Christian Jacq — Ce dulce e viata la umbra palmierilor!

CHRIS TEAN 


PI cr DULCE 
E VIATA 

LA UMBRA 
PALMIERILORI 


CHRISTIAN 


JACQ 


CE DULCE 

E VIAŢA 

LA UMBRA 
PALMIERILOR 
| 


Ig 


© 


rao international publishing company 


Cuprins: 


La umbra palmierilor 

Conducătorul expediției 

Paznicul secretului 

Rândunelele din Karnak 

Barca de aur 

Marea câmpie 

Meşterul 

Votul suprem 

Vocea zeului 

Ultima maimuţă 

Paznicul comorii 

Vaca sfântă 

Ospitalierul 

Ramses încă trăieşte, ia masa la Luxor 

Regatul femeilor 

Cleopatra alchimista 

Zeița din copac 

Năluca de lumină 

Fericirea înţeleptului 

Expertul 

Djedi magicianul şi camerele secrete din Marea 
Piramidă 

Ruga 

Valea cu Tamarini 


Orientul nostru nu era numai o ţară şi un 
reper geografic, era patria şi tinereţea spiritului, 
era peste tot şi nicăieri, era sinteza tuturor timpurilor. 


Hermann Hesse, Călătorie în Orient 


Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României 
JACQ, CHRISTIAN 

Ce dulce e viaţa la umbra palmierilor! / Cristian Jacq; 
trad.: Aurelia Ulici. - Bucureşti: RAO International 
Publishing Company, 2007 

ISBN 987-973-103-286-3 

|. Ulici, Aurelia (trad.) 

821.133.1-31=135.1 


RAO International Publishing Company 
Grupul Editorial RAO 
Str. Turda nr. 117-119, Bucureşti, România 
www.raobooks.com 


Wwww.rao.ro 
CHRISTIAN JACQ 
Que la vie est douce à l'ombre des palmes 
© XO Editions 2005. 
Toate drepturile rezervate 


Traducere din limba franceză 
AURELIA ULICI 
© RAO International Publishing Company, 2005 


pentru versiunea în limba română 
septembrie 2006 


ISBN 987-973-103-286-3 


La umbra palmierilor 


După ce am străbătut planeta în lung şi-n lat timp de 
douăzeci de ani, m-am hotărât să dau o ultimă lovitură, înainte 
de a pune valiza jos. 

Bineînţeles, marele patron de la World Inc. House nu era 
informat, nu mai mult decât directorul lui de dezvoltare, Paul 
Byge, un tip înalt, cu aer apatic, un pic mai sensibil decât 
betonul armat. 


Byge avea în cap doar o singură idee: descoperirea celor mai 
frumoase destinaţii ale bătrânei noastre planete, pentru a plasa 
acolo hoteluri de lux, rezervate miliardarilor în căutare de 
aventuri exotice. Datorită mie, această încântătoare activitate a 
devenit una dintre ramurile cele mai rentabile de la World Inc. 
House, care controla o parte uriaşă a tranzacţiilor imobiliare de 
primă mână din lume. _ 

Lumea... O portocală cojită pe cale de a putrezi. În unele 
locuri, mirosul devenea chiar insuportabil. Când mi-am început 
aventura, am făcut-o ca să descopăr ţări, să gust din o mie şi 
una de culturi, să ies din închisoarea strâmtă în care ne-am 
născut cu toţii. 

În ajunul ultimei mele călătorii pentru cucerirea 
necunoscutului, „studenţii” islamişti, talibanii, au aruncat în 
aer statuile uriaşe ale lui Buddha din Bamiyan, a căror prezenţă 
amintea că trecuse multă vreme, foarte multă, de când liniştea 
şi pacea erau scopul existenţei umane. 

Ştirile vorbiseră puţin despre acest subiect. Nu foarte mult, 
pentru că nu era vorba decât despre nişte statui de piatră şi de 
dispariţia unei înţelepciuni lipsite de dogmă şi de fanatism. 
Existau, cu siguranţă, subiecte mult mai importante. 

Pentru mine asta a fost lovitura de graţie. Nu reuşeam să mă 
strecor între laşitate şi ipocrizie. Să călătoresc cu avionul 
pentru ultima dată ca profesionist a fost o reală plăcere. Când 
misiunea mea va fi încheiată, o să merg să mă aşez la capătul 
lui nicăieri, într-unul dintre acele locuri neinteresante unde se 
doarme atât ziua, cât şi noaptea. Alegerea era vastă. 

Pentru moment, era Orientul Mijlociu. 

Prin excesele lui, nu avea nimic care să aparţină noţiunii de 
„Mijlociu”. Şi, ca Orient, nu îi mai rămăsese prea mult din 
magie. Dar avea încă un avantaj care îl făcea pe Paul Byge să 
viseze cu ochii deschişi: deşertul. 

Ţările care posedau hălci bune din el nu-l vedeau ca pe un vis 
al turiştilor, ci mai mult ca pe un depozit pentru deşeuri, unde 
puteau îngropa resturi de tot felul, bidoane ruginite, caroserii 
de maşini şi alte urme ale progresului. 

Totodată, deşertul era suficient de mare ca să cuprindă şi 
câteva locuri inaccesibile pentru cei mulţi. 

Unul dintre ele era şi cel pe care l-am reperat la graniţele 
Libiei, într-o zonă foarte puţin cunoscută. 


Când micul meu avion se aşeză pe „aeroportul” din Boufra, 
am făcut ochii mari. 

Nimic nu era mai puţin plat decât acest deşert. Cu colinele 
lui de piatră şi cu dunele mişcătoare, se apăra şi se refuza. 
Boufra era un neg pe care nisipul încerca să-l acopere. Fără 
arma necinstită a buldozerului, omul ar fi fost învins. Dar 
maşina termina în cele din urmă prin a rugini. 

Nici nu se opriseră bine motoarele, că telefonul meu şi sună. 

— Ai sosit cu bine? întrebă Byge. 

— Cum nu se poate mai bine. 

— Mai cu viaţă, bătrâne. Am tot ce ne trebuie: autorizaţii şi 
materiale. Imi indici locul exact şi logistica va veni imediat. 

— Lasă-mi totuşi un minut, să fac un plan. 

— Mai am un ministru obscur de mituit. Mai ai o săptămână. 
Pe urmă, la atac. Rentabilitate maximă la orizont. 

— Frumos orizont. 

Să nu mai aud vocea aceasta îngheţată şi amenințătoare ca 
un aisberg era deja o fericire. Din nenorocire, nătărăul se 
astenizase funcţionând în regim continuu, şi deja aveam un alt 
exemplar în faţa mea, în uniforma lui prăfuită. 

Acesta se făcea că administrează treburile, cu caietele şi cu 
ştampilele lui. Chiar angajat, chiar cu ordine venite de sus, 
trebuia totuşi să-şi dovedească propria-i importanţă. 

In Europa, în Asia, în Africa şi peste tot aiurea, acelaşi 
model. 

Politicos la început, ca şi cum ar fi fost vorba despre o fiinţă 
umană, dotată cu toate calităţile aferente. Apoi, ştie să aştepte. 
Dacă se prelungeşte prea mult, vorbeşte despre şeful lui. Dacă 
se agravează, de şeful şefului. In fine, adaugă suma necesară şi 
ne despărţim ca buni prieteni. 

Aveam suma necesară, prevăzută de Byge. 

Un 4x4 aproape nou se afla la dispoziţia mea. Cu acte în 
regulă şi cu un şofer. 

Odată documentele verificate, am ridicat capota: avea chiar 
şi un motor. 

— Eşti din partea locului? 

— Depinde de cine întreabă, răspunse şoferul. 

— Punctul meu slab este că mă grăbesc. Punctul meu forte 
este că dispun de mulţi bani. Pentru început, o sută de dolari, 


7 


înainte chiar de a atinge volanul, ceea ce ar trebui să facă din 
mine cel mai bun prieten al tău, nu? 

— Ar trebui să mai adaugi cincizeci şi apoi nu mai pui 
piciorul jos. 

— Bate palma. 

Mahmud era un profesionist. La bord nu lipsea nimic şi 
exista chiar şi locul necesar pentru echipamentul meu. 

Mahmud ştia să conducă pe un teren constant schimbător, 
când denivelat, când plat. Evitând pistele false, nu cădea în 
capcana drumului drept şi nu ezita niciodată în alegerea 
traseului. 

La capătul a două ore, se opri. 

— Aici este. 

Albia văii secate, o colină pietroasă bătută de vânt, un nisip 
cenuşiu... Nimic interesant. 

— Nu poate fi aici. 

— Aici este. 

I-am arătat harta lui Mahmud şi i-am cerut să-mi precizeze 
itinerarul pe care îl urmase. 

— Aici este, am ales cel mai bun itinerar. 

Exploratorul Colona, al cărui jurnal inedit îl descoperisem 
prin intermediul unui prieten, vorbea de o oază înconjurată de 
nisip gălbui, de o incomparabilă fineţe. Toate acestea nu 
puteau să dispară în câteva decenii. 

— Ne întoarcem la Boufra. 

— Nu vă place locul? 

— Ne întoarcem. 

Mincinoşi ca Mahmud mai cunoscusem câteva sute. M-au dus 
nu se ştie unde pentru a cere mai mulţi bani pe care să-i 
împartă cu şeful lor. 

Dacă cedai, deveneai pionul lui. Şi jocul, ale cărui reguli 
numai el le cunoştea, era fără sfârşit. 

Mahmud conducea mai repede, cu un zâmbet satisfăcut. 

— Mâine ce facem? întrebă el la sosire. 

— Tu eşti liber. 

— Amice, spune-mi, n-ai niciun motiv să te superi. Te-am 
condus unde ai vrut. 

— Nu, unde ai vrut tu. Asta este problema cu tovarăşi buni ca 
tine. Îşi pierd prea repede simţul orientării. 

— Se poate discuta... 


— Discuţiile mă obosesc. 

Ridicând din umeri, Mahmud se întoarse acasă la el. Cu plata 
miraculoasă pe care o obținuse, putea să se odihnească câteva 
luni. 

e 

În aeroport exista un duş la care curgea o apă maronie, o 
jumătate de oră pe zi. In ceea ce priveşte orezul local, importat 
dintr-un loc unde trebuie că se mânca altceva, îţi potolea 
foamea. 

Am dormit iepureşte în 4x4, convins că şoferul cu licenţă va 
încerca să se răzbune. Dar, în zori, se apropie cineva în 
uniformă. 

— Vi se interzice să plecaţi de unul singur în deşert. Şoferul 
o să vă conducă acolo unde doriţi. 

— Ciudat, am impresia că este exact pe dos. 

— Deşertul este periculos. Foarte periculos... Un 
necunoscător nu poate decât să se rătăcească. 

După ce m-am întins, m-am urcat la volan. 

— Vii cu mine, generale? 

— Ce faceţi? 

— Ascută, amice, ai fost plătit cu vârf şi îndesat. Trebuia să- 
mi oferi un şofer bun ca să mă faci să câştig timp. În loc de 
asta, m-ai potcovit cu un răufăcător, care a luat-o pe drumul lui, 
nu pe al meu. Eu sunt de acord să respect legea. Iar tu trebuie 
să-ţi respecţi contractul. Aşa că urcă-te în maşină şi condu-mă. 

Omul în uniformă ezită. 

— Am responsabilităţi oficiale, aici, şi... 

— Ştiu, un avion la trei luni, când traficul este mai intens. Ori 
urci, ori plec singur. 

— Vă previn. Sunt înarmat şi pot să vă opresc! 

— Nu încerca să tragi cu pistolul, o să-ţi explodeze în faţă. 
Haide, sunt grăbit. 

Învins, Mohamed acceptă. 

Crispat, abia dacă deschise buzele ca să-mi indice drumul cel 
mai bun. Ca şi Mahmud, cunoştea regiunea ca pe propriul 
buzunar. 

Îl zgâlţâi atât de violent, că era gata să treacă cu capul prin 
parbriz. 

— Ascultă, bătrâne, o să se sfârşească foarte rău pentru tine. 
Sunt topograf de meserie şi am un oarecare simţ al orientării. 


9 


Dacă nu încetezi imediat să ne faci să ne învârtim în cerc, 
curând va fi cu un funcţionar mai puţin pe planeta asta. 

— Bine, bine, dar nu mai face aşa... O să am un cucui cât 
toate zilele! j 

Mohamed nu mă mai duse cu vorba. Încet, încet ne apropiam 
de ţintă. 

Pauză de masă ca şi una şi pentru motor. 

În timp ce eu prăjeam nişte ouă pe capotă, uniforma se 
îndepărtă pentru a-şi satisface în linişte nevoile naturale. 

Aerul era de o puritate incredibilă, soarele era acceptabil de 
arzător. La prânz nu era nicio adiere de vânt. 

Dacă Byge ar fi fost aici, n-ar fi rezistat mai mult de două 
minute fără să leşine. 

— Mohamed, este gata! 

Niciun răspuns. 

Fugise. N-avea nici măcar o şansă din o sută să ajungă la 
aeroport. 

Aş fi putut să-l prind, dar la ce bun? Cu prima ocazie, ar fi 
luat-o de la început. Şi apoi, nu eram prea departe de obiectiv. 

A conduce în deşert nu seamănă cu nimic altceva. Fără 
panouri complicate, a căror semnificaţie nimeni n-o pricepe, 
fără radare destinate să îngraşe conturile castei la putere, fără 
nebuni la volan, dar cu o natură ostilă, care înăbuşă zgomotul şi 
agresează pneurile, pe care trebuie s-o convingi să te lase să 
înaintezi. Pe mare, cel puţin, există valurile care te avertizează 
asupra oricărui pericol: aici, nu e nimic în afară de culoarea 
schimbătoare a nisipului. 

Când am o misiune de îndeplinit, o îndeplinesc. Mai ales 
când este ultima. 

Dintr-odată, apar două dune mari. Datorită vântului care 
făcea să le tremure crestele, îşi schimbau forma. 

Am oprit motorul. 

Acolo, în spate, trebuia să se afle oaza semnalată de Colona. 

Escaladarea unei dune este ceva magic. Fiecare pas te 
apropie de un vârf care mâine nu va mai fi acelaşi. Trupul 
devine uşor, privirea se cufundă în nisipul auriu, apoi 
redescoperă cerul. Cei mai atei dintre necredincioşi sfârşesc 
prin a crede că există un suflet. 

Era chiar acolo. 


10 


O oază mare, rotundă, cu palmieri centenari, printre care se 
aflau mai multe boschete de palmieri doum, cu trunchiurile 
bifurcate. Frunzele lungi strălucesc printr-un verde luminos şi 
protector, un veritabil paradis pentru cei care trăiesc aici, 
necunoscuţi lumii dinafară. 

Colona nu vorbea despre asta. Jurnalul lui de călătorie 
continua cu descrierea unei piste ce ducea la grotele decorate 
cu picturi rupestre, astăzi dispărute. După toate aparențele, nu 
întâlnise în oază nicio fiinţă umană demnă de interes câtă 
vreme, de obicei, se străduia să înregistreze obiceiurile şi 
gândurile fiinţelor cu care îşi încrucişa destinul. 

Din vârful dunelor, perspectiva era interesantă. Pentru a 
construi helioportul, clădirile principale, piscina şi câteva alte 
amenajări indispensabile unui sejur idilic şi de neuitat, ar fi 
trebuit pusă la pământ o parte din palmieri. 

Cu instrumentele mele de măsură miniaturizate, nu mi-ar fi 
fost greu să stabilesc datele indispensabile executării unui plan 
sumar, de care Byge avea nevoie. 

După ce mi-am acordat unul dintre acele momente de 
contemplare care, mâine, vor fi banale pentru mine, am scos 
rucsacurile din maşină şi am coborât încet spre oază. 

Sub palmieri, era un mic petic de pământ atent împărţit şi 
irigat. Acolo creşteau mai multe soiuri de legume, a căror 
maturare se producea în perioade diferite ale anului. 

La umbră, un bou întorcea un sakieh, o roată mare, 
orizontală, care punea în mişcare o roată verticală, ce susţinea 
un şir de găleți, a căror apă, scoasă dintr-un lac subteran, se 
scurgea în rigole. j 

Animalul era tânăr, sănătos şi îngrijit. In acest colţ de lume, 
părea un miracol. Mi-am găsit timp să-l mângâi şi să-l privesc 
muncind, în ritmul lui, cu o îndărătnicie generoasă, care folosea 
de secole acestor locuri. 

Oare spectacolul merita păstrat pentru a-i amuza pe turişti? 
Decizia era a lui Byge. Pentru mine, rolul meu se oprea la un 
calcul de suprafaţă. 

În timp ce începeam să-mi scot materialul, o fetiţă răsări 
dintr-un boschet de tamarin. Era îmbrăcată cu o frumoasă 
rochie roşie şi ţinea strâns la piept o păpuşă de cârpă. 

— Dar tu cine eşti? mă întrebă ea într-un dialect apropiat de 
cel folosit în Luxor. 


11 


— Un vizitator. Unde sunt părinţii tăi? 

— Lângă fântânile mari. 

— Mă conduci? 

— Nu acum. Trebuie să culeg roşii împreună cu păpuşa mea. 

Cu un mers mândru şi hotărât, se îndepărtă. 

Locul era bun pentru o promenadă. 

O mulţime de grădiniţe, un câmp de alac, un altul de trifoi... 
Locuitorii oazei nu duceau lipsă de nimic, dar nici nu şomau. 
Niciun pământ nu este mai roditor decât unul ca ăsta, cu 
condiţia să te ocupi de el fără încetare. 

O femeie împingea un plug tras de un măgar, unul dintre 
acele superbe exemplare cenuşii, fără de care nicio formă de 
civilizaţie n-ar fi fost posibilă. Acolo unde o să mă retrag, o să 
cumpăr o pajişte pentru măgarii bătrâni care, după ce au dus 
atâtea poveri, meritau puţină odihnă. 

Foarte delicată, cu trăsături maiestuoase, mâna cu pricepere 
acest plug vechi, singurul potrivit unui asemenea sol, pentru că 
se mulțumea doar să zgârie, fără să rănească în profunzime. În 
Orientul Mijlociu, peste tot unde tractorul era folosit, nu era 
nevoie decât de câţiva ani pentru a obosi pământul. Nu mai 
rămânea decât să fie otrăvit cu îngrăşăminte chimice care 
reuşeau să-l ardă. 

Pentru prima dată în existenţa mea de călător, am avut 
impresia că sunt un intrus. Dacă aş fi fost pe cont propriu, mi- 
aş fi luat bagajele şi m-aş fi întors. În acea lume căreia i se 
spune civilizată. 

Dar era ultima mea misiune şi trebuia să scap de ea cât mai 
repede. 

Femeia mă văzuse, eram convins, dar nu mi-a dat nicio 
atenţie, nu se ocupa decât de plugul ei şi de măgar. 

— Pot să vă vorbesc? 

În sfârşit, se opri. Deşi avea părul ca smoala, ochii îi erau de 
un albastru limpede şi dulce. Nu purta sinistra rochie neagră, 
omniprezentă în zonă, ci o tunică portocalie ca florile de 
gălbenele. 

— Cum ai venit până aici? 

— Cu maşina. 

— Ţi-a fost arătat drumul? 

— Mai mult sau mai puţin. Nici Mahmud, nici Mohamed n-au 
acceptat să mă însoţească, dar am avut harta lui Colona. 


12 


Niciunul dintre aceste nume nu-i provocă nici cea mai mică 
tresărire. 

— Bea puţină apă, mănâncă vreo câteva smochine şi 
întoarce-te de unde ai venit. 

— Locul ăsta mă interesează în cel mai înalt grad, din cauza 
muncii mele. 

— Nu înţelegi. Aici este Oaza Căldării şi numai cei care sunt 
născuţi aici pot să o locuiască. Sunt femeia-magician şi, ca toţi 
locuitorii, trebuie să păstrez tradiţiile. Nu-ţi vrem niciun rău, 
dar nu poţi să rămâi. 

Discursul acesta îl auzisem de mii de ori, de obicei cu mai 
multă agresivitate. Niciodată nu este prea vesel să fii 
expropriat, mai ales atunci când eşti foarte ataşat de locul unde 
trăieşti. 

— Nici eu nu vă vreau răul. Dar, într-un loc sus-pus, s-a decis 
ca această oază să devină un loc turistic. Deci, am venit să fac 
măsurători. 

Femeia-magician păru uimită. 

— Unde este acest loc sus-pus? 

— Guvernul, antrepriza mea... 

Ea râse. 

— Deci n-are nicio importanţă. Singurul loc sus-pus este 
cerul unde locuieşte zeul oazei. Ne apără de când suflul vieţii s- 
a ivit din lumină. 

— Trebuie să înţelegi bine situaţia: guvernul a vândut 
această oază antreprizei mele şi... 

— Cum se poate vinde ceva ce nu-ţi aparţine? Singurul 
proprietar al oazei este zeul ei. lar noi ne aflăm pe pământul 
lui. 

— Sute de muncitori vor veni aici cu maşini. Vor construi 
clădiri şi vor schimba peisajul. Tu şi ai tăi va trebui să plecaţi. 
Dar vi se vor da indemnizaţii frumoase ca să puteţi locui în altă 
parte, în case confortabile. Antrepriza mea este recunoscută 
pentru atenţia pe care o acordă noilor plasamente. 

— Ne naştem în oază şi trăim aici. N-avem nevoie de nimic 
altceva. 

— Nu mai sunteţi voi cei care hotărâți, pricepi? Adaptaţi-vă 
legilor, şi totul va fi bine. 

— Legea oazei este corectitudinea, atât în gest, cât şi în 
gândire. Dacă nu, va face să ardă jarul inimii şi cel supus 


13 


greşelii îşi va pierde simţurile. Dacă recunoaşte greşeala, 
regăseşte mai întâi privirea şi contemplă ce ar fi pierdut dacă 
ar fi continuat să încalce legea. 

Nu reuşeam s-o conving. Cazul nu avea nimic ieşit din comun 
şi ar fi trebuit să se facă o evacuare forţată. În ziua aceea eu 
voi fi departe şi voi fi uitat oaza. 

— Aş putea... s-o vizitez? 

— „Să vizitezi”: ce vrei să spui? 

— Să arunc o privire, să merg de la un capăt la altul al oazei, 
s-o descopăr... 

— La ce bun, dacă tot o să pleci? 

— Trebuie să-ţi explic mai bine: o să fac măsurători, să 
alcătuiesc un plan şi să-l trimit antreprizei mele. Apoi, foarte 
repede, o echipă va construi un hotel frumos, destinat 
turiştilor. 

— Ce e aia un turist? 

— Cineva care plăteşte foarte mult ca să stea câteva zile aici, 
înainte de a se întoarce acasă la el. 

Femeia-magician râse din nou. 

— Chiar există oameni de felul ăsta? 

— Sunt din ce în ce mai mulţi. 

— Lumea ta trebuie să fie foarte bolnavă, dar, te asigur: o 
asemenea nenorocire nu va lovi oaza. Aici nu se petrece; aici se 
trăieşte. 

Şocul va fi teribil, dar nu opreşte progresul. 

— N-ai vrea să-mi serveşti drept ghid? 

— Nici măgarul meu, nici eu nu ne-am terminat treaba. 

Senină, împinse plugul. 


Explorarea nu mă dezamăgi. 

Oaza era un mic rai la umbra frunzelor de palmieri care 
filtrau razele soarelui, pentru a păstra doar binefacerile lor. 

Mă aşteptam să văd numeroşi ţărani la lucru, dar în grădini 
nu era nimeni. 

Un sejur în această pădure de palmieri imprima amintiri 
paradiziace în memoria fericiţilor aleşi. O să insist pe lângă 
Byge să nu facă rabat la calitatea materialelor, pentru ca 
hotelul să se ridice la nivelul peisajului. 

M-am trezit visând cu ochii închişi, ceea ce era un semn bun. 


14 


Dacă un profesionist înrăit se lasă cucerit de atmosfera 
oazei, turistul miliardar şi blazat se va lăsa furat, fără îndoială, 
de voluptate. 

În mijloc, se afla un spaţiu fără culturi, cu şapte căsuțe albe, 
dispuse în jurul unei fântâni mari. 

În aer plutea o delicioasă aromă de pâine caldă, care tocmai 
era scoasă din cuptor. Cu torsul gol, brutarul aşeza plăcinte 
apetisante pe o masă joasă din sicomor. Soţia lui, o brunetă 
îmbrăcată în alb, le umplea cu ceapă, bob şi roşii, pe care i le 
dădea fetiţa cu păpuşa. 

Aşezată pe jos, rezemată de o fântână, o bătrână îi privea 
cum pregătesc masa. 

Un câine de culoarea nisipului se îndreptă cu prudenţă spre 
mine, lătrând încontinuu, cât mai tare cu putinţă. 

Nu era nici hămesit, nici plin de căpuşe sau purici. La marea 
loterie canină acesta trăsese numărul norocos. 

Se aşeză pe picioarele din spate şi mă privi. Văzând 
inteligenţa din ochii lui, n-aveam interesul să-i spun fleacuri. 

— Sunt în vizită, amice, şi mi-ar plăcea să-ţi salut familia. 

Coada începu să-i bată cu putere şi acceptă să se lase 
mângâiat. 

Fetiţa mugşca cu toată gura dintr-o plăcintă umplută. 

— Nu-i sâcâi, recomandă bătrâna. Le place să mănânce în 
linişte. 

— Pot să vin alături de voi? 

— Ţi-ar plăcea o plăcintă şi nişte vin? 

— De ce nu? 

Cu o privire, bătrâna dădu un ordin. 

Bruneta îmi aduse mâncare. Vinul era una dintre acele 
băuturi înţepătoare, care nu pot fi transportate, dar care taie 
setea ca nimic altceva. 

— Întotdeauna aţi locuit aici? 

— Zeul a creat această felie de univers pentru ca viaţa să fie 
dulce la umbra frunzelor de palmier. 

Era ridată aşa cum sunt bătrânele indience din America de 
Nord, dar vocea rămânea hotărâtă. Pe tunica gălbuie erau 
desenate semne care aminteau de hieroglife. 

— Nu sunteţi în oază decât cinci, plus câinele? 

— O mare şi frumoasă familie, nu-i aşa? 


15 


Îmi imaginam deja satisfacția lui Byge. Indemnizaţii atât de 
mici în raport cu rentabilitatea maximă! S-au văzut cazuri mult 
mai complicate, în care trebuia să expulzeze o sută de 
persoane, susţinute, chiar dacă numai o zi, de o presă 
indignată. 

— Nu vă aduc decât veşti bune. Va trebui să vă mutaţi 
curând, dar o să locuiţi în condiţii excelente. 

Bătrâna nu răspunse. 

Plăcinta umplută era delicioasă. 

— Femeia-magician este fiica dumneavoastră? 

— Suntem o familie. 

Dacă nu voia să spună mai mult era problema ei. 

— Nu rămâne prea multă vreme pe aici, vizitatorule. O să 
sfârşeşti prin a uita multe lucruri. 

— O să-mi fac măsurătorile, o să-mi desenez planul şi o să 
plec. Dar alţii, mulţi alţii, vor veni pentru a construi un hotel de 
lux. I-am spus despre asta femeii-magician, dar nu m-a ascultat. 
Dumneavoastră păreţi mult mai rezonabilă. A fi expropriat nu 
este ceva plăcut, dar eu nu pot face nimic. Antrepriza mea se 
va ocupa de voi, puteţi fi sigură de asta. 

Bătrâna scutură din cap. 

Câinele veni să cerşească o bucată de plăcintă. 

Femeia-magician se întorcea de la muncă cu măgarul ei. 
Măgarul... 

Nu trebuia să-l uit! Sau Byge o să le găsească un teren destul 
de mare pentru ca animalul să petreacă acolo zile fericite sau o 
să-i asigur eu însumi pensia. 

— Încă n-ai plecat? 

— O să încep să lucrez. 

— Nu pleca prea târziu. Noaptea, deşertul este plin de 
capcane. Mai ales, nu te întoarce. Ai putea avea mari neplăceri. 

Şi discursul ăsta l-am auzit de mii de ori. 

În cazuri mai simple, am recurs la fotogrammetria aeriană 
care mă scutea de orice efort. Dar, în majoritatea timpului, 
trebuia să continui să operez pe teren. Din fericire, spre 
deosebire de vechii topografi, dispuneam de instrumente foarte 
performante, cum ar fi rigla eclimetru sau taheometrul. Prin 
experienţă, chiar le-am îmbunătăţit puţin. 

Prima oră de muncă se desfăşură fără incidente, nimeni nu 
mă deranjă. Oaza nu prezenta nicio dificultate insurmontabilă. 


16 


Microscopul meu de lectură o luă razna. Un incident cu totul 
neobişnuit, dar care nu mă derută. În trusa mea aveam cu ce 
să-l repar. 

Dar trusa o lăsasem la Boufra. Altfel spus, înapoi la aeroport. 

Uşor enervat, mă îndreptam cu pas grăbit spre 4x4. Găsirea 
drumului corect nu mă neliniştea deloc, pentru că aveam 
itinerarul gravat în memorie. 

Zâmbitoare, femeia-magician mă studia. 

— Nu-ţi face iluzii, o să mă întorc. 

— Pentru liniştea ta, ar trebui să te întorci acasă. Aici, nu 
poţi spera la nimic. 

Drumul, câteva urme de pneuri, capcanele clasice, apusul... 
Înainte de orice, nu trebuie să-ţi pierzi capul. Soarele apune 
repede şi, fără el, deşertul devine şi mai ostil. Condusul pe 
timpul nopţii se termină adesea foarte prost. Din fericire, eram 
aproape de capăt şi am micşorat viteza în ultima parte a 
traseului. 

e 

Boufra era luminată de trei felinare englezeşti, vechi, care nu 
întârziară să-şi dea sufletul. Vântul se înteţea, făcând să se 
rotească fâşiile de nisip care sufocau clădirile vetuste. 

Măcar o să ştiu dacă Mohamed a reuşit să-şi regăsească 
postul. 

În pofida unui panou cu staționarea interzisă, am parcat în 
faţa intrării aeroportului. 

Biroul lui Mohamed era gol. Niciun caiet, nicio ştampilă. 
Tapetul verde se scorojea în linişte pe pereţi. 

Alergai până la casa lui Mahmud, şoferul meu cu licenţă. Şi 
ea era goală. Nu mai rămăseseră decât un taburet muribund şi 
bucăţi de lumânare. 

De ce sectorul public şi cel privat au dezertat din Boufra? 
Locul era deosebit de liniştit şi, dacă ar fi existat jefuitori, Byge 
m-ar fi prevenit. 

Byge... Pe ăsta trebuia să-l sun. 

Sună de patru ori, apoi urmă un fluierat ascuţit, apoi, absolut 
nimic. Simplă problemă de transmisiune. Reuşii din nou să 
stabilesc legătura, dar se întrerupse după două apeluri. 
Tehnica are uneori slăbiciunile ei. 


17 


În bucătărie, se aflau puţin orez şi biscuiţi moi. Nicio 
legătură cu plăcintele umplute din oază. O halbă de bere fără 
alcool ridică nivelul mesei. 

O întrebare îmi tăie pofta de mâncare: cum au plecat? Nu 
erau decât două hangare: unul pentru Jeep-ul de serviciu, 
celălalt, pentru avionul meu. În primul, niciun Jeep. În al doilea, 
niciun avion. 

Dar nici Mohamed, nici Mahmud nu ştiau să piloteze! Cel 
puţin aşa credeam. Realitatea era simplă... Mahmud a luat 
Jeep-ul şi Mohamed, avionul. Blestematul! Nu numai că a reuşit 
să ajungă la Boufra, dar a mai şi făcut cu uşurinţă o avere 
furându-mi aparatul cu galene, pe care îl va vinde pe bani buni. 

Intotdeauna este neplăcut să fii îmbrobodit ca un prost, 
atunci când eşti doldora de o experienţă care ar trebui să te 
pună la adăpost de o asemenea greşeală. 

Cum e de la sine înţeles, nu exista nicio altă legătură cu 
lumea exterioară. Instrumentele de comunicare din Boufra fiind 
scoase din uz şi mobilul meu inutil, nu îmi mai rămânea decât 
telepatia. Dar eu şi Byge nu eram niciodată pe fază. 

Se auzi un râs. Cel al unei hiene în căutare de hrană. Fiecare 
cu viaţa lui, iar a mea era cu totul îngropată în nisip, în seara 
asta care mi se părea aproape rece după căldura de peste zi. 

In fond, se acţionase clasic. 

N-am cunoscut nicio misiune liniştită. Asta este meseria şi 
trebuie să ştii să te adaptezi. Când totul merge pe dos, există o 
singură soluţie: să dormi. Să-ţi imaginezi că alături stă braţul 
lui Dumnezeu Tatăl în a şaptea zi a Creaţiei, să uiţi această 
săptămână, în timpul căreia lumea a fost urâţită pentru 
totdeauna şi să te scufunzi în oceanul somnului. 

A dormi în deşert înseamnă a renaşte. Legăturile se desfac, 
visele obişnuite se diluează şi ceea ce părea esenţial devine o 
prostie. A fi un fir de nisip nu înseamnă şi un destin 
neînsemnat. 

Aripa visului meu fu precum cea a unui ibis care zbura pe 
deasupra unei câmpii străbătute de canale. Ici şi colo, păduri 
de palmieri. Pasărea albă urma cursul fluviului, se distra 
urmărindu-i meandrele şi se juca puţin cu spaţiul, ca şi cum ar 
fi ţâşnit din aripile ei. 


18 


De ce să te trezeşti prosteşte? Cu încheieturile trosnind, cu 
cervicalele înţepenite şi cu muşchii incapabili să se deplaseze o 
sută de metri. 

Cum de la moartea lui Isus n-au mai existat miracole, nici 
Mahmud, nici Mohamed n-au mai apărut. În ceea ce priveşte 
mobilul meu, scotea sunete venite de nicăieri, dar nicio 
legătură cu linia lui Byge. 

Cunoşteam deja acest gen de situaţii. World Inc. va trimite 
un alt avion la Boufra, cu o echipă de şoc şi cu materialul 
necesar. Aşa cum îl cunoşteam pe Byge, el îşi imagina ce e mai 
rău şi credea că am fost rănit de o bandă înrăită de oameni ai 
deşertului. 

Prospeţimea dimineţii se împrăştie repede. 

Atunci, şi numai atunci, m-am gândit la valiza mea de 
salvare. Se găsea acolo unde o uitasem, în hangarul avionului, 
în spatele a două bidoane ruginite. Omul în uniformă n-a 
considerat-o interesantă. 

Ce loc mai minunat decât o oază pentru a aştepta ajutor? 

Epuizând toate farmecele aeroportului din Boufra, am luat-o 
spre pistă, fără să mă grăbesc, ca şi cum eram un turist în 
drum spre un port paşnic, unde mi se va şterge fruntea cu 
şerveţele parfumate, înainte de a fi servit cu o votcă cu lămâie, 
foarte rece. 

Necazul apăru pe traseu. 

Nicio urmă de pneuri, reperele lipseau acolo unde le 
prevăzusem. Totuşi, vântul nu fusese destul de puternic pentru 
a răscoli până într-atât peisajul. 

Chiar într-un joc zen, partida devenea delicată. M-am întors 
ca să ajung la un fel de intersecţie, unde greşisem direcţia. Dar, 
acolo, faimosul meu instinct rămase mut şi trebui să recurg la o 
busolă pentru a mă orienta. 

Cu motorul oprit, m-am aşezat pe un bolovan. Din când în 
când, pierderea bunei dispoziţii nu face rău nimănui. Acolo, 
totul era dezolant. Aş fi rupt cu plăcere un metru-etalon în 
capul oricărui geograf, numai să-şi refacă propriile calcule, 
pornind de la observaţia elementară. 

Totul fiind bine cântărit, m-am întors la prima idee. Luând-o 
în direcţia asta, voi da, în mod obligatoriu, peste oază. 

Traseul nu fu cel mai încântător. Când credeam că recunosc 
locurile, când că mă rătăcesc. Ce mână a fost destul de uriaşă 


19 


pentru a deplasa ţintele, trasând piste false care se pierdeau în 
bolovăniş? 


Era nevoie de mai mult ca să mă impresioneze şi flerul meu 
mă încuraja că am ales drumul cel bun. Deşertul devenea atât 
de gol, că numai o oază putea să-i spargă laţul. 

Dar le văzui, îndrăgostite şi complice, crestele celor două 
dune, care dansau în vântul uşor. 

Câte ore am pierdut? Ceasul meu nu era în stare să mi-o 
arate, pentru că se oprise. Era multă vreme de când trebuia să- 
i schimb bateria. 

După poziţia soarelui, făcusem cel puţin cinci ore, mai mult 
decât dublu faţă de timpul normal, pentru a ajunge de la Boufra 
la oază. 

Şi se spune că, în câteva luni, vor exista un drum asfaltat şi 
un helioport. 

În vârful dunelor, o văzui pe femeia-magician. 

— Ai făcut numai zgomot cu motorul tău. 

— E puţin suferind. Ştiu. 

— Ar trebui să pleci fără întârziere. 

— Imposibil, aeroportul din Boufra este închis. Aici o să vină 
antrepriza mea să mă caute. 

Mi-am scos bagajele din 4x4. 

— Nu te întoarce în oază, insistă femeia-magician. 

— O ameninţare? 

— Nu-ţi vrem niciun rău. Dacă n-o să pleci, o să-ţi creezi 
singur grave neplăceri. 

— Ce fel de neplăceri? 

— Vor fi neplăcerile tale, nu ale mele. 

— Este ultima mea misiune şi înţeleg să mi-o îndeplinesc, nici 
mai mult, nici mai puţin. 

— Nu ar trebui să te încăpăţânezi. 

— Chiar încerci să mă sperii? 

— Dacă frica te va face să pricepi că trebuie să te întorci de 
unde ai venit, va fi un bun sfetnic. 

— Îmi pare rău, frumoasă doamnă, dar am de lucru. 

— De ce te încăpăţânezi, dacă tot n-o să folosească la nimic? 
Urcă-te la loc în maşina ta zgomotoasă şi uită oaza. Este cel 
mai bun serviciu pe care poţi să ţi-l faci. 


20 


Am întâlnit şi încăpăţânaţi mai mari. Aceasta merita lauri. În 
locul ei, aş fi adoptat aceeaşi strategie: să încerc să descurajez 
adversarul, momindu-l cu câteva fantome. 

Nu era o femeie rea. Mândră, încăpăţânată, dar nu rea. 

— Presupun că n-o să mă ajuţi să-mi car bagajele. 

— De ce te-aş ajuta să te muţi într-un loc de unde va trebui 
să pleci cât mai repede? 

— Ascultă, să încetăm cu cearta. Sunt sigur că, de fapt, îmi 
înţelegi îndatoririle. 

— Fă-ţi măsurătorile, dacă ţii atât de mult, şi întoarce-te în 
lumea ta. 

Când dialogul este imposibil, nu mai rămâne decât caietul de 
sarcini. Mi-am lăsat destul timp ca să transport materialul şi să- 
| depun la picioarele unui palmier, ca şi acum aveam în faţa 
mea eternitatea. 

Prima sarcină a echipei consta în a deplasa cele două mari 
dune în spatele cărora se ascundea oaza, creând o intrare 
demnă de aşezare. Eram ultimul care mă bucuram de aceste 
coline mişcătoare, ale căror contururi scăpau oricărei 
previziuni. 

— Sufletele nu se măsoară, declară femeia şi se îndepărtă. 

Munca nu fu foarte dificilă şi reuşii să conturez un plan 
sumar, aproape suficient pentru a-i convinge pe investitorii 
adunaţi de Byge. 

Cu stomacul chiorăind, m-am îndreptat spre centrul oazei, 
când luminile aurii ale apusului începeau s-o invadeze. În 
pofida orelor de condus şi a celor de calcul, nu simţeam nicio 
oboseală. 

Bătrâna stătea aşezată şi rezemată de fântână. 

Bruneta cânta un cântec de dragoste, acompaniindu-se cu o 
chitară maură. Avea o voce frumoasă care se potrivea armonios 
acestui moment atât de liniştit. 

Soţul ei îmi aduse o farfurie cu bob, morcovi şi praz, 
condimentate cu usturoi. Imi oferi un urcior de spumant, care 
îmi păru şi mai răcoritor decât prima dată. 

— N-ar trebui să-ţi petreci noaptea aici, îmi recomandă 
bătrâna. 

— Să fie fantome în oază? 

— Nu le luăm în seamă, dar pe noi ne cunosc. Tu, în schimb... 

— Credeţi că o să mă facă să mor de frică? 


21 


— Pentru tine, ar fi răul cel mai mic. 

— Le ştiu bine pe fantome. În Scoţia, am descoperit un colţ 
fabulos unde, conform legendei, era cea mai mare concentraţie 
de spirite din ţară. Acolo s-a construit un hotel în stilul unui 
castel, cu o fantomă pentru fiecare cameră. Nu s-a mai golit. 
Din punctul meu de vedere, există fiinţe umane mult mai de 
temut decât aceşti bătrâni demoni. 

— Totuşi, n-ar trebui să-ţi petreci noaptea aici, insistă ea. 

— Îmi descrieţi pericolele exacte care mă pândesc? 

— Atunci n-ar mai fi pericole. Omul înţelept nu schimbă 
evenimentele înainte de a se produce? 

— Nu am pretenţia că sunt un om înţelept! Când munca mea 
de tehnician va lua sfârşit, o să plec. 

— Ca să pleci unde? 

— Încă n-am ales, dar va fi un colţ liniştit, foarte liniştit, 
unde-mi voi petrece restul vieţii contemplând orele care se 
scurg. 

— Dacă vrei să-ţi realizezi visul, de ce îţi asumi atâtea 
riscuri? Întotdeauna poţi să te zdrobeşti când pilotezi un avion 
sau să te răstorni când conduci un 4x4, dar nu este mai 
periculos decât să treci strada într-un oraş mare. 

Bruneta cânta un cântec de iubire, mai melancolic decât 
primul, dar cu un zâmbet în glas. Fetiţa adormise în braţele 
tatălui ei şi femeia-magician intrase într-una dintre căsuţele 
albe. 

— Trebuia să fiţi mai numeroşi în oază? 

— Suntem o familie. 

— Este multă muncă pentru un număr atât de mic de braţe... 
Şi oaza este mare. 

— Oaza este atât cât a vrut-o zeul ei, nu s-a schimbat de când 
s-a născut şi n-o să se schimbe. 

Bătrâna nu era mai rezonabilă decât femeia-magician. Şi ea 
refuza realitatea, pentru că i se părea prea îndepărtată. Cum 
putea ea să-şi imagineze mulţimea de buldozere, de platforme 
şi de camioane care vor transforma în curând această bucată 
de univers uitată într-o floare rară a turismului internaţional? 
World Inc. House greşea dacă nu angaja un psiholog în stare 
să-i pregătească pe cei dezrădăcinaţi din destinul lor. Eu, un 
simplu tehnician, eram incapabil să găsesc argumentele 
potrivite. 


22 


— Nu vă duceti la culcare? o întrebai pe bătrână. 

— Prefer să stau trează lângă fântână şi să privesc stelele. 
Oare ştii că ele sunt porţile prin care trece lumina? La vârsta 
mea, te trezeşti din pricina altor lumini decât cea a zilei. În 
unele ţări, se pare, cerul este atât de cenuşiu, că nu se pot 
vedea stelele. Viaţa trebuie să fie foarte tristă. Aici, niciun nor 
nu le ascunde. Ele trasează drumuri de apă şi de foc pe care le 
parcurg bărcile din zori şi din apus. Există atâtea universuri, 
încât drumul lor nu va lua niciodată sfârşit. 

Mă făcu să mă gândesc la acei topografi care luau cerul ca 
punct de reper. Socotelile făcute de ei nu erau chiar atât de 
proaste. 

— Dunele sunt pline de şerpi. Du-te să dormi în maşina ta. 

— Fără îndoială, abuzez, dar poate una dintre căsuțe nu este 
ocupată... 

— Ele aparţin familiei. 

Inutil să mai insist. Constatând temperatura, nu mă temeam 
că o să mor de frig. 

— Nu dormi în oază, repetă ea. Dacă îndeplineşti călătoria 
somnului, nu te vei mai putea întoarce: e ultimul nostru 
avertisment. 

La ce bun să-i amintesc că timpul era astfel construit şi că 
nimeni încă nu reuşise să-l distrugă? 

e 

Confortul din 4x4 era cam sumar. Acoperit cu o pătură, aş fi 
putut să aţipesc, dar de ce să mă privez de farmecul 
palmierilor? „Ultimul avertisment” al bătrânei... O frumoasă 
bătălie de onoare, dar atât de inutilă! Nu putea să priceapă că 
nu sunt decât un emisar, atât de neînsemnat în raport cu turma 
care se apropia cu fiecare secundă. 

Cinci persoane şi trei animale: oaza se stingea. Adesea, 
aveam penibila impresie că provocam împrăştierea unui grup 
care avea obiceiurile sale, ca şi punctele de reper. Aici, nu 
făceam decât să accelerez puţin mişcarea firească. Această 
minusculă familie va fi în curând obligată să-şi părăsească 
pământul şi să se integreze în oraşul cel mai apropiat. În fond, 
îi uşuram sarcina şi îi simplificam demersurile. 

Stelele te lăsau să vezi până departe. Străluceau cu o 
intensitate pe care n-am mai remarcat-o în altă parte. 


23 


Cu sacul de dormit pe umăr, urcam din nou pe o dună, 
fluierând şi bătând din picioare. Şerpilor nu le plac trepidaţiile. 

În vârf, ezitai. 

Aureolată de lumina lunii, oaza era la fel de frumoasă 
noaptea, ca şi ziua. Bineînţeles, i-aş fi putut trimite un plan 
inexact lui Byge şi să încerc să-l conving că m-am înşelat. Dar 
minţeam fără talent şi viclenia n-ar fi păcălit multă vreme 
vulpea înfometată. 

Ezitam, fără să ştiu prea bine de ce. Cu intenţia de a mă 
pune în gardă, bătrâna şi femeia-magician m-au tulburat? Puțin 
important.  Maşinăria mergea, nimic n-o oprea. Dacă te 
gândeşti, era chiar de necrezut că povestea de călătorie a lui 
Colona trecuse neobservată şi că oaza scăpase tuturor 
intemperiilor. Măcar a rămas un loc deosebit. 

Ceva făcu să trosnească nisipul, foarte aproape de mine. 
Vipera cu corn se arăta mai degrabă periculoasă şi era mai bine 
să nu întârzii pe dună. 

Am ales poalele unui splendid palmier care fusese curăţat cu 
grijă de locuitorii oazei şi m-am strecurat în sacul de dormit, cu 
ochii pe constelația Orion, „leagănul” unde se năşteau 
miliardele de stele. 

Şi somnul mă învălui, purtat de mângâierea unui vânt din 
sud. 

Ce dulce este viaţa la umbra palmierilor! Filtrate şi îndulcite, 
primele raze de soare mă treziră cu atâta tandreţe, încât am 
crezut că sunt primul locuitor al unui paradis regăsit. 

Dar nu era decât oaza şi mai aveam încă vreo câteva 
măsurători de făcut pentru a-mi termina planul. 

Lângă trunchi fuseseră lăsate smochine, pâine proaspătă şi 
un urcior cu lapte. Cel mai bun mic dejun din cariera mea. 

O nouă tentativă cu mobilul, la fel de nefructuoasă ca şi 
precedenta. Dar era un mesaj pe care reuşii să-l ascult. 

Era Byge. 

Mă anunţa că tocmai primise ultimele mele informaţii, mai 
ales localizarea precisă a oazei. Monstrul rece nu mai avea 
nevoie de mine la faţa locului, puteam să mă întorc. 

Nu reuşisem să-l contactez, nu îi transmisesem acel mesaj şi, 
mai ales, latitudinea şi longitudinea citate de Byge erau 
complet false! Nu îşi trimitea echipa aici, ci mult mai departe, 
la sud-est. 


24 


De-a ce se juca Byge? Încă una dintre acele încurcături de 
care era mare amator! Smochinele mi se păruseră prea puţin 
dulci. Am încercat pentru ultima oară să-l contactez pe acest 
manipulator, dar mobilul meu îşi dăduse sufletul. 

Cea mai bună soluţie era întoarcerea la Boufra, cu speranţa 
că autorităţile s-au neliniştit de tăcerea de pe aeroport şi au 
trimis noi responsabili. 

Dar 4x4 dispăruse. 

Oricum, nu de tot. Era aproape în întregime acoperit de 
nisipurile cuceritoare ale unei dune care înaintase cu o viteză 
de necrezut în timpul nopţii. Era imposibil să fie degajată cu 
mâna. Ar fi trebuit să mă aştept ca nisipurile mişcătoare să-şi 
facă traseul, rugându-mă ca vehiculul să nu fie scos din uz. 

Byge ar fi atacat locul greşit. Decepţionat, m-ar căuta peste 
tot pentru a-mi vorbi despre ţinut, şi ar sfârşi prin a debarca 
aici. 

Acum ori niciodată aveau ocazia de a înfrunta soarta cu 
curaj. În oază, nu riscam să mor de foame; nu-mi rămânea 
decât să aştept şi să profit de farmecele ei. 

Fetiţa cu păpuşa culegea roşii, soţul brunetei pregătea 
prăjituri, soţia lui se ocupa de gospodărie. Lipită cu spatele de 
fântână, bătrâna îi studia. 

— Ai dormit bine? 

— Mai bine ca niciodată! 

— Nu în oază, sper? 

— Ba da! Cineva mi-a adus micul dejun. Din cauza dunei care 
mi-a acoperit maşina, sunt obligat să rămân un timp cu voi. 

— Pentru că ai dormit aici. Femeia-magician o să-ți 
pregătească o casă. 

— Casa mea? Dar credeam că... 

— Acum, este altceva. Aparţii familiei, deci ai dreptul să 
rămâi. 

Curios, m-am dus să văd casa care îmi fusese repartizată. Un 
salon, o bucătărie, o cameră şi o terasă pe care o mătura 
femeia-magician, cu fiecare zi mai frumoasă. 

Îmi surâse. 

— Iţi place? 

— Am sentimentul că sunt un răsfăţat! Fără maşini, fără 
telefon, fără Byge... Întrebarea este dacă nu e un vis cu ochii 
deschişi. Ar trebui totuşi să-mi dai mătura. 


25 


— N-ai ceva treabă de terminat? 

Microscopul meu fiind reparat, mi-am reluat ultimele 
măsurători. 

Din reflex, verificam unele dintre rezultatele precedente. 

Şi acolo, nu se potriveau deloc. 

Intre palmieri, distanţa se schimbase. Boschetele de tamarin, 
sakieh, câmpul de alac şi marea fântână nu se mai aflau în 
acelaşi loc. 

Ai fi jurat că este altă oază. 

Totuşi, de la înălţimea dunei, părea aceeaşi. Dar duna însăşi 
nu se schimbase şi ea? 

Cu capul întors, am alergat până la fântâna cea mare. 

— Noi te-am pus în gardă, reaminti bătrâna. Aici, ele nu 
folosesc la nimic. Nici guvernul, nici antrepriza ta, nici echipele 
de muncitori nu vor pătrunde în oază, pentru că nu ştiu cât de 
dulce este viaţa la umbra frunzelor de palmieri. 

— Dar... unde suntem, în realitate? 

— În partea cealaltă. Este chiar ce voiai, nu-i aşa? 

Căsuţele albe străluceau în soare. Fetiţa aducea roşii 
frumoase, bine coapte, bruneta pregătea prânzul, soţul ei 
prepara berea şi femeia-magician îşi hrănea măgarul. 

Am uitat viitorul. 


O primă versiune a acestui text a apărut în Elle (2001). 


26 


Conducătorul expediției 


Am plecat veseli, eliberaţi de orice nelinişte, în căutarea unui 
templu uitat. Oare nu aveam un minicar confortabil şi un şofer 
jovial? 

Jovial, dar prost. 

Individul era programat pentru o singură destinaţie, care nu 
era şi a noastră. 

Se opri în mijlocul unui oraş prăpădit şi ne zâmbi cu gura 
până la urechi. 

— Nu este aici, îi spusei eu cu blândeţe. Să-i dăm drumu. 

Dădu din cap a negare. 

— Ascultă, amice, ai fost plătit bine ca să ne conduci până la 
templu. Dă-i drumu. 

Pricepu că începeam să mă enervez, porni motorul, demară 
şi conduse la întâmplare. 

Colac de salvare: hartă şi busolă. 

Curând, apărură nişte drumuri de pământ, pe care abia se 
putea conduce. Sărind ca nişte dopuri de şampanie la fiecare 
hop, merserăm de-a lungul grădinilor de zarzavat. 

— S-a rătăcit, am comunicat membrilor echipajului meu. 

— Priveşte acolo! 

Un şoim zbura la înălţimea noastră. 

Şiroind de transpiraţie, şoferul se supuse. 

Dintr-odată, apăru deşertul. Un drum plin de pietre, apoi un 
canal. Pe o pancartă veche, ruginită, cuvântul magic: „ruine”. 

— Să mergem. 

Şoferul bălmăji ceva, dar privirea mea neagră îl descurajă să 
mai opună rezistenţă. 

Minicarul porni, poate prea repede. 

Făcu să ţâşnească o jerbă de stropi, se izbi de pietrele 
canalului, se înfundă, dar reuşi să depăşească obstacolul. 

În faţa noastră, o imensitate de nisip galben şi virgin. 

— Înainte. 

Foarte stingherit, şoferul făcu să scârţâie vitezele. 

La capătul unei piste, şoimul stătea cocoţat pe o piatră 
înaltă. Calm, ne privea. 

— Zeii sunt cu noi. Dă-i drumu”. 


27 


Pista ducea până la o dună, încoronată de o construcţie din 
cărămizi, carton şi tablă. 

Nicio legătură cu un templu. 

Înarmat cu o puşcă, un bezmetic ţâşni din adăpost şi îndreptă 
arma spre noi. 

Serviciul de Antichităţi nu glumea cu ocrotirea operelor de 
artă. 

Urmară tratative şi, mai ales, nişte bilete care ar fi meritat să 
fie spălate. 

Trebuia să părăsim maşina şi să continuăm drumul pe jos. 

Apoi, uimirea. 

Pe jumătate îngropată în nisip, o alee enigmatică ducea la un 
mic templu, al cărui sanctuar se compunea din trei capele cu 
pereţii acoperiţi de scene ritualice şi de cuvinte ale zeilor. _ 

Epigrafiştii, geometrii şi fotografii se puseră pe treabă. In 
clipa când eliberam baza unui stâlp, un coleg într-o uniformă 
spălăcită îl întâlni din nou pe omul cu puşca. Cerinţele lui, în 
afară de câteva bilete în plus, erau simple şi de bun-simţ: la 
sfârşitul muncii noastre, trebuia să punem nisipul la loc, pentru 
a aduce din nou locurile în starea în care le-am găsit. 

Nu se glumeşte cu ştiinţa. 

Nimeni nu simţi cum trec orele. Locul era sublim, aerul 
părea luminos, temperatura era plăcută. 

Şi soarele începea să coboare. 

— Şefule, mă preveni cineva din echipă, curând se face 
noapte. N-o facem de bunăvoie, dar trebuie să ne gândim la 
întoarcere. 

Amânasem cât putusem, dar m-am supus raţiunii. 

Am anunţat adunarea cu mâna. Ne întâlnirăm la minicar. 

Acolo, surpriză. 

Accelerând şi accelerând din nou pentru a pune vehiculul în 
poziţie de plecare, şoferul nu reuşi decât să-l îngroape în nisip. 
Roţile nu se mai vedeau. 

Tipul cu puşca izbucni în râs şi mă bătu pe umăr. De când 
era pe lume nu văzuse un asemenea cretin, fără să ştiu dacă se 
referea la şofer sau la mine. 

Compătimindu-ne, ne procură nişte bucăţi de tablă şi o 
lopată. S-a săpat cu rândul. 

La căderea nopţii, minicarul era eliberat. 


28 


Şoferul porni motorul, merse pe bucăţile de tablă şi ieşi din 
capcană. 

Zece metri mai încolo se împotmoli din nou în nisip. 

Panicat, patină şi săpă o nouă groapă. 

— Stop, stop! am urlat în zadar. 

Prea târziu. 

Trebuia luat totul de la început, la lumina lunii. De data 
aceasta, unul dintre tovarăşii mei de ghinion decise să ia 
volanul şi să urmeze exact acelaşi drum ca la venire. 

După câţiva kilometri, pietrele mărgineau un simulacru de 
pistă. 

Apoi golul. 

Eram cu totul şi cu totul rătăciţi. 

Din întuneric, ieşi un bărbat slab, înalt, îmbrăcat într-o 
cămaşă lungă, bej şi cu un turban alb pe cap. 

În mâna dreaptă avea un baston lung. 

Cu mersul lui încet, calm şi sigur, se apropie de minicar. 

— Aveţi nevoie de ajutor? 

— Sigur că da! Ne-am rătăcit. 

— De unde veniţi? 

— De la vechiul templu. 

— Pot să urc? 

— Vă rog! 

Omul se aşeză la dreapta conducătorului şi-i indică direcţia 
în care s-o ia. La fiecare capcană a drumului, aproape nelipsită, 
evita catastrofa. 

Apărură primele culturi. 

— Nu aveţi altceva de făcut decât să urmaţi drumul de ţară 
care ajunge la drumul asfaltat. Eu cobor aici. 

În apropiere nu se afla nici cel mai mic sat. 

— Locuiţi în regiune? 

— Fie ca soarta să vă fie favorabilă. 

— Vă datorăm ceva, se lansă conducătorul scoţându-şi 
portofelul. 

Infuriată, privirea ghidului nostru luă foc. 

Deschise portiera, cobori şi se îndepărtă în deşert. 

L-aş fi urmărit cu plăcere. Dar, lăsându-se copleşit de grija 
de a pune echipa pe drumul cel bun, conducătorul expediției nu 
spusese el că aceasta avea încă multă treabă de făcut? 


29 


Paznicul secretului 


Țăranul îşi frecă şalele. Durere sau nu, trebuia să continue, 
căci recolta de cereale nu aştepta. După o prea scurtă siestă, 
ieşi din adăpostul lui de stuf şi merse cu pas obosit spre 
marginea câmpului unde legase doi boi de un ţăruş. 

Se crezu victima unei halucinaţii. 

Ţăruşii smulşi şi nici urmă de boi! Din câte îşi amintea, 
niciodată aceste animale docile şi liniştite nu se dezlegaseră. 

Singura concluzie posibilă: un furt! 

Țăranul nu se înţelegea bine cu vecinii. Certuri, câteva 
lovituri pe la spate, un proces... Voiau să-l facă să plătească 
mica lui avere şi refacerea fermei lui, cea mai frumoasă din 
regiune. 

Neavând limba legată, ţăranul se  năpusti asupra 
principalului suspect, un flecar din Sud, mai leneş decât tatăl, 
bunicul şi străbunicul lui la un loc. 

Răufăcătorul negă cu atâta vehemenţă, încât păru aproape 
sincer. 

Al doilea suspect se comportă în acelaşi fel şi chiar jură, pe 
memoria strămoşilor săi, că era nevinovat. 

Derutat, ţăranul se duse la primar ca să depună o plângere, 
când zări un bărbat înalt, îmbrăcat într-o cămaşă roşie. 

Speriat, înţepeni pe loc. _ 

Colosul nu era din partea locului. Imbrăcămintea şi ţinuta îi 
trădau originile: un nobil de rang înalt, bogat şi puternic. 

— Încotro alergi, prietene? 

— Mi s-au furat doi boi. 

— Eşti sigur? 

— Absolut sigur. 

— Bănuieli? 

— Bineînţeles, dar nu şi probe. 

— Vrei să-ţi găseşti animalele? 

— Cum ai putea să te îndoieşti? 

— Atunci, urmează-mă. 

Un amănunt îl înnebunea pe ţăran, dar nu reuşea să-l 
dibuiască. Totuşi, se luă după uriaş care-l duse departe de sat. 


30 


Cei doi boi se scăldau într-o baltă, proprietatea clanului 
duşman. "Țăranul îi trase de coarne şi îi duse acasă. Din fericire, 
duşmanul nu bănuise nimic. 

— Cum să vă mulţumesc, stăpâne? 

— Ai un câmp întins la est de fermă? 

— Da, dar... 

— Să mergem. 

Țăranul nu era în măsură să se opună. | 

Stupefiat, constată dispariţia câmpului. In locul lui, se afla o 
întindere vastă de nisip gălbui. 

— De multă vreme, tu şi familia ta nu veneraţi cele sacre. 

— Greşeşti, stăpâne! Celebrăm în fiecare zi măreţia lui 
Dumnezeu şi îi promitem să-i nimicim pe toţi necredincioşii. 

— O să fac planul unui templu. Un templu adevărat, dedicat 
puterilor creaţiei, nu nebuniei oamenilor, fanatismului şi 
dogmatismului ucigaşe. 

Folosind un băț lung, aurit, bărbatul cu cămaşa roşie trasă în 
nisip sanctuarul secret, sala din mijloc, sala cu coloane, curtea 
sub cerul liber şi uşa de la intrare. 

— Ce mai doreşti, stăpâne? 

— Nimic mai mult. Pornind de la acest plan, vei putea 
renaşte. 

Țăranul pricepu în cele din urmă pricina tulburării lui: înaltul 
personaj nu avea umbră! Aşadar, venea de pe lumea cealaltă. 

— Stăpâne... 

Omul dispăruse. 

Un vânt violent se porni, iar ţăranul îşi frecă mâinile. În 
câteva ore, împrăştie stratul de nisip şi câmpul înverzi din nou. 
Pentru că îşi găsise boii, se răcori cu un pahar zdravăn de ţuică 
de smochine. 

Când se trezi, lovit de o migrenă groaznică, ţăranul descoperi 
o largă întindere verde, cu excepţia planului templului, săpat 
pentru totdeauna într-un nisip de aur pe care nicio furtună nu-l 
ştergea. 


31 


Rândunelele din Karnak 


Puțin după ridicarea soarelui, ele dansau pe cer. Deasupra 
lacului sfânt. Apoi rândunelele din Karnak dispăreau şi 
reveneau la cuiburi când marele templu îşi regăsea liniştea. 

Cântă, vorbesc, trasează curbe şi dialoghează cu hieroglifele 
care, în pofida absenței celor care împlinesc ritualurile, 
continuă să dea viaţă scenelor ofrandelor şi ale celebrării 
ritualurilor. 

Nimeni nu descifrase secretul migraţiilor lor, iar ştiinţa nu le 
va descifra, pentru că ele vin din oceanul originilor şi acolo se 
întorc. Din timp în timp, sufletul strămoşilor, „glasul drepţilor”, 
pleacă de acolo, de departe, şi ia forma rândunelelor a căror 
coadă - despicată - este un simbol care permite contopirea 
pietrelor şi înlănţuirea cuvintelor magice. 

Contemplându-le, poate fi ascultată vocea străbunilor şi 
venerată prezenţa lor invizibilă. Fără ele, nici trecut, nici 
prezent, nici viitor. Adevăraţii strămoşi nu sunt morţii, ci cei 
care se află în faţa noastră. 

Cimitirele noastre nu adăpostesc nimic mai mult decât 
morminte, nu locuinţe pentru eternitate, iar rândunelele devin 
din ce în ce mai rare. „Specie pe cale de dispariţie”, prezic 
specialiştii. 

Deasupra lacului sacru din Karnak, dansează încă înainte de 
a-şi lua ultimul zbor, fără întoarcere. 


32 


Barca de aur 


John era încântat. De pe vremea copilăriei, visa la această 
călătorie în Egipt şi la descoperirea oraşului Karnak, acest 
imens oraş-templu, în care, cu toate distrugerile şi fanatismele, 
divinităţile continuau să trăiască. Nicio fotografie, niciun film 
nu ofereau o viziune îndestulătoare a realităţii sublime pe care, 
în sfârşit, o avea în faţa ochilor. 

Credincios lui însuşi, şi numai lui însuşi, Andrew, cel mai bun 
prieten al lui John, trăia emoţii ciudate. De obicei indiferent la 
arhitectură şi la sculptură, nu putea ascunde o anume 
admiraţie pentru atâta măreție şi putere. 

— Am impresia că m-am întors într-un paradis pe care n-ar fi 
trebuit să-l părăsesc niciodată, constată John. 

— Nu te entuziasma, nu sunt decât nişte pietre neînsufleţite. 

— Nu le auzi glasul care domină pălăvrăgeala din lumea 
exterioară? 

— Eşti mult prea mistic, bătrânul meu John! Să mergem la 
masă. 

Rătăcind printre străduţele bătrânului Luxor, cei doi prieteni 
descoperiseră un restaurant unde li se oferiseră orez şi 
porumbel la grătar. Un tip jovial de vreo cincizeci de ani îi servi 
din abundență, lăudând calităţile bucătăriei sale, apoi cobori 
brusc tonul. 

— Nu sunteţi nişte turişti precum ceilalţi. Aţi vrea să aflaţi 
secretul lacului sfânt din Karnak? 

— Chiar ar merita, observă John. 

— Nu te prinde în capcana asta copilărească! protestă 
Andrew. 

— Este foarte serios, insistă patronul. Şi nu fac propunerea 
asta oricui. 

— Şi ceri o grămadă de bani, pariez. 

Patronul păru stânjenit. 

— Să spun drept, iniţiativa nu-mi aparţine mie, ci paznicului 
lacului. El v-a descoperit şi m-a rugat să fac pe intermediarul. 
Nu cere niciodată bani. 

— De unde ştia că o să venim aici? se miră John. 

— Ştia. 


33 


— Ce gogoşi! se amuză Andrew. Mai întâi, să auzim preţul. 
Dacă nu, totul va fi o aiureală. 

— Nu există un preţ, declară cu gravitate patronul. Paznicul 
lacului vă aşteaptă la miezul nopţii, în afara porţii Orientului. 

— Ca să ne propună ce? 

— Nu ştiu. Eu nu sunt amestecat. Poftă bună. 

Cei doi prieteni îşi petrecură după-amiaza în Karnak şi 
admirară un somptuos apus de soare. 

— Nu intenţionezi să te duci la întâlnire? întrebă Andrew. 

— Bineînţeles că da. O ocazie ca asta nu se iveşte decât o 
singură dată. 

— E o escrocherie, John! Şi, poate, şi mai rău. Imaginează-ţi 
că o să te jefuiască, că o să fii rănit, că... 

— Îmi asum riscul. R 

Andrew crezu că trebuie să-şi însoţească prietenul. In ceea 
ce priveşte statura lui, eventualii hoţi trebuiau să-l privească de 
două ori. 

La miezul nopţii, un bărbat în vârstă, îmbrăcat într-o cămaşă 
lungă, imaculat de albă, şi cu capul acoperit de un turban roşu, 
se apropie de ei şi îi salută. 

— Urmaţi-mă. Dacă sunteţi de acord să rămâneţi ascunși, o 
să vedeţi secretul lacului. 

— Cât? întrebă Andrew cu zâmbetul pe buze. 

Bătrânul îl cercetă cu o privire arzătoare. 

— Singurul preţ care trebuie plătit este o tăcere absolută. 

— Ceva gratuit? Spune-o altora! 

— Un secret adevărat nici nu se cumpără, nici nu se vinde. 

— De ce am fost aleşi tocmai noi? se nelinişti John. 

— Pentru că tu auzi limbajul pietrelor. Repet pentru ultima 
dată: când o să vezi, păstrează tăcerea. 

— Deja tremur de frică, îl ironiză Andrew. 

Niciunul dintre poliţiştii însărcinaţi cu paza locului pe timpul 
nopţii nu-i interpelă pe vizitatori. Păreau cu toţii cufundaţi într- 
un somn adânc. 

Andrew aprecie profesionalismul combinației, e bine pusă la 
punct. 

Trăind printre stele, sufletele faraonilor, „glasul drepţilor”, 
făceau să strălucească bolta cerească de o lumină fascinantă. 
Un vânt uşor încreţea apa lacului sfânt, care era luminat de 
lumina argintie a lunii pline. 


34 


Cu braţele încrucişate, Andrew nu vedea nimic ieşit din 
comun. 

Deodată, apăru pe lac o barcă de aur. La cârmă, un faraon. 
Ramele erau ţinute de divinităţi. La proră, Isis. 

În urma bărcii, pietre preţioase. 

Sub privirea stupefiată a celor doi prieteni, barca se pregăti 
să acosteze. 

— Al naibii truc! exclamă Andrew, uitând să respecte 
tăcerea. Cine a organizat asta? Vreau să-l întâlnesc şi să-l 
felicit! 


Privirea lui Isis îl ţintui pe profan pe loc. Andrew avu 
impresia că două mâini uriaşe îl trăgeau de umeri. 

Fără ca suprafaţa să se tulbure vreun pic, lacul îl înghiţi. 

Isis îi întinse mâna lui John. 

Să urce la bordul bărcii de aur... Cu o deschidere a pasului, 
de care nu se crezuse în stare, călătorul trecu peste spaţiul 
care îl despărţea de proră şi îşi luă locul în rândul echipajului. 

Paznicul lacului privi nava care dispărea puţin câte puţin. La 
capătul unei călătorii prin univers, protejatul lui se întorcea, 
purtător al unei comori pe care trebuia s-o împărtăşească 
semenilor. 

Bărbatul cu cămaşa albă plecă din nou spre lumea din afară, 
încercând să găsească un nou suflet capabil să înţeleagă 
limbajul pietrelor şi să călătorească în barca de aur. 


35 


Marea câmpie 


Când Howard se instală în căsuţa modestă, vreo zece 
inspectori îl luară cu asalt. Şeful lor, un slăbănog cu privirea 
agresivă, uită de regulile de politeţe. 

— Aveţi permis pentru săpături? 

— Nu. 

— Ce universitate v-a mandatat? 

— Niciuna. 

— Nicio instituţie recunoscută? 

— Niciuna. 

— În cazul acesta, vă este strict interzis să faceţi cercetări în 
Vale. Dacă unul dintre inspectorii mei vă prinde acolo, va urma 
o arestare pe loc. 

Victorioasă şi războinică, trupa se retrase. 

Howard se instală într-un fotoliu din crengi de palmier pe 
mica terasă, cu faţa spre muntele copleşit de soare. 

Aştepta răbdător să fie aduse un pat de campanie, o plasă 
contra ţânţarilor, o masă, două scaune şi un cufăr plin cu haine 
şi câteva sticle pline. 

După primul lui apus de soare, mai excepţional decât îl 
visase, Howard îşi aranjă locuinţa modestă şi adormi cu gândul 
la zorile fabuloase pentru care se pregătea. 

Nu fu decepţionat. 

Incântat să ocupe un post bine plătit, servitorul deschise uşa 
de la camera lui şi anunţă cu mândrie: 

— Domnule, soarele! 

Nici nu se trezise bine, că i se şi serviră lui Howard cafea şi 
plăcinte calde umplute cu bob. După un asemenea mic dejun, 
era inutil să mai mănânce de prânz. 

Imbrăcat într-un costum de in, Howard merse încet până în 
Vale, luat cu asalt de hoarde de curioşi. 

Un inspector se aruncă asupra lui. 

— Nu aveţi dreptul să faceţi săpături! 

— Cum puteţi constata, sunt singur şi nu dispun de nicio 
unealtă suspectă. 

Inspectorul dădu roată în jurul aventurierului. 


36 


— O să fiţi ţinut sub supraveghere. Suntem cu ochii pe 
dumneavoastră. 

Indiferent la defilarea fără sfârşit a turmelor de turişti, 
Howard se aşeză pe un zid scund şi contemplă falezele cărora 
le ştia fiecare faţetă. Ca întotdeauna, în acest loc magic, timpul 
era abolit. Drumul soarelui nu se raporta la muritori, ci exprima 
misterul luminii, capabilă să învingă dragonul tenebrelor. 

În fiecare zi, Howard împlinea acelaşi ritual. 

Şeful inspectorilor nu înceta să-l spioneze. Un om ca el nu 
putea să renunţe la săpături. Nu cunoştea el Valea mai bine 
decât cei mai mari specialişti? 

Când o să solicite un permis, în genunchi şi în hohote, 
autorităţile îi vor impune amânări uriaşe, o să i se dea 
documentele incomplete, o să reînceapă procedurile de la capăt 
până o să-l istovească. Propria lui ţară îl abandonase şi, în 
ciuda celebrităţii lui, era singur şi fără ajutor, el care făcuse o 
greşeală de neiertat, reuşind acolo unde toţi eşuaseră. Punând 
astfel în evidenţă mediocritatea celor cu pretenţii, declanşa 
invidii de nestins. 

Totuşi, Howard părea senin. Indiferent care era afluenţa 
turiştilor, reuşea să se izoleze într-un loc puţin frecventat şi 
rămânea acolo până la apus. Nu lua notițe şi nu schiţa niciun 
crochiu. 

Şeful inspectorilor se resemnă. 

Howard îşi părăsise ţara pentru a se instala în acest loc 
modest, la intrarea în Vale. După părerea servitorului său, nu 
se plângea de nimic, nu primea pe nimeni, mânca cu poftă şi 
saluta fiecare răsărit de soare cu o fericire aproape 
copilărească. Fiecare nouă zi semăna cu precedenta. 

Dojenit cum se cuvine, servitorul răsturnase casa cu fundul 
în sus, sperând să descopere texte compromiţătoare, proiecte 
de săpături sau câteva alte indicii dovedind adevăratele 
proiecte ale celui suspectat. 

În zadar. 

„Un viclean”, gândi şeful inspectorilor. Din cauza umilinţelor, 
străinul deveni neîncrezător. Imediat ce supravegherea fusese 
mai blândă, încercă o nouă ofensivă. 

Atunci, păru că desfiinţase dispozitivul, ca şi cum nu se mai 
interesa de acest oaspete obositor. In realitate, folosi cei mai 
buni copoi, apți să se ascundă în peisaj. 


37 


Nimic nu se întâmplă. 

Howard îşi petrecu ziua în Vale. Noaptea, dormi acasă. Nu 
primi nicio scrisoare şi nu trimise niciuna. 

Şeful cunoştea încăpăţânarea străinului. De data acesta, era 
într-o poziţie de inferioritate, iar timpul acţiona în defavoarea 
lui. 

e 

Vara transformă Valea într-un cuptor. Temperatura nu 
modifică obiceiurile suspectului. Întotdeauna îmbrăcat în mod 
sobru şi elegant, era grijuliu să caute zonele umbroase la orele 
cele mai calde. În schimb, se lăsa scăldat de luminile aurite ale 
apusului. 

Într-o duminică, arşiţa atinse apogeul. Nici măcar un turist, 
sau inspectori toropiţi. 

Şeful însă rămânea treaz. Asta era cu siguranţă ocazia pe 
care o alegea Howard pentru a repera amplasamentul viitoarei 
lui săpături, pentru a schiţa un crochiu al poziţiei şi pentru a 
face măsurători. 

Suspectul se mulţumi să vină la întâlnirea cu el. 

Bineînţeles, încercă să discute şi să se tocmească. 

— Aţi avea puţină apă? întrebă Howard. Aş putea să mă 
întorc acasă ca să iau, dar nu mi-ar plăcea să părăsesc Valea la 
spus. 

Neîncrezător, şeful îi dădu un pahar din preţiosul lichid. 

— Iată-mă pregătit pentru apus, aprecie Howard. Nu e bine 
să bei prea mult, face sete. 

— Nu vreţi nimic altceva? 

— Nimic, mulţumesc. 

În ciuda caniculei puternice, şeful nu-şi slăbi vigilenţa. Era 
imposibil să alergi şi chiar să mergi mai repede, fără să ai 
imediat plămânii în flăcări. Aşa că era simplu să urmăreşti 
mişcările suspectului. 

Nici toamna, nici iarna nu îi schimbară comportamentul. 
Când sufla vântul rece, Howard se aşeza în plin soare. 

Nemairezistând, şeful inspectorilor îl abordă. 

— Ce-aveţi de gând să faceţi aici? Ştiţi foarte bine că n-o să 
obţineţi niciodată un permis pentru săpături! 

— Ştiu. 

— Atunci, de ce vă încăpăţânaţi fără niciun rost? 

— Chiar şi fără permis, continui să sap. 


38 


— În sfârşit, mărturisiţi! Dar cum reuşiţi? Nu v-am scăpat din 
ochi nici măcar o secundă! Şi ce căutaţi? 

— Nu caut, am găsit. Privesc grâul cum încolţeşte şi apa cum 
curge prin canalele de irigație. 

Şeful  pricepu: din cauza dovezilor găsite, Howard 
înnebunise. 

— Vă amintiţi de numele pe care Strămoşii îl dădeau acestui 
loc: marea câmpie. Multă vreme, n-am văzut decât faleze şi 
roci. Acum, nu mă mai mulţumesc să privesc. Văd. Şi văd în ce 
măsură nu ştim să vedem, cu toate că ne-a fost transmis şi 
descris. Descoperirea face toţi banii, crede-mă. Niciun peisaj 
din lume nu egalează această mare câmpie, pe care cei sculaţi 
din morţi o lucrează neobosiţi, unde frumuseţea nu dispare, 
unde spinii nu înţeapă, unde şerpii nu muşcă. Aici, fericirea nu 
este un cuvânt lipsit de sens. De aceea o salut cu respect în 
fiecare zi. Această natură omul n-o poate nici murdări, nici 
distruge. 

Şeful inspectorilor privi în jurul lui, dar nu văzu decât pietre. 

Era clar, Howard încerca să-l ducă de nas povestindu-i 
istorioare pentru copii! 

Ridicând din umeri, se îndepărtă. 

e 

În ziua vechii sărbători a morților, şeful începu să vomite. În 
ciuda febrei mari, se îndreptă spre unicul acces în Vale pentru 
a-l vedea ieşind de acolo pe Howard, la apusul soarelui. 

Treceau ultimii turişti. 

Un paznic închidea deja bariera. 

— Aşteaptă, imbecilule! Şi suspectul? 

— E ora, şefule! 

Convocati, inspectorii îşi recunoscură greşeala. La sfârşitul 
după-amiezii, nişte femei se încăieraseră cu violenţă. Timp de 
câteva minute, Howard rămăsese nesupravegheat. 

— Înconjuraţi Valea şi răscoliţi peste tot! i 

Cum se presupusese, suspectul profitase de prima breşă. In 
seara asta, va dormi la închisoare. 

Explorarea conştiincioasă se dovedi fără rezultate. 

Au luat-o de la început. Niciun ungher nu scăpă poliţiştilor. 

Nici urmă de străin. 

Acasă la el, nimeni. Servitorul îl văzuse plecând, dar nu şi 
întorcându-se. 


39 


Şeful eliberă un ordin de căutare pe întreg teritoriul. Trei 
săptămâni mai târziu, află că Howard era mort şi fusese 
înmormântat în ţara lui, dar nu crezu în autenticitatea 
certificatului de deces. Era clar, suspectul se ascundea în Vale, 
cu intenţia de a descoperi o nouă comoară. 

La începutul unei noi cercetări amănunțite de mare 
amploare, o răsturnare politică anulă operaţiunea. Şeful fu 
mutat, noii conducători ai ţării distruseră ultimele vestigii din 
Vale şi închiseră frontierele. 

Marea câmpie se întorcea la tăcere. Nu mai era nimic de 
văzut. 


40 


Meşterul 


Satul se afla în pragul războiului civil. 

Jumătate dintre locuitori erau de acord cu proiectele 
primarului. Cealaltă le combătea atât de viguros, încât nu 
întârziară să se ia la bătaie, pe punctul de a distruge toate 
eforturile făcute timp de ani îndelungaţi pentru a construi o 
comunitate armonioasă. 

Primarul reuni consiliul municipal, la fel de divizat ca şi 
populaţia. 

— Nu am intenţia să-mi impun punctul de vedere, anunţă el 
de la bun început. Vă propun să-i adunăm în capela zeului Toth 
pe principalii mei partizani şi pe cei mai înfocaţi duşmani. 
Bineînţeles, paritatea va fi strict apreciată. 

— Ne trebuie un observator neutru, aprecie duşmanul 
declarat al primarului. 

S-au consultat şi au înclinat spre o alegere aprobată de toţi: 
meşterul. Expert în geometrie, nu votase niciodată. Nimeni nu-i 
cunoştea părerile, erau mulţumiţi de munca lui, impecabilă şi 
rezistentă. Celibatar, fără copii, fără prieteni, nu va ceda nici 
unei presiuni. 

Meşterul termina de reparat acoperişul bisericii, când 
primarul îl întrebă dacă acceptă să verifice identitatea 
participanţilor la reuniunea la vârf, apartenenţa lor la un clan 
sau la altul şi să vegheze la egalitatea perfectă între cele două 
tabere. Mai mult, se va aşeza în faţa porţii şi va împiedica pe 
oricine să tulbure adunarea. 

Meşterul aprobă din cap. 


Fu un scandal extraordinar. 

La fiecare argument, fie el şi de bun-simţ, se opunea un 
discurs înflăcărat, plin de ură, de rea-credinţă şi de ciudă. Şi 
nimeni nu încerca să liniştească pe nimeni, dimpotrivă. 
Duşmăniile explodau, balaurii se dezlănţuiau. 

Depăşit de situaţie, primarul decise să pună capăt acestui 
scandal. Se ridică, merse cu pas enervat până la uşa bisericii şi 
încercă în zadar s-o deschidă. 

Furibund, bătu cu pumnul. 


41 


— Eşti acolo, meştere? 

— Sunt aici. 

— Deschide uşa imediat! 

— V-aţi terminat lucrările? 

— Imposibil să se înţeleagă. 

— Atunci, continuaţi. 

— Ce înseamnă asta? 

— V-aţi adunat să puneţi la cale viitorul satului. Aşadar, nu 
încape vorbă să daţi greş. Când o să reuşiţi, o să ieşiţi. 

— Îşi poruncesc să deschizi. 

Meşterul rămase mut. 

Combatanţii încercară să forţeze uşa. Dar cei trei drugi de 
salcâm aduşi la faţa locului de meşter rezistau. În ceea ce 
priveşte cele trei ferestre din piatră ale bisericii, ele erau 
inviolabile. 

Partizanii şi adversarii primarului fură obligaţi să reia 
discuţiile, într-o atmosferă mai calmă. Nu era vorba de 
supraviețuirea lor? 

Se ajunse la vot: şaizeci la sută în favoarea primarului, 
treizeci la sută împotrivă, zece la sută abţineri. 

Primarul dădu rezultatul meşterului. 

— Insuficient, aprecie el: Doar unanimitatea ne va asigura 
fericirea de mâine. 

— Nu se va obţine niciodată! 

— Eu îmi fac treaba, voi faceţi-o pe a voastră. 

Primarul reluă câteva propuneri, modificându-le pe altele. 
Cei mai  încăpăţânaţi începeau să asculte. Datorită 
perseverenţei, adunarea sfârşi prin a îngloba punctele de 
vedere, aparent divergente, într-un ansamblu coerent şi reuşi 
să concilieze ireconciliabilul. 

Spre miezul nopţii, unanimitatea fu obţinută. Nimeni nu-şi 
regreta votul. 

— Acum, poţi să deschizi. 

Cei trei drugi de salcâm fură înlăturați, iar participanţii la 
adunare îl salutară pe meşter care verifică starea locului, 
înainte de a închide ermetic uşa bisericii. 

O asemenea minune merita să se păstreze pentru totdeauna 
în linişte. 


42 


Votul suprem 


Egiptul de Sus, templul Edfu, secolul II d.Hr. 

Nouă preoţi permanenţi, asistați de câţiva temporari, 
asigurau întreținerea imensului templu unde, în pofida 
decadenţei ireversibile, continuau să-şi împlinească ritualurile. 
Fără ei, nu erau nici prezenţa divină, nici transmiterea vieţii. 

Şi una dintre principalele lor sarcini, în calitate de păstrători 
ai Tradiţiei, consta în alegerea noului faraon, ca urmare a 
recentei dispariţii a suveranului, decedat la capătul unei lungi 
domnii. 

Dintotdeauna, sfatul celor nouă înţelepţi desemna fiinţa 
învestită cu funcţia regală, însărcinată să aducă pe pământ 
legea lui Maât, zeiţa dreptăţii, a corectitudinii şi a armoniei, 
fără de care nicio fericire nu se putea îndeplini. 

Cei nouă se adunară în inima templului, în sala centrală. 
Decanul fu primul care luă cuvântul expunându-şi alegerea pe 
care o argumentă îndelung, cu speranţa să-şi convingă colegii. 

Dar responsabilul cu arhivele sfinte îşi manifestă dezacordul. 

— Nu neg calităţile preferatului tău, dar se dovedeşte a fi 
prea agresiv. Un bun rege n-ar trebui să fie atins de un 
asemenea defect. Oare nu trebuie ca, înainte de toate, să 
asigure pacea şi liniştea? 

— În anumite circumstanţe, trebuie să ştie să se arate 
hotărât, obiectă însărcinatul cu mesele pentru ofrande. Din 
cauza aceasta, dimpotrivă, eu propun un monarh care va şti să 
inspire teamă şi respect. În vremurile astea tulburi, nu este o 
prioritate? 

— Limpezimea privirii, iată esenţialul! i-o reteză purtătorul 
papirusului Regulii. Dacă se ţine cont de acest criteriu, un 
singur candidat se impune. 

Această poziție abruptă ridică numeroase proteste, 
exprimate într-un mod echilibrat. Fiecare ritualist luă cuvântul 
la rândul lui, fără să fie întrerupt. 

Aceste lungi schimburi nu duseră la o unanimitate şi fură 
nevoiți să decidă să continue dezbaterile a doua zi. 

Instalate la Alexandria, foarte departe, la nord de Edfu, 
autorităţile politice aşteptau rezultatul votului pe care nu 


43 


îndrăzneau să-l conteste. Doar sfatul celor nouă putea înscrie în 
interiorul cartuşului, simbolul universului, numele noului 
faraon. 

Nu mai rămâneau decât trei candidaţi serioşi, bine cunoscuţi 
şi foarte diferiţi: un tânăr agresiv şi cuceritor, unul de vârstă 
medie, cu privire luminoasă, şi unul la vârsta maturității, 
inspirând respect. 

— Din nefericire, nu este momentul cuceririlor, se văită 
decanul. Este imposibil să alungăm ocupantul. Să alegem calea 
de mijloc. 

Discuţia reîncepu. Încet, încet se formă o majoritate. Numai 
purtătorul papirusului Regulii rămase pe poziţii. 

— Prea în vârstă fiind, regele va şti să se impună? 

— Crezi că privirea lui este lipsită de vigoare şi că 
autoritatea lui nu se va impune de la sine? 

— Recunosc că nu. 

— Accepti să se formeze unanimitatea? 

— Accept. 

Procesiunea se îndreptă spre noul faraon, un şoim 
impunător. Se cocoţă pe umărul superiorului care urcă scara ce 
ducea spre acoperişul templului. 

Preotul îl prezentă pe regele ales Egiptului şi soarelui. 

— Numai tu, fiinţă cu adevărat vie, încarnarea zeului Horus, 
vei fi garantul lui Maât. Cu aripile tale cât universul ne vei 
apăra până la sfârşit. 

Pe unul dintre zidurile sanctuarului, un cioplitor în piatră 
sculptă  cartuşul, în interiorul căruia trebuiau gravate 
hieroglifele ce compuneau numele faraonului şi evidenția 
planurile lui. 

Conform instrucţiunilor consiliului, care nu recunoştea niciun 
ocupant apt să ocupe această funcţie vitală, cartuşul rămase 
gol. 


44 


Vocea zeului 


— Eşti complet nebun, Thamuz! aprecie armatorul. 

— Sunt un bun marinar şi n-am chef să mă împotmolesc la 
țărm, în ţara asta de neputincioşi şi de ipocriti. 

— Nimeni, nici măcar eu, nu-ţi cere să mergi atât de departe! 
Peste zece ambarcaţiuni au naufragiat până acum în acel colţ 
de lume. Marea asta este blestemată! 

Thamuz ridică din umeri. 

— Plec mâine şi o să mă întorc cu o avere. 

— Fă-ţi mai întâi testamentul, nebunule! 

— Inutil, singura mea avere este vaporul. 

— Renunţă, prietene. Renunţă, te rog. 

— Vreau să rămân cu inima împăcată. 

Nu i-a fost uşor să adune un echipaj. Thamuz constată că 
breasla sa nu făcea excepţie de la regulă: vanitoşii, laşii, 
mincinoşii şi egoiştii alcătuiau o majoritate zdrobitoare. Nu 
reuşi să găsească decât un mut, un surd, un prostănac, un 
disperat, un şomer în stare de orice pentru a munci şi trei 
curioşi, inconştienţi de riscurile care urmau. 

Thamuz era în acelaşi timp un bun navigator şi un bun 
conducător de oameni. In câteva ore, reuşi să facă din 
adunătura aceasta de rătăciţi o echipă şi să-i înveţe manevrele 
de bază. Simţindu-se folositori, fericiţi să fie conduşi, se 
prinseră în joc şi se descurcară mai bine decât unii marinari 
experimentati, dar blazaţi. 

Surdul se dovedi un excelent bucătar. Bine hrănit, 
bucurându-se de o vreme însorită şi răcorită de vânt, echipajul 
trăia un vis cu ochii deschişi. 

— Se pare că o să facem avere? întrebă unul dintre curioşi. 

— Probabil, răspunse Thamuz. 

— De ce nu se grăbesc şi alţii spre comoară? 

— Pentru că le este frică. 

— Există pericole? 

— Pe mare, se pot ivi în orice moment. Priveşte acolo. Ce 
vezi? 

— Un fel de dantelă... Şi străluceşte. 


45 


— În mai puţin de o oră, un val uriaş se va sparge 
rostogolindu-se peste noi. 

— Dar... eşti atât de calm! 

— Aparenţă înşelătoare, matelotule. Să ne pregătim de 
furtună. 

Thamuz nu se înşela. 

Îngrozit, echipajul se întunecă la faţă. 

Zdravăn legate de cordaje, victimele valurilor nu suferiră 
decât nişte răni şi cucuie. Niciunul nu fu luat de val. Prin 
toamna strălucitoare şi blândă, vasul îşi continuă călătoria. 

— O să mai fie şi alte valuri de dimensiunea asta? se nelinişti 
fostul şomer. 

— Nu ştiu, răspunse Thamuz. Este pentru prima oară când 
navighez atât de departe. 

Seninătatea fără cusur a căpitanului linişti echipajul. 

Marea deveni de un albastru strălucitor. Soarele, sclipea cu o 
lumină neobişnuită. 

O voce puternică umplu cerul. 

— Marele Zeu este mort. 

Thamuz alergă la proră. 

— Cine vorbeşte? 

Înţepeniţi, marinarii se întinseră pe punte. 

— Marele Zeu este mort, repetă vocea. Transmiteţi acest 
mesaj. 

Thamuz scrută cosmosul, căutând un semn sau o prezenţă. 
Membrii echipajului îşi astupară urechile. 

— Marele Zeu este mort, clamă vocea pentru a treia oară. 
Transmiteţi acest mesaj şi acţionaţi cum se cuvine. 

Marinarul contemplă imensitatea. 

Prostănacul se apropie de el. 

— Thamuz... Numele tău nu înseamnă că Osiris, cel care dă 
naştere, a dispărut? Dacă nu reînvie, o să dispară şi lumea 
aceasta, la fel ca el. 

Marinarii se adunară în jurul căpitanului. 

— Zeul râde, iar zeii nasc, afirmă mutul, recăpătându-şi 
brusc vocea. Zeul plânge, iar oamenii se nasc. Tu ce faci? 

— Eu am norocul de a avea un echipaj şi un vapor. Oare 
vocea nu ne indică direcţia cea bună? Pentru că am aflat de 
dispariţia Marelui Zeu, să ne urmăm drumul până la ţara unde 
moartea nu există. 


46 


Ultima maimuţă 


Când telefonul sună, John Patmos visa la o lume plină de 
verdeață, populată de sute de păsări multicolore care cântau pe 
cerul albastru. 

Îl căută pe pipăite, înainte de a-şi aduce aminte că a adormit 
pe canapea, după o seară prea mult stropită cu votcă. Umberto, 
prietenul lui din totdeauna, îl făcuse să încerce mai multe mărci 
poloneze, dintre cele mai celebre. 

În sfârşit, puse mâna pe aparat şi ridică receptorul. 

— John, tu eşti? întrebă o voce acră, care îl trezi brutal. 

— Besurline... Ai văzut cât este ceasul? 

Peter Besurline era diplomat la Naţiunile Unite, însărcinat cu 
refacerea naturii, conform directivelor comunităţii ştiinţifice 
internaţionale. Mai puternic decât mulţi şefi de stat, nu lua 
nicio decizie fără acordul multinaţionalelor care au concentrat, 
de-a lungul timpului, diversele mişcări ecologiste amestecate 
printre politicieni. 

— Este unsprezece treizeci şi doi, preciză diplomatul. Este un 
moment potrivit ca să te trezeşti, nu? 

Patmos se scărpină în cap. 

— Îţi amintesc că mă întorc din misiune. 

— O urgenţă, John. Te aştept la mine la birou, la ora 
paisprezece. Vino cu Umberto. 

Mai beat decât Patmos, prietenul lui era înfăşurat în halat. 
Imediat ce apa rece îl stropi pe faţă, Umberto se ridică, furios. 

— Am oroare de asta! Cauţi pricină de ceartă? 

— Besurline ne convoacă. N-avem prea mult timp ca să ne 
facem frumoşi. 

Umberto îşi masă capul chel. 

— Glumeşti... Doar n-o să plecăm imediat? 

— Ras, spălat, îmbrăcat... Haide, bătrâne, mişcă! 

Umberto detesta ca John să-i spună „bătrâne”, dar îl durea 
prea tare capul ca să protesteze. Şi apoi, Peter Besurline nu 
suna niciodată degeaba. Cu siguranţă, misiunea nu va fi foarte 
odihnitoare, dar, cu certitudine, va exista şi o primă bună, 
corespunzătoare. 

— Ţi-a spus ce aşteaptă de la noi? 


47 


— Niciun cuvânt. 

— O să ne ajute să dăm marea lovitură, pariez! 

— O să putem, în sfârşit, să părăsim ţara asta blestemată şi 
să ne mutăm într-un colţişor liniştit, unde niciun înalt 
funcţionar n-o să ne mai deranjeze. 

— Vorbeşte pentru tine, John! Eu mă simt bine în State. 

— Nu regreţi Florenţa ta natală? 

— Detest arta italiană, bucătăria locală mă îngraşă şi ador 
felurile echilibrate cu legume transformate genetic. Astăzi, nu 
mai există niciun risc să fie otrăvitoare. 

John se gândea la omletele de altădată, din ouă adevărate, şi 
la salatele, bune şi parfumate, care răsăreau din pământ, dar 
trebuia să recunoască, din păcate, că prietenul lui avea 
dreptate. Datorită progreselor fulgerătoare ale biologiei, 
fiecare locuitor al planetei se hrănea conform codului său 
genetic şi, deci, îşi păstra sănătatea. Revoluţia agroalimentară 
era o reuşită totală şi populaţia globului putea de acum să se 
dezvolte la infinit. 

Umberto era încântat de această evoluţie care dusese 
umanitatea de la starea de brută păroasă la stăpânirea absolută 
a biogeneticii. În prezent, omul, şi numai el, stăpânea o planetă 
după ce împlinise cerinţele congreselor de la Rio şi de la 
Washington: ca natura să fie totalmente în serviciul său. 

— Luăm motocicleta ta, John? 

— La drum. 

Peter Besurline era un tip de vreo cincizeci de ani, de talie 
medie, îmbrăcat într-un costum gri şi o cămaşă cu guler tare. O 
mustață neagră, cam groasă, nu însufleţea în niciun fel o faţă 
ternă şi comună. În biroul mare de la etajul nouăzeci şi doi al 
turnului de oţel şi de sticlă dedicat „Apărării Mediului Uman”, 
nu se aflau decât trei calculatoare ultraminiaturizate şi 
ultraperformante. În orice moment, Peter Besurline putea 
contacta personalităţile influente. 

De fiecare dată când pătrundea în această lume lipsită de 
suflet, John Patmos avea o reacţie de recul. Dar nu era atât de 
bogat ca să refuze convocarea lui Besurline. 

— Cum vă simţiţi? întrebă înaltul funcţionar cu vocea lui 
mieroasă de confesor. 

— În cea mai bună formă, răspunse Umberto, făcând să-i 
tresalte pectoralii sub vesta de piele. 


48 


— Tu nu spui nimic, John? 

— Am avut în vedere câteva zile de concediu. 

— Renunţă. 

— Ultima noastră misiune a fost mai degrabă dură... 

— Tăierea ultimei balene din apele polare? O călătorie lungă 
şi dificilă, sunt de acord cu voi, dar aţi beneficiat de un 
echipament ultramodern. Şi tocmai am primit un raport care 
confirmă succesul nostru total. Niciun elefant pe suprafaţa 
globului, niciun monstru marin în apele oceanelor. Asta este 
legea societății noastre, prieteni: toate fiinţele care nu 
corespund exigenţelor armoniei speciei noastre trebuie să 
dispară. Cine ar mai suporta astăzi o lume populată de 
dinozauri sau de alte creaturi ostile? Elefanții distrugeau 
culturile, cetaceele mari poluau apele. Am cucerit aceste spaţii 
de producţie, pentru a hrăni cu costuri mici miliarde de fiinţe 
umane. 

John Patmos cunoştea pe dinafară discursul lui Besurline, pe 
care îl repetau cuvânt cu cuvânt preşedinţii celor mai 
importante state şi pe care ceilalţi nu-l contestau. Pe cinci 
continente, datorită uniformizării doctrinei economice globale, 
nu mai exista nicio discuţie asupra acestui adevăr evident. 

Fiind vânători cu un fler excepţional şi salvaţi de la moarte 
prin tehnici dovedite, Peter Besurline făcea apel la ei pentru 
operaţiuni riscante. 

— Ce iepure ai mai tras din pălărie? întrebă Umberto 
curăţindu-şi unghiile cu un cuţit de comando. 

— Nu un iepure, ci o maimuţă. 

Cei doi vânători fură şocaţi. 

— Este o glumă? întrebă Umberto. 

— Nu am obiceiul să glumesc. 

— Sunt zece ani de când n-a mai rămas nici măcar una! 

— Unul dintre sateliții noştri specializaţi tocmai a reperat 
forma unui mamifer, a cărui structură moleculară corespunde 
cu aceea a unui cinocefal. 

— Satelitul vostru bate câmpii! se ambală Umberto. Ultimul 
cinocefal l-am exterminat eu însumi în Africa de Est. 

Peter Besurline înlemni. 

— Niciun satelit nu se înşală, dar unele date sunt uneori 
dificil de interpretat. Este şi cazul nostru, iar voi mergeţi la faţa 
locului să verificaţi. 


49 


— În pădurea amazoniană, pariez. 

— Ultimele hectare tocmai au fost arse pentru a lăsa locul 
culturilor rentabile. 

— Atunci, unde? 

— În Sudan, într-o pădure de palmieri atât de izolată, încât a 
scăpat autorităţilor sanitare. Inutil să vă spun că nu va fi o 
petrecere de plăcere. Dar acest animal poate propaga germeni 
patologici, iar existenţa lui este o injurie adusă programului 
nostru de dezvoltare. Vă duceţi să-l omorâţi. 

— Nicio problemă, asigură Umberto. 

— Nicio problemă, e uşor de spus, obiectă John Patmos. De la 
exterminarea ultimilor animişti, republica islamică din Sudan 
este ostilă oricărei prezenţe străine şi practică teroarea, fără să 
primească nicio pedeapsă. 

— Nu vă duceţi să faceţi politică, dragul meu John, se 
nelinişti Besurline. 

— Atunci, asta e, exclamă Umberto, stai liniştit! Dar nu e 
nicio problemă... Cum intrăm în ţara asta amărâtă? 

— Absolut oficial, domnilor, în calitate de membri ai unei 
misiuni umanitare. De altfel, ăsta va fi rolul vostru: să suprimaţi 
ameninţarea care planează asupra umanităţii din pricina 
acestei maimuțe. 

e 

Patruzeci şi cinci de grade la umbră şi o furtună de nisip 
arzător: deşertul în care înaintau cei doi vânători şi cei cinci 
cărăuşi sudanezi era un adevărat infern. După o zi lungă 
petrecută într-un birou jegos, unde nişte bărboşi şi nişte femei, 
îmbrăcate în negru din cap până-n picioare, verificaseră de mii 
de ori ordinul lor de misiune, Umberto şi John Patmos preferau 
să înfrunte o natură ostilă. 

— Căldură nenorocită, ţară nenorocită şi misiune de 
asemenea! horcăi Umberto. 

În privinţa lui Patmos, el uită de condiţiile călătoriei pentru a 
aprecia splendoarea sălbatică a peisajului. El, care traversase 
ultimele păduri ale planetei şi navigase pe oceanele 
dezlănţuite, încerca o senzaţie nouă, un amestec de seninătate 
şi de teamă. Vederea imensei întinderi arse de soare îl calma, 
dar avea prea multă experienţă ca să nu adulmece primejdia. 

— E ceva ce nu merge? întrebă Umberto, observând 
tulburarea colegului său. 


50 


— Nu suntem singuri, în ascunziş... 

— Nu văd decât nisip, la infinit. Dacă jefuitorii îşi arată vârful 
nasului, vom avea destule focuri ca să-i liniştim. 

Umberto avea dreptate. Ca întotdeauna. 

Dar Patmos se simţi uşurat când micul grup se apropie de un 
ochi de apă înconjurat de arbori lânoşi. 

Aruncată cu putere şi cu precizie, piatra îl lovi direct în 
frunte pe sudanezul care închidea coloana. 

Trăsnit, se prăbuşi pe spate. 

Umberto trase în direcţia atacantului, apoi întoarse arma 
spre ceilalţi patru cărăuşi, care o luară la fugă. 

Gloanţele care le şuierau pe lângă urechi îi împiedicară să 
mai continue. 

John Patmos îi calmă, explicându-le că unica soluţie pentru a 
supravieţui este să rămână uniţi. 

Trebuia să înceapă prin a-l suprima pe agresor. 

Hamalii îi urmau prudent pe cei doi vânători, care aveau 
toate simţurile în alertă. Stăpâni pe nervii lor, abia tresăriră 
când un sudanez urlă. 

Tocmai cădea într-o groapă ascunsă de crengi şi în care erau 
înfipţi nişte ţăruşi. 

Indiferent la soarta nefericitului, Umberto exploră locul, 
temându-se de o altă capcană. 

— Totul este în regulă... Dacă se poate spune. 

Terorizaţi, cei trei cărăuşi supraviețuitori se aşezară, 
strângându-se unul în altul. 

— Totuşi, nu este o primată cea care a inventat aşa ceva! 

— În Borneo, înainte de a fi masacrate, triburile de maimute 
organizau acest gen de capcane, aminti John Patmos. 

Ochii lui Umberto străluciră de furie. 

— O să-l sfâșii cu cuțitul pe macacul ăsta! 

Şeful hamalilor se ridică. 

— Trebuie să ne întoarcem din drum. Suntem pe teritoriul 
sfânt al marii maimute, care stăpâneşte magia lunii şi îşi 
loveşte duşmanii cu focul soarelui. Chiar doctorii Legii nu 
îndrăznesc să-l înfrunte. 

— Nu este decât un animal şi a omorât doi oameni! 

— N-au avut decât ce au meritat. Dacă mergem spre vechiul 
templu, o să murim cu toţii. 


51 


— Ai fost plătit, băiete, şi o să mergi până la capăt! Dacă nu, 
o să-ţi tai mâna. 

— Este pedeapsa pe care religia ta o aplică hotilor? 

— Marea maimuţă o să-mi ia viaţa pentru că am furat ce era 
al ei. Nu scapă nimeni de dreptatea asta. 

Ceilalţi doi hamali aprobară. 

— Nu mai avem nevoie de ei, aprecie John Patmos. După 
hartă, pădurea de palmieri în care se ascunde cinocefalul nu 
este decât la o oră de mers. 

— O.K., O.K., acceptă Umberto. Dar voi nu vă mişcaţi de aici 
şi aşteptaţi întoarcerea noastră. 

Cei doi vânători se îndreptară direct spre obiectiv. Umberto 
zâmbi larg când zări urmele lăsate de vânat, pe care furtuna de 
nisip, mai puţin violentă, nu avusese încă timp să le acopere. 

— Animalul ăsta mizerabil este terminat, John! 

Patmos scoase din rucsac binoclul militar şi îl îndreptă spre 
un punct verde, pentru a se asigura că nu este vorba despre un 
miraj. 

— Este chiar pădurea de palmieri... Dar nu este decât 
vegetaţie. Arborii ascund vechile ruine. 

— Trebuie să depăşesc orice obstacol! Şi să-mi zic că oriunde 
am merge, trebuie să facem treaba împreună... De la indienii 
din Amazonia la indienii Bantu, trecând pe la eschimoşi, nu ai 
decât dezamăgiri! Paradă, laudă, dar când trebuie dată lovitura 
fatală, rămâne numai fuga... Din fericire, se plăteşte bine. Şi 
apoi, munca este în folosul umanităţii. 

Apropiindu-se de obiectiv, cei doi vânători descoperiră vreo 
cincizeci de palmieri doum, al căror trunchi se despărţea în 
două ramuri groase. Frunzele acopereau un templu din vechiul 
Egipt, pe jumătate distrus, dar din care rămăseseră câteva 
ziduri şi un sanctuar cu acoperişul intact. 

— Dacă i-am da foc? sugeră Umberto. 

— Să verificăm mai întâi dacă maimuța este cu adevărat aici. 

Cu un aparat de ochit care analiza structura moleculară a 
fiinţelor vii într-un loc dat, John Patmos exploră toată suprafaţa 
oazei. 

— Ei? 

— Rezultatele nu sunt clare. 

— Nu-mi spune că Besurline ne-a pasat materiale defecte! 


52 


— Ăsta funcţionează, dar obţin rezultate contradictorii. În 
orice caz, este un mamifer. 

— Las-o baltă cu enigmele tale, o să lucrăm fără aparate. 

— Să fim prevăzători... Ai văzut de ce este în stare 
cinocefalul. 

— Au fost exterminați monştri mai mari! 

Cu arma în mână, cei doi vânători înaintară încet spre 
obiectiv. Vântul se potoli, o linişte absolută domnea în oază. 

— Trebuie să se ascundă într-un copac... O s-o gonim. 

Umberto trase mai multe rafale, care nu sfâşiară decât 
frunzele. 

— Ai putea să mă ajuţi. John! 

Patmos părea fascinat de un basorelief. 

— La ce te uiţi, pentru Dumnezeu? 

— Sculptorul a reprezentat o maimuţă mare, cu discul lunar 
pe cap... Este superbă. 

— Ai luat-o razna sau ce-i cu tine? 

— Îmi place locul ăsta, Umberto; este ca şi cum aş fi trăit 
cândva aici fericit. 

— De acord, bătrâne, toţi avem micile noastre nebunii, dar 
nu când muncim! Nu vreau să te sâcâi, dar babuinul este 
ascuns în sanctuarul care mai are acoperiş. O să merg cu 
cuțitul... O mică luptă corp la corp, nu e ceva care să-mi 
displacă. 

— Un cinocefal are colţi redutabili. Nici chiar tu n-o să-i faci 
faţă. 

Faptul că a fost pus în gardă îl impresionă pe vânător. 

— Ai dreptate... Un glonţ între ochi este mult mai sigur. 

Cei doi bărbaţi pătrunseră în sanctuarul unde domnea 
întunericul. 

Prin vizorul carabinei sale, care îi permitea să repereze 
prada în întuneric, Umberto inspectă încăperea. 

— E acolo, în fond... O bucăţică, nu glumă, te asigur! Dar stă 
complet nemişcată. 

John Patmos înfipse două torţe mari în pământ şi se îndreptă 
spre ocupantul templului. 

— Ai jura că e o statuie... 

— Faci o greşeală, John! 


53 


Indiferent la sfatul de a fi prudent, Patmos înaintă spre 
cinocefalul uriaş. Aşezat în fund, cu bustul drept, cu mâinile 
ţinute pe coapse, avea un aer de o incredibilă nobleţe. 

Profunzimea privirii sale îi ţintui în loc pe vânători. 

Nu, nu era o statuie, ci ultima maimuţă care trăia pe planetă, 
cu ochi în care inteligenţa se împletea cu acel curaj de a 
înfrunta o moarte ineluctabilă, după ce luptase până la capătul 
puterilor. 

— Depărtează-te, John. 

— Nu trage, Umberto. 

— Ţi-ai pierdut minţile, ce-i cu tine? Un contract este un 
contract. 

— Îl anulez. 

— Maimuta asta este viitorul nostru. 

Umberto nu-şi credea urechilor. 

— Dar ce te-a apucat, John... Crezi că progresul o să meargă 
invers? 

— Dacă fiinţa asta este ucisă, nu mai există speranţă pentru 
omenire. Mâine, nu va mai fi formată decât din tipi ca 
Besurline. 

— Eşti nebun, bietul meu bătrân! Singura problemă este să 
ridicăm prima pe care o luăm în schimbul cadavrului acestei 
maimuțe. 

— leşi din templu, Umberto. Şi pleacă. 

John Patmos se aşeză în faţa cinocefalului. 

— Trebuie să trag, John. 

— Atunci, omoară-mă. Omoară douăzeci de ani de prietenie 
şi distruge această fiinţă care este de neînlocuit. 

Umberto îşi orientă arma. 

— Cu un singur glonţ străpung şi capul tău, şi pe cel al 
acestui monstru. 

— Ce mai aştepţi? 

Degetul se crisp pe cocoş. Patmos nu mişcă niciun 
milimetru. 

— Pleacă, Umberto, nu mai ai nimic de făcut aici. 

Vânătorul dădu înapoi, pas cu pas. 

— N-ai nicio şansă să scapi, John. Şi nu conta pe mine să te 
scot din încurcătură. 

— Teme-te de clipa când Besurline o să-ţi comande să ne 
dobori, pe mine şi pe maimuţă. Vei fi următorul pe listă. 


54 


Umberto îşi aruncă puşca lângă un perete şi părăsi 
sanctuarul. 

Când a fost sigur că liniştea revenise în oază, John Patmos se 
întoarse. 

Cinocefalul nu se mişcase, avea privirea gânditoare. 
Nobleţea acestei atitudini vorbea despre faptul că, pe pământ, 
rămăsese ultimul interpret al lui Thot, zeul cunoaşterii. 

— Nu e nimic de care să te temi, declară Patmos; dar mie mi- 
ar plăcea să rămân. Amândoi, poate am putea reînvia un mic 
capăt de lume. 

Omul întinse mâinile. 

Incet, foarte încet, marele cinocefal îl imită. 

Ochi în ochi, ultima maimuţă şi omul îşi strângeau mâna. 


Prima apariţie în Cuvinte pentru viaţă, Pocket, 2000 


55 


Paznicul comorii 


Puțin înainte de prânz, plouă cu albine moarte. 

Ultimele din ţară, prinse într-un nor de insecticid destinat 
mai multor hectare de lucernă. 

Acest produs şi alte câteva zeci ar fi trebuit interzise. Dar 
justiţia încă nu se pronunţase asupra eventualei lor nocivităţi. 
Ar fi fost nevoie de încă patru sau cinci ani, înainte ca 
tribunalul internaţional, specializat în catastrofe chimice, să 
consimtă să examineze rapoartele experţilor. 

La data de faţă, ar fi fost prescrise. Astfel, agricultura 
industrială ar fi continuat să prospere, folosind un maximum de 
insecticide şi de pesticide. Trebuie să hrănească populaţia. 

Urcând în avion cu destinaţia Egipt, omul cu valiza îşi juca 
ultima carte. În laborator, se ajunsese la concluzia că era 
imposibil să se decidă, pentru că ştiinţa nu reuşea să 
stabilească situaţia albinelor. Imposibil, de exemplu, să se 
determine cu precizie aria lor de acţiune. În aceste condiţii, se 
renunţa la cunoaşterea tipului de produs chimic, care se putea 
dovedi dăunător, şi se mulţumeau să observe situaţia, 
pregătind noi teste, fără să ştie dacă vor fi suportate de 
organismul controlat. 

Astfel, omul cu valiza trebuia să ajungă în regiunea Egiptului 
unde se semnala ultimul stup în activitate. 

Ca de obicei, sindicatele apicultorilor erau dezbinate, fiecare 
dorind să-şi tragă spuza pe turta lui, protestând faţă de decizia 
de a salva supravieţuitoarele. În vreme ce reprezentanţii lor se 
insultau în timpul dezbaterilor interminabile, el decisese să 
acţioneze. 

Bărbatul cu valiza aştepta cu nerăbdare plecarea avionului, 
întârziată deja cu douăzeci de minute. Cu puţin noroc, 
compania nu era în grevă. În plus, nu i se putea cere să fie 
punctuală. 

În laborator, trebuie să se fi observat dispariţia comorii şi să 
fi prevenit poliţia pentru a fi interceptat vinovatul. 

El, ultimul ei apărător. 

— Decolare în cinci minute, anunţă pilotul. 


56 


La stânga paznicului comorii, o brunetă frumoasă citea 
ziarul. Se relata agonia albinelor care, din cauza dispariţiei 
mărilor, a iazurilor şi a râurilor, mureau de sete. 

Oare această femeie aparţinea forţelor de securitate? 

În acest caz, el o să fie oprit la sosire. 

Ea începu să completeze o grilă de cuvinte încrucişate. 

Un călător trecu pe culoar şi îl descoperi pe paznicul comorii 
care se făcu că nu-l observă. 

Un alt poliţist? 

Fugarul îşi strânse valiza. Dacă i-ar fi cunoscut conţinutul, i- 
ar fi smuls-o. 

Incapabil să se atingă de mâncare, de altfel puţin 
comestibilă, se mulţumi cu un pahar de vin roşu, cu gust de 
oţet. 

În nor, avionul îşi începu coborârea. Zgâlţâieli zdravene, o 
aterizare buşită, imobilizarea aparatului, fixarea pasarelei, uşa 
care se deschide... Paznicul comorii fu ultimul la ieşire. 

Nimeni nu-l interpelă. 

Frumoasa brunetă se agăţă de gâtul unui play-boy, călătorii 
îşi recuperară bagajele. 

Paznicul comorii se aruncă într-un taxi şi ceru să fie condus 
până la un mic sat, la marginea deşertului, unde se stingeau 
încetişor vreo treizeci de bătrâni. 

Locuinţe sărăcăcioase, un cuptor de pâine, un grânar... Aici, 
nimic nu se schimbase de multă vreme. Paznicul comorii 
traversă satul, o luă pe un drum de pământ bătătorit care 
mergea de-a lungul unei grădini de zarzavat şi ajungea la stup. 

Prea târziu. 

Şi el era gol, ca toate celelalte. 

Un zumzăit îndepărtat îi atrase atenţia. Intrigat, bărbatul se 
îndreptă spre un sicomor unde ultimul roi îşi găsise refugiul. 

Micii comunităţi îi lipsea esenţialul pentru a supravieţui şi a 
munci. 

Paznicul comorii deschise valiza de unde scoase o cutie care 
conţinea viitorul: o regină. O regină de Egipt, păstrată în 
Occident şi readusă acasă la ea. 

Trezindu-se din somn, zbură spre roiul ei, ai cărui membri se 
reorganizau după ierarhia ancestrală. Datorită ei, albinele vor 
continua să fecundeze lumea. 


57 


Vaca sfântă 


Când au hotărât să-mi taie turma, am fugit cu cea mai 
frumoasă dintre vacile mele, Hathor. Ce să fac altceva în faţa a 
o sută de bărbaţi înarmaţi din greu? Datorită blândeţii, 
farmecului şi luminii din ochii ei, Hathor merita să poarte 
numele acestei mari zeițe a Egiptului antic. 

În momentul în care îşi părăsi tovarăşii, scoase un muget, 
bun să sfâşie sufletul. Acceptă să grăbească pasul de obicei atât 
de liniştit, pentru a ajunge la un refugiu din vârful muntelui, pe 
care îl construisem cu mâna mea şi de a cărui existenţă nu ştia 
nimeni. 

În mai puţin de un an, toate cirezile din regiune vor fi 
distruse. Omul a declarat vaca nebună, şi o va rade de pe 
suprafaţa pământului. Producţia accelerată de carne şi de lapte 
sintetice necesita mult mai puţine eforturi decât întreţinerea 
animalelor vii. 

Decretul nu permitea se existe nicio ambiguitate: orice vacă 
era în mod natural purtătoare de germeni şi trebuia eliminată. 
Chiar în India, acum pe drumul progresului, mesajul a sfârşit 
prin a fi acceptat. Doar câteva specimene vor fi păstrate într-o 
grădină zoologică, după geamuri blindate. 

Hathor şi cu mine trăirăm săptămâni paşnice de neuitat. 
Eram convins că niciun agent al serviciului de represiune nu va 
urca până aici. 

M-am înşelat. 

Erau doi, un slăbănog înalt şi un bondoc. 

— Agent E 235, declară primul. Colegul meu este agentul E 
240. Sunteţi proprietarul? 

— S-ar putea. 

— Există animale aici? 

— În afară de mine, nimeni. 

— Trebuie să facem percheziţie. 

— Proprietate privată, nu se intră. 

— Se simte o vacă, observă E 240. Instinctul nu mă înşală. 
Numele dumneavoastră? 

— Fernand sălbaticul. Specialitatea mea este distrugerea 
gândacilor. 


58 


— Figura dumneavoastră îmi spune ceva, aprecie E 235. Sunt 
aproape sigur că aţi avut o cireadă de vaci, în vale. 

— Am o puşcă şi ştiu să mă folosesc de ea. 

Vederea armei avu un efect sigur. 

— Fiţi rezonabil, recomandă E 240. Daţi-ne acest animal 
periculos şi nu vă mai urmărim. 

— Ştergeţi-o! 

— O să ne întoarcem cu arme mai serioase. Vaca va fi tăiată 
şi dumneavoastră veţi fi trimis la închisoare. 

— O să mai vedem. 

E 235 şi E 240 bătură în retragere. 

Nu vorbeau în zadar, avertismentele lor trebuiau luate în 
serios. 

De data aceasta, nu exista nicio posibilitate de a fugi. 

M-am dus în staul şi am mângâiat-o îndelung pe Hathor, atât 
de blândă, atât de frumoasă şi de liniştită. 

De comun acord, am luat o decizie ireversibilă. 

e 

Cu adevărat, aduseră arme mai serioase. 

Un elicopter de luptă şi zece comandouri echipate cu arme 
sofisticate. În fruntea lor, E 235 şi E 240 au mers până la banca 
pe care stăteam, contemplând apusul. Seara era magnifică, 
cerul nu avea urmă de nor. 

— Opuneţi rezistenţă? întrebă E 235. 

— Nici cea mai mică. 

— Daţi-ne puşca. 

— O găsiţi pe rastel. 

Două comandouri mă supravegheau, în timp ce colegii lor îmi 
răscoleau refugiul. 

— Este gol, conchise E 240, dar în staul era o vacă! 

— Exact. 

— Aţi făcut-o să fugă? 

— Absolut deloc. 

— Cu elicopterul nu vom întârzia s-o prindem şi s-o tăiem! 

— M-ar mira. 

E 235 mă fixă cu o privire plină de răutate. 

— Nicio vacă n-a scăpat vreodată. 

— Va fi primul tău eşec. 

— Unde este? 

Soarele tocmai apusese. 


59 


— Acolo, sus. 

— În vârful muntelui? 

— Nu, şi mai sus. Ridicaţi ochii şi priviţi. Nu vedeţi cadavrul 
acela imens cu cap, coarne, spate, copite, coadă şi Calea 
Lactee? De acum, Hathor va da lapte stelelor şi va hrăni lumina 
constelaţiilor. În situaţia în care suntem, de ce ar rămâne o 
vacă pe lângă casa unui om? 


60 


Ospitalierul 


Barbarii năvăleau. Nu mai era niciun loc sigur. Armata 
complet derutată nu mai ştia cum să li se supună, poliţia era 
depăşită şi adesea complice, dovedind o laşitate generală, 
colaboraţionişti încercau să-şi scape pielea... Nu-mi credeam 
ochilor. 

Există momente când eşti fericit că eşti celibatar. Am ieşit 
din oraş prin vest şi m-am cufundat în deşert. 

În depărtare, incendii. Chiar şi templele erau distruse. 

Dintr-odată, o lumină. 

O casă frumoasă, fortificată, al cărei pridvor era luminat de o 
torţă. 

Cu răsuflarea tăiată, cu inima bătând, am ciocănit la uşa din 
cedru. 

— Deschideţi, vă implor! 

Linişte. 

Bătui încă o dată, mai tare. 

— Cine e acolo? întrebă o voce puternică. 

— Afară e un război general! Deschideţi, fie-vă milă! 

— De partea cui eşti tu? 

— Nu sunt decât un preot fugar! 

— Ce-mi oferi? 

Mi-am scotocit buzunarele tunicii. 

— O amuletă protectoare, vă convine? 

— Drept cine mă iei? 

— Eu... nu am nimic altceva! 

— Să vedem. 

Uşa se deschise. 

În faţa unui bărbos corpolent, cu ochii ca jarul, am simţit 
nevoia s-o şterg. Sălbaticul ăsta putea să mă strivească dintr-o 
singură lovitură de pumn. 

— Ce te-a apucat, preotule? 

— Războiul... N-aţi înţeles? 

— N-o să ajungă până aici. Intră. 

Nu era un palat, dar aşa arăta. Mobilele din lemn scump, 
sculpturi antice, dale lucioase. 

— O să-ţi dau de băut. 


61 


Timp de câteva clipe, mi-am uitat frica. 

Arzându-mi stomacul, ţuica de smochine îmi aminti de 
incendierea clădirilor oficiale care declanşase panica generală. 

— S-ar zice că nu ţii foarte bine la băuturile naturale. Ca să 
uiţi de realitate, ţi se taie repede picioarele. 

— Aş putea dormi aici? 

— Asta o să vedem. Mai întâi, explică. 

— În oraş, e răzmeriţă şi anarhie! Barbarii taie gâturile 
nevinovaţilor, femei şi copii, şi îşi proclamă legea! 

— Şi asta te surprinde? 

Întrebarea mă lăsă fără glas preţ de câteva clipe. 

— Da, totuşi... 

— Deci nu vezi nimic să se schimbe? 

— Nu cred aşa ceva! Autorităţile dau asigurări că totul va 
sfârşi prin a se aranja. Cu toate astea, nu fac decât să se ucidă 
între ei! 

— Dovadă că aşa este. Aparţii deci cohortei celor cumsecade, 
care nu vor niciodată să audă vorbindu-se de pericol. 

— Oamenii nu sunt făcuţi să se iubească, să şteargă 
diferenţele dintre ei şi să fie egali? 

Cu pumnul strâns, gazda mea se lovi peste frunte. 

— Am nimerit peste cea mai rea dintre legume! leşi de aici! 

— Stai, totuşi nu sunt vinovat! 

— Evită „totuşi” şi „cu toate astea” şi acceptă adevărul: cu 
umanismul tău prostesc, eşti complet orb şi surd. lată-te 
pierdut pe firul apei. Eu nu sunt plătit ca să recuperez epavele. 

— Acum am înţeles! 

— Acum este prea târziu. 

— O să mă lupt! 

— Ştii să te foloseşti de vreo armă? 

Ruşinat, lăsai capul în jos. 

— Credeam în pace. 

— Era destul să te ascult şi să te privesc. Dar prostia 
continuă să conducă lumea, iar tu nu eşti decât un demn 
reprezentant. O să guşti o farfurie de bob şi şterge-o. 

— O să mă omoare! 

— Nu e problema mea. Eu primesc fiinţe curajoase care au 
nevoie de un moment de linişte, nu fiinţe inutile şi inconştiente. 
Mănâncă şi dispari. 

— N-o să vă cruţe, i-am aruncat eu. 


62 


— lată că această casă a văzut năvălind nenumărate hoarde 
de barbari şi a rămas mereu în picioare. La moartea mea, un alt 
ospitalier îmi va lua locul şi va primi fiinţele demne de stimă. 

— Şi dacă aş deveni asistentul tău? 

Bărbosul mă privi cu un ochi amuzat. 

— N-ai deschide uşa oricui? 

— Invaţă-mă să fiu lucid. 

— Nimic mai simplu. 

Se înarmă cu o sabie şi cu o suliță. 

— O să masacrez câţiva răufăcători şi n-o să mă mai întorc. 
Noroc, băiete. 

— Aşteptaţi, nu plecaţi... 

— Pentru că ai găsit locul potrivit, arată-te la înălţime. 
Devino ospitalier, ce poate fi mai folositor? 


63 


Ramses încă trăieşte, ia masa la Luxor 


Un hotel, la malul Nilului, în Luxor. O încântătoare dimineaţă 
de primăvară, un soare dulce, muntele teban, ale cărui forme 
se conturau în lumina clară. 

După o dimineaţă de studiu în templu, sub privirile statuilor 
vii ale faraonilor, sosise ora odihnei. Un prânz frugal şi foarte 
uşor, pe o mică terasă umbroasă. 

Albastrul cerului şi verdele palmierilor oferă o armonie care 
mă încântă mereu mai mult. Această grădină bine întreţinută 
aminteşte de cele ale marilor oraşe din trecut, unde era plăcut 
să te răcoreşti în jurul unei ape. 

Fericirea, pur şi simplu. 

Un strigăt ascuţit îmi întrerupse meditaţia. 

— Ramsis! Ramsis! 

Ştiam vreo unsprezece cu acest nume. Unsprezece faraoni 
care au alcătuit o descendență ilustră şi al căror celebru 
reprezentant era al doilea dintre cei numiţi. 

Chiar dacă prezenţa lui aici nu avea nimic anormal, a-l vedea 
reapărând la atâtea secole după moartea oficială cerea puţină 
atenţie. 

Ramses se aşeză în faţa mea, cu ochi lacomi. Textele mele 
hieroglifice îl interesau evident mai puţin decât mărul meu, 
vreau să spun fructul pe care mă pregăteam să-l mănânc. 

— Ah, eşti acolo, Ramsis! constată cu uşurare conducătorul 
de cămile. Înţelegi, îmi spuse, Ramsis mănâncă orice. Vrei să-i 
dai mărul şi, pe urmă, şi portocala? 

În asemenea împrejurări, era imposibil să amâni. 

Cămila nu era un animal docil, era un animal de elită. 
Privirea ei languroasă exprima intensa ei satisfacţie. 

Cu pasul suplu, nu lipsit de eleganţă, plecă în căutarea unei 
alte gazde. 

Când te cheamă Ramses, lumea îţi aparţine. 


64 


Regatul femeilor 


Încoronat de o carieră strălucitoare şi fulgurantă în serviciul 
statului, tocmai am fost numit general comandant al armatei. 
Alcătuită din tipi duri, ea asigura şi menținea ordinea în 
numeroasele provincii ale imperiului şi, de asemenea, îi asigura 
coeziunea. 

Până atunci, nu avusese de înfruntat decât adversari jalnici, 
repede zdrobiţi. 

Şi vestea incredibilă bântuia capitala: ele au îndrăznit. Ele, 
acele blestemate femele care, după regina lor contestatară, nu 
suportau să mai fie umilite, învinse, alungate în adâncul 
lăcaşului lor şi considerate ca simple slujitoare în serviciul 
legiunilor noastre! Răsculatele au fugit pentru a constitui un 
simulacru de regat, în nordul fluviului Major. 

Câţiva tribuni se ridicaseră pentru a susţine că ele nu 
reprezentau nicio ameninţare. Împăratul ceru să fie executate 
şi nicio părere contradictorie nu se manifestă. Se întâmplă 
aşadar, cu sprijinul necondiţionat al autorităţilor, să iau 
conducerea armatei pentru a reduce la neant regatul femeilor. 

Siguri de câştigarea unei victorii uşoare, soldaţii cântau în 
gura mare cântece fără perdea, lăudând puterea absolută a 
bărbaţilor. Dumnezeu le dăduse supremaţia şi acesta era 
motivul sacru pentru care nicio femeie nu putea accede la cele 
mai înalte funcţii. Mărturia unei femei - când un judecător slab 
de înger ţinea cont de ea - nu valora nici jumătate din cea a 
unui bărbat? 

Nesăbuiţii n-au prevăzut nicio linie de apărare în faţa 
fluviului Major, de care am trecut fără nici cea mai mică 
dificultate. 

Curând, văzurăm modesta tabără fortificată, pe care această 
bandă de nebune o ridicaseră în grabă. Un biet ţarc de pietre 
goale, un portal de lemn, un ridicol turn de pază, pe care se 
plimba o santinelă. 

In virtutea unei prudenţe pe care ofiţerii mei superiori o 
considerau grotescă, trimisei doi cercetaşi care se întoarseră 
cu zâmbetul pe buze. 


65 


— Generale, vă recomandăm un atac masiv. În mai puţin de o 
oră, totul va fi măturat. 

Şi aşa se făcu. 

Asaltul dărâmă portalul şi lăsă la vedere vreo sută de corturi. 
Cuprinse de panică, disperate, nebunele se ascunseră în 
interiorul taberei, contând pe clemenţa mea. Nu am avut ocazia 
să mi-o exercit, pentru că mai mulţi ofiţeri, fără să aştepte 
ordinele mele, incendiară adăposturile modeste, în timp ce 
soldaţii le ciuruiau cu săgețile. 

„Masacru demn de dispreţ”, am gândit eu, incapabil să mă 
asociez urletelor victoriei. Îmbătaţi de ideea de a călca 
cadavrele învinselor în picioare, războinicii mei fură incapabili 
să reacționeze când femeile atacară din toate părţile. Atraşi de 
corturile goale ca muştele de miere, pătrunşi de evidenta 
noastră superioritate, nu prevăzuserăm nicio poziţie de 
repliere. 

Disciplinate, excelenți arcaşi, perfecte mânuitoare ale 
suliţelor, rapide şi hotărâte, făcură un carnagiu metodic cu 
preţul unor uşoare pierderi. Rămăşiţele armatei mele fugeau în 
dezordine. 

Eu rămâneam în mijlocul taberei, preferând moartea în locul 
dezonoarei. Împăratul n-o să-mi ierte o asemenea înfrângere. 

Sute de războinici mă înconjurau, gata să lovească. 

Pe un cal, apăru o superbă femeie blondă. Cu părul în vânt, 
cu picioarele goale, nu purta decât o cuirasă aurie. 

Niciodată n-am admirat o atât de frumoasă creatură. Uitând 
că o să poruncească executarea mea, mi-am umplut sufletul şi 
privirea cu această vedenie paradiziacă. 

— Eu sunt regina Sarpota, declară ea cu o voce 
fermecătoare. Şi tu eşti generalul comandant? 

— Chiar eu. O să-mi acorzi favoarea să mor în luptă? 

— Pentru moment, o să te interoghez. 

Mi-am lăsat sabia, şi mi-am scos armura urmând-o pe regină, 
încadrată de războinice sălbatice care mă împiedicau să fac cel 
mai mic gest ostil. 

La mare distanţă de tabăra care folosise drept capcană, 
femeile construiseră un oraş fortificat împrejmuit de un zid 
gros. În interior, se aflau străduţe pavate şi frumoase case albe. 
În mijloc era un palat cu un portic în faţă. 

Regina sări pe pământ. 


66 


— Conduceţi-l pe general în sala de audienţe şi lăsaţi-ne 
singuri. 

— Nu este imprudent, maiestate? se nelinişti superiorul 
gărzii sale de elită. 

Sarpota se mulţumi să zâmbească. 

În ochii învingătoarelor mele, era o strălucire de ură. M-ar fi 
omorât cu plăcere, făcându-mă să plătesc toate chinurile la 
care le supuseseră semenii mei. 

Am fost abandonat într-o sală mică cu două coloane. Frescele 
murale reprezentau femei doborând şerpi. 

Când regina apăru din nou, era şi mai frumoasă. 

Părul împletit forma un fel de coroană, era fardată cu 
rafinament şi purta o rochie de mătase aurie cu un decolteu 
adânc. 

Cu o eleganţă supremă, se aşeză pe un tron din lemn de 
abanos. 

— Ţi-am exterminat armata, generale, dar nu este decât o 
străfulgerare. Vreau să ştiu capacitatea reală a forţelor voastre 
şi planul de luptă, pe care împăratul nu va înceta să-l pună la 
punct. Sau vorbiţi, sau vă dau pe mâna războinicilor mei. 

— N-aveţi nicio şansă să supravieţuiţi. 

— Lasă-mă pe mine să apreciez. 

— Îmi cereţi să trădez! 

— Starea voastră de spirit mi-este indiferentă, generale. Nu 
mă interesează decât libertatea femeilor. Pentru ultima dată, 
acceptaţi să răspundeţi? 

M-am ridicat şi am făcut un pas în direcţia reginei. 

— Maiestate, m-am îndrăgostit nebuneşte de dumneavoastră. 
O iubire totală, fierbinte. Tot ceea ce cereţi de la mine o să 
obţineţi. Puțin îmi pasă de împărat, de armată, de cariera mea 
şi de moarte. Singurul sens al vieţii mele, dacă ea trebuie să se 
termine curând, va fi să vă iubesc. 

Ea mă privi cu o intensitate care mă făcu să tremur. 

Apoi se dezbrăcă, foarte încet. 

Am îndrăznit să străbat spaţiul care ne despărţea şi s-o iau în 
braţe. Într-un impuls comun, ne dăruirăm bucuriilor iubirii, 
hrăniţi de graba tinereţii noastre. 

— De ce am făcut această nebunie? am întrebat-o. 

— Dacă femeile continuau să-şi suporte condiţia de sclave, 
geniul lor s-ar fi stins şi lumea noastră ar fi devenit de 


67 


nesuportat. Zeul vostru, bărbat şi atotputernic, ne-a redus la 
rangul de creaturi inferioare, dând astfel naştere celei mai rele 
dezordini. A nu lupta ar fi o laşitate fatală. 

Timp de o săptămână, am trăit închişi în palat. 

O ascultam vorbind cu seninătate despre lupta ei dusă 
împotriva opresiunii şi nu găseam niciun argument ca să mă 
opun. Cum puteam fi atât de orb şi de surd, susţinând un clan 
de persecutori? 

Am scos în evidenţă tot ce ştiam despre starea reală a 
imperiului. Bolnav, dictatorul suprem nu va întârzia să moară, 
dar posibilul lui succesor nu va fi mai bun şi va continua să 
trateze femeile ca pe nişte creaturi inferioare. Toate rezervele 
erau mobilizate pentru un nou atac. 

— Murim cu arma în mână, promise regina. Niciodată nu ne 
vom mai întoarce la sclavie. 

— Există o soluţie mai bună. La o distanţă de zece zile de 
mers cu calul, un ţinut dezmoştenit vă va oferi un adăpost 
sigur. În urma unor oribile jafuri, totul a fost distrus, şi nimeni 
n-a mai îndrăznit să se aşeze în regiune. Voi o s-o faceţi să 
înflorească din nou. 

— Mai devreme sau mai târziu, soldaţii împăratului or să ne 
atace. 

— Nu, pentru că ştiu prin ce mijloace pot fi eliminaţi. 

— De multă vreme n-am mai visat! 

— Nu este un vis, maiestate, dacă războinicii tăi mă ajută să 
lărgesc groapa focului secret, nu departe de tabăra voastră. 
Noul comandant-şef va ignora acest pericol, iar pământul îi va 
înghiţi trupele. 

În aceeaşi zi, toate femeile libere se apucară de treabă. 
Regina o imploră pe zeiţa Isis, celebră misterele şi mă făcu să 
particip la mai multe etape ale iniţierii sale. Tulburat, am luat 
cunoştinţă de măreţia acestei spiritualităţi înăbuşite de atâtea 
secole. 

Războinicele erau neobosite şi meticuloase. Capcana era 
perfectă. Sub un covor aparent de iarbă, prea subţire pentru a 
rezista greutăţii cailor şi a carelor, curgea un râu de foc. 

În zorii unei zile ceţoase, o santinelă anunţă sosirea 
soldaţilor împăratului. 

— O să încerc să negociez. Poate îşi vor înţelege greşeala şi 
vor depune armele. 


68 


— Nu ai prea multă experienţă pentru a crede în miracole? 

— V-am întâlnit, maiestate! 

Ne îmbrăţişarăm cu nerăbdare şi cu tandreţe, ca şi cum 
urma să nu ne mai revedem niciodată. 

— Pentru că momeala este la locul ei, plecaţi fără să mai 
aşteptaţi, maiestate. N-o să îndrăznească să asasineze un 
negociator. Dacă discuţiile eşuează, o să revin în tabără. Vor 
ataca şi focul din pământ o să-i înghită. Când voi constata că 
orice pericol a dispărut, o să vă reîntâlnesc. 

Regina îşi întâlni poporul şi urmă traseul pe care i l-am 
indicat. 

e 

Am contemplat îndelung orizontul. Apoi, am ieşit din tabără 
agitând o flamură albă. 

Soldaţii, care mă recunoşteau, mă salutau respectuoşi. Am 
apărut înaintea noului comandant-şef, un tânăr ofiţer trufaş şi 
nervos, ca un om liber. 

— Împăratul vă credea mort în luptă, generale. 

— Dintr-un anumit punct de vedere, aşa este. 

— Nu înţeleg... 

— Trebuie să ne recunoaştem greşelile faţă de femei şi să 
încetăm să le persecutăm. Vă propun să punem capăt acestui 
război absurd şi să depunem armele în faţa împăratului. O să-i 
explic că sunt autorul acestei iniţiative şi îl voi convinge să 
schimbe, în sfârşit, politica. 

— Ai înnebunit, generale! Ar trebui schimbate şi textele 
sacre, şi legile! 

— De ce nu, dacă sunt pline de prostii? 

— Huliţi! 

— Tratând astfel femeile, ne îndreptăm spre pieire. 

— Am primit ordin să înăbuş revoltele. Cele care se predau 
vor fi salvate. 

— Şi le veţi închide într-un harem pentru plăcerea 
masculilor! 

— Este ordinea firească. Bărbaţii noştri sfinţi ne-au învăţat 
aşa. 

— Uitaţi că femeile libere au învins armata mea? 

Tânărul comandant-şef avu un zâmbet feroce. 

— Căţelele astea n-o s-o extermine şi pe a mea! 

— Pot să mă retrag? 


69 


— Ce intenţionaţi să faceţi, generale? 

— Să mă bat alături de ele. 

— Nu pot să arestez un ambasador, dar voi ucide un duşman. 

Am galopat până în tabără. Cu o artă desăvârşită, 
războinicele confecţionaseră sute de manechine, instalate de-a 
lungul zidului incintei şi în vârful turnului de pază. 

Pentru a se prăvăli asupra unei prăzi atât de tentante, 
armata imperială trebuia să se desfăşoare şi să se apropie ca să 
le lovească pe răsculate cu lovituri sigure. 

Fluviul de foc secret o aştepta. 

Spre marea mea surpriză şi spre profundul meu regret, 
tânărul comandant-şef nu se grăbi. Examină carele şi caii, 
verifică echipamentul şi adună statul-major. 

Cu fiecare oră care trecea, respiram mai uşurat. Regina şi 
poporul ei se îndepărtau de această ţară barbară şi, curând, vor 
fi în siguranţă. Vor trebui să muncească pentru a face din nou 
rodnic un pământ devastat, dar vor reuşi să creeze din nou o 
societate în care îşi vor alege liber soţii şi nu vor fi supuse nici 
unei legi degradante. 

În sfârşit, la capătul unei săptămâni de pregătiri, armata 
imperială se urni în direcţia taberei. 

Zâmbetul îmi îngheţă. La mai puţin de un metru de capcana 
fatală, trupele se opriră. 

Tehnicienii puseră în poziţii balistele de un nou tip, capabile 
să arunce pietre la mare distanţă. 

Catastrofă. 

Cu manechinele doborâte de proiectile, comandantul s-ar fi 
îndoit şi ar fi cercetat terenul. Doar câţiva soldaţi de geniu ar fi 
fost înghiţiţi şi armata ar fi plecat în urmărirea reginei. 

Mi-am îmbrăcat cuirasa din nou şi am mângâiat gâtul calului 
meu. 

— Haide, prietene, la drum. Mi-ar fi plăcut să-ţi ofer un 
sfârşit liniştit, pe o frumoasă pajişte cu iarbă abundentă. Dar ne 
rămâne o misiune de împlinit. Ca de obicei, nu trebuie să ne fie 
prea frică. 

Cu bustul drept, cu spada în mână, am ieşit din tabără şi am 
sfidat armata imperială. 

— Atacaţi, bandă de laşi! Sunteţi cu miile, iar aici nu sunt 
decât un bărbat şi câteva sute de femei. Vă temeti de ele, nu-i 


70 


aşa? Fiţi siguri, o să vă extermin şi fără ajutorul lor. Pentru 
războinice atât de curajoase, nu sunteţi decât nişte eunuci. 

In acelaşi timp jignite şi încântate de ideea de a masacra 
femeile, carele şi cavaleria se aruncară în asalt. 

Ciuruit de sulițe şi săgeți, avui timp să văd ţâşnind valurile 
de foc care învăluiră armata imperială şi o înghiţiră în câteva 
secunde. 

Regatul femeilor era salvat. 


71 


Cleopatra alchimista 


În acest al treilea secol de la naşterea lui Isus, proclamat 
Hristos, Egiptul devenise o ţară periculoasă. Cu excepţia 
Alexandriei, unde poliţia făcea să domnească ordinea, restul 
teritoriului aparţinea milițiilor locale, mult mai prompte în a 
devaliza călătorii decât în a-i apăra. 

În ciuda riscurilor, trebuia să mă duc la Lycopolis, fostul 
Siout, oraşul zeului şacal, Anubis. Acolo, aşa cum spuneau 
zvonurile, trăia o alchimistă purtând acelaşi nume cu ilustra 
Cleopatra, a cărei amintire rămânea încă vie. 

De patruzeci de ani, încercam să fac aur şi mă foloseam de 
tratatele şi de reţetele alchimiştilor care circulau pe sub mână. 

În zadar. 

La vârsta mea, nu aveam nimic de pierdut. Sau muream pe 
drum, sau o întâlneam pe această femeie care deţinea, poate, 
secretul înaltei ştiinţe. Dacă nu era vorba decât de o 
impostoare, aş fi avut măcar inima împăcată şi n-aş fi fost 
cuprins de niciun regret. Oare fabricarea aurului prin metodele 
alchimiei nu era o iluzie? 

Am avut şansa să angajez un ghid bun şi două gărzi de corp 
impresionante, care vorbeau dialectele din sud. Inarmaţi cu 
săbii de o dimensiune impresionantă, cu privirea aspră, îi 
descurajau pe tâlhari. Am reuşit să ajung neatins la Siout, 
strivit de soarele de vară. 

Străduţele erau goale. Întregul oraş hiberna, aşteptând 
răcoarea îndoielnică a serii. Întâmplarea făcu să întâlnesc un 
sacagiu care îşi târa lenea şi vasele. 

— O cunoşti pe Cleopatra? 

— Ți-e sete, străine? 

— Îţi cumpăr toată încărcătura. 

— O să te coste o avere! 

— S-a făcut. 

Intrigat, omul mă studie. 

Am plătit preţul exorbitant. 

— Cleopatra locuieşte la două străduţe de aici, la dreapta. 
Casa cu două etaje are în faţă o grădiniţă. Te previn, este o 


72 


vrăjitoare. Dacă intri la ea, n-o să mai ieşi viu. Aici, nimeni nu 
îndrăzneşte să se apropie. 

Ghidul meu păru deranjat. 

— Eu mi-am terminat treaba, gărzile de corp, la fel. Acum, 
puteţi să vă descurcati singur. 

Vizibil, erau terorizaţi. 

Fără să ezit, am mers în direcţia indicată şi am găsit casa 
frumoasă, acoperită de iederă. Sutele de flori făceau din 
grădină un paradis. 

Pe poartă se afla reprezentarea zeului Bes, protectorul. 
Scotea o limbă lungă, roşie, iar faţa lui enormă, încununată de 
un păr buclat, descuraja curioşii să deranjeze proprietatea. 

Eram atât de aproape de ţintă... N-o să mă las înspăimântat! 

Am bătut de trei ori apăsat şi rar. 

Neobţinând niciun răspuns, am împins uşor poarta şi 
descoperit un laborator mare. Un cuptor mare de bronz, un 
altul mai mic din piatră, vase cu gât, retorte, bazine de 
alabastru, eprubete cu o mie şi una de substanţe şi numeroase 
cărţi de farmece... Cleopatra avea un echipament remarcabil. 

Niciunul dintre acele tratate de alchimie nu-mi era 
necunoscut, cu excepţia unuia singur, redactat cu hieroglife. 

— Eşti interesat de textele gravate în piramide? întrebă o 
voce blândă şi învăluitoare. 

M-am întors şi am descoperit o femeie superbă, cu privirea 
strălucitoare. Amuzată, mă cântărea cu superioritatea firească 
a unui maestru faţă de discipolul său. 

— Citiţi... citiţi aceste semne misterioase? 

— Fără ele, cum aş putea redacta „Fabricarea aurului”? 

O imensă fericire mă copleşi. lată, am bătut la poarta 
potrivită! Totuşi, o ultimă îndoială mă cuprinse. 

— Vorbiţi de acel aur veritabil, pe care niciunul dintre cele 
mai bogate tezaure nu-l conţine? 

Împinse înainte un baston, în jurul căruia se înfăşurau doi 
şerpi, unul de aur şi celălalt de argint. 

— Călătorule, cunoşti acest simbol? 

— Încarnează cele două drumuri ale lui Thot-Hermes, a treia 
mare credinţă. 

— Care sunt numele lor? 

— Calea scurtă şi calea lungă. 

— Pe care ai parcurs-o? 


73 


— Am înţeles că trebuie să le trăieşti simultan, dar eu n-am 
descoperit axa care le reuneşte făcând să coboare susul în jos 
şi să urce josul în sus. 

— În inima fiecărei fiinţe, există un mister care trebuie adus 
la viaţă, răspândind lumina asupra elementelor. În zori, ne vom 
căţăra până în vârful colinei morţilor. 

Mormintele şefilor provinciei Siout au fost transformate în 
depozite de cereale, dar scenele şi textele continuau să radieze. 

— Cum se extrage piatra ascunsă? întrebă Cleopatra. 

— Reunind apa cu focul. 

Intr-un vas în formă de sân, adună roua care căzuse pe 
stâncă. Focul soarelui i-a dat puterea, fără s-o usuce. 

— lată apa pură care devine aer, învie morţii pe calea 
dreaptă şi fecundează pământul negru. Nicio fiinţă nu ajunge la 
maturitate, până când focul n-a pus-o la încercare. 

Cleopatra mă făcu să beau apa preschimbată de vas. 

Contemplând soarele care nu orbea, am văzut universul 
adunându-se bucată cu bucată, stea cu stea. Tenebrele nu mai 
stăpâneau acest trup imens. Unite şi transformate prin focul 
secret, spiritul şi materia desăvârşeau opera. 

— Intoarce-te în ţara ta îndepărtată, porunci Cleopatra şi 
transmite învăţătura primită. Mai ales, nu uita niciodată legea 
supremă a ştiinţei noastre: aurul nu poate naşte decât aur. 


74 


Zeița din copac 


Padi avea cincisprezece ani şi păzea o turmă de capre la 
marginea deşertului, într-un loc pierdut din Egiptul de Sus, 
departe de sat. De mai bine de cinci ani, îndeplinea această 
sarcină ingrată pentru un salariu mic, şi anume pâine, legume, 
smochine şi apă, dar nu avea de ales. Tatăl lui fusese înrolat cu 
forţa în armata grecească ocupatoare a Egiptului şi nu îl mai 
văzuse niciodată. Disperată, mama lui a murit de supărare. 

Padi chiar trebuia să se considere fericit: ar fi putut fi redus 
la condiţia de sclav, care nu exista pe vremea faraonilor şi care 
fusese impusă de noii stăpâni ai ţării, obişnuiţi să cumpere şi să 
vândă bărbaţii şi femeile consideraţi ca fiind mărfuri. 

Aproape nimeni nu mai credea că pământul iubit de zei îşi va 
regăsi într-o zi libertatea. După aceşti invadatori, vor veni alţii, 
poate şi mai cruzi. În sat, nu se vorbea decât despre impozitele 
de plătit, mai grele din an în an. Partea din recoltă luată de 
ocupant nu înceta să crească, iar curtea coruptă de la 
Alexandria o ţinea într-o petrecere, în timp ce populaţia trudea 
din greu şi câştiga puţin. 

Dar Padi era indiferent la proteste. Lumea lui era deşertul, 
această lume ciudată, arsă de soare, unde nu se aventura 
nimeni de teamă să nu fie prada creaturilor de temut care îl 
bântuiau. 

În timp ce caprele se desfătau rumegând plantele spinoase, 
Padi se aşeza şi privea nisipul gălbui, pe care vântul îl modela 
după bunul lui plac, formând dune cărora băiatul le observa 
cele mai mici încreţituri. 

Căldura de primăvară era copleşitoare, dar nu îi supăra nici 
pe cioban, nici pe animalele care ştiau să se mulţumească cu 
puţin pentru a supravieţui. 

Dintr-odată, cerul se întunecă. Nori imenşi, maronii, 
ascundeau soarele şi puneau stăpânire pe întindere. Furtuna de 
nisip... De obicei, Padi îi presimţea sosirea şi avea timp să 
ajungă în sat pentru a se pune la adăpost. De data aceasta, din 
cauza rapidităţii fenomenului, fusese luat pe neaşteptate. In 
mai puţin de un sfert de oră, nu se va mai vedea la mai puţin de 
un metru şi va fi incapabil să se orienteze. 


75 


Atunci se hotări să rămână culcat la pământ. Pentru că 
deşertul era aliatul său, de ce i-ar face vreun rău? 

Când vijelia plină de nisip răscolit îi biciui corpul, băiatului 
nu-i fu frică. 

e 

Un corn i se înfundă cu blândeţe lui Padi în coaste şi îl trezi. 
Cea mai bătrână capră, conducătoarea turmei, supravieţuise şi 
îl privea cu un ochi ascuţit şi bucuros. 

Peisajul era schimbat, Padi nu-l mai recunoştea deloc, în faţa 
lui, se afla un mic deal pe care se înălța un mare şi maiestuos 
sicomor. 

Ciobanul bătuse regiunea în toate direcţiile şi nicăieri nu 
exista un arbore de o asemenea dimensiune! 

Înalt de vreo cincisprezece metri, sicomorul avea un trunchi 
albicios, o coroană bogată şi frunze ovale. Făcea fructe adunate 
în ciorchini care, la maturitate, deveneau roşii. Avea o umbră 
atât de binefăcătoare, încât era stăpânul grădinilor şi al 
pieţelor satelor. 

Dar aici, în această singurătate bătută de un vânt aspru, oare 
cum o să înflorească? 

Pe cât de intrigat, pe atât de fascinat, Padi se apropie. 
Foşnetul frunzelor avea dulceaţa mierii şi viaţa i se păru dintr- 
odată uşoară, lipsită de suferinţă şi de griji. 

Când îi atinse trunchiul, băiatul rămase stupefiat. Era neted 
şi, dintr-odată, începu să tremure, ca şi cum ar fi fost însufleţit 
de o energie secretă. 

Speriat, Padi dădu înapoi. 

Atunci o văzu. 

O încântătoare fată tânără, al cărei corp grațios şi subţire se 
confunda cu arborele! Faţa ei era de o incredibilă fineţe; nu 
putea să fi avut mai mult de cincisprezece ani. Imbrăcată într-o 
rochie albă cu bretele, cu gâtul împodobit cu un colier de 
turcoaze şi de jasp, surâdea. 

Padi se îndrăgosti nebuneşte. 

De obicei nu acorda decât o atenţie distrată fetelor din sat, 
dintre care unele erau îndrăzneţe, dar acum descoperea 
splendoarea şi magia unui trup de femeie. 

— Cine eşti tu? îl întrebă ea. 

— Padi, ciobanul. 

— Cum m-ai găsit? 


76 


— A fost o furtună de nisip, nu m-am mişcat... Şi iată-te! 

Ochii tinerei fete exprimau o infinită blândeţe. 

— Te înşeli, Padi. Ca să ajungi până la mine, ai parcurs un 
drum lung şi greu. Şi, dacă nu aveai o privire curată, nu m-ai fi 
văzut. 

— Eşti frumoasă, atât de frumoasă! Rămâi multă vreme în 
locul ăsta? 

— Sicomorul ăsta este locuinţa mea, nu-l părăsesc niciodată. 

Padi era fericit. 

Contemplând-o, îşi umplea privirea de formele ei perfecte, îşi 
simţea inima crescând, ca şi cum bătea pentru prima oară. 

Dar soarele apunea şi el trebuia să se întoarcă în sat. Doar 
atunci ciobanul observă că animalele se împrăştiaseră şi că era 
greu să le adune. 

e 

Polițistul grec, însărcinat cu paza satului, fu cel care îl 
pedepsi pe Padi cu lovituri de baston. Băiatul urlă de durere, 
dar îşi păstră secretul: nu vorbi decât de furtuna de nisip, atât 
de neaşteptată, încât l-a împiedicat să salveze toate caprele. 
Două au murit, trei au dispărut. 

— Vei petrece mulţi ani muncind pentru a înapoia ce ai 
pierdut, prezise polițistul. O secătură de teapa ta ar merita să 
fie trimisă în oraş ca sclav... Acolo, te-ar învăţa minte! 

Padi se stăpâni. Dacă protesta, dacă îşi arăta frica, 
torţionarul îşi punea ameninţarea în practică. Băiatul trebuia să 
pară un ţăran supus şi limitat, atât de prost, încât să nu fie bun 
nici de sclav într-o locuinţă bogată de la oraş. 

— De mâine, o să fii la dispoziţia primarului. Du-te, mă 
plictiseşti. 

Cu şezutul arzând de durere, Padi mai mult se târi decât 
merse până la cabana de stuf pe care o împărțea cu un alt 
orfan, lumes, un băiat vesel, mereu pus pe şotii. 

— Eşti într-o situaţie ciudată, Padi! Trebuie să mergi la 
vindecătoare. 

— Nu, mi-e bine... 

— Nu te da prea puternic. Vino, o să te duc. 

La capătul puterilor, Padi se lăsă susţinut de prietenul lui. 

Vindecătoarea locuia într-o căsuţă albă, înconjurată de o 
grădină în care cultiva plane medicinale. Le era frică de ea, 
pentru că această femeie autoritară şi fără vârstă nu se 


77 


amesteca în conversațiile cumetrelor când scoteau apă, dar 
toate veneau la ea când se îmbolnăveau. 

Vindecătoarea observă rănitul cu un ochi cercetător. 

— Cine te-a lovit, Padi? 

— Polițistul grec. 

— Ai făcut o greşeală gravă? 

— Din cauza furtunii de nisip. Am pierdut caprele. 

— Lungeşte-te pe bancheta de piatră. O să-ţi ung dosul cu 
unguente şi n-o să mai simţi nicio durere. 

O căldură blândă emana din mâinile puternice ale 
vindecătoarei. Când unguentele pătrunseră în piele, băiatul 
uită de tratamentul violent a cărui victimă fusese. 

— Cunoşti bine deşertul, Padi... Cum de te-a luat pe 
neaşteptate? 

— O furtună atât de ciudată... N-am avut timp să acţionez. 

— Aşadar, o divinitate a provocat-o pentru a ţi se arăta. Şi ai 
văzut-o, nu-i aşa? 

Padi rămase mut. 

— Păzeşte-te, îi recomandă vindecătoarea. Deşertul este plin 
de creaturi ciudate, care caută să fure sufletul omului. Dacă ai 
întâlnit o preafrumoasă zeiţă, cu zâmbet încântător, este vorba 
despre stăpâna cerului, care primeşte sufletul drepţilor şi le 
oferă apă rece pentru o veşnicie. Dar nu apare decât într-un 
sicomor mare cu frunziş plăcut şi nu poate fi un arbore ca acela 
în locul unde tu îţi duci caprele. 

e 

Primarul, care colabora cu ocupantul grec, îi obliga pe tinerii 
din sat să transporte cărămizi care foloseau la constructia noii 
sale case. Cei care se plângeau de condițiile de muncă erau 
trimişi pe câmp, unde arendaşii îi tratau şi mai rău. 

Padi ţinu ritmul şi se mulţumi cu hrana modestă care îi fu 
oferită. La căderea nopţii, ieşea din sat pentru a se aventura în 
deşert şi nimeni nu-l urma. Toți se temeau de duhurile şi de 
monştrii însetaţi de sânge, fără să uite de şerpii şi de scorpionii 
care ieşeau din ascunzători la apus. 

Padi risca moartea la fiecare pas, dar nu-i păsa. La ce bun să 
trăiască, dacă n-o regăsea pe zeiţa din copac, minunata femeie 
de care era îndrăgostit? Alergând până îşi pierdea suflul, iute 
ca briza serii, băiatul nu întârzia nicio clipă pe drumul pe care-l 
avea de urmat. 


78 


Marele sicomor strălucea sub lună, acest soare al nopţii. 

Padi se apropie, admirativ şi spăşit. Nu văzu decât trunchiul 
arborelui, ramurile, frunzişul... dar nu şi pe zeiţă! Cu inima 
strânsă, cu lacrimile în gât, îngenunche pentru a-i implora 
apariţia. 

Şi miracolul se repetă. 

Trunchiul arborelui se transformă într-un delicat trup de 
femeie, apoi se contură faţa cu precizie. 

Era şi mai frumoasă decât în amintirea lui Padi. 

— Tu eşti stăpâna cerului, nu-i aşa? 

Ea zâmbi cu o infinită blândeţe. 

— Cine ţi-a spus? 

— Vindecătoarea care m-a îngrijit. Am fost pedepsit pentru 
că am pierdut caprele. Ce contează, dacă tu eşti tot aici? 

— 'Ţi-am spus, nu părăsesc niciodată acest copac mare. De 
câte ori vei dori să mă întâlneşti, vei reuşi să mă vezi. Tu, şi 
nimeni altcineva. 

— Vrei să-mi vorbeşti despre stele şi despre dansul lor, acolo 
sus, atât de departe de noi? 

Toată noaptea, Padi puse mii de întrebări tinerei femei pe 
care o iubea şi îi ascultă vocea încântătoare, care îi dezvăluia 
secretele universului. 

e 

Cu un coş plin de cărămizi pe umeri, Padi se lovi de o piatră 
mare, pe care n-o observase şi se întinse cât era de lung pe 
potecă. Din fericire, nicio cărămidă nu se sparse în cădere. Nu 
îndură deci o nouă dojană din partea maistrului, care îl 
copleşea cu munca. 

Obosit de noaptea albă, Padi nu avea dreptul la nicio clipă de 
odihnă. Ultimul sosit în echipa de cărători nu putea conta pe 
tovarăşii lui, care nu-i dădeau niciun ajutor, fiind gata să dea pe 
faţă lipsa lui de spor. 

Gândindu-se la zeiţa din copac, Padi reuşea să depăşească 
încercarea. Când ajunse din nou la colibă, la sfârşitul zilei, se 
împiedica de somn. 

— Trebuie să dorm puţin, îi mărturisi prietenului său lumes, 
dar promite-mi că mă trezeşti imediat ce noaptea va acoperi 
colinele. 

— De ce, Padi? 


79 


— Nu-mi pune întrebări, te rog, şi trezeşte-mă. Mai ales, nu 
uita! 

lumes îşi respectă cuvântul şi Padi se întoarse în deşert. 
Zeița continuă să-i vorbească de stelele cărora le dădea viaţă în 
fiecare dimineaţă. 

Cu cât o privea mai mult, cu atât o iubea mai mult. 
Rămânând tot mai inaccesibilă, devenea din ce în ce mai 
apropiată; alături de ea, timpul se oprea şi suferinţa dispărea. 
Ascultând-o, băiatul învățase să citească în stele şi să înţeleagă 
că pământul nu era decât o insulă în imensul ocean creat de 
energia zeilor. 

Prima lui iubire de copil era pentru o zeiţă, şi niciodată nu va 
mai avea o alta. 

e 

— Padi, eşti un leneş! exclamă maistrul. 

— Am adus acelaşi număr de cărămizi ca şi ceilalți. 

— Eu sunt cel care apreciez! Eşti încet şi adormit. 

— N-am nici măcar dreptul la o pauză după masă... 

— Îndrăzneşti să te plângi! 

Padi lăsă capul în jos: 

— Încerc să muncesc cât mai bine. 

— Ei bine, nu este deloc mulţumitor! Eşti atât de obosit... 
Oare nu-ţi petreci nopţile cu o fată? 

— Bineînţeles că nu. Întrebaţi-l pe prietenul Iumes, dormim 
în aceeaşi colibă. 

— O să-l întreb. 

Chemat de maistru, lumes nu-şi trădă prietenul. Afirmă că nu 
părăsea coliba de la apus până în zori, şi că nici el, nici Padi nu 
merg la fete. Cu oasele zdrobite de muncă, nu se gândeau 
decât la somn. 

— Te-am salvat de la ciomăgeală, îi aminti lumes lui Padi; 
eşti dator să-mi spui adevărul. 

— Este secretul meu. 

— Faci ceva rău? 

— Nu... Te asigur că nu. 

— Atunci, de ce atâta mister? 

— Nu pot să-ţi spun nimic. 

— Înţeleg! Este cea mai frumoasă fată din sat şi nu vrei s-o 
împărţi. Păzeşte-te, Padi: dacă eşti prins, sclavia te aşteaptă. 


80 


lumes îl trezi pe Padi şi se făcu că adoarme la loc. Dar, de 
data acesta, era hotărât să se ia după el. Trebuie ca iubita lui 
să fie frumoasă şi înfocată pentru ca prietenul lui să se 
lipsească într-un asemenea hal de somn, încât să se 
îmbolnăvească! Fapta se dovedi mai grea decât îşi închipuise 
curiosul. Plin de energie, Padi alerga spre ţintă, fără să se 
întoarcă. lumes îşi potrivi pasul după al lui, dar îi ardeau 
plămânii şi se temea la fiecare pas să nu calce pe un scorpion 
sau să nu fie muşcat de un şarpe. 

Când Padi intră în deşert, lumes simţi că i se face părul 
măciucă şi un fior îi străbătu corpul. Intra în deşert şi risca să 
întâlnească monştri uriaşi înaripaţi, cu gurile căscate, care se 
hrăneau cu cei imprudenţi sau cu cei rătăciţi. Dar, dacă îl 
pierdea pe Padi din ochi, nu i-ar fi aflat niciodată secretul. 

Lac de sudoare, lumes continuă. 

Nici măcar o dată, camaradul lui nu şovăi pe drumul lui, ca şi 
cum deşertul ar fi fost regatul său. Mergând pe urmele lui Padi, 
lumes evită gropile, pietrele tăioase şi suprafeţele de nisip 
înşelătoare. 

În sfârşit, Padi se opri. 

La o distanţă respectabilă, lumes se putu aşeza, să-şi 
potolească răsuflarea şi să admire un surprinzător spectacol. 

În mijlocul singurătăţii, se înălța un sicomor, mai frumos şi 
mai mare decât cei pe care îi văzuse lumes. Padi stătea foarte 
aproape de trunchi şi părea că-i vorbeşte. 

De fapt, era un secret extraordinar! lar lumes pricepu 
repede de ce prietenul lui nu dorea să-i împartă comoara. 

e 

Când Padi intră în colibă, Iumes nu era acolo. 

— Sunt în spatele tău, spuse vocea ascuţită a tovarăşului său. 

Padi se întoarse. 

— M-ai... m-ai urmărit? 

— Am avut acest curaj şi nu regret. 'Ţi-am văzut sicomorul! 
Felicitări, Padi: datorită lui, o să faci avere. Dar îmi vreau 
partea. 

— Nu pricep... 

— Nu face pe prostul! Tâmplarul satului este un om 
cumsecade şi o să ne ajute să ne facem actul de proprietate 
asupra acestui copac pe care l-am descoperit în plin deşert. 
Sunt sigur că lemnul lui este excepţional şi că o să-l vindem pe 


81 


bani foarte buni! Îţi imaginezi câtă mobilă şi câte sicrie pentru 
bogaţi? O să devenim şi noi bogaţi şi o să părăsim satul ăsta. 
Ce bine o să ne distrăm la oraş! 

— Doar nu vrei să... tai sicomorul? 

— Amândoi o să reuşim. Gândeşte-te că fiecare lovitură de 
topor ne va apropia de bogăţie! 

e 

— Unde este Padi? îi întrebă maistrul pe lucrători. 

Nimeni nu-i răspunse. 

— De data asta, este prea mult! O să anunţ poliţia. 

Refuzarea corvezii era o crimă. Polițistul grec nici măcar nu 
prezenta dezertorul în faţa tribunalului satului; îl trimitea la 
muncă forţată în minele din sud, ceea ce echivala cu o 
condamnare la moarte. 

Trebuia încă o dată să pună mâna pe bici, dar grecul nu era 
deloc îngrijorat: lumes ştia în mod sigur unde se ascundea 
tovarăşul lui şi nu va rezista torturii. 

Grecul nu se înşela. lumes vorbi fără să fie rugat, descrise 
marele sicomor şi, pentru a evita bătaia, propuse chiar să-i 
conducă pe poliţist şi pe zbirii lui la locul unde Padi se ducea în 
fiecare noapte. 

Soarele strălucea la zenit, Padi era aşezat la umbra 
frunzişului. Datorită jocului de lumini, distingea şi mai bine 
trăsăturile sublime ale feţei tinerei zeițe. 

— Prietenul meu m-a trădat, îi destăinui Padi. Văzând 
copacul, nu s-a gândit decât la averea pe care ar putea s-o 
obţină. Dacă te vedea... 

— Imposibil, privirea lui nu poate vedea decât un trunchi, 
ramurile şi frunzişul. 

— În dimineaţa aceasta, nu m-am dus la muncă. O să mă 
acuze de dezertare şi polițistul grec mă va căuta peste tot. Dar 
poate fi şi mai rău... Dacă lumes dezvăluie existenţa 
sicomorului, vor veni aici ca să-l taie! 

— Chiar asta este intenţia lor, de fapt. 

— O să te apăr! 

— Singur împotriva lor, o să fii ucis. 

— Atunci, lasă-mă să vin în copac alături de tine, lasă-mă să 
te îmbrăţişez! 

— Dacă îţi ofer apa cerului, Padi, n-o să-ţi mai revezi nici 
satul, nici prietenii. 


82 


— Nu-mi pasă de sat şi nu mai am prieteni! Tu eşti cea pe 
care o iubesc, vreau să te iau în braţe şi să mă contopesc cu 
tine. 

— Iubirea noastră va fi asemănătoare razelor soarelui, la fel 
ca blândul vânt din nord, precum creşterea Nilului, dar nu va 
avea o formă umană. 

Una dintre crengile sicomorului se transformă într-o mână cu 
degete lungi, elegante şi fine, care îi oferi lui Padi un vas cu 
apă proaspătă. 

Fără să ezite, o bău. 

Această apă nu avea decât aparenţa unui lichid străbătut de 
unde luminoase care îl învăluiră pe băiat şi îl purtară în 
interiorul sicomorului. 

Timp de o clipă, Padi simţi lipit de trupul lui pe cel al femeii 
frumoase, tinere şi dorite, a cărei iubire era atât de mare, încât 
se transformă într-un milion de stele. 

e 

— Aici este, spuse lumes, sunt sigur! 

Polițistul grec şi zbirii lui, înarmaţi cu bâte, scrutau 
împrejurimile. 

— Îţi baţi joc de noi! Nu este decât deşert, cât vezi cu ochii... 

— Credeţi-mă. Marele sicomor era chiar aici! Avea un frunziş 
bogat şi un trunchi superb, care strălucea în lumina lunii. Şi ar 
fi dat o cantitate enormă de lemn pentru tâmplar! 

— Ori minţi, ori eşti nebun, aprecie grecul. Niciun copac n-ar 
putea creşte într-un loc ca ăsta. Pentru că ai vrut să aperi un 
dezertor, vei plăti în locul lui, până când o să-l găsim. 

— Nu, nu! Vă jur că am spus adevărul! 

— Faceţi-l să tacă şi trimiteţi-l la mine. 

Dacă polițistul ar mai fi făcut trei paşi, ar fi zărit, între două 
ridicături de nisip gălbui, un minuscul lăstar de sicomor. 

Dar micul grup întoarse spatele deşertului şi îşi reluă drumul 
spre sat, în timp ce proaspătul copac, încet, foarte încet, 
începea să crească. 


Text publicat în Histoire d'enfance, Sol en si, 1998 


83 


Năluca de lumină 


Soarele era nemişcat. 

Ea se apropia, n-o vedeam decât pe ea. Nilul, deşertul, 
culturile dispăruseră. Este îmbrăcată într-o rochie albă care se 
confundă cu lumina. Părul îi dansează în aerul cald. Ţăranii 
dorm. Turiştii nu se aventurează până aici. 

De unde venea? Nu are nici cel mai mic bagaj, ochii îi cântă, 
paşii abia dacă ating pământul. 

— Te-ai rătăcit? Nu este bine să te aventurezi singură pe 
meleagurile astea. 

Ea priveşte în depărtare. 

— Vrei să te însoțesc până la bac? 

Un zâmbet mă făcu să cred că accepta. 

Părând a cunoaşte drumul, merse înaintea mea. Căldura era 
istovitoare. Trecu printre două rânduri de trestie de zahăr. 

— Aşteaptă... Nu este pe acolo! 

Se îndreptă spre mlaştina cu şerpi. Săptămâna trecută 
fuseseră muşcaţi doi copii. Aş fi vrut s-o apuc de umeri, dar 
eram incapabil s-o ating. Se aşeză pe marginea mlaştinii, ca şi 
cum nu exista niciun pericol. Am rămas în picioare, fascinat de 
faţa ei blândă şi de părul său blond. 

— Spune-mi măcar numele tău. 

Un strigăt mă făcu să tresar, mi-am ridicat ochii. 

Dispăruse. Ierburile aplecate aminteau de trecerea ei. 

Am pornit în urmărirea ei. Cu plămânii arşi, a trebuit să 
încetinesc. 

În sat, şeicul dormita pe banca lui. 

— Te salut. Ai observat o femeie blondă, foarte frumoasă, 
îmbrăcată într-o rochie albă? 

— Uneori, soarele ne vorbeşte. 

Adormi la loc. 

Eram îndrăgostit de o nălucă de lumină. 


84 


Fericirea înţeleptului 


Vorbeşte numai atunci când ştii că ai o soluție... 
A vorbi este cea mai grea dintre munci. 
Ptah-Hotep, Maxima 24 


1 


Merit, o frumoasă brună de vreo patruzeci de ani, era 
neliniştită. 

Totuşi, avea totul pentru a fi fericită: un soţ muncitor şi 
atent, doi fii perfect sănătoşi. O casă albă, drăguță, în inima 
unei păduri de palmieri, câmpuri, măgari şi o curte plină de 
găini. Zilele se scurgeau liniştite şi Merit nu cerea nimic 
altceva zeilor decât această fericire calmă, sub cerul albastru al 
oazei de sare, la est de Egipt, guvernată de înțeleptul faraon 
Khety. 

Dar de ce soţul ei, impetuosul Anup, plănuise să plece în 
capitală, Herakleopolis, pentru a vinde acolo produsele de lux 
şi să încerce să facă avere? Merit nu avea nevoie de această 
comoară. 

— Mi-ai pregătit pâiniţe pentru drum? întrebă Anup intrând 
în bucătărie. 

Înalt, solid, cu o faţă deschisă şi zâmbitoare, Anup era dotat 
cu un entuziasm de toată isprava. 

De la căsătoria lor, acum douăzeci de ani, nu încetase să facă 
planuri pentru a le îmbunătăţi viaţa zilnică şi a oferi familiei 
rostul unei vieţi mai bune. Astfel, devenise patronul unei mici 
antreprize, care angaja mai mulţi locuitori ai oazei, de lângă 
care adunau sarea indispensabilă fabricării conservelor; dar 
Anup nu se oprise aici şi se ocupa şi de cultura de plante 
medicinale şi de exploatarea lemnului preţios. 

Merit se ghemui în braţele soţului ei. 

— Nu pleca, te rog... Nu suntem destul de bogaţi? 

— Transportul acesta va asigura viitorul copiilor noştri, 
promise Anup. Am adunat o cantitate suficientă de produse de 


1 Acest faraon a domnit pe la 2160 î. Hr. (n. a.). 
85 


o excepţională calitate pentru a face cea mai bună tranzacţie 
comercială din cariera mea! 

— Nu te temi de pericolele şi de oboseala călătoriei? 

— Datorită poliţiei faraonului, drumurile sunt sigure, şi mă 
simt în plină formă! 

— N-ar trebui să pleci singur. 

— Nu am încredere în nimeni, decât în măgarii mei. În şeful 
lor, Bot-Mare, care cunoaşte mai bine decât mine drumurile 
deşertului. 

— Atunci, lasă-mă să te însoțesc! 

— Stăpâna casei îşi părăseşte domeniul? Doar tu eşti în stare 
să veghezi asupra copiilor noştri şi asupra bunurilor noastre. 

— Nu sunt liniştită, Anup... Am somnul agitat, ca şi cum un 
demon mă torturează. N-ar trebui să te mulţumeşti cu ce avem? 

El îi zâmbi. 

— Nu doresc nimic în plus, iubirea mea: dar ştii foarte bine 
că trebuie să trimit o cantitate de sare de primă mână în 
capitală. De ce să nu profit şi să vând şi plantele medicinale şi 
lemnul preţios? Când o să închei contractele necesare cu 
trezoreria, drumurile le vor face angajaţii mei în locul meu, şi 
n-o să te mai părăsesc. 

Când îşi puse buzele peste ale ei, Merit renunţă: în faţa 
puterii de convingere a soţului ei, nu mai avea forţa să lupte. 

e 

Bot-Mare mergea în frunte, cu pas egal. După el se orienta 
caravana de măgari bine întreţinuţi. Cu căutătura îndârjită, 
şeful măgarilor era un animal splendid, cu urechile frumos 
croite şi cu caracter puternic; el era cel care impunea mersul şi 
tot el hotăra opririle. Ştiind că n-are nicio şansă să-l convingă, 
Anup îl lăsa să acţioneze şi se mulțumea să îngrijească atent 
patrupedele care făceau atâtea servicii oamenilor. 

Atunci când Bot-Mare ajunse într-un fel de trecătoare 
pierdută într-un mare deşert pietros, un nor de praf, departe pe 
drum, îl îngrijoră. Măgarul se opri şi îşi arătă dinţii, gata să se 
apere. 

Inarmat numai cu o bâtă, Anup se aşeză în dreapta lui Bot- 
Mare, pentru a vedea venind spre ei vreo zece poliţişti 
comandati de un nubian cu o statură impresionantă. 

Cu un aer ameninţător, îl înconjurară pe călător. 

— De unde vii, prietene? întrebă nubianul. 


86 


— Din oaza sării. 

— Care este numele tău? 

— Anup. 

— Şi unde te duci? 

— În capitală, Herakleopolis. 

— Măgarii sunt ai tăi? 

— Şi ei, şi mărfurile pe care le transportă. 

— Călătoreşti singur şi neînarmat? 

— Drumurile nu sunt sigure? 

— Sunt, prietene. De când regele nostru a instaurat 
dreptatea pe cele Două Regate, bărbaţii şi femeile pot umbla 
după bunul-plac, fără să se teamă să fie atacați. O să întâlneşti 
şi alte patrule în drumul tău şi o să-ţi pună aceleaşi întrebări. 
Drum bun. 

De fapt, Anup suportă mai multe controale înainte de a 
părăsi drumul deşertului şi de a intra într-o zonă înverzită, care 
anunţa o alta, cea a lui Fayyum, al cărei centru era ocupat de 
un lac mare, unde ajungea un canal amenajat de constructorii 
Vechiului Imperiu şi care era alimentat de Nil. 

Anup se bucură de dispoziţiile adoptate de guvern. Când 
erau în siguranţă, toţi aveau chef de muncă, iar viaţa părea 
uşoară ca o pană de pasăre. 

e 

În faţa lui, o mulţime de grădini de diferite dimensiuni, bine 
irigate şi protejate de focul soarelui de tamarini, de jujuba, de 
salcâmi sau de sicomori. Ţăranii îmblânziseră natura pentru a o 
face luxuriantă şi primitoare; şi roditorul pământ negru, 
cultivat cu dragoste, se arăta de o generozitate fără seamăn. 

Blânda Merit se îngrijorase fără motiv; unei călătorii fără 
riscuri, îi urma o vânzare fără complicaţii. La întoarcerea 
acasă, Anup nu se va gândi decât la fericirea de a trăi într-o 
ţară iubită de zei. 


2 


Nekt se trezise prost dispus, după ce avusese un coşmar 
îngrozitor: toţi ţăranii pe care îi exploata profitând de poziţia 
lui de înalt funcţionar îndrăzneau să depună plângere împotriva 
lui! Lac de transpiraţie, simţise o durere în şale când dădu 
deoparte cearşaful şi chemase în zadar servitoarea. 


87 


Furios că nu obținuse niciun răspuns, Nekt se duse 
şchiopătând în bucătărie, unde o tânără fată cocea pâine. 

— Tu ce faci acolo? 

— Mama este bolnavă şi îi ţin locul. 

— Fă-mi o plăcintă caldă umplută cu bob. Şi fă curăţenie ca 
lumea în casă. 

— Da, stăpâne, răspunse tânăra fată, îngrozită. 

După ce se spălă, Nekt înghiţi plăcinta, gândindu-se la 
întâlnirea îngrijitorilor de canale pe care o va prezida după- 
amiază. Patronul lui, ministrul Rensi, era un om foarte riguros, 
care aştepta rezultate. Din fericire, nu cunoştea delapidările de 
fonduri ale adjunctului său direct, care jefuia o grămadă de 
oameni mărunți, pentru a se bucura de cele mai bune produse, 
fără să plătească. 

Cum nimeni nu se putea apropia de ministru fără să treacă 
de Nekt, intendentul şi secretarul lui particular, acesta din 
urmă putea dormi liniştit. 

Liniştit, până la acest ultim coşmar! Din fericire, Nekt nu 
credea decât în concret şi în palpabil; când îşi puse o perucă 
scurtă şi o pagnă nouă, îl primi pe cel care-l asculta orbeşte, un 
scrib al câmpului, pe care îl însărcina să străbată satele pentru 
a repera indivizii naivi, uşor de jefuit. 

— Norocul este de partea noastră, stăpâne! 

— Ar fi bine... lată că a trecut mai mult de o lună de când nu 
mi-ai mai adus o afacere ca lumea. 

— Pe asta n-o s-o regretaţi! Tocmai mi s-a semnalat sosirea 
unui negustor, în fruntea unei caravane de măgari încărcaţi cu 
marfă. 

Ochii lui Nekt străluceau de lăcomie. 

— L-ai mai văzut? 

— Nu, cred că e pentru prima oară în capitală. 

— L-a recunoscut cineva? 

— Nimeni... Vânatul ideal, vă spun! O să-i iau un sfert din 
încărcătură, drept impozit local. 

— S-ar putea mai mult, aprecie Nekt, mult mai mult... 

Scribul fu îngrozit. 

— Stăpâne, totuşi nu vreţi să... 

— Fii pe pace, nu am intenţia să-l suprim, ci să-i rezerv un 
tratament special. Iată instrucţiunile mele... 


88 


Anup nu întâlnea decât oameni amabili, încântați să salute un 
străin fermecat de peisajele pe care le descoperea. Pentru 
locuitorul oazei, visul frumos continua. 

Se gândea deja la cadourile cu care o va acoperi pe soţia lui: 
coliere, inele, brățări, rochii, şaluri, chiar şi o perucă luxoasă! 
La întoarcerea lui, Anup va organiza un mare banchet pentru a- 
şi sărbători succesul şi cel mai bun vin va curge în valuri. 

Bot-Mare se opri şi se întoarse spre stăpânul lui ca să-l 
întrebe în ce direcţie s-o ia. Trei drumuri se deschideau 
înaintea măgarului şi, de data aceasta, lui Anup îi revenea 
sarcina să aleagă, arătându-i destinaţia. 

— Mergem la administraţia trezoreriei, dar care este cel mai 
bun itinerar? 

Un scrib slăbănog, cu faţa ca a unui dihor, împodobită cu o 
mustață mică, se îndreptă spre negustor. 

— Cauţi pe cineva? 

— Vreau să-mi prezint încărcătura trezorierului palatului. 

— O, da, ţinteşti sus! Este un personaj important care nu 
primeşte pe oricine. 

— Dar eu nu vând orice! 

— Măgarii tăi transportă comori fabuloase? 

— Vin din Oaza Sării cu mărfuri de prima mână. 

— Natron ai? 

— Bineînţeles. 

— Lemn preţios? 

— De fapt, mai multe esente. 

— Piei de animale? 

— Sunt magnifice! Şi nu-ţi mai spun de plantele medicinale, 
dintre care unele sunt foarte rare. 

Micul scrib fu plin de admiraţie. 

— Ai dreptate... Nu aduci orice şi tu nu eşti oricine! 

— Numele meu este Anup şi am muncit din greu ca să ajung 
aici. 

— Eu nu sunt decât un scrib, dar pot să-ţi indic cel mai bun 
drum ca să ajungi la trezorerie. 

— Exact ce aveam de gând să te întreb! 

— Măgarii tăi au picioare zdravene? 

— Fără îngâmfare, nu există alţii mai buni! 

— Atunci, ia-o pe poteca cea mai scurtă, cea care pleacă în 
partea ta dreaptă; nu este largă, dar te duce direct la clădirile 


89 


trezoreriei. Acolo, o să fii primit de scribi care o să evalueze 
încărcătura şi o să-ţi plătească în cei mai buni termeni, fie în 
natură, fie în lingouri de aramă. Mărfuri ca ale tale sunt 
întotdeauna bine primite, căci curtea regală apreciază 
produsele de calitate. Ale tale vor plăcea mult, sunt sigur. 

Cuvintele scribului îl încântară pe Anup. Din ce în ce mai 
frumos, visul nu întârzia să devină realitate. 

— Cum aş putea să-ţi mulţumesc pentru ajutor? întrebă 
locuitorul oazei. 

— Nu vreau nimic! Nu e firesc să uşurez sarcina unui străin? 

— Un săculeţ de natron ţi-ar face plăcere? 

— Bineînţeles că da, dar... 

— Ei, iată unul. 

— E prea mult, mult prea mult! 

— N-o să uit niciodată că tu eşti cel care mi-ai arătat drumul 
cel bun. 

Micul mustăcios avu un zâmbet satisfăcut. 

— A fost o mare bucurie să-ţi fac un serviciu. 

— Fie ca divinităţile să te apere! Haide, Bot-Mare, o luăm pe 
cărarea din dreapta. 

Măgarul îşi reluă mersul, urmat de tovarăşii lui. 

Scribul privi cortegiul trecând, imaginându-şi bogăţiile pe 
care le conţineau sacii purtaţi de patrupede. 

Avu un zâmbet crud, gândindu-se că acest imbecil de Anup 
se arunca cu capul înainte într-o capcană, din care n-avea nicio 
şansă să scape. 


3 


Într-adevăr, drumul era foarte îngust. 

De fapt, era vorba de capătul unui dig: de o parte, apa care 
creştea de la inundaţii, fără să fie înghițită de movila de 
pământ; de cealaltă, se afla un superb câmp de orz. 

Bot-Mare îşi încetini mersul şi Anup se întreba dacă a ales 
drumul cel bun. 

Când caravana se apropie de o casă, Bot-Mare se opri. 
Tocmai pusese copita pe o bucată de stofă întinsă de-a latul 
drumului şi privea bănuitor acest obstacol neaşteptat, care 
avea una dintre extremităţi înmuiată în apă, iar cealaltă plonja 
în spicele coapte. 


90 


— Hei! strigă Nekt ieşind din casă. Unde te crezi, banditule? 

Surprins de agresivitatea acestui bărbat îndesat, cu capul 
rotund ca o lună plină şi cu degetele de la mâini şi de la 
picioare durdulii ca ale unui prunc prea gras, Anup se bâlbâi de 
indignare. 

— Cum... Cum îndrăzneşti... să mă tratezi astfel? Nu sunt un 
bandit, ci un negustor cinstit care se duce la trezorerie, în 
capitală! 

Nekt izbucni într-un râs dispreţuitor. 

— În plus, mai eşti şi mincinos! Drumul ăsta nu duce la 
tezaur, toată lumea ştie. 

Jignit, Anup încercă să se apere. 

— Nu sunt de pe-aici... Şi un scrib m-a îndrumat! 

— Inventezi orice ca să-ţi justifici nelegiuirea, dar nu ţine. Ai 
nimerit prost, străine! Şi, ca înalt funcţionar, sunt în mod 
special legat de respectarea legilor. 

— Pe care am încălcat-o? se nelinişti locuitorul oazei. 

— Nu vezi că măgarul tău tropăie pe o stofa rară care îmi 
aparţine? A strica bunurile altuia este o greşeală gravă. 

Ca şi cum ar fi înţeles ameninţarea care apăsa asupra 
stăpânului său, Bot-Mare dădu înapoi. 

Nekt se aplecă peste bucata de stofa. 

— Cât e de murdară! gemu el. Copita animalului tău a şi 
sfâşiat-o... O stofă care aparţinea străbunicii mamei mele şi 
care se transmitea din generaţie în generaţie! Este bunul meu 
cel mai preţios, cel la care ţineam cel mai mult! 

— O să te recompensez, promise Anup. Dar drumul ăsta nu 
aparţine tuturor? 

Nekt aruncă o privire răutăcioasă spre străin. 

— Tocmai tu, un tâlhar, vrei să mă înveţi ce e drept? 

— Când ai o stofă atât de valoroasă, de ce o întinzi pe un 
drum? 

— Argumentele tale n-au niciun sens, străine! 

Nekt împături stofa murdărită. 

— Lăsam minunea asta să se usuce la soare şi măgarul tău 
este cel care mi-a furat-o! Dacă nu interveneam la timp, ar fi 
fost făcută bucăţi. 

— De ce inventezi o asemenea poveste? 

— Acesta este adevărul. Îndrăzneşti să negi că măgarul tău 
mi-a stricat bunul? 


91 


— Ce vrei în schimb? 

— Jumătate din încărcătura ta. 

— Glumeşti! 

— Aşa ţi se pare? 

— Nu cunoşti valoarea celor purtate de măgarii mei! Vin din 
oaza de sare şi aduc la trezorerie produse de lux. 

— Iar tu nu îţi dai seama de valoarea acestei stofe pe care 
chiar faraonul a oferit-o familiei mele! Cerând doar jumătate 
din încărcătura ta, mă dovedesc deosebit de binevoitor. 

Faţa întunecată a înaltului funcţionar nu-l convinse pe Anup. 

— Ceri imposibilul... 

— Sau accepti, sau depun plângere împotriva ta. Şi tribunalul 
nu va fi atât de indulgent ca mine. 

— Oricare ar fi costul adevărat al stofei tale, n-ar valora cât 
ceri! 

Tentat de hrana de lângă el, unul dintre măgari rumega spice 
de orz, imitat imediat de tovarăşii lui. 

— În plus, eşti şi un hoţ! exclamă Nekt, furibund. Animalele 
tale îmi devastează câmpul sub ochii mei, fără ca tu să le 
împiedici! 

Bot-Mare scoase un răget care puse capăt festinului 
improvizat, dar răul era făcut. 

— E doar puţin orz, constată Anup, şi vezi bine că măgarii au 
încetat să mănânce. 

— Dacă n-aş fi intervenit, riscând să fiu muşcat, câmpul meu 
ar fi fost devastat! O să chem un scrib ca să constate daunele. 
Ai pofti la toată recolta mea, nu-i aşa? 

— Absolut deloc şi o ştii foarte bine! De ce vrei să-mi faci 
rău? 

— Tu eşti acela, un tâlhar, un hoţ şi un mincinos, care 
îndrăzneşti să mă insulti. 

— Îţi ofer sare, un săculeţ de ierburi medicinale şi o bucată 
de lemn preţios, pentru a te despăgubi de micile neplăceri pe 
care ţi le-am provocat în mod involuntar şi de care, în parte, 
eşti responsabil, pentru că tu însuţi ai pus o piedică în drum. 

Nekt rămase tăcut şi Anup crezu că accepta propunerea lui. 

— Oamenii rezonabili şi de bună-credinţă sfârşesc prin a se 
înţelege, conchise locuitorul oazei. Şi nu pierzi la schimb! 

— Nu ţi-am spus că sunt un înalt funcţionar şi că îmi 
controlez teritoriul cu foarte mare atenţie? 


92 


— Da, dar... 

— Din nefericire, nu m-ai înţeles bine. Din cauza diferitelor 
delicte pe care le-ai comis, iată decizia mea: totalitatea 
încărcăturii tale devine proprietatea mea, după cum măgarii tăi 
vor lucra de acum pentru mine. În ceea ce te priveşte, 
consideră-te fericit să rămâi în libertate. Un judecător mai 
sever ca mine te-ar fi condamnat, în plus, la pedeapsa grea a 
închisorii. 

Cu răsuflarea oprită şi cu picioarele tăiate, Anup era amuţit. 

— Este monstruos... N-o să îndrăzneşti... 

— Pleacă de pe domeniul meu, locuitor al oazei, şi întoarce-te 
de unde ai venit. 

— Refuz! 

— Ah, refuzi? 

Cu o nuia de lemn de tamarin, Nekt îl lovi pe Anup, care îşi 
apăra faţa cum putea, cu braţele. Ameţit de lovituri, locuitorul 
oazei se prăbuşi, plângând de furie şi de durere. 

— Încetează să gemi şi dispari! porunci Nekt, îndesându-i o 
lovitură de picior. 

— Nu ai dreptul să mă jupoi astfel! 

— Aici, dreptul sunt eu. 

— Mă furi, mă loveşti, dar n-o să mă împiedici să protestez şi 
să fac apel la adevărata justiţie! 

Nekt avu un rictus dispreţuitor. 

— Nu ridica glasul împotriva mea, locuitor al oazei; de nu, te 
reduc definitiv la tăcere. 


4 


După ce se îndepărtă de locul blestemat, unde pierduse totul, 
Anup rămase abătut la marginea unui canal de irigație. Trupul 
îl durea şi pentru prima oară în viaţa lui, nu avea chef să se 
lupte. Singur, rănit sufleteşte şi trupeşte, rătăcit în această 
regiune pe care n-o cunoştea, locuitorul oazei avea chef să 
adoarmă pentru totdeauna. 

O mână i se aşeză pe umăr. 

Era a unei fetiţe cu ochi mari, verzi. 

— Eşti bolnav? 

— Un om rău m-a bătut. 

— 'Ţi-e rău? 


93 


— Foarte rău. 

— Mama mea are unguente care fac bine. Vrei să vii la mine? 

— Nu sunt de aici. 

— Când suferi, eşti de peste tot. Vii cu mine? 

Anup se ridică cu greutate şi o urmă pe fetiţa care îl duse la 
o căsuţă modestă, tencuită îngrijit, care avea în faţă o grădină 
de legume, în mijlocul cărei trona un smochin. Un cuplu tânăr îl 
primi cu căldură pe locuitorul oazei. 

— Cine te-a adus în starea asta? întrebă ţăranul. 

Rănitul îl descrise pe bărbatul care îl bătuse. 

— Este Nekt! exclamă ţăranul. Nu puteai nimeri mai rău... 
Acest mic tiran este un înalt funcţionar necinstit şi fără inimă. 
I-a jefuit pe agricultori şi pe meşteşugari. 

— Au depus plângere împotriva lui? 

— Nu, preferă să tacă. 

— De ce le este aşa de teamă de el? 

— Aşa este... Şi apoi, Nekt este secretarul şi intendentul 
ministrului Rensi, un personaj foarte influent care, se zice, este 
apropiatul faraonului. 

— Ministrul ştie ceea ce face Nekt? 

— Nu ştiu nimic. 

— Nimeni n-o să-i spună adevărul? 

— Dacă Rensi îl păstrează pe secretar alături de el şi îi 
încredinţează administrarea domeniilor lui, n-o face pentru că îi 
aprobă comportamentul? 

— Atunci, nu e nimic de făcut, se compătimi Anup. 

— Ba da, spuse soţia ţăranului: să te îngrijesc. Pune-te pe 
burtă, o să te ung pe spate cu unguent şi o să dormi douăzeci şi 
patru de ore. 

e 

Când se trezi, locuitorul oazei petrecu mai multe minute 
amintindu-şi evenimentele care îi tulburaseră existenţa. 
Durerile aproape că dispăruseră, şi Anup se ridică fără prea 
mare greutate pentru a cerceta cămăruţa unde gazdele lui îi 
permiseseră să-şi recapete puterile. 

Când ieşi, fetiţa alergă spre el şi el o luă în braţe. 

— Eşti vindecat? 

— Datorită mamei tale, da. 

— Ai copii? 

— Doi băieţi. 


94 


— O să te întorci acasă să-i vezi? 

— Este cea mai mare dorinţă a mea, dar Nekt mi-a furat 
mărfurile şi măgarii, şi trebuie să le recuperez, înainte de a mă 
întoarce. 

— Este un om foarte rău... 

— Fără îndoială, micuţo, dar nu trebuie lăsat să continue! 
Dacă nu, o să mai fie un al doilea ca el, apoi un al treilea şi 
mulţi alţii. Dacă nimeni nu acţionează, dreptatea va dispărea şi 
noi nu vom mai putea trăi în pace. 

Faţa fetiţei se întunecă. 

— Este aşa de grav? 

— Mă tem că da. 

— Atunci, o să te războieşti cu Nekt? 

— Într-un anume fel. 

Mama, care auzise totul, îşi chemă copilul. 

— Nu-ţi vrem decât binele, Anup, dar, dacă te legi de Nekt, 
n-o să mai poţi rămâne la noi. Adversarul tău este prea puternic 
şi prea periculos... Dacă ştie că te-am ajutat, ne zdrobeşte. 

— Plec de la voi imediat şi n-o să spun nimănui că m-aţi 
găzduit. 

— Trebuie să te întorci acasă, Anup, şi nu să te arunci într-o 
luptă pe care n-ai nicio şansă s-o câştigi. Nekt este şi mai crud 
decât crezi tu. 

— M-a ameninţat cu moartea şi îl cred în stare. 

— Pentru că eşti conştient, renunţă să te răzbuni. 

— Nu doresc să mă răzbun, ci să fac dreptate. Dacă zeiţa 
Maât nu domneşte pe acest pământ, soarele nu va mai străluci 
şi întunericul o să ne sufoce. 

— Cum să reuşească un simplu locuitor al oazei să învingă un 
monstru ca Nekt, care îşi ţese pânza de nenumărați ani şi nu 
lasă nimic la întâmplare? Lasă-te păgubaş, Anup; dacă nu, o să- 
ţi pierzi viaţa. 

e 

După ce se spălă şi mâncă o masă bună, oferită de gazdele 
lui, Anup se îndreptă spre palatul ministrului Rensi. Ca şi în 
alte oraşe egiptene, cartierele bogate nu erau separate de cele 
sărace, şi proprietăţile somptuoase alternau cu case simple. 

Rezidenţa înaltului personaj era înconjurată de un zid înalt şi 
nu se vedeau decât vârful numeroşilor copaci şi acoperişul 


95 


clădirii principale. Anup se prezentă la poartă, unde stătea un 
paznic înarmat cu o sabie şi un baston. 

— Aş vrea să-l văd pe ministru. 

— Cine eşti? 

— Numele meu este Anup şi vin din oaza de sare. 

— Vrei să vinzi mărfuri? 

— Mi s-au furat mărfurile şi măgarii şi vreau să-l informez pe 
Rensi. 

— Ai greşit adresa, locuitor al oazei! Du-te să te plângi la 
poliţie. 

— Sunt convins că e mână-n mână cu vinovatul. Doar 
ministrul Rensi ar putea să mă ajute şi să facă dreptate. 

Paznicul îl privi bănuitor. 

— N-oi fi unul dintre cerşetorii care nu încetează să-i sâcâie 
pe cei de sus? 

— Nu încerc decât să-i arăt adevărul! 

— Chiar crezi că ministrul Rensi are nevoie de un păduchios 
ca tine ca să-l cunoască? 

Insulta îl revoltă pe Anup. 

— Sunt un om cinstit, victima unei grave nedreptăţi şi 
trebuie să fiu ascultat! 

Paznicul îşi agită reteveiul. 

— Ministrului nu-i plac flecarii de felul tău! 

— Lasă-mă să intru. 

— Şterge-o, coate-goale, că de nu, o să faci cunoştinţă cu 
bastonul! 

— Te rog, ascultă-mă, nu... 

— Şterge-o! 


5 


Anup ar fi trebuit să renunţe. 

Dar un foc nou îi însufleţea inima, un foc atât de imperios, 
că-l făcea să-şi piardă orice prudenţă. Indiferent de obstacol, 
trebuia să-i vorbească ministrului Rensi şi să-i arate că o 
insuportabilă nedreptate tocmai fusese înfăptuită de omul lui 
de încredere. Dacă locuitorul oazei renunţa la luptă, precum 
ceilalţi, singurul învingător n-ar fi fost răul? 

Anup mergea de-a lungul zidului incintei reşedinţei 
ministrului, sperând să descopere o intrare pe domeniul 


96 


puternicului personaj. Dar trebui s-o lase mai moale şi sfârşi 
prin a se aşeza pe un parapet ferit de soare. 

— Nu eşti din partea locului, spuse un sacagiu care îl privi cu 
uimire. 

— Nu, vin din oaza de sare. 

— Se pare că nu e un loc unde se trăieşte uşor. 

— Pentru mine, da... Soţia mea şi copiii mă aşteaptă. 

— Ce faci pe-aici? 

— Doresc să stau de vorbă cu ministrul Rensi. 

— Nu eşti lipsit de îndrăzneală! Dacă vrei să asculţi părerea 
mea, nu prea semeni cu demnitarii cu care are el obiceiul să 
lucreze. 

— Nu primeşte oameni cinstiţi, victime ale unei nedreptăţi? 

— Are oroare să-şi piardă timpul şi-i detestă pe guralivi. 

— Un paznic m-a împiedicat să intru la el... Ştii cum aş putea 
să ajung la el? 

— Nu e uşor, dar poate că este un mijloc. Ştii să înoţi? 

— Mă descurc. 

— Grădina ministrului dă spre un canal unde staţionează 
vasul lui de serviciu. Adesea, foarte devreme dimineaţa, îl ia ca 
să ajungă la debarcaderul palatului. Încearcă. 

e 

Anup se strecură în apa canalului, la mare distanță de 
grădina ministrului. lIntâlni grupuri de copii veseli şi se 
amestecă într-un grup de înotători care îl depăşiră repede, 
înainte de a ajunge la mal. Locuitorul oazei se opri şi el ca să-şi 
recapete suflul şi adormi la poalele unei sălcii. 

Când razele soarelui care se înălța îl treziră, Anup plonjă din 
nou şi înotă cu putere spre vasul ministrului, aflat încă la chei. 

Un scrib urca la bord cu mai multe suluri de papirus, fără 
îndoială dosarele pe care ministrul trebuia să le rezolve în 
timpul zilei. În urma lui veneau un purtător de sandale şi un 
dresor de câini, însoţit de doi ogari. 

Apoi apăru un bărbat înalt, cu ţinută maiestuoasă. 

Ministrul Rensi... Nu putea fi decât el! Anup sări din apă, se 
căţără pe mal, alergă până la pasarelă şi se prosternă în faţa lui 
Rensi. 

— Stăpâne, aş vrea să-ţi vorbesc! 

Scribul şi purtătorul de sandale se grăbeau deja spre intrus 
ca să-l apuce de umeri şi să-l arunce în canal. 


97 


— O clipă, interveni ministrul; lăsaţi-l să vorbească. 

— Vedeţi bine că este un vagabond! se revoltă scribul. 

— Te ascult, îi spuse Rensi locuitorului oazei, cu condiţia să 
te ridici. 

Cel din urmă se supuse. 

— Stăpâne, numele meu este Anup şi vin din oaza de sare, cu 
măgarii încărcaţi de produse de cea mai bună calitate, pe care 
doream să le vând trezoreriei, în capitală. Sub false pretexte, 
numitul Nekt, care pretinde că este în serviciul vostru, m-a 
jefuit şi m-a lovit. Cer să se facă dreptate. 

— Iată nişte acuzaţii grave, Anup. 

— Este purul adevăr, stăpâne! Acest bandit de Nekt se 
consideră de neatins şi acţionează fără să fie pedepsit de mai 
mulţi ani, profitând de poziţia lui de înalt funcţionar. 

— Ai dovezi? 

— O să găsiţi la el măgarii mei şi încărcătura lor! 

Scribul interveni. 

— Nu vă pierdeţi timpul, stăpâne! Vedeţi bine că acest ţăran 
minte pentru a păta reputaţia prietenului meu, Nekt, a cărui 
cinste este cunoscută de toţi. 

— De ce s-a legat de tine intendentul meu? îl întrebă Rensi 
pe locuitorul oazei. 

— Mi-a întins o capcană, stăpâne, pentru că a văzut că sunt 
un străin fără apărare! Dar se înşală, căci apărarea mea cea 
mai bună este dreptatea. Datorită ei, minciuna dispare şi se 
naşte adevărul. Tu care-i aperi pe cei slabi de cei puternici, 
după exemplul faraonului, fă-mi dreptate! 

— Unde locuieşti, Anup? 

— Dorm sub cerul liber, stăpâne. 

— În aşteptarea restabilirii adevărului, o să te adăposteşti 
într-o colibă, la malul fluviului. Dacă îmi  calomniezi 
intendentul, să ştii că vei fi aspru pedepsit. 

— Nicio teamă nu-mi tulbură inima. Pentru că buzele mele nu 
sunt mincinoase. 

— Eşti căsătorit? 

— Cu o femeie pe care o iubesc, Merit; avem doi fii care-şi 
petrec zilele fericite în oaza de sare. Cum m-aş putea întoarce 
acasă spunându-le că am fost jefuit şi că vinovatul profită 
nepedepsit de pungăşia lui? 

— O să poruncesc să se facă o anchetă, Anup. 


98 


Ministrul urcă pe vas, parâmele fură desfăcute. În timp ce 
Rensi se instala în cabina lui pentru a consulta papirusurile 
contabile, scribul care îl însoțea interveni din nou cu 
vehemenţă. 

— După părerea mea, stăpâne, acest tâlhar care v-a plictisit 
trebuie arestat! Dacă toleraţi asemenea excese, curând, se va 
aduna un şir de cerşetori în faţa porţii domeniului vostru. 

— Să fi provocat intendentul meu atâtea nemulțumiri? 

— Nu. Bineînţeles că nu... Dar este în firea acestor oameni să 
protesteze! 

— Spuneai că Nekt este prietenul tău? 

— Şi al multor scribi din administraţia voastră, stăpâne. 
Puteţi avea încredere totală în el, pentru că nu se gândeşte 
decât să vă slujească plin de devotament. Şiretlicul acestui 
locuitor din oază este limpede: e un necredincios care n-a avut 
niciodată nimic şi calomniază un înalt funcţionar, pentru a se 
înfrupta dintr-o parte din bunurile sale. De aceea, trebuie 
aruncat în închisoare, pentru a-l face să tacă. 

— Programul meu este foarte încărcat, preciză ministrul 
Rensi; în dimineaţa asta sunt convocat de Maiestatea Sa pentru 
a examina viitorul plan de irigaţii, iau masa cu un director al 
trezoreriei şi apoi mă întâlnesc cu notabilii din provincie. Aşa 
că porunceşte-i lui Nekt să vină să mă vadă în sala de consiliu, 
la sfârşitul după-amiezii. 

— Lui o să-i încredinţaţi arestarea locuitorului oazei, 
stăpâne? 

— Anunţă-l că eu însumi şi consiliul notabililor o să ascultăm 
versiunea lui despre fapte şi vom discerne adevărul de 
minciună. 


6 


Anup era plin de speranţă. 

Datorită  cinstei ministrului Rensi, dreptatea lui va fi 
câştigată şi Nekt nu va scăpa nepedepsit. După ce o să-şi 
recupereze măgarii şi mărfurile, locuitorul oazei va putea în 
sfârşit să le vândă şi să se întoarcă acasă. 

Gândindu-se mai bine, neliniştile soţiei sale erau întemeiate; 
dacă astfel de fapte vor mai apărea, va avea grijă să nu 
neglijeze sfatul lui Merit. 


99 


Nu înceta să se gândească la ea şi la copiii săi care, lipsiţi de 
sprijinul lui, suportau dificultăţi materiale dacă absenţa lui dura 
prea multă vreme. Această situaţie neplăcută trebuia rezolvată 
cât mai repede, pentru ca familia lui să nu fie victima relelor 
intenţii ale invidioşilor care s-ar bucura de necazurile sale. 

Aşteptarea dura de două zile şi stomacul locuitorului oazei 
tipa de foame; dar nu îndrăznea să părăsească adăpostul, de 
teamă să nu fie considerat fugar. 

Nu, Rensi nu va fi într-atât de crud încât să-l lase să piară 
aici, departe de ai săi, părăsit de toţi... Dacă adopta această 
soluţie, nu o făcea pentru a evita punerea sub acuzaţie a 
credinciosului său servitor, Nekt? 

În momentul când îndoiala începea să-l cuprindă, Anup îl 
văzu venind spre el pe purtătorul de sandale al ministrului. 

În sfârşit, eliberarea! 

Locuitorul oazei ţâşni din colibă. 

— Nekt a fost inculpat? 

— E mai complicat de-atât, declară angajatul ministrului. 

— Complicat? 

Purtătorul de sandale era un bărbat de vreo cincizeci de ani, 
jovial, iubitor de viaţă şi, mai ales, amabil. 

— Nekt a fost convocat în faţa consiliului notabililor, nu în 
faţa unui tribunal unde prezenţa ta ar fi fost obligatorie. 
Ministrul Rensi a formulat acuzaţiile pe care tu le-ai adus 
împotriva intendentului său, dar acesta din urmă a răspuns că 
adevăratul vinovat eşti tu. Tu ai stricat o stofă prețioasă, tu l-ai 
ameninţat şi măgarii tăi i-au devastat câmpul de orz, aşa cum 
este stipulat în raportul scribului care a constatat pagubele. 
Pentru a nu te duce la un proces care te-ar fi trimis la 
închisoare, Nekt s-a mulţumit cu o simplă confiscare. Astfel, s-a 
arătat foarte generos în ceea ce te priveşte, pentru că mărfurile 
tale nu aveau nicio valoare şi măgarii tăi erau bătrâni şi 
bolnavi. Mai mult, acceptă să-ţi dea înapoi un sac de sare pe 
care o să-l vinzi la piaţă, înainte să te întorci acasă. 

Anup se albi de indignare. 

— Dar... Sunt minciuni sfruntate! Mărfurile mele sunt de cea 
mai bună calitate, măgarii mei sunt tineri şi perfect sănătoşi şi 
am fost jefuit de acest bandit de Nekt! 

— Nu ştiu cine spune adevărul, recunoscu purtătorul de 
sandale, dar te sfătuiesc să accepţi ce-ţi propune Nekt şi să te 


100 


întorci în oază. A-i contesta declaraţiile nu ţi-ar atrage decât 
neplăceri. 

— Ce au declarat notabilii? 

— Nu s-au pronunţat. 

— Şi ministrul Rensi? 

— A rămas tăcut. 

— Tăcut! se indignă Anup. Nu trebuia să facă o anchetă 
amănunţită pentru a-mi demonstra buna-credinţă? 

— După părerea mea, toată lumea preferă ca această poveste 
să nu se înrăutăţească. Cum tu nu poţi să dovedeşti nimic, 
mulţumeşte-te cu sacul de sare şi nu mai întârzia pe aici. Nekt 
este şi răzbunător şi n-o să te menajeze. 

— Nu este posibil... Dreptatea nu va fi batjocorită în 
asemenea hal! Un ministru al faraonului nu are dreptul să 
înăbuşe astfel dreptatea. 

— Urmează-mi sfatul, locuitor al oazei, şi fă ce trebuie. 

Purtătorul de sandale se îndepărtă, lăsându-l pe Anup 
deprimat, în stare de şoc. 

Toate valorile pe care credea că este construit Egiptul tocmai 
se prăbuşeau. Astfel, pe pământul iubit de zei, unde domnea 
zeiţa Maât, fiica luminii divine, un criminal ca Nekt rămânea 
nepedepsit! 

Locuitorul oazei refuză să se lase copleşit de loviturile sorții. 
Uitând de foame şi de mâhnire, o luă la pas pentru a ajunge la 
domeniul persecutorului său. Fără teamă, o luă din nou pe 
drumul îngust al digului, între câmpul de orz şi terenul inundat. 

Când se apropie de locuinţa lui Nekt, un măgar galopă în 
direcţia lui. 

— Bot-Mare! 

Patrupedul îşi frecă fruntea de pieptul stăpânului său, care îl 
răsplăti cu mângâierile de care era lipsit de la despărţirea lor. 

Prinşi de bucuria regăsirii, măgarul şi locuitorul oazei nu-l 
observară pe Nekt, ciufulit, înarmat cu un retevei, traversând 
grădina şi alergând cu intenţia de a-i lovi şi pe unul, şi pe 
celălalt. 

În ultimul moment, Bot-Mare dădu o lovitură de copită care îl 
nimeri pe agresor sub centură şi îi smulse strigăte de durere. 

Fără să se mişte, Anup îl privi cum se tăvăleşte pe jos şi i se 
păru că Bot-Mare râde. 

Dar Nekt îşi veni repede în fire şi se ridică. 


101 


— Măgarul ăsta şi-a ros legătura şi încearcă să fugă! 

— Şi-a întâlnit stăpânul şi am venit să-i iau şi pe ceilalţi. 

— Uiţi că am făcut o confiscare legală? 

— Nu a fost o judecată, obiectă Anup, şi tu ai comis un furt 
procedând aşa. Dă-mi înapoi bunurile şi animalele; dacă nu o 
faci, n-o să renunţ să lupt împotriva ta. 

Nekt râse nervos. 

— Nu eşti decât un păduche pe care o să-l zdrobesc când o 
să-mi placă. 

— Nu fi aşa de arogant, Nekt; cu un om care nu are nimic de 
pierdut, nu e mai bine să negociezi? 

— Îndrăzneşti să mă ameninţi! 

— Şi tu, şi eu ştim că eşti un mincinos şi un hoţ. Până la 
urmă, toată lumea o să o ştie. 

— Eşti un nimeni şi nu vei fi ascultat. la un sac de sare şi 
dispari. 

— Nu spera să obţii o socoteală aşa de bună, Nekt. 

— Şi tu ce speri, stârpitură? Nu pricepi că pentru ministrul 
Rensi eşti un nimic? 

— Nu pot crede că un om, chiar şi tu, să fie atât de rău, 
recunoscu Anup. Mi-au trebuit ani mulţi de muncă pentru a 
ajunge proprietarul acestor măgari şi pentru a pregăti 
expediţia asta, având singura dorinţă de a asigura belşugul 
familiei mele. Nu sunt numai eu cel pe care îl jefuieşti, ci şi pe 
soţia mea şi pe cei doi fii. N-ai inima atât de crudă ca să treci 
peste asta şi te voi ierta. Dă-mi înapoi ceea ce îmi aparţine, 
Nekt, şi n-o să depun plângere împotriva ta. 

— Biet naiv... Crezi că mi-e frică de tine? Părăseşte imediat 
domeniul meu şi nu mai pune piciorul aici. 

— Ţi-o cer pentru ultima oară, Nekt: renunţă să faci rău. 

— Încă un cuvânt şi îţi zdrobesc ţeasta! 

Privirea înfierbântată a lui Nekt îl făcu pe Anup să înţeleagă 
că era gata să lovească. Când puse din nou mâna pe Bot-Mare 
ca să-l ducă într-un ţarc, locuitorul oazei nu îndrăzni să 
intervină, de frică ca turbatul să nu-i facă rău măgarului. 

Cum încercarea lui eşuase, Anup se văzu din nou singur, fără 
niciun aliat, redus la neputinţă. Dar nu va renunţa la luptă. 


102 


7 


Anup se prezentă la paznicul reşedinţei lui Rensi. 

— Mă recunoşti? 

— Ce mai vrei? 

— Să-l văd pe stăpânul tău. 

— Ai noroc că... este ziua de audienţe publice. Pentru că eşti 
perseverent, intră. 

Paznicul se dădu la o parte şi un servitor îl conduse pe 
locuitorul oazei până la un chioşc cu flori. Ministrul asculta 
acolo doleanţele celor care aveau un real motiv să se plângă. 

Anup se înclină în faţa lui. 

— Stăpâne, nu sunteţi la fel firului de plumb care nu trebuie 
să se încline în nicio parte? Pentru că sunteţi bogat, trebuie să-i 
apăraţi pe săraci de cei care încearcă să-i jupoaie şi de pielea 
pe care o au. O cârmă bună nu lasă vaporul să se abată din 
drumul lui, o balanţă bună nu se înclină. Cum să aibă cei umili 
curajul să lupte împotriva răului şi nedreptăţii dacă cei mari nu 
le dau un exemplu? 

— Acestea sunt acuzaţii aduse mie, Anup? 

— Nu orice copil din ţara aceasta învaţă maxima: „Acţionează 
pentru cel care acţionează”? Eu acţionez ca să aflaţi adevărul; 
de ce nu acţionaţi pentru mine? Aţi vrea să mă faceţi să îngădui 
că hoţul are dreptul să fure? 

— Nu merge atât de departe, locuitor al oazei; s-ar putea s-o 
păţeşti. 

— Dacă aţi fi făcut o anchetă serioasă, stăpâne, aţi fi 
constatat că Nekt este vinovat până peste cap. 

— Nekt pretinde contrariul şi dispune de mărturia unui scrib. 

— Acest scrib este complicele lui, stăpâne! El este cel care 
mi-a indicat drumul unde mă aştepta Nekt. 

— Te crezi victima unui complot, Anup? 

— Nu e un adevăr? 

— Nu în ochii consiliului notabililor. 

— Pentru că refuză să admită că unul dintre ei a comis o 
greşeală gravă! 

— Am mulţi reclamanţi de văzut, Anup; dacă nu ai alte 
argumente să-mi oferi, nu mă mai deranja. 

Anup reuşi să-şi stăpânească furia şi se retrase. Astfel, Nekt 
avea dreptate; ministrul Rensi îl considera pe locuitorul oazei 


103 


un nimic şi nu voia deloc să-i facă dreptate. Afacerea era 
clasată, răul triumfa. 

Revoltat, Anup nu avea decât să se întoarcă acasă pentru a-i 
spune soţiei ce se întâmplase. Dar, mergând spre colibă, se 
gândi din nou să lupte şi să-şi recapete bunurile, cu forţa, dacă 
trebuia. 

De fapt, era un plan fără sorţi de izbândă... Nekt şi servitorii 
lui n-ar fi avut nicio teamă să-l suprime şi, dacă îi ameninţa, 
risca că sfârşească înecat în canal. 

În locuinţa lui modestă îl aştepta o surpriză: zece pâini şi 
două căni de bere! infometat, locuitorul oazei se aruncă pe 
mâncare: pâinea era proaspătă şi berea, dulce. Această masă 
neaşteptată îi readuse încrederea şi luciditatea. Nu, nu trebuia 
să cedeze în faţa violenţei. Ci să convingă autorităţile de buna 
lui credinţă şi să dovedească, prin perseverenţa lui neobosită, 
că merita atenţie. 

Ministrul Rensi o să mai audă de el. 

e 

În afara zilelor de audienţe oficiale, Anup nu avea altă 
alegere decât să înoate până la vasul de serviciu al ministrului. 

Când purtătorul de sandale îl văzu ieşind din apă, în 
momentul când Rensi se îmbarca, se înfurie. 

— E destul, locuitor la oazei! De data asta... 

Un gest al lui Rensi readuse calmul. 

— A face dreptate este ca şi cum ai respira, declară Anup, 
sufocat. Dacă un ministru al faraonului refuză această realitate, 
eu voi fi primul care mor, apoi, întreaga ţară va fi sufocată. Nu 
trebuie să fiţi ca apele umflate care fertilizează pământul şi 
hrănesc fiinţele şi nu ca un val devastator care-l distruge pe cel 
a cărui cerere este întemeiată? Nu răspundeţi sincerităţii cu 
ipocrizie şi încetaţi să luaţi lucrurile în râs, atunci când toţi 
cunosc greutatea cuvântului vostru! 

Purtătorul de sandale era îngrozit de imprudenţa locuitorului 
oazei, dar Rensi rămânea nemişcat ca granitul. 

— Ai terminat, Anup? 

— De ce refuzaţi să mă ascultați, stăpâne, care ar trebui să 
aveţi urechile deschise, şi de ce refuzaţi să convocați tribunalul 
care ar dovedi, în acelaşi timp, şi nevinovăția mea, şi vinovăția 
lui Nekt? 

Vizibil enervat, ministrul porni pe pasarelă. 


104 


— Te previn, Anup, declară purtătorul de sandale: dacă ne 
mai ieşi în cale, rişti să fii ciomăgit. Când o să încetezi să te mai 
încăpăţânezi în zadar? 

— Niciodată, răspunse locuitorul oazei. Nu pricepi că mă lupt 
şi pentru tine? 

— Ce vrei să spui? 

— Dacă, într-o zi, tu eşti victima unei nedreptăţi, vei accepta 
să fii trădat de ministrul Rensi? 

Lăsându-l baltă pe purtătorul de sandale, năucit, Anup plecă 
în oraş să vadă templele şi clădirile principale din capitală. 
Splendoarea edificiilor îl încântă, dar nu simţi la vederea lor 
decât o plăcere măruntă, pentru că nu se gândea decât să pună 
întrebări tuturor acelor gură-cască binevoitori, pentru a obţine 
cât mai multe de informaţii despre Rensi. 

Astfel, află unde se află biroul ministrului, ca şi multe dintre 
obiceiurile lui, cum ar fi vizita sa, în fiecare seară, la templul 
zeului berbec din Herakleopolis; Rensi avea o excelentă 
reputaţie şi nicio bârfă nu circula pe seama lui. 

Anup reperă locurile şi se întoarse la colibă, unde dormi 
agitat, încercând să găsească o nouă strategie pentru a obţine 
câştig de cauză. 

Devreme, în zori, ieşi din adăpostul lui şi se ascunse într-un 
boschet de stuf, cu intenţia de a-l observa pe binefăcătorul lui, 
care venea să-i aducă de mâncare. 

Locuitorul oazei nu fu decepţionat: când soarele vesel îşi 
începea urcuşul spre înaltul cerului, o femeie bătrână se 
apropie de colibă, verifică dacă ocupantul ei era plecat şi 
depuse în prag zece pâini şi două căni de bere. 

Anup ţâşni din ascunzătoare. 

— Cine eşti? 

Bătrâna fu îngrozită. 

— Nu-mi face rău! 

— Vreau doar să ştiu cine eşti. 

— O bătrână care nu suportă să vadă că îi este foame cuiva... 
Locuiesc la marginea oraşului şi acolo se vorbeşte că un străin 
s-a mutat aici şi că nu are nimic. Cum să cinstim sărbătoarea 
care vine, când cineva se află în nevoie? Nu vreau să ştiu cine 
eşti şi ce ai făcut ca să ajungi aici. Măcar ai un acoperiş şi ceva 
cu care să te hrăneşti. Dacă doreşti, o să găseşti drumul cel 
bun. 


105 


8 


Nekt şi complicele lui, scribul mustăcios, mâncau o rață 
friptă, stropită cu un vin alb din oaza Khargeh. 

— Se pare că locuitorul oazei se află încă în împrejurimi? 

— Exact, Nekt, dar nu este niciun motiv de îngrijorare. 

— N-a mai încercat să vorbească cu ministrul? 

— În mai multe rânduri, dar a avut eşecuri usturătoare! 
Rensi a citit raportul meu şi notabilii n-au vrut să se încurce cu 
un străin pe care nimeni nu-l cunoaşte. Reputația ta este bine 
consolidată şi amărâtul ăsta nu riscă s-o ştirbească! 

— De ce se încăpăţânează să rămână aici, dacă nu are nicio 
şansă să se facă ascultat? se miră Nekt. 

— Locuitorii oazelor sunt şi proşti, şi încăpăţânaţi, iar ăsta îi 
întrece pe toţi. li va trebui timp pentru a pricepe că singura sa 
ieşire este să se întoarcă în ţinutul lui uitat de lume. 

Enervat, Nekt aruncă unui câine un os de rață. 

— Totuşi, prezenţa lui mă deranjează... Şi apoi, i-am făcut o 
promisiune şi am chef să mi-o ţin. 

— Care? 

— Să-l reduc definitiv la tăcere, dacă mai bântuie pe aici. 

— Nu vrei să spui... 

— Da, să-l omor. 

Scribul se îngrozi. 

— Nu face asta, Nekt! 

— Mă împiedici tu? 

— Nu, nu... Dar a lua viaţa unei fiinţe umane... Tribunalul de 
pe lumea cealaltă te va condamna la o a doua moarte şi sufletul 
tău va fi distrus! 

— O să găsesc o minciună care o să-i deruteze pe judecători! 
râse în hohote Nekt. 

— Dacă îl omori pe Anup, aprecie scribul, vei fi imediat 
suspectat. Cine altcineva decât tine ar fi dorit sfârşitul lui 
violent şi prematur, cu scopul ca dosarul să fie definitiv închis? 
Se va face o anchetă serioasă şi chiar eu voi fi hărțuit. 
Mulţumeşte-te să aştepţi, te implor, şi totul o să fie bine. 

— Ce mult mi-ar plăcea să scap de individul ăsta incomod... 

— Ai obţinut ce ai vrut, Nekt. Nu face greşeli care să te ducă 
la pierzanie. 

Înaltul funcţionar reflectă îndelung. 


— Eşti un fricos, scribule, dar n-ai nicio grijă. O să-l lăsăm pe 
acest ţăran să putrezească, înainte de a-i vinde mărfurile 
pentru a obţine un câştig zdravăn. De fapt, îi sunt recunoscător 
pentru că mi-a permis să mă îmbogăţesc fără să fac niciun 
efort. 

e 

Dimineaţa fusese lungă, discuţiile erau strânse: asupra 
fiecărui punct în litigiu, ministrul Rensi trebui să hotărască 
întotdeauna în favoarea interesului general, pentru a pune la 
punct un plan de irigaţii, care permitea tuturor provinciilor 
ţării să se bucure de binefacerile viitoarelor inundaţii. 

Când Rensi ieşi din clădirea administrativă, Anup era în 
piaţă, faţă în faţă cu două gărzi înarmate cu o suliță şi cu un 
baston. 

— Eşti încă aici, se plânse ministrul. 

— Aveţi puterea şoimului, stăpâne, iar eu am devenit prada 
voastră, fără nicio posibilitate de a se apăra. Veţi fi un răpitor 
crud sau stăpânul cerului, însărcinat să aducă lumina? Vedeţi, 
nu mi-a mai rămas decât limba ca să mă lupt. M-am gândit să- 
mi recuperez măgarii, făcând apel la conducătorul lor, Bot- 
Mare, şi l-am înfruntat pe Nekt. Pentru că nicio judecată n-a 
fost pronunţată, n-o să mă acuze că mă comport, şi eu, ca un 
răufăcător? Atunci, continui să am încredere în dreptate, acea 
dreptate care vine din hotărârea voastră de a-mi acorda, în 
sfârşit, consideraţia ce mi se cuvine. N-o să cedez violenţei, n-o 
să fac niciun rău duşmanului meu, doresc să merg în 
continuare pe drumul lui Maât, dar nu vouă vă revine sarcina 
să mă menţineţi pe acest drum, ca pe fiecare, prin atitudinea 
voastră? 

— Sunt obosit, Anup, şi pălăvrăgeala ta mă plictiseşte. 

— Permiteţi-mi să ies din întuneric, stăpâne, şi să merg în 
plină lumină! Nu transformați puterea voastră în tiranie, uitând 
să fiţi refugiul celor slabi şi al oprimaţilor. 

Cei doi soldaţi ridicară bastonul lovindu-l pe locuitorul oazei 
pe umeri. 

— Retrage-ţi injuriile şi şterge-o, îi porunci unul dintre ei, 
dacă nu, o să iei o bătaie pe care o s-o ţii minte! 

Anup bătu în retragere. 

Ministrul urcă în lectică, fără ca măcar să-i acorde o privire 
compătimitoare. 


107 


Zece pâini şi două beri: bătrâna se arăta mereu la fel de 
miloasă. Fără ea, Anup n-ar fi avut puterea să continue. 

Acum ştia că o să meargă până la capăt, indiferent care ar fi 
fost consecinţele deciziei lui şi rezultatele planurilor sale, în 
urma cărora, în mod fatal, soţia şi copiii lui vor suferi. Data 
prevăzută pentru întoarcerea lui era depăşită şi, zi după zi, se 
îngrijora tot mai mult. Încăpăţânându-se, îi atrăgea în 
nenorocirea lui, dar cum să evite una ca asta? 

Bătrâna apăru din nou. Din coşul ei de trestie scoase o 
prăjitură umplută cu smochine. 

— Mâine este sărbătoarea vinului şi am pregătit prăjituri; 
vrei să ni te alături? 

— Îţi mulţumesc pentru invitaţie, dar nu am inima să mă 
bucur; sunt atât de departe de familia mea şi de fericirea 
pierdută. 

— Aici îţi iroseşti viaţa... Ce mai aştepţi ca să pleci să-i 
întâlneşti pe ai tăi? 

— În noaptea asta am visat-o pe zeiţa Maât... Mi-a apărut ca 
o femeie încântătoare, apropiată şi totodată inaccesibilă, dotată 
cu o putere pe care niciun rău n-ar fi putut s-o atingă, dar atât 
de fragilă când a încercat să rămână pe acest pământ. În ziua 
când se va hotări să rămână în cer, noi toţi vom deveni 
victimele barbariei şi ale nedreptăţii, aşa cum sunt eu astăzi. 
De aceea nu am dreptul să renunţ, chiar dacă mă îndrept spre 
eşec. 

— Este prea complicat pentru mine... Fie ca zeiţa să te ajute! 

Anup contemplă prăjitura care îl făcu să se gândească la cele 
pe care soţia lui le pregătea cu atâta pricepere; datorită 
veseliei ei, rezolva o mie şi una de mici probleme zilnice şi, 
astfel, îi amintea că a avut fericirea să se întâlnească şi apoi să 
trăiască împreună, la umbra palmierilor din oază. 

Era convins că Merit i-ar fi aprobat atitudinea, încurajându-l 
să persevereze; din această siguranţă, răsări o nouă speranţă 
atunci când un câine vagabond, cu coada între picioare şi cu 
ochi neliniştiţi, încercă să se apropie. 

— Vino, nu-ţi fie frică. 

Pas cu pas, animalul înainta. 

— Să împărţim singurătatea şi hrana, îi propuse Anup. 


Când i-au dat numele, părinţii locuitorului oazei l-au pus sub 
protecţia zeului Anubis, încarnat în şacal, care îi conducea pe 
reînviaţi spre paradis. Astfel, Anup fii fericit să împartă cu 
câinele o masă săracă, pe care tovarăşul lui de o seară o 
aprecie cu plăcere. 

Mâine, Anup o să aducă ministrului ultimele sale argumente. 


9 


Ministrului Rensi îi plăcea să mediteze în templul zeului 
berbec, simbol al puterii creaţiei, care se reînnoia în fiecare 
moment. leşind din oceanul primordial, se transforma în lumina 
care însenina în acelaşi timp cerul, pământul şi inima 
înţelepţilor. 

leşind din templu, Rensi o luă pe aleea sfinxului care avea 
sarcina să-l îndepărteze pe necredincios de sanctuar. Acolo îl 
văzu pe Anup, locuitorul oazei, pe care doi ritualişti cu ţeasta 
rasă îl împiedicau să intre pe domeniul sfânt. 

— Vedeţi-vă de treburile voastre, le porunci Rensi; îl cunosc 
pe omul acesta. 

— De data asta, stăpâne, trebuie să mă ascultați! Cu toată 
mâncarea pe care mi-o oferă o femeie cumsecade, sunt la 
capătul puterilor şi nu mai suport să fiu departe de cei pe care 
îi iubesc şi care mă iubesc. Încercând să înţeleg de ce mă 
trataţi în felul acesta, am ajuns la o concluzie, pe care nimeni n- 
ar accepta-o: complicitatea voastră cu Nekt. Sunteţi superiorul 
lui, sigur, şi vă este îndatorat; dar este imposibil să-l apăraţi 
până la a-i ignora crimele. 

— Nu ai nimic altceva de spus, Anup? 

— Nu trebuie să încercaţi să aflaţi adevărul, chiar dacă nu vă 
convine? Dacă nu procedaţi astfel, răul va sfârşi prin a vă 
atinge şi pe voi, oricare ar fi măreţia şi puterea voastră. Tot 
oraşul şi-a pus încrederea în voi, pentru că pronunţaţi judecăţi 
drepte, reducând minciuna la neant, dar acordaţi unui tâlhar 
dreptul de a-şi fura şi maltrata semenul, complet nepedepsit. In 
lumea oamenilor, adevărul nu iese la lumină dacă cei mari uită 
să-l hrănească şi dacă permit celor vicleni să-l slăbească; nu 
este el una dintre porţile eternității? Tu, care ai dreptul să 
meditezi în templu, stăpâne, tu, care beneficiezi de protecţia 
zeilor pentru a-ţi împlini sarcina, de ce refuzi să mă asculţi şi 


109 


să-mi dai satisfacţie? Sulul lui Thot se află în mâinile tale, eşti 
depozitarul ştiinţei sale şi ştii că nicio minciună nu are sorţi de 
izbândă. Nu fiţi părtinitor, ascultaţi-vă inima şi o să ştiţi că 
vorbele mele sunt adevărate. 

— Pleacă, Anup. 

Locuitorul oazei şovăi. 

— Refuzi să te supui? 

Anup se gândi la familia lui. Nemulțumit să-l pedepsească 
doar pe el, se putea lega de ea. 

Atunci se îndepărtă pentru a-i lăsa drum liber lui Rensi. 

e 

— Doreai să-mi vorbeşti, Nekt? 

— Am nevoie de sfatul vostru, stăpâne. 

— Mănâncă un ciorchine de struguri şi serveşte-te cu o cupă 
de bere proaspătă, propuse ministrul Rensi intendentului său. 
Îmi aduci veşti bune? 

— Mai bune ca anul trecut: datorită eforturilor ţăranilor mei, 
pământurile voastre vor da recolte excepţionale. 

— Te-ai gândit să le măreşti salariile? 

— Da, stăpâne, bineînţeles. 

— Şi ai dori ca şi al tău să fie la fel? 

— Cum consideraţi. 

— Eşti mulţumit de situaţia ta, Nekt? 

— Am responsabilităţi mari şi încerc să mi le îndeplinesc cât 
mai bine. Datorită vouă, am devenit un om important şi vă sunt 
recunoscător. Să ştiţi că nu uit şi că nu încetez să vă apăr 
interesele. 

— Nu mă îndoiesc, Nekt, dar pari îngrijorat. Din ce motiv? 

— Un simplu amănunt... Prezenţa acestui locuitor al oazei, 
într-o colibă de pe unul dintre domeniile voastre, începe să bată 
la ochi. Oamenii din împrejurimi se tem să nu fie periculos şi se 
întreabă de ce-i îngăduiţi prezenţa. 

— În mintea mea, nu e vorba decât de un adăpost provizoriu 
şi speram ca locuitorul oazei să nu rămână aici decât puţină 
vreme. 

— Se împământeneşte, stăpâne, şi va sfârşi prin a fura sau a 
ataca pe cineva! Doriţi să scăpaţi de acest pisălog? 

Ministrul reflectă. 

— Ideea este tentantă. Dar, atunci când doreşti să urci 
treptele puterii, nu trebuie să comiţi nicio greşeală. Aşa că mi 


110 


se pare de preferat să fac apel la poliţie, care va executa o 
expulzare legală. 

— Cum veţi dori, stăpâne. 

e 

Anup hoinări pe străzile capitalei toată ziua, neştiind ce să 
mai facă, nici unde să se ducă. Cât regreta că nu este un erou 
capabil să ridice o armată, să atace clădirile administraţiei şi 
să-l captureze pe ministrul necinstit! Amuzat de propria-i 
naivitate, Anup râse şi plânse de furie, înainte de a se rezema 
de zidul unei case. 

lată că dăduse greş. 

Nu i se făcuse dreptate, măgarii şi mărfurile rămâneau în 
proprietatea lui Nekt şi zeiţa Maât nu mai venea în visul lui, un 
vis prea frumos şi prea pur pentru a deveni realitate. 

— Doreşti ceva? 

Anup deschise ochii şi descoperi un băieţel care semăna mult 
cu cel mai mic dintre fiii lui. 

— Locuieşti în casa asta? 

— Da, cu mama şi cu fratele meu mai mare. 

— Şi tatăl tău? 

— A plecat s-o întâlnească pe zeiţa Bel Occident care îi adună 
pe cei drepţi în paradisul ei. Cum a fost bun cu noi şi pentru că 
n-a făcut rău nimănui, o să-i dea să bea şi să mănânce pentru 
veşnicie. Acolo, ne apără şi ne aşteaptă. Fratele meu şi cu mine 
ne gândim în fiecare zi la el şi ştim că o să-l întâlnim din nou. 

Anup îl strânse pe băieţel în braţe. 

— Ai dreptate, vă apără şi o să-l întâlniți. 

— Tu eşti singur? 

— În oraşul ăsta, da, dar locuiesc într-o oază unde trăiesc 
soţia mea şi cei doi fii ai mei. 

— Cred că se plictisesc fără tine. 

— Am avut ceva de făcut aici. 

— Şi ai terminat? 

— N-am reuşit, din cauza unei nedreptăţi. 

— Trebuie s-o implori pe zeiţa Bel Occident. Pentru ea, nu 
există nedreptăţi. 

Când îşi reluă drumul spre colibă, Anup medită la cuvintele 
băieţelului care îi apăruse ca un mesager, capabil să-i deschidă 
din nou drumul. 


111 


Acum, viitorul se lumina; dată fiind complicitatea ministrului 
Rensi şi a intendentului său, Nekt, locuitorul oazei nu reuşea să 
facă adevărul să iasă la lumină. A prezenta cazul direct în faţa 
tribunalului oraşului ar fi fost inutil; ce judecător ar asculta un 
străin care îndrăznea să acuze asemenea personaje puternice? 

Îi rămânea încă o mică speranţă şi Anup trebuia să încerce 
un ultim demers, pentru a obţine proba vinovăţiei adversarilor 
săi. Dacă eşuează, se va supune legii inflexibile a destinului, de 
care tocmai îi amintise băieţelul. 


10 


Pe pragul colibei, bătrâna depuse zece pâini şi două căni cu 
bere. 

— Sunt scoase din cuptor, preciză ea, iar berea abia a fost 
preparată. 

— Sărbătoarea vinului s-a desfăşurat cu bine? întrebă Anup. 

— S-a adunat toată familia şi am celebrat cultul străbunilor. 

— Intendentul Nekt ţi-a făcut deja neplăceri? 

— Întotdeauna am stat departe de el! Este un om periculos şi 
crud, capabil de mult rău; îi trădează chiar şi pe cei care se 
cred prietenii lui. 

— De ce nu se revoltă împotriva lui? 

— Pentru că revolta nu duce la nimic bun şi nimeni nu va 
avea curajul să o facă. 

— Printre aliaţii lui se află un scrib care are o mustață mică; 
ştii unde locuieşte? 

— Foarte aproape de aici... Să nu ai de-a face cu el. Este 
sluga supusă a lui Nekt şi se va plânge imediat şefului, care nu 
va întârzia să-şi exercite represaliile împotriva ta. 

— De ce să mă mai tem? Nekt mi-a luat totul. 

— Îţi rămâne viaţa! 

— Mai poţi să trăieşti cu adevărat când ai fost astfel redus la 
mizerie şi la dizgrație? 

Scribul îşi făcea socotelile. Cu grâul pe care îl sustrăsese şi 
cu gratificaţiile de la Nekt o să-şi cumpere o pagnă, sandale şi 
un pat acoperit cu perne moi. Câtă dreptate a avut uitând de 
regulile morale învăţate la şcoala de scribi! Cuvintele bătrânilor 


112 


înţelepţi l-au plictisit întotdeauna şi a înţeles repede că nu va 
face avere cu maxime prăfuite. 

Întâlnirea cu intendentul Nekt, la fel de lipsit de scrupule, a 
fost decisivă. Scribul urmase ascensiunea şefului său şi se 
felicita în fiecare zi, cu convingerea că beneficiile lui nu vor 
înceta să crească. 

Când servitoarea îi anunţă un vizitator ciudat şi prost 
îmbrăcat, se pregăti să-l alunge imediat pe un ţăran mai 
revoltat decât semenii lui şi care, din când în când, îndrăznea 
să protesteze. Scribul avea talent în a rezolva asemenea 
situaţii, evitând să facă acelaşi lucru de două ori. 

Mare-i fu surpriza să-l descopere... pe Anup, locuitorul oazei. 

— Nu pot să-ţi acord nicio secundă. 

— Oh, ba da! exclamă Anup. Aminteşte-ţi: tu eşti cel care mi- 
ai indicat drumul greşit, cel care trece pe domeniul prietenului 
tău, Nekt. 

— Nu-mi amintesc... Şi oricine se poate înşela. 

— Ai scris un raport fals despre acele fapte şi te-ai făcut 
vinovat de falsă mărturie care încalcă legea lui Maât şi mă 
aduce la disperare. 

Scribul rânji. 

— Ca să fiu cinstit, cazul tău mă interesează mai puţin... Şi 
ce ştii tu despre lege? Ce e scris e scris şi nimeni nu mai 
corectează. 

— Fac apel la conştiinţa ta şi la simţul tău de dreptate: du-te 
să-l vezi pe ministrul Rensi şi mărturiseşte că ai minţit de frica 
lui Nekt. Dacă ministrul refuză să te asculte, fă plângere 
împotriva lui în faţa tribunalului. O să-ţi recunoască cinstea şi o 
să-ţi ierte greşelile. 

— Ai înnebunit, locuitor al oazei! 

— A face dreptatea să triumfe nu este esenţa unei vieţi? 

— Să ştii că prezenţa ta devine pe cât de supărătoare, pe atât 
de exasperantă, Anup; dacă vrei să eviţi neplăceri grave, 
grăbeşte-te să te întorci în oază. 

— Îmi refuzi propunerea? 

— Biet imbecil! Cum ai putea crede o singură clipă că aş 
accepta-o? Eşti cu adevărat foarte prost, Anup, şi îţi meriţi 
soarta. 

— Făcând rău, nu te gândeşti că se va întoarce împotriva ta? 


113 


— Este destul să comparăm situaţia ta cu a mea ca să ne 

convingem de contrariu! Pleacă de aici, Anup, şi dispari! 
e 

În timp ce Anup admira apusul soarelui, acest moment de 
graţie, în care pacea inunda inima tuturor ființelor, câinele 
vagabond rătăcitor se întoarse şi împărțiră pâinea. De data 
aceasta, speriosul tovarăş rămase ceva mai mult timp în 
preajma gazdei sale, ca şi cum ar fi presimţit despărţirea. 

Anup reuşi să-l mângâie şi îi vorbi îndelung de anii fericiți 
care se scurseseră prea repede. 

Când luna, soarele nopţii, se înfiinţă în înaltul cerului, câinele 
îşi reluă drumul, lăsându-l pradă singurătăţii şi amintirilor lui. 
De ce şi-a părăsit oaza şi a intrat în această aventură care l-a 
dus la nenorocire? 

Nimic nu se mai putea întoarce şi el trebuia să înfrunte 
realitatea, aşa îngrozitoare cum era. Pentru că toate încercările 
lui eşuaseră, singura ieşire era să renunţe; dar, cel puţin, 
principalul vinovat va şti că victima lui se va gândi la el. 

e 

Anup se prezentă la purtătorul de sandale al ministrului 
Rensi. 

— Te credeam plecat! 

— Aş vrea să vorbesc stăpânului tău. 

— După părerea mea, nu are nici cea mai mică poftă să te 
vadă! 

— Spune-i că va fi pentru ultima oară şi că trebuie să asculte 
ce am să-i spun. 

— Îmi eşti simpatic, locuitor al oazei... O să încerc. Dacă 
refuză, nu insista. 

Când ministrul sosi la debarcader, purtătorul de sandale îi 
transmise cererea lui Anup. 

Rensi clătină din cap afirmativ şi servitorul îi făcu semn 
locuitorului oazei să se apropie. 

Pe faţa înaltului demnitar se citea o asprime care i-ar fi 
îngrozit şi pe cei mai curajoşi, dar Anup nu dădu înapoi. 

— Va fi ultima noastră întâlnire, stăpâne. Am încercat să-i 
conving pe Nekt şi pe complicele lui să spună adevărul, dar am 
dat greş; cum sunteţi aliatul şi protectorul lor, nu mai am nicio 
speranţă. Aţi câştigat. Vă felicit, stăpâne, dar să ştiţi că sunteţi 
orb şi surd, asemenea unei cetăţi cuprinse de anarhie şi de 


114 


jafuri, unei armate fără general, unui vas fără cârmă şi unui 
preot al lui Maât care îşi pierde vremea minţind. 

Purtătorul de sandale era amuţit de dezlănţuirea de injurii. 
Ministrul nu îşi pierdu sângele rece. 

— Să înţeleg că în sfârşit părăseşti capitala? 

— Puteţi fi satisfăcut, stăpâne, dar puteţi fi şi neliniştit. 

— Din ce motiv? 

— Ceea ce mi-au refuzat oamenii zeii o să-mi acorde. O să fac 
plângere împotriva voastră şi a complicilor voştri în faţa lui 
Anubis, iar tribunalul lui Osiris vă va condamna, atunci când eu 
nu mai voi fi decât o umbră. 

Amenințarea locuitorului oazei îngheţă sângele purtătorului 
de sandale, dar Rensi rămase imperturbabil. 

— Nu ţi-e frică să mori, Anup? 

— Nu mai am altă scăpare. Mai bine mor decât să trăiesc sub 
jugul nedreptăţii. 

Sub privirea rece a ministrului Rensi, locuitorul oazei se 
îndepărtă fără grabă. 


11 


Anup petrecu o noapte albă, ultima lui noapte în capitală, 
unde nu cunoscuse decât încercări şi dezamăgiri. Legenda 
spunea că cei drepţi care se înecau în Nil erau bine primiţi de 
tribunalul lui Osiris, singurul care îl va asculta pe locuitorul 
oazei. 

În sinea lui, Anup ştia că nu făcuse nicio greşeală şi era 
hotărât să întreprindă marea călătorie, fără cea mai mică 
teamă, pentru ca adevărul să fie recunoscut, măcar pe lumea 
cealaltă. 

Soarele tocmai se înălța, dar bătrâna nu aduse nici pâine, 
nici bere. Şi ea îl părăsise... Nu era ultimul semn care îi dicta 
locuitorului oazei ce avea de făcut? 

În timp ce se depărta de colibă, cinci poliţişti îl opriră. 

— Trebuie să ne urmezi, Anup, spuse şeful lor. 

— Mă arestaţi? 

— Dacă refuzi să te supui, vom folosi forţa. 

Locuitorul oazei n-avea nicio şansă să scape. După spusele 
lui, ar fi trebuit să se aştepte la o reacţie energică din partea 
ministrului. 


115 


— Unde mă duceţi? 

— O să vezi. 

Resemnat şi neliniştit gândindu-se la pedeapsa îndelungată 
cu închisoarea, la care va fi inevitabil condamnat, Anup regreta 
că nu se aruncase mai devreme în fluviu. 

Poliţiştii îl duseră până la biroul lui Rensi, unde ministrul 
termina de dictat o scrisoare unui scrib. 

— Nu m-ai asigurat că n-o să ne mai vedem, Anup? 

— Speram să-mi ţin promisiunea, stăpâne, şi nu sunt aici din 
dorinţa mea, ca până acum. 

— Îţi mentii reproşurile pe care mi le-ai făcut? 

Locuitorul oazei nu şovăi. 

— Da, stăpâne. 

— Nu eşti lipsit de curaj, chiar de îndrăzneală. 

— Chiar dacă tremur de frică, iubesc prea mult adevărul 
pentru a minţi la rândul meu. 

— Chiar plătind un preţ greu pentru această îndrăzneală? 

— Tu eşti cel care deţii puterea şi procedezi după cum 
doreşti. 

— În cazul acesta, o să te fac să te întâlneşti cu cineva care 
iubeşte şi mai mult acest adevăr, pentru care tu te baţi cu atâta 
încăpățânare. 

Ministrul o luă în fruntea unui mic grup, care nu avu de făcut 
decât un drum scurt ca să ajungă la palat. 

Gărzile care păzeau intrarea principală îi lăsară pe Rensi şi 
pe Anup să treacă, nevenindu-i să-şi creadă ochilor. 

— Ai uitat un lucru esenţial, preciză ministrul: paznicul lui 
Maât, cel care se hrăneşte, se inspiră şi menţine prezenţa ei pe 
pământ, în locul dezordinii şi al nedreptăţii, este faraonul în 
persoană. Cum eu sunt unul dintre reprezentanţii lui în oraş, el 
este cel pe care l-ai pus la îndoială, prin mine. 

Lui Anup i se tăiară picioarele. Înţelese că pedeapsa lui nu va 
fi închisoarea, ci moartea. Urmându-l pe ministru pe coridorul 
care ducea în sala de audienţe a stăpânului Celor Două Regate 
nu avu, totuşi, decât un singur gând: să îşi facă dreptate. 

— Maiestatea Sa înţelege totul, preciză Rensi, ca şi cum i-ar 
fi citit gândurile. 

Faraonul Khety era aşezat pe un tron din lemn aurit şi era 
îmbrăcat într-o tunică albă, lipsită de podoabe. Avea faţa 
serioasă, senină şi atentă. 


116 


Anup nu îndrăzni să-l privească şi îngenunche aplecând 
bustul. 

— Rensi mi-a vorbit despre un locuitor din oază foarte 
convingător, spuse regele, şi sunt curios să-l ascult. 

— Maiestate... 

Anup nu era în stare să vorbească. Toate cuvintele pe care le 
avea de spus se îngrămădeau şi nu reuşeau să treacă de buzele 
lui încleştate. 

— Maiestate, se bâlbâi el, mă las la mila voastră. 

— E un discurs prea scurt, nu crezi? Din fericire, Rensi a 
notat toate declaraţiile tale prin secretarul lui şi mi-am găsit 
timp să le citesc. Astfel, m-am hotărât să te pun la încercare, 
pentru a şti dacă eşti cu adevărat om drept, capabil să mergi 
până la capăt. 

Locuitorul oazei a amuţit. 

— Ştiţi... deci ştiţi că spun adevărul? 

— Am poruncit ministrului Rensi să facă o anchetă serioasă 
pentru a-ţi verifica spusele şi să observe comportamentul celor 
pe care îi acuzai. 

Anup era împietrit. Judecata pe care avea s-o emită regele 
era definitivă. 

— Din ordinul meu, o doamnă de la curte, încântată să poarte 
ţinuta unei ţărănci, te-a hrănit zilnic, spuse suveranul; iar 
familiei tale nu i-a lipsit nimic. Cum Nekt şi complicele lui au 
fabricat dovezi false şi au construit împotriva ta un dosar 
mincinos, Rensi trebuia să demonteze argumentele lor punct cu 
punct, pentru ca actul de acuzare, alături de depoziţia ta, să fie 
acceptat de tribunal. 

— Maiestate, regret că... 

— Nu regreta nimic! Ai avut dreptate să te comporţi astfel şi 
să critici sever autorităţile pe care le credeai complice cu 
răufăcătorii. Datorită ţie, am fost conştienţi că Maât cerea de la 
cei puternici să fie vigilenţi în orice clipă, şi că a-i proteja pe cei 
slabi este prima lor datorie. Atâta vreme cât vor exista oameni 
ca tine, care să refuze nedreptatea şi să lupte contra celor 
puternici care o săvârşesc, acest pământ va continua să 
primească divinităţile, iar noi vom cunoaşte fericirea. 


117 


Bot-Mare ridică privirea. În sfârşit, stăpânul lui se întorcea! 
Aşa că rupse sfoara care îl ţinea legat de un ţăruş, pentru a 
înainta mândru pe drumul spre libertate. 

Furios, Nekt se înarmă cu o bâtă şi porni în urmărirea 
măgarului, pentru a-i administra o corecție severă. 

Dar elanul i se frânse când îi zări pe Anup, locuitorul oazei, 
pe ministrul Rensi urmaţi de câţiva poliţişti. 

Lăsându-i lui Anup bucuria întâlnirii cu Bot-Mare, ministrul 
îşi apostrofă intendentul. 

— Mi-ai trădat încrederea, Nekt, şi ai abuzat de poziţia ta 
pentru a jefui ţăranii, folosind minciuni şi corupţia. Complicele 
tău, scribul, a fost arestat şi a mărturisit. Tot ce ai, casa, 
pământurile, măgarii, porcii şi curtea de găini vor deveni 
proprietatea lui Anup, ca reparaţie pentru gravele prejudicii pe 
care le-a suportat din vina ta. In ceea ce priveşte pedeapsa pe 
care o vei primi, locuitorul oazei este cel care o va alege. 

Cuprins de panică, Nekt încercă să fugă, dar poliţiştii îl 
opriră. Când Anup se apropie de el, îngenunche hohotind. 

— Fii îngăduitor, locuitor al oazei, nu te lăsa pradă 
răzbunării! 

— Mi-ai dorit moartea, Nekt, şi ar trebui s-o doresc pe cea a 
unui laş şi a unui lacom! Dar ai multă treabă de făcut, cum ar fi 
să cureţi stofa pe care cu rea-credinţă ai lăsat-o să cadă pe 
drum, sau să culegi câmpul de orz, de la care ai uitat să tai 
spicele. Datorită constituţiei tale robuste, o să înlocuieşti măcar 
trei dintre ţăranii pe care i-ai furat atât de multă vreme. 

Nechezatul lui Bot-Mare punctă verdictul stăpânului său. 

Iar secretarul ministrului notă că povestea locuitorului oazei, 
îndrăgostit de dreptate, a ajuns la o încheiere cum nu se poate 
mai bună, de la început până la sfârşit. 


Prima publicare: Le Grand Livre du Mois, 1999 


118 


Expertul 


Nefericitul om înnebunise cu totul. Nu mai credea în nimeni, 
îi hulea pe cei mai buni dintre cei buni, nu-i păsa de nimeni şi 
de nimic şi ameninţa că lasă averea moştenire peştilor din Nil. 

Iar averea, întinsă şi prisositoare, era a lui. 

Fiul lui mai mare reuni consiliul de familie pentru a lua o 
decizie. Ori îl izolează pe nebun, ori îl declară iresponsabil. 

O verişoară bătrână, care practica vrăjitoria, emise o a treia 
propunere. 

— Este evident, este posedat de un demon. Cu leacurile lor, 
n-o s-o scoată la capăt. Să-l ducem să-l vadă Sfântul Mercur cel 
cu două săbii. De secole, îi vindecă pe nebuni. 

Ideea fu acceptată în unanimitate. 

— Haide, bunicule, spuse verişoara patriarhului familiei, 
plecăm în călătorie. Luxor nu este aşa de departe. 

Un prim miracol se produse: camionul ruginit nu se defectă. 
În formaţie completă, toată familia se amestecă în zgomotosul 
pelerinaj, făcut în cinstea acestui ciudat sfânt, care 
supravieţuise islamului. 

În noaptea precedentă eventualei lui apariţii, femeile 
dormeau sub corturi, iar bărbaţii, sub cerul liber. Concertul 
tamburinelor răsuna din zori, în timp ce călăreţii îşi mânau caii 
în galop pentru a-şi arăta măiestria. Insufleţite de spiritul 
sfântului, tinerele fete începeau să danseze. 

Veselia ţinu până noaptea. 

Bunicul era legat cu lanţuri şi închis într-o colibă împreună 
cu alţi nebuni. Toţi păreau indiferenti la soarta lor. 

Venise noaptea, iar expertul îi examină. 

Elimină doi care se prefăceau şi trei nătângi din naştere, 
pentru a se opri asupra cazului bunicului bogat. 

— De ce te acuză familia? 

— De a fi bogat. 

— Este adevărat? 

— Adevărat. 

— Cui vrei să-ţi laşi bunurile? 

— Nilului, ca să le înghită. Dar cuibul ăsta de şobolani o să 
mă omoare înainte. 


119 


— Familia ta este chiar atât de rea? 

— Doar ipocriţi şi hoţi! Numai fluviul o să ne redea vechea 
înţelepciune. Un val imens să se înalțe şi să ne purifice! 

— Unde se află averea ta? 

— Asta n-o ştiu decât eu. Şi cum mi-am pierdut minţile, mi- 
am pierdut şi memoria. 

Expertul convocă familia şi declară că bunicul era destul de 
nebun pentru a fi prezentat Sfântului Mercur. 

La miezul nopţii, acoperiră bolnavul cu o stofă albă. La 
stânga lui, se aflau femeile din familie; la dreapta lui, bărbaţii. 
Toţi sperau că Sfântul Mercur o să-l trimită pe lumea cealaltă, 
după ce o să-şi mărturisească secretul. 

Expertul pronunţă formulele ancestrale destinate să 
provoace apariţia sfântului. 

Lumini neliniştitoare brăzdară cerul. 

Toţi văzură un fel de înger, imens, agitând două săbii 
asemănătoare fulgerelor. 

Expertul ridică stofa. 

Pe pieptul bătrânului cu faţa liniştită se afla o cruce de 
sânge. 

— Este vindecat, aprecie expertul. Fie ca nebunia lui să se 
abată asupra acuzatorilor lui. 

Prima sabie tăie capul bărbaţilor, a doua, pe cel al femeilor. 

Mulțimea îl aclamă pe Sfântul Mercur care, încă o dată, 
identificase spiritele rele şi reuşise să le învingă. 


120 


Djedi magicianul şi camerele secrete din 
Marea Piramidă 


1 


Ajunse la un impas. 

Cum era chiar fiul mai mare al faraonului Keops şi 
demnitarul cel mai puternic în stat după tatăl său, Hor se 
confrunta cu un obstacol important. 

Mai avea o mică şansă: adunarea arhitecţilor veniţi din toate 
provinciile regatului. Poate unul dintre ei deținea cheia 
enigmei. 

Băiat frumos, cu spiritul ascutit, sportiv, veşnic îndrăgostit, 
literat rafinat, Hor s-ar fi lăsat cu plăcere legănat de o viaţă 
uşoară la Memphis, capitala unui Egipt bogat şi liniştit. 

Dar tatăl lui tocmai concepuse un imens proiect: ridicarea 
celei mai monumentale piramide, care le va depăşi în înălțime 
şi volum pe cele construite la Dahur de predecesorul său, bunul 
rege Snefru, atât de iubit de popor. 

Radiesteziştii şi magicienii se  înţeleseseră asupra 
amplasamentului: platoul Gizeh. Apoi, o echipă de tehnicieni 
începuse nivelarea stâncii pe care, în curând, se vor sprijini mii 
de blocuri. 

Fiecare egiptean ştia că faraonul asigura legătura 
indispensabilă între cer şi pământ, divinități şi oameni. 
Desemnat pentru a înlocui dezordinea cu armonia, prima lui 
datorie era de a construi o scară gigantică spre înălțimi, pentru 
ca sufletul lui să urce spre soare, să ia lumină de acolo şi să-i 
răspândească razele asupra poporului său. 

Alegerea carierelor, extragerea celor mai bune blocuri de 
piatră, transportarea lor: toate acestea, în pofida enormității 
sarcinii, nu reprezentau decât dificultăți minore care nu-i 
speriau pe meşteri. 

Trebuia avut în vedere planul de împărţire a interiorului 
piramidei. Şi intervenţia specialiştilor nu lăsa să existe nicio 
îndoială: numai poziționarea camerelor secrete ale lui Thot 
făcea eficientă şi luminoasă marea piramidă. Dacă nu se 
respecta această cerință, nu va fi decât un monument inert. 


121 


Ritualiştii erau, din nefericire, incapabili să furnizeze alte 
indicaţii. 

Astfel, Keops încredinţase fiului său sarcina să ridice vălul 
care ascundea acest mister. 

La început, Hor nu fusese prea îngrijorat.  Scrib 
experimentat, excelent cunoscător al textelor vechi, îi era de 
ajuns să cerceteze marea bibliotecă din Memphis, pentru a găsi 
acolo indicaţiile necesare. 

Scrierile relatând cuvintele lui Thot, maestrul textelor sacre 
şi al cuvintelor puterii, nu lipseau. 

Dar nicio vorbă despre camerele sale secrete! 

Necăjit, Hor plecase imediat la Hermopolis, oraşul lui Thot, 
cu certitudinea că acolo va obţine informaţiile căutate. 

O nouă dezamăgire. 

Scrierile primilor ani erau riguros inventariate, dar niciuna 
nu evoca, nici pe aproape, nici pe departe, aceste camere atât 
de bine ascunse. Mai multe întâlniri cu învățații din partea 
locului rămaseră fără răspuns. 

În disperare de cauză, Hor se adresase constructorilor. 

Erau vreo douăzeci, mai degrabă în vârstă şi destul de 
încruntaţi. Puţin obişnuiţi cu mondenităţile, nu apreciaseră 
deloc această convocare. 

— De ce atâta cinste? întrebă ironic un tip de vreo cincizeci 
de ani, care venea din Elephantina, principalul oraş din sud. 

— Nu reuşesc să obţin o informaţie foarte importantă, după 
părerea Maiestăţii Sale, şi contez pe voi ca să mi-o oferiţi. Cine 
cunoaşte numărul şi amplasarea camerelor secrete ale lui 
Thot? 

Doar o tăcere profundă răspunse fiului mai mare al lui Keops. 

Ultima lui speranţă se spulberase. 

Când arhitecţii se risipiră, un bătrânel rămase pe loc. Chel, 
descărnat, se sprijinea într-un baston. 

— Aveţi nevoie de ajutor? îl întrebă Hor. 

— Încă merg singur, dar sfârşitul se apropie. După o lungă 
viaţă de constructor, gust plăcerile odihnei printre ai mei. 

— Iertaţi-mă că v-am obligat să vă deplasaţi. 

— Nu îmi pare rău! Mai întâi, eram curios; apoi, aş putea să 
vă ajut, poate. Spun exact: poate. N-am auzit niciodată 
vorbindu-se despre aceste camere. Dar am întâlnit un personaj 


122 


ciudat, un magician numit Djedi, pe care ar trebui să-l 
consultaţi. Mă rog... dacă acceptă să vă întâlnească. 

— Va îndrăzni să-l respingă pe fiul mai mare al faraonului? 

— Va îndrăzni. 

— Unde locuieşte? 

— La două zile de mers pe apă de la Memphis, spre sud, într- 
un sat pierdut, pe malul de est. Când l-am întâlnit, sunt vreo 
douăzeci de ani, şantierul meu se afla sub vraja unui artizan 
invidios şi dezamăgit că nu fusese angajat. Djedi l-a identificat 
pe vinovat şi i-a distrus vraja. 

— De ce credeţi că are informaţii despre camerele secrete 
ale lui Thot? 

— Are o bibliotecă imensă, plină-ochi de texte rare. 

Pista părea îndoielnică, dar Hor îi mulţumi călduros 
bătrânului. 

Înainte de a întreprinde o călătorie dezamăgitoare, îl întrebă 
pe arhitectul palatului. 

— Djedi? Da, era un magician sălbatic, refractar la onoruri şi 
imposibil de controlat. De aceea n-a fost angajat la curte. Dar 
trebuie să fie mort de multă vreme! Dacă trăieşte încă, ar 
trebui să aibă cel puţin o sută zece ani. 

Din îndoielnică, pista devenea inexistentă. 

Totuşi, poate că biblioteca supravieţuise. 


2 


Navigarea pe Nil producea întotdeauna o imensă plăcere, 
mai ales când dispuneai de un vas bun şi de un echipaj 
antrenat. După ce admiră dulceaţa peisajului, în care alternau 
culturile cu pădurile de palmieri, Hor se retrase în cabina lui 
confortabilă, ca să guste vinul alb din oaze şi să citească 
poveştile în care magia ocupa cea mai mare parte. 

Tânărului nu-i plăcea deloc să-şi petreacă seara singur, dar a 
crezut că e mai bine să nu ia cu el pe una dintre frumoasele 
care se învârteau în jurul lui. Aceste fete tinere, elegante, nu se 
aventurau deloc la ţară, fiind prea ataşate de luxul palatelor de 
la oraş. 

În timp ce lua masa scăldat de razele soarelui care apunea, 
Hor îl întrebă pe căpitan dacă auzise vorbindu-se despre un 
magician numit Djedi. 


123 


— O vagă amintire, foarte vagă... Când mă ocupam de 
transportul butoaielor spre sud, puţin după o inundație foarte 
mare, se povestea că un magician a separat fluviul în două, ca 
să înlăture excesul de apă. Mi se pare că-l chema chiar Djedi. 
După spusele martorilor, era un om bătrân, sunt vreo douăzeci 
de ani de atunci. 

„Încă una dintre acele poveşti de care poporul este dornic”, 
gândi Hor. 

După două zile de navigare, făcută agreabilă de un vânt 
moderat din nord, vaporul acostă la debarcaderul unui sat, ale 
cărui cochete case albe cu un etaj se ghemuiau la umbra 
sicomorilor înalţi. 

Vreo zece copii alergau spre pasarelă. Hor le împărţi 
prăjituri. 

— Cum se numeşte satul acesta? 

— Dealul cu Prepeliţe, răspunse un roşcat îndrăzneţ. 

— Poţi să mă duci la primar? 

— Simplu, e tata! 

În mai puţin timp decât i-ar fi trebuit unei vrăbii să zboare de 
pe o creangă pe alta, satul fu anunţat de sosirea unui notabil pe 
care toţi voiau să-l vadă de aproape. Deranjat de a fi obiectul 
curiozităţii lor, Hor rămase totuşi zâmbitor. 

În vârstă de vreo cincizeci de ani, simpatic şi durduliu, 
primarul somnola la umbra unui acoperiş. 

Fiul lui îl bătu pe umăr. 

— Trezeşte-te, ţi-aduc pe cineva important! 

Edilul tresări. 

— Ce este... Nu vezi că tocmai meditam? 

— Eu sunt Hor, fiul mai mare al faraonului, şi aş vrea să-ți 
vorbesc. 

Convins că nu înţelesese bine, primarul se întoarse pe o 
parte. 

— Nu îmi plac glumele. Vreau să uit asta, băiete, dar şterge-o 
imediat! 

— Nu este o glumă. 

— A venit cu un vapor frumos, preciză roşcatul, şi poartă o 
pagnă nouă şi brățări de aur! 

Intrigat, primarul se ridică şi îşi văzu oaspetele. 

Era clar, nu era vorba nici despre un ţăran, nici despre un 
scrib obişnuit. 


124 


— Sunteţi, oare... cine aţi spus? 

— Bineînţeles că da. 

— Iertaţi-mă, nu ştiam... Eu... Nu aveam de unde să ştiu! Dar 
ce căutaţi aici? O persoană atât de importantă ca 
dumneavoastră? 

— Sunt în căutarea unui magician foarte bătrân, numit Djedi. 
Trebuie să locuiască prin ţinuturile astea. 

Roşcatul o şterse. 

— De ce i-e teamă? întrebă Hor. 

— Oh! Dar... de nimic! Fuge să-şi întâlnească prietenii de 
joacă. Puştiul ăsta este insuportabil, nu mă ascultă niciodată. În 
zilele noastre, educaţia tinerilor este un adevărat coşmar. E 
destul să le spui „alb“ ca să-ţi răspundă „negru“! Aveţi copii? 

— Vorbeam despre Djedi. 

Primarul se posomori. 

— Numele ăsta îmi este necunoscut, complet necunoscut. Ce 
căldură! Am bere rece, doriţi s-o gustaţi? 

— Trebuie să-l găsesc pe magician cât mai repede. Poate 
unul dintre săteni ar putea să mă îndrume. 

— M-ar mira! 

— O să-i întreb. 

— Printe, vă pierdeţi timpul! Pe Dealul cu Prepeliţe, avem un 
excelent magician, care face amulete foarte ieftine, iar noi 
suntem foarte mulţumiţi. Satul nostru este liniştit, fără 
probleme, îşi plăteşte regulat taxele... 

— Nu mă îndoiesc, dar vreau totuşi să-i întreb pe localnici. 
Continuă să meditezi. 

Răbdător, Hor merse din casă în casă. 

Bineînţeles, nu primi nici cea mai neînsemnată informaţie. 
Nimeni nu-l cunoştea pe Djedi. 

Invitat la masă la primar, care pusese farfuriile mici în cele 
mari, fiul regelui încercă să facă impresie bună. 

— V-am prevenit, prinţe. Ţăranii mei sunt oameni liniştiţi şi 
nu se gândesc decât să trăiască în pace sub protecţia 
faraonului. 

— Djedi i-a deranjat cândva? 

Întrebarea îl luă pe primar pe nepregătite. 

— Nu... bineînţeles că nu. 


125 


— E mai mult decât probabil, insistă Hor, deşi toată lumea 
pare că nu-l cunoaşte. Să presupunem că a tulburat liniştea 
satului: n-ar fi un bun motiv pentru tăcerea aceasta? 

— O, nu, prinţe, deloc! Mai vreţi puţin piure de bob cu 
ceapă? Este cel mai bun din regiune, se pare. Bucătarul meu e 
unic. Doriţi să dormiţi aici? Am o cameră confortabilă şi... 

— Prefer să mă întorc pe vasul meu. 

Noaptea era foarte senină. Hor contemplă mantia de stele 
care se detaşa pe fondul ca de lapislazuli. In timp ce oamenii şi 
animalele se odihneau, soarele dădea o luptă feroce cu demonii 
întunericului. Iar victoria lui se va arăta la răsărit, în zorii care 
vor veni. 

Hor se simţea aproape învins. 

Se întinse în patul lui, fără să reuşească să adoarmă. 

Dintr-odată, auzi un zgomot de paşi grăbiţi pe punte, strigăte 
şi vocea groasă a căpitanului. 

Se bătu la uşa lui, Hor deschise. 

Căpitanul îl ţinea pe roşcat de păr. 

— Prinţe, am capturat pramatia asta mică! S-a urcat la bord 
cu intenţia de a ne jefui. 

— Nu, vă jur că nu! protestă zbătându-se băiatul primarului. 

— Atunci, ce voiai? întrebă Hor. 

— Să vă vorbesc. Să vă vorbesc despre acest Djedi, pe care 
tata îl ştie. Dar cer o recompensă! 

— Eşti prea tânăr ca să ceri aşa ceva. 

— Nu-l ascultați pe mincinosul ăsta, îi recomandă căpitanul. 
Inventează orice ca să scape de o pedeapsă grea. 

— Vino în cabina mea, porunci prinţul roşcatului. Eu vreau 
adevărul. Dacă minţi, o să regreţi că te-ai prefăcut. 

Puştiul ţinea capul plecat. 

— După cum spun bătrânii, Djedi a locuit în satul nostru. Era 
magician, cel mai mare magician. Ştia să aducă ploaia, să 
îngrijească oamenii şi animalele, să stea de vorbă cu păsările, 
să îmblânzească şerpii, el... 

— Ce s-a întâmplat cu el? 

— Nobili, ca şi tine, veneau să-l vadă ca să-l ducă la 
Memphis. Întotdeauna refuza. Cum a fost destul sâcâit, a 
plecat. I-a făcut pe ţărani să jure că păstrează tăcerea în ceea 
ce-l priveşte. Dacă îl trădau, răzbunarea lui avea să fie 
groaznică. 


126 


— Ţie nu ţi-e frică? 

— Eu sunt prea tânăr! 

— Ai idee despre locul unde s-a ascuns? 

— Nu, dar tata trebuie să ştie. 

Roşcatul ridică încet ochii. 

— Pot să-mi primesc recompensa? 

— N-o să-i spun nimic tatălui tău, iar căpitanul o să-ţi dea o 
pereche de sandale noi. 

Hor părăsi imediat vasul pentru a se duce la casa primarului, 
pe care-l trezi fără menajamente. 

— Printe! Ce se întâmplă? 

— Unde se află Djedi? 

— Nu ştiu! 

— A locuit pe Dealul cu Prepeliţe. Tu şi bătrânii satului ştiţi 
unde locuieşte. Dacă vă temeţi de amenințările lui, vă înţeleg. 
Dar trebuie să vă temeţi mai mult de ale mele. 

— Tu... tu n-o să îndrăzneşti să faci rău satului meu! 

— Refuzul supunerii faţă de faraon, minciunile făţişe, 
împiedicarea unei anchete vitale pentru bunul mers al 
statului... Tribunalul nu va fi indulgent. Tu şi complicii tăi veţi fi 
condamnaţi la închisoare pe viaţă. 

Primarul simţi cum îi îngheaţă sângele în vene. 

— Djedi este mort de multă vreme, murmurară buzele sale 
tremurătoare. 

— Ai dovada? 

— Nu, dar era deja foarte bătrân când a părăsit Dealul cu 
Prepeliţe. 

— Unde s-a dus? 

— Nu ştiu. 

— Cu atât mai rău pentru tine. 

— Acesta este adevărul, vă jur. Totuşi... 

— Te ascult. 

— Totuşi, mutarea lui n-a trecut neobservată. Djedi avea mii 
de papirusuri şi de tăblițe scrise. Doi bărbaţi l-au ajutat. Unul 
este mort, celălalt poate că încă mai trăieşte în cătunul Leului 
Verde, la câteva ore de mers de aici. 

— Numele lui? 

— Mutul. 


127 


3 


Înzestrat cu un plan foarte exact, desenat de primar, şi 
însoţit de doi marinari înarmaţi cu bastoane, Hor porni pe 
drumul care ducea la cătunul Leului Verde. Regreta din ce în 
ce mai mult palatul din Memphis, grădinile umbroase, bazinul 
în care înota ore întregi, însoţit de ultima lui cucerire, înainte 
de a bea o bere rece şi bună. 

Praful, căldura şi transpiraţia înlocuiau acest paradis. Un 
măgar robust, răspunzând la numele de Vântul de Sud, purta 
bidoanele cu apă, plăcintele şi ceapa. Uitase de mâncărurile 
fine şi de vinurile alese. 

După trei ore de mers, nu văzuse nicio colibă de ţăran. 

Doar marginea culturilor, brusc întrerupte de deşert. 

— Nu ne-am rătăcit? se nelinişti un marinar. 

Hor îşi consultă planul. 

— Poate m-am înşelat. Să ne întoarcem. 

Fiul mai mare al regelui nu era pregătit pentru un asemenea 
gen de expediţii, într-o natură pe care o simţea ostilă. Cei doi 
marinari preferau să călătorească pe Nil. 

— Acolo, nişte construcţii! 

Trei colibe de stuf, o curte de păsări, o fântână săpată în 
piatră, un hambar. 

— E cineva? 

Din coliba din mijloc ieşi un lungan slab şi nebărbierit. 

— Tu eşti chiar Mutul? 

Lunganul dădu din cap afirmativ. 

— Eu sunt Hor, fiul faraonului Keops. 

Țăranul zâmbi. 

— Nu e o glumă. Regele doreşte să discute cu magicianul 
Djedi. Mi-a încredinţat sarcina de a-l găsi şi de a-l duce la palat. 

Zâmbetul dispăru. 

— Tu l-ai ajutat pe Djedi să se mute. Ştii sigur unde locuieşte. 

Cu o vigoare surprinzătoare pentru starea lui, lunganul negă 
din cap. 

— Este inutil să minţi. Pentru că nu poţi să vorbeşti, 
desenează pe nisip. Arată-mi imediat ascunzătoarea lui Djedi. 

Un nou refuz. 

— Atunci, o să ne conduci acolo. 

Refuz insistent. 


128 


— Mă obligi să fac un interogatoriu sever. 

Mutul îşi încrucişă braţele şi înfruntă privirea prinţului, ca şi 
cum l-ar fi ştiut incapabil de un act sălbatic. 

Acesta fu momentul pe care o pisică neagră îl alese ca să 
zgârie pulpa unuia dintre marinari. 

Scoţând un țipăt de durere, o prinse de gât. 

— N-o lovi! porunci Mutul. Priveşte-i ochii verzi... Dacă o 
răneşti, vor lua culoarea sângelui. Se va transforma într-un leu 
şi te va devora. 

Prudent, marinarul puse jos mica felină, care, înainte de a se 
duce la stăpânul ei, zgârie şi cealaltă pulpă a celui care o 
chinuise. 

— Leul Verde... Este o vrăjitorie pe care ai învăţat-o de la 
prietenul tău, Djedi. Măcar eşti un mut dăruit cu darul vorbirii! 

— Pentru un fiu regal, îmi pari destul de puţin instruit. Nu 
ştii că leul periculos din Marele Sud a trebuit potolit şi 
transformat în pisică, pentru că se pierdeau pacea şi 
prosperitatea? 

— Dacă vrei să-ţi serveşti ţara, spuse Hor, îndrumă-mă până 
la Djedi. 

— La ce bun? Va refuza să te primească. 

— Aşadar, Djedi trăieşte! 

— Moare vreodată un adevărat magician? Djedi a devenit, 
poate, un salcâm, un bloc de granit sau un crocodil! Chiar dacă 
o să-l vezi, n-o să-l recunoşti. 

— Lasă-mă pe mine să apreciez, Mutule. 

Lunganul se aşeză în poziţia scribului. 

— Ce este magia? 

— Heka. 

— Ce înseamnă acest cuvânt? 

— Verbul care procură energia. 

— La ce foloseşte? 

— La deturnarea loviturilor sorții şi la rămânerea pe drumul 
lui Maât. 

— Care sunt instrumentele magicianului? 

— Formulele care dau viaţă tuturor lucrurilor. 

Mutul lăsă să treacă lungi clipe de tăcere. 

— Trimite înapoi la vas gărzile de corp. 

Hor şovăi. Era periculos să rămână singur. Dar avea de ales? 

— Plecaţi, porunci el. 


129 


Cei doi marinari nu se lăsară rugaţi. 

— De ce vrei să-l vezi pe Djedi? 

— Ca să-l întreb ceva în legătură cu camerele secrete ale lui 
Thot. 

— Este o tradiţie atât de veche... El însuşi a uitat-o. 

— Dar tu nu ştii nimic? 

— Eu nu sunt decât un paznic al porţii. Veghez asupra unei 
porţi din deşert, de unde profanii şi ignoranţii n-au nicio şansă 
să se întoarcă. În locul tău, n-aş mai întârzia prin locurile astea 
şi m-aş întoarce în apartamentele mele confortabile. 

Ca toţi egiptenii, Hor se temea de întinderile deşertului, arse 
de un soare nemilos şi populate de creaturi periculoase. 

— Rişti să fii groaznic de dezamăgit. Mai bine ai renunţa. 

— Condu-mă, te rog. 

— Nici gând! Trebuie să mă ocup de curtea de păsări. Mergi 
drept spre est şi, mai ales, nu părăsi drumul cel bun. 

— Cum să ştiu care este? 

— Nisipul este auriu şi moale sub picioare. La dreapta şi la 
stânga, se află raiul scorpionilor şi al şerpilor. La cel mai mic 
pas greşit, o să fii înţepat sau muşcat. 

— O să am o mult de mers? 

— Fie ca magia să-ţi fie favorabilă, prinţe. 

Fără să-i pese de soarta lui, Mutul mângâie pisica neagră cu 
ochi verzi, care torcea de plăcere. 

Vântul din Sud acceptă să-l însoţească pe călătorul îndrăzneţ. 
Hor gândi că este bine să se ia după măgarul care mergea cu 
pas liniştit, pe un drum aproape nevăzut. 

La orizont, colinele se succedau după alte coline. Niciun 
copac, nicio plantă. 

Oare Mutul nu se debarasase de curios şi îl trimisese spre 
infern? 

Măgarul continua să înainteze, ca şi cum ar fi cunoscut 
capătul călătoriei. 

Era imposibil să vadă drumul parcurs şi să se întoarcă. Hor 
era nevoit să se încredinţeze patrupedului, care alegea 
momentul şi locul unei opriri. 

Vântul se stârni, ştergând urmele. 

Când veni noaptea, prinţul îşi blestemă lipsa de prevedere. 
Fără jăratic, fără niciun mijloc de a aprinde un foc, tânărul era 
la voia prădătorilor care mişunau în întuneric. 


130 


Măgarul se culcă, cu botul pe picioarele din faţă. Crezu că 
recunoaşte ţipetele cucuvelelor şi râsul sinistru al hienelor. Cu 
un gest zadarnic, luă nisip în pumn şi îl aruncă departe. 

Tânărului îi venea să plângă. El, moştenitorul regatului, se 
rătăcise în plin deşert, doar în tovărăşia unui măgar, complet 
indiferent la necazurile lui! Ce vrajă fatală l-a făcut să uite 
punctele de reper? Trebuia ca acest Djedi să fie un vrăjitor de 
temut pentru a-l atrage pe teritoriul lui! 

Când zorii înroşeau colinele, Hor era sfârşit şi îngheţat. 
Măgarul dormise bine şi, când o luă din nou la drum, tânărul fu 
nevoit să se ţină după el. 

Când soarele se apropia de înaltul cerului, prinţul crezu că 
este victima unei halucinaţii. La orizont, se vedea o oază 
luxuriantă, plină de palmieri înalţi! 

Închise ochii timp îndelungat. 

Când îi deschise din nou, mirajul era tot acolo. 

În ceea ce-l priveşte pe Vântul din Sud, luase un asemenea 
avans, încât fiul mai mare al lui Keops trebui să alerge ca să-l 
prindă din urmă. 

În apropierea oazei, o zvârlitură de baston îi şuieră pe la 
urechi. 

Un deget mai lipsea şi era mort. 

Agresorul îi apăru în faţă. 

— Unde te duci, străine? 

Nubianul, cu pielea neagră şi strălucitoare, părea foarte 
furios. 

— Îl caut pe Djedi. 

— Nu e nimeni cu numele ăsta aici. 

— Mutul mi-a spus exact pe dos. 

— El ţi-a servit de ghid? 

— Nu, Vântul din Sud, măgarul care tocmai a intrat în oază. 

Nubianul izbucni în râs. 

— Un om care se lasă condus de un măgar nu poate fi chiar 
rău! Ţi-e sete? 

— Puțin. 

— Nu eşti înarmat, sper? 

— Intenţiile mele sunt paşnice. 

— Cu atât mai bine pentru tine. 

Hor îl urmă pe nubian. 


131 


Oaza era un paradis, bine udată de mai multe izvoare. 
Grădinile erau împărţite în mici parcele, în care creşteau 
salată, ceapă şi multe alte legume. Boii şi vacile păşteau la 
umbra palmierilor, nu departe de o turmă de oi care mâncau 
iarbă. De-a lungul unui umbrar, atârnau ciorchini grei de 
struguri negri. 

— Când scapi cu viaţă din deşert, cel mai bine e să începi 
prin a bea apă. 

Lichidul era încântător de rece. 

— Anunţă-l pe Djedi de sosirea mea. 

— Djedi nu primeşte pe nimeni. O să-ţi recapeţi forţele, o să 
mănânci, o să petreci o noapte plăcută şi o să te întorci. 

— Faraonul Keops trebuie să-l consulte pe Djedi. Este 
important, foarte important. 

— Nimic nu este mai important decât liniştea stăpânului 
meu. Urgenţele, grijile şi afacerile de stat nu-l privesc. 

— Aşa este. 

— Eşti foarte sigur pe tine! 

— Spune-i că prinţul Hor, fiul mai mare al regelui Egiptului, 
doreşte să-l întrebe ceva. 

Nubianul păru impresionat. N 

— Nu eşti un ambasador oarecare! Bine. Il voi anunţa. Dar 
nu fi prea optimist. : 

Hor se întinse pe o rogojină şi ațipi. Işi atinsese ţinta, fără 
îndoială. În realitate, Djedi era atât de bătrân, încât nu putea să 
se deplaseze, şi abia vorbea. La ce trebuia să spere trimisul 
monarhului dacă nu la vorbele fără noimă ale unui bătrân care 
nici măcar nu înțelegea întrebările ce i se puneau? 

De fapt, încercarea lui era grotescă. Fie că acest senil o să-l 
primească sau nu, era limpede că nu aici o să descopere 
secretul camerelor lui Thot. 


4 


Îl zgâlţâi cineva. 

— Trezeşte-te, în numele zeilor! exclamă nubianul. Dacă toţi 
fiii de regi au un somn atât de greu, curtea din Memphis 
trebuie să fie un adevărat dormitor. 

— Trebuie să plec? 


132 


— Djedi te invită la masă. Sper că ţi-e foame, pentru că nu-i 
plac mofturoşii. 

În mijlocul oazei, se afla o casă somptuoasă, înconjurată de 
hibiscus. 

Pe mese joase în aer liber, la umbra unei pergole, o sută de 
căni de bere, cinci sute de pâini, vreo douăzeci de coaste de 
vacă fripte, praz cu chimen, linte cu usturoi şi o mare varietate 
de prăjituri. 

— Câţi musafiri sunt? întrebă Hor. 

— Doi, tu şi cu el. 

Se ivi un uriaş cu părul alb, care îl depăşea pe prinţ în 
înălţime cu trei capete. În lăţime, putea cuprinde mai mulţi fii 
de regi destul de trupeşi. 

Avea fruntea largă, nasul fin, buzele cărnoase şi bărbia 
voluntară: impozantul personaj strălucea de sănătate. 

— Deci tu eşti mesagerul lui Keops? 

— Sunt fiul lui mai mare. Hor. 

— Aşază-te şi mănâncă. 

— Aş putea să vă întreb... câţi ani aveţi? 

— Unii îmi dau o sută zece ani, vârsta înţelepţilor, dar nu 
este aşa. Adevărul e că am o sută nouă. Aşa că, încă nu m-am 
retras definitiv. Cheia acestei longevităţi sunt un bun apetit şi 
alegerea celor mai bune produse. Aici, suntem răsfăţaţi. Cu alte 
cuvinte, desfată-te. 

Fiind conştient că moare de foame, Hor nu se mai lăsă rugat. 

— Să fie într-un ceas bun! Sfrijit cum eşti, ai nevoie să fii mai 
bine hrănit. Acolo, la curte, te înfometează? Frumoase 
discursuri, bune maniere, dar cu burta goală! 

O sută nouă ani... Era aproape imposibil, dar, oricare ar fi 
fost vârsta adevărată, Djedi avea un tonus excepţional. Prinţul 
nu reuşi să ţină pasul cu gazda sa, care avea o poftă neascunsă 
de a gusta felurile. 

— Dacă ciuguleşti, fiule, nu ajungi departe. Berea mea nu-ţi 
place? 

— N-am băut niciodată una mai bună, dar vreau să-mi 
păstrez mintea limpede. 

— Pentru că ai idei! Dă-mi un exemplu. 

— Faraonul doreşte să vă vadă. 

— Nu este primul şi nu va fi nici ultimul. Eu nu vreau să văd 
pe nimeni, cu excepţia harnicilor ţărani care îngrijesc această 


133 


oază. Pentru că eşti aici, constat că locuitorii Dealului cu 
Prepeliţe n-au ştiut să-şi ţină gura. 

— L-am obligat pe primar să-mi spună drumul până la Mut. 

— Ai putea să te dovedeşti violent? 

— M-am mulţumit să-l îngrozesc. 

Djedi lovi cu pumnul în masă. 

— Tu, să îngrozeşti pe cineva? Eşti amuzant, băiete, şi 
apreciez glumele. De ce te-a lăsat Mutul să treci? 

— Din cauza măgarului meu, fără îndoială. Ştia unde merge. 

Hohotele de râs ale uriaşului făcură să tremure hibiscuşii. 

— Îmi placi grozav, Hor! Sunt sigur că i-ai dat răspunsuri 
corecte Mutului, căruia nu i te-ai lăudat. De obicei, diplomaţii 
sunt preţioşi, calculaţi, plicticoşi şi proşti. Se complac în 
formulele lor complicate şi spun atâtea minciuni, că nici măcar 
nu ştiu la ce se gândesc. Tu pari sincer. 

— Doresc să reuşesc în misiunea mea. 

— În ce constă ea, mai exact? 

— Vă spun: să vă duc la tata, faraonul Keops. 

— Nici gând, nu mă mişc de aici! Ce vrea de la mine 
strălucitul tău tată? 

— Să vă pună întrebări în legătură cu camerele secrete ale 
lui Thot. 

Djedi încetă să mai bea şi să mănânce. 

— Cine i-a vorbit despre asta? 

— Arhivarul-şef şi ritualiştii din Memphis. 

— Aşadar, regele n-are nevoie de mine. 

— Ba da, pentru că nu are niciun punct de plecare! Câte 
camere sunt, cum sunt ele aşezate, la ce folosesc ele? 

— Misterul rămâne mister. Ce se ascunde acolo nu trebuie 
dezvăluit. 

— Am fost la Hermopolis, oraşul lui Thot, şi n-am găsit nimic. 

— Nu mă mir. 

— Cunoaşterea acestor camere este indispensabilă pentru 
faraon, preciză Hor. 

— La ce-i foloseşte? 

— Ar fi modelul pentru construcţia interioară a piramidei pe 
care vrea s-o ridice pe platoul de la Gizeh. 

Djedi goli o nouă cupă. 

— O piramidă... O idee excelentă. Tradiţia trebuie continuată 
şi opera lui Snefru să fie un model. 


134 


— Piramida acesta va fi cea mai mare care a fost construită 
vreodată. Or, fără prezenţa camerelor lui Thot, nu va vedea 
lumina zilei. Este convingerea Maiestăţii Sale. 

Uriaşul reflectă o vreme, cu ochii închişi, ca şi cum se 
concentra asupra unui element vital şi invizibil. 

— Keops are dreptate, conchise el. De fapt, este singura 
arhitectură interioară, care va permite unui astfel de 
monument să-l găzduiască pe Ka, energia lui nemuritoare, şi 
să-l facă să strălucească. 

— Vreţi să-l ajutaţi? 

— La vârsta mea, nu caut decât liniştea. Şi este ora siestei. 

— Aş putea să vă văd biblioteca? 

— Ai urmat studii serioase? 

— Am recopiat marile texte clasice, am... 

— Scrie primele maxime ale lui Ptah-Hotep pe tăbliţa asta. 
Scrisul unei fiinţe spune mai mult despre sufletul său decât cel 
mai frumos discurs. 

Reproşându-şi că băuse prea mult, prinţul avu totuşi mâna 
sigură şi memoria trează. 

Cufundat într-un fotoliu monumental, cu mâinile pe pântece, 
Djedi aruncă un ochi pe exerciţiu. 

— Am văzut mai bune, dar şi mai rele. Pentru că nu pari de-a 
dreptul neştiutor, îţi dau voie să-mi descoperi comoara. 

Mai mult de jumătate din locuinţa magicianului era o 
bibliotecă ale cărei bogății îl uimiră pe prinţ. Citind titlurile 
sulurilor adunate în acest sanctuar al hieroglifelor, constată că 
Djedi adunase o ştiinţă de o importanţă extraordinară. 
Astronomie, astrologie, magie, alchimie, medicină, geometrie, 
arhitectură... Nimic nu îi scăpase. 

— Mi-aş petrece tot restul vieţii descifrând aceste minuni! 
exclamă Hor. 

— Cum vrei, fiule, dar nu sunt sigur că i-ar plăcea tatălui tău. 
Eu o să mă culc. Siesta se dovedeşte indispensabilă sănătăţii. 

În timp ce uriaşul se retrăgea, Hor consultă cu atenţie câteva 
papirusuri unice. 

Fără să observe cum trec orele, nu încetă să citească, până 
în clipa când întunericul învălui biblioteca. 

— Cina este gata, anunţă nubianul. 

Masa era ceva mai uşoară, fiind salvată de un vin roşu, care 
nu era lipsit de tărie. 


135 


— Rezultatul? întrebă Djedi. 

— Am parcurs marea carte a lui Thot, cea care a fost 
descoperită sub o piatră căzută din cer, la Hermopolis, dar nu 
menţionează nimic despre o cameră secretă. 

— Poate n-ai fost destul de atent. Citeşte şi reciteşte. 

Djedi îl chemă pe nubian. 

— O altă cheie a sănătăţii perfecte este masajul zilnic. Şi aici 
am un expert. 

Uriaşul se lungi pe burtă. Nubianul îl unse cu o cremă care 
înmuia pielea, calma contracţiile şi uşura circulaţia energiei în 
canalele limfatice. Apoi, îi masă mâinile, picioarele, pulpele, 
spatele şi ceafa cu gesturi pe cât de ample, pe atât de sigure. 

— Sunteţi singurul care cunoaşteţi camerele secrete ale lui 
Thot? întrebă Hor. 

— Mai întâi, niciodată n-am pretins că le cunosc; apoi, îi 
deplâng pe amatori şi pe lăudăroşi. Dar aşa este omul: vorbeşte 
mult şi face puţin. 

— Ştiţi foarte bine că piramida regală nu va fi ridicată fără 
ajutorul vostru şi că această construcţie este vitală pentru ţara 
noastră. 

— Nu te înşeli asupra acestui ultim punct. Dar nu am chef să 
călătoresc şi să-mi amintesc de ceea ce mai bine aş uita. 

— Dacă trebuie să înfrunt pericolele, sunt pregătit! 

Djedi zâmbi. 

— Pentru un prinţ, eşti deosebit de simpatic. Dar trebuie să 
înveţi să nu te avânţi prea repede. Încă o cheie pentru 
sănătate: o noapte lungă de somn. 

— Pot să mă întorc în bibliotecă? 

— Îţi este deschisă. 

Fitilele folosite de magician în lămpile lui cu ulei nu scoteau 
fum deloc. Datorită luminii foarte bune, Hor citi cât se poate de 
multe papirusuri din opera lui Thot şi din învăţăturile pe care le 
dăduse înţelepţilor. 

Nicio menţiune despre camerele secrete. 

În zori, descurajat, prinţul ieşi din bibliotecă. Oaza era 
liniştită, parcă se afla în afara timpului. Ar fi vrut să rămână 
acolo şi să uite lumea exterioară! Dar faraonul îi încredinţase o 
misiune şi nu se va comporta ca un laş. 

— Dacă vrei să-ţi cureţi gura, să te speli şi să iei un mic 
dejun, trebuie să te grăbeşti, îl avertiză nubianul. 


136 


— De ce? 
— Pentru că Djedi este gata de plecare. 


5 


Vântul din Sud, încărcat cu urcioare şi nutreţ, mergea 
înainte. Dar nu urma acelaşi drum pe care mai mersese. 

— Nu se înşală? se nelinişti Hor. 

— O ia pe scurtătură, răspunse Djedi. 

— Dar scorpionii şi şerpii? 

— De când trăiesc alături de ei, nu-mi mai este frică. 

— Eu, în schimb... 

— Un bun magician ar trebui să te salveze, în afară de cazul 
în care eşti victima viperei cu corn sau a cobrei negre, când are 
cel mai mult venin. 

— Drumul de la venire nu era mai bun? 

— La vârsta ta, băiete, nu trebuie să devii sclavul 
obişnuinţelor. 

Cu ochii aţintiţi în nisip, Hor încerca să distingă cea mai mică 
prezenţă suspectă. Din fericire, pasul apăsat al uriaşului 
provoca asemenea vibrații, încât cele mai primejdioase reptile o 
ştergeau, doborâte de o violentă durere de cap! 

În cătunul Leului Verde, Mutul pregătise un prânz pentru 
vreo zece musafiri. Djedi îl îmbrăţişă, gata să-i rupă oasele. 

— Ai prevăzut că magicianul o să accepte să mă însoţească? 
se miră prinţul. 

— Djedi are o inimă mare şi nu suportă victoriile lui Isefet. 

Isefet, opusul lui Maât, simbolul onestităţii, al adevărului, al 
dreptăţii şi al armoniei. Isefet, un cuvânt neutru, putere a 
putreziciunii şi a distrugerii care nu aparţine lumii divinităţilor 
şi nu are nicio reprezentare figurativă. Isefet, tendinţa firească 
a fiinţei umane de a face rău. 

— Dacă înţeleg bine, interveni Hor, a nu-i arăta faraonului 
amplasarea camerelor secrete ale lui Thot este o greşeală 
gravă, ţinând de domeniul lui Isefet, căruia Djedi refuză să i se 
supună. 

— Cam aşa ceva, murmură Mutul, în timp ce magicianul se 
desfăta cu plăcintele calde, umplute cu bob. Mai mult, îi plac 
provocările. Şi aceasta... 


137 


— În loc să-i asculţi prostiile, interveni Djedi, vino să 
mănânci. Când călătoreşti, ai nevoie de hrană care să-ți 
menţină trupul în formă. 

Uriaşul nu-şi scurtă siesta. Neliniştit, Hor făcu sute de paşi 
sub supravegherea pisicii cu ochi verzi. 

În sfârşit, sosi momentul plecării! 

— Să mergem până la fluviu, propuse prinţul. Vasul meu o să 
ne ducă la Memphis. _ 

Măgarul alese o nouă scurtătură de-a latul culturilor. In acest 
câmp verde, Hor se simţea mult mai în largul lui decât în 
deşert. 

Când se apropiau de un grup de cultivatori, aceştia îi priveau 
cu ochi miraţi. Apoi, abandonându-şi uneltele, fugeau cât îi 
ţineau picioarele. 

— Semeni groaza în rândurile lor, constată Hor. 

— Nu cred, replică uriaşul. 

— Totuşi, nu eu îi îngrozesc pe ţărani! 

— Tu, nu. Dar cel care te urmează, da. Şi nu numai pe ţărani, 
o să vezi. 

Un răget îl alertă pe prinţ. Sunetul era atât de grav, de 
profund, atât de înspăimântător... Nu, era imposibil! 

Hor se întoarse. 

Un leu. 

Era chiar un leu, foarte mare, a cărui coamă părea să aibă 
reflexe verzi. 

— Credinciosul soţ al leoaicei verzi, explică Djedi. Niciodată 
nu plec în călătorie fără el. Este bănuitor, neîncrezător şi nu mi 
se supune decât mie. Dacă nu-l superi, nu ai de ce să te temi. 

Până la fluviu, se repetă acelaşi spectacol: cum vedeau fiara, 
ţăranii fugeau. Tot ţinutul va şti în curând că un monstru venit 
din deşert ameninţa oamenii. Fiului mai mare al lui Keops îi 
revenea sarcina să-i liniştească, trimițând un emisar în fiecare 
sat. 

Era limpede, Djedi nu-i uşura sarcina. 

e 

— Iată-l pe prinţ, strigă marinarul care repara pânza din 
vârful catargului principal. Dar... Nu e singur! Este însoţit de 
un măgar, de un uriaş şi... de un leu care o să vă devoreze! 

Căpitanul ridică din umeri. 


— În câmpiile noastre nu sunt lei. Dacă e nevoie, îţi dau două 
zile de arest pentru beţie. 

— Este chiar un leu, căpitane. O fiară enormă! 

La strigătele de panică ale celorlalţi membri ai echipajului, 
căpitanul trebui să admită că îi ameninţa un pericol. 

— Ridicaţi pasarela, porunci el. 

— Nu aveţi de ce să vă temeti, strigă Hor. 

— In spatele vostru. Un leu! 

— Este îmblânzit şi se supune stăpânului său, magicianul 
Djedi. Dacă fiara ar fi fost sălbatică, ne-ar fi devorat pe mine şi 
pe măgar. 

Argumentul îi convinse. 

Pasarela se reaşeză. 

Când leul merse pe ea mârâind, echipajul înţepeni de teamă. 

O mângâiere a statuarului Djedi calmă animalul care se 
aşeză la umbra cabinei centrale. 

Magicianul arătă spre un bărbos, în picioare, aflat lângă 
cârmă. 

— Tu eşti un om rău. 

— El? se indignă căpitanul. Sunt cincisprezece ani de când 
navigăm împreună! 

— A trecut prea multă vreme de când e subordonatul tău. De 
data aceasta, a hotărât să saboteze cârma şi să transforme 
călătoria într-o catastrofă. Vei fi umilit şi concediat, căpitane. 

Ofiţerul se apropie de colegul lui. 

— Nu-i adevărat, nu-i aşa? 

Marinarul se lipi de cârmă. 

— Dă-te la o parte! 

— Nici vorbă! 

Djedi îl apucă pe bărbos de umăr, îl ridică, ca şi cum nu ar fi 
cântărit mai mult decât un sac gol, şi îl aruncă în fluviu. 

Cercetarea făcută de căpitan îl uimi: cârma era defectă! 

— Ne trebuie un meşter în stare să fabrice o piesă de schimb, 
constată căpitanul. 

— Inutil, o să mă ocup eu. Pescuiţi-l pe răufăcător şi legaţi-l. 
Sper că tribunalul nu va fi indulgent. Plecăm în două ore, când 
reparația va fi făcută şi când va creşte curentul. 

— In ceea ce priveşte restul echipajului... 

— Doi proşti, un leneş şi un incapabil. Ceilalţi sunt în regulă. 
Călătoria o să fie liniştită. 


139 


Căpitanul urmă sfaturile magicianului şi totul decurse bine. 

— Vreţi să vă instalaţi în cabina mea? propuse Hor. 

— Fericită idee, băiete. 

Uriaşul făcu să geamă patul şi adormi imediat. Leul verde se 
culcă de-a latul uşii, interzicând oricui să deranjeze odihna 
stăpânului său. 

Neliniştiţi, vâslaşii întorceau mereu capul spre fiară. 

— Sunteţi sigur că nu ne paşte niciun pericol? îl întrebă 
căpitanul pe fiul mai mare al lui Keops. 

— Deloc. Djedi este imprevizibil şi mă tem ca animalul să nu-i 
semene. Bine ar fi, se pare, să nu-l superi. 

Vasul pluti spre capitală, într-o atmosferă apăsătoare. 

Grăbiţi să ajungă mai repede, vâslaşii mențineau un ritm 
rapid. 


6 


În momentul acostării, leul căscă şi se întinse, apoi zgârie 
uşa cabinei cu ghearele. 

leşind, Djedi, cu trăsăturile odihnite, privi imediat spre chei. 

— Să mi se aducă o lectică, ceru el. Nu îmi place să merg pe 
străzile unui oraş. 

Simţind că magicianul nu glumea, Hor chemă un soldat şi îi 
porunci să-şi alerteze superiorul pentru ca ordinele să se 
îndeplinească cât mai repede. 

Rezemat de bastingaj, magicianul părea dezamăgit. 

— Cu cât oraşele se măresc, prezise el, cu atât omenirea va fi 
mai nefericită. Oamenii se îngrămădesc unii în alţii, uită 
mesajul naturii, binele şi răul ei, şi se creează o lume artificială 
care va intra singură în competiţie. Mereu mai multe cheiuri, 
vase, case, gură-cască, nemulţumiţi, revoltați... Uneori, sunt 
mulţumit că sunt bătrân şi că mă aflu aproape de moarte. 

Cinci zdrahoni puseră la marginea pasarelei o magnifică 
lectică din lemn de abanos aurit. 

Djedi se instală. 

Zdrahonii nu fură în stare să o ridice. 

— Străduiţi-vă, le recomandă. Cândva, pentru munca asta nu 
erau angajate nişte stârpituri. 


140 


Întreg oraşul Memphis fu curând anunţat că cel mai bun 
magician din ţară, în vârstă de o sută zece ani, însoţit de un leu 
verde, se îndrepta spre palatul regal. 

Toţi voiau să-l vadă trecând. Chiar şi negustorii îşi lăsaseră 
tejgheaua ca să nu rateze spectacolul. Curând, un numeros alai 
urma lectica, traversând cartierul templelor, pentru a ajunge la 
palatul faraonului. 

Epuizaţi, purtătorii depuseră povara grea în faţa intrării 
principale, pe care o păzeau soldaţi înarmaţi cu sulițe. 

— O să-l anunţ chiar eu pe tata de sosirea ta. 

— Ştie. 

Un şambelan alergă şi se prosternă în faţa uriaşului. 

— Maiestatea Sa îl va primi pe marele magician Djedi în sala 
de audienţe. 

— Minţi aşa cum respiri şi vei sfârşi prin a te sufoca. Să nu 
mai apari în faţa mea sau te dau leului. 

Jignit, şambelanul dispăru. 

— Sunt mulţi oameni de felul acesta la palat? 

— Câţiva, recunoscu Hor. 

— Dacă faraonul este copleşit de muncă, accept. Dar tu, în 
loc să alergi după fete, n-ai putea face o curăţenie binevenită? 
Un gândac la vedere, dar sute sunt ascunşi. Se înmulţesc 
repede. 

— O să mă gândesc la asta, promise prinţul. 

Djedi aprecie austeritatea palatului. O geometrie controlată, 
spaţii luminoase, fără excese. 

Doi scribi deschideau uşa sălii de audienţe. 

Uriaşul se înclină în faţa regelui, care era aşezat pe un tron 
din piatră, ale cărui picioare aveau forma copitelor de taur. 

— Îl venerez pe faraon, marele templu unde stăpânesc 
puterile creatoare, garantul lui Maât şi al bunului păstor al 
poporului său. 

Keops arboră o figură dură şi severă. Preţ de câteva clipe, îşi 
cercetă musafirul. 

— Reputația ta este îngrozitoare, Djedi. 

— Şi meritată, Maiestate. 

— De ce ai refuzat întotdeauna să lucrezi la palat? 

— Pentru că este plin de invidioşi, de nevrednici şi de 
corupti. Nefiind mulţumit doar să-i detest, aş fi avut 


141 


supărătoarea tendinţă de a-i elimina. Aşa că este de preferat să 
trăiesc în singurătate. 

— Puterile tale magice sunt atât de cuprinzătoare cum 
pretind zvonurile? 

— Pune-mă la încercare. 

— Hor, adu-ne condamnatul la moarte, pe care poliţiştii îl 
retin în anticameră. 

Omul era un sirian, vinovat de asasinat. Recunoscându-şi 
faptele, nu avea nicio părere de rău. 

— O să i se taie capul acestui criminal, anunţă monarhul, iar 
tu o să i-l pui la loc, pe gât, ca să reînvie. 

— Experienţa aceasta n-ar trebui făcută pe un om, obiectă 
Djedi, căci el aparţine turmei lui Dumnezeu. Justiţia trebuie să- 
şi urmeze cursul şi să-l pedepsească pentru greşeala lui. Nicio 
magie nu trebuie să se amestece. 

— Faţă de o gâscă ai avea aceleaşi reţineri? 

— Spre deosebire de oameni, niciun animal nu trădează rolul 
pe care Dumnezeu i l-a încredinţat. Magia permite comunicarea 
cu toate animalele, fie ele chiar şi periculoase. De aceea pot să 
le salvez. 

Un servitor aduse leşul unei gâşte şi capul ei tăiat. 

Djedi îl invocă pe zeul Amon, „cel ascuns”, a cărui încarnare 
erau zburătoarele, apoi privi intens ochii morţi ai victimei. 

— Ceea ce a fost despărţit să se reunească, ceru el lipind 
gâtul de restul corpului. Apoi, tinu mâinile pe gâscă până ce 
sângele începu să curgă din nou. 

Uimit, Hor văzu pasărea cuprinsă de tresăriri din ce în ce 
mai puternice. Aruncă apoi o privire plină de reproş regelui, 
înainte de a scoate nişte sunete nu foarte protocolare şi de a se 
îndrepta spre fereastra care dădea în grădină, clătinându-se. 

— Ceea ce a fost ascuns a fost dezvăluit, conchise 
magicianul. 

— Mărimea şi greutatea ar putea tulbura măiestria ta, 
aprecie Keops. Ai face lucrurile la fel de bine şi cu un taur? 

Djedi nu protestă. 

Mirat, Hor văzu şase măcelari intrând în sala de audienţe. 
Patru purtau resturile unui taur, alţi doi duceau capul greu. 

Din nou, Djedi îşi folosi magnetismul pentru a intra în 
contact cu spiritul animalului şi cauteriză carnea. De data 


142 


aceasta, îl invocă pe Ka, puterea creatoare, transmisă din 
faraon în faraon, al cărei animal reprezentant era taurul. 

— Ka, nu ne părăsi, se rugă el. Fie să te afli în gândul nostru, 
ca şi în faptele noastre. 

Djedi puse capul greu pe gâtul masiv. 

Se lipiră perfect, dar ochii taurului rămaseră inerţi. Hor se 
temea ca magicianul să nu greşească. 

Colosul folosi o amuletă în formă de sceptru ouas, 
„vigoarea”, şi o trecu îndelung peste botul, pleoapele şi 
urechile animalului. 

Şi viaţa reveni în trupul taurului. 

Mai întâi, animalul scoase limba şi se linse pe bot. Apoi, ca 
un nou-născut neîndemânatic, se ridică în picioare, tremurând. 
Djedi îl alintă cu o mângâiere, înainte ca măcelarii să îl scoată 
afară. 

— Cu adevărat eşti cel mai mare magician al Egiptului, 
recunoscu regele. Înţelepciunea ta este uriaşă, poţi să mă ajuţi. 

— Mă tem că nu, Maiestate. 

— Fiul meu ţi-a explicat motivul pentru care doream să te 
văd? 

— Prinţul Hor nu mi-a ascuns nimic, se pare. 

— Ştii amplasarea camerelor secrete ale lui Thot? 

— Ştiu şi nu ştiu. 

— Fii mai explicit! 

— Pentru a pătrunde tainele magiei, adeptul trebuie să 
urmeze căile lui Thot şi să culeagă învăţăturile lui. Aşa am fost 
educat. Am traversat lăcaşurile zeului, dar nu mi-au rămas 
gravate în memorie, conform cerinţelor stăpânului meu. Nu le 
cunosc decât în inima şi în practica mea, nu în mod mental. 
Această ştiinţă nu trebuie dezvăluită. N 

— Crezi că ridicarea piramidei mele ar pângări-o? Înscriind 
înţelepciunea lui Thot în piatră, n-aş trăda-o, ci aş transmite-o 
peste secole. Magicienii de mâine vor avea sub ochi 
învăţămintele necesare pentru a-şi îndeplini sarcinile. Mai mult, 
nu există niciun risc de deformare a lor, pentru că granitul şi 
calcarul vor fi cele care le vor transmite. Spre deosebire de 
oameni, piatra nu flecăreşte, nu minte, nu trădează. Piatra 
rosteşte verbul care a creat-o. Dacă doreşti ca secretul 
camerelor lui Thot să nu se piardă, trasează alături de mine 
planul piramidei mele. 


143 


Djedi nu manifestă nicio emoție, dar prinţul simţi că 
argumentele monarhului nu îl lăsaseră indiferent. 

— A numi aceste camere şi a le da un chip este primejdios, 
Maiestate. La vârsta mea, nu aspir decât la odihnă şi la linişte. 

— În sfârşit înţeleg de ce ai refuzat întotdeauna să devii 
superiorul magicienilor Egiptului! Ştiai că regele îţi va cere, 
mai devreme sau mai târziu, să îndeplineşti această periculoasă 
misiune. Astăzi a venit acea clipă. 

— Sunt liber să refuz? 

Hor tremură. 

Oricât de puternic ar fi fost, Djedi nu se putea opune 
faraonului. 

— Acţionează cum spune Maât, îi recomandă Keops. Cunoşti 
miza. 

Regele se retrase. 

— Puteai să mori! spuse prinţul. 

— Dacă am merge să mâncăm? Experiențele astea mi-au 
făcut foame! Sper că bucătăria palatului este demnă de 
arhitectura lui. 

Într-un salon luxos, un intendent şi nişte servitori roiau de 
colo-colo. 

Un paharnic servi un vin alb, în cupe de alabastru. 

Djedi o apucă pe a sa şi o aruncă în faţă paharnicului. 

Ca şi cum ar fi fost ars de o flacără, acesta scoase un urlet. 

— Apă, repede, apă! 

— Dacă vorbeşti, te vindec. Cine ţi-a poruncit să mă 
otrăveşti? 

— Magicianul-şef, Aber! 

— Tot secătura asta de Aber! După ce o să-mi fac siesta, o să 
mă ocup de el. 

Djedi îşi puse mâna uriaşă pe faţa arsă. Câteva minute mai 
târziu, nu mai era nici urmă de rană. 

— Anunţă-l pe stăpânul tău şi recomandă-i să se pregătească 
de luptă. 

Paharnicul ieşi. 

Un altul, tremurând, veni după el. 

— Tu ce mai aştepţi? Dă-ne de băut! 

— L-ai cunoscut pe Aber? întrebă prinţul. 

— Poţi să spui şi aşa! Un lucrător serios, pe care ambiția l-a 
stricat. Era gata de orice pentru a obţine o funcţie înaltă şi a 


144 


uitat că magia implică şi corectitudine. Hotărât, această curte 
este rău famată. Câtă dreptate am avut să mă izolez în oaza 
mea şi câtă dreptate aş avea să mă întorc mai repede! 

Djedi gustă din fileurile de şalău de Nil. 

— Ca antreu, sunt bunicele. Mănâncă, Hor. Dacă nu o faci, o 
să te prăpădeşti şi n-o să-mi foloseşti la nimic. 

Cuvintele acestea erau purtătoare de speranţă, aşa că prinţul 
prinse ceva poftă de mâncare. Djedi nu şi-o pierduse pe a lui. 

Tocmai începea al treilea desert, un fel de insuliţă plutitoare, 
când un personaj dolofan, cu părul foarte negru, lipit de capul 
lui rotund, îşi făcu brusc apariţia în salon. 

— Nu sunt încântat să te revăd, Djedi! 

— Ah, nu, nici tu? Îmi tulburi digestia, Aber. Nu te aşeza. Nu 
eşti invitatul nostru. 

— Nu mai întârzia nici măcar un minut în palatul ăsta. Aici, 
eu sunt cel însărcinat cu magia de stat. Regele este mulţumit 
de munca mea. Nu spera că o să-mi iei locul. 

Colosul goli o cupă de vin, de vreo cincisprezece grade, 
pentru a-şi linişti ficatul, de unde provenea acel fel de energie 
pe care voia s-o folosească. 

— Întotdeauna ai fost un bădăran şi un necioplit, Aber. Nu 
îmi place să mă lupt înainte să-mi fac siesta, dar nu-mi laşi nicio 
alegere. 

Hor crezu că cei doi bărbaţi se vor arunca unul asupra 
celuilalt. Dimpotrivă, se îndepărtară cât mai mult. 

Aber întinse braţele. Din palmele sale îndreptate spre uriaş, 
ţâşni un fulger care îl lovi de Djedi în piept. Ca şi cum l-ar fi 
murdărit, colosul se şterse cu un prosop alb. 

— Mereu la fel de neîndemânatic, bietul meu Aber. Nu ai 
nimic mai eficient în arsenalul tău? 

Durduliul se înarmă cu o pernă, o transformă în pumnal şi îl 
aruncă. 

În mâna lui Djedi, pumnalul se transformă într-o bucată de 
pânză zdrenţuită. 

— Confunzi magia cu fantasmagoria! Dacă eşti în stare, treci 
prin zid şi dispari. 

Aber încercă să fugă, dar un laţ îi prinse picioarele şi îl ţintui 
pe loc. 

Fu rândul lui Djedi să întindă braţele. 


145 


Din palmele sale, Hor văzu ieşind energie sub formă de linii 
frânte, de culoare albastră, care atinseră şalele lui Aber şi îl 
răsturnară. 

Căzând în nas, cel învins scoase un strigăt de porc 
înjunghiat. 

— Scapă-ne de nevolnicul ăsta, ceru Djedi prinţului. Câtă 
vreme va mai hălădui prin palat, n-o să-i dau niciun răspuns 
faraonului. 


7 


Venirea lui Djedi avea măcar o urmare fericită: administraţia 
căreia îi păsa prea puţin de sarcinile ei fusese pusă în ordine. 
Lăsând deoparte mondenităţile, Hor era preocupat de stabilirea 
sarcinilor. Odată cu Aber, dispăruse o întreagă clică de 
paraziți. 

În ochii curtenilor, fiul mai mare al regelui nu mai părea un 
nobil de treabă, ci un administrator sever, pe care nu era uşor 
să-l păcăleşti. 

În timp ce termina de scris un decret legat de irigaţii, o 
tânără femeie se strecură în biroul lui. 

— Am interzis să fiu deranjat! 

— Chiar şi de mine? 

— Chiar şi de tine. 

Celeste nu semăna cu celelalte cuceriri ale prinţului. Mai 
întâi, nu era amanta lui: apoi, nu făcea decât ce-o tăia capul şi 
nu se ferea să-l critice. 

— Ai prins gust pentru muncă? 

— Afaceri urgente. 

— Prinţul Hor, conştient de înaltele sale responsabilităţi! 
Prietenul tău, magicianul, a făcut miracolul ăsta. 

— Nu am nevoie de Djedi ca să înţeleg necesitatea anumitor 
reforme. 

— Cu un asemenea comportament, nu vei mai fi subiect de 
glume. După cum se vede, este limpede că te-ai schimbat mult. 
Ţi-ar plăcea totuşi să iei masa cu mine? 

— Îmi pare rău, sunt prea ocupat. 

— Păcat... Ţi-am pregătit o surpriză. 


146 


Celeste era frumoasă. Foarte frumoasă. Se bucura de o 
eleganţă înnăscută şi seducătoare, de o naturaleţe desăvârşită, 
căreia nimeni nu-i rezista. 

Totuşi, nu i se cunoştea niciun iubit. 

— Momentul e potrivit sau nu este. Cu bine, printe. 

Hor trebuia să se ridice ca s-o împiedice să plece, dar nu era 
pe măsura demnităţii lui. 

Celeste avea toate calităţile cerute ca să intre în familia 
regală şi era pentru prima oară când fiul mai mare al lui Keops 
se gândea la însurătoare. Dar nu trebuia mai întâi să 
dovedească că este un bărbat de stat? 

Fu rândul lui Djedi să-l întrerupă din lucru. 

— Du-mă la rege. 

— Nu poţi să aştepţi până mâine? 

— Pot să şi plec imediat. 

Hor puse deoparte decretul. 

De la una dintre ferestrele palatului zări o procesiune care se 
îndrepta spre templul lui Hathor. 

În spatele maestrului de ceremonii, se afla Celeste. 

— Este iniţiată în tainele zeiţei? Cine şi-ar fi imaginat? 

— Eşti sigur că te pricepi la femei? întrebă Djedi amuzat. 

— A venit să mă invite la cină şi iată că este primită în 
templu! Nimeni altcineva nu şi-a bătut joc de mine în felul 
acesta. 

— Te-a invitat la banchetul care marchează sfârşitul 
ritualului, o dovadă de încredere pe care tu tocmai ai refuzat-o, 
gândindu-te numai la glume proaste. Mai ai multe de învăţat. 

Mâniat, Hor merse repede până la apartamentele 
monarhului, urmat de Djedi. 

Faraonul nu păru că-l aştepta pe magician. 

— Ai luat o hotărâre? 

— După alungarea lui Aber şi a câtorva altor paraziți, cele 
mai binefăcătoare energii circulă în acest palat, unde fiul tău, 
în pofida lipsei de experienţă, face o treabă bună. Inainte 
vreme, mă temeam de urechile indiscrete. Acum, putem vorbi. 
Eşti sigur că vrei să pătrunzi misterul camerelor lui Thot? 

— Nu crezi şi tu că ele sunt temelia piramidei mele? 

— N-ar fi mai bine să vă modificaţi proiectul? 

— Am avut viziunea acestei piramide. Renunţând la ea, 
lipsesc Egiptul de un centru luminos, de care are atâta nevoie. 


147 


— Speram şi mă temeam să aud aceste cuvinte. De când 
regele Djoser a construit piramida în trepte, succesorii săi au 
descoperit această tradiţie. Fiecare monarh a reprezentat-o 
după propriul geniu, în funcţie de armonia momentului şi a 
planului operei dictat de zei. Nu mă îndoiam că, mai devreme 
sau mai târziu, un rege va vrea să se inspire din arhitectura 
camerelor lui Thot. Iată adevăratul motiv pentru care m-am 
ţinut departe de curte. Fiind magician, nu mă atrag aventurile, 
mai ales asta. Chiar şi cei mai buni au dat greş. 

— Primejdia nu mă înspăimântă. 

— Nu voi sunteţi cel care îl înfruntaţi, Maiestate. În caz de 
eşec, ţara nu trebuie împinsă spre îndoială. Doar prezenţa 
voastră o va evita. 

— Pe timp de război, faraonul merge în fruntea trupelor sale. 

— Nu este vorba de un război obişnuit! Dacă vechii vizionari 
au ascuns camerele lui Thot, este pentru că se temeau de 
profanarea mesajului lor şi de proasta lui folosire. Construirea 
piramidei, care le va găzdui, mă linişteşte, pentru că vor 
rămâne ascunse, fiind totuşi vizibile. Chiar dacă barbaria 
sufocă Egiptul, chiar dacă jefuitorii vor pângări aceste camere, 
n-or să le schimbe. Oricare ar fi împrejurările, ele vor continua 
să trăiască, până în momentul când fanatismul şi prostia le vor 
distruge, cel puţin pe acest pământ. Căci tiparul lor celest nu 
va rămâne la îndemâna oamenilor. 

— Accepti să mă ajuţi? 

— Nu vă garantez succesul. 

— Unde se află camerele secrete ale lui Thot? 

— Nu ştiu, dar cunosc mijlocul de a o afla. Vechii vizionari şi- 
au ferecat ştiinţa în interiorul unui cufăr din silex, într-unul 
dintre cele mai vechi oraşe sfinte, Heliopolis, cetatea zeului 
luminii şi a stâlpului primordial. Fără îndoială, este încă 
ascuns. 

— Vrei un ordin scris de mâna mea care să-ţi dea acces liber 
în oraş? 

— O să-mi folosească să intru în templu. Apoi, o să mă lovesc 
de un paznic de temut, superiorul preoţilor, cel care este numit 
Marele Vizionar. 

— De ce ar refuza să-ţi dea cufărul? 

— Pentru că a jurat să uite de el. Şi cuvântul dat nu se ia 
înapoi. 


148 


— Atunci, va trebui să-l convingi! 

— Zadarnic, Maiestate! Va trebui să dejoc unele capcane şi 
să pun eu însumi mâna pe acest tezaur. 

— Care sunt şansele tale? 

— Destul de slabe! Apoi, presupunând că reuşesc să deschid 
cufărul şi să descifrez indicaţiile oferite de documentele pe 
care le conţine, alte piedici se vor arăta. 

— Ce ajutor ţi-aş putea da? 

— Demoni, bărbaţi şi femei, mă vor ataca pentru a mă 
împiedica să parcurg camerele. Atunci aş avea nevoie de un 
bărbat şi de o femeie, tineri, care să nu ezite să-şi rişte viaţa. 

— Mă ofer voluntar, spuse Hor. 

— Tu eşti fiul mai mare al regelui! 

— Chiar aşa. Nimeni în afară de mine n-ar trebui să fie 
desemnat pentru împlinirea unui plan regal. Este piramida 
tatălui meu şi nicio altă viaţă decât a mea nu trebuie pusă în 
pericol. 

Faraonul aprobă. 

— Mai ai să-ţi găseşti tovarăşa, aminti Djedi, şi să n-o minţi 
în legătură cu pericolul care o aşteaptă. 

— N-am fost, oare, invitat la un banchet deosebit? 

e 

Celeste era la fel de frumoasă ca întotdeauna, dar mult mai 
serioasă. Ritualurile pe care tocmai le trăise în interiorul 
templului lui Hathor îi dezvăluiseră adevăruri pe care nu le 
bănuia. În ciuda cerințelor noii sale condiții de preoteasă, trăia 
o mare fericire. Îndepărtându-se de neroziile fostelor ei 
prietene, preocupate numai de machiaj şi de succesul în rândul 
băieţilor, aprofunda cunoştinţele despre misterele zeilor. 

Un oaspete de marcă onora banchetul care îi reunise pe 
slujitorii zeiţei: fiul mai mare al faraonului. 

La sfârşitul festivităților, Hor se apropie de Celeste. 

— Străluceşti de frumuseţe. 

— Aşadar, ai putut să-ţi faci timp! 

— Surpriza ta este foarte reuşită. Vreau să-ţi propun o alta. 

Fata deveni neîncrezătoare. 

— O să am mult de lucru în templu. Vreau să mă consacru 
lui. 

— Şi dacă ţi-aş oferi o misiune mai periculoasă? 

Celeste surâse. 


149 


— Recunosc că îmi stârneşti curiozitatea. Am dreptul să ştiu 
mai mult sau trebuie să răspund din instinct? 

— Magicianul Djedi şi cu mine plecăm în căutarea unui 
secret bine păzit. Avem nevoie de ajutoare. 

— Care va fi rolul meu? 

— Nu ştiu, cum nu ştiu nici despre al meu. Tot ce ştiu este că 
va trebui să luptăm împotriva demonilor tenebrelor şi că riscăm 
să ne pierdem viaţa. 

— E primejdios, se plânse Celeste. Şi ce avem de câştigat? 

— Construirea marii piramide a lui Keops. 

Ea îşi puse degetele pe buze şi reflectă îndelung. 

— Văzând cât de dificilă este această sarcină şi datorită 
faptului că nu există garanţii, te cred pe cuvânt. Pentru asta 
primesc să te însoțesc. 

e 

A doua zi dimineață, Hor o prezentă pe Celeste lui Djedi. 

Zărind-o, leul verde, culcat la uşa camerei magicianului, n-a 
scos niciun sunet. Fără să se teamă, tânăra îl mângâie. 

În momentul în care prinţul bătea la uşă, Djedi apăru în 
spatele lui. 

— N-aţi... N-aţi dormit în camera voastră? 

— Am explorat palatul, ca să ştiu dacă nu mai bântuie vreun 
spirit malefic, care să ne provoace necazuri. Se pare că ai 
curăţat bine locul. 

Când ochii colosului se opriră asupra lui Celeste, ea se simţi 
neînsemnată. Totuşi, nu se temu. Această privire era a unui om 
care nu-i voia niciun rău. 

— Prinţul te-a pus în gardă, tânără fată? 

— Oh, nu e nimic altceva de care să te temi decât de o 
moarte violentă! 

— La vârsta ta nu este înspăimântător? 

— Sunt puţin îngrozită, dar mă străduiesc să n-o arăt. Şi 
apoi, doresc să înfrunt necunoscutul! Fără să punem la 
socoteală participarea mea la construirea unei piramide... 
Toate acestea par mai ademenitoare decât o viaţă plicticoasă 
de cochetă şi chiar de simplă preoteasă a lui Hathor. 

— Hmmm... Eşti la fel de lipsită de experienţă ca şi prinţul, 
dar, poate, e mai bine aşa. Minţile chinuite dau greş din prima 
încercare. 

Celeste îl privi pe Djedi cu ochi critici. 


— Acum, pentru că m-ai făcut să cred în această poveste, 
spune-mi adevărul. Despre ce experienţă magică este vorba şi 
care va fi rolul meu? 

— Prinţul n-a exagerat. Cum îmi iau micul dejun, plecăm spre 
Heliopolis. 


8 


Celeste nu greşea amestecându-se în această aventură, dar 
personalitatea lui Djedi o fascina. A lucra alături de cel mai 
mare magician, aflat la apogeul măiestriei sale, nu era oare o 
şansă nesperată? 

Prezenţa prinţului Hor nu era un obstacol, dimpotrivă. Doar 
el, dintre toţi pretendenţii, nu o plictisea. Uneori părea naiv şi 
frivol, dar se schimbase sub influenţa colosului. Puțin câte 
puţin, Hor devenea un bărbat responsabil. Spre deosebire de 
majoritatea oamenilor, nu dădea înapoi în faţa primului 
obstacol aflat în cale. 

Leul verde ţinea locul unei escorte numeroase. Nimeni nu 
îndrăznea să-i supere pe cei trei, iar surpriza oamenilor care îl 
întâlneau era atât de mare, încât călătoria lor devenea subiect 
de legendă. 

— Nu suntem prea bătători la ochi? se nelinişti Hor. 

— Ţi-am spus că nu plec nicăieri fără leul meu. Mai mult, 
este bine ca la Heliopolis să se ştie că venim. Chiar şi în acest 
loc sfânt, izvorul tradiţiei noastre, există câţiva ipocriţi care 
trebuie să înceapă să-şi facă griji. Nu mă plâng, pentru că 
şobolanii vor ieşi din găurile lor. 

Vreo treizeci de preoţi, cu capetele rase, îi aşteptau pe 
vizitatori la intrarea pe drumul procesiunilor care ducea la 
sanctuarul lui Ra. 

— Nu mergeţi mai departe! porunci un slăbănog cu voce 
acră. Aici începe un teritoriu interzis profanilor. 

— În cazul acesta, cum explici prezenţa ta? întrebă Djedi. 

Jignit, slăbănogul îşi luă confrații drept martori. 

— Îndrăzneşte să mă insulte, pe mine, geometrul-şef! 
Plângerea o să fie depusă în faţa faraonului. 

— Eu sunt fiul lui mai mare, dezvălui Hor, şi iată documentul 
oficial care ne autorizează să intrăm în Heliopolis. 


151 


Încă stăpânit de indignare, preotul se văzu nevoit să se 
încline. 

Când uriaşul îi puse mâinile pe umeri, slăbănogul simţi că 
leşină. 

Privirea lui Djedi nu prevestea nimic bun. Cu degetele lui 
uriaşe, putea să-l zdrobească într-o clipă. 

— Documentele oficiale sunt una, dreptatea este alta. Tu şi 
cei trei nedemni tovarăşi ai tăi, cărora le cunosc numele şi 
ticăloşiile, părăsiţi imediat acest oraş şi plecaţi în mlaştinile 
Deltei. Compania crocodililor, a şerpilor de apă şi a insectelor 
ar trebui să vi se potrivească. 

— N-o... n-o să îndrăzneşti să mă omori! 

Sub apăsarea degetelor sale, omoplaţii începură să 
trosnească. 

Geometrul strigă la cele trei căpăţâni rase. 

După ce se descălţară şi abandonară robele de in, plecară. 

— Du-te după ei, porunci Djedi, alintându-l pe slăbănog cu un 
picior în fund, care îl aruncă la câţiva metri. 

— Fiinţe nedemne la Heliopolis? se miră Hor. Cum este 
posibil? 

— La Heliopolis, la palatul regal, peste tot... Deschide ochii, 
prinţe! De când Maât există, oricât de mic ar fi, Isefet nu 
încetează să acţioneze pentru a o distruge. Iar sufletul corupţiei 
este omul. Aşa că, mătura pe care faraonul o foloseşte pentru a 
şterge toate urmele de paşi când iese din sanctuar este unul 
dintre obiectele rituale cele mai importante. 

Djedi, Hor şi Celeste trecură printr-o mică poartă şi se 
purificară cu apa aflată într-un bazin de piatră. 

Leul verde se culcă pe prag. 

— Dacă rage, înseamnă că ne ameninţă un pericol. 

Sanctuarul era pustiu şi liniştit. 

Mai întâi, văzură o curte sub cerul liber, apoi o pădure de 
coloane şi, în sfârşit, o capelă închisă. 

In faţa portalului, un bătrân ţinea un sceptru pentru 
săvârşirea ofrandelor. 

— Inapoi, Djedi. 

— Sunt doar în trecere, Mare Vizionar. 

— Faima ta n-a încetat să crească. 

— Vanitatea vanităţilor, iluzia iluziilor! Oaza mea îmi ajunge. 


152 


— Totuşi, ai revenit în tovărăşia fiului mai mare al regelui şi 
a unei preotese a lui Hathor. Deşi ştii că am uitat locul 
cufărului din silex. 

— Voința faraonului îmi impune să-l găsesc. 

— Nu apreciezi plăcerile unei bătrâneţi fericite? 

— Mai mult decât îţi imaginezi! Dar destinul nu mă lasă să 
aleg. 

— Magia nu-ţi permite să-l schimbi? 

— Pentru că ţii sceptrul, ai intenţia să-i sacrifici pe cei doi 
tineri. 

— Acordându-le calitatea de ofrandă, le dau o şansă de a 
supravieţui. Pentru tine, în schimb, nu pot să fac nimic, în afară 
de a te sfătui să renunţi. 

— Mulţumesc pentru ajutor, Mare Vizionar. 

Colosul deschise poarta capelei. 

Cu pas măsurat, trecu printre cele două mari coloane, pe 
care erau scrise formulele rituale ale primilor preoţi ai lui Ra, 
lumina divină. 

Apoi, merse printr-un coridor de granit, care se termina într- 
o curticică. 

Pe un soclu impunător de piatră, se ridica un obelisc scund, 
cu vârful aurit. Acesta reflecta razele soarelui, scăldând în 
lumină locul sacru. 

Cu uşurinţa unei păsări, Djedi sări pe soclul obeliscului. 

Pe latura lui estică, o inscripţie sumară îi oferi cheia care îi 
lipsea: „În inima oceanului primordial”. 

Când uriaşul ieşi din sanctuar, Marele Vizionar dispăruse. 

Prinţul şi preoteasa se priviră ciudat, ca şi cum se vedeau 
pentru prima oară. 

— Urmaţi-mă, porunci magicianul, care porni în direcţia 
lacului sfânt. 

Deasupra apei de un albastru scânteietor, rândunelele 
zburau în cerc. 

— Sufletele drepţilor ne apără, constată Djedi. Hor, mergi 
spre sud şi rosteşte formulele lui Horus. Celeste, mergi spre 
nord şi invocă-le pe cele ale lui Hathor. Orice s-ar întâmpla, nu 
interveniţi. 

Hor i se adresă lui Horus, cerul îndepărtat, simbolizat printr- 
un şoim, ale cărui aripi erau cât universul. Aşezându-se pe 
ceafa faraonului domnitor, îi comunica gândul stelelor. 


153 


Celeste o invocă pe Hathor, „Templul lui Horus”, mama 
divină care descătuşează energiile învierii. 

Djedi cobori scara estică a lacului sfânt şi dispăru sub 
oglinda apei. 

Hor se grăbi în ajutorul lui, dar îşi aminti de avertismentul 
magicianului. In ochii lui Celeste, se citea aceeaşi nelinişte. Dar 
şi ea respectă sfaturile colosului. 

După planurile arhitectului, lacul sfânt din Heliopolis nu era 
mai adânc de câţiva metri. Totuşi, Djedi se cufundă până la un 
noun, mult peste capacitățile respiratorii ale oricărui 
scufundător. 

La aproape cei o sută zece ani ai lui, nu era timp pentru 
precauții. 

Inchizând canalele de percepţie obişnuite, se lăsă să alunece 
într-un abis fără margini. 

La capătul unei lungi scufundări, atinse un cufăr din silex, 
care era înconjurat de un halou luminos. 

Ştiind că timpul îi era măsurat, magicianul pronunţă o 
formulă de putere: oun ro, „deschide gura”. 

Capacul cufărului se deschise de la sine. 

În interior, se afla un papirus, pe care apa nu îl înmuiase. 

Djedi îl strecură sub tunică şi, cu o lovitură puternică din 
picior, urcă din nou la suprafaţă. 

Când Hor şi Celeste îl văzură apărând, îşi părăsiră locurile 
pentru a-l ajuta, căci colosul se clătina. 

Dar îşi recăpătă repede echilibrul şi ajunse în capul scărilor. 

— Nu v-aţi udat! constată Celeste. 

Djedi puse preţiosul document pe o dală de calcar şi sparse 
sigiliul pentru a-l derula. 

O flacără ţâşni din papirus. 

Tinerii se temeau ca magicianul să nu fie ars de viu. 

Nevătămat, Djedi începu să citească cu atenţie. 

— Mai avem de lucru, conchise el. Camerele lui Thot sunt 
aproape de aici, dar este greu de ajuns la ele. Eu încerc să 
ajung la ele; dar nu vă iau părtaşi la această nebunie. 

— Cine a promis nu renunţă, aprecie Hor. Mi-ar fi imposibil 
să trăiesc cu propria-mi laşitate. 

— Nu s-ar putea spune mai bine, adăugă Celeste. 

— Nu confundați curajul cu eroismul! Trebuie să vă amintesc 
că este în joc viaţa voastră? 


154 


— Viitorul Egiptului mă interesează mai mult decât propriul 
meu viitor, afirmă prinţul. Un jurământ nu se împrumută, se 
face. 

— Hotărârea prinţului mă încântă, spuse tânăra fată cu o 
voce pe cât de dulce, pe atât de hotărâtă. 

— Eu v-am prevenit. 


9 


Platoul stâncos de la Gizeh fusese nivelat şi imensa suprafaţă 
plană aştepta construirea monumentelor. 

Djedi se opri în faţa unei brazde marcate cu roşu. 

— Când am ieşit viu şi nevătămat din încercările care m-au 
ajutat să devin magician, mi-am jurat să nu mai văd niciodată 
asemenea grozăvii. Ceea ce dezvăluie acest papirus se anunţă a 
fi mult mai rău. 

— Nu sunteţi capabil să învingeţi piedicile? întrebă preoteasa 
cu o falsă naivitate. 

— A dispreţui duşmanul duce la o înfrângere sigură. Şi voi nu 
vă imaginaţi intensitatea forţelor cărora trebuie să le ţinem 
piept. 

— Dacă ne-aţi ales cu multă vreme în urmă, îndrăzni Celeste, 
este pentru că ne-aţi considerat în stare să reuşim. 

— De atât de multă vreme? se grăbi Hor. Djedi abia te-a 
întâlnit. 

— Ţi-ai pierdut luciditatea, aprecie tânăra femeie. Nu crezi 
că fiecare act al unui mare magician este calculat cu cea mai 
mare grijă? Chiar înainte de a-şi încrucişa drumurile cu ale 
noastre, Djedi ştia cine suntem şi ce luptă dorim să ducem. 

— Este adevărat? îl întrebă prinţul pe colos. 

— Nu avem altceva mai bun de făcut? 

— Dacă totul este programat, de ce ne neliniştim? 

— O să ajungem la momentul în care nimic nu este scris. 
Doar magia noastră va hotărî viitorul. Asta este infima parte de 
libertate care vă este dată: sau vreţi să deschideţi împreună cu 
mine uşile camerelor lui Thot, sau vă întoarceţi la treburile 
voastre obişnuite. 

— N-am ajuns prea departe ca să ne întoarcem? întrebă 
preoteasa. 

Hor rămase tăcut. 


Djedi se ghemui şi se agăţă de marginea unui bloc lung, pe 
care îl ridică pentru a degaja intrarea într-un culoar în pantă. 

— lată intrarea spre lumea de dedesubt. Ca să ajungem la 
camerele lui Thot, trebuie să trecem de ea. Înainte de a cobori, 
vă dau câteva amulete. 

Djedi dădu prinţului amuleta unui stâlp reprezentând 
stabilitatea; lui Celeste, pe cea a unui ochi. Apoi, le împodobi 
încheieturile cu brățări fine, gravate cu semnul ankh, „viaţa”, şi 
cu sceptrul ouas, „puterea”. 

— Un mare număr de demoni vă vor atinge, anunţă el. Frica 
o să vă îndemne să urcați la suprafaţă. Mergeţi mai departe, 
fără ca vreodată să mă pierdeţi din ochi. Este imposibil, de fapt, 
de revenit. Trebuie traversate toate camerele secrete sau 
trebuie să pieri. 

Hor se clătină, Celeste se ţinu tare. 

— Suntem prea aproape de ţintă ca să renunţăm, spuse ea. 

— Cum vreţi, cedă Djedi. Începând din acest moment, nu mai 
puteţi renunţa. lată acum esenţialul. 

Djedi dădu prinţului şi preotesei o tăbliță şi un toc de trestie. 

— Numele tăbliţei lui Thot este „Vezi şi înţelege”, dezvălui el. 
Aceasta va fi misiunea voastră. În timp ce eu o să deschid 
porţile camerelor, notaţi cu exactitate tot ce observați. 

— Lipsesc călimara cu cerneală şi păhărelul cu apă, observă 
Hor. 

— 'Tocul de trestie vine de pe planeta sacră a lui Thot, care 
şterge impurităţile şi nu se alterează. Nu are nevoie de 
cerneală ca să graveze semnele. 

Hor primi obiectele cu o oarecare teamă. Tăbliţa i se părea 
ireal de uşoară. 

Celeste încercă să scrie, dar fără rezultat. 

— Câtă vreme nu vedeţi şi nu înţelegeţi, tocul de trestie va 
rămâne mut, preciză Djedi. Nu scrie decât realitatea ascunsă, 
nu gândurile voastre sau sentimentele. Sunteţi gata? 

— De fapt, n-o să fim gata niciodată, aprecie tânăra femeie. 
Să nu mai întârziem. 

Din clipa când cei trei pătrunseră pe poarta lumii subterane, 
leul verde se culcă lângă ea. Niciun duh rău nu îi putea lua prin 
surprindere, pe la spate, pe exploratori. 


Abruptă şi  alunecoasă, panta ducea spre tenebrele 
primejdioase. Djedi se afla în frunte, Celeste, în mijloc, Hor 
încheia coloana. 

În întuneric, prinţul şi preoteasa au început totuşi să 
zărească ceva. 

De-a lungul zidurilor stăteau duhurile, paznici cu feţe 
hidoase şi înspăimântătoare. Unul dintre ei avea în loc de cap o 
flacără, un altul, un cioc de vultur. Toţi fluturau nişte cuțite 
mari. 

Când Djedi le pronunţa numele, vraja le bloca braţele. Un 
recalcitrant aruncă arma, care atinse umărul prinţului. 

Instinctul îl îndemna să revină la suprafaţă, dar nu voia s-o 
piardă pe Celeste. Nu era acolo ca s-o protejeze? 

Tânăra femeie repetă cuvintele magice rostite de Djedi. Hor 
o imită şi personajele înspăimântătoare dispărură unele după 
altele. 

Coborârea se întrerupse, iar înaintarea lor continua pe 
pământul bătătorit. 

— Pământul se naşte în tenebrele fecunde, declară Djedi. 
Colina primordială iese din infinit, insula primei dimineţi apare. 

Pe tăbliță, mâna prinţului trasă planul unei caverne, ai cărei 
pereţi erau parţial şlefuiţi. Plafonul era destul de jos. Pe tăbliţa 
preotesei figurau descrierea şi dimensiunile. 

— Iată prima cameră a lui Thot, dezvălui Djedi. Aici totul este 
cu putinţă. Impregnaţi-vă de această materie primordială. 

— Mai există şi alţi paznici la fel de răzbunători? întrebă Hor. 

— Următorii vor rămâne invizibili. Mai ales, nu pierdeţi 
tăbliţa! Este singura unealtă care are puterea de a-i alunga. O 
s-o luăm acum pe un coridor foarte strâmt. O să aveţi impresia 
că pereţii vă sfâşie carnea. Nu vă îngrijoraţi, şi agăţaţi-vă fără 
să vă opriţi. 

În ciuda încurajărilor lui Djedi, lui Hor i se tăiară picioarele. 
Exemplul lui Celeste, care înainta fără să se întoarcă, îl făcu să- 
şi depăşească teama. 

După un drum interminabil, pe care se crezu jupuit de viu, 
prinţul intră într-o sală unde se îmbinau granitul cu calcarul. 
Blocurile erau tăiate perfect. 

— lată a doua cameră a lui Thot, spuse Djedi. Pentru a 
ajunge la ea, a trebuit să traversăm fluviul timpului. Admiraţi 
nişa săpată în peretele din spate. 


157 


— Are forma unei piramide în cinci trepte, amintind de 
monumentul faraonului Djoser de la Saqqara, precum şi de 
sanctuarul central al piramidei din Meidum, şi de bolțile în 
consolă ale celei din Dahur. 

Pe cele două tăblițe se înscriau, treptat, natura materialelor 
şi planul construcţiei. 

— Aici, spuse magicianul, o să întâlnim strămoşii. Ne vor da 
să bem fluidul de altădată, apa imaterială a zeiţei Occidentului 
care îi primeşte pe cei drepţi la pieptul său. Ascultaţi-i vocea, 
înţelegeţi cântul pietrelor. 

Grozăviile fiind uitate, oboseala fiind dispărută, Hor nu dorea 
să părăsească acest loc unde domnea o pace nesperată. 

— Chiar trebuie să mergem mai departe? 

— Dacă nu încercăm să ne continuăm drumul, valurile uitării 
ne vor subjuga, căci noi nu vom fi demni de strămoşi. Ei nu ne 
cer să repetăm inconştient ce au împlinit, ci să le continuăm 
creaţia. A te mulţumi să primeşti darurile lor, fără să le 
fructifici, înseamnă să-i trădezi. Aşa că trebuie să continuăm, 
chiar dacă am fi înghiţiţi de vii. 

Hor părăsi cu tristeţe sala unde căpătase atâta încredere, 
încât se considera aproape invincibil. 

— Nu te supraestima, îl sfătui Celeste. 

— Îmi citeşti emoţiile? 

— Aş fi acceptat să te însoțesc? 

— Ştiai că Djedi o să vină la Memphis, nu-i aşa? 

— Eram doar convinsă că magia o să-ţi ofere un drum care 
este şi al meu. Datorită ei suntem împreună. 

O sărută cu blândeţe pe frunte. 

— Am putea să ne pierdem. 

— Doar dacă îţi lipsesc curajul şi încrederea. Eu nu mă 
îndoiesc de ele. 

— Din cauza revelaţiilor zeiţei Hathor? 

— Ea este cerul, bolta de aur şi lapislazuli, fără de care nimic 
n-ar exista. Thot n-ar şti să i se opună. Traversând camerele lui, 
vom întâlni originile. 

— Ne-am odihnit destul, aprecie Djedi. Să mergem mai 
departe. 

Hor presimţea de multă vreme că ea nu semăna cu alte 
femei. Dar ea se dovedea şi mai deosebită decât îşi imaginase. 
Cu siguranţă, fără magician, n-ar fi supravieţuit încercărilor. 


158 


Dar preoteasa lui Hathor nu-i oferea, oare, lui Djedi forţa de 
care avea nevoie? El, fiul mai mare al lui Keops, nu era decât 
un ucenic. 

Aparenta lui siguranţă dispăru când zări o imensă galerie, 
care urca spre ceva care părea inaccesibil. Cuprins de 
ameţeală, se aşeză pe prima treaptă. 

— Iată cea de a treia cameră a lui Thot, preciză Djedi. Nu 
încercaţi să vă opuneţi dezlănţuirii curenților. Strângeţi bine la 
piept tăbliţele, magia semnelor o să vă împiedice să fiţi zdrobiţi 
de pereţi. 

— Urcuşul va fi lung? întrebă Celeste. 

— Mai trebuie ca tribunalul lui Osiris să ne condamne la a 
doua moarte, preciză colosul. 

— Magia ta nu va fi suficientă pentru a-i convinge pe 
judecători? 

— Magia nu este nici artificiu, nici păcăleală. Totul depinde 
de ce se află în inima voastră. Dacă este plină de greşeli 
împotriva lui Maât, ne va pedepsi. Dacă este uşoară, ne va 
conduce pe frumoasele cărări ale veşniciei. 

— Oricum ar fi, aminti tânăra femeie, rămânând aici ne va 
condamna. 

— Să ne luăm zborul, recomandă magicianul. 

— În ce fel? 

— Priviţi în sus, spre poarta de piatră, care se va lumina 
atunci când gândul vostru se va îndrepta spre ea. Apoi, bateţi 
din călcâi, cu putere. 

Djedi le dădu un exemplu. 

Cu o supleţe surprinzătoare pentru talia şi greutatea lui, se 
înălţă în galeria înaltă. 

Celeste îl imită. 

La fel de graţioasă ca o rândunică, îşi luă zborul. 

Pentru prinţul Hor, manevra fu mai puţin uşoară. Atât de 
dornic s-o urmeze pe preoteasă, reuşi totuşi să se ridice de la 
pământ, dar palele de vânt amenințau să-l izbească de un 
perete. Amintindu-şi de indicaţiile magicianului, ţinu tăbliţa 
bine strânsă la piept şi îşi corectă traiectoria. 

I se păru că strigăte de furie ţâşneau din piatră, ca şi cum ar 
fi pângărit spaţiul rezervat sufletelor rătăcitoare, care se 
revoltau împotriva acestei încălcări a poruncilor. Vacarmul era 


159 


atât de îngrozitor, încât vru să lase totul baltă, să se întoarcă la 
punctul de plecare şi să nu mai îndure această suferinţă. 

Încă o dată, vederea fetei, aeriană şi luminoasă, îl opri. Simţi 
o intensă dorinţă de a împărtăşi viziunea ei şi de a cunoaşte 
locurile pe care ea le explora. 

Îngrozit, prinţul ateriză pe o treaptă lată de granit, unde se 
aflau deja magicianul şi preoteasa. 

Djedi examină tăbliţele. 

Fără ca ei să-şi fi dat seama, mâinile celor doi tineri 
trasaseră planul marii galerii şi îi precizaseră dimensiunile. 

— Din fericire, primejdia curenților de aer s-a terminat, 
constată magicianul, cu chipul obosit. Dar confruntarea a fost 
aspră. 

— Aţi depus mari eforturi ca să ne apăraţi, spuse Celeste. 

— Duhurile aerului atacă din toate direcţiile şi, în acelaşi 
timp, îşi schimbă neîncetat strategia. Dacă nu te adaptezi în 
permanenţă, sfârşeşti prin a fi zdrobit. 

Era pentru prima dată când prinţul vedea slăbiciunea 
copleşindu-l pe uriaş. 

— Ce este acolo? 

— A patra cameră a lui Thot. 

— Păreţi descurajat! 

— Am făcut mari eforturi pentru a ajunge aici. Prea mari, 
fără îndoială. Şi nu există niciun mijloc de a-mi recăpăta 
energia. 

— Aţi spus că nu vom putea să ne întoarcem din drum. 

— Este adevărat. 

— Ce-o să ni se întâmple dacă rămânem aici? 

— Un vânt furios se va stârni şi ne va izbi de pereţii galeriei. 
Violenţa lui va fi atât de mare, încât nici amuletele, nici 
tăbliţele nu ne vor apăra. A ne întoarce sau a rămâne înseamnă 
condamnarea la moarte. 

— Ei bine, să continuăm! 

— Nu e deloc îmbucurător. A patra cameră a lui Thot este 
păzită de trei dale de granit gigantice. Acum sunt suspendate, 
dar se vor prăvăli asupra noastră. Mi-a mai rămas destulă 
putere ca să opresc una, dar nu şi pe celelalte două. 

— Pe scurt, nu avem de ales decât cel mai bun mod de a fi 
ucişi! 

— Mă tem că da. 


— Dacă ne gândim mai bine, aceste dale nu sunt decât porţi 
şi paznici. 

— Aşa este, recunoscu Djedi. 

— Ce le face mai de temut decât cele pe care le-am trecut 
deja? 

— Oricât de iuți am fi, nu ne vor lăsa nicio şansă ca să 
trecem. 

— Închizătorile acestea poate au un nume, ca duhurile sau 
precum cuţitele! 

— Dacă este aşa, eu nu le cunosc, aprobă Djedi. 

— Ba da, trebuie să le ştiţi! V-au obligat să le uitaţi, dar le-aţi 
pronunţat cu siguranţă pentru a putea accede la ştiinţa care vă 
permite să traversaţi vizibilul şi să puneţi la loc capetele tăiate. 
Coborâţi mai adânc în inima voastră şi vi le veţi aminti. 

Uriaşul se aşeză în poziţia scribului şi, sub privirile uimite ale 
lui Celeste şi ale lui Hor, se transformă în lotus, fără ca măcar 
să dispară cu totul. Omul şi planta formau o singură fiinţă. 

Dintr-odată, o adiere îi făcu pe tineri să tremure. 

— Dacă Djedi nu se întoarce foarte repede la noi cu soluţia, 
observă prinţul, suntem pierduţi. lată începutul furtunii 
anunţate. 

Celeste afişa un calm surprinzător. 

— Nu ţi-e frică de moarte? 

— Bineînţeles. 

— De unde vine seninătatea ta? 

— Din faptul că nu avem de ales. Aşa că suntem liberi. Având 
o libertate pe care o vom dovedi în faţa tribunalului 
divinităţilor. 

Lotusul se risipi şi uriaşul reapăru. 

— Aţi reuşit? întrebă Hor. 

— Din nefericire, nu. Amintiri vagi, nimic precis. 

— O să ne mulţumim cu asta, spuse Celeste. Vântul şi-a 
trimis primele răbufniri, n-o să rezistăm multă vreme. 

— Incercaţi trei dintre cele mai puternice cuvinte ale magiei 
voastre, recomandă prinţul. Doar nu ne vom opri din pricina 
unor pietre! 

Cei trei urcară până la ultimul nivel şi pătrunseră într-un 
coridor atât de puţin înalt, încât uriaşul era să-şi spargă capul. 

Se opriră când zăriră prima dală de granit suspendată 
deasupra lor. 


161 


— Dacă mă aplec, sunt sigur că trec, presupuse Hor. 

— Blocul va fi mai iute decât tine. 

— Încearcă să-l numeşti, insistă Celeste. 

Djedi fixă piatra amenințătoare. 

— Tu eşti vigilenţa, declară Djedi, spiritul mereu treaz. Lasă- 
ne să înaintăm! 

Hor vru să intre primul, dar colosul îl opri. 

— Să stăm pe loc. 

Cu respiraţia tăiată, prinţul şi preoteasa priveau cum se 
îndoaie trupul magicianului. 

Fără să se grăbească, merse în poziţie aplecată, până în locul 
unde culoarul se afla dincolo de primul grilaj cu sulițe care 
rămase nemişcat. 

Mână în mână, cei doi tineri îl imitară. 

Fruntea magicianului era acoperită de broboane de sudoare. 

— Nu mai sunt decât două, constată Celeste optimistă. 

Djedi se apropie de cea de a doua dală. 

— Tu eşti perseverenţa, cea care nu renunţă niciodată şi face 
durabile monumentele eternității. 

Magicianul se aplecă din nou. 

Grinda de granit rămase nemişcată. La rândul lor, Hor şi 
Celeste se avântară dincolo de ea. 

— Tu eşti corectitudinea, fără de care nimic drept nu s-ar 
împlini, spuse colosul către al treilea grilaj. 

Rupt în două, cu spatele curbat, făcu o încercare. 

Cu un scrâşnet care sfâşie urechile prinţului, enormul bloc 
alunecă prin caneluri şi se prăvăli peste Djedi. 

Cu un gest disperat, uriaşul ridică mâinile şi reuşi să-l 
oprească. Întinşi la maximum, muşchii săi păreau să cedeze. 

— Corectitudinea nu este de ajuns, murmură el, aproape la 
capătul puterilor. Tu eşti... spiritul de dreptate, cârma 
sufletului, cea care conduce barca în inima portului. 

Devenit uşor ca fulgul, blocul de piatră se înălţă la locul lui. 

Cu vioiciune, cei doi tineri îl urmară pe magician. 

— Aţi reuşit! exclamă prinţul. 

— Să mulţumim zeilor, le recomandă Djedi. Dar nu am ajuns 
la capătul drumului. 

— Care va fi şi mai de temut? 

— O să afli curând. Să intrăm în a patra cameră a lui Thot şi 
să ne reculegem. 


162 


Întorcându-se, prinţul constată că cele trei obstacole 
dispăruseră. Nu rămăsese decât un culoar gol, aparent lipsit de 
orice pericol. 

— În caz de mare primejdie putem să ne întoarcem pe aici. 

— Nu risca, recomandă Djedi. Cele trei dale se vor prăbuşi în 
acelaşi timp. 

Hor renunţă la idee descoperind o vastă sală şi mai frumoasă 
decât precedenta, făcută din granit, din care izvora o lumină 
dulce. 

Mâna prinţului alerga pe tăbliță, notând proporţiile pe care 
le observa: zece coţi pe douăzeci, şi anume dreptunghiul 
creaţiei, matricea formelor vii. Tocul lui Celeste preciză 
dispunerea blocurilor, în care nicio simetrie nu oprea circulaţia 
sevei minerale. 

Tânăra femeie se simţea ciudat de bine. 

— Niciodată n-am respirat un aer mai curat. 

— Vine din stele, dezvălui Djedi. În pereţi sunt săpate două 
culoare: unul, la nord, merge spre cercurile polare, axa 
universului în jurul căreia faraonii înviaţi celebrează un etern 
banchet; altul, la sud, stabileşte legătura cu Orion, corpul 
celest care atinge inima universului şi echilibrează pe loc 
transmutaţiile. 

Prinţul înaintă spre zidul din vest, lângă care se afla un 
sarcofag din granit negru. 

— Iată barca sfântă celestă, preciză magicianul, cea care 
transformă moartea în viaţă. Totul porneşte de la ea, totul îi 
aparţine. 

— Am străbătut toate camerele lui Thot? 

— Nu încă. 

— Aici domneşte atâta linişte! Ce pericol ne-ar putea 
ameninţa? 

— Cea de a patra cameră este cea a focului celest, care 
permite sufletului regelui înviat să strălucească precum steaua 
dimineţii. Deasupra plafonului, există alte cinci camere, pe 
toată lungimea, foarte strâmte şi suprapuse, care formează 
athanorul alchimiei, de unde provine energia piramidei. 
Niciodată n-ar trebui să ajungem până aici. Când cerul va 
însufleţi acest gigantic cuptor, nu va rămâne nimic dintr-un 
muritor. Este felul în care funcţionează o piramidă şi este bine 
aşa. 


163 


— După un asemenea traseu, de ce să nu încercăm să intrăm 
în ultimele săli? 

— Priveşte plafonul sanctuarului: nouă enorme dale îl 
alcătuiesc. Nouă pietre care nu pot fi distruse. In total, există 
nouă camere ale lui Thot, care găzduiesc Eneada, confreria 
puterilor creatoare, aflate fără încetare în acţiune. Ea aparţine 
universului divinităţilor, nu lumii oamenilor. Pentru noi, a 
accede la cele cinci ultime camere este imposibil. Chiar magia 
verbului ar fi inoperantă. Doar Thot este capabil să numească 
acel Cinci ascuns în coronamentul interior al piramidei. V-aţi 
îndeplinit rolul, căci tăbliţele care indică planurile acestui 
monument nu vor fi distruse de foc. Graţie textelor şi 
descrierilor, Keops va construi o nouă zonă de lumină. 

— Înseamnă că noi nu vom scăpa de acest foc? 

— Nimic din ce este omenesc nu va fi salvat, te încredinţez. 

— De când am plecat, se revoltă Hor, ştiai că n-o să ne mai 
întoarcem! 

— V-am prevenit, dar aţi rămas surzi. Fiţi convinşi, şi unul, şi 
celălalt, că sacrificiul vostru era necesar. Fără voi, planul 
lucrării ar fi rămas indescifrabil. Nimeni altcineva n-ar fi reuşit. 
Credeţi-mă, aş fi lăsat cu plăcere locul altui magician. 

Prinţul măsură sala. 

— Locul acesta va fi mormântul nostru! 

— Nu, pentru că este rezervat trupului osirian al lui Keops. 
Noi vom fi distruşi de un foc care nu va lăsa nicio urmă pe 
ziduri. Pentru că acela care domneşte în această piramidă este 
la fel de invizibil precum celelalte elemente a căror natură aţi 
învăţat s-o cunoaşteţi. 

— O cunoaştere inutilă, se plânse Hor. Nu există niciun mod 
de a ajunge la afară? 

— Niciunul. 

— A te întoarce este imposibil... Trebuie să ne acceptăm 
soarta. 

— Magia nu constă în a înlătura efectele negative? întrebă 
tânăra femeie. 

— Ce ni se întâmplă nu este unul dintre ele, obiectă uriaşul. 
Am ales această cale şi am ajuns până la capăt. Citind planurile 
invizibile şi transcriindu-le pe tăbliţele lui Thot, v-aţi împlinit 
destinul. 

— Marea piramidă încă nu există, aminti Celeste. 


164 


— Ea trăieşte în mintea lui Keops şi noi am făcut o călătorie 
adevărată. 

— Nu mă îndoiesc, dar monumentul nu este însufleţit! Chiar 
dacă nu ar lipsi un singur bloc, nu ar fi întruparea camerelor lui 
Thot înainte de a celebra toate ritualurile. 

— Exact, recunoscu magicianul. 

— Prin urmare, continuă ea, niciunul dintre actele noastre nu 
s-a hrănit din inima regală şi nici nu a profanat aceste locuri. 

— Foarte exact, pentru că nimic n-ar fi înscris în construcţie. 

— Atunci, propuse Celeste, să ne folosim de canale şi de 
barcă! 

— În ce fel? 

— Tu trebuie să ne spui, Djedi. 

Cei doi tineri îl priviră pe magician. 

De răspunsul lui depindea viaţa lor. 

— Poate există o posibilitate, dar nu vă garantez succesul ei. 

— Nimic nu poate fi mai periculos decât drumul care ne-a 
adus până aici! 

Colosul examină intrarea canalelor de aerisire şi sarcofagul. 

Încet, încet, temperatura creştea. 

— Transmutaţia se pare că a început, mormăi el. Ar trebui să 
încercăm imposibilul. Trebuie să despart sufletul-pasăre de 
învelişul vostru trupesc. Tu, Hor, te vei îndrepta spre stelele 
din nord; tu, Celeste, spre cele din sud. Riscurile sunt 
nenumărate. Mai întâi, sufletele voastre se pot rătăci; apoi, pot 
fi absorbite de imensitate; în sfârşit, poate că nu vor regăsi 
drumul spre trupurile voastre. 

— Dacă stăm fără să facem nimic, nu vom fi arşi de vii? 
aminti prinţul. 

Magicianul o privi îndelung pe preoteasă, apoi pe prinţ. 
Invocă despărţirea şi provocă plecarea celor două suflete- 
pasăre spre cer. 

Căldura devenea sufocantă, pietrele se înroşeau. 

Djedi se întinse în sarcofag, care se lungea şi se lăţea pentru 
a-l primi pe uriaş. 

În momentul când athanor era pe punctul de a funcţiona cu 
intensitate maximă, cuva de granit se transformă într-o barcă 
ce se înălţă spre nori. 


10 


Apele urcau până la marginea platoului Gizeh. Vasele veneau 
de la cariere, docherii descărcau pietrele care foloseau la 
construirea locului de veci al faraonului Keops şi se aşezau pe 
platformele de lemn. 

Niciun detaliu de organizare a şantierului nu fusese lăsat la 
voia întâmplării. Fiecare meşter, cu o înaltă calificare, îşi 
cunoştea locul. Toţi ştiau că se construia o sursă de energie 
care, după vechile texte, va face să dispară moartea. 

Opera trebuind să înceapă de sus, prima piatră perfect tăiată 
nu era alta decât piatra piramidală, destinată să încoroneze 
edificiul. 

Mânuind torţa, regele se pregătea s-o sacralizeze, marcând 
astfel adevăratul început al Marii Opere. În spatele lui, se afla 
arhitectul-şef, dotat cu două tăblițe de o inestimabilă valoare, 
pe care erau gravate planurile marii piramide. 

Torța albă atinse piatra piramidală. 

Ţâşni o rază de lumină care se răspândi, ca un val, peste 
întregul platou. 

— Piatra a răspuns, declară regele. Sacrificiul celor trei 
oameni de excepţie nu va fi în zadar. 

e 

Leul verde mârâi. 

— Devii nesuferit, spuse Djedi. Nu este încă ora mesei! Uite, 
chiar şi mie mi-e puţin foame. Bine... Pentru că e vorba de tine, 
o să mâncăm ceva. 

Pe drumul spre bucătărie, magicianul îl întâlni pe print, 
pierdut în gânduri. 

— Pacea acestei oaze îţi este pe plac? 

— Cine ar dori mai mult? 

— Nefiind un bătrân retras din lume, te laşi pradă visurilor. 
După această indispensabilă perioadă de readaptare, trebuie să 
te întorci la curte. 

— A o servi pe Maât, a administra regatul, a asigura fericirea 
populației sunt sarcini nobile, dar... 

— Dar nu ai chef să pleci singur! Vorbeşte-i lui Celeste, 
încearcă-ţi farmecele. 

— Dacă dau greş? 

— Oare ai pierdut gustul riscului? 


Tânăra femeie era aşezată sub un palmier, citind un poem 
care lăuda farmecele capitalei Celor Două Regate. 

Ezitând, prinţul se apropie. 

— Vrei să locuieşti aici? 

— Hotărârea mea va depinde de a ta, Hor. 

— Este exact ceea ce credeam că o să spui. 

— Trebuie să înţeleg că... 

— Trebuie. După încercările prin care am trecut împreună, 
cum am putea să ne despărţim? 

— La masă! strigă Djedi. Ca să sărbătorim logodna voastră şi 
întoarcerea la Memphis, vă ofer un adevărat banchet. Şi nu 
trebuie să ciuguliţi. La vârsta voastră, totul se digeră. 

e 

Ca toţi cei care o contemplau, Hor şi Celeste erau fermecaţi. 

Acoperită cu un înveliş de calcar alb, care reflecta lumina, 
marea piramidă a lui Keops lega cerul cu pământul. Vorbea 
despre o regalitate spirituală, al cărei reprezentant printre 
oameni era faraonul. 

Urmând cu scrupulozitate planurile aduse din cealaltă parte 
a realului, în timpul explorării camerelor lui Thot, arhitecţii 
creaseră o capodoperă care va trece dincolo de timp. 

Cei doi tineri erau conştienţi că trăiesc o vârstă de aur. Spre 
deosebire de Ka a piramidei, ea nu va fi veşnică. Astfel, se 
bucurau de fiecare zi. 

— După noul arhivar-şef, îi spuse prinţul preotesei, am 
sarcina să pun la loc sigur cele două tăblițe pe care a înscris 
revelaţiile invizibile. Ce loc îmi recomanzi? 

— De ce nu chiar piramida? 

— Am nevoie de acordul regelui. 

În timp ce se îndrepta spre palat cu cele două preţioase 
relicve, Hor observă că erau din nou goale. 

e 

Confortabil instalat în fotoliul lui monumental, Djedi bea vin 
proaspăt şi mângâia coama leului. 

— Pentru tine, ca şi pentru mine, bătrâne prieten, momentul 
marii plecări se apropie. Sper că numărul de fapte bune pe care 
le-am făcut va fi mai mare decât al celor rele, în fața 
tribunalului divin! În orice caz, această existență n-a fost lipsită 
de haz. Construirea marii piramide n-a fost un privilegiu 
excepţional? Dar necazul cu oamenii este că sunt flecari şi 


167 


nestatornici. Într-o zi, vor lua acest monument drept un 
mormânt, o să-l vadă chiar ca pe o simplă îngrămădire de 
pietre. De aceasta a trebuit să se şteargă urmele camerelor 
secrete ale lui Thot. Dacă aventurieri ai spiritului ar afla de 
existenţa lor, nu trebuie decât să descopere din nou drumul pe 
care l-am trasat. 

Cu un mormăit de satisfacţie, leul aprobă. 

Scăldat în lumina dulce a apusului, magicianul îşi mai turnă o 
cupă de vin. 


Ruga 


Timpul trece, dar nu trece peste tot. 

Aici, în deşertul în care locuiesc într-un lăcaş din piatră 
seacă, oamenii sunt cei care trec şi dispar. 

Chiar dacă există imitații mai mult sau mai puţin reuşite, 
soarele nu se ridică cu adevărat decât deasupra acestor 
piramide roase de căldură, de frig şi de vânt. Până la apus, el 
parcurge durata eternității şi atinge, în miezul nopţii, etapele 
reînvierii. Viaţa îşi recapătă atunci gustul. 

Ieri, astăzi şi mâine devin identice, la limita dintre vizibil şi 
invizibil. 

Pentru că existenţa mi-a surâs, fără să uite să mă facă să 
plâng, îi datorez un adio liniştit. Acolo, o să fiu căutat peste tot, 
dar voi fi curând uitat. În faţa liniştii şi a solitudinii, îmi 
amintesc puţin câte puţin esenţialul. Lipsit de hainele inutile, 
eliberat de legăturile artificiale, încep să văd şi să înţeleg. 
Corpul se linişteşte, sufletul se reconstruieşte, spiritul se 
deschide. 

Rugile mele nu se adresează nici lui Dumnezeu, nici 
oamenilor. Ele celebrează misterul, venerează lumina şi 
folosesc ca drum, printre atâtea altele, gândurilor care fac să 
moară moartea şi să se nască o privire. 

Am fost serios avertizat de dificultatea, aproape 
insurmontabilă, de a-ţi asuma funcția celui care se roagă, şi nu 
am luat în râs această avertizare. Totuşi, ora nu mi se părea 
potrivită pentru a face faţă Prezenţei. 

Amplitudinea ei mă surprindea mai mult în fiecare zi. Se 
dezvăluia în murmurul vântului, în mişcarea dunelor, în puterea 
soarelui, în zborul şoimului. Se încheia la apus şi se regenera în 
tenebre pentru a se oferi la infinit. 

În calitatea mea, sunt însărcinat s-o observ. Şi această 
sarcină, care cere atenţie şi perseverenţă, foloseşte, poate, la 
păstrarea unei forme de viaţă, fără de care aerul ar deveni 
irespirabil. Nu e nevoie să speri ca să întreprinzi, nici să 
reuşeşti ca să perseverezi. Mi-am îndeplinit datoria, fie ce-o fi. 

Pronunţarea cuvintelor mi se pare inutilă dacă nu conţin 
această Prezenţă. Irosind cuvântul, oamenii îl golesc de forţă. 


169 


De aceea mă hrănesc din liniştea de unde se naşte verbul, 
această linişte atât de specială a unui deşert, pe care cei vechi 
îl vedeau transformat în sanctuar. 

Niciun guvern nu se preocupă de asta, niciun om de ştiinţă 
nu-l studiază, niciun mijloc de informare nu se interesează de 
el. Şi este, fără îndoială, mai bine aşa. 

Rămânând necunoscut, departe de orice agitaţie, el nu 
cunoaşte nici cea mai mică odihnă. Şi dacă discursurile lui 
dansează pe valurile timpului, ele amintesc neîncetat regula 
vârstei de aur, momentul când crocodilii nu muşcau şi spinii nu 
înţepau. 


170 


Valea cu Tamarini 


Valea cu Tamarini era foarte aproape. 

Uitând de drumul desfundat, de atitudinea de temut a 
şoferului şi de riscurile la care mă puteam aştepta, trăiam 
împlinirea unui vis. 

Valea cu Tamarini... Numele acestui loc sfânt mă urmărea de 
când pregăteam o misiune spre situl din Tunah el-Gebel, în 
Egiptul Mijlociu. Bineînţeles, studierea documentaţiei 
arheologice nu lăsa loc unei speranţe cu privire la păstrarea 
monumentelor vechi, dar nu mă aşteptam la un asemenea 
dezastru. 

Din imensul templu al lui Thot, zeul cunoaşterii, patronul 
scribilor, n-a rămas nimic. Şi Valea cu Tamarini era înghițită de 
neant. Mai rău, peisajul însuşi părea abandonat, supus unei 
uitări dureroase. Chiar magia palmierilor nu reuşea să 
atenueze tristeţea care impregna fiecare bucată din acest 
pământ martirizat. 

Barbarii, vandalii şi fanaticii ştiau ce să atace mai întâi: Thot, 
mesagerul luminii, transmiţătorul cuvintelor puterii, autorul 
cărţilor care permit să construieşti o civilizaţie şi o societate pe 
soclul cunoaşterii, şi nu pe nisipurile mişcătoare ale credinţei. 

Toate pietrele sculptate cu iubire erau calcinate în 
cuptoarele cu var. Dispărute scenele ritualice celebrând 
comuniunea spiritului faraonului cu divinităţile; dispărute 
textele rostite în fiecare zi, pentru a aduce în prezent „data 
primordială”, creaţia vieţii. 

Vagi urme ale unei capele servind ca toaletă municipală. 
Urcat pe o colină de moloz, un paznic oficial, înarmat cu o 
puşcă, mă privi cu furie când mă aventurai pe unicul drum 
mărginit de cocioabe. Femeile bântuiau precum nişte fantome 
îmbrăcate în negru, la fel şi copii murdari. 

— Pe acolo, strigă paznicul. 

Cât era de departe Egiptul nobilelor doamne cu parfumuri 
subtile şi rochii colorate, ţara oraşelor civilizate, ale căror case 
albe se ascundeau la umbra palmierilor, pământul iubit de zei 
şi acoperit de temple care celebrau uniunea vizibilului cu 
invizibilul! 


171 


Un puşti aruncă o piatră care aproape că mă lovi. Paznicul şi 
doi poliţişti mă încadrară. Furios, puştiul ţinti un câine bătrân 
şi şchiop, pe care nu-l rată. Schelălăitul lui de durere nu mă 
impresionă decât pe mine. 

— Străinii n-au ce căuta pe acolo. 

Paşii mă poartă spre ciudatul mormânt al lui Petosiris, mare 
preot al lui Thot, în ajunul cuceririi Egiptului de către 
Alexandru cel Mare. Petosiris cel înţelept a transmis „cuvintele 
zeului”, hieroglifele pe care Thot le trecea de la un iniţiat la 
altul. Unele scene din capela lui eternă încercau să combine 
stilurile grec şi egiptean, ca şi cum această uniune contra 
naturii şi fără viitor ar fi salvat ceea ce nu mai putea fi salvat. 
Dar cele mai importante păstrau geniul ancestral şi conduceau 
pe drumul vieţii, în direcţia lui Bel Occident care primea 
sufletul drepţilor. 

Soarele începea să apună. Aerul era de o dulceaţă şi de o 
puritate aproape supranaturale. leşii din mormânt şi mă 
îndreptai direct spre deşert. Cu faţa la apus, mă aşezai pe 
panta unei dune. 

Atunci se produse miracolul. Câinii vagabonzi se apropiară şi 
se aşezară în jurul meu, respectând liniştea sfântă care tocmai 
punea stăpânire pe loc. Poliţiştii înşişi tac şi par să cadă în 
meditaţie. Nu exista decât imensul disc roşu-portocaliu care 
înghiţea cerul. Niciun zgomot profan nu împiedica vocea 
strămoşilor să vibreze în lumina apusului. 

Atunci văzui Valea cu Tamarini, templul lui Thot, preoţii şi 
preotesele îmbrăcaţi în in alb îndreptându-se spre sanctuar 
pentru a celebra ritualurile. In acest moment de o pace 
inefabilă, ultimele raze de soare îmbrăcau în aur pietrele ce 
păreau vii. 


172