Christian Jacq — Divina Adoratoare

CELE 


Christian Jacq - Divina Adoratoare 
Seria Răzbunarea zeilor 


Volumul 2 


Traducere din limba franceză 
MIHAELA STAN 


Editura RAO 
Str. Turda 117-119, Bucureşti, ROMANIA www.raobooks.com 
www.rao.ro 
CHRISTIAN JACQ 
La vengeance des dieux La Divine Adoratrice 
Copyright © XO Editions, 2006 Toate drepturile rezervate 
© RAO Distribuţie, 2011 pentru versiunea în limba română 


2012 


ISBN 978-606-93182-6-3 


1 


La ordinul judecătorului Gem, un bătrân autoritar şi care nu 
cunoştea oboseala, gărzile se desfăşurară în linişte. Inarmate 
cu bastoane şi săbii scurte, se pregăteau să aresteze un 
ucigaş căutat de mai multe săptămâni. 

Un monstru acuzat că şi-a omorât colegii din Casa tălmacilor 
s-a descotorosit de complicii săi şi a pus la cale un complot 
împotriva faraonului Amasis!. 

Părând cu neputinţă de prins, scribul Kel, socotit cândva un 
tânăr peste măsură de talentat, pe care-l aştepta un viitor 
strălucit, izbutea mereu să scape din plasa întinsă de trupele 
de ordine. Niciodată în răstimpul îndelungatei sale cariere, 
Mai-marele magistraturii egiptene nu întâlnise un asemenea 
ucigaş. 

Viclean şi nemilos, iscusitul scrib se transformase într-o fiară 
plină de cruzime. De aceea, arcaşii de elită aveau să-l doboare 
fără şovăire dacă el va ameninţa viata oamenilor însărcinaţi 
să-l prindă. Fireşte, judecătorul spera că va putea să-l ia la 
întrebări şi să afle motivele ascunse ale faptelor sale. Oare Kel 
va vorbi şi va mărturisi adevărul? Un om ca el, care atinsese 
culmea barbariei, nu mai avea mintea întreagă. 

Curând se va crăpa de ziuă. 

Năpădit de buruieni, unele cu frunze tăioase, terenul ce 
înconjura atelierul părăsit era presărat cu numeroase 
capcane: mulaje sparte de cărămizi, cioburi, scorpioni... lar 
gărzile trebuiau să se apropie încet ca să nu-l trezească pe 
ucigaşul adormit. 

— Eşti sigur că se ascunde aici? îl întrebă judecătorul încă o 
dată pe bărbatul de alături, îngrijitorul unui depozit din 
templul lui Ptah, ce slujea şi drept iscoadă a gărzilor. 

Bineînţeles! L-am zărit la marginea sanctuarului şi l-am 
recunoscut datorită portretelor răspândite aproape peste tot. 
Şi l-am urmărit. 

— lar el n-a băgat de seamă? 

— Din fericire pentru mine, nu! Cum a intrat în atelierul ăsta, 
am şi luat-o la goană spre oraş. Clipă de clipă m-am temut că 
vine după mine şi mă căsăpeşte! Ajuns la cazarma cea mare, 


1 Urcat pe tron în anul 570 î. Hr. 


mi-a trebuit ceva timp ca să-mi trag sufletul şi n-am vorbit 
prea limpede, atât de tare mă gâtuia spaima. Când îmi 
primesc răsplata? 

Îndată ce-l arestăm, îi făgădui judecătorul. Ai văzut niscaiva 
complici prin preajmă? 

— L-am văzut doar pe ucigaş, răspunse iscoada, dar n-am 
îndrăznit să mă apropii. Dacă vreunul ar fi stat la pândă, acum 
n-aş mai fi pe lumea asta! Primejdiile pe care le-am înfruntat 
nu merită încă o mică răsplată pe deasupra? 

— Vorbim mai târziu. Acum, ţine-te departe şi nu te amesteca 
în niciun fel. 

— Jur! 

Bărbatul se adăposti după o tufă de mărăcini. Gândul că va fi 
de fată la execuţia unui monstru îi ațâța simţurile. 


Cât despre judecător, acesta se temea de prezenţa unuia sau 

a mai mulţi luptători din grupul condus de Kel. Distrugerea 
Casei tălmacilor, de care diplomaţia egipteană nu se putea 
lipsi, furtul faimosului coif al generalului Amasis, care îi servise 
drept coroană atunci când soldaţii îl proclamaseră faraon şi 
uşurinţa de a se descotorosi de urmăritori presupuneau 
existenţa unui grup de luptători vajnici şi neînduplecaţi. 

Dar Henat, căpetenia iscoadelor faraonului, nu credea aşa 
ceva. Potrivit părerii acestui demnitar care lucra din umbră, cu 
metode îndoielnice, un om putea, chiar şi de unul singur, să 
scape multă vreme de cei care-l căutau, oricât de iscusiţi ar fi 
fost ei. Totuşi, până la urmă săvârşea o greşeală ce-l ducea la 
pierzanie. lar Kel greşise dând târcoale pe lângă templul lui 
Ptah. 
încerca să-şi atragă noi aliaţi, voia să găsească pe cineva 
care să-l găzduiască, sau pur şi simplu căuta de mâncare? O 
sumedenie de amănunte legate de această poveste 
îngrozitoare rămâneau de neînțeles. 

Deşi era pe cale să-l aresteze în sfârşit pe Kel, magistratul nu 
uita dezamăgirile şi nereuşitele ce-l îndemnaseră în trecut să-i 
spună regelui că renunţă de bunăvoie la slujba sa. 

Însă monarhul îşi păstrase încrederea în Gem. Slujitor devotat 
al statului, cinstit şi iubitor de dreptate, Gem conducea cu 
înverşunare cercetările pentru descoperirea adevărului. Şi 
întotdeauna se afla pe urmele prăzii. 


Oamenii mei sunt la locurile lor, îl înştiinţă comandantul 
arcaşilor. Ucigaşul nu poate să ne scape. 

— Dacă încearcă să fugă, ţintiţi-i picioarele. 

— Şi dacă se repede asupra noastră? 

— Doborâţi-l! 

Aşa poruncise monarhul. Existau deja prea multe leşuri şi 
niciun soldat nu trebuia să cadă victimă unei fiare dezlănţuite. 
O fiară cu care judecătorul Gem se întâlnise în trecut, dar nu 
aşa cum cerea legea. 

Bineînţeles, scribul susţinuse că e cu desăvârşire nevinovat, 
în pofida dovezilor strânse împotriva lui. Dar cum să dai 
crezare unei asemenea născociri? Isteţ, bun orator, cu o minte 
ageră, Kel se arătase aproape convingător. Numai că 
magistratul avea destulă experienţă ca să nu pice într-o astfel 
de capcană. 

_Nu se simţea nicio adiere de vânt, nu se auzea nicio pasăre. 

Incordaţi din cale-afară, oamenii aşteptau ordinul de atac. 

— Să mergem, hotărî judecătorul. 

Atacul se desfăşură fără cusur. 

Doi bărbaţi pătrunseră în atelierul părăsit, urmaţi pe dată de 
încă cinci, care se răspândiră înăuntru. 

— Acolo jos! strigă unul dintre ei. 

Observând silueta unui om înarmat cu o lance, un arcaş 
trase. 

În ciuda întunericului, nimeri ţinta, lovind-o drept în inimă. 

Presupuşii complici nu se iviră. 

Kel era singur. 

Gărzile de elită rămaseră pe loc. Nu-şi închipuiseră că vor 
izbuti atât de iute şi cu o aşa uşurinţă. 

Judecătorul intră la rândul său în atelier. Doar el avea puterea 
legală să-l recunoască pe scribul ucigaş şi să pună capăt 
cercetărilor. 

— Ne-a ameninţat, îl lămuri comandantul gărzilor. 

Păşind în spatele a doi arcaşi, magistratul se apropie de leşul 
întins pe o grămadă de cărămizi sparte. 

Deşi penumbra învăluia locul, nu încăpea nicio îndoială: era o 
păpuşă! 

O păpuşă de cârpe şi paie, ţinând un baston ascuţit. 

— Peste toate, bodogăni Gem, blestematul de scrib îşi bate şi 
joc de noi! 


La ieşirea din atelier, iscoada se repezi înaintea judecătorului. 
— L-aţi răpus? Pot să-mi capăt răsplata? 

— Arestaţi-l pe voinicul ăsta, le ordonă Gem gărzilor. Trebuie 
să-i pun nişte întrebări ca să mă încredinţez că nu e 
complicele scribului fugar. 


2 


Buze-Dulci era o femeie trupeşă şi cu ținută impunătoare, 
înfloritoare la cei treizeci de ani pe care-i avea, conducea una 
dintre cele mai de seamă brutării-berării din Memphis, inima 
negoţului în Egipt. Obişnuia să se trezească înainte de 
răsăritul soarelui, să-şi adune slujitorii şi să le împartă sarcini 
precise. La prima abatere îi mustra, la a doua le micşora 
simbria, iar la a treia îi dădea afară. Şi nimeni nu crâcnea, căci 
Buze-Dulci se arăta nepărtinitoare şi plătea bine. 

Zi de zi era de faţă când se aduceau grânele şi verifica, de 
fiecare dată, calitatea lor şi cantităţile. Dacă un negustor 
căuta s-o înşele, avea de înfruntat din partea ei o furie atât de 
aprigă, încât se ferea să mai încerce vreodată. 

După descărcatul sacilor urmau măcinatul, pisatul, cernutul şi 
frământatul. Meşteri destoinici se îndeletniceau cu aceste 
munci, pregătind pâini de diferite forme. lar Buze-Dulci se 
îngrijea ea însăşi de o sarcină delicată: adăugarea drojdiei. 
Apoi îi rămânea doar să supravegheze coacerea în cele mai 
bune cuptoare ale oraşului. 

Vederea pâinilor calde şi crocante, proaspăt ieşite din cuptor 
umplea inima lui Buze-Dulci de o îndreptăţită mândrie. 
Muşteriii se înghesuiau să cumpere, negoţul înflorea, aşa că 
vajnica femeie îşi cumpărase o superbă casă în apropiere de 
centrul oraşului, locul unde se întâlneau egipteni, greci, sirieni, 
libieni, nubieni şi alte seminţii. 

În vreme ce vânzătorii se zoreau să care pâinile, stăpâna lor 
trecea să vadă cum mergeau treburile la berărie, unde se 
prepara o delicioasă bere dulce, la un preţ fără pereche de 
mic. Cheia reuşitei? O muncă îndârjită şi o atenţie ce nu 
slăbea niciodată. Muncitori voinici frământau aluatul, 
călcându-l în picioare, iar meşteri iscusiţi îl treceau apoi prin 
sită şi-l strecurau. Cazanele pentru fermentație fuseseră 
îmbunătăţite de curând, iar Buze-Dulci cumpărase numeroase 
urcioare cu fundul ascuţit, bine lipite cu lut, pentru a curăța şi 


limpezi berea. 

Pentru că de-abia mai ţinea pasul cu cererile ce se înmulţeau 
necontenit, Buze-Dulci nu înceta să-şi sporească numărul de 
scribi care să se ocupe de socoteli şi de întocmirea actelor. 
Pentru că nu avea deplină încredere în ei, femeia tocmea 
bucuroasă tineri pe care să-i formeze după cum socotea ea de 
cuviinţă. 

După o dimineaţă obositoare, se întorcea să mănânce acasă. 
lar aici o aştepta, de câteva zile, un desert minunat: noul său 
iubit, un actor ce se vădea a fi un izvor nesecat de energie! 

Brutăreasa se despărţise de un soţ plăpând şi văicăreţ, 
hotărându-se să tragă singură foloase de pe urma muncii ei. 
Pătimaşă în dragoste şi nedorindu-şi copii, gusta plăcerile pe 
care i le ofereau bărbaţii fără a se lega sufleteşte de ei. lar cel 
de acum o copleşea cu desfătări nemaiîntâlnite! 

— Scumpa mea! exclamă Bebon, întâmpinându-şi ibovnica și 
sărutând-o cu tandreţe. Ai avut o dimineaţă bună? 


Buze-Dulci îşi merita numele. Sărutul fu nesfârşit şi 
îmbătător. 

— Am avut atâta treabă, că nici nu mi-am dat seama când a 
trecut timpul! Dar tu, comoara mea? 

— Potrivit dorințelor tale, am văzut de casă! Am făcut o 
curăţenie temeinică, m-am îngrijit de fumigaţii, am dat cu 
parfumuri prin odăi, am aşezat peste tot flori mirositoare, am 
cumpărat came şi peşte, am adus rufele pe care le-ai 
încredinţat spălătorului şi am pregătit masa... Mulțumită? 

— Eşti un gospodar desăvârşit! 

Nici el, nici ea nu se amăgeau: dragostea lor va ţine doar o 
vreme. Îşi dăruiau unul altuia cât mai multă plăcere cu putinţă 
până când Buze-Dulci se va plictisi. In aşteptarea acelei clipe 
însă, actorul nu trebuia să stea cu mâinile-n sân. 

Bebon se  îndeletnicea bucuros cu asemenea munci 
gospodăreşti pentru a le mulţumi zeilor că-i oferiseră un 
adăpost nesperat, de care aveau parte şi prietenul său Kel, 
care se prefăcea a-i fi servitor, precum şi măgarul lor Vânt-de- 
Miazănoapte. 

Atent la ce-i spunea instinctul, Bebon presimţise că vizuina 
lor, vechiul atelier, nu le mai oferea siguranţa necesară. Un 
curios i-ar fi putut zări şi ar fi înştiinţat gărzile care nu ar fi 


întârziat să apară. Mai bine să se întoarcă la Memphis şi să se 
piardă printre orăşeni. 

Pe când cumpăra pâine, privirea actorului s-a încrucişat cu 
cea a stăpânei brutăriei. O dragoste fulgerătoare s-a născut 
între femeia cu forme generoase şi seducătorul cu zâmbet 
fermecător. Întâi au flecărit despre una-alta, apoi au stat de 
vorbă între patru ochi şi s-au dedat cu veselie şi fără reţineri 
jocurilor iubirii trupeşti. 

Poftit să locuiască la noua sa ibovnică, Bebon şovăise la 
început. Odată ce mângâierile convingătoare îi biruiseră 
reţinerile, actorul pomenise despre viitoarea sa călătorie în 
cursul căreia, purtând măştile unor zei ca Horus, Seth, Anubis 
sau Thot, urma să joace pe esplanada templelor acea parte a 
misterelor la care le era îngăduit şi oamenilor de rând să 
asiste. 

Devenit o jucărie în mâinile lacomei Buze-Dulci, Bebon se 
bucura de o locuinţă vastă: hol larg, sală de primire, patru 
camere, două săli de baie, bucătărie, pivniţă şi terasă, adică o 
sută cincizeci de metri pătraţi aranjaţi cu gust. Numai că 
trebuia, după cum sunau poruncile brutăresei, să păstreze 
mereu o curăţenie fără cusur. Nu era aceasta secretul 
sănătății? 

Şi Buze-Dulci ținea la sănătatea ei. 

Când îşi dezbrăcă iubitul, acesta nu-i putu rezista. 

— Astăzi, mărturisi femeia, mi-e prea foame ca să aştept 
desertul. 

Cu pofta deocamdată astâmpărată, brutăreasa îi ceru lui 
Bebon să umple două cupe cu vin alb din Deltă. 

— Să bem pentru plăcerea noastră, dragul meu! 

Actorul nu se lăsă rugat încă o dată. 

Dar chipul îi era mai grav ca de obicei. 

— Pari supărat, băgă de seamă ea. 

— Memphis devine un oraş primejdios. 

— Dar ce-ai păţit? 

— Eu, nimic. Bucătăreasa ta mi-a povestit că o tânără femeie 
a fost răpită. 

Unde anume? 

— În port. 

Greu de crezut! 

Întreab-o. Oamenii vorbesc fără încetare despre nenorocirea 


asta, iar gărzilor nu s-ar zice că le pasă. Îngrijorător, nu? Mie 
îmi plac locurile tihnite. 

— Casa mea e unul dintre ele, şopti Buze-Dulci. 

— Ai dreptate, dar aş vrea să mă plimb prin port şi să merg 
prin micile târguri de la picioarele pasarelelor. 

Temându-se ca nu cumva iubitul să-i plece în grabă, 
brutăreasa socoti că venise clipa să facă neîntârziat ceva. 

— Memphis e oraşul meu, grăi ea, şi cunosc tot ce se urzeşte 
pe aici. Voi afla curând adevărul şi tu îţi vei recăpăta liniştea. 
Gura lumii îndrugă adesea verzi şi uscate! Până atunci, haide 
să mâncăm. 


3 


Kel îşi petrecea vremea la grajduri, alături de Vânt-de- 
Miazănoapte, măgarul lui vânjos şi isteţ. Având în vedere 
statura sa, ceilalţi măgari îl respectau pe Vânt-de-Miazănoapte 
şi îi lăsau locul cel mai bun. 

De când preoteasa Nitis, femeia de care se legase pentru 
vecie, dispăruse, tânărul scrib nu-şi mai găsea somnul. Cine o 
răpise? Era încă în viaţă? 

Nebun de grijă, scribul uitase de propriile necazuri. 

Acuzat pe nedrept că-şi ucisese colegii din Casa tălmacilor şi 
pe aşa-zisul său complice, grecul Demos, bănuit că pusese la 
cale un complot împotriva regelui Amasis, Kel ar fi trebuit să 
plece numaidecât spre Theba şi să ceară ajutorul Divinei 
Adoratoare, singura persoană în stare să-i ia apărarea, dacă ar 
fi crezut în nevinovăția lui. 

Insă niciodată Kel n-o va părăsi pe Nitis. 

Şi doar aici, la Memphis, va da de urma ei. Şi nimeni nu-l va 
împiedica s-o elibereze. 

Vânt-de-Miazănoapte linse cu blândeţe obrazul lui Kel. Din 
strălucitul scrib de odinioară nu rămăsese decât un băiat prost 
ras, îmbătrânit înainte de vreme. 

Această dovadă de prietenie îl îmbărbătă. Gândul îi zbură la 
papirusul criptat, de la care i se trăseseră toate nenorocirile şi 
a cărui ultimă parte rămânea de nedesluşit. Numai strămoşii, 
potrivit unui glas din lumea de dincolo, deţineau cheia. Dar 
unde se aflau ei? 

Poate că Divina Adoratoare cunoştea răspunsul la întrebare... 
Textul descoperit de Kel într-o capelă datând din epoca 


piramidelor arăta că uneltitorii respingeau tradiţia, doreau să 
zdrobească prezenta cârmuire şi să înlesnească pătrunderea 
în regat a unor noi învăţăminte şi îndeletniciri. O singură 
piedică le mai stătea în cale: Divina Adoratoare, marea 
preoteasă care domnea peste Theba şi păstra vechile ritualuri. 

Din păcate, îi fusese cu neputinţă să descifreze numele 
uneltitorilor şi să le cunoască planurile cu precizie. Dar un 
lucru era sigur: pentru a-şi ascunde cumplitele fărădelegi, 
această cohortă de ucigaşi alesese drept ţap ispăşitor un 
tânăr scrib primit de puţin timp în apreciata Casă a tălmacilor. 
Însă nu prevăzuseră puterea lui de a ţine piept vitregiei sorții 
şi voinţa de a scoate la lumină adevărul. 

Dragostea lui Nitis îi dăduse lui Kel şi mai multă forţă, iar 
prietenia neclintită a lui Bebon îi îngăduise să scape de 
urmăritori. Nedreptate, trădare, complot mârşav... Oare ei 
trei, Nitis, Bebon şi Kel, chiar vor putea să biruie asemenea 
grozăvii? 

Dispariţia tinerei preotese le risipise slabele speranţe. 
Vânt-de-Miazănoapte îşi ciuli urechile, dar rămase tăcut. Cel 
care se apropia nu reprezenta o ameninţare. 

— Haide la masă, strigă Bebon. 

— Nu mi-e foame. 

— Supă de linte, fiertură de ceapă şi praz, dreasă cu usturoi, 
mărar şi coriandru. la o înghiţitură şi o să-ţi vină pofta. 

Măgarul nu se lăsă rugat şi începu să mestece lucerna 
proaspătă. 

— Uită-te la el şi fă la fel, îl sfătui actorul pe Kel. Ca să luptăm 
până la capăt e nevoie să prindem puteri. 

— Nitis nu s-a întors la templul lui Ptah, îi reaminti Kel. 
Căpitanul de pe /bi;s ne-a minţit şi a fugit. Asculta de ordinele 
uneltitorilor, iar noi am căzut în capcana lor. 

— N-are rost să răsucim pe toate părţile cele întâmplate! 
Lucrul cel mai important e să descoperim un semn care să ne 
conducă la temniţa lui Nitis. 

— Şi dacă au ucis-o? 

Bebon îşi apucă prietenul de umeri. 

— O iubeşti? 

— Cum poţi să te îndoieşti? 

— Atunci trebuie să-i simţi prezenţa. Dacă era moartă, ai fi 
ştiut. 


Kel închise ochii. 

Nu, nu e moartă. Trăieşte. 

— Sigur? 

— Sigur! 

Atunci încetează cu tânguiala şi să ne continuăm căutările. 
Mai întâi mănâncă, bucătăreasa protectoarei noastre e 
deosebit de pricepută. Bucură-te de talentul ei înainte de a 
porni din nou la drum. Mâine va trebui să ne mulţumim fără 
îndoială cu o plăcintă şi o ceapă. 

— Vreau să merg iar în port şi să stau de vorbă cu toţi 
căpitanii! Unul dintre ei îl cunoaşte negreşit pe cel de pe Ibis şi 
ne va arăta încotro se îndreaptă acesta. 

— Nici că există o cale mai potrivită ca să fii arestat! Datorită 
ajutorului pe care Buze-Dulci ni l-a oferit fără să-şi dea seama, 
gărzile ne-au pierdut urma. Ele presupun că încercăm să 
ajungem la Theba şi scotocesc, pesemne, fiecare corabie. 

— Îţi închipui deznădejdea lui Nitis? 

— Tăria ei sufletească o întrece pe a mea şi a ta la un loc! 
Niciodată nu-şi va pierde încrederea în tine. lar eu voi face 
rost de informaţii folositoare. 

Privirea scribului îşi recăpătă strălucirea. 

— Cum anume? 

— Buze-Dulci cunoaşte bine Memphisul, nu-i scapă nimic. Dar 
n-a auzit vorbindu-se despre răpirea unei tinere femei, 
fărădelege rar întâlnită! Cu alte cuvinte, autorităţile încearcă 
să păstreze tăcerea în privinţa acestei probleme supărătoare. 

— Buze-Dulci are prieteni printre gărzi? 

— Are peste tot, dar mai ales printre oamenii de rând. Cineva 
a văzut negreşit ceva. Cheiurile nu sunt pustii nici chiar în toiul 
nopţii. Făcând-o pe speriatul din pricina acestei întâmplări, am 
înştiinţat-o că voi pleca în curând. Buze-Dulci încă îmi 
preţuieşte farmecul, aşa că se va strădui să mă convingă să 
mă răzgândesc, descoperind adevărul. 

— N-o să reuşească! 

— Are puţine şanse, recunosc, dar o să-mi ofere măcar 
numele unui martor. lar noi vom urma acest fir. 

Vânt-de-Miazănoapte  încuwviinţă cu o privire plină de 
încredere. 

Puterea de convingere a actorului era atât de mare, încât 
scribul voia să-şi pună toată nădejdea în reuşita unui astfel de 


plan şubred. 

— Există niscaiva curioşi prin preajma ta? întrebă cu nelinişte 
Bebon. 

— Ceilalţi îngrijitori de măgari mă cred servitorul tău. Vânt- 
de-Miazănoapte şi cu mine mergem acolo unde ne trimiţi tu și- 
n restul timpului dormim. judecând după înfăţişarea mea de 
acum, nu-i trece nimănui prin minte că sunt scrib. 

Cu atât mai bine! Şi-acum iartă-mă că plec, dar Buze-Dulci 
mă aşteaptă. 

Kel se aşeză jos şi, cu ochii pe jumătate închişi, se gândi la 
timpurile fericite când visa la o frumoasă carieră de scrib 
lălmaci în slujba faraonului. Viaţa părea că-i va fi tihnită, 
plăcută şi atrăgătoare. Apoi, însă, furia zeilor se abătuse 
asupra lui, distrugându-i viitorul şi aruncându-l în vâltoarea 
unor probleme ce priveau însuşi statul. 

Furia zeilor... Și totuşi, ei îl ocroteau! 


La început îi îngăduiseră să scape de urmăritorii, cu atât mai 
hotărâți să-i vină de hac, cu cât însuşi judecătorul Gem se 
îndoia de nevinovăția lui, apoi zeii i-o scoseseră în cale pe 
Nitis! lar dragostea mare pe care o trăia nu făcea prezentul de 
nepreţuit? 

Chiar dacă nenorocirea îl copleşise, această fericire nu se 
întuneca. 

Şi licărul ei, deşi firav, continua să-l călăuzească. 


4 
Prezenţa la Memphis a curţii regale nu-i stânjenea pe 
uneltitori, ba dimpotrivă. Hotărând să petreacă un timp în 
marele oraş, Balanţa-celor-Două-Regate, punct de echilibru 
între Nord şi Sud, faraonul le uşura sarcina. 
Când îi reuni la adăpost de ochii şi urechile oricui, căpetenia 
lor ştia în ce stare sufletească se aflau cu toţii. Fiecare îşi 
dădea seama ce muncă îndelungată şi delicată îi aştepta până 
aveau să dobândească victoria şi tuturor le părea rău pentru 
groaznica greşeală ce-i forţase să nimicească în întregime 
Casa tălmacilor. Niciodată papirusul criptat n-ar fi trebuit să 
ajungă în mâinile acelor scribi pricepuţi, în stare să-l 
descifreze şi să descopere, prin urmare, numele uneltitorilor şi 
planul lor. Însă potrivind lucrurile astfel încât tânărul scrib Kel, 


primit de curând în Casa tălmacilor, să fie acuzat de omor, 
uneltitorii ofereau justiţiei un vinovat la îndemână şi puneau 
capăt acestei întâmplări nefericite. 

Din păcate, scribul se dovedise mai rezistent decât 
prevăzuseră ei! în ciuda numărului impunător de gărzi trimise 
pe urmele sale, izbutise să rămână în libertate şi cuteza chiar 
să-şi strige nevinovăția, fără a convinge însă pe nimeni. Dar 
dovezile şi mărturiile strânse împotriva lui nu lăsau loc de 
îndoieli. Mai devreme sau mai târziu, Kel va fi arestat, judecat 
şi osândit la moarte. 

Totuşi, căpetenia uneltitorilor simţea că pe aliaţii săi îi 
încearcă o oarecare teamă. Nu cumva tânărul se bucura de 
ocrotirea zeilor dat fiind că scăpa mereu de trupele de ordine? 
Şi asta nu însemna că va ţine piept unei sumedenii de atacuri 
şi că va învinge? 

— Să nu devenim acum sclavii unor credinţe învechite, îi 
sfătui căpetenia. Kel a avut mult noroc, dar nu-i decât un om 
în primejdie, hăituit şi silit să stea tot timpul cu ochii în patru. 

— Eu spun că trebuie neapărat să ne descotorosim de el, 
propuse unul dintre uneltitori, cuprins de nelinişte. Încearcă să 
răzbească până la noi ca să-şi dovedească nevinovăția şi nu i- 
a mai rămas nimic de pierdut. 

— Pe deasupra, are, fireşte, şi complici, adăugă vecinul său. 
Altminteri nu e de înţeles cum ne scapă cu atâta uşurinţă! 

— Tocmai de aceea am luat o hotărâre fermă, îi lămuri 
căpetenia pe uneltitorii ce ascultau cu atenţia încordată. Cu 
siguranţă, scribul a găsit ajutor în templul lui Neit din Sais, 
începând cu marele preot Wahibre, care, din fericire, a murit. 
Acest bătrân cumsecade şi-a ales drept urmaş pe Nitis, Mai- 
marea cântăreţelor şi ţesătoarelor, care i-a fost discipol. O 
femeie deşteaptă, cinstită şi dârză. După părerea mea, ea 
credea în judecata marelui preot, deci şi în nevinovăția 
scribului Kel. Aşa că a devenit cel mai de seamă sprijin al său. 
Prin urmare, am tras sforile ca să nu ajungă mare preoteasă şi 
în locul ei să fie numit un om de paie care n-o să ne încurce 
socotelile. Dar am găsit că asta nu-i destul şi am hotărât să 
punem la cale răpirea ei, dându-i această sarcină unuia dintre 
noi. 

— Misiunea a fost îndeplinită, grăi cel în cauză. Totul a mers 
ca pe roate. 


— Nu există martori? 

— S-ar părea că nu. lar cine a văzut ceva o să-şi ţină gura. 
Cercetările pe care le-ar putea face gărzile, la o adică, nu vor 
duce nicăieri. În plus, acolo unde se află preoteasa Nitis 
nimeni nu va merge s-o caute! 

— Dar blestematul de scrib nu va încerca s-o elibereze? 
întrebă cel care mai devreme dăduse glas neliniştii ce-l 
stăpânea. 

Ar trebui să fie îndrăgostit nebuneşte şi să nu priceapă ce 
primejdii l-ar pândi! Dar chiar şi-aşa, n-are cum să se apropie 
de Nitis. 

— Aţi încercat să-i smulgeţi femeii unele mărturisiri? întrebă 
căpetenia. 

— Preoteasa are o voinţă de neclintit. Nu ne-a dezvăluit încă 
nici numele complicilor săi şi nici locul în care se adăposteşte 
Kel. Dar oamenii noştri vor şti s-o convingă să vorbească. 

— La nevoie, puneţi-o la cazne. 

Unul dintre conjuraţi tresări. 

— O preoteasă a lui Neit! Doar nu aveţi de gând să... 

— N-o face pe neştiutorul. Femeia e osândită să dispară fără 
urmă, după ce vom afla tot ce e de aflat de la ea. Lipsindu-l 
astfel de ajutoarele sale, Kel va rămâne singur şi va deveni o 
pradă uşoară. 

Cruzimea căpeteniei lor le îngheţa uneltitorilor sângele în 
vene. Toţi înţeleseră că nu le stătea în putere să părăsească 
de-acum corabia şi că trebuia să meargă până la capăt. 

— Scribul va încerca să ajungă la Theba şi s-o câştige de 
partea lui pe Divina Adoratoare, cel mai mare duşman al 
nostru, socoti bărbatul cel neliniştit. După mine, a părăsit deja 
Memphisul. 

— O atare presupunere nu e deloc îngrijorătoare, i-o reteză 
căpetenia. Căile pe apă şi pe uscat sunt aspru supravegheate 
şi-i vom întinde capcane dacă trebuie. 

— Kel şi-a arătat deja dibăcia! 

N-o să ajungă în veci la Theba. Şi chiar dacă o asemenea 
minune s-ar petrece, n-o s-o întâlnească pe Divina Adoratoare. 
Am luat măsurile cuvenite. 

De data asta, unul dintre uneltitori se răzvrăti. 

— Am mai discutat cândva despre un plan cumplit privitor la 
suverana din Theba şi sunt împotriva lui! 


Căpetenia zâmbi. 

— Crezi că o să fie cruţată la nesfârşit? Linişteşte-te. 
Pesemne că n-o să fim siliţi să-i curmăm viaţa, întrucât scribul 
Kel nu va avea prilejul să încerce s-o convingă. Dar, orice s-ar 
întâmpla, nimeni nu ne va împiedica să reuşim. Repet: nimeni. 

O lungă tăcere se aşternu după ultimele cuvinte. 

Coiful regelui Amasis rămâne de negăsit. Nu cumva Kel îl 
păstrează cu atenţie, nădăjduind să se folosească de el şi să 
se proclame faraon în fruntea oamenilor săi? 

— Un plan mărunt, socoti căpetenia. Nu vă zbuciumaţi din 
pricina acestui fleac. Noi ţinem frâiele în mâini şi lucrurile vor 
merge în favoarea noastră, dacă ne dăm osteneala în 
continuare şi păstrăm cu străşnicie secretul. 


5 


Rânduitorul sărbătorilor din Sais, capitală a unei dinastii 
strălucite, Menk murea de îngrijorare. De obicei se dovedea un 
om plin de farmec şi prietenos, însă acum pe chip i se citea 
tristeţea. Totuşi îşi vedea mai departe de misiunea 
încredinţată de rege: asigurarea desfăşurării fără cusur a 
ritualurilor la Memphis, alături de preoţii lui Ptah şi Hathor. 
Ferindu-se să-i jignească sau să-i umilească, Menk găsea 
întotdeauna cuvintele potrivite şi-şi atrăgea bunăvoința lor. 
Împreună munceau pentru a-i mulţumi pe zei şi pe suveran. 
Unii chiar îi făgăduiau că va căpăta un rang mai înalt cât de 
curând. 

Până mai deunăzi, o asemenea reuşită i-ar fi umplut lui Menk 
inima de fericire. Dar dispariţia încântătoarei Nitis, preoteasa 
de care se îndrăgostise şi pe care plănuia s-o ia de soţie, îi 
ştirbea bucuria. 

E-adevărat, tânăra femeie încă nu-şi dăduse consimţământul. 
Dar asta era doar o problemă de timp, căci va înţelege, până 
la urmă, că nu putea refuza un soţ ca Menk. Independenţa şi 
libertatea de alegere a egiptencelor dădeau bătăi de cap 
uneori. Spre deosebire de egipteni, bărbaţii greci ştiau să 
pună piciorul în prag. 

Nitis nu avea o fire domoală. Deşteaptă şi educată, ar fi 
trebuit să devină mare preoteasă a templului zeiţei Neit după 
moartea învățătorului ei. Insă regele alesese un curtean 
oarecare, fără îndoială din pricina nesăbuinţelor frumoasei 


ritualiste. Nu trezise ea bănuieli, crezând în nevinovăția 
scribului Kel, monstrul ăla ce săvârşise nenumărate omoruri? 

La cererea ei, Menk cutezase, în mod cu totul smintit, să-i 
vorbească regelui despre un presupus transport de arme, de 
fapt o născocire menită să-l dezvinovăţească pe ucigaş. 
Această îndrăzneală i-ar fi putut distruge cariera, dar 
curteanul nu simţea nici pic de ranchiună faţă de prea naiva 
Nitis. Pricepând de-acum că fusese păcălită, n-o să-l mai 
revadă niciodată pe acel ucigaş de temut şi n-o să-i mai ia 
apărarea. 

Din păcate, ca urmare a greşelii cu pricina, tânăra femeie 
căzuse de la o vreme în dizgrație. Căsătorindu-se cu Menk, îşi 
va salva onoarea şi va spera iarăşi să dobândească ranguri 
înalte. 

Insă Menk trebuia mai întâi s-o găsească! 

Unde oare se ascundea? 

Menk se duse la templul lui Ptah şi discutase cu mai mulţi 
ritualişti. Niciunul n-o întâlnise pe Nitis de câteva zile. Preoţii îl 
rugară să verifice calitatea tămâiei aduse de curând şi 
cantitatea uleiurilor sacre. Menk se apucă de treabă cu 
gândurile rătăcindu-i aiurea. 

— Aţi primit o scrisoare, îl înştiinţă mesagerul templului, 
înmânându-i o misivă venită de la Sais. 

Menk rupse nervos pecetea ce închidea micul papirus. Textul 
îl lăsă fără grai. 

După spusele marelui preot, Nitis nu se întorsese la templul 
din Sais. Şi nici urmă de ea în capitală. 

Speriat la culme, Menk puse capăt verificărilor sub motiv că 
era obosit peste măsură şi porni într-un suflet spre clădirea 
unde se afla odaia de lucru a vizirului. Judecătorul Gem, cel 
însărcinat să conducă cercetările şi să-l aresteze pe Kel, lucra 
pentru un timp aici. 

Inaltul magistrat nu-l lăsă pe demnitar să aştepte. 

— Păreţi tulburat, Menk! 

— Preoteasa Nitis a dispărut. 

— Ei, nu mai spuneţi! 

— Nu e nici la Memphis, nici la Sais, şi nimeni n-a mai văzut-o 
de mult! 

Judecătorul bodogăni nemulţumit. 

E ciudat, recunosc... Să fi plecat în vreo călătorie? 


— Nitis trebuia să îndeplinească o sarcină precisă, îl lămuri 
Menk, să mă ajute să pregătesc viitoarele sărbători ale lui 
Ptah şi Hathor. Cunoştinţele sale despre vechile ritualuri ar fi 
fost preţioase. N-avea niciun motiv să lipsească, mai ales dacă 
dorea să recâştige încrederea regelui. 

Vă gândiţi că... a fugit? 

— Să fugă? Cu siguranţă că nu. Mă tem că a fost răpită. 
Judecătorul făcu ochii mari de uimire. 

Cine ar săvârşi o asemenea nelegiuire? 

Nu ştiu. Mă tem... 

Bănuiţi pe cineva? 

De ce nu pe scribul Kel? Poate că a vrut să se răzbune pe 
Nitis. 

Acuzând-o pentru ce? 

Că nu l-a ajutat! 

Hm! Merită să ne gândim la asta... Aveţi dovezi? 

— Doar simple presupuneri! Însă găsesc că lucrurile stau cum 
nu se poate mai rău. _ 

— Să nu ne pripim, Menk. Inchipuirea ne joacă adesea 
renghiuri. 

— Nitis a dispărut cu adevărat! Vă rog, nu treceţi cu uşurinţă 
peste ceea ce s-a întâmplat. 

— Nu am acest obicei. 

— Ce plănuiţi să faceţi? 

— Să-mi trimit oamenii să stea de vorbă cu preoţii şi slujitorii 
din temple, cu căpitanii de corăbii şi cu cei care 
supraveghează drumurile. 

— O să dureze mult prea mult! 

— Am să făgăduiesc o răsplată generoasă celui care va oferi 
informaţii despre tânăra preoteasă, iar mesagerii regatului îi 
vor pune în gardă pe colegii mei din toate provinciile. Apoi 
trebuie să sperăm şi să aşteptăm. 

— Să sperăm, da... Dar să aşteptăm! 

— Ţinând seama de gravitatea celor petrecute, voi folosi 
toate mijloacele care-mi stau la îndemână. 

— Mulţumesc, judecătorule Gem. 

— Să nu săvârşiţi vreo nesăbuinţă, Menk. Dacă Nitis chiar a 
fost răpită şi făptaşul este scribul Kel, păşim pe un teren 
primejdios. Să porniţi în căutarea ei de unul singur o să vă 
ducă la dezastru. Lăsaţi gărzile să-şi facă datoria. 


— Vă făgăduiesc. 
Cu umerii căzuţi, Menk ieşi din odaia de lucru a judecătorului. 
Gem era nedumerit și mâhnit totodată. 


Necazurilor pricinuite de Kel, pe care nu reuşea să-l prindă, li 
se adăuga în prezent dispariţia unei preotese a lui Neit, o 
întâmplare de necrezut ce ar putea stârni mânia zeilor! Până 
acum, în ciuda greutăților pe care trebuise să le biruie uneori 
ca să împartă dreptatea, cariera magistratului se desfăşurase 
netulburat. In pragul bătrâneţii şi al unei odihne bine-meritate, 
un înspăimântător ucigaş şi răzvrătit, hotărât să-l detroneze 
pe Amasis, sfida statul şi legea! Şi era de datoria judecătorului 
Gem să-i vină de hac. 

Având în vedere noile împrejurări, trebuia să-i pună câteva 
întrebări unuia dintre cei mai importanţi demnitari ai regatului 
care, poate, ştia mai multe. 


6 


De ani buni, cancelarul regal Udja uitase ce înseamnă 
cuvântul „odihnă”. Mai-marele doctorilor de la renumita şcoală 
din Sais şi însărcinat de-acum să vegheze asupra sănătăţii 
faraonului Amasis, Udja era totodată şi guvernator al capitalei, 
supraveghetor al scribilor tribunalului, Mai-mare peste 
administratorii închisorilor şi răspunzător de buna stare a flotei 
de război, o armă fără pereche, menită să-i descurajeze pe 
duşmani şi la care monarhul ţinea foarte mult. 

Lat în umeri, autoritar şi viguros, Udja impunea respect prin 
simpla prezenţă şi se îngrijea de sarcinile sale fără să se 
plângă niciodată. Înzestrat cu o sănătate de fier, dormea 
puţin, îi sleia de puteri pe cei care lucrau împreună cu el şi nu 
suferea lenea şi stângăcia. 

Călătoria la Memphis a curţii regale îi dăduse încă şi mai mult 
de muncă, întrucât cancelarul voia să verifice el însuşi tot şi 
să-i pună la treabă pe slujbaşii care se lăsaseră pe tânjeală. În 
orice clipă, monarhul trebuia să poată poposi în oricare dintre 
palatele sale, unde să nu-i lipsească nimic. 

Deşi capitala dinastică Sais devenea pe zi ce trece mai 
înfloritoare, străvechea cetate a Memphisului întemeiată de 
Djeser rămânea cheia prosperității Celor Două Regate. De 
aceea, în tovărăşia Marelui vistiernic Pefy, Udja se bucura de 


această şedere la Memphis care îi îngăduia să ia anumite 
hotărâri pentru a înlesni negoţul, meşteşugurile şi agricultura. 
Grijuliu cu siguranţa regelui, cancelarul dăduse porunci 
aspre: vizitatorii erau controlaţi la intrarea în palat, gărzile, 
care se schimbau din trei în trei ore, erau alese pe 
sprânceană, se verifica temeinicia oricărei cereri de audienţă 
şi fiecare supus care dorea să pătrundă în odaia de lucru a 
faraonului stătea mai întâi de vorbă cu unul dintre secretarii 
lui Amasis. Câtă vreme Kel se afla în libertate, se impuneau o 
grămadă de măsuri de prevedere. 

Judecătorul Gem doreşte să vă vadă, îl înştiinţă un ofiţer. 

— Să între. 

Udja se ridică pentru a-l întâmpina pe Mai-marele 
magistraturii. 

— Trag nădejde că-mi aduceţi veşti bune. 

Imi pare rău că vă dezamăgesc. 

Kel a mai săvârşit un omor? 

N-aş putea spune asta, dar pare să fie răspunzător de răpirea 
preotesei Nitis. 

Cea care i-a fost discipol răposatului mare preot de la templul 
din Sais? 

Chiar ea. 

Supărătoare treabă! 

Nu ştiaţi despre această nenorocire? 

— Acum aflu. In Egipt nu sunt răpiți oameni, cu atât mai puţin 
o preoteasă! Aveţi dovezi? 

Deocamdată doar presupuneri. Dar cercetările au început. 
Ah!... Aşadar, încă rămâne loc de îndoială. 

Speram să capăt nişte lămuriri de la domnia voastră. 

Udja se încordă. 

— Nu înţeleg. 

— Regele doreşte ca Henat, căpetenia iscoadelor, şi cu mine 
să lucrăm împreună şi să ne sprijinim unul pe altul. Însă, la 
vârsta mea, nu mai cred în jurăminte pioase. Niciodată Henat 
n-o să-mi împărtăşească toate informaţiile pe care le 
descoperă şi, dacă mă gândesc bine, nu-l învinuiesc pentru 
asta. El se îngrijeşte de siguranţa regatului, eu - de 
respectarea cu sfinţenie a legilor. Însă când vine vorba despre 
Kel, sarcinile noastre se bat cap în cap. Dacă acest scrib 
smintit a răpit-o într-adevăr pe Nitis, trebuie să adaug şi 


această fărădelege la dosarul său, şi mai ales s-o găsesc pe 
tânăra femeie. Căpetenia iscoadelor are oare ştiinţă despre 
anumite lucruri fără de care n-am cum să reuşesc? 

— Nu ştiu. 

— Vă rog să-l întrebaţi. 

— De ce n-o faceţi singur? 

— Pentru că n-o să-mi spună adevărul. 

— Judecătorule Gem, măsuraţi-vă cuvintele! 

— Mi le măsor, cancelare. Dacă ne-am fi unit puterile, scribul 
Kel s-ar găsi acum în temniţă. 

— Îl acuzaţi pe Henat că vă pune piedici? 

— Nicidecum! Amândoi slujim statul, ordinea şi justiţia. 
Totuşi, folosim căi diferite, iar lipsa de armonie face ca munca 
noastră să nu dea roade. Cel mai rău dintre ucigaşi e încă liber 
şi mă tem că vor avea loc și alte omoruri. De aceea socot că e 
nevoie să discutaţi cu Henat. 

— La ce v-ar folosi? 

— Să-l convingeţi să-mi dezvăluie amănunte pe care 
altminteri nu le-ar oferi unui judecător. Nu contează cum le-a 
căpătat, deşi conştiinţa şi cinstea mea de magistrat nu se 
împacă uşor cu acest gând. Dar Kel e un ucigaş periculos, 
foarte periculos. Nu cunoaştem încă de poruncile cui ascultă şi 
nici ce urmăreşte de fapt. Dacă-i numai un nebun dezlănţuit, 
tronul regelui nu e ameninţat. În schimb, dacă acest scrib care 
ne scapă printre degete comandă un grup de răzvrătiți, 
suveranul nostru devine ţinta lui. Şi-mi vine greu a crede că 
Henat nu ştie mai multe. 


— Îi aduceţi grave învinuiri, judecătorule Gem! 

— Ba deloc. Îmi fac doar griji pentru siguranţa regatului şi vă 
rog să mă ajutaţi s-o apăr. 

Solemnitatea acestor cuvinte îl mişcă pe cancelar. 

— Potrivit dorințelor Majestății Sale, grăi Udja, am să-i cer 
căpeteniei iscoadelor să vă ajute fără reţineri. 

Mi-e frică, şopti bătrânul magistrat. Să răpeşti o preoteasă... 
Nicicând nu s-a săvârşit o faptă atât de mârşavă. Zeii n-o să 
ne-o ierte. 

— Încercaţi să nu mai vedeţi totul în negru. Şi prea-l credeţi 
puternic pe ucigaşul ăsta. 

— Nu a dovedit până acum cât rău e în stare să facă? 


Cancelarul îşi umflă pieptul. 

— Nu uit asta nicio clipă. Dar temeliile regatului nostru sunt 
trainice și au rezistat la atacuri mult mai înverşunate. Să nu ne 
slăbim atenţia şi vom pune capăt josniciilor acestui scrib. 

Zeii să vă audă, cancelare! 


7 


Mai-mare al tuturor secretelor regelui, intendent al palatului 
şi preot al lui Thot, zeul scribilor şi al învăţaţilor, Henat era un 
bărbat cu părul foarte negru şi privire sfredelitoare. Căpetenia 
iscoadelor avea darul de a-i pune în încurcătură pe cei cu care 
stătea de vorbă, căci se simțeau numaidecât ţinta unor 
bănuieli. 

Şederea silită la Memphis îi îngăduise să descopere doi 
tălmaci care cunoşteau cinci limbi străine, printre care greaca 
şi persana. Refacerea Casei tălmacilor, distrusă de scribul Kel, 
cerea timp şi prudenţă. Aşa că Henat nu lua nicio hotărâre 
fără încuviințarea clară a regelui Amasis. Puțin câte puţin, 
sufletul diplomaţiei egiptene îşi recăpăta forţa şi energia. Noii 
scribi tălmăceau misivele sosite de peste hotare şi trimiteau 
monarhilor aliaţi faraonului scrisori în propria lor limbă, căci 
hieroglifele, încarnări ale cuvintelor divine, nu trebuiau să 
părăsească regatul. 

Bineînţeles, Casa tălmacilor nu putea încă să lucreze la fel de 
mult ca înainte. Totuşi lucrurile mergeau pe zi ce trece mai 
bine şi Egiptul nu mai era surd şi mut. Încercarea scribului Kel, 
care dorise să-l rupă de lume şi să-l reducă la tăcere, dăduse 
greş. 

Atent şi ordonat, Henat nu lăsa dosarele să se strângă în 
neştire. Pe masa lui de lucru documentele poposeau unul câte 
unul. Henat îl cerceta pe fiecare cu mare băgare de seamă şi-l 
învăţa pe de rost. Cel mai mic amănunt putea să aibă 
importanţă, iar slujirea statului cerea o rigoare desăvârşită. 

Pe când se îndrepta spre locuinţa unde urma să ia parte, 
alături de alţi demnitari, la prânzul oferit de cancelarul Udja, 
căpetenia  iscoadelor se întâlni cu Menk, rânduitorul 
sărbătorilor. 

Păreţi supărat, scumpe prietene. 

— N-aţi aflat de ultima nenorocire petrecută? Preoteasa Nitis 
a dispărut! 


— A dispărut... Nu cumva e prea mult spus? 

Mă gândesc chiar la o răpire! 

— Aveţi dovezi? 

— Nu, doar o presimţire. 

Cam puţin, scumpe Menk. 

l-am împărtăşit judecătorului Gem temerile mele. 

Minunată idee. E omul cel mai potrivit. 

Şi domnia voastră la fel, Henat! 

Astfel de probleme nu cad în sarcina mea. 

— Dar domnia voastră le ştiţi pe toate. Nu vă scapă nimic! 

să nu înflorim lucrurile. 

Mi-aţi încredinţat sarcina de a-i iscodi pe demnitarii din 
templul lui Neit de la Sais, mai ales pe marele preot şi pe Mai- 
marea cântăreţelor şi ţesătoarelor. Wahibre e mort, Nitis a 
fost răpită. Trebuie s-o găsim. 

In rapoartele pe care mi le-aţi trimis nu există nicio dovadă 
cum că ei ar pune în primejdie siguranţa regatului. Aşa că 
lăsaţi-l pe judecătorul Gem să-şi facă datoria. Are oameni 
foarte pricepuţi. 

Părăsindu-l pe Menk, care rămase locului descumpănit, Henat 
îşi văzu de drum şi intră în sala de primire, unde îl aşteptau 
cancelarul Udja, câţiva scribi regali şi judecătorul Gem. 

Servitorii aduseră tăvi cu doar câteva feluri de mâncare 
uşoare şi simple. Henat bău numai o cupă cu bere slabă şi de- 
abia gustă din bucate. Se discută despre diferite dosare a 
căror rezolvare depindea de cancelar şi de intendentul 
palatului, apoi scribii se retraseră. 

— Am fost la un pas de a-l aresta pe Kel, grăi magistratul. 

— Mă îndoiesc, îl contrazise Henat. 

— Ce vreţi să spuneţi? Lămuriţi-ne, îi ceru Gem. 

— Cineva se ascundea în atelierul părăsit, ce-i drept, dar oare 
era ucigaşul căutat de noi? 

— Numai el putea să sfideze trupele de ordine, lăsând în loc o 
momeală, zise judecătorul. 

— Atunci înseamnă că cineva l-a prevenit de sosirea gărzilor. 

O lungă tăcere se lăsă după aceste vorbe. 

— Să recunoaştem adevărul, îi sfătui Udja. Dacă Henat nu se 
înşală, scribul Kel are aliaţi şi iscoade chiar printre gărzi. lată 
de ce ne scapă mereu. 

— Deci avem de-a face cu un complot în toată regula, cu 


rădăcini nebănuite, fu de părere judecătorul. Acest Kel 
năzuieşte să distrugă statul şi să-l răstoarne pe suveran de pe 
tron. lar intendentul palatului e cel care trebuie să se asigure 
că fiecare dintre soldaţii care-l păzesc pe rege îi este devotat 
întru totul lui Amasis. 

Henat zâmbi strâmb. 

— Fără să aştept ordinele voastre, judecătorule Gem, am 
cercetat toate registrele. Doi soldaţi care nu mi s-au părut 
vrednici de încredere au fost deja daţi afară. Fiţi convins că n- 
o să dau dovadă de nesăbuinţă. Mă socot direct răspunzător 
de paza regelui în orice împrejurare şi am să veghez ca în 
preajma lui să se găsească doar oameni gata să-şi jertfească 
viaţa ca să-l apere. 

Magistratul, al cărui chip se înnegurase, goli o cupă cu vin 
roşu din oaze. 

— Ai aflat de dispariţia preotesei Nitis? îl întrebă cancelarul 
pe Henat. 

— Una dintre iscoadele mele tocmai m-a înştiinţat, mărturisi 
Henat. 

Menk, bănuiesc. Am dreptate? întrebă Gem. 

— Ingăduiţi-mi să nu-mi dau în vileag oamenii. 

— Faraonul ne-a cerut să lucrăm împreună fără reţineri! 

Şi îi respect poruncile. 

— Bine. Atunci ce ştiţi despre această nouă nenorocire? 

Nimic. Chiar nimic. 

Cu neputinţă, Henat! 

Nu sunt atoateştiutor, judecătorule Gem. Dacă preoteasa a 
fost răpită, pregătirile s-au făcut în mare taină şi oamenii mei 
n-au prins de veste. Bineînţeles, am să încep cercetările şi am 
să vă împărtăşesc tot ce aflu. Totuşi... 

Henat şovăi. 

— Spuneţi, vă rog, îl îndemnă cancelarul. 

— Să ne mai gândim la un lucru. Dacă e vorba de fuga unei 
complice a scribului? Nitis i-a susţinut nevinovăția. Poate că 
face parte din grupul condus de Kel. 

— Vă bizuiţi pe ceva? Aveţi dovezi? îl întrebă judecătorul. 

— Nu, e doar o simplă presupunere, recunoscu Henat. 

— Problema e mult mai gravă decât bănuiam, zise 
cancelarul. Un vrăjmaş dinăuntrul ţării ameninţă unitatea 
regatului şi trebuie să luptăm cu el din toate puterile. Să dăm 


uitării certurile mărunte şi invidiile fără rost dintre înalții 
demnitari ai statului. Grija noastră de căpătâi este să-i venim 
de hac lui Kel şi aliaţilor săi. 

Intrarea furtunoasă a reginei îl întrerupse pe Udja. 
Tanit părea tulburată. 

— Am nevoie de ajutorul vostru chiar acum! 

— Ce s-a întâmplat, Majestate? 

— Faraonul a dispărut. 


8 


Prezenţa lui Bebon o încântă pe Buze-Dulci. Se dovedea 
mereu atent cu ea, nu crâcnea niciodată, era gata oricând să 
lacă dragoste şi să-i împlinească cele mai mărunte dorinţe. 
Aproape că n-avea cusur. Bineînţeles, pe brutăreasă n-o bătea 
gândul să-l ia de bărbat, dar despărţirea avea să fie 
dureroasă. Însă măcar va păstra amintirea dulce a unui iubit 
devotat şi curtenitor. 

După ce se întinseră goi pe perne, Bebon îi aruncă o privire 
plină de nelinişte. 

Nu mai îndrăznesc să mă plimb prin Memphis, îi mărturisi el. 
Povestea asta cu răpirea mă umple de groază. Ai aflat ceva? 

Nimic îmbucurător, recunoscu Buze-Dulci. 

Nenorocirea cu pricina chiar s-a petrecut? 

După cum susţine un zvon stăruitor, nu încape îndoială. 

Şi gărzile au început cercetările? 

— Tocmai că nu. Au refuzat şi să asculte mărturiile, pe motiv 
că nu erau vrednice de crezare. Cu alte cuvinte, nimeni n-a 
dispărut. 

— Dar tu cu siguranţă că ştii mai multe! 

La ce bun să ne batem capul cu asemenea grozăvii? De-acum 
înainte toţi îşi vor ţine gura şi lumea va uita această 
întâmplare. 

— Eu nu! Mâine, ucigaşul o va lua de la capăt, iar tu sau eu 
vom fi, poate, următoarea lui victimă. 

Cuvintele o tulburară pe Buze-Dulci. 

— Am un prieten printre gărzi, îi destăinui Bebon. O să-şi 
plece urechea la spusele mele. Dar trebuie să-i duc dovezi 
sigure. S-ar învoi cineva să depună mărturie? 

— Cunosc o negustoreasă care ţine o dugheană chiar pe chei 
şi care va consimţi negreşit să-ţi vorbească. Dar nu stărui 


dacă dai greş. 
— ţi făgăduiesc, zise actorul strângând-o în braţe. 
x 


Bebon se simţea întru câtva stânjenit pentru că avea parte 
de un trai aşa dulce, în vreme ce prietenul său trebuia să se 
mulţumească doar cu un grajd. Barem scribul se afla în 
siguranţă acolo, datorită atenţiei lui Vânt-de-Miazănoapte. 

— Am prins un fir! îl înştiinţă Bebon pe Kel. Să mergem în 
port. 

Cuvintele lui Buze-Dulci nu lăsau loc de îndoieli: gărzile se 
supuneau unor ordine venite de sus. Nu exista nicio răpire, 
deci nu se desfăşurau nici cercetări. Puterea uneltitorilor 
creştea din ce în ce. Cum să lupte împotriva ei doi oameni 
singuri? Preferând să nu se mai gândească la asta, Bebon îi 
urmă pe Vânt-de-Miazănoapte şi pe Kel, care nu-şi găsea 
liniştea. 

— O s-o facem pe negustorii ambulanți, hotărî actorul. Tu stai 
în spatele meu şi păstrează-ţi cumpătul. 

— Buze-Dulci ţi-a spus cum arată negustoreasa? 

— Mărunţică, roşcată şi cu pieptul mare. 

— Ce vinde? 

— Lăptuci de Memphis, ceapă şi vase cu grăsime. 

Pe chei, târgul era în toi. În afara dughenelor obişnuite, 
întâlneai o sumedenie de vânzători cărora le era îngăduit să-şi 
aşeze tarabele aici câtă vreme se descărcau corăbiile pline de 
provizii. 

Vânt-de-Miazănoapte se opri. 

Două gărzi îşi croiau drum prin mulţime. Una dintre ele ducea 
de zgardă un babuin dresat să-i dibuiască pe hoţi şi să-i dea în 
vileag muşcându-i de pulpa piciorului. 

Măgarul şi cei doi prieteni făcură cale întoarsă. 

— Un babuin dresat ar putea să ne aducă necazuri, şopti 
Bebon. Să intrăm numaidecât în vorbă cu cineva şi să ne 
prefacem că ne tocmim. 

O doamnă bătrână îl ocăra pe un gravor. Apoi, furioasă, se 
îndepărtă. 

Pot să vă ajut? o întrebă Bebon. 

Vreau o inscripţie pe acest bol de alabastru, în amintirea 
soţului meu. Ticălosul ăla îmi cerea o plată uriaşă! 

Colegul meu ştie să deseneze cu cerneală neagră, îi zise 


actorul. Hotărâţi singură ce plată i se cuvine. 

Două perechi frumoase de sandale e bine? 

Grozav. 

Kel scoase cele trebuincioase dintr-o traistă de piele cărată 
de Vânt-de-Miazănoapte şi, la dictarea văduvei, trasă câteva 
hieroglife frumoase. 

Minunat! rosti bătrâna doamnă, peste măsură de încântată. 
— Babuinul s-a îndepărtat, şopti Bebon la urechea lui Kel. Dar 
o să se întoarcă, aşa că să nu mai pierdem vremea. 

Voioşia ce domnea într-un târg egiptean risipea orice tristeţe. 
Oamenii stăteau la taifas, sporovăind de una, de alta, 
cumpărau de plăcere, îşi împărtăşeau poveşti de familie, 
bodogăneau din pricina unor slujbaşi ai statului care încercau 
să-i înşele şi căutau să câştige cât mai mult... Aşezate pe 
scăunele joase cu trei picioare, numeroase femei făceau negoţ 
sub un acoperiş de ale cărui grinzi agăţaseră ţesături, 
cingători, tunici şi fâşii de pânză pentru prins în jurul 
şoldurilor. După ce isprăveau cumpărăturile, muşteriii se 
grăbeau mulţumiţi spre taverna unde tinere încântătoare, 
purtând veşminte ce de-abia le acopereau goliciunea, serveau 
bere rece. 

Kel şi Bebon o găsiră pe micuța roşcată cu piept mare chiar 
în faţa locului unde poposise cândva /bisul şi unde acum se 
vedea o altă corabie. 

—  Lăptuci frumoase de Memphis, lăptuci frumoase de 
Memphis! striga femeia ca să-i atragă pe trecători, care 
găseau îndată pe placul lor această minunăţie cu gust delicios. 
— Tare bine arată lăptucile astea, susură Bebon, iar tu eşti 
fermecătoare. 

Vorbele măgulitoare o surprinseră pe negustoreasă. 

— Vreţi să... cumpăraţi? 

— Bineînţeles! Uite două perechi de sandale noi. Dă-mi pe 
ele, în schimb, cât socoti de cuviinţă. 

Zăpăcită, roşcata alese mai multe lăptuci arătoase. 

— Sunt un prieten apropiat al lui Buze-Dulci, brutăreasa, îi 
destăinui actorul. Te învoieşti să mă ajuţi? 

— În ce privinţă? 

S-a petrecut de curând o faptă de o mare gravitate. O 
rubedenie de-a mea, o femeie tânără şi frumoasă, a dispărut. 
Lumea zice că a fost răpită. 


Vânzătoarea de lăptuci lăsă fruntea în pământ. 

— Nu ştiu nimic. 

— Te cred, dar înţelege-mă cât sufăr. Gărzile refuză s-o 
caute, iar eu mor de îngrijorare. Tânăra e sora mea. Am avut 
parte amândoi de o copilărie fericită şi eram de nedespărţit. O 
boală necruțătoare a doborât-o la pat pe mama noastră, 
osândind-o la o moarte apropiată, iar sora mea a venit la 
Memphis ca s-o îngrijească. Şi dintr-odată a dispărut! Viaţa nu- 
i deloc uşoară! 

Roşcata îşi şterse o lacrimă. 

— Cineva a văzut tot, mărturisi ea. 

Un cunoscut de-al tău? 

Nu, cel de la care cumpăr vasele cu grăsime. 

— Nu cumva se laudă? 

— Obişnuieşte să bea mult, iar noaptea rătăceşte pe chei ca 
să alunge aburii berii. Dar chiar şi beat îşi păstrează întru 
câtva judecata. Mi-a povestit nişte lucruri înspăimântătoare. 
Eu una prefer să le uit. 

Vreau să o găsesc pe biata mea soră! Unde pot să dau de 
vânzătorul ăsta? 

Seara târziu, bea la Hanul Norocului. Dar vă străduițţi 
degeaba: n-o să sufle o vorbă. 

De ce se teme? 

— Iscoadele gărzilor au răspândit un mesaj: tăcere deplină. 
Cei care nu-şi ţin gura o să aibă mari necazuri. 

Bebon o îmbrăţişă drăgăstos pe roşcată. 

— iți mulţumesc pentru ajutor. 


9 


În ciuda firii sale neînduplecate şi hotărâte, aprige chiar, 
marele general Fanes din Halicarnas era prețuit în aceeaşi 
măsură de ofiţeri şi de soldaţi. Îşi petrecea vremea călătorind 
din garnizoană în garnizoană ca să se încredinţeze că 
mercenarii greci, cărora li se mărise de curând solda, o 
duceau bine, erau gata oricând de luptă şi aveau arme dintre 
cele mai bune. 

Dar inspecţiile pe care le făcea nu însemnau doar o simplă 
treabă administrativă. După ce se încheiau manevrele în 
timpul cărora nevolnicii piereau, generalul se întrecea în luptă 
cu cei mai iscusiţi pedestraşi şi ieşea învingător de fiecare 


dată. În ciuda sfaturilor date de ofiţerii săi, care-l îndemnau la 
prudenţă, Fanes din Halicarnas ţinea cu tot dinadinsul să-i 
pună el însuşi la încercare pe soldaţi. Nici nu încăpea vorbă ca 
oamenii aflaţi sub comanda sa să trândăvească, uitându-şi 
îndatoririle militare. 

Ştiind cât de puţin erau aplecaţi egiptenii spre îndeletniciri 
războinice, regele Amasis lăsase în grija mercenarilor greci 
apărarea Celor Două Regate. Cei care, la o adică, le-ar fi 
atacat, de pildă perşii, cunoşteau dârzenia generalului şi 
priceperea soldaţilor săi. Pedestrimii şi călărimii i se adăuga 
acum, graţie strădaniilor neîntrerupte ale cancelarului Udja, o 
impresionantă flotă de război. 

Fanes din Halicarnas preţuia puterea acestor forţe menite să- 
i descurajeze pe vrăjmaşi, dar socotea că ele trebuie să fie 
îmbunătăţite şi să se afle mereu gata de luptă. Primul semn 
de slăbiciune putea să ducă la dezastru. Distrugerea Casei 
tălmacilor şi fuga ucigaşului, scribul Kel, bănuit de complot, nu 
reprezentau oare ameninţări în toată regula? Şi încă nu fusese 
găsit coiful lui Amasis, simbolul puterii sale. După părerea 
generalului, niciun ofiţer nu plănuia şi nici n-ar fi putut să-l 
răstoarne pe faraon de pe tron şi să stârnească un război în 
interiorul ţării. Totuşi, Fanes rămânea cu ochii în patru, gata 
să-i taie gâtul oricărui răzvrătit. 

Şederea la Memphis îi îngăduise să cerceteze de la un capăt 
la altul uriaşa cazarmă din oraş, să verifice respectarea 
disciplinei şi să îndrepte lipsurile. Totodată, Fanes din 
Halicarnas punea la punct, împreună cu amiralii, un plan de 
apărare a oraşului. 

Pe când asista la antrenamentul arcaşilor, un scrib îl rugă să 
se ducă numaidecât la palat. Ajuns aici, fu primit de cancelarul 
Udja, din cale-afară de abătut: 

— Faraonul a dispărut. Alertaţi trupele. 

— A dispărut... în ce împrejurări? 

— Se pare că şi-a părăsit camera în timpul nopţii. Regina nu l- 
a găsit dimineaţă acolo. 

— Şi străjile? 

— Niciuna nu l-a zărit. 

— Greu de crezut! Lăsaţi-mă să le iau eu la întrebări. 

— Aveţi îngăduinţa mea, generale. 

— Soldaţii mei de elită o să răscolească Memphisul de la un 


capăt la altul. Să nu pierdem o clipă. 

Udja merse s-o vadă pe regina Tanit, care aştepta, 
descumpănită. 

— Aveţi vreo veste? 

— Nu încă, Majestate. Gărzile şi armata s-au împrăştiat în tot 
oraşul. 

— Aţi scotocit palatul? 

— Căutăm pretutindeni, până în cele mai ferite cotloane. 
Henat îi întrerupse. 

— În sfârşit, avem o mărturie vrednică de atenţie. Un 
grădinar l-a văzut pe rege străbătând aleea cu tamarini şi 
îndreptându-se de unul singur spre canal. 

Udja, Henat, regina şi o mulţime de oameni înarmaţi porniră 
numaidecât într-acolo. 

Paznicul  debarcaderului  moţăia. Cancelarul îl trezi, 
scuturându-l zdravăn. 

— Majestatea Sa a venit aici? 

— Nu ştiu, eu... Trebuie să-l întrebaţi pe Mai-marele meu. 
Bărbatul cu pricina curăța una dintre corăbiile folosite de 
curteni pentru plimbări. 

— Regele? Da, s-a urcat pe o corabie dis-de-dimineaţă. 

— Câţi oameni l-au silit? 

— Nu era însoţit decât de nişte fetişcane tare vioaie. Și i-am 
făcut rost Majestății Sale de vreo zece urcioare cu vin roşu. 
Uitaţi-vă, corabia se întoarce! 

Neaşteptat de priceput, echipajul alcătuit doar din femei 
trase la mal fără greutate. 

Udja sui pasarela. 

— Regele se găseşte la bord? 

— În cabină, răspunse o tânără oacheşă şi foarte frumoasă. 

Cancelarul forţă uşa. 

— Ai şi apărut! exclamă Amasis. 

— Majestate, eram peste măsură de îngrijoraţi! 

— N-am dreptul să mă veselesc şi eu puţin? Ah, ce grozăvie! 

Monarhul îşi cuprinse capul între palme. 

— Ce durere de cap înspăimântătoare... Am băut mult şi vinul 
a fost tare! Barem fetele erau mulţumite și nu m-au sâcâit cu 
trăncăneala lor. 

Cancelarul se văzu nevoit să-l sprijine pe rege, care nu se 
putea ţine pe picioare. 


— Doriţi să vă întoarceţi la palat? 

— l-ai adunat, cu siguranţă, pe toţi înalții demnitari, nu-i aşa? 

— Fanes din Halicarnas aşteaptă ca Majestatea Voastră să 
încuviinţeze noul plan de apărare a Memphisului. 

Amasis se îndreptă de spate şi-şi umflă pieptul. 

— Siguranţa regatului n-ar trebui lăsată deoparte. Să 
mergem. 

La capătul de jos al pasarelei, regina îşi întâmpină cu 
dragoste soţul. 

— Eram nebună de îngrijorare. 

— A fost o simplă plimbare cu barca. Un faraon care nu 
petrece devine îmbufnat şi pierde legătura cu lumea din jur. 

— Cum vă simţiţi? 

— În afara durerii de cap, foarte bine. Aveam nevoie să scap 
de atmosfera înăbuşitoare a odăilor regale. 

— Aţi vrea să ne înapoiem la Sais? 

— Nu încă, dulcea mea Tanit. Vreau să vizitez cazarma cea 
mare, să-i văd pe mercenarii greci, să le ascult plângerile şi să 
le împlinesc cererile. Tu pregăteşte câteva banchete frumoase 
ca să uităm de adunările astea la care nu e vorba decât de 
muncă şi de nenumăratele sarcini administrative. lar 
paharnicul meu să aleagă cele mai bune vinuri! 


10 


Grataragiul de la Hanul Norocului nu stătea degeaba. Fără 
milă, sucea gâtul rațelor şi al gâştelor grase, le jumulea şi le 
punea în frigare deasupra jarului pe care unul dintre 
ajutoarele sale îl înteţea cu un evantai. Apoi, grataragiul săra 
păsările şi adăuga verdeţuri. 

Bucatele gustoase atrăgeau sumedenie de muşterii care 
găseau pe placul lor şi bucăţile de carne de vită fragedă, fierte 
într-o oală uriaşă. Preţurile nu erau mari, aşa că oamenii se 
îmbulzeau să prindă o măsuţă joasă şi un scaun cioplit 
grosolan. 

Muşteriu statornic al hanului, vânzătorul de vase cu grăsime 
nu se mai sătura de aceste mâncăruri grozave şi savura 
fiecare înghiţitură. Prânzul reprezenta pentru el cea mai 
plăcută parte a zilei. Aici uita de griji, de arţagul nevestei şi de 
toanele copiilor. 

— Putem să ne aşezăm în faţa ta? îl întrebă Bebon, care se 


apropiase de masă împreună cu Kel. 

— Locul e liber. 

— Ne lasă gura apă de la mirosurile astea, spuse actorul. Ce 
ne povăţuieşti să luăm: gâscă, rață sau vită? 

— Gâscă friptă n-are pereche. Data viitoare când veniţi, 
încercaţi rața. lar vita la un al treilea prânz. 

— Mulţumim pentru sfaturi. Îngăduie-ne, în schimb, să-ţi 
oferim o cupă cu vin roşu. 

— Nu zic nu. Cu ce vă îndeletniciţi? 

— Suntem negustori ambulanți. Vindem ţesături, sandale şi 
rogojini. 

— Grea muncă! 

— N-ai de ce te plânge dacă-ţi place să călătoreşti. 

— Eu vând vase cu grăsime de taur, de capră şi de gâscă şi 
două feluri de unt: unul ce trebuie mâncat cât mai repede şi 
altul care poate fi păstrat. Vasele mele au trecute pe ele ziua 
când au fost umplute, iar muşteriii cu dare de mână se bat pe 
ele. Şi tot de la mine cumpără şi cele mai bune hamuri din 
Memphis. 

— Frumoasă reuşită, recunoscu Bebon cu admiraţie. Cred că 
pierzi adesea şirul orelor de muncă! 

— Un lucru bine făcut cere multă trudă. 

— Vorbeşti ca Buze-Dulci, brutăreasa. După ce guşti din 
pâinea ei, celelalte ţi se par serbede. Din fericire, viaţa ne 
dăruieşte şi astfel de bucurii! Insă din cauza nesiguranţei 
crescânde, ţi-e frică uneori să mai baţi drumurile, chiar şi 
cheiurile din Memphis. 

Bărbatul se opri din mestecat. 

— Aţi avut necazuri? 

— Eu nu, dar sora mea mai mică a dispărut de curând. Kel îl 
privi ţintă pe vânzătorul de oale: cumsecădenia i se şterse de 
pe chipul cu trăsături grosolane. 

— Gărzile îi vor da de urmă. 

— Numai că ele refuză să se amestece în povestea asta. 
Ciudat, nu? 

— Fiecare cu meseria şi cu socotelile lui. 

— lţi place să te plimbi pe cheiuri seara, grăi scribul. 

— Asta mă priveşte doar pe mine. 

— N-ai văzut nişte bărbaţi răpind o tânără femeie? 

— Bateţi câmpii! 


— Judecând după purtarea ta, sunt convins că ai fost martor 
la tot ce s-a petrecut. 

— Ce tot îndrugaţi verzi şi uscate? 

— Suntem bine informaţi, pretinse Bebon. Vreau să-mi 
găsesc surioara, iar tu o să ne ajuţi. 

Vânzătorul făcu ochii roată. 

— Să mergem afară. Aici sunt prea multe urechi curioase. 

li conduse sub un acoperiş de paie, la adăpostul căruia 
fierbea o oală cu osânză. 

— Nu cumva sunteţi, din întâmplare, gărzi? 

— Stai fără grijă, îi răspunse Kel. 

— V-am priceput jocul: dacă nu-mi ţin gura, mă aruncaţi în 
temniţă! 

— Greşeşti, nu aparţinem trupelor de ordine. Dorim numai să 
dăm de urma unei făpturi dragi. 

— Mincinosule! 

Apucând oala, vânzătorul aruncă lichidul din ea spre faţa 
scribului. 

Bebon abia avu timp să-l împingă într-o parte pe Kel. 

Doar câţiva stropi fierbinţi îl atinseră pe scrib, iar vânzătorul 
o rupse la fugă. 

Dar tocmai când se credea scăpat, Vânt-de-Miazănoapte îl 
izbi cu putere. Până să se dezmeticească şi să se ridice în 
picioare, căzu în mâinile lui Bebon şi ale lui Kel, hotărâți să nu- 
i mai dea drumul. 

— Nu cumva oi fi complice la răpire? îl întrebă actorul furios. 
— Eşti nebun! 

— lar tu ai vrut să ne opăreşti! 

— Mi-e teamă de închisoare! 

— De câte ori să-ţi repet? Nu suntem gărzi! Ai văzut tot, nu-i 
aşa? Haide, vorbeşte! 

— Şi dacă refuz? 

— ţi crăp capul cu piatra şi apoi o să căutăm un alt martor. 
Vorbeşte şi te lăsăm să pleci. 

Inspăimântat, bărbatul înghiţi cu greu. Cu gura uscată, 
tremurând din toate mădularele, se dădu bătut. 

— Eram cam beat şi nu sunt sigur că... 

— Grăbeşte-te, prietene! Răbdarea noastră a ajuns la capăt. 
— S-a întâmplat pe /s;s, o corabie de negoţ. Tânăra dădea să 
urce pasarela, când patru vlăjgani au înşfăcat-o. Nefericita n-a 


avut nicio şansă de scăpare. 

— Îi cunoşti pe zdrahonii ăia? 

Vânzătorul şovăi. 

Kel simţi că bărbatul ascundea ceva important şi culese de 
jos o piatră. 

Nu, nu, aşteptaţi! îl cunosc pe unul dintre ei. 

Cum îl cheamă? 

— Palios. 

— Un grec? 

— Da, un...un... 

— Un soldat? 

Vânzătorul de oale cu grăsime încuviinţă printr-o mişcare a 
capului. 

— Deci au fost patru mercenari greci, spuse Kel. Aşa e? 

Bărbatul încuviinţă din nou. 

— Unde-l găsim pe Palios ăsta al tău? întrebă Bebon, cu glas 
ameninţător. 

— Stă la cazarma cea mare din Memphis, dar în timpul 
învoirilor obişnuieşte să se ducă la lupanarul din apropierea 
cartierului olarilor. 

— Cunoaşte vreo fată pe-acolo? 

— Guigua, o fată mărunţică şi drăguță. 

— O vizitezi şi tu? 

— Rar, foarte rar! Sunt însurat şi... 

— N-o să-i spunem nimic nevestei tale. lar tu uită că ne-am 
întâlnit. Dacă-ţi trece prin minte nefericita idee să-l previi pe 
Palios sau să dai de ştire gărzilor, n-o să mai trăieşti mult. 


11 


Faraonul Amasis nu înceta să se gândească la acea clipă 
hotărâtoare când, fiind un simplu general, primise să-i fie 
aşezat pe cap coiful care, prin voința armatei egiptene, se 
transformase în coroană regală. 

Nu dorise să cârmuiască, ci doar să câştige cât mai repede 
războiul ce-l punea faţă în faţă cu faraonul Apries, pe care 
oamenii îl vorbeau de rău şi-l urau. Apoi Amasis se împăcase 
cu destinul şi luase în mâini soarta Celor Două Regate, muncit 
mereu de acelaşi gând: să nu aibă parte de un sfârşit ca al 
înaintaşului său. 

Prin urmare, se înconjurase de oameni de nădejde, slujitori 


fideli ai statului, răsplătiți pe măsura strădaniilor lor. Totuşi, 
rămânând neîncrezător, nu înceta să-i observe și să le 
cântărească faptele. Până acum însă, ei îi respectaseră 
poruncile întocmai. 

Dar ce se alesese de faimosul coif? Un uzurpator ar fi încercat 
deja o lovitură în forţă. Afară numai dacă nu era vorba, aşa 
cum dădeau de înţeles cercetările, chiar de scribul Kel, ucigaş 
şi hoţ, prea slăbit în prezent ca să reuşească. 

Monarhului îi plăcea să locuiască la Memphis. Deşi prefera 
capitala, Sais, regele aprecia această mare cetate în care se 
amestecau diverse seminţii și se vorbeau tot soiul de limbi şi 
care era oricând în stare să ia felurite înfăţişări, după cum o 
cereau împrejurările. 

Să înţeleagă mersul înainte al lumii şi să-l urmeze, acesta era 
talentul lui Amasis. lar cheia viitorului era Grecia. Bătrânului 
Egipt îi lipsea spiritul înnoitor şi se mulțumea doar să respecte 
pilda strămoşilor. Încredinţând siguranţa ţării unei armate de 
mercenari greci bine antrenați şi bine plătiţi, suveranul îi 
descuraja pe cei doritori să atace Cele Două Regate, a căror 
bogăţie stârnea lăcomia multora. Legile nu scăpaseră nici ele 
de ochiul vigilent al faraonului, care hotărâse, printre altele, 
ca fiecare egiptean să plătească noi dări. Intreţinerea unei 
armate menite să-i descurajeze pe vrăjmaşi costa scump, iar 
s-o reducă ar fi fost o gravă greşeală. 

Amasis continua să nu se încreadă în Mitetis, fiica răposatului 
faraon Apries, căsătorită cu bogatul Cresus, devenit Mai- 
marele diplomaţiei persane. Prieten al Egiptului, acesta din 
urmă ridica în slăvi pacea, dar oare soţia sa nu resimțea o ură 
înverşunată faţă de Amasis, pe care-l acuza că-i ucisese tatăl? 
Când se întâlniseră ultima oară, la Sais, Mitetis îi făgăduise 
faraonului că va da uitării trecutul. Sinceritate tulburătoare 
sau minciună dibace? 

Pe la jumătatea dimineţii, Henat îi aduse regelui un vraf de 
registre ca să le citească. 

— Ceva important? 

— Doar o scrisoare de la Cresus. 

— Liniştitoare? 

— Ne propune să micşorăm anumite dări care se plătesc la 
trecerea hotarului, pentru a înlesni schimburile de mărfuri 
între Asia şi Egipt. O propunere demnă de atenţie şi de 


cercetat pe-ndelete. Dar să nu renunţăm la privilegiile şi 
câştigurile noastre. Cu încuviințarea Majestății Voastre, am 
putea să-i aruncăm câteva firimituri, să vedem rezultatele şi 
apoi să discutăm din nou. 

— Aşa facem, răspunse regele, aruncându-şi ochii peste 
rapoarte. 

In stare să se concentreze doar scurtă vreme, însă cu mare 
intensitate, Amasis voia să aibă cunoştinţă despre tot ce se 
întâmplă, dar mai cu seamă despre orice plan, cât de mic, al 
demnitarilor săi. Obişnuit să citească repede şi să descopere 
lucrurile care contau cu adevărat, monarhul părea doar că 
lasă în seama altora treburile importante, chiar dacă uneori 
trecea cu vederea anumite amănunte. 

— Refacerea Casei tălmacilor înaintează? 

— Am găsit încă doi scribi pe care vreau să-i supun atenţiei 
Majestății Voastre. Amândoi cunosc mai multe limbi asiatice şi 
au locuit în ţinuturi aflate sub oblăduirea Egiptului. Le-am 
cercetat cu grijă dosarele şi n-am descoperit nimic îndoielnic. 
— Ai stat de vorbă cu ei? 

— Îndelung. 

— Prezintă-mi-i mâine şi am să-ţi spun ce hotărăsc. Ceva 
veşti de la iscoadele noastre din Persia? 

— Obişnuitele mesaje criptate. 

— Informaţii liniştitoare? 

— Da, şi care întăresc spusele marelui nostru prieten Cresus, 
împăratul Cambyses pare să fi dat uitării orice dorinţă de 
război sau de cucerire pentru a se apleca asupra problemelor 
ţării şi a negoţului. 

— Nu pari convins! 

— Asta mi-e meseria, Majestate. 

— Ce te face să te îndoieşti? 

— Sincer vorbind, nimic. Dar asta nu înseamnă că nu stau 
mereu cu ochii în patru. Schimburile de mărfuri între noi şi 
perşi s-au înmulţit, iar legăturile noastre diplomatice sunt tot 
mai puternice. 

— Şi sper că ăsta e doar începutul. 

Intovărăşit de solii greci, încărcaţi de daruri, marele general 
Fanes din Halicarnas ceru o audienţă. 

Regele îi primi în impunătoarea sală cu tavanul sprijinit de 
coloane a palatului din Memphis şi îl salută călduros pe 


fiecare. 

Niciodată legăturile dintre Egipt şi aliaţii săi greci nu fuseseră 
mai bune. Regina oferi emisarilor un banchet somptuos şi, 
până la miezul nopţii, se purtară discuţii despre poezie şi 
muzică, comparându-se tradițiile artistice ale celor două 
popoare. Grecii erau beţi de mult când Amasis porunci să se 
aducă un urcior datând din anul întâi al domniei sale. 

— Îngăduiţi-mi să gust primul din acest vin, îi propuse Fanes 
din Halicarnas cu glas scăzut. 

Suveranul rămase uimit. 

— De ce te temi? 

— Petrecerea e reuşită, mesenii se simt în largul lor, prietenia 
domneşte. Pe un războinic, astfel de clipe trebuie să-l pună pe 
gânduri. 

— Crezi că... 

— Prefer să mă asigur. 

— Nutu. 

Amasis se întoarse spre cel mai bătrân dintre solii greci. 

— Îmi faceţi plăcerea să judecaţi virtuțile acestei licori fără 
pereche? 

” Eo uriaşă onoare, Majestate. 

După ce gustă, diplomatul se minună îndelung. 

— Mă pricep la vinuri... într-adevăr, acesta n-are pereche! 

Oaspeţii lui Amasis apreciară şi ei nectarul din care faraonul 
bău ultimul. 

La sfârşitul banchetului, Amasis îi înştiinţă pe toţi că hotărâse 
trei lucruri: să tocmească încă vreo câteva sute de mercenari 
pentru garnizoanele din Deltă şi din Memphis, să scutească de 
plata dărilor trupele de elită greceşti şi să mărească iar solda. 
Cuvintele monarhului stârniră bucuria. 

lar regele porunci să se destupe încă un urcior pentru a 
sărbători statornicirea legăturilor dintre Egipt şi aliaţii săi. 

Puterea militară care lua astfel naştere va descuraja orice 
presupus atacator, începând cu perșii. 


12 


împreună cu Vânt-de-Miazănoapte, încărcat cu legume 
cumpărate dintr-o piaţă a străvechiului oraş, Kel descoperi 
lupanarul unde venea adesea mercenarul grec care luase 
parte la răpirea lui Nitis. 


Locul clocotea de viată. Numeroşi muşterii, mai cu seamă 
greci, treceau pragul casei cu pricina, unde puteau să bea 
bere tare, să râdă şi să glumească după pofta inimii, dar mai 
ales să se bucure de farmecele libiencelor, siriencelor şi 
nubiencelor, care-şi împodobeau de bunăvoie trupurile cu 
tatuaje, aşa cum obişnuiau prostituatele. 

În scurtă vreme, scribul observă trecând două ronduri ale 
gărzilor. Dacă izbucnea chiar şi cea mai măruntă ceartă, 
trupele de ordine săreau şi potoleau zarva. 

Tocmai când Kel se îndepărta, vreo douăzeci de gărzi 
înarmate cu bastoane şi întovărăşite de o trupă de arcaşi 
năvăliră în cartier. 

Speriate, gospodinele care stăteau la taifas în mijlocul 
străduţelor amuţiră, îşi băgară copiii în case şi închiseră uşile 
şi obloanele. Însă vânzătorii ambulanți și o sumedenie de 
gură-cască fură prinşi în capcană, la fel ca şi muşteriii 
hanurilor, ai tavernelor şi lupanarelor. 

Niciun cartier din Memphis nu avea să scape de controlul 
amănunţit ordonat de judecătorul Gem. 

Simţindu-i pe arcaşi gata să tragă, scribul nu schiţă, niciun 
gest de fugă. Vânt-de-Miazănoapte încremenise şi el, cu 
urechile lăsate, lucru ce-l îndemna pe Kel să nu se mişte, chiar 
dacă nervii îi erau întinşi peste măsură. 

În curând, va ajunge în mâinile acuzatorilor săi şi-şi va pierde 
pentru totdeauna libertatea. Nitis - răpită, el - osândit la 
moarte... Fericirea lor nu fusese decât un vis de o clipă. 

Un ofiţer cu privire fioroasă se apropie de Kel. 

— Cum te cheamă? 

— Bak. 

— Pentru cine lucrezi? 

— Pentru Buze-Dulci, brutăreasa. Târguiesc de-ale gurii şi le 
duc bucătarului ei. 

— Cumpăr pâine de la brutăreasa aceasta, dar nu te-am 
văzut niciodată în prăvălie. 

— Fireşte, nu merg decât acasă la ea. 

— Şi unde locuieşte? 

Kel îi dădu lămuririle de cuviinţă. 

— Te întorci de la piaţă? îl întrebă ofiţerul, la fel de bănuitor. 
— Chiar aşa. 

— Atunci înseamnă că măgarul tău cară merinde. 


— Adevărat. 

— Desfă coşurile. 

Kel se supuse. 

La vederea legumelor, ofiţerul păru dezamăgit. 

— Unul dintre oamenii mei o să te însoţească până acasă la 
brutăreasă ca să se încredinţeze că ai spus adevărul. 

Ce nenorocire. Kel era slujitorul lui Bebon, nu al lui Buze- 
Dulci. Ea va tăgădui că-l cunoaşte, va pomeni de iubitul ei, iar 
gărzile îi vor aresta pe cei doi prieteni. 

— Haide, s-o luăm din loc, îi porunci vlăjganul însărcinat să-l 
supravegheze. 

Scribul n-avea cum să se descotorosească de el. Înarmat cu 
un baston greu şi cu o sabie scurtă, soldatul l-ar fi doborât cu 
uşurinţă. 

Inţelegând cât de rău stăteau lucrurile, Vânt-de-Miazănoapte 
de-abia îşi târa picioarele. Cei trei se încrucişau neîncetat pe 
drum cu soldaţi şi gărzi care împânziseră tot oraşul ca să ia la 
întrebări cât mai mulţi oameni bănuiţi de felurite nelegiuiri. 

Oare măgarul va apuca într-o direcţie greşită, încercând să-l 
păcălească pe păzitorul lor? Bărbatul şi-ar da numaidecât 
seama şi ar trece la măsuri aspre. 

Pe când scribul căuta cu disperare o cale de ieşire, la câţiva 
paşi de ei izbucniră ţipete. 

Doi soldaţi strigară către însoţitorul lui Kel: 

— Un fugar! Vino cu noi să-l prindem! 

— Am ordinele mele, trebuie să... 

— S-au schimbat ordinele! Nu mai pierde vremea! 

Vlăjganul îi ascultă şi se îndepărtă în grabă. 

Eliberaţi pe neaşteptate, Kel şi Vânt-de-Miazănoapte porniră 
fără întârziere spre locuinţa lui Buze-Dulci. Trebuia să-l 
prevină pe Bebon cât mai iute şi să părăsească acest adăpost 
devenit de-acum o capcană. 

Judecătorul Gem lovise cu putere. Întrucât nu mai îndura să 
vadă cum un ucigaş viclean batjocorea justiţia, se înverşunase 
să trimită gărzile să răscolească întregul oraş, sperând că 
cercetările vor da mult-aşteptatele roade. 

Dacă scribul Kel şi presupuşii săi complici se aflau în 
Memphis, nu vor avea unde să se ascundă de gărzi sau vor fi 
daţi în vileag de către locuitorii îngroziţi de asemenea 
desfăşurare de forţe. In sfârşit, limbile se vor dezlega şi nimeni 


nu va îndrăzni să adăpostească un ucigaş căutat cu atâta 
îndârjire. 

La capătul acestei zile zbuciumate, comandanții trupelor se 
înfăţişară judecătorului Gem. Incredinţaseră unui general de 
pedestraşi sarcina de a vorbi în numele lor. 

— Vă aducem numai veşti bune. Totul a mers de minune şi s- 
au făcut numeroase arestări: douăzeci de hoţi, dintre care 
cinci au mai fost osândiţi și în alte rânduri, câţiva străini 
amestecați în treburi necurate, nişte bărbaţi care voiau să 
scape de corvoadă, câţiva taţi nevrednici care refuzau să se 
îngrijească de copiii lor şi vânzători ambulanți care nu plăteau 
dările. Unii dintre aceşti netrebnici au încercat în zadar să 
fugă. 

— Grozavă treabă, spuse judecătorul morocănos. Dar pe 
scribul Kel l-aţi prins? 

— Din păcate, nu. 

— Aveţi vreo informaţie despre el? 

— Nici cea mai neînsemnată. 

— Dar despre Nitis, preoteasa? 

— Nici despre ea. Însă planul vostru, judecătorule Gem, a dus 
la o strălucită izbândă. Nelegiuiţii din Memphis nu se mai simt 
în siguranţă şi ştiu că putem pune mâna pe ei în orice clipă. 
Datorită vouă, lor le-a pierit curajul, iar trupele noastre parcă 
au prins aripi. 

— Felicitaţi-i pe soldaţi şi pe gărzi, generale. 

Ofițerii se retraseră. 

Rămas singur, Gem se întrebă cum să-i prezinte această 
usturătoare înfrângere cancelarului Udja. N-avea decât o cale: 
să mărturisească adevărul şi să-şi părăsească slujba. După o 
astfel de nereuşită, bătrânul judecător nu putea să-şi păstreze 
rangul. 

Atâtea probleme descâlcite, atâtea procese duse cu bine la 
sfârşit, atâţia vinovaţi azvârliţi în temniţă... lar acest scrib 
ucigaş îl sfida punându-i capăt în mod ruşinos carierei! Dar nu, 
Gem nu se va lăsa doborât astfel. 

În loc să se umilească, va sublinia partea bună a lucrurilor. 
Din cercetările făcute la porunca lui de către gărzi şi soldaţi, 
se desprindeau două învăţăminte: fie Kel părăsise Memphisul, 
fie era ajutat de nenumărați complici, în stare să pună regatul 
în primejdie. 


Papirusul criptat descoperit în capela lui Kheops rămânea de 
nedesluşit. Şi nici urmă de coiful lui Amasis. Existenţa acestui 
text părea să susţină, într-o oarecare măsură, nevinovăția 
scribului... Sau mai degrabă era vorba doar despre o 
momeală! 

Prea multe necunoscute se aflau la mijloc. 

Bizuindu-se pe experienţa şi pe răbdarea sa, bătrânul 
judecător va continua această luptă. Avea să fie ultima, fără 
îndoială, dar o să-l doboare până la urmă pe monstrul care 
ameninţa regatul. 


13 


Din fericire, Bebon se găsea acasă la Buze-Dulci. Trezindu-se 
dintr-un somn prelungit de după-amiază, nu se îndoi câtuşi de 
puţin că uriaşa desfăşurare de forţe din oraş era menită să-l 
prindă pe prietenul său. 

Kel duse legumele bucătarului. 

— Am un mesaj pentru oaspetele stăpânei. 

— O să-i dau de ştire numaidecât. 

Actorul nu întârzie să apară. Kel îi povesti ce se întâmplase. 

Ai descoperit lupanarul cu pricina? 

— Da, dar e cu neputinţă de ajuns acolo! 

— Nu te speria, gărzile şi soldaţii se vor întoarce curând în 
cazărmile lor. În toiul nopţii o să facem o încercare. 

— Nu mai pot rămâne aici! 

— Dimpotrivă, nimeni n-o să te caute la grajduri. Eu o aştept 
pe Buze-Dulci să se întoarcă, mâncăm împreună, îmi onorez 
îndatoririle de ibovnic, apoi mă întorc în odaia mea, mă 
strecor prin acoperiş şi trec să te iau. 

— Şi dacă oraşul e plin de gărzi? 

— O să fim cu băgare de seamă. 

Vânt-de-Miazănoapte nu dădea niciun semn de nelinişte, uşa 
că Kel se întinse pe un maldăr de paie şi aşteptă. La cea mai 
mică primejdie, măgarul o să-l prevină. 

Scribul era sigur că Nitis încă trăia. Îi simţea spaima şi-i auzea 
chemarea, iar timpul curgea împotriva lor. În sfârşit, Bebon se 
ivi. 

— Haide! Buze-Dulci crede că dorm, iar cartierul îmi pare 
liniştit. Dacă zărim prea multe gărzi, batem în retragere. 

— Ca să mergem unde? 


— Vom vedea. Grija noastră de căpătâi e s-o eliberăm pe 
Nitis, nu? 

Jignit, Kel sări afară din staul. 

— Încetişor! îl sfătui Bebon. 

Vânt-de-Miazănoapte o apucase deja spre lupanar, alegând 
drumul cel mai scurt. 

judecând după mersul său, nu-i păştea nicio primejdie. 
Gărzile şi soldaţii se retrăseseră, într-adevăr, redând oraşului 
liniştea şi bucuria de a trăi. Răsuflând uşuraţi, locuitorii ieşeau 
din case şi se apucau să discute despre această zi ciudată. 
Fiecare îşi dădea cu părerea şi rostea cuvinte aspre de 
nemulţumire. 

Când se apropiară de lupanar, măgarul încetini pasul. 

Cu toate simţurile încordate, Kel și Bebon cercetară 
împrejurimile. 

Niciun soldat nu stătea la pândă. 

— Aşteptaţi-mă la colţul străduţei, îi spuse actorul lui Kel. Eu 
mă duc să aflu cum stau lucrurile înăuntru. 

Bebon ciocăni la uşa lupanarului. 

Uşa se deschise fără grabă, lăsând să se ivească un cap de 
nubian. 

— Ce vrei? 

— Să beau și să mă veselesc. 

— Eşti singur? 

— Prea singur. 

— Poţi să plăteşti? 

— Ştiu preţurile. 

Nubianul scrută bănuitor străduţa. 

— Intră. 

Sala cea mare gemea de petrecăreţi, cei mai mulţi dintre ei 
beţi. 

— Guigua e liberă? îl întrebă Bebon pe nubian. 

— N-ai noroc, voinice! Micuța e pe mâini bune. 

— Cele ale prietenului meu Palios, pun rămăşag! 

— Ah, îl cunoşti? 

— Un blestemat de chefliu grecul ăsta! Dă-mi să beau, îl 
aştept. Şi el o să plătească şi pentru mine. 

— Nu doreşti o fată? 

— Vedem mai târziu. 

Aşezat comod, Bebon începu să soarbă din bere. 


După o jumătate de oră, apăru o pereche alcătuită dintr-o 
frumoasă oacheşă şi un zdrahon ţanţoş, cu mers apăsat. 
Bărbatul o sărută pe prostituată, goli o cupă cu alcool de 
curmale şi se îndreptă spre uşă. 

Bebon îl ajunse cu sprinteneală din urmă şi cu vârful cuţitului 
său îl înţepă în coaste. 

— O să ieşim împreună, Palios. Dacă te împotriveşti, îţi fac de 
petrecanie. 

Obosit, cu mintea tulbure, grecul se supuse. 

Kel sări şi-l înşfacă de gât, iar Vânt-de-Miazănoapte îl împinse 
cu putere, lipindu-l de zidul lupanarului. 

— Vorbeşte, scârnăvie! Unde ai dus-o pe Nitis preoteasa? 

— Să plecăm de aici, hotărî Bebon. 

Cei trei îl împinseră pe prizonier spre o străduţă întunecoasă. 

— Vă înşelaţi, îi înfruntă fără vlagă Palios. 

— Nu eşti mercenar? 

— Ba da, dar... 

— Şi n-ai răpit o femeie cu ajutorul altor mercenari greci? 

— Nicidecum, sunt nevinovat! 

Grecul încercă să fugă. 

Cu o zvârlitură din copite, Vânt-de-Miazănoapte îl trânti cu 
faţa la pământ. Bebon îl ţintui locului şi îi puse lama cuţitului 
la ceafă. 

— Dacă minţi, te tai în bucăţi! Şi n-am vreme de pierdut! 

— Am primit ordin, am fost silit! 

— Cine a dat ordinul? 

— Nu ştiu. Eu doar am ascultat de comandantul trupei. 

— Cum îl cheamă? 

— Nici asta nu ştiu. 

— Îți baţi joc de mine, Palios! 

— Vă jur că nu! lar pe colegii care m-au însoţit nu-i văzusem 
niciodată până atunci. 

— Cum aţi făcut? îl întrebă Kel. 

— Am prins-o pe fată când a pus piciorul pe pasarela /sisului. 
— Nitis nu-i o fată, se răsti Kel, ci Mai-marea cântăreţelor și 
ţesătoarelor lui Neit! 

— Bine, bine! Eu unul habar n-aveam de nimic. La mercenari, 
ordinele se îndeplinesc fără să stai la discuţii. 

— Unde aţi dus-o? 

— Intr-o vilă din partea de sud a oraşului. 


— Haide, să mergem acolo! îi porunci Bebon. 

— Nu pot, trebuie să mă întorc la cazarmă! Vârful cuţitului 
grecesc îi pătrunse uşor în ceafă. Am zis: Haide să mergem 
acolo! 


14 


Sub lumina lunii pline, cei patru înaintau cu paşi repezi. 
Brusc, Vânt-de-Miazănoapte se opri. 

Kel pricepu numaidecât. 

— Cauţi să ne îndrepţi pe un drum greşit, Palios! încă o 
încercare ca asta şi n-o să mai vezi zorii răsărind. 

— Inţelege bine un lucru, zise Bebon: pentru noi, un mort mai 
mult sau mai puţin nu contează. Dacă ne duci la casa cu 
pricina, ai şanse să scapi cu viaţă. 

Invins, cu fruntea în pământ, grecul apucă pe drumul cel bun. 

Nu se zărea nici urmă de gărzi. 

La capătul unei străduţe cufundate în tăcere, se afla un 
domeniu somptuos, protejat de ziduri înalte. Palmieri bătrâni 
umbreau o clădire cu două etaje, construită în mijlocul unei 
grădini întinse. 

Cu urechile ciulite, Vânt-de-Miazănoapte se opri. 

— Cine locuieşte aici? îl întrebă Kel pe mercenar. 

— Nu ştiu. Nişte tovarăşi de-ai noştri ne-au aşteptat la 
intrare. Le-am dat fata, vreau să zic... preoteasa, iar noi am 
plecat care-ncotro. 

— Întrucât nu ştii nimic, observă Bebon, nu ne mai eşti de 
niciun folos. 

— Aţi făgăduit că... 

Dintr-un sac de pe spinarea măgarului, actorul scoase o 
cârpă pe care o îndesă în gura mercenarului, apoi o frânghie 
de corabie cu care îl legă strâns. Când isprăvi, îl târî ajutat de 
Kel, în fundul unei magazii pline cu urcioare. 

— O să te găsească cineva până la urmă, îi zise actorul. 

Dar ai grijă să-ţi ţii gura. Altminteri, oamenii noştri îţi vor veni 
de hac. Ai priceput? 

Grecul clipi în semn de răspuns. 

— Şi-acum, fu de părere scribul, să dăm buzna înăuntru! 

— Nu te-aş sfătui, se împotrivi prietenul său. După mine e 
vorba de-o capcană. Să cercetăm mai întâi cu atenţie locurile. 
Apoi să ne facem un plan. 


Deşi ardea de nerăbdare, Kel îi dădu dreptate. Nu voia să 
irosească nici cea mai mică şansă de a o elibera pe Nitis. 
Convins la început că mercenarii păzeau casa, Bebon trebui 
totuşi să-şi recunoască greşeala. In preajma ei nu se vedeau 
nici soldaţi, nici gărzi, ci doar un portar la adăpostul unui 
umbrar din lemn, acoperit cu o pânză grosolană. In felul 
acesta, bietul om scăpa de razele fierbinţi ale soarelui. 

— Prea frumos ca să fie adevărat, socoti actorul. Să mai dăm 
o dată ocol zidurilor. 

Locul era cum nu se poate mai liniştit, ferit de larma străjilor 
umblate şi a cartierelor ticsite de oameni. 

— O temniţă desăvârşită, grăi cu amărăciune Kel. 

— Asta înseamnă că mercenarii se găsesc înăuntru. Câţi să 
fie? 

— Să scăpăm de portar şi să intrăm! 

— Voinicul ăsta serveşte drept momeală. Un pas greşit şi o 
haită de greci se va năpusti asupra noastră. 

— Atunci să încercăm să ne căţărăm pe zid! 

— Tot aia e. Fără îndoială, există ronduri şi soldaţi ce stau la 
pândă. Şi nici n-am şti încotro s-o luăm. Avem nevoie de 
informaţii precise. 

— O să mi le dea portarul. 

— Cu siguranţă că nu! 

— Nitis a aşteptat deja prea mult. 

— Dacă suntem ucişi, nu-i mai rămâne nicio speranţă. 

Încă o dată scribul îşi înfrână dorinţa de a se năpusti 
înăuntrul acestei vile blestemate. 

Oare Nitis îi simţea prezenţa, credea încă în eliberarea ei? 

— Chiar şi mercenarii greci trebuie să mănânce şi să bea, îl 
lămuri Bebon. Cu alte cuvinte, vânzătorii o să se prezinte la 
poartă. Poate că ei cunosc niscaiva amănunte care ne-ar 
prinde bine. 

— Şi dacă nici ei nu ştiu nimic? 

— Arată-te mai încrezător! 

Răbdarea lui Kel fu pusă la grea încercare. 

În sfârşit, se ivi un sacagiu! 

Bărbatul schimbă câteva vorbe cu portarul, care îi îngădui să 
între în curte. Peste doar câteva clipe sacagiul ieşi. 

Kel şi Bebon îi tăiară calea pe o străduţă alăturată, în vreme 
ce Vânt-de-Miazănoapte stătea de pază. 


— Ne e sete, zise actorul. 

— Îmi pare rău, am vândut tot. 

— Celor din vila aia arătoasă? 

— Întocmai. 

— Sunt greci, nu? 

— Habar n-am. Azi îl înlocuiesc pe stăpânul meu, care e 
bolnav, şi nu cunosc prea bine cartierul. 

Scribul şi prietenul său se aşezară iar la pândă. 

Curând sosi un vânzător de plăcinte calde, umplute cu năut. 
Şi el fu lăsat să treacă pragul. 

După ce părăsi curtea, Kel îl opri departe de ochii portarului. 
Bebon stătea mai în spate, ca să se asigure că nu-i urmărea 
nimeni. 

— Tare mi-ar plăcea o plăcintă. 

— Nu mi-a mai rămas niciuna. Însă, la doar câteva străzi de 
aici, vei găsi destui vânzători. 

— Ce noroc au grecii ăştia! 

Vânzătorul îl privi mirat. 

— Cum adică... 

— Le-ai vândut toate vestitele tale plăcinte! Şi trebuie că unt 
foarte bogaţi dacă locuiesc într-o vilă aşa frumoasă. 

Chipul neguţătorului se lumină. 

— Ah, te înşeli întru totul! Stăpânul casei nu-i grec. 

— Dar cum îl cheamă? 

— E vorba de Marele vistiernic Pefy. Oamenii lui mă plătesc 
bine. Şi judecând după numărul plăcintelor pe care le aduc, 
are cel puţin zece slujitori. O zi bună, prietene! 


15 


Elegantă ca întotdeauna, fardată cu multă măiestrie şi 
împodobită doar cu un colier de lapislazuli şi brățări din aur, 
regina Tanit avea să ofere un banchet chiar în prima seară 
după ce curtea se înapoiase la Sais, oraşul din Deltă devenit 
capitala celei de-a XXVl-a dinastii. Faraonul preţuia aceste 
clipe de răgaz care îl făceau să uite de povara cârmuirii. Ce-i 
drept, faraonul bea prea mult şi se lăsa uneori în voia unor 
pofte neîngăduite, totuşi continua să ţină frâiele statului cu o 
mână sigură şi să-şi urmeze ţelurile: bunăstarea ţării, 
încheierea de alianţe cu regatele şi principatele greceşti, 
întărirea puterii militare a Egiptului. 


— Eşti răpitoare, îi spuse Amasis soţiei sale. Pe mine mă 
chinuie iar o cumplită durere de cap. 

— Nu cumva aţi uitat să luaţi leacurile date de Udja? 

— Se poate... Prefer în locul lor un vin alb uşor şi parfumat, în 
stare să alunge toate suferinţele. 

— Curtea e încântată de întoarcerea la Sais. Memphis 
rămâne un oraş frumos, dar capitala noastră are un farmec 
fără pereche, nu-i aşa? 

— Care nu va înceta să sporească, te asigur! De-acum înainte 
aici se va hotărî soarta lumii. Memphis va fi mai departe inima 
negoţului, iar Theba - păstrătoarea unor tradiţii învechite. 

— Dar Divina Adoratoare nu se bucură de un nemaipomenit 
respect? 

Poporul nostru preţuieşte gloriosul trecut al cetăţii zeului 
Amon și-și aminteşte de vremurile măreţe ale unor faraoni 
precum Tutmosis, Amenhotep şi Ramses. Însă viitorul e în altă 
parte, scumpa mea Tanit. De-acum trebuie să ne întoarcem 
faţa spre Mediterană şi spre Grecia. Mulțumită unor invăţaţi 
precum Pitagora, vom statornici legăturile Greciei cu Egiptul, 
care nu va mai fi ţinut departe de noile descoperiri făcute de 
alte popoare. 

— Diseară, la masa voastră sunt poftiţi mai mulţi emisari 
greci. 

— Minunat! mai-marele bucătarilor să se arate la înălţimea 
aşteptărilor. 

— Bizuiţi-vă pe atenţia şi pe grija mea. 

Deşi o admirau, slujitorii de la curte cunoşteau severitatea 
reginei. Tanit nu suferea greşelile şi ţinea la respectarea cu 
străşnicie a ceremonialului. Era în joc faima Egiptului. lar 
regele Amasis se felicita în fiecare zi că avea alături o astfel 
de femeie. Nu reuşise Tanit s-o îmbuneze pe Mitetis, soţia lui 
Cresus, căpetenia diplomaţiei persane, şi fiica nefericitului său 
potrivnic Apries, detronat de către Amasis? 

Domolind pornirile duşmănoase ale acestei leoaice, Tanit se 
dovedise o mijlocitoare iscusită. 

— Inaintea banchetului, se plânse regele, am o puzderie de 
sarcini plictisitoare de îndeplinit. 

Tanit zâmbi. 

— Bunăstarea Celor Două Regate atârnă de ele. 

Soții se despărţiră, iar Amasis îl primi pe judecătorul Gem. 


— Deşi desfăşurarea de trupe din Memphis a dat oarece 
roade, socoti înaltul magistrat, totuşi nu ne-a îngăduit să-l 
arestăm pe scribul Kel. Fireşte, siguranţa oraşului a avut de 
câştigat, iar fărădelegile se vor împuţina. l-am întemnițat pe 
răufăcătorii periculoşi şi am convingerea neclintită că Kel a 
părăsit oraşul, încercând să ajungă în sud. Dacă izbuteşte să 
treacă hotarul la Elefantina, se va adăposti în Nubia şi se va 
strădui să ridice un trib împotriva voastră. 

— Ai luat măsurile cuvenite? 

— Le-am cerut generalului Fanes din Halicarnas şi căpeteniei 
iscoadelor, Henat, să-şi pună oamenii în gardă. În ceea ce mă 
priveşte, am ordonat tuturor gărzilor din regat să stea cu ochii 
în patru mai mult ca oricând. Niciodată drumurile pe apă şi pe 
uscat n-au fost supravegheate cu atâta străşnicie. Majestate, 
nu văd cum ar putea lua naştere o răzmeriţă. 

— Totuşi, blestematul ăsta de scrib ne scapă mereu printre 
degete şi coiful meu rămâne de negăsit! 

— Dat fiind că îmi acordati întreaga voastră încredere, mă voi 
dovedi vrednic de ea şi am să vi-l aduc pe ucigaşul ăsta mort 
sau viu. Isteţimea lui nu va birui răbdarea mea. 

— Graţie numirii unui nou mare preot al lui Neit, mai puţin 
îndărătnic decât cel dinaintea sa, templul zeiţei ne este acum 
larg deschis, grăi Amasis, şi nu va mai sluji drept adăpost 
pentru răzvrătiți. Cercetează-l încă o dată cât mai temeinic, 
judecătorule Gem. Poate vom avea surprize plăcute. 

— Să-l cercetez... cât de temeinic? 

— Nu ocoli niciun edificiu. 

— Nici chiar mormintele regale? 

— Am zis: niciunul. 

Magistratul părea stânjenit. 

— Cea care i-a fost discipol răposatului mare preot a 
dispărut, Majestate. Nu există nicio urmă şi niciun martor. 

— A dispărut sau... a fugit? 

— In ciuda lipsei unor dovezi sigure, purtarea acestei Nitis, o 
tânără deosebită, menită unui viitor strălucit, mi-a dat mereu 
de gândit. Dacă presupunem că învățătorul ei l-a ocrotit pe Kel 
într-un fel sau altul, atunci Nitis i-a urmat pilda. 

— Şi, devenind complicea ucigaşului, i s-a alăturat? 

— Aceasta e convingerea mea, Majestate. 

—  Ciudată purtare! Nu era Mai-marea cântăreţelor şi 


ţesătoarelor zeiţei Neit? 

— Ba da, însă numirea unui nou mare preot a împins-o să 
creadă că-şi va pierde rangurile şi va ajunge să primească 
sarcini mărunte. Eu aş zice că această curioasă dispariţie are 
o pricină clară. 

— Care anume, judecătorule Gem? 

— O poveste de dragoste dătătoare de fiori reci, Majestate. 

Nitis s-a îndrăgostit de scribul Kel? 

— Şi el de ea, dacă nu cumva o foloseşte drept aliată ca să 
poată să călătorească şi să se ascundă. Noi căutăm un bărbat 
singur, nu o pereche. g 

— Spusele tale mi se par întemeiate! socoti regele. Imparte 
noi ordine. 

Am făcut-o deja, Majestate. Reuşitele lui Kel nu se datorează 
norocului, ci unui ajutor oferit cu pricepere şi fereală. 

Fără îndoială, acesta-i unul dintre secretele sale. Dacă există 
şi altele, am să le descopăr. 

— Ai în continuare toată încrederea mea, judecătorule Gem. 

Bătrânul magistrat simţi că întinereşte. Redevenea un 
vânător nemilos, răbdător şi ager, căruia nu-i scăpau nici cei 
mai şireţi tâlhari. Uitând de onoruri, ranguri şi de răsfăţul unui 
trai călduţ, îşi regăsise forţa şi neînduplecarea unui proaspăt 
judecător dornic să impună legea şi să lupte împotriva răului. 
Plăcut surprins, Amasis înţelese că zilele celor doi fugari erau 
numărate. 


16 


Kel și Bebon rămaseră năuciţi. 

Vasăzică, aflaseră numele căpeteniei uneltitorilor, cel care 
poruncise distrugerea Casei tălmacilor şi nu şovăise să se 
dedea la omoruri ca să-şi împlinească ambițiile: Pefy, Marele 
vistiernic! 

Cârmuitor al Dublei Case a Aurului şi Argintului, Mai-mare al 
ogoarelor şi al malurilor inundate, înaltul demnitar veghea la 
bunăstarea Egiptului, spre mulţumirea deplină a regelui 
Amasis. 

Pefy l-a slujit pe Apries, fostul faraon, reaminti Bebon. Poate 
că i-a rămas devotat şi doreşte să se răzbune, luând la rândul 
lui puterea. Vârsta şi bogăţia nu potolesc, neapărat, ambiția. 

După spusele lui Nitis, adăugă Kel, Pefy îi cunoştea pe părinţii 


ei şi i-a înlesnit intrarea în templul lui Neit. Nitis îl vedea ca pe 
un protector al său şi, prin urmare, nu şi-a dat seama de 
capcana pe care el i-o întindea! Şi tot Pefy m-a poftit la acel 
banchet în timpul căruia mi s-au pus prafuri în băutură ca să 
dorm prea mult, să ajung târziu la Casa tălmacilor şi astfel să 
devin un ucigaş în ochii justiţiei. 

să nu uităm un lucru: Pefy se duce adesea la Abydos, unde 
se află o garnizoană a mercenarilor greci! Şi dintre aceştia i-a 
ales pe cei care au răpit-o pe Nitis. 

Tânărul scrib fierbea de furie şi nerăbdare. 

— Monstrul ăsta a săvârşit o greşeală cumplită atingându-se 
de Nitis, grăi el. Acum ştiu cum s-o eliberez. 

Temându-se de tot ce putea fi mai rău, Bebon îşi muşcă 
buzele. 

— Mai întâi să-l găsim pe Pefy, sperând că n-a părăsit încă 
Memphisul, apoi îl răpim şi-l eliberăm în schimbul lui Nitis. 
După aceea, o să chibzuim ce facem mai departe. 

— Cu tot respectul, planul îmi pare fără noimă şi greu de 
înfăptuit. 

— Să mergem degrabă la palat. 

Potrivit obiceiului său, Vânt-de-Miazănoapte alese drumul cel 
mai scurt şi, având în vedere împrejurările, grăbi pasul. 

Kel se prezentă la primul post de strajă. 

— Vin de la Abydos, rosti cu glas atât de stăpânit, încât până 
şi el rămase surprins. Aduc un mesaj pe care trebuie să-l 
depun chiar în mâinile Marelui vistiernic Pefy. 

Impresionat de ţinuta şi de gravitatea scribului, santinela se 
purtă cu toată atenţia cuvenită. 

Nu departe, Bebon aştepta ros de îngrijorare. 

Această încercare temerară n-o să-l ducă pe Kel la pierzanie? 
Dacă un soldat îl recunoştea, se vor năpusti cu toţii asupra lui. 
Mestecând nişte lucernă, Vânt-de-Miazănoapte părea liniştit. 
Actorul văzu un ofiţer care se apropia de Kel, mergând foarte 
țanţoş. După ce discutară îndelung, paşnic, scribul se 

îndepărtă agale. Nimeni nu-l opri. 

O să mergem în port, îi zise el actorului. Corabia Marelui 
vistiernic Pefy se pregăteşte să părăsească Memphisul. Mai 
avem o şansă să-l prindem din urmă. 

— Cu neputinţă! O puzderie de gărzi îi asigură paza. 

— Vom vedea. 


Măgarul se opri de bunăvoie din mâncat şi alese un drum mai 
puţin umblat. 

Bebon nu se înşelase. 

N-aveai cum să răzbeşti până la debarcader. Doar demnitarii 
şi slujitorii acestora treceau de şirurile de soldaţi. 

Pe puntea unui vas magnific, corăbierii se pregăteau să 
înceapă manevrele de plecare. In mijlocul punţii se vedea o 
cabină foarte mare, împodobită cu flori şi modele în pătrate de 
două culori ce încântau privirea. 

Corabia lui Pefy, spuse Bebon. Din păcate, de neatins pentru 
noi. 

Dă-mi cuțitul grecesc. 

Ce idee ţi-a mai venit? 

Prea mulţi soldaţi pe chei, într-adevăr. Dar ne rămâne fluviul. 
lar eu sunt un înotător fără pereche. 

Sau o să te îneci, sau arcaşii o să te doboare când te vor 
vedea urcând la bord! 

Niciunul nu supraveghează cabina pe latura din stânga. Dă- 
mi cuțitul. 

Renunţă, Kel, e o nebunie! 

Dar privirea scribului era atât de poruncitoare, încât Bebon fu 
nevoit să se supună. 

Nu te mişca de-aici. O să-l ducem pe Pefy la vilă şi-o s-o 
eliberăm pe Nitis. 

Inmărmurit, actorul se uita cum prietenul său se depărtează, 
gândindu-se că n-o să-l mai revadă în viaţă. Să înoate mult 
timp pe sub apă nu avea să fie uşor, să ajungă la corabia 
Marelui vistiernic fără a fi zărit însemna o ispravă pe cinste, să 
se caţere la bord reprezenta o minune. Cât despre ceea ce ar 
urma, depăşea orice închipuire! 

Pefy nu se va învoi niciodată să-l însoţească pe Kel. Va 
chema soldaţii, iar scribul, nefiind în stare să ucidă un om, va 
fi răpus. 

Vânt-de-Miazănoapte şi Bebon rămaseră cu ochii aţintiţi 
asupra corăbiei. Echipajul începea să ridice pânzele, se 
îmbarcau proviziile de hrană şi bere, iar căpitanul împărțea 
ordine vâslaşilor. 

Actorul se căia pentru că nu-l oprise pe prietenul său. Dar 
cum să-l convingă să asculte de glasul înţelepciunii? lubirea lui 
nebunească faţă de Nitis îl făcea să nu simtă primejdia, iar Kel 


prefera să moară încercând s-o elibereze decât să se împace 
cu despărţirea de ea. 

Kel şi Bebon nu erau în măsură să lupte împotriva 
mercenarilor greci şi a unui demnitar cu puteri ca ale lui Pefy. 

O clipă, Bebon se gândi să stârnească agitaţie, strigând 
cuvinte de neînțeles. Ar atrage câteva gărzi, ar fi arestat, iar 
Kel şi-ar continua încercarea lui nesăbuită. Ciudat om, scribul 
ăsta! La prima vedere, stăpân pe el, cumpătat, croit pentru 
cele mai înalte ranguri în administraţie, şi totuşi în stare de o 
dragoste nemărginită care îl preschimba într-un vântură-lume. 

Brusc, îl văzu! 

Cu sprinteneala unui atlet, Kel se agăţă de parapetul vasului, 
se căţără până sus şi cu ajutorul unei parâme izbuti să pună 
piciorul pe punte. 

Toţi cei de la bord şi de pe chei îşi vedeau mai departe de 
treburile lor. 

Nimeni nu-l observase pe oaspetele nepoftit! 

Ghemuit, tânărul şovăi o clipă. Trebuia acum să străbată o 
porţiune descoperită şi să se repeadă spre uşa cabinei, 
sperând că aceasta nu e încuiată pe dinăuntru. 

— Renunţă, şopti Bebon. Renunţă şi întoarce-te! 

Kel ţâşni, luându-i pe toţi prin surprindere. 

Corăbierii şi soldaţii zăriră un soi de sălbăticiune, mai iute 
decât un şacal, năpustindu-se ca o nălucă în cabina Marelui 
vistiernic. 

Până să se dezmeticească ei, uşa se închisese deja. 

Aşezat pe un scaun şi adâncit în citirea unui papirus cu 
socoteli, Pefy tresări. 

Scribul îşi vântură ameninţător cuțitul. 

— Cine... cine sunteţi? 

— Numele meu nu are cum să vă fie necunoscut: Kel, aşa- 
zisul ucigaş al tălmacilor. 

In uşă răsunară bătăi puternice. 

— Spuneţi-le să nu între, Pefy. Altminteri, vă tai numaidecât 
beregata. 

— Staţi liniştiţi! ordonă înaltul demnitar cu glas tare. Nu s-a 
întâmplat nimic. 

— Sunteţi sigur? se îngrijoră căpitanul. 

— Daţi-mi ascultare şi aşteptaţi-mi poruncile. 

Larma de afară se potoli. 


— Ce doriţi? întrebă Pefy, în a cărui privire nu se desluşea nici 
pic de teamă. 

— Nu bănuiţi? 

— Vorbiţi limpede. 

— Ştiu ce ascundeţi, Pefy, şi vă cunosc bine planurile. O să 
mă ajutaţi s-o eliberez pe preoteasa Nitis. Dacă refuzaţi, vă 
ucid. 


17 


Netulburat, Marele vistiernic îşi privi ţintă atacatorul. 

— Aşadar, chiar sunteţi un ucigaş. 

— N-am săvârşit încă niciun omor. Domnia voastră, în 
schimb, aţi ordonat un măcel. 

— Ce dovezi aveţi? 

— Aţi răpit-o şi aţi ascuns-o pe preoteasa Nitis. 

— Mai-marea cântăreţelor şi ţesătoarelor lui Neit? 

— Chiar ea. 

— Baţi câmpii, băiete! 

— Degeaba tăgăduiţi, Pefy. Am dat de urma mercenarilor 
greci care au răpit-o şi ştiu că e închisă în somptuoasa voastră 
vilă din Memphis. 

Marele vistiernic părea adânc tulburat. 

— Ceea ce spuneţi n-are nicio noimă! O preţuiesc pe această 
femeie deosebită şi sunt mândru că am ajutat-o să-şi trăiască 
viaţa potrivit harului său. Răposatul mare preot spera că ea o 
să-l înlocuiască, dar faraonul a hotărât altfel. O mare greşeală, 
după părerea mea. Însă mai devreme sau mai târziu o să fie 
îndreptată. 

— Ajunge cu vorbele frumoase, Pefy! Nu vă gândiţi decât să-l 
detronaţi pe Amasis şi să-i luaţi locul. De aceea aţi urzit un 
plan viclean şi plin de cruzime, alegându-mă pe mine drept 
tap ispăşitor! Trebuia să fiu arestat, judecat şi osândit la 
moarte. Dar iată-mă liber aici, în faţa voastră. A fost o prostie 
să vă atingeţi de Nitis. M-aţi transformat într-un vânător 
nemilos. 

— Sunteţi... îndrăgostit de ea? 

— Ne-am căsătorit. 

— Nitis - soţia unui ucigaş! Asta dacă... asta dacă nu cumva 
sunteţi nevinovat, iar ea se înverşunează s-o dovedească! 

— Nu încercaţi să mă duceţi de nas. O să mergem amândoi la 


vila voastră şi o să le porunciţi mercenarilor greci s-o elibereze 
pe Nitis. Vă spun încă o dată, dacă vă împotriviţi, am să vă 
ucid. 

— Vă înşelaţi, Kel. Nici n-am urzit vreun complot împotriva 
faraonului, nici n-am pus la cale răpirea lui Nitis. 

— Mă aşteptam să aud această minciună. Nu vă bizuiţi pe 
naivitatea mea, Pefy. Poftindu-mă la banchet pe mine, un 
tânăr scrib începător, şi poruncindu-i unui doctor să mă 
adoarmă, vă închipuiaţi că o să vă atingeţi lesne ţinta, fără să 
bănuiţi că voi scăpa de judecătorul Gem, complicele vostru. 

— Nu-l cunoaşteţi deloc! Și-a dedicat viata căutării adevărului 
şi pedepsirii vinovaţilor. Nimeni, nici chiar regele n-ar putea să 
aibă o înrâurire asupra lui. 

— Văd că mă socotiți în continuare sărac cu duhul. 

— Dimpotrivă, mă tot întreb: oare aţi căzut victimă unor 
uneltiri îngrozitoare? 

— Iscusită mişcare, Pefy! îndoielile şi mila voastră mă mişcă. 

— Chibzuiţi puţin, Kel. Sunt bătrân, bogat şi respectat şi l-am 
slujit cu credinţă pe faraon ani îndelungaţi. Curând o să 
numească pe altcineva în locul meu. lar singura mea grijă, 
astăzi, e să repar templul din Abydos şi să celebrez cultul lui 
Osiris. Casa morţii, locaşul de veci, nu aparţine vieţii? Nu 
încuviinţez felul de a cârmui al lui Amasis, prea binevoitor cu 
grecii, şi nu-mi ascund părerile. Puterea şi urzelile de la curte 
nu mă mai interesează, Egiptul apucă pe un drum greşit, dar 
eu n-am forţa să mă pun de-a curmezişul. Mulțumită rangului 
şi averii mele, îi încurajez pe meşterii care se inspiră din 
vremurile de aur ale piramidelor şi păstrează tradiţia. Chiar 
dacă regele nu-mi va cere să-mi părăsesc slujba, eu tot am s-o 
lac şi am să mă retrag la Abydos, în preajma lui Osiris. lată 
adevărata mea ambiţie. 

Zăpăcit, Kel strânse cuțitul. 

Incercaţi să mă vrăjiţi asemenea unui mag! Abydos 
adăposteşte o cazarmă a mercenarilor greci pe care i-aţi 
tocmit ca s-o răpească pe Nitis. 

Amasis cere ca mercenarii să fie prezenţi în cât mai multe 
aşezări, mici sau mari. După el, acesta e preţul plătit pentru 
siguranţa Celor Două Regate. 

Să înţeleg că domnia voastră nu sunteţi convins de asta? 

Eu mă îngrijesc de cultivarea ogoarelor şi de vistieria ţării, nu 


de apărarea ei. 

Marele vistiernic se ridică în picioare. 

Ca să vă dovedesc nevinovăția mea, haideţi să pornim spre 
vilă. 

În sfârşit, recunoaşteţi! La cel mai mic gest nepotrivit, la cel 
mai firav strigăt de ajutor, am să vă înjunghii. 

Luaţi această paletă de scrib şi mergeţi la doi paşi în spatele 
meu. Jur pe numele Faraonului că n-am să vă dau pe mâna 
gărzilor. 

Jurământul îl tulbură pe tânăr. Pefy ştia ce se întâmpla dacă- 
ţi încălcai cuvântul dat: sufletul îţi era sfâşiat de demoni şi 
osândit să rătăcească veşnic în neant. Oare înaltul demnitar 
se înrăise şi decăzuse într-atât, încât să nu-i pese de asta? 

Pefy îi înmână o paletă. 

Kel o primi fără să spună nimic. 

— Câtă vreme curtea a poposit la Memphis, îl lămuri Pefy, nu 
m-am dus la vilă, rămânând să locuiesc la palat. Dacă în casa 
mea s-au petrecut lucruri necurate, le vom descoperi 
împreună. 

Marele vistiernic părea sincer. Oare îi întindea o nouă 
capcană? 

— Haideţi s-o luăm din loc, hotărî Kel. 

Pefy deschise uşa. 

În faţa lui - căpitanul, corăbieri şi soldaţi. Un cuvânt, un semn 
al lui Pefy şi Kel ar fi fost doborât. 

— Totul e în regulă, grăi înaltul demnitar. 

— Dar omul ăsta... De ce a dat buzna în cabina voastră? 
întrebă căpitanul. 

— E un emisar venit de la Abydos, pradă unor ameninţări 
grave din partea unei cete de răufăcători. Voia să mă prevină 
şi se temea să nu fie oprit. Îl duc la vila mea ca să cercetăm 
nişte documente. Aşa că vom amâna plecarea corăbiei. 

— Când socotiți să vă întoarceţi? 

— Cât mai repede cu putinţă. 

— Să vă dau câţiva soldaţi să vă însoţească? 

— Nu-i nevoie. 

Uluit, Bebon îl văzu pe Marele vistiernic coborând agale 
pasarela, urmat de un scrib ce ţinea o paletă în mână. 

Kel părea să se mişte nestingherit. 

— De necrezut, murmură actorul. Nici măcar nu-l ameninţă 


pe ostatic! Ce i-o fi povestit? 

Chinuit încă de îndoieli, actorul se aştepta ca soldaţii şi 
gărzile să se năpustească asupra scribului din clipă în clipă. 
Însă Marele vistiernic şi Kel trecură la câţiva paşi de locul 
unde se aflau Bebon şi Vânt-de-Miazănoapte, care se 
prefăcură a nu-i cunoaşte. 

Gărzile şi soldaţii nu se clintiră. 

Actorul şi măgarul se luară după cei doi, urmărindu-i de la 
depărtare. Dacă trupele de ordine ar fi încercat să-l aresteze 
pe Kel, Bebon i-ar fi sărit numaidecât în ajutor. 

Dar nu se întâmplă nimic. 

lar Marele vistiernic, întovărăşit de scrib, ajunse la frumoasa 
lui vilă, unde Nitis era ţinută prizonieră. 


18 

Pefy îl zgâlţâi cu putere pe portarul aţipit. 

— Stăpâne! Domnia voastră eraţi? Vă credeam plecat. 

— Şi ce te-ai gândit tu? Să trândăveşti, lăsându-mi casa 
nesupravegheată. 

— Nu spuneţi asta! M-a doborât doar o clipă oboseala. 

— S-a petrecut de curând vreo întâmplare de care ar trebui 
să aflu? 

— Nu, nu, nici cea mai mică! 

— A fost adusă o tânără femeie, sări Kel, nerăbdător, pe care 
mercenarii greci o ţin prizonieră aici. 

Portarul se holbă la el. 

— Ce îndrugaţi acolo? 

— Nu minţi, ştiu tot! 

Slujitorul se uită la Marele vistiernic. 

— Stăpâne, omul ăsta şi-a pierdut minţile! 

— Aşadar, după tine, nimeni n-a pătruns în casa mea cât am 
lipsit. 

— Nimeni, în afară de slujitorii care se îngrijesc de curăţenie, 
după cum aţi poruncit, şi de intendentul domniei voastre, 
însărcinat să verifice dacă totul e în bună stare. 

— Să intrăm, propuse Pefy, şi să stăm de vorbă cu el. 

Intendentul, un slăbănog cu ochi negri, alergă să-i întâmpine 
pe nou-sosiţi şi se plecă adânc înaintea stăpânului său. 

Temându-se de o capcană, Kel privea necontenit de jur 
împrejur. 


— Sunt fericit că v-aţi întors, stăpâne. Luaţi masa singur sau 
aveţi oaspeţi? 

— Vom vedea mai târziu. O tânără femeie şi nişte mercenari 
greci au poposit aici? 

Intendentul rămase cu gura căscată. 

— Nu înţeleg... 

— Mărturiseşte dacă te-au ameninţat. 

— Ameninţat... Nu, nici pomeneală! Mi-am văzut de treabă, 
ca de obicei, fără a uita să-i ţin din scurt pe grădinari şi să 
întregesc provizia de urcioare cu bere. 

— Ai primit vreo vizită neobişnuită? 

— Niciuna, stăpâne! 

Simţind supărarea şi neîncrederea lui Kel, Pefy îl pofti să 
viziteze locuinţa, începând cu pivniţa şi terminând cu terasa, 
Scribul cercetă el însuşi odăile şi sălile de baie. 

Dar nici urmă de Nitis. 

— Aţi fost înşelat, Kel. 

— Cu neputinţă! Mercenarul grec era prea speriat ca să 
născocească vreo poveste. 

— Recunoaşteţi adevărul: căuta să vă zăpăcească înşirându- 
vă lucruri fără noimă. 

— Ba nu, eu îl cred. Slujitorii voştri sunt părtaşi la această 
nelegiuire, iar domnia voastră minţiţi. 

Scribul îşi vântură iar cuțitul. 

— Îmi pierd răbdarea, Pefy. Unde aţi ascuns-o pe Nitis? 

— Nu am răpit-o eu. 

Încordat din cale-afară, Kel devenea ameninţător. 

Răgetul unui măgar îl făcu să încremenească. 

— Vasăzică, e o capcană! 

— N-am înştiinţat gărzile, îl asigură Pefy. 

De la fereastră, Kel aruncă o privire în grădină. 

Măgarul păşea înaintea lui Bebon, care îi târa după el de 
gulerul tunicii pe portar şi pe intendent. Nenorociţii nici nu mai 
ştiau pe ce lume se află. 

— Încercau să fugă, zise actorul. A trebuit să-i împiedicăm. 

Mirat, Marele vistiernic ieşi din casă însoţit de scrib. 

O mândreţe de cucui împodobea fruntea portarului, iar 
intendentului îi curgea sânge din nas şi din gură. 

— Două lovituri de copită pe cinste, îi lămuri Bebon. Slujitorii 
ăştia par să aibă ceva pe suflet. 


Kel îi puse portarului cuțitul la gât. 

— Vorbeşte, lepădătură! A fost adusă o femeie aici, nu-i aşa? 
— Da, da... Dar eu nu sunt vinovat! Am ascultat de ordinele 
intendentului. 

Cu ochii înceţoşaţi, acesta din urmă părea pe jumătate 
leşinat. Bebon îl pălmui şi-l înhăţă de păr, trăgându-i capul pe 
spate. 

— Trezeşte-te, băiete, şi răspunde la întrebări! Altminteri, 
măgarul meu o să te sluţească de tot. 

Intendentul tresări. 

—  Mercenarii greci m-au ameninţat, mărturisi el. Unor 
oameni ca ei n-ai cum să le refuzi ceva. 

— Ameninţat... Şi plătit? 

— Puțin. 

— Stăpânul tău avea cunoştinţă despre toate acestea? 
întrebă Kel privindu-l pe Marele vistiernic. 

— Nu, mercenarii s-au folosit de lipsa lui ca să aducă aici o 
prizonieră şi să-i tot pună întrebări o noapte întreagă. 

— Au lovit-o? 

— Nu ştiu. 

— Cum ai îndrăznit să-mi înşeli încrederea pe care ţi-am 
arătat-o? se răsti Pefy, ai cărui ochi vădeau o furie rece. 

— Stăpâne, grecii nu mi-au dat de ales! 

— Cum îi cheamă pe mercenari? 

— Nu ştiu! 

— Unde au dus-o pe prizonieră? 

— Nici asta nu ştiu! 

— Chiar că n-ai habar de nimic. Dar copitele măgarului o să-ţi 
împrospăteze amintirile. 

Intendentul căzu în genunchi. 

— Spun adevărul, stăpâne! 

— Când mercenarii au adus-o pe femeie, scânci portarul, unul 
dintre ei a pomenit de tabăra lor de la Saqqara. 

— Şi de mai ce? 

Portarul îngenunche la rândul său. 

— V-am spus tot, stăpâne! 

— Tu şi complicele tău, dispăreţi de-aici! 

— Putem... putem pleca? 

— Dispăreţi! 

Intendentul şi portarul îşi luară numaidecât tălpăşiţa. 


— N-ar fi trebuit să-i predăm gărzilor? întrebă Kel. 

— O să-şi ţină gura. lar eu nu vreau să fiu amestecat în 
răpirea unei preotese. Întrucât aţi aflat ce căutaţi, treceţi la 
fapte. 

— Dacă vă lăsăm în libertate, socoti Bebon, o să puneţi să ne 
aresteze. Acum ştiţi prea multe. 

— De aceea am să tac, stând departe de toate astea. Mă 
îndoiesc de vinovăția lui Kel, dar n-am de gând să încep 
cercetări de capul meu şi să mă amestec într-o problemă care 
priveşte statul şi care e mai presus de puterile mele. E de 
datoria judecătorului Gem să scoată la lumină adevărul. Eu 
trebuie să mă întorc la Sais şi să mă îngrijesc cât mai bine de 
bunăstarea Egiptului. De altfel, nu ne-am întâlnit niciodată, 
da? 

Kel şi Bebon se sfătuiră din priviri. 

— Aşa să fie, zise scribul. 

Înaltul demnitar se îndepărtă fără grabă. 

— Tocmai ai săvârşit o mare greşeală, îşi dete cu părerea 
Bebon. Căpetenie a uneltitorilor sau nu, trebuia să scăpăm de 
el. 


19 


Noul mare preot al templului zeiţei Neit, numit de către 
faraonul Amasis, le deschise larg porţile judecătorului Gem şi 
oamenilor săi. Magistratul verifică până în cele mai mici 
unghere diferitele edificii care alcătuiau vastul sanctuar, inima 
sacră a oraşului Sais, aflat în plină înflorire. 

De astă-dată, pătrunse lesne în locaşurile tainice, în cripte și 
în Casa Vieţii şi presimţirea i se adeveri: răposatul mare preot 
și cu Nitis îl ajutaseră pe scribul Kel să se ascundă. Vasăzică, 
era vorba de un complot în care fusese amestecat un 
demnitar religios de vază. Era el căpetenia uneltitorilor? Avea 
complici la palat? Kel îi luase locul? O mulţime de întrebări nu 
şi aflaseră încă răspunsul. 

Descoperise însă şi un lucru bun: templul nu mai adăpostea 
un cuib de uneltitori, iar preoţii se mărgineau la îndeplinirea 
sarcinilor rituale. 

Gem cercetă „Casa Dimineţii”, loc al purificărilor, sala 
silexului unde se păstrau obiectele de cult, „palatul ţesăturilor 
de în”, capelele lui Neit, Ra şi Atum şi sanctuarul Albinei. Aici 


se celebrau misterele învierii lui Osiris. În mijlocul naosului, se 
găsea sipetul tainic în care era aşezată mumia divină. 

— Deschide.-l, îi porunci Gem marelui preot. 

In ciuda supunerii arătate până atunci, acesta se împotrivi. 

— Trebuie să aşteptăm următoarea sărbătoare, căci... 

— Regele mi-a dat puteri depline. 

Cu mâinile tremurânde, marele preot îi făcu pe plac, apoi se 
dădu câţiva paşi îndărăt. O asemenea pângărire a secretului 
marilor mistere va stârni mânia zeilor. lar răzbunarea lor avea 
să fie cumplită. 

Gem văzu ceea ce nu s-ar fi cuvenit să vadă, un sarcofag din 
aur, lung de-un cot, în care odihnea făptura de lumină a lui 
Osiris, învelit într-o pânză ţesută de Isis şi Nephtys. 

Dar nici urmă de vreun document folositor pentru Gem. 

Cu chipul descompus, marele preot ceru îngăduinţa să se 
retragă. Deşi nu se simţea în largul său, judecătorul îşi 
continuă căutările. Erau în joc siguranţa şi viitorul regatului. 

Ultimul popas: mormintele faraonilor care făcuseră din Sais 
capitala lor. Odihnindu-se înăuntrul incintei lui Neit, se 
bucurau de ocrotirea zeiţei. Portice, coloane cu capitelul în 
forma unui mănunchi de frunze de palmier, o sală vastă 
precedată de o capelă, mormânt boltit: locaşurilor de veci ale 
monarhilor nu le lipsea măreţia. Terminat de curând, cel al lui 
Amasis era splendid. Judecătorul Gem intră cu pas uşor, 
străbătu curtea şi merse până la capelă. 

Inzestrată cu o viaţă intensă, statuia ce reprezenta Ka-u/ 
monarhului îl privea ţintă. 

Inspirându-se din lucrările Vechiului Regat, sculptorul ştiuse 
să înfăţişeze puterea şi severitatea monarhilor vârstei de aur. 
Judecătorul se apropie. 

La moartea lui Amasis, capela va fi umplută cu ofrande. Zi de 
zi, un preot al lui Ka va cinsti amintirea răposatului, întrupat în 
această statuie, sufletul lui îşi va lua zborul ca să se 
primenească aici, apoi se va întoarce pentru a sălăşlui în 
nepieritorul trup de piatră. 

Magistratul vru să citească textele înscrise pe stâlpul din 
spate. 

Dar rămase înmărmurit. 

Rulat cu grijă şi aşezat după statuie, se afla un papirus. 

Nedumerit, Gem îl luă. Papirusul nu era sigilat, ci legat cu o 


simplă sforicică, pe care judecătorul o dezlegă uşor. 

Şi astfel ieşi la iveală un text de neînțeles! Nişte hieroglife 
trasate fără îndoială de o mână dibace, dar care luate laolaltă 
nu aveau nicio noimă. 

Magistratul se gândi la ultimele cuvinte rostite de Mai-marele 
Casei tălmacilor, pe când trăgea să moară: „Să descifrezi 
documentul criptat”. Oare Gem tocmai găsise documentul cu 
pricina? Din cauza acestui papirus se săvârşise măcelul? Un 
lucru sărea însă în ochi: textul era aidoma celui pe care 
judecătorul îl avea deja şi care îi aparținuse scribului Kel! Dar 
cine ascunsese aici originalul? Fie răposatul mare preot, fie 
Nitis, discipolul său. Amândoi fuseseră convinşi că nimeni nu 
va îndrăzni să scotocească prin acest locaş. Aşadar, iată 
dovada vinovâăţiei şi a complicităţii lor! 

Negreşit, uneltitorii plănuiau să se folosească de document, 
poate chiar atunci când luau puterea. Dar ce cuprindea el atât 
de însemnat? 

— Aţi descoperit ceva, judecătorule Gem? întrebă o voce 
neprietenoasă. 

Magistratul se întoarse. 

— Nu ştiam de existenţa acestui papirus, adăugă Henat. 
Vedeţi să nu fie vorba despre vreo ofrandă. 

— Ce faceţi aici? 

— Veghez la terminarea locaşului de veci al faraonului. Unele 
detalii nu-l mulţumesc, aşa că muncim până când totul va fi 
fără cusur. 

— Majestatea Sa mi-a poruncit să cercetez toate părţile 
templului cu speranţa de a găsi o urmă, îl lămuri judecătorul. 

— Frumoasă reuşită, recunoscu numaidecât căpetenia 
iscoadelor, arătând spre papirus. 

— Da și nu. Textul e de necitit. 

— Îmi îngăduiţi să încerc a-l descifra? 

Judecătorul stătea în cumpănă. 

— Scumpe Gem, regele ne-a poruncit să ne sprijinim unul pe 
altul. În schimbul bunăvoinţei voastre, am să vă ofer informaţii 
demne de atenţie. 

Magistratul îi întinse documentul. 

După ce-l studie îndelung, Henat se dădu bătut. 

— E de nedesluşit la prima vedere, într-adevăr. Un text 
criptat care ar trebui lăsat în seama scribilor din Casa 


tălmacilor. Cu încuviințarea voastră, fireşte... 

— După ce-l voi arăta regelui, am să-l trimit acolo chiar eu. 
Ce informaţii aveţi? 

— Mi se pare că aţi discutat cu Marele vistiernic Pefy şi vă 
îndoiţi de cinstea lui. O presimţire vrednică de laudă, 
judecătorule Gem. Acest slujbaş din cale-afară de priceput nu 
vede cu ochi buni felul de a cârmui al regelui nostru, prea 
binevoitor faţă de greci. De aceea le-am cerut oamenilor mei 
să-l supravegheze în taină. 

Gem se îmbufnă. 

— Ar fi trebuit să-mi vorbiţi despre asta. 

— Nu spun c-am respectat chiar întru totul legea. Dar căutăm 
un ucigaş aflat în slujba unor uneltitori de temut, aşa e? 

_— Nu încuviinţez mijloacele pe care le folosiţi, Henat. 

Incălcarea legilor poate duce la samavolnicie. 

— Doar ştiţi cât sunt de cumpătat, de prevăzător şi de 
credincios statului. Din punctul meu de vedere, când avem de- 
a face cu lucruri grave, doar rezultatele contează. Or, Pefy era 
prieten cu răposatul mare preot al lui Neit, complice, 
pesemne, la rândul său cu scribul ucigaş. Ajunge o astfel de 
bănuială ca să presupunem că el e căpetenia unui grup de 
uneltitori. 

— Aţi găsit vreo dovadă? 

Henat şovăi. 

— E prea mult spus. Totuşi, purtarea Marelui Vistiernic Pefy 
continuă să mă nedumerească. Chiar înainte de a se întoarce 
la Sais, a întârziat plecarea corăbiei lui şi s-a dus la vila sa 
împreună cu un emisar venit de la Abydos. Apoi, casa a fost 
închisă. 

— Eu socot că Pefy îşi îndeplineşte cu cea mai mare grijă 
sarcinile. 

— Tocmai. Nu cumva caută să ne înşele? Deşi trece drept un 
înalt demnitar fără pată şi un vistiernic desăvârşit, urzeşte 
oare din umbră un complot? 

— N-am nicio dovadă împotriva lui. 

— Ne aflăm în faţa fie a unui slujitor devotat al Majestății 
Sale, fie a unui om viclean şi crud, în stare să meargă până la 
omoruri pentru a-şi potoli ambiția. Domnia voastră nu aveţi 
mijloacele să-l opriţi, însă eu pot să-l urmăresc pas cu pas şi 
să-l împiedic să facă rău. Dar am nevoie de sprijinul vostru. 


— Să cerem o audienţă la rege, hotări judecătorul. 


20 


În ciuda unei dureri cumplite de cap, faraonul Amasis ascultă 
atent raportul judecătorului Gem şi pe cel al căpeteniei 
iscoadelor, Henat. La acest sfat de taină luau parte regina 
Tanit, cancelarul Udja şi marele general Fanes din Halicarnas. 

— La cererea lui Henat, îi lămuri monarhul, nu l-am chemat 
pe Marele vistiernic Pefy. Înţelegeţi acum de ce lipseşte. 

— E datoria lui Henat să se îndoiască de tot și de toate, 
observă cancelarul, şi l-am încurajat să stea mereu cu ochii în 
patru. Totuşi, deşi Pefy nu-i are la inimă pe greci, n-am auzit 
aici niciun argument hotărâtor care să arate că e amestecat în 
vreun complot. Îşi îndeplineşte sarcinile fără greşeală, negoţul 
şi agricultura înfloresc. De ce-ar fi complicele unui ucigaş? 

— Din pricina duşmăniei sale recunoscute faţă de greci, 
socoti căpetenia iscoadelor, poate că a urzit nişte planuri 
îngrozitoare. 

— Oare coiful faraonului să se afle tot la Pefy? întrebă regina. 

— Nu ştiu, Majestate. E treaba judecătorului Gem să-l 
aresteze şi să-l facă să vorbească. 

— Dar n-am destule dovezi, îl contrazise magistratul. 
Arestarea lui ar pricinui grave tulburări printre înalții demnitari 
ai statului, mai ales dacă e nevinovat. Vreau să trec la fapte 
doar atunci când nu mai e loc de îndoieli. 

— Îţi încuviinţez spusele, grăi Amasis. 

— Majestate, îngăduiţi-mi să vă pun totuşi în gardă, stărui 
Henat. Lăsaţi-mă să continui a-l supraveghea pe Marele 
Vistiernic. 

— Bine, ai încuviințarea mea. 

— Pefy tocmai a plecat spre scumpul lui Abydos, iar la 
Memphis a părut tare tulburat de venirea unui mesager din 
acest oraş. Abydos nu riscă să devină un sălaş al răzvrătiţilor? 
— M-ar mira, sări marele general Fanes din Halicarnas. 
Abydos nu-i decât un târguşor adormit, unde nişte preoţi 
bătrâni îşi dedică zilele celebrării misterelor lui Osiris, departe 
de lume, şi o cazarmă întreagă de mercenari veghează la 
păstrarea ordinii. 

—  Dublează numărul mercenarilor, porunci Amasis, şi 
înăspreşte măsurile de siguranţă. La cel mai firav cuvânt de 


răzvrătire rostit de preoţii lui Osiris, la cel mai mic gest care 
trezeşte bănuieli, vreau să fiu prevenit. 

— La ordinele voastre, Majestate. 

— Casa tălmacilor a reuşit să dezlege codul papirusului 
ascuns în spatele statuii lui Ka? îl întrebă regele pe Gem. 

— Din păcate, nu, Majestate. L-am arătat mai multor scribi 
regali şi, cu toată învăţătura lor, au dat şi ei greş. La fel s-a 
întâmplat şi cu documentul asemănător găsit în capela lui 
Kheops. După părerea mea, un singur om are cheia: scribul 
Kel. Se slujea pesemne de aceste texte pentru a ţine legătura 
cu oamenii din grupul său şi, întrucât vorbeşte mai multe 
limbi, a născocit un cod de neînțeles sub aparenţa înşelătoare 
a hieroglifelor. 

— Când l-am întâlnit, mărturisi regina, mişcată de amintirea 
acelor clipe, a spus că are un papirus criptat, din pricina căruia 
a fost distrusă Casa tălmacilor şi care arată că există un 
complot, dovedind astfel nevinovăția lui. 

— Şi eu l-am văzut pe acest Kel, când a încercat să scape cu 
faţa curată aducându-mi un coif fals! Fără îndoială, mereu 
ajungem la el. Căpetenie şi totodată braţ înarmat, el rămâne 
un duşman de temut şi se va strădui să-i unească împotriva 
mea pe cei care-mi sunt vrăjmaşi. lată ce hotărăsc pentru a 
împiedica o asemenea nenorocire: tu, judecătorule Gem, 
continuă să-l vânezi pe acest monstru. la cu tine cât de multe 
gărzi. Un decret regal te va împuternici să cercetezi templele 
şi să-i azvârli în temniţă pe cei care nu vor să ţi se supună. 
Acum sunt convins că Kel caută să răzbată până în sud. Aşa că 
îţi pun la dispoziţie o mică flotă de corăbii de război. Străbate 
provinciile în lung şi-n lat, Gem, şi hăituieşte această fiară. 

— Voi pleca chiar mâine, Majestate. 

— Tu, generale Fanes, urmă monarhul, te vei duce la 
Elefantina, a cărei garnizoană mă îngrijorează. Prea mulţi 
nubieni şi prea puţini greci. Lui Kel şi aliaţilor lui n-o să le 
scape asta. Numeşte un nou comandant al fortăreței, 
înstăpâneşte acolo o disciplină de fier, înlătură nemulţumirile 
şi tocmeşte mercenari de elită. Elefantina trebuie să rămână 
un hotar de netrecut. Apoi, verifică toate garnizoanele noastre 
din sud şi nu-i ierta pe cei delăsători. 

— Bizuiţi-vă pe mine, Majestate. 

Suveranul se întoarse spre Henat. 


— De multă vreme ar fi trebuit să rezolvăm problema tebană. 
Divina Adoratoare nu încuviinţează felul meu de a cârmui, şi 
chiar simpla ei existenţă îmi slăbeşte puterea. 

— Să nu plănuiţi ceva rău în privinţa ei, îl sfătui regina Tanit 
neliniştită. Marea preoteasă a lui Amon se bucură de un bun 
renume. Oamenii o preţuiesc pentru cinstea ei şi pentru 
respectul pe care-l arată vechilor ritualuri. 

Amasis îşi luă cu tandreţe soţia de mână. 

— Imi dau seama şi, cu toată supărarea mea, cred că e 
nevoie să păstrăm această datină prăfuită. Totuşi, trebuie s-o 
împiedicăm pe Divina Adoratoare să ne facă rău. Tu, Henat, o 
să te duci la Theba și o să-i arăţi cum stau lucrurile. 

— Anevoioasă sarcină, Majestate! 

—  Vorbeşte-i despre existenţa unui complot şi despre 
căpetenia lui, scribul Kel, care e hotărât să ia legătura cu ea 
pentru a o îndemna să se ridice împotriva cârmuirii. Să nu se 
lase păcălită de acest ucigaş şi să rămână credincioasă 
coroanei. In felul acesta îşi va păstra micul ei regat teban şi va 
putea să celebreze mai departe ritualurile strămoşeşti. 

Henat se înclină. 

— ie, cancelare Udja, adăugă Amasis, îţi încredinţez grija 
statului. Vei rămâne alături de mine, aici, la Sais, şi în i 
continua să sporeşti forţa armatei noastre, dar mai cu seamă 
flota de război. O să primeşti rapoarte de la membrii acestui 
sfat restrâns și o să-mi aduci la cunoştinţă orice întâmplare 
neplăcută. 

— N-am să dau greş, Majestate. 

Demnitarii se retraseră. 

Obosit, Amasis goli o cupă cu vin roşu. 

— Să cârmuiesc mă istoveşte peste măsură, i se destăinui 
soţiei sale, dar n-am dreptul să-mi las ţara de izbelişte. 

— Fiţi pe pace, zise Tanit surâzătoare. Adineauri tocmai v-aţi 
întărit autoritatea. 

— Un înalt demnitar sfârşeşte întotdeauna prin a se crede 
conducătorul statului. Era timpul să le reamintesc cine 
domneşte! Tot îmi pun întrebări în privinţa lui Pefy. 

— Un om bogat, bătrân, interesat de bunăstarea poporului, 
dornic să se retragă la Abydos şi să se dedice misterelor lui 
Osiris... Nu mi-l închipui în fruntea unui grup de uneltitori. 

— Nu-i vorba oare de o mare viclenie? Scribul Kel are nevoie 


de sprijin, iar Marele meu Vistiernic i-ar putea oferi un ajutor 
de nădejde, prefacându-se că mă slujeşte cu devotament. 
Regina părea descumpănită. 

— Un om care pune atâta preţ pe tradiţie nu-l respectă pe 
faraon? 

— Ambiţia şterge orice reţineri, scumpa mea soţie. Pefy l-a 
cunoscut pe înaintaşul meu şi poate că nu-i place că eu i-am 
luat locul. lar faptul că nu vede cu ochi buni grija pe care o 
arăt străinilor nu e o mărturie în favoarea lui. Pe de altă parte, 
sinceritatea lui dovedeşte că e un om răspunzător, cinstit şi 
curajos. 

— Cum te descurci în această încurcătură? 

— Henat o să descopere adevărul. 


21 


Bebon nu se amăgea: dacă împreună cu Kel şi Vânt-de- 
Miazănoapte s-ar fi apropiat de tabăra mercenarilor greci de la 
Saqqara, ar fi fost arestaţi numaidecât. Bineînţeles că Marele 
vistiernic Pefy îi prevenise pe mercenari, bucuros să se laude 
că-l prinsese pe ucigaşul urmărit de prea multă vreme. 

— Am încredere în el, spuse Kel. 

— Dragostea te orbeşte! Acest demnitar cumsecade ne 
trimite drept în capcană. Şi, de astă-dată, copitele lui Vânt-de- 
Miazănoapte n-o să ne scoată din ea. 

— Pefy mi-ar fi putut închide gura pe corabie. Nu se numără 
printre uneltitori. 

— Culmea şireteniei! Marele vistiernic nu-şi murdăreşte 
mâinile. 

— Saqqara este singura informaţie pe care-o avem, Bebon. 

— la nu-mi ţine lecţii! Nu trăgeam deloc nădejde să te opresc, 
ci voiam doar să ne luăm câteva măsuri de prevedere înainte 
de a muri prosteşte. 

— Linişteşte-te, nu plănuiesc să atacăm noi trei o garnizoană 
întreagă. 

— Ce uşurare! Şi ce propui? 

— Să cercetăm împrejurimile şi să punem mâna pe 
mercenarul însărcinat să care gunoiul. 

— Şi dacă-s mai mulţi? 

— Fii şi tu mai încrezător! 

— Bine, bine. Şi după aceea? Presupunând că voinicul o să ne 


spună că Nitis se află în tabără, va trebui să ne batem unul 
împotriva a douăzeci! 

— Zeii ne vor ajuta. 

Bebon preferă să tacă. 

Arătând ca nişte adevăraţi negustori ambulanți, cei doi 
prieteni se îndreptară spre tabăra de la Saqqara însoţiţi de 
măgarul lor care purta burdufurile cu apă. 

Pe drum se încrucişară cu alţi vânzători, le dădură bineţe, 
apoi se opriră în faţa unei santinele. 

— Ziua bună, soldat! Garnizoana are nevoie de apă 
proaspătă şi ieftină? întrebă cu glas voios Bebon. 

— Îmi pare rău, băiete, dar Mai-marii noştri ne silesc să 
cumpărăm doar de la anumiţi negustori. 

— Având în vedere numărul vostru, câteva porţii în plus v-ar 
prinde bine! 

— Nu suntem decât vreo cincizeci și avem tot ce ne trebuie. 

— Cred că nu-i o plăcere să stai zi de zi aici. Ce plictiseală să 
supraveghezi necropola! Fără îndoială că ai prefera să trăieşti 
la Memphis. Acolo nu duci lipsă de distracţii, petreceri şi 
veselie. 

— Pleacă, prietene. Comandantul interzice santinelelor să 
discute cu străinii. 

— Apa mea... 

— Du-te s-o vinzi în altă parte. 

Cei trei descoperiră magazia de gunoi a mercenarilor. O parte 
era arsă, cealaltă năruită. Kel, Bebon şi Vânt-de-Miazănoapte 
se ascunseră într-o grădină de palmieri unde măgarul găsi ce 
să mănânce. 

Tinerii se mulţumiră cu câteva curmale. 

Pe înserat, apăru un soldat cărând nişte coşuri grele. 

Era santinela ce îndeplinea corvezile. 

Singur, mercenarul bodogănea împotriva acestei munci 
anevoioase. 

Când simţi în şale vârful cuţitului mânuit de Bebon, scăpă 
coşurile. 

— Mergi înainte spre palmierii aceia, îi porunci actorul. Dacă 
tipi, te spintec. 

Furios, Kel îl sili pe grec să se întindă pe spate. Vânt-de- 
Miazănoapte îi puse o copită pe piept. 

— Măgarul nostru e peste măsură de sălbatic, îl lămuri 


Bebon. N-ai fi primul pe care-l rupe-n bucăţi. Răspunde-ne la 
întrebări şi o să te cruţăm. 

Mercenarul se holbă la el, îngrozit. 

— Nu sunt vinovat pentru că n-am cumpărat apă de la voi! Eu 
ascult ordinele şi... _ 

— Puțin îmi pasă de apă. In tabără s-a petrecut de curând 
ceva neobişnuit, nu-i aşa? 

— N-am băgat de seamă, eu... 

Apăsarea copitei crescu brusc şi-i smulse soldatului un 
geamăt de durere. 

— N-o să te salvezi minţind, sări Kel. Eşti gata să mori ca să-i 
protejezi pe mai-marii tăi? 

După ce chibzui mai bine, mercenarul nu se simţi răspunzător 
pentru ordinele primite. lar ultimele nu-i fuseseră deloc pe 
plac. 

— Deşi regulamentul ne interzice cu tărie, nişte colegi de-ai 
mei au adus o femeie în tabără. Tânără, foarte frumoasă, 
legată şi având căluş. Au zăbovit îndelung la comandant. 

— Era rănită? se îngrijoră Kel. 

— Nu cred. 

— Ai mai văzut-o după aceea? 

— Da, când au scos-o din cortul comandantului. Vorbeau tare 
și am tras cu urechea. Mă întrista să văd cum îmbrâncesc şi 
ocărăsc o fată aşa frumoasă. Eu m-aş fi purtat altfel cu ea! 

Bebon se temu pentru Kel să nu aibă o izbucnire de furie. Dar 
scribul reuşi să se stăpânească. 

— Şi ce-ai auzit? 

— N-au izbutit să afle nimic de la ea, iar colegii mei voiau un 
adăpost sigur ca s-o ţină acolo şi să mai încerce să-i smulgă 
nişte răspunsuri. Comandantul i-a îndrumat spre o galerie care 
tocmai a fost săpată în partea sudică a piramidei în trepte. 
Acolo nimeni n-o să-i deranjeze. 

— Câţi temniceri sunt? 

— Trei. Nişte bărbaţi de temut, după părerea mea. 

— Li se duce de mâncat şi de băut? 

— La răsăritul şi la apusul soarelui. 

Socotind că întrebările s-au terminat, Vânt-de-Miazănoapte 
se îndepărtă. 

— Dezbracă-te, porunci Kel. Avem nevoie de uniforma ta. 

— Vreti să... să mă ucideţi? 


— Doar să te împiedicăm să te mişti şi să vorbeşti. Aici o să lii 
la umbră şi până la urmă cineva o să te găsească. Şi-ţi dau un 
sfat: uită de noi. 

Mercenarului i se păru că noaptea nu se mai sfârşeşte. Legat 
zdravăn şi mulţumindu-le zeilor că scăpase cu viaţă, adormi 
într-un târziu. 

Kel nu se gândea decât să pornească mai departe, însă 
Bebon îl convinse să se odihnească puţin. Eliberarea lui Nitis 
nu avea să se dovedească o treabă uşoară. De astă-dată, 
scribul se va vedea silit să ucidă. 


22 

Sosirea căpeteniei nu-i linişti pe uneltitori, pradă cu toţii unei 
vii agitaţii. 

Văzându-le tulburarea, Mai-marele lor îi privi pe rând, 
păstrându-şi calmul. 

Uneltitorii tăcură şi se aşezară. 

— lată-ne adunaţi aici după o despărţire îndelungată, grăi 
căpetenia. Va trebui să punem la cale un plan precis, pe care 
fiecare să-l respecte. 

— Papirusul criptat a căzut în mâinile gărzilor! reaminti cel 
mai tulburat dintre uneltitori. Şi nu vorbesc de cel de la Gizeh! 
Acum trupele de ordine au la dispoziţie două documente fără 
pereche de importante. 

Căpetenia zâmbi. 

— Numai că trebuie să le şi descifreze. lar singurul om în 
stare s-o facă era răposatul conducător al Casei tălmacilor, pe 
care am fost siliţi s-o distrugem. În clipa de faţă nu ne mai 
paşte nicio primejdie. Papirusurile vor rămâne mute. 

— Dar scribul Kel? întrebă un alt uneltitor. 

— Poate să fi găsit prima cheie şi să fi citit câteva rânduri. O 
izbândă măruntă, lipsită de urmări grave. 

— Şi dacă ajunge la Theba, unde e ascunsă a doua cheie? 
Atunci o să înţeleagă tot! 

— O presupunere fără rost, socoti căpetenia. Însă vom 
continua să ţinem seama de ea şi să ridicăm atâtea piedici 
între Kel şi Divina Adoratoare, încât întâlnirea lor să devină cu 
neputinţă. 

— Zeii par să-l ocrotească pe acest scrib! 

— Dispariţia iubitei sale Nitis îl va zdruncina şi-l va scoate din 


minţi. Uitând de prudenţă, va cădea în mâinile celor ce-l 
urmăresc. 

— Şi dacă totuşi... 

— Vom face orice e nevoie, hotărî căpetenia. Niciodată Divina 
Adoratoare n-o să asculte aiurelile unui ucigaş. 

Sângele rece şi dârzenia Mai-marelui lor îi liniştiră pe 
uneltitori. Şi apoi, nici n-aveau de ales. De-acum nu mai 
puteau să dea înapoi. 

x 

De când se întorsese la Sais, Menk, rânduitorul sărbătorilor, 
fusese copleşit de muncă. Noul mare preot, un nepriceput, se 
bizuia pe el ca să asigure desfăşurarea fără cusur a marilor 
ritualuri în onoarea lui Neit. 

La vederea Mai-marii cântăreţelor şi ţesătoarelor, numită lu 
locul lui Nitis, Menk, care era totuşi un om de lume şi se purta 
cu multă curtoazie, aproape că-şi ieşi din fire. O bătrână 
arţăgoasă şi cicălitoare, cu voce ascuţită şi gesturi repeziţi. 
Din pricina acestei femei urâte foc, corul cânta fals şi 
atelierele decăzuseră. 

Dezgustat, Menk se feri să-i dea porunci de care ea oricum n- 
ar fi ascultat. El, care crezuse întotdeauna că pe calea 
discuţiilor poţi ajunge la o bună înţelegere, ar fi trebuit să-i 
aducă la cunoştinţă marelui preot nemulţumirea sa. Dar, vai! 
Greşelile care vor apărea de-aici înainte îi vor fi puse în cârcă 
lui Menk şi-i vor distruge renumele. Oare cineva încerca să-l 
înlăture? 

În culmea supărării, Menk porni spre tribunalul unde lucra 
judecătorul Gem. Nemaiputând îndura absenţa lui Neit, voia 
să-i ceară magistratului lămuriri clare şi sigure. 

Dar un alt judecător conducea procesele. 

— Doresc să-l văd pe Gem, îi zise Menk scribului secretar. 

— Pleacă în călătorie. Corabia sa o să părăsească în curând 
portul. 

Rânduitorul sărbătorilor alergă într-un suflet la debarcader. 
Aici îşi spuse numele şi rangul ofițerului supraveghetor. Acesta 
merse să-l înştiinţeze pe judecător şi Menk fu lăsat să urce la 
bord. 

Aşezat la pupă, magistratul bea bere uşoară şi contempla 
capitala Egiptului. 

— Judecătorule Gem, am venit să vă cer noutăţi despre 


cercetările privind dispariţia preotesei Nitis. 

— Legea mă opreşte să vă răspund. 

— Era cel mai de seamă ajutor al meu. Lipsa ei îmi 
pricinuieşte o mare îngrijorare! 

— Uitaţi-o, Menk! 

— Vreţi să spuneţi că... 

— Nitis n-a fost răpită. A fugit. 

— A fugit! Din ce cauză? 

— Preoteasa nu-i o victimă, ci părtaşa unui ucigaş. lar eu am 
să-i arestez pe amândoi. Vă dau încă o dată acelaşi sfat: 
uitaţi-o! 

Palid, Menk simţi că-l cuprinde ameţeala. Când cobori 
pasarela, fu cât pe ce să cadă. 

Vasăzică, scribul Kel o silise pe Nitis să-l urmeze. Ea, 
îndrăgostită de un ucigaş... Nu, era cu neputinţă! In faţa unei 
nenorociri atât de cumplite, Menk nu putea sta cu braţele 
încrucişate. Şi, de vreme ce bătrânul judecător, care nu vedea 
altceva în afară de legile sale, nu izbutea să prindă monstrul, 
trebuia găsită o altă cale. 

Menk se duse la palat şi ceru să fie primit de Henat, şi el pe 
punctul de a părăsi Saisul. 

— Timpul meu e măsurat, îl preveni căpetenia iscoadelor. 
Arătaţi necăjit, scumpe prietene! O duceţi rău cu sănătatea? 
— Aud că Nitis ar fi fugit cu Kel. 

Henat păru stânjenit. 

— Într-adevăr, asta e părerea judecătorului Gem. 

— Monstrul ăla a silit-o să-l urmeze. 

— Se poate. 

— Cu siguranţă! Judecătorul se înşală şi planul lui nu va da 
neapărat roadele aşteptate. Nitis ar putea fi rănită, ucisă 
chiar! Trebuie să fac ceva. 

— Cum anume? 

— Am lucrat deja pentru domnia voastră, reaminti Menk, 
luând seama la uneltirile răposatului mare preot al lui Neit. 
Încredinţaţi-mi o nouă misiune: s-o găsesc pe Nitis şi s-o 
eliberez. Am nevoie doar de câţiva mercenari pricepuţi, de o 
corabie iute şi de o mică informaţie, ca să încep de undeva. 
Apoi am să mă descurc singur. În ochii tuturor, voi fi plecat 
să-mi îngrijesc de sănătate. Ajutoarele mele mă vor înlocui, iar 
noii cârmuitori ai templului vor răspunde de desfăşurarea 


viitoarelor sărbători. 

— Să vă preschimbaţi aşa, dintr-odată, într-o iscoadă în toată 
regula... Mi se pare o treabă delicată. ă 

— Nitis trebuia să devină soţia mea, mărturisi Menk. Imi 
înţelegeţi acum hotărârea? 

Henat încuviinţă din cap. 

— Vă admir curajul, Menk. Dacă primesc propunerea voastră, 
îmi făgăduiţi să nu vă puneţi viaţa în primejdie? Scribul Kel e 
un ucigaş de temut. 

— Vă făgăduiesc. 

— Ucigaşul a părăsit Memphisul, luând-o spre sud, îi destăinui 
căpetenia iscoadelor. Va încerca să ajungă la Theba, s-o 
atragă de partea sa pe Divina Adoratoare, apoi să stârnească 
o răzvrătire în Nubia. Găsirea lui nu se anunţă uşoară, dar 
poate că norocul o să vă surâdă. Dacă se întâmplă asta, 
mărginiţi-vă să ne daţi de ştire. 

— Am înţeles. 

— Secretarul meu se va îngriji de cele trebuincioase. Până 
diseară, veţi avea tot ce-aţi cerut. 

— Mulţumesc, Henat. Mă voi arăta vrednic de această 
misiune. 

— V-o doresc din toată inima. 

Menk se ferise să adauge că nu urmărea decât un ţel: să-l 
ucidă pe scribul Kel şi s-o elibereze pe Nitis ca s-o ia de soţie 
numaidecât. 

La rândul său, căpetenia iscoadelor bănuia adevăratele 
planuri ale noii sale iscoade. Dar, câteodată, un începător 
reuşea. 


23 


Bebon nu se simţea în largul său. După unele zvonuri 
stăruitoare, duhuri războinice păzeau Saqqara şi împrejurimile 
sale, veghind la odihna sufletului faraonului Djeser, a cărui 
piramidă în trepte, scară unind cerul cu pământul, domina 
necropola. Nimeni nu se aventura până aici. 

— Un scrib atât de învăţat ca tine, îi spuse el prietenului său, 
ar trebui să ţină seama de primejdie. Magia tărâmului de 
dincolo ne împresoară, iar noi suntem nişte bieţi oameni care 
nu se pot lupta cu o astfel de forţă. 

— Ţi-e frică? 


— Fireşte că nu! Vorbeam doar despre respect şi prudenţă. 

— Eliberarea lui Nitis n-o să-i nemulţumească pe zei. Fără 
ajutorul lor, n-am fi aflat adevărul. De ce ne-ar părăsi acum? 
Actorul renunţă să-l contrazică. Incăpăţânarea lui Kel îi 
zădărnicea dinainte orice argument. 

Cu pas solemn, Vânt-de-Miazănoapte străbătu ţinutul sacru al 
lui Djeser. Liniştit, măgarul călca pe urmele ritualiştilor care 
celebraseră sărbătoarea reînnoirii lui Ka şi a unirii Celor Două 
Regate, oferind astfel Egiptului o temelie nepieritoare. 

Kel îşi amintea de clipele intense trăite în cripta din templul 
lui Neit, de la Sais. În mijlocul tăcerii şi al întunericului, 
înconjurat de puterile divine, se lepădase de pielea profană. 

Dobândind un nou mod de a privi lumea, se simţea gata să 
dea piept cu demonii dornici să-l distrugă. 

Pe Bebon însă îl treceau fiori de groază, şi ar fi bătut bucuros, 
în retragere. Desluşea prezenţa unor spirite care se învârteau 
în jurul oaspeţilor nepoftiţi, şovăind să-i lovească. Ţinându-şi 
urechile lăsate, Vânt-de-Miazănoapte mergea cu o uşurinţă de 
necrezut, de parcă nu cântărea mai mult decât o pasăre. 
Actorul lua parte la o procesiune ciudată, în care muritorii 
atingeau o lume nevăzută. 

În sfârşit, ajunseră la intrarea în galeria saită. O uşă din lemn 
oprea trecerea. 

Răsăritul începea să capete sclipiri roşiatice. 

Bebon respira mai bine. Demonii nopţii se întorceau în 
grotele lor, lăsându-i să-i înfrunte doar pe cei trei mercenari 
greci. 

Kel păru dintr-odată abătut. 

— Şi dacă au schingiuit-o şi au siluit-o... Niciodată Nitis n-o 
să-şi mai vină în fire! Va prefera să moară. 

— Vrei să afli sau nu? încă mai putem s-o lăsăm în mâinile 
lor. 

Privirea lui Kel scăpără. 

— Bate la această uşă, Bebon, şi pregăteşte-te să împlineşti 
prima parte a planului nostru. 

Actorul lovi zdravăn cu pumnul. 

— Cine-i acolo? întrebă în greacă o voce groasă. 

— Am adus apă şi plăcinte calde. 

Uşa se întredeschise. Mercenarul care se ivi era lat în spate şi 
bărbos. 


Mai întâi, văzându-l pe Kel în uniformă, alături de un măgar 
încărcat cu de-ale gurii, se linişti. Apoi îl încolţi bănuiala. 

— Eşti nou. 

— Da, am intrat de curând în slujbă. 

— De mirare. Nu se încredinţează unui începător treburi ca 
acestea. 

— Am multă experienţă, iar tu n-o să-mi scapi. 

— Ce înseamnă asta? 

Bastonul din lemn de palmier al lui Bebon zdrobi ţeasta 
mercenarului. 

— Unul mai puţin, rosti sec actorul, dar arma mi s-a rupt în 
două. 

Kel aşeză jos jăraticul luat de la depozitul de gunoaie al 
taberei militare. Cu ajutorul unei ramuri de palmier aţâţă 
flacăra. 

Fumul umplu galeria. 

— Foc! strigă el în greacă. Să ieşim de aici, prieteni! 
Altminteri o să murim sufocaţi! 

Potrivindu-şi de minune mişcările, măgarul şi actorul îl izbiră 
pe cel de-al doilea mercenar, care se rostogoli peste cap. 
Apoi, cu o lovitură de copită în ceafă, Vânt-de-Miazănoapte îi 
veni de hac. 

Al treilea mercenar o târa după el pe Nitis, care se împotrivea 
din toate puterile. 

Nebun de furie, Kel sări la gâtul lui, îl sili să dea drumul prăzii 
şi începu să-i care la pumni cu nemiluita. Soldatul se prăbuşi 
leşinat. 

Nicicând scribul nu se crezuse în stare de o asemenea 
violenţă. 

— Nitis... 

Plângând de bucurie, tânăra îl strânse în braţe, mai-mai să-l 
înăbuşe. 

— S-a sfârşit, eşti liberă! 

— A fost cumplit, mărturisi ea. 

— Te-au lovit? 

— Nu, m-au speriat doar. Însă au distrus tot ce aveam şi în 
fiecare clipă m-am temut de ce e mai rău. Căpitanul de pe /bis 
m-a dat pe mâinile a trei mercenari greci care m-au dus într-o 
vilă frumoasă unde m-au luat la întrebări. 

— L-ai întâlnit acolo pe Marele vistiernic Pefy? 


Întrebarea o miră pe tânăra femeie. 

— Nu... A avut vreun amestec în răpirea şi întemnițarea mea? 

— Nu cred. Ce voiau de la tine? 

— Să afle ce legături există între noi, unde te ascunzi şi cine- 
ţi sunt aliaţii. Le-am oferit răspunsuri neclare şi care se băteau 
cap în cap. Scoşi din răbdări, au hotărât să mă lase în seama 
unor călăi mai pricepuţi. 

— Să nu mai pierdem vremea pe aici, se amestecă în vorbă 
Bebon. Locul ăsta mă îngrijorează. 

— Haideţi să mergem până în capătul galeriei, îi sfătui 
preoteasa. Adăposteşte o comoară. 

— Eu stau la pândă, hotărî actorul. Dacă strig, veniţi în fuga 
mare. 

Lung de şaizeci de metri, vastul coridor orizontal era susţinut 
în mijloc de un rând de coloane puternice. lar dulgherii îi 
sporiseră siguranţa prin mai multe grinzi. 

— Suntem în mijlocul piramidei, socoti Nitis. Simţi energia pe 
care o răspândeşte? 

Tulburat, Kel încercă un intens sentiment de venerație. 
Departe de a părea o întemniţare, o astfel de călătorie în 
inima pietrei semăna cu o eliberare. 

— Priveşte aceste minunăţii! 

Scribul admiră un grup de Răspunzători?, figurine din 
ceramică smălțuită, albastră, aşezaţi în morminte pentru a 
îndeplini anumite munci în locul celor înviaţi. Purtând peruci, 
înveşmântaţi în tunici scurte cu mâneci largi, Răspunzătorii 
ţineau în braţele încrucişate la piept două săpăligi. Potrivit 
textului, ai cărui executanţi magici erau, ei se însărcinau să 
semene ogoarele, să irige taluzurile, să care îngrăşământul 
rămas din descompunerea mâlului de la apus la răsărit şi de la 
răsărit la apus. 

— Sunt dedicați faraonului Amasis! observă scribul. 

— Fără îndoială e vorba despre un furt, îşi dădu Nitis cu 
părerea. 

— Mai degrabă despre o plată către aceşti mercenari care pot 
vinde foarte scump astfel de obiecte. Aceste minunăţii nu 
dovedesc, oare, că faraonul este întâiul nostru vrăjmaş? 

— Să nu ne pripim cu judecăţile. Să luăm cu noi unul dintre 
Răspunzători şi această amuletă: două degete de obsidian, pe 


2 Ushebtis sau shauabtis. 


care îmbălsămătorul le strecoară în timpul mumificării în 
tăietura făcută pe trupul osirian. Despărţind cerul de pământ, 
amuleta îngăduie sufletului să ajungă, străpungând norii, în 
paradisuri şi îl fereşte de deochi. 

Stăpânirea de sine pe care o dovedea tânăra femeie îl ului pe 
Kel. După atâtea ore de spaimă, îşi regăsise bucuria de a trăi 
şi energia cu o iuţeală de necrezut! 

— Şi tu, şi eu am pierdut copiile după papirusul criptat, rosti 
el cu amărăciune. 

Nitis îi zâmbi. 

— Copiile, dar nu ţinerea de minte. Ştiu pe de rost adunătura 
aceea misterioasă de hieroglife. Şi tu la fel, bănuiesc. 

Intr-o traistă de piele cărată de Vânt-de-Miazănoapte se 
găseau o paletă şi cele trebuincioase scrisului. 

Cu toată împotrivirea lui Bebon, nerăbdător să părăsească 
locurile, Kel şi Nitis se apucară separat să scrie textul, aşa 
cum şi-l amintea fiecare. Cele două copii se potriveau perfect. 

— Să plecăm de-aici, stărui actorul. 

— Doar Divina Adoratoare ne poate salva, le reaminti Nitis. 


24 


Omul care adusese apă şi plăcinte bătu de mai multe ori în 
uşa galeriei saite. Mirat că nu capătă niciun răspuns, o 
împinse binişor. 

Uşa se deschise scârţâind. 

Un fum usturător îi intră în nas şi-n ochi. 

— Sunteţi acolo? strigă el cu nelinişte în glas. 

Inaintă temător şi se împiedică de trupul unui mercenar. 
Puțin mai încolo zăceau alţi doi. 

Speriat de-a binelea, omul lepădă urcioarele şi coşurile şi o 
rupse la fugă pentru a-l înştiinţa pe comandantul taberei. 
Acesta sosi numaidecât la faţa locului, întovărăşit de doi 
soldaţi. 

Unul dintre răniţi tocmai îşi revenea în simţiri. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Am fost atacați prin surprindere. 

— Câţi erau? 

— Nu ştiu... Fumul ne-a împiedicat să vedem şi să ne 
apărăm. Totul s-a desfăşurat foarte repede. 

Comandantul cercetă galeria. Comoara părea neatinsă, dar 


fata dispăruse. Nu ştia cine e ea şi nici nu dorea să afle, într- 
atât îi displăcea această misiune secretă. Ofiţerul se mărginea 
să execute întocmai ordinele fără a căuta să descopere de 
unde veneau și care era ţinta lor. Mercenarii nu stăteau la 
discuţii. 

Cei trei răniţi vor fi îngrijiţi şi apoi vor fi mutaţi într-o 
garnizoană îndepărtată, unde vor uita această întâmplare, 
ferindu-se să-şi dea drumul la gură. Cât despre comandant, se 
va grăbi să întocmească un raport amănunţit şi să-l trimită 
Mai-marilor săi. 

Restul nu-l privea. 

x 

Când căpetenia uneltitorilor află de eliberarea lui Nitis, nu se 
putu împiedica să nu încerce un sentiment de admiraţie față 
de scribul Kel. Într-adevăr, nu era un om obişnuit și făcea 
dovada unei iubiri nebuneşti, care-l împingea să mişte şi 
munţii din loc. 

Totuşi, potrivit dosarului său, ar fi trebuit să se poarte ca un 
slujbaş mărunt, care să tremure de frica Mai-marilor lui şi să 
nu fie în stare să ia o hotărâre de unul singur, devenind astfel 
o pradă uşoară. Numai că soarta cea vitregă îl preschimbase 
într-o fiară sălbatică mereu la pândă şi biruitoare de fiecare 
dată. Să scape de trupele de ordine şi s-o elibereze pe 
preoteasă fuseseră două isprăvi pe cinste. In slujba 
uneltitorilor, acest tânăr ar fi săvârşit minuni. 

Dar acum era prea târziu. Având în vedere împrejurările, 
uneltitorii trebuiau să se descotorosească de Kel şi de Nitis 
într-un fel sau altul. lar unul dintre ucigaşii porniţi în căutarea 
lor va sfârşi prin a le veni de hac. _ 

Existau nişte complici... Nu încăpea nicio îndoială. In primul 
rând, fostul mare preot al lui Neit, din fericire dispărut, care 
negreşit o ajutase pe Nitis, discipolul său, să cunoască 
ritualişti de vază. Aşadar, fugarii vor folosi adesea templele 
drept adăpost, prin urmare se impunea ca acestea să fie 
supravegheate cu străşnicie. 

Theba şi Divina Adoratoare erau ţinte de neatins! Căpetenia 
uneltitorilor ura acest oraş înţesat de sanctuare şi pe această 
preoteasă bătrână, aproape egala faraonului, ce-şi dedicase 
viaţa slujirii zeilor. lar poporul, mărginit cum era, o venera 
crezând în puterile ei magice şi în forţa ei de a-l apăra de 


urgii! Atâtea credinţe învechite deveneau nesuferite şi o 
mişcare fermă le va înlătura. 
Egiptul merita mai mult. lar scribul Kel, în ciuda curajului şi a 
norocului său, nu va putea opri schimbarea. 

x 


Drum Bun, marele port din Memphis, semăna cu un furnicar. 
Corăbii trăgeau la mal, căutând cel mai bun loc, sau plecau. 
Oamenii încărcau şi descărcau mărfuri, vedeau de starea 
vaselor, făceau negoţ, crâcneau împotriva măsurilor de pază 
prea aspre, se târguiau asupra preţului călătoriilor. Din ce în 
ce mai numeroşi, grecii se dovedeau negustori aprigi. 

Bebon se amestecă în mulţimea de gură-cască şi zări gărzile 
care patrulau însoţite de babuini dresați să-i dea în vileag pe 
hoţi muşcându-i de pulpa piciorului. Răufăcătorii erau duşi în 
temniţă şi osândiţi fără milă. 

Prost ras, aidoma unui bărbat în doliu, îmbrăcat cu o tunică 
siriană grosolană, purtând sandale ieftine, Bebon părea un 
locuitor de rând al Memphisului, nici bogat, nici sărac, pornit 
în căutarea unui câştig frumuşel. 

De când trupele de ordine răscoliseră tot oraşul din porunca 
judecătorului Gem, hoţii se făcuseră nevăzuţi de teama unor 
controale neaşteptate. Cei care aveau prăvălii, precum şi 
negustorii ambulanți nu-şi mai încăpeau în piele de bucurie 
văzând cât de bine le merg treburile acum. 

Lângă pasarela unei corăbii de negoţ impunătoare stăteau 
cinci soldaţi şi comandantul lor. 

Bebon se apropie agale, cu fruntea în pământ. 

— AŞ dori să discut cu un ofiţer răspunzător, îi zise el 
comandantului. 

— Răspunzător cu ce? 

— Cu apărarea statului. 

— Pleacă, prietene. Avem de lucru. 

— Vorbesc foarte serios. Ascultaţi-mă şi n-o să vă căiţi. 
Comandantul oftă. 

— Te-a părăsit nevasta? Ţi-ai pierdut slujba? Nu deznădăjdui, 
totul o să se aranjeze. 

— Am o informaţie care-l priveşte pe însuşi faraonul. 
Comandantul zâmbi: 

— Îmi pari cam obosit, omule, dar curând o să vină vremea 
odihnei de după masă. 


— Kel, ucigaşul, vă interesează? 

Comandantului îi pieri zâmbetul. 

— Urăsc glumele proaste! 

— Vreau să ştiu ce răsplată capăt. 

— Nu mişca de-aici, mă întorc îndată. 

Ga şi ceilalţi colegi ai săi, comandantul primise ordin să 
strângă toate informaţiile, chiar şi cele care puteau trece uşor 
drept născociri. 

Nu peste mult timp se întoarse, însoţit de un ofiţer cu bărbia 
despicată. 

— Băiete, ţin să te previn că nu-i sufăr cu niciun chip pe cei 
care scornesc tot soiul de minciuni. 

— Care-i răsplata? 

— O vilă, doi servitori, cinci măgari şi o mare cantitate de 
provizii, fără a mai pune la socoteală recunoştinţa 
cârmuitorilor. 

— Aţi putea adăuga şi nişte pământuri mănoase. 

O să mai discutăm despre asta dacă te dovedeşti serios! 

— Dacă sunt serios? Când e vorba să fac avere nu-mi arde de 
glume. 

— Ai rostit numele scribului Kel? 

— Se pregăteşte să părăsească Memphisul ca să ajungă la 
Theba, iar eu ştiu prin ce mijloace. 

Bărbie-Despicată îşi ţinu răsuflarea. 

— Vreau un zălog, continuă Bebon. Statul împarte lesne 
făgăduieli, dar rareori le respectă. 

— Şi ce anume ceri? 

— Un săculeţ cu pietre scumpe. 

— Nu-ţi lua nasul la purtare, omule! 

— E doar o simplă arvună, îl lămuri Bebon. Apoi o să capăt şi 
restul cuvenit. Şi hotărâţi-vă iute. N-o să aştept prea mult. Alte 
gărzi vor pleca urechea, negreşit, la spusele mele. 

— Aşează-te şi ai răbdare. O să ţi se dea de băut. 

Bărbie-Despicată se întoarse cu un săculeţ de pietre scumpe. 

— Îţi convine? 

Actorul îi cercetă îndelung conţinutul. 

— Merge, la o adică. 

— Aşadar, spune-ne ce ştii. 

— Scribul Kel a lăsat să-i crească o mustață subţire şi poartă 
o perucă aidoma celor de odinioară. Poimâine-dimineaţă o să 


urce la bordul unei corăbii de negoţ, V'/guroasa, care se va 
îndrepta spre Theba. Corabia transportă ţesături, urcioare cu 
vin Şi vase de alabastru pentru Divina Adoratoare. Nu cunosc 
numele şi numărul membrilor echipajului cărora le-a cumpărat 
tăcerea, însă se va da drept scrib public care întocmeşte 
registre pentru administraţie şi-şi va plăti astfel călătoria. 

Bărbie-Despicată se strădui să-şi stăpânească bucuria. 

— Bineînţeles, prietene, tu ai să rămâi lângă noi. 

— Dacă nu mă întorc, Kel n-o să se suie pe corabie. Crede că 
eu acum verific ultimele amănunte şi aşteaptă să-i spun cum 
stau lucrurile. Să nu încercaţi să mă urmăriţi. Iscoadele o să vă 
zărească şi îi vor da de ştire. Mâine, după ce-l arestaţi, am să 
vin să capăt ce mi-a mai rămas din răsplata făgăduită. 


25 


Bebon nu se îndoia: era urmărit de una dintre gărzi. Bărbatul 
cu pricina îşi închipuia că, dacă-i surprindea pe Kel şi pe 
complicii săi în vizuina lor, isprava lui ar fi cu atât mai 
apreciată. Şi înaintarea în grad îi va fi oferită pe tavă! 

Actorul apucă pe o străduţă întortocheată, la mijlocul căreia 
fusese construită o galerie îngustă care-o lega de o stradă 
largă. La capătul galeriei, Bebon o rupse la fugă spre 
dugheana unui vânzător de coşuri, o străbătu şi ieşi prin uşa 
din dos. 

Scăpase de urmăritor. 

Bebon pipăi săculeţul cu nestemate. O avere frumuşică! lar 
restul plăţii cuvenite ar fi făcut din el un om bogat, a cărui 
singură îndeletnicire ar fi fost să se bucure din plin de plăcerile 
vieţii. Trădarea i-ar aduce foloase mari... 

Cu pas domol, ajunse în port şi se îndreptă spre o corabie 
somptuoasă, gata de plecare, Scarabeul. 

Un corăbier îl opri să urce pasarela. 

— N-ai voie să treci, băiete. Echipajul nu duce lipsă de 
oameni, aşa că nu mai tocmim pe nimeni. 

— Sunt purtătorul de sandale al stăpânei domeniului Neferet. 

Păzitorul se duse să-i dea de ştire doamnei cu pricina şi, după 
ce primi încuviințarea ei, îl lăsă pe slujitor să urce la bord. 

Bebon se înclină în faţa lui Nitis. 

— Am câştigat rămăşagul, îi spuse el, şi iată aici roadele 
culese: cu aceste pietre scumpe o să ne descurcăm o bună 


bucată de vreme! 

— Kel şi cu mine muream de spaimă! mărturisi tânăra. Te 
pândeau primejdii mari. 

— Am cunoscut eu altele şi mai rele, şi încă nu s-au terminat! 
Trupele de ordine doresc atât de tare să prindă un fir, încât 
sunt gata să creadă orice. 

Căpitanul dădu ordin să se ridice ancora. Un vânt prielnic 
dinspre miazănoapte ajută vasul să părăsească iute 
Memphisul, în vreme ce gărzile întindeau capcana în jurul 
Viguroasei, o corabie ce transporta mărfuri, şi nicidecum 
călători urmăriţi de gărzi. 

La porunca stăpânei sale, intendentul Kel îl plăti pe căpitanul 
Scarabeului, un vas doar pentru muşterii înstăriți. Judecătorul 
Gem căuta o pereche nevoită să se poarte cu fereală, nu o 
femeie bogată, liniştită şi de o frumuseţe răpitoare, însoţită de 
doi slujitori. Pentru cine întreba, doamna pornise spre 
Khemenu, oraşul lui Thot din Egiptul de Mijloc, unde stăpânea 
numeroase pământuri. Fireşte, ar fi putut să folosească 
propria corabie, dar să călătorească în tovărăşia unor 
persoane de rangul ei o înveselea. 

Cinci cabine confortabile fuseseră puse la dispoziţia a patru 
doamne de vază şi a unui inspector al digurilor. Adunați la 
proră, aceştia sporovăiau, bând bere slabă şi gustând 
smochine cărnoase, înainte de a se desfăta cu un ospăț 
îmbelşugat. Bucatele - gâscă friptă, came de vită, uscată, 
sărată, afumată şi unsă cu miere, peşte pregătit la bord - fură 
servite pe frunze de măzăriche, late, adânci şi groase. 

Mai puţin răsfăţaţi, slujitorii se mulţumiră cu nişte carne 
uscată de pasăre, peşte uscat, lăptuci de Memphis şi curmale. 
Vânt-de-Miazănoapte, alături de alţi doi măgari, se înfrupta din 
lucernă proaspătă. 

— Tare mi-ar mai plăcea ca din când în când să mă joc de-a 
bogaţii! Una peste alta, mâncarea nu-i tocmai rea, iar berea 
merge, în lipsă de altceva. 

— Marele vistiernic Pefy nu ne-a trădat, observă Kel. 
Altminteri eram deja arestaţi. Aşa că nu se numără printre 
uneltitori. 

— La prima vedere, ai dreptate. Totuşi, mă tem de o viclenie. 
Poate vrea să ne prindă chiar el, fără ajutorul gărzilor sau al 
armatei, astfel încât să apară drept salvatorul regatului. 


Frumos început pentru un viitor faraon, nu? 

— Atunci înseamnă că judecătorul Gem e dus de nas şi 
cunoaşte prost lucrurile, dar e cinstit. 

— Cu neputinţă! Ne hăituieşte la adăpostul mantiei groase a 
legilor şi se supune poruncilor cârmuirii. 

— Adică faraonului Amasis, îi reaminti scribul. Care ce este? 
Viitoare victimă sau căpetenie a uneltitorilor? 

Bebon îşi scărpină obrazul. 

— Regele pune la cale un complot ca să se detroneze pe el 
însuşi... Hm... Ceva îmi scapă. 

— Dar dacă încearcă să se descotorosească de unii 
demnitari, deveniți stânjenitori pentru el, întinzându-le o 
capcană? Un lucru e sigur: Amasis vinde ţara, puţin câte puţin, 
grecilor, iar anumiţi dregători puternici, precum Pefy, nu 
încuviinţează asta. Născocind un aşa-zis complot în care, 
chipurile, ar fi amestecați potrivnicii săi, monarhul îi va 
defăima şi se va descotorosi de ei. 

— Chiar că nu-i nimic mai rău decât hăţişurile astea ale 
cârmuirii! 

— Ba da, nedreptatea. 

— Tot aia. Şi-acum eu am să dorm niţel, aşa ca după masă. 
Josniciile sufletului omenesc mă sleiesc de puteri. 

Bebon adormea oriunde într-o clipă. Kel însă nu privea cu 
ochi buni purtarea inspectorului digurilor, care o curta pe Nitis. 
La cel mai mic gest nelalocul lui, scribul va trece la fapte. 

Din fericire, ospăţul se încheie şi tânăra femeie se retrase, 
susţinând că are de lucru cu intendentul. 

— Il urăsc pe omul ăla. 

Nitis zâmbi. 

— Eşti gelos? 

Te îndoiai? 

Din păcate, nu pot să te sărut, deşi mor de poftă. 

Pentru Kel, faptul că n-o putea cuprinde în braţe era de-a 
dreptul un chin. Trebui să se mulţumească doar cu un schimb 
de priviri complice, mărturie a unei iubiri atât de mari şi 
profunde încât timpul, în loc s-o şubrezească, o întărea. 
Împreună se aplecară iar asupra textului criptat, încercând 
tot soiul de îmbinări, chiar şi cele mai nefireşti. 

Trudă zadarnică. 

— Fără îndoială, cheia ne va fi oferită de simboluri precum 


amuletele din capela lui Kheops, îşi dădu cu părerea scribul. 
lar aceste simboluri se află negreşit la Theba, la Divina 
Adoratoare. Prin urmare, duşmanii noştri vor încerca să ne 
împiedice să răzbim până acolo. Să văd cum îţi pui viaţa în 
primejdie e peste puterile mele, Nitis. 

— Acum e vorba despre viaţa noastră. Şi singura şansă de a 
o salva e să descoperim adevărul. lar zeii n-o să ne 
părăsească. 

— O șansă atât de slabă! 

— Armele nu ne lipsesc, socoti tânăra femeie. Mai întăi, 
prietenii pe care-i are Bebon în Egiptul de Sus, apoi locurile de 
putere ale zeiţei Neit, pe care mi le-a dezvăluit răposatul meu 
învăţător. Acolo vom găsi un ajutor preţios. Curând vom 
ajunge la primul dintre ele. 

Nitis părăsi cabina pentru a se alătura prietenilor săi de 
ocazie, iar Bebon dormea adânc. Kel se rezemă în coate de 
parapet şi contemplă Nilul, oglindire pământească a fluviului 
ceresc, care transporta energia în sânul universului. Udând 
malurile, el dăruia oamenilor cele de trebuinţă ca să trăiască 
fericiţi şi în bună pace. Dar dacă regele se arăta nedrept, nicio 
fericire nu era cu putinţă. 

x 

Când corabia poposi la Fayyum?, călătorii prânziră pe uscat, 
iar echipajul curăţi temeinic, de la un capăt la altul, 
somptuosul vas. Căpitanul supraveghea încărcarea proviziilor 
de bere, vin, carne uscată şi merinde proaspete. Peştele era 
prins zilnic chiar de corăbieri. Oaspeţii nu trebuiau să ducă 
lipsă de nimic, ci să fie mulţumiţi în toate privinţele de 
călătorie. 

Spre marea mirare a căpitanului, slujitorul frumoasei doamne 
lega pe spinarea măgarului sacii din piele de parcă s-ar fi 
pregătit de plecare. lar intendentul, cu traista aruncată pe 
umăr, ţinea în mână un toiag de drumeţ. 

Tânăra femeie ieşi din cabină. Işi schimbase rochia elegantă 
cu o tunică simplă. 

— Doamnă Neferet, ne părăsiţi deja? Socotiţi că n-aţi fost 
servită cum se cuvine? 

— Dimpotrivă, căpitane, totul a fost fără cusur. Numai că 
intendentul meu mi-a adus la cunoştinţă anumite nereguli 


3 Situat la o sută de kilometri la sud de Cairo. 


săvârşite de unul dintre administratorii mei care locuieşte în 
apropiere. Vreau să văd numaidecât cum stau lucrurile, apoi 
vom porni spre Memphis după un scurt popas într-un sat 
învecinat, unde stăpânesc nişte pământuri. Data viitoare când 
voi avea treburi la Khemenu, am să aleg tot Scarabeu/, într- 
atât mi s-a părut de plăcută corabia voastră. 

— Trebuie să vă înapoiez o parte din... 

— Nici vorbă, căpitane. Meritaţi din plin această mică 
răsplată. 

Oh, zei, ce femeie minunată! Posomorât, corăbierul începu să 
se gândească la manevrele de plecare. 


26 


Înştiinţat de către ofiţerul răspunzător cu paza portului din 
Memphis, Fanes din Halicarnas îl preveni numaidecât pe 
cancelarul Udja, după cum cerea calea ierarhică. Acesta din 
urmă îl chemă pe Henat, căpetenia iscoadelor, şi puse să fie 
întors din drum judecătorul Gem, care de-abia părăsise 
capitala. 

Cei patru demnitari nici nu îndrăzneau să-şi închipuie ce va 
urma: oare îl vor aresta, în sfârşit, pe scribul Kel din cauza 
unei informaţii demne de crezare? Niciodată lucrurile nu se 
vădiseră mai limpezi. 

— Ar trebui să-l vestim pe rege? întrebă marele general. 

— Dacă dăm greş, o să-l dezamăgim, se împotrivi 
judecătorul. Am pierdut socoteala zvonurilor mincinoase şi a 
cercetărilor zadarnice legate de Kel. 

— De data asta, pare ceva serios, stărui Henat. 

— Să luăm măsurile de cuviinţă, hotărî judecătorul, fără a ne 
lăuda dinainte cu rezultatele. 

— Potrivit rapoartelor ofițerului însărcinat cu paza, începu 
Fanes din Halicarnas, Viguroasa este o corabie veche, bine 
îngrijită, în stare să care poveri grele. Dar viitoarea sa 
încărcătură pare mai degrabă uşoară: ţesături, urcioare cu vin 
şi metale preţioase. 

— Unde trebuie să ajungă? 

— La Theba, pe domeniul Divinei Adoratoare. 

Demnitarilor li se tăie răsuflarea. 

— Asta dovedeşte multe, grăi cancelarul. Ce ştim despre 
căpitan? 


— Un bărbat de vreo cincizeci de ani, cu multă experienţă. E 
tată a cinci copii şi-i place să petreacă. 

Dar vreun nărav are? 

— Jocul de zaruri. 

— Prin urmare, a strâns niscaiva datorii. Lui Kel nu i-a fost 
greu să-l convingă să primească o plată frumuşică pentru a-l 
duce, fără ştirea nimănui, la Theba. Acum să vorbim despre 
cel care l-a trădat pe scrib. 

— Din păcate, n-am aflat prea multe despre el, spuse cu 
amărăciune marele general. Nu-i cunoaştem numele, 
descrierile sunt neclare şi, lucrul cel mai neplăcut, a scăpat de 
garda însărcinată să se tină după el. După ce-a pus mâna pe 
un săculeţ cu pietre scumpe, drept arvună la răsplata ce i se 
cuvenea, voinicul s-a descotorosit de omul nostru trimis să-l 
urmărească pas cu pas. 

— Firesc, într-un fel, socoti judecătorul Gem. Nu voia să-l 
conducă pe omul nostru până la Kel de teamă să nu fie arestat 
împreună cu acesta şi să piardă tot. Purtarea lui mă face să 
cred că avem de-a face cu un luptător priceput, poate chiar un 
mercenar rătăcit, aflat în slujba scribului Kel. Sătul să se tot 
ascundă, s-a hotărât să-şi vândă stăpânul ca să se 
îmbogăţească. 

— Cât sunteţi de încrezător, rosti batjocoritor Henat. 
Întâmplările trecute nu v-au trezit îndoieli. 

— Trădătorii şi vânzătorii au existat întotdeauna, i-o întoarse 
Gem. 

— Nu-i o vreme nimerită pentru discuţii, ci pentru fapte, rosti 
apăsat cancelarul Udja. Bineînţeles, Viguroasa se află sub o 
supraveghere atentă, da? 

— Adevărat, răspunse marele general. 

— Scribul Kel e un ucigaş neobişnuit de viclean, care precis s- 
a gândit la o cale de salvare în caz de atac. Să întindem în 
jurul corabiei o capcană din care nimeni să nu poată scăpa. 

— Să înlocuim corăbierii cu gărzi, propuse Henat. 

— E o măsură nesigură, spuse judecătorul. Kel îi va observa 
înainte să urce la bord şi, dacă nu recunoaşte echipajul, o să 
se îndepărteze. Să nu-l prevenim nici pe căpitan, să-l lăsăm să 
se simtă în largul său. În schimb, să închidem toate ieșirile, 
chiar şi cele de pe apă. Şi să încercăm să-l prindem pe ucigaş 
viu. Am putea scoate de la el nişte răspunsuri preţioase. 


— Aţi dat ordin să fie doborât dacă ameninţă viaţa oamenilor 
noştri, îi reaminti Fanes din Halicarnas. 

— Şi întăresc acest ordin. 

x 

Zorii răsăriseră deasupra portului din Memphis, iar cărăuşii se 
apucaseră de treabă! Răcoarea nu ţinea mult şi era mai bine 
să se folosească de aceste ore ale dimineţii ca să încarce şi să 
descarce corăbiile. Douăzeci de vase erau gata pe plecare, tot 
atâtea sosiseră şi restul zilei se anunţa agitat. Primii negustori 
îşi rânduiau fructele şi legumele şi primii cumpărători cercetau 
mărfurile înainte de a începe tocmeala. 

Vreo sută de gărzi îmbrăcate aidoma orăşenilor de rând 
ţintuiau cu privirea pasarela Viguroasei. Mulţi dintre ei abia 
dacă-şi mai puteau stăpâni încordarea, mai ales cei din trupa 
însărcinată să-l prindă pe ucigaş. Dacă scribul va refuza să-şi 
lepede armele, arcaşii pitiţi în dosul unei stive de coşuri vor 
trage fără şovăire. lar dacă el se arunca în apă, mai multe 
bărci pline de soldaţi vor porni îndată spre el. 

— N-o să vină, îi spuse Henat judecătorului Gem. E o 
momeală. 

— Ştiţi mai multe decât mine? 

— Din păcate, nu! 

— Kel trebuie s-o întâlnească pe Divina Adoratoare, aminti 
magistratul, iar corabia aceasta duce o încărcătură la Theba. 

— Dar preoteasa Nitis? Scribul o va lăsa în voia unei sorţi 
nefericite? 

— Kel a înţeles că noi căutăm o pereche, aşa că s-au 
despărţit. Nu-mi fac speranţe deşarte. Având în vedere 
freamătul neîncetat din portul Memphisului, n-avem cum să 
controlăm toate corăbiile. 

La capătul cheiului se ivi un tânăr de talie mijlocie. Purta o 
perucă aidoma celor de odinioară și o mustață mică şi subţire, 
tăiată cu fineţe. Cu pas măsurat se îndreptă spre Viguroasa. 

— Cel care ne-a vândut informaţia n-a minţit, şopti 
judecătorul Gem. 

Gărzile strânseră numaidecât rândurile. 

Părând foarte liniştit, tânărul dădu să urce pasarela. 

Cinci gărzi, mai înalte cu un cap decât el, se aruncară asupra 
lui, înhăţându-l în acelaşi timp de umeri, de braţe şi de 
picioare. 


— L-am prins! răcni comandantul trupei, mirat de o 
împotrivire atât de slabă. 

Căpitanul Viguroasei şi echipajul urmăriseră înmărmuriţi 
totul. 

— Nu mişca! ordonă un arcaş. Eşti arestat! 

Când judecătorul Gem sosi, gărzile i-l înfăţişară pe ucigaş, 
legat zdravăn de mâini şi de glezne. 

— Cine eşti? 

Tremurând de spaimă, tânărul îşi găsi cu greu cuvintele. 

— Sunt unul dintre scribii care ţin registrele cu socoteli ale 
unui mare atelier din Memphis. Am venit să verific numărul 
urcioarelor încărcate pe corabie, ca să văd cât preţuieşte 
marfa, aşa cum se obişnuieşte la fiecare călătorie. 

Căpitanul îi adeveri spusele. 

— Plec la Theba, zise Henat. Am pierdut destulă vreme aici. 

Lăsându-l în pace pe bietul scrib, judecătorul Gem vru 
neapărat să stea de vorbă cu soldaţii care-l întâlniseră pe cel 
care vânduse informaţia despre Kel. 

— Straşnic actor, socoti unul dintre ei. Chiar ne-a convins 
atunci că nu minte. 

„Actor” - cuvântul îi sună ciudat judecătorului, atrăgându-i 
atenţia. Nu arestase el cândva un actor bănuit a fi complicele 
scribului Kel, apoi îl eliberase din lipsă de dovezi? 

Ajuns în odaia sa de lucru, Gem căută prin dosare şi găsi 
numele acelui tinerel plin de haz: Bebon. 

Plin de haz, dar şiret. Potrivit unui raport al gărzilor, le 
scăpase odată printre degete. Insă Gem nu băgase în seamă 
acest raport, asupra căruia se apleca prea târziu. 

Totuşi, magistratul făcuse un pas important: ştia acum 
numele unuia dintre complicii lui Kel, poate omul său de 
legătură, ba chiar unul dintre aghiotanţii lui. 

Un actor ambulant avea o sumedenie de cunoştinţe. Aşa că 
Bebon putea să-i pună pretutindeni la dispoziţie ucigaşului 
ajutoare! In sfârşit, Gem descoperise de ce Kel părea să se 
bucure de fiecare dată de un noroc fără pereche. De fapt, la 
mijloc erau nişte planuri bine puse la punct ce-i îngăduiau să 
scape de gărzi. 

Oare cercetând cu luare-aminte dosarul lui Bebon, Gem va 
găsi un mijloc de-a ajunge la Kel? 

Oricum, de aici înainte va urmări doi bărbaţi şi o femeie. 


27 


lrigat de un lac întins, un soi de mare interioară, Fayyum era 
un meleag înverzit, un ţinut al vânătorii şi pescuitului. Uriaşele 
lucrări desfăşurate în vremea Regatului de Mijloc 
preschimbaseră regiunea într-un paradis încărcat de bogății. 

La intrarea în Fayyum, piramida faraonului Amenemhat Ill* 
stătea de strajă pentru a alunga duhurile rele şi a chezăşui 
bunăstarea acestei mănoase provincii. Dominând canalul prin 
care treceau apele Nilului, ea amintea de gloria unei epoci 
înfloritoare, a cărei mărturie era şi imensul templu închinat Ka- 
ului faraonului şi lui Sobek, zeul-crocodil. Inspirat de 
ansamblul arhitectural al lui Djeser de la Saqqara, edificiul 
cuprindea numeroase curţi înconjurate de capele cu acoperiş 
boltit, fel şi fel de odăi retrase, galerii ascunse în zidărie, şi 
semăna cu un adevărat labirint, unde doar sufletul cel drept 
al faraonului putea găsi drumul cel bun. 

— lată primul loc de putere, grăi Nitis. Odinioară, minţile 
luminate din toate provinciile se adunau aici ca să refacă 
trupul lui Osiris şi să-i îngăduie astfel regelui să reînvie. 

— Lăudabilă dorinţă, îşi dădu cu părerea Bebon, dar locul mi 
se pare părăsit şi deloc liniştitor. 

Kel intră pe sub primul portal, trecând brusc de la lumina zilei 
la penumbră. Se lovi de un zid şi fu nevoit să străbată o 
galerie îngustă la capătul căreia descoperi prima curte 
mărginită de colonade. 

O tăcere apăsătoare domnea împrejur. 

Nitis îl ajunse din urmă pe scrib. 

— Sanctuarul pare pustiu. 

— Uitaţi-vă acolo! strigă Bebon. 

La picioarele unei coloane se zărea o cobră neagră precum 
cerneala, cu un cap mic şi lucios şi cu o gură 
înspăimântătoare, larg deschisă. 

—  Muşcătura ei ucide, lămuri preoteasa, şi nu există 
descântec s-o ţintuiască la pământ. Cu niciun chip să nu 
facem mişcări repezite. 

Şarpele nu-şi scăpa din ochi cele trei prăzi. 

— Nu-i o târâtoare obişnuită, socoti scribul. 


4 1842-1797 î. Hr. (a XII-a dinastie). 
> Acesta este numele pe care i-l vor da grecii. 


Într-adevăr, ochii animalului sclipeau cu o licărire roşiatică 
nefirească. Îi privi rând pe rând pe oaspeţii nepoftiţi, de parcă 
nu se hotăra să-şi aleagă victima. 

— Ar trebui să plecăm, propuse Bebon. 

— Asta aşteaptă şi ea: să fugim. Te rog, rămâi nemişcat. 

Limba cobrei începuse un dans furios. Pătrunzând în sufletul 
oamenilor, simţindu-le frica, se unduia spre ei. 

Nitis îl imploră pe răposatul său învăţător să-i apere. Zeii nu 
puteau să-i părăsească tocmai aici, în mijlocul templului, şi să- 
i oprească din căutarea adevărului! 

Ţâşnind dintre coloane, o mangustă se aşeză între cei trei 
prieteni şi şarpe. $obo/anul Faraonului, căruia îi plăceau 
nespus ouăle de cobră, se tăvălise în noroi şi-l lăsase să se 
usuce ca să se protejeze sub această crustă groasă. 

Recunoscându-şi cel mai  înverşunat duşman, cobra 
încremeni. În ciuda taliei sale mici, mangusta dovedea un 
curaj fără pereche şi se bizuia pe iuţeala sa. 

— În ea se întrupează zeul Atum, zise Nitis. El se naşte clipă 
de clipă din oceanul începuturilor, Fiinţă şi Nefiinţă în acelaşi 
timp. 

Mangusta îi dădu roată cobrei, căutând un unghi de atac. 
Fiecare animal va avea dreptul doar la o singură muşcătură, 
precisă şi mortală. 

Cobra se repezi, iar Nitis închise ochii. 

Dacă ucidea mangusta, zeii îi vor părăsi şi minciuna va 
triumfa. 

— Mangusta a scăpat, o linişti Bebon. 

lar micul mamifer porni atacul, folosindu-se de o clipă în care 
şarpele părea că şovăie. 

Dintr-o săritură năucitoare, îl înhăţă de după cap şi-şi înfipse 
colții. 

Câteva zvârcoliri, o ultimă tresărire şi cobra muri. 

Mangusta biruise. 

— Zeii vă ocrotesc, grăi un preot bătrân, cu ţeasta rasă, 
înveşmântat într-o tunică de un alb cum se purta în vechime. 

Bebon nu înţelegea de unde ieşise. Ingrijorat, se întoarse 
scrutând împrejurimile, dar nu mai văzu pe nimeni. 

— Sunteţi păzitorul templului? întrebă Nitis. 

— Am această onoare. 

— Mă numesc Nitis, sunt Mai-marea cântăreţelor şi 


ţesătoarelor zeiţei Neit din Sais. Învățător mi-a fost răposatul 
mare preot Wahibre. 

Păzitorul părea adânc mâhnit. 

— Vasăzică, Wahibre ne-a părăsit! Ce pierdere uriaşă! Era un 
om înţelept şi cinstit, cu adevărat „drept în vorbele sale”. 
Cunoştea toate scrierile sacre şi stăpânea o ştiinţă demnă de 
Imhotep. De ce v-a trimis aici? 

— Am nevoie de ajutorul lui Neit, legat de puterea 
crocodilului Sobek. 

Chipul bătrânului preot se înnegură. 

— În acest templu se arată Ka-ul, doar el. lar treburile 
omeneşti nu-l privesc. 

Atum a învins şarpele tenebrelor, îi aminti Nitis. Aţi trece cu 
vederea un astfel de semn al cerului? 

Păzitorul labirintului chibzui îndelung. 

— Nu obişnuiesc să primesc oaspeţi. Locurile acestea sunt 
menite tăcerii, meditaţiei și aducerii aminte. 

Însoţitorii mei şi cu mine ne aflăm în căutarea adevărului. 
Fără sprijinul vostru, vom da greş. 

— Întrucât zeii vă veghează, n-am să vi-l refuz. Ceea ce 
căutaţi se găseşte, poate, în apropiere de Shedit, capitala 
Fayyumului. Nu ştiu dacă Sobek sălăşluieşte încă în lacul său. 
Dar dacă-i aşa, călătoria voastră se va încheia acolo. Căci 
nimeni nu scapă de fălcile crocodilului. Ridicându-se la 
suprafaţă din apele subpământene, el modelează noul soare şi 
devorează tot ce-i pieritor. Adio, preoteasă a lui Neit! 


28 


Însoţit de cinci mercenari de elită, pricepuţi la toate felurile 
de luptă, Menk îi luă la întrebări pe toţi slujbaşii din portul 
Memphisului însărcinaţi să ţină socoteala corăbiilor care 
veneau şi plecau. Rânduitorul sărbătorilor din Sais nu avea 
decât o idee în minte: s-o găsească pe frumoasa Nitis şi să-l 
ucidă pe Kel. Cei de la curte îl vor ridica în slăvi, faraonul îi va 
oferi un rang de seamă şi Menk va lua de soţie o femeie 
splendidă care va învăţa să-l iubească. 

Scribii egipteni nu-şi  dezminţeau faima. Dosarele 
administraţiei erau întocmite cu mare grijă. Din ele se puteau 
afla numaidecât numele fiecărei corăbii, încotro se îndrepta 
ea, ora de plecare, numele membrilor echipajului, ale 


călătorilor şi cel al ofițerului însărcinat să-i controleze, o listă 
amănunţită cu mărfurile încărcate la bord şi locurile unde 
corabia avea să poposească pe drum. 
Insă o abatere de la aceste rânduieli îi atrase atenţia lui 
Menk. 
O corabie, Scarabeul, părea să se fi bucurat de anumite 
favoruri. 
— Lipseşte numele ofițerului care trebuia să-i verifice pe 
călători, îi zise Menk Mai-marelui scribilor. 
— Intr-adevăr, recunoscu slujbaşul. 
— O simplă scăpare? 
— Nu chiar. 
— Lămuriţi-mă. 
— E puţin mai delicat... 
— Fac aceste cercetări din ordinul intendentului palatului, îi 
reaminti Menk, şi vă cer să mă ajutaţi fără reţineri. 
Era mai bine să nu stârneşti nemulţumirea emisarilor lui 
Henat. 
— Scarabeul nu ia la bord decât persoane de vază, iar 
căpitanul, un om cu desăvârşire cinstit, se pune chezaş pentru 
ei. Nu se impunea cu orice preţ un control. Totuşi, aveţi aici 
lista călătorilor. Un inspector al digurilor şi patru doamne de 
rang înalt, printre care o stăpână de pământuri, însoţită de 
intendentul ei şi de un purtător de sandale. La prima vedere 
nu există ceva care să dea de gândit. Pe deasupra, corabia 
nici nu mergea până la Theba. 
Cu toate acestea, Menk vru să-i pună câteva întrebări şi 
căpitanului de pe Scarabeul. 

x 
Capitala Fayyumului, Shedit*, era o aşezare agricolă întinsă, 
care trăia în tihnă, anotimp după anotimp şi recoltă după 
recoltă. Aici se mânca bine şi se bea o bere grozavă. Acest 
popas îl mai întremă pe Bebon, care nu prea apreciase 
întâlnirea cu şarpele şi cu păzitorul labirintului. Prefera 
atmosfera unui han primitor în locul celei ce domnea într-un 
templu rupt de lume. Totuşi, îi venea greu să se bucure de 
aceste clipe de răgaz când ştia că judecătorul Gem îi urmărea 
neîncetat. 
— Aş dori să văd lacul lui Sobek, îi zise actorul hangiului. 


€ Numit de greci Crocodilopolis. 


— Nu-i departe de aici, băiete, dar fii cu băgare de seamă! 
Zeului nu-i place să fie deranjat. Nu-i preţuieşte nici pe 
oaspeţii nepoftiţi, nici pe necunoscuţi. Noi, la Shedit, ne 
mulţumim cu ocrotirea pe care ne-o oferă el şi nu ţinem să-l 
vedem de-aproape. 

— Vă suntem recunoscători pentru sfat. 

Înarmaţi cu informaţiile necesare, Nitis, Kel şi Bebon găsiră 
uşor drumul spre lacul cu pricina. Chiar când zăriră luciul apei, 
înconjurată de sicomori, salcâmi şi jujubieri, un preot le tăie 
calea. 

— Cine sunteţi și ce vreţi? 

— Sunt o preoteasă a zeiţei Neit din Sais, însoţită de doi 
ritualişti. Am venit să-l cinstim pe Sobek pe care zeiţa l-a 
alăptat pentru ca el să dobândească puterea începuturilor. 

Neîncrezător, preotul îi puse tinerei femei o seamă de 
întrebări legate de ritualuri. Iscusinţa răspunsurilor ei îl linişti. 

— Va trebui să aşteptaţi. Zeul se odihneşte şi-l hrănim abia la 
a opta oră din zi. 

Vizitatorii se aşezară pe malul lacului. Vânt-de-Miazănoapte 
păştea încântat iarba proaspătă. 

Preotul se alătură colegilor săi. Discuţia se  încinse 
numaidecât. 

— O preoteasă a lui Neit şi doi bărbaţi... Poate unul dintre ei 
e scribul Kel! 

— După cum ne-au prevenit, gărzile caută o tânără pereche, 
îi reaminti cel mai vârstnic dintre preoţi. 

— Au un complice! Tustrei sunt ucigaşi de temut. Ne aflăm în 
primejdie! 

— Trebuie să le dăm de ştire Mai-marilor oraşului. 

— Dacă văd pe vreunul dintre noi fugind, o să-l omoare! 

— Şi ce propui? 

— Zeul Sobek o să ne-ajute. 

— Te gândeşti că... 

— O să ne scape de cel puţin unul dintre ei. Ceilalţi, îngroziţi, 
vor deveni o pradă uşoară. lar noi îi vom dobori cu lovituri de 
baston. 

Colegii săi încuviinţară. 

— Rămâneţi ascunşi, am eu grijă de oaspeţii noştri. 

Preotul aduse carne, prăjituri, pâine şi vin. 

— Zeul nu va întârzia să apară, îi spuse el lui Nitis. Doriţi să-l 


hrăniţi pe Cel-cu-Chip-Frumos şi să-l cinstiţi în numele zeiţei 
Neit? 

Tânăra femeie luă tava cu ofrande şi se aşeză în locul arătat 
de slujitorul lui Sobek, care începuse să recite o litanie. 

După ultima invocare a numelui său, din apă se ivi un 
crocodil uriaş. Mărimea sa îl lăsă cu gura căscată pe Bebon, 
însă frumuseţea capului său hâd, cu ochi plini de cruzime, nu-l 
orbi defel. 

Brusc, fălcile se desfăcură, amenințătoare. 

— Apropiaţi-vă fără teamă, o povâăţui preotul pe Nitis. Vorbiţi-i 
şi aruncaţi-i hrana în gură. 

Omul uitase să pomenească un amănunt: recunoscându-şi 
binefăcătorii după glas, monstrul nu-i ataca. In schimb, 
oaspeţii nepoftiţi deveneau prăzi minunate. 

Incordarea preotului îi atrase atenţia lui Kel. 

Nerăbdător, bărbatul părea că zoreşte să termine. 

— Aşteaptă, Nitis! 

Prea târziu. 

Preoteasa ajunsese aproape de Sobek. 

— Am venit să-ţi cer ajutorul, îi spuse ea cu o stăpânire de 
sine uimitoare. Tu, pe care Neit l-a alăptat, dă-mi arma de 
trebuinţă pentru a-mi continua drumul. 

Botul crocodilului se deschise şi mai mult, iar fălcile aveau să 
cuprindă picioarele necunoscutei. 

Dar cu un gest elegant şi sigur, Nitis îl hrăni pe zeu. 

Năucit, preotul se trase îndărăt şi se lovi de Bebon. 

— Stai pe loc, îi porunci acesta. Căutai să ne întinzi o 
capcană, neisprăvitule? 

Sătul, crocodilul se scufundă în lac. 

— Ce unelteşti? îl întrebă actorul pe prizonier, care parcă-şi 
ieşise din minţi. 

— Cu neputinţă... Crocodilul... ar fi trebuit... 

— S-o devoreze pe preoteasă, nu? Am să-ţi crăp capul, 
ticălosule! 

Ceilalţi preoţi apărură şi ei, înarmaţi cu bastoane. 

— lată şi restul cetei! 

— Predaţi-vă, strigă preotul cel bătrân, sau veţi pieri, întrucât 
noi suntem mult mai mulţi. 

Intr-o jerbă de apă, crocodilul urcă la suprafaţă, veni spre 
Nitis, deschise botul şi depuse pe mal un arc din lemn de 


salcâm şi două săgeți, simboluri ale zeiţei Neit. 
Preoteasa încordă arcul şi ţinti spre preoţi. 
Inspăimântaţi, aceştia o rupseră la fugă. 


29 


— Sunt Menk, împuternicit de intendentul palatului, Henat. 
Am câteva întrebări să vă pun. 

Tonul aspru şi vorbele răstite ale acestui bărbat elegant, la 
prima vedere un om tare plăcut, îl surprinse pe căpitanul 
Scarabeului. Făcând un popas la două zile de navigaţie de 
Memphis, nu se aşteptase la un astfel de control. După ce 
lăsase trei călători în Egiptul de Mijloc şi luase la bord trei 
slujbaşi de rang înalt, grăbiţi să se întoarcă în Memphis, 
căpitanul se gândea deja la următorul drum. 

— Vă ascult. 

— În ultima voastră călătorie, aţi avut la bord mai multe 
persoane de vază. 

— Adevărat. Un inspector al digurilor şi patru doamne, printre 
care şi o bogată stăpână de pământuri însoţită de intendentul 
ei şi de un purtător de sandale. 

— Cum o chema? 

— Doamna Neferet. 

— O cunoaşteţi? 

— Nu, acum am văzut-o pentru prima oară. Are propria ei 
corabie, dar voia să se bucure de farmecul unei tovărăşii 
plăcute. 

— S-a întâmplat ceva neprevăzut pe drum? 

— Oarecum... 

— Vorbiţi mai limpede! 

— Doamna Neferet şi slujitorii ei au părăsit corabia când am 
poposit la Fayyum, deşi prevăzuse să-şi încheie călătoria în alt 
loc. 

— V-a spus de ce s-a răzgândit? 

— Din pricina unor probleme la Memphis, legate de 
administraţie. Neferet dorea să vadă cum merg treburile pe 
nişte domenii de-ale sale din ţinutul Fayyumului. 

Menk era încredinţat că Nitis călătorea sub un nume fals. 

lar scribul Kel şi un complice o însoțeau. 

— Pe viitor, căpitane, supuneţi-vă controalelor impuse de 
lege. Altminteri veţi avea mari necazuri. 


La Shedit, capitala provinciei Fayyum, Menk spera să dea de 
urma fugarilor. Şi nu fu dezamăgit. Locuitorii nu vorbeau decât 
despre o faptă gravă, petrecută lângă lacul lui Sobek. 

Menk se duse la templu, unde marele preot, al cărui chip 
ciudat te ducea cu gândul la cel al unei reptile, îl primi 
curtenitor. 

— Mă aflu în slujba intendentului palatului regal şi vreau să 
vă ajut. Ce s-a întâmplat? 

— Ritualiştii însărcinaţi să vegheze la bunăstarea crocodilului 
sacru au fost atacați cu sălbăticie de o ceată de tâlhari. Doar 
curajul lor şi pavăza zeului le-au îngăduit să scape cu viaţă. 

— Mi-ar plăcea să stau de vorbă cu ei. 

— Încă sunt tulburaţi și... 

— De mărturia lor atârnă multe. Răufăcătorii trebuie arestaţi 
cât mai iute ca să nu mai vătămeze şi alţi nevinovaţi. 

Menk ascultă un potop de văicăreli şi gemete. Din fericire, 
preotul care avusese de-a face cu tâlharii îşi venise în fire şi 
discută cu Menk. 

— Femeia, foarte frumoasă, pretindea că e preoteasă a lui 
Neit. Voia să ceară sprijinul lui Sobek. 

— Şi i-aţi îngăduit? 

— Nu se poate una ca asta! Doar noi hrănim marele peşte’, şi 
nu se cuvine ca oamenii de rând să se apropie de el. 

— O preoteasă a lui Neit nu-i un om de rând. 

— Fireşte, fireşte... Totuşi, nu se poate. Văzând că refuz şi că 
sunt de neclintit în hotărârea mea, această femeie crudă le-a 
poruncit celor doi slujitori ai ei să mă rupă în bătaie cu 
bastoanele! 

— Spuneţi-mi cum arătau. 

— Doi uriaşi, nişte demoni răsăriţi din tenebre! Chiar dacă noi 
eram douăzeci, n-am izbutit să-i răpunem. 

— Curios, nu păreţi rănit. 

— Zeul i-a împiedicat să ne facă rău! Când crocodilul ne-a 
venit în ajutor, atacatorii s-au îndepărtat. 

— Dar preoţii ceilalţi n-au încercat să-i oprească? 

— Zadarnică strădanie! În ciuda cutezanţei lor, cei doi uriaşi 
i-au pus la pământ. Vom cere la palat să fim despăgubiţi. 
Domeniul nostru a fost prădat şi destui preoţi vor suferi încă 
multă vreme de pe urma rănilor. Marele preot de la Shedit va 


7 Pentru egipteni, crocodilul aparţine acestei specii. 


întocmi un raport amănunţit. 

— Va fi citit cu toată atenţia, îi făgădui Menk. 

Mincinosul continuă să bată câmpii, stăruind asupra vitejiei 
sale fără pereche şi a răsplatei însemnate ce i se cuvenea. 
Menk nu-l mai asculta, convins că această preoteasă a lui 
Neit era chiar Nitis, care se supunea ordinelor scribului Kel. 
Oare se adăpostiseră în Fayyum? Greu de crezut, întrucât 
trebuiau să ajungă la Theba cât mai repede şi să ia legătura 
cu Divina Adoratoare. 

Menk se duse în port ca să afle câte ceva de la cărăuşi, 
corăbieri şi negustori. Numai că aceştia nu se arătară prea 
vorbăreţi şi Menk nu descoperi nicio informaţie demnă de 
atenţie. lar obrăznicia căpitanului unei corăbii de mărfuri îl 
scoase din sărite. 

— Tu, voinicule, ştii mai multe. Puneţi mâna pe el, le ordonă 
Menk mercenarilor. 

— Încălcaţi legea! N-aveţi dreptul să... 

— Am toate drepturile. 

Căpitanul fu numaidecât înhăţat, legat şi țintuit la pământ. 

— Vreau adevărul, grăi Menk cu o răceală dătătoare de fiori. 
Dacă refuzi să mărturiseşti, o să sfârşeşti pe fundul Nilului. 
Căpitanul luă ameninţarea în serios. 

— Într-adevăr, am văzut o femeie, doi bărbaţi şi un măgar. 

— Au vorbit cu tine? 

— Nu prea mult. 

— Ce ţi-au cerut? 

— Doreau să meargă spre sud. Eu însă nu iau niciodată 
călători pe corabie. Discuţia s-a încheiat aici. 

Furios, Menk îl apucă de gât pe prizonier şi strânse cu forţă. 
— Minti! l-ai ajutat, nu-i aşa? 

— Mi-au... mi-au oferit un lapislazuli! Cum să-l refuz? Le-am 
vândut o barcă mare, cu pânză. Mare, dar putredă. N-o să 
ajungă prea departe. Acum ştiţi tot. 

Speriat, căpitanul asuda din greu. 

Oare nebunul ăsta o să-şi ducă ameninţarea până la capăt? 
— Dacă ţi-ai bătut joc de mine, îi spuse Menk răspicat, o să 
ne întoarcem aici. Şi n-o să mai ai prilejul să minţi. 


30 
Vigoarea judecătorului Gem, care părea că întinerise, îi uimi 


pe cei care lucrau sub conducerea sa. Uitase de povara anilor, 
de încheieturile înţepenite, de picioarele care deveneau tot 
mai grele şi de dorinţa care-l încercase odinioară de a se 
retrage din slujbă şi de a se bucura de odihna meritată. 
Degeaba i se vorbea despre oboseală şi despre faptul că ar 
trebui să muncească mai puţin. Pentru el nu conta decât să-i 
urmărească pe scrib şi pe complicii lui. 

Inarmat cu un decret regal ce-i îngăduia să aresteze pe 
oricine îi dădea de bănuit, fie el chiar şi căpetenie de 
provincie, înaltul magistrat puse în mişcare un număr uriaş de 
gărzi care patrulau peste tot, Curând, întregul Egipt de Sus 
avea să se găsească sub control neîntrerupt. 

Cele două cabine de la bordul corăbiei judecătorului fuseseră 
transformate în odăi de lucru, unde sumedenie de scribi 
trebăluiau. La fiecare popas, strângeau informaţii pe care le 
aduceau la cunoştinţa lui Gem şi primeau de la acesta noi 
porunci. 

Citind încă o dată dosarul lui Bebon, magistratul îşi întărise 
părerile: actorul era un luptător de frunte al grupului condus 
de Kel. Călătorind mult, jucând rolul zeilor prin diferite temple, 
atunci când se celebra acea parte din mistere la care puteau 
privi şi oamenii de rând, Bebon îşi făcuse negreşit o grămadă 
de prieteni pe care îi folosea acum în slujba răului. 

Din păcate, nu se cunoştea nimic sigur în privinţa legăturii 
sale cu scribul ucigaş. Neavând o casă a sa, Bebon locuia când 
la o iubită, când la alta şi uneori, dacă meseria nu-l împingea 
să călătorească, se descurca prin tot soiul de mijloace. 
Pesemne că ideea de a face parte dintr-o trupă de răzvrătiți, 
în stare să zdruncine tronul regal, îl atrăsese numaidecât. 

lar preoteasa lui Neit, Nitis, pusese şi ea o piatră la temelia 
acestui edificiu. Răposatul ei părinte spiritual îi destăinuise, 
lară îndoială, numele ritualiştilor amestecati în complot şi gata 
oricând s-o ajute. lată de ce Kel izbutea de atâta vreme să 
scape de trupele de ordine. 
judecătorului îi trecu prin minte un gând înspăimântător: 
Divina Adoratoare să fi fost sufletul şi căpetenia uneltitorilor? 
Neputând face nimic pe faţă, ea le încuraja spiritual şi material 
planurile. Oare Amasis nu greşea închipuindu-şi că, la Theba, 
ea e ruptă de lume şi lipsită de o înrâurire adevărată? Poate 
că Divina Adoratoare reuşise să strângă o armată secretă de 


susţinători, hotărâți să-i ofere bătrânei preotese deplina 
putere a unui faraon. 

Chibzuind mai bine la toate acestea, judecătorul le socoti, în 
cele din urmă, greu de crezut. Amasis controla armata, gărzile 
şi toate aşezămintele statului. lar Divina Adoratoare celebra 
ritualuri în cinstea lui Amon şi nu domnea decât peste un 
număr mic de ritualişti şi de slujitori, folosindu-se de bogăţiile 
provinciei tebane. 

Căutându-i ajutorul, Kel se amăgea. Divina Adoratoare va fi 
nevoită să-l respingă şi-l va da poate pe mâna autorităţilor. 

Doar dacă... doar dacă nu cumva papirusurile criptate aveau 
legătură strânsă cu această nenorocire, iar suverana de la 
Theba, a cărei ştiinţă era fără de margini, cunoştea cheia 
pentru a le descifra! 

Nimeni nu izbutise să le citească. O atare strădanie de a le 
ascunde conţinutul nu dovedea cât de importante erau? 

Unul dintre secretari îi întrerupse lui Gem firul gândurilor. 

— Tocmai am primit o grămadă de rapoarte din mai toate 
marile oraşe ale Egiptului de Sus. 

— Şi de ce arăţi aşa mohorât? Ai aflat să se fi petrecut vreun 
dezastru? 

— Cuvântul mi se pare nimerit. 

— Vorbeşte mai limpede! 

— Mai-marii provinciilor şi primarii din Egiptul de Sus nu se 
grăbesc să vă asculte poruncile. Fireşte, se supun faraonului, 
dar nu văd cu ochi buni dragostea sa pentru greci. Saisul le 
apare atât de îndepărtat şi întors în bună măsură cu faţa spre 
Mediterană, încât au uitat de Sud şi de tradiţiile lui pe care le 
apără Divina Adoratoare. 

— Un început de răzvrătire? 

— Nici chiar aşa! Autorităţile se mulţumesc să tărăgăneze 
lucrurile şi nu se omoară cu munca. 

— Altfel spus, controalele nu sunt atât de aspre pe cât ar 
trebui, iar ucigaşul poate trece cu uşurinţă de ele. 

— Mă tem că da, judecătorule Gem. În temple e şi mai rău. 
Ritualiştii nu încuviinţează faptul că statul a pus stăpânire pe 
pământul şi pe avuţiile lor şi sunt nemulţumiţi că Saisul îi 
numeşte pe marii preoţi fără a cere părerea preoţilor din 
lăcaşurile cu pricina. Întrucât se simt dispreţuiţi şi legaţi de 
mâini şi de picioare, preoţii din Sud n-o să ne ofere sprijin. 


— Ba chiar o să-i ascundă pe fugari! 

— Nu-i cu neputinţă. Din fericire, avem câteva iscoade. 
Vasăzică lucrurile stăteau mult mai prost decât prevăzuse 
Gem, iar scribul Kel o să tragă foloase din asta. Judecătorul 
întocmi un raport către regele Amasis în care-i dezvăluia acest 
adevăr ascuns şi neliniştitor. În împrejurările de acum, 
misiunea generalului Fanes din Halicarnas la Elefantina se 
vădea hotărâtoare. Dacă acolo garnizoana se răzvrătea şi se 
alia cu nubienii, echilibrul ţării era ameninţat. 

Indată ce corabia înaltului magistrat acostă la cheiul celui 
mai mare port din Fayyum, un ofiţer urcă la bord şi ceru să fie 
primit fără întârziere. 

— Au avut loc fapte grave lângă lacul lui Sobek, îl înştiinţă el 
pe Gem. Trei necunoscuţi, doi bărbaţi şi o femeie, au atacat cu 
sălbăticie nişte preoţi. Crocodilul sacru a fost cruțat. 

— Adu-i la mine pe martori. 

— Şi pe marele preot al lui Sobek? 

— Pe toți martorii. Şi repede. 

Judecătorul trebui să rabde un şir nesfârşit de gemete şi 
jelanii, presărate cu vorbe pline de indignare. Preoţii voiau o 
plată serioasă din partea statului, ca urmare a suferințelor 
îndurate. Cât despre descrierea vinovaţilor, aceasta părea 
rodul unor pure născociri. Un singur amănunt îi atrase atenţia: 
femeia era o preoteasă a lui Neit, venită să caute ajutorul lui 
Sobek. lar el îi oferise un arc imens şi nişte săgeți uriaşe! 

Gem îl reţinu pe preotul care îi văzuse de aproape pe cei trei. 
Negreşit, ascundea o parte din, adevăr. 

— Femeia i-a vorbit crocodilului? 

— Nu... în sfârşit, puţin. 

— Şi cum s-a purtat acesta? 

— Ca de obicei. 

— După cum mi-a mărturisit marele preot, încarnarea lui 
Sobek îi recunoaşte după glas pe slujitorii săi. lar preoteasa lui 
Neit nu se număra printre ei. Dacă se apropia de zeu, se 
găsea în primejdie de moarte. Nu cumva ai încercat să scapi 
de ea? 

— Soarta noastră se află în mâinile zeilor şi... 

— Încercarea de a ucide pe cineva costă scump! 

— Mi s-a promis că n-o să am necazuri şi că o să capăt 
despăgubirea meritată! De ce mă chinuiţi? 


Ochii judecătorului sclipiră. 

— Cine ţi-a promis? 

— Am făgăduit să păstrez tăcerea. 

— Sau vorbeşti, sau te arunc în temniţă. 

Preotul nu stătu prea mult în cumpănă. 

— Un trimis de la palat mi-a pus o puzderie de întrebări şi mi- 
a poruncit să nu pomenesc de discuţia noastră, ameninţându- 
mă cu o pedeapsă aspră. 

— Care-i numele lui? 

— Nu l-a rostit. II însoțeau mai mulţi complici care n-aveau 
deloc un aer prietenos! 

Le-ai oferit informaţii pe care mie ai uitat să mi le dezvălui? 

Nicidecum! O să mă protejaţi? 

— Voi lăsa aici soldaţi ca să supravegheze ţinutul. 

Preotul se înclină. 

Uluit peste măsură, judecătorul nu vedea decât două 
posibilităţi: fie Henat, căpetenia iscoadelor, desfăşura propriile 
cercetări folosind o trupă anume pregătită; fie membri ai 
grupului condus de scribul Kel băgau groaza în oameni ca să-i 
îndemne să-şi ţină gura. 

Şi într-un caz, şi în celălalt era mai bine să nu aibă de-a face 
cu Henat. Magistratul o să se descurce singur. 


31 


Mulțumită unui vânt puternic, barca înainta cu iuţeală. Aşezat 
comod, Vânt-de-Miazănoapte îşi oferise câteva ore bune de 
somn. Scânteind în soare, apele Nilului căpătaseră o culoare 
albastră aidoma cu cea a cerului. Navigator priceput, Bebon 
ţinea cârma şi supraveghea pânza. Kel şi Nitis, îmbrăţişaţi, 
gustau aceste clipe de pace, admirând malurile înverzite ale 
Egiptului de Mijloc. 

— Nu mi-am închipuit niciodată o asemenea fericire, şopti el. 
Dragostea ta risipeşte întunericul. 

— Să trăim împreună aceeaşi viaţă nu-i un dar al zeilor? 

Un trosnet înfiorător îi sperie pe călători. 

— O spărtură, observă Bebon. Trebuie să scoatem apa din 
barcă. 

Kel se apucă îndată de treabă. Dar, în ciuda strădaniilor sale, 
deschizătura se  lărgea, iar barca devenea anevoie de 
manevrat. 


— Ticălosul ăla ne-a vândut o barcă putredă! răcni actorul. 
Trebuie să tragem la mal. 

Cei doi bărbaţi strânseră pânza, apoi începură să vâslească 
din greu. 

Vânt-de-Miazănoapte cobori pe pământ în silă şi fornăi. Să 
care bagaje îl distra mai puţin decât o călătorie pe Nil. 

În zare nu se vedea nimeni. 

— Ştiu unde ne aflăm, spuse Bebon. Vom străbate câmpurile 
cultivate şi vom apuca pe drumul de la marginea deşertului. 
Am destui prieteni în fiecare sat şi vom găsi uşor un adăpost 
ca să dormim şi ceva de mâncare. 

— Întâmplarea asta e bine-venită, socoti Kel. Vânzătorul ne-a 
pârât gărzilor fluviului, care au şi pornit pe urmele noastre. 

— Primul popas îl vom face la Hermopolis. Am jucat acolo 
numeroase mistere şi Mai-marele ritualiştilor mă preţuieşte. O 
să ne arate unde stau gărzile la pândă şi o să ne ajute să 
scăpăm de ele. 

Vânt-de-Miazănoapte luă conducerea. Ţinând seama de 
drumul lung care îi aştepta, nu aveau vreme de pierdut. 

x 


Menk bătea nerăbdător din picioare. 

Corabia sa ar fi trebuit să ajungă de mult din urmă barca lui 
Nitis. Dar nu întâlniseră decât pescari şi oameni care 
transportau mărfuri. 

— Dacă fugarii şi-au ascuns sau şi-au scufundat barca? îi zise 
lui Menk unul dintre mercenari. Atunci va fi cu neputinţă să 
dăm de urma ei. 

— Să fi ales un drum pe uscat? se întrebă Menk. Dar pe care 
mal? Nitis va găsi sprijin printre preoţii care-l preţuiau pe 
răposatul ei învăţător. N-a studiat el la Hermopolis, marele 
sanctuar al lui Thot? Sanctuarul păstrează ritualuri străvechi şi 
formează scribi de prim rang. Da, Nitis se va îndrepta spre 
Hermopolis. lar noi o vom aştepta acolo. 

Mercenarului i se păru cam nesănătoasă înflăcărarea lui 
Menk. Obişnuit să se supună, va îndeplini totuşi ordinele. 

x 


Comandantul fortăreței din Herakleopolis era, totodată, şi 
Mai-marele corăbiilor, însărcinat să asigure buna desfăşurare 
a navigaţiei în Egiptul de Sus şi de Mijloc. Apropiată de 
Fayyum, bătrâna cetate dormita, iar comandantul se îngrijea 


mai mult cu strânsul noilor dări impuse celor scutiţi odinioară 
de ele. De-acum, un preot putea fi arestat chiar şi pe teritoriul 
templului dacă refuza să plătească birul, la fel ca toţi ceilalţi 
locuitori. Această nouă rânduială, inspirată de greci, stârnea 
mânia preoţilor locali, dar ultimul cuvânt îl aveau slujbaşii 
statului, sprijiniți de armată. 

Deşi nu încuviinţă câtuşi de puţin mijloacele folosite de 
Amasis, ofiţerul trebuia să se supună. Dar lovind astfel 
templele, temelia străveche a ţării nu se şubrezea? înrâurirea 
grecilor, care sporea necontenit, îi va îndepărta pe oameni de 
zei, împingându-i să se intereseze pe zi ce trece mai mult de 
viaţa pământească decât de cea spirituală. Din fericire, la 
Theba, Divina Adoratoare celebra ritualurile strămoşeşti, unind 
pământul cu cerul. 

Sosirea judecătorului Gem tulbură liniştea fortăreței. Privirea 
şi tonul înaltului magistrat îi trădau nemulţumirea. 

— Comandante, aţi primit de la capitală noile ordine privind 
siguranţa? 

— Da. 

— Ştiţi aşadar că sunt în căutarea unui fugar, un ucigaş 
primejdios, hotărât să ajungă în Sud. 

— Faptele mi-au fost aduse la cunoştinţă. 

— Atunci, de ce arătaţi atâta îngăduinţă? Tocmai am văzut 
trecând o barcă de pescari care n-a fost supusă nici unui 
control! 

— Trebuie să  înţelegeţi cum stau lucrurile pe aici, 
judecătorule Gem. Nu putem opri bărcile mici şi să le otrăvim 
oamenilor viata. Plătesc multe dări și biruri, iar munca lor e 
grea. Dacă armata i-ar necăji fără încetare, i-ar cuprinde 
deznădejdea şi mai tare. 

— Putin îmi pasă de părerile voastre, comandante! Câte bărci 
aţi lăsat să treacă în ultimele zile fără să le verificaţi? 

— Greu de spus. 

— Vă daţi seama că încălcaţi ordinele? 

— Vă repet, e cu neputinţă să facem mai mult de-atât. l-am 
mărturisit asta şi emisarului trimis de intendentul palatului. 
Era însoţit de cinci soldaţi. La bordul unei corăbii iuți au pornit 
în urmărirea fugarului. Dacă acesta n-are decât o barcă, o să-l 
înhaţe cât de curând. 

Gem rămase nedumerit. 


să fi trimis Henat o trupă pe urmele scribului Kel? Posibil, dar 
greu de crezut, căci iscusita căpetenie a iscoadelor nu le-ar 
îngădui oamenilor săi să se poarte într-un mod aşa bătător la 
ochi. 

Adevărul era altul. 

lar cei şase bărbaţi, care pomeneau numele lui Henat ca să 
depăşească orice piedică, îl ajutau de fapt pe scribul Kel, 
culegeau informaţii despre numărul soldaţilor şi al gărzilor 
trimise în căutarea lui şi-l protejau cu multă râvnă. 

Kel, Nitis, Bebon şi încă şase oameni devotați... Mărimea 
duşmanului prindea contur. 

Judecătorul Gem îl privi ţintă pe comandantul fortăreței din 
Herakleopolis. 

— Am de gând să vă înlătur din slujbă. Purtarea voastră pune 
în primejdie siguranţa regatului. Veţi fi judecat şi osândit. 
Ofiţerul simţi că ameţeşte. 

— Nu pricep, eu... 

— Există o singură cale pentru a scăpa de pedeapsa 
cuvenită: începând din această clipă, veţi controla tot ce 
străbate Nilul, chiar şi plutele de trestie. Şi o să-mi trimiteţi 
zilnic un raport. 

— Am înţeles, încuviinţă ofiţerul, plecându-şi fruntea. 


32 


După ce străbătuseră mai multe sate unde fuseseră primiţi 
călduros de către prietenii lui Bebon, actorul, Nitis, Kel şi Vânt- 
de-Miazănoapte se apropiau de un târg mare numit Cei Trei 
Palmieri. Incă două zile de mers susţinut şi vor intra în 
Hermopolis, unde nu se putea ajunge pe calea apei, într-atât 
se înmulţiseră controalele gărzilor fluviului. 

Pe drum trecură pe lângă un tânăr ţăran care mâna doi 
măgari ce cărau nişte coşuri pline cu căţei de usturoi. 

Brusc, tânărul se întoarse. 

— Bebon! Tu eşti? Chiar tu? 

Actorul se uită cu luare-aminte la băiatul înalt, cu zâmbet 
neghiob. 

— Cap-în-Nori! Nu te-am recunoscut... S-ar zice că ai devenit 
bărbat în toată firea! 

Tânărul părea stânjenit. 

— Nu chiar, dar am mari speranţe. Îmi place de fata 


brutarului şi ei îi place de mine. 

— Grozavă veste! 

— Ai venit să-l vezi pe prietenul tău, meşterul de sandale 
rituale? 

— Într-adevăr. 

— Sărmanul... Gărzile i-au pus întrebări ore în şir înainte de 
a-l lua cu ele. Sunt peste tot şi n-au un aer prietenos! Duceam 
un trai aşa liniştit aici, la Trei Palmieri. Şi în satele de lângă 
Hermopolis lucrurile stau la fel. Gărzile îi iscodesc pe oameni 
şi le scotocesc prin case. 

— Te-au necăjit şi pe tine? 

— Eu l-am ascultat pe unchiul meu şi le-am spus că nu te 
cunosc. Atunci m-au lăsat în pace. Şi apoi, le vând usturoi la 
un preţ bun! 

— Nu ne-am întâlnit niciodată, da? 

Cap-în-Nori încuviinţă printr-o clipire, iar cei patru prieteni 
făcură cale întoarsă. 

— Să ne despărţim, propuse Bebon. Nitis, însoţită de Vânt-de- 
Miazănoapte, se va da drept ţărancă, şi va apuca pe cărarea 
de la marginea deşertului, departe de săteni. Kel şi cu mine 
vom folosi Nilul... înotând. O să ne întâlnim la nord de 
Hermopolis, la capătul canalului ce duce în valea tamarinilor. 
— N-am s-o părăsesc pe Nitis, grăi răspicat scribul. 

— Trebuie, îl încurajă ea. Împreună, am fi arestaţi. Arcul şi 
săgețile lui Neit mă vor apăra. lar tu nu pierde amuleta. 

— Nitis... 

Preoteasa îl îmbrăţişă atât de drăgăstos, încât Kel se văzu 
nevoit să se supună. 

Vino, îi ordonă Bebon. E singura noastră şansă de a reuşi. 

Cu sufletul sfâşiat, Kel o privi pe Nitis îndepărtându-se. 

— Vânt-de-Miazănoapte va alege drumul cel mai scurt şi cel 
mai sigur, zise actorul. Haide, la treabă! Doar eşti cel mai 
rezistent înotător! Fii fără grijă, nu există crocodili prin 
preajmă. 

Nu le place să fie deranjaţi, iar corăbiile sunt prea numeroase 
în vecinătatea Hermopolisului. 

— Dar curenţii? 

— Îi cunosc pe toţi mulţumită unei tinere persoane drăguţe 
cu care m-am scăldat cândva împreună. O să înotăm de-a 
lungul malului şi numai într-un loc va trebui să ne îndepărtăm 


de el. 

Apa era plăcută, iar înotul îl mai linişti pe scrib, risipindu-i 
temerile. Îl urmă pe Bebon, hotărât şi încântat. Cei doi tineri 
despicau apa, folosindu-se viguros de mişcările braţelor, după 
care se odihneau, lăsându-se purtaţi de valuri:. 

Kel se gândea neîncetat la Nitis. Despărţit de ea, îşi dădea 
seama că nu se putea lipsi de lumina ei. Dincolo de dragostea 
omenească şi de dorinţa trupească, exista între ei o armonie 
dintr-o altă lume. 

Bebon se îndreptă spre mijlocul fluviului. Curentul îi ajuta pe 
înotători, iar un biban uriaş îi atinse uşor. Pe sub apă înaintau 
cu şi mai mare iuţeală. 

leşind la suprafaţă ca să ia aer, Kel văzu o corabie a gărzilor. 
La proră stătea un arcaş gata să tragă. 

Aici se sfârşea călătoria lui, departe de Nitis, atât de departe 
de ea... 

Kel zâmbi şi-şi flutură mâna, în semn de prietenie. 

Arcaşul îi răspunse în acelaşi fel, iar corabia îşi continuă 
drumul. 

Bebon scoase capul din apă lângă scrib. 

— Pe toţi zeii, ce cald mi-a fost! 

— Eşti prea obosit? 

— Glumeşti! 

Actorul începu iar să înoate voiniceşte. 

x 

În zare se contura valea tamarinilor. Încărcaţi de flori, arborii 
roz alcătuiau o privelişte magică în mijlocul căreia se înălța 
imensul templu al lui Thot?. Vânt-de-Miazănoapte se opri şi 
adulmecă aerul înmiresmat ce domnea în acest loc 
fermecător. Nitis îl vedea pe Kel înotând şi trecând cu bine 
peste primejdiile fluviului. Curând aveau să fie din nou 
împreună. 

Vreo zece gărzi răsăriră din pădure. 


e Autorul se referă la stilul crawl, despre care spune că nu eo 
tehnică apărută recent, contrar unei idei preconcepute. O 
hieroglifa din Textele Piramidelor dovedeşte că ea era deja 
practicată de către egiptenii din Regatul Vechi (n. tr.). 

° Adesea comparat cu Karnak, templul a fost în întregime distrus 
de către felahi, care i-au ars pietrele, folosind resturile drept 
îngrăşământ. 


— Încotro mergi, tânără femeie? întrebă comandantul. 

Nitis îl privi drept în ochi. 

— Duc legume proaspete la temple. 

— Bărbatul tău nu te însoţeşte? 

— Mă îngrijesc singură de gospodărie. 

— O femeie liberă, Vasăzică... 

— Sper că asta nu vă supără. 

— Eu respect legea. Cum te cheamă? 

— Neferet. 

— Am să cercetez poverile măgarului. 

— Băgaţi de seamă, are o fire sperioasă. 

— Dacă animalul ăsta mă loveşte, tu o să fii răspunzătoare! 

— Atunci îngăduiţi-mi să desfac eu însămi coşurile. 

Gărzile se apropiară de Nitis, de parcă s-ar fi temut că ea va 
da la iveală o armă înspăimântătoare. 

— Praz, salată şi ceapă... Mulţumit? 

— Dar în sacul ăla atârnat la şoldul măgarului ce cari? 

O biată ţărancă să aibă un arc... Comandantul o va aresta pe 
Nitis şi o va duce la postul gărzilor. 

— Nişte lucruri de-ale mele. 

— Am ordin să controlez tot. Arată-mi ce-ai acolo sau îţi 
căsăpim măgarul. 

Ţinându-şi capul plecat şi urechile lăsate, Vânt-de- 
Miazănoapte avea grijă să nu dea vreun semn de duşmănie. In 
temniţă, preoteasa va încerca să se apere. lar Kel şi Bebon vor 
continua să caute adevărul. 

Din sacul din pânză de în, Nitis scoase încet arcul. 

Cu ochii pironiţi asupra ciudatului obiect, gărzile rămaseră 
năucite. Ţintuite locului, cu braţele atârnându-le fără vlagă pe 
lângă trup, păreau că nu pot face nicio mişcare. 

Din lemnul de salcâm se răspândea o lumină la fel de 
puternică precum cea a soarelui. Doar Nitis nu căzu victimă 
strălucirii ei orbitoare. 

— Treci, îi ordonă comandantul. 


33 
— Ai obosit? întrebă Kel. 
— Câtuşi de puţin, îi răspunse Bebon, la capătul puterilor. 
Străduindu-se să-şi recapete răsuflarea, actorul se întreba 
cum putuse să înoate atât de mult timp. Malul i se părea de 


neatins, iar trupul îi atârna greu. O sforţare, o ultimă sforţare, 
o energie izvorâtă din străfundul fiinţei sale şi, în sfârşit, simţi 
sub el pământul tare! 

— Vezi, îi zise scribului, a fost doar o plimbare de plăcere. Kel 
îşi ajută prietenul să se ridice în picioare. 

— Să ne grăbim la întâlnirea cu Nitis. 

— Sunt sigur că şi ea a reuşit, ca şi noi. 

Pasul zorit al lui Kel îl supuse pe Bebon la adevărate cazne. 
Umbra primilor tamarini fu o mare alinare. Picioarele îi 
deveniseră dintr-odată mai uşoare şi Bebon îşi redobândi 
semeţia. 

Lângă o fântână stăteau Nitis şi Vânt-de-Miazănoapte. Cei doi 
iubiţi se îmbrăţişară îndelung, îşi povestiră încercările pe care 
le înfruntaseră şi se bucurară iarăşi văzând că zeii îi ocrotesc. 

— Încă n-am ajuns la templu, le reaminti Bebon. Să ne 
arătăm împreună ar fi primejdios. Mă duc să-l caut pe Mai- 
marele ritualiştilor, apoi o să mă întorc după voi. 

— Îţi mulţumesc pentru curajul tău, îi spuse Nitis. 

Mişcat, actorul nu izbuti să rostească niciun cuvânt. 

x 

Omul avea un chip respingător. 

— Mi-e sete, mormăi el. 

— Fântâna nu-i a mea, îl repezi Kel. Bea pe săturate. 
Însetatul trăgea cu coada ochiului spre Kel. Nitis şi Vânt-de- 
Miazănoapte se odihneau la umbra unui tamarin. 

— Eşti de pe-aici? 

Scribul încuviinţă din cap. 

— Atunci cunoşti satul Celor Trei Palmieri? 

— De-acolo vin. 

— Prin urmare îl cunoşti pe meşterul de sandale rituale? 

— Am luat parte la arestarea lui. 

— Asta înseamnă că... eşti una dintre gărzi? 

Bărbatul se îndepărtă de fântână. 

— Mi-ar plăcea să aflu de ce pui atâtea întrebări? N-oi fi, din 
întâmplare, un prieten al acelor fugari nelegiuiţi? 

— Nu, oh, nu! Mă număr printre grădinarii ce se îngrijesc de 
valea tamarinilor, iar gărzile mi-au cerut să le dau de veste 
dacă văd chipuri noi sau persoane care-mi par îndoielnice. 

— Arată-te în continuare la fel de atent şi o să fii răsplătit. 
Bizuie-te pe mine. 


Omul porni mai departe. 

— Ar trebui să părăsim locurile astea, îi zise Kel lui Nitis. Dar 
dacă Bebon nu ne găseşte, o să creadă că ne-au prins. Pe 
deasupra, alte iscoade ar putea să ne descopere. lar 
prefăcătoria mea n-o să dea mereu roade. 

— Să aşteptăm e singura noastră scăpare, hotărî tânăra 
femeie. 

— Dar dacă Bebon însuşi a fost arestat? 

— Fie ca zeii să ne ocrotească și de-aici înainte. 

Deocamdată, Vânt-de-Miazănoapte nu dădea semne de 
nelinişte. Insă, la căderea nopţii, se ridică în picioare şi îşi ciuli 
urechile, prevenindu-şi însoțitorii. 

Cineva se apropia cu pas grăbit. 

— Bebon! 

— Suntem salvarți. M-am întâlnit cu Mai-marele ritualiștilor şi 
i-am povestit tot. 

— Te-ai pus în mare primejdie! socoti Kel. Ar fi putut să te 
trimită în temniţă. 

— Omul ăsta cumsecade e prea isteţ ca să înghită baliverne. 
Toţi patru se îndreptară spre marele templu al lui Thot, 
stăpânul cunoaşterii şi zeul scribilor. Kel visa să viziteze 
locaşul într-o bună zi şi, chiar să lucreze acolo, dar în cu totul 
alte împrejurări! 

Bebon îi conduse într-o clădire lăturalnică unde se găseau o 
bibliotecă, o sală de mese, un depozit cu vase sacre, un atelier 
şi un grajd. 

Cu ţeasta rasă, înveșmântat într-o tunică de un alb fără pată, 
trupeş, Mai-marele ritualiştilor îi întâmpină în pragul unei mici 
locuinţe. 

— Aşadar, iat-o pe Nitis despre care scumpul meu prieten, 
răposatul mare preot al lui Neit, mi-a vorbit atât! 

Tânăra femeie se înclină. 

— In scrisorile sale îmi povestea adesea despre Nitis. Vă 
socotea fiica lui spirituală şi dorea să-i luaţi locul după 
moartea sa. Totuşi, din pricina unor întâmplări grave, se 
temea ca alţii să nu vă pună piedici şi mi-a cerut ca, la nevoie, 
să vă ajut. Astăzi sunt fericit să-mi ţin făgăduiala. 

Mai-marele ritualiştilor privi scrutător chipul lui Kel. 

— Şi iată-l şi pe înspăimântătorul ucigaş căutat de toate 
gărzile din regat! 


— E nevinovat, rosti Nitis. 

— Lămuririle oferite de Bebon m-au convins, iar mărturia 
voastră îmi întăreşte părerea. Sunteţi amestecați într-o 
problemă de stat şi adevărul n-o să fie lesne de scos la 
lumină. Numai Divina Adoratoare are puterea trebuincioasă. 
Această casă intră în reparaţii săptămâna viitoare, prin 
urmare vă veţi putea odihni aici câteva zile. Bebon se va da 
drept îngrijitor la grajd, iar Kel şi Nitis drept preoţi puri aflaţi 
vremelnic în slujba mea. Am să încerc să vă găsesc o corabie 
ce pleacă spre Theba. 

— Recunoştinţa noastră e fără de margini, îi spuse Nitis, îmi 
îngăduiţi să vă cer încă o favoare? 

— Vă ascult. 

— Ne lăsaţi să lucrăm în bibliotecă? Poate descoperim ceva 
folositor pentru a dezlega misterul textului criptat, de la care a 
pornit întreaga nenorocire. 

— Aveţi încuviințarea mea. Dar căutaţi să vorbiţi cât mai 
puţin cu colegii voştri şi nu vă plimbaţi în afara zidurilor din 
jurul templului. Preoţii au primit ordin să înştiinţeze gărzile 
dacă-i zăresc pe fugari şi mai multe iscoade dau necontenit 
târcoale prin preajmă. 

— Ajutându-ne, vă puneţi în mare primejdie, observă Nitis. 

— Îi datorez totul părintelui vostru spiritual şi resping felul în 
care conduce regele Amasis. Impunându-ne legi inspirate de 
scumpa lui Grecie, duce ţara la ruină. Strivindu-i pe oameni 
sub atâtea biruri şi dări, îi aruncă în braţele deznădejdii. 
Distrugând templele spre folosul mercenarilor şi al 
negustorilor greci, slăbeşte însuşi sufletul Celor Două Regate. 
Dacă mânia zeilor se dezlănţuie, răzbunarea lor va fi 
crâncenă. 

Lui Kel şi Nitis prorocirea le îngheţă sângele în vine. 

Mai-marele ritualiştilor îl luă pe după umeri pe Bebon. 

— Imi pare rău, prietene, dar vei dormi la grajduri. Locuinţa 
aceasta este doar pentru preoţii temporari. Insă nu-ţi face 
griji: paiele n-o să te dezamăgească. 

La început morocănos, actorul se gândi apoi la tânăra 
pereche: merita cu prisosinţă o noapte de dragoste. 


34 
— Scârbos! zise regele Amasis vărsând cupa cu vin alb pe 


care tocmai i-o adusese paharnicul său. De unde provine 
spălătura asta? 

— E unul dintre cele mai alese vinuri din oaze, rezervat 
pentru palat, Majestate! 

— Să spargi toate urcioarele pline cu mizeria asta! Şi află-mi 
numele celui ce răspunde de podgoria cu pricina. Cariera lui 
de nepriceput s-a încheiat. 

Paharnicul se făcu nevăzut. 

Regina îşi aşeză drăgăstos mâna pe braţul soţului ei. 

— Aş zice că vinul acesta nu merită atâta furie. 

— Ai dreptate, Tanit. Dar simt o mare greutate pe suflet! 
Câteodată mă bate gândul, anevoie de îndurat, că pierd 
controlul asupra statului. 

— Aveţi dovezi serioase? 

— Nu, doar o simplă presimţire, un soi de nelinişte. 


— Căpetenia iscoadelor, Henat, are unul dintre cele mai 
înalte ranguri din regat. Se aud fel de fel de vorbe de 
nemulţumire împotriva lui, mai mult sau mai puţin 
înverşunate. N-ar trebui să ţineţi seama de ambițiile lui şi să 
nu vă încredeţi prea tare în el? 

— Henat doar mă înştiinţează, nu hotărăşte. E un om 
cumpătat, disciplinat, muncitor şi viclean. Slujba pe care-o are 
îi convine de minune şi ştie până unde se cuvine să meargă. 

— Aţi spune acelaşi lucru şi despre cancelarul Udja? 

— Un vizir fără pereche, de-o rară cinste şi pricepere. 
Totuşi... 

— Totuşi? 

— Visează oare să-mi ia locul? Nu cred deloc. La fel şi Marele 
vistiernic Pefy. Aceşti demnitari şi-au petrecut viaţa slujind 
statul şi cunosc povara pe care-o poartă faraonul. 

— Nu fiţi prea încrezător, îl povăţui regina. După cum stă 
scris într-un vechi text al înțelepciunii, faraonul n-are nici 
prieten, nici frate. 

Amasis o sărută pe frunte. 

— Linişteşte-te, scumpa mea, după ce-i ascult pe sfetnicii 
mei, le verific spusele. Şi doar eu cârmuiesc. 

Fu anunţată sosirea cancelarului Udja. 

— Vă las, zise suverana. 

— Ba nu, rămâi. Poate o să avem nevoie de sfaturile tale. 


Statura lui Udja era impresionantă ca întotdeauna. El singur 
părea că umple sala de audienţe. Cancelarul se înclină cu 
respect înaintea perechii regale. 

— Majestate, am plăcerea să vă înştiinţez că o nouă corabie 
de război, cea mai mare din flota noastră, e gata să-şi croiască 
drum pe ape. Am cercetat-o eu însumi până în cele mai mici 
amănunte şi pot să vă asigur că nu există potrivnic pe măsura 
ei. Mai rămâne să-l numiţi pe căpitanul în stare s-o manevreze 
şi să scoată ce e mai bun din ea. 

— Ai vreun nume să-mi propui? întrebă Amasis. 

— lată o listă cu ofiţeri destoinici, Majestate. Cei doi pe care-i 
prefer eu sunt însemnați cu un punct roşu, iar cel pe care-l 
preferă Fanes din Halicarnas cu un punct negru. Am adăugat 
şi registrele lor amănunțite. 

Amasis studie repede lista şi registrele şi alese un căpitan de 
vreo patruzeci de ani, lângă al cărui nume nu se vedea niciun 
punct. 

— Să-şi ia în primire slujba numaidecât. 

— Chiar azi am să-i aduc la cunoştinţă numirea sa, făgădui 
Udja. Peste o lună, încă două vase vor părăsi şantierul. 
Construirea de corăbii trebuie să continue la fel de susţinut? 

— Ba încă şi mai şi. Tocmeşte noi dulgheri. 

Cu braţele încrucişate la spate, Amasis se plimba cu paşi 
mari încoace şi-n colo prin sala de audienţe. 

— Câtă vreme Casa tălmacilor nu e pe deplin refăcută, nu pot 
să mă încred în perşi. Poporul ăsta are în sânge războiul şi 
uneltirile. Să ne înarmăm necontenit astfel încât să-i 
descurajăm să ne atace. 

Regina încuviinţă cu o mişcare uşoară din cap. 

— Avem veşti de la Cresus? întrebă ea. 

—  Obişnuitele scrisori diplomatice, Majestate. V-am adus 
ultima lui misivă. Vă urează multă sănătate din partea 
împăratului Cambyses, care este peste măsură de ocupat cu 
administrarea vastelor sale teritorii. 

— Trimite-i un răspuns cuviincios, porunci Amasis. Oare 
Mitetis, soţia lui Cresus, chiar m-a iertat că l-am răsturnat pe 
tatăl ei de pe tron ca să-i iau locul? 

— Greu de spus, socoti regina. Odată cu vârsta, va privi cu 
alţi ochi acele clipe dureroase, dacă nu cumva o ură ascunsă 
şi de nepotolit îi macină sufletul. Insă, oricum ar fi, are ea o 


înrâurire adevărată asupra treburilor imperiului persan? 

— Doar Cresus contează, încheie faraonul. 

— Am primit de curând un raport îngrijorător din partea 
judecătorului Gem, rosti cancelarul cu voce gravă. Cercetările 
sale înaintează şi e convins că scribul Kel conduce un grup de 
răzvrătiți, care se mişcă iute şi sunt foarte hotărâți! Aşadar, nu 
e vorba doar despre nişte omoruri, ci de un complot împotriva 
statului şi a Majestății Voastre, în care e amestecată 
preoteasa Nitis. Din raport răzbate o mare dezamăgire: mai 
multe autorităţi din Egiptul de Sus se codesc să respecte 
poruncile judecătorului. Prin urmare, ochiurile năvodului se 
dovedesc prea largi, îngăduindu-le răzvrătiţilor să ne scape. 

— Asta-i înrâurirea Divinei Adoratoare! tună monarhul. Ea se 
împotriveşte învăţăturii şi noutăţilor venite din Grecia şi vrea 
ca Egiptul de Sus să respecte nişte tradiţii învechite. 
Judecătorul a apucat pe drumul cel bun? 

— Da, Majestate, căci scribul Kel a lăsat urme ale trecerii sale 
mai ales în Fayyum. Graţie mijloacelor pe care le are la 
îndemână, judecătorul Gem speră să dea de ucigaş. Insă se 
loveşte de lipsa unui sprijin din partea templelor, nemulţumite 
de hotărârile voastre în ceea ce le priveşte. 

— Templele... Ar trebui să le nimicesc în număr mare! 

— Ar fi o greşeală, socoti regina. În ochii poporului, căruia nu- 
i este totuşi îngăduit să pătrundă înlăuntrul lor, sanctuarele 
sunt locaşurile zeilor şi chezaş al supravieţuirii Celor Două 
Regate. Important era să-i faceţi pe preoţi să priceapă cum 
stau lucrurile, şi aţi reuşit. 

— La prima vedere, doar la prima vedere! Nitis se bucură 
negreşit de complicitatea unor temple, care-i adăpostesc şi le 
vor oferi mijloace să ajungă până la Theba. 

— Dar suntem pe urmele fugarilor, Majestate, îi reaminti 
cancelarul, şi putem să ne bizuim pe dârzenia judecătorului 
Gem. Şi apoi, Henat o va preveni solemn pe Divina 
Adoratoare, care va ţine seama de spusele lui. 

— Preoteasa asta bătrână e la fel de îndărătnică precum un 
munte! Nu va fi uşor s-o convingem. 

Cancelarul se arătă indignat. 

— Niciodată Divina Adoratoare nu va cuteza să ajute un 
ucigaş fugar şi pe ceata lui de răzvrătiți! Oricâtă duşmănie ar 
simţi faţă de direcţia în care se îndreaptă Egiptul, nu va 


încălca legea. Altminteri, îşi va distruge renumele. 

— Vreun raport de la marele general Fanes din Halicarnas? 

— Nu încă, Majestate. Marele vistiernic Pefy a ajuns şi el la 
Abydos, unde verifică lucrările de reparaţie şi pregăteşte 
celebrarea misterelor lui Osiris. Mi-a lăsat registrele în bună 
rânduială, iar secretarii săi muncesc fără cusur şi cu multă 
seriozitate. Graţie sârguinţei strângătorilor de dări, vistieria e 
plină. 

Poţi să te retragi, Udja. 

Amasis se aşeză greoi pe tron. 

— Puterea mă oboseşte, îi mărturisi soţiei sale. 

— Dar schimbările pe care le-aţi hotărât nu sunt o reuşită? 
Făcând ca ele să fie respectate cu severitate, sporiţi bogăţia 
Celor Două Regate. 

— Destul cu munca, scumpa mea! mai bine să ne plimbăm cu 
barca şi să ne desfătăm în tovărăşia cântăreţelor cu un vin 
rece şi bucate alese. 


35 


Cuprins de uimire, Kel o privea pe Nitis. Avea cei mai frumoşi 
ochi din lume, un trup demn de o zeiţă şi farmecul unei 
magiciene. 

Bineînţeles, era doar un vis. Ea nu putea fi aici atât de 
aproape de el, îndrăgostită, lăsându-se cu totul în voia lui. Cu 
riscul de a risipi visul, îndrăzni s-o sărute. 

Ea se trezi plină de voioşie şi răspândind parcă lumină în jurul 
ei. 

— Nitis... Tu eşti? Chiar tu? 

Zâmbetul şi privirea tinerei femei îl tulburară adânc şi scribul 
o strânse în braţe mai-mai s-o înăbuşe. 

— Incetişor, îl rugă ea. 

— lartă-mă, dar atâta fericire... 

— Zeii ne ocrotesc, Kel, dacă ne ducem la bun sfârşit 
misiunea. 

Brusc, adevărul cel crud îl izbi cu putere pe tânărul scrib. Nu 
alcătuiau o familie obişnuită, care se trezea în propria casă, 
aflată în mijlocul unui sat liniştit. Kel nu va pleca la lucru, iar 
Nitis nu-şi va îndeplini sarcinile de stăpână a gospodăriei şi nu 
vor discuta despre viitorii lor copii. 

Casa de acum nu era decât un adăpost vremelnic, poate 


ultima lor clipă de bucurie şi mulţumire. 

— Nu-ţi pierde nădejdea, îl sfătui ea. Aliaţii noştri ne vor ajuta 
s-o întâlnim pe Divina Adoratoare şi s-o convingem că luptăm 
pentru o cauză dreaptă. Astăzi, facem parte dintre slujitorii 
templului. 

Kel încercă să uite că armata şi gărzile faraonului Amasis îl 
căutau. Alături de Nitis şi de alţi preoţi temporari, se purifică în 
lacul sacru, apoi primi porunci de la Mai-marele ritualiştilor. 
Tăcerea şi smerenia lui nu mirară pe nimeni. Când îi slujeai pe 
zei nu trebuia să ridici vocea. lar Thot nu-i suferea pe guralivi. 

Descoperirea bibliotecii îl adusese în culmea încântării pe Kel. 
Mii de manuscrise fuseseră strânse aici din cele mai vechi 
timpuri şi rânduite cu grijă. Aici se clădise paradisul scribilor! 
Kel se opri asupra scrierilor matematice, dar ar fi avut nevoie 
de luni întregi, chiar ani, ca să le cerceteze pe-ndelete şi să 
găsească o cheie pentru descifrarea papirusului criptat. Nitis 
studie vechiul ritual de zămislire a lumii modelate de către 
Ogdoadă!'”, alcătuită din patru puteri masculine şi patru puteri 
feminine. 

x 

După ce mâncară de dimineaţă laolaltă cu ceilalţi îngrijitori 
de măgari aflaţi în slujba templului, Bebon şi Vânt-de- 
Miazănoapte primiră porunci de la intendent, prieten cu Mai- 
marele ritualiştilor. Aveau de făcut mai multe drumuri între 
berărie şi o corabie ce urma să pornească spre sud. Căpitanul 
dorea un număr însemnat de urcioare cu bere ca să lupte 
împotriva setei. In plus, o să se învoiască să ia la bord călători, 
fără ştirea gărzilor, în schimbul unei plăţi mulţumitoare. 

Prima discuţie fu destul de aprigă, întrucât preţul cerut de 
căpitan întrecea cu mult neruşinarea obişnuită. Dar pe măsură 
ce Bebon căra urcioarele cu bere la corabie, târguiala intră pe 
un făgaş mai bun, actorul şi căpitanul ajungând în cele din 
urmă la o înţelegere. Datorită săculeţului cu pietre scumpe, 
Bebon putea face faţă cheltuielilor viitoare. 

Incă două zile de aşteptare, două zile nesuferit de lungi. 
Actorul petrecu clipe plăcute în tovărăşia colegilor săi, în 
vreme ce Vânt-de-Miazănoapte îi silea pe măgarii îndărătnici 
să stea la fel de liniştiţi ca el. Oamenii beau bere tare, 
ronţăind ceapă proaspătă şi bucurându-se că muncesc pentru 


10 Grup primordial de opt zei. 


un templu atât de darnic. 

Bebon îşi juca de minune rolul. De fapt, stătea mereu la 
pândă, de teamă să nu vadă gărzile ivindu-se. 

Când se întoarse la corabie în toiul nopţii, nu observă nimic 
nefiresc. Totuşi, cu îndoiala în suflet, se plimbă încolo şi- 
ncoace pe chei. 

— Cauţi pe cineva? îl întrebă o voce aspră. 

Un vlăjgan ţinând în mână o bâtă grea apăru ca din pământ. 

Actorul nu se pierdu cu firea. 

— O fată. Mi s-a spus că se-nvârte pe-aici. 

— i s-a spus greşit. 

— Cu atât mai rău. O să-mi încerc norocul în altă parte. 

— Dar de unde vii? 

— Culcă-te la loc, prietene, îl sfătui Bebon. 

— Eu supraveghez corăbiile. Şi-i pedepsesc pe curioşi. 

— Noapte bună, prietene. 

Aşadar, gărzile aveau oameni peste tot. Înainte de plecare, 
Bebon o să se întoarcă pe chei ca să verifice dacă nu 
întindeau o capcană. 

x 

Ca să-şi continue căutările pe domeniul templului din 
Hermopolis, Menk se folosea cât mai bine de cele două titluri 
ale sale, prezentându-se când drept rânduitorul sărbătorilor 
din Sais, când drept trimisul lui Henat, intendentul palatului 
regal. Intrebuinţa blândeţea sau ameninţarea, după cum i se 
părea că e mai potrivit pentru persoana cu care stătea de 
vorbă. In ciuda acestei iscusite strategii, nu descoperi nicio 
urmă care să-l facă să creadă că Kel şi Nitis se ascundeau pe 
pământul zeului Thot. Ghici doar pornirea duşmănoasă a mai 
multor preoţi faţă de cârmuirea lui Amasis, preoţi care la o 
adică ar fi putut deveni complici cu fugarii. 

Pe când se odihnea lângă o fântână, în mijlocul Văii 
Tamarinilor, Menk zări un om ciudat care se ascundea după un 
copac şi de-acolo îl privea pe furiş. 

— Duceţi-vă după el, porunci Menk către doi mercenari. 

Soldaţii îl înhăţară numaidecât. 

— Sunt un grădinar cinstit, ţipă curiosul, iar voi n-aveţi 
dreptul să mă arestaţi! 

— Palatul mi-a dat puteri depline, îl înştiinţă Menk, tăios. 
Dacă-mi spui vreo minciună, dacă refuzi să-mi răspunzi măcar 


o dată, ai să dispari fără urmă. De ce mă pândeai? 

Vocea grădinarului începu să tremure. 

— Din pricina celuilalt, a gărzii... Mă întrebam dacă sunteţi 
colegul lui... Eu le ajut pe gărzi! Dacă văd vreun străin care-mi 
dă de bănuit, le vestesc neîntârziat, iar ele mă răsplătesc. 

— Şi le-ai pomenit şi de bărbatul ăsta? 

— Nu, pentru că şi el se numără printre gărzi. 

— Era singur? 

— Nu, în sfârşit, nu cred. Lângă fântână stăteau o femeie 
foarte frumoasă şi un măgar. Fără îndoială, ea îl însoțea pe 
străin. 

„Kel şi Nitis”, se gândi Menk. 

Vasăzică, templul lui Thot le oferea adăpost! 

— Colegul meu ţi-a pus vreo întrebare? rosti Menk, 
binevoitor. 

— Nu. Mi-a mărturisit doar că venea din satul Celor Trei 
Palmieri, unde luase parte la arestarea unui tâlhar. Şi nici eu 
n-am stăruit să aflu mai multe. 

— Bine ai făcut, prietene. Treburile astea nu te privesc. Ține- 
ţi gura şi n-o să ţi se întâmple nimic rău. 

Sub privirile amenințătoare ale mercenarilor, grădinarul se 
îndepărtă cu iuţeală. 

Menk ar fi trebuit să-l prevină pe Henat şi să aştepte ca de- 
aici încolo gărzile să se îngrijească de tot. Insă nu voia să lase 
în seama nimănui misiunea de a-l ucide pe scribul Kel şi deao 
salva pe Nitis. Tânăra femeie o să-i înţeleagă gestul şi îi va fi 
recunoscătoare. 

Trebuia, prin urmare, să pună la cale un plan iscusit ca să-şi 
atragă potrivnicul într-o capcană mortală. 


36 


Fiind foarte bătrân, marele preot din templul lui Thot ieşea 
arar din modesta sa locuinţă de lângă lacul sacru. Totuşi, 
continua să rânduiască viaţa religioasă a imensului sanctuar şi 
să-i supravegheze îndeaproape pe administratorii puşi să 
asigure bunăstarea vastului domeniu. In fiecare dimineaţă se 
bucura să vadă cum soarele scaldă în lumina sa edificiile şi îi 
mulțumea zeului cunoaşterii pentru că-i dăruise o viaţă aşa 
frumoasă şi îndelungată în slujba sacrului. 

Cel mai apropiat ajutor al său, Mai-marele ritualiştilor, 


îndeplinea fără greşeală o sumedenie de sarcini. Aparţinea 
acelei tagme alese de slujitori ai zeului, lipsiţi de ambiţii şi 
care nu se gândeau decât la celebrarea în chip desăvârşit a 
ritualurilor. Ultima sa ispravă era surprinzătoare, însă 
argumentele sale îl convinseseră pe marele preot, care ţinea 
mult la dreptul templului de a oferi adăpost, sfidând astfel 
cârmuirea. lar justiţia oamenilor trebuia să ţină seama de 
legea lui Maat. Dacă cele două se îndepărtau una de alta, 
lumea devenea de nesuportat. 

Să-l primească pe judecătorul Gem îl plictisea. Dar căpetenia 
magistraturii egiptene stărui, aşa că, în cele din urmă, marele 
preot se învoi să-l întâlnească pentru a nu-l stârni pe regele 
Amasis împotriva Hermopolisului. 

— Vă mulţumesc pentru că m-aţi primit, mare preot, zise 
judecătorul, supărat că aşteptase atât. 

— Mobila mea e sărăcăcioasă. Scăunelul acesta cu trei 
picioare vă convine? 

— Întru totul. 

— Ce vânt bun vă aduce aici, judecătorule Gem? 

— Faraonul mi-a dat puteri depline ca să arestez, ba chiar să- 
i curm viaţa unui ucigaş de cel mai rău soi, scribul Kel. El se 
află în fruntea unei cohorte de uneltitori primejdioşi, din care 
fac parte, o preoteasă a lui Neit, Nitis, şi un actor pe nume 
Bebon. Acesta a jucat adesea aici în curtea templului diferite 
roluri atunci când se reprezentau drame sacre. 

— Bebon... Un băiat de ispravă, puţin cam ciudat, dar prețuit 
de toţi. 

— Vă reamintesc, mare preot, că el ajută un ucigaş nemilos, 
acuzat de multe de omoruri. 

— De ce a săvârşit scribul fapte atât de înfiorătoare? 

— E o taină ce nu poate fi dezvăluită. 

— Ah!... Vasăzică, n-a fost pe placul regelui. 

Judecătorul se strădui să nu-şi iasă din fire. 

— Să nu credeţi aşa ceva, mare preot. Regatul fiind 
ameninţat, a trebuit să luăm măsuri şi să împiedicăm un grup 
de răzvrătiți să clatine tronul. 

— Nu-i faraonul întâiul dintre slujitorii lui Maat? Clădind 
temple, el oferă zeilor locaşuri pământeşti şi, prin asemenea 
ofrandă, îşi atrage bunăvoința lor. Să te atingi de sanctuare şi 
să le socoţi pământuri obişnuite nu-i o greşeală gravă? 


Spuneţi-i suveranului că respectarea tradiţiei păstrează 
armonia şi că anumite schimbări lipsite de măsură şi ridicarea 
lor în slăvi duc la nenorocire. 

— Mare preot, n-am venit să discutăm despre nişte hotărâri 
ale cârmuirii de care nu sunt răspunzător. 

— Totuşi, vegheaţi ca ele să fie respectate, întrucât justiţia 
templelor nu mai e recunoscută. 

Gem clocotea de furie. 

— În clipa de faţă, o singură întrebare contează: scribul 
ucigaş şi complicii săi se ascund în acest sanctuar? 

Bătrânul cugetă îndelung. 

— Mai întâi ar trebui aduse dovezi de netăgăduit ale 
vinovăţiei lor; cunoscându-l pe Bebon, nu-l văd luând parte la 
un complot împotriva regelui. Apoi, cum să-i controlezi pe toţi 
cei care vin sau pleacă de la templu? Eu părăsesc rar căsuţa 
aceasta şi trebuie să mă încred în spusele oamenilor mei. La 
vârsta mea, atât de aproape de frumosul Apus, mă îngrijesc 
din ce în ce mai puţin de treburile lumeşti şi încerc să pătrund 
cuvintele zeilor. 

— Cine-i controlează pe slujitori? 

— Vreo douăzeci de administratori şi preoţi. 

— AŞ dori să văd listele lor. 

— Cum poftiţi. Dar purtaţi-vă cu atenţie, întrucât o astfel de 
cerere n-o să le fie pe plac. 

— Un ordin clar din partea voastră mi-ar uşura sarcina. 

— N-am să-l rostesc, căci nu încuviinţez ceea ce faceţi. 
Sfătuiţi-l pe regele vostru să redea templelor drepturile ce li se 
cuvin. Supunându-le cu forţa legilor obişnuite şi socotindu-i pe 
preoţi deopotrivă cu oamenii de rând, va stârni mânia zeilor. 

Și-acum, trebuie să mă odihnesc. Vă urez să vă întoarceţi cu 
bine la Sais, judecătorule Gem. 

În faţa acestui bătrân autoritar, încăpățânat şi venerat, 
magistratul se simţea lipsit de orice arme. Să le poruncească 
administratorilor să-i arate documentele necesare n-ar duce, 
pesemne, la nimic. Ori nu i-ar găsi pe cei răspunzători, ori 
listele s-ar dovedi întocmite prost, ori unele papirusuri ar 
dispărea în chip misterios... Slujitorii marelui preot ar folosi 
sute de şiretlicuri ca să-l împiedice pe Gem să-şi ducă 
cercetările la bun sfârşit. 

Amasis nu redusese la tăcere templele decât la prima 


vedere, iar supunerea pe care o arătau ele era doar un 
vicleşug. Silite de-acum să plătească dări grele, templele se 
împotriveau cercetărilor făcute de stat. Dar rezolvarea acestei 
probleme anevoioase cădea în sarcina cancelarului Udja şi a 
Marelui vistiernic Pefy. 

El, judecătorul Gem, trebuia doar să-i aresteze pe scribul 
ucigaş şi pe complicii lui. Din vorbele încurcate ale marelui 
preot înţelese un lucru de care nu se mai îndoia: fugarii se 
ascundeau la Hermopolis, unde preoteasa Nitis şi actorul 
Bebon aveau protectori puternici. 

Şi mai era sigur de încă ceva: templul reprezenta doar un 
popas, şi nu ţinta lor, Theba. Temându-se că vor fi zăriţi şi daţi 
în vileag, fugarii nu vor rămâne aici prea mult timp. Şi cu ce 
mijloc ar putea călători mai uşor? Cu una dintre corăbiile 
preoţilor. 

Să trimită armata şi gărzile pe chei, să-i ia la întrebări pe 
căpitani şi pe membrii echipajelor? Curată neghiobie! Aceştia 
vor minţi cu toţii şi-i vor preveni pe fugari. 

Mai bine să facă rost de lista corăbiilor care se pregăteau să 
pornească spre sud. Apoi, să le supravegheze cu străşnicie şi 
să aştepte venirea lui Kel, Nitis, Bebon şi a restului cetei. 

Şi n-o să-i aresteze chiar la Hermopolis, ci la mare depărtare 
de oraş, ca să nu aţâţe furia marelui preot şi să nu-l amestece 
în procesul lui Kel. Poate că, bucurându-se de îngăduinţa 
justiţiei, marele preot nu va mai privi cu ochi răi legile noi. 
Judecătorul Gem chemă la el vreo zece ofiţeri şi le împărtăşi 
planul său. Se hotărâră să folosească doar iscoade de prin 
partea locului şi muncitori din port în stare să ofere informaţii 
demne de crezare. Bine plătiţi, aceştia îşi vor da toată silinţa. 
Toţi înțelegeau importanţa misiunii lor. 

De astă-dată, vânătoarea de oameni era pe punctul de a 
reuşi. 


37 


Poposind pentru întâia dată la Elefantina, capitala primei 
provincii a Egiptului de Sus, marele general Fanes din 
Halicarnas descoperi o privelişte încântătoare. Insuliţe în 
mijlocul Nilului, încărcate de flori, străvechiul templu al zeului 
berbec Khnum, ţărmuri abrupte ce adăposteau locaşurile de 
veci ale demnitarilor din Vechiul Regat şi un oraş negustoresc 


unde se vindeau mărfuri din Nubia, precum fildeşul şi pieile de 
feline. 

Frumuseţea locurilor nu-i reţinu militarului prea multă vreme 
atenţia. Pe el nu-l interesa decât falnica fortăreață care 
chezăşuia paza ținutului şi oprea pătrunderea în Egipt a 
temutelor triburi negre, gata oricând să se răzvrătească, 
ispitite de bogăţiile pământului faraonilor. 

Ani la rând se iscaseră doar răzmeriţe neînsemnate. Şi 
deocamdată niciun semn îngrijorător nu punea cârmuirea pe 
jar. 

La intrarea în fortăreață picoteau două străji. 

Cu tăişul palmei, Fanes o izbi în gât pe una din ele. Soldatul 
se prăbuşi, dar tovarăşul său sări din somn şi îndreptă lancea 
spre general. 

Acesta i-o smulse din mână, o rupse în două şi-i zdrobi ţeasta 
cu o lovitură de pumn. 

— Apăraţi-vă, adunătură de laşi! urlă grecul. 

Când apărură vreo zece bărbaţi, Fanes din Halicarnas începu 
să-şi agite spada grea. 

Speriaţi, soldaţii încremeniră, neîndrăznind să-l atace pe 
uriaş. 

— Lepădăturilor! Ar trebui să vă tai beregata. 

Generalul scuipă cu dispreţ, iar soldaţii se retraseră înăuntrul 
clădirii. 

Urmat de garda sa personală, alcătuită din oameni devotați şi 
pe care nu-i tulbura nimic, colosul pătrunse în prima curte. 

În sfârşit, se ivi un ofiţer. 

Era prost ras şi de-abia se trezise dintr-un somn de după- 
amiază prelungit. 

— Cine sunteţi? 

— Fanes din Halicarnas. 

— Marele... marele... 

— Marele general al armatelor egiptene. 

— N-am... n-am fost înştiinţaţi de vizita voastră! 

— Fortăreţele din Egipt, cu tot cu cea de aici, sunt domeniul 
meu. Şi n-am câtuşi de puţin nevoie să-mi anunţ venirea. In 
orice clipă, garnizoana întreagă trebuie să fie gata să respingă 
un atac al vrăjmaşului. Însă, judecând după cum arătaţi tu şi 
oamenii tăi, n-ar avea sorţi de izbândă. 

— Dar nimeni nu ne ameninţă! 


| 

— Du-te de-l caută pe comandant. 

Ofiţerul urcă scara care ducea spre odaia Mai-marelui său, 
sărind câte patru trepte deodată. 

Pântecos, chinuit de bărbia triplă, cu răsuflarea tăiată, 
comandantul cobori agale din culcuşul său. 

— Cine face pe grozavul aici? Singurul care porunceşte sunt 
eu! 

Palma lui Fanes îl trânti la pământ. 

— Te izgonesc din slujbă, netrebnicule! Eşti ruşinea armatei 
mele şi o să-ți sfârşeşti cariera în fundul unei oaze, păzindu-i 
pe osândirii la muncă silnică. Dispari de îndată. 

Cu obrajii în flăcări, comandantul se târî departe de ochii 
uriaşului. 

— Toţi soldaţii să se adune numaidecât! tună generalul. 

Ordinul fu îndeplinit fără întârziere. 

— De azi numesc drept comandant al fortăreței un grec. Elo 
să vă înveţe mai întâi disciplina, apoi arta războiului. De trei 
ori pe zi o să faceţi exerciţii. Cei care se mişcă încet şi leneşii 
vor fi condamnaţi la carceră. Să începem prin a scoate mizeria 
din coteţul ăsta. Diseară vreau să văd o fortăreață curată, 
soldaţi spălaţi şi raşi proaspăt. Executarea! 

Fanes îl chemă la el pe ofiţerul însărcinat să-i trimită rapoarte 
despre starea lucrurilor din garnizoană. Textele acestuia 
fuseseră liniştitoare şi nu se deosebiseră prea mult între ele. 

— De ce nu m-ai înştiinţat despre prăpădul de aici? 

— Generale, mie totul mi se părea firesc. Căldura de la 
Elefantina nu îndeamnă la o muncă peste măsură, pacea 
domneşte în ţinut şi... 

Uriaşul îl dobori pe guraliv cu o lovitură de cap în coşul 
pieptului. 

— Scăpaţi-mă de ăsta, se răsti apoi către doi soldaţi egipteni 
înspăimântați. 

Cu pas apăsat, Fanes cercetă toate sălile fortăreței şi întârzie 
în odaia de lucru a fostului comandant, unde se păstrau 
scrisorile militare. 

La prima vedere, obişnuitele treburi ale administraţiei. Însă 
privirea îi căzu pe o tăbliță de lemn acoperită cu două feluri de 
scrieri, una egipteană, cealaltă străină. 

Numaidecât fu adus Mai-marele tălmacilor din Elefantina. 


— E în limba nubienilor, observă el. 

— Atunci, tălmăceşte-mi! 

Bâlbâindu-se, omul dădu citire cererii unei căpetenii de trib 
care dorea nişte hatâruri, cerea micşorarea dărilor şi făgăduia, 
în schimb, să păstreze pacea. 

lar comandantul se-nvoise. 

O a doua misivă pomenea de furtul unor alimente, arcuri, 
săgeți şi scuturi de către vameşi. 

— Tăcere deplină, porunci Fanes din Halicarnas. Doar o vorbă 
dacă sufli, vei fi osândit pentru înaltă trădare. 

Tălmaciul jură pe numele Faraonului şi pe-al tuturor zeilor. 

Vasăzică, adevărul era mult mai îngrijorător decât bănuia 
generalul!  Şubrezirea fortăreței, starea jalnică a trupei, 
oameni gata de orice pentru un câştig frumuşel, înţelegeri 
tainice cu duşmanul... Dacă ar fi fost atacată, Elefantina n-ar fi 
rezistat deloc. 

— Aduceţi-mi-l pe ticălosul care pretindea a cârmui această 
garnizoană. 

Mercenarii greci îl căutară zadarnic. 

Fostul comandant fugise. 

— O să-i luăm la întrebări pe ofiţeri, hotărî Fanes din 
Halicarnas. O să-i luăm la întrebări cu adevărat. Vreau să ştiu 
ce fel de complot s-a urzit aici şi până unde se întinde el. 

Caznele începură chiar în aceeaşi seară. Deşi tortura era 
interzisă prin legea lui Maat, generalul nu se sinchisi de asta. 
Siguranţa regatului era mai presus de orice. 

lar ceea ce află îi întrecu cele mai negre temeri. 

Fostul comandant al fortăreței din Elefantina, preoţi din 
templul lui Khnum şi căpeteniile unor triburi nubiene voiau să 
întemeieze o regiune de sine stătătoare, potrivnică noilor legi 
impuse de regele Amasis. Numele scribului Kel nu fusese 
rostit, dar el era amestecat, fără îndoială, în acest complot cu 
rădăcini atât de adânci. 


38 


— La sfârşitul zilei, corabia voastră va fi gata de plecare, o 

înştiinţă Mai-marele ritualiştilor pe Nitis. De obicei, noaptea 
sunt oprite călătoriile pe Nil. Dar, din pricina căldurilor foarte 
mari, l-am convins pe comandantul străjilor să îngăduie o 
abatere de la reguli. 


— Căpitanul n-o să ne trădeze? 

— E lacom, dar corect. Nerespectarea unei înţelegeri i-ar 
distruge bunul renume. Puteţi avea încredere în el, o să vă 
poarte pe drumul cel bun. 

— Dar gărzile? 

— Ştim la ce ore trec rondurile. lar pândarul din port o să 
cadă într-un somn adânc. In laboratorul templului se găsesc 
anumite licori care să-l ajute. In clipa potrivită, un corăbier va 
veni să vă caute. 

— Cum să vă mulţumim? 

— Făcând adevărul să triumfe, Nitis, şi rugând-o pe Divina 
Adoratoare să-şi întărească puterea. Altminteri, Amasis o să 
ducă ţara la ruină. Lupta la care luaţi parte e mai presus de 
persoana voastră, a scribului Kel şi a actorului Bebon. De 
încheierea ei atârnă soarta întregului regat. 

Tânăra femeie se întoarse la bibliotecă, unde Kel continua să 
citească scrieri matematice. Din păcate, nu descoperise nicio 
cheie pentru papirusul criptat. 

— Vom părăsi Hermopolisul la noapte, îi şopti ea, apoi îi 
povesti ce discutase cu Mai-marele ritualiştilor. 

— Mă duc să-l previn pe Bebon. 

Deşi numărul lor sporise, trupele de ordine se purtau cu 
fereală. Marele preot refuzase să-şi vadă domeniul înţesat de 
gărzi. Şi având în vedere autoritatea sa, poruncile îi erau 
respectate. 

Cu băgare de seamă, Kel făcu un ocol mare şi se opri de 
câteva ori înainte de a se apropia de grajduri. 
Vânt-de-Miazănoapte se odihnea întins pe paie, iar Bebon 
picotea alături. 

Scribul îl mângâie pe măgar, care stătea liniştit. 

— Ai vreo veste? întrebă actorul cu îngrijorare. 

— Plecăm la noapte spre Theba. Un marinar o să ne conducă 
la corabie. ` 

— Am să vă urmez de la depărtare. In caz de primejdie, Vânt- 
de-Miazănoapte o să ne prevină. Până atunci, o să mai 
hoinăresc puțin pe chei. 

— Te pune ceva pe gânduri? 

— Nu chiar. In afară de pândarul acela care supraveghează 
portul toată noaptea. 

— O să scăpăm şi de el. 


— Parcă-i prea frumos totul! 

— Nu mai ai încredere în Mai-marele ritualiştilor? 

Bebon clătină din cap. 

— Nu-i mincinos, nici hoţ, şi se conduce după nişte învățături 
aspre... Nu-l văd întinzându-ne o capcană. Şi apoi nu mai 
putem zăbovi mult timp la Hermopolis. Gărzile şi armata vor 
răscoli templul, mai devreme sau mai târziu. 

— Curând o să ajungem la Theba şi o să vorbim cu Divina 
Adoratoare. 

— Câtă încredere! 

— Tocmai tu, prietene, te îndoieşti? 

Bebon păru stânjenit. 

— Nu-mi stă în fire! Şi nici n-avem de ales. Aşa că hai să ne 
aruncăm în apă! Dar să nu te apuci să-mi ţii cuvântări 
pilduitoare despre primejdiile care mă pasc. Aş fi în stare să 
sar la bătaie. 

Kel se aşeză lângă Vânt-de-Miazănoapte. 

— Ce ciudată mi se pare soarta mea! lubesc o femeie 
minunată care-mi oferă toată dragostea ei, am un prieten pe 
care nicio piedică nu-l descurajează, şi totuşi, nedreptatea şi 
nenorocirea mă pot lovi în orice clipă. 

— Incetează să-ţi mai pui atâtea întrebări fără rost şi mergi 
înainte. Când te frămânţi atâta şi te gândeşti numai la 
necazurile tale, sfârşeşti prin... a te plictisi de moarte! 
Adevărata viaţă începe mâine. 

Vânt-de-Miazănoapte ciuli urechile. 

Cu pas domol, Kel se îndepărtă. 

Un conducător de măgari îl privi pe Bebon cu ochi iscoditori. 

— Ce voia de la tine preotul ăla? 

— M-a întrebat de ce nu sunt la muncă. Pe o aşa căldură am 
dreptul la ore de odihnă în plus! l-am spus să nu mă mai bată 
la cap. 

— Negreşit era una dintre gărzile care acum mişună peste 
tot. 

— Din ce pricină? 

— N-ai auzit vorbindu-se despre scribul ucigaş care le-a făcut 
de petrecanie sutelor de nefericiţi? Un monstru însetat de 
sânge, în stare să atace o armată întreagă! 

— Cu siguranţă nu se ascunde în templul din Hermopolis. 

— Fireşte, dar gărzile îl caută pretutindeni. Dar mai bine 


ascultă-mă. Nişte urcioare trebuie duse în port. Ai putea să te 
îngrijeşti de ele? 

Bebon se ridică încet. 

| se ivise un prilej grozav ca să cerceteze locurile încă o dată. 
— Dacă-ţi convine... 

— Am să-ţi întorc hatârul, prietene. 

Actorul şi Vânt-de-Miazănoapte trecură să ia urcioarele de la 
berărie şi se îndreptară apoi spre chei. 

O corabie pleca, alta sosea. Cărăuşii se pregăteau să o 
descarce, iar soldaţii patrulau de colo-colo. 

La depozit, paza nu fusese întărită. 

Supraveghetorul îşi însemnă numărul urcioarelor cu bere. 

Aici te simţi în siguranţă, îi zise Bebon. 

— Am primit chiar şi vizita judecătorului Gem, căpetenia 
magistraturii, însoţit de o cohortă de gărzi! Căuta nişte 
ucigaşi, se pare. 

— Şi i-a găsit? 

— Nu, a plecat cam abătut. După cum se zvoneşte, marele 
preot nu i-a îngăduit să tulbure pacea templului. In ciuda 
vârstei sale înaintate, nu se teme de nimeni! Aşa că ne-am 
întors cu toţii la treburile noastre de zi cu zi. Patrulele se 
străduiesc să-i descopere pe hoţii mărunți care încearcă să 
şterpelească mărfuri. Când îi înhaţă, nemernicii se aleg cu 
atâtea lovituri de baston cât să le piară pofta de a mai fura! 
Ce căldură... Vrei o înghiţitură de bere? 

— Bucuros. 

După ce-şi potoli setea, Bebon o porni încetişor la drum, 
scrutând împrejurimile. 

Însă nu observă nimic neobişnuit. 


39 


Se înnoptase de mult când corăbierul bătu la uşa căsuţei 
unde locuiau Kel şi Nitis. 

Scribul sări să-i deschidă. 

— Urmaţi-mă. 

Kel şi Nitis se priviră. Dacă li se întindea o capcană? 

Tânăra femeie trecu pragul prima. Kel ducea sacul în care se 
aflau arcul şi săgețile zeiţei Neit, oferite de către crocodilul lui 
Sobek. 

Domeniul zeului Thot părea adormit. Căldura apăsătoare încă 


stăruia, iar luna nouă răspândea doar o lumină palidă. 

Mărunt şi îndesat, cu fruntea îngustă şi pulpa picioarelor 
groasă, călăuza lor iuți pasul. Fără să şovăie, apucă spre port. 

Kel se aştepta în orice clipă să vadă apărând gărzi şi soldaţi, 
bucuroşi peste măsură să-şi înhaţe atât de uşor prada. 

Bebon şi Vânt-de-Miazănoapte n-ar fi avut timp să le sară în 
ajutor şi ar fi fost copleşiţi de numărul trupelor de ordine. Oare 
atacatorii ar cruţa-o măcar pe Nitis? Scribul şi-ar fi dat şi viaţa 
ca s-o apere, dar cum să scapi de o haită pornită să ucidă? 

In sfârşit, zăriră cheiul. Locul cel mai primejdios. Cu siguranţă 
aici îi aşteptau. 

Corăbierul se opri. Kel o cuprinse în braţe pe Nitis. Clipe lungi 
se scurseră, nesfârşite. Cu un semn din mână, călăuza le 
porunci să înainteze spre impunătoarea corabie de mărfuri cu 
două cabine. 

Cheiul părea pustiu. 

La capătul de jos al pasarelei scribul se întoarse. 

— li aşteptăm pe Bebon şi pe Vânt-de-Miazănoapte, hotărî el. 

— Cu neputinţă, îi spuse tăios corăbierul. Căpitanul vrea să 
părăsească îndată Hermopolisul. 

— Să plece. 

— Cum pofteşti! Eu mi-am încheiat misiunea. 

Bărbatul sui pasarela. 

Aşezaţi la locurile lor, vâslaşii erau gata să treacă la treabă. 

— Urcaţi la bord! se răsti căpitanul. 

— Suntem patru, îi răspunse scribul. 

— Cu atât mai rău pentru voi. Am să dau ordinul de plecare 
chiar acum. 

— Suntem patru, repetă Kel. 

Scrutând întunericul, Nitis spera să-i vadă sosind pe cei doi 
prieteni ai lor şi se temea totodată de apariţia trupelor de 
ordine. 

Intârzierea aceasta dovedea un adevăr cumplit: gărzile îi 
prinseseră pe actor şi pe măgar. 

Brusc se auzi un soi de geamăt: 

— Haide, neisprăvitule, mişcă! Aproape am ajuns! 

Era limpede că Vânt-de-Miazănoapte n-avea deloc poftă să 
urce pe corabie. 

Nitis îi mângâie fruntea. 

— Trebuie să ne grăbim. 


Măgarul se uită la ea cu ochi mari şi trişti. Şi cu toate că 
inima nu-i dădea ghes, primi s-o urmeze pe tânăra preoteasă. 

Pasarela fu ridicată, iar vâslele se cufundară în apă. Manevra 
se desfăşură fără greşeală şi corabia cea grea se îndepărtă cu 
repeziciune de cheiul Hermopolisului. 

— Intraţi aici, le porunci căpitanul călătorilor, deschizând uşa 
uneia dintre cele două cabine. Măgarul o să fie legat de 
catarg. Şi-acum, culcaţi-vă. Am să vă trezesc în zori. 

Căpitanul închise uşa în spatele lor. 

— Nu-mi place, zise Bebon. Parcă-i o temniţă. 

— Care ne poartă spre libertate, îi aminti Kel. Ai observat pe 
cineva care ne urmărea? 

— Nu, pe nimeni. Să ne odihnim cu rândul. Mie unul nu mi-e 
somn. 

—  Purtarea lui  Vânt-de-Miazănoapte mă îngrijorează, 
mărturisi Nitis. De ce şovăia? 

Îi place să petreacă nopţi lungi şi liniştite, o lămuri actorul. lar 
plimbarea asta pe timp de noapte nu l-a bucurat defel. 

— Căpitanul nu ne-a vândut gărzilor, socoti Kel. Dacă ar fi 
făcut-o, gărzile ne-ar fi împiedicat să urcăm pe corabie. 

Bebon se întinse. 

După toate astea, să visăm la ceva frumos. Să ne închipuim 
că ne aflăm la Theba, într-un palat splendid, în faţa Divinei 
Adoratoare, care e încântată să ne asculte şi ne asigură de 
sprijinul său deplin. Minunat viitor! 

Nitis zâmbi. Dacă aceasta era voinţa zeilor, se va îndeplini. 

Uşa se deschise ca smulsă din ţâţâni. 

Mercenarii greci îi ţintuiră la podea pe Kel şi pe Bebon, 
ameninţându-i că le taie gâtul. 

Un bărbat elegant, cu voce blândă, o luă drăgăstos de mână 
pe tânăra femeie. 

— Nitis, vă eliberez. 

— Menk! Ce faceţi aici? 

— îndeplinesc o misiune pe care mi-a încredinţat-o căpetenia 
iscoadelor. Am primit ordin să vă găsesc şi să vă smulg din 
ghearele acestui monstru, scribul Kel. 

— Vă înşelaţi. Nu-i nici ucigaş, nici monstru. 

— V-a dus de nas, scumpă şi naivă Nitis. Dovezile vinovâăţiei 
lui sunt zdrobitoare. 

— Au fost măsluite. De fapt, Kel este victima unui complot 


urzit de înalţi demnitari. 

— Prea scumpă Nitis, nu daţi crezare unei atari născociri! 

— Acesta-i adevărul şi o să-l dovedim. 

— În veci Divina Adoratoare nu v-ar fi primit. Deşi nu vede cu 
ochi buni cârmuirea lui Amasis, trebuie să se supună legilor. 
lar voi sunteţi nişte nelegiuiţi fugari. Veniţi, să ieşim de aici. 
Prizonierii să fie aspru supravegheați. 

Fără tragere de inimă, preoteasa îl urmă. 

— Pot să vă scap de orice acuzaţie, Nitis. Bineînţeles, nu 
sunteţi complice cu acest cumplit ucigaş, ci prizoniera lui. 
Mărturia mea va atârna greu, judecătorul Gem vă va socoti 
nevinovată şi o să ne căsătorim. ` 

— Nu doresc să vă iau de bărbat, Menk. Il iubesc pe Kel. 

— Amăgire trecătoare, scumpă şi delicată Nitis, o simplă 
rătăcire pricinuită de împrejurări! O să cunoaştem o fericire 
fără pată şi o să uitaţi aceste întâmplări neplăcute. 

— Niciodată nu-l voi părăsi pe Kel şi am să lupt din toate 
puterile ca să-i dovedesc nevinovăția. 

— O luptă zadarnică, pierdută dinainte! Vă iert greşelile şi vă 
făgăduiesc să vă fac una dintre cele mai de vază femei din 
Sais. Pentru vitejia de a-l fi prins pe Kel, regele mă va răsplăti 
oferindu-mi un rang înalt şi, prin grija mea, veţi fi numită mare 
preoteasă a lui Neit. 

— Îmi pare rău că vă dezamăgesc, Menk. Aceste planuri 
frumoase nu se vor înfăptui. 

— E singura voastră şansă de a scăpa de la dezastru, Nitis. 

— Moartea nu mă înspăimântă. Doar adevărul contează. 

— O să vă apăr împotriva propriei nesăbuinţe şi o să vă 
împiedic să vorbiţi! Puțin câte puţin o să vă recăpătaţi 
judecata înţeleaptă. 

— Kel însă o să vorbească! 

Tonul lui Menk se înăspri. 

— Nicidecum, viitoarea mea soţie. Căci am să-l ucid. 


40 


Nitis se cutremură. 

Menk, un om de lume, se preschimbase brusc într-o fiară 
nemiloasă şi nu rostea vorbe-n vânt. 

— Vă implor, cruţaţi-l! 

— Cu neputinţă, scumpa mea. Nemernicul trebuie să dispară. 


Izbânda mea şi fericirea noastră depind de asta. 

Atunci ucideţi-mă şi pe mine! 

Menk o privi uluit. 

— Nu vă vreau câtuşi de puţin răul, Nitis. Dimpotrivă, am să 
vă eliberez de o vrajă. 

Preoteasa se uită la el cu ochi sfredelitori. 

— Veţi săvârşi un omor. 

— Sunt în misiune. lar autorităţile mă vor felicita pentru că i- 
am venit de hac ucigaşului pe care ele încearcă să pună mâna 
de atâta vreme. Ca să vă găsesc, a fost nevoie de o adâncă 
chibzuinţă şi de noroc. Întrucât marele preot din Hermopolis 
vă oferise adăpost, trebuia să vă facă rost de un mijloc de a 
ajunge la Theba. Când am aflat că, în mod cu totul neobişnuit, 
o corabie primise încuviințarea de a călători noaptea, am 
priceput că veţi fi la bordul ei. Căpitanul n-a trădat cu 
adevărat, ci s-a înclinat în faţa unui interes mai presus de 
orice, adică interesul regatului. 

— De ce sunteţi aşa crud? 

— Trebuia să-mi ating ţinta pe orice căi. 

— Cum să vă conving că greşiţi? Kel n-a săvârşit nicio 
fărădelege. Redeveniţi omul pe care-l cunosc eu, Menk, şi 
ajutaţi-ne să învingem nedreptatea! 

— Puțin îmi pasă de dreptate şi de adevăr. Kel o să dispară, 
apoi veţi fi numai a mea. 

— Într-atât vi s-a împietrit inima? 

— Unul dintre oamenii mei o să vă ţină deoparte. Nu încercaţi 
să vă zbateţi ca să-l siliţi să vă lege şi să vă pună căluş. 

Lăsând-o pe tânăra femeie în mâinile unui mercenar grec, 
Menk se îndreptă spre cabină. 

— Aduceţi-i aici pe cei doi prizonieri, ordonă el. 

Menk îl măsură cu privirea din cap până-n picioare pe scrib. 

— Trist sfârşit pentru un răufăcător faimos! O să crăpi 
precum o lighioană vătămătoare şi nimeni n-o să te jelească. 

Kel rămase neaşteptat de liniştit. 

— Degeaba ţi-aş povesti cum s-au petrecut lucrurile, 
bănuiesc. 

— Degeaba. Osânda a fost hotărâtă, iar eu o îndeplinesc. 

— De ce te înverşunezi împotriva noastră? strigă Bebon. Noi 
n-am greşit cu nimic. 

Ochii lui Menk sclipiră de furie. 


— Blestematul ăsta de scrib a încercat să-mi răpească femeia 

care-mi este sortită. Restul contează prea puţin. O să te 
sugrum cu mâinile mele, iar leşul tău va folosi drept hrană 
peştilor. 

Menk dădu la iveală un cuţit şi începu să-l agite. 

Doi mercenari îl ţineau strâns pe Kel, alţi doi pe Bebon şi al 
cincilea pe Nitis. 

Lama atinse gâtul scribului. 

— Opriţi-vă, Menk! ţipă Nitis. Nu deveniți cel mai rău dintre 
ucigaşi. 

— Eliberarea, Nitis, eliberarea! Şi o viaţă îndelungată şi 
fericită care se deschide înaintea noastră îndată ce 
netrebnicul ăsta de scrib va dispărea! 

Privirile lui Kel şi Nitis se întâlniră pentru ultima oară. 

— Corabie la tribord! urlă căpitanul. Suntem atacați! 

Mercenarul care o ţinea pe Nitis o împinse spre parapet, îşi 
înşfăcă arcul şi trase. 

Săgeata îl atinse pe omul de la prora corăbiei aflate sub 
comanda judecătorului Gem, care dăduse semnalul de atac. 
Văzând aceasta, arcaşii de elită răspunseră pe măsură. Şi, în 
ciuda luminii slabe, dovediră o mare îndemânare. 

Menk, un mercenar, căpitanul şi doi corăbieri se prăbuşiră. O 
săgeată atinse uşor umărul lui Bebon, lăsând o urmă sângerie. 

Socotind că are în faţă întregul grup de uneltitori, judecătorul 
ordonă asaltul. De astă-dată îi va prinde pe Kel şi pe complicii 
lui, morţi sau vii. Dar era limpede că aceştia nu se vor preda 
fără să se bată cu îndârjire. 

Vânt-de-Miazănoapte rupse funia ce-l lega de catarg şi-l izbi 
pe unul dintre greci care încerca să-l sugrume pe Bebon. 
Actorul reuşi să se desprindă din strânsoare şi două săgeți se 
înfipseră în spatele atacatorului său. 

Nitis alergă la cabină şi scoase din sac arcul lui Neit. De-abia 
îl încordă, că o dâră de foc brăzdă întunericul nopţii. 
Mercenarii dădură drumul prizonierilor. 

Kel şi Bebon se pomeniră liberi, dar pentru cât timp? O ploaie 
de săgeți se abătu asupra punţii, făcând victime în stânga şi-n 
dreapta, iar corabia de război se apropia. Dacă scăpau cu 
viaţă, vor cădea în mâinile judecătorului Gem. 

— Să sărim peste bord, hotărî Nitis. E singura noastră şansă. 

Vânt-de-Miazănoapte urmă pilda preotesei. 


— Fluviul e plin de crocodili! se împotrivi Bebon. 

Kel îşi îmbrânci prietenul. Nu era vreme de stat pe gânduri. 
— Nemernicii fug! urlă omul care stătea de veghe pe corabia 
de război. 

Vreo zece soldaţi se aruncară în apa unde mişunau zeci de 
prădători. 

Smulşi din toropeala lor, mai mulţi monştri se repeziră 
numaidecât spre o aşa pradă bogată şi neaşteptată. 

Salturi furioase tulburară apele Nilului în vreme ce soldaţii 
puneau stăpânire pe corabia de mărfuri, unde orice rezistentă 
încetase. 

La licărirea torţelor, judecătorul Gem străbătu cu paşi mari 
puntea de la un capăt la altul. Unul dintre leşuri îi stârni 
mirarea: cel al lui Menk, rânduitorul sărbătorilor din Sais! 
Vasăzică, elegantul demnitar făcea parte din trupa înarmată a 
scribului Kel, care număra de asemeni câţiva mercenari şi un 
căpitan de corabie. 

Pierise o sumedenie de nelegiuiţi! Totuşi, lipseau principalul 
vinovat, scribul Kel, şi complicii săi apropiaţi, preoteasa Nitis și 
actorul Bebon. 

Dintre  înotătorii porniţi să-i urmărească, doar trei 
supravieţuiseră. 

— Fugarii n-au putut să scape de crocodili, îşi dădu cu 
părerea un ofiţer. 

Judecătorul aşteptă cu nerăbdare dimineaţa pentru a cerceta 
Nilul şi malurile. 

Dar căutările îndelungate nu scoaseră la iveală nimic. 

— Dinţii marilor peşti i-au sfâşiat pe răufăcători, devorându-i 
până la ultima bucată, adeveri ofiţerul. Când sunt înfometați, 
se arată neînchipuit de lacomi. Ucigaşul şi complicii săi le-au 
căzut primii victime. 

Însă judecătorul Gem nu părea convins. 

— O corabie de-a gărzilor să înainteze încet spre sud, poate 
descoperă rămăşiţe omeneşti. Noi o să cercetăm din nou 
malurile şi o să stăm de vorbă cu pescarii şi cu ţăranii din 
împrejurimi. Şi o să scotocim casele din satele vecine. 

— Pierdere de vreme, socoti ofiţerul. Fugarii n-au cum să mai 
fie în viaţă. 

— Eu hotărăsc aici, îi reaminti magistratul. 

Gem se gândea la fulgerul ciudat apărut în clipa în care cele 


două corăbii se lipiseră una de alta. Totuşi, nici vorbă de 
furtună! Aşadar, fusese un semn al zeilor. Dar ce trebuia să 
înţeleagă din el? Fără îndoială, dreapta lor mânie îl lovise pe 
ucigaş, curmându-i jalnica existenţă. 

O ultimă verificare va pune capăt acestui complot înfiorător, 
iar regatul va putea să respire din nou liber. 


41 


Muncind zi şi noapte, generalul Fanes din Halicarnas culese, 
în timp scurt, roadele strădaniilor sale. Temându-se de 
violența lui, garnizoana fortăreței din Elefantina se schimbase 
simțitor. Respectarea disciplinei, ținută îngrijită, arme mereu 
pregătite, încăperi de o curățenie desăvârşită, exerciții 
desfăşurate fără greşeală... lar sosirea instructorilor greci va 
sfârşi prin a-i transforma pe aceşti soldați slabi, deprinşi cu 
trândăveala în luptători sălbatici, în stare să respingă atacul 
triburilor nubiene şi să le oprească să pătrundă pe pământul 
egiptean. 

Farmecul  încântătorului oraş din sud şi frumusețea 
priveliştilor nu-l cuceriseră pe general. Nu-l interesau decât 
dârzenia trupei şi priceperea ei de a-i tăia pe duşmani în 
bucăţi. Dar până acolo mai era cale lungă! 

— Adunarea! strigă generalul. Numaidecât! 

Soldaţii răsăriră de pretutindeni şi se aliniară în mijlocul curţii 
celei mari. 

Fanes aşteptă să se facă linişte mormântală. Unii merseră 
până la a-şi ţine răsuflarea. 

— Soldaţi, răcni generalul, sunt nemulţumit de voi. După 
spusele ofițerului care vă învaţă lupta corp la corp, mai mulţi 
laşi s-au prefăcut doar că se bat. N-am să îngădui asemenea 
purtare. Pierderile fac parte din antrenament şi nimeni nu 
trebuie să încalce regulamentul. 

Uriaşul arătă cu mâna spre un bărbat de vreo treizeci de ani, 
cu fruntea plină de zbârcituri. 

— Tu, ieşi din rând! 

Omul se supuse. 

— Luptă cu pumnii goi! 

— Generale... 

— Sunt vrăjmaşul tău, distruge-mă! Dacă nu, te distrug eu pe 
tine. 


Fanes îl lovi cu pumnul în pântece. Supărat că a fost luat pe 
nepregătite, soldatul se năpusti cu capul înainte. 

Uriaşul se feri şi, cu tăişul palmei, îi frânse grumazul. 

— Stângaci şi nepriceput, socoti Fanes din Halicarnas, 
scuipând peste trupul prăbuşit. Mâine, dacă rapoartele 
instructorilor voştri sunt proaste, o să-mi măsor iar puterile cu 
unul dintre voi. Rupeţi rândurile! 

Generalul primi apoi nişte mercenari greci, zece la număr, 
veniţi din nord. Ei se vor amesteca printre egipteni şi le vor 
face acestora viaţa grea. 

Mai rămânea de pus la punct vama din Elefantina, prea 
îngăduitoare şi pusă pe căpătuială. Citind rapoartele şi 
registrele cu socoteli, generalul descoperi repede dările de 
seamă false, informaţiile care lipseau cu bună-ştiinţă şi 
documentele măsluite, uneori în mod grosolan. 

Un înalt demnitar ar fi cântărit lucrurile cu multă prudenţă, şi- 
ar fi luat măsuri de prevedere şi ar fi cerut sfatul Mai-marilor 
săi ca să se ferească a săvârşi vreo greşeală. Dar generalul nu 
era dintre aceştia. 

În fruntea unei trupe de treizeci de pedestraşi, dădu buzna în 
încăperile vămii unde lucrau vreo douăzeci de slujbaşi. 

— Sunteţi arestaţi cu toţii! tună generalul. Cine va încerca să 
se împotrivească va fi doborât. 

Uluit, Mai-marele slujbaşilor se ridică încet. 

— Nu înţeleg, eu... 

— Furt din bunurile statului şi punerea în primejdie a 
siguranţei regatului. Tribunalul o să vă osândească la ani grei 
de muncă silnică. 

— Vă înşelaţi, noi... 

Fanes din Halicarnas îl înhăţă de gât. 

— Vreau să aud numaidecât adevărul. Altminteri, îţi frâng 
gâtul. 

Slujbaşul vorbi din belşug şi dezvălui toate amănuntele care-i 
lipseau generalului ca să întocmească un raport complet 
pentru regele Amasis. 

În aceeaşi zi, slujbaşii fură înlocuiţi cu militari care aveau să 
asculte de ordinele unui inspector care se pricepea bine la 
mărfurile venite din Nubia. La rândul său, acesta îi va da zilnic 
socoteală guvernatorului fortăreței. 

Fanes din Halicarnas vru să cerceteze prima cataractă, 


alcătuită din stânci pe care le acopereau în parte apele atunci 
când se revărsau, şi apucă pe canalul folosit de corăbiile de 
război şi cele de mărfuri. 

Lipsa posturilor de supraveghere îl miră din cale-afară. Aşa că 
ordonă construirea de forturi mici care să domine ţinutul 
pentru a întări hotarul natural şi a-l face de netrecut. Peste 
puţin timp, primejdia unui atac nubian va fi îndepărtată. 

Mai trebuia acum să pună ordine în înalta administraţie a 
Elefantinei, vinovată de a fi lăsat lucrurile să se înrăutăţească 
într-atât. lar ţinta era primăria oraşului, ultimul pas al acestei 
recuceriri înfăptuit în numele regelui Amasis. 

Potrivit obiceiurilor sale, Fanes din Halicarnas lovi cu putere. 
Bănuit că o susţine în secret pe Divina Adoratoare, primarul 
nu se pregătea, oare, să treacă de partea lui Kel şi a 
răzvrătiţilor? 

Odată acest făţarnic înlăturat, Elefantina ar deveni o cetate 
sigură, credincioasă regelui ei. 

Un mercenar grec îi oferi comandantului dovezi ale vinovăţiei 
primarului, acuzat de asemeni şi de furtul unora dintre armele 
menite fortăreței. 

Clocotind de furie, Fanes din Halicarnas pătrunse cu paşi mari 
în vasta clădire cu două etaje. 

În spatele lui se auzi un strigăt de durere. 

Fusese înjunghiat un membru al gărzii sale personale, de 
care îl despărţiră brusc vreo douăzeci de atacatori. In fruntea 
lor - fostul comandant al fortăreței! 

Nebun de furie, generalul apucă două dintre lăncile 
îndreptate spre el, le smulse din mâinile vrăjmaşilor şi le 
întoarse spre ei, străpungându-le pieptul. Muţi de uimire, 
ceilalţi dădură înapoi. Cu spada sa grea, cu două tăişuri, Fanes 
din Halicarnas porni un adevărat măcel, retezând capete şi 
braţe. 

Mercenarii din garda sa isprăviră treaba. ` 
Singurul supraviețuitor era fostul comandant. Insă, grav rănit, 
trăgea să moară. 

— Cine ţi-a ordonat să mă ucizi? îl întrebă Fanes. 

— Pri... primarul. 

— Aruncaţi mizeria asta la gunoi, porunci generalul oamenilor 
săi. 

Primăria se golise, slujbaşii fugind îngroziţi. Mai-marele lor se 


ascunsese în eleganta sa odaie de lucru, sperând că grecul 
fusese ucis. 

Când uriaşul general apăru, primarul Elefantinei se pierdu 
într-un şir nesfârşit de rugăminţi. 

— Înalta trădare merită moartea, rosti apăsat generalul. Îți 
rămâne totuşi o cale de a-ţi salva viaţa. 

— Fac tot ce-mi cereti! 

— Vreau adevărul. Tu şi fostul comandant al fortăreței făceaţi 
pe ascuns negoţ cu arme şi luaţi parte la un complot, nu-i aşa? 

— El mai ales! Eu mă mulţumeam doar să-i uşurez sarcina. 

— Telul vostru era să-l ucideţi pe faraon. 

— Oh, nu! Voiam doar să ne îmbogăţim şi... 

Fanes din Halicarnas îşi agită spada. 

— Repet: țelul vostru era să-l ucideţi pe faraon. 

— Da, dar eu mă împotriveam şi... 

— lar căpetenia voastră era scribul Kel. 

Primarul şovăi doar o clipă. 

— Da, scribul Kel! El a plănuit şi a rânduit tot. Băgase spaima 
în noi şi ne ameninţa cu moartea dacă nu-i dădeam ascultare. 

— Scrie toate astea clar, iscăleşte şi pune sigiliul tău. 

Cu mâna tremurându-i, primarul se supuse. 

Fanes verifică. 

— Minunat. Şi-acum, trebuie să termin curăţenia în acest 
oraş. 

Şi cu o lovitură de spadă, generalul îi tăie gâtul primarului. 
Potrivit raportului pe care îl va întocmi mai târziu, primarul se 
făcea vinovat de atac asupra Mai-marelui armatelor. 

Fanes din Halicarnas rulă papirusul pe care urma să-l trimită 
judecătorului Gem. Magistratul va căpăta astfel o nouă 
dovadă, iar grecul, după ce curăţase Elefantina şi făcuse 
hotarul de sud de netrecut, se va întoarce la Sais ca să ia din 
nou în mâini conducerea trupelor. În ciuda talentelor sale, 
cancelarul Udja rămânea totuşi un egiptean şi un om din afara 
armatei. Şi numai un militar grec, obişnuit cu asprimea 
războiului putea să comande o armată în stare să biruie orice 
atacator, şi mai cu seamă pe perşi. 


42 


Vânt-de-Miazănoapte nu-şi pierdea răbdarea. Lingea şi iar 
lingea fruntea lui Kel, întins în mijlocul trestiilor. In mai multe 


rânduri, măgarul trebuise să îndepărteze cu o lovitură de 
copită şerpii de apă deveniți prea curioşi. Egretele şi ibişii nu 
reprezentau nicio primejdie. 

In sfârşit, ochii scribului se deschiseră. 

Vederea unui bot prietenos îl îmbărbătă. 

— Vânt-de-Miazănoapte! Şi tu ai scăpat? 

Două braţe, două picioare, puterea de a se ridica, nicio 
durere... Kel părea nevătămat, la fel ca şi măgarul! 

— Cu neputinţă, şopti scribul. Am văzut fălcile acelea uriaşe 
deschizându-se, gata să ne zdrobească... Nitis, Bebon, unde v- 
aţi ascuns? 

Nimeni nu răspunse chemării sale, aşa că scribul îşi croi drum 
printre trestiile înalte de şase metri. 

Dacă nu-i găsea, faptul că scăpase de la o moarte cumplită 
avea să fie o pedeapsă greu de îndurat. Lipsit de femeia iubită 
şi de prietenul credincios, la ce bun să mai trăiască? 

La ieşirea din stufărişul des, malul urca în pantă abruptă spre 
o potecă. Ridicându-şi urechile drept în sus, Vânt-de- 
Miazănoapte îl îndemnă pe Kel să-l urmeze. 

Măgarul merse cu paşi mărunți şi iuți până lângă o tufă de 
tamarini tineri, ce creşteau departe de potecă. 

— Răbdare, se auzi o voce uşor de recunoscut, am să 
reuşesc! 

— Bebon! exclamă scribul. 

Nitis răsări prima din adăpostul de ierburi. 

— Dragostea mea, eşti viu! 

Se îmbrăţişară strâns, aproape să se înăbuşe unul pe altul, 
iar sărutul lor i se păru actorului că nu se mai termină. 

— Mie mi-e foame şi mi-ar plăcea să mănânc un biban fript. 
Haideţi, veniţi să m-ajutaţi! 

Se aşezară cu toţii în jurul unei grămezi de crengi. După ce 
făcuse o scobitură într-un lemn moale, Bebon vârâse înăuntru 
o bucată dintr-o creangă de salcâm, mai groasă la capătul de 
jos. Acum se apucă iarăşi s-o învârtească. 

Şi flacăra ţâșni. 

— Am câştigat! Vom avea o masă caldă şi îmbietoare. 

— Cum de am scăpat de crocodili? întrebă Kel. 

— Sunt fiii lui Neit, îl lămuri Nitis. Eu am înotat în frunte, cu 
mâinile încleştate pe. Arcul zeiţei. Arcul strălucea în apă, iar 
marii peşti au recunoscut lumina care ne învăluia pe toţi 


patru. Nu eram nici duşmani, nici prăzi. Aşa că doar ne-au 
atins în treacăt şi i-au atacat pe cei care ne urmăreau. 

— Am povestit sumedenie de istorioare greu de crezut, 
mărturisi actorul, dar asta le întrece pe toate. 

— Şi totuşi eşti bine sănătos... în afară de bandajul ăla de la 
umărul stâng! 

— În sfârşit, binevoieşti să-mi dai şi mie atenţie! Săgeata unui 
soldat m-a zgâriat. 

— E o rană uşoară? 

— Uşoară, uşoară, ţie îţi dă mâna să vorbeşti! Tu n-ai nimic. 

— Am găsit ierburi de leac, zise Nitis zâmbind. Rana n-o să se 
umfle şi socot că Bebon e în stare să continue călătoria. 

— Numai dacă mănâncă bine! la gustaţi din minunăţia asta. 
La drept vorbind, ce e mai plăcut decât să petreci câteva zile 
departe de oraş? Trebuie să-ţi găseşti de-ale gurii şi să ţi le 
pregăteşti singur folosindu-te de ce-ţi oferă natura. E lesne să 
tragi la han. Traiul la oraş te înmoaie şi duce la decădere, 
întoarcerea la viaţa în sălbăticie, ăsta-i viitorul! 

— Totuşi, va trebui să mergem la Theba, arătă Kel. Pe puntea 
corăbiei de război stătea judecătorul Gem. Niciodată n-o să 
renunţe să ne prindă. 

— Poate ne crede morţi, sări Bebon. Cu greu îşi închipuie 
cineva că am scăpat de crocodili. 

— Fără o rămăşiţă dintr-un leş, nu va fi convins de moartea 
noastră şi va continua căutările. 

—  Împărtăşesc părerea lui Kel, zise Nitis. Căpetenia 
magistraturii cunoaşte puterea zeilor şi ţine seama de ea. Ştie 
că răposatul mare preot Wahibre m-a învăţat formulele 
magice şi în ce fel să lupt împotriva vrăjmaşilor. 

— Ai idee unde ne aflăm? îl întrebă scribul pe actor. 

— Corabia a străbătut o bună bucată de drum şi noi am 
înotat multă vreme. Fără îndoială, nu suntem prea departe de 
Lycopolis!!. După ce trecem de primul sat o să fiu sigur. 

— Ai prieteni în acest ţinut? 

— Templul nu e aşa primitor precum cel din Hermopolis, dar 
o să ne descurcăm. Poftă bună! 

Bibanul fript era grozav. 


1 Vechiul oraş al zeului şacal Up-uaut, „Deschizătorul 
drumurilor", legat de simbolistica lui Anubis. Astăzi oraşul se 
numeşte Assiut. 


Dar lui Kel îi lipsea pofta de mâncare. 

— Prezenta lui Menk, dorinţa lui de a mă ucide... 

— Voia să mă ia de soţie, îi destăinui tânăra femeie. Nu-i 
păsa de adevăr. Nimicindu-te, săvârşea o vitejie vrednică de o 
răsplată generoasă. Devenind un înalt demnitar, ar fi făcut în 
aşa fel încât să fiu numită mare preoteasă a templului din Sais 
şi am fi dus împreună un trai îmbelşugat. 

— Şi aţi renunţat la un asemenea paradis pentru un scrib 
fugar şi învinuit de omor? În locul vostru, aş fi chibzuit mai 
adânc. 

Kel preferă să nu audă nimic. 

— Menk era ca nebun, adăugă preoteasa. Nimic nu-i clintea 
hotărârea. 

— Nebun e puţin spus! o contrazise Bebon. Mai mulţi 
mercenari slujeau sub ordinele sale şi i se încredinţase o 
misiune anume: să ne vină de hac. 

— Cine l-a pus să joace un aşa trist rol? întrebă Kel. Henat, 
căpetenia iscoadelor? Udja cancelarul? Judecătorul Gem? 
Regele însuşi? 

— Răspunsul se găseşte, poate, în papirusul criptat, socoti 
Nitis. Cineva s-a folosit de Menk, iar el a fost cât pe ce să 
reuşească. 

Bebon se uită la arcul lui Neit, fără a îndrăzni să-l atingă. 

— Păream condamnaţi să pierim, îşi aminti el, când am văzut 
o dâră de foc străbătând cerul. Uimiţi, mercenarii ne-au dat 
drumul. 

— Arcul a tras singur cele două săgeți ale zeiţei, mărturisi 
Nitis. Acum trebuie să le găsim. Altminteri vom deveni prăzi 
uşoare. 

— Incă mai am amuleta din obsidian ce înfăţişează două 
degete, spuse Kel. Ea o să ne ferească de deochi. Şi să nu 
uităm de Răspunzător! 

— La ce ne-ar putea sluji această statuetă? O corabie uşoară 
ne-ar prinde mai bine! 

— Poate că nu departe de aici există un sanctuar al lui Neit 
unde se păstrează săgeți ivite din flacăra lui Sekhmet, zeiţa 
leoaică, grăi Nitis. Să-i întrebăm pe preoţii din Lycopolis, 
sperând că ei ne vor oferi un răspuns încurajator. 

— Lycopolis... Oare o să ajungem acolo? 

— Ţi-ai pierdut încrederea? Tocmai tu? se miră Kel. Ocrotirea 


zeilor nu ţi-e de ajuns? 

— Mănâncă nişte peşte fript, schimbă vorba actorul. Apoi o să 
ne odihnim înainte de a porni la drum. E primejdios să 
rămânem aici prea multă vreme, mai ales dacă încăpăţânatul 
ăla de judecător continuă să ne urmărească. 

Mulţumit de iarbă şi de trestiile dulci la gust, Vânt-de- 
Miazănoapte picotea. 

— Zeii înseamnă totuşi ceva, încheie Bebon. Purtând măştile 
lor, nu-mi închipuiam cât sunt de puternici. Crocodili 
prietenoși, săgeți de foc, libertatea... Viaţa îmi apare din ce în 
ce mai misterioasă. 


43 


Erau trei, înfricoşători, murdari şi răi. 

Alungaţi din satul lor de către sfatul bătrânilor, trăiau din 
jafuri, pândind călători ca să-i prade. 

lar fumul ce se înălța din tufişul de tamarini tineri, în 
apropiere de fluviu, dovedea prezenţa unor naivi care habar n- 
aveau de primejdiile locului. 

Nimeni nu cuteza să se abată vreodată pe-acolo. 

— Să fie niscaiva gărzi? întrebă cu nelinişte Gură-Strâmbă. 

— M-ar mira, răspunse Nas-Spart. Le-am fi zărit corabia. lar 
ăştia se ascund. 

— Dacă se ascund, socoti Faţă-Ciupită-de-Vărsat, nu sunt 
oameni cinstiţi. lar eu îi urăsc pe tâlhari. 

— Pe de altă parte, să furi de la hoţi nu-i o nelegiuire, fu de 
părere Gură-Strâmbă, mai ales dacă n-au arme asupra lor. 
Pentru că hoţii înarmaţi sunt prea primejdioşi. 

După o adâncă chibzuinţă, Nas-Spart încuviinţă. 

— Du-te să vezi şi întoarce-te să ne spui. 

— De ce nu te duci tu? 

Începu o târguială îndelungată care nu duse nicăieri. Aşa că 
traseră la sorţi. lar cel ales, spre marea lui dezamăgire, fu 
Gură-Strâmbă. Dacă păţea ceva, tovarăşii săi n-aveau de gând 
să-i sară în ajutor. 

— Mai bine ne-am lăsa păgubaşi, propuse el. 

— Sorţii te-au ales, îi reaminti Faţă-Ciupită. Negreşit, călătorii 
ăştia au la ei tot ce le trebuie pentru a-şi plăti cumpărăturile. Îi 
ucidem, îi jefuim şi ne luăm tălpăşiţa. 

Simplitatea planului şi câştigul îmbietor îl cuceriră pe Gură- 


Strâmbă, care se-nvoi să facă pe iscoada. 

La întoarcere, aproape că-i curgeau balele. 

— Sunt trei și dorm duși. 

— Trei bărbaţi voinici? întrebă Nas-Spart. 

Gură-Strâmbă salivă şi mai tare. 

Doi bărbaţi nu prea voinici... Şi o femeie! Frumoasă, tânără, 
ce să vă mai spun! Pe ea n-o omorâm repede. Şi întrucât eu 
am văzut-o primul, eu am să fiu primul! 

Faţă-Ciupită căzu pe gânduri. 

— Siluirea se pedepseşte cu moartea. 

— Şi omorul la fel, îi tăie vorba Gură-Strâmbă. O s-o ucidem 
după aia, ca să nu ne dea în vileag. 

Argumentul le risipi temerile. 

— Au şi un măgar, adăugă iscoada. Pe el îl păstrăm ca să ne 
care prada. 

— Ar putea să dea alarma, fu de părere Nas-Spart. 

— Nu şi dacă ne apropiem dinspre mal, cu vântul în faţă. 

— E legat? 

— Nu, stă culcat lângă unul dintre bărbaţi. 

— Atunci, o să-i punem piedică la picioare cu frânghia asta. 
Fu am să-i ameninţ că o sugrum pe fată, iar Faţă-Ciupită că-i 
taie beregata unuia dintre bărbaţi. 

— Şi celălalt? 

— O să ai tu grijă de el după ce termini cu măgarul. 

Prezenţa femeii alungă neliniştea lui Gură-Strâmbă. Niciodată 
cei trei tovarăşi nu avuseseră parte de un asemenea noroc. 
Arzând de nerăbdare, porniră să-şi ducă planul la bun sfârşit. 
Vânt-de-Miazănoapte se ridică în picioare chiar înaintea 
atacului. Zbierând cu putere ca să dea alarma, începu să 
azvârle din picioare atât de sălbatic, încât copitele sale îi 
despicară fruntea lui Gură-Strâmbă. Dar Nas-Spart, cu mâinile 
lui soioase, strângea deja gâtul lui Nitis, iar Faţă-Ciupită se 
pregătea să-i taie beregata lui Bebon cu un cuţit de silex. 

— Opriţi-vă! urlă Kel. Altminteri n-am să vă dezvălui locul 
unde ne-am ascuns sacul cu pietre preţioase. 

Cei doi hoţi încremeniră. 

O comoară şi o femeie! 

— Haide, zoreşte, îi ceru Nas-Spart. Suntem grăbiţi. Luăm 
sacul şi plecăm. 

Cu ochii aţintiţi asupra lui Nitis, Faţă-Ciupită râdea înfundat. 


O să se distreze toată noaptea. 

Neputincios,  Vânt-de-Miazănoapte zgâria pământul cu 
copitele din spate. Dacă se năpustea, ar fi pricinuit un măcel. 

Kel se apropie încet de jăratic. 

— Eliberează femeia şi am să-ţi dau sacul, îi zise lui Nas- 
Spart. 

— Nici nu mă gândesc. 

— Dacă ne omori, n-ai să pui mâna pe comoară. 

O atare posibilitate tulbură judecata hoţului. 

Însă îi veni o idee. 

— Aruncă-mi frânghia pe care o mai ţine încă între degete 
sărmanul Gură-Strâmbă. 

Ferindu-se să facă vreo mişcare bruscă, Kel se supuse. 

Nas-Spart o sili pe Nitis să se întindă cu faţa la pământ şi o 
legă de încheieturile mâinilor şi de glezne. Femeia asta 
superbă nu pierdea nimic dacă mai aştepta. 

Agitându-şi cuțitul din silex, Nas-Spart se îndreptă spre scrib. 

— Şi-acum, scoate sacul cu pietre preţioase! 

Luând doi pumni de jăratic, Kel îl aruncă în faţa lui Nas-Spart 
care scoase un urlet de durere, scăpă arma şi se trase înapoi. 

Vânt-de-Miazănoapte sări şi-i frânse şira spinării. 

Năucit, Faţă-Ciupită uită de Bebon şi vru să-l lovească pe Kel. 
Însă actorul îl apucă de picioare, îl trânti şi-i cără la lovituri cu 
piciorul până când hoţul îşi pierdu cunoştinţa. 

Scribul o dezlega deja pe Nitis. 

— Mâinile tale sunt arse, observă ea. Trebuie să te îngrijim 
cât mai repede, ca rănile să nu se agraveze. 

— Eşti vie şi nevătămată. Asta contează. 

— Am scăpat ca prin urechile acului, oftă Bebon. Să părăsim 
de îndată locul. 

— Ştiu să oblojesc rănile lui Kel, zise Nitis, dacă am la 
îndemână anumite leacuri. O să le găsim la templul din 
Lycopolis. 

— Având în vedere că trebuie să ne mişcăm repede, ne-ar 
prinde bine o corabie... Dar primejdia e mare! Şi ne vezi tu 
înfaţişându-ne la templu în tovărăşia ucigaşului căutat de 
judecătorul Gem, ai cărui oameni pesemne că răscolesc tot 
Lycopolisul? 

— Voi domoli arsura cu ajutorul câtorva ierburi şi o voi invoca 
pe zeiţa Sekhmet cea fierbinte, cerându-i ajutorul, făgădui 


preoteasa. Însă nu-i de ajuns. 

Bebon trebui să recunoască în sinea sa că un scrib nu-şi 
putea pierde mâinile. Şi încercând să i le salveze, tustrei 
mergeau la pierzanie. 

Privirea tinerei femei îl tulbură. 

— Există totuşi o cale, nu-i aşa? 

— Am o idee nebunească, întru totul nebunească! 

— Vom face precum spui, hotărî Kel. 


44 


Citind lungul şi amănunţitul raport al lui Fanes din Halicarnas, 

trimis anume printr-un curier, judecătorul Gem îşi dădu seama 
de amploarea complotului. Scribul Kel chiar că nu era un 
ucigaş oarecare. Hotărât să ajungă la putere, avea susţinători 
de nădejde în Egiptul de Sus, mai ales pe fostul primar al 
Elefantinei şi pe fostul comandant al fortăreței. În sfârşit, 
planul său ieşea la iveală: să adune răzvrătiți, să pună mâna 
pe faimosul coif al lui Amasis, să-şi ucidă colegii din Casa 
tălmacilor ca să lase Egiptul surd şi orb, să pornească o 
răscoală din sud, pesemne cu ajutorul triburilor nubiene, să 
cucerească nordul şi să devină faraon la capătul unui sângeros 
război. 

O adevărată nebunie ce ar fi putut pârjoli Cele Două Regate! 
lar ameninţarea nu dispăruse cu totul. Judecând după 
atitudinea templelor, Kel şi aliaţii săi erau încă primejdioşi. 
Câtă vreme se va afla în viată, scribul nu va renunţa la 
planurile sale distrugătoare. 

Amasis avea să fie curând înştiinţat despre mersul 
cercetărilor şi despre schimbările făcute de marele general. 
Luând controlul din nou asupra Elefantinei şi a hotarului 
meridional al ţării, Fanes ruinase strategia uneltitorilor. 

Ultima lor speranţă rămânea Divina Adoratoare. Deşi nu 
dispunea de o armată, bătrâna preoteasă era în stare să ridice 
una. Numeroase temple ar răspunde la chemarea ei, iar 
ţăranii s-ar transforma în soldaţi. Bineînţeles, mercenarii greci 
le-ar veni repede de hac, dar câte măceluri şi suferinţe! 

Kel, presupunând că supravieţuise atacului crocodililor, 
trebuia încă să răzbată până la Theba, s-o întâlnească pe 
Divina Adoratoare şi să o convingă. Însă Henat va ajunge 
acolo înaintea lui şi-i va da ilustrei preotese sfaturile cuvenite. 


— V-am adus ultimele rapoarte ale gărzilor, îl anunţă pe 
judecător secretarul său, înmânându-i tăbliţele din lemn 
acoperite cu scrisul comandanților de la posturile de strajă. 

Gem le citi cu atenţie. 

Nici urmă de trupurile scribului Kel, al preotesei Nitis şi al 
actorului Bebon. 

Comandanții împărtăşeau cu toţii aceeaşi părere: crocodilii îi 
devoraseră pe fugari. 

Judecătorul aşeză teanc rapoartele, se înfundă în jilţul său şi 
contemplă Nilul. 

Liniştitoare presupunere, atât de liniştitoare! Dar gărzile 
scăpau din vedere un lucru hotărâtor: Nitis era discipol al 
marelui preot din Sais, unul dintre cei mai de seamă înţelepţi 
ai Egiptului, demn de „spiritele luminate” ale epocii 
piramidelor, în ciuda tinereţii sale, Nitis primise o învăţătură 
desăvârşită şi ştia, neîndoielnic, prin ce formule să-i 
domolească pe crocodili, fiii zeiţei Neit. Aşa că se aruncase în 
apă, împreună cu Kel şi Bebon, sigură că va scăpa de monştri 
şi de urmăritori. 

Erau în viaţă, toţi trei. Şi îşi continuau drumul spre Theba. 

Şi viitorul popas îl vor face poate la templul din Lycopolis. 

După câte se zvonea, marele preot de acolo avea o fire 
îngrozitoare. Autoritar şi neînduplecat, respecta la sânge 
rânduielile templului şi nu îngăduia nici lenea, nici abaterile de 
la disciplină. Sanctuarul său adăpostea preţioase texte despre 
geografia celuilalt tărâm, întrucât zeul Up-Uaut, Deschizătorul 
drumurilor, călăuzea sufletele celor drepţi spre paradis. 

Se va arăta împotriva sau de partea fugarilor, dacă aceştia i- 
ar cere sprijinul? întrucât se dovedea cu neputinţă ca trupele 
de ordine să răscolească sanctuarul, judecătorul va folosi noua 
strategie care dăduse deja roade: va supraveghea portul, 
corăbiile şi împrejurimile domeniului sacru. 

x 

Căpitanul uneia dintre numeroasele corăbii ale gărzilor Nilului 
fu primul care zări un om făcând semne disperate. Stătea pe 
mal, la babord şi părea foarte agitat. 

— Opriţi! ordonă ofiţerul echipajului. 

Manevra se desfăşură fără greşeală, iar arcaşii luară poziţie 
de tragere. 

— Ce vrei? 


— Să vă vorbesc. 

— Despre ce? 

— O misiune secretă. În afară de domnia voastră, nimeni nu 
trebuie să audă. À 

Nedumerit, căpitanul îi îngădui omului să urce la bord. Işi 
trase spada din teacă şi-l conduse la pupă, sub supravegherea 
arcaşilor. 

— Lămureşte-mă şi să nu faci vreo mişcare bruscă. 

— Mă aflu în slujba lui Henat, intendentul palatului regal şi 
căpetenia iscoadelor, zise Bebon. Fac parte dintr-o trupă de 
cinci mercenari, trimişi în urmărirea unui ucigaş, scribul Kel. 
Am căzut într-o capcană. Trei dintre noi au murit, iar 
comandantul nostru e grav rănit. Dacă nu primeşte cât mai 
repede îngrijiri, o să moară şi el. 

— Ai asupra ta documente care să-ţi adeverească spusele? 

Bebon zâmbi zeflemitor. 

— Nu se obişnuieşte când e vorba de o astfel de misiune. 

Apoi actorul îşi plecă fruntea. 

— În cea mai deplină taină, şopti el, vă mărturisesc că nici 
măcar judecătorul Gem nu ştie de ea. Speram să fim primii 
care să-l găsească pe ucigaş şi am săvârşit o mare greşeală. 

— Unde e rănitul? 

— În mijlocul stufărişului. 

— Trebuie să verific. 

— Cum doriţi, căpitane. Dacă aş trimite un mesager la Sais, 
până s-ar întoarce acesta de acolo, comandantul meu va fi 
mort de mult. Am să întocmesc un raport şi o să vă lămuriţi cu 
Henat. Templul din Lycopolis este foarte aproape. Doctorii săi 
îl vor salva pe rănit şi domnia voastră o să fiţi înaintat în grad. 
Comandantul meu e un militar de elită, foarte prețuit de 
căpetenia iscoadelor. 

După ce cugetă puţin, căpitanul îşi zise că nu exista nicio 
primejdie. Să transporte un rănit grav şi să ţină prizonier un 
mercenar n-avea cum să-i aducă necazuri. Indată ce va sosi la 
Lycopolis, îşi va înştiinţa Mai-marii şi va aştepta noi ordine. 

— Du-te după comandantul tău. 

— Am nevoie de o targă şi de trei oameni. 

Înfăşurat în pansamente vegetale, Kel semăna cu o mumie. 
De-abia i se zăreau ochii. 

— Fiţi cu băgare de seamă, îi sfătui Bebon pe însoțitorii săi. 


Cea mai mică zdruncinătură i-ar putea pricinui moartea. 
Nemişcat, părând a-şi fi pierdut cunoştinţa, scribul îşi juca de 
minune rolul. Dar gândul îi zbura la Nitis, care plecase alături 
de Vânt-de-Miazănoapte. Nu putuse s-o facă părtaşă la 
această încercare nesăbuită de a ajunge la Lycopolis folosind 
o corabie a gărzilor! Dându-se drept o biată femeie de la ţară 
ce cară legume la templu, Nitis va sui pe una dintre corăbiile 
ce legau satele de oraş. Judecătorul Gem căuta trei persoane, 
nu o femeie singură. 

Impresionat de starea rănitului, căpitanul porni spre 
Lycopolis. 


45 


Incinta sanctuarului din Lycopolis reprezenta hotarul dintre 
lumea obişnuită şi domeniul sacru al zeului-şacal. La poarta 
cea mare, mai mulţi paznici îi controlau pe preoţii puri şi pe 
meşterii cărora le era îngăduit să lucreze în atelierele 
templului. 

— Aş vrea să-l însoțesc pe comandantul meu, îi zise Bebon 
căpitanului. 

— Nici să nu te gândeşti. O să-l lăsăm în mâinile doctorilor, 
care ştiu ce au de făcut. lar tu vii cu noi. 

— Sunt prizonierul vostru? 

— Hai să nu folosim vorbe mari! 

— Aşadar rămân lângă rănit. 

— Te întorci pe corabie şi n-am să te scap din ochi. 

— N-aveţi încredere în mine? 

— Regulamentul îmi cere să-ţi verific spusele. N-o să ne ia 
mult timp! O să te odihneşti, o să mănânci bine, apoi o să 
îndeplineşti o nouă misiune. 

Să mai stăruie dădea de bănuit. Aşa că Bebon se înclină și 
privi cum targa trece de postul de pază. 

Ce nenorocire! 

Primul doctor care va sosi îşi va da seama de adevărata stare 
a rănitului şi va înştiinţa trupele de ordine. 

Scribul o să-şi piardă în acelaşi timp mâinile, libertatea şi 
viaţa. lar cea a lui Bebon nu va preţui nici ea mai mult decât o 
pereche de sandale din papirus. 

Paznicii chemară patru preoţi puri. Aceştia duseră targa în 
acea parte a templului unde lucrau doctori pricepuţi. 


Kel se întreba ce să facă. Să caute să fugă, să spună adevărul 
sau să născocească o poveste? Mâinile începeau deja să-l 
doară cumplit şi avea nevoie grabnică de îngrijire. Dar niciun 
doctor n-o să-l creadă şi o să-l arunce de-a dreptul în ghearele 
judecătorului Gem. 

Preoţii puri lăsară targa într-o odăiţă răcoroasă, apoi se 
retraseră. Kel încă mai cugeta cum să se poarte de-aici 
înainte, când două persoane pătrunseră în încăpere. 

— Un caz ce nu suferă amânare, zise o voce supărată. lar eu 
am de muncă până peste cap! Aţi putea să vedeţi de el? 

— Sper. A 

— Daţi-mi de ştire dacă întâmpinați greutăţi. In cuferele din 
lemn găsiţi tot ce vă trebuie. 

— Am să mă străduiesc. 

Glasul acesta blând şi serios era... era al lui Nitis! 

Tânăra femeie îi scoase bandajele vegetale, iar Kel deschise 
ochii. 

— Nitis, cum de... 

— Nu i se refuză găzduire unei femei doctor din renumita 
şcoală de la Sais, aflată în drum spre capitală, după un popas 
la Dendera. Acum e timpul să ne îngrijim cum se cuvine de 
mâinile tale. 

Nitis unse rănile lui Kel cu o pomadă alcătuită din sare de 
mare, grăsime de taur, ceară, piele de animal fiartă, papirus 
tânăr, orz şi căprişor. 

— O să se vindece repede, îi făgădui ea. Graţie formulelor de 
domolire a flăcării mistuitoare, n-o să rămână cicatrice. Mai- 
marele doctorilor n-o să se întoarcă până diseară, iar noi o să 
plecăm de-aici numaidecât. Şi am să iau cu mine o cantitate 
îndestulătoare de pomadă. Unde-i Bebon? 

— Nu i s-a îngăduit să mă însoţească. Trag nădejde să fi 
scăpat de gărzi. Dar Vânt-de-Miazănoapte? 

— In grajdul templului. Întrucât cară desagii cu leacuri, se 
bucură de anumite favoruri. 

x 

— Urâtă istorie, îi zise Bebon căpitanului care, împreună cu 
vreo zece arcaşi, îl conducea spre corabie. Urmăream un 
ucigaş fugar şi am dat piept cu o întreagă armată! Acest Kel e 
o căpetenie războinică de temut. 

— Oare nu înfloreşti lucrurile? 


— Cârmuirea o să aibă de furcă pe viitor! Mie mi-ar plăcea să 
mă întorc la Sais și să nu mai am de-a face cu toate astea. 

O slujbă la arhive mi-ar conveni de minune. Când ai trecut 
atât de-aproape pe lângă moarte, nu te gândeşti decât să 
trăieşti liniştit. 

— Ai îndeplinit multe misiuni primejdioase din ordinul lui 
Henat? 

— Niciuna care să se compare cu asta. Rămâneţi cu ochii-n 
patru, căpitane. Kel poate să atace de oriunde. 

— Fii pe pace, din porunca judecătorului Gem numărul de 
corăbii ale gărzilor a sporit de trei ori. Tâlharul n-o să ne 
scape. 

Când să suie pasarela, Bebon se opri. 

— Aţi văzut? 

— Ce-ar fi trebuit să văd? îl întrebă căpitanul, nedumerit. 

— Coca... Uitaţi-vă la cocă, în dreptul prorei. 

— Mie mi se pare că arată bine. 

— Nu şi mie! Tata era dulgher şi mă pricep la construirea de 
corăbii. Priviţi mai cu atenţie: lemnul s-a închis uşor la culoare. 
— Şi asta te îngrijorează? 

— Ar putea crăpa, iar corabia s-ar scufunda în câteva clipe. 
Mă duc să cercetez coca. 

Fără să aştepte răspunsul căpitanului, Bebon se aruncă în 
apă. 

Căpitanul nu auzise niciodată vorbindu-se despre o astfel de 
problemă, dar el nu era dulgher de corăbii. 

Diferenţa de culoare părea foarte mică. Doar un ochi priceput 
ar fi putut s-o observe. 

Se scurseră secunde, apoi minute întregi. Bebon nu mai ieşea 
la suprafaţă. Oare păţise ceva? Căpitanul alese doi corăbieri şi 
le porunci să sară în apă după el. 

Dar nici urmă de Bebon. _ 

— Omul ăsta m-a tras pe sfoară! exclamă căpitanul. Inchideţi 
portul, prindeţi-l pe nemernic şi aduceţi-mi-l! Eu mă întorc la 
templu. 

Căpitanul trebui să se târguiască îndelung, căci paznicii 
respectau poruncile marelui preot: în ciuda noii legi date de 
Amasis, gărzile nu erau lăsate să pătrundă pe domeniul sacru. 

Dar căpitanul stărui şi ameninţă că va intra cu forţa, aşa că 
unul dintre paznici se duse să-l caute pe ajutorul marelui 


preot. 

— Vreau să-i pun câteva întrebări rănitului care v-a fost adus 
azi. E vorba, fără îndoială, despre un răufăcător primejdios. 

— Doar Mai-marele doctorilor vă poate da voie. Căpitanul 
aşteptă iarăşi până când apăru un bărbat cu o înfăţişare nu 
tocmai plăcută. Căpitanul îl lămuri ce dorea. 

— L-am lăsat pe acest bărbat pe mâinile unei tinere 
tămăduitoare din Sais, cea mai bună şcoală din regat. 

— O femeie, murmură ofiţerul. 

— Ei bine da, căpitane! Nu ştiţi că ele sunt doctori foarte 
pricepuţi? 

Un fals mercenar, un fals rănit, o preoteasă din Sais care se 
dă drept doctor... Adică cei trei nelegiuiţi căutaţi de toate 
gărzile din Egipt! 

— Vreau să-l văd numaidecât pe aşa-zisul bolnav. 

— Judecând după starea în care se află, n-o să scoateţi prea 
multe de la el. Nu poate să vorbească. 

— Duceţi-mă la el. 

— Poruncile marelui preot... 

— Cererea mea nu suferă amânare, aşa că arcaşii vor intra 
cu de-a sila, iar judecătorul Gem o să-mi dea dreptate. 

Căpitanul nu avea aerul că glumeşte. Mai-marele doctorilor 
nu se mai împotrivi şi-l conduse spre o odăiţă unde tânăra 
tămăduitoare îngrijea de rănit. Incăperea era goală. 


46 


Lui Bebon nu-i părea rău după orele lungi petrecute în 
tovărăşia lui Kel, înotând pe sub apă până ajungeau la capătul 
puterilor. Ca nişte peşti, cei doi băieţi ieşeau rar la suprafaţă şi 
învăţaseră să străbată distanţe mari. 

Astăzi, acest antrenament aspru îi salvă viaţa. 

Bebon scoase capul din apă la marginea cheiului, trase o 
gură zdravănă de aer şi se îndepărtă şi mai mult de corabia 
gărzilor. 

După ce mai înotă un timp, se căţără pe mal. 

Un hohot de râs îl făcu să tresară. 

Aşezat pe o moviliţă de pământ, un băieţanadru îl privea. 

— Ce găseşti de râs la mine, micuţule? 

— Eşti roşu de sus până jos! 

Mâl! 


Mâlul adus din marele sud de Nil. Cu alte cuvinte, fluviul 
începea să se umfle. Vreme de mai multe zile, din pricina 
puterii şuvoaielor, călătoriile pe Nil încetau. lar apa, încărcată 
cu noroiul roditor, ce asigura prosperitatea Celor Două Regate, 
nu mai putea fi băută. 

Toate acestea îngreunau sarcina călătorilor şi o uşurau pe 
cea a gărzilor, cărora nu le mai rămânea decât să 
supravegheze drumurile pe uscat. 

Oare Nitis şi Kel reuşiseră să părăsească templul? Ştiind ce 
primejdii îl pândesc, Bebon o porni spre incinta sacră. 

La principalul post de strajă, soldaţii discutau cu însufleţire. 
Actorul se apropie de o santinelă. 

— Aş vrea să-i arăt celui ce se îngrijeşte de cumpărarea 
merindelor pentru templu prazul pe care-l am de vânzare. 

— Nu-i ziua potrivită, băiete! 

— Am bătut un drum lung. 

— Templul e închis nu se ştie până când. 

— Dar ce s-a întâmplat? 

— Se pare că nişte tâlhari au fugit. Nu sta aici, întoarce-te 
acasă. 

Minunată veste! 

Însă tânăra pereche, văzând că se porneşte inundația, nu va 
şti încotro s-o apuce. Aveau o singură cale: să găsească o 
caravană ce străbătea deşertul şi să între în rândurile ei ca 
negustori. Prezenţa lui Vânt-de-Miazănoapte îi va ajuta. Oare 
preoteasa şi scribul se vor gândi la asta? 

Bebon se îndreptă spre centrul oraşului. Mereu cu ochii în 
patru, se temea să nu fie recunoscut şi oprit. Furios şi 
Socotindu-se batjocorit, căpitanul trimisese, negreşit, o droaie 
de gărzi pe urmele lui. 

Actorul află lesne informaţia pe care-o căuta, şi anume locul 
unde poposeau conducătorii de caravană. 

x 

Ţeapăn, încordat peste măsură în faţa judecătorului Gem, 
căpitanul de pe corabia gărzilor fluviului îşi pierdea curajul 
văzând cu ochii. 

— O întâmplare de necrezut la templu, o femeie doctor şi un 
rănit grav pe care l-aţi adus la Lycopolis şi care dispar 
amândoi... Mi-ar plăcea să înţeleg. 

— E simplu şi... încurcat. 


— Încercaţi totuşi să descâlciţi iţele, căpitane. 

— E simplu şi... 

— Încurcat, mi-aţi mai spus. Atunci istorisiţi-mi pe scurt. 

Căpitanul îşi luă inima în dinţi. 

— Va trebui să mărturisesc lucruri neplăcute. 

— Nu vă sfiiţi! 

— Un mercenar, aflat la ordinele căpeteniei iscoadelor Henat, 
mi-a cerut să-l conduc la Lycopolis, pe el şi pe comandantul 
său, care fusese grav rănit după ce căzuseră într-o capcană 
întinsă de Kel şi de complicii acestuia. 

— Henat... Chiar i-a rostit numele? 

— Da. 

— De fapt, omul acesta v-a păcălit. 

Căpitanul îşi lăsă ochii în pământ. 

— Mă tem că aşa e. 

— Şi nu i-aţi verificat spusele? 

— Am trimis un mesager la Sais, dar între timp mincinosul ăla 
a fugit. 

Judecătorul Gem bodogăni ceva, nemulţumit. 

— Jalnic. 

— Jalnic, recunoscu şi căpitanul. Totuşi, n-am socotit că fac 
vreo greşeală salvând un mercenar aflat în primejdie de 
moarte. 

— În împrejurările de acum, naivitatea voastră este o 
greşeală. Pe viitor fiţi mai cu băgare de seamă. 

— Nu mă alungaţi? 

— Ba da, înapoi la postul vostru. Şi să nu mai săvârşiţi 
greşeli. 

Prostia căpitanului nu conta. Kel, Nitis şi Bebon erau teferi şi 
se dovedeau de-o iscusinţă fără pereche. 

Un gând ciudat îi trecu prin minte judecătorului. Isteţul actor 
- Bebon, negreşit - născocise o poveste, sau chiar era în 
slujba lui Henat? Poate că din ordinul căpeteniei iscoadelor se 
strecurase printre oamenii lui Kel şi rămăsese alături de scrib 
pentru a-i descoperi pe toţi complicii acestuia şi legăturile 
dintre ei. 

Acest soi de misiuni tainice i se potriveau lui Henat, care 
obişnuia să facă totul de capul său şi nu era în stare să lucreze 
împreună cu justiţia. 

Poate că magistratul va putea să tragă anumite foloase de pe 


urma celor aflate. Oricum, n-o să-i dezvăluie nimic lui Henat şi 
o să-şi continue cercetările după cum socotea singur de 
cuviinţă. 

x 

Kel şi Vânt-de-Miazănoapte rămaseră în urmă, iar Nitis o luă 
înainte pe chei. Spera să descopere corăbiile gărzilor şi să 
încerce să afle dacă Bebon era prizonier la bordul vreuneia 
dintre ele. Agitaţi, zeci de soldaţi forfoteau de colo-colo. 

Nitis intră în vorbă cu un ofiţer cu ţinută mândră. 

— Trebuia să aduc aici legume, dar mi s-a spus că tocmai ce- 
a evadat un prizonier şi că nimeni nu poate urca pe corăbii cât 
timp se desfăşoară căutările. 

— Adevărat, tânără doamnă. Intoarce-te acasă și nu mişca 
de-acolo până la noi ordine. Altminteri o să ai necazuri. 

Supusă, Nitis se îndepărtă şi se alătură lui Kel. 

— Bebon a scăpat, îl înştiinţă ea. Şi am zărit multe insecte 
sărind la suprafaţa apei şi scoțând un zgomot anume: 
mesagere ale zeiţei Neit, ele vestesc sosirea apropiată a 
inundaţiei. 

— Aşadar, nu se va mai putea călători pe Nil! Ne rămân doar 
drumurile pe uscat. 

— Armata şi gărzile ne vor tăia orice cale de-a intra în Theba, 
îl contrazise Nitis. Nu putem folosi un drum obişnuit. 

Doar Vânt-de-Miazănoapte nu părea abătut. Cu urechile 
ciulite, arăta nerăbdător să părăsească locurile. 

— Să ne luăm după el, hotărî preoteasa. 

Măgarul ocoli oraşul, apucând pe cărările de la marginea 
ogoarelor, apoi se întoarse spre cartierul mărginaş din est. 

Intr-o grădină de palmieri, se vedeau vreo sută de măgari şi 
numeroşi negustori în tunici colorate. 

— O caravană! se minună Kel. Singurul mijloc de a scăpa de 
controale. Dar oare merge spre sud? 

Cei trei se apropiară. Un paznic le ieşi înainte. 

— Am vrea să-l vedem pe conducătorul caravanei, ceru 
scribul. 

II chema Hassad, avea înjur de patruzeci de ani, era sirian şi 
purta o mustață subţire. 

— Ne-aţi putea spune încotro vă îndreptaţi? 

— Spre Coptos, trecând prin deşert. lar de-acolo, spre Marea 
Roşie. 


Coptos, la nord de Theba, nu departe de cetatea lui Amon! 

— Ne primiţi printre voi? 

Hassad nu părea deloc încântat.. 

— Caravana mea numără doar negustori de meserie, care îşi 
împart câştigurile şi... cheltuielile. 

Nitis dădu la iveală un magnific lapislazuli. 

— Piatra asta e de-ajuns? 

Conducătorul se holbă uimit la ea. 

— Ar trebui. Plecăm îndată ce isprăvim de mâncat. Veţi 
merge împreună cu măgarul vostru la coada caravanei, chiar 
în faţa supraveghetorului. 

— Am înţeles. 

Kel şi Nitis se aşezară deoparte. Li se aduseră plăcinte 
umplute cu bob şi salată. 

— Bebon va avea timp să ni se alăture? se întrebă cu 
nelinişte scribul. 

— Dacă n-o să reuşească acum, o să ne ajungă din urmă pe 
drum, făgădui Nitis. 

x 

De ore întregi, Bebon se strecura dintr-o ascunzătoare în alta 
ca să scape de ochii soldaţilor. Judecătorul Gem poruncise ca 
Lycopolisul să fie răscolit de la un capăt la celălalt, fără a 
cruța nici măcar templul. La lăsarea întunericului, căutările 
încetară şi actorul putu, în sfârşit, să ajungă la oaza unde 
poposeau caravanele. 

Oaza era pustie. 

Rezemat de o fântână, un bătrân mânca o ceapă. 

— A plecat vreo caravană azi? îl întrebă Bebon. 

— Da, spre Coptos. 

— Ai văzut o tânără pereche şi un măgar? 

Bătrânul zâmbi într-un fel ciudat. 

— O fată frumoasă de pică! În locul ei, aş fi ocolit caravana 
aia. Conducătorul, Hassad, e un nemernic. Şi urăşte femeile. 


47 


Impresionant. 
Foarte impresionant. 
Sais era un oraş cu adevărat frumos, dar nu suferea 


comparaţie cu Theba cea Puternică!?, cetatea sfântă a zeului 
Amon. 

Henat nu se aştepta la atâta măreție. 

De-a lungul călătoriei sale, se întâlnise cu multe dintre 
iscoadele sale şi le ceruse să-i spună care era starea de spirit 
a locuitorilor şi atitudinea templelor. Impuse cu forţa, 
hotărârile lui Amasis nu se bucurau de sprijinul egiptenilor. 
Bineînţeles, oamenii apreciau siguranţa în care îşi duceau 
traiul, dar prezenţa pretutindeni a mercenarilor greci, noile 
dări pe care fiecare locuitor trebuia să le plătească pentru 
câştigurile de orice fel şi înlăturarea privilegiilor tradiţionale 
ale sanctuarelor stârneau vii nemulțumiri. 

Din fericire, Divina Adoratoare păstra valorile strămoşeşti, 
împiedicând decăderea spirituală şi celebrând ritualuri care 
ajutau regatul să resimtă încă prezenţa divină. 

lar Theba nu era o mică aşezare care zăcea în amorţire 
departe de capitală. Vastul domeniu al lui Amon trona în 
mijlocul celei mai bogate dintre provinciile Egiptului. De la 
prora corăbiei sale, Henat descoperi, de-o parte şi de alta a 
Nilului, ogoare întinse şi cultivate cu grijă. Tebanii se bucurau 
de legume şi fructe din belşug, numeroase cirezi de vite se 
înşirau pe păşunile mănoase, iar pescarii nu se întorceau 
niciodată acasă cu mâna goală. 

Sate frumos rânduite la umbra grădinilor de palmieri, diguri 
trainice, bazine pentru păstrarea apei bine curățate, canale 
care irigau câmpia, sute de măgari care cărau merinde la 
templu şi la oraş... Administrarea provinciei părea vrednică de 
laudă. 

Fără îndoială, Divina Adoratoare nu se adâncise într-o 
credinţă oarbă, uitând de viaţa de zi cu zi a oamenilor şi de 
nevoile lor. lar amploarea bogățiilor sale nu era o poveste. 
Apropiindu-se de Karnak, templul templelor, lui Henat nu-i 
venea a-şi crede ochilor. De la debarcader, zări o pădure de 
monumente ale căror acoperişuri se înălţau deasupra zidurilor 
înconjurătoare din cărămizi şi obeliscuri ce păreau că străpung 
cerul. Aici se vedeau operele unor faraoni purtând nume ca 
Sesotris, Montuhotep, Amenhotep, Thutmosis, Seth | şi 
Ramses ll. Şi fiecare dintre ei adăugase noi podoabe la 
domeniul lui Amon, zeul victoriilor şi chezaş al puterii Celor 


12 În egipteană Vaset, „Cea a sceptrului Putere". 


Două Regate. 

Moştenitoare şi păzitoare a acestei comori neasemuite, 
Divina Adoratoare îşi primea rangul potrivit ritualurilor regale. 
După numirea sa, un ritualist venea s-o caute în „locaşul 
dimineţii” unde ea se purificase. Nouă preoţi puri o găteau cu 
veşminte, bijuterii şi amulete cuvenite noii demnități, iar 
scribul cărţii divine îi dezvăluia tainele. Proclamată suverană a 
întregii căi cereşti străbătute de discul solar, ea veghea 
asupra tuturor făpturilor. Aidoma faraonilor, Divina Adoratoare 
primea nume de încoronare înscrise într-un cartuşi* şi 
îndeplinea ritualuri rezervate odinioară monarhilor. 

Descoperind Karnakul, Henat îşi dădu seama de adevărata 
forţă a  Divinei Adoratoare. Cârmuitoare a giganticului 
domeniu sacru, stăpână peste mii de ţărani şi meşteri, 
înconjurată de o faimă uriaşă, bătrâna preoteasă dispunea de 
o putere de care trebuia să se ţină cont. Oare câte căpetenii 
ale provinciilor i-ar da ascultare dacă ea ar hotărî să nu mai 
recunoască autoritatea lui Amasis? 

Fireşte, nimic nu îndreptăţea o atare bănuială, iar iscoadele 
lui Henat nu prinseseră de veste că administraţia tebană ar 
plănui vreo răzvrătire. Dar te puteai oare bizui pe rapoartele 
lor? Divinele Adoratoare alcătuiau un soi de dinastie pur 
religioasă, mărginită la provincia Thebei şi la templul lui 
Amon, şi devotate întru totul faraonului aflat pe tron. Până-n 
ziua de azi, ele se mulţumiseră să-şi împlinească vechile 
îndatoriri. 

O dovadă liniştitoare. Poate prea liniştitoare. 

Corabia acostă. Henat nu reuşea să-şi dezlipească privirea de 
Karnak unde, cu siguranţă, se aduna un număr impunător de 
forte divine. Sub oblăduirea lui Amon, toate divinităţile cerului 
şi pământului erau adăpostite aici. Dincolo de zidul 
înconjurător, vremelnicia şi treburile lumeşti nu-şi aflau loc. 
Cât de îndepărtată părea această lume de cea a Deltei, şi mai 
ales de cetatea greacă Naukratis! întors spre trecut şi tradiţie, 
Karnakul refuza viitorul şi noile descoperiri. 

Henat se aşteptase la o glorie apusă, la edificii roase de 


'3 Un oval mai mult sau mai puţin alungit, în funcţie de numărul 
hieroglifelor ce compuneau numele regal. Cartuşul simbolizează 
în acelaşi timp sfoara magică ce leagă între ele diversele 
elemente ale vieţii şi ordinea universului. 


vreme, la obiceiuri învechite şi fără importanţă. 

Se înşelase amarnic. 

In faţa lui se înălța o imensă corabie magică, lipsită de 
cusururi. 

Căpetenia iscoadelor se grăbea să afle mai multe despre 
aceasta şi s-o întâlnească pe bătrâna ritualistă însărcinată să 
conducă echipajul. Oare anii lăsaseră urme asupra ei, se 
încovoiase ea sub povara lor, sau hrănită de ritualurile 
celebrate îşi păstrase tăria, precum aceste pietre milenare? 

In acest caz, înfruntarea avea să fie grea. 

Totuşi Divina Adoratoare trebuia să se supună şi să asculte 
de poruncile Faraonului. Altminteri, Henat se va gândi să 
rezolve problema prin mijloace mai aspre, cu încuviințarea 
suveranului, bineînţeles. 

Speranţa îl îndemna să creadă că o singură discuţie cu Divina 
Adoratoare se va dovedi de ajuns. Henat o să-i arate cum 
stăteau lucrurile, o să-i ofere ilustrei sale gazde lămuririle 
necesare şi o să-i spună ce are de făcut de-acum înainte. 
Niciodată ea nu-i va primi pe scribul Kel şi pe complicii lui. lar 
dacă din întâmplare aceştia răzbeau până la Theba, vor fi 
arestaţi şi duşi la Sais. 

Un preot cu ţeasta rasă ceru îngăduinţa să urce la bord. 

— Bine aţi venit la Karnak. Pot să vă cunosc numele, titlurile 
şi motivul vizitei voastre? 

— Sunt Henat, intendentul palatului din Sais şi trimis al 
faraonului Amasis. N-aţi primit scrisoarea trimisă de la palat, 
ce-mi anunţa sosirea? 

— lertaţi-mă, eu sunt însărcinat doar să supraveghez canalul 
ce duce la templu şi corăbiile care-l folosesc. Din pricina 
inundaţiei, trebuie să luăm măsuri deosebite. 

— Conduceţi-mă la locuinţa mea. 

Preotul părea din cale-afară de stânjenit. 

— După cum v-am spus, eu văd de corăbii şi... 

— Mi-aţi auzit numele și titlurile? 

— Îmi pare rău, dar sarcinile mele sunt cu totul altele. 

— Bine, duceţi-vă să căutaţi pe cineva potrivit cu care să 
vorbesc. 

Preotul cugetă îndelung. 

— Voi încerca să vă fac pe plac, dar după ce termin lucrul. 
Altminteri aș fi mustrat. 


Cu un gest al mâinii, Henat îl pofti pe nesuferitul slujbaş să 
plece. 

O scrisoare trimisă de la palat să se fi pierdut... Cu neputinţă! 
îşi băteau joc de el. Henat ieşi din cabina sa, cobori pasarela şi 
dădu nas în nas cu doi bărbaţi înarmaţi cu spade şi bastoane. 

— Nu vi s-a îngăduit să părăsiţi corabia, zise unul dintre ei. 
Întâi trebuie făcute anumite verificări. 

— Mă numesc Henat, intendent al palatului regal, şi vă ordon 
să mă lăsaţi să trec! 

— Îmi pare rău, poruncile marelui intendent Sheshonq sunt 
clare. 

Deşi în culmea furiei, căpetenia iscoadelor nu încercă să 
treacă forţat. 

— Sfătuiţi-l să vină repede, foarte repede! 


48 


Caravana era adăpostul cel mai nimerit. În ciuda căldurii, 
înainta cu iuţeală, făcând destule popasuri şi respectând orele 
de odihnă pentru ca oamenii şi animalele să nu-şi piardă 
puterile. Hassad avusese grijă să ia multe burdufuri cu apă 
nouă!“, talismane împotriva setei. În plus, ştia unde se aflau 
fântâni de-a lungul drumului. 

Călătorii se hrăneau cu ridichi, usturoi, ceapă, brânză, peşte 
uscat, pâine şi bere. 

— Nu-mi place acest sirian, îi mărturisi Nitis lui Kel în timp ce- 
i ungea mâinile cu pomada tămăduitoare. Are o privire 
vicleană. 

— L-am plătit gras şi pare mulţumit. 

— Curând o să ceară mai mult. 

— Avem cu ce să-i închidem gura. lar la Coptos vom părăsi 
caravana. 

— Îmi fac griji, Kel. 

Brusc, măgarii se opriră. 

Nervos, Vânt-de-Miazănoapte bătea cu copita în pământ. 

— Staţi liniştiţi, le porunci supraveghetorul din coada 
caravanei. Aşteptăm ordinele stăpânului. 

Hassad veni lângă tânăra pereche. 


14 Apă din Nil redevenită potabilă după prima săptămână a 
inundaţiei. 


— Un control al gărzilor. Trebuie să vă despărțiți. 

— Nici nu încape vorbă, îi răspunse scribul cu glas tăios. 

— Dacă rămâneţi împreună, o să vă aresteze. Pe tine, tânără 
doamnă, am să te prezint drept nevasta vărului meu, iar 
despre tine, băiete, o să spun că te îndeletniceşti cu 
pregătirea mâncării. Măgarul vostru o să se amestece printre 
semenii săi. 

Nitis şi Kel nu avură timp nici măcar să se îmbrăţişeze. lar 
preoteasa trebui să-l convingă pe Vânt-de-Miazănoapte să se 
supună. 

Hassad se întoarse în fruntea caravanei, unde fratele său 
încerca să răspundă întrebărilor ofițerului ce comanda patrula 
deşertului. Inarmaţi cu arcuri şi prăştii, soldaţii nu aveau deloc 
o înfăţişare prietenoasă. 

— Totul e în regulă, grăi Hassad. Puteţi să controlaţi sacii și 
coşurile. 

— Căutăm o femeie doctor și un rănit. Ţi-au cerut să-i 
ascunzi? 

— Ofiţere! De ani buni străbat deşertul, iar gărzile n-au avut 
vreodată prilejul de a mă învinui de ceva. N-am nici cea mai 
mică dorinţă să-mi pătez renumele şi să-mi pierd caravana! 
Dacă oamenii ăia ar fi luat legătura cu mine, aş fi refuzat să-i 
ajut. Călătoresc doar împreună cu slujitorii mei şi familiile lor. 

— O să verificăm. 

— Cum poftiţi. 

Ofiţerul se uită cu luare-aminte la toţi bărbaţii și la toate 
femeile. Hassad îi spuse numele şi îndeletnicirea fiecăruia. 
Frumuseţea lui Nitis îl făcu pe ofiţer să zăbovească în dreptul 
ei clipe nesfârşite, dar până la urmă dădu crezare lămuririlor 
sirianului. 

Şi caravana porni mai departe. 

In scurt timp, patrula de-abia dacă se mai zărea. Kel voi să se 
alăture lui Nitis. 

Patru bărbaţi îl înhăţară şi-l legară strâns. Hassad privi 
batjocoritor la prizonierul său. 

— Ţi-ai mai pierdut din mândrie, băiete! 

— Soţia mea... Nu-i faceţi rău! 

— Fii pe pace, o să mă îngrijesc eu însumi de ea. Dar mai 
înainte, vreau să ştiu cine sunteţi. 

— Simpli negustori. 


— Doreaţi să părăsiţi oraşul pentru a scăpa de trupele de 
ordine! lar gărzile caută o tânără pereche. O femeie doctor şi 
un rănit. 

— Eu sunt pe deplin sănătos, iar soţia mea nu-i doctor! 

Hassad îşi pipăi vârfurile mustăţii. 

— Am auzit vorbindu-se despre un ucigaş de temut, scribul 
Kel, întovărăşit de o preoteasă frumoasă şi un actor. La 
Hermopolis i-au scăpat judecătorului Gem, care a sosit de 
curând la Lycopolis. lar eu, un biet conducător de caravană, 
am norocul de a-mi fi căzut în mână doi dintre aceşti fugari. 

— Bateţi câmpii! 

— O să vorbeşti, crede-mă! Am pus deja stăpânire pe 
săculeţul cu pietre preţioase şi sunt încântat că v-am primit în 
caravană pe tine şi pe această femeie atât de frumoasă. 

— Aţi îndrăznit să... 

—  Linişteşte-te, nici n-am atins-o. l-am spus că ori îmi dă 
săculeţul, ori vă ucid măgarul. Are inimă milostivă, aşa că n-a 
stat pe gânduri. O comoară grozavă, recunosc, dar sper la mai 
mult, la mult mai mult! Dacă-l predau gărzilor pe scribul Kel o 
să câştig o avere. Prin urmare, vei avea bunătatea să 
mărturiseşti. 

Kel îl privi sfidător pe sirian. 

— Oh! Nici nu trăgeam nădejde că o să te-nvoieşti prea 
repede! Din fericire, soarele arde cumplit. Câtă vreme noi o să 
mâncăm şi o să bem la umbra corturilor, tu ai să fii lăsat în 
voia lui, întins pe spate, cu mâinile şi picioarele prinse de 
ţăruşi. Ai să vezi, n-o să poţi răbda timp îndelungat. 
Mărturiseşte şi chinul va lua sfârşit. 

x 


Bebon dăduse de urma caravanei. Când gărzile deşertului se 
apropiară, abia avusese răgaz să se ascundă în dosul unei 
îngrămădiri de stânci. Curioşii ăştia care-şi bagă nasul peste 
tot o să-i ia la întrebări pe negustori şi o să-i descopere pe Kel 
şi pe Nitis! 

Totuşi Bebon nu-i zări nici pe unul, nici pe celălalt. 

Exista o singură explicaţie: stăpânul caravanei îi apăra, 
prezentându-i, fără îndoială, drept membri ai familiei lui. Dar 
ce plată va cere în schimbul protecţiei oferite? 

Mulţumindu-se cu înghiţituri mici şi rare de apă, actorul grăbi 
pasul. Curând, burduful său va fi gol, iar el - la capătul 


puterilor. 

Refuzând să se lase biruit de oboseală, Bebon îşi văzu 
răsplătite strădaniile două ore mai târziu, când îi răsăriră 
înaintea ochilor corturile ridicate de caravanieri lângă o 
fântână. 

Istovit, cu răsuflarea tăiată, actorul se înfioră de groază când 
descoperi caznele pe care le îndura scribul. 

Nu avea cum să-i vină în ajutor. De unul singur, Bebon nu 
putea să răpună douăzeci de bărbaţi. 

Dar unde era Nitis? 

Târându-se, Bebon dădu ocol taberei. 

Preoteasa se afla puţin mai departe de ceilalţi, legată de un 
stâlp şi vegheată de două sirience cu tunici pestriţe. Aşezate 
pe jos, păzitoarele moţăiau. 

De obicei, Bebon nu lovea femeile. Dar acum era silit de 
împrejurări! Culese o piatră rotundă, se apropie tiptil, se săltă 
în ultima clipă şi le izbi scurt în ceafa. Niciuna, nici alta nu 
apucară să ţipe. Bebon rupse tunicile şi, cu fâşiile, puse căluş 
siriencelor, legându-le după aceea mâinile şi picioarele. 

Apoi o eliberă pe Nitis, care se prăbuşi lipsită de vlagă. 

Leşinase! 

— Te rog, trezeşte-te! 

Bebon simţi o prezenţă în spatele său. 

Căzuse în capcană! Şi n-avea cale de scăpare. 

Dar întrucât nimeni nu-l atacă, îndrăzni să se întoarcă. 

— Vânt-de-Miazănoapte! 

Puternicul măgar începu să lângă fruntea lui Nitis cu 
blândeţe, iar tânăra îşi veni în fire. 

— Trebuie să părăsim tabăra, o imploră actorul. 

— Bebon! L-ai eliberat pe Kel? 

— E cu neputinţă. 

— Nu plec fără el. 

Actorul se temuse că va auzi aceste vorbe. 

— Membrii caravanei sunt prea numeroşi. Să ne punem întâi 
la adăpost, apoi să ne facem un plan. 

Vânt-de-Miazănoapte atinse uşor cu piciorul braţul lui Nitis. 

— Are el unul. 


49 
Hassad număra şi iar număra nestematele. Preferatele lui 


erau pietrele de lapislazuli aduse din Afganistan. Până acolo 
era un drum lung şi primejdios, în răstimpul căruia mulţi 
negustori piereau, victime ale căldurii şi triburilor de prin 
partea locului. Dintotdeauna, această ţară îndepărtată se 
deda la jafuri şi omoruri. Dar adăpostea o piatră prețioasă 
minunată aidoma cerului înstelat. 

Adăugând la comoara din săculeţ uriaşa răsplată pe care-o va 
primi când îi va preda gărzilor pe cei doi răufăcători, Hassad 
va deveni stăpânul unei averi imense. O să-şi cumpere la 
Coptos o vilă somptuoasă, înconjurată de o grădină, şi va 
împărţi porunci unei armate de slujitori. Ajungând să aibă vreo 
zece caravane, va domni ca un rege al negoţului peste 
deşertul de est şi-şi va cumpăra chiar şi una sau două corăbii 
care să străbată Marea Roşie. 

În mai multe rânduri luase în caravana sa, în schimbul unei 
plăţi generoase, oameni care călătoreau pe ascuns. Niciunul 
nu ajunsese la capătul călătoriei. Hassad îi prăda, apoi îi 
strângea de gât, iar vulturii, hienele, şacalii şi insectele aveau 
grijă să facă leşurile să dispară. De altfel, nimeni nu le căuta. 
Însă prada de acum îi întrecea chiar şi cele mai nebuneşti 
speranţe! Curând, o să aibă la dispoziţie un harem alcătuit din 
femei superbe. Întru totul supuse, ele îi vor îndeplini orice 
dorinţă. Când se va sătura de câte una, o va lăsa în seama 
slujitorilor. 

Un lucru totuşi îl nedumerea: arcul scos dintr-o traistă de-a 
prizonierilor, cărată de măgar. O armă straşnică, din lemn de 
acacia. 

Când o atinsese, vărul său scosese un țipăt de durere, iar 
mâinile i se acoperiseră de băşici. Şi fratele său păţise la fel! 
Acum arcul zăcea în apropierea focului la care se coceau 
plăcintele. 

— Obiectul ăsta e blestemat, îi destăinui lui Hassad fratele 
său. O să ne poarte ghinion. Eliberează-i pe cei doi tineri şi să 
ne vedem apoi de drum. 

— Ţi-ai pierdut minţile? Datorită lor o să ne îmbogăţim. 

— Lăcomia te orbeşte, Hassad. Arcul e dovada că cei doi au 
puteri magice înspăimântătoare. 

— Prostii! 

— Dacă-ţi baţi joc de magie şi de zei, le stârneşti mânia. 

— Poveşti pentru neghiobi! 


— Atunci apucă arcul. 

Hassad şovăia. Se gândea mai degrabă s-o siluiască pe 
tânăra și frumoasa femeie, dar se temea să n-o rănească și să 
trebuiască apoi s-o vândă la un preţ mai mic. Pe viitor o să 
aibă la picioare femei cu zecile! Şi nu putea să se arate laş şi 
să-şi piardă respectul oamenilor. 

Aşa că puse mâna pe arc cu un gest hotărât. 

Numaidecât, carnea i se zbârci şi o duhoare cumplită se 
răspândi în toată tabăra. 

Aruncând arcul zeiţei Neit, Hassad începu să urle. 

— la uite, îi strigă fratele său, măgarii ne ameninţă! 

Spre uluirea stăpânului caravanei, patrupedele îi încercuiseră 
şi răscoleau nisipul cu copitele, vădit înfuriaţi. 

— Animale nenorocite! O să vă învăţ eu minte cu biciul! Vărul 
lui Hassad încercă să-l lovească pe unul dintre măgari. 

Dar Vânt-de-Miazănoapte se desprinse de semenii săi şi-l izbi 
în partea de jos a spatelui. 

Sirianul se prăbuşi cu şira spinării frântă, îngroziţi, 
caravanierii se strânseră în jurul stăpânului. Nitis apăru, 
senină şi hotărâtă. 

— Nu mişcaţi, porunci ea. Altminteri, măgarii vor asculta de 
cel mai puternic dintre ei şi vă vor ucide. 

Furia ce însufleţea privirea lui Vânt-de-Miazănoapte îi 
convinse pe cei câţiva îndrăzneţi să dea înapoi. 

Nitis se apropie de Hassad, care se strâmbase de durere. 
Palmele îi sângerau. 

Preoteasa luă arcul. 

— Vedeţi, zeiţa Neit îmi îngăduie să mânuiesc simbolul ei! 
Oricine huleşte divinităţile şi nu cunoaşte formulele de 
domolire a focului este pe drept pedepsit. Stăpânul vostru v-a 
înşelat. Nu-i decât un hoţ şi-un ucigaş. Eliberaţi-l îndată pe 
omul pus la cazne și aduceţi-l aici. 

Doi caravanieri se repeziră să-i împlinească porunca. 

Deşi trecuse prin mari suferinţe, Kel reuşi totuşi să meargă. 
lar când o văzu pe Nitis, simţi că prinde puteri nebănuite. 

Bebon răsări în spatele lui Hassad şi-i lipi lama cuţitului 
grecesc de gât. 

— Adună nestematele şi pune-le în săculeţ. 

— Mi-e rău, eu... 

— Grăbeşte-te. 


În ciuda durerilor, sirianul făcu întocmai. 

— Şi-acum, eu şi prietenii mei o să plecăm. Încărcaţi-l pe 
măgarul nostru cu burdufuri cu apă şi coşuri cu merinde. Daţi 
Zor! 

Nitis îi umezi buzele lui Kel. În ochii ei se citea atâta dragoste, 
încât scribul îşi uită chinul de mai-nainte. 

— Să mergem, îi zise Bebon lui Hassad. 

— Dar trebuie... trebuie să-mi dai drumul! Sunt conducătorul 
acestei caravane și familia mea are nevoie de mine! 

— O să te întorci la ea mai târziu, oamenii tăi te vor aştepta. 
Haide, ia-o înainte. 

Vânt-de-Miazănoapte porni primul, urmat de Nitis, Kel şi 
Bebon, care, cu vârful cuţitului, înţepa şalele sirianului. 

Ceilalţi măgari nu se clintiseră din loc, rămânând la fel de 
ameninţători. Nu vor slăbi strânsoarea decât în clipa în care 
Vânt-de-Miazănoapte va socoti că protejaţii săi se află în 
siguranţă. 

Pomada îi alină scribului arsurile, iar tunicile pestriţe îi apărau 
pe călători de razele soarelui. 

— Arată-ne drumul spre Coptos, ceru Bebon. 

— Pe aici este, răspunse Hassad, arătând o potecă dintre 
două dune de nisip. 

Vânt-de-Miazănoapte o luă în partea opusă. 

— Lepădătură, tot mai minţi! 

Sirianul îngenunche. 

— Nu mă omorâţi, vă implor! 

— O să mai vedem după ce ajungem la următoarea fântână. 
Apusul aduse un pic de răcoare. Băură, mâncară cumpătat, 
iar actorul îl legă zdravăn pe Hassad. 

După ce se odihniră peste noapte, în zori îşi continuară 
călătoria. 

Brusc, Vânt-de-Miazănoapte se opri şi-l ţintui cu privirea pe 
sirian. 

— Împiedicaţi-l pe monstrul ăsta să mă atace! 

— Poţi să pleci, îi spuse Nitis. 

— Sunt... sunt liber? 

— Un ucigaş de teapa ta poate fi cu adevărat liber vreodată? 
La început şovăitor, sirianul merse de-a-ndăratelea câţiva 
paşi, apoi se întoarse şi o rupse la fugă. 

— Bine c-am scăpat de el, zise Bebon. După părerea mea, ar 


trebui s-o luăm de-a curmezişul spre vale şi să încercăm să 
ajungem la Abydos. 

— Abydos, domeniul Marelui vistiernic Pefy, le reaminti Nitis. 
— Prietenul sau duşmanul nostru? 

— Nu peste mult timp vom afla, socoti Kel. 

Un şir de urlete îi întrerupse. 

Curând se aşternu o tăcere adâncă. Deşertul întreg amuţise. 
Apoi răsunară răgete puternice şi, în vârful unei movile, se ivi 
o leoaică, al cărei bot era plin de sânge. 

Nitis ridică arcul lui Neit în semn de ofrandă. 

Liniştită, fiara se îndepărtă. Hassad n-o să se mai înapoieze 
niciodată la caravana sa. 


50 


Henat umbla cu paşi mari încolo şi-ncoace pe puntea corăbiei 
sale. El, care se stăpânea întotdeauna atât de bine, nu-şi 
găsea acum locul. Umilinţa la care era supus ar fi trebuit să-i 
stârnească mânia, dar prefera să chibzuiască în continuare la 
această situaţie neobişnuită. 

Arătându-si făţiş duşmănia, Divina Adoratoare îşi atrăgea 
mari necazuri. Amasis nu va aprecia deloc purtarea sa şi va 
lua, cu siguranţă, măsuri aspre. La Sais, Henat l-ar fi încurajat. 
Dar azi, după ce cunoscuse mai bine Egiptul de Sus şi 
descoperise Karnakul, chiar dacă numai la suprafaţă, socotea 
că e mai nimerit să dea dovadă de prudenţă. 

Divina Adoratoare, urmărea doar să-i insufle teamă şi 
respect, sau se împotrivea cu adevărat dorințelor unuia dintre 
cei mai înalţi demnitari ai statului? Era prea devreme ca să 
răspundă. 

Soarele asfinţea şi pietrele templului căpătau culori aurii. 
Deasupra lacului sacru rândunelele dansau. 

Pacea locurilor se hrănea din secole de înţelepciune. Aici, 
timpul n-avea nicio putere, iar treburile omeneşti păreau 
lipsite de însemnătate. Refuzând să se lase învăluit de această 
magie, Henat se gândea la misiunea sa. Şi hotărî să coboare 
de pe vas. Niciun soldat n-o să-l oprească. 

Tocmai când să pună piciorul pe pasarelă, un cortegiu 
purtând făclii apăru pe chei. Preoţii înconjurau un bărbat cu 
statură impunătoare şi mers greoi. 

Străjile se înclinară adânc şi eliberară trecerea. 


Bărbatul urcă anevoie cele câteva trepte ale pasarelei. 

— Mă iertaţi pentru această întâmplare groaznic de 
neplăcută, intendente  Henat? Sunt marele intendent!» 
Sheshonqg, aflat în slujba Divinei Adoratoare şi însărcinat să 
administreze domeniul ei pământean. Ca purtător al acestui 
titlu, ar fi trebuit să rânduiesc o mare recepţie pentru a vă 
întâmpina cum se cuvine, dar... 

— Dar? 

— N-am fost înștiințat de sosirea voastră! 

— Vi s-a trimis o scrisoare. 

— Vai! N-am primit-o. Astfel s-a ajuns la această încurcătură 
de care-mi pare sincer rău. Indată ce mi s-a adus la cunoştinţă 
că sunteţi aici, am lăsat toate treburile baltă şi iată-mă! 

— O scrisoare de-o asemenea importanţă s-a rătăcit? Cu 
neputinţă! 

— În ultima vreme, curierii au străbătut greu drumurile dintre 
nord şi sud. Chiar voiam să previn Saisul despre toate 
acestea. O cercetare atentă a greşelilor şi lipsurilor ne-ar ajuta 
la îndreptarea lor, cu atât mai mult cu cât domnia voastră 
înşivă i-aţi căzut victimă! Am să vă pun la dispoziţie un 
registru amănunţit. 

Tot numai rotunjimi, marele intendent era un bărbat cu o fire 
tare plăcută. Voios, plin de căldură şi curtenitor, părea sincer 
şi-şi susţinea cauza cu multă convingere. 

— Întrucât nu aşteptam sosirea corăbiei voastre, străjile au 
respectat ordinele. Acum, la începutul inundaţiei, manevrele 
se desfăşoară anevoie. Unele vase au avut deja mari necazuri. 

— De ce am fost împiedicat să părăsesc corabia? 

— Din motive de siguranţă. Vizitatorii necunoscuţi sunt 
reţinuţi la  debarcader până se încheie verificarea 
documentelor. Vă repet, nefericita pierdere a scrisorii e 
răspunzătoare de răceala cu care aţi fost întâmpinat. In 
numele Divinei Adoratoare vă cer de mii de ori iertare. 

Sheshonq lămurise neînţelegerea. lar argumentele sale nu 
erau lipsite de greutate, căci şi Henat observase cât de 
proaste erau legăturile între Egiptul de Jos şi Egiptul de Sus. 

— Theba se bucură şi e onorată de prezenţa intendentului 
palatului regal, adăugă Sheshong. Avem prea rar prilejul de a 


15 Titlul egiptean este tradus, de asemenea, prin „şambelan, 
majordom". 


primi vizita unor înalţi demnitari şi ţinem neapărat să le oferim 
toate cele cuvenite rangului lor. Frumoasa noastră provincie ÎI 
slujeşte cu credinţă pe regele Amasis. 

— Nu mă îndoiam de asta. 

Sheshonq părea stânjenit. 

— Din păcate, părerile mele de rău sunt legate de altceva. 
Chipul lui Henat se înnegură. După atâtea vorbe curtenitoare, 
venise rândul unor probleme spinoase. 

— Date fiind împrejurările, rosti cu amărăciune marele 
intendent, locuinţa voastră nu va fi gata decât mâine. Aşa că 
în această noapte vă rog să primiţi a-mi fi oaspete. 

Henat fu luat pe nepregătite. 

— Corabia mea e destul de încăpătoare şi... 

— Văd că nu-mi iertaţi greşeala! Vă înţeleg. Ştiu că aveţi tot 
dreptul să fiţi supărat. Îngăduiţi-mi totuşi să stărui şi să capăt 
iertarea voastră. 

— Bine. Primesc. 

Un zâmbet larg însufleţi faţa prietenoasă a lui Sheshond. 

— Zeii fie lăudaţi! Vă făgăduiesc o cină minunată, stropită cu 
un vin dintre cele mai alese. 

Marele intendent nu se lăuda. 

Locuinţa sa, situată în apropierea templului din Karnak, era 
un palat în toată legea. Număra douăzeci de încăperi, două 
săli de primire, mai multe camere legate de săli de baie, o 
bibliotecă vastă, dependinţe pentru slujitori, o bucătărie unde 
lucra un bucătar neîntrecut şi o pivniţă ce adăpostea 
adevărate minunăţii. 

— Înainte de a cina, doriţi un masaj? îi propuse marele 
intendent. Nu cunosc leac mai bun care să alunge oboseala 
după o zi îndelungată de muncă. Lăsaţi-vă convins, n-o să vă 
pară rău! 

Cu oarecari reţineri, Henat se învoi până la urmă. 

Maseurul reuşi să şteargă încordarea din trupul căpeteniei 
iscoadelor. O baie caldă, un săpun parfumat, o tunică din în 
regal, sandale noi... Marele intendent Sheshonqg ştia să se 
bucure de viaţă şi preţuia confortul. 

Cina se dovedi somptuoasă. Henat nu gustase niciodată 
prepelite în vin aşa delicioase, iar carnea bibanului de Nil 
servit pe pat de ceapă şi praz n-avea pereche. Cât despre 
vinul roşu de Ilmau, l-ar fi încântat până şi pe regele Amasis în 


persoană. 

Îndoielile lui Henat se risipiseră: administraţia tebană nu 
căutase câtuşi de puţin să-l umilească, iar Mai-marele ei îi 
făcuse o primire ce întrecea orice aşteptări. 

— Am vizitat Saisul acum mai bine de treizeci de ani, se 
destăinui Sheshong, şi am apreciat nespus farmecul capitalei 
noastre. Vă mărturisesc însă că-l prefer pe cel al provinciei 
tebane, atât de bogată în amintiri. Atâţia faraoni de seamă se 
odihnesc pe malul apusean, atâtea temple magnifice s-au 
ridicat pentru a le păstra Ka-ul veşnic viu! Vă aşteaptă 
descoperiri uimitoare. Nu mai vorbesc de Karnak, el singur o 
lume în sine. Am siguranţa că Theba va şti să vă cucerească. 
— Nu sunt un vizitator obişnuit, îi aminti Henat. Faraonul mi-a 
încredinţat o misiune și vreau s-o duc la bun sfârşit cât mai 
curând. 

— În ce fel v-aş putea ajuta? 

—  Înlesnindu-mi o discuţie între patru ochi cu Divina 
Adoratoare. 

— Am să cer o audienţă îndată ce se va putea. Mâine, trebuie 
să-i primesc pe cei care răspund de diguri şi să mă asigur că 
mi-au respectat poruncile. Învăţaţii spun că inundația va fi 
bună, nici prea puternică, nici prea slabă. Dar, în ciuda 
priceperii lor, încerc să mă arăt prevăzător. O încredere 
nemăsurată poate duce la delăsare. Imi fac griji pentru 
bazinele de păstrare a apei. Anotimpul cald este aici mai greu 
de îndurat decât la Sais şi bunăstarea noastră depinde de o 
muncă neîntreruptă şi precisă. Doriţi nişte dulciuri? 

— Nu, mulţumesc. 

— Puțin alcool de curmale pentru ca stomacul să mistuie 
mâncarea mai uşor? 

— Am băut deja mult, mare intendent. Îngăduiţi-mi să mă 
retrag. 

Un slujitor îl conduse pe Henat în camera sa. 

Obosit, acesta aprecie fineţea aşternuturilor şi moliciunea 
pernelor. Şederea lui la Theba promitea să fie pe cât de 
scurtă, pe atât de plăcută. 


51 


— Am arestat zece persoane care ne-au trezit bănuieli, îl 
înştiinţă pe judecătorul Gem ofițerul însărcinat să comande 


gărzile ce controlau întregul Lycopolis. Opt bărbaţi şi două 
femei. 

— Aduceţi-mi-i numaidecât. 

Însă dezamăgirea lui Gem fu cruntă. 

Erau nişte oameni obişnuiţi, vinovaţi de fărădelegi mărunte. 
Vasăzică Kel, Nitis şi Bebon reuşiseră să părăsească oraşul. 
Nu pe calea apei, din pricina violenţei primelor zile de 
inundație care făcea cu neputinţă călătoriile pe Nil. lar 
puzderie de soldaţi supravegheau drumurile pe uscat spre 
sud. Comandanții trupelor îi trimiteau zilnic rapoarte 
judecătorului şi-i înfăţişau pe cei arestaţi. Zadarnic însă. 
Rămânea o singură posibilitate: deşertul. 

Dar cum să scape fugarii de primejdiile ce-i pândeau acolo? 
Setea, fiarele sălbatice, şerpii şi scorpionii nu le-ar fi îngăduit 
să ajungă prea departe. Doar nişte oameni cu experienţă, 
precum membrii patrulelor şi caravanierii, supravieţuiau acelui 
infern. 

O caravană... Poate că asta era cheia misterului! 

Judecătorul îl chemă la el pe scribul însărcinat să treacă în 
registre zilele sosirii şi plecării nomazilor şi să socotească 
după durata şederii lor la Lycopolis dările pe care trebuiau să 
le plătească. 

— Câte caravane au plecat spre sud în ultimele zile? 

— Una singură, răspunse slujbaşul: cea a sirianului Hassad. 
— Încotro se îndreaptă? 

— Spre Coptos. 

— Acest Hassad... E cinstit şi de încredere? _ 
— Cunoaşte bine drumurile şi locurile unde se găseşte apă. In 
schimb, cinstea lui... 

— S-ar învoi să ia nişte călători căutaţi de trupele de ordine? 
Slujbaşul stătu puţin în cumpănă. 

— În privinţa asta umblă fel de fel de zvonuri. Dar n-am nicio 
dovadă. 

— Patrula care supraveghează partea dinspre Lycopolis a 
desertului s-a întors? 

— Abia mâine va ajunge aici. 

Magistratul aşteptă, răbdător. Dar patrula întârzia să 
sosească. 

La sfârşitul celei de-a patra zile, convins că s-a întâmplat 
ceva grav, judecătorul hotărî să trimită o trupă în ajutorul ei. 


Chiar când aceasta se pregătea să plece, patrula apăru la 
poarta de răsărit a oraşului. 

Comandantul fu condus degrabă în faţa lui Gem. 

— S-au petrecut nişte lucruri de necrezut! spuse ofiţerul. Și 
totuşi, controlasem caravana lui Hassad fără să băgăm de 
seamă că ceva nu e în ordine. Apoi am fost ajunşi din urmă de 
membrii familiei lui, aflaţi în culmea deznădejdii. După spusele 
lor, măgarii s-au răzvrătit ca să elibereze un bărbat şi o femeie 
pe care Hassad avea de gând să-i predea gărzilor la Coptos în 
schimbul unei plăţi însemnate. Un al doilea bărbat l-a luat 
prizonier pe Hassad şi toţi patru au dispărut. Doi dintre 
oamenii mei conduc acum caravana la Coptos. lar noi n-am 
dat nici de Hassad, nici de răpitorii săi. 

„Kel, Nitis şi Bebon!” socoti judecătorul. 

Prizonierul o să-i călăuzească prin deşert şi, odată ce-şi vor 
atinge ţinta călătoriei, se vor descotorosi de el. 

lar ţinta să fie oare Coptos? Greu de crezut! Acolo îi aşteptau 
gărzile. 

Judecătorul Gem cercetă o hartă, încercând să se pună în 
locul ucigaşilor. 

Şi numaidecât un nume îi sări în ochi: Abydos. 

Abydos, oraşul preferat al Marelui vistiernic Pefy. Ciudată 
potriveală, dar Pefy se afla la Abydos tocmai când scribul Kel 
şi aliaţii săi se străduiau să ajungă la Theba. 

Negreşit, fugarii vor poposi la Abydos. Ucigaşul îşi va regăsi 
complicele, unul dintre înalții demnitari ai regatului, care-i va 
oferi adăpost sigur şi-l va ajuta să ia legătura cu Divina 
Adoratoare. 

Pefy, prieten apropiat al răposatului mare preot din Sais, 
părintele spiritual al  preotesei Nitis. Pefy, căpetenia 
complotului. Îl folosise pe scribul Kel drept braţ înarmat şi îl 
sprijinise în orice împrejurare. 

Abydos va fi mormântul uneltitorilor. 

x 

Vânt-de-Miazănoapte, care nu apreciase deloc arşiţa din 
deşert, se bucura că se îndreaptă spre valea Nilului. Lovind 
solul cu toiegele, călătorii stârneau vibrații care descurajau 
şerpii să-i atace. Noaptea, focul îndepărta animalele de pradă. 

Deodată, aerul se schimbă parcă, iar căldura deveni mai uşor 
de îndurat. 


— Fluviul nu-i foarte departe, socoti Kel. 

— Să fim cu atât mai prevăzători, îi povăţui Bebon. Dacă dăm 
nas în nas cu patrulele deşertului, suntem pierduţi. 

Fiecare colină de nisip presărată cu bucăţi de piatră le servea 
drept post de observaţie. De la o movilă la alta alergau, iar 
Vânt-de-Miazănoapte galopa. 

După o noapte petrecută în vârful unei dune, Nitis zări 
monumentele. 

— Abydos, regatul lui Osiris, arătă Bebon. Am jucat aici de 
nenumărate ori rolul lui Seth când se celebrau dramele rituale 
pe esplanada templului. Era impresionant, puteţi să mă 
credeţi! Masca îţi dădea fiori de groază, iar victoria de la 
sfârşit a lui Osiris nu părea dobândită dinainte. Ce amintiri 
grozave... Unul dintre cele mai bune roluri ale mele! 

— Focul lui Seth ne-a îngăduit să străbatem deşertul, zise 
Nitis. 

— Am scăpat uşor, recunoscu actorul. Şi n-am nici cea mai 
firavă dorinţă să mă întorc acolo! Totuşi, să nu ne închipuim 
că am câştigat încă. O cazarmă plină de mercenari greci, de 
fel din Milet, asigură paza Abydosului. Presupunând că ei 
ascultă de ordinele Marelui vistiernic Pefy, nimerim drept în 
gura şacalului. 

— Pefy era prietenul învățătorului meu, îl contrazise Nitis. Îi 
asculta sfaturile şi ţinea seama de părerile lui. Ştie că suntem 
pe nedrept amestecați într-o problemă gravă ce priveşte 
însuşi statul şi a încercat în van să ne apere. Lovindu-se de 
încăpăţânarea regelui, a ales să se retragă la Abydos şi să se 
dedice cultului zeului Osiris. 

— Câtă încredere! exclamă Bebon. Eu mă gândesc mai 
degrabă la o capcană pusă cu grijă la cale. Pefy e un curtean 
bătrân şi ţine la privilegiile sale. De teamă să nu trezească 
bănuieli, e gata de orice mârşăvie ca să ne distrugă. N-o să 
ieşim vii din Abydos. 

Cum să hotărăşti care-i adevărul? 

— Nu mai avem apă, observă Kel, şi trebuie să şi mâncăm. 

Argumentul atârnă greu. 

— Ştiu o gospodărie unde vom fi bine primiţi, mărturisi 
Bebon. 

— Stăpâna gospodăriei să fie una dintre cuceririle tale? 
întrebă scribul. 


— Nu ea, ci fata ei. Nu-i prea isteaţă şi nici nu prea se pricepe 
la vorbe, dar are un piept de vis. 

— V-aţi despărţit prieteni? 

— Ei... Am păţit-o şi mai rău. 

Lihnit de foame, Vânt-de-Miazănoapte avea poftă de lucernă 
şi de vlăstari de scaieţi. Aşa că puse capăt discuţiilor, luând-o 
spre terenurile cultivate. 

Părăsirea deşertului însemna o imensă uşurare. În sfârşit, 
arbori, verdeață şi dulcele clipocit al apei în şanţurile de 
irigaţii. 

— Staţi pe loc! le porunci o voce aspră. 

Cinci mercenari greci le tăiară calea. 

Vânt-de-Miazănoapte se opri, iar tovarăşii săi făcură la fel. 

— Cine sunteţi? 

— Negustori ambulanti. 

— De unde veniţi? 

— Din nord. 

— Cu un singur măgar? Nu-i lucru curat! Pe negustorii din 
partea locului îi cunoaştem. Dar pe voi nu v-am mai văzut 
niciodată pe-aici. Urmaţi-ne, o să ne răspundeţi la întrebări în 
cazarmă. 

„N-o să ieşim vii din Abydos”, îşi repetă Bebon. Părea cu 
neputinţă să răpui cinci astfel de vlăjgani. 

— Conduceţi-ne în faţa Marelui vistiernic Pefy, le ceru Nitis. 

Mercenarul se holbă la ea. 

— Nu primeşte negustori! 

— Sunt fiica celui mai bun prieten al său, marele preot din 
Sais, iar Marele vistiernic mă aşteaptă. 


52 


Henat petrecuse o zi minunată. Locuia într-o vilă spațioasă, 
aflată la jumătate de oră de mers pe jos de palatul marelui 
intendent Sheshonqg. O cohortă de slujitori răspundea la cele 
mai mici dorinţe ale sale, bucătarul îi pregătea mâncărurile 
preferate, un bărbier, un slujitor ce-i îngrijea unghiile şi un 
maseur îi stăteau mereu la dispoziţie. 

Avu prilejul să înoate într-un bazin purificat de lotuşi, apoi 
dormise sub un umbrar. Când se trezise, îi fusese adusă bere 
uşoară şi rece. 

— Înălţimea Voastră doreşte și altceva? îl întrebă o tânără 


frumuşică, purtând doar o fâşie îngustă de pânză în jurul 
soldurilor. 

— Nu acum. 

Fata se îndepărtă cu pas vioi. 

Un dar din partea marelui intendent, fără îndoială! 

Aceste clipe nesperate de odihnă îi arătau căpeteniei 
iscoadelor cât de adâncă îi era oboseala. De ani întregi nu-şi 
îngăduise niciun răgaz, oricât de scurt, într-atât îl copleşeau 
sarcinile şi grijile. Schimbarea bruscă de acum ÎI 
descumpănea, dezvăluindu-i unele înfăţişări ale vieţii la care 
nu se gândise. 

Theba cea ispititoare... Nu, n-o să se lase pradă farmecelor 
ei! Şiretul Sheshong, el însuşi om vesel şi chefliu, n-o să-l facă 
să-şi uite misiunea pentru care venise aici. 

Pe înserat, un emisar al marelui intendent îl pofti la ospăţul 
din palatul cârmuitorului administraţiei tebane. 

Scăldată în lumină şi parfumuri, sala de primire găzduia vreo 
zece meseni. Cu toţii se ridicară când intră Henat. 

— Fiţi bine-venit, intendent al palatului regal, zise Sheshong, 
pe al cărui chip se citea bucuria. Vă prezint pe cei mai 
destoinici oameni ai mei şi pe soțiile lor. Suntem încântați să-l 
primim pe trimisul faraonului Amasis şi să-l cinstim cum se 
cuvine. 

Pe lângă acest ospăț, cina din ajun părea încropită la 
repezeală. Trei feluri de gustări, patru feluri principale şi două 
deserturi fură însoţite de dansuri de o fină voluptate. Trei 
tinere dansatoare, împodobite doar cu o centură de ametiste, 
îşi dovediră măiestria prin figuri graţioase în sunetele unei 
harpe, a unei lăute şi a unui flaut mânuite tot de femei. 

„Amasis ar fi apreciat acest banchet demn de un rege”, gândi 
Henat. 

Sheshonq îl rugă pe scribul vistieriei să-i arate lui Henat cum 
se îngrijea de socotelile provinciei tebane. Apoi veni rândul 
scribului ogoarelor să-i vorbească despre agricultură, stăruind 
asupra rezervelor de grâne păstrate pentru anii în care 
inundația era slabă. Cât despre Mai-marele meşterilor, acesta 
lăuda iscusinţa şi munca neobosită a acestora, precum şi 
devotamentul faţă de domeniul lui Amon. Cel care răspundea 
de negoţ se mândri cu numărul mare de corăbii ce călătoreau 
pe Nil între nord şi sud, ducând mărfurile de colo-colo fără 


întârzieri. 

Pe scurt, totul mergea cum nu se poate mai bine în cea mai 
bună dintre lumi, iar Theba trăia fericită sub domnia lui 
Amasis. 

În ciuda vinurilor alese, Henat se feri să bea mult. 

La sfârşitul acestei petreceri  însufleţite, demnitarii 
administrației tebane îşi luară rămas-bun de la intendentul 
palatului regal şi-i mulțumiră pentru prezenţa sa. 

— Casa vă e pe plac? îl întrebă grijuliu Sheshonaq. 

— O găsesc fără cusur, îi răspunse Henat. 

— Chiar aşa? 

— Chiar aşa. 

— Slujitorii vă supără cu ceva? 

— Nu. Nici lor nu le găsesc vreun cusur. 

— Să nu şovăiţi să-mi daţi de ştire despre orice problemă 
întâmpinați. Am s-o rezolv numaidecât. 

— Vă mulţumesc, Sheshonqg. Şederea la Theba e o încântare, 
dar am o misiune de îndeplinit: să discut cu Divina Adoratoare. 

— N-am uitat, scumpe Henat. 

— Pe mâine, mare intendent. 

x 

Henat se trezi devreme. Îndată i se aduseră lapte cald şi 
plăcinte fine cu miere, un aliment rar şi scump. Prima oră a 
dimineţii era foarte plăcută. Apoi însă, căldura apăsătoare 
silea oamenii şi animalele să se adăpostească de arşiţa 
soarelui. 

— Ce doriţi pentru prânz? îl întrebă bucătarul. 

— Coaste de vită și salată. 

Spălătorul îi aduse o tunică nouă, bărbierul îl rase cu 
delicateţe, iar slujitorul ce avea în grijă parfumurile îl pofti să- 
şi aleagă unul. 

Căpetenia iscoadelor se aşeză la marginea bazinului în 
aşteptarea lui Sheshonaq. La sfârşitul dimineţii sau poate chiar 
după-amiază, Henat o să stea de vorbă cu Divina Adoratoare 
şi o s-o înştiinţeze despre ordinele lui Amasis. Dacă bătrâna 
preoteasă îl primea cu aceeaşi căldură ca şi marele intendent, 
discuţia va fi prietenoasă şi rodnică. 

Orele treceau. 

La prânz, Henat mâncă fără poftă, apoi se plimbă cu paşi 
mari prin grădină. 


În sfârşit, apăru şi Sheshong! 

— Vă invit la un banchet unde vor fi de faţă scribii care 
răspund de ofrande, îl vesti marele intendent. Or să vă 
povestească pe-ndelete cum merg treburile în Karnak şi în 
templele de pe malul apusean. 

— Interesant. Dar când aş putea s-o văd pe Divina 
Adoratoare? 

— Să luăm loc la umbră. 

Sheshonq părea încurcat. 

Un slujitor se grăbi să le servească bere. 

— Divina Adoratoare refuză să mă primească? se nelinişti 
Henat. 

— Nicidecum! Doar că nu-i clipa potrivită. Şi sunt dator să vă 
spun adevărul: astăzi, nici eu n-am reuşit s-o întâlnesc. Şi 
totuşi, prevăzusem să punem la punct numeroase probleme 
legate de administrarea domeniului său. 

— S-a mai întâmplat şi altă dată aşa ceva? 

— Foarte rar. 

— Dar care-i pricina? 

Stinghereala marelui intendent spori. 

— Divina Adoratoare dă mai multă atenţie sarcinilor rituale 
decât grijilor lumeşti. De altfel, datoria mea e s-o scap de 
povara acestora din urmă, numai că trebuie să am 
încuviințarea sa în privinţa hotărârilor importante. 

Henat nu-şi ascunse îndoiala. 

— Îmi spuneţi tot adevărul, Sheshonq? 

Marele intendent lăsă ochii în pământ. 

— Trebuia să înţelegeţi cum stau lucrurile, Henat. Divina 
Adoratoare e o doamnă foarte bătrână, cu o sănătate şubredă, 
îi vine tot mai greu să-şi îndeplinească sarcinile, iar eu nu 
îndrăznesc s-o forţez. 

— Înţeleg. 

— Am depus în scris cererea voastră de audienţă. Când o să 
capăt un răspuns am să vă dau de veste neîntârziat. Până 
atunci, vă pun la dispoziţie o lectică. Theba adăposteşte 
atâtea minunăţii, încât o să vă umple timpul în următoarele 
zile! Pe diseară, scumpe prietene. Oamenii mei sunt 
nerăbdători să vă cunoască. 

Henat rămase ciudat de liniştit. 

Fie Sheshonqg minţea şi Divina Adoratoare refuza să-l vadă pe 


trimisul Faraonului, fie mărturisirile sale oglindeau adevărul şi 
bătrâna doamnă era suferindă, poate chiar pe moarte. În 
acest caz, nu i-ar mai fi de niciun ajutor scribului Kel. 
Căpetenia iscoadelor va continua s-o facă pe oaspetele 
mulţumit, astfel încât să nu trezească neîncrederea marelui 
intendent. 

Dar o sarcină grabnică se impunea: să ia legătura cu 
iscoadele sale din Theba şi să verifice spusele lui Sheshonqg. 


53 


Locuinţa Marelui vistiernic Pefy se găsea lângă marele 
templu al lui Osiris, înălţat de Seth |, tatăl lui Ramses II. Din 
vremea primei dinastii faraonii construiau la Abydos, iar unii 
dintre ei îşi clădiseră aici locaşul de veci al Ka-ului, ce urma să 
învie în preajma zeului biruitor al morţii. 

Comandantul micii trupe de mercenari îi vorbi paznicului. 

— O tânără doreşte să-l vadă pe Marele vistiernic. Zice că o 
aşteaptă. 

— Cum o cheamă? 

— Nu vrea să spună. Cică ar fi fata marelui preot din Sais, cel 
mai bun prieten al Marelui vistiernic. 

— Mă duc să-i dau de veste stăpânului. 

Bebon nu se simţea în largul său, dar Kel îşi păstra cumpătul. 
Mercenarii stăteau cu ochii în patru, nelăsându-le nicio portiţă 
de scăpare. 

Dacă Pefy refuza să-i primească, vor fi luaţi la întrebări şi 
predaţi gărzilor. lar dacă îi socotea vinovaţi, o să-l prevină pe 
judecătorul Gem. 

Chibzuind mai bine, planul lui Nitis părea sortit să dea greş. 

Paznicul se întoarse. 

— Să vină tânăra. 

Un mercenar o apucă de braţ pe preoteasă. 

— Las-o, am eu grijă de ea. 

Nitis trecu printr-o sală mică de aşteptare, unde se afla un 
altar închinat strămoşilor, străbătu o galerie unde lumina 
pătrundea printr-o fereastră înaltă şi ajunse într-o odaie de 
lucru înţesată de papirusuri şi tăblițe. 

— Am adus-o, stăpâne. 

Pefy, care stătea aşezat în poziţie de scrib, ridică ochii. 

— Nitis! Aşadar, chiar tu erai. 


— N-am venit singură, Kel mă însoţeşte. Mă iubeşte şi-l 
iubesc. lar prietenul lui, Bebon, ne-a scăpat din multe 
primejdii. Şi să nu-l uit pe măgarul nostru, Vânt-de- 
Miazănoapte, isteţ şi curajos. 

— Şi o să-mi mai spui că scribul pe care-l caută toate gărzile 
regatului e nevinovat! Dovezile sunt zdrobitoare, nimeni nu se 
îndoieşte de vinovăția lui Kel. lată-te acum acuzată că-i eşti 
complice! Judecătorul Gem vă socoate nişte uneltitori de 
temut, al căror drum e presărat cu leşuri. 

— Totul e o minciună, rosti sigură pe sine tânăra femeie, iar 
adevărații răzvrătiți continuă să lucreze din umbră. 

— Dar cine sunt ei şi ce vor? 

— Nu ştim încă, dar un text criptat cuprinde pesemne numele 
lor şi ce anume urmăresc. 

— Cum să crezi o asemenea născocire? 

— Recunoscând adevărul. Un tânăr scrib, o preoteasă şi un 
actor ameninţă tronul lui Amasis... O astfel de născocire vi se 
pare demnă de crezare? 

— Kel şi-a ucis colegii şi a fugit. Ajutându-l, devii părtaşă la 
aceste omoruri. 

— Divina Adoratoare ne va da cheia textului criptat, 
îngăduindu-ne să ne dovedim nevinovăția. Sprijiniţi-ne să 
ajungem la Theba şi să fim primiţi de Divina Adoratoare. 

Bătrânul demnitar îşi întoarse privirea de la Nitis. 

Preoteasa îi aştepta hotărârea. Un cuvânt de-al lui Pefy putea 
duce la arestarea şi, negreşit, la condamnarea lor la moarte. 

— l-am trimis regelui Amasis o scrisoare prin care-i aduc la 
cunoştinţă că-mi părăsesc slujba de Mare vistiernic. Nu mă 
mai interesează să veghez la bunăstarea ţării şi nu încuviinţez 
o cârmuire prielnică grecilor. Aşa că am hotărât să mă retrag 
la Abydos şi să mă dedic cultului zeului Osiris. 

Preoteasa îşi recăpăta speranţele. 

— Primiţi să ne ajutaţi? 

— N-am cine ştie ce putere asupra garnizoanei mercenarilor. 
Comandantul o să-i dea de ştire Mai-marelui său că vă aflaţi 
aici, iar acesta o să-l prevină pe judecătorul Gem. Am să 
susţin că v-am oprit la mine ca să vă iau la întrebări, şi astfel 
am să vă adăpostesc şi am să vă fac rost de merinde. Dar nu- 
mi cereţi mai mult. 

— Asta înseamnă că mă credeţi? 


— Du-te să-i cauţi pe Kel şi pe Bebon. 

Doar Vânt-de-Miazănoapte rămase afară. Un slujitor îi duse 
apă şi nutreţ, iar măgarul nu se lăsă prea mult îmbiat. 

Pefy îl privi îndelung pe scribul care nimerise drept în mijlocul 
unei probleme ce privea însuşi statul. Încercările prin care 
trecuse îl întăriseră, iar chipul său devenise cel al unui bărbat 
hotărât să lupte până la capăt. Nu părea nici descurajat, nici 
sleit de puteri. lar întrebarea lui îl uimi pe Marele vistiernic. 

— Domnia voastră aţi scris papirusul criptat? 

— Nu... Bineînţeles că nu! 

— Dar îl cunoaşteţi pe cel care-a făcut-o? 

— Nu-l cunosc. Acum o să vă las în grija intendentului meu. 
Eu trebuie să discut cu patrula de mercenari. 

Dovedind o poftă de mâncare greu de potolit şi o sete de 
nestins, Bebon îşi făgădui să nu mai străbată în veci deşertul. 
Nitis şi Kel nu reuşiră să ia nicio înghiţitură înainte de 
întoarcerea lui Pefy. 

— Mercenarii s-au dus la cazarmă, zise Marele vistiernic, dar 
îmi cer un raport despre voi şi s-au mirat că m-am amestecat 
în aşa ceva. Având în vedere rangul meu, au fost totuşi siliţi să 
se supună. Însă comandantul lor nu va întârzia să-şi arate 
nemulţumirea, deoarece n-ar trebui să-mi bag nasul în 
treburile gărzilor şi ale armatei. 

— Cât timp putem să rămânem? vru să ştie Kel. 

— Cel mult două zile. Mă tem ca mercenarii să nu dea buzna 
aici. Până una-alta, mâncaţi și odihniţi-vă. 

— Corabia voastră se găseşte în portul din Abydos? 

— Într-adevăr. 

— Ne îngăduiţi s-o furăm ca să mergem la Theba? 

— Divina Adoratoare n-o să vă primească. In pofida puterii ei 
spirituale, trebuie să asculte de rege. lar Henat, căpetenia 
iscoadelor, o să vă descrie ca pe cei mai răi dintre ucigaşi şi o 
s-o convingă să se ţină departe de toate acestea. 

— Rămâne de văzut. Ne daţi încuviințarea pentru corabie? 

— Nu mai am de gând să mă slujesc de ea. Odată observat 
furtul, am să depun plângere. 

x 

Lăsându-i pe cei doi îndrăgostiţi să se bucure în tihnă unul de 
altul, Bebon ieşi din locuinţa Marelui vistiernic trecând prin 
terasă. Simţea o dorinţă nestăvilită să revadă atelierul unde 


se făceau măşti ale zeilor, folosite la celebrarea misterelor. 
Situat nu departe, atelierul îi oferea prilejul să cugete la 
trecutul său de actor ambulant şi la orele fericite petrecute în 
tovărăşia frumoasei tinere ce se îndeletnicea cu pictarea 
măştilor. 

Abydosul dormea deja. Străvechea cetate, unde negoţul nu-şi 
avea loc, se consacra în întregime lui Osiris, deşi numărul 
locuitorilor săi, şi aşa mic, scădea cu fiecare an. 

Uşa cea mare a atelierului era ferecată, dar Bebon ştia să 
deschidă o fereastră aflată în dosul clădirii. 

Ochii i se obişnuiseră cu întunericul şi curând desluşi chipurile 
şoimului Horus şi al înfricoşătorului animal al lui Seth, un soi 
de okapi cu urechi mari, ciulite. 

Deodată, un zgomot îi atrase atenţia. 

Incumetându-se să arunce o privire pe fereastră, văzu o 
trupă de mercenari desfăşurându-se. 

Aşadar, Marele vistiernic Pefy îşi trădase oaspeţii. 


54 


Fanes din Halicarnas se înclină în faţa regelui Amasis. 

— Misiune îndeplinită, Majestate. Elefantina e acum o 
fortăreață adevărată, iar hotarul nostru de miazăzi e bine 
întărit. Ofiţeri de nădejde conduc o cazarmă bine antrenată şi 
gata să respingă orice atac. Noul comandant şi noul primar 
sunt slujitori devotați ai regatului şi ascultă de ordinele 
voastre. 

— Nubienii au fost înştiinţaţi despre aceste schimbări? 

— Am trimis mesageri la marile căpetenii de trib. Dacă aveau 
vreo dorinţă de răzvrătire, o să le piară pofta. 

— Te-ai gândit foarte bine, Fanes. 

— Nu sunt pe de-a-ntregul mulţumit, Majestate. Unele 
provincii au porniri potrivnice cârmuirii şi nu respectă cu 
severitate legile. Mi se pare c-ar trebui să luăm măsuri şi mai 
severe. 

— Şi ce propui? 

— Să sporim numărul de cazărmi din preajma marilor oraşe. 
Prezenţa mercenarilor i-ar potoli pe cei care crâcnesc. 

— Voi chibzui la asta, Fanes. Acum însă am o misiune 
importantă să-ţi încredinţez. 

Grecul stătea băţos, cu mâinile întinse pe lângă corp. 


— La ordinele voastre, Majestate. 

— Îl cunoşti pe fiul meu, Psammetic? 

— L-am zărit pe prinţ în timpul ceremoniilor de la curte. 

— Ce crezi despre el? 

— Majestate, nu îndrăznesc să... 

— Ba îndrăzneşte. 

— E un tânăr elegant şi serios. 

— Prea elegant şi prea serios! La vârsta lui eu mânuiam 
spada şi lancea. El însă se întâlneşte cu tot felul de scribi şi 
demnitari şi uită de armată. E vremea să-i oferim o pregătire 
militară temeinică. Mâine o să se afle în fruntea trupelor şi va 
trebui să apere Cele Două Regate. 

— Majestate, mijloacele pe care le folosesc eu... 

— Îmi sunt pe plac. Nu-l omori pe băiat, dar nici nu-l cruța. 
Trebuie să devină cât mai curând un războinic de prim rang. 
ŢI-l trimit chiar azi. 

— Am să-l pregătesc pe fiul vostru, Majestate, ca să se arate 
demn de părintele său. Întrucât plănuiesc să desfăşor câteva 
manevre mari ca să păstrez armata din nord în cea mai bună 
formă, am să-l iau cu mine. 

— La muncă, Fanes. 

Generalul se retrase cu pas hotărât. După el intră la rege 
cancelarul Udja, impunător ca întotdeauna. 

— V-au dispărut durerile de cap, Majestate? 

— Leacul pe care mi l-ai dat a fost grozav! Nu mai simt nicio 
durere, cât de mică, şi mi-am recăpătat vigoarea. Flota de 
război ia parte la marile manevre, sper. 

— Fireşte. E lucru de căpetenie ca flota, pedestrimea şi 
călărimea să ştie să lupte împreună şi să se ajute între ele. 
Tocmai am primit o scrisoare diplomatică de la Cresus. Ne 
asigură de prietenia împăratului perşilor şi doreşte să ne 
viziteze împreună cu soţia sa Mitetis. Aceasta din urmă îi 
trimite toate urările sale de sănătate reginei Tanit. 

— Îmbucurătoare veste, cancelare! Perşii par să se fi potolit 
cu adevărat şi să fi renunţat la gândul unor noi cuceriri. Totuşi, 
să nu ne slăbim atenţia. Casa tălmacilor se reface? 

— În lipsa lui Henat batem pasul pe loc. Mai bine să nu ne 
pripim şi să alegem scribi cât mai iscusiţi şi plini de râvnă. 
Deocamdată avem destui tălmaci ca să se ocupe de cele mai 
importante scrisori diplomatice. 


— Henat s-a întâlnit cu Divina Adoratoare? 

— Nu încă, Majestate. 

— Ar cuteza ea să nu-l primească pe intendentul palatului? 

— De neînchipuit, socoti cancelarul. De altfel, în ultima sa 
scrisoare, Henat nici nu-i aduce o atare învinuire. Fără 
îndoială, căpetenia iscoadelor vrea să ia legătura cu oamenii 
săi din Theba şi să culeagă informaţii înainte de a sta de vorbă 
cu bătrâna preoteasă. 

Amasis încuviinţă printr-o mişcare a capului. Ce bine i se 
potriveau toate acestea lui Henat! 

— Au sosit rapoarte de la judecătorul Gem? 

— E pe urmele prăzii, Majestate. La Lycopolis, a fost cât pe ce 
să pună mâna pe scribul ucigaş şi pe complicii lui. 

— Lycopolis... Fugarul se apropie de Theba. 

— Kel şi-a pierdut aliaţii lui de la Elefantina şi acum e doar un 
animal hăituit. 

Amasis întrezări însă o posibilitate sumbră. 

— Şi dacă Kel nu se duce la Theba, ci la Abydos, domeniul lui 
Pefy, Marele meu vistiernic? 

— Fost Mare vistiernic, Majestate. Tocmai ce-am primit o 
misivă de la el prin care mă înştiinţează că-şi părăseşte slujba. 

— Pefy îşi părăseşte slujba ca să lupte mai cu spor împotriva 
mea! Pefy, sufletul complotului... Să-l previi numaidecât pe 
judecătorul Gem! 

— Liniştiţi-vă. Şi el a gândit la fel ca Majestatea Voastră şi 
vrea să cerceteze Abydosul în speranţa că o să-i aresteze 
acolo pe uneltitori. 

— Să fie Pefy căpetenia lor, iar Kel cel care se îndeletniceşte 
doar cu treburile murdare? 

— Să aşteptăm ca judecătorul să-şi încheie cercetările. 

— Te mai îndoieşti? 

— N-a fost Pefy un vistiernic aşa cum rar găseşti? Vistieria e 
plină, ţara e bogată, agricultura înfloreşte. 

— Un slujbaş desăvârşit, cinstit şi muncitor... 
Nemaipomenitul Pefy! De ce a vrut să ia tronul? La vârsta lui, 
e curată nebunie! În vremurile de acum, oamenii nu mai 
visează să dobândească înţelepciunea, aşa cum făceau 
odinioară, cancelare. Dar destul cu munca pentru azi. 

Amasis ieşi din palat şi se îndreptă spre soţia sa, care se 
odihnea la umbra unui bătrân sicomor. 


— Ţi-ar plăcea o plimbare cu barca, Tanit? 

— Chiar aveam nevoie să vă vorbesc. 

Patru vâslaşi, un bărbat la proră, unul la bara cârmei, un vin 
alb rece, o umbrelă. Amasis se întinse pe perne şi privi cerul. 
— Câteodată, scumpa mea, oamenii mă plictisesc. Ar trebui 
să mă gândesc mai mult la zei şi să-mi fac mai puţine griji 
pentru fericirea supuşilor mei. Dar poţi să scapi de soartă? Aşa 
că îndur mai departe datoriile cârmuirii şi doar tu singură 
cunoşti cât de împovărătoare sunt. Cerul îmi pare atât de 
frumos, de pur şi de... misterios! Egiptul nu trebuie să se 
îndoiască de regele său, iar eu nu trebuie să mă îndoiesc de 
calea pe care o urmez. 

— Sunt neliniştită, mărturisi regina. 

Amasis se ridică. 

— Ce te frământă, Tanit? 

— E vorba despre fiul vostru, Psammetic. Tocmai a părăsit 
palatul împreună cu Fanes din Halicarnas. 

— Adevărat, scumpa mea. A sosit vremea să se deprindă cu 
greul. 

— Severitatea lui Fanes, delicateţea fiului nostru... 

— O să-mi urmeze la tron, Tanit, şi trebuie să înveţe să 
cunoască asprimile vieţii. Să-l ţinem închis în palat ar fi o 
gravă greşeală. 

— N-aţi putea să mai aşteptaţi? 

— Anii se scurg repede, iar Psammetic nu mai e un 
băieţandru. Mâine o să dea ordine mercenarilor. Nu m-am 
îngrijit de instruirea lui şi l-am lăsat în seama învăţaţilor, 
cărora nu le stă mintea decât la cum să te porţi şi cum să 
vorbeşti. Pe un câmp de bătălie învăţătura lor n-o să-i 
slujească la nimic! 

— Dar nu ne ameninţă niciun război, stărui regina. 

— Curând o să-i avem oaspeţi pe Cresus şi pe soţia sa, îi 
destăinui Amasis, şi o să le facem o primire călduroasă. Prin 
mijlocirea lui Cresus, Persia va lua cunoştinţă de puterea 
armatelor noastre şi se va feri să ne atace. Totuşi, n-am 
deplină încredere în acest popor războinic. Poate că într-o zi 
Psammetic va trebui să-l înfrunte. 


55 
Cincizeci de mercenari se apropiau de locuinţa Marelui 


vistiernic Pefy. Înaintau tăcuţi şi aveau să se întâlnească în 
curând cu oamenii judecătorului Gem care conducea întreaga 
desfăşurare de forţe. Sosind chiar în ziua aceea la Abydos şi 
aflând că cei trei nelegiuiţi se găseau în casa Marelui 
Vistiernic, Gem hotărâse să încerce numaidecât să-i prindă. 

De astă-dată, uneltitorii n-o să-i mai scape. 

Luna plină îşi răspândea razele peste oraşul adormit. 

Unul dintre mercenari se întoarse. Şi ceea ce văzu îl 
înspăimântă în aşa măsură, că îi smulse un urlet de groază. 
Tovarăşii săi încremeniră când descoperiră la rândul lor 
cumplita privelişte: ivit din beznă, zeul Seth îi ameninţa! 

Cei care se temeau de zei o rupseră la fugă, împiedicându-se 
de alţi mercenari care nu ştiau ce să creadă și trântindu-i la 
pământ pe câţiva dintre ei. Praful se alesese de minunatul lor 
plan de încercuire. 

Mulţumit de rezultat, Bebon se retrase, îşi scoase masca și o 
luă la goană spre port. Era prea târziu ca să-i prevină pe Kel şi 
pe Nitis, şi oricum Vânt-de-Miazănoapte o să ia asupra lui 
această sarcină. Actorul n-avea cum să înfrunte singur 
această armată. Îi rămânea doar o cale de scăpare: să urce pe 
corabia Marelui vistiernic şi s-o pregătească de drum, sperând 
că tânăra pereche va putea să i se alăture. 

Cunoscând pe dinafară Abydosul, Bebon străbătu străduţă 
după străduţă până ajunse în port. Aici, sub paza soldaţilor, 
odihneau trase la mal mai multe corăbii ale gărzilor, printre 
care şi cea a judecătorului Gem. 

La capătul cheiului, se vedea o corabie impunătoare. Puțin 
câte puţin, norii acoperiră luna. La adăpostul întunericului, 
Bebon se căţără la pupă şi dădu peste un corăbier adormit, pe 
care-l trezi înţepându-l în şale cu vârful cuţitului. 

— Ori mă ajuţi, ori te omor. 


x 
Kel tresări. 
Vocea puternică a lui Vânt-de-Miazănoapte sparse liniştea 
nopţii. 


— Nitis, îmbracă-te repede! 

Cu chipul obosit, Pefy ieşi din odaia lui. 

— Sunteţi în primejdie, le zise oaspeţilor săi. Să ieşim prin 
dosul casei şi să mergem în templu. Mercenarii nu vor îndrăzni 
să pătrundă în el. 


— Vânt-de-Miazănoapte... 

— Îmi pare rău, îi tăie vorba Pefy. Socotit animalul lui Seth, 
măgarul nu e primit în sanctuarul lui Osiris. 

— O să ne aştepte, îl asigură Nitis pe Kel. 

— Să ne grăbim, îi îndemnă Pefy. Paznicul meu n-o să-i poată 
reţine prea mult pe atacatori. 

Marele vistiernic nu se înşela. lar paznicul, de teamă să nu fie 
lovit, le destăinui soldaţilor că înaltul demnitar și tânăra 
pereche se adăpostiseră cu toţii în templul lui Seth |. 

Reuşind în sfârşit să se adune, mercenarii se repeziră să-şi 
urmeze comandantul. 

Din templu se ivi un preot. 

— Nu tulburaţi pacea acestui lăcaş sacru. 

— Oferiţi adăpost unor ucigaşi, îi răspunse tăios 
comandantul. Predaţi-i! 

— Nici nu încape vorbă. 

— Încălcaţi legea! 

— Nu cunosc altă lege decât cea a zeilor. 
înăuntrul sanctuarului, Pefy le arătă celor doi tineri locul de 
trecere spre Osireion, templul în parte subteran rezervat 
celebrării marilor mistere. O galerie boltită avea să-i ducă spre 
marginea domeniului divin, nu departe de port. 

— Corabia mea se află la capătul cheiului. Dacă prietenul 
vostru a reuşit să ajungă la ea, poate veţi izbuti să părăsiţi 
Abydosul. 

— Şi domnia voastră? întrebă cu îngrijorare Kel. 

— Pe mine nu mă pândeşte nicio primejdie, răspunse Pefy. 
Plecaţi şi fie ca zeii să vă apere. 

Un fulger brăzdă cerul, tunetul vui şi stropii grei ai unei ploi 
calde începură să cadă. 

Preoţii se strânseră ca să-i convingă pe soldaţii greci să nu 
dea buzna în templu. Pefy li se alătură, facându-şi auzită 
vocea gravă. 

—  Împrăştiaţi-vă, le porunci el soldaţilor. Sunt Marele 
vistiernic şi vorbesc în numele Faraonului. 

— Nu-l ascultați, strigă judecătorul Gem, croindu-şi drum 
printre rândurile de mercenari. Omul ăsta e un trădător şi 
ascunde nişte ucigaşi. 

— Greşeşti, Gem. Urmăreşti oameni nevinovaţi! 

— Niciun templu nu e în afara legii. Soldaţii lui Amasis vor 


pătrunde înăuntru şi vor pune mâna pe ucigaşii care uneltesc 
împotriva regelui. 

— Le interzic să pângărească sanctuarul lui Osiris! 

— Dă-te la o parte, Pefy! 

— Niciodată! 

— Moarte trădătorului! răcni comandantul mercenarilor, a 
cărui lance, aruncată cu toată forţa, străpunse pieptul lui Pefy. 

Fostul Mare vistiernic se prăbuşi, preoţii fugiră şi soldaţii 
năvăliră în sanctuar. 

„AŞ fi preferat un proces”, gândi Gem, deplângând această 
tragedie. Dar una peste alta, căpetenia uneltitorilor fusese 
răpusă. 

x 

Furia ploii şi a vântului le îngreuna mersul lui Kel şi lui Nitis. 
Totuşi, răzbiră până în port, unde îi aştepta, răbdător, Vânt-de- 
Miazănoapte. Uitând o clipă de zbuciumul naturii, îl 
mângâiară, apoi se îndreptară tustrei spre capătul cheiului. 

În această zi cumplită a marii înfruntări dintre Horus şi Seth?®, 
trebuia să stai în casă, să nu te scalzi, să nu te urci pe corabie 
şi să nu călătoreşti. Nilul se dezlănţuise, valuri uriaşe izbeau 
vasele, amenințând să le scufunde. Părăsindu-şi locurile unde 
stăteau de veghe, soldaţii căutau să se adăpostească. 

— Repede, urlă Bebon, desfac ultima parâmă şi plecăm! 

— E o nebunie, socoti Kel. Corabia se va duce la fund, iar noi 
o să pierim înecaţi. 

— Măgarul zeului Seth ne va ocroti, zise Nitis. El cunoaşte 
taina furtunii şi nu se teme de ea. 

Toţi trei reuşiră să se suie la bord. 

— Corăbierul care făcea de strajă a fugit, observă Bebon, ud 
leoarcă, şi n-o să reuşim să manevrăm corabia. 

— Să plecăm totuşi, hotărî Nitis. 

Noi fulgere sfâşiară cerul negru precum cerneala. Kel strânse 
cu putere amuleta pe care-o purta şi o cuprinse în braţe pe 
Nitis. 

Împinsă de curent, scuturată de rafalele de vânt, corabia 
Marelui vistiernic ucis dispăru în noapte. 


16 Cea de-a 26-a zi din prima lună a anotimpului akhet, 
aproximativ 14 august. 


56 


Soarele risipi ultimii nori. Cumplita furtună, care se stinsese 
abia în zori, pricinuise pagube însemnate, iar vântul sufla şi- 
acum dinspre răsărit cu o forţă rar întâlnită. 

leşind din templul lui Osiris unde mercenarii dădură doar 
peste preoţi, judecătorul Gem se opri în faţa trupului 
neînsufleţit al lui Pefy. Oare cum un demnitar desăvârşit ca el 
căzuse în greşeală? 

— Ingropaţi-l, le ordonă magistratul soldaţilor. 

Comandantul garnizoanei avea să fie pedepsit câteva zile 
pentru încălcarea regulamentului, iar Gem va întocmi un 
raport amănunţit pe care-l va trimite regelui Amasis. 

O bucată din chei fusese distrusă şi toate corăbiile suferiseră 
mari stricăciuni. 

— Două s-au scufundat, zise un corăbier, iar cea a Marelui 
vistiernic a dispărut. 

— A văzut-o cineva plecând? întrebă judecătorul. 

Până la urmă fu găsit un martor, încă răvăşit de cele 
întâmplate. 

— Din pricina ploii puternice, nu vedeam prea bine. Dar sunt 
sigur că am zărit un bărbat şi o femeie urcând la bord cu un 
măgar. Apoi vasul s-a desprins brusc de chei, iar curentul l-a 
purtat cu o iuţeală de necrezut. 

— S-a făcut fărâme, îşi dădu cu părerea corăbierul, şi călătorii 
au pierit înecaţi. 

— O să începem căutările, hotărî judecătorul. 

— Reparaţiile ne vor lua mult timp! 

— Cât de curând vor sosi alte corăbii de-ale gărzilor ca să ne 
ajute. 

— Cu tot respectul, aceste cercetări nu-şi au rostul. Nici 
măcar un corăbier încercat n-ar fi supravieţuit unei asemenea 
furtuni. lar crocodilii şi peştii nu vor lăsa nicio fărâmă din 
trupurile înecaţilor. 

x 

Henat vizită mai multe temple străvechi, aşezate pe malul 
apusean, îndeosebi pe cele ale lui Ramses Il!” şi Ramses III*, 
edificii gigantice cu multe dependinţe în jur. Magaziile, 


17 Ramesseum. 
18 Medinet Habu. 


atelierele şi bibliotecile erau folosite şi acum. 

Patru slujitori îndeplineau şi cele mai mărunte dorinţe ale 
intendentului palatului regal, având grijă să nu-i lipsească 
nimic. Henat stătu de vorbă cu meşterii, vrând să afle cum 
lucrau aceştia şi cum se descurcau atunci când întâmpinau 
greutăţi. 

La Ramesseum, îl descusu îndelung pe meşterul care 
pregătea papirusuri de cea mai bună calitate, singurele 
folosite la scrierea ritualurilor. Meşterul ducea o bună parte 
din ele Divinei Adoratoare şi astfel poposea adesea la Karnak. 
El era, totodată, comandantul iscoadelor lui Henat din acest 
oraş. 

— Ce onoare să vă primim la Theba! 

— Să lăsăm deoparte vorbele curtenitoare. Am nevoie de 
informaţii sigure. 

— Pe-aici nu se întâmplă mai nimic. Provincia e liniştită, 
templele veghează la bunul mers al treburilor, spre 
mulţumirea tuturor, iar oamenii se îndeletnicesc mai ales cu 
venerarea zeilor. 

— Spune-mi câte ceva despre marele intendent Sheshona. 

— Preot şi în acelaşi timp conducător destoinic al 
administraţiei, se bucură atât de prețuirea demnitarilor, cât şi 
de cea a poporului. Deşi pare un om greoi şi căruia îi place să 
mănânce bine, e un muncitor sârguincios şi grijuliu. Dă 
dovadă de multă severitate şi nu-i suferă pe cei leneşi şi 
nepricepuţi. Divina Adoratoare n-a greşit când l-a numit mare 
intendent. 

— Te-ai întâlnit de curând cu ea? 

— N-a mai primit pe nimeni de vreo două luni încoace. 
Slujitorii apropiaţi susţin că sănătatea i se şubrezeşte văzând 
cu ochii. Totuşi, continuă să celebreze anumite ritualuri, dar 
nu trece de zidurile Karnakului, petrecându-şi cea mai mare 
parte a timpului în palatul său. 

— Sheshonqg o vizitează? 

— De cel puţin trei ori pe săptămână. Trebuie să-i ceară 
sfatul înainte de a lua hotărâri importante privind cârmuirea 
provinciei. Dar, în ultimele zile, a refuzat să-l vadă şi pe el. 
Unii cred că este pe moarte. ` 

Vasăzică, Sheshonq nu minţea. Insă Henat, prevăzător din 
fire, voia să fie întru totul sigur. 


— Îl cunoşti pe doctorul Divinei Adoratoare? 
— M-a îngrijit cândva. Un om binevoitor şi iscusit din cale- 
afară. 
— Dă-i de ştire că sunt bolnav şi trimite-l la locuinţa mea. 
Cumva marele intendent strânge şi pregăteşte în secret o 
armată? 
— Fiţi liniştit! Trupele de ordine de aici, puţin numeroase, 
sunt departe de a alcătui o armată. Gărzile din Karnak se 
mărginesc să păzească intrările în temple. Strălucirea 
spirituală a Divinei Adoratoare rămâne neştirbită, dar bătrâna 
preoteasă nu aduce câtuşi de puţin a căpetenie războinică. 

x 


Din corabia Marelui vistiernic Pefy se mai vedeau doar nişte 
biete resturi. Furia Nilului zdrobise vasul, altminteri foarte 
solid. 

— S-au găsit rămăşiţe omeneşti? le întrebă judecătorul Gem 
pe gărzile însărcinate să cerceteze epava descoperită lângă 
Dendera, între Abydos şi Theba. 

— Fluviul şi făpturile sale n-au cruțat nimic. 

Kel, Nitis şi Bebon - înecaţi... Poate că, într-adevăr, aşa era. 

Neîncrezător, judecătorul îşi continuă cercetările mult spre 
sud. 

Zadarnic. 

Având în vedere tăria furtunii care ţinuse ore întregi, fugarii 
nu avuseseră nicio şansă de scăpare. Oare magistratul n-ar 
trebui să se plece în faţa adevărului, să recunoască dispariţia 
lor și să înceteze cercetările? 

Însă cei trei scăpaseră deja din atâtea primejdii... O umbră de 
îndoială stăruia. 

Judecătorul Gem chemă un mic grup de mercenari şi le 
împărţi ordine. 

x 

Cărând o traistă grea de piele plină, cu leacuri, doctorul intră 
în odaia lui Henat, care stătea aplecat asupra raportului uneia 
dintre iscoadele sale. 

— Am venit cât am putut de repede. Ce vă doare? 

— Mă simt minunat. 

Doctorul ridică din sprâncene a mirare. 

— Nu înţeleg! Mi s-a spus că... 

— Doream să vă văd, doctore. Toţi vor crede că aţi îngrijit un 


bolnav. De fapt, am nevoie de ajutorul vostru. 

— Bineînţeles. 

— Sunteţi doctorul personal al Divinei Adoratoare? 

— Într-adevăr. 

— Vreau să ştiu tot despre starea ei de sănătate. 

— Îmi pare rău, dar e cu neputinţă. Datoria îmi impune să fiu 
mut în astfel de privinţe. 

— Uitaţi de ea! 

— Cu neputinţă, vă repet. 

— Nu ne înţelegem deloc, doctore. Vă cer un răspuns sigur. 
Altminteri... 

— Mă ameninţaţi? 

— Pe doamna voastră şi pe familia domniei voastre. Regele 
mi-a încredinţat o misiune şi am s-o îndeplinesc. 

— Aţi îndrăzni să... 

— Dispun de puteri depline, şi pentru mine contează doar să 
slujesc statul. Vă sfătuiesc din toată inima să-mi răspundeţi. 

— Să trădez încrederea bolnavei mele mă mâhneşte nespus 
ŞI... 

— Împrejurările ne silesc să facem asta. 

Doctorul înghiţi în sec. 

— Îmi cereţi mult. 

— Ceea ce-mi veţi mărturisi rămâne între noi doi. Domnia 
voastră veţi păstra tăcerea şi eu la fel. 

Doctorul trase adânc aer în piept. 

— Divina Adoratoare suferă de mai multe boli care nu pot fi 
tămăduite. Are inima slăbită, plămânii obosiţi şi canalele de 
energie îngustate. Având în vedere vârsta sa înaintată, 
leacurile n-o ajută. Pot doar să-i uşurez într-o oarecare măsură 
chinul. 

— Mai primeşte vizite? 

— N-are destulă forţă şi refuză să-l vadă până şi pe marele 
intendent Sheshonq, cel mai de seamă sprijin al ei. 

— Socotiţi că Divina Adoratoare e... pe moarte? 

— Din păcate, da. Rezistenţa sa neobişnuită îi va îngădui să 
mai trăiască, poate, câteva săptămâni. Insă, dacă durerile vor 
deveni greu de îndurat, am să mă văd nevoit să-i dau leacuri 
puternice care o vor face să-şi piardă cunoştinţa şi să cadă 
într-un somn adânc. Mă gândesc, totodată, că o criză de inimă 
i-ar grăbi sfârşitul. Apropiata ei dispariţie va însemna o uriaşă 


pierdere. 
— Pe care o deplângem cu toţii, zise Henat, încântat să afle 
astfel de veşti bune. 
Sheshonq spusese adevărul, iar Divina Adoratoare nu mai 
reprezenta câtuşi de puţin o primejdie. 

x 


După ce ieşi din locuinţa căpeteniei iscoadelor, doctorul simţi 
o imensă uşurare. Cu palmele jilave şi spatele asudat, se 
purtase ca un acrobat pe care Henat, cu răceala lui, îl băgase 
în toţi sperieţii. Dar izbutise să se stăpânească şi să respecte 
poruncile pe care i le dăduse slăvită preoteasă: să-l convingă 
pe acest temut demnitar că ea se afla în pragul morţii, iar 
puterile o părăsiseră cu totul. Astfel doctorul întărea spusele 
marelui intendent şi alunga pentru totdeauna îndoielile 
căpeteniei iscoadelor. 


57 


O clipă, doar o clipă, căpetenia uneltitorilor se îndoi de 
reuşita planului său. Zeii păreau să ocrotească un tânăr scrib 
menit să fie ţap ispăşitor, o preoteasă sortită templului şi un 
actor ambulant, iubitor de plăceri. O adunătură ciudată care n- 
ar fi trebuit să scape trupelor de ordine! Şi totuşi, ei îşi 
continuau călătoria nebunească, bătându-şi joc de gărzi şi de 
loviturile sorții. 

Dar asemenea noroc uimitor nu avea să dureze la nesfârşit. 
Kel, Nitis şi Bebon erau osândiţi, amăgitoarele lor izbânzi nu-i 
vor duce nicăieri. In veci nu vor descifra papirusul criptat, iar 
când vor cunoaşte adevărul va fi prea târziu, mult prea târziu. 
Să renunţe? Nici vorbă, întrucât nu mai avea de ales. 

Sfârşitul se apropia şi unele dintre urmările sale se vor dovedi 
crude. Dar nu puteau fi ocolite. Căpeteniei uneltitorilor nu-i 
părea rău de nimic. Ca să-şi înfăptuiască hotărârea, luată 
acum multă vreme, avusese nevoie de răbdare şi iscusinţă. Și 
să-şi câştige, pe rând, aliaţi fusese lucru primejdios. 

Astăzi îi mai rămânea un drum scurt de străbătut, deşi nu 
avea cum să controleze desfăşurarea ultimelor întâmplări. 
Totuşi, nu simţea pic de nelinişte. Odată totul bine rânduit, nu 
va întâlni piedici în cale. 

Şi ce dacă vor muri câţiva nevinovaţi? Din păcate, asta era. 
Zadarnic se străduia Kel, o să se lovească de ziduri de 


netrecut şi-şi va pierde viaţa. 
x 

Kel vomită litri întregi de apă. Minunându-se că încă e viu, îşi 
pipăi braţele, picioarele şi capul. Intregi! 

Ridicându-se în picioare, descoperi malul râpos al Nilului, 
acoperit cu stuf. Cocoţat pe o umbrelă*, un abumarkub? îl 
privea. 

— Corabia s-a scufundat! Nitis, Kel, unde sunteţi? 

Pasărea îşi luă zborul. 

Clătinându-se, actorul îşi croi drum prin hăţişul des. Retrăia 
cumplita furtună, simţea din nou suflarea furioasă a vântului, 
încerca să se agaţe de parapet. Corabia înainta din cale-afară 
de repede, săltând din val în val. Oare din pricina acestei iuţeli 
vor trece pe lângă Theba, fără să se poată opri acolo? 

Lipit de catarg, reuşind să-şi păstreze echilibrul, Vânt-de- 
Miazănoapte sfida cerul! El era căpitanul acestui vas purtat de 
curent la voia întâmplării, doar el putea să întârzie dezastrul! 

Kel şi Nitis se adăposteau în cabină. Cu disperare, Kel încerca 
s-o protejeze pe tânăra preoteasă şi s-o ferească de orice 
lovitură. 

Noaptea părea veşnică, orele de-abia se scurgeau. 

Un val monstruos înălţă corabia şi o aruncă spre mal. Bebon 
închise ochii, convins că n-o să-i mai deschidă niciodată. 

Şi acum păşea iarăşi pe pământ, pornind în căutarea 
tovarăşilor săi pe care-i striga în van. 

Cuprins de ameţeală, se aşeză jos. Doar el singur să fi 
scăpat? Era groaznic! Viaţa, această viaţă pe care-o iubea 
atât, îi apărea lipsită de rost şi crudă. Nici nu putea să îndure 
gândul că va trebui să se întoarcă la obiceiurile şi la viaţa sa 
obişnuită. 

Învingându-şi oboseala, Bebon se ridică şi o luă spre fluviu. 
Hapy, duhul inundaţiei, o să-i mai domolească zbuciumul 
sufletesc. 

— Unde te duci, Bebon? şopti o voce deloc străină. Nu te-ai 
săturat de apă? 


19 Inflorescenţă în care pedunculii fiecărei floricele pornesc din 
acelaşi punct şi se ridică la aceeaşi înăţime ca pânza unei 
umbrele (n. tr.). 

2 Pasăre înaltă asemănătoare cu struţul, cu gât scurt şi gros, cu 
cap mare şi cioc enorm (n. tr.). 


— Kel! Eşti teafăr? 

Plin de noroi, scribul era de nerecunoscut. 

— Am doar nişte zgârieturi. 

— Şi Nitis? 

— Se spală. Tunica i s-a rupt fâşii-fâşii. 

— Dar Vânt-de-Miazănoapte? 

— S-a ales cu câteva răni şi cucuie. Doarme acum. 

— O să ajung să cred că zeii chiar ne ocrotesc! Am scăpat cu 
viaţă dintr-o asemenea catastrofă, suntem iarăşi împreună, 
respirăm... Visez. 

Cei doi prieteni se îmbrăţişară. 

Apoi se apropiară de Nitis, care îl mângâia cu blândeţe pe 
Vânt-de-Miazănoapte. 

— Furtuna lui Seth ne-a cruțat datorită prezenţei tale, îi 
mulţumi ea. Fără tine am fi pierit. 

— Judecătorul Gem ar trebui să ne creadă morţi, zise cu 
speranţă în glas Kel, şi să înceteze să ne mai caute. 

— O să încerc să aflu unde suntem, îi înştiinţă Bebon. Să nu 
vă mişcaţi de aici. Stuful vă fereşte de privirile oricui. 

Nilul  înghiţise arcul lui Neit, amuleta din obsidian 
reprezentând cele două degete care despărţeau cerul de 
pământ, săculeţul cu pietre preţioase şi cuțitul grecesc. La 
picioarele lui Nitis zăceau cioburile statuetei Răspunzătorului. 
Ducându-i teferi şi nevătămaţi pe malul răsăritean al fluviului, 
Răspunzătorul îşi îndeplinise menirea. Kel şi Nitis desenară pe 
nisipul umed, fiecare în dreptul său, semnele de pe papirusul 
criptat. Memoria nu-i înşela, iar textul rămânea de nedesluşit. 
Vânt-de-Miazănoapte ciuli urechile. 

Se apropia o barcă. 

— Nişte pescari, observă Kel. lar Bebon e printre ei! 

Scribul dădu la o parte stuful şi barca trase la mal. 

— Aceşti oameni cumsecade ne oferă găzduire, spuse 
actorul. 

— Dar n-avem cu ce să le plătim. 

— Au avut noroc azi la pescuit şi sunt fericiţi să poftească 
nişte bieţi călători să împartă cina cu ei. Le-am mărturisit că 
am pierdut tot întrucât corabia noastră încărcată cu mărfuri a 
naufragiat. 

— Aici, lângă Theba, furtuna n-a avut atâta forţă, îi lămuri 
unul dintre pescari, de care ceilalţi păreau să asculte. Să 


mergem la coliba noastră. Acolo o să facem focul şi o să 
frigem peştii. 

Chinuit de dureri, Vânt-de-Miazănoapte abia se ridică de jos. 

— N-aveţi o bucată de pânză pentru soţia mea? întrebă 
scribul. Tunica i s-a rupt. 

Pescarul tăie o fâşie din țesătura grosolană pe care-o păstra 
ca să cârpească pânza bărcii. În ciuda veşmântului sărăcăcios, 
pescarii fură vrăjiţi de frumuseţea lui Nitis. 

— Ce transportaţi? întrebă unul. 

— Urcioare cu vin, răspunse Bebon. 

— Cerute de marele intendent al Divinei Adoratoare, 
bănuiesc. 

— Nu, noi ne îndreptam spre Elefantina şi nu plănuiam să ne 
oprim la Theba. 

Coliba se afla pe o colină de unde se vedea Nilul, acum 
liniştit. Pescarii îşi rânduiră harpoanele şi coşurile, apoi 
aprinseră focul şi aduseră de băut bere ţărănească. 

— V-aţi întors din morţi, băgă de seamă căpetenia pescarilor. 
De obicei, când se înfurie, fluviul nu dă drumul prăzii. 

— Norocul nostru, zise Bebon. Când mă uit la peştii ăştia, mă 
apucă o foame straşnică! 

Pescarii fripseră un chefal, un oxirinc şi un /ates?!. Lung de un 
metru, acesta din urmă avea burta şi părţile laterale alb- 
argintii, iar spinarea brun-verzuie. 

Lipindu-se de Kel, Nitis îi şopti câteva cuvinte la ureche. Când 
se împărţiră porţiile, scribul, fără să observe ceilalţi, îl 
împiedică pe Bebon să se atingă de /ates. Pescarii apreciară 
carnea acestuia, tare şi gustoasă. 

— Va trebui să le povestiţi gărzilor cele întâmplate, zise 
căpetenia. Asta ca să nu vă caute zadarnic. Am putea să vă 
conducem la cea mai apropiată cazarmă. 

— Nu-i nevoie, se împotrivi Bebon. Arătaţi-ne drumul şi ne 
descurcăm singuri. 

Căpetenia pescarilor apucă un harpon. 

— Drumul va fi scurt, prietene. Noi suntem gărzile. 


58 
Mercenarii trimişi de judecătorul Gem să-i aresteze pe cei 


21 Lates niloticus, biban de Nil (n. tr. ). 


care le-ar fi trezit bănuieli îi înconjurară pe prizonieri, 
ameninţându-i cu harpoanele. 

Lipsiţi de arme, Kel şi Bebon erau neputincioşi. Istovit, chinuit 
de dureri, Vânt-de-Miazănoapte nu se simţea în stare să lupte. 

— Cine sunteţi? întrebă comandantul soldaţilor. 

— Nişte negustori, răspunse scribul. 

— Judecătorul caută un ucigaş a cărui descriere ţi se 
potriveşte, o tânără femeie foarte frumoasă ce aparţine 
preoţimii din Sais şi pe complicele lor, un actor ambulant. Un 
martor i-a văzut dispărând la bordul corăbiei trădătorului Pefy. 
Acesta din urmă a terminat cu uneltirile. 

— Ce i s-a întâmplat? vru să afle Kel. 

— Comandantul garnizoanei din Abydos l-a ucis pe Mai- 
marele vostru pentru că refuza să se predea. 

— Dar Pefy era credincios regelui, sări numaidecât Nitis. 

Mercenarul zâmbi. 

— S-ar zice că-ţi pasă de soarta lui. Din câte ştim, acest 
demnitar necinstit îţi cunoştea bine familia şi nu i-a fost greu 
să te atragă de partea sa. Fuga voastră se încheie aici, 
mieluşeii mei. 

O să vă ducem judecătorului, veţi fi osândiţi la moarte, iar noi 
o să primim o răsplată pe cinste! 

— Nu cred, rosti Nitis cu seninătate. 

Falsa căpetenie a pescarilor îşi încleştă degetele pe mânerul 
harponului. Se spunea că cei trei erau din cale-afară de 
primejdioşi şi aproape de neînfrânt. Un zvon prostesc, fără 
îndoială! De astă-dată, ucigaşii nu vor scăpa. Neputând să se 
bată, trebuiau să se recunoască învinşi. 

— Sunt preoteasă a lui Nitis, adeveri tânăra femeie, şi 
învățătorul meu mi-a arătat cum să tălmăcesc semnele şi 
simbolurile. Nimeni n-are cum să se ridice împotriva 
cuvântului zeilor, iar ei au hotărât ca voi să daţi greş. 

— Speri să ne răpui prin formule magice? 

— Nu voi avea nevoie de ele. 

Mercenarii se priviră cu nelinişte, gata să folosească 
harpoanele. 

— Fiţi cuminţi şi urmaţi-ne, le porunci ofiţerul. 

— Aţi săvârşit o greşeală care vă va atrage moartea, îi lămuri 
Nitis, şi nici cel mai bun doctor n-ar izbuti să vă salveze. 

— Doctor... Ce vrei să zici? 


— Să mănânci dintr-un peşte /ates, întrupare a zeiţei Neit, de 
faţă cu o preoteasă de-a sa, e o greşeală de neiertat. 
Incălcând această rânduială, v-aţi otrăvit. Sângele se 
înnegreşte, astupă plămânii şi înţepeneşte braţele şi 
picioarele. Nu simţiţi că vă lasă puterile? 

Cuprins de rău, un mercenar scăpă harponul şi căzu în 
genunchi. 

— Ridică-te! îi ordonă ofiţerul. Vrăjitoarea asta încearcă doar 
să ne sperie. 

Un al doilea grec îşi dădu ochii peste cap. 

— Isprăviţi cu purtările astea de femeiuşti! 

Când şi al treilea mercenar se prăbuşi, ofiţerul simţi cum 
trupul i se acoperă de o sudoare nefirească, iar privirea i se 
tulbură. Agitându-şi harponul, vru să-l arunce spre Nitis. Dintr- 
o săritură, Kel îl apucă de încheietura mâinii şi-l dezarma cu 
uşurinţă. 

Lui Bebon nu-i mai rămase nimic de făcut. Toţi soldaţii 
zăceau fără suflare. 

— Dacă mâncam din peştele ăla... începu actorul. 

— Nu te-am lăsat, îi reaminti Kel. 

— Ba încă m-am şi supărat, într-atât de gustoasă părea 
carnea lui! 

— Să plecăm, îi îndemnă Nitis. 

— Folosindu-ne chiar de barca acestor netrebnici, îşi dădu cu 
părerea Bebon. Având în vedere înfăţişarea noastră, gărzile 
fluviului n-o să ne deranjeze. O biată familie de pescari nu 
ameninţă siguranţa regatului. 

— Negreşit, intrările în Theba sunt păzite cu străşnicie! 
încercă Kel să-i mai domolească elanul. 

— O să coborâm din barcă în nordul oraşului, la adăpost de 
orice priviri. 

— Şi apoi? 

— Ne descurcăm noi. Vrei să renunţi tocmai acum, când ne 
aflăm aşa aproape de ţinta călătoriei? 

Tuspatru părăsiră locul acela înfiorător şi se îndreptară spre 
malul Nilului. Cu pas şovăielnic, Vânt-de-Miazănoapte se învoi 
până la urmă să urce în barcă. Bebon mânuia vâslele şi, după 
un drum lung sub razele fierbinţi ale soarelui, le lăsă în grija 
lui Kel. 

In zare se ivise o corabie a trupelor de ordine. La proră 


stăteau doi arcaşi. 

Când trecură pe lângă ea, soldaţii îi cercetară cu ochi 
bănuitori pe cei trei oameni din barcă, atât de mizer îmbrăcaţi. 
— Aţi avut noroc la pescuit? îi întrebă unul dintre soldaţi. 

— Nu prea, de-aia ne şi întoarcem! le strigă Bebon. 

Kel începu să vâslească mai repede. O mulţime de bărci 
alunecau pe apele Nilului, iar corăbii grele de mărfuri pluteau 
pe mijlocul fluviului. 

— Opreşte, îl sfătui Bebon. 

Barca trase lin la mal. 

Vânt-de-Miazănoapte se bucură să calce iar pe pământ, iar 
Nitis contemplă îndelung un salcâm înalt, aidoma celui mai 
bătrân dintre arborii sacri din templul de la Sais, ale cărui flori 
se deschideau în cea de-a douăzeci şi treia zi din prima lună a 
inundaţiei. 

— Să ne reculegem, îi rugă Nitis, suntem în faţa unui 
sanctuar al lui Neit. 

Actorul n-o contrazise pe tânăra preoteasă, care rostea 
cuvintele de slavă. Soarele însufleţea frunzele delicate de 
salcâm, care sclipeau de parcă razele lui le înzestraseră cu o 
nouă viaţă. Un ibis comata, întrupare a spiritului luminos, îşi 
luă zborul către cer. 

— Ştiu un drum care duce spre cartierele mărginaşe ale 
Thebei, mărturisi Bebon, dar pesemne că e supravegheat. ŞI 
n-avem cu ce ne cumpăra nişte veşminte cuviincioase şi ceva 
de mâncare! 

— Să urcăm malul, propuse Nitis. 

La marginea potecii se vedeau două coşuri pline cu peşte şi o 
chingă. 

— Zeița ne ajută în continuare, observă preoteasa. Bebon, 
foloseşte-te de o cracă uscată ca de un toiag şi prefă-te că 
suferi de dureri cumplite de spate. Eu am să te urmez la mare 
depărtare, împreună cu Vânt-de-Miazănoapte. El o să care 
coşurile, iar eu am să mă dau drept nevastă de pescar. Gărzile 
ne vor lăsa să trecem. Am să vând peştele în târg şi am să 
cumpăr veşminte şi sandale. Tu, Kel, amestecă-te într-un grup 
de ţărani care merg spre un han în aer liber. Vorbeşte cu ei, 
râzi, fără să dai vreun semn de nelinişte. Ne vom întâlni la 
ieşirea dinspre oraş a târgului. 

Bebon rămase cu gura căscată. 


— Cunoaşteţi... cunoaşteţi locurile? 

— Le descopăr acum. Cuvintele arborelui zeiţei Neit au fost 
clare şi precise. Să ascultăm de ele. 

Insă actorul nu le auzise. 

Lui Kel nu-i venea să se despartă de Nitis. 

— Să respectăm poveţele zeiţei, stărui preoteasa, şi vom 
trece peste această nouă piedică. 

Planul întocmit de copacul vorbitor, la care Bebon se uita cu 
coada ochiului, presupunea mari primejdii. Dar actorul nu 
avea altul mai bun. 


59 


Marele intendent Sheshong, iubitor al textelor vechi, îşi 
inspecta vastul locaş de veci de pe malul apusean al Thebei??. 
Coloanele de hieroglife inspirate din Textele piramidelor 
aminteau de neîncetatele schimbări ale sufletului în spaţiile 
cereşti şi de călătoria veşnică a spiritului luminos. În răstimpul 
îndelungatei sale cariere, Sheshonq primise învăţătură de la 
Divina Adoratoare. Iniţiat în misterele divine, conducea o 
adunare de preoţi însărcinaţi să cerceteze Tradiţia şi să le 
ofere desenatorilor, pictorilor şi sculptorilor motive de care să 
se folosească atunci când decorau mormintele. 

Locaşul morţii era, de fapt, locaşul vieţii. Simplă şi grabnică 
trecere, existenţa omenească nu avea rost decât legată de 
lumea cealaltă. Lui Sheshonq îi plăcea să vină să mediteze 
aici. In inima tăcerii părelnice a pereţilor acoperiţi cu scene 
rituale, zeii îi vorbeau. Şi nimic nu era mai important decât să 
le asculte glasul. 

— Sunteţi chemat cât mai iute, mare intendent, îl vesti 
secretarul său, stânjenit că tulbură gândurile Mai-marelui său. 

— Pentru ceva care chiar nu suferă amânare? 

— Mă tem că da. 

Cu părere de rău, Sheshonq se smulse din pacea locaşului 
său de veci. 

Vădit supărat, scribul vistieriei îl aştepta la intrarea 
mormântului. 

— Mare intendent, lucrurile nu mai pot merge aşa! Vă rog să 
luaţi fără întârziere măsuri hotărâte. 


22 Mormântul teban 27. 


— Aş putea primi, mai întâi, câteva lămuriri? 

— Scribul cirezilor trebuia să-mi trimită în dimineaţa asta trei 
boi graşi şi cinci gâşte. Dar am primit doar un bou şi două 
gâşte, fără o lămurire sau o părere de rău. Cât despre scribul 
hambarelor, a micşorat de capul lui tainul brutăriei din Karnak. 
Cu alte cuvinte, nu se va mai pregăti destulă pâine pentru toţi 
slujitorii templului. Şi oamenii ăştia pretind că-şi fac treaba! 
Merită o ciomăgeală zdravănă. Dacă aş avea puterea voastră, 
i-aş înlocui numaidecât cu administratori pricepuţi. 

— Am să îndrept aceste neajunsuri, făgădui Sheshona. 

— Arătaţi-vă neînduplecat, mare intendent! Altminteri, o să 
se ajungă la o adevărată harababură. 

Sheshonq auzea adesea astfel de cuvântări. Peste măsură de 
cicălitor şi pretenţios, scribul vistieriei nu contenea să tune şi 
să fulgere împotriva colegilor săi, învinuindu-i de greşeli grave 
înainte chiar ca aceştia să le săvârşească. Scribul ogoarelor 
bea prea mult, cel al hambarelor îşi pierdea vremea cu certuri 
în familie, cel al turmelor stătea ore întregi la taifas, iar cel al 
corăbiilor nu deosebea lucrurile importante de restul. 

Sheshonq îşi petrecea o bună parte din timp îndreptându-le 
greşelile şi potolind certurile. Totuşi, oamenii săi îşi iubeau 
munca şi nu încercau niciodată să scape cât mai iute de 
sarcinile lor. La adunarea din fiecare săptămână, marele 
intendent reuşea să le domolească pornirile duşmănoase, spre 
binele tuturor. Îi asculta răbdător pe toţi şi nu privilegia pe 
nimeni. lar scribii, ştiindu-l cinstit şi nepărtinitor, îl respectau şi 
aveau încredere în judecata lui. 

La fel ca şi cele din urmă, ziua de azi se anunţa lungă şi 
încărcată. Trecând dintr-o odaie de lucru în alta, Sheshonqg 
stingea vrajba şi reînstăpânea armonia. In ciuda slăbiciunilor 
omeneşti, templul continua să existe şi zeii erau slujiţi cum se 
cuvine. La munca obişnuită se adăuga acum şi delicata 
misiune de a-l împinge pe Henat să creadă anumite lucruri. 
După spusele doctorului Divinei Adoratoare, Henat mușcase 
momeala. 

Dar înaltul demnitar, şiret şi bănuitor, va mai şovăi poate o 
vreme, până să pună temei cu totul pe mărturia doctorului. 

Sheshonqg porni spre vila căpeteniei iscoadelor, a cărei intrare 
era aspru păzită. Marele intendent îi felicită pe slujitori pentru 
atenţia lor şi porunci ca Henat să fie înştiinţat despre sosirea 


sa. 

Locuinţa nu era lipsită de farmec. Picturile de pe ziduri 
înfăţişau ciocârlii zburând peste straturi de albăstrele. Aceste 
culmi de măiestrie şi graţie îl făceau pe privitor să uite lesne 
de greutăţile lumii de afară. 

Henat apăru. 

— Divina Adoratoare a răspuns cererii mele, mare intendent? 
— Din păcate, nu. Nici de ale mele nu ţine seama. Lipsindu- 
mi sfaturile ei precise, trebuie să potolesc certurile dintre 
scribii însărcinaţi să conducă diferite părţi ale administraţiei. O 
uriaşă bătaie de cap! 

Henat se feri să zâmbească. Mărturisirea lui Sheshonqg se 
potrivea cu raportul întocmit de unul dintre oamenii săi. 
Descumpănit, marele intendent se mulțumea să 
îndeplinească treburile zilnice în aşteptarea morții bătrânei 
preotese, care nu mai primea pe nimeni, nici măcar pe 
Sheshonq. 

— Imi pare rău că pomenesc de ceva atât de trist, dar... cum 
se hotărăşte cine îi va urma? 

— Divina Adoratoare îşi alege o fiică spirituală pe care o 
asociază la tron ca s-o pregătească. La moartea Mamei sale, 
fiica ia asupra ei toate datoriile rituale. 

— Şi această alegere a fost făcută? 

— Nu în mod clar. Totuşi, Majestatea Sa nu şi-a tăinuit 
gândurile. Vrea s-o adopte pe Nitocris, o preoteasă tânără, 
iubitoare, a învățăturilor sacre. 

„Cu siguranţă, îşi spuse în sinea sa Henat, acest intendent 
cumsecade nu-mi ascunde nimic”. 

Intr-adevăr, căpetenia iscoadelor aflase deja de la oamenii 
săi ceea ce-i destăinuise Sheshonqg. Sfielnică şi reţinută, 
tânăra Nitocris va trăi retrasă la Karnak şi nu va avea o 
strălucire spirituală asemănătoare cu cea a Divinei Adoratoare 
de acum. 

Gândindu-se la scribul Kel, lui Henat îi venea să râdă. Să se 
străduiască atât şi să treacă prin sumedenie de primejdii 
degeaba! Chiar dacă ar ajunge până la Divina Adoratoare, ar 
vedea doar o bătrână ce trage să moară şi care n-ar fi în stare 
să-l ajute. 

— Am pus la cale un banchet în onoarea voastră, rosti 
Sheshonqg cu însufleţire. Vor veni scribii care răspund de 


templele de pe malul apusean şi care sunt fericiţi să vă 
întâlnească. 

— Îmi pare rău că-i dezamăgesc. N-o să iau parte la 
petrecere. 
Chipul marelui intendent se întunecă. 
— V-am jignit cu ceva, am săvârşit vreo greşeală cumplită, 
am... 
— Nu vă faceţi griji, mare intendent! Nu-i vina voastră şi vă 
mulţumesc pentru primirea fără cusur de care m-am bucurat 
la Theba. De altfel, am să-i vorbesc despre asta regelui şi vă 
doresc să vă păstraţi rangul şi slujba. Noua Divină Adoratoare 
va avea nevoie de experienţa voastră. Să vegheaţi în 
continuare cât mai bine asupra frumoasei provincii tebane. 

— Mă voi strădui, îl asigură Sheshonqg, dar refuzul vostru... 

— Are o pricină simplă: mă întorc la Sais. M-a încântat 
şederea aici şi v-am prețuit mult ospitalitatea. Dar nu vreau să 
intru cu de-a sila peste o muribundă şi prefer să mă întorc la 
palatul din capitală unde mă aşteaptă vrafuri de registre. 

— Poate dacă aş mai face o încercare să fiţi primit şi... 

— N-are rost, zise răspicat Henat. Să-mi daţi de veste când e 
înmormântarea. Un trimis al regelui va veni ca să fie de faţă. 

— Nu îndrăznesc să vă cer o favoare... 

— Îndrăzniţi, mare intendent. 

— Aţi vrea să-l asiguraţi pe rege de credinţa mea deplină? 

— N-am să uit. 

Adevărat cârmuitor al provinciei tebane, Sheshonq îşi 
încovoia spinarea, mlădios ca o trestie. O purtare atât de 
multumitoare şi liniştitoare! Exista un singur neajuns: iscusitul 
demnitar trăgea zadarnic nădejde că i se vor încredința slujbe 
mult mai înalte. La curtea din Sais n-ar fi de niciun folos. Pe 
când aici, controla totul în folosul lui Amasis. 

— Theba va avea plăcerea să vă revadă? 

— Zeii vor hotărî, răspunse Henat. 

Marele intendent se îngriji el însuşi ca pregătirile de plecare a 
căpeteniei iscoadelor să se termine cât mai repede. Şi când îl 
văzu pe Henat părăsind cheiul din Karnak, se felicită în sinea 
sa că dusese cu bine la capăt planul întocmit de Divina 
Adoratoare. 


60 


La ieşirea din canalul care ducea la debarcaderul templului 
din Karnak, corabia lui Henat se încrucişă cu o alta, încărcată 
de gărzi şi soldaţi. La pupă, stătea aşezat sub o umbrelă 
judecătorul Gem. În clipa în care cele două vase se atinseră 
uşor, căpetenia iscoadelor îl strigă pe magistrat. 

O manevră iscusită lipi corăbiile una de alta şi cei doi bărbaţi 
se retraseră în cabina lui Gem. 

— Părăsiţi Theba, Henat? 

— Într-adevăr. 

— Divina Adoratoare v-a asigurat de sprijinul său deplin? 

— N-am văzut-o. 

— Vă bateţi joc de mine. 

— Nu am îndoieli că e grav bolnavă şi că-şi trăieşte ultimele 
zile. Nu-l mai primeşte nici măcar pe marele ei intendent şi n- 
o să ajute pe nimeni. De aceea mă întorc la Sais. Şi ar fi bine 
să faceţi la fel. 

— Nu trebuie să-mi spuneţi ce să fac, Henat. Continui 
cercetările după cum cred eu de cuviinţă. 

— Nişte cercetări care se cam lungesc! 

— Credeţi? 

Privirea  zeflemitoare a judecătorului trezi curiozitatea 
căpeteniei iscoadelor. 

— Nu uitaţi, Gem, că aveţi datoria să-mi dezvăluiţi tot ce 
aflaţi. 

— Dar domnia voastră n-aveţi aceeaşi datorie? Şi părerea 
mea e că nu o respectaţi. 

— Părerile voastre nu mă interesează. 

— Pe de altă parte însă, una dintre faptele importante 
petrecute în răstimpul căutărilor mele ar trebui să vă atragă 
atenţia. 

Henat îşi dădea seama că de data asta îi scăpa ceva. ŞI 
întrucât judecătorul dorea să se bucure de un crâmpei de 
triumf, căpetenia iscoadelor îi lăsă această plăcere. 

— Vreti să-mi povestiţi? 

— Dacă-mi oferiţi ceva în schimb. Ce-aţi descoperit la Theba 
privitor la scribul Kel şi la complicii săi? 

— Nimic, chiar nimic. 

— Şi vă închipuiţi c-o să vă cred? 

— Dacă ucigaşul ar fi fost zărit, oamenii mei mi-ar fi dat de 


ştire. 

Magistratul se arătă convins. 

— Am decapitat trupa uneltitorilor, mărturisi el. 

— L-aţi arestat pe Kel? 

— Mai-marele său a fost ucis. 

— Mai-marele său... _ 

— Trădătorul Pefy. Işi adăpostea complicii în locuinţa din 
Abydos şi le-a îngăduit să fugă. Comandantul mercenarilor 
greci l-a străpuns cu lancea. Dat fiind că nu primise un astfel 
de ordin, va fi pedepsit. 

Tonul sec pe care fuseseră rostite aceste vorbe îl uimi pe 
Henat. 

— l-am trimis deja veste Majestății Sale, care ştie acum că 
mă apropii cu paşi hotărâți de ţinta căutărilor mele. Pefy voia 
să pună mâna pe putere folosindu-se de o cohortă de ucigaşi 
condusă de scribul Kel. 

— Oare el e încă viu? 

— Pesemne că nu. A pierit în timpul unei furtuni laolaltă cu 
cei mai apropiaţi complici ai lui, preoteasa Nitis şi actorul 
Bebon. După spusele corăbierilor cu care am discutat, tustrei 
s-au înecat. Dar nu le-am găsit leşurile. 

— Le-au devorat crocodilii şi peştii! 

— Se poate. 

— Vă îndoiţi? 

— Preferam să le văd. 

— Incăpăţânarea nu-i neapărat o virtute, judecătorule Gem. 
— Acum mă învăţaţi meserie? 

— In loc să vă pierdeţi vremea căutând morţi, întoarceţi-vă la 
Sais. 

— Incă nu mi-am încheiat cercetările. Doar eu voi hotărî când 
e timpul să le pun capăt. 

— Theba e un oraş tare plăcut, iar marele intendent o gazdă 
fără pereche. Negreşit o să preţuiţi minunatele clipe tihnite 
petrecute aici. 

— Am de gând să lucrez, nu să lâncezesc. Şi doresc să capăt 
sprijinul oamenilor voştri. 

— Numai regele hotărăşte asta. 

— Oricum o să încuviinţeze cererea mea scrisă, socoti 
magistratul. Lăsaţi-mă să câştig timp. 

Căpetenia iscoadelor chibzui puţin. 


— Căutaţi-l din partea mea pe meşterul care pregăteşte 
papirusurile de primă calitate la Ramesseum. El e 
conducătorul oamenilor mei din Theba. 

Judecătorul va fi dezamăgit, întrucât meşterul n-avea nicio 
informaţie importantă pe care să i-o ofere. 

— Vă mulţumesc pentru ajutor. 

— Toate problemele astea pricinuite de Kel se termină cum 
nu se poate mai bine, aşa e? lată-ne scăpaţi de ucigaş şi de 
aliaţii săi! Aţi ocolit un proces care ar fi dus oricum la 
pedeapsa cu moartea. Frumoasă reuşită, judecătorule Gem. 
Regele va fi încântat de felul în care v-aţi descurcat şi meritaţi 
cu prisosinţă câteva zile de odihnă la Theba. 

— N-am câtuşi de puţin nevoie de odihnă şi vă repet că 
plănuiesc să-mi sfârşesc aici cercetările. 

— Arestând nişte năluci? Bucuraţi-vă un pic de viaţă! 

— Dar mi se pare că nu vă stătea în obicei aşa ceva. 

— Farmecul Thebei o să vă surprindă. Şi nu uitaţi să vă 
întoarceţi la Sais. 

— Drum bun, Henat. 

Cele două corăbii se îndepărtară, cea a magistratului 
apucând spre cheiul din Karnak. Ofiţerul care răspundea de 
paza templului îl întâmpină cu mult respect pe Gem. 

— Locuinţa voastră e gata, zise el. Marele intendent vă roagă 
să-l iertaţi că, din pricina unor treburi administrative care nu 
suferă amânare, n-o să vă poată vedea decât mâine. 

Vila în care stătuse până de curând Henat fusese curățată şi 
o armată de slujitori se pregătea să-i împlinească 
judecătorului cele mai mărunte dorinţe. 

— Locul ăsta nu-mi convine. Găsiţi-mi o clădire în oraș. 

Am nevoie de vreo zece odăi de lucru pentru slujbaşii mei, de 
o sală pentru adunări şi de o cazarmă. Incă două corăbii de- 
ale gărzilor nu vor întârzia să sosească şi o să-mi desfăşor 
oamenii pe cele două maluri. 

— Trebuie să mă sfătuiesc cu marele intendent şi... 

— E un ordin, îi tăie vorba Gem. Părerea lui nu schimbă cu 
nimic lucrurile. Am să rămân în casa asta doar o noapte. 

Un bucătar cu obraji umflaţi se prezentă înaintea 
judecătorului. 

— Cina e alcătuită din două gustări, adică... 

— Renunţaţi la ea. Imi ajunge o fiertură de bob. 


— Ca vin, vă propun... 

— Aduceţi-mi apă. 

Ornamentaţia plină de fineţe a vilei nu-l mişcă pe Gem, care 
se aşeză la umbra unui sicomor şi citi, încă o dată, dosarul 
scribului Kel. Trebuia oare să-l închidă pentru totdeauna? 

Un ofiţer al gărzilor veni să-i dea raportul. 

— Avem veşti despre mercenarii care se dădeau drept 
pescari. Veşti proaste. 

— Au fost atacați? 

— La prima vedere, nu. l-am găsit fără suflare în tabăra lor. 
— Din ce pricină au murit? 

— Doctorul zice că s-au otrăvit pentru că au mâncat dintr-un 
anumit peşte. 

Ciudată întâmplare... Nu cumva preoteasa Nitis a folosit vreo 
otravă? Şi scribul Kel îşi ucisese tot aşa colegii din Casa 
tălmacilor! 

Prin urmare, judecătorul n-o să închidă încă dosarul. 


61 


Favorit, câinele Divinei Adoratoare, se apropie de stăpâna sa 
cerşindu-i o mângâiere. Numaidecât, Acrobat, maimuţica 
verde, îl muşcă de coadă, chemându-l la joacă. Cei doi 
tovarăşi credincioşi îi bucurau inima Divinei Adoratoare?. 
Dedicată întru totul lui Amon, divinul său soţ, ea nu avea copii. 
Căsătoria ei simbolică chezăşuia statornicia creaţiei şi 
îndepărta haosul. Reprezentantă pe pământ a principiului 
feminin primordial, Mamă a tuturor făpturilor, Divina 
Adoratoare  împărtăşise taina lui Amon când fusese 
încoronată, şi datorită îndeplinirii zilnice a ritualurilor, unirea 
lor rămânea la fel de puternică. 

„Mult  preaiubita”, „Stăpână a farmecului”, „Bogată în 


233 Ea se numea Ankh-nes-nefer-Răâ, „Regele trăieşte pentru ea 
(sau: viaţa îi apar ţine), inima luminii divine (Râ) este 
desăvârşită”, Hegat-neferu-merit-Mut, „Stăpână a perfecțiunii, 
iubită de Mut (soţia divină a lui Amon, al cărui nume înseamnă 
în acelaşi timp «mamă» şi «moarte»)”. Ca şi în cazul faraonilor, 
numele ei erau înscrise într-un cartuş. Această femeie 
excepţională a ocupat cea mai înaltă funcţie sacerdotală din 
Theba vreme de şaizeci de ani. 


favoruri”,  „Conducătoare a tuturor femeilor”, suverana 
cârmuia universul şi pământul întreg, umplând sălile templului 
cu mireasma răspândită de roua sa, ea avea o voce care 
vrăjea şi cânta o muzică cerească. 

Ca în fiecare dimineaţă, se purifică şi îmbrăcă o tunică lungă 
strânsă în talie cu o centură. Un preot îi încinse fruntea cu o 
fâşie de pânză roşie legată la spate cu un nod, care lăsa cele 
două capete să atârne pe umeri. 

În pofida vârstei înaintate, Divina Adoratoare se bucura de o 
sănătate desăvârşită, hrănită de o energie care nu seca 
niciodată. Apropierea de divinităţi ştergea urma timpului, 
ţinuta  maiestuoasă şi frumuseţea  preotesei rămânând 
neatinse. Nu jinduia după anii tinereţii şi-i mulțumea lui Amon 
că-i dăruise atâta fericire. 

— Vreun curios prin preajmă? îl întrebă ea pe Mai-marele 
ritualiştilor. 

— Majestate, templul e bine închis. 

Divina Adoratoare se îndreptă spre „Cel mai strălucitor dintre 
monumente”, sanctuarul clădit de Thutmosis Ill şi menit 
iniţierii marilor preoţi din Karnak. Aici îi fuseseră dezvăluite 
marile mistere ale morţii, renaşterii şi iluminării. 

Preoteasa se opri înaintea statuii-cub ce-l înfăţişa pe marele 
înţelept Amenhotep, fiul lui Hapu, citind un papirus desfăşurat 
pe genunchi. Înzestrată cu o viaţă mai presus de cea 
omenească, statuia trebuia purificată astfel încât nicio 
murdărie să nu spurce granitul. De aceea, Divina Adoratoare 
turnă peste ea apă din lacul sacru, imagine pământească a 
oceanului începuturilor lumii. 

Apoi, un preot îi întinse o torţă şi o conduse până la locul 
unde mocnea un jăratic. Un alt ritualist îi dădu o ţepuşă în 
care era înfiptă o figură din ceară care reprezenta un răzvrătit 
cu capul tăiat şi mâinile legate la spate. 

Divina Adoratoare o aruncă în foc. 

Trosnetele semănau cu gemetele unui om supus la cazne. 

Odată vrăjmaşul ars, preoteasa îşi încordă arcul şi se prefăcu 
a trimite câte o săgeată în cele patru zări. Ritualul nimicea 
forţele răului, oprindu-le să întunece cerul şi strălucirea zeilor. 

Calea celor pe care-i aştepta se elibera, în sfârşit. După ce 
trecuseră prin atâtea încercări, atingeau pământul teban. 
Totuşi, rămâneau de înfruntat multe primejdii şi reuşita 


misiunii lor nu era sigură. 

Flacăra se stinse. 

Cu pas domol, Divina Adoratoare porni spre cele două capele 
închinate lui Osiris, construite din porunca ei de-a lungul 
drumului ce ducea la templul lui Ptah. Apucând pe o mică alee 
pietruită, pătrunse în cea a lui Osiris, „stăpânul ofrandelor?*”. 

Luând parte la sărbătoarea înnoirii sufletului regal, zeul îi 
dăruia hrană spirituală şi trupească. Pe zidurile capelei se 
vedea înfăţişat faraonul Amasis, urmat de al său Ka, puterea 
de creaţie, păşind în pavilioanele ridicate cu prilejul acestei 
ceremonii. Regele îi oferea vin lui Amon-Ră, însoţit de Maat, 
iar Divina Adoratoare primea din mâinile zeului sistrele ale 
căror vibrații împrăştiau forţele vătămătoare. Scuipând foc, 
şerpii ascundeau aceste mistere de ochii neiniţiaţilor, pe care 
îi tăiau în bucăţi paznicii cumpliţi, cu capete de crocodil sau 
pasăre răpitoare şi purtând cuțite asupra lor. 

În mijlocul sanctuarului se săvârşea încoronarea lui Osiris, 
după ritualurile de la Abydos. Divina Adoratoare venea adesea 
aici ca să le trăiască în spirit, pregătindu-se să treacă de 
porţile lumii nevăzute. 

Marele său intendent, prieten şi sfătuitor Sheshonqg lua şi el 
parte la toate acestea, fiind înfăţişat pe unul dintre pereţii 
capelei. 

În acest loc, la adăpost de orice privire, Sheshonq îşi aştepta 
suverana. 

— Majestate, căpetenia iscoadelor a părăsit Theba, convins 
că vi se apropie sfârşitul. Nu vă mai socoate o primejdie, aşa 
că a hotărât să se întoarcă la Sais. 

— Dar oamenii lui au rămas aici. 

— Asta nu mă îngrijorează deloc, întrucât îi cunosc pe toţi. 
Conducătorul lor, un om destul de liniştit, n-ar trebui să ne dea 
prea multă bătaie de cap. În schimb, sosirea judecătorului 
Gem împreună cu o sumedenie de gărzi mă pune pe gânduri. 
Când mă voi întâlni cu el, am să încerc să-i aflu planurile. 

— Fii cu mare băgare de seamă. Încăpăţânat şi muncitor, 
acest înalt magistrat n-o să-şi slăbească strădaniile. lar 
călătorii pe care-i aşteptăm se apropie de noi. 

— Aşadar, sunt în viaţă! 

— Zeii i-au ocrotit. Ultima parte a drumului lor va fi grea şi 


2% Neb ajefau. 


plină de pericole şi cel mai mărunt pas greşit îi va osândi la 
pieire. 

— Dacă vă crede pe moarte, judecătorul Gem n-o să renunţe 
la cercetările sale? 

— E călăuzit de o singură dorinţă: să-l aresteze pe scribul Kel. 
Şi nimic nu-l va face să renunţe. 

— Speram la un mic răgaz după plecarea lui Henat, zise cu 
amărăciune marele intendent. Şi-acum poate că trebuie să ne 
pregătim pentru tot ce-i mai rău! Să luăm legătura cu scribul 
şi cu prietenii săi va fi din cale-afară de anevoios. 

— Ai rezolvat deja o mulţime de probleme care păreau fără 
ieşire, Sheshonaq. 

— Încrederea pe care mi-o arată Majestatea Voastră îmi 
umple inima de bucurie, dar nu m-am lovit niciodată de gărzi 
şi de judecătorii regelui Amasis! 

— Însă tu ai la îndemână o comoară nepreţuită: experienţa. 
În fata forţei sălbatice vei folosi viclenia. 

— Oare judecătorul Gem o să-mi lase timpul necesar? N-o să 
scape niciun prilej să întindă capcane, iar scribul Kel ar putea 
cădea în ele. 

— Caută să le zădărniceşti şi să eliberezi drumul spre Karnak, 
încă mai avem cum să salvăm Egiptul. 

— Am să fac tot ce trebuie, chiar dacă e mai presus de 
puterile mele, Majestate. 

Zâmbetul uşor al Divinei Adoratoare îl tulbură pe marele 
intendent, care îi admira noblețea înnăscută, demnitatea 
pilduitoare şi strălucirea fără pereche. Ca s-o slujească şi să se 
ridice la înălţimea aşteptărilor ei, şi-ar fi dat şi viaţa. 


62 


Tot făcând pe bolnavul, Bebon sfârşi prin a avea dureri de 
spate. Aşa cum mergea, sprijinindu-se apăsat în toiag, nu 
aducea deloc a răufăcător primejdios, urmărit de trupele de 
ordine. Totuşi gărzile îl opriră la intrarea în Theba. 

— Unde te duci, voinice? 

— La tămăduitorul de oase din cartierul de miazănoapte. 

— Eşti ţăran? 

— Plugar. Am înţepenit de şale şi nu mai pot să muncesc. 

— Tămădulitorul are mâini bune, o să te vindece. 

Dându-şi silinţa să şchiopăteze cât mai tare, Bebon o luă spre 


piaţa de peşte, care se întindea pe o mare parte din chei. 
Curând o zări pe Nitis, care isprăvea de vândut, la un preţ 
bun, peştii aceia frumoşi, apreciaţi de cunoscători. 

Schimbul aduse un câştig pe cinste: tunici, sandale, merinde 
felurite, mici vase uşor de vândut mai târziu. 

— L-ai văzut pe Kel? îl întrebă preoteasa pe actor. 

— Din păcate, nu. Sunt sigur însă că a trecut de gărzi, care-i 
opresc mai cu seamă pe scribi şi pe tinerele perechi. 

Nitis puse tot ce căpătase în coşuri. Vânt-de-Miazănoapte se 
ridică şi primi să le care. Bebon îi urmă până la ieşirea dinspre 
oraş a pieţei. Pe drum se încrucişară cu o patrulă care nici nu-i 
băgă în seamă. 

— O să rămân aici, hotărî actorul. Încercaţi să închiriaţi o 
cameră unde să ne putem schimba veşmintele. 

In cartierul de nord al cetăţii lui Amon domnea o mare zarvă, 
din pricina numeroaselor magazii unde se strângeau mărfuri. 
Oamenii vorbeau tare, se tocmeau, schimbau măgari, cădeau 
la învoială asupra zilei când să transporte mărfurile. 

Timpul trecea şi Bebon începea să se îngrijoreze. 

O ceată de ţărani se apropia. În frunte păşeau doi bărbaţi 
care discutau în gura mare, mulţumiţi că se vedeau la oraş. În 
spatele lor, Kel! 

Actorul îi făcu semn şi scribul se desprinse de grup. Amândoi 
se opriră la colţul unei străduţe şi se puseră pe aşteptat, 
sprijiniți cu spatele de un zid. 

După puţin timp, Nitis veni după ei şi-i conduse la parterul 
unei case cu trei etaje. Aflată în reparaţii, clădirea servea 
drept adăpost. 

— Nu seamănă a palat, observă Bebon, dar una peste alta, 
iată-ne la Theba! Nici nu-mi vine a crede. 

— Oraşul acesta ar putea să fie mormântul nostru, zise Kel. 
Cum vom reuşi s-o întâlnim pe Divina Adoratoare? 

— Mi se pare mai uşor de ajuns la marele intendent 
Sheshong, mâna ei dreaptă. El e cel mai puternic om din 
Theba. Cârmuieşte administraţia şi veghează la bunăstarea 
provinciei. 

— Şi dacă se arată duşmănos? 

Actorul se posomori. 

— Atunci va trebui să ne luăm tălpăşiţa. 

— N-am ajuns încă acolo, se amestecă Nitis. Şi deocamdată 


avem nevoie de un somn bun. 

x 

Judecătorul Gem îşi luă în stăpânire noua locuinţă. Vizită 
fiecare odaie de lucru şi împărţi camerele clădirii oferite de 
administraţie oamenilor lui. Secretarul magistratului rândui 
papirusurile şi tăbliţele de lemn pe rafturi şi aranjă mobila 
după placul stăpânului său. Cărăuşii aduseră cele de 
trebuinţă: cerneală, stilete, calamusuri, gume, palete, cârpe şi 
o sumedenie de coşuri împletite. 

În câteva ore, toţi vor fi gata să se apuce de treabă. Pentru a 
adăposti soldaţii şi gărzile sosite de curând la Theba, mai 
multe case de peste drum fuseseră golite, iar cei care locuiau 
în ele - trimişi să stea o vreme prin alte părţi. 

Gem simţea că soarta cercetărilor sale se va juca aici. Kel şi 
complicii săi scăpaseră de aşa-zişii pescari, se feriseră de 
gărzile care păzeau cu străşnicie drumurile şi ajunseseră la 
capătul călătoriei lor. Numai că trebuiau să treacă şi de porţile 
Karnakului. Şi toată această osteneală doar pentru ca să 
întâlnească o muribundă ce nu era în stare să-i ajute! 

Oare Divina Adoratoare chiar trăgea să moară? De obicei, 
căpetenia iscoadelor nu putea fi dusă de nas. Intorcându-se la 
Sais, Henat îşi arăta clar convingerea. Dar dacă actorul Bebon 
lucra pentru el şi o să-l predea curând pe „prietenul” său Kel 
justiţiei? 

Venirea marelui intendent îi întrerupse şirul gândurilor. De la 
bun început, acest om impunător, rotofei şi cu purtări plăcute 
îl scoase din sărite pe judecător. 

— Nu speram să vă mai văd, îi spuse pe un ton sec Gem. 

— Anumite sarcini legate de administraţie m-au împiedicat să 
vă întâmpin şi vă rog să mă iertaţi. Provincia aceasta mare nu- 
i uşor de condus, credeţi-mă! 

— Fiecare cu greutăţile lui. 

— Sunteţi mulţumit de locuinţă? 

— Da, n-am nevoie de mai mult. 

— N-aţi dori o vilă liniştită, înconjurată de grădină, ca să vă 
odihniţi mai bine? 

— N-am de gând să mă odihnesc, ci să arestez un ucigaş de 
temut și şleahta sa. 

— Dar am auzit că ar fi pierit înecaţi, se miră Sheshonqd. 

— Nu mai luaţi de bun orice zvon. 


— Tebanii sunt în primejdie? 

— Le voi asigura paza, dar mă bizui pe ajutorul lor, începând 
cu al vostru, mare intendent. 

— L-aţi dobândit deja pe deplin, judecătorule Gem! 

— Puneţi-mi la dispoziţie un plan amănunţit al oraşului şi al 
provinciei şi porunciţi trupelor de ordine să fie oricând gata de 
luptă. 

— Oh! Trupele de ordine sunt puţin numeroase şi se 
mărginesc să protejeze templul din Karnak! 

— Începând din această clipă, se supun ordinelor mele. 

— Ar trebui s-o înştiinţez pe Divina Adoratoare despre toate 
acestea, dar... 

— Cine vă opreşte? 

Cuvintele ieşiră cu greu din gura lui Sheshonaqg. 

— E vorba de o mare taină şi... 

— Îl reprezint pe faraon şi vreau să ştiu tot. De altfel, doream 
s-o văd pe Divina Adoratoare şi să-i împărtăşesc planurile 
mele. 

— Din păcate, n-o să fie cu putinţă, şopti Sheshonqg, mâhnit. 
Sănătatea-i şubredă o sileşte să nu primească pe nimeni, nici 
măcar pe mine. Populaţia nu are habar despre această 
nenorocire, iar eu sunt întru totul descumpănit. 

— Păstraţi în continuare tăcerea și vedeţi-vă de îndatoririle 
care vă revin. 

— Diseară vă poftesc la un banchet dat în onoarea voastră. 
Bucătarii noştri... 

— Diseară va avea loc adunarea ofiţerilor armatei şi gărzilor. 
Şi socot că neapărat trebuie să fiţi de faţă. 

x 


O hartă mare fusese desfăşurată pe mai multe mese joase 
alăturate. Graţie priceperii scribilor care o  întocmiseră, 
judecătorul Gem îşi făcu o idee precisă despre cetatea lui 
Amon şi împrejurimile sale. 

Teritoriul care trebuia supravegheat şi cercetat era atât de 
întins, încât descuraja pe oricine. Kel putea să se ascundă 
chiar în mijlocul oraşului, la ţară sau într-un templu potrivnic 
cârmulirii lui Amasis. 

Primul lucru care se cerea făcut era ca o parte din trupele de 
ordine să controleze malul apusean, iar cealaltă, malul 
răsăritean. Intrarea în Valea Regilor va fi închisă, iar în 


sanctuare nu vor pătrunde decât ritualiştii. 

În orice clipă, gărzile îi puteau controla pe trecători şi 
negustori. lar în apropierea clădirilor administraţiei vor exista 
noi posturi de strajă, fără a mai pune la socoteală înmulţirea 
pe apă şi pe uscata patrulelor. În sfârşit, cel care îi va oferi 
judecătorului informaţii demne de atenţie va primi o răsplată 
generoasă. 

Înmărmurit, Sheshonq nu scoase niciun cuvânt. 

Scribul şi prietenii săi nu aveau să iasă din această capcană 
şi n-o vor întâlni în veci pe Divina Adoratoare. 


63 


Purtând o tunică asiatică pestriță, cu părul strâns de o 
legătură multicoloră, încălţat cu sandale fine, Bebon arăta ca 
un desăvârşit negustor sirian aflat în căutare de câştiguri. 
Străbătând în lung şi-n lat marile pieţe ale oraşului, intra în 
discuţii cu toată lumea, folosindu-se de farmecul său. 

— Mă miră numărul mare de gărzi, îi mărturisi el unui 
negustor de ţesături. Când am fost ultima oară la Theba n-am 
văzut atâtea! 

— In împrejurări neobişnuite se cer măsuri neobişnuite. N-aţi 
auzit vorbindu-se despre o ceată de ucigaşi condusă de un 
scrib? 

— Mi-au ajuns la ureche unele zvonuri nelămurite, recunosc. 

— Ucigaşii ăştia de temut se ascund aici, la Theba! De aceea 
judecătorul Gem însuşi a desfăşurat aşa multe trupe. Cele 
două maluri sunt păzite cu străşnicie şi lepădăturile n-or să 
scape. Barem dreptatea şi ordinea sunt respectate în Egipt. 

— Aşa e, aşa e, încuviinţă Bebon. Cu cât se termină mai 
repede toată povestea asta, cu atât o să fie mai bine pentru 
negoţ. 

— Foarte adevărat! lar marele intendent Sheshong, un om 
deosebit şi un administrator de prim rang, trebuie că nu vede 
cu ochi buni amestecul puterii din capitală în treburile de pe- 
aici. Tebanii se bucură de o oarecare libertate şi cârtesc 
numaidecât, pe ascuns ce-i drept, împotriva felului în care 
conduce Amasis regatul. Singurul lor faraon e Divina 
Adoratoare. 

— Mi-ar plăcea să-i propun marelui intendent nişte parfumuri 
dintre cele mai alese pentru templul din Karnak. 


— Aveţi noroc, astăzi vine la primăria din Theba şi-i primeşte 
acolo pe negustorii străini. Grăbiţi-vă să cereţi audienţă. 

— Mulţumesc pentru sfat. 

Bebon trecu să-l ia pe Kel, îmbrăcat iar precum ţăranii şi 
însoţit de măgarul său care căra hrană pentru vite. Tustrei 
aveau grijă să păşească apăsat, de parcă duceau pe umeri 
toată povara Celor Două Regate. 

Soldaţii păzeau intrarea în primărie şi-i controlau pe vizitatori. 

Sosirea marelui intendent, înaintea căruia păşeau vreo zece 
scribi cu veşminte elegante, nu trecu nebăgată în seamă. 

— Când o să ne descotorosim de această armată? îl întrebă 
un slujbaş. Theba e un oraş paşnic şi liber! 

Deocamdată n-avem încotro, i-o reteză Sheshong. Însă, 
curând, lucrurile se vor lămuri. 

Marele intendent schimbă câteva cuvinte cu administratorii 
săi, apoi intră în primărie urmat de negustorii împuterniciţi. 
Lipsindu-i documentele necesare, Bebon nu-şi făcuse 
cunoscută dorinţa de a vorbi cu Sheshonq. 

— Să ne ţinem scai de el, îl povăţui pe prietenul său. Într-o 
clipă sau alta, în jurul lui Sheshong se vor afla mai puţini 
oameni şi ai să-i poţi vorbi. Spune-ţi necazul pe scurt şi cât 
mai convingător. Dacă-ţi cere mai multe lămuriri, ai câştigat. 
Dacă nu... 

Incepu o lungă aşteptare. 

La sfârşitul după-amiezii, Sheshonq ieşi din primărie. Refuză 
lectica şi porni către port, însoţit îndeaproape de scribi şi de 
soldaţi. 

Sui la bordul mai multor corăbii, cercetă încărcătura şi 
verifică mărfurile propuse de negustori. Bebon se felicită că nu 
încercase vreun şiretlic! 

Urmară discuţii cu stăpânii corăbiilor, vânzătorii şi scribul 
vistieriei. Se tocmiră în privinţa cantităților, a preţurilor şi a 
zilelor de transport. Odată înțelegerile pecetluite, se felicitară 
călduros, şi marele intendent se îndreptă spre centrul oraşului. 

Rămase o oră încheiată la scribul vistieriei ca să revadă 
socotelile de peste zi. La plecare primi să urce în lectică. 

„Se întoarce acasă să cineze”, gândi cu ciudă Bebon. 

Ca să pătrundă pe vastul domeniu al lui Sheshonqg, cei doi 
prieteni s-ar fi lovit de multe piedici. Dar, cercetând atent 
împrejurimile, poate vor găsi o cale. 


Lectica se opri în dreptul unei taverne în aer liber. Marele 
intendent cobori şi se aşeză, singur, sub un umbrar din lemn. 
Fără îndoială, simţea nevoia să prindă puteri înaintea vreunui 
banchet dat de un înalt demnitar. 

Respectându-i clipele de odihnă, gărzile, scribii şi purtătorii 
lecticii se ţineau deoparte. 

lată prilejul mult visat! 

Bebon îi aruncă o privire cu subînţeles lui Kel, care se apropia 
cu pas măsurat, urmându-l pe Vânt-de-Miazănoapte. 
Cântărind situaţia, scribul se hotărî să treacă la fapte. 

O să apuce pe cărarea ce se întindea pe lângă umbrar, apoi o 
să se întoarcă brusc la dreapta, o să străbată cu toată iuţeala 
distanţa ce-l despărţea de intendent şi o să-şi spună păsul. 
Oare va găsi cuvintele potrivite? 

Îşi frământase mintea şi răsucise pe toate părţile zeci de 
formulări pe care le socotise într-un sfârşit jalnice. Aşa că 
alese vorbele cele mai simple: „Sunt scribul Kel, nevinovat de 
omorurile puse în seama mea. Dacă doriţi să salvaţi ţara de la 
dezastru,  prezentaţi-mă  Divinei Adoratoare şi am să-i 
dovedesc adevărul spuselor mele”. 

Avea o şansă la un milion. 

Ultima şansă. 

Dar, înainte de orice, Kel şi-ar fi dorit tare mult să-i spună lui 
Bebon cât îi preţuia curajul şi prietenia. O să i-o 
mărturisească, pesemne, într-o altă lume. 

Privirea actorului îl încuraja: nimic nu era pierdut! Uneori o 
aruncare de zaruri îţi aducea o avere. lar zeii nu-l vor părăsi în 
clipa aceea de grea cumpănă. 

Kel înaintă. 

Încă trei paşi şi soarta lui va fi hotărâtă. 

— la ascultă, ţărane, zbieră Bebon, ai putea măcar să-ţi ceri 
iertare! 

Uluit, Kel încremeni. Gărzile se treziră din toropeală, iar 
marele intendent, care aţipise şi el, deschise ochii. 

— De necrezut, răcnea actorul, ţărănoiul ăsta m-a îmbrâncit 
şi mi-a pătat tunica cea nouă! Uitaţi-vă şi voi! Vreau să-mi dea 
în schimb măgarul lui. 

Fluturând poalele veşmântului murdar, luă gărzile drept 
martori. 

— Pleacă de-aici, îi ordonă un ofiţer. Ne-ai spart urechile. 


— Cer dreptate! 

— Vrei să simţi bastonul ăsta pe spinare? 

Bebon se trase un pas înapoi. 

— Nu, oh, nu! 

— Atunci dispari! 

Lectica îşi reluă drumul. 

Bebon şi Kel o luară în partea opusă şi se întâlniră departe de 
orice privire. 

— De ce-ai făcut asta? se miră scribul. 

— Era o capcană! Razele soarelui care asfinţea au dat 
naştere unor sclipiri ciudate, chiar în spatele umbrarului. 
Sclipirile unor lame de spadă! Unul dintre soldaţii ce stăteau la 
pândă s-a ridicat prea devreme. N-ai fi avut timp nici să 
deschizi gura. 

Mâhnit, Kel socoti că adevărul sărea în ochi. 

— Marele intendent e aliatul judecătorului Gem! Voia să mă 
atragă lângă el şi să-i ofere fiara pe tavă vânătorului. 

— Să nu ne bizuim pe Sheshonqg pentru a ajunge la Divina 
Adoratoare, întări Bebon. 


64 

— Îngăduiţi-mi să-mi arăt adânca nemulţumire, îi zise marele 
intendent judecătorului Gem, atent să citească primele 
rapoarte ale gărzilor. 

— În ce privinţă? 

— M-ati folosit drept momeală fără să mă preveniţi! 

Magistratul se uită drept în ochii marelui intendent. 

— Conduc aceste cercetări cum cred eu de cuviinţă şi n-am 
de ce să vă dau socoteală, Sheshona. 

— Sunt marele intendent al Divinei Adoratoare şi... 

— Sunteţi un supus al regelui Amasis şi trebuie să mă 
ascultați cum se cuvine. 

Sheshonq înfruntă fără sfială privirea magistratului. 

— Purtarea voastră e de neîngăduit. 

— Nu mă supăraţi, îl sfătui judecătorul. Am dus o luptă 
îndelungată şi grea şi iată-mă în pragul izbânzii la Theba, un 
oraş aşa de plăcut şi de primitor. Datoria mea e să-l găsesc pe 
cel mai rău dintre ucigaşi şi să-l arestez. Mijloacele de care mă 
slujesc nu contează. 

— Uitaţi de legi? 


Ochii lui Gem scăpărară. 

— Mărginiţi-vă să-mi urmaţi poruncile, mare intendent, şi nu 
faceţi nimic de capul vostru. Astfel vom păstra o amintire 
frumoasă despre timpul petrecut împreună. 

Sheshonqg se retrase. 

Atacându-l şi dispreţuindu-l, judecătorul săvârşise o mare 
greşeală. Marele intendent va povesti în stânga şi-n dreapta 
despre cele întâmplate şi nici măcar un singur teban n-o să le 
mai ofere sprijin gărzilor. 

x 

Gem puse stăpânire pe unul dintre numeroasele bacuri care 
făceau neîncetat legătura între cele două maluri. Farmecul 
priveliştilor nu-l mişca deloc, aşa că-i porunci luntraşului să 
grăbească manevrele. La debarcader verifică trupele de pază, 
apoi urcă într-o lectică care-l conduse la Ramesseum, templul 
străvechi al lui Ramses ll. 

Prefacându-se că cercetează locurile şi că se asigură de 
bunul mers al treburilor administraţiei, îi chemă la el pe 
meşterii ce  răspundeau de diferite sarcini, printre «ei 
numărându-se şi omul lui Henat, meşterul care pregătea 
papirusurile de primă calitate. 

— ţi cunosc îndeletnicirile secrete, spuse judecătorul. 

— Nu înţeleg, eu... 

— Degeaba minţi. Mai-marele tău îţi îngăduie să-mi vorbeşti. 
— Aş vrea să văd un ordin scris de el. 

— Dacă nu ţi-e de ajuns cuvântul meu, temniţa o să-ţi 
dezlege limba. 

Meşterul preferă să nu-l înfrunte pe magistrat. 

— Sunt gata să vă fac pe plac. 

— Ce l-a convins pe Henat că Divina Adoratoare e grav 
bolnavă? 

—  Mărturisirea doctorului ei. Bătrâna doamnă nu-l mai 
primeşte nici măcar pe marele intendent. 

— Ar avea Sheshonq curajul şi putinţa de a se împotrivi 
justiţiei? 

— Cu siguranţă că nu! Se mulţumeşte să conducă treburile 
provinciei, să dea banchete somptuoase şi să-şi pregătească 
bogatul său mormânt. N-aveţi a vă teme de nimic din partea 
lui. Fără sfaturile Divinei Adoratoare se simte pierdut. Liniştiţi-l 
făgăduindu-i că-şi va păstra rangurile şi n-o să vă iasă din 


cuvânt. 

— Nu strânge trupe fără ştirea nimănui? 

— Câtuşi de puţin! lar străjile din Karnak nu sunt alcătuite din 
mari războinici. 

— Să-ţi previi oamenii ca să fie cu ochii în patru. Scribul Kel, 
preoteasa Nitis şi actorul Bebon se ascund la Theba. la aminte 
chiar şi la zvonuri şi dă-mi de veste numaidecât. 

— Am înţeles. 

Dar meşterul n-avea de gând să-şi atragă cine ştie ce 
necazuri, aşa că-i va trimite lui Gem numai rapoarte lipsite de 
importanţă. Ucigaşii cu pricina păreau mult prea primejdioşi. 
lar dacă va da de urma lor, meşterul n-o să-l înştiinţeze decât 
pe Henat. 

x 

Nitis, Kel şi Bebon nu se amăgeau: pentru ei alianţa dintre 
marele intendent şi judecătorul Gem era un dezastru. 

— Ne poticnim tocmai acum când am ajuns aşa aproape de 
ţintă! se amări actorul. 

— Să nu renunţăm, îi sfătui Nitis. 

— Gem şi Sheshonqg închid toate drumurile care leagă Theba 
de restul regatului. Să plecăm cât mai avem timp. 

— Ca să mergem unde? întrebă Kel. Doar Divina Adoratoare 
ne poate ajuta să scoatem la lumină adevărul. 

— lar ea locuieşte în Karnak. Şi din pricina pazei straşnice n- 
avem cum să răzbim până acolo. 

— Preoţii şi meşterii intră şi ies în fiecare zi, îi aminti Nitis. 

— Sunt controlaţi cu severitate, o contrazise Bebon. lar dacă 
scăpăm de primele gărzi, nu înseamnă că gata, am şi reuşit. 
Fără îndoială, în locuinţa Divinei Adoratoare nu se poate 
pătrunde. 

— N-ai jucat în anumite mistere la Karnak? îl întrebă Kel. 
Actorul părea stânjenit. 

— Suverana templului nu gustă astfel de distracţii şi-i preferă 
pe ritualiştii ei obişnuiţi în locul unor oaspeţi aflaţi în trecere. 
— Dar ai cunoscut oameni de prin partea locului şi cu 
siguranţă ai legat prietenii. 

— Prea puţine. Theba e mai puţin primitoare decât pare şi nu 
cunosc pe nimeni important. 

— Nici măcar un singur slujbaş de la templu? stărui Nitis. 

— Prin mijlocirea altcuiva. 


— lată o cale pe care s-o urmăm la o adică! 

— Ba deloc. Singura cale e să părăsim provincia şi să ne 
găsim un adăpost sigur, departe de judecătorul Gem. 

— Trebuie să ne încercăm norocul separat, socoti preoteasa. 
Unul dintre noi va reuşi s-o vadă pe Divina Adoratoare. 

— Cu neputinţă, vru să pună capăt discuţiei Bebon. 

— Una peste alta, cine-i omul pe care-l cunoşti? 

— Un bărbat cumsecade, fără nicio putere. 

— Ce meserie are? 

— Portar. 

— Pe cine slujeşte? 

— Pe scribul Vistieriei. 

— ÎI ştii pe portarul scribului Vistieriei şi n-ai spus nimic! 

— Uitasem. 

— lar el pe cine cunoaşte la Karnak? 

— Pe Mai-marele grădinarilor. 

— Grozav! Caută-l pe acest portar şi cere-i ajutorul. 

— E prea primejdios. Refuz. 

— Tu, Bebon, refuzi? se minună Nitis. Mă dezamăgeşti. 

x 

Întinsă pe o suprafaţă de patru sute cincizeci de metri pătraţi, 
vila scribului Vistieriei era înconjurată de un zid în care se 
deschidea o singură poartă păzită întreaga zi de un slujitor 
neînduplecat, mândru de sarcina sa. Inarmat cu o mătură din 
fibre de palmier, păstra o curăţenie desăvârşită în pragul 
porţii, socotind că onoarea lui atârnă de asta. 

În fiecare dimineaţă, înaltul demnitar îi înmâna lista cu 
vizitatorii şi cu cei care aduceau provizii. Portarul îi controla pe 
toţi, îi ruga să aştepte şi-l înştiinţa pe intendent de prezenţa 
lor. Pe oaspeţii nepoftiţi şi pe cerşetori îi alunga fără milă. 
Tocmai când se pregătea să se apuce de măturat, crezu că 
are vedenii. 

— Bebon! Tu eşti? Chiar tu? 

— Ei bine, da, m-am întors! Şi am nevoie de un mic ajutor din 
partea ta. 

Portarul rămase nemişcat câteva clipe, apoi ridică furios 
mătura. 

— Nemernicule, am să-ţi crăp ţeasta! 


65 


Acoperindu-şi capul cu braţele, Bebon încercă în van să se 
ferească de loviturile de mătură. 

— Vă rog, opriţi-vă! strigă Nitis. 

Surprins de vorbele tinerei femei, portarul lăsă mătura. 

— Sunteţi noua lui ibovnică? 

— Nu, doar o prietenă. 

— M-ar mira! Dezmăţatul ăsta îşi duce prietenele în pat. 

— Am scăpat de o aşa tristă soartă. 

— Dacă e precum spuneţi, mulţumiţi-le zeilor şi luaţi-o la 
goană! 

— De ce daţi în Bebon? 

— Pentru că i-a sucit minţile şi apoi a părăsit-o pe mica mea 
Aurora, o fată neprihănită şi neştiutoare. 

— Să nu înflorim lucrurile, îl contrazise actorul. Mai întâi de 
toate, n-am fost primul ei iubit, şi-apoi n-am silit-o în niciun fel. 

Portarul ridică din nou mătura. 

— Şi te pomeneşti că nici n-ai părăsit-o în chip ruşinos. 

Bebon se apără. 

— l-am spus de la bun început: ne vom distra o vreme, apoi o 
să plec. N-a murit de durere, bănuiesc. 

Mătura cobori. 

— Nu, deloc. Templul i-a dat în grijă stupii de la marginea 
deşertului. 

— Ca doctor, folosesc adesea mierea pentru tămăduirea 
bolnavilor, îl lămuri Nitis. Mi-aş dori s-o întâlnesc pe fiica 
voastră şi să discut cu ea despre diferite leacuri. 

Plăcut impresionat, portarul se linişti şi-i arătă preotesei pe 
unde s-o ia ca să ajungă la stupină. 

Apoi se întoarse spre Bebon, răstindu-se la el: 

— Despre ce ajutor vorbeai? 

— Am un prieten care caută de lucru şi m-am gândit că i-ai 
putea fi de folos. Vrei să-l vezi? 

— Tot un dezmăţat ca tine? 

— Deloc! sări ca ars Bebon. E mai degrabă serios şi 
cumpătat. 

— Adu-l la mine. 

Actorul plecă să-l caute pe Kel. Portarul îl măsură din creştet 
până-n tălpi. 

— Arătos băiat, îşi dădu el cu părerea. Dar la grădinărit te 


pricepi? 

— Am lucrat din greu acasă la părinţii mei. 

— Prietenul meu, Mai-marele grădinarilor de la Karnak, are 
nevoie de muncitori cu ziua. Du-te la poarta de miazănoapte, 
pe înserat, şi spune-i că vii din partea mea. 

x 

Judecătorul Gem îi înmână rapoartele secretarului său. 

— Aşază-le lângă celelalte. 

— Aţi găsit ceva demn de luat în seamă? 

— Doar nimicuri legate de administraţie. 

În timpul zilei, două mărturii îi atrăseseră atenţia 
magistratului. Un brutar îl văzuse pe scribul Kel într-o căsuţă 
din cartierul de nord însoţit de zece bărbaţi înarmaţi. lar un 
ţăran era sigur că-l zărise în mijlocul unei grădini de palmieri, 
gata să scoată nişte arme dintr-un sac mare. 

După ce făcuseră cercetările cuvenite, soldaţii veniră să-i dea 
raportul. 

— Ce-aţi aflat? îl întrebă judecătorul pe ofiţerul răspunzător. 

— Simple născociri. Oamenii ăia şi-au bătut joc de noi. 

— Au luat în derâdere justiţia! Să fie pedepsiţi. 

— Cu tot respectul, eu socot că e mai bine să uităm această 
întâmplare. Altminteri, nimeni nu va mai îndrăzni să 
vorbească. 

— Legea e lege. 

In culmea furiei, Gem trânti uşa odăii sale de lucru. 

x 


La poarta de miazănoapte a Karnakului, scăldată în lumina 
asfinţitului, câțiva bărbaţi îl aşteptau pe  Mai-marele 
grădinarilor. 

— Se zice că e un om dezgustător, încercă să lege discuţia un 
roşcovan. 

— Şi greu de mulţumit, adăugă un tânăr. Niciodată nu poţi 
să-i intri în voie. 

— Eu, se amestecă un slăbănog, nu mă las călcat în picioare! 
— Nici eu, sări prietenul său. 

Un bărbat scund şi îndesat, cu cap pătrăţos, ieşi din rând. 

— Voi patru, luaţi-vă tălpăşiţa de aici! strigă el cu voce 
puternică. 

Roşcovanul se împotrivi. 

— la ascultă! De ce să facem cum spui tu? 


— Eu sunt Mai-marele grădinarilor şi cuvintele voastre nu mi- 
au plăcut. 

Vinovaţii se împrăştiară. Restul trebui să îndure privirea 
scrutătoare a viitorului stăpân. 

— Voi doi plecaţi. Feţele voastre îmi trezesc neîncrederea. 

Rămaseră doar Kel şi un lungan cu aer obosit. 

— V-ar plăcea să căraţi cobiliţe ce rănesc grumazul, să trudiţi 
toată noaptea, să udaţi legumele în zori, să irigaţi livezile şi să 
adunaţi ierburi de leac în amurg? 

— Şi de dormit când dormim? întrebă lunganul. 

— Când hotărăsc eu. 

— Prea greu pentru mine! O să-mi încerc norocul în alt loc. 

— Eu sunt gata să vă îndeplinesc poruncile, zise Kel. Portarul 
scribului Vistieriei m-a prevenit de la bun început. 

— Un vechi prieten cu o gândire înţeleaptă! Te iau în slujba 
mea, băiete! Dar n-ai mâini de grădinar. 

— Munca nu mă sperie. 

— Atunci ia vasele astea pline cu apă şi urmează-mă. 

— În templu? 

— Nu în seara asta. Trebuie să ne îngrijim de grădinile din 
afara sanctuarului, împreună cu cei care lucrează pe timpul 
nopţii. Incearcă să nu mă dezamăgeşti. 

Trecând peste propria dezamăgire, Kel se înarmă cu răbdare 
şi curaj. 

x 

Divina Adoratoare contempla simbolul Abydosului, un stâlp 
cu o tainiţă în vârf. Ea ascundea capul lui Osiris cel reînviat şi 
doar iniţiaţilor în marile mistere le era îngăduit să-l vadă. 

Bătrâna preoteasă recunoscu pasul apăsat al marelui 
intendent. 

— Sper că-mi aduci veşti bune. 

— Din păcate, nu, Majestate. Orice legătură între mine şi 
judecătorul Gem e ruptă. Mă urăşte, iar eu nu voi reuşi să-i 
schimb părerea. Totuşi, purtarea lui faţă de mine va stârni 
duşmănia tebanilor, care vor refuza să le dea ajutor gărzilor. 

— A răscolit întreaga provincie? 

— Intocmai, Majestate. Ba încă şi mai rău, a tăiat orice cale 
spre Theba şi m-a făcut să trec, în ochii tuturor, drept aliatul 
său. Cu alte cuvinte, Kel, Nitis şi Bebon mă socotesc un 
apropiat al lui Gem şi nu vor cuteza să mă caute. Nu ştiu unde 


se ascund şi nici măcar dacă mai sunt în viaţă. 

— Sunt, Sheshonqg. Le simt prezenţa. 

— Să ne plecăm în faţa crudului adevăr, Majestate: nu vor 
izbuti să ajungă la noi. 

— Dar zeii îi ocrotesc, nu-i aşa, mare intendent? 


66 


La marginea deşertului, Aurora, fiica portarului, îngrijea vreo 
treizeci de stupi, spre marea mulţumire a meşterului crescător 
de albine. Era vorba despre oale de pământ aşezate unele 
peste altele şi deschise albinelor, care îşi construiau fagurii, 
sub supravegherea atentă a tinerei femei, însărcinată să 
strângă mierea după ce îi afuma. 

Pe când astupa un urcior care urma să fie trimis la Karnak, 
Aurora văzu un bărbat şi o femeie venind spre ea. 

— Bebon! Te-ai întors la Theba? 

— Nu-mi porţi pică, Aurora? 

— Mi-ai lăsat doar amintiri frumoase. Tânăra aceasta 
fermecătoare e soţia ta? 

— Nu, e o tămăduitoare care doreşte să te cunoască. 

— Folosesc mult mierea, zise Nitis, întrucât are însuşiri 
vindecătoare deosebite. M-ar încânta să lucrăm împreună cât 
timp rămân la Theba. 

— De ce nu? în schimb, o să mă învăţaţi câte ceva despre 
boli şi leacuri. 

— Bucuroasă. 

Cele două femei se plăcură numaidecât una pe alta, iar 
Bebon se simţi lăsat la o parte. 

— Te-ai măritat, Aurora? 

— Nu mă grăbesc! Pe tine nici nu te mai întreb. 

— Din pricina greutăților meseriei nu puteam fi un soţ bun. 

— Ce-i cu tine? 

— Mă las de meseria de actor. Călătorii prea multe şi 
oboseală prea mare. Aş vrea să mă statornicesc aici, la Theba, 
şi să-mi găsesc o slujbă la templu. 

Aurora chibzui câteva clipe. 

— Ar fi o cale... Dar să nu te-aştepţi la o muncă uşoară. 

— Nu-mi lipseşte curajul. 

x 


Stăpânul bucătăriilor din afara Karnakului se uită la Bebon cu 


neîncredere. 

— Aşa deci, vrei să lucrezi pentru mine? 

— Aurora, crescătoarea de albine, m-a îndemnat să vin aici. 

— O copilă de ispravă! Caut un ajutor de bucătar, e drept, dar 
nu un leneş. 

— Par eu astfel? 

— Ori începi chiar de-acum, ori pleci. 

— Încep. 

— Trebuie să pregătesc prânzul pentru preoţi. Curăţă 
bucătăria şi ascute cuţitele. 

Bucătăria nu ducea lipsă de nimic. Găseai oale, talere, forme 
pentru pâine, pietre de măcinat, plăci din aramă pentru 
întinsul aluaturilor, linguri de lemn. Cu o bucată de bazalt, 
Bebon ascuţi cuţitele lungi cu lamă ovală. 

Stăpânul se arătă plăcut surprins. 

— Te descurci, băiete. 

— Însă cel mai bine îmi iese rasolul. 

— Nu sufăr lăudăroşii, bagă de seamă! lar preoţilor din 
Karnak le plac mâncărurile alese. 

— Lăsaţi-mă să-mi încerc norocul. 

Stăpânul stătu puţin în cumpănă. 

— N-o să te iert dacă dai greş. 

Bebon trecu numaidecât la treabă. Învăţase cândva să 
prepare acest fel de la o doamnă atrăgătoare şi, urmându-i 
sfaturile, folosi limbă de vită, coaste, pulpă, ficat şi legume. 
Fierse totul la foc mic, fără a-şi slăbi nicio clipă atenţia. 

Stăpânul plecase să cerceteze cum merg lucrurile în celelalte 
bucătării, şi când se înapoie, se grăbi să guste. 

— Grozav, socoti el, uimit. Preoţii se vor desfăta, nu alta. 

— M-aş bucura să le duc eu însumi rasolul. 

— Ajutoarele mele şi cu mine ne vom îngriji de asta. Dar mai 
întâi vom mânca. Aşa că serveşte-ne nişte porţii zdravene din 
minunâţia asta. 

x 

Să cari o cobiliţă la capetele căreia atârnau vasele grele pline 
cu apă era istovitor. Dar Kel nu se plângea, tot nădăjduind că 
va putea pătrunde în Karnak. 

Oare Nitis şi Bebon îşi găsiseră slujbe care să le îngăduie să 
treacă de gărzile ce stăteau de pază la toate intrările? 
încercându-şi norocul separat, nu atrăgeau atenţia. 


Scribul de-abia îndura despărţirea. Fără Nitis se simţea 
pierdut şi viaţa i se părea lipsită de orice bucurie. Numai 
nevoia de-a scoate la lumină adevărul îi dădea puterea să-şi 
continue această căutare nesăbuită. 

In timpul nopţii, zdrobit de oboseală, chinuit de dureri în 
ceafă, înainta pas cu pas şi deşerta apa din vase în şanţurile 
de irigație. 

Mai-marele grădinarilor îi întrerupse munca. 

— Tu de colo, vino cu mine. Trebuie să ducem flori la templu 
pentru ofranda de dimineaţă. 

Kel fu însărcinat să poarte în braţe lotuşi albi splendizi, iar un 
coleg de-al său irişi. 

— Divinei Adoratoare îi plac tare mult, îi mărturisi acesta 
scribului. 

— Ai zărit-o cumva? 

— Niciodată. 

— Dar ştii unde stă? 

— Asta da! Am mai depus flori la locuinţa ei. 

Băiatul îi povesti totul pe-ndelete, iar Kel se strădui să ţină 
minte drumul care trebuia străbătut. 

Mai-marele grădinarilor discută îndelung cu străjile, apoi 
poarta de lemn se deschise, iar Kel îşi urmă stăpânul. 

Se hotărâse cum o să facă: o să aşeze lotuşii în locul cuvenit, 
apoi o să se năpustească spre locuinţa Divinei Adoratoare. La 
adăpostul întunericului, va încerca să ajungă până la ea şi să-i 
vorbească. 

Luaţi pe nepregătite, preoţii vor arăta o slabă împotrivire. 
Dându-şi seama că se pregăteşte să săvârşească o nebunie, 
Kel o rugă în gând pe Nitis să-l ajute. 

Dar nici n-avu timp să admire edificiile, că vreo zece gărzi îi 
înconjurară pe purtătorii de ofrande. 

— Mai departe nu puteţi merge, zise un ofiţer. Înmânaţi-le 
florile ritualiştilor. 

— Dar nu aşa se obişnuieşte, zise Mai-marele grădinarilor, 
eu... p 
— Ordinul judecătorului Gem. Intoarceţi-vă afară! 


67 


Mierea pe care-o dădeau albinele îngrijite de Aurora era fără 
pereche. Dar nu slujea drept hrană. Intreaga cantitate ajungea 


la doctorii din Theba care-o întrebuinţau pentru tămăduirea 
suferinzilor. Nitis admiră îndemânarea fetei şi nu scăpă prilejul 
s-o înveţe câte ceva despre leacuri. O compresă unsă cu 
miere vindeca arsurile. 

— Trebuie să-i duc doctorului Divinei Adoratoare zece vase 
cu miere, îi spuse Aurora. Aţi vrea să veniţi cu mine? 

— Cu plăcere! O să-mi povestiţi despre templul acesta 
neasemuit. 

Fericite că sunt împreună, celor două tinere drumul li se păru 
prea scurt. Aurora vorbi despre piloni şi obeliscuri, despre 
marile curţi interioare şi sala hipostilă, despre casele preoţilor 
permanenţi şi despre locuinţa Divinei Adoratoare pe care 
avusese norocul s-o vadă. 

— O femeie strălucitoare, cu privire blândă şi poruncitoare, în 
acelaşi timp. Vârsta n-a lăsat nicio urmă asupra ei. Soţie a 
zeului Amon, ea atrage puterea lui binefăcătoare asupra 
regatului şi păstrează armonia celebrând ritualurile. Ea e 
adevăratul faraon al Egiptului. Celălalt, cel din Nord, nu se 
sinchiseşte decât de greci şi de armată. 

Oamenii aşteptau înşiraţi în faţa intrării principale a 
templului. 

Chiar din zori, judecătorul Gem dublase numărul străjilor şi 
înăsprise controalele. Ofiţerul comandant era prieten din 
copilărie cu Aurora şi nu-şi pierduse nădejdea că se va 
căsători cu ea. 

— Ai adus miere? 

— Zece vase bine astupate pentru doctorul Majestății Sale. 

— Arată-mi documentul cu pricina, te rog. 

— lată-l. 

Ofiţerul îl citi cu atenţie. 

— Aerul deşertului te-a făcut şi mai frumoasă, Aurora. M-ai 
refuza dacă te-aş pofti la masă? 

— Acum am de lucru până peste cap! Dar am să mă gândesc 
la propunerea ta. 

— Făgăduieşti? 

— Făgăduiesc. 

— Poţi să treci. 

Nitis încercă să se strecoare în urma crescătoarei de albine. 
— Stai pe loc! îi ordonă ofiţerul. Cine eşti? 

— O prietenă de-a mea, răspunse Aurora. Mă ajută să car 


vasele cu miere. 

— Îmi pare rău, dar niciun străin nu e îngăduit înăuntru. 

— N-ai putea să te abaţi puţin de la reguli? 

—  Poruncile judecătorului Gem sunt clare. Mi-aş pierde 
slujba. 

— Am doar două mâini și zece vase! 

— O să chem un preot. lar tu să nu te mişti de-aici, zise 
ofiţerul către Nitis. Trebuie să-ţi pun câteva întrebări ca să 
verific cine eşti şi de unde vii. 

Apoi luă în braţe o parte din vasele cu miere şi o însoţi pe 
Aurora în templu. După ce găsi pe cineva care s-o ajute mai 
departe, se întoarse la postul de strajă. 

Dar Nitis dispăruse. 

x 

În faţa judecătorului Gem, Aurora nu-şi pierdu cumpătul. 

— Unde şi cum aţi întâlnit-o pe această femeie? 

— Vedeam de stupi când ea s-a apropiat şi a intrat în vorbă 
cu mine. S-a despărţit de curând de soţul ei şi căuta de lucru. 

— Cum o cheamă? 

— Ashait, e siriancă. Are trei copii şi se plângea de sărăcie, 
întrucât aveam nevoie de cineva să-mi dea o mână de ajutor, 
am luat-o pe lângă mine. 

— Nu era însoţită de unul sau doi bărbaţi? 

— N-am văzut-o decât pe ea. 

— După spusele ofițerului, aţi numit-o „prietenă”. Destul de 
curios pentru o slujitoare! 

— M-au mişcat necazurile ei şi ne înţelegeam tare bine. 

— Dacă-mi ascundeţi vreun lucru, oricât de mărunt, veţi fi 
acuzată şi judecată. 

— V-am mărturisit tot. 

— Femeia aia a fugit! îi reaminti magistratul. Aşadar, avea 
ceva pe suflet. 

— Fără îndoială, m-am dovedit naivă, se tângui Aurora. Dar 
nu poţi să bănuieşti pe toată lumea. 

— Pe viitor, nu mai fiţi atât de încrezătoare şi asiguraţi-vă că 
ştiţi cu cine aveţi de-a face. Acum, plecaţi. 

Judecătorul era la fel de trufaş ca toţi înalții demnitari din 
nord şi-i ura pe tebani. Aurora se bucura că-l minţise şi spera 


ca înfumuratul ăla să nu dea de urma tinerei tămăduitoare. 
x 


— E grabă mare, îi zise bucătarul lui Bebon, care spăla 
talerele. În afară de rasol, ce mai ştii să pregăteşti? 

— Frigărui de miel. i 

— Minunat! Pune-te pe treabă. Iți dau trei ore. 

— Şi talerele... 

— O să le dau în grija altcuiva. Şi o să-ţi aduc numaidecât 
carnea. 

Bebon o tăie în bucăți mici şi pătrate şi o puse la macerat 
într-un amestec de ceapă şi ulei, cu puţină sare. 

Apoi înşiră bucăţile pe frigare şi le aşeză la foc. 

Vânt-de-Miazănoapte nu se văita nici de muncă, nici de 
mâncare. Căra ustensilele de bucătărie, traistele cu mirodenii 
şi verdeţuri şi se înfrupta cu plăcere din resturile a tot soiul de 
bucate. Liniştea pe care-o arăta îi mai domolea îngrijorarea lui 
Bebon. Nitis şi Kel ar trebui să fie liberi, dar oare izbutiseră să 
ia legătura cu Divina Adoratoare? 

În ceea ce-l privea pe el, dăduse greş şi nici nu întrezărea 
vreo şansă de reuşită. Din pricina noilor ordine date de 
judecătorul Gem, un ajutor de bucătar intrat de puţină vreme 
în slujbă ar fi fost întors din drum, controlat cu asprime şi luat 
la întrebări. 

La amiază, bucătarul scoase din cuptor pâine în formă de 
umbrelă de papirus. 

— Cum ti-au ieşit frigăruile? 

— Îmbietoare de-ţi lasă gura apă! 

— Cu atât mai bine, întrucât muşteriul nostru e un cunoscător 
într-ale mâncării şi, prin urmare, greu de mulţumit! E în joc 
renumele meu. 

— Despre cine-i vorba? 

— Despre cel mai bun prieten al marelui intendent Sheshonq. 
El întocmeşte copii după Cartea ieșirii la lumină? pentru 
locaşurile de veci ale înalţilor demnitari tebani. Se pare că e 
din cale-afară de priceput! Dar talentul nu-l împiedică să 
preţuiască bucatele alese. In fiecare săptămână prânzeşte 
împreună cu Sheshonqg. Şi de data asta, ne-a ales pe noi să ne 
pună la încercare. Un privilegiu rar, crede-mă! 

Cărturarul era un bărbat sever şi cumpătat. De cum sosi, 
gustă un deget de came friptă şi o bucată de pâine. 

Fruntea bucătarului se îmbrobonase de sudoare. 


235 Cunoscută sub denumirea improprie de Cartea morților. 


—  Mulţumitor, socoti muşteriul. Mâine să trimiteţi şase 
frigărui şi două pâini acasă la marele intendent. 

Înclinându-se până la pământ, bucătarul se gândea deja la 
câştigul ce-i revenea de pe urma acestei reuşite. 

Să asigure mâncarea pentru Sheshonq şi cel mai bun prieten 
al său! 

Bebon, la rândul lui, avea alte gânduri. 

Când găsi câteva clipe de răgaz, porni spre grajduri. 

— Condu-mă la Nitis sau la Kel, îi şopti lui Vânt-de- 
Miazănoapte. 


68 


— Care-i părerea ta? îl întrebă regele Amasis pe generalul 
Fanes din Halicarnas. Spune drept! 

— Fiul vostru Psammetic se poartă ca un soldat desăvârşit, 
Majestate. Rar am văzut un tânăr neştiutor care să înveţe atât 
de multe într-un timp aşa scurt. Se dovedeşte curajos, 
cutezător chiar, nu cunoaşte oboseala şi ia de la capăt 
exerciţiile până când le execută fără greşeală. Faima sa creşte 
deja printre soldaţi şi va fi un comandant respectat. 

— Continuă să-l pregăteşti, Fanes. Şi arată-te la fel de 
neînduplecat. 

— Bizuiţi-vă pe mine, Majestate. 

Amasis se întâlni cu soţia sa, însărcinată să rânduiască un 
mare banchet la care erau poftiţi cei mai de vază ofiţeri de 
rang înalt. Un ospăț plictisitor la culme, de care faraonul 
socotea că nu se putea lipsi. 

— Veşti minunate, scumpa mea! Fiul nostru va deveni un 
adevărat conducător de armată şi va şti să apere Cele Două 
Regate. Putem fi mânari de el. 

Tanit zâmbi trist. 

— O să-l învăţaţi să cârmuiască ţara cu înţelepciune? 

— O să am grijă de asta la timpul cuvenit, făgădui suveranul. 
Diseară o să-i felicităm pe vitejii noştri şi o să-i încurajăm să 
rămână mereu prevăzători. 

— Psammetic va veni şi el? 

— Bineînţeles. O să-mi scurtez orele de muncă din dimineaţa 
asta şi o să ne desfătăm plimbându-ne cu barca înainte de 
prânz. 

Amasis se întoarse în odaia de lucru, unde îl aşteptau 


cancelarul Udja şi Henat. Amândoi aveau chipuri posomorâte. 

— Spuneţi repede ce-aveţi de spus, le ceru monarhul. 
Vremea e încântătoare şi am poftă să gust din farmecele 
câmpiei. 

— Judecătorul Gem a desfăşurat o mulţime de forţe la Theba, 
începu cancelarul. Potrivit lui, scribul Kel se ascunde acolo. 

— Treaba asta nu mă mai interesează. Odată trădătorul Pefy 
înlăturat, uneltitorii sunt reduşi la tăcere. Singura lor ispravă e 
că mi-au distrus coiful. Să-l lăsăm totuşi pe judecător să facă 
precum crede. Supraveghind Theba, o să înăbuşe orice dorinţă 
de răzvrătire. lar viitoarea Divină Adoratoare n-o să ne dea 
bătăi de cap. Prietenul nostru Cresus se pregăteşte de 
călătorie? 

— Şi-a întârziat venirea, zise căpetenia iscoadelor. 

Amasis îl privi nedumerit. 

— Cunoaştem motivele? 

— După cum susţine mesajul unuia dintre oamenii noştri, 
desluşit de scribii din Casa tălmacilor, Cresus s-a îndreptat 
întâi spre Samos ca să-l întâlnească acolo pe tiranul Polycrat. 
După părerea mea, acesta din urmă nu-i un aliat de încredere. 
— Te înşeli, Henat! Ca toţi grecii, Polycrat admiră Egiptul şi 
mă sprijină fără nicio reţinere. E tare fericit să ne ofere 
mercenari şi să primească în schimb corăbii încărcate cu 
bogății! 

Trimite-i o scrisoare călduroasă şi asigură-l pe Cresus că 
dorim să-l revedem cât mai curând. 

Grăbit să se alăture lui Tanit şi să petreacă în tovărăşia ei ore 
pline de farmec, legănat de valuri, Amasis îşi părăsi sfetnicii. 

x 


Oraşul dormea, netulburat. 

Privind în noapte, căpetenia uneltitorilor vedea cum planul 
său se desfăşoară, cu neputinţă de oprit. Se apropiau paşii de 
pe urmă. Încă mai putea să schimbe mersul destinului și să se 
mulţumească doar cu felul în care stăteau lucrurile acum. 

Dar reuşita era prea aproape şi nimeni nu-i mai putea 
împiedica izbânda. Surpriza va fi deplină şi împotrivirea firavă. 
lar dacă unii smintiţi vor stărui să-i ţină piept, vor plăti cu 
viaţa. 

Mai rămăsese o singură piedică... Şi căpetenia uneltitorilor 
trebuia să folosească cele mai nimerite argumente ca să-l 


convingă şi să-l atragă de partea sa pe ultimul îndărătnic. 
Insă, chiar dacă dădea greş, planul va continua neschimbat. 
x 


Abătut şi supărat peste măsură, judecătorul Gem se duse la 
palatul marelui intendent. Ultima oară când stătuse de vorbă 
cu iscoada lui Henat, meşterul de papirusuri, nu aflase nimic 
demn de luat în seamă. Acest neisprăvit se mărginea să 
trăiască de azi pe mâine, bucurându-se de plata pe care o 
primea şi nu catadicsea nici să-şi pună oamenii la treabă. N- 
avea rost să se bizuie pe el ca să dea de urma lui Kel şi a 
complicilor săi. Majordomul marelui intendent îl întâmpină pe 
magistrat. 

— Du-te de-l caută pe stăpânul tău. 

— Se odihneşte și... 

— Trezeşte-l! 

Servitorul nu mai stărui. 

Gem se învârti încoace şi-ncolo prin sala de aşteptare al cărei 
tavan se sprijinea pe frumoase coloane. Pereţii decoraţi cu 
fresce înfăţişau stoluri de păsări zburând peste umbele de 
papirus. 

îmbrăcat cu o tunică de casă, cu părul în neorânduială, 
Sheshonqg apăru. 

Sunt din cale-afară de nemulţumit, spuse, apăsat, 
judecătorul. 

— Şi eu la fel, i-o întoarse pe un ton sec marele intendent. 
Pentru ce locuinţa mea e supravegheată de atâtea gărzi? 

— Vă asigură paza. 

— Trimiteţi-le de-aici! 

— N-aţi înţeles nimic, mare intendent. Eu dau ordine în 
numele regelui, iar domnia voastră vă supuneţi. 

— Mi-aţi interzice să plec şi să vin? 

— Aţi adăposti nişte ucigaşi? 

— Scotociţi vila şi dependinţele! 

— Chiar asta aveam de gând. 

— Apoi o să-mi cereţi iertare! 

— Prinderea ucigaşilor presupune multe căutări, în mare 
parte zadarnice. 

— Ei bine, nu vă sfiiţi! 

— Având în vedere rangul vostru, n-aţi săvârşi nebunia să 
ascundeţi nişte uneltitori pe care-i aşteaptă pedeapsa cu 


moartea. Dar prefer să cunosc numele tuturor celor care intră 
în casa voastră sau ies. În felul acesta veţi fi ferit de ispite 
primejdioase, iar Theba de multe neplăceri. 

— V-aţi pierdut minţile, Gem! 

— Am bănuieli că de la domnia voastră au pornit acele false 
informaţii oferite cu nemiluita gărzilor. Verificarea lor cere 
multă muncă de prisos. 

— Tebanii nu încearcă decât să vă ajute. _ 

— Ba nu, să mă încurce! Dar n-o să mă ducă de nas. Incheiaţi 
acest joc prostesc sau o să vă căiţi amarnic. 

— Ameninţările voastre, nedemne de un judecător, nu mă 
sperie. 

— Rău faceţi, căci eu nu glumesc. La mijloc e o problemă 
care priveşte însuşi statul şi cine se împotriveşte va fi distrus. 
— M-am liniştit, căci nu voiam câtuşi de puţin să mă 
împotrivesc. 

— Aveţi vreo veste despre scribul Kel, preoteasa Nitis şi 
actorul Bebon? 

— Nici cea mai neînsemnată. 

— Dacă aflaţi ceva, daţi-mi de ştire neîntârziat. 

— Mai era nevoie s-o spuneţi? 

Istovit, judecătorul Gem se retrase. 

Theba se unea contra lui şi a gărzilor sale. Şi-i era cu 
neputinţă să controleze fiecare casă şi să supravegheze clipă 
de clipă orice petic de pământ. Trebuia să aştepte ca fugarii 
să facă un pas greşit. 


69 
Cunoscătorului Cărți; ieşirii la lumină îi plăcea să se înfrupte 
din mâncăruri alese, împreună cu prietenul său apropiat, 
marele intendent Sheshong, şi să discute despre cum va arăta 
culegerea la care lucra. Alcătuită din 165 de capitole, aceasta 
îşi trăgea învăţătura din Textele piramidelor şi Textele 
sarcofagelor. Prima parte era dedicată înmormântării, cea de- 
a doua, călătoriei răposatului spre paradis, cea de-a treia, 
tribunalului divinităţilor şi dezvăluirii misterelor în faţa „celor 
drepţi”, iar cea de-a patra aduna laolaltă formulele 
cunoaşterii, înzestrate cu puterea Cuvântului. Cumpărătorii îşi 
alegeau un anumit număr de capitole, împodobite cu 
minunate viniete şi aceste fragmente preţuiau cât întregul. 


Sheshonqg, care stăpânea bine tainele religiei, se interesa de 
fiecare amănunt şi-i oferea cărturarului noi formulări ale unor 
idei foarte vechi. El ţinea întotdeauna să sublinieze importanţa 
unirii simbolice a lui Râ, soarele zilei şi lumină creatoare, cu 
Osiris, soarele nopţii şi lumină a reînvierii. 

Dar să gândeşti înţelept nu te împiedica să mănânci bine! Nu 
luau parte chiar şi „cei drepţi” la un veşnic ospăț ale cărui 
bucate erau aduse de bărcile solare? Purtând un veşmânt din 
pânză de în imaculată, parfumat doar puţin, încălţat cu 
sandale noi, cărturarul ieşi din vila sa chibzuind la papirusul pe 
care avea să-l isprăvească în curând. O muncă de mare 
precizie, care cerea o cunoaştere desăvârşită a textelor şi o 
mână sigură. 

Adâncit în cugetările sale, bărbatul străbătu o mică grădină 
de palmieri aflată în apropierea vastei locuinţe a lui Sheshond. 

Brusc, un braţ îl prinse de gât, strângându-i până-şi pierdu 
răsuflarea. 

— Nu te zbate şi nu ţipa. Altminteri, îţi tai beregata. 

Vederea cuţitului de măcelar făcu să-i piară orice dorinţă de 
împotrivire. Atacatorul îşi târî prizonierul într-o colibă de 
grădinar, unde îl aştepta complicele său, înarmat cu un 
baston. 

Doborâtă de spaimă, victima era cât pe ce să leşine. 

— Vino-ţi în fire, prietene, încă nu eşti mort! 

— Vă... Vă recunosc! Sunteţi bucătar! 

— Eram, încuviinţă Bebon. 

— Nu sunt bogat, eu... 

— Nu ne interesează averea ta, îl repezi Kel, ci prietenul tău 
Sheshong! O să ne spui care-i cel mai nimerit mijloc să 
pătrundem în casa lui. 

— Cu neputinţă! 

Bebon agită îngrozitorul cuţit de măcelar. 

— Atunci, rămas-bun! 

— Vă rog, ascultaţi-mă! Locuinţa lui Sheshonq e înconjurată 
de gărzi. judecătorul Gem îl supraveghează cu străşnicie pe 
marele intendent şi-i controlează pe toţi cei care vin la el sau 
pleacă. In ciuda nemulțumirii şi a furiei sale, Sheshonqg nu 
poate să nu se supună hotărârilor acestui magistrat care-l 
urăşte. 

— Care-l urăşte? se miră Kel. Marele intendent nu-i 


complicele judecătorului? 

— Cel mai înverşunat duşman al lui, vreţi să spuneţi! Gem îl 
crede pe Sheshonq în stare să-l protejeze pe scribul ucigaş 
şi... 

Bărbatul se opri şi privi nesigur spre Kel. 

— Sunteţi cumva... scribul acela? 

— N-am omorât pe nimeni. 

— E-adevărat, grăi Nitis, a cărei apariţie îl fermecă pe 
prietenul lui Sheshonqg. 

— Preoteasa, scribul şi actorul... Sunteţi în viaţă! 

— lar tu, se amestecă Bebon, ne înşiri baliverne! Marele 
intendent şi judecătorul sunt mână în mână şi ne întind o 
capcană. Şi tu serveşti drept momeală! 

— Nu, vă jur că nu! 

Cuţitul se ridică ameninţător. 

— Sheshonqg doreşte să vă întâlnească şi să vă ajute. A făcut 
în aşa fel, încât judecătorul să fie copleşit de zvonuri 
neîntemeiate, iar tebanii, urmându-i sfaturile, refuză să ofere 
sprijin gărzilor. 

— Vă cred, zise Nitis. Trebuie s-o vedem pe Divina 
Adoratoare cât mai iute şi doar marele intendent o să ne ducă 
la ea. 

— În clipa de faţă, e legat de mâini şi de picioare! Judecătorul 
Gem îi pândeşte fiecare pas. 

— Nu poate să scape de supraveghere? 

— Libertatea de mişcare i-a fost mult îngrădită. 

Bebon n-avea deloc încredere în acest cărturar care-şi 
pierduse capul de frică. 

— Despre ce vorbiţi când mâncaţi împreună, tu şi prietenul 
tău Sheshonqg? 

— Despre Cartea ieşirii la lumină. Se interesează de 
formulele cunoaşterii, iar eu îi prezint diferite moduri de a le 
scrie. Nu conţin hieroglifele tainele creaţiei? 

Nitis şi Kel se priviră cu subiînţeles. Amândurora le trecuse 
prin minte acelaşi gând. 

— Dă-mi paleta ta şi un calamus. 

Scribul aşternu pe paletă textul criptat. 

— Citeşte-l cu glas tare. 

Cărturarul se încruntă. 

— Nu... nu desluşesc niciun cuvânt! 


— lată pricina necazurilor noastre. Arată-i textul marelui 
intendent, iar el să-l ducă Divinei Adoratoare. Ea o să-l 
dezlege, fără îndoială. 

— E atât de important? 

— De el atârnă viitorul Egiptului. 

— Şi vreţi un răspuns, fireşte... Unde vă găsesc? 

Kel îl lămuri unde se afla clădirea pe care Nitis o închiriase la 
Theba. 

— O să fac tot ce-mi stă în putere, vă făgăduiesc, îi asigură 
cărturarul. Acum pot... pot să plec? 

Scribul încuviinţă din cap şi Bebon se uită cum preţiosul lor 
prizonier se îndepărtează. 

— O să ne pârască şi o să ni-l trimită pe judecătorul Gem în 
fruntea unei armate, prezise actorul. Şi întrucât ne-am 
îndeplinit misiunea, haideţi să ieşim din această capcană până 
nu e prea târziu. 

— Eu rămân, hotărî Kel. 

— Şi eu, adăugă Nitis. 

— Dar e curată nebunie! 

— Numai Divina Adoratoare poate să dovedească nevinovăția 
mea, îi reaminti Kel. Şi trebuie să-i aşteptăm poruncile. 

Bebon se lăsă păgubaş. Nu se simţea în măsură să-i convingă 
pe cei doi îndărătnici. 


70 


Kel şi Nitis dormeau, Vânt-de-Miazănoapte stătea de pază 
afară, iar Bebon se învârtea de colo-colo. Fiecare se întorsese 
în adăpost pe alt drum, reuşind să se ferească de patrule. „E 
doar un mic răgaz”, socoti actorul. Curând vor cădea în 
mâinile judecătorului Gem. lar complicele lui, marele 
intendent, n-o să-i dea de veste Divinei Adoratoare. 

Pe scurt, înfrângerea, temniţa şi moartea. Tebanii nu vor 
mişca un deget, iar neînduplecatul magistrat va triumfa, în 
sfârşit. 

Se auzi un râcâit în uşă. 

Înhăţându-şi cuțitul de măcelar, actorul se apropie. 

Râcâitul se auzi iar. 

Oare de ce Vânt-de-Miazănoapte nu dădea niciun semn? Fie 
cineva îi venise de hac măgarului, fie vizitatorul nu era un 
duşman. 


Bebon crăpă uşa. 
La lumina palidă a lunii, descoperi chipul temător al 
prietenului lui Sheshonqd. 
— Eşti singur? 
— Fireşte! Mi-a fost greu să vă găsesc. Lăsaţi-mă să intru. 
Neîncrezător, Bebon îl controlă, apoi îndrăzni să iasă în prag 
şi să arunce o privire. Împrejurimile păreau pustii şi Vânt-de- 
Miazănoapte picotea. 
Nitis şi Kel se treziseră. 
— L-aţi văzut pe marele intendent? întrebă scribul. 
— l-am arătat textul criptat. N-a reuşit să-l dezlege, dar o să 
i-l ducă Divinei Adoratoare îndată ce-i va fi cu putinţă. 
— Nu stă de vorbă cu ea în fiecare zi? se miră Nitis. 
Cărturarul şovăi câteva clipe. 
— Pentru a vă dovedi sinceritatea și credinţa marelui 
intendent, vă voi destăinui un secret bine păzit. Toţi ştiu că 
Divina Adoratoare trage să moară şi nu mai primeşte pe 
nimeni. Sheshonq se întâlneşte în taină cu ea, departe de 
ochii şi urechile oricui. 
— Cu alte cuvinte, judecătorul Gem îşi închipuie că ea nu-i în 
stare să ne ajute! exclamă Kel. 
— Nu mişcaţi de-aici şi aşteptaţi ordinele Majestății Sale. 

x 


Ziua se scurse foarte încet, părând că nu se mai sfârşeşte. Ca 
să nu trezească bănuieli printre negustorii vecini, Bebon şi 
Vânt-de-Miazănoapte se prefăcură a căra nişte mărfuri şi se 
întoarseră cu mâncare şi băutură. 

Apoi se lăsă noaptea. 

Bebon începu iar să se frământe. Când credea în cinstea 
cărturarului, când se lăsa cuprins de cele mai negre gânduri. 
Nitis şi Kel nu rosteau cuvinte fără rost şi trăiau fiecare clipă a 
dragostei lor de parcă ar fi fost ultima. 

Vânt-de-Miazănoapte lovi uşurel în uşă cu copita. 

Şi aliatul lor se năpusti în odaie, pradă unei vii agitaţii. 

— Marele intendent i-a arătat textul criptat Divinei 
Adoratoare, îi înştiinţă el cu glas tremurat. E nevoie de două 
chei, iar ea nu are decât una, cea a strămoşilor. 

— Unde se găseşte cealaltă? întrebă Kel. 

— În mijlocul necropolei de Apus, sub forma celor patru vase 


dedicate fiilor lui Horus?€. 

— Majestatea Sa cunoaşte cu precizie unde se află ele? 

— Din păcate, nu. Un singur om ar putea să vă lămurească: 
întâiul îmbălsămător. 

— Luaţi numaidecât legătura cu el! 

— Îmi pare rău, dar suntem certati. 

— Care-i pricina vrajbei? 

— Omul ăsta îngrozitor nu se gândeşte decât la câştigul lui. 
De multă vreme marele intendent ar fi trebuit să-l înlocuiască! 
Dar îşi face bine treaba şi nimeni nu se plânge. Toată lumea 
crede că Divina Adoratoare e pe moarte, aşa că ea n-are cum 
să-l cheme la Karnak. lar el n-ar asculta de porunca marelui 
intendent, întrucât pesemne a furat nepreţuitele vase, făurite 
pentru înaintaşul lui Sheshonqg, fost scrib în Casa tălmacilor şi 
căruia îi plăceau mult textele criptate. „Cea mai de seamă 
reuşită a mea, i-a mărturisit el cândva suveranei noastre, am 
înscris-o pe aceste vase.” 

„În sfârşit, socoti Kel, lucrurile iau o întorsătură bună!” 

Cărturarul părea abătut. 

— Mă tem că aţi dat peste o piedică de netrecut. 
Îmbălsămătorul nu va vorbi. Cercetările privitoare la dispariţia 
comorii nu s-au încheiat şi hoţul îşi apără secretul. 

— Pe mine nu mă cunoaşte, zise Kel. Fă-mi rost de veşminte 
bogate şi de un lingou de argint. 

— Plănuiţi să-l... cumpăraţi? 

— Propui o altă cale? 

— Vă previn că tâlharul ăla e şiret şi bănuitor! În locul vostru 
aş renunţa. 

— În locul meu ai fi murit de mult. Să irosesc şansa pe care 
zeii mi-o oferă m-ar duce la pieire. 

Nitis nu rosti niciun cuvânt de împotrivire. 

— lar eu o s-o fac pe purtătorul tău de sandale? întrebă 
Bebon, năucit. 

— Cum de-ai ghicit? 

— N-o să izbutim nici măcar să trecem Nilul! 

Cărturarul se amestecă în discuţie. 

— Soldaţii nu controlează toate bacurile. Marele intendent 
are trei, iar pe unul dintre ele îl păstrează pentru oaspeţii 
străini. Un demnitar libanez, care călătoreşte împreună cu 


26 Vasele numite „canope“. 


slujitorul său şi un măgar, n-ar trebui să atragă atenţia. 

Cu mâinile în şolduri, Bebon nu-şi ascunse uimirea. 

— Ai şi idei acum! Asta-i tot? 

— Hm... nu. Luntraşul va fi înştiinţat şi o să discute cu ofiţerul 
de strajă la debarcader. O să-i spună că de-abia vorbiţi 
egipteana şi că aţi venit să vizitaţi acea parte din templele 
străvechi unde oamenilor de rând le e îngăduit să păşească. O 
călăuză, prevenită şi ea, vă va însoţi. De fapt, o să vă conducă 
la întâiul îmbălsămător. Apoi e rândul vostru. 

— Mulţumim pentru sfat! 

— Se pare că n-o să ne mai vedem. Fie ca zeii să vă 
ocrotească în continuare. 

— Dar veşmintele şi lingoul de argint? sări Bebon. 

— Marele intendent o să le scoată mâine din Vistieria de la 
Karnak. Să fiți în piaţa din port când soarele se va înălța sus 
de tot pe cer. Un nubian vânjos, vânzător de mături, o să vă 
dea veşmintele şi lingoul. Mă bucur că v-am cunoscut şi vă 
urez mult noroc. 

După plecarea cărturarului, Bebon izbucni. 

— O capcană, o capcană grozavă! Vorbe frumoase, gânduri 
frumoase, plan frumos şi trei bieţi naivi care cred în lucruri cu 
neputinţă de înfăptuit! 

— Datorită ţie am deprins acest obicei, observă Kel. Dacă 
prietenul marelui intendent s-ar fi aflat în slujba judecătorului, 
am fi fost arestaţi deja. 

— Dar e mult mai bine să fim prinşi chiar în timp ce furăm un 
lingou de argint sub ochii locuitorilor Thebei! Vă implor, 
haideţi să isprăvim cu visele şi să părăsim oraşul. 

— Tocmai ce-am căpătat informaţii hotărâtoare, îşi dădu Nitis 
cu părerea. Ai renunţa să te foloseşti de ele? 

— Simple născociri, pesemne! 

— Ba cu cred că e taman pe dos. 

Abătut, Bebon se aşeză jos. 

— E o capcană, vă spun eu. 


71 


Întâiul îmbălsămător al necropolei tebane era pizmuit, dar şi 
urât în acelaşi timp. Pizmuit pentru că numeroase plăţi primite 
pe ascuns se adăugau simbriei sale, urât pentru că îndeplinea 
o treabă murdară scoțând măruntaiele din leşuri, lucru fără de 


care trupul neînsufleţit nu se putea transforma în trup osirian, 
gata pentru reînviere. 

Pe deasupra, trăgea mari foloase de pe urma lipsei de 
morminte! Administraţia îl împuternicise să vândă morminte 
întregi sau părţi din ele unor persoane aflate în căutarea unui 
locaş de veci. Fiecare vânzare îi aducea mari câştiguri, la fel 
ca acelea dobândite în secret când făcea îmbălsămări pentru 
cei cu dare de mână, pentru care era nevoie de o sumedenie 
de substanţe şi unelte. Aşa că îi lăsa în grija ajutoarelor sale 
pe cei mai puţin avuţi. Imbălsămaţi la repezeală, aceştia 
aveau să se usuce în nisipul deşertului. El însă ştia să 
mânuiască fierul îndoit ce slujea la scoaterea creierului, 
cuţitele de toate soiurile, licorile care păstrau trupul întreg sau 
cele care topeau măruntaiele şi parfumurile. Toate aceste 
substanţe scumpe, adesea greu de găsit, ajunseseră ţinta unui 
negoţ înfloritor. 

Moartea îl îmbogăţea pe întâiul îmbălsămător, convins că 
niciodată n-o să ducă lipsă de muşterii dornici să aibă o 
mumie desăvârşită şi un locaş de veci frumos. Ba chiar venise 
timpul să crească preţurile. 

— Sunteţi căutat, îl înştiinţă ajutorul său. 

— Un slujbaş de pe malul răsăritean? 

— Nu, un străin bogat înveşmântat. 

— Un viitor cumpărător... Lasă-l să aştepte puţin. Aşa îl fac să 
plătească bine! 

x 

Spre uimirea lui Bebon, planul se desfăşurase de minune şi 
nu întâmpinaseră piedici. Vânzătorul de mături, veşminte, 
lingourile de argint, luntraşul, călăuza... Niciun pas greşit. La 
debarcader, controlul se încheiase repede. 

Kel şi Bebon se găseau acum într-un loc dătător de fiori, un 
soi de sat alcătuit din ateliere de îmbălsămare. Mirosuri 
ciudate pluteau în aer, iar oamenii mergeau de colo-colo, 
gârboviţi şi tăcuţi. Nici măcar Vânt-de-Miazănoapte nu se 
simţea în largul lui. 

— Dacă nici asta nu-i o capcană... O să ne preschimbe în 
mumii, socoti Bebon. Ai văzut chipurile celor de pe-aici? 
îngheaţă sângele în mine. 

— In sfârşit, ne apropiem de ţintă, zise Kel, netulburat. 

— Ciudat sfârşit, în mijlocul îmbălsămătorilor! 


Un bărbat de vreo patruzeci de ani, cu fruntea teşită, veni 
după ei. 

— Stăpânul vă aşteaptă. 

Zidurile sălaşului său erau acoperiţi de negru de fum. Pe 
nişte mese joase stăteau rânduite unelte cu lama ascuţită 
care trezeau neliniştea în sufletul privitorului. 

Îmbălsămătorul îl măsură pe scrib din cap până-n picioare. 

— Trimite-l de-aici pe servitorul tău. 

Bebon era chiar mulţumit că se întoarce la aer curat. 

— De unde vii? îl întrebă stăpânul locului pe oaspetele său. 

— Sunt bogat, foarte bogat şi am să plătesc bine pentru ceea 
ce doresc. 

— Lăudabile gânduri! Şi ce doreşti? O mumificare ca pentru 
un demnitar de vază şi un mormânt vechi plin de magie, 
bănuiesc. 

— Greşeşti, vreau o comoară. 

Îmbălsămătorul se uită la el nedumerit. 

— Ba tu ţi-ai greşit omul. 

— Nu tăgădui, informaţiile mele sunt bune. Vreau cele patru 
vase canope ale înaintaşului marelui intendent Sheshona. 

— Ah, povestea aia veche! S-au pierdut. 

— Însă tu știi unde se află. 

— Nu sunt hoţ! 

— Te-am învinuit eu de asta? E un simplu târg: tu vinzi, eu 
cumpăr. 

— N-am comoara. 

— Adică ai refuza s-o schimbi pe două lingouri de argint? 

O tăcere îndelungată se lăsă după această întrebare. 
Îmbălsămătorul îşi stăpânea cu greu emoția şi încerca să-şi 
închipuie mărimea noii sale averi. 

— O poveste veche... Dar s-ar putea să-mi aduc aminte câte 
ceva. 

— Nu te grăbi, îl sfătui Kel. 

— Două lingouri de argint... Îţi baţi joc de mine! Arată-le. 

— ŢI-l dau pe primul. 

Îmbălsămătorul se holbă la el, mai-mai să-i iasă ochii din cap. 
Apoi mângâie cu încântare minunăţia. 

— Pe cel de-al doilea o să-l primeşti după ce-mi înmânezi 
vasele, îl lămuri Kel. 

— Şi dacă m-aş mulţumi doar cu ăsta? 


— N-o să te bucuri prea multă vreme de el. Prietenii mei nu-i 
pot suferi pe oamenii necinstiţi. 

— Glumeam și eu! Haide să-ţi căutăm ceea ce ţi se cuvine. 

Imbălsămătorul îl conduse pe scrib până la necropola de 
lângă templul Deir el-Bahari. Acolo fuseseră săpate morminte 
uriaşe, ce cuprindeau construcţii grandioase din cărămidă 
nearsă şi vaste curţi neacoperite din care se pătrundea într-o 
mulţime de camere subterane. Pereţii erau decoraţi cu scene 
inspirate de mastabele” din vremea piramidelor, continuând 
astfel tradiţia vârstei de aur. 

— lată locaşul de veci al înaintaşului marelui intendent 
Sheshong, zise îmbălsămătorul. Sarcofagul său e aşezat pe 
fundul unui puț funerar foarte adânc. După înmormântare 
puţul a fost umplut cu nisip pentru ca nimeni să nu ajungă la 
bogăţiile răposatului. Dar mai există încă un puț legat de 
criptă printr-o galerie boltită. Parcă-mi aduc aminte că cele 
patru vase au fost ascunse acolo. 

— la-o înainte. 

Imbălsămătorul scoase câteva cărămizi și, dintr-o tainiţă, 
dădu la iveală o frânghie cu noduri. O legă zdravăn de o 
grindă şi începu să coboare pe ea. 

Kel şovăi puţin, apoi îl urmă. 

Nu trebuia să-şi slăbească atenţia nicio clipă, întrucât călăuza 
sa avea cu siguranţă doar un gând: să se descotorosească de 
el. Nu credea că există un al doilea lingou şi se va mulţumi cu 
averea pe care o dobândise deja atât de uşor. 

Scribul atinse fundul celui de-al doilea puț. De aici pornea o 
galerie îngustă. 

— Ai venit la timp, îi mărturisi îmbălsămătorul. Săptămâna 
viitoare plănuiam să-l umplu cu nisip. 

— Şi să pierzi cele patru vase? 

— Drept cine mă iei? Le găsisem o altă ascunzătoare. 

— Scoate-le! 

Imbălsămătorul împinse la o parte o piatră din galerie. 

— Vino să vezi! 

Cele patru vase canope odihneau într-o firidă. Cioplite în 
alabastru, de o rară eleganţă, vasele erau adevărate culmi de 


Nume dat mormintelor din Vechiul Regat. Cuvântul arab, 
„mastaba" înseamnă „banchetă" şi evocă superstructura 
acestor monumente. 


măiestrie. 

În clipa când Kel îl apucă pe primul, îmbălsămătorul o rupse 
la fugă. Se căţără pe frânghie cu mare iuţeală şi, odată ajuns 
la gura puţului, trase frânghia. 

— O să ai un mormânt de toată frumuseţea! îi strigă 
scribului. Sub nisipul care-o să te înghită nimeni nu va veni să 
te caute. 

Însă nelegiuitul nu apucă să se bucure prea mult de reuşită. 

Brusc simţi o izbitură năprasnică în ceafă, vederea i se 
înceţoşă şi-şi pierdu cunoştinţa. 

Lovitura de baston a lui Bebon fusese puternică şi precisă, 
împingând cu piciorul trupul nemişcat, actorul aruncă frânghia 
în put. 

— Mai eşti acolo, Kel? 

— Am cele patru vase! 

— Urcă încet să nu le spargi! 

Scribul se descurcă de minune. 

— Vânt-de-Miazănoapte şi cu mine a trebuit să le venim de 
hac mai întâi celor două ajutoare ale lepădăturii ăsteia, îl 
lămuri Bebon. Nu s-au mişcat destul de repede. Şi ei şi 
stăpânul lor o să se vaite de cumplite dureri de cap când se 
vor trezi. 

Actorul nu uitase să ia lingoul de argint. 

— O să-l înapoiem templului, hotărî Kel. 

Bebon se temuse de o atare hotărâre, mult prea cinstită. Din 
păcate, n-avea rost să se împotrivească. 

Scribul aşeză cu grijă vasele în sacii căraţi de Vânt-de- 
Miazănoapte şi porniră tustrei spre debarcader. 


72 


Graţie priceperii oamenilor marelui intendent, se întoarseră la 
Theba nestingheriţi de nimeni. La capătul cheiului, departe de 
privirile oricui, Kel îşi schimbă tunica bogată pe un veşmânt 
simplu de ţăran. Apoi, apucând pe drumuri diferite, scribul şi 
actorul însoţit de Vânt-de-Miazănoapte ajunseră la adăpostul 
unde-i aştepta Nitis. 

Din privirea scribului, tânăra femeie înţelese numaidecât 
totul. 

— Ai reuşit! 

lubiţii se îmbrăţişară cu foc, iar Bebon scoase iute vasele din 


sac şi-l rugă pe Vânt-de-Miazănoapte să stea de pază afară. 

— Când isprăviţi cu dezmierdările, zise actorul, să trecem la 
treabă. 

Având capacul în forma unui cap de om, primul vas 
adăpostea ficatul răposatului. Purtând numele de Imset, el 
deschidea sufletului drumul către cerul de miazăzi. Cu cap de 
babuin, al doilea vas, Hapy, conţinea splina şi stomacul şi 
asigura o trecere uşoară spre apus. Al treilea, Duamutef, cu 
cap de şacal, ascundea plămânii. El corespundea luminii 
nordului. În sfârşit, Kebehsenuf, cu cap de şoim, proteja 
intestinele şi vasele de sânge scoase de către îmbălsămător 
din trupul neînsufleţit. Puterea sa îngăduia sufletului să 
locuiască la răsărit. 

Împreună, cei patru fii ai lui Horus luau parte la 
preschimbarea  rămăşiţelor pământeşti în trup osirian 
nemuritor. Uniţi, ei recompuneau interiorul făpturii lui Osiris și- 
| aduceau la viață când se celebrau ritualurile. 

Mai rămânea de aflat codul pe care cele patru vase îl purtau. 

Kel citi textele, întru totul clare. 

Binefăcătoarele genii îi respingeau pe toţi atacatorii, văzuţi şi 
nevăzuţi, vegheau neîncetat asupra „celui drept”, îl călăuzeau 
spre înviere şi-l ajutau să treacă prin încercarea morţii, 
ocrotindu-i viaţa. 

Dar nici urmă de scriere criptată. 

Învingându-şi dezamăgirea, Kel şi Nitis se străduiră să 
dezlege misterul. 

— Obiectele au fost făurite pentru cineva care stăpânea bine 
hieroglifele, îşi aminti Kel. Să încercăm a le citi invers. 

Trudă zadarnică. 

Pe rând, Kel şi Nitis încercară în van tot felul de mijloace 
pentru a găsi codul. 

Degeaba. 

— Greşim undeva, socoti tânăra femeie. Dacă secretul stă 
chiar în semne? 

Bebon şi Kel apropiară torţele de vase. Lumina scoase în 
relief hieroglifele. 

— Priviţi cu atenţie! l-ul de la Imset şi H-ul de la Hapy sunt 
gravate mult mai adânc decât restul semnelor. 

— IH! Să aibă vreo legătură cu sistra divinităţilor? se întrebă 
scribul. 


— La numele ultimilor doi fii ai lui Horus nu se vede acelaşi 
lucru, observă preoteasa. Dar înţelesul lor mi se pare că ne 
dezvăluie multe. Duamutef este „Cel care-şi venerează 
Mama”, adică pe lIsis-Hathor, încarnată de Divina Adoratoare, 
care, într-unul dintre cele mai importante ritualuri pe care le 
săvârşeşte, mânuieşte sistrele ca să alunge răul. 

— Şi Kebehsenuf? întrebă Bebon, impresionat. 

— El este „Cel care-l răcoreşte pe fratele său”, Osiris reînviat 
de apa cerurilor. 

— Văd că n-am înaintat deloc, grăi actorul cu amărăciune. 

— Ba dimpotrivă! Mărturisindu-i Divinei Adoratoare tot ce-am 
descoperit, ea va putea să ne ofere ultima cheie, fie propria ei 
sistră, fie apa renaşterii din lacul sacru. Mai trebuie să biruim 
o singură piedică înainte de a afla adevărul. 

O piedică pe care, din păcate, n-avem cum s-o înlăturăm, 
socoti Bebon. Judecătorul Gem a transformat Karnakul în 
fortăreață. Fără îndoială, vrea s-o rupă cu totul de lume pe 
Divina Adoratoare, chiar şi-aşa pe moarte cum o crede el, şi să 
nu-i îngăduie să ne ajute. 

— Am o idee, zise Kel. 

Actorul îşi muşcă buzele. Se temea din nou de tot ce putea fi 
mai rău. 

Şi nu fu dezamăgit. Planul scribului era rodul celei mai 
smintite nebunii. 

— Există o singură greutate, încheie Kel. Să facem ca toate 
astea să ajungă la Sheshonq. 

— Cu neputinţă! 

— Insă tu cunoşti o cale, începu Nitis. 

— N-am cum să trec de gărzi! o contrazise Bebon. 

— Tu, nu. Dar prietena ta, Aurora, ar trebui să izbutească. 

Actorului îi făcea plăcere să revadă o femeie frumoasă. Ar 
depăna împreună amintiri minunate şi s-ar bucura de prezent. 
Cât priveşte restul, tânăra crescătoare de albine va hotărî cum 
va crede de cuviinţă. 

x 

Judecătorul Gem era abătut. 

Incă vreo zece zvonuri şi informaţii de verificat! La Theba, 
sute de oameni îl zăriseră pe scribul Kel şi pe complicii lui, al 
căror număr diferea mult de la o mărturie la alta. Şi niciuna 
dintre cercetările acestea nu ducea la nimic! 


Îşi băteau joc de el. La îndemnul marelui intendent, oraşul 
întreg se unise împotriva unui înalt demnitar al statului, 
împiedicându-l să-şi ducă la capăt misiunea. Să-l atace direct 
pe Sheshong? De prisos. Tebanii o venerau pe Divina 
Adoratoare şi-l admirau pe marele intendent, omul ei de 
încredere. 

Să fie Bebon o iscoadă în slujba lui Henat, însărcinat să se 
strecoare printre apropiații lui Kel? Speranţă deşartă! L-ar fi 
vândut până acum pe scrib şi ar fi pus mâna pe o frumoasă 
răsplată. 

Aflat într-un ţinut care-l privea ca pe un duşman, neputincios 
în ciuda sumedeniei de soldaţi şi de gărzi, judecătorul simţea 
uneori că-l cuprinde un soi de ameţeală. Deşi nu se îndoia de 
vinovăția lui Kel, se întreba dacă nu cumva cineva se folosea 
de scrib. Documentele criptate pe care le avea Gem 
rămâneau mute şi unele lucruri nu prea se legau. 

Oare puterea se folosea şi de el însuşi? Greu de crezut! 
Căldura, oboseala şi nereuşitele făceau să-i treacă prin gând 
asemenea aiureli nedemne de o căpetenie a magistraturii. 

Gem se apucă iar de lucru şi citi lista cu cei care-l vizitaseră 
pe marele intendent. Din păcate, toţi erau cunoscuţi. Totuşi, 
uneltitorii trebuiau să ia legătura cu Sheshonqg. Prin urmare, 
judecătorul o să se bizuie pe cea mai de seamă virtute a sa: 
răbdarea. 

x 

Bebon era un om fără căpătâi şi un mincinos, dar şi un iubit 
minunat. lar Aurorei nu-i părea rău că se lăsase cucerită de el 
încă o dată. Petrecuse o noapte fierbinte şi veselă şi şi-ar fi 
dorit să-l mai poată ţine lângă ea pe acest actor plin de 
surprize. 

După ce Bebon îi oferise asemenea clipe de plăcere, cum să-i 
refuze sprijinul, cu atât mai mult cu cât ea însăşi o aprecia pe 
tânăra femeie care o ajutase să care vasele cu miere? 

Pe înserat, crescătoarea de albine se înfăţişă înaintea gărzilor 
care păzeau vila lui Sheshona. 

— l-am adus marelui intendent ceea ce mi-a cerut, zise 
Aurora. 

— Aşteaptă aici să-l chem pe majordom. 

Deranjat tocmai când pregătea un banchet, acesta din urmă 
nu-şi ascunse supărarea. 


— Despre ce e vorba? 

— Vreau să-l văd pe marele intendent. 

— Pentru care motiv? 

— Am să-i spun chiar eu. Dacă ţii la slujba ta, nu mă alunga. 
Tulburat, majordomul preferă să nu-şi atragă cine ştie ce 
necaz şi îndrăzni să-i dea de veste stăpânului său, care o 
recunoscu numaidecât pe crescătoarea de albine. 

— Dar nu ţi-am cerut nimic, se miră Sheshonaq. 

— Aduceţi-vă aminte că aveaţi nevoie de un vas cu cea mai 
bună miere, rosti cu gravitate Aurora. N-are ea virtuţi fără 
pereche? 

— Într-adevăr, acum îmi amintesc şi voi şti să le preţuiesc 
aşa cum se cuvine. 

Lui Sheshonq nu-i trebui mult ca să priceapă. Nelăsând pe 
nimeni să destupe vasul, găsi înăuntru o tăbliță de lemn 
acoperită de hieroglifele trasate de mâna lui Kel. 

Propunerea scribului era năucitoare. 

Totuşi, marele intendent îi va pomeni de ea Divinei 
Adoratoare, care o va refuza, negreşit. 


73 


îmbrăcată simplu, Nitis se apropie de poarta cea mare a 
Karnakului, împreună cu Vânt-de-Miazănoapte. Veniţi pe 
drumuri diferite, Kel şi Bebon i se alăturară. 

Actorul se tot întreba de ce oare lua parte la această 
aventură smintită. N-aveau nici cea mai slabă şansă de a 
reuşi, vor pierde şi ce-au câştigat până acum şi vor fi trimişi la 
Memphis într-o corabie-temniţă. Dar niciun argument nu 
clintise hotărârea scribului şi a preotesei de a săvârşi 
asemenea nebunie. 

— Stai pe loc! ordonă un ofiţer. 

— Aduc preţioase obiecte pentru Divina Adoratoare, grăi Nitis 
cu linişte în glas. 

Frumuseţea tinerei femei îl tulbură pe ofiţer, dar trebuia să 
respecte ordinele. 

— Du-te la intrarea cărăuşilor. Gărzile vor cerceta să afle cine 
eşti. 

— Gând o să vezi această comoară, ai să mă laşi să trec. Kel 
şi Bebon scoaseră vasele canope din sacii purtaţi de Vânt-de- 
Miazănoapte. Fiecare înălţă câte două vase spre cer. 


— Priviţi, strigă Kel, priviţi-i pe fiii lui Horus! Ei plămădesc din 
nou viaţa părintelui lor Osiris şi am venit să-i oferim Divinei 
Adoratoare! ` 
În jur se aşternu liniştea. Mirate, străjile dădură înapoi. În 
câteva clipe, o mulțime de gură-cască se adună să se uite la 
ceea ce se petrecea. 

Primul se dezmetici un ofițer. 

— Sunteţi ritualişti? Nu păreţi. 

— Lasă-ne să trecem, stărui Nitis. 

— Nici nu mă gândesc! Ordinele sunt ordine. 

— la seama la mânia zeilor. 

— Vorbeşti ca o preoteasă! O preoteasă... Şi doi bărbaţi, 
scribul şi actorul! 

Tebanii se strânseră puzderie. 

Ofiţerul tremura de emoție. Tocmai îi descoperise pe scribul 
Kel şi pe cei doi complici ai lui. 

Răsplata pe care-o va primi o să fie pe măsura isprăvii sale. 
— Arestaţi-i, le ordonă soldaţilor, şi trimiteţi-i de veste 
judecătorului Gem. 

Soldaţii se apropiară, fără tragere de inimă. Cele patru vase 
canope nu răspândeau o energie primejdioasă? 

— N-o să păţiţi nimic, îi asigură ofiţerul. Nici măcar nu sunt 
înarmaţi! 

Bebon gusta ultimele clipe de libertate, căindu-se că nu 
ştiuse să-şi convingă prietenii să-şi bage minţile în cap. 
Agitându-şi lăncile şi spadele, soldaţii îi înconjurară. 

Deodată se auzi un zgomot ciudat şi grav. 

Marea poartă din lemn aurit a Karnakului se deschidea încet. 
Şi toate privirile se întoarseră spre silueta zveltă care apăru în 
prag. 

Înveşmântată într-o rochie lungă albă, lipită de trup, având la 
gât un colier lat de aur, Divina Adoratoare purta coroana de 
ceremonie: un acoperământ în formă de vultur, simbol al 
zeiţei Mut, deasupra căruia se ridicau două coame mici 
amintind de Hathor şi două pene înalte în josul cărora se ivea 
un soare. 

Cei mai mulţi dintre tebani nu-şi văzuseră niciodată 
suverana. Fericiţi şi cuprinşi de admiraţie, îşi plecară adânc 
frunţile în semn de respect. 

Nitis, Kel, Bebon şi chiar  Vânt-de-Miazănoapte 


îngenuncheară. 

Soldaţii se retraseră. Cu gura uscată, înfrânt, ofiţerul se 
înapoie la locul său. 

— Majestate, grăi preoteasa, vă aducem ofrandă aceste patru 
vase care au aparţinut unuia dintre slujitorii voştri şi de care 
acesta a fost jefuit. Fie ca justiţia lui Maat să domnească în 
continuare peste cetatea sfântă a Thebei. 

— Ridicaţi-vă, rosti Divina Adoratoare, şi fiţi oaspeţii mei. 
Bebon nu-şi credea ochilor: planul se desfăşura întocmai cum 
prevăzuseră! 

— Puneţi mâna numaidecât pe ucigaşi! strigă judecătorul 
Gem, gâfâind şi croindu-şi drum prin mulţime cu lovituri de 
coate. 

Oamenii începură să vocifereze, nemulţumiţi. 

Marele intendent Sheshonqg îl opri pe magistrat. 

— Stăpâniţi-vă, Majestatea Sa tocmai le-a oferit găzduire 
acestor purtători de ofrande, primiţi de-acum în rândul 
ritualiştilor. 

Magistratul îl împinse în lături pe Sheshonqg şi agitația 
mulţimii spori. 

— Arestaţi-i pe ucigaşi! ceru iar. Judecătorul. 

Cu armele coborâte, soldaţii nu se clintiră. 

—  Liniştiţi-vă, îl sfătui marele intendent pe Gem. Cuvintele 
Divinei Adoratoare au putere de lege şi cei trei ritualişti se află 
sub ocrotirea sa. Dacă vă atingeţi de ei, o să stârniţi furia 
oamenilor și n-o să reuşesc să-i domolesc. 

Judecătorul turba. 

Erau acolo, la îndemâna lui, şi totuşi nu putea ajunge la ei! 

Gem îi vorbi Divinei Adoratoare. 

— Majestate, predaţi-mi-i pe aceşti ucigaşi! 

Privirea suveranei îl făcu să amuţească. 

Apoi Divina Adoratoare se întoarse, iar Vânt-de-Miazănoapte 
fu primul care-o urmă, trecând pragul templului. Nitis, Kel şi 
Bebon se rânduiră în spatele lui, alcătuind o procesiune. 

Şi poarta cea mare de la Karnak se închise. 


74 
— Vă interzic să mai ieşiţi din casă, îl înştiinţă judecătorul 
Gem pe marele intendent, şi am să ordon trupelor să între cu 
forţa în templu şi să-i aresteze pe ucigaşi. 


— Greşiţi de două ori, socoti Sheshong. Dacă mă împiedicaţi 
să-mi îndeplinesc aşa cum se cuvine sarcinile, bunăstarea 
provinciei va avea de suferit, iar regele o să vă acuze pentru 
asta. Cât despre atacarea Karnakului, domeniul Divinei 
Adoratoare, nici să nu vă gândiţi! Veţi stârni o răzmeriţă în 
rândul locuitorilor Thebei. lar atingându-vă de suverana 
noastră, veţi săvârşi o nelegiuire pe care faraonul n-o să v-o 
ierte. 

Marele intendent avea din păcate dreptate. 

— Întrucât acum ştiţi unde se află scribul Kel, îi propuse 
Sheshong, ar trebui să renunţaţi la paza straşnică şi la soldaţii 
şi gărzile care-i supără atât de mult pe tebani. 

— Templul va fi supravegheat zi şi noapte, îl preveni 
magistratul, şi niciunul dintre cei trei răufăcători nu va putea 
să-l părăsească! 

— Nimeni nu se îndoieşte, recunoscu marele intendent. Veniţi 
să cinaţi la mine diseară? 

— Nu cred. 

— Rău faceţi, bucătarul meu pregăteşte rinichi într-un sos 
fără pereche. Chiar şi în ultima clipă veţi fi bine-venit. 
Judecătorul Gem încerca sentimente felurite. Pe de-o parte, 
tuna şi fulgera că nu putuse să-i prindă pe cei trei fugari 
cărora în sfârşit le dăduse de urmă, după ce-i hăituise atâta 
vreme. Pe de altă parte însă, se mângâia cu gândul că erau 
prizonieri în Karnak. 

lar răbdarea îi spunea ce să facă în continuare. 

Deşi nu trăgea să moară, Divina Adoratoare pesemne n-o să 
mai trăiască mult. lar cea care o să-i ia locul va dori, cu 
siguranţă, să scape de nişte oaspeţi stânjenitori şi o să-i 
predea justiţiei. 

x 

Vrăjit, Bebon şi-ar fi dorit să joace rolul unui zeu în uriaşa sală 
hipostilă sau lângă lacul sacru, cel mai mare din tot Egiptul. 
Cu vârfurile îndreptate spre cer, obeliscurile risipeau forţele 
vătămătoare şi atrăgeau energiile dătătoare de viaţă, mărturii 
ale puterii divine. 

Domeniul sacru de la Karnak era, în sine, un adevărat oraş, 
unde lucrul nu înceta nicio clipă. Însă Bebon trebuia să amâne 
vizitarea lui, căci Divina Adoratoare, Kel şi Nitis se grăbeau să 
dezlege, în sfârşit, misterul textului criptat. 


Eleganţa maiestuoasă a bătrânei doamne îl lăsă fără cuvinte 
pe actor. Se născuse parcă pentru a fi regină. lar zeul Amon n- 
ar fi putut să-şi găsească o soţie mai potrivită. 

Sub un umbrar, pe malul lacului, se găseau scaune, o masă 
joasă, un papirus şi cele necesare scrisului. Aici Divina 
Adoratoare purtase discuţii cu Pitagora înainte de a-l iniţia în 
unele mistere. Favorit rodea un os, iar Acrobat se înfrupta din 
nişte smochine. 

—  Şi-acum, le zise ea, istorisiţi-mi pe-ndelete povestea 
voastră. 

Ca principal învinuit, Kel vorbi primul, apoi Nitis aduse câteva 
lămuriri. Când îi veni rândul, lui Bebon nu-i rămăsese nimic de 
adăugat. 

— Scrieţi textul criptat. _ 

Sub supravegherea lui Nitis, Kel se apucă de treabă. Il 
cercetaseră într-atât amândoi, încât n-aveau cum să se 
încurce. 

Divina Adoratoare trimisese doi ritualişti să-i aducă sistra- 
Putere şi un vas în formă de inimă, umplut cu apă din lacul 
sacru. 

—  Strămogşii care stăpânesc codul erau fiii lui Horus şi 
dispariţia lor ne împiedica să descoperim adevărul. Găsindu-i, 
voi îmi îngăduiţi să folosesc propriile chei. Nu încape îndoială 
că această îmbinare de hieroglife e rodul unei vrăji, pe care 
mai întâi trebuie s-o desfacem. 

Divina Adoratoare mânui sistra deasupra textului. 

Sunete ascuţite şi metalice îi sparseră urechile lui Bebon. 
Gesturile domoale ale bătrânei doamne stârneau un adevărat 
vuiet greu de îndurat. 

Apoi liniştea reveni. 

Textul însă rămânea la fel. Magia sistrei, în stare să trezească 
puterea însufleţitoare a lui Amon şi să domolească forţele 
distrugătoare, fusese de folos? 

— Unul dintre organe nu stă sub pavăza fiilor lui Horus: 
inima, arătă Divina Adoratoare. Niciodată nu e păstrată într-un 
vas canop. Sălaş al conştiinţei şi al gândirii, ea trebuie scoasă 
din trup, spălată şi pregătită în aşa fel, încât să nu 
putrezească. Apoi îmbălsămătorul o aşază la loc în piept sau o 
înlocuieşte cu o inimă de piatră, de forma scarabeului 
prefacerilor. Aşadar e nevoie să purificăm textul, curăţindu-l 


de părţile întunecate. 

Suverana din Karnak turnă apă peste hieroglife. Dezamăgiţi, 
Nitis şi Kel nu zăriră nici de data asta vreo schimbare. 

De trei ori şi fără grabă Divina Adoratoare o luă de la capăt. 

Vasul în formă de inimă era gol. 

Văzând că totul dădea greş, pe Bebon îl apucă deznădejdea. 
Povestea lor se termina cu un dezastru. 

Deodată, pe neobservate aproape, unele semne începură să 
se şteargă. Apoi altele şi altele dispărură, din ce în ce mai 
repede, până când rămaseră vreo cincizeci de hieroglife. 
Textul se desluşea acum într-o oarecare măsură. Kel înlătură 
şi ultimele piedici: mai multe cuvinte trebuiau descifrate de-a- 
ndoaselea. 

Şi adevărul, care pricinuise atâtea omoruri, ieşi la iveală. 

Noi, regina Ladike, se spunea la sfârşitul textului, vom 
schimba soarta Egiptului, distrugând vechile datini şi tronul 
faraonului. Hotarul de nord-est al ţării va fi deschis datorită 
ofiţerilor greci şi ţara eliberată de sub asuprirea lui Amasis, 
împăratul Persiei să se poarte cu multă băgare de seamă şi să 
aştepte semnalul meu. Impreună vom birui. 

— Ladike e vechiul nume al reginei Tanit, îi lămuri Divina 
Adoratoare. Aşadar, trădarea macină însăşi inima regatului! 

— Să-l prevenim cât mai iute pe faraon, sări Kel. 

— Mă tem să nu fie prea târziu. 

— Majestate, chemaţi-l pe judecătorul Gem, propuse Nitis, şi 
convingeţi-l să plece degrabă spre Sais. Să-i arate regelui 
textul şi să împiedice răul. 


75 


Cerul Saisului era întunecat. 

Chinuit de dureri de cap, lui Amasis nu-i venea să se ridice 
din aşternuturi. lar vremea mohorâtă nu-l îmboldea să se 
aplece asupra treburilor statului. 

Abia apucase să guste din mâncarea ce i se adusese de 
dimineaţă, că Henat, căpetenia iscoadelor, ceru să fie primit 
de rege. 

— Majestate, se petrec lucruri grave! 

— Cum adică? 

— Am primit raportul unuia dintre oamenii noştri aflaţi în 
Palestina. Din păcate, scribilor din Casa tălmacilor le-a luat 


mult până să-l desluşească şi să mi-l trimită. 

— S-au răsculat beduinii? 

— Armata persană se îndreptă spre noi. 

— ţi baţi joc de mine! 

— Nomazii din istmul de Suez îi asigură proviziile necesare, 
aşa că duşmanul înaintează cu repeziciune. 

— N-o fi raportul ăsta o simplă născocire? 

— Un al doilea raport vorbeşte despre un atac pe apă. 
Fenicienii şi tiranul Polycrat din Samos şi-au unit forţele cu ale 
perşilor. 

— Greu de crezut! Niciodată aliaţii mei greci nu m-ar trăda. 
Amasis îşi turnă o cupă cu vin roşu şi se îmbrăcă singur în 
mare grabă, hotărât să adune sfatul de război. Puterea armată 
a Egiptului îi va zdrobi pe cotropitori. 

— Renuntati, zise cu glas îngheţat regina Tanit. Totul s-a 
sfârşit. 

Regele îşi închipui că n-a auzit bine. 

— Ce vrei să spui? 

— Armata voastră n-o să lupte. 

— Eşti nebună! 

— De mulţi ani aştept clipa asta, mărturisi Tanit, cu ochii 
scânteindu-i. N-ai văzut şi n-ai înţeles nimic. Eu, grecoaica 
batjocorită, înşelată şi dispreţuită, am ştiut să-i lămuresc pe 
aliaţii tăi să se îndepărteze puţin câte puţin de un faraon slab 
şi să se alăture împăratului Persiei. Cresus şi soţia sa Mitetis, 
dornică să-şi răzbune tatăl pe care tu l-ai ucis, mi-au oferit un 
ajutor de preţ. Fiind un emisar iscusit, Cresus i-a convins pe 
prinții greci să te părăsească. Şi tot el a pregătit atacul, 
cumpărându-i pe conducătorii triburilor beduine şi pe 
palestinieni. Perşii nu s-au lovit de împotrivirea acestora şi 
armata lor de uscat, precum şi flota înaintează iute şi vor 
ajunge curând în Deltă. 

Amasis răsuflă greu. 

— Flota mea de război e de zece ori mai mare şi-o s-o 
distrugă pe a lor! Pedestrimea şi călărimea egipteană o să le 
spulbere trupele. Fanes din Halicarnas îi va conduce pe 
mercenarii greci spre o victorie răsunătoare! 

Pe chipul lui Tanit se ivi un zâmbet plin de cruzime. 

— Biet naiv! Ai vândut apărarea ţării tale grecilor fără măcar 
să-ţi dai seama. Fanes şi ofiţerii de rang înalt mă ascultă fără 


crâcnire. Marele tău general i-a dezvăluit lui Cresus planurile 
apărării egiptene şi niciun mercenar nu va lupta împotriva 
viitorului său stăpân, împăratul Persiei. 

— Udja comandă flota! 

— Cancelarul ştie ce e mai bine pentru el. Întrucât ţine la 
viaţa şi la privilegiile sale, a ales să predea toate corăbiile 
egiptene flotei persane. Nicio corabie nu va fi scufundată, iar 
Cambyses se va arăta mărinimos cu demnitarii care i se vor 
supune. Deja palatul ăsta nu mai e al tău. 

O durere crâncenă îi sfâşie pieptul lui Amasis. 

— Udja... Şi Udja m-a trădat! 

— S-a dat şi el după cum bate vântul, spuse zeflemitor 
regina, şi va deveni un slujitor devotat al împăratului. Cât 
despre căpetenia iscoadelor tale, Henat, am avut grijă să-şi 
piardă ochii şi urechile. Lipsit de Casa tălmacilor, nu s-a gândit 
decât la problemele din lăuntrul regatului şi la lupta sa 
măruntă cu judecătorul Gem. Dacă se poartă cu înţelepciune, 
o să capete un rang înalt care să-i aducă onoruri, dar n-o să-i 
ofere nicio putere. Magistratul însă va fi înlăturat din slujbă. 
Vechii justiţii a lui Maat, pe care ai încălcat-o atât de des, îi va 
lua locul cea a perşilor. In sfârşit, Egiptul o să dispară! 

— Fiul nostru, Psammetic... O să ridice poporul la luptă şi o să 
ţină piept vrăjmaşului! 

— Oare smintitul ăla doreşte să-şi pună capăt zilelor? 

— Tanit... E vorba despre fiul nostru! 

— N-are decât să aleagă de partea cui vrea să fie. Dacă 
greşeşte, va plăti cu viaţa. 

Durerea spori. Rămas fără aer, Amasis fu nevoit să se aşeze. 

— Ce plăcere să te văd suferind şi prăbuşindu-te! Fermecat 
de grecii care te dispreţuiesc, ai dus Egiptul la decădere şi 
ruină. 

Mâine el nu va mai fi decât o provincie a Imperiului persan. În 
ziua când ţi-am distrus coiful de general victorios, ți- am 
nimicit magia. Şi toată povestea cu scribul ucigaş mi-a folosit 
de minune. Nevinovatul ăla îndărătnic şi complicii săi vor avea 
dreptul la o execuţie în piaţa cea mare. 

— Tanit... E un vis urât! Nu mă urăşti chiar atât de mult! 

Regina izbucni în râs. 

— Leneş, betiv, desfrânat, războinic decăzut, un naiv care nu 
e în stare să-și dea seama cine sunt cu adevărat cei care-l 


înconjoară... Îţi meriţi soarta. 

— Sais, capitala mea! Ea o să reziste până la capăt. 

— Fanes”? i-o va oferi lui Cambyses şi toţi se vor înclina în 
faţa împăratului perşilor. Bizuie-te pe mine: se va bucura de o 
primire triumfală. 

Amasis îşi dădu ochii peste cap, chipul i se schimonosi, nu 
mai avu putere nici măcar să-şi ducă mâinile la piept şi se 
prăbuşi. 

Regina o să poruncească să fie depus în mormântul pe care 
Amasis şi-l pregătise din vreme astfel încât să nu-i tulbure pe 
egipteni, legaţi încă de vechile obiceiuri. Perşii vor şti să le 
impună repede pe ale lor. 

leşind din odaia răposatului ei soţ, Tanit dădu nas în nas cu 
Henat. 

— Majestate, trebuie să-l văd degrabă pe rege! 

— Amasis a murit. 

— A murit! Şi veştile acestea îngrozitoare... 

— Vorbeşte mai limpede. 

— E de neînțeles! Perşii nu s-au lovit de nicio împotrivire şi se 
îndreaptă spre Sais! 

— Trebuie să ştim să ne recunoaştem înfrângerea, viteazul 
meu Henat. Vom cruța astfel multe vieţi. 

— Majestate, asta înseamnă... stăpânire persană. 

— Doreşti să-i înfrunţi? 

Henat nu cugetă prea mult. 

— Nu văd cum! 

— Atunci, împacă-te cu ceea ce se întâmplă şi vei rămâne 
intendentul palatului. 

Henat consimţi. 

— Fă pregătirile pentru sosirea lui Cambyses, porunci Tanit. 
Vreau un banchet somptuos. 


76 


În toiul nopţii, Divina Adoratoare o duse pe Nitis lângă lacul 
sacru” al zeiţei Mut, având forma unui corn de lună. 


23 Trădarea generalului Fanes din Halicarnas, colaborarea lui 
Udja-Hor-resnet şi complicitatea activă a lui Cresus sunt fapte 
istorice. 
2 [sheru. 


Bătrâna doamnă şi tânăra preoteasă contemplară apele 
argintii pe care un vânt rece le făcea să se unduiască. 

— lată obârşia lumii, grăi Divina Adoratoare. Mut este în 
acelaşi timp mamă şi moarte, mama care ne dăruie existenţa 
pământească şi moartea care ne readuce la viaţa universului. 
Şi în această noapte tulbure, zeiţa a hotărât să se arate sub 
chipul ei cel mai de temut. 

Răsărind din beznă, o leoaică veni să bea apă din lac. Liniştea 
era desăvârşită, Nitis auzea plescăiturile din limbă ale 
animalului. 

După ce-şi potoli setea, fiara îşi întoarse capul spre cele două 
femei. Ochii îi deveniră roşii ca sângele, trupul i se încordă, 
gata parcă de atac. 

Divina Adoratoare o apucă pe Nitis de încheietura mâinii, 
îndemnând-o să nu se mişte. 

Înfruntarea părea fără sfârşit. 

Leoaica scoase un răget, zgârie pământul cu ghearele, se 
răsuci şi dispăru. 

— În numeroase rânduri, de-a lungul domniei mele, mărturisi 
suverana de la Karnak, am supus-o. S-a culcat la picioarele 
mele, am mângâiat-o şi i-am redat puterea de a lupta 
împotriva demonilor. Astăzi nu mai reuşesc decât s-o opresc 
să ne sfâşie. Furia ei e neştirbită ne vesteşte suferinţă şi 
distrugere. Cârmuitorii noştri au trădat-o pe Maat, clipa 
răzbunării zeilor se apropie. Ochiul lui Ra va pârijoli lumea 
noastră şi leoaica se va hrăni cu sângele oamenilor. 

— Nu puteţi împiedica acest dezastru, Majestate? 

— Am descifrat prea târziu papirusul criptat. 

— Poate că judecătorul Gem va ajunge la timp şi-l va 
convinge pe rege să zădărnicească planurile uneltitorilor. 

Divina Adoratoare rămase tăcută. 

x 

Liniştit, Bebon se obişnuia cu noua lui viaţă tebană. De când 
judecătorul Gem plecase, templul de la Karnak nu mai era 
înconjurat de gărzi. Putând să plece şi să se întoarcă după 
voia inimii, actorul o vizită des pe Aurora şi căra bucuros 
vasele cu miere. 

Nu-i luă mult să descopere cele mai bune taverne din oraş şi 
să lege prietenii cu tot felul de petrecăreţi, iubitori de femei şi 
vinuri alese. Totuşi, ducea lipsa călătoriilor şi a rolurilor de zei 


pe care le juca altădată. Nu trebuia însă decât să aibă 
răbdare, căci regele Amasis, lămurit de-acum, o să se 
descotorosească de regină, o să-i osândească la moarte pe 
uneltitori şi o să le servească perşilor o înfrângere usturătoare. 

Una peste alta, nesăbuitul de Kel avusese dreptate să lupte 
împotriva sorții vitrege. Unit pe veci cu Nitis, devenită 
preoteasă a lui Hathor şi urmaşă a Divinei Adoratoare, va 
ajunge scrib al arhivelor şi o să citească pe săturate vechi 
texte păstrate în Casa Vieţii din Karnak. Inţelegându-se de 
minune între ei, trăind o dragoste fără pată, Kel şi Nitis vor ieşi 
rar din templu. N-avea rost să le vorbească despre întoarcerea 
la Sais. lar Vânt-de-Miazănoapte, ale cărui merite fuseseră 
recunoscute, ducea un trai dulce, cum nici nu visase. 

Poftit la un banchet de către marele intendent, Bebon se lăsă 
pe mâinile slujitorilor care se îngrijiră de părul şi de unghiile 
sale, apoi îl parfumară. La sfârşit îşi puse o perucă aşa cum se 
purta şi îmbrăcă o superbă tunică bej, deschis. Ştiind cât de 
iscusit era bucătarul lui Sheshong, se mulţumise la prânz doar 
cu o gustare uşoară. Printre invitaţi se vor număra negreşit şi 
câteva tebane încântătoare, curioase să afle peripeţiile vieţii 
sale zbuciumate. 

Insă Bebon fu crunt dezamăgit. 

Singurii meseni erau Divina Adoratoare, Sheshonqg, Nitis şi 
Kel. Şi nu domnea câtuşi de puţin veselia. 

— Chem divinităţile la masa de seară, se rugă Divina 
Adoratoare. Fie ca ele să se adune în jurul nostru şi să fie 
mulţumite de înfăţişarea delicată a bucatelor pe care le oferim 
lor. 

Luând câte o fărâmă din fiecare fel de mâncare, Divina 
Adoratoare umplu o tavă pentru cei nevăzuţi. 

Brusc, Bebon simţi nişte prezenţe ciudate în preajmă. Deşi 
neîncrezător din fire, trebui să recunoască totuşi că dorinţa 
bătrânei doamne se împlinise. 

— Să preţuim cum se cuvine această clipă de pace, când 
lumea de dincolo şi cea de aici sunt legate, îi sfătui ea. Şi- 
acum putem să mâncăm şi să bem. 

Divina Adoratoare făcu să treacă din mână în mână o cupă cu 
vin şi împărţi pâinea. Astfel, Osiris, sânge al viţei-de-vie şi 
grâu răsărit după moartea bobului, întreținea viaţa. 

Sheshonqg nici nu gustă din delicioasa marinată de peşte. 


— Am veşti groaznice, zise el cu glasul întretăiat de suspine. 
Cambyses, împăratul perşilor, a zdrobit puţina armată strânsă 
de Psammetic, fiul regelui Amasis. Sunt morţi amândoi. 

— Saisul a fost cucerit? întrebă Nitis. 

— Saisul şi celelalte oraşe din Deltă. Chiar şi Memphisul a 
căzut. Generalul Fanes din Halicarnas s-a înţeles cu vrăjmaşul, 
iar cancelarul Udja s-a învoit să-l sprijine. Ca să spulbere orice 
încercare de împotrivire, Cambyses l-a ucis pe taurul Apis. De- 
aici înainte legea celui mai puternic va domni în Egipt. 

Lacrimile curgeau pe obrajii lui Nitis şi ai lui Kel. Bebon însă 
reuşi să facă pe nepăsătorul. 

— Perșii îşi continuă cucerirea, adăugă Sheshonqg. Viitoarea 
lor ţintă e Theba. 

— Le vom ţine piept! făgădui Kel. 

—  N-avem mijloacele necesare, rosti apăsat Divina 
Adoratoare. lar Cambyses nu va cuteza să se atingă de 
Karnak. Voi, în schimb, trebuie să plecaţi. Ţie, Nitis, îţi 
încredinţez un sipet ce conţine ţesăturile sacre menite s-o 
domolească pe leoaica primejdioasă. Tot în el se află şi 
giulgiul lui Osiris folosit la celebrarea misterelor. Graţie lui şi a 
ştiinţei tale de preoteasă a lui Neit, vei apăra înţelepciunea 
noastră şi vei duce mai departe moştenirea lăsată de 
strămoşi. Tu, scribule Kel, vei fi iniţiat la noapte şi vei 
cunoaşte tainele cerului, ale pământului şi ale obârşiei 
stelelor. Vei fi însufleţit de o nouă viaţă şi vei deveni un fiu 
spiritual în stare să lupte pentru libertatea regatului. În zori 
veţi părăsi Karnakul împreună. Doar o pereche cum sunteţi voi 
doi va triumfa asupra nenorocirii. 

— Unde vom merge, Majestate? întrebă Nitis. 

— In Nubia. Un permis de trecere scris chiar de mine vă va 
îngădui să treceţi hotarul Elefantinei. Apoi veţi urma drumul 
de-a lungul Nilului. Un semn al cerului o să vă ajute să 
ajungeţi într-un sat a cărui căpetenie îl venerează pe zeul 
Amon. Acolo veţi fi în siguranţă şi veţi pregăti întoarcerea lui 
Maat în Egipt. 


77 


După noaptea iniţierii, Kel nu simţea nici pic de oboseală. 
Mintea şi sufletul se deschiseseră către o lume spirituală ale 
cărei taine erau dezvăluite la Karnak de secole întregi doar 


iniţiaţilor. Se apropia ora să părăsească templul şi pe Divina 
Adoratoare. Gândul îi zbură la Mai-marele său din Casa 
tălmacilor, ucis pentru că oprise papirusul criptat şi încercase 
să-l descifreze. Dar regina şi complicii ei hotărâseră să le 
curme viaţa tuturor colegilor lui, astfel încât Egiptul să rămână 
surd şi orb şi să îngăduie perşilor să pregătească atacul fără 
ştirea regelui Amasis, prea încrezător în aliaţii săi greci. lar el, 
Kel, slujise drept ţap ispăşitor, la sfaturile „prietenului” său 
Demos, înlăturat apoi şi el. 

Zeii se răzbunau pe o cârmuire care nu ţinuse seama de 
calea lui Maat. Alături de Nitis, scribul va continua să lupte, 
adunându-i laolaltă pe potrivnicii perşilor. Chiar dacă şansele 
de izbândă păreau firave, nu vor renunţa. 

— Vin cu voi, zise Bebon. Vânt-de-Miazănoapte şi cu mine 
avem nevoie să ne dezmorţim picioarele. 

— Călătoria aceasta o să fie presărată cu mari primejdii. 

— Mă vezi rămânând singur aici? În Nubia, o să facem măşti 
frumoase şi voi înjgheba o trupă de divinităţi în stare să joace 
marile mituri! 

Cei doi prieteni se îmbrăţişară. 

Vânt-de-Miazănoapte se aşeză în fruntea unui şir de măgari 
robuşti, încărcaţi cu merinde, burdufuri cu apă, veşminte, 
arme. 

— Trebuie să plecaţi, îi zise Divina Adoratoare lui Nitis. 

— Mi-ar fi plăcut atât de mult să rămân lângă Majestatea 
Voastră! 

— Destinul tău e altul. Împreună cu Kel alcătuieşti o pereche 
vrednică să domnească. Totuşi, va trebui să luptaţi din umbră 
fără să trageţi niciun folos de pe urma strădaniilor voastre şi 
fără să vă pierdeţi niciodată curajul. In afară de Bebon, să n- 
aveţi alţi prieteni şi să nu vă bizuiţi decât pe voi înşivă. A sosit 
vremea nenorocirii şi a împotrivirii şi doar voi întruchipaţi 
speranţa. 

Nitis, Kel, Bebon şi Vânt-de-Miazănoapte se plecară adânc în 
faţa suveranei. 

Şi caravana se urni din loc, luând-o spre miazăzi. 

x 


— Mâine, Majestate, perşii vor fi la Theba, grăi marele 
intendent. 


— E timpul să te pui la adăpost, socoti Divina Adoratoare. 

— Doar mă cunoaşteţi, nu-mi place să umblu de colo-colo. Să 
mă îndepărtez de Majestatea Voastră ar însemna pentru mine 
o pedeapsă greu de îndurat. 

— Cambyses n-o să ne cruţe, Sheshonqg. O să ne ucidă şi o să 
devasteze Karnakul. Graţie zeilor, o parte din templu va 
dăinui, dar credincioşii lui Amon vor fi măcelăriți. 

— Am încercat să vă slujesc statornic şi să ajut la bunăstarea 
acestei provincii. Ar fi nedemn să fug. 

Obişnuită să-şi stăpânească emoţiile, bătrâna doamnă se 
mărgini să-i arunce o privire plină de recunoştinţă, care-l 
tulbură pe marele intendent. 

— Să mergem la capela mea funerară de la Medinet Habu”, 
ceru ea. Acolo voi săvârşi ultima faptă a domniei mele 
adoptând-o pe Nitocris, ultima Divină Adoratoare. 

Străbătând Nilul, suverana le mulţumi zeilor pentru că-i 
oferiseră atâtea favoruri. În decursul îndelungatei sale vieţi, 
soţia lui Amon se străduise să absoarbă puterea lui 
binefăcătoare şi s-o răspândească în jurul ei. 

Pereţii capelei erau acoperiţi cu coloane de hieroglife care 
reluau marile teme din Textele piramidelor. Bătrâna doamnă îi 
descrise tinerei Nitocris ritualurile cele mai importante care o 
ridicau la cel mai înalt rang spiritual din regat şi îi vorbi pe larg 
despre îndatoririle ce-i reveneau de-acum. Astfel, datina se 
transmitea mai presus de timpul şi de spaţiul omenesc, ca şi 
cum cotropirea persană?! nici nu exista. 

— Nut, zeiţa Cerului, îi înconjoară pe cei vii cu braţele sale, 
aminti Divina Adoratoare. Magia ei ne va ocroti şi făpturile 
noastre vor fi apărate de orice rău. Ka-u/ nostru nu se va 
despărţi de noi. 


3 Din păcate, această capelă a fost distrusă, dar încă mai pot fi 
admirate  locaşurile de veci ale altor Divine Adoratoare. 
Sarcofagul lui  Ankh-nes-nefer-ib-Ra, capodoperă a artei 
egiptene, a fost descoperit de expediţia franceză din 1832. 
Considerat neinteresant de autorităţile statului, sarcofagul a 
ajuns la British Museum. Textele sale, de o importanţă capitală, 
dar prea puţin cunoscute, evocă destinul spiritual al Divinei 
Adoratoare. 

31 După ce a ordonat distrugerea capelei lui Ankh-nes-nefer-ib- 
Ra, Cambyses a pus să-i fie arsă mumia. 


Mama şi fiica spirituală se întoarseră la Karnak. Favorit şi 
Acrobat îşi întâmpinară cu nespusă bucurie stăpâna. 

Şi de pe acoperişul scăldat în soare al templului amândouă 
priviră iureşul perşilor, care distruseseră totul în calea lor, apoi 
se năpustiră urlând spre marea poartă din lemn aurit, după ce 
călcară în picioare trupul lipsit de viaţă al marelui intendent 
Sheshonqg. 

— Mi-e frică, mărturisi tânăra Nitocris. 

— Strânge-te lângă mine şi închide ochii, îi porunci Mama sa. 

Curând, paşii ucigaşilor aveau să răsune pe scara de piatră. 
Cu ochii ridicaţi spre cer, Divina Adoratoare rosti formulele 
transformării în lumină. 

x 

După ce trecu de hotarul Elefantinei şi de prima cataractă, 
caravana condusă de Vânt-de-Miazănoapte pătrunse adânc în 
Nubia. 

Întrucât nu ducea lipsă de nimic, Bebon găsea această 
călătorie tare plăcută, dar începea să-şi piardă răbdarea. 
Faimosul semn se lăsa aşteptat! 

Cocoţată în vârful unui arbore, o pasăre mare, cu un cioc 
foarte lung îi observa. La apropierea lor, îşi desfăcu aripile 
largi şi începu să se învârtă deasupra lor. 

— E ba, sufletul nemuritor al Divinei Adoratoare, spuse Nitis. 
Se hrăneşte cu razele soarelui şi o să ne călăuzească spre 
ţinta călătoriei noastre. 

De altfel, pasărea nu-i mai părăsi şi-i conduse până într-un 
sat unde se adăpostiseră soldaţii garnizoanei din Elefantina şi 
oameni de rând care îşi dădeau seama că nu pot ţine piept 
perşilor. Cu toţii doreau să lupte din umbră şi să recucerească, 
puţin câte puţin, terenul pierdut. Işi aleseseră şi o căpetenie în 
faţa căreia îi aduseră acum pe noii sosiți. 

Bebon rămase cu gura căscată. 

— Nu, nu sunteţi cine cred eu! 

— Ba da, chiar eu sunt, zise judecătorul Gem, şi n-aveţi de ce 
să vă mai temeti, întrucât adevărul a fost scos la lumină. Când 
am sosit la Memphis, am aflat de moartea lui Amasis. Nu 
încăpea nicio îndoială în privinţa victoriei perşilor, aşa că era o 
prostie din partea mea să mă întorc la Sais. Aş fi fost ucis 
numaidecât. Prin urmare, am hotărât să-i adun pe cei care au 
destul curaj pentru a continua lupta. La vârsta mea, să 


comand mi se pare o povară prea grea. Dar voi sunteţi tineri şi 
o veţi putea lua asupra voastră. 

Bebon se pregătea să aducă unele argumente împotriva 
acestui plan, când o nubiană superbă, purtând în jurul 
şoldurilor doar o fustă din fibre de palmier, ce servea mai 
degrabă drept podoabă decât acoperământ, îi oferi o băutură 
de culoare roşie. 

— Ceai de hibiscus, îl lămuri ea. Prospeţimea lui alungă pe 
dată gândurile negre şi dă putere. lar tu simt că eşti un 
războinic de mare forţă. 

Bebon n-o contrazise. 

— Unde ai găsit planta asta? 

— Departe de sat. 

— Mi-ar plăcea să-ţi văd grădina. 

— Atunci, haide să mergem acolo! 

Judecătorul Gem se aşeză pe o rogojină. 

— Actorul nostru o să preţuiască noua lui viaţă! Eu, unul, m- 
am înşelat amarnic. Şi când justiţia rătăceşte calea, ţara se 
îndreaptă spre pierzanie. O să-mi îndrept greşeala luptând sub 
ordinele voastre, scribule Kel, şi-i vom alunga pe barbari din 
Cele Două Regate. 

La sfârşitul unei cine uşoare, la care nu luă parte şi Bebon, 
prea absorbit să pătrundă tainele plantelor în tovărăşia 
iniţiatoarei sale, Kel şi Nitis urcară pe o dună aurită de razele 
asfinţitului. Vânt-de-Miazănoapte se culcă la picioarele lor. 

Cu privirea întoarsă spre un Egipt suferind, îşi făgăduiră să-l 
elibereze??. 


32 În anul 405 î. Hr., faraonul Amyrteu, sprijinindu-se pe reţelele 
de rezistenţă, a reuşit să-i alunge pe invadatori. După aceea, 
Egiptul faraonic a cunoscut ultima sa perioadă de libertate şi de 
suveranitate până în anul 342, data celei de-a doua ocupaţii 
persane (iraniene). Aceasta a fost urmată de invaziile greacă 
(anul 333), romană (anul 30), creştină (în anul 383 d. Hr. s-a 
ordonat, printr-un edict, închiderea templelor), bizantină (anul 
395) şi arabă (anul 639). Dinastiile s-au stins, însă mesajul lor 
dăinuie şi astăzi. 


În seria de autor CHRISTIAN JACQ au apărut: 


Seria „Piatra luminii“ 


$ i Bi 

ȘI | j 

i îi i 

i 3 i 

i $ z 

l i $ 

Li ă a ; 

p ml îi _ s <a E =: = x J f G 
Nefer cel tăcut Femeia înțeleaptă Paneb cel zelos Locașul adevărului 


Seria „Misterele lui Osiris“ 


a 


Calea de foc 


Arborele vieţii Uneltirile răului 


Seria „Mozart“ 


Marele magician 


Ce dulce e viața la Din dragoste a 
Tutankhamon umbra palmierilor pentru Philae 


Într-un regat aflat sub amenințarea invazie! grecilor, lupta pentru putere 
s-a transformat într-un veritabil măcel. Soarta tânărului scrib Kel e pusă 
la grea încercare, e acuzat pe nedrept de uciderea colegilor săi. 

Pentru a-si demonstra nevinovăția are nevoie de ajutor, singura pe care 
poate conta este minunata Nitis, tânăra preoteasă care îl iubește cu dis- 
perare. Dar Nitis dispare, a fost răpită. Fapt ce-l aduce pe tânărul scrib 
în pragul nebuniei. Nu îi mai pasă de nimic, nici de onoarea sa, nici de 
misteriosul papirus, nici măcar de soarta Egiptului: trebuie să o găsească 


pe Nitis şi sã O elibereze. 


ISBN 978-606-93182-4-9 


MIU 
| 


91'786069'3 18249 


editura ráo