Christian Jacq — [Ramses] 03 Batalia de la Kadesh

CUP PPRID IP PIPI UP PI PIPIDI RIA. (PPP AAIEN A INNA AD A NA RN IN A A A E a Nae 


CHRI 


STIAN 
JACQ 


£ EEN NNE E N NN NE T NRN 


XXX 
Bătălia 
de la Kadesh 


Christian Jacq 


Seria 
RAMSES 


TTT 


BĂTĂLIA DE LA 
KADESH 


Original: LA BATAILLE 
DE KADESH 


Traducere de 
EUGEN DAMIAN 


Editura ALLFA 
2004 


1 


Calul lui Danios străbătea în galop drumul încins de soare 
care ducea spre Lăcașul Leului, un târgușor din Siria de Sus, 
întemeiat de ilustrul faraon Seti. Egiptean după tată și sirian 
după mamă, Danios îmbrăţișase onorabila meserie de factor 
poștal și se specializase în predarea mesajelor urgente. 
Administraţia egipteană îi asigura calul, hrana și uniforma; 
Danios primise și o locuinţă de serviciu la Sileh, oraș de la 
graniţa de nord-est, și poposea gratuit în staţiile de poștă. Pe 
scurt, o viaţă frumoasă, mereu pe drumuri și întâlnirea cu 
sirience pline de bunăvoință, dar dornice, câteodată, să se 
mărite cu un funcţionar care o lua imediat la sănătoasa atunci 
când legătura devenea prea serioasă. 

Danios, căruia părinţii îi aflaseră adevărata natură datorită 
astrologului din sat, nu suporta să trăiască obligatoriu într-un 
anumit loc, chiar și în brațele unei iubite pline de nuri. Nimic nu 
conta mai mult pentru el decât distanţele pe care le străbătea 
zilnic pe drumurile pline de praf. 

Conștiincios și metodic, factorul era bine văzut de către 
superiorii săi. Încă de la începutul carierei sale, nu rătăcise 
niciodată vreo scrisoare și scurtase deseori timpul de predare a 
scrisorilor pentru a face pe placul vreunui expeditor grăbit. 
Împărțirea corespondenţei cât mai repede posibil era o obligaţie 
de onoare pentru el. 

Când Ramses devenise faraon, după moartea lui Seti, Danios 
se temuse, la fel ca mulți alţi egipteni, că tânărul suveran ar 
putea fi un mare războinic trimiţându-și armata ca să 
cucerească Asia, cu speranţa de a reface un imens imperiu al 
cărui centru fusese cândva Egiptul. În timpul primilor patru ani 
de domnie, Ramses extinsese templul de la Luxor, terminase 
uriașa sală cu coloane de la Karnak, începuse construcția 
templului său pentru veșnicie pe malul de est al Thebei și 
întemeiase o nouă capitală în Deltă, Pi-Ramses; dar nu 
schimbase politica externă a tatălui său care consta în 


respectarea unui pact de neagresiune cu hitiţii, faimoșii 
războinici ai Anatoliei. Aceștia din urmă se părea că renunţaseră 
să mai atace Egiptul și respectau protectoratul acestuia asupra 
Siriei de Sud. 

Viitorul se arăta a fi surăzător dacă schimbul de scrisori 
militare între Pi-Ramses și fortărețele de pe Drumul lui Horus nu 
s-ar fi intensificat ca niciodată până atunci. 

Danios îi întrebase pe superiorii săi, ca și pe ofiţerii pe care-i 
întâlnise; nimeni nu știa nimic, dar se vorbea despre tulburări în 
Siria de Nord și chiar în provincia Amurru!, aflată în zona de 
influență egipteană. 

Era limpede că mesajele pe care le transmitea Danios aveau 
drept scop să-i pregătească pe comandanții fortărețelor de pe 
Drumul lui Horus, linia de fortificaţii de la nord-est, să intre cât 
de curând în stare de alarmă. 

Datorită acțiunii viguroase a lui Seti, Canaan?, Amurru și Siria 
de Sud formau o întinsă zonă tampon care apăra Egiptul de o 
invazie neașteptată. Desigur, era nevoie permanent de o 
supraveghere atentă a prinților din aceste ţinuturi agitate și, 
câteodată, mai trebuiau și treziţi cu forța la realitate; aurul 
Nubiei potolea repede intenţiile de a trăda care apăreau la 
fiecare schimbare cât de mică în viaţa politică locală. Prezenţa 
trupelor egiptene și paradele militare combinate cu mari serbări, 
ca acelea ale secerișului, erau celelalte mijloace eficace pentru 
a menţine o pace destul de fragilă. 

În mai multe rânduri, în trecutul nu prea îndepărtat, 
fortărețele de pe Drumul lui Horus își zăvorâseră porţile și 
interziseseră oricărui străin să mai treacă frontiera; hitiţii nu le 
atacaseră niciodată, așa că teama că s-ar fi putut da lupte grele 
se risipise. 

Știind toate acestea, Danios era optimist; hitiţii cunoșteau 
vitejia armatei egiptene, egiptenii se temeau de violența și 
cruzimea războinicilor din Anatolia. Cele două ţări, care riscau să 
iasă sleite de puteri după un conflict direct, aveau tot interesul 
să rămână fiecare pe poziţiile ei, rezumându-se doar la atacuri și 
riposte verbale. 

Ramses, angajat într-un program de lucrări importante, nu 
avea de gând să provoace o înfruntare directă. 


1 Aproximativ Libanul de astăzi. 
? Provincia Canaan cuprindea Palestina și Fenicia. 


Danios trecu în plin galop prin faţa stelei din granit care 
marca limita domeniului agricol aparţinând micii așezări Lăcașul 
Leului. Brusc, trase de frâul calului, apoi se întoarse. Un 
amănunt neobișnuit îi atrăsese atenţia. 

Factorul poștal descălecă în faţa lespezii cioplite. 

Revoltat, el observă că bolta de deasupra fusese distrusă și că 
mai multe hieroglife fuseseră lovite cu ceva dur. Inscripţia 
magică, devenită acum indescifrabilă, nu mai putea oferi 
protecţie acelor locuri. Cel care săvârșise o asemenea faptă 
avea să fie judecat și condamnat cu cea mai mare asprime; 
distrugerea unei pietre de o asemenea importanţă era o crimă 
pasibilă de pedeapsa cu moartea. 

Fără nicio îndoială, factorul era primul martor al acestei 
drame pe care trebuia s-o semnaleze fără întârziere 
guvernatorului militar al regiunii. Atunci când acesta va afla 
despre nenorocire, va înainta un raport amănunţit adresat direct 
cancelariei faraonului. 

Un zid de cărămizi înconjura casele; de o parte și de alta a 
porţii de intrare, fuseseră instalaţi doi sfincși culcaţi pe labele 
din faţă. Băiatul rămase pe loc, înmărmurit de uimire; cea mai 
mare parte a satului fusese devastată, cei doi sfincși erau 
răsturnați pe o parte, ciopârțiți. 

Lăcașul Leului fusese atacat. 

Niciun zgomot nu se auzea dinspre case. De obicei, atmosfera 
din locul acela era foarte însuflețită: instrucţia infanteriștilor, 
antrenamentul călăreţilor, discuţiile aprinse din piaţa centrală, 
din jurul fântânii, chiotele copiilor, răgetele măgarilor... Tăcerea 
aceea neobișnuită îi puse factorului un nod în gât. Simţind că îl 
arde cerul gurii, destupă burduful cu apă și bău cu lăcomie. 

Curiozitatea învinse teama. Ar fi trebui acum să pornească la 
drum și să dea alarma la cea mai apropiată garnizoană, dar vru 
să afle mai multe. Danios îi cunoștea pe aproape toţi locuitorii 
din Lăcașul Leului, de la guvernator la hangiu; cu unii era chiar 
prieten bun. 

Calul sforăi și se ridică pe picioarele dindărăt; mângâindu-l pe 
coamă, factorul îl liniști. Dar animalul nu mai vru să meargă mai 
departe. 

Danios intră pe jos în târgușorul cufundat în tăcere. 

Magaziile de grâu sparte, chiupurile de lut făcute ţăndări. Din 
rezervele de hrană și de băutură nu mai rămăsese nimic. 


Micile case cu etaj nu mai erau decât ruine; nici măcar una nu 
scăpase atacatorilor, cuprinși de o nebunie a distrugerii care nu 
cruţase nici locuința guvernatorului. 

Zidurile micului templu erau și ele năruite. Statuia zeului 
fusese sfărâmată cu lovituri de măciucă și capul se afla la câţiva 
metri distanţă. 

Peste tot aceeași tăcere deplină, apăsătoare. 

În fântână, leșurile catârilor uciși. În piaţa centrală se vedeau 
resturile unui foc în care arseseră mobile și papirusuri. 

Duhoare. 

Un miros greu, acru, greţos îi tăie factorului răsuflarea și-l 
atrase către măcelărie, situată la marginea de nord a așezării, 
sub un portic larg, la adăpost de bătaia razelor de soare. Acolo 
se tranșau vitele tăiate, se prăjeau bucăţi mari de carne într-un 
cazan uriaș și se frigeau la jar zburătoarele vânate. Un loc plin 
de viaţă, unde factorul prânzea cu mare plăcere, după ce 
împărțea corespondența. 

Când îi văzu pe oameni, Danios simţi că nu mai are aer. 

Erau cu toţii acolo: soldaţi, negustori, meșteșugari, bătrâni, 
femei, copii, doici. Toţi cu beregata tăiată, aruncaţi unii peste 
alţii. Guvernatorul fusese tras în ţeapă, trei ofiţeri ai 
detașamentul din garnizoană spânzurați de grinda care susţinea 
acoperișul măcelăriei. 

Pe un stâlp de lemn, o inscripţie cu caractere hitite: „Victorie 
a armatei puternicului suveran din Hatti, Muwattalis. Așa vor 
pieri toţi dușmanii săi.” 

Hitiţii... După cum le era obiceiul, făcuseră un raid de o 
violenţă cumplită, fără să cruţe pe niciunul dintre cei care le 
ieșiseră în cale; dar, de data aceasta, ei ieșiseră din zona lor de 
influență pentru a lovi nu departe de graniţa de nord-est a 
Egiptului. 

O spaimă cumplită îl cuprinse pe tânărul poștaș. Dacă 
detașamentul acela hitit se mai afla încă prin împrejurimi? 

Danios se dădu înapoi câţiva pași, fără să-și poată dezlipi 
ochii de spectacolul acela îngrozitor. Cum puteau fi unii atât de 
cruzi ca să măcelărească astfel niște fiinţe umane și să le lase și 
neîngropate? 

Simţind că-i ia capul foc, Danios se îndreptă către poarta cu 
sfincși. 

Calul său nu mai era acolo. 


Îngrijorat, factorul scrută zarea, temându-se să nu-i vadă 
apărând pe soldaţii hitiţi. În depărtare, la poalele unui deal, se 
vedea un nor de praf. A 

Care... Care de luptă se îndreptau către el! innebunit de 
spaimă, Danios o luă la fugă cât îl ţineau picioarele. 


2 


Pi-Ramses, noua capitală a Egiptului, întemeiată de Ramses în 
inima Deltei, număra deja mai bine de o sută de mii de locuitori. 
Înconjurat de două braţe ale Nilului, de apele lui Ra și ale lui 
Avaris, orașul se bucura de o climă plăcută, chiar și vara; 
nenumărate canale străbăteau așezarea, pe un lac special 
amenajat se puteau face plimbări plăcute cu barca, iar iazurile 
pline cu pește îi așteptau pe împătimiţii pescuitului cu undița. 

Aprovizionat din belșug cu cele mai diferite alimente venite 
din câmpia roditoare care-l înconjura, Pi-Ramses își luase și 
numele de „orașul ca de peruzea”, datorită plăcuţelor albastre 
din lut smălţuit care, cu luminozitatea lor aparte, împodobeau 
fațadele caselor. 

Era, într-adevăr, un oraș destul de neobișnuit: așezarea 
armonioasă și pașnică se afla într-o strânsă convieţuire cu o 
cetate militară care cuprindea patru cazărmi uriașe și un arsenal 
aflat în imediata vecinătate a palatului. De câteva luni, 
muncitorii lucrau aici zi și noapte, din mâinile lor ieșind care de 
luptă, armuri, sulițe, lănci, scuturi și vârfuri de săgeată. In 
mijlocul atelierelor, o mare topitorie asigura bronzul necesar 
armelor. 

Unul dintre carele de luptă, solid și, totodată, ușor, tocmai 
ieșea pe poarta atelierului. Se afla acum la capătul drumului 
care urca spre curtea mare, înconjurată de un portic larg, 
alăturându-se  șirurilor de alte vehicule de același fel deja 
fabricate. Șeful meșterilor îl bătu pe umăr pe tâmplarul care 
făcea ultimele retușuri. 

— Uite acolo, jos, la poarta atelierului... El este! 

— Acela este? 

Tâmplarul privi mai atent. 

Da, chiar el era, faraonul, stăpân peste Egiptul de Sus și peste 
cel de Jos, Fiul luminii, Ramses. 


În vârstă de douăzeci și șase de ani, urmașul lui Seti domnea 
deja de patru ani și se bucura de dragostea și prețuirea 
supușilor săi. De statură atletică, înalt de peste un metru și 
optzeci, cu o figură prelungă încadrată de un păr blond bogat și 
strălucitor, frunte înaltă, arcade proeminente acoperite de 
sprâncene bine conturate și stufoase, nas lung, ascuţit și puțin 
coroiat, buze pline și maxilarul de jos bine pronunţat, Ramses 
emana o forță copleșitoare pe care cei din jur o considerau fără 
ezitare ca fiind supranaturală. 

Pregătit vreme îndelungată pentru domnie, de către un tată 
care-l învățase ce însemna să fie rege chiar și cu prețul unor 
încercări dure, Ramses moștenise autoritatea strălucitoare a lui 
Seti, gloriosul său părinte și predecesor la tron. Chiar și atunci 
când nu era îmbrăcat în veșmintele cerute de etichetă, impunea 
respect prin simpla sa prezenţă. 

Regele urcă panta abruptă și începu să examineze carul abia 
terminat. Împietriţi de emoție, șeful echipei de meșteri și 
tâmplarul așteptau cu teamă verdictul său. Faptul că Faraonul 
venea el însuși ca să inspecteze pe neașteptate fabrica trăda 
interesul pe care el îl arăta față de calitatea armelor produse 
aici. 

Ramses nu se mulțumi doar cu o privire superficială. Pipăi 
fiecare piesă din lemn, mișcă oiștea și încercă să-și dea seama 
de soliditatea roţilor. 

— O treabă bună, aprecie el, dar va trebui să vedem pe teren 
cât de solid este carul. 

— Facem și asta, Maiestate, se grăbi meșterul să spună. In 
cazul unui accident, vizitiul ne va arăta care este piesa slabă și 
noi vom repara totul. 

— Aveţi multe defecţiuni de felul acesta? 

— Nu, Maiestate, și atelierul nostru profită de ele ca să 
îndrepte greșelile și să folosească un material cât mai bun. 

— Ai grijă să nu precupetțești niciun efort. 

— Înălţimea ta... Aș putea să vă întreb ceva? 

— Te ascult. 

— Războiul... o să-l avem curând? 

— Ți-e cumva frică de așa ceva? 

— Noi facem aici atâtea arme, dar parcă n-am dori un război. 
Câţi egipteni vor muri, câte femei vor rămâne văduve, câţi copii 
își vor pierde tatăl! 


— Măcar de te-ar auzi zeii! Dar știi care este datoria noastră 
dacă Egiptul ar fi în primejdie? 

Meșterul își cobori privirile. 

— Egiptul ne este mamă, este trecutul și viitorul nostru, îi 
aminti Ramses. El ne dă totul fără să ţină nicio socoteală, el este 
binefacerea care se pogoară asupra noastră în fiecare clipă... O 
să-i răspundem cu nerecunoștinţă, cu egoism și cu lașitate? 

— Noi nu ne dorim altceva decât să trăim, Măria Ta! 

— Dacă va fi nevoie, Faraonul își va da și viaţa pentru ca 
Egiptul să trăiască. Spor la treabă, meștere. 


Cât de zâmbitoare și plină de viaţă era capitala sa! Pi-Ramses 
era un vis împlinit, o clipă de fericire pe care timpul o consolida 
cu fiecare zi care trecea. Vechea așezare Avaris, oraș blestemat 
prin venirea năvălitorilor din Asia, fusese transformat într-un 
oraș fermecător și elegant în care salcâmii și sicomorii își 
ofereau umbra ca adăpost atât celor bogaţi cât și celor 
năpăstuiţi de soartă. 

Regelui îi plăcea să se plimbe pe câmpia din afara orașului, 
prin vegetaţia ei luxuriantă străbătută de poteci mărginite de 
flori și de canale tocmai bune pentru scăldat; își înfigea cu toată 
plăcerea dinţii într-un măr cu gust de miere, îi plăcea gustul de 
ceapă dulce, se plimba prin plantațiile nesfârșite de măslini care 
dădeau la fel de mult ulei cât nisipul de pe malul mării, respira 
cu nesat miresmele grădinilor de flori. Plimbarea suveranului se 
încheia pe faleza de unde se putea vedea portul interior, acolo 
unde activitatea nu înceta niciodată în depozitele care 
adăposteau bogăţiile orașului, metale preţioase, lemn rar, 
rezerve de grâu. 

În săptămânile din urmă, Ramses nu se mai plimba nici la 
câmp, nici pe străzile orașului său de peruzea, ci zăbovea 
îndelung în cazărmi, în tovărășia ofiţerilor de rang înalt, a 
soldaților de pe care și a pedestrașilor, cu toţii fiindu-i 
recunoscători pentru condiţiile bune de locuit din noile 
construcții. 

Militarii de profesie, printre care se aflau și mulţi mercenari, 
erau bucuroși de soldele mari și de hrana mai mult decât 
îndestulătoare. Se plângeau însă destul de des de instrucţia 
foarte severă, regretând că nu se angajaseră cu câţiva ani mai 
înainte, atunci când pacea părea să nu fie ameninţată de nimic. 


9 


Trecerea de la instrucţie, oricât de dură ar fi fost ea, la lupta 
împotriva hitiţilor nu atrăgea pe nimeni, nici chiar pe cei mai 
experimentați dintre ei în arta războiului. Se temeau cu toţii de 
cruzimea luptătorilor anatolieni care nu fuseseră învinși 
niciodată. 

Ramses simţise teama strecurându-se puţin câte puţin în 
sufletele oamenilor și încerca să lupte împotriva ei vizitând pe 
rând, în fiecare zi, cazărmile și asistând la manevrele executate 
de diferite unităţi ale armatei sale. Regele trebuia să apară 
senin în faţa soldaţilor, sa le inspire încredere, cu toate că, 
uneori, în adâncul sufletului, și el se simţea îngrijorat. 

Cum să fii pe deplin fericit în acest oraș pe care Moise, 
prietenul său din copilărie, îl părăsise după ce se aflase în 
fruntea echipelor de zidari evrei care înălțaseră palate, vile și 
case de rând? Sigur, Moise fusese acuzat că omorâse un 
egiptean, pe Sary, cumnatul regelui. Dar Ramses se îndoia și 
acum de vinovăția evreului, căci Sary, bătrânul său preceptor, 
uneltise împotriva lui și se purtase într-un mod josnic faţa de 
muncitorii care-i fuseseră puși la dispoziţie. Oare nu căzuse 
Moise într-o capcană? 

Atunci când nu era asaltat de amintirea prietenului său 
dispărut, despre care nu mai știa nimic de atâta timp, regele 
petrecea multe ceasuri în tovărășia fratelui său mai mare, 
Șenar, ministru de externe, și a lui Acha, șeful serviciilor sale de 
spionaj. Șenar făcuse tot posibilul ca fratele său mai mic să nu 
devină faraon, dar faptul că dăduse greș părea să-l fi făcut mai 
înțelept, așa că-și lua rolul în serios. Cât despre Acha, un 
diplomat inteligent și sclipitor, el fusese coleg de universitate cu 
Ramses și cu Moise, bucurându-se de încrederea fără margini a 
regelui. 

Zi de zi, cei trei bărbaţi citeau mesajele venite din Siria și 
încercau să evalueze cu toată luciditatea situaţia de acolo. 

Până când ar mai fi putut Egiptul să suporte înaintarea 
hitiţilor? 

Ramses examina cu cea mai mare atenţie harta imensă a 
Orientului Apropiat și a Asiei, atârnată pe un perete al biroului 
său. La nord, regatul Hatti? cu capitala sa, Hattușaș, în inima 
platoului Anatoliei. Mai la sud, imensa Sirie, întinsă de-a lungul 


3 Turcia 
10 


Mediteranei, traversată de Orontes. Principalul punct de forţă al 
țării: Kadesh, aflat sub controlul hitiţilor. 

La sud, provincia Amurru și porturile Byblos, Tyr și Sidon, 
aflate sub stăpânire egipteană, apoi Canaan, ai cărui prinți erau 
credincioși faraonului. 

Opt sute de kilometri despărțeau Pi-Ramses, capitala 
egipteană, de Hattușaș, reședința lui Muwattalis, suveranul hitit. 
Luând în seamă existenţa unui lac care pornea de la graniţa de 
nord-est până în centrul Siriei, cele două ţinuturi păreau să se 
afle la adăpost de orice încercare de invazie. 

Dar hitiţii nu erau mulţumiţi cu acel statu-quo impus de Seti. 
Pornind de pe teritoriul lor, războinicii anatolieni urmau să facă o 
străpungere pe direcţia Damascului, principalul oraș al Siriei. 

Aceasta era, cel puţin, convingerea lui Acha, bazată pe 
informaţiile primite de la informatorii săi. Ramses avea nevoie 
de o certitudine înainte de a se pune în fruntea armatei sale, cu 
intenţia declarată de a-l izgoni pe dușman către nord. Nici Șenar 
și nici Acha nu se simțeau în stare să emită o părere decisivă; 
doar faraonul, el singur, urma să ia asupra lui povara unei 
hotărâri și a unui ordin de atac. 

Fiind o fire impulsivă, Ramses fusese tentat să contraatace 
încă din clipa în care aflase de mașinaţiile hitiţilor; dar 
pregătirea trupelor sale, al căror nucleu fusese deja mutat de la 
Memphis la Pi-Ramses, mai cerea încă multe săptămâni, dacă 
nu chiar mai multe luni. Această întârziere, pe care regele o 
suporta cu oarecare febrilitate, ar fi putut duce, poate, la 
evitarea unui conflict inutil: cam de zece zile nu se mai primise 
nicio informaţie alarmantă din centrul Siriei. 

Ramses se îndreptă către voliera din palat unde trăiau, bine 
îngrijite, păsări colibri, gaite, pițigoi, pupeze, nagâţi și multe alte 
zburătoare, bucurându-se de umbra sicomorilor și de apa din 
bazinele pe care pluteau nuferi albaștri. 

Era convins că o va găsi acolo, îngânând pe strunele lăutei 
notele unei străvechi melodii. 

Nefertari, marea doamnă a regelui, blânda întruchipare a 
dragostei, singura femeie care-i umplea sufletul. Deși nu se 
trăgea dintr-un neam de rang prea înalt, ea era cea mai 
frumoasă printre frumoasele palatului și glasul ei, dulce ca 
mierea, nu rostea cuvinte fără noimă. 


11 


Pe când frageda Nefertari era sortită unei vieți consacrate 
meditaţiei, ca preoteasă închisă într-un templu de provincie, 
prinţul Ramses se îndrăgostise nebunește de ea. Niciunul nici 
celălalt nu se aștepta ca apropierea lor să ducă la formarea unei 
perechi regale hărăzită să conducă destinele Egiptului. 

Cu părul său de un negru strălucitor, cu ochii de un albastru 
verzui, plăcându-i tăcerea și reculegerea, Nefertari îi cucerise pe 
toţi cei de la curtea faraonului. Discretă și înțeleaptă, ea era o 
demnă tovarășă de viaţă a lui Ramses și astfel se împlinea 
minunea unei armonii depline între regină și soţul ei. 

Meritamon, copila pe care i-o dăruise regelui, îi semăna întru 
totul. Nefertari nu mai putuse avea și alți copii, dar această 
suferință părea să treacă în zbor peste ea, ca o adiere a 
primăverii. lubirea care o unea de nouă ani cu Ramses i se 
părea că este una dintre cauzele fericirii poporului său. 

Ramses o contemplă în tăcere fără ca ea să-l observe. Ea 
părea să vorbească în șoaptă cu o mică pupăză care se rotea în 
zbor în jurul ei, scotea câteva sunete vesele și se așeză pe 
antebraţul reginei. 

— Eşti prin apropiere, nu-i așa? 

El făcu câţiva pași înspre ea. Ca de obicei, ea îi simţise 
prezența și gândurile. 

— Astăzi, păsările sunt cam nervoase, îi explică ea. S-ar părea 
că vine vreo furtună. 

— Ce se mai aude pe la palat? 

— Lumea încearcă să-și omoare timpul, se glumește pe 
seama lașităţii dușmanilor, este lăudată puterea armatelor 
noastre, se pun la cale viitoare căsătorii și se negociază 
eventuale avansări. 

— Și despre rege ce se spune? 

— Că seamănă din ce în ce mai mult cu tatăl său și că va ști 
să apere ţara de nenorociri. 

— De s-ar putea adeveri vorbele acestea ale lor... 

Ramses o cuprinse în brațe pe Nefertari și ea își rezemă 
fruntea de umărul soțului său. 

— Veşti proaste? 

— Nu, totul părea în ordine. 

— Incursiunile hitite au încetat? 

— Acha nu a mai primit niciun mesaj alarmant. 

— Suntem gata de luptă? 


12 


— Niciunul dintre soldaţii noștri nu arde de nerăbdare să-i 
înfrunte pe luptătorii anatolieni. Veteranii sunt de părere că nu 
avem nici cea mai mică șansă să-i învingem. 

— Așa crezi și tu? 

— Ca să porţi un asemenea război, îţi trebuie o anumită 
experienţă; eu nu o am. Însuși tatăl meu a renunţat să se 
angajeze într-o aventură atât de riscantă. 

— Dacă hitiţii și-au schimbat modul de a acţiona, înseamnă că 
sunt convinși că victoria nu poate să le scape. În vremurile de 
demult, reginele Egiptului au luptat din răsputeri pentru 
libertatea ţării lor. Cu toate că am oroare de violenţă, voi fi 
alături de tine dacă lupta este singura soluție. 

Ca la un semnal, păsările din volieră fură cuprinse de o 
agitaţie gălăgioasă. 

Pupăza se refugie pe creanga cea mai înaltă a unui sicomor, 
celelalte păsări se răspândiră în toate direcțiile. 

Ramses și Nefertari ridicară privirile și observară un porumbel 
călător care zbura cu greutate; sleit de puteri, părea să nu-și 
mai găsească locul în care trebuia să ajungă. Regele întinse 
brațele ca și cum l-ar fi chemat. Porumbelul se așeză în fața 
suveranului. 

De laba dreaptă avea fixat un mic sul de papirus, lung de 
numai câţiva centimetri. Scris cu hieroglife mărunte, dar perfect 
citețe, textul purta semnătura unui scrib al armatei. 

Pe măsură ce citea, Ramses avu impresia că un pumnal îi 
străpungea inima. 

— Aveai dreptate, îi spuse el reginei: ne ameninţă o furtună... 
Și este pe cale să se dezlănţuie. 


3 


Marea sală de primire de la Pi-Ramses era una dintre minunile 
Egiptului. Se ajungea la ea urcând o scară monumentală, 
străjuită de statui ale inamicilor înfrânți. Toate aceste figuri 
reprezentau forțele răului, mereu renăscânde, pe care doar 
Faraonul le putea ţine în frâu folosindu-se de Maat, legea 
armoniei, atât de grăitor încarnată de frumoasa regină. 

În jurul ușii de intrare în sală, simbolurile puterii monarhului, 
pictate cu albastru pe fond alb și plasate în chenarele 


13 


tradiţionale, forme ovale evocând cosmosul, regatul Faraonului, 
fiu al creatorului și reprezentant al acestuia pe pământ. Oricine 
ar fi fost acela care trecea pragul domeniului lui Ramses se 
minuna descoperindu-i frumuseţea senină. 

Pardoseala era formată din plăcuţe de teracotă colorate și 
lăcuite, închipuind bazine și grădini înflorite. Se putea vedea și o 
rață plutind pe un lac azuriu și un pește bou/ti strecurându-se 
printre florile albe de lotus. Pe pereţi, o adevărată feerie în 
verde palid, roșu intens, albastru deschis, galben auriu și alb 
sidefiu însufleţea imagini ale unor păsări care se zbenguiau pe 
deasupra bălților. Și privirea se lăsa atrasă de frizele florale 
întruchipând lotuși, maci roșii și albi, margarete și albăstrele. 

Mai mult, capodopera acestei săli care reprezenta un imn 
închinat naturii devenite un simbol al măreției suveranului era 
imaginea unei tinere femei aflate în profundă meditaţie în fața 
unui pâlc de nalbe roșii. Asemănarea cu Nefertari era atât de 
izbitoare încât nimeni nu se îndoia că era un omagiu adus de 
suveran iubitei sale soții. 

Când urcă spre tronul său de aur, pe o scară având ultima 
treaptă împodobită cu un leu furios care înșfăca în fălci 
dușmanul venit din neant, Ramses aruncă o privire fugară 
acestor flori aduse din sudul Siriei, ţinut care, deși aflat sub 
protecţie egipteană, îi dădea mare bătaie de cap. 

La apariţia sa, mulţimea curtenilor amuţi. 

Nu lipseau miniștrii și locţiitorii lor, preoţii care aveau în grijă 
respectarea ritualurilor, scribii regali, magicienii și ajutoarele lor 
pricepute în științe sacre, oamenii răspunzători pentru ofrandele 
zilnice, paznicii secretelor, marile doamne care deţineau funcţii 
oficiale, bărbaţii și femeile acceptaţi aici datorită lui Rome, 
intendentului palatului, un om politicos cu toată lumea, dar 
deosebit de scrupulos. 

Rareori chema Ramses atâția oameni în palatul său pentru a 
le comunica lucruri importante despre care toată țara urma să 
audă în cel mai scurt timp. Fiecare dintre cei prezenţi își ţinu 
răsuflarea, presimţind că urma să se anunţe o nenorocire. 

Regele purta coroana dublă, roșu cu alb, a Egiptului de Sus și 
a Egiptului de Jos, simbol al unităţii de nezdruncinat a ţării. Pe 
piept i se vedea sceptrul puterii, sekhem, reprezentând puterea 
Faraonului asupra elementelor și forţelor vieții. 


14 


— Un detașament hitit a distrus Lăcașul Leului, un sat 
întemeiat de părintele meu. Barbarii i-au măcelărit pe toți 
locuitorii, bărbaţi, femei și copii. 

Un murmur de indignare se ridică în vasta sală. Niciun soldat 
din nicio armată nu ar fi avut dreptul să facă așa ceva. 

— Un poștaș de-al nostru a descoperit această mârșăvie, 
continuă regele. Înnebunit de groază, el a fost găsit de una 
dintre patrulele noastre și așa am aflat totul. Pe lângă acest 
masacru, hitiţii au distrus și sanctuarul din centrul așezării, 
profanând stela lui Seti. 

Impresionat la culme de cele auzite, un bătrân cu o înfățișare 
impunătoare, care avea în grijă arhivele palatului și deținea 
funcţia de „șef al secretelor”, ieși din mulţimea curtenilor și se 
înclină în faţa faraonului. 

— Măria ta, avem dovada că hitiţii sunt cu adevărat cei 
vinovaţi de această crimă? 

— lată semnătura lor: „Victoria armatei puternicului suveran 
din Hatti, Muwattalis. Așa vor pieri toţi dușmanii săi.” Trebuie să 
vă mai spun și că prinții din Amurru și Palestina urmează să jure 
credinţă hitiţilor. Mulţi egipteni din aceste ţinuturi au fost 
omorâţi, iar cei care au scăpat cu viaţă s-au refugiat în cetăţile 
noastre. 

— Bine, Maiestate, dar asta înseamnă... 

— Război. 

t 

Biroul lui Ramses era încăpător și luminos. Ferestrele largi, 
încadrate de pătrate vopsite în albastru și alb, îi permiteau 
regelui să se bucure de perfecțiunea fiecărui anotimp și să 
soarbă cu nesaț parfumul florilor de tot felul. Pe gheridoane 
aurite se puteau vedea buchete de trandafiri. Pe o masă lungă 
din lemn de salcâm se aflau nenumărate suluri de papirus, într- 
un colț al încăperii, o statuie din diorit îl înfățișa pe Seti așezat 
pe tron, cu ochii aţintiţi undeva departe, dincolo de hotarele 
vieții pământești. 

Ramses îi convocase la sfat doar pe câţiva dintre oamenii săi 
de încredere, adică pe Ameni, credinciosul său prieten și 
secretar particular, pe fratele său mai mare Șenar și pe Acha. 

Palid la față, cu mâinile lungi și fine, mic de stat, plăpând și 
aproape chel la douăzeci și patru de ani, Ameni își consacrase 
întreaga existenţă slujirii lui Ramses. În lipsa oricărui exerciţiu 


15 


fizic, cu o constituție fragilă, Ameni muncea din răsputeri. Zi și 
noapte așezat în faţa biroului său, dormea pe apucate și era în 
stare să cerceteze într-o oră mai multe dosare decât întreaga sa 
echipă de scribi într-o săptămână, deși aceștia erau dintre cei 
mai destoinici care existau în regat. Slujbaș de încredere al lui 
Ramses, Ameni ar fi putut primi orice post de mare demnitar, 
dar el prefera să rămână în umbra faraonului. 

— Magicienii au făcut ceea ce era necesar, spuse el. Au făcut 
statuete din ceară cu înfățișarea asiaticilor și a hitiţilor, 
aruncându-le apoi în foc. De asemenea, au scris numele lor pe 
vase și cupe din teracotă, după care le-au sfărâmat. Le-am cerut 
să repete în fiecare zi acest ritual până ce armata noastră va 
pleca la luptă. 

Șenar ridică din umeri. Fratele mai mare al lui Ramses, mic de 
stat și grăsuliu, avea fața rotundă ca o lună plină și obraji 
bucălați. Cu buze groase și pofticioase, ochi mici căprui, cu 
vocea mieroasă și unduitoare, el își răsese șuvița de barbă pe 
care și-o lăsase în semn de doliu pentru tatăl său, Seti. 

— Să nu ne bazăm atât de mult pe magie, ceru el. Eu, ca 
ministru al Afacerilor externe, propun să ne rechemăm 
ambasadorii din Siria, din Amurru și din Palestina. Sunt niște 
neghiobi care n-au fost în stare să observe pânza de păianjen 
urzită de hitiţi în ţinuturile aflate sub protecţia noastră. 

— S-a făcut deja acest lucru, spuse Ameni. 

— Ar fi trebuit să mi se spună și mie, îi replică, îmbufnat, 
Șenar. 

— Important este că s-a făcut și gata. 

Fără să ia în seamă acest schimb tăios de cuvinte, Ramses 
puse degetul arătător într-un loc anume de pe harta mare 
întinsă pe masa din mijlocul încăperii. 

— Garnizoanele de la frontiera de nord-est au fost puse în 
stare de alarmă? 

— Da, Maiestate, răspunse Acha. Niciun libian nu va putea 
intra pe teritoriul nostru. 

Singurul vlăstar al unei familii nobile și bogate, Acha era un 
aristocrat desăvârșit. Distins, rafinat, arbitru al eleganţei, având 
o figură alungită și cu trăsături fine, priviri agere, oarecum 
zeflemitoare, vorbea mai multe limbi străine și era un specialist 
în relaţii internaţionale. 


16 


— Patrulele noastre controlează fâșia de coastă libiană și zona 
deșertică de la vest de Deltă. Fortăreţele noastre se află în stare 
de alarmă și ar putea face față cu ușurință unui atac, deși așa 
ceva mi se pare improbabil. Nicio căpetenie nu este în stare la 
ora actuală să unească la un loc triburile libiene. 

— Presupunere sau siguranţă? 

— Siguranţă. 

— În sfârșit o informaţie liniștitoare! 

— Este singura, Maiestate. Informatorii mei tocmai mi-au 
transmis apelurile disperate ale notabilităţilor din Megiddo, 
punct de sosire al caravanelor, din Damasc și din porturile 
feniciene spre care se îndreaptă o sumedenie de vase 
comerciale. Raidurile hitite și dezordinile provocate în regiune 
compromit deja serios tranzacţiile comerciale. Dacă nu 
intervenim cât se poate de repede, hitiţii ne vor izola de 
partenerii noștri înainte ca noi să-i putem învinge. Lumea pe 
care Seti și strămoșii săi au întemeiat-o va fi distrusă. 

— Crezi tu, oare, Acha, că eu nu-mi dau seama de asta? 

— Suntem vreodată pe deplin conștienți, Maiestate, de un 
pericol de moarte care ne pândește? 

— S-a făcut tot ce era posibil pe căi diplomatice? întrebă 
Ameni. 

— Locuitorii unui orăşel au fost măcelăriți, le reaminti 
Ramses; după o asemenea grozăvie, ce diplomaţie ar mai putea 
fi de folos? 

— Războiul va face mii de morți. 

— Oare Ameni ar propune să ne predăm? întrebă maliţios 
Șenar. 

Secretarul particular al regelui strânse din pumni. 

— Retrage-ţi cuvintele, Șenar. 

— Ai fi dispus chiar să te baţi cu mine, Ameni? 

— Ajunge, le-o reteză Ramses. Păstraţi-vă energia pentru 
apărarea Egiptului. Șenar, ești pentru o intervenţie militară 
imediată și directă? 

— Am îndoieli... N-ar fi mai bine să așteptăm și să ne 
pregătim mai bine apărarea? 

— Serviciile de intendenţă nu sunt pregătite, spuse Ameni. A 
pleca într-o campanie insuficient pregătită, improvizată, ne-ar 
duce la o adevărată catastrofă. 


17 


— Cu cât zăbovim mai mult, aprecie Acha, cu atât revolta se 
va întinde în Canaan. Trebuie s-o înăbușim foarte repede pentru 
a crea o zonă tampon între noi și hitiți. Dacă nu, ei vor avea la 
dispoziție un cap de pod pentru a pregăti invazia în Egipt. 

— Faraonul nu trebuie să-și riște viața într-un mod nechibzuit, 
izbucni nervos Ameni. 

— Mă acuzi cumva de imprudenţă? îl întrebă Acha pe un ton 
glacial. 

— Tu nu știi care este situaţia reală a trupelor noastre! 
Soldaţii nu sunt încă echipați corespunzător, deși fabrica de 
efecte militare lucrează din plin. 

— Oricâte greutăţi am avea, trebuie să restabilim fără 
întârziere ordinea în regiunile aflate sub protecţia noastră. Este 
vorba aici despre supraviețuirea Egiptului. 

Șenar se feri să intervină în cearta celor doi prieteni. Ramses, 
care avea aceeași încredere în Ameni ca și în Acha, îi ascultase 
cu cea mai atenţie. 

— Plecaţi, acum, le porunci el. 

Rămas singur, regele privi soarele, acest creator al luminii 
care îl zămislise și pe el. 

Ca fiu al luminii, el avea capacitatea de a privi direct astrul 
zilei, fără a-și vătama vederea. 

„Respectă în fiecare existență strălucirea și geniul soarelui, îl 
sfătuise Seti, caută în fiecare fiinţă ceea ce este de neînlocuit. 
Dar tu vei fi singur atunci când vei hotărî. lubește Egiptul mai 
mult decât pe tine însuţi și vei afla astfel calea pe care trebuie s- 
o urmezi”. 

Cugetă la spusele celor trei bărbaţi. Șenar, nehotărât, nu voia 
să-i supere pe ceilalți; Ameni dorea să păstreze patria ca pe un 
sanctuar și refuza realitatea exterioară; Acha vedea lucrurile în 
ansamblul lor și nu căuta deloc să ascundă gravitatea situației. 

Alte gânduri îl asaltară pe rege: Moise fusese amestecat și el 
în acest vârtej? Însărcinat să-l găsească, Acha nu reușise să-i 
dea de urmă. Iscoadele sale nu-i dădeau nicio informaţie. Dacă 
evreul reușise să plece din Egipt, se putea îndrepta fie spre 
Libia, fie spre Edom sau Moab, fie spre Canaan sau Siria. Într-o 
perioadă de liniște, n-ar fi durat mult până să-l găsească. Acum, 
dacă Moise mai era în viață, doar printr-o minune ar mai fi putut 
afla unde se ascundea. 


18 


Ramses ieși din palat și porni spre cartierul în care locuiau 
generalii săi. Singura sa grijă trebuia să fie aceea de a grăbi 
pregătirea armatei sale. 


4 


Șenar trase cele două zăvoare din lemn, închizând ușa 
biroului său de ministru al Afacerilor externe, apoi privi pe 
ferestre pentru a se asigura că nimeni nu se afla în curtea 
interioară. Pentru și mai multă siguranţă, ordonase paznicului 
aflat în anticameră să plece și să se posteze la capătul 
coridorului. 

— Nu ne poate auzi nimeni, îi spuse el lui Acha. 

— N-ar fi fost mai prudent să ne întâlnim altundeva? 

— Trebuie să dăm impresia că lucrăm zi și noapte pentru 
siguranţa ţării. Ramses a ordonat ca funcţionarii ce lipsesc de la 
serviciu fără un motiv bine întemeiat să fie daţi afară imediat. 
Suntem în război, dragul meu Acha! 

— Ei, nu încă. 

— Este limpede că regele s-a hotărât deja! L-ai convins tu. 

— Sper, dar să fim prevăzători. Câteodată Ramses este 
imprevizibil. 

— Ș$mecheria noastră era perfectă. Fratele meu a crezut că 
eram nehotărât și că nu îndrăzneam să iau o decizie, de frică să 
nu-l supăr. Tu, din contra, hotărât și dur, ai făcut ca slăbiciunea 
mea să iasă și mai mult în relief. Cum ar fi putut Ramses să-și 
închipuie că noi eram înţeleși dinainte? 

Mulţumit, Șenar umplu două cupe cu un vin alb de la vila din 
Imau, renumită pentru viile sale. 

Biroul ministrului Afacerilor externe, spre deosebire de cel al 
regelui, nu era un model de sobrietate. Scaune cu lotuși pictați 
pe tăblii, perne brodate, gheridoane cu ornamente din bronz, 
pereţii împodobiţi cu picturi reprezentând scene de vânătoare 
prin mlaștini și, mai ales, o colecţie de vase exotice provenind 
din Libia, Siria, Babilon, Creta, Rhodos, Grecia și Asia. Șenar era 
nebun după așa ceva; plătise sume uriașe pentru cele mai multe 
dintre aceste exemplare unice, dar pofta lui de a cumpăra alte și 
alte vase creștea neîncetat, așa că umpluse cu minunăţiile 
acelea vilele pe care le avea la Theba, la Memphis și aici, în Pi- 


19 


Ramses. Crearea noii capitale, pe care el o considerase drept o 
victorie de nesuportat a lui Ramses, era în opinia lui doar o 
întâmplare norocoasă. Șenar li se alătura celor care aveau să-i 
dea lui puterea, aceștia fiind hitiţii și se apropia astfel și de 
locurile în care se produceau asemenea vase nepreţuite. Faptul 
că le vedea, le putea mângâia cu duioșie, că își amintea cu 
exactitate locul de unde le procurase îi dădea o plăcere infinită. 

— Ameni mă îngrijorează, mărturisi Acha. Este destul de istet 
și... 

— Ameni este un imbecil și un neputincios care își duce zilele 
în umbra lui Ramses. Servilitatea lui îi astupă regelui ochii și 
urechile. 

— Cu toate acestea, a criticat felul în care m-am comportat. 

— Scribul ăsta prăpădit crede că Egiptul există de unul singur 
în lume, că se poate adăposti în spatele fortăreţelor sale, 
închizându-și frontierele și împiedicând astfel orice inamic să-i 
invadeze teritoriul. Fiind un pacifist înverșunat, este convins că 
retragerea în propria carapace este singura șansă de a trăi în 
pace. Era inevitabilă o confruntare cu tine, dar aceasta ne va 
folosi. 

— Ameni este cel mai apropiat consilier al lui Ramses, obiectă 
Acha. 

— Sigur că da, într-o perioadă de pace; dar hitiţii ne-au 
declarat război și tu ai fost foarte convingător. Însă uiţi de 
regina mamă Tuya și de marea soţie regală Nefertari. 

— Crezi că lor le place războiul? 

— Îl urăsc, dar reginele Egiptului au luptat întotdeauna până 
la ultima picătură de energie pentru salvarea celor Două Ţări și 
au luat deseori hotărâri demne de luat în seamă. Marile doamne 
de la Theba au fost acelea care au reorganizat armata și au 
îndemnat-o să-i alunge din Deltă pe năvălitorii hicsoși. Tuya, 
respectabila mea mamă, și cu Nefertari, magiciana iscusită care 
a vrăjit întreaga curte, n-o să se abată de la această regulă. Ele 
îl vor determina pe Ramses să pornească la atac. 

— Bine-ar fi ca optimismul tău să se adeverească. 

Acha își muie buzele în vinul tare și aromat, Șenar își goli 
cupa cu lăcomie. Deși purta cămăși și tunici care costau o 
avere, el nu reușea să fie la fel de elegant ca diplomatul din fața 
sa. 


20 


— Se va adeveri, dragul meu, se va adeveri! Nu ești tu șeful 
rețelei noastre de spioni, unul dintre prietenii din copilărie ai lui 
Ramses și singurul om de care el ascultă în ceea ce privește 
politica faţă de alte ţări? 

Acha aprobă spusele lui clătinând din cap. 

— Suntem aproape de realizarea ţelului nostru, continuă 
înfierbântat Șenar; fie că Ramses va fi ucis în luptă, fie că va fi 
învins; fiind dezonorat în al doilea caz, va fi nevoit să renunţe la 
putere. În amândouă dintre aceste situaţii, eu voi apărea ca fiind 
singurul în stare să negocieze cu hitiţii și să salveze Egiptul de la 
dezastru. 

— Va trebui să plătești scump această pace, îi reaminti Acha. 

— N-am uitat de planul nostru. O să-i satur de aur pe prinții 
din Canaan și din Amurru, o să-i fac cadouri ca-n povești 
împăratului hitiţilor și o să fac tuturor celorlalți promisiuni peste 
promisiuni! Poate că Egiptul va trece printr-o perioadă oarecare 
de sărăcie, dar eu voi domni. Și egiptenii o să-l uite repede pe 
Ramses. Prostia și sentimentul de turmă de care dă dovadă 
poporul, lepădându-se astăzi de ceea ce iubea ieri: aceasta este 
arma de care eu voi ști să mă folosesc. 

— Ai renunțat la ideea unui imperiu uriaș, din inima Africii 
până pe platourile Anatoliei. 

Șenar păru să cadă pe gânduri. 

— Sigur că da, ţi-am pomenit de așa ceva, dar era ceva doar 
din punct de vedere comercial... Dacă va fi din nou pace, vom 
putea crea o mulţime de porturi comerciale noi, vom înfiinţa 
numeroase alte drumuri pentru caravane și vom avea legături 
economice strânse cu hitiţii. Sigur că atunci Egiptul va deveni 
prea mic pentru mine. 

— Și dacă imperiul la care te gândeai ar fi fost și... politic? 

— Nu înţeleg ce vrei să spui. 

— Muwattalis îi conduce pe hitiţi cu mână de fier, dar la 
curtea sa de la Hattușaș se pun multe la cale. Două personaje, 
unul în văzul tuturor, Uri-Teșub, celălalt pe ascuns, Hattușil, 
preot al zeiței Iștar, sunt consideraţi cei mai îndreptăţiți pentru a 
urma la tron. Dacă Muwattalis ar muri, și nu în vreo luptă, unul 
dintre cei doi ar veni la putere. Dar cei doi bărbaţi se urăsc de 
moarte, iar susținătorii lor sunt gata să se sfâșie între ei. 

Șenar se scărpină în barbă. 

— Crezi că astea nu sunt doar niște simple bârfe de palat? 


21 


— Sunt foarte sigur. Regatul hitit este în pragul destrămării. 

— Dacă s-ar fărâmiţa în mai multe teritorii, un salvator le-ar 
putea unifica sub steagul său și... aceste teritorii ar deveni 
provincii egiptene. Acela ar fi, Acha, uriașul imperiu! Babilonia, 
Asiria, Cipru, Rhodos, Grecia și ținuturile nordice se vor afla sub 
protecţia mea! 

Tânărul diplomat zâmbi. 

— Faraonilor le-a lipsit ambiția pentru că ei nu se îngrijeau 
decât de fericirea poporului lor și de prosperitatea Egiptului. Tu, 
Șenar, ești făcut dintr-un alt aluat. De aceea, Ramses trebuie 
eliminat într-un fel sau altul. 

Șenar nu se simţea un trădător. Dacă boala n-ar fi întunecat 
mintea lui Seti, lui i-ar fi oferit tronul răposatul faraon. Victimă a 
unei nedreptăţi, Șenar voia să lupte ca să obţină ceea ce Îi 
aparţinea de drept. 

Îi aruncă lui Acha o privire scrutătoare. 

— Bineînţeles că nu i-ai spus nimic din toate astea lui Ramses. 

— Fii liniștit, dar toate mesajele pe care le primesc prin 
agenţii mei stau în orice moment la dispoziţia regelui. Toate 
sunt înregistrate și păstrate în acest minister, nu poate fi furat 
sau distrus niciunul, pentru că ar atrage atenţia asupra mea și 
aș fi bănuit de trădare. 

— Ramses a făcut până acum vreo inspecţie? 

— Până acum niciodată, dar ne aflăm în pragul unui război. 
Așa că trebuie să-mi iau măsuri de precauţie și să nu fiu luat 
prin surprindere de un control inopinat de-al său. 

— Și cum ai să poţi face așa ceva? 

— Ți-am mai spus: nu lipsește niciun raport, toate sunt 
complete. 

— Păi, în cazul ăsta Ramses știe totul! 

Acha își trecu încet degetul pe marginea cupei de alabastru. 

— Șenar, spionajul este o meserie grea; faptele ca atare sunt 
importante, dar interpretarea lor este și mai importantă. 
Misiunea mea este să fac sinteza faptelor și să ofer regelui o 
interpretare pentru a-l face să acţioneze. In situația de faţă, el 
nu mă poate acuza nici de moliciune, nici de nehotărâre: am 
insistat pentru ca el să organizeze cât de repede o 
contraofensivă. 

— Tu faci jocul lui, nu pe acela al hitiţilor! 


22 


— lar tu nu ai în vedere decât faptul în sine, îi replică Acha; 
cât despre Ramses, așa va acţiona și el. Cine i-ar reproșa lui așa 
ceva? 

— Vorbește mai limpede. 

— Mutarea trupelor de la Memphis la Pi-Ramses a pus o 
mulțime de probleme de aprovizionare și toate astea sunt greu 
de rezolvat cât ai bate din palme. Îndemnându-l pe Ramses să 
se grăbească, vom obţine un prim avantaj: un handicap 
imposibil de recuperat pentru soldaţii noștri al căror echipament 
este insuficient atât calitativ, cât și cantitativ. 

— Și celelalte avantaje care ar fi? 

— Terenul în sine și amploarea trădării aliaţilor noștri. Fără să- 
i ascund nimic lui Ramses, nu am insistat asupra gravităţii 
pericolului. Ferocitatea raidurilor hitite și masacrul de la Lăcașul 
Leului i-au îngrozit pe prinții din Canaan și din Amurru ca și pe 
guvernatorii din porturi. Seti îi ţinea la respect pe războinicii 
hitiţi; nu este cazul lui Ramses. Cele mai multe dintre 
căpeteniile locale, de teamă să nu fie nimiciţi și ei, vor prefera 
să se pună sub protecţia lui Muwattalis. 

— Sunt obsedaţi de gândul că Ramses nu le va veni în ajutor 
și au decis să atace primii Egiptul pentru a fi pe placul noului lor 
stăpân, împăratul din Hatti... Ce zici de asta? 

— Este o interpretare a faptelor. 

— Și ești de acord cu ea? 

— Varianta mea cuprinde câteva amănunte în plus. Tăcerea 
unora dintre orașele noastre de bază înseamnă oare că le-a 
cucerit inamicul? Dacă lucrurile ar sta astfel, Ramses ar 
întâmpina o rezistență mult mai puternică decât ar fi fost de 
așteptat. În plus, se pare că hitiţii au dat o mulţime de arme 
răsculaților. 

Buzele lui Șenar căpătară o expresie de lăcomie. 

— Nişte surprize nemaipomenite vor avea batalioanele 
egiptene! Ramses ar putea fi înfrânt chiar în această primă 
bătălie, chiar înainte de a da piept cu hitiţii! 

— Este și aceasta o ipoteză care poate fi luată în calcul, 
aprecie Acha. 


23 


5 


La capătul unei zile istovitoare, regina mamă Tuya se odihnea 
în grădina palatului. Săvârșise ritualul zorilor într-o capelă a 
zeiței Hathor, soarele feminin, apoi pusese la punct unele 
probleme de protocol, acordase o audienţă unor curteni care se 
plângeau mereu de tot felul de lucruri și, la cererea lui Ramses, 
avusese o întrevedere cu ministrul Agriculturii, după care 
stătuse de vorbă cu Nefertari, marea soţie regală. 

Mărunţică, cu ochi mari și migdalaţi și cu privirea 
pătrunzătoare, nasul fin și drept, bărbia aproape pătrată, Tuya 
era o autoritate morală incontestabila. Pieptănată cu șuvițe 
răsucite, în formă de ciucuri, care-i acopereau urechile și ceafa, 
era îmbrăcată cu o rochie lungă dintr-o țesătură de in minunat 
plisată. La gât purta un colier de ametiste cu șase șiraguri; la 
încheieturile mâinilor avea brățări de aur. La orice oră a zilei, 
Tuya era îmbrăcată fără cusur. 

Pe zi ce trecea, Seti îi lipsea tot mai mult. Pe măsura trecerii 
timpului, absenţa răposatului devenea mereu mai crudă și 
văduva își dorea să ajungă în sfârșit la marea trecere în neant 
prin care putea să-l întâlnească pe iubitul său soț. 

Perechea regală îi oferea suficiente motive de bucurie: 
Ramses avea stofă de mare suveran și Nefertari pe aceea de 
mare regină. La fel ca Seti și ea însăși, ei își iubeau cu ardoare 
tara și ar fi fost gata să-și sacrifice viaţa pentru ea dacă destinul 
ar fi cerut-o. 

Când îl văzu pe Ramses venind înspre ea, Tuya înțelese de 
îndată că fiul său era pe cale să ia o hotărâre crucială. Regele îi 
oferi brațul mamei sale și făcură câţiva pași pe o alee presărată 
cu nisip, printre tufele de cătină roșie înflorită. Aerul era cald și 
înmiresmat. 

— O să avem o vară tare călduroasă, spuse ea. Din fericire, ai 
ales un ministru al Agriculturii foarte priceput; digurile vor fi 
consolidate, iar bazinele de colectare a apelor pentru irigaţii vor 
fi lărgite. Apă va veni destul de multă pe NII și recoltele vor fi 
îmbelșugate. 

— Domnia mea ar fi putut fi îndelungată și fericită. 

— De ce n-ar fi așa? Ai fost ales de zei și chiar și natura îţi 
oferă cu dărnicie binefacerile ei. 


24 


— Războiul este inevitabil. 

— Știu, fiul meu. Ai luat cea mai bună decizie. 

— Aveam nevoie să știu că ești de acord cu mine. 

— Nu, Ramses; din moment ce Nefertari gândește la fel ca 
tine, perechea regală este pe deplin capabilă să acţioneze. 

— Tatăl meu renunţase să mai lupte împotriva hitiţilor. 

— Pentru că hitiţii păreau să fi renunţat la lupta împotriva 
Egiptului. Dacă ar fi încălcat armistițiul, Seti ar fi trecut fără 
întârziere la atac. 

— Soldaţii noștri nu sunt pregătiţi. 

— Le este frică, nu-i așa? 

— Cine le-ar putea face vreo vină pentru așa ceva? 

— Tu. 

— Veteranii povestesc lucruri îngrozitoare despre hitiţi. 

— Și faraonul s-ar putea speria și el de poveștile lor? 

— Timp pentru a risipi nălucirile... 

— Nălucirile nu se pot risipi decât pe câmpul de luptă, când 
curajul va salva cele Două Ţări. 

t 

Meba, fostul ministru al Afacerilor externe, nu-l putea suferi 
pe Ramses. Convins că regele îl destituise fără niciun motiv, el 
nu aştepta decât ocazia potrivită ca să se răzbune. 

La fel ca mulți dintre curteni, spera ca faraonul să dea greș și, 
după patru ani de succese, să fie doborât de împrejurările 
potrivnice. 

În mijlocul unui grup de notabilităţi, bogatul și elegantul 
Meba, cu figura lătăreaţă și cu un aer marţial, discuta despre 
ultimele evenimente din înalta societate a capitalei. Mâncărurile 
erau delicioase, femeile strălucitoare; trebuia să piardă timpul 
până la sosirea lui Șenar. 

Un servitor îi șopti lui Meba câteva cuvinte la ureche. Imediat, 
diplomatul se ridică. 

— Prieteni, sosește regele; ne face onoarea de a se afla în 
mijlocul nostru. 

Mâinile lui Meba tremurau. Ramses nu obișnuia să apară în 
felul acesta la o asemenea reuniune neoficială. 

Spinările se încovoiară într-un salut respectuos. 

— Sunt peste măsură de onorat, Maiestate! Vreţi să luaţi loc? 

— N-are rost. Am venit să anunţ că începe războiul. 

— Războiul... 


25 


— În toiul acestor petreceri, aţi aflat cumva vorbindu-se de 
prezenţa dușmanilor noștri la porțile Egiptului? 

— Asta este prima noastră grijă, îl asigură Meba. 

— Soldaţii noștri speră ca războiul să poată fi evitat, vorbi un 
scrib mai îndrăzneț. Ei știu că vor trebui să mărșăluiască prin 
arșiţă, purtând un echipament greu, înaintând pe drumuri grele. 
Chiar dacă ţi-e sete nu ţi-o poţi domoli pentru că apa va fi cu 
porţia. Chiar dacă nu te mai ţin picioarele, trebuie să înaintezi, 
să uiţi că te doare spatele și că stomacul îţi este gol. Să te 
odihnești când ajungi la un popas? Nicio nădejde din cauza 
corvezilor pe care trebuie să le îndeplinești înainte de a cădea 
frânt de oboseală. In caz de alarmă, sari în picioare într-o clipă, 
cu ochii încă împăienjeniţi de somn. Hrana? Nu prea bună. 
Curăţenie? Aproape deloc. Ce să mai vorbim de săgețile și de 
sulițele dușmane, de primejdia care te pândește la tot pasul, de 
moartea care-și cere tributul! 

— Imagini demne de un om al scrisului, observă Ramses; 
cunosc și eu acest text vechi și mă emoţionează și pe mine. Dar, 
astăzi, nu mai poate fi vorba despre literatură. 

— Noi avem toată încrederea în vitejia armatei noastre, 
Maiestate, afirmă Meba, și știm că va ieși învingătoare chiar 
dacă va trebui să îndure o mulţime de suferinţe. 

— Emoţionante cuvinte, dar ele nu-mi sunt suficiente. Știu cât 
sunteţi de curajoși, tu și nobilii aici de faţă, și sunt mândru să 
accept în clipa aceasta cererea voastră de a vă angaja ca 
voluntari în armată. 

— Maiestate... Armata noastră de profesie ar fi suficientă în 
acest scop! 

— Ea are nevoie de oameni de nădejde pentru a-i instrui pe 
tinerii recruți. Nu este cazul ca nobilii și cei avuţi să dea un 
exemplu în această privință? Sunteţi așteptați cu toţii la 
cazarma cea mare chiar de mâine dimineaţă. 

Tt 

Orașul de peruzea era în plină fierbere. Transformat în bază 
militară, în post de comandă al carelor de luptă, în centru de 
adunare a regimentelor de infanterie și în bază navală pentru 
flota de război, aici aveau loc manevre și se făcea instrucție din 
zori și până la căderea întunericului. Împuternicind pe Nefertari, 
pe Tuya și pe Ameni cu rezolvarea problemelor interne ale ţării, 
Ramses stătea toată ziua la arsenal și în cazărmi. 


26 


Prezența monarhului liniștea spiritele și le dădea curaj tuturor; 
el verifica calitatea lăncilor, a săbiilor și a scuturilor, trecea în 
revistă detașamentele de recruți, vorbea îndelung cu ofiţerii 
superiori ca și cu soldaţii de rând, promiţându-le și unora și 
altora solde pe măsura vitejiei lor în luptă. Mercenarii erau și ei 
asiguraţi că vor avea câștiguri frumoase dacă se străduiau din 
răsputeri pentru victoria Egiptului. 
fizice depindea, în mare măsură, soarta bătăliilor. În mijlocul 
fiecărui grajd, construit din piatră și prevăzut cu jgheaburi, se 
afla un rezervor de apă care servea atât la adăparea animalelor, 
cât și la menţinerea curățeniei. În fiecare zi, Ramses trecea în 
inspecție pe la grajduri, examina caii și-i pedepsea cu asprime 
pe grăjdarii care nu-și făceau exemplar datoria. 

Armata concentrată la Pi-Ramses începea să funcţioneze ca 
un corp viu condus de o minte ageră la care apelau cu toţii când 
apărea vreo problemă. Mereu binevoitor, acţionând cu 
rapiditate, regele nu lăsa lucrurile la voia întâmplării și rezolva 
la faţa locului orice neînțelegere. O încredere neabătută se 
instala în rândul oamenilor. Fiecare soldat simţea că ordinele 
erau date cu bună credinţă și că detașamentele formau o 
adevărată mașină de război. 

Faptul că-l vedeau pe faraon printre ei, că puteau câteodată 
chiar să-i și vorbească, erau niște privilegii care îi minunau pe 
soldaţi, fie ei gradaţi sau nu. Mulţi dintre cei de la curte ar fi fost 
fericiţi să aibă un asemenea noroc. Felul de a se purta al regelui 
dădea oamenilor săi o energie neobișnuită, forțe proaspete. Cu 
toate acestea, Ramses rămânea, prin firea lucrurilor, ceva 
îndepărtat și de neatins. El era Faraonul, o ființă unică în care 
pulsa un alt fel de viaţă. 

Când suveranul îl văzu pe Ameni intrând în cazarma în care, 
cândva, prinţul Ramses îl salvase din mâinile celor care-l 
schingiuiau, tresări pe dată de emoție. Credinciosul său secretar 
nu avea o amintire prea plăcută despre astfel de locuri. 

— Te pomenești că ai venit să te antrenezi în lupta cu sabia 
sau cu lancea! 

— Poetul nostru a sosit la Pi-Ramses și ar vrea să te vadă. 

— Ai avut grijă să-i instalezi cum se cuvine? 

— Într-o locuinţă absolut la fel cu cea de la Memphis. 

t 


27 


Așezat sub un lămâi, pomul său favorit, Homer sorbea dintr-o 
cupă cu vin înmiresmat, dres cu anason și coriandru, și fuma 
frunze de salvie îndesate într-o cochilie groasă de melc care-i 
servea drept pipă. Cu pielea strălucind din cauza uleiului de 
măsline, el îl salută pe rege cu o voce stinsă. 

— Rămâi așezat, Homer. 

— Mai sunt încă în stare să mă înclin în faţa stăpânului celor 
Două Ţări. 

Ramses se așeză pe un scăunel pliant, alături de poetul grec. 
Hector, pisica sa tărcată, alb cu negru, îi sări pe genunchi. 
Indată ce începu s-o mângâie, ea se porni să toarcă satisfăcută. 

— Îți place vinul meu, Maiestate? 

— Este cam aspru la gust, dar miroase tare bine. Ce mai faci? 

— Mă cam dor oasele, mă lasă tot mai mult vederea, dar 
clima de aici îmi mai alină durerile. 

— Iti place casa asta? 

— E perfectă. Bucătarul, servitoarea și grădinarul sunt mereu 
în preajma mea; sunt niște oameni cumsecade care mă răsfaţă 
având grijă să nu mă deranjeze. Erau și ei, la fel ca mine, curioși 
să vadă noua capitală a domniei-tale. 

— N-ai fi fost mai liniștit la Memphis? 

— La Memphis nu se mai întâmplă absolut nimic! Aici, în 
schimb, este în joc soarta lumii. Cine s-ar pricepe mai bine decât 
un poet să aprecieze asemenea clipe? Ascultă aici: Apollo va 
cobori din ceruri, plin de mânie. Va înainta, asemenea 
întunericului nopții, și va lovi. Arcul său de argint va scoate un 
sunet  înfricoșător, săgețile îi vor străpunge pe războinicii 
dușmani. Puzderie de ruguri se vor aprinde ca să-i poată arde pe 
morți. Cine-ar putea scăpa dintr-un asemenea măceh 

— Sunt versuri din /liada ta? 

— Așa este, dar ele vorbesc doar despre trecut! Orașul acesta 
ca de peruzea, cu atâtea grădini și oglinzi de apă, se transformă 
într-o tabără militară! 

— N-am de ales, Homer. 

— Războiul este o rușine pentru omenire, o dovadă că omul 
este o specie degenerată, manipulată de forțe nevăzute. Fiecare 
vers din /liada este ca un descântec pentru a alunga violenţa din 
sufletele oamenilor, dar puterea mea magică mi se pare deseori 
insuficientă. 


28 


— Tu trebuie, în orice caz, să scrii mai departe și eu trebuie să 
guvernez, chiar dacă regatul meu se transformă într-un câmp de 
luptă. 

— Acesta va fi primul război pe care-l porți, nu-i așa? Și va fi 
chiar marele vostru război... 

— Războiul mă îngrozește la fel ca pe tine, dar eu nu am nici 
timpul, nici dreptul să mă tem. 

— Nu poate fi împiedicat? 

— Nu poate. 

— Fie ca Apollo să-ţi oţelească braţul, Ramses, iar viaţa să-ţi 
fie aliat. 


6 


De statură mijlocie, cu ochi căprui și vioi, maxilarul împodobit 
de o bărbuţă tăiată ascuţit, Raia devenise negustorul sirian cel 
mai bogat din Egipt. Trăind de mult timp aici, avea mai multe 
magazine la Theba, la Memphis și la Pi-Ramses; vindea carne 
conservată de prima calitate și vase de lux aduse din Siria și din 
Asia. Clientela sa, oameni bogaţi și rafinaţi, nu se dădeau în 
lături să plătească un preţ ridicat pentru capodoperele unor 
meșteri străini, expuse cu ocazia banchetelor și a recepţiilor 
pentru a-i impresiona pe invitaţi. 

Politicos și discret, Raia se bucura de o reputaţie excelentă. 
Dezvoltându-și rapid afacerile comerciale, cumpărase vreo zece 
corăbii și trei sute de măgari cu care putea transporta rapid 
alimente și diverse obiecte dintr-un oraș în altul. Având mulţi 
prieteni în administraţie, armată și poliţie, Raia era unul dintre 
furnizorii curții și ai nobilimii. 

Nimeni nu se îndoia că binevoitorul negustor era unul dintre 
spionii aflaţi în serviciul hitiţilor, că primea de la ei mesaje 
cifrate, ascunse în unele vase marcate cu un semn anume și că 
el le transmitea informaţii prin intermediul unuia dintre agenţii 
săi din Siria de Sud. Cel mai mare inamic al faraonului era astfel 
informat într-o manieră amănunţită și precisă despre evoluţia 
situaţiei politice din Egipt, starea de spirit a populaţiei, 
capacităţile economice și militare din cele Două Țări. 


29 


Când Raia se prezentă în fața administratorului somptuoasei 
reședințe a lui Șenar, slujbașul fratelui mai mare al lui Ramses 
păru foarte încurcat. 

— Stăpânul meu este foarte ocupat. Nu pot să-l deranjez sub 
niciun motiv. 

— Aveam stabilită o întâlnire, îi aminti Raia. 

— Îmi pare rău. 

— Oricum, anunţă-l că sunt aici și spune-i că mi-ar face 
plăcere să-i arăt un vas extraordinar, o piesă unică făurită de un 
meșter care și-a încheiat astfel cariera. 

Intendentul căzu pe gânduri. Știind cât de pasionat era Șenar 
de piesele de colecţie exotice, se hotărî să-l anunțe, chiar cu 
riscul de a-l deranja. 

După un sfert de oră, Raia văzu ieșind o tânără cam prea mult 
fardată, cu părul fluturând în vânt și cu un tatuaj pe umărul său 
stâng dezgolit. Fără nicio îndoială, era una dintre frumoasele 
locatare străine ale celui mai luxos bordel din Pi-Ramses. 

— Stăpânul vă așteaptă, spuse administratorul. 

Raia trecu printr-o grădină minunată care avea în mijloc un 
bazin mare, umbrit de palmieri. 

Cu o figură obosită, Șenar se răcorea pe un scaun comod. 

— O ștrengăriţă frumușică, dar obositoare... Vrei bere, Raia? 

— Cum să nu, cu plăcere. 

— Multe dintre femeile de la curte nu visează decât să mă 
aibă de soț, dar o asemenea nebunie nu mă atrage deloc. Când 
voi domni, va fi destul timp ca să-mi găsesc o soţie pe măsura 
mea. Deocamdată, mă distrez cum pot mai bine. Și tu, Raia... N- 
ai intrat încă sub papucul vreunei femei? 

— Să mă ferească zeii, stăpâne! Negustoria mea nu prea îmi 
lasă timp pentru distracţii. 

— Am aflat de la administratorul meu că mi-ai păstrat o piesă 
splendidă. 

Dintr-un sac de pânză căptușit cu bucăţi dintr-o țesătură mai 
groasă, negustorul scoase încet un vas micuţ din porfir, a cărui 
toartă întruchipa un corp zvelt de căprioară. De jurul împrejurul 
vasului se vedeau scene de vânătoare. 

Șenar mângâie vasul, examinându-i fiecare detaliu. Se ridică 
și-i dădu ocol din ce în ce mai fermecat. 

— Ce minunăţie... ce minunăţie fără seamăn! 

— Și costă o nimica toată. 


30 


— Intendentul meu o să-ţi dea banii. 

Fratele mai mare al lui Ramses vorbi cu voce scăzută. 

— Ce poţi să-mi spui despre mesajul pe care mi-l trimit 
prietenii mei hitiţi? 

— Oh, stăpâne! Acum mai mult decât oricând, ei sunt hotărâți 
să vă sprijine și vă consideră urmașul lui Ramses. 

Pe de o parte, Șenar se servea de Acha ca să-l păcălească pe 
Ramses; pe de altă parte, își pregătea viitorul datorită lui Raia, 
cel care-i aducea mesajele de la hitiţi. Acha nu știa ce rol are cu 
adevărat Raia, Raia nu-l știa pe cel al lui Acha. Șenar era 
singurul care stăpânea acest joc, muta pionii după placul său și 
nu le lăsa aliaţilor săi secreți nicio posibilitate de a comunica 
între ei. 

Singura necunoscută, dar extrem de importantă, erau hitiţii. 

Punând cap la cap informaţiile obținute prin Acha și pe acelea 
pe care i le asigura Raia, Șenar își construia o poziţie solidă, 
ferindu-se de riscuri inutile. 

— Cât de puternică este ofensiva, Raia? 

— Mai multe detașamente hitite au făcut raiduri ucigașe în 
Siria centrală, în Siria de sud, pe coasta feniciană și în provincia 
Amurru, ca să-i înspăimânte pe locuitori. Cea mai importantă 
ispravă de-a lor este distrugerea Lăcașului Leului și a stelei 
închinate lui Seti. Au impresionat atât de mult imaginaţia 
oamenilor încât pot apărea schimbări nesperate de alianţe. 

— Fenicia și Palestina se află sub controlul hitiţilor? 

— Chiar mai mult decât atât, cele două ţări s-au răsculat 
împotriva lui Ramses! Prinții aflaţi în fruntea lor au luat armele 
în mâini și ocupă acum punctele strategice de unde i-au alungat 
pe soldaţii egipteni. Faraonul habar n-are că va întâlni în cale, 
una după alta, mai multe valuri de apărare care îi vor secătui 
forțele. De îndată ce pierderile suferite de Ramses vor fi destul 
de mari, armata hitită se va năpusti asupra lui și-l va nimici. Va 
fi șansa ta, Șenar; vei urca pe tronul Egiptului și vei putea 
încheia o alianță durabilă cu învingătorii. 

Previziunile lui Raia erau oarecum diferite de cele ale lui Acha. 
În cele două variante ale planului, Șenar ar fi devenit faraon în 
locul lui Ramses care ar fi fost mort sau învins. Dar, în primul 
caz, el ar fi fost vasalul hitiţilor, pe când în al doilea, ar fi pus 
mâna pe imperiul lor. Totul depindea de gravitatea înfrângerii 
pe care o suferea Ramses și de pierderile pe care le provoca 


31 


armatei hitite. Prea multe posibilităţi de manevră nu existau, 
desigur, dar succesul era posibil și ţinta cea mai de seamă era 
luarea puterii în Egipt. Pornind de la aceasta, ar fi putut urma și 
alte cuceriri. 

— Care este poziţia orașelor comerciale? 

— Ca de obicei, ele sunt de partea celui mai puternic. Alep, 
Damasc, Palmira și porturile feniciene au uitat deja de Egipt şi i 
s-au închinat lui Muwattalis, împăratul din Hattușaș. 

— Nu este un fapt îngrijorător pentru prosperitatea economiei 
egiptene? 

— Nici vorbă de așa ceva! Hitiţii sunt cei mai buni războinici 
din Asia și din Orient, dar nu se pricep deloc la comerț. Ei vor 
avea încredere în voi ca să puneţi din nou pe picioare 
schimburile internaţionale... și să vă puteţi bucura de beneficiile 
obținute în urma acestora. Nu uita că eu sunt negustor și am de 
gând să rămân în Egipt și să fac avere aici. Hitiţii ne vor aduce 
stabilitatea de care avem atât de mare nevoie. 

— Tu o să fii ministrul meu de finanţe, Raia. 

— Dacă va fi pe placul zeilor, o să ne îmbogăţim. Războiul nu 
va dura o veșnicie, important este să stăm de-o parte și să 
culegem roadele care cad din pom. 

Berea era foarte bună, umbra dădea o răcoare plăcută. 

— Comportarea lui Ramses mă neliniștește, recunoscu Șenar. 

Neguţătorul sirian se întunecă la față. 

— Ce a făcut faraonul? 

— Se află mai tot timpul în câte una dintre cazărmile sale și le 
transmite soldaţilor săi o energie pe care altfel ei n-ar fi avut-o 
niciodată. Dacă o să continue tot așa, o să ajungă cu toţii să se 
considere de neînvins! 

— Altceva? 

— Fabrica de arme lucrează zi și noapte. 

Raia se scărpină în barbă. 

— Asta nu-i prea grav... Întârzierea pe care o are faţă de hitiţi 
este prea mare ca s-o poată recupera. Cât despre influența lui 
Ramses, va dispărea încă de la primele încleștări cu dușmanul. 
Când egiptenii se vor afla față în faţă cu hitiţii, să vezi ce 
înspăimântați o să fie. 

— N-ai impresia că subestimezi trupele noastre? 

— Dacă ai fi asistat la un atac al hitiţilor, nu ai condamna pe 
nimeni că a murit de frică. 


32 


— Un om, cel puţin, nu va fi câtuși de puţin impresionat. 

— Ramses? 

— Mă refer la șeful gărzii sale personale, un uriaș sard pe 
nume Serramanna. Este un fost pirat care și-a câștigat 
încrederea lui Ramses. 

— Parcă am auzit și eu de el. Dar ce-ai cu omul acela? 

— Mă deranjează faptul că Ramses l-a numit în fruntea unui 
regiment de elită, format în cea mai mare parte din mercenari. 
Acest  Serramanna poate deveni un exemplu incomod, 
îndemnându-i și pe alţii să dea dovadă de eroism. 

— Pirat și mercenar... Este ușor de cumpărat. 

— Ei bine, nu! Îl iubește fără margini pe Ramses și veghează 
în preajma lui credincios ca un câine. Și dragostea unui câine nu 
poate fi cumpărată. 

— L-am putea elimina. 

— M-am gândit și eu la asta, dragă Raia, dar ar fi de preferat 
să nu recurgem la acte brutale și în văzul lumii. Serramanna 
este un luptător desăvârșit și nu are încredere în nimeni. Este în 
stare să facă față oricărui eventual atac. Și un asemenea 
asasinat l-ar pune pe gânduri pe Ramses. 

— Ce anume ai dori să fac? 

— Un alt mijloc pentru a-l îndepărta pe Serramanna. Nici tu și 
nici eu nu trebuie să fim implicaţi în vreun fel. 

— Sunt un om prudent, stăpâne, și mă gândesc la o soluție... 

— Încă o dată: sardul ăsta are un instinct la fel de ascuţit ca al 
unei fiare. 

— O să te scap eu de el. 

— Pentru Ramses ar o lovitură foarte serioasă. O să te 
răsplătesc pe măsură. 

Negustorul sirian își frecă palmele. 

— Mai am o veste bună să-ţi dau, stăpâne Șenar. Ştii în ce fel 
comunică trupele egiptene aflate în afara ţării cu Pi-Ramses? 

— Prin curieri călare, semnale optice și porumbei călători. 

— În zonele în care au izbucnit răscoalele, doar porumbeii 
călători mai pot fi folosiţi. Și cel mai important crescător al 
acestor prețioase păsări nu seamănă câtuși de puţin cu 
Serramanna. Deși lucrează pentru armată, n-a rezistat ispitei 
banilor. În felul acesta îmi va fi ușor să distrug mesaje, să le 
interceptez sau să le înlocuiesc cu altele. Serviciile de informații 
egiptene pot fi dezorganizate prin propriile lor mijloace... 


33 


— Minunată idee, Raia. Dar nu uita să-mi mai găsești și alte 
vase ca acesta. 


7 


Serramanna nu vedea cu ochi buni acest război. Uriașul sard, 
dând uitării meseria de pirat ca să devină șeful gărzii personale 
a lui Ramses, se simţea bine în Egipt, locul în care își îndeplinea 
îndatoririle, și îi plăceau egiptenii cu care petrecea multe clipe 
plăcute. Nenufar, noua sa iubită, le întrecea pe toate celelalte 
dinaintea ei. Pe lângă sentimentele pe care le aveau unul pentru 
celălalt, ea reușise să-l stoarcă de puteri pe el, un sard 
adevărat! 

Războiul acesta era, într-adevăr, blestemat pentru că îi răpea 
atâtea momente de fericire, iar misiunea lui de a veghea asupra 
securității lui Ramses nu era deloc un lucru de joacă. De câte ori 
suveranul nu luase în seamă îndemnurile sale la prudenţă! Dar 
regele acesta era cu adevărat mare și Serramanna îl admira. 
Dacă trebuia să omoare hitiţi pentru a salva domnia lui Ramses, 
ei bine, va omori cât mai mulţi. Și spera chiar ca, într-o bună zi, 
cu propria sa sabie, să-i ia gâtul lui Muwattalis, cel pe care 
soldaţii lui îl numeau „marea căpetenie”. Sardul rânji: o „mare 
căpetenie” care conduce o bandă de barbari și de ucigași! Dacă 
și-ar fi putut împlini ceea ce-și pusese în gând, Serramanna și-ar 
fi parfumat mustăţile răsucite și ar fi luat cu asalt și altele ca 
Nenufar. 

Când Ramses îi dăduse comanda corpului de elită al armatei 
egiptene, însărcinat cu misiuni periculoase, Serramanna își 
simţise sufletul plin de unul dintre acele sentimente de mândrie 
care-ţi redau vigoarea tinereţii. Din moment ce stăpânul celor 
Două Țări îl onora cu o asemenea încredere, sardul voia să-i 
demonstreze, cu arma în mână, că nu se înșelase. Prin 
pregătirea pe care o făcea cu oamenii aflaţi sub comanda sa, îi 
îndepărtase deja pe fanfaroni și pe cei cam prea bine hrăniţi; 
nu-i păstra decât pe luptătorii adevăraţi, în stare să se bată 
chiar unu contra zece și să îndure, fără să crâcnească, cele mai 
grele răni. 

Nimeni nu cunoștea data plecării trupelor, dar instinctul lui 
Serramanna o simţea apropiată. În cazărmi, soldaţii deveneau 


34 


nervoși. La palat, ședințele de Stat-Major erau tot mai dese. 
Ramses se sfătuia deseori cu Acha, șeful serviciilor sale de 
spionaj. 

Multe știri proaste se transmiteau din gură în gură, dar pe 
șoptite; răscoala se întindea neîncetat, multe dintre persoanele 
de vază care erau credincioase Egiptului fuseseră executate în 
Fenicia și în Palestina. Cu toate acestea, în mesajele aduse de 
porumbeii călători ai armatei se spunea că fortărețele rezistau și 
respingeau atacurile inamicului. 

Pacificarea Canaanului n-ar fi prezentat nici cea mai mică 
dificultate; se credea că Ramses va hotărî, probabil, să înainteze 
către nord, în direcția provinciei Amurru și a Siriei. După aceea, 
ar fi urmat confruntarea inevitabilă cu armata hitită ale cărei 
detașamente se retrăseseră, după cum spuneau agenţii de 
informaţii, către sudul Siriei. 

Serramanna nu se temea de hitiţi. Deși erau cunoscuţi peste 
tot ca niște ucigași nemiloși, el ardea chiar de nerăbdare să se 
lupte cu barbarii aceia, să doboare cât mai mulţi și să-i vadă 
luând-o la fugă urlând de spaimă. 

Inainte, însă, de a da bătălii necruțătoare pe care egiptenii să 
le păstreze peste veacuri în memorie, sardul avea o misiune 
specială de îndeplinit. 

Plecând de la palat, Serramanna nu avu mult de mers până în 
cartierul atelierelor, din vecinătatea antrepozitelor. 

O activitate neobosită se putea observa în păienjenișul de 
străduțe pe care se aflau dughenele tâmplarilor, ale croitorilor și 
ale cizmarilor. Ceva mai încolo, înspre port, se îngrămădeau 
căsutele sărăcăcioase ale cărămidarilor evrei. 

Apariţia uriașului făcu vâlvă printre muncitori și familiile lor. 
De când Moise fusese nevoit să fugă, evreii nu mai aveau o 
căpetenie de nădejde care să-i apere de orice formă de 
autoritarism și să le redea mândria pe cale de a fi uitată. 
Văzându-l apărând pe sard, faimos printre toţi locuitorii orașului, 
nu se așteptau la nimic bun. 

Serramanna îl apucă pe un puști de bucata de pânză care-i 
încingea mijlocul. 

— Nu mai da din mâini, măi băiete! Unde stă Abner, 
cărămidarul? 

— Nu știu. 

— Vezi că mă supăr! 


35 


Băiatul luă în serios ameninţarea și se potoli. Fu de acord 
chiar să-l conducă pe sard până la locul unde ședea Abner, într- 
un colț al camerei de primire, purtând pe cap un văl. 

— Vino cu mine, îi porunci Serramanna. 

— Nu vin! 

— De ce ţi-e frică, amice? 

— N-am făcut nimic rău. 

— Deci nu trebuie să te temi de nimic. 

— Lasă-mă în pace, te rog! 

— Regele vrea să te vadă. 

Pentru că Abner se ghemuise lângă un perete, sardul fu 
nevoit să-l ridice cu o singură mână și să-l așeze pe spinarea 
unui catâr care porni la pas pe drumul spre palatul din Pi- 
Ramses. 

Abner era înspăimântat. 

Îngenuncheat în faţa lui Ramses, nici nu îndrăznea să ridice 
privirile înspre faraon. 

— Cercetarea asupra dramei petrecute nu demult nu mă 
mulțumește, începu regele. Vreau să știu ce s-a petrecut acolo 
cu adevărat; tu, Abner, tu știi totul. 

— Maiestate, eu nu sunt decât un biet cărămidar... 

— Moise a fost acuzat că l-a ucis pe Sary, soţul surorii mele. 
Dacă se dovedește că el a comis într-adevăr această crimă, va 
trebui pedepsit în cel mai aspru mod cu putinţă. Dar de ce ar fi 
făcut el așa ceva? 

Abner sperase dintotdeauna că nimeni nu se va interesa 
vreodată de rolul lui precis în această întâmplare; însemna să nu 
ia în seamă prietenia dintre faraon și Moise. 

— Poate că Moise a înnebunit pe neașteptate. 

— Incetează să-ţi mai baţi joc de mine, Abner. 

— Maiestate! 

— Lui Sary nu-i plăcea deloc de tine. 

— Palavre, nimic altceva decât palavre... 

— Nu, sunt mărturii! Vorbește. 

Tremurând ca varga, evreul tăcea în continuare. Stătea cu 
capul plecat, neputând să reziste privirii lui Ramses. 

— Eşti, oare, un laş, Abner? 

— Sunt doar un cărămidar care vrea să trăiască liniştit, 
Maiestate, iată ce sunt. 


36 


— Cei înţelepţi nu cred câtuși de puţin în întâmplare. Cum se 
face că erai și tu amestecat în această tragedie? 

Abner ar fi trebuit să continue să mintă, dar vocea faraonului 
nu-i dădea răgaz. 

— Moise... Moise era șeful cărămidarilor. Eram dator să mă 
supun lui, la fel ca și tovarășii mei, dar autoritatea sa nu-i 
convenea lui Sary. 

— Acesta din urmă te-a bătut? 

Abner bâigui ceva imposibil de înțeles. 

— Vorbește limpede, îi ceru regele. 

— Sary... Sary nu era un om bun, Maiestate. 

— Era șiret și totodată crud, știu foarte bine asta. 

Abner văzu că Ramses era de acord cu el și mai căpătă curaj. 

— Sary m-a ameninţat, mărturisi evreul; m-a obligat să-i dau 
o parte din ceea ce câștig. 

— Şantaj... De ce l-ai ascultat? 

— Îmi era frică, Maiestate, foarte frică! Sary m-ar fi stâlcit în 
bătaie, mi-ar fi luat tot... 

— De ce nu ai făcut o plângere împotriva lui? 

— Sary avea o grămadă de relaţii în poliţie. Nimeni n-ar fi 
îndrăznit să-i stea în cale. 

— Nimeni, în afară de Moise! 

— Din păcate pentru el, Maiestate, din păcate... 

— O nenorocire de care tu nu ești străin, Abner. 

Evreului îi venea să intre în pământ, să scape de ascuţimea 
de spirit a acestui suveran care pătrundea în sufletul lui așa cum 
un burghiu trece prin lut. 

— Tu ai avut deplină încredere în Moise, nu-i așa? 

— Moise era bun și curajos... 

— Haide, Abner, spune-mi adevărul! 

— Da, Maiestate, am avut toată încrederea în el. 

— Ce a făcut el? 

— A acceptat să-mi ia apărarea. 

— În ce fel? 

— Poruncindu-i lui Sary să mă lase în pace, bănuiesc... Moise 
nu era deloc un lăudăros. 

— Faptele, Abner, doar faptele. 

— Mă odihneam la mine acasă când Sary a năvălit peste 
mine, peste măsură de furios. „Câine evreu, a urlat el, ai 
îndrăznit să vorbeşti!” M-a lovit, mi-am acoperit faţa cu mâinile 


37 


și am încercat să fug. Moise a intrat în casă, s-a luat la bătaie cu 
Sary și Sary a murit... Dacă Moise n-ar fi apărut, eu aș fi fost cel 
mort. 

— Altfel spus, un caz de legitimă apărare! Datorită mărturiei 
tale, Abner, Moise va putea fi achitat de tribunal și-și va 
recăpăta locul printre egipteni. 

— Nu știam, eu... 

— De ce tăceai, Abner? 

— Mi-era frică! 

— De cine? Sary a murit. Te-a mai ameninţat altcineva? 

— Nu, nu... 

— Ce te sperie atât de tare? 

— Judecata, poliţia... 

— Minciuna este o greșeală gravă, Abner. Dar s-ar putea ca tu 
să nu crezi că pe lumea cealaltă există o balanţă care va cântări 
faptele fiecăruia dintre noi. 

Evreul își mușcă buzele. 

— Ai tăcut atâta timp pentru că te temeai ca anchetatorii să 
nu se intereseze de tine. Nu te-ai gândit deloc că puteai să-l 
ajuţi pe Moise, omul care ţi-a salvat viaţa. 

— Maiestate! 

— Asta-i adevărul, Abner: voiai să rămâi în umbră pentru că 
tu însuți ești un șantajist. Sarramanna a știut să dezlege limba 
cărămidarilor începători pe care tu îi exploatezi fără niciun pic 
de rușine. 

Evreul îngenunche din nou în faţa regelui. 

— Îi ajut să-și găsească de lucru, Maiestate... Merit pe deplin 
ceea ce primesc de la ei. 

— Tu nu ești decât o canalie, Abner, dar în ochii mei valorezi 
enorm, pentru că tu îl poţi salva pe Moise mărturisind motivul 
gestului său. 

— Dumneavoastră... dumneavoastră mă iertați? 

— Serramanna te va duce în faţa unui judecător care îţi va lua 
mărturia. Sub jurământ, o să descrii faptele așa cum au fost, 
fără să uiţi chiar și un singur amănunt. Să nu mai aud vorbindu- 
se despre tine, Abner. 


38 


8 


Pleșuvul, funcţionarul de la Casa Vieţii din Heliopolis, avea 
misiunea de a controla calitatea alimentelor pe care i le 
aduceau agricultorii și pescarii. Foarte conștiincios și neobosit, 
el examina fiecare fruct, fiecare legumă, fiecare pește. 
Vânzătorii se temeau de el, dar îl și respectau pentru că le 
plătea întotdeauna preţul corect; nimeni, însă, nu putea deveni 
furnizorul său favorizat pentru că nu cădea niciodată în capcana 
rutinei și nu făcea nimănui nicio concesie. Nu conta decât 
calitatea desăvârșită a alimentelor pentru ca, astfel, ele să 
poată fi binecuvântate prin ritualuri și oferite zeilor, înainte de a 
fi împărțite oamenilor. 

După ce alegea marfa cea mai bună, Pleșuvul trimitea cele 
cumpărate la bucătăriile de la Casa Vieţii, supranumite și „locul 
pur”, pentru că grija faţă de igienă era permanentă. Preotul nu 
era zgârcit cu inspecţiile inopinate, urmate câteodată de 
pedepse aspre. 

În dimineaţa aceea, se îndreptă către rezervele de pește 
uscat și sărat. 

Zăvorul din lemn al ușii, al cărui mecanism nu-l cunoșteau 
decât el și ajutorul lui, fusese sfărâmat. 

Uluit, împinse ușa. 

Înăuntru domneau ca de obicei liniștea și penumbra. 

Îngrijorat, mai făcu câţiva pași, dar nu simţi prezenţa nimănui. 
Se mai liniști întrucâtva și se opri în faţa fiecărui ulcior; 
etichetele indicau felul și numărul peștilor puși la conservat, 
precum și data la care fuseseră puși la sare. 

Lângă ușă era un loc gol. 

Fusese furat un ulcior. 

t 

Toate damele de la curte visau la onoarea de a servi în Casa 
reginei. Dar Nefertari ținea seama, în primul rând, de pricepere 
și de seriozitate și mai puțin de avere sau de rang. La fel ca 
Ramses când își organizase guvernarea, ea provocase multe 
surprize alegând tinere de origine modestă ca ţesătoare, 
coafeze sau cameriste. 

Era printre ele o brunetă frumoasă, născută într-un cartier 
sărac din Memphis, care primise slujba mult râvnită de 


39 


lenjereasă a marii soții regale; trebuia să aibă în grijă 
veșmintele preferate ale reginei care, deși avea la dispoziţie o 
garderobă uriașă, avea o slăbiciune deosebită față de rochiile de 
modă veche și de un șal pe care de multă vreme îl purta cu 
mare plăcere în ceasurile de seară. Nu era doar din cauză că se 
ferea de răcoarea sfârșitului de zi, ci, mai degrabă, pentru că își 
amintea că se acoperise cu acel șal, cuprinsă de visare, în 
noaptea de după prima întâlnire cu prinţul Ramses, tânărul 
energic, dar și delicat în același timp, pe care ea îl refuzase mult 
timp înainte de a-și da seama cât de mult îl iubea. 

La fel ca și celelalte angajate de la Casa reginei, lenjereasa 
nutrea pentru suverană o adevărată venerație. Nefertari știa să 
guverneze cu graţie, să poruncească având surâsul pe buze; 
nicio îndatorire nu i se părea neînsemnată pentru a fi neglijată și 
nu accepta nici scuze pentru întârzieri, nici minciuna. Când 
apărea vreo neînțelegere, reginei îi plăcea să vorbească ea 
însăși cu servitoarea în cauză, ascultând și explicaţiile acesteia. 
Prietenă și confidentă a reginei mamă, marea soţie regală 
cucerise inimile tuturor celor din jur. 

Lenjereasa parfuma toate țesăturile cu esențe provenind din 
laboratorul palatului și avea mare grijă ca veșmintele să nu facă 
vreo cută nedorită atunci când le aranja în lăzile de lemn și în 
dulapuri. La căderea serii, ea se duse să caute șalul cel vechi cu 
care regina obișnuia să-și acopere umerii chiar și atunci când 
îndeplinea ultimele ritualuri ale zilei. 

Fața fetei se făcu albă ca varul. 

Șalul nu mai era în locul obișnuit. 

„Imposibil, își spuse ea, poate că am încurcat lada”. Mai căută 
în alta, apoi în alte câteva, după care umblă și prin dulapuri. 

Nimic. 

Lenjereasa le întrebă pe cameriste, pe coafeză, pe 
spălătorese... Nimeni nu putu să-i spună ceva. 

Șalul preferat al lui Nefertari fusese furat. 

t 

Consiliul de război se reunise în sala de primiri a palatului din 
Pi-Ramses. Generalii aflați în fruntea celor patru armate 
veniseră la chemarea regelui, comandantul suprem al trupelor. 
Ameni nota totul și urma să întocmească după aceea un raport. 

Generalii erau scribi înaintați în vârstă, mai mult oameni de 
litere, având cu toţii moșii întinse și cu experiență în 


40 


administraţie. Doi dintre ei luptaseră împotriva hitiţilor, sub 
ordinele lui Seti, dar confruntarea fusese scurtă și fără prea 
mare amploare. În realitate, niciunul dintre acești ofițeri 
superiori nu luase parte la un război adevărat al cărui sfârșit să 
nu poată fi prevăzut. Cu cât o asemenea înfruntare se apropia, 
ei erau tot mai încurcați. 

— Starea armamentului nostru? 

— Bună, Maiestate. 

— Producţia de arme? 

— Continuă fără răgaz. Așa cum ai poruncit, plata fierarilor și 
a celor care fac săgeți a fost dublată. Dar ne trebuie în primul 
rând săbii și pumnale pentru lupta corp la corp. 

— Carele de luptă? 

— În câteva săptămâni, numărul lor va fi suficient. 

— Caii? 

— Sunt bine îngrijiţi. Animalele vor porni la luptă într-o 
condiţie fizică excelentă. 

— Moralul oamenilor? 

— Aici este buba, Maiestate, recunoscu cel mai tânăr dintre 
generali. Prezența voastră este binevenită, dar circulă în 
continuare o mie și unu de zvonuri despre cruzimea și 
invincibilitatea hitiţilor. Cu toate că noi căutăm să le dezminţim, 
poveștile astea prostești lasă urme în sufletele soldaţilor. 

— Chiar și în cele ale generalilor mei? 

— Nu, Maiestate, bineînţeles că nu... Dar mai rămân unele 
îndoieli în anumite privinţe. 

— Care? 

— Ei bine... Inamicul ne este cumva cu mult superior ca 
număr? 

— O să începem prin a restabili ordinea în Canaan. 

— Hitiţii se află deja acolo? 

— Nu, armata lor nu s-a aventurat atât de departe de propriul 
teritoriu. Doar detașamentele de comando au răspândit peste 
tot teama, înainte de a se întoarce în Anatolia. l-au convins pe 
micii regi locali să ne trădeze, astfel încât să provoace o 
mulţime de conflicte care să ne slăbească forţele. Nu va ieși 
nimic din asta. Recucerirea rapidă a provinciilor le va da 
soldaţilor elanul necesar pentru a continua înaintarea spre nord 
și a obține o mare victorie. 

— Unii sunt îngrijoraţi... în privinţa fortăreţelor noastre. 


41 


— N-au niciun motiv. Alaltăieri și ieri, vreo zece porumbei 
călători au sosit la palat, aducând vești liniștitoare. Nicio 
fortăreață nu a căzut în mâinile inamicului; ele au proviziile și 
armamentul necesare pentru a rezista unor eventuale atacuri, 
până la venirea noastră. Trebuie, însă, să ne grăbim; am 
întârziat doar cam mult. 

Spusele lui Ramses aveau valoarea unui ordin. Generalii se 
înclinară în semn de salut, după care ieșiră din sală pornind 
către cazărmile lor, cu intenţia fermă de a grăbi pregătirile 
pentru plecare. 

— Nişte incapabili, bombăni Ameni, punând jos condeiul bine 
ascuțit cu care scrisese. 

— Eşti cam aspru, aprecie Ramses. 

— Uită-te la ei: niște fricoși, putred de bogaţi, obișnuiți cu o 
viață prea ușoară! Până acum și-au omorât timpul mai mult 
trândăvind în grădinile vilelor decât să lupte pe câmpul de 
bătălie. Ce-o să facă în faţa hitiţilor a căror singură ţintă în viață 
este războiul? Generalii tăi sunt deja morți sau gata s-o ia la 
fugă. 

— Crezi că ar trebui să-i înlocuiesc? 

— Prea târziu și la ce bun? Toţi ofițerii tăi superiori sunt de 
aceeași teapă. 

— Ai vrea ca Egiptul să renunţe la orice intervenție militară? 

— Ar fi o greșeală fatală... Trebuie să reacţionăm, ai dreptate, 
dar situaţia este clară: capacitatea noastră de a învinge depinde 
de tine și numai de tine. 

t 

Noaptea târziu, Ramses îl primi pe prietenul său, Acha. Regele 
și șeful serviciilor de spionaj nu-și puteau permite prea multe 
clipe de răgaz; în capitală, încordarea se făcea simțită din ce în 
ce mai puternic. 

De la una dintre ferestrele biroului faraonului, unul lângă 
celălalt, cei doi bărbaţi priviră îndelung cerul întunecat al cărui 
suflet era format din mii de stele. 

— Ceva nou, Acha? 

— Situaţia s-a împotmolit: pe de o parte răsculații, pe de alta 
fortărețele noastre. Susţinătorii noștri așteaptă ca tu să intervii. 

— Fierb eu însumi de nerăbdare, dar nu am dreptul să risc 
viaţa soldaţilor mei. Insuficient pregătiţi, material de război 


42 


insuficient... Prea mult timp ne-am lăsat legănați de iluzia unei 
păci durabile. Trezirea la realitate este brutală, dar salvatoare. 

— Să te audă zeii. 

— Te îndoiești cumva de ajutorul lor? 

— Vom fi, oare, la înălțimea evenimentelor? 

— Cei care vor lupta sub comanda mea vor apăra Egiptul cu 
preţul vieţii lor. Dacă hitiţii și-ar atinge scopurile, aici ar domni 
tenebrele. 

— Te-ai gândit oare că ai putea fi ucis? 

— Nefertari va asigura regența și, dacă va fi necesar, va 
domni ea însăși. 

— Ce frumoasă este noaptea asta... De ce oare oamenii nu se 
gândesc la altceva decât la a se omori unii pe alţii? 

— Am visat la o domnie pașnică. Soarta a hotărât altfel și eu 
voi face cum este scris. 

— Ti-ar putea fi potrivnică, Ramses. 

— Nu mai ai încredere în mine? 

— Poate că mi-e puţin frică, așa cum îi este fiecăruia. 

— Ai dat de urma lui Moise? 

— Deloc. Se pare că a dispărut. 

— Nu, Acha. 

— De ce ești atât de sigur? 

— Pentru că tu n-ai mișcat nici măcar un deget ca să-l găsești. 

Tânărul diplomat nu-și pierdu cumpătul. 

— Ai refuzat să-ţi trimiţi agenţii pe urmele lui Moise, continuă 
Ramses, pentru că nu dorești arestarea și condamnarea lui la 
moarte. 

— Moise nu este prietenul nostru? Dacă eu îl aduc în Egipt, va 
fi imediat condamnat la pedeapsa capitală. 

— Nu, Acha. 

— Tu, faraonul, nu poţi încălca legea! 

— Nici nu-mi trece prin minte. Moise va putea trăi liber în 
Egipt, căci justiţia îl va găsi nevinovat. 

— Dar... Nu l-a omorât el pe Sary? 

— În stare de legitimă apărare, după o mărturie înregistrată 
conform legii. 

— Minunată știre! 

— Caută-l pe Moise și găsește-l. 

— N-o să fie ușor... Dată fiind învălmășeala de acum, s-ar 
putea să se afle într-un loc în care să nu putem ajunge. 


43 


— Găsește-l, Acha. 
9 


Cu un aer furios, Serramanna intră în cartierul cărămidarilor. 
Patru evrei tineri, veniţi din Egiptul de Mijloc, nu se dăduseră în 
lături să-l acuze pe Abner de șantaj și de jecmăneală. 
Obţinuseră cu ajutorul lui un loc de muncă, dar plătiseră cu vârf 
și îndesat! 

Poliţia își făcuse datoria într-un mod jalnic. Sary era un 
personaj dubios, dar încă influent, iar Moise era un om incomod; 
moartea primului și dispariţia celui de-al doilea nu aduceau oare 
decât avantaje? 

Poate că indicii preţioase nu fuseseră luate în seamă; sardul 
pusese și el, ici-colo, o mulţime de întrebări, înainte de a intra 
din nou pe ușa lui Abner. 

Cărămidarul studia o tăbliță acoperită de cifre, mușcând în 
același timp dintr-un codru de pâine frecat cu usturoi. Când 
dădu cu ochii de Serramanna, ascunse tăblița sub șezut. 

— Ei, Abner, îţi faci socotelile? 

— Eu nu sunt vinovat de nimic! 

— Dacă mai încerci să continui cu șmecheriile tale, o să ai de- 
a face cu mine. 

— Mă apără regele! 

— Nici să nu te gândești la așa ceva. 

Sardul luă de pe masă o ceapă dulce și mușcă din ea. 

— N-ai nimic de băut pe aici? 

— Ba da, în cufărul ăla... 

Serramanna dădu la o parte capacul. 

— Pe zeul Bes, uite aici ceva cu care poţi face o beţie pe 
cinste! Amfore pline cu vin și cu bere... Da’ știu că meseria asta 
a ta rentează. 

— Astea sunt... cadouri. 

— E mare lucru să fii iubit. 

— Ce tot vrei de la mine? Am depus mărturie! 

— Nu mă pot abţine, îmi place tovărășia ta. 

— Am spus tot ce știam. 

— Ai tu impresia asta. Pe când eram pirat, îi interogam eu 
însumi pe prizonieri; mulţi dintre ei nu-și mai aminteau prin ce 


44 


cotloane își ascunseseră averea. Prin puterea mea de 
convingere, până la urmă își aminteau. 

— Eu nu sunt bogat! 

— Nu mă interesează banii tăi strânși la ciorap. 

Abner scoase un suspin de ușurare. Pe când sardul destupa o 
amforă de bere, evreul ascunse mai bine tăblița sub rogojina de 
sub el. 

— Ce ai scris acolo, pe tăblița aia de lemn, Abner? 

— Nimic, absolut nimic... 

— Pun pariu că ăia sunt banii pe care i-ai stors de la fraţii tăi 
evrei. Ar fi o dovadă bună pentru un tribunal. 

Înspăimântat, cărămidarul nu mai spuse nimic. 

— Am putea cădea la învoială, amice; eu nu sunt nici poliţist, 
nici judecător. 

— Da' ce... ce vrei să-mi propui? 

— Pe mine mă interesează Moise, nu tu. Tu îl cunoșteai bine, 
nu-i așa? 

— Nu mai bine decât alții... 

— Nu minţi, Abner. Tu urmăreai să obţii protecţia lui, așa că l- 
ai pândit ca să știi ce fel de om era, cum se comporta, cu cine 
se întâlnea. 

— EI își petrecea timpul muncind. 

— Cu cine se întâlnea? 

— Cu șefii de șantiere, cu muncitorii, cu... 

— Și după ce-și termina munca? 

— Avea plăcerea să discute cu șefii de clan evrei. 

— Despre ce vorbeau? 

— Noi suntem un popor mândru și neîncrezător... Câteodată 
mai vrem și noi să fim independenţi. În ochii unui grup mic de 
fanatici, Moise apărea ca o călăuză. Când construcţiile din Pi- 
Ramses se vor termina, nebunia asta va fi repede dată uitării. 

— Unul dintre muncitorii aflaţi sub „protecţia” ta mi-a spus de 
vizita unui personaj ciudat cu care Moise a stat mult timp de 
vorbă, între patru ochi, în locuința ta de la cărămidărie. 

— Așa este... Nimeni nu-l cunoștea pe omul acela. Se spunea 
că ar fi un arhitect venit din sud pentru a-i da lui Moise anumite 
indicaţii tehnice, dar nici n-a călcat pe vreun șantier. 

— Cum arăta? 


45 


— Cam la șaizeci de ani, înalt, slab, cu o figură de pasăre de 
pradă, nasul mare, pomeţii ieșiţi în afară, buzele foarte subțiri, 
bărbia ascuţită. 

— Îmbrăcat? 

— O tunică obișnuită... Un arhitect adevărat ar fi avut niște 
haine ca lumea. Ai fi jurat că omul ăla voia neapărat să treacă 
neobservat. N-a vorbit decât cu Moise. 

— Era evreu? 

— Sigur, nu. 

— De câte ori a venit la Pi-Ramses? 

— De cel puţin două ori. 

— De când a fugit Moise, l-a mai văzut cineva pe aici? 

— Nu. 

Însetat, Serramanna goli o amforă de bere dulce. 

— Sper că nu mi-ai ascuns nimic, Abner. Altfel, m-aș enerva 
rău de tot și s-ar putea să nu mă mai pot stăpâni. 

— Ti-am spus tot ce știam despre omul ăla! 

— Eu nu ţi-am cerut să devii un om cinstit, ţi-ar fi neînchipuit 
de greu; oricum, încearcă, cel puţin, să nu-mi mai ieși în cale. 

— Ți-ar plăcea... să-ţi mai dau câteva amfore ca aceea pe 
care tocmai ai băut-o? 

Sardul îi apucă evreului nasul între degetul mare și arătător și 
i-l strânse cu putere. 

— Ce-ar fi dacă ţi l-aș smulge ca să te învăţ minte? 

De durere, Abner fu gata să leșine. 

Serramanna ridică din umeri, ieși din casa căramidarului și o 
luă în direcția palatului pradă gândurilor. 

Aflase multe în urma cercetărilor sale. 

Moise complota. Urmărea să ajungă în fruntea unei mișcări 
evreiești, fără îndoială ca să ceară noi avantaje pentru poporul 
său și, poate, chiar un oraș al lor, independent, în Deltă. Dacă 
omul misterios era un străin care venise să le făgăduiască 
evreilor un ajutor din afară? Într-un asemenea caz, poate că 
Moise era vinovat de înaltă trădare. 

Ramses nu ar fi acceptat cu niciun chip asemenea 
presupuneri. Înainte de a i le prezenta și de a-l pune în gardă pe 
rege în privinţa celui pe care-l credea prietenul său, Serramanna 
trebuia să găsească și dovezi pentru aceasta. 

Sardul puse mâna pe mânerul unui vas cu cărbuni încinși. 

Tt 


46 


Iset cea frumoasă, prima soţie a lui Ramses și mama lui Kha, 
fiul acestuia, avea la dispoziţie apartamente somptuoase în Pi- 
Ramses, în incinta palatului. Deși relaţiile cu Nefertari erau fără 
niciun cusur, ea prefera să trăiască la Memphis și să-și petreacă 
timpul cu banchete în cursul cărora frumuseţea sa se afla în 
centrul atenţiei. 

Cu ochii verzi, nasul mic și drept, buzele fine, graţioasă, vioaie 
și mereu veselă, Iset cea frumoasă era condamnată să ducă o 
existență luxoasă și lipsită de orice grijă. Deși încă tânără, nu 
mai trăia decât din amintiri. Fusese prima iubită a lui Ramses, ÎI 
iubise nebunește și încă îl mai iubea cu aceeași patimă, dar fără 
a dori să lupte pentru a-l recuceri. O zi, o oră, ea îl urâse pe 
acest rege căruia zeii îi hărăziseră toate calităţile; nu avea el și 
darul de a seduce, din moment ce sufletul lui îi aparţinea lui 
Nefertari? 

Da, măcar dacă marea soție regală ar fi fost urâtă, proastă și 
greu de suportat... Dar Iset cea frumoasă se declarase învinsă în 
faţa farmecului și strălucirii ei și recunoștea că era o ființă 
extraordinară, o regină pe măsura lui Ramses. 

„Ce soartă ciudată, cugeta tânăra femeie, să-l vezi pe 
bărbatul iubit în brațele alteia și să admiţi că o asemenea 
situaţie cumplită este dreaptă și bună”. 

Dacă s-ar fi întâmplat ca Ramses să apară în faţa ei, Iset cea 
frumoasă nu i-ar fi făcut niciun reproș. S-ar fi abandonat în 
braţele lui, cu aceeași frenezie ca în primele lor clipe de iubire, 
într-o colibă de stuf pierdută pe întinsul câmpiei. Chiar de-ar fi 
fost păstor sau pescar, o dorinţă la fel de intensă ar fi mânat-o 
înspre el. 

Iset nu era câtuși de puţin atrasă de putere; n-ar fi fost în 
stare să îndeplinească îndatoririle unei regine a Egiptului și să 
facă faţă obligaţiilor care-i reveneau lui Nefertari. Necunoscând 
invidia și gelozia, Iset cea frumoasă mulțumea puterilor din 
ceruri pentru că îi dăruiau o fericire neasemuită: aceea de a-l 
putea iubi pe Ramses. 

Ziua aceea de vară era una fericită. 

Iset cea frumoasă se juca fericită cu Kha, băieţelul ei de cinci 
ani, și cu fata lui Nefertari, Meritamon, care urma să împlinească 
în curând patru ani. Cei doi copii se înțelegeau de minune; 
pasiunea lui Kha pentru citit și scris nu se dezminţea și el o 
învăţa pe surioara sa cum să deseneze hieroglifele și chiar îi 


47 


conducea cu pricepere mâna atunci când fetiţa se încurca. 
Astăzi, lecţia cuprindea desenarea păsărilor, lucru care cerea 
abilitate și precizie. 

— Hai să ne scăldăm, apa este grozavă. 

— Prefer să învăţ, îi răspunse Kha. 

— Dar trebuie să înveți și să înoți. 

— Nu mă interesează așa ceva. 

— Poate că sora ta ar vrea și ea să se mai odihnească. 

Fiica lui Ramses și a lui Nefertari era tot atât de frumoasă ca 
și mama ei. Aceasta ezită să intervină mai ferm, temându-se să 
nu-l supere nici pe unul, nici pe celălalt dintre copii. Fetei îi 
plăcea să înoate, dar nu dorea nici să-l necăjească pe Kha, doar 
el cunoștea atâtea secrete! 

— Îmi dai voie să mă duc în apă? îl întrebă îngrijorată pe 
fratele ei. 

Kha rămase o clipă pe gânduri. 

— Bineînţeles, dar să nu întârzii prea mult. Trebuie să faci din 
nou desenul cu puiul de prepeliță; capul nu este destul de bine 
rotunjit. 

Meritamon alergă către Iset cea frumoasă care era fericită că 
Nefertari îi acorda atâta încredere încât îi permitea să participe 
la educaţia fetiţei. 

Tânăra femeie și copilul se lăsară să alunece în apa curată și 
răcoroasă a unui bazin de la umbra unui sicomor. Da, era o zi 
plină de fericire. 


10 


La Memphis, căldura începea să devină înăbușitoare. Vântul 
dinspre nord nu mai bătea și adierile fierbinţi uscau gâtlejurile 
oamenilor și ale animalelor. Între acoperișurile caselor se 
întinseseră pânze groase care dădeau umbră pe străduțele 
orașului. Sacagiii nu-și mai vedeau capul de atâta treabă. 

În vila sa confortabilă, magul Ofir nu resimțea arșița de afară. 
Niște deschizături făcute în înaltul zidurilor asigurau o circulaţie 
a aerului. Locul acela erau liniștit, odihnitor și foarte potrivit 
pentru reculegerea absolut necesară ca să-și pună în aplicare 
farmecele. 


48 


Ofir se simţea cuprins de un fel de agitaţie; de obicei, libianul 
își punea în practică știința cu răceală, aproape cu indiferenţă. 
Dar niciodată nu făcuse ceva atât de greu și acum era 
entuziasmat de importanța misiunii sale. El, fiu al unui consilier 
al lui Akhenaton, împlinea răzbunarea acestuia. 

llustrul său musafir, Șenar, fratele mai mare al lui Ramses și 
ministru al Afacerilor externe, sosi pe la jumătatea după-amiezii, 
când străzile orașului, atât cele principale cât și cele mai mici, 
erau pustii. enar preferase să călătorească într-un car 
aparţinând aliatului său Meba; un servitor mut conducea 
vehiculul. 

Magul îl salută cu mult respect pe Șenar. Acesta, ca și data 
trecută când se întâlniseră, era vizibil posomorât; libianul, cu 
profilul său de pasăre de pradă, avea o privire ca de gheață. Cu 
ochii săi de un verde închis, nasul proeminent, buzele foarte 
subțiri, semăna mai degrabă cu un diavol decât cu un om. Cu 
toate acestea, glasul său și mișcările erau pline de blândeţe și ai 
fi putut crede, în unele momente, că ai în față vreun preot 
bătrân ale cărui cuvinte picură liniște în sufletele credincioșilor. 

— De ce m-ai chemat, Ofir? Nu-mi place deloc genul acesta 
de invitație. 

— Pentru că am continuat să lucrez pentru cauza noastră, 
Stăpâne. N-o să fiți dezamăgit. 

— Sper, pentru tine în primul rând. 

— Dacă aţi avea bunătatea să veniţi cu mine... Doamnele 
acestea ne așteaptă. 

Șenar îi oferise magului această locuinţă pentru ca el să-și 
vadă în liniște de vrăji, ajutându-l astfel să pună mâna pe 
putere. Bineînţeles, fratele mai mare al lui Ramses fusese 
precaut și trecuse casa pe numele surorii sale, Dolenta. O serie 
de aliaţi preţioși de care se putea folosi după cum dorea... Acha, 
prietenul din copilărie al regelui și complotist iscusit, negustorul 
sirian Raia, spion hitit mai priceput decât toți și, în prezent, 
acest Ofir pe care i-l prezentase naivul Meba, fostul ministru al 
Afacerilor externe căruia îi luase locul făcându-i să creadă că 
hotărârea de a-l schimba fusese luată de Ramses. Ofir 
reprezenta o lume ciudată și periculoasă în care Șenar nu avea 
nici cea mai mică încredere, dar puterea lui de a face rău i se 
părea demnă de luat în seamă. 


49 


Ofir pretindea că ar fi creatorul unui proiect politic menit să 
reînvie erezia lui Akhenaton, să impună cultul zeului unic, Aton, 
ca religie de stat și să instaleze pe tronul Egiptului o urmașă 
necunoscută a regelui nebun. Șenar îl lăsase pe Ofir să 
înţeleagă că era de acord cu răspândirea sectei sale, mesajul ei 
putându-l atrage pe Moise. Acesta era motivul pentru care 
vrăjitorul intrase în legătură cu evreul, vrând să-i dovedească 
faptul că urmareau același ideal. 

Șenar se gândea că o opoziţie din interiorul ţării, chiar redusă, 
ar fi fost un obstacol în plus în calea lui Ramses. La momentul 
potrivit, urma să se descotorosească de toți acești aliaţi 
incomozi, căci un om care deţine puterea nu trebuia să aibă 
trecut. 

Din nefericire, Moise comisese o crimă și dispăruse. Fără 
sprijinul evreilor, Ofir nu avea nicio șansă reală să adune un 
număr suficient de partizani ai lui Aton și să-i zdruncine puterea 
lui Ramses. Magul își dovedise, desigur, priceperea atunci când 
Nefertari năștea, ajungând chiar să pună în pericol viaţa reginei 
și pe aceea a fiicei sale, Meritamon. Dar și una și cealaltă 
rămăseseră în viaţă. Cu toate că regina nu mai putea avea un 
alt copil, vrăjile făcute la casa regală fuseseră mai puternice 
decât cele ale libianului. 

Ofir devenea inutil, ba de-a dreptul incomod; așa încât, atunci 
când primise mesajul lui prin care îl ruga să vină cât putea de 
repede la Memphis, Șenar se gândea chiar să-l elimine. 

— A sosit musafirul nostru, le anunţă Ofir pe cele două femei 
care ședeau în penumbră și se ţineau de mână. 

Una dintre ele era Dolenta, sora lui Șenar și a lui Ramses, o 
brunetă veșnic obosită; cea de-a doua, Lita, o blondă rotofeie pe 
care Ofir o prezenta ca fiind nepoata lui Akhenaton. Șenar o 
considera drept o înapoiată mintal, supusă voinţei vrăjitorului. 

— Sora mea se simte bine? 

— Mă bucur să te văd, Șenar. Faptul că ești aici mă face să 
cred că suntem pe drumul cel bun. 

Dolenta și soțul său, Sary, speraseră în zadar ca Ramses să le 
ofere o poziţie privilegiată la curte. Deziluzionaţi, ei începuseră 
să comploteze împotriva regelui. Fusese nevoie ca Tuya, regina 
mamă, și Nefertari, marea soţie regală, să intervină împreună 
pentru ca Ramses să-i trateze cu clemență după ce intrigile lor 
au fost descoperite. Perceptor în tinereţe al lui Ramses, Sary 


50 


ajunsese la funcţia de contramaistru; înăcrit și certăreţ, el se 
năpustise cu înverșunare asupra  cărămidarilor evrei. 
Nedreptăţile și mârșăviile sale stârniseră mânia lui Moise și 
duseseră chiar la moartea sa. Cât despre Dolenta, ea era de-a 
dreptul fermecată de Ofir și de Lita. Femeia brună și înaltă nu 
mai jura acum decât pe Aton, zeul unic, și milita pentru 
reîntoarcerea populației la cultul său și detronarea lui Ramses, 
faraonul nelegiuit. 

Ura pe care o nutrea Dolenta față de rege îi convenea lui 
Șenar care îi promisese un rol de primă importanţă în viitoarea 
organizare a statului; într-un fel sau altul, el urma să se 
folosească de această forță negativă îndreptată împotriva 
fratelui său. Când nu ar mai fi putut suporta demenţa surorii 
sale, Șenar ar fi exilat-o. 

— Ai mai aflat ceva de Moise? întrebă Dolenta. 

— A dispărut, răspunse Șenar. Probabil că fraţii săi evrei l-au 
omorât și i-au îngropat trupul undeva prin deșert. 

— Pierdem astfel un aliat preţios, recunoscu Ofir, dar voinţa 
singurului zeu se va împlini. Nu suntem noi din ce în ce mai 
mulţi? 

— S-ar impune să fim mai prudenţi, fu de părere Șenar. 

— Aton ne va veni în ajutor! proclamă cu înflăcărare Dolenta. 

— Eu n-am scăpat din vedere planul meu de la început, spuse 
vrăjitorul: slăbirea puterilor magice care-l apără pe Ramses, 
singurul obstacol care apare cu adevărat în calea noastră. 

— Primul tău atac nu a fost prea reușit, îi aminti Șenar. 

— Trebuie să recunoașteţi că am o anumită eficacitate. 

— Este un rezultat insuficient. 

— Sunt de acord, stăpâne Șenar. De aceea, m-am hotărât să 
folosesc o altă tehnică. 

— Care anume? 

Magul întinse mâna dreaptă, arătând înspre un chiup pe care 
se vedea o etichetă. 

— Vreţi să citiţi ce scrie acolo? 

— Heliopolis, Casa Vieţii. Patru pești: chefal. Conserve? 

— N-are importanţă ce conserve: alimente pentru jertfe, alese 
cu grijă și deja încărcate cu vrăji. Mai am la dispoziţie și bucata 
asta de stofă. 

Ofir îi arătă oaspetelui său un șal. 

— AȘ putea jura că... 


51 


— Da, stăpâne Șenar, este chiar șalul preferat al marii soţii 
regale, Nefertari. 

— L-ai... furat? 

— Oamenii mei sunt peste tot, v-am spus. 

Șenar era impresionat. De ce complicitate beneficiase oare 
vrăjitorul? 

— Unirea acestor două elemente, alimentele sfințite și șalul 
care a atins corpul reginei era neapărat necesară ca să mergem 
mai departe. Datorită lor și datorită hotărârii domniei-tale, o să 
reuşim să aducem din nou în ţară cultul lui Aton. Lita trebuie să 
domnească: ea va fi regină, iar domnia-ta va fi faraon. 

Lita își ridică înspre Șenar privirile pline de încântare și 
încredere. Micuța era destul de atrăgătoare și promitea să fie o 
iubită de invidiat. 

— Dacă rămâne Ramses... 

— Nu-i decât un om, explică Ofir, și nu va rezista unor asalturi 
violente și repetate. Ca să reușesc, am nevoie de ajutor. 

— Fii sigură că eu am să te ajut! exclamă Dolenta, strângând 
și mai tare mâinile Litei ai cărei ochi ieșiţi din orbite erau aţintiţi 
asupra libianului. 

— Ce-aveţi de gând? întrebă Șenar. 

Ofir își încrucișă braţele în dreptul pieptului. 

— Am nevoie și de ajutorul domniei-tale, stăpâne. 

— Al meu? Dar... 

— Toţi cei patru care suntem aici dorim moartea perechii 
regale; noi patru suntem simbolul celor patru vânturi din natură, 
bornele timpului, lumea întregului. Dacă una dintre aceste forţe 
ar fi lipsit, vraja n-ar mai avea niciun efect. 

— Eu nu sunt vrăjitor! 

— Dacă aveţi bunăvoință este suficient. 

— Acceptă, îl rugă fierbinte Dolenta. 

— Ce-ar trebui să fac? 

— Un simplu gest, îl lămuri Ofir. Prin aceasta vom grăbi 
căderea lui Ramses. 

— Să începem. 

Vrăjitorul deschise chiupul de lut și scoase cei patru pești 
săraţi și uscați. Parcă visând, Lita o împinse în lături pe Dolenta 
și se culcă pe spate. Ofir așeză pe pieptul ei șalul lui Nefertari. 

— Apucă de coadă unul dintre pești, îi porunci el Dolentei. 


52 


Bruna cea trupeșă, cu formele generoase, se supuse. Din 
buzunarul mantiei sale, Ofir scoase o figurină micuță care-l 
reprezenta pe Ramses și o înfipse în gura peștelui. 

— Al doilea pește, Dolenta. 

Magul repetă operaţiunea. 

Patru figurine ale lui Ramses dispărură astfel în gurile celor 
patru pești. 

— Fie ca regele să moară în război, profeţi Ofir, fie ca el să 
cadă în capcana pe care i-o vom pregăti noi când va face cale- 
ntoarsă. Pentru totdeauna va fi despărţit de regină. 

Ofir trecu într-o cămăruţă de alături, urmat de Dolenta, care 
ducea peștii cu braţele întinse, și de Șenar a cărui dorință de a-i 
face rău lui Ramses îl ajuta să-și învingă teama. 

In mijlocul încăperii se afla un vas cu trei picioare plin cu 
jăratic. 

— Aruncă peștii în foc, stăpâne; în felul acesta, dorinţa ta va fi 
îndeplinită. 

Șenar nu stătu prea mult pe gânduri. 

Când și cel de-al patrulea pește sfârâi pe jar, un urlet îl făcu 
să tresară. Cei trei se întoarseră în camera de primire. 

Șalul lui Nefertari luase foc singur, arzând-o pe blonda Lita, 
gata s-o cuprindă cu totul. 

Ofir trase la o parte fâșia de stofă și flacăra se stinse. 

— Când șalul va arde în întregime, îi lămuri el, Ramses și 
Nefertari vor cădea pradă diavolilor veniţi din infern. 

— Lita mai trebuie să îndure chinul ăsta? se îngrijoră Dolenta. 

— Lita a acceptat acest sacrificiu. Pe toată durata vrăjii, ea va 
trebui să rămână conștientă. Tu o s-o îngrijești, Dolenta; îndată 
ce arsura ei se va vindeca, vom repeta vraja, până când șalul va 
fi complet mistuit de foc. Va trece oarece vreme, stăpâne Șenar, 
dar o să reușim. 


11 


Mai mare peste terapeuţii din Nord și din Sud, doctorul-șef al 
palatului, învățatul Pariamakhu era un bărbat cam de cincizeci 
de ani, vioi, cu mâinile lungi, fine și îngrijite. Bogat, căsătorit cu 
o nobilă din Memphis care adusese pe lume trei copii drăgălași, 


53 


se putea lăuda că avusese o carieră de succes care îi atrăsese 
respectul tuturor. 

Cu toate acestea, în dimineaţa aceea de vară, doctorul 
Pariamakhu era lăsat să aștepte în anticameră și nu se împăca 
deloc cu o asemenea situaţie. Nu numai că Ramses nu era 
niciodată bolnav, dar acum îl mai și făcea pe ilustrul terapeut 
să-l aștepte mai bine de două ceasuri. 

In sfârșit, un valet apăru în fața lui și-l conduse în biroul lui 
Ramses. 

— Maiestate, sunt umilul vostru servitor, dar... 

— Ce mai faci, dragă doctore? 

— Maiestate, sunt foarte neliniștit! La curte circulă zvonul că 
v-aţi gândit la mine să mă numiţi ca medic al armatei care va 
pleca spre Nord. 

— Asta n-ar fi cumva o mare onoare? 

— Cum să nu, Maiestate, desigur, dar n-aș fi mai de folos la 
palat? 

— Poate că ar trebui să ţin seama de remarca aceasta. 

Pariamakhu nu-și ascunse îngrijorarea. 

— Maiestate, aș putea să știu și eu ce aţi hotărât? 

— Dacă mă gândesc mai bine, ai dreptate. Prezenţa ta la 
palat este de neînlocuit. 

Medicul își înăbuși cu greu un suspin de ușurare. 

— Am toată încrederea în ajutoarele mele, Maiestate; cel pe 
care îl veţi alege, va face faţă foarte bine. 

— Am și ales deja. Il cunoști, cred, pe prietenul meu Setau. 

Un bărbat scund și îndesat, fără perucă, prost bărbierit, cu 
țeasta colțuroasă, cu o privire agresivă, îmbrăcat într-o tunică 
din piele de antilopă cu o mulţime de buzunare, înaintă către 
ilustrul învăţat care făcu un pas înapoi. 

— Mă bucur să vă întâlnesc, dragă doctore! Cariera mea nu 
este câtuși de puţin strălucită, sunt de acord, dar sunt prieten 
bun cu șerpii. N-aţi vrea să mângâiaţi vipera pe care am prins-o 
aseară? 

Medicul se mai dădu îndărăt cu încă un pas. Înmărmurit, privi 
înspre rege. 

— Maiestate, calităţile care se cer pentru a conduce un 
serviciu medical... 

— Să fii deosebit de atent, doctore, cât timp voi lipsi eu. Vei 
răspunde cu capul de sănătatea familiei regale. 


54 


Setau vâri mâna într-unul dintre buzunarele sale. Temându-se 
că ar putea scoate de acolo vreun șarpe, Pariamakhu se grăbi 
să-l salute pe suveran și se făcu nevăzut. 

— Cât timp o să mai rabzi în jurul tău asemenea caraghioși? 
se interesă îmblânzitorul de șerpi. 

— Nu-l judeca atât de aspru; i se mai întâmplă și lui să 
vindece câteodată vreun bolnav. Apropo... Ești de acord să 
conduci tu serviciile medicale ale armatei? 

— Nu mă interesează o asemenea funcţie, dar nu am dreptul 
să te las să pleci singur. 

t 

Un chiup cu pește uscat de la Casa Vieții din Heliopolis și șalul 
reginei Nefertari... Două furturi, un singur vinovat! Serramanna 
era sigur că-l descoperise: nu putea fi altul decât Rome, 
intendentul palatului. Sardul îl bănuia de mai multă vreme. 
Individul ăsta suspect de cumsecade îl trăda pe rege și 
încercase chiar să-l ucidă. 

Ramses greșise când îl alesese ca intendent. 

Sardul nu putea vorbi cu regele nici despre Moise, nici despre 
Rome, fără a risca să provoace o reacţie violentă care n-ar fi dus 
la întemnițarea ticălosului de intendent și nici n-ar fi zdruncinat 
prietenia care-l lega pe suveran de evreu. Cu cine să se poată 
sfătui dacă nu cu Ameni? Secretarul particular al lui Ramses, om 
cu capul pe umeri și inteligent, doar el l-ar fi putut asculta. 

Serramanna trecu printre cei doi soldaţi care făceau de pază 
la ușa coridorului ce ducea către biroul lui Ameni. Neobositul 
scrib conducea un serviciu cu douăzeci de înalţi funcţionari 
însărcinaţi cu rezolvarea celor mai importante dosare. Ameni 
extrăgea din ele ceea ce era mai important și-i comunica totul 
direct lui Ramses. 

Un zgomot grăbit de pași se auzi din spatele sardului. 

Surprins, el se întoarse. Vreo zece soldaţi își îndreptau lăncile 
înspre el. 

— Ce v-a apucat? 

— Așa avem ordin. 

— Eu sunt cel care dă ordine aici! 

— Trebuie să vă arestăm. 

— Ce tâmpenie e asta? 

— N-avem ce face, trebuie să executăm ordinul. 

— Plecaţi de aici sau vă ucid pe toţi! 


55 


Ușa biroului lui Ameni se deschise și secretarul particular al 
regelui apăru în prag. 

— Spune-le, Ameni, netoţilor ăstora să mă lase în pace! 

— Eu sunt cel care le-a dat ordin să te aresteze. 

Nici măcar un naufragiu nu l-ar fi zguduit mai rău pe fostul 
pirat. Timp de câteva clipe, nu fu în stare să facă nicio mișcare. 
Soldaţii profitară de aceasta și-i luară armele, legându-i mâinile 
la spate. 

— Fă-mă să înţeleg... 

La un semn al lui Ameni, gărzile îl împinseră pe Serramanna 
în biroul secretarului particular al lui Ramses. Scribul se uită pe 
un papirus. 

— Cunoști pe o anume Nenufar? 

— Cum să nu, este o iubită de-a mea. Mai exact, este ultima 
dintre ele. 

— V-aţi certat? 

— Ciondăneli ca între iubiţi, mai ales în focul dragostei. 

— Ai fost violent cu ea? 

Sardul zâmbi. 

— Ne-am luptat de câteva ori de-au sărit scântei, dar nu era 
decât ca plăcerea să fie deplină. 

— Deci, tu n-ai nimic să-i reproșezi fetei ăsteia? 

— Ba cum să nu! Mă sleiește de puteri fără nicio rușine. 

Privirea lui Ameni rămânea ca de gheaţă. 

— Nenufar asta ţi-a adus acuzaţii foarte grave. 

— Bine, dar... Ea era de acord cu toate astea, pot să jur! 

— Nu vorbesc acum de hârjoana voastră în pat, ci de trădarea 
ta. . 

— Trădare... Am auzit bine? Asta-i cuvântul pe care l-ai 
folosit? 

— Nenufar te acuză că ești un spion în slujba hitiţilor. 

— Îți baţi joc de mine, Ameni! 

— Fata asta își iubește ţara. Când a dat peste niște tăblițe de 
lemn destul de ciudate, ascunse în lada cu rufărie din dormitorul 
tău, a crezut de cuviinţă că era bine să mi le aducă. Le 
recunoști? 

Ameni îi arătă sardului tăbliţele. 

— Nu sunt ale mele! 

— Sunt dovezile crimei tale. Din textele scrise cu o mână 
destul de  neîndemânatică reiese că tu îl anunți pe 


56 


corespondentul tău hitit că vei face în așa fel încât corpul de 
elită pe care-l comanzi să nu lupte cum se cuvine. 

— Absurd! 

— Mărturia iubitei tale a fost înregistrată de un judecător. El a 
citit-o cu voce tare, în faţa unor martori, și ea a confirmat cele 
declarate. 

— Asta-i o manevră ca să mă discrediteze pe mine și să-l 
pună în pericol pe Ramses. 

— Din datele de pe tăblițe rezultă că trădarea ta durează de 
opt luni. Împăratul hitit ţi-a făgăduit o adevărată avere pe care o 
vei primi după înfrângerea Egiptului. 

— Eu îi sunt credincios lui Ramses... Din moment ce el m-a 
iertat atunci când în mâinile lui era viața mea, aceasta îi 
aparţine pentru vecie. 

— Astea-s vorbe frumoase pe care nu le-ai dovedit prin fapte. 

— Mă cunoşti bine, Ameni! Am fost cândva pirat, așa-i, dar nu 
mi-am trădat niciodată un prieten. 

— Credeam doar că te cunosc, dar tu te asemeni acelor 
curteni a căror dorinţă de a se îmbogăţi este singurul țel. Un 
mercenar nu intră în slujba celui care-i oferă mai mult? 

Deși era rănit în mândria sa, Serramanna nu se lăsă intimidat. 

— Dacă Faraonul m-a numit șeful gărzii sale personale și 
comandant al unui corp de elită al armatei, înseamnă că avea 
încredere în mine. 

— O încredere acordată total greșit. 

— Nu recunosc să fi comis crimele de care mă acuzi. 

— Dezlegaţi-i mâinile. 

Serramanna simţi o mare ușurare. Ameni îl interogase cu 
asprimea lui obișnuită, dar pentru a se convinge de nevinovăția 
sa! 

Secretarul particular al regelui îi întinse sardului o bucată de 
trestie tăiată oblic, înmuiată la capăt în cerneală neagră, și o 
plăcuţă de calcar cu suprafaţa bine lustruită. 

— Scrie-ţi aici numele și funcţiile. 

Nervos, sardul făcu întocmai. 

— Este același scris ca acela de pe tăblițele de lemn. Și 
dovada asta va fi atașată la dosar. Ești vinovat, Serramanna. 

Ca ieșit din minţi, fostul pirat încercă să se arunce asupra lui 
Ameni, dar patru lănci se proptiră în coastele lui, făcând să 
apară câteva picături de sânge. 


57 


— O mărturie de netăgăduit, nu crezi? 

— Vreau s-o văd pe fata asta și s-o fac să-și recunoască 
minciunile! 

— O s-o vezi atunci când vei fi judecat. 

— Asta-i o treabă bine ticluită, Ameni! 

— Pregătește-te să te aperi cât mai bine, Serramanna. Pentru 
trădători ca tine, nu există decât o singură pedeapsă: moartea. 
Și nu te baza pe bunăvoința lui Ramses. 

— Lasă-mă să vorbesc cu regele, trebuie să-i spun unele 
lucruri foarte importante. 

— Armata noastră pleacă în campanie mâine. Prietenii tăi 
hitiți o să fie tare surprinși că n-o să te vadă luptând. 

— Lasă-mă să vorbesc cu regele, te rog din suflet! 

— Aruncaţi-l în temniţă și păziţi-l bine, le porunci Ameni 
soldaților. 


12 


Șenar era foarte bine dispus și avea o poftă de mâncare 
grozavă. Micul său dejun, „clătitul gurii”, cum îi spunea el, se 
compunea dintr-o fiertură de orz, două prepeliţe fripte, brânză 
de capră și prăjiturele rotunde cu miere. In această zi frumoasă 
în care Ramses pleca în Nord cu armata sa, el își făcu o favoare, 
o pulpă de gâscă, friptă și aromatizată cu rozmarin, cu chimen și 
cu hasmaţuchi. 

Cu Serramanna arestat și aruncat într-o celulă, capacitatea de 
asalt a trupelor egiptene era redusă destul de mult. 

Șenar își muia buzele într-o cupă de lapte proaspăt muls, 
când Ramses intră în apartamentele sale private. 

— Fie ca faţa să-ţi fie apărată, spuse Șenar ridicându-se în 
picioare și apelând la vechea formulă de politeţe, folosită pentru 
saluturile de dimineaţă. 

Regele purta o pânză albă în jurul mijlocului și un soi de bluză 
cu mâneci scurte. La încheieturile mâinilor, avea brățări de 
argint. 

— Mi se pare că fratele meu mai mare nu este gata să plece 
la drum. 

— Dar... Credeai că o să mă iei cu tine, Ramses? 

— Nu s-ar putea spune că ai un suflet prea războinic. 


58 


— Eu nu am nici forţa și nici curajul tău. 

— lată care sunt instrucţiunile mele: pe timpul în care voi 
lipsi, tu vei aduna informaţiile care vin din străinătate și le vei 
supune aprecierii consiliului meu de regență. Acesta va fi format 
din Nefertari, Tuya și Ameni care vor avea dreptul să ia hotărâri. 
Cât despre mine, eu mă voi afla în prima linie, însoţit de Acha. 

— Pleacă și el cu tine? 

— Prezenţa sa este neapărat necesară pentru că el cunoaște 
cel mai bine terenul. 

— Din păcate, diplomaţia nu prea a dat roade... 

— Îmi pare rău, Șenar, dar nu mai avem timp pentru tratative. 

— Care va fi strategia ta? 

— Să  restabilesc ordinea în provinciile care ne erau 
credincioase, apoi să fac o pauză înainte de a porni către 
Kadesh ca să-i înfrunt direct pe hitiţi. Când va începe această a 
doua parte a campaniei, poate că te voi chema să vii alături de 
mine. 

— AȘ fi foarte fericit să fiu împreună cu tine la victoria finală. 

— Egiptul va supravieţui și de data aceasta. 

— Fii prudent, Ramses; ţara noastră are nevoie de tine. 

Tt 

Ramses se urcă în barcă și traversă canalul care despărțea 
cartierul atelierelor și al depozitelor de partea rămasă din 
vechea așezare Pi-Ramses, orașul Avaris, altădată capitală a 
ocupanților hicsoși, asiatici de tristă amintire. Acolo se înălța 
templul lui Seth, teribilul zeu al furtunii și al frământărilor 
cerești, deţinător al celei mai impunătoare puteri care lucrează 
în univers, și protector al tatălui lui Ramses, Seti, singurul rege 
al Egiptului care cutezase să poarte un asemenea nume. 

Ramses poruncise să se extindă și să se înfrumusețeze 
sanctuarul temutului Seth, chiar locul în care Seti îl adusese ca 
să-l înfrunte pe zeu, pe când îl pregătea, în secret, pentru 
funcţia supremă. 

În sufletul tânărului prinţ sălășluiau în același timp teama și 
forța în stare s-o învingă; la sfârșitul acestei confruntări luase 
naștere un foc, al naturii lui Seth, pe care Seti îl transpusese 
într-un dicton: „A crede în bunătatea fiinţelor omenești este o 
greșeală pe care Faraonul nu o va putea comite”. 


59 


În curtea din faţa templului acoperit fusese înălțată o stelă din 
granit roșu“. In vârf, animalul ciudat în care se reîncarna Seth, 
un fel de câine cu ochii roșii, cu urechi mari și ascuţite și cu un 
bot lung, curbat în jos. Niciun om nu văzuse vreodată o 
asemenea creatură, niciun om nu o va vedea vreodată. La baza 
stelei, același Seth era reprezentat sub înfățișare omenească. Pe 
cap avea o tiară conică, un disc al soarelui și două coarne. În 
mâna dreaptă, cheia vieţii; în cea stângă, sceptrul „puterii”. 

Inscripţia purta data celei de-a patra zile din a patra lună a 
verii anului 400°. In felul acesta, accentul era pus pe forța 
numărului patru, cel care dădea organizarea cosmosului. Textul 
hieroglific gravat pe stelă începea printr-o invocaţie: 


Te salut pe tine, Seth, fiu al zeiței cerului, 

Tu a cărui putere este mare în barca milioanelor de ani. 

Tu care te afli la prova bărcii luminii și-i izgoneşti pe 
dușmanii ei, 

Tu a cărui voce este tunătoare! 

Dă-i voie faraonului să-ți semene întrutotul. 


Ramses intră în templul acoperit și se reculese câtva timp în 
fața statuii lui Seth. Energia zeului îi era neapărat necesară în 
lupta pe care urma să o ducă. 

Seth, cel în stare să transforme patru ani de domnie în patru 
sute de ani înscriși în piatră, nu era el oare cel mai bun dintre 
aliaţii pe care-i putea avea? 

Biroul lui Ameni era plin de suluri de papirus, vârâte în teci de 
piele, înghesuite în vase de lut sau îndesate în cufere de lemn. 
Peste tot erau etichete care dezvăluiau conţinutul documentelor 
și data la care fuseseră înregistrate. O ordine strictă domnea în 
această încăpere în care nimeni nu avea voie să intre pentru a 
face curat. Ameni în persoană îndeplinea cu minuţiozitate 
această operaţiune. 

— Mi-ar fi făcut plăcere să plec împreună cu tine, îi mărturisi 
el lui Ramses. 


4 Înaltă de 2,20 m și lată de 1,30 m. 
5 De unde vine și numele de „Stela anului 400” atribuit de egiptologi acestui 
document extraordinar. 


60 


— Locul tău este aici, prietene. În fiecare zi, vei vorbi cu 
regina și cu mama mea. Oricare ar fi pretențiile lui Șenar, el nu 
a primit din partea mea nicio putere de decizie. 

— Nu sta acolo prea mult timp. 

— Am de gând să lovesc repede și cu toată forța. 

— Va trebui să te lipsești de Serramanna. 

— Din ce cauză? 

Ameni îi povesti împrejurările în care îl arestase pe sard. 
Ramses păru întristat. 

— Întocmeşte cu grijă actul de acuzare, îi ceru regele. Când 
mă voi întoarce, îl voi interoga eu însumi; îmi va dezvălui 
motivele pentru care a făcut toate astea. 

— Un pirat rămâne tot un pirat. 

— Vreau să aibă un proces și o pedeapsă exemplare. 

— Un braţ atât de viteaz ţi-ar fi fost de folos acolo, își arătă 
regretul Ameni. 

— Sabia sa m-ar fi lovit pe la spate. 

— Trupele noastre sunt cu adevărat pregătite pentru luptă? 

— Nu mai au altă soluție. 

— Maiestatea ta crede că am avea într-adevăr sorţi de 
izbândă? 

— Îi vom supune pe rebelii care răspândesc dezordine în 
ținuturile aflate sub protecţia noastră, dar în continuare... 

— Înainte de a porni spre Kadesh, dă-mi ordin să vin alături de 
tine. 

— Nu, prietene. Aici, la Pi-Ramses, îmi ești de cel mai mare 
folos. Dacă eu aș pieri, Nefertari va avea nevoie de ajutorul tău. 

— Strădania de a susţine războiul va continua, făgădui Ameni; 
vom continua să facem arme. l-am... i-am rugat pe Setau și pe 
Acha să vegheze la siguranţa ta. În lipsa lui Serramanna, ai 
putea foarte ușor să comiţi vreo imprudență. 

— Dacă n-aș merge în fruntea armatei mele, n-ar fi ea învinsă 
încă înainte de a lupta? 

t 

Pletele sale erau mai negre ca bezna nopții, era mai dulce ca 
smochinele, dinții îi erau mai albi ca pulberea de marmură, sânii 
săi semeți erau ca două mere ale dragostei. 

Astfel era Nefertari, soţia sa. 

Nefertari, regina Egiptului, a cărei privire plină de lumină era 
bucuria celor Două Ținuturi. 


61 


— După ce m-am dus la Seth, îi mărturisi Ramses, am stat de 
vorbă cu mama. 

— Ce ţi-a spus? 

— Mi-a vorbit despre Seti, despre lungile clipe de meditaţie pe 
care le avea înainte de a da o bătălie, oricare ar fi fost ea, 
despre capacitatea sa de a-și păstra energia în timpul 
nesfârșitelor zile de marș. 

— In tine a văzut sufletul tatălui tău. El va lupta alături de 
tine. 

— Las regatul în mâinile tale, Nefertari; Tuya și Ameni vor fi 
aliaţii tăi credincioși. Serramanna a fost arestat, Șenar se va 
strădui, cu siguranţă, să se impună. Ține zdravăn cârma ţării și a 
statului. 

— Nu te baza decât pe tine însuţi, Ramses. 

Regele o strânse în braţe pe soţia sa, ca și cum nu i-ar fi fost 
dat s-o mai vadă niciodată. 

t 

De la coroana albastră atârnau două panglici late de in 
încreţit, ajungând până în talie; Ramses purta un veșmânt de 
piele moale, o combinație de pieptar cu pânza din jurul 
mijlocului, formând un fel de platoșă acoperită cu plăcuțe mici 
de metal. O pelerină largă transparentă îi acoperea întreg 
trupul, dându-i o neasemuită măreție. 

Când Homer îl văzu pe faraon apărând într-o asemenea ţinută 
războinică, scoase pipa din gură și se ridică în picioare. Hector, 
pisica tărcată negru cu alb, se refugie sub un scaun. 

— Așadar, Maiestate, a sosit clipa. 

— Voiam să te salut înainte de a porni spre Nord. 

— lată versurile pe care tocmai le-am scris: El are înhămați la 
carul său cei doi cai cu copitele de bronz, cu mers iute, cu 
coama bălaie ca aurul. Poartă o tunică strălucitoare, tine în 
mână biciul și, dintr-o plesnitură, își îndeamnă bidiviii la galop 
pentru ca ei să zboare între pământ și cer. 

— Cei doi cai ai mei merită pe deplin o asemenea laudă; de 
mai multe zile îi pregătesc pentru încercarea prin care vom 
trece împreună. 

— Plecarea asta, ce păcat... Tocmai aflasem o rețetă 
interesantă. Amestecând pâine de orz cu sucul curmalelor pe 
care le cojesc eu însumi, obţin, după fermentația necesară, o 
bere bună pentru digestie. Mi-ar fi plăcut s-o fi gustat împreună. 


62 


— Asta-i o reţetă egipteană străveche, Homer. 

— Preparată de un poet grec, ar trebui să aibă o savoare 
nemaiîntâlnită. 

— Când mă întorc, bem împreună din berea preparată de tine. 

— Deși, îmbătrânind, devin tot mai morocănos, nu-mi place 
deloc să beau singur, mai ales când am invitat un prieten drag 
să împartă cu mine o asemenea plăcere. Maiestate, politeţea te 
obligă să te întorci cât mai repede. 

— Aceasta este și intenţia mea. În plus, mi-ar face mare 
plăcere să-ţi citesc //iada. 

— Imi mai trebuie încă mulţi ani ca s-o termin; de aceea eu 
îmbătrânesc mai încet, ca să profit cât mai mult de timp. 
Domnia-ta comprimă zdravăn timpul în pumn. 

— Pe curând, Homer. 

Ramses urcă în carul tras de doi dintre cei mai buni cai ai săi, 
„Victorie în Theba” și „Zeița Mut este mulțumită”. Tineri, 
viguroși, inteligenţi, ei plecau bucuroși la drum, cu mare poftă 
de a zbura în galop către noi orizonturi. 

Regele încredinţase câinele său, Străjerul, lui Nefertari; 
Voinicul, impunătorul leu libian, se aţinea de-a dreapta carului. 
Minunat de frumos și peste măsură de puternic, fiara era parcă 
și ea nerăbdătoare să dovedească stăpânului său ce bun 
războinic putea fi. 

Faraonul ridică braţul drept. 

Carul porni din loc, roţile sale începură să se învârtă tot mai 
repede, leul își potrivi alergarea pentru a rămâne în vecinătatea 
suveranului. Și mii de infanteriști, încadrați de șirurile carelor de 
luptă, îl urmară pe Ramses. 


13 


Cu toată arșiţa de iunie, mai fierbinte decât în alţi ani, armata 
egipteană avu impresia că războiul urma să fie doar o plimbare 
plăcută la ţară. Traversarea Deltei pe la nord-est îi încântă pe 
soldați; fără a lua în seamă pericolul care amenința cele Două 
Ținuturi, ţăranii secerau grâul copt. O briză ușoară, venind 
dinspre mare, stârnea valuri mărunte în lanurile strălucind de 
verde și de auriu. Deși regele conducea armata în marș forţat, 


63 


infanteriștii priveau cu plăcere peste câmpuri, contemplând 
zborul bâtlanilor, al pelicanilor și al flamingilor roșii. 

Trupele făceau popas în sate, fiind bine primiţi de localnici; 
respectând întru totul ordinele primite, militarii mâncau legume 
sau fructe proaspete și beau apă îndoită cu un vin ușor de prin 
partea locului, fără să uite și tradiţionalele înghiţituri de bere 
dulce. Cât de departe era de ei imaginea soldatului însetat și 
flămând, copleșit de greutatea harnașamentului din spinare! 

Ramses era comandantul suprem al armatei sale, aceasta 
fiind împărțită în patru regimente de câte cinci mii de oameni 
fiecare, puși sub protecția zeilor Ra, Amon, Seth și Ptah. La 
acești douăzeci de mii de pedestrași se adăugau rezerviștii, 
dintre care o parte urma să rămână în Egipt, și corpul de elită, 
cei din carele de luptă. Pentru a face mai mobilă această 
alcătuire care se mișca destul de greoi, regele organizase și 
companii de câte două sute de oameni, puse fiecare sub 
comanda unui port-drapel. 

Generalul carelor, generalii diviziilor, scribii armatei și șeful 
intendenţei nu luau nicio iniţiativă și-l consultau pe Ramses 
îndată ce apărea vreo situaţie dificilă. Din fericire, suveranul se 
putea baza pe intervenţiile rapide și precise ale lui Acha de care 
ascultau toți ofițerii superiori. 

Cât despre Setau, el avusese nevoie de o căruță pentru a căra 
în ea ceea ce el considera a fi bagajul unui om prevăzător care 
pleca în neliniștitoarele ţinuturi din Nord: cinci brice din bronz, 
borcane cu alifii și balsamuri parfumate, o piatră de ascuţit, un 
pieptene din lemn, mai multe burdufuri cu apă proaspătă, țăruși 
și stâlpi pentru instalarea cortului, o secure, sandale, rogojini, o 
mantie, tunici, bastoane de trestie, mai multe zeci de vase pline 
cu oxid de plumb, catran, ocru roșu și piatră acră, chiupuri cu 
miere, săculeți cu chimen, ricin și valeriană. Într-o altă căruţă se 
aflau medicamente, poţiuni și diferite leacuri, puse sub 
supravegherea atentă a lui Lotus, soția lui Setau, singura femeie 
care făcea parte din expediţie. Întrucât toată lumea știa că ea se 
folosește de niște reptile fioroase ca de o armă, nimeni nu 
îndrăznea să se apropie de frumoasa nubiană cu corpul zvelt și 
delicat. 

Setau purta în jurul gâtului un colier făcut din cinci căţei de 
usturoi care îl fereau de miasme și de dureri de dinți. Multi 
soldați făceau la fel, cunoscând virtuțile acestei plante care, 


64 


după cum spunea legenda, apărase dinţii de lapte ai micului 
Horus, ascuns în mlaștinile Deltei împreună cu mama sa, Isis, 
pentru a scăpa de furia lui Seth, hotărât să-l ucidă pe fiul și 
urmașul lui Osiris. 

Chiar de la primul popas, Ramses se retrăsese în cortul său, 
împreună cu Acha și cu Setau. 

— Serramanna avea intenţia să mă trădeze, le comunică el. 

— Mă surprinde, recunoscu Acha. Eu am pretenţia că îi cunosc 
bine pe oameni și aveam impresia că individul acela îţi era 
credincios. 

— Ameni a strâns dovezi clare împotriva lui. 

— Ciudat, se miră Setau. 

— Ție nu-ţi plăcea prea tare Serramanna, ţinu să-i amintească 
Acha. 

— Ne-am cam ciondănit noi, e drept, dar l-am putut cunoaște 
destul de bine. Piratul ăsta este un om de onoare care-și 
respectă cuvântul. Și cuvântul acesta ţi l-a dat și ţie. 

— Uiţi că există probe? 

— Se poate ca Ameni să se fi înșelat. 

— Nu prea are obiceiul. 

— Oricât de grozav ar fi Ameni, poate greși și el. Fii sigur că 
Serramanna nu te-a trădat; mai degrabă cineva a vrut să-l 
scoată din joc ca să-ți slăbească forţa. 

— Tu ce crezi, Acha? 

— Presupunerea lui Setau nu mi se pare absurdă. 

— Îndată ce ordinea va fi restabilită în teritoriile aflate sub 
protecţia noastră, hotărî regele, și hitiţii își vor cere iertare, o să 
lămurim povestea asta. O să aflăm dacă Serramanna este 
trădător sau dacă nu i-a fabricat cineva dovezile astea false; și 
într-un caz și în altul, vreau să cunosc adevărul curat. 

— lată un ideal la care eu am renunţat, recunoscu Setau. 
Peste tot unde trăiesc oameni, minciuna este la ea acasă. 

— Rolul meu este să lupt împotriva ei și s-o înving, afirmă 
Ramses. 

— De aceea nici nu te invidiez. Șerpii, cel puţin, nu lovesc 
niciodată pe la spate. 

— Decât doar dacă o iei la fugă atunci când îi vezi, îl corectă 
Acha. 

— În cazul ăsta, tu meriţi pedeapsa lor. 


65 


Ramses înțelegea groaznica bănuială care străbătea cugetul 
celor doi prieteni ai săi. Ei știau ce era în sufletul lui și ar fi putut 
discuta ore întregi ca să înlăture fantoma: și dacă Ameni, el 
însuși, a inventat acele dovezi? Ameni cel riguros, scribul 
neobosit în mâinile căruia regele avusese încredere să lase 
administrarea statului, fiind sigur că nu va fi trădat. Nici Acha, 
nici Setau nu îndrăzneau să-l acuze pe faţă, dar Ramses nu avea 
dreptul să se comporte ca și cum n-ar fi avut urechi de auzit. 

— De ce ar fi putut face Ameni un asemenea lucru? întrebă el. 

Setau și Acha schimbară o privire și nu scoaseră nicio vorbă. 

— Dacă Serramanna descoperise lucruri compromiţătoare pe 
seama secretarului meu, continuă Ramses, m-ar fi informat. 

— Dar dacă Ameni l-a arestat tocmai ca să nu facă așa ceva? 
sugeră Acha. 

— Greu de crezut, gândi cu voce tare Setau; discutăm 
degeaba. Când o să ne întoarcem la Pi-Ramses, o știm ce s-a 
întâmplat. 

— Așa-i cel mai înțelept, aprecie Acha. 

— Nu-mi place vântul acesta, spuse Setau, nu este ca într-o 
vară obișnuită. Aduce boli și stricăciuni, ca și cum anul s-ar 
sfârși înainte de vreme. Nu te lăsa amăgit, Ramses; boarea asta 
bolnăvicioasă nu prevestește nimic bun. 

— luţeala cu care vom acţiona este cea mai bună garanţie a 
succesului nostru. Niciun fel de vânt nu ne va opri din drum. 

t 

Construite la granița de nord-est a Egiptului, fortărețele care 
formau Zidul regelui comunicau între ele prin semnale optice și 
trimiteau regulat rapoarte la curte; în vreme de pace, ele aveau 
misiunea să ţină sub control imigrația. De când fusese dată 
alarma generală, arcașii și pândarii supravegheau fără încetare 
zările de la înălțimea foișoarelor de pază. Toate aceste 
construcții masive fuseseră înălțate, cu multe secole înainte, de 
Sesostris | pentru a-i împiedica pe beduini să vină la furat de 
vite din Deltă și pentru a apăra ţara de orice încercare de 
invazie. 

„Oricine trece această frontieră devine unul dintre fiii 
faraonului” glăsuia stela legislativă aflată în fiecare dintre 
fortărețele întreţinute cu grijă și apărate de o garnizoană bine 
înarmată și bine plătită. Soldaţii trăiau acolo împreună cu 


66 


vameșii care încasau taxele cuvenite de la neguţătorii dornici să 
aducă mărfuri în Egipt. 

Zidul regelui, consolidat pe parcursul timpului, asigura liniștea 
populaţiei egiptene. Datorită acestui sistem de apărare care își 
dovedise utilitatea, ţara nu avea motiv să se teamă nici de 
atacuri prin surprindere, nici de năvăliri ale barbarilor atrași de 
bogăţia ținuturilor Deltei. 

Armata lui Ramses mergea înainte fără să întâmpine niciun 
obstacol. Câte unii dintre veterani începeau să creadă că 
mergeau într-una dintre acele obișnuite deplasări de inspecţie 
pe care faraonul avea datoria să le facă din vreme în vreme 
pentru a-și demonstra puterea militară. 

Când soldații zăriră crenelurile primei fortărețe, cu o mulțime 
de arcași gata să tragă, optimismul mai scăzu întrucâtva. 

Dar uriașa poartă dublă se deschise pentru a-l lăsa să treacă 
pe Ramses; îndată ce carul său se opri în mijlocul curții largi, un 
personaj pântecos, adăpostit de soare sub umbrela ţinută de un 
servitor, se repezi în întâmpinarea suveranului. 

— Mărire vouă, Maiestate! Prezenţa voastră aici este un dar 
din partea zeilor. 

Acha îi făcuse lui Ramses un raport amănunţit asupra 
guvernatorului general al Zidului regelui. Mare proprietar de 
terenuri, scrib format la universitatea din Memphis, un mâncău 
fără pereche, tată a patru copii, ura viața militară și era 
nerăbdător să scape de această funcţie, mult râvnită de toţi, dar 
plictisitoare, pentru a deveni înalt funcţionar la Pi-Ramses și a se 
ocupa de administrarea cazărmilor. Guvernatorul general care 
avea în grijă Zidul regal nu mânuise niciodată o armă și se 
temea de violențe; dar socotelile pe care le ţinea erau 
ireproșabile și, datorită preferinței sale pentru lucruri bune, 
garnizoanele fortărețelor se bucurau de o hrană excelentă. 

Regele se dădu jos din car și mângâie cei doi cai; animalele îi 
răspunseră printr-o privire parcă plină de prietenie. 

— Am pus să se pregătească un banchet, Maiestate; aici, nu 
vă va lipsi nimic. Camera de culcare nu va fi la fel de 
confortabilă ca aceea de la palat, dar sper că vă va fi pe plac și 
că vă veţi odihni de minune. 

— N-am venit până aici ca să dorm, ci să înăbuș o răscoală. 

— Desigur, Maiestate, desigur! Nu vă va lua decât câteva zile 
ca să faceţi asta. 


67 


— De unde atâta siguranţă? 

— Rapoartele venite de la oamenii noștri din punctele 
strategice aflate în Canaan sunt liniștitoare. Rebelii nu sunt în 
stare să se organizeze și se bat între ei pentru putere. 

— Poziţiile noastre au fost atacate? 

— În niciun fel, Maiestate! lată ultimul mesaj pe care l-a adus 
porumbelul călător sosit azi-dimineaţă. 

Ramses citi documentul redactat într-un stil de un calm total. 
Reieșea că restabilirea ordinii în Canaan era o treabă destul de 
ușoară. 

— Caii mei să fie îngrijiţi cu cea mai mare atenţie, porunci 
suveranul. 

— Le va fi pe plac și odihna și hrana, promise guvernatorul. 

— Sala hărților unde este? 

— Vă conduc eu acolo, Maiestate. 

Străduindu-se ca regele să nu piardă nicio secundă, 
guvernatorul parcă își pierduse brusc din greutate. Chiar și 
servitorul care-i ținea umbrela reușea cu greu să se ţină după el. 

Ramses îi instrui pe Acha, Setau și pe generali. 

— De mâine, anunţă suveranul, indicând traseul cu ajutorul 
unei hărți aflate pe masa scundă din faţa lor, o vom lua direct 
către nord, în marș forțat. Vom trece pe la vest de lerusalim, de- 
a lungul malului mării, vom stabili contactul cu prima noastră 
fortăreață de acolo și-i vom supune pe răsculații din Canaan. 
După aceea, ne vom instala tabăra la Megiddo, înainte de a 
relua din nou ofensiva. 

Generalii se arătară de acord, Acha rămase tăcut. 

Setau ieși din încăpere, privi cerul și reveni alături de Ramses. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Nu-mi place deloc vântul ăsta. Este foarte înșelător. 


14 


Soldaţii mărșăluiau în pas vioi și cu plăcere, disciplina nu mai 
era respectată cu sfinţenie. Intrând în ţinutul Canaanului, supus 
faraonului și plătindu-i acestuia tribut, armata egipteană nu 
avea câtuși de puţin impresia că se aventurase într-o ţară 
străină și că ar putea apărea vreun risc oricât de mic. Oare 
Ramses nu luase prea în serios posibilitatea unui incident local? 


68 


Desfășurarea forțelor egiptene era gândită astfel încât 
răsculații să predea în cea mai mare grabă armele și să-l 
implore pe rege să-i ierte. Era încă o campanie care, în cel mai 
fericit caz s-ar fi putut încheia fără niciun mort sau rănit grav. 

In trecerea lor de-a lungul coastei marine, soldații 
observaseră că fusese distrusă o mică fortificaţie ocupată, de 
obicei, de trei oameni care aveau misiunea să supravegheze 
migraţia turmelor de animale, dar nimeni nu se îngrijorase 
făcând prea mare caz dintr-un asemenea lucru. 

Setau avea în continuare un aer posomorât. Conducându-și 
singur căruța, cu capul descoperit în ciuda soarelui arzător, el 
nu schimba nici măcar o vorbă cu Lotus aflată în centrul atenţiei 
infanteriștilor care aveau norocul să mărșăluiască în apropierea 
vehiculului frumoasei nubiene. 

Briza mării mai domolea arșiţa, drumul nu era greu pentru 
picioarele soldaţilor, sacagii le ofereau în permanenţă oamenilor 
ceva de băut. Chiar dacă era nevoie de o bună condiţie fizică și 
chiar de plăcerea acestor deplasări în marș forţat, starea 
armatei nu semăna deloc cu iadul pe care-l descriseseră scribii, 
gata să ridice în slăvi meseria de militar în detrimentul altor 
ocupații. 

La dreapta stăpânului său, leul lui Ramses. Nimeni nu 
îndrăznea să se apropie prea mult de el, de frică să nu fie sfâșiat 
de labele fiarei, dar fiecare soldat era fericit de prezenţa ei 
pentru că reprezenta încarnarea unei forţe supranaturale pe 
care numai faraonul era sortit s-o stăpânească. In absenţa lui 
Serramanna, leul era cel mai bun paznic al lui Ramses. 

Se zărea prima fortăreață din ţinutul Canaanului. 

Construcţie impresionantă, cu zidurile sale de cărămizi 
așezate în pantă dublă, înalte de șase metri, parapetele bine 
întărite, meterezele solide, turnurile de veghe și numeroasele 
creneluri de tragere pentru arcași. 

— Cine este comandantul garnizoanei? îl întrebă Ramses pe 
Acha. 

— O căpetenie experimentată, originară din lerihon. A fost 
crescut în Egipt, a fost foarte bine instruit și a primit acest post 
abia după mai multe călătorii de inspecţie în Palestina. L-am 
cunoscut; omul ăsta este serios și demn de toată încrederea. 

— Nu-i așa că de la el veneau cele mai multe mesaje care ne 
dădeau vești despre o răscoală în Canaan? 


69 


— Exact, Maiestate. Fortăreaţa aceasta este un punct 
strategic esenţial în care se adună toate informaţiile din 
regiune. 

— Un asemenea comandant n-ar fi bun de guvernator al 
întregii provincii Canaan? 

— Sun convins și eu de asta. 

— Pe viitor, o să evităm aceste tulburări. Provincia aceasta 
trebuie să încapă pe mâinile unui conducător priceput; depinde 
de noi să înlăturăm orice motiv de nesupunere. 

— Nu există decât o singură posibilitate, își dădu cu părerea 
Acha: să eliminăm influenţa hitită. 

— Exact asta am și eu de gând. 

Un cercetaș înaintă în galop până la intrarea în fortăreață. Din 
înaltul meterezelor, un arcaș îi făcu un semn prietenesc. 

Cercetașul se întoarse pe același drum. Un port-drapel dădu 
ordin oamenilor din fruntea coloanei să înainteze mai repede. 
Obosiţi, nu se mai gândeau decât să-și potolească setea, să 
mănânce și să doarmă. 

O ploaie de săgeți se abătu asupra lor și-i ţintui locului. 

Zeci de arcași apăruseră din spatele meterezelor și trăgeau 
săgeată după săgeată în șirurile de soldaţi care se apropiaseră 
și nu aveau nicio posibilitate de a se apăra. Morți sau răniţi, cu 
câte o săgeată înfiptă în cap, în piept sau în stomac, infanteriștii 
egipteni căzură unii după alţii. Port-drapelul care comanda 
avangarda avu o zvâcnire de orgoliu: îi adună pe cei care 
scăpaseră nevătămaţi și încercă să cucerească fortăreaţa. 

Precizia trăgătorilor nu dădu nicio șansă atacatorilor. Cu gâtul 
străpuns de o săgeată, curajosul comandant se prăbuși la 
poalele zidurilor. 

În câteva minute, o mulţime de veterani și soldaţi bine 
instruiți muriseră. 

Atunci când un grup de vreo sută de infanteriști cu lăncile în 
mâini se pregătea să-i răzbune pe camarazii uciși, Ramses 
interveni. 

— Retrageţi-vă! 

— Maiestate, îl rugă cu lacrimi în ochi un gradat, lasă-ne să-i 
terminăm pe trădătorii ăștia! 

— Dacă o să porniţi la atac în dezordinea asta, o să fiţi uciși 
cu toţii. Daţi-vă înapoi. 

Soldaţii se supuseră. 


70 


Un roi de săgeți se abătu la mai puţin de doi metri de rege, 
imediat înconjurat de ofiţerii săi superiori care intraseră în 
panică. 

— Oamenii voştri să înconjoare fortăreaţa, în afara bătăii 
săgeţilor; în prima linie arcașii, apoi infanteriștii și, în spatele lor, 
carele de luptă. 

Sângele rece al regelui îi linişti pe toți. Soldaţii puseră în 
practică regulile pe care le învăţaseră la instrucţie și se 
deplasară cu toţii în perfectă ordine. 

— Trebuie aduși de acolo răniții ca să poată fi îngrijiţi, spuse 
Setau. 

— Imposibil, arcașii inamici i-ar dobori imediat pe sanitari. 

— Am spus eu că vântul ăsta aduce nenorocire. 

— Nu mai înțeleg nimic, se miră Acha. Niciunul dintre agenţii 
mei nu mi-a raportat că răsculații au pus stăpânire pe fortăreața 
aceasta. 

— Probabil că au reușit prin vicleșug, fu de părere Setau. 

— Chiar dacă așa s-ar fi întâmplat, comandantul ar fi avut 
timp să trimită mai mulţi porumbei călători care să aducă 
mesaje de alarmă pregătite cu mai mult timp înainte. 

— Realitatea este simplă și dezastruoasă, trase concluzia 
Ramses. Comandantul a fost ucis, garnizoana masacrată și noi 
am primit niște mesaje false trimise de răsculați. Dacă mi-aş fi 
răspândit trupele, trimițând regimentele către diferitele 
fortărețe din Canaan, am fi avut pierderi grele. Răscoala s-a 
întins mai mult decât credeam. Doar comandanții hitiţi ar fi fost 
în stare să organizeze o astfel de lovitură. 

— Crezi că ei se mai află în regiune? întrebă Setau. 

— Trebuie să ocupăm fără întârziere vechile noastre poziţii. 

— Cei care au ocupat această fortăreață nu vor putea rezista 
prea mult timp, aprecie Acha. Propune-le să se predea. Dacă 
printre ei se află și hitiţi, i-am putea face să vorbească. 

— la o grupă de soldaţi, Acha, și du tratative tu în persoană. 

— Mă duc și eu cu el, se oferi Setau. 

— Lasă-l să-și pună în valoare talentele de diplomat; măcar de 
am reuși să-i salvăm pe răniţi. Tu pregatește-ţi doctoriile și 
instalează infirmeria. 

Nici Acha, nici Setau nu comentară ordinele lui Ramses. Chiar 
și îmblânzitorul de șerpi, care avea întotdeauna ceva de 
obiectat, se supuse autorităţii Faraonului. 


71 


Cinci care aflate sub comanda lui Acha porniră în direcţia 
fortăreței. Alături de tânărul diplomat, un vizitiu ţinea în mână o 
lance care avea în vârf o pânză albă ca semn că egiptenii 
doreau să poarte negocieri. . 

Carele nu avură timp nici măcar să se oprească. Indată ce 
intrară în bătaia armelor, arcașii canaaneni se dezlănțuiră. Două 
săgeți se înfipseră în gâtul vizitiului, a treia atinse braţul stâng al 
lui Acha, făcându-i o rană care sângera din belșug. 

— Întoarce! urlă el. 

t 

— Nu te mai mişca atâta, îl certă Setau; dacă nu, compresa 
mea cu miere n-o să stea la locul ei. 

— Îți convine, nu te doare pe tine, bombăni Acha. 

— Oi fi și tu vreun sensibil? 

— Nu mă dau în vânt după răni și aş preferat-o pe Lotus ca 
doctor. 

— În cazuri grave ca ăsta, eu sunt cel care trebuie să 
intervină. Dar, pentru că am folosit cea mai bună miere pe care 
o am, ar trebui să te vindeci. Rana o să se cicatrizeze repede, 
fără riscul unei infecții. 

— Ce sălbatici... Nici măcar n-am avut timp să văd cum se 
apără. 

— N-are rost să-i mai ceri lui Ramses să le cruțe viața 
răsculaților: el nu rabdă ca viața prietenilor săi să fie amenințată 
de cineva, chiar dacă ei s-au mai înșelat uneori pe căile 
întortocheate ale diplomației. 

Acha se strâmbă de durere. 

— Uite că ai și tu un motiv valabil ca să nu iei parte la atac! îl 
înțepă Setau. 

— Ai fi preferat ca săgeata să fie mai precisă? 

— Nu mai bate câmpii și odihnește-te. Dacă un hitit ne cade în 
mână, o să avem nevoie de interpret. Setau ieși de sub uriașul 
cort care servea drept spital de campanie în care Acha era 
primul internat; îmblânzitorul de șerpi alergă spre Ramses ca să- 
i dea știrile rele. 

t 

Însoţit de leul său, Ramses dăduse ocol fortăreței, cu privirea 
mereu ațintită asupra acelei mase de cărămidă care domina 
câmpia. Simbol al păcii și al securităţii, ea devenise o 
ameninţare pe care el trebuia s-o înlăture. 


72 


De la înălțimea meterezelor, cercetașii canaaneni îl urmăreau 
cu privirile pe faraon. 

Nici strigăte, nici vorbe urâte. Le mai rămânea o speranţă: ca 
armata egipteană să renunţe la a mai cuceri acea fortificaţie și 
să se împrăștie pentru a inspecta ţara Canaanului, înainte de a 
se decide pentru o anume strategie. Într-o asemenea 
eventualitate, ambuscadele pregătite de instructorii hitiţi ar fi 
forțat trupele lui Ramses să dea înapoi. 

Setau, convins că ghicise intenţiile inamicului, se întreba dacă 
o apreciere de ansamblu a situaţiei n-ar fi fost de preferat în 
locul atacării unei fortărețe bine apărate, fapt care ar fi dus la 
pierderea multor vieţi omenești. 

Generalii își puneau și ei aceeași întrebare și, după ce se 
sfătuiseră în această privinţă, voiau să-i propună suveranului să 
lase acolo suficienţi soldaţi pentru a-i împiedica pe asediați să 
iasă dintre zidurile fortăreței, în timp ce grosul trupelor urma să 
pornească spre nord pentru a afla care erau celelalte puncte în 
care izbucnise răscoala. 

Ramses părea cu totul cufundat în gândurile sale și nimeni nu 
îndrăzni să deschidă gura decât după ce îl văzură mângâind 
coama leului care ședea alături de el, nemișcat și într-o 
atitudine plină de demnitate. Între om și fiară se stabilise o 
legătură perfectă care dădea naștere unei puteri atât de 
impunătoare încât intimida pe oricine s-ar fi apropiat de ei. 

Cel mai vârstnic dintre generali, unul dintre cei care serviseră 
în Siria sub comanda lui Seti, își luă inima în dinţi și deschise 
vorba chiar cu riscul de a-l enerva pe suveran. 

— Maiestate... Aș putea să vă spun ceva? 

— Te ascult. 

— Colegii mei și cu mine am tot discutat. Părerea noastră este 
că ar trebui să ne dăm seama cât de mult s-a întins această 
revoltă. Din cauza unor informaţii măsluite, noi nu vedem prea 
clar care este realitatea. 

— Ce propui pentru ca să ne lămurim? 

— Să nu ne înverșunăm împotriva acestei fortărețe și să ne 
desfășurăm pe tot teritoriul Canaanului. După aceea, putem lovi 
cu bună știință acolo unde trebuie. 

— Este o perspectivă interesantă. 

Bătrânul general răsuflă ușurat; așadar, Ramses nu era 
împotriva unei tactici moderate și logice. 


73 


— Trebuie să convoc consiliul de război, ca să aflăm ce ordine 
va da Maiestatea voastră? 

— N-are niciun rost, răspunse regele, căci ele se pot rezuma 
în doar câteva cuvinte: atacăm imediat fortăreața asta. 


15 


Cu arcul său făcut din lemn de salcâm pe care numai el 
reușea să-l încordeze, Ramses trase prima săgeată. Struna 
arcului, făcută dintr-o vână de taur, cerea o forță demnă de zeul 
Seth. 

Când războinicii de pe metereze îl văzură pe regele Egiptului 
luând poziția de tragere, la mai mult de trei sute de metri de 
ziduri, zâmbiră neîncrezători. Credeau că nu era decât un gest 
simbolic care să încurajeze armata. 

Săgeata de trestie, cu vârful din lemn tare acoperit cu bronz 
și cu coada crestată, descrise un arc de cerc prin aer și se 
înfipse drept în inima primului dintre apărătorii de pe coama 
zidului. Uluit, acesta privi sângele care-i ţâșnea din piept după 
care, cu capul înainte, se prăbuși în gol. Al doilea războinic simţi 
o izbitură puternică în frunte, se clătină și-l urmă pe camaradul 
său. Al treilea, îngrozit, încercă să scape întorcându-se către ai 
săi, dar fu lovit între spete, prăbușindu-se în curtea fortăreței. 
Un regiment de arcași se apropia deja de ziduri. 

Arcașii  canaaneni încercară să se înșire de-a lungul 
meterezelor, dar egiptenii, mult mai mulţi și trăgând cu precizie, 
uciseră jumătate din ei încă de la prima salvă. 

Cei care îi înlocuiră avură aceeași soartă. Îndată ce numărul 
arcașilor dușmani deveni neîndestulător pentru a apăra 
meterezele, Ramses ordonă infanteriștilor geniști să se apropie 
cu scările. Voinicul, leul cel uriaș, privea liniștit desfășurarea 
luptei. 

După ce-și rezemară scările de ziduri, soldaţii începură să 
urce. Dându-și seama că egiptenii vor fi nemiloși, canaanenii se 
luptară cu disperare. Aruncară bolovani de la înălțimea zidurilor 
acum aproape pustii și reușiră să doboare o scară. Mai mulți 
atacatori își zdrobiră picioarele căzând la pământ. Dar arcașii 
faraonului îi uciseră în scurt timp pe cei care se mai aflau sus. 


74 


Sute de infanteriști se cățărară rapid pe scări și puseră 
stăpânire pe creasta zidurilor. În același timp cu ei sosiră și 
arcașii care îi năpădiră cu săgeți pe dușmanii care se mai aflau 
în curtea fortăreței. 

Setau și infirmierii săi luară în primire răniții, ducându-i pe 
tărgi până în tabăra egipteană. Lotus unea marginile rănilor cu 
ajutorul unor bandaje lipicioase aplicate în cruce; câteodată, 
frumoasa nubiană mai proceda și la coaserea rănilor. Pentru a 
opri hemoragiile, punea fâșii de carne crudă pe răni; în câteva 
ore, ea le făcu tuturor pansamente cu miere, cu ierburi 
astringente și cu pâine mucegăită€. Cât despre Setau, el se 
folosi din plin de leacurile sale: decocturi, cocoloașe de produse 
anesteziante, pastile, alifii și poţiuni; reuși să calmeze durerile, îi 
adormi pe soldații grav răniţi și-i instală cât se putea de bine în 
cortul spital. Cei care mai puteau merge urmau să fie trimiși în 
Egipt, laolaltă cu morţii pentru că niciunul nu trebuia îngropat pe 
pământ străin. Dacă aveau familie, aceasta urma să primească 
o pensie pe viaţă. 

În interiorul fortăreței, canaanenii nu mai opuneau decât o 
rezistenţă firavă. Ultimele lupte se dădură corp la corp. Luptând 
unul contra zece, răsculații fură repede uciși. Pentru a scăpa de 
un interogatoriu pe care-l bănuia nemilos, căpetenia lor își tăie 
el însuși beregata cu pumnalul. 

Poarta mare fu deschisă și Faraonul pătrunse în interiorul 
fortăreței recucerite. 

— Ardeți cadavrele, ordonă el, și purificaţi locul acesta. 

Soldații stropiră zidurile cu un dezinfectant aromatizat și 
afumară spaţiile de locuit, depozitele de alimente și de arme. 
Miresme plăcute mângâiară nările învingătorilor. 

Când fu servit prânzul, în sufrageria comandantului fortăreței, 
orice urmă a luptei dispăruse. 

Generalii lăudară puterea lui Ramses de a lua o decizie atât 
de drastică și salutară rezultatul fericit al iniţiativei sale. Setau 
rămăsese printre bolnavi împreună cu Lotus iar Acha părea 
neliniștit. 

— Nu te bucuri de această victorie, prietene? 

— Câte alte lupte ca asta va trebui să mai dăm? 


5 Combinația are proprietăţi antibiotice. 
75 


— O să recucerim fortărețele una câte una și Canaanul va fi 
pacificat. Nu mai avem de-a face cu o surpriză, așa că nu mai 
riscăm să avem pierderi atât de grele. 

— Cincizeci de morţi și cam o sută de răniţi... 

— Avem pierderi grele pentru că am căzut într-o capcană pe 
care nimeni n-o putea prevedea. 

— Ar fi trebuit să-mi închipui așa ceva, recunoscu Acha. Hitiţii 
nu se mulțumesc doar cu forța brutală; la ei, gustul pentru 
uneltiri este ca o a doua natură. 

— Niciun hitit printre morţi? 

— Nici măcar unul. 

— Deci, toate cetele lor s-au retras de îndată spre nord. 

— Ceea ce înseamnă că trebuie să ne așteptăm și la alte 
asemenea curse. 

— O să ne descurcăm noi. Culcă-te, Acha; de mâine pornim 
mai departe în campanie. 

t 

Ramses lăsă pe loc o garnizoană puternică, bine aprovizionată 
cu tot ce era necesar. Mai mulți curieri porniseră deja spre Pi- 
Ramses; îi transmiteau lui Ameni ordinul de a expedia convoaie 
cu alimente către fortăreața recucerită. 

Regele, în fruntea unei unități de o sută de care, deschise 
calea armatei sale. 

Aceeași poveste se repetă de încă zece ori. De la trei sute de 
metri distanţă de fortăreaţa ocupată, Ramses semănă de fiecare 
dată panică, omorându-i pe primii arcași aflaţi pe metereze. Sub 
acoperirea valului neîntrerupt de săgeți egiptene care îi 
împiedica pe canaaneni să riposteze, infanteriștii se urcau pe 
scările lor lungi și puneau stăpânire pe ziduri. Niciodată nu 
încercară să spargă poarta mare de intrare în fortăreață. 

In mai puţin de o lună, Ramses devenise din nou stăpânul 
Canaanului. Și, pentru că răsculații masacraseră micile 
garnizoane egiptene fără să cruțe măcar femeile și copiii 
militarilor aflaţi la datorie, niciunul dintre ei nu încercă să se 
predea cerând îndurare faraonului. Din momentul primei sale 
victorii, faima lui Ramses îi înspăimânta pe rebeli. Cucerirea 
ultimei fortărețe, în nordul Canaanului, nu fu decât o simplă 
formalitate din moment ce apărătorii săi erau copleșiți de 
spaimă. 


76 


Galileea, valea de la nord de lordan, drumurile comerciale se 
aflau din nou sub controlul egiptenilor. Locuitorii din această 
regiune îl primiră cu entuziasm pe faraon, jurându-i credinţă 
veșnică. 

Nu fusese capturat niciun hitit. 

t 

Guvernatorul din Gaza, capitala Canaanului, oferi un ospăț 
minunat statului-major egiptean. Cu un devotament deosebit, 
concitadinii săi se puseseră la dispoziția armatei faraonului 
pentru a îngriji și hrăni caii și catării, precum și pentru a oferi 
soldaţilor tot ce le era necesar. Scurtul război de recucerire lua 
sfârșit într-o atmosferă de fericire și de prietenie. 

Guvernatorul regiunii ţinuse o cuvântare foarte violentă 
împotriva hitiţilor, acești barbari ai Asiei care încercau, fără 
succes, să rupă legăturile indestructibile dintre ţara sa și Egipt. 
Luat de zei sub pavăza lor ocrotitoare, Faraonul zburase în 
ajutorul credincioșilor săi aliaţi și vorbitorul era foarte sigur că 
suveranul nu-i va părăsi niciodată. Desigur, moartea tragică a 
egiptenilor care locuiau acolo provocase o mare durere. Dar 
Ramses acţionase în spiritul zeiței Maat, luptând împotriva 
dezordinii și restabilind ordinea. 

— Mă scârbește o asemenea ipocrizie, îi șopti regele lui Acha. 

— Nu spera să-i schimbi pe oameni. 

— Dar am puterea să-i mut dintr-un loc în altul. 

Acha zâmbi. 

— Să-l înlocuiești pe ăsta cu un altul? Tu o poţi face, într- 
adevăr. Dar natura umană nu poate fi schimbată. Îndată ce noul 
guvernator din Canaan va descoperi că poate avea un avantaj 
dacă te va trăda, nu va sta nicio clipă la îndoială. Cel puţin, îl 
cunoaștem bine pe ăsta de acum: mincinos, corupt, lacom. Nu 
va fi nicio problemă să-l manipulăm cum vrem noi. 

— Uiţi că el a acceptat prezența detașamentelor de hitiţi pe 
un teritoriu aflat sub controlul egiptenilor. 

— Un altul ar fi făcut la fel. 

— Mă  sfătuiești, așadar, să-l păstrez în continuare pe 
nenorocitul ăsta? 

— Ameninţă-l că-l vei alunga la cea mai mică prostie pe care 
o va face. Efectul de descurajator va dura câteva luni. 

— Există o singură ființă omenească demnă de prețuirea ta, 
Acha? 


77 


— Datorită funcţiei mele, am de-a face cu mulţi oameni care 
dețin puterea, gata să facă orice ca s-o păstreze sau ca s-o 
sporească; dacă le-aș acorda măcar o fărâmă de încredere, aș 
zbura imediat de pe locul meu. 

— Nu mi-ai răspuns la întrebare. 

— Te admir pe tine, Ramses, ceea ce este, pentru mine, un 
sentiment ieșit din comun. Dar nu ești și tu însuți un om al 
puterii? 

— Eu sunt slujitorul Regulii și al poporului meu. 

— Şi dacă, într-o zi, n-ai mai ţine seama de lucrurile acestea? 

— În ziua aceea, puterea mea magică ar dispărea și 
înfrângerea mea va fi inevitabilă. 

— Fie ca zeii să nu permită o asemenea nenorocire, 
Maiestate. 

— Ce ai mai aflat din cercetările tale? 

— Negustorii din Gaza și câţiva funcţionari bine stimulaţi au 
acceptat să se destăinuiască: chiar instructorii hitiţi au fost 
aceia care au stârnit revolta și i-au sfătuit pe canaaneeni să 
ocupe prin vicleșuguri fortărețele. 

— În ce fel? 

— Transporturi obișnuite de marfă... cu oameni înarmaţi 
ascunși printre mărfuri. Toate fortărețele noastre au fost atacate 
în același moment. Ca să salveze viața femeilor și a copiilor luaţi 
ostatici, comandanții au preferat să se predea. Greşeală fatală. 
Hitiţii îi asiguraseră pe locuitorii din Canaan că riposta egipteană 
va fi slabă și ineficientă; masacrând garnizoanele noastre, cu 
care, totuși, se aflau în relaţii excelente, răsculații credeau că nu 
pot păţi nimic. 

Ramses nu regreta că fusese atât de ferm. Era o adunătură 
de lași pe care brațul înarmat al Egiptului îi lovise. 

— Ai mai aflat ceva despre Moise? 

— Nicio pistă serioasă. 

T 

Consiliul de război se întruni în cortul regelui. Ramses îl 
prezida, aşezat pe un scaun pliant din lemn aurit, iar leul stătea 
culcat la picioarele sale. 

Monarhul îl invitase pe Acha, apoi pe fiecare ofițer superior să 
ia cuvântul. Bătrânul general vorbi ultimul. 

— Moralul armatei este excelent, starea animalelor și a 
materialului de asemenea; Maiestatea Voastră este pe cale să 


78 


obţină o victorie strălucită care va fi menţionată la loc de cinste 
în anale. 

— Dă-mi voie să mă îndoiesc de asta. 

— Maiestate, noi suntem mândri că am luat parte la bătălia 
aceasta și... 

— Bătălie? Păstrează cuvântul acesta pentru mai târziu; ne va 
folosi atunci când vom întâmpina o rezistenţă serioasă. 

— Pi-Ramses este gata să vă primească în triumf. 

— Pi-Ramses va mai aștepta. 

— Din moment ce ne-am restabilit stăpânirea asupra 
Palestinei, din moment ce în întregul Canaan domnește pacea, 
n-ar fi mai potrivit să facem calea-ntoarsă? 

— Ce-i mai greu de-abia acum ne rămâne de făcut: să 
recucerim provincia Amurru. 

— Dar poate că hitiţii au adunat aici forțe importante. 

— Ți-e, cumva, frică să lupţi, generale? 

— Ne-ar trebui ceva timp ca să ne gândim la o strategie 
potrivită, Maiestate. 

— Este deja pregătită: pornim drept spre nord. 


16 


Purtând o perucă scurtă care acoperea parţial o panglică lată 
de prins părul, acesta prelungindu-se în două șuvițe groase 
până pe umeri, îmbrăcată cu o tunică mulată pe corp și strânsă 
în talie cu o centură roșie, Nefertari își purifică mâinile cu apa 
venită din lacul sacru și intră în naosul templului lui Amon 
pentru a întruchipa prezența divinității care-i oferă zeului 
miresmele subtile ale serii. În calitatea sa de soţie a zeului, 
regina acționa în numele fiicei luminii, născută din forța 
creatoare datorită căreia universul era mereu perfecţionat. 

Regina închise porţile naosului, le zăvori, ieși din templu și-i 
urmă pe preoţii răspunzători de ritual care o conduseră către 
Casa Vieții din Pi-Ramses unde, ca încarnare a îndepărtatei 
zeițe, moartă și, în același timp, mamă, ea trebuia să ceară 
îndurare forțelor răului. Dacă ochiul Soarelui devenea propria sa 
imagine, ea putea face ca viaţa să continue, iar ciclurile din 
natură să se rotească neîntrerupt; fericirea liniștită a zilelor 
depindea de capacitatea sa de a transforma în armonie și în 


79 


pace forța distrugătoare pe care o aduceau cu ele vânturile 
aducătoare de primejdii. 

Un preot îi întinse reginei un arc, iar o preoteasă îi dădu patru 
săgeți. 

Nefertari încordă arcul, slobozi prima săgeată înspre est, pe a 
doua către nord, a treia o îndreptă spre sud și a patra luă 
direcţia vestului. In felul acesta, ea ucidea dușmanii nevăzuți 
care-l pândeau ameninţători pe Ramses. 

Șambelanul reginei-mamă Tuya o aștepta pe Nefertari. 

— Stăpâna mea dorește să vă vadă cât mai repede. 

O lectică o duse imediat acolo pe marea soție regală. 
Subţirică în rochia sa lungă din in cu pliseuri mărunte, cu talia 
strânsă într-un corset lat din fâșii de stofă de două culori, 
purtând brățări de aur și, în jurul gâtului, un colier din cinci 
rânduri de lapislazuli, Tuya era de o eleganţă impunătoare. 

— Nu te speria, Nefertari; un curier venit din Canaan tocmai 
ne-a adus vești excelente. Ramses a pus stăpânire pe întreaga 
provincie și ordinea a fost restabilită. 

— Când se întoarce? 

— N-a spus nimic despre asta. 

— Altfel spus, armata își continuă marșul spre nord. 

— Așa s-ar părea. 

— Ai fi acţionat tot așa? 

— Fără să stau nicio clipă la îndoială, răspunse Tuya. 

— La nord de Canaan se află provincia Amurru care reprezintă 
granița dintre zona de influență egipteană și cea a hitiţilor. 

— Seti a dorit să fie așa, pentru a evita noi războaie. 

— Dacă trupele hitite au trecut de această frontieră... 

— Se vor ciocni, Nefertari. 

— Am îndreptat săgeți în toate cele patru direcţii ale 
vânturilor. 

— Dacă ritualul a fost săvârșit, nu avem de ce să ne mai 
temem. 

t 

Șenar îl ura pe Ameni. Faptul că era nevoit ca, în fiecare 
dimineață, să-l întâlnească pe scribul acesta pricăjit și pretențios 
ca să capete informaţii despre expediția lui Ramses îl scotea din 
sărite. Când el, Șenar, va domni, Ameni va mătura printr-un 
grajd din provincie și-și va îngropa acolo dramul de sănătate pe 
care-l va mai avea. 


80 


Singura satisfacție: pe zi ce trecea, fața gălbejită a 
secretarului particular regal nu înceta să se lungească, semn 
neîndoielnic că armata egipteană bătea pasul pe loc. Fratele 
mai mare al faraonului își lua un aer deznădăjduit și promitea că 
se va ruga la zei pentru ca soarta să fie din nou prielnică 
Egiptului. 

Ocupat destul de puţin la ministerul Afacerilor externe, dar 
făcându-i pe toţi să creadă că muncea pe rupte, Șenar evita 
orice întâlnire cu negustorul sirian Raia. În asemenea vremuri 
agitate, ar fi fost nepotrivit ca un personaj de rangul lui Șenar să 
fie preocupat de cumpărarea unor vase rare aduse din alte ţări. 
Așa că se mulțumea cu mesajele laconice ale lui Raia care era 
din ce în ce mai bine dispus. Din cele transmise de observatorii 
sirieni aflaţi în solda hitiţilor, Ramses căzuse în capcana întinsă 
de răsculații din Canaan. Prea îngâmfat, faraonul se lăsase 
purtat de avântul său obișnuit, uitând că dușmanii săi erau niște 
maeștri ai uneltirilor. 

Șenar dezlegase mica enigmă care făcea vâlvă la curte: cine 
ar fi putut să fure șalul lui Nefertari și chiupul cu pești din Casa 
Vieţii de la Heliopolis? Vinovatul nu putea fi altul decât 
zâmbitorul intendent al casei regale, Rome. Așa încât, înainte de 
obișnuita sa întâlnire obligatorie cu Ameni, îl chemase la el pe 
grăsanul acela, sub un pretext oarecare. Cu burta atârnând, cu 
obrajii umflaţi și bărbia triplă, Rome își îndeplinea perfect 
îndatoririle. Mișcându-se cu greutate, el era un maniac al 
curățeniei și al amănuntelor, gusta el însuși din felurile de 
mâncare pregătite pentru familia regală și-și supraveghea 
personalul cu multă pricepere. Numit în acest post de mare 
răspundere de rege în persoană, el le închisese gura celor din 
jurul său și-și impusese cerințele tuturor servitorilor de la palat. 
Cine nu i se supunea, însemna că era imediat dat afară. 

— Ce aș putea face pentru voi, stăpâne? îl întrebă Rome pe 
Senar. 

— Nu ţi-a spus intendentul meu? 

— A pomenit ceva despre o problemă de preferințe la un 
banchet, dar nu văd... 

— Ce-ar fi să vorbim despre chiupul cu peşte uscat furat dintr- 
un depozit de la Casa Vieții din Heliopolis? 

— Chiupul... dar eu nu știu nimic despre așa ceva... 

— Şi despre şalul reginei Nefertari? 


81 


— Am aflat și eu despre asta, sigur că da, și mi-a părut rău că 
s-a întâmplat așa un necaz, dar... 

— Ai căutat să afli cine putea fi vinovatul? 

— Dar nu eu sunt acela care trebuie să facă astfel de 
cercetări, stăpâne Șenar! 

— Cu toate acestea, tu cam știi totul, Rome. 

— Nu, nu cred... 

— Ei, cum să nu, ia gândește-te puţin! Tu ești omul-cheie de 
la palat, cel care află fără să vrea tot ce se întâmplă. 

— Aveţi o părere prea bună despre mine. 

— De ce ai săvârșit asemenea nelegiuiri? 

— Eu? Doar nu credeţi că... 

— Nu bănuiesc, sunt chiar sigur de asta. Cui ai dat șalul și 
chiupul cu pești? 

— Mă acuzaţi pe nedrept! 

— Eu mă pricep la oameni, Rome. Și am și dovezi. 

— Dovezi... 

— De ce ai făcut ceva atât de periculos? 

Fața răvășită a lui Rome, roșeaţța bolnăvicioasă care-i 
năpădise fruntea și obrajii, cărnurile care parcă îi atârnau și mai 
tare erau tot atâtea indicii care-l dădeau de gol. 

Șenar nu se înșelase. 

— Ori ai fost foarte bine plătit, ori îl urăști pe Ramses. Și într- 
un caz și în altul, este o crimă gravă. 

— Stăpâne Șenar... Eu... 

Disperarea grăsanului aproape că era înduioșătoare. 

— Pentru că ești un intendent foarte priceput, eu vreau cu tot 
dinadinsul să uit de întâmplarea asta nenorocită. Dar, dacă 
vreodată o să am nevoie de tine, va trebui sa-mi dovedești toată 
recunoștința ta. 

t 

Ameni își întocmea raportul zilnic care urma să-i fie trimis lui 
Ramses. Scria cu o mână sigură și rapidă. 

— Aș putea să te deranjez câteva clipe? întrebă politicos 
Șenar. 

— Nu mă deranjaţi. Ne supunem amândoi regelui care ne-a 
cerut să-l ţinem în fiecare zi la curent cu tot ce se întâmplă aici. 

Scribul puse jos tăbliţa pe care scria. 

— Pari obosit, Ameni. 

— Doar vi se pare. 


82 


— N-ar trebui să-ţi vezi mai mult de sănătate? 

— Doar sănătatea Egiptului mă îngrijorează. 

— Ai, cumva... vești proaste? 

— Nu, dimpotrivă. 

— Poţi să vorbești mai limpede? 

— Am așteptat să am o confirmare înainte de a vă vorbi 
despre succesele lui Ramses. Dat fiind că am fost induși în 
eroare de mesajele false aduse de porumbeii călători, m-am 
învăţat să fiu mai prudent. 

— A fost o idee a hitiţilor? 

— Puțin a lipsit să ne coste scump! Fortăreţele noastre din 
Canaan căzuseră în mâinile răsculaților. Dacă regele și-ar fi 
răspândit forțele în mai multe direcţii, pierderile noastre ar fi 
putut fi dezastruoase. 

— Din fericire, se pare că n-a fost așa... 

— Provincia Canaan a fost din nou supusă, iar ieșirea la 
ţărmul mării este din nou liberă. Guvernatorul a jurat să i se 
supună cu credință faraonului. 

— Grozav succes... Ramses a făcut o treabă foarte bună și a 
înlăturat ameninţarea hitită. Presupun că armata a pornit pe 
drumul spre casă. 

— Secret militar. 

— Cum așa, secret militar? Sunt ministru al Afacerilor externe, 
nu uita! 

— Nu am și alte informații. 

— Asta nu se poate! 

— Și totuși, așa este. 

Furios, Șenar ieși din încăpere. 

Ameni era chinuit de remușcări. Nu din cauza atitudinii sale 
faţă de Șenar, ci pentru că avea îndoieli asupra modului cam 
grăbit în care rezolvase cazul Serramanna. Sigur, dovezile pe 
care le avea împotriva sardului erau zdrobitoare, dar scribul nu 
fusese, oare, cam prea credul? În agitația aceea de dinaintea 
plecării armatei, Ameni nu fusese la fel de exigent ca de obicei. 
Ar fi trebuit să verifice probele și mărturiile care-l adusese pe 
mercenar în situaţia de a fi întemnițat. Poate că era inutil să-și 
facă probleme, dar rigoarea i-o impunea. 

Furios pe el însuși, Ameni luă din nou în mâini dosarul lui 
Serramanna. 


83 


17 


Bază militară care controla accesul în Siria, fortăreaţa 
Megiddo se înălța în vârful unei coline, putând fi zărită de la 
mare depărtare. Singurul punct de reper în mijlocul unei câmpii 
înverzite, ea părea imposibil de cucerit: ziduri de piatră, 
creneluri, turnuri pătrate înalte, accesorii din lemn, porți largi și 
masive. 

Garnizoana se compunea din egipteni și din sirieni credincioși 
faraonului, dar cum se putea da crezare mesajelor oficiale care 
afirmau că fortăreaţa nu căzuse în mâinile răsculaților? 

Ramses descoperea cu uimire o priveliște neobișnuită: dealuri 
înalte și împădurite, stejari cu trunchiuri groase și noduroase, 
râuri nămoloase, smârcuri, un sol câteodată nisipos... Un ţinut 
greu de străbătut, ostil și plin de mistere, îndepărtat, atât de 
diferit de frumuseţea Nilului și de blândeţea câmpiei egiptene. 

In două rânduri, o turmă de porci mistreți se năpustise asupra 
cercetașilor egipteni, parcă pedepsindu-i pentru cutezanţa de a 
fi tulburat liniștea scroafelor și a puilor lor. Împiedicaţi la mers 
de o vegetaţie deasă și încurcată, călăreţii înaintau destul de 
greu prin îngrămădirea aceea de tufișuri și se strecurau ocolind 
trunchiurile arborilor bătrâni care crescuseră înghesuiți unul într- 
altul. Erau destule inconveniente, dar exista și o parte bună a 
lucrurilor: abundența izvoarelor și a vânatului. 

Ramses dădu ordin să se facă un popas, dar fără a fi înălțate 
corturile. Cu ochii aţintiţi în depărtare, asupra fortăreței 
Megiddo, el aștepta întoarcerea cercetași lor. 

Setau profită de oprire pentru a-i mai trata pe bolnavi, 
împrospătându-le alifiile și bandajele. După ce răniții grav 
fuseseră trimiși în ţară, în armată nu mai rămăseseră decât cei 
aflaţi într-o formă fizică bună, cu excepția celor care sufereau 
din cauza căldurii, a frigului sau a unor tulburări gastrice. 
Preparatele pe bază de chimen și de ricin eliminau aceste mici 
neplaceri. Oamenii continuau să consume, preventiv, usturoi și 
ceapă, a cărei varietate denumită „lemnul șarpelui”, provenind 
din deșertul oriental, era preferata lui Setau. 

Lotus era pe cale să salveze un catâr mușcat la picior de un 
șarpe de apă pe care ea reușise să-l prindă. Călătoria aceasta în 
Siria îi oferea aspecte interesante; până atunci, ea nu întâlnise 


84 


decât specimene cunoscute. Acesta de acum, în ciuda cantităţii 
reduse de venin, era o specie nouă. 

Doi infanteriști apelară la talentele nubienei, sub pretextul că 
fuseseră și ei mușcaţi de un șarpe. Câteva palme zdravene îi 
pedepsiră pentru minciuna lor. Când Lotus lăsase să iasă dintr- 
un sac capul șuierător al unei vipere, cei doi șmecheri alergară 
cât îi ţineau picioarele și se ascunseră printre camarazii lor. 

Se scurseseră mai bine de două ore. Cu permisiunea regelui, 
călăreţii descălecaseră, iar vizitiii carelor și infanteriștii se 
așezaseră ca să se odihnească, având în jur numeroase 
santinele. 

— Cercetașii au plecat cam de multișor, observă Acha. 

— Așa zic și eu, fu de acord Ramses. Ce-ţi face rana? 

— Aproape vindecată. Setau acesta este un adevărat vrăjitor. 

— Ce părere ai de locurile astea? 

— Nu prea îmi plac. In fața noastră, până departe, se vede 
teren drept, dar sunt și smârcuri. De o parte și de alta, păduri de 
stejari, tufișuri, ierburi înalte. Trupele noastre sunt prea 
răsfirate. 

— Cercetașii n-o să se mai întoarcă, afirmă Ramses. Ori au 
fost uciși, ori au fost făcuţi prizonieri și sunt ţinuţi acum în 
temniţele fortăreței. 

— Asta ar însemna că Megiddo a căzut în mâinile dușmanilor 
și aceștia nu au de gând să se predea. 

— Fortăreaţa aceasta este cel mai important punct strategic 
al Siriei, îi aminti Ramses. Chiar dacă hitiţii s-au instalat acolo, 
suntem datori s-o recucerim. 

— Nu ar fi vorba despre o declaraţie de război, gândi cu voce 
tare Acha, ci de recuperarea unui teritoriu care face parte din 
zona noastră de influență. Așa că putem ataca în orice clipă și 
fără să dăm vreun avertisment. Din punct de vedere juridic, ne 
aflăm în cadrul unei rebeliuni care trebuie înăbușită și asta nu 
are nimic de-a face cu relaţiile dintre state. 

Din punctul de vedere al ţărilor din jur, analiza tânărului 
diplomat era foarte corectă. 

— Anunţă-i pe generali să se pregătească de atac. 

Acha nu avu timp nici măcar să apuce frâul calului. Din 
desișul pădurii, din stânga regelui, țâșni într-un galop nebunesc 
o ceată de călăreţi, năpustindu-se către vizitiii egipteni care se 
odihneau. Mulţi nefericiţi fură străpunși de lăncile scurte, mai 


85 


mulţi cai căzură cu picioarele sau beregăţile tăiate. Oamenii 
rămași în viață încercară să se apere cu suliţele și cu săbiile; 
câţiva reușiră să se urce în care și să se retragă înspre 
infanteriștii adăpostiţi în spatele scuturilor. 

Acest raid neașteptat și deosebit de violent păru încununat de 
succes. După fâșia de pânză care strângea părul des al 
atacatorilor, după barba lor tunsă ascuțit, după veșmintele lor 
cu franjuri ajungând până la glezne, după centura lor 
multicoloră acoperită de o eșarfă, erau ușor de recunoscut ca 
fiind sirieni. 

Ramses asista cu un calm desăvârșit la aceste scene. Acha 
strigă îngrijorat: 

— Sunt pe cale să pătrundă în rândurile noastre! 

— Degeaba se bucură de isprava lor. 

lureșul sirienilor fu domolit. Infanteriștii egipteni îi obligară să 
se abată înspre poziţiile arcașilor și tirul acestora fu nimicitor. 

Leul mârâi. 

— Ne pândește un alt pericol, spuse Ramses. În clipele 
acestea se hotărăște soarta luptei. 

Din aceeași pădure se iviră câteva sute de sirieni, purtând în 
mâini securi cu coada scurtă. Nu aveau de străbătut decât o 
mică distanţă ca să-i lovească din spate pe arcașii egipteni. 

— Hai! își îndemnă regele caii. 

Auzind tonul pe care-l avea vocea stăpânului, cei doi bidivii 
simţiră că trebuiau să dea tot ce puteau. Leul ţâșni și el, iar 
Acha împreună cu mai bine de cincizeci de care îl urmară pe 
rege. 

Ciocnirea fu de o violenţă nemaipomenită. Cu ghearele sale 
ascuţite, fiara sfâșia capul și pieptul celor care îndrăzneau să se 
apropie de carul lui Ramses, în timp ce regele, trăgând săgeată 
după săgeată, străpungea inimi, gâtlejuri și frunţi dușmane. 
Carele îi striviră sub roţi pe răniţi, iar infanteriștii sosiți în goana 
mare îi puseră pe fugă pe sirieni. 

Atenţia lui Ramses fu atrasă de un războinic mai ciudat care 
alerga în direcția pădurii. 

— Prinde-l, îi porunci el leului. 

Voinicul îi mai sfâșie pe cei doi dușmani pe care-i avea în 
gheare, după care se aruncă asupra bărbatului, trântindu-l la 
pământ. Deși încerca să nu se folosească de toată forța sa, fiara 
îl rănise mortal și omul zăcea acum la pământ cu spatele sfâșiat. 


86 


Ramses îl examină cu atenţie pe războinicul care avea părul 
lung și barba prost tăiată; veșmântul său lung, cu dungi roșii, 
era numai zdrenţe. 

— Aduceți-l aici pe Setau, porunci suveranul. 

Lupta era pe sfârșite. Sirienii fuseseră uciși până la ultimul și 
pierderile în rândul egiptenilor erau foarte mici. 

Setau ajunse gâfâind lângă Ramses. 

— Îngrijește-l pe omul acela și salvează-i viaţa; nu este sirian, 
ci un om al nisipurilor. Trebuie să ne spună ce caută aici. 

Atât de departe să se găsească de locurile sale de baștină 
unde se ocupă de obicei cu jefuirea caravanelor, venit din 
apropiere de Sinai... Setau fu surprins. 

— Leul tău l-a aranjat bine. 

Faţa rănitului era acoperită de sudoare, din nări îi curgea 
sânge, ceafa îi era înţepenită. Setau îi pipăi pulsul și-i ascultă 
bătăile inimii, atât de slabe încât nu era prea greu de pus un 
diagnostic. Alergătorul nisipurilor era pe moarte. 

— Poate vorbi? întrebă regele. 

— Maxilarele îi sunt încleștate. Poate că ar mai exista o șansă. 

Setau reuși să vâre în gura muribundului o ţeavă din lemn, 
înfășurată într-o bucată de pânză, și-i turnă pe gât un lichid 
preparat din rizomi de chiparoasă. 

— Băutura asta ar trebui să-i calmeze durerile. Dacă vlăjganul 
acesta este rezistent, mai poate trăi câteva ore. 

Beduinul dădu cu ochii de faraon. Inspăimântat, încercă să se 
ridice, sfărâmă între dinţi tubul de lemn, dădu din mâini ca o 
pasăre care încearcă și nu reușește să-și ia zborul. 

— Liniștește-te, amice, îl sfătui Setau. O să te îngrijesc. 

— Ramses... 

— Da, faraonul Egiptului în persoană dorește să-ţi vorbească. 

Beduinul privea ţintă coroana albastră. 

— Vii din Sinai? îl întrebă regele. 

— Da, acolo este ţara mea... 

— Cum se face că lupţi alături de sirieni? 

— Pentru aur... Mi-au promis aur... 

— l-ai văzut pe hitiţi? 

— Ne-au dat un plan de luptă și au plecat. 

— Mai sunt și alţi beduini împreună cu tine? 

— Ceilalţi au fugit cu toţii. 

— Ai întâlnit, cumva, vreun evreu cu numele de Moise? 


87 


— Moise... 

Ramses i-l descrise pe prietenul său. 

— Nu, nu-l cunosc. 

— Ai auzit vorbindu-se despre el? 

— Nu, cred că nu. 

— Câţi oameni sunt în fortăreață? 

— Eu... eu nu știu. 

— Nu minţi! 

Cu o mișcare fulgerătoare și neașteptată, rănitul își înșfăcă 
pumnalul și se ridică în capul oaselor, încercând să-l ucidă pe 
rege. Cu o lovitură rapidă peste încheietura mâinii, Setau îl 
dezarmă pe agresor. 

Sforțarea pe care o făcuse beduinul fusese prea mare. Faţa i 
se schimonosi, corpul său se încordă ca un arc și căzu la loc fără 
viaţă. 

— Sirienii au încercat să se alieze cu beduinii, comentă Setau. 
Ce prostie! Niciodată oamenii ăștia nu vor ajunge să se 
înțeleagă între ei. 

Setau se întoarse la răniții egipteni care primeau deja primul 
ajutor de la Lotus și de la infirmieri. Morţii fuseseră înfășuraţi în 
rogojini și încărcaţi în căruţe. Un convoi pus sub paza unei 
escorte puternice urma să plece în Egipt, unde nefericiţii 
trebuiau să aibă parte de ritualurile prin care puteau spera să 
reînvie cândva. 

Ramses își mângâie caii și nu-l uită nici pe leu care mârâia 
încetișor de parcă torcea. Numeroși soldaţi se adunară în jurul 
suveranului lor, își ridicară armele spre cer și-l aclamară pe cel 
care-i condusese la victorie cu măiestria sa de războinic 
experimentat. 

Generalii reușiră să-și facă loc printre ei și se grăbiră să-l 
felicite la rândul lor pe Ramses. 

— Aţi mai zărit și alţi sirieni prin pădurile din jur? 

— Nu, Maiestate. Ne dați voie acum să instalăm tabăra? 

— Avem altceva mai bun de făcut: să recucerim Megiddo. 


18 


După ce mâncă o mulţime de linte, un fel de mâncare de pe 
urma căreia nu se îngrășa nici măcar cu un gram, Ameni își 


88 


petrecuse noaptea la birou, pentru a mai câștiga câteva ore din 
ceea ce avea de făcut a doua zi și pentru a avea timp să se 
ocupe din nou de dosarul lui Serramanna. Când simțea că 
spatele îl durea peste măsură, atingea cu mâna suportul pentru 
pensule, sculptat în lemn și aurit, având forma unei coloane 
deasupra căreia se afla un crin, un dar oferit de Ramses atunci 
când îl angajase ca secretar. Prin acest gest își recăpăta imediat 
energia. 

Încă din copilărie, Ameni se simţea unit cu Ramses prin 
legături invizibile și-și putea da seama instinctiv dacă fiul lui Seti 
se afla sau nu în pericol. De mai multe ori, el simţise că aripa 
morţii atingea umărul regelui și că numai puterea magică a 
fiinţei sale de neam regal îi permisese să îndepărteze primejdia; 
dacă această barieră protectoare ridicată de zeități în jurul lui 
Ramses s-ar fi destrămat, cutezanţa faraonului nu l-ar fi condus, 
oare, la un eșec? 

Și dacă Serramanna era una dintre pietrele acestui zid magic, 
Ameni  comisese o gravă greșeală împiedicându-l să-și 
îndeplinească menirea. Dar un asemenea regret era el justificat? 

Acuzaţia se baza în mare parte pe mărturia fetei aceleia, 
Nenufar, iubita lui Serramanna; așa că Ameni trebuia să ceară 
poliţiei să i-o aducă la palat ca s-o interogheze mai amănunțit. 
Dacă fata minţise, el o putea obliga să spună adevărul. 

La ora șapte dimineața, polițistul care răspundea de ancheta 
aceea, un bărbat serios, de vreo cincizeci de ani, se prezentă în 
biroul secretarului general al regelui. 

— Nenufar nu vine, anunţă el. 

— N-a vrut cumva să vină? 

— Nu era nimeni la ea acasă. 

— Locuia la adresa pe care a declarat-o? 

— După cum spun vecinii, da, dar a părăsit casa de mai multe 
zile. 

— Fără să spună unde se duce? 

— Nimeni nu știe nimic. 

— Ai percheziţionat locuinţa? 

— Niciun rezultat. Chiar și cuferele cu rufărie erau golite, de 
parcă femeia asta ar fi vrut să șteargă orice urmă a existenței 
sale. 

— Ce ai aflat despre ea? 


89 


— O tânără foarte ușuratică după cum se pare. Gurile rele 
spun chiar că trăia vânzându-și farmecele personale. 

— Se pare că lucra într-o făbricuţă de bere. 

— Nici vorbă de așa ceva. Am făcut toate cercetările 
necesare. 

— Veneau mulți bărbaţi în vizită la ea? 

— Vecinii spun că nu; dar lipsea ea deseori, mai ales noaptea. 

— Trebuie s-o găsești și pe ea și pe cei care i-au fost cumva 
clienţi. 

— Așa o să facem. 

— Daţi-i zor. 

După plecarea polițistului, Ameni citi din nou plăcuţele din 
lemn pe care Serramanna îi scrisese complicelui său hitit textul 
care-i dovedea vinovăția. 

În liniștea adâncă a biroului său, la ora aceea a dimineţii la 
care spiritul este deosebit de ascuţit, apăru o nouă ipoteză. 
Pentru a verifica dacă avea sau nu temei, trebuia să aștepte 
întoarcerea lui Acha. 

t 

Înăltată pe un pinten stâncos, fortăreața Megiddo făcu o 
impresie puternică armatei egiptene desfăşurate pe câmpie. 
Judecând după înălțimea turnurilor, probabil că geniștii urmau 
să construiască scări înalte care nu se puteau sprijini prea ușor 
de ziduri; săgețile și pietrele venite de sus riscau să producă 
pierderi grele printre atacatori. 

Avându-l pe Acha alături, Ramses înconjură fortăreaţa 
conducându-și carul în cea mai mare viteză pentru a nu putea fi 
lovit de săgețile arcașilor de pe ziduri. 

Nicio săgeată nu zbură în direcţia lui, niciun arcaș nu se arătă 
pe metereze. Ă 

— O să rămână ascunși până în ultima clipă, aprecie Acha. În 
felul acesta, nu vor irosi niciun proiectil. Cea mai bună soluţie ar 
fi să-i înfometăm. 

— Proviziile din Megiddo le vor permite să reziste mai multe 
luni. Ce poate fi mai sâcâitor decât să menţinem un asediu 
interminabil? 

— Dacă am da atac după atac, am pierde mulţi oameni. 

— Mă crezi atât de insensibil încât să nu visez decât la o nouă 
victorie? 


90 


— Gloria Egiptului nu este ea mai importantă decât soarta 
oamenilor? 

— Fiecare viaţă este prețioasă pentru mine, Acha. 

— Ce ai de gând? 

— Ne vom așeza carele de luptă în jurul fortăreței, la o 
distanță convenabilă, și arcașii noștri îi vor ucide pe sirienii care 
vor apărea la creneluri. Trei echipe de voluntari vor înălța scările 
și se vor apăra cu scuturile. 

— Și dacă Megiddo nu poate fi cucerită? 

— Mai întâi să încercăm s-o cucerim; dacă pornim cu gândul 
că nu vom izbuti, suntem dinainte învinși. 

Energia pe care o inspira Ramses parcă dădu noi puteri 
soldaţilor. Se prezentară nenumărați voluntari, arcașii se 
înghesuiră ca să se urce în carele de luptă ce încercuiră 
fortăreaţa, namilă tăcută și neliniștitoare. 

Ducând pe umăr scări lungi, mai multe coloane de infanteriști 
înaintară cu pas iute în direcţia zidurilor. Pe când le înălțau, 
arcașii sirieni apărură pe cel mai înalt turn și-și încordară 
arcurile. Niciunul nu avu timp să tragă vreo săgeată. Ramses și 
arcașii egipteni îi doborâră. Un al doilea val de apărători având 
părul des, legat cu o panglică și barba tăiată ascuţit, apăru în 
locul celorlalţi; sirienii reușiră să tragă câteva săgeți, dar ele nu 
atinseră niciun egiptean. Regele și trăgătorii săi de elită îi 
eliminară și pe aceștia. 

— Cam slăbuţă rezistența, îi mărturisi bătrânul general lui 
Setau. Aș fi în stare să jur că oamenii aceia nu au luptat 
niciodată. 

— Cu atât mai bine, voi avea mai puţin de lucru și aș putea 
petrece și eu o noapte liniștită alături de Lotus. Luptele astea 
mă sleiesc de puteri. 

Infanteriștii începeau să urce pe scări când pe ziduri apărură 
cam cincizeci de femei. 

Armata egipteană nu avea obiceiul să ucidă femei și copii. Ele 
erau duse în Egipt, împreună cu copiii lor, ca prizonieri de 
război, și deveneau servitoare ale marilor moșieri egipteni. După 
ce își schimbau numele, ele se integrau în societatea egipteană. 

Bătrânul general rămase uluit. 

— Credeam că am văzut totul... Nenorocitele alea sunt 
nebune! 


91 


Două sirience aduseră un vas de încălzit, îl urcară pe muchia 
zidului și-l răsturnară în capul infanteriștilor care tocmai urcau. 
Atacatorii încercară să se ferească de cărbunii încinși, lipindu-se 
și mai tare de treptele scărilor. Săgeţile arcașilor se înfipseră în 
ochii femeilor și ele se prăbușiră în gol. Cele care le înlocuiră, cu 
un nou vas plin cu jăratic, avură aceeași soartă. Agitată peste 
măsură, o fată puse un cărbune mai mare într-o praștie, o 
învârti de câteva ori și o lansă la distanţă. 

Proiectilul îl atinse pe bătrânul general în șold. El se prăbuși, 
încercând să potolească arsura cu mâna. 

— Nu pune mâna, îl sfătui Setau; stai liniștit, lasă-mă pe mine. 

Ridicându-și pânza din jurul șoldurilor, îmblânzitorul de șerpi 
urină pe arsură. Ca și el, generalul știa că urina, spre deosebire 
de apa din fântână sau de la râu, era un mediu steril și curăța 
rănile, înlăturând riscul de infecție. Brancardierii îl transportară 
pe rănit la cortul-spital. 

infanteriștii ajunseră pe meterezele acum pustii. 

Câteva minute mai târziu, poarta cea mare a fortăreței 
Megiddo fu deschisă. 

În interior mai rămăseseră doar câteva femei și niște copii 
înspăimântați. 

— Sirienii au încercat să ne respingă aruncând toate forțele 
într-o luptă în afara fortăreței, observă Acha. 

— O asemenea manevră ar fi putut reuși, fu de părere 
Ramses. 

— Nu te cunoșteau pe tine. 

— Cine s-ar putea lăuda, prietene, că mă cunoaște cu 
adevărat? 

Vreo zece soldaţi se apucaseră să jefuiască tezaurul 
fortăreței, plin cu vase din alabastru și cu statuete din argint. 

Mâărâitul leului îi împrăștie. 

— Oamenii aceia să fie arestaţi, hotărî Ramses. Camerele de 
locuit să fie curățate și purificate cu fum. 

Regele numi un guvernator și acesta fu însărcinat să aleagă 
ofițeri și soldați pentru garnizoana care urma să rămână la 
Megiddo. În depozite mai rămăsese hrană suficientă pentru mai 
multe săptămâni. Un grup de soldați pornise deja în căutarea 
vânatului și, eventual, a unor turme de oi sau de vite. 

Ramses, Acha și noul guvernator reorganizară economia 
regiunii; pentru că nu mai știau de cine să asculte, ţăranii 


92 


întrerupseseră muncile de pe ogoare. În mai puţin de o 
săptămână, datorită prezenţei egiptenilor, se instală din nou 
liniștea și pacea. 

Regele porunci să se construiască mici forturi, ocupate de 
patru cercetași cu caii lor, la oarecare distanţă de Megiddo. In 
cazul unui atac hitit, mica garnizoană ar fi avut timpul să se 
pună la adăpost. 

De la înălțimea turnului principal, Ramses avea în fața ochilor 
o priveliște care nu-l atrăgea deloc. Viaţa departe de Nil, de 
palmieri, de câmpiile înverzite și de deșert era o adevărată 
suferinţă. În aceste clipe liniștite ale zilei, Nefertari îndeplinea 
ritualurile serii. Cât de mult îi lipsea! 

Acha întrerupse clipele de visare ale regelui. 

— Așa cum mi-ai cerut, am stat de vorbă cu ofiţerii și cu 
soldații. 

— Ce este în sufletele lor? 

— Simt o încredere totală în tine, dar nu visează decât la 
întoarcerea acasă. 

— Îți place Siria, Acha? 

— Este o ţară periculoasă, plină de capcane. Ca s-o cunoști cu 
adevărat, trebuie să trăieşti mult timp aici. 

— Ținutul hitiţilor seamănă cu ea? 

— Este mai sălbatic și mai primitiv. larna, pe platourile înalte 
din Anatolia, bate un vânt îngheţat. 

— Crezi că ar putea începe să-mi placă o asemenea ţară? 

— Tu ești Egiptul, Ramses. Nicio altă ţară nu-și va găsi loc în 
inima ta. 

— Până în provincia Amurru nu mai este mult. 

— Nici până la dușmani. 

— Crezi că armata hitită a năvălit în Amurru? 

— Nu avem informaţii demne de crezare. 

— Convingerea ta care este? 

— Nu mă îndoiesc că ne așteaptă chiar acolo. 


19 


Întinsă de-a lungul mării, între orașele-port Tyr și Byblos, 
provincia Amurru se afla la est de muntele Hermon și de orașul 


93 


comercial Damasc. Era ultimul protectorat egiptean până la 
zona de influenţă hitită. 

La mai mult de patru sute de kilometri de Egipt, soldaţii 
faraonului înaintau cu greu. Contrar recomandărilor pe care i le 
făcuseră generalii săi, Ramses evitase drumul pe malul mării și 
preferase un drum de munte, dificil de străbătut atât pentru 
animale cât și pentru oameni. Nimeni nu mai râdea, nimeni nu 
mai schimba vreo vorbă, cu toţii se pregăteau pentru 
confruntarea cu hitiţii a căror faimă îi înfricoșa chiar și pe cei 
mai curajoși. 

După analiza diplomatului Acha, recucerirea provinciei 
Amurru nu avea să se facă în urma unui război deschis, dar câţi 
vor cădea sub soarele însângerat? Mulţi speraseră că regele se 
va mulțumi cu Megiddo și vor lua drumul întoarcerii spre casă. 
Dar Ramses nu acordase decât un scurt timp de odihnă armatei 
sale înainte de a o supune acestui nou efort. 

In goana mare, un cercetaș ajunse din urmă coloana și se opri 
drept în fața lui Ramses. 

— Sunt acolo, la capătul drumului, între faleză și mare. 

— Mulţi? 

— Mai multe sute de oameni înarmați cu lănci și cu arcuri, 
ascunși în spatele tufișurilor. Cum ei ţin sub observație drumul 
de pe malul mării, noi le putem cădea în spate. 

— Hitiţi? 

— Nu, Maiestate, oameni din provincia Amurru. 

Ramses era surprins. Ce cursă i se mai întindea armatei 
egiptene? 

— Du-mă acolo. 

Generalul de la carele de luptă interveni. 

— Faraonul nu trebuie să-și asume un asemenea risc. 

Ramses îl fulgeră cu privirea. 

— Eu trebuie să văd, să judec și să hotărăsc. 

Regele porni pe urma cercetașului. Cei doi bărbaţi parcurseră 
o porțiune de drum pe jos și ajunseră într-un loc povârnit de 
care se agăţau stânci gata să se prăvălească. 

Regele se opri. 

Marea, drumul care mergea de-a lungul malului, 
îngrămădeala de tufișuri, inamicii pitiţi pe după ele, faleza... 
Niciun loc în care s-ar fi putut afla forțele hitite pentru a pregăti 
o ambuscadă. Dar la orizont nu se putea vedea nimic din cauza 


94 


unei alte faleze. Zeci de care de luptă anatoliene nu puteau fi 
ascunse la o distanţă oarecare, putând interveni în luptă în mare 
viteză? 

În mâinile lui Ramses se aflau acum vieţile soldaţilor săi, ei 
înșiși chezași ai securităţii Egiptului. 

— Să ne desfășurăm, șopti el. 

t 

Infanteriștii prințului din Amurru moțăiau. Când primii egipteni 
ar fi ajuns venind dinspre sud pe malul mării, i-ar fi doborât prin 
surprindere. 

Prinţul Benteshina aplica strategia pe care i-o impuseseră 
instructorii hitiți. Aceștia erau convinși că Ramses, după atâtea 
curse câte îi întinseseră pe drum, n-ar mai fi putut ajunge până 
acolo. Și dacă totuși ajungea, forțele sale ar fi fost atât de mult 
diminuate încât această ultimă capcană ar fi fost de-ajuns ca să 
le distrugă cu totul. 

Bărbat cam de cincizeci de ani pe care nu-i arăta, cu o falnică 
mustață neagră, Benteshina nu-i iubea pe hitiţi, dar îi era teamă 
de ei. Amurru era atât de aproape de zona lor de influenţă că nu 
avea niciun interes să-i supere. Desigur, era vasal al Egiptului și 
plătea tribut faraonului; dar hitiţii nu-l mai acceptau astfel și-i 
cereau să se răscoale dând în acest fel o ultimă lovitură unei 
armate egiptene sleite de puteri. 

Simţindu-și gura uscată, prințul îi ceru paharnicului să-i aducă 
vin proaspăt. Benteshina se ascundea într-o grotă de sub faleză. 

Servitorul nu apucă să facă decât câţiva pași. 

— Stăpâne... Uitaţi-vă! 

— Grăbește-te, mi-e sete. 

— Priviţi acolo, pe faleză... Sute, mii de egipteni! 

Benteshina se ridică mut de uimire. Paharnicul nu se înșelase. 

Un bărbat înalt de statură, purtând o coroană albastră și 
veșminte cu reflexe aurii, cobora pe cărarea care ducea până pe 
plajă. La dreapta sa un leu uriaș. 

Mai întâi câte unul, apoi în cete, soldaţii libanezi se întoarseră 
și văzură același spectacol pe care-l văzuse și căpetenia lor. Cei 
care aţipiseră fură imediat treziți. 

— Unde te ascunzi tu, Benteshina? întrebă vocea gravă și 
răsunătoare a lui Ramses. 

Tremurând din toate încheieturile, prințul din Amurru înaintă 
către faraon. 


95 


— Nu ești tu vasalul meu? 

— Maiestate, eu am servit întotdeauna cu credinţă Egiptul! 

— De ce îmi pregăteau oamenii tăi o ambuscadă? 

— Ne gândeam... la securitatea provinciei noastre... 

Un zgomot surd, asemănător cu tropotul unor cai umplu 
zările. Ramses privi în depărtare, în direcţia acelei faleze după 
care se puteau ascunde carele hitite. 

Pentru faraon fu clipa adevărului. 

— M-ai trădat, Benteshina. 

— Nu, Maiestate! Hitiţii m-au forţat să fac ce spuneau ei. Dacă 
aș fi refuzat, ne-ar fi ucis și pe mine și pe supușii mei. Noi 
așteptam venirea voastră ca să ne eliberaţi de jugul lor. 

— Unde sunt ei acum? 

— Au plecat, convinși că aici nu vor mai ajunge decât 
rămășițe din armata voastră, dacă ar fi reușit să treacă de 
numeroasele piedici pe care vi le puseseră în drum. 

— Ce este zgomotul acela ciudat? 

— Vine de la valurile mari care iau naștere în mare, se 
rostogolesc spre stânci și se sparg la mal. 

— Oamenii tăi erau gata să poarte o bătălie împotriva mea. Ai 
mei sunt hotărâți să lupte. 

Benteshina îngenunche. 

— Cât de trist este, Maiestate, să cobori pe tărâmul tăcerii, 
acolo unde domnește moartea! Omul viu își doarme acolo 
somnul de veci, este toropit toată ziua. Cei care locuiesc acolo 
sunt atât de departe în adâncuri încât glasurile lor nu mai ajung 
până la noi, căci nu există nici uși, nici ferestre. Nicio rază de 
soare nu luminează în bezna acelui regat al răposațţilor, nicio 
adiere de vânt nu le răcorește sufletele. Nimeni nu dorește să 
pășească în acest îngrozitor ţinut. Cer cu umilinţă Faraonului să 
mă ierte! Să-i cruţe și pe locuitorii din Amurru ca să-l poată sluji 
pe mai departe. 

Văzându-l pe stăpânul lor atât de supus, soldaţii libanezi 
aruncară armele. 

Când Benteshina fu văzut plecându-se cu umilinţă în fața lui 
Ramses, strigăte de bucurie izbucniră din piepturile egiptenilor 
și ale aliaților lor. 

t 
Când ieși din biroul lui Ameni, Şenar era distrus. 


96 


După o campanie militară purtată cu o rapiditate de necrezut, 
Ramses recucerise provincia Amurru care trecuse, totuși, nu 
demult, sub influenţa hitită! Cum era posibil ca acest rege fără 
experiență, conducându-și pentru prima oară armata pe un 
teritoriu dușman, să reușească să treacă peste toate obstacolele 
și să obțină o victorie atât de strălucită? 

Trecuse mult timp de când Șenar începuse să nu mai creadă 
în existența zeilor, dar era evident că Ramses se bucura de o 
protecție magică lăsată ca moștenire de Seti, datorită vreunui 
ritual secret. O asemenea forță era aceea care îi conducea pașii. 

Senar întocmi o notă de serviciu spre știința lui Ameni. În 
calitatea sa de ministru al Afacerilor externe, se ducea el în 
persoană la Memphis ca să anunţe notabilităţilor de acolo 
vestea excelentă a victoriilor egiptene. 

t 

— Unde este magul? o întrebă Șenar pe sora sa, Dolenta. 

Femeia brună și înaltă, cu forme languroase, o strânse alături 
de ea pe blonda Lita, moștenitoarea lui Akhenaton, care stârnea 
mânia fratelui mai mare al lui Ramses. 

— Lucrează. 

— Vreau să-l văd imediat. 

— Ai răbdare un pic, pregătește o nouă serie de descântece 
cu șalul lui Nefertari. 

— Mare scofală a făcut! Află că Ramses a recucerit Amurru, a 
luat toate fortărețele din Canaan și și-a impus din nou 
autoritatea asupra protectoratelor noastre din Nord! Pierderile 
noastre sunt mici de tot, iubitul meu frate nu are nici cea mai 
mică zgărietură și a devenit de-a dreptul un zeu pentru soldați! 

— Ești sigur de toate astea? 

— Ameni este o sursă sigură de informaţii. Scribul ăsta 
blestemat este atât de șiret că trebuie să fie întotdeauna mai 
presus de adevăr. Canaan, Amurru și Siria de Sud nu se vor mai 
întoarce în zona hitită. Fii sigură că Ramses va face din aceste 
teritorii o bază bine fortificată și o zonă tampon peste care 
niciun dușman nu va mai trece. În loc să-l doborâm pe fratele 
meu, i-am întărit sistemul de apărare... Grozav rezultat! 

Blonda Lita îl privea admirativ pe Șenar. 

— Viitoarea noastră domnie se îndepărtează, draga mea. Și 
dacă voi m-ați tras pe sfoară, tu și magul tău? 


97 


Șenar apucă de partea de sus a rochiei tinerei femei și o 
sfâșie, rupându-i bretelele. Pe pieptul ei se vedeau urmele unor 
arsuri adânci. 

Lita începu să suspine și se ghemui în brațele Dolentei. 

— N-o chinui, Șenar; ea și cu Ofir sunt aliaţii noștri cei mai 
preţioși. 

— Grozavi aliaţi, n-am ce spune! 

— Să nu te îndoiești de asta, stăpâne, spuse încet un glas 
grav. 

Șenar se întoarse. 

Figura de pasăre de pradă a magului Ofir îl impresionă și de 
data aceasta pe fratele mai mare al lui Ramses. Privirea ochilor 
de un verde închis ai libianului părea să aducă descântece în 
stare să doboare un dușman în câteva clipe. 

— Nu sunt mulțumit de serviciile tale, Ofir. 

— Aţi văzut cu ochii voştri că și Lita și eu însumi nu 
precupețim niciun efort. Așa cum v-am explicat, mergem foarte 
departe și ne trebuie timp ca să izbândim. Atât timp cât șalul lui 
Nefertari nu va fi mistuit cu totul, protecția magică nu va fi 
înlăturată. Dacă ne grăbim, o vom omori pe Lita și nu vom mai 
avea nicio speranţă să-l detronăm pe uzurpator. 

— Cât mai durează, Ofir? 

— Lita este plăpândă pentru că este un medium excelent. 
După fiecare ședință de magie, Dolenta și cu mine trebuie să-i 
oblojim rănile și trebuie să așteptăm vindecarea lor înainte de a- 
i folosi din nou calităţile. 

— Nu puteți folosi un alt cobai? 

Privirea magului se înăspri. 

— Lita nu este un cobai, ci viitoarea regină a Egiptului, soţia 
voastră. S-au împlinit câţiva ani buni de când ea se pregătește 
pentru această luptă nemiloasă din care noi vom ieși învingători. 
Nimeni n-ar putea s-o înlocuiască. 

— Am înţeles... Dar gloria lui Ramses crește pe zi ce trece! 

— O nenorocire i-ar putea pune capăt doar într-o clipă. 

— Fratele meu nu-i deloc un om obișnuit, este însufleţit de o 
putere ciudată. 

— Nu uit aceasta, stăpâne Şenar. Este motivul pentru care mă 
folosesc de cele mai profunde resurse ale științei mele. Graba ar 
fi o mare greșeală. Cu toate acestea... 

Șenar rămase cu ochii aţintiţi la buzele lui Ofir. 


98 


— Cu toate acestea, voi încerca o acţiune directă asupra lui 
Ramses. Un om victorios devine prea sigur pe el și nu mai este 
atât de prevăzător ca înainte. Noi o să profităm de un moment 
de slăbiciune. 


20 


Provincia Amurru era în plină sărbătoare. Prinţul Benteshina 
ținuse cu tot dinadinsul să marcheze printr-o atmosferă 
sărbătorească prezența lui Ramses și reinstaurarea păcii. 
Declaraţii solemne de credinţă fuseseră menţionate în 
papirusuri și prinţul se angajase ca, în cel mai scurt timp, să 
trimită cu corăbiile un număr de trunchiuri de cedru care urmau 
să fie înălțate în fața coloanelor templelor egiptene. Soldaţii 
libanezi deveniră cei mai buni prieteni ai camarazilor egipteni, 
vinul curse în valuri, iar femeile din provincia recucerită știură 
să-și pună în valoare farmecele în faţa celor care urmau să le 
protejeze din nou. 

Incântaţi de o asemenea ocazie, chiar dacă nu prea aveau 
încredere în această veselie cam forţată, Setau și Lotus luară 
parte și ei la petreceri și se bucurară întâlnind un bătrân vrăjitor 
iubitor al șerpilor. Deși speciile din partea locului erau lipsite de 
o calitate deosebită a veninului și nu erau atât de agresive ca 
acelea care trăiau în Egipt, specialiștii se folosiră de ocazie 
pentru a-și împărtăși reciproc secrete ale meseriei. 

In ciuda atenţiei cu care încerca să-l copleșească gazda sa, 
Ramses nu era deloc bine dispus. Benteshina puse această 
atitudine pe seama seriozităţii pe care faraonul, omul cel mai 
puternic din lume, trebuia să și-o păstreze în orice împrejurare. 

Acha nu era de aceeași părere. 

La sfârșitul unui banchet la care luaseră parte ofiţerii superiori 
din Egipt și cei din Amurru, Ramses se retrăsese pe terasa 
palatului princiar unde Benteshina îl găzduise pe ilustrul său 
oaspete. 

Privirea faraonului era aţintită spre Nord. 

— AȘ putea să-ţi întrerup pentru câteva clipe gândurile? 

— Ce dorești, Acha? 

— S-ar părea că nu apreciezi deloc ospitalitatea prințului din 
Amurru. 


99 


— A trădat și va trăda mereu. Dar îţi urmez sfatul: de ce să-l 
înlocuiesc din moment ce-i cunosc păcatele? 

— Dar tu nu la el te gândești. 

— Ştii tu ce mă frământă pe mine? 

— Privirea ta este aţintită înspre Kadesh. 

— Kadesh, mândria hitiţilor, simbolul dominaţiei lor asupra 
Siriei de Nord, pericolul permanent care pândește Egiptul! Da, 
visez la Kadesh. 

— A ataca această cetate înseamnă a pătrunde în zona de 
influenţă hitită. Dacă iei o asemenea hotărâre, trebuie să le 
facem o declaraţie de război în toată regula. 

— Dar ei au respectat aceste reguli stârnind răscoalele în 
ținuturile aflate sub protecţia noastră? 

— Acelea nu erau decât niște forme de nesupunere. Dacă 
ataci Kadesh, înseamnă că încalci frontiera stabilită între Egipt și 
imperiul hitit. Altfel spus, război în toată puterea cuvântului. Un 
conflict care ar putea dura mai multe luni și care ne-ar putea 
duce la pierzanie. 

— Suntem gata de orice. 

— Nu, Ramses. Succesele tale nu trebuie să te facă să-ţi pierzi 
cumpătul. 

— Victoriile acestea ţi se par un lucru de nimic? 

— Tu n-ai învins decât niște războinici mediocri; ăștia din 
Amurru au depus armele fără luptă. Nu același lucru se va 
întâmpla și cu hitiţii. În plus, oamenii noștri sunt obosiţi și 
dornici să se vadă cât mai curând pe la casele lor. Dacă ne 
angajăm în momentele acestea într-o confruntare atât de 
serioasă putem risca să ajungem la un dezastru. 

— Este, oare, armata noastră atât de slabă? 

— Trupurile și spiritele oamenilor noștri erau pregătite pentru 
o campanie de recucerire, nu pentru atacarea unui imperiu cu 
posibilităţi militare mai mari decât ale noastre. 

— Prudenţa ta nu este cumva periculoasă? 

— Bătălia de la Kadesh va avea loc, dacă asta este dorinţa ta; 
dar trebuie să știi să te pregătești pentru ea. 

— O să iau o hotărâre în noaptea asta. 

Tt 

Petrecerea se terminase. 

În zori, un zvon se răspândi prin tabără: armata se pregăteşte 
de luptă. Două ore mai târziu, Ramses apăru în carul de luptă 


100 


tras de credincioșii săi cai. Regele era îmbrăcat cu platoșa de 
luptă. 

În stomacurile oamenilor se puse un nod. Era oare întemeiat 
zvonul care circulase astă-noapte? Atacăm cetatea Kadesh, 
pornim asupra invincibilei capitale hitite, dăm piept cu barbarii 
aceia de o cruzime fără egal... Nu, tânărul rege n-ar fi putut urzi 
un plan atât de nesăbuit! Moștenind înțelepciunea tatălui său, el 
va respecta zona de influență a dușmanului și va alege o soluţie 
pașnică. 

Suveranul își trecu trupele în revistă. Feţele erau crispate și 
îngrijorate; de la cel mai tânăr recrut, până la veteranul cel mai 
experimentat, oamenii înțepeniseră, cu mușchii atât de încordaţi 
încât parcă îi dureau. De vorbele pe care urma să le spună 
Faraonul depindea existenţa lor în continuare. 

Pentru că nu-i plăceau asemenea momente solemne, Setau 
stătea lungit pe burtă în căruţa sa și o pusese pe Lotus să-i facă 
un masaj, bucurându-se că sânii ei îi mângâiau omoplații. 

Prinţul Benteshina se refugiase în palatul său și nu mai avea 
chef să înfulece prăjiturile cu cremă care-i plăceau atât de mult 
la micul dejun. Dacă Ramses declara război hitiţilor, provincia 
Amurru urmă să servească drept bază de sprijin a armatei 
egiptene și locuitorii ar fi fost înrolați ca mercenari. În caz că 
Ramses ar fi fost învins, hitiţii ar fi trecut ţinutul prin foc și sabie. 

Acha încercă să-și dea seama ce intenţii avea regele, dar 
figura lui Ramses rămase imobilă și inexpresivă. 

Terminând inspecția, Ramses își întoarse carul în direcţie 
opusă. Pentru o clipă, caii părură s-o pornească spre Nord, în 
direcţia cetăţii Kadesh. Apoi, Faraonul se întoarse către sud și se 
îndreptă spre Egipt. 

t 

Setau se bărbieri cu un brici de bronz, își aranjă părul cu 
pieptenele său din lemn, cu dinții inegali, își masă fata cu o alifie 
care alunga insectele, își curăță sandalele și-și făcu sul rogojina. 
Nu era la fel de elegant ca Acha, dar se străduia să pară mai 
dichisit ca de obicei, în ciuda râsetelor malițioase ale lui Lotus. 
De când armata egipteană, plină de entuziasm, luase drumul 
spre casă, Setau și Lotus avuseseră, în sfârșit, timp destul să se 
iubească pe săturate în căruţa lor. De jur împrejur, infanteriștii 
nu încetau să cânte imnuri închinate gloriei lui Ramses, în timp 
ce oamenii din carele de luptă, armă nobilă, se mulțumeau doar 


101 


să fredoneze aceleași cântece. Toţi militarii aveau o convingere 
comună: viața de soldat era neînchipuit de frumoasă atunci 
când nu mergeau la luptă! 

Mărșăluind în pas vioi, armata traversase Amurru, Galileea și 
Palestina, ai căror locuitori îi așteptau cu strigăte de bucurie, 
oferindu-le fructe și legume proaspete. Înainte de a parcurge 
ultima etapă care îi ducea la intrarea în Deltă, tabăra fu 
instalată la nord de Sinai și la vest de deșertul Negev, într-o 
regiune călduroasă în care poliţia deșertului supraveghea 
mișcările populațiilor nomade și proteja deplasarea caravanelor. 

Setau era nespus de bucuros. Locurile acelea era pline de 
vipere și de cobre superbe, cu venin foarte puternic. Cu 
obișnuita sa îndemânare, Lotus prinsese deja vreo zece, 
umblând doar prin tabără; fata zâmbea atunci când îi vedea pe 
soldaţi ferindu-se din calea ei. 

Ramses privea deșertul. Ochii săi erau aţintiţi către nord, 
acolo unde se afla Kadesh. 

— Ai luat o hotărâre lucidă și înțeleaptă, recunoscu Acha. 

— Înţelepciune înseamnă să baţi în retragere în fata 
inamicului? 

— Nu înseamnă nici a te lăsa masacrat, nici a încerca 
imposibilul. 

— Te înșeli, Acha; adevăratul curaj ţine de imposibil. 

— Pentru prima oară, Ramses, tu mă sperii; în ce direcţie vrei 
să îndrepţi Egiptul? 

— Crezi că ameninţarea care vine dinspre Kadesh se va risipi 
de la sine? 

— Diplomaţia permite rezolvarea unor conflicte în aparenţă de 
nerezolvat. 

— Diplomaţia ta îi va dezarma oare pe hitiţi? 

— De ce nu? 

— Oferă-mi tu, Acha, adevărata pace pe care o doresc; dacă 
nu, o voi construi eu însumi. 

t 

Erau o sută cincizeci. 

O sută cincizeci de bărbați, alergători ai nisipurilor, beduini și 
evrei, colindând de mai multe săptămâni prin deșertul Negev în 
căutare de caravane rătăcite. Se aflau cu toţii sub comanda unui 
bărbat chior, cam de patruzeci de ani, care reușise să evadeze 
dintr-o închisoare militară chiar înainte de a fi executat. Avea la 


102 


activ treizeci de atacuri asupra caravanelor și asasinase 
douăzeci și trei de negustori egipteni sau străini, așa că Vargoz 
apărea drept un erou în ochii tribului său. 

Când armata egipteană apăruse la orizont, i se păruse a fi un 
miraj. Carele de luptă, călăreţii, infanteriștii... Vargoz și oamenii 
săi se adăpostiseră într-o peșteră, hotărâți să nu iasă de acolo 
până când nu dispărea inamicul. 

In timpul nopţii, în visele lui Vargoz apăruse un chip. 

Un cap ca al unei păsări de pradă, o voce blândă și 
convingătoare, cea a unui mag libian, Ofir, pe care Vargoz îl 
cunoscuse încă din tinereţe. Intr-o oază pierdută undeva între 
Libia și Egipt, magul îl învățase să citească și să scrie și se 
folosise de el ca medium. 

Și iată că astă-noapte figura poruncitoare se întorsese din 
trecut, iar vocea aceea pătrunzătoare îi dădea din nou ordine pe 
care Vargoz nu putea să nu le execute. 

Cu privirile rătăcite, cu buzele albite din care parcă se 
scursese tot sângele, șeful bandei îi trezi pe ciracii săi. 

— Cea mai tare lovitură a noastră, le explică el. Veniţi după 
mine. 

Așa cum făceau întotdeauna, se supuseră cu toţii. Acolo unde 
îi ducea Vargoz era rost de pradă bogată. 

Când ajunseră în preajma taberei armatei egiptene, o bună 
parte dintre bandiți rămaseră pe loc. 

— Pe cine vrei tu să jefuiești? 

— Cel mai frumos cort, cel de acolo... Sunt comori mari în el. 

— N-avem nicio șansă! 

— Nu sunt multe santinele și cele care sunt nu se așteaptă la 
un atac. Mișcatţi-vă iute și o să fiţi niște oameni bogați! 

— Este oastea faraonului, îi atrase atenţia unul dintre 
alergătorii nisipurilor. Chiar dacă am reuși, o să ne prindă 
imediat! 

— Dobitocule... Crezi că mai rămânem mult pe aici? Cu aurul 
pe care o să-l furăm, putem fi mai bogaţi decât prinții! 

— Aurul... 

— Faraonul nu pleacă nicăieri fără să ia cu el o grămadă de 
aur și de pietre prețioase. Cu asta îi cumpără pe vasalii săi. 

— Cine ţi-a spus așa ceva? 

— Am visat. 

Beduinul îl privi cu o uimire fără margini. 


103 


— Îți baţi joc de mine? 

— Faci ce spun eu sau nu? 

— Să-mi pun eu pielea în joc pentru un vis... Nu ești zdravăn 
la minte? 

Securea lui Vargoz îl lovi fulgerător pe alergătorul nisipurilor, 
retezându-i gâtul pe jumătate. Șeful tribului îi mai îndesă 
muribundului câteva lovituri de picior și-i dădu lovitura de graţie 
despărțindu-i capul de trunchi. 

— Mai vrea careva să spună ceva? 

Cei o sută cincizeci de bărbaţi înaintară târâș către cortul 
faraonului. 

Vargoz executa întocmai ordinul primit de la Ofir: să-i taie lui 
Ramses un picior, lăsându-l infirm. 


21 


Mulţi dintre soldații care făceau de pază moțăiau. Alţii visau 
cu ochii deschişi la căminul și familia lor. O singură santinelă 
observă o umbră ciudată care se târa înspre cort, dar Vargoz fu 
iute de mână și-l sugrumă înainte ca soldatul să dea alarma. 
Membrii tribului se văzură nevoiţi să recunoască, o dată în plus, 
că șeful lor avea dreptate. Nu era deloc greu să te apropii de 
cortul regelui. 

Vargoz habar nu avea dacă Ramses ducea într-adevăr cu el o 
comoară și nu se gândea la clipa în care tâlharii aveau să-și dea 
seama că-i păcălise. Era împins înainte doar de obsesia care i se 
întipărise în minte: să se supună poruncii lui Ofir, să scape de 
faţa și de vocea lui. 

Fără să ia în seamă riscurile, el alergă spre ofiţerul aţipit 
lângă intrarea în cortul cel mare. Atacul lui Vargoz fu atât de 
violent încât egipteanul nu avu timp nici măcar să-și scoată 
sabia din teacă. Cu răsuflarea tăiată de lovitura în cap pe care o 
primise de la atacator, fu trântit la pământ și-și pierdu 
cunoștința. 

Calea era liberă acum. 

Chiar dacă Faraonul era un zeu, el nu putea ţine piept unui 
agresor dezlănţuit. 

Dintr-o lovitură cu securea, pânza cortului fu despicată. 


104 


Trezit brusc din somn, Ramses tocmai se ridica în capul 
oaselor. Cu arma ridicată, Vargoz se năpusti asupra regelui. 

O greutate enormă îl făcu una cu pământul. O durere 
puternică îi sfâșie spatele, ca și cum o mulțime de cuțite îi 
brăzdau carnea. Întorcând capul, el văzu, preț de o secundă, un 
leu uriaș ale cărui fălci tocmai se închideau pe ţeasta sa, făcând- 
o să trosnească de parcă ar fi fost un fruct copt. 

Urletul de groază al beduinului care venea pe urmele lui 
Vargoz dădu alarma. În lipsa căpeteniei, zăpăciţi, fără să mai 
știe dacă trebuiau să atace sau s-o rupă la fugă, hoţii fură 
străpunși de săgeți. Voinicul singur omori cinci dintre ei apoi, 
văzând că arcașii egipteni își făceau foarte bine datoria, se 
întoarse ca să doarmă mai departe lângă patul stăpânului său. 

Înfuriaţi, egiptenii răzbunară moartea santinelelor ucigându-i 
pe toți membrii tribului de tâlhari. Rugăminţile de iertare ale 
unuia dintre răniţi îi atraseră atenţia unui ofiţer care-l anunţă pe 
rege. 

— Un evreu, Maiestate. 

Rănit în burtă de două săgeți, hoţul era pe moarte. 

— Ai trăit în Egipt, evreule? 

— Mă doare... 

— Vorbește, dacă vrei să te îngrijim! îl somă ofiţerul. 

— Nu, nu în Egipt... Întotdeauna am trăit aici... 

— Tribul tău l-a găzduit cumva pe unul, Moise? îl întrebă 
Ramses. 

— Nu... 

— De ce ne-aţi atacat? 

Evreul bolborosi câteva cuvinte de neînțeles și-și dădu duhul. 

Acha se apropie de rege. 

— Pe toţi zeii, ești teafăr! 

— Voinic m-a apărat. 

— Cine sunt bandiții ăștia? 

— Nişte beduini, alergători ai nisipurilor, și cel puţin unul 
dintre ei era evreu. 

— Atacul acesta al lor era adevărată sinucidere. 

— Cineva i-a îndemnat să pornească la o asemenea ispravă 
nesăbuită. 

— Să fie mâna hitiţilor? 

— S-ar putea. 

— La ce te gândești? 


105 


— Demonii tenebrelor sunt nenumărați. 

— Eu nu reușeam să adorm cu niciun chip, mărturisi Acha. 

— Din ce cauză ai avut o asemenea insomnie? 

— Reacţia hitiţilor. Nu vor sta cu mâinile în sân. 

— Poate îmi reproșezi că nu am pornit atacul asupra cetăţii 
Kadesh. 

— Trebuie să consolidăm cât se poate de repede sistemul de 
apărare a protectoratelor noastre. 

— Asta o să fie, Acha, misiunea ta pentru viitor. 

t 

Ca să mai facă economii, Ameni răzuia o plăcuță veche din 
lemn ca s-o folosească din nou pentru scris. Funcţionarii din 
serviciul său știau că secretarului particular al regelui nu-i 
plăcea risipa și că ţinea la respectul față de materiale. 

Triumful lui Ramses în campania din protectorate și creșterea 
perfectă a apelor aduseseră mare bucurie în capitala Pi-Ramses. 
Bogaţi și săraci se pregăteau cu toţii să-l întâmpine pe rege, 
bărcile aduceau zi și noapte alimentele solide și lichide 
destinate unui banchet uriaș la care urmau să ia parte toți 
locuitorii orașului. 

În această perioadă de inactivitate forțată datorată revărsării 
Nilului, ţăranii se odihneau sau mergeau cu bărcile în vizită la 
membri ai familiei aflaţi la o depărtare mai mică sau mai mare. 
Delta devenise o adevărată mare din care se mai vedeau doar 
insulițele pe care erau construite satele. Capitala lui Ramses 
părea o corabie ancorată în mijlocul acestei întinderi imense de 
ape. 

Doar sufletul lui Ameni era răvășit. Dacă aruncase un 
nevinovat în închisoare, în plus, un om credincios lui Ramses, o 
asemenea nedreptate urma să atârne greu în balanță la 
judecata de pe lumea cealaltă. Scribul nu îndrăznise să-i facă 
vreo vizită lui Serramanna care continua să susțină că era 
nevinovat. 

Polițistul pe care Ameni îl însărcinase să-l ancheteze pe 
martorul principal al acuzaţiei, Nenufar, iubita lui Serramanna, 
se prezentă seara târziu în biroul său. 

— Ai obținut ceva rezultate? 

Polițistul se codea să răspundă. 

— Afirmativ. 


106 


Ameni răsuflă ușurat; în sfârșit, lucrurile se puteau clarifica 
întrucâtva! 

— Nenufar? 

— Am găsit-o. 

— De ce n-ai adus-o aici? 

— Pentru că a murit. 

— Un accident? 

— După cum spune medicul care i-a examinat cadavrul, este 
vorba de o crimă. Nenufar a fost strangulată. 

— O crimă... Așadar, cineva a vrut să elimine acest martor. 
Dar de ce... Pentru că ea minţise sau pentru că exista riscul să 
spună prea multe? 

— Cu tot respectul, drama asta nu aruncă o umbră de îndoială 
asupra vinovăţiei lui Serramanna? 

Ameni se făcu mai palid decât de obicei. 

— Aveam dovezi împotriva lui. 

— Sigur că existau dovezi, nici nu încape vorbă, admise 
polițistul. 

— Ei bine, da, încape vorbă! Imaginează-ţi că această Nenufar 
ar fi fost plătită pentru a-l acuza pe Serramanna, că s-a speriat 
după aceea la gândul că va trebui să apară în faţa unui tribunal, 
că a minţit sub jurământ și faţă de Regulă. Cel care îi ceruse așa 
ceva nu mai avea încotro: trebuia s-o ucidă. Bineînţeles, ne 
rămâne o dovadă de netăgăduit! Și dacă și aceasta este un fals, 
dacă scrisul sardului a fost imitat de cineva? 

— Asta nu era greu de făcut: Serramanna scria în fiecare 
săptămână o notă de serviciu pe o plăcuţă lăsată la ușa cazărmii 
în care se află garda personală a regelui. 

— Serramanna să fi căzut victimă a unei mașinaţii... Asta 
crezi, nu-i așa? 

Polițistul dădu din cap aprobator. 

— Îndată după întoarcerea lui Acha, spuse Ameni, aș putea, 
eventual, să-l scot de sub acuzare pe Serramanna, fără a mai 
aștepta arestarea adevăratului vinovat... Ai vreo idee? 

— Nenufar nu s-a zbătut când a fost omorâtă. Probabil că îl 
cunoștea pe cel care a asasinat-o. 

— Unde a fost găsită? 

— Intr-o căsuță din cartierul comercial. 

— Proprietatea cui? 


107 


— Casa fiind neocupată de mult timp, vecinii n-au putut să-mi 
spună. 

— O să cercetez la serviciul de cadastru și precis o să aflu 
ceva. Dar vecinii ăia n-au băgat de seamă nimic neobișnuit? 

— O femeie bătrână, pe jumătate oarbă, susţine că ar fi văzut 
un bărbat scund de statură ieșind din casă, în toiul nopţii, dar nu 
este în stare să spună cum arăta. 

— O listă a celor cu care avea relaţii Nenufar? 

— N-are rost să ne gândim la așa ceva... S-ar putea ca 
Serramanna să fi fost primul său iubit cu adevărat. 

t 

Nefertari se bucura îndelung de un duș călduț. Cu ochii 
închiși, ea visa la fericirea nebunească al cărei parfum îl simțea 
apropiindu-se clipă de clipă, la întoarcerea lui Ramses a cărui 
absență i se părea o adevărată tortură. 

Servitoarele îi frecară delicat corpul cu cenușă și cu natron, 
un amestec de carbonat și bicarbonat de sodiu care înlătura 
uscăciunea pielii și curăța porii. După o ultimă îmbăiere, regina 
se culcă pe dalele calde și o altă servitoare îi făcu masaj cu o 
pomadă pe bază de terebint, ulei și lămâie care înmiresma 
corpul pentru toată durata zilei. 

Visătoare, Nefertari se lăsă în grija pedichiuristei, a 
manichiuristei și a machieuzei care îi făcu în jurul ochilor o linie 
de fard verde crud, ornamental și, totodată, protector. Pentru că 
se apropia sosirea lui Ramses, servitoarea dădu pe părul superb 
al reginei cu un parfum sărbătoresc, preparat, printre altele, cu 
mosc și cu smirnă. Apoi, ea îi întinse frumoasei Nefertari o 
oglindă de bronz lustruit al cărei mâner întruchipa o fată tânără 
goală, reprezentare pământeană a frumuseții cerești a zeiței 
Hathor. 

Mai rămânea de pus o perucă din păr omenesc, despărțit în 
față în două șuviţe bogate care-i ajungeau până la sâni, iar în 
spate ondulat, numai bucle. Pentru a doua oară se privi în 
oglindă și fu mulțumită de ceea ce văzu. 

— Dacă-mi permiteţi, șopti coafeza. Maiestatea Voastră n-a 
fost niciodată atât de frumoasă. 

Cameristele o îmbrăcară pe regină într-o rochie de in, de un 
alb imaculat, lucrată în atelierul de ţesătorie al palatului. 

Indată ce regina se așeză ca să vadă cât de larg era 
minunatul veșmânt, un câine galben auriu, îndesat, musculos, 


108 


cu urechile atârnând, cu coada încolăcită și cu botul scurt 
terminat cu o trufă neagră îi sări pe genunchi. Câinele venea din 
grădina proaspăt udată și labele lui lăsară pete de noroi pe 
rochia reginei. 

îngrozită, o cameristă puse mâna pe o paletă cu care se 
omorau muștele și vru să lovească animalul. 

— Nu-l atinge, îi porunci Nefertari; este Străjerul, câinele lui 
Ramses. Dacă se agită așa, înseamnă că a simţit ceva. 

O limbă roșie, umedă și moale linse obrajii reginei, ștergându- 
i machiajul. Ochii mari și credincioși ai Străjerului aveau o 
expresie de bucurie neţărmurită. 

— Ramses va fi aici chiar mâine dimineață, nu-i așa? 

Străjer își puse labele din faţă pe bretelele rochiei și dădu din 
coadă cu un entuziasm care nu mai lăsa loc pentru nicio 
îndoială. 


22 


Prin semnale luminoase, cercetașii din fortărețe și din forturile 
de supraveghere anunțau: sosea Ramses. 

Capitala fu cuprinsă imediat de o agitaţie neobișnuită. Din 
cartierul care se învecina cu templul lui Ra până la atelierele de 
lângă port, de la vilele înalţilor funcţionari până la căsuţele 
oamenilor simpli, de la palat până la depozite, toată lumea 
alerga într-un suflet ca să se achite de misiunea pe care o 
primise și totul să fie gata pentru momentul extraordinar al 
intrării suveranului în Pi-Ramses. 

Intendentul Rome își ascundea chelia impozantă sub o perucă 
tunsă scurt. Nedormit de două zile și două nopţi, își muștruluia 
subordonații, făcându-i pe toţi molâi și nepricepuţi. Numai 
pentru masa la care urma să stea regele trebuiau sute de porții 
de vită friptă la proţap, câteva zeci de gâște, de asemenea 
fripte, două sute de coșuri de carne și de pește uscat, cincizeci 
de vase cu smântână, vreo sută de porţii de pește pregătit cu 
mirodenii, fără a mai pune la socoteală legumele și fructele. 
Vinurile trebuia să fie de o calitate fără cusur, ca și berea 
potrivită pentru petreceri. Și mii de banchete trebuia organizate 
în diferite cartiere ale orașului, astfel încât chiar și cel mai umil 
locuitor să participe în ziua aceea la glorificarea regelui și la 


109 


fericirea Egiptului. La cea mai mică încurcătură pe cine l-ar fi 
arătat cu degetul dacă nu pe el, pe Rome? 

El citi ultimul papirus cu lista alimentelor aduse: mii de pâini 
de forme diferite, dar din făină de cea mai bună calitate, două 
mii de pâinițe mici rumenite și crocante, douăzeci de mii de 
prăjituri cu miere, cu suc de roșcove și cu smochine, trei sute 
cincizeci și doi de saci cu struguri care urmau să fie puși în cupe, 
o sută doisprezece de rodii și tot atâţia de smochine... 

— Uite-l! exclamă paharnicul. 

În picioare pe acoperișul bucătăriei, un bucătar dădea din 
mâini ca un apucat. 

— Nu se poate... 

— Ba da, el este! 

Bucătarul sări de pe acoperiș, paharnicul o luă la goană în 
direcția marii alei a capitalei. 

— Rămâneţi pe loc! urlă Rome. 

În câteva clipe, bucătăria și dependinţele palatului se goliră. 
Rome se prăvăli pe un scăunel cu trei picioare. Cine avea să mai 
scoată acum ciorchinii de strugure din saci și să-i aranjeze cu 
măiestrie pentru a fi serviţi? 

Tt 

El fascina. 

El era soarele, taurul plin de forță, protectorul Egiptului și 
învingătorul unor ţări străine, regele cu victorii mărețe, cel pe 
care însăși lumina divină îl alesese. 

El era Ramses. 

Purtând pe cap o coroană de aur, îmbrăcat cu o platoșă 
argintie și cu un veșmânt scurt cu găitane de aur, ţinând un arc 
în mâna stângă și o sabie în dreapta, el se ţinea drept pe 
platforma carului său împodobit cu crini și condus de Acha. 
Voinic, leul nubian cu coama roșcovană, înainta și el pe lângă 
car, în același pas cu caii. 

În frumusețea lui Ramses puterea se contopea cu strălucirea. 
În el era întruchipată imaginea cea mai completă a Faraonului. 

Mulțimea se îmbulzea de o parte și de alta a căii pentru 
procesiunea care ducea la templul lui Amon. Cu brațele pline de 
flori, mirosind frumos a uleiuri speciale pentru sărbători, 
muzicanți și cântăreţi proslăveau întoarcerea regelui printr-un 
imn de bun venit. „Văzându-l pe Ramses, spunea un vers, îţi 


110 


simţi sufletul fericit”; mulţimea se îngrămădea la trecerea 
suveranului ca să-l vadă măcar pentru o clipă. 

În pragul încăperii sacre, se afla Nefertari, marea soţie regală. 
Femeia cea dulce prin dragoste, cea al cărei glas aducea 
fericirea, suverana celor Două Ţări, cea a cărei coroană cu două 
pene înalte atingea cerul, iar colierul său de aur, împodobit cu 
un scarabeu de lapislazuli, păstra secretul reînvierii, ţinea în 
mâini o pană de strut, reprezentând-o pe Maat, Regula eternă. 

Când Ramses cobori din car, în mulţime se făcu tăcere. 

Cu pași rari, regele se îndreptă către regină. Se opri la trei 
metri de ea, lăsă jos arcul și sabia și-și duse pumnul drept 
deasupra inimii. 

— Cine ești tu, cel care ai îndrăzneala s-o privești pe Maat? 

— Eu sunt Fiul luminii, moștenitorul testamentului zeilor, cel 
care este garantul dreptății și nu face nicio diferenţă între cel 
puternic și cel slab. Trebuie să apăr întregul Egipt de nenorociri, 
în interior ca și în exterior. 

— Ai respectat Maat, aflându-te departe de pământul sacru? 

— Am aplicat Regula și îi înfăţișez zeiţei faptele mele pentru 
ca ea să mă judece. În felul acesta, ţara se va sprijini cu nădejde 
pe adevăr. 

— Fie ca Regula să te recunoască drept unul dintre cei drepți. 

Nefertari ridică pana de strut care străluci în razele soarelui. 

Multe minute în șir, mulţimea își aclamă regele. Chiar și 
Șenar, impresionat, nu se putu împiedica să șoptească numele 
fratelui său. 

t 

Sub cerul liber, în prima curte mare a templului lui Amon, era 
permisă intrarea doar a  notabilităţilor din Pi-Ramses, 
nerăbdători cu toții să asiste la ceremonia de înmânare a 
„aurului vitejiei”. Pe cine avea să decoreze faraonul, cine urma 
să fie avansat? Circulau mai multe nume și se făcuseră chiar 
pariuri. 

Când regele și regina se arătară la „fereastra apariţiei”, cu 
toții își reținură răsuflarea. Generalii se ţineau țepeni în primul 
rând al asistenţei, spionându-se unul pe altul cu coada ochiului. 

Doi purtători de evantai erau gata să-i conducă sub fereastră 
pe fericiţii aleși. De data aceasta, secretul fusese bine păstrat; 
nici măcar bârfitoarele de la curte nu aveau habar de nimic și 
pluteau în nesiguranţă. 


111 


— Să fie lăudat mai întâi cel mai viteaz dintre soldaţii mei, 
declară Ramses, cel care nu a ezitat niciodată să-și riște viața 
pentru a o proteja pe aceea a Faraonului. Înaintează, Voinic. 

Înfricoșaţi, cei de faţă se dădură în lături lăsând loc de trecere 
leului care păru chiar plăcut impresionat să vadă că toate 
privirile erau aţintite asupra lui. Cu pasul său elastic și legănat 
animalul merse până în dreptul ferestrei apariţiei. Ramses se 
aplecă, îl mângâie între urechi și-i petrecu în jurul gâtului un 
lânţișor subţire de aur care făcea din fiară una dintre 
personalităţile de vază de la curte. Mulţumit, leul se culcă în fața 
ferestrei în poziția sfinxului. 

Regele șopti două nume la urechea purtătorilor de evantai. 
Ocolindu-l pe Voinic, ei trecură de rândul generalilor, apoi de cel 
al ofițerilor și de al scribilor și ajunseră la Setau și la Lotus pe 
care-i rugară să vină cu ei. Îmblânzitorul de șerpi protestă, dar 
frumoasa lui soţie îl apucă de mână și-l trase după ea. 

Imaginea nubienei cu pielea aurie și cu talia ca de viespe îi 
însufleți chiar și pe cei mai plictisiţi, dar aspectul de necioplit al 
lui Setau, încotoșmănat în haina lui din piele de antilopă, cu o 
sumedenie de buzunare, nu stârni tot atâta interes. 

— Să fie onoraţi cei care i-au îngrijit pe răniţi și au salvat o 
mulţime de vieți, spuse Ramses. Datorită științei și 
devotamentului lor, niște oameni viteji au învins suferinţa și s-au 
întors în ţara lor. 

Aplecându-se iarăși, regele înșiră mai multe cercuri de aur la 
încheietura mâinii lui Setau și apoi a lui Lotus. Frumoasa 
nubiană era emoţionată, îmblânzitorul de șerpi mormăia ceva. 

— Îi însărcinez pe Setau și pe Lotus să conducă laboratorul 
palatului, adăugă Ramses. Misiunea lor va fi să perfecţioneze 
leacurile obținute din veninul reptilelor și să aibă în grijă 
distribuirea lor în toată tara. 

— Preferam casa mea din deșert, bombăni Setau. 

— Nu-ţi place că vei fi mai aproape de noi? îl întrebă Nefertari. 

Zâmbetul reginei îl dezarmă pe nemulțumitul medic. 

— Maiestatea Voastră... 

— Prezența ta la palat, Setau, va fi o adevărată bucurie 
pentru curte. 

Incurcat, Setau se înroși. 

— Va fi precum doreşte Maiestatea Voastră. 


112 


Generalii, oarecum șocați, se feriră cu strășnicie să critice în 
vreun fel cele întâmplate. Nu apelaseră ei, oare, într-un moment 
sau altul, la priceperea lui Setau și a lui Lotus, pentru a ușura o 
digestie rebelă sau pentru a înlesni o respiraţie dificilă? 
Imblânzitorul de șerpi și soţia sa își făcuseră datoria în timpul 
campaniei. Răsplata care le fusese oferită, deși în ochii ofițerilor 
apărea ca fiind exagerată, nu era nemeritată. 

Cei de față mai aveau de aflat care dintre generali va fi 
evidențiat și urma să avanseze în postul de comandant-șef al 
armatei Egiptului, sub ordinele directe ale faraonului. Miza era 
importantă căci numele fericitului ales putea oferi unele indicații 
asupra politicii viitoare a lui Ramses. Alegerea celui mai vârstnic 
dintre generali ar fi fost un semn de pasivitate și de retragere în 
fața dușmanului; dacă în cauză ar fi fost șeful carelor de luptă, 
aceasta însemna anunţarea unui război inevitabil. 

Cei doi purtători de evantai îl încadrară pe Acha. 

Rasat, elegant, degajat, tânărul diplomat înălţă către 
perechea regală o privire plină de respect. 

— ţi ofer această onoare, nobil și credincios prieten, declară 
Ramses, căci sfaturile tale au fost foarte preţioase pentru mine. 
Tu, de asemenea, n-ai pregetat să te expui primejdiei și ai știut 
să mă convingi că trebuia să modific unele planuri de-ale mele, 
atunci când situaţia o cerea. Este pace din nou, dar ea rămâne 
destul de șubredă. Noi i-am surprins pe răsculați prin rapiditatea 
cu care am intervenit; dar cum vor reacţiona hitiţii, adevărații 
autori ai acestor tulburări? Sigur, noi am instalat garnizoane mai 
puternice în fortărețele noastre din Canaan și am lăsat trupe și 
în provincia Amurru, aceasta fiind cea mai expusă unei 
răzbunări crunte din partea inamicului. Dar trebuie să ne 
coordonăm eforturile în vederea apărării  protectoratelor 
noastre, pentru ca acolo să nu izbucnească o nouă revoltă. Îi 
încredințez această misiune lui Acha. De acum înainte, 
securitatea Egiptului se reazemă în mare parte pe umerii săi. 

Acha se înclină, Ramses îi așeză în jurul gâtului trei colane de 
aur. Tânărul diplomat primea statutul de mare personalitate a 
Egiptului. 

Generalii se simțeau uniţi printr-un sentiment comun de 
nemulțumire. Nu se făcea ca unui demnitar lipsit de experiență 
militară să i se încredințeze o misiune atât de dificilă. Regele 


113 


greșise grav; lipsa aceasta de respect faţă de ierarhia militară 
era de neiertat. 

Șenar pierdea un om de bază din ministerul Afacerilor 
externe, dar câștiga un aliat preţios, cu puteri mult mai largi. 
Numindu-l pe prietenul său în această funcţie, Ramses se 
îndrepta spre pierzanie. Privirile pline de satisfacţie pe care le 
schimbară Acha și Șenar fură, pentru acesta din urmă, cel mai 
fericit moment al ceremoniei. 

_ t 

Insoțit de câinele său și de leu, amândoi bucuroși că se 
puteau juca din nou împreună, Ramses părăsise templul și se 
urcase din nou în car ca să-și respecte o promisiune. 

Homer parcă întinerise. Așezat sub lămâiul din faţa casei lui, 
el scotea sâmburii curmalelor pe care Hector, pisica sa tărcată, 
negru cu alb, hrănită numai cu carne proaspătă, le privea cu cea 
mai deplină indiferenţă. 

— Imi pare foarte rău că nu am asistat și eu la ceremonie, 
Maiestate; picioarele mele bătrâne au devenit în ultima vreme și 
mai leneșe și nu mai pot să stau în picioare timp de mai multe 
ceasuri. Sunt fericit să vă revăd teafăr. 

— Imi dai și mie să beau din berea aceea făcută din suc de 
curmale preparată chiar de tine? 

In liniștea serii, cei doi bărbaţi se desfătară împreună din 
băutura aceea cu gust atât de delicat. 

— Imi faci o plăcere rar întâlnită, Homer: aceea de a avea 
impresia, pentru o clipă, că sunt un om ca toţi ceilalţi care se 
bucură de o clipă de tihnă fără a mai visa la ziua de mâine. Ai 
mai lucrat la //iada ta? 

— În ea întâlnești la tot pasul, la fel ca în amintirile mele, 
omoruri, cadavre, prietenii destrămate și uneltiri divine. Dar au, 
oare, oamenii alt destin decât propria lor nebunie? 

— Marele război de care se teme poporul meu încă nu a 
izbucnit; protectoratele Egiptului s-au întors din nou la sânul lui 
și sper să înalț o barieră de netrecut între noi și hitiţi. 

— Lată cât de înţelept poate judeca un tânăr suveran care 
urmărește un asemenea ţel! Să însemne asta, oare, miraculoasa 
contopire dintre cumpătarea lui Priam și cutezanța lui Ahile? 

— Sunt convins că hitiţii se vor simţi umiliti de această 
victorie a mea. Pacea de acum nu-i decât un simplu armistițiu... 
Mâine, soarta lumii se va hotărî la Kadesh. 


114 


— De ce o seară atât de liniștită să fie tulburată de gândul la 
ce va fi mâine? Zeii sunt cruzi. 

— Vrei să fii oaspetele meu la banchetul de astă-seară? 

— Cu condiţia să mă întorc devreme acasă; la vârsta mea, 
somnul este principala virtute. 

— Ai visat vreodată că nu mai există pe lume război? 

— Scriind /liada, țelul meu este să-l înfăţișez în culori atât de 
îngrozitoare încât oamenii să renunţe la dorința lor de a 
distruge; dar crezi că generalii ascultă vocea unui poet? 


23 


Ochii mari și migdalaţi ai Tuyei, severi și patrunzători, se 
îmblânziră la vederea lui Ramses. Semeaţă, arătând minunat în 
rochia sa de in, cu o croială perfectă adunând în talie un 
mănunchi de cute care cădeau drepte până la glezne, ea nu se 
mai sătura să-l privească pe faraon. 

— Chiar nu ești rănit deloc? 

— M-ai crede în stare să-ţi ascund așa ceva? Eşti neînchipuit 
de frumoasă! 

— Da de unde; am atâtea zbârcituri și pe frunte și pe gât; 
fetele care mă machiază nu pot face minuni. 

— Tinereţea se simte încă în toată fiinţa ta. 

— Poate că este forţa lui Seti... Pentru mine, tinerețea este o 
țară străină în care locuiești numai tu. Dar de ce să ne lăsăm 
pradă nostalgiei într-o seară a bucuriei? Fii liniștit, o să mă vezi 
pe locul meu obișnuit la banchet. 

Regele o strânse în braţe. 

— Tu ești sufletul Egiptului. 

— Nu, Ramses, eu nu sunt decât memoria sa, oglindirea unui 
trecut căruia tu trebuie să-i fii credincios. Sufletul Egiptului este 
cuplul pe care-l formezi tu cu Nefertari. Ai restabilit o pace 
trainică? 

— O pace, da; trainică, nu. Am restabilit autoritatea noastră 
asupra protectoratelor, inclusiv în Amurru, dar mă aştept la o 
reacție violentă din partea hitiților. 

— Ai visat să ataci cetatea Kadesh, nu-i aşa? 

— Acha m-a convins să renunt. 


115 


— A avut dreptate. Tatăl tău renunţase să poarte acel război, 
știind că pierderile noastre ar fi fost foarte grele. 

— Nu sunt alte vremuri acum? Kadesh este o ameninţare pe 
care noi nu o vom putea răbda prea mult timp. 

— Lasă asta, invitaţii ne așteaptă. 

t 

Nicio notă falsă nu tulbură strălucirea banchetului prezidat de 
Ramses, Nefertari și Tuya. Rome alerga fără încetare de la sala 
de banchete la bucătării și înapoi, luând seama la fiecare fel de 
mâncare, gustând din fiecare sos și sorbind câte o înghiţitură 
din fiecare soi de vin. 

Acha, Setau și Lotus erau așezați la loc de mare cinste. 
Conversaţia sclipitoare a tânărului diplomat captivase doi 
generali până atunci morocănoși, Lotus se distrase ascultând 
nenumăratele complimente care-i lăudau frumuseţea, în timp ce 
Setau își concentrase atenţia asupra farfuriei de alabastru pe 
care o avea în faţă, umplând-o mereu cu mâncăruri care mai de 
care mai gustoase. 

Nobilimea și casta militară petrecuseră împreună o seară 
plină de bună dispoziţie, departe de neliniștea pe care o putea 
produce viitorul. 

În cele din urmă, Ramses și Nefertari se retraseră în camera 
lor de culcare din palat, înmiresmată de zeci de buchete de flori. 
Cel mai tare se simțea parfumul de iasomie și de căprișoară. 

— Regii nu au și ei voie să se bucure de câteva ceasuri 
împreună cu femeia iubită? 

— Lungă, tare lungă a fost călătoria ta... 

Se întinseră pe un pat larg, umăr lângă umăr, mână în mână, 
gustând din plin plăcerea de a fi din nou alături unul de celălalt. 

— Ciudat, spuse ea, absenţa ta era un chin pentru mine, dar 
gândul tău era mereu prezent în mintea mea. In fiecare 
dimineaţă, mergând la templu ca să împlinesc ritualurile zorilor, 
imaginea ta parcă izvora din ziduri și-mi veghea toate mișcările. 

— În cele mai grele momente ale acestei campanii, am avut 
mereu în gând chipul tău. Te simţeam în preajma mea, ca și 
cum ai fi făcut să fâlfâie aripile lui Isis, atunci când ea îl redă 
vieţii pe Osiris. 

— Legătura dintre noi este ca o adevărată vrajă; nimic nu 
trebuie s-o tulbure. 

— Dar cine ar putea s-o facă? 


116 


— Uneori, simt ceva ca o umbră rece... Se apropie, se 
îndepărtează, se apropie iar, se pierde în neant. 

— Dacă există, o s-o alung eu. Dar, în privirea ta, eu nu văd 
decât o lumină dulce și, totodată, arzătoare. 

Ramses se sprijini în cot și contemplă trupul perfect al soției 
sale. li răsfiră părul, desfăcu bretelele rochiei și o dezgoli încet, 
atât de încet că ea se înfioră din cap până în picioare. 

— Ți-e cumva frig? 

— Nu, dar ești prea departe de mine. 

O acoperi cu trupul său, o ţinu strâns lipită de el și dorinţele li 
se contopiră. 

t 

La șase dimineața, după ce făcu un duș și-și frecă pielea cu 
natron, Ameni poruncise să i se aducă în birou micul dejun, 
fiertură de orz, iaurt, brânză proaspătă și smochine. Secretarul 
particular al lui Ramses mânca grăbit, cu ochii aţintiţi asupra 
unui papirus. 

Un târșit de sandale pe dalele pardoselii îl surprinse și-l făcu 
să-și întrerupă lectura. Așa devreme venea unul dintre 
funcţionarii săi? Ameni se șterse la gură cu un şervet. 

— Ramses! 

— De ce nu ai fost la banchet? 

— Uite, sunt ocupat până peste cap! Aș putea jura că dosarele 
astea se înmulțesc între ele. Și, de altfel, mie nu-mi plac 
chestiile astea mondene, tu știi foarte bine. Aveam intenţia să-ţi 
cer o audiență în dimineaţa asta, ca să-ţi prezint rezultatele 
activităţii mele. 

— Sunt sigur că ele nu pot fi decât foarte bune. 7 

Un surâs fugar lumină figura serioasă a lui Ameni. Increderea 
pe care i-o arăta Ramses era bunul lui cel mai de preț. 

— Spune-mi... De ce această vizită atât de devreme? 

— Din cauza lui Serramanna. 

— Era primul subiect despre care voiam să vorbim. 

— l-am simţit cu toții lipsa în timpul acestei campanii. Tu ești 
acela care l-a acuzat de trădare, nu-i așa? 

— Dovezile erau zdrobitoare, dar... 

— Dar ce? 

— Dar am reluat ancheta. 

— De ce? 


117 


— Am avut impresia că eram manipulat. Și faimoasele probe 
împotriva lui Serramanna, mi se par din ce în ce mai puţin 
convingătoare. Cea care l-a acuzat, o femeie de moravuri 
ușoare, Nenufar, a fost asasinată. Cât despre documentul care 
demonstrează complicitatea sa cu hitiţii, ard de nerăbdare să-l 
supun analizei agere a lui Acha. 

— Hai să-l trezim, nu vrei? 

Bănuielile pe care le avea Acha în privinţa lui Ameni nu mai 
aveau niciun temei. O asemenea fericire regele o păstră doar 
pentru el. 

t 

Laptele proaspăt amestecat cu miere îl trezi pe Acha și el o 
dădu pe femeia cu care-și petrecuse noaptea în grija mâinilor 
pricepute ale maseurului și frizerului său. 

— Dacă Maiestatea Sa în persoană nu s-ar fi aflat aici, în fața 
mea, n-aș fi avut curajul să deschid ochii. 

— Ba deschide-ţi și urechile, îl sfătui Ramses. 

— Regele și secretarul său nu dorm niciodată? 

— Soarta unui om întemnițat pe nedrept face mai mult decât 
o trezire bruscă, îl lămuri Ameni. 

— Despre cine vorbești? 

— Despre Serramanna. 

— Bine, dar... Nutu ai... 

— VUită-te la plăcuţele astea de lemn. 

Acha se frecă la ochi și citi mesajele pe care Serramanna le 
trimisese corespondentului său hitit, promițându-i că, în caz de 
război, nu va intra în luptă cu trupele sale de elită. 

— Este o glumă, nu-i așa? 

— De ce spui asta? 

— Pentru că toate persoanele importante de la curtea hitită 
sunt extrem de simandicoase. Ei pun un preţ neînchipuit de 
mare pe formalismul exprimării, chiar și în mesajele secrete. 
Pentru ca scrisori ca aceasta să ajungă la Hattușaș, există un 
anumit mod de a formula observaţii și întrebări, lucru de care 
Serramanna nu are habar. 

— Așadar, a fost imitat scrisul lui Serramanna! 

— Fără nicio dificultate: textul este foarte stângaci. Și sunt 
convins că aceste mesaje nici nu au fost vreodată expediate. 

La rândul său, Ramses examină și el tăblițele. 

— Nu vă atrage atenţia niciun indiciu? 


118 


Acha și Ameni căzură pe gânduri. 

— Nişte foști elevi la kap, universitatea din Memphis, ar trebui 
să aibă un spirit de observaţie mai ascuțit. 

— O fi din cauza orei atât de matinale, se scuză Acha. 
Bineînţeles, cel care a scris acest text nu poate fi decât un 
sirian. El vorbește bine egipteana, dar întorsăturile frazei sunt 
caracteristice pentru limba siriană. 

— Un sirian, repetă Ameni. Sunt convins că este unul și 
același cu cel care a plătit-o pe Nenufar, iubita lui Serramanna, 
ca să depună mărturie falsă împotriva lui! De teamă ca femeia 
să nu trâăncănească, a socotit că era neapărat necesar s-o 
elimine. 

— Să omori o femeie! exclamă Acha. Este un lucru 
monstruos! 

— Există o mulţime de sirieni în Egipt, le aminti Ramses. 

— Să sperăm că a făcut vreo greșeală, o greșeală cât de 
mică, interveni Ameni; o să fac o anchetă administrativă și am 
mari speranțe că o să ajung pe drumul cel bun. 

— Un asemenea personaj nu poate fi decât un asasin, 
presupuse Ramses. 

— Ce vrei să spui? îl întrebă Acha. 

— Un sirian care are legături strânse cu hitiţii... S-a instalat, 
oare, o rețea de spionaj pe teritoriul nostru? 

— Nimic nu ne face să credem că ar exista o legătură directă 
între omul care a încercat să-l vâre la închisoare pe Serramanna 
și inamicul nostru cel mai important. 

Ameni îl atinse pe Acha în punctul cel mai sensibil. 

— Tu ai o asemenea convingere, prietene, pentru că ești 
furios. Tu, șeful serviciului nostru de informaţii, tu în persoană 
descoperi acum un adevăr care nu-ţi place câtuși de puţin! 

— Ziua asta începe prost, constată diplomatul, și cele care vor 
veni s-ar putea să fie destul de agitate. 

— Găsiţi-l cât se poate de repede pe sirianul acesta, le ceru 
Ramses. 

t 

În celula sa, Serramanna făcea ceea ce știa mai bine; în timp 
ce striga neîncetat că este nevinovat, încerca să dărâme zidurile 
cu lovituri de pumn. In ziua în care ar fi fost judecat, el le-ar fi 
făcut zob capetele acuzatorilor săi, oricare ar fi fost aceștia. 


119 


Îngroziţi de furia fostului pirat, temnicerii îi strecurau mâncarea 
printre zăbrelele ușii masive de lemn a celulei. 

Când aceasta fu, în sfârșit, deschisă, Serramanna dădu să se 
arunce asupra bărbatului care îndrăznea să-i apară în faţa 
ochilor. 

— Maiestate! 

— Șederea în mizeria de aici nu te-a descurajat prea mult, 
Serramanna. 

— Eu nu v-am trădat, Maiestate! 

— Ai fost victima unei greșeli și am venit să-ţi redau 
libertatea. 

— Chiar o să ies din beciul acesta? 

— Pui la îndoială spusele regelui? 

— Mai aveţi... încredere în mine? 

— Tu ești șeful gărzii mele personale. 

— Atunci, Maiestate, am să vă spun totul. Tot ce am aflat, tot 
ceea ce bănuiesc, toate adevărurile din cauza cărora cineva a 
vrut să-mi închidă gura. 


24 


Sub privirile lui Ramses, ale lui Ameni și ale lui Acha, 
Serramanna înfuleca de zor. Așezat comod în sufrageria 
palatului, înghiţea în grabă pateu de ficat de porumbel, carne 
friptă de vită, bob frecat cu grăsime de gâscă, castraveți cu 
smântână, pepene verde, brânză de capră. Având o teribilă 
poftă de mâncare, cu greu mai găsea timp să soarbă câte o 
înghiţitură de vin roșu și gros pe care nu-l mai îndoia cu apă. 

În cele din urmă, sătul, îi aruncă lui Ameni o privire 
ucigătoare. 

— De ce m-ai închis, scribule? 

— Te rog să mă ierţi. Nu numai că am fost tras pe sfoară, dar 
am făcut totul în grabă, presat de plecarea armatei către Nord. 
N-am avut altceva de gând decât să-l apăr pe rege. 

— lertare... Intră tu la închisoare în locul meu și o să vezi cum 
este! Unde este Nenufar? 

— A murit, îi răspunse Ameni. A murit asasinată. 

— N-am de ce să plâng după ea. Cine a manevrat-o din umbră 
și cine a încercat să scape de mine? 


120 


— Deocamdată nu știm, dar o să aflăm. 

— Eu ştiu! 

Sardul mai goli o cupă de vin și-și șterse cu grijă mustăţile. 

— Vorbește, îl îndemnă regele. 

Serramanna începu pe un ton solemn. 

— Maiestate, v-am avertizat. Când Ameni m-a arestat, mă 
pregăteam să vă fac o serie de dezvăluiri care s-ar putea să nu 
vă facă plăcere. 

— Te ascultăm, Serramanna. 

— Omul care a vrut să mă elimine, Maiestate, este Rome, 
intendentul pe care l-aţi ales chiar voi. Când cineva a adus un 
scorpion în camera voastră, pe corabie, l-am bănuit pe Setau și 
n-am avut dreptate; când prietenul vostru m-a îngrijit, am avut 
ocazia să-l cunosc mai bine. Este un om cinstit, nu este în stare 
să mintă, să înșele și să facă rău cuiva. Rome, în schimb, este 
corupt. Cine ar fi putut, mai bine ca el, să fure șalul reginei 
Nefertari? Și tot el sau vreunul dintre oamenii lui a furat chiupul 
cu pește uscat. 

— De ce să fi făcut toate astea? 

— Habar n-am. 

— Ameni crede că nu am de ce să-l bănuiesc pe Rome. 

— Ameni poate greși și el, protestă vehement sardul. In cazul 
meu s-a înșelat... În cazul lui Rome, s-a întâmplat același lucru! 

— Am să-l interoghez eu însumi, anunţă Ramses. Continui să-i 
iei apărarea lui Rome, Ameni? 

Secretarul particular al Faraonului scutură din cap în semn că 
nu. 

— Mai ai și alte lucruri să-mi spui, Serramanna? 

— Da, Maiestate. 

— În ce privinţă? 

— Prietenul vostru, Moise. În ce-l priveşte pe el, mi-am format 
o convingere; pentru că am în continuare misiunea de a vă 
proteja, trebuie să fiu sincer. 

Privirea lui Ramses deveni pe dată amenințătoare și ar fi 
speriat pe oricine. Sorbind încă o înghiţitură zdravănă din vinul 
acela tare, Serramanna își făcu curaj. 

— Pentru mine, Moise este un trădător și un complotist. 
Scopul său era de a ajunge în fruntea poporului evreu pentru a 
întemeia o comunitate independentă în Deltă. S-ar putea să mai 
aibă sentimente de prietenie pentru voi; dar, la momentul 


121 


potrivit, dacă încă mai trăiește, el va fi cel mai nemilos dintre 
dușmanii voștri. 

Ameni se aștepta ca regele să reacționeze violent, dar 
Ramses rămase surprinzător de calm. 

— Este o simplă bănuială sau rezultatul vreunei anchete? 

— Am făcut cercetări cât se poate de amănunțite. În plus, am 
aflat că Moise se întâlnise de mai multe ori cu un străin care se 
dădea drept arhitect. Omul acesta venise aici ca să-l încurajeze, 
mai bine zis ca să-l ajute; prietenul vostru evreu se afla în 
centrul acestui complot împotriva Egiptului. 

— Ai aflat cine era acest așa-zis arhitect? 

— N-am mai avut când, din cauza lui Ameni. 

— Să dăm uitării neînţelegerea asta, chiar dacă tu ai avut de 
suferit. Trebuie să ne unim forțele și să acționăm împreună. 

După ce se codiră o vreme, Ameni și Serramanna se 
îmbrăţișară, chiar dacă fără prea mult chef. Scribul aproape că 
se înăbuși în strânsoarea sardului. 

— N-ar trebui să plecăm de la o presupunere greșită, aprecie 
regele. Moise este o ființă încăpăţânată; dacă tu ai dreptate, 
Serramanna, va merge până la capăt. Dar astăzi, cine îi 
cunoaște cu adevărat idealul îl cunoaște și pe el însuși? Înainte 
de a-l acuza de înaltă trădare, ar trebui mai întâi să-l înţelegem. 
Și, ca să-l înţelegem, trebuie să-l găsim. 

— Acest fals arhitect, interveni Acha, îngrijorat, n-o fi cumva 
un manipulator dintre cei mai importanţi? 

— Inainte de a ne face o părere definitivă, aprecie Ameni, 
multe lucruri neclare ar trebui lămurite. 

Ramses puse o mână pe umărul sardului. 

— Firea ta deschisă este o calitate rară, Serramanna; ai grijă 
să nu ţi-o pierzi. 

_ t 

In săptămâna care se scurse după întoarcerea triumfală a lui 
Ramses, Șenar, în calitatea sa de ministru al Afacerilor externe, 
nu avu prea multe vești bune să-i dea fratelui său. Hitiţii nu 
făcuseră niciun protest oficial și rămâneau în continuare fără 
nicio reacţie în fața faptului împlinit. Demonstrația de forță a 
armatei egiptene și rapiditatea cu care acţionase aceasta îi 
convinsese că era mai bine să se menţină în limitele pactului de 
neagresiune impus de Seti. 


122 


Înainte ca Acha să plece într-un turneu de inspecţie prin 
protectorate, Șenar oferi un banchet la care vechiul său 
colaborator fu invitat ca oaspete de onoare. Așezat la dreapta 
stăpânului casei, ale cărui petreceri atrăgeau ca un magnet 
toată înalta societate din Pi-Ramses, tânărul diplomat admiră 
felul în care dansau cele trei fete aproape goale, cu excepţia 
unei centuri de stofă colorată care nu ascundea mai nimic; se 
mișcau cu multă graţie în ritmul unei melodii când vioaie, când 
languroasă, interpretată de o orchestră feminină, formată dintr- 
o harpistă, trei flautiste și o oboistă. 

— Pe care ai alege-o pentru la noapte, dragă Acha? 

— O să te surprindă, Șenar, dar am avut o săptămână tare 
istovitoare cu o văduvă mereu nesătulă, așa că nu mă mai 
gândesc decât să dorm vreo douăsprezece ore înainte de a 
porni la drum către Canaan și Amurru. 

— Datorită muzicii acesteia și sporovăielii invitaţilor mei, o să 
putem discuta liniștiți. 

— Nu mai lucrez în minister, dar noua mea funcţie ar trebui 
să-ţi facă plăcere. 

— Nici nu puteam spera la ceva mai potrivit, nici eu nici tu. 

— Sigur că da, Șenar. Ramses ar fi putut să fie ucis, rănit sau 
umilit. 

— Nu mă aşteptam ca el să aibă și calităţi de strateg pe lângă 
forța sa înnăscută. Gândindu-mă mai bine, victoria sa nu este 
decât relativă. Ce mare lucru a făcut în afară de a recuceri niște 
protectorate? Lipsa de reacție a hitiţilor mă surprinde. 

— Ei întorc pe toate fețele situaţia de acum și o analizează. 
După ce va trece momentul de surpriză, vor lovi. 

— Cum ai de gând să procedezi mai departe, Acha? 

— Dându-mi puteri depline în protectorate, Ramses mi-a oferit 
o armă decisivă. Sub pretextul că reorganizez sistemul nostru 
de apărare, eu o să-l distrug prin mici modificări. 

— Nu te temi că te-ar putea da de gol cineva? 

— Am reușit deja să-l conving pe Ramses că trebuie să-i 
păstreze pe prinții din Canaan și din Amurru la conducerea 
acestor provincii. Sunt niște oameni de nimic, niște corupți care 
se vor vinde celui care dă mai mult; o să-mi fie ușor să-i conving 
să treacă în tabăra hitită, așa că faimoasa centură protectoare 
la care visează Ramses nu va rămâne decât ca o iluzie. 

— Să nu faci imprudente, Acha; miza este foarte importantă. 


123 


— Nu putem câștiga această partidă fără să ne asumăm și 
unele riscuri. Cel mai greu de aflat va fi strategia hitiţilor; din 
fericire, în privința asta, eu am câteva calităţi prin care sper să 
reușesc. 

Un imperiu imens, începând din Nubia și ajungând până în 
Anatolia, un imperiu care se va afla sub stăpânirea lui... Șenar 
nici nu îndrăznea să viseze la așa ceva, dar iată că visul său se 
transforma, puţin câte puţin, în realitate. Ramses nu știa să-și 
aleagă prietenii: Moise, un asasin și un complotist; Acha, un 
trădător; Setau, un tip trăsnit, fără prea mare valoare. Rămânea 
doar Ameni, inabordabil și incoruptibil, dar lipsit de ambiţii. 

— Ramses va trebui convins să pornească un război nesăbuit, 
continuă Acha. El va apărea în ochii egiptenilor ca acela care a 
condus țara la dezastru, iar tu, ca un salvator: iată direcţia în 
care trebuie să mergem și pe care nu trebuie s-o uităm. 

— Ramses ţi-a mai încredinţat și vreo altă misiune? 

— Da, să-l găsesc pe Moise. Regele are un adevărat cult 
pentru prietenie. Chiar dacă și sardul îl crede pe Moise vinovat 
de înaltă trădare, faraonul nu-l va condamna înainte de a-l 
asculta. 

— Ai vreo pistă serioasă? 

— Niciuna. Evreul ori a murit de sete în deșert, ori se poate să 
se fi ascuns pe la vreunul dintre nenumăratele triburi care 
rătăcesc prin Sinai și prin Negev. Dacă apare prin Canaan sau 
prin Amurru, o să aflu până la urmă. 

— Dacă s-ar afla în fruntea unuia dintre triburile rebele, Moise 
ne-ar putea fi de folos. 

— Există aici un amănunt tulburător, îl lămuri Acha. 
Serramanna crede că Moise a avut niște întâlniri de taină cu un 
străin misterios. 

— Aici, în Pi-Ramses? 

— Chiar aici. 

— S-a aflat cine era? 

— Nu, se știe doar că se dădea drept arhitect. 

Șenar își luă o mină indiferentă. 

Așadar, Ofir nu mai era câtuși de puţin un necunoscut. Sigur 
că, deocamdată, vrăjitorul nu era decât o umbră, dar el putea 
deveni o eventuală ameninţare. Nicio legătură, de orice fel ar fi 
fost ea, nu trebuia să se poată stabili între el și Șenar. Cine 


124 


folosea magia neagră împotriva faraonului era pasibil de 
pedeapsa cu moartea. 

— Ramses ne cere să aflăm cine este acest personaj, mai 
spuse Acha. 

— N-am nicio îndoială că este un evreu aflat într-o situaţie 
ilegală... Poate că el l-a convins pe Moise să ia calea exilului. 
Pun pariu că n-o să-i mai găsim nici pe unul nici pe celălalt. 

— Probabil... Ne bazăm pe Ameni ca să facă lumină în această 
afacere, mai ales după ce a greșit atât de grav. 

— Crezi că Serramanna o să i-o ierte? 

— Sardul mi se pare destul de ranchiunos. 

— Nu cumva a căzut într-un fel de capcană? se întrebă Șenar. 

— Un sirian se pare că a plătit o prostituată ca să-i fie 
complice și, după ce ea l-a acuzat pe sard, a strangulat-o ca să 
nu mai poată vorbi. Și același străin a imitat scrisul lui 
Serramanna pentru a da impresia că ar fi un spion în slujba 
hitiţilor. O minciună nu lipsită de ingeniozitate, dar prea 
superficială. 

Șenar reuși cu greu să pară în continuare indiferent. 

— Asta ar însemna... 

— Că pe teritoriul nostru ar putea exista o reţea de spionaj. 

Raia, negustorul sirian, cel mai important aliat al lui Șenar, 
era în pericol. Și Acha însuși, celălalt principal aliat al său, căuta 
să-l descopere și să-l arunce în închisoare! 

— Vrei ca ministerul meu să facă o anchetă asupra acestui 
sirian? 

— Ameni și cu mine ne vom ocupa de această chestiune. E 
mai bine să acţionăm într-o manieră discretă ca să nu speriem 
vânatul. 

Șenar sorbi o înghiţitură zdravănă de vin alb din Deltă. Acha 
nu-și va putea da seama niciodată ce sprijin neprețuit îi oferea. 

— O persoană importantă va avea niște necazuri serioase, îi 
mai destăinui, cu zâmbetul pe buze, tânărul diplomat. 

— Cine? 

— Grăsanul de Rome, sperietoarea aia de intendent al 
palatului. Serramanna l-a luat la ochi pentru că este convins că 
locul lui Rome este la închisoare. 

Pe Șenar îl durea cumplit spatele, de parcă ar fi fost un 
luptător sleit de puteri, dar reuși să iasă cu bine din încurcătură. 


125 


Trebuia să acţioneze repede, foarte repede, ca să împrăștie 
norii de furtună care începeau să se adune din ce în ce mai 
amenințător. 


25 


Perioada inundaţiilor se apropia de sfârșit. Țăranii își 
scoseseră la iveală și-și reparaseră plugurile care, trase de doi 
boi, urmau să lucreze mâlul foarte moale trăgând brazde nu 
prea adânci pentru ca, după aceea, să treacă semănătorii. Dat 
fiind că inundaţiile din acest an fuseseră perfecte, cu apă nici 
prea multă, nici prea puţină, specialiștii în irigaţii aveau la 
dispoziţie cantitatea ideală de apă care făcea ca recoltele să fie 
îmbelșugate. Zeii erau de partea lui Ramses: și anul acesta, 
grânarele aveau să fie pline iar poporul faraonului putea mânca 
pe săturate. 

Lui Rome, intendentul palatului, nu-i plăcea prea tare 
blândețea unui sfârșit de octombrie, răcorit uneori de câte o 
furtună. Când era îngrijorat de ceva, Rome se îngrășa. Și, cum 
era săâcâit din ce în ce mai des, rotunjimea sa în creștere îl făcea 
câteodată să nu mai poată răsufla și-l obliga să se așeze undeva 
timp de câteva minute, după care își relua istovitoarea 
activitate. 

Serramanna îl urmărea peste tot, nedându-i nicio clipă de 
răgaz. Când nu era sardul în persoană, era unul dintre agenţii 
săi, un bărbat a cărui statură nu trecea neobservată nici la 
palat, nici în pieţele de unde intendentul cumpăra el însuși 
produsele care trebuiau să ajungă la bucătăria palatului. Mai 
nou, în ultima vreme, lui Rome îi făcea plăcere ideea de a 
inventa o nouă rețetă amestecând rădăcini de lotus, așa-numita 
cafeluţă, care se fierbea în mai multe ape, dovlecei, năut, 
usturoi dulce, migdale și bucățele mici de biban fript, dar chiar 
și o asemenea preocupare, atât de captivantă, nu reușea să-i 
scoată din minte faptul că era urmărit atât de insistent. 

De când fusese scos din închisoare și repus în toate 
drepturile, monstrul acela de Serramanna credea că totul îi era 
permis. Dar Rome nu putea protesta în niciun fel. Atunci când 
ești mic la suflet, iar conștiința îţi este pătată, cum poţi face 
pace cu tine însuţi? 


126 


t 

Serramanna era răbdător ca un veritabil pirat. El pândea o 
greşeală a prăzii sale, a acestui intendent grăsan cu figura 
bleagă și cu sufletul negru. Instinctul nu-l înșelase: de mai multe 
luni îl bănuia pe Rome de moliciune a sufletului, acest defect 
care ducea la cele mai urâte trădări. Chiar dacă obținuse un 
post de o asemenea importanţă, Rome suferea de o boală 
mortală: lăcomia. Nu se mulțumea cu poziţia pe care o avea și 
voia să adauge și bogăţie la puterea destul de mare de care 
dispunea. 

Printr-o supraveghere permanentă, Serramanna punea nervii 
intendentului la o grea încercare. Urma să facă până la urmă o 
greșeală gravă, poate chiar să-și mărturisească toate crimele. 

Așa cum prevăzuse Serramanna, intendentul nu îndrăznea să 
facă vreo reclamaţie. Dacă ar fi fost nevinovat, nu ar mai fi stat 
nicio clipă pe gânduri și s-ar fi dus să vorbească de îndată cu 
regele. În raportul său zilnic către Ramses, sardul nu uita să 
sublinieze acest fapt semnificativ. 

După ce îl supunea mai multe zile la acest tratament, 
Serramanna voia să-i pună pe oamenii săi să continue 
urmărirea, dar, de data aceasta, fără ca intendentul să observe. 
Crezându-se în sfârșit scăpat de acest chin, poate că Rome s-ar 
fi dus valvârtej la un eventual complice, poate chiar la acela 
care-l plătise pentru ceea ce furase. 

Sardul intră în biroul lui Ameni la mult timp după asfinţitul 
soarelui. Secretarul așeza papirusurile la care lucrase în ziua 
aceea pe rafturile unui dulap mare, din lemn de sicomor. 

— Ceva nou, Serramanna? 

— Încă nimic. Rome este mai tare decât îmi închipuiam. 

— Tot mai ești supărat pe mine? 

— Ei bine... Necazul în care m-ai vârât nu-i prea ușor de uitat. 

— N-ar avea niciun rost să-mi cer scuze din nou; am ceva mai 
bun să-ţi propun. Ai fi de acord să vii cu mine la biroul de 
cadastru? 

— Vrei să particip și eu la ancheta pe care o faci tu? 

— Exact asta voiam să spun. 

— Asta face ca și ultima rămășiță din ranchiuna împotriva ta 
să dispară ca un vis urât! Merg cu tine. 

t 


127 


Meticuloșii funcţionari ai cadastrului avuseseră nevoie de mai 
multe luni ca să-i egaleze în eficiență pe colegii lor din Memphis. 
Ca să se cunoască amănunţit o capitală nouă, să se inventarieze 
terenurile și casele, să se afle cine erau proprietarii și locatarii, 
era nevoie de un mare număr de verificări. Acesta era motivul 
pentru care solicitarea lui Ameni, deși intrase la categoria 
urgențelor, avea de parcurs un drum lung până să fie rezolvată. 

Serramanna își dădu seama că directorul cadastrului, un 
bărbat cam de șaizeci de ani, chel și slab, era și mai ceva decât 
Ameni. Pielea sa albă ca brânza era a unuia care nu se expusese 
niciodată la soare și nici nu umblase deloc în aer liber. 
Funcţionarul îi primi pe vizitatori cu o politeţe rece și-i conduse 
printr-un adevărat labirint de plăcuţe din lemn, stivuite una 
peste alta, și de papirusuri orânduite pe stelaje speciale. 

— Vă mulțumesc că ne primiţi la o oră atât de târzie, spuse 
Ameni. 

— Am bănuit că aţi vrea ca vizita aceasta să fie cât se poate 
de discretă. 

— Așa și este. 

— Nu o să vă ascund faptul că, pentru a da un răspuns la 
solicitarea voastră, a fost nevoie de mult mai multă muncă 
decât de obicei, dar am reușit în cele din urmă să-l identificăm 
pe proprietarul casei menţionate. 

— Despre cine este vorba? 

— Despre un negustor originar din Memphis, pe nume Renuf. 

— Ştiţi, cumva, care este domiciliul său stabil în Pi-Ramses? 

— Locuiește într-o vilă, în orașul vechi. 

t 

Trecătorii se fereau cât puteau de repede când trecea carul 
cu doi cai pe care-l conducea Serramanna. Cu stomacul în gât 
de frică, Ameni nu putea face altceva decât să închidă ochii. 
Vehiculul intră fără să micșoreze viteza pe podul de curând 
construit peste canalul care despărţea noile cartiere ale 
capitalei de vechiul oraș, Avaris. Roţile scrâșniră, chesonul se 
zgâlțâi din încheieturi, dar carul nu se răsturnă. 

In zona aceea veche, se aflau câteva vile frumoase, având în 
jur grădini bine îngrijite și o mulţime de case modeste cu etaj. În 
această seară răcoroasă de toamnă, cei mai friguroși începuseră 
să-și încălzească locuinţele cu surcele sau cu resturi uscate de 
vegetație. 


128 


— Aici este, spuse Serramanna. 

Ameni strângea atât de tare una dintre curelele de sprijin ale 
carului, încât nu-și mai putu descleșta mâna. 

— Nu reușești? 

— Ba da... cum să nu? 

— Atunci, hai, să intrăm! Dacă păsărica se află în cuib, 
rezolvăm afacerea cum nu se poate mai repede. 

Ameni reuși, în sfârșit, să se elibereze; cu picioarele 
tremurând, porni în urma sardului. 

Portarul lui Renuf era așezat în faţa zidului care înconjura 
grădina, clădit din cărămizi nearse și acoperit de plante 
agăţătoare. Omul mânca brânză cu pâine. 

— Dorim să vorbim cu negustorul Renuf, spuse Serramanna. 

— Nu este aici. 

— Unde îl putem găsi? 

— E plecat în Egiptul de Mijloc. 

— Când se întoarce? 

— Nu știu asta. 

— Ar putea ști cineva? 

— Nu cred. 

— Anunţă-ne îndată ce se întoarce. 

— De ce aș face-o? 

Cu o căutătură cruntă, Serramanna îl apucă pe portar de 
subsuori și-l ridică de la pământ. 

— Pentru că faraonul o cere. Dacă întârzii numai cu o oră, o 
să ai de-a face cu mine. 

t 

Șenar suferea de insomnie și-l mai chinuiau și niște arsuri la 
stomac. Raia lipsea din Pi-Ramses, așa că el însuși trebuia să 
plece cât mai repede la Memphis, atât pentru a-l avertiza pe 
negustorul sirian de pericolul care îl pândea, cât și pentru a-l 
întâlni pe Ofir. Ministrul Afacerilor externe avea, însă, nevoie de 
o justificare a deplasărilor sale în vechea capitală; printr-un 
noroc, el găsi un pretext și anume discutarea unor dispoziţii 
administrative cu înalţi funcţionari de acolo. Așa că, în numele 
faraonului, Șenar făcu această călătorie oficială la bordul unei 
bărci mult prea încete pentru pretenţiile sale. 

În cazul lui Ofir, ori acesta găsea o soluţie pentru a-l reduce la 
tăcere pe Rome, ori Şenar era obligat să scape de vrăjitor în caz 
că descântecul pregătit de el nu dădea rezultate. 


129 


Șenar nu regreta deloc că înălţase adevărate ziduri pentru a-i 
separa pe aliaţii săi; ceea ce avea să se petreacă îi demonstra 
cât de întemeiată fusese această strategie a sa. O fiinţă șireată 
și periculoasă ca Acha nu ar fi fost câtuși de puţin încântată să 
descopere legăturile pe care le avea Șenar cu o rețea de spionaj 
prohitită pe care tânărul diplomat nu o controla. Un individ 
viclean și crud ca Raia, care credea că-l manipulează pe fratele 
mai mare al lui Ramses, nu ar fi acceptat să se implice într-un 
joc prea personal, nepotrivit cu atașamentul lui faţă de hitiţi. Cât 
despre Ofir, era de preferat ca el să rămână izolat în domeniul 
puterilor și al nebuniei incurabile. 

Acha, Raia, Ofir... Trei fiare pe care Şenar era în stare să le 
îmblânzească pentru a-și asigura un viitor favorabil, cu condiţia 
să înlăture amenințarea care plana asupra lui din cauza 
imprudenţei comise de ei. 

În prima zi a șederii în Memphis, Șenar îi primi pe funcţionarii 
superiori cu care trebuia să se întâlnească și organiză în vila sa 
una dintre acele somptuoase serate al căror secret numai el îl 
cunoștea. Cu această ocazie, el îi ceruse intendentului său să-l 
invite pe negustorul Raia. Acesta urma să aducă și alte vase 
rare cu care urma să-și împodobească sala de banchete. 

Când afară se făcu prea frig, invitaţii părăsiră grădina și 
intrară în vilă. 

— Negustorul este aici, îl anunţă intendentul pe Șenar. Dacă 
ar fi crezut în puterea zeilor, fratele mai mare al lui Ramses le-ar 
fi fost recunoscător. Prefăcându-se nepăsător, el se îndreptă 
spre ușa de la intrarea vilei sale. 

Omul care-l salută nu era Raia. 

— Cine ești tu? 

— Girantul magazinului său din Memphis. 

— Aha... Eu vorbesc de obicei cu patronul tău. 

— Este plecat la Theba și la Elephantine ca să negocieze un 
transport cu conserve de lux. În lipsa lui, am adus, totuși, câteva 
minunate vase pe care aș vrea să vi le arăt. 

— Arată-mi-le. 

Șenar examină obiectele. 

— Nu-i ceva prea grozav.... Cu toate acestea, am să cumpăr 
două. 

— Preţul este foarte convenabil, stăpâne. 

Șenar se tocmi formal și îi încredinţă vasele intendentului său. 


130 


Pentru Șenar nu fu ușor să zâmbească, să sporovăiască vrute 
și nevrute cu musafirii și să împartă complimente în stânga și în 
dreapta, dar se dovedi la înălțimea reputației sale. Nimeni nu 
bănuia că ministrul Afacerilor externe, fermecător și guraliv ca 
de obicei, ar fi căzut pradă unei neliniști cumplite. 

— Ești tare frumoasă, îi spuse el surorii sale, Dolenta. 

Languroasă ca de obicei, femeia înaltă și brună se lăsa 
curtată de un grup de tineri nobili. 

— Petrecerea ta este minunată, Șenar. 

El îi oferi brațul și o conduse pe sub porticul care mărginea 
sala de banchete. 

— O să mă duc la Ofir mâine dimineaţă. Ai grijă, spune-i să nu 
iasă din casă: este în pericol. 


26 


Dolenta deschise chiar ea ușa vilei sale. 

Șenar se răsuci pe călcâie, uitându-se în urmă. Nu-l urmărise 
nimeni. 

— Intră, Șenar. 

— Totul este în regulă? 

— Da, fii liniștit. Experiențele lui Ofir merg înainte, îl asigură 
femeia înaltă și brună. Lita se comportă admirabil, dar 
sănătatea ei este delicată și nu ne putem permite să ne grăbim. 
De ce ești așa de neliniștit? 

— Magul s-a trezit? 

— Mă duc să văd. 

— Nu merge prea departe cu atâta încredere în el, dragă 
surioară. 

— Este un om minunat și va aduce în lume domnia 
adevăratului Zeu. Are convingerea că tu ești o veritabilă unealtă 
a destinului. 

— Cheamă-l încoace, mă cam grăbesc. 

Imbrăcat într-un veșmânt lung, negru, magul libian se înclină 
în faţa lui Șenar. 

— Trebuie să te muţi încă de azi, Ofir. 

— Ce s-a întâmplat, stăpâne? 

—Te-a văzut cineva pe când vorbeai cu Moise, la Pi-Ramses. 

— M-a descris cu exactitate? 


131 


— S-ar părea că nu, dar cei care fac cercetări știu că te-ai dat 
drept arhitect și că ești străin. 

— Asta-i o nimic toată, stăpâne. Eu am darul de a trece 
neobservat atunci când este necesar. 

— Ai fost imprudent. 

— Era neapărat necesar să vorbesc cu Moise. Mâine poate că 
o să ne felicităm pentru asta. 

— Ramses s-a întors viu și nevătămat din expediţia prin 
protectoratele noastre, vrea să-l regăsească pe Moise și acum a 
aflat de existenţa ta. Dacă martorii o să te recunoască, o să fii 
arestat și interogat. 

Zâmbetul lui Ofir îi îngheţă sângele în vine lui Șenar. 

— Credeţi că poate fi arestat un om ca mine? 

— Mă tem să nu fi făcut o greșeală fatală. 

— Care? 

— Să-i acorzi încredere lui Rome. 

— Aveţi impresia că am încredere în el? 

— La ordinul tău, el a furat șalul reginei Nefertari și chiupul cu 
pești de la Casa Vieţii din Heliopolis, lucruri de care aveai nevoie 
pentru descântecele tale. 

— Este o deducție demnă de remarcat, stăpâne Șenar, dar ea 
conţine un amănunt inexact: Rome a furat șalul și unul dintre 
prietenii lui, un furnizor din Memphis, s-a ocupat de chiupul cu 
pești. 

— Un furnizor... Și dacă acest om vorbește? 

— Nefericitul acela a murit din cauza unei crize de inimă. 

— O moarte... naturală? 

— Orice moarte este, până în cele din urmă, naturală, stăpâne 
Șenar, atunci când inima se oprește. 

— Mai rămâne grăsanul acela de Rome... Serramanna este 
convins de vinovăția lui și nu încetează să-l hărțuiască. Dacă 
Rome vorbește, te va denunța. Vrăjitorii care fac descântece 
pentru a ataca persoana regelui sunt condamnaţi la moarte. 

Ofir continua să zâmbească. 

— Să mergem în laboratorul meu. 

Încăperea largă era plină de papirusuri, de bucăţi de fildeș 
având ceva scris pe ele, de creuzete în care se vedeau 
substanţe de diferite culori și tot felul de frânghiuţe. Totul era 
așezat în ordine și se simţea un miros plăcut de tămâie. Locul 
acela semăna mai degrabă cu atelierul unui meșter sau cu 


132 


biroul bine îngrijit al unui scrib, decât cu bârlogul în care se 
practica magia neagră. 

Ofir întinse mâinile deasupra unei oglinzi de aramă, așezată 
orizontal pe un trepied. Apoi turnă puţină apă și-l rugă pe Șenar 
să vină mai aproape. 

Puțin câte puţin, pe suprafaţa udă a oglinzii începu să se 
întrezărească un chip. 

— Rome! exclamă Șenar. 

— Intendentul lui Ramses este un om de treabă, comentă 
Ofir, dar slab, lacom și influenţabil. Nu era nevoie să fii un mare 
vrăjitor ca să-l descânţi. Datorită caracterului său, furtul pe care 
l-a comis îl macină din interior ca un acid. 

— Dacă Ramses îl interoghează, Rome va spune tot. 

— Nu, stăpâne Șenar. 

Mâna stângă a lui Ofir se roti, desenând un cerc pe deasupra 
oglinzii. Apa se tulbură și arama crăpă. 

Impresionat, Şenar se dădu un pas înapoi. 

— Semnul acesta magic va fi suficient ca să-l facă pe Rome să 
tacă? 

— Consideraţi problema aceasta ca deja rezolvată. N-am 
impresia că ar trebui neapărat să mă mut; casa aceasta nu este 
a surorii voastre? 

— Ba da. 

— Oricine o poate vedea plecând și venind aici. Lita și cu mine 
suntem servitorii ei devotați și nu avem niciun chef să ne 
plimbăm prin oraș. Atât timp cât nu vom înlătura forţele magice 
care apără perechea regală, nici ea nici eu nu vom ieși de aici. 

— Și cu adepţii lui Aton ce se va întâmpla? 

— Sora voastră ne servește drept agent de legătură. La 
ordinul meu, ei se vor comporta cu o discreţie desăvârșită, în 
așteptarea unui eveniment de seamă. 

Șenar plecă liniștit doar pe jumătate. N-avea niciun pic de 
încredere în adunătura acesta de iluminaţi nostalgici și era 
îngrijorat mai ales de faptul că nu-l putea elimina pe intendentul 
Rome cu propriile sale mâini. Nu-i rămânea decât să spere că 
magul nu se lăuda. 

Oricum, trebuia să fie cât mai precaut. 

Nilul era un fluviu minunat. Datorită puternicului său curent, 
care făcea ca o barcă rapidă să plutească în mod obișnuit cu 


133 


peste treizeci de kilometri la oră, Șenar parcurse în mai puţin de 
două zile distanța dintre Memphis și Pi-Ramses. 

Fratele mai mare al lui Ramses trecu pe la minister, organiză 
o întâlnire rapidă cu principalii săi colaboratori, luă cunoștință 
de mesajele venite din străinătate și le parcurse și pe cele 
expediate de diplomaţii aflaţi la post în protectorate. O lectică îl 
duse după aceea la palatul regal, sub un cer acoperit de nori 
groși din care stătea să pornească ploaia. 

Pi-Ramses era un oraș frumos, dar îi lipseau patina clădirilor 
din Memphis și farmecul pe care îl dau întotdeauna vestigiile 
trecutului. Când avea să domnească, Șenar îi va anula statutul 
de capitală, mai ales pentru că Ramses îl marcase prea evident 
cu amprenta personalităţii sale. O populaţie însufleţită și veselă 
își vedea netulburată de treburile din fiecare zi, ca și cum pacea 
ar fi fost veșnică, ca și cum întinsul imperiu hitit s-ar fi pierdut în 
hăul fără capăt al uitării. Pentru o clipă, Șenar se lăsă atras de 
mirajul acestei vieţi simple care se supunea ritmului netulburat 
al anotimpurilor. Oare n-ar fi trebuit și el, la fel ca întregul popor 
al Egiptului, să accepte suveranitatea lui Ramses? 

Nu, el nu era un servitor. 

El avea stofa unui rege de care Istoria avea să-și amintească, 
a unui monarh cu o viziune total diferită și mult mai vastă decât 
cea a lui Ramses și a „marelui șef” hitit. Din gândirea sa urma 
să se nască o lume nouă al cărei stăpân va fi chiar el. 

Faraonul nu-și lăsă fratele să aștepte. Ramses tocmai termina 
de discutat cu Ameni pe care Străjer îl linsese conștiincios pe 
faţă. Secretarul particular al regelui și Șenar se salutară cu 
răceală în timp ce câinele galben-auriu se duse să se culce pe 
pardoseală, exact în locul în care mai pătrundea o ultimă rază 
firavă de soare. 

— Ai călătorit bine, Șenar? 

— Grozav. O să mă ierţi, dar mie îmi place tare mult Memphis. 

— Cine te-ar putea condamna? Este un oraș excepţional pe 
care Pi-Ramses nu-l va egala niciodată. Dacă ameninţarea hitită 
n-ar fi luat asemenea proporții, n-aș fi avut nevoie să 
construiesc o altă capitală. 

— Administraţia de acolo rămâne un adevărat model de 
conștiință profesională. 

— Diferitele servicii din Pi-Ramses lucrează și ele cu sârg; 
ministerul tău nu este și el un exemplu în acest sens? 


134 


— Crede-mă că eu nu-mi precupeţesc eforturile; n-am primit 
niciun mesaj alarmant, nici oficial, nici din alte surse. Hitiţii tac 
în continuare. 

— Nici cel mai mic comentariu din partea diplomaților noștri? 

— Anatolienii au fost puși la respect prin intervenţia ta; nu-și 
închipuiau că armata egipteană ar fi în stare să acţioneze atât 
de rapid și de eficient. 

— S-ar putea ca asta să fie o explicaţie. 

— De ce ne-am îndoi? Dacă ar fi fost siguri că erau invincibili, 
hitiţii ar fi exprimat măcar un protest energic. 

— Ei cum asta? Să respecte ei frontiera impusă de Seti... Nu 
cred așa ceva. 

— Ai devenit pesimist, Maiestate? 

— Rațiunea de a exista a imperiului hitit este expansiunea 
teritorială. 

— Egiptul nu este, oare, o îmbucătură prea greu de înghiţit, 
chiar și pentru un inamic înfometat? 

— Când o castă militară dorește o înfruntare, aprecie Ramses, 
nici înţelepciunea, nici rațiunea nu o pot convinge să renunţe la 
ea. 

— Doar un adversar impunător îi va face pe hitiţi să dea 
înapoi. 

— Pledezi pentru o înarmare serioasă, Șenar, și pentru 
creșterea efectivelor noastre? 

— Ar exista vreo soluţie mai bună? 

Raza de soare de pe pardoseală dispăru, așa că Străjer sări pe 
genunchii regelui. 

— Aceasta n-ar fi ca un fel de declaraţie de război? se 
îngrijoră Ramses. 

— Hitiţii nu vor înțelege o altă limbă decât aceea a forţei; asta 
gândești și tu, dacă nu mă înșel. 

— Eu ţin, însă, și la întărirea sistemului nostru de apărare. 

— Să facem din protectoratele noastre o zonă tampon, știu 
asta... O misiune grea pentru prietenul tău Acha, chiar dacă el 
nu este lipsit de ambiţie. 

— i se pare exagerată ambiția lui? 

— Acha este tânăr, tu tocmai l-ai decorat și ai făcut din el unul 
dintre cei mai importanţi oameni din stat. O avansare atât de 
rapidă i s-ar putea urca la cap... Nimeni nu-i contestă calitățile 
excepţionale, dar poate că n-ar strica și puţină prudenţă. 


135 


— lerarhia militară nu s-a simţit evidenţiată suficient, mi-am 
dat seama; dar Acha este omul potrivit pentru această situație. 

— Ar mai fi un amănunt fără prea mare importanţă, dar este 
de datoria mea să discut cu tine această chestiune. Știi bine că 
personalul palatului are tendinţa să trăncănească pe nedrept și 
să umble cu tot felul de bârfe; nu-i mai puţin adevărat că unele 
destăinuiri poate că nu sunt lipsite de interes. După cum 
pretinde intendentul meu, care este foarte bun prieten cu una 
dintre cameristele reginei, această servitoare susţine că l-a 
văzut pe Rome pe când fura șalul reginei Nefertari. 

— Va depune mărturie despre asta? 

— Rome o terorizează. Ea se teme că intendentul tău ar putea 
s-o snopească în bătaie dacă ea îl acuză. 

— Ne aflăm într-un ţinut al tâlharilor sau într-o ţară guvernată 
de Maat? 

— Poate că mai întâi ar trebuie ca tu să-l faci pe Rome să 
recunoască; după aceea, fata o să depună mărturie. 

Schițând o critică la adresa lui Acha și, mai ales, denunţându-l 
pe Rome și grăbindu-l pe Ramses să intervină, Șenar intra într- 
un joc periculos, dar devenea, în schimb, din ce în ce mai demn 
de crezare în ochii faraonului. 

Dacă descântecele lui Ofir se dovedeau a fi zadarnice, Șenar 
era în stare să-l strângă de gât cu mâinile sale. 


27 


Rome nu reușise să găsească decât o singură soluție pentru 
a-și calma neliniștea care-l făcea bulimic: să prepare o marinată 
absolut nouă pe care ar fi botezat-o „desfătarea lui Ramses” și a 
cărei rețetă s-ar fi transmis de la maestru la ucenic. Intendentul 
se închise în uriașa bucătărie a palatului în care voia să fie 
singur. Alesese el însuși usturoiul dulce, ceapă de cea mai bună 
calitate, un excelent vin roșu de la viile din oaze, ulei de măsline 
de la Heliopolis, oțet sărat cu cea mai bună sare de pe pământul 
lui Seth, mai multe feluri de ierburi aromatice deosebit de fine, 
fileuri delicate de biban de Nil și carne de vită demnă de a fi 
oferită până și zeilor. Marinata avea să dea acestui amestec de 
alimente un parfum inimitabil care-l va bucura peste măsură pe 
rege și va face ca Rome să fie de neînlocuit. 


136 


Cu toate ordinele severe pe care le dăduse, ușa bucătăriei se 
deschise. 

— V-am spus să... Maiestate! Maiestate, locul vostru nu este 
aici! 

— Există vreun loc în regat în care să nu-mi fie permis să 
intru? 

— Nu asta voiam să spun. lertaţi-mă, eu... 

— Îmi dai voie să gust și eu? 

— Marinata mea încă nu este gata, acum sunt abia la 
pregătirea alimentelor. Dar va fi o mâncare deosebită care va 
intra în cronicile culinare ale Egiptului! 

— Îți place să ţii tot felul de secrete? 

— Nu, nu... Dar adevărata bucătărie de calitate cere și 
discreție. Eu mărturisesc că îmi păzesc cu toată grija invențiile. 

— Nu ai avea, cumva, și alte lucruri de mărturisit? 

Statura înaltă a lui Ramses parcă-l strivea pe Rome. 

Făcându-se parcă și mai mic, intendentul cobori privirea. 

— În viaţa mea nu există niciun mister, Maiestate; eu trăiesc 
la palat ca să vă servesc, numai pentru a vă servi. 

— Ești absolut sigur de asta? Se spune că orice om are 
slăbiciunile lui; ale tale care sunt? 

— Eu... eu nu știu. Sunt un mâncău, fără îndoială. 

— Eşti, cumva, nemulțumit de salariul pe care-l primești? 

— Nu, sigur că nu! 

— Postul de intendent este de invidiat și mulţi îl râvnesc, dar 
el nu îmbogățește pe cel care-l ocupă. 

— Eu nu alerg după bogăţie, vă asigur! 

— Cine ar putea refuza o ofertă avantajoasă, în schimbul unor 
servicii mărunte? 

— Faptul că sunt în serviciul Maiestăţii Voastre este o răsplată 
mult mai importantă decât... 

— Nu minţi mai mult, Rome. Îți mai aduci aminte de 
întâmplarea aceea neplăcută cu scorpionul adus în camera 
mea? 

— Din fericire, nu aţi pățit nimic! 

— Ți se promisese că insecta aceea nu mă va omori și că tu 
nu vei fi niciodată acuzat, nu-i așa? 

— Nu-i adevărat, Maiestate, nu-i adevărat nimic! 

— Nu ar fi trebuit să cedezi ispitei, Rome. A mai fost încercată 
și a doua oară lăcomia ta, când ţi s-a cerut să furi șalul preferat 


137 


al reginei. Și nu mă îndoiesc că nu ești străin nici de furtul 
chiupului cu pește sărat. 

— Nu, Maiestate, nu... 

— Cineva te-a văzut. 

Rome simțea că nu mai are aer. Pe frunte i se adunaseră 
broboane de sudoare. 

— Nu se poate așa ceva... 

— Este ceva rău în sufletul tău, Rome, sau poate că ai fost silit 
de împrejurări? 

Intendentul simţi un junghi puternic în capul pieptului. Simţea 
nevoia să-i destăinuiască regelui tot ce avea pe suflet, să scape 
de remușcările care-l rodeau. 

Îngenunche și se lovi cu fruntea de marginea mesei pe care 
adunase tot ce îi era necesar pentru prepararea marinatei. 

— Nu, nu sunt rău... Am fost slab, prea slab. Vă rog să mă 
iertați, Maiestate. 

— Te iert, Rome, dar cu condiţia să-mi spui tot adevărul. 

În ceața tulburării care-l cuprinsese, figura lui Ofir apăru în 
mintea lui Rome. Figură de vultur, cu ciocul încovoiat, care îi 
scormonea trupul și ajunsese să-i devoreze inima. 

— Cine te-a îndemnat să faci toate aceste nelegiuiri? 

Rome vru să vorbească, dar numele lui Ofir nu trecu de 
bariera buzelor sale. O groază copleșitoare îl înăbuși, o groază 
care îl făcea să alunece în abisuri în speranţa că poate scăpa de 
pedeapsă. 

Își înălţă privirile încărcate de o rugă disperată către Ramses, 
iar mâna dreaptă alunecă pe masă și răsturnă vasul cu 
amestecul abia pregătit pentru marinată. Sosul cu mirodenii îi 
împroșcă faţa și intendentul se prăbuși la pământ fără suflare. 

t 

— E foarte mare, spuse Kha privind la Voinic, leul lui Ramses. 

— Ti-e frică de el? îl întrebă regele pe fiul său. 

La nouă ani câți avea, Kha, fiul lui Ramses și al lui Iset cea 
frumoasă, era serios ca un scrib bătrân. Jocurile copiilor de 
vârsta lui îl plictiseau, nu-i plăcea decât să citească și să scrie și 
cea mai mare parte a timpului o petrecea în biblioteca palatului. 

— Mă cam sperie. 

— Ai dreptate, Kha; Voinic este un animal foarte periculos. 

— Dar ţie, ţie nu ţi-e frică pentru că tu ești faraonul. 


— Leul acesta și cu mine am devenit prieteni. Pe când era mic 
de tot, a fost mușcat de un șarpe, în Nubia; eu l-am găsit, Setau 
l-a îngrijit și, de atunci, am rămas împreună. La rândul său, 
Voinic mi-a salvat și el viața. 

— Cu tine, este întotdeauna cuminte? 

— Întotdeauna. Dar numai cu mine. 

— Vorbește cu tine? 

— Da, prin priviri, prin mișcarea labelor, prin sunetele pe care 
le scoate... Și înțelege tot ce-i spun eu. 

— Mi-ar plăcea să-l mângâi pe coamă. 

Culcat asemenea unui sfinx, uriașul leu privea cu atenţie 
bărbatul și copilul. Când scoase un mârâit, pe un ton grav și 
prelung, micul Kha se strânse imediat lângă șoldul tatălui său. 

— E supărat? 

— Nu, este de acord să-l mângâi. 

Încurajat de tatăl său, Kha prinse curaj și se apropie. La 
început cu oarecare sfială, mâna sa micuță se afundă în coama 
strălucitoare a animalului, apoi prinse curaj și începu să-l 
mângâie la rădăcina părului. Leul începu să toarcă asemenea 
unei pisici. 

— Pot să-l scarpin și pe spate? 

— Nu, Kha. Voinic este un luptător și o fiinţă foarte mândră; ți- 
a făcut o mare favoare, dar nu trebuie să-i ceri prea mult. 

— O să scriu povestea lui și o să i-o povestesc surorii mele, 
Meritamon. E mai bine că a rămas în grădina palatului cu 
regina... O fetiţă ca ea s-ar fi speriat grozav de un leu atât de 
mare. 

Ramses îi dărui fiului său o planșetă nouă de scrib și o teacă 
pentru pensule. Băieţașul primi cadoul cu mare bucurie și 
încercă imediat pensulele, lăsându-se absorbit de scris. Tatăl 
său îl lăsă în pace, fericit că mai are parte și de asemenea 
momente de liniște, după ce asistase la moartea îngrozitoare a 
intendentului Rome și-i văzuse fața care, în câteva clipe, se 
făcuse ca pergamentul, asemănându-se cu aceea a unui om 
bătrân. 

Hoţul murise de spaimă, fără să poată dezvălui numele celui 
care-l împinsese la propria sa distrugere. 

Cineva din umbră lupta împotriva faraonului. Și inamicul 
acesta nu era mai puţin periculos decât hitiţii. 

t 


Șenar era bucuros nevoie mare. 

Dispariţia tragică a lui Rome, răpus de un stop cardiac, 
înlătura pista care ducea la Ofir. Magul nu se lăudase degeaba. 
Vrăjile sale îl uciseseră pe umflatul acela de intendent care nu 
rezistase la un interogatoriu nemilos. Moartea sa nu a surprins 
pe nimeni din cei de la palat; obsedat de tot ceea ce însemna 
hrană, Rome nu înceta să se îngrașe și să se agite. Asaltat de 
grăsime, măcinat de o nervozitate permanentă, inima sa nu 
reușise să mai facă faţă. 

La satisfacția de a vedea că dispăruse problema spinoasă pe 
care o punea însăși existenţa lui Rome se adăuga o altă bucurie: 
întoarcerea la Pi-Ramses a lui Raia, negustorul sirian, care dorea 
să-l vadă pe Șenar ca să-i mai arate încă un vas cu totul 
deosebit. Intâlnirea fusese fixată într-o dimineaţă târzie de 
noiembrie, blândă și însorită. 

— A fost frumoasă călătoria ta în Sud? 

— Foarte obositoare, stăpâne Șenar, însă de mare folos. 

Barbișonul ascuţit al sirianului era tuns cu mare grijă; ochii săi 
căprui, vioi, priveau cu atenţie de jur-împrejur în sala de primire 
cu coloane, locul în care Șenar avea expuse capodoperele 
adunate de atâta timp. 

Raia ridică vălul care acoperea un vas pântecos din bronz, 
decorat cu ramuri și frunze de viță stilizate. 

— Este din Creta; l-am căpătat de la un tebană bogată care se 
plictisise de el. Niciun meșter nu mai face astăzi așa ceva. 

— Minunat! Târgul este ca și încheiat, prietene. 

— Mă bucur să aud asta, stăpâne, dar... 

— Doamna în cauză pune condiţii? 

— Nu, dar preţul este destul de mare... Piesa aceasta este 
unică, într-adevăr unică. 

— Pune minunea asta pe un soclu și vino în biroul meu. O să 
negociem și sunt sigur că o să ne înţelegem. 

Ușa masivă din lemn de sicomor se închise în urma lor. 
Nimeni nu mai putea să-i audă. 

— Unul dintre ajutoarele mele mi-a dat de știre că aţi venit la 
Memphis pentru a mai cumpăra un vas de la mine; mi-am 
întrerupt călătoria și m-am întors cât am putut de repede la Pi- 
Ramses. 

— Era absolut necesar. 

— De ce? Ce s-a întâmplat? 


140 


— Serramanna a fost eliberat și se bucură din nou de 
încrederea lui Ramses. 

— Neplăcut. 

— Ameni, care-și vâră nasul peste tot, a avut îndoieli cu 
privire la dovezi, după care s-a amestecat în această chestiune 
și Acha. 

— Aveţi grijă cu acest tânăr diplomat; este inteligent și 
cunoaște bine Asia. 

— Din fericire, nu mai lucrează în ministerul meu; Ramses l-a 
decorat și l-a trimis în protectoratele noastre pentru a întări 
sistemul de apărare de acolo. 

— O sarcină destul de delicată, dacă nu chiar imposibilă. 

— Acha și Ameni au ajuns la niște concluzii foarte periculoase: 
cineva a imitat scrisul lui Serramanna pentru a da impresia că el 
purta corespondenţă cu hitiţii și acel cineva se pare că ar fi un 
sirian. 

— Foarte neplăcut, se arătă îngrijorat Raia. 

— A fost găsit corpul lui Nenufar, iubita lui Serramanna, pe 
care tu ai folosit-o ca să-l înfunzi pe sard. 

— Trebuia să scăpăm de ea; era posibil ca nebuna aia să 
trăncănească. 

— Sunt de acord cu tine, dar ai comis o imprudenţă. 

— Ce imprudenţă? 

— Alegerea locului în care a fost ucisă. 

— N-am avut de ales. Ea era gata să asmuţă întreg cartierul 
împotriva noastră, așa că a trebuit să acţionez repede și să mă 
fac nevăzut. 

— Ameni îl caută pe proprietarul acestei case ca să-l 
interogheze. 

— Este un negustor care călătorește foarte mult; l-am întâlnit 
la Theba. 

— O să dea anchetatorilor numele tău? 

— Mă tem că da, din moment ce eu sunt chiriașul lui. 

— Asta-i o adevărată catastrofă, Raia! Ameni este convins că 
o rețea de spionaj hitită acţionează pe teritoriul nostru. Deși îl 
arestase cu ceva timp înainte pe Serramanna, cei doi bărbaţi 
par să se fi împăcat și acum se ajută unul pe altul. Căutarea 
celui care s-a aflat la originea acuzării pe nedrept a sardului și a 
asasinării iubitei sale a devenit o adevărată afacere de stat. Și 


141 


mai multe indicii fac ca atenţia autorităţilor să se îndrepte către 
tine. 

— Nu-i totul pierdut. 

— Ce ai de gând? 

— Să-l găsesc pe negustorul egiptean. 

— ȘI...? 

— Și să-l ucid, bineînţeles. 


28 


larna se apropia, ziua scădea, soarele încălzea din ce în ce 
mai puţin. Monarhul prefera puterea verii și fierbinţeala astrului 
său protector la care numai el putea privi direct fără a fi în 
primejdie de a-și pierde vederea. Dar ziua aceasta de toamnă, 
de o blândeţe plină de vrajă, îi oferea o bucurie rar întâlnită: un 
sfârșit de după-amiază în grădinile palatului, alături de Nefertari, 
de fiica lor Meritamon și de fiul lor Kha. 

Așezaţi pe scaune pliante, la marginea unui ochi de apă, 
regele și regina priveau la ce făceau copiii lor. Kha se străduia s- 
o facă pe Meritamon să înțeleagă un text dificil despre 
moralitatea pe care trebuie s-o aibă un scrib, Meritamon voia să- 
| înveţe pe Kha să înoate pe spate. În ciuda caracterului său 
dintr-o bucată, băiatul cedase insistențelor surorii lui, dar după 
ce obiectase că apa era prea rece și că, din cauza asta, ar fi 
putut răci. 

— Meritamon este puternică și seamănă cu mama ei, aprecie 
Ramses. O să subjuge cu farmecul ei întreg pământul. 

— Kha este un magician în devenire... Uită-te la el, o atrage 
deja către papirus. Sora lui va citi textul fie că vrea, fie că nu 
vrea. 

— Preceptorii sunt mulțumiți de ei? 

— Kha este un copil excepţional. După spusele lui Nedjem, 
ministrul Agriculturii, care se ocupă în continuare de educaţia 
lui, va fi capabil să treacă examenul de scrib începător. 

— Are chemare pentru așa ceva? 

— Nu se gândește la altceva în afară de învățătură. 

— Să-i dăm hrana de care are nevoie sufletul lui pentru ca 
adevărata sa natură să dea roade. Nu mă îndoiesc că va avea 
parte de multe încercări pe care va trebui să le depășească, 


142 


asta pentru că cei mediocri încearcă întotdeauna să pună piedici 
în calea ființelor ieșite din comun. Eu sper că măcar Meritamon 
va avea parte de o viaţă mai lipsită de griji. 

— Ea nu are ochi decât pentru tatăl ei. 

— Și eu îi acord atât de puţin timp... 

— Egiptul este mai important decât copiii noștri, așa este 
Regula. 

Culcaţi la intrarea în grădină, leul și câinele galben-auriu 
făceau conștiincios de pază. Nimeni nu s-ar fi putut apropia fără 
ca Străjerul să-l trezească pe Voinic. 

— Vino, Nefertari. 

Tânăra regină cu părul despletit se așeză pe genunchii lui 
Ramses și-și rezemă fruntea pe umărul lui. 

— Tu ești parfumul vieții și îmi dăruiești fericirea de a trăi. Am 
putea fi un cuplu ca oricare, la fel ca altele, bucurându-ne de 
clipe obișnuite ca aceasta... 

— Este grozav să visezi în grădina asta; dar zeii și tatăl tău au 
făcut din tine faraon și tu ţi-ai consacrat viaţa poporului tău. 
Ceea ce ţi-a fost dat, nu ţi se poate lua înapoi. 

— În clipa asta nu există decât pletele frumos mirositoare ale 
unei femei de care sunt îndrăgostit peste poate, plete în care se 
joacă adierea serii și care îmi mângâie obrazul. 

Buzele li se împreunară într-un sărut fierbinte al unor tineri 
care se iubesc cu înflăcărare. 

Tt 

Raia trebuia să acționeze de unul singur. 

Se îndreptă, de aceea, către portul din Pi-Ramses, mai mic 
decât cel din Memphis, dar cu o activitate tot atât de intensă. 
Beneficiind de o autoritate mult mai mare, poliția fluvială 
asigura ordinea la acostarea și la descărcarea vaselor. 

Raia îl invitase pe tovarășul său, Renuf, la un prânz copios, 
într-un han bun, în prezența unui mare număr de martori care, 
la nevoie, ar fi putut declara că-i văzuseră glumind și petrecând 
plini de voie bună. S-ar fi putut stabili astfel că relaţiile dintre ei 
erau dintre cele mai cordiale. În aceeași seară, Raia avea să se 
strecoare în vila lui Renuf și să-l stranguleze. Dacă ar fi apărut 
vreun servitor, ar fi avut aceeași soartă. În taberele de instrucţie 
hitite din nordul Siriei, negustorul învățase nenumărate moduri 
de a ucide. Bineînțeles, această nouă crimă ar fi fost pusă tot pe 


143 


seama celui care o ucisese pe Nenufar. Dar ce importanţă mai 
avea? Dacă Renuf dispărea, Raia era în afara oricărui pericol. 

Pe chei, micii negustori vindeau fructe, legume, sandale, 
țesături, coliere și brățări de tot felul. Cumpărătorii preferau în 
special trocul cu diferite alte mărfuri, plăcerea sporovăielii 
interminabile fiind condiţia absolut necesară pentru a încheia în 
mod satisfăcător o achiziţie. Dacă ar fi avut timpul necesar și 
permisiunea, Raia ar fi pus ordine în această activitate 
dezorganizată pentru a obţine din ea un profit cât mai mare. 

Sirianul se opri în dreptul unuia dintre controlorii portului. 

— Corabia lui Renuf a sosit? 

— Cheiul numărul cinci, alături de șlep. 

Raia porni cu pași grăbiţi în direcţia arătată. 

Pe puntea corăbiei lui Renuf, un marinar dormea liniștit. 
Sirianul urcă pe pasarelă și-l trezi pe paznic. 

— Unde este stăpânul tău? 

— Renuf... Habar n-am. 

— Când aţi sosit? 

— În zori. 

— Aţi călătorit noaptea? 

— Autorizaţie specială datorită brânzeturi lor proaspete de la 
lăptăria cea mare din Memphis. Unii nobili de pe aici nu vor să 
cumpere decât de acolo. 

— După formalităţile de ancorare, patronul tău s-a dus, 
probabil, acasă. 

— M-ar mira. 

— De ce? 

— Pentru că sardul acela uriaș, cu mustăţi lungi, l-a obligat să 
se urce în carul lui. Nu este deloc plăcut să ai de-a face cu 
individul acela. 

Cerul părea să se prăvălească peste capul lui Raia. 


Renuf era un bărbat mereu zâmbitor, împlinit la trup, tatăl a 
trei copii, trăgându-se dintr-o familie de navigatori și de 
comercianţi. Când Serramanna venise pe neașteptate pe 
corabia lui, îndată ce acostase la Pi-Ramses, se simţise cuprins 
de o mare neliniște. Pentru că sardul părea foarte prost dispus, 
negustorul găsi cu cale că era mai bine să meargă cu el pentru 
a lămuri cât mai repede neînțelegerea căreia îi căzuse victimă. 


144 


Serramanna îl transportă în cea mai mare viteză la palat și-l 
conduse în biroul lui Ameni. Era prima oară când Renuf dădea 
ochii cu secretarul particular al regelui, a cărui reputaţie creștea 
neîncetat. Lumea îi lăuda seriozitatea, puterea de muncă și 
devotamentul; ca un adevărat Prim-Ministru din umbră, el 
conducea cu o cinste desăvârșită buna desfășurare a activităţii 
statului și nu lua seama nici la recompense, nici la bârfele din 
înalta societate. 

Paloarea feţei lui Ameni îl impresionă pe Renuf. După cum se 
zvonea, scribul nu ieșea aproape niciodată din biroul său. 

— Vizita aceasta este o onoare pentru mine, spuse Renuf, dar 
nu prea am înţeles care este motivul ei. Mărturisesc că modul 
brutal în care am fost adus aici mă surprinde. 

— Te rog să ne ierţi, anchetăm o afacere gravă. 

— O afacere... care mă privește pe mine? 

— S-ar putea. 

— In ce fel v-aș putea fi de folos? 

— Răspunzând sincer la întrebările mele. 

— Te rog să mi le pui. 

— O cunoști pe o anume Nenufar. 

— Numele este destul de obișnuit... Cunosc vreo zece femei 
cu acest nume! 

— Cea despre care vorbim este tânără, foarte frumoasă, 
singură, are pe vino-ncoace și locuiește în Pi-Ramses unde își 
vinde farmecele. 

— 0... prostituată? 

— Ceva mai aparte. 

— Eu îmi iubesc soţia, Ameni. Deși călătoresc foarte mult, n- 
am înșelat-o niciodată. Pot să te asigur că ne înțelegem de 
minune. Întreabă-i pe prietenii și pe vecinii mei, dacă nu mă 
crezi. 

— Sub jurământ și în faţa regulii Maat, ai putea declara că nu 
ai întâlnit-o niciodată pe fata aceasta, Nenufar? 

— Aș declara, promise Renuf pe un ton solemn. 

Cuvintele negustorului îl impresionară pe Serramanna care, în 
deplină tăcere, asista la interogatoriu. Omul părea să fie sincer. 

— Ciudat, constată Ameni, puţin nervos. 

— De ce ciudat? Noi, negustorii, nu avem o reputaţie prea 
bună, dar eu sunt un om cinstit și mă mândresc cu asta! 
Angajaţii mei au o leafă bună, corabia mea este bine întreţinută, 


145 


eu îmi hrănesc familia, socotelile mele sunt în regulă, îmi plătesc 
dările, fiscul n-a avut niciodată ceva să-mi reproșeze... Asta vi 
se pare ciudat? 

— Oameni de calitate, ca dumneata, sunt destul de rari, 
Renuf. 

— Îmi pare rău că se întâmplă astfel. 

— Ceea ce mi se pare ciudat este locul în care a fost găsit 
corpul lui Nenufar. 

Negustorul tresări, surprins. 

— Corpul... Vrei să spui... 

— A fost ucisă. 

— Oh, ce groaznic! 

— Nu era decât o fată de moravuri ușoare, dar orice asasinat 
este pasibil de pedeapsa cu moartea. La fel de ciudat este și 
faptul că fata moartă se afla într-o casă din Pi-Ramses care îţi 
aparține. 

— La mine, în vila mea? 

Renuf era din cale-afară de tulburat. 

— Nu în vila dumitale, interveni Serramanna, ci în locul 
acesta. 

Sardul puse degetul arătător pe un punct anume de pe harta 
orașului pe care Ameni o desfășurase în faţa lui. 

— Nu înțeleg, eu... 

— Este proprietatea dumitale, da sau nu? 

— Da, dar acolo nu este o casă. 

Ameni și Serramanna schimbară o privire scurtă; Renuf își 
pierdea minţile? 

— Nu este o casă, îi lămuri el, ci un depozit. Credeam că o să 
am nevoie de un sediu pentru mărfurile mele, de aceea am 
cumpărat zidurile acelea. Dar m-am întins mai mult decât 
puteam; la vârsta mea, nu mai am chef să-mi extind prea mult 
activitatea. Îndată ce voi putea, intenţionez să mă retrag la ţară, 
undeva pe lângă Memphis. 

— Ai de gând să vinzi depozitul acela? 

— L-am închiriat. 

Un licăr de speranţă apăru imediat în privirea lui Ameni. 

—Cui? 

— Unui coleg pe nume Raia. Este un om bogat, foarte activ, 
care are în proprietate mai multe corăbii și o mulţime de 
magazine în tot Egiptul. 


146 


— Cu ce se ocupă? 

— Importul de conserve de lux și vase rare pe care le vinde 
unor clienţi din înalta societate. 

— Ştii de unde este originar? 

— Este sirian, dar s-a instalat în Egipt de foarte mulţi ani. 

— Mulţumesc Renuf; ne-ai fost de mare ajutor. 

— Nu... nu mai aveţi nevoie de mine? 

— Nu, cred că nu, dar să nu vorbești cu nimeni despre 
discuţia noastră. 

— Aveţi cuvântul meu. 

Raia, un sirian... Dacă Acha ar fi fost și el de faţă, ar fi văzut 
cât de multă dreptate avea în deducţiile sale. Ameni nici nu 
avusese timp să se ridice că sardul alerga deja către carul său. 

— Serramanna, așteaptă-mă și pe mine! 


29 


Deși era cam frig, Uri-Teșub nu avea în jurul șoldurilor decât o 
stofă de lână țesută grosolan. Cu bustul gol, gonea într-un galop 
susținut, obligându-i pe călăreţii de sub comanda lui să-și 
îndemne neîncetat caii ca să ţină pasul cu el. Masiv, musculos, 
cu corpul acoperit de păr roșcovan și cu plete lungi, Uri-Teșub, 
fiul împăratului hitit Muwattalis, era mândru de faptul că fusese 
numit general comandant al armatei, după eșecul răscoalei din 
protectoratele egiptene. 

Rapiditatea și vigoarea cu care reacţionase Ramses Îl 
surprinseseră pe Muwattalis. Dacă ar fi fost să se ia după 
afirmaţiile lui Baduk, fostul general care trebuia să pregătească 
această insurecție, s-o conducă și să ocupe teritoriile respective 
după reușita revoltei, operaţiunea nu prezenta în niciun caz vreo 
dificultate importantă. 

Spionul sirian, infiltrat în Egipt cu mai mulţi ani în urmă, 
transmisese mesaje mai puţin liniștitoare. În opinia lui, Ramses 
era un mare faraon, cu un caracter integru și cu o voință 
inflexibilă; în replică la aceste informaţii, Baduk spusese că hitiţii 
nu aveau niciun motiv să se teamă de un rege fără experienţă și 
de o armată de mercenari, de fricoși și de nepricepuţi. Pacea 
impusă de Seti era convenabilă pentru Hatti în măsura în care 
Muwattalis trebuia să dispună de timpul necesar pentru a-și 


147 


consolida autoritatea, zădărnicind uneltirile celor care aveau 
ambiția de a domni în locul lui. În prezent, el guverna de unul 
singur. 

Politica de expansiune putea fi reluată. Și, dacă exista o ţară 
pe care anatolienii voiau s-o cucerească, pentru a deveni 
stăpânii lumii, aceasta era, fără îndoială, Egiptul faraonilor. 

După părerea lui Baduk, fructul era copt. Dacă Amurru și 
Canaan s-ar fi aflat în mâinile hitiţilor, ar fi fost suficient ca 
armata să pornească înspre Deltă, să anihileze fortărețele care 
formau Zidul regelui și, după aceea, să năvălească în Egiptul de 
Jos. 

Era un plan măreț care provocase entuziasmul statului-major 
hitit. 

Nu se ținea seama de un singur element: Ramses. 

In capitala hitită, Hattuşaş’, toată lumea se întreba cu ce 
greșise imperiul în fața zeilor. Doar Uri-Teșub nu-și punea nicio 
întrebare: el punea eșecul pe seama prostiei și a nepriceperii 
generalului Baduk. Așa încât fiul împăratului colinda în lung și în 
lat teritoriul hitit nu numai pentru a inspecta fortărețele, ci și 
pentru a-l găsi pe Baduk care întârzia să se întoarcă în capitală. 

Credea că-l va găsi la Gavur Kalesi, cetate construită pe 
culmea unui deal, făcând parte dintre primele fortificaţii 
construite în munți, la marginea platoului anatolian. Trei statui 
uriașe înfățișând soldaţi înarmaţi dezvăluiau caracterul războinic 
al imperiului hitit, în faţa căruia dușmanii nu aveau decât două 
soluţii: să se supună sau să fie exterminați. De-a lungul 
drumurilor, pe stâncile de pe malurile râurilor, pe bolovani uriași 
risipiţi pe câmpii, sculptorii creaseră imagini agresive 
reprezentând infanteriști în marș, cu o suliță în mâna dreaptă și 
cu un arc atârnat de umărul stâng. Peste tot, în ţara hitiţilor, 
domnea dragostea pentru război. 

Uri-Teșub străbătuse în goana galopului câmpiile fertile, 
brăzdate de ape și mărginite de păduri de nuci. Nu-și încetinise 
cursa nici atunci când traversa pădurile de arțari, întrerupte din 
loc în loc de mlaștini. Storcând de puteri oameni și animale, fiul 
împăratului se încăpăţânase să ajungă cât mai repede la 
fortăreața de la Masat’. 


7 Bogazkoy, 150 km est de Ankara (Turcia). 
8 60 km sud-est de Ankara. 
 Masat-Hoyuk, la 116 km nord-est de Hattuşaş. 


148 


Era ultimul loc în care generalul Baduk s-ar fi putut refugia. 

În ciuda rezistenţei lor fizice și a severei instrucţii la care 
fuseseră supuși, călăreţii hitiţi ajunseră sleiți de puteri sub 
zidurile cetăţii Masat, construită pe o colină care se înălța în 
mijlocul unei câmpii deschise, între două lanţuri muntoase. De la 
înălţimea acestui deal, împrejurimile puteau fi ţinute cu ușurință 
sub observaţie. Zi și noapte, arcașii se aflau la post pe 
meterezele turnurilor de pază. Aleși din rândul familiilor nobile, 
ofițerii garnizoanei impuneau o disciplină nemiloasă. 

Uri-Teșub se opri la mai puţin de o sută de metri de poarta 
cetăţii. O suliță se înfipse adânc în pământ, chiar în faţa calului 
său. 

Fiul împăratului descălecă și înaintă pe jos către ziduri. 

— Deschideţi! urlă el. Nu știți cine sunt? 

Poarta fortăreței Masat se întredeschise. În prag, zece soldaţi 
își îndreptară lăncile către noul-venit. 

Uri-Teșub îi dădu la o parte. 

— Fiul împăratului dorește să-l vadă pe guvernator. 

Acesta din urmă cobori în fugă de pe ziduri, cu riscul de a-și 
frânge gâtul. 

— Prinţe, ce onoare pentru noi! 

Soldaţii ridicară sulițele și se așezară pe două șiruri, ca o 
gardă de onoare. 

— Generalul Baduk este aici? 

— Da, l-am găzduit în locuinţa mea. 

— Du-mă la el. 

Cei doi bărbaţi urcară pe o scară de piatră cu trepte înalte și 
lustruite de vreme. 

În partea de sus a fortăreței, curentul de aer făcea vârtejuri. 
Locuinţa guvernatorului era clădită din blocuri mari de piatră 
poroasă, fiind iluminată de lămpi cu ulei care scoteau un fum 
gros din cauza căruia tavanele erau înnegrite. 

Îndată ce-l văzu pe Uri-Teșub, un bărbat cam de cincizeci de 
ani, peste măsură de gras, se ridică în picioare. 

— Prinţe Uri-Teșub... 

— Ce mai faci, generale Baduk? Ce ai de zis? 

— Nu pot să-mi explic de ce a eșuat planul meu. Dacă armata 
egipteană n-ar fi acţionat atât de rapid, răsculații din Canaan și 
din Amurru ar fi avut timp să se organizeze. Dar nu este pierdut 
totul... Intervenţia victorioasă a egiptenilor este doar aparentă. 


149 


Căpeteniile care se declară fidele Faraonului visează să intre 
până la urmă sub tutela noastră. 

— De ce nu ai dat ordin trupelor noastre staționate în 
apropiere de Kadesh să atace armata egipteană când aceasta a 
ocupat Amurru? 

Generalul Baduk păru surprins de o asemenea întrebare. 

— Ar fi fost nevoie de o declaraţie de război bine ticluită, 
conform regulilor... și nu era de competenţa mea să fac așa 
ceva! Numai împăratul ar fi putut lua o asemenea decizie. 

Niciodată Baduk nu fusese atât de impetuos și de războinic ca 
Uri-Teșub, dar acum el nu era decât un bătrân lipsit de vlagă. 
Părul și barba sa încărunţiseră deja. 

— Ai făcut vreun bilanţ al felului în care ai acţionat? 

— Tocmai de aceea am venit să stau aici câtva timp, în 
deplină liniște... Vreau să întocmesc un raport amănunțit, fără 
să ocolesc niciun aspect. 

— Aș putea să mă retrag? întrebă guvernatorul cetăţii, 
nedorind să afle secrete militare la care nu avea acces decât 
înaltul comandament. 

— Nu, îi răspunse Uri-Teșub. 

Guvernatorului nu-i făcea nicio plăcere să asiste la umilirea 
generalului Baduk, un mare soldat, devotat trup și suflet patriei 
sale. Dar supunerea faţă de ordinele superiorilor era prima 
calitate a hitiţilor și ceea ce hotăra fiul împăratului nu putea fi 
pus în discuţie. Orice formă de nesupunere era imediat 
pedepsită cu moartea, pentru că, altfel, nu se putea menţine 
coeziunea unei armate care se afla în permanenţă pe picior de 
război. 

— Fortăreţele din Canaan au opus o rezistență destul de 
puternică în faţa  asalturilor egiptene, explică Baduk; 
garnizoanele de acolo, alcătuite prin grija mea, au refuzat să se 
predea. 

— O asemenea comportare nu schimbă cu nimic rezultatul, 
aprecie Uri-Teșub. Răsculaţii au fost uciși, Canaanul se află din 
nou sub dominaţia egiptenilor. Același eșec l-am avut și la 
Megiddo. 

— Da, din păcate! Instructorii trimiși acolo i-au pregătit, 
totuși, foarte bine pe aliaţii noștri. Conform dorinței împăratului, 
ei s-au întors cu toţii la Kadesh astfel încât să nu mai poată 
exista nicio urmă a prezenţei hitite în Canaan și Amurru. 


150 


— Ce să mai vorbim de Amurru! De câte ori mi-ai garantat că 
prinţul de acolo îți mănâncă din palmă și că nu se va mai 
supune niciodată lui Ramses? 

— Asta-i cea mai mare greșeală a mea, fu de acord Baduk. 
Manevra armatei egiptene a fost demnă de remarcat; în loc să 
înainteze pe drumul de la marginea mării, ajungând în 
ambuscada pregătită de noii noștri aliaţi, ea s-a deplasat prin 
interior. Surprins din spate, prinţul din Amurru nu avea altă 
posibilitate decât să depună armele și să se predea. 

— Să se predea, să se predea! urlă din toate puterile Uri- 
Teșub; nu știi să spui decât cuvintele astea! Strategia pe care ai 
gândit-o nu avea drept scop să slăbească armata egipteană, iar 
infanteria și carele nu ar fi trebuit nimicite? In locul unui 
asemenea succes, pierderi neînsemnate printre soldații 
Faraonului, trupe încrezătoare în vitejia lor și o victorie 
răsunătoare a lui Ramses! 

— Îmi dau seama de eșecul meu și nu caut să mă 
dezvinovățesc. N-am avut dreptate să-i acord încredere prinţului 
din Amurru care a preferat dezonoarea în locul luptei. 

— Înfrângerea nu-și găsește locul în cariera unui general hitit. 

— Nu este vorba despre înfrângerea oamenilor mei, prinţe, 
cât, mai degrabă, despre aplicarea greșită a unui plan de 
destabilizare a protectoratelor egiptene. 

— Ţi-a fost frică de Ramses, nu-i așa? 

— Forţele sale erau mult mai mari decât ne închipuiam noi, iar 
misiunea mea era să stârnesc răscoalele și nu să înfrunt armata 
egipteană. 

— Câteodată, Baduk, trebuie să știi să te mai descurci și în 
situaţii neprevăzute. 

— Sunt soldat, prinţe, și trebuie să execut ordinele! 

— De ce te-ai ascuns aici în loc să te întorci la Hattușaș? 

— V-am spus, voiam să am parte de puţină liniște ca să-mi 
scriu raportul. Și am o veste bună: datorită aliaţilor noștri din 
Amurru, insurecția va izbucni din nou. 

— Visezi, Baduk. 

— Nu, prințe... Daţi-mi un răgaz și voi reuși. 

— Nu mai ești generalul comandant al armatei hitite. 
Împăratul a hotărât: eu sunt acela care te va înlocui. 

Baduk făcu câţiva pași către uriașul șemineu în care ardeau 
câteva trunchiuri groase de stejar. 


151 


— Felicitările mele, Uri-Teșub. O să ne conduci la victorie. 

— Mai am și un alt mesaj pentru dumneata, Baduk. 

Fostul general își încălzi mâinile la foc, întorcându-se cu 
spatele către fiul împăratului. 

— vă ascult, prinţe. 

— Ești un laș. 

Trăgând sabia din teacă, Uri-Teșub o înfipse în șalele lui 
Baduk. 

Guvernatorul rămase înmărmurit. 

— Lașul acesta era și un trădător, declară Uri-Teșub; a refuzat 
să-și recunoască înfrângerea și m-a atacat. Tu ești martor la 
toate acestea. 

Guvernatorul se înclină în tăcere. 

— La-i tu însuţi cadavrul în spate, du-l în mijlocul curții și arde- 
|, fără să îndeplinești ritualul pentru funeraliile care se cuvin 
războinicilor. Așa pier generalii învinși. 

In timp ce cadavrul lui Baduk ardea, sub privirile soldaţilor din 
garnizoană, Uri-Teșub unse singur, cu grăsime de oaie, osiile 
carului său de luptă care avea să-l ducă până în capitală pentru 
a porni de acolo un război total împotriva Egiptului. 


30 


Uri-Teșub nici nu putea visa la o capitală mai frumoasă. 
Construită pe platoul Anatoliei centrale, acolo unde stepele 
aride alternau cu nenumărate cursuri de apă și cu văgăuni 
adânci, Hattușaș, inima imperiului hitit, purta pecetea climei 
sale capricioase, cu veri arzătoare și ierni geroase. Oraș de 
munte, avea o suprafaţă de 18 000 de ari, pe un relief foarte 
accidentat, astfel încât constructorii fuseseră nevoiți să facă 
adevărate minuni. Format dintr-un oraș de jos și dintr-unul de 
sus, dominat de o colină ca o acropolă pe care se înălța palatul 
împăratului, Hattușaș apărea, la o primă privire, ca un uriaș 
complex de fortificaţii din piatră încadrate în relieful haotic. 
Inconjurată de masive muntoase care formau bariere de 
netrecut pentru un eventual năvălitor, capitala hitită semăna cu 
o fortăreață ridicată pe piscuri stâncoase și formată din blocuri 
uriașe de piatră așezate în rânduri ordonate. Peste tot, în 


152 


interior, piatra fusese folosită pentru temelii, iar cărămida 
nearsă și lemnul pentru ziduri. 

Hattușaș cea mândră și sălbatică. Hattușaș cea războinică și 
de neînvins, în care numele lui Uri-Teșub avea să fie în curând 
aclamat. 

Cei nouă kilometri de ziduri înconjurătoare, cu o mulțime de 
turnuri și de creneluri, umpleau de încântare sufletul unui 
soldat; ele urmau toate denivelările terenului, ajungeau până pe 
creste, dominau văile torentelor. Mâna omului supusese natura, 
furând de la aceasta secretul unei forțe atât de temute de-a 
lungul veacurilor. 

Două porți se deschideau în zidul orașului de jos, trei în cel al 
orașului de sus. Nevrând să aleagă Poarta Leilor sau pe cea a 
Regelui, Uri-Teșub se îndreptă către locul de acces cel mai înalt, 
Poarta Sfinxului, caracterizată printr-o ușiţă secretă la care se 
ajungea printr-un tunel lung de 45 de metri, comunicând cu 
exteriorul. 

Desigur, orașul de jos se mândrea cu o clădire impozantă, 
templul închinat zeului furtunii și zeiței soarelui, iar cartierul 
sanctuarelor cuprindea nu mai puţin de douăzeci și unu de 
monumente diferite, dar Uri-Teșub prefera orașul de sus și 
palatul regal. De pe această acropolă, îi plăcea să admire 
terasele obţinute prin straturi de pietre așezate una peste alta, 
deasupra lor fiind construite clădiri oficiale și locuinţe ale 
notabilităţilor, fiecare urmând conturul povârnișurilor. 

Intrând în oraș, fiul împăratului rupsese trei pâini și vărsase 
câteva picături de vin pe un bloc de piatră, rostind formula 
rituală: „Fie ca piatra aceasta să trăiască veșnic”. Din loc în loc 
erau așezate vase pline cu ulei și cu miere, pentru a-i îmbuna pe 
demoni. 

Palatul trona pe o stâncă impunătoare cu trei piscuri; ziduri cu 
turnuri înalte, păzite în permanenţă de soldaţi de elită, separau 
reședința regală de restul capitalei și împiedicau orice asalt. 
Muwattalis, șiret și prevăzător, nu uitase episoadele șocante din 
istoria hitită și luptele înverșunate pentru cucerirea puterii; 
sabia și otrava fuseseră argumentele cel mai frecvent folosite și 
destul de puţini dintre „marii șefi” hitiți muriseră de moarte 
bună. Așa încât era de preferat ca „marea fortăreață”, așa cum 
o numea poporul, să fie inaccesibilă din trei părţi; doar o singură 


153 


intrare și aceea strâmtă, păzită zi și noapte, permitea accesul 
vizitatorilor, aceștia fiind obligatoriu percheziţionaţi. 

Uri-Teșub se lăsă controlat de gărzi care, la fel ca marea 
majoritate a soldaţilor, primise cu satisfacție numirea lui în 
funcţia de comandant al armatei. Tânăr, curajos, nu avea să fie 
atât de șovăitor ca generalul Baduk. 

În interiorul palatului, mai multe rezervoare de apă, neapărat 
necesare în lunile de vară. Grajduri, armurării, sala oamenilor de 
gardă, toate dădeau înspre o curte pavată. Planul reședinței 
regale era, de altfel, asemănător cu acela al altor locuinţe hitite, 
mici sau mari, adică un număr de camere construite în jurul unui 
spaţiu central de formă pătrată. 

Un ofițer îl salută pe Uri-Teșub și-l conduse într-o sală cu 
coloane masive, locul în care împăratul obișnuia să-și primească 
musafirii. Lei și sfincși din piatră se vedeau ca niște paznici la 
ușă, ca și la intrarea spre sala arhivelor în care se păstrau 
suveniruri de la victoriile armatei hitite. In acest loc, o dovadă a 
invincibilităţii imperiului, Uri-Teșub se simţi pătruns de măreția 
și răspunderea misiunii sale. 

Doi oameni intrară în sală. Primul era împăratul Muwattalis, 
bărbat cam la cincizeci de ani, de statură potrivită, cu un trunchi 
solid și cu picioare scurte. Fiind friguros, se înfășurase într-o 
mantie lungă de lână, roșu cu negru. Ochii săi căprui parcă erau 
permanent în stare de alertă. 

Al doilea era Hattușil, fratele mai mic al împăratului. Mic de 
statură, firav, părul strâns pe frunte cu o panglică, gâtul 
împodobit cu un colier de argint, o brățară la cotul stâng, era 
îmbrăcat cu un veșmânt dintr-o stofă multicoloră care-i lăsa 
umerii dezgoliţi. Preot al zeiţei soarelui, el o luase de soţie pe 
frumoasa Putuhepa, fiica unui mare preot, inteligentă și 
influentă. Uri-Teșub îi ura pe amândoi, dar împăratul le asculta 
cu plăcere sfaturile. În ochii noului general comandant, Hattușil 
nu era decât un intrigant care se ascundea în umbra celui care 
deţinea puterea, pentru ca, la momentul potrivit, să pună mâna 
pe ea. 

Uri-Teșub îngenunche în faţa tatălui său și-i sărută mâna. 

— L-ai găsit pe generalul Baduk? 

— Da, tată. Se ascundea în fortăreaţa Masat. 

— Cum și-a explicat comportarea? 


154 


— M-a atacat și l-am ucis. Guvernatorul fortăreței a fost de 
faţă. 

Muwattalis se întoarse către fratele său. 

— O dramă îngrozitoare, trase concluzia Hattușil, dar nimeni 
nu-l va putea readuce la viaţă pe acest general învins. Dispariţia 
sa este ca o pedeapsă a zeilor. 

Uri-Teșub nu-și putu ascunde surpriza. Pentru prima oară, 
Hattușil se afla de partea sa! 

— Înţelepte cuvinte, aprecie împăratul. Poporului hitit nu-i 
plac înfrângerile. 

— Eu sunt de părere să ocupăm imediat Amurru și Canaan, 
propuse Uri-Teșub, după care să atacăm Egiptul. 

— Zidul regelui este o linie de apărare solidă, îi atrase atenţia 
Hattușil. 

— Aiurea! Forturile sunt prea depărtate unele de altele. Le 
vom izola și le vom ocupa pe toate dintr-un singur val de asalt. 

— Optimismul tău mi se pare exagerat. Egiptul nu a făcut de 
curând dovada curajului armatei sale? 

— Cei pe care i-a învins Egiptul nu erau decât niște lași! Când 
egiptenii o să aibă de-a face cu hitiţii o s-o ia imediat la fugă. 

— Uiţi că mai există și Ramses? 

Întrebarea aceasta a împăratului îl potoli pe fiul său. 

— Tu vei comanda o armată victorioasă, Uri-Teșub, dar 
triumful acesta trebuie pregătit cu grijă. Ar fi o greșeală să dăm 
o bătălie departe de teritoriul nostru. 

— Bine, dar... unde o să ne lansăm ofensiva? 

— Într-un loc în care forțele egiptene vor fi, ele, departe de 
teritoriul lor. 

— Vrei să spui... 

— La Kadesh. Acolo se va da marea bătălie care va însemna 
înfrângerea lui Ramses. 

— Mi-ar plăcea mai mult să atac protectoratele faraonului. 

— Am studiat cu mare atenţie rapoartele informatorilor noștri 
și am tras concluziile care se impuneau după eșecul lui Baduk. 
Ramses este un adevărat maestru al războiului, mult mai 
redutabil decât ne închipuim noi. Va fi nevoie de o pregătire 
îndelungată. 

— Ne pierdem vremea în zadar! 

— Nu, fiul meu. Trebuie să lovim în forţă și cu precizie. 


— Armata noastră este cu mult mai bună decât o adunătură 
de soldaţi egipteni și de mercenari! Forţa, o avem; precizia, o 
voi dovedi aplicând propriile mele planuri. În mintea mea, totul 
este pregătit; vorbăria n-are niciun rost. Îmi va fi suficient să 
dau comanda pentru ca trupele mele să pornească într-un iureș 
de nestăvilit! 

— Eu domnesc în Hatti, Uri-Teșub. Tu o să acţionezi la ordinul 
meu și numai la ordinul meu. Acum, pregătește-te pentru 
ceremonia care urmează; o să mă adresez curții în mai puţin de 
un ceas. 

Împăratul ieși din sala cu coloane. 

Uri-Teșub îl atacă pe Hattușil. 

— Tu ești acela care încerci să-mi pui mereu, în tot ce vreau 
să fac, bețe în roate, nu-i așa? 

— Eu nu mă ocup de armată. 

— Îți baţi joc de mine? Mă întreb, câteodată, dacă nu cumva 
tu guvernezi, de fapt, imperiul. 

— Nu insulta măreţia tatălui tău, Uri-Teșub; Muwattalis este 
împăratul, iar eu îl slujesc cum pot mai bine. 

— Așteptându-i moartea! 

— Cuvintele tale sunt mai urâte decât ceea ce gândești. 

— Curtea asta nu știe decât să ţese intrigi, iar tu ești marele 
maestru în această privință. Dar să nu crezi că o să ieși 
învingător. 

— Îmi pui în cârcă intenţii pe care nu le am. Eşti în stare să 
admiţi că un om și-ar putea limita ambițiile. 

— Nu-i cazul tău, Hattușil. 

— Bănuiesc că în zadar aș încerca să te conving. 

— N-are absolut niciun rost. 

— Împăratul te-a numit general comandant al armatei și a 
avut dreptate. Ești un soldat grozav, trupele noastre au 
încredere în tine; dar să nu speri că vei acționa de capul tău, 
fără niciun control. 

— Uiţi un lucru esenţial, Hattușil: la hitiţi, armata este aceea 
care face legea. 

— Ştii tu ce iubesc cei mai mulți dintre oameni, aici, în ţara 
noastră? Își iubesc casa, ogorul, via, turma de vite... 

— Ai fi adeptul păcii? 

— După câte știu, războiul încă nu a fost declarat. 


— Oricine va vorbi în favoarea păcii cu Egiptul, va trebui 
considerat un trădător. 

— Nu-ţi permit să-mi răstălmăcești astfel spusele. 

— Dă-te la o parte din calea mea, Hattușil. Dacă nu, o să-ți 
pară rău. 

— Amenințarea este arma celor slabi, Uri-Teșub. 

Fiul împăratului duse mâna la mânerul sabiei. Hattușil îl 
înfruntă. 

— Ești în stare să ridici arma asupra fratelui lui Muwattalis? 

Uri-Teșub scoase un urlet de furie și ieși din marea sală 
tropăind furios pe pardoseala de piatră. 


31 


Uri-Teșub, Hattușil, Putuhepa, marele preot al zeului furtunii, 
cel al zeiței soarelui, șeful muncitorilor, inspectorul piețelor și 
toţi ceilalți demnitari ai imperiului se adunaseră pentru a asculta 
cuvântul împăratului. 

Nereușita planului de răzvrătire a protectoratelor egiptene 
tulburase toate spiritele. Nimeni nu se îndoia că vinovat de 
aceasta era generalul Baduk, mort în condițiuni tragice; dar la 
ce politică se gândea Muwattalis? Clanul militarilor, patronat de 
clocotitorul Uri-Teșub, dorea o confruntare directă și imediată cu 
Egiptul; cel al negustorilor, a căror putere financiară era demnă 
de luat în seamă, prefera prelungirea stării de „nici război, nici 
pace”, favorabilă dezvoltării schimburilor comerciale. Hattușil îi 
primise pe reprezentanţii lor și-l sfătuise pe împărat să nu 
nesocotească punctul lor de vedere. Hatti era o ţară de tranzit 
prin care circulau caravanele, acestea plătind taxe imense 
statului hitit, asigurând în felul acesta și banii necesari castei 
militare. Un catâr de putere mijlocie nu transporta, oare, 65 de 
kilograme de mărfuri diferite și până la 80 de kilograme de 
textile? In orașe ca și în sate, negustorii înfiinţaseră adevărate 
centre comerciale, datorită folosirii listelor de alimente, a 
instrucţiunilor de transport, a contractelor, a recunoașterii 
datoriilor, totul reglementat prin proceduri juridice speciale. 

Dacă, de exemplu, un negustor era dovedit ca autor al unui 
asasinat, el putea scăpa de tribunal și de închisoare, plătindu-și 
libertatea cu un preț uriaș. 


157 


Armata și comerțul: aceștia erau cei doi stâlpi ai puterii 
împăratului. El nu putea trece nici peste unul, nici peste celălalt. 
Din moment ce Uri-Teșub devenea idolul militarilor, Hattusșil 
avea grijă să fie interlocutorul preferat al negustorilor. Cât 
despre preoţi, ei se aflau la mâna soţiei sale Putuhepa, a cărei 
familie era cea mai bogată din aristocrația hitită. 

Muwattalis era prea perspicace ca să nu observe cât de 
aprinsă era lupta ascunsă dintre fiul și fratele său. Acordându-le 
fiecăruia dintre ei un domeniu limitat de influenţă, le satisfăcea 
ambiția și putea ţine sub control situaţia, dar pentru cât timp? 
Destul de curând, trebuia să tranșeze într-un fel această 
rivalitate. 

Hattușil nu era împotriva cuceririi Egiptului, în măsura în care 
acest lucru nu făcea din Uri-Teșub un erou și un viitor împărat; 
era necesar, deci, să-și asigure mai întâi câteva relaţii 
prietenești în rândul militarilor și, mai apoi, să submineze 
puterea lui Uri-Teșub. Pentru fiul împăratului, o moarte eroică pe 
câmpul de luptă n-ar fi fost soarta cea mai de dorit? 

Hattușil admira felul în care guverna Muwattalis și ar fi fost 
mulțumit să-l slujească, dacă Uri-Teșub n-ar fi devenit o 
ameninţare pentru echilibrul imperiului. Muwattalis nu putea 
spera să aibă din partea fiului său nici respect, nici recunoștință; 
la hitiţi, legăturile familiale nu aveau decât o importanţă 
relativă. Din punctul de vedere al legislatorului, incestul era un 
obicei care putea fi acceptat, în măsura în care el nu aducea 
prejudicii nimănui; cât despre viol, el nu era pedepsit prea aspru 
și cel vinovat putea scăpa fără nicio pedeapsă dacă exista o 
simplă prezumție de consimțământ din partea femeii agresate. 
Fapta unui fiu care-și ucidea părintele pentru a pune mâna pe 
putere nu interesa deloc morala publică. 

Ideea de a-i oferi comanda armatei lui Uri-Teșub fusese 
genială; fiul împăratului, ocupat acum să-și consolideze 
prestigiul, nu mai visa, cel puţin în viitorul apropiat, să-l elimine 
pe tatăl său. Dar, cândva, pericolul urma să apară din nou. 
Hattușil avea astfel ocazia să exploateze în folosul său această 
perioadă și să reducă posibilităţile lui Uri-Teșub de a face rău 
cuiva. 

t 


Un crivăţ înghețat se abătuse peste orașul de sus, anunțând o 
iarnă timpurie. Demnitarii fură invitaţi să intre în sala de 
audiențe care era încălzită cât de cât de vasele cu jăratic. 

Atmosfera era apăsătoare și plină de tensiune. Lui Muwattalis 
nu-i plăceau nici discursurile, nici adunările; prefera să 
acţioneze din umbră, manipulându-și supușii unul câte unul, fără 
a fi nevoit să se încurce cu prezenţa vreunui consiliu. 

În primul rând al celor prezenţi, strălucitoarea platoșă nouă a 
lui Uri-Teșub contrasta cu îmbrăcămintea modestă a lui Hattușil. 
Putuhepa, soţia acestuia, apariţie splendidă în rochia sa roșie, 
arbora aerul unei adevărate regine; printre numeroasele bijuterii 
pe care le purta, puteau fi admirate și brăţările de aur aduse din 
Egipt. 

Muwattalis se așeză pe tronul său, un jilţ din piatră fără niciun 
fel de ornamente. 

Cu prilejul rarelor sale apariţii, fiecare dintre cei prezenţi se 
întreba cum se făcea că acest bărbat cu o înfățișare obișnuită, în 
aparenţă inofensiv, era împăratul unui popor atât de războinic; 
dar un observator atent își dădea imediat seama că, din privirile 
și din gesturile sale, emana o agresivitate reţinută, gata să 
erupă cu o violenţă extremă. Forţei brutale, Muwattalis îi adăuga 
șiretenia și se pricepea să lovească precum un scorpion. 

— Mie și nimănui altcuiva, declară pentru început împăratul, 
zeul furtunii și zeița soarelui mi-au încredinţat această ţară, 
capitala și orașele sale. Eu, împăratul, le voi apăra, căci puterea 
și carul de luptă mi-au fost date mie și nimănui altcuiva. 

Folosind vechile formule, Muwattalis le amintea tuturor că el 
era singurul care hotăra și că fiul și fratele său, oricare ar fi fost 
influența lor, îi datorau o supunere absolută. La primul pas 
greșit, ei ar fi fost eliminaţi fără milă și nimeni nu putea contesta 
hotărârea sa. 

— La nord, la sud, la est și la vest, continuă Muwattalis, 
ținutul Anatoliei este mărginit de munţi care ne apară. 
Frontierele noastre sunt de netrecut. Dar menirea poporului 
nostru nu este aceea de a rămâne cuibărit doar pe propriul său 
teritoriu. Înaintașii mei au spus: „Țara hitită să fie mărginită de 
mare atât într-o parte cât și în cealaltă.” lar eu vă declar: 
Țarmurile Nilului să ne aparţină nouă. 

Muwattalis se ridică, semn că discursul său se încheiase. 

În numai câteva cuvinte, el anunţase începerea războiului. 


t 

Recepţia organizată de Uri-Teşub, pentru a sărbători 
avansarea sa, era strălucitoare și toată lumea se simțea bine. 
Guvernatori de fortărețe, ofițeri superiori și soldați de elită 
vorbeau despre fapte de armă din trecut și despre victoriile care 
urmau să vină. Fiul împăratului anunţă că va lua din nou sub 
comanda sa carele de luptă pe care le va dota cu echipamente 
noi. 

În aer plutea, însă, presimţirea unei ciocniri violente și 
radicale. 

Hattușil și soţia sa își părăsiră locurile când în sală își făcură 
apariţia cam o sută de sclave tinere pe care Uri-Teșub le oferea 
ca pe un desert oaspeţilor săi. Bietele fete primiseră ordin să 
dea frâu liber oricăror fantezii, pentru că altfel riscau să fie 
biciuite și trimise în minele de sare, una dintre bogăţiile naturale 
ale ţării. 

— Cum, plecaţi așa de devreme, dragii mei? se prefăcu 
nedumerit fiul împăratului. 

— Mâine avem o zi foarte încărcată, îi răspunse Putuhepa. 

— Hattușil ar trebuie să se distreze și el un pic... Printre fetele 
astea se află și niște asiatice de șaisprezece ani, frumoase ca 
niște iepșoare. Cel care mi le-a vândut mi-a promis că sunt în 
stare să facă niște lucruri extraordinare. Du-te acasă, dragă 
Putuhepa, și lasă-l pe soţul tău să se distreze puţin. 

— Nu toți bărbaţii sunt niște porci, îi replică ea. Scutește-ne 
altă dată de asemenea invitații. 

Hattușil și Putuhepa se întoarseră în aripa palatului în care 
locuiau. Era un loc auster pe care doar covoarele din lână 
colorată îl mai înveseleau puţin. Pe pereţi atârnau trofee, capete 
de urs și lănci încrucișate. 

Furioasă, Putuhepa o dădu afară pe cameristă și-și făcu 
singură toaleta de seară. 

— Uri-Teșub este un nebun periculos, izbucni ea. 

— Este, în primul rând, fiul împăratului. 

— Dar tu, tu ești fratele lui! 

— În ochii multora dintre cei de la curte, Uri-Teșub apare ca 
succesorul desemnat de însuși Muwattalis. 

— Desemnat... Împăratul a făcut o asemenea greșeală? 

— Deocamdată, nu pare să fie decât un zvon. 


160 


— De ce nu încerci să faci ceva ca să înlături o asemenea 
posibilitate? 

— Situaţia nu mă neliniștește prea mult. 

— Seninătatea ta nu este, cumva, artificială? 

— Nu, draga mea; provine dintr-o analiză logică a realităţii. 

— N-ar trebui să mă lămurești și pe mine? 

— Uri-Teșub a obţinut postul pe care-l râvnea; el nu mai are 
nevoie să comploteze împotriva împăratului. 

— Ai devenit chiar așa de naiv? El tronul și-l dorește! 

— Asta este evident, Putuhepa, dar este el capabil să-l 
obțină? 

Preoteasa rămase puţin descumpănită. Plăpând și prea puţin 
atrăgător,  Hattușil o cucerise, totuși, prin inteligența și 
perspicacitatea sa. Avea stofă de adevărat bărbat de stat. 

— Lui Uri-Teșub îi lipsește luciditatea, continuă Hattușil, și nu 
este conștient de importanţa enormă a misiunii sale. Unui 
comandant al armatei hitite i se cer anumite calităţi pe care el 
nu le are. 

— Nu este el un războinic destoinic care nu știe ce este 
teama? 

— Sigur că este, dar un general comandant al armatei trebuie 
să știe să păstreze echilibrul între două tendinţe diferite, chiar 
contradictorii. Pentru a reuși așa ceva, este nevoie de 
experienţă și de răbdare. 

— Ceea ce spui tu acum nu este portretul lui Uri-Teșub! 

— Ce argumente mai vrei? Un asemenea exaltat nu va 
întârzia să facă greșeli mari, spre nemulțumirea unuia sau a 
altuia dintre generali. Taberele de acum se vor întări și se vor 
diviza, nemulţumirile vor ieși la suprafaţă și fiarele cu colți 
ascuţiţi vor încerca să sfâșie un tiran incapabil să se impună. 

— Impăratul a anunțat intrarea în stare de război... El îi oferă 
rolul principal lui Uri-Teșub! 

— În aparenţă, doar în aparenţă. 

— Eşti tu sigur de asta? 

— Am spus și îţi repet: Uri-Teșub își face iluzii în privinţa 
priceperii sale. Va descoperi în scurt timp o lume complexă și 
crudă. Visurile lui de războinic se vor face țăndări izbindu-se de 
scuturile infanteriștilor și vor fi strivite sub roţile carelor. Și încă 
nu este tot ce se poate întâmpla... 


161 


— O să mă faci să aștept cu nerăbdare așa ceva, dragul meu 
soț? 

— Muwattalis este un mare împărat. 

— intenţionează, oare, să profite de defectele fiului său? 

Hattușil zâmbi. 

— Imperiul este, în același timp, și puternic, dar și fragil. 
Puternic pentru că forța sa militară este demnă de luat în 
seamă; fragil pentru că este ameninţat de niște vecini invidioși, 
gata să tragă un profit din cea mai mică slăbiciune. Atacarea și 
ocuparea Egiptului este o intenţie bună, dar improvizaţia ar 
duce la un dezastru. Hultanii de pretutindeni se vor folosi de o 
asemenea ocazie și se vor năpusti asupra rămășițelor noastre. 

— Muwattalis în persoană ar putea să ţină sub control un 
nebun războinic ca acest Uri-Teșub? 

— Uri-Teșub nu cunoaște adevăratele planuri ale tatălui său și 
maniera în care el vrea să le înfăptuiască. Împăratul i-a spus 
multe în această privință, convingându-l că are încredere în el, 
dar nu i-a dezvăluit esenţialul. 

— ie... ţi l-a dezvăluit? 

— Mi-a făcut această onoare, Putuhepa. Și împăratul chiar mi- 
a încredințat o misiune: să pun în aplicare planul său de acţiune 
fără a-l pune la curent cu aceasta pe fiul său. 

Tt 

De pe terasa locuinței sale, din orașul de sus, Uri-Teșub 
admira luna nouă. In ea spera să vadă secretul viitorului, al 
propriului său viitor. Așa încât îi vorbi timp îndelungat și îi 
împărtăși dorinţa de a conduce armata hitită spre victorie, 
zdrobind pe oricine ar fi încercat să se opună înaintării sale. 

Fiul împăratului ridică în direcția astrului nopţii o cupă plină cu 
apă. Datorită acestei oglinzi naturale, spera să descifreze 
secretele cerului. La hitiţi, orice om cunoștea ritualul ghicitului; 
dar puţini dintre ei îndrăzneau să înfrunte riscul de a se adresa 
direct lunii. 

Când i se tulbura liniștea, luna se transforma într-o sabie 
încovoiată care reteza gâtul celui imprudent, iar corpul lui era 
găsit, zdrobit, la poalele zidurilor. Celor care o iubeau și o 
respectau, ea le dădea șansa de a lupta. 

Uri-Teșub o venera pe regina nopţii, nerușinată și infidelă. 

Timp de un ceas, ea rămase mută. 


162 


Apoi, suprafaţa apei se încreţi și începu să bolborosească. 
Cupa deveni fierbinte, dar Uri-Teșub nu-i dădu drumul din mână. 

Apa se liniști. Pe suprafaţa sa, acum netedă, se profilă figura 
unui bărbat care purta o coroană dublă, a Egiptului de Sus și a 
celui de Jos. 

Ramses! 

Aceasta era grandiosul destin care i se arăta lui Uri-Teșub: îl 
va ucide pe Ramses și va face din Egipt un sclav supus voinţei 
sale. 


32 


Cu barba perfect tunsă, purtând o tunică groasă, negustorul 
sirian Raia se prezentă în biroul lui Ameni. Secretarul particular 
al faraonului îl primi imediat. 

— Mi s-a spus că mă căutaţi prin tot orașul, declară Raia cu o 
voce nu prea sigură. 

— Așa este. Serramanna fusese însărcinat să vă aducă aici, 
de bunăvoie sau cu forţa. 

— Cu forța? Dar din ce cauză? 

— Asupra dumitale planează bănuieli grave. 

Sirianul păru speriat. 

— Bănuieli... asupra mea... 

— Unde te ascunzi? 

— Dar... Nu mă ascundeam? Mă aflam în port, într-un depozit, 
și pregăteam un transport de conserve de lux. Îndată ce am 
auzit zvonul acela de necrezut, am alergat aici? Sunt un 
comerciant cinstit și locuiesc în Egipt de mai mulţi ani; n-am 
comis nicio faptă rea, de niciun fel. Întrebaţi-i pe prietenii mei, 
pe clienţi... Trebuie să știți că-mi extind activitatea și că sunt pe 
punctul de a mai cumpăra încă o corabie de transport. 
Conservele mele sunt servite la mesele unor persoane de vaza, 
iar vasele mele de preţ sunt capodopere care împodobesc cele 
mai frumoase locuinţe din Theba, din Memphis și din Pi- 
Ramses... Sunt chiar unul dintre furnizorii palatului! 

Raia își înșirase toate aceste activități pe un ton iritat. 

—Nu pun la îndoială calităţile dumitale comerciale, spuse 
Ameni. 

— Dar... De ce anume sunt acuzat? 


— Cunoști pe o anume Nenufar, o femeie ușoară care 
locuiește în Pi-Ramses? 

— Nu. 

— Nu ești însurat? 

— Meseria mea nu mi-ar lăsa timpul liber necesar pentru a 
mă ocupa de o soţie și de o familie. 

— Poate că ai vreo legătură... 

— Viaţa mea personală... 

— Este în interesul dumitale să răspunzi. 

Raia avu câteva clipe de ezitare. 

— Am niște prietene, pe ici pe acolo... Ca să fiu sincer, 
muncesc atât de mult, încât distracţia mea preferată este 
somnul. 

— Deci nu recunoști că ai întâlnit-o pe această fată, Nenufar? 

— Nici vorbă. 

— Recunoști că ai un depozit în Pi-Ramses? 

— Bineînţeles! Am închiriat un depozit încăpător pe cheu, dar 
în curând nu va mai fi suficient. Așa că m-am hotărât să mai 
închiriez unul, chiar în oraș. Îl voi folosi începând de luna 
viitoare. 

— Cine este proprietarul? 

— Un coleg egiptean, Renuf. Un om cumsecade și un negustor 
cinstit care cumpărase clădirea cu speranţa că-și va putea 
extinde activitatea; pentru că a renunţat, mi l-a oferit la un preţ 
care mi-a convenit. 

— În momentul acesta, depozitul este gol? 

— Da, așa este. 

— Te duci deseori acolo? 

— N-am fost decât o singură dată, împreună cu Renuf, ca să 
semnez contractul de închiriere. 

— Raia, chiar în clădirea aceea a fost descoperit cadavrul lui 
Nenufar. 

Această ultimă afirmaţie păru să-l doboare pe negustor. 

— Sărmana fată a fost strangulată, continuă Ameni, pentru că 
era pe punctul de a dezvălui numele omului care o obligase să 
depună o mărturie falsă. 

Mâinile lui Raia începură să tremure, buzele i se albiră. 

— Un omor... Un omor, aici, în capitală! Ce grozăvie... O 
asemenea violenţă... Sunt pur și simplu năucit. 

— De ce origine ești? 


164 


— Siriană. 

— Din cercetările noastre a reieșit că vinovatul era un sirian. 

— Sunt mii de sirieni în Egipt! 

— Eşti sirian și, în depozitul dumitale, Nenufar a fost 
asasinată. Sunt niște coincidenţe grozave, nu-i așa? 

— Doar coincidenţe, nimic altceva! 

— Crima aceasta este legată de o altă crimă, de o gravitate 
extremă. Tocmai de aceea regele mi-a cerut să acţionez cât se 
poate de repede. 

— Eu nu sunt decât un negustor, un simplu negustor! Poate 
că averea pe care am început s-o adun a stârnit invidie și astfel 
de calomnii! Dacă eu mă îmbogăţesc, asta este datorită muncii 
mele neîncetate! N-am furat nimic de la nimeni. 

„Dacă este chiar omul pe care-l căutăm, gândi în sinea lui 
Ameni, individul acesta este un actor nemaipomenit.” 

— Citește aici, îi ceru scribul, întinzându-i sirianului procesul- 
verbal de la descoperirea cadavrului lui Nenufar, purtând data 
crimei. 

— Unde te aflai în ziua și în noaptea aceea? 

Lăsaţi-mă să mă gândesc, sunt atât de tulburat... Și, cu toate 
drumurile pe care le fac, e greu să-mi amintesc... Poftim, am 
găsit! Făceam inventarul mărfurilor în magazinul meu din 
Bubastis. 

Bubastis, frumosul oraș al zeiței cu cap de pisică, Bastet, aflat 
la 80 de kilometri de Pi-Ramses. Cu o barcă rapidă și un curent 
favorabil, până în capitală nu se făceau mai mult de cinci sau 
șase ore. 

— Te-a văzut cineva acolo? 

— Da, magazionerul șef și directorul meu de vânzări pentru 
regiunea aceea. 

— Cât timp ai rămas la Bubastis? 

— Am sosit acolo în ajunul dramei și am plecat din oraș a 
doua zi, spre Memphis. 

— Un alibi perfect, Raia. 

— Alibi... Dar nu-i decât adevărul! 

— Cum se numesc oamenii aceia doi? 

Raia le scrise pe o bucată de papirus folosit de mai multe ori. 

— O să verific, promise Ameni. 

— O să vă daţi seama că sunt nevinovat! 

— Te rog să nu pleci din Pi-Ramses. 


— Mă... mă arestaţi? 

— Poate că va fi necesar să te mai chemăm la un 
interogatoriu. 

— Dar... negustoria mea! Trebuie să plec în provincie ca să 
vând niște vase. 

Comerciantul era gata să izbucnească în plâns. 

— Risc să pierd încrederea familiilor bogate... Eu aduc 
întotdeauna marfa în ziua fixată. 

— Ar fi un caz de forță majoră. Unde locuiești? 

— Intr-o căsuță modestă, în spatele depozitului meu din 
port... Cât timp ar putea dura situaţia aceasta? 

— O să ne lămurim cât de curând, fii sigur. 

t 

Fură necesare nu mai puțin de trei cupe de bere tare pentru a 
potoli furia uriașului sard, întors de la Bubastis, după o călătorie 
fulger. 

— l-am interogat pe angajaţii lui Raia, îi spuse el lui Ameni. 

— Îi confirmă alibiul? 

— Îl confirmă. 

— Ar depune mărturie sub jurământ, în faţa unui tribunal? 

— Aștia sunt sirieni, Ameni! Ce-i interesează pe ei judecata 
morților? O să mintă cu nerușinare, în schimbul unei plăţi grase! 
Pentru ei, Regula nu contează. Dacă aș fi putut să-l interoghez 
cu metodele mele, ca în vremea în care eram pirat... 

— Nu mai ești pirat, iar justiţia este bunul cel mai de preț al 
Egiptului. Maltratarea unei fiinţe umane este o crimă. 

— Dar a lăsa în libertate un criminal care, pe deasupra, mai 
este și spion nu este o crimă? 

Apariţia uneia dintre gărzi puse capăt discuţiei. Ameni și 
Serramanna erau invitaţi să meargă în spaţiosul birou al lui 
Ramses. 

— În ce stadiu ne aflăm? îl întrebă regele pe Ameni. 

— Serramanna este convins că negustorul sirian Raia este un 
spion și un asasin. 

— Și tu ce zici? 

— Și eu cred la fel. 

Sardul îi aruncă scribului o privire plină de recunoștință. Orice 
urmă de supărare dispăruse dintre ei. 

— Dovezi? 

— Niciuna, Maiestate, recunoscu Serramanna. 


— Dacă este arestat doar pe simple presupuneri, Raia va cere 
să fie adus în fața unui tribunal și acolo va fi achitat. 

— Suntem conștienți de acest lucru, mărturisi Ameni. 

— Lăsaţi-mă pe mine să fac ce știu eu, se rugă Serramanna. 

—Trebuie să-i amintesc aceluia care este șeful gărzii mele 
personale că orice brutalitate comisă asupra persoanei unui 
suspect aduce după ea o pedeapsă grea... pentru agresor? 
Serramanna oftă resemnat. 

— Ne aflăm într-un impas, mărturisi Ameni. Probabil că acest 
Raia face parte dintr-o reţea de spionaj în slujba hitiţilor, poate 
că este chiar șeful ei. Omul este inteligent, șiret și joacă bine 
teatru. Își controlează reacţiile, știe să lăcrimeze și să pară 
indignat și se pretinde a fi un negustor cinstit și muncitor care în 
întreaga lui existenţă nu știe decât să muncească. Nu mai are 
importanţă că se deplasează prin tot Egiptul, merge din oraș în 
oraș și se întâlnește cu un mare număr de oameni; există, oare, 
vreo altă metodă mai bună pentru a observa ceea ce se petrece 
în ţara noastră, pentru a trimite inamicului o mulţime de 
informaţii precise? 

— Raia se culca, fără îndoială, cu  Nenufar, afirmă 
Serramanna, și a plătit-o ca să mintă. Credea că ea o să tacă; a 
fost greșeala lui. Ea a vrut să-l toarne, el a ucis-o. 

— Din relatările voastre, constată Ramses, sirianul ar fi ucis-o 
pe această fată într-o clădire comercială pe care o avea cu 
chirie. De ce să fi comis o asemenea imprudenţă? 

— Nu deţinea clădirea aceea pe numele său, sublinie Ameni. 
N-a fost prea ușor să ajungem până la adevăratul proprietar, 
care este străin de toată povestea, apoi până la Raia. 

— Cu siguranţă, Raia ar fi dorit să-l suprime și pe proprietar, 
adăugă Serramanna, temându-se ca el să nu scoată la iveală 
numele său; dar am intervenit noi la timp. Dacă nu o făceam, 
sirianul acesta ar fi rămas în ceaţă. După părerea mea, Raia nu 
a plănuit din vreme uciderea lui Nenufar. Întâlnindu-se cu ea în 
acest loc izolat, într-un cartier în care nimeni nu-l cunoștea, n-ar 
fi planat asupra lui nicio bănuială. Un avertisment sever ar fi 
trebuit, în opinia lui, să fie suficient ca s-o calmeze. Dar 
evenimentele s-au precipitat; fetei i-a venit ideea de a-i stoarce 
o mică avere în schimbul tăcerii ei. Dacă nu, îl ameninţa că va 
merge la poliţie și va da totul în vileag. Raia a ucis-o și a fugit, 


167 


fără a mai avea posibilitatea să scape de cadavru. Totuși, a 
reușit să-și creeze un alibi cu ajutorul complicilor săi sirieni. 

— Dacă ne aflăm în preajma unei confruntări directe cu hitiţii, 
aprecie Ramses, prezenţa unei reţele de spionaj pe teritoriul 
nostru este un handicap serios. Reconstituirea faptelor așa cum 
ați făcut-o voi este convingătoare, dar cel mai important este să 
aflăm cum își trimite Raia mesajele în tabăra dușmană. 

— Un interogatoriu ca lumea... propuse iarăși Serramanna. 

— Un spion adevărat nu va vorbi așa ușor. 

— Ce propune Maiestatea Voastră? întrebă scribul. 

— La-l din nou la întrebări, apoi lasă-l în pace. incearcă să-l 
convingi că nu putem să-l acuzăm de nimic. 

— Nu se va lăsa păcălit așa de ușor! 

— Bineînţeles, recunoscu regele; dar, simțindu-se strâns între 
fălcile menghinei, va fi obligat să le comunice asta și hitiţilor. 
Vreau să știu cum o să se descurce. 


33 


În aceste ultime zile ale lui noiembrie începea perioada în 
care cerealele începeau să se coacă. Grânele semănate în lanuri 
își proclamau victoria asupra tenebrelor și aduceau în dar 
poporului egiptean viaţa pe care o purtau în boabele lor. 

Ramses îl ajută pe Homer să coboare din lectica purtată de 
servitori și să se așeze într-un fotoliu, în fața unei mese 
încărcate cu diferite gustări, la umbra palmierilor, pe malul unui 
canal. Nu departe de ei, un vad permitea turmelor să treacă 
apa. Soarele blând al primelor zile de iarnă mângâia fruntea 
bătrânului poet. 

— Prânzul acesta la ţară îţi face plăcere? întrebă regele. 

— Zeii au fost foarte buni cu Egiptul și i-au făcut multe daruri. 

— Dar faraonul nu le-a construit, drept recunoștință, lăcașuri 
în care ei să fie venerati? 

— Pământul acesta ascunde o taină, Maiestate, și voi înșivă 
sunteţi un mister. Această liniște, această bucurie a vieţii 
pașnice, frumuseţea acestor palmieri, limpezimea acestui aer 
plin de lumină, gustul neasemuit al acestor bunătăţi... Este ceva 
supranatural în toate acestea. Voi cei de aici, egiptenii, aţi creat 


168 


un miracol și trăiţi în plină vrajă. Dar câte secole va mai dura 
ea? 

— Tot atâta timp cât Regula Maat va însemna principiul 
nostru de bază. 

— Uitaţi lumea exterioară, Maiestate; acolo, Regula este luată 
în derâdere. Credeţi că Maat va opri armata hitită? 

— Ea va fi cel mai bun bastion al nostru împotriva 
nenorocirilor. 

— Am văzut războiul cu ochii mei, am văzut cruzimea 
oamenilor, furia dezlănțuindu-se, nebunia ucigașă punând 
stăpânire pe fiinţe care, până atunci, păreau liniștite. Războiul... 
El este viciul strecurat în sângele omului, maladia care va 
distruge orice formă de civilizaţie. Egiptul nu va face excepţie de 
la această regulă. 

— Da, Homer. Țara noastră este un miracol, ai dreptate, dar 
un miracol pe care noi îl clădim în fiecare zi. Și voi zădărnici 
orice invazie, de oriunde ar veni. 

Poetul închise ochii. 

— Eu nu mai sunt în exil, Maiestate. Niciodată nu voi uita 
Grecia, asprimea și farmecul ei, dar aici, pe acest pământ negru 
și fertil, spiritul meu comunică nestingherit cu cerul. Un cer pe 
care războiul îl va tulbura. 

— De ce ești atât de pesimist? 

— Hitiţii nu visează decât la cuceriri; a lupta este raţiunea lor 
de a fi, așa cum era și aceea a mulțimilor de greci care se 
înverșunau să se sugrume unii pe alţii. Proaspăta voastră 
victorie nu-i va descuraja. 

— Armata mea va fi gata de luptă. 

— Vă asemănaţi cu o mare fiară, Maiestate; gândindu-mă la 
voi am scris aceste versuri: O panteră care stă să înfrunte un 
vânător nu tremură ci îşi păstrează sufletul liniștit, chiar când 
aude urletele unei haite de câini; chiar și rănită de o suliță, ea 
continuă să lupte și atacă pentru a trăi sau a muri. 

t 

Nefertari reciti mișcătoarea scrisoare pe care o primise 
datorită lui Şenar. Curieri călare o aduseseră din Hatti până în 
nordul Siriei, de aici o preluaseră alţii până în Egipt, unde îi 
fusese înmânată de ministrul Afacerilor externe. 


Surorii mele, regina cea mai dragă Egiptului, 
Nefertari. 

Eu, Putuhepa, soția lui Hattușil, fratele împăratului 
hitiților, îti trimit gândurile mele prietenești. Suntem 
departe una de alta, țările și popoarele noastre sunt 
atât de diferite, dar nu-și doresc ele aceeași pace? Dacă 
tu și cu mine vom reuși să aducem buna înțelegere 
între popoarele noastre, nu s-ar putea spune că am 
făcut o faptă minunată? În ce mă privește, mă voi 
strădui. Aș putea s-o rog pe respectata mea soră să 
facă și ea la feh 

Ar fi o plăcere și o onoare să primesc o scrisoare din 
mâna sa. Zeii să te aibă în pază. 


— Ce poate însemna mesajul acesta curios? îl întrebă regina 
pe Ramses. 

— Forma celor două sigilii de noroi uscat și scrisul nu lasă 
nicio îndoială asupra autenticităţii acestei scrisori. 

— Trebuie să-i răspund lui Putuhepa? 

— Ea nu este regină, dar trebuie considerată drept prima 
doamnă a imperiului hitit după moartea soției lui Muwattalis. 

— Soţul ei, Hattușil, va fi viitorul împărat? 

— Preferinţa lui Muwattalis se îndreaptă către fiul său, Uri- 
Teșub, un susţinător înverșunat al războiului împotriva Egiptului. 

— Mesajul acesta nu are, așadar, niciun sens. 

— Din ce scrie acolo rezultă că există și o altă tendinţă, 
susținută de casta preoţilor și de cea a negustorilor, a căror 
putere financiară nu este deloc de lepădat, după spusele lui 
Acha. Ei ar vrea să evite un război care le-ar stânjeni afacerile. 

— Influenţa lor este suficientă pentru a îndepărta pericolul 
unei confruntări? 

— Cu siguranță, nu. 

— Dacă Putuhepa este sinceră, de ce nu i-aș da o mână de 
ajutor? Ar exista o fărâmă de speranţă că am putea evita miile 
de morți. 

t 

Nervos, negustorul sirian Raia se scărpină în barbă. 

— Ți-am verificat alibiul, îl anunţă Ameni. 

— Cu atât mai bine! 


170 


— Cu atât mai bine pentru dumneata, într-adevăr; angajaţii 
au confirmat ce ne-ai spus. 

— Am spus adevărul și nu am nimic de ascuns. 

Ameni nu contenea să se joace cu o pensulă. 

— Trebuie să-ţi mărturisesc... să recunosc că, poate, ne-am 
înșelat. 

— În sfârșit, vocea raţiunii! 

— Trebuie să recunoști că împrejurările nu-ţi erau deloc 
favorabile! În consecinţă, îţi prezint scuzele mele. 

— Justiţia egipteană nu este o vorbă goală. 

— Ne bucurăm cu toţii că este așa. 

— Sunt liber să merg unde am treabă sau îmi face plăcere? 

— Poţi să-ţi continui munca în deplină libertate. 

— Sunt absolvit de toate acuzaţiile? 

— De toate, Raia. 

— Vă apreciez corectitudinea și sper că-l veţi găsi cât se 
poate de repede pe ucigașul sărmanei fete. 

t 

Cu gândurile în cu totul altă parte, Raia își făcea de lucru cu 
listele de livrări și bătea drumul pe chei între depozit și vasul 
său. 

Comedia jucată de Ameni nu-l păcălise nici măcar o clipă. 
Secretarul particular al lui Ramses era prea insistent ca să-l 
scape din mână așa de ușor, dând crezare mărturiei celor doi 
sirieni. Renunţând să folosească violenţa, scribul îi întindea o 
capcană. El spera ca Raia, crezându-se scăpat de orice acuzaţie, 
își va relua activităţile secrete și-l va conduce pe Serramanna 
până la membrii reţelei sale. 

Gândindu-se bine, situaţia era mult mai gravă decât bănuise 
la început. Orice ar fi făcut, reţeaua părea să fie condamnată. 
Ameni va înțelege repede că aproape toţi angajaţii săi lucrau 
pentru Hatti și formau o adevărată armată din umbră, teribil de 
eficientă. Un val de arestări ar fi distrus-o. 

Să lucreze în continuare ca un comerciant, după cum îi 
obișnuise pe toţi să-l vadă... Soluţia aceasta, provizorie, nu l-ar fi 
dus prea departe. 

Avea nevoie să-l avertizeze cât mai repede pe Șenar, fără a 
atrage asupra lui nici cea mai mică bănuială. 

t 


171 


Raia duse vase de preţ la mai multe notabilităţi din Pi- 
Ramses. Șenar, cumpărătorul său obișnuit, figura și el pe listă. 
Așa că sirianul se duse la vila fratelui mai mare al regelui și 
dădu peste intendentul său. 

— Stăpânul Șenar nu este aici. 

— Aha... Se întoarce curând? 

— Nu știu. 

— Din păcate, nu am timp să-l aștept căci trebuie să plec la 
Memphis. Câteva întâmplări neprevăzute din ultimele zile m-au 
făcut să întârzii mult. Sunteţi atât de amabil să-i daţi acest 
obiect stăpânului Șenar? 

— Bineînţeles. 

— Transmiteţi-i, vă rog, salutări din partea mea. Ah, era să 
uit... Preţul este foarte mare, dar calitatea acestei mici 
capodopere îl merită. O să rezolvăm această mică problemă 
când o să mai vin eu pe aici. 

Raia mai vizită și alţi trei clienţi obișnuiți înainte de a se 
îmbarca pe corabia sa cu destinaţia Memphis. 

Luase o hotărâre: dată fiind starea de alarmă, era nevoit să-l 
contacteze pe șeful său și să-i ceară sfatul, după ce scăpa de 
oamenii lui Serramanna care-l urmăreau peste tot. 

t 

Scribul ministerului Afacerilor externe, însărcinat cu 
redactarea mesajelor urgente care se primeau, își uitase peruca 
și, o dată cu ea, emblema biroului său, așa că alergă până în 
biroul lui Șenar sub privirile critice ale colegilor săi. Prima 
calitate a unui om al scrisului nu era stăpânirea de sine? 

Șenar nu era în birou. 

Îngrozitoare dilemă... Să aștepte întoarcerea ministrului sau 
să sară peste o treaptă ierarhică și să ducă mesajul direct 
regelui? Cu toate că îl putea aștepta o mustrare, înaltul 
funcţionar alese cea de-a doua soluție. 

Stupefiaţi, colegii săi îl văzură părăsind ministerul în timpul 
orelor de serviciu, tot fără perucă, și sărind în carul său de 
serviciu care îi permitea să ajungă la palat în numai câteva 
minute. 

Ameni îl primi pe funcţionar și-i înțelese emoția. 

Scrisoarea, transmisă prin curier diplomatic din Siria de Sud, 
purta sigiliile lui Muwattalis, împăratul hitiţilor. 

— Ministrul meu fiind absent, am crezut că fac bine... 


172 


— Bine ai făcut. Să nu te temi pentru cariera ta: regele o să 
aprecieze spiritul tău de iniţiativă. 

Ameni cântări în palmă scrisoarea, o tăbliță de lemn învelită 
într-o țesătură pătată de mai multe sigilii de noroi uscat, 
acoperite de un scris în limba hitită. 

Scribul închise câteva clipe ochii, sperând că era vorba despre 
un coșmar. Când îi deschise din nou, mesajul nu dispăruse și 
continua, parcă, să-i ardă degetele. 

Cu gâtul uscat, el parcurse cu pași foarte înceţi distanţa care 
îl despărţea de biroul lui Ramses. După ce petrecuse ziua 
lucrând cu ministrul Agriculturii și cu cei răspunzători de irigaţii, 
regele era singur și pregătea un decret care viza îmbunătățirea 
activităţii de întreţinere a digurilor. 

— Pari tulburat, Ameni. 

Mâinile întinse ale scribului îi prezentară scrisoarea oficială a 
împăratului din Hatti, adresată faraonului. 

— Declaraţia de război, șopti Ramses. 


34 


Fără să se grăbească, Ramses sfărâmă sigiliile, rupse țesătura 
de protecţie și citi mesajul. 

Ameni închise din nou ochii, bucurându-se de ultimele clipe 
de pace înainte de iad, adică înainte ca faraonul să-i dicteze 
răspunsul care ar fi consemnat intrarea în război a celor două 
state: Egiptul și Hatti. 

— Întotdeauna ești așa de încruntat, Ameni? 

Întrebarea îl surprinse pe scrib. 

— Eu, încruntat? Da, bineînţeles. 

— Păcat, am fi putut bea împreună un vin tare bun. La și 
citește. 

Ameni citi cu atenţie ce scria pe plăcuță. 


De la împăratul din Hatti, Muwattalis, către fratele 
său Ramses, Fiul luminii, faraonul Egiptului. 

Cum o duci? Sper că mama ta Tuya, sotia ta Nefertari 
și copiii tăi sunt bine și ei. Faima ta și a marii soții 
regale nu încetează să crească, iar vitejia ta este 
cunoscută de toti locuitorii din Hatti. 


173 


Ce-ti mai fac caii? Aici, noi avem mare grijă de ai 
noștri. Sunt niște animale splendide, cele mai frumoase 
care au fost create vreodată. 

Zeii să aibă în paza lor Hatti și Egiptul. 


Un zâmbet larg se așternu pe fața lui Ameni. 

— Este... este minunat! 

— Eu nu sunt prea convins de asta. 

— Sunt formulele diplomatice obișnuite și suntem departe de 
o declarație de război! 

— Numai Acha ne-ar putea lămuri. 

— Tu nu ai niciun pic de încredere în Muwattalis... 

— Și-a întemeiat puterea îngemănând violenţa cu șiretenia; în 
ochii lui, diplomaţia nu este decât o armă în plus și nu o cale 
către pace. 

— Și dacă s-a săturat de atâtea războaie? Faptul că tu ai 
recucerit Canaan și Amurru i-a demonstrat că ar trebui să ia în 
serios armata egipteană! 

— Muwattalis nu o disprețuiește; tocmai de aceea el se 
pregătește pentru război și încearcă să înlăture temerile noastre 
prin câteva demonstraţii de prietenie. Homer, a cărui privire 
vede departe în timp, nu crede într-o pace durabilă. 

— Și dacă el s-a înșelat, dacă Muwattalis s-a schimbat, dacă în 
Hatti casta negustorilor s-a dovedit a fi mai influentă decât cea 
a războinicilor? Scrisoarea lui Putuhepa ar fi o dovadă în acest 
sens. 

— Economia imperiului hitit este clădită pe război, poporul 
său iubește din toată inima războiul. Comercianțţii îi vor susține 
pe războinici și vor găsi într-un mare război ocazia de a stoarce 
noi câștiguri. 

— Așadar, confruntarea ţi se pare inevitabilă. 

— Sper din toată inima să nu am dreptate. Dacă Acha nu 
observă nici manevre importante, nicio înarmare neobișnuită, 
nici mobilizare generală, speranța mea o să renască. 

Ameni se simţi cuprins de o mare tulburare; o idee stranie îi 
trecu prin minte. 

— Misiunea oficială a lui Acha este de a reorganiza sistemul 
de apărare a protectoratelor noastre; ca să obţină informaţiile 
de felul acestora pe care le dorești, n-ar trebui ca el... să 
pătrundă pe teritoriul hitit? 


174 


— Așa este, recunoscu Ramses. 

— Este o nebunie ce spun! Dacă este prins... 

— Acha era liber să accepte sau să refuze. 

— Este prietenul nostru, Ramses, prietenul nostru din 
copilărie, îţi este credincios așa cum îţi sunt și eu, îţi... 

— Știu asta, Ameni, și îi apreciez curajul la adevărata lui 
valoare. 

— N-are nicio șansă să se întoarcă în viaţă! Chiar dacă va 
reuși să ne transmită câteva mesaje, până la urmă tot va fi 
capturat. 

Pentru prima oară, scribul simţi că încearcă un sentiment de 
ciudă față de Ramses. Dând întâietate interesului superior al 
Egiptului, faraonul nu făcea nicio greșeală. Dar acum sacrifica 
un prieten, o ființă deosebită, un bărbat care ar fi meritat să 
trăiască o sută zece ani, la fel ca înțelepţii de altădată. 

— Trebuie să-ţi dictez un răspuns, Ameni; să-l liniștim pe 
fratele nostru, împăratul din Hatti, în privinţa stării de sănătate a 
familiei mele și a cailor mei. 

t 

Ronțăind cu mușcături mici un măr, Șenar privea minunatul 
vas pe care intendentul său îl pusese în fața lui. 

— Ești sigur că negustorul acela care ţi l-a adus era chiar Raia 
în persoană? 

— Da, stăpâne. 

— Repetă-mi ce a spus. 

— A pomenit prețul mare al acestei capodopere și a spus că 
veţi rezolva această problemă când se va întoarce el în capitală. 

— Mai dă-mi un măr și vezi să nu mă deranjeze nimeni. 

— Stăpâne, ar trebui să primiţi pe o tânără persoană... 

— Trimite-o aici. 

Șenar își menținea privirile aţintite asupra vasului din faţa sa. 

O copie. 

O copie stângace și urâtă care nu făcea nici măcar cât o 
pereche de sandale de calitate mediocră. Chiar și un mic 
burghez de provincie ar fi ezitat să-l expună în camera sa de 
primiri. 

Mesajul lui Raia era limpede. Spionul fusese demascat și nu 
va mai intra în niciun caz în legătură cu Șenar. O parte 
importantă a strategiei plănuite de fratele mai mare al lui 


175 


Ramses se năruia. Lipsindu-i posibilitatea de a mai intra în 
legătură cu hitiţii, cum ar mai fi putut acţiona? 

Două elemente îl mai liniștiră. 

Mai întâi, hitiţii nu vor putea renunţa, într-o perioadă atât de 
fierbinte, la păstrarea unei rețele de spionaj pe pământ 
egiptean; ei îl vor înlocui pe Raia cu altcineva și această 
persoană va intra neapărat în legătură cu Șenar. 

Apoi, mai era și poziţia privilegiată a lui Acha. În timp ce el 
acționa pentru  dezorganizarea sistemului de apărare a 
protectoratelor, nu va întârzia să reia legăturile cu hitiţii și să-l 
anunţe despre aceasta și pe Șenar. 

Mai rămânea magul Ofir, a cărui tehnică de descântare ar fi 
putut reuși în cele din urmă. 

Având în vedere toate acestea, nenorocirea care-l lovise pe 
Raia nu-l putea atinge și pe el. Spionul sirian era în stare să iasă 
cu bine din această încurcătură. 

t 

Templele din Pi-Ramses erau scăldate într-o lumină gălbuie și 
caldă. După ce împliniseră ritualurile asfinţitului, Ramses și 
Nefertari se reîntâlniră în fața templului închinat lui Amon a 
cărui construcție era încă în curs. Cu fiecare zi care trecea, 
capitala devenea tot mai frumoasă, părând consacrată păcii și 
fericirii. 

Perechea regală porni la plimbare prin grădina plantată de 
curând în fața sanctuarului; piersici, sicomori și o sumedenie de 
arbuști alternau cu tufe întinse de leandri. Câţiva grădinari udau 
arborii abia sădiţi, adresându-le în șoaptă cuvinte prietenești; 
fiecare dintre ei știa că plantele apreciau acest lucru, la fel cum 
se bucurau și de apa care-i hrănea. 

— Ce părere ai despre scrisorile pe care tocmai le-am primit? 

— Nu mă liniștesc deloc, răspunse Nefertari; hitiţii caută să ne 
ia ochii cu mirajul unui răgaz. 

— Speram să ai o părere mai încurajatoare. 

— Dacă te-aș minţi, ar însemna să trădez dragostea noastră. 
Trebuie să-ţi spun cum văd eu lucrurile, chiar dacă fac aceasta 
în culorile alarmante ale unui cer prevestitor de furtună. 

— Cum să admiţi imaginea unui război în care o mulţime de 
bărbaţi tineri își vor pierde viaţa, în timp ce noi ne bucurăm de 
frumusețea acestei grădini? 


176 


— Noi nu avem dreptul să ne refugiem într-un asemenea 
paradis și să uitam de furtuna care ameninţă să-l distrugă. 

— Armata mea va fi ea, oare, capabilă să reziste în fața 
asalturilor hitite? Prea mulţi veterani care nu visează decât să 
fie lăsați la vatră, prea mulţi soldaţi tineri și fără experienţă, 
prea mulţi mercenari preocupaţi doar de solda pe care o 
primesc... Inamicul ne cunoaște punctele slabe. 

— Noi nu le cunoaștem pe ale lor? 

— Serviciile noastre de informaţii sunt prost organizate; vor fi 
necesari ani de eforturi pentru a le face eficiente. Noi am crezut 
că Muwattalis va respecta frontiera impusă de tatăl meu, atunci 
când el ajunsese la porţile orașului Kadesh; dar, la fel ca 
înaintașii săi, împăratul nu visează decât la noi cuceriri și nicio 
pradă nu este mai atrăgătoare decât Egiptul. 

— Acha ţi-a trimis până acum vreun raport? 

— N-am de la el nicio veste. 

— Te temi pentru viaţa sa, nu-i așa? 

— l-am încredinţat o misiune periculoasă care îl obligă să 
pătrundă în teritoriul inamic pentru a culege de acolo cât mai 
multe informaţii. Ameni nu-mi iartă cu niciun chip această 
hotărâre. 

— Cine a avut o asemenea idee? 

— N-am să-ţi ascund niciodată adevărul, Nefertari; eu am 
avut-o, și nu Acha. 

— Ar fi putut să refuze. 

— Ar putea cineva să refuze o propunere a faraonului? 

— Acha are o personalitate puternică și este în stare să-și 
aleagă singur soarta. 

— Dacă dă greș, eu voi fi răspunzător pentru arestarea și 
pentru moartea sa. 

— Acha și-a dedicat viața Egiptului, la fel ca și tine; plecând în 
Hatti, el speră să salveze ţara noastră de la dezastru. 

— Am vorbit împreună de acest ideal o noapte întreagă; dacă 
el îmi aduce niște informaţii utile despre forțele hitite și despre 
planurile lor, poate că vom reuși să-i respingem pe invadatori. 

— Și dacă ai ataca tu primul? 

— Mă gândeam și eu la asta... Dar trebuie să-i las lui Acha 
timp ca să se miște. 


177 


— Scrisorile pe care le-am primit arată că hitiţii încearcă să 
câștige timp, fără îndoială din cauza unor neînţelegeri dintre ei. 
N-ar trebui să lăsăm să treacă momentul potrivit. 

Cu vocea sa melodioasă și blândă, Nefertari exprima rigoarea 
și voinţa neabătută a unei regine a Egiptului. La fel cum făcuse 
Tuya alături de Seti, ea modela sufletul regelui și-i hrănea forţa. 

— Mă gândesc deseori la Moise. Cum ar fi procedat el, astăzi, 
când însăși existența acestor Două Țări este în pericol? Cu toate 
că ideile care-l mânau în viaţă erau ciudate, sunt convins că ar fi 
luptat alături de noi pentru a salva ţara faraonilor. 

Soarele asfinţise, Nefertari fu cuprinsă de fior. 

— Acum aș fi avut nevoie de șalul meu cel vechi, îmi ţinea așa 
de cald! 


35 


La est de golful Aqaba și la sud de Edom, ţinutul Madian se 
mulțumea cu o existenţă liniștită și retrasă, oferind câteodată 
găzduire nomazilor care parcurgeau peninsula Sinai. Oamenii 
din Madian, iubindu-și condiţia de păstori, se ţineau la distanţă 
de luptele care se ţineau lanţ între triburile arabe din ţinutul 
Moab. 

Un preot bătrân, tatăl a nouă fete, domnea peste micuța 
comunitate a madianiţilor care nu se plângea nici de sărăcia sa, 
nici de asprimea climei. 

Bătrânul tocmai îngrijea copita unui miel, când un zgomot 
neobișnuit îi ajunse la urechi. 

Tropot de cai. 

Cai și care de luptă care se apropiau cu repeziciune. 

O patrulă a armatei egiptene... Curios, egiptenii nu veneau 
niciodată în ţinutul Madian, ai cărui locuitori nu aveau nicio 
armă și nici nu știau să lupte. Fiind atât de săraci, ei nu plăteau 
impozite, iar poliția deșertului știa că n-ar fi riscat să-i 
adăpostească pe beduinii prădători pentru că altfel oaza lor ar fi 
fost distrusă și oamenii ar fi fost alungaţi de pe pământul lor. 

Când carele egiptene pătrunseră în tabără, bărbaţii, femeile și 
copiii se făcură nevăzuţi în corturile din pânză grosolană. 
Bătrânul preot se ridică și ieși în întâmpinarea noilor veniți. 

Comandantul patrulei era un tânăr ofițer plin de aroganță. 


178 


— Cine ești? 

— Preotul din Madian. 

— Tu ești cel mai mare peste adunătura asta de păduchioși. 

— Am această onoare. 

— Din ce trăiţi voi aici? 

— Creștem oi, mâncăm curmale din pomii de pe aici și bem 
apă din fântânile noastre. Micile grădini pe care le avem ne mai 
dau și niște legume. 

— Aveţi arme? 

— Nu avem obiceiul acesta. 

— Am ordin să vă controlez corturile. 

— Puteți intra peste tot, noi nu avem nimic de ascuns. 

— Se spune că îi adăpostiți pe beduinii criminali. 

— Am fi atât de nesocotiţi ca să stârnim mânia faraonului? 

Chiar dacă petecul acesta de pământ este sărac și uitat de 
toți, este al nostru și ţinem la el. Am fi pierduţi dacă am încălca 
legea. 

— Ești un înţelept, bătrâne, dar, cu toate acestea, o să-mi fac 
datoria. 

— Îți repet, corturile noastre îţi stau la dispoziţie. Dar, mai 
întâi de asta, ai vrea să iei parte la o umilă sărbătoare? Una 
dintre fiicele mele tocmai a născut un băiat. O să mâncăm carne 
de miel friptă și o să bem vin de palmier. 

Ofițerul egiptean era încurcat. 

— Așa ceva nu prea este permis de regulament... 

— În timp ce soldaţii tăi fac ce au de făcut, vino să te așezi 
aici, lângă foc. 

Înspăimântaţi, madianiţii se buluciră în jurul bătrânului preot 
care îi linişti și îi îndemnă să ușureze misiunea egiptenilor. 

Șeful patrulei fu de acord să se așeze și să guste din bucatele 
pregătite. Tânăra mamă stătea încă lungită pe o pătură, dar 
soțul ei, un bărbos cu o figură trudită, încovoiat, își ţinea copilul 
în braţe și-l legăna. 

— Un păstor care se temea că nu poate avea copii, explică 
bătrânul preot; copilul acesta va fi lumina bătrâneții sale. 

Soldaţii nu dădură nici de arme, nici de beduini. 

— Respectă și pe mai departe legea, îl sfătui ofițerul pe 
preotul din Madian și oamenii tăi nu vor avea de suferit. 

Carele și călăreţii porniră prin deșert și se pierdură în zare. 


179 


Când norul de nisip de pe urma lor se risipi, tatăl noului- 
născut se ridică. Dacă ar mai fi fost acolo, ofiţerul ar fi fost 
surprins să vadă un păstor pipernicit transformându-se într-un 
uriaș cu umerii largi. 

— Suntem salvaţi, Moise, îi spuse bătrânul preot așa-zisului 
său ginere. N-o să se mai întoarcă. 

t 

Pe malul apusean al Thebei, arhitecți, cioplitori în piatră și 
sculptori nu-și precupeţeau forțele pentru a înălța Ramesseum, 
templul milioanelor de ani ai Fiului luminii. Ca o aplicare a 
Regulei, construcţia începuse cu naosul în care se afla zeul 
ascuns, a cărui înfățișare oamenii nu i-o cunoșteau niciodată. O 
cantitate uriașă de blocuri de gresie, de granit cenușiu și de 
bazalt fusese depozitată pe șantierul care se bucura de o 
organizare foarte bine pusă la punct. Se ridicau deja zidurile 
sălilor cu coloane, se înălța viitorul palat regal. Așa cum ceruse 
Ramses, templul său urma să fie o construcţie nemaivăzută care 
avea să dăinuie peste secole. Acolo avea să fie cinstită memoria 
tatălui său, acolo aveau să fie celebrate mama și soţia sa, acolo 
se va transmite energia nevăzută fără de care exercitarea unei 
puteri bazate pe dreptate nu era posibilă. 

Nebu, marele preot de la Karnak, avea motiv să fie zâmbitor. 
Desigur, bătrânul obosit și chinuit de reumatism primise sarcina 
de a administra cel mai mare și mai bogat dintre sanctuarele 
egiptene și toată lumea apreciase că alegerea făcută de Ramses 
era cinică și strategică; aproape senil, Nebu părea doar un om 
de paie, înlocuit rapid de un alt slujbaș al monarhului, la fel de 
vârstnic și de servil. 

Nimeni nu ar fi putut prevedea că Nebu va îmbătrâni la fel ca 
granitul. Chel, cu un mers șovăitor, vorbind rar, conducea totul 
fără a avea nevoie de ajutoare. Credincios regelui său, el nu 
visa, așa cum o făcuseră predecesorii săi, să ducă o politică 
partizană. Faptul că-l servea pe Ramses era pentru el ca un fel 
de cură de întinerire. 

Astăzi, însă, Nebu dăduse uitării imensul templu, mulţimea de 
oameni de sub comanda sa, ierarhia, pământurile, satele, 
pentru a se ocupa de un mic copăcel, acacia pe care o plantase 
Ramses pe locul templului pentru veșnicie, în anul al doilea al 
domniei sale. Marele preot de la Karnak îi promisese suveranului 
că va lua în grija sa creșterea acestui arbore a cărui vigoare era 


180 


înălta 


F 


impresionantă. Bucurându-se de vraja acelui loc, el se 
către cer mult mai repede decât alți semeni ai lui. 

— Eşti mulțumit de această acacia a mea, Nebu? 

Marele preot se întoarse încet către el. 

— Maiestate... Nu m-a anunţat nimeni de vizita voastră! 

— Să nu ceri pe nimeni, călătoria asta a mea nu a fost 
anunţată de palat. Copacul acesta este grozav. 

— Nu cred că am mai văzut vreodată ceva atât de uimitor; nu 
i-aţi transmis, cumva, ceva din vigoarea voastră? Eu am 
privilegiul să-i veghez copilăria, Maiestatea Voastră îl va admira 
când va ajunge la maturitate. 

— Îmi doream să mai văd o dată Theba, templul meu pentru 
veșnicie, mormântul meu și această acacia, înainte de a intra în 
vâltoarea evenimentelor. 

— Războiul este inevitabil, Maiestate? 

— Hitiţii încearcă să ne convingă să credem cu totul altceva, 
dar cine poate avea încredere în declaraţiile lor liniștitoare? 

— Pe aici, totul este în ordine. Bogăţiile de la Karnak sunt ale 
voastre și am avut grijă ca domeniile pe care mi le-aţi 
încredințat să fie bine administrate și să aducă profit. 

— Cum o duci cu sănătatea? 

— Cât timp canalele inimii n-o să se astupe, o să-mi fac 
datoria. Totuși, dacă Maiestatea Voastră avea de gând să pună 
pe altcineva în locul meu, nu aș fi nemulțumit. Să locuiesc lângă 
lacul sacru și să meditez asupra zborului rândunelelor este cea 
mai mare ambiţie a mea. 

— Cu riscul de a te dezamăgi, eu nu văd de ce ar fi necesar să 
modific ierarhia actuală a șantierului. 

— Picioarele mă lasă, urechile mi se înfundă, oasele mă dor... 

— Dar mintea ta rămâne vie ca zborul unui șoim și precisă ca 
acela al unei păsări ibis. Continuă să muncești așa, Nebu, și 
veghează asupra acestei acacia. Dacă eu nu m-aș mai întoarce, 
tu ar trebui să fii tutorele ei. 

— O să vă întoarceţi. Trebuie să vă întoarceți. 

Ramses vizită șantierul, amintindu-și de perioada șederii 
printre cioplitorii în piatră și muncitorii pietrari din cariere. El 
clădea zi de zi Egiptul, ei construiau templele și monumentele 
eterne fără de care țara aceea dublă s-ar fi cufundat în anarhie 
și în josnicie, defecte inerente speciei umane. A venera puterea 
luminii și a respecta Regula lui Maat însemna a-l învăța pe om 


181 


să respecte dreptatea, a încerca abaterea sa de la egoism și 
vanitate. 

Visul suveranului devenea realitate. Templul pentru veșnicie 
prindea contur, acest formidabil izvor de energie magică 
începea să funcţioneze de sine-stătător, prin simpla prezenţă a 
hieroglifelor și a scenelor gravate pe zidurile sanctuarului. 
Parcurgând sălile al căror contur fusese deja delimitat, 
reculegându-se în viitoarele capele, Ramses își lua de peste tot 
forța lui ka, născută din împerecherea cerului cu pământul. El o 
asimila, nu pur și simplu pentru el însuși, ci pentru a fi în stare 
să înfrunte tenebrele cu care hitiţii voiau să acopere pământul 
îndrăgit de zei. 

Ramses se simţi încărcat cu energia tuturor dinastiilor, a 
acestei stirpe a faraonilor care modelaseră Egiptul după chipul 
și asemănarea cosmosului. 

O clipă, tânărul suveran de douăzeci și șapte de ani șovăi; dar 
trecutul deveni o forţă și nu o povară. În acest templu pentru 
veșnicie, predecesorii săi îi arătară calea pe care trebuia să 
meargă. 

t 

Raia duse o mulțime de vase la persoane importante din 
Memphis. Dacă urmăritorii sirianului i-ar fi interogat pe angajații 
săi, ar fi aflat că negustorul avea intenția de a continua să-și 
satisfacă pe mai departe clienții și să rămână furnizorul 
recunoscut al familiilor nobile. Astfel, Raia aplica tot metoda sa 
obișnuită de vânzare, bazată pe contacte directe, sporovăială și 
complimente. 

După aceea, plecă la marele harem de la Mer-Our, pe care nu- 
| mai vizitase de doi ani, sigur de faptul că o asemenea vizită îi 
va lăsa cu gura căscată pe polițiștii lui Ameni și ai lui 
Serramanna. Ei credeau că spionul avea complici în această 
nobilă și străveche instituţie, pierzând mult timp și energie 
pentru a cerceta această pistă falsă. 

Raia le mai oferi încă una, poposind într-un mic sat din 
apropierea haremului, unde stătu timp îndelungat de vorbă cu 
niște țărani pe care nici măcar nu-i cunoștea. Erau și aceștia, 
evident, alţi complici din punctul de vedere al anchetatorilor 
egipteni. 

Lăsându-i pe urmăritorii săi încurcaţi în toate aceste piste 
false, negustorul se întoarse la Memphis pentru a supraveghea 


182 


condiţiile în care era pregătit transportul mai multor încărcături 
de conserve de lux, unele cu destinația Pi-Ramses, iar altele 
Theba. 

Tt 

Serramanna tuna și fulgera. 

— Spionul ăsta își bate joc de noi! Ştie că îl urmărim și se 
distrează plimbându-ne aiurea. 

— Calmează-te, îl sfătui Ameni. Nu se poate să nu comită el 
vreo greșeală. 

— Ce fel de greșeală? 

— Mesajele pe care le primește din Hatti sunt ascunse fie în 
conserve, fie în vasele lui de preţ. Eu pariez că în acestea din 
urmă, pentru că ele vin, în cea mai mare parte, din Siria de Sud 
și din Asia. 

— Ei bine, atunci, hai să le examinăm! 

— Ar fi ca o lovitură de sabie în apă. Cel mai important este 
să aflăm felul în care expediază mesajele și reţeaua pe care o 
folosește. Dată fiind situaţia în care se află, este nevoit să-i 
avertizeze pe hitiţi că nu-și mai poate continua activitatea. Să 
pândim momentul în care va expedia un transport cu cine știe 
ce obiecte spre Siria. 

— Eu am o altă idee, mărturisi Serramanna. 

— Sper că una legală, nu-i așa? 

— Dacă nu fac valuri absolut deloc și dacă îţi ofer posibilitatea 
de a-l aresta pe Raia respectând în totalitate legea, îmi dai voie 
să acționez? 

Ameni își examină cu cea mai mare atenţie pensula de scris. 

— De cât timp ai nevoie? 

— Mâine, și voi termina totul. 


36 


La Bubastis, avea loc sărbătoarea beţiei simţurilor. Timp de o 
săptămână, fete și băieți gustau din primii fiori ai dragostei sub 
privirea protectoare a zeiţei pisică Bastet, încarnarea bucuriei 
de a trăi. La ţară, întreceri de lupte le permiteau băieţilor să-și 
arate puterile și să le seducă pe frumoasele spectatoare prin 
ardoarea cu care luptau. 


Angajaţii lui Raia avuseseră dreptul la două zile libere. 
Magazionerul-șef, un sirian slab și cocârjat, încuiase cu lacătul 
ușa depozitului în care se aflau cam zece vase nu prea 
valoroase. Se gândea cu plăcere că se va amesteca în mulțime 
și-și va încerca norocul pe lângă vreo femeiușcă petrecăreaţă, 
chiar dacă ar fi fost ceva mai coaptă. Raia era un patron sever și 
trebuia să profite de această ocazie de a se distra. 

Îi lăsa gura apă gândindu-se la plăcerile de care urma să aibă 
parte așa încât, fredonând un cântecel deșucheat, o luă pe o 
ulicioară care ducea la o mică piaţă în care se adunau deja 
amatorii de distracții. 

O mână uriașă i se înfipse în chică și-i trase capul pe spate; o 
altă mână care i se lipi de buze îi înăbuși strigătul de durere. 

— Stai liniștit, îi porunci Serramanna, sau te strâng de gât. 
Înspăimântat, sirianul se lăsă târât într-o magazie în care se 
aflau îngrămădite o mulțime de coșuri împletite. 

— De când lucrezi pentru Raia? întrebă sardul. 

— Patru ani. 

— Ai salariu bun? 

— Este cam zgărcit. 

— Ți-e frică de el? 

— Mai mult sau mai puţin... 

— Raia va fi arestat, îi spuse Serramanna, și va fi condamnat 
la moarte pentru spionaj în favoarea hitiţilor. Complicii lui vor 
avea parte de aceeași pedeapsă. 

— Eu nu sunt decât un simplu angajat de-al lui! 

— Este o mare greșeală să minţi. 

— M-a angajat ca magaziner, nu ca spion! 

— Ai greșit când ai minţit susținând că se afla aici, la 
Bubastis, când, de fapt, el comitea o crimă la Pi-Ramses. 

— Un omor... Nu, așa ceva nu se poate... Nu știam nimic! 

— Acum ai aflat. Îți menţii declaraţia de atunci? 

— Nu... Ba da, altfel o să se răzbune! 

— Amice, văd că nu-mi lași altă soluţie: dacă mai continui să 
ascunzi adevărul, îţi crăp capul de zidul ăsta. 

— N-o să îndrăznești! 

— Am ucis zeci de lași de teapa ta. 

— Raia... O să se răzbune... 

— N-o să-l mai vezi niciodată. 

— Ești sigur? 


184 


— Absolut. 

— Atunci, sunt de acord... Mi-a plătit ca să spun că era aici. 

— Ştii să scrii? 

— Nu prea bine. 

— Mergem împreună la biroul unui scrib public. El o să-ţi scrie 
declaraţia, după aceea, o să te poţi duce după fete. 

t 

Cu ochii de un verde atrăgător, cu buzele machiate discret, 
grațioasă, vioaie și zglobie, Iset cea frumoasă, mama micului 
Kha, nu-și pierduse câtuși de puțin din aerul său tineresc. In 
seara aceea răcoroasă de iarnă, tânăra femeie își acoperise 
umerii cu un șal de lână. 

Pe câmpia din jurul Thebei, vântul sufla destul de tare. Cu 
toate acestea, Iset cea frumoasă se ducea la întâlnirea fixată 
printr-o scrisoare ciudată: „Coliba de stuf. Caută una care 
seamănă cu cea de la Memphis, pe malul de vest, în faţa 
templului de la Luxor, la marginea unui lan de grâu.” 

Scrisul lui... Nu se putea înșela. Dar de ce această neobișnuită 
invitaţie și amintirea unui trecut atât de intim? 

Iset cea frumoasă merse de-a lungul unui canal de irigații, 
văzu lanul de grâu, auriu în lumina asfinţitului, și observă coliba. 
Se pregătea să intre, când o rafală de vânt îi ridică poala rochiei 
care se agăţă în ghimpii unui tufiș. 

Pe când se apleca pentru ca stofa să nu se sfâșie, o mână o 
ajută să se elibereze și să se ridice. 

— Ramses... 

— Eşti întotdeauna la fel de încântătoare, Iset. Îţi mulţumesc 
că ai venit. 

— Mesajul tău m-a tulburat. 

— Voiam să ne întâlnim departe de palat. 

Regele o atrăgea peste măsură. 

Corpul său perfect clădit, noblețea gesturilor, fascinația privirii 
sale trezeau în ea aceeași dorinţă de altădată. Nu încetase 
nicicând să-l iubească, deși nu se considera în stare să rivalizeze 
cu Nefertari. Marea soţie regală invadase sufletul lui Ramses 
peste care domnea fără nicio concurenţă. Iset cea frumoasă nu 
era nici geloasă, nici invidioasă; ea își accepta destinul și se 
simțea mândră că-i dăruise regelui un fiu ale cărui daruri 
excepţionale se puteau vedea de pe acum. 


Da, îl urâse pe Ramses când acesta se căsătorise cu Nefertari, 
dar acest sentiment nu era decât o formă dureroasă a dragostei 
sale. Iset se opusese complotului care-l ameninţase pe rege, 
deși se încercase și atragerea ei. Niciodată nu l-ar fi trădat pe 
bărbatul care îi dăruise atâta fericire, revărsându-i lumină în 
suflet și în trup. 

— De ce atâta taină... și amintirea primelor noastre întâlniri, 
într-o colibă ca asta? 

— Nefertari este cea care vrea ca totul să se petreacă astfel. 

— Nefertari... Nu înțeleg. 

— Ea cere ca noi să avem un al doilea fiu pentru a asigura un 
urmaș la tron, dacă i s-ar întâmpla ceva rău lui Kha. 

Iset cea frumoasă se clătină și căzu în braţele lui Ramses. 

— Este un vis, șopti ea, un vis minunat. Tu nu ești regele, eu 
nu sunt Iset, nu suntem la Theba, suntem pe cale să facem 
dragoste ca să-i dăm un frăţior lui Kha. Nu-i decât un vis, dar 
vreau să-l trăiesc până în adâncul fiinţei mele și să-l păstrez 
pentru vecie. 

_ Ramses își scoase tunica și o așternu pe pământ. 
Infierbântată, Iset se lăsă dezbrăcată de mâinile bărbatului. 

Era fericirea nebunească de o clipă în care corpul său crea un 
copil pentru Ramses, străfulgerarea unei bucurii la care nu mai 
spera. 

Tt 

Pe corabia care îl ducea înapoi la Pi-Ramses, regele, retras în 
singurătatea sa, contempla Nilul. Chipul lui Nefertari nu-l mai 
părăsea. Da, dragostea pe care i-o purta Iset era aceeaşi, iar 
farmecul ei neschimbat; dar nu încerca pentru ea acel sentiment 
imperios ca soarele și nesfârșit ca deșertul care-i cuprinsese 
întreaga fiinţă încă de la prima întâlnire cu Nefertari, această 
dragoste care nu înceta să crească în intensitate cu fiecare zi 
trăită împreună. Așa cum Ramesseumul și capitala se măreau 
graţie activităţii neîntrerupte a constructorilor, și dragostea pe 
care Ramses o nutrea pentru soţia sa nu înceta să se amplifice 
și să se consolideze. 

Regele nu voise să-i dezvăluie lui Iset adevăratele dorințe ale 
lui Nefertari: regina voia ca Iset să îndeplinească în mod real 
funcţia de a doua soţie și să-i dăruiască mai mulţi copii 
suveranului, a cărui forţă și personalitate copleșitoare riscau să 
descurajeze mai mulți potenţiali succesori. Egiptul cunoscuse un 


186 


grav precedent: Pepi al Doilea, mort la vârsta de peste o sută de 
ani, le supraviețuise copiilor săi și, atunci când a încetat din 
viaţă, a lăsat ţara pradă unui vid de putere care s-a transformat 
într-o criză prelungită. Dacă Ramses ar fi trăit până la o 
asemenea vârstă înaintată, ce s-ar fi întâmplat cu regatul, dacă 
Meritamon sau Kha, dintr-un motiv oarecare, nu ar fi putut să-i 
urmeze la tron? 

Nu era posibil ca un faraon să aibă o existenţă ca a unui om 
obișnuit. lubirile sale, familia sa trebuiau să contribuie la 
păstrarea pe vecie a instituţiei pe care o reprezenta. 

Dar exista Nefertari, femeie între femei, și dragostea sublimă 
pe care aceasta i-o oferea. Ramses nu voia nici să-și trădeze 
înalta menire, nici să-și împartă dorinţele intime cu o altă 
femeie, chiar dacă aceasta era Iset cea frumoasă. 

Și Nilul fu acela care-i oferi răspunsul, Nilul a cărui energie 
fecunda prin revărsările sale cele două maluri, cu o generozitate 
inepuizabilă. 

t 

Curtea se reunise în marea sală de primire de la Pi-Ramses și 
toată lumea discuta aprins. Urmând exemplul lui Seti, tatăl său, 
Ramses era destul de zgârcit cu acest gen de ceremonii; el 
prefera să lucreze separat cu miniştrii săi, decât să piardă 
vremea în discuţii plictisitoare dintr-o adunare ai cărei membri 
nu doreau decât să-l lingușească. 

Când apăru faraonul, ţinând în mâna dreaptă o vergea în jurul 
căreia era înfășurată o frânghie, mulți dintre cei prezenţi simţiră 
că li se taie pentru câteva clipe răsuflarea. Acest simbol arăta că 
Ramses urma să adopte un decret ce căpăta de îndată forța 
unei legi. Vergeaua simboliza Cuvântul, iar frânghia legătura cu 
realitatea pe care regele o făcea să ia ființă imediat anunțând 
prevederile unei hotărâri luate după o matură chibzuinţă. 

Emoţia și îngrijorarea puseră stăpânire pe curteni. Nimeni nu 
se mai îndoia: Ramses avea să decreteze starea de război cu 
hitiţii. Un ambasador urma să fie trimis în Hatti ca să-i prezinte 
împăratului mesajul faraonului, precizând data la care se 
declanșa conflictul. 

— Cuvintele pe care le voi spune acum constituie un decret 
regal, declară Ramses. El va fi gravat pe stelele de piatră 
oficiale, crainicii regali îl vor anunţa în orașe și în sate, fiecare 
locuitor ai celor Două Țări va afla de el. Incepând de astăzi și 


187 


până la ultima mea suflare, voi ridica la rangul de „fiu regal” și 
de „fiică regală” copii care vor fi educați la școala palatului și 
vor primi aceeași învățătură ca fiul meu Kha și fiica mea 
Meritamon. Numărul lor este nelimitat și dintre ei îl voi alege pe 
urmașul meu la tron, fără ca el să știe de acest lucru înainte de 
momentul potrivit. 

Curtea fu uluită și, în același timp, încântată. Fiecare tată și 
fiecare mamă avură speranţa secretă că și copilul lor putea fi 
ridicat pe o asemenea treaptă; unii visau, deja, să se laude cu 
meritele vlăstarelor pentru a influența preferințele lui Ramses și 
ale lui Nefertari. 

t 

Ramses acoperi cu un şal călduros umerii iui Nefertari, care 
tocmai scăpase de o răceală. 

— Vine de la cel mai bun atelier din Sais; marea preoteasă a 
templului l-a țesut cu mâna ei. 

Zâmbetul reginei păru să ilumineze cerul mohorât al Deltei. 

— Mi-ar fi plăcut atât de mult să plec în Sud, dar știu că este 
imposibil. 

— Îmi pare rău pentru tine, Nefertari, dar trebuie să 
supraveghez instrucția trupelor mele. 

— Iset îţi va dărui un alt fiu, nu-i așa? 

— Acest lucru îl vor hotărî zeii. 

— Așa este cel mai bine. Când o s-o mai vezi din nou? 

— Nu ştiu. 

— Dar... mi-ai promis... 

— Am dat deja un decret. 

— Ce legătură are cu Iset? 

— Vointa a fost îndeplinită, Nefertari: vom avea mai mult de o 
sută de fii și de fiice, iar succesiunea mea va fi asigurată. 


37 


— Am dovada că Raia a minţit, afirmă Serramanna plin de 
entuziasm. 

Ameni nu reacţionă în niciun fel. 

— Ai auzit ce am spus? 

— Da, da, răspunse secretarul particular al regelui. 


Sardul înţelese motivul pentru care Ameni era atât de 
morocănos; și de această dată, scribul nu dormise decât două 
sau trei ore și încă nu se trezise de-a binelea. 

— Am aici declaraţia magazionerului lui Raia, semnată și 
autentificată de martori. Angajatul sirianului declară fără ocol că 
patronul său, care nu se afla la Bubastis în ziua uciderii lui 
Nenufar, l-a plătit ca să facă o declaraţie mincinoasă. 

— Felicitările mele, Serramanna, ai făcut o treabă grozavă. 
Magazionerul tău este... întreg? 

— Când a ieșit din biroul scribului, ardea de dorinţa de a lua 
parte la marea serbare din oraș și de a găsi pe acolo câteva 
femeiuști mai bune la suflet. 

— O treabă bună, într-adevăr... 

—Tu nu înţelegi: alibiul lui Raia este anulat, așa că putem să-l 
arestăm și să-l interogăm din nou! 

— Imposibil. 

— Imposibil? Cine ar fi împotrivă... 

— Raia a scăpat de cei care-l urmăreau și a dispărut pe o 
străduță din Memphis. 

Tt 

Șenar fiind avertizat și în afară de orice pericol, Raia trebuia 
să se facă nevăzut. Convins că Ameni va controla orice 
transport de-al său cu destinaţia Siria de Sud, chiar dacă nu era 
vorba decât despre niște biete conserve, nu mai avea nicio 
posibilitate de a-i informa pe hitiţi. Să încredinţeze un mesaj 
unuia dintre membrii rețelei sale i se părea prea riscant; un om 
nevoit să se ascundă și căutat de poliţia Faraonului putea fi 
foarte ușor trădat! Singura soluţie la care se gândise încă din 
clipa în care începuseră să-l bănuiască: să intre în legătură cu 
șeful său de rețea, în ciuda interdicției stricte de a face acest 
lucru. 

Să scape de polițiștii care-l filau în permanenţă nu fusese o 
treabă prea ușoară; noroc cu zeul furtunii care pusese stăpânire 
pe Memphis încă din zori, astfel încât el reușise să scape de 
urmăritori furișându-se într-un atelier care avea două ieșiri. 

Trecând peste mai multe acoperișuri, el intrase în locuinţa 
șefului său de rețea, când furtuna ajunsese la apogeu și când 
fulgerele brăzdau cerul, iar un vânt năprasnic ridica nori de praf 
pe străduțele pustii. 


Casa era cufundată în întuneric și părea nelocuită. Raia 
așteptă ca ochii să i se obișnuiască treptat cu bezna din interior 
și intră cu pași furișați în camera de primire, fără a face nici cel 
mai mic zgomot. Un geamăt îi ajunse la urechi. 

Nedumerit, negustorul mai înaintă câţiva pași. 

Un nou vaiet, parcă provocat de o durere sfâșietoare, dar 
reţinută. În dreapta sa zări o rază de lumină strecurându-se pe 
sub o ușă. 

Șeful rețelei fusese oare arestat și torturat? Nu, așa ceva nu 
era posibil! Numai Raia știa cine este. 

Ușa se deschise, flacăra unei torţe îl orbi pe sirian care se 
dădu înapoi acoperindu-și ochii cu mâinile încrucișate. 

— Raia... Ce faci tu aici? 

— lertaţi-mă, dar nu aveam altă soluţie. 

Negustorul sirian nu-l întâlnise pe șeful său de reţea decât o 
singură dată, la curtea lui Muwattalis, dar nu-i uitase figura: 
înalt, slab, cu pomeţii proeminenţi, ochii de un verde întunecat, 
expresia unei păsări de pradă. 

Pentru o clipă, Raia se temu ca Ofir să nu-l ucidă pe loc. Dar 
libianul era de un calm neliniștitor. 

În laborator, blonda Lita continua să geamă. 

— O pregăteam pentru o nouă experiență, îi explică Ofir 
închizând la loc ușa. 

Întunericul îl sperie pe Raia; nu era cel mai potrivit mediu 
pentru magia neagră? 

— Aici, vom putea sta de vorbă în liniște. Ai încălcat toate 
consemnele. 

— Știu, dar oamenii lui Serramanna erau gata să mă aresteze. 

— Presupun că ei încă se mai află în oraș. 

— Da, dar mi-au pierdut urma. 

— Dacă te-au urmărit în continuare, nu vor întârzia să dea 
năvală și aici. Într-un asemenea caz, voi fi nevoit să te ucid și să 
le spun că am fost atacat de un tâlhar. 

Dolenta, care dormea la etaj, sub efectul unui somnifer, ar fi 
confirmat versiunea lui Ofir. 

— Îmi cunosc meseria, nu m-au mai urmărit. 

— Să sperăm, Raia. Ce ţi s-a întâmplat? 

— Un lanţ de ghinioane. 

— Nu cumva ar fi mai bine spus o serie de neghiobii? 


Sirianul îi povesti totul fără a neglija nici cel mai mic amănunt. 
În fața lui Ofir era de preferat să nu bată câmpii; vrăjitorul acela 
nu avea puterea de a citi chiar și gândurile oamenilor? 

O lungă tăcere se așternu după ce Raia termină de povestit. 
Ofir reflecta adânc la cele auzite, înainte de a da un verdict. 

— Este adevărat că n-ai avut niciun pic de noroc; dar trebuie 
să recunoaștem că rețeaua ta nu mai poate funcționa. 

— Magazinele, marfa din depozit, averea pe care am reușit s- 
o adun... 

— O să-ţi recuperezi paguba când Hatti va cuceri Egiptul. 

— Să vă audă demonii războiului! 

— Te îndoiești, cumva, de victoria noastră finală? 

— Nici măcar o clipă! Armata egipteană nu este pregătită. 
După ultimele mele informaţii, programul său de înarmare este 
în întârziere, iar ofițerii superiori se tem de o confruntare directă 
cu forțele hitite. Soldaţii cuprinși de teamă sunt dinainte învinși. 

— O prea mare încredere poate duce la o înfrângere, îl 
corectă Ofir; nu trebuie să scăpăm din vedere nimic din ce l-ar 
putea duce pe Ramses la dezastru. 

— O să continuaţi să-l manipulati pe Șenar? 

— Faraonul îl bănuiește cumva? 

— Nu are o încredere prea mare în fratele său, dar nu poate 
crede că Șenar ar putea deveni aliatul nostru. Cum să-și 
închipuie că un egiptean, membru al familiei regale și ministru 
al Afacerilor externe, și-ar putea trăda ţara? După cum îmi dau 
eu seama, Șenar rămâne, pentru noi, un pion extrem de 
important. Cine o să mă înlocuiască? 

— Tu n-ai cum să afli asta. 

— Veţi fi obligat să faceţi un raport asupra mea... 

— Va fi unul plin de laude. Tu ai servit Hatti cu credinţă, iar 
împăratul va ţine seamă de asta și va ști să te răsplătească. 

— Care va fi următoarea mea misiune? 

— O să-i propun un plan lui Muwattalis și el va hotări. 

— Tabăra asta a atonienilor... Este ceva serios? 

— Eu îmi bat joc de adepţii lui Aton, la fel ca și de ceilalți 
credincioși; dar sunt ca niște oi pe care le poți duce cu ușurință 
la abator. Din moment ce ei îmi mănâncă din palmă, de ce să nu 
mă folosesc de credulitatea lor? 

— Fata asta care este cu voi... 


191 


— O iluminată și o imbecilă, dar un medium excelent. Datorită 
ei pot obţine informații preţioase la care, fără ajutorul ei, nu aș fi 
avut cum să ajung. Și sper că voi reuși să slăbesc mijloacele de 
apărare ale lui Ramses. 

Ofir își aduse din nou aminte de Moise, un potenţial aliat a 
cărui fugă și dispariţie le regretase. Interogând-o pe Lita pe 
când aceasta era în transă, căpătase convingerea că evreul era 
încă în viaţă. 

— N-aș putea să mă odihnesc aici câteva zile? întrebă sirianul. 
Nervii mei au trecut printr-o încercare prea grea. 

— Prea riscant. Du-te imediat în port, la capătul dinspre sud, 
și îmbarcă-te pe șalanda care pleacă spre Pi-Ramses. 

Ofir îi dădu sirianului parolele și numele oamenilor de contact, 
necesare pentru a părăsi Egiptul, apoi pentru a trece prin 
Canaan și prin Siria de Sud, ajungând, astfel, în zona de 
influenţă hitită. 

Indată după ce Raia plecă, magul verifică dacă Lita se 
cufundase într-un somn adânc și părăsi vila. 

Vremea rea care domnea peste oraș îi convenea; putea astfel 
să circule neobservat și să se întoarcă în bârlogul său după ce Îi 
ordona celui care îl înlocuia pe Raia să intre în acţiune. 

t 

Șenar înfuleca de zor. Deși se gândise bine la toate și se 
liniștise, simțea nevoia să-și potolească îngrijorarea mâncând. 
Tocmai dăduse gata o prepeliță friptă când intendentul îi anunţă 
vizita lui Meba, fostul ministru al Afacerilor externe căruia el îi 
luase locul făcându-i să creadă că numai Ramses era vinovat 
pentru destituirea lui. 

Meba era unul dintre acei funcţionari superiori tipicari și 
scorțoși, scribi din tată în fiu, obișnuiți să se simtă în largul lor 
prin hăţișurile administraţiei, să evite grijile de zi cu zi și să nu 
se gândească decât la posibilităţile de a avansa. Devenind 
ministru, Meba ajunsese pe o culme pe care spera să rămână 
până când avea să se retragă la pensie; dar intervenţia 
inopinată a lui Șenar, despre care nu avea să afle niciodată, îi 
răpise acest post. Rămas fără nicio ocupaţie, diplomatul se 
retrăsese la întinsul său domeniu de lângă Memphis și se 
mulțumea doar cu câteva apariţii la curtea din Pi-Ramses. 


192 


Șenar se spălă pe mâini și la gură, se dădu cu parfum și-și 
verifică pieptănătura. Ştia cât de cochet era musafirul său și nu 
voia să rămână mai prejos. 

_ — Dragul meu Meba! Ce plăcere să te văd aici, în capitală... 
Imi faci onoarea să vii la recepţia pe care o dau mâine seară? 

— Sigur că da, cu plăcere. 

— Știu că momentul de faţă nu este câtuși de puţin potrivit 
pentru petreceri, dar nu trebuie să ne lăsăm cuprinși de 
disperare. Regele însuși dorește să nu se schimbe nimic din 
obiceiurile de la palat. 

Cu o figură destinsă și plină de bunăvoință, Meba rămânea un 
bărbat seducător, cu gesturi elegante și cu o voce plăcută. 

— Eşti mulţumit de funcție, Șenar? 

— Nu-mi este ușor, dar mă descurc cum pot mai bine, pentru 
a-mi servi ţara. 

— ÎI cunoşti pe Raia, negustorul sirian? 

Șenar înlemni. 

— Îmi vinde tot felul de vase de preţ, de foarte bună calitate 
și la un preţ destul de piperat. 

— Nu aţi discutat și despre alte lucruri când v-aţi întâlnit? 

— Ce te-a apucat să mă întrebi așa ceva, Meba? 

— Nu ai motiv să te temi de mine, Șenar, dimpotrivă. 

— Să mă tem... ce vrei să spui? 

— ÎI aștepți pe înlocuitorul lui Raia, nu-i așa? lată-mă, eu sunt. 

— Tu, Meba... 

— Imi face rău să stau degeaba. Când reţeaua hitită a luat 
legătura cu mine, am profitat de ocazie ca să mă răzbun pe 
Ramses. Că inamicul te-a ales pe tine ca să-i iei locul, nu mă 
surprinde, cu condiţia să-mi dai din nou ministerul Afacerilor 
externe, atunci când vei prelua puterea. 

Fratele mai mare al regelui părea lovit în moalele capului. 

— Îmi dai cuvântul tău, Șenar? 

— ŢI-l dau, Meba, ţi-l dau... 

— Iti voi transmite directivele prietenilor noștri. Dacă ai vreun 
mesaj să le trimiţi, treci pe la mine. Din moment ce mă angajezi 
încă de azi ca adjunct al tău, în locul lui Acha, vom avea ocazia 
să ne vedem mult mai des. Nimeni nu mă va bănui de nimic. 


38 


O ploaie îngheţată cădea peste Hattușaș, capitala imperiului 
hitit. Era ger și oamenii ardeau turbă și vreascuri ca să se 
încălzească. Într-o asemenea perioadă mulţi copii mureau; 
băieții care rămâneau în viaţă deveneau soldaţi extraordinari. 
Cât despre fete, ele nu aveau dreptul să moștenească nimic, 
așa că nu le mai rămânea decât speranţa unei căsătorii reușite. 

În ciuda climei aspre, Uri-Teșub, fiul împăratului și noul 
comandant al armatei, înăsprise instrucția. Nemulțumit de 
performanțele fizice ale infanteriștilor săi, el îi punea să 
mărșăluiască ore în șir, purtând în spate arme și hrană, ca și 
cum ar fi plecat pe drumurile unei campanii de lungă durată. 
Sleiți de puteri, mai mulţi soldaţi pieriseră. Uri-Teșub le lasase 
cadavrele pe marginea drumului, considerând că asemenea 
neputincioşi nici nu meritau să fie îngropați. Vulturii se ospătau 
în voie din numeroasele leșuri. 

Fiul împăratului nu menaja deloc nici echipajele carelor, 
obligându-i să forțeze caii și vehiculele dincolo de limitele 
posibilităţilor. Numeroase accidente mortale îl convinseseră că 
unii conducători de care nu stăpâneau materialele nou introduse 
în armată și se cam leneviseră în timpul acestei prea lungi 
perioade de pace. 

Niciun protest nu se auzea din rândurile militarilor. Fiecare 
soldat  presimțea că Uri-Teșub pregătea armata pentru 
apropiatul război și că victoria depindea de severitatea 
instrucției. Încântat de faptul că devenea pe zi ce trecea tot mai 
popular, generalul nu uita că, totuși, comandantul suprem al 
armatei rămânea Muwattalis. Faptul că era atât de departe de 
curte, ocupat cu conducerea manevrelor în ţinuturi izolate ale 
Anatoliei, prezenta un anumit risc: așa că Uri-Teșub plătise pe 
unii curteni pe care îi însărcinase să-i facă rost de cât mai multe 
informaţii despre toate mișcările tatălui său și ale lui Hattușil. 

Aflând că acesta din urmă plecase într-o călătorie de inspecţie 
în ţările vecine, aflate sub influenţă hitită, Uri-Teșub fu pe rând 
îngrijorat, dar și liniştit. Îngrijorat, pentru că fratele împăratului 
nu pleca decât rareori din capitală; liniștit, pentru că absenţa sa 
îl împiedica să-i facă vreun rău prin strecurarea sfaturilor sale 
perfide în favoarea castei negustorilor. 


194 


Lui Uri-Teșub nu-i plăceau deloc negustorii. După ce avea să-l 
învingă pe Ramses, îl va alunga pe Muwattalis, va urca pe tronul 
din Hatti, îl va trimite pe Hattușil să-și lase oasele prin minele de 
sare și o va închide pe soţia acestuia, Putuhepa, arogantă și 
maestră în uneltiri, într-un bordel de provincie; cât despre 
negustori, ei vor fi înrolați cu forța în armată. 

Viitorul era trasat pentru Hatti: ţara va avea parte de o 
dictatură militară în care el, Uri-Teșub va fi stăpânul absolut. 

Ar fi fost un gest prematur să-l atace acum pe împărat al cărui 
prestigiu rămânea intact, după mai mulţi ani de domnie abilă și 
crudă; în pofida caracterului său nestăpânit, Uri-Teșub știa să se 
arate răbdător și să aștepte prima greșeală a tatălui său. Fie 
Muwattalis accepta să abdice, fie era suprimat chiar de fiul său. 

t 

Înfofolit într-o mantie groasă de lână, împăratul se trăsese 
lângă un șemineu a cărui căldură nu reușea să-l încălzească. 
Vârsta își spunea cuvântul și el suporta din ce în ce mai greu 
iernile, dar nu se putea lipsi de spectacolul grandios pe care i-l 
ofereau munții acoperiţi de zăpadă. 

Uneori, era tentat să renunțe la politica de permanente 
cuceriri pentru a se mulţumi doar cu exploatarea bogățiilor 
naturale din ţara sa; dar iluzia aceasta se risipea în numai 
câteva clipe, pentru că expansiunea era neapărat necesară 
pentru ca poporul său să supraviețuiască. Cucerirea Egiptului 
însemna să aibă la dispoziţie un corn al abundentei pe care l-ar 
fi încredințat spre administrare fratelui mai mare al lui Ramses, 
ambiţiosului Șenar, pentru a-i linişti pe egipteni. Mai apoi, urma 
să scape de trădătorul acela și să impună în cele Două Ţări o 
administraţie hitită care, în scurt timp, ar fi înăbușit orice 
încercare de revoltă. _ 

Principalul pericol era fiul său, Uri-Teșub. Ilmpăratul avea 
nevoie de el pentru a reda trupelor sale vigoarea și dorința de a 
lupta, dar trebuia să-l împiedice să exploateze în folosul său 
rezultatele unui triumf asupra egiptenilor. Războinic îndrăzneţ, 
Uri-Teșub nu avea stofa unui bărbat de stat și ar fi fost un 
administrator jalnic. 

Cu Hattușil era altceva. Deși plăpând și cu sănătatea șubredă, 
fratele împăratului avea calităţile unui domnitor și se pricepea 
să tragă sforile din umbră, ascunzându-și adevărata sa 
influenţă. Ce-și dorea el în realitate? Muwattalis nu era în 


195 


măsură să răspundă la o asemenea întrebare, așa că, pur și 
simplu, nu avea încredere în fratele său. 

Hattușil își făcu apariţia în faţa împăratului. 

— Ai călătorit cu folos, frate? 

— Rezultatele sunt pe măsura așteptărilor noastre. 

Hattușil strănută de câteva ori. 

— Ai răcit? 

— Stațiile de poștă nu sunt bine încălzite; soția mea mi-a 
pregătit vin fiert și câteva băi fierbinţi la picioare o să mă scape 
de guturaiul ăsta păcătos. 

— Aliaţii noștri te-au primit bine? 

— Au rămas surprinși de vizita mea; se temeau de o nouă 
creștere a impozitelor. 

— Este bine să întreţinem o stare de teamă printre vasalii 
noștri. Când șira spinării nu este suficient de mlădioasă, 
nesupunerea este pe-aproape. 

— Tocmai de aceea le-am adus aminte de rătăcirile din trecut 
ale unuia sau ale altuia dintre prinți, precum și de bunăvoința pe 
care o manifestă împăratul faţă de ei, înainte de a intra în 
miezul discuţiei. 

— Șantajul rămâne arma preferată a diplomaţiei, Hattușil; se 
pare că tu o mânuiești cu multă îndemânare. 

— Este o artă dificilă și nu poţi spune niciodată că o 
stăpânești la perfecţie, dar efectele ei se dovedesc a fi pozitive. 
Toți vasalii noștri, fără excepţie, au răspuns la... invitaţia 
noastră. 

— Nu pot să fiu decât pe deplin mulţumit, dragă frate. Când 
își vor termina pregătirile? 

— În trei sau patru luni. 

— Este neapărat necesar să întocmim și să trimitem 
documente oficiale? 

— Mai bine ar fi să evităm așa ceva, aprecie Hattușil; noi am 
infiltrat spioni pe teritoriul inamic, egiptenii au făcut și ei același 
lucru pe al nostru. 

— Puțin probabil, dar trebuie să fim prevăzători. 

— Pentru aliaţii noștri, prăbușirea Egiptului este o prioritate. 
Dându-și cuvântul reprezentantului oficial trimis de Hatti, ei și l- 
au dat împăratului. Vor păstra secretul până la declanșarea 
acțiunii. 


Cu ochii strălucindu-i de febră, Hattușil se simţea bine în 
căldura camerei ale cărei ferestre fuseseră astupate cu obloane 
din scânduri căptușite cu pânză. 

— Cum se desfășoară pregătirea armatei noastre? 

— Uri-Teșub se achită perfect de misiunea sa, îi răspunse 
Muwattalis; eficacitatea trupelor noastre va atinge în curând 
nivelul maxim. 

— Crezi că scrisoarea ta și cea a soţiei mele au risipit 
neîncrederea perechii regale? 

— Ramses și Nefertari au răspuns într-o manieră foarte 
amabilă și vom continua acest schimb de scrisori. Cel puţin, îi 
vor induce oarecum în eroare. Ce s-a mai întâmplat cu rețeaua 
noastră de spionaj? 

— Cea a negustorului sirian Raia a fost distrusă, iar membrii ei 
s-au risipit. Dar cel mai important agent al nostru, libianul Ofir, 
va continua să ne transmită informații preţioase. 

— Ce este de făcut cu sirianul acesta, Raia? 

— O eliminare brutală mi se părea a fi o soluţie destul de 
bună, dar Ofir a avut o idee mai bună. 

— Du-te mai bine să te odihnești alături de simpatica ta soție. 

t 

Vinul fierbinte, cu mirodenii, înlătură febra și desfundă nasul 
lui Hattușil, baia fierbinte la picioare îi dădu o senzaţie de bine 
care îl făcu să uite de multele ceasuri de călătorie pe drumurile 
Asiei. O servitoare îi masă umerii și ceafa, iar bărbierul îi rase 
barba, sub supravegherea atentă a Putuhepei. 

— Ţi-ai îndeplinit misiunea? îl întrebă ea când rămaseră 
singuri. 

— Eu așa cred, draga mea. 

— În ce mă privește, eu mi-am îndeplinit-o pe-a mea. 

— A ta... Despre ce anume vorbești? 

— Ştii bine că temperamentul meu nu mă lasă să stau fără să 
fac nimic. 

— Explică-mi, te rog! 

— Tu, care ești atât de ager la minte, n-ai înțeles încă? 

— Să nu-mi spui că... i 

— Ba bine că nu, scumpul meu diplomat! In timp ce tu 
executai ordinele Împăratului, eu mă ocupam de rivalul tău, de 
singurul tău rival. 

— Uri-Teșub? 


197 


— Cine altul îţi încetinește ascensiunea și încearcă să-ți 
contracareze influența? Numirea aceea i-a sucit capul de tot. 
Deja se vede împărat! 

— Muwattalis este cel care-l dirijează, nu invers! 

— Și tu și el subestimaţi pericolul. 

— Te  înșeli, Putuhepa; împăratul este lucid. Dacă i-a 
încredinţat fiului său acest rol, este pentru a dinamiza armata și 
a-i da o eficacitate deplină, în ziua în care va pomi la luptă. Dar 
Muwattalis nu crede că Uri-Teșub va fi în stare să guverneze în 
Hatti. 

— Ţi-a mărturisit el asta? 

— Acesta este sentimentul meu. 

— Sentimentul tău nu-mi este suficient! Uri-Teșub este violent 
și periculos, ne urăște, pe tine și pe mine, și visul lui este să ne 
înlăture de la putere. Pentru că tu ești fratele împăratului, pe 
tine nu îndrăznește să te atace, dar te va lovi pe la spate. 

— Ai răbdare, Uri-Teșub se va condamna el singur. 

— Prea târziu. 

— Cum, prea târziu? 

— Am procedat așa cum trebuia să procedez. 

Hattușil nu știa ce să mai creadă. 

— Un reprezentant al castei negustorilor este pe drum către 
cartierul general al lui Uri-Teșub, îi explică Putuhepa. li va cere 
să-l primească și, pentru a-i câștiga încrederea, îi va dezvălui 
faptul că mai mulţi negustori bogaţi ar vedea cu ochi buni 
sfârșitul lui Muwattalis și urcarea pe tron a fiului său. Omul 
nostru îl va înjunghia pe Uri-Teșub și ne va scăpa de monstrul 
ăsta. 

— Hatti are nevoie de el... Este prea devreme, mult prea 
devreme! Este neapărat necesar ca Uri-Teșub că pregătească 
trupele noastre pentru luptă. 

— Doar n-o să încerci să-l salvezi? îl întrebă Putuhepa, ironică. 

Gemând de durere, chinuit de febră, cu genunchii ţepeni, 
Hattușil se ridică în picioare. 

— Plec chiar în clipa asta. 


39 


Era imposibil de recunoscut elegantul și rafinatul Acha sub 
mantia uzată și grosolană a unui poștaș care parcurgea călare 
drumurile Siriei de Nord. Cocoţat pe un catâr zdravăn de care 
erau legaţi alţi doi, fiecare dintre animale cărând câte șaizeci de 
kilograme de documente diferite, Acha pătrundea în zona de 
influenţă hitită. 

Petrecuse mai multe săptămâni în Canaan și în Amurru pentru 
a examina de aproape sistemele de apărare ale celor două 
protectorate, a discuta cu ofiţerii egipteni însărcinaţi cu 
organizarea rezistenţei împotriva unei invazii hitite și a-și 
completa lista de iubite cu mai bine de o duzină de tinere femei 
pricepute într-ale amorului. 

Lui  Benteshina, prinţul din Amurru, îi plăcuse mult 
comportarea lui Acha. Musafir delicat, iubitor de mâncăruri 
bune, egipteanul nu ceruse nimic deosebit sau exagerat, 
mulțumindu-se doar să-i ceară prinţului să-l anunţe pe Ramses 
îndată ce ar fi observat vreo manevră agresivă a hitiţilor. 

După aceea, Acha luase drumul înapoi, spre Egipt, cel puţin 
așa lăsase să se bănuiască. Respectându-i ordinele, escorta sa o 
pornise pe drumul care urma ţărmul mării, în direcția Sudului, în 
timp ce diplomatul își distrugea veșmintele egiptene și, înarmat 
cu o legitimaţie de serviciu hitită, perfect imitată, se îmbrăca în 
costumul unui poștaș, pornind, apoi, spre Nord. 

Din rapoarte contradictorii conţinând informaţii vagi, cum și- 
ar fi putut forma o imagine realistă asupra adevăratelor intenții 
ale hitiţilor, dacă nu cercetându-le ţara? Pentru că dorinţa lui 
Ramses corespundea cu a lui, Acha acceptase misiunea fără a 
face mofturi; având informaţii de la faţa locului, putea conduce 
jocul după cum dorea. 

Marea forță a hitiţilor nu stătea în a-i face pe toţi să creadă că 
erau invincibili și capabili să cucerească întreaga lume? lată 
care era întrebarea crucială la care trebuia să găsească un 
răspuns, pornind de la elemente concrete. 

Postul de control de la graniţa hitită era păzit de vreo treizeci 
de soldați înarmaţi, cu figuri de candidaţi la spânzurătoare. 
Câteva minute bune, patru infanteriști se învârtiră în jurul lui 


Acha și a celor trei catâri ai săi. Falsul poștaș rămase nemișcat, 
complet năucit. 

Vârful ascuţit al unei lănci îi atinse obrazul stâng. 

— Să-ţi văd legitimaţia. 

Acha scoase de sub mantie o tăbliță având pe ea ceva scris în 
limba hitită. 

Soldatul o citi și o dădu unui camarad care o citi și el. 

— Unde mergi? 

— Trebuie să duc scrisori și chitanţe la negustorii din 
Hattușaș. 

— Să le vedem. 

— Corespondenţa este confidențială. 

— Nimic nu este confidenţial pentru armată. 

— N-aș vrea să am necazuri cu destinatarii. 

— Dacă mai vorbești mult, chiar că o să ai multe necazuri. 

Cu degetele înțepenite din cauza frigului, Acha trase de sforile 
care închideau la gură sacii cu tăblițe. 

— Păsărească din aia comercială, constată soldatul. Treci aici 
să te percheziţionăm. 

Factorul poștal nu avea arme. Dezamaăgiţi, hitiţii n-aveau de 
ce să se lege. 

— Inainte de a intra în vreun sat, prezintă-te la postul de 
control. 

— Asta-i o regulă mai nouă. 

— N-ai de ce să mai pui atâtea întrebări. Dacă nu te prezinţi la 
fiecare post de control, o să fii considerat inamic și s-a zis cu 
tine. 

— Dar nu există inamici pe teritoriul hitit! 

— Te supuli și asta-i tot. 

— Bine, bine... 

— Șterge-o de aici, ne-am săturat să-ți vedem mutra! 

Acha se îndepărtă, fără grabă, ca un om pașnic care nu 
făcuse nimic rău. Mergând alături de catărul din frunte, își reglă 
pasul după mersul animalului și o porni pe drumul care ducea la 
Hattușaș, în inima Anatoliei. 

De mai multe ori, părea să caute din priviri Nilul. Nu putea să 
se obișnuiască așa ușor cu un peisaj accidentat, departe de 
simplitatea văii pe care o iriga fluviul divin. Acha ducea deja 
dorul separării clare dintre ogoare și deșert, între verdele 
câmpurilor și galbenul nisipurilor, între miile de culori ale 


200 


asfinţiturilor de soare. Dar trebuia să le uite și să nu aibă în față 
decât Hatti, acest pământ rece și dușmănos ale cărui secrete 
voia să le afle. 

Cerul era acoperit de nori groși, la mică înălțime, și, din când 
în când, se porneau averse violente. Catârii ocoleau băltoacele 
din drum și se opreau, când aveau chef, ca să ia în gură câte un 
smoc de iarbă udă. 

Un asemenea peisaj nu era potrivit pentru o conviețuire 
pașnică. Prin aer plutea, parcă, o ferocitate care-i împingea pe 
locuitori să conceapă existenţa ca un război permanent și 
viitorul ca distrugere a altora. De câte generaţii ar fi fost nevoie 
pentru a face să devină rodnice aceste văi pustii, străjuite de 
munți golași, transformându-i pe soldați în simpli ţărani? Aici, 
omul se năștea pentru luptă și lupta ţinea toată viaţa. 

Instalarea posturilor de control, la intrarea în sate, îl puse pe 
gânduri pe Acha. Hitiţii se temeau de prezenţa spionilor pe 
teritoriul lor, împânzit, totuși, de forțe care să asigure 
securitatea locurilor? Această măsură neobișnuită era un 
adevărat indiciu. Armata nu făcea, oare, manevre de mare 
amploare pe care o privire curioasă nu trebuia să le observe? 

In două rânduri, patrule mobile verificară documentele pe 
care le transporta și-l întrebară încotro mergea. Răspunsurile 
sale fiind considerate satisfăcătoare, i se dădu voie să-și 
continue drumul. La postul de control al primului sat pe care-l 
întâlni în cale, poștașul fu din nou percheziționat cu cea mai 
mare atenţie. Soldaţii erau nervoși și puși pe harţă; totuși, Acha 
îndură totul fără să crâcnească. 

După o noapte petrecută într-un grajd, mâncă în grabă pâine 
cu brânză și-și continuă călătoria, mulţumit să vadă că 
personajul pe care-l întruchipa era perfect credibil. Pe la 
jumătatea după-amiezii, o luă pe un drumeag care ducea de-a 
dreptul către un lăstăriș în care mai scăpă de câteva tăblițe 
destinate unor negustori care nu existau. Treptat și pe măsură 
ce înainta către capitală, mai ușură puţin câte puţin povara de 
pe spatele catărilor. Lăstărișul se întindea deasupra unei 
văgăuni în care se zăreau niște bolovani uriași, rostogoliţi 
cândva de la înălțimea unui pisc măcinat de ploi și de zăpezi. Pe 
povârniș se încăpăţânau să reziste cu rădăcinile aproape cu 
totul în aer câțiva stejari chinuiţi. 


Deschizând unul dintre sacii pe care-i purta catârul din frunte, 
Acha avu senzaţia că este privit insistent. Animalele dădură 
semne de neliniște. Speriaţi, măcălendrii zburară în toate 
direcţiile. 

Egipteanul culese o piatră de pe jos și o bucată de lemn 
uscată, arme de nimic în faţa unui eventual agresor. Când auzi 
clar un tropot de copite, Acha se trânti pe burtă în spatele unui 
trunchi de copac. 

Patru oameni călări ieșiră din lăstăriș și înconjurară catării. Nu 
erau soldaţi, ci bandiți înarmaţi cu arcuri și cu pumnale. Chiar și 
prin Hatti mai colindau jefuitorii de caravane; când erau prinși, 
erau executați pe loc. 

Acha se făcu una cu noroiul în care se trântise. Dacă acei 
patru tâlhari îl observau, aveau să-i ia beregata. 

Căpetenia lor, un bărbos cu faţa ciupită de vărsat, adulmecă 
aerul ca un câine de vânătoare. 

— La te uită aici, îi spuse unul dintre tovarăși, halal pradă. 
Nimic altceva decât tăblițe... Tu știi să citești, cumva? 

— Da' ce, crezi că am avut timp de așa ceva? 

— Or fi valorând ceva? 

— Nu pentru noi. 

Furios, tâlharul rupse tăblițele și aruncă bucăţelele în râpă. 

— Proprietarul catărilor... Nu trebuie să fie prea departe și 
precis are ceva bani la el. 

— Să ne răspândim, le porunci căpetenia. Trebuie să dăm de 
el. 

Cuprins de frig și înspăimântat, Acha nu-și pierdu, totuși, 
cumpătul. În direcţia sa nu venea decât un singur bandit. 
Egipteanul se târî într-o parte, agăţându-se de o rădăcină. Șeful 
tâlharilor trecu pe lângă el fără să-l observe. 

Acha sări în picioare și-i zdrobi ceafa cu o piatră mare. Omul 
căzu ca secerat cu faţa în noroi. 

— Acolo! urlă unul dintre tovarășii săi, care văzuse scena. 

Punând mâna pe pumnalul celui doborât, Acha îl aruncă 
fulgerător, cu forţă și cu precizie. Arma se înfipse în pieptul 
hoţului. 

Ceilalţi doi puseră mâna pe arcuri. 

Acha nu mai avea altă soluţie decât să fugă. O săgeată îi 
fluieră pe la ureche pe când cobora povârnișul către fundul 
râpei. Alergând din toate puterile, își puse în gând să ajungă la 


202 


un pâlc de vegetaţie, format din tufișuri și mărăciniș, unde s-ar fi 
făcut nevăzut. 

Încă o săgeată îl zgârie la pulpa stângă, dar reuși să se arunce 
în adăpostul său de moment. Zdrelit, cu mâinile însângerate, 
alergă spre o tufă deasă de mărăcini, căzu, se ridică, și-și 
continuă cursa nebunească. 

Ajuns la capătul puterilor, aproape fără suflare, se prăbuși. 
Dacă urmăritorii îl ajungeau, n-ar mai fi avut putere să se lupte 
cu ei. Dar tăcerea învălui râpa, tulburată doar de croncănitul 
îndepărtat al unui cârd de corbi care plutea pe sub norii negri de 
ploaie. 

Prevăzător, Acha rămase nemișcat până la căderea nopții. 
Apoi, se cățără pe povârniș și se întoarse în locul în care își 
lăsase catârii, mergând pe marginea râpei. 

Animalele sale dispăruseră. Nu se mai vedeau decât 
cadavrele celor doi bandiți. 

Egipteanul nu avea decât niște răni superficiale, dar 
dureroase. Se spălă în apa unui izvor, își obloji zdreliturile cu 
câteva ierburi culese la întâmplare, se urcă în vârful unui stejar 
zdravăn și dormi întins pe două crengi groase aproape paralele. 

Visă la un pat confortabil, în una dintre luxoasele vile pe carei 
le dăruise Șenar, în schimbul colaborării sale, la un bazin 
înconjurat de palmieri, la o cupă de vin rar și la o frumoasă 
cântăreaţă la lăută care-i fermeca auzul înainte de a-i oferi 
corpul. 

O ploaie rece îl trezi înainte de revărsatul zorilor și-și reluă 
drumul spre nord. 

Pierderea catâărilor și a corespondenţei îl obliga să-și schimbe 
deghizarea. Un poștaș fără scrisori și fără animale pentru 
transport ar fi devenit suspect și ar fi fost arestat. l-ar fi fost 
imposibil să se prezinte la următorul post de control și să intre în 
vreun sat. 

Mergând prin păduri, evita patrulele, dar putea scăpa de urși, 
de lincși și de tâlharii care se refugiau și ei tot acolo? Apă era 
peste tot, de mâncare ar fi găsit mult mai greu. Cu puţin noroc, 
ar fi întins o cursă unui vânzător ambulant și i-ar fi luat locul. 

Situaţia nu era deloc strălucită, dar nimic nu-l putea împiedica 
să ajungă la Hattușaș și să descopere adevărata putere a 
armatei hitite. 


203 


40 


După o dimineaţă petrecută în șaua calului, pentru a conduce 
manevrele carelor de luptă, Uri-Teșub se spăla cu apă rece. Din 
ce în ce mai severă, instrucţia dădea rezultate din ce în ce mai 
bune, dar încă nu-l mulțumea pe fiul împăratului. Armata hitită 
nu trebuia să dea nicio șansă trupelor egiptene și să nu aibă 
nicio ezitare în cursul diferitelor faze ale atacului. 

Pe când se usca în bătaia vântului rece, aghiotantul său îl 
anunţă că un negustor, venit de la Hattușaș, dorea să-l vadă pe 
generalul comandant. 

— Să aștepte, spuse Uri-Teșub, o să-l primesc mâine în zori; 
negustorii sunt născuţi pentru a se supune. Cum arată individul 
acela? 

— După cum se arată, pare a fi o persoană importantă. 

— O să aștepte, oricine ar fi. Du-l să doarmă în cortul cel mai 
puţin confortabil. 

— Și dacă nu va fi multumit? 

— Lasă-l să se plângă. 

t 

Hattușil și escorta sa făcuseră tot drumul într-un galop de-a 
dreptul nebunesc. Fratele împăratului nu mai lua în seamă nici 
guturaiul și nici febra sa, fiind obsedat de un singur lucru: să 
ajungă la cartierul general al lui Uri-Teșub înainte ca ireparabilul 
să aibă loc. 

Când, în toiul nopţii, putură zări tabăra armatei, aceasta 
părea absolut liniștită. Hattușil spuse gărzilor cine era și acestea 
îi deschiseră poarta masivă din lemn. Condus de ofițerul 
însărcinat cu asigurarea securităţii comandantului, fratele 
împăratului fu primit în cortul lui Uri-Teșub. 

Acesta se trezi într-o dispoziţie extrem de proastă. Nu-i făcea 
nici cea mai mică plăcere să-l vadă pe Hattușil. 

— Care este motivul acestei vizite neașteptate? 

— Viaţa ta. 

— Ce vrei să spui? 

— S-a urzit un complot împotriva ta. Vor să te ucidă. 

— Vorbești serios? 

— M-am întors dintr-o călătorie foarte obositoare, am 
temperatură și singura mea dorinţă este să zac la pat... Crezi că 


204 


aș fi alergat în graba asta dacă n-ar fi fost ceva extrem de 
serios? 

— Cine vrea să mă ucidă? 

— Ştii că eu am legături strânse cu tagma negustorilor... Cât 
timp am lipsit, unul dintre reprezentanții acesteia i-a mărturisit 
soţiei mele că un ţicnit hotărâse să te ucidă pentru a evita 
războiul împotriva Egiptului și a-și păstra neatins profitul de pe 
urma afacerilor. 

— Care-i numele lui? 

— Habar n-am, dar am vrut să te pun în gardă fără să mai 
zăbovesc nicio clipă. 

— Războiul acesta, ţi-ar plăcea tare mult să-l eviţi, ţie ca și 
altora... 

— Te înșeli, Uri-Teșub, cred că războiul este necesar. Datorită 
victoriei tale, creșterea imperiului nostru va continua. Dacă 
împăratul te numește în fruntea armatei, o face bazându-se pe 
calităţile tale de războinic și pe capacitatea ta de a conduce. 

Vorbele lui Hattușil îl mișcară pe Uri-Teșub, dar fără a-i risipi 
neîncrederea în unchiul său. Fratele împăratului se pricepea de 
minune să se folosească de complimente. 

Totuși, era, într-adevăr, un negustor care îi ceruse să-l 
primească în audienţă. Dacă Uri-Teșub l-ar fi primit imediat, 
poate că n-ar mai fi existat pe lumea asta. Nu era decât un 
singur mod de a cunoaște adevărul și de a vedea dacă Hattușil 
spusese adevărul. 

Negustorul petrecuse o noapte albă, repetându-și în minte, 
fără încetare, gestul pe care urma să-l comită. Trebuia să 
împlânte pumnalul în gâtul lui Uri-Teșub, pentru ca acesta să nu 
poată scoate niciun strigăt, după aceea, trebuia să iasă din 
cortul generalului comportându-se ca un om cât se poate de 
pașnic, după care urma să încalece liniștit și să iasă din tabără 
în trapul mărunt al calului. Abia după ce se afla în câmp liber, ar 
fi pornit în galop și, după un timp, ar fi sărit în șaua unui alt cal 
care aștepta ascuns într-o pădurice. 

Riscul nu era deloc mic, dar negustorul îl ura pe Uri-Teșub. Cu 
un an înainte, nebunia aceasta războinică provocase moartea 
celor doi fii ai săi în cursul unor manevre smintite în cursul 
cărora douăzeci de băieți muriseră răpuși de oboseală. Când 
Putuhepa îi înfăţișase acest plan, el se arătase entuziasmat la 
culme. Prea puţin îi păsa de averea pe care i-o promitea soţia lui 


205 


Hattușil. Chiar în cazul în care ar fi fost arestat și executat, era 
mulțumit că-și răzbunase fiii și ucisese un adevarat monstru. 

În zori, aghiotantul lui Uri-Teșub veni să-l caute pe negustor 
și-l conduse în cortul generalului comandant. Negustorul trebuia 
să-și stăpânească emoția și să vorbească foarte convingător de 
prietenii săi care doreau să-l înlăture pe împărat și să-l ajute pe 
fiul său să pună mâna pe putere. 

Aghiotantul îl percheziţionă și nu găsi asupra lui nicio armă. 
Pumnalul scurt, cu două tăișuri, era ascuns în inofensiva bonetă 
de lână pe care negustorii obișnuiau s-o poarte ca să-i apere de 
frigul iernii. 

— Intraţi, generalul vă așteaptă. 

Întorcându-i spatele vizitatorului său, Uri-Teşub stătea aplecat 
deasupra unei hărți. 

— Vă mulțumesc că m-aţi primit, generale. 

— Pe scurt, ce vrei? 

— Casta negustorilor este împărţită în două tabere. Unii vor 
neapărat pace, ceilalţi nu. Eu fac parte dintre aceia care doresc 
cucerirea Egiptului. 

— Spune mai departe. 

Ocazia era minunată: Uri-Teșub nu se întorcea înspre el, 
ocupat să traseze cercuri mici pe harta din faţa lui. 

Negustorul își scoase boneta de pe cap, apucă mânerul 
micului pumnal și se apropie de militar fără a înceta să 
vorbească. 

— Eu și cu prietenii mei suntem convinși că împăratul nu este 
în stare să ne ducă la victoria pe care o sperăm. Voi, în schimb, 
voi, războinic strălucit, voi... Să mori, să mori chiar acum, căci 
mi-ai ucis fiii! 

Generalul se întoarse chiar în momentul în care negustorul 
lovea. Strângea și el în pumnul stâng mânerul unui pumnal. 
Lama negustorului se înfipse în gâtul victimei, cea a generalului 
în pieptul atacatorului său. Se prăbușiră morţi, unul către 
celălalt, și căzură la pământ cu mâinile și picioarele încă 
zvâcnind. 

Adevăratul Uri-Teșub ridică un colț al cortului. Ca să afle 
adevărul, fusese nevoie să sacrifice viaţa unui soldat oarecare, 
de aceeași statură cu el. lIdiotul reacţionase nepotrivit 
omorându-l pe negustor, pentru că generalul ar fi dorit să-l 


206 


interogheze. Dar înţelesese destul din cele întâmplate ca să-și 
dea seama că Hattușil nu minţise. 

Fratele împăratului, realist și prevăzător, se alătura, deci, 
scopurilor sale, cu speranţa că Uri-Teșub, general victorios și 
viitor stăpân în Hatti, nu va fi un ingrat. 

Hattușil se înșela amarnic. 

t 

Acha nu fusese nevoit să atace niciun negustor și nici vreun 
alt călător, pentru că dibuise o altă acoperire, mult mai bună: o 
tânără femeie cam de douăzeci de ani, văduvă și săracă. Soțul 
ei, soldat la Kadesh, murise înecat când unitatea sa traversa 
apele revărsate ale râului Orontes. Singură, fără copii, ea lucra 
până la istovire o bucată de pământ sterp și plin de bolovani. 

Căzând fără puteri pe pragul căsuţei sale, Acha îi povestise 
cum tâlharii îl jefuiseră de tot ce avea și cum reușise să scape 
cu viață, agățându-se de rădăcinile copacilor și de mărăcini. 
Ajuns în halul acela, o rugase din tot sufletul să-l adăpostească 
măcar pentru o noapte. 

Pe când se spăla cu apă călduţă, încălzită într-un lighean pus 
pe vatră, starea sufletească a ţărăncuţei se schimbase brusc. 
Timiditatea sa se transformase într-o dorinţă arzătoare de a 
mângâia acel corp de bărbat chipeș. Lipsită de iubire timp de 
mai multe luni, ea lepădase iute tot ce avea pe ea. Când femeia, 
cu corpul său plin de nuri îi încolăcise gâtul cu braţele și-și lipise 
sânii de spatele lui, egipteanul nu se lăsase prea mult rugat. 

Timp de două zile, cei doi iubiţi nici nu mai ieșiseră din casă. 
Țăranca era destul de nepricepută într-ale dragostei, dar 
compensa totul prin ardoare și generozitate; avea să fie una 
dintre rarele iubite de care Acha își amintea cu mare plăcere. 

Afară, ploua fără întrerupere. 

Acha și ţăranca erau goi, încălzindu-se lângă vatră. Mâna 
diplomatului mângâia dealurile și văile de pe trupul tinerei femei 
care gemea de plăcere. 

— Cine ești tu cu adevărat? 

— Ti-am mai spus, un negustor prădat și acum sărac. 

— Nu te cred. 

— De ce? 

— Pentru că ești prea rafinat, prea elegant. Gesturile și 
vorbele tale nu sunt ale unui negustor. 


Acha își întipări asta în minte. Anii petrecuţi în universitatea 
din Memphis și în birourile ministerului Afacerilor externe păreau 
să fi lăsat urme de neșters. 

— Tu nu ești un hitit, nu ești deloc brutal. Când faci dragoste, 
te gândești și la ceea ce simte celălalt; soțul meu nu ţinea decât 
la plăcerea lui. Cine ești? 

— Îmi promiţi că o să păstrezi secretul? 

— Îți jur pe zeul furtunii! 

Privirea tinerei femei strălucea de nerăbdare. 

— Mi-e greu să-ţi spun... 

— Ai încredere în mine! Nu ţi-am dat destule dovezi de 
dragoste? 

EI îi sărută sânii. 

— Sunt fiul unui nobil sirian, începu Acha, și visez să mă 
înrolez în armata hitită. Dar tatăl meu nu mi-a dat voie, din 
cauza instrucției prea aspre. Am fugit de acasă și am vrut să 
văd cum este în Hatti, singur, fără escortă; am vrut să dovedesc 
că sunt curajos și că merit să fiu recrutat. 

— Asta-i o adevărată nebunie! Militarii sunt niște animale 
setoase de sânge. 

— Ard de dorinţa de a lupta împotriva egiptenilor. Dacă eu nu 
fac nimic, ei vor pune stăpânire pe pământurile mele și îmi vor 
lua toate bunurile. 

Ea își rezemă capul pe pieptul lui. 

— Urăsc războiul. 

— Nu-i așa că nu mai poate fi evitat? 

— Toată lumea este convinsă că va începe. 

— Ştii cumva locul în care fac instrucţie soldaţii? 

— Este secret. 

— Ai observat, cumva, mișcări de trupe pe aici? 

— Nu, este un colț de ţară uitat de toți. 

— Ai fi de acord să vii cu mine la Hattuşaş? 

— Eu, în capitală... N-am fost niciodată acolo! 

— Asta-i o ocazie tocmai bună. Acolo, o să mă pot întâlni cu 
gradaţi și o să mă pot angaja. 

— Renunţă, te rog! Te ispitește moartea atât de mult? 

— Dacă eu nu fac nimic, ţinutul meu va fi distrus. Trebuie să 
luptăm împotriva răului, iar răul este Egiptul. 

— E așa de departe capitala... 


208 


— În magazia din spate sunt o mulţime de oale de lut ars. 
Bărbatul tău este cel care le-a făcut? 

— Era olar, înainte de a fi înrolat cu forţa în armată. 

— O să le vindem și o să locuim în Hattușaș. Se pare că, după 
ce-l vezi, orașul ăsta este de neuitat. 

— Ogorul meu... 

— E iarnă acum, se mai odihnește și pământul. Plecăm mâine. 

Femeia se lungi pe jos, lângă vatră, și întinse brațele ca să-și 
cuprindă iubitul. 


41 


La Casa Vieții din Heliopolis, cea mai veche din ţară, se 
muncea în ritmul obișnuit. Specialiștii în ritualuri verificau 
textele care urmau să fie folosite la celebrarea misterelor lui 
Osiris, magicienii oficiali ai statului se străduiau să anihileze 
destinul nefast și forțele periculoase ale răului, astrologii își 
definitivau previziunile pentru lunile următoare, vindecătorii 
pregăteau diferite leacuri. Ca amănunt surprinzător, biblioteca, 
în care se aflau mii de papirusuri, inclusiv versiunea originală 
din Textele Piramidelor și Ritualul de reîncarnare a Faraonului, 
era închisă pentru public până a doua zi. 

Înăuntru se afla un cititor de excepţie, Ramses în persoană. 
Sosit încă de cu noaptea, suveranul se închisese între zidurile de 
piatră ale bibliotecii, printre dulapurile care conţineau tot ce era 
esenţial în știința egipteană, referitor ia cele vizibile ca și la cele 
invizibile. Ramses simţțise nevoia să caute prin arhive ceva care 
i-ar fi oferit informaţii despre starea de sănătate a reginei 
Nefertari. 

Marea soţie regală se stingea văzând cu ochii. Nici medicul 
curţii, nici Setau nu reușiseră să dibuie cauza râului. Regina- 
Mamă se gândea la un diagnostic îngrijorător: atacul din partea 
forțelor întunericului, împotriva cărora mijloacele obișnuite ale 
medicilor nu puteau face mare lucru. Acesta era motivul pentru 
care faraonul consulta arhivele, lucru pe care și alți suverani îl 
făcuseră înaintea sa. 

După vreo zece ore de cercetare a documentele, el întrevăzu 
o soluţie și plecă imediat la Pi-Ramses. 

t 


209 


Nefertari prezidase întrunirea ţesătoarelor venite de la toate 
templele din Egipt și pusese la punct tot ceea ce era necesar 
pentru ca veșmintele rituale să fie gata până la următoarea 
revărsare a Nilului. Regina aduse ca ofrandă zeilor fâșii de stofă 
roșie, albă, verde și albastră și ieși din templu ajutată de două 
preotese. Acestea o conduseră până la lectica sa pentru a se 
întoarce la palat. 

Doctorul Pariamakhu veni în grabă la căpătâiul marii soții 
regale și-i dădu să bea o poţiune întăritoare, fără a spera prea 
mult că va înlătura astfel oboseala generală care o dobora tot 
mai mult. Îndată ce Ramses intră în camera soţiei sale, medicul 
se făcu nevăzut. 

Regele sărută fruntea și mâinile lui Nefertari. 

— Sunt sleită de puteri. 

— Ar trebuie să mai renunţi la unele dintre obligaţiile tale 
oficiale. 

— Nu-i decât o slăbiciune care o să-mi treacă... Simt că, 
parcă, viaţa mi se scurge din trup, ca un firicel de apă, din ce în 
ce mai subţire. 

— Tuya crede că nu este vorba despre o boală ca toate 
celelalte. 

— Are dreptate. 

— Cineva ne atacă și o face din umbră. 

— Șalul meu... Șalul meu preferat! Un vrăjitor se folosește de 
el împotriva mea. 

— Am ajuns și eu însumi la concluzia asta, așa că i-am dat 
dispoziţii lui Serramanna să facă tot posibilul pentru a-l 
descoperi pe cel vinovat. 

— Spune-i să se grăbească, Ramses, să se grăbească... 

— Avem alte mijloace de luptă, Nefertari; dar trebuie să 
plecăm din Pi-Ramses chiar de mâine. 

— Unde vrei să mă duci? 

— Într-un loc unde să fii la adăpost de atacul dușmanului 
nostru invizibil. 

t 

Ramses petrecu câteva ore bune discutând cu Ameni. 
Purtătorul sandalelor și secretarul particular al Faraonului nu-i 
semnală niciun incident demn de luat în seamă printre 
problemele statului. Mereu alarmat la ideea unei absenţe 
prelungite a suveranului, scribul se angajă să nu scape nimic din 


210 


vedere pentru a evita orice stângăcie care ar fi dus la 
compromiterea bunului mers al treburilor ţării. Ramses fu 
mulțumit să constate că Ameni urmărea fiecare dosar cu o 
atenţie demnă de toată lauda și tria informaţiile esenţiale cu un 
simţ ascuţit al priorităţilor. 

Regele luă mai multe decizii și-i dădu în grijă lui Ameni 
urmărirea aplicării lor de către miniștrii săi. Cât despre 
Serramanna, activitatea lui fu apreciată, unul dintre lucrurile 
cele mai importante pe care le făcea era să supravegheze 
instruirea trupelor de elită încazarmate la Pi-Ramses. 

Monarhul făcu o scurtă plimbare alături de Tuya, în grădina în 
care mamei sale îi plăcea să petreacă multe ore de reculegere și 
de meditaţie. Cu umerii acoperiţi de o capă plisată, ea purta 
cercei de forma unei flori de lotus și un colier de ametiste care 
mai îndulceau expresia severă a feței sale. 

— Plec în Sud, mamă, împreună cu Nefertari. Aici, este 
expusă unui prea mare pericol. 

— Ai dreptate. Atât timp cât nu putem opri atacul demonului 
ascuns în umbră, este mult mai bine s-o duci de aici pe regină. 

— Veghează, te rog, asupra bunului mers al regatului; în caz 
de nevoie, Ameni va face tot ce hotărăști tu. 

— Ce se mai aude cu războiul care ne ameninţă? 

— Totul este calm, atât de calm... Hitiţii par să nu facă nimic. 
Muwattalis se mulțumește doar să scrie niște scrisori încâlcite și 
protocolare. 

— Nu înseamnă, oare, că acolo sunt niște disensiuni interne? 
Muwattalis a eliminat mulţi adversari până să pună mâna pe 
putere, așa că unele nemulțumiri încă mai există. 

— Asta nu ne linişteşte câtuși de puţin, aprecie Ramses; ce 
poate fi mai eficient decât un război pentru a face să înceteze 
discordia și a ajunge din nou la o unitate de vederi? 

— In cazul acesta, hitiţii se pregătesc pentru o ofensivă de 
mare amploare. 

— AŞ vrea eu să mă înșel... S-ar putea ca Muwattalis să se fi 
săturat de atâtea lupte și de sângele vărsat până acum. 

— Nu judeca în manieră egipteană, fiul meu; fericirea, liniștea 
și pacea nu sunt niște valori hitite. Dacă împăratul nu este de 
acord cu politica de cuceriri și de expansiune, își va pierde 
tronul. 


211 


— Dacă atacul se declanșează, cumva, în lipsa mea, nu 
aștepta întoarcerea mea ca să ordoni armatei să plece la luptă. 

Bărbia mică și pătrată a reginei-mamă se crispă. 

— Niciun hitit nu va trece granița Deltei. 

t 

Templul zeiței Muth, „Mama”, adăpostea trei sute șaizeci și 
cinci de statui ale zeiței-leoaică, Sekhmet, pentru a săvârși, în 
fiecare zi, ritualurile de liniștire a dimineţii și alte trei sute 
șaizeci și cinci pentru ritualurile serii. Acolo, cei mai mari medici 
ai regatului veneau să caute secretele bolii și ale vindecării. 

Nefertari rosti cuvintele rituale care transformau furia ucigașă 
a leoaicei în energie creatoare; din violenţa sa astfel controlată 
se năștea capacitatea de a stăpâni elementele constituente ale 
vieții. Cele șapte preotese ale zeiței Sekhmet intrară în 
comunicație cu spiritul reginei și aceasta, devenind ofrandă, 
făcea să ţâșnească lumina în bezna atotputernică din capela în 
care trona temuta zeiţă. 

Marea preoteasă turnă apă pe capul leoaicei, sculptată în 
diorit, piatră dură și lucioasă. Lichidul se prelinse pe corpul zeiţei 
și ajunse într-o cupă ţinută de una dintre celelalte preotese. 

Nefertari bău apa binefăcătoare, absorbi darul magic al lui 
Sekhmet a cărei formidabilă energie trebuia s-o ajute să lupte 
cu moleșeala care i se strecurase în vine. Apoi, marea soţie 
regală rămase singură în faţa statuii leoaicei cu corp de femeie, 
timp de o zi și o noapte, în tăcere și în întuneric desăvârșit. 

Când traversă Nilul, rezemându-se tandră de umărul lui 
Ramses, Nefertari se simţi mai puţin slăbită decât în 
săptămânile din urmă. Dragostea regelui pentru ea dădea 
naștere unei alte magii, la fel de eficace ca aceea a zeiței. Un 
car îi duse la „Sublima sublimelor”, templul în terase din spatele 
unei faleze, datorat reginei Faraon - Hatshepsut. În faţa acestuia 
se afla o grădină în care cele mai de preţ podoabe vegetale erau 
arborii de tămâie, aduși din ţara Punt. Aici domnea zeiţa Hathor, 
suverană a stelelor, a frumuseții și a iubirii. Nu era ca o altă 
întruchipare a zeiței Sekhmet? 

În una dintre clădirile templului se afla un centru de 
convalescenţă în care bolnavii se îmbăiau de mai multe ori pe zi 
și, câteodată, făceau și o cură de somn. Pe postamentele căzilor 
cu apă călduță se puteau vedea hieroglife care alungau bolile. 

— O perioadă de odihnă îţi este neapărat necesară, Nefertari. 


212 


— Îndatoririle mele de regină... 

— Îndatorirea ta de căpătâi este să trăiești pentru ca 
perechea regală să fie și pe mai departe piatra de temelie a 
Egiptului. Cei care vor să ne doboare încearcă să ne despartă 
pentru ca, în felul acesta, să slăbească ţara. 

Grădina templului de la Deir-el-Bahri părea să facă parte 
dintr-o altă lume; frunzișul arborilor de tămâie strălucea sub 
razele blânde ale soarelui de iarnă. O reţea de canale îngropate 
la mică adâncime le asigura o irigare permanentă, reglabilă în 
funcţie de căldura din atmosferă. 

Nefertari trăia cu sentimentul că dragostea ei pentru Ramses 
creștea și mai mult, că se întindea ca un cer fără margini; iar 
privirea regelui îi dovedi că și el simţea la fel. Dar fericirea 
aceasta era plăpândă, atât de plăpândă... 

— Să nu sacrifici Egiptul pentru mine, Ramses; dacă eu nu voi 
mai fi, s-o faci pe Iset cea frumoasă mare soţie regală. 

— Tu trăiești, Nefertari, și tu ești cea pe care o iubesc. 

— Jură-mi, Ramses! Jură-mi că vei face totul numai în numele 
Egiptului. Lui i-ai închinat întreaga ta viaţă și nu unei fiinţe 
omenești, oricare ar fi aceea. De dăruirea aceasta a ta depinde 
existența unui popor și, mai mult, civilizaţia întemeiată de 
strămoșii noștri. Fără ea ce ar deveni lumea asta? Ar încăpea pe 
mâna hoardelor barbare, s-ar instala împărăţia profitului și a 
nedreptății. Te iubesc cu toată fiinţa mea și în sufletul meu 
dragostea aceasta va domni până în ultima clipă; dar nu am 
dreptul să te ţin legat de mine, pentru că tu ești Faraon. 

Se așezară pe o bancă de piatră și Ramses o atrase pe 
Nefertari lângă el. 

— Tu ești cea care îi vede pe Horus și pe Seth în aceeași 
ființă, îi reaminti el, folosind formula rituală care se aplica 
reginei începând de la prima dinastie. Prin privirea ta este 
posibil ca Faraon să existe, ca el să primească lumina și s-o 
răspândească peste cele Două Țări unificate. Toate domniile 
celor dinaintea mea s-au adăpat de la Regula lui Maat, dar 
niciunul nu a semănat cu altul, pentru că fiinţele umane 
inventează mereu alte ciudăţenii. Privirea ta este unică, 
Nefertari; Egiptul și Faraonul au nevoie de ea. 

Într-un asemenea impas al vieţii lor împreună, ea descoperea 
o nouă faţetă a dragostei lui. 


— Căutând prin arhivele de la Casa Vieţii din Heliopolis, am 
aflat care este mijlocul de apărare împotriva atacatorului 
invizibil. Prin dubla acţiune a lui Sekhmet și a lui Hathor, datorită 
odihnei de care vei avea parte în acest templu, energia ta nu va 
mai scădea. Dar nu este de-ajuns. 

— Pleci înapoi la Pi-Ramses? 

— Nu, Nefertari; există și un alt remediu, poate hotărâtor, 
pentru a te vindeca. 

— Care? 

— După cum se spune în arhive, există în Nubia o piatră aflată 
sub protecţia zeiței Hathor, într-un loc îndepărtat, uitat de mai 
multe secole. 

— Ştii care este locul acela? 

— Am să-l găsesc. 

— Călătoria ta s-ar putea să fie lungă... 

— Dată fiind iuţeala curentului, mă voi întoarce repede. Dacă 
am norocul să ajung destul de repede în locul acela, n-o să 
lipsesc prea mult. 

— Hitiţii... X 

— De guvernat, guvernează mama. In cazul unui atac, ea o să 
te înștiințeze și o să faceți împreună ceea ce trebuie. 

Se îmbrăţișară și rămaseră astfel mult timp, sub frunzișul 
arborilor de tămâie. Ei i-ar fi plăcut să-l mai reţină lângă ea, să- 
și petreacă restul zilelor alături de el, în liniștea și pacea 
templului. 

Dar era marea soție regală, iar el, faraonul Egiptului. 


214 


42 


Lita îl privi rugător pe magul Ofir. 

— Trebuie să fac asta, copila mea. 

— Nu, mă doare prea tare... 

— Asta înseamnă că vraja este eficace. Trebuie să continuăm. 

— Pielea mea... 

— Sora regelui o să te oblojească, n-o să mai rămână nici 
urmă de arsuri. 

Urmașa lui Akhenaton îi întoarse magului spatele. 

— Nu, nu mai vreau, nu mai pot îndura suferințele astea! 

Ofir o trase de păr fără milă. 

— Gata, mofturoasă mică ce ești! Dacă nu mă asculţi, te 
închid în pivniţă. 

— Nu, te implor, nu face asta! 

Fiindu-i frică de întuneric, mediumul blond se temea mai mult 
decât de orice de o asemenea pedeapsă. 

— Vino la mine în laborator, dezvelește-ţi pieptul și stai 
întinsă pe spate. 

Dolenta, sora lui Ramses, nu era de acord cu brutalitatea 
magului, dar îi dădea dreptate. Ultimele vești pe care le primise 
de la curte erau excelente: Nefertari, suferind de o boală 
misterioasă și nevindecabilă, plecase la Theba, unde fusese 
găzduită pe domeniul zeiţei Hathor, la Deir-el-Bahari. 

Agonia ei scurtă avea să sfâșie de durere inima lui Ramses 
care s-ar fi stins și el, doborât de tristeţe. 

Pentru Șenar, calea spre dobândirea puterii ar fi fost larg 
deschisă. 

t 

Îndată după plecarea lui Ramses, Serramanna se dusese la 
fiecare dintre cele patru cazărmi din Pi-Ramses şi le ceruse 
ofițerilor superiori să intensifice ritmul pregătirilor. Mercenarii 
ceruseră imediat o creştere a soldei, aceasta provocând o 
revendicare identică din partea soldaților egipteni. 

Confruntat cu o problemă care îl depășea, sardul îi 
comunicase lui Ameni ceea ce se întâmplase și acesta se 
adresase imediat reginei-mamă al cărei răspuns venise la fel de 


215 


repede: soldaţii și mercenarii ori se supuneau noilor ordine, ori 
ea îi înlocuia cu tineri recruți. Dacă Serramanna se arăta 
mulțumit de progresele realizate în cursul manevrelor, Tuya 
poate că s-ar fi gândit să le acorde o primă specială. 

Militarii fură de acord cu hotărârea reginei-mamă, iar sardul 
se putu ocupa de cealaltă misiune pe care o primise: să încerce 
să dea de urma vrăjitorului pentru care Rome furase șalul lui 
Nefertari. Ramses nu-i ascunsese niciuna dintre bănuielile sale 
care legau ciudata moarte a lui Rome de nu mai puţin ciudata 
boală a reginei. 

Dacă blestematul acela de intendent ar mai fi fost în viață, 
fără îndoială că fostul pirat l-ar fi putut face să vorbească. Sigur, 
tortura era interzisă în Egipt, dar un atentat ocult la viaţa 
perechii regale nu era ceva care ieșea de sub incidența legilor 
obișnuite? 

Rome murise și își luase cu el taina, într-un hău al demonilor, 
iar pista care ducea spre cel care comandase totul părea să se 
piardă. Dar dacă era vorba doar despre ceva întâmplător? Rome 
era foarte abil și mare flecar, poate că se folosise de serviciile 
unui complice... sau ale unei femei. 

Interogarea apropiaților săi și a personalului pe care-l avea în 
subordine ar fi putut da rezultate, cu condiţia să le pună 
întrebări cu o oarecare putere de convingere... Serramanna se 
duse glonț la Ameni. Voia să-l convingă pe scrib să adopte 
strategia sa. 

t 

Toți servitorii palatului fură chemați în cazarma din nordul 
oraşului. Lenjerese, cameriste, machieuze, coafeze, bucătari, 
măturători, alți servitori și servitoare, fură adunați într-o sală de 
arme păzită de arcașii lui Serramanna care aveau fețele 
acoperite. 

Când sardul își făcu apariţia, cu cască și cu platoșă, îngheţară 
cu toţii. 

— Noi furturi au fost comise la palat, le spuse el. Știm că 
autorul lor este un complice al intendentului Rome, individul 
ăsta josnic și demn de dispreţ pe care cerul l-a pedepsit. O să vă 
interoghez separat, unul câte unul; dacă nu aflu adevărul, o să 
fiți cu toţii deportaţi în oaza Khargheh și, acolo, cel vinovat va 
vorbi neapărat. 


Serramanna făcuse multe eforturi pentru a-l convinge pe 
Ameni să-l lase să se folosească de o minciună și de ameninţări 
lipsite de orice bază legală. S-ar fi putut ca nu se știe care dintre 
servitori să fi contestat metodele sardului și să se fi adresat unui 
tribunal care l-ar fi condamnat pe Serramanna. 

Infăţișarea impunătoare a șefului gărzii personale a regelui, 
tonul său autoritar, atmosfera îngrijorătoare a locului respectiv 
descurajară pe oricine ar fi dorit să protesteze. 

Serramanna fu norocos: a treia femeie intrată în camera în 
care avea loc interogatoriul se arătă a fi mai vorbăreaţă. 

— Eu am ca sarcină să schimb florile ofilite cu buchete 
proaspăt tăiate, spuse ea. Îl uram pe Rome ăsta. 

— Din ce cauză? 

— M-a forţat să mă culc cu el. Dacă l-aș fi refuzat, m-ar fi dat 
afară din serviciu. 

— Dacă l-ai fi reclamat, ar fi fost el dat afară. 

— Se spune asta, se spune asta, dar... de altfel, Rome mi-a 
promis o mică avere dacă l-aș fi luat de bărbat. 

— Cum s-o fi îmbogăţit? 

— Nu voia să spună prea multe, dar, în pat, am reușit să-l trag 
de limbă. 

— Ce ţi-a mărturisit? 

— Că vindea un obiect rar la prețul greutății lui în aur. 

— De unde intenţiona să facă rost de acest obiect? 

— Urma să-l obţină datorită unei angajate, o lenjereasă care 
înlocuia pe altcineva. 

— Și ce obiect era acela? 

— Nu știu. Dar ce pot să spun este că grăsanul de Rome nu 
mi-a dat nimic niciodată, nici măcar o amuletă! Pentru că v-am 
spus toate astea, o sa-mi daţi și mie ceva? 

t 

„O lenjereasă care înlocuia pe alta”... Serramanna se duse la 
Ameni care ceru să i se aducă tabelul cu servitorii care lucrau în 
acea săptămână în care fusese furat șalul reginei. 

Văzură că o anume Nany lucrase înlocuind o lenjereasă, sub 
supravegherea uneia dintre cameristele reginei. Aceasta din 
urmă îi spuse sardului cum arăta femeia și confirmă că ea ar fi 
putut să aibă acces la apartamentele private ale Maiestăţii Sale, 
luând, astfel, parte la furtul șalului. 


217 


Camerista mai menţionă și adresa pe care i-o dăduse Nany 
atunci când fusese angajată. 

— Interogheaz-o, îi spuse Ameni lui Serramanna, dar să nu fii 
brutal și să respecţi legea. 

— Asta și aveam de gând, afirmă sardul cu toată seriozitatea. 

t 

O bătrână moțăia în pragul casei sale, în cartierul de est al 
capitalei. Serramanna o atinse ușor pe umăr. 

— Trezește-te, bunico. 

Ea deschise un ochi și, cu mâna înțepenită de reumatism, 
alungă o muscă. 

— Cine mai ești și tu? 

— Serramanna, șeful gărzii personale a regelui. 

— Am auzit vorbindu-se despre tine... Nu cumva ai fost pirat 
cândva? 

— Oamenii nu se schimbă niciodată, bunico. Am rămas la fel 
de crud cum eram altădată, mai ales când mă minte cineva. 

— De ce te-aș minţi eu? 

— Pentru că am să-ţi pun niște întrebări. 

— Este un păcat să trâncănești. 

— Depinde de împrejurări. Astăzi, este obligatoriu să 
trâncănești. 

— Vezi-ţi de drum, piratule; la vârsta mea, nu mă mai poate 
obliga nimeni să fac ce nu vreau. 

— Eşti bunica lui Nany? 

— De unde ştii că sunt? 

— Pentru că ea locuieşte aici. 

— E plecată. 

— Când avea norocul să fie angajată ca lenjereasă la palat, de 
ce ar fi putut fugi? 

— Eu n-am spus că a fugit, ci doar că a plecat. 

— Unde este acum? 

— Nici prin cap nu-mi trece. 

— Îți aduc aminte că nu-mi plac minciunile. 

— Ai lovi o femeie bătrână, piratule? 

— Pentru a-l salva pe Ramses, da. 

Ea își ridică privirile îngrijorate spre Serramanna. 

— Nu înţeleg... Faraonul este, cumva, în pericol? 

— Nepoata ta este o hoaţă, poate și o criminală. Dacă taci în 
continuare, vei fi complice cu ea. 


218 


— Cum ar putea fi amestecată Nany într-un complot împotriva 
Faraonului? 

— Este, și am dovada. 

Musca veni din nou s-o sâcâie pe bătrână; dintr-o lovitură cu 
palma, Serramanna o strivi. 

— Moartea este o bucurie, piratule, când ea înseamnă o 
ușurare după o prea mare suferinţă. Aveam un soţ bun și un fiu 
la fel de bun, dar acesta din urmă a făcut prostia să se însoare 
cu o femeie îngrozitoare și a avut cu ea o fiică de asemenea 
îngrozitoare. Soţul meu a murit, fiul meu a divorțat și am rămas 
eu singură să-i cresc plodul acela blestemat... Ore întregi am 
educat-o, am hrănit-o, am învăţat-o cum să se poarte și tu îmi 
vorbeşti despre o hoață și despre o criminală! 

Bunica răsuflă adânc. Serramanna tăcu, sperând că bătrâna 
va merge până la capăt cu confidenţele. Dacă ar fi tăcut, el n-ar 
mai fi avut ce face și ar fi plecat. 

— Nany a plecat la Memphis. Ea mi-a spus, cu orgoliu și 
dispreț, că va putea să fie cândva în stare să locuiască într-o vilă 
frumoasă, în spatele școlii de medicină, în timp ce eu, eu voi 
muri în cocioaba asta. 

t 

Serramanna Îi prezentă lui Ameni rezultatul obținut în 
cercetările sale. 

— Dacă ai tratat-o rău pe biata bătrână, va face plângere 
împotriva ta. 

— Oamenii mei pot depune mărturie: nici n-am atins-o. 

— Ce propui? 

—Ea mi-a făcut o descriere precisă a lui Nany, care 
corespunde cu cea a cameristei din serviciul reginei. Indată ce o 
voi vedea, o voi recunoaște. 

— Cum o s-o găsești? 

— Controlând în Memphis fiecare vilă din cartierul în care 
locuiește. 

— Și dacă bătrâna te-a minţit pentru a o apăra pe Nany. 

— E un risc pe care trebuie să-l accept. 

— Memphis nu este așa de departe, dar prezenţa ta în Pi- 
Ramses este indispensabilă. 

— O recunoști chiar tu, Ameni: Memphis nu este departe. 
Presupune că pun mâna pe această Nany și că ea mă conduce 
la magul acela: nu crezi că Ramses ar fi mulțumit? 


219 


— „Multumit” ar fi puţin spus. 
— Atunci, dă-mi dezlegare să trec la treabă. 


43 


Uluiţi, Acha împreună cu iubita sa, descoperiră Hattușaș. 

Hattuşaş, capitala imperiului hitit, consacrată cultului 
războiului și forței. Accesul prin cele trei porți ale orașului - cea 
a Regelui, cea a Sfinxului și cea a Leilor - fiind interzis 
negustorilor, cei doi pătrunseră în oraș prin una dintre cele două 
porţi ale orașului de jos, păzită de soldați înarmaţi cu lănci. 

Acha le arătă tuturor vasele sale de lut și chiar îl îndemnă pe 
unul dintre paznici să-i cumpere unul, la un preţ mai avantajos. 
Infanteristul îl refuză dându-i o lovitură cu coada lăncii, după 
care îi porunci s-o ia din loc. Perechea de îndrăgostiți porni, fără 
să se grăbească, înspre cartierul meșteșugarilor și al micilor 
comercianți. 

Piscurile golașe, terasele de pietre așezate una peste alta, 
blocurile enorme folosite pentru templul zeului furtunii... 
Țăranca era tot atât de captivată de ce vedea ca și iubitul său. 
Dar Acha era scârbit de lipsa de farmec și de eleganţă a acestei 
arhitecturi rudimentare, dominată de o rețea de fortificaţii care 
făceau ca această capitală din munţii sălbatici ai Anatoliei să fie 
inexpugnabilă. Pacea și dragostea de viaţă nu se așternea 
asupra acestui loc în care violența parcă ţâșnea din fiecare 
piatră. 

Egipteanul căută în zadar, cu privirea, grădini, arbori, oglinzi 
de apă, și se cutremură, sub șfichiuirea crivățului. 

Constata acum cât de mult semăna ţara sa cu un adevărat 
paradis. 

De mai multe ori, el și însoţitoarea sa se lipiră în grabă de 
zidurile din cărămizi pentru a lăsa drum liber câte unei patrule. 
Cine nu se dădea în lături la timp, femeie, bătrân sau copil, era 
îmbrâncit, de fapt trântit la pământ, de unităţile de infanteriști 
care se deplasau în pas alergător. 

Armată se putea vedea peste tot. La fiecare colț de stradă 
erau soldaţi care făceau de pază. 


220 


Acha îi arătă unul dintre vasele sale unui angrosist de unelte 
gospodărești. Așa cum se cădea în ţara hitiţilor, femeia 
rămăsese în urma lui și păstra tăcerea. 

— Lucru bine făcut, aprecie angrosistul. Câte faci într-o 
săptămână? 

— Am un mic stoc pe care l-am făcut la ţară. Mi-ar plăcea să 
mă instalez aici. 

— Ai unde sta? 

— Încă nu. 

— Eu închiriez camere în orașul de jos; îţi iau toate vasele în 
schimbul chiriei pe o lună. O să ai timp să-ţi organizezi un atelier 
al tău. 

— Ne-am înţeles, dacă mai adaugi și trei bucăţi de cositor. 

— Da' știi să faci afaceri! 

— Trebuie să cumpăr de mâncare. 

— Gata, batem palma. 

Acha și iubita sa se instalară într-o cocioabă umedă, prost 
aerisită, având pe jos pământ bătătorit. 

— Era mai bine în casa mea, îi mărturisi ţăranca. Cel puţin, ne 
era cald. 

— N-o să rămânem mult timp aici. La o bucată de cositor și 
du-te să cumperi niște cuverturi și ceva de mâncare. 

— Și tu, unde te duci? 

— Nu-ţi face griji, o să mă întorc până se înnoptează. 

Cunoscând la perfecţie limba hitită, Acha putu să stea de 
vorbă cu negustorii care îi arătară drumul spre o tavernă 
renumită, la poalele unui turn de pază. Plin de fum din cauza 
lămpilor cu ulei, localul era frecventat de negustori și de 
meșteșugari. 

Acha intră în vorbă cu doi bărbaţi bărboși și guralivi care 
vindeau piese separate pentru carele de luptă. Tâmplari de 
meserie fiind, renunţaseră să mai facă scaune și mese pentru a 
se apuca de această afacere mult mai rentabilă. 

— Ce oraș grozav, se minună Acha; nu-mi închipuiam că 
poate fi așa de mare. 

— Vii pentru prima oară aici, amice? 

— Da, dar aș vrea să-mi deschid un atelier. 

— Ei, atunci lucrează pentru armată! Dacă nu, o să mănânci 
te miri ce și o să bei doar apă. 

— Colegii mei mi-au spus că războiul se pregătea... 


Tâmplarii izbucniră în hohote de râs. 

— Tu le afli ultimul pe toate! La Hattușaș, lucrul ăsta nu mai 
este un secret pentru nimeni. De când Uri-Teșub, fiul 
împăratului, a fost numit general comandant al armatei, 
manevrele se desfășoară fără încetare. Și se vorbește că trupele 
noastre de asalt nici n-o să mai aibă nevoie să facă popas... De 
data asta, Egiptul e terminat. 

— Cu atât mai bine! 

— Asta se mai poate discuta, cel puţin printre negustori. 
Hattușil, fratele împăratului, nu era un susținător al războiului, 
dar s-a lăsat convins până la urmă și acum îl sprijină în toate 
privinţele pe Uri-Teșub. Pentru noi, rentează grozav, ba chiar am 
început să facem și ceva avere! În ritmul în care se produce 
acum, Hatti își va tripla numărul carelor de luptă. O să fie mai 
multe decât oameni care să le conducă! 

Acha își bău stacana plină cu un vin gros și se prefăcu că se 
îmbătase. 

— Trăiască războiul! Hatti o să halească Egiptul dintr-o 
înghiţitură... Şi noi, noi o să ne veselim și-o să petrecem! 

— O să trebuiască, totuși, să mai ai puţină răbdare, amice, 
căci împăratul nu pare chiar atât de grăbit să pornească la atac. 

— Aha... Da’ ce mai aşteaptă? 

— Noi nu putem cunoaște secretele palatului! Dacă tu vrei să 
le afli, întreabă-l pe căpitanul Kenzor. 

Cei doi tâmplari râseră cu poftă de propria lor glumă. 

— Cine este Kenzor ăsta? 

— Ofițerul de legătură dintre generalul comandant şi 
împărat... Și, mai ales, un crai de prima mână, te rog să ne crezi 
pe cuvânt! Când vine și rămâne în Hattușaș, fetele tinere sunt în 
mare pericol. Este ofițerul cel mai cunoscut din ţară. 

— Trăiască războiul și trăiască femeile! 

Continuară să pălăvrăgească despre farmecele feminine și 
despre bordelurile din capitală. Găsind că Acha era foarte 
simpatic, cei doi tâmplari plătiră și ce consumase el. 


Acha schimbă în fiecare seară taverna. Legă peste tot 
prietenii, discutând despre lucruri deșucheate și pomeni de mai 
multe ori numele căpitanului Kenzor. 

În cele din urmă, se alese cu o informaţie prețioasă: ofiţerul 
de legătură era așteptat să se întoarcă la Hattușaș. 


222 


Obţinând informaţii de la acest ofițer superior, putea câștiga 
mult timp. Trebuia să dea de el, să găsească o posibilitate de a 
intra în vorbă și să-i facă o propunere pe care n-ar fi putut s-o 
refuze... Îi veni o idee. 

Acha se întoarse acasă, aducând cu el o rochie, o mantie și o 
pereche de încălțări. 

lubita lui se minună. 

— Pentru mine sunt toate astea? 

— Mai există vreo altă femeie în viaţa mea? 

— Trebuie să fi fost tare scumpe! 

— M-am târguit. 

Ea vru să le încerce. 

— Nu, nu acum! 

— Dar când? 

— Într-o seară mai deosebită în cursul căreia o să te admir la 
o petrecere. Lasă-mi timp ca s-o pun la cale. 

— Cum vrei. 

Îi sări de gât și-l sărută cu patimă. 

— Să știi că ești foarte frumoasă și atunci când ești goală... 

t 

Pe măsură ce corabia înainta spre sud, Setau părea să 
întinerească. Strângând-o la piept pe Lotus, el redescoperea cu 
uimire peisajele Nubiei, scăldate într-o lumină atât de limpede 
încât Nilul părea un fluviu ceresc, de un albastru strălucitor. 

Cu toporișca pe care o purta mereu asupra sa, Setau tăiase 
un baston bifurcat la capăt, cu gândul de a prinde câteva cobre 
cărora să le extragă veninul și să-l păstreze într-o mică ploscă 
din piele. Cu sânii goi și șoldurile abia acoperite de o pânză 
scurtă pe care vântul o flutura mereu, frumoasa Lotus sorbea cu 
lăcomie aerul înmiresmat al ţării sale natale. 

Ramses însuși stătea la cârma corăbiei. Experimentat, 
echipajul făcea toate manevrele cu rapiditate și precizie. 

La ora prânzului, căpitanul îl înlocui pe rege. În cabina din 
mijlocul ambarcaţiunii, Ramses, Setau și Lotus mâncau carne de 
vită uscată, salată cu mirodenii și rădăcini de papirus îndulcite, 
amestecate cu ceapă dulce. 

— Ești un prieten adevărat, Maiestate, recunoscu Setau; ne-ai 
făcut un cadou minunat luându-ne cu tine în călătoria asta. 

— Aveam nevoie de priceperea ta și a lui Lotus. 


223 


— Pentru că noi suntem izolați în laboratorul nostru de la 
palat, zvonuri cam neplăcute ne ajung la urechi. Se apropie, 
într-adevăr, războiul? 

— Mă tem că da. 

— Nu este cam periculos să pleci din Pi-Ramses în vremurile 
astea tulburi? 

— Cel mai important este s-o salvez pe Nefertari. 

— Eu nu am fost la fel de strălucit ca doctorul Pariamakhu, se 
plânse Setau. 

— În Nubia există un leac miraculos, nu-i așa? se interesă 
Lotus. 

— După cum spun arhivele de la Casa Vieţii, așa este; o piatră 
creată de zeița Hathor, într-un loc pierdut în deșert. 

— Ceva indicaţii, Maiestate? 

— Ceva foarte vag: „În inima Nubiei, într-un golfuleţ cu nisip 
ca aurul, unde muntele se desparte și se unește.” 

— Un golfuleţ... deci, foarte aproape de Nil! 

— Trebuie să ne grăbim, le spuse Ramses. Prin puterea lui 
el-Bahari, energia nu va dispărea cu totul din corpul lui 
Nefertari. Dar acţiunea forţelor întunericului n-a fost înlăturată. 
Speranţa noastră stă în piatra aceasta. 

Lotus privi cu admiraţie depărtările. 

— Ținutul acesta vă iubește așa cum îl iubiţi și voi, Maiestate. 
Vorbiţi-i și vă va vorbi și el. 

Un pelican trecu în zbor pe deasupra corăbiei regale. 
Minunata pasăre, cu aripi larg deschise, nu era ea, oare, una 
dintre încarnările lui Osiris, cel care a învins moartea? 


44 


Căpitanul Kenzor băuse peste măsură. 

Trei zile de permisie în capitală însemnau un bun prilej pentru 
a uita de rigorile vieţii militare și a se bucura din plin de vin și de 
femei. Înalt de statură, mustăcios, cu vocea răgușită, le trata cu 
dispreț pe fete și le considera bune doar ca să-i ofere lui plăceri. 

Când vinul îi înceţoșa creierul, Kenzor avea un chef nebun să 
facă dragoste. Așa se făcea că, în seara aceea, din cauza unui 
vin bun, simțea o nevoie imperioasă de senzaţii tari. leșind din 


224 


tavernă, se clătină câteva clipe, după care o porni înspre un 
bordel. 

Căpitanul nu simţea deloc gerul mușcător. Spera să găsească 
vreo fecioară de care să se bucure cum făcea de obicei. Faptul 
că ar fi deflorat-o era cât se poate de distractiv. 

Un bărbat se apropie de el și i se adresă respectuos. 

— AȘ putea să vă spun ceva, căpitane? 

— Ce vrei? 

— V-aș propune o adevărată minunăţie, răspunse Acha. 

Kenzor rânji. 

— Ce vrei să-mi vinzi? 

— O fecioară numai bună. 

În privirile căpitanului Kenzor licări o luminiţă. 

— Cât vrei? 

— Zece bucăţi de cositor de cea mai bună calitate. 

— E mult! 

— E marfă de prima mână. 

— O vreau imediat. 

— Vă stă la dispoziţie. 

— N-am la mine decât cinci bucăţi de cositor. 

— O să-mi plătiţi mâine dimineaţă. 

— Ai încredere în mine? 

— In afară de cea de astă-seară, mai am și alte fete să vă 
ofer. 

— Da' știu că ești un tip pe cinste... Hai, la treabă, mă 
grăbesc. 

Kenzor era atât de întărâtat încât cei doi bărbaţi o porniră cu 
pas grăbit. 

Pe străduțele adormite ale orașului de jos nu se vedea nici 
ţipenie de om. 

Acha bătu la ușa unei căsuțe sărăcăcioase. 

Frumos pieptănată, ţăranca se îmbrăcase cu hainele noi pe 
care i le cumpărase Acha. Bine dispus, căpitanul Kenzor o studie 
din priviri. 

— Ce crezi, negustorule? Nu ai impresia că e cam bătrână ca 
să mai fie fecioară? 

Atacându-l cu forţă și prin surprindere, Acha îl împinse pe 
Kenzor până când îl lipi cu spatele de un perete; pe jumătate 
înăbușit, ofițerul aproape că-și pierduse cunoștința. Egipteanul 


225 


profită de starea lui ca să-i smulgă de la brâu sabia scurtă, 
proptindu-i vârful în ceafa hititului. 

— Cine... cine ești tu? bolborosi Kenzor. 

— Tu, tu ești ofițer de legătură între armată și palat. Ori îmi 
răspunzi la întrebările pe care o să ţi le pun, ori te ucid chiar 
acum. 

Hititul încercă să se elibereze din strânsoare, dar vârful sabiei 
îi crestă pielea și făcu să ţâșnească sângele. Băutura îl făcuse 
pe căpitan să-și piardă bună parte din forță, așa că nu se putea 
opune atacatorului său. 

Speriată, femeia se ghemuise într-un colț al încăperii. 

— Când o să se pornească atacul împotriva Egiptului, îl 
întrebă Acha, și de ce hitiţii construiesc atâtea care de luptă? 

Kenzor se strâmbă. Se vedea bine că omul deţinea deja multe 
informaţii importante. 

— Atacul... Secret militar. 

— Dacă taci, o să duci secretul acesta cu tine, în mormânt. 

— N-o să îndrăznești... 

— Te înșeli, Kenzor. N-aș sta nicio clipă la îndoială înainte de a 
te ucide și o să omor atâţia ofițeri câţi va trebui ca să aflu 
adevărul. 

Vârful sabiei se înfipse și mai mult, făcându-i pe ofiţer să 
scoată un strigăt de durere. Speriată, femeia își întoarse privirile 
spre perete. 

— Data atacului, numai împăratul o cunoaște... Eu unul, nu 
sunt informat. 

— Dar tu știi motivul pentru care armata hitită va avea nevoie 
de un număr atât de mare de care de luptă. 

Din cauza durerii din ceafă și ameţit de băutură, căpitanul 
Kenzor nu reuși decât să îngaime câteva cuvinte, ca și cum ar fi 
vorbit doar pentru sine. 

Acha avea auzul suficient de ascuțit ca să le înțeleagă și nu 
mai avu nevoie să-l pună să repete grozăvia pe care o spusese. 

— Eşti de-a dreptul nebun, îi spuse el, turbat de furie, lui 
Kenzor. 

— Nu, ăsta-i adevărul... 

— Imposibil! 

— Este purul adevăr. 

Acha era uluit. Tocmai obținuse o informaţie de o importanţă 
capitală, o informaţie care putea schimba soarta lumii. 


226 


Cu un gest precis și hotărât, egipteanul înfipse adânc vârful 
sabiei în ceafa căpitanului Kenzor care își dădu sufletul în clipa 
următoare. 

— Întoarce-te, îi porunci Acha femeii. 

— Nu, lasă-mă, pleacă! 

Cu sabia ridicată, el se apropie de iubita lui. 

— Imi pare rău, frumoasa mea, nu pot să te mai las în viaţă. 

— N-am văzut și n-am auzit nimic! 

— Ești sigură că nu te înșeli? 

— Mormăia ceva acolo, dar n-am înţeles nimic, îţi jur! 

Femeia îngenunche. 

— Nu mă omori, te rog frumos! O să-ţi fiu de folos, ca să poţi 
ieși din oraș! 

Acha ezită câteva clipe. Țăranca nu se înșelase. Porţile 
orașului fiind închise pe timpul nopţii, trebuia să aștepte ivirea 
zorilor pentru a putea ieși împreună cu așa-zisa soţie. Datorită 
ei, putea trece neobservat și ar fi putut s-o omoare la prima 
ocazie. 

Acha se așeză lângă cadavrul hititului. Nu putea să doarmă și 
nu se gândea decât la felul în care urma să pornească, în cea 
mai mare grabă, către Egipt ca să profite de ceea ce 
descoperise. 

Tt 

larna nubiană, după ce trecea răcoarea zorilor, era 
încântătoare. Pe malul râpos, Ramses zărise un leu împreună cu 
femelele sale. Un cârd de maimuțe, cocoţate în vârful 
palmierilor, salutaseră trecerea corăbiei regale cu ţipetele lor 
ascuţite. 

La una dintre escale, oamenii dintr-un sat aduseseră în dar 
suveranului și suitei sale banane sălbatice și lapte; cu ocazia 
acestei petreceri improvizate, Ramses stătuse de vorbă cu 
căpetenia tribului, un vrăjitor bătrân cu părul alb al celor 
nouăzeci de ani ai săi de viaţă liniștită, preocupat doar de grija 
pentru oamenii săi. 

Când bătrânul vru să îngenuncheze în fața sa, Ramses îl opri 
luându-l de braț. 

— Bătrâneţea mea este binecuvântată... Zeii mi-au îngăduit 
să-l văd pe Faraon! Nu este de datoria mea să mă plec în faţa lui 
și să-i arăt cel mai adânc respect? 

— Eu artrebui să aduc un omagiu înțelepciunii tale. 


— Eu nu sunt decât un simplu vrăjitor de la ţară! 

— Oricine a respectat toată viața Regula lui Maat este mai 
demn de respect decât un fals înțelept, mincinos și nedrept. 

— Nu ești, mărite Faraon, stăpân peste cele Două Ţări și peste 
Nubia? Cât despre mine, eu nu domnesc decât peste câteva 
familii. 

— Am, totuși, nevoie de memoria ta. 

Faraonul se așeză împreună cu vrăjitorul sub palmierul care-i 
servea bătrânului drept umbrelă, atunci când soarele devenea 
prea arzător. 

— Memoria mea... Este plină de cer albastru, de jocuri ale 
copiilor, de zâmbete ale femeilor, de salturile gazelelor și de 
leacuri făcătoare de bine. De toate acestea, mărite Faraon, ești 
răspunzător acum! Dacă nu ai fi existat, amintirile mele n-ar fi 
existat nici ele, iar generațiile viitoare n-ar da naștere decât 
unor fiinţe fără suflet. 

— Iţi amintești de un loc binecuvântat în care zeița iubirii a 
creat o piatră miraculoasă, un loc pierdut în inima Nubiei? 

Cu bastonul de trestie pe care-l ţinea în mână, vrăjitorul 
desenă pe nisip un fel de hartă. 

— Tatăl tatălui meu adusese o piatră ca aceea în satul meu. 
Când o atingeau, femeile își recăpătau sănătatea. Din nefericire, 
nomazii au luat-o cu ei. 

— De unde provenea piatra asta? 

Trestia se opri într-un punct anume, pe cursul Nilului. 

— De la locul acesta misterios, de acolo de unde începe 
provincia Kuș. 

— Ce-ţi dorești pentru satul tău? 

— Nimic altceva decât ce este acum. Dar nu cumva este o 
cerință prea mare? Apără-ne, mărite Faraon, și păstrează 
neatinsă Nubia. 

— Nubia a vorbit prin vocea ta și eu am auzit-o. 

Tt 

Corabia regală ieși din provincia Ouaouat și intră în provincia 
Kuş în care, datorită intervențiilor repetate ale lui Seti și ale lui 
Ramses, domnea o pace pe care o respectau de-acum și 
triburile, gata mereu să se lupte între ele, dar potolite prin 
prezenţa autoritară a soldaţilor Faraonului. 

De aici începea un ţinut sălbatic și plin de măreție căruia doar 
Nilul îi asigura supraviețuirea. De o parte și de cealaltă a 


228 


fluviului, fâșia de pământ cultivată era îngustă, dar palmieri de 
toate speciile ofereau umbră cultivatorilor care luptau împotriva 
deșertului. 

Îndată după aceea, urmau falezele. 

Ramses avu senzaţia că Nilul respingea orice formă a 
prezenței omului și că natura se închidea în ea însăși, într-un 
spaţiu imens. 

Parfumul îmbietor al mimozelor mai atenua această impresie 
de sfârșit al lumii. 

Două lanțuri muntoase, cu ondulaţii aproape paralele, 
înaintau către fluviu, despărțite de o vâlcea plină de nisip. La 
poalele povârnișurilor de gresie, pâlcuri de acacia înflorite. „Un 
golfuleț cu nisip ca de aur, acolo unde muntele se desparte și se 
unește...” 

Ca și cum s-ar fi trezit dintr-un somn adânc, ca și cum s-ar fi 
smuls dintr-o vrajă care prea mult timp îi înceţoșase vederea, 
Ramses recunoscu în sfârșit locul. Cum de nu visase la el mai 
devreme? 

— Să tragem la mal, porunci el. Aici este, nu poate fi decât 
aici... 

Complet goală, Lotus se aruncă în apele fluviului și înotă până 
la mal. Cu trupul scânteind de picături argintii, ea alergă, cu 
sprinteneala unei gazele, până la un nubian care dormea la 
umbra copacilor. Îl trezi, îl întrebă ceva, alergă din nou în 
direcția muntelui, culese de pe jos o bucăţică de piatră și se 
întoarse pe corabie. 

Ramses rămăsese cu ochii aţintiţi asupra falezei. 

Abu Simbel... Era chiar Abu Simbel, îngemănarea puterii cu 
magia, locul în care hotărâse să construiască mai multe temple, 
domeniul lui Hathor pe care-l uitase și-l pierduse din vedere. 

Setau o ajută pe Lotus să urce la bord. Ea ţinea în mâna 
dreaptă o bucată de gresie. 

— Este chiar piatra magică a zeiței. Dar, astăzi, nimeni nu mai 
știe să se folosească de puterea ei tămăduitoare. 


229 


45 


O rază subţire de lumină pătrunse prin fereastra îngustă a 
casei umede și reci. Bocănitul pașilor unei patrule o trezi pe 
țărancă; ea tresări văzând cadavrul căpitanului. 

— E acolo... E tot acolo! 

— Trezește-te din visul tău urât, o sfătui Acha; ofițerul ăsta n- 
o să poată depune mărturie împotriva noastră. 

— Dar eu, eu n-am făcut nimic! 

— Tu ești nevasta mea. Dacă mă prind, o să fii executată la 
fel ca și mine. 

Femeia se îndreptă către Acha și, cu pumnii strânși, începu 
să-l lovească în piept. 

— Astă-noapte, spuse bărbatul, m-am gândit la toate. 

Ea se opri, derutată. În privirea plină de răceală a iubitului său 
își văzu condamnarea la moarte. 

— Nu, tu nu ai dreptul... 

— M-am gândit, spuse el din nou. Ori te ucid acum, ori mă 
ajuţi. 

— Să te ajut... dar cum aș putea...? 

— Sunt egiptean. 

Hitita privi spre Acha ca și cum ar fi văzut o creatură de pe 
altă lume. 

— Sunt egiptean și trebuie să mă întorc cât mai repede în ţara 
mea. Dacă nu voi reuși să fac asta, vreau ca tu să treci graniţa 
și să-l previi pe cel în slujba căruia mă aflu. 

— De ce aș înfrunta o asemenea primejdie? 

— În schimbul unei vieţi mai bune. Datorită acestei tăblițe pe 
care ţi-o voi da, o să ai la dispoziţie o locuinţă într-o vilă, o 
servitoare și o să primești o rentă pe viaţă. Stăpânul meu o să 
aibă grijă de tine. 

Nici în visele sale cele mai nebunești, biata femeie nu se 
așteptase la un asemenea noroc. 

— Ne-am înţeles. 

— O să ieșim fiecare pe câte o poartă a orașului, o instrui 
Acha. 

— Și dacă tu ajungi înaintea mea în Egipt? se îngrijoră ea. 

— Fă ce ţi-am spus și nu te mai îngriji de nimic altceva. 


230 


Acha așternu pe o tăbliță subţire din lemn un text scurt în 
scriere hieratică, o formă prescurtată a scrierii în hieroglife, și i-o 
dădu iubitei sale. 

Când o sărută, ea nu mai avu curajul să-l respingă. 

— O să ne revedem la Pi-Ramses, îi promise bărbatul. 

t 

Când Acha ajunse la zidurile oraşului de jos, se amestecă într- 
un șir de negustori care, la fel ca și el, voiau să iasă din capitală. 

Peste tot, soldaţi nervoși. 

Era imposibil s-o mai ia pe un alt drum, din cauza unui șir de 
arcași care-i împărțeau pe civili în mai multe grupuleţe și îi 
obligau să se supună unei percheziţii amănunțite. 

Oamenii erau verificaţi, era îmbulzeală, toată lumea se 
plângea de această harababură, catării și măgarii răgeau, dar 
toată învălmășeala aceasta nu-i impresiona cu nimic pe soldaţii 
care păzeau poarta. 

— Ce se întâmplă aici? îl întrebă Acha pe unul dintre 
negustori. 

— Nu este voie să se intre în oraș și la fel de greu este de 
ieșit... Este căutat un ofiţer care a dispărut. 

— Și cu ce suntem noi vinovaţi? 

— Un ofiţer hitit nu dispare așa, cu una cu două. Probabil că a 
fost atacat, adică ucis... Este, fără îndoială, o ceartă de la palat. 
Acum caută vinovatul. 

— Au vreo bănuială? 

— Cu siguranţă, este vreun alt militar... Tot o urmare a 
scandalului dintre fiul și fratele împăratului. Până la urmă unul 
dintre ei tot o să-l elimine pe celălalt. 

— Dar văd că santinelele percheziționează pe toată lumea... 

— Vor să fie siguri că asasinul, un soldat înarmat, nu va 
încerca să iasă din oraș deghizat în negustor. 

Auzind toate acestea, Acha se mai liniști. 

Percheziția dura mult și era foarte amănunțită. Un bărbat de 
vreo treizeci de ani fusese trântit la pământ; prietenii lui 
protestară, afirmând că omul vindea ţesături și nu făcuse parte 
niciodată din armată. Negustorul fu lăsat în libertate. 

Veni și rândul lui Acha. 

Un militar cu o figură colțuroasă îi puse mâna pe umăr. 

— Tu cine ești? 

— Un olar. 


— De ce vrei să pleci din oraș? 

— Mă duc să aduc un transport de vase de la mine de la ţară. 

Un soldat se asigură că meșterul nu avea arme asupra lui. 

— Pot să plec? 

Militarul făcu un gest scârbit. 

La câţiva metri de Acha era poarta capitalei hitite, libertatea, 
drumul spre Egipt... 

— O clipă. 

Cineva rostise aceste cuvinte, în stânga lui Acha. 

Un bărbat de statură mijlocie, cu priviri iscoditoare, cu o 
figură de dihor împodobită de o bărbuţă tunsă ascuţit. Era 
îmbrăcat cu o mantie de lână roșie, cu dungi negre. 

— Arestaţi-l pe omul acesta, le ordonă el santinelelor. 

Un ofițer îl privi de sus. 

— Eu sunt acela care dă ordine aici. 

— Numele meu este Raia, spuse personajul cu barbișon. Fac 
parte din poliția palatului. 

— Ce crimă a făcut negustorul ăsta? 

— Nu este nici hitit, nici olar. Este egiptean, se numește Acha 
și are o funcţie importantă la curtea lui Ramses. 

Tt 

Datorită forței curentului și construcției corăbiei sale, Ramses 
parcurse în două zile cele trei sute de kilometri care despărțeau 
Abu Simbel de Elephantine, capătul Egiptului și orașul său cel 
mai sudic. Încă două zile fură necesare ca să ajungă la Theba. 
Marinarii făcuseră dovada măiestriei lor extraordinare, ca și cum 
fiecare dintre ei ar fi fost pătruns de gravitatea situaţiei. 

În timpul călătoriei, Setau și Lotus nu încetaseră să lucreze cu 
mostre din piatra zeiței, o gresie de o calitate neobișnuită. 
Apropiindu-se de debarcaderul din Karnak, ei nu-și ascunseră 
dezamăgirea. 

— Nu înțeleg felul în care se comportă această piatră, 
mărturisi Setau. Proprietăţile sale sunt anormale, ea rezistă la 
acțiunea acizilor, capătă culori uimitoare și pare să posede o 
energie pe care nu reușesc s-o măsor. Cum s-o tratăm pe 
regină, dacă nu cunoaștem formula după care acest remediu va 
face parte dintr-un compus și dozajul exact pentru a putea fi 
folosită? 

Sosirea regelui fu o surpriză pentru personalul templului și 
tulbură protocolul. Grăbit, Ramses se duse direct la principalul 


232 


laborator din Karnak, împreună cu Setau și cu Lotus care le 
comunicară chimiștilor și farmaciștilor de acolo rezultatele 
experienţelor pe care le făcuseră ei. 

Munca de cercetare începu sub supravegherea regelui. 
Datorită documentelor din biblioteca științifică, referitoare la 
Nubia, experţii stabiliră o listă de substanţe potrivite pentru o 
combinaţie cu piatra zeiței de la Abu Simbel, astfel încât să 
alunge demonii care rodeau sângele unei ființe, provocându-i 
moartea prin epuizare fizică. 

Mai rămânea să se aleagă cele mai bune ingrediente și să se 
stabilească dozajul substanțelor: ar fi fost nevoie de câteva luni 
pentru a se ajunge la un asemenea rezultat. Navre, şeful 
laboratorului, nu-și ascunse nedumerirea. 

— Așezaţi toate substanţele pe o masă de piatră și lăsaţi-mă 
singur, ceru Ramses. 

Regele se concentră și luă în mână bagheta pentru găsit apa, 
cu care tatăl său și el însuși descoperiseră de multe ori apă în 
plin deșert. 

Ramses trecu bagheta pe deasupra fiecărei substanţe și, când 
ea se manifesta printr-un tremur, dădea la o parte substanţa 
respectivă. După ce verifică alegerea printr-o nouă trecere a 
baghetei, suveranul stabili după aceeași metodă dozajele 
necesare. 

Clei de acacia, chimen, suc de fructe tocate de sicomor, de 
colochintă, pulbere de aramă și din piatra zeiței fură 
componentele formulei. 

t 

Machiată cu desăvârșită măiestrie, Nefertari era surâzătoare 
și veselă. Când Ramses veni spre ea, regina citea celebrul 
roman al lui Sinuhe, într-o versiune deosebită aparţinând unui 
scrib al curții. Ea răsuci la loc papirusul, se ridică și se ghemui în 
braţele regelui. Imbrățișarea lor fu lungă și pătimașă, însoţită de 
cântecul pupezelor și al privighetorilor, înmiresmată de 
parfumul arborilor de tămâie. 

— Am găsit piatra zeiţei, spuse Ramses, și laboratorul din 
Karnak a pregătit un medicament. 

— Va fi eficace? 

— M-am folosit de bagheta cu care tatăl meu descoperea 
izvoarele și am reconstituit o formulă de mult timp uitată. 

— Descrie-mi locul în care se află zeița nubiană. 


233 


— Un golfuleţ cu nisipul ca de aur, două faleze care se 
unesc... Abu Simbel de care uitasem. Abu Simbel, unde m-am 
hotărât să celebrez pentru totdeauna dragostea noastră. 

Căldura corpului plin de forţă al lui Ramses readucea viaţa, 
puţin câte puţin, în corpul care începuse s-o piardă. 

— Un maistru și o echipă de cioplitori în piatră pleacă încă de 
astăzi la Abu Simbel, continuă regele. Falezele acelea vor deveni 
două temple, de nedespărțit pe vecie, așa cum suntem noi, tu și 
eu. 

— O să văd și eu minunea aceasta? 

— Da, sigur că o s-o vezi! 

— Fie ca voia Faraonului să se împlinească. 

— Dacă nu ar fi astfel, aș mai fiu eu demn să domnesc? 

Ramses și Nefertari traversară Nilul îndreptându-se spre 
Karnak. Ei împliniră amândoi ritualurile cuvenite în sanctuarul 
zeului Amon, apoi regina se rugă singură în capela zeiței 
Sekhmet al cărei surâs de piatră parcă exprima acum 
mulțumire. 

Faraonul îi dădu el însuși marii soţii regale cupa cu singurul 
leac capabil să învingă răul magic de care ea fusese cuprinsă. 

Licoarea era călduţă și îndulcită. 

Cuprinsă de ameţeală, Nefertari se culcă și închise ochii. 
Ramses rămase la căpătâiul ei, luptând alături de ea, în noaptea 
aceea fără de sfârșit în cursul căreia piatra zeiței se străduia să-l 
alunge pe demonul care sorbea sângele reginei. 


46 


Cu părul vâlvoi, palid la faţă, cu glasul întretăiat, Ameni se 
bâlbâia încercând să dea cât mai multe explicaţii. 

— Liniștește-te, îl îndemnă regina-mamă Tuya. 

— Războiul, Maiestate, suntem în război! 

— Nu am primit niciun document oficial. 

— Generalii parcă și-au ieșit din minţi, cazărmile sunt în 
fierbere, ordine care se bat cap în cap se aud din toate direcţiile. 

— Din ce s-a iscat toată zăpăceala asta? 

— Nu știu, Maiestate, dar nu mai pot să ţin sub control 
situaţia... Militarii nu mă mai ascultă! 


234 


Tuya îl chemă pe cel care răspundea de ritualuri și două 
coafeze ale palatului. Pentru a scoate în evidenţă caracterul 
sacru al funcţiei sale, ei îi împodobiră faţa cu o perucă 
asemănătoare cu capul unui vultur ale cărui aripi coborau oblic 
de la mijlocul frunţii către umeri. Femela vulturului era simbolul 
mamei grijulii prin excelență, Tuya apărând astfel ca 
protectoare a celor Două Ţări. 

La încheieturile mâinilor și la gleznele picioarelor, avea brățări 
de aur; la gât, un colier cu șapte rânduri de pietre 
semiprețioase. În rochia sa lungă din in plisat, strânsă în talie de 
un corset cu pliuri largi, ea reprezenta autoritatea supremă. 

— Vino cu mine la cazarma din Nord, îi ceru ea lui Ameni. 

— Nu vă duceţi acolo, Maiestate! Așteptaţi să se potolească 
toată zăpăceala asta. 

— Răul și haosul nu dispar niciodată de la sine. Hai, să ne 
grăbim. 

În întregul oraș nu erau decât vacarm și discuţii. Unii afirmau 
că hitiţii se apropiau de Deltă, alţii descriau deja luptele, alţii 
chiar se pregăteau să se refugieze spre sud. 

Poarta cazărmii din nord nu mai era păzită. Carul care-i 
transporta pe Ameni și pe regina-mamă pătrunse în curtea largă 
în care nu mai exista nicio urmă de disciplină. 

Caii se opriră în mijlocul acelui spaţiu larg. 

Un ofiţer de la unităţile de care o observă pe regina-mamă, îi 
anunţă pe camarazii săi care începură să-i cheme pe soldați. In 
mai puţin de zece minute, sute de oameni se adunaseră ca să 
asculte ce avea să le spună Tuya. 

Tuya, micuță de statură și plăpândă, în mijlocul acestor 
vlăjgani înarmaţi care ar fi putut s-a calce în picioare în numai 
câteva clipe... Ameni tremura, considerând  sinucigașă 
intervenţia reginei-mamă. Ea ar fi trebuit să rămână la palat, 
sub protecţia gărzilor de elită. Poate că vorbele ei calme ar fi 
reușit să mai scadă puţin tensiunea, cu condiția ca Tuya să se 
arate a fi diplomată. 

Se făcu, în sfârșit, tăcere. 

Regina-mamă privi cu o expresie disprețuitoare în jurul ei. 

— Nu văd aici decât niște nevolnici și niște lași, declară ea cu 
o voce aspră care răsună în auzul lui Ameni ca un trăsnet. 
Imbecili și fricoși care nu mai sunt în stare să-și apere țara 
pentru că dau crezare primului zvon apărut de nu se știe unde. 


235 


Ameni închise ochii. Nici Tuya, nici el însuși n-ar fi scăpat din 
mâinile soldaţilor dacă aceștia s-ar fi înfuriat. 

— De ce ne certaţi așa, Maiestate? întrebă un locotenent de la 
care. 

— A descrie realitatea înseamnă a vă certa? Comportarea 
voastră este ridicolă și demnă de dispreţ, iar ofiţerii sunt de 
condamnat mai mult decât oamenii de trupă. Cine ar putea lua 
vreo hotărâre în privinţa angajării noastre în războiul contra 
hitiţilor, dacă nu Faraonul și, în absenţa sa, eu însămi? 

Tăcerea deveni mai apăsătoare. Ceea ce spunea în clipele 
acelea regina-mamă nu era un zvon și se referea la destinul 
întregii naţiuni. 

— N-am primit nicio declaraţie de război din partea 
împăratului din Hatti, afirmă ea. 

Urale puternice salutară aceste cuvinte; Tuya nu minţise 
niciodată. Soldaţii erau bucuroși. 

Rămânând nemișcată în carul său, regina-mamă dădea de 
înţeles celor prezenţi că mai are ceva de spus. Se făcu din nou 
tăcere. 

— Nu pot să pretind că pacea va fi durabilă și eu însămi sunt 
convinsă că hitiţii nu au în minte altceva decât o confruntare 
nemiloasă. Sfârșitul ei va depinde de eforturile voastre. Când 
Ramses va fi din nou în capitala sa, și el se va întoarce cât de 
curând, vreau ca el să fie mândru de armata sa și încrezător în 
posibilităţile ei de a-l înfrânge pe dușman. 

Regina-mamă fu aclamată. 

Ameni redeschise ochii, fermecat și el de puterea de 
convingere pe care o avusese văduva lui Seti. 

Carul se mișcă din loc, soldaţii se risipiră, scandând numele 
reginei-mamă. 

— Ne întoarcem la palat, Maiestate? 

— Nu, Ameni. Am impresia că muncitorii de la turnătorie au 
încetat lucrul. 

Secretarul particular al regelui își cobori privirile. 

La îndemnul Tuyei, în fabrica de arme din Pi-Ramses lucrul 
reîncepu și ajunse curând la ritmul normal, producând lănci, 
arcuri, vârfuri de săgeți, platoșe, săbii, harnașamente și piese 
componente pentru carele de luptă. Nimeni nu se mai îndoia de 
apropierea unui război, dar apăruse o cerinţă nouă; armata să 
aibă la dispoziție un armament mai bun decât cel al hitiţilor. 


236 


Regina-mamă vizită cazărmile și discuta nu numai cu ofiţerii, 
ci și cu simpli soldaţi; și nu uită să meargă și la atelierul în care 
se montau carele de luptă, încurajându-i și pe meșterii de acolo. 

Capitala nu mai lua în seamă frica și descoperise gustul 
pentru luptă. 

t 

Cât era de fină această mână elegantă cu degete lungi și 
delicate, aproape ireale, pe care Ramses le sărută unul câte 
unul după ce le strânse în palmele sale, ca și cum n-ar fi vrut să 
le dea drumul niciodată. Nu era nicio parte a trupului soţiei sale 
care să nu-i inspire dragoste; zeii care puseseră pe umerii lui 
Ramses cea mai grea dintre poveri îi oferiseră, însă, și una 
dintre cele mai frumoase femei care puteau exista. 

— Cum te simţi în dimineaţa asta? 

— Mai bine, mult mai bine... Simt că sângele îmi circulă din 
nou prin vine. 

— Ai avea chef de o plimbare la ţară? 

— Da, chiar mă gândeam la așa ceva. 

Ramses alese doi dintre caii săi mai bătrâni, animale foarte 
blânde pe care le înhămă la car cu mâna lui. Ei o porniră la 
drum, cu pași înceți, pe drumurile de pe malul apusean al 
Nilului, de-a lungul canalelor de irigații. 

Privirile lui Nefertari erau încântate să vadă palmierii viguroși 
precum și verdeața care reapărea pe câmpuri. Luând energie de 
la forţele pământului, ea desăvârșea, prin propria ei voinţă, 
alungarea răului care o sleise de puteri. Când Nefertari cobori 
din car și o porni pe jos, pe malul Nilului, cu pletele în vânt, 
Ramses înţelese că piatra zeiţei o salvase pe marea soţie regală 
și că ea va putea vedea cândva cele două temple de la Abu 
Simbel, înălțate pentru a aminti de dragostea lor nemuritoare. 

t 

Blonda Lita o privi cu un zâmbet trist pe Dolenta, sora lui 
Ramses, care dădea la o parte compresa cu miere, clei uscat de 
acacia și colochintă măcinată. Urmele arsurii aproape că 
dispăruseră. 

— Mă doare, se plânse descendenta lui Akhenaton. 

— Rănile tale se vindecă. 

— Nu minți, Dolenta... N-o să dispară niciodată. 

— Te înșeli, tratamentul nostru este foarte bun. 


— Cere-i lui Ofir să înceteze cu experienţa asta... Nu mai pot 
suporta! 

— Datorită sacrificiului tău, noi o să-i învingem pe Nefertari și 
pe Ramses; ai curaj încă puţin și strădania ta va lua sfârșit. 

Lita renunţă s-o mai convingă pe sora lui Ramses, fanatică la 
fel ca magul libian. În ciuda amabilităţii sale aparente, Dolenta 
nu trăia decât ca să se răzbune. In toată fiinţa ei, ura era mai 
puternică decât orice alt sentiment. 

— O să merg până la capăt, promise tânăra care servea drept 
medium. 

— Eram sigură că așa o să faci! Odihnește-te până vine Ofir 
ca să te ia în laborator. Nany o să-ţi aducă de mâncare. 

Nany, singura servitoare pe care o lăsau să intre în cameră la 
Lita, era ultima șansă a acesteia. Când servitoarea aduse un blid 
cu un piure de smochine, alături de câteva bucăţi de friptură de 
vită, mediumul se agăţă de cordonul rochiei sale. 

— Ajută-mă, Nany! 

— Ce vrei? 

— Să scap de aici, să fug! 

Servitoarea strâmbă din nas. 

— E foarte periculos. 

— Lasă deschisă ușa care dă înspre stradă. 

— O să-mi pierd slujba. 

— Ajută-mă, te rog din suflet! 

— Cât îmi dai? 

Lita minţi. 

— Oamenii mei au mult aur... O să fiu darnică. 

— Ofir este răzbunător. 

— Adepții lui Aton o să ne apere, pe amândouă. 

— Vreau o vilă și o turmă de vaci cu lapte. 

— O să le ai. 

Lacomă din fire, Nany storsese deja o răsplată frumoasă 
atunci când îi adusese magului șalul lui Nefertari; dar ceea ce Îi 
promitea Lita depășea așteptările ei. 

— Când vrei să pleci? 

— La căderea nopții. 

— O să văd ce pot face. 

— Trebuie să reușești! Averea ta depinde de asta, Nany. 

— Intr-adevăr, riscul este foarte mare... Mai vreau și douăzeci 
de bucăţi de stofă de cea mai bună calitate. 


238 


— Ai cuvântul meu că o să le ai. 

Încă de dimineaţă, Lita era obsedată de o viziune: o femeie de 
o frumuseţe sublimă, surâzătoare, fericită, mergând de-a lungul 
Nilului și întinzând mâna către un bărbat înalt și bine făcut. 

Mediumul știa că vrăjile lui Ofir dăduseră greș și că libianul o 
chinuia degeaba. 

t 

Serramanna și oamenii săi cercetau cartierul care se întindea 
în spatele școlii de medicină și-i luau la întrebări pe toți 
locuitorii. Sardul le arăta tuturor un desen făcut după figura lui 
Nany și-i ameninţa cu cele mai grozave pedepse dacă-l mințeau. 
Era o precauţie inutilă, căci doar văzându-l pe uriaș oamenii 
începeau să turuie vrute și nevrute, dar, din păcate, nimic din 
spusele lor nu prezenta vreun interes. 

Dar fostul pirat era încăpățânat și, datorită flerului său, simţea 
că prada sa nu putea fi prea departe. Când în faţa lui fu adus un 
vânzător ambulant de pâiniţe rotunde, Serramanna simţi un gol 
în stomac și o încordare a tuturor nervilor, semn că se apropia 
momentul decisiv. 

Sardul îi arătă omului desenul. 

— O cunoști pe fata asta? 

—Am văzut-o prin cartier... Este servitoare. Nu-i pe aici de 
mult timp. 

— În ce vilă lucrează? 

— În una dintre cele mari, în apropiere de puţurile vechi. 

O sută de polițiști înconjurară de îndată casele suspecte; 
nimeni nu putea scăpa dintr-un asemenea năvod. 

Magul vinovat de încercarea de omor asupra reginei Egiptului 
nu-i putea scăpa lui Serramanna. 


47 


Soarele cobora spre asfinţit. 

Lita nu mai avea prea mult timp la dispoziţie ca să fugă, 
înainte ca magul Ofir s-o închidă în laboratorul său. De ce 
întârzia atât de mult Nany? 

Figura unei femei frumoase, fericită și strălucitoare, continua 
să rămână în mintea mediumului... Așa arăta regina Egiptului. 


239 


Lita se simţea datoare faţă de ea, o datorie de care trebuia să 
se achite înainte de a-și redobândi libertatea. 

Tânăra femeie blondă se mișcă fără să facă niciun zgomot 
prin casa cufundată în tăcere; Ofir, conform obiceiului său, citea 
din documentele sale cu formule de vrăji. Obosită, Dolenta 
dormea. 

Lita ridică încet capacul unui cufăr din lemn în care se găsea 
ultima fâșie din șalul reginei Nefertari. După încă două sau trei 
ședințe, ar fi fost complet ars. Lita încercă să-l deșire, dar 
împletitura era prea strânsă și ea nu avea forţă suficientă. 

Se auzi un zgomot în bucătărie. 

Lita ascunse bucata de stofă într-o mânecă a rochiei sale; 
simţi imediat cum parcă îi ardea pielea. 

— Tu ești, Nany? 

— Eşti pregătită? 

— Sunt... vin într-o clipă. 

— Grăbește-te. 

Lita apropie bucata rămasă din șal de flacăra unei lămpi cu 
ulei. 

Se auzi un sfârâit, urmat de o ultimă dâră de fum negru care 
desăvârși încetarea descântecului sortit să înlăture protecţia 
magică a perechii regale. 

— Ce frumos este, ce frumos este! 

Lita ridică braţele spre cer, mulțumindu-i lui Aton care urma 
să-i ofere o nouă viață. 

— Să plecăm, o îndemnă Nany care furase toate plăcile de 
aramă pe care le putuse găsi prin casă. 

Cele două femei alergară către ușa din spatele casei, prin 
care se putea ajunge într-o străduţă. 

Nany se izbi de Ofir, nemișcat, cu braţele încrucișate pe piept. 

— Unde te duci? 

Nany se dădu înapoi. În spatele ei se afla Lita, înspăimântată. 

— Lita... Ce face ea împreună cu tine? 

— Este... este bolnavă rău, răspunse Nany. 

— Încercaţi, cumva, să fugiţi? 

— Ea, Lita, m-a obligat să vin cu ea... 

— Ce ţi-a spus, Nany? 

— Nimic, absolut nimic! 

— Minti, fato! 


240 


Degetele lui Ofir se încleștară pe gâtul servitoarei. O 
strânseră atât de tare că protestele ei rămaseră undeva în 
fundul gâtlejului, iar respiraţia i se opri. Nany se zbătu, 
încercând în zadar să scape, dar nu reuși să se elibereze din 
strânsoare. Cu ochii holbaţi, ea muri sufocată și se prăbuși pe 
pardoseală, în faţa magului care îndepărtă cadavrul cu o lovitură 
de picior. 

— Lita... ce ai păţit, copila mea? 

Lângă o lampă cu ulei, Ofir zări resturile unei bucăţi de stofă, 
transformate în cenușă. 

— Lita! Ce nebunie ai putut face? 

Magul apucă mânerul unui cuțit cu care se tăia carnea. 

— Ai îndrăznit să distrugi șalul lui Nefertari, ai îndrăznit să 
distrugi munca mea! 

Tânăra încercă să fugă. Se lovi de o lampă cu ulei și-și pierdu 
echilibrul; iute ca o adevărată pasăre de pradă, magul se repezi 
spre ea și o înșfăcă de păr. 

— M-ai trădat, Lita; nu mai pot avea încredere în tine. Mâine o 
să mă trădezi din nou. 

— Ești un monstru! 

— Păcat... Erai un medium excelent. 

În genunchi în faţa lui, Lita îl imploră. 

— Aton creează viaţa și alungă moartea, el... 

— Puțin îmi pasă de Aton, proastă mică. Din cauza ta, planul 
meu a dat greș. 

Cu o mână sigură, Ofir îi reteză Litei beregata. 

Cu părul despletit și cu fața descompusă de groază, Dolenta 
dădu buzna în cameră. 

— E plin de polițiști pe stradă... Oh, Lita! Lita... 

— Și-a ieșit din minţi și m-a atacat cu un cuţit, îi explică Ofir; 
am fost nevoit să mă apăr și am omorât-o fără să vreau. 
Poliţiști, zici? 

— l-am auzit de la fereastra camerei mele. 

— Hai să plecăm din casa asta. 

Ofir o trase pe Dolenta după el către o trapă ascunsă sub o 
rogojină. Dădea înspre un coridor care își avea ieșirea într-un 
depozit. De-acum, nici Lita, nici Nany nu mai puteau trăncăni. 

t 

— Nu mai rămâne decât o singură vilă, îi spuse lui 

Serramanna un polițist; am bătut, dar nu răspunde nimeni. 


241 


— Spargem ușa. 

— Este ilegal! 

— Caz de forţă majoră. 

— Ar trebui să-l anunţăm pe proprietar și să-i cerem 
permisiunea. 

— Permisiunea, sunt eu! 

Serramanna pierdu nu mai puţin de o oră ca să procedeze 
după lege, conform cerinţelor poliţiei din Memphis. În sfârșit, 
patru bărbaţi zdraveni sfărâmară zăvoarele și forțară intrarea în 
vilă. 

Sardul fu primul care intră în casă. Descoperi trupurile fără 
viață, întâi al tinerei femei blonde, apoi pe acela al servitoarei 
Nany. 

— Un adevărat măcel, șopti, șocat, un polițist. 

— Două crime comise cu sânge rece, remarcă sardul. 
Percheziționați peste tot. 

Examinarea laboratorului dovedi că era chiar bârlogul 
magului. Deși ajunsese prea târziu, o descoperire măruntă îl mai 
liniști pe Serramanna: resturile de stofă arsă, fără nicio îndoială 
erau din șalul reginei. 

Tt 

Ramses şi Nefertari își făcură intrarea într-o capitală 
preocupată, mai puțin zâmbitoare ca înainte. Atmosfera purta 
amprenta disciplinei militare, producția de arme și de care 
devenea scopul celei mai mari părți a populației. Legănat 
cândva de plăcerea de a trăi, oraşul se transformase într-o 
mașină de război trepidantă și îngrijorată. 

Perechea regală se duse în grabă la Tuya, care studia un 
raport asupra turnătoriei. 

— Hitiţii au declanșat în mod oficial ostilitățile? 

— Nu, fiul meu, dar sunt sigură că tăcerea asta a lor nu 
ascunde nimic bun. Nefertari... Te-ai făcut bine? 

— Boala aceea nu mai este decât un vis urât. 

— Perioada asta în care v-am ţinut locul m-a obosit peste 
măsură... Nu mai am putere să domnesc peste o ţară așa de 
mare. Mergeţi și vorbiţi curții și armatei, ele au nevoie de 
îmbărbătare din partea voastră. 

Ramses discută timp îndelungat cu Ameni, apoi îl primi pe 
Serramanna, care se întorsese de la Memphis. Ceea ce află 
părea să îndepărteze pentru totdeauna amenințarea 


242 


descântecului care pusese în pericol perechea regală; suveranul 
îi ceru, totuși, sardului să-și continue cercetările și să-l găsească 
pe adevăratul proprietar al sinistrei vile. Și cine era tânăra 
femeie blondă, ucisă cu atâta cruzime? 

Faraonul avea alte griji. Pe biroul său se adunau mesaje 
alarmiste venite din Canaan și Amurru; comandanții fortărețelor 
egiptene nu semnalau niciun incident serios, dar auziseră 
zvonuri insistente despre mari manevre ale armatei hitite. 

Din nefericire, Acha nu expediase niciun raport, chiar și 
laconic, care l-ar fi ajutat pe Ramses să vadă mai clar realitatea. 
De locul confruntării directe cu hitiţii depindea rezultatul 
conflictului. În lipsa unor informaţii precise, regele ezita între 
întărirea liniilor sale de apărare și o atitudine ofensivă care l-ar fi 
făcut să dea lupta mai la nord. În acest ultim caz, el trebuia să 
fie acela care prelua iniţiativa; dar trebuia să se supună 
instinctului și să-și ia orbește un asemenea risc. 

Prezenţa în capitală a perechii regale insufla încredere și 
energie forțelor armate, de la general la soldatul de rând. Așa 
cum ieșise învingător asupra unui dușman invizibil, Ramses nu 
putea triumfa și în confruntarea cu barbarii hitiţi? Văzând cum 
se adună armele noi, militarii erau conștienți de potențialul lor și 
se temeau mai puţin de ciocnirea frontală cu inamicul. In 
prezența luptătorilor de elită de pe care, Ramses încercase el 
însuși mai multe care de luptă, ușoare, lesne de manevrat și 
rapide. Datorită priceperii tâmplarilor, multe detalii tehnice 
fuseseră îmbunătăţite. Armele defensive, ca scuturile și 
platoșele, făceau și ele obiectul atenţiei suveranului, căci ele 
erau menite să salveze o sumedenie de vieţi. 

Reluându-și numeroasele sale preocupări, regina _liniștise 
curtea. Cei care o considerau pe Nefertari deja îngropată nu 
conteneau s-o felicite pentru curajul ei și s-o asigure că dacă 
rezistase în fața unei încercări atât de grele acesta era o 
garanţie a longevităţii. 

Bârfele și trăncăneala o lăsau indiferentă pe marea soție 
regală; ea era preocupată de producţia pe scară largă a hainelor 
pentru soldaţi și punea ordine într-o mulțime de detalii legate de 
bunăstarea economică a ţării, bazându-se pe rapoartele extrem 
de precise ale lui Ameni. 

t 

Șenar îl salută pe rege. 


243 


— Te-ai mai îngrăşat, băgă de seamă Ramses. 

— Asta nu-i din cauza lipsei de activitate, protestă ministrul 
Afacerilor externe; nu prea pot să mă prefac neliniștit. Larma 
asta a înarmării, mulţimea de soldaţi prezentă la tot pasul... Așa 
arată, de fapt, Egiptul? 

— Hitiţii nu vor întârzia să ne atace, Șenar. 

— Probabil că ai dreptate, dar ministerul meu nu dispune de 
niciun fapt concret pentru a fi cuprins de spaimă. Nu primești în 
continuare scrisori amabile de la Muwattalis? 

— Nişte momeli. 

— Dacă putem menţine pacea, mii de vieți vor fi cruțate. 

— Crezi tu că nu este și pentru mine un scop la fel de 
important? 

— Moderaţia și prudenţa nu sunt cele mai bune sfătuitoare? 

— Ai recomanda pasivitatea, Șenar? 

— Sigur că nu, dar mă îngrijorează o posibilă iniţiativă 
periculoasă din partea unui general avid de glorie. 

— Liniștește-te, dragă frate, îmi ţin bine în mână armata; 
niciun incident de felul acesta nu va avea loc. 

— Sunt fericit să te aud spunând aceasta. 

— Eşti mulţumit de serviciile lui Meba, noul tău adjunct? 

— Este atât de fericit că a căpătat un post în minister încât se 
comportă ca un începător ascultător și conștiincios. Nu regret că 
l-am scos din lâncezeala sa; trebuie, câteodată, să acorzi o 
șansă unui bun profesionist. Generozitatea nu este, oare, cea 
mai frumoasă dintre virtuți? 


48 


Șenar se închise în biroul său împreună cu Meba. Distinsul său 
adjunct avusese grijă să aducă unele papirusuri, pentru a crea 
impresia că era o ședință obișnuită de lucru. 

— M-am întâlnit cu regele, anunţă Șenar; el încă mai are 
ezitări în privinţa deciziilor pe care trebuie să le ia, din cauza 
lipsei unor informații credibile. 

— Excelent, aprecie Meba. 

Șenar nu putea recunoaște în faţa complicelui său că tăcerea 
lui Acha îl surprindea; de ce tânărul diplomat nu-i dădea raportul 
despre activitatea sa, esenţială pentru a grăbi prăbușirea lui 


244 


Ramses? Fără îndoială, i se întâmplase ceva rău. Din cauza 
acestei tăceri neliniștitoare, Șenar nu avea nici el puncte de 
reper. 

— Care-i situaţia, Meba? 

— Reţeaua noastră de spionaj a primit ordin să nu mai aibă 
nicio iniţiativă și să se pună la adăpost. Altfel spus, se apropie 
ceasul hotărâtor. Orice ar întreprinde faraonul, nu mai are nicio 
șansă de victorie. 

— Ce te face să crezi asta? 

— Forţa hitiţilor va ajunge la nivelul său maxim, sunt convins. 
Fiecare oră care se scurge ne apropie de puterea supremă. N-ar 
trebui să profităm de perioada aceasta pentru a lărgi relaţiile 
tale de prietenie în diferitele organe ale administraţiei? 

— Blestematul ăla de Ameni își văâră nasul peste tot.... Trebuie 
să fim mult mai prudenți. 

— Te gândești, cumva, la o soluție... radicală? 

— Prea devreme, Meba. Mânia fratelui meu ar fi îngrozitoare. 

— Nu uita sfatul meu: săptămânile trec repede și va trebui să 
fiţi pregătit sa domniţi, cu acordul prietenilor noștri hitiţi. 

— Aștept momentul acesta de mult timp... Fii liniștit, o să fiu 
pregătit. 

t 

Dezorientată, Dolenta îl urmase pe magul Ofir. Moartea 
îngrozitoare a blondei Lita, poliţia, fuga aceea disperată... Nu 
mai putea să gândească, nu mai știa încotro s-o apuce. Când 
Ofir îi ceruse să se dea drept soţia lui și să continue lupta pentru 
restaurarea religiei lui Aton, zeul unic, Dolenta acceptase cu 
multă bucurie. 

Cei doi pretinși soţi evitaseră să treacă prin portul din 
Memphis, aflat sub controlul poliției, și cumpăraseră un catâr. 
Îmbrăcaţi ca nişte simpli ţărani, Ofir, care îşi răsese barba, și 
sora lui Ramses, renunțând la machiaj, plecaseră înspre sud. 
Spionul știa că vor fi căutaţi la nord de Memphis și în zona de 
frontieră; aveau puţine șanse să scape de barajele instalate pe 
drumuri și de poliţia fluvială, cu excepţia adoptării unei soluții 
neprevăzute. 

N-ar fi fost mai bine să ceară găzduire la partizanii fanatici ai 
lui Akhenaton, regele eretic, mulţi dintre ei regrupați în Egiptul 
de Mijloc, lângă capitala sa, orașul soarelui!%, lăsată în părăsire? 


19 Akhet-Aton, „Ținutul luminos al discului solar”. 
245 


Ofir nu regreta că organizase o comedie care, în prezent, se 
dovedea a fi foarte utilă. Făcând-o pe Dolenta să creadă că 
singura sa rațiune de a trăi era dragostea pentru zeul unic, Ofir 
își păstra o aliată necondiționată și beneficia de un adăpost 
sigur, în mijlocul unui cerc de iluminaţi, până când hitiţii ar fi 
ocupat Egiptul. 

Din fericire, înainte de a dispărea, Ofir primise un mesaj care-l 
făcuse pe Meba să fie atât de încrezător în viitor: planul pus la 
cale de Muwattalis era pe cale de a se realiza. Nu mai rămânea 
decât să aștepte confruntarea finală. 

Indată după ce se anunţa moartea lui Ramses, Șenar le-ar fi 
înlăturat pe Nefertari și pe Tuya, apoi ar fi urcat pe tron ca să-i 
întâmpine în mod demn pe hitiţi. Șenar nu știa că Muwattalis nu 
obișnuia să împartă puterea cu nimeni altcineva. Fratele mai 
mare al lui Ramses nu avea să fie decât un faraon temporar, iar 
cele Două Țări urmau să devină grânarul hitiţilor. 

Mai relaxat acum, Ofir se bucura de frumusețea tihnită a 
câmpiilor egiptene. 

t 

Date fiind rangul și funcția sa, Acha nu fusese închis în unul 
din beciurile întunecoase și umede din orașul de jos, unde 
durata medie de viaţă nu trecea de un an, ci într-o închisoare 
din blocuri de piatră, din orașul de sus, rezervată prizonierilor 
mai deosebiți. Hrana era destul de proastă și așternuturile nu 
prea curate, dar tânărul diplomat începea să se acomodeze cu 
toate și-și menținea condiţia fizică prin mai multe serii de 
exerciții zilnice. 

De la arestarea sa, nu fusese supus nici unui interogatoriu. 
Detenţia sa ar fi putut lua sfârșit printr-o execuţie rapidă. 

In cele din urmă, ușa celulei se deschise. 

— Cum o duci? întrebă Raia. 

— Cât se poate de bine. 

— Zeii nu te-au ajutat, Acha; dacă nu eram eu, ai fi reușit să 
fugi. 

— Eu nu fugeam. 

— Nu încerca să negi faptele! 

— Aparenţele sunt înșelătoare câteodată. 

— Nu ești altcineva decât Acha, prieten din copilărie cu 
Ramses! Te-am văzut la Memphis și la Pi-Ramses și chiar am 
vândut câteva vase rare familiei tale. Regele te-a trimis într-o 


246 


misiune de spionaj deosebit de îndrăzneață și nu ai fost lipsit 
nici de curaj, nici de pricepere. ă 

— Te înșeli asupra unei chestiuni esenţiale. Intr-adevăr, 
Ramses mi-a încredințat această misiune, dar eu sunt în slujba 
altui stăpân. Acestuia, și nu faraonului trebuia să-i dau 
rezultatele cercetărilor mele. 

— Despre cine vorbești? 

— Despre fratele mai mare al lui Ramses, Șenar, viitorul 
faraon al Egiptului. 

Raia se scărpină în barbă, riscând să strice forma atât de 
artistică a părului, așa cum i-o dăduse bărbierul. Așadar, Acha 
era aliatul hitiţilor... Nu, un amănunt esenţial contrazicea 
afirmaţiile sale. 

— În cazul acesta, de ce te ascunzi sub hainele unui olar? 

Tânărul diplomat zâmbi. 

— Ei, parcă n-ai ști! 

— Lămurește-mă, totuși. 

— Muwattalis domnește, desigur, dar care tabără îl susţine și 
cât de mult se întinde în realitate puterea sa? Fiul și fratele său 
se sfâșie între ei sau războiul de succesiune are deja un 
învingător? 

— Taci din gură! 

— Lată, acestea sunt întrebările esenţiale la care trebuia să 
răspund... Înţelegi motivul anonimatului meu. Apropo... N-ai 
putea să-mi dai și răspunsurile? 

Tulburat la culme, Raia trânti după el ușa celulei. 

Acha poate că nu trebuia să-l provoace pe sirian; dar, 
dezvăluindu-i acest secret, spera să-și salveze capul. 

t 

În veșminte de ceremonie, împăratul Muwattalis ieși din palat 
sub protecția unei escorte care îl ascundea de privirile 
trecătorilor și-l ferea de vreo primejdie, graţie unui arcaș aflat 
pe acoperișul unei clădiri. Datorită heralzilor care făcuseră mai 
devreme anunţul, fiecare locuitor știa că stăpânul din Hatti 
trebuia să meargă la marele templu din orașul de jos ca să 
ceară ajutorul zeului furtunii. 

N-ar fi putut exista o modalitate mai solemnă pentru a pune 
Hatti pe picior de război și a mobiliza toate forțele în vederea 
triumfului final. 


247 


Din celula sa, Acha auzi uralele care salutau trecerea 
împăratului. Işi dădu seama și el că se ajunsese la o hotărâre 
decisivă. 

Cele mai multe dintre divinităţile hitite se aflau sub 
autoritatea zeului furtunii. Preoţii spălară statuile, astfel încât să 
evite mânia cerului. De-acum încolo niciun hitit nu trebuia să 
exprime vreo îndoială sau vreo critică; venise vremea să se intre 
în acţiune. 

Preoteasa Putuhepa pronunţă cuvintele care transformau 
zeițele fecundității în războinici neînfricaţi. Apoi, ea înfipse într- 
un porc șapte cuie de fier, șapte de bronz și șapte de aramă, 
pentru ca viitorul să se supună dorințelor împăratului. 

În timp ce se rosteau litaniile, privirea lui Muwattalis se opri 
asupra fiului său, Uri-Teșub, cu cască și cu platoșă, înnebunit de 
ideea de se război și de a-și masacra adversarii. Hattușil 
rămânea impasibil și calm. 

Cei doi își eliminaseră încetul cu încetul concurenții și formau, 
împreună cu Putuhepa, micul cerc de apropiaţi ai împăratului. 
Dar Uri-Teșub îi ura pe Hattușil și pe Putuhepa care îi erau 
favorabili suveranului. 

Războiul împotriva Egiptului urma să-i permită lui Muwattalis 
să rezolve unele disensiuni interne, să-și extindă teritoriul și să- 
și impună suveranitatea asupra Orientului și Asiei, înainte de a 
porni asupra altor ţinuturi; nu avea el parte de binecuvântarea 
cerească? 

La terminarea ceremoniei, împăratul îi invită pe generali și pe 
ofițerii superiori la un banchet care începu prin a se face o 
ofrandă din patru porţii de mâncare; paharnicul palatului o 
depuse pe prima pe tronul regal, pe a doua în apropierea 
șemineului, pe a treia pe masa de onoare și pe a patra pe pragul 
sălii de banchete. Abia după aceea, comesenii se ghiftuiră și se 
îmbătară, de parcă ar fi fost cea din urmă masă din viata lor. 

Când Muwattalis se ridică, râsetele și discuţiile încetară. Cei 
care băuseră zdravăn și se ameţiseră, încercară să pară cât mai 
demni. 

Doar un eveniment, unul singur, ar mai fi putut întârzia 
declanșarea conflictului. 

Impăratul, însoţit de suita sa, ieși din capitală pe una dintre 
porţile orașului de sus, cea a Sfinxului, și se îndreptară către o 


248 


colină acoperită de bolovani în vârful căreia se cățărară 
Muwattalis, Uri-Teșub și Putuhepa. 

Rămaseră nemișcaţi, cu ochii aţintiţi către nori. 

— lată-i! strigă Uri-Teșub. 

Fiul împăratului își încordă arcul și ţinti unul dintre vulturii 
care zburau pe deasupra capitalei. Săgeata nimeri cu precizie 
exact în gâtul păsării de pradă. 

Un ofițer aduse leșul în faţa generalului comandant care îi 
deschise pântecele cu un cuţit și, cu amândouă mâinile, trase 
afară măruntaiele aburinde. 

— Uită-te la ele, îi ceru Muwattalis lui Putuhepa, și spune-ne 
dacă soarta ne este favorabilă. 

In pofida mirosului neplăcut, preoteasa își făcu datoria și 
examină felul în care se prezentau măruntaiele vulturului. 

— Favorabil. 

Urletul de război al lui Uri-Teșub făcu să tremure munții 
Anatoliei. 


49 


Sfatul cel mare al Faraonului, la care luau parte și numeroase 
persoane de vază de la curte, se anunţa a fi furtunos. Miniștrii 
aveau o expresie îngrijorată, înalții funcţionari se plângeau de 
lipsa unor directive clare, augurii prevesteau un dezastru militar. 
Bastionul pe care-l reprezenta Ameni împreună cu serviciul de 
sub comanda sa nu mai era suficient ca să-l protejeze pe 
Ramses, de la care toți cei de faţă așteptau explicaţii. 

Când faraonul se așeză pe tronul său, sala de primiri era plină 
ochi. Decanul de vârstă al demnitarilor trebuia să pună 
întrebările pe care i le înmânaseră colegii săi, pentru a nu se 
produce o agitaţie prea mare, iar demnitatea milenară a 
instituţiei faraonice să fie menţinută. Barbarii se certau, strigau 
și se întrerupeau din vorbit unul pe altul; în schimb, la curtea 
Egiptului, se lua cuvântul pe rând și se asculta ceea ce spunea 
celălalt. 

— Maiestate, declară decanul de vârstă, ţara este neliniștită și 
vrea să știe dacă războiul cu hitiţii va începe în curând. 

— Da, va începe, răspunse Ramses. 


249 


O lungă tăcere se așternu după această scurtă și îngrozitoare 
dezvăluire. 

— Este inevitabil? 

— Inevitabil. 

— Armata noastră este pregătită pentru luptă? 

— Meșterii au lucrat neîncetat și continuă să depună toate 
eforturile; câteva luni în plus ar fi fost binevenite, dar vom face 
faţă și așa. 

— Ce motive aveți, Maiestate, ca să spuneţi aceasta? 

— Pentru că armata noastră trebuie să plece spre Nord, în cel 
mai scurt timp. Lupta va avea loc departe de Egipt; 
protectoratele noastre, Canaan și Amurru, fiind pacificate, noi le 
vom traversa fără a înfrunta niciun pericol. 

— Pe cine numiţi comandant al armatei? 

— Eu însumi voi avea acest rol. Pe timpul absenței mele, 
marea soţie regală Nefertari va guverna cele Două Ţări, ajutată 
de regina-mamă Tuya. 

Decanul de vârstă uită de celelalte întrebări; ele nu mai 
prezentau acum niciun interes. 

t 

Homer fuma frunze de salvie îndesate în cochilia mare de 
melc care îi servea de pipă. Așezat sub lămâiul său, se bucura 
de soarele primăvăratic a cărui căldură îi mai alina reumatismul. 
Barba sa lungă și albă, parfumată de bărbier, îi înnobila figura 
suptă și plină de riduri. Pe genunchii poetului, torcea Hector, 
pisica tărcată alb cu negru. 

— Speram să vă văd înainte de plecare, Maiestate; acesta 
este războiul cel mare, nu-i așa? 

— Este în joc supraviețuirea Egiptului, Homer. 
cum crește, chiar și într-un loc singuratic, un măslin măreț, plin 
de sevă, pe care-l udă o apă mare și pe care vânturile îl fac să-și 
încovoaie crengile, un arbore care se acoperă, primăvara, de 
flori albe. Dar, deodată, se iscă un vârtej groaznic care îl 
dezrădăcinează și-l doboară la pământ. 

— Și dacă arborele acesta va rezista în fața furtunii? 

Homer îi oferi regelui o cupă cu vin roșu, aromatizat cu 
chimen și cu coriandru, și bău și el o înghiţitură zdravănă. 

— Voi scrie epopeea voastră, Ramses. 

— Opera ta nu-ţi va da și un prilej de bucurie? 


— Ceea ce fac eu este să cânt războiul și călătoriile și îmi plac 
eroii. Dacă veţi ieși învingător, veţi deveni nemuritor. 

— Și dacă voi fi învins? 

— Vi-i puteţi închipui pe hitiţi năvălind în grădina mea, tăindu- 
mi lămâiul, sfărâmându-mi masa de scris, speriindu-l pe Hector? 
Zeii nu vor putea îngădui un asemenea dezastru. Unde veți da 
bătălia decisivă? 

— Este un secret militar, dar ţie, ţie ţi-l pot spune: se va da la 
Kadesh. 

— Bătălia de la Kadesh... este un titlu potrivit. O sumedenie 
de opere fără valoare vor dispărea, credeţi-mă, dar această 
operă a mea se va păstra în memoria omenirii. Voi pune în ea 
toată priceperea mea. Un amănunt, Maiestate: mi-ar plăcea să 
am parte de un sfârșit fericit. 

— O să mă străduiesc să nu te decepţionez. 

Tt 

Ameni era descumpănit. Avea mii de întrebări să-i pună lui 
Ramses, sute de dosare să i le arate, zece cazuri de conștiință 
să-i împărtășească. 

— Ar trebui să te mai și odihnești, îl sfătui regele. 

— Dar... tu ești gata să pleci! Și cât timp o să lipsești? Aș 
putea să fac greșeli și să slăbesc regatul. 

— Am toată încrederea în tine, Ameni, iar regina te va ajuta 
să iei cele mai bune decizii. 

— Spune-mi adevărul, Maiestate: ai vreo șansă, una singură 
măcar, să-i învingi pe hitiţi? 

— l-aș mai duce pe oamenii mei la luptă, dacă m-aș simţi 
dinainte învins? 

— Toată lumea spune că barbarii ăștia nu pot fi învinși. 

— Atunci când îţi cunoști bine inamicul, poţi să-i învingi. 

Ai grijă de ţara noastră, Ameni. 

t 

Șenar se delecta cu nişte coaste de miel fripte pe cărbuni, 
aromatizate cu frunze de pătrunjel și de ţelină; considerând că 
friptura nu prea avea gust, mai adăugă deasupra niște 
mirodenii. Vinul roșu, totuși foarte bun, nu i se păru deloc 
grozav. Șenar strigă după bucătar, dar fu un oaspete neașteptat 
cel care intră în sufrageria sa. 

— Ramses! Vrei să iei și tu ceva de aici? 

— Ca să fiu sincer, nu. 


251 


Asprimea vocii regelui tăie de tot pofta de mâncare a lui 
Șenar care se și ridică de la masă. 

— Atunci, să mergem sub umbrar. 

— Cum vrei. 

Suferind de o ușoară indigestie, Șenar se așeză pe un fotoliu 
de grădină. Ramses rămase în picioare, privind apele Nilului. 

— Maiestatea sa pare nervoasă... Să fie de vină războiul care 
se apropie? 

— Am alte motive de nemulțumire. 

— Referitor la mine? 

— Așa este, Șenar. 

— Ai motive să te plângi de munca mea la minister? 

— Tu m-ai urât întotdeauna, nu-i așa? 

— Ramses! Au fost unele motive de neînțelegere între noi, dar 
perioada asta a trecut de mult. 

— Crezi tu asta? 

— Sunt sigur că așa este! 

— Singurul tău ţel, Șenar, este să pui mâna pe putere, chiar și 
cu preţul celei mai infame trădări. 

Șenar avu impresia că primise o lovitură zdravănă de pumn în 
stomac. 

— Cine m-a calomniat astfel? 

— Eu nu plec urechea la bârfe. Părerea mea se bazează pe 
fapte. 

— Imposibil! 

— Într-o locuinţă din Memphis, Serramanna a descoperit 
cadavrele a două femei și laboratorul unui mag care a încercat 
să facă vrăji rele asupra reginei. 

— De ce aș fi eu implicat în asemenea drame îngrozitoare? 

— Pentru că locuinţa aceasta era a ta, deși ai fost atât de 
precaut s-o pui pe numele surorii tale. Serviciile de cadastru 
sunt conștiincioase. 

— Eu am atâtea case, mai ales la Memphis, că nici nu le mai 
știu exact numărul! Cum să fi știut eu ceea ce se întâmpla 
acolo? 

— Unul dintre prietenii tăi nu era negustorul sirian pe nume 
Raia? 

— Nu-mi era prieten, ci un furnizor de vase exotice. 

— În realitate, un spion în slujba hitiţilor. 


— Este... Este nemaipomenit! De unde să știu eu asta? El era 
în legătură cu sute de oameni de vază! 

— Sistemul tău de apărare este iscusit, dar eu știu că ambiția 
ta fără margini te-a făcut să-ţi trădezi ţara și să colaborezi cu 
dușmanii noștri. Hitiţii aveau nevoie de complici pe teritoriul 
nostru și principalul lor aliat ai fost tu, propriul meu frate. 

— Ce-i cu nebunia asta care ţi-a luat minţile, Ramses? Doar o 
fiinţă josnică putea să se comporte astfel! 

— Tu ești fiinţa asta abjectă, Șenar! 

— Îți face o plăcere grozavă să mă insulţi fără niciun motiv. 

— Ai făcut o greșeală fatală: ai crezut că toți oamenii pot fi 
corupți. N-ai ezitat să încerci să-i atragi de partea ta și pe 
oamenii din jurul meu, pe prietenii mei din copilărie, dar habar 
n-aveai că o prietenie poate fi la fel de trainică precum granitul. 
De aceea, ai căzut singur în capcana pe care ţi-am întins-o. 

Privirea lui Șenar începuse să se tulbure. 

— Acha nu m-a trădat, Șenar, și n-a lucrat niciodată pentru 
tine. 

Fratele mai mare al regelui își încleștă mâinile pe rezemătorile 
fotoliului său. 

— Prietenul meu Acha m-a ţinut la curent cu planurile și cu 
acţiunile tale, continuă Ramses. Ești rău până în străfundurile 
fiinţei tale, Șenar, și n-o să te schimbi niciodată. 

— Am... Am dreptul la o judecată! 

— Va avea loc un proces și vei fi condamnat la moarte pentru 
înaltă trădare. Pentru că acum suntem în stare de război, vei fi 
închis în închisoarea cea mare din Memphis, apoi în temniţa de 
la Khargeh, în așteptarea procesului. In conformitate cu legea, 
Faraonul trebuie să înăbușe activitatea dușmanilor din interiorul 
țării înainte de a porni pe front. 

Gura lui Șenar se schimonosi într-un rânjet ameninţător. 

— N-o să îndrăznești să mă ucizi, pentru că sunt fratele tău... 
Hitiţii o să te învingă! Când tu vei fi mort, ei îmi vor oferi mie 
puterea. 

— Este un lucru extraordinar pentru un rege să întâlnească 
răul și să știe cum arată la față. Datorită ţie, Șenar, voi fi un 
luptător mult mai bun. 


50 


Țăranca hitită îi povestise lui Ramses peripeţiile prin care 
trecuse împreună cu Acha și călătoria ei către Egipt unde, 
datorită mesajului adus din partea diplomatului, fusese bine 
primită și dusă fără întârziere în faţa faraonului. 

După cum îi promisese Acha, Ramses îi oferise hititei o 
locuinţă în Pi-Ramses și o rentă pe viaţă care îi permitea să se 
hrănească, să se îmbrace și să plătească o servitoare. 

Ramses fu nevoit să accepte evidenţa: prietenul său fusese 
arestat și, fără îndoială, executat. Desigur, Acha se putea folosi 
de ultima sa stratagemă: să lase impresia că lucra pentru Șenar, 
deci, pentru hitiţi; dar i se lăsase oare posibilitatea de a spune 
acest lucru și de a-i convinge pe dușmani? 

Oricare era soarta sa, Acha își îndeplinise în întregime 
misiunea. Scurtul său mesaj nu cuprindea decât trei cuvinte, dar 
ele îl convinseseră pe Ramses să intre în război: 


Kadesh. Repede. Pericol. 


Acha nu scrisese mai mult, de teamă ca mesajul său să nu fie 
interceptat, și nu-i spusese chiar totul ţărăncii având grijă să nu 
fie dat de gol. Dar cele trei cuvinte spuneau deja foarte mult. 

Când Meba fu invitat să ia parte la marele sfat, se repezi în 
camera sa de toaletă și vomită îndelung. Fu nevoit să folosească 
unele dintre cele mai tari parfumuri, pe bază de trandafiri din 
Asia, ca să înlăture mirosul urât al respirației. După arestarea lui 
Șenar, care produsese mare senzaţie la curte, adjunctul fostului 
ministru al Afacerilor externe se aștepta să fie aruncat și el în 
închisoare. Dacă s-ar fi făcut nevăzut, ar fi fost o dovadă a 
complicităţii sale cu Șenar și Meba nu putea să-l anunţe nici 
măcar pe Ofir care era urmărit peste tot. 

In drum spre palat, Meba încercă să-și pună gândurile în 
ordine. Și dacă Ramses nu-l bănuia deloc? El nu trecea drept 
unul dintre prietenii lui Șenar, care-i luase locul la conducerea 
ministerului, îl ţinuse mult timp la distanţă și-l chemase, apoi, să 
vină să lucreze cu el cu singura și evidenta intenţie de a-l umili. 
Aceasta era opinia care se crease la curte, ar fi putut fi și aceea 
a regelui. Nu apărea, oare, Meba ca o victimă căreia soarta îi 


254 


făcea dreptate pedepsindu-l pe cel care-l persecutase, adică pe 
Șenar? 

Meba trebuia să aibă o comportare cât mai modestă și să nu 
ceară pentru el postul devenit vacant. Cea mai nimerită 
atitudine era de a se mulțumi cu statutul său de înalt funcţionar, 
să treacă aproape neobservat și să aștepte clipa în care balanţa 
s-ar fi înclinat în favoarea lui Ramses sau a hitiţilor. In acest 
ultim caz, el ar fi știut să profite din plin de situație. 

t 

Toți generalii și ofițerii superiori erau prezenţi în păr la marele 
sfat. Faraonul și marea soţie regală se așezară fiecare pe tronul 
lui, unul lângă altul. 

— În urma informaţiilor pe care le-am primit, Egiptul declară 
război împăratului din Hatti. Sub comanda mea, trupele noastre 
vor porni pe drumul spre Nord chiar mâine dimineaţă. Îi vom 
trimite împăratului Muwattalis un mesaj urgent pentru a-i 
anunţa începerea oficială a ostilităţilor. Credem că putem 
învinge tenebrele, menţinând aplicarea Regulii lui Maat pe 
pământul nostru. 

După marele sfat, cel mai scurt de când începuse domnia lui 
Ramses, nu urmară dezbateri de niciun fel. Curtenii și militarii se 
răspândiră în tăcere. 

Serramanna trecu pe lângă Meba fără să-l ia în seamă. 

Revenit în biroul său, diplomatul bău cu lăcomie o cană 
întreagă de vin alb provenit din oaze. 

t 

Ramses își sărută copiii, pe Kha și pe Meritamon, care porniră 
într-o întrecere veselă însoțiți de Străjer, câinele regelui. Sub 
îndrumarea lui  Nedjem,  grădinarul devenit ministru al 
Agriculturii, ei învățau să se folosească de hieroglife și se distrau 
cu jocul de-a șarpele în care trebuiau să se ferească să atingă 
căsuțele tenebrelor pentru a putea ajunge în ţinutul luminii. 
Pentru băiat și pentru fetiță, ziua aceasta era la fel ca toate 
celelalte; fericiţi, ei porniră în urma blândului Nedjem pe care îl 
convinseseră să le citească o poveste. 

Așezaţi pe iarbă, Ramses și Nefertari se bucurară de câteva 
clipe de intimitate, admirând pâlcurile de rodieri, de acacia, 
sălciile și jujubieri care dominau rondurile de albăstrele, de iriși 
și de nemţișori. Soarele de primăvară trezea la viaţă energia 
adormită a pământului. Regele nu purta decât un veșmânt ușor 


255 


dintr-o țesătură subţire, regina o rochie scurtă cu bretele care îi 
lăsau sânii pe jumătate descoperiţi. 

— Cum te împaci cu trădarea de care se face vinovat fratele 
tău? 

— M-aș fi mirat doar dacă mi-ar fi fost credincios. Sper să fi 
retezat capul balaurului, datorită curajului și abilității lui Acha, 
dar dihania rămâne în umbră. Nu l-am mai găsit pe vrăjitor, iar 
Șenar mai avea, fără doar și poate, și alţi aliaţi, egipteni sau de 
aiurea. Să fii cât se poate de prevăzătoare, Nefertari. 

— O să mă gândesc în primul rând la regat, nu la mine însămi, 
în timp ce tu o să-ţi pui viaţa în joc pentru a-l apăra. 

— l-am ordonat lui Serramanna să rămână la Pi-Ramses și să- 
ţi asigure protecția. El, care își dorea atât de mult să ucidă cât 
mai mulți hitiţi, este furios la culme că va rămâne aici. 

Nefertari își lăsă fruntea pe umărul lui Ramses și părul său 
despletit mângâie braţele regelui. 

— O să mă împac foarte greu cu gândul că te expui la un 
pericol atât de mare... O să avem, oare, și noi parte de câţiva 
ani de pace și de fericire, ca tatăl și mama ta? 

— S-ar putea, dar numai cu condiţia să-i învingem pe hitiţi; 
dacă n-am porni acum la luptă, am condamna Egiptul la 
dispariție. Dacă eu nu mă mai întorc, Nefertari, tu trebuie să 
devii Faraon, să guvernezi și să faci faţă tuturor greutăților. Fie 
ca niciodată locuitorii din cele Două Țări să nu ajungă într-o 
asemenea situaţie. 

— Oricare ne-ar fi soarta, noi am putut cunoaște fericirea, 
această fericire care apare în fiecare clipă, răspândindu-se ca un 
parfum îmbietor sau îngânată de vânt prin frunzișul unui copac. 
Sunt a ta, Ramses, așa cum valul este al mării, iar floarea 
trăiește fericită pe o pajiște scăldată în razele soarelui. 

Breteaua stângă a rochiei lui Nefertari alunecă de la sine de 
pe umărul ei. Buzele regelui sărutară pielea caldă și frumos 
mirositoare, în timp ce mâinile dezgoleau încet trupul fierbinte 
al reginei. 

Un stol de gâște sălbatice trecu în zbor pe deasupra grădinii 
palatului din Pi-Ramses, iar Ramses și Nefertari se contopiră în 
văpaia dorinţei care-i mistuia. 

t 

Cu puţin timp înainte de revărsatul zorilor, Ramses se îmbrăcă 

în „locul sacru” al templului închinat lui Amon și binecuvântă 


256 


alimentele solide și lichide care urmau să fie utilizate în 
îndeplinirea ritualurilor. Apoi, faraonul ieși din locul sacru și 
contemplă răsăritul soarelui, protectorul său, pe care zeița 
cerului îl înghiţise la asfinţit, pentru a-l face să renască la 
răsărit, după o luptă aprigă dusă cu forţele întunericului. Nu era 
aceeași luptă pe care fiul lui Seti se pregătea s-o poarte 
împotriva hoardelor hitite? Astrul reînviat apăru între cele două 
coline de la orizont pe care se înălțau, după cum glăsuiau 
legendele din vechime, doi imenși arbori de turcoază care se 
despărțeau pentru a deschide calea luminii. 

Ramses rosti rugăciunea pe care o pronunţase la vremea lui 
fiecare dintre strămoși: 

— Te salut, lumină care se naște din apele începuturilor, care 
apare pe cealaltă față a pământului, care iluminează cele Două 
Țări cu frumuseţea sa; tu ești sufletul viu care te-ai născut din 
sine însuși, și nimeni nu știe de unde vii. Tu străbaţi cerul sub 
forma unui șoim cu penajul împestrițat și alungi răul. Barca 
nopţii stă de-a dreapta ta, barca zilei îţi stă de-a stânga, oamenii 
din barca luminii sunt cuprinși de bucurie. 

Poate că Ramses n-ar mai fi transmis niciodată un asemenea 
mesaj, dacă moartea l-ar fi așteptat la Kadesh; dar o altă voce i- 
ar fi urmat și cuvintele luminii nu s-ar fi pierdut. 

În cele patru cazărmi ale capitalei, se făceau ultimele pregătiri 
înaintea plecării. Datorită prezenţei permanente a suveranului 
din săptămânile precedente, moralul era foarte ridicat, în pofida 
violenţei  previzibile a  înfruntării. Calitatea și cantitatea 
armamentului îi linișteau până și pe cei mai îngrijoraţi. 

Când trupele ieșeau din cazărmi, îndreptându-se către poarta 
principală a orașului, Ramses se urcă în carul său și merse de la 
templul lui Amon la cel al lui Seth, înălţat în cartierul cel mai 
vechi al orașului, acolo unde se instalaseră, cu multe secole 
înainte, invadatorii hicșoși. Pentru a alunga nenorocirile, faraonii 
clădiseră și întreţinuseră în locurile acelea un sanctuar dedicat 
celei mai puternice forțe a universului. Seti, omul zeului Seth, 
ajunsese s-o stăpânească și îi transmisese acest secret și fiului 
său. 

Astăzi, Ramses nu-l înfrunta pe zeul Seth, ci săvârșea un gest 
magic prin care îl alătura zeului furtunii sirian și hitit, urmărind 
să dobândească energia trăsnetului și, cu ajutorul lui, să-i 
lovească pe dușmani. 


257 


Confruntarea fu rapidă și intensă. 

Privirile lui Ramses se înfipseră în ochii roșii ai statuii care 
înfățișa un bărbat stând în picioare, cu capul asemenea unui 
câine cu botul lung și urechi imense. 

Soclul statuii se cutremură și picioarele zeului părură să 
înainteze spre el. 

— Seth, tu care însemni forţa, ia-mă alături de ka al tău și dă- 
mi și mie din puterea ta. 

Strălucirea care însufleţise ochii roșii se mai potoli. Seth 
acceptase rugămintea faraonului. 

t 

Preotul din Madian și fiica sa erau neliniştiți. Moise, care 
ducea la păscut cea mai mare turmă de oi a tribului, ar fi trebuit 
să se întoarcă încă de acum două luni. Singuratic și retras, 
ginerele bătrânului medita printre munţi, evoca din vreme în 
vreme amintiri ciudate, dar refuza să răspundă la întrebările pe 
care i le punea soţia și nu voia să se joace deloc cu fiul său, 
căruia îi dăduse numele de „Exilatul”. 

Bătrânul preot știa că Moise visa neîncetat la Egipt, la această 
minunată ţară în care se născuse și în care avusese de îndeplinit 
misiuni importante. 

— O să plece iarăși acolo? îl întrebă fiica sa cuprinsă de 
neliniște. 

— Nu cred. 

— De ce și-a căutat adăpost în Madian? 

— Nu știu și nu vreau să știu nici de acum înainte. Moise este 
un bărbat cinstit și muncitor; ce să-i cerem în plus? 

— Soțul meu pare a fi atât de îndepărtat de tot ce este aici, 
atât de retras în el însuși... 

— Acceptă-l așa, fiica mea, și o să fii fericită alături de el. 

— Dacă se va mai întoarce, tată. 

— Ai încredere și ocupă-te de băiat. 

Moise se întoarse, dar chipul său parcă se schimbase. Cute 
adânci îi apăruseră pe faţă, părul îi albise. 

Soţia sa îi cuprinse gâtul cu braţele. 

— Ce s-a întâmplat, Moise? 

— Am văzut o pară de foc ţâșnind dintr-un tufiș. Ardea cu 
putere, dar nu s-a stins mult timp. Din acel tufiș, Dumnezeu m-a 
chemat. El și-a dezvăluit numele și mi-a încredinţat o misiune. 
Dumnezeu este Cel care este și trebuie să mă supun Lui. 


258 


— Să te supui Lui... Asta înseamnă că o să ne părăsești, pe 
mine și pe copilul nostru? 

— Îmi voi îndeplini misiunea, căci nimeni nu trebuie să refuze 
să-L asculte pe Dumnezeu. Poruncile Lui ne depășesc, pe tine și 
pe mine; ce suntem noi, dacă nu niște unelte ale voinţei Lui? 

— Care este misiunea ta, Moise? 

— O să afli la momentul potrivit. 

Evreul se retrase în cortul său, retrăi întâlnirea pe care o 
avusese cu îngerul lahve, cu zeul lui Avraam, al lui Isaac și a lui 
lacov. 

Niște strigăte îi tulburară meditaţia. Un bărbat călare tocmai 
intrase în goană printre corturi și povestea, cu glasul întretăiat 
de emoție, că o armată imensă, comandată de Faraon în 
persoană, pleca înspre Nord ca să-i înfrunte pe hitiţi. 

Moise se gândi la Ramses, la prietenul său din copilărie, la 
formidabila energie care-l însuflețea. În clipa aceea, dori ca el să 
iasă victorios. 


51 


Armata hitită se desfășură în fața fortificațiilor capitalei. De la 
înălţimea unui turn de observaţie, preoteasa Putuhepa privi cum 
se aliniau carele, apoi arcașii și infanteriștii. Într-o disciplină 
desăvârșită, ei reprezentau invincibila putere a imperiului, 
datorită căreia Egiptul lui Ramses avea să fie în curând doar o 
provincie supusă ocupanților. 

Așa cum se cuvenea, Muwattalis răspunsese declarației de 
război a lui Ramses printr-o scrisoare identică, redactată în 
termenii ceruți de protocol. 

Putuhepa ar fi preferat să-l reţină pe soțul ei alături de ea, dar 
împăratul ceruse ca Hattușil, principalul său consilier, să fie 
prezent pe câmpul de luptă. 

Generalul comandant Uri-Teșub merse către soldații săi, 
purtând o torţă în mână. El aprinse un vas mare pentru jăratic și 
porunci să fie adus lângă foc un car de luptă care nu fusese 
folosit niciodată. Luând o măciucă, el îl sfărâmă în bucăţi pe 
care le dădu pradă flăcărilor. 

— Așa va pieri orice soldat care va da înapoi în fața 
inamicului, așa îl va nimici zeul furtunii prin foc! 


259 


Prin acest ceremonial de magie, Uri-Teșub insufla trupelor 
sale o coeziune pe care nicio luptă, oricât de violentă ar fi fost 
ea, n-ar fi putut-o slăbi. 

Fiul împăratului își îndreptă sabia către Muwattalis, în semn 
de supunere față de autoritatea acestuia. 

Carul imperial porni înspre Kadesh care urma să fie cimitirul 
armatei egiptene. 

t 

„Victorie în Theba” și „Zeița Mut este mulțumită”, cei doi 
minunaţi cai ai lui Ramses, trăgeau carul regal, în fruntea unei 
armate care cuprindea patru mari unităţi de câte cinci mii de 
oameni, aflaţi sub protecţia zeilor Amon, Ra, Ptah și Seth. 
Generalii din fruntea acestor divizii aveau sub ordinele lor 
comandanţi de trupe, generali-locotenenţi și ofițeri port-drapel. 
Cât despre cele cinci sute de care, ele erau împărțite în cinci 
regimente. Echipamentul soldaţilor se compunea din tunici, 
cămăși, platoșe, pulpare din piele, căști, securi mici cu două 
tăișuri, fără a mai pune la socoteală numeroase alte arme care 
urmau să fie împărţite, la momentul potrivit, de către scribii de 
la serviciul de intendenţă. 

Grăjdarul lui Ramses, Menna, era un soldat cu mare 
experienţă care cunoștea bine Siria; el nu se bucura de prezenţa 
Voinicului, leul uriaș din Nubia, care alerga cu coama în vânt 
alături de carul faraonului. 

Cu toate avertismentele venite din partea lui Ramses, Setau 
și Lotus ţinuseră să conducă ei serviciul medical, chiar și în toiul 
bătăliei. Întrucât nu cunoșteau locurile din jurul cetăţii Kadesh, 
sperau să descopere și câteva specii neobișnuite de șerpi. 

Armata egipteană părăsise capitala pe la sfârșitul lunii aprilie, 
în al cincilea an al domniei lui Ramses. Vremea fusese frumoasă 
și nicio întâmplare neprevăzută nu-i oprise înaintarea. După ce 
trecuse graniţa la Sileh, Ramses urmase drumul de pe coastă, 
printre șanțurile cu apă care apărau micile forturi de pază, apoi 
traversaseră Canaanul și Amurru. 

În locul numit „Valea cedrilor”, lângă Byblos, ordonă unui 
efectiv de trei mii de oameni, staționați acolo ca să oprească 
trecerea înspre protectorate, să-și continue drumul spre nord, 
până la Kadesh, și să ajungă la locul bătăliei prin nord-est. 
Generalii se opuseseră acestei manevre, aducând argumentul 
că armata aceea secundară ar fi întâmpinat o puternică 


260 


rezistenţă și ar fi fost oprită pe înălțimi; dar Ramses respinsese 
toate aceste obiecţii ale lor. 

ltinerariul pe care regele îl alesese pentru a ajunge la Kadesh 
traversa câmpia de la Bekaa, o depresiune aflată între lanţurile 
muntoase Liban și Antiliban, într-un peisaj neliniștitor și sălbatic 
care îi impresionă pe soldaţii egipteni. Unii dintre ei știau despre 
cursurile de apă că erau înțesate de crocodili și că în munţii 
acoperiţi de zăpezi mari se adăposteau urși, hiene, pisici 
sălbatice și lupi. 

Frunzișul chiparoșilor, al brazilor și al cedrilor era atât de des 
încât, pe când traversau o zonă împădurită, soldaţii nu mai 
zăriră soarele și intrară în panică. Un general interveni ca să 
facă să înceteze spaima care îi cuprinsese și să-i convingă pe 
infanteriști că nu vor muri sufocați. 

Divizia lui Amon mărșăluia în frunte, urmată de cele ale lui Ra 
și Ptah; divizia lui Seth închidea coloana. La o lună după 
plecarea lor din Pi-Ramses, trupele egiptene se apropiară de 
colosala fortăreață Kadesh, înălțată pe malul stâng al râului 
Orontes, acolo unde începea câmpia Bekaa. Cetatea marca 
graniţa imperiului hitit și servea drept bază de plecare pentru 
comandourile care aveau ca misiune destabilizarea provinciilor 
Canaan și Amurru. 

Sfârșitul lunii mai deveni ploios, soldaţii se plânseră de 
umezeala prea mare. Dar, pentru că hrana era din abundență și 
de bună calitate, stomacurile pline făcură ca acest neajuns să 
fie dat uitării. 

La câţiva kilometri de Kadesh, chiar în fața pădurii Labwi, 
deasă și întunecată, Ramses dădu armatei sale ordinul de 
oprire. Locul se arăta a fi potrivit pentru o capcană, carele nu s- 
ar mai fi putut mișca iar infanteria nu ar mai fi avut loc să facă 
manevre. 

Păstrând permanent în minte mesajul lui Acha: „Kadesh. 
Repede. Pericol”, regele se feri să ia în pripă vreo hotărâre. 

Permiţând doar un scurt popas, sub protecţia unei prime linii 
de care și de arcași, convocă în cortul său un consiliu de război 
la care participă și Setau, foarte popular printre soldaţii pe care-i 
vindeca de numeroasele lor dureri, ajutat în permanenţă de 
Lotus. 

Ramses îl chemă pe grăjdarul său, Menna. 

— Desfășoară harta cea mare. 


— Noi ne aflăm aici, preciză Ramses, la marginea pădurii 
Labwi, pe malul de est al râului Orontes. La ieșirea din pădure, 
există un prim vad care ne va permite să trecem râul, fără să ne 
aflăm în bătaia arcașilor hitiţi de pe zidurile cetății. Al doilea 
vad, mai la nord, este mult prea aproape. Noi vom trece la 
distanţă de fortăreață și ne vom instala tabăra la nord-est, ca s- 
o atacăm din spate. Vă convine planul acesta? 

Generalii avură păreri diferite faţă de a comandantului lor 
suprem. 

Ochii regelui scoaseră scântei. 

— V-aţi prostit cu toții? 

— Există pădurea asta care ne cam încurcă într-un fel, spuse 
generalul diviziei lui Amon. 

— Grozavă perspicacitate! Și credeţi că hitiţii o să ne lase să 
trecem liniștiți prin vad, să ocupăm poziţii în faţa fortăreței și să 
ne instalăm tabăra? Planul acesta este cel pe care voi, generalii 
mei, mi l-aţi dat și el nu ţine seama de un singur amănunt: 
prezenţa armatei hitite. 

— Ea ar trebui să rămână baricadată în cetate, la adăpostul 
zidurilor, obiectă generalul diviziei lui Ptah. 

— Dacă Muwattalis ar fi un războinic mediocru, așa ar 
proceda, într-adevăr. Dar el este împăratul țării Hatti! El ne va 
ataca în același timp în pădure, la vad și în faţa zidurilor, va 
izola corpurile noastre de armată și nu ne va da răgaz să 
ripostăm. Hitiţii nu vor face greșeala de a rămâne pe o poziţie 
defensivă; să-și blocheze ei potenţialul de atac într-o fortăreață? 
Trebuie să fiţi de acord că o asemenea decizie a lor ar fi 
aberantă! 

— Alegerea terenului este decisivă, argumentă generalul 
diviziei lui Seth. Nu ne pricepem la lupta în pădure, decât doar 
dacă am fi luaţi prin surprindere; un teren plat și liber de 
obstacole ne-ar conveni mai bine. Să trecem, așadar, râul 
Orontes, înainte de pădurea Labwi. 

— Imposibil, nu există niciun vad. 

— Ei bine, atunci să dăm foc pădurii ăsteia blestemate! 

— Pe de o parte, vântul ar putea să aducă focul asupra 
noastră; pe de altă parte, trunchiurile arse și căzute la pământ 
ne-ar împiedica să înaintăm. 


— Ar fi fost mai bine să o luăm pe malul mării, fu de părere 
generalul diviziei Ra, contrazicându-i pe colegii săi, și să atacăm 
cetatea pe la nord. 

— Prostii, aprecie camaradul său de la divizia lui Ptah. Dincolo 
de respectul pe care i-l port Maiestăţii sale, armata secundară 
nu are nicio șansă să facă joncţiunea cu noi. Hitiţii sunt foarte 
bănuitori, ei ar fi plasat o mulţime de soldați la intrarea pe 
drumul de coastă, pentru a respinge un eventual atac. Cea mai 
bună strategie este doar cea pe care am adoptat-o. 

— Sigur, îl luă în derâdere generalul diviziei lui Seth, dar nu 
vom mai avea posibilitatea să înaintăm! Eu propun să trimitem 
vreo mie de infanteriști în pădurea Labwi și să vedem care va fi 
reacţia hitiților. 

— Și să avem o mie de morți? întrebă Ramses. 

Generalul diviziei Ra era dezamăgit. 

— Trebuie să ne retragem înainte de a lupta? Hitiţii o să râdă 
de noi și prestigiul Maiestăţii Voastre va fi grav afectat. 

— Ce s-ar întâmpla cu renumele meu dacă eu îmi conduc 
armata către înfrângere? Trebuie să salvez Egiptul, nu propria 
mea glorie. 

— Ce decizie luaţi, Maiestate? 

Setau nu mai răbdă să tacă. 

— Eu fiind un îmblânzitor de șerpi, îmi place să lucrez singur 
sau cu tovarășa mea. Dacă m-aș plimba împreună cu o sută de 
soldaţi, n-aș mai vedea nici măcar o singură cobră. 

— Treci la subiect, îl îndemnă generalul diviziei lui Seth. 

— Să trimitem un mic detașament de soldaţi în pădurea asta, 
propuse Setau; dacă reușește să treacă de ea, el o să zărească 
forțele inamice. Atunci, o să știm cum am putea să-i atacăm. 

t 

Setau preluă el însuşi conducerea unui commando format din 
vreo zece soldați foarte tineri și bine antrenați, înarmați cu 
praștii, arcuri și cu pumnale. Știau cu toții să se deplaseze fără 
să facă nici cel mai mic zgomot. 

Indată ce pătrunseră în pădurea Labwi, într-o umbră deasă, 
deși era amiază, se răspândiră, ridicând mereu privirile către 
vârful copacilor pentru a descoperi eventuali arcași ascunși 
printre crengile groase. 

Cu simţurile în permanenţă la pândă, Setau nu observă niciun 
semn al prezenţei inamicului. El ieși primul la capătul celălalt al 


263 


pădurii și se trânti la pământ prin iarba grasă, ajuns din urmă 
imediat de tovarășii săi, surprinși că făcuseră doar o plimbare 
liniștită. 

Puteau ţine sub observație primul vad. Ă 

Niciun soldat hitit nu se zărea pe maluri. In depărtare, se 
vedea fortăreaţa de la Kadesh, înălțându-se pe un deal. În faţa 
cetăţii, o câmpie pustie. Egiptenii se priviră unul pe altul, 
stupefiaţi de ceea ce vedeau. 

Neîncrezători, rămaseră nemișcaţi mai mult de o oră și se 
văzură nevoiţi să recunoască adevărul; armata hitită nu se afla 
în faţa fortăreței de la Kadesh. 

— Acolo, arătă Setau spre cei trei stejari din apropierea 
vadului. l-am văzut. 

Membrii echipei de commando făcură imediat o mișcare de 
încercuire. Unul dintre ei rămase în urmă; în cazul în care 
tovarășii săi cădeau într-o capcană, el trebuia să se retragă 
pentru a-i da de veste lui Ramses. Dar operaţiunea se desfășură 
fără nicio complicaţie și egiptenii capturară doi bărbaţi care, 
după veșminte și arme, erau șefi ai unui trib de beduini. 


52 


Cei doi prizonieri erau înspăimântați. 

Unul dintre ei era înalt și slab; celălalt, de statură mijlocie, 
bărbos și pleșuv. Niciunul nici altul nu îndrăzneau să privească 
înspre faraonul Egiptului. 

— Cum vă numiţi? 

— Eu sunt Amos, răspunse cel cu chelie; prietenul meu se 
numește Baduch. 

— Cine sunteți? 

— Beduini, șefi de trib. 

— Cum de vă aflaţi aici, în ţinutul acesta? 

— Trebuia să ne întâlnim cu un demnitar hitit, aici, la Kadesh. 

— De ce? 

Amos își mușcă buzele, Baduch își cobori fruntea și mai mult. 

— Răspundeţi! le ceru Ramses. 

— Hitiţii ne propuneau o alianţă împotriva Egiptului, în Sinai, 
ca să atacăm caravanele. 

— Și voi aţi fost de acord? 


264 


— Nu, voiam să discutăm! 

— Care a fost rezultatul negocierilor? 

— N-au fost negocieri, Maiestate, pentru că niciun demnitar 
hitit nu se află la Kadesh. În cetate nu mai sunt decât niște 
sirieni. 

— Unde se află armata hitită? 

— A plecat din Kadesh acum mai bine de două săptămâni. 
După cum spunea comandantul fortăreței, s-a desfășurat în fața 
cetăţii Alep, la mai mult de o sută cincizeci de kilometri de aici, 
ca să poată manevra cu sutele de care noi pe care le are. Noi nu 
prea voiam, camaradul meu și cu mine, să facem acest drum. 

— Hitiţii nu ne așteptau aici, la Kadesh? 

— Ba da, Maiestate... Dar tot niște nomazi ca noi i-au anunţat 
că trupele voastre sunt foarte numeroase. Nu se așteptau ca voi 
să aveți o armată atât de puternică și au preferat să vă înfrunte 
pe un teren mai favorabil. 

— Tu și alţi beduini i-aţi anunţat, deci, pe hitiţi de sosirea 
noastră! 

— Vă implorăm să ne iertaţi, Maiestate! Credeam, ca mulţi 
alţii, în superioritatea hitiţilor... Și știți că barbarii aceștia nu ne 
dau nicio posibilitate să alegem: ori facem cum poruncesc ei, ori 
ne măcelăresc. 

— Câţi oameni sunt în cetate? 

— Cel puţin o mie de sirieni, convinși că fortăreaţa nu poate fi 
cucerită. 

t 

Se reuni iarăși consiliul de război. În ochii generalilor, Setau 
devenise un personaj demn de tot respectul, meritând chiar o 
decorație. 

— Armata hitită s-a retras, declară cu mândrie generalul 
diviziei Ra; nu este și aceasta o victorie, Maiestate? 

— Un avantaj destul de fragil. Se pune întrebarea: ar trebui să 
luăm cu asalt cetatea Kadesh? 

Părerile erau împărțite, dar cei mai mulţi susţinură ideea unei 
înaintări rapide înspre Alep. 

— Dacă hitiţii au renunţat să ne înfrunte aici, aprecie Setau, a 
fost mai ales ca să ne atragă pe terenul lor. Nu ar fi normal să 
punem mâna pe această fortăreață și să facem din ea un fel de 
bază în spatele armatei noastre, în loc să aruncăm toate diviziile 
noastre în focul luptei, intrând astfel în jocul adversarului? 


265 


— Riscăm să pierdem un timp prețios, obiectă generalul 
diviziei lui Amon. 

— Nu sunt de aceeași părere; din moment ce armata hitită nu 
mai apără Kadesh, noi vom putea pune stăpânire pe ea foarte 
ușor. Poate chiar am reuși să-i convingem pe sirieni să se 
predea, pentru a putea rămâne în viață. 

— Vom asedia cetatea Kadesh și o s-o cucerim, hotărî 
Ramses; de acum înainte, ţinutul acesta se va afla sub 
autoritatea Faraonului. 

t 

Sub comanda regelui, divizia lui Amon traversă pădurea 
Labwi, trecu prin primul vad, porni pe câmpie și se opri la nord- 
vest de impunătoarea fortăreață cu zidurile crenelate și cu cinci 
turnuri înțesate de sirieni care priveau cum divizia Ra se instala 
în faţa cetăţii. Divizia Ptah poposi în apropierea vadului, cea a lui 
Seth se opri la marginea pădurii. A doua zi, după o noapte și o 
dimineaţă de odihnă, trupele egiptene efectuară joncţiunea 
înainte de a încercui fortificația și a porni la primul asalt. 

Oamenii din serviciul de geniu instalară în grabă tabăra 
Faraonului. După ce formară un dreptunghi din scuturi înalte, 
ridicară cortul cel mare al suveranului, cuprinzând o cameră, un 
birou și o sală de primire. Multe alte corturi, mai modeste, erau 
pregătite pentru ofițeri; soldaţii de rând aveau să doarmă sub 
cerul liber sau, în caz de ploaie, sub acoperișuri de pânză. La 
intrarea în tabără, era o poartă din lemn care avea de o parte și 
de alta două statui reprezentând niște lei și care ducea, pe o 
alee centrală, până la o capelă construită pentru ca regele să 
poată împlini ritualurile consacrate zeului Amon. 

Indată ce generalul dădu ordin să se lase armele, soldaţii 
începură să-și vadă de treburile lor, în funcţie de diferitele 
servicii militare din care făceau parte. Fură îngrijiţi caii, catării și 
boii, se spălară veșmintele, fură reparate roţile carelor, stricate 
din cauza drumurilor accidentate, fură ascuţite pumnalele și 
lăncile, se împărțiră rațiile, fu pregătită masa. Aburii mâncării îi 
făcură pe oameni să uite de Kadesh, de hitiţi și de război și 
începură cu toţii să glumească, să spună tot felul de povești și 
să joace, pariindu-și soldele. Cei mai întreprinzători organizară 
un concurs de lupte cu mâinile goale. 

Cu mâinile lui, Ramses își hrăni caii și leul, al cărui apetit 
rămăsese intact. Tabăra se cufundă în somn, stelele puseră 


266 


stăpânire pe bolta cerului, regele rămase cu ochii aţintiţi asupra 
monstruoasei fortărețe pe care părintele său nu socotise nimerit 
s-o anexeze. Punând mâna pe ea însemna să dea imperiului hitit 
o lovitură puternică; instalând acolo o garnizoană de elită, 
Ramses și-ar fi protejat ţara în faţa unei noi invazii. 

Ramses se lungi pe patul său ale cărui picioare aveau forma 
unor labe de leu și-și puse capul pe o pernă împodobită cu flori 
de papirus și de lotus. Fineţea acestor ornamente îl făcu să 
zâmbească; cât de departe de aceste locuri era frumusețea și 
vraja celor Două Țări! 

Când regele închise ochii, în minte îi apăru chipul lui Nefertari. 

_ F 

— In picioare, Șenar. 

— Ştii cu cine vorbeşti, temnicerule? 

— Cu un trădător care își merită moartea. 

— Sunt fratele mai mare al regelui! 

— Nu mai eşti nimic, numele tău o să dispară pentru 
totdeauna. Ridică-te, sau o să simți arsura biciului meu. 

— N-ai dreptul să maltratezi un prizonier. 

— Un prizonier, nu... Dar pe tine, da! 

Luând în serios amenințarea, Șenar se ridică în picioare. 

In marea închisoare din Memphis, nu avusese de suferit niciun 
act de violenţă. Spre deosebire de ceilalţi condamnaţi care 
îndeplineau diferite corvezi pe câmp sau la repararea digurilor, 
fratele mai mare al regelui fusese închis într-o celulă și primea 
de mâncare de două ori pe zi. 

Temnicerul îl împinse pe un coridor. Șenar credea că va fi 
urcat într-o căruţă și trimis în oaze, dar niște gardieni posaci îl 
obligară să intre într-un birou, dând acolo cu ochii de omul pe 
care îl ura cel mai mult după Ramses și Acha, Ameni, scribul cel 
credincios, incoruptibil prin excelenţă! 

— Ai ales cea mai proastă cale, Ameni, cea a învinșilor; 
triumful tău nu va fi decât momentan. 

— Furia nu ţi-a părăsit, încă, inima? 

— Nu înainte de a-ţi înfige un pumnal într-a ta! Hitiţii îl vor 
zdrobi pe Ramses și mă vor elibera. 

— Inchisoarea te-a făcut să-ţi pierzi minţile, dar poate că nu și 
memoria. 

Șenar se posomori. 

— Ce vrei de la mine, Ameni? 


— Tu aveai, sunt sigur de asta, complici. 

— Complici... da, am, și încă mulţi! Curtea întreagă este 
complice, ţara întreagă este complice! Când voi urca pe tron, 
lumea se va prosterna la picioarele mele și-i voi pedepsi pe 
dușmanii mei. 

— Spune-mi numele complicilor tăi, Șenar. 

— Eşti curios, scrib mărunt ce ești, prea curios... Și nu crezi că 
eu eram destul de puternic ca să acţionez de unul singur? 

— Ai fost manipulat, Șenar, și prietenii tăi te-au părăsit. 

— Te înșeli, Ameni; Ramses își trăiește ultimele zile. 

— Dacă vorbeşti, Șenar, condiţiile în care ești deținut vor fi 
mai puţin aspre. _ 

— N-o să rămân în închisoarea asta prea mult timp. In locul 
tău, micule scrib, aș lua-o la fugă! Răzbunarea mea nu va cruța 
pe nimeni, și mai ales pe tine. 

— Pentru ultima oară, Șenar, vrei să spui numele complicilor 
tăi? 

— Demonii infernului să-ţi sfâșie mutra și să-ţi verse 
măruntaiele! 

— Temniţa o să-ţi dezlege limba. 

— lar tu o să târăști la picioarele mele, Ameni. 

— Luaţi-l. 

Paznicii îl împinseră pe Șenar într-o căruţă trasă de doi boi; un 
poliţist ţinea de hățuri. Patru colegi călări aveau să-l însoțească 
până la temniţă. 

Șenar era așezat pe scândurile grosolane ale căruței și simţea 
toate hurducăielile drumului. Dar suporta cu indiferenţă durerea 
și disconfortul călătoriei; faptul că fusese atât de aproape de 
puterea supremă și căzuse atât de jos îi întreţineau o dorință 
nesfârșită de răzbunare. 

Până pe la mijlocul drumului, Șenar moţăi, visând la zilele 
triumfului care-l aștepta. 

Simţi pe față biciuirea firelor de nisip. Intrigat, se ridică în 
genunchi și se uită afară. 

Un imens nor aproape negru acoperea cerul și se întindea 
deasupra deșertului. Furtuna se apropia cu o iuţeală de 
necrezut. 

Speriaţi de vânt, doi dintre cai își trântiră la pământ călăreţii; 
în timp ce camarazii lor încercau să-i ajute, Șenar îl lovi din 


268 


toate puterile pe polițistul care mâna boii, îl aruncă în drum, 
trecu în locul lui și îndemnă boii drept către vârtejul de nisip. 


53 


Dimineaţa era pâcloasă și fortăreaţa din Kadesh se zărea cu 
greu printre valurile de ceaţă. Prin dimensiunile ei impunătoare, 
continua să sfideze armata egipteană; protejată pe o latură de 
Orontes, iar pe cealaltă de dealurile împădurite, părea să fie 
inexpugnabilă. De pe înălţimea pe care regele și divizia lui Amon 
luaseră poziţie, Ramses vedea divizia lui Ra pe câmpia care se 
întindea în faţa cetăţii și pe cea a lui Ptah între pădurea Labwi și 
primul vad. În scurt timp, ea îl depăși, urmată de divizia lui Seth. 

Atunci, cele patru corpuri de armată urmau să pornească un 
asalt victorios asupra fortăreței. 

Soldaţii își verificară armele: săbii scurte, lănci, săbii curbate, 
măciuci, securi și arcuri ce parcă le frigeau degetele. Simţind 
apropierea luptei, caii deveneau nervoși. La ordinul scribului de 
la intendenţă, se curățară corturile și se spălară cu multă apă 
ustensilele de bucătărie. Ofițerii trecură trupele în revistă și-i 
trimiseră la bărbieri pe cei care nu erau rași. Nu îngăduiră, de 
asemenea, ca soldaţii să fie murdari și cu hainele neîngrijite, 
pedepsindu-i pe vinovaţi cu multe zile de corvoadă. 

Cu puţin timp înaintea amiezii, sub razele fierbinţi ale soarelui 
care apăruse în sfârșit, Ramses puse să se dea, printr-un semnal 
optic, ordin diviziei lui Ptah să se pună în mișcare; aceasta porni 
din loc și începu să treacă apa prin vad. Anunţată de un curier, 
divizia lui Seth urma să intre peste puţin timp în pădurea Labwi. 

Deodată, se auzi parcă un tunet. 

Ramses își ridică privirile către cer, dar nu se vedea niciun 
nor. 

Urlete sălbatice se înălţară de pe întinsul câmpiei. Faraonului 
nu-i venea să-și creadă ochilor când descoperi adevărata cauză 
a zgomotului înspăimântător care răsuna în împrejurimile cetății 
Kadesh. 

Un val imens de care de luptă hitite traversa tocmai atunci cel 
de-al doilea vad, cel mai apropiat de fortăreață, și lovea din 
flanc divizia lui Ra; un alt val, rapid și la fel de numeros, ataca 


269 


divizia lui Ptah. În spatele carelor se vedeau alergând mii de 
infanteriști, acoperind munţii și văile, ca o invazie de lăcuste. 

Armata aceasta imensă stătuse ascunsă în pădure, la est și la 
vest de cetate, și se prăvălea asupra trupelor egiptene exact în 
momentul în care acestea erau cel mai vulnerabile. 

Numărul inamicilor îl ului pe Ramses. Când apăru și 
Muwattalis, faraonul înţelese. 

În jurul împăratului din Hatti, care stătea în picioare în carul 
său, se aflau prinții din Siria, Mitanni, Alep, Ugarit, Karkemiș, 
Arzawa, precum și căpeteniile mai multor mici principate pe 
care Hattușil, din ordinul împăratului, le convinsese să li se 
alăture hitiţilor pentru a zdrobi armata egipteană. 

O coaliţie... Muwattalis adunase, în cea mai largă coaliţie care 
existase vreodată, toate ţările barbare, până la malurile mării, 
oferindu-le cantităţi imense de aur și de argint. 

Patruzeci de mii de oameni și trei mii cinci sute de care se 
năpusteau asupra forţelor egiptene prost așezate și paralizate 
de uimire. 

Sute de infanteriști din divizia lui Ptah căzură loviți de săgețile 
dușmane, carele fură răsturnate și blocară vadul. 

Supraviețuitorii alergară spre pădurea Labwi pentru a se 
adăposti acolo, împiedicând orice intervenţie a diviziei lui Seth. 
Această parte a armatei egiptene nu mai putea lupta, fiind în 
pericol să devină o pradă ușoară pentru arcașii coaliţiei. 

Aproape toate carele diviziei lui Ptah erau distruse, cele ale 
diviziei lui Seth rămâneau parcă ţintuite în loc. Pe câmp, situaţia 
devenea catastrofală. Împărţită în două, divizia lui Ra era în 
imposibilitate de a mai acţiona și oamenii săi începeau să fugă. 
Barbarii îi masacrau pe egipteni, armele lor sfărâmau oasele și 
străpungeau trupurile, lăncile se înfigeau în coaste, pumnalele 
sfâșiau burţile oamenilor. 

t 

Prinții aliați îl aclamară pe Muwattalis. 

Se dovedise că strategia împăratului funcționase perfect. Cine 
ar fi prevăzut că armata arogantă a lui Ramses va fi nimicită 
astfel, fără măcar să fi putut lupta? Supraviețuitorii o luau la 
fugă, ca niște iepuri speriați, și nu puteau scăpa cu viață decât 
dacă erau iuți de picior. 

Nu mai rămânea decât ca egiptenii să primească și lovitura de 
grație. 


270 


Divizia lui Amon și tabăra faraonului, încă intacte, nu mai 
puteau rezista prea mult în faţa hoardelor care se aruncau 
urlând asupra lor. Victoria lui Muwattalis părea totală în clipele 
acelea; prin moartea lui Ramses, Egiptul faraonilor avea să-și 
plece fruntea și să devină sclav al ţării Hatti. 

Spre deosebire de tatăl său, Ramses căzuse în capcana de la 
Kadesh și urma să plătească aceasta cu viaţa. 

Un războinic cu părul vâlvoi împinse în lături doi prinți și 
ajunse în fața împăratului. 

— Tată, ce se petrece? întrebă Uri-Teșub. De ce n-am fost 
anunțat asupra orei la care va începe atacul, eu, generalul 
comandant al armatei noastre? 

— Ție ţi-am încredinţat un rol precis: apărarea fortăreței 
Kadesh, cu batalioanele noastre de rezervă. 

— Dar fortăreaţa nu este în primejdie! 

— Astea sunt ordinele mele, Uri-Teșub, și uiţi un lucru 
esenţial: eu nu ţi-am încredințat comanda armatei aliate. 

— Dar cine... 

— Cine altcineva decât fratele meu Hattușil ar fi putut 
îndeplini o asemenea funcţie? El este acela care a dus lungi și 
insistente negocieri pentru a-i convinge pe aliaţii noștri să 
accepte să facă un efort de război extraordinar, așa că lui îi 
revenea onoarea de a comanda coaliția. 

Uri-Teșub îi aruncă o privire înveninată lui Hattușil și duse 
mâna la mânerul sabiei. 

— Stai la locul tău, fiul meu, porunci pe un ton aspru 
Muwattalis. 

t 

Călăreții hitiți răsturnară zidul de scuturi care apăra tabăra 
faraonului. Cei câțiva soldați egipteni care încercară să opună 
rezistență se prăbuşiră, cu corpurile străpunse de lănci. Un 
locotenent de la unitățile de care strigă din răsputeri, 
chemându-i pe fugari să reziste; săgeata unui arcaș hitit îi 
pătrunse în gură și ofițerul muri mușcând în van vergeaua care-i 
adusese moartea. Mai mult de două mii de care se grăbeau să 
atace înspre cortul regal. 

— Stăpâne, îl imploră grăjdarul Menna, voi care apăraţi 
Egiptul în ziua luptei, voi care sunteți prinţul vitejiei, uitaţi-vă 
acolo! Vom fi în curând singuri cu o mie de dușmani în jur! Să nu 
mai stăm aici... Să fugim! 


271 


Ramses îi aruncă o privire disprețuitoare. 

— Dacă frica și lașitatea au pus stăpânire pe sufletul tău, pieri 
din faţa mea! , 

— Maiestate, vă implor! Asta nu-i curaj, e adevărată nebunie. 
Salvați-vă viața, țara mai are nevoie de voi! 

— Egiptul n-are nevoie de un învins. O să lupt cu ei, Menna. 

Ramses își puse pe cap coroana albastră și îmbrăcă o platoșă 
scurtă, cu un pieptar din mici plăci de metal. La încheieturile 
mâinilor, brățări de aur care se prindeau cu cârlige reprezentând 
rațe din lapislazuli, cu coada de aur. 

Perfect liniștit, ca și cum ziua se anunţa a fi una obișnuită, 
monarhul acoperi cei doi cai cu niște cuverturi din bumbac roșu, 
albastru și verde. Capul lui „Victorie la Theba”, armăsarul, și cel 
al „Zeiței Mut este mulțumită”, iapa, erau împodobite cu un 
panaș minunat din pene roșii cu vârfurile albastre. 

Ramses urcă în carul său din lemn placat cu aur, lung de trei 
metri, al cărui cheson se rezema pe osie și pe oiște. Piesele 
componente fuseseră curbate la flacără, acoperite cu table din 
aur și unite între ele prin cepuri. Piesele expuse frecării erau 
căptușite cu piele. Pereţii chesonului, deschis în partea din 
spate, erau construiți din scânduri acoperite cu plăci de aur, iar 
podeaua din curele late încrucișate. 

Pe laturile carului erau sculptate siluete de asiatici și de 
nubieni îngenuncheați, cu o expresie supusă. Vis al unui regat 
pe cale de a se nărui, ultimă afirmare simbolică a puterii 
Egiptului, a dominaţiei sale asupra Nordului și Sudului. 

Carul era prevăzut cu două tolbe, una pentru săgeți, cealaltă 
pentru arcuri și săbii. Cu aceste arme ușoare, faraonul se 
pregătea să înfrunte o întreagă armată. 

Ramses își înfășură hăţurile în jurul mijlocului, ca să aibă 
mâinile libere; cei doi cai erau inteligenţi și curajoși, așa că o 
porniră întins către vălmășagul bătăliei. Un răget grav îl 
îmbărbătă pe rege; leul său, Voinicul, îi rămânea credincios și 
avea să lupte alături de el până la moarte. 

Un leu și o pereche de cai: aceștia erau cei trei ultimi aliaţi ai 
regelui Egiptului. Carele și infanteriștii diviziei lui Amon se 
risipeau în fața dușmanului. 

„Dacă tu comiţi o greșeală, spusese Seti, nu acuza pe nimeni 
altul decât pe tine însuţi și îndreaptă ce ai greșit. Bate-te ca un 


272 


taur, ca un leu și ca un șoim, fii necruţător ca vijelia. Dacă nu, 
vei fi învins.” 

Cu un zgomot asurzitor, ridicând un nor de praf, carele 
aliaţilor porniră la atacul dâmbului pe care se afla faraonul 
Egiptului, stând în picioare în carul său. 

Un adânc sentiment al nedreptăţii cuprinsese sufletul lui 
Ramses. De ce soarta se întorcea împotriva lui, de ce Egiptul 
trebuia să piară sub loviturile barbarilor? 

Pe câmp, nimic nu mai rămăsese din divizia lui Ra, ai cărei 
ultimi supraviețuitori fugiseră spre sud. Soldaţii rămași din 
diviziile lui Ptah și a lui Seth erau blocaţi pe malul de est al 
râului Orontes. Cât despre divizia lui Amon, care cuprindea, 
totuși, în rândurile ei luptători de elită ai carelor, aceasta se 
comportase cu o lașitate jalnică. Incă de la prima șarjă a 
aliaților, ea se lasase nimicită. Nu mai era acolo niciun ofiţer 
superior, niciun soldat purtător de scut, niciun arcaș gata de 
luptă. Orice grad purtau, soldaţii nu avuseseră alt gând decât 
să-și salveze pielea, uitând chiar și de Egipt. Menna, grăjdarul 
regelui, era în genunchi, cu capul în palme, ca să nu-i vadă pe 
dușmanii gata să se repeadă asupra lui. 

Cinci ani de domnie, cinci ani în care Ramses încercase să 
rămână credincios spiritului lui Seti și să continue construirea 
unei ţări bogate și fericite, cinci care se încheiau printr-un 
dezastru, preludiu al invadării celor Două Țări și al înrobirii 
populaţiei. Nefertari și Tuya nu puteau opune decât o scurtă 
rezistență valului de tâlhari care s-ar fi revărsat în Deltă, apoi ar 
fi pustiit valea Nilului. 

Ca și cum ar fi înțeles gândurile stăpânului lor, caii plânseră. 

Atunci, Ramses se revoltă. 

Ridicându-și privirile către soare, el i se adresă lui Amon, zeul 
ascuns în lumină, cel pe care nimeni nu-l cunoscuse vreodată 
sub adevărata sa înfățișare. 

— Te chem, părintele meu, Amon! Un tată poate să-și uite 
fiul, singur, în mijlocul unui puhoi de dușmani? Ce s-a întâmplat 
de te porţi astfel, ţi-am nesocotit vreodată poruncile? Toate 
țările străine s-au aliat împotriva mea; soldaţii mei, deși destul 
de numeroși, au luat-o la fugă și iată-mă singur, fără niciun 
ajutor. Dar cine sunt acești barbari, dacă nu niște fiinţe crude 
care nu se supun Regulii lui Maat? Pentru tine, părintele meu, 
am clădit temple, către tine am înălțat rugi în fiecare zi. Tu ai 


273 


avut parte de esenţele celor mai înmiresmate flori, am clădit 
pentru tine coloane înalte, am înălțat flamuri pe stâlpi ca să 
anunț prezenţa ta în sanctuare, am pus să fie extrase din 
carierele de la Elephantine obeliscuri care să fie simbol al gloriei 
tale. Eu te chem acum, tatăl meu, Amon, pentru că sunt singur, 
singur de tot. Am acţionat în numele tău cu un suflet plin de 
iubire; în clipa aceasta de restriște, fă ceva pentru cel care se 
luptă aici. Amon va însemna mai mult pentru mine decât 
milioane de soldaţi și sute de mii de care. Vitejia unei armate 
este o nimica toată, Amon este mai puternic decât o armată. 

Palisada care apăra intrarea în centrul taberei se nărui, lăsând 
cale liberă atacului carelor. In mai puţin de un minut, Ramses n- 
ar mai fi fost în viaţă. 

— Tată, strigă Faraonul, de ce m-ai părăsit? 


54 


Muwattalis, Hattusșil și prinții aliaţi admirară cu toţii atitudinea 
faraonului. 

— Va muri ca un luptător, spuse împăratul. Un suveran atât 
de viteaz ar fi meritat să fie hitit. Victoria noastră este în primul 
rând a ta, Hattușil. 

— Cei doi beduini și-au jucat rolul la perfecţie. Minciunile lor l- 
au convins pe Ramses că trupele noastre se aflau departe de 
Kadesh. 

— Uri-Teșub n-a avut dreptate să se opună planului tău și să 
dea bătălia în fața cetăţii. O să ţin seama de greșeala lui. 

— Important n-a fost să vedem triumfând coaliția noastră? 
Cucerirea Egiptului ne va oferi prosperitate timp de mai multe 
secole. 

— Asistăm la sfârșitul lui Ramses, trădat de propriile sale 
trupe. 

Soarele își dublă brusc strălucirea, orbindu-i pe hitiţi și pe 
aliaţii lor. Pe cerul senin, bubui tunetul. 

Fiecare dintre cei de față se crezu victima unei halucinaţii... O 
voce infinită, pe măsura cosmosului, nu venea cumva din 
seninul bolţii cerești? O voce al cărei mesaj nu-l putea înţelege 
decât numai Ramses: „Sunt tatăl tău, Amon, mâna mea se află 
în mâna ta; sunt tatăl tău, eu, stăpânul victoriei.” 


274 


O rază de lumină îl învălui pe faraon, făcând ca trupul său să 
strălucească asemenea aurului iluminat de soare. Ramses, fiul 
lui Ra, căpătă puterea astrului zilei și se îndreptă către atacatori 
care fură cuprinși de uimire. 

Nu mai era o căpetenie învinsă și singură care lupta pentru 
ultima oară, ci un rege cu o forță fără seamăn și cu un braţ 
neobosit, o flacără pustiitoare, o stea scânteietoare, o vijelie 
distrugătoare, un taur sălbatic cu coarne ascuţite, un șoim care 
sfâșia în gheare pe oricine ar fi îndrăznit să i se opună. Ramses 
trăgea săgeată după săgeată, ucigându-i pe luptătorii din carele 
hitite. Scăpaţi din mână, caii se înălţau pe două picioare, căzând 
apoi unii peste alţii; carele se răsturnară, formând o grămadă 
informă. 

Voinicul, leul nubian, făcu un adevărat măcel. Aruncându-se 
în luptă cu cele trei sute de kilograme ale sale, el își sfârtecă toți 
adversarii cu lovituri de gheare și-și înfipse în beregăţile și 
testele lor colții lungi de zece centimetri. Coama sa mândră 
strălucea, labele sale loveau nu numai cu forţă, ci și cu precizie. 

Ramses și Voinicul opriră elanul inamicilor și pătrunseră în 
rândurile dușmane. Căpetenia infanteriștilor hitiţi întinse lancea, 
dar nu avu timp să-și ducă gestul până la capăt: săgeata 
Faraonului i se înfipse în ochiul stâng. In aceeași clipă, fălcile 
leului se închiseră peste faţa îngrozită a șefului unităţii de care 
ale împăratului. 

În pofida numărului lor, aliaţii bătură în retragere și coborâră 
colina, alergând către câmpie. 

Muwattalis păli. 

— Acesta nu este un om, exclamă el, ci zeul Seth în persoană, 
o singură fiinţă care posedă o asemenea putere încât să învingă 
mii de războinici! Uitaţi-vă acolo, când cineva vrea să-l atace, 
mâna devine moale, corpul amorțește, nu mai știe să mânuiască 
lancea sau arcul. 

Hattușil însuși, cu un sânge rece netulburat de obicei, era 
cuprins de uimire. Ar fi putut jura că trupul lui Ramses scotea o 
pară de foc care pârjolea pe oricine ar fi încercat să-l atingă. 

Un războinic hitit uriaș reuși să se agațe de marginea carului 
și încercă să-l lovească pe faraon cu o sabie scurtă; dar cămașa 
sa de zale păru să se transforme în cenușă, așa încât barbarul 
muri urlând, cu carnea pârjolită. Atât Ramses, cât și leul 
continuau să lupte cu aceeași înverșunare; faraonul simțea că 


275 


Mâna lui Amon o conducea pe a sa, că zeul victoriilor se afla 
chiar în spatele său și-i dădea mai multă putere decât o armată 
întreagă. Semănând cu un adevărat uragan, regele Egiptului își 
dobora adversarii ca pe niște păpuși de paie. 

— Trebuie să-l opriţi să mai continue! urlă Hattușil. 

— Panica a pus stăpânire pe oamenii noștri, îi răspunse prinţul 
din Alep. 

— Ține-i din nou în mână, porunci Muwattalis. 

— Ramses este ca un adevărat zeu... 

— Nu-i decât un om, chiar dacă este atât de curajos că pare 
supraom. Fă ceva, prințe, dă din nou încredere soldaților noștri, 
și lupta asta se va termina. 

Nu prea convins, prinţul din Alep dădu pinteni calului și cobori 
de pe colina pe care se afla statul-major al coaliţiei. Era hotărât 
să pună capăt acestei lupte nemaivăzute, dusă de Ramses și de 
leul său. 

Hattușil privi ţintă spre colinele dinspre apus. Ceea ce i se 
păru că vede îl înmărmuri. 

— Maiestate, acolo, s-ar părea că... lată, carele egiptene se 
apropie în goana mare! 

— De unde au apărut? 

— Au mers pe drumul de pe malul mării. 

— Cum de au trecut pe acolo? 

— Uri-Teșub a refuzat să blocheze trecerea aceea; spunea că 
niciun egiptean n-ar fi îndrăznit să se aventureze pe acolo. 

Armata de rezervă străbătu în cea mai mare viteză spaţiul 
liber și, fără a întâmpina nicio împotrivire, se desfășură pe toată 
lăţimea câmpiei, pătrunzând prin breșa deschisă de Ramses. 

— Nu fugiţi! urlă prinţul din Alep. Omorâţi-l pe Ramses! 

Câțiva soldaţi încercară să-i execute ordinul; îndată ce se 
întoarseră cu faţa către suveran, ghearele leului le brăzdară 
fețele și piepturile. 

Când prinţul din Alep văzu năpustindu-se asupra lui carul de 
aur al lui Ramses, căscă niște ochi îngroziți și o rupse și el la 
fugă asemenea celorlalţi. Calul său călcă în picioare o 
sumedenie de aliaţi hitiţi, încercând să scape de faraon. Cuprins 
de panică, prințul lăsă frâul slobod; animalul își făcu vânt și se 
aruncă în apele râului Orontes, unde o mulţime de care se 
împotmoliseră, îngrămădindu-se unele peste altele, înainte de a 
dispărea sub apă sau a fi târâte la vale de curent. Soldaţii se 


276 


zbăteau în noroi, unii se înecau, alţii încercau să înoate până la 
mal; toți ceilalți care mai erau pe mal încercau să se arunce în 
râu decât să înfrunte îngrozitoarea divinitate care semăna cu 
focul ceresc. 

Armata de rezervă desăvârși ceea ce făcuse până atunci 
Ramses, nimicind un mare număr de aliaţi și obligându-i pe 
fugari să caute scăpare în apele râului. Un locotenent de la 
unitatea de care îl ridică de picioare pe prințul din Alep, 
făcându-i să scuipe apa pe care o înghiţise. 

Carul lui Ramses se apropia de micul deal pe care se afla 
statul-major inamic. 

— Să ne retragem, îl sfătui Hattușil pe împărat. 

— Mai avem și forțele de pe malul celălalt. 

— N-o să fie de ajuns... Ramses poate acum să elibereze 
vadul și să lase drum liber diviziilor lui Ptah și a lui Seth. 

Cu dosul palmei, împăratul își șterse sudoarea de pe frunte. 

— Ce se întâmplă, Hattușil... Un singur om este în stare să 
pună la pământ o armată întreagă? 

— Da, dacă omul acesta este Faraonul, dacă este Ramses... 

— Unitatea care stăpânește mulţimea... Asta nu-i decât un 
mit, dar aici suntem pe un câmp de bătălie! 

— Suntem înfrânți, Maiestate, trebuie să ne retragem. 

— Un hitit nu se retrage. 

— Ne gândim să vă apărăm viaţa și să continuăm lupta într- 
un alt fel. 

— Ce propui? 

— Să ne retragem în interiorul cetăţii. 

— Acolo vom fi prinși ca într-o cursă! 

— Nu avem de ales, aprecie Hattușil. Dacă fugim spre nord, 
Ramses și trupele sale vor veni după noi. 

— Să sperăm că zidurile fortăreței sunt, într-adevăr, de 
necucerit. 

— Asta nu este o fortăreață ca altele, Maiestate; însuși Seti a 
renunţat să o ia în stăpânire. 

— Nu va fi cazul și cu fiul lui! 

— Să ne grăbim, Maiestate! 

Fără tragere de inimă, Muwattalis ridică braţul drept și-l ținu 
așa preţ de câteva secunde care părură nesfârșite, ordonând 
astfel retragerea. 


277 


Mușcându-și buzele până la sânge, Uri-Teșub asistă 
neputincios la acest dezastru. Batalionul care bloca accesul la 
primul vad, pe malul apusean al râului Orontes, se retrase până 
la al doilea. Cei rămași în viaţă din divizia lui Ptah nu îndrăzniră 
să-i urmărească, de teamă să nu cadă într-o nouă capcană; 
generalul preferă să aibă spatele asigurat trimițând un curier la 
divizia lui Seth pentru a-l anunţa pe colegul său că drumul era 
liber și că putea traversa pădurea Labwi. 

Prinţul din Alep, venindu-și în fire, scăpă din mâinile ofițerului 
care-l salvase, trecu râul înot și-i ajunse din urmă pe aliaţi, care 
se îndreptau către Kadesh. Arcașii din forțele de rezervă 
doborâră sute de fugari. 

Egiptenii pășeau de-a dreptul peste cadavre și le tăiau câte o 
mână fiecăruia pentru ca, la sfârșit, să facă un bilanţ macabru al 
cărui rezultat urma să fie menţionat în arhivele oficiale. 

Nimeni nu cuteza să se apropie de faraon; Voinicul se așezase 
ca un sfinx în fața cailor. Mânjit tot de sânge, Ramses cobori din 
carul său aurit, își mângâie îndelung leul și pe cei doi cai, fără să 
arunce nicio privire înspre soldaţii care încremeniseră fiecare pe 
locul său, așteptând reacţia monarhului. 

Menna fu primul care veni înspre rege. Grăjdarul tremura ca 
varga și punea cu mare greutate câte un picior în faţa celuilalt. 

Mai sus de cel de-al doilea vad, armata hitită și aliaţii care mai 
rămăseseră în viaţă se îndreptau în grabă către poarta cea mare 
a fortăreței Kadesh; egiptenii nu mai aveau timp să intervină 
pentru a-i împiedica pe Muwattalis și pe ai săi să se pună la 
adăpost. 

— Maiestate, spuse Menna cu o voce subțire, Maiestate... 
Suntem învingători. 

Cu privirea aţintită asupra cetăţii din faţa sa, Ramses părea o 
statuie de granit. 

— Marele șef hitit s-a dat bătut în fața maiestăţii Voastre, 
continuă Menna, a luat-o la fugă; aţi ucis de unul singur mii de 
dușmani! Cine va putea preamări gloria voastră? 

Ramses se întoarse către grăjdarul său. 

Speriat, Menna se rupse din şale, temându-se să nu fie 
fulgerat de forța care emana dinspre suveran. 

— Tu ești, Menna? 


— Da, Maiestate, chiar eu sunt, grăjdarul vostru, credinciosul 
vostru servitor! lertaţi-mă, iertaţi armata voastră; victoria 
aceasta n-ar trebui să facă uitate greșelile noastre? 

— Un faraon nu iartă, credinciosul meu servitor; el domnește 
și face ceea ce trebuie. 


55 


Diviziile lui Amon și a lui Ra fuseseră decimate, cea a lui Ptah 
era mult slăbită, cea a lui Seth avea efectivul întreg. Mii de 
egipteni muriseră, mult mai mulţi hitiţi și aliaţi de-ai lor își 
pierduseră viaţa, dar realitatea era una singură: Ramses 
câștigase bătălia de la Kadesh. 

Desigur, Muwattalis, Hattușil, Uri-Teșub și câţiva dintre aliaţii 
lor, printre care prinţul din Alep, rămăseseră în viaţă și se 
baricadaseră în cetate; dar mitul invincibilităţii hitite își trăise 
traiul. Mulţi dintre prinți, porniţi la luptă alături de împăratul din 
Hatti, pieriseră înecați sau străpunși de săgeți. Principatele, mari 
sau mici, aveau să știe de-acum că scutul lui Muwattalis nu mai 
era suficient ca să-i apere de mânia lui Ramses. 

Faraonul îi adunase în cortul său pe toți ofițerii care mai 
trăiau, printre ei aflându-se și generalii diviziilor lui Ptah și a lui 
Seth. 

În pofida bucuriei de după victorie, nimeni nu zâmbea. Așezat 
pe tronul său din lemn aurit, Ramses avea figura unui șoim 
înfuriat. Parcă era gata să se arunce dintr-o clipă în alta asupra 
prăzii. 

— Toţi cei de aici, declară el, aveaţi răspunderea de a 
comanda un grup de soldaţi. Aţi avut tot felul de avantaje de pe 
urma gradului vostru. Toţi, dar toţi, v-aţi purtat ca niște lași! 
Bine hrăniţi, cu locuinţe bune, scutiţi de impozite, respectați și 
invidiaţi, voi, comandanții armatei mele, ați luat-o la fugă în 
momentul în care trebuia să luptaţi, cuprinși cu toții de aceeași 
lașitate. 

Generalul diviziei lui Seth făcu un pas înainte. 

— Maiestate... 

— Vrei să spui că nu-i așa? 

Generalul se retrase la locul său. 


— Nu mai pot avea încredere în voi. Mâine, o să fugiţi din nou 
și o să fugiţi care încotro ca niște vrăbii la apropierea pericolului. 
De aceea, vă destitui din posturile voastre. Fiţi fericiţi că mai 
puteţi rămâne în armată ca soldaţi, că vă mai puteţi servi ţara, 
că veţi lua o soldă și că veți putea fi lăsaţi la vatră cu o pensie 
militară. 

Nimeni nu protestă. Cei mai mulți dintre ei se temeau de o 
pedeapsă mult mai aspră. 

În aceeași zi, regele numi noi ofiţeri, aleși dintre oamenii 
armatei de ajutor. 

t 

Încă de a doua zi de după victoria sa, Ramses porni primul 
asalt asupra fortăreței Kadesh. În vârful turnurilor fluturau 
flamuri hitite. 

Tirul arcașilor egipteni nu dădu rezultate prea bune; săgețile 
se loviră de crenelurile în spatele cărora se adăposteau 
asediații. Spre deosebire de celelalte fortărețe siriene, săgețile 
nu băteau până în vârful turnurilor de la Kadesh. 

Dornici să-și dovedească vitejia, infanteriștii se cățărară pe 
pintenul stâncos deasupra căruia era construită fortificația și 
rezemară de ziduri scările de lemn; dar arcașii hitiţi îi decimară 
și cei rămași în viaţă fură nevoiţi să renunţe. Trei alte încercări 
însemnară tot atâtea eșecuri. 

A doua și a treia zi, câţiva dintre cei mai îndrăzneţi reușiră să 
ajungă până la jumătatea zidului, dar bolovanii aruncaţi de sus îi 
uciseră. 

Kadesh părea imposibil de cucerit. 

Posomorât la față, Ramses reuni în cortul său noul consiliu de 
război ai cărui membri ardeau de nerăbdare să se remarce în 
ochii regelui. Sătul de vorbăria lor, îi dăduse afară pe toţi și nu-l 
păstrase lângă el decât pe Setau. 

— Lotus și cu mine salvăm zeci de vieţi, afirmă el, cu condiţia 
să nu murim noi înșine de oboseală. În ritmul în care lucrăm, în 
curând n-o să mai avem medicamente. 

— Nu te ascunde în spatele vorbelor. 

— Să ne întoarcem în Egipt, Ramses. 

— Și să dăm uitării fortăreaţa de la Kadesh? 

— Am obţinut victoria. 

— Cât timp Kadesh nu va aparţine egiptenilor, ameninţarea 
hitită va rămâne în picioare. 


280 


— Cucerirea ei ar cere prea multe eforturi și prea mulți morți; 
să ne întoarcem în Egipt ca să-i putem îngriji acolo pe răniţi și să 
ne refacem forțele. 

— Fortăreaţa asta trebuie să cadă, asemenea celorlalte. 

— Și dacă te înverșunezi fără rost? 

— Natura care ne înconjoară este foarte bogată în vegetaţie; 
Lotus și cu tine veți putea găsi aici substanţele necesare pentru 
a prepara leacurile. 

— Și dacă Acha ar fi închis în această fortăreață? 

— Ar fi un motiv în plus ca să punem stăpânire pe ea și să-l 
eliberăm. 

Grăjdarul Menna intră în grabă și făcu o plecăciune. 

— Maiestate, Maiestate! De pe ziduri a fost aruncată o lance... 
Legat de coada ei era un mesaj! 

— Dă-l încoace. 

Ramses citi textul. 


Către Ramses, faraonul Egiptului, din partea fratelui 
său Muwattalis, împăratul din Hatti. 

Înainte de a continua să ne mai înfruntăm, n-ar fi mai 
bine să ne întâlnim și să ducem tratative? Pentru asta, 
ar putea fi înălțat un cort pe câmp, la jumătatea 
distantei dintre armata ta și fortăreață. 

Eu voi veni singur, fratele meu va fi și el singur, 
mâine, când soarele va fi la amiază. 

t 

Sub cort fuseseră instalate două tronuri, față în faţă. Între ele, 
o măsuță joasă pe care fuseseră puse două cupe și un ulcior mic 
cu apă proaspătă. 

Cei doi suverani se așezară în același timp, fără să-și ia ochii 
unul de la altul. Deși era foarte cald, Muwattalis era îmbrăcat cu 
o mantie lungă, de lână roșu cu negru. 

— Mă bucur să-l întâlnesc pe fratele meu, faraonul Egiptului, a 
cărui glorie nu încetează să crească. 

— Faima împăratului din Hatti răspândește groază în multe 
ţări. 

— Din punctul acesta de vedere, fratele meu Ramses nu are 
motiv să mă invidieze. Eu am format o coaliţie invincibilă, tu ai 
învins-o. Ce forță divină ţi-a venit în ajutor? 


— Cea a tatălui meu, Amon, al cărui braţ l-a înlocuit pe al 
meu. 

— Nu-mi vine să cred că o asemenea forţă ar putea aparţine 
unui om, fie el chiar și un Faraon. 

— Tu n-ai ezitat să te folosești de minciună și de șiretenie. 

— Niște arme de luptă la fel ca altele! Ele te-ar fi învins, dacă 
o forță supranaturală nu ţi-ar fi sărit în ajutor. Sufletul părintelui 
tău, Seti, a fost acela care a alimentat curajul tău nebunesc, el 
te-a făcut să uiţi de teamă și de posibilitatea de a fi învins. 

— Eşti pregătit să te predai, frate Muwattalis? 

— Este un obicei al fratelui meu, Ramses, de a proceda atât 
de brutal? 

— Au murit mii de oameni din cauza politicii expansioniste 
duse de Hatti; a trecut, așadar, vremea unor discuţii zadarnice. 
Ești pregătit să te predai? 

— Fratele meu știe cine sunt eu? 

— Împăratul din Hatti, prins în cursă în fortăreaţa Kadesh. 

— Împreună cu mine se află fratele meu, Hattușil, fiul meu, 
Uri-Teșub, vasalii și aliaţii mei. Dacă ne-am preda, ar însemna să 
decapităm imperiul. 

— Un învins trebuie să suporte consecinţele înfrângerii sale. 

— Tu ai câștigat victoria în bătălia de la Kadesh, este 
adevărat, dar fortăreața rămâne neatinsă. 

— Mai devreme sau mai târziu, o să cadă. 

— Primele tale atacuri n-au dat niciun rezultat; continuând tot 
așa, vei pierde mulţi oameni, fără ca să zgârii măcar zidurile de 
la Kadesh. 

— Tocmai de aceea m-am hotărât să adopt o altă strategie. 

— Din moment ce suntem fraţi, mi-o poţi dezvălui? 

— Chiar n-ai ghicit-o? Se va baza pe răbdare. Voi sunteţi mulţi 
acolo, în interiorul cetăţii; noi o să așteptăm până când hrana o 
să vi se termine. N-ar fi de preferat să vă predaţi imediat, ca să 
nu aveți parte de suferinţe îndelungate? 

— Fratele meu Ramses nu cunoaște prea bine fortăreaţa asta. 
În depozitele sale uriașe se află o mare cantitate de alimente 
care ne va permite să rezistăm asediului timp de mai multe luni. 
Ba chiar, vom avea condiţii mai bune decât armata egipteană. 

— Bazaconii. 

— Fii sigur că nu, frate, fii sigur că nu! Voi, egiptenii, sunteţi 
departe de bazele voastre de aprovizionare și s-ar putea s-o 


282 


duceţi din ce în ce mai greu. Ştie toată lumea că nu vă place 
deloc să vă aflaţi departe de ţara voastră și că Egiptului nu-i 
place câtuși de puţin să fie prea mul timp departe de faraonul 
său. Va veni toamna, apoi iarna, cu frig și cu boli. Vor mai 
apărea, de asemenea, dezamăgirea, plictiseala sau lenea. Fii 
sigur de asta, frate Ramses: noi o vom duce mai bine decât voi. 
Și să nu contezi pe lipsa apei: rezervoarele de apă din Kadesh 
sunt pline ochi și mai beneficiem și de un puț adânc săpat în 
mijlocul cetății. 

Ramses sorbi o înghiţitură de apă, nu pentru că îi era sete, 
dar pentru a întrerupe discuţia și a avea timp să reflecteze la 
cele auzite. Argumentele lui Muwattalis nu erau departe de 
adevăr. 

— Fratele meu dorește să-și potolească setea? 

— Nu, suport destul de bine căldura. 

— Te temi, cumva, de otravă, atât de des folosită la curtea 
din Hatti? 

— Obiceiul ăsta s-a pierdut; dar prefer ca paharnicul meu să 
guste din tot ceea ce urmează să mănânc. Fratele meu Ramses 
trebuie să știe că unul dintre prietenii săi din copilărie, tânărul și 
strălucitorul diplomat Acha, a fost arestat pe când îndeplinea o 
misiune de spionaj, deghizat în negustor. Dacă aș fi aplicat 
legile noastre, acum ar fi fost mort; dar presupun că tu ai fi 
fericit să poţi salva viaţa unei persoane care-ţi este dragă. 

— Te înșeli, Muwattalis; în ființa mea, regele este mai presus 
de om. 

— Acha nu este numai prietenul tău, ci adevăratul șef al 
diplomaţiei egiptene și cel mai bun cunoscător al Asiei. Dacă 
omul rămâne insensibil, monarhul nu va sacrifica una dintre cele 
mai importante piese ale jocului său. 

— Ce propui? 

— Pacea, chiar și vremelnică, nu este mai bună decât o luptă 
dezastruoasă? 

— Pacea... Imposibil! 

— Gândește-te, frate Ramses: eu n-am angajat toată armata 
hitită în bătălia aceasta. Forțe de rezervă nu vor întârzia să-mi 
vină în ajutor și tu vei avea de dat alte lupte, menţinând în tot 
acest timp asediul fortăreței. Asemenea eforturi depășesc 
posibilităţile tale în oameni și în armament, iar victoria ta de 
acum s-ar transforma într-un dezastru. 


283 


— Tu ai pierdut bătălia de la Kadesh, Muwattalis, și tot tu 
îndrăznești să ceri pace! 

— Sunt gata să-mi recunosc înfrângerea și voi semna un 
document oficial în acest sens. Când vei fi în posesia iui, tu vei 
ridica asediul și graniţa imperiului meu va fi definitiv fixată la 
Kadesh. Armata mea nu va încerca niciodată să cucerească 
Egiptul. 


56 


Ușa celulei lui Acha se deschise. 

În pofida faptului că nu-și pierdea niciodată cumpătul, tânărul 
diplomat tresări; figurile împietrite ale celor doi paznici nu 
prevesteau nimic bun. Din momentul încarcerării sale, Acha se 
aștepta în fiecare zi să fie executat. Hitiţii nu manifestau nicio 
indulgență în privinţa spionilor. 

Securea, pumnalul sau un salt forțat de la înălțimea unei 
faleze? Egipteanul își dorea ca execuţia să fie violentă și rapidă, 
pentru a fi scutit de o punere în scenă plină de cruzime. 

Fu introdus într-o sală rece și austeră, împodobită cu scuturi și 
cu lănci. Ca întotdeauna, în Hatti, războiul își făcea simțită 
prezenţa. 

— Cum te simţi? întrebă preoteasa Putuhepa. 

— Îmi lipsește mișcarea și mâncarea voastră nu este pe 
gustul meu, dar încă mai sunt în viaţă. Nu este asta o minune? 

— Într-un anumit fel, da. 

— Am senzaţia că provizia mea de noroc se cam termină... Cu 
toate acestea, prezenţa voastră mă mai linişteşte: o femeie ar 
putea fi atât de nemiloasă? 

— Nu te baza pe slăbiciunea unei hitite. 

— Șarmul meu n-ar putea face nimic? 

Pe chipul preotesei apăru o expresie de furie. 

— Îți dai seama în ce situaţie ești? 

— Un diplomat egiptean știe să moară cu zâmbetul pe buze, 
chiar dacă tremură din toate încheieturile. 

Acha își închipui cât de furios putea fi Ramses care îi va 
reproșa, chiar și pe lumea cealaltă, că nu reușise să scape din 
Hatti pentru a-l pune la curent cu uriașa coaliţie pusă la cale de 
împărat. Oare ţăranca aceea reușise să transmită scurtul său 


284 


mesaj de numai trei cuvinte? Nu credea că reușise, dar, dacă 
era cazul, faraonul avea destulă intuiţie pentru a înţelege sensul 
acelor cuvinte. Fără informaţii, armata egipteană ar fi fost 
nimicită la Kadesh și Șenar ar fi urcat pe tronul Egiptului. 
Cântărind bine, era de preferat să moară decât să suporte 
tirania unui astfel de despot. 

— Nu l-ai trădat pe Ramses, spuse Putuhepa, și nu ai fost 
niciodată la ordinele lui Șenar. 

— Vă las să apreciaţi singură. 

— Bătălia de la Kadesh a avut loc, îi destăinui ea. Ramses a 
învins trupele coaliţiei. 

Acha parcă era beat de fericire. 

— Vă bateţi joc de mine... 

— N-am niciun chef de glume. 

— A învins trupele aliate... repetă Acha, uluit. 

— Împăratul nostru este viu și în libertate, adăugă Putuhepa, 
iar fortăreața Kadesh este neatinsă. 

Chipul diplomatului se înnegură. 

— Ce soartă îmi pregătiţi? 

— Mi-ar fi făcut mare plăcere să pun să te ardă pe rug ca 
spion, dar ai devenit unul dintre obiectele de negociere. 

t 

Armata egipteană își instalase tabăra în fața fortăreței ale 
cărei ziduri rămâneau cenușii, cu tot soarele fierbinte de la 
începutul lui iunie. După întâlnirea dintre Ramses și Muwattalis, 
soldații Faraonului nu mai lansaseră niciun nou asalt asupra 
zidurilor cetăţii Kadesh. De la înălțimea meterezelor, Uri-Teșub 
și arcașii hitiţi își supravegheau adversarii care avea cele mai 
pașnice ocupaţii. Oamenii îngrijeau caii, catârii și boii, jucau 
diferite jocuri de societate, luau parte la întreceri de lupte cu 
mâinile goale și toată lumea se bucura de o mare varietate de 
mâncăruri pe care bucătarii trupei le preparau certându-se între 
ei. 

Ofiţerilor săi superiori, Ramses nu le dăduse decât un singur 
ordin: să aibă grijă ca disciplina să fie respectată. Nimeni nu 
fusese informat în vreun fel despre pactul încheiat cu 
Muwattalis. 

Noul general al diviziei lui Seth își luă inima în dinţi și-l întrebă 
pe monarh. 

— Maiestate, suntem puţin cam descumpăniţi. 


— Faptul că aţi repurtat o mare victorie nu vă face să vă 
simțiţi minunat? 

— Noi suntem cu toții conștienți că numai voi, singur, sunteţi 
învingătorul de la Kadesh, Maiestate, dar de ce nu atacăm 
fortăreața asta? 

— Pentru că nu avem nicio șansă dacă încercăm să punem 
stăpânire pe ea. Ar trebui să sacrificăm cel puţin jumătate din 
trupele noastre, fără a fi siguri că vom izbuti. 

— Cât timp va mai trebui să rămânem pe loc, privind mereu la 
blestemata asta de cetate? 

— Am făcut o înţelegere cu Muwattalis. 

— Vreţi să spuneţi... pacea? 

— Au fost puse niște condiţii; dacă ele nu sunt îndeplinite, noi 
vom relua ostilitățile. 

— Ce răgaz aţi fixat, Maiestate? 

— Răgazul expiră la sfârșitul acestei săptămâni; voi afla 
atunci ce valoare poate avea cuvântul unui împărat hitit. 

t 

În depărtare, pe drumul care venea dinspre nord, se zărea un 
nor de praf. Mai multe care hitite se apropiau de Kadesh, multe 
dintre ele venind înspre tabăra egipteană și formând, poate, 
avangarda unei armate de rezervă, sosită în grabă pentru a-l 
elibera pe Muwattalis și pe ai săi. 

Ramses calmă agitația care pusese stăpânire pe tabăra 
egipteană. Urcându-se în carul său tras de „Victorie în Theba” și 
„Zeița Mut este mulțumită”, regele, însoţit de leul său, ieși în 
întâmpinarea batalionului hitit. 

Arcașii hitiţi nu lăsară hăţurile din mâini. Renumele lui 
Ramses și al Voinicului se răspândiseră deja în toată ţara Hatti. 

Un bărbat cobori dintr-un car și înaintă către faraon. 

Elegant, cu mersul sprinten, chipul rasat și purtând o mustață 
subţire și bine îngrijită, Acha uită de protocol și alergă spre 
Ramses. 

Regele și prietenul său se îmbrăţișară călduros. 

— Ti-a folosit mesajul meu, Maiestate? 

— Da și nu. N-am știut să ţin seamă întru totul de 
avertismentul tău, dar magia destinului a fost favorabilă 
Egiptului: Și, datorită ţie, am intervenit rapid. Amon este cel 
care a obţinut victoria. 


286 


— N-am crezut că o să mai apuc vreodată să revăd Egiptul; 
închisorile hitite sunt îngrozitoare. Am încercat din răsputeri să-i 
conving pe dușmanii noștri că eram un complice de-al lui Șenar, 
ceea ce mi-a salvat viaţa; după aceea, evenimentele s-au 
precipitat. Să fi murit acolo ar fi fost o lipsă de gust de neiertat. 

— Va trebui să ne hotărâm dacă încheiem un armistițiu sau 
continuăm ostilitățile; părerea ta mi-ar folosi foarte mult. 

Ajunși în cortul regal, Ramses îi arătă lui Acha documentul pe 
care i-l trimisese împăratul hitit. 


Eu, Muwattalis, sunt slujitorul tău, Ramses, și te 
recunosc drept Fiu al luminii, izvorât din ea, cu adevărat 
născut din ea. Țara mea este slujnica ta, ea este la 
picioarele tale. Dar nu abuza de puterea ta! 

Autoritatea ta este neinduplecată, tu ai dovedit-o 
repurtând o mare victorie. Dar de ce să continui să 
extermini poporul slujitorului tău, de ce ura să-ți fie 
îndemn? 

Întrucât ești victorios, fii de acord că pacea este mai 
bună decât războiul și dă-le hitiților posibilitatea să 
trăiască. 


— Stil diplomatic iscusit, aprecie Acha. 

— Mesajul ţi se pare suficient de potrivit pentru toate ţările 
din regiune? 

— O adevărată capodoperă! Ca un suveran hitit să fie învins 
într-o luptă este ceva nou, ca el să-și recunoască înfrângerea 
este un nou miracol care se adaugă la isprăvile tale. 

— N-am reușit să pun stăpânire pe Kadesh. 

— Ce importanţă poate avea fortăreaţa asta? Tu ai câștigat o 
bătălie decisivă. Muwattalis cel neînvins se consideră acum ca 
un vasal de-al tău, cel puţin în vorbe... Un asemenea acces de 
umilință forţată va fi foarte util și se va adăuga la prestigiul tău. 

Muwattalis își respectase cuvântul compunând un text demn 
de a fi acceptat și eliberându-l pe Acha. Așa încât Ramses avea 
să dea ordin armatei sale să ridice tabăra și să pornească pe 
drumul de întoarcere spre Egipt. 

Înainte de a părăsi locurile acelea în care atâţia compatrioți ai 
săi își pierduseră viaţa, Ramses se întoarse către fortăreața din 
care ieșeau, liberi și nevătămaţi, Muwattalis, fratele și fiul său. 


287 


Faraonul nu reușise să distrugă acest simbol al puterii hitite, dar 
ce mai rămânea din el după usturătoarea înfrângere a coaliției? 
Muwattalis, declarându-se slujitor al lui Ramses... Cine ar fi 
îndrăznit să-și imagineze un asemenea succes? Regele nu avea 
să uite niciodată că doar ajutorul tatălui său ceresc, pe care-l 
chemase în ajutor, îi îngăduise să transforme un dezastru într-un 
triumf. 
t 

— N-a mai rămas nici urmă de egiptean pe câmpia de la 
Kadesh, spuse șeful cercetașilor. 

— Trimite iscoade către sud, est și vest, îi ordonă Muwattalis 
fiului său, Uri-Teșub. Poate că Ramses a ţinut minte lecţia și și-a 
ascuns trupele în păduri ca să ne atace imediat ce vom ieși din 
cetate. 

— Cât timp o să mai continuăm să fugim? 

— Trebuie să ne întoarcem la Hattușaș, aprecie Hattușil, să ne 
refacem forțele și să schimbăm strategia. 

— Nu mă adresez unui general învins, se enervă Uri-Teșub, ci 
împăratului hitiţilor. 

— Calmează-te, fiul meu, interveni Muwattalis. Eu consider că 
generalul comandant al armatei coalizate nu a greșit. Noi toți 
am subestimat puterea personală a lui Ramses. 

— Dacă m-ai fi lăsat pe mine să comand, acum noi am fi fost 
învingători! 

— Te înșeli. Armamentul egiptean este de calitate foarte 
bună, carele faraonului sunt mai bune ca ale noastre. Șocul 
frontal în câmpie, pe care îl plănuiai tu, s-ar fi întors împotriva 
noastră și trupele noastre ar fi suferit pierderi foarte grele. 

— Și te mulțumești cu această înfrângere umilitoare... 

— Păstrăm această fortăreață, Hatti nu este ocupat, războiul 
contra Egiptului va continua. 

— Cum s-ar mai putea continua, după documentul rușinos pe 
care l-ai semnat! 

— Nu este vorba despre un tratat de pace, preciză Hattușil, ci 
despre o simplă scrisoare de la un monarh la altul. Faptul că 
Ramses este mulţumit de ea demonstrează cât este de lipsit de 
experienţă. 

— Muwattalis declară pur și simplu că el se consideră ca un 
vasal al Faraonului! 

Hattușil zâmbi. 


288 


— Atunci când un vasal are la dispoziţie trupele necesare, 
nimic nu îl oprește să se răscoale. 

Uri-Teșub îl înfruntă din priviri pe Muwattalis. 

— Nu-l asculta, tată, pe incapabilul ăsta și dă-mi mie puteri 
militare depline! Fineţurile diplomatice și viclenia nu vor duce la 
nimic. Eu, și numai eu, sunt în stare să-l distrug pe Ramses. 

— Hai să ne întoarcem la Hattuşaş, îi îndemnă împăciuitor 
împăratul; aerul munţilor noștri este potrivit pentru a reflecta la 
toate. 


57 


Dintr-o săritură sprintenă, Ramses se aruncă în bazinul în care 
se îmbăia Nefertari. Regele înotă pe sub apă și o cuprinse de 
talie pe soția sa. Prefăcându-se surprinsă, se lăsă trasă la fundul 
bazinului, după care urcară amândoi la suprafaţă, îmbrăţișați. 
Străjer, câinele galben-auriu, alerga lătrând în jurul bazinului, în 
timp ce Voinic dormea la umbra unui sicomor, cu gâtul 
împodobit de un colier subţire de aur pe care-l primise ca 
premiu pentru vitejia sa. 

Ramses nu o putea contempla pe Nefertari fără a se simţi 
fermecat de frumusețea sa. Dincolo de atracţia simţurilor și de 
contopirea corpurilor, o legătură misterioasă îi unea, mai 
puternică decât timpul sau moartea. Soarele blând de toamnă 
scălda fețele lor într-o limpezime binefăcătoare, în timp ce ei 
alunecau în apa albastru-verzuie a bazinului. Când ieșiră, Străjer 
încetă să mai latre și veni să le lingă picioarele. Câinele regelui 
nu putea suferi apa și nu înțelegea care este motivul pentru 
care stăpânul său avea această plăcere de a se uda astfel. 
Copleșit cu mângâieri de perechea regală, Străjer se cuibări 
între labele din faţă ale uriașului leu și se bucură de o odihnă 
meritată. 

Nefertari era atât de ispititoare încât mâinile lui Ramses 
deveniră fierbinţi; ele parcurseră corpul tinerei femei, întins pe 
marginea bazinului, cu nerăbdarea unui explorator care 
pătrunde într-o ţară necunoscută. Mai întâi pasivă, fericită să se 
lase cucerită, ea răspunse chemării iubitului ei soț. 

t 


289 


Peste tot în ţară, Ramses devenise Ramses cel mare. La 
întoarcerea sa în Pi-Ramses, o mulţime de oameni venise să-l 
aclame pe învingătorul din bătălia de la Kadesh, faraonul care 
reușise să provoace deruta hitiţilor și să-i respingă chiar pe 
teritoriul lor. Mai multe săptămâni de serbări, în sate ca și în 
orașe, oferiseră ocazia potrivită pentru a cinsti cum se cuvenea 
această victorie răsunătoare; spectrul unei invazii fiind risipit, 
Egiptul se lăsa în voia unei bucurii instinctive de a trăi, 
încununată de o revărsare excelentă a Nilului, ca promisiune a 
unor recolte îmbelșugate. 

Al cincilea an de domnie a fiului lui Seti se încheia cu un 
adevărat triumf. Noua ierarhie militară îi era devotat, iar curtea, 
cufundată în admiraţie, se înclina în fața monarhului. Tinereţea 
lui Ramses era pe sfârșite; bărbatul de douăzeci și opt de ani 
care guverna cele Două Țări vădea măreţia celor mai mari 
dintre suverani din trecut și-și marca deja epoca printr-o pecete 
de neșters. 

Rezemându-se într-un toiag de trestie, Homer ieși în 
întâmpinarea lui Ramses. 

— Am terminat, Maiestate. 

— Vrei să te sprijini de braţul meu ca să facem câţiva pași, 
sau, mai bine, să ne așezăm sub lămâiul tău? 

— Să mergem puţin. Am muncit mult cu capul și cu mâna în 
ultima vreme; simt nevoia să-mi dezmorțesc puţin picioarele. 

— Munca aceasta nouă te-a făcut să întrerupi lucrul la //iaga. 

— Sigur că da, însă voi mi-aţi oferit un subiect minunat! 

— Cum l-ai înfățișat? 

— Respectând adevărul, Maiestate; nu am ascuns nici 
lașitatea armatei voastre, nici lupta voastră disperat, de unul 
singur, nici chemarea în ajutor a tatălui vostru divin. 
Împrejurările acestei extraordinare victorii m-au făcut să mă 
înflăcărez, ca și cum aș fi fost un tânăr poet la prima sa scriere! 
Versurile cântau deja pe buzele mele, scenele se înlănţuiau de 
la sine. Prietenul vostru, Ameni, m-a ajutat mult făcându-mă să 
evit câteva greșeli de gramatică; egipteana nu este o limbă 
ușoară, dar fiind mlădioasă și precisă, este o adevărată fericire 
pentru un poet. 

— Povestirea bătăliei de la Kadesh va fi gravată pe zidul 
exterior de sud al marii săli cu coloane din templul de la Karnak, 
îi explică Ramses, pe zidurile exterioare ale curții templului de la 


290 


Luxor și pe faţada obeliscului său, pe zidurile exterioare ale 
templului de la Abydos și în viitoarea curte din faţă a templului 
meu pentru veșnicie. 

— În felul acesta, piatra veșniciei va păstra peste veacuri 
amintirea bătăliei de la Kadesh. 

— Eu vreau să-l cinstesc în felul acesta pe zeul ascuns, 
Homer, și victoria ordinii asupra învălmășelii, capacitatea Regulii 
de a respinge haosul. 

— Mă uluiţi, Maiestate, și ţara voastră mă uimește câte puțin 
în fiecare zi; nu credeam că faimoasa voastră Regulă vă va ajuta 
să învingeți un inamic hotărât să vă distrugă. 

— Dacă dragostea lui Maat va înceta să-mi însufleţească 
gândurile, domnia mea n-ar întârzia să se încheie și Egiptul și-ar 
găsi un alt suveran. 

t 

În pofida cantităților enorme de mâncare pe care le înfuleca, 
Ameni nu se îngrășa deloc. Tot subţiratic, palid și cu un aspect 
bolnăvicios, secretarul particular al regelui nu mai ieșea din 
biroul său și, cu o echipă de numai câţiva slujbași, rezolva un 
număr impresionant de dosare. Aflându-se într-un contact direct 
și permanent cu primul-ministru și cu miniștrii, Ameni avea 
cunoștință de tot ceea ce se petrecea în țară și veghea ca 
fiecare înalt funcţionar să se achite într-un mod ireproșabil de 
sarcinile care-i reveneau. Pentru prietenul din copilărie al lui 
Ramses, o administraţie sănătoasă se putea rezuma la un 
principiu simplu: cu cât postul era mai înalt, cu atât răspunderile 
erau mai largi și tot în aceeași măsură pedeapsa trebuia să fie 
mai severă în caz de greșeli sau de incompetenţă. De la 
ministru la șef de serviciu, fiecare își asuma greșelile 
subalternilor săi și plătea pentru ele. Miniștrii demiși și 
funcţionarii  retrogradaţi  simţiseră pe propria lor piele 
severitatea lui Ameni. 

Atunci când suveranul se afla în Pi-Ramses, el se întâlnea cu 
eminenţa sa cenușie în fiecare zi. Când monarhul pleca la Theba 
sau la Memphis, Ameni întocmea rapoarte amănunțite pe care 
regele le citea cu mare atenţie. El era acela care lămurea 
lucrurile și decidea. 

Scribul tocmai încheia prezentarea pe care i-o făcuse regelui 
asupra planului său de consolidare a digurilor pentru anul 
următor, când Serramanna primi permisiunea de a intra în biroul 


291 


cu etajerele ticsite de papirusuri triate cu cea mai mare grijă. 
Uriașul sard făcu o plecăciune în fața suveranului. 

— Mai ești supărat pe mine? îl întrebă Ramses. 

— Eu unul nu v-aș fi părăsit în învălmășeala aceea. 

— Să veghezi asupra mamei și a soţiei mele era o misiune de 
cea mai mare importanţă. 

— Nu vă contrazic câtuși de puţin, dar mi-ar fi făcut mare 
plăcere să fiu alături de voi și să omor cât mai mulţi hitiţi. 
Înfumurarea indivizilor ălora mă scoate din sărite; când ai 
pretenția că reprezinţi elita războinicilor, nu te ascunzi într-o 
fortăreață! 

— Timpul nostru este preţios, interveni Ameni; care sunt 
rezultatele cercetărilor tale? 

— Nimic, răspunse Serramanna. 

— Nicio urmă? 

— Am găsit căruţa și cadavrele polițiștilor egipteni, dar nu și 
pe acela al lui Șenar. După cum spun niște negustori care s-au 
refugiat într-o peșteră, furtuna de nisip a fost extrem de 
puternică și a durat neobișnuit de mult. Am mers până la oaza 
de la Khargeh și pot să vă asigur că oamenii mei și cu mine am 
scotocit prin tot deșertul. 

— Mergând orbește, gândi Ameni, enar putea să cadă în 
albia vreunui ued secat și corpul i-a fost, probabil, acoperit sub o 
grămadă de nisip. 

— Așa cred toţi cei care au fost acolo, recunoscu Serramanna. 

— Dar nu și eu, spuse răspicat Ramses. 

— Nu avea nicio șansă să iasă din infernul acela, Maiestate; 
părăsind drumul principal, s-a rătăcit și nu s-a putut lupta prea 
multă vreme cu furtuna, cu nisipul și cu setea. 

— Ura lui este atât de înverșunată că i-a ţinut loc de mâncare 
și de băutură. Șenar n-a murit. 

t 

Regele se reculese în fața statuii lui Thot, aflată la intrarea în 
ministerul Afacerilor externe, după ce așezase un buchet de 
crini și de papirus pe altarul destinat ofrandelor. Infăţișat printr- 
un babuin șezând și purtând o semilună pe cap, zeul cunoașterii 
avea privirea înălțată spre cer, dincolo de graniţele cunoașterii 
omenești. 

La trecerea lui Ramses prin dreptul lor, funcţionarii din 
minister se ridicară și făcură cu toţii o plecăciune. Acha, noul 


292 


ministru, deschise el însuși ușa biroului; regele și prietenul său, 
devenit un erou în ochii curții, se îmbrăţișară. Faptul că 
suveranul venea în vizită la el era o strălucită dovadă a 
aprecierii de care se bucura Acha în noul său rol de șef al 
diplomaţiei egiptene. 

Biroul său era foarte diferit de cel al lui Ameni. Buchete de 
trandafiri aduși din Siria, compoziţii florale cu narcise și 
calendule, vase din alabastru cu forme alungite, așezate pe 
gheridoane, lămpi cu picior, cufere din lemn de acacia și 
tapiserii colorate formau un decor multicolor și rafinat, aducând 
mai mult cu apartamentele unei vile somptuoase decât cu un 
loc de muncă. 

Cu privirile strălucind de inteligenţă, elegant, purtând o 
perucă simplă și parfumată, Acha semăna cu un oaspete la un 
banchet, ușuratic, monden și oarecum încrezut. Cine ar fi putut 
bănui că acest personaj din cea mai distinsă pătură a societății 
fusese capabil să se transforme într-un spion, deghizat în 
hainele soioase ale unui negustor oarecare, și să străbată 
drumurile pline de primejdii ale imperiului hitit? Nicio 
îngrămădeală de dosare nu tulbura atmosfera luxoasă de lucru 
a noului ministru care prefera să păstreze informaţiile cele mai 
preţioase în memoria sa prodigioasă. 

— Mă tem că aș putea fi nevoit să demisionez, Maiestate. 

— Ce greșeală așa de gravă ai putut face? 

— Ineficacitate. Serviciile mele nu și-au precupeţit eforturile, 
dar Moise rămâne de negăsit. Este ceva foarte curios... De 
obicei, limbile oamenilor se mai dezleagă. După părerea mea, ar 
mai rămâne o singură explicaţie: s-a refugiat într-un loc foarte 
retras și nu s-a mai mișcat de acolo. Dacă și-a schimbat numele 
și s-a integrat într-o familie de beduini, va fi foarte greu de găsit, 
dacă nu chiar imposibil. 

— Continuă cercetările. Și despre rețeaua de spionaj hitită de 
pe teritoriul nostru ce ai mai aflat? 

— Corpul tinerei femei blonde a fost înmormântat fără a se fi 
aflat cine era; cât despre vrăjitor, a dispărut. Fără îndoială, a 
reușit să plece din Egipt. Și în acest caz, nimeni nu a scăpat 
nicio vorbă, de parcă toţi membrii rețelei s-ar fi evaporat în 
câteva zile. Am scăpat dintr-o primejdie groaznică, Ramses. 

— A dispărut ea cu adevărat? 


293 


— Aș fi un înfumurat dacă aș afirma așa ceva, recunoscu 
Acha. 

— Nu slăbi atenţia asupra acestei chestiuni. 

— Mă întreb care ar putea fi capacitatea de reacţie a hitiţilor, 
mărturisi Acha; înfrângerea i-a umilit peste măsură, iar 
neînțelegerile dintre ei sunt adânci. Nu vor rămâne liniștiți prea 
multă vreme, dar vor avea nevoie de mai multe luni, poate chiar 
câţiva ani, ca să-și revină la nivelul de odinioară. 

— Cum se comportă Meba? 

— Augustul meu predecesor este un adjunct conștiincios care 
știe să stea la locul lui. 

— Să nu ai încredere în el; ca fost titular al acestui minister, 
nu poate decât să te invidieze. Care sunt informaţiile de la șefii 
noștri de garnizoane din Siria de Sud? 

— Liniște deplină, dar nu am decât o încredere limitată în 
luciditatea lor. Tocmai de aceea, plec mâine spre provincia 
Amurru. Acela este locul în care trebuie să organizăm o forță de 
intervenţie imediată pentru a putea împiedica o invazie. 


58 


Ca să-și mai potolească furia, preoteasa Putuhepa se refugie 
în locul cel mai sacru al capitalei hitite, camera subterană din 
orașul de sus, săpată în stâncă, lângă acropola pe care se înălța 
reședința împăratului. După înfrângerea de la Kadesh, 
Muwattalis reușise să-i țină în mod egal la distanţă pe fratele și 
pe fiul său și își consolida puterea personală afirmându-se ca 
singurul care ar fi fost în stare să mențină un echilibru între 
taberele rivale. 

Tavanul camerei subterane era boltit și zidurile erau 
împodobite cu imagini în relief care îl înfățișau pe împărat ca 
războinic și ca preot, având deasupra un soare cu aripi. 
Putuhepa se îndreptă către altarul Infernurilor pe care era 
așezată o sabie mânjită de sânge. 

Acela era locul în care ea venea ca să-și caute inspiraţia 
necesară pentru a-l salva pe soţul ei de atacurile lui Muwattalis 
și pentru a-l ajuta să recâștige favorurile împăratului. Cât despre 
Uri-Teșub, care pleca urechea la casta militară cea mai dornică 


294 


de război, nu rămânea nici el inactiv și încerca să-l înlăture pe 
Hattușil, de fapt să-l elimine pe Muwattalis. 

Putuhepa medită până pe la miezul nopţii, gândindu-se mereu 
la soțul ei. 

Zeul Infernurilor îi oferi răspunsul. 

Adunându-i împreună pe împăratul Muwattalis, pe fiul său Uri- 
Teșub și pe fratele său Hattușil, sfatul acesta restrâns dădu 
ocazie unei înfruntări violente. 

— Hattușil este singurul răspunzător pentru înfrângerea 
noastră, afirmă Uri-Teșub. Dacă aș fi comandat eu trupele aliate, 
am fi nimicit armata egipteană. 

— Am zdrobit-o, îi aminti Hattușil, dar cine ar fi putut 
prevedea intervenţia lui Ramses? 

— Eu l-aș fi învins și pe el! 

— Nu te lăuda, interveni împăratul; nimeni n-ar fi putut 
înfrânge forța care-l însuflețea atunci, în ziua bătăliei. Când zeii 
vorbesc, trebuie să știi să le asculţi vocea. 

Judecata lui Muwattalis îl împiedică pe fiul său să continue pe 
calea pe care pornise; așa că porni la atac pe un alt teren. 

— Ce prevezi pentru viitor, tată? 

— Mă gândesc la asta. 

— Nu este timp pentru gândit! Am fost înjosiţi la Kadesh, 
important este acum să facem ceva cât mai repede. Dă-mi mie 
comanda peste ce a mai rămas din trupele aliate și voi ocupa 
Egiptul. 

— Absurd, aprecie Hattușil; prima noastră grijă trebuie să fie 
să ne păstrăm alianțele. Aliaţii noștri au pierdut și ei mulți 
oameni, tronul multor prinți riscă să se clatine și noi nu-i 
susţinem din punct de vedere financiar. 

— Trăncăneală de învins! îl întrerupse Uri-Teșub; Hattușil 
caută să tragă de timp pentru a-și ascunde lașitatea și 
neputinţa. 

— Măsoară-ţi cuvintele, îi ceru Muwattalis; vorbele astea nu-și 
au rostul. 

— Destule amânări, tată: cer puteri depline. 

— Eu sunt împăratul, Uri-Teșub, și tu nu poţi să mă înveţi ce 
să fac. 

— Rămâi cu sfetnicul tău de două parale, dacă așa vrei; eu 
mă retrag în camerele mele până ce o să-mi dai ordin să conduc 
trupele noastre la victorie. 


295 


Cu pași nervoși, Uri-Teșub ieși din sala de primire. 

— Nu s-ar putea spune că nu a avut oarecare dreptate, 
recunoscu Hattușil. 

— Ce vrei să spui? 

— Putuhepa le-a cerut sfatul divinităţilor din Infernuri. 

— Și ce i-au răspuns? 

— Trebuie să ștergem amintirea eșecului de la Kadesh. 

— Ai vreun plan? 

— Am, dar prezintă riscuri pe care mi le voi asuma eu. 

— Tu ești fratele meu, Hattușil, și pun mare preț pe viaţa ta. 

— Nu cred că am făcut vreo greșeală la Kadesh și gloria 
imperiului este cea mai arzătoare dorinţă a mea. Eu voi face 
întocmai ceea ce vor zeii Infernurilor. 

t 

Nedjem, grădinarul devenit ministru al Agriculturii al lui 
Ramses cel mare, era și educatorul fiului său, Kha; fascinat de 
înclinațiile copilului pentru scris și pentru lectură, el îi permisese 
să-și satisfacă gustul pentru studiu și pentru cercetare. 

Ministrul se înțelegea de minune cu fiul regelui și Ramses era 
fericit văzând acest mod de educaţie. Dar, pentru prima oară, 
Nedjem se simţea obligat să se opună unui ordin al lui Ramses, 
fiind perfect conștient că această lipsă de respect ar fi atras 
destituirea sa. 

— Maiestate... 

— Te ascult, dragul meu Nedjem. 

— Este vorba despre fiul vostru. 

— Este pregătit? 

— Da, dar... 

— Va avea de suferit? 

— Nu, Maiestate, dar... 

— Atunci, să vină de îndată. 

— Cu tot respectul, Maiestate, eu nu sunt convins că un copil 
la o vârstă atât de fragedă este în stare să înfrunte pericolul la 
care doriţi să-l expuneţi. 

— Lasă-mă pe mine, Nedjem, să apreciez asta. 

— Pericolul... Pericolul este destul de mare! 

— Kha trebuie să-și înfrunte destinul, oricare ar fi el. Nu este 
un copil ca ceilalţi. 

Ministrul înţelese că era în zadar să mai lupte. 

— Îmi pare rău de asta, uneori, Maiestate. 


296 


Tt 

Un vânt aspru sufla peste Deltă, dar nu reușea să alunge norii 
groși și negri prevestitori de ploaie. Așezat în spatele tatălui său 
care călărea un minunat cal sur, micul Kha dârdâia de frig. 

— Mi-a frig, tată; n-am putea să mergem mai încet? 

— Suntem grăbiţi. 

— Unde mă duci? 

— Să vezi moartea. 

— Zeița aceea frumoasă a Apusului, cu un zâmbet atât de 
blând? 

— Nu, moartea aceea este a celor trecuţi în lumea celor 
drepţi. lar tu încă nu ești unul dintre ei. 

— Vreau să devin astfel! 

— Ei bine, treci de prima treaptă. 

Kha strânse din dinţi. Niciodată nu-l contrazicea pe tatăl său. 

Ramses se opri lângă un canal a cărui legătură cu un braţ al 
Nilului era marcată printr-un mic sanctuar din granit. Locul 
părea perfect liniștit. 

— Ea, moartea, este aici? 

— In interiorul acestui monument; dacă ţi-e frică, nu te duce. 

Kha sări pe pământ și-și repetă în gând formulele magice 
învăţate din povești, hărăzite să-i ferească pe oameni de 
pericole. Se întoarse către tatăl său, dar Ramses nu făcu niciun 
gest. Kha înţelese că nu se putea aștepta la niciun ajutor din 
partea Faraonului; singura soluţie pentru el era să meargă până 
la sanctuar. 

Un nor acoperi soarele, cerul se întunecă. Copilul înaintă, 
șovăind, și se opri la jumătatea drumului până la sanctuar. Pe 
potecă, o cobră neagră, cu capul lăţit și lungă de peste un 
metru, părea hotărâtă să-l atace. 

Impietrit, copilul nu îndrăznea s-o ia la fugă. 

Cobra prinse curaj și înaintă către el. 

Curând, reptila avea să lovească. Mormăind vechile formule, 
poticnindu-se la unele cuvinte, băiețașul închise ochii în 
momentul în care cobra ţâșnea înspre el. 

Un baston cu o furcă în capăt ţintui șarpele pe pământ. 

— Moartea asta nu era pentru tine, spuse Setau; du-te lângă 
tatăl tău, micuţule. 

Kha îl privi pe Ramses drept în ochi. 


— Cobra nu m-a mușcat pentru că am spus formulele 
potrivite, de asta... O să devin și eu unul dintre drepţi, nu-i așa? 
Tt 

Instalată într-un fotoliu comod și bucurându-se din plin de 
căldura blândă a unui soare de iarnă care poleia cu aur copacii 
din grădina sa privată, Tuya stătea de vorbă cu o femeie înaltă 
și brună, când Ramses veni în vizită la mama sa. 

— Dolenta! exclamă regele, recunoscând-o pe sora sa. 

— Nu fi prea sever, îl sfătui Tuya; sora ta are multe să-ți 
spună. 

Cu figura obosită, tristă, palidă, Dolenta se aruncă la 
picioarele lui Ramses. 

— lartă-mă, te rog! 

— Te simţi vinovată, Dolenta? 

— Blestematul acela de mag mi-a făcut farmece... Am crezut 
că este un bărbat cumsecade. 

— Și cine este? 

— Un libian, vrăjitor priceput. M-a sechestrat, într-o locuinţă 
din Memphis, și m-a obligat să merg cu el atunci când a fugit. 
Dacă nu-l ascultam, mi-ar fi retezat beregata. 

— De ce era atât de brutal? 

— Pentru că... Pentru că... 

Dolenta izbucni în hohote de plâns, Ramses o ridică și o ajută 
să se așeze. 

— Spune de ce. 

— Magul... Magul a ucis o servitoare și o tânără femeie blondă 
care îi servea ca medium. Le-a suprimat pentru că ele refuzau 
să i se supună și să-l mai ajute. 

— Ai fost de faţă la crimele acestea? 

— Nu, eu eram încuiată într-o cameră... Dar am văzut 
cadavrele când am ieșit din casă. 

— De ce te ţinea prizonieră magul acesta? 

— Credea că am calităţi de medium și voia să se servească de 
mine împotriva ta, fratele meu! Mă droga și-mi punea întrebări 
despre obiceiurile tale... Dar n-am fost în stare să răspund. Când 
a plecat către Libia, mi-a dat drumul. Am trecut prin momente 
îngrozitoare, Ramses, eram convinsă că n-o să mă mai lase în 
viaţă! 

— N-ai fost cam prea imprudentă? 

— Îmi pare foarte rău, dacă ai ști cât de rău îmi pare! 


298 


— Să nu pleci de la curtea din Pi-Ramses. 
59 


Acha îl cunoștea bine pe Benteshina, prinţul provinciei 
Amurru. Prea puţin sensibil la cuvântul zeilor, prefera în loc de 
aceasta aurul, femeile și vinul. Nu era decât un om corupt și 
venal, preocupat doar de bunăstarea și de plăcerile lui. 

Pentru că Amurru era sortit să joace un rol strategic de prim 
plan, șeful diplomaţiei nu se zgârcise în privinţa mijloacelor prin 
care își putea asigura participarea activă a lui Benteshina. 
Pentru început, Acha se deplasa el însuși, în numele Faraonului, 
arătând astfel câtă apreciere avea faţă de prinţ; după aceea, 
avea să-i aducă o mulţime de mici comori, în special stofe de 
lux, chiupuri cu vinuri rare, veselă din alabastru, arme de 
paradă și mobile demne de curtea regală. 

Cei mai mulţi dintre soldaţii egipteni staţionaţi în Amurru 
fuseseră mobilizați în armata de rezervă a cărei apariţie, la 
Kadesh, se dovedise a fi decisivă; la întoarcerea în Egipt, 
primeau un lung concediu după care își reluau serviciul militar. 
Așa încât Acha conducea un detașament de cincizeci de ofițeri 
instructori care trebuiau să se alăture trupelor locale, înainte de 
sosirea de la Pi-Ramses a o mie de infanteriști și de arcași, ce 
urmau să facă din Amurru o bază militară solidă. 

Acha se îmbarcase la Peluz și pornise înspre nord; vânturile 
prielnice și o mare calmă făcuseră ca drumul să fie plăcut. 
Prezenţa la bord a unei tinere siriene se adăugase farmecului 
acelei călătorii. 

Când corabia egipteană intră în portul Beirut, prinţul 
Benteshina, înconjurat de curtenii săi, îl aștepta pe chei. Bărbat 
cam de cincizeci de ani, vesel și fermecător, purtând o mustață 
neagră și strălucitoare, el îl sărută pe obraji pe Acha și se lansă 
în laude nesfârșite privind minunata victorie pe care Ramses cel 
mare o repurtase la Kadesh, schimbând cu totul echilibrul lumii. 

— Ce carieră strălucită, dragă Acha! Atât de tânăr și ești 
ministru de Externe al unei ţări atât de puternice ca Egiptul... 
Mă înclin în fața dumitale. 

— Nu va fi necesar, am venit ca prieten. 


299 


— Vei fi găzduit în palatul meu și toate dorințele îţi vor fi 
îndeplinite. 

Privirile lui Benteshina scânteiară. 

— Ai vrea, cumva... vreo fecioară fragedă? 

— Cine ar fi atât de nebun să nu preţuiască minunile naturii? 
Privește la aceste modeste cadouri, Benteshina, și spune-mi 
dacă îţi plac. 

Marinarii aduseră pe mal încărcătura. 

Benteshina, bine dispus, nu-și ascunse satisfacția; vederea 
unui pat lucrat cu o remarcabilă delicateţe îi provocă o 
exclamaţie vecină cu fericirea. 

— Voi, egiptenii, cunoașteţi arta de a trăi! Abia aştept să 
încerc minunăţia asta... Și nu de unul singur! 

Pentru că prinţul era într-o dispoziţie excelentă, Acha profită 
de ocazie ca să-i prezinte pe ofiţerii instructori. 

— Fiind un aliat credincios al Egiptului, tu trebuie să ne ajuţi 
să formăm o linie de apărare care va proteja Amurru și-i va 
convinge pe hitiţi să nu te mai atace. 

— Este dorinţa mea cea mai fierbinte, afirmă Benteshina; m- 
am săturat de toate conflictele astea care sunt dăunătoare 
pentru comerț. Poporul meu vrea să fie apărat. 

— In câteva săptămâni, Ramses va trimite o armată; până 
atunci, ofițerii egipteni îi vor instrui pe soldaţii tăi. 

— Excelent, excelent... Hatti a suferit o înfrângere severă, 
Muwattalis trebuie să facă faţă unui conflict intern între fiul său, 
Uri-Teșub, și fratele său, Hattușil. 

— Dar casta războinicilor pe care dintre ei îl preferă? 

— Și ea pare să fie divizată; și unul și celălalt își au 
susținătorii proprii. Pentru moment, împăratul menţine ceva 
care seamănă cu coeziunea, dar o lovitură de stat nu este 
exclusă. In plus, anumiţi membri ai coaliţiei de la Kadesh regretă 
că au fost antrenați într-o aventură dezastruoasă, atât de 
costisitoare în oameni și în materiale... Unii își vor căuta un alt 
stăpân care ar putea fi foarte bine Faraonul. 

— Nişte perspective grozave. 

— lar eu îţi promit să petreci o seară de neuitat! 

t 

Tânăra libaneză, cu sânii pietroși și cu fesele frumos bombate, 
se lungi deasupra lui Acha și-l masă cu gingășie, cu mișcări ale 
întregului său corp, înainte și înapoi. Fiecare părticică din pielea 


300 


ei era înmiresmată, iar imaginea sexului său blond era o 
priveliște încântătoare. 

Deși avusese deja mai multe încleștări victorioase cu fata, în 
final, Acha nu rămase pasiv. Indată ce masajul tinerei libaneze 
își făcu efectul scontat, el o făcu să se întindă alături de el. 
Găsind curând calea spre cele mai intime colţișoare ale trupului 
ei, avu parte de un nou moment de plăcere fierbinte. Fecioară 
fata nu mai era de mult timp; dar știința mângâierilor compensa 
cu mult această lacună ireparabilă. Nici el, nici ea nu scoseseră 
vreun cuvânt. 

— Lasă-mă, îi spuse el, mi-e somn. 

Fata se ridică și ieși din camera spațioasă care dădea înspre o 
grădină. Acha o și uitase, având acum în minte dezvăluirile lui 
Benteshina despre coaliția formată de Muwattalis, coaliție aflată 
acum pe punctul de a se destrăma. Să fi manevrat cu iscusinţă 
ar fi fost destul de greu, dar era o provocare pentru el. 

Către ce altă mare putere s-ar fi putut îndrepta cei 
nemulțumiți, dacă își pierdeau încrederea în împăratul din Hatti? 

Cu siguranţă, nu către Egipt. Țara faraonilor era prea 
îndepărtată, mentalitatea sa prea diferită de cea a micilor 
principate din Asia, belicoase și instabile. O idee se cuibări în 
mintea diplomatului, o idee atât de neliniștitoare încât își dori să 
consulte cât de repede o hartă a regiunii. 

Ușa camerei se deschise. 

Intră un bărbat scund, firav, cu părul strâns de o panglică, 
având la gât un colier discret de argint și o brățară la cotul 
stâng, înfășurat într-o bucată de stofă multicoloră care îi lăsa 
umerii descoperiţi. 

— Numele meu este Hattușil și sunt fratele lui Muwattalis, 
împăratul din Hatti. 

Acha se pierdu cu firea timp de câteva clipe. Oboseala 
călătoriei și hârjoneala amoroasă îi provocau, oare, vreo 
halucinație? 

— Nu visezi, Acha; mă bucur să fac cunoștință cu șeful 
diplomaţiei egiptene și cu un prieten foarte apropiat al lui 
Ramses cel mare. 

— Voi, în Amurru... 

— Eşti prizonierul meu, Acha. Orice încercare de evadare este 
sortită eșecului. Oamenii mei i-au capturat pe ofiţerii egipteni, 
echipajul și corabia voastră. Hatti este din nou stăpână în 


301 


provincia Amurru. Ramses a greșit când a subestimat 
capacitatea noastră de reacţie; ca șef al coaliţiei învinse la 
Kadesh, am avut parte de o umilinţă de nesuportat. Fără 
formidabila mânie a lui Ramses și fără curajul lui fără margini, 
aș fi nimicit armata egipteană. Acesta este motivul pentru care 
trebuia, cât mai repede, să fac dovada adevăratei mele valori și 
să acţionez cu eficacitate în timp ce voi încă vă savuraţi victoria. 

— Prinţul din Amurru ne-a trădat, o dată în plus. 

— Benteshina se vinde cui dă mai mult, ăsta-i caracterul lui. 
Niciodată de acum înainte, această provincie nu va mai face 
parte din zona de influenţă a Egiptului. 

— Uitaţi de mânia lui Ramses! 

— Din contra, mă tem de ea; ba chiar voi evita s-o stârnesc. 

— Îndată ce va afla că forțele hitite au ocupat Amurru, va 
interveni. Și sunt convins că voi nu ați avut timp să vă faceţi din 
nou o armată capabilă să-i ţină piept. 

Hattușil zâmbi. 

— Dai dovadă de o perspicacitate remarcabilă, dar totul va fi 
în zadar pentru că Ramses nu va cunoaște adevărul decât mult 
prea târziu. 

— Tăcerea mea va spune multe. 

— N-o să taci, Acha, căci îi vei scrie acum lui Ramses o 
scrisoare liniștitoare, explicându-i că misiunea decurge așa cum 
a fost prevăzut și că instructorii egipteni fac treabă bună aici. 

—Altfel spus, armata noastră va înainta cu toată încrederea 
către Amurru și va cădea într-o capcană. 

— Aceasta este, într-adevăr, o parte a planului meu. 

Acha încercă să-i ghicească gândurile lui Hattușil. Nimic nu-i 
era necunoscut despre calităţile și defectele popoarelor din 
regiune, despre aspiraţiile și necazurile lor. Egipteanul reuși să 
vadă adevărul. 

— Încă o alianţă murdară cu beduinii! 

— Nu există o soluţie mai bună, confirmă Hattușil. 

— Sunt niște tâlhari și niște ucigași. 

— Ţin seama de asta, dar ei ne vor fi utili pentru a crea 
tulburări în rândul aliaţilor Egiptului. 

— Nu faci o imprudenţă că-mi împărtășești asemenea 
secrete? 


302 


— În curând, nu va mai fi vorba despre secrete, ci despre 
niște realităţi. Îmbracă-te, Acha, și urmează-mă; trebuie să-ţi 
dictez o scrisoare. 

— Și dacă refuz s-o scriu? 

— O să mori. 

— Sunt gata. 

— Nu, nu ești gata pentru așa ceva. Un bărbat căruia îi plac 
femeile cum îţi plac dumitale nu este gata să renunțe la 
plăcerile vieţii pentru o cauză dinainte pierdută. O să scrii 
scrisoarea aceea, Acha, pentru că vrei să trăieşti. 

Egipteanul șovăi. 

— Și dacă mă supun? 

— Vei fi închis într-o închisoare care sper să fie confortabilă și 
vei supraviețui. 

— De ce nu mă suprimaţi? 

— În cadrul unei negocieri în mai multe puncte, șeful 
diplomaţiei egiptene va fi o bună monedă de schimb. Așa s-a 
întâmplat și la Kadesh, nu-i așa? 

— Îmi cereţi să-l trădez pe Ramses. 

— Faci asta fiind obligat... Asta nu-i, propriu-zis, o trădare. 

— În viaţă... Nu-i o promisiune prea frumoasă ca să fie 
adevărată? 

— Ai cuvântul meu, în fața zeilor lui Hatti, pe numele 
împăratului. 

— O să scriu scrisoarea asta, Hattușil. 


60 


Cele șapte fete ale preotului din Madian, printre care se afla și 
soţia lui Moise, scoteau apă din puț și umpleau jgheaburile ca să 
adape oile tatălui lor, când o ceată de vreo zece beduini călări 
năvăliră în oază. Bărboși, înarmaţi cu arcuri și cu pumnale, 
păreau să aibă gânduri nu tocmai pașnice. 

Oile se risipiră, cele șapte fete alergară să se ascundă prin 
corturi, bătrânul își luă toiagul de trestie și ieși în întâmpinarea 
noilor veniți. 

— Tu ești șeful oamenilor de aici? 

— Da, eu sunt. 

— Câţi bărbaţi sunt? 


— Eu și un paznic la turma de oi. 

— Canaanul o să se răscoale împotriva Faraonului, cu sprijinul 
hitiţilor; datorită lor, putem avea și noi o țară. Toate triburile 
trebuie să ne ajute să luptăm împotriva egiptenilor. 

— Noi nu suntem un trib, ci o familie care trăiește aici, în bună 
pace, din tată în fiu. 

— Adu-l aici pe păstorul tău. 

— Este pe undeva, prin munţi. 

Beduinii se sfătuiră în șoaptă. 

— O să mai venim, spuse cel care părea să le fie căpetenie. 
Atunci o să-l luăm cu noi și va lupta alături de noi. Dacă nu, o 
să-ți astupăm fântânile și o să dăm foc corturilor. 

Moise se întoarse în cortul său la căderea nopţii. Soţia și 
socrul său se sculară. 

— Unde ai fost? întrebă femeia. 

— Pe muntele sfânt, acolo unde Dumnezeul părinţilor noștri își 
face simțită prezenţa. El mi-a vorbit despre necazurile evreilor 
din Egipt, despre poporul meu supus autorităţii Faraonului, 
despre fraţii mei care se tânguie și doresc să scape de asuprire. 

— Situaţia este mult mai gravă, îi spuse preotul din Madian; 
niște beduini au venit aici și vor să pleci cu ei ca să iei parte la 
rascoala din Canaan contra Faraonului, la fel ca toţi oamenii 
valizi din regiune. 

— Asta-i o nebunie. Ramses o să înăbușe orice mișcare. 

— Chiar dacă hitiţii sunt alături de răsculați? 

— N-au fost ei învinși la Kadesh? 

— Asta au povestit și oamenii care au trecut cu caravanele, 
recunoscu preotul; dar parcă poţi să crezi tot ce spune lumea? 
Trebuie să te ascunzi, Moise. 

— Beduinii te-au ameninţat? 

— Dacă nu te duci să lupţi alături de ei, o să ne ucidă pe toţi. 

Sefora, nevasta lui Moise, se agăță de gâtul bărbatului ei. 

— O să pleci, nu-i așa? 

— Dumnezeu mi-a poruncit să mă întorc în Egipt. 

— Acolo o să fii judecat și condamnat! îi aminti bătrânul preot. 

— Merg și eu cu tine, se hotărî Sefora, și o să-l luăm cu noi și 
pe fiul nostru. 

— Călătoria asta s-ar putea să fie periculoasă. 

— Nu-mi pasă. Tu ești bărbatul meu, eu sunt nevasta ta. 

Bătrânul preot se așeză pe pământ, copleșit de îngrijorare. 


304 


— Fii liniștit, îi prezise Moise: Dumnezeu va veghea asupra 
oazei tale. Beduinii n-o să se mai întoarcă. 

— Ce importanţă mai are, din moment ce eu n-o să vă mai 
văd niciodată, pe tine, pe fiica mea și pe copilul vostru! 

— Adevăr grăiești. Sărută-ne de despărţire și Domnul să ne 
aibă sufletele în paza Sa. 

t 

La Pi-Ramses, templele se pregăteau pentru sărbătorile 
miezului de iarnă, prilej cu care energia secretă a universului 
avea să regenereze statuile și obiectele folosite în timpul 
ritualurilor. Forța care le însuflețea începuse să se epuizeze, așa 
încât perechea regală trebuia să oficieze comuniunea cu lumina 
și să înalțe ofrandele către Maat, cea care dădea limpezime 
universului. 

Victoria de la Kadesh îi liniștise pe egipteni. Nimeni nu mai 
considera acum că armata hitită era de neînvins, toată lumea 
știa că Ramses era capabil să respingă inamicul și să apere 
fericirea de zi cu zi. 

Capitala se făcea tot mai frumoasă; principalele temple, cele 
închinate lui Amon, lui Ptah, lui Ra și lui Seth se înălțau în ritmul 
ciocanelor și dălţilor cioplitorilor în piatră, vilele nobililor și ale 
înalţilor funcționari rivalizau în frumuseţe cu cele de la Theba 
sau de la Memphis, activitatea din port nu înceta nici măcar o 
clipă, depozitele gemeau de felurite bogății, iar atelierele de 
ceramică produceau ţiglele smălţuite albastre care împodobeau 
fațadele caselor din Pi-Ramses, păstrându-i renumele de „oraș 
de peruzea”. 

Una dintre plăcerile favorite ale locuitorilor capitalei era să 
parcurgă în bărci canalele pline de pește și să se 
îndeletnicească ore întregi cu pescuitul la undiță; mușcând de 
zor din merele cu gust de miere aduse din întinsele livezi de la 
țară, pescarii se lăsau în voia curentului, admirau grădinile 
înflorite de pe malurile canalului, priveau cum zboară în înaltul 
cerului ibișii, flamingii roșii și pelicanii, uitând deseori de peștele 
care mușca de zor din cârligele undiţelor. 

Trăgând el însuși la vâsle, Ramses îi luase la plimbare pe fiica 
sa, Meritamon, și pe fiul său, Kha, acesta neuitând să-i 
povestească surioarei lui, cu lux de amănunte, întâlnirea pe care 
o avusese cu cobra. Băiatul relata totul pe un ton reţinut, fără 
nicio exagerare. După aceste câteva ceasuri de liniște, Ramses 


305 


era așteptat de Nefertari și de Iset cea frumoasă, pe care marea 
soţie regală o invitase la prânz. 

La debarcader îl aștepta, însă, Ameni. 

Numai un motiv serios ar fi putut să-l facă pe scrib să iasă din 
biroul său. 

— O scrisoare de la Acha. 

— Îngrijorătoare? 

— Citește-o și tu. 

Ramses îi lăsă pe copii în grija lui Nedjem, care se temea 
acum de orice posibil incident neplăcut din timpul plimbărilor cu 
barca sau în afara grădinilor palatului; ministrul Agriculturii îi luă 
de mână pe copii, în timp ce Ramses derula papirusul pe care i-l 
întinsese Ameni. 


Pentru Faraonul Egiptului, din partea lui Acha, 
ministru al Afacerilor externe 

Conform ordinelor Maiestăţii Sale, l-am întâlnit pe 
printul din Amurru, Benteshina, care m-a primit cu 
multă amabilitate. Ofițerii noștri instructori, având în 
fruntea lor un scrib regal educat, ca tine și ca mine, la 
universitatea din Theba, au început să instruiască 
armata libaneză. Așa cum presupuneam, hitiții s-au 
retras mai la nord, după înfrângerea lor de la Kadesh. 
Cu toate acestea, trebuie să fim în continuare vigilenți. 
Forțele locale nu ar fi suficiente dacă, în viitor, s-ar 
produce o încercare de invazie. Așa că este absolut 
necesar să fie trimis, fără întârziere, un regiment bine 
înarmat pentru a instala aici o bază defensivă care ar 
asigura o pace durabilă și securitatea țării noastre. 

Fie ca Faraonul să aibă parte de o sănătate 
excelentă. 


Regele rulă la loc documentul. 

— Este, fără nicio îndoială, scrisul lui Acha. 

— Sunt de aceeași părere, dar... 

— Este Acha cel care a scris acest text, dar fiind obligat să-l 
scrie. 

— Asta este și părerea mea, confirmă Ameni; Acha n-ar fi 
scris în niciun caz că el și cu tine v-aţi făcut studiile la 
universitatea din Theba! 


306 


— Nu, pentru că este vorba despre cea din Memphis. Și Acha 
are o memorie excelentă. 

— Ce ar putea să însemne greșeala aceasta? 

— Că este ţinut prizonier în Amurru. 

— Să-și fi pierdut minţile Benteshina? 

— Nu, este și el nevoit să facă acest lucru, bineînţeles după ce 
a negociat un sprijin din altă parte. 

— Ar trebui să înţelegem... 

— Contraatacul hitiţilor a fost fulgerător, aprecie Ramses. Au 
ocupat Amurru și ne întind din nou o cursă. Dacă Acha nu ar fi 
fost atât de șiret, Muwattalis și-ar fi luat revanșa. 

— Crezi că Acha mai este în viaţă? 

— Habar n-am, Ameni. Cu ajutorul lui Serramanna, o să 
pregătesc imediat plecarea unui detașament de elită. Dacă 
prietenul nostru este ţinut în captivitate, o să-l eliberăm. 

t 

Când faraonul dădu ordin maistrului principal de la turnătorie 
să înceapă din nou producția masivă de arme de atac și de 
apărare, informația se răspândi în capitală după numai câteva 
ceasuri, iar în țară în zilele următoare. 

Ce rost mai avea să se ascundă realitatea? Victoria de la 
Kadesh nu fusese de ajuns ca să stopeze dorința de cuceriri a 
hitiților. Cele patru cazărmi din Pi-Ramses fură puse în stare de 
alarmă și soldații își dădură seama că, nu peste mult timp, vor 
porni iarăși spre nord pentru noi lupte. 

O zi întreagă și o noapte, Ramses rămase singur, închis în 
biroul său. În zori, el urcă pe terasa palatului pentru a 
contempla în liniște astrul său protector, renăscut după luptele 
înverșunate duse cu balaurul tenebrelor. 

In colţul dinspre răsărit al terasei, așezată pe o banchetă, 
Nefertari, nespus de pură și de frumoasă în lumina bătând în roz 
a zorilor. 

Ramses o strânse la piept. 

— Speram ca prin victoria de la Kadesh să înceapă o eră a 
păcii, dar am fost prea încrezător. În jurul nostru, fantomele ne 
dau târcoale: a lui Muwattalis, a lui Șenar care poate că mai 
trăiește, a acelui vrăjitor libian care ne-a scăpat, a lui Moise 
căruia nu-i mai pot da de urmă, a lui Acha prizonier sau mort în 
Amurru... O să fim noi, oare, atât de puternici ca să rezistăm în 
fața furtunii? 


307 


— Rolul tău este să stai la cârma corăbiei, oricât de puternic 
ar bate vântul. Tu nu ai nici timpul necesar și nici dreptul să te 


îndoiești. Dacă îţi este potrivnic curentul, îl vei înfrunta, îl vom 
înfrunta împreună. 


Abia ivit la orizont, soarele îi scăldă în primele sale raze pe 
marea soţie regală și pe Ramses, Fiul luminii. 


Seria va continua cu: 


TITI 


DOAMNA DE LA ABU SIMBEL 


308