupra lui Rüstem, bărbatul care 
îmbrăţişase cauza ei. Era cu siguranţă tânăr şi frumos, ceea ce 
explica favorurile obţinute de la sultan şi ascensiunea sa rapidă. 
li ceru într-o zi Chirei Esther să i-l descrie. 


295 


- ROXELANA ŞI SOLIMAN - 


— E frumos ca un înger! exclamă moaşa extaziată. Dacă aş fi 
fost mai tânără, m-aş fi îndrăgostit de el! 

— Nu ai decât treizeci şi cinci de ani, Esther! 

— La vârsta asta, renunţi la cuceriri. Dacă pui mâna pe vreun 
neghiob, îl păstrezi ca pe ochii din cap, pentru că nu ai de două 
ori şansa asta. Concurenta tinerelor este zdrobitoare. De aceea 
legea islamică acordă soțiilor dreptul de a cere ca soţii lor să-şi 
îndeplinească îndatoririle conjugale o dată pe săptămână. Altfel 
şi-ar cheltui toată energia cu odaliscele şi cu sclavele de 
doisprezece-treisprezece ani. Orice femeie ar fi fericită dacă 
Rüstem i-ar arunca o privire. Nici nu ştiu dacă a împlinit douăzeci 
de ani. 

— Favorurile nu se socotesc după numărul anilor, ci după 
atracţia bucuriilor carnale! răspunse Roxelana visătoare. 

Sosirea lui Soliman la Constantinopol o copleşi pe Roxelana. 

Pe drum, însă, Soliman răcise. Tuşea, trupul lui era scuturat de 
frisoane, febra creştea şi fiecare respiraţie îi dădea dureri care îi 
smulgeau gemete. 

Israel Mordecai îi luă sânge şi îi prepară decocturi savante, 
care însă nu îmbunătăţiră cu nimic simptomele. Conform 
protocolului, ar fi trebuit să-l trateze pe bolnav la palatul 
imperial, dar Soliman dorise să rămână lângă cadâna lui, care îl 
îngrijea cu devotament. 

Demnitarii aşteptau nerăbdători evoluţia stării sale, iar 
Roxelana era disperată. Privirile se îndreptau spre prinţul 
Mustafa. Marele vizir, deja atotputernic sub domnia actuală, 
avea să-şi asume atribuţii şi mai importante sub sultanul Mustafa 
care, din pricina vârstei fragede, nu avea experienţă politică. 
Sultana-valide oscila între teama de a-şi pierde fiul şi bucuria de 
a-l vedea pe prinţul Mustafa, nepotul ei preferat, instalat pe tron. 

Pentru a ajunge la apartamentul augustului său pacient, 
Mordecai trebuia să traverseze cu ochii legaţi coridoarele 
haremului. Un eunuc îl conducea, ţinându-l de mână. Medicul îl 
examina pe sultan şi îi lua din nou sânge. Chira Esther propuse 
cu timiditate leacuri băbeşti, combinate cu aplicarea de lipitori. 
Tratamentul lui Mordecai, medicina empirică a lui Esther sau 
organismul robust al lui Soliman îi veniră de hac bolii, o 
congestie pulmonară severă. 

Vindecat, padişahul le dărui recompense bogate lui Mordecai 


296 


- MIRCEA BURADA ŞI VINTILĂ CORBUL - 


şi Chirei Esther şi, după o scurtă convalescenţă, se întoarse la 
treburile lui. Agitaţia demnitarilor se potoli şi totul reintră pe 
făgaşul normal. Gülbahar îşi pierdu speranţa de a deveni sultană 
oficială, iar Roxelana îşi redobândi influenţa. Marile doamne 
turcoaice, care răriseră sau întrerupseseră vizitele la favorită, se 
înghesuiau din nou la uşa ei. Roxelana se prefăcu că le primeşte 
cu aceeaşi plăcere, dar le notă numele pe o listă neagră. Un 
proverb turcesc zicea că soțiile, slugile şi câinii exprimă părerile 
şi prejudecățile stăpânilor lor. Ali Paşa, al şaselea vizir, îşi pierdu 
postul pentru că în fruntea listei se afla cadâna lui. 

Soliman ieşi din boală slăbit, dar hotărât să-şi refacă forţele, 
pentru a reda domniei lui fosta strălucire, destul de pătată după 
eşecul de la Viena. Dacă în faţa demnitarilor săi afişa 
optimismul, Roxelanei îi mărturisi tristeţea care îl măcina. 

— Am început prea târziu asediul de la Viena. Am plătit scump 
încăpăţânarea mea. 

— Nu crezi că această întârziere s-a produs din vina lui 
Ibrahim? 

Pe chipul sultanului se întipări uluirea. 

— Da! insistă Roxelana. El este comandantul-şef al armatei. El 
a întocmit planurile campaniei! Ar fi trebuit să ia în calcul şi 
vremea... Dacă nu cumva... 

— Dacă nu cumva ce? 

— A avut interesul ca asediul să fie ridicat înainte de termen... 

— Eşti nebună! o întrerupse el mâniat. Cine ţi-a vârât în cap 
ideile astea năstruşnice? Vezi-ţi de treaba ta! 

Apoi îi păru rău că se arătase atât de violent. 

— Dacă vrei să ştii adevărul, află că eu am fost cel care a 
hotărât ridicarea asediului. El voia să-l continue, în ciuda frigului 
şi a ploilor, pentru că nu putea concepe ca reputaţia mea să fie 
pătată de o retragere grăbită. 

Roxelana afişă o expresie contrariată. 

— N-am vrut să te supăr, comoara mea! N-am făcut decât să 
repet zvonurile... 

— Cum au ajuns vorbele astea răuvoitoare la urechile tale? 

— In harem veştile circulă repede. 

— Am să-ţi dau şi eu o veste! Fiul nostru cel mare trebuie să 
părăsească Eski Serai, pentru că de-acum nu se vor mai ocupa 
femeile de educaţia lui. A ajuns la vârsta la care bărbaţii trebuie 


297 


- ROXELANA ŞI SOLIMAN - 


să-şi formeze caracterul şi să-şi pregătească viitorul. 

De data aceasta, Roxelana nu se mai abţinu şi dădu frâu liber 
spaimei. 

— Viitorul? Adică se pregăteşte pentru ziua în care muţii îi vor 
petrece frânghia pe după gât, ca să nu stânjenească domnia 
fratelui său vitreg? 

Soliman simţi că i se urcă sângele la cap. 

— Cât timp voi trăi eu, nimeni nu va îndrăzni să se atingă de 
vreun fir de păr al copiilor mei! 

— Şi după aceea? După ce mori? 

Sultanul o privi stupefiat. Roxelana nu-i pusese niciodată 
întrebări atât de brutale. li înţelegea îngrijorarea, dar cu toate 
acestea era şocat. Cadâna înţelese că depăşise măsura şi 
încercă să-l împace. 

— Îţi cer iertare! N-am vrut să te întristez! 

— Ar trebui să te descotoroseşti de ideile astea morbide! Uite 
un subiect mai plăcut! Pregăteşte-te de petrecere! In scurt timp 
va avea loc circumcizia lui Mustafa, Mehmed şi Selim. Toţi 
prietenii imperiului vor fi invitaţi la această ceremonie. Dogele 
Veneţiei va fi singurul suveran demn să asiste în persoană. 
Prietenia Serenissimei Republici ne este foarte utilă. 

Roxelana îşi aminti de afacerea Saffie. 

— Veneţia este singurul stat care dispune de o reţea 
însemnată de spioni implantaţi la Constantinopol! 

— Şi spionii noştri colcăie la Veneţia, replică sultanul. Un 
schimb de procedee sănătoase. Prefer să am Veneţia printre 
prieteni decât printre duşmani. 

— E foarte bine că-l inviţi pe doge, zise Roxelana. Dar de ce să 
nu-i convoci pe toţi regii, pe aliaţii noştri? Ceremonia aceasta ar 
trebui să ilustreze resursele enorme şi puterea imperiului nostru. 
După retragerea de la Viena, celebrată atât de duşmanii noştri, 
le vom arăta invitaţilor o defilare militară de o asemenea 
amploare încât va şterge din memoria oamenilor toate efectele 
lăudăroşeniei mincinoase a Casei de Austria. 

Chipul lui Soliman se însenină. 

— Ideile tale valorează milioane de ducați de aur, îngerul 
meu! De mâine trimit invitaţiile! 


298 


- MIRCEA BURADA ŞI VINTILĂ CORBUL - 


25 


Constantinopolul trebuia să recapete splendoarea vechiului 
Bizanţ. Soliman porunci străpungerea vechilor cartiere cu 
străduţe întortocheate şi deschise artere largi, pentru a permite 
cortegiilor imperiale şi defilărilor militare să se desfăşoare în 
voie. Hipodromul a fost renovat şi decorat pentru a oferi o scenă 
de proporţii vaste ceremoniilor care trebuiau să dureze trei 
săptămâni.  Constantinopolitanii făcură scandal  văzându-şi 
grădinile răscolite, casele rase de pe faţa pământului, prăvăliile 
demolate şi obiceiurile date peste cap. 

Delegaţiile şi ambasadele extraordinare  sosiră la 
Constantinopol atât pentru a-l onora pe Marele Turc, cât şi 
pentru a-i observa şi tatona intenţiile. 

Intr-o frumoasă dimineaţă de iunie, sultanul inaugură 
festivitățile pornind spre hipodrom, unde îl aşteptau toţi 
demnitarii imperiului, delegaţiile străine şi zeci de mii de 
constantinopolitani care se înghesuiau pe treptele amfiteatrului. 
Acoperit de nestemate, cu turbanul împodobit cu pene de bâtlan 
şi trei şiruri de diamante, Soliman călărea în pas de paradă pe un 
cal arăbesc pur-sânge, încadrat de ofiţerii casei sale militare şi 
escortat de două escadroane de gardă, cu sabia scoasă din 
teacă şi stindardele în vânt. leşi pe Poarta Imperială şi se 
îndreptă spre hipodrom. Cortegiul, cu muzica militară în frunte, 
trecu pe străzile pline de spectatori care îl aclamau. Demn, 
privea drept înainte, în vreme ce doi purtători de turbane 
imperiale le agitau salutând publicul. 

Închisă în salonul apartamentului ei de la Eski Serai, Roxelana 
asculta prin ferestrele deschise ecourile îndepărtate ale fanfarei 
şi numeroasele salve de tun. Studie programul amănunţit al 
ceremoniilor, scris cu litere de aur pe pergament, îl ţinea pe 
genunchi şi refăcea în închipuire hipodromul pe care nu-l văzuse 
niciodată, bulevardele inaugurate recent pe care nu le 
străbătuse, defilarea militară din faţa sultanului încadrat de fiii 
săi, pe care nu-i putea privi. II vedea pe Soliman ridicând în braţe 
copiii, unul câte unul, pentru a-i arăta mândru mulţimii care 
aplauda să-şi rupă mâinile. 

Conform protocolului, Roxelana, la fel ca sultana-valide, 


299 


- ROXELANA ŞI SOLIMAN - 


trebuia să primească vizitele cadânelor demnitarilor şi ale soțiilor 
ambasadorilor străini, care veneau să le felicite. Urma să aibă loc 
o mare sărbătoare de familie în apartamentele sultanei-valide, 
unde avea să întâlnească feţele ostile ale prinţeselor imperiale. 
Dar, în acelaşi timp, îl revedea pe Ibrahim, bărbatul acesta care 
o tulbura de fiecare dată când se gândea la el. Era Lucifer 
întrupat, spiritul răului sub înfăţişarea unei fiinţe omeneşti cu 
puteri misterioase, care exercita o atracţie nefirească asupra 
tuturor celor din jurul lui. Le înţelegea acum pe femeile 
fascinate, magnetizate, capabile să-şi ucidă soţii, amanţii şi chiar 
copiii pentru a fi pe placul acestei persoane diabolice. Ea, 
Roxelana, dorea dezmierdările lui, săruturile lui, dragostea lui. 
Cu toate acestea, n-ar fi refuzat ideea de a-i înfige un pumnal în 
inimă. Simţea deja pentru el furie, ură ucigaşă. Işi dorise deja să- 
şi omoare duşmanii prin toporul călăului sau funia muţilor. Dar 
dorinţa de a ucide cu mâna ei era semnul unei etape noi, care o 
uimea. 

Parcurse restul programului. Ceremoniile se întindeau vreme 
de optsprezece zile. Când ajunse la serbarea circumciziei, i se 
strânse inima. Işi închipui, îngrijorată, durerea şi ţipetele copiilor. 
Adoptase din obligaţie religia islamică, dar în adâncul inimii 
păstrase intacte legăturile cu creştinismul. 

Roxelana aşeză programul pe o măsuţă, întrucât sosiseră 
sclavele să o îmbrace pentru ceremonia de la sultana-valide. 
Alese o diademă frumoasă din diamante, asortată cu rochia 
ţesută cu fir de argint. Se privi în oglindă. Toţi aceşti ani nu 
lăsaseră urme pe chipul ei. Tenul neted, ochii sclipitori, silueta 
fină îşi păstraseră aspectul adolescentin. Că surorile lui Soliman 
îi invidiau prospeţimea nu uimea pe nimeni. Inainte de a-şi părăsi 
apartamentul, intră în camera lui Djihangir. Era singurul dintre 
băieţi care îi stârnea compasiunea. Mehmed şi Selim o vizitau o 
dată pe săptămână. Restul timpului şi-l petreceau la şcoala 
icioglanilor. Suferea pentru că fusese despărțită de ei. Din 
fericire, Rustem îi trimitea zilnic informaţii despre purtarea lor, 
studiile, gusturile, distracţiile şi chiar poznele lor. Spre deosebire 
de sultanul Selim, care îi dăduse fiului său o educaţie spartană, 
Soliman se arătă indulgent cu copiii săi. Ceea ce evita Rustem 
să-i scrie era ostilitatea declarată a lui Mehmed şi Selim 
împotriva fratelui lor vitreg care, fără să le dea atenţie, îi trata cu 


300 


- MIRCEA BURADA ŞI VINTILĂ CORBUL - 


condescendentă. 

Gândindu-se la Rustem, îl sărută pe Djihangir, apoi plecă la 
sultana-valide. 

Aşezată pe un divan plasat pe o estradă, Hafsa Hatun purta o 
rochie de ceremonie plină de giuvaeruri. In dreapta estradei, 
kislar agasi şi locotenenţii lui, rotunzi ca nişte dovleci, stăteau 
nemişcaţi şi tăcuţi. In partea cealaltă, marile-maestre ale 
haremului, cu doamna Rebia în frunte, străluceau în toată 
splendoarea lor. Un divan rezervat prinţeselor imperiale era 
aşezat în faţa celui destinat oaspeţilor de vază. 

Roxelana o felicită pe sultana-valide, care îi mulţumi cu o 
politeţe rece. 

— Potrivit protocolului, fata mea, vei primi mâine, în 
apartamentul tău, felicitările Curţii. Intrucât ceremonialul îmi 
interzice să vizitez persoane de rang inferior, te felicit de azi 
pentru sărbătoarea ta. 

Roxelana sărută mâna acoperită de inele, apoi se aşeză pe 
divanul prinţeselor, pe locul de onoare care îi revenea de drept. 
Malfiruz o străfulgera cu privirea. Nu-i ierta fratelui său privilegiul 
acordat Roxelanei. Pentru a evita această „ruşine” care se 
abătuse asupra familiei imperiale, ea şi Turhan ar fi preferat să 
se abţină, sub pretextul unei boli, dar sultana-valide le 
descurajase, fiindcă Soliman ar fi interpretat gestul lor ca pe o 
sfidare la adresa persoanei lui. 

Maestrul de ceremonii, un eunuc negru, îi oferi Roxelanei lista 
vizitatoarelor care trebuiau să-i aducă mulţumirile lor sultanei- 
valide. Aceasta o primise în ziua precedentă şi îşi dăduse 
acordul. A 

— Doamnele acestea se vot prezenta mâine la lnălţimea 
Voastră, îi spuse el favoritei. Dacă doreşte, Înălțimea Voastră 
poate şterge numele care nu-i convin. 

Roxelana înţelese că i se pregăteşte o capcană. Cum ar fi 
putut refuza ea pe vreuna dintre doamnele pe care Hafsa Hatun 
le primea fără obiecţii? 

— Accept lista aşa cum e, zise ea fără ezitare. 

Obiceiul era ca lista să-i fie înmânată separat, la ea acasă. Dar 
sultana-valide voia să-i forţeze mâna. O mică mizerie, printre 
multe altele. 

Apoi maestrul de ceremonii porunci să fie deschise uşile 


301 


- ROXELANA ŞI SOLIMAN - 


salonului. Cu vocea lui firavă anunţă unul câte unul numele 
doamnelor turcoaice care înaintau umil către sultana-valide, îi 
sărutau pulpana rochiei şi recitau felicitările învăţate pe dinafară. 
După ce îşi debitau micul discurs, se aşezau pe pernele aşezate 
pe jos pentru ele. 

Apoi veni rândul doamnelor străine, soțiile ambasadorilor. 
Printre acestea, Roxelana remarcă numele unei prințese 
Szuyska, aparţinând uneia dintre ilustrele familii din Polonia. În 
trecutul îndepărtat, familia Szuyska purtase coroana regală. 

Fiecare doamnă era însoţită de o odaliscă interpretă. In acest 
domeniu, haremul era bine înzestrat, căci sclavele proveneau din 
toate ţările Europei şi Orientului Mijlociu. 

— Prinţesa Szuyska! anunţă maestrul de ceremonii, bătând cu 
toiagul său auriu în dalele de marmură. 

Ana, fosta logodnică a lui Stanislas, îşi făcu o intrare teatrală. 
Deşi se mai rotunjise, îşi păstrase aerul ţeapăn, trufaş. Ana 
înaintă spre sultana-valide, cu fruntea sus, cu paşi semeţi, făcu o 
plecăciune şi, prin intermediul interpretei, îi adresă 
complimentele şi felicitările de rigoare. Hafsa Hatun îi mulţumi 
cu demnitate. 

Apoi, potrivit protocolului, Ana se întoarse către cadână şi 
prinţesele imperiale să le salute. La vederea Roxelanei tresări, 
dar îşi reveni în fire imediat şi făcu o plecăciune. Roxelana se 
prefăcu că nu o recunoaşte. Deşi tulburată, răspunse calm, 
înclinând capul. Zâmbetul ei era politicos, dar rece. 

Incă sub şoc, Ana se aşeză pe divanul arătat de interpretă, în 
vreme ce defilarea doamnelor continua. Sclavele serviră 
prăjituri, fructe şi răcoritoare. Orchestra de orbi acompanie pe 
dansatoarele şi cântăreţele aplaudate politicos. 

Roxelana simţea privirile Anei aţintite asupra ei. Prezenţa ei la 
Constantinopol, în inima imperiului otoman, îi trezea amintiri 
dureroase, pe care le crezuse îngropate o dată pentru 
totdeauna. Uluirea înscrisă pe chipul Anei era firească. 
Extraordinara asemănare dintre Alexandra Losowska şi Roxelana 
o năucea. Nu îndrăznea să pună întrebări, pentru ca ar fi fost 
nepotrivit să facă vreo apropiere între fiica unui episcop polonez 
decapitat de turci şi favorita padişahului. 

A doua zi, la aceeaşi oră, ceremonia care se desfăşurase în 
apartamentul sultanei-valide se repetă la Roxelana care, pentru 


302 


- MIRCEA BURADA ŞI VINTILĂ CORBUL - 


a face o diferenţă, oferi un ospăț somptuos şi distracţii care le 
depăşiră pe cele oferite de bătrână. Roxelana primi cadouri de 
mare preţ: bijuterii, veselă de aur, cupe încrustate cu nestemate, 
şaluri indiene, brocarturi de Veneţia, porţelanuri chinezeşti, 
sclave caucaziene şi dansatoare grecoaice. Pentru a-i face 
plăcere fratelui lor, prinţesele imperiale îi oferiră Roxelanei 
bibelouri de Saxa, platouri de aur şi covoare turceşti şi persane. 
Malfiruz, pretinzând că e suferindă, îi trimise felicitări scrise şi un 
cadou original: un eunuc din Abisinia, foarte tânăr şi foarte 
frumos, cu pielea aproape albă, cu trăsături fine, cu buzele bine 
desenate şi cu ochii catifelaţi şi visători care, preciza ea, cânta 
ca un înger. Era un gest neobişnuit, întrucât haremul nu era 
populat decât cu eunuci din Nubia şi Sudan, toţi de o urâţenie 
respingătoare. Insă Roxelana îl acceptă, închipuindu-şi că 
sultana-valide era la curent cu gestul fiicei sale. Nu-şi dădu 
seama că frumosul eunuc era menit să joace rolul calului troian. 

Ana se grăbi să o viziteze pe Roxelana. Voia să lămurească 
această asemănare care o intriga. Pentru a se face plăcută, îi 
trimise o căprioară domesticită care purta la gât un colier de 
diamante, precum şi o casetă frumos lucrată, cu capacul 
împodobit cu blazonul familiei Jablonowski. 

Când îi veni rândul să-şi prezinte felicitările, îi adresă cel mai 
frumos zâmbet al ei şi îi vorbi cu ajutorul interpretei: 

— Frumuseţea strălucitoare a domniei voastre îmi aminteşte 
de una dintre cele mai bune prietene ale mele din Polonia, 
Alexandra Losowska. 

In pofida bănuielilor sale, nu voia să rişte un refuz brutal. Pe 
de altă parte, Roxelana învățase că nimic nu-i scandalizează mai 
tare pe turci decât scormonirea trecutului soțiilor lor. 

— Vă mulţumesc pentru compliment, prinţesă, răspunse 
Roxelana, surâzând. Sunt flatată să fiu comparată cu o femeie 
foarte frumoasă. 

Anei i se păru că recunoaşte timbrul vocii rivalei sale de 
altădată şi tresări. Dacă Roxelana era, într-adevăr, Alexandra 
Losowska, înseamnă că o ura de moarte din pricina logodnei sale 
cu Stanislas. Imunitatea diplomatică a prinţului Szuyski n-avea 
să-i servească la nimic dacă Roxelana îi strecura în mâncare o 
otravă care nu lasă urme. 

Ana examină cu groază bucatele rafinate aşezate în faţa ei pe 


303 


- ROXELANA ŞI SOLIMAN - 


măsuţa rotundă şi se opri din mâncat. Apoi ridică ochii la cadână, 
care o privea de la înălţimea tronului, zâmbind cu un aer bizar. 
Neliniştea îi puse un nod în gât. Ana bău puţin sorbet, apoi îşi 
spuse că era şi el otrăvit, probabil. O trecură transpiraţii reci, 
care îi dădeau fiori. Să fie otrava care îşi făcea deja efectul? Se 
ridică în picioare, clătinându-se. Interpreta, care rămăsese 
alături de ea, cu picioarele încrucişate, se ridică şi ea. 

— Nu vă simţiţi bine, Inălţimea Voastră? 

Ana strânse din dinţi, apoi răspunse cu un aer morocănos: 

— Ba da! Nu-i nimic! O mică ameţeală! 

Nu voia să-i ofere Alexandrei spectacolul umilitor al spaimei 
sale. Dacă înghiţise otrava, era deja prea târziu. Privirea ei şi cea 
a Roxelanei se încrucişară din nou. 

„E Alexandra! gândi Ana. Fără nicio îndoială! Şi eu, care i-am 
zis că ar fi cea mai bună prietenă a mea! Minciuna asta a 
amuzat-o precis!” 

Ana îşi reluă locul pe divan şi goli paharul de sorbet. 

A doua zi dimineaţă, kislar agasi se duse la Roxelana şi îi 
spuse cu un aer îngrijorat: i 

— Aş vrea să vă vorbesc, lnălţimea Voastră, despre tânărul 
eunuc abisinian pe care prinţesa Malfiruz a binevoit să vi-l 
dăruiască. Regulamentul interzice prezenţa unui eunuc abisinian 
în harem. 

— Uitasem complet de cadoul acesta. Nu ţin să-l păstrez, dar 
ce diferenţă există între eunucii din Abisinia şi ceilalţi eunuci, în 
afară de culoarea pielii? 

Kislar agasi replică vexat: 

— Supravegherea  haremului constituie un privilegiu 
încredinţat exclusiv eunucilor nubieni şi sudanezi. 

— Inainte de a-l trimite în altă parte, doresc să-l văd. Malffiruz 
mi-a oferit acest sclav neştiind că încalcă legea. 

Roxelana îi porunci tânărului să intre. Acesta apăru în faţa ei, 
cu lăuta sub braţ. Il examină din cap până în picioare, fermecată 
de blândeţea expresiei lui, de graţia şi fineţea siluetei sale. Tot 
atâtea calităţi fizice care îl indispuseră pe Kis/ar agasi. Acesta 
făcu o comparaţie foarte neplăcută între corpolenţa lui şi 
zvelteţea adolescentului. Roxelana se întoarse către abisinian şi 
îi spuse, pe un ton plin de bunătate: 

— Mi s-a zis că eşti un cântăreţ foarte bun. Cântă-mi o 


304 


- MIRCEA BURADA ŞI VINTILĂ CORBUL - 


melodie! 

Tânărul eunuc îşi acordă lăuta, apoi, cu o voce pură, 
armonioasă şi expresivă, cântă o baladă poloneză care o desfătă 
pe Roxelana. Transportată de plăcere şi bucurie, revăzu largile 
câmpii poloneze, pădurile de mesteceni cu scoarţa albă şi 
netedă, munţii acoperiţi de pini, micul castel în care se născuse. 
Când băiatul termină de cântat, favorita îl privi admirativ. 

— Cânţi minunat! Cum te numeşti, copile? întrebă ea cu 
blândeţe. 

Tânărul plecă ochii, modest. 

— Yusuf, înălţimea Voastră! 

— De unde ai învăţat cântecele acestea poloneze? 

Adolescentul aruncă o privire speriată spre kislar agasi, care îl 
fixa ca un cotoi zburlit. Ezitarea lui o făcu pe Roxelana să-şi 
piardă răbdarea. 

— Nu mi-ai răspuns la întrebare! 

— M-a învăţat un profesor, Inălţimea Voastră, replică el cu o 
voce abia perceptibilă. 

— Bine, poţi să pleci! zise ea. 

Yusuf se retrase şi ieşi. 

— İl păstrez, kislar agasi, zise Roxelana cu fermitate. Va face 
parte din casa mea civilă. 

Marele maestru al eunucilor negri făcu o grimasă. 

— Hotărârea mea te şochează? întrebă ea încruntându-se. 

Un zâmbet larg lumină chipul buhăit al „generalului” fetelor. 

—Am fost întotdeauna umilul slujitor al Inălţimii Voastre! 

Kislar agasi se retrase tremurând de furie. Conservator până 
în vârful unghiilor, nu putea şi nu voia să tolereze violarea 
regulamentului interior al haremului. Dar ar fi fost periculos să se 
opună în mod deschis voinţei cadânei-sultane. Prezenţa acestui 
băiat frumos în harem, în ciuda mutilării lui, avea să le 
emoţioneze pe odaliscele obişnuite să aibă în jur numai eunuci 
negri, urâţi şi graşi, care nu riscau să le stârnească pasiunea. 
Kislar agasi îmbrăţişase cauza Roxelanei atâta vreme cât ea nu 
se îndepărta de linia de conduită impusă de legea islamică. 
Acum, ajunsese într-un impas. Nenorocitul acela de Yusuf avea 
să-i facă probleme. 


Previziunea marelui maestru al eunucilor negri se adeveri. 


305 


- ROXELANA ŞI SOLIMAN - 


Apariţia lui Yusuf în serai făcu senzaţie printre odaliscele 
înflăcărate, educate să devină amante perfecte şi să-şi sacrifice 
trupul şi visurile pe altarul lui Eros. Yusuf era de vârsta lor. Tenul 
lui, frumuseţea, farmecul lui făcură ravagii printre inimile lacome 
să se lase în voia mângâierilor unui tânăr, fie el şi abisinian. 
Când îl întâlneau pe culoare, îi aruncau ocheade aţâţătoare, mici 
râsete provocatoare sau îl atingeau ca din întâmplare. El roşea 
ca o fată şi lăsa pudic ochii în pământ. Vorbeau despre el cu 
voce joasă şi erau geloase pe marea favorită. 

Aceasta îl primea deseori la ea şi îi cerea să-i cânte melodii 
poloneze. Invăţase trei balade pe de rost şi rostea cuvintele cu 
un accent străin, pe care Roxelana, pierdută în visurile ei, nici 
măcar nu-l observa. 

Sclavele care aşteptau în vestibul ascultau cu plăcere vocea 
aceasta pură şi tânără, care cânta aceleaşi balade cu versuri 
bizare, spre marea încântare a stăpânei lor. Dar calităţile de 
cântăreţ ale lui Yusuf le impresionau mai puţin pe odalisce decât 
însuşirile lui virile. 

Intr-o seară, în dormitorul lor comun, fetele, curioase, o 
înconjurară pe zburdalnica Kulmiuz, care le făcuse semn să se 
apropie. 

— Dragele mele, trebuie să vă împărtăşesc un mare secret! 
Ardeam de nerăbdare să vi-l dezvălui, dar, pentru că nu am 
încredere în supraveghetorii noştri, am aşteptat căderea nopţii 
ca să vi-l spun. Azi-dimineaţă, pe un coridor pustiu, am trecut pe 
lângă Yusuf. Ca de obicei, ţinea privirea în pământ. M-am 
prefăcut că mă împiedic şi m-am agăţat de el. Ca din greşeală, l- 
am atins în zona genitală şi... spre marea şi plăcuta mea surpriză 
am constatat că e dotat cu o sculă tare şi de proporţii divine. 

— Nu! Nu se poate! ţi baţi joc de noi! se auziră exclamaţiile 
din toate părţile. 

Kulmuz strigă triumfătoare: 

— Vă jur că e adevărat! N-aveţi decât să vă convingeţi cu ochii 
voştri! Pun rămăşag pe ce vreţi voi. 

— Şi cum crezi că ne poţi convinge? întrebă blonda Bulbul. 

— M-am gândit la o metodă care nu poate da greş! Uitaţi care 
e planul!... 


Roxelana porunci să fie chemat Yusuf. Când lua cina singură, îi 


306 


- MIRCEA BURADA ŞI VINTILĂ CORBUL - 


făcea plăcere să audă limba ţării ei de baştină, fie şi stâlcită. 

Favorita savura o rață cu trufe când tânărul abisinian îşi făcu 
intrarea. Cu un ochi vânăt, pe jumătate închis, un cucui în frunte, 
gâtul zgâriat, avea o înfăţişare de toată mila. 

— Ce s-a întâmplat? strigă Roxelana. Cine ţi-a făcut asta? 

— N-am păţit nimic, Inălţimea Voastră! Am căzut pe scări... 

— Minţi! Spune-mi adevărul! 

O sclavă micuță, care servea la masă, îndrăzni să intervină: 

— Vă cer iertare, Inălţimea Voastră, dar am văzut doi eunuci 
care l-au bătut măr! Fără niciun motiv, lnălţimea Voastră! 
Treceam pe-acolo din întâmplare. Când m-au văzut, eunucii au 
luat-o la fugă. 

— Cheamă-l pe kislar agasi! porunci Roxelana supărată. 

Zece minute mai târziu, marele-maestru al eunucilor negri 
intră gâfâind. Se îmbrăcase în grabă. Buzele lui încă pătate de 
grăsime arătau că fusese întrerupt în timpul mesei. Nu-i plăcea 
să fie deranjat la asemenea ore neobişnuite, dar se temea de 
Roxelana mai mult decât de sultana-valide. 

Cadâna i-l arătă cu un gest pe Yusuf. 

— Sclavul acesta, care face parte din casa mea, a fost 
maltratat de eunucii tăi! Să fie pedepsiţi! Executarea! Şi dacă se 
mai repetă, te fac răspunzător personal de această lipsă de 
disciplină! 

Kislar agasi se ploconi atât cât îi îngăduia burta proeminentă. 

— Poruncile domniei voastre vor fi îndeplinite, Inălţimea 
Voastră! 

După ieşirea lui, Roxelana se întoarse către Yusuf şi îi zâmbi 
cu bunătate. 

— Acum cântă! 

In noaptea aceea, agresorii tânărului abisinian dispărură fără 
urme. 


întâmplarea aceasta făcu mare vâlvă în harem. Sclava care 
fusese martoră la scenă se lăudă prietenelor sale cu rolul pe care 
îl jucase, ca să-şi dea importanţă. Versiunea ei circulă din gură în 
gură cu noi şi noi înflorituri, pentru că fiecare odaliscă îşi aducea 
contribuţia la farmecul poveştii. Interesul stârnit de Yusuf de 
înteţi. Fetele şuşoteau, excitate, că Roxelana căzuse pradă, 
probabil, farmecului său, ceea ce ar fi explicat entuziasmul ei 


307 


- ROXELANA ŞI SOLIMAN - 


neţărmurit pentru abisinian. Cântecele erau doar un pretext. 

Odaliscele se hotărâră să treacă la punerea în aplicare a 
veselului complot aranjat de Külmüz. Într-o dimineaţă, aceasta îl 
pândi pe Yusuf la ieşirea din zona rezervată sclavilor Roxelanei, îl 
acostă cu un aer preocupat şi îl anunţă că era chemat în 
pavilionul albastru de cadâna-sultană. 

— Mă duc chiar acum! zise el grăbit. 

Pavilionul albastru se găsea într-un colţ ferit al grădinii. 
Construit de un arhitect tânăr, Sinan, oferea un cadru încântător 
cadânelor care doreau să se odihnească departe de zgomotele 
haremului. Câteva colivii aurite adăposteau canari care 
dezmierdau urechile cu ciripitul lor. 

Yusuf traversă grădina în fugă şi intră în pavilion. Nici nu trecu 
bine pragul că un roi de tinere, râzând ca la o glumă bună, 
închiseră uşa în urma lui şi, profitând de surprinderea şi confuzia 
lui, îl dezbrăcară cât ai clipi. Incălzit, aţâţat de nenumăratele 
mâini care îl mângâiau, se lăsă în voia lor. Jocul inocent 
degeneră. Fetele excitate de trupul gol, bine înzestrat, de 
adolescent, îl violară, încântate de această mană cerească... 


Sărbătorile, de o splendoare nemaivăzută, favorizate de 
vremea superbă, se desfăşurau în continuare, sporind măreţia 
padişahului şi a imperiului său. Pe hipodrom, spectacolele se 
înşiruiau neîncetat, stârnind entuziasmul poporului, care îl 
aclama pe suveran şi pe tinerii prinți. Cursele de cai şi de care, 
ca pe vremea Bizanțului, luptele între sclavi şi fiare sălbatice — 
lei, pantere, leoparzi, mistreți — bătăliile între grupuri de 
cavaleri, care ilustrau episoade din ultimul război, distrau 
gloatele. Dizertaţiile filosofice şi competiţiile de poezii îl ridicau în 
slăvi pe sultan şi faptele sale de arme. 

Circumcizia prinților, care trebuia să încheie ceremoniile, a 
fost îndeplinită la palatul lui Ibrahim: o nouă onoare pe care i-o 
dăruia padişahul sfetnicului şi prietenului său. 

Delegaţiile străine părăsiră în sfârşit Constantinopolul, 
copleşite de risipa de lux şi putere care depăşise până şi vestita 
întâlnire de pe Câmpul de Brocart dintre Henric al VIll-lea al 
Angliei şi Francisc | al Franţei. 

La Eski Serai, relaţiile dintre sultana-valide şi Roxelana se 
înrăutăţeau. Inainte de a se întoarce în Magnesia, prinţul 


308 


- MIRCEA BURADA ŞI VINTILĂ CORBUL - 


moştenitor a fost primit din nou de Hafsa Hatun, care, în faţa 
întregii Curți îl numi „lumina ochilor mei”, „nepotul meu 
preferat”, „umbra bunicului tău pe pământ, răposatul sultan 
Selim”. 

— Circumcizia a făcut din Mustafa un bărbat aparţinând 
Islamului, continuă sultana-valide pe acelaşi ton liric. Prinţ dăruit 
cu însuşiri nepreţuite, el reprezintă viitorul imperiului. 

Inştiinţată de aceste declaraţii, Roxelana îşi vărsă amarul în 
fata sultanului. 

— De ce a făcut această separare între nepoţii ei, între copiii 
tăi? li ignoră pe Mehmed şi pe Selim? De ce? Ce i-au făcut ei? 

Soliman schiţă un gest de nerăbdare. A 

— Mărunţişuri, nu trebuie să le iei în serios! Imbătrâneşte. 
Femeile de vârsta ei flecăresc aiurea! 

— Te înşeli, Soliman! Nu întâmplător a declarat că Mustafa 
reprezintă viitorul. Şi tu? Eşti încă foarte tânăr! Prezentul şi 
viitorul imperiului apasă pe umerii tăi. Deschide ochii şi urechile, 
Soliman! Există oameni care vor să te dea jos şi să-l aşeze pe 
Mustafa pe tronul strămoşilor tăi! 

— Acum, tu flecăreşti aiurea! strigă sultanul mâniat. 

— Nu! Gülbahar îl întoarce pe Mustafa împotriva ta, împotriva 
copiilor noştri! Ea şi fiul ei sunt doar nişte unelte în mâinile 
duşmanilor tăi! Pregătesc cu viclenie o lovitură de stat! 

— Ascultă, Roxelana, astea-s prostii! Cine ar avea interesul să 
se descotorosească de mine? 

— Cine? Omul care se proclamă egalul tău şi care te învârte 
pe degete ca pe un copil! Dar el ştie că situaţia asta nu va dura 
la infinit! Intr-o zi cineva va reuşi să-ţi deschidă ochii şi vei şti la 
ce să te aştepţi! Ca să prevină această eventualitate, vrea să te 
scoată din scenă şi să-l pună în locul tău pe prinţul moştenitor, 
pe care îl va conduce în voie. Mustafa nu se va împotrivi, fiindcă 
ştie de pe acum că lui îi datorează totul. 

— Ajunge, Roxelana! E o nebunie! 

Ea îl înfruntă. 

— Ţi-e frică de adevăr, Soliman! O să mă lupt să te salvez din 
ghearele acestui demon! 

Vehemenţa ei era însufleţită de energia disperării. Nu rostise 
numele lui Ibrahim, dar Soliman pricepuse aluzia. Era prima dată 
când atacul ei căpăta o asemenea violenţă. Voia să-l apere de 


309 


- ROXELANA ŞI SOLIMAN - 


pericole închipuite. Soliman se hotărî să schimbe tactica. 

— Linişteşte-te, comoara mea! Dacă insişti atâta, voi deschide 
o anchetă. iți promit! O să pun să fie urmărit de iscoade care-mi 
vor raporta toate mişcările lui. Te voi ţine la curent. 

O sărută cu pasiune, ca în primii ani ai iubirii lor. 

— Te iubesc, Roxelana! Şi ştiu că şi tu mă iubeşti! Nimic 
altceva în afară de dragoste nu poate înţelege dragostea... Acum 
trebuie să te părăsesc. Trebuie să primesc o nouă delegaţie a 
pretinsului rege Ferdinand. l-am lăsat să aştepte destul. 
Aşteptarea  toceşte nervii, încălzeşte bila şi grăbeşte 
imprudenţele. 

După plecarea lui, Roxelana se întinse pe un divan şi închise 
ochii. Acest război înverşunat împotriva marelui duşman al 
copiilor ei, împotriva bărbatului care o învăluise, cerea eforturi 
extenuante. 

Porunci să fie chemat Yusuf, eunucul drăgălaş care cânta atât 
de bine melodiile poloneze dulci şi liniştitoare. Tânărul intră fără 
zgomot, intimidat de această femeie atât de frumoasă şi de 
măreaţă. Roşea până în vârful urechilor de fiecare dată când se 
găsea în faţa ei. 

— Cântă, Yusuf! zise ea. Cântă fără să te opreşti! Cântă!... 


Soliman preluase obiceiul tatălui său. El şi Ibrahim se 
îmbrăcau ca nişte turci de condiţie modestă şi ieşeau în oraş fără 
escortă. Mergeau pe străzi uitându-se în dreapta şi-n stânga, se 
amestecau printre oamenii cei mai umili, vizitau bazarele, intrau 
în prăvălii şi verificau dacă preţurile sunt afişate, potrivit 
regulilor. Sultanul voia să simtă pulsul supuşilor săi, să meargă 
printre ei, să le asculte comentariile, să discute cu tinerii şi cu 
bătrânii, să le pună întrebări aparent fără însemnătate, dar care 
îi îngăduiau să le afle părerile. 

Mergeau de-a lungul marelui bazar când un individ în zdrenţe 
îi întinse lui Soliman un bilet, pe care acesta îl luă cu un gest 
instinctiv. Bărbatul dispăru apoi în mulţime. 

— Cum naiba m-a recunoscut? se miră sultanul. Credeam că 
în ţinuta asta voi trece neobservat. Bagă hârtia asta în buzunar 
şi citeşte-o mai târziu! 

Ibrahim zâmbi. 

— Am găsit deseori în bileţelele astea epigrame care m-au 


310 


- MIRCEA BURADA ŞI VINTILĂ CORBUL - 


făcut să râd în hohote. 

Apucă scrisoarea cu vârful degetelor şi o despături. Parcurse 
primele rânduri, dar încă de la început expresia chipului său se 
descompuse. Soliman îi observă imediat descumpănirea. 

— Ce este? întrebă el, intrigat de schimbarea bruscă a 
prietenului său. 

— Nimic! Nimic interesant! se grăbi el să răspundă. Tâmpenii! 

Soliman întinse mâna, bănuitor. 

— Nu ştii să minţi, Ibrahim! Dă-mi scrisoarea! 

Marele-vizir ezită. 

— Dă-mi-o! porunci sultanul. 

Ibrahim îi întinse hârtia, cu inima îndoită. 

Soliman îşi aruncă privirea peste textul scris cu stângăcie. | se 
urcă sângele la cap. 


„Deschide ochii sultane Soliman! Aruncă vălul care-i acoperă 
şi observă ce se petrece în jurul tău! Favorita ta, Roxelana 
roşcata, a transformat Eski Serai în lupanar. Adăposteşte în 
apartamentul ei un aşa-zis eunuc. Un polonez care îi cântă 
balade de dragoste cadânei tale şi se culcă cu odaliscele. 
Roxelana n-a cedat şi ea farmecelor masculine ale acestui 
adolescent care s-ar părea că e mai frumos ca toţi pajii tăi 
laolaltă? Bagă-ţi nasul acolo şi vei descoperi mârşăvii care te vor 
lăsa cu gura căscată. Pretinzi că stăpâneşti un imperiu şi nu eşti 
în stare să-ţi stăpâneşti favorita? Ai auzit vreodată de Messalina? 
Te vei lăsa orbit precum Claudius Cezar Gângavul? Sau accepti 
atât de îngăduitor capriciile, ca să nu spun infidelitatea soţiei 
tale fiindcă eşti neputincios? Faptul că toate odaliscele din 
harem sunt fecioare dă de gândit! Yusuf, tânărul eunuc alb, a 
ajuns, aşadar, înlocuitorul tău? Numele lui este Yusuf, dar ar 
trebui să se numească armăsarul Roxelanei. Nu e oare şi 
armăsarul tău? S-ar părea că Ibrahim şi adolescenții necastrați 
nu-ți mai sunt de ajuns. Pun rămăşag că Yusuf e legătura dintre 
tine şi Roxelana. Trăiască Soliman! Trăiască Roxelana! Trăiască 
Yusuf! Semnat: un supus care te plânge.” 


Sultanul tremura şi abia reuşea să-şi stăpânească furia. 
— Şi tu voiai să mă opreşti să citesc scrisoarea aceasta, 
Ibrahim! 


311 


- ROXELANA ŞI SOLIMAN - 


— O adunătură de calomnii! Mizerii care nu merită nici cea 
mai mică atenţie! 

— Eşti sigur că sunt numai minciuni? 

— Micile adevăruri constituie deseori sămânţa marilor 
minciuni. 

— Ei bine, voi şti să despart adevărul de minciună! Să ne 
întoarcem la Yeni Serai! 

Pe drumul de întoarcere, Soliman se cufundă într-o tăcere 
încăpăţânată. Scrisoarea vârâtă în buzunarul mantiei îi punea 
nervii la încercare şi îi ardea pielea. 

În noaptea aceea Roxelana îl aşteptă în zadar la Eski Serai. 
Când era reţinut la Yeni Serai, Soliman o înştiinţa printr-un ofiţer 
de ordonanţă. Absența lui nejustificată o îngrijora, dar nu din 
cale-afară. Işi aminti de ambasada austriacă de care îi pomenise 
Soliman şi presupuse că pregătirea audienței sau vreun banchet 
oficial îl împiedicaseră să vină. 

La Yeni Serai, Soliman îl trimise pe Ibrahim acasă, apoi se 
închise în cabinetul lui de lucru. Citi şi reciti scrisoarea şi o 
examină amănunţit. Scrierea neîndemânatică şi aluziile la 
Messalina şi Claudius Cezar nu se potriveau deloc. Era clar că 
denunţul fusese redactat de un personaj însemnat sau de un om 
cult, care dorise să-si ascundă identitatea. Dar asta nu scuza 
gravitatea faptelor divulgate. j 

Avusese întotdeauna cea mai mare încredere în Roxelana. In 
anii petrecuți alături de el, nu-i stârnise nici cea mai mică 
bănuială. Spiritul drept, loialitatea ei, dragostea pe care i le purta 
nu se dezminţiseră niciodată. li era aproape ruşine că o 
bănuieşte. El, Soliman, să fi fost jucat pe degete de Roxelana, 
devenită o nouă Messalina, aşa cum pretindea acuzatorul 
anonim? Să poruncească deschiderea unei anchete? O comisie 
prezidată de şeicul Ul-lslam, cea mai înaltă autoritate religioasă 
a imperiului, ar fi examinat faptele nepărtinitor şi judecata sa ar 
fi fost fără greş. Insă dezbaterile unei asemenea comisii, 
interogatoriile, torturile pentru smulgerea mărturiilor ar face 
vâlvă. Scandalul ar afecta întreaga familie imperială. Ancheta 
trebuia dusă din interiorul haremului, în cel mai mare secret. Un 
singur demnitar care se bucura de încrederea lui deplină ar fi 
capabil să rezolve această afacere. In calitate de mare-vizir şi de 
prieten devotat, Ibrahim era cât se poate de potrivit pentru 


312 


- MIRCEA BURADA ŞI VINTILĂ CORBUL - 


misiunea aceasta. Dar Roxelana îl ura pe Ibrahim. Nepărtinirea 
lui ar fi pusă la grea încercare. Ayas Paşa, ministrul afacerilor 
interne, conducea poliţia şi cunoştea mecanismele unei anchete 
duse cu eficacitate. Rustem, în pofida lipsei sale de experienţă, 
îşi demonstrase calităţile. In schimb, impulsivitatea tinereţii 
pleda împotriva lui. Soliman îi trecu în revistă pe ceilalţi viziri. 
Lufti şi Mustafa, cumnaţii lui, nu puteau fi puşi la socoteală. Fiind 
membri ai familiei imperiale, puteau fi influenţaţi de soțiile lor, 
duşmane înverşunate ale Roxelanei. Câţiva viziri experţi în 
domeniile lor de activitate nu i se păreau capabili să se descurce 
în intrigile haremului imperial. Ar fi trebuit să se gândească de la 
început la Mahmud, kislar agasi, dar Allah ştie dacă nu era şi el 
amestecat mai mult sau mai puţin în această afacere. 

Soliman bătea camera în sus şi-n jos, cu paşi mari. Era modul 
lui de a-şi calma nervii. 

— Roxelana! Roxelana! Roxelana! 

Îi pronunţa numele ca o incantaţie. Nu putea crede în 
vinovăția ei. Ibrahim intuise corect. Scrisoarea aceea nu era 
decât o împletitură de minciuni. 

Apoi furia îl cuprinse din nou. Şi-o închipuia pe Roxelana în 
braţele acestui tânăr eunuc polonez. Scutură din cap, ca o fiară 
închisă după gratii şi gemu, lovindu-se cu pumnii în piept. 

— Roxelana! Roxelana! Roxelana! 

Ar trebui să înceapă prin a-i cere o explicaţie. S-ar putea 
disculpa, s-ar spăla de toate aceste acuzaţii absurde aduse 
împotriva ei. Ei i-ar accepta justificările. Dar ştia că n-ar putea 
împiedica scandalul. Mai mult ca sigur, o copie a scrisorii 
anonime circula deja pe ascuns în capitală. 

In cele din urmă, îl însărcină pe Ayas Paşa cu conducerea 
anchetei. Acesta începu prin a-l chestiona pe Yusuf, tânărul 
eunuc. Kis/ar agasi amenajase pentru Ayas Paşa o sală care 
făcea parte din cartierul rezervat eunucilor negri. O draperie din 
catifea roşie o despărţea în două, izolându-l pe vizir de femeile 
interogate. 


Dar dacă în afara Eski Seraiului nu trebuia să transpire nimic, 
haremul zumzăia ca un roi înnebunit. 

Pentru Roxelana, arestarea lui Yusuf avu efectul unei lovituri 
de măciucă. Atunci când K/s/ar agasi o anunţă, îngrozit, că aveau 


313 


- ROXELANA ŞI SOLIMAN - 


loc investigaţii privind orgiile al căror actor principal era micul 
sclav, Roxelana înţelese că fusese victima unei uneltiri. 

Când Soliman o anunţă printr-un mesaj cu termeni politicoşi, 
dar reci, că treburile statului îl reţineau la Yeni Serai şi că avea 
să o înştiinţeze îndată ce se putea elibera, ea îi trimise o 
scrisoare patetică, denunţând manevrele lui Malfiruz. Roxelana 
se declara scandalizată de toate aceste zvonuri răuvoitoare care 
o copleşeau. Recunoştea că ascultase cu plăcere cântecele, aşa 
cum ar fi ascultat orice castrat negru care făcea parte din corul 
haremului. 

Roxelana era disperată. Trecea prin cea mai gravă criză din 
viaţa ei. 

Căderea ei în dizgrație ar fi antrenat şi căderea copiilor ei. Tot 
ceea ce clădise se clătina. Dar i se părea de necrezut ca Soliman 
să dea crezare intrigilor urzite împotriva ei. Marea lor iubire ar fi 
trebuit să-i protejeze, să constituie cel mai puternic scut. Dacă 
duşmanii ei triumfau, ce avea să se întâmple cu ea? Va fi cusută 
într-un sac şi aruncată în mare? Deşi era nevinovată, avea să 
împărtăşească sfârşitul lui Gazali? Va fi exilată? Sau închisă pe 
viaţă în temniţa celor Şapte Turnuri? 

Roxelana se simţea pândită, spionată. Chira Esther nu mai 
venise să o vadă. De ce? Se simţea mai izolată decât dacă ar fi 
fost închisă într-o pivniţă. Ca să se consoleze, Roxelana îşi 
ştergea lacrimile şi se ducea în camera lui Djihangir. Il mângâia 
şi îl îmbrăţişa cu nespusă tandrete. 

Prima constatare a lui Ayas Paşa a fost că Yusuf nu era nici 
alb, nici polonez, ci abisinian. Malfiruz, interogată de al doilea 
vizir — din spatele draperiei roşii — declară cu prefăcută 
sinceritate că într-adevăr ea i-l oferise pe Yusuf Roxelanei şi că îl 
trimisese să înveţe câteva balade poloneze ca să-i facă plăcere 
cumnatei sale. Recunoscu existenţa câtorva divergențe care 
pătaseră vremelnic relaţiile ei cu Roxelana. Dar toate acestea 
făceau parte dintr-un trecut pe care dorea să şi-l şteargă din 
minte. Cât despre purtarea ulterioară a lui Yusuf, ea nu putea fi 
considerată responsabilă, căci el nu se mai afla sub autoritatea 
ei. Malfiruz îşi atribuia frumosul rol de femeie mărinimoasă. 

Ayas Paşa ar fi preferat de o mie de ori să nu se amestece în 
această anchetă. Se arătă politicos şi respectuos faţă de 
Roxelana, când îi puse întrebări privind comportamentul lui 


314 


- MIRCEA BURADA ŞI VINTILĂ CORBUL - 


Yusuf. Dacă ar fi reintrat în grațiile sultanului, ceea ce nu era 
exclus, avea să-i câştige recunoştinţa şi prietenia. Dovedi acelaşi 
respect şi aceeaşi prudenţă în privinţa lui Malfiruz. Dacă ar fi 
ieşit triumfătoare din acest scandal, protecţia sultanei-valide îi 
era asigurată. Până la descâlcirea afacerii, voia să înainteze cu 
precauţie, căci marea agitată ascundea stânci periculoase, în 
care coca navei lui risca să se spargă în orice clipă. Trebuia în 
acelaşi timp să-şi etaleze integritatea, deşi simţea în sinea lui cât 
de fericit ar fi fost sultanul să-şi vadă favorita ieşind nepătată din 
această încurcătură. 

Singurele elemente pe care le avea la dispoziţie pledau din 
nefericire în defavoarea Roxelanei. Sclavele ei, terorizate de 
vocea gravă şi cavernoasă a personajului ascuns după draperia 
roşie, care le punea întrebări stânjenitoare, mărturisiră că 
lnălţimea Sa cadâna asculta uneori de una singură cântecele 
micului Yusuf. Aceste dezvăluiri cântăreau greu împotriva 
Roxelanei. Cât despre orgiile odaliscelor cu tânărul abisinian, nu 
mai exista nicio îndoială. Ar fi fost foarte bizar ca un castrat să 
defloreze douăsprezece tinere. 

Israel Mordecai, întrebat de sultan şi de Ayas Paşa, oferi o 
explicaţie ştiinţifică. Uneori, la castraţi, chiar după amputarea 
testiculelor, schimbările sunt uşoare, fiindcă dorința 
supravieţuieşte. Deşi sunt sterili, ei îşi păstrează reflexul erecţiei. 
In aceste condiţii, era normal ca tânărul abisinian să poată 
deflora odaliscele cu pricina. Insă sultanul şi Ayas Paşa avură 
surpriza să constate că printre eunucii negri se găseau probabil 
şi alţi indivizi care întruneau aceleaşi caracteristici. Mordecai le 
spuse că ar fi dificil să identifice medical castraţii cu 
comportament sexual încă activ. 

Aceste dezvăluiri îl consternară pe sultan. Deşi nu avusese 
contacte directe cu odaliscele lui, căci nu făcea dragoste decât 
cu Roxelana, ca orice turc de bună-credinţă, nu concepea ca un 
altul să se culce cu femeile lui. Porunci, aşadar, ca tuturor 
eunucilor din harem să li se taie penisul de la rădăcină, pentru ca 
isprăvile lui Yusuf să nu se poată repeta pe viitor. Acest ordin 
semănă dezolarea printre sărmanii indivizi în chestiune. Numai 
kislar agasi, datorită vârstei sale înaintate, avea să fie cruțat. 

Cu toate acestea, ancheta continuă. Yusuf recunoscu fără 
greutate că le deflorase pe odalisce, dar adăugă că fusese silit 


315 


- ROXELANA ŞI SOLIMAN - 


de fetele lacome să-l posede. Deşi supus torturii, declară că între 
el şi cadână nu existaseră niciodată relaţii intime şi că în 
prezenţa ei nu făcuse altceva în afară de a cânta vestitele 
balade poloneze. Dar mărturiile lui nu erau suficiente pentru a o 
dezvinovăţi pe Roxelana. Era nevoie de dovezi suplimentare, 
care să o poată feri de orice bănuială. Soliman ar fi fost mulţumit 
cu mărturia lui Yusuf, dar, pentru a împăca gura lumii, care 
auzise de ceea ce se petrecea la Eski Serai, hotărî să continue 
interogatoriile. 

Deodată, întâmplarea nefericită luă o întorsătură senzaţională 
care răsturnă situaţia. Rustem Pasa scotoci Constantinopolul, în 
căutarea individului care făcuse denunţul. Avea câteva idei în 
privinţa aceasta. Întrucât Yusuf provenea din casa lui Malfiruz, 
făcu investigaţii pornind de acolo. Află că Bulbul, confidenta lui 
Malfiruz, ţinea legătura cu exteriorul haremului prin intermediul 
unei armence care prezicea viitorul. Porunci să fie urmărită de 
agenţi şi îi identifică pe concubinul armencei şi pe prietenii 
acestuia. li arestă pe toţi şi, pentru a obţine declaraţii complete, 
îi supuse torturii. Află în felul acesta numele individului care 
strecurase denunţul în mâna sultanului. Prima verigă a lanţului 
fiind descoperită, restul urmă fără dificultate. Scrisoarea îi fusese 
încredinţată de către prezicătoare. Aceasta o primise de la 
Bulbul care, torturată, declară că stăpâna ei, prinţesa Malfiruz, 
scrisese denunţul. Filiera dezvăluită nu numai că o dezvinovăţea 
pe Roxelana, dar arăta de asemenea uneltirile lui Malfiruz şi o 
punea în încurcătură pe însăşi sultana-valide, care îi cântase în 
strună. Bătrâna mamă a padişahului n-a fost chemată să 
răspundă întrebărilor lui Ayas Paşa. Dacă fusese sau nu 
înştiinţată de acţiunile fiicei sale nu mai conta. 

infuriat, Soliman hotărî să poruncească executarea surorii lui, 
dar sultana-valide, hohotind, îi imploră iertarea. Inmuindu-se, 
schimbă pedeapsa capitală în exil pe viaţă pe o insulă aridă, 
unde avea să fie supusă unui regim de izolare totală. Bulbul, 
confidenta ei, prezicătoarea şi concubinul ei care dusese 
denunţul au fost decapitaţi. Yusuf, frumosul adolescent abisinian 
care avusese nenorocul să-şi păstreze în parte atributele virile, a 
fost spânzurat. Odaliscele implicate în orgia de la pavilionul 
albastru au pierit strangulate. Şi, într-o noapte, marea se închise 
deasupra lor. Eunucii negri au suferit mutilarea radicală 


316 


- MIRCEA BURADA ŞI VINTILĂ CORBUL - 


poruncită de sultan. 

Roxelana ieşi triumfătoare din această încercare. Toţi 
duşmanii îngenuncheară umiliţi în faţa ei. Această femeie 
extraordinară depăşise în mod strălucitor o criză care ar fi putut 
să o coste viaţa. Cu prestigiul consolidat, cu poziţia întărită, 
putea trece cu fruntea sus prin faţa oricui. Sultana-valide şi 
fiicele ei înghiţiră pastila amară a înfrângerii. Uneltirile menite să 
o distrugă se întorseseră împotriva autorilor lor. 

Rustem Paşa, care restabilise adevărul şi răsturnase situaţia în 
favoarea Roxelanei, primi rangul de vizir şi o dotă însemnată. 
Ascensiunea lui meteorică prinsese un nou elan. 

Soliman, ruşinat că o bănuise pe Roxelana, îi ceru umil iertare. 
Se spune că împăcările întăresc dragostea. Sentimentul lui de 
vinovăţie, stârnit de inocenţa favoritei sale, spori la paroxism 
pasiunea lui pentru ea. Se simţea nedemn să fie iubit de o 
femeie atât de desăvârşită. De la această peripeţie, ascendentul 
Roxelanei asupra sultanului ajunse la zenit. 


317 


- ROXELANA ŞI SOLIMAN - 


26 


Triumfului Roxelanei îi urmară ani bogaţi în evenimente. Ea 
aduse pe lume încă doi copii: un băiat, Baiazid, şi o fată, 
Mihrimah. Copleşit de bucurie, lui Soliman îi plăcea să-i privească 
jucându-se, să râdă de poznele lor, să se ocupe de studiile lor. 
Urmărea în paralel antrenamentul militar al lui Mehmed, un 
soldat înnăscut, ca şi Mustafa, fratele lui vitreg mai mare. 
Mehmed moştenise frumuseţea şi ambiția mamei lui, vitejia, 
spiritul dreptăţii şi mărinimia tatălui său. Selim era complet 
diferit. Rotofei, predispus la îngrăşare, avea un caracter sumbru, 
închis. Dovedea cruzimea bunicului său, fără a avea însă 
prestanţa acestuia. Işi chinuia sclavii, bătea la sânge câinii de 
vânătoare, scotea ochii păsărilor şi îşi lovea sălbatic tovarăşii de 
joacă, iar aceştia nu îndrăzneau să se plângă. li căuta nod în 
papură lui Djihangir, pe care infirmitatea îl împiedica să 
riposteze. Laş fiind, nu-l provoca niciodată pe Mehmed, care era 
mult mai puternic decât el. Roxelana îl prefera pe Selim, care era 
foarte ataşat de ea şi căuta mereu să-i fie pe plac. Djihangir, 
schilodul, întruchipa blândeţea şi bunătatea. Sensibil, răbdător, 
generos şi îngăduitor, detesta certurile. Baiazid şi Mihrimah erau 
încă prea mici pentru ca Roxelana să-şi poată face o idee despre 
personalitatea lor. 

Soliman îi cerea sfatul Roxelanei ori de câte ori trebuia să ia 
hotărâri importante. Îi citea misivele destinate suveranilor care îi 
stârneau mânia. Aşa se face că discutară îndelung despre 
epistola pe care i-o scrisese lui Carol Quintul. Pe un ton imperios, 
îl invita să se întoarcă în Spania şi să abandoneze Viena şi 
Austria, care trebuiau să aparţină Imperiului Otoman. 

— Am poruncit în acelaşi timp, draga mea Roxelana, intense 
pregătiri de război. Vreau să ocup toate posesiunile lui 
Ferdinand, să şterg de pe harta Europei Sfântul Imperiu Romano- 
Germanic. Imi voi uni eforturile cu cele ale lui Francisc |. Pe 
mare, flota amiralului Khair ed-Din Barbarossa va declanşa 
operaţiuni ample împotriva forţelor navale ale Spaniei. 

— Trebuie să pui în ordine şi afacerile din ltalia, îl sfătui 
Roxelana. Geneva şi Veneţia, rivalele noastre economice 
ereditare, trebuie zdrobite şi anexate imperiului. 


318 


- MIRCEA BURADA ŞI VINTILĂ CORBUL - 


Roxelana nu uitase perfidia marinarului genovez care o 
denunţase lui Kubilai Ghirei. 

— Geneva şi Veneţia, în ciuda prieteniei pe care ne-o arată, nu 
aşteaptă decât un moment prielnic pentru a ne înfige un cuţit în 
spate, continuă ea. 

Soliman clătină din cap. 

— M-am gândit de multe ori la Italia, adunătura asta de state 
minuscule la care jinduiesc Spania şi Franţa. De ce să nu fie 
trofeele noastre? Dar trebuie să le atacăm atunci când vor fi 
întrunite toate condiţiile favorabile. O să cer şi părerea lui 
Ibrahim. 

Roxelana nu aprecie deloc această ultimă frază a sultanului. 


Steaua bătrânei Hafsa Hatun era eclipsată. Exilul lui Malfiruz îi 
dăduse o grea lovitură. Răscolită de răceala pe care i-o arăta fiul 
ei, distrusă de ruperea familiei ei, exasperată de onorurile care o 
copleşeau pe Roxelana, îngrijorată de amenințările care apăsau 
peste viitorul prinţului moştenitor, sultana-valide rătăcea fără ţel 
prin apartamentul imens, părăsit de vizitatori. 

Până şi Hadice, fiica ei preferată, o abandonase de mult timp 
pentru a trece în tabăra Roxelanei. Aceasta îi încredința noii ei 
prietene toate secretele, toate durerile care-i tulburau inima. 
Intr-o zi, Hadice îşi rezemă fruntea de umărul Roxelanei şi 
izbucni în lacrimi. 

— Sunt nefericită! Ibrahim m-a trădat! lubeşte altă femeie! 

Inima Roxelanei începu să bată nebuneşte. 

— Ca să vezi! Şi ce pot face pentru tine? De ce nu vorbeşti cu 
mama ta? 

— N-ar avea rost! 

— Atunci, o să intervin pe lângă Soliman! 

— Fratele meu îi iartă toate trăsnăile! 

— Atunci? 

— Vorbeşte tu cu el! 

Roxelana şterse cu o batistă lacrimile cumnatei sale. 

— In ce calitate? 

— Ai o mare influenţă asupra lui! Şi, în plus, tu eşti mai presus 
de noi, de prințese! Ai preluat într-un fel rolul mamei mele! 
Convoacă o reuniune de familie şi vorbeşte cu el! 

— O să mă gândesc, Hadice! 


319 


- ROXELANA ŞI SOLIMAN - 


— Numai tu mă poţi ajuta, Roxelana! 

Tânăra se retrase, plină de speranţă. Dar perspectiva unei 
întrevederi cu Ibrahim o tulbura pe Roxelana. 

Gândurile îi fură întrerupte de vizita lui Turhan, care îi aduse 
Roxelanei un cadou minunat — un serviciu de porțelan de China 
încrustat cu pietre preţioase. După complimentele de rigoare, 
aceasta o rugă pe Roxelana să intervină pe lângă Soliman pentru 
ca soţului ei, Lufti, să-i fie încredinţată o nouă misiune. 

Apoi reluă cu oarecare jenă: 

— Postul lui actual îl acaparează atât de tare, încât de un an 
de zile nu şi-a mai îndeplinit îndatoririle conjugale. E un subiect 
delicat, ştiu, dar tu eşti atât de înţelegătoare, încât îndrăznesc să 
sper că mă vei ajuta. 

Kassem, îmblânzită, sosi ultima, încărcată şi ea cu daruri. O 
asigură pe Roxelana de prietenia şi afecțiunea ei nepieritoare. 
Inainte de a se retrage, o rugă să nu-l uite pe soţul ei, Mustafa, la 
viitoarele promovări. 

Roxelana îşi dădu seama, satisfăcută, că familia imperială se 
încovoia, supusă, la picioarele ei. 


Acoperită de văluri, rezemându-se într-un toiag de abanos, 
sultana-valide se târî până la divan şi se lăsă să cadă greoi pe 
pernele moi. 

— Te-am chemat, Ibrahim, pentru că doream să-ţi vorbesc. 

Marele-vizir rămase în picioare, drept şi nemişcat, în faţa lui 
Hafsa Hatun. Aştepta ordinele ei, sigur că aceasta avea să-i 
reproşeze răceala pe care o dovedea faţă de Hadice. 

— Aşază-te! îl invită bătrâna cu o voce slăbită şi răguşită. 

Se execută. Hafsa Hatun îl privi îndelung. Il tratase 
întotdeauna ca pe un paria. Acum voia să-i ceară sprijinul. In 
ciuda vârstei înaintate şi a experienţei sale, trebuia să admită că 
nu cunoştea oamenii şi se lăsa influenţată de prejudecăţi. 
Frumuseţea şi  năravurile lui Ibrahim îi  displăcuseră 
dintotdeauna. 

— Roxelana este blestemată! zise bătrâna. A abătut ghinionul 
asupra imperiului! 

Pasiunea care o însufleţea îi refăcu energia pierdută. 

— Dar nu despre Roxelana voiam să-ţi vorbesc, Ibrahim. 
Prinţul Mustafa, moştenitorul tronului, este subiectul acestei 


320 


- MIRCEA BURADA ŞI VINTILĂ CORBUL - 


întrevederi. Nepotul meu este în pericol. Bătrânii au harul de a 
vedea dincolo de orizontul propriei vieţi, pentru că spiritul 
supravieţuieşte trupului pieritor, devorat de viermi. Ţi-o repet, 
prinţul Mustafa e în mare pericol. O simt. Atât cât voi trăi, îl voi 
apăra din toate puterile. Am încă destulă autoritate pentru a 
ridica vocea în favoarea lui. Dar mâine? Ce se va întâmpla 
mâine? 

Hafsa Hatun gâfâia. Respirația precipitată aproape o împiedica 
să vorbească. Reluă cu dificultate: 

— Veghează asupra lui, Ibrahim, fiindcă e băiat bun. Se zice că 
armata îl adoră! N 

— Este adevărat, lnălţimea Voastră. 

— E încă foarte tânăr. Are nevoie de un protector. 

Privi în jur cu neîncredere, apoi adăugă aproape în şoaptă: 

— Mă tem pentru viaţa lui, Ibrahim! 

Deodată, vocea i se frânse. 

— iți încredinţez un secret, Ibrahim! Sunt bolnavă! Foarte 
bolnavă! Dar nimeni nu trebuie să afle! 

— L-aţi consultat pe Mordecai? Se zice că e un medic foarte 
bun. 

— Şi ce-o să-mi zică el? Va rămâne foarte înţelept în spatele 
draperiei şi-mi va pune întrebări despre simptomele mele. Apoi 
va rosti un diagnostic şi îmi va recomanda anumite decocturi. 
Dar noi ştim, eu şi cu el, în adâncul inimilor noastre, că leacurile 
sunt inutile. Moartea va bate în curând la uşa mea. Moartea va fi 
ultimul meu oaspete. 

Işi întrerupse din nou şirul vorbelor pentru a-şi trage sufletul. 

— Durerile îmi ard măruntaiele. Uneori îmi vine să urlu, dar 
strâng din dinţi, mă agăţ de perne şi închid ochii. Roxelana ar fi 
în culmea fericirii dacă ar şti că sunt bolnavă. Am slăbit atât de 
mult, încât mi se lipeşte pielea de oase. Când pleci de la mine, 
să le spui tuturor că sănătatea şi vigoarea mea te-au uluit! 

Işi duse mâna ofilită la burtă. 

— Am aici dureri înspăimântătoare, care nu-mi dau răgaz nicio 
clipă. Noaptea stau trează, sfâşiată de aceste suferinţe care nu- 
mi îngăduie să dorm... Du-te, Ibrahim! Spectacolul unei bătrâne 
în agonie nu e deloc plăcut. Du-te! Şi aminteşte-ţi de cuvintele 
mele despre Mustafa! Veghează asupra lui, Ibrahim! Veghează şi 
asupra lui Hadice! Ştiu că dragoste cu sila nu se poate. Dar 


321 


- ROXELANA ŞI SOLIMAN - 


prefă-te măcar că îi acorzi un pic de interes. 

— Poruncile domniei voastre sunt sfinte, Inălţimea Voastră! 

Sărută mâna slăbită, plină de inele, care, în ciuda parfumului 
greu, mirosea a moarte. 

— Multă vreme nu te-am cunoscut, murmură ea. Domnul să te 
binecuvânteze, Ibrahim! 

leşi, întristat. Sultana-valide murea, ignorată de toţi. Moartea 
bătrânei Hafsa Hatun avea să inaugureze domnia Roxelanei. 
Urmau răzbunări sângeroase, căci marea favorită nu-şi ierta 
niciodată duşmanii. 


Roxelana află vestea morţii subite a lui Malfiruz chiar în 
dimineaţa zilei fixate pentru reuniunea de familie organizată în 
apartamentul ei. Soliman apreciase foarte mult această 
iniţiativă. 

— Ştiam că tu şi surorile mele vă veţi înţelege până la urmă. 

Prinţesele şi soţii lor se prezentară, încărcaţi de cadouri. În 
pofida aerului bucuros al gazdei şi al oaspeţilor ei, moartea lui 
Malfiruz apăsa greu în conştiinţele lor. Nu se vorbea deloc despre 
ea, ca şi cum n-ar fi existat niciodată. Reputația soţului o 
urmărea, chiar şi după dispariţia sa. Dar zâmbetele contrariate 
ale prinţeselor erau mai elocvente decât cuvintele. Zvonurile 
spuneau că murise otrăvită. Intr-un pahar de sorbet se 
amestecaseră sticlă pisată şi fire de păr fin mărunţite. Moartea 
venea după suferinţe atroce. Se şoptea că Roxelana nu era 
străină de această crimă. Nimeni nu uitase că Malfiruz fusese 
autoarea complotului în care Yusuf, sclavul abisinian, avusese 
ghinionul să joace rolul principal. 

Un ofiţer de ordonanţă aduse scuzele sultanului, care era 
reţinut de o inspecţie la Armurărie. Dar nu va întârzia să se 
alăture întâlnirii. 

Roxelana găsi mijlocul de a-l atrage pe Ibrahim în cadrul unei 
ferestre, pentru a-i vorbi în particular. Hadice arunca priviri furişe 
spre ei. Roxelana îi promisese să intervină în favoarea ei pe 
lângă Ibrahim. 

Discuţia porni prost. Marele vizir privi în jur. Membrii familiei 
imperiale păreau prinşi într-o ambianţă de armonie şi veselie. 
Vorbeau zgomotos, râdeau, se desfătau cu gustări rafinate. 

— lată o reuniune foarte reuşită, zise Ibrahim pe un ton uşor 


322 


- MIRCEA BURADA ŞI VINTILĂ CORBUL - 


ironic. E un soi de transfer de putere. 

Roxelana pricepu aluzia la excluderea sultanei-valide, dar se 
prefăcu că nu sesizase sensul cuvintelor lui. Replica ei îl 
surprinse pe Ibrahim, obişnuit cu întortocheatele abordări 
diplomatice. 

— Mi-ar fi plăcut să-ţi câştig prietenia, Ibrahim! 

Neîncrederea marelui-vizir se deşteptă. 

— Sunt sclavul tău umil, Roxelana. 

Răspunsul femeii îl descumpăni din nou: 

— De ce să mergi pe sfoară? Alianţa noastră ar fi foarte 
benefică. 

— Nu înţeleg, zise el cu prefăcută ingenuitate. 

— Să dăm cărţile pe faţă, Ibrahim! l-ai făcut recent o vizită 
sultanei-valide. 

— l-am prezentat omagiile soacrei mele. 

In clipa aceea, Ibrahim înţelese că zidurile apartamentelor 
bătrânei Hafsa Hatun aveau urechi. 

— De ce să nu ne legăm interesele? propuse ea cu aceeaşi 
sinceritate brutală. 

— Dar legăturile noastre există de mult, răspunse el cu fineţe. 
Nu slujim cu acelaşi devotament — fiecare în felul lui — acelaşi 
august stăpân? 

— Imi pare rău, Ibrahim, că nu răspunzi francheţei mele cu 
aceeaşi francheţe. 

Işi dădu seama foarte clar că Roxelana cunoştea 
angajamentul pe care şi-l luase în legătură cu prinţul moştenitor. 
Voia să-l atragă în tabăra ei. Ibrahim se îndoia de sinceritatea ei. 
Avea să se folosească de el şi apoi, o dată compromis, îl va 
arunca în ghearele fiarelor. 

Cu toate acestea, descifra în privirea ei un sentiment pe care 
nici măcar nu căuta să-l ascundă. Il iubea oare? Bănuise 
dintotdeauna că simţea pentru el o pasiune cu atât mai 
arzătoare cu cât nu putea fi exteriorizată. 

— N-aş putea fi mai explicită. Rupi toate podurile pe care 
vreau să le construiesc peste prăpastia care ne desparte. 

— Dar nu ne desparte nimic! replică el calm. 

— Renunţ! zise ea, sătulă. 

Se simţi înfrântă. Ar fi fost gata să facă orice concesie pentru 
a asigura viitorul copiilor ei şi pentru a-l elimina pe prinţul 


323 


- ROXELANA ŞI SOLIMAN - 


Mustafa. Dar Ibrahim refuza mâna întinsă de ea. Roxelana îşi 
aminti de vestitul triunghi despre care îi vorbise Soliman. De ce 
nu-l acceptase atunci? 

Acum era prea târziu. Marele-vizir se menținea cu îndărătnicie 
pe poziţii. Susţinându-l pe prinţul moştenitor, se încăpăţâna să 
înainteze pe un drum periculos. Cu-atât mai rău pentru el. 
Războiul avea să fie nemilos. Schimbă subiectul. Senină, aproape 
zâmbitoare, Roxelana îi vorbi despre Hadice. 

— Soţia ta te adoră! Mi-a făcut confidente. Nimeni nu te-ar fi 
împiedicat să iubeşti altă femeie... 

Să fie şi asta o invitaţie? Nu părea cazul. Roxelana continuă pe 
acelaşi ton, aproape glumeţ: 

— Dar fă-o mai puţin ostentativ! Când te întorci acasă, 
îmbrăţişeaz-o pe Hadice şi vorbeşte-i de dragoste! Respectă 
forma şi totul va fi bine! O vei face fericită. Sper că-mi vei ierta 
această intruziune. Dar, în calitate de rudă, mi-am permis să-ţi 
dau acest sfat. 

Uşa se deschise, şi eunucul negru, marele-maestru de 
ceremonie, intră bătând cu toiagul în dalele de marmură. 

— Inălţimea Sa sultanul! anunţă el cu gravitate. 


Kislar agasi, în mare ţinută: robă albă cu broşe de aur, mantie 
albă tivită cu blană de hermină, turban alb împodobit cu pene de 
struţ, urca cu paşi lenți scările de marmură păzite de un şir dublu 
de ieniceri în uniformă de gală, care ţineau torţe aprinse. 

Fruntea îi era îngreunată de gânduri sumbre. Doar el şi 
marele-vizir ştiau că sultana-valide e pe moarte. Ei îi datora 
ascensiunea, bogăţiile şi puterea lui. Doamna Rebia şi 
conducătoarele  haremului  observaseră slăbiciunea, tenul 
cenuşiu şi expresia crispată întipărite pe chipul răvăşit al 
bătrânei. | le atribuiau necazurilor suferite, celor două dolii 
recente, vârstei care nu iartă. 

Dar el, „generalul” fetelor, ştia că sultanei-valide i se apropia 
sfârşitul. II chinuia neliniştea. După dispariţia ei, Roxelana îl va 
păstra în fruntea eunucilor negri? Intrigile care se ţeseau în jurul 
marii favorite îl epuizau. 

Ajuns în faţa intrării de onoare a palatului, gândurile îi fură 
întrerupte de primul şambelan al lui Ibrahim, care îi întâmpina pe 
invitaţii stăpânului său. Un paj îl conduse printr-un şir de saloane 


324 


- MIRCEA BURADA ŞI VINTILĂ CORBUL - 


luminate strălucitor până într-o încăpere vastă, cu coloane din 
marmură verde şi fără tavan, unde marele-vizir îşi primea 
oaspeţii. 

Dădea un banchet în cinstea lui Khair ed-Din Barbarossa, 
marele amiral, care se întorsese la Constantinopol după o 
absenţă îndelungată. Toţi demnitarii imperiului, cu şeicul Ul- 
Islam în frunte, participau la această sărbătoare. 

La puţin timp după kislar agasi, vestitul Barbarossa îşi făcu o 
intrare răsunătoare. Zgomotul încălţărilor sale răsuna pe dalele 
de marmură, iar râsul lui tunător ridica ecouri sub tavanele 
înalte. Îşi purta sprinten cei şaizeci şi cinci de ani şi niciun fir de 
păr alb nu-i înspica barba roşcovană, mătăsoasă şi ondulată. 
Marele-amiral vorbea cu voce puternică, însoţindu-şi cuvintele cu 
gesturi largi. li plăcea să spună anecdote deocheate şi să facă 
glume grosolane. Intreaga lui fiinţă emana o energie debordantă. 

Barbarossa era un pirat faimos, care cucerise Algerul şi mai 
multe locuri fortificate din Africa de Nord. După ce-şi impusese 
autoritatea asupra acestui vast teritoriu, făcuse jurământ de 
supunere cu sultanul Selim |, pentru a-şi asigura protecţia unei 
armate puternice. Padişahul acceptase bucuros Algerul, acest 
dar picat din cer. Intrat sub scutul imperiului, Barbarossa şi-a 
continuat îndeletnicirile piratereşti, oferind vistieriei turceşti o 
parte din prada lui. La Constantinopol era tratat cu respect, 
admiraţie şi invidie, pentru că ştiuse să-şi păstreze un soi de 
autonomie care îl punea la adăpost de capriciile celor mari. 
Ibrahim se gândea de mult să-i folosească talentele ca să 
reorganizeze forţele navale turceşti. 

În timpul banchetului, marele-vizir îl aşeză în dreapta lui şi îl 
trată cu onorurile datorate unui invitat de vază. După ospăţul 
opulent şi bogatul program artistic, Ibrahim îl conduse pe 
Barbarossa în grădină, ca să respire aer proaspăt. Pretext comod 
pentru a începe o discuţie importantă şi discretă. Exemplul lor fu 
urmat de alţi demnitari dornici să-şi uşureze digestia. 

— Aş vrea să-ţi vorbesc între patru ochi, frate, îi zise marele- 
vizir cu voce joasă. Şi ceea ce vom vorbi nu va ieşi de-aici. 

Barbarossa ridică mâna. 

— Tăcerea este podoaba şi garanţia vieţii, spune un proverb 
arab. Nimeni nu s-a căit vreodată pentru că a tăcut, dar a 
regretat deseori că a vorbit. 


325 


- ROXELANA ŞI SOLIMAN - 


— Sultanul, împărătescul nostru stăpân, lâncezeşte. 

— Lâncezeşte? Cum aşa? 

— Grelele sarcini ale imperiului şi problemele complexe de 
familie îl copleşesc. Eu sunt prietenul lui cel mai apropiat şi simt 
că se prăpădeşte, se ofileşte. O adoră pe Roxelana, cadâna lui, 
dar cred că bărbatul are nevoie să-şi schimbe partenera din când 
în când. 

Barbarossa râse zgomotos. 

— Până şi în Alger se vorbeşte de această îmblânzitoare de 
fiare! 

— Vorbeşte mai încet! îi porunci gazda. Roxelana este un 
subiect interzis. Şi urechile ascultă în umbră. 

— De exemplu, burtosul acesta îmbrăcat în alb care ne 
urmează de departe paşii? 

— E Kkislar agasi, iscoada principală a Roxelanei. Cred, totuşi, 
că nu e foarte fericit la ora actuală. 

— De când am venit la Constantinopol toată lumea vorbeşte 
despre această femeie. 

— Şi va vorbi şi mai mult dacă sultana-valide moare. Roxelana 
va avea mână liberă nu numai asupra haremului, ci şi asupra 
politicii imperiului, ceea ce este foarte periculos. 

Viclean şi abil, sub înfăţişarea unei bunăvoinţe zâmbitoare, 
Barbarossa nu avu nevoie de alte explicaţii ca să înţeleagă. Deşi 
locuia la Alger, unde îşi avea palatul, numeroşi spioni îl ţineau la 
curent cu ceea ce se petrecea la Curtea imperială. Ibrahim avea 
nevoie de sprijinul lui şi el era gata să i-l acorde. Un asemenea 
aliat nu era de neglijat. Ibrahim reluă: 

— Planul de campanie al flotei tale pe coastele italiene, pe 
care l-am studiat împreună, mi-a dat o idee. 

Barbarossa îşi mângâie amuzat mustata cu vârfurile căzute. 

— Cred că ne-a străbătut aceeaşi idee! 

Ibrahim îl bătu prieteneşte pe umăr. 

— Am impresia că ne vom înţelege fără cuvinte! 

— Prietenia n-are nevoie de discursuri savante. 

— Îi voi aminti de Fondi, zise Ibrahim. 

— Şi de o mare doamnă, confirmă Barbarossa. 

— Al cărei blazon înfăţişează busuiocul, floarea iubirii. Se 
numeşte lulia. 

— Vorbeşti despre frumoasa, incomparabila lulia de 


326 


- MIRCEA BURADA ŞI VINTILĂ CORBUL - 


Gonzague, ducesă de Trajetto şi contesă de Fondi. 

— Am făcut rost de o copie a portretului ei pictat de Sebastian 
de Pimbo. Femeia aceasta întruchipează perfecțiunea. Toţi poeţii 
Italiei îi cântă frumuseţea. 

— Frate, zise Barbarossa cu căldură, i-o vom oferi sultanului 
pe divina lulia. Imi iau întotdeauna în serios angajamentele! 


327 


- ROXELANA ŞI SOLIMAN - 


27 


Ferdinand invadase din nou Ungaria şi asediase Buda. Dar, în 
cetate, o tânără care observase întâmplător mişcările trupelor 
austriece, îşi smulsese o fâşie de pânză din rochie, o vârâse în 
încărcătura de praf de puşcă şi dăduse foc fitilului astfel 
improvizat. Alarma fiind dată, turcii urcară pe metereze şi 
respinseră atacul inamic. 

Carol Quintul îşi mobilizase deja forţele la Ratisbonne când 
primi o informaţie îngrijorătoare. In fruntea unei armate de patru 
sute de mii de oameni, Soliman se îndrepta în marş forţat spre 
Ungaria. Ferdinand renunţă la asedierea capitalei şi se retrase în 
grabă în Austria. 

Sultanul îi scrise Roxelanei că fusese întâmpinat cu entuziasm 
la Buda de Zâpolya şi de partizanii săi, dar că populaţia ungară 
păstrase o tăcere ostilă la trecerea lui. Află că marea armată îşi 
continua înaintarea către Austria. Achingiii şi tătarii care 
alcătuiau avangarda treceau prin foc şi sabie satele şi târgurile 
neîntărite. Trupele pătrunseră adânc în teritoriul austriac. Mai 
multe cetăţi căzură în mâinile turcilor. Apărătorii Vienei se 
pregăteau febril să suporte un nou asediu. 

Ultimele veşti primite de Roxelana o înştiinţară că marea 
armată se oprise la Guns, un orăşel fortificat apărat de o 
garnizoană de opt sute de soldaţi şi care opunea o rezistenţă 
neaşteptată. 

Soliman spera să sfărâme cetăţuia de la Guns, dar asalturile 
repetate lansate împotriva zidurilor de apărare se frângeau 
neputincioase, în ciuda forţelor însemnate folosite. Austriecii le 
provocară pierderi foarte grele turcilor. Sultanul fremăta de 
nerăbdare. Marea oaste, menită să cucerească Germania, se 
opintea într-o cetate amărâtă, apărată de o mână de oameni. 

Sultanul îi scrise Roxelanei o epistolă în care îşi vărsa furia. 
Propriii soldaţi păreau paralizaţi de o spaimă nefirească. 

Pretindeau că un batalion de diavoli înarmaţi cu săbii în flăcări 
îi secerau ca spicele de grâu. Exasperat, Soliman abandonă 
asediul de la Guns şi îşi reluă înaintarea spre inima Austriei. 
Renunţă la ideea de a ataca Viena. După eşec, nu mai îndrăznea 
să-şi încerce norocul, cu atât mai mult cu cât nu avea artilerie 


328 


- MIRCEA BURADA ŞI VINTILĂ CORBUL - 


grea. În schimb, se afundă în Stiria şi o răvăşi. 

Armata austriacă se sustrăgea unei confruntări faţă în faţă. 
Carol Quintul şi fratele lui se resemnară să abandoneze Ungaria. 
Refuzară riscul unei înfrângeri care ar fi lăsat Germania fără 
apărare. 

Soliman se opri sub zidurile de la Graz. Acolo primi o veste 
proastă. Sultana-valide îşi dăduse ultima suflare. In ciuda 
neînțelegerilor care umbriseră în ultima vreme relaţiile cu mama 
lui, plânse. Interpretă dispariţia ei ca pe un semn nefast şi luă 
decizia să se întoarcă la Constantinopol. 

Nu numai că moartea sultanei-valide îl priva pe Ibrahim de un 
aliat preţios, dar aceasta intervenea într-un moment nefavorabil. 
Eşecul campaniei din Austria îl slăbi. Soliman nu-l acuză de 
incompetenţă, deşi înfrângerile suferite de armata otomană i-ar 
fi putut fi imputate lui, în calitate de comandant-şef. Impotriva lui 
se organiză o campanie subtilă şi perfidă de denigrare. 


Soliman se întoarse furios la Constantinopol. Ameninţările lui 
împotriva lumii apusene, fără valoare, deveneau simple 
lăudăroşenii. Mândria lui, orgoliul lui sufereau. Deşi simţea o 
mare amărăciune, afişă seninătatea învingătorului. Cuvintele 
liniştitoare ale Roxelanei îi aduseră consolarea de care avea 
nevoie. 

Funeraliile lui Hafsa Hatun se desfăşurară cu simplitate, aşa 
cum îşi dorise ea. A fost înmormântată alături de Selim |. 
Roxelana devenea prima doamnă a imperiului. Surorile 
sultanului şi soţii lor se grăbiră să-i aducă omagii. Cu o voce 
vibrând de emotie, Roxelana declară că pierderea sultanei-valide 
nu va putea fi înlocuită niciodată, dar că se va strădui să urmeze 
cu demnitate exemplul ei. Il primi pe prinţul moştenitor şi îl 
asigură de afecțiunea şi sprijinul ei. 

— Ai suferit o pierdere grea, dragul meu Mustafa. Bunica ta te 
adora. Vei găsi la mine aceleaşi sentimente de iubire şi tandreţe. 

Soliman, înştiinţat de această scenă de familie, se înduioşă 
până la lacrimi văzând înţelegerea şi sensibilitatea Roxelanei. 

Apoi prinţul Mustafa se întoarse în provincia lui. Ibrahim reluă 
conducerea afacerilor de stat, iar Soliman îşi regăsi partidele de 
vânătoare. Sporturile violente îl ajutau să-şi potolească 
îngrijorarea. 


329 


- ROXELANA ŞI SOLIMAN - 


Pentru că atacurile directe împotriva marelui-vizir rămâneau 
fără efect, întrucât Soliman se zburlea ca un arici când era 
denigrat prietenul său, Roxelana adoptă o nouă strategie. Incepu 
prin a justifica activitatea politică şi militară a marelui-vizir, la 
început mai moderat, apoi cu o vigoare tot mai sporită. In acelaşi 
timp, se pierdu în reproşuri împotriva celor care îi atribuiau lui 
Ibrahim planuri necurate, fără a uita însă să le precizeze. 

— Cred că m-am înşelat asupra lui, zicea ea cu falsă 
sinceritate. E ridicol să pretinzi că le-a vândut duşmanilor 
planurile tale de campanie. Ce interes ar fi avut să o facă? 
Pentru bani? Are deja una dintre cele mai mari averi din imperiu, 
dacă nu chiar cea mai mare. Că a acumulat-o într-un timp atât 
de scurt nu dovedeşte că a fost dobândită prin mijloace 
necinstite. Duşmanii lui pomenesc dorinţa lui de a-l instala în 
fruntea imperiului pe prinţul moştenitor, ceea ce e absurd. Ce 
folos ar trage el dintr-o asemenea schimbare? Mustafa ar fi mai 
îngăduitor decât tine? Nu cred. In prezent, beneficiază de 
prerogative pe care niciun alt mare-vizir nu le-a avut vreodată 
înaintea lui. Este egalul tău. Defăimătorii lui pretind că te duce 
de nas. E ridicol! Dacă îşi atribuie în faţa ambasadorilor străini 
puterile nelimitate de care se bucură şi dacă se laudă că tu n-ai 
îndrăzni niciodată să desfaci ceea ce a făcut el, nu face decât să 
spună adevărul. A căpătat mai multă experienţă politică şi 
militară decât tine. Am citit într-o carte că englezii au o 
constituţie numită Magna Charta. Aceasta limitează 
prerogativele regelui şi sporeşte puterile prim-ministrului şi ale 
Parlamentului. Suveranul domneşte, în vreme ce prim-ministrul 
guvernează. A domni înseamnă a reprezenta statul la ceremonii 
şi a semna deciziile miniştrilor, votate de Parlament. În felul 
acesta, dispune de o mare libertate şi poate să se ducă la 
vânătoare, să se ocupe de familie, de prieteni, să dea petreceri, 
în fine, să se bucure de toate plăcerile vieţii. 

Soliman o privi perplex. 

— Roxelana, ce tot spui acolo? Vorbeşti în şarade. Unde vrei 
să ajungi? 

Ea afişă un aer uimit. 

— Vorbeam, pur şi simplu, de englezi, care le-au smuls regelui 
lor constituţia, după un război civil. Tu tocmai ţi-ai cedat puterile 
marelui-vizir şi Divanului fără să ţi-o ceară nimeni! 


330 


- MIRCEA BURADA ŞI VINTILĂ CORBUL - 


— Ce zici tu? Constituţie, abandonarea puterilor, război civil... 

Roxelana răspunse cu o expresie ingenuă: 

— Poate că m-am înşelat. lartă-mă! Dar am crezut că ultima 
campanie te-a dezgustat atât de tare de putere, încât te-ai 
hotărât să renunţi. 

Fruntea sultanului se înroşi de furie. Ripostă cu duritate: 

— Ajunge! Să nu mai repeti cuvintele acestea smintite! 

Roxelana dădu înapoi şi se apropie de sultan, strânse în braţe 
bustul musculos şi îşi rezemă capul, drăgăstoasă, de pieptul lui. 

— Ştii bine, Soliman, că nimeni din lume nu-ţi doreşte binele 
mai mult decât mine. Viaţa mea este legată de a ta. Nu poţi 
pune la îndoială sinceritatea mea, dragostea pe care ţi-o port. 
Doresc ca toate aceste zvonuri mincinoase să se risipească. Şi ca 
aceia care au interes să te discrediteze să fie pedepsiţi. 

II sărută cu înflăcărare. 

— Când sunt lângă tine, când îţi ating trupul, îţi simt 
răsuflarea şi-mi apropii buzele de ale tale, sunt fericită! Am 
senzaţia că-L îmbrăţişez pe Dumnezeu! Pentru că tu eşti 
Dumnezeul meu, Soliman! 

Pentru a-l sustrage pe Soliman influenţei lui Ibrahim, Roxelana 
căuta mijloace să rămână alături de el cât mai mult timp posibil. 
In ciuda energiei sale şi a puternicei personalităţi, sultanul era 
încă subjugat de prietenul său. Să fie din cauza iubirii fizice, a 
afecțiunii, a forţei obişnuinţei? De fiecare dată când Soliman 
pleca de la Eski Serai, hotărât să-i facă faţă lui Ibrahim, îşi 
pierdea orice fărâmă de hotărâre, căzând din nou pradă 
farmecului său. Rustem îi scrise Roxelanei: 


„Presupun că marele-vizir are puterea unui Îîmblânzitor de 
şerpi, pe care o exercită asupra Inălțimii Sale. Cum altfel s-ar 
explica ascendentul, influența lui diabolică asupra padişahului? 
Ibrahim este un om periculos, care trebuie eliminat!” 


După o noapte de dragoste, când zorile începeau să lumineze 
ferestrele, Roxelana se lipi de corpul gol al sultanului şi-i şopti cu 
voce mângâietoare: 

— Când mă părăseşti ca să te duci la Yeni Serai, singurătatea 
îmi macină inima. Nu pot îndura să fiu despărțită de tine! Nici 
măcar câteva ore! 


331 


- ROXELANA ŞI SOLIMAN - 


Soliman lăsă să-i scape un oftat. 

— Diseară nu voi putea veni la tine, fiindcă trebuie să prezidez 
un consiliu care se va prelungi până noaptea târziu. Am pierdut 
ultimul război, dar Ibrahim tocmai a câştigat pacea. Ambasadorii 
lui Carol Quintul şi ai lui Ferdinand vor veni în curând la 
Constantinopol ca să încheie un tratat care nu numai că va pune 
capăt războiului, dar îi va obliga, în plus, să plătească un tribut 
însemnat. Închipuie-ţi! Marele Carol Quintul şi trufaşul Ferdinand 
se resemnează să-mi devină vasali. Să sărbătorim acest 
eveniment! 

Soliman o sărută pe gură. Ea gemu, străbătută de un fior de 
voluptate, apoi murmură: A 

— Pot să-ţi pun o întrebare? De ce nu mă iei la Yeni Serai? In 
felul acesta aş putea petrece noaptea în patul tău! 

Padişahul tresări de parcă i-ar fi cerut să comită un sacrilegiu. 

— Să te iau la Yeni Serai? 

— Numai noaptea. In zori mă întorc la Eski Serai. 

— Tatăl meu, bunicul meu au hotărât că femeile haremului nu 
vor fi primite niciodată la palatul imperial. Ciripitul lor uşuratic ar 
tulbura seninătatea sultanului, împiedicându-l să judece cum se 
cuvine chestiunile de stat. 

— Mi-ai cerut deseori părerea. Şi niciodată n-ai avut de ce să 
te căieşti. 

O privi încurcat. 

— Nu neg asta. Dar intrarea unei cadâne în palatul imperial ar 
fi o încălcare gravă a tradiţiei, a legii! 

Ea muşcă uşor urechea sultanului. 

— Eu nu sunt o cadână oarecare! Sunt Roxelana! Asta nu e de 
ajuns? 


În vreme ce soarele la apus arunca o lumină purpurie 
deasupra Constantinopolului, un şir dublu de ieniceri instalaţi pe 
drumul pe care avea să-l urmeze cortegiul Roxelanei de la Eski 
Serai la Yeni Serai silea trecătorii să-şi lipească faţa de ziduri. 
Excesul  precauţiilor care înconjurau deplasarea  Roxelanei 
sublinia creşterea importanţei sale politice. 

La Yeni Serai, a fost nevoie să se izoleze câteva încăperi 
pentru a adăposti sclavele care aveau să asigure servirea 
favoritei şi eunucii negri din garda ei personală. Toate aceste 


332 


- MIRCEA BURADA ŞI VINTILĂ CORBUL - 


aranjamente făcute în grabă necesitaseră mari eforturi. Dar 
piedicile nu contau când era vorba de Roxelana. 


Ibrahim evită să-şi exprime părerea asupra acestei mici 
revoluţii de la palat, deşi o dezaproba. Echilibrul pe care îl 
menţinuse de bine-de rău sultana-valide în sânul familiei 
imperiale se risipea. Ibrahim simţea că toate gesturile lui, toate 
cuvintele lui erau interpretate, disecate cu rea-voinţă. Până şi 
căsătoria lui de convenienţă cu Hadice mergea prost. Slabă, 
dizgraţioasă, cu buza de sus umbrită de o mustață fină, cu 
picioarele acoperite de păr, ea întrunea toate defectele care îl 
scârbeau pe Ibrahim. 

intr-o seară, întorcându-se în cabinetul lui de lucru, găsi un 
sclav scotocindu-i prin hârtii. Furios, îl întrebă pentru cine 
lucrează. Nemulțumit de explicaţiile lui bâlbâite, porunci să fie 
torturat. Ajuns la capătul puterilor, sclavul declară că era în 
slujba lui Timur, şambelanul lui Ibrahim. Torturat la rândul lui, 
Timur recunoscu că se lăsase cumpărat de Rustem. 

După ce nimici această reţea de iscoade, marele-vizir medită 
la măsurile pe care trebuia să le ia în urma acestei afaceri. 
Rustem lucra pe cont propriu? Era unealta Roxelanei? Sau a lui 
Iskender Celebi? Studie toate ipotezele şi se hotărî să 
reacționeze energic. Se prezentă la sultan şi îi puse sub ochi un 
raport amănunţit despre manevrele lui Rustem. 

Soliman păru distrus. Il asigură că nu era la curent cu acţiunile 
şefului poliţiei. 

— O să-l chem să-l interoghez în faţa ta. Nu-mi place ca 
miniştrii mei să-şi regleze conturile peste capul meu. 

Interpelat brutal de sultan, Rüstem se justifică fără să se 
piardă cu firea. 

— Marele-vizir a interpretat greşit activitatea oamenilor mei. 
Este o simplă rutină. Pretinşii mei spioni au misiunea de a-i 
supraveghea pe agenţii străini care se strecoară sub diverse 
identități în anturajul demnitarilor noştri, ca să fure documente 
de stat. 

Tupeul lui Rüstem îl indignă pe Ibrahim. 

— Mai bine spune-le copiilor poveştile astea, Rustem, poate pe 
ei îi adormi! 

Rüstem rânji dispreţuitor. Părea sigur pe el, ceea ce însemna 


333 


- ROXELANA ŞI SOLIMAN - 


că era sprijinit de prieteni puternici. lritat de această afacere 
necurată, Soliman îşi privi nehotărât cei doi miniştri. Ibrahim era 
prietenul şi colaboratorul lui de multă vreme. Pe de altă parte, 
Rüstem îşi dovedise de numeroase ori calităţile. De această dată 
comisese o imprudenţă şi o greşeală profesională. Acum, el, 
Soliman, trebuia să facă o alegere. Să-l sacrifice pe Ibrahim? 
Căderea lui ar fi încântat-o pe Roxelana, dar nu concepea să se 
lipsească de el. lar trimiterea lui Rüstem ca guvernator într-o 
provincie neînsemnată l-ar fi privat de un ministru competent, 
imaginativ şi devotat. Sultanul se întoarse către Rustem şi îi 
vorbi pe un ton mohorât: 

— Du-te acasă şi aşteaptă ordinele mele! 

Uluit de acest deznodământ, Rüstem nici măcar nu se apără. 
Era sigur că Roxelana nu-l va abandona. li sărută sultanului 
pulpana mantiei şi se retrase fără a-l saluta pe marele-vizir. 

— Imi pare nespus de rău, Ibrahim! zise Soliman. Voi veghea 
ca aceste greşeli să nu se mai repete. Nu voi permite nimănui 
să-ţi lezeze drepturile. 

Făcu o pauză, apoi îi zâmbi prietenos. 

— Ne întâlnim la reuniunea din seara asta. La revedere, 
prietene! 

Ibrahim părăsi gânditor Yeni Serai. Tocmai câştigase prima 
bătălie împotriva lui Rustem, dar obiectul războiului era încă 
incert. Roxelana avea să intre, cu siguranţă, în joc. Era dispus să 
parieze că favorita fusese deja prevenită de conflictul care, de 
data aceasta, îl plasa deschis împotriva lui Rustem. 

Intors acasă, cină singur, pentru că Hadice era supărată pe el. 
Mâncărurile servite erau excelente, dar cu toate acestea abia se 
atinse de ele. Evoluţia relaţiilor lui cu sultanul îl îngrijora. Acesta 
îi vorbise într-o zi despre un triunghi care simboliza prietenia faţă 
de el şi dragostea faţă de Roxelana. Acum triunghiul acesta se 
transforma în pentagon, căci celor trei personaje li se adăugau 
Rüstem şi Iskender Celebi. Se găsea, aşadar, în minoritate, 
pentru că Soliman se desprindea treptat de el şi adopta rolul de 
arbitru. 

Nu-i mai rămânea decât un prieten, Mustafa, prinţul 
moştenitor. Ibrahim compara prietenia lor cu asocierea dintre un 
orb şi un olog. Moartea unuia ducea la dispariţia celuilalt. Inainte 
de a-şi da duhul, sultana-valide îl implorase să vegheze asupra 


334 


- MIRCEA BURADA ŞI VINTILĂ CORBUL - 


lui Mustafa. Va trăi oare destul pentru a duce la îndeplinire 
această misiune? 

După cină, plecă la Yeni Serai. Această reuniune nocturnă a 
Divanului trebuia să preceadă iminenta sosire la Constantinopol 
a ambasadorilor lui Carol Quintul şi ai arhiducelui. Soliman voia 
să arunce o ultimă privire peste propunerile care aveau să-i fie 
aduse. Ibrahim plătise scump un secretar al Preacatolicei Sale 
Majestăţi, care îi furnizase anticipat concesiile extreme pe care 
erau autorizaţi să le facă trimişii austrieci. 

Când marele-vizir intră în sala Divanului, miniştrii sosiți deja 
discutau amical, aşteptând venirea sultanului. Ayas Paşa 
întâmpină cu un zâmbet jenat apariţia lui Ibrahim. N 

— Am fost înştiinţat, frate, de abuzul comis de Rüstem. Imi 
pare foarte rău. Inainte de a se retrage la cină, Inălțimea Sa mi-a 
poruncit să anchetez personal această întâmplare. Te asigur că 
voi fi nemilos. 

— Sunt sigur de integritatea ta, frate, răspunse Ibrahim, 
înclinând capul. 

Marele-maestru de ceremonii anunţă cu gravitate: 

— Inălţimea Sa sultanul! 

Soliman, îmbrăcat în alb, străbătu sala prin faţa vizirilor 
prosternaţi şi se urcă pe tron. 

— Inainte de a deschide dezbaterile, zise el, vreau să rezolv o 
chestiune spinoasă. 

Făcu semn unui ofiţer de ordonanţă care ieşi, apoi se întoarse 
după câteva clipe, urmat de Rüstem Paşa. Acesta făcu o 
plecăciune adâncă în prag, după care înaintă, cu capul plecat 
umil, către piciorul tronului. Ingenunche şi sărută pulpana 
mantiei împărăteşti, sub privirile stupefiate ale lui Ibrahim. 

Soliman îi dădu lui Rüstem permisiunea să se ridice, apoi se 
întoarse spre marele-vizir. 

— Ibrahim, zise el solemn, m-am gândit mult la faptele 
imputate lui Rüstem Paşa. S-a făcut vinovat de neatenţie, pentru 
că oamenii lui insuficient controlaţi au încălcat secretul 
cabinetului tău. Ibrahim, în faţa mea şi în faţa Divanului întrunit, 
Rustem Paşa îşi cere umil iertare şi îşi ia angajamentul să-şi 
pedepsească oamenii care, din proprie iniţiativă, şi-au depăşit 
ordinele. Acordă-i iertarea ta! Arată-ţi din nou mărinimia! 

Lui Ibrahim nu-i venea să-şi creadă urechilor. Era victima unei 


335 


- ROXELANA ŞI SOLIMAN - 


manevre nedemne, pusă la cale în amănunt de către sultan, 
„prietenul” lui. Exasperarea şi mânia lui erau atât de violente, 
încât nici nu auzi cuvintele ipocrite rostite de Rustem, care îl 
sfida cu o privire plină de ironie. Vizirii urmăreau scena clătinând 
din cap. Incuviinţau această măsură înţeleaptă. Numai Ayas Paşa 
părea uimit de această schimbare de program intervenită în 
ultima clipă. 

Ibrahim surprinse, cu inima frântă, privirea furişă strecurată 
de sultan spre loja cu gratii care ar fi trebuit să fie rezervată 
exclusiv folosinţei sale personale. Era convins că, din postul 
acela de observaţie, Roxelana urmărea mascarada ce se 
desfăşura după dorinţa ei. Inima lui Ibrahim bătea să-i sară din 
piept. Soliman îl trădase. Işi abandonase rolul de arbitru pentru a 
deveni simplul executant al voinţei Roxelanei. Pierderea 
încrederii în cel mai bun prieten este o încercare dureroasă. 

Comedia luă sfârşit. Rustem duse mâna la inimă, gest care 
dovedea devotamentul lui faţă de Ibrahim, apoi ascultă invitaţia 
padişahului care îi făcu semn să-şi reia vechiul loc. 

Oficial, marele-vizir obținuse satisfacţie, dar în realitate 
pierduse partida. Aparent impasibil, se aşeză în dreapta 
sultanului. 

— Deschid dezbaterile! spuse Soliman cu gravitate. Primul 
punct: discuţiile în jurul cererii de pace formulate de aşa-zisul 
împărat Carol Quintul. Al doilea punct: viitoarea campanie a 
marelui amiral Khair ed-Din Barbarossa. 

Ibrahim intuise corect. Din loja care dădea spre sala Divanului, 
Roxelana urmărea reuniunea care se desfăşura jos. Accesul ei în 
acest loc sacru reprezenta nu numai una dintre cele mai mari 
victorii ale ei, ci deschidea, în acelaşi timp, un nou capitol 
important în istoria învolburată a vieţii sale. La fel de important 
ca venirea pe lume a lui Mehmed, fiul ei cel mare. 

La Roma, tatăl ei o dusese de trei sau patru ori la teatru. 
Asistase atunci la comedii italiene atât de iubite de public, încât 
râsetele acopereau uneori replicile actorilor. 

Acum, la Constantinopol, urmărea din loja ei de la Yeni Serai 
un spectacol cu mult mai captivant, căci întâmplările lui jucau un 
rol hotărâtor asupra destinului lumii. Ea putea chiar să 
influenţeze acest joc pasionant, aşteptând să-l conducă, mai 
târziu, după voia ei. Căci Roxelana luase boala politicii, prinsese 


336 


- MIRCEA BURADA ŞI VINTILĂ CORBUL - 


gustul  facerii şi desfacerii evenimentelor, al manipulării 
oamenilor. 

Reuşise fără dificultate să răstoarne situaţia critică a lui 
Rustem în favoarea lui. li fusese de ajuns o cină între patru ochi 
cu Soliman pentru a-l face să se răzgândească, consternându-l 
pe Ibrahim. Marele ei vis de a prelua într-o zi frâiele puterii 
căpăta formă de la o zi la alta. Işi propusese să exercite o 
asemenea influenţă politică încât nici moartea lui Soliman să nu-i 
poată periclita situaţia. Dar, pentru a ajunge la asta, trebuia să 
elimine două personaje: prinţul Mustafa şi Ibrahim. O dată fiul ei 
cel mare, Mehmed, instalat pe tron, ea avea să dispună deo 
putere ascunsă, adevărata putere, care dirijează totul. Căci 
Mehmed o adora, îi acorda încredere deplină şi ar fi fost fericit să 
profite de experienţa şi de spiritul politic al mamei sale. 

Roxelana îi privi pe vizirii care închinau capetele acoperite de 
turbane, încuviinţând umil toate deciziile sultanului, şi îşi închipui 
ziua în care propria autoritate va avea aceeaşi greutate. Pentru 
că, în străfundurile inimii, Roxelana ascundea ideile unei 
autocrate care tinde să înăbuşe orice opoziţie. Va şti să se 
descurce în această lume colcăind de intrigi. Dacă în trecut 
ezitase uneori, calea ei era acum trasată perfect, în cele mai mici 
amănunte. 


337 


- ROXELANA ŞI SOLIMAN - 


28 


Din loja ei cu gratii, Roxelana asistă cu interes viu la audiența 
acordată de Soliman lui leronim de Zara, trimisul extraordinar al 
lui Carol Quintul. Ambasadorul era un negociator viclean, care 
ştia să alterneze amenințările şi cuvintele paşnice pentru a 
obţine cât mai multe concesii. Dar avea de-a face cu un adversar 
puternic. Ibrahim făcu o nouă descoperire. Agenţii lui capturară 
un curier diplomatic care îi aducea lui Zara un mesaj semnat de 
Granvelle, ministrul Afacerilor Externe din Spania. Acesta anunţa 
încheierea unei alianţe secrete între Spania şi Persia, îndreptată 
împotriva Turciei. Această legătură ar fi permis ambasadorului 
austriac să se arate mai exigent. Dar, întrucât jocul Spaniei 
fusese dat la iveală, marja de manevră a ambasadorului ei se 
reduse la zero. 

Seara, la cină, Soliman comentă audiența: 

— Cred, Roxelana, că argumentaţia, dialectica şi paradoxurile 
ambasadorului te-au plictisit de moarte. g 

— Din contră, răspunse ea cu vioiciune. Întrucât eu nu eram 
implicată în discuţii, mi-am păstrat mintea limpede. Asta îmi 
îngăduia să despart adevărul de minciună. 

— Vizirii s-au împărţit în două tabere. Cei care condamnă 
reaua-credinţă a spaniolilor şi cer război împotriva lor, şi cei care 
propun tărăgănarea discuţiilor până aflăm care le sunt 
adevăratele intenţii. 

— Asta-i politica lui Ibrahim, nu-i aşa? Ei, bine, are dreptate! 
Nu vrea să pornească războiul pe două fronturi. Cât timp el 
continuă negocierile cu Zara, armata ta îl va ataca pe 
neaşteptate pe regele Tahmasp şi, după ce îl înfrânge, se va 
întoarce împotriva spaniolilor. 

Soliman mângâie mâna Roxelanei. 

— Sunt răsfăţat de Dumnezeu, zise el cu tandreţe. Am o soţie 
frumoasă ca luceafărul dimineţii şi şireată ca un diplomat. l-ai 
putea lua oricând postul marelui-vizir. 

Ea lăsă capul în jos cu modestie. 

— Imi găsesc fericirea cea mai dulce în preajma ta. Să fiu 
femeia care te adoră, preoteasa soarelui care străluceşte pentru 
toată lumea, dar care nu-mi încălzeşte decât mie inima. 


338 


- MIRCEA BURADA ŞI VINTILĂ CORBUL - 


Până la urmă, părerea lui Ibrahim, susţinută de această dată şi 
de Roxelana, avu întâietate. Soliman hotărî să semneze pacea 
„pentru mai multe secole” cu austriecii şi spaniolii şi îşi luă 
angajamentul să-l trateze pe Ferdinand ca pe propriul fiu. In 
schimb, acesta recunoştea suzeranitatea otomană şi se obliga să 
plătească un tribut anual de treizeci de mii de monede de aur. 


Acel du-te-vino al Roxelanei între Eski Serai şi Yeni Serai 
devenise aproape un obicei, foarte criticat de turcii 
tradiţionalişti. Dar Soliman arătă destulă energie ca să le închidă 
gura. Era foarte mulţumit să găsească în Roxelana un 
interlocutor dezinteresat, care îi merita toată încrederea şi care, 
pe deasupra, dovedea o competenţă remarcabilă. 

Planul Roxelanei se închega. Pentru a reuşi, trebuia să aştepte 
împrejurări favorabile. Evenimentele se precipitară în favoarea 
ei. 

În primul rând, Soliman convocă la Constantinopol o adunare a 
guvernatorilor din toate provinciile şi oraşele mari pentru a 
impune aplicarea generală şi uniformă a decretelor sale pe 
întreg teritoriul imperiului. Printre persoanele chemate se afla, 
fireşte, şi prinţul moştenitor Mustafa. 

In al doilea rând, Soliman hotărî să trimită o expediţie-fulger 
împotriva regelui Tahmasp. 

— Acum, că avem mână liberă în Apus, îi explică el Roxelanei, 
ne vom năpusti asupra persanilor şiiţi. Trebuie să terminăm o 
dată pentru totdeauna cu Tahmasp, acest aducător de necazuri 
care a îndrăznit să se alieze cu spaniolii. Ibrahim va prelua 
comanda armatei noastre. 

Plecarea marelui-vizir îi convenea de minune Roxelanei. 

In al treilea rând, la curte izbucni un mare scandal care, 
stârnind interesul tuturor, abătea atenţia de la manevrele 
Roxelanei. O fetiţă drăguță, adusă pe lume de prinţesa Kassem, 
dădu ocazia unei mari petreceri oferite de Mustafa Paşa. Soliman 
acceptă invitaţia cumnatului său şi apăru înconjurat de fiii săi, 
Mustafa şi Mehmed, şi de toţi vizirii. 

Insă Rustem veghea. A doua zi dimineaţă, sultanul găsi pe 
masa de lucru un raport tulburător, a cărui copie ajunse prin 
intermediul Chirei Esther la Roxelana. Nou-născutul prinţesei 
Kassem nu era fată, aşa cum se anunţase oficial, ci băiat. In 


339 


- ROXELANA ŞI SOLIMAN - 


vreme ce muţii înarmaţi cu frânghii aşteptau în vestibul 
naşterea, băiatul nou-născut fusese înlocuit de o fată, pe care 
Gözde, moaşa, mituită de Kassem, o adusese în zori la palat. 
Gestul lui Kassem şi al soţului ei presupunea planul deliberat de 
a-i opune mai târziu moştenitorului tronului un rival din dinastia 
Osman, ceea ce ar fi dus la declanşarea unui război civil. Moaşa 
şi sclavele care o ajutaseră au fost supuse torturii. Adevărul ieşi 
la iveală. Mustafa Paşa, care pretindea că nu ştie nimic despre 
această afacere urzită în taină, a fost reţinut în arest în propriul 
palat. Moaşa, complicele ei şi muţii din Serai, acuzaţi de lipsă de 
vigilenţă, au fost spânzurați. Bebeluşul a fost strangulat sub ochii 
mamei sale. g 

Între timp, adunarea guvernatorilor îşi continua dezbaterile. În 
timpul şederii la Constantinopol a prințului moştenitor, Roxelana 
îi arătă o mare bunăvoință. 

— E fiul tău, Soliman, îi zise ea sultanului, zâmbitoare. Sângele 
tău curge în venele lui şi asta mi-l face de două ori mai scump. 
Simt pentru el aceeaşi afecţiune ca pentru copiii mei. 

Ochii lui Soliman exprimau bucurie şi recunoştinţă. 

— Porumbiţa mea dulce, tu aduci ramura de măslin tuturor 
celor pe care îi iubesc! li calci pe urme sărmanei mele mame, 
care visa, şi ea, să instaureze domnia păcii şi a iubirii în jurul ei. 

— Trupul meu, spiritul meu, calităţile mele nu sunt folosite 
decât grijii de a-ţi fi pe plac. De a-ţi asigura pacea sufletului de 
care ai nevoie pentru a conduce imperiul spre culmile gloriei. 

Roxelana îi vorbea tandru şi senin sultanului, dar în adâncul 
inimii ascundea o mare tulburare. Căci planul ei îndrăzneţ 
trebuia pus în aplicare foarte curând. Rüstem, omul ei de 
încredere, stabilise în amănunt toate etapele şi împărţise 
rolurile. 


Lucrările conferinţei guvernatorilor continuau. Pentru a odihni 
mintea participanților după reuniunile lungi şi obositoare, 
sultanul le oferea din când în când ospeţe, partide de vânătoare 
şi jocuri de război. 

La una dintre vânătorile de mistreți, prinţul Mustafa ucise cu 
propriile mâini o fiară imensă, încolţită. După ce şterse sângele 
care se scurgea de pe jungherul lui pe blana animalului, ceru de 
băut. In vreme ce sultanul şi ceilalţi vânători îl felicitau pentru 


340 


- MIRCEA BURADA ŞI VINTILĂ CORBUL - 


isprava sa, un paj purtând o cupă se apropie în fugă. Prinţul 
Mehmed, care se găsea în calea lui, luă cupa şi o goli dintr-o 
înghiţitură. 

— Adu-i alta fratelui meu, îi porunci el pajului care se 
îndepărtă iute. 

Incidentul trecu neobservat. Prințului moştenitor însetat îi fu 
adus un sorbet bine răcit, apoi vânătorii poposiră într-un luminiş, 
unde îi aştepta o masă îmbelşugată. Pajii sultanului, aliniaţi în şir 
indian, aduceau mâncărurile pe platouri mari din argint. In timpul 
ospăţului, Mehmed se plânse de dureri de burtă violente. 
Simptomele, pe care comesenii le atribuiră la început unei 
indigestii, se înrăutăţiră. Prinţul urla că îl ard măruntaiele de 
parcă ar fi băut plumb topit. Alarmat, sultanul trimise un curier 
călare să-l caute pe Israel Mordecai. Întrucât starea prinţului se 
înrăutăţea, a fost instalat pe o targă improvizată şi dus spre 
capitală. 

Dar comentariile se dezlănţuiseră deja. Prinţul fusese otrăvit. 
Era clar ca lumina zilei. Atâta doar că băutura îi fusese destinată 
lui Mustafa. O ceruse după ce ucisese mistrețul. Concluzia care 
se impunea era foarte clară: întâmplarea îi jucase o festă fatală 
fiului cel mare al Roxelanei, care muri la scurt timp după 
întoarcerea la Constantinopol. Israel Mordecai, care făcu 
autopsia, declară că decesul fusese cauzat de o otravă 
turcească. 


Singură, închisă în apartamentul ei, Roxelana plângea, ţipa, 
urla şi se bătea cu pumnii în piept, măcinată de o durere surdă, 
insuportabilă. Işi omorâse propriul fiu. Otrava destinată prinţului 
moştenitor pusese capăt vieţii fiului ei cel mare, lumina ochilor 
ei, podoaba tinereţii, cel mai frumos, cel mai inteligent şi cel mai 
iubitor dintre copiii ei. Işi muşcă buzele până la sânge, îi venea 
să se dea cu capul de pereţi. Dumnezeu o pedepsise pentru 
crima pe care o plănuise? Dar nu făcea decât să apere viaţa 
copiilor ei. Mehmed era doar o victimă nevinovată a fatalităţii. 

Dar cum se întâmplase această nenorocire? Rüstem îi 
garantase succesul operaţiunii. Un fir de praf strecurat între 
rotiţe compromisese totul. Sultanul avea să deschidă o anchetă. 
Credinciosul său Ayas Paşa avea să caute adevărul. Dar Rustem 
va şti să şteargă toate urmele filierei. Trebuia totuşi să găsească 


341 


- ROXELANA ŞI SOLIMAN - 


un ţap ispăşitor. Kassem şi soţul ei ar fi avut toate motivele să 
vrea răzbunarea uciderii băieţelului lor. Insuşi Ibrahim ar fi putut 
avea ideea îndepărtării unui eventual rival al prinţului 
moştenitor, protejatul lui. 

Roxelana nu-l primi în apartament decât pe Soliman care, în 
ciuda propriei dureri, se strădui în zadar să o consoleze. 
Imprejurările acestei tragedii îl tulburau. Lucid şi logic, înţelesese 
că prinţul Mustafa ar fi trebuit să fie victima acestei otrăviri. 

Soliman avusese bănuieli chiar şi în privinţa Roxelanei, dar le 
alungase repede. Atitudinea ei binevoitoare, drăgăstoasă chiar, 
faţă de fiul ei vitreg eliminau ideea unui joc dublu mult prea 
nemernic. 

— E răzbunarea lui Kassem! ţipă Roxelana isterică. A vrut să 
mă facă să sufăr, aşa cum a suferit ea! 

Sultanul îi împărtăşea durerea, fiindcă Mehmed era fiul lor 
preferat. Se gândise adesea că, dacă Mustafa ar fi păţit ceva, 
Mehmed ar fi fost demn să-i ia locul. Dar ca Roxelana să o acuze 
pe Kassem de această uneltire i se părea absurd. Inchisă în 
palatul ei, supravegheată, era ridicol să presupui că ea ar fi 
putut fi amestecată în această afacere. Soţul ei trăia izolat de 
toată lumea în selamlik-ul locuinţei sale. 


Moartea subită a lui Kassem, survenită două săptămâni mai 
târziu, îl copleşi pe Soliman. Roxelana, bănuia el, nu era străină 
de acest sfârşit brutal. Dispariţia lui Malfiruz în împrejurări 
asemănătoare îi întări bănuielile. Dragostea nemărginită a 
Roxelanei pentru fiul ei cel mare i-ar fi justificat, în parte, 
excesele. În ziua stabilită pentru înmormântarea lui Kassem, îl 
eliberă pe soţul ei, pentru a-i permite să asiste la funeralii. 

Vremea se scurgea fără a domoli durerea Roxelanei. 

— Dacă pretinzi că nu Kassem a fost vinovata, atunci cine ar fi 
avut interesul să-l elimine pe fiul nostru? 

Soliman presimţea unde voia să ajungă favorita lui. 

— Ascultă, Roxelana! Ancheta a stabilit că sorbetul otrăvit nu 
fusese pregătit pentru Mehmed! Victima vizată era Mustafa! Nu 
există nicio îndoială în privinţa asta! 

Ea insistă: 

— Mehmed a fost ucis în urma unei conspirații! Într-o zi voi 
descoperi cine a fost autorul, chiar dacă va trebui să răstorn 


342 


- MIRCEA BURADA ŞI VINTILĂ CORBUL - 


munţii! 

Soliman ridică din umeri, exasperat. 

— Vrei să poruncesc o nouă anchetă, mai amănunţită? Fără să 
menajez pe nimeni? Chiar vrei? 

Roxelana încleştă pumnii, fără să răspundă. Tot personalul 
care asigurase „servirea la masă” la această vânătoare funestă 
fusese decapitat, cu excepţia pajului care adusese cupa, care n-a 
fost găsit niciodată. 

Soliman îl trimise pe prinţul moştenitor în Magnesia. Şederea 
lui la Constantinopol devenise periculoasă. De altfel, reuniunea 
guvernatorilor tocmai se încheiase, într-o atmosferă sumbră. 

Retras în singurătatea cabinetului său de lucru, Soliman se 
întrebă care fiu avea să-i supravieţuiască. 


Evenimentele tragice de la Constantinopol avură imediat 
ecouri pe câmpurile de bătălie din Persia. Armata marelui-vizir 
pătrunsese destul de adânc în teritoriul inamic şi ocupase mai 
multe localităţi, precum şi bogata şi frumoasa cetate Tabriz. 
Acolo află Ibrahim vestea morţii lui Mehmed. Abdul Aga, noul şef 
al poliţiei secrete, îi trimitea cu regularitate raporturi despre tot 
ce se petrecea la Curte şi despre intrigile urzite în jurul lui. Nu 
neglijă să-i pomenească zvonurile care îi atribuiau lui otrăvirea 
prinţului Mehmed. 

Lui Iskender Celebi, comandantul secund al corpului 
expediționar, sultanul îi încredinţase două misiuni. În primul rând 
să captureze, să inventarieze şi să trimită la Constantinopol 
comorile fabuloase ale regelui Persiei, pentru a reface finanţele 
Turciei. În al doilea rând, să supravegheze discret activitatea 
marelui-vizir; aceasta la insistența Roxelanei. Iskender primea, 
aşadar, şi el curieri purtători de mesaje secrete trimise de 
Rustem Paşa. 

Că sultanul considerase necesar să i-l trimită ca secund pe 
Iskender Celebi, acest personaj nesuferit, nu-l uimea pe Ibrahim. 
Chiar şi în epoca celei mai strânse prietenii a lor, Soliman îi 
atârna un clopoțel de gât. 

Ibrahim fusese înştiinţat că Rüstem şi ministrul Finanţelor 
alcătuiseră o coaliţie puternică împreună cu Roxelana, care le 
acorda sprijinul ei ascuns. Apropiaţii pretindeau că ştiu din surse 
sigure că Celebi va primi postul de mare-vizir după căderea lui 


343 


- ROXELANA ŞI SOLIMAN - 


Ibrahim. 

Relaţiile dintre marele-vizir şi adjunctul său se înrăutăţeau 
vizibil. Abdul Aga îşi informă stăpânul că Iskender îi trimitea 
sultanului rapoarte lungi, umbrind reputaţia comandantului-şef 
cu sprijinul unor dovezi falsificate. Iskender, care se considera 
intangibil, nu ezita să-l contrazică pe marele-vizir în public şi 
chiar să dea contraordine, pe care Ibrahim le anula, la rândul lui. 

Dar o complicaţie neaşteptată dădu o întorsătură dramatică 
acestui conflict. Abdul Aga îi furniză stăpânului său o informaţie 
extrem de prețioasă. Iskender Celebi punea deoparte o mare 
cantitate din aurul capturat în Persia, pentru a finanța coaliția de 
la Constantinopol, în vederea unei conspirații viitoare. 
Operaţiunea trebuia să înceapă cu uciderea marelui vizir şi 
instalarea în locul lui a unui membru al coaliţiei. Sultanul nu era 
la curent cu aceste uneltiri secrete. 

Ibrahim îşi frecă mâinile. Dezvăluirile lui Abdul Aga aveau să-i 
îngăduie să-şi îngroape toţi adversarii. li plasă pe Iskender şi pe 
toţi colaboratorii acestuia sub supravegherea poliţiei militare, 
care trebuia să-i raporteze cele mai mici mişcări pe care le 
făceau. A fost începutul unui mare scandal, care avea să tulbure 
întregul imperiu. 


La Yeni Serai, raportul trimis de marele-vizir sultanului, care îl 
acuza oficial pe Iskender Celebi de înaltă trădare, avu efectul 
unei bombe. Ministrul Finanţelor încercase să-şi însuşească 
tezaurul imperial şi să treacă în tabăra Persiei. In plus, pregătea 
un complot care avea ramificații până la Constantinopol. 
Oamenii lui, prinşi asupra faptului şi supuşi torturii, mărturisiseră 
totul. 

Prevenită de Rustem, Roxelana încercă să potolească furia 
sultanului, care se arătă de neclintit. Uluirea favoritei şi a omului 
ei de încredere sporiră aflând că Ibrahim, în calitate de 
comandant-şef al armatei, întrunise consiliul de război. Acesta îl 
judecă pe Iskender Celebi şi îl osândi la pedeapsa capitală. 
Acuzatul se apără, invocând că în calitatea sa de comandant- 
adjunct numai sultanul avea dreptul să poruncească executarea 
sa. Cu măreție, Ibrahim replică de la înălţimea scaunului său: 

— Ai dreptate, Iskender Celebi. De-acum înainte îmi iau din 
proprie inițiativă titlul de seraskier sultan. Această nouă 


344 


- MIRCEA BURADA ŞI VINTILĂ CORBUL - 


autoritate îmi acordă dreptul de a te condamna la pedeapsa cu 
moartea. lţi voi face totuşi plăcerea de a aştepta ca pecetea 
sultanului să fie pusă pe sentinţa pe care i-am trimis-o spre 
aprobare. 

Din fundul celulei sale, Iskender Celebi îi scrise o scrisoare 
sultanului, pentru a se dezvinovăţi Plângerea lui se intersectă cu 
ordinul de executare semnat de Soliman. 

Rüstem o înştiinţă pe Roxelana, care se simţea distrusă, de 
spânzurarea ministrului, care avusese loc în piaţa din Tabriz. 
Moarte nedemnă, căci demnitarii se bucurau de dreptul de a fi 
decapitaţi sau strangulaţi de muţii seraiului. 

Marele-vizir nu reuşi să-l implice pe Rüstem în complot, 
fiindcă, la câteva zile de la executarea lui Iskender, Abdul Aga 
muri otrăvit. Dovezile compromiţătoare pe care le strânsese 
împotriva complotiştilor dispărură fără urmă după moartea lui. 

Eliberat de ameninţarea care plana asupra lui, Rustem trecu la 
contraofensivă. Răspândi zvonul că marele-vizir se răzbunase în 
felul acesta pentru umilirile la care fusese supus de Iskender, 
fostul lui stăpân. În orice caz, cercul se închisese. 

Singurul mare învins în această afacere a fost Iskender Celebi, 
care plăti cu viaţa duşmănia pe care i-o purtase dintotdeauna lui 
Ibrahim. Averea lui imensă — palate, pământuri, aur, nestemate, 
obiecte de aur, sclavi, cai — reveni coroanei. 

Strălucita campanie a lui Ibrahim împotriva regelui Tahmasp 
stârni gelozia sultanului. Şansa se încăpăţâna să-i surâdă 
marelui-vizir. Alunga de fiecare dată trupele inamice care 
încercau să-i înfrâneze înaintarea. 

— Trebuie să preiau comanda asupra trupelor mele! zise 
Soliman nerăbdător. 

Se plimba cu Roxelana în grădina de la Yeni Serai, care 
domina apele albastre ale Mării Marmara, pătate de pânzele albe 
ale câtorva corăbii care navigau în larg. 

— Nu am dreptul să mă bucur de frumuseţea grădinilor mele 
şi de splendoarea palatului meu atunci când soldaţii mei mor pe 
câmpul de luptă. 

— Du-te, dacă te cheamă conştiinţa! Du-te să cauţi gloria care 
trebuie să-ţi revină în întregime! Tu eşti stăpânul imperiului, al 
armatelor, al nostru al tuturor! 

Atitudinea Roxelanei era revelatoare. Dreaptă şi mândră, 


345 


- ROXELANA ŞI SOLIMAN - 


frumoasa lui Roxelana căpătase o strălucire de maiestate care îi 
aminti din nou de împărăteasa înfăţişată în biserica creştină din 
Trebizonda. 

— Cuvintele tale încurajatoare îmi fac tare bine! zise el. Ai 
devenit o adevărată turcoaică, Roxelana! 

Soliman plecă în fruntea unei armate menită a se uni cu 
trupele marelui-vizir. Primul curier pe care i-l trimise sultanul 
favoritei sale îi aduse un mesaj care exprima marea lui 
mulţumire. Drumul spre Bagdad era deschis. 


„Mai iute decât credeam vom dormi în palatul lui Tahmasp, 
scria Soliman. Imaginea ta de împărăteasă bizantină mă 
urmăreşte pretutindeni. Şi puterea iubirii tale mă ajută să 
cuceresc lumea.” 


La Constantinopol, Rüstem Paşa puse mâna pe plângerea 
redactată de Iskender Celebi cu o zi înainte de a fi spânzurat. 
Răposatul ministru jura pe capul strămoşilor lui că nu se gândise 
niciodată să dezerteze în faţa inamicului şi că, în realitate, 
Ibrahim fusese cel care primise bani din partea regelui Tahmasp 
pentru a-l asasina pe padişah. Marele-vizir întreținea relaţii 
secrete cu Carol Quintul, care îi plătise o sumă însemnată pentru 
a-l convinge pe sultan să semneze pacea cu Casa de Austria. De 
ani de zile primea bani de la Veneţia. li furniza dogelui informaţii 
privind proiectele politice ale Sublimei Porţi referitoare la 
Serenissima Republică. Campania împotriva lui Tahmasp fusese 
hotărâtă doar pentru a distrage atenţia padişahului dinspre Apus 
şi pentru a-l atrage în deserturile Persiei. 

Adăugă chiar o fatva — un fel de consultaţie scrisă — semnată 
de şeicul Ul-lslam, cel mai important personaj religios al 
imperiului, care confirma că denunţul unui om condamnat la 
moarte are mai multă greutate decât cel al unui simplu martor. 

Instruită de Rüstem, moaşa trebuia să-i repete Roxelanei 
zvonurile care circulau în capitală. | se reproşa marelui vizir 
asasinarea prinţului Mehmed, era bănuit că avea intenţia să 
răstoarne dinastia şi să pregătească o răscoală a creştinilor din 
imperiu. 

Pentru a încununa totul, Rustem compuse câteva scrisori, 
chipurile scrise de Ibrahim. Tot atâtea dovezi care demonstrau 


346 


- MIRCEA BURADA ŞI VINTILĂ CORBUL - 


trădarea şi abuzurile sale. 

Roxelana  devoră din ochi toate aceste dovezi 
compromiţătoare pentru vizir. II felicită pe Rüstem pentru 
vigilenţa lui şi îl asigură de sprijinul ei deplin. Îl sfătui să facă în 
aşa fel încât scrisorile să ajungă la sultan fără ştirea lui Ibrahim. 
Pentru a fi sigur că nimeni în afară de padişah nu va îndrăzni să 
deschidă pachetul, hotărî să-l pecetluiască folosind sigiliul ei. 

Odată Ibrahim înlăturat, avea să-i fie mai uşor să-l elimine pe 
prinţul moştenitor. Eroarea care dusese la eşecul otrăvirii lui 
Mustafa nu se va mai repeta... 


Marele-vizir îşi lustruia şi el armele. Se simţea încă destul de 
puternic pentru a-şi înfrunta duşmanii. Execuţia lui Iskender 
Celebi, încuviinţată fără nicio obiecţie de către sultan, demonstra 
că, în ciuda împrejurărilor neprielnice, puterea lui rămânea 
intactă şi obținuse o nouă victorie. Soliman nici nu clipise când 
marele lui vizir îşi atribuise din proprie iniţiativă titlul de 
seraskier sultan. Dacă se îndoise vreodată de buna lui credinţă, 
acum se simţea pe deplin liniştit. Soliman îi arăta aceeaşi 
prietenie, mânca împreună cu el şi nu lua nicio decizie politică 
sau militară fără să-i ceară părerea. In ciuda fascinaţiei pe care o 
exercita asupra lui, Roxelana nu reuşise să-l îndepărteze de 
vechiul lui prieten. Dacă Soliman ar fi murit, fiul lui, Mustafa, l-ar 
fi păstrat în fruntea guvernului. Nu! N-avea niciun motiv să vadă 
viitorul înnegurat! 

Şi apoi păstrase încă o carte în mânecă: Barbarossa! Dacă 
marele amiral reuşea să o răpească pe lulia, jocurile erau făcute. 
lulia! Această femeie splendidă şi irezistibilă, întruchiparea vie a 
lui Venus, avea faţă de Roxelana avantajul tinereţii şi al unei 
frumuseți atât de renumite, încât toţi marii pictori se înghesuiau 
la poarta ei pentru a-şi imortaliza numele pe un portret de-al ei. 
Roxelana avea să cunoască, la rândul ei, soarta lui Gülbahar. 
Domnia ei va lua sfârşit, căci Soliman nu va putea rezista 
farmecelor luliei. 

Roxelana simţea instinctiv că vestitul pirat, personaj exotic şi 
foarte puternic, intrat de curând în joc, putea, dacă nu să încline 
balanţa în favoarea lui Ibrahim, măcar să-i întârzie căderea. 

Îl convocă pe Kis/ar agasi, îl invită să ia loc, apoi porunci unei 
sclave să aducă dulciuri şi sorbeturi, atenţie care îi gâdilă plăcut 


347 


- ROXELANA ŞI SOLIMAN - 


orgoliul „generalului” fetelor. 

— Mahmud, povesteşte-mi despre acest Barbarossa. Mi se 
pare că l-ai cunoscut. 

— Am avut o discuţie la o recepţie oferită de Ibrahim. Marele- 
amiral este un bărbat ciudat. La prima vedere, pare plăcut şi 
prietenos. E în stare să vorbească ore întregi fără să spună un 
sigur cuvânt despre el însuşi. In plus, are reacţii surprinzătoare. 
l-am expus părerile mele despre războiul sfânt pe care noi, 
musulmanii, trebuie să-l ducem împotriva creştinilor. Spre 
mirarea mea, a izbucnit în râs. „Dacă n-ar exista religie, ar trebui 
inventată, mi-a zis el. Ce de războaie frumoase şi rodnice se duc 
în numele ei! Religia se schimbă cum îţi schimbi cămaşa. E plin 
de renegaţi. Bunii creştini devin cei mai buni războinici ai 
Islamului. Evreii adoptă creştinismul. Aşa-zişii păgâni intră de 
bunăvoie sau cu sila sub aripa catolicismului. Religia mea 
cuprinde trei zei: moartea, sângele şi prada. Allah, Baal, 
Mahomed, Moise, Confucius, Ra, Jupiter sunt numai nerozii. 
Dreptatea divină? Cei mai mari criminali mor liniştiţi în patul lor. 
Victimele lor pier în chinuri îngrozitoare. Paradisul? Infernul? 
Invenţii ale profeților şi preoţilor, care-i duc de nas pe neghiobi, 
promiţându-le în schimbul sclaviei lor spirituale mirajul unei vieţi 
viitoare pline de desfătări. Că se numeşte Sălaşul Zeilor, Olimp, 
Walhalla, Brahmalaca sau mai ştiu eu cum, e aceeaşi minciună. 
Astaroth, Belzebut, Asmodeu şi toate geniile răufăcătoare sunt 
nişte himere, uneori închipuiri pricinuite de produse stupefiante. 
Eu, Khair ed-Din Barbarossa, trăiesc în paradis. Leprosul care 
cerşeşte un bănuţ de argint în faţa porţii unei moschei trăieşte în 
infern. Eu trăiesc în paradis pentru că am tot ce şi-ar putea dori 
un om. Putere, bogăţie, prestigiu, fete frumoase ca stelele, 
adolescenţi gata să facă orice pentru a-mi fi pe plac. In ciuda 
vârstei mele înaintate, anii nu mă apasă pe umeri. Pot să fac 
dragoste sau să mă bat mai bine decât tinerii.” Îl ascultam, 
Inălţimea Voastră, cu gura căscată, fără să fiu în stare să scot un 
cuvânt. „Ştii de ce am ajuns în poziţia asta invidiată? Pentru că 
nu mi-a fost niciodată frică de moarte. O înfrunt acolo unde e 
bătălia mai înverşunată, pentru a-mi câştiga o aură de 
invincibilitate. Cu cât supraviețuiesc mai multor bătălii, cu atât 
sporeşte prestigiul meu. O să-ţi spun un secret, kislar agasi! Cu 
cât cauţi moartea mai mult, cu-atât fuge de tine! Morţii îi place 


348 


- MIRCEA BURADA ŞI VINTILĂ CORBUL - 


să sperie oamenii! Cei care nu se tem îşi pierd orice interes în 
ochii ei. Uneori am impresia că m-a uitat. Sau că vrea să-mi 
plătească disprețul pe care i-l port cu aceeaşi monedă.” 

Kislar agasi oftă. 

— Mi-a vorbit aşa aproape două ore, fără să sufle o vorbă 
despre proiectele lui, despre intenţiile lui mai mult sau mai puţin 
apropiate. Rüstem Paşa a încercat să-l atragă în grupul domniei 
voastre, dar marele-amiral s-a arătat foarte rezervat. Insă a 
reuşit să-l cumpere pe unul dintre ofiţerii lui, ceea ce este deja 
un mare succes, căci oamenii lui Barbarossa îi sunt devotați cu 
trup şi suflet. 

— Eşti sigur că ofiţerul acesta nu face un joc dublu? 

— Asta numai Allah ştie! Ne-a promis că ne va trimite rapoarte 
despre activitatea stăpânului său! Vom vedea dacă e sincer. 
Rüstem l-a plătit bine! 


În vreme ce Soliman se îndeletnicea cu un sângeros joc de-a 
v-aţi ascunselea cu regele Tahmasp prin munţii abrupți şi 
sălbatici din Persia, flota de război a lui Barbarossa se pregătea 
de plecare, superbă, impunătoare şi atât de numeroasă, încât 
acoperea aproape toată suprafaţa Mării Marmara. Vizirii care nu 
urmaseră îndepărtata expediţie a augustului lor stăpân se 
adunaseră cu toţii pe cheiurile portului militar de la 
Constantinopol pentru a privi, muţi de admiraţie, norul de galere 
şi nave de transport sau de provizii care cobora, cu încetineală 
maiestuoasă, către Dardanele. Inainte de a ridica ancora, 
Barbarossa, care îşi amintea de discuţia lui secretă cu Ibrahim, îi 
trimisese Roxelanei un rubin de o mărime şi o frumuseţe 
impresionante. li plăceau situaţiile de prost-gust. Cum ar fi 
dăruirea unui cadou de valoare inestimabilă favoritei imperiale, 
pe care voia să o ruineze. Ar fi fost curios să o cunoască pe 
femeia aceasta a cărei frumuseţe şi inteligenţă îl prinseseră în 
mrejele sale pe Marele Turc. Să te culci cu o singură cadână 
atunci când ai unul dintre cele mai mari haremuri din lumea 
orientală i se părea ridicol. Barbarossa se gândea, amuzat, la 
întoarcerea lui la Constantinopol, aducând-o printre alte bagaje 
pe frumoasa lulia de Gonzague. 

In vreme ce aceste gânduri năstruşnice îi bântuiau prin minte 
marelui-amiral, tunurile Armureriei trăgeau salvă după salvă, în 


349 


- ROXELANA ŞI SOLIMAN - 


onoarea flotei care pornea în larg cu toate pânzele sus. O sută 
de galere semănând cu miriapode gigantice deschideau convoiul 
de o măreție nemaivăzută la Constantinopol de la cucerirea sa 
de către Mehmed al II-lea. Pentru că turcii, în pofida tradiţiilor lor 
războinice, erau navigatori mediocri. Veneţia, această republică 
micuță, cocoţată pe câteva insulițe mocirloase, ţinea în şah, 
datorită navelor sale, imensul şi invincibilul Imperiu Otoman. 
Flota spaniolă îşi impunea legea în Mediterana apuseană, în 
ciuda piraţilor străini care o împânzeau. 

Soliman urmase, fără prea mult entuziasm, sfatul lui Ibrahim, 
numindu-l pe Barbarossa mare-amiral şi beilerbei al insulelor. Il 
considera prea bătrân pentru a duce la bun sfârşit reorganizarea 
flotei militare turceşti. Totuşi, Ibrahim avusese dreptate. Khair 
ed-Din Barbarossa reuşi în scurt timp să facă din Turcia o mare 
putere maritimă. Sosit cu optsprezece galere la Constantinopol, 
crease o flotă care cuprindea sute de nave de război şi 
transporta un impresionant corp de infanterişti şi o artilerie 
puternică. 

Urcată într-un turn al zidului împrejmuitor care domina marea, 
Roxelana urmărea cu privirea multitudinea de vase cu pânze 
albe ca aripile pescăruşilor. Se gândea cu melancolie la toţi acei 
marinari care aveau să îmbrăţişeze din priviri coastele 
Mediteranei şi îndeosebi pe cele ale Italiei, pe care ea n-avea să 
o revadă niciodată. 

Roxelana mai avea încă trei fii. Selim, Djihangir sau Baiazid va 
fi stăpânul tuturor acestor nave, al mării înconjurătoare, al 
Constantinopolului şi al întregului imperiu. 


Dacă pacea „seculară” încheiată între Imperiul Otoman şi 
Casa de Austria era respectată pe pământ, pe mare operaţiunile 
navale se dezlănţuiră cu o violenţă care nimicea tot ceea ce 
hotărâseră şi parafaseră diplomaţii. Barbarossa purtase trei 
bătălii împotriva flotelor de război spaniole şi, spre satisfacția lui, 
obținuse de fiecare dată victoria. 

Acum îşi rezerva plăcerea de a se destinde: o razie pe coasta 
italiană, ca în vremurile bune, când principala lui ocupaţie era 
pirateria. Instalat pe puntea de comandă a galerei-amiral, privea 
cu un aer visător luminile care sclipeau la orizont. Ar fi putut fi 
confundate cu stelele, dar, fiind înşirate pe lungime, ele indicau 


350 


- MIRCEA BURADA ŞI VINTILĂ CORBUL - 


ţărmul pentru cei de meserie. 

Mângâindu-şi barba roşie ca focul, lungă şi mătăsoasă, 
contempla litoralul înspumat, pe care îl cunoştea ca pe propriul 
buzunar. Câte raiduri nu lansase împotriva acestor zone de 
coastă vestite pentru bogăţia lor! Ar fi putut spune cu exactitate 
câte tone de aur şi câte mii de sclavi luase şi apoi vânduse, 
încasând beneficii însemnate. Era un marinar desăvârşit, dar şi 
un negustor aprig şi un cămătar rapace, deşi Coranul interzice 
împrumuturile cu dobânzi exorbitante. 

Luna rotundă lumina neclar coasta. Zărea în depărtare 
luminile portului Terracina şi, dincolo de lacul Fondi, oraşul Fondi 
cocoţat în vârful unui munte cu contururi neregulate. 

Un zâmbet înăbuşit înveseli chipul lui Barbarossa. Acolo, la 
Fondi, trăia într-un castel trist divina lulia de Gonzague. Plănuise 
în amănunt răpirea ei. La adăpostul întunericului, pe o plajă 
izolată, destul de aproape de Terracina, debarcă fără zgomot un 
detaşament de patru sute de oameni. In timp ce locuitorii 
dormeau liniştiţi, turcii înaintară cu paşi de lup spre înălțimile 
muntelui Fondi, lăsând în stânga lor apele sclipitoare ale lacului. 
Iscoadele trebuiau să ucidă toţi oamenii întâlniți pe drum. 
Coloana urca pe drumul şerpuit. Silueta castelului se desena deja 
sub cerul înstelat. Străzile întortocheate ale târguşorului se 
înşiruiau în pantă blândă. Coloana turcească ieşi într-o piaţă 
împodobită cu o fântână. La capăt, la intrarea în castel, o 
santinelă aţipise în picioare, cu capul rezemat de halebardă. 
Surprinderea şi înjunghierea acesteia fără zgomot aveau să fie o 
joacă de copii. Dar în clipa aceea se întâmplă una dintre acele 
încurcături care strică totul. Dintr-o casă ieşi un preot urmat de 
paracliserul său. Tocmai împărtăşiseră un muribund. Văzându-i 
pe turcii care înaintau cu paşi de pisică spre castel, scoaseră un 
strigăt de alarmă care trezi santinela, orăşenii şi mica 
garnizoană a cetăţii. 

Efectul surprizei era compromis. Turcii atacară în forţă. 
Aruncară în aer poarta principală a castelului şi pătrunseră 
înăuntru, îi masacrară pe apărători şi se împrăştiară prin 
numeroasele încăperi ale locuinţei, căutând-o pe frumoasa lulia. 
Dar pasărea paradisului îşi luase zborul. După ce întoarse 
castelul şi orăşelul cu josul în sus, detaşamentul se întoarse 
plouat la nave. infuriat, Barbarossa îi pedepsi pe şefii nenorocoşi 


351 


- ROXELANA ŞI SOLIMAN - 


şi îi trimise pe subalternii lor la rame, ca pe nişte simpli vâslaşi. 

La scurt timp după aceea, află că lulia, trezită din somn, fugise 
în cămaşă de noapte printr-un coridor subteran secret, urmată 
de un soldat din garda ei. Acesta avusese timp să înşeueze doi 
cai, cruţându-şi stăpâna de captivitatea turcească. Această 
aventură, comentată îndelung după aceea, avu o încheiere 
bizară. Salvatorul frumoasei lulia a fost ucis. O versiune poetică 
pretindea că fusese eliminat pentru că profanase cu privirea 
trupul gol al stăpânei sale. O variantă mai prozaică bănuia că 
profitase de această oportunitate pentru a o viola pe frumoasa 
lulia. Adevărul n-a ieşit niciodată la iveală. 

Barbarossa, căruia nu-i lipsea umorul, a fost amuzat de acest 
deznodământ tragic. Nu renunţă la ideea de a o captura pe lulia. 
Avea să se ivească o altă ocazie şi va profita de ea. Nu era 
niciodată descumpănit. Insă ocazia nu se mai ivi. Cea care ar fi 
putut deveni rivala Roxelanei se retrase la Roma, un adăpost 
mai sigur decât castelul de la Fondi. 

După această tentativă ratată, Barbarossa suferi o înfrângere 
navală în faţa Tunisului. Dar asta nu-l afectă prea tare, căci 
bilanţul era mai degrabă pozitiv. Intors la Constantinopol, îi oferi 
Roxelanei un frumos cufăr de aur plin cu nestemate minunate. 
Femeia aceasta are noroc, se gândi el. Şi, întrucât era 
superstiţios, preferă să se apropie de cea pe care o favoriza 
şansa. 

Roxelana primi cu plăcere cadoul marelui-amiral. Admiră 
bijuteriile de o frumuseţe ieşită din comun, apoi depuse cufărul 
într-o încăpere care îi adăpostea comorile şi uită de el. Pentru că 
Roxelana avea preocupări mai importante. Scrisorile pe care i le 
scria sultanul reflectau o stare de spirit ucigătoare. Trecea printr- 
o perioadă funestă. Tahmasp se retrăgea, dar acest recul nu 
fusese lipsit de incidente sângeroase. Detaşamentele persane de 
cavalerie atacau pe neaşteptate flancurile armatei otomane, 
provocându-i pierderi grele. În plus, execuţia lui Iskender Celebi 
chinuia încă mintea sultanului. Primise pachetul de scrisori trimis 
de Roxelana. Citirea plângerii iscălite de răposatul ministru al 
Finanţelor îl răscolise. Gravele acuzaţii ale lui Iskender, precum şi 
dovezile scrise furnizate de Rustem îl nimiceau pe marele-vizir. 
Faptul că îşi atribuise titlul de seraskier sultan demonstra că se 
considera deja egalul padişahului, aşteptând momentul prielnic 


352 


- MIRCEA BURADA ŞI VINTILĂ CORBUL - 


să-i răpească tronul. 

Soliman era abătut. Marele lui „prieten” să fie oare trădător? 
Urmând sfaturile Roxelanei, nu-i vorbi lui Ibrahim despre 
acuzaţiile aduse împotriva lui şi nu-i acordă nici cea mai mică 
şansă de a se apăra. Pentru a nu-i stârni suspiciunea, Soliman îl 
trată cu aceeaşi afecţiune, luând deseori masa împreună cu el şi 
acordând cea mai măgulitoare atenţie sfaturilor lui. 

Cu toate acestea, Ibrahim „simţea” că se schimbase ceva în 
comportamentul sultanului. Era o chestiune de nuanţă, de tonuri 
subtile, care nu-i scăpau marelui-vizir, obişnuit cu şireteniile 
celor mai fini diplomaţi. Familiaritatea lui Soliman, glumele lui 
păreau forţate. 

Când armata întindea tabăra, cortul marelui-vizir îşi păstra 
locul alături de cel al sultanului. Gărzile, triplate, se explicau prin 
vigilenţa sporită impusă de prezenţa armatei otomane în 
teritoriul inamic. 

Intr-o noapte, obosit, după ce călărise toată ziua, Ibrahim se 
culcă devreme. Către miezul nopţii, un țipăt ascuţit din cortul 
sultanului îl făcu să se trezească speriat. Presupuse că acesta 
fusese victima unui atentat. Işi trase o mantie peste cămaşa de 
noapte, luă iataganul şi se repezi spre cortul imperial. Dar, spre 
marea lui uimire, nu i se îngădui să intre. Comandantul gărzii îl 
opri, invocând un nou ordin, conform căruia demnitarii nu mai 
aveau voie să intre înarmaţi la sultan. Arestarea lui Ibrahim, cu 
iataganul în mână, făcu senzaţie. Atras de zgomot, Soliman ieşi 
din cort şi linişti repede agitația. Pradă coşmarurilor, ţipase în 
somn, trezindu-l pe marele-vizir care alergase să-l ajute. 
Comandantul gărzii îi prezentă scuzele sale lui Ibrahim, care le 
acceptă. Cu toate acestea, nimeni nu putea nega că, pentru 
câteva minute, marele-vizir fusese în stare de arest. Vestea făcu 
ocolul bivuacului, şi comentariile nu lipsiră... 


353 


- ROXELANA ŞI SOLIMAN - 


29 


Coşmarurile tulburau deseori visele sultanului. Se trezea 
scăldat în sudoare, în toiul nopţii, şi nu mai reuşea să adoarmă la 
loc. Pajii, şambelanii, ofiţerii de ordonanţă îl auzeau gemând, 
ţipând, foindu-se. Israel Mordecai, care îl însoțea întotdeauna în 
campanii, îi prescrise nişte infuzii liniştitoare, care nu avură 
efect. 

Soliman, care simţea nevoia să-şi deschidă inima, îi trimitea 
scrisori lungi Roxelanei. Iskender Celebi îi bântuia visele, se 
plângea el. Răposatul ministru al Finanţelor, cu frânghia la gât, îl 
arăta cu un deget acuzator. 


„l-ai îngăduit lui Ibrahim să mă jertfească. l-ai îngăduit să 
închidă pentru totdeauna gura unui om cinstit, care fi 
descoperise mârşăviile. Crima lui, pe care tu ai încuviințat-o, te 
face complicele lui şi te lasă pradă răzbunării lui Allah. Ucide-l pe 
Ibrahim înainte să te ucidă el pe tine! Fii blestemat, sultane 
Soliman!” 


Soliman îi mai descrise Roxelanei emoția care cuprinsese 
armata la falsa veste a arestării marelui-vizir. 


„Soldații mei văd în el un soi de erou legendar. Le povesteşte 
despre Alexandru cel Mare şi isprăvile lui, şi zice că oamenii mei 
sunt urmaşii acelui împărat nebun care pretindea că va cuceri 
lumea. Şi eu îl admiram pe Alexandru, dar, de când mă războiesc 
cu Tahmasp, mi-am dat seama că mă lupt cu umbrele în imperiul 
Hadesului. In loc să-mi însuşesc, cu arma în mână, bogatele 
grânare ale Europei de Apus, vărs sângele soldaților mei pentru 
dominarea unui ținut deşertic. Ai avut dreptate, ca întotdeauna, 
înțeleapta şi divina mea Roxelana. Ibrahim m-a târât în acest 
război ca să mă îndepărteze de Europa.” 


Roxelana citi aceste rânduri şi zâmbi, satisfăcută. Ruptura 
dintre Soliman şi fostul lui favorit era pe cale să se producă. 
Pornit împotriva lui Ibrahim, uitase că el însuşi îşi dorise cu 
ardoare acest război împotriva lui Tahmasp, aliatul lui Carol 


354 


- MIRCEA BURADA ŞI VINTILĂ CORBUL - 


Quintul. Dar ura pe care Roxelana i-o picura perseverent în 
minte şi confuzia creată de amintirile vechii lui prietenii cu 
Ibrahim îi afectau judecata. 

Pentru a spori resentimentele padişahului împotriva prim- 
ministrului său, natura se alie duşmanilor acestuia. O violentă 
furtună de zăpadă se abătu asupra imensei armate în timp ce 
trecea printr-un defileu. Fenomenul de o furie nemaivăzută — 
frig înţepător, vânt rece, vârtejuri şi avalanşe, rafale furioase 
care urlau ca nenumărate haite de lupi — umplu de groază inima 
sultanului. 


„Dumnezeu ne pedepseşte pentru că ne batem cu alți 
musulmani, în loc să căutăm mijloace paşnice de apropiere.” 


În timpul acestei furtuni de zăpadă care transformase noaptea 
liniştită de septembrie într-un iad, îl izbi ideea morţii şi spaima 
de moarte. Dacă el ar fi murit, strivit de avalanşa care îngropase 
câteva sute de soldaţi, Mustafa s-ar fi instalat pe tron, ar fi 
alungat-o pe Roxelana şi ar fi poruncit să fie ucişi copiii lor. 
Ibrahim şi-ar fi păstrat titlul de mare-vizir, aşteptând momentul 
prielnic să-l răstoarne pe Mustafa şi să-i ia locul. 

Uneori, respingea aceste ipoteze absurde. Poate că îi atribuia 
lui Ibrahim intenţii pe care acesta nu le avusese niciodată. Dacă 
dovezile scrise şi, chipurile, semnate de el nu erau decât scrisori 
falsificate de duşmanii lui, toate acuzaţiile aduse împotriva lui ar 
fi fost anulate. 

Soliman se însenină când trupele lui intrară triumfătoare în 
vestitul oraş Bagdad, pe care Tahmasp îl părăsise fără luptă. 
Această veche metropolă care cunoscuse apogeul sub Harun al- 
Raşid îşi pierduse strălucirea. Moscheile şi bazarurile cădeau în 
ruină, cartiere întregi ofereau un spectacol dezolant de părăsire. 
Doar palatul împărătesc îşi păstra splendoarea de pe vremuri. 
Soliman hotărî ca pe viitor Mesopotamia să fie supusă 
administraţiei otomane. 

În sfârşit, luă hotărârea să se întoarcă la Constantinopol. Era 
nerăbdător să o regăsească pe Roxelana. In vreme ce armata 
traversa Kurdistanul, trupele lui Tahmasp atacară de mai multe 
ori, pe neaşteptate, ariergarda, bivuacurile, convoaiele de 
provizii. Soliman, care îi luase lui Ibrahim comanda supremă 


355 


- ROXELANA ŞI SOLIMAN - 


pentru a-l împiedica să obţină noi succese, suferi consecinţele 
acestei decizii fără să sufle o vorbă. Gelozia îl costa scump. 
Posomorât, privea drept înainte, spre soarele care apunea, şi se 
gândea la toţi morţii pe care îl lăsa în urmă. Roxelana îl 
întâmpină ca pe un zeu. Râdea şi plângea în acelaşi timp, 
îmbrăţişându-i genunchii. 

— Soarta m-a făcut cea mai fericită femeie când m-a aruncat 
în braţele tale! Aşteptam întoarcerea ta ca un pelerin pierdut în 
deşert, care caută deznădăjduit o oază pentru a-şi stinge setea! 
Fără tine aş muri puţin câte puţin, zi după zi! Singură n-aş mai 
trăi decât pentru a-i apăra pe copiii noştri! 

Soliman îi mângâie părul, chipul, trupul. Maturizându-se, 
devenise mai frumoasă. Beat de fericire, îi adulmeca răsuflarea 
parfumată. 

— Temerile tale sunt neîntemeiate, Roxelana! Cine ar îndrăzni 
să le facă vreun rău copiilor noştri? Nu uita că sunt încă sultan, 
stăpânul acestui imperiu! 

— Tu eşti cel care uită, Soliman, că ţii în preajmă un şarpe 
gata să te muşte! Descotoroseşte-te de acest şarpe! 

— Îţi voi împlini dorinţa, Roxelana! ÎI voi destitui! Îl voi exila 
într-un cătun îndepărtat, unde va fi supravegheat zi şi noapte! 

— Surghiunirea lui nu rezolvă nimic! Chiar şi azvârlit într-o 
temniţă subterană, ţi-ar putea face rău, pentru că are foarte 
mulţi partizani. Toţi creştinii din imperiu îl susţin. Arestează-l, şi 
creştinii se vor răscula ca să-l eliberezi. Până şi printre gărzile 
tale are simpatizanți. Ibrahim trebuie să moară! 

Roxelana pleda cu înverşunare trimiterea la moarte a marelui- 
vizir. Câtă vreme Ibrahim trăieşte, ea nu va putea domni în voie 
peste spiritul sultanului. Soliman îşi lăsă braţele să cadă de-a 
lungul trupului. 

— Nu pot ordona să fie executat. l-am jurat: „Cât timp trăiesc 
eu, nimeni nu se va atinge de vreun fir de păr de-al tău!” 

Roxelanei îi sclipiră ochii. 

— M-am gândit la problema asta. Am cerut părerea acelui 
ulema Abdul Rahman, un călugăr care cunoaşte cele mai subtile 
texte ale Coranului. Cheamă-l! Şi ascultă cu atenţie cuvintele lui! 

A doua zi, Soliman îl convocă pe bătrânul Abdul Rahman, care 
cunoştea, de asemenea, arta curteanului perfect. Pe un ton 
magistral, răspunse întrebării padişahului: 


356 


- MIRCEA BURADA ŞI VINTILĂ CORBUL - 


— Aţi jurat, Înălţimea Voastră, că nu-l veţi ucide atâta timp cât 
veţi fi în viaţă. Viaţa implică un creier vigilent, în plină acţiune. 
Dar, în timp ce dormiţi, spiritul domniei voastre îşi pierde 
vioiciunea. Puteţi porunci moartea oricui merită, fără să vă 
încălcaţi jurământul. 

Câteva zile mai târziu, Ibrahim semnă în numele stăpânului 
său primul tratat politic şi economic cu Franţa. Acest eveniment 
fu urmat de un mare banchet, care încununa lungile şi 
laborioasele eforturi ale marelui-vizir. 


Anumite semne ar fi trebuit să-i stârnească suspiciunea 
marelui-vizir. Reprezentantul Veneţiei solicită o audienţă la el şi 
se plânse că solii lui fuseseră atacați pe drumul spre frontieră, şi 
documentele le fuseseră furate. Incidente similare au fost 
semnalate de diverşi diplomaţi străini. Ibrahim se folosise adesea 
de astfel de practici, dar agenţii lui nu-i jefuiseră pe curierii cu 
pricina. 

Câteva zile mai târziu, Afuz Aga, un tânăr colonel, fost paj, 
numit şef al poliţiei secrete după asasinarea lui Abdul Aga, se 
prezentă la Ibrahim şi îi raportă informaţii tulburătoare. După o 
anchetă minuțioasă, descoperise că Rüstem Paşa se implicase în 
domeniul poliţiei secrete. In plus, ţinea o corespondenţă bogată 
cu Roxelana, prin intermediul Chirei Esther, o moaşă. Această 
corespondenţă cuprindea deseori documente oficiale. Făcuse 
această descoperire datorită unui subterfugiu. Intr-o seară, 
agenţii poliţiei secrete, deghizați în tâlhari, furaseră sacul pe 
care îl ducea moaşa. Apoi fugiseră înainte ca indivizii care o 
escortau de la distanţă pe Chira Esther să poată interveni. 

Afuz puse pe masa de lucru a stăpânului său dovezile scrise 
găsite în sac. Recolta era uimitoare. In afara unui raport al lui 
Rustem despre activitatea marelui-vizir, mai era o scrisoare de la 
ambasadorul lui Francisc | care îi mulțumea lui Ibrahim pentru 
prietenia pe care o dovedise dintotdeauna faţă de Franţa. Un 
raport al reprezentantului Veneţiei, care prezenta Consiliului 
Înţelepţilor discuţiile sale cu Ibrahim, figura alături de o plângere 
a patriarhului Constantinopolului, care îl ruga pe marele-vizir să 
nu autorizeze închiderea Bisericii creştine a Mântulirii, pe care 
autorităţile turceşti voiau să o transforme în moschee. 

Ibrahim bănuia de multă vreme coalizarea lui Rustem cu 


357 


- ROXELANA ŞI SOLIMAN - 


Roxelana, dar nu-şi închipuise niciodată gravitatea intrigilor 
urzite împotriva lui. Ura pe care i-o purta favorita nu-l surprinse. 
Luptau cu arme inegale. Va reuşi oare să-l convingă pe Soliman 
de buna lui credinţă? Aşternutul este cel mai sigur aliat al unei 
femei care ştie să aţâţe simţurile partenerului ei. Ibrahim se 
hotărî să forţeze o explicaţie deschisă. Soliman îl privi, cu figura 
luminată de un zâmbet larg. 

— De când îţi anunţi sosirea? La mine ai avut întotdeauna 
intrare liberă! S 

— Am impresia, Inălțimea Ta, că am pierdut încrederea 
domniei voastre! zise el cu gravitate. 

Zâmbetul sultanului dispăru. 

— E absurd! Ridicol! De altfel, te-am rugat de o mie de ori ca 
în particular să nu-mi mai spui Inălțimea Ta! Ai uitat de prietenia 
noastră? Nu mai sunt fratele tău? 

Ibrahim îi dădu sultanului hârtiile aduse de Afuz Aga şi îi 
explică proveniența lor. Soliman studie scrisorile una câte una, 
apoi, vânăt de furie, ridică ochii spre Ibrahim. 

— Este a doua oară când Rustem îşi depăşeşte drepturile şi 
încalcă secretele departamentului tău. Nu voi mai îngădui 
procedeele lui necinstite. 

— Mi se pare cel puţin imprudent din partea unui ministru, 
reluă Ibrahim, să încredinţeze secrete de stat unei moaşe! Cine 
poate garanta că nu lucrează şi pentru vreo putere străină? 
Colcăie de iscoade pe aici... 

Soliman puse mâinile pe umerii lui Ibrahim, îl trase spre el şi îl 
îmbrăţişă. 

— Cum ţi-ai putut şterge din memorie jurămintele noastre? 
Visurile noastre din tinereţe? Ascultă-mă bine! Voi cere ca 
Roxelana să înceteze această corespondenţă cu unul dintre 
miniştrii mei. Cât despre Rüstem, îl voi destitui. Il voi exila într-un 
sat pierdut prin munţii Armeniei. Sau vrei să poruncesc 
judecarea lui în faţa unui consiliu de război? 

— Inălţimea Ta hotărăşte. 

— lar titlul acesta? Pentru tine sunt şi voi rămâne Soliman! 

Il îmbrăţişă din nou. N 

— Noaptea este un sfetnic bun, Ibrahim! In seara asta vom lua 
cina împreună, ca în vremurile bune, şi vom hotărî soarta lui 
Rustem. 


358 


- MIRCEA BURADA ŞI VINTILĂ CORBUL - 


— Faci cum vrei, Soliman! 

Sultanul îl conduse până la uşă. 

— Sunt fericit să văd că vechea armonie domneşte din nou 
între noi. Nimeni nu te va înlocui în inima mea, Ibrahim! Camera 
ta va fi pregătită ca de obicei lângă a mea. 

Marele-vizir părăsi fericit palatul imperial. Soliman, dragul lui 
Soliman, n-ar fi niciodată în stare să-l trădeze! Niciodată! 
Niciodată! După lăsarea nopţii, urmat de o mică escortă militară, 
se duse călare la Yeni Serai. Străbătu cele două curţi în vreme ce 
garda imperială îl saluta cu onorurile cuvenite celui de-al doilea 
personaj al ţării. Un ofiţer de ordonanţă îl introduse în vestibul, 
unde fu întâmpinat de şambelan, cu spatele încovoiat 
respectuos. 

— Inălţimea Sa vă aşteaptă! zise el. 

Deschise uşa salonului. În picioare, în mijlocul încăperii 
decorate cu plăci somptuoase de faianţă multicoloră, Soliman, cu 
braţele încrucişate, îl privi zâmbind. 

— Am ajuns înaintea ta, ca pe vremuri, la Magnesia. Să uităm 
că pe umerii noştri s-au adunat atâţia ani şi că bărbile noastre au 
încărunţit. Să ne închipuim că suntem încă tineri, foarte tineri, şi 
că viaţa ne întinde braţele. Vino să te aşezi lângă mine! 

Se instalară unul lângă celălalt pe divan. O armată de paji 
aduse două mese rotunde din argint încărcate cu mâncăruri 
scumpe şi rafinate. 

— Recunoaşte că aici suntem mai bine serviţi decât în 
Magnesia, Ibrahim. 

— Prefer mesele modeste şi simple de atunci, zise vizirul, 
visător.  Inchipuirea copilăriei creează frumuseţe, aşa cum 
soarele creează lumina zilei. Păcat că adulţii pierd sinceritatea şi 
încrederea de care numai copiii se bucură. Vârsta micşorează 
aceste calităţi care, în ochii oamenilor maturi, par nişte naivităţi. 

— Să vorbim despre lucruri vesele, frate! Viaţa e scurtă! De ce 
să o stricăm? 

Gânditor, Soliman îl privi pe Ibrahim. Roxelana îl învățase să-l 
urască. Nu comitea oare o laşitate nemernică pregătind cu sânge 
rece uciderea celui mai bun prieten al său? Dacă vrea, femeia 
poate preschimba cei mai buni prieteni în cei mai crânceni 
duşmani. Soliman se întreba uneori dacă nu se lăsa condus ca o 
marionetă. 


359 


- ROXELANA ŞI SOLIMAN - 


— Am poruncit să fie adus vin de Cotnari, cum îţi plăcea 
altădată, zise sultanul. In schimb, n-am poruncit să vină nici 
orchestră, nici dansatoare, nici măscărici. Voiam să vorbim 
despre amintirile noastre şi despre planurile noastre. 

Soliman era surprins. Minţea cu o uşurinţă uimitoare. Urma 
aproape inconştient linia de conduită trasată de Roxelana. O 
glumă reuşită a lui Ibrahim îl făcu să râdă în hohote. Se revoltă 
brusc împotriva propriei hotărâri de a-l ucide. Ibrahim era trufaş, 
lăudăros, iubea bogăţia, ovaţiile mulţimii, onorurile. Primea 
mită... Dar era singurul care făcea asta? Ce om plecat de jos şi 
ajuns în vârf n-ar ceda aceloraşi tentaţii? Pentru că îşi adora pe 
ascuns vechiul zeu creştin, merita să moară? Destituirea, exilul 
nu erau de ajuns? Insă Roxelana îi cerea moartea! Nu va cere 
oare, într-o zi, moartea lui Mustafa, prinţul moştenitor? 

Un frison scutură trupul lui Soliman. Ibrahim văzu paloarea 
aşternându-se pe chipul prietenului său. 

— Ce se întâmplă? Nu te simţi bine? 

Sultanul ridică paharul. 

— Ba da! O uşoară ameţeală! Beau în sănătatea ta, Ibrahim! 

Miezul nopţii îi prinse râzând şi glumind. Îşi povesteau 
aventurile din tinereţe, plăcerile de altădată, amintirile cele mai 
nostime. 

Soliman exclamă plin de elan: 

— N-am chemat muzicieni, dar asta nu înseamnă că nu doresc 
să te aud cântând din lăută. Incă mai există o lăută alături, în 
camera ta. Camera asta care nu şi-a schimbat niciodată 
destinaţia... 

Soliman părea că vrea să amâne momentul despărțirii. La 
semnul lui, un paj aduse lăuta. Pentru a-i face plăcere prietenului 
său, Ibrahim cântă minunat. Sultanul asculta, transpus, vocea lui 
caldă şi melodioasă. 

După ultimul cântec, se îmbrăţişară, apoi se retraseră în 
camerele lor alăturate. Ibrahim se dezbrăcă şi se vâri în pat. 
Grijile lui se risipiseră. Roxelana nu reuşise să distrugă prietenia 
care îl lega de Soliman. Adormi repede, fiindcă era obosit. 
Somnul îi fu legănat de vise frumoase... 


Întors în camera lui, Soliman o găsi pe Roxelana, care îl 
aştepta goală în patul mare, cu aşternuturi din mătase violetă ce 


360 


- MIRCEA BURADA ŞI VINTILĂ CORBUL - 


îi puneau în evidenţă liniile trupului, a cărui frumuseţe încă îl 
tulbura. Căută din ochi sclavele care îl dezbrăcau când era de 
faţă Roxelana. Aceasta se întinse, graţioasă ca o pisică, apoi 
coborî din pat. 

— Acum te voi ajuta eu să-ţi scoţi hainele, aşa cum s-a 
întâmplat în prima noastră noapte de dragoste. 

Fiecare gest al Roxelanei era o dezmierdare, fiecare atingere 
a degetelor ei fine îl excita, îi accelera răsuflarea, îi încălzea 
sângele. |n timp ce-l dezbrăca, îi săruta pieptul, umerii, 
pântecele. Buzele ei coborau din ce în ce mai jos... 

În aceeaşi clipă, în camera lui, Ibrahim deschise ochii, trezit de 
un zgomot neobişnuit. Văzu în jurul lui şase muţi ai sultanului, 
înarmaţi cu junghere îndreptate spre pieptul lui. Avu senzaţia că 
visează urât, dar coşmarul deveni realitate când ucigaşii se 
năpustiră asupra lui. Sări din pat, departe de armele lor, trase 
cearşaful şi şi-l înfăşură în jurul braţului stâng, pentru a para 
loviturile, iar cu mâna dreaptă apucă un taburet din argint şi-l 
învârti în jurul lui pentru a-i îndepărta pe agresorii care-l 
pândeau. Cu această armă improvizată îi crăpă ţeasta unuia 
dintre muţi, iar altuia îi rupse braţul. Dar lupta era inegală. 
Ibrahim înţelese că nu avea nicio şansă să scape, că prietenul lui 
cel mai bun îl trădase. Lama unui jungher îi despică braţul drept. 
Sângele ţâşni pe covor, pe pereţi. Se împotrivea cu îndârjire 
muţilor care îl încercuiseră, dar avea de-a face cu asasini 
profesionişti. Unul dintre ei se azvârli la picioarele lui şi, dintr-o 
singură lovitură, îi reteză tendoanele. Ibrahim căzu ca un 
bolovan. Atunci se aruncară peste el ca un roi de lăcuste, deşi 
continua să se apere, conştient totuşi că era pierdut. 

Din camera lui, Soliman auzea zgomotul luptei purtate de 
Ibrahim. Era tentat să intervină pentru a-l salva, dar puterea lui 
era înfrântă de valurile de voluptate pe care le stârnea gura 
Roxelanei, risipindu-i ultimele rămăşiţe de voinţă. Se abandonă, 
învins, în vreme ce în camera învecinată Ibrahim horcăia, 
străpuns de loviturile de pumnal. Când Soliman gemu, ajuns la 
paroxismul voluptăţii, gemetele din ce în ce mai slabe ale lui 
Ibrahim încetaseră deja. 


361 


- ROXELANA ŞI SOLIMAN - 


30 


Oricât de paradoxal ar părea, Roxelana îl plânse pe Ibrahim 
mai mult decât Soliman. Sultanul pierdea un prieten care fusese 
mai mult sau mai puţin învechit. Il iubise, îl dorise, îi dăruise totul 
şi îi luase totul. Mai degrabă forţa obişnuinţei le menținea 
legătura. În vreme ce pentru Roxelana era moartea unei iubiri 
cu-atât mai idealizate cu cât nu se consumase niciodată. Să 
iubeşti în taină un bărbat vreme de ani de zile, să-l iubeşti cu 
disperare şi totuşi să faci imposibilul pentru a-l distruge era o 
trăsătură de caracter care o deosebea pe Roxelana de restul 
femeilor. Dacă n-ar fi existat între ei o piedică de netrecut — 
lupta pentru supraviețuirea propriilor copii — iubirea ei pentru 
Ibrahim ar fi înflorit, poate, în pofida riscurilor pe care le implica. 

După moartea marelui-vizir, îşi închipuia uneori ce întorsătură 
ar fi luat dragostea lor dacă grăunţa ar fi încolţit. Dar aceasta 
căzuse pe un pământ sterp. Acum Mustafa, fiul lui Gulbahar, 
trebuia eliminat, cu-atât mai mult cu cât sprijinul lui cel mai 
însemnat fusese înlăturat. Armata îl adora. Anumiți generali îi 
acordau lui Mustafa sprijinul lor. Fie din admiraţie, fie pentru că o 
detestau pe Roxelana. 

Ea îl ura pe prinţul moştenitor şi mai mult din cauză că era 
silită să accepte, în ciuda reticenţelor sale, superioritatea lui 
Mustafa faţă de copiii ei. Singurul care i-ar fi putut fi rival fusese 
Mehmed. Dar Mehmed murise. 

II adora pe Selim — acum fiul ei cel mare — pentru că era 
carne din carnea ei, sânge din sângele ei, dar, lucidă, îi 
recunoştea defectele. Atâta vreme cât Mustafa era în viaţă, 
Selim n-ar fi avut nicio şansă să-i supravieţuiască. Era un fel de 
condamnare la moarte cu amânare. Baiazid, deşi înzestrat cu 
calităţi mult superioare celor ale lui Selim, nu era nici el în 
măsură să se angajeze într-o luptă contra lui Mustafa. Pentru că 
Mustafa emana o forţă irezistibilă, ca forţele naturii. Era un 
adevărat urmaş al rasei lui Osman, adevăr pe care Roxelana îl 
recunoştea cu părere de rău. Destinul lui era legat de triumful 
imperiului. Avea să-i asigure expansiunea, să-i favorizeze 
politica. Lovindu-l pe Mustafa, ea ataca forţele vii ale Turciei, 
viitorul ei, ascensiunea ei. Işi răzbuna în acelaşi timp tatăl. Căci 


362 


- MIRCEA BURADA ŞI VINTILĂ CORBUL - 


instalarea pe tronul Osmanilor a nepotului unui episcop 
decapitat la Mohács era o răzbunare. O răzbunare rafinată şi o 
bătaie de joc. 

La Selim, calităţile degenerau în defecte. Inteligența lui se alia 
cu viclenia, voinţa cu forţele răului, pasiunile cu năravurile 
proaste. Vârsta avea să-l facă mai înţelept? Incă din adolescenţă 
se îmbăta. Băut cu moderație, alcoolul este un stimulent. La 
Selim, devenise un viciu. Pentru el şi pentru Baiazid îndrăznise 
să plănuiască uciderea lui Ibrahim, o izbândă plătită cu lacrimi. 
Roxelana intuise că dispariţia marelui-vizir avea să ducă la 
complicaţii. Nu se înşelase. 


Moartea violentă a lui Ibrahim provocă stupoare. Pentru a 
respecta ceremonialul, marele demnitar fusese strangulat după 
ce îşi pierduse tot sângele în urma rănilor. 

Creştinii îşi plângeau ultimul apărător. Musulmanii 
tradiţionalişti aprobau executarea acestui renegat care-i susţinea 
în taină pe necredincioşi. Pentru omul de pe stradă, obişnuit cu 
schimbarea frecventă a marilor-viziri, Ibrahim părea să fi 
monopolizat această funcţie, ceea ce deranja vechile obiceiuri. 
Pretendenţii la acest post blestemat se înghesuiau deja, fără să 
ţină seamă de trista experienţă a predecesorilor lor. 

Roxelana comenta, râzând, neliniştea lor: 

— Aleargă după moarte ca fluturii de noapte atraşi de lumină. 

In mediile diplomatice, sfârşitul brutal al lui Ibrahim provocă 
îngrijorare. Cancelariile străine ştiau că el era adevăratul stăpân 
al politicii externe. Veneţia pierdea un mare prieten. Francisc | se 
temea de o răsturnare a politicii Turciei faţă de Franţa. Până şi 
Polonia, Rusia, tătarii din Crimeea, Moldova — ţările prietene — 
aruncau priviri înspăimântate spre Constantinopol. 

Imensa avere a lui Ibrahim a fost confiscată în folosul vistieriei 
imperiale. Hadice constată cu amărăciune că, deşi îi acordase 
sprijinul ei aparent dezinteresat, Roxelana se folosise de ea 
pentru a-i ucide soţul. Ca şi răposata Malfiruz după execuţia lui 
Ferhat, primi o dotă modestă şi un mic apartament la Eski Serai, 
avantaj neînsemnat faţă de ceea ce pierduse. Redeveni o simplă 
prinţesă imperială, tratată cu condescendenţă de demnitarii 
haremului şi ignorată de odalisce. Turhan o evita cu îndărătnicie. 
Nu-i putea ierta aerele de superioritate de pe vremea măreției 


363 


- ROXELANA ŞI SOLIMAN - 


răposatului său soţ. Roxelana o primea rareori şi avea grijă să o 
expedieze de fiecare dată sub pretextul treburilor grabnice. 

Mai devreme sau mai târziu, secretele cele mai bine păzite 
sfârşesc prin a fi dezvăluite. Rolul hotărâtor al Roxelanei în 
căderea lui Ibrahim ieşi la iveală. Dacă înainte de întâmplarea 
aceasta era detestată, acum era temută de toată lumea. ŞI 
întrucât zvonurile care circulă se înfrumuseţează cu exagerări, 
ajunse să fie învinuită de moartea sultanei-valide, de otrăvirea 
lui Malfiruz şi a lui Kassem, precum şi de sfârşitul violent al lui 
Ferhat. Se zicea că voise să le elimine pe prinţesele imperiale şi 
pe cumnaţii ei încă în viaţă pentru a face un gol în jurul 
sultanului, astfel încât să-l poată conduce în voie. Se presupunea 
că victima următoare va fi Mustafa şi că Roxelana pregătea deja 
terenul pentru a-l instala pe Selim în locul lui. | se atribuia o frază 
cinică: „Prefer să-l văd pe Selim aplicându-i legea fratricidă lui 
Baiazid, decât să asist — în virtutea aceleiaşi legi — la uciderea 
amândurora poruncită de Mustafa.” 


Ayas Paşa moşteni funcţia marelui-vizir. Rüstem, susţinut de 
Roxelana, ajunse ministru al Finanţelor, post important, care îi 
conferea puteri extinse. Incă de la instalarea lui în fruntea noului 
departament, Rustem avu grijă să-şi amelioreze rapid propria 
situaţie materială. Incepu prin a creşte taxele şi a micşora 
importurile, ceea ce îl făcu nepopular încă de la început. Dar nu 
se putea lecui. Protejat de favoarea imperială, pretindea partea 
lui în toate schimburile comerciale importante. Işi asigura, prin 
intermediari sau chiar în mod direct, monopoluri care îi aduceau 
venituri considerabile. 

Deşi reşedinţa ei oficială era la Eski Serai, Roxelana îşi 
petrecea din ce în ce mai des nopţile la Yeni Serai. Uneori, 
rămânea şi în timpul zilei alături de augustul ei stăpân, alegând 
ca din întâmplare zilele în care se întrunea Divanul. Din loja ei cu 
gratii, asista cu interes la desfăşurarea dezbaterilor. 

In timpul unui consiliu de război, Khair ed-Din Barbarossa îi 
propuse sultanului invadarea Italiei, pe care o compară cu un 
fruct copt, care nu aşteaptă decât să fie cules. Ideea îl seduse pe 
Soliman şi îi inspiră visuri romantice Roxelanei. Dacă Roma era 
cucerită, va şti să-l convingă pe sultan să o ducă pe malurile 
Tibrului. Ce izbândă ar fi să străbată, în litiera escortată de garda 


364 


- MIRCEA BURADA ŞI VINTILĂ CORBUL - 


imperială, cel mai frumos oraş din lume! Sultanul şi fiii lui vor 
defila călare pe străzile pline de oameni. Dar perspectiva de a 
vedea stindardul verde al Profetului fluturând peste Vatican îi 
îngheţă entuziasmul. 

Moartea lui Ibrahim avu repercusiuni directe asupra relaţiilor 
turco-veneţiene. Soliman, sfătuit de Barbarossa şi de Ayas Paşa, 
declanşă ostilitățile împotriva Serenissimei Republici. La rândul 
lui, Barbarossa, după ce trecuse prin foc şi sabie proprietăţile 
venețiene din arhipelag, zdrobi la Prevezza flota spaniolă, 
comandată de Andrea Doria. După acest succes care impuse 
supremaţia navală otomană în Marea Mediterană, Barbarossa îi 
oferi sultanului — care se afla, în fruntea armatei sale, în 
Macedonia — un milion de monede de aur, două sute de băieţi şi 
fete şi o pradă de război enormă, cărora li se adăugau treizeci şi 
şase de nave de război creştine capturate la Prevezza. 

Din încăperile ei de la Eski Serai, Roxelana urmărea pe hărţile 
trimise de Rustem fazele acestei campanii strălucite. In afara 
veştilor bune, cu care ploua din toate părţile, primi stupefiată 
înştiinţarea despre o tentativă de ucidere a sultanului, care se 
afla în cartierul său general. Demian, şeful unei bande de tâlhari 
care-şi făcea veacul în munţii din împrejurimi, se strecurase în 
toiul nopţii până la intrarea cortului imperial. Insă trosnetul unei 
rămurele sub paşii lui le dezvălui gărzilor prezenţa sa şi acestea 
îl capturară. Supus torturii, muri sfârtecat, fără să scoată un țipăt 
şi fără să denunțe numele complicilor săi. 

Exaltat de victoria de la Prevezza, Soliman porunci o 
operaţiune navală de mare anvergură. Flota turcească trebuia să 
străbată Oceanul Indian şi să-şi însuşească negoţul maritim cu 
India şi Extremul Orient, monopolizat de portughezi. Ibrahim îi 
sugerase de multă vreme această idee şi îi propusese chiar 
săparea unui canal între Nil şi Marea Roşie. Incredinţă comanda 
supremă a expediției lui Suleiman Paşa, guvernatorul Egiptului, 
navigator experimentat şi curtean abil, care îşi pusese serviciile 
la dispoziţia Roxelanei. La optzeci de ani împliniţi, dădea încă 
dovadă de o energie ieşită din comun. Suleiman promise că-i va 
alunga pe portughezi din Oceanul Indian. 


Roxelana, urmată de doamna Rebia, de K/s/ar agasi şi de 
marile doamne ale haremului, se plimba în grădina de la Eski 


365 


- ROXELANA ŞI SOLIMAN - 


Serai, fiind salutată cu respect de odaliscele întâlnite pe drum. Îşi 
aminti de ziua aceea atât de îndepărtată în care păşise pentru 
prima dată pe pietrişul acestor alei, însoţită de Gazali, copila 
aceea din Portofino, care râdea tot timpul. Mai era o fată, al cărei 
nume îl uitase. Roxelana era descumpănită, speriată şi mai ales 
ruşinată după acea examinare brutală a intimităţii ei făcute de 
Kislar agasi. Acelaşi kis/lar agasi — acum mai greu, mai buhăit — 
care alerga după ea, umil şi grăbit ca un câine de pază. Roxelana 
îşi aminti că se intersectase pe aleea aceasta cu mândra şi 
autoritara Hafsa Hatun, urmată şi ea de un cortegiu alcătuit din 
toate marile doamne ale haremului. Cine şi-ar fi închipuit că fata 
timidă de atunci avea să dispună de o autoritate şi de o putere 
mai mari decât cele ale sultanei-valide? 

Ea, Roxelana, şi personajele care o înconjurau erau acum 
aproape aceleaşi. Timpul apăsase asupra trupurilor lor şi săpase 
riduri pe chipurile lor. Kis/ar agasi purta acelaşi cercel cu 
smarald. Doamna Rebia se rotunjise, în pofida dorinţei sale de a- 
şi menţine supleţea şi în pofida exerciţiilor de gimnastică pe care 
le practica în fiecare zi. Pe aleea aceasta Roxelana auzise pentru 
prima dată strigătele muezinului, anunțând rugăciunile zilnice. 

De atunci străbătuse un drum lung, trecuse prin ani plini de 
fericire şi umilinţă, de triumfuri şi amărăciune. Avea să 
îmbătrânească, la fel ca sultana-valide, privind cu gelozie 
ascunsă fetele care zburdau în jurul ei. Deja începuse să le 
invidieze. 

Roxelana alungă aceste gânduri triste, căci trecerea timpului 
nu înveseleşte inima. Fiecare secundă care se scurgea o apropia 
puţin de moarte, de sfârşitul acesta de care fiinţele omeneşti se 
tem, ştiind totodată că nu există mijloace de a-l împiedica. 

Deodată o văzu pe Chira Esther alergând spre ea. Sărmana 
femeie! Bătrâneţea o urmărea şi pe ea! Esther nu căra după ea, 
ca de obicei, sacul ticsit de scrisorile trimise regulat de Rustem. 
Moaşa, atât de tulburată încât uită să o salute pe Roxelana, 
bolborosi: i 

— Ciuma! Ciuma s-a răspândit în oraş, Inăltimea Voastră! 
Ciuma s-a abătut peste noi! 

Roxelana o privi mirată. 

— Eşti sigură? 

— Am văzut o vecină murind sub ochii mei. N-am atins-o. Au 


366 


- MIRCEA BURADA ŞI VINTILĂ CORBUL - 


spălat-o două bătrâne, înainte de înmormântare. 

— Ştiau că au de-a face cu o ciumată? 

— Nu! Credeau că e moarte naturală. Dar eu am văzut 
cărbunele pe buzele moartei! 

Doamna Rebia interveni cu calm: 

— Dar dacă era ceva nevătămător? 

Esther se încăpăţână. 

— E ciumă! Mă pricep! 

— Unde se întâmplă asta? întrebă kislar agasi, care ţinea la 
propria piele. 

— In Eminu, cartierul portului, unde locuiesc eu. 

Roxelana se întoarse către kislar agasi. 

— Mahmud, du-te să vezi despre ce e vorba! Vreau să aflu 
adevărul! Du-te repede! 

„Generalul” fetelor se îndepărtă în fugă. Doamna Rebia îi vorbi 
cu blândeţe Roxelanei. 

— Nu-ţi face griji! Oraşul acesta e aşezat la răspântia a trei 
continente. Aici ajung fără încetare nave, mărfuri, sclavi, pelerini, 
corăbieri sosiți din întreaga lume. Epidemiile vin şi pleacă în 
valuri. Se umplu câteva gropi comune, după care totul reintră în 
normal. 

Deşi era de origine creştină, doamna Rebia adoptase 
fatalismul turcesc. 

— Dacă e într-adevăr ciumă, trebuie să-mi scot copiii din 
Constantinopol! zise Roxelana cuprinsă de nelinişte. Din fericire, 
Selim e în Macedonia, cu tatăl lui. 

— Să aşteptăm raportul lui K/s/ar agasi, spuse doamna Rebia, 
înainte de a trece la măsuri extreme. 

— E ciumă! susţinu vehement Chira Esther. Nimeni nu mă 
poate convinge că nu e aşa! 

— Să ne întoarcem la mine în apartament! propuse Roxelana. 

— Eu plec, răspunse Chira Esther. Poate că m-am molipsit. Nu 
vreau să transmit boala copiilor domniei voastre. 

Salută, apoi se îndepărtă în grabă. Roxelana se duse în 
apartamentul ei, urmată de doamna Rebia, şi intră în camera 
copiilor. Dar nu-i găsi acolo. 

— Unde sunt? o întrebă ea pe guvernanta care făcea ordine în 
camera ticsită cu păpuşi. 

— Se joacă în curte! 


367 


- ROXELANA ŞI SOLIMAN - 


— Adu-i în casă! Şi să nu mai iasă din cameră! 

Kislar agasi se întoarse, cu răsuflarea tăiată, două ore mai 
târziu. 

— S-ar părea că moaşa Esther are dreptate, zise el ştergându- 
şi cu o batistă de mătase fruntea acoperită de sudoare. Au fost 
semnalate cazuri suspecte în Galata, Balat, Top Hane, cartiere 
îndepărtate unele de altele. Oamenii înstăriți au început deja să 
părăsească oraşul. Se instalează în casele lor de vacanţă, de pe 
malurile Bosforului sau la Uskudari. 

— Copiii mei să fie trimişi la seraiul de la Uskudari! porunci 
Roxelana. 

— Mă voi ocupa îndată de asta! 

— Trebuie evacuate toate odaliscele! zise Roxelana. 

Kislar agasi dădu ochii peste cap, înspăimântat. 

— E imposibil! De-a lungul timpului, asupra Constantinopolului 
s-au abătut nenumărate epidemii. Dar haremul n-a fost evacuat 
niciodată. 

— Atunci, voi rămâne aici! Nu le pot abandona! 

— Rangul domniei voastre vă îngăduie să părăsiţi haremul 
pentru a căuta adăpost la Uskudari. 

Roxelana scutură din cap. 

— Rămân cu fetele! Am hotărât! 

În general, constantinopolitanii acceptau  flagelurile cu 
resemnare. De data aceasta, ciuma lovi cu o violentă 
neobişnuită. Numeroase cazuri fuseră semnalate în cartierele 
Sulemanye,  Hasseki Davud Paşa, Al Meydani şi Fatih. 
„Specialiştii” pretindeau că boala atingea îndeosebi cartierele 
sărace, suprapopulate, împrejurări care înlesneau molipsirea. 
Explozia epidemiei a fost atât de puternică şi de rapidă, încât 
puţini bogaţi avură timp să părăsească oraşul. 

Deasupra Eski Seraiului plutea un fum gros, acru, aproape 
irespirabil, care acoperea lumina soarelui. 

— Se aprind focuri pentru a alunga boala, îi spuse kislar agasi 
Roxelanei. Sunt aprinse şi pentru a arde hainele ciumaţilor morţi. 

— Aici suntem în siguranţă, îşi dădu cu părerea doamna 
Rebia. Zidurile înconjurătoare ne izolează de lumea exterioară. 

Roxelana ar fi vrut să primească veşti de la copiii ei, dar în 
jurul Constantinopolului se alcătuise un cordon sanitar nevăzut, 
dar foarte eficace. Toate legăturile cu exteriorul fuseseră tăiate. 


368 


- MIRCEA BURADA ŞI VINTILĂ CORBUL - 


Hrana lipsea, căci ţăranii nu îndrăzneau să se apropie de oraşul 
blestemat, deşi li se oferea de zece ori preţul mărfurilor lor. 
Kislar agasi aducea veşti sumbre. 

— Infirmeriile nu mai au unde să primească bolnavi. Sunt 
abandonaţi pe străzi sau pe saltele în curţile caselor lor. Groparii 
nu mai prididesc cu lucrul. Portul, armurăria, topitoriile, 
şantierele navale şi-au încetat complet activitatea. Toate 
ambarcaţiunile, toate navele sunt imobilizate de-a lungul 
cheiurilor. Totul e paralizat. 

O veste de ultimă oră umplu de uimire Eski Seraiul. Cadiul 
Constantinopolului şi marele-vizir Ayas Paşa căzuseră pradă 
ciumei. 


Haremul scăpă de ciumă. Doamna Rebia avusese dreptate. 

Soliman se afla în Macedonia, însoţit de fiii lui, Mustafa şi 
Selim, când fu anunţat de declanşarea epidemiei. Se întoarse 
posomorât la Uskudari şi, spre marea lui fericire, îşi găsi copiii 
teferi. Apoi se duse la Constantinopol, trecând de cordonul 
sanitar. Era nerăbdător să o regăsească pe Roxelana, să o 
îmbrăţişeze şi să o felicite pentru curajul ei. Amândoi plânseră de 
bucurie. 

După sosirea lui Soliman în capitală, epidemia îşi pierdu din 
virulență. Cazurile noi se răriră, ca şi cum padişahul, 
reprezentantul califului pe pământ, subjugase flagelul. Ciuma, 
care se hrănise la Constantinopol cu peste cincizeci de mii de 
victime, îşi luă zborul spre alte tărâmuri. 

Capitala imperiului îşi reluă activitatea normală. Prăvăliile şi 
bazarurile, armurăria şi  şantierele navale, moscheile îşi 
redeschiseră porţile. Gloatele inundară străzile; tărâmurile 
Cornului de Aur, Bosforului şi Mării Marmara fură invadate de 
nenumărate clădiri, bogat împodobite, care aduseră o notă 
proaspătă de veselie. Lufti Paşa primi sigiliul marelui-vizir. 

Morţii au fost repede uitaţi. Ciuma nu mai era decât o amintire 
tristă. 


După toate aceste emoţii, Roxelana se studie în imensa 
oglindă venețiană care îi împodobea camera. Era încă frumoasă, 
dar cei treizeci de ani împliniţi o puneau într-o postură 
nefavorabilă în haremul în care media de vârstă era de 


369 


- ROXELANA ŞI SOLIMAN - 


şaisprezece ani. Tenul ei, deşi catifelat, îşi pierduse strălucirea şi 
prospeţimea, riduri fine, aproape invizibile, îi apăreau în colţurile 
ochilor strălucitori, buzele se ofiliseră uşor, bărbia i se îngreuna. 
Sânii ei, deşi rotunzi şi aţâţători, îşi pierdeau semeţia. Işi păstra 
liniile pure ale trupului datorită exerciţiilor de slăbire pe care şi le 
impunea. 

Doamna Rebia, care găsise o înlocuitoare pentru scumpa ei 
Sorai, reintră în grațiile Roxelanei. li înţelegea temerile şi, ajutată 
de Chira Esther, îi făcea rost de unguente şi poţiuni, căci 
practicile magice erau foarte apreciate de femeile care voiau să 
alunge cu orice preţ bătrâneţea amenințătoare. 

Supraintendenta aducea de la Veneţia, de la Roma şi de la 
Paris numeroase albume decorate cu gravuri deocheate sau 
chiar foarte explicite care, la fel ca şi Kama Sutra, îmbogăţeau 
viaţa intimă a cuplului imperial, prin imaginile care sugerau 
posturi extravagante. Roxelana încercase mai multe poziţii noi, 
care îl încântară pe sultan. li arătă sursele ei de inspiraţie 
amoroasă, care îl amuzară copios. 

Printre culegerile aduse de doamna Rebia, Roxelana descoperi 
un grup de şaisprezece gravuri semnate de Giulio Romano, 
gravate de un anume Marcantonio Raimondi şi comentate de 
Aretin. Semnătura lui Romano îi redeşteptă interesul, întrucât 
pictorul acesta însemna pentru ea nu numai un artist de mare 
talent şi autorul primului ei portret, ci şi creatorul acelei oglinzi 
convexe care simboliza viaţa ei paradoxală de suverană şi 
prizonieră. Îi ceru doamnei Rebia să-i furnizeze informaţii despre 
viaţa şi opera lui Romano. 

Apoi Roxelana hotărî să strângă laolaltă familia imperială 
pentru a sărbători întoarcerea padişahului la Constantinopol, 
după succesul ultimei sale campanii, şi înaintarea lui Lufti Paşa la 
rangul de mare-vizir, ca urmare a morţii lui Ayas Paşa. Stabili 
programul serbării după protocolul hotărât de Hafsa Hatun, 
pentru ca obişnuinţele sultanului să nu fie deranjate cu nimic. 

Ce mai rămăsese din familie se adună în aşteptarea 
sultanului; prinţesa Turhan şi Lufti Paşa, Mustafa Paşa, văduvul 
lui Kassem, precum şi Hadice care îşi pierduse aroganţa după 
moartea lui Ibrahim. Acum Turhan, soţia prim-ministrului, era 
cea care o privea de sus. 

— Ar trebui să te recăsătoreşti, mica mea Hadice! Suleiman 


370 


- MIRCEA BURADA ŞI VINTILĂ CORBUL - 


Paşa ar fi o partidă bună! 

Hadice făcu ochii mari, îngrozită. 

— Dar are optzeci de ani! Şi e atât de gras că nu poate să 
meargă decât ajutat de doi ofiţeri! 

— Fratele nostru îl ţine la mare cinste. Situaţia ta s-ar 
îmbunătăţi. Să fii văduva lui Ibrahim nu e o recomandare prea 
bună. Nu am dreptate, draga mea Roxelana? 

In sfârşit, sultanul îşi făcu apariţia, urmat de prinții Mustafa şi 
Selim. După salamalecuri, Soliman, într-o dispoziţie excelentă, îi 
făcu semn Roxelanei să se aşeze pe divan lângă el. Apoi începu 
ospăţul, în timp ce orchestra de orbi cânta în surdină, pentru a 
nu deranja monologul sultanului. Acesta lăuda isprăvile lui 
Suleiman Paşa. 

— La Aden l-a invitat pe regele Omar Ibn-Daud la un banchet 
oferit la bordul navei-amiral. După desert, l-a arestat şi l-a 
spânzurat de catarg. Sărmanul Omar, de unde să fi bănuit să 
participa la propriul ospăț de înmormântare? Apoi Suleiman a 
atacat oraşul prin surprindere, transformându-l astfel în teritoriu 
turcesc. Acum se îndreaptă spre India. S-ar părea că indienii sunt 
soldaţi foarte proşti. Le vom înghiţi armata dintr-o îmbucătură. 

— Chiar ziceam că Suleiman ar fi un soţ excelent pentru 
Hadice, interveni Turhan. 

Sultanul izbucni în râs. j 

— lată o idee bună, Hadice! In ciuda celor optzeci de ani ai lui, 
are un viitor strălucit în față! 

Lufti Paşa se înnegură. Ultima frază a cumnatului său îl 
nelinişti. Oare era nemulțumit de el? Rüstem, marele favorit al 
Roxelanei, îi pândea deja postul. Era sigur că punea la cale 
distrugerea lui. 

Făcând o asociere de idei, privirea i se opri asupra lui Selim. 
Această ființă respingătoare, obeză, care mirosea întotdeauna a 
sudoare şi plescăia în timpul mesei, nu putea suporta nicio 
comparaţie cu Mustafa, prinţ frumos, inteligent, cutezător şi 
adorat de armată. 

Soliman anunţă o nouă campanie împotriva unui aliat nesigur, 
Petru Rareş, prinţ al Moldovei, care refuza să plătească tributul şi 
care atacase Polonia, prietenă fidelă a Turciei şi, pentru a pune 
capac, poruncise executarea lui Alois Gritti, după ce-l acuzase de 
spionaj în favoarea turcilor. 


371 


- ROXELANA ŞI SOLIMAN - 


— ÎI voi strivi pe prinţul acesta moldovean! conchise el cu 
dispreţ. 


Bănuielile lui Lufi Paşa la adresa lui Rustem erau întemeiate. 
De multă vreme, acesta hotărâse să-l piardă, pentru a-i răpi 
postul. La scurt timp după sărbătoare, scoase din sertarele sale 
mărturii privind cruzimile şi perversiunile marelui-vizir, fără a 
uita să menţioneze uciderea mai multor prostituate. Crimele n-ar 
fi provocat pedepse prea severe, întrucât aceste femei pierdute 
erau condamnate de Coran. Dar Roxelana avu grijă să-l aţâţe pe 
sultan împotriva marelui-vizir. Pe de altă parte, Rustem îi trimise 
scrisori anonime lui Turhan, denunţând numeroasele aventuri 
extraconjugale ale soţului ei, în majoritate născocite. Geloasă, 
aceasta îi făcu scene dramatice lui Lufti. 

Apoi interveni un incident care dădu foc butoiului cu pulbere. 
În urma unei scrisori anonime, marele-vizir făcu o vizită 
neanunţată în haremul său. Printre odaliscele lui descoperi o 
prostituată care, sub pretextul că le vinde parfumuri şi alifii, 
ducea bilete de dragoste între fete şi curtezanii lor din exterior. 
Înfuriat, Lufti se năpusti asupra vinovatei, o trânti la pământ şi îi 
străpunse pântecele cu pumnalul, în faţa lui Turhan, îngrozită, şi 
a odaliscelor care leşinară de frică, întâmplarea făcu mare vâlvă. 

Când Soliman se întoarse din campania lui din Moldova, 
Turhan, incitată de Roxelana, îl imploră plângând să o divorţeze 
de soţul ei. 

Sultanul ar fi şters cu buretele acest episod, căci aprecia 
strălucitele fapte de arme ale cumnatului său şi lucrările sale de 
istoric. Dar Roxelana, care cunoştea simpatia lui Lufti pentru 
prinţul moştenitor, ceru destituirea lui şi condamnarea la moarte. 


Suleiman primi postul de  mare-vizir. Această numire 
reprezentă o dezamăgire atât pentru Roxelana, cât şi pentru 
Rustem. Disperat că ratase din nou ocazia, acesta îşi luă un 
angajament oficial în faţa Roxelanei. Dacă sultanul murea, în 
următoarele ore avea să-l asasineze pe prinţul Mustafa, 
instalându-l pe tron pe prinţul Selim. 

Suleiman exercită puţin timp cea mai însemnată funcţie a 
imperiului. Roxelana îl convinse pe sultan că fostul guvernator al 
Egiptului era mai necesar în fruntea flotei din Oceanul Indian. Ea 


372 


- MIRCEA BURADA ŞI VINTILĂ CORBUL - 


puse în valoare meritele lui Rustem. Energic, integru, sobru, 
loial, dăduse la iveală trădarea lui Ibrahim, perversitatea 
periculoasă a lui Lufti şi condusese practic guvernul în timpul 
marelui vizirat al lui Ayas Paşa. 

In felul acesta, Rustem, fostul paj şi amant al sultanului 
Soliman, deveni în sfârşit prim-ministru. Dar, spre deosebire de 
Ibrahim — marele lui rival ştiuse să joace cartea câştigătoare: 
favoarea Roxelanei. 


373 


- ROXELANA ŞI SOLIMAN - 


31 


O căldură înăbuşitoare, grea, uscată, sufocantă atârna peste 
Constantinopol. Băile de aburi nu se mai goleau. În jurul 
fântânilor publice, oamenii se înghesuiau lacomi de apă rece. 
Vânzătorii ambulanți de băuturi reci ca gheaţa făceau avere. 
Ţărmurile Mării Marmara erau ticsite de înotători, îndeosebi 
adolescenţi şi copii mici, care se aruncau ca broaştele în valuri. 
Soarele ardea atât de tare, încât era dureros să mergi în 
picioarele goale pe pavajul încins. Noaptea, constantinopolitanii 
lăsau toate ferestrele deschise şi cei mai mulţi dormeau afară. 
Din câmpiile aride ale Anatoliei veneau rafale toride de vânt. 

Soliman, care nu mai putea suporta canicula de la 
Constantinopol, plecase la vânătoare de mistreți în pădurea de la 
Bolgrad, pe coasta europeană a Bosforului. Vecinătatea Mării 
Negre aducea o briză uşoară care, împreună cu umbra pădurii, 
crea o atmosferă suportabilă. Sultanul dormea în cortul său, 
după o zi plină, când un şambelan tremurând de spaimă îl trezi, 
speriindu-l. 

— Inălţimea Ta, arde Constantinopolul! 

Soliman, încă ameţit de somn, exclamă: 

— Ce tot spui acolo? x 

— Constantinopolul e în flăcări, Inălţimea Ta! 

Sultanul sări din pat şi îşi puse un halat adus de un paj livid de 
emoție. leşi din cort şi văzu spre sud, peste vârfurile copacilor, 
cerul roşu ca sângele. Şambelanul şi pajii de lângă el îl auziră 
murmurând: 

— Roxelana!... Roxelana!... 

Curierul care adusese vestea rămăsese în picioare, ţinându-şi 
calul de hăţuri. Chipul şi hainele lui erau înnegrite de fum şi 
sudoare. 

— E un incendiu mare? întrebă sultanul tras la faţă. 

— Focul s-a întins în cartierul portului, pe malul de jos al 
Cornului de Aur. 

— Să mergem! porunci sultanul, săltând pe un cal fără să-si 
mai schimbe hainele. 

Urmat de şambelan, de paji şi de un detaşament de gărzi 
călare, se repezi spre Constantinopol. Traversă în galop Buyuk 


374 


- MIRCEA BURADA ŞI VINTILĂ CORBUL - 


Dere, Tarabia, Yeni Keui, Rumeli Hissar şi Bebek, localităţi de 
vară înşirate în mijlocul grădinilor de pe malurile Bosforului. 
Oamenii ieşiţi în pragul caselor priveau uimiţi cerul îmbrăţişat de 
imense flăcări mişcătoare. 

Pera şi Galata erau intacte, dar oamenii, înfricoşaţi, ieşeau în 
goană de pe străduţe. In schimb, pe partea cealaltă a Cornului 
de Aur focul făcea ravagii. Flăcările păreau să izbucnească din 
măruntaiele pământului, ca pentru a distruge noua Sodoma. 

Sultanul traversă Cornul de Aur. Casele care mărgineau 
cheiurile ardeau ca nişte torţe, răspândind o căldură sufocantă. 
Din când în când, clădirile se prăbuşeau, înălţând spre cer 
milioane de scântei. O gloată istovită, în care se amestecau 
sinistraţi, pompieri, poliţişti, curioşi şi pungaşi alerga, se 
întretăia, se agita, aparent fără ţintă, căci a încerca să stingi 
flăcările părea de neînchipuit. 

Un ofiţer de poliţie îl recunoscu pe sultan, se opri şi îl salută, 
foarte impresionat de prezenţa lui. 

— Doar cartierele portului ard? întrebă suveranul. 

— Din păcate, o mare parte din oraşul de jos a căzut pradă 
flăcărilor. Palatul imperial a fost cruțat datorită zidurilor înalte, 
care îl izolează de casele incendiate din jur. 

— Şi Eski Serai? Ştii cumva dacă Eski Serai e intact? 

— Tot ce ştiu e că şi cartierul învecinat cu Serradjhane e în 
flăcări! 

— Poţi să mă conduci la Eski Serai? 

— Voi face tot ce-mi stă în puteri, Inălţimea Ta! 

— Atunci, ia unul dintre caii mei şi hai! Te urmez! 

Un paj îi cedă armăsarul său poliţistului, care îl încălecă 
imediat şi porni în galop spre centrul oraşului. Fu silit să facă mai 
multe ocoluri, pentru că anumite străzi erau blocate de case 
prăbuşite, care ardeau încă. Constantinopolitanii erau atât de 
absorbiți în treburile lor, încât nici nu observară trecerea 
împăratului. Pulpana halatului său luă foc de la o scânteie, dar 
un paj stinse flăcările cu mâinile goale. 

Vântul care sufla dinspre Anatolia aţâţa focul. Polițistul reuși, 
după un mare ocol, să ajungă în apropierea Eski Seraiului. În 
ciuda eforturilor pompierilor, halebardierilor, grădinarilor şi 
eunucilor, care luptau împotriva incendiului cu pompe de apă 
sau făceau lanţuri umane pentru a duce găleţile de apă, aripa de 


375 


- ROXELANA ŞI SOLIMAN - 


vest şi corpul central luminau cu flăcările lor grădinile şi curţile. 
Odaliscele, sclavele, doamnele haremului alergau înnebunite, 
fără a uita să-şi acopere chipurile. La ferestrele ultimului etaj, 
fetele surprinse de incendiu, fără să fi avut vreme să coboare, 
agitau braţele strigând după ajutor. O odaliscă având veşmintele 
în flăcări se aruncă în gol. 

Soliman se bucură să-i găsească pe Roxelana şi pe copii la 
adăpostul unui mare zid împrejmuitor. În jurul lor se agitau kislar 
agasi şi locotenenţii lui, precum şi un mare număr de pompieri 
care aruncau peste ei găleți cu apă, pentru a le menţine hainele 
umede. 

Comandantul pompierilor raportă că vântul împrăştia incendiul 
şi că Eski Serai nu putea fi salvat. Atunci sosi Rustem Paşa, 
urmat de întăriri. 

— Yeni Serai a scăpat de calamitate datorită vecinătăţii cu 
marea. Propun ca lnălţimea Sa, prinții şi prinţesele imperiale să 
fie conduşi în portul acesta, unde vor fi la adăpost de orice 
pericol. 

Sultanul încuviinţă planul. 

— Vom muta tot haremul la Yeni Serai! Va fi loc destul pentru 
toate aceste sărmane femei! 

Roxelana sărută cu afecţiune mâna padişahului. 

— Dumnezeu este îndurător cu noi, Soliman! Chiar şi la necaz 
binevoieşte să ne unească! 

Rustem se înclină ceremonios, ca şi cum s-ar fi aflat la o 
festivitate oficială. 

— Inălţimea Ta, am studiat un drum sigur, care ne va duce 
fără probleme la Yeni Serai! 

Kislar agasi interveni, neliniştit: 

— Voi avea grijă ca toate fetele să fie cu chipul şi mâinile 
acoperite, pentru ca privirile trecătorilor să nu le poată pângări 
pudoarea feciorelnică. 

Marele maestru al eunucilor negri era mai preocupat de 
ascunderea trăsăturilor fetelor decât de siguranţa acestora. Dacă 
una sau două vor cădea victime incendiului, acest lucru nu putea 
fi atribuit decât fatalităţii. 


Instalarea Roxelanei şi a haremului la Yeni Serai făcu mare 
vâlvă printre constantinopolitanii mereu gata să critice. 


376 


- MIRCEA BURADA ŞI VINTILĂ CORBUL - 


— De-acum sultanul nu va mai fi stăpân la el acasă! 

— Soliman nu este soţul, ci sclavul ascultător şi supus al 
Roxelanei! 

— Soliman şi-a schimbat numele! Acum îl cheamă sultanul 
Roxelana! 

Dar toate aceste glume exprimau o fărâmă de adevăr. 
Roxelana nu lipsea de la nicio reuniune a Divanului. Când 
Soliman pleca la vânătoare, ea era cea care se aşeza în spatele 
ferestrei cu zăbrele, urmărea dezbaterile, apoi îi povestea 
sultanului tot ce auzise, adăugând propriile comentarii şi păreri. 
Această supraveghere permanentă îi sâcâia pe viziri, care se 
temeau mai puţin de sultan decât de cuplul Roxelana — Rustem. 

Lufti Paşa, mare cunoscător al istoriei Imperiului Roman, o 
compara pe Roxelana cu Agripina, mama lui Nero, care 
conducea Roma ajutată de libertul ei, Pallas. Adăuga chiar că nu 
va pieri la fel ca Agripina, întrucât era mai abilă şi mai vicleană. 

Cuvintele lui ajunseră la urechile Roxelanei. Intr-o seară, după 
o masă copioasă, Lufti îşi dădu ultima suflare plângându-se de 
arsuri atroce la stomac. 

Ascensiunea fulgerătoare a Roxelanei şi mutarea ei la palatul 
imperial deşteptară bănuieli. Mai multe focare de incendiu 
izbucniseră în acelaşi timp. Cel de la Eski Serai fusese deosebit 
de violent. Vechiul palat trebuia refăcut din temelii pentru a 
putea fi locuit din nou. Se şoptea că Rustem ar fi dat foc 
capitalei, pentru a-i oferi Roxelanei ocazia de a se instala 
definitiv la palatul imperial. 

La Yeni Serai, un grup de arhitecţi, sub îndrumarea vestitului 
Sinan, conducea construirea numeroaselor pavilioane menite să 
adăpostească cele trei sute de femei ale lui Soliman, armata de 
eunuci negri şi roiul de slujnice care îndeplineau treburile 
casnice. Apartamentul amenajat pentru Roxelana cuprindea tot 
ce concepuseră mai frumos, mai scump şi mai rafinat artiştii 
decoratori din Constantinopol. 

Soliman voi să profite de ocazie pentru a reconstrui oraşul şi 
pentru a-i reda strălucirea vechiului Bizanţ. Deja „marele Sinan” 
primise mai multe comenzi, printre care construirea unei 
moschei minunate, menite să adăpostească osemintele 
sultanului şi pe cele ale Roxelanei. Podurile, spitalele, cazărmile, 
şcolile şi apeductele urmau să îmbogăţească oraşul. 


377 


- ROXELANA ŞI SOLIMAN - 


Dar noile complicaţii politice nu-i îngăduiră lui Soliman să se 
dedice numai plăcerilor spiritului. leronim Laszki, care susţinuse 
cauza lui Zâpolya, se certă cu regescul său stăpân şi, ca să se 
răzbune, îi denunţă sultanului pactul secret încheiat între regele 
Ungariei şi Ferdinand de Austria. Dacă se întâmpla să moară fără 
urmaşi, regatul lui Zâpolya avea să-i revină lui Ferdinand, fără a 
ţine cont de drepturile Turciei. Dar cu puţin timp înainte de a 
muri, Zâpolya, capricios ca de obicei, se căsătorise cu prinţesa 
Isabella, fiica regelui Poloniei. Aceasta adusese pe lume un fiu, 
loan-Sigismund. Câteva zile mai târziu, fericitul tată muri, lovit 
de o criză de inimă. 

In virtutea tratatului semnat cu răposatul rege loan, 
arhiducele invadă Ungaria şi îi alungă pe Isabella şi pe fiul ei, 
care se refugiară în Transilvania. La auzirea acestei veşti, chipul 
sultanului se înroşi de furie. 

— lar blestematul ăsta de Ferdinand? Voi trimite o armată 
puternică împotriva lui şi-l voi strivi! 

Roxelana, care nu lua niciodată decizii la repezeală, îl 
convinse să se răzgândească. 

— Termină mai întâi negocierile de pace cu Veneţia, umilită şi 
rămasă aproape neputincioasă după înfrângerea de la Prevezza, 
ca să ai mâinile libere când porneşti împotriva lui Ferdinand. 

Soliman recunoscu justeţea acestui raţionament. In tinereţe, 
avusese nevoie de trupul Roxelanei, acum avea nevoie de 
judecata ei rece şi de luciditatea ei. 

Ea conducea din umbră politica imperiului, prin intermediul lui 
Rüstem, care îi executa orbeşte ordinele. In acelaşi timp, îi lăsa 
lui Soliman iluzia că oferă el însuşi sugestiile dorite de ea. 


Ambasadorii  trufaşei  Veneţii se  prezentară umili la 
Constantinopol. Negocierile aveau loc în sala Divanului, pentru 
ca Roxelana să poată urmări de la fereastra ei discuţiile 
diplomatice. Conferinţa aceasta de pace era o farsă, căci turcii 
aveau toate cărţile, datorită ambasadorului Franţei la Veneţia. În 
cele din urmă, Veneţia, redusă la rolul unei puteri maritime de 
mâna a doua, semnă un tratat de pace ruşinos. Dar întâmplarea 
aceasta avu urmări. Carol Quintul, scandalizat de înfrângerea de 
la Prevezza, îi porunci lui Andrea Doria să pornească din nou pe 


378 


- MIRCEA BURADA ŞI VINTILĂ CORBUL - 
mare. Creştinii voiau să-si ia revanşa. 


Primind în sfârşit „părerea favorabilă” a Roxelanei, Soliman 
lansă o campanie-fulger împotriva forţelor austriece care 
invadaseră Ungaria. |n acelaşi timp, Roxelana încercă să 
domolească resentimentele lui Soliman împotriva regelui 
Poloniei, care îndrăznise să o mărite pe fiica lui, Isabella, cu loan 
Zápolya, fără să ceară încuviințarea suzeranului său. 

Roxelana voia să cruţe Polonia de oroarea unei invazii turceşti. 
La cererea ei, dusă de un agent secret regelui Sigismund, acesta 
declară că nu avea nicio intenţie să se amestece în treburile 
interne ale Ungariei. 

In fruntea armatei sale impunătoare, Soliman se apropia de 
Buda, când o veste trimisă de Roxelana îl însenină. Forţele 
expediţionare considerabile trimise de Carol Quintul împotriva 
Algerului suferiseră o înfrângere umilitoare. O furtună le 
scufundase o sută de nave, şi infanteria spaniolă, debarcată pe 
coasta africană, se lovise de o rezistenţă încrâncenată. Bătălia 
se încheiase prin înfrângerea creştinilor. Carol Quintul fusese la 
un pas de a fi capturat. Doborât de nenorocirea care se abătuse 
asupra lui, şi-ar fi aruncat coroana în mare, murmurând: „Du-te, 
biată jucărie! Fie ca un suveran mai norocos să te obţină şi să te 
poarte!” Roxelana adăugase: „De ce n-ai fi tu suveranul acela, 
Soliman? Victoria te aşteaptă cu braţele deschise!” 


Marea armată otomană pătrunse în Ungaria, împrăştiind 
trupele austriece şi unităţile ungureşti dornice de independenţă. 
La sfârşit, sultanul anunţă Europei uimite că, de-acum înainte, 
Ungaria va face parte integrantă din Imperiul Otoman. Apoi 
atenţia lui se îndreptă către prinţesa Isabella care, tremurând de 
frică, aştepta să i se hotărască soarta. Soliman o aduse la 
Constantinopol, împreună cu fiul ei. 

— Neamul lui Zápolya mi-a adus numai necazuri, declară el în 
faţa Divanului. Mă gândesc să-i ţin ostatici pe Isabella şi pe fiul 
ei. 

— Femeia aceasta şi copilul ei trebuie să putrezească în 
temniţa celor Şapte Turnuri, propuse Mehmed Paşa, fostul 
guvernator al Belgradului. 

Din loja ei zăbrelită, Roxelana urmărea gânditoare dezbaterile. 


379 


- ROXELANA ŞI SOLIMAN - 


Seara, când se întâlni cu Soliman la cină, îi vorbi pe un ton cât 
mai paşnic: 

— Nu e drept să-i condamni pe Isabella şi pe fiul ei pentru o 
greşeală comisă de soţul şi de tatăl ei. Gloria ta va fi pătată pe 
vecie dacă prinţesa şi copilul vor fi lipsiţi de protecţia pe care i-ai 
acordat-o sub jurământ lui Zâpolya. Văduva şi fiul moştenesc 
drepturile regelui mort. Fii mărinimos, Soliman! 

Admise argumentele ei, dar numai parţial. Micul prinţ avea să 
domnească în Transilvania, sub regența mamei lui, în calitate de 
vasal al imperiului. În noaptea aceea, Roxelana se gândi la 
regele Sigismund şi la regina Bona. Cine ar fi ghicit că mica 
poloneză pe care o cunoscuseră la familia Jablonowski va avea 
într-o zi puterea de a-i scăpa de temniţă pe fiica şi pe nepotul 
lor? 

Soldaţii Sfântului Imperiu Romano-German, învinşi de Soliman 
pe mare şi pe uscat, căzură în genunchi. Umiliţi, exasperaţi, 
reduşi la neputinţă, Carol Quintul şi fratele său cerură pace. 
Tratatul fu semnat în 1547. Creştinătatea zăcea la picioarele 
Islamului. 


Roxelana se apropia de patruzeci de ani. Era silită să-şi 
vopsească des părul. Ridurile încă fine, mascate de creionul de 
ochi, erau eclipsate de strălucirea ochilor. Numai colţurile lăsate 
ale gurii îi trădau vârsta. li era frică să îmbătrânească, să-şi 
piardă nurii, să nu mai fie pe placul sultanului. Acesta o iubea 
încă, iar afecțiunea pe care i-o purta nu se dezminţise niciodată. 
Dar o chinuia neliniştea, cu atât mai mult cu cât îşi putea 
compara zi de zi înfăţişarea ofilită cu tinereţea adolescentelor 
din harem, permanent reînnoite. 

Doamna Rebia îmbogăţi colecţia de desene erotice a 
Roxelanei cu patru lucrări semnate de Giulio Romano şi gravate 
de acelaşi Marcantonio Raimondi. Le cumpărase la preţuri 
exorbitante, căci gravorul, arestat la Roma pentru imoralitate, 
evadase şi se refugiase la Veneţia, unde Giulio Romano venise 
deja să caute azil înaintea lui. O mare parte din gravurile lui a 
fost confiscată şi distrusă la ordinul Vaticanului, ceea ce dusese 
la creşterea preţului celor rămase în afara statelor Bisericii. Intr- 
unul din aceste desene ale lui Romano, Roxelana găsi imaginea 
oglinzii convexe deasupra unei Leda seduse de lupiter 


380 


- MIRCEA BURADA ŞI VINTILĂ CORBUL - 


transformat în lebădă. În obsedanta oglindă se vedea acelaşi 
turn de piatră cu ferestre zăbrelite. Avu senzaţia că se 
recunoaşte sub trăsăturile uşor modificate ale Ledei. 

li mulţumi doamnei Rebia şi îi oferi ca răsplată un inel cu 
diamant. Rămasă singură, Roxelana contemplă îndelung 
imaginea lebedei. Douăzeci şi cinci de ani din viaţa ei se 
scurseseră pe fondul acestui turn de închisoare curbat de 
convexitatea oglinzii. In timpul acestui sfert de secol nu făcuse 
dragoste decât cu un zeu viu şi nu cunoscuse decât doi bărbaţi. 
Ibrahim îi stârnise o mare pasiune, dar între ei se ridicase, ca o 
piedică de netrecut, prinţul Mustafa, pe care ea voia cu orice 
preţ să-l înlăture de pe tron. Al doilea era Rüstem. Vreme de ani, 
întreţinuseră o corespondenţă activă şi secretă, fără să schimbe 
vreo privire, căci erau despărțiți de zidurile Eski Seraiului. 

Roxelana reuşi să-l vadă, până la urmă, atunci când Soliman îi 
îngădui să se urce la fereastra cu gratii şi să urmărească de 
acolo dezbaterile Divanului. Fusese fascinată de înfăţişarea lui. 
Dar frumuseţea lui virilă, prestanţa, zvelteţea, perfecțiunea 
trăsăturilor lui şi îndeosebi magnetismul lui aveau ceva diabolic. 
Era un personaj fără scrupule, care ştia ce vrea. Că Soliman se 
culcase cu el n-o uimea. Dezbrăcat, probabil că semăna cu tinerii 
excitanţi pictaţi de Romano. Parcă era urmărită de fatalitate. 
Zidurile temniţei sale o separau de bărbaţii de care se simţea 
atrasă. Nu putea să se culce cu el, dar voia măcar să-l aibă în 
preajmă, să-i simtă parfumul musculos al trupului, să-i dea mâna 
să i-o sărute. Privilegiul de a-l privi de la fereastra zăbrelită nu-i 
mai ajungea. Istoria se repeta. leri Ibrahim, astăzi Rustem... 

Doamna Rebia îi povestise despre anumite tulburări simţite de 
femei în jurul vârstei de patruzeci de ani, care le antrenau uneori 
în aventuri cu urmări regretabile. 

li veni o idee. Avea să-l însoare pe Rüstem cu fiica ei, 
Mihrimah. În felul acesta va obţine privilegiul de a fi admis în 
sânul familiei imperiale. Avea să-i asigure un sprijin solid, cu atât 
mai necesar cu cât Soliman îmbătrânea. Trecut de cincizeci de 
ani, îşi pierduse bucuria de a trăi pe care i-o insufla Ibrahim. 
Dacă în public îşi păstra aerul dominator, tonul poruncitor, 
inaccesibilitatea de zeu coborât printre muritori, în faţa 
Roxelanei renunţa la actorie pentru a deveni bărbatul simplu, 
deseori obosit, uneori morocănos, în ciuda eforturilor Roxelanei 


381 


- ROXELANA ŞI SOLIMAN - 


de a-i reface moralul. Crizele dese de furie îi dădeau energia 
necesară pentru a se avânta încă în iniţiative temerare. Căuta 
singurătatea şi se închidea în cabinetul său de lucru, unde 
petrecea ore întregi adâncit în gânduri. Distrusese intenţionat 
frumoasa lui colecţie de instrumente muzicale, care cuprindea şi 
lăuta lui Ibrahim. Mustrat de conştiinţă, care-i reproşa moartea 
credinciosului său prieten, voia să uite tot ce-l lega de trecut. 
Frumoasa lui bibliotecă, îmbogăţită cu miile de volume ale 
Corvinianei, fusese înghițită de ultimul incendiu de la 
Constantinopol. Literatura apuseană nu mai era reprezentată la 
Yeni Serai decât de câteva volume şi albume de gravuri pe care 
Roxelana şi doamna Rebia le salvaseră în ultima clipă de la Eski 
Serai. 

Gustul lui Soliman pentru fast, lux, ceremonii măreţe se 
îndreptase treptat către o austeritate care îi uimea şi şoca 
anturajul. La mesele sale, platourile de aur şi argint, cupele 
împodobite cu nestemate, cristalurile şi rafinatele porțelanuri 
chinezeşti au fost înlocuite de vase de lut şi tacâmuri de cositor. 
Renunţase la bijuteriile scumpe, la blănurile preţioase, la 
brocarturile şi penele lui frumoase. Caracterul lui se înăcrise. Işi 
bruftuluia miniştrii, generalii, şambelanii, pajii, adesea fără 
motiv. Trecerile lui bruşte de la o dispoziţie la alta îi 
descumpăneau pe colaboratorii săi. Intr-o zi lăuda deciziile unui 
ministru, a doua zi le dezaproba. Suferea de o boală cronică de 
stomac, care îi provoca deseori dureri violente. Guta şi 
problemele de circulaţie îi îngrijorau pe medici. Când străbătea 
culoarele noului harem, odaliscele fugeau speriate, ca şi cum l-ar 
fi văzut pe diavol. 

În pofida ciudăţeniilor lui, atitudinea faţă de Roxelana 
rămânea neschimbată. Trecerea anilor nu făcuse decât să 
întărească dragostea pe care i-o purta. Latura pasională a 
ataşamentului său nu mai era atât de intensă ca în trecut, dar 
afecțiunea şi tandreţea faţă de ea sporeau. Avea nevoie de 
femeia aceasta minunată. Numai Roxelana îl putea înveseli 
atunci când sarcinile politice îl apăsau prea tare, numai ea îl 
putea însenina când îl chinuiau durerile. 

Credinciosul Rustem în ciuda lipsei sale de popularitate, îi 
devenise indispensabil. Tânărul mare-vizir era întotdeauna 
prezent alături de el şi îi ghicea cele mai mici dorinţe. Soliman nu 


382 


- MIRCEA BURADA ŞI VINTILĂ CORBUL - 


se miră când Roxelana îi propuse să-l însoare cu Mihrimah. 
Rangul lui de şef al guvernului, încrederea pe care i-o inspira 
Roxelanei, prestanţa şi tinereţea lui îl desemnau drept 
pretendent ideal pentru mâna fiicei lor. 

Căsătoria a fost celebrată cu mare pompă. Sărbătorile durară 
câteva zile. Toţi demnitarii imperiului au fost invitaţi la festivități, 
inclusiv prinţul moştenitor. 

Intrarea lui Rustem în familie spori puterea Roxelanei. Tânărul 
ştia ce îi datorează. Cu ajutorul ei, poziţia lui devenise 
indestructibilă. La rândul ei, Roxelana îndesise întrunirile de 
familie, pentru a-l avea pe Rüstem în apropiere. Il iubea? 
Roxelana respingea această idee, considerând-o ridicolă. Şi 
totuşi, îl dorea. Când Rüstem îi atingea respectuos mâna cu 
buzele, cadâna se cutremura de plăcere. In adâncul inimii, se 
simţea vinovată faţă de fata ei şi faţă de Soliman, la fel ca orice 
femeie care trăieşte alături de un bărbat cu înfăţişare mediocră. 
Visul era cea de-a doua viaţă a ei. In vis, scăpa de toate 
blestemele care o apăsau. 

Un singur nor întuneca orizontul Roxelanei. Prinţul Mustafa era 
încă în viaţă, iar frica de a-l vedea într-o zi încins cu sabia lui 
Osman îi dădea frisoane. 


Soliman avea necazuri cu regele Franţei, care voia să-l târască 
într-un nou război pe uscat împotriva Casei de Austria. Sultanul 
prefera să-şi păstreze mâinile libere, pentru că iscoadele sale îi 
raportau pregătirile suspecte ale regelui Persiei, care păreau să 
amenințe siguranţa Turciei. 

intre timp, Roxelana făcu primul pas dintr-un plan gândit 
îndelung. Ceru o întrevedere cu  Neghib, muftiul 
Constantinopolului, instruit cum se cuvine de Rüstem. li dezvălui 
înţeleptului dorinţa ei de a construi o moschee frumoasă, pentru 
a obţine iertarea păcatelor. Muftiul îi spuse că un asemenea 
edificiu nu-i putea fi de folos, pentru că nu era femeie liberă. 
Toate bunurile deţinute de sclavele sultanului sunt, de drept, 
proprietatea acestuia. O moschee construită de cadână nu ar 
răscumpăra, aşadar, păcatele ei, ci pe cele ale padişahului. 

Roxelana se retrase, contrariată. Nu-i suflă niciun cuvânt 
sultanului despre preocupările ei, dar făcu în aşa fel încât acesta 
să-i observe tristeţea, ochii înecaţi adesea în lacrimi, paloarea şi 


383 


- ROXELANA ŞI SOLIMAN - 


chipul tras din pricina lipsei de somn. 

— Ce se întâmplă, îngerul meu? o întreba el îngrijorat. Suferi, 
crezi că nu văd? Imi ascunzi ceva! 

Roxelana ezită îndelung înainte de a-i răspunde. El insistă. Ea 
suspină, apoi izbucni în plâns. In câteva cuvinte, îi împărtăşi 
deznădăjduirea care o măcina şi dorinţa arzătoare de a fi o 
femeie liberă, pentru a-şi construi moscheea. 

Soliman o îmbrăţişă, înduioşat. 

— N-ar fi trebuit să-mi ascunzi durerile tale. Suferinţa ta e şi 
suferinţa mea. Bucuria ta e şi bucuria mea. Nu împărţim noi totul 
pe lumea asta? Nu ţi-am dăruit cele mai mari onoruri? Cele mai 
strălucitoare satisfacţii? E normal ca mama fiilor mei să fie o 
femeie liberă. Mă întreb cum de nu mi-a trecut prin minte până 
acum! Mâine voi iscăli firmanul care îţi va îngădui să te dedici 
fără nicio piedică lucrărilor pe care le doreşti. 

La ordinul lui, Rustem redactă personal firmanul şi i-l aduse la 
semnat. 

Actul al doilea al acestei comedii avu loc câteva zile mai 
târziu. 

Soţ iubitor şi atent, el nu-şi limita îndeplinirea obligaţiilor 
conjugale la o singură noapte pe săptămână — vinerea — aşa 
cum prevedea Coranul. Potrivit ritualului stabilit de la instalarea 
Roxelanei la Yeni Serai, sultanul îi trimise un eunuc negru care o 
invită în numele stăpânului său să vină să împartă cu el patul 
conjugal. 

Spre marea surpriză a mesagerului îngrozit, ea răspunse cu 
modestie că nu putea răspunde chemării sultanului, pentru că o 
femeie liberă ar comite un păcat de moarte dacă s-ar culca cu un 
bărbat în afara legăturilor căsătoriei. 

Roxelana îşi asumă un mare risc refuzând chemarea 
padişahului. lritat de nesupunerea ei, acesta ar fi putut cere să-i 
fie adusă una dintre cele trei sute de odalisce de care nu se 
atinsese niciodată şi care nu aşteptau decât un semn ca să se 
arunce, umile şi drăgăstoase, la picioarele lui. Conştientă de 
pericol, Roxelana nu era totuşi la prima nesăbuinţă. Când o 
înfruntase la Gülbahar, se folosise de aceeaşi viclenie. Este 
adevărat că, pe vremea aceea, nu avea nici douăzeci şi cinci de 
ani. Roxelana încercă să-şi închipuie expresia sultanului auzindu- 
| pe eunucul negru transmiţându-i refuzul. 


384 


- MIRCEA BURADA ŞI VINTILĂ CORBUL - 


Reacţia sultanului la mesajul eunucului leşinat de frică depăşi 
orice închipuire. Îl privi uluit pe castratul cu burtă proeminentă 
care tremura ca piftia. Seara, când se întorcea în încăperile lui, 
anticipa cu plăcere şi duioşie primirea afectuoasă şi plină de 
recunoştinţă pe care i-o făcea Roxelana. Acum toată liniştea lui 
se prăbuşea. Incremenit de uimire, îi porunci eunucului să repete 
întocmai cuvintele cadânei, fără să uite nimic. Ascultă cu atenţie, 
apoi îl dădu afară. 

Surpriza, furia, tristeţea şi o durere surdă în coşul pieptului îl 
sufocau. Roxelana, pe care o adora, pentru care încălcase legea, 
refuza să i se dăruiască lui, sultanului, invocând motivul 
neînsemnat că ar fi femeie liberă. Nu o eliberase chiar el, 
împlinindu-i dorinţa? 

Petrecu o noapte agitată şi a doua zi, la prima oră, îl convocă 
pe mulftiul Constantinopolului. li expuse situaţia, apoi îi ceru 
părerea. Neghib se scărpină gânditor în vârful nasului, cugetă 
îndelung, apoi răspunse ca şi cum ar fi fost prima dată când 
auzea această întrebare. 

— lnălţimea Ta, am datoria să vă înştiinţez că sultana-cadână 
nu face decât să respecte preceptele Profetului nostru. 

— Eşti sigur, Neghib mufti? 

— Foarte sigur, înălţimea Ta! Şeicul Ul-Islam, cel mai înalt 
demnitar al ierarhiei Islamului, vă poate confirma cuvintele mele. 

— Dar Roxelana este cadâna mea de un sfert de secol! Mi-a 
dăruit patru băieţi şi o fată! Ce vrei mai mult? 

— Era sclava domniei voastre când a adus pe lume copiii 
aceştia. De-acum înainte legăturile trupeşti în afara căsătoriei îi 
sunt strict interzise. In calitatea domniei voastre de apărător al 
legii şi de reprezentant al califului, aveţi datoria să impuneţi 
respectarea legilor Coranului. ) 

Soliman încheie audiența şi trimise după şeicul Ul-lslam. li 
aminti că sultanii nu se mai căsătoresc de când cadâna 
împărăteasă Despina, soţia lui Baiazid, capturată de Timur Lenk, 
fusese silită să servească despuiată la un banchet, în faţa întregii 
Curți. 

— Ar trebui să rup o tradiție bine înrădăcinată în familia 
noastră? 

Seicul Ul-Islam înclină cu demnitate venerabila-i frunte. 

— Nu vă mai rămâne, înălțimea Voastră, decât să renunţaţi la 


385 


- ROXELANA ŞI SOLIMAN - 


această femeie sau... să o luaţi de soţie. 

— Nu există altă soluţie? 

— Niciuna, Inălţimea Ta! 

Contrariat, Soliman îl expedie cu un gest brusc. El, stăpânul 
imperiului, trebuia să se încline în faţa faptului împlinit. Să o 
părăsească pe Roxelana? Nici nu se punea problema! Să o ia în 
căsătorie? 

Ceru părerea lui Rustem, marele său vizir şi ginere. Acesta 
apără ideea căsătoriei, care, susţinea el, avea să redea vechea 
strălucire instituţiei căsătoriei, încuviinţată şi încurajată de 
Coran. Prinții imperiali născuţi dintr-o mamă liberă se vor bucura 
de un prestigiu sporit. Soliman pricepu aluzia. Selim, Djihangir şi 
Baiazid, fiii Roxelanei, femeie liberă şi împărăteasă, aveau să 
câştige o superioritate incontestabilă faţă de Mustafa, 
moştenitorul imperiului, ieşit din pântecele sclavei Gülbahar. În 
comparaţie cu fraţii lui, Mustafa ar fi doar un bastard născut în 
afara căsătoriei. 

Asaltat de sfetnicii lui politici şi religioşi fideli cauzei Roxelanei, 
sultanul cedă. li ceru oficial mâna. Roxelana acceptă şi 
ceremonia mariajului fu celebrată cu mare pompă. Serbările 
splendide oferite mai-marilor imperiului, armatei, ca şi celor mai 
sărmani supuşi nu reuşiră să stârnească entuziasmul poporului. 
Roxelana atinsese în sfârşit culmea puterii şi câştigase măreţia 
vechilor împărătese ale Bizanțului. In acelaşi timp, îşi pierduse şi 
ultimele rămăşiţe de popularitate. 


386 


- MIRCEA BURADA ŞI VINTILĂ CORBUL - 


32 


O nouă viaţă se deschidea în faţa Roxelanei, o viaţă presărată 
de pasiuni şi nenorociri, de intrigi şi sânge. Se pregătea să joace 
clipele cele mai intense din periculoasa ei partidă. Aşeza piesele 
pe tabla de şah, anticipând în minte, la fel ca toţi marii jucători, 
cât mai multe mutări posibile. Scopul acestei operaţiuni era 
eliminarea lui Mustafa, prinţul moştenitor. Moartea lui avea să 
salveze viaţa fiilor ei, oferindu-le un viitor strălucit. 

Un singur punct negru întuneca perspectiva aceasta 
frumoasă. Selim şi Baiazid se urau de moarte. Nu reuşea să-şi 
explice această rivalitate smintită. De când sultanul încredinţase 
educaţia lor maeştrilor de la şcoala paijilor, diferenţele dintre 
caracterele lor se accentuaseră. Neînţelegerile lor degenerau în 
ostilitate făţişă. Violenţi din fire, se certau în faţa colegilor şi 
ajungeau adesea la pumni. Deşi mai mare ca vârstă, Selim 
pierdea aproape de fiecare dată, căci corpolenţa şi lipsa lui de 
agilitate nu-i îngăduiau să-şi măsoare forţele cu Baiazid, care 
moştenise vigoarea, zvelteţea şi vioiciunea tatălui său. Maeştrii 
şcolii nu îndrăzneau să-i raporteze sultanului ciondănelile celor 
doi prinți, iar Roxelana nu afla despre ele decât prin intermediul 
lui Rustem, care îndulcea împrejurările, pentru a nu o îndurera 
prea tare. 

In schimb, Djihangir era blândeţea întruchipată. Amabil, 
afectuos, mereu gata să-şi răsfeţe mama, devenise copilul ei 
preferat, îndepărtându-l pe Selim, care fusese la început marele 
favorit. 

Mihrimah moştenise de la mama ei cochetăria, gustul pentru 
lux şi pentru lucrurile frumoase. Din păcate, asemănarea lor se 
oprea aici. Urâţenia tuturor mătuşilor sale se transmisese tinerei 
femei, care se credea frumoasă ca soarele. 

In ochii Roxelanei, Djihangir avea o singură slăbiciune: 
admiraţia neţărmurită faţă de fratele lui vitreg, Mustafa. Cadâna 
se întreba dacă această dragoste nemăsurată nu ascundea 
cumva o înclinaţie spre viciul grecesc. Întrucât infirmitatea sa îl 
împiedica să urmeze cursurile şcolii de paji, îşi petrecea marea 
parte a timpului în biblioteca mamei sale. Când îl surprinse 
răsfoind albumul cu gravurile erotice ale lui Romano, se retrase 


387 


- ROXELANA ŞI SOLIMAN - 


discret şi aranjă cu una dintre sclavele ei tinere să-l iniţieze în 
viaţa sexuală. Dar, spre dezamăgirea mamei sale, schilodul nu 
se lăsă antrenat în acest joc, care ar fi stârnit măcar curiozitatea 
unui băiat normal. 

Când Mustafa venea la Constantinopol şi era găzduit la Yeni 
Serai, Djihangir îl urmărea peste tot, ca un căţeluş. Planurile 
Roxelanei împotriva prinţului moştenitor se complicau pentru că 
acesta avea deja un fiu, pe Murad. Dacă Mustafa cădea sub 
jungherele asasinilor tocmiţi de Rüstem, Murad primea prin 
succesiune tronul tatălui său. 

Răpăitul tobelor răsuna deja dintr-un capăt în celălalt al 
imperiului. Armata turcească voia război. Soliman nu ştia ce să 
aleagă. Să răspundă afirmativ chemării lui Francisc |, care insista 
să invadeze Germania? Să accepte alianţa ofensivă împotriva 
portughezilor, propusă de Marele Mogul al Indiei? Să se lanseze 
într-o nouă invazie în Persia, care se dovedea în continuare 
nesupusă? 

Roxelana ar fi preferat a treia variantă, care i-ar fi permis să 
pună în valoare — fără prea mare pericol — calităţile războinice 
ale lui Selim şi Baiazid. Pentru a se impune în fata armatei, 
aceştia trebuia să obţină o victorie. 

Dar numai Roxelana şi Rustem cunoşteau adevăratul ţel al 
acestei expediţii. Guvernul lui Mustafa era învecinat cu graniţa 
persană. Roxelana şi ginerele ei puseseră în mişcare toate 
rotiţele intrigii lor pentru a-l îndepărta pe Mustafa de 
Constantinopol şi, prin urmare, de tatăl lui. Dacă Rustem pleca la 
război împotriva Persiei în fruntea unei armate, trebuia să treacă 
prin provincia administrată de prinţul moştenitor. Arestarea 
acestuia sub o acuzaţie falsă şi apoi uciderea lui sub pretextul 
mincinos al unei tentative de evaziune ar fi simplificat lucrurile. 
Din nefericire, de la moartea lui Ibrahim şi a lui Lufti Paşa, cel de- 
al doilea vizir, Ahmed Paşa, devenise cel mai important partizan 
al prințului moştenitor. Acesta era omul care trebuia 
supravegheat în mod deosebit. 


Soliman urmărea cu amărăciune animozitatea crescândă care 
domnea între Roxelana şi Mustafa, dar nu intervenea între ei, 
întrucât ştia că n-ar fi făcut decât să învenineze lucrurile. Rustem 
îi aducea sultanului veşti despre starea de spirit a armatei. 


388 


- MIRCEA BURADA ŞI VINTILĂ CORBUL - 


Militarii condamnau izolarea prinţului moştenitor, ordonată de 
tatăl său, şi se arătau foarte ostili faţă de Roxelana şi fiii ei. In 
paralel, a fost declanşată o violentă campanie de defăimare 
împotriva lui Mustafa. Scrisori falsificate îi atribuiau intenţia de a- 
şi detrona tatăl, de a-şi ucide fraţii vitregi şi de a o otrăvi pe 
Roxelana. In sfârşit, un ultim mesaj, şi el falsificat, destinat 
regelui Persiei, dezvăluia că Mustafa cerea mâna fiicei acestuia 
şi îi propunea o alianţă împotriva sultanului Soliman. 

In vreme ce acesta citea, consternat, scrisoarea apocrifă, 
Roxelana striga, însufleţită de o indignare prefăcută: _ 

— Şi tu, care aveai încredere în fiul tău cel mare! Imi vorbeai 
de loialitatea şi integritatea lui! Acum ai în faţă dovada 
nemerniciei lui! Mustafa e un trădător, gata să te asasineze ca 
să-ţi răpească tronul! Se înhăitează cu duşmanii tăi cei mai 
aprigi! A venit momentul să-l pedepseşti aspru pe acest fiu 
denaturat şi mincinos! Loveşte-l tu, înainte să te lovească el! 

Aţâţat de argumentele Roxelanei şi de intrigile susurate la 
ureche de Rüstem, sultanul sfârşi prin a se lăsa convins. Virtutea 
se preschimbă în crimă atunci când e înveninată de calomnii. 
Defăimarea şi minciuna dau aripi imposturii şi pângăresc 
conştiinţele cele mai pure. Mustafa nu avea nicio şansă să se 
dezvinovăţească, pentru că acuzaţiile îl denigrau pe ascuns. 
Orbit de exasperare şi furie, Soliman îi porunci marelui-vizir să se 
ducă în Amassia, să-l aresteze pe prinţul moştenitor şi să-l aducă 
la Constantinopol, unde va fi judecat pentru înaltă trădare. 

Însoţit de o escortă puternică, Rüstem plecă, nerăbdător să 
execute această misiune. La Yeni Serai, Roxelana savura 
perspectiva procesului care avea să-l târască în noroi pe fiul lui 
Gulbahar. Rustem prevăzuse otrăvirea prinţului pe drum, ceea 
ce ar fi evitat complicațiile. 

Ahmed, cel de-al doilea vizir, auzi de acest proiect. Unul dintre 
ofiţerii săi de ordonanţă merse întins la sediul lui Mustafa, 
ajungând înaintea lui Rüstem. Prevenit de cele urzite împotriva 
lui, prinţul ieşi din oraşul său în fruntea a zece mii de cavaleri şi 
ieniceri şi îl întâmpină cu un zâmbet ironic pe marele-vizir, pe 
care frica îl făcu să pălească. Rüstem înţelese că partida era 
pierdută. Avu chiar senzaţia neplăcută că în jurul gâtului său se 
strânge o funie invizibilă. 

— Ce te aduce pe la noi, Rustem? întrebă Mustafa. 


389 


- ROXELANA ŞI SOLIMAN - 


Marele-vizir căută un pretext. 

— Inălţimea Sa vrea să cunoască părerea domniei voastre în 
legătură cu campania pe care o plănuieşte împotriva Persiei. 
Credeţi că este capabilă să opună o rezistenţă organizată şi 
îndărătnică? 

— Presupun că avem toate şansele să zdrobim orice armată 
persană, fie ea şi comandată de şah în persoană. 

Rustem îşi plimbă privirile peste trupele aliniate în spatele 
prinţului. 

— Soldaţii domniei voastre sunt superbi, înălţimea Voastră! Şi 
ţinuta lor este lăudabilă! 

— Mă ocup de ei, Rustem! Ca să te onorez, te-am întâmpinat 
înconjurat de trupele mele. Spune-i |nălţimii Sale că trupele mele 
îşi vor face datoria pe câmpul de bătălie. 

Marele-vizir petrecu o noapte albă în palatul guvernatorului. 
Se aştepta să fie arestat în orice clipă. Dar temerile sale nu se 
adeveriră. 

A doua zi, Mustafa îl invită la o partidă de vânătoare de 
mistreți, dar marele-vizir invocă obligaţia de a se întoarce cât 
mai repede la Constantinopol pentru a-i prezenta sultanului un 
raport despre starea de spirit, disciplina şi instrucţia trupelor 
turceşti. Acceptă să asiste la o paradă militară, cu care îşi 
încheie vizita. După politeţurile de rigoare, marele-vizir şi prinţul 
se despărţiră. 

Rustem se întoarse la Constantinopol cu coada între picioare, 
dar atribui insuccesul lui nesupunerii lui Mustafa, care refuzase 
să-şi părăsească trupele. Adăugă că, în timpul defilării, soldaţii îl 
ovaţionaseră pe prinţ, fără a menţiona numele lInălţimii Sale, 
sultanul. 

Când Soliman trecea pe străzile capitalei, fanaticii lui Rüstem, 
risipiţi prin mulţime, lansau strigăte moderate de „Trăiască 
sultanul!”, apoi urlau cât îi ţineau bojocii „Trăiască prinţul 
Mustafa!”, „Trăiască prinţul nostru!”, „Glorie lui Mustafa!”, „Jos 
Roxelana şi clica ei!”, „Jos Selim beţivul!”, „Trăiască Mustafa!”. 

Cu fruntea încruntată, cu ochii înrăiţi, cu fălcile strânse, 
padişahul fremăta de furie. 

— Neghiobii aceştia m-au îngropat deja! Dar vor avea vreme 
să afle că încă trăiesc! 


390 


- MIRCEA BURADA ŞI VINTILĂ CORBUL - 


Înainte de a pleca la război, Soliman, invitat de Roxelana, îi 
puse o întrebare scrisă şeicului Ul-lslam: „Ce pedeapsă trebuie 
să sufere un sclav care, în absența stăpânului său, îi trădează 
interesele?” 

Şeicul Ul-lslam, ajutat de Rüstem, dădu un răspuns clar: 
„Sclavul vinovat de trădare trebuie osândit la moarte.” 

Pentru prinţul Mustafa, zarurile erau aruncate. In fruntea 
armatei sale, Soliman părăsi Constantinopolul, împreună cu 
Rustem — numit serasker, comandant suprem precum şi cu 
Selim, Baiazid şi Djihangir. 

— Fiii mei trebuie să înveţe să verse sângele duşmanilor, 
declară solemn sultanul în faţa generalilor săi, care înclinară 
simultan turbanele împodobite cu pene. 

— Leişorii trebuie să păşească pe urmele regelui-leu, adăugă 
Rustem curtenitor. 

Printre ofiţerii generali în statul-major al padişahului se găsea 
şi Ahmed Paşa, al doilea vizir, pe care Rüstem voia să îl 
supravegheze de aproape. Rămas singur la Constantinopol, 
acesta ar fi putut asmuţi garnizoana împotriva Roxelanei şi a 
partizanilor ei, provocând o revoltă deschisă împotriva 
guvernului. 

Armata lui Soliman traversă Anatolia şi întâlni trupele prinţului 
moştenitor într-o regiune aproape deşertică, numită Valea 
Şoimilor. Matca pietroasă a unui râu secat despărţea cele două 
tabere. Trupele se găseau acum faţă în faţă. Inainte de a face 
joncţiunea conform planului stabilit, se opriră şi întinseră 
corturile pe poziţii separate, întrucât seara se apropia. 

Generalii care cunoşteau tensiunea ce domnea între cele două 
părţi se întrebau dacă a doua zi Valea Şoimilor n-avea să devină 
câmp de bătălie. 

Principalele personaje ale acestei drame petrecură o noapte 
fără somn. Sultanul, în singurătatea cortului său luminat de o 
lampă chinezească, încerca să găsească un mijloc prin care să-l 
lege pe Mustafa de mâini şi de picioare. 

li ceru schilodului, fericit să-şi revadă idolul, să-şi îmbrăţişeze 
fratele vitreg din partea lui şi să-i spună că tatăl lui îl aşteaptă la 
el în cort pentru a lua împreună hotărâri privind campania 
viitoare. Mândru că fusese ales pentru îndeplinirea acestei 
misiuni, Djihangir se repezi să o execute. Ajuns la Mustafa, îi 


391 


- ROXELANA ŞI SOLIMAN - 


descrise starea de spirit a sultanului în culori luminoase şi îi 
repetă dorinţa acestuia de a discuta cu el. 

Ali Paşa, guvernatorul din Brusa, devotat lui Mustafa, îl sfătui 
să nu se ducă singur la această conferinţă şi să propună o 
discuţie sub cerul liber, între cele două armate adunate de o 
parte şi de cealaltă a râului. Mustafa răspunse că un asemenea 
comportament ar echivala cu o revoltă făţişă. Increzându-se în 
cuvintele lui Djihangir, se duse, escortat de numai doi sau trei 
ofiţeri de ordonanţă, să-şi vadă tatăl. 

Insoţit de Djihangir, de Ali Paşa, care insistase să-l urmeze, şi 
de trei aghiotanţi, prinţul moştenitor traversă matca râului şi se 
prezentă în faţa cortului tatălui său. Voia să-şi dovedească 
loialitatea şi supunerea filială. Şambelanul care îl aştepta la 
intrare îl rugă să intre la sultan fără Djihangir, pentru că discuţia 
trebuia să înceapă cât mai curând. 

Mustafa ezită o clipă. Observă privirile îngrijorate ale lui Ali 
Paşa şi ale ofiţerilor săi, dar se linişti văzând zâmbetul fericit al 
fratelui său vitreg şi auzind ovaţiile ienicerilor de gardă, care îl 
recunoscură. Işi desfăcu centura şi îi încredinţă sabia lui unui paj, 
pentru că nu era îngăduit să intri înarmat la sultan. 

Pătrunse singur în vestibulul cortului împărătesc, dar, în loc să 
fie întâmpinat de tatăl său, se văzu atacat de şase muţi înarmaţi 
cu iatagane şi pumnale. Adăpostit în spatele unei draperii, 
sultanul asculta zgomotele asasinării fiului său cel mare. Întrucât 
zgomotul luptei continua, întrerupt doar de ţipetele de disperare 
ale lui Mustafa, care se apăra furios, Soliman urlă mânios: 

— Turmă de laşi, nu sunteţi în stare să terminaţi cu trădătorul 
acesta? Ucideţi-l mai repede! 

Zgomotele se auzeau mai încet, ca şi cum rezistenţa prinţului 
se apropia de sfârşit. Padişahul auzi horcăiturile fiului său, apoi 
se făcu linişte. Dădu draperia la o parte şi îl văzu pe Mustafa 
întins pe covor, cu trupul măcelărit, culcat pe spate, cu 
veşmintele îmbibate de sânge, ochii privind fix tavanul. O sfoară 
îi strângea gâtul. 


La Yeni Serai, Roxelana primi bucuroasă vestea laconică a 
morţii lui Mustafa, adusă de un curier al sultanului. 

Respiră uşurată, simțind că i se luase o mare piatră de pe 
inimă. În sfârşit, legea fratricidă nu va mai lucra în favoarea fiului 


392 


- MIRCEA BURADA ŞI VINTILĂ CORBUL - 


lui Gulbahar. Drumul spre tron era liber pentru Selim şi Baiazid. 
Care dintre ei va purta sabia lui Osman? În mod normal, fiul cel 
mare ar trebui să-i urmeze tatălui său. Dar ce se va întâmpla cu 
Baiazid? Dispariţia lui Mustafa nu însemna că grijile ei luau 
sfârşit. Cunoştea animozitatea care îi despărţea pe Selim şi 
Baiazid şi se temea de urmările acesteia. 

Aştepta acum cu nerăbdare şi curiozitate scrisorile lui Rustem, 
care îi descria peripeţiile acestui omor necesar din motive 
dinastice. Roxelana ar fi vrut să-şi elibereze conştiinţa de rolul 
demn de dispreţ pe care îl jucase. Imaginea tatălui ei îi revenea 
în memorie. Ce atitudine ar fi adoptat el faţă de fiica lui dacă ar 
fi trăit destul pentru a asista la această luptă înverşunată? Roma 
nu era cruţată de crimele cele mai nemernice. Moartea lovea 
papii şi cardinalii, prinții şi oamenii obişnuiţi. Era o lume crudă: 
pentru a trăi trebuia să ucizi. 

Aşteptarea Roxelanei se prelungi, fără a-i aduce lămuriri. Apoi 
îi ajunseră la urechi ecouri contradictorii despre cele petrecute în 
Valea Şoimilor. Şi ceea ce auzea nu avea de ce să-i înveselească 
inima. La moartea lui Mustafa, armata aflată în pragul răscoalei 
se ridicase împotriva sultanului şi a primului său sfetnic. lenicerii 
îndeosebi cereau pedepse grele împotriva celor acuzaţi de 
asasinarea lui Mustafa. Soliman fusese la un pas de a fi 
înjunghiat de propriii soldaţi. Roxelanei i se strânse inima. Dacă 
viaţa sultanului era ameninţată, atunci ce soartă ar rezerva 
soldăţimea copiilor ei? Reuşise să-l elimine pe Mustafa doar ca 
să asiste neputincioasă la răzbunarea ienicerilor împotriva lui 
Selim şi Baiazid? 

Kislar agasi, şi el foarte tulburat de lipsa veştilor, trimise 
curieri ca să afle ce se întâmplă. Apoi începu să plouă cu bârfe. 
Se zicea că, pentru a-şi salva viaţa şi pe aceea a fiilor lui, 
sultanul ar fi fost silit să-l facă pe Rüstem ţap-ispăşitor. Marele- 
vizir ar fi fost destituit, aşteptând să fie dat pe mâna justiţiei, sub 
acuzaţia de a-l fi defăimat şi ucis pe prinţul moştenitor. 

Pentru a împăca armata, Soliman ar fi încredinţat funcţia de 
prim-ministru lui Ahmed Paşa, ale cărui simpatii pentru Mustafa 
erau binecunoscute. Dar nici măcar numirea lui Ahmed, care ar fi 
acceptat acest post după lungi ezitări, n-a reuşit să calmeze 
spiritele. Trupele prinţului moştenitor se răsculaseră. 

La Constantinopol domnea panica. Oameni aşa-zis bine 


393 


- ROXELANA ŞI SOLIMAN - 


informaţi pretindeau că sultanul şi fiii lui fuseseră luaţi ostatici de 
armată şi că Ahmed Paşa îşi impunea propria lege. Rüstem ar fi 
fost linşat de propriii soldaţi... 

La această veste, Roxelana crezu că o se leşine. Doamna 
Rebia încercă să o liniştească, în ciuda propriei groaze. Pentru că 
la orizont se profila un mare pericol. Micul prinţ Murad, încă în 
viaţă, ar fi fost proclamat sultan de către trupele tatălui său. 

Gloata de la Constantinopol o înfiera deja pe Roxelana şi o 
numea făţiş instigatoarea asasinării lui Mustafa. Deasupra Yeni 
Seraiului atmosfera era încărcată de tensiune. Mihrimah se 
refugiase la mama ei şi deplângea soarta soţului său. 

Apoi curierii lui K/s/ar agasi aduseră veşti mai liniştitoare. 
Rustem fusese într-adevăr destituit şi înlocuit de Ahmed Paşa, 
dar sultanul era stăpân pe situaţie. Trupele lui Mustafa se 
răsculaseră, dar, lipsiţi de şefii lor — căci în acelaşi timp cu 
Mustafa fusese ucis şi credinciosul său Ali Paşa — suferiseră o 
înfrângere grea. Trei mii de luptători au pierit pe câmpul de 
bătălie. 

Imperiul Otoman cunoscuse numeroase războaie fratricide. 
Dar era prima dată când sângele turcesc curgea din pricina 
ambițiilor unei femei. Şi constantinopolitanii nu puteau ierta 
asta. 

Intoarcerea lui Soliman în capitală linişti încetul cu încetul 
spiritele. Opinia publică dovedi un mare interes pentru ancheta 
poruncită de sultan privind împrejurările morţii lui Mustafa. 

investigaţiile lui Ahmed Paşa, marele-vizir, se loveau de 
piedici la fiecare pas. Vechea zicală „Toate drumurile duc la 
Roma” căpăta pentru marele-vizir o nouă semnificaţie: „Toate 
drumurile duc la Roxelana.” Ahmed îşi dădu seama că îi fusese 
încredinţată o misiune imposibilă. Sultanul îl înşelase când îi 
făgăduise că va avea mână liberă să conducă ancheta. Adunase 
dovezi care demonstrau cu o logică fără greş uneltirile lui 
Rustem, dar în spatele lui se profila umbra Roxelanei. Protecţia 
lui îl făcea invulnerabil. După întoarcerea la Constantinopol, 
sultanul poruncise eliberarea lui Rustem. Ahmed protestase 
împotriva acestei măsuri, însă Soliman îl privise cu un aer 
straniu. 

— Bănuieşti că va încerca să fugă? Să fim serioşi, Ahmed, 
predecesorul tău este un om de onoare şi, în acelaşi timp, e 


394 


- MIRCEA BURADA ŞI VINTILĂ CORBUL - 


ginerele meu. Va rămâne la dispoziţia ta. 

Lui Ahmed i se păru că descifrează în vocea sultanului o iritare 
crescândă. Cu siguranţă nu putea suferi spiritul de independenţă 
al marelui-vizir. Ahmed îi amintea de Piri Paşa şi de „demnitatea” 
lui insuportabilă. Soliman îşi detesta noul mare-vizir. Nu avea să 
uite niciodată nici umilirea suferită în Valea Şoimilor, când 
soldaţii ameninţători îi reproşaseră moartea prinţului moştenitor, 
nici propriile insistenţe, rugăminţile lui pentru a-l convinge pe 
Ahmed să accepte funcţia de prim-ministru. Aşa ceva nu se va 
mai întâmpla. 

Ahmed era încăpățânat. Când va încheia cercetările în privinţa 
lui Rüstem, va convoca tribunalul extraordinar însărcinat cu 
judecarea fostului mare-vizir. In faţa justiţiei, sultanul va fi 
dezarmat. Soliman „Legiuitorul” nu-şi va putea permite să ignore 
legea. 

Chiar în seara întoarcerii lui Soliman la Constantinopol, 
Rustem se prezentase la Yeni Serai ca să-şi ia soţia la domiciliul 
conjugal. Roxelana şi Mihrimah îl întâmpinaseră ca pe un erou. 

— İl vom împiedica pe Ahmed să se răzbune pe tine, îi 
făgăduise soacra sa. 

Soliman înclinase capul, cu un aer aprobator. 

— Toţi crapă de invidie, tată, pentru că l-aţi considerat demn 
să vă fie ginere, interveni Mihrimah cu căldură. 

Luaseră cina în familie. Roxelana era fericită să îi aibă alături 
pe Soliman, pe Selim, pe Baiazid, pe Mihrimah şi pe Rustem. 
Djihangir, bolnav, căzuse la pat. După desert, Soliman porunci 
slujitorilor să se retragă. 

— Voiai să-mi vorbeşti în particular, fiule, nu-i aşa? se adresă 
sultanul ginerelui său. : 

— Ceea ce am să-i spun Inălțimii Sale este foarte important. 

— Te ascult, fiule. 

Rüstem ştiu să-l convingă pe padişah că moartea lui Mustafa 
trebuia să fie urmată de aceea a fiului lui, Murad. Fiindcă 
Mustafa, în pofida încercărilor lui Ahmed de a dovedi contrariul, 
se făcuse într-adevăr vinovat de înaltă trădare. Era esenţial ca 
fiul său să fie şi el eliminat, pentru că mai târziu avea să fie 
tentat să-şi răzbune tatăl. Perspectiva asasinării nepotului său îl 
puse pe gânduri pe sultan. 

— Bine, dar Murad este un copil! zise el. Cum pot eu să-i 


395 


- ROXELANA ŞI SOLIMAN - 


reproşez trădarea comisă de tatăl lui? 

Reticenţele lui Soliman o alarmară pe Roxelana. Argumentele 
lui Rüstem erau îndreptăţite. Micul Murad trebuia să dispară, 
întrucât moştenea toate drepturile tatălui său. Uciderea unui 
copil o dezgusta, căci era şi ea mamă şi ştia ce înseamnă o mică 
făptură adusă pe lume în chinuri. Dar nu avea de ales. Toată 
familia imperială era târâtă în acest vârtej criminal. 

— Soliman, gândeşte-te la Selim şi la Baiazid! insistă 
Roxelana. Rustem are dreptate. Murad trebuie să moară! 

Sultanul lăsă capul în piept, învins. 

— Ai mână liberă, Rüstem! 

Daud, locotenentul eunucilor negri, însoţit de doi muţi ai 
seraiului, plecă în taină la Brusa, unde locuiau prinţul Murad, 
mama lui, Hurmuz, şi bunica lui, Gulbahar. 

Fostul guvernator al provinciei Brusa, executat în Valea 
Şoimilor, imediat după asasinarea stăpânului său, fusese înlocuit 
de Abdul Paşa, credincios subaltern al lui Rustem şi executant 
slugarnic al poruncilor Roxelanei. Prima măsură luată după 
instalarea lui la Brusa a fost să suprime garda personală a 
prinţului Murad. 

— Trei sclavi vor fi de ajuns pentru slujirea unui copil de vârsta 
lui. 

— Dar copilul acesta este nepotul sultanului! protestă 
Gulbahar. 

— Şi fiul unui trădător! ripostă generalul. 

Câteva zile mai târziu, solii lui Rüstem ajunseră la 
Constantinopol. După căderea nopţii, pătrunseseră în locuinţa 
micului prinţ. Daud citi cu voce tare firmanul sultanului, care 
poruncea osândirea lui la moarte. Copilul ascultă, senin, 
îngenunche şi plecă capul. 

— Sunt gata să suport pedeapsa hotărâtă de bunicul meu. 

Doar unul dintre muţi îndrăzni să-l sugrume. Celălalt îşi 
acoperi ochii cu mâinile. 

Hurmuz şi Gülbahar au fost silite să înghită otravă. Familia 
răposatului prinţ Mustafa fiind exterminată, Roxelana se putea 
bucura, în sfârşit, în linişte de izbânda ei. 


Uciderea micului Murad, după executarea tatălui său, umplu 
de groază poporul. Asupra Roxelanei şi a complicelui său, 


396 


- MIRCEA BURADA ŞI VINTILĂ CORBUL - 


Rüstem, ploua cu blesteme. Soliman nu era nici el cruțat, dar 
poziţia lui înaltă îi asigura un soi de imunitate morală. Soldaţii îi 
plângeau pe cel mai viteaz războinic al imperiului şi pe copilul 
care ar fi putut să-i continue opera. Poeţii deplângeau în versuri 
această tragedie, iar istoricii scriau în intimitatea cabinetelor lor 
de lucru că asasinarea lui Mustafa şi a lui Murad punea capăt 
lanţului marilor moştenitori ai Osmanilor. 

Oamenii de stat din Apus se felicitau pentru dispariţia lui 
Mustafa, fiindcă era cunoscut nu doar ca un general capabil să 
conducă masele de soldaţi fanatici, ci şi ca adept al politicii 
strămoşilor săi cei mai războinici. Prin comparaţie cu Mustafa, 
fraţii lui vitregi erau nişte copii palide. 

Dar, în ochii Roxelanei, fiii ei erau plini de calităţi. Le găsea 
scuze pentru toate defectele, atribuindu-le mai degrabă 
influenţei nefaste a anturajului lor, decât propriilor slăbiciuni. 

Bucuria ei fu ştirbită de boala ciudată a lui Djihangir. Acesta se 
stingea fără niciun motiv vizibil. In realitate, nu-şi putea ierta 
faptul că îl atrăsese pe Mustafa într-o capcană. Nu putea şi nu 
voia să-şi ierte tatăl care se folosise de el pentru mârşăvia 
aceasta. Israel Mordecai, chemat la căpătâiul prinţului de 
Roxelana, alarmată, declară după ce îl examină: 

— Îmi pare rău, Înălţimea Voastră, dar tânărul meu pacient şi- 
a pierdut dorinţa de a trăi. Pentru el, viaţa nu mai are rost. 
Mărturisesc, Înălţimea Voastră, că nu-i înţeleg refuzul de a se 
hrăni, de a vorbi, de a manifesta cea mai mică dorinţă. Când l- 
am examinat, nici măcar nu s-a uitat la mine. Ştiinţa mea este 
neputincioasă, pentru că el îmi respinge ajutorul. 

Roxelana ghicise starea de spirit a fiului ei. Când se ducea să-l 
vadă, acesta se întorcea cu faţa la perete. 

Djihangir muri fără să se plângă şi fără să rostească vreun 
cuvânt. 


Ahmed Paşa află consternat de moartea micului prinţ Murad. 
înarmat cu dovezi irefutabile împotriva lui Rüstem, se prezentă 
în faţa sultanului şi îi supuse atenţiei, una câte una, toate 
informaţiile care dezvăluiau inocenţa lui Mustafa şi vinovăția 
instigatorilor asasinatului său. Soliman studie cu grijă 
documentele. Niciun muşchi de pe chipul lui nu tresări când 
închise dosarul. 


397 


- ROXELANA ŞI SOLIMAN - 


— Lasă-l aici, Ahmed! Vreau să-l aprofundez! 

Marele-vizir îl privi cu o expresie de nedescris. A înţeles în 
clipa aceea că fusese jucat pe degete. „Cum e posibil ca un 
sultan atât de mare să poată cădea într-atât pentru ochii frumoşi 
ai unei femei de nimic?” se gândi el cu amărăciune. Admira 
capacităţile de om politic, de şef militar şi de legiuitor ale lui 
Soliman, dar condamna pasiunea care îl împingea să satisfacă 
lăcomia unei foste sclave. Pentru marele-vizir, Roxelana era mai 
decăzută decât ultima desfrânată care-şi vindea nurii în port. 
Ahmed îşi aminti de nemulţumirile soldaţilor săi din Valea 
Şoimilor: „Nădejdea noastră a murit o dată cu Mustafa.” 

Marele-vizir salută cu răceală şi se retrase fără comentarii. 
Ştia de-acum la ce să se aştepte... 


Soliman medită îndelung înainte de a-i arăta Roxelanei 
dosarul întocmit de Ahmed Paşa. Dar ea cunoştea dinainte toate 
dovezile, întrucât agenţii lui Rustem, încă activi, le copiau pe 
ascuns şi i le trimiteau lui kislar agasi, care la rândul său le 
aducea stăpânei sale. 

— Toate hârtiile astea sunt doar o urzeală de minciuni. Ahmed 
îl detestă pe Rustem şi mă urăşte. Vrea să obţină osândirea 
ginerelui nostru şi apoi să mă târască într-un proces care ar fi 
compromiţător şi pentru tine. 

Respinse cu abilitate acuzaţiile formulate de marele-vizir, 
întrucât Rüstem o învățase din timp ce trebuia să răspundă. 
Adevărurile şi minciunile erau atât de bine împletite, încât 
ansamblul părea convingător. 

— Ahmed nu vrea decât să semene neîncrederea supuşilor tăi 
faţă de tine şi de copiii tăi. Intr-o zi va scoate din mânecă un fals 
Mustafa, va tulbura spiritele şi va aţâţa din nou flacăra războiului 
civil. Ştiu ce coace acest Ahmed. Să te înlăture de la putere şi să 
guverneze din spatele unei marionete încoronate. Când 
guvernatorul din Brusa a fost decapitat, Ahmed Paşa ar fi trebuit 
să-i împărtăşească sfârşitul. 

Soliman clătină din cap. 

— Ne-a ajutat să ieşim la suprafaţă. Datorită lui, Rüstem este 
încă în viaţă, iar noi suntem în continuare la domnie. 

— Bun, recunosc că ne-a fost indispensabil. Dar acum rolul lui 
s-a încheiat. Trebuie să-l înlături. Rațiunea de stat o cere. 


398 


- MIRCEA BURADA ŞI VINTILĂ CORBUL - 


— Mai am nevoie de un răgaz, zise el. Gloata nu s-a liniştit 
încă. 

Roxelana zâmbi fin. 

— Inainte, detestam războiul. Acum, înţeleg că războiul 
mobilizează spiritele, hrăneşte ura contra străinătăţii, voinţa de a 
învinge şi pofta de a prăda. Persia n-a ştiut să profite de 
frământările noastre interne de după executarea lui Mustafa. 
Există o explicaţie. Sunt atât de slabi încât n-au îndrăznit să ne 
atace. Atunci, noi trebuie să luăm iniţiativa. lenicerii şi spahiii 
care vor simţi mirosul prafului de puşcă, al sângelui şi al jafului 
vor uita de Mustafa, de Murad şi de nenorocirile lor. 

Sultanul o îmbrăţişă. 

— Tu eşti sfetnicul meu cel mai înţelept, Roxelana! 


Ostilitățile au fost deschise fără declaraţie de război şi invazia 
fulgerătoare a armatei otomane semănă panica în rândurile 
infanteriei persane, risipind cavalerii în armuri de fier ai regelui 
Tahmasp care, descumpănit, ceru pacea. A fost o victorie 
uşoară, care consolidă autoritatea sultanului. 

— Acum mă pot descotorosi de Ahmed, îi zise el Roxelanei. 
Am o singură reţinere. Când i-am încredinţat sigiliul marelui vizir, 
i-am declarat, sub jurământ, că nu-l voi destitui niciodată. 

Rustem, care asista la această reuniune de familie, interveni 
cu subtilitate: 

— Asta-i tot? Dar nimic nu vă împiedică să-l osândiţi la 
moarte. Jurământul domniei voastre se referă la destituire. 
Simplu, nu-i aşa? 

Soliman îşi mângâie mustaţa, zâmbind. 

— Un adversar de talia ta este de două ori mai periculos, 
Rustem! E foarte inventiv ginerele tău, Roxelana! 

— Inventiv, inteligent şi devotat! răspunse ea. 

— lată triunghiul reîntregit! zise sultanul cu satisfacţie. Acum 
armonia domneşte între cele trei vârfuri! Asta am visat 
întotdeauna! adăugă el. 


Ahmed Paşa invită câţiva prieteni la un mare ospăț. 

— Nu prea pari în largul tău! exclamă Selim Paşa, prietenul lui 
cel mai bun. Chipul tău reflectă o amărăciune care mă 
îngrijorează! 


399 


- ROXELANA ŞI SOLIMAN - 


— Aţi vânat vreodată în deşert? întrebă gazda, după ce le 
porunci slugilor să umple cupele. Aţi observat vulturii care 
planează în aer, deasupra unui leu muribund? li pândesc ultimele 
clipe ca să se năpustească asupra leşului său, aşteptând să-l 
poată sfâşia în linişte. 

Uşile se deschiseră brutal la intrarea unui ofiţer de gardă care 
venea înaintea a doi muţi îmbrăcaţi în roşu, cu frânghiile în 
mâini. Sclavii lui Ahmed Paşa se dădură la o parte, 
înspăimântați. Prietenii lui încremeniră de emoție. 

Ofiţerul se proţăpi în faţa marelui-vizir, derulă un pergament 
împodobit cu pecetea împărătească şi citi pe un ton solemn 
firmanul semnat de padişah, care îl condamna la moarte. 
Sentința avea să fie executată pe loc. 

Ahmed Paşa se adresă prietenilor săi cu un calm olimpian: 

— Vă amintiţi de leul muribund despre care v-am vorbit? 
Priviţi vulturii aceştia! adăugă el, arătându-i cu degetul pe călăi. 
Bănuiam că într-una din zilele acestea vă voi invita la festinul 
meu funebru. S-a întâmplat mai repede decât credeam. 

Se întoarse spre ofiţer. 

— Îți cer o favoare. Lasă-l pe unul dintre prietenii mei să 
strângă ştreangul. Dacă mor de mâna unui mut sau a altcuiva, n- 
are importanţă. Esenţial este să dispar, ca să-i fac loc asasinului 
prinţului Mustafa. 

Ofiţerul scutură din cap. 

— Strangularea de către un mut al seraiului este o onoare. Dar 
mie îmi este indiferent. Nu vreau decât ca firmanul sultanului să 
fie executat. 

Ahmed luă ştreangul din mâna unui mut, indignat că era tratat 
în felul acela, şi i-l oferi lui Selim Paşa. 

— Frate, fă-mi acest serviciu! Petrece-mi frânghia pe după gât 
şi strânge tare! Cât mai tare! 

Selim refuză, cu ochii scăldaţi în lacrimi. 

— Este cel mai mare serviciu pe care ţi-l cer! insistă marele- 
vizir. Nu vreau să fiu pângărit de mâinile acestor călăi care l-au 
executat, poate, şi pe prinţul Mustafa. Să bem această ultimă 
cupă cu vin în cinstea apropiatei mele călătorii! 

Mesenii îşi goliră cupele, apoi Selim Paşa, cu inima frântă, se 
ridică, luă ştreangul şi împlini ultima dorinţă a prietenului său. 


400 


- MIRCEA BURADA ŞI VINTILĂ CORBUL - 


33 


În faţa Divanului reunit, sultanul înmână personal sigiliul 
imperiului unui Rustem plesnind de trufie. Satisfăcută, Roxelana 
asista de la fereastra ei zăbrelită la această ceremonie care 
încununa eforturile ei de proporţii. Influenţa ei asupra lui Soliman 
şi puterea personală atinseseră un nivel niciodată egalat de 
fostele femei ale sultanilor, fie ele soţii sau simple favorite. 

„Soliman domneşte peste imperiu, iar Roxelana domneşte 
peste Soliman”,  repetau  constantinopolitanii  îndureraţi, 
adăugând: „Cât despre Selim, rotofeiul nostru prinţ moştenitor, e 
doar un gunoi înveşmântat în mătase. Este începutul sfârşitului.” 

Deşi primise autorizarea oficială să iasă în oraş după plac, 
escortată de un escadron din casa ei militară, Roxelana 
renunţase la acest privilegiu. Când trecătorii îi recunoşteau 
cortegiul, după uniforma plină de fireturi a halebardierilor săi, 
începeau imediat huiduielile. intr-o sâmbătă, lângă marele bazar, 
gloata dezlănţuită încercui litiera favoritei şi încercă să o linşeze. 
Un regiment de spahii care trecea întâmplător prin zonă reuşi să 
o elibereze, după câteva focuri de armă. La apogeul vieţii ei, 
Roxelana rămânea închisă în haremul devenit din nou temniţă. 

Demnitarii o elogiau în public şi o criticau în particular. Voiau 
să-i facă plăcere sultanului, care obținea noi victorii însemnate. 
Henric al Vill-lea, regele Angliei, trimitea Constantinopolului un 
comision comercial; Francisc | se compromitea în ochii 
creştinătăţii, îngăduind flotelor turceşti să facă escală în porturile 
franţuzeşti; Veneţia încerca să cârpească vechile acorduri care o 
legau de Turcia; ruşii şi polonezii se târau în faţa padişahului; 
regele Tahmasp îşi proclama prietenia pentru Imperiul Otoman. 

Roxelana ar fi urmărit cu interes meandrele politicii, dacă n-ar 
fi necăjit-o propria familie. 

Neghib, mulftiul Constantinopolului, îi povestise Roxelanei o 
întâmplare unică în istoria imperiului. Sultanul Orkhan îşi numise 
fratele, pe Ala-Eddin, mare vizir, iar colaborarea lor se dovedise 
avantajoasă. De ce nu reuşea şi ea să stabilească o înţelegere 
între fraţii care se duşmăneau? Dar cele două fiinţe erau diferite 
ca noaptea de zi. Şi dacă Baiazid şi Selim avuseseră oarecare 
reţineri cât timp Mustafa era încă în viaţă, dispariţia duşmanului 


401 


- ROXELANA ŞI SOLIMAN - 


comun reînsufleţi vechile lor neînţelegeri. 

Selim era atras de vicii: lux, indolenţă, beţie. Favorita lui, Nur 
Banu, ambițioasă şi egoistă, ipocrită şi rapace, orgolioasă şi 
frumoasă, îl mânuia ca pe o marionetă. Comportamentul ei 
slugarnic faţă de Roxelana îi aminti acesteia de propria purtare 
faţă de bătrâna Hafsa Hatun. 

Spre deosebire de grosolănia, urâţenia şi ţinuta neîngrijită ale 
lui Selim, Baiazid ieşea în evidenţă prin talia frumoasă, farmecul 
şi politeţea lui. Gulmuz, favorita lui, afişa modestia, blândeţea, 
înţelepciunea şi supunerea unei adevărate femei turcoaice 
tradiţionaliste. Dar sub această înfăţişare plăcută ascundea un 
caracter cu nimic diferit de cel al lui Nur Banu. Chiar dacă fraţii 
se arătaseră mai împăciuitori, femeile lor îi aţâţaseră. 

Baiazid nu-şi putea scoate din minte ideea obsedantă că, în 
calitate de frate mai mic, risca să împărtăşească soarta tragică a 
lui Mustafa. Dorinţa Roxelanei de a-l cruța de moartea prin 
strangulare nu-l liniştea decât pe jumătate. Mama şi tatăl lui n- 
aveau să trăiască veşnic. Eliberat de prezenţa lor, Selim n-ar 
ezita să-l lichideze. Sfetnicul şi prietenul lui, Lala Mustafa, îl 
sfătuia să fie vigilent. 

Deja demnitarii se gândeau la viitorul dinastiei. Soliman 
trecuse de şaizeci de ani. Slab, cu un aer bolnăvicios, sumbru şi 
tăcut, nu părea să-l mai aştepte o viaţă foarte lungă. Roxelana 
era mai frumoasă ca oricând. Dar, în harem, odaliscele ştiau că 
împărăteasa pierdea sânge, semn că era atinsă de o boală pe 
care Israel Mordecai, în ciuda experienţei sale, nu putea să o 
diagnosticheze. El explica fenomenul prin faptul că la femeile de 
o numită vârstă apăreau tulburări fără însemnătate, care 
influenţau mai degrabă starea mintală, decât trupul. 

In vreme ce Roxelana medita tristă la rivalitatea care otrăvea 
relaţiile dintre fiii ei, o mare revoltă înflăcără Anatolia. Se 
povestea că prinţul Mustafa, care ar fi scăpat cu viaţă din mâinile 
ucigaşilor săi, preluase comanda câtorva regimente de spahii şi 
de ieniceri şi începuse lupta pentru cucerirea imperiului. Trupele 
îl urmau, însufleţite de spiritul răzbunării, deloc liniştitor pentru 
demnitarii de la Constantinopol, acuzaţi cu toţii că ar fi 
complotat cu Roxelana şi Rüstem uciderea moştenitorului 
Turciei. Pretutindeni, acesta era întâmpinat cu bucurie şi 
entuziasm. Oamenii de rând îi sărutau mâinile, picioarele şi chiar 


402 


- MIRCEA BURADA ŞI VINTILĂ CORBUL - 


urmele paşilor. Zeci de mii de ţărani înarmaţi îngroşau rândurile 
trupelor regulate. 

Constantinopolul era consternat.  Circulau cele mai 
extravagante zvonuri în jurul acestui personaj mitic. Soliman nu- 
şi pierdu sângele rece, fiind sigur că era vorba de un impostor, 
pentru că îşi văzuse fiul strangulat la picioarele lui. Iscoadele 
strecurate în tabăra prinţului „reînviat” declarară cu un soi de 
spaimă superstiţioasă că asemănarea izbitoare îngăduia orice 
presupuneri. Printre adepţii acestuia se numărau şi slujitori ai 
prinţului, care jurau că stăpânul lor era mai mult ca sigur fiul cel 
mare al sultanului. 

Roxelana urmări îngrijorată progresele impostorului. Era 
fantoma prințului dispărut? Vrăjile îl înviaseră pentru a-i 
ameninţa opera? Totul putea fi pierdut din pricina acestui fals 
pretendent al tronului. 

Hotărât să-i pedepsească aspru pe rebeli, Soliman îl chemă pe 
unul dintre cei mai tineri şi mai energici generali ai săi, Mehmed 
Paşa. li încredinţă o armată şi îi porunci să înăbușe revolta. 

Cu toate acestea, cea mai mare parte din Anatolia şi o parte 
din Rumelia apucară armele. Falsul Mustafa, în fruntea 
comandamentului suprem al trupelor sale, împărţi recompense şi 
alcătui propriul Divan. Întâlnirea celor două forţe militare, la 
început indecisă, se termină prin zdrobirea trupelor impostorului, 
care nu avea artilerie. 

Capturat şi supus torturii, falsul Mustafa declară că fusese 
incitat la răscoală de prinţul Baiazid, care voia să profite de 
confuzie pentru a smulge puterea din mâinile tatălui său şi să se 
proclame sultan. Executarea lui prin spânzurare puse capăt 
insurecției. 


Roxelana simţea că moare. Viaţa o părăsea încetul cu încetul. 
La început, senzaţia aceasta fusese aproape insesizabilă. 
Scurgerile apăreau din când în când, ca şi cum ar fi vrut să o 
avertizeze că fiinţa omenească nu este nemuritoare, şi că 
existenţa omului, efemeră prin definiţie, sfârşeşte prin a se ofili 
şi a se cufunda în neant. 

Puțin câte puţin, scurgerile deveniră mai frecvente. O 
preveneau că trebuie să se pregătească pentru marea călătorie. 
Roxelana, atât de frumoasă, atât de cochetă, atât de lacomă de 


403 


- ROXELANA ŞI SOLIMAN - 


perfecţiune, era dezgustată şi înspăimântată de aceste pete de 
sânge pe care le găsea în fiecare dimineaţă pe cearşaf. Când 
apărură şi în cursul zilei, frica ei crescu. Avea senzaţia că se 
luptă cu o forţă necunoscută, şireată, care o urmărea ca un vis 
urât. Durerile nu-i chinuiau măruntaiele. Numai creierul ei 
înregistra fazele acestei căderi care părea să se accelereze. 

Trecutul îi revenea în minte cu o asemenea intensitate, încât 
prezentul dispărea, parcă şters de o forţă supranaturală. Tatăl ei, 
mătuşa Helena, unchiul Kazimir o înconjurau, tăcuţi, dar 
surâzători. Apoi rătăcea printre trandafirii din grădina ei, alerga 
după fluturi, în timp ce Glafira o chema la masă. Alte personaje 
soseau la aceste întâlniri imaginare. Regele Sigismund, regina 
Bona, Zâpolya, care îi salvase viaţa. Stanislas îi bântuia visurile. 
Dacă ar fi fost soţia sau amanta lui Stanislas, ar fi cunoscut 
adevărata fericire. Dar pentru cât timp? Prinţesa Colonna sau 
Jablonowski? Ar fi strălucit câţiva ani în mijlocul unei societăţi 
superficiale, dedată plăcerilor şi intrigilor. Dumnezeu ştie ce 
complicaţii ar fi apărut pe parcurs. 

Apoi viaţa ei luase o întorsătură decisivă şi fulgerătoare. 
Haremul, turnul acela încovoiat apărut în oglinda ei, îi 
deschisese, în mod paradoxal, marea poartă a istoriei. Triumful 
ei depăşise visurile cele mai îndrăzneţe. Dar cu ce preţ? Drumul 
ei fusese presărat de capcane, de umilinţe, de lupte fără sfârşit, 
de bucurii şi de cadavre. Ibrahim, prinţul Mustafa, micul Murad, 
Malfiruz, Kassem, Ferhat Paşa, marele-vizir Ahmed... 

Dar toate aceste crime erau justificate de necesitatea de a 
asigura supraviețuirea copiilor ei... 

Un frison îngheţat îi străbătu corpul. Toate aceste morţi care o 
precedaseră dincolo de Stix nu aveau să o arate oare cu un 
deget acuzator atunci când Caron o va lăsa pe malul celălalt? 
Dar exista oare o viaţă viitoare? 

Soliman avea să i se alăture mai târziu. N-ar fi crezut niciodată 
că va muri înaintea bărbatului aceluia firav şi aproape 
întotdeauna suferind... Ei, da! |n vreme ce ea părea să-şi 
păstreze o tinereţe eternă, el îmbătrânea, bolile se înverşunau 
împotriva lui, slăbiciunile îl asediau. Şi totuşi, ea va pleca 
prima... 

Apoi un mare semn de întrebare se ridică în faţa ei, un semn 
înalt cât un minaret! || iubise sincer pe Soliman? El, unul, o 


404 


- MIRCEA BURADA ŞI VINTILĂ CORBUL - 


adora! Se închina în faţa tuturor dorințelor ei! În mâinile ei, 
fusese un aluat moale, pe care îl modelase după cum voise! l-a 
purtat o mare afecţiune, fiindcă datorită sprijinului lui îşi 
învinsese toţi duşmanii... 

Acum trecutul, prezentul, viitorul se amestecau confuz. 
Roxelana avea să ducă în mormânt neliniştea pe care i-o inspira 
inevitabila luptă fratricidă care trebuia să izbucnească într-o zi 
între Selim şi Baiazid. Declaraţiile falsului Mustafa nu fuseseră 
smulse de către oameni care doreau să-l compromită pe 
Baiazid? De oameni aflaţi în solda lui Selim? Pentru că fiul acesta 
al ei era sălbatic, violent, rapace, ipocrit, invidios, arme care îi 
lipseau fratelui său. |n ciuda iubirii sale materne, Roxelana 
înţelesese — cu o oarecare întârziere — că Selim era doar un 
ratat! Mai rău de-atât, o nulitate! Un nimic! 

Roxelana schiţă o grimasă. Constantinopolitanii o acuzau că 
deschisese cutia Pandorei, din care ieşeau şerpii, încolăcindu-se 
în jurul stâlpilor care susțineau imperiul, slăbindu-i şi distrugând 
tot ce clădiseră strămoşii lui Soliman de-a lungul secolelor... 

Apoi o asaltară durerile sfâşietoare. Israel Mordecai îi prepara 
licori care nu o ajutau. Prea bătrân, acesta îşi pierduse vechea 
siguranţă şi tatona uneori simptomele pacienţilor săi, fără să le 
înţeleagă. Chira Esther, bătrână, senilă, îi aducea leacuri băbeşti 
care nu aveau niciun efect. 

Nur Banu o vizita în fiecare zi pe Roxelana. Se interesa de 
sănătatea ei, îi povestea lucruri vesele şi îi prepara cafeaua, 
băutura aceea excitantă şi tonică, infuzie de boabe negre şi 
parfumate importate de puţină vreme şi care erau la modă. 

Roxelana ştia că interesul pe care i-l arăta Nur Banu nu era 
gratuit, că aceasta îi pândea moartea pentru a se instala în locul 
ei. Nur Banu studia pe furiş ravagiile săpate de boală pe chipul 
soacrei sale, arunca priviri lacome spre bogăţiile adunate în 
minunatul apartament, bijuterii, blănuri, obiecte de artă, covoare 
şi se închipuia stăpână a acelor locuri. 

Roxelana fusese silită să suporte mulţi ani capriciile, 
curiozităţile, schimbările de dispoziţie şi micile răutăţi ale 
sultanei-valide. Nur Banu avea să fie cruţată de aceste neplăceri. 
Aşteptarea ei nu se va prelungi prea mult. 

Roxelana primea, de asemenea, vizitele lui Gulmuz, favorita 
lui Baiazid, care o copleşea cu complimente şi linguşeli. Cele 


405 


- ROXELANA ŞI SOLIMAN - 


două tinere invidiau nu numai bogăţiile şi privilegiile soacrei lor, 
ci şi puterea acesteia. Pentru că Roxelana lansase o modă, chiar 
mai mult decât atât, o nouă politică: domnia favoritelor. 
Exemplul ei le aţâţa pe imitatoare, hotărâte să obţină totul prin 
mijloace proprii. 


În jurul Roxelanei se făcu gol. Doamna Rebia muri în somn. 
Colecţia ei de blănuri, nestemate, cărţi preţioase a fost înghițită 
de vistieria haremului. Acelaşi lucru se petrecu cu minunile 
adunate de kislar agasi care a fost găsit neînsufleţit lângă gaura 
din podea, sub patul său, unde se înghesuiau sute, mii de 
monede de aur. Supraintendenta şi „generalul” fetelor au fost 
înlocuiţi de oameni pe care Roxelana de-abia îi cunoştea. Dar 
schimbările acestea n-o mai interesau. Apropierea morţii o 
desprindea încet-încet de lumea aceasta agitată, vorace, lacomă 
de bani şi putere, pe care o îmblânzise în cele din urmă. 

Numai fiii ei şi Soliman îi mai reţineau atenţia. Ultima ei 
intervenţie a fost în favoarea lui Baiazid. Soliman îşi convocă fiul 
cel mic la Yeni Serai. In noaptea de dinaintea acestei audienţe, 
Baiazid nu reuşi să închidă ochii. Dimineaţă, în timp ce se 
îmbrăca înainte de a-şi părăsi palatul, primi un curier care îi 
aducea un bilet semnat de Roxelana: „Nu te teme, fiule. Cât timp 
trăiesc eu, nimeni nu-ţi va face vreun rău.” 

Baiazid se înfioră. Nu se îndoia de cuvântul mamei sale. Dar 

ce se va întâmpla după moartea ei? Prinţul se prezentă, îngrozit, 
în faţa tatălui său. Acesta îi inspirase dintotdeauna o frică 
iraţională. Ştia că într-o zi ori el, sultanul, ori Selim avea să 
poruncească omorârea lui. Aşa era legea. 
__ Soliman îl primi într-un acces de furie aproape necontrolabilă. 
li aduse reproşuri violente. Baiazid se aştepta să vadă uşa 
deschizându-se şi muţii seraiului strecurându-se cu paşi de pisică 
pentru a-i pune ştreangul la gât. Dar sultanul, după ce-şi vărsă 
furia, se potoli şi bătu din palme. Un paj aduse sorbeturi pe un 
platou. Calmat în sfârşit, Soliman zâmbi şi îi făcu semn fiului său 
să bea împreună cu el paharul împăcării. Baiazid simţi un nod în 
gât. Sorbetul pe care i-l oferea era otrăvit? Nu-l putea refuza fără 
să dea la iveală neîncrederea la adresa sultanului. Inghiţi 
băutura răcoritoare fără să simtă vreun efect nociv. Soliman goli 
şi el paharul. 


406 


- MIRCEA BURADA ŞI VINTILĂ CORBUL - 


— Acum, du-te la mama ta şi mulţumeşte-i! Ei îi datorezi 
viaţa! 

Baiazid se prosternă la picioarele tatălui său şi îi jură credinţă 
veşnică. Se grăbi apoi să ajungă la Roxelana. O găsi întinsă pe 
un divan, în marele salon al apartamentului său, trasă la faţă, 
slăbită, lividă sub machiajul gros. Ingenunche în faţa ei şi îi 
sărută mâna. 

— Tata mi-a spus să vă mulţumesc pentru că mi-aţi salvat 
viaţa! 

Roxelana făcu un semn care exprima o mare slăbiciune. 

— Nu-mi mulţumi. Mi-am făcut doar datoria. 

El oftă abătut. Roxelana simţi neliniştea fiului ei. 

— Dar mâine? bolborosi el. Mâine?... Ce se va întâmpla 
mâine? 

Roxelana îi dezmierdă obrazul cu nespusă blândeţe. 

— Mâine?... Mâine voi veghea asupra ta de-acolo, de sus! zise 
ea arătând cu mâna descărnată, plină de inele, cerul însorit care 
scălda salonul într-o lumină aurie. 

A doua zi, picăturile de sânge şiroiră atât de abundent, încât 
Chira Esther şi Israel Mordecai înţeleseră că moartea era 
aproape. După-amiază, chiar înainte de apusul soarelui, 
Roxelana simţi că viaţa ei ajunsese la sfârşit. Viziuni învârtejite 
se împleteau în faţa ochilor ei. Inainte de a-şi da ultima suflare, 
murmură: 

— Temniţa... Temniţa... Am evadat... 


Funeraliile Roxelanei depăşiră în somptuozitate tot ce-şi 
puteau închipui  constantinopolitanii. Soţia sultanului şi 
împărăteasa otomanilor a fost înmormântată într-un cavou de 
marmură, în curtea moscheii lui Soliman, perlă a arhitecturii, 
construită de Sinan. Sultanul porunci ca după moarte trupul lui 
să fie aşezat alături de cel al Roxelanei, marea şi unica lui iubire. 

In timpul funeraliilor, Soliman rămase nemişcat ca o statuie. S- 
ar fi zis că pentru el lumea se sfârşise. Chipul lui, ochii lui nu mai 
exprimau decât un gol imens şi îngheţat. Spre dezamăgirea lui 
Nur Banu, care dorea să se instaleze în apartamentul Roxelanei, 
sultanul hotărî că locuinţa ei va rămâne neatinsă. 

În fiecare seară, Soliman se închidea o oră sau două în camera 
Roxelanei. Vorbea cu umbra ei, îi amintea de dragostea pe care 


407 


- ROXELANA ŞI SOLIMAN - 


i-o purta şi adesea îi cerea sfatul. Răspunsurile sosite de dincolo 
erau înţelese numai de el. 

Avea un portret al Roxelanei făcut de un pictor venețian după 
o descriere pe care i-o făcuse el însuşi. Il iubea, deşi pânza nu 
reflecta frumuseţea perfectă a  Roxelanei. Il lua cu el 
pretutindeni, când călătorea, când mergea la ţară, la vânătoare, 
pentru că îi amintea prezenţa „materială" a Roxelanei. 

Lumea de la Curte îl privea ca pe un om sfârşit. 


408 


- MIRCEA BURADA ŞI VINTILĂ CORBUL - 


34 


Rüstem, devenit din nou mare-vizir, îşi dădea aere de 
atotputernicie. Mihrimah îşi atribuia autoritatea mamei sale, fără 
a fi cu adevărat luată în serios. 

Conducătorii politici, militari şi religioşi aveau senzaţia că 
trăiesc o lungă şi apăsătoare anarhie. Lipsa de interes a 
sultanului faţă de treburile publice devenea îngrijorătoare. Când 
primea o veste proastă din străinătate, se însufleţea, proiecta 
campanii, apoi înflăcărarea lui dispărea brusc şi, doborât de 
apatie, renunţa la tot, părăsea Yeni Serai şi pleca la vânătoare. 

incertitudinea politică agită din nou relaţiile dintre Selim şi 
Baiazid. Întrucât durerile de stomac ale sultanului şi îndeosebi 
problemele lui de circulaţie păreau să se înrăutăţească, cei doi 
fraţi se gândeau din nou la viitor. 

Rustem Paşa reflectă îndelung la ceea ce-i rămânea de făcut, 
cu atât mai mult cu cât Mihrimah îl atâta să învenineze relaţiile 
dintre Selim şi Baiazid, conform zicalei „Dezbină şi cucereşte!”. 
Pentru a învrăjbi lucrurile, Rustem îl văduvi pe Baiazid de cel mai 
capabil sfetnic şi partizan, marele-şambelan Lala Mustafa, pe 
care îl numi mare-maestru al casei lui Selim. Îl ura pe Lala 
Mustafa, căci acest personaj se bucurase de protecţia marelui- 
vizir Ahmed. Dar intriga lui Rustem se întoarse împotriva lui. 
Oportunist, Lala Mustafa îmbrăţişă cu entuziasm cauza lui Selim 
şi îi câştigă încrederea, dezvăluindu-i planurile fostului său 
stăpân, Baiazid, şi uneltirile lui Rustem, care voia să se impună 
ca unic arbitru al imperiului. Pentru a-l convinge pe Selim de 
buna lui credinţă şi pentru a-l compromite pe marele-vizir, 
insinuă că legitimitatea lui Baiazid era îndoielnică şi că tatăl 
acestuia era, în realitate, Rüstem. Uluit şi recunoscător, Selim îi 
făgădui lui Lala Mustafa postul de mare-vizir după moartea 
sultanului Soliman. 

Dar Lala Mustafa nu se mulţumi cu aţâţarea zâzaniei dintre cei 
doi fraţi. Îi propuse lui Selim o manevră care trebuia să-i asigure 
o izbândă sigură. Cu acordul acestuia, îi scrise o scrisoare lui 
Baiazid şi, după ce îşi exprimă devotamentul faţă de acesta, îl 
incită să ridice armele împotriva fratelui său mai mare ca să se 
apere, fiindcă acesta voia să-l asasineze. Ca să-l împiedice pe 


409 


- ROXELANA ŞI SOLIMAN - 


Selim să-şi pună în aplicare planul, îi propuse să preia iniţiativa şi 
să-l ucidă. N 

Baiazid căzu în capcană. li scrise lui Selim o scrisoare plină de 
insulte şi îl provocă la o luptă individuală. Pentru a-şi arăta 
disprețul, îi trimise o bonetă de femeie, un şorţ şi o furcă de tors. 

Selim, care detesta violenţa atunci când implica persoana lui, 
răspunse printr-un mesaj împăciuitor. Lala Mustafa interceptă 
scrisoarea şi o distruse, după ce ucisese curierul. In acelaşi timp, 
redactă un raport pentru sultan şi îi dezvălui — în felul său — 
conflictul dintre cei doi fraţi şi riscul unui război civil iminent. 
Citirea acestui raport îl puse pe sultan în încurcătură. Pierdut în 
durerea pricinuită de moartea Roxelanei, nu bănuia nici pe 
departe pericolele care amenințau imperiul. interogat de 
Soliman, marele-vizir răspunse că el nu fusese informat de 
existenţa unui asemenea conflict. Sultanul îl fulgeră cu privirea: 

— Atunci, cu ce te ocupi? Tu ar trebui să fii primul care află! 

A doua zi dimineaţă, le trimise ordine scrise fiilor lui. Pentru a-i 
despărţi, îl numi pe Selim în fruntea unui guvern din Anatolia şi îi 
porunci lui Baiazid să-şi părăsească guvernul de la Konieh — 
punct strategic important între Siria şi Egipt — şi să preia în 
schimb guvernul de la Rum. Mânios, închipuindu-şi că tatăl său îl 
defavoriza, Baiazid refuză să execute ordinul. 

Soliman află cu stupoare de nesupunerea lui Baiazid. Era 
tentat să poruncească arestarea şi judecarea lui, dar îşi aminti că 
Roxelana, înainte de a muri, intervenise în favoarea lui Baiazid şi 
obținuse iertarea acestuia. Din fidelitate, făcu o ultimă încercare, 
pentru a linişti spiritele. 

Ipocrit, Selim se supuse fără să crâcnească voinţei tatălui său. 
Soliman îl trimise la Baiazid pe Perte Paşa, un demnitar din noua 
generaţie, ca să-l aducă pe calea cea bună. Dar solul sultanului 
se lovi de un interlocutor care refuza orice încercare de 
împăcare. g 

— A vrut să mă asasineze. Am dovezi. Il rog pe tatăl meu, 
sultanul, să nu se amestece în această neînțelegere. 

La întoarcerea la Constantinopol, Perte Paşa îi raportă 
sultanului eşecul misiunii sale şi adăugă că prinţul dispunea de o 
armată de câteva mii de soldaţi. 


După căderea nopţii, Soliman se închise singur în camera 


410 


- MIRCEA BURADA ŞI VINTILĂ CORBUL - 


Roxelanei. La lumina unei lămpi chinezeşti privi îndelung 
portretul femeii care însemnase totul pentru el, aşezat pe o 
masă, lângă pat. Cu multă grijă şterse cu mâna câteva fire de 
praf care se aşezaseră pe pânza pictată, apoi zâmbi cu 
amărăciune. 

— Ştii bine, Roxelana, că îi iubesc pe copiii noştri, că mi-aş da 
viaţa ca să fac pace între Selim şi Baiazid. Tu îl preferai pe 
Baiazid. Nu mi-ai spus-o, dar am înţeles, privindu-te când erai 
alături de el. In favoarea lui Selim nu pledează decât dreptul 
primului născut. Are toate defectele de pe lumea asta, dar este 
ascultător. Baiazid este înzestrat cu calităţi minunate, dar şi cu o 
trufie şi o îndărătnicie care îl împing să încerce orice pentru a-şi 
satisface ambiția şi ranchiuna. Este gata să joace la zaruri 
destinul imperiului. lată o trăsătură de caracter foarte urâtă, care 
anulează tot ce are bun. Din contră, Selim acceptă sfaturile 
bune. Ajutat de un prim-ministru capabil, va şti să-şi 
îndeplinească rolul. Baiazid va risca întotdeauna totul, cedând 
impulsurilor de moment. Pentru un suveran, este cel mai mare 
defect. Spune-mi ce trebuie să fac! Dă-mi un semn! 

Îşi acoperi faţa cu mâinile. Lacrimile curgeau pe obrajii lui 
ridaţi. 

— Am făcut totul ca să împiedic războiul civil care bate la uşă. 
Dar Baiazid este de neclintit. M-am lovit de reaua lui voinţă... |ţi 
cer iertare, Roxelana, pentru ceea ce va urma... 


Sokollu Paşa, un fost sclav al lui Iskender Celebi şi unul dintre 
cei mai buni generali ai noii generaţii, primi funcţia de 
comandant-şef al trupelor imperiale. Soliman alesese pentru 
această operaţiune regimentele de ieniceri şi spahii cele mai 
devotate lui. Adăugă şi o artilerie numeroasă. 

Cele două armate se ciocniră pe câmpia de la Konieh. Soldaţii 
lui Baiazid erau în majoritate mercenari sirieni, egipteni şi 
anatolieni, bine antrenați, dar care cedară sub presiunea forţelor 
disciplinate şi perfect dirijate de Sokollu. 

Degeaba galopa Baiazid dintr-o parte într-alta a frontului 
încercând să stopeze deruta soldaţilor săi. Cuprins de panică, 
părăsit de trupe, o luă la goană, urmat de cei patru băieţi ai săi 
şi de câţiva soldaţi credincioşi. Fu atât de grăbit că-şi abandonă 
haremul şi prada de război în mâinile lui Sokollu. 


411 


- ROXELANA ŞI SOLIMAN - 


Baiazid şi tovarăşii lui galopau spre frontiera persană, urmăriţi 
de două escadroane de spahii care primiseră ordin să-i 
captureze. În timp ce vântul îi şuiera pe la urechi, Baiazid se 
gândea la speranţele sale pierdute, la proiectele lui nimicite, la 
visurile sale himerice şi — mai presus de orice — la mama lui. 
Dacă ea ar fi trăit, dezastrul acesta n-ar fi avut loc. Ea ar fi ştiut 
să învingă prejudecățile tatălui său şi să pună capăt 
fanfaronadelor lui Selim. 

In timpul unei opriri scurte, îi scrise o scrisoare sultanului, 
implorându-i iertarea. Apoi îşi reluă fuga. Acum trebuia să caute 
azil la regele Tahmasp. Era ultima lui şansă, de altfel derizorie. 
Cunoştea soarta rezervată refugiaților de rang înalt, reduşi la 
rolul de ostatici. 

La frontiera persană, urmăritorii lui se opriră. Baiazid puse 
capăt goanei îngenunchind la picioarele lui Tahmasp, care îi 
acordă toate onorurile şi îi oferi o locuinţă somptuoasă. Dar 
Baiazid învățase de mult valoarea mărturiilor de prietenie 
proclamate de regeasca lui gazdă. In palatul său, el şi fiii lui se 
simțeau urmăriţi ca nişte prizonieri de către temnicerii lor. 

Fără ca prinţul refugiat să fi fost înştiinţat, deja începuseră 
negocierile secrete. Pentru patru sute de mii de monede de aur, 
Tahmasp acceptă să-i execute pe Baiazid şi pe fiii săi. Un pretext 
mincinos a fost găsit imediat. Li s-a imputat refugiaților turci un 
complot urzit împotriva vieţii regelui Persiei. Aruncaţi în temniţă, 
Baiazid şi fiii lui au fost anunţaţi oficial că un tribunal 
extraordinar îi osândise la moarte. 

In noaptea de dinaintea execuţiei, Baiazid scrise un poem care 
exprima deznădejdea lui înainte de ultima călătorie spre imperiul 
morţii. A doua zi dimineaţă, satârul călăului puse capăt vieţii lui 
şi a fiilor lui. Tahmasp se grăbi să-i trimită un mesaj lui Selim, ca 
să-i dea fericita veste şi să-l felicite pentru că devenise unicul 
moştenitor legitim al Imperiului Otoman. 


La puţin timp după moartea lui Baiazid, Gulmuz, văduva lui 
înlăcrimată, aduse pe lume un fiu. Lala Mustafa porunci să fie 
strangulat, executând ordinul lui Selim, pe care de altfel chiar el 
i-l sugerase. 

Lala devenise sfetnicul indispensabil al prinţului moştenitor. 
Selim voi să-i dovedească în public favorurile sale. La un banchet 


412 


- MIRCEA BURADA ŞI VINTILĂ CORBUL - 


care sărbătorea victoria asupra fratelui său duşman, îl aşeză în 
dreapta pe Lala Mustafa şi în stânga pe Rustem, care înghiţi greu 
afrontul. Demnitatea lui de mare-vizir îi atribuia o preeminenţă 
pe care prinţul o ignora cu bună-ştiinţă, ca şi cum ar fi vrut să-l 
prevină în felul acesta că puterea lui se apropia de sfârşit şi că 
trebuia să se gândească la retragere. Proasta lui dispoziţie spori 
din pricina unei crize de hidropizie, boală care îl stânjenea de la 
o vreme. 

In haremul lui Selim, toate doamnele care se prosternau 
înainte la picioarele Roxelanei se înghesuiau acum să sărute 
pulpanele rochiei lui Nur Banu, care le accepta omagiile, 
superioară şi tăcută. 

Soliman se închise cu umbra Roxelanei, după ce-şi avertiză 
şambelanul că nu dorea să fie deranjat. 

Singur în faţa portretului cu trăsături atât de vii încât te 
aşteptai în orice clipă ca ochii să clipească sau buzele să 
schiţeze un zâmbet, Soliman plânse. De ceva vreme lacrimile îi 
umezeau deseori ochii. Devenise foarte impresionabil. Când 
simţea că nu-şi mai poate stăpâni lacrimile, se izola în 
apartamentul Roxelanei, în cabinetul său de lucru sau chiar 
dădea afară toate persoanele din jurul lui. 

Nu sfârşitul atroce al fiului şi cel al nepoților săi îl făcea acum 
să plângă. De mult timp moartea nu-l mai emoţiona. Execuţiile, 
asasinatele, otrăvirile şi chiar morţile naturale îi răvăşiseră 
întreaga familie, cu excepţia lui Selim — cel mai nereușit dintre 
copiii — şi a lui Mihrimah. Pentru el, Roxelana nu era moartă. Ea 
trăia pentru el şi numai pentru el. 

Acum plângea pentru că Roxelana îi reproşa supliciul lui 
Baiazid şi al copiilor săi. Căuta scuze, dar nu găsea cuvinte care 
s-o liniştească... 


Rustem nu uita niciodată afronturile. Războiul care îl opunea 
lui Selim şi lui Lala Mustafa se declanşă viclean. Marele-vizir 
începu prin a aduna dovezi compromiţătoare despre Lala 
Mustafa. Era un domeniu în care excela. Perseverent, puse mâna 
pe toate documentele care dovedeau reaua-credinţă a rivalului 
său. Descoperi copii şi chiar originale semnate pe care Lala 
Mustafa avusese imprudenţa de a le păstra pentru a le folosi mai 
târziu, în caz de nevoie. Printre dovezile scrise apărea un mesaj 


413 


- ROXELANA ŞI SOLIMAN - 


de-al Roxelanei, care auzise de intrigile lui Lala şi îşi punea fiul în 
gardă în faţa acestui om care semăna discordie. Acest 
document, sustras la rândul lui de sfetnicul lui Selim, stârni furia 
sultanului, care se întoarse împotriva vinovatului. Prinţul 
moştenitor făcu atunci eforturi supraomeneşti pentru a-şi scăpa 
favoritul de un proces de înaltă trădare. In cele din urmă, reuşi 
să-i salveze viaţa lui Lala Mustafa, dar acesta fu exilat în 
străfundurile Anatoliei. Cariera lui încetase definitiv. La scurt 
timp după căderea sa, avu satisfacția să afle că duşmanul lui 
triumfător murise de hidropizie. 

Soliman îl desemnă succesor al lui Rustem pe Sokollu Paşa, 
alegere care îl nemulţumi pe Selim. Acesta nu îndrăzni să 
protesteze, căci relaţiile cu tatăl său se deterioraseră sensibil. 
Sultanul îi reproşa depravarea şi orgiile sale. Prinţul asculta cu 
capul în pământ mustrările, apoi îşi relua excesele şi cheltuielile 
nebuneşti. Exasperat, Soliman hotărî să-i pedepsească pe 
prietenii lui Selim, care îi încurajau desfrâul. Cei mai mulţi dintre 
ei au fost arestaţi, condamnaţi la moarte şi executaţi. Această 
măsură severă îl înspăimântă pe prinţ, care ieşi din letargie şi 
din starea permanentă de ebrietate. Impulsionat de energica Nur 
Banu, se prefăcu că îşi desfăşoară activitatea cu seriozitate. Dar 
bunele lui intenţii nu durară prea mult. Incorigibil, se lăsă din nou 
în voia viciilor. 


Dacă problemele de familie îl tulburau pe Soliman, politica îi 
acorda în schimb satisfacţii. In faţa Tunisului, turcii obţinură o 
victorie navală strălucită împotriva creştinilor. Cu toate acestea, 
moartea lovea în jurul lui Soliman atât pe prieteni, cât şi pe 
duşmani. Bătrânul amiral Andrea Doria şi Carol Quintul pieriră, 
ducând cu ei în mormânt gustul amar al înfrângerii. Tahmasp, 
regele Persiei, dispăru şi el. Moartea îl răpi, de asemenea, pe 
Ferdinand de Austria, acest veşnic învins, care n-avea alt merit 
decât că salvase Viena. 

Moartea şi bătrâneţea îndepărtaseră din Divan pe aproape toţi 
vechii colaboratori ai lui Soliman. Nu mai vedea în jurul lui decât 
chipuri noi şi tinere. Comparaţia îl făcea şi mai sensibil la propria 
decrepitudine. Problemele de circulaţie îi umflau picioarele, 
îngreunându-i mersul. Trupul lui slab şi mina proastă îi frapau pe 
interlocutori. Se machia, pentru a-şi ascunde de diplomaţi 


414 


- MIRCEA BURADA ŞI VINTILĂ CORBUL - 


decăderea şi paloarea maladivă. 

Cu excepţia încăperilor Roxelanei, nu mai punea piciorul în 
harem.  Odaliscele tinere şi frumoase, schimbate mereu, 
aşteptau neliniştite ziua în care sultanul avea să-şi dea ultima 
suflare. 

Roxelana îi lipsea înfiorător de mult lui Soliman. Noaptea, 
stingea toate luminile şi se întindea pe patul ei, închipuindu-şi că 
aceasta să află vie alături de el. li vorbea cu blândeţe despre 
dragostea lor, îi dezvăluia grijile care îl măcinau, decepţiile şi 
prea rarele satisfacţii. Uneori, aprindea lămpile, deschidea 
dulapurile şi, cu mâinile lui subţiri, mângâia veşmintele de 
mătase, le ducea la buze şi aspira parfumul Roxelanei. 

Auzise spunându-se că regina Spaniei, loana Nebuna, ţinea 
lângă ea coşciugul care adăpostea rămăşiţele soţului ei, luându-l 
cu ea pretutindeni. li scuza dementa. 

Când ieşea călare, poruncea escortei să-l urmeze la distanţă. 
Se izola astfel pentru că uneori vorbea cu umbra Roxelanei şi nu 
voia ca oamenii să-l audă vorbind de unul singur. Discuta din 
când în când cu Ibrahim, care îi apărea în toată splendoarea 
tinereţii. Epoca senină a adolescenţei era subiectul lor preferat. 
Apoi îşi amintea oftând că, din vestitul său triunghi, el era 
singurul supravieţuitor. 


Victoria navală de la Tunis îi sugeră lui Soliman ideea de a-şi 
încheia domnia printr-o lovitură fulgerătoare: cucerirea insulei 
Malta din mâinile cavalerilor Sfântului loan, alungaţi din Rhodos. 
Pregăti îndelung expediţia. Această activitate îi învie energia. 
Alese generalii cei mai capabili, amiralii cei mai experimentați, 
mobiliză o flotă de două sute de vase şi treizeci de mii de 
oameni din trupele de elită. Disproporţia de forţe era atât de 
mare, încât victoria turcilor era ca şi obţinută. Cu toate acestea, 
ceea ce nu prevăzuse nimeni se întâmplă. In ciuda superiorității 
zdrobitoare a turcilor, Malta nu căzu, şi asediatorii se repliară. 
Soliman scăpă ca prin urechile acului de un atac de apoplexie. 
Dar fu silit să se încline în faţa evidenţei. Malta nu putea fi 
cucerită. 

Această înfrângere umilitoare trebuia spălată cu sânge. Găsi 
repede pretextul. Maximilian al II-lea, împăratul Austriei şi fiul lui 
Ferdinand, refuza să plătească tributul impus tatălui său şi cerea 


415 


- ROXELANA ŞI SOLIMAN - 


în plus restituirea oraşelor cucerite de turci în Ungaria. Mânios, 
Soliman adună cea mai puternică armată mobilizată vreodată de 
Imperiul Otoman. 

__ În ajunul marii plecări, petrecu noaptea în camera Roxelanei. 
intins pe pat, cu braţele încrucişate sub cap, contempla tavanul 
împodobit cu stucaturi aurite. Deşi le privise de atâtea ori în timp 
ce Roxelana se odihnea, cu obrazul rezemat de pieptul lui, zărea 
pentru prima dată stalactitele mici şi delicate care reflectau 
lumina dulce a lumânărilor. 

— Mâine-dimineaţă părăsesc Constantinopolul, Roxelana. De 
altfel, te iau cu mine. Am comandat pentru portretul tău o cutie 
mare, tapisată cu catifea. In campania aceasta mă voi putea 
bucura de prezenţa ta, ceea ce în trecut n-a fost posibil. S-ar 
părea că am luat-o pe urmele loanei Nebuna! lartă-mă, 
Roxelana, pentru gluma asta nevinovată! Am îmbătrânit, mica 
mea pasăre a paradisului! Nu ştiu dacă ne vom mai întâlni 
vreodată în camera aceasta în care am cunoscut cea mai mare 
fericire de care se poate bucura vreun om! Unele presentimente 
nu înşală, porumbiţa mea dulce! 

Mângâie perna de mătase aşezată alături de a lui. 

— Sunt obosit, dar nu pot să dorm! Licorile lui Mordecai nu mă 
mai ajută! Dăruieşte-mi vise frumoase, Roxelana! Vreau să-mi 
apari aşa cum te-am văzut când mi-ai fost prezentată! Aveai 
atunci şaptesprezece ani! Imi amintesc că eram mai emoţionat 
decât tine! Ce frumoasă erai!... 

Visă cu ochii deschişi toată noaptea. Zorii îl găsiră treaz. Bătu 
din palme şi sclavii se grăbiră să intre ca să-l conducă la baia de 
aburi. Când cobori din pat, îşi simţi picioarele grele ca plumbul. 
Se sprijini de umerii celor doi sclavi ca să se târască până la 
baie. 


Era pentru prima dată când mergea la război purtat în litieră. 
Suirea pe cal era din ce în ce mai dureroasă. Dar să fie legănat 
toată ziua în cutia aceea lunguiaţă îl plictisea. Avea impresia că 
se află într-un coşciug, doar că ceva mai mare. Portretul 
Roxelanei, scos din cutie, era aşezat în faţa lui. 

— Inţeleg acum, porumbiţa mea, de ce nu-ţi plăcea să te 
plimbi în litieră. Legănatul acesta continuu îmi dă greţuri! Şi, în 
plus, nu se vede peisajul! Dar am străbătut de atâtea ori drumul 


416 


- MIRCEA BURADA ŞI VINTILĂ CORBUL - 


spre Buda încât îl cunosc pe dinafară! 

Marele-vizir Sokollu îi raporta de trei ori pe zi înaintarea marii 
armate. 

— Mă simt ca o fiară în cuşcă în litiera asta! exclamă sultanul 
iritat. Mâine voi călări! 

După plecarea lui Sokollu, se adresă portretului Roxelanei: 

— Mâine nu-ţi voi ţine de urât, iubirea mea! Dar nu pentru 
mult timp! Vreau doar să fac un pic de mişcare! 

Din păcate, experienţa hipică a lui Soliman se dovedi a fi o 
dezamăgire. După un marş la pas de câteva ore, fu silit să se 
suie din nou în litieră. 

— Roxelana, m-am întors lângă tine! De-acum înainte vom fi 
nedespărţiţi! 

Marea armată se apropie de Buda. Marele-vizir îi raportă 
stăpânului său că fortăreaţa Szeged opunea o rezistenţă feroce. 
Garnizoana, deşi nu foarte numeroasă, îi respingea pe atacatori, 
provocându-le pierderi grele. 

— Incă un spin în coastă! strigă sultanul furios. Vă dau trei zile 
ca să radeţi Szegedul de pe faţa pământului! 

Soliman se instală în cortul său, căci îl dureau îngrozitor 
picioarele. Intins pe un pat de campanie, asculta rafalele 
continue al tunurilor, vacarmul bătăliei, exploziile minelor şi ale 
contraminelor, pocnetele muschetelor. O muzică firească pentru 
urechile lui, dar care, de data aceasta, îl făcea să clocotească de 
furie. Cele trei zile acordate pentru nimicirea fortăreței se 
scurseseră, urmate de alte trei zile, apoi de altele... În fine, 
trecură trei săptămâni fără niciun rezultat... 

Scrâşnea din dinţi şi-l fulgera din priviri pe Sokollu Paşa, care îi 
raporta în fiecare zi „progresele” asediului. 

— Virtuţile războinice ale turcilor s-au dus pe apa sâmbetei! 
urla Soliman, congestionat de furie. Mai puţin de trei mii de 
austrieci ţin la respect două sute de mii de turci! 

Soliman se simţea rău, foarte rău. Greutăţii din picioare i se 
adăuga o greutate apăsătoare în ceafă. Mânia făcea să i se urce 
sângele la cap. 

Israel Mordecai era dezolat, pentru că nu ştia cum să-l aline. 
Poţiuni, licori, ceaiuri nu aveau niciun efect asupra nervilor 
surescitaţi ai sultanului. i 

— Trebuie să vă calmaţi, Ilnălţimea Voastră! Altfel vă puneţi 


417 


- ROXELANA ŞI SOLIMAN - 


viaţa în pericol! 

— Un singur lucru mă poate calma! ţipa Soliman mânios. 
Căderea Szegedului! 

— Oraşul este, practic, în mâinile noastre, anunţă marele-vizir. 
Fortăreaţa e doar o grămadă de ruine fumegânde. Numai 
donjonul mai rezistă. Dar este deja minat. Mâine în zori va fi al 
nostru! _ 

Marele vizir ieşi. Soliman nu răspunse. Inchise ochii, pentru că 
avu brusc senzaţia că tocmai îi explodase capul. Bărbia îi căzu în 
piept. Incercă să vorbească, dar nu reuşi decât să bolborosească 
nişte sunete nearticulate. Lui Mordecai i se păru că aude numele 
Roxelanei, pronunţat cu greutate. Apoi sultanul tăcu. Medicul 
verifică atent pulsul, care se oprise... 


A doua zi în zori donjonul se prăbuşi, sfărâmat de o explozie 
care cutremură pământul. Intreaga garnizoană a fost nimicită, 
antrenând în căderea ei mii de turci. 

Marele-vizir intră la sultan ca să-i anunţe victoria promisă. Dar 
padişahul, nemişcat, era culcat pe spate şi părea să fixeze 
tavanul. Aşezat pe un taburet, pierdut, Mordecai stătea lângă 
stăpânul său neînsufleţit. Sokollu îi aruncă medicului o privire 
întrebătoare. Acesta clătină din cap, dezolat. 

Cu paşi siguri, marele-vizir părăsi cortul. Câteva clipe mai 
târziu, se întoarse, urmat de un mut al seraiului înarmat cu o 
frânghie. Mutul se apropie de Mordecai pe la spate şi, cu un gest 
brusc, îi petrecu frânghia pe după gât. In felul acesta, secretul 
morţii sultanului nu putea fi divulgat. Apoi marele-vizir îi convocă 
pe generali şi pe viziri la un consiliu de război. i 

— l-am raportat Înălţimii Sale căderea Szegedului. Înălţimea 
Sa vă felicită pentru vitejia voastră şi porunceşte armatei să se 
întoarcă la Constantinopol. Scopul acestei bătălii a fost atins. 

Ofițerii schimbară priviri mirate, dar nu puseră întrebări. 
Marele-vizir găsi de cuviinţă să adauge: 

— Campania împotriva Vienei va fi reluată în viitorul apropiat! 
.„. Trebuie să vă înştiinţez că Inălţimea Sa este suferind. Până se 
înzdrăveneşte, a hotărât să nu-şi mai părăsească litiera. 
Înălţimea Sa m-a însărcinat să-i prezint raportul zilnic privind 
progresele marşului nostru. Etapele vor fi stabilite de Inălţimea 
Sa! 


418 


- MIRCEA BURADA ŞI VINTILĂ CORBUL - 


Armata făcu cale întoarsă spre Constantinopol. În secret au 
fost trimişi înainte curieri călare pentru a-l anunţa pe Selim de 
moartea tatălui său şi de propria suire pe tron. Sokollu nu avea 
nicio stimă pentru acest beţiv, dar îşi amintea cuvintele rostite 
de Soliman în faţa ambasadorilor, la o festivitate, după moartea 
lui Baiazid: „Lăudat fie Allah! Am trăit destul pentru a-i vedea pe 
musulmani scăpaţi de nefericirile care i-ar fi copleşit dacă fiii mei 
s-ar fi luptat între ei pentru tron. Acum îmi pot termina zilele în 
pace, în loc să trăiesc şi să mor în disperare.” 

Seara, în vreme ce armata întindea tabăra, cortul imperial era 
ridicat, şi Soliman, instalat pe tron ca şi cum ar fi fost viu. 
Generalii îngenuncheau în faţa împărătescului lor stăpân, care 
privea în gol, pierdut în gânduri. Marele-vizir îşi apropia urechea 
de gura sultanului, prefăcându-se că-i ascultă ordinele, apoi le 
transmitea şefilor militari vizaţi. Aceştia, obişnuiţi cu muţenia lui 
— după moartea Roxelanei devenise taciturn — se prosternau în 
faţa cadavrului fardat cu grijă, apoi ieşeau în vârful picioarelor. 

Se scurseră săptămâni întregi fără ca soldaţii să se îndoiască 
de faptul că stăpânul lor era în viaţă. In cele din urmă, într-o 
seară, de la Constantinopol sosi un curier purtând o scrisoare 
semnată de Selim care îl anunţa pe Sokollu că preluase puterea. 
Secretul nu mai avea rost. Marele-vizir adună armata şi, la 
lumina miilor de torţe, le comunică vestea tragică. Apoi 
draperiile care acopereau intrarea în cortul imperial au fost 
trase, şi militarii au primit permisiunea se treacă în şir indian prin 
faţa  catafalcului pe care odihnea Soliman. In vreme ce 
plânsetele se înălţau spre cer, un cor intonă cântecele mortuare 
prescrise de Coran. Apoi marele-vizir urcă pe o estradă şi strigă 
pe un ton solemn: 

— Sultanul Soliman a murit! Trăiască sultanul Selim al II-lea! 

Armata aclamă la unison: 

— Trăiască sultanul Selim al II-lea! 

A doua zi dimineaţă, trupele îşi reluară marşul. Coloana 
interminabilă se îndrepta în linişte către capitală, aşa cum se 
cuvine unui cortegiu funebru. 

La Constantinopol se făceau ultimele pregătiri pentru 
funeraliile padişahului defunct. Trupul său trebuia înmormântat 
în curtea moscheii lui Soliman, lângă mormântul Roxelanei, 
marea şi unica lui iubire. 


419 


- ROXELANA ŞI SOLIMAN - 


Soliman Magnificul şi Divina Roxelana se vor odihni împreună 
până la sfârşitul veacurilor. 


420