Christian Jacq — [Misterele lui Osiris] 01 Arborele Vietii

PRIMUL VOLUM DIN SERIA 


MISTERELE LUI OSIRIS 


Christian Jacq 


MISTERELE LUI 
OSIRIS 


Arborele Vieții 


eo) 


mO <a 


rao international publishing company 


CHRISTIAN JACQ s-a născut la 
Paris, în 1947. Doctor în studii de 
arheologie şi  egiptologie la 
Sorbona, el este autorul a peste 
douăzeci de eseuri şi a numeroase 
romane. 

Din creaţia sa literară se 
remarcă romanele Champollion 
lľ'Egyptien, din 1987, care l-a făcut 

j 2 #4 celebru, La Reine Soleil, 1988, 
L'Affaire Toutankamoh, 1992, ca şi seriile Le Juge d'Egypte 
(3 volume), 1993-1994, Ramses (5 volume), 1995-1997, La 
Piene de lumiere (4 volume), 2000. 

Cariera sa de egiptolog se întrepătrunde cu cea de 
romancier, cele două domenii dialogând în eseurile şi 
romanele sale. „Fiind pasional de muzică, consider că 
romanele mele sunt opere, iar eseurile, sonate“, declară 
autorul într-un interviu. 


Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României 
JACQ, CHRISTIAN 


Arborele vieţii / Christian Jacq; trad.: Mihaela Stan 
Bucureşti: RAO International Publishing Company, 2005 


ISBN 973-576-738-4 
|. Stan, Mihaela (trad.) 


821.133.1-31=135.1 


RAO International Publishing Company 
Grupul Editorial RAO i 
Str. Turda, nr. 117-119, Bucureşti, ROMANIA 


CHRISTIAN JACQ 
L 'Aibre de Vie 
© XO Editions, Paris, 2003 
All rights reserved 


Traducere din limba franceză 
Mihaela STAN 


© RAO International Publishing Company, 2003 
pentru versiunea în limba româna 


Tiparul executat de 
ALFOLDI NYOMDA AG 
Debrecen, Ungaria 


mai 2005 


ISBN 973-576-738-4 


„Dacă totul rămâne statornic şi se înnoieşte 
încontinuu, acest lucru se întâmplă pentru că 
mişcarea soarelui nu s-a întrerupt niciodată. 
Dacă toate lucrurile sunt desăvârşite şi întregi, 
asta se întâmplă pentru că misterele din 
Abydos 

nu au fost dezvăluite niciodată.” 


lamblichos, Misterele Egiptului 


A 
CR 
Marea a == 


Mediterană 


Damielia 


Sate 
Or EA a] S 
7, 5 Gaid Q 
DEPRESIUNEA e Ismailia 
KATTARA Gizeh e Kero M- 
Saqqarae Memphis aSuez 


© Oaza Siwa Lacul Moeris 
P 
FAIYUM 


DEŞERTUL __2o Minieh 
Oaza Bahanyeh A Beni Hassan 


o 
Cea maa assit, DEȘERTUL 


LIBIAN NE Akhmim 
Abydos e. Dendere 


Oaza Dakhieho o o Necrapolte nper 
= Esna? 
Edu™ 
° Kom Ombo 
= EL Cencenutui Insula Elephantine ş ra ÎN Ts 


o >. 


AL ==. 
C] 


a LA 
Abu Simbel g NA ps 


d 

// Lacul Nasser ! 

/ (1971) + ia 
7 AS 


200 km NUB A ` 


b arta E Aaaa e aa ` 


Oaza Khagan 


1. 


Iker deschise ochii. 

Nu putea să se mişte cu niciun chip. Legat cobză, era 
prins de catargul principal al unui vas puternic, care înainta 
cu repeziciune pe o mare liniştită. 

Îi reveni în minte imaginea țărmului pe care se plimba la 
sfârşitul unei zile de muncă, apoi a celor cinci bărbați care 
se năpustiseră asupra lui, lovindu-l cu ciomegele, apoi 
golul... Îl durea tot trupul, iar capul îi ardea. 

— Dezlegaţi-mă! imploră el. 

Un bărbos voinic se apropie de el: 

— Ce nu-ţi convine, fiule? 

— De ce m-aţi răpit? 

— Pentru că ne vei fi de mare folos. Frumoasă corabie, 
nu? Numele ei e Fulgerul, măsoară 120 de coţi în lungime şi 
40 în lăţime. Tocmai ceea ce îmi trebuia pentru a-mi 
îndeplini misiunea. 

— Ce misiune? 

— Eşti tare curios! Însă dacă mă gândesc la ce te 
aşteaptă, pot să-ţi destăinuiesc totuşi că ne îndreptăm spre 
Ţara Punt. 

— Pământul divin? Dar asta nu e decât o poveste de 
adormit copiii! 

Căpitanul surâse: 

— Crezi că 120 de vâăslaşi cu inima mai îndrăzneață decât 
a leilor s-ar mai fi îmbarcat dacă ar fi crezut în aceste 
basme? Echipajul meu nu e alcătuit din oameni care 
visează cu ochii deschişi, ci din viteji de temut, care o să 

7 


ajungă bogaţi, foarte bogaţi! 

— Puțin îmi pasă de bogăţiile lor! Eu vreau doar să ajung 
scrib. 

— Uită de culori, de pensule şi de papirusuri! Vezi tu, 
marea e o zeiţă la fel de primejdioasă şi cu neputinţă de 
înfrânt precum Seth. Când următoarea furtună se va abate 
asupra noastră, ştiu cum s-o potolesc. Ar fi numai bună o 
ofrandă ca să putem ajunge la Punt. De aceea te vom 
arunca în apă de viu. Prin moartea ta, tu ne vei proteja. 

— De ce... De ce eu? 

Căpitanul îşi duse degetul arătător la buze: 

— Secret de stat. Nici chiar unui om care îşi trăieşte 
ultimele ceasuri nu pot să i-l dezvălui. 

După ce căpitanul se îndepărtă, Iker izbucni în hohote de 
plâns. Să mori la 15 ani pentru o cauză necunoscută nu era, 
oare, culmea nedreptăţii? 

Furios, încercă zadarnic să se elibereze din laţul care-i 
înconjura gâtul. 

— Degeaba, copile, sunt noduri făcute de oameni care-şi 
cunosc meseria, observă un bărbat de vreo 40 de ani, cu 
trăsături aspre, care mesteca nişte ceapă. Eu te-am legat şi 
ce face Ochi-de-Ţestoasă e bine făcut. 

— De ce vrei să devii un criminal? Zeii te vor pedepsi. 

— Când te aud, îmi piere pofta de mâncare. 

Ochi-de-Ţestoasă se aşeză la pupa. 

Orfan, educat de un scrib bătrân care îl îndrăgise, Iker 
arătase o puternică înclinaţie spre învăţătură. Dacă ar fi 
tinut-o tot aşa, ar fi reuşit, fără îndoială, să fie angajat de 
administraţia unui templu, unde zilele i s-ar fi scurs fericite. 

Dar acum nu mai conta decât această imensă întindere 
de apă care avea să-l înghită. 

Cu o vâslă pe umăr, un tânăr corăbier trecu pe lângă 
prizonier. 

— Ajută-mă! 

Omul se opri: 

— Ce vrei? 


— Dezleagă-mă, te rog! 

— Ca să te duci unde, nătărăule? Ar fi o prostie să te 
îneci înainte să vină vremea potrivită. Cel puţin, dacă mori 
când trebuie, te dovedeşti folositor. Şi acum, lasă-mă în 
pace! Dacă nu, pe onoarea lui Cuţit-Tăios, îţi retez limba! 

Iker încetă să se mai zbată. 

Soarta îi era pecetluită. 

Dar de ce el? Înainte de a dispărea, voia cel puţin să 
capete un răspuns la această întrebare. Secret de stat... In 
ce fel un scrib ucenic, fără noroc, l-ar fi putut ameninţa pe 
puternicul Sesostris, al treilea faraon cu acest nume, care 
cârmuia Egiptul cu mână de fier? Evident, căpitanul îşi 
bătuse joc de el. Banda sa de pirați îl înhăţase pe primul 
venit. 

Ochi-de-[estoasă îi dădu să bea puţină apă. 

— E mai bine să nu mănânci nimic. Pari să fii dintre aceia 
care au rău de mare. 

— Căpitanul ştie într-adevăr să prevadă o furtună? 

— Cât despre asta, ai încredere în el! 

— Şi dacă nu se stârnește nicio nenorocire de acest soi? 
Atunci, m-aţi putea elibera! 

Căpitanul îl dădu la o parte pe Ochi-de-Ţestoasă: 

— Nici să nu-ţi treacă prin cap aşa ceva, băiete! Ţi-e scris 
să devii jertfă. Împacă-te cu această idee şi bucură-te de 
priveliştea minunată: ce poate fi mai frumos decât marea? 

— Părinţii mei mă vor căuta, veţi fi băgaţi la închisoare! 

— Nu ai părinţi şi n-o să-ţi observe nimeni lipsa. Eşti deja 
mort. 


2. 


Nu se mai simţea nicio adiere de vânt şi căldura devenea 


9 


apăsătoare. Trântiţi sub punte, cei mai mulţi corăbieri 
moţăiau. Până şi căpitanul aţipise. 

Iker ajunsese în culmea disperării. Acest echipaj de hoţi 
era hotărât să-l sacrifice orice s-ar fi întâmplat şi nu avea 
nicio posibilitate să fugă. 

Tânărul era îngrozit că va fi înghiţit de mare, departe de 
Egipt, fără un ritual cât de simplu, fără mormânt. Pe lângă 
moartea trupului, aruncarea lui în apă însemna dispariţia 
pentru totdeauna, pedeapsa rezervată criminalilor. 

Ce nelegiuire săvârşise pentru a merita o astfel de 
soartă? 

Iker nu era nici ucigaş, nici tâlhar, nu putea fi acuzat nici 
de minciună, nici de lene. Şi totuşi, se afla aici, condamnat 
la ce-i mai rău. 

În depărtare, marea scânteia. Iker crezu că era doar 
lumina care se reflecta în apă, dar sclipirea se tot întindea. 
Un soi de coloană prinse să se îngroaşe cu viteza cu care o 
fiară se aruncă asupra prăzii. În acelaşi timp, sute de nori 
mici, apăruţi de nicăieri, invadară cerul formând un văl 
întunecat. 

Smuls cu brutalitate din toropeala sa, căpitanul, 
neîncrezător, privi îndelung această dezlănţuire de forţe. 

— Nimic nu anunţa această furtună, murmură el, năucit. 

— Trezeşte-te şi dă ordinele de care e nevoie, îi ceru 
Ochi-de-Ţestoasă. 

— Pânzele... Coborâţi pânzele! Fiecare să treacă la locul 
lui! 

Tunetele bubuiau cu o asemenea violenţă, încât cei mai 
mulţi corăbieri încremeniseră. 

— Trebuie împlinit sacrificiul, îi aminti Cuţit-Tăios. 

— Ocupă-te de asta imediat! ordonă căpitanul. 

Îndată ce fu dezlegat, Iker sări la bătaie. Bineînţeles că 
nu avea nicio şansă să-şi doboare adversarul, dar măcar 
murea cu demnitate. 

— Prefer să-ţi tai gâtul mai întâi, îi spuse Cuţit-Tăios. Vei 
mai păstra o urmă de viaţă când te voi arunca peste bord şi 


10 


zeul mării va fi mulţumit. 

Iker nu putea să-şi desprindă privirea de pe lama de silex 
care urma să-i ia viaţa. 

În clipa în care ea îi cresta pielea, un fulger străpunse 
norii şi se transformă într-o limbă de foc care-l săgetă pe 
Cuţit-Tăios. Acesta se prăbuşi, urlând. 

— Valul, strigă Ochi-de-Ţestoasă, valul este monstruos! 

Un perete de apă se repezi spre corabie. 

Niciunul dintre membrii echipajului, deşi toţi erau 
corăbieri încercaţi, nu văzuse vreodată o asemenea 
grozăvie. Cu muşchii încordaţi, conştienţi de inutilitatea 
oricărui gest, rămăseseră nemişcaţi, cu braţele lipsite de 
vlagă, cu ochii ţintă la valul care se abătu asupra Fu/gerului 
cu un vuiet cumplit. 

pi 

Degetele mâinii sale drepte pipăiră ceva sfărâmicios şi 
umed. 

Nisip... Da, trebuia să fie nisip. 

Aşadar, pământul Lumii de Dincolo era un deşert inundat 
de o mare nesătulă, fără îndoială, populată de creaturi 
înfiorătoare care îi devorau pe condamnaţi. 

Dar dacă avea o mână, probabil că Iker poseda şi un 
picior, poate chiar două. 

Le mişcă, apoi făcu la fel şi cu mâna stângă. 

În cele din urmă, tânărul îndrăzni să-şi deschidă ochii, iar 
după aceea, să-şi ridice capul. 

O plaja strălucitoare de nisip alb se întindea în jur. Nu 
departe, se vedeau numeroşi arbori. 

Dar, oare, de ce îşi simţea corpul atât de greu? 

Iker îşi dădu seama că încă mai avea o bucată din catarg 
legată de mijloc. Se eliberă cu greu şi se ridică încet în 
picioare, continuând să se întrebe dacă era viu sau mort. 

În larg, pluteau în derivă resturile împrăştiate ale 
Fulgerului. Valul uriaş, care smulsese catargul şi pe Iker, îi 
purtase până la această insulă scăldată de soare şi cu 
vegetaţie luxuriantă. 


11 


Tânărul nu se alesese decât cu vreo câteva zgârieturi şi 
vânătăi. 

Şovăind, făcu turul insulei. Unii corăbieri avuseseră parte, 
poate, de acelaşi noroc ca şi el. In acest caz, trebuia să fie 
pregătit să se lupte cu ei! 

Dar plaja era pustie. Corabia şi echipajul fuseseră înghiţiţi 
de marea furioasă. Unicul supravieţuitor: Iker, ofranda 
promisă mării. 

Foamea îl chinuia. 

Aventurându-se spre mijlocul insulei, descoperi curmali, 
smochini, viţă de vie şi chiar o grădină de castraveți, lângă 
un izvor cu apă cristalină. 

Iker se îndopă cu fructe şi de-abia după aceea prinse a se 
gândi că nu era singurul locuitor al acestui petic de pământ 
pierdut în mijlocul valurilor. 

Oare din ce motiv ceilalţi se ascundeau şi cum aveau să 
se poarte cu un intrus? 

Cu frica în suflet, Iker cercetă locurile. 

Nimeni. 

Şi nici cea mai mică urmă de aşezare omenească. 
Singurul tovarăş era propria inimă. Dar un băiat de 15 ani 
şi-ar fi golit repede sacul cu amintiri. 

Epuizat de atâtea emoţii, adormi la umbra unui sicomor. 


ttt 

Cum se trezi, Iker inspectă insula pentru a doua oară, 
fără a obţine mai multe rezultate. Observă peşti mari care 
nu ezitau să vină aproape de plajă, transformându-se astfel 
într-o prada uşoară. Dintr-o ramură şi un capăt de frânghie, 
tânărul meşteri o undiţă şi folosi o râmă drept momeală. 
Abia băgase cârligul grosolan în apă, că un soi de biban şi 
căzu în capcană. 

Cel puţin aici, pe această insulă, naufragiatul nu risca să 
moară de foame. 

Însă trebuia să aprindă şi focul, fără să aibă însă cele 
trebuincioase, dintre care cel mai important era un fel de 


12 


arcuş sau burghiu cu cremene. Din fericire, Iker găsi un băț 
ascuţit pe care îl înfipse într-o bucată de lemn moale. 
Ţinând băţul strâns între palme, îl roti cât putu de repede şi 
reuşi să încălzească lemnul până ţâşni o scânteie. O 
întreţinu cu frunze de palmier foarte uscate şi fripse 
peştele. 

Înainte de a-l gusta, era însă necesar să împlinească o 
îndatorire esenţială: să le mulţumească zeilor pentru că-i 
salvaseră viaţa. 

În momentul în care Iker îşi ridică braţele deasupra 
flăcării într-un gest de rugăciune, tunetul se dezlănţui, 
arborii se clătinară, iar pământul se cutremură. 

Îngrozit, tânărul voi să fugă. Se poticni, izbindu-se cu 
capul de trunchiul unui smochin. 


3. 


Fulgere, un cer în flăcări, un şarpe uriaş cu pielea aurie şi 
cu sprâncene de lapislazuli! De data aceasta, Iker era mort 
de-a binelea şi un monstruos spirit al Lumii de Dincolo se 
îndrepta spre el pentru a-l zdrobi. 

Dar reptila rămase pe loc şi se mulţumi să-l observe. 

— De ce ai aprins acest foc, micuţule? 

— Pentru... pentru a te saluta cu respectul cuvenit! 

— Cine te-a adus aici? 

— Nimeni, a fost un val... Corabia, corăbierii... Şi apoi... 

— Spune tot adevărul şi răspunde fără întârziere. Dacă 
nu, te prefac în cenuşă. 

— Nişte pirați m-au răpit în Egipt şi aveau de gând să mă 
arunce de viu în mare, pentru a o linişti. Dar căpitanul n-a 
ştiut să prevadă o furtună puternică. Corabia a fost distrusă 
şi eu sunt singurul care a supravieţuit. 


13 


— Zeul te-a scăpat de la moarte, îi spuse şarpele. 
Această insulă aparţine lui Ka, puterea creatoare, seva 
universului. Fără ea nimic nu există. Dar o stea căzută din 
înaltul cerului a lovit acest pământ şi totul a fost pârjolit. 
Eu, stăpânul pământului divin, a minunatului regat Punt, n- 
am putut să împiedic sfârşitul lumii mele. Dar tu o vei salva 
pe-a ta? 

O arsură îl trezi pe Iker. 

Focul cuprinse un tufiş şi flăcările îi atinseră pulpele 
tânărului. 

Ferindu-şi picioarele, Iker constată că niciun şarpe uriaş 
nu dădea târcoale prin preajmă. Apoi încercă să stingă 
flăcările. 

Ce vis ciudat... Iker ar fi jurat că animalul nu fusese doar 
o vedenie şi că îi vorbise într-adevăr, cu o voce care nu 
semăna cu nimic cunoscut şi pe care şi-o va aminti mereu. 
După ce şi ultimele scântei dispărură, tânărul se îndreptă 
spre izvor. 

Pe pământ, se găseau două lăzi. 

Iker se frecă la ochi. 

Lăzile rămaseră în acelaşi loc. Se apropie încet, ca şi cum 
ele ar fi constituit o ameninţare. 

Cineva îi punea nervii la încercare. 

Cineva care se ascunsese în frunziş şi luase în stăpânire 
această pradă provenită de pe Fulgerul sau de pe altă 
corabie. Cineva care nu ar fi ezitat să scape de un musafir 
nepoftit pentru a nu fi silit să împartă comoara. 

— Nu are de ce să-ţi fie frică de mine, urlă Iker, averea ta 
nu mă interesează! Decât să ne batem, mai bine ne-am 
ajuta unul pe altul ca să rămânem în viaţă. 

Nimeni nu-i răspunse. 

Iker exploră din nou mica insulă, schimbând mereu 
direcţia, întorcându-se pe urmele paşilor săi, iuţindu-şi 
mersul sau încetinindu-l brusc. Cu toate simţurile treze, 
pândea cel mai mic semn al prezenţei unui eventual 
duşman. 


14 


Pierdere de vreme. 

Aşa că Iker se văzu nevoit să admită că, în mod evident, 
era singurul locuitor al insulei. 

Dar aceste lăzi... Fără îndoială, nu le observase de la 
început, dar ele se aflau aici de mult timp, nişte rămăşiţe 
ale unui naufragiu, aduse de valuri. 

Îi mai rămânea să le deschidă. 

Conţineau săculeţi din pânză de in şi vase mici de 
ceramică din care se răspândea un miros plăcut. Erau 
parfumuri preţioase care valorau, precis, o avere. 

Oare Iker chiar scăpase de moarte? Pe insulă, deşi ea nu 
părea aşa de îngrozitoare ca şi corabia piraţilor, totuşi 
destinul nu se dovedea prea favorabil. Bineînţeles, putea să 
reziste aici câteva luni, poate ani, dar singurătatea nu-l va 
aduce, în cele din urmă, în pragul nebuniei? Şi ce se va 
întâmpla dacă izvorul va seca şi peştele se va împuţina? 
Pentru a construi o plută solidă ar fi avut nevoie de unelte. 
Totuşi, să călătoreşti pe această mare necunoscută la 
bordul unei luntre şubrede nu însemna moarte sigură? 

Tânărul nu înceta să se gândească la dezvăluirile făcute 
de şarpe, stăpânul minunatului regat Punt. Cum putea 
această insulă neînsemnată să fie însuşi pământul sacru, 
cel plin de comori neînchipuite şi atât de râvnite de 
oameni? 

Nu avea niciun sens! 

Poate că reptila aurită nu existase decât în imaginaţia 
naufragiatului. Şi de ce să evoce necesitatea salvării lumii? 
Din moment ce avea un faraon care domnea, Egiptul nu era 
în pericol! 

Egiptul atât de îndepărtat, atât de inaccesibil! Iker se 
gândea la cătunul său care era aproape de sanctuarul din 
Medamud, un loc misterios la nord de Teba. Datorită 
bătrânului scrib care îl luase în grija sa, tânărul nu fusese 
decât rar la muncile câmpului şi se dedicase cititului şi 
scrisului. Acest privilegiu îi atrăsese multe invidii de care 
nu-i păsa pentru că învăţătura îi hrănea sufletul. 


15 


Iker trasă pe nisip hieroglifele pe care le cunoştea bine. 
Ele formară o frază ce lăuda meseria de scrib. Apoi privi 
apusul soarelui, contemplă îndelung cerul plin de stele şi 
adormi cu speranţa, amestecată cu teamă, de a-l revedea 
pe şarpele uriaş. 

ter 

Avea poftă să mănânce peşte fript. 

Inarmat cu undiţa sa, Iker se îndreptă spre plajă. 

Uluit, constată că aceasta fusese acoperită de apa mării. 

Fenomen trecător, fără umbră de îndoială! 

Işi aruncă totuşi undiţa, de mai multe ori, dar niciun 
peşte nu muşcă momeala. Nedumerit, intră în apă şi înotă 
vreme îndelungată, fără să zărească vreunul. 

Intors pe uscat, Iker băgă de seamă că nivelul mării 
continua să crească. Dacă insula nu s-ar scufunda... 

Năucit, tânărul privi cum valurile îi ajung la pulpe, apoi la 
genunchi, apoi deasupra coapselor. In ritmul acesta, Insula 
lui Ka nu va întârzia să dispară. 

Cuprins de panică, Iker se căţără în vârful celui mai înalt 
palmier, zdrelindu-şi mâinile şi picioarele. 

Tremurând, cu răsuflarea tăiată, crezu că este victima 
unui nou vis, când zări în imensitatea albastră o pânză albă. 


4. 


Cu toată forţa plămânilor săi, Iker strigă după ajutor, 
agitându-şi frenetic, în acelaşi timp, mâna dreaptă. 

Osteneală zadarnică şi gest fără urmări... Corabia îşi 
continuă drumul în larg, mult prea departe pentru a-l zări. 

Totuşi, tânărul se încăpăţână. Dacă acela care veghea pe 
corabie avea privirea ageră, poate îl va observa. lar insula 
care se scufunda nu va atrage, oare, atenţia echipajului? 


16 


O clipă, Iker crezu că vasul îşi schimbă traseul şi se 
apropie. Dar era mai bine să nu-şi facă iluzii şi preferă să 
închidă ochii. De astă dată nu vor mai veni nicio furtuna şi 
niciun val monstruos pentru a-l salva. Apa îi va atinge 
pieptul, faţa şi el va aluneca uşor în acest giulgiu albastru şi 
călduţ. 

Dorinţa de a trăi rămăsese totuşi atât de puternică, încât 
Iker îşi deschise ochii. 

Acum nu mai avea nicio îndoială. Vasul se îndrepta spre 
insulă. 

Iker strigă şi gesticulă. 

Era o corabie de dimensiuni modeste, cu vreo 20 de 
oameni la bord. Dat fiind că marea cuprinsese trunchiul 
palmierului, tânărul cobori cu iuţeală şi înotă spre salvatorii 
săi cât de repede putu. 

Brate puternice îl ridicară pe punte şi Iker se pomeni în 
faţa unui bărbat scund şi îndesat, cu o figură ostilă. 

— Nişte lăzi plutesc acolo, jos! Adunaţi-le! lar tu cine 
eşti? 

— Mă cheamă Iker şi sunt singurul supravieţuitor al unui 
naufragiu. 

— Care era numele corăbiei? 

— Fulgerul... 120 de coţi lungime, 40 lăţime, cu un 
echipaj de 120 de oameni. 

— N-am auzit de ea. Ce s-a întâmplat? 

— Un val enorm ne-a înghiţit şi m-am trezit singur pe 
această insulă care e pe cale să dispară. 

Surprinşi, corăbierii priveau apa care acoperea vârful 
arborilor. 

— Dacă n-aş fi văzut cu ochii mei, n-aş fi crezut niciodată 
aşa ceva, mărturisi căpitanul. Din ce port aţi plecat? 

— Nu ştiu. 

— Îţi baţi joc de mine, băiete? 

— Nu, dar am fost răpit, m-au lovit cu bâtele până când 
am leşinat şi, când m-am trezit, mă aflam legat de catarg. 
Căpitanul m-a lămurit că urma să fiu aruncat în valuri, 


17 


pentru a le potoli furia. 

— Şi de ce n-a făcut-o? 

— Pentru că furtuna l-a luat pe nepregătite. Unul a 
încercat să împlinească sacrificiul, dar valul i-a luat-o 
înainte. 

Sesizând neîncrederea interlocutorului său, Iker evită să-i 
vorbească despre apariţia şarpelui şi dezvăluirile acestuia. 

— Cam ciudată povestea ta! Eşti sigur că n-a mai scăpat 
niciun suflet? 

— Niciunul. 

— Dar lăzile ce conţin? 

— Nu ştiu, răspunse prudent Iker, observând că acestea 
se închiseseră. 

— O să ne uităm în ele mai târziu. Ţi-am salvat viaţa, să 
nu uiţi! lar povestea ta nu ţine. Nimeni n-a văzut vreodată o 
corabie care se numea Fulgerul. Ai ochit lăzile astea din 
timp, nu-i aşa? Şi te-ai descotorosit de stăpânul lor. Dar 
lucrurile au luat o întorsătură urâtă, corabia s-a pierdut în 
mare şi tu te-ai dovedit destul de şiret ca să fugi cu prada. 

— V-am spus adevărul! Am fost răpit, am... 

— Ajunge, fiule, nu m-am născut ieri! Nu mă păcăleşti tu 
pe mine! Şi, mai ales, nu încerca să te împotriveşti! 

La un semn al căpitanului, doi corăbieri îl apucară pe 
Iker, îi legară mâinile la spate şi îi prinseră picioarele de 
bastingaj. 

că 

Portul gemea de ambarcaţii. Manevrând cu pricepere, 
căpitanul acostă încet. Iker încă nu îndrăznea să creadă că 
era teafăr şi nevătămat. Dar, neîndoielnic, soarta care îl 
aştepta nu era prea plăcută. 

Căpitanul se apropie de el: 

— În locul tău, băiete, nu aş atrage deloc atenţia asupra 
mea! Naufragiat, hoţ, poate şi ucigaş... Destule păcate 
pentru un singur tâlhar, nu? 

— Dar n-am greşit cu nimic. Eu sunt victima. 

— Bineînţeles, bineînţeles, dar faptele sunt împotriva ta 


18 


şi judecătorul va lua repede o hotărâre. Fă tu pe deşteptul 
şi nu vei scăpa de pedeapsa cu moartea! 

— Eu am sufletul împăcat! 

— Nu-mi spune mie asta, copile! lată ce-ţi propun, te 
învoieşti sau nu: ori lăzile îmi rămân mie şi nu te-am văzut 
în viaţa mea, ori te predau gărzilor şi tot echipajul va 
depune mărturie împotriva ta. Alege, dar fără să stai prea 
mult pe gânduri! 

să aleagă... Ce ironie! 

— Păstrează lăzile! 

— Grozav, prietene, te-ai dovedit un om cu judecată! 
Pierzi comoara, dar îţi salvezi viaţa. Data viitoare când vei 
încerca să mai dai lovitura, străduieşte-te să-ţi întocmeşti 
un plan mai bun. Şi mai ales, nu uita: nu ne-am întâlnit 
niciodată! 

Căpitanul îl legă la ochi pe Iker. Doi corăbieri îi dezlegară 
picioarele şi îl coborâră pe uscat. Apoi îl obligară să meargă 
repede timp îndelungat, foarte îndelungat. 

— Unde mă duceţi? 

— Taci sau te omorâm! 

Lac de sudoare, lui Iker îi era din ce în ce mai greu să 
ţină pasul. Oare călăii săi nu îl purtau departe de port, 
pentru a-l ucide într-o zonă pustie'? 

— Puţină apă, fie-vă milă! 

Nici măcar nu îi răspunseră. 

Nicicând Iker nu s-ar fi crezut capabil să reziste atât. 
înlăuntrul său, o forţă necunoscută refuza să cedeze în faţa 
epuizării. Brusc, fu îmbrâncit din spate. 

Se rostogoli pe o pantă, iar spinii îi sfâşiară pielea. 

În cele din urmă, un nisip moale îi opri căderea. Epuizat, 
cu limba uscată, Iker avea să moară de sete. 


19 


5. 


Nişte dinţi îi mestecau părul. 

Durerea îl făcu pe Iker să tresară. 

Speriată, capra se retrase. 

— Îi iei pâinea din gură, îl dezaprobă un păstor cu barba 
neîngrijită. Un animal aşa frumos! Puteai să aştepţi să se 
sature. 

— Dezleagă-mă, te rog, şi dă-mi ceva să beau! 

— Să-ţi dau de băut, poate, dar să te dezleg... De unde ai 
răsărit? Nu te-am mai văzut prin locurile astea. 

— Piraţii m-au răpit. 

— Piraţi aici, în mijlocul deşertului? 

— Eram pe o corabie, m-au forţat să cobor şi să fac un 
drum lung. 

Păstorul se scărpină în cap: 

— Am auzit şi poveşti mai demne de crezare! N-oi fi 
vreun prizonier care a fugit? 

Nervii tânărului cedară şi izbucni în lacrimi. 

N-o să-l creadă nimeni niciodată? 

— Bag de seamă ca nu pari prea periculos. Dar cu toţi 
tâlharii care bântuie prin ţinuturile astea e mai bine să fii 
prevăzător. Ţine, bea puţin! 

Apa din burduf nu era proaspătă, dar Iker o înghiţi cu 
lăcomie. 

— Uşurel, uşurel! Ţi-o dau înapoi imediat. O să te duc la 
primarul satului meu. El va şti ce e de făcut cu tine. 

Tânărul păşi ascultător, în urma turmei de capre. La ce i- 
ar fi folosit să fugă? Asta ar fi dovedit vinovăția sa. Trebuia 
să-i convingă pe săteni de buna sa credinţă. 

De îndată ce-l zăriră pe străin, copiii începură să alerge în 
jurul lui. 


20 


— Sigur este un tâlhar! exclamă unul dintre ei. Uite, 
păstorul l-a prins, o să ceară o recompensă frumoasă! 

Bărbatul ridică bâta pentru a speria liota de copii, dar 
aceştia nu-l slăbiră. Prin urmare, alaiul ajunse în faţa casei 
primarului însoţit de un amestec gălăgios de râsete şi 
chicoteli. 

— Ce se petrece aici? 

— Am dat peste băiatul ăsta în deşert, îl lămuri păstorul. 
N-am avut încredere în el pentru că mâinile îi erau legate la 
spate. Am dreptul la o răsplată, nu? 

— Mai vedem noi. lar tu intră! 

Iker se supuse. 

Cu brutalitate, primarul îl împinse într-o încăpere mică, în 
care, pe un scaun, stătea un bărbat slab, înarmat cu un 
baston. 

— Ai nimerit bine, netrebnicule! Tocmai stăteam de 
vorbă cu un soldat din gărzile deşertului. Cum te cheamă? 

— Iker. 

— Cine ţi-a legat mâinile? 

— Corăbierii care m-au cules de pe o insulă pustie, apoi 
m-au părăsit nu departe de aici, ca să mor de sete. 

— Termină imediat cu minciunile! Probabil nu eşti decât 
un mic hoţ care îşi închipuie că va scăpa de pedeapsă. Ce- 
ai şterpelit? 

— Nimic, vă asigur! 

— Cu o bătaie bună, o să-ţi aduci aminte! 

— Să-l ascultăm totuşi, îl sfătui soldatul. 

— Dacă aveţi timp de pierdut... Bine, lămuriţi situaţia! Eu 
trebuie să mă ocup de hambarele mele. Şi înainte de a-l lua 
pe acest mic tâlhar, lăsaţi-mi totuşi un raport, aşa, de 
formă. 

— Bineînţeles. 

Iker era pregătit să primească loviturile de baston, dar 
ce-ar fi putut spune altceva decât adevărul? 

— Dă-mi mai multe amănunte, îi ceru soldatul. 

— La ce bun, de vreme ce nu mă credeţi? 


21 


— Ce ştii tu? Am obiceiul să-i recunosc pe mincinoşi. 
Dacă eşti sincer, nu ai de ce să te temi. 

Cu o voce tremurătoare, lker povesti întâmplările 
neplăcute prin care trecuse, fără să pomenească însă de 
visul în care îi apăruse şarpele uriaş. 

Bărbatul îl ascultă cu atenţie. 

— Erai, aşadar, singurul supravieţuitor şi această insulă a 
dispărut în valuri. 


— Întocmai. 

— Şi salvatorii tăi au păstrat lăzile? 
— Într-adevăr. 

— Care era numele corăbiei lor? 

— Nu ştiu. 


— Dar al căpitanului? 

— Nu-l ştiu nici pe acesta. 

In timp ce răspundea, Iker îşi dădu seama că povestea sa 
nu convinge pe nimeni. Niciun om cu mintea întreagă nu i- 
ar fi dat crezare. 

— De unde eşti de loc? 

— Din regiunea Medamud. 

— Ai familie acolo? 

— Nu. Un bătrân scrib m-a adăpostit şi m-a învăţat puţină 
meserie. 

— Susţii că ştii să citeşti şi să scrii... Dovedeşte-mi! 

Soldatul îi oferi prizonierului o tăbliță de lemn şi o 
pensulă pe care o înmuie în cerneală neagră. 

— Am mâinile legate, îi aminti Iker. 

— O să te dezleg, dar nu uita că ştiu să mânuiesc 
bastonul. Cu caractere atent alese, tânărul scrise: „Numele 
meu este Iker şi nu am săvârşit nicio nelegiuire”. 

— Fără cusur, aprecie bărbatul. Aşadar, nu eşti un 
mincinos. 

— Mă... mă credeţi? 

— De ce nu? Ti-am spus, am obiceiul să-i deosebesc pe 
oamenii sinceri de cei mincinoşi. 

— Atunci, sunt... sunt liber? 


22 


— Întoarce-te acasă şi socoteşte-te fericit că ai scăpat viu 
din asemenea peripeții. 

— Îi veţi aresta pe piraţii care-mi doreau moartea? 

— O să ne ocupăm de ei, în mod sigur. 

Iker nu îndrăznea să iasă din încăpere. Omul începuse să- 
şi scrie raportul: 

— Ei, băiete, ce mai aştepţi? 

— Mi-e cam frică de săteni. 

Soldatul strigă spre un gură-cască rămas în faţa casei 
primarului: 

— Hei, tu, dă-i băiatului o rogojină şi apă! 

Înzestrat cum se cuvine pentru călătorie, Iker se simţea 
la fel de pierdut ca şi pe Insula lui Ka. Era cu adevărat liber, 
avea cu adevărat dreptul să se întoarcă în satul său? 

Bărbatul îl privi cum se îndepărta. 

Apoi, fără a aştepta întoarcerea primarului, părăsi în 
mare grabă locul pentru a-şi regăsi tovarăşii, care 
străbăteau în lung şi-n lat împrejurimile, în căutare de veşti 
despre echipajul Fu/gerului. 

Şi ei făceau parte din gărzile deşertului tot atât de puţin 
ca el. 


6. 


În miezul zilei, soarele arzător de vară transformase 
deşertul estic într-un cuptor. Puținele creaturi care 
reuşiseră să rămână în viaţă în acest infern, precum şerpii 
şi scorpionii, se refugiaseră în nisip. 

Totuşi, micul grup format din cinci bărbaţi continua să 
înainteze. În frunte, mergea un individ cu braţele şi 
picioarele lungi, care era mai înalt cu un cap decât 
însoțitorii săi. Bărbos, cu ochii afundaţi în orbite, cu buze 


23 


groase, părea insensibil la căldură, îmbrăcat cu o tunică din 
lână ce-i ajungea până la călcâie, având capul acoperit cu 
un turban, îşi vedea de drum cu pas egal. 

— Nu mai pot, se plânse unul dintre cei care-l urmau. 

Ca şi tovarăşii săi, fusese condamnat de mai multe ori 
pentru furt. La îndemnul bărbosului, fugise din gospodăria 
unde îşi ispăşea sfârşitul pedepsei, îndeplinind diverse 
corvezi. 

— Nu suntem încă în inima deşertului, estimă cel care-i 
conducea. 

— Şi când ai de gând să ne oprim? 

— Mulţumeşte-te să mă asculţi şi viitorul tău va fi plin de 
lumină. 

— Eu fac cale întoarsă. 

— Gărzile te vor aresta şi te vor băga la închisoare, îl 
avertiză un roşcovan pe nume Shab Strâmbu'. 

— Mai bine acolo decât în iadul ăsta. În temniţă, o să-mi 
dea de mâncat şi de băut, şi nu va trebui să merg la 
nesfârşit ca să nu ajung nicăieri. 

Bărbosul îl privi fix şi cu dispreţ pe răzvrătit: 

— Uiţi cine sunt eu? 

— Un nebun care se crede împuternicit cu o misiune 
sacră. 

— Toţi zeii mi-au vorbit, e adevărat, dar vocile lor nu 
valorează azi mai nimic, fiindcă eu singur deţin adevărul. Şi 
toţi cei care mi se împotrivesc vor dispărea. 

— Te-am urmat pentru că ne-ai promis averi. Dar aici, 
sigur nu le vom găsi. 

— Eu sunt Prevestitorul. Cei care vor avea încredere în 
mine vor deveni bogaţi şi puternici, iar ceilalţi vor muri. 

— Cuvântările tale mă obosesc. Ne-ai înşelat şi refuzi să 
recunoşti, asta-i tot! 

— Cum îndrăzneşti să-l jigneşti pe Prevestitor? Pocăieşte- 
te imediat! 

— Adio, biet nebun! 

Omul se întoarse din drum. 


24 


— Shab, omoară.-l, porunci, calm, Prevestitorul. 

Roşcatul părea că se codeşte: 

— A venit cu noi, a... 

— Sugrumă-l şi fie ca stârvul lui să servească drept hrană 
fiarelor! Apoi o să vă conduc spre locul unde veţi avea 
revelaţia. Atunci veţi înţelege pe de-a-ntregul cine sunt. 

Shab nu era la prima crimă. Intotdeauna ataca pe la 
spate, înfigând în gâtul victimei lama ascuţită a unui cuţit 
de silex. 

Subjugat de bărbosul cel înalt încă de la prima lor 
întâlnire, avea certitudinea că alături de această căpetenie 
cu vorba tăioasă, va răzbi până departe. 

Fără să se grăbească, roşcatul îl ajunse din urmă pe 
fugar, îl execută cu precizie şi se alătură din nou micului 
grup. 

— Mai avem mult? întrebă el. 

— Nu te teme, îi răspunse Prevestitorul, şi mulţumeşte-te 
să mă urmezi! 

Îngroziţi de scena la care tocmai asistaseră, ceilalţi doi 
hoţi nu îndrăzniră să ridice nici cea mai mică obiecţie. Şi ei 
erau, de asemenea, subjugaţi de călăuza lor. 

Pe frunte, nu îi apărea nicio picătură de sudoare, nicio 
senzaţie de oboseală nu îi afecta mersul. Şi dădea impresia 
că ştia exact spre ce anume se îndrepta. 

În toiul după-amiezii, în momentul în care însoțitorii săi 
erau pe punctul de a leşina, Prevestitorul se opri. 

— Aici e, declară el. Priviţi cu atenţie! 

Deşertul se schimbase. Ici şi colo, se vedeau plăci alburii. 

— Răzuieşte-le şi gustă, Shab! 

Roşcovanul îngenunche: 

— E sare. 

— Nu, e spuma zeului Seth care ţâşneşte din adâncurile 
pământului. Îmi este hărăzită ca să devin mai puternic şi 
mai nemilos decât însuşi Seth. Această flacără va distruge 
templele şi bogăţiile, va nimici puterea faraonului ca să 
domnească adevărata credinţă pe care eu o voi răspândi pe 


25 


pământ. 

— Ne e sete, îi reaminti unul dintre hoţi, şi nu cu aşa 
ceva ne-o vom potoli. 

— Shab, dă-mi o bucata mare! 

Sub privirile uluite ale însoţitorilor săi, Prevestitorul 
mâncă atâta sare, încât limba şi gura sa ar fi trebuit să ia 
foc! 

— Nu se află pe lume o băutură mai bună, afirmă el. 

Cel mai tânăr dintre hoţi desprinse o bucată de crustă şi 
o mâncă. 

Apoi scoase un strigăt sfâşietor şi se rostogoli pe jos, în 
speranţa de a potoli arsura care-l mistuia. 

— Nimeni în afară de mine nu are dreptul să tălmăcească 
voinţa Zeului, spuse Prevestitorul, şi oricine încearcă să fie 
ca mine va avea aceeaşi soartă. E drept ca acest 
necredincios să piară. 

Nefericitul mai avu câteva tresăriri, apoi muri. 

Cei doi discipoli râmaşi în viaţă se prosternară în faţa 
învățătorului: 

— Stăpâne, noi nu avem puterile tale şi îţi recunoaştem 
măreţia... Dar suntem însetaţi! Poţi să ne uşurezi suferinţa? 

— Zeul m-a ales pentru a-i ocroti pe credincioşii 
adevăraţi. Săpaţi şi veţi fi răsplătiți! 

Roşcovanul şi complicele său săpară cu frenezie. 

Curând, dădură la iveală marginile unei fântâni. Incurajaţi 
de această descoperire, ajunseră în cele din urmă la un 
strat de pietre uscate, pe care le scoaseră cu mare grabă. 

Şi apa se ivi. 

Din centurile tunicilor făcură o coardă la care ataşară un 
burduf. 

După ce Strâmbu' îl trase plin la suprafaţă, îl oferi 
Prevestitorului: 

— Stăpâne, beţi primul! 

— Focul lui Seth îmi e de ajuns. 

Shab şi tovarăşul său îşi umeziră buzele, apoi sorbiră cu 
înghiţituri mici înainte de a-şi uda părul şi ceafa. 


26 


— Îndată ce vă refaceţi forţele, îi anunţă Prevestitorul, 
vom porni pe drumul izbânzii. Marele război tocmai a 
început. 


7. 


Sobek Păzitorul, căpetenia gărzii personale a faraonului 
Sesostris, dădea dovadă de o nervozitate neobişnuită. 
Pentru a asigura paza monarhului, nu folosea decât 
serviciile a şase zdrahoni. Îi considera mai eficienţi decât un 
batalion de soldaţi mai mult sau mai puţin vigilenţi, căci 
aceşti şase oameni semănau cu nişte fiare, mereu în alertă 
şi gata de atac la cel mai mic pericol. Dar Sobek Păzitorul 
nu se mulțumea doar să comande; la fel de voinic, rapid şi 


puternic precum subordonații săi, lua parte la 
antrenamentele zilnice în cursul cărora nimeni nu lovea cu 
reţinere. 


La Memphis, capitala regatului, protecţia suveranului 
ridica deja mii de probleme. Aici, la Abydos, pe teren 
necunoscut, trebuia să fie pregătit să facă faţă unor 
pericole neaşteptate. 

În timpul călătoriei pe corabie nu avusese loc niciun 
incident. La debarcader, doar câţiva preoţi, neînarmaţi, îl 
întâmpinaseră pe faraon, care pornise de îndată spre 
templul lui Osiris. 

În vârstă de 50 de ani, înalt de peste doi metri, regele era 
un colos cu chipul aspru. Al treilea în linia descendenților lui 
Sesostris, purta numele de „Sfântul preschimbărilor”, 
„Sfânt din naştere”, „Cel-care-se-transformă”, „Puterea- 
luminii-divine-apărute-în-toată-strălucirea-sa” şi  „Omul- 
puternicei-zeiţe”. 

În decursul primilor cinci ani de domnie, în ciuda unei 


27 


autorităţi incontestabile, Sesostris nu reuşise să-i atragă de 
partea sa pe cei câţiva guvernatori ai provinciilor, a căror 
bogăţie le permitea să întreţină armate şi să se comporte 
ca nişte adevăraţi suverani. 

Sobek Păzitorul se temea de un atac din partea soldaţilor 
lor. Oare nu se gândeau ei că Sesostris le-ar putea sta în 
cale şi că, mai devreme sau mai târziu, va lua măsuri 
împotriva independenţei lor? Drumul la Abydos, teritoriu 
sacru, lipsit de importanţă economica, fusese ţinut secret. 
Dar era posibil, în realitate, să păstrezi o taină în palatul din 
Memphis? Convins de contrariu, Sobek încercase în zadar 
să-l determine pe rege să renunţe la această călătorie. 

— Nimic nou? 

— Nimic, comandante, îi răspunseră pe rând, oamenii săi. 

— Împrejurimile sunt pustii şi liniştite, adăugă unul dintre 
ei. 

— E normal să fie aşa pe pământul lui Osiris, observă 
Sobek Păzitorul. Aşezaţi-vă în locurile cele mai potrivite şi 
opriţi de îndată pe oricine încearcă să se apropie! 

— Chiar şi pe preoţi? 

— Fără abateri de la regulă. 

ert 

„Marele Pământ“ era numele tradițional al teritoriului 
rezervat lui Osiris, zeul care deținea secretul nemuririi. Prim 
suveran al Egiptului, el pusese bazele domniei faraonilor. 
Fusese ucis, dar învinsese moartea şi stăpânea, în prezent, 
peste Regatul Umbrelor. Numai celebrarea misterelor sale îi 
conferea faraonului puterea supranaturală şi capacitatea de 
a menţine legătura cu forţele creatoare. Fără împlinirea 
ritualurilor lui Osiris, Egiptul n-ar fi supravieţuit. 

Câteva câmpuri fertile, unde creştea cea mai gustoasă 
ceapă din Egipt, câteva case modeste aşezate de-a lungul 
canalului, deşertul care mărginea lungul țărm abrupt, un 
lac întins, înconjurat de copaci, o pădure de salcâmi, un mic 
templu, capele, stele, mormintele primilor faraoni şi cel al 
lui Osiris: astfel se înfăţişa Abydos, în afara Timpului, în 


28 


afara Istoriei. 

Aici se găseau Insula Celor Drepţi şi poarta cerului care 
avea în păstrare aştrii. 

Sesostris pătrunse în mica sală unde îl aşteptau preoţii 
care vedeau tot timpul. Toţi se ridicară şi se înclinară: 

— Vă mulţumim că aţi venit atât de repede, Maiestate, 
spuse marele preot, un bărbat în vârstă, cu o voce 
domoală. 

— Scrisoarea ta pomenea de o mare nenorocire. 

— O să vă puteţi convinge cu propriii ochi. 

Când preotul şi faraonul ieşiră din templu, Sobek 
Păzitorul şi unul dintre subordonații săi voiră să-i 
însoţească. 

— Peste putinţă! obiectă preotul. Locul unde mergem 
este interzis oamenilor de rând. 

— E primejdios! Dacă vreodată... 

— Nimeni nu încalcă legea din Abydos! i-o reteză 
Sesostris. 

Regele îşi scoase brățările de aur pe care le purta la 
încheieturile mâinilor şi i le încredinţă lui Sobek. Pe 
pământul lui Osiris trebuia să renunţe la orice obiect din 
metal. 

Cuprins de îngrijorare, soldatul îi privi pe cei doi bărbaţi 
cum se îndepărtează, mergând de-a lungul Lacului Vieţii, 
înconjurat de copaci, apoi străbătură un drum mărginit de 
stele şi capele pentru a ajunge la pădurea sacră Peker, 
centrul vital şi tainic al ținutului. 

In inima sa se înălța un salcâm. 

Arborele care, crescând pe mormântul lui Osiris, le 
dovedise credincioşilor săi că suveranul Regatului Morților 
reînviase. 

Sesostris îşi dădu seama imediat de amploarea 
dezastrului: salcâmul se usca. 

— Când Osiris renaşte, aminti marele preot, salcâmul se 
acoperă de frunze şi regatul prosperă. Dar Seth, ucigaşul şi 
nimicitorul, încearcă să-l pârjolească. Atunci, viaţa îi 


29 


părăseşte pe oameni. Dacă salcâmul moare, ura şi 
distrugerea vor domni pe acest pământ. Prin acest arbore, 
Osiris uneşte Cerul, Pământul şi Lumea de Dincolo. În el, 
moartea se alătură vieţii şi o altă viaţă, mai luminoasă, le 
cuprinde pe amândouă. 

— L-ai udat în fiecare zi cu apă şi lapte? 

— Mi-am împlinit îndatoririle, Maiestate! 

— Care vasăzică cineva cu influenţă nefastă ştie să se 
folosească de puterea lui Seth şi o îndreaptă împotriva lui 
Osiris şi a Egiptului. 

— Scrierile spun că acest salcâm îşi prelungeşte 
rădăcinile până la Oceanul începutului şi de acolo îşi ia 
energia care-l însufleţeşte. Doar aurul fermecat ar mai 
putea tămădui arborele. 

— Ştii unde se găseşte? 

— Nu, Luminăţia Voastră. 

— O să-l descopăr. Şi cunosc mijlocul prin care să 
încetinesc, dacă nu chiar să opresc, distrugerea salcâmului: 
voi construi un templu şi un locaş al eternității la Abydos. 
Ele vor produce o vrajă puternică, îngreunând înaintarea 
râului şi dându-ne timp să obţinem leacul. 

— Luminăţia Voastră, preoţii sunt prea puţini pentru... 

— Voi aduce oameni care să se îngrijească de ritualuri şi 
constructori care se vor dedica doar acestei sarcini. Toţi vor 
păstra secretul. 

Brusc, o idee fără sens îi veni în minte regelui: 

— A încercat cineva să pună stăpânire pe vasul sacru? 

— Luminăţia Voastră, ştiţi bine că nu e cu putinţă. 

— Să verificăm, totuşi. 

Sesostris constată că uşa mormântului lui Osiris era 
închisă şi sigiliul regal neatins. Doar el putea să dea ordin 
să fie spart ca să pătrundă în acest sanctuar. 

— Chiar dacă un smintit ar forţa această uşă, spuse 
marele preot, nu ar ajunge să se apropie de vas şi cu atât 
mai puţin să-l atingă. 

— Abydos nu este suficient de bine apărat, estimă 


30 


monarhul. De acum înainte, soldaţii vor veghea asupra lui. 

— Luminăţia Voastră, niciun neiniţiat nu poate... 

— Cunosc legea din Abydos, pentru că eu sunt 
păstrătorul şi chezaşul ei. Niciun neiniţiat nu va pângări 
pământul lui Osiris, dar toate drumurile care duc aici vor fi 
păzite. 

Din vârful colinei, Sesostris contemplă spaţiul sacru unde 
se hotăra soarta ţării sale, a poporului său şi, mai mult, 
chiar a lumii în care trăim. 

Când urcase pe tron, ştiuse că sarcina sa nu va fi uşoară 
din cauza nenumăratelor reforme necesare. Dar nu şi-a 
închipuit că principala încercare va fi noua moarte a lui 
Osiris. 

Cu paşi hotărâți, Sesostris înainta prin deşert spre o zonă 
neumblată, situată între dunele de nisip şi marginea 
câmpurilor cultivate. 

In pofida soarelui care-i ardea pielea, faraonul putea să 
vadă. 

Vedea înălțându-se cele două edificii ale sale, templul şi 
mormântul, care ar fi întârziat sfârşitul fatal, având menirea 
să stăvilească forţele întunericului. 

Cine era răspunzător de această agresiune pe cât de 
neprevăzută, pe atât de bine pusă la punct? Regele avu 
nevoie de toată tăria de care putea fi capabil un om, pentru 
a nu se lăsa pradă disperării şi a nu abandona lupta cu un 
adversar încă invizibil. 


8. 


După două zile obositoare de mers, Iker avu norocul să 
fie lăsat să se alăture unei caravane care se îndrepta spre 
Teba, pentru a livra mărfuri. Proprietarul se arătă la început 


31 


reţinut pentru că însemna să accepte o gură în plus de 
hrănit, dar după ce tânărul îi dezvălui că ştie să citească şi 
să scrie, îşi schimbă părerea: 

— Am nişte tăblițe cu promisiuni de cumpărare. Ai putea 
să le cercetezi? 

— Arătaţi-mi-le! 

Nerăbdător, proprietarul nu se putu abţine să nu pună 
întrebarea esenţială: 

— Se pomeneşte ceva despre administratorii palatului 
care şi-au luat angajamentul să mă plătească? 

— Intr-adevăr, şi chiar aţi obţinut un preţ bun. 

— Experienţa, fiule, experienţa! Unde locuieşti? 

— La Medamud. 

— Un sătuc neînsemnat! Ce faci în deşert? 

— Nu-i cunoaşteţi cumva pe doi corăbieri pe nume Ochi- 
de-Ţestoasă şi Cuţit-Tăios? 

Negustorul îşi frecă bărbia, gânditor. 

— Numele astea nu-mi spun nimic. Cum se chema 
corabia lor? 

— Fulgerul. 120 de coţi lungime, 40 lăţime. 

— N-am auzit niciodată de ea. Ai putea să-mi mai spui şi 
altceva? 

— Cred că m-am înşelat. 

— In mod sigur! Fulgerul... Iti dai seama că, dacă o astfel 
de corabie ar fi existat, negreşit aş fi ştiut. Ce-ai zice să-mi 
faci puţină ordine în acte? Cu cel care strânge dările nu eşti 
niciodată îndeajuns de prevăzător. 

Iker se supuse, ceea ce îl bucură nespus pe negustor. 

Şi călătoria continuă fără grabă. Pe parcursul popasurilor, 
tânărul se bucură de peştele uscat şi ceapă primite în 
schimbul muncii sale. 

Cu toate întrebările care nu încetau să-l frământe, Iker 
savură momentul când caravana părăsi, în sfârşit, drumul 
arid pentru a parcurge o câmpie înverzită, presărată cu 
palmieri. Marea periculoasă şi munţii ameninţători fură daţi 
uitării. Pe câmpurile bine irigate, ţăranii recoltau legume. 


32 


— Spune, băiete, nu ţi-ar plăcea să lucrezi pentru mine? 
îl întrebă negustorul. 

— Nu, eu vreau să mă întorc la învățătorul meu, pentru a 
continua să-mi însuşesc meseria de scrib. 

— Ah, te înţeleg! Nu se câştigă prea bine, dar eşti 
respectat. Îţi doresc mult noroc, băiete! 

Iker inspiră cu plăcere parfumul aerului şi simţi căldura 
dulce de primăvară. Nerăbdător să-şi revadă satul, porni 
repede la drum, urmând potecile pe care le străbătuse de 
atâtea ori pe vremea când era copil, pentru a se izola şi a 
se cufunda în liniştea şi pacea pe care i-o inspirau 
priveliştea. Deşi nu-i displăcea să se joace cu ceilalţi copii, 
lker prefera să mediteze asupra misterelor lumii şi a 
forţelor sale ascunse. 

Satul Madamud era alcătuit din case mici şi albe, 
construite pe un deal unde salcâmi, palmieri şi tamarini le 
adăposteau de razele soarelui. La intrarea în sat, se găsea 
o fântână al cărei paznic crezu că are de-a face cu o 
vedenie: 

— Nu eşti... nu eşti Iker! 

— Ba da, eu sunt în carne şi oase. 

— Asta-i bună! Iker... Ce-ai păţit? 

— Nimic demn de luat în seamă. 

Cunoscând înclinația paznicului spre flecăreală, Iker 
hotărî să-şi păstreze confidenţele pentru profesorul său. 

— Poate că ar trebui să pleci din nou. 

— Să plec? Vreau să mă întorc acasă şi să-mi continuu 
învăţătura! 

Văzând indignarea tânărului, paznicul nu mai insistă. 

Nedumerit, Iker se grăbi spre locuinţa bătrânului scrib 
care îl adăpostise şi îl educase. La trecerea sa, copiii 
încetau să se mai joace cu păpuşile de cârpă, iar femeile 
care cărau poveri, rămâneau pe loc, privindu-l cu ochi 
bănuitori. 

Găsi uşa încuiată, iar ferestrele astupate cu scânduri. 

Iker ciocăni, ciocăni şi iar ciocăni. 


33 


— Nu te mai strădui degeaba, îl sfătui un vecin. Bătrânul 
scrib a murit. 

Tânărul avu impresia că se prăbuşeşte cerul peste el. 

— A murit... Când? 

— Acum o săptămână. După plecarea ta, tristeţea l-a 
doborât. 

Iker se aşeză pe prag şi începu să plângă. 

Răpindu-l, piraţii îi omorâseră tatăl adoptiv. 

— Du-te să vorbeşti cu primarul, îl povăţui vecinul. El o 
să-ţi spună mai multe. 

În ciuda durerii, Iker simţise ostilitatea sătenilor. Toţi î 
considerau responsabil de moartea învățătorului său. 

Pentru prima dată, Iker simţi lovitura de nesuportat a 
nedreptăţii. Dar le va explica tot şi aceasta va dispărea. 

Cu inima împovărată şi capul greu, Iker merse încet până 
la casa primarului, care tocmai dădea ordine muncitorilor 
însărcinaţi cu întreţinerea canalelor. 

— AŞ fi jurat... învăţăcelul nostru scrib! Chiar tu eşti? Ce 
surpriză! Totuşi, eram convins că n-o să te mai văd. 

Tonul primarului, un bărbat rotofei, de vreo 50 de ani, 
era, în acelaşi timp, ironic şi tăios. Cu un gest dispreţuitor, îi 
dădu afară pe muncitori: 

— L-ai făcut să moară de durere pe ocrotitorul tău, Iker! 
Este o crimă pentru care vei răspunde în faţa zeilor. Dacă 
aş avea posibilitatea, te-aş băga la închisoare. 

— Vă înşelaţi, sunt nevinovat! Piraţii m-au răpit, am 
reuşit să scap ca prin minune. 

Primarul izbucni în râs: 

— Născoceşte altceva! Sau, mai degrabă, taci şi pleacă! 

— Dar... Vreau să mă întorc acasă. 

— Vorbeşti de casă? Proprietarul nu a făcut testament în 
favoarea ta. De aceea am confiscat-o. Sătenii te 
dispreţuiesc, locul tău nu mai este printre noi. 

— Trebuie să mă credeţi, am fost cu adevărat răpit, am... 

— Ajunge! Sper că remugşcările îţi vor otrăvi inima. Dacă 
nu pleci imediat, voi da ordin slujitorilor să te alunge cu 


34 


lovituri de baston. Ah... Protectorul tău dorea să-ţi dau, 
drept moştenire din partea lui, acest sipet, în caz că te vei 
întoarce vreodată. Încă o dovadă a generozităţii sale naive, 
dar sunt nevoit să-i împlinesc ultimele dorinţe. Părăseşte 
Medamud, Iker, şi nu mai reveni sub niciun motiv! 

Strângând sipetul la piept, Iker aşteptă să se îndepărteze 
bine de sat pentru a-l deschide. Observă că încuietoarea de 
lemn fusese spartă. 

Înăuntru, găsi un papirus rulat şi sigilat. 

Sigiliul, de asemenea, fusese rupt şi refăcut cu stângăcie. 

În cele câteva rânduri, bătrânul scrib îşi blestema elevul 
şi îi promitea mii de pedepse. Dar Iker cunoştea prea bine 
scrisul învățătorului său pentru a observa că fusese imitat 
într-un mod grosolan. 

Pe fundul sipetului, se vedea un strat subţire de ghips. La 
umbra unui tamarin, tânărul răzui ghipsul cu o bucată de 
lemn. 

Apăru un mesaj care-i umplu inima de bucurie: 


Știu că nu ai fugit ca un tâlhar. Mă rog pentru tine 
să fii teafăr şi nevătămat. Viaţa mea se sfârşeşte, înalt 
rugăciuni zeilor pentru ca tu să ajungi scrib. Dacă te 
întorci la Medamud, sper ca acest hoț de primar să-ți 
înmâneze testamentul prin care îţi las casa şi acest 
sipet ce conține pensulele mele de scris cele mai 
bune. Dar un străin a sosit în sat. Primarul se înțelege 
de minune cu el. Simt cum forțe întunecate dau 
târcoale prin aceste locuri, de aceea prefer să ascund 
acest mesaj după o metodă pe care te-am învățat s-o 
foloseşti. Nu-ţi pierde vremea aici, pleacă în provincia 
Djou-Ka!. Acesta va fi începutul călătoriei. Fie ca zeii 
să te călăuzească spre ținta Căutării tale! Oricare ar fi 
încercările, nu te lăsa pradă disperării. Voi fi mereu 
alături de tine, fiule, pentru a te ajuta să-ți împlineşti 
destinul pe care nu-l cunoşti încă. 


1 „Muntele înalt” (n. trad.). 
35 


9. 


Când trezorierul Medes intră în somptuoasa sa locuinţă, 
situată în centrul oraşului Memphis, doi slujitori se grăbiră 
să-i spele picioarele şi mâinile, să-l încalţe cu sandale de 
interior, să-i servească vin alb, proaspăt adus din oaze. 

Impozantul personaj, care era adesea invitat la palat şi 
chiar mâncase la aceeaşi masă cu regele, se număra 
printre cei mai înalţi demnitari din capitală. Imbrăcat în 
pânzeturi fine de in, de cea mai bună calitate, el verifica 
inventarul templelor care redistribuiau lucrurile de valoare 
după ce erau sfinţite. 

Încă de la numirea sa, Medes înţelesese toate avantajele 
de care ar fi putut profita de pe urma poziţiei sale 
privilegiate. Folosindu-se cu abilitate de serviciile scribilor 
contabili, ale intendenţilor şi ale arhivarilor, trezorierul fura 
puţin, dar des. Acţionând cu maximă prudenţă, nu lăsa 
nicio urmă a furtişagurilor sale şi falsifica documentele 
administraţiei cu atâta îndemânare, încât niciun ochi 
exersat nu şi-ar fi dat seama de nimic. 

Dar Medes nu era nici mulţumit, nici fericit. 

Mai întâi de toate, cariera sa stătea pe loc. E adevărat, 
faraonul Sesostris îi încredinţase un post important, dar 
trezorierul îşi dorea mai mult. Medes se considera cel mai 
bun şi voia să fie recunoscut ca atare. Dacă acest rege 
încăpățânat continua să nu priceapă acest lucru, se 
impunea o intervenţie, poate una brutală. Sesostris avea 
mulţi duşmani, începând cu foarte bogaţii guvernatori ai 
provinciilor, cu care Medes se înţelegea bine. Dacă faraonul 
făcea greşeala să se lege de privilegiile lor, domnia sa avea 
să fie scurtă. Nu se zvonea că unul dintre înaintaşii săi 
fusese asasinat? 


36 


Apoi Medes reflectă la adevărata faţă a puterii şi la 
mijlocul cel mai potrivit pentru a şi-o însuşi. Ca să poată 
fura mai uşor din transporturile destinate aprovizionării 
templelor, devenise preot temporar. Participând la 
ceremonii, se simţi atras de sacru. Arătându-şi entuziasmul 
pentru practicile spirituale, flatându-şi superiorii, 
prezentându-se ca un donator generos, Medes era fascinat 
de misterele la care nu avea acces. Doar faraonului şi 
câtorva preoţi permanenţi le era permis să le contemple. Şi, 
oare, regele nu-şi trăgea adevărata sa putere din ele? 

Porţile templului ascuns rămâneau închise pentru 
trezorier. În acest domeniu, pe care Medes îl considera la 
fel de important ca şi negustoria, nu se bucura de nicio 
influenţă. Şi nici nu era pregătit să renunţe la funcţiile sale 
administrative pentru a duce o viaţă de călugăr. 

Situaţia părea fără ieşire, până când flecăreala unui 
demnitar al templului lui Hathor, la Memphis, îi furniză o 
informaţie prețioasă referitoare la Pământul zeului, Ţara 
Punt. La fel ca şi pe ceilalţi care o cunoşteau, pe Medes îl 
amuza această născocire. Pe oamenii de rând şi pe copii îi 
fermeca supranaturalul şi de aceea trebuiau să fie hrăniți 
cu astfel de poveşti. 

Dar, după spusele demnitarului, Punt nu era o legendă. 

Pământul zeului exista în realitate, el ascundea bogaţii 
extraordinare, printre care un soi de aur care nu se mai 
găsea nicăieri, folosit cândva, în mare secret, de anumite 
sanctuare. În schimbul unei mobile scumpe, vorbăreţul îi 
mai dăduse câteva indicaţii geografice vagi, înainte de a 
muri în urma unei crize de inimă. Era puţin, dar suficient 
pentru a începe cercetările. 

— Stăpâne, îl anunţă intendentul pe Medes, oaspetele a 
sosit. 

— Lasă-l să aştepte, am nevoie de puţină odihnă. 

În ultima vreme, Medes se îngrăşase. Înzestrat din 
naştere cu o uriaşă energie, care nu se alterase de-a lungul 
celor 42 de ani de viaţă, Medes avea tendinţa să mănânce 


37 


şi să bea prea mult, pentru a-şi potoli nemulţumirile. Soţia 
lui Medes fiind şi ea la fel de durdulie, trebuia să se arate 
inventivă şi perversă atunci când încercau să guste din 
plăcerea trupească. 

Cu părul negru lipit de capul său rotund, cu faţa 
visătoare, cu pieptul larg, cu gambele scurte şi labele 
picioarelor umflate de grăsime, Medes era mărunt şi 
îndesat. 

Câteodată, avea senzaţia că se sufocă, mai ales atunci 
când nu obținea destul de repede ceea ce-şi dorea. Dar 
lăcomia sa era atât de mare, încât Medes învingea aceste 
slăbiciuni şi continua să meargă mai departe. Şi această 
întrevedere cu una dintre iscoadele sale se va dovedi, 
probabil, o întâlnire decisivă. 

Dinspre stradă, casa era bine protejată: ferestre cu 
storuri împodobite cu ornamente din lemn, care permiteau 
pătrunderea luminii, o poartă principală solidă, din bârne şi 
cu zăvor greu, o intrare pentru servitori supravegheată 
permanent de un paznic. Două etaje, 15 încăperi, o terasă 
deschisă spre grădină, în care era amenajat un bazin cu 
apă. 

La adăpostul unui umbrar, Medes îşi primi musafirul, 
falsul soldat care îl interogase pe Iker. 

— Sper că-mi aduci veşti foarte bune. 

— Mai mult sau mai puţin, stăpâne! 

— Ai aurul? 

— Da şi nu. În sfârşit, poate... 

Medes simţi cum îl cuprinde furia: 

— În afaceri, mă supără lipsa preciziei. S-o luăm pe rând. 
Când a revenit Fu/gerul în port? 

— N-a revenit, stăpâne, s-a scufundat cu tot cu echipaj! 

— Scufundat? Eşti sigur? 

— N-am decât o singură mărturie, dar pare serioasă. 

— A căpitanului? 

— Nu, a tânărului pe care mi-aţi poruncit să-l răpim la 
Medamud şi pe care l-am întâlnit de curând într-un târguşor 


38 


în apropiere de Coptos. Vă amintiţi de băiatul acela fără 
familie, căruia îi plăceau singurătatea şi învăţătura? 

— Îmi amintesc, îmi amintesc! Ofranda ideală pentru a 
potoli o furtună. Primarul din Medamud mi-a atras atenţia 
asupra acestui tânăr naiv şi n-a regretat. Dar cum se poate 
să fie el singurul martor care a scăpat? 

— Nu ştiu, dar aşa s-a întâmplat. Mi-a istorisit că un val 
enorm a scufundat Fulgerul, că el s-a trezit ca prin minune 
pe o insulă pustie, de unde a fost salvat de o corabie al 
cărei căpitan n-a crezut un cuvânt din povestea lui. Totuşi, 
a pus mâna pe două lăzi ce proveneau de pe insulă, înainte 
de a-l debarca pe tânărul pe care toata lumea îl lua drept 
nebun. 

„Să fi ajuns naufragiatul în Punt?” se întrebă Medes. 

— Ar putea să regăsească insula? 

— După spusele lui, stăpâne, insula a fost înghițită de 
ape şi a dispărut. 

— Ce conţineau lăzile? 

— Esenţe de parfum. 

— Atâta tot? 

— N-a mai pomenit de nimic altceva. 

— Şi tu l-ai lăsat să plece! 

— Aveam de ales? În calitate de soldat, m-am prefăcut că 
i-am notat mărturia, primarului nu i s-a părut ceva în 
neregulă şi nu exista niciun motiv să-l rețin pe acest rătăcit 
cu mintea bolnavă. 

— Nu ţi-a dat prin gând că te minte? 

— Cred că a fost sincer. 

— Eu mă îndoiesc. Ţi-a spus numele corăbiei care l-a 
salvat? 

— Nu-l cunoştea. 

— Băiatul şi-a bătut joc de tine! începu să tune şi să 
fulgere Medes. Te-a păcălit cu poveşti de adormit copiii ca 
să-ţi ascundă mai bine adevărul. 

— Vă asigur că... 

— Trebuie să-l găseşti! Repede! Fără îndoială că s-a 


39 


întors la Medamud. Primarul l-a gonit, dar poate ştie încotro 
a luat-o. Când îl prinzi, fă-l să vorbească, apoi scapă de el. 

— Vreţi să spuneţi că... 

— M-ai înţeles pe deplin. 

— Dar, stăpâne... 

— Acest sărăntoc n-are familie, nimeni nu se va îngrijora 
dacă dispare din nou şi de data aceasta, pentru totdeauna. 
Ascunde-i cadavrul, vulturii şi rozătoarele vor avea grija lui. 
lar tu vei fi răsplătit cu generozitate. Pleacă imediat! 

Trezorierul îşi ascundea cu greu furia. Pentru a echipa o 
corabie şi a strânge o ceată de pirați capabili să navigheze 
în direcţia Punt, cheltuise peste măsură, evitând, totodată, 
să atragă atenţia autorităţilor. Într-un viitor apropiat, nu ar 
mai fi fost în stare s-o ia de la capăt. 

Îndată ce falsul soldat părăsi locuinţa, Medes se gândi că 
mai mult ca sigur echipajul care îl salvase pe Iker nu-şi va 
ţine gura. În tavernele din porturi, întâmplările vor fi 
povestite şi căpitanul va încerca să negocieze conţinutul 
celor două lăzi. Chiar dacă era vorba doar de nişte pomezi, 
va câştiga, probabil, de pe urma lor o mică avere. Şi dacă 
această ciudată încărcătură cuprindea şi obiecte mai 
preţioase, avea nevoie de un mijlocitor priceput şi bogat. 

Dincolo de orice îndoială, acest căpitan, dacă există cu 
adevărat, nu va trece neobservat. 

În consecinţă, Medes îl chemă pe Gergu, câinele său 
credincios, un petrecăreţ înrăit şi un temut strângător de 
dări. Va acţiona aşa cum trebuia şi îi va înapoia ce i se 
cuvine. 


10. 


Pe corabia ce îl ducea la Memphis, Sesostris înţelese pe 


40 


de-a-ntregul îngrozitoarea provocare ce îi fusese aruncată 
tocmai când dorea să-i atace pe acei guvernatori de 
provincie, care nu voiau să renunţe nici măcar la cele mai 
mărunte privilegii. 

De când Osiris crease Egiptul, format din Deltă şi Valea 
Nilului, faraonul domnea peste Cele Două Regate după ce 
fuseseră unite. In calitate de „Cel al Albinei” stăpânea 
Nordul, în calitate de „Cel al Trestiei”, Sudul. Albina 
producea mierea, aurul vegetal, indispensabil pentru 
vindecarea bolnavilor, iar trestia era folosită într-o sută de 
feluri şi, sub formă de papirus, devenea suportul „cuvintelor 
zeului”. Astfel, în persoana faraonului, protejat de Horus, 
stăpânul cerului şi fiul lui Osiris, însărcinat să vegheze 
asupra tatălui său, toate forţele creaţiei se reuneau. Şi era 
de datoria faraonului să strângă iar la un loc acele părţi ale 
ţării care se împrăştiaseră. 

Sesostris numără nu mai puţin de şase adversari 
redutabili, şase guvernatori care se considerau liberi şi-l 
dispreţuiau pe monarhul instalat la Memphis. Din fericire, 
nu se gândeau să se unească, deoarece fiecare ţinea cu 
sălbăticie la independenţa proprie. Egiptul sărăcea din 
pricina acestei dezbinări. Menţinerea ei şi pe mai departe 
evita, bineînţeles, conflicte grave, dar ducea regatul la 
ruină. 

Lucru ciudat, cinci din cei şase demnitari ostili faraonului 
se găseau la cârma unor provincii apropiate de Abydos. 
Oare unul dintre ei reuşise să îndrepte puterea de 
distrugere a lui Seth împotriva lui Osiris? Dacă bănuiala se 
adeverea, Sesostris avea să ducă o luptă fără milă ca să 
salveze arborele şi, în acelaşi timp, Egiptul. 

Pentru început, avea nevoie să strângă cât mai multe 
informaţii despre cei şase demnitari, ca să-l poată afla pe 
vinovat. Apoi, se impunea o lovitură eficientă care să nu 
lase inamicului posibilitatea de a se ridica din nou. Dar cui 
să-i încredinţeze o misiune atât de delicată? Curtea de la 
Memphis gemea de linguşitori, intriganţi, ambiţioşi, laşi şi 


41 


mincinoşi. Doar Sobek Păzitorul se dedica trup şi suflet 
sarcinilor sale, fără să se îngrijească de foloase personale. 

Sesostris se vedea obligat să utilizeze puţinele forţe de 
care dispunea şi, mai ales, să se încreadă în intuiţia sa. Cât 
priveşte căutarea aurului necesar tămăduirii salcâmului, 
aceasta era şi mai anevoioasă. Legenda pretindea că aurul 
verde din Punt avea însuşiri nemaiîntâlnite, dar nimeni nu 
ştia unde era situat Pământul zeului. Şi oare acest pământ 
mai producea încă preţiosul metal? Mai rămâneau minele 
din deşertul estic, aflate sub controlul unor guvernatori, şi 
cele din Nubia, de care nu se putea atinge. 

Acolo, cu atât mai mult, sarcina părea imposibilă. Aşadar, 
soluţia se impunea de la sine: trebuia să creeze aurul. Dar 
înainte de toate, va da o nouă energie Arborelui Vieţii. 

Astfel că faraonul începu să traseze în minte planurile 
unui templu şi ale unui locaş al eternității ce aveau să se 
înalțe la Abydos. 

PtT 

Pe câmpuri, se lucra din greu. Recoltele de primăvară 
erau îmbelşugate şi nu era îngăduită nicio risipă. 

După ce se îndepărtă la o zi de mers de Medamud, Iker 
se înfăţişă intendentului unui mare domeniu pentru a-i oferi 
serviciile sale de ucenic-scrib. 

— Pici tocmai bine, fiule! Am mulţi saci de numărat şi de 
însemnat. După aceea, ai putea să-mi faci inventarul lor. 

Pentru o săptămână de muncă, avea să primească o 
plată convenabilă: hrană, o rogojină, un burduf pentru apă 
şi o pereche de sandale. 

In timp ce lucra, Iker clocotea de furie din cauza 
primarului din Medamud, acest hoţ care distrusese 
testamentul bătrânului scrib, pentru a fura casa lăsată 
discipolului său. Mai mult chiar, călcase în picioare chiar şi 
ultimele dorințe ale defunctului, deschizând sipetul, 
furându-i pensulele şi scriind un text prin care îl blestema 
cu cruzime pe Iker. 

Cum putea un om să fie atât de josnic? Iker descoperea o 


42 


lume crudă, nemiloasă, în care minciuna şi perfidia 
triumfau. Dar o imensă bucurie ştergea aceste umilinţe: 
învățătorul său ştiuse că el nu fugise şi îşi păstrase 
încrederea în el. Totuşi, ce mesaj ciudat! Despre ce 
Căutare, despre ce destin era vorba? Dintr-o dată, bătrânul 
i se păru la fel de misterios ca şi şarpele uriaş de pe Insula 
lui Ka. 

Lui Iker i-ar fi plăcut să facă o plângere împotriva 
primarului din  Medamud pentru ca acesta să fie 
condamnat. Dar cine l-ar fi crezut? În lipsa testamentului, 
tânărul nu avea niciun drept asupra locuinţei învățătorului 
său. La Medamud nu ar fi găsit decât persoane care îl 
acuzau şi îi reproşau că părăsise satul fără să spună un 
cuvânt. 

Odată munca terminată, Iker se pregăti să-şi continue 
drumul. 

— Găsesc că eşti foarte cinstit şi harnic. Nu doreşti o 
slujbă mai stabilă? 

— Nu acum. 

— Eşti tânăr încă, dar nu uita că până la urmă va trebui 
să te aşezi într-un loc. Uite aici mâncare pentru câteva zile! 

Oferindu-i pâine, carne uscată, usturoi şi smochine, 
intendentul se arătase generos. 

— Încotro ai de gând s-o apuci? 

— Spre Muntele înalt. 

— E mai bine să te previn că stăpânul acelor locuri nu 
trece drept un om prea îngăduitor. 

Ziduri mici despărţeau parcelele şi reţineau apa cât era 
nevoie. Ţăranii irigau câmpurile cu o ştiinţă desăvârşită. 
Bunăstarea se obținea prin munca neîncetată şi nu existau 
zile de sărbătoare pentru leneşi. 

Ajungând în provincia zeiţei-şarpe Uadjet, „Cea-care- 
face-să-înverzească”, Iker îşi dădu seama cu surprindere că 
în numele de Dju-Ka, „Muntele înalt”, era cuprins cuvântul 
Ka, la fel ca în „Insula lui Ka“, ţinutul şarpelui dispărut în vis 
pentru totdeauna. O simplă întâmplare sau un semn al 


43 


destinului pomenit de bătrânul scrib? 

Ka, adică „înalt, ridicat”... Spre ce ţintă ascunsă trebuia, 
aşadar, să urce? Şi ce era, cu adevărat, Ka, această energie 
secretă, care se scria, ca hieroglifă, cu două braţe ridicate? 

Pierdut în gândurile sale, Iker se ciocni de un om înarmat 
cu un baston: 

— Bună, băiete! Ar trebui să te uiţi pe unde mergi! 

— lertaţi-mă, dar... sunteţi soldatul care m-a interogat în 
apropiere de Coptos? 

— Chiar el. Mi-a fost puţin cam greu să te găsesc. 

— Ce vreţi de la mine? 

— Mărturia ta nu este completă, mi-ar plăcea să aud mai 
multe amănunte. 

— V-am spus tot. Cel care trebuie arestat e primarul din 
Medamud. 

— Din ce pricină? 

— Este un hoţ. A distrus testamentul făcut în favoarea 
mea. 

— Poţi să dovedeşti? 

— Din păcate, nu. 

— Să ne întoarcem atunci la mărturia ta şi la cele două 
lăzi pline de mărfuri preţioase. Forţat de împrejurări le-ai 
cercetat conţinutul. Povesteşte-mi despre el! 

— Uleiuri parfumate, cred. 

— Haide, fiule, nu e de ajuns. Ştii mai multe. 

— Vă asigur că nu. 

— Dacă nu te arăţi înţelegător, rişti să ai mari necazuri. 

Şi falsul soldat seceră picioarele lui Iker cu o lovitură 
violentă de baston. 

Tânărul căzu pe burtă, iar atacatorul său îl ţintui la 
pământ. 

— Şi acum, să aud adevărul! 

— Vi l-am spus deja! 

— Care e numele corăbiei ce te-a salvat? 

— Nu-l ştiu. 

Vreo zece lovituri de baston peste umeri îi smulseră lui 


44 


Iker strigăte de durere. 

— Cum se numeau corabia şi căpitanul ei? 

— Nu ştiu. 

— Nu eşti deloc înţelept, fiule! Vreau aceste informaţii şi 
le voi avea. Dacă nu, te omor! 

— Vă jur că nu ştiu nimic. 

Falsul soldat lovi din nou, dar nu obţinu alt răspuns. 

Evident, copilul chiar spunea adevărul şi nu mai era nimic 
altceva de scos de la el. 

Ceafa, spatele şi şalele lui Iker erau acoperite de sânge. 
La sfârşitul unei noi serii de lovituri, leşină. 

Nu mai respira aproape deloc. 

Agresorul târî corpul într-un desiş de papirus, la marginea 
unui canal. Fiind în agonie, Iker nu va întârzia să-şi dea 
sufletul. Şi, din moment ce avea să moară din cauza rănilor, 
falsul soldat nu putea fi socotit pe de-a-ntregul vinovat, 
ceea ce era de preferat în faţa eventualilor judecători, de 
aici, de pe pământ sau din Tărâmul Celălalt. 


11. 


La început, simţi o durere de neîndurat. Apoi veni 
alinarea, ca o senzaţie de răcoare, aşa cum Iker nu mai 
încercase niciodată. Brusc, spatele încetă să îl mai doară şi 
băiatul întredeschise ochii, pentru a vedea în ce lume îl 
trimisese atacatorul său. 

— S-a trezit! exclamă o tânără fată. 

— Eşti sigură? întrebă o voce aspră de bărbat. 

— Se uită la noi, tată! 

— În starea în care se afla, n-ar fi avut cum să 
supravieţuiască. 

Iker încercă să se ridice, dar o durere fulgerătoare îl 


45 


reţinu pe rogojină. 

— Nu te mişca! îi ceru fata. Eşti foarte norocos, să ştii. Eu 
sunt aceea care te-a găsit într-un desiş de papirus închinat 
zeiţei Hathor. De obicei, când merg acolo, depun ofrandele 
şi plec. Dar de data aceasta, am văzut zeci de păsări 
zburând deasupra şi ţipând, şi am îndrăznit să pătrund în 
desiş. Voiam să am sufletul împăcat, căci păsările se purtau 
într-un chip neobişnuit. După ce te-am zărit, l-am anunţat 
pe tata, iar ţăranii te-au adus până aici. De trei zile, te ung 
întruna cu cel mai bun dintre leacurile noastre. E preparat 
din ulei alb, grăsime de hipopotam, de crocodil, de somn şi 
de chefal, tămâie şi miere. Mai-marele doctorilor din 
provincia noastră mi-a dat chiar şi nişte pastile din extract 
de mirt pentru a-ţi potoli durerile. Doar eu am fost convinsă 
că nu vei muri din pricina rănilor. 

Era brunetă, frumoasă şi foarte vioaie. Tatăl său, un 
ţăran robust, părea, mai degrabă, neprietenos: 

— Ce-ai păţit, băiete? 

— Un bărbat s-a repezit la mine ca să mă jefuiască. 

— Ce aveai tu atât de preţios? 

— O rogojină, un burduf, sandale... 

— Atâta tot? Şi de unde veneai? 

— Sunt orfan şi lucrez ca scrib începător. 

— M-ai costat cam mult, băiete, chiar foarte mult. 

Țăranul se îndepărtă. 

— Nu-ţi face griji, îl sfătui fata. Deşi pare morocănos şi 
aspru, tata e un om de treabă. Pe mine mă cheamă Floare- 
Mică. Dar pe tine? 

— Iker. 

— Aşa cum arăţi acum, nu eşti prea plăcut la vedere. Dar 
când rănile ţi se vor vindeca, n-ar trebui să te dovedeşti un 
băiat urât. 

— Crezi că voi putea merge din nou? 

— În mai puţin de o săptămână, ne vom plimba împreună 
pe câmp. 

PT? 


46 


Floare-Mică nu se lăudase. Datorită efectelor balsamului, 
calmantelor şi numeroaselor masaje, lker se puse pe 
picioare. Numai printr-o minune niciun os nu-i fusese rupt, 
iar urmele loviturilor începuseră să se şteargă. 

Totuşi, nu se plimbaseră pe câmp, căci stăpânul 
gospodăriei avea alte planuri. 

— Eşti mai solid decât pari, constată el. Şi îmi eşti dator, 
căci leacurile tale valorează o avere. 

— Cum aş putea să vă plătesc? 

— Gospodăria mea nu are nevoie de un amărât de scrib. 
În schimb, mi-ar trebui un muncitor agricol. 

— Mi-e teamă că astfel nu vă sunt de folos. 

— Ai de ales: ori îmi plăteşti muncind, ori îţi petreci 
câţiva ani buni la închisoare. Guvernatorului provinciei 
noastre nu-i plac pungaşii. Pot să te angajez să lucrezi la 
câmp sub conducerea unui vătaf. Vei avea o căsuţă în care 
să stai şi un petic de pământ pe care să-ţi cultivi legume. 
Dar înainte de a-ţi face aceste daruri, îţi cer să-mi spui 
adevărul. Cine eşti şi de ce ai fost atacat? 

Intrebându-se dacă nu cumva a căzut într-o nouă 
capcană şi dacă gospodarul nu era făcut din acelaşi aluat 
ca şi primarul din Medamud, Iker se arătă prudent: 

— Vă repet, sunt un scrib începător şi vin din regiunea 
tebană. Dorinţa mea e să merg din sat în sat şi să 
întocmesc plângerile celor nedreptăţiţi de administraţie. 
Bărbatul care aproape m-a omorât în bătaie mi-a furat 
uneltele. 

Gospodarul păru convins: 

— Plăteşte-ţi mai întâi datoriile! Dacă o să-ţi placă munca 
noastră, poţi rămâne şi după aceea. Dacă nu, vei fi liber să 
pleci. 

t 

Vătaful era un om destul de plăcut, dar nu-l cruța deloc 
pe noul-venit. Iker trebui pentru început să curețe curtea 
gospodăriei, apoi să îngrijească de ograda păsărilor, un 
adăpost cu acoperişul susținut de coloane micuţe din lemn, 


47 


în formă de tulpină de lotus. Aici trăiau laolaltă gâşte cu 
capul alb, prepeliţe, rațe şi găini. Servitorul însărcinat cu 
hrana păsărilor aducea coşuri mari, pline cu grăunţe pe 
care le răsturna în jgheaburi. Animalele puteau bea apă 
dintr-un bazin care alimenta şi rigolele. 

În a treia zi, Iker se văzu nevoit să intervină: 

— Cred ca s-a strecurat o mică greşeală, îi spuse omului 
care căra coşurile, un lungan cu faţa prost rasă. 

— Ce fel de greşeală? 

— În prima zi ai vărsat în jgheaburi şase coşuri. A doua zi, 
numai cinci. lar azi, coşurile nu sunt bine umplute. 

— Şi te deranjează? 

— Am în grijă această ograda. Păsările trebuie sa fie bine 
hrănite. 

— Ceva mai mult sau mai puţin... ce contează? Vrei să 
împărţim ce rămâne? 

— Vreau să aduci şase coşuri umplute bine. 

Lunganul înţelese că Iker nu glumea şi că orice târguială 
era imposibilă. 

— N-o să-i vorbeşti despre acest lucru stăpânului, nu? 

— Dacă îţi îndrepţi greşeala, sigur că nu... 

Iker nu-şi făcu un prieten cu acest prilej, dar vieţuitoarele 
din ogradă îi arătară zgomotos afecțiunea lor. 

tot 

— Îți place noua ta muncă? îl întrebă Floare-Mică pe Iker 
care mângâia o gâscă splendidă, aproape domesticită. 

— O fac cât pot de bine. 

— Nu mai ai dureri? 

— Datorită îngrijirilor tale, m-am întremat. Mi-ai salvat 
viaţa şi îţi voi fi întotdeauna recunoscător. 

— Nu erai chiar mort şi zeiţa Hathor este aceea care te-a 
scăpat de la pieire. Eu doar ţi-am grăbit vindecarea. 

După aceea, Floare-Mică păru nedumerită: 

— Tata mi-a interzis să ne mai întâlnim. 

— E nemulţumit de mine? 

— Dimpotrivă, dar îi dai de gândit pentru că nu eşti la fel 


48 


ca şi ceilalţi. Mi-a poruncit să iau de bărbat un ţăran 
adevărat căruia să-i dăruiesc copii frumoşi şi împreună să 
ne ocupăm de gospodărie. 

— Când ai noroc de un tată cinstit şi curajos, trebuie să-l 
asculţi. 

— Vorbeşti ca un om bătrân. la spune, Iker, n-ai vrea să 
devii un ţăran adevărat? 

— Mai am mult până să-mi achit datoria, dar adevărata 
mea îndeletnicire e cea de scrib. 

— Trebuie să plec. Dacă mă găseşte tata aici, o să mă 
bată. 

ett 

— N-am văzut în viaţa mea o ogradă atât de îngrijită, 
fiule! constată tatăl fetei. Imi plac oamenii care pun suflet 
în munca lor. Dar se pare că nu te amesteci deloc printre 
tovarăşii tăi. 

— Prefer să stau singur sau cu animalele. 

— Ei bine, asta o să se schimbe! E mult orz de strâns şi a 
venit timpul să înveţi să mânuieşti secera. _ 

Lui Iker nu-i dădu prin gând să protesteze. Işi tot punea 
aceleaşi întrebări, ştiind însă că nu aici avea să găsească 
răspunsuri. Pentru a-şi continua drumul, trebuia mai întâi 
să-şi plătească datoria, adică să muncească fără odihnă ca 
să poată să-şi recâştige, cât mai repede, libertatea. 

Tânărul fu introdus într-o echipă de secerători aspri şi cu 
multă experienţă, care îl priviră insistent şi veseli pe 
novice. 

— Să-ţi dai toată osteneala, băiete, zise unul dintre ei, 
câmpurile sunt întinse! Anul se arată bogat, pământul a 
fost rodnic, nouă nu ne lipseşte nimic, iar carnea de miel e 
mai bună ca orice. Dar trebuie s-o meriţi. Aşadar, să nu-ţi 
tremure mâna şi să nu ne ţii pe loc. Nu cunosc pe nimeni 
care să fi murit de prea multă muncă. 

Iker se bronza rapid pe frunte. Ceea ce-l ajută să nu se 
dea bătut fu muzica unui flautist, care schimba adesea 
ritmul, dar îşi încheia toate cântecele în tonuri grave. 


49 


— Ai faţa umflată, remarcă unul dintre tovarăşii săi, ai 
stat prea mult cu capul aplecat. Du-te să vorbeşti cu 
flautistul, o să-ţi prindă bine. 

Deoarece se simţea tot mai rău, Iker îi urmă, bucuros, 
sfatul. 

După ce bău câteva înghiţituri şi îşi stropi gâtul şi 
tâmplele cu apă rece, tânărul îşi mai reveni. 

— Munca voastră e grea, recunoscu muzicantul, de aceea 
cânt pentru Ka-urile voastre. În acest fel, nici ţie, nici 
tovarăşilor tăi nu vă lipseşte energia. 

— Ce este Ka-ul? îl întrebă Iker. 

— El este cel care ne îngăduie să trăim, să rezistăm, să 
supravieţuim. Osiris a creat muzica pentru ca armonia să 
ne umple inimile. Ea sărbătoreşte tăierea orzului şi a 
grâului, moment sacru ce le dezvăluie spiritul, care este 
însuşi Osiris. 

Iker sorbea cuvintele instrumentistului. 

— Unde ai aflat toate acestea? 

— În marele templu al provinciei. Maestrul meu de 
muzică m-a învăţat să cânt la flaut, iar eu, la rândul meu, 
îmi voi învăţa urmaşul. Fără ea, fără magia pe care o 
răspândeşte muzica, secerişul n-ar fi decât o trudă 
istovitoare şi spiritul lui Osiris ar părăsi spicul copt. 

— Osiris... El e secretul vieţii? 

— La treabă, Iker! îl îndemnă şeful de echipă. 

Flautistul porni să cânte din nou. 

Iker continuă să mânuiască secera, dar avea senzaţia că 
fiecare gest, în loc să-l obosească, îi dădea putere. 

Oare aceasta însemna Ka, energia care se năştea din 
lucrul bine făcut? 


50 


12. 


Spre deosebire de ceilalţi secerători, care nu erau 
obligaţi să strângă spicele, lui Iker îi fu impusă o astfel de 
corvoadă. Tânărul lega cu sfoară snopii şi îi îndesa în sacii 
pe care îi căra un băieţandru. 

— Trebuie să ne mai spetim mult aşa? se plânse acesta. 
Pentru satul nostru am strâns îndeajuns. 

— Mai sunt şi alte sate, îi reaminti Iker, dar recolta nu va 
fi peste tot la fel de bogată. De aceea nu e bine să ne 
gândim doar la noi şi să nu ne pese de alţii. 

Băiatul îl privi chiorâş: 

— Nu ţii cu stăpânul nostru? 

— Ţin cu munca bine făcută. 

Copilul ridica din umeri şi pregăti un nou sac. 

— Pauză pentru masă, îi anunţă vătaful. 

La umbra unei colibe de stuf, bucate îmbietoare fuseseră 
aşezate pe o rogojină: plăcinte umplute cu legume, pâini 
aurii şi crocante, usturoi prăjit în ulei, iaurt sărat din lapte 
de capră amestecat cu verdeţuri, lapte prins, peşte uscat, 
carne condimentată de vacă, smochine, rodii, bere rece. 

Iker murea de foame, dar lunganul îl împiedică să se 
aşeze: 

— Nu mai e loc aici. Caută în altă parte! 

— Dar aceasta e echipa mea! Pe ceilalţi nu-i cunosc. 

— Noi nu te vrem. Îi urâm pe pârâcioşi. 

— Eu, pârâcios? 

— Le-am povestit băieţilor că m-ai dat de gol stăpânului 
pentru că nu aduceam destule grăunţe păsărilor din 
ogradă. 

— E o minciună. 

— Stai deoparte şi vezi-ţi de treabă! Nu ne deranja când 


51 


mâncăm. Dacă te încăpăţânezi, nu vom ezita să te pocnim. 

Dar Iker nu avea chef să se bată. 

— la puţină apă şi o bucată de pâine, îi îngădui lunganul, 
triumfător. Dă-ţi silinţa să nu încetineşti ritmul după un 
asemenea ospăț. Dacă nu, te vom pâri stăpânului. 

Izgonitul se îndepărtă şi savură cele câteva înghiţituri 
care nu aveau cum să-i dea puterea necesară pentru a-şi 
continua munca. 

Tocmai se adâncise în gândurile sale, când ţipete de 
groază îl făcură să privească înapoi. 

leşind din ascunzătoarea sa, o cobră regală, ţâşnise drept 
în mijlocul mesenilor. 

Toţi se ridicară dintr-un salt. 

— Alungaţi-o înspre Iker! urlă lunganul. 

Bătând din picioare şi aruncând cu bulgări de pământ, 
ţăranii făcură întocmai. 

Iker nu se clintise din loc. 

Cobra avea ochii neobişnuit de mari, solzi aurii şi 
mişcările de o eleganţă fascinantă. 

Fermecat, tânărul se gândi la şarpele din insula lui Ka. 

— E zeiţa secerişului! spuse un ţăran. S-o lăsăm în pace, 
să nu-i facem niciun râu! Altfel, recolta se va strica. 

Iker îngenunche şi aşeză în faţa cobrei resturile din 
bucata sa de pâine. Apoi îşi ridică mâinile în semn de 
venerație. 

Se aşternu o linişte adâncă. 

Între Iker şi şarpe erau mai puţin de trei paşi. Şi unul şi 
celălalt stăteau nemişcaţi precum statuile, dar cobra nu se 
mai grăbea să atace. 

Timpul parcă se oprise. 

Şi minunea se petrecu, la fel ca în templul lui Osiris, unde 
mărăcinele nu înţeapă, iar fiarele sălbatice nu muşcă. 
Mulţumindu-se cu gestul ofrandei, reptila îşi pierdu urma în 
terenul învecinat. Nu exista o prevestire mai bună decât 
asta pentru cantitatea şi calitatea recoltelor. 

— Eu şi băieţii îţi cerem iertare, îi zise, stânjenit, lunganul 


52 


lui Iker. Nu aveam cum să ştim că tu eşti unul dintre aleşii 
zeiţei. Sperăm că nu te-ai supărat prea tare şi că accepţi să 
mănânci împreună cu noi. Mai mult chiar, găsim că e firesc 
să fii şeful nostru de echipă. Aşa vom fi şi noi protejaţi. 

Lihnit de foame, Iker nu se lăsă rugat încă o dată. 

tpt 

— Ca şef de echipă, îi spuse vătaful lui Iker, ai voie să-ți 
mâni măgarii până la aria de treierat. Ai grijă să descarci 
sacii în linişte, să-i laşi pe preoţi să îndeplinească ritualurile 
şi să nu pui întrebări. 

— Are loc o ceremonie? 

— Nu pune întrebări. 

Inaintea celor cinci măgari ce cunoşteau drumul mai bine 
decât el, Iker se îndreptă spre arie, aflată în apropierea unei 
căpiţe înălțate vremelnic din grămezi mici de spice. 
Patrupedele se opriră singure, fără ca tânărul să folosească 
nuiaua. 

Alături, se găseau doi scribi care însemnau numărul 
sacilor. O parte din ei erau destinaţi ţăranilor şi familiilor 
acestora, cealaltă parte - brutăriei din această provincie. 
După ce-şi încheiară treaba, scribii se retraseră în linişte. 

Rămaseră doar nouă şefi de echipă, şapte femei care 
urmau să vânture boabele şi trei preoţi, printre care şi 
flautistul. 

— Aria pare dreptunghiulară, rosti el, dar, în realitate, e 
rotundă. În ea se ascunde hieroglifa? care înseamnă „prima 
dată”, clipa când s-a arătat creaţia. Slăvită fie zeiţa 
secerişului! 

Ceilalţi doi preoţi ridicară un mic altar din lemn, pe care 
depusese un vas cu lapte, pâine şi prăjituri. 

— Am jelit la înmormântarea bunului păstor Osiris, urmă 
flautistul. Bobul a fost băgat în pământ şi l-am crezut mort 
pentru totdeauna. Acum, că secerişul a fost îmbelşugat, 
putem să ne veselim. Grâul şi orzul cresc pe spatele lui 
Osiris, el poartă bogăţiile pământului, nu oboseşte şi nu se 


2 În orig. sep tepy. 
53 


plânge niciodată. Şefii de echipă să deşarte sacii pe arie! 

Iker era aşa de fericit că participă la ritual, încât nici nu 
simţea greutatea poverilor sale. 

— Aduceţi măgarii, porunci flautistul, şi puneţi-i să 
meargă în cerc! 

— Să fie daţi la o parte, protestă un alt preot, să nu-l 
lovească pe părintele meu! Măgarii lui Seth nu au dreptul 
să strice bobul lui Osiris. 

— Misterul trebuie împlinit până la capăt, afirmă 
flautistul. 

Măgarii se învârtiră şi se tot învârtiră, la fel de liniştiţi ca 
şi oamenii care-i priveau. 

Fără să înţeleagă toată semnificaţia, Iker era conştient că 
asista la un act esenţial. li venea să pună o suta de 
întrebări, dar nu voia să tulbure tăcerea. 

— Boabele să fie purificate, ceru flautistul. 

Preoţii scoaseră măgarii de pe arie şi veni rândul femeilor 
să vânture boabele. Odată şi această treabă terminată, ele 
umplură sacii şi îi urcară în spatele măgarilor. 

— Insoţitorii lui Seth să-l poarte pe Osiris spre cer de 
unde îşi va răspândi binefacerile pe pământ, porunci 
flautistul. 

Se organiză o procesiune care pomi spre hambare. 

— Şefii de echipă să descarce sacii, să-i urce până în 
vârful hambarelor şi să-i verse înăuntru. 

„In acest fel, observă Iker, hambarul este asemenea 
cerului unde trăieşte spiritul lui Osiris cuprins în bob.” 

Pătruns de ritualul extraordinar la care tocmai asistase, 
tânărul cobori cu pas încet pentru a-şi fixa în memorie 
fiecare secundă a acestei aventuri. Desculţ, atunci când 
călca pe treptele de calcar simţea cum sporea intensitatea 
acestui sentiment care îi dezvăluia o nouă faţă a lumii. 

Flautistul, preoţii, şefii de echipă şi cele şapte femei se 
închinară în faţa unui bărbat cu statura impunătoare, cu 
ochii înfundaţi în orbite, pleoape grele şi pomeţi ascuţiţi. 
Privirea îi era atât de pătrunzătoare, încât Iker rămase 


54 


înlemnit. Cu nas drept şi fin, gură arcuită şi piept larg, acest 
bărbat aspru avea urechi mari şi părea să sesizeze şi cel 
mai mic freamăt din univers. Purta o cămaşă de in cu o 
singură bretea petrecută pe umărul stâng şi un şorţ 
dreptunghiular pe care era desenat un grifon ce-i nimicea 
pe duşmanii Egiptului. 

Apăsarea puternică a mâinii flautistului îl obligă pe Iker 
să se întindă la pământ: 

— Slăveşte-l pe faraon, cel care ne dă viaţă! 


13. 


Sesostris ridică spre cer ofranda de grâu şi de orz care se 
cuvenea zeilor. Apoi, se sui cu greu pe scara ce ducea în 
vârful celui mai înalt dintre hambare şi, cu un tăciune, 
aprinse o cădelniţă în care erau puse bucăţi de tămâie. 

In timp ce îndeplinea ritualul, regele se gândea la ochii 
tânărului care-i ieşise în cale. Nu mai văzuse niciodată o 
astfel de privire. 

Mereu atent, Iker îl asculta pe faraon. 

— Osiris moare şi renaşte, îşi jertfeşte trupul pentru a-şi 
hrăni poporul. Părinte al tuturor oamenilor, el dă naştere, 
cu energia sa ascunsă, grânelor, pentru ca noi să 
supravieţuim. Toţi trăiesc prin respiraţia şi carnea sa, iar el 
a venit din Insula de Foc ca să se incarneze în boabe. Noi 
ne hrănim cu trupul lui Osiris şi ne vindecăm datorită 
aurului vegetal. 

Floare-Mică îi întinse regelui o păpuşă făcută din spice. 
Aceasta era logodnica grâului şi pe faţada fiecărei case 
avea să stea atârnată una la fel până la secerişul următor. 

Flautistul aduse un coş mare şi frumos, împletit din stuf, 
colorat în galben, albastru şi roşu. Fundul coşului era întărit 


55 


cu ajutorul a două stinghii din lemn, dispuse în formă de 
cruce. 

— lată coşul misterelor, Luminăţia Voastră. Tot ce era 
risipit s-a adunat în el. 

— Să se întoarcă în templu! porunci Sesostris. 

Stăpânul gospodăriei apăru deodată, tremurând de 
emoție şi se prosternă: 

— Luminăţia Voastră, cea mai de soi dintre vacile mele e 
pe cale să fete! Minunea s-a împlinit încă o dată! 

Toţi cei prezenţi se îndreptară spre staul. 

Flautistul rosti formule magice care să uşureze naşterea, 
în timp ce mai-marele îngrijitorilor de vite ajuta animalul 
care-i lingea mâna. 

Învingându-şi durerea, vaca îşi întinse gâtul şi îşi încovoie 
picioarele de dinapoi. Îngrijitorul o mângâia pe coaste ca s- 
o liniştească. 

— Cuvântul e al laurilor, aminti faraonul, iar intuiţia 
cunoscătoare - a vacilor. Să le tratăm cu cel mai mare 
respect! 

Vocea blândă a monarhului liniştiţi animalul. Apoi apăru 
capul unui viţeluş şi picioarele din faţă de care îngrijitorul 
trase încetişor. Bălţat, cu ochi căprui, mica fiinţă era de o 
frumuseţe rară. 

Bărbatul îl aşeză înaintea mamei care îl curăţă îndelung, 
cu limba. 

Cei de faţă îi aşteptau hotărârea. 

Cu o privire adâncă, vaca îl fixă pe Iker. 

— Apropie-te şi ajută viţelul! îi ceru flautistul. 

Puțin stângaci, Iker sprijini cu tandreţe animalul care nu 
părea deloc speriat. 

— Soarele cel nou s-a ivit, încheie faraonul. Fie ca 
sărbătoarea secerişului să ne strângă laolaltă cu bucurie. 

cu 

Lui Sobek Păzitorul şi oamenilor săi nici nu le dădea prin 
gând să lase lucrurile în voia sorții şi să ia parte la veselia 
generală. Din pricina sănătăţii sale şubrezite, Uakha, 


56 


guvernatorul provinciei Cobrei, nu putuse să-l însoţească pe 
rege la celebrarea ritualurilor. Dar oare aceasta nu era doar 
o strategie iscusită ce îi permitea să se ferească de 
răspundere în cazul în care faraonul era atacat? 

Să te avânţi astfel într-un teritoriu al duşmanului părea 
nebunie curată. Totuşi, Sesostris luase această decizie şi 
comandantul gărzii sale personale fu nevoit să se supună. 
Din fericire, curtea din Memphis ignora planurile 
monarhului. 

— Ce-ai aflat despre Uakha? îl întrebă Sesostris. 

— Trece drept un bun administrator, îi plac oamenii 
simpli şi nu s-a arătat niciodată pe faţă împotriva 
dumneavoastră. Grija sa cea mai mare, asemenea 
înaintaşilor săi, este construirea unui locaş al eternității. 

— Are la îndemână o armată gata pregătită? 

— Nu, doar forţe de ordine destul de puţine şi acestea, 
fără a pune la socoteală însă gărzile din deşert, care 
supraveghează drumurile înspre oazele Dakleh şi Khargeh. 
Această provincie începe cu ele, de aceea trebuie să se 
îngrijească de siguranţa caravanelor. 

— Ai făcut cercetări referitoare la băiatul pe care ţi l-am 
arătat? 

— Se numeşte Iker. Munceşte într-o gospodărie, unde a 
intrat în slujbă de curând. 

— Să nu-l scăpăm din ochi! 

Sobek se încordă: 

— Dacă-l socotiți primejdios, Luminăţia Voastră, de ce să 
nu-l arestez? 

— Nu e încă o ameninţare. 

— Dar atunci... 

— Mulţumeşte-te să veghezi asupra lui, fără ca el să ştie. 

pi 

Măcinat de artroză, guvernatorul Uakha îl întâmpină pe 
faraon în pragul incredibilului său locaş al eternității care 
amintea de construcţiile din vremea marilor piramide. 
Giganticul mormânt se întindea până spre vârful falezei, 


57 


împrumutând ceva din forţa Muntelui înalt. Legătura între 
părţile ce-l alcătuiau se făcea cu ajutorul scărilor. 

După templul de întâmpinare, începea o lungă alee ce 
ducea într-o primă curte, apoi rampa ajungea la un portic 
cu coloane care se deschidea spre o a doua curte închisă 
între pereţi înalţi. Urma, după aceea, un soi de sanctuar ce 
adăpostea camera învierii. La capăt, pe axă, se găsea o 
nişă pentru Ka, locul de întâlnire între Lumea de Aici şi cea 
de Dincolo. 

— Un monument minunat, aproape demn de un rege, 
constată Sesostris. 

— Îmi dau seama de acest lucru, Luminăţia Voastră, dar 
să nu vedeţi în el o provocare. Prin locurile noastre aşa era 
tradiţia care se va stinge o dată cu mine. 

— Din ce cauză? 

— Pentru că domnia Voastră va fi strălucită şi pentru că 
aţi hotărât să puneţi capăt independenţei guvernatorilor din 
provincii. 

— Ce te face să fii aşa de convins? 

— Prezenţa Domniei Voastre aici. 

— Să zicem că ar fi adevărat. Ce poziţie ai lua? 

— V-aş aproba fără reţinere, căci această dezordine n-a 
durat prea mult. Pagubele sunt încă neînsemnate, dar e 
timpul să fie restabilită, fără şovăire, legea lui Maat. Doar 
reunind provinciile şi păstrându-le astfel cu o mână de fier 
veţi face Egiptul înfloritor. Îmi îngăduiţi să mă aşez pe 
această bancă de piatră? 

Sesostris consimţi: 

— Sunt fericit că am trăit îndeajuns ca să apuc această 
clipă, mărturisi bătrânul Uakha. Un rege slab risipeşte 
puterea şi distruge ţara. 

— Unii guvernatori nu-ţi împărtăşesc părerea. 

— Ştiu, Luminăţia Voastră. Cu cinci dintre ei, înfruntarea 
riscă să fie grea, chiar violentă. Totuşi, să nu daţi înapoi! 
Marii nobili greşesc ţinând neapărat ca demnităţile să fie 
moştenite din tată în fiu şi uitând că priceperea şi însuşirile 


58 


unui om trebuie să treacă înaintea originii. Această stare de 
lucruri nu mai poate continua! Doar Luminăţia Voastră 
domneşte, nimeni altcineva. 

Impasibil, monarhul nu arătă nici cel mai mic semn de 
satisfacţie. 

— Adversarii sunt bogaţi, obraznici şi încăpăţânaţi, reluă 
Uakha. Vă puteţi bizui pe mine, pe armata şi pe oamenii din 
provincia mea. 

— Un alt război tocmai a fost declarat, îi dezvălui 
Sesostris. 

— Cine ne atacă? 

— Un om în stare să folosească forţa lui Seth şi hotărât 
să-l facă pe Osiris să moară din nou. 

Faţa lui Uakha se întunecă: 

— Şi bănuiţi că e vorba de unul dintre guvernatorii care 
vă sunt potrivnici. 

— E o posibilitate pe care nu pot s-o neglijez. 

— Cum ar putea pământul nostru să zămislească un 
asemenea monstru? Acţionând astfel, va nărui toate 
străduinţele şi toate faptele bune săvârşite încă de pe 
vremea zeilor şi ne va arunca în întuneric! 

— De aceea trebuie să-l găsesc şi să-i redau Egiptului 
unitatea şi puterea. 

— Nu am nicio informaţie despre un astfel de demon, 
preciză Uakha. 

— Ce ştii despre Punt? 

— E o poveste frumoasă, Luminăţia Voastră. Se spune că 
nişte corăbieri ar fi descoperit această ţară cu mult timp în 
urmă şi ar fi adus de acolo aur. 

— Pe pământurile tale nu se află un astfel de zăcământ? 

— Niciunul. 

— Eşti mulţumit de cioplitorii tăi în piatră, Uakha? 

— Creaţia lor vorbeşte pentru ei, Luminăţia Voastră. 

— AŞ avea nevoie de aceşti meşteri pentru un timp mai 
îndelungat. Se vor supune unui legământ secret. 

Sesostris avea să vadă acum dacă Uakha îi era cu 


59 


adevărat aliat. 
— Meşterii vă stau la dispoziţie oricând, Luminăţia 
Voastră. 


14. 


Cel care strângea dările, Gergu, era un om greoi, iubitor 
de băutură, dar rareori beat şi amator de femei pe care le 
considera obiecte menite să-i ofere plăcere. Divorţat pentru 
a treia oară, se simţise bine chinuindu-şi soțiile şi le 
înspăimântase într-atât cu violenţa sa, încât acestea nu 
îndrăzniseră să depună plângere. Până şi singura lui fată, 
care se adăpostise în casa mamei ei, jurase să nu mai dea 
ochii vreodată cu această brută. 

Întâlnirea cu trezorierul Medes, îi schimbase soarta. Fiind 
mâna dreaptă a acestui important demnitar şi la adăpostul 
funcţiilor sale, căpătase avânt. Putea acum, fără teama de 
a fi pedepsit, să-şi manifeste cruzimea înnăscută, atât 
asupra victimelor care-i erau indicate cât şi asupra celor pe 
care le alegea singur. 

Nu numai că munca îi era bine plătită, dar se anunțau şi 
promovări însemnate. Şi cum Medes urca rapid treptele 
ierarhiei, Gergu îl urma îndeaproape. 

Orgolios şi lacom, fostului corăbier îi plăcea să fie 
întotdeauna la cârmă. Şi cum nu se simţea în largul său în 
timpul călătoriilor pe uscat, asuda din belşug. Superstiţios, 
nu pleca niciodată la drum fără o duzină de amulete asupra 
lui. 

Ajungând la Coptos, Gergu răsuflă uşurat. Deşertul îl 
obosea şi, asemenea stăpânului său, suporta cu greu 
căldura. Dar tocmai aici, în acest oraş, dăduse de urma 
celor două lăzi pe care le voia Medes. Instinctul său de 


60 


vânător îl înşela arareori şi, având în vedere că în viaţa lui 
scosese destule fiare sălbatice din bârlog, simţea şi acum 
că această ceată de corăbieri tâlhari nu putea fi departe. 

Însoţit de trupa sa de soldaţi înarmaţi cu bâte, Gergu nu 
umblă cu viclenii. Făcu turul hanurilor fără să se ascundă şi 
puse întrebări fiecărui proprietar. 

A şasea încercare se dovedi norocoasă. 

— E adevărat, recunoscu hangiul, câţiva petrecăreţi s-au 
lăudat că au pus mâna pe o comoară neaşteptată şi au 
băut zdravăn până dimineaţa. 

— Au spus ce fel de comoară? întreba Gergu. 

— Parfumuri şi uleiuri preţioase, din câte am înţeles. 

— De unde proveneau? 

— N-au vorbit despre asta. 

— Şi încotro au plecat chefiliii? 

— Cel mai înflăcărat, căruia ceilalţi îi ziceau „căpitane”, a 
pomenit de casa părinţilor săi, înspre miazăzi de oraş. Acolo 
voiau să aştepte în linişte încheierea vânzării. Altceva nu 
mai ştiu. 

— E bine şi atât, hangiule! Cu condiţia, bineînţeles, să nu 
mă fi minţit. 

— Sigur că nu! Dar sper să n-am necazuri din această 
pricină. 

— Dimpotrivă, afirmă Gergu cu un zâmbet lacom. Dacă 
eşti de acord să te numeri printre iscoadele mele, vei 
scoate chiar şi un câştig frumuşel. 

— O să vă arăt unde se găseşte casa. 

tir 

Căpitanul avea ochii aţintiţi asupra celor două lăzi din 
care se răspândea neîncetat o mireasmă foarte plăcută. 
Însă, de fiecare dată când încerca să le deschidă, lăzile se 
încingeau aşa de tare, încât era nevoit să renunţe. 
Complicii săi începură să-şi piardă răbdarea, dar niciunul nu 
voia să rişte să cadă victima unui blestem. Posedau o 
comoară, desigur, dar cum să obţină un preţ cât mai bun? 

Căpitanul se gândi că ar fi fost mai bine să se 


61 


îndepărteze de Coptos şi să încerce s-o vândă într-un oraş 
mai mare, Memphis chiar, ca să poată trece neobservaţi. 

Câştigul urma sa fie împărţit şi acest lucru îl enerva cel 
mai mult. Pentru moment, avea nevoie de oameni care să 
care lăzile. Dar după aceea, va avea el grijă ca situaţia să 
se schimbe. 

Zgomotul unei lupte ce răzbătea de afară îl alarmă. 

Avea loc o încăierare, cu siguranţă. Ar fi trebuit să 
meargă să vadă ce se petrece, dar nu putea lăsa lăzile 
nepăzite. 

După câteva ţipete sălbatice, se aşternu tăcerea. 

Apoi, Gergu năvăli în cameră: 

— Ah! Acesta este, fără îndoială, renumitul căpitan şi 
conducătorul hoţilor! Şi nu-i singur... Ci împreună cu cele 
două lăzi pe care le caută administratorul tezaurului. 

— Tezaur? Dar... 

— Ai declarat aceste comori administrației? 

— Nu încă, dar... 

— Unul dintre oamenii tăi e mort, ceilalți au fost arestaţi. 
Se fac vinovaţi că i-au lovit şi rănit pe oamenii legii, 
săvârşind astfel o greşeală foarte gravă, care se 
pedepseşte aspru. Niciunul dintre voi nu va revedea marea. 

— Dar eu nu m-am bătut! 

— Numai laşii fug de răspunderile ce le revin, îl repezi 
Gergu. 

— Lăzile acestea nu-mi aparţin, luaţi-le şi lăsaţi-mă să 
plec! 

— Cum le-ai obţinut? 

— Din întâmplare! Am salvat un naufragiat de pe o insulă 
pustie. 

— Unde anume se găseşte această insulă? 

— Am văzut-o pierind sub valuri. 

Gergu îi dădu o palmă căpitanului: 

— Urăsc să-şi bată joc cineva joc de mine! Hai, vorbeşte! 
Şi mai repede! 

Continuă să-l lovească pe marinar cu mare plăcere. 


62 


Având nasul spart, mai multe coaste rupte şi faţa plină 
de sânge, căpitanul îi relată toată întâmplarea, întocmai 
cum se petrecuse. Convins de sinceritatea interlocutorului 
său, Gergu se simţi tulburat. 

— Cu ce sunt pline lăzile? 

— N-am reuşit să le deschid! Când încerc, îmi ard 
degetele. 

Gergu nu îndrăzni să-i verifice spusele. Curajul nu era 
punctul său tare şi, oricum, nu era plătit să-şi asume riscuri. 
Această poveste era din ce în ce mai ciudată şi era treaba 
lui Medes să-i descurce iţele. 

irt 

Un servitor aduse bere rece pentru Medes şi oaspetele 
său. 

— Băiatul a vorbit? întrebă, nerăbdător, trezorierul. 

— Chiar nu ştie nimic, stăpâne, răspunse falsul soldat. Nu 
a făcut decât să repete aceeaşi poveste cu neputinţă de 
crezut. Cred că a fost atât de îngrozit de naufragiu, încât şi- 
a pierdut minţile. 

— Ai scăpat de el? 

— Am îndeplinit întocmai poruncile pe care mi le-aţi dat. 

— Atunci e mai bine să părăseşti provincia aceasta. Ţi- 
am găsit o slujbă mulţumitoare departe de aici, în Fayyum. 
Muncă puţină, o casă frumoasă, o plată bunicică. Ai şi loc 
asigurat pe corabia ce pleacă într-acolo cât de curând. 

Falsul soldat făcu o plecăciune şi părăsi încăperea. 

În urma lui, Medes, plin de ciudă, goli pe nerăsuflate 
două cupe de bere. Nu se îndoia că cercetările fuseseră 
făcute temeinic şi că micul scrib înnebunise. Mai rămâneau 
cele două lăzi, dar oare într-adevăr existau? 

lar răspunsul nu întârzie. 

În seara zilei următoare, Gergu, roşu la faţă şi voios, se 
înfăţişă portarului casei lui Medes, care îl primi neîntârziat. 

— Misiune încheiată, stăpâne! 

— Unde sunt lăzile? 

— Într-o magazie părăsită, păzite cu grijă. Ar fi bătut la 


63 


ochi dacă le-aş fi adus până aici. 

— Lăudabilă hotărâre. Şi echipajul? 

— Nu vom mai auzi vorbindu-se de el. Nenorociţii ăia vor 
putrezi în temniţă. 

— Ce-ai aflat de la căpitan? 

— Nu l-am cruțat, puteţi să mă credeţi! Dar amărâtul de 
el nu mai are mintea întreagă. Un băiat şi două lăzi culese 
de pe o insulă pustie, corabia care a pierit în urma unei 
furtuni, insula ce s-a scufundat în mare, băiatul fiind 
singurul supravieţuitor, asta-i tot ce-am putut scoate de la 
el. 

Medes nu-şi ascunse dezamăgirea: 

— S-ar părea că acesta-i adevărul, Gergu! Am pierdut 
Fulgerul cu tot cu echipaj, marea nu l-a vrut pe scrib ca 
jertfă. Această călătorie pentru care am depus atâtea 
eforturi şi atâta răbdare n-a fost o izbândă. 

— Da, dar aveţi totuşi lăzile! Până acum, nimeni nu le-a 
deschis. 

— Cum poţi fi aşa sigur? 

— Un blestem le protejează. 

— Dar noi îl vom birui! 

Cei doi bărbaţi porniră fără întârziere spre magazia 
părăsită, supravegheată de oamenii lui Gergu. 

Medes avea, în continuare, convingerea că Ţara Punt 
exista fără putinţă de tăgadă şi toate aceste întâmplări 
surprinzătoare nu făceau decât să-l întărească în credinţa 
sa. Valul care nimicise corabia şi omorâse echipajul nu 
arăta oare că pământul sacru ştiuse să-şi apere bogăţiile? 

Având în vedere mărimea lor, cele două lăzi conţineau, 
probabil, o veritabilă avere. 

— Ce curios, observă Gergu, nu se mai simte niciun 
miros. Până acum, răzbătea din ele un parfum delicat. 

— Deschide-le! 

Gergu se dădu înapoi: 

— Se zice că ard mâinile celor care le ating! 

— Dă-mi cuțitul tău! 


64 


Cu multă îndârjire, Medes reuşi să strecoare lama în locul 
unde se îmbinau două scânduri. 

— Vezi, nu se întâmplă nimic. 

Puțin mai liniştit, Gergu duse munca până la capăt. 

In interiorul lăzilor, nu găsiră decât noroi, din care se 
răspândea un miros dezgustător. 


15. 


După o zi istovitoare, seara era de-o blândeţe divină. O 
dată cu sfârşitul secerişului, ritmul muncii ţăranilor 
încetinea, timpul pentru odihnă sporea şi fiecare se bucura 
de abundența deosebită a recoltei, datorată, fără nicio 
îndoială, faraonului. Ca şi guvernatorul lor, locuitorii 
provinciei deveniseră partizanii lui Sesostris. 

Ultimele raze de lumină ale asfinţitului se stinseră 
repede, lăsând locul unei nopţi înmiresmate. Animalelor şi 
oamenilor li se făcuse foame şi mese vesele se organizau în 
jurul bucătăriilor în aer liber. 

Singur, aşezat pe piatra de hotar a unui câmp, Iker nu 
avea poftă de mâncare. Nimeni de aici nu auzise de Ochi- 
de-Ţestoasă şi de Cuţit-Tăios. Descriindu-l pe falsul soldat 
care încercase să-l omoare, sperase că îl va recunoaşte 
cineva. Dar asasinul nu locuia în această regiune şi, odată 
nelegiuirea înfăptuită, îşi luase tălpăşiţa. 

Chiar dacă ar fi întrebat în dreapta şi în stânga, n-ar fi 
ajuns totuşi la niciun rezultat. Aşa că tânărul se închisese în 
sine şi nu mai vorbea aproape deloc. Ar fi trebuit să 
părăsească acest ţinut pentru a-şi continua căutările, dar 
încotro s-o pornească? Şi achitarea datoriei avea să-i mai 
răpească mult timp. 

Singura alinare în această stare de dezolare îl constituia 


65 


ritualul celebrat în prezenţa faraonului. Niciodată tânărul n- 
ar fi putut bănui ca paşii săi se vor încrucişa cu aceia ai 
monarhului. Asemenea celorlalţi, abia dacă îndrăznise să-l 
privească. 

— Dacă nu mănânci nimic, murmură cu voce firavă 
Floare-Mică, o să te prăpădeşti. 

— Ce contează? 

— Eşti foarte tânăr, Iker, şi plin de calităţi alese. De ce să 
nu te împaci cu soarta şi să-i dovedeşti tatălui meu că eşti 
demn să-i urmezi? 

— Pentru că sunt prea multe întrebări fără răspuns. 

— Dă-le uitării! 

— Cu neputinţă. 

— Îţi îngreunezi viaţa degeaba, te asigur! 

— Ritualul celebrat pe arie nu era atât de simplu. 

— Sunt doar vechi obiceiuri de-ale ţăranilor, nu te 
frământa din pricina lor! 

— De ce faraonul le-a onorat cu prezenţa sa? 

— Pentru că vrea să fie sigur că guvernatorul nostru e de 
partea sa. După cum ţi-ai dat seama, regele nostru nu-i un 
om neputincios care acceptă să-şi împartă puterea cu alţii. 
În curând, îi va înfrunta pe stăpânii provinciilor care nu i se 
supun. Noi, cel puţin, putem sta liniştiţi. Lasă-ţi deoparte 
trecutul, Iker, şi nu te gândi decât la viitor! Eu exist, 
asemenea acestei gospodării, acestor pământuri şi acestor 
hambare. Dacă doreşti, totul va fi al tău. 

— Aminteşte-ţi că tatăl tău ţi-a interzis să mă vezi. 

Floare-Mică îi zâmbi: 

— De când ai fost ales să ridici viţelul, simbolul soarelui 
renăscut, e altfel. Nimeni de-aici nu mai îndrăzneşte acum 
să te vorbească de rău. Această noapte putem s-o 
petrecem împreună. 

Se machiase puţin cam strident, dar farmecul ei nu 
fusese niciodată atât de puternic. 

— Trebuie să mă gândesc înainte. 

— Şi dacă te-ai gândi... după? 


66 


— M-ai disprețul, Floare-Mică, şi pe bună dreptate! Îți 
mărturisesc că vorbele tale m-au mişcat. Chiar trebuie să 
mai chibzuiesc. 

AL 

Posac, după cum îi era obiceiul, stăpânul i se adresă lui 
Iker: 

— Îngrijitorul vitelor este bolnav. Du boii la canal să se 
adape şi să se scalde! 

În curtea gospodăriei se pregătea ospăţul ce marca 
sfârşitul secerişului. Pretutindeni, pe câmpuri, avea să fie 
mare sărbătoare, urmată de mai multe zile de odihnă. 
Această fericire tihnită nu era, oare, rodul faptelor lui 
Sesostris, care tocmai părăsise provincia, după ce 
îndeplinise ritualul din templul principal? 

Abia aşteptând să se răcorească, boii nu se lăsară prea 
mult îndemnați. Apucară singuri pe drumul potrivit şi 
tânărului nu-i rămase decât să-i însoţească. 

Locul preferat al animalelor era mărginit de sălcii 
bătrâne, care dădeau o umbra plăcută. Unul după altul, boii 
coborau panta şi gustau apa din canal cu vădită plăcere. 

Iker se aşeză pe malul râpos. 

Nu dormise toată noaptea, străduindu-se să-şi imagineze 
cum ar arata o existenţă liniştită, alături de Floare-Mică. 
Dar scenele pe care şi le închipuia, el - un bun tată de 
familie şi ţăran destoinic, ea - o soţie desăvârşită şi o 
mamă grijulie, recolte şi cirezi bogate, hambare bine 
umplute, nu trezi în el nicio dorinţă. 

Iker nu putea să se mintă singur; încercările prin care 
trecuse lăsaseră urme de neşters. Să le dezlege taina 
rămânea scopul său principal. 

Deodată, se porni un vânt ciudat ce bătea, parcă, din 
toate părţile, în acelaşi timp. 

Boii rămaseră nemişcaţi. 

Apoi, Iker o văzu. 

O femeie de o frumuseţe nepământeană, cu păr de aur şi 
piele foarte netedă, ieşi din frunziş. Lunga sa rochie albă 


67 


împrăştia o lumină orbitoare. 

O secundă, o singură secundă, privirile lor se întâlniră. 

Ea. 

Era ea şi nicio alta n-ar fi reuşit vreodată s-o întreacă. 

pri 

— Araţi ciudat, îi spuse lunganul lui Iker. De unde vii cu 
boii? 

— De la canalul mărginit de sălcii. 

— A, înţeleg! Şi tu crezi că ai văzut-o pe zeiţă. Nu eşti 
primul, linişteşte-te! Jocurile de lumini şi umbre desenează 
trupul unei femei splendide, despre care îngrijitorii de vite 
vorbesc cu înflăcărare. Din păcate, nu e decât o iluzie. 

Lunganul îi aruncă o privire cu subînţeles: 

— Dar Floare-Mică e adevărată. Şi, după cum umblă 
zvonul, a pus ochii pe tine. E ceva serios? 

— Zvonul este o otravă cu care oamenii n-ar trebui să se 
hrănească. 

— Încă o cugetare fără rost! Eşti pe calea cea bună, Iker! 
Toţi visează la Floare-Mică! Fata stăpânului, îţi dai seama? 
Hai mai bine să pregătim ospăţul! Anul acesta se anunţă 
nemaipomenit. 

Mai multe umbrare de stuf fuseseră ridicate pentru a-i 
proteja pe meseni de soare şi copiii nu încetau să le 
necăjească pe bucătărese care, ca să scape, le oferiră până 
la urmă, câteva bucăţi de prăjituri. 

Indiferent faţă de toată această agitaţie, Iker duse boii 
înapoi în grajd. 

Când ieşi, se ciocni de Floare-Mică. 

— Te-ai gândit? 

— Nu mă cred în stare să te fac fericită. 

— Te înşeli, Iker! 

— Îmi dai prea multă atenţie, Floare-Mică! 

— Tu nu semeni cu ceilalţi şi eu pe tine te vreau. 

Supărată, îi întoarse spatele şi se alătură tatălui ei, care 
supraveghea prepararea bucatelor. 

trt 
Înainte ca foamea oamenilor să fie potolită, trebuiau 
68 


cinstiţi zeii. 

Astfel că douăzeci de purtătoare de ofrande umplură un 
altar cu mâncăruri sfinţite în templu şi închinate puterii 
nevăzute, care veghea asupra ospăţului. Impodobite cu 
peruci negre, îmbrăcate în rochii strâmte, acoperite cu 
văluri încărcate de perle albastre, cu brățări la încheieturile 
mâinilor şi la glezne, preotesele erau una mai fermecătoare 
decât alta. 

Dar ultima le întrecea pe toate. Graţia ei fără egal îi 
cuceri până şi pe cei mai plictisiţi. Cu mersul său de regină, 
cu trăsăturile feţei de o rară fineţe, cu şolduri înguste, 
părea răsărită dintr-o lume unde domnea perfecțiunea. Un 
făurar divin îi modelase frumuseţea, îi trasase curba 
sprâncenelor şi dăduse ochilor ei o strălucire asemenea 
stelelor. 

Încet, cu calm, de parcă s-ar fi aflat singură într-un 
templu, tânăra preoteasă depuse pe altar o floare de lotus 
deschisă. 

Astfel, parfumul lumii de dincolo avea să plutească peste 
bucuria oamenilor. 

Apoi preoteasa se retrase cu o eleganţă care îi vrăji pe 
cei de faţă. 

Când trecu prin dreptul său, Iker se văzu nevoit să 
recunoască un lucru evident: era chiar femeia minunată 
care i se arătase în frunzişul sălciilor. 


16. 


— Cum te simţi? îl întrebă Floare-Mică pe Iker, care zăcea 
întins pe o rogojină, cu o cârpă umedă pe frunte. 

— Inchide uşa, nu suport nici cea mai palidă rază de 
soare. 


69 


Tânăra îi schimbă cârpa: 

— Vrei să-ţi fac un masaj? 

— Nu-i nevoie. 

— Această indigestie pare foarte severă. 

— Da, este... 

— Nu ştii să minţi, Iker! Te-am observat: n-ai mâncat 
aproape nimic. Nu indigestia te ţine la pat. 

— Nu are nicio importanţă. 

— Ba dimpotrivă, chiar prea multă! De ce te afli în starea 
aceasta? 

— Nu ştiu. 

— Eu da! Crezi că nu te-am văzut cum o priveai cu ochi 
pătimaşi? 

— Despre cine vorbeşti? 

— Despre această preoteasă pe care toţi bărbaţii, şi mai 
ales tu, o sorbeaţi din ochi! Eşti în stare să te îndrăgosteşti 
şi să te îmbolnăveşti în acelaşi timp. 

— Nu poţi să înţelegi, Floare-Mică! 

— Înţeleg eu destul! Te înşeli dacă te laşi furat de un vis 
cu neputinţă de atins. Fata aceasta este o preoteasă care 
trăieşte în templu şi nu-l părăseşte decât pentru celebrarea 
ritualurilor. N-o s-o mai vezi niciodată. 

Iker se ridică: 

— În ce templu? 

— Doar atât te interesează! Nimeni nu ştie, las-o să 
rămână doar în visele tale, e mai bine aşa! O să te trezeşti, 
într-un sfârşit, şi o să-ţi dai seama că eu nu sunt un vis! 

— Lasă-mă în pace, te rog! 

Iker voia să-şi fixeze bine în minte clipa magică în care 
tânăra preoteasă îi acordase atenţie. Ar fi trebuit să-i 
vorbească, s-o întrebe cum o cheamă, să facă un gest, 
oricât de mărunt, pentru a o reţine. 

— E prima dată când vine aici? 

— Prima şi ultima. 

— Ştii, cu siguranţă, cum o cheamă, Floare-Mică! 

— Îmi pare rău că te dezamăgesc. 


70 


— Cineva a invitat-o în mod special, cineva care ar putea 
să-mi vorbească despre ea! 

— Nu te bizui pe aşa ceva. Şi acum, lasă rogojina şi du-te 
să munceşti! Minciuna cu indigestia nu poate să ţină la 
nesfârşit. Ai o datorie de plătit, adu-ţi aminte! 

Aj) 

Viaţa fără să o revadă nu avea niciun rost. 

Dar vai! După cum spusese fata stăpânului său, nimeni 
nu cunoştea numele frumoasei preotese. Nu fusese decât o 
superbă apariţie în timpul unui ritual şi nu exista altă 
soluţie decât să o uite. 

Dar Iker o iubea şi nu-l atrăgea nicio altă femeie. Oricât 
de greu i-ar fi, trebuia să o regăsească. 

— Urmează cel mai neplăcut moment al anului, îl anunţă 
lunganul. Scribii contabili vin să controleze câte animale 
număra fiecare cireadă. Nici nu intră în discuţie să-i înşeli, 
că te alegi cu o ciomăgeala bună şi o amendă usturătoare. 
In plus, trebuie să te arăţi şi binevoitor faţă de mutrele lor 
nesuferite. 

Scribii luară loc la umbra unui baldachin, iar perceptorul 
avu parte, în plus, şi de o pernă. Iker îi detesta imediat 
îngâmfarea şi figura satisfăcută. 

Boi, vaci, măgari, capre şi porci începură să se perinde 
fără prea multă grabă prin faţa lor. 

Iker se aşeză discret în spatele unui scrib pentru a-l 
vedea cum lucrează. 

În mai multe rânduri, perceptorul, care nu nota nimic şi 
se mulțumea doar să observe, ceru bere rece. Odată 
numărătoarea încheiată, îl chemă pe gospodar. 

— Am cercetat din nou socotelile colegilor mei, afirmă el 
cu răceală. La 700 de urcioare de miere datorezi 70 
statului, iar pentru 70 000 de saci cu grâu datorezi 7 000. 

— Dările au crescut şi nimeni nu m-a prevenit. 

— Tocmai am făcut-o eu. 

— O să depun plângere la tribunalul provinciei. 

— E dreptul tău, dar aminteşte-ţi că fac parte şi eu din el. 


71 


Sănătatea animalelor nu mi se pare prea grozavă. Dacă 
refuzi să plăteşti, vei primi o amendă usturătoare. 

— Nu-l ascultați pe acest hoţ! interveni Iker fluturând 
papirusul pe care îl smulsese scribului. Priviţi mai degrabă 
actul din mâna mea: din ordinul acestui tâlhar, slujbaşii săi 
au scris cifre false! Au mărit numărul de vite ca să 
sporească dările. 

Un tic nervos făcu să se mişte buza superioară a 
perceptorului, luat pe nepregătite. 

În rândul ţăranilor, furia clocotea. 

— Arestaţi-l pe acest obraznic! porunci demnitarul. Nu 
vedeţi că minte pentru a vă îndemna la răzmeriţă? Dacă 
îndrăzniţi să vă atingeţi de mine, veţi merge cu toţii la 
închisoare. 

Preţ de câteva clipe, oamenii rămaseră nemişcaţi. 

— Fără prostii, băieţi! îi sfătui lunganul. Perceptorul are 
dreptate. Şi apoi e treaba lui şi a stăpânului. Pe noi nu ne 
priveşte. 

— Puneţi mâna pe acel netrebnic! ordonă omul care 
strângea dările celor patru soldaţi înarmaţi cu bastoane. 

Iker o rupse la fugă mâncând pământul. Şi, întrucât 
cunoştea bine locurile, avea şanse să scape. 

tt 

Cu ajutorul lunganului, bucuros că scăpase de un rival 
care-l stânjenea, soldaţii scotociră prin colibe, prin 
adăposturile de stuf, prin grajduri, străbătură câmpurile, 
cercetară tufişurile. 

Urmăritul dispăruse. 

— Nu va putea ajunge prea departe, zise perceptorul. 

— Numai să nu părăsească provincia, îl corectă stăpânul 
gospodăriei. 

— Tu nu pierzi nimic dacă aştepţi! 

— Şi cu acest act ce-ai de gând să faci? îl ironiză ţăranul 
fluturând papirusul. 

— Tu de-abia ştii să citeşti! 

— indeajuns pentru a-mi da seama că eşti de-a dreptul 


72 


un hoţ. Şi oamenii mei nu vă vor lăsa baltă. 

— Să zicem că e aşa... Hai mai bine să uităm această 
poveste. Nu e decât o simplă greşeală la mijloc, pe care o 
s-o îndrept imediat. 

— Să uităm şi creşterea nedreaptă a dărilor mele. 

— Ai mare noroc că sunt un om înţelegător. Dar nu-mi 
cere mai mult! 

Ie 

Soldaţii se hotărâseră să străbată-n lung şi-n lat 
împrejurimile gospodăriei încă vreo două zile în speranţa de 
a găsi ceva urme. 

Întorcându-se acasă, Floare-Mică se gândea la tânărul 
frumos, cu frunte înaltă şi ochi strălucitori, care îi scăpase. 
Şi în sufletul ei ardea un foc a cărui intensitate îi displăcea, 
dar pe care va şti ea să-l potolească în cele din urmă. Spre 
deosebire de ceilalţi băieţi care o curtaseră, Iker avea o 
ţinută impunătoare şi hotărârea unui stăpân. In calitate de 
soţie, ea l-ar fi îndemnat să cumpere şi alte pământuri, să- 
şi mărească domeniile şi să angajeze şi alţi muncitori. S-ar 
fi dus vestea despre prosperitatea lor. 

Dar „alesul” ei nu mai era acum decât un fugar. 

Floare-Mică închise uşa camerei sale, unde nimeni, nici 
chiar tatăl său, nu avea voie să intre. In coşuri mari, erau 
rânduite cu grijă rochiile, perucile şi mantiile sale. O bună 
parte din câştigurile adunate se duceau pe veşminte şi 
podoabe. În sala de baie, se găseau două cufere mai mici, 
din alabastru, în care erau păstrate produsele pentru 
îngrijirea pielii şi a părului. 

Fata scoase un strigăt de surpriză când îl descoperi pe 
intrus: 

— Iker! Ce faci aici? 

— E cea mai bună ascunzătoare. 

— Soldaţii te caută, a... 

— N-am făcut nimic rău, dimpotrivă. 

— Nu te poţi pune cu acest perceptor. 

— Ba bine că nu! Avem dovada că fură şi va fi 


73 


condamnat. 

— Nu e atât de simplu, Iker. 

— Cheamă-l pe tatăl tău şi să punem la punct împreună 
un plan. Voi fi martorul principal. 

— ţi repet: nu e aşa simplu. 

— Lămureşte-mă, Floare-Mică! 

— De fapt, orice este posibil, cu condiţia să accepţi să te 
căsătoreşti cu mine. 

— Ai priceput că nu ştiu să mint. Nu sunt îndrăgostit de 
tine. 

— Ce contează? Important este că suntem o pereche 
frumoasă şi că ne vom îmbogăţi. 

— Nenorocirea s-ar abate până la urmă asupra noastră, 
cu siguranţă. 

— Nu e chip să te răzgândeşti? 

— Nu. 

— Habar n-ai ce pierzi! 

— Îmi pare rău, dar îmi doresc altceva. 

— Preoteasa după care ţi s-au aprins călcâiele! 

— Vreau ca acest perceptor să fie condamnat. Fără 
dreptate, lumea ar fi de nesuportat. Eşti de acord să te duci 
să-l cauţi pe tatăl tău? 

Floare-Mică reflectă puţin. 

— Facem precum ai spus. 

Iker o sărută tandru pe frunte. 

— Niciun slujbaş care ia mită nu va mai îndrăzni să vă 
necăjească, o să vezi. 

Fata plecă, dar Iker nu avu prea mult de aşteptat. 

— Poţi să vii, Iker! strigă ea, după un timp. 

Când ieşi din cameră, trei soldaţi se repeziră asupra lui şi 
îi legară mâinile la spate. 

Ghemuită în braţele tatălui său, Floare-Mică privea în altă 
parte. 

— Pentru mine totul e limpede, declară ţăranul. Fiica mea 
a făcut bine dând de ştire soldaţilor că te ascunzi aici şi că 
o ameninţi. La urma urmelor, nu eşti decât un pierde-vară, 


74 


plin de datorii şi obraznic. Meriţi o pedeapsă aspră şi nimeni 
nu va plânge după tine. 

— Adio, Floare-Mică, zise Iker. Acum nu-ţi mai datorez 
nimic. 


17. 


Condamnarea era definitivă: un an de muncă silnică 
pentru învinuirea adusă unui demnitar aflat în exerciţiul 
funcţiunii, violenţă faţă de gărzile deşertului şi tentativă de 
evadare. 

Judecătorul care prezida un juriu format din primarii 
provinciilor nu arătase niciun fel de interes faţă de 
explicaţiile lui Iker. Mărturiile zdrobitoare ale perceptorului, 
scribilor, ţăranului şi ale fiicei sale, precum şi cea a 
lunganului l-au convins însă. 

În timpul îndelungatei călătorii spre minele de aramă din 
Sinai, Iker nu căzuse victimă nici unei brutalităţi. În plus, nu 
dusese lipsă nici de mâncare, nici de apă şi se bucură de 
simpatia soldaţilor care nu-i ascunseră asprimea încercării 
ce-l aştepta. 

— Din fericire pentru tine, îi spuse mai-marele lor, eşti 
tânăr şi sănătos. Un trup bolnav şi îmbătrânit n-ar rezista 
niciun an. 

— Nu sunt vinovat de nimic! Doar am dat pe faţă că un 
perceptor lua mită. 

— Ştiu, fiule! Noi doar ne supunem ordinelor primite. 
Dacă te-am lăsa să fugi în deşert, am atrage asupra 
noastră mari necazuri. lar tu n-ai avea nicio şansă să scapi 
cu faţa curată. Mai bine îţi ispăşeşti pedeapsa, chiar dacă e 
nedreaptă. 

Convoiul era pus sub protecţia lui Sopdu „Cel Ascuţit”, un 


75 


şoim cu ciocul tăios, ce domnea peste pustietăţile 
dogoritoare de la Răsărit. Ascuns într-o piatră sacră în 
formă de triunghi, pe care era gravată imaginea unei raze 
de lumină ce cobora din înaltul cerului, zeul îi ferea pe 
adoratorii săi de atacurile conduse de tâlharii nisipurilor, 
jefuitori fără credinţă, care nu se temeau de lege şi care 
atacau caravanele şi-i omorau pe negustori. 

Fascinat de deşert, Iker uită gospodăria şi pe locuitorii ei. 
Cum nu mai simţea nicio ranchiună, înaintea ochilor îi 
apărea adesea chipul frumoasei preotese. Când ea îl privea, 
Iker devenea atât de puternic, încât ar fi mişcat munţii din 
loc şi n-ar fi băgat în seamă oboseala! Indată ce preoteasa 
dispărea, se simţea vlăguit, abătut, aproape incapabil să 
meargă mai departe. Dorinţa de a o revedea era însă atât 
de arzătoare, încât îşi recăpăta încrederea în sine. Da, va 
depăşi şi această nouă piedică şi va pleca în căutarea ei. 

La Timna’, o depresiune semicirculară, pustie, mărginită 
de faleze cu pante abrupte, adăpostea minele de aramă 
exploatate încă din timpul primelor dinastii. Convoaiele de 
măgari le aduceau regulat minerilor hrană, îmbrăcăminte şi 
unelte. Având în vedere asprimea condiţiilor de muncă, 
meşterii erau înlocuiţi des. Condamnaţii trebuiau să se 
adapteze sau să moară. Cei câţiva criminali, supravegheați 
de paznici vigilenţi, n-aveau vreme să lenevească. Săpau şi 
consolidau puţurile şi galeriile ca să uşureze munca 
minerilor. 

Clădirile - casele, depozitele şi închisoarea - erau 
construite din piatră tăiată grosolan. Piatra şlefuită fusese 
folosită doar pentru sanctuarul zeului Min, stăpânul vieţii, 
protectorul carierelor şi minerilor, cel care dezlănţuia 
tunetul şi furtunile ce umpleau rezervoarele. Datorită lui, 
muncitorilor care scoteau arama din  măruntaiele 
pământului, nu le lipsea niciodată apa. 

La sosirea convoiului, responsabilul carierei, un bărbat 
scund şi îndesat, cu pielea arsă de soare şi vocea răguşită, 


3 Timna, localitate aflată la treizeci de kilometri de Edom. 
76 


se arătă foarte mirat: 

— Unde sunt condamnaţii? 

— Nu e decât unul singur, răspunse soldatul. Băiatul 
acesta. 

— E vorba de o glumă? 

— Pentru el, nu. 

— Ce crimă a făptuit? 

— A scos la iveală necinstea unuia dintre perceptorii 
provinciei Cobra. 

— Dar... aceasta nu-i o vină. 

— Un ţăran împreună cu fiica şi slugile sale au depus 
mărturie împotriva lui. Condamnarea: un an aici. 

— Mult prea mult! De ce nu a făcut plângere? 

— N-a fost timp. În mod evident, toată lumea părea 
dornică să scape de el. 

Scundul îşi scărpină ceafa. 

— Nu-mi place... Da' deloc! Ai actele? 

— Uite-le! Îţi lăsăm băiatul şi plecăm. Data viitoare, vom 
încerca să-ţi aducem cea mai bună mână de lucru. 

În timp ce soldaţii îşi refăceau forţele mâncând, scundul îl 
privea stăruitor pe condamnat: 

— Numele tău? 

— Iker. 

— Vârsta? 

— 16 ani. 

— Ţăran? 

— Nu, ucenic scrib. Am fost atacat, jefuit, apoi... 

— Povestea vieţii tale nu mă interesează. Şi, oricum, n-ar 
fi trebuit să te afli aici. Dar e un fapt împlinit şi nimeni nu 
poate să schimbe ceva. 

Scundul îl cercetă apoi pe Iker din creştet până în tălpi. 

— la să vedem... Eşti prea înalt ca să te poţi strecura prin 
galeriile înguste şi nici nu eşti suficient de puternic ca să te 
repartizez la săpat. O să te pun în echipa care se ocupă de 
cuptoare. Nu pot să fac pentru tine mai mult de atât, fiule! 

— Vă mulţumesc! 


77 


— Încearcă să ţii pasul şi nu te lăsa călcat în picioare de 
nimeni. 

Doi supraveghetori îl conduseră pe Iker într-un adăpost 
mic din piatră neşlefuită. Pe jos, erau întinse doua rogojini. 

— Aşteaptă aici! 

Locul nu era deloc vesel, iar muntele părea de-a dreptul 
duşmănos. Iker se simţea atât de departe de Egipt, încât 
avea impresia că nu va mai ajunge vreodată acolo. Dar 
refuză să se lase pradă disperării. Avea să iasă din această 
închisoare şi să o regăsească pe tânăra preoteasă. 

Un tânăr de vreo 20 de ani, cu faţa pătrată, sprâncenele 
groase şi cu burtă, intră în adăpost. 

— Tu eşti nou-venitul? 

— Mă numesc Iker. 

— lar eu, Sekari. Suntem în aceeaşi echipă. Am auzit că 
eşti nevinovat. 

— Într-adevăr. 

— Şi eu la fel. Dar mai bine să nu vorbim despre trecut şi 
să ne îngrijim de prezent. Mai-marele nostru este Gură- 
Pocită. Un om prost şi rău. A fost condamnat de mai multe 
ori şi e de zece ani aici. A supravieţuit lucrului în mină şi 
acum se poartă de parcă ar fi stăpânul cuptoarelor de 
aramă. Niciun supraveghetor nu îndrăzneşte să se lege de 
el. Fii foarte atent! Încearcă să-i fii pe plac. Cât despre 
rațiile de mâncare, te previn, sunt mici şi deloc consistente. 
Dar ai nimerit bine. Bucătarul mă are la inimă şi primesc 
nişte porţii în plus. Şi pentru că îmi eşti mai degrabă 
simpatic, vreau să te fac părtaş la această taină, dar cu 
două condiţii: mai întâi să-ţi ţii gura şi apoi să iei asupra ta 
o parte din corvezile mele. 

— Mă învoiesc. 

Sekari îngenunche şi începu să sape în colţul cel mai 
întunecat al încăperii. Scoase un mic vas de alabastru 
căruia îi înlătură acoperământul de pânză. Apoi răsturnă în 
palmă câteva pastile pe care i le oferi lui Iker. 

— Înghite-le! 


78 


— Ce sunt? 

— Un amestec de boabe de roşcovă şi de mărar. Acest 
leac te va ajuta să eviţi diareea şi alte necazuri cu 
stomacul. Să ştii că unii au murit din cauza acestor boli. 

Iker le înghiţi, iar Sekari dezgropă o altă comoară. 

— Să te îngrijeşti de trup nu-i de ajuns, trebuie să te 
ocupi şi de suflet. Dacă nu, tristeţea te va copleşi şi-ţi vei 
pierde vigoarea. Ca să rămâi liniştit, poartă asta la gât! 

Sekari îi oferi lui Iker o sforicică împodobită cu o serie 
întreagă de amulete micuţe, din  comalină, care 
reprezentau şoimi, păsările lui Horus şi babuini, animalele 
lui Thot, ocrotitorul scribilor. 

Tânărul le frecă îndelung între degete. 

— Bun! Şi acum să mergem, că de nu, vom fi pedepsiţi. 

ea 

Gură-Pocită era un soi de monstru păros, care nu se 
speria de temperaturile ce variau de la 700 la 1 000 de 
grade ale cuptoarelor în care era pregătită arama. 

De la prima privire, îl detestă pe noul-venit. 

— Aici, băiete, nimeni nu e nevinovat. Fii ascultător, altfel 
te strivesc. Şi să ştii că nimeni n-o să mă învinuiască. O 
gură mai puţin de hrănit înseamnă o veste bună. 

Iker înfruntă privirea lui Gură-Pocită: 

— Eşti mai voinic decât mine, dar nu mi-e frică de tine. 

— Pentru început, aranjează lingourile. Apoi mai vedem. 

După ce impurităţile se ridicau la suprafaţă, arama topită 
se lăsa pe fundul cuptorului şi se scurgea în canalele de 
unde se scotea metalul brut. Retopit într-un cazan, acesta 
era turnat în forme înainte de a se întări. Transformat apoi 
în lingouri, inventariate şi numerotate, metalul lua calea 
Egiptului. 

tir 

O lună mai târziu, Iker continua să stivuiască lingourile în 
magazii. Gură-Pocită nu-i făcu niciun reproş. 

— E ciudat, observă Sekari, gustând dintr-o smochină. De 
obicei, nu se arată atât de îngăduitor. 

— Îl ascult şi tac. Poate că acest lucru e de ajuns. Şi apoi, 

79 


mi-ai dat amuletele care s-au dovedit eficiente. 

— Cu atât mai bine pentru tine, dar fii în continuare cu 
băgare de seamă. 

— N-ai auzit vorbindu-se de doi corăbieri pe nume Ochi- 
de-Ţestoasă şi Cuţit-Tăios? 

Sekari se gândi. 

— Nu, numele acestea nu-mi spun nimic. 

— Ai putea să-i întrebi şi pe ceilalţi prizonieri? 

— Dacă vrei tu. Cei doi sunt prietenii tăi? 

— Le-am pierdut urma şi mi-ar plăcea să ştiu de unde 
sunt de fel. Şi mi-ar mai plăcea, de asemenea, să-l revăd pe 
falsul soldat care a încercat să mă omoare. 

— Un fals soldat! Eşti sigur că... 

Iker îl descrise pe agresorul său. 

— Bine, o să mă interesez. Dar nu-ţi promit nimic. 

aia 

Demersurile lui Sekari nu dădură roade. Niciunul dintre 
condamnaţi nu putuse să-i furnizeze nici cea mai vagă 
informaţie. 

Trecând peste această dezamăgire, Iker îşi îndeplinea 
mai departe, cu râvnă, sarcinile, care nu erau prea 
anevoioase. 

— Buna treabă, băieţaş, recunoscu Gură-Pocită, aproape 
binevoitor. Meriţi mai mult de atât. Ca să tragi şi tu un folos 
de pe urma şederii tale aici, trebuie să cunoşti totul despre 
aramă, începând cu cuptoarele. Mâine le curăţăm 
împreună. Este o favoare sacră, să ştii. Ţi-o acord pentru că 
ai învăţat care ţi-e locul. E o însuşire rară care merită 
răsplătită. 

Cu pasul său greoi, Gură-Pocită se îndepărtă. Nu-l mai 
suporta pe acest băieţandru care, bineînţeles, era o iscoadă 
trimisă în grabă de gărzile din deşert ca să afle cum 
funcţionează ierarhia condamnaților. 

Şi ţinta principală era el, Gură-Pocită. Acest Iker o să-l 
pârască şi el va fi trimis într-o ocnă. 

Exista o singură soluţie: să-l ardă într-un cuptor, dar să 


80 


facă în aşa fel încât să pară un accident. 
ai 

Când soarele răsări, Sekari se întinse şi căscă: 

— Astăzi, îl ajut pe bucătar. Dar tu ce-ai de făcut? 

— O să curăţ cuptoarele cu Gură-Pocită, răspunse Iker. 

— Chiar că i-ai intrat sub piele! Ai putea jura că vrea să-ţi 
transmită toată învăţătura necesară ca să-i urmezi. 

leşind din adăpostul lor, Iker şi Sekari dădură peste 
responsabilul carierei şi peste o mică trupă de soldaţi ai 
deşertului. 

— Voi doi, Gură-Pocită şi încă trei condamnaţi veţi fi 
mutaţi. 

— Unde anume? întrebă Sekari. 

— La minele de turcoaz ale zeiţei Hathor. 

— De ce? 

— Aşa am primit ordin. 

— Dar ne-am purtat bine, n-am fost pedepsiţi, am... 

— La minele de turcoaz e nevoie grabnică de muncitori. 
Fiţi supuşi şi lucraţi din greu, că altfel vă vor trimite înapoi 
aici. Şi dacă se întâmplă aşa ceva, vă promit că o să vă 
„răsplătesc” pe măsură. 


18. 


Toate căile de acces pe uscat către Abydos erau păzite 
de soldaţi care nu lăsau pe nimeni să treacă. Pentru a 
pătrunde pe pământul sacru al lui Osiris, nu exista altă 
posibilitate decât debarcaderul, aflat, de asemenea, sub 
strictă supraveghere. Şi chiar acolo acostă flota în fruntea 
căreia se afla corabia faraonului. 

Sub privirea sa, marinarii descărcară blocuri de piatră, 
socluri de coloane şi dale pentru pavat. Apoi cobori echipa 


81 


de meşteri din provincia Cobrei, numărând un şef de 
echipă, sculptori şi dulgheri. Toţi depuseseră jurământ că 
vor păstra tăcerea asupra lucrului pe care aveau să-l 
înceapă. Ştiau, de asemenea, că nu-şi vor revedea familiile 
înainte de încheierea lui. 

Marele preot din Abydos se înclină în faţa monarhului. 

— Cum îi mai merge salcâmului? 

— Starea lui e neschimbată, Luminăţia Voastră. 

— Am venit să înalţ un templu, un locaş al eternității şi 
un oraş, îl informă Sesostris. Spre miazăzi va fi construit 
oraşul Uah-sut, „Cetatea Intărită”. In fiecare zi, vor fi aduse 
provizii de legume, carne şi peşte. Vor locui aici măcelari şi 
bucătari, astfel ca preoţilor şi meşterilor să nu le lipsească 
nimic. 

— Care hotărâți să fie menirea preoţilor, Luminăţia 
Voastră? 

— După cum am dat poruncă, niciun sacerdot din Abydos 
nu se va putea muta la alt templu. Niciunul însă nu va fi 
supus corvezilor şi nimeni nu va avea dreptul să se atingă 
nici măcar de un bulgăre de pământ din teritoriul lui Osiris. 
Vor fi primiţi aici două feluri de preoţi: permanenţi şi 
temporari. Inainte ca un cortegiu de preoţi temporari să se 
poată retrage pentru a lăsa locul altuia, trebuie să-şi 
împlinească în chip desăvârşit îndatoririle, sub ameninţarea 
cu pedeapsa. Preoţii permanenţi vor fi: Chelul, răspunzător 
de ritualurile din Locaşul Vieţii, Slujitorul lui Ka, cel care 
venerează şi întreţine energia spiritului, „Cel care varsă 
libaţiile pe mesele de ofrandă”, „Cel care veghează asupra 
integrităţii marelui corp al lui Osiris”, „Cel a cărui sarcină e 
ascunsă şi care cercetează tainele”, „Cei şapte muzicanți 
care desfată sufletul divin” şi, în sfârşit, „Cel care poartă 
paleta de aur” pe care sunt înscrise formulele cunoaşterii şi 
pe care ţi-o încredinţez ţie. 

Regele înmână bătrânului preţiosul obiect. 

— Mă voi arăta demn de această încredere, Luminăţia 
Voastră. Când veţi face cunoscute şi numele celorlalţi? 


82 


— Alege-i tu pe sacerdoţii cei mai devotați! Dar înainte 
de a merge mai departe, trebuie să ştiu dacă spiritul locului 
ne este favorabil. 

Şi Sesostris porni singur spre deşert. 

In ciuda insistențelor şi a avertismentelor repetate ale lui 
Sobek Păzitorul, faraonul nu-i îngădui să-l urmeze. 

Incă din cele mai vechi timpuri, asupra lui Abydos veghea 
o misterioasă divinitate, „Cel care este în fruntea fiinţelor 
Apusului”. Deşi trecut în „Lumea Cealaltă” a tenebrelor, 
străbătea totuşi pământul celor vii când se deschideau 
porţile nevăzutului. 

Fără aprobarea sa, planul faraonului era sortit eşecului. 

dai 

Sesostris se opri şi rămase nemişcat chiar în locul unde 
urma să fie ridicat sanctuarul templului său. Aici, pământul 
intra în rezonanţă, într-un fel aparte, cu cerul. 

Natura întreagă amuţise. 

Nu se auzea niciun cânt, nu se simţea nicio adiere. 

Şi brusc, parcă ieşit de nicăieri, un şacal negru, cu 
picioare lungi, bot imens şi urechi mari, drepte, îşi făcu 
apariţia. 

Neîncrezător, se ţinu la distanţă de intrus. Foarte repede, 
Sesostris înţelese ce voia de la el. Incarnarea Primului 
dintre oamenii Apusului îi cerea să-şi dezvăluie intenţiile. 

— Trebuie să  împiedic veştejirea  salcâmului, rosti 
monarhul. Pentru a reuşi, voi ridica un templu unde în 
fiecare seară se va celebra un ritual care va păstra 
vigoarea acestui loc. Dar n-ar fi de prea mare folos fără 
prezenţa unui locaş al eternității, unde se vor împlini 
misterele morţii şi reînvierii. Nu pentru mărirea mea vor 
înălța meşterii toate acestea, ci pentru ca Osiris să rămână 
stâlpul lumii egiptene. Citeşte direct în inima mea planurile 
construcţiilor şi însemnează-le cu pecetea puterii tale, fără 
de care ele nu se vor împlini niciodată. 

Şacalul se aşeză pe picioarele din spate, îşi îndreptă ochii 
spre soare şi cântă o melodie duioasă atât de pătimaşă, 


83 


atât de profundă, încât făcu să vibreze sufletele tuturor 
fiinţelor vii de pe Marele Pământ al lui Abydos. 
tH 

Prevestitorul şi însoțitorii săi tocmai trecuseră de un nou 
platou calcaros, ce urmase unei serii de coline pietroase pe 
care se înălţau câteva piscuri. Ici şi colo, întâlniseră, în mod 
neaşteptat, câte o mică insulă de verdeață, unde se 
odihniseră câteva ore înainte de a porni iar prin deşert. 

Subjugaţi de căpetenia lor, care ignora oboseala şi 
îndoiala, oamenii încă reuşeau să păşească. Şi nici măcar 
nu se mai întrebau cât timp aveau să mai reziste în arşiţa 
aceasta. 

— N-o să le găsim, afirmă Shab Strâmbu’. Mai bine ne-am 
lăsa păgubaşi, stăpâne! 

— Te-am dezamăgit deja? 

— Niciodată, dar cum să crezi în astfel de poveşti? 

— Ai văzut vreodată leşuri ciopârţite de  monştrii 
deşertului? 

— Nu. 

— Eu da. Şi în acea zi am priceput că aceste creaturi 
stăpânesc forţa de care avem noi nevoie. Cu ea, vom fi de 
neînvins. 

— Nişte trupe bine antrenate n-ar fi mai potrivite? 

— Deşi orice armată poate fi înfrântă, totuşi aceea pe 
care o voi strânge eu va fi altfel. 

— Cu tot respectul, pentru moment, nu e decât o 
adunătură de păduchioşi. 

— Crezi că nişte amărâţi de păduchioşi ar mai fi acum în 
viaţă dacă nu mi-ar fi auzit cuvintele? 

— Da, trebuie să mărturisesc... E de necrezut că ne 
ţinem încă pe picioare! 

Nu erau decât vreo douăzeci de oameni, dar acceptaseră 
să-l urmeze pe Prevestitor după ce acesta le promisese că, 
la capătul unor încercări dure, îi aşteaptă norocul şi 
bogăţia. Răufăcători condamnaţi de mai multe ori la 
închisoare se bucurară să scape de pedeapsă în acest fel. 


84 


De fiecare dată când unul dintre ei era pe punctul să 
renunţe sau să se revolte, Prevestitorul se apropia de el şi îl 
încuraja din priviri. Câteva cuvinte, rostite pe un ton 
liniştitor, ca un descântec magic, îl readucea pe rătăcit pe 
drumul cel bun. Un drum care totuşi se îndrepta spre 
adâncurile deşertului fără sfârşit. 

Pe înserat, cel care mergea în fruntea coloanei crezu că 
zăreşte un sedja, monstrul cu cap de şarpe şi corp de leu. 

— Băieți, am vedenii! Şi dacă nu e o nălucire, o să vadă 
ea, pocitania, ce-i fac! 

Şi o rupse la fugă în direcţia lighioanei pentru a-i zdrobi 
capul cu o lovitură de bâtă. Totuşi, gâtul şarpelui se feri şi 
ghearele leului se înfipseră în pieptul atacatorului. 

— Aşadar, există cu adevărat, murmură Shab, îngrozit. 

Apoi se iviră un seref, cu cap de şoim şi trup de leu, şi un 
abu, berbecul enorm cu corn de rinocer deasupra botului. 

Doi dintre însoțitorii Prevestitorului încercaseră să fugă, 
dar monştrii îi prinseră din urmă şi-i sfâşiară. 

Apoi, într-o lumină roşie, care îmbrăţişa deşertul, se arătă 
sha, sălbăticiunea lui Seth, un patruped înzestrat cu un cap 
ca de girafă. Chiar dacă părea mai puţin înfricoşător decât 
ceilalţi trei, totuşi ochii săi cu sclipiri roşietice îi împietri pe 
supraviețuitori. 

— Ce ne facem? întrebă Shab, căruia îi clănţăneau dinţii. 

Prevestitorul îşi ridică braţele. 

— Toate divinităţile mă inspiră, cele ale răului deopotrivă 
cu cele ale binelui, vorbi el cu patimă. Lumina zilei şi forţa 
întunericului sălăşluiesc în spiritul meu. Ele nu-mi vorbesc 
decât mie şi eu sunt singurul lor tălmaci. Cine nu mi se 
supune, va fi distrus, cine mă ascultă, va fi răsplătit. Din 
aceste felurite puteri voi face una şi voi fi singurul care o va 
răspândi. Pământul întreg îmi va da ascultare, nu va mai 
exista decât o singură credinţă şi un singur stăpân. 

Doar Shab Strâmbu' nu se lungise pe nisip ca să nu fie 
zărit de prădători. Cu toate acestea nu-şi crezu ochilor. 

Prevestitorul se apropie de cei trei, îşi trecu încet mâinile 


85 


peste ghearele, peste pliscul şi cornul lor şi se unse cu 
sângele victimelor. 

Apoi smulse ochii de jăratic ai sălbăticiunii lui Seth şi îi 
lipi peste propriii ochi. 

O furtună de nisip se ridică dintr-o dată, obligându-l pe 
Shab să se arunce pe burtă. Pe cât de violentă, pe atât de 
scurtă, furtuna cedă în curând locul unui vânt rece. 

Prevestitorul stătea pe un colţ de stâncă, iar de monştri 
nu mai era nici urmă. 

— Stăpâne... N-a fost decât un vis urât? 

— Bineînţeles, prietene! Astfel de creaturi nu trăiesc 
decât în închipuirile fricoşilor. 

— Totuşi, acolo sunt nişte morţi, sfârtecaţi! 

— Victime ale unei fiare pe care prezenţa noastră a 
înfuriat-o. Am aflat ceea ce doream şi vom porni acum să 
împlinim prima noastră faptă măreaţă. 

Shab căzuse, aşadar, pradă unuia dintre acele miraje 
atât de des întâlnite în deşert. Dar atunci, de ce ochii 
Prevestitorului deveniseră roşii ca sângele? 


19. 


Înainte de a pleca spre minele de turcoaz din Sinai, 
situate la sud-vest de cele de aramă, Sekari prepară un 
leac compus din chimen, miere, bere dulce, piatră de var şi 
o plantă numită „păr de babuin”. După ce măcinase şi 
strecurase ingredientele, obținuse o băutură indispensabilă 
pentru păstrarea vigorii şi alungarea numeroaselor reptile 
ce dădeau târcoale prin deşert. O altă precauţie necesară o 
constituia ungerea întregului corp cu o pastă de ceapă 
fiartă şi zdrobită, pentru a îndepărta şerpii şi scorpionii. În 
plus, această ultimă măsură prezenta şi avantajul că 


86 


ascuţea cele cinci simţuri, avantaj deloc neglijabil într-un 
loc ostil. 

Doar Gură-Pocită refuzase aceste leacuri, dar el oricum 
duhnea atât de tare, încât nici chiar o viperă cu corn nu s-ar 
fi încumetat să-l muşte. 

— Cunoşti tainele plantelor, Sekari? se miră Iker. 

— Inainte de a face mari prostii, am fost grădinar şi 
îngrijitor de păsări. Uite aici, pe gât, cicatricea unui abces 
cu care m-am ales din cauza prăjinii grele la capetele căreia 
erau atârnate găleţile umplute cu apă. De câte ori nu le-am 
cărat! Insă lucrul la care mă pricepeam cel mai bine era să 
vânez păsărelele din grădini. Îmi plăceau mult vietăţile 
acestea mici, dar unele distrugeau tot! Dacă stăteai cu 
mâinile în sân, nu mai mâncai niciun fruct. Le prindeam cu 
capcana şi cu laţul, ca să le fac să înţeleagă totuşi că 
trebuie să se ducă să ciugulească în altă parte. În afara 
prepeliţelor care sfârşeau pe jar sau în tocană, celorlalte le 
dădeam drumul. Învăţasem chiar să le vorbesc! Unora le 
era de ajuns să le imit cântecul ca să ocolească livada. 

— Şi care au fost... marile tale prostii? 

Sekari ezită: 

— Ştii, în meseria noastră, nu poţi să declari tot 
strângătorului de dări, că nu te mai alegi cu nimic. Şi un 
scrib pusese ochii pe mine. Era înalt, foarte urât, cu nasul 
plin de bube. Un prefăcut care se dădea cinstit, deşi minţea 
aşa cum respira. Pe scurt, când mi-a atacat livada, am pus 
capcana la treabă. Şi pentru că prostul era foarte 
neîndemânatic, s-a vârât în capcană până-n gât şi s-a 
sufocat puţin. Nimeni n-a plâns după el, dar judecătorul a 
socotit că eram vinovat. Pentru că părea doar o întâmplare 
nefericită, n-am fost condamnat la moarte, dar nu voi 
părăsi minele prea curând. 

— Hotărât lucru, nu avem noroc la perceptori. Nu speri 
să-ţi fie micşorată pedeapsa pentru bună purtare? 

— Ba tocmai de aceea îmi ţin capul plecat. Tăcut şi 
îndatoritor, aceasta e deviza mea. Astfel sunt apreciat de 


87 


supraveghetori. 

— Cunoşti minele de turcoaz? 

— Nu, dar se aude că acolo munca e mai puţin aspră 
decât cea din minele de aramă. 

— De ce am fost trimişi de aici? 

— N-am idee. Dacă vrei un sfat, nu te încrede în Gură- 
Pocită! 

— Se poartă mai degrabă cu bunăvoință faţă de mine, 
obiectă Iker. 

— Tocmai acest lucru nu e firesc! E totuşi un ucigaş, 
chiar dacă n-a fost condamnat decât pentru furt, vătămare 
şi rănire. Sunt convins că doar se preface şi că, de fapt, te 
urăşte. 

Iker îşi frecă amuletele şi luă avertismentul în serios. La 
drept vorbind, uitase prima impresie pe care i-o făcuse 
Gură-Pocită şi coborâse garda. 

El, ucenicul scrib, era cel care va purta piatra 
triunghiulară a lui Sopdu, acoperită cu un văl. În regiune, nu 
fuseseră observați tâlhari ai nisipurilor, dar era mai bine să- 
ţi asiguri protecţia zeului. 

— În curând ajungem, îi preveni un soldat. 

Priveliştea era măreaţă. Şiruri de munţi, la nesfârşit, şi 
oaze mici înconjurau un platou înalt ce domina 
depresiunile. Câteva tufe de mărăcini, stânci sfărmate, 
gresie galbenă şi neagră, coline roşii şi un vânt violent 
animau acest peisaj neprimitor şi atrăgător în acelaşi timp. 

Alcătuită din soldaţi, prizonieri şi măgarii care cărau apa 
şi hrana, caravana apucă pe o cărare abruptă, ce permitea 
accesul pe platou. 

La marginea unui drum destinat procesiunilor ce treceau 
pe lângă numeroase stele, îndreptându-se spre templu, îi 
aştepta un bărbat solid, de vreo 50 de ani: 

— Mă numesc Horure şi sunt comandantul corpului de 
armată trimis aici de faraonul Sesostris. Mai ales din pricina 
vremii, misiunea mea e îngreunată şi am nevoie de mai 
mulţi mineri. De aceea aţi fost mutaţi aici. Suntem în cea 


88 


de-a patra lună a sezonului cald, total neprielnic extragerii 
turcoazelor, care nu suportă această temperatură. Işi pierd 
culoarea verde-albastră, atât de intensă. Totuşi, faraonul 
mi-a poruncit să-i aduc cea mai frumoasă piatră 
descoperită vreodată şi de aceea trebuie să reuşim. In 
fiecare zi, o venerăm pe Hathor, suverana acestor locuri, ca 
să ne călăuzească mâinile. Odihniţi-vă astăzi, iar mâine, în 
zori, la muncă! 

Locuinţele se găseau la est de templu. Oamenii liberi, 
care munceau la mine pentru o plată bună, îi priveau cu 
ochi plini de îngrijorare pe aceşti răufăcători, alături de care 
se vedeau nevoiţi să lucreze. lar înfăţişarea lui Gură-Pocită 
nu avea darul să-i liniştească. 

Mai multe adăposturi făcute din blocuri de piatră 
nelegate între ele cu mortar fuseseră transformate în 
închisoare, cu uşile ferecate şi păzite. 

Pe rogojini, Iker şi Sekari găsiră plăcinte umplute cu năut, 
curmale şi vase cu apă. 

— Am trăit şi mai rău, mărturisi Sekari, aruncându-se 
asupra mâncării. 

Sever supravegheați din toate părţile, condamnaţii se 
înfăţişară înaintea lui Horure. 

Fără un cuvânt, acesta îi conduse într-un templu format 
dintr-o înşiruire de curţi cu coloane, ale cărui altare erau 
încărcate de ofrande. Împăcat cu sine, Iker avu impresia că 
se află pe altă lume când păşi în acest loc sacru, unde 
domneau liniştea şi mirosul de tămâie. 

Horure înaintă până la o curte mare, având de o parte şi 
de cealaltă rezervoare şi bazine de purificare. 

Ajuns aici, îşi ridică ochii spre munte: 

— Vă găsiţi în faţa sanctuarului lui Hathor, protectoarea 
noastră. Ea poate să ne îndrume căutările şi să ne ofere 
piatra desăvârşită. 

Horure depuse pe un altar o cupă de alabastru plină cu 
vin, un colier, două sistre şi o statuetă reprezentând o 
pisică. 


89 


— Atunci când zeiţa e furioasă şi vrea să-i pedepsească 
pe oameni, ia înfăţişarea unei leoaice şi îi nimiceşte pe cei 
rătăciţi în deşert. Când îndepărtata revine pe un pământ 
iubit de zei, se transformă în pisică, blândă şi afectuoasă. 
Ea deţine turcoaza, simbolul bucuriei şi al înnoirii, capabil 
să triumfe asupra nenorocirii şi distrugerii. Această piatră 
transmite energia sa copiilor luminii şi trezeşte în ei veselia. 
Hathor, tu eşti aceea care îngăduie soarelui să răsară şi să 
reînvie lumea noastră în fiecare dimineaţă. Fie ca 
strălucirea ta să pătrundă în inimile noastre! 

Iker trăi fiecare frază ca pe o revelaţie. Se simţea atât de 
bine în acest sanctuar, încât chipul tinerei preotese îi apăru 
din nou. Era acolo, aproape de el şi-i împărtăşea emoția. 

Scurta ceremonie se încheie repede, toţi cei prezenţi 
părăsind templul. Horure îi duse pe condamnaţi până la 
baza unei faleze cu aspect respingător. 

— Locul e periculos, recunoscu el. Din această pricină l- 
am păstrat pentru voi. Când am adus-o aici, statuia lui Min 
s-a dat înapoi. Altfel spus, cariera are rod, dar refuză să ni-l 
ofere. Dacă am încerca să săpăm o galerie ar însemna s-o 
sfidăm şi s-ar răzbuna omorându-i pe mineri. Prudenţa ne 
îndeamnă să aşteptăm până ce muntele însuşi ne va da 
voie să-l cercetăm. Dar, aşa cum v-am spus, n-avem timp 
de pierdut. 

— De ce nu săpaţi în altă parte? întrebă Sekari. 

— Pentru că sunt convins că o turcoază unică, una care 
nu-şi schimba culoarea, se ascunde aici. Aveţi de ales: ori 
vă asumaţi riscul, ori veţi fi trimişi înapoi la minele de 
aramă. Cine reuşeşte îşi câştigă libertatea. 

„Libertate!” Cuvântul acesta răsună cu intensitate în 
mintea lui Iker. 

— Eu refuz, declară ferm Gură-Pocită. Prefer să mă întorc 
la cuptoarele mele. E ceva necurat la mijloc, dacă până şi 
cei care se pricep la treburile acestea se feresc. 

Ceilalţi prizonieri îl aprobară. 

— Eu mă încumet, spuse răspicat Iker. 


90 


— Eşti nebun, protestă Sekari. Nu l-ai auzit pe 
comandant? Însuşi zeul Min a dat înapoi. 

— Să-mi fie aduse uneltele necesare! 

— Iker, fii om cu judecată, te îndrepţi spre o nenorocire! 
De unul singur, nu vei reuşi. 

— Atunci de ce nu vii şi tu cu mine? Stai pe gânduri când, 
în loc să zaci în mizeria dintr-o mină de aramă de unde ai 
puţine şanse să scapi, poţi să-ţi redobândeşti grabnic 
libertatea? 

Tulburat, Sekari contemplă peretele de stâncă: 

— Dacă o iei aşa... Dar tu intri primul! 

— Desigur! 

— Mai sunt şi alţi doritori? întrebă Horure. 

— Niciunul, răspunse Gură-Pocită, încântat că scăpase de 
iscoadă. 

Horure îngenunche şi ridică braţele spre munte în semn 
de venerație. 

— Galeria pe care o veţi sapa va purta numele de „Cea 
care aduce bunăstare minerilor şi îngăduie sa fie văzută 
desăvârşirea lui Hathor”. Fie ca piatra cea vie să primească 
loviturile uneltelor cu bunăvoință şi să ştie că lucrăm pentru 
Lumină, şi nu pentru noi înşine! 

Comandantul corpului de armată le dădu celor doi tineri 
târnăcoape şi burghie din silex. 

— De unde începem? întrebă Sekari. 

Horure le indică un punct anume. Şi cântecul uneltelor 
rupse tăcerea muntelui. 


20. 


Ţâfnosul putea fi mulţumit de propria persoană. După ce 
jefuise timp de zece ani drumurile din istmul de Suez şi 


91 


prădase nenumărate caravane, îşi biruise fără luptă 
principalul rival. Căpetenia bandei potrivnice murise 
prosteşte căzând într-o râpă şi oamenii săi nu fuseseră în 
stare să se înţeleagă între ei pentru a alege o nouă 
căpetenie. Aşa că preferară să se adune sub conducerea 
Ţâfnosului, formând astfel cea mai de temut bandă de 
tâlhari ai nisipurilor din întreaga regiune. De acum înainte, 
puterea lor va spori într-atât, încât niciun negustor nu va 
reuşi să le scape. 

Uneori, tâlharii luau tot, alteori, se mulţumeau să-şi 
însuşească doar o parte din mărfuri, obligându-şi victimele 
să jure că nu vor depune plângere, sub ameninţarea cu 
pedepse crunte. Nu uitau să le violeze pe femei, supuse, de 
asemenea, legii tăcerii. 

— Pradă în zare, anunţă un pândar. 

— O caravană frumoasă? întrebă Ţâfnosul, aţâţat. 

— Nu s-ar zice. 

— Atunci ce e? 

— Vreo douăzeci de oameni cumsecade. 

— Soldaţi? 

— După înfăţişare, nu. Cred că s-or fi rătăcit pe aici. O 
adunătură de sărăntoci care nu prezintă nici cel mai mic 
interes. 

— Pe unii i-am putea primi în banda noastră, iar pe 
ceilalţi i-am omori. 

— Rămâne de văzut. 

Ţinuta impunătoare a conducătorului jalnicei trupe îi 
impresiona pe tâlharii nisipului. Mergând cu vreo câţiva 
paşi înaintea celorlalţi, avea ochi agresivi şi o privire de 
fiară. 

Ruşinat că simţise oarecare teamă, Ţâfnosul îl luă la rost 
pe bărbatul înalt şi slab. 

— Cine eşti tu, prietene? 

— Prevestitorul. 

— Şi ce prevesteşti? 

— Că duşmanii faraonului trebuie să se supună voinţei 


92 


mele, ca să-l strivim pe acest tiran. 

Ţâfnosul îşi puse mâinile în şold: 

— la te uită! Şi de ce-ar trebui să fim de partea ta? 

— Pentru că prin mine vorbesc toate puterile pământului. 
Şi doar eu pot învinge. 

— Ţi-ai pierdut minţile, prietene, dar măcar m-ai 
înveselit! 

— În acest caz, de ce-ţi tremură vocea? 

— Obrăznicia ta nu mă sperie. 

— Dacă vrei să mai trăieşti, supune-te imediat 
Prevestitorului! 

Ţâfnosul izbucni în râs: 

— Destul cu trăncăneala! O să vă cercetez pe rând. Pe 
cei mai vânjoşi îi iau în banda mea, ceilalţi se vor usca în 
deşert. 

Prevestitorul întinse braţul stâng: 

— Îţi spun pentru ultima dată. Supune-te! 

Şi pe când Ţâfnosul se pregătea să-l lovească, mâna 
Prevestitorului se transformă în gheară şi nasul, într-un cioc 
de pasăre de pradă. 

— E şoimul-om! exclamă un tâlhar al nisipului. Ne va 
distruge pe toţi. 

Tovarăşii săi se întinseră pe nisip, cu mâinile la cap. 
Rămânând complet nemişcaţi, sperau să scape de furia 
monstrului. 

Un vânt îngheţat îi făcu să se înfioare. 

Unul dintre ei îndrăzni să ridice capul şi să privească. 

Şi atunci văzu cadavrul Ţâfnosului, cu gâtul tăiat. 

— Cine refuză să mi se supună? întrebă Prevestitorul, cu 
o voce blândă. 

lar tâlharii nisipurilor se prosternară cu toţii în faţa noului 
lor stăpân. 

ci i 

— Gata, zise Sekari, lac de sudoare, stâlpii de susţinere 
au fost ridicaţi! Acum avem ceva şanse să ieşim de aici. 

Înaintând în galeria pe care tocmai o descoperise, Iker nu 


93 


se gândise că tavanul risca să se prăbuşească. Fără ajutorul 
tovarăşului său, amândoi ar fi fost îngropaţi de vii. 

— Nu s-ar zice că avem ghinion, aprecie Sekari. Săpăm 
doar de câteva zile şi nimerim drept peste această galerie 
îngustă din inima stâncilor. Mai că-ţi vine să crezi că tocmai 
pe noi ne aştepta! 

— Nu mi se pare de prisos să mai punem câţiva stâlpi. 

— Ai dreptate, înainte de a merge mai departe, să 
întărim galeria. 

Horure fu uimit să-i vadă, din nou, pe cei doi smintiţi 
ieşind teferi afară. 

— Frumoasă descoperire, stăpâne! strigă, în gura mare, 
Iker. 

— Turcoaze? 

— Nu încă, dar am găsit o galerie ce duce sigur la 
comoară. 

Vestea făcu repede înconjurul domeniului zeiţei Hathor, 
unde Gură-Pocită şi ceilalţi îndărătnici mai aveau de trudit 
înainte de întoarcerea în minele de aramă. La amărăciunea 
pe care-o încercau deja, se adăugă acum şi invidia. 

De la începutul periculoasei lor aventuri, Iker şi Sekari nu 
mai stăteau împreună cu foştii lor tovarăşi. In plus, porţiile 
lor de hrană erau mult mai consistente. 

Pe când soarele apunea, Horure se aşeză în faţa lor: 

— Nici unuia, nici celuilalt nu vă lipseşte curajul. 

— La mine, protestă Sekari, curajul e pe terminate. Nu 
credeţi că am făcut destul? 

— Imi trebuie cea mai frumoasă dintre turcoaze. Până 
când nu daţi de ea, sarcina voastră nu se termină. 

— Pot să vă pun o întrebare? i se adresă Iker. 

— Te ascult. 

— li cunoaşteţi pe doi corăbieri pe nume Ochi-de- 
Ţestoasă şi Cuţit-Tăios sau aţi auzit vorbindu-se de corabia 
lor, Fulgerul? i 

— Eu mă pricep la deşert, nu la corăbii. Incercaţi să vă 
odihniţi, poimâine vă întoarceţi în măruntaiele muntelui. 


94 


şit 

Caravana se opri la marginea micuței oaze, unde mai 
curgea încă puţină apă. Sub supravegherea soldaţilor, 
negustorii descărcară poverile de pe măgarii care se 
grăbiră să se adape. 

— Incă trei zile de mers, estimă călăuza, şi vom ajunge la 
marginea Deltei. Acolo, jos, se găsesc canale, copaci şi apă. 
Sunt mulţumit că scap, în sfârşit, din aceste pustietăţi 
fierbinţi! De astă dată, călătoria mi s-a părut foarte lungă. 

— Socoteşte-te fericit să scapi cu viaţă, îl corectă 
gradatul. Regiunea este din ce în ce mai primejdioasă. 

— E vorba de atacurile tâlharilor nisipurilor? 

— Ultimul a fost un adevărat măcel. 

— De ce nu intervine faraonul cu mai multă hotărâre? 

— Cred că are alte griji. Dar eu sunt aici cu o patrulă de 
zece soldaţi cu experienţă. 

— Atunci să căutăm urcioarele cu provizii. Merităm o 
masă bogată. 

Fiecare călăuză cunoştea locurile unde, sub protecţia 
magică a micilor stele şi a amuletelor, erau ascunse provizii 
care se reînnoiau în mod regulat. Ele constituiau un sprijin 
pentru călătorii obosiţi care îşi calculaseră greşit hrana 
necesară drumului pe care-l aveau de străbătut. 

Stela era spartă şi amuletele smulse din locaşul lor. 

— Cine a îndrăznit să facă asta? se indignă gradatul. 
Netrebnicii aceştia nu mai respectă nimic! 

Călăuza observă că mâncarea dispăruse. 

— Voi întocmi îndată un raport care va produce multă 
tulburare! promise bărbatul. Până la urmă, armata va 
cerceta şi va curăța regiunea. 

Deodată, izbucniră nişte urlete care îi alertară pe cei doi 
bărbaţi: 

— Caravana e atacată! 

Călăuza încercă să fugă, dar doi tâlhari ai nisipurilor o 
ajunseră din urmă şi îi zdrobiră capul cu lovituri de bâtă. 

Gradatul ţinu piept inamicului, dar până la urmă fu 


95 


copleşit. 

Surprins că nu a fost omorât, se pomeni târât în faţa unui 
bărbat neobişnuit de înalt şi de slab, cu ochii roşii. 

— De câţi ani umbli prin deşert? îl întrebă Prevestitorul. 

— De mai bine de zece ani. 

— Aşadar, cunoşti întregul ţinut. Dacă vrei să scapi de 
tortură, spune-mi care sunt cele mai importante locuri 
pentru faraon şi descrie-mi-le în amănunt! 

— Pentru care motiv? 

— Tu fă bine şi răspunde! Şi, mai ales, vorbeşte limpede! 

Soldatul îi povesti despre fortărețe, despre locurile de 
popas ale caravanelor, despre minele de aramă şi despre 
turcoaze. 

— Turcoazele, repetă Prevestitorul pe un ton ciudat. Nu 
sunt protejate de o divinitate? 

— Ba da, de zeiţa Hathor. 

— Şi se arătă mereu binevoitoare? 

— Nu şi atunci când ia înfăţişarea unei leoaice fioroase 
care străbate Nubia şi îi devorează pe cei răzvrătiți. Dar 
datorită turcoazei s-ar putea să se liniştească. 

— Cariera e supravegheată? 

— Soldaţii o păzesc fără încetare. 

— Nu mai am nevoie de tine, viteazule soldat, deoarece 
nu eşti unul dintre aceia care-şi trădează ţara. 

Şi Prevestitorul îi întoarse spatele soldatului, pe care 
Shab Strâmbu' se hotărâse să-l execute. 


21. 


Iker se sufoca, tuşea, dar continua să sape în galeria care 
se îndrepta spre inima muntelui. După ce întărise stâlpii de 
susţinere, Sekari, epuizat, se mulțumea să-şi observe atent 


96 


tovarăşul de suferinţă. 

— Nu duce nicăieri, Iker! Dacă îţi fortezi norocul, vom 
sfârşi striviţi amândoi. 

— Aici stânca e solidă. Mi-e foarte greu să înaintez. 

— Şi tot ca până acum, nici cea mai mică urmă de 
turcoază. 

Furios, Sekari lovi cu târnăcopul în perete: 

— Acolo, priveşte... Ai făcut o spărtură. 

Amândoi zăriră o sclipire verde-albastră. 

Sekari apropie de stâncă fitilul lămpii sale, aranjat cu 
grijă ca să nu fumege. 

— Turcoaze... Am găsit turcoaze! 

Ft 

Mutra comandantului Horure nu anunţa nimic bun. 

— Sunt pietre obişnuite, aprecie el. Culoarea e ştearsă, n- 
are pic de strălucire. Nu pot să le duc la curtea faraonului. 

— Dar aţi spus că anotimpul nu e prielnic turcoazelor, îi 
reaminti Iker. 

— O zi de odihnă şi apoi vă continuaţi munca. Ştiu că 
regina turcoazelor se ascunde în acest munte şi am nevoie 
de ea. Acesta e preţul libertăţii voastre. 

Trecând peste decepţia pe care-o resimţeau, Iker şi 
Sekari se întoarseră în mină. Ucenicul scrib avea voinţă 
pentru amândoi. 

— Am o idee, spuse el. 

— Hei! Nu cumva, din întâmplare, e una nebunească? 

— Ce-ar fi dacă am săpa noaptea? Am lăsa lumina lunii 
să intre în galerie şi am privi viaţa pereţilor. Sunt sigur că 
piatra nu respiră la fel ca ziua. 

— Şi noi când dormim? 

— Măcar să încercăm. 

Sekari ridică din umeri. 

Într-adevăr, atmosfera era cu totul alta. Cei doi avură 
impresia că pătrund într-un sanctuar în care lucrau forţe 
misterioase. Liniştiţi, înaintară cu grijă pentru a ajunge la 
capătul galeriei. 


97 


Lampa lui Sekari se stinse: 

— Numai asta mai lipsea! Mă duc să caut alta. 

— Aşteaptă puţin! 

Stăm în întuneric! 

— Nu tocmai. 

— Ah, ai dreptate! 

Din perete izvora o rază de lumină albastră, intensă şi 
blândă în acelaşi timp. 

— Ar trebui, poate, să ieşim cât mai repede afară, sugeră 
Sekari. 

— Dă-mi târnăcopul cel mic! 

Cu grijă, Iker scobi în stâncă de jur împrejurul razei. 

Apăru o turcoază magnifică, a cărei strălucire îi uimi pe 
descoperitori. 

Tânărul îşi contemplă faţa în ea. Din mijlocul pietrei, 
frumoasa preoteasă îl privea surâzătoare. 

tir 

— Grozavă treabă, recunoscu Horure. N-am văzut 
vreodată o turcoază de o asemenea calitate. 

— Atunci... suntem liberi? întrebă Iker. 

— Cuvântul dat nu se ia înapoi. Veţi pleca în valea Nilului 
cu următoarea caravană. 

— Avem nevoie de documente care să dovedească acest 
lucru. 

— lată-le! 

Tânărul strânse la piept tăbliţa de lemn care îi reda 
viitorul. 

— O ispravă ca a noastră nu merită puţin vin? sugeră 
Iker. 

Horure păru că stă pe gânduri: 

— Ceri mult... Dar m-am gândit deja. 

Sekari goli trei cupe una după alta, apoi sorbi pe îndelete 
vinul tare, mâncând în acelaşi timp cât patru. 

— Păcat că prin locurile acestea lipsesc femeile! Fericirea 
ar fi fost deplină. Dar curând vom petrece seri mai vesele. 
Ai o iubită, Iker? 


98 


— Sunt în căutarea unei femei. 

— Una anume! Unde ai întâlnit-o? 

— Mai întâi, în apropierea unui canal, sub o salcie. 

— Ah, zeiţa care se arată îngrijitorilor de vite! O veche 
legendă care are farmecul ei. Eu te întreb de o femeie 
adevărată. 

— Dar ea chiar există. 

— Cum adică, chiar există? 

— Am întâlnit-o şi a doua oară. 

— Tot sub o salcie? 

— Nu, pe o câmpie, în timpul unei sărbători. Şi tocmai am 
văzut-o pentru a treia oară în inima turcoazei. 

Sekari goli încă o cupă cu vin: 

— Ai muncit mult, Iker, ai dormit puţin şi emoţiile din 
ultimele zile te-au tulburat. După câteva ore de somn, o să 
fii iar în apele tale. 

— Nu-i cunosc numele, dar ştiu că este preoteasă. 

— Ah... Mai degrabă fermecătoare sau mai degrabă 
severă? 

— Nu se află pe lume o alta mai frumoasă ca ea. 

— Pari îndrăgostit de-a binelea! Sper că nu aparţine 
Cercului de Aur din Abydos. 

— Despre ce vorbeşti, Sekari? 

— Între noi, grădinarii, aşa îi numim pe iniţiaţii care se 
retrag într-un templu. 

— Nu e cazul ei, pentru că a participat la sărbătoare ca 
purtătoare de ofrandă. 

— Cu atât mai bine pentru tine. Poate n-o fi fost ultima ei 
ieşire în lume, înainte de a se alătura tovarăşelor sale. 

— De ce i se zice „Cercul de Aur” şi de ce la Abydos? 

— Acum vrei prea multe! După cum ştie fiecare, Abydos 
este locul cel mai misterios din Egipt, unde Osiris renaşte 
pentru ca ţara să trăiască mereu în armonie. Restul nu-i 
priveşte pe oamenii ca noi. 

— Crezi că e cu putinţă să intri în acest Cerc? 

— Ca să-ţi răspund sincer, nu-mi pasă deloc! Şi nici ţie, 


99 


de fapt! 

— Cum poţi să spui aşa ceva? 

— Pentru că ai treburi mai grabnice. Nu mai cauţi urmele 
a doi corăbieri care sunt cauza nenorocirilor tale? 

— Doi corăbieri, o corabie, un fals soldat care a încercat 
să mă omoare, murmură Iker. Şi Ţara Punt... 

— Ah, nu, nu te pierde iar în poveştile tale! Îţi dai seama 
că ai devenit cel mai mare descoperitor de turcoaze şi că 
această faptă strălucită va ajunge poate la urechile 
faraonului însuşi? 

— Uiţi că Horure este comandantul corpului de armată. 
Laudele pentru această ispravă îi vor reveni lui. 

— Ai dreptate, fără îndoială, recunoscu Sekari. Dar, 
oricum, eşti liber! 

— Mă vei ajuta în căutările mele? 

Grădinarul păru stânjenit: 

— Ştii, eu sunt un om paşnic, care nu visează decât o 
viaţă liniştită, departe de orice neînţelegeri. Nu prea mă 
descurc în încăierări. 

— Inţeleg. Prin urmare, drumurile noastre se despart aici. 

ia 

Beat, Sekari căzu într-un somn profund, de îndată ce se 
întinse pe rogojină. Nereuşind să adoarmă, Iker ieşi din 
adăpost şi contemplă stelele. De ce destinul îi juca feste? 
Spre ce îl târa? 

Gândul la tânăra preoteasă îl calmă şi îl făcu să sufere, în 
acelaşi timp. Dacă era, într-adevăr, cu neputinţă de ajuns la 
ea, nu avea să mai cunoască vreodată fericirea. Dar de ce 
să dispere, când putea acum să-şi reia şi îndeletnicirea de 
scrib, şi Căutarea? Descoperirea turcoazei nu reprezenta un 
semn de încurajare? Asumându-şi riscuri, înțelegând 
secretul muntelui, Iker îşi atinse scopul. Continuând să se 
comporte aşa, va regăsi urma atacatorilor săi şi va afla, în 
cele din urmă, de ce a fost ales ca victimă, îşi închipui chiar 
că zeiţa Hathor îl va conduce până la cea pe care o iubea. 

Lui Iker i se păru că aude un strigăt înăbuşit, provenind 


100 


din locul unde se sfârşea principalul drum de acces pe 
platou. Acolo stătea permanent o strajă. 

Tânărul porni în această direcţie, dar instinctul îi interzise 
să-şi trădeze prezenţa. 

Văzu mai multe siluete ascunzându-se în spatele 
stâncilor. 

Totul se petrecuse atât de repede şi fără zgomot, încât 
somnul celorlalţi nu fusese tulburat. 

Dar Iker nu se înşelase: intruşii pângăriseră pământurile 
zeiţei, după ce înlăturaseră santinela. 

Cu fruntea brusc scăldată de sudoare, tânărul voi să se 
îndrepte spre locuinţa lui Horure, dar câteva siluete îi 
barară trecerea. 

Apoi un strigăt curmă liniştea nopţii: 

— La atac, urlă Shab Strâmbu’, şi omorâţi-i pe toţi! 


22. 


După ce eliminaseră toate străjile care supravegheau 
platoul, atacatorii se repeziră cu puterea unui val asupra 
aşezării. 

Sub privirea calmă a Prevestitorului, care nici nu fu 
nevoit să intervină, Shab Strâmbu’ şi tâlharii nisipului îi 
masacrară pe soldaţi şi pe mineri. 

Pe când Horure încerca să organizeze o oarecare 
rezistenţă, capul îi fu zdrobit de nişte pietre pe care le 
aruncase Gură-Pocită. 

— Bateţi-i zdravăn, prieteni, sunt cu voi! striga el către 
agresori. Dezorientat, Iker voia să se arunce în luptă, când 
deodată fu trântit la pământ. 

— Fă pe mortul, îi ordonă Sekari, tâlharii vin încoace. 

Cu bâte pline de sânge în mâini, mai mulţi ucigaşi trecură 


101 


pe lângă ei, fără să-i bage în seamă. 

— Ş-o ştergem iute de aici! 

— Tu eşti, Sekari? 

— Atât de tare m-am schimbat încât nu mă recunoaşteţi? 
Mişcă-te! 

— Trebuie să ne batem, trebuie... 

— Nu avem nicio şansă. 

Iker se lăsă târât de Sekari, de parcă ar fi fost beat. 

P 

— Numele tău? întrebă scurt Prevestitorul. 

— Gură-Pocită. 

— De ce ne-ai ajutat? 

— Sunt condamnat pe viață în minele de aramă. Am fost 
mutat aici pentru a o găsi pe regina turcoazelor. 

— Şi ai reuşit? 

— Eu nu. Dar o iscoadă a gărzilor din deşert, numit Iker, 
a scos-o din inima muntelui. 

— Unde se găseşte acum această minunăţie? 

— Probabil în locuinţa comandantului Horure pe care l- 
am omorât cu mâinile mele! Mi-a făcut mare plăcere să 
scap de temnicerii mei. O să le aplic cea mai crudă 
pedeapsă, cea rezervată criminalilor, şi o să le ard 
trupurile. 

Prevestitorul încuviinţă, în calitate de căpetenie şi, în 
timp ce Gură-Pocită şi Shab Strâmbu’ aprindeau rugurile, el 
pătrunse în încăperile pe care le ocupase Horure. Nu-i 
trebui mult ca să pună mâna pe sipetul de alabastru în care 
era pusă la păstrare nepreţuita turcoază. 

Pe când oamenii săi petreceau, mândri de prima lor 
victorie, Prevestitorul ridică piatra prețioasă în lumina lunii, 
ca să se umple de energie. Astfel, turcoaza devenea o armă 
hotărâtoare în drumul său spre izbândă. 

— Cine sunteţi cu adevărat? îl întrerupse Gură-Pocită, 
destul de ameţit de băutură. 

— Cel cu ajutorul căruia vei omori un număr cât mai 
mare de egipteni. 


102 


— Atunci, sunteţi un general! 

— Mai mult decât atât. Sunt Prevestitorul şi noua mea 
credinţă se va răspândi pe întreg pământul. 

— Şi ce folos am eu de aici? 

— Discipolii mei vor cunoaşte gloria şi bogăţia. 

— Puțin îmi pasă de glorie. Bogăția însă mă interesează. 

— Jumătate din turcoazele păstrate în comorile acestor 
mine îţi aparţine. 

Gură-Pocită saliva deja: 

— Sunteţi un stăpân straşnic! Eu nu am cap de 
comandant. Dar pentru aşa răsplată vă urmez. Doar să nu 
vă înmuiaţi mai târziu! 

— Fii fără grijă! 

— Ce mă supără e că n-am văzut cadavrul lui Iker. Dar 
hoiturile acestea ard atât de bine, că nu mai recunoşti pe 
nimeni. Nu beţi cu noi? 

— Cineva trebuie să-şi păstreze mintea limpede. 

Clătinându-se, Gură-Pocită se călăuzi după lumina jarului 
pe care se topeau trupurile soldaţilor şi minerilor, pentru a 
regăsi ceata gălăgioasă a învingătorilor. 

trt 

Nici Sekari, nici Iker nu se crezuseră vreodată capabili să 
alerge atât de mult. Cu răsuflarea tăiată, se aşezară pe 
nişte pietre netede. 

— Nu e bine să ne oprim, zise Sekari. Hoţii vor încerca, în 
mod sigur, să ne ajungă din urmă. 

— Cine sunt, după părerea ta? 

— Probabil, tâlharii nisipurilor. De obicei, se reped asupra 
caravanelor. 

— Gură-Pocită i-a ajutat! 

— Să nu te mire, Iker! Are o inimă rea. 

Porniră din nou şi merseră până la epuizare. Setea le 
uscase gâtul. 

— Cum afli unde sunt locurile cu apă? îl întrebă Iker. 

— N-am nicio idee. 

— Să privim adevărul în faţă, Sekari: supraviețuirea se 


103 


anunţă anevoioasă. 

— Nu-mi place deloc adevărul tău. 

— Ar fi fost, fără îndoială, mai bine să murim luptând. 

— Nu, pentru că acum, de bine, de rău, suntem încă în 
viaţă. Freacă amuletele unele de altele şi lipeşte-le de gât! 

Iker se supuse şi senzaţia de sete se domoli. 

— Acum e rândul meu. 

Mai puţin chinuiţi de sete, continuară apoi să se 
îndepărteze de locul măcelului. 

În miezul zilei, nisipul se încingea într-atât, că te frigea la 
picioare. Iker şi Sekari săpară o groapă în care se 
adăpostiră şi, pentru a se apăra de soare, îşi acoperiră 
capul cu bucata de pânză pe care o purtaseră până atunci 
în jurul şoldurilor. 

Când arşiţa se potoli, porniră din nou la drum, dar le era 
atât de sete, încât nici amuletele nu mai reuşeau s-o 
potolească. 

În faţa lor se ridica un munte ciudat, cu reflexe aurii. 

— Nu vom avea forţa să trecem peste această piedică, 
observă Sekari. 

— Se mişcă. 

— Ce tot zici? 

— Muntele se mişcă, Sekari. 

— E o vedenie... O simplă nălucire. 

— Vine spre noi. 

Privind cu atenţie, Sekari se văzu nevoit să-i dea dreptate 
tovarăşului său: 

— Înnebunim, sărmanul meu Iker! 

Din vârful muntelui se desprinseră nişte stânci care se 
rostogoliră de-a lungul pantelor şi căzură bubuind. 

— Cutremur! exclamă Sekari, neştiind în ce direcţie să 
fugă. 

— Vită-te la culoarea muntelui, îl sfătui Iker, netulburat. 

Pe măsură ce stâncile se crăpau, muntele căpăta o 
nuanţă verde-albastră. 

— E Hathor, ea ne protejează. Să nu ne mişcăm de aici şi 


104 


s-o venerăm. 

Deşi convins doar în mică măsură de adevărul spuselor 
lui Iker, Sekari îngenunche şi o invocă pe zeiţa cerului. La 
două degete de piciorul său stâng, se deschise o crăpătură. 

— Locul nu e tocmai sigur! 

— lată ce-a înfăptuit zeiţa! 

Muntele întreg devenise de culoarea turcoazei, iar 
zgomotele neliniştitoare se atenuară. 

Când pământul încetă să geamă, Sekari aruncă o privire 
în crăpătură. Şi ceea ce găsi acolo îl năuci de tot. 

— S-ar zice că e... apă! 

Îşi strecură mâna înăuntru şi o scoase udă. 

— Apă, Iker, suntem salvaţi! 

— Să bem cu înghiţituri mici. 

Pentru prima dată în viaţa sa, Sekari găsi acest lichid la 
fel de gustos ca vinul. Cei doi tovarăşi se stropiră, se 
spălară şi îşi potoliră setea. 

— N-avem un burduf, se plânse Sekari. Aşa că, dacă ne 
îndepărtăm de acest izvor, suntem pierduţi. Pe deasupra, 
începe să-mi fie tare foame. 

— Hathor ne protejează, îi reaminti Iker. Să petrecem 
noaptea aici şi să aşteptăm un alt semn. 

— Dacă te bucuri de favorurile tuturor zeiţelor, spune-mi 
imediat ca să mă liniştesc! 

— Ca şi tine, nu sunt decât un om flămând, pierdut în 
deşert. Dar lumea aceasta nu cumva e mai misterioasă 
decât pare? Dacă ştim să citim anumite semne, vom găsi 
poate o scăpare. 

— Ei bine, să dormim atunci! 

yot 

Tocmai când Sekari visa o enormă coastă de vacă friptă 
şi aromată cu verdeţuri, alături de un urcior cu bere rece, 
Iker îl zgâlțâi. 

— Ce s-a întâmplat?... Muntele s-a mişcat iar? 

— Soarele de-abia a răsărit. La drum, Sekari! Trebuie să 
pornim înainte să se încălzească prea tare. 


105 


— Cum adică, la drum? Eu nu plec de lângă izvor. 

— Să n-o facem pe călăuza noastră să aştepte. 

Grădinarul se ridică dintr-o săritură şi privi împrejur. 

— Nu văd pe nimeni! 

— Uite acolo, sus, pe cer! 

Un şoim descria cercuri largi deasupra celor doi băieţi. 

— Îţi baţi joc de mine, Iker? 

— Bătrânul meu învăţător mi-a spus că numele de Hathor 
înseamnă „Sălaşul lui Horus”?. Şi incarnarea lui Horus este 
chiar acest şoim pe care zeiţa ni l-a trimis să ne arate 
drumul. 

— Deşertul ţi-a luat minţile! 

— Hai, să-l urmăm! 

— Şi izvorul? 

— O să aibă şoimul grijă să găsim altul. 

— Prefer să rămân aici. 

— Să-i vezi sosind pe tâlharii nisipului? 

Argumentul dădu roade. Bombănind, Sekari porni în 
urma lui Iker. 

— Şoimului tău nu îi pasă de noi, ci de viitoarea sa pradă. 
Vezi, se îndepărtează şi ne lasă aici! 

Dar pasărea reveni. 

Când zbura înainte, când se rotea deasupra protejaţilor 
săi. 

La capătul mai multor ore de mers, Iker şi Sekari simţiră 
din nou arsurile setei. 

— Şoimul tocmai a coborât! exclamă  Sekari, 
împiedicându-se de o piatră. 

— Şi tu te-ai izbit de o mică stelă. Ce-ar fi să săpăm? 

La baza modestului monument, găsiră două urcioare cu 
fructe uscate şi, puţin mai departe, un izvor. 

— Nu e un ospăț, aprecie Sekari, dar ne vom mulţumi şi 
cu atât. 


+ Hathor este transcrierea cuvântului Hout-Hor. Hout, „casă, domeniu, 
templu”, (n.trad.). 
106 


23. 


Trecuse multă vreme de când cei doi călători nu mai 
numărau zilele. II urmau pe şoimul care, după ce-i călăuzise 
spre răsărit, se îndrepta acum spre miazăzi. De fiecare dată 
când pasărea răpitoare cobora, Iker şi Sekari găseau fie 
apă, fie mâncare, fie şi una, şi alta. Şi nu le ieşise în drum 
nici măcar un singur tâlhar al nisipurilor. 

Apoi, deşertul deveni mai arid, iar tufele de mărăcini şi 
tamarini pitici însufleţeau peisajul. 

Cu o puternică bătaie de aripi, şoimul urca spre soare şi 
dispăru în orbitoarea lumină a amiezii. 

— Călăuza noastră ne părăseşte, zise, cu regret, Sekari. 

— Priveşte acolo jos, o alta îi urmează. 

Pe o colină apăru o frumoasă gazelă albă cu coarnele în 
formă de liră. 

— Un înţelept m-a învăţat că aceasta e făptura lui Isis şi 
că îi ajută pe rătăciţi să regăsească drumul cel bun, arătă 
Sekari. 

Gazela se îndepărtă în galop. 

— Din nefericire, nu e decât o legendă! 

— Nu fi atât de sigur! obiecta Iker. 

— N-ai văzut că a luat-o la sănătoasa? 

— Să ne luăm după urmele lăsate de ea în nisip. Poate ne 
aşteaptă ceva mai încolo. 

Iker avea dreptate. 

Gingaşul patruped se juca, dispărând şi reapărând, 
arătându-le nişte salturi impresionante şi o goană 
nebunească, dar fără să uite de cei doi tineri pe care-i avea 
în grijă. 

Peisajul se schimba, deşertul se împuţina, vegetaţia 
devenea mai abundentă. 


107 


— Dacă intuiţia mea e corectă, zise Sekari, ne apropiem 
de platourile care domină valea Nilului. Ce pline de farmec 
sunt aceste locuri! Aici, plantele răsar după cea mai slabă 
ploaie. Curând, vom vedea tufişuri şi salcâmi. Îţi dai seama, 
am scăpat cu viaţă din deşert! 

— Datorită lui Hathor, şoimului şi gazelei, îi reaminti Iker. 

— Euo să mă întorc la grădinile mele. lar tu, ce-ar fi dacă 
ţi-ai uita trecutul? 

— Nu numai că nu-l uit, dar am de împlinit o nouă 
îndatorire: să o regăsesc pe regina turcoazelor. Ea mi-a 
permis să o revăd pe femeia pe care o iubesc. Fără îndoială 
că această piatră mă va mai ajuta. 

— Tâlharii nisipurilor au furat-o cu siguranţă, Iker! Dacă, 
din nenorocire, o să le ieşi în cale, te vor ucide. Femei 
frumoase există cu miile! 

Brusc, ucenicul scrib rămase nemişcat, apoi îl obligă pe 
Sekari să se ghemuiască la pământ. 

— Vreo 20 de oameni cu arcuri şi câini... Vin spre noi. 

— Cu siguranţă, sunt vânători. 

Fără să-şi dea seama de pericol, gazela păştea iarbă 
fragedă. 

Iker se ridică şi făcu gesturi largi cu mâinile. 

— Fugi, fugi repede! 

Abia o rupse la fugă animalul că se şi auzi lătratul 
câinilor. 

O săgeată şuieră pe la urechea lui Iker şi un ordin aspru 
lovi aerul ca un bici: 

— Nu mişca sau te dobor! 

In poziţie de atac, arcaşul nu glumea. 

Imediat i se alăturară ceilalţi şi o haită de câini agitaţi. 
Sekari nici măcar nu încercase să fugă. 

— Suntem oameni paşnici! declară el. 

— Mai degrabă tâlhari ai nisipurilor care ne fură vânatul, 
fu de părere un ofiţer prost ras şi cu pieptul plin de 
cicatrice, amintiri de la o fiară îndărătnică. În provincia 
Oryxului aceasta e o nelegiuire sever pedepsită. Şi pentru 


108 


că voi ne-aţi atacat, noi vom fi obligaţi să tragem, dar vă 
dau totuşi o şansă: alergaţi cât de repede puteţi. Poate 
greşim ţinta. 

— Nu vom alerga, hotărî Iker. Tocmai ce-am scăpat de 
criminalii care au devastat domeniile turcoazei şi nu ne-am 
fi închipuit că vom cădea sub loviturile unor barbari încă şi 
mai cruzi. 

Câţiva vânători părură stânjeniţi. 

— Nu suntem barbari, protestă unul dintre ei, ci soldaţi 
aflaţi în slujba guvernatorului provinciei, Khnum-Hotep. 
Datoria noastră e să protejăm caravanele şi să le aducem 
vânat. Tu cine eşti? 

— Iker, ucenic scrib. Şi însoţitorul meu este grădinarul 
Sekari. 

— Poveşti! i-o reteză ofiţerul. Sunteţi iscoade şi hoţi. 
Dacă refuzaţi să vă îndepărtați, vă tai beregata aici şi 
acum. 

— Subordonaţii tăi te vor acuza de crimă. 

Ofiţerul îşi scoase pumnalul din teacă, dar un soldat îl 
prinse de braţ: 

— Nu aveţi dreptul să procedaţi astfel. Guvernatorul 
provinciei va hotărî. Noi ne vom mulţumi doar să-i ducem în 
faţa lui pe aceşti doi suspecti. 

pt 

Când cei patru purtători ai litierei în care era instalat 
Khnum-Hotep îşi depuseră povara pe pământ, scoaseră un 
suspin de uşurare. Corpolent, musculos şi un mare 
mâncăcios, guvernatorul bogatei provincii Oryx era greu. 
Deoarece dispunea de trei litiere decorate pe laterale cu 
flori de lotus şi se deplasa mult, transportarea lui nu era 
lucru uşor. 

De îndată ce puse piciorul pe pământ, câinii săi de 
vânătoare, un mascul foarte vioi şi două femele dolofane, 
se repeziră înaintea lui. 

— In dimineaţa asta nu v-am văzut deloc, iubiții mei! 

Masculul se ridică şi îşi puse labele pe umerii stăpânului. 


109 


Geloase, femelele scheunau. Mângâierile îndelungate le 
liniştiră. 

— Au fost hrăniţi cum trebuie? întrebă Khnum-Hotep pe 
slujitorul care-i ducea umbrela. 

— Desigur, stăpâne! 

— Sper că nu mă minţi! 

— Bineînţeles că nu! De altfel, au mâncat tot. 

— În această seară, vor mânca iepure cu sos, la fel ca 
mine! Cine nu-şi răsfaţă câinii, îi jigneşte pe zei. 

La gândul ospăţului, cei trei câini care ştiau ce înseamnă 
„iepure cu sos” îşi linseră boturile. Apoi îşi urmară stăpânul 
când acesta intră în luxosul palat din capitală”, locul de 
naştere al lui Kheops, acela care ridicase cea mai mare 
piramidă de pe platoul de la Gizeh. 

După ce inspectase unul dintre bogatele terenuri agricole 
unde ţăranii trudeau din greu, dar se bucurau de câştiguri 
excelente, lui Khnum-Hotep îi plăcea să se afunde într-un 
jilţ cu spătar înalt. Format din două plăci mari de lemn unite 
la vârf, jilţul suporta fără să scârţâie greutatea celui mai 
bogat guvernator de provincie. Datorită calităţilor sale de 
administrator, supuşii săi trăiau în belşug. Şi nici nu se 
punea problema ca un faraon, fie el şi Sesostris, să se 
amestece în treburile sale. În cazul în care monarhul 
instalat la Memphis ar încerca o lovitură în forţă, va 
întâmpina o rezistenţă crâncenă. 

Un slujitor aduse un lighean mare, iar altul, un vas din 
aramă prevăzut cu un cioc alungit. Al doilea slujitor turnă 
apă pe mâinile lui Khnum-Hotep care se spăla îndelung, de 
mai multe ori pe zi, cu săpun vegetal. 

Apoi, slujitorii îi dădură pomezile sale preferate, pe bază 
de grăsime purificată, fiartă în vin aromat. Se împrăştie un 
miros fin, care îndepărtă insectele. 

Fără să fie nevoie să dea poruncă, servitorul îi aduse o 
splendidă cupă placată cu aur, a cărei ornamentaţie 
reprezenta nişte petale de lotus. Cupa conţinea băutura 


5 Menat-Khofu. 
110 


preferată a stăpânului, un amestec rafinat din trei feluri de 
vin vechi, care împrospăta puterile. 

— Îmi pare rău că vă deranjez, stăpâne, dar comandantul 
unei patrule a deşertului doreşte să vă vadă cât mai 
repede. 

— Să vină! 

Ofiţerul se închină până la pământ: 

— Am arestat doi indivizi  periculoşi. Vânau pe 
pământurile voastre şi ne-au atacat. Dacă nu interveneam, 
oamenii mei i-ar fi omorât. Cum anume doriţi să scap de ei, 
stăpâne? 

— Sunt tâlhari ai nisipurilor? 

— E greu de spus, eu... 

— Pentru un om cu meseria şi cu experienţa ta, nu judeci 
prea limpede! Adu-i în faţa mea! 

— Nu e nevoie, ei... 

— Eu hotărăsc ce e nevoie. 

Cu mâinile legate la spate, Iker şi Sekari fură înfăţişaţi 
guvernatorului provinciei Oryx. 

— Celui înfometat îi dau pâine, celui însetat - apă, 
veşmânt celui gol şi corabie celui care n-are, afirmă 
impozantul personaj, dar îi pedepsesc aspru pe criminali. 

— Stăpâne, declară Iker cu gravitate, nu suntem tâlhari, 
ci, victimele lor. 

— Asta nu e şi părerea ofițerului care v-a arestat. 

— Am gonit gazela pentru că era mesagera unei zeițe 
care ne-a salvat viaţa. 

— Ticălosul ăsta e nebun sau mincinos! strigă 
comandantul. 

— Dezleagă-i pe prizonieri şi pleacă! ordonă Khnum- 
Hotep. 

— Stăpâne, siguranţa dumneavoastră... 

— O să mă ocup eu însumi de ea. 

Sekari nu se simţea în largul lui, dar Iker îşi păstră 
seninătatea. 

— Acum, voinicilor, spuneţi adevărul! Sunteţi pe teritoriul 


111 


meu şi vreau să ştiu tot. 

— Lucram în minele de turcoaze ale zeiţei Hathor, îi 
spuse Iker. 

— In calitate de meseriaşi sau de condamnaţi? 

— Condamnaţi mutaţi la minele de aramă. 

— Atunci chiar sunteţi nişte criminali! 

— Eu am primit un an de muncă silnică, pentru că l-am 
înfruntat pe un perceptor necinstit. 

— Şi tu? îl întrebă Khnum-Hotep pe Sekari. 

— Şi eu la fel, stăpâne, bâigui grădinarul. 

— Vă înşelaţi dacă mă credeţi naiv! 

— Prietenul meu şi cu mine am fost însărcinaţi să 
cercetăm muntele pentru a o descoperi pe regina 
turcoazelor, continuă Iker, fără să se lase tulburat. Pentru 
că am împlinit cu bine această sarcină periculoasă, am fost 
eliberaţi. 

— Şi ai asupra ta dovada că e adevărat ceea ce spui, nu? 

— lat-o! 

Iker scoase din pânza înfăşurată în jurul şoldurilor tăbliţa 
de lemn semnată de Horure, care făcea din el şi din Sekari 
nişte oameni liberi, spălaţi de păcate. 

Khnum-Hotep o citi cu atenţie, o încercă în dinţi, apoi cu 
unghiile. 

— Pare adevărată. 

Şeful provinciei auzise vorbindu-se despre acest Horure, 
un supus credincios al lui Sesostris, faimos pentru 
priceperea sa în treburi legate de ţinuturile deşertice. 
Evident, tânărul acesta mândru şi hotărât nu minţea. 

— Ce s-a întâmplat cu regina turcoazelor? 

— Domeniul zeiţei a fost atacat de o bandă înarmată care 
a primit sprijin din partea unui prizonier, Gură-Pocită. El l-a 
ucis pe Horure, soldaţii şi minerii au fost măcelăriți, iar 
cadavrele lor, arse. Fără îndoială, suntem singurii care au 
scăpat. 

— Iker voia să se bată, interveni Sekari, dar ar fi fost 
curată sinucidere! De aceea am fugit! 


112 


— Şi aţi traversat deşertul fără apă şi hrană? 

Iker nu trecu sub tăcere niciunul dintre miracolele care le 
permiseseră să supravieţuiască. 

Sinceritatea tânărului era atât de evidentă, încât Khnum- 
Hotep nu-i puse la îndoială povestea, cu atât mai mult cu 
cât divinităţile se iveau adesea în deşert. 

Pentru prima dată, tâlharii nisipurilor îndrăzniseră să 
atace minele de turcoaze care se aflau totuşi sub protecţia 
faraonului. 

Dar nu era de datoria guvernatorului provinciei Oryx să-l 
anunţe pe Sesostris. Alţii îl vor preveni în cele din urmă că 
autoritatea sa era spulberată. Astfel, monarhul, slăbit, se va 
ocupa de sarcini mai urgente decât confruntarea cu înalții 
demnitari potrivnici extinderii puterii sale. 

— Ce ştiţi să faceţi, fiecare din voi? 

— Eu sunt grădinar, îi răspunse Sekari. 

— Şi eu - ucenic scrib. 

— Provincia mea e bogată pentru că aici se munceşte 
mult, preciză Khnum-Hotep. Un grădinar mi-ar fi de folos. 
Dar n-am nevoie de încă un scrib. 


24. 


— În schimb, reluă Khnum-Hotep, îmi trebuie mai mulţi 
soldaţi pentru ca gărzile mele să poată respinge orice 
atacator. Pentru că eşti tânăr şi sănătos, locul tău e printre 
ele. 

— Vreau să fiu scrib, stăpâne, nu soldat! 

— Ascultă-mă bine, copile, zeii mi-au încredinţat o 
misiune: să fac ca această provincie să fie cea mai 
înfloritoare din întreaga ţară. Aici, văduvelor nu le lipseşte 
nimic, tinerele fete sunt respectate, fiecare mănâncă după 


113 


pofta inimii, nimeni nu cere de pomană. Cei slabi nu sunt 
asupriţi de cei puternici şi nu există nicio neînțelegere între 
cei bogaţi şi oamenii simpli. De ce? Pentru că eu rămân 
stâlpul acestui ţinut, oricât ar fi de greu. In timpul 
inundaţiilor, i-am plătit eu însumi pe ţărani şi i-am scutit de 
dările din urmă. Cu cât se pun mai multe dări, cu atât scade 
dorinţa de muncă. Nici pungaşii, nici slujbaşii care iau mită 
nu au dreptul să stea pe teritoriul meu. Dar nimic nu e mai 
firav decât fericirea aceasta. Astăzi se conturează un 
pericol pe nume Sesostris. Mai devreme sau mai târziu, va 
încerca să pună stăpânire pe provincia mea. Ori eşti cu 
mine, ori eşti împotriva mea! Dacă vrei să te bucuri de 
bunăvoința mea, fii unul dintre soldaţii mei! N-o să-ţi pară 
rău şi vei învăţa multe aici! 

Khnum-Hotep se miră el însuşi că folosise atâtea 
argumente pentru a-l convinge pe acest tânăr necunoscut. 
De obicei, se mulțumea să dea ordine şi nu-i suporta pe cei 
care-l contraziceau. 

— Am încredere în dumneavoastră, stăpâne! 

(iki 

Încă o dată, trezorierul Medes lăsă impresia că e foarte 
dornic. Marele preot al templului lui Ptah îi mulţumise 
călduros, fără să bănuiască faptul că ofranda provenea 
dintr-un furt. Dar Medes se lovea mereu de uşa veşnic 
închisă a templului ascuns. Şi trebuia să admită că nu va 
reuşi niciodată să-i cumpere pe cei care deţineau cheia. 

Ce metodă să folosească pentru a descoperi în sfârşit 
secretul sanctuarelor? Înaltul demnitar lăsă această grijă 
pentru mai târziu, căci capitala fremăta de zvonuri nu 
lipsite de interes. Sesostris decisese să pornească într-o 
adevărată recucerire a provinciilor, începând cu Cobra, 
peste care domnea bătrânul Uakha. 

La prima vedere, monarhul nu avea nicio şansă să 
reuşească; totuşi hotărârea sa trebuia tratată cu toată 
seriozitatea, căci, puternic din fire, Sesostris nu dădea 
înapoi în faţa obstacolelor. 


114 


Dar averea lui Medes depindea, în mare parte, de 
excelentele sale relaţii cu guvernatorii provinciilor, pe care 
îi informa prin mijlocitori despre ceea ce se petrecea la 
curte. Cu excepţia câinelui său credincios, Gergu, nimeni nu 
ştia cine era cu adevărat Medes, care nu înceta să 
uneltească din umbră. 

De ceva vreme, întâmpina mari greutăţi în verificarea 
zvonurilor care se contraziceau între ele. Evident, Sesostris 
îi strunise pe cei mai mulţi din curteni şi întreținea el însuşi 
această confuzie, pentru a putea înainta mai uşor pe 
drumul pe care-l alesese. 

Şi dacă monarhul reuşea să stârnească o veritabilă 
furtună, aceasta nu-l va smulge şi pe Medes? Nu exista 
decât o singură soluţie pentru a evita catastrofa. 
Înlăturarea celui care a cauzat-o. 

Dar asasinarea unui rege nu se poate face la repezeală, 
mai ales când este protejat de un soldat atât de eficient ca 
Sobek, care nu avea încredere în nimeni, nici chiar sau mai 
ales în apropiații faraonului. De aceea Medes nu putea 
comite nici cea mai mică imprudenţă. 

Să se bazeze pe noroc era fantezie curată. Însemna să fie 
rupt de realitate. Trebuia, prin urmare, să pună la punct un 
plan care să-i permită să meargă la sigur. 

tir 

Instructorul îi seceră picioarele lui Iker care căzu greoi pe 
spate. 

— Nu eşti atent, fiule! Ridică-te şi străduieşte-te să mă 
loveşti în burtă! 

Încercarea se sfârşi cu un eşec dureros şi tânărul se trezi 
iar doborât la pământ, cu vreo câteva vânătăi în plus. 

— O să am ceva de lucru cu tine... Dar cu multă voinţă 
vei învăţa, în cele din urmă, să te baţi. 

Iker strânse din dinţi şi porni iar la atac, ştiind că vor 
trece săptămâni, luni chiar, înainte de a-i ajunge din urmă 
pe tinerii recruți care-şi băteau joc de el. 

Cel mai important era să nu se plângă de soarta care-l 


115 


purtase până aici, ci să tragă toate învăţămintele din 
această situaţie; apoi era necesar să-i observe tot timpul pe 
cei mai pricepuţi şi să-i imite. 

Faptul că nu avea nici prieteni, nici aliaţi, îi înzeci 
energia, în loc să i-o slăbească. Neputându-se baza decât 
pe el însuşi, Iker găsi în singurătate forţa de a se concentra 
asupra acestei noi ucenicii şi doar asupra ei. 

De la răsuciri bruşte până la loviturile de picior, îşi însuşi 
numeroasele moduri de prindere a adversarului, 
corectându-şi greşelile. Înţelese că rapiditatea conta mai 
mult decât brutalitatea şi că era posibil să întorci împotriva 
atacatorului violenţa sa. 

Instructorul nu era mai vorbăreţ decât Iker. Zgârcit în 
explicaţii şi comentarii, îl punea să repete de o sută de ori 
mişcarea corectă, indiferent de suferinţa sau oboseala 
elevului. Şi cum acesta nu ridica vreodată nici cea mai mică 
obiecţie, îl muncea şi mai mult decât pe tovarăşii săi. 

— Mâine, anunţă el, vor avea loc primele probe 
eliminatorii în vederea alergării de rezistenţă. Vă veţi bate 
cu mâinile goale. Doar cei care vor obţine două victorii vor 
merge mai departe. 

Primul adversar al lui Iker era mai înalt şi mai solid decât 
el. 

— Vino, încoace, băiete, să te strivesc! 

Iker puse un genunchi la pământ. 

— Ah, te recunoşti învins fără luptă! Nu mă miră! Numai 
băieţii din provincia noastră sunt în stare să ajungă buni 
războinici. 

— Totuşi, nu e cazul tău. 

— Ce-ai îndrăznit să spui? 

Voinicul se repezi înainte cu pumnii strânşi. Iker se feri, 
întinse piciorul pentru a-i pune piedică, îl întoarse pe spate 
şi îi prinse gâtul cu braţul drept. 

Când învinsul lovi pământul cu mâna stângă, instructorul 
îi ordonă lui Iker să îi dea drumul prăzii. Cel de-al doilea 
adversar nu era aşa de prost ca primul. Atacă pe 


116 


nepregătite şi reuşi să-şi petreacă braţul drept pe sub 
coapsa dreaptă a lui Iker, încercând să-l ridice. Dar tânărul 
nu se lăsă, se eliberă, trecu în spatele luptătorului cu o 
iuţeală neaşteptată şi îl apucă de glezne. Invinsul se 
prăbuşi, iar învingătorul îl ţintui la pământ, strângându-l de 
gât. 

— Două victorii, e bine! Du-te să mănânci şi să bei acum! 

pe 

Vreo 50 de tineri soldaţi se repeziră cu viteză înainte. 
Deşi instructorul vorbise de o cursă de rezistenţă, unii 
porniră mai repede pentru a-şi uimi camarazii. Iker părea 
rămas în urmă, dar beneficia de experienţa dobândită în 
timpul groaznicului marş prin deşert. Fără să se forţeze, îşi 
depăşi unul câte unul concurenţii, surprins el însuşi de 
rezistenţa sa. 

A doua zi, proba reîncepu, încă mai exigentă. 

— Cei mai buni dintre voi trebuie să alerge 100 de 
kilometri în opt ore“, anunţă instructorul. Cele mai multe 
mesaje sunt trimise cu ajutorul corăbiilor, dar mesagerii 
armatelor vor fi nevoiţi uneori să urmeze drumurile de pe 
uscat. Vreau, aşadar, oameni bine pregătiţi. 

Alergând într-un ritm din ce în ce mai alert, Iker nu înceta 
să se gândească la chipul desăvârşit pe care îl contemplase 
în turcoază. Cum să nu-i dea încredere un semn atât de 
minunat? O va regăsi, oare, pe tânăra preoteasă şi pe cei 
care îl condamnaseră la moarte? 

Când zări, în ultimul moment, bucăţile ascuţite de silex 
împrăştiate pe potecă, avu inspiraţia să se arunce pe-o 
parte. Apoi se rostogoli pe o pantă şi îşi încheie căderea, 
izbindu-se de trunchiul unui tamarin. Mort pe jumătate, 
evitase însă ce era mai rău, căci rănile adânci de la picioare 
l-ar fi imobilizat pentru o perioadă lungă. După ce-şi veni în 
fire, Iker acoperi puţin câte puţin distanţa care-l separa de 


6 Pe pistele moderne, special amenajate pentru competiţii sportive, 
atleţii pot să parcurgă 100 km în aproximativ şase ore. Însă în 
Antichitate, din cauza terenului dificil, se considera că erau necesare 
opt ore. (n.a.). 

117 


cel aflat în frunte, fiul unui soldat care îl ura şi nu înceta să-l 
ponegrească în faţa camarazilor săi. 

În momentul în care îl depăşi, celălalt încercă să-l 
dezechilibreze cu o lovitură de umăr. Iker se feri: 

— N-o să-i spun nimic instructorului despre silex. Vom 
pune lucrurile la punct între noi, la cazarmă. 

trr 

— Cei mai buni mânuitori ai bastonului sunt nubienii, 
arătă instructorul. De la unul dintre ei am deprins metodele 
pe care v-am învăţat să le folosiţi. Le veţi pune în practică 
într-o luptă în care veți lovi din toate puterile. Am nevoie de 
doi voluntari. 

— Eu mă ofer, zise Iker, ştiind că provoacă astfel reacția 
fiului soldatului. 

Într-adevăr, acesta nu rată ocazia. 

Cei doi adversari erau deopotrivă în privinţa înălțimii şi a 
forţei, dar, conform obiceiului său, lker se bază pe 
agerimea sa. Îl lăsă pe celălalt, care era furios la culme, să 
creadă că se teme de atacurile lui şi îl făcu să-şi irosească 
puterile tot învârtindu-se şi atacând fără niciun rezultat. 

Cu bastonul său tare şi uşor, Iker nu-l lovi decât o singură 
dată, drept în mijlocul frunţii. 

Celălalt căzu grămadă. 

Instructorul îl examină. 

— Când se va trezi, o să-l doară foarte rău capul. 

— AŞ fi putut să dau şi mai tare. 

— Nu te mai recunosc, Iker! 

— Nu suport laşii. 

Instructorul îl privi cu coada ochiului. 

— Ai ceva de mărturisit? 

— Problema este rezolvată. 

— Îmi place asta, Iker! Ce se petrece între soldaţi nu mai 
interesează, cu condiţia să fie disciplinaţi, pricepuţi şi 
curajoşi. Dar tu nu eşti încă destul de pregătit pentru 
sărituri. 

La început, frânghia prinsă între doi ţăruşi nu era întinsă 


118 


prea sus. Dar o ridicară aşa de mult, încât părea de 
netrecut. Iker avu nevoie în aceeaşi măsură de pricepere şi 
voinţă, ca să se obişnuiască şi să nu se oprească în faţa 
obstacolului. Şi la acest joc, ca şi la celelalte, se dovedi cel 
mai bun. 

O brunetă frumoasă, de vreo 40 de ani, se apropie de 
instructor. 

— Doamnă Techat! Ce ne-aţi adus bun? 

— Brânză şi legume. Spune-mi, cum se numeşte acest 
tânăr? 

— Iker. 

— E din regiunea noastră? 

— Nu, dar e un recrut de excepţie. Sigur voi face din el 
un ofiţer! 

Trezoriera provinciei surâse enigmatic. Din punctul său 
de vedere, Iker merita ceva mai bun. 


25. 


Când prima piatră a sanctuarului lui Sesostris fu aşezată 
după încheierea ritualului de întemeiere condus de însuşi 
monarhul, una dintre ramurile salcâmului înverzi. 

Din nefericire, niciuna nu mai făcu la fel. Totuşi, speranţa 
renăştea şi calea de urmat era stabilită: construirea unui 
nou templu şi a unui nou locaş al eternității, pentru a lupta 
împotriva tenebrelor care amenințau să invadeze domeniul 
lui Osiris. 

Sesostris verificase calitatea materialelor şi stătuse de 
vorbă cu fiecare meşter. Deşi lucrate repede, bineînţeles, 
construcţiile trebuiau să dăinuiască peste timp. Şi încă de la 
începutul muncii pe şantier, noul grup de sacerdoţi numiţi 
de purtătorul paletei de aur se pusese, de asemenea, pe 


119 


treabă. 

Preotul chel se îngrijea de arhivele secrete din Casa 
Vieţii, unde nimeni nu putea să intre fără acordul său. Cel 
însărcinat să vegheze asupra integrităţii corpului lui Osiris 
nu se arăta mai puţin vigilent şi controla de mai multe ori 
pe zi sigiliile de pe uşa mormântului divin. Cât despre 
preotul care păzea secretele, acesta celebra, în numele 
faraonului, ritualurile zilnice în compania purtătorului 
paletei. Graţie magiei cuvântului, legătura cu nevăzutul era 
menţinută. Venerându-i pe strămoşi şi pe fiinţele luminii, 
servitorul lui Ka înlesnea, în mod eficace, sporirea puterii 
acesteia; iar cel care vărsa zilnic libaţia de apă proaspătă 
pe masa ofrandelor elibera substanţele delicate şi ascunse 
ale materiei pentru ca divinitatea, hrănindu-se cu ele, să 
protejeze Abydos-ul. 

Toţi erau pe deplin conştienţi de importanţa sarcinilor lor. 
Preoţii permanenţi organizau ritualurile celor temporari, 
cercetaţi amănunţit de către forţele de ordine. Fiecare 
fusese interogat şi declaraţiile sale verificate. La cea mai 
mică greşeală, un preot temporar putea fi exclus de pe 
domeniul lui Osiris. Gravitatea situaţiei nu permitea nicio 
îngăduinţă. Aceeaşi severitate era aplicată şi faţă de 
preotesele muzicante. Acestea aveau origini diferite, o 
doamnă de vază de la Curte luând parte la ritualuri alături 
de fiica unui ţăran. Una dintre ele era atât de frumoasă şi 
de cucernică, încât nici bătrânul purtător al paletei nu 
rămase insensibil la farmecul ei. Cine n-ar fi dorit să fie 
tatăl unei fete atât de tinere şi de luminoase, a cărei privire 
oferea bucurie şi speranţă? Fără nicio îndoială, într-o zi va fi 
iniţiată în marele mistere şi nu va mai îndeplini îndatoririle 
de purtătoare de ofrandă în timpul sărbătorilor din lumea 
exterioară. Dar pentru a ajunge la statutul de preot 
permanent, mai ales la Abydos, trebuiau parcurse toate 
treptele ierarhiei şi toate etapele care duceau spre templul 
ascuns. Aşa era Legea încă de la începuturi, aşa se păstra 
şi acum. 


120 


Devotat în întregime sarcinii sale, însufleţit de misiunea 
pe care i-o încredinţase faraonul şi ferm hotărât să lupte 
împotriva întunericului până la ultima suflare, bătrânul 
preot nu sesiză un pericol neaşteptat. 

Unul dintre preoţii permanenţi, un lungan cu figură 
dezagreabilă şi nasul proeminent, nu era mulţumit de 
poziţia pe care o ocupa. Trecea drept un om îndrăgostit de 
spiritualitate, iluzie cu care se amăgise înainte să iasă la 
iveală adevărata sa natură: gustul pentru putere. Nu cea a 
unui rege expus evenimentelor şi supus la o mie şi una de 
constrângeri, ci puterea exercitată din umbră. 

Pe măsură ce anii trecuseră, înţelesese cât de importante 
erau Abydos-ul şi misterele lui Osiris. Insăşi existenţa şi 
puterea faraonilor depindeau de ele. Trebuia să 
stăpânească acest domeniu, care adăpostea secretele vieţii 
şi morţii. 

Instruit la o şcoală de geometri şi matematicieni, cu o fire 
rece ca un vânt de iarnă, îşi propusese să-i urmeze celui 
mai bătrân dintre preoţi şi să devină superiorul lor. Cu toate 
acestea, apariţia bruscă şi neaşteptată a lui Sesostris şi 
reorganizarea corpului de preoţi îi spulberaseră planurile. Şi 
culmea ironiei, purtătorul paletei de aur îi încredinţase o 
sarcină pe care o considera mai prejos, foarte îndepărtată 
de cea la care spera. Aparţinea, desigur, vârfului ierarhiei, 
dar voia mai mult decât atât. 

Blestematul ăsta de Sesostris se făcea responsabil de ura 
şi dezamăgirea sa, care creşteau în fiecare zi. Dar cum să 
scape de el şi să obţină ceea ce i se cuvenea? 

fit 

Pentru ceata Prevestitorului, care se ridica la mai bine de 
200 de oameni, traversarea zonei mlăştinoase se dovedise 
deosebit de anevoioasă din cauza căldurii umede şi a 
insectelor care îi înţepau neîncetat. Doi oameni muriseră 
muşcaţi de şerpi, iar unul fusese înhăţat de un crocodil. 
Totuşi, nimic nu clintea hotărârea călăuzei care nu ezita 
niciodată asupra căii ce trebuia urmată. 


121 


După o vreme, fură nevoiţi să treacă printr-un desiş de 
stuf pe jumătate inundat şi să meargă prin noroi. Dar evitau 
astfel să aibă de-a face cu soldaţii lui Sesostris şi puteau în 
fiecare seară să petreacă pe cinste, mâncând peşte fript. 

În ciuda dorințelor lui Shab Strâmbu’ şi Gură-Pocită, 
Prevestitorul le interzisese să jefuiască rarele sate de 
pescari prin apropierea cărora treceau. 

— Nu ne-ar lua mult timp, protestă Gură-Pocită. 

— Prada ar fi neînsemnată şi noi nu trebuie să lăsăm 
nicio urmă. Atacul asupra domeniului lui Hathor n-a fost 
decât un avertisment. Curând, vom lovi cu şi mai multă 
putere. 

— Şi încotro mergem? 

— Dincolo de Zidurile Regelui. Din acest motiv trebuie să 
fim cu băgare de seamă şi să străbatem ţinuturi care sunt 
socotite de netrecut. 

— Nici măcar nu aveţi de gând să atacăm fortărețele 
egiptene! 

Fiecare auzise vorbindu-se despre sistemul de apărare 
pus la punct de primul Sesostris pentru întărirea graniţei de 
nord-est a regatului şi respingerea oricărei încercări de 
cotropire. Comunicând între ele prin semnale vizuale, 
numeroasele posturi de pază şi control îi adăposteau pe 
arcaşii împuterniciţi să tragă asupra oricui şi-ar fi asumat 
riscul să forţeze trecerea graniţei. 

— E încă prea devreme, recunoscu Prevestitorul, dar va 
veni şi vremea noastră. Zidurile Regelui dau Egiptului un 
amăgitor sentiment de siguranţă. 

— Totuşi, obiectă Shab Strâmbu', sunt păzite de soldaţi 
adevăraţi şi... 

— Continuă să ai încredere în mine şi totul va fi bine! 
Prima noastră ţintă este să trecem hotarul fără să fim 
descoperiţi. Apoi vom lua legătura cu noii noştri aliaţi. 

— Despre cine vorbiţi, stăpâne? 

— Despre asiatici şi beduini, care trăiesc în sărăcie în 
Canaan şi sunt persecutați de administraţia egipteană. 


122 


Umiliţi fără încetare, nu visează decât să se răscoale, dar se 
tem de o pedeapsă sângeroasă. Nu aşteaptă decât un 
conducător. Pe mine, Prevestitorul! 

Shab Strâmbu' era deja subjugat. lar Gură-Pocită, deşi îl 
socotea nebun pe conducătorul lor, îl credea totuşi în stare 
să pună la cale o serie straşnică de jafuri, care i-ar fi 
îmbogăţit pe adepţii săi. Insă trebuiau, într-adevăr, să 
treacă de Zidurile Regelui fără să fie prinşi şi evadatul din 
minele de aramă nu credea că e posibil aşa ceva. 

Insă Gură-Pocită se înşela. 

Fără grabă, Prevestitorul trimise mai multe iscoade 
pentru a găsi punctul de trecere cel mai puţin 
supravegheat. Odată sfârşită cu bine această misiune, 
observă timp de câteva zile comportamentul soldaţilor şi al 
vameşilor. Apoi, în toiul unei nopţi fără luna, îşi trezi din 
somn credincioşii şi le porunci să-l urmeze. 

Intr-o linişte desăvârşită, merseră de-a lungul liniei din 
spatele fortului pe care nicio strajă n-o păzea. 

— Stăpânul e om deştept! recunoscu Gură-Pocită. 

— Când ai norocul să găseşti pe unul ca el, aprobă Shab 
Strâmbu', nu trebuie să-l mai părăseşti. 

— Dar în privinţa prăzii nu e lacom? 

— Nici nu-i pasă. Eşti de acord ca noi doi să luăm partea 
cea mai grasă, fiindcă suntem mâna dreaptă a 
Prevestitorului, şi restul să-l împărţim celorlalţi? 

— Imi convine. Dacă vreunul bombăne, îi rup şalele. Doar 
ca să le fie învăţătură de minte. Dar spune-mi... stăpânul ce 
caută? 

— Obsesia sa este ca adevărul suprem pe care el singur 
îl deţine şi care trebuie impus tuturor oamenilor să 
domnească pentru totdeauna. Ori i te supui, ori mori! ŞI 
principalul său duşman e faraonul care se împotriveşte 
acestei credinţe. 

— Eşti grozav de învăţat, Strâmbule! 

— După ce l-am ascultat atâta pe Prevestitor, pot să 
repet ce spune el. 


123 


— Mie, unuia, nu-mi pasă! Important este să se 
dovedească o adevărată căpetenie războinică şi să impună 
noua sa credinţă prin luptă şi prin sânge. Cu cât vom omori 
mai mulţi egipteni, cu atât vom fi mai bogaţi. 

Când Prevestitorul îi întâlni pe primii asiatici, stăpânii 
unor turme, se prezentă imediat drept duşmanul de temut 
al lui Sesostris şi câştigă atenţia căpeteniilor de clan. 
Acceptă jocul obligatoriu al lungilor tratative care nu 
duceau nicăieri, dar obţinu ceea ce dorea: o întrevedere cu 
înalta lor căpetenie secretă, un bătrân beduin orb, cu barba 
albă, a cărui ură faţă de egipteni nu înceta să crească. El 
hotăra atacurile împotriva caravanelor prost apărate şi 
ordona executarea cananeenilor bănuiţi de a se fi înţeles cu 
duşmanul. 

Abia păşi Prevestitorul în camera lipsită de orice podoabe 
în care moşneagul stătea înţepenit într-un scaun, că 
bărbosul şi surâse încântat: 

— lată-te, în sfârşit! De atâta vreme trag nădejde să 
apari... Loviturile mele sunt doar ca nişte înţepături de 
insectă. Dar tu, tu vei stârni fulgerul şi măcelul! Trebuie să i 
se pună capăt legii lui Maat şi domniei fiului ei, faraonul! 

— Ce mă sfătuieşti? 

— Un război pe faţă este pierdut dinainte. Cu vreo câţiva 
credincioşi, gata să-şi dea viaţa pentru cauza noastră, poţi 
semăna groaza pe pământul egiptean. Trebuie ca atacurile 
să fie precise, să facă un număr cât mai mare de victime şi 
să răspândească spaima în rândul oamenilor. Sesostris va fi 
socotit răspunzător şi tronul său va începe să se clatine. 

— Eu sunt Prevestitorul şi cer supunere absolută din 
partea războinicilor pe care mi-i încredinţezi. 

— Ai dobândit-o deja! Dar e nevoie să îi mai instruieşti şi 
pe mulţi alţii. Lasă-mă să-ţi ating mâinile! 

Prevestitorul se apropie. 

— Ciudat... Pot să jur că sunt gheare de şoim! Eşti exact 
aşa cum visam: crud, neîndurător, cu neputinţă de distrus. 

— Dacă ai avea mijloacele necesare, de unde ai începe 


124 


cuceririle? 

— Fără şovăială, de la Sichem! Acolo nu se află decât o 
mică garnizoană egipteană. Localnicii vor fi uşor de aţâţat, 
iar victoria - impresionantă. 

— Să fie, aşadar, Sichem. 

— Cheamă-i pe slujitori şi cere-le să mă ducă pe pragul 
casei mele! Să se strângă toţi susţinătorii războiului! 

Cu o vehemenţă uluitoare pentru un om de vârsta lui, 
orbul predică războiul total împotriva Egiptului şi îl prezentă 
pe Prevestitor drept urmaşul său şi, în acelaşi timp, singurul 
comandant capabil să-şi poarte adepţii spre victorie. 

Apoi, cu o ultima tresărire de ură, muri. 


26. 


Micul oraş Sichem era adormit sub razele soarelui şi 
garnizoana egipteană se îndeletnicea, fără tragere de 
inimă, cu treburile zilnice, printre care exerciţiile militare 
ocupau un loc neînsemnat. După zece ani petrecuţi în acest 
colţ pierdut de lume, comandantul nu mai încerca să se 
opună permanentelor „negoţuri” pe furiş ale populaţiei 
locale. Capii marilor familii, al căror număr de copii era 
imposibil de socotit, se înțelegeau între ei. Se furau 
reciproc, asasinau din când în când, îşi rezolvau problemele 
lovindu-se pe la spate, dar fără a pricinui tulburări ale 
ordinii. Asupra acestui aspect, comandantul se arătase de 
neclintit: acceptând să nu ştie nimic, nu voia să vadă nimic. 

Cât despre strângerea dărilor, renunţase, de asemenea, 
şi la treaba aceasta. Cananeenii minţeau cu atâta uşurinţă, 
încât nu mai reuşeau să distingă adevărul de plăsmuire. Şi 
nu dispunea de un număr suficient de oameni care să facă 
verificările necesare. Se mulțumea, aşadar, să ia o foarte 


125 


mică parte din recoltele pe care i le arătau. De fiecare dată, 
lucrurile se petreceau la fel: supușii se plângeau de căldură, 
de frig, de insecte, de vânt, de secetă, de furtună şi de o 
sută de alte nenorociri, care îi aduceau în pragul mizeriei. 
Ofiţerul nici nu mai asculta aceste jelanii atât de 
plictisitoare, care l-ar fi adormit şi pe cel mai încăpățânat 
insomniac. 

În fiecare zi, comandantul se ruga zeului Min, a cărui 
capelă fusese construită în nordul cazărmii, să-i permită să 
se întoarcă în Egipt cât mai curând. Visa să-şi revadă satul 
natal din Deltă, să-şi facă siesta sub palmierii ce se 
întindeau de-a lungul canalului unde se putea scălda în 
anotimpul cald şi să aibă grijă de bătrâna sa mamă, pe care 
n-o văzuse de foarte mult timp. 

Cu perseverenţă, scria la Memphis cerând mutarea sa, 
dar mai-marii săi păreau să fi uitat de el. Suferind cu 
resemnare, ofiţerul îşi rânduise o viaţă tihnită în care berea 
tare, adesea de o calitate îndoielnică, ocupa primul loc. 

— Caravana de la miazănoapte a sosit, îl avertiză 
aghiotantul său. 

— A avut loc vreo întâmplare neplăcută? 

— Încă n-am făcut controlul obligatoriu. 

— Uită de el! 

— Dar regulamentul... 

— Cananeenii vor face munca în locul nostru. Se înţeleg 
bine cu stăpânii sirieni de caravane. 

— O să măsluiască documentele, o să ne înşele în 
privinţa cantităţii mărfurilor şi... 

— Ca de obicei, îi reaminti comandantul. Mi se pare mie 
sau ţi s-au aprins călcâiele după o localnică? 

— Ne întâlnim, e adevărat. 

— E frumoasă? 

— Atrăgătoare şi bine înzestrată de zei. 

— Nu te căsători cu ea! Fetele de aici se supun mai mult 
clanului lor decât bărbatului pe care sfârşesc întotdeauna 
prin a-l distruge. 


126 


— Unul dintre paznicii noştri de noapte mi-a raportat 
despre un început de răzmeriţă la intrarea dinspre sud a 
oraşului. 

Comandantul ieşi brusc din toropeala sa: 

— Glumeşti? 

— N-am verificat încă. A _ 

— Ocupă-te imediat de asta! Inţelegerea-i înţelegere. În 
cazul în care cananeenii au uitat-o, o să le-aduc eu aminte. 

Două ore mai târziu, aghiotantul său tot nu se întorsese. 

Cuprins de o presimţire rea, comandantul ordonă 
soldaţilor să ia armele şi să-l urmeze. Şi dacă localnicii îi 
pricinuiseră subordonatului său cel mai mic necaz, atunci o 
să afle ei cine deţine puterea la Sichem. 

La intrarea dinspre sud, era strânsă o mulţime, formată 
din mai bine de 300 de oameni. Ofiţerul egiptean fu 
surprins: cei mai mulţi dintre ei îi erau necunoscuţi. 

Neîndoielnic, nu putea înfrunta o astfel de mulţime cu 
slabele sale puteri, mai ales că soldaţilor săi, prea puţin 
pregătiţi pentru o astfel de ciocnire, le clănţăneau deja 
dinţii de frică. 

— Comandante, îi sugeră unul dintre ei, am face poate 
mai bine să ne retragem. 

— Noi reprezentăm ordinea şi legea în Sichem, pe care 
nu le vor pune în pericol o adunătură de străini. 

O tânără femeie înaintă spre el: 

— Vrei veşti de la aghiotantul tău, comandante? 

— Cine eşti tu? _ 

— Femeia pe care a dezonorat-o şi a necinstit-o. Işi 
închipuia că voi fi pentru totdeauna obligată să tac şi să fac 
ce vrea el, dar niciunul dintre voi nu v-aţi gândit la venirea 
Prevestitorului! Datorită lui, cananeenii vor şterge Egiptul 
de pe faţa pământului. 

— Eliberaţi-l imediat pe aghiotantul meu! 

Tânăra femeie îi surâse cu cruzime: 

— Cum zici tu, comandante! 

Gură-Pocită aruncă trei saci la picioarele ofițerului 


127 


egiptean: 

— lată ce a mai rămas din acest călăul! 

Cu mâinile tremurânde, comandantul desfăcu sacii. 
Primul conţinea capul aghiotantului, al doilea - mâinile, al 
treilea - sexul. 

Apoi, apăru un bărbat înalt, cu barba tăiată îngrijit şi cu 
ochi ciudaţi, roşii: 

— Depune armele şi porunceşte-le oamenilor tăi să mi se 
supună, îi propuse el cu voce blândă. 

— Cine te crezi? 

— Eu sunt Prevestitorul şi trebuie să mi te supui, la fel ca 
toţi locuitorii din Sichem. 

— Tu eşti cel care trebuie să se supună reprezentantului 
puterii! Dacă tu ai comis această crimă, vei fi executat, la 
fel şi cei care au înfăptuit-o. 

— Nu eşti un om cu judecată, comandante! Dacă eu 
încep lupta, ceata ta de fricoşi nu va mai rezista mult timp. 

— Ascultă-mă fără împotrivire! Dacă nu... 

— Îţi ofer o ultimă şansă, egipteanule! Sau mi te supui, 
sau mori. 

— Puneţi mâna pe acest răsculat! ordonă comandantul 
oamenilor săi. 

Credincioşii Prevestitorului se năpustiseră la atac. 

Gură-Pocită străpunse pieptul gradatului, înainte ca Shab 
Strâmbu', apucat de o criză de isterie, să-i dea lovitura de 
graţie, călcându-i faţa în picioare. Niciunul dintre soldaţi nu 
fugi destul de repede pentru a scăpa de urmăritori. 

Ei pci 

Populaţia din Sichem îşi aclamă noul stăpân care o 
converti la religia al cărui singur chezaş şi interpret era. 
Cum planul său era să-l răstoarne pe faraon şi să extindă 
teritoriul cananeenilor, aceştia îi îmbrăţişară cu entuziasm 
ideile şi credinţa. 

Într-un acces de ură, cazarma şi templul lui Min fură 
şterse de pe faţa pământului. De acum înainte, niciun 
templu nu va mai fi ridicat în onoarea vreunei divinităţi şi 


128 


niciun chip al vreunui zeu nu va mai fi sculptat în piatră. 
Doar cuvintele Prevestitorului urmau să fie gravate pentru 
ca fiecare să le pătrundă sensul, repetându-le fără încetare. 

Invingătorul şi ajutoarele sale se instalară în casa 
primarului, omorât cu pietre din cauza relaţiilor strânse pe 
care le avea cu egiptenii. 

— Cer jumătate din pământuri, declară Gură-Pocită. 

— Bineînţeles, dar e chiar puţin, estimă Prevestitorul, 
năucindu-şi interlocutorul. După atâtea suferinţe îndurate în 
minele de aramă, nu meriţi mai mult? 

— Dacă o iei aşa... Ce propuneţi? 

— Trebuie să pregătim tineri războinici gata să moară 
pentru cauza noastră şi să pricinuiască Egiptului răni 
adânci. Doreşti să te ocupi de ei? 

— Pe cinstea lui Gură-Pocită, îmi place! Dar nu va fi vorba 
de o joacă. Chiar şi la antrenamente, o să lovesc fără milă. 

— Aşa zic şi eu. Doar cei mai buni, pe de-a-ntregul căliţi, 
vor fi trimişi în misiunile pe care le vom alege împreună cu 
Shab. Şi în fiecare dimineaţă, le voi explica tuturor 
credincioşilor mei motivele luptei noastre. 

Shab Strâmbu' era din ce în ce mai mândru să participe 
îndeaproape la o asemenea cucerire. Cuvintele simple ale 
Prevestitorului îl copleşiseră şi făcuseră din el cel mai 
credincios dintre adepţii săi. 

Chiar aici, la Sichem, marea aventură prindea contur. 


27. 


Curtea de la Memphis era neliniştită. Potrivit unor zvonuri 
stăruitoare, Sesostris, la întoarcerea în capitală, nu 
întârziase să-i convoace pe înalții demnitari care formau 
Casa Regelui, adevăratul trup simbolic al monarhului. 


129 


Funcţia lor nu se mărginea la cea a miniştrilor obişnuiţi; 
comparaţi cu razele soarelui, rolul lor consta, cu precizie, în 
transmiterea şi aplicarea decretelor faraonului, în calitate 
de manifestări pământene ale luminii creatoare. 

Dar, în acest domeniu ca şi în multe altele, Sesostris 
tocmai efectuase o reformă profundă, reducând numărul 
celor care aveau funcţii importante în Casa Regelui, şi 
păstrase secretul asupra deciziilor privitoare la acest 
consiliu secret, unde urma să se hotărască viitorul ţării. 

Şi fiecare se întreba, cu nelinişte şi plin de dorinţă, dacă 
va fi unul dintre fericiţii aleşi. Câţiva bătrâni curteni potoliră 
elanurile celor ambiţioşi, amintindu-le despre povara 
enormă ce va apăsa pe umerii lor în acest caz. 

Aşteptând numirile, Medes tremura de emoție. Îşi va 
păstra rangul? Va fi mutat sau, şi mai rău, exilat într-un 
oraş din provincii? Era sigur că nu comisese nicio greşeală 
Şi, prin urmare, nu risca să primească vreun reproş. Dar va 
şti, oare, regele să-i aprecieze calităţile la adevărata lor 
valoare? 

Când cei doi soldaţi ai lui Sobek Păzitorul cerură să-l 
vadă, Medes simţi cum îl lasă puterile. Ce semn îl 
îndrumară spre el pe acest blestemat? Gergu... Gergu se 
arătase prea vorbăreţ! Nenorocitul nu avea să scape cu 
viaţă dacă-şi încălcase îndatoririle, căci Medes îi va pune în 
spate multe păcate. 

— Vă ducem cu noi la palat, îl anunţă unul dintre zbiri. 

— Pentru ce anume? 

— O să vă spună mai-marele nostru. 

Era inutil să se opună. Medes nu trebuia să lase să se 
vadă teama pe care o resimțea, pentru ca la o adică să-şi 
poată susţină nevinovăția şi să-l convingă pe monarh. 

Dar în faţa lui Sobek, curajul îi dispăru, iar cuvintele pe 
care şi le pregătise îi rămaseră pe buze: 

— Luminăţia Sa mi-a poruncit să vă anunţ că nu mai 
răspundeţi de trezorerie. 

Medes parcă şi auzi trântindu-se poarta temniţei. 


130 


— Acum sunteţi numit secretar al Casei Regelui. În 
această calitate, sunteţi însărcinat să înregistraţi decretele 
regale şi să vegheaţi asupra aplicării lor în toată ţara. 

Pentru o lungă perioadă, Medes se crezu pierdut într-un 
vis. El, unit cu inima puterii! Desigur, nu intra în cercul de 
bază al cărui centru era faraonul, dar era lipit de el. Situat 
chiar dedesubtul celor mai importante persoane din regat, 
va fi primul care le va cunoaşte adevăratele intenţii. 

li rămânea doar să profite cât mai mult de această nouă 
situaţie. 

ptt 

Nu erau decât patru oameni în sala de audiențe a 
palatului regal din Memphis: Sobek Păzitorul, Sehotep”, 
Senankh şi generalul Nesmontu. 

Tăcuţi, nu îndrăzneau nici să se privească, nici să se 
gândească la faptul că fuseseră într-adevăr aleşi de către 
rege ca să formeze consiliul său restrâns. Niciunul nu aspira 
la onoruri, toţi cântăreau dificultăţile care-i aşteptau, ştiind 
că Sesostris nu admitea nici înfrângerile, nici justificările 
şirete. 

Când apăru faraonul, simbolul lui Unu care aducea 
armonia în diversitate, se ridicară şi se înclinară. Datorită 
tiarei sale, gândurile monarhului străbăteau cerul 
asemenea  şoimului divin, primind energia soarelui şi 
celebrând cea mai misterioasă dintre legături, cea a lui Ra 
şi Osiris; bucata de pânză care înfăşura coapsele regelui 
simboliza cunoaşterea marilor mistere, iar brăţările din aur 
masiv, apartenenţa la sfera divinului. 

Faraonul se aşeză încet pe tron. 

— Principala noastră îndatorire este să facem să 
domnească Maat pe acest pământ. Fără dreptate şi 
judecată corectă, omul devine fiară pentru aproapele său şi 
în lumea aceasta nu s-ar putea trăi. Inima noastră trebuie 
să vegheze, limba să vorbească răspicat şi buzele să 


7 Numele său complet era Sehotep-ib-Ra - „Cel care dă măreție inimii 
Luminii divine”, (n.a.) 
131 


rostească numai adevărul. Avem obligaţia să continuăm 
opera Zeului şi a celorlalte divinităţi, să refacem în fiecare 
zi creaţia, să punem din nou temeliile acestei ţări, ca pe 
cele ale unui templu. Glorios este Cel Mare ai cărui 
principali slujitori sunt puternici. Niciunul dintre voi nu va 
putea alege calea de mijloc, niciunul dintre voi nu trebuie 
să risipească darul regal. 

Privirea monarhului se opri asupra lui Sehotep, un bărbat 
de vreo 30 de ani, elegant şi distins, cu trăsături fine şi faţa 
însufleţită de ochii ce scăpărau de inteligenţă. Moştenitorul 
unei familii bogate, scrib cu experienţă, înzestrat cu un 
spirit viu care îl făcea uneori nervos, nu-i aprecia deloc pe 
curteni. 

— Te numesc însoțitor unic, Purtător al sigiliului regal şi 
Mai-Mare peste toate lucrările faraonului. Vei veghea 
înmulţirii vitelor. Fii drept şi adevărat ca Thot! Te angajezi 
să-ţi îndeplineşti sarcinile fără să dai greş? 

— Da, jură Sehotep, cu voce emoţionată. 

Sesostris se adresă apoi unui bărbat de vreo 40 de ani, 
cu obraji plini şi o burtă pe măsură. Această înfăţişare de 
om vesel, amator de mâncăruri rafinate, ascundea un 
iscusit administrator al tezaurului, cu un caracter aspru, 
capabil să-şi supravegheze oamenii cu severitate. Deoarece 
nu poseda decât prea puţin tact, se împiedica adesea de 
linguşitori şi trântori. 

— Pe tine, Senankh, te numesc Mare Trezorier al 
regatului, în fruntea Dublei Case Albe. Vei veghea asupra 
unei drepte împărțiri a bogățiilor, astfel ca nimeni să nu 
sufere de foame. 

— Jur, Luminăţia Ta! 

Considerat prea sobru şi prea autoritar, bătrânul general 
Nesmontu se remarcase sub domnia lui Amenemhat |. 
Nepăsător faţă de onoruri, trăind simplu ca un soldat la 
cazarma principală din Memphis, nu avea decât un scop: să 
apere teritoriul egiptean, orice s-ar întâmpla. 


132 


— Pe tine, Nesmontu, te numesc în fruntea întregii 
noastre armate. 

Învinuit de multe ori că vorbea prea direct, bătrânul ofiţer 
nu-şi trădă faima. 

— Se înţelege de la sine, Luminăţia Ta, că mă voi supune 
cu grijă poruncilor voastre, dar trebuie oare să vă aduc 
aminte că trupele guvernatorilor de provincie, odată 
adunate, vor forma o armată mai bună decât a noastră? Şi 
nu vorbesc nici de echipamentul care nu e îndestulător, nici 
de ruina cazărmilor noastre. 

— Asupra acestor ultime două probleme, întocmeşte, 
fără întârziere, un raport amănunţit ca să putem înlătura 
lipsurile. Cât priveşte restul, îmi dau seama că situaţia e 
periculoasă şi nu voi sta cu mâinile în sân. 

— Puteţi să vă bizuiţi pe devotamentul meu absolut, 
Luminăţia Voastră, promise generalul Nesmontu. 

Sobek  Păzitorul s-ar fi retras bucuros din această 
adunare unde socotea că nu e locul său, dar monarhul îl 
privi insistent, cu gravitate. 

— Pe tine, Sobek, te numesc căpetenia gărzilor regatului. 
Fără slăbiciune sau lipsă de cumpătare, tu trebuie să faci să 
domnească siguranţa, oamenii să aibă încredere că pot 
umbla liberi şi că-şi pot transporta liniştiţi mărfurile. Să 
veghezi la respectarea legilor călătoriei pe mare şi să-i 
arestezi pe cei care-i îndeamnă pe oameni la răscoală. 

— Mă supun cu credinţa, îl asigura Sobek pe faraon, dar 
aş putea cere Luminăţiei Voastre favoarea de anu mă 
închide într-o încăpere în care să citesc rapoarte? Mi-ar 
plăcea să vă asigur în continuare protecţia îndeaproape, 
împreună cu mica mea trupă. 

— Găseşte tu însuţi mijlocul de a-ţi îndeplini toate 
îndatoririle. 

— Bizuiţi-vă pe mine, Luminăţia Voastră. 

— Faraonii au o misiune însemnată şi hotărâtoare, reluă 
Sesostris. Fiecare dintre ei trebuie să repare ce a construit 
înaintaşul său şi să facă în aşa fel încât numele să-i fie 


133 


pomenit în veci. Doar un om slab nu are duşmani şi lupta 
lui Maat împotriva lui /sefet, care înseamnă violenţă, 
minciună şi nelinişte, nu se va întrerupe niciodată. Dar 
astăzi, această luptă capătă o înfăţişare nouă, căci unii 
dintre duşmanii noştri, şi mai ales cei porniţi să-i 
nimicească pe faraoni şi Egiptul însuşi, nu pot fi văzuţi. 

— Vă temeţi pentru propria viaţă, Luminăţia Voastră? se 
îngrijoră Sehotep. 

— Nu acesta e lucrul cel mai important. Dacă eu dispar, 
zeii îl vor alege pe cel care-mi va urma. Insă Abydos-ul e în 
pericol. Copleşit de forţe ale întunericului, salcâmul lui 
Osiris se usucă. Cu ajutorul construcţiilor ce vor înălța acolo 
şi care vor transmite o energie înnoitoare, sper, cel puţin, 
să opresc răspândirea răului. Dar nu ştiu cine este făptaşul 
şi, atâta timp cât nu-l vom afla, ar trebui să ne fie frică de 
ce e mai rău. Cine îndrăzneşte să se slujească de energia 
lui Seth şi să pună astfel în pericol renaşterea lui Osiris? 

— Pentru mine, interveni generalul Nesmontu, nu există 
nici cea mai mică îndoială: e unul dintre guvernatorii 
provinciilor care refuză să vă recunoască puterea şi 
autoritatea. Decât să se supună şi să-şi piardă înlesnirile, 
unul dintre aceşti nelegiuiţi s-a hotărât să se alieze cu răul. 

— Un egiptean ar putea fi destul de nebun ca să-şi 
distrugă ţara? întrebă Senankh. 

— Un om cu influenţa lui Khnum-Hotep nu s-ar da înapoi 
de la nimic pentru a-şi păstra puterea pe care o moşteneşte 
din tată în fiu. Şi nu e singurul! 

— Garantez pentru Uakha, şeful provinciei Cobra, spuse 
Sesostris spre marea surpriză a bătrânului general. 

— Cu tot respectul, Luminăţia Voastră, nu cumva doar s- 
a prefăcut? 

— Sinceritatea sa nu poate fi pusă la îndoială. Uakha 
doreşte să-mi devină un slujitor devotat. 

— Rămân alţi cinci nesupuşi şi mai de temut decât el. 

— Sobek are sarcina să adune informaţii despre ei. Eu 
mă voi strădui să-i conving. 


134 


— Nu vreau să par neîncrezător, Luminăţia Voastră, dar 
ce aţi prevăzut în caz de nereuşită? 

— De bunăvoie sau cu forţa, Egiptul trebuie să se 
unească. 

— Începând de azi, îmi voi pregăti oamenii pentru orice 
fel de înfruntări. 

— Nimic nu e mai distrugător decât un război între 
oamenii de acelaşi neam, protestă Sehotep. 

— Nu-l voi porni decât atunci când nu va mai fi altă cale, 
îl asigură regele. O altă misiune care trebuie îndeplinită e 
găsirea aurului care poate vindeca salcâmul. 

— Căutaţi-l la guvernatorii provinciilor! sări imediat 
generalul Nesmontu. Ei controlează drumurile din deşert 
care duc spre mine şi strâng averi. Cu atâtea bogății pot să- 
şi plătească soldaţii şi mercenarii, cu generozitate. 

— Probabil, ai dreptate, îl aprobă monarhul, dar las totuşi 
în grija lui Senankh cercetarea comorilor din fiecare templu. 
Poate va găsi acolo aurul de care avem nevoie. 

Faraonul se ridică. 

Acum, fiecare cunoştea răspunderile ce-i reveneau. 

Sobek deschise uşa sălii de audienţe şi dădu peste unul 
dintre oamenii săi, vizibil îngrozit: 

— Veşti proaste, comandante! Soldatul deşertului care 
tocmai mi-a adus acest raport este un om serios. 

Pe când citea textul scurt şi înspăimântător, Sobek socoti 
că trebuie să-l roage pe faraon să prelungească sfatul 
Consiliului restrâns. 


28. 


— După cum scrie în acest raport, declară Sobek 
descumpănit, minele de turcoaze ale zeiţei Hathor au fost 


135 


atacate şi minerii, omorâţi. Soldaţii deşertului care patrulau 
în această regiune n-au găsit decât leşurile arse. 

Toţi membrii Casei Regelui erau tulburaţi. Sesostris părea 
încă şi mai încruntat ca de obicei. 

— Cine a putut înfăptui o crimă atât de mârşavă? întrebă 
Sehotep. 

— Tâlharii  nisipurilor, aprecie generalul  Nesmontu. 
Fiecare guvernator de provincie care ar trebui să se 
îngrijească de aceste lucruri nu se ocupă decât de propria 
siguranţă şi îi lasă să prospere. 

— În mod obişnuit, nu atacă decât caravanele, obiectă 
Sobek. Şi sunt îndeajuns de laşi pentru a şti că jefuirea unui 
domeniu regal va atrage asupra lor cele mai rele necazuri! 

— Uiţi că nu poţi pune mâna pe ei niciodată? Această 
nenorocire trebuie analizată cu toată seriozitatea. Ea 
dovedeşte că deja clanurile s-au unit, pregătindu-se de o 
răscoală generală. 

— În acest caz, interveni Sesostris, nu se vor mulţumi 
doar să atace minele. Să-mi fie aduse cât mai repede 
rapoartele privitoare la Zidurile Regelui şi la garnizoanele 
din Canaan. 

Senankh  încredinţă această sarcină lui Medes care 
dovedi o remarcabilă eficienţă. 

Când examină documentul, monarhul observă că o 
singură localitate rămânea neimplicată: Sichem. 

— Acolo se găseşte o trupă mică şi fără valoare, 
comandată de un ofiţer dezamăgit care nu încetează să 
solicite mutarea sa, arătă generalul Nesmontu. In faţa unui 
asalt al beduinilor suficient de numeroşi şi hotărâți, n-ar 
rezista. După câte se pare, trebuie să ne pregătim pentru o 
răzmeriţă a întregii regiuni şi atacarea posturilor noastre de 
la graniţe. 

— Să fie prevenite, porunci Sesostris. Tu, generale, 
mobilizează imediat toate regimentele pe care le avem! 
Îndată ce vor fi gata de marş, vom pleca spre Sichem. 

IT? 


136 


Gură-Pocită se bucura din toată inima. Noua sa 
îndeletnicire de instructor al viitorilor războinici din umbră îi 
plăcea atât de mult, încât nu mai număra orele de 
antrenament dur în cursul cărora nicio bătaie nu era 
mimată. În fiecare zi, mureau mai mulţi tineri. În ochii lui 
Gură-Pocită erau nişte neputincioşi, tot mai exigent şi mai 
brutal. Prevestitorul îşi dorea trupe capabile de acţiuni 
rapide şi eficiente, care să nu dea înapoi în faţa nici unui 
pericol. 

Predicile sale zilnice, la care toţi locuitorii din Sichem 
erau obligaţi să asiste, cu excepţia femeilor care erau 
izolate în casele lor, încingeau spiritele. Prevestitorul nu le 
ascundea iminenţa unei lupte crâncene, căci izbânda 
deplină nu putea fi obţinută fără acest preţ. In ceea ce-i 
priveşte pe vitejii care vor muri în timpul înfruntărilor, ei vor 
merge direct în Paradis, unde femei superbe le vor 
satisface toate poftele, iar vinul va curge în valuri. 

Shab Strâmbu’ îi descoperea pe cei slabi şi îi preda lui 
Gură-Pocită, care îi folosea drept ţintă pentru arcaşii şi 
aruncătorii săi de cuțite. Ilmbătat de această funcţie 
neaşteptată, mâna dreaptă a Prevestitorului nu putea totuşi 
să-şi ascundă frământările: 

— Stăpâne, mă tem ca victoria noastră de acum să nu fie 
de scurtă durată. Nu credeţi că faraonul va răspunde 
atacului nostru? 

— Bineînţeles. 

— Şi-atunci, nu ar trebui să ne ascundem? 

— Deocamdată nu, căci felul şi vigoarea acestui răspuns 
mă interesează. Ea mă va ajuta să cunosc adevărata fire a 
lui Sesostris şi să-mi stabilesc strategia. Egiptenii respectă 
atât de mult viaţa semenilor săi, încât se poartă ca nişte 
fricoşi. Dar cei care-mi sunt devotați ştiu că trebuie să-i 
nimicească pe necredincioşi şi că adevăratul rege se va 
impune cu armele. 

Prevestitorul vizita familiile cele mai sărace din Sichem 
ca să le explice că singura cauză a nenorocirilor lor era 


137 


faraonul. De aceea ele trebuiau să-şi încredinţeze copiii, de 
la o vârstă fragedă Prevestitorului, pentru a-i transforma în 
luptători ai adevăratei credinţe. 

i t 

In ultima probă, aceea cu mâinile goale, Iker, datorită 
rapidității sale, pusese la pământ doi adversari cu o statură 
mult mai impresionantă decât a lui. Şi împreună cu zece 
dintre colegii săi devenise luptător de trupă al provinciei 
Oryx, în slujba lui Khnum-Hotep. 

— Eşti trimis să păzeşti şantierul de corăbii, îl anunţă 
instructorul. Te vei supune poruncilor doamnei Techat. Să 
nu-ţi închipui că se va arăta binevoitoare pentru că este 
femeie. Guvernatorul provinciei noastre a numit-o trezorier 
şi i-a dat în grijă dările tocmai pentru că este foarte 
hotărâtă şi curajoasă. l-a încredinţat chiar şi administrarea 
propriei averi, împotriva sfătuitorilor săi! Ca să fiu sincer, 
fiule, nu puteai nimeri mai rău! Să nu ai încredere în 
această leoaică! Ea nu se gândeşte decât cum să-i distrugă 
pe bărbaţi. 

Instructorul îşi conduse elevul până la şantier unde îi 
întâmpină un şef de echipă respingător. 

— Doar n-o să aibă grijă de siguranţa noastră copilandrul 
ăsta! îi ironiză el. 

— Nu te lua după aparenţe şi, mai ales, nu te pune cu el! 

Şeful de echipă îl cântări din priviri pe Iker, cu mai multă 
atenţie. 

— Dacă aceste cuvinte n-ar veni din partea instructorului 
trupelor noastre, m-ar fi făcut să râd. Urmează-mă, băiete, 
o să-ţi arăt unde e locul tău. Ai de îndeplinit un singur ordin: 
să nu laşi pe nimeni să intre pe şantier, fără să mă anunţi. 

Iker descoperi o lume nouă în care meşterii modelau 
diversele părţi ale unei corăbii. Sub ochii săi, dintr-un pin se 
născură un catarg o cârmă, o etravă, o cocă, un bastingaj şi 
băncile vâslaşilor. Cu o îndemânare extraordinară, dulgherii 
asamblară micile scânduri de lemn, pe când colegii lor 
împletiră parâme solide şi croiră vele din țesătură de in. 


138 


Fascinat, tânărul le urmărea cu toată atenţia gesturile şi 
le repeta în minte. 

Dar fu trezit brutal la realitate când un zdrahon îl 
îmbrânci pentru a forţa trecerea. 

— Cine eşti? îl întrebă Iker, apucându-l de braţ. 

— Merg să-l văd pe fratele meu, unul dintre dulgheri. 

— Trebuie să-l anunţ pe şeful de echipă. 

— Cine te crezi? Eu n-am nevoie de aprobarea lui! 

— Am ordinele mele. 

— Vrei să te baţi cu mine? 

— Dacă trebuie! 

— Împreună cu toată echipa, o să te învăţăm minte! 

Zdrahonul ridică braţul pentru a-i chema pe meşteri în 
ajutor, dar îl cobori aproape imediat şi se trase înapoi cu un 
pas, de parcă tocmai ar fi zărit un monstru. 

Iker se întoarse şi o descoperi pe doamna Techat, foarte 
elegantă în rochia sa verde-pal. 

— Pleacă, îi porunci ea nepoftitului care îşi luă tălpăşiţa 
pe furiş. 

Apoi Techat îl cercetă pe tânărul luptător care stătea 
nemişcat ca o statuie. 

— Îi apreciez pe cei care pun îndatoririle înaintea 
propriului interes şi chiar a propriei siguranţe. Se pare că 
te-ai comportat strălucit în perioada instruirii. Te tragi dintr- 
o familie de ofiţeri? 

— Sunt orfan. 

— Şi vrei să devii soldat? 

— Doresc să devin scrib. 

— Ştii să citeşti, să scrii şi să socoteşti? 

— Într-adevăr. 

— Dacă vrei să te ajut, trebuie să-mi spui mai multe. 

— Mi-au furat viaţa şi vreau să ştiu de ce. 

Doamna Techat păru nedumerită: 

— Cine caută să-ţi facă rău? 

Iker îşi încercă norocul: 

— Doi corăbieri, Ochi-de-Ţestoasă şi Cuţit-Tăios. Corabia 


139 


lor se numea Fulgerul. 

Se lăsă o lungă tăcere. 

— Spune-mi cum arată acest Ochi-de-[estoasă? 

Tânărul făcu întocmai. 

— Am impresia că persoana aceasta nu-mi este 
necunoscută, dar amintirile mele sunt foarte neclare. 
Trebuie să mă apuc de nişte cercetări care-mi vor lua, fără 
îndoială, mult timp. 

lker începu să viseze. În sfârşit, o speranţă! Dar 
neîncrederea i se făcu repede simțită. 

— De ce m-aţi ajuta? 

— Pentru că îmi placi. Oh, să nu-ți faci idei greşite, 
băiete! Nu-i iubesc decât pe bărbaţii de aceeaşi vârstă cu 
mine, cu condiţia să nu mă încurce în munca mea, 
pretinzând că sunt mai pricepuţi decât mine. Tu, Iker, nu 
semeni cu nimeni. Un foc necunoscut te însufleţeşte, un foc 
atât de puternic, încât invidioşii nu se gândesc decât să-l 
stingă. Aceasta e, probabil, cauza necazurilor tale. 

Rămânând totuşi prudent, Iker conteni cu destăinuirile. 

— O să fac tot posibilul să-ţi obţin mutarea, îl anunţă 
doamna Techat. Începând de mâine, vei deveni ajutorul 
supraveghetorului arhivelor provinciei. Numeroase acte 
aşteaptă să fie aşezate în ordine, poate-ţi vei găsi printre 
ele fericirea. 


29. 


Toată casa lui Medes era cuprinsă de agitaţie. După 
unele zvonuri pesimiste, fostul trezorier al palatului fusese 
demis din funcţiile pe care le ocupa şi mutat într-un mic 
oraş din sud, unde urma să-şi încheie cariera uitat de toţi. 
Frumoasa locuinţă din Memphis avea să fie vândută, iar 


140 


servitorii - împrăştiaţi. 

Încă din zori, soţia lui Medes, pradă unei mari îngrijorări, 
nu înceta să-şi pună la treabă servitoarele care se ocupau 
cu aranjarea părului şi cu machiajul. 

— Ai găsit, până la urmă, vasul cu cele cinci grăsimi? 

— Nu încă, îi răspunse slujnica. 

— Atâta neatenţie este de nesuportat! 

— Nu aţi pus-o în lădiţa de fildeş? 

Enervată, stăpâna casei trebui să recunoască acest fapt 
evident. Fără să-şi ceară scuze, se unse cu pomada 
miraculoasă, compusă din grăsime de leu, de crocodil, de 
şarpe, de muflon şi de hipopotam. 

— Fă-o să pătrundă în firul de păr, îi ordonă ea. Apoi 
masează-mi capul cu ulei de ricin. Astfel, nu voi avea 
niciodată fire de păr alb! 

După căderea lui Medes, soţia lui nu avea să-şi mai 
cumpere aceste preparate pentru înfrumusețare, scumpe, 
dar absolut necesare. Să divorţeze? Era imposibil, căci 
averea era a soţului. Totuşi, dacă l-ar acuza de adulter, i-ar 
reveni şi ei jumătate. Dar îi trebuiau dovezi solide, că de nu, 
risca pedeapsa de a nu mai primi nimic. 

— Fardează-mă mai bine! se răsti. Se mai văd pete roşii 
pe faţă şi pe gât. 

Slujnica aplică un strat de pudră făcută din păstăi, miere 
şi alabastru, un amestec special care ascundea ridurile şi 
vârsta pe care o avea. 

Când Medes intră în camera soţiei sale, se trase un pas 
înapoi. 

— Cum te simţi, draga mea? 

Ea se ridică dintr-o mişcare, împingându-le la o parte pe 
servitoare: 

— Tu... Noi... Noi suntem daţi afară din slujbă? 

— Daţi afară? Dimpotrivă, am fost înaintat. În 
înţelepciunea sa, faraonul mi-a recunoscut meritele. 

Lui Medes îi veni greu să potolească patima cu care 
femeia îl acoperi de sărutări. 


141 


— Simţeam, ştiam eu, eşti cel mai bun, cel mai mare, cel 
mai... 

— Mă aşteaptă răspunderi grele, scumpa mea! 

— Vom fi şi mai bogaţi? 

— E sigur. 

— Ce sarcină ţi-a încredinţat regele? 

— Secretar permanent al Marelui Consiliu. 

— Înseamnă că vei cunoaşte multe secrete? 

— Evident, dar trebuie să păstrez tăcerea. 

— Chiar şi faţă de mine? 

— Chiar şi faţă de tine. 

Treburile statului nu o pasionau deloc pe soţia înaltului 
demnitar, a cărui avere îi permitea să-şi satisfacă toate 
capriciile. Şi nu asta conta cel mai mult? 

În timp ce extraordinara veste se răspândea la toate 
etajele casei şi prin vecini, Medes se retrase în camera sa 
de lucru unde, câteva minute mai târziu, îl primi pe Gergu. 

Acesta mesteca două bucăţi de rădăcini mirositoare, 
îmbibate cu răşină de terebint, care serveau la curăţarea 
gurii şi dădeau o răsuflare parfumată. 

— Felicitări pentru numirea în slujbă! Vom avea mâinile şi 
mai libere, nu? 

Medes desfăşura un papirus: 

— Este o plângere împotriva ta. 

— O plângere! Din partea cui? 

— A uneia dintre fostele tale soţii, pe care ai lovit-o când 
erai beat. 

— Se poate... 

— Există un martor. Ai forţat uşa, ai ameninţat-o şi ai 
pălmuit-o. 

— Nu e atât de grav. 

— În Egipt, este! 

— Şi acest martor... cine este? 

— Camerista, o fată tânără de la ţară. 

— Aş încerca să... 

— M-am ocupat eu, i se destăinui Medes. S-a întors în 


142 


satul ei uitat de lume, iar soţia ta a primit mai multă mobilă 
nouă, însoţită de o scrisoare în care îţi cereai iertare şi pe 
care am compus-o eu însumi. Plângerea a fost retrasă! 

Gergu se lăsă să cadă pe un scăunel. 

— Vă datorez cel puţin un urcior din cea mai bună bere, 
stăpâne! 

— Uită vechile cuceriri şi stăpâneşte-ţi ura faţă de femei, 
Gergu! Administratorul principal al hambarelor trebuie să 
impună respect. 

— Eu, administrator principal... 

— Senankh, mai-marele meu, ţi-a semnat numirea. 

— De mâine, plec la vânătoare! O să vă aduc o adevărată 
avere, storcându-i la sânge pe cei din subordinea mea. 

— Tocmai aşa ceva să nu faci. 

Gergu rămase cu gura căscată. 

— Dar acum că am puterea, eu... 

— Noi doi ne vom schimba tactica. De-a lungul mai 
multor ani, am lucrat bine, dar modest. Noua noastră 
poziţie ne permite să sperăm la mai mult. De acum încolo, 
vom fi supuşi mai des pericolelor şi prudenţa noastră 
trebuie să sporească. 

— Nu vă înţeleg prea bine, mărturisi Gergu, pipăindu-şi 
amuletele pentru a se linişti şi a-şi limpezi mintea, în 
acelaşi timp. 

Medes, nervos măsura cu paşi mari încăperea, în lung şi- 
n lat. 

— De acum încolo, sunt primul care află ce hotărâri au 
fost luate în consiliu. Sarcina mea e să copiez decretele 
date de faraon şi să le fac publice. Orice pas greşit, orice 
trădare grosolană vor dovedi că eu sunt vinovat. Va fi 
anevoios să trag sforile pentru propriul interes, pentru că 
regele şi sfetnicii săi îmi vor observa cu atenţie toate 
gesturile şi faptele. 

— Atunci... această promovare e un dezastru! 

— Nu şi dacă mă folosesc de ea cum se cuvine. Datorită 
ţie, care ai mai multă libertate de mişcare, voi continua să- 


143 


mi întăresc relaţiile de prietenie şi influenţă. În sânul înaltei 
administrații îmi voi crea altele noi. 

— Şi noua noastră corabie necesară pentru a ajunge în 
Punt şi a găsi aurul? 

— Nu ne vom mai gândi la ea în viitorul apropiat. 
Sesostris a dat un ordin neobişnuit: să se întocmească 
inventarul tuturor comorilor din temple, ca să ştie cât de 
mari sunt aceste bogății. 

— De ce neobişnuit? 

— Pentru că regele are deja aceste informaţii. Sunt 
convins că, de fapt, caută altceva, dar ce anume? Deoarece 
vei participa şi tu la îndeplinirea acestei porunci, încearcă 
să afli şi alte amănunte! Cu aceeaşi ocazie, vei vedea care 
sunt sanctuarele care prezintă interes pentru noi. Şi asta nu 
e tot. Faraonul decretează mobilizarea generală. 

— S-a hotărât, aşadar, să-i atace pe guvernatorii 
provinciilor! 

— N-ai ghicit, Gergu! Tocmai s-au petrecut nişte 
întâmplări neaşteptate şi deloc plăcute în Canaan, dar nu le 
cunosc nici importanţa, nici gravitatea. 

— Ceva neînsemnat nu stârnea o astfel de reacţie! 

— Asta este şi părerea mea. Nu ştim încă dacă generalul 
Nesmontu va merge în fruntea trupelor sau dacă faraonul în 
persoană va lua asupra sa această sarcină. 

— Cu alte cuvinte, e posibil ca Sesostris să piardă lupta şi 
puterea să fie luată cu forţa de altcineva la Memphis! 

— Să fim pregătiţi pentru orice răsturnare a ordinii, 
recunoscu Medes. Cei patru demnitari care alcătuiesc 
Consiliul restrâns al faraonului sunt consideraţi cinstiţi, pe 
deplin devotați lui. Dar, la urma urmelor, sunt doar nişte 
oameni. Vizitându-i des, le voi descoperi slăbiciunile şi voi 
profita de ele. Cât despre monarh, el se bucură de o 
protecţie deosebită, dobândită prin cunoaşterea secretelor 
templului ascuns. Fără ea, orice încercare de a lua puterea 
ar fi doar o amăgire sortită pieirii. Şi încă nu ştiu cum să 
străpung acest zid de netrecut. 


144 


— Veţi izbuti, să nu vă îndoiţi de asta! 

— Până atunci, Gergu, nicio greşeală! Trebuie să devii un 
om cinstit, respectat, un model pentru subordonații tăi. 

Cel căruia îi erau adresate aceste cuvinte surâse 
batjocoritor. 

— Dacă unul singur încearcă să mă imite, îi sparg capul! 

Cei doi aliaţi râseră în hohote. Apoi Gergu deveni brusc 
serios. 

— Şi dacă ne-am mulţumi cu ce-am obţinut până acum? 
Rezultatele nu sunt de lepădat. Primejdia are o înfăţişare 
care te încântă şi te îmbată, dar rămâne totuşi primejdie. 
Ţara Punt s-a îndepărtat foarte mult. 

— Nu atât pe cât crezi, obiectă Medes. Tu, un corăbier 
nemaipomenit, care nu se simte bine decât pe furtună, cum 
ai putea să renunţi? Nu suntem decât la începutul 
călătoriei, Gergu! Şi, în plus, îmi semeni: îţi place puterea 
de dragul puterii şi forţa de dragul forţei. 

Gergu se învoi. 

— Inţelepţii Egiptului condamnă lăcomia şi ambiția. Nu au 
dreptate. Sunt două porniri fără egal, datorită cărora nu 
mai există hotare. Şi faptele de seamă pe care le presimt 
îmi întăresc această convingere. 

— Nu-mi dă pace o întrebare. Dar înainte de a o rosti, 
lăsaţi-mă să beau ceva tare! 

Gergu goli până la fund două cupe cu alcool de curmale. 

— De ce facem noi rău, Medes? 

— Pentru că ne atrage. Şi ce înseamnă răul? 

— Să te opui lui Maat, dreptăţii şi luminii! 

— Repeţi neghiobiile bătrânilor înţelepţi. Crezi că ele te 
vor îmbogăţi şi îţi vor oferi locul la care râvneşti? 

— Tot mi-e sete. 

Medes se gândi că trebuia să se îngrijească din când în 
când de dispoziţia sufletească, uneori schimbătoare, a 
omului său de încredere. Gergu se înşela: ei nu făceau încă 
rău, căci le lipsea un ajutor în interiorul unui templu. 


145 


30. 


Într-o singură zi, Iker muncise mai mult decât doi slujbaşi 
într-o săptămână şi această atitudine îi atrase numeroase 
invidii. Fără protecţia doamnei Techat, asupra tânărului s-ar 
fi abătut multe necazuri. Superiorul său îi încredinţă 
sarcinile cele mai complicate, dar lker nu se lăsă 
impresionat. Meticulos şi încăpățânat, rânduia documentele 
cu speranţa că va găsi în ele numele lui Ochi-de-Ţestoasă, 
al lui Cuţit-Tăios şi al Fu/gerului. 

Dar strădaniile sale rămâneau în continuare lipsite de 
roade. 

Când fu chemat de stăpâna sa, ajutorul de arhivar nu 
părea descurajat. 

— N-ai obţinut niciun rezultat, Iker? 

— Niciunul. Dumneavoastră aţi aflat ceva? 

— Nimic, îl compătimi doamna Techat. 

— Totuşi, aceşti oameni şi corabia lor nu sunt o închipuire 
a mea! 

— Nu-ţi pun cuvintele la îndoială, dar aminteşte-ţi ce ți- 
am spus: căutările s-ar putea dovedi îndelungate. 

— Nu vi s-au limpezit amintirile? 

— Din nefericire, nu, dar sunt aproape sigură că acest 
Ochi-de-Ţestoasă a trecut prin provincia noastră. Trebuie 
să-ţi schimbi dispoziţia, fiule! Curând, vom merge să 
celebrăm sărbătoarea zeiţei Pakhet şi tu îmi vei duce 
umbrela. 

tr 

Pakhet, „Cea-care-zgârie”, era o femelă ghepard şi îşi 
avea culcuşul într-o grotă venerată de preotese, cele mai 
multe dintre ele, soţii ale nobililor din provincie. 

Pe corabia doamnei Techat, care se îndrepta spre locul 


146 


sacru al zeiței, Iker se bucura de aerul curat şi de 
blândeţea vântului. Să pluteşti pe Nil rămânea o încântare! 
Timp de câteva secunde, tânărul se gândi că ar putea să-şi 
întrerupă călătoria şi să se stabilească în această provincie, 
pentru a-şi petrece zilele în linişte. Dar întrebări fără 
răspuns îl măcinau, de parcă era un om însetat, pentru care 
apa era vitală. Nu, întâmplările care-l copleşiseră nu erau 
lipsite de sens! lar lui îi revenea tălmăcirea lor şi 
dezlegarea tainei destinului său. 

Corabia acostă la mare distanţă de un magnific abanos, 
ale cărui crengi mascau intrarea în grota sacră. 

— Nu atinge acest arbore, îl sfătui doamna Techat. Aici 
se ascunde adesea ghepardul în care se incarnează zeiţa. 
Se aruncă asupra oricărui neiniţiat care nu cunoaşte 
formulele pentru a o linişti. 

— Cum poţi să le înveţi? 

— Eşti tare curios! 

— Spuneţi-mi, cel puţin, care este menirea lui Pakhet. 

„Hotărât lucru, gândi doamna Techat, băiatul acesta nu e 
făcut din acelaşi aluat ca majoritatea oamenilor.” 

— Această zeiţă stăpâneşte focurile distrugătoare şi 
poate să se transforme într-un şarpe care se aruncă asupra 
duşmanilor soarelui care vor să-l distrugă. Dar rostul ei nu 
se reduce la lupta pentru izbânda luminii. Prin magia sa, ea 
înlesneşte revărsarea apelor, care aduce bunăstare ţării 
întregi. 

— În ce fel? 

— Nu crezi că mergi prea departe cu întrebările, Iker? 

— O să merg atât cât îmi daţi voie. 

— Să spunem că este aliata lui Osiris şi nu mă întreba 
nimic mai mult. Mulţumeşte-te să observi şi păstrează 
tăcerea! 

Fie doamna Techat ştia şi tăcea, fie nu ştia şi se 
prefăcea, pentru Iker, şi într-un caz, şi în celălalt, urmarea 
era aceeaşi. Plictisită de stăruinţele lui, ea nu i-ar mai oferi 


8 Speos Artemidos, aproape de Beni-Hassan (n.a.). 
147 


nici cea mai măruntă explicaţie. 

Pe când tânărul îşi proteja stăpâna cu o umbrelă de 
soare, alcătuită dintr-o prăjină şi o pânză de in de formă 
dreptunghiulară, o preoteasa în vârstă ieşi din grotă. 

— Fie ca porţilor cerului să le cadă zăvoarele, astfel încât 
puterea divină să apară în toată splendoarea sa! 

Apoi, ieşiră pe rând alte patru preotese, care se înclinară 
în faţa celei dintâi. Părul lor era adunat la spate, formând o 
ciudată pieptănătură care te făcea să te gândeşti la 
coroana albă a faraonului. Purtau înfăşurate în jurul 
şoldurilor bucăţi scurte de pânză, susţinute de bretele care 
le acopereau sânii. 

— Astfel sosesc cele patru vânturi ale cerului, le spuse 
marea preoteasă. Fie ca ele să se domolească pentru ca 
bogăţia ţării să fie asigurată. lată vântul de la miazănoapte 
răcoros şi dătător de viaţă! 

Prima fată începu un dans lent şi solemn. Graţia 
gesturilor ei îl fascină pe Iker. 

— lată vântul de la răsărit, deschizătorul porţilor cereşti, 
cel care arată drumul luminii divine şi calea spre paradisul 
celeilalte lumi. 

Cea de-a doua dansatoare nu era mai puţin graţioasă 
decât prima. Paşii nu-i şovăiră niciodată, iar ritmul ei te 
vrăjea. 

— lată vântul de la apus, care provine din Unu, înainte de 
apariţia lui Doi. El ţâşneşte de dincolo de moarte. 

A treia dansatoare îşi depăşi colegele. Deoarece era 
pătrunsă de mesajul spiritual pe care-l simboliza, le 
dezvălui privitorilor o artă a dansului mai profundă şi mai 
zguduitoare. Anumite figuri aminteau lupta împotriva morţii 
şi dorinţa de a o învinge. 

— lată, în sfârşit, vântul de la miazăzi care aduce cu sine 
apa înnoitoare şi face viaţa să dăinuie. 

La început, Iker crezu că se înşală, amăgit de o 
asemănare uimitoare. 

Apoi, îşi concentră toată atenţia asupra chipului tinerei 


148 


preotese, ale cărei mişcări erau de o graţie fără egal. Din 
toată fiinţa ei se răspândea o lumină ce reda intensitatea 
vieţii renăscute, oferite de vântul de la miazăzi. 

Ea. 

Era chiar ea, Iker o recunoscuse în ciuda costumului şi a 
pieptănăturii neobişnuite. 

— Ţine umbrela cum trebuie, se plânse doamna Techat, 
mă arde soarele! 

Iker îşi corectă poziţia, fără a înceta să o privească pe 
femeia iubită, al cărei dans i se păru îngrozitor de scurt. 

Cele patru vânturi râmaseră nemişcate. Conducătoarea 
ceremoniei împodobi frunţile preoteselor cu flori de lotus. 

— Astfel sunt dezvăluite cuvintele divine ascunse în 
natură. Fie ca aceste flori al căror parfum delicat dă viaţă 
luminii să fie chezaşul miracolului reînvierii. 

Din fiecare floare de lotus ţâşni o lumină orbitoare. 

Apoi cele cinci preotese se urcară pe o corabie care se 
îndepărtă de ţinutul sacru al lui Pakhet, unde urma un 
banchet în onoarea soțiilor demnitarilor. Iker şi ceilalţi 
slujitori mâncară deoparte. 

— Pari răvăşit, remarcă doamna Techat. 

— Nu, în sfârşit, da... Acest ritual este atât de tulburător! 

— Te-a tulburat frumuseţea dansatoarelor? 

— Pe cine n-ar tulbura? Aceea care întruchipează vântul 
de la miazăzi atinge desăvârşirea. Ştiţi cine este şi cum o 
cheamă? 

— N-am nicio idee. Aceste preotese au venit de la Abydos 
pentru a celebra ritualurile zeiţei Pakhet, apoi se vor 
întoarce în templul lor. 

— N-aţi mai văzut-o niciodată până acum? 

— Nu, probabil că e sosită de curând la templu. Mai bine 
uit-o! 

— Pentru că aparţine Cercului de Aur din Abydos? 

Doamna Techat se încruntă: 

— Cine ţi-a vorbit de el? 

— Un grădinar. 


149 


— O plăsmuire de-a poeţilor, Iker! Nu îi da atenţie! Şi îţi 
repet: uit-o pe această tânără femeie! Ea trăieşte într-o 
lume pe care tu n-o vei cunoaşte niciodată. Dacă îţi plac 
dansatoarele, există altele şi mai fermecătoare şi la care, în 
plus, se poate ajunge. 

prr 

Mai repede decât se aştepta oricine, Iker puse în ordine 
arhivele provinciei Oryx, dar fără a găsi nici cea mai mică 
urmă a celor doi marinari sau a corăbiei lor. Ca să aibă 
mintea ocupată, Techat îi încredință altă sarcină. 

Pe de altă parte şi ea resimțea aceeaşi dezamăgire: 
niciunul dintre oamenii trimişi în acest scop nu fusese 
capabil să-i aducă o informaţie cât de cât credibilă. De 
aceea, trebuia să scoată din inima acestui tânăr deosebit 
dorinţa de răzbunare şi să-l convingă să se stabilească în 
această regiune, unde ar fi ajuns un scrib influent. 

Işi căuta argumente în acest scop, contemplând din 
înaltul terasei luna nouă care dovedea victoria lui Osiris, 
când o voce o făcu să tresară: 

— Pot să vă vorbesc, doamnă Techat? Liniştiţi-vă, nu vă 
fac niciun rău! Dar nu vă întoarceţi. Dacă încercaţi să vă 
uitaţi la mine, vă omor. 

— Ce... ce vrei? 

— In ceea ce-i priveşte pe cei doi oameni şi corabia lor, s- 
ar putea să am o urmă care trece prin provincia marilor 
preoţi ai lui Thot. Lăsaţi-l pe Iker să plece acolo! 

— Cine eşti tu ca să îndrăzneşti să-mi dai ordine? 

— Un aliat. 

— Minti! Spune adevărul sau pun să fii arestat! 

— Dacă vi l-aş dezvălui, m-aţi arunca în închisoare. 

— iți propun un târg: adevărul în schimbul libertăţii tale. 

— Am cuvântul vostru? 

— Îl ai. 

— Acţionez din ordinul faraonului Sesostris. Protejându-l 
pe Iker m-aţi ajutat mult. Acum însă, trebuie să-i daţi voie 
să-şi continue Căutarea. 


150 


— Aş vrea să-şi uite trecutul şi să trăiască fericit. 

— Dacă reuşiţi să-l convingeţi, de ce nu? Dar fiţi cinstită 
cu el şi vorbiţi-i despre aceste urme. 

a 

— Trebuie să ne gândim la viitorul tău, îi spuse doamna 
Techat lui Iker. Ce-ai zice să te stabileşti aici şi să-ţi continui 
ucenicia de scrib? 

— Oferta voastră e generoasă, dar sunt nevoit să o refuz. 
Pentru că nu aţi obţinut nicio informaţie, o să merg să caut 
în altă parte. 

— Şi dacă rătăcirea ta prin lume nu te va duce nicăieri? 

— Mi-au furat viaţa, vreau să o găsesc şi să-mi înţeleg 
destinul, oricât m-ar costa. 

— Ai putea pierde această viaţă pentru totdeauna. 

— Să nu fac nimic ar însemna să mor şi mai repede. 

— Pentru că nu e posibil să te conving, o să te ajut, dar 
pentru ultima dată. 

— Mă goniţi? 

— Vei pleca în Provincia lepurelui. 

— Adică, vreţi să spuneţi... că aţi dat peste un semn? 

— Atât de slab, încât nu am alte informaţii precise să-ţi 
dau. Du-te acolo şi descurcă-te! 

— Stăpânul Khnum-Hotep mă va lăsa să plec? 

— Mă socotesc eu cu el. Vei purta la tine o scrisoare 
către guvernatorul Djehuty. Te voi înfăţişa ca pe un ucenic 
scrib dornic să se perfecţioneze. Şi cum aici la noi nu e loc, 
îl rog să fie binevoitor cu tine. Să sperăm că te va primi. 
Dacă ai acest noroc, foloseşte-te de el cât mai discret cu 
putinţă în căutările tale. Djehuty nu e un om prea 
îngăduitor, să nu-l jigneşti cu niciun chip. 

— Cum să vă mulţumesc, doamnă Techat? 

— Mi-ar fi plăcut să te rețin aici, Iker, dar provincia Oryx e 
prea mică pentru tine. lată ultimul meu cadou, o să te 
apere. 

Îi înmână tânărului un obiect în formă de semilună. 

— Acest talisman a fost cioplit dintr-un dinte de 


151 


hipopotam. Tatăl meu, un mare vraci care a murit, a gravat 
pe el un grifon şi câteva hieroglife. Reuşeşti să le citeşti? 

— „Sunt spiritul care taie capul tuturor duşmanilor, fie ei 
bărbaţi sau femei.” 

— În fiecare seară, înainte de a te culca, pune-l pe burtă. 
Va îndepărta de lângă tine forţele care vor să te distrugă. 


31. 


Cuvântarea  Prevestitorului  stârnise şi mai multe 
aclamații decât de obicei. În numele zeului unic ale cărui 
porunci le propovăduia el, toate oraşele din Cannan se vor 
uni ca să atace împreună Egiptul, să-l ucidă pe faraon, să-i 
zdrobească pe asupritori şi să preia puterea. Apoi 
învingătorii vor impune credinţa lor tuturor popoarelor, 
dacă e nevoie, chiar şi cu forţa. 

— l-aţi trezit pe cei adormiţi, constată Shab Strâmbu”. 
Vor alcătui curând o armată nemaipomenită, care va birui 
întreaga lume. 

— Nu sunt atât de sigur, i-o reteză Prevestitorul, potolind 
entuziasmul omului care reprezenta mâna sa dreaptă. 

— Dar oamenii ăştia cred în dumneavoastră şi vă vor 
urma până la moarte! 

— Nu mă îndoiesc, dar nu au arme şi nu sunt buni 
războinici. 

— Vă temeţi de... o înfrângere? 

— Totul depinde de puterea egiptenilor. 

— Până acum, nu s-a făcut simțită! 

— Nu fi naiv, prietene! Dacă faraonul nu se grăbeşte 
înseamnă că va lovi cu mai multă forţă. 

— Dar atunci... populaţia din Sichem va fi măcelărită! 

— Nu aceasta-i soarta uşor de ghicit a unei capcane? 


152 


Primii credincioşi nu au altă menire. Vor pieri cu demnitate, 
iar unii vor ajunge în Paradis, aşa cum le-am promis. 
Importanţi sunt însă războinicii pe care-i pregăteşte Gură- 
Pocită. Ei trebuie să scape din lupta care va urma şi să se 
ascundă în umbră, pentru a acţiona când voi alege eu 
momentul. 

Cei doi bărbaţi se înapoiară în tabăra de antrenament de 
unde era scos cadavrul unui băieţandru, al cărui craniu se 
dovedise prea moale. Lovind fără încetare, Gură-Pocită nu 
înceta să înăsprească pregătirea trupelor sale. 

— Eşti mulţumit? îl întrebă Prevestitorul. 

— Nu încă. Cei mai mulţi dintre băieţanarii ăştia sunt 
prea fragezi! Nu-mi pierd speranţa că voi reuşi să-i formez 
pe câţiva, dar va dura ceva vreme. 

— Mă tem că nu prea avem. 

— În caz de atac, le vom vedea priceperea pe câmpul de 
bătaie! 

— Nu, Gură-Pocită! Tu şi cei mai buni elevi ai tăi veţi 
părăsi regiunea şi vă veţi adăposti într-un loc sigur, la două 
zile de mers de Imet, în Deltă. Ţinutul e nelocuit. Mă 
aşteptaţi acolo. 

— Pentru ce această dezordine? 

— Te-am dezamăgit eu cândva, Gură-Pocită? 

— Nu! 

— Atunci, ai în continuare încredere în mine. 

Cu plămânii gata să ia foc de atâta fugă, un pândar se 
opri la oarecare distanţă de Prevestitor. 

— Stăpâne, sosesc! Soldaţi egipteni, sute de soldaţi! 

— Linişteşte-te, viteazul meu! N-am prezis aşa? Anunţă-i 
pe toţi susţinătorii noştri să se pregătească să apere 
Sichem-ul. Zeul va fi alături de ei. 

Prevestitorul adună căpeteniile trupelor de luptători în 
piaţa principala şi le reaminti strategia pe care aveau s-o 
urmeze. Fiecare trebuia să se bată până la moarte. 
Victorioşi sau învinşi, adepţii săi aveau să cunoască 
fericirea veşnică. 


153 


ttt 

Comandanții micilor fortărețe care formau Zidurile 
Regelui mulţumiră zeilor că erau încă în viaţă. Chemaţi de 
faraonul însuşi, îndurară mustrările şi mânia sa stăpânită, 
care îi înspăimânta mai mult decât dacă ar fi ţipat la ei. 
Socotiţi neputincioşi şi nefolositori pentru că nici nu au 
prevăzut, nici nu au împiedicat răscoala de la Sichem, se 
vedeau cel puţin condamnaţi la muncă silnică într-o temniţă 
din oaze. 

Sesostris luase însă o altă decizie: să-i menţină în 
posturile lor, fără să le mai tolereze nicio greşeală. Şi acest 
spin înfipt în inima unor ofiţeri de carieră, amorţiţi în iluzia 
siguranţei lor, şi-a dovedit eficienţa. Scoşi din toropeala lor, 
ofiţerii se angajară să supravegheze zona aşa cum o 
făcuseră altădată, să-şi încurajeze oamenii şi să se 
transforme într-o stavilă în calea năvălirilor. 

Fermitatea şi autoritatea lui Sesostris acţionaseră ca un 
adevărat imbold. A sluji un rege de o asemenea valoare 
stârnise entuziasmul tuturor. 

Situaţia liniei de fortificaţie odată stabilizată, monarhul, 
în fruntea trupelor sale, porni spre Sichem. 

— Tot n-a sosit nicio veste din acest oraş? îl întrebă pe 
generalul Nesmontu. 

— Niciuna, Luminăţia Voastră. În schimb, ţinem în mod 
normal legătura cu celelalte aşezări din zonă, ceea ce ne 
întăreşte speranţa că răscoala nu s-a extins. 

— Aspectul unei răni nu-i trădează totdeauna gravitatea, 
obiectă faraonul. Trimite vreo zece iscoade să cerceteze 
oraşul din toate părţile. 

Rapoartele coincideau: războinicii cananeeni erau aşezaţi 
în cele patru puncte cardinale. 

— Întregul oraş s-a răsculat, concluzionă generalul 
Nesmontu. Mica noastră garnizoană a fost, probabil, 
spulberată. Dar de ce aţâţătorii la răscoala n-au încercat şi 
în alte aşezări? 

— Dintr-o pricină uşor de înţeles: vor să ştie, mai întâi, 


154 


cum va acţiona faraonul. Înainte de a recâştiga Sichem-ul, 
închide toate drumurile, cărările, potecile care duc spre el. 
Vreau ca nimeni să nu scape. După ce soldaţii noştri îşi vor 
ocupa poziţiile, atacăm. 

pb 

Convinşi de Prevestitor că ajutorul zeului le va permite 
să-i respingă pe atacatori, locuitorii din Sichem se năpustiră 
urlând asupra infanteriei lui Sesostris. Deşi surprinşi la 
început de agresivitatea adversarului înarmat cu unelte 
agricole, soldaţii se dezmeticiră repede. Sub îndemnurile 
generalului  Nesmontu,  cananeenii fură zdrobiţi fără 
întârziere. 

Victoria se contura atât de iute, încât Sesostris nu fu 
nevoit să intre în luptă. Dar pierderea a 30 de soldaţi 
dovedea violenţa înfruntării. Femei şi copii preferaseră mai 
degrabă să piară decât să se predea. 

Odată oraşul recucerit, casele fură scotocite una câte 
una, dar nici vorbă de vreun depozit de arme. 

— L-ai arestat pe conducătorul lor? îl întrebă regele pe 
Nesmontu. 

— Nu încă, Luminăţia Voastră. 

— Supraviețuitorii trebuie interogaţi cu atenţie. 

— Jumătate din populaţie a pierit. N-au mai rămas decât 
bătrâni, bolnavi, copii şi femei. Acestea pretind că soţii lor 
au vrut să se elibereze de sub asuprirea egipteană cu 
ajutorul zeului unic. 

— Cum îl numesc? 

— Zeul Prevestitorului. El le-a arătat adevărul locuitorilor 
din Sichem şi ei l-au urmat cu toţii. 

— Aşadar, el este cauza acestui dezastru! Adună cât mai 
multe mărturii despre el. 

— Trebuie să ştergem de pe faţa pământului acest oraş? 

— O să folosesc vrăjile necesare pentru ca astfel de 
răzvrătiri să nu se mai repete. O nouă garnizoană, mai 
mare, va asigura paza oamenilor care vor fi trimişi să se 
stabilească aici, începând de luna viitoare. În plus, 


155 


generale, vei face un tur de verificare a tuturor oraşelor din 
Canaan. Vreau ca locuitorii lor să vadă armata noastră şi să 
ştie că ea va interveni fără reţineri împotriva duşmanilor 
Egiptului. 

În mai multe locuri, îndeosebi în apropierea templului 
devastat, a cărui reconstrucţie urma să înceapă fără 
întârziere, Sesostris îngropă cioburi din ceramică roşie pe 
care erau înscrise texte pline de imprecaţii, referitoare la 
forţele întunecate şi la cananeeni. Dacă tulburau încă o 
dată pacea, blestemul avea să cadă asupra lor. 

Apoi regele se întrebă dacă acest Prevestitor nu era 
decât un nebun însetat de sânge sau chiar reprezenta un 
pericol real. 

i 

Acum, Prevestitorul ştia. 

Sesostris nu era unul dintre acei monarhi slabi şi 
nehotărâţi care se lăsau în voia sorții, fără să ştie ce decizie 
să ia. Acest faraon nu se dădea înapoi de la folosirea forţei 
şi era greu de crezut că poate fi laş. 

În aceste condiţii, lupta pentru victoria finală îl înflăcăra 
şi mai mult pe Prevestitor. Dar se adeverise faptul că un 
război deschis, pe faţă, nu avea sorţi de izbândă. Chiar şi 
unite, ceea ce era puţin probabil să se întâmple prea 
curând, triburile cananeenilor şi beduinilor nu ar forma o 
armată destul de numeroasă pentru a o înfrunta pe cea a 
lui Sesostris. 

Singura metoda eficientă rămânea războiul din umbră. 

Răspândind teama în rândul egiptenilor, adunând 
împotriva lor răsculați nemulţumiţi, va sfârşi prin a-i otrăvi 
şi spulbera. 

Gură-Pocită şi trupele sale fugiseră prin sud, înainte ca 
inamicul să blocheze drumurile. Prevestitorul, Shab 
Strâmbu' şi alţi trei oameni încercaţi aleseseră o cărare 
spre est, plină de cotituri, care şerpuia printre colinele arse 
de soare. 

— Încotro mergem? întrebă Shab, neliniştit la gândul unei 


156 


noi călătorii prin deşert. 

— Să atragem de partea noastră câteva triburi de 
beduini. Apoi, ne vom alătura lui Gură-Pocită. 

Pe înserate, micul grup făcu popas într-o văgăună. 
Prevestitorul se urcă pe o movilă ca să desluşească drumul 
pe care trebuiau să-l urmeze pe mai departe. 

— Nu mişca! îi ordonă o voce aspră. Dacă încerci să fugi, 
te dobor! 

Vreo 20 de soldaţi ai deşertului, însoţiţi de câini, înarmaţi 
cu arcuri şi bastoane, se iviseră de nicăieri. Chiar folosindu- 
şi puterile ascunse, Prevestitorul nu ar fi reuşit să-i omoare 
pe toţi aceşti războinici căliţi şi nici pe câinii lor care nu se 
temeau de demonii deşertului. 

— Eşti singur? 

— Da, sunt singur, strigă Prevestitorul suficient de tare 
pentru ca oamenii săi să-l audă. Şi după cum se vede, nu 
am nicio armă asupra mea. Sunt un beduin de rând care-şi 
caută caprele rătăcite. 

— Nu vii de la Sichem, din întâmplare? 

— Nu, trăiesc aici, departe de oraş, cu turma mea. Merg 
acolo numai ca să vând brânză şi lapte. 

— Bine, urmează-ne! O să cercetăm dacă e adevărat! 

Un soldat îi legă Prevestitorului mâinile strâns cu o 
sfoară. În jurul gâtului îi petrecu alta, ca unui animal greu 
de stăpânit. 

— Se mai zăreşte cineva? întrebă comandantul trupei. 

— Nimeni în afara acestui păstor, îi răspunse unul dintre 
oamenii săi. 


32. 


Doamna Techat îi plătise lui Iker călătoria cu corabia 


157 


până la Khemenu, „Oraşul lui Opt””, capitala provinciei 
lepurelui. In timp ce contempla fluviul a cărui măreție îl 
fascina, Iker simţi fixată asupra lui o privire insistentă. 

Intorcându-se, descoperi un bărbat înalt, mai degrabă 
slab, cu o privire autoritară. 

— Te opreşti la Khemenu, îl întrebă bărbatul cu voce 
tăioasă, sau mergi mai departe spre miazăzi? 

— De ce artrebui să vă răspund? 

— Pentru că te găseşti pe teritoriul meu. 

— Sunteţi guvernatorul acestei provincii? 

— Sunt mâna sa dreaptă, generalul Sepi, şi veghez la 
respectarea legilor noastre. Orice străin cu situaţie neclară 
este alungat. Aşadar, spune-mi ce gânduri ai, dacă nu, 
şterge-o! 

— Numele meu este Iker, vin din provincia Oryx cu o 
scrisoare din partea doamnei Techat pentru a cere 
permisiunea să-mi continuu învăţătura de scrib aici. 

— Doamna Techat... n-a murit? 

— E bine sănătoasă, vă asigur! 

— Spune-mi cum arată. 

Iker făcu întocmai. Pe faţa generalului Sepi, nu se citea 
nimic. 

— Arată-mi această scrisoare! 

— Nu pot, pentru că este adresată stăpânului Djehuty, 
nimănui altcuiva! 

— Eşti îndărătnic, tinere! Ascunzi ceva? 

— Am învăţat să nu mă încred în necunoscuţi. De unde 
să ştiu că sunteţi, într-adevăr, general? 

— Indărătnic şi bănuitor... Sunt mai degrabă nişte 
calităţi. 

Corabia ajunse la țărm. 

Douăzeci de soldaţi îi controlau amănunţit pe călători, 
supunându-i unui lung interogatoriu. Un ofiţer se îndreptă 
spre Sepi şi îl salută. 


? Acolo se aflau Ogdoadele, comunitate de opt divinităţi creatoare 
grupate în patru perechi (n.a.). 
158 


— Sunt fericit să vă văd din nou, generale! Nu îndrăznesc 
să vă întreb dacă... 

— Mama s-a stins. Am avut norocul să fiu lângă ea în 
ultimele ei clipe şi să conduc funeraliile. Era o femeie 
cinstită şi ştiu că judecata lui Osiris va fi binevoitoare. 

Iker nu se încumetă să se îndepărteze. 

— Băiatul acesta vă însoţeşte, generale? 

— Îl conduc în capitală. Pune-ţi lucrurile în spatele unui 
măgar, Iker! 

Ucenicul scrib se supuse. Oricum animalul nu era în 
primejdie să ducă o povară prea mare. 

Generalul Sepi mergea cu pas grăbit. 

— Dacă eşti de fel din provincia Oryx, cum de ai plecat 
de acolo? 

— Khnum-Hotep nu are nevoie de alţi scribi. M-am născut 
la Medamud. 

— La Medamud, într-adevăr? 

— Într-adevăr. 

— Şi de ce te-ai îndepărtat de familia ta? 

— Sunt orfan. Bătrânul scrib care m-a învăţat câte ceva 
din tainele îndeletnicirii de scrib a murit. 

— Şi ţi-ai încercat norocul în provincia Oryx... Din ce 
cauză? 

— Din întâmplare. 

— Întâmplarea!? repetă generalul neîncrezător. Nu cauţi 
pe cineva anume, din întâmplare? 

— N-am venit aici decât ca să devin un bun scrib. 

— Pari aşa de sigur pe tine, încât un foc deosebit trebuie 
să te însufleţească. Dacă nu îmi spui imediat adevărul, te 
înţeleg, dar dacă vrei să ocupi o poziţie înaltă e nevoie să- 
mi dai amănunte. 

— Când aş putea să-l văd pe stăpânul Djehuty? 

— O să-i vorbesc despre tine şi el va hotărî. Eşti destul de 
răbdător, Iker? 

— Numai dacă este necesar. 

pb 


159 


Guvernatorul vestitei provincii a lepurelui, Djehuty!'”, îşi 
uitase vârsta. Mare preot al misterelor lui Thot, sacerdot al 
zeiţei Maat, se trăgea dintr-o străveche familie, ale cărei 
origini ajungeau până în vremea piramidelor. După ce 
cunoscuse domniile faraonilor Amenemhat al ll-lea şi 
Sesostris al Il-lea, trebuia acum s-o suporte pe cea a lui 
Sesostris, al treilea cu acest nume, despre care sfătuitorii şi 
iscoadele sale îi spuneau cele mai rele lucruri. De ce 
monarhul nu rămânea închis în palatul său din Memphis, 
unde curtenii nu încetau să-i aducă laude? Dacă îşi alcătuia, 
cu adevărat, un plan pentru a înlătura privilegiile 
guvernatorilor de provincie, un război în interiorul ţării era 
inevitabil. 

Dar ce le putea reproşa regele unor administratori atât 
de conştiincioşi ca Khnum-Hotep sau el însuşi? Pământurile 
lor erau bine cultivate, turmele - numeroase şi sănătoase, 
atelierele - înfloritoare. Bineînţeles, dispuneau de trupe 
bine echipate, dar firava armată a faraonului nu era, oare, 
incapabilă să garanteze siguranţa provinciilor? 

Nu trebuia să se schimbe nimic, asta era tot! Şi Djehuty 
avea suficientă autoritate pentru a-i convinge şi pe ceilalţi 
guvernatori. 

Una dintre micile lui plăceri consta în schimbarea zilnică 
a lecticii folosite pentru numeroasele sale deplasări. Avea 
trei, încăpătoare şi confortabile, înzestrate cu umbrele de 
soare, în care putea aproape să se întindă pe spate. Mai 
multe echipe de câte opt oameni îl cărau cu schimbul, 
intonând cu bucurie, vechiul cântec: „Purtătorii sunt 
mulţumiţi când scaunul e încărcat. Când stăpânul e aici, 
moartea se îndepărtează, viaţa e reînnoită de Sokaris, 
domnul adâncurilor, iar cei morţi renasc”. 

Cu capul ras, Djehuty făcea o chestiune de onoare din a 
nu purta perucă, ceea ce nu-l împiedica să se preocupe de 
înfăţişarea sa. Purta cu plăcere o elegantă mantie ţesută cu 


10 Numele său complet era Djehuty-Hotep, „Thot este în toată măreţia 
sa” (n.a.). 


160 


mare atenţie şi o pânză înnodată în jurul şoldurilor, care-i 
acoperea picioarele în întregime. Grija pentru propria 
persoană îi întârziase îmbătrânirea. 

După ce ascultă rapoartele pozitive ale arendaşilor, 
demnitarul se decise să se bucure de o plimbare pe câmp. 
Dar în clipa când ieşea din palat, îl văzu pe vechiul său 
prieten, generalul Sepi. 

Un simplu schimb de priviri îi fu de ajuns pentru a 
înţelege că acesta trece printr-o încercare dureroasă. 

— Nimeni nu poate să-ţi uşureze suferinţa. Ştiu că nu 
aştepţi de la mine cuvinte care să ţi-o aline. Dacă doreşti să 
te odihneşti înainte de a întocmi raportul... 

— În ciuda morții mamei mele, mi-am îndeplinit 
misiunea. Veştile nu sunt deloc îmbucurătoare. 

— Sesostris s-a hotărât să încerce să-şi arate puterea? 

— Nu ştiu, căci legăturile mele de la Curte au amuţit 
brusc. 

— Cu alte cuvinte, faraonul a luat frâiele în mână! Semn 
rău, foarte rău... Altceva? 

— Oraşul Sichem s-a răsculat, cei de acolo au măcelărit 
garnizoana egipteană. 

— Regele a răspuns? 

— Într-un mod violent: a ordonat generalului Nesmontu 
să pornească un atac puternic. Sichem-ul se găseşte din 
nou sub control egiptean. 

Aşadar, monarhul nu ezita să folosească forţa! Era un 
mesaj clar pentru guvernatorii care refuzau să i se supună. 

Djehuty refuză plimbarea cu litiera. 

— Vino, să bem o cupă de vin sub umbrar. Sichem, zici, 
Sichem cu care noi facem schimburi de mărfuri, nu-i aşa? 

Sepi aprobă cu o înclinare a capului. 

— Războinic cum este, acest rege mă va învinovăţi că 
sunt complicele răsculaților! Pune imediat trupele noastre 
în stare de alertă! 

— Egipteni omorâţi de alţi egipteni... Ce dezastru se va 
abate asupra noastră! 


161 


— Ştiu, Sepi, dar Sesostris nu ne dă de ales. Scrie-i lui 
Khnum-Hotep şi celorlalţi guvernatori că înfruntarea nu mai 
poate fi evitată. 

— Vor crede că încercaţi să vă folosiţi de asta pentru a 
obţine o alianţă pe care ei n-o vor cu niciun chip. 

— Ai dreptate! Atunci, lasă scrisorile! Fiecare pentru sine! 

Vinul era excelent, dar Djehuty îl socoti mediocru. 

— Un străin doreşte să vă vadă, îndrăzni generalul. 

— Sper că nu un cananean din Sichem. 

— Nu, un tânăr care vine din provincia Oryx cu o 
scrisoare de recomandare din partea doamnei Techat. 

— Nu-i stă în fire! De obicei, nu se recomandă decât pe 
ea însăşi. Mai amână-l, nu primesc vizite astăzi! 

— Îndrăznesc să insist. 

Djehuty fu nedumerit: 

— Ce are atât de ieşit din comun protejatul tău? 

— Mi-ar plăcea să descoperiţi chiar dumneavoastră! 

Generalul nu era un mincinos şi nu solicita niciodată 
favoruri. 

— Adu-mi-l pe acest băiat! 

Îndată ce-l văzu pe Iker, înţelese interesul pe care i-l 
trezise lui Sepi. Cu toată modestia lui aparentă, în tânăr 
ardea un foc atât de mistuitor, încât nici măcar o revărsare 
a apelor Nilului n-ar fi fost suficientă pentru a-l stinge. 

Scrisoarea de recomandare a doamnei Techat era plină 
de laude. 

— În împrejurările de acum, declară Djehuty, am nevoie 
mai mult de soldaţi decât de scribi. 

— Dar eu, stăpâne, am venit aici pentru a deveni scrib. 
Unde aş putea învăţa mai bine această meserie decât în 
provincia lui Thot? 

— De ce atâta râvnă? 

— Pentru că sunt convins că secretul vieţii se ascunde în 
formulele cunoaşterii. Şi doar învăţătura adâncă a 
hieroglifelor îmi va permite să ajung la el. 

— Nu ai pretenţii prea mari? 


162 


— Sunt gata să muncesc zi şi noapte. 

— Dovedeşte-o fără întârziere! Intendentul meu se va 
ocupa de tine, vei locui în cartierul ucenicilor scribi. 
Încearcă să nu te cerţi cu nimeni, nu suport dezordinea! 
Dacă învățătorul tău nu va fi mulţumit de tine, vei fi izgonit 
de pe teritoriul meu. 

Iker se retrase: 

— Încăpăţânat, curajos, liber... Nu te-ai înşelat, Sepi! 
Băiatul acesta nu e unul obişnuit. 

— Ca şi mine, v-aţi dat seama că nu are doar un caracter 
puternic. 

— Îl crezi în stare să intre într-un templu? 

— Să depăşească mai întâi toate încercările! 


33, 


Aşteptându-se la o izbucnire de furie din partea lui 
Khnum-Hotep, doamna Techat lăsa furtuna să treacă. 

— De ce ai permis acestui băiat să plece? 

— Pentru că avea ceva deosebit, stăpâne! 

— Făcusem din el un bun luptător şi am nevoie de soldaţi 
buni ca să-mi păstrez independenţa. 

— Fără îndoială, dar Iker voia să fie scrib. 

— Nu scribii se vor bate cu soldaţii lui Sesostris! 

— El singur n-ar fi învins! 

Prost dispus, Khnum-Hotep îşi încrucişă braţele. 

— Repet întrebarea: de ce i-ai permis să plece? 

— Pentru că mi se părea foarte înzestrat pentru viitoarea 
meserie şi pentru că provincia asta nu putea să-i asigure 
învăţătura potrivită. Cea a zeului Thot, în schimb, îi va oferi 
ce-şi doreşte. N-ai spus tu însuţi, stăpâne, că n-ai nevoie de 
scribi noi? 


163 


— Se poate, se poate... Dar eu sunt cel care ia hotărârile, 
nimeni altcineva! 

Doamna Techat surâse. 

— Dacă nu mă ocupam eu însămi de acest băiat, 
stăpâne, ai fi făcut o muncă în plus. Şi ştii la fel de bine ca 
şi mine că Iker trebuie să-şi împlinească destinul. 

— Şi tu crezi că acest destin trece prin provincia 
lepurelui? 

— O simplă presimţire. 

— Băiatul acesta este ciudat. Pare atât de hotărât, încât 
nimic nu l-ar abate din drumul său. Mi-ar fi plăcut să-l 
cunosc mai bine. 

— Poate-l vom revedea. 

fit 

După ce au avut parte de o masă de dimineaţă 
consistentă, în timpul căreia Iker se ţinu deoparte, ucenicii 
scribi intrară în camera unde se desfăşurau lecţiile şi se 
aşezară pe rogojini. 

Când învățătorul intră, Iker fu dezamăgit şi mâhnit 
totodată. Era generalul Sepi! Aşadar, guvernatorul 
provinciei lepurelui îl amăgise trimiţându-l într-o cazarmă 
unde erau instruite gărzile deşertului. 

Tânărul se ridică: 

— lertaţi-mă, eu nu am ce căuta aici! 

— Nu vrei să devii scrib? îl întrebă Sepi. 

— Aceasta este chiar dorinţa mea. 

— Atunci, aşază-te la loc! 

— Dar sunteţi general şi... 

— ... responsabil al celei mai importante şcoli de scribi 
din provincia lepurelui. Sau mă asculţi fără să crâcneşti, sau 
te duci să-ţi cauţi norocul în altă parte. Cei care lucrează 
sub îndrumarea mea trebuie să fie disciplinaţi şi atenţi. Vă 
cer să nu întârziaţi şi să aveţi o ţinută fără cusur. La cea 
mai mică greşeala, veţi fi daţi afară. Să începem prin a-l 
saluta cu respect pe stăpânul divin, Thot, şi pe strămoşul 
tuturor scribilor, înțeleptul Imhotep. 


164 


Sepi agăţă un fir cu plumb de grinda principală a 
încăperii: 

— Priviţi-l cu atenţie, ucenici, căci e simbolul lui Thot, din 
inima balanței. Alungă răul, cântăreşte cuvintele, oferă 
pace cunoscătorului şi face să reapară ceea ce a fost uitat. 

Dintr-un coş de papirus căptuşit cu pânză, generalul Sepi 
scoase instrumentele folosite de scribi: o paletă de sicomor, 
o cutie cilindrică plină cu pene de scris şi cu pensule, un sac 
conţinând papirusuri, un altul cu pigmenţi, o mică unealtă 
în formă de ciocan cu două capete care servea la şlefuit, 
indispensabilă pentru corecturile pe papirus, cupe cu 
cerneală, calupuri roşii şi negre, tăblițe din lemn şi un 
răzuitor. 

— Cum se numeşte paleta? 

— „Vede şi Aude”!!, răspunse un ucenic. 

— Corect, aprobă Sepi. Nu uitaţi că paleta e una din 
incarnările lui Thot. Doar el vă va permite să cunoaşteţi 
cuvintele Zeului!? şi să le pătrundeţi înţelesul. Datorită 
paletei sale cunoaştem durata de viaţă a lui Ra, lumina 
divină, şi regalitatea lui Horus, protectorul faraonului. 
Mânuirea paletei este un act important şi sacru. De aceea, 
mai înainte trebuie împlinit un ritual. 

Generalul puse pe pământ o statuetă ce reprezenta un 
babuin în poziţie şezândă, cu ochii adânci şi gânditori. 
Incarnarea lui Thot, el îl inspira pe scribul cufundat în 
meditaţie. Apoi, învățătorul umplu cu apă o cupă. 

— Pentru tine, stăpân al limbii sacre, vărs energia care 
însufleţeşte spiritul şi mâna. lată apă din călimară pentru 
Ka-ul tău, Imhotep! 

După o lungă tăcere, învățătorul corectă poziţiile mai 
multor scribi, pe care le socotea prea lipsite de vigoare sau 
prea ţepene. Apoi le prezentă pensulele de scris şi 
beţişoarele de trestie ascuţite cu fineţe şi lungi de 25 de 


u În original, Maa-sedjem. (n. a.). 
12 „Hieroglifa” este un termen grecesc ce înseamnă „gravură sacră”. 
Egiptenii îi spun medou neter, „cuvintele Zeului”. (n.a.). 


165 


centimetri. 

— Vreunul dintre voi ştie care este cel mai bun material 
pentru producerea lor? 

— Stuful care a crescut într-o mlaştină cu apă sărată din 
apropierea malului mării, îi răspunse un elev. 

— Planta numită bup/evreum! n-ar fi mai bună? îi sugeră 
Iker. 

— Din ce cauză? îl întrebă Sepi. 

— Pentru că este rezistentă şi îndepărtează insectele. 

— Nu veţi scrie imediat pe papirus, reluă Sepi, ci pe 
tăbliţele de lemn acoperite cu un strat subţire de ipsos 
întărit. Veţi putea şterge greşelile şi curăța cu uşurinţă 
această suprafaţă. Când acest strat va fi distrus, veţi 
aşterne altul. Principalii voştri duşmani sunt lenea, 
delăsarea şi nesupunerea. Vor face din voi nişte proşti şi vă 
vor împiedica să înaintați în învăţătură. De aceea veţi 
asculta sfaturile celor care ştiu mai mult decât voi şi veţi 
munci în fiecare zi din greu. Dacă nu sunteţi pregătiţi, 
părăsiţi imediat această şcoală! 

Îngroziţi de severitatea învățătorului, doi ucenici ieşiră 
din încăpere. 

— Thot a separat limbile, continuă Sepi. Deosebind 
cuvintele rostite de la un ţinut la altul, el a schimbat 
gândurile oamenilor care s-au abătut de la adevăr şi de la 
calea cea dreaptă. În timpurile de aur, trăiau zeii care 
vorbeau aceeaşi limbă, astăzi se înfruntă oamenii care s-au 
îndepărtat de zei şi nu se înţeleg. Dar Thot ne-a transmis 
cuvintele puterii pe care voi veţi învăţa să le desluşiţi şi să 
le scrieţi pe lemn, piele, papirus şi piatră. Pentru aceasta 
trebuie să respectaţi o regulă de bază: nu puneţi un cuvânt 
în locul altuia, nu confundați un lucru cu altul. Aici veţi primi 
lecţii despre scrierea Casei Vieţii, formată din semne care 
sunt tot atâtea părţi ale cunoaşterii, simboluri încărcate de 
magie şi mister. De scriere depinde strălucirea spiritului. 


15 Buplevrum fruticosum, plantă din familia umbeliferelor, cu tulpini şi 
ramuri cilindrice numeroase, care creşte sub formă de tufişuri, (n. tr.). 


166 


Dacă vă închipuiţi că hieroglifele nu sunt decât desene şi 
sunete, nu le veţi înţelege niciodată. Ele conţin, cu 
adevărat, însuşirile secrete ale fiinţelor şi lucrurilor, 
esenţele cele mai ascunse. Limba sacră este o forţă 
cerească, ea a dat naştere lumii. Doar faraonul, primul 
dintre scribi, este în stare să o stăpânească. De aceea, 
numele său, per-aa, înseamnă „marele templu”. 
Hieroglifele n-au nevoie de oameni, ele acţionează prin ele 
însele. De aceea trebuie să respectaţi scrierile pe care le 
veţi descoperi sau le veţi copia, căci sunt mai importante 
decât neînsemnata voastră persoană. 

Iker era fermecat. 

Presimţise toate acestea, dar generalul Sepi le formulase 
cu o asemenea claritate, încât mai multe porţi păreau că se 
deschid în faţa lui. 

— Nu pentru gloria voastră veţi deveni scribi, preciză 
învățătorul, ci pentru a continua creaţia lui Thot. El a 
măsurat cerul, a numărat stelele, a stabilit timpul, anii, 
anotimpurile şi lunile. Suflul vieţii îşi are sălaşul în pumnul 
său, cotul său este baza oricărei măsuri. El, care nu ştie ce-i 
nici dezordinea, nici lipsa de precizie, stabileşte planurile 
templelor. Ştiinţa lui Thot nu e alcătuită din cercetări fără 
rost, din care nu se pot trage foloase, căci prea multă 
învăţătură şi prea multă cunoaştere dăunează. Prin 
cuvintele sale, veţi afla cum se ridică un edificiu, cum se 
împarte corect hrana sau cum se apreciază suprafaţa unui 
ogor. Ceea ce e sus e la fel cu ceea ce e jos, ceeace ejos e 
aidoma cu ceea ce e sus şi Thot vă va învăţa să nu separați 
cerul de pământ. 

— Aşadar, nouă nu ne rămâne decât să copiem din nou 
formulele gata făcute, protestă un ucenic. Nu e aceasta o 
mărturie a slăbiciunii noastre? 

— Dacă doreşti să ajungi puternic, îi răspunse Sepi, fii un 
maestru al cuvintelor! Adevărata putere este alcătuirea 
formulelor, căci cuvintele bine închegate sunt mai eficiente 
decât orice armă. Unii doar copiază, într-adevăr, dar nu 


167 


sunt de disprețuit, totuşi. Alţii, foarte puţini, ating 
înţelepciunea creaţiei. 

— Ce calităţi se cer de la aceştia? îl întrebă Iker. 

— Ascultare, putere de înţelegere şi inspiraţie. Tu şi 
colegii tăi sunteţi încă foarte departe de ele! Luaţi tăbliţele 
şi penele! O să vă dictez Cartea lui Kemit şi apoi vom 
corecta greşelile. Ce înseamnă acest cuvânt? 

— Kemit este un cuvânt format din rădăcina Kem, spuse 
Iker, şi înseamnă fie „pământ negru” altfel spus, pământul 
Egiptului pe care mâlul îl face roditor, fie „ceea ce este 
terminat, desăvârşit”. 

— Cele două înţelesuri sunt demne de luat în seamă, 
adăugă Sepi. Cartea aceasta poartă în ea, cu adevărat, o 
învăţătură completă pentru ucenicii scribi şi are drept ţintă 
să le îmbogăţească spiritul. Pregătiţi-vă uneltele pentru 
scris! 

Iker umplu cu apă două cochilii, în care îşi dizolva 
bucăţile de cerneală. 

Invăţătorul le dictă capitolele Cărţi; lui Kemit. La început, 
ele îi urau Stăpânului viaţă lunga, armonie şi înflorire 
veşnică. Apoi, vorbeau despre atât de necesara dreptate 
faţă de divinităţi şi faţă de sufletele din Heliopolis, oraşul 
sacru al lui Ra. Lui Montu, zeul-taur al provinciei tebane, îi 
cereau putere şi ajutor, iar lui Ptah - bucurie şi viaţă lungă. 

„Fie ca scrierile să te facă fericit” era urarea adresată 
scribului, cu condiţia să-şi asculte învățătorul, să-i respecte 
pe cei mai în vârstă decât el, să nu vorbească prea mult, să 
aleagă limpezimea şi să citească scrierile folositoare, 
cunoscându-le pe cele din care răzbătea lumina. 

O frază îl făcu pe Iker să tresară: „Scribul priceput ar 
putea fi salvat de mireasma Ţării Punt”, şi fu la un pas să 
piardă ritmul dictării. 

La capătul a două ore de eforturi şi atenţie, ucenicii erau 
obosiţi. Unii aveau cârcei, pe alţii îi durea spatele. 

Generalul Sepi trecu încet printre rânduri. 

— Foarte rău, concluzionă el. Niciunul dintre voi nu a 


168 


reuşit să scrie corect toate cuvintele mele. Mintea voastră 
şovăie, degetele vă sunt nesigure. Mâine dimineaţă o vom 
lua de la capăt. Cei care au comis prea multe greşeli vor fi 
mutaţi la altă şcoală. 

Iker îşi aranjă îndelung lucrurile. Când încăperea se goli, 
elevul se apropie de învăţător. 

— Pot să vă pun o întrebare? 

— Una singură, pentru că mă grăbesc. 

— Cartea vorbeşte despre „mireasma lui Punt”. E o ţară 
închipuită, nu-i aşa? 

— Aceasta e părerea ta? 

— Şi-atunci de ce un viitor scrib ar recopia astfel de 
himere? Şi de ce mireasma unei ţări închipuite l-ar salva? 

— Am spus o singură întrebare, Iker! Alătură-te acum 
colegilor tăi! 

Primirea pe care aceştia i-o făcuseră nu fu deloc 
călduroasă. Toţi erau născuţi în provincia lepurelui şi 
prezenţa unui străin în clasa generalului Sepi, unde se 
ajungea atât de greu, îi irita pe cei mai mulţi. 

Un băiat micuţ, oacheş, cu privire agresivă, începu 
ostilitățile: 

— Tu de unde vii? 

— Important e că acum mă aflu aici, îi răspunse Iker. 

— Cine te-a recomandat? 

— Ce contează? Fiecare trebuie să facă dovada calităților 
pe care le are. În fața acestei încercări suntem singuri. 

— Dacă o iei aşa, vei fi şi mai singur decât ceilalţi! 

Grupul ucenicilor se îndepărtă de intrus, uitându-se la el 
cu ură. Le-ar fi plăcut să-i tragă o bătaie zdravănă, ca să-l 
înveţe minte, dar generalul Sepi i-ar fi pedepsit cu asprime. 

Iker mâncă separat, recitindu-şi copia după Cartea lui 
Kemit. Cuvântul „Punt” nu înceta să-i frământe mintea. 
Tocmai din cauza acestei ţări misterioase era cât pe-aci să 
moară. 


169 


34. 


— Pregătiţi-vă uneltele, ordonă sec generalul Sepi. 

Iker pricepu imediat amploarea dezastrului. 

Îi înlocuiseră tăblița cu o alta, atât de tocită, încât n-o 
putea folosi. Îi rupseseră penele şi pensulele. Din bucăţile 
sale de cerneală, tari ca piatra, nu mai putea scoate nimic. 

Tânărul se ridică: 

— Uneltele mele au fost distruse. 

Amuzate şi satisfăcute, toate privirile se îndreptau către 
el. 

— Îl cunoşti pe vinovat? îl întrebă Sepi. 

— ÎI cunosc. 

Un freamăt străbătu rândurile ucenicilor scribi. 

— A aduce o acuzaţie e un lucru grav, îi reaminti 
generalul. Eşti sigur de ce spui? 

— Sunt. 

— Atunci, rosteşte-i numele! 

— Vinovatul sunt eu însumi. M-am arătat prea naiv 
crezând că nimeni n-ar îndrăzni să facă un astfel de gest 
demn de dispreţ. Îmi dau seama prea târziu cât de mare e 
prostia mea. 

Cu capul plecat şi picioarele ca de plumb, Iker se 
îndreptă spre uşă, sub privirile batjocoritoare ale 
învingătorilor. 

— E vreodată prea târziu pentru a te îndrepta? îl întrebă 
generalul. Uite un sac ce conţine toate uneltele necesare 
unui scrib adevărat. ŢIi-l încredinţez, Iker! Dacă atenţia şi 
grija ta slăbesc încă o dată, nu mai are rost să pui piciorul 
aici. 

Ucenicul primi cu venerație acest dar nepreţuit. Căută 
degeaba o formulă de mulţumire pentru a-şi exprima 


170 


recunoştinţa. 

— Du-te să te aşezi la locul tău, îi ceru învățătorul, şi 
pregăteşte-te repede! 

Iker îşi uită duşmanii şi se concentră asupra obiectelor 
noi şi de bună calitate pe care generalul tocmai i le oferise. 
Fără ezitări, prepară o superbă cerneală neagră. 

— Scrieţi aceste cugetări ale înţeleptului Ptah-Hotep, le 
spuse Sepi: 


Inima-ţi să nu fie îngâmfată pentru că ştii multe, 
Sfătuieşte-te cu cel neştiutor la fel ca şi cu cel 
cunoscător, 

Căci marginile cunoaşterii nu pot fi atinse 

Și nu există un meşter care să dobândească 
desăvârşirea. 

Un cuvânt înțelept este mai ascuns decât piatra verde, 
Și poate fi găsit câteodată chiar la slujnicele care 
muncesc la moară. 


Textul nu era uşor, prilejurile de a greşi - numeroase, dar 
mâna lui Iker „alerga” cu dibăcie. Urmărea atent fiecare 
cuvânt, păstrând totuşi în minte înţelesul întregii fraze. 

Când Sepi tăcu, Iker nu resimti nicio senzaţie de 
oboseală. Ar fi continuat, bucuros, încă mult timp. 

Generalul cercetă tăbliţele. Pe rând, fiecare elev îşi ţinu 
respiraţia. 

— Jumătate dintre voi nu merită să lucreze cu mine. Îşi 
vor continua ucenicia cu alţi învăţători. Alţii mai au mult de 
muncă şi nu îi voi păstra pe toţi. Un singur elev n-a greşit 
decât de două ori: Iker. El va răspunde, aşadar, de aceste 
încăperi pe care le va curăța zilnic. li încredinţez cheia! 

Ceilalţi ucenici fură mulţumiţi de această decizie. Nu era 
oare o înjosire a străinului? Ei nu se coborâseră niciodată 
până la munca destinată servitorilor. Dar Iker consideră 
această însărcinare o onoare, nu o jignire. Şi fu, de 
asemenea, fericit, când i se dădu în grijă tăbliţele, de care 
se ocupă cu pasiunea lui obişnuită. 


171 


Ce bucurie să atingă aceste suporturi pentru scris! Le 
împărţi după materialul din care erau făcute şi le dădu 
numere: tăblițe din argilă nearsă care cereau pene cu 
vârful tare; tăblițe din lemn de sicomor şi de smochin, de 
formă dreptunghiulară, compuse din mai multe bucăţi 
prinse în cuie mici de lemn, tăblițe de calcar a căror 
suprafaţă fusese nivelată cu grijă. 

În plus, să nu-şi vadă toată ziua tovarăşii de învăţătură 
era un adevărat noroc. Spera că generalul Sepi renunţase 
la ideea că lker se formase ca soldat şi va continua să-i 
impună să muncească tot mai mult. 

Noaptea coborâse deja atunci când Iker ieşi din magazie 
pentru a merge în sala de mese, unde înghiţi câteva resturi 
de dovlecei şi puţină brânză proaspătă. Cugetările lui Ptah- 
Hotep i se gravaseră atât de adânc în minte, încât nu 
încetau să-l farmece ca o muzică învăluitoare. 

O rază de lumină se zărea pe sub uşa camerei sale. 

Totuşi, el nu lăsase lampa aprinsă. Ingrijorat, împinse uşa 
încet şi descoperi prăpădul. 

Rogojina fusese sfâşiată, bucăţile de pânză care serveau 
la acoperirea coapselor - transformate în zdrenţe, lada cu 
rufărie făcută fărâme, produsele pentru îngrijirea corpului - 
distruse, sandalele - rupte, iar pereţii - murdăriţi cu 
desene... 

Mâhnit, cu lacrimi în ochi, se întreba cum va obţine oare 
cele necesare traiului? 

Dar din moment ce trebuia să rămână aici, adormi, cu 
sufletul distrus. 

eti 

Când se trezi, morocănos, Iker se gândi dacă servea la 
ceva să continue într-o astfel de atmosferă, în care 
loviturile pe la spate riscau să se înmulțească. Ce aveau să 
mai scornească tovarăşii săi de învăţătură pentru a-l 
descuraja? Să fii singur împotriva tuturor era o situație prea 
supărătoare, ca s-o poţi îndura timp îndelungat. 

Ucenicul scrib îşi pusese în gând să măture încăperea 


172 


unde aveau loc lecţiile, apoi, înainte ca acestea să înceapă, 
să-i spună generalului Sepi că renunţă. 

In faţa uşii se găsea un pachet. 

„Incă o răutate”, se gândi Iker, care ezită să dezlege 
sforicica. 

Două cămăşi şi două bucăţi de pânză noi, o pereche de 
sandale, produse pentru igienă, o rogojină trainică... 
Aşadar, una peste alta, câştigase ceva! Unul dintre 
duşmanii săi avusese oare remuşcări? Sau se bucura de 
ajutorul unui protector care rămânea în umbră? 

Un Iker elegant îşi întâmpină învățătorul într-o încăpere 
curată ca un papirus neatins. 

Colegii săi rămaseră cu gura căscată: cum se descurcase 
să-şi facă rost de veşminte noi? Judecând după faţa sa 
liniştită, ai fi jurat chiar că nu suferise nicio pagubă. 

— lată alte cugetări ale lui Ptah-Hotep, le zise generalul 
Sepi. Din această şcoală vor trebui să iasă cât de curând 
mai multe papirusuri care să cuprindă toate aceste scrieri 
importante: 


Când ascultarea e atentă, cuvântul e înţelept. 
Cel care ascultă stăpâneşte ceea ce e util, 
Cel care ascultă foloseşte ceea ce aude. 
Ascultarea e mai bună decât orice, 

Aşa se naşte dragostea desăvârşită. 


Brusc, Iker avu senzaţia că nu mai copiază, ci că scrie cu 
adevărat. Nu se mai limita să transmită frazele deja rostite, 
pătrundea acum în înţelesul lor. Prin forma hieroglifelor 
sale, prin particularităţile desenului său, dădea o culoare 
încă necunoscută gândului înţelept. Era ceva neînsemnat, 
bineînţeles, totuşi, pentru prima dată, ucenicul simţea 
puterea scrisului. 

După terminarea lecţiilor, Iker mătură încăperea. În timp 
ce ieşea, se lovi de grupul colegilor săi, strânşi în jurul 
băiatului oacheş cu privire agresivă. 

— Eu zic să nu mai puneţi la cale încă o lovitură josnică, îi 


173 


sfătui Iker, cu o voce fermă. De data aceasta, nu voi sta cu 
mâinile în sân. 

— Crezi că ne sperii? Noi suntem zece, iar tu eşti singur! 

— Urăsc violenţa! Dar dacă vă încăpăţânaţi, voi fi nevoit 
să vă pedepsesc. 

— Încearcă şi-ai să vezi! 

Furios, oacheşul vru să-l lovească pe Iker cu pumnul. 

Fără să înţeleagă ce i se întâmplă, fu aruncat în aer şi 
căzu greoi pe spate. Sărindu-i iute în ajutor, unul dintre 
prietenii săi devotați avu parte de aceeaşi soarta. Şi când 
un al treilea, cel mai solid din tot grupul, le împărtăşi 
umilinţa înfrângerii, ceilalţi dădură înapoi. 

Din privirile pe care lker le îndreptase către ei, toţi 
înţeleseră că putea fi mult mai violent decât până acum. 

— Cu siguranţă a fost antrenat ca soldat! spuse, mirat, 
un slăbănog. Băiatul acesta e în stare să ne rupă oasele. 
Să-l lăsăm în pace înainte să se înfurie prea tare. 

Nici măcar oacheşul nu mai insistă. 

Când jalnicul grup se îndepărtă, Iker mulţumi norocului 
său. Dacă ei ar fi avut ideea să-l atace toţi odată, l-ar fi 
doborât. Şi îi mulţumi, de asemenea, guvernatorului 
Khnum-Hotep pentru că-l obligase să devină un luptător. 

În drumul spre sala de mese, ucenicul scrib văzu zburând 
un ibis, atât de impunător, încât se opri să-l contemple. 

Pasărea lui Thot începu să descrie cercuri largi deasupra 
lui Iker, ca şi cum ar fi vrut să-i dea de înţeles că o făcea 
anume pentru el. Apoi se îndreptă spre Nil, se întoarse spre 
Iker şi zbură din nou în direcţia fluviului. 

Tânărul îl urmă. De mai multe ori, ibisul se îndepărtă şi 
veni iar înapoi. Datorită experienţei sale, dobândite la 
alergările din deşert, ucenicul scrib parcurse într-un timp 
foarte scurt distanţa care-l despărţea de Nil. Pasărea 
aştepta deasupra unui desiş de papirus. Se aşeză câteva 
clipe în vârful inflorescenţelor pe care le ciuguli cu ciocul ei 
ascuţit, apoi se înălţă spre cer. 

Fără nicio îndoială, mesagerul zeului  scribilor îl 


174 


condusese în acest loc pustiu ca să-i arate ceva. 

Să se aventureze în acest talmeş-balmeş de plante nu 
era lipsit de pericol. Un crocodil sau un şarpe se puteau 
ascunde aici. De aceea lker încercă pământul cu piciorul 
înainte de a da la o parte trestiile şi a se afunda în papirus. 

Nişte gemete îl făcură să rămână pe loc. 

In acest desiş se afla un copil! 

Uitând de pericole, înaintă cât putu de repede şi dădu 
peste un... măgăruş. Rănit la un picior, se ghemuise în 
aşteptarea morţii. 

Cu grijă, ca să nu-l sperie, Iker îl scoase din mâlul care-l 
ţinea prizonier. Nefericitul nu era decât piele şi os şi îi 
puteai număra coastele. 

— O să te iau în braţe! îi spuse Iker. Şi o să te îngrijesc. 

In ochii mari şi căprui ai animalului, se citea spaima. Nu 
păstra, evident, o amintire frumoasă din primele sale relaţii 
cu specia umană. 

Ca să-l liniştească, Iker se aşeză lângă el şi încercă să-l 
mângâie. Măgăruşul rănit tremura de spaimă, convins că 
urma să fie lovit. Atingerea unei mâini blânde şi iubitoare îl 
surprinse şi îl potoli. Puțin câte puţin, tânărul scrib îi câştigă 
încrederea. 

— Trebuie să te scot de aici şi să-ţi dau să mănânci. 

Măgăruşul nu era deloc greu. Iker se temea să nu se 
zbată; dimpotrivă, protejatul său se liniştise, simțindu-se, în 
sfârşit, în siguranţă. 

Brusc, pe când salvatorul său apuca pe drumul care 
ducea spre zona cultivată, măgăruşul începu să se zbată şi 
să geamă. Motivul spaimei sale nu era greu de ghicit: un 
ţăran înarmat cu o furcă venea spre ei cu paşi mari. 

— Aruncă acest monstru în smârcuri, urlă el, să fie 
mâncat de crocodili! 

— Unde vezi tu monstru? Nu e decât un măgăruş rânit şi 
flămând. 

— Nu te-ai uitat bine la el! 

— Ba cred că da şi am băgat de seamă că a fost chinuit. 


175 


Dacă eşti vinovat, vei fi condamnat. 

— Vinovat pentru că am scăpat de un animal care aduce 
răul? Din contră, mă vor felicita! 

— De ce îl învinuieşti? 

— O să-ţi arăt. 

— Nu, nu te-apropia! 

— Priveşte-i ceafa! Priveşte semnul! 

Iker observă câteva fire de păr roşu. 

— Această fiară este o creatură a lui Seth, aduce 
nenorocire! 

— Ibisul, pasărea lui Thot, m-a condus spre locul unde tu 
l-ai părăsit după ce l-ai bătut. Crezi că zeul scribilor nu e în 
stare să deosebească răul de bine? 

— Dar pata... Animalele cu părul roşu sunt creaturile lui 
Seth! 

— Poate că acesta a fost purificat de către ibisul lui Thot. 

— Dar tu cine eşti? 

— Un ucenic scrib al generalului Sepi. 

Tonul ţăranului se schimbă: 

— Bine, am putea să ne-nţelegem. Acest măgăruş este al 
meu, dar ţi-l dau cu condiţia să nu faci plângere împotriva 
mea. 

— Îmi ceri mult. 

— Ascultă, am crezut că fac bine şi un judecător m-ar 
socoti nevinovat. Cum puteam să prevăd că Thot va 
interveni? 

— Am încheiat târgul, prietene! 

Bucuros că a scăpat din încurcătură aşa de ieftin, ţăranul 
plecă repede. Aproape imediat, măgăruşul se liniştise. 

În momentul în care briza blândă venită dinspre 
miazănoapte se porni, măgarul adulmecă aerul cu interes. 
Apoi i se citi în ochi curiozitatea faţă de lumea ce-l 
înconjura. Cu privirea plină de o dragoste nesfârşită faţă de 
salvatorul său, se trezea la viaţă. 

— Numele tău se impune de la sine, socoti Iker. O să te 
cheme Vânt-de-Miazănoapte. 


176 


35. 


Ascunşi în Deltă, la două zile de mers de oraşul Imet, 
Gură-Pocită şi elevii săi trăiau din pescuit şi vânat. Se 
ospătau şi petreceau în fiecare zi, iar căpetenia lor profită 
de aceasta pentru a-şi înăspri antrenamentul. Într-o 
asemenea zonă, era uşor de întins capcane şi de plănuit 
anumite manevre. Doi recruți îşi pierdură viaţa, dar 
numărul fiind atât de mic, era mai degrabă mulţumitor. El 
dovedea că munca dădea roade şi că trupele vor fi în 
curând gata de luptă. 

Să devină căpetenia celei mai grozave cete de tâlhari 
care s-a pomenit vreodată pe pământul Egiptului, acesta 
era țelul lui Gură-Pocită. Va produce atâtea suferinţe 
duşmanilor săi, încât vor sfârşi prin a-i rosti numele cu 
groază. 

— Pândarul ne vesteşte că a zărit nişte străini, 
comandante! 

— Nu se poate... O să ne distrăm! Fiecare să-şi ocupe 
locul! 

Bineînţeles, această eventualitate fusese prevăzută. ŞI 
banda lui Gură-Pocită se pregăti să-i elimine pe nepoftiţi. 

— Câţi sunt? 

— Patru oameni. 

— Prea uşor! O să ne ocupăm noi doi de ei. 

Era o zi fastă pentru Shab Strâmbu’, căci Gură-Pocită îl 
recunoscu deja înainte să arunce cuțitul. 

Impreună cu un elev de-al său, ţâşni din stuf ca o fiară. 

— Salut, prietene! Ai călătorit bine? 

— M-ai speriat, tâmpitule! 

— Dar... unde e marele stăpân? 

— O patrulă de soldaţi ai deşertului l-au arestat şi l-au 
dus probabil la Sichem. 


177 


— De ce nu i-aţi omorât? 

— Erau prea mulţi. Şi apoi Prevestitorul ne-a ordonat să 
fugim. 

— Trist sfârşit pentru un om ca el, îl compătimi Gură- 
Pocită. 

— Ce tot pălăvrăgeşti? Vom merge la Sichem să-l 
eliberăm. 

— Aiurezi, Strâmbule! Crezi că egiptenii vor face greşeala 
să lase oraşul nesupravegheat? Un întreg regiment de 
soldaţi adevăraţi a rămas acolo şi nu ne putem măsura cu 
ei. 

— Elevii tăi nu sunt bine pregătiţi? 

— Numai pentru atacuri precise, dar nu şi atunci când 
sunt luaţi prin surprindere. 

— Nu atacăm cazarma, ci închisoarea! 

— Mai întâi, va fi bine păzită şi nimic nu dovedeşte că 
vom reuşi să-l eliberăm pe Prevestitor. Şi vom ajunge 
oricum prea târziu. 

— Din ce cauză? 

— Pentru că-l vor executa până atunci. Crezi că faraonul 
se va purta cu blândeţe faţă de cel care a stârnit răscoala? 

Shab se strâmbă: 

— Prevestitorul tău e deja mort. Să ne ducem la Sichem 
ar fi curată sinucidere, Strâmbule! 

— Şi ce propui? 

— Să ne împăcăm cu soarta şi să ne ocupăm de propriul 
viitor. Cu o trupă ca aceasta, vom realiza mai multe decât 
tâlharii nisipului. 

— Fără îndoială, fără îndoială, dar Prevestitorul... 

— Vită-l! Acum arde în cazanele infernului. 

— Şi dacă ar mai avea o şansă? 

— Ce şansă? zise uimit Gură-Pocită. 

— Să evadeze. Ştii bine că nu e un om obişnuit. Puterile 
sale îi permit să scape de duşmani. 

— Totuşi, a fost arestat! 

— Şi dacă el a vrut-o? 


178 


— Pentru ce? 

— Ca să arate că nimeni nu-l poate întemniţa. 

— Îl iei drept un zeu pe Prevestitorul ăsta al tău! 

— Are puterea demonilor deşertului şi va şti să o 
folosească. 

— Vorbe, atâta tot... Noi suntem liberi, vii şi gata să-i 
prădăm pe egipteni. 

— Să rămânem aici până va fi lună nouă, propuse Shab 
Strâmbu’. Dacă Prevestitorul nu vine până atunci, plecăm. 

— Aşa vom face, îşi dădu acordul Gură-Pocită. Ne vom 
sluji însă de acest prilej ca să mâncăm bine şi să bem pe 
măsură. Prin sate, trebuie să fie rezerve frumoase de vin şi 
bere. De fete, ne vom ocupa la urmă! 

Ă Pit 

Intr-o celulă cu podeaua din pământ bătătorit, se aflau 
douăzeci de oameni. Erau cu toţii abătuţi, în afară de 
Prevestitor. Ascunsă într-un fald al mantiei sale, regina 
turcoazelor alunga răul. De fapt, deşi fusese aruncat în 
această temniţă rău-mirositoare, viitorul i se luminase, căci 
unul dintre prizonieri îi semăna ca un frate. Aproape tot 
atât de înalt ca şi el, avea aceeaşi înfăţişare şi faţă suptă. 
Doar barba trebuia să-i mai crească puţin. Prevestitorul era 
sigur că va obţine acest răgaz, pentru că soldaţii egipteni îi 
interogau îndelung pe locuitorii din Sichem, înainte de a se 
ocupa de păstorii pe care puseseră mâna în împrejurimile 
oraşului şi pe care-i strânseseră aici. 

— Voi nu mă cunoaşteţi, li se adresă el, dar eu vă cunosc. 

Priviri întrebătoare se ridicară spre el: 

— Aţi trudit cu mult curaj, asupriţi de un stăpân atât de 
crud, încât aţi renunţat la luptă. Eu am venit să vă ajut. 

— Crezi că eşti în stare să dărâmi pereţii temniţei? îl 
zeflemisi stăpânul unei turme de oi. 

— Sunt, dar nu aşa cum îţi închipui tu. 

— Şi cum vei face? 

— Aţi auzit vorbindu-se despre Prevestitor? 

Un singur păstor tresări: 


179 


— Nu e un vrăjitor care are legătură cu demonii 
deşertului? 

— Într-adevăr. 

— Şi de ce ar veni să ne elibereze? 

— Nu va veni. 

— Atunci, vorbeşti aiurea! 

— Nu va veni, pentru că el este deja aici! 

Prevestitorul îşi puse mâna pe umărul prostănacului celui 
înalt. 

— lată-l pe salvatorul vostru! 

— El? Dar abia ştie să vorbească! 

— Până acum nu l-aţi recunoscut şi a fost cea mai gravă 
greşeală a voastră. In mai puţin de o săptămână, va fi gata 
să-l doboare pe duşman şi să ne elibereze. 

Păstorii ridicară din umeri şi fiecare rămase tăcut în colţul 
său. Prevestitorul porni să-şi instruiască înlocuitorul, 
punându-l să repete câteva fraze simple pe care locuitorii 
din Sichem le auziseră de o mie de ori. Foarte fericit că era 
băgat în seamă şi că scăpa de atmosfera apăsătoare a 
temniţei, prostănacul dădu dovadă de o nemaipomenită 
voinţă. 

tre 

Trecuse o săptămână. 

Uşa celulei se deschise cu zgomot. 

— leşiţi cu toții, veţi fi interogaţi, îi anunţă un soldat 
egiptean. 

— Nu ne supunem decât Prevestitorului, rosti răspicat un 
păstor care acceptase să intre în joc. 

Soldatul se sufocă de indignare: 

— Mai zi o dată! 

— Prevestitorul este călăuza noastră. El şi numai el ne 
poate porunci ce să facem. 

— Unde se află această faimoasă călăuză? 

— Aici, printre noi. 

Prizonierii se dădură în lături pentru ca prostănacul să 
poată fi văzut. Prevestitorul îi pusese pe cap turbanul său şi 


180 


îl îmbrăcase cu mantia sa. Soldatul puse capătul bastonului 
său pe pieptul ciudatului personaj. 

— Tu eşti Prevestitorul? 

— Eu sunt. 

— Cel care a pornit răzmeriţa din Sichem? 

— Zeul m-a ales ca să-i stârpesc pe asupritorii poporului 
şi să-l port spre victorie. 

— Ei bine, o să fii dus în faţa generalului Nesmontu, 
voinicule! 

— Niciun duşman nu va reuşi să mă învingă, căci demonii 
deşertului sunt aliaţii mei. 

— Legaţi-l strâns! ordonă soldatul colegilor săi. 

Adevăratul Prevestitor se apropie. 

— Noi suntem păstori, murmură el şi nu înţelegem nimic 
din povestea aceasta. Dacă nu ne îngrijim de animalele 
noastre cât mai repede, vom pierde tot. 

Fiu de ţăran, soldatul fu impresionat de acest argument: 

— Bine, o să fiţi interogaţi! Apoi mai vedem! 

Urmând planul prevăzut, păstorii dădură asigurări că sunt 
nevinovaţi. Unul după altul, fură lăsaţi să plece. Soldaţii 
erau prea fericiţi că prinseseră peştele cel mare pentru a se 
mai ocupa şi de cei mici. 

ați 

Generalul Nesmontu îl privi bănuitor pe bărbatul cu 
turban. 

— Tu eşti, aşadar, nemulţumitul care a ordonat măcelul 
de la garnizoana egipteană din Sichem? 

— Eu sunt Prevestitorul. Zeul m-a ales ca să-i dobor pe 
asupritorii poporului! 

— ... Pe care îl vei călăuzi spre victorie. De douăzeci de 
ori ai repetat-o. Cine se ascunde în spatele tău? Asiaticii, 
libienii sau doar cananeenii? 

— Zeul m-a ales pentru... 

Generalul îl pălmui pe prizonier. 

— Câteodată îmi pare rău că faraonul nu îngăduie 
tortura. La o întrebare limpede vreau un răspuns clar: 


181 


acţionezi de unul singur sau te sprijină cineva? 

— Zeul m-a ales... 

— Ajunge! Luaţi-l de aici şi continuaţi să-l interogaţi! 
Când va fi mort de sete, poate va vorbi, în sfârşit. 

Datorită învățăturilor Prevestitorului, prostănacul era 
convins că va reuşi să ţină piept egiptenilor. Dar niciunul 
dintre ei nu izbuti să-i smulgă alte cuvinte în afara 
formulelor stabilite, pe care le rostea netulburat. 

— Bine că am pus mâna pe ucigaşul acesta nebun, îi 
spuse aghiotantul generalului. 

— O ultimă verificare mi se pare necesară: să fie purtat 
pe străzile oraşului! 

De la primii paşi, patrula însărcinată cu această misiune 
crezu că prizonierul nu era decât un şarlatan, căci nimeni 
nu dădu vreun semn când trecea pe lângă el. 

Apoi, brusc, o femeie strigă: 

— El e! îl recunoscu. 

Un bătrân o susţinu: 

— Prevestitorul s-a întors! 

În câteva secunde, oamenii se îmbulziră, gălăgioşi, în 
jurul lui. Soldaţii îşi făcură loc cu greutate şi îl conduseră pe 
prizonier înapoi la cazarmă. 

— Nu mai e nicio îndoială, generale! declară un ofiţer. 
Smintitul acesta e chiar Prevestitorul. Dacă vrem să 
înlăturăm alte necazuri, trebuie să-i arătăm populaţiei cât 
mai repede hoitul lui. 

— Daţi-i să bea otravă! le ordonă Nesmontu. 

Şi în timp ce generalul întocmea un lung raport către 
faraon, prostănacul se lăsă pradă morţii cu o totală 
nepăsare. Nu-i promisese oare Prevestitorul că va fi primit 
într-un palat minunat, plin de făpturi binevoitoare care îi 
vor împlini toate dorinţele, iar servitorii îi vor oferi cele mai 
bune vinuri? 


182 


36. 


Iker nu legase nicio prietenie cu colegii săi şi se dedica, 
exclusiv, muncii sale. Seara se mulțumea cu o supă de 
linte, cu o fiertură de bob, o ceapă şi cu un colţ de pâine 
frecat cu usturoi, înainte de a aprinde mai multe lămpi cu 
ulei de ricin. Foarte ieftin, folosit pentru ungerea corpului 
de cei mai săraci, uleiul de ricin servea mai ales pentru 
iluminat. 

Ucenicul scrib nu înceta să recopieze textele cunoscute 
pentru a şi le fixa în memorie, a-şi forma mâna şi a 
deprinde o scriere rapidă şi, totodată, uşor de citit. 
Desenând gândurile, le dădea atâta viaţă, încât în ele se 
îmbrăţişau o mulţime de forme. Hieroglifele erau mai mult 
decât o înşiruire de imagini, în ele îşi făceau simțită 
prezenţa divinităţile care dădeau fiecărui cuvânt deplină 
înţelepciune. 

Putea, oare, viaţa să fie prelungită şi să capete mai multă 
strălucire prin scris? Iker era tot mai convins de acest lucru, 
pe măsură ce mintea sa îşi însuşea semnele şi se 
transforma în ele şi prin ele. Să rămână un simplu scrib, 
prizonier al sarcinilor administraţiei, nu-l interesa; el dorea 
să pătrundă misterul acestei limbi, în acelaşi timp abstractă 
şi concretă, care crease civilizaţia egipteană. 

Muncind cu atâta încrâncenare, tânărul evita să se 
gândească la preoteasă. Dar pe când scria o frază, chipul ei 
reapăru şi trezi în el o speranţă fără rost. Niciodată n-o va 
mai revedea, decât dacă priceperea sa de scrib i-ar 
deschide porţile Abydosului. 

Insă poate că vor mai fi şi alte sărbători sau ritualuri la 
care o va putea întâlni! 

Nu, el nu va renunţa. Pentru ea, va porni să „cucerească” 


183 


gramatica, vocabularul, înlănţuirea hieroglifelor care, prin 
aşezarea lor pe lemn, papirus sau piatră, degajă o armonie 
pe care doar cei care stăpânesc scrisul în chip desăvârşit o 
cunosc. 

Iker mergea adesea să-şi vadă măgăruşul, aşezat comod 
pe un strat de paie ce era schimbat zilnic. Inzestrat cu o 
mare poftă de mâncare, Vânt-de-Miazănoapte se îngrăşa 
văzând cu ochii şi rana sa nu va fi în curând decât o 
amintire urâtă. 

În timpul primei lor plimbări pe câmp, măgarul i-o luă 
înainte şi regăsi drumul de întoarcere fără cea mai mică 
greşeală, în ochii săi, lucea o bucurie intensă. 

— E bine să ai un prieten adevărat, i se destăinui Iker. Ţie 
pot să-ţi spun tot! 

Ucenicul scrib îi povesti măgăruşului toate întâmplările 
prin care trecuse, fără să lase deoparte nimic. Animalul îşi 
ciulise urechile mari. 

— Nu-mi pasă că adunătura asta de scribi nepricepuţi şi 
înfumuraţi nu mă place! Mai degrabă îmi dă putere! Când îi 
văd atât de plini de ei, aşa încât nu respectă nici semnele 
sacre, nici pe aproapele lor, nu am altă dorinţă decât să 
merg pe calea mea, fără să ţin seamă de părerea lor. 
Nătărăii nu sunt în stare să facă nimic, ceea ce-i face 
invidioşi şi geloşi. Incearcă să-i distrugă pe cei care nu le 
seamănă. Noi doi suntem fraţi cu adevărat. Impreună le 
vom ţine piept. 

Măgarul îi linse mâna salvatorului său, care îl răsplăti cu 
mângâieri îndelungate, înainte de a se întoarce în camera 
sa. Ca în fiecare seară, îşi aşeză pe burtă fildeşul fermecat 
pe care i-l dăruise doamna Techat, ca să îndepărteze 
spiritele rele. Dimineaţa, îndată ce se trezea, îl punea 
alături de cele două amulete ale sale, care reprezentau un 
şoim şi un babuin, ca să se reîncarce cu energie. 

— Mâine, îi anunţă generalul Sepi pe cei zece elevi ai săi 
aleşi să devină scribi de elită, aveţi zi de odihnă! 

Ca de obicei, Iker rămase la urmă. 


184 


— Generale, vă cer o favoare! 

— ţi dau voie să nu mături mâine în sala de lecţii. 

— Permiteţi-mi să cercetez arhivele provinciei. 

— Nu preferi să te distrezi sau să te odihneşti? 

— Mai devreme sau mai târziu, voi avea de-a face cu 
acest soi de acte. Doresc să încep cât mai repede. 

— Ce fel de acte te interesează? 

— Oh, aproape toate! Vreau să învăţ cât mai multe. 

— ţi scriu un permis de liberă trecere. 

Tânărul îşi ascunse încântarea. 

inarmat cu preţiosul permis, se prezentă în faţa 
administratorului arhivelor. 

— Ce acte vrei să vezi? 

— Tot ce se referă la corăbii, echipaje şi călătorii pentru 
aducerea de mărfuri. 

— De când anume? 

— Să zicem... din ultimii trei ani. 

Fu condus într-o sală imensă, făcută din cărămizi. Pe 
rafturi, erau rânduite cu grijă papirusuri şi tăblițe. 

— Nu îngădui niciun fel de dezordine. La cea mai mică 
neatenţie, voi cere învățătorului tău să-ţi retragă permisul 
de trecere. 

— Voi respecta întru totul regulamentul, promise Iker. 

Deşi era foarte nerăbdător, lucră ordonat şi pe-ndelete. 
Numărul orelor necesare căutării nu-l înspăimânta, 
dimpotrivă! Intr-o asemenea mulţime de documente, va 
descoperi, cu siguranţă, o urmă. 

AN 

Provincia lepurelui avea numeroase corăbii, dar niciuna 
nu se numea Fulgerul. Uitând de această dezamăgire, Iker 
spera că, poate, cei doi corăbieri, al căror nume îl cunoştea, 
aparținuseră altor echipaje înregistrate de administraţie. 
Dar nu dădu peste nicio urmă a lui Ochi-de-Ţestoasă sau 
Cuţit-Tăios. 

Cât priveşte călătoriile pentru aducerea de mărfuri, 
niciuna nu se îndreptase spre Punt. 


185 


Doar sănătatea bună a lui Vânt-de-Miazănoapte care 
creştea de la o zi la alta şi frumuseţea lecţiilor dăruite de 
generalul Sepi elevilor săi, îl ajutară pe Iker să nu se lase 
prada deznădejdii. 

Când ieşi din sala de lecţii, pe care tocmai o măturase 
până în cele mai ascunse unghere, tânărul se lovi de trei 
fete pe cât de elegante, pe atât de zeflemitoare. Purtau 
rochii uşoare, brățări la mâini şi la glezne, coliere de perle 
şi coroniţe împodobite cu albăstrele... Adevărate prințese, 
mândre că-şi puteau etala bogăţiile! 

— Tu eşti scribul Iker? întrebă cea mai mare, cu o voce 
seducătoare. 

— Nu sunt decât un ucenic. 

— Se pare că munceşti prea mult, şopti cea mai tânără, 
cu privire poznaşă. 

— Din punctul meu de vedere, niciodată nu munceşti 
destul. Sunt atâtea de învăţat! 

— Nu e cam plictisitor, până la urmă? 

— Dimpotrivă! Cu cât desenezi mai multe hieroglife, cu 
atât descoperi alte minuni. 

— Dar despre noi, ce părere ai? 

Iker roşi până în vârfurile urechilor. 

— Dar eu... Cum să apreciez dacă... lertaţi-mă, trebuie să 
am grijă de măgarul meu. 

— Nu suntem mai atrăgătoare decât acest animal? îl 
întrebă aceea care nu deschise gura până atunci. 

— Vă rog mult să mă iertaţi, sunt, într-adevăr, grăbit! 

Luând-o la fugă, Iker reuşi să scape de cele trei zeițe ale 
frumuseţii şi gingăşiei; care semănau surprinzător de mult. 
Diferenţa de vârstă era, în mod sigur, foarte mică şi numai 
anevoie le puteai deosebi. Dar farmecul lor era rodul 
fardurilor şi a veşmintelor, gesturile lor păreau nefireşti şi 
ucenicul nu avu decât o dorinţă: să nu le mai întâlnească. 

Dar această dorinţă nu se împlini. 

În aceeaşi seară, cea mai mică dintre surori bătu la uşa 
camerei sale. 


186 


— Nu te deranjez, Iker? 

— Nu... În sfârşit, da... Nu puteţi intra aici, pentru că... 

— Pentru că se află deja o altă tânără fată? 

— Nu, bineînţeles că nu! 

— Atunci, lasă-mă să-ţi ofer ce ţi-am pregătit. 

Era fardată din belşug: prea mult verde-n jurul ochilor, 
prea mult ocru roşu pe buze şi prea mult parfum. 

Fata aşeză pe jos două talere. 

— Primul conţine prăjituri cu smochine, îi explică ea. 
Slujnica mea le-a măcinat ca să obţină o făină foarte fină şi 
eu cu mâna mea am adăugat mierea înainte de a băga 
aluatul să se coacă în cuptor. Pe cel de-al doilea taler, se 
găseşte brânză cu ierburi făcută din laptele celei mai 
frumoase dintre vacile noastre. Presupun că niciodată n-ai 
gustat mâncăruri atât de alese! Dacă eşti drăguţ cu mine, 
nu-ţi va mai lipsi nimic. 

— Nu pot să primesc. 

— Din ce cauză? 

— Sunteţi, cu siguranţă, o persoană de rang înalt, iar eu 
nu sunt decât un ucenic scrib. 

— De ce n-ai ajunge şi tu un mare demnitar? Ajutorul 
meu va da roade, crede-mă! 

— Prefer să mă descurc singur. 

— Haide, n-o face pe încăpăţânatul! Îndrăzneşte să spui 
că nu-ţi place de mine! 

Iker o privi direct în ochi. 

— Nu-mi place! 

— Te joci cu focul, Iker! Nu ştii cine sunt? 

— Oricine aţi fi, vă refuz darurile. 

— Inima ta aparţine deja altcuiva? 

— Asta nu mă priveşte decât pe mine. 

— Uit-o! Cum ar îndrăzni ea să se compare cu fiica lui 
Djehuty, stăpânul provinciei lepurelui! Surorile mele şi cu 
mine ne alegem bărbaţii care să ne ofere plăcere. Tu eşti 
unul dintre fericiţii aleşi. 

Făcu să-i alunece încet de pe umăr una din bretelele 


187 


rochiei. 

— Plecaţi imediat! îi ceru Iker. 

— Nu mă jigni, o să plăteşti scump! 

— Terminaţi cu glumele acestea primejdioase şi lăsați- 
mă în pace! 

— E ultimul tău cuvânt? 

— Aţi înţeles bine. 

Fata îşi aşeză la loc breteaua, aruncându-i o privire 
duşmănoasă ucenicului scrib, care aduna talerele. 

— Nu uitaţi să luaţi ceea ce vă aparţine. 

— Îţi trăieşti ultimele ceasuri în această provincie, 
neobrăzatule! 

tet 

După ce-şi hrăni măgarul, Iker se duse în sala de mese. 
Abia la ultima înghiţitură de supă simţi un gust ciudat. Bău 
multă apă ca să scape de această impresie neplăcută, dar 
degeaba. Chiar şi apa căpătase un iz neplăcut. 

Ucenicul scrib vru să-i vorbească bucătarului, dar acesta 
dispăruse. 

Apoi, brusc, capul începu să i se învârtă. Cuprins de 
ameţeală, Iker se prăbuşi şi nu reuşi să se mai ridice. 

Cu toate că vederea i se înceţoşase, desluşi siluetele 
celor trei fete ale lui Djehuty. 

Cea mică se aplecă asupra victimei: 

— Linişteşte-te, n-o să mori otrăvit! Noi ţi-am dat un 
somnifer ca să te facem să ne fii pe plac. Acum, o să-ţi dăm 
să bei vin de curmale, mult vin. iți vom stropi pielea şi 
veşmintele cu el. Slujitorii din sala de mese vor descoperi 
un biet scrib, beat turtă. E de râs, nu? 

Iker încercă să se împotrivească, dar cuvintele sale se 
înlănţuiau anapoda, contrazicându-se între ele. 

— Somn uşor, obraznicule care ai îndrăznit să ne 
respingi! Când te vei trezi, vom fi răzbunate. lar tu vei 
pierde totul! 

ci sa 

— Eşti la fel ca o cârmă stricată, îi spuse generalul lui 

Iker, ca o capelă fără zeul său, ca o casă goală! Poţi face o 
188 


maimuţă să danseze, un câine să te asculte, poţi reuşi să 
prinzi o pasăre din zbor, dar pe tine... cum să te învăţ? 
Inima ta e zbuciumată, urechile - surde! Tu, unul dintre 
elevii mei, te-ai îmbătat şi ai necinstit veşmintele de scrib. 

— Am căzut pradă unei uneltiri, declară învinuitul, a cărui 
minte era încă tulbure. 

Furia generalului păru să se mai domolească: 

— Şi cine sunt uneltitorii? 

— Oameni care au profitat de încrederea mea. 

— Spune-le numele! 

— Sunt singurul vinovat, trebuia să mă arăt mai prudent. 
Ei mi-au otrăvit mâncarea şi m-au forţat să beau. 

— Care „ei”? 

— Dacă v-aş spune, nu m-aţi crede. Şi chiar dacă m-aţi 
crede, n-aţi putea face nimic să-i pedepsiţi pe vinovaţi. 
Singura lor ţintă este să pierd prețuirea pe care mi-aţi 
arătat-o. Ce i se cuvine unui ucenic scrib găsit beat dacă nu 
să fie izgonit din şcoală şi chiar din provincia care l-a 
primit? 

— Faptele sunt fapte, Iker! Şi lămuririle pe care mi le-ai 
oferit sunt prea încâlcite ca să le cred. Dacă vrei să-ţi 
dovedeşti nevinovăția, spune cine-ţi sunt duşmanii şi 
înfruntă-i! 

— Nu ar duce la nimic, generale! 

— Atunci, doar un semn din lumea de dincolo ar putea 
să-mi schimbe hotărârea. 

Sepi chemă doi soldaţi care urmau să-l însoţească pe Iker 
până la hotarul de miazăzi al provinciei lepurelui. Generalul 
regreta că se desparte de cel mai bun elev al său, dar 
greşeala era prea gravă. 

— Uitaţi-vă acolo, generale! exclamă un soldat, dându-se 
înapoi. _ 

Un cameleon cu burta albă tocmai intrase în încăpere. Işi 
ridică ochii bizari către Sepi, care rosti repede o formulă de 
liniştire. După o scurtă ezitare, animalul plecă. 

— Cameleonul e unul dintre animalele prin care Anubis 


189 


îşi arată prezenţa, îl lămuri generalul pe Iker. Se pare că te 
bucuri de o protecţie divină. 

— Nu mă mai alungaţi? 

— Cine ar fi atât de nebun, să nu ţină seama de apariţia 
lui Anubis? 

— Credeţi, generale, că voi face parte cândva din Cercul 
de Aur din Abydos? 

Sepi încremeni. Iker avu sentimentul că priveşte în ochii 
pătrunzători ai unei statui. 

— Cine ţi-a vorbit despre acest cerc? 

— Nu e doar o plăsmuire a poeţilor, nu-i aşa? 

— Răspunde-mi la întrebare! 

— Un grădinar. Drumurile noastre s-au întâlnit, apoi s-au 
despărţit. 

— Poeţii ştiu să ne facă să visăm, fiule! Dar tu munceşte 
ca să ajungi scrib şi să te ocupi de ceea ce există cu 
adevărat. 


37. 


În fața lui Djehuty, înghesuit într-un scaun cu spătar înalt, 
fiicele sale fremătau de nerăbdare. 

— Putem să-ți vorbim, în sfârşit? îl întrebă cea mai mare. 

— O clipă, să termin de citit acest raport! 

Şeful provinciei strânse la loc papirusul fără să se 
grăbească. 

— Ce-aţi păţit, dragele mele? 

— Tată, suntem indignate şi cerem ajutorul judecătorului 
nostru suprem! 

— Vorbeşti de zeiţa Maat? 

— Nu, de tine! Fapte mârşave s-au petrecut pe 
pământurile tale şi vinovatul a rămas nepedepsit. 


190 


Djehuty păru impresionat. 

— E foarte grav, într-adevăr. Puteţi să-mi daţi mai multe 
amănunte? 

Sora cea mică interveni furtunos: 

— Ucenicul scrib Iker a furat vin de curmale şi s-a 
îmbătat. E o purtare nedemnă şi ruşinoasă! Şi în dimineaţa 
aceasta, l-am văzut pe ticălos intrând din nou în şcoala 
generalului Sepi, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat! 
Trebuie să iei măsuri imediat, tată, şi să-l izgoneşti pe Iker 
din provincia noastră. 

Djehuty îşi privi fiicele cu severitate, dar şi cu ironie. 

— Liniştiţi-vă, dragele mele, am lămurit deja cele 
petrecute. 

— Ce... vrei să spui? 

— Nefericitul acesta de scrib a căzut pradă unor uneltiri, 
dar zeul Anubis, apărut sub înfăţişarea unui cameleon, ne-a 
ajutat să înţelegem că spunea adevărul. 

— A acuzat pe cineva? întrebă sora cea mare, înfricoşată. 

— Nu, şi aceasta e o dovadă în plus a generozităţii sale. 
Tu şi surorile tale nu aveţi vreo bănuială? 

— Noi? Dar cum... Nu, bineînţeles că nu! 

— Mă îndoiesc. Să ştiţi că îl socotesc pe Iker un viitor 
scrib de mare valoare şi nu voi mai îngădui niciun atac 
împotriva lui. Oricare ar fi făptaşul, va fi aspru pedepsit. Ne- 
am înţeles, dragele mele? 

Cele trei fete ale lui Djehuty dădură din cap şi ieşiră din 
sala de audienţe unde pătrunse un bărbat mărunt, foarte 
slab, purtând un sac de piele care atârna prea greu pentru 
corpul său... 

— Ah, doctorul Gua! Vă aştept de ceva vreme. 

— Sunteţi stăpânul provinciei, i-o întoarse medicul pe 
obişnuitul său ton înţepat, dar mai am şi alţi suferinzi de 
îngrijit. Intre atâtea dureri de oase, de urechi şi de stomac, 
nu mai ştiu unde mi-e capul. Îţi vine să crezi că toţi bolnavii 
s-au vorbit între ei în dimineaţa aceasta! Confraţii mei ar 
trebui să fie mai pricepuţi şi să pună mai multă inimă în 


191 


ceea ce fac. Bun... Ce vă supără azi? 

— O digestie grea şi... 

— Am auzit destul. Mâncaţi prea mult, beţi prea mult, 
munciţi prea mult şi nu dormiţi îndeajuns. Şi apoi, aveţi o 
anumită vârstă, cu care nu vreţi să vă împăcaţi. In faţa 
acestei încăpăţânări, medicina e neputincioasă. Nu are rost 
să sper că vă veţi schimba obiceiurile. Sunteţi cel mai rău 
dintre pacienţii mei, dar sunt totuşi obligat să vă vindec. 

Fiecare  consultaţie începea cu aceeaşi cuvântare. 
Djehuty se ferea să-l întrerupă pe doctorul Gua, ale cărui 
leacuri erau mereu pe măsura diagnosticului. 

Din sac, doctorul scoase un vas care avea forma unui 
om, aşezat cu un genunchi pe pământ şi ţinând pe umăr, cu 
mâna stângă, un castron. Inscripţia trasată chiar de doctor 
spunea: „Am obosit să îndur atâtea”. 

— lată un amestec format din drojdie de bere, ulei de 
ricin şi alte ingrediente pe care nu aveţi nevoie să le 
cunoaşteţi. Stomacul vă va lăsa în pace, veţi uita de 
digestie şi veţi crede că sunteţi sănătos. Greşeală mortală, 
dar ce pot eu să fac? Ne vedem poimâine. 

Furnică neobosită, Gua plecă să se ocupe şi de alţi 
pacienţi. 

Apoi fu rândul generalului Sepi să apară în faţa 
guvernatorului provinciei. 

— Cum vă simţiţi, stăpâne? 

— Râu, dar cred că timpul înnoirii a sosit. 

— Sacerdoţii mei sunt gata, spuse Sepi. Apa din Abydos e 
pregătită. 

— Vei avea nevoie de ajutorul unui scrib, de ce n-ar fi 
Iker? 

Generalul avea îndoieli: 

— Nu e puțin cam devreme? 

— Este vreodată prea devreme pentru un om căruia zeii 
i-au hotărât destinul? 

— Mi-ar fi plăcut să am mai mult timp pentru a-l pregăti, 
pentru... 


192 


— Dacă este, într-adevăr, cel care ne închipuim noi, zise 
Djehuty, participarea la acest ritual îi va deschide şi mai 
bine ochii. Dacă ne-am înşelat, va ajunge un lăudăros care- 
şi va frânge gâtul din cauza propriilor amăgiri. 

Sepi ar fi dorit să şi-l protejeze mai bine pe cel mai bun 
elev, dar nu putu decât să se încline în faţa lui Djehuty. 

eee 

Iker nu avea niciun fel de relație cu colegii săi care îl 
invidiau din cauza excelentelor sale rezultate. Nimeni nu se 
îndoia că străinul era cel mai strălucit elev din şcoală, mult 
înaintea celui de-al doilea. Nu numai că pătrundea înţelesul 
celor mai anevoioase texte cu o uşurinţă uimitoare, dar 
reuşea să facă orice exerciţiu ca şi cum n-ar fi prezentat 
nicio dificultate. lar generalul Sepi tocmai îi încredinţase 
întocmirea unui decret privind modalităţile de măsurare a 
terenurilor după retragerea apelor revărsate. 

Altfel spus, Iker fusese numit scrib al provinciei lepurelui 
şi în curând avea să părăsească şcoala pentru a-şi ocupa 
funcţia. 

De la păţania sa, tânărul nu înceta să-i pună întrebări 
amănunțite bucătarului înaintea fiecărei mese. Acesta, 
ştiind că va fi considerat vinovat dacă ar fi avut loc vreo 
întâmplare neplăcută, gusta din toate talerele. 

— În această seară, îl avertiză Sepi, vei mânca mai 
târziu. Uneltele tale sunt pregătite? 

— Nu mă despart niciodată de ele. 

— Atunci, urmează-mă! 

Iker simţi că nu trebuia să pună nicio întrebare. Generalul 
era adâncit în meditaţie, ca un soldat gata să se avânte 
într-un război. 

ei 

Pe malul răsăritean al Nilului, în vârful unei coline, 
fuseseră săpate mormintele stăpânilor din provincia 
lepurelui. Cu o latură, ele dominau fluviul, cu alta - deşertul 
în care se afunda o cărare ce şerpuia printre două faleze. 

Luminat de numeroase torţe, păzit de doi soldaţi, locaşul 
de veci pregătit pentru Djehuty era impresionant, cu galeria 

193 


sa adâncă, susţinută de două coloane cu capiteluri în formă 
de frunze de palmier, cu marea cameră dreptunghiulară şi 
cu mica sa capelă. 

Iker se opri în prag. 

— Ţi-am poruncit să mă urmezi, îi reaminti Sepi. 

Simţind un nod în gât, Iker pătrunse în mormânt cu paşi 
şovăitori. 

Djehuty stătea în picioare în faţa capelei din capătul 
galeriei. Cu şoldurile acoperite de o simplă pânză, ca în 
vremurile străvechi, părea mai înalt şi mai lat decât de 
obicei. 

Dintr-o dată, lumina scăzu. 

Doi sacerdoţi, care purtau nişte vase, se aşezară de o 
parte şi de alta a guvernatorului provinciei. Singura lampă 
aprinsă era cea pe care o ţinea generalul Sepi. 

— Rosteşte aceste formule! îi ceru el lui Iker. Prin vocea 
ta, ele se vor împlini. 

Tânărul scrib citi papirusul cu splendide nuanţe aurii: 

— Fie ca apa vieţii să-l purifice pe Stăpân, să-i adune la 
un loc energiile şi să-i împrospăteze inima. 

Cei doi sacerdoţi ridicară vasele deasupra capului lui 
Djehuty. 

Iker se aştepta să vadă curgând din ele apă, dar fu orbit 
de razele de lumină care învăluiră corpul bătrânului. 

Nevoit să-şi închidă ochii, Iker crezu la început că eo 
vedenie. Totuşi, se forţă să-i deschidă cu riscul de a-şi 
pierde vederea. O lumină blândă îl acoperea acum pe 
Djehuty care părea să fi întinerit cu mulţi ani. 

— Tu care voiai să cunoşti Cercul de Aur din Abydos, zise 
generalul Sepi, priveşte-i puterea! 


194 


38. 


Iker nu închise un ochi toată noaptea. 

Toate detaliile ciudatului ritual i se întipăriră în memorie 
şi încerca zadarnic să pătrundă înţelesul extraordinarelor 
cuvinte rostite de generalul Sepi. 

Neîndoielnic, trebuia să dea de urma celor care 
încercaseră să-l ucidă şi să descopere motivul faptelor lor, 
dar voia, de asemenea, să dezlege misterul Cercului de Aur 
şi s-o revadă pe sublima preoteasă, de care se simţea tot 
mai îndrăgostit, pe zi ce trecea. 

Prea multe sarcini şi prea grele, misiuni cu neputinţă de 
îndeplinit pentru un tânăr singur şi fără noroc... Dar nu şi 
pentru Iker! Bineînţeles, îndoiala şi chiar disperarea aveau 
să-l copleşească de mii de ori. Era însă de datoria lui să le 
facă faţă şi să-şi croiască drumul, oricât ar fi fost de dificil. 

Încercările şi greutăţile îi sporeau hotărârea. Dacă se va 
arăta incapabil să le depăşească însemna că era un laş şi, 
atunci, viaţa sa n-ar mai fi avut niciun rost. 

— Scribul Iker este chemat la palatul guvernatorului 
provinciei, se auzi vocea unui mesager. 

Tânărul se îmbrăcă în grabă, îşi adună uneltele şi le puse 
într-un sac de piele pe care acum Vânt-de-Miazănoapte 
putea să-l care fără să obosească. 

Djehuty era deja aşezat comod într-una dintre lecticile 
sale. 

— Să mergem! ordonă el. 

Iker se aştepta să facă parte dintr-o cohortă de scribi 
care-şi urmau stăpânul pentru a înregistra declaraţii. 

Dar nu mai era nimeni şi, timp de câteva secunde, ÎI 
cuprinse spaima. Cum ar putea el, un începător, să 
înlocuiască mai mulţi scribi cu experienţă? Dar, pentru că 


195 


nu avea de ales, trebuia s-o scoată la capăt. 

Djehuty merse de-a lungul canalului care străbătea 
provincia, contemplă zona înverzită şi mlăştinoasă, unde se 
putea vâna, apoi o luară pe un câmp unde întâlni ţărani, 
grădinari, oameni care îngrijeau viţa de vie şi păstori. Vizită 
după aceea atelierele olarilor, dulgherilor şi ţesătorilor, apoi 
stătu de vorbă cu brutarii şi berarii, cărora le recomandă să 
supravegheze mai bine calitatea produselor lor, care, în 
ultimele săptămâni, lăsa de dorit. 

Energia lui Djehuty era surprinzătoare. Cunoscându-şi 
toţi supuşii, găsea pentru fiecare cuvântul potrivit şi îi 
dojenea fără asprime. Niciun moment, şeful provinciei nu 
dădu semne de oboseală. 

Scribul său se dovedi a fi la înălţime, deşi mâna îl durea 
din cauza numeroaselor însemnări pe care trebuia să le 
facă. 

In sfârşit, Djehuty se întoarse la palat unde îşi potoli 
setea cu bere slabă, din care îi fu oferită şi lui Iker, în timp 
ce guvernatorul provinciei îi controla tăbliţele. 

— Nu te descurci prea rău, constată acesta. Să-mi 
întocmeşti un raport care să mă ajute să verific dacă 
sfaturile mele sunt urmate. Vorbele sunt importante, dar 
numai faptele contează. 

— Un ritual este o faptă? 

— Este chiar înfăptuirea supremă, căci repetă ceea ce 
zeii au împlinit pentru prima oară. 

— Ceea ce vi s-a întâmplat aseară, stăpâne... 

— E un soi de regenerare, de care un om de vârsta mea, 
împovărat de grele răspunderi, nu se poate lipsi. Ţi-ai dat 
seama de bogăţia acestei provincii şi de nevoia de a munci 
cu îndârjire pentru a o păstra? Nimeni, aici, nu strâmbă din 
nas când trebuie să-şi îndeplinească îndatoririle. Şi dacă 
vreunul vrea să mă păcălească, nu-mi trebuie mult timp ca 
să-l aflu. Doar un singur om vrea să distrugă acest frumos 
echilibru: faraonul Sesostris. El e duşmanul nostru, Iker! 

Tânărul scrib fu tulburat. Guvernatorul provinciei nu 


196 


vorbea la întâmplare... Îi va dezvălui oare şi numele celui 
care încercase să-l omoare? 

Djehuty se putea arata satisfăcut de starea bună a 
ogoarelor sale, dar lipsa informaţiilor de la Curtea din 
Memphis îl cufunda într-o profundă nelinişte. Această 
izolare nu dovedea, oare, că regele îl bănuia de 
complicitate cu răsculații din Sichem? Dacă era aşa, trebuia 
să-şi ia bastonul de pelerin şi să-i convingă pe guvernatori 
să se unească pentru a respinge inevitabilul atac al 
faraonului. 

Dar generalul Sepi era de altă părere. El nu avea 
încredere în această alianţă de moment care, din punctul 
său de vedere, urma să ducă la o înfrângere usturătoare şi 
păgubitoare pentru toţi aliaţii. Ar fi fost mai nimerit să cadă 
la o înţelegere cu Sesostris care poate avea să admită, în 
cele din urmă, ideile lui Djehuty. 

Dar acesta din urmă încă şovăia. 

Şi astfel de tergiversări, atât de nepotrivite firii sale, îl 
făceau nervos. 

Un ibis negru se aşeză nu departe de Iker şi-l privi cu 
insistenţă. Făcu vreo câţiva paşi, înainte de a se opri şi a-şi 
lăsa în pământul moale forma ghearelor. Cu ciocul însemnă 
vârful triunghiului care luase astfel naştere, apoi se înălţă şi 
se pierdu în văzduh. 

— Ce crezi că înseamnă? îl întrebă Djehuty. 

— Am învăţat că putem consuma cu toată încrederea apa 
din care beau ibişii, care ne transmit lumina începutului 
prin diferite semne. lată aici unul dintre ele, stăpâne; 
triunghiul - prima formă a gândirii creatoare. Cu alte 
cuvinte, înfăptuiţi la rândul vostru ceva de mare importanţă 
şi grijile vor dispărea! 

— Învățătorul tău te-a îndrumat bine! Aceasta ar putea fi 
soluţia, într-adevăr! 

În mintea lui Djehuty, un incredibil proiect prinsese 
contur. Dacă reuşea să-l realizeze, însuşi Sesostris va fi 
uimit. 


197 


— Generalul Sepi mi-a vorbit despre Cercul de Aur din 
Abydos, începu Iker. Mi-ar plăcea... 

— Generalul Sepi este plecat în misiune pentru o 
perioadă lungă. lar tu vei avea mult de muncă. Începând 
din această seară, vei locui la palat unde ţi s-a pregătit o 
cameră de lucru. Vei strânge toate rapoartele care se 
referă la realizările şi slăbiciunile provinciei mele, şi vei 
scoate din ele informaţiile hotărâtoare. Vreau să ştiu de ce 
suntem în stare în cazul unei confruntări. 

trI 

Aşezat pe un scaun din stuf, Gură-Pocită termina de 
înfulecat o pulpă de gazelă, în timp ce Shab Strâmbu’ se 
plictisea privind florile de papirus ce dansau în vânt. 

— Am aşteptat destul, Strâmbule! E timpul să plecăm. 

Shab îşi epuizase toate argumentele. De data aceasta, 
chiar şi el ştia că Prevestitorul nu avea să mai vină. Lipsit 
de o asemenea căpetenie însă, redevenea un hoţ mărunt, 
fără niciun viitor. 

— Ne descurcăm bine împreună, fu de părere Gură- 
Pocită. Nimeni nu ne va rezista. Bogatele case din Deltă 
sunt ale noastre! Uită trecutul, prietene, şi hai să pornim în 
căutarea norocului! 

Un strigăt de durere umplu aerul umed al mlaştinii. 

— Pândarul... pândarul a fost atacat! 
se  răspândiră împrejur pentru a se năpusti asupra 
atacatorului, după ce-l vor încercui. 

Apariţia Prevestitorului îi ţintui locului: 

— Care dintre credincioşii mei îndrăzneşte să se lege de 
mine? 

— Aţi... aţi scăpat! exclamă Shab, încântat. 

— Asta-i bună! constată Gură-Pocită. Aţi dărâmat pereţii 
închisorii? 

— Mai mult decât atât, duşmanii noştri îşi închipuie că l- 
au executat pe Prevestitor. Pentru egipteni, el nu mai 
există. Dispunem, aşadar, de un avantaj de apreciat: putem 


198 


acţiona din umbră, fără ca nimeni să bănuiască de unde vin 
loviturile. 

Shab Strâmbu' sorbea cuvintele călăuzei sale. 

— Nu ar trebui să continuăm să răspândim răzmeriţa în 
Canaan, stăpâne? 

— Faraonul Sesostris a răspuns cu multă forţă şi a 
răscolit în lung şi-n lat toată regiunea cu armata sa. Noua 
garnizoană din Sichem este alcătuită din soldaţi adevăraţi, 
care vor înăbuşi cu cruzime orice încercare de răzvrătire. 
Dar nu acest lucru e cel mai grav. Traversând târguşoarele 
şi satele, mi-am dat seama de laşitatea oamenilor. Nişte oi 
care nu sunt în stare să se ridice împotriva cotropitorilor şi 
să-şi dea viaţa pentru a impune credinţa în adevăratul zeu. 
să ne bizuim pe ei este o amăgire. 

— Pe mine, nu mă surprinde, afirmă Gură-Pocită. Nu m- 
am încrezut niciodată în aceşti făţarnici. Dar noi nu suntem 
laşi. 

— Presupun că aveţi în mod sigur un nou plan, îndrăzni 
Shab, neliniştit. 

— Aventura de la Sichem s-a dovedit foarte folositoare, 
întări Prevestitorul. 

— Atunci, interveni Gură-Pocită, începem cu o gospodărie 
sau cu locuinţa unui înalt demnitar? 

— Alege tu cea mai bună soluţie! 

— O gospodărie mai retrasă, cu slujitori puţini. Trebuie, 
mai întâi, să ne deprindem cu lucrurile acestea în ceea ce 
priveşte prada... 

— O vei păstra în întregime. Shab, cinci oameni şi cu 
mine ne vom stabili la Memphis! 

— Memphis... Dar oraşul e plin de soldaţi. 

— Nu vom face nicio nelegiuire. Din contră, o să ne 
amestecăm printre locuitori, ca nişte negustori cinstiţi, 
pentru a culege cât mai multe informaţii. Ca să obţin 
victoria, am nevoie să-l cunosc mai bine pe acest faraon şi 
pe cei care-l înconjoară. De aceea ţinta noastră e să 
dobândim un aliat chiar în interiorul palatului. 


199 


— Peste putinţă! consideră Gură-Pocită. 

— Nu avem altă posibilitate, prietene! Tu, prin atacurile 
tale, te vei îmbogăţi şi îmi vei da ajutorul necesar atunci 
când ţi-l voi cere. Şi niciodată nu te vei gândi să mă trădezi, 
nu-i aşa? 

Privirea Prevestitorului era mai înspăimântătoare decât a 
unui demon al deşertului. 

Gură-Pocită înţelese că omul cu turban îi ghicise intenţiile 
şi că nu avea nicio şansă să-l înşele. 

Când Prevestitorul îi puse mâna pe umăr, avu impresia 
că ghearele unei păsări de pradă i se înfipseseră în carne: 

— Aveai o soartă măruntă de pungaş şi eu îţi ofer un 
destin de criminal care va îngrozi o ţară întreagă. Încetează 
să te porţi ca un amărât de tâlhar şi înţelege că puterea 
supremă se sprijină pe doi stâlpi: violenţa şi mita. Tu vei fi 
primul, iar Shab - al doilea. Norocul te va răsplăti, 
credinciosul meu prieten, şi vei avea parte de ceea ce îţi 
doreşti. Dar trebuie să fii răbdător, să nu loveşti decât pe 
ascuns şi să înaintezi cu paşi mărunți. 

Pentru prima dată, Gură-Pocită crezu cu adevărat într-o 
cuvântare de-a  Prevestitorului. Acest bărbat era o 
adevărată căpetenie ce ştia să conceapă şi să impună o 
strategie. Să i te supui însemna forţă, nu slăbiciune. 

— Îmi convine, hotărî Gură-Pocită. 


39. 


Sub ochiul critic al Marelui Trezorier Senankh, scribii 
împărțeau ordine celor însărcinaţi cu întărirea digurilor şi 
îngrijirea canalelor, în aşteptarea viitoarei revărsări a 
apelor. Având în vedere importanţa acestor lucrări, ţăranii 
fuseseră chemați pentru îndeplinirea  corvezilor care 


200 


constau în ridicarea în vârful terasamentelor a pământului 
care alunecase, în curăţarea fundului gurilor de apă şi 
bazinelor, şi în acoperirea spărturilor. Căldura puternică de 
iunie făcea munca anevoioasă, dar fiecare ştia că toate 
acestea trebuiau neapărat executate dacă voiau să reţină 
cât mai multă apă ca să le ajungă pentru irigarea 
câmpurilor şi a grădinilor, până la următoarea revărsare. 
Unele echipe strângeau rezerve de lemn uscat pentru 
iarnă, iar altele umpleau urcioarele cu fructe uscate, hrană 
absolut necesară în cursul primelor zile ale inundaţiei, când 
nu se putea naviga pe Nil. Forţate să trăiască în izolare, 
anumite sate trebuiau să se îngrijească să aibă ce mânca. 

La prima vedere, totul mergea bine. Dar Senankh aştepta 
o informaţie vitală din sudul regatului. 

Un curier al armatei fu cel care i-o aduse. Îndată, faţa 
veselului Senankh se crispă. Deşi tocmai se pregătea să 
savureze o gustare consistentă, îi pieri toată pofta de 
mâncare. 

Cu un pas mai sprinten decât de obicei, porni spre Curtea 
faraonului unde colegul său Sehotep îşi întrerupse munca 
pentru a-l primi fără întârziere. 

Senankh le dădu vestea cea proastă: 

— Ar trebui să-i spunem şi Luminăţiei Sale sau e mai bine 
să-i ascundem adevărul? 

— Eşti îndreptăţit să-ţi pui această întrebare, fu de acord 
Sehotep. Dacă îl înştiinţăm, nu va sta degeaba şi se va 
deda la fapte nechibzuite. Dar facem parte din consiliul său 
şi săvârşim o mare greşeală dacă tăcem. 

— Aceasta este şi părerea mea. 

Cei doi miniştri solicitară audienţă, iar Senankh luă 
cuvântul. 

— Luminăţia Ta, se adevereşte că ciclamele îşi îndreaptă 
rădăcinile tot mai departe ca să absoarbă apa. Nu mai 
rămâne nicio speranţă: revărsarea Nilului va fi prea slabă. 
Cu alte cuvinte, după trei ani destul de buni care ne-au 
permis să ne refacem rezervele de grâne, ne aşteaptă 


201 


foametea. 

— Nenorocirea aceasta n-a apărut din întâmplare, 
aprecie Sesostris. Salcâmul lui Osiris de la Abydos se usucă, 
iar stăpânul inundaţiilor ne arată astfel nemulţumirea sa. 
Trebuie să mă duc la Elephantina pentru a-l venera şi a 
restabili armonia. 

Tocmai aceasta era hotărârea de care se temeau cei doi 
miniştri: 

— Luminăţia Ta, regiunea nu e sigură, îi reaminti 
Senankh. Guvernatorul provinciei vi se opune cu 
încăpățânare şi are la îndemână trupe a căror cruzime este 
renumită. Mai mult, pentru a ajunge la Elephantina, va fi 
nevoie să treceţi prin mai multe ţinuturi care vă sunt 
vrăjmaşe. Fără nicio îndoială, corabia în care veţi călători 
va fi atacată. 

— Crezi că nesocotesc aceste pericole? Dar există unul şi 
mai mare: foametea. Oricare ar fi urmările, voi încerca s-o 
îndepărtez. 

— In acest caz, Luminăţia Ta, trebuie să mobilizăm toată 
armata. 

— Să nu ridicaţi garnizoanele din Canaan. Numai 
prezenţa soldaţilor va menţine pacea pe care am restabilit- 
o. Mie îmi va fi de ajuns o mică flotă de corăbii uşoare. Să 
fie, aşadar, pregătită cât mai repede. 

ptt 

Generalul Nesmontu alese el însuşi cele 20 de corăbii şi 
echipajele lor, dar această plecare nu-i era cu niciun chip 
pe plac şi nu se abţinu să i-o spună suveranului său, care îl 
ascultă cu atenţie. 

— Să zicem, Luminăţia Ta, că noul vostru aliat, Uakha, nu 
e un prefăcut şi va sta deoparte. Dar acesta nu e un motiv 
pentru a-i uita pe ceilalţi cinci! Mai întâi, grupul celor trei: 
Khnum-Hotep, Djehuty şi Ukh, care degeaba includ 
cuvântul hotep, „pace”, în numele lor, căci nu se gândesc 
decât cum să-şi îngroaşe rândurile trupelor înarmate. Din 
fericire, fiecare ţine atât de mult la propriile privilegii, încât 


202 


sunt incapabili să se unească. Presupunând că treceţi peste 
această piedică, vă veţi lovi de Up-uaut, guvernatorul 
provinciei Asyut. Un adevărat războinic care nu se va da 
înapoi de la un atac nimicitor! Dacă, prin minune, ajungem 
la Elephantina, ne rămâne ce e mai rău, Sarenput, cu 
bandele sale de nubieni mai sălbatici decât fiarele. Sper că 
am vorbit limpede, Luminăţia Ta! 

— Nici nu se putea mai limpede decât atât, generale! 
Corăbiile mele sunt gata? 

— Dar, Luminăţia Ta... 

— În viaţa oricărui om vine un moment în care, indiferent 
de rangul său, trebuie să-şi dovedească valoarea. Pentru 
mine, această clipă a sosit şi fiecare o simte. Ori salvez 
Egiptul de la foamete, ori nu sunt demn să-l conduc. 

— Ştiţi totuşi că nu avem nicio şansă şi că această 
călătorie se va încheia cu un dezastru. 

— Dacă vântul de miazănoapte ne este favorabil, iar 
corăbierii - pricepuţi, ne vom bucura de un avantaj deloc de 
lepădat: iuţeala. 

— l-am ales pe cei mai buni. Şi teama de moarte îi va 
face şi mai puternici. 

Porunca fiind poruncă, bătrânul general nu-şi mai puse 
întrebări. Şi sub comanda sa, niciun soldat nu se va dovedi 
laş. 

tt? 

Medes suferea de diaree, care nu era pricinuită nici de 
căldură, nici de mâncare, ci de teama de a vedea ivindu-se 
corăbii pline de oameni cu intenții duşmănoase. La gândul 
că ar putea fi străpuns de o săgeată sau căsăpit de o sabie, 
măruntaiele sale cedaseră. Nici măcar prezenţa lui Sobek 
Păzitorul nu-l liniştea. Oricât ar fi fost de iscusit, cum ar fi 
reuşit să ţină piept unui atac violent al guvernatorilor 
provinciilor? 

Medes îşi închipuise altfel prima sa participare la o 
călătorie regală; cu toate acestea trebuia să facă impresie 
bună, fără să ridice nici cea mai mică obiecţie cu privire la 


203 


această aventură nebunească, în care aveau să piară toţi 
înalții demnitari ai Egiptului. 

— Nu vă simţiţi bine? îl întrebă Sehotep, purtătorul 
sigiliului regal, cu un zâmbet răutăcios. 

— Ba da, ba da, dar vremea aceasta apăsătoare îmi 
întoarce stomacul pe dos. 

— După câte îmi dau eu seama, furtuna nu va întârzia să 
izbucnească. 

— Atunci va trebui să acostăm. Corăbiile noastre nu sunt 
destul de solide ca să suporte mânia Nilului. 

— Desigur. Beţi puţină bere slabă şi mâncaţi pâine 
uscată, vă vor potoli crampele. 

În momentul în care flotila pătrunse în prima zonă 
periculoasă, cerul se dezlănţui. Fulgerele îl brăzdau, 
tunetele bubuiau cu o violenţă neobişnuită. La bordul 
vasului regal, se pregăteau manevrele de acostare. 

— Mergem mai departe! ordonă Sesostris. 

— Luminăţia Ta, obiectă generalul Nesmontu, ar fi prea 
primejdios! 

— E cea mai bună şansă a noastră să trecem peste 
piedici. Corăbierii pe care i-ai ales nu sunt cei mai buni? 

Înmărmurit, Medes văzu cum corabia din fruntea 
celorlalte rămase în mijlocul fluviului şi înfruntă vijelia, iar 
celelalte făcură la fel. 

În pragul leşinului, Medes se refugie în cabina sa ca să nu 
asiste la naufragiu. 

Valuri furioase făcură să geamă corăbiile, catargele se 
îndoiră aproape să se rupă, bastingajele fură smulse. Doi 
oameni căzură în apă şi nimeni nu reuşi să-i salveze. 

Sesostris însuşi  mânuia cârma. [inându-se drept, 
înzestrat cu o excepţională putere de concentrare, înfruntă 
fără şovăire mânia lui Seth. 

Când lumina străpunse norii negri şi groşi, Nilul începu să 
se liniştească şi regele îi încredinţă din nou căpitanului 
cârma. 

— Vrând să ne distrugă, Seth ne-a ajutat, observă 


204 


Sesostris. Îi va fi adusă o ofrandă! 

Monarhul aprinse un recipient pentru încălzit, pe care 
puse să ardă o figurină de pământ, ce reprezenta o antilopă 
străpunsă de un cuţit. În inima deşertului, uimitorul animal 
era capabil să reziste celor mai înăbuşitoare călduri. Nu i-ar 
putea transmite şi regelui puţin din această însușire? 

— Am trecut, constată generalul Nesmontu. Aşa că trei 
guvernatori de provincie nu ne mai pot ataca! 

Dar încrederea şi bucuria fură de scurtă durată. 

— Acum, anunţă generalul, urmează provincia Asyut şi 
acest Up-uaut pus pe harţă. Mai bine să luăm măsurile 
necesare în vederea unei înfruntări cumplite. 

ttr 

Noaptea cobora când flotila intră în cea de-a doua 
regiune periculoasă. După mai multe zile de navigație 
neîntreruptă, oamenii se obişnuiseră. Şi niciunul nu ar fi 
riscat să înainteze pe întuneric, mai ales în această 
perioadă când toanele fluviului erau la fel de primejdioase 
ca şi hipopotamii. 

— Propun să ne odihnim două zile ca să ne pregătim de 
luptă. 

— Vom merge mai departe, decise Sesostris. 

Bătrânul general se sufocă de enervare: 

— Dacă ne luminăm drumul cu torţele, trupele înarmate 
din Asyut ne vor descoperi cu uşurinţă. 

— Tocmai de aceea torţele vor rămâne neaprinse. 

— Dar, Luminăţia Ta, eu... 

— Ştiu, Nesmontu! Dar singura soluţie este să ne forţăm 
norocul. 

Aflat la prora primei corăbii, Sesostris indica viteza şi 
direcţia. Într-o noapte cu lună plină, sarcina se anunţa 
foarte anevoioasă. Însă faraonul nu comise nicio greşeală, 
nicio divinitate nu i se opuse şi flotila alunecă pe o apă 
liniştită. 

aa 

Nesmontu era mândru să slujească un om atât de 

experimentat ca Sesostris. Ordinele sale erau dificil de 
205 


îndeplinit, desigur, dar faima monarhului nu înceta să 
sporească în rândul corăbierilor şi a soldaţilor. Când aveau 
în frunte un astfel de comandant care lua parte el însuşi la 
acţiuni, cum să le fie frică? 

Totuşi, priveliştea ce se întindea sub ochii călătorilor îi 
întristă. 

În apropiere de Elephantina, malurile fluviului erau 
surpate. Oamenii şi animalele sufereau de o căldură 
copleşitoare, culturile  pârjolite de soare aşteptau 
revărsarea apelor. Măgarii continuau să poarte sacii cu grâu 
dintr-un sat în altul, în timp ce ţăranii încheiau treieratul. 
Fiecare pas, fiecare gest cereau eforturi istovitoare. 

— Luminăţia Ta, zise Nesmontu, am fost descoperiţi. 

Generalul arătă către un nubian cocoţat în vârful unui 
palmier, care îi făcea semne altuia, aflat nu departe de el. 
Din copac în copac, vestea sosirii unor corăbii necunoscute 
avea să ajungă repede la urechile lui Sarenput. 

— N-ar fi mai înţelept să ne oprim şi să ne punem la 
punct planul de bătaie? întrebă Nesmontu. 

— Mergem mai departe. 

Vântul se oprise, vâslaşii înaintau încet, inimile soldaţilor 
băteau mai tare. O ciocnire cu trupele locale, numeroase şi 
bine înarmate, n-ar fi tocmai o plăcere. În lipsa unei minuni, 
lupta era pierdută dinainte. 

După o perioadă de oarecare linişte, în cursul căreia 
sănătatea i se îmbunătăţise, pe Medes îl încercau din nou 
dureroase crampe la stomac. Trupele lui Sarenput erau 
cunoscute pentru ferocitatea lor. 

Şi dacă inevitabila înfrângere a lui Sesostris, inconştient 
de superioritatea adversarului său, s-ar transforma într-o 
victorie a lui Medes? Ar trebui doar să sară pe mal la 
momentul potrivit, să se îndrepte spre soldaţii lui Sarenput, 
să-i jure credinţă, să-i dezvăluie secretele Curţii din 
Memphis şi să-i propună o alianţă. 

Cu nervii încordaţi, Sobek se pregătea să-şi apere regele 
chiar cu preţul vieţii. Inainte de a reuşi să se apropie de el, 


206 


duşmanul va suferi asemenea pierderi, încât va sfârşi, 
poate, prin a da înapoi. În orice caz, trebuia să spere. 

Sehotep părea destins ca un comesean invitat la un 
banchet atât de ales, că nu putea să lipsească sub niciun 
motiv. Observându-l, cine şi-ar fi închipuit că frica îl rodea? 

— Au sosit, Luminăţia Ta, îl anunţă generalul Nesmontu, 
cu o faţă gravă. 

Sarenput luase ameninţarea în serios, din moment ce 
toate corăbiile sale erau înşirate pe Nil. 

— Nu m-am gândit că are chiar atâtea! zise, trist, 
bătrânul general. 

— Provincia sa e cea mai întinsă din Egiptul de Sus. lar 
Sarenput îi foloseşte cât se poate de bine bogăţiile. lată 
încă o înaltă căpetenie care nu a înţeles lucrul cel mai 
important: să administrezi bine nu e de ajuns pentru a 
menţine legătura dintre cer şi pământ, al cărei chezaş e 
faraonul. 

— Dacă trebuie, Luminăţia Ta, ne vom bate! Dar e cu 
adevărat nevoie de un măcel? 


40. 


Faraonul Sesostris privea cum se apropie corabia 
guvernatorului Sarenput care stătea drept la proră. Cu faţa 
lată, fruntea mare, ochii îndepărtați, pomeţii ascuţiţi, gura 
fermă şi bărbia pronunţată, stăpânul locurilor avea trupul 
unui om nemilos şi energic. Pe piept, îi atârna o amuletă în 
formă de nod magic, agăţată de un şirag de perle. 

Fără să şovăie, urcă la bordul corăbiei regale. 

— Luminăţia Ta, începu el cu o voce iritată, îmi pare rău 
că nu am fost înştiinţat de această vizită. Deoarece 
faraonul în persoană a venit până aici, presupun că pricina 


207 


călătoriei este de cea mai mare însemnătate. De aceea vă 
invit să mă urmaţi până la palatul meu, unde vom sta de 
vorbă la adăpost de urechile curioase. 

Regele consimţi. 

Sarenput se întoarse pe corabia sa şi cortegiul porni spre 
cheiul principal din Elephantina. 

— Refuzaţi, îl sfătui generalul Nesmontu pe faraon. Pe 
pământ, nu putem să vă apărăm. Fără îndoială, e o 
capcană! 

Sesostris rămase tăcut până când corabia acostă. 

— Nimeni să nu mă urmeze! porunci regele în timp ce 
părăsea puntea. 

incadrat de oamenii lui Sarenput, faţă de care era mai 
înalt cu un cap, monarhul fu întâmpinat în poarta palatului 
de cei doi câini ai stăpânului provinciei, un mascul negru, 
zvelt, cu capul delicat şi picioare înalte, şi o femelă mult 
mai mica, grasă, cu mamele proeminente. 

— Pe ea o cheamă Gazela, îl lămuri Sarenput pe 
Sesostris, şi se bucură de protecţia lui Prieten-Bun. Are grijă 
de ea ca şi cum i-ar fi mamă. 

Prieten-Bun se apropie de rege şi îi linse mâna. Căpătând 
încredere, Gazela se frecă de picioarele suveranului. 

— Se întâmplă foarte rar ca aceşti doi câini ai mei să se 
arate atât de prietenoşi cu un necunoscut, se miră 
Sarenput. 

— Nu sunt un necunoscut, ci faraonul Egiptului de Sus şi 
de Jos. 

Un timp foarte scurt, Sarenput rezistă privirii 
pătrunzătoare a regelui. 

— Intraţi, Luminăţia Voastră! 

Precedat de cei doi câini care îi arătaseră drumul, 
Sesostris pătrunse într-un somptuos palat şi ajunse în sala 
de audienţă susţinută de două coloane pictate cu motive 
florale, unde se găsea deja Uakha, guvernatorul provinciei 
Cobrei. 

Bătrânul se ridică şi se înclină. 


208 


— Nu v-am distrus corăbiile, îi explică Sarenput, datorită 
stăruinţei prietenului meu, aici de faţă. El e convins că vreţi 
să evitaţi acest dezastru. De aceea, m-a rugat să nu mă 
împotrivesc încercării voastre de a face ca revărsarea 
apelor să fie bogată. 

— Este chiar dorinţa mea, Sarenput! 

— Permiteţi-mi să fiu sincer, Luminăţia Voastră, nu cred 
în această poveste! De fapt, sunteţi aici pentru a pune 
stăpânire pe provincie. 

— Cu doar 20 de corăbii uşoare? 

Sarenput se zăpăci. 

— E puţin, îmi dau seama, dar... 

— Să începem cu lucrul cel mai important, Maat, eterna 
lege a vieţii. Ea creează ordinea lumii, a anotimpurilor, 
adevărul şi dreptatea, o bună conducere, o viaţă 
armonioasă. Datorită lui Maat, ritualurile permit forţelor 
divine să rămână pe pământul nostru. Cei care vor s-o 
respecte pe Maat trebuie să urmeze calea dreptăţii în 
gândire, în cuvinte şi în fapte. Te numeri printre aceştia, 
Sarenput? 

— Cum puteţi să vă îndoiţi, Luminăţia Voastră? 

— In acest caz, juri pe viaţa faraonului că nu eşti vinovat 
de crima săvârşită împotriva salcâmului lui Osiris, din 
Abydos? 

Uimirea şefului de provincie nu părea prefăcută: 

— Ce... ce s-a întâmplat acolo? 

— O vrajă blestemată s-a abătut asupra noastră, 
salcâmul se usucă. De aceea, există primejdia ca lichidul 
dătător de viaţă, dăruit de Osiris, să ne lipsească şi toată 
ţara să fie sortită foametei. Aici, la Elephantina, ia naştere 
izvorul ascuns al Nilului. Aici odihneşte una din formele lui 
Osiris. Cu siguranţă că pacea sa a fost tulburată pentru a 
împiedica apa să-şi răspândească binefacerile. 

Judecata monarhului îl impresionă adânc pe Sarenput, 
care refuza totuşi s-o accepte. 

— Nu e cu putinţă, Luminăţia Voastră! Nimeni n-ar 


209 


îndrăzni să intre pe pământul din Biggeh, nicio fiinţă umană 
nu e primită. Soldaţii mei îl păzesc cu străşnicie, grija şi 
atenţia lor nu poate fi înşelată. 

— Sunt convins de contrariu şi datoria mea e să 
statornicesc iar mişcarea continuă a energiei, care a fost 
întreruptă. Lasă-mi cale liberă spre ostrov! 

— Păzitorii lumii de dincolo vor trimite fulgere împotriva 
voastră! 

— Mă încumet, totuşi! 

Înţelegând că acest rege cu trup de uriaş nu avea să 
renunţe, Sarenput acceptă să plece împreună cu el şi cu 
Uakha spre Biggeh. După ce merseră de-a lungul insulei 
Sehel, în faţa căreia se întindeau vaste cariere de granit, 
guvernatorul provinciei ramase pe loc la picioarele primei 
cataracte, o învălmăşeală de stânci de netrecut în această 
perioadă a anului. De aici, pornea un drum pentru cărăuşi, 
protejat de un perete din cărămizi, care unea 
debarcaderele situate la capetele de nord şi de sud ale 
cataractei. 

— Nimic nu e mai eficient decât această stavilă pentru a 
controla mărfurile care vin din Nubia, afirmă Sarenput cu 
mândrie. Dările strânse de vameşii mei sporesc bogăţia 
provinciei. 

Văzând că suveranul era prea concentrat asupra sarcinii 
sale pentru a se interesa de astfel de amănunte concrete, 
vorbăreţul demnitar, puţin jignit, se cufundă în muţenie. 

O barcă uşoară străbătu distanţa scurtă care separa 
malul de insula interzisă. 

— Luminăţia Voastră, aş putea, pentru ultima dată, să vă 
sfătuiesc să renunţaţi? 

— Nu văd unde sunt soldaţii tăi. 

— Supraveghează drumul cărăuşilor, locurile de trecere 
ŞI... 

— Dar nu şi Biggeh. 

— Cine ar îndrăzni să pună piciorul pe pământul sacru al 
lui Osiris? 


210 


— S-au atins deja de salcâmul din Abydos. 

Corabia trase la mal. 

O linişte ciudată înconjura locul sacru. Nicio pasăre nu 
cânta, nicio suflare de vânt nu-şi făcea simțită prezenţa. 
Regele pătrunse într-un labirint vegetal format din salcâmi, 
curmali şi tamarini. 

— Dacă Sesostris reuşeşte să ne ofere îmbelşugata 
revărsare de ape, de care avem nevoie, voi deveni slujitorul 
lui credincios, îi jură Sarenput. 

— Iţi voi aminti de acest jurământ, zise Uakha. 

tt? 

Adăpostite sub frunze, 365 de mese de ofrandă, câte una 
pentru fiecare zi a anului, erau aşezate în jurul unei stânci. 
In interiorul ei, se afla o grotă numită „Cea-care-l- 
adăposteşte-pe-stăpân”, adică pe Osiris. 

Pe fiecare masă de ofrandă, se găsea un vas cu lapte. În 
fiecare zi, preţiosul lichid, izvorât din stele, era reînnoit de 
puterile creatoare care acționau departe de privirile 
oamenilor. 

Cinci dintre aceste vase, care corespundeau ultimelor 
cinci zile ale anului, anume închinate lui Isis şi Osiris, 
fuseseră sparte. 

Sesostris înţelese de ce revărsarea apelor urma să fie 
neîndestulătoare. Cineva pângărise locul sacru, energia nu 
mai însufleţea apele. 

Căutând o urmă care să-l conducă spre vinovat, regele 
descoperi o bucată de lână, material cu desăvârşire interzis 
preoţilor egipteni care nu purtau decât ţesături din in. Cel 
care venise aici nu cunoştea obiceiurile rituale sau nu ţinea 
seama de ele. 

Bătăi de aripi tulburară liniştea locului. Un şoim şi un 
vultur poposiseră în vârful stâncii şi îl priveau fix pe străin. 

— Sunt servitorul vostru! Luminaţi-mi calea pe care 
trebuie să merg! 

Şoimul îşi luă zborul, dar vulturul rămase nemişcat. 

— Mulţumire ţie, zeiţă-mamă! Ceea ce trebuie va fi 


211 


împlinit. 
ert 

Sarenput nu-şi crezu ochilor. Faraonul era încă viu! 

— Acum, spuse Sesostris, cunosc rădăcina răului. 

— Puteţi s-o înlăturați, Luminăţia Voastră? 

— Îndrăzneşti să crezi că zeiţa l-a abandonat pe faraon? 
Priveşte în depărtare, Sarenput, şi ascultă cu atenţie vocea 
ei! 

La început, nu se zări decât un punct luminos la orizont, 
ca o nălucă. Apoi crescu până când se contură o barcă. Și 
delicata luntre înaintă încet spre insula sacră. La bord, se 
aflau un vâslaş obosit şi o tânără de o eleganţă neîntrecută. 
Chiar şi Sarenput, care avea iubite nubiene de o frumuseţe 
fără egal, fu năucit. 

Din ce lume venea această fiinţă cu forme perfecte, faţă 
senină şi privire atât de luminoasă încât înălța sufletele 
celor din jur? 

Tânăra preoteasă purta o rochie albă, lungă, prinsă cu o 
cingătoare garnisită, sus şi jos, cu şireturi galbene, verzi şi 
roşii. Peruca ei lungă îi lăsa totuşi urechile descoperite. La 
încheieturile mâinilor, avea brățări de aur şi de lapislazuli. 
La gât, îi atârna un scarabeu din comalină montat în aur. 

— Cine este? întrebă Sarenput, înrobit. 

— O preoteasă din Abydos de al cărei ajutor nu mă pot 
lipsi, răspunse monarhul. Într-un ritual pentru atragerea 
bunăvoinţei apelor a întruchipat vântul de la miazăzi. 

La pupa, se vedeau o harfă mică, un papirus rulat şi 
pecetluit, şi o statuetă a lui Hapy, duhul jumătate femeie, 
jumătate bărbat, al fluviului. 

— Pregătiţi ofrandele, le porunci Sesostris celor doi 
guvernatori de provincie, înainte de a dispărea împreună cu 
preoteasa în labirintul vegetal. 

În faţa grotei Nilului rămaseră pe loc. De pe stânca 
ascuţită, vulturul şi şoimul îi urmăreau cu privirea. 

— Isis l-a regăsit pe Osiris, rosti faraonul. Ultima piedică e 
înlăturată, fructele de avocado s-au copt, canalele pot fi 


212 


deschise şi umplute cu apă proaspătă. Fie ca izvoarele 
Nilului să-şi arate dărnicia, şoimul să-l protejeze pe rege, iar 
vulturul să fie mama sacră care învinge moartea. 

Tânăra femeie cânta la harfa cu patru corzi. Intre cutia 
de rezonanţă şi consolă era fixat nodul magic al lui Isis, 
lucrat în lemn de sicomor. Partea de deasupra era 
împodobită cu capul zeiţei Maat, care veghea ca acest 
instrument, la care era dificil de cântat, să insufle o 
armonie liniştitoare. 

— Fie ca faraonul să mănânce pâinea lui Maat şi să-i bea 
roua, cânta fata cu voce blândă, într-un ritm lent. 

În grotă, pământul se mişcă şi apăru un şarpe verde, 
enorm, care formă din trupul său un cerc, apoi îşi înghiţi 
coada. 

— Ciclul anului trecut s-a încheiat, zise suveranul, el dă 
naştere noului an. Devorându-se pe sine însuşi, timpul 
serveşte drept reazem eternității. Fie ca şarpele izvorului 
Nilului să asigure existenţa Celor Două Regate! 

Şoimul şi vulturul se înălţară şi zburară în cercuri largi, 
protectoare, în jurul monarhului şi al preotesei care rupse 
pecetea papirusului, îl desfăşură şi intră cu el în grotă. 

Aici, îl scufundă într-un vas de aur. Neavând nicio 
inscripţie, papirusul se dizolvă în câteva secunde. 

Tânăra îi întinse regelui vasul. 

— Beau cuvintele puterii ce sălăşluiesc în secretul 
revărsării apei, pentru ca ele să prindă viaţă prin vocea 
mea şi să-şi răspândească energia. 

E 

În prezenţa lui Sarenput, a lui Uakha, a demnitarilor 
provinciei şi a unei mulţimi atente şi pioase, Sesostris 
împlini marea ofrandă către inundația care începuse. 

Faraonul aruncă în apele fluviului statueta lui Hapy, 
pătrunsă de puterea izvoarelor secrete, un papirus 
pecetluit, flori, fructe, pâini şi prăjituri. 

În înaltul cerului, Sothis strălucea. În toate templele 
Egiptului, lămpile fuseseră aprinse. 


213 


Îndoiala nu-şi mai avea rostul: judecând după puterea 
Nilului al cărui nivel creştea repede, revărsarea avea să fie 
abundentă. 

— Hapy, apa ta e oglindirea suflului ceresc! Fii iară Tatăl 
şi Mama noastră! Să rămână deasupra apei doar movilele 
de pământ, ca în prima dimineaţă a lumii când tu ai ieşit 
din Nun, oceanul de energie, pentru a da viaţă acestei ţări. 

Strigătele de bucurie salutară ultimele cuvinte ale lui 
Sesostris, care, în fruntea procesiunii, porni spre templul 
din Elephantina unde, timp de mai multe zile, urmau să fie 
rostite formulele puterii menite să sporească revărsarea 
apelor. 

— A reuşit, constată Sarenput. Acest rege este un 
adevărat faraon! 

— lar tu trebuie să-ţi ţii jurământul! îi reaminti Uakha. 
Provincia ta, ca şi a mea, este de acum înainte, în slujba lui 
Sesostris. 


41. 


În ciuda condițiilor grele de muncă, tânărul bărbat nu se 
plângea. Cu ajutorul soţiei sale şi a trei țărani curajoşi, 
cultiva un pământ suficient de rodnic pentru a-i hrăni, a le 
permite să-şi cumpere mobilă şi veşminte, şi chiar să se 
gândească la mărirea proprietăţii. Intr-un an sau doi, va 
mai angaja câţiva ţărani şi-şi va construi o casă nouă. Şi 
dacă va reuşi să sece terenul mlăştinos care se întindea 
lângă bucata sa de pământ, avea să primească un ajutor de 
la stat. 

Flămând, stăpânul gospodăriei intră în coliba de stuf 
unde soţia sa avea obiceiul să lase un coş cu de-ale gurii. 

Dar, de data aceasta, nu găsi nimic. 


214 


Degeaba căută cu atenţie peste tot, nu era nici urmă de 
COŞ! 

Mai întâi nemulţumit, apoi îngrijorat, ieşi din colibă şi se 
izbi de un monstru păros, care îl îmbrânci cu violenţă 
înapoi. 

— Nu te grăbi, prietene! Trebuie să stăm de vorbă! 

Țăranul încercă să pună mâna pe o furcă, dar o lovitură 
de picior în coaste îl făcu să se prăbuşească greoi. Cu 
răsuflarea tăiată, vru să se ridice, dar braţul lui Gură-Pocită 
îl imobiliză. 

— Potoleşte-te, prietene! Dacă nu, oamenii mei îl vor 
omori pe unul dintre slujitorii tăi. Pentru început, doar 
pentru început... 

— Soţia mea... Unde e soţia mea? 

— Pe mâini bune, poţi să mă crezi! Dar până nu dau eu 
ordin, nimeni nu se va atinge de ea. 

— Ce vrei? 

— O înţelegere ca între oameni cu judecată, îi răspunse 
Gură-Pocită. Gospodăria ta e prea izolată, are nevoie de 
ocrotire. Îţi ofer această protecţie. Nu vei mai avea de ce să 
te temi de hoţii de grâu şi vei munci fără grijă. Când spun 
„îţi ofer“ e aproape adevărat, orice osteneală merită plătită 
şi eu nu-ţi voi lua decât a zecea parte din venituri. 

Țăranul se indignă: 

— Asta mi-ar dubla povara dărilor, care şi aşa e de 
nesuportat. 

— Siguranţa nu are preţ, prietene! 

— Refuz această înţelegere. 

— Cum vrei, dar faci o mare greşeală! Servitorilor tăi li se 
va tăia gâtul, iar pe soţia ta o vom silui şi apoi îi vom da foc. 
lar tu vei sta alături de ea, în flăcări, cu copii cu tot. Vei 
înţelege uşor că faima mă obligă la aşa ceva. 

— Nu faceţi asta, vă implor! 

— Să ştii, omule, îi zise Gură-Pocită ridicându-l de jos, că 
pot să mă dovedesc foarte binevoitor, dar răbdarea nu e 
cea mai importantă virtute a mea. Sau mi te supui fără să 


215 


crâcneşti, sau trec imediat la fapte! 

Distrus, ţăranul cedă. 

— Bine, te-ai arătat, în sfârşit, înţelept! Oamenii mei şi cu 
mine vom rămâne câteva zile aici, ca să vedem cum 
munceşti şi ce roade voi culege de pe urma târgului pe care 
l-am încheiat. Aşa n-o să-ţi treacă prin cap să mă minţi. 
După plecarea mea, casa ta va fi supravegheată tot timpul. 
Dacă vei avea o pornire nelalocul ci de a spune ceva 
gărzilor deşertului, nici tu, nici cei apropiaţi ţie nu veţi 
scăpa cu viaţă. Agonia voastră va fi lungă, foarte lungă, iar 
cea a soţiei tale - de-a dreptul cumplită. Gură-Pocită îl bătu 
pe umăr pe ţăran: Şi acum, să mâncăm şi să bem ca să 
pecetluim înţelegerea! 

După ce se gândise să-şi măcelărească victimele şi să le 
distrugă locuinţele, lui Gură-Pocită îi venise o idee mai 
bună: ameninţarea. Lăsând în urma lui cadavre şi ruine, ar 
fi sfârşit prin a atrage atenţia stăpânirii, dar obţinând 
adevărate bogății de la „protejaţii” obligaţi să tacă, 
rămânea în umbră, înmulţindu-şi totodată câştigurile. 

Curând, Prevestitorul avea să fie mândru de el. 

aT 

Memphis-ul îl încântă pe Shab Strâmbu’. Portul, târgul, 
dughenele, cartierele aglomerate, străzile forfotind de 
egipteni şi străini, totul îl fascina! Zilele i se păreau prea 
scurte, i-ar fi trebuit luni, dacă nu ani, să descopere cele o 
mie şi una de farmece ale acestei capitale pline de viaţă, 
care nu cunoştea niciodată odihna. 

Prevestitorul rămânea indiferent la toată această zarvă. 
Se strecura printre oameni asemenea unei năluci pe care 
nimeni n-o remarca. Datorită puterii sale de convingere, nu 
întârzie să găsească o locuinţă modestă, lipită de o prăvălie 
închisă de mai multe săptămâni. 

— Vom deveni negustori cinstiţi, îi spuse Prevestitorul 
micii sale trupe, respectaţi şi apreciaţi de vecini. 
Amestecaţi-vă printre locuitorii Memphisului,  găsiţi-vă 
iubite, mergeţi prin taverne! 


216 


Acest plan nu le displăcea deloc celor care trebuiau să-l 
îndeplinească şi care, mai întâi, făcură curat în încăperi şi le 
înzestrară cu rogojini, coşuri şi rafturi. 

Prevestitorul îl luă cu el pe Shab şi porni spre port. 

Brusc, strigăte de bucurie izbucniră în tot oraşul şi 
străzile se umplură de o mulţime gălăgioasă care intona 
cântece slăvindu-l pe Sesostris. 

Prevestitorul i se adresă unui om în vârstă, ceva mai 
potolit decât concetăţenii săi: 

— Ce se întâmplă? 

— Ne temeam că  revărsarea apelor nu va fi 
îndestulătoare, dar faraonul s-a înfrățit cu duhul Nilului. 
Egiptul va avea apă din belşug şi ameninţarea foametei a 
fost îndepărtată. 

Fremătând de bucurie, trecătorul se alătură din nou celor 
care sărbătoreau. 

it 

— E o veste proastă, recunoscu Prevestitorul. Nu mă 
gândeam că Sesostris va îndrăzni să calce pe pământul 
sacru de la Biggeh şi că va pătrunde până la izvoarele 
ascunse ale Nilului. 

— Aţi... aţi fost acolo? se minună Strâmbu'. 

— Cele cinci mese de ofrandă închinate ultimelor zile ale 
anului fiind profanate, mişcarea energiei se întrerupsese. 
Dar acest monarh a avut curajul să treacă peste toate 
piedicile şi să restabilească ordinea. Este un adversar de 
temut, greu de doborât. Dar aşa victoria noastră e şi mai 
frumoasă. 

Lui Shab Strâmbu’ i se făcu frică. 

Frică de acest bărbat care nu era ca toţi ceilalţi, datorită 
puterii sale. Nimic, nici cel mai sacru lucru nu l-ar putea 
abate din drumul său. 

Deoarece cunoştea perfect Memphis-ul, Prevestitorul 
străbătu, fără să ezite, un şir de străduţe situate în spatele 
portului şi ajunse în faţa uşii unei case şubrede. Bătu de 
patru ori, cu lovituri rare şi scurte. 


217 


O lovitură îi răspunse din partea cealaltă a uşii. 
Prevestitorul ciocăni iar, de două ori, scurt şi apăsat, apoi 
uşa se deschise. 

Pentru a putea pătrunde într-o încăpere mare, cu pământ 
bătătorit pe jos, Prevestitorul şi discipolul său trebuiră să-şi 
aplece capetele. Trei bărboşi se înclinară în faţa 
învățătorului lor. 

— Slăvit fie Zeul, stăpâne, zise unul dintre ei, sunteţi 
teafăr şi nevătămat! 

— Nimeni nu mă va împiedica să îndeplinesc misiunea! 
Aveţi încredere în mine şi vom învinge! 

Se aşezară cu toţii şi Prevestitorul îşi începu predica. 

Repeta, răspicat şi hotărât, aceleaşi cuvinte, cu o 
insistenţă obsedantă: Zeul îi vorbea, iar el era singurul său 
tălmaci, necredincioşii vor fi supuşi prin violenţă, cei care 
hulesc - omorâţi, iar femeile nu trebuiau să se mai bucure 
de libertatea de nesuportat pe care le-o acorda Egiptul. 
Sursa tuturor relelor era faraonul şi priceperea regelui care 
o ţinea în viaţă pe Maat. Numai după nimicirea lor, 
învăţătura  Prevestitorului va şterge toate hotarele. 
Pământul întreg nu va fi decât o singură ţară, călăuzită de 
adevărata credinţă. 

— Radeţi-vă bărbile, le porunci Prevestitorul oamenilor 
săi, îmbrăcaţi-vă după obiceiurile din Memphis, afundaţi-vă 
în acest oraş! Veţi primi apoi şi alte porunci! 

Fascinat de cuvântarea stăpânului său, Shab Strâmbu' 
aşteptă să iasă din casă pentru a-i pune câteva întrebări: 

— Aceşti bărbaţi nu sunt cananeeni din Sichem? 

— Într-adevăr. 

— Aţi hotărât să-i aduceţi la Memphis? 

— Mai întâi pe aceştia, apoi pe mulţi alţii. 

— Prin urmare, nu aţi renunţat la eliberarea Canaanului? 

— Eu nu renunţ niciodată, dar trebuie să ştii să te 
schimbi după cum o cer împrejurările. Vom distruge Egiptul 
din interior, fără să se bănuiască. Şi chiar Memphis-ul, cel 
îngăduitor şi pestriţ, ne va face rost de otrava sortită să-l 


218 


omoare. Vom avea nevoie de foarte mult timp şi răbdare, 
credinciosul meu prieten, şi va trebui să folosim şi alte 
arme. 

Dar pe Shab Strâmbu’ îl mai aşteptau destule surprize. 

Pe o altă străduţă, se opriră lângă terasa unei frumoase 
locuinţe cu un etaj. Prevestitorul îi vorbi paznicului într-o 
limbă necunoscută. 

Paznicul îi lăsă să treacă. 

Cei doi vizitatori fură întâmpinați de o persoană 
afectuoasă şi vorbăreaţă, ale cărei forme plinuţe îi trădau 
slăbiciunea pentru bucatele alese. 

— lată-vă, în sfârşit! Începusem să mă îngrijorez! 

— S-au petrecut nişte fapte neaşteptate, dar fără 
importanţă. 

— Să trecem în salon! Bucătarul meu a pregătit nişte 
prăjituri care ar desfăta şi gusturile cele mai pretenţioase. 

Shab Strâmbu’ nu se lasă prea mult rugat, dar 
Prevestitorul nici nu se atinse de ele. 

— Cum stăm? întrebă el cu o voce atât de aspră, încât 
atmosfera deveni imediat rece ca gheaţa. 

— Lucrurile înaintează, învăţătorule! 

— Eşti sigur, prietene? 

— Ştiţi, nu e deloc uşor! Dar prima expediţie va pleca în 
curând. 

— Nu voi îngădui să apară nimic neprevăzut, preciză 
Prevestitorul. 

— Puteţi să vă bizuiţi pe mine! 

— Ce punct de sosire ai ales? 

— Micul oraş Kahun. Prezintă multă importanţă în ochii 
lui Sesostris. Am acolo persoane de legătură, iar oamenii 
noştri se vor putea stabili în oraş fără prea multă greutate. 

— Sper să nu te înşeli. 

— Prefer să nu mă grăbesc, chiar dacă durează mai mult 
decât am socotit, pentru a evita orice greşeală. Cum vedeţi, 
Kahun este locul potrivit. Regele acesta e un om viclean, 
foarte prudent şi n-are niciun fel de încredere în Curtea de 


219 


la Memphis. 

Pe buzele Prevestitorului, se ivi un zâmbet ciudat. 

Da, acesta era drumul cel bun. Oamenii săi de încredere 
lucraseră foarte bine din umbră. 

Incordarea se risipi, iar gazda profită pentru a înghiţi o 
prăjitură uriaşă, înmuiată în suc de roşcove. Shab făcu la 
fel. 

— Presupun că faraonul a micşorat numărul celor din 
preajma sa, îi zise Prevestitorul. 

— Din nefericire, aşa este, învăţătorule! După zvonuri 
care mi se par demne de crezare, Casa Regelui nu mai 
cuprinde decât un consiliu restrâns, format din demnitari 
care-i sunt devotați. 

— Le cunoşti numele? 

— Umblă multe vorbe... Se spune chiar că regele s-a 
hotărât să le rupă gâtul guvernatorilor care i se opun, dar 
nu cred aşa ceva. O astfel de faptă ar pricinui un război 
înăuntrul ţării. 

— Nu ai un om de legătură la palat? 

— Invăţătorule, este prea periculos şi... 

— Am mare nevoie. 

— Bine, bine... O să mă îngrijesc de acest lucru. 

— Pot să mă bizui pe tine, credinciosul meu prieten? 

— Ah, da, negreşit! 

— Pe curând. 

Shab Strâmbu’ înfulecă o ultimă prăjitură, care nu-i 
plăcu, deşi recunoscu în sinea lui că bucătarul gazdei n- 
avea egal. La o bună distanţă de casa cea frumoasă şi 
ascunsă, se crezu obligat să-şi dezvăluie impresiile: 

— Omul acesta nu-mi place. Sunteţi convins că nu vă 
minte? 

— Acest negustor bogat este de fel din Byblos, marele 
port al Libanului, şi s-a născut mincinos. Îndeletnicirea sa e 
să-şi înşele cumpărătorii, învinovăţindu-şi rivalii, şi să 
scoată un câştig cât mai mare şi din cea mai măruntă 
învoială. Dar mie, doar mie, îmi spune adevărul. O dată, o 


220 


singură dată, a încercat să mă înşele şi păstrează pe piele o 
amintire de atunci. Când ghearele de şoim i-au pătruns în 
piept pentru a-i smulge inima, îndată a început să se 
căiască. Oamenii din Byblos ne vor fi de folos, viteazul meu 
prieten! Datorită lor, voi face să pătrundă în Egipt numeroşi 
iubitori ai cauzei noastre. 

Shab Strâmbu’ era uluit. 

Aşadar, Prevestitorul avea putere asupra multor lucruri 
şi, în plus, cunoştea oraşul ca pe buzunarul mantiei sale de 
lână. 

În ciuda căldurii, nicio urmă de sudoare nu se zărea pe 
fruntea sa. Şi în timp ce Shab goli un urcior de bere 
proaspătă, Prevestitorul nu gustă decât o picătură şi 
bolborosi nişte formule pe care nu le înţelese. 


42. 


Iker îşi îndoi din nou piciorul pe care se aşezase şi îl ridică 
pe celălalt în faţa lui. Era una dintre poziţiile pe care le 
folosea atunci când dorea să citească un papirus. Tânărul 
avea atât de mult de lucru, încât îşi părăsea rar mica sa 
cameră, situată în aripa stângă a palatului guvernatorului 
provinciei. 

Iker voia să verifice el însuşi totul. Nu se mulțumea doar 
cu rezumatele pregătite de alţi scribi pentru a-i uşura 
sarcina şi se întorcea mereu la documentele originale. 

Aproape de fiecare dată, se bucura că a făcut-o. Unele 
amănunte fuseseră neglijate, unele cifre - copiate greşit, 
iar anumite măsurători - ciuntite. Restabilind adevărul de 
câte ori putea, Iker descoperi un adevăr neliniştitor: mai 
mulţi scribi înfrumuseţaseră faptele, pentru a-l face pe 
Djehuty să creadă că provincia lui era cea mai bogată şi 


221 


cea mai puternică din Egipt. 

În realitate, era altfel. Trupele numărau prea mulţi 
mercenari, gărzile deşertului - prea mulţi veterani, anumite 
terenuri erau prost folosite, mai multe gospodării - prost 
administrate, în caz de război, lui Djehuty riscau să-i 
lipsească armele. Astfel că raportul final pe care Iker 
socotea să-l întocmească în zilele următoare avea să fie 
mai degrabă descurajant. 

— Trebuie să vii să vezi, îl sfătui un coleg. 

— N-am timp. 

— Fă-ţi! Nu poţi să pierzi o privelişte ca aceasta. 

Nedumerit, Iker ieşi din palat. 

Scribii, gărzile, bucătarii, femeile din casă şi toţi slujitorii 
alergau spre Nil. 

Pe o insuliţă plină de iarbă, în mijlocul fluviului, vreo 
cincizeci de cocori de Numidia, cu penaj cenuşiu şi picioare 
delicate, dansau cu graţie. Invârtindu-se în toate direcţiile, 
cu regularitate, se prefăceau că-şi iau zborul, apoi coborau 
iar, când rotindu-se fiecare în jurul său, când formând cu 
toţii un fel de cerc. Iker admiră, ca şi ceilalţi, acest dans 
neaşteptat, salutat cu strigăte de bucurie de către locuitorii 
provinciei. 

— E semn bun, îşi dădu cu părerea vecinul său, un scrib 
însărcinat cu măsurătorile. Arată că faraonul Sesostris a 
reuşit să dezlănţuie revărsarea apelor. Aceasta dovedeşte 
că e un mare rege, dar să nu mai spui nimănui! 

Gânditor, Iker se duse să-şi hrănească măgarul care 
stătea la umbra unei streşini. 

— Situaţia se îngreunează, îi mărturisi el lui Vânt-de- 
Miazănoapte. Dacă oamenii ţin cu Sesostris, Djehuty nu-şi 
poate păstra puterea. lar izbânda faraonului este atât de 
răsunătoare, că nimeni nu poate să n-o nesocotească. 

Măgarul mânca liniştit, căci această veste nu-l afecta 
deloc. 

Intorcându-se în camera sa de lucru, Iker revăzu chipul 
tinerei preotese. De mai multe ori pe zi şi în toate visele 


222 


sale, îi răsărea în minte cu o forţă din ce în ce mai puternică 
şi căreia nu i se putea opune. In loc să se şteargă, 
trăsăturile feţei ei deveneau tot mai limpezi, de parcă ar fi 
stat alături de el. 

Oare când o va reîntâlni? Poate în timpul unei ceremonii 
la care ea va lua parte, dar cum să afle dinainte? Şi dacă ea 
aparţinea Cercului de Aur din Abydos, Iker n-ar fi trebuit să 
meargă până în acest oraş sacru, interzis unui neiniţiat ca 
el. Dragostea lui părea sortită eşecului, totuşi nu va renunţa 
înainte de a-i vorbi fetei. Ea avea să-i cunoască 
sentimentele pe care i le inspirase, chiar dacă el se simţea 
incapabil să le redea intensitatea. 

În ciuda enigmaticei aluzii a generalului Sepi, Cercul de 
Aur din Abydos nu-şi pierduse nimic din mister. Oare rostul 
lui era să-i întinerească pe bătrânii ca Djehuty, revărsând 
asupra lor lumină? Aşadar, unii oameni ştiau să mânuiască 
această energie în împrejurări neobişnuite! 

Guvernatorul provinciei stătea pe un scaun şi citea 
ciornele lui Iker. 

— Stăpâne, sunt doar câteva însemnări! 

— Mi se par foarte clare: slujbaşii mei n-au încetat să mă 
linguşească şi armatele mele nu sunt capabile să facă faţă 
unei lupte importante. 

Iker nu se codi. 

— Întocmai! 

— Bună treabă, fiule! De fapt, dansul cocorilor a 
intervenit la momentul potrivit. Datorită lui, toţi ştiu că 
Sesostris va face ţara să înverzească şi o va umple de pomi 
roditori. Cele Două Regate se unesc iară, vremuri fericite se 
anunţă pentru că un adevărat stăpân şi-a dovedit puterea. 
Datorită lui, inundația se produce la timp, zilele sunt 
bogate, iar nopţile - senine, faraonul este energia 
creatoare, gura lui exprimă belşugul, el creează ceea ce 
trebuie să existe şi dă viaţă poporului său. El este 
mărinimos şi, dacă va conduce cu dreptate, ţara va înflori. 

— Toate acestea înseamnă... că recunoaşteţi autoritatea 


223 


regelui Sesostris şi că întreaga provincie îi va sluji cu 
credinţă? 

— Nici eu nu puteam s-o spun mai bine, Iker! 

— Aşadar, nu va mai fi niciun război? 

— Într-adevăr. 

— Mă bucur, stăpâne, dar... 

— Dar te nedumereşte o hotărâre luată atât de repede, 
nu-i aşa? Şi asta din pricină că nu apreciezi la adevărata ei 
valoare fapta săvârşită de Sesostris. Cum a reuşit să 
stăpânească inundația? Luând asupra sa sarcina lui Thot, 
zeul cunoaşterii şi stăpânul scribilor, regele a arătat că ştie 
semnele puterii şi că e în stare să ofere apa poporului său. 
Ştii că valurile care asigură hrana sunt lichidele lui Osiris. 
Ele ţâşnesc din trupul său misterios, sunt sudoarea, limfa şi 
umorile sale. Când apa noii revărsări umple primul vas de 
ofranda, regele poate să spună: „Osiris a fost regăsit”. Dar 
ar fi dat greş fără ajutorul lui Isis, care apare pe cer drept 
steaua Sothis, după 70 de zile în care nu poate fi văzută. 
Perechea de la începuturile timpului este refăcută, energia 
trezeşte la viaţă din nou Cele Două Regate. Fără ea, nimic 
n-ar creşte. Sămânţa este pântecele în care se întâlnesc 
diferite părţi ale lumii de dincolo. Să ştii, Iker, că natura 
întreagă este revelaţia supranaturalului. Dat fiind că 
Sesostris face parte dintre regii care transmit acest mister, 
nu-mi rămâne decât să mă încilin în faţa lui şi să mă supun. 
Ba nu, trebuie să fac mai mult decât atât! 

Djehuty se ridică. 

— E rândul nostru să-i dovedim lui Sesostris de ce 
suntem în stare. Ştii ce este cu adevărat Ka-ul, Iker? 

— Spiritul protector care se naşte o dată cu omul şi nu-l 
părăseşte, cu condiţia ca acesta să urmeze învăţătura 
înţelepţilor. 

— Ka este energia care întreţine orice formă de viaţă. La 
moartea sa, cel drept trece în Ka-ul său, moştenit de la 
străbuni. Toate ofrandele sunt aduse lui Ka, niciodată 
omului. Unul dintre cele mai frumoase simboluri ale lui Ka 


224 


este o statuie e. Are să-i semene leit, însufleţită prin 
ritualuri. De aceea vom construi o statuie uriaşă a Ka-ului 
regal şi i-o vom dărui regelui. Te însărcinez cu 
supravegherea lucrărilor. 

ttè 

— Cotul zeului măsoară pietrele, rosti mai-marele 
sculptorilor. El aşază sfoara pe pământ, stabileşte poziția 
corectă a templelor, adăposteşte la umbra sa orice 
construcţie sacră în care inima sa se plimbă după propria 
plăcere. lar dragostea sa însufleţeşte atelierele. 

Cântecul ciocanelor şi al dălţilor se înălța din cariera 
unde era tăiat colosul, suportul lui Ka. 

Muncitorii care lucrau de zor în cariera de piatră găsiseră 
cele mai bune blocuri pe care le tăiaseră fără să le 
pricinuiască stricăciuni, iar sculptorii provinciei meştereau 
sub conducerea unui iniţiat în mistere. Din cauza mărimii 
impresionante a statuii - 13 coţi înălţime şi 60 de tone - 
locul unde se afla această carieră ridica o problemă 
serioasă. Transportarea statuii gigantice până la Nil dura 
cel puţin trei ore, cu condiţia ca metoda folosită să fie 
eficientă, apoi era nevoie de o corabie mare pentru 
traversarea fluviului şi, pe urmă, o nouă remorcare urma să 
conducă statuia la locul unde avea să fie aşezată, templul 
lui Thot. Un drum lung şi greu pe care Iker îl cercetase şi iar 
îl cercetase, ca să se ferească de orice surpriză neplăcută. 
Alegerea unei alte cariere, mai apropiate de capitală, ar fi 
uşurat sarcina, dar Djehuty hotărâse care era materialul 
potrivit şi n-ar fi acceptat altul. 

— Va fi cea mai mare sărbătoare care a avut loc 
vreodată în provincia mea, aprecie Djehuty. Vinul şi berea 
vor curge în valuri, oamenii se vor bucura! Şi peste mii de 
ani se va vorbi despre această statuie. Sculptorii mei au 
făurit o adevărată minune în care se întâlnesc puterea şi 
gingăşia. Când Sesostris o va vedea, va fi cucerit! 

— Nu doresc să vă stric plăcerea, interveni Iker, dar 
greutăţile drumului nu sunt nici pe departe rezolvate. 


225 


— De câţi oameni crezi că ai nevoie? 

— Mi-ar trebui peste patru sute. Îmi dă multă bătaie de 
cap să-i aşez astfel încât să formeze o echipă unită. 

— Mai puţin de jumătate îţi sunt de ajuns, hotărî Djehuty. 
Fiecare dintre fericiţii aleşi va avea forţa a o mie. 

— Soldaţii voştri nu-mi uşurează sarcina. Niciun ofiţer nu 
e de acord să-mi lase mie comanda. 

— Nu alege numai soldaţi! Alege-i şi pe tinerii cei mai 
voinici. Şi nu-i uita pe preoţi! 

— Preoţi, dar... 

— Transportul statuii nu este o sarcină doar a oamenilor 
de rând, Iker! De-a lungul drumului, sacerdoţii vor incanta 
formulele de protejare. Fă în aşa fel ca toţi aceşti oameni să 
muncească împreună şi vei ajunge un om respectat. Spune- 
ţi mereu că nu ai voie să dai greş! 

Iker se felicită că alergase mult la instrucţie, căci, acum, 
zile de-a rândul fusese într-un permanent du-te-vino până 
alesese 172 de oameni, dintre care mulţi se oferiseră de 
bunăvoie. Dacă socoteala tânărului scrib era corectă, 
acesta reprezenta numărul ideal pentru a deplasa colosul. 

Când sculptura gigantică fu terminată, Iker strânse toată 
echipa şi o împărţi în patru rânduri. Unul dintre rândurile 
exterioare era alcătuit din tineri provenind din vestul 
regiunii, celălalt, din oameni din est. Rândurile din interior 
erau formate din soldaţi şi preoţi. 

Colosul fusese aşezat pe un soi de sanie şi legat strâns 
cu frânghii de care cele patru şiruri de oameni se pregăteau 
să tragă, într-o atmosferă de sărbătoare. Împreună cu 
ajutoarele sale, Iker se asigură că totul era în ordine, dar 
neliniştea îl cuprinsese totuşi când dădu semnalul de 
plecare. 

Pe drumul noroios, a fost turnată apă de cei care aveau 
această sarcină. 

— Trageţi! ordonă Iker. 

Incet, sania se urni. Bine umezită, bara fixă, netedă, de-a 
lungul căreia aluneca blocul de piatră, uşura efortul celor 


226 


172 de oameni, mândri de a îndeplini o astfel de faptă 
eroică. „Apusul este în sărbătoare, inimile noastre sunt 
fericite când văd monumentele stăpânului lor”, cântau 
tinerii din vest. 

Fusese adoptat un ritm potrivit, nici prea încet, nici prea 
rapid. Unii soldaţi agitau ramuri de palmieri pentru a-i 
răcori pe cei care trăgeau de sfori. 

Cercetat amănunţit de o sută de ori de către Iker, drumul 
fusese nivelat atât cât se putea. Nu trebuia să se teamă că 
s-ar putea ivi vreo surpriză neplăcută. 

Privirea sa trecea de la fiecare punct de fixare a 
frânghiilor la fiecare membru al cortegiului, apoi revenea 
asupra colosului, care rămânea pe deplin stabil. 

Brusc, scribul resimţi o tulburare ciudată. 

Această frumoasă armonie era pe punctul de a rupe şi el 
nu ştia de ce. La prima vedere, totul părea normal. Dar 
instinctul nu-l înşela. 

Îngrijorat, alergă în toate părţile. Şi, ridicând capul, 
înţelese. 

Privirea colosului se schimbase! Ochii săi de piatră trădau 
o adâncă nemulţumire. 

— Tămâie, aduceţi repede tămâie! strigă Iker. 

Neîndoielnic, statuia lui Ka cerea împlinirea anumitor 
ritualuri. 

Din fericire, unul dintre preoţii care urmau expediţia avea 
o cădelniţă. 

Iker sări pe genunchii statuii şi întinse mâinile în semn de 
venerație. Preotul deschise cădelniţa de unde se ridică un 
fum plăcut mirositor, care atinse gura, urechile şi ochii 
statuii. Răşina de terebint, senter, „cea-care-răspândeşte- 
sacrul”, învălui piatra în mireasmă parfumată, în timp ce 
tânărul scrib se ruga în continuare, cu faţa către drum, 
cerându-i să se deschidă. 

Tămâierea dură până ajunseră la Nil. 

Traversarea se făcu fără incidente şi drumul se încheie 
într-o bucurie de nedescris. Niciun locuitor al provinciei nu 


227 


lipsea de la un eveniment atât de grandios şi, aşa cum 
promisese Djehuty, un ospăț în aer liber încunună această 
reuşită. 

Pe când colosul era aşezat înaintea fațadei templului, 
guvernatorul provinciei îl felicită pe Iker care era epuizat: 

— Sarcină îndeplinită, tinere scrib! Dar nu uita că fiecare 
hieroglifă, fiecare semn şi fiecare statuie, indiferent de 
dimensiunile ei, luminează o faţă a misterului creaţiei. 
Astăzi, cinstim şi onorăm Ka-ul regal. lar tu te vei odihni 
mai târziu, căci acum trebuie să-mi întocmeşti un raport 
amănunţit! 


228 


43. 


Alături de sărbătorile revărsării apelor, cele dedicate 
naşterii statuii însemnară, pentru popor, două săptămâni 
de odihnă în timpul cărora se mâncase, se băuse, se 
cântase, se  dansase şi se celebraseră divinităţile. 
Bucurându-se de o faimă fără egal, Djehuty petrecuse mai 
multe ore pe zi în al său locaş de veci dintre pereţii căruia, 
unul, de curând terminat, avea o pictură extraordinară, ce 
reprezenta transportul colosului.  lker veghea la 
corectitudinea textelor hieroglifice. 

Fără nicio îndoială, tânărul scrib era sortit celor mai înalte 
funcţii şi deja era invidiat de mulţi. Aflaţi în slujbă de mult 
timp, scribii cu experienţă dezaprobau înclinația şefului 
provinciei pentru acest băieţandru singuratic, care nu se 
împrietenise cu nimeni şi se refugiase într-o muncă 
încrâncenată. Totuşi, nimeni nu îndrăznea încă să-l atace, 
pe de o parte din cauza protecţiei acordate de Djehuty, pe 
de alta, din pricina informaţiilor pe care Iker le strânsese 
despre unii sau alţii. Stabilind în raportul întocmit care sunt 
forţele şi slăbiciunile provinciei, nu-şi dăduse el oare seama 
de lipsurile colegilor săi? Un singur cuvânt de-al lui era de 
ajuns ca pedepsele să curgă. De aceea ar fi fost mai bine 
să-l linguşească, dar cum anume? Iker trecea din camera 
de lucru în cea de dormit şi din camera de dormit în cea de 
lucru, şi nu asista la nicio audienţă. Şi atunci când îşi plimba 
măgarul, aerul său morocănos făcea pe oricine să-şi 
schimbe hotărârea de a-i vorbi. 

Chiar şi în aceste momente de destindere, tânărul nu se 


229 


gândea decât la munca sa. Numit în fruntea unui grup de 
scribi mult mai în vârstă decât el, ştia că şi cel mai mic pas 
greşit i-ar fi fost fatal. Totuşi, pretenţia sa ca toate sarcinile 
să fie îndeplinite fără cusur nu era decât o formă de 
apărare; ea îl hrănea asemenea unui foc interior care îi 
lumina calea. 

Noaptea, Iker o visa pe tânăra preoteasă. 

Toate aceste eforturi le făcea pentru ea. Intr-o zi, avea s- 
o revadă şi nu putea să se poarte ca un neştiutor sau ca un 
neputincios. Dacă soarta îi impunea această încercare, nu o 
făcea ca să-l determine să se întreacă pe sine însuşi şi să-şi 
dovedească însuşirile devenind un scrib de frunte? Trebuia 
să-i ofere tot ce era mai bun ca să-i arate că nu trăia decât 
pentru ea. 

Uneori, avea vise rele, în care îi apăreau capete de 
ucigaşi, monştri, întrebări fără răspuns şi nevoia de a se 
răzbuna pe cei care doriseră să-i curme firul vieţii. Nu mai 
putea îndura să nu cunoască adevărul. 

O posibilitate nebunească ţâşni din mijlocul acestor 
coşmaruri. O posibilitate atât de oribilă, încât tânărul o 
respinse la început. Dar ea reveni, cu îndărătnicie, şi Iker 
nu mai reuşi s-o înăbușe. Şi, în cele din urmă, îl aruncă într- 
o stare proastă, transformându-l într-un om posac şi 
izolându-l şi mai mult de ceilalţi. 

Din fericire, măgarul său îi înţelegea dispoziţiile în care 
se găsea şi asculta destăinuirile prietenului său fără să 
obosească. Când Iker îi punea o întrebare, Vânt-de- 
Miazănoapte răspundea: „nu”, ciulindu-şi urechea stângă, 
sau „da”, ciulind-o pe cea dreaptă. 

În acest credincios tovarăş, tânărul scrib putea să se 
încreadă pe deplin. De aceea îi vorbi despre ideea care îi 
frământa mintea. 

lar Vânt-de-Miazănoapte ridică urechea dreaptă. 

trr 
Doctorul Gua era abătut. 
— După două săptămâni de ospeţe, ficatul vă e mai 


230 


îngreunat decât al unei gâşte îndopate. Din punctul de 
vedere al unui doctor, aceasta e sinucidere curată! 

Djehuty înălța din umeri. 

— Dar mă simt cu adevărat bine. 

— Nu am niciun leac pentru a trata inconştienţa. Dacă nu 
înghiţiţi vreo douăzeci de hapuri pe zi pentru a îmbunătăţi 
starea ficatului, eu nu mai sunt răspunzător de nimic. 

Cu un gest scurt, doctorul Gua îşi strânse sacul de piele 
şi părăsi sala de audienţe unde năvăliră cei însărcinaţi cu 
îngrijirea canalelor şi irigaţiilor, ale căror rapoarte erau 
optimiste. 

Imediat după ei, intră Iker, a cărui severitate îi surprinse 
pe curtenii care-l înconjurau pe Djehuty. 

— leşiţi afară cu toţii! le porunci guvernatorul. 

Nemişcat, tânărul scrib îl privea fix pe Djehuty. 

— Ce s-a întâmplat, fiule? 

— Cer să mi se spună adevărul. 

Guvernatorul provinciei se afundă în scaunul său înalt şi 
îşi aşeză mâinile pe coapse, oftând adânc: 

— Adevărul? Ai inima destul de largă pentru a-l primi? Ştii 
ce este o inimă adevărată, care serveşte drept sanctuar 
sacrului? Totul e creat de inimă, ea cunoaşte, gândeşte şi 
înţelege. De aceea trebuie să fie largă, mare, să aibă 
libertate, dar să fie, de asemenea, blândă. Însă tu, Iker, te 
arăţi prea sever cu ceilalţi, ca şi cu tine însuţi! Dacă inima 
ta e tulburată, se îngreunează şi n-o mai poate primi pe 
Maat. Energia spiritului stă pe loc şi conştiinţa greşeşte 
drumul. 

— Stăpâne, ucenicia mea de scrib m-a învăţat să nu 
confund un lucru cu altul şi să încerc să rămân înţelept în 
orice împrejurare. lar eu sunt convins că nu degeaba aţi 
fost generos cu mine. Aveţi o obligaţie faţă de mine, nu-i 
aşa? 

— Inchipuirile te orbesc, fiule! Ti-am recunoscut valoarea, 
asta-i tot! Şi doar meritul tău ţi-a îngăduit să izbuteşti. 

— Mă îndoiesc, stăpâne! Sunt sigur că ştiţi mai multe 


231 


despre oamenii care voiau să mă omoare şi că încercaţi să 
mă protejaţi, făcând din mine unul dintre scribii cei mai de 
seamă din provincie. Acum vreau să ştiu tot! De ce am fost 
ales ca ţap ispăşitor, cine este răspunzător, sunt încă 
jucăria unui demon ascuns în întuneric şi unde se găseşte 
Ţara Punt a cărei mireasmă îl salvează pe scribul cel bun? 

— Cam multe întrebări, nu crezi? 

— Nu, nu cred. 

Scos din sărite, Djehuty îşi încleştă mâinile de braţele 
scaunului. 

— Cine m-ar obliga să-ţi răspund? 

— Dragostea de adevăr. 

— Şi dacă acest adevăr este mai periculos decât lipsa de 
cunoaştere? 

— Era cât p-aci să-mi pierd viaţa şi vreau să ştiu de ce şi 
din pricina cui. 

— Nu ai prefera să uiţi aceste întâmplări nefericite şi să 
duci o viaţă liniştită, în timpul căreia ţi-ai satisface gustul 
pentru scris şi citit? 

— Să trăieşti fără să înţelegi, să trăieşti în întuneric nu 
este cea mai rea dintre pedepse? 

— Depinde de om, fiule! Cei mai mulţi apreciază neştiinţa 
şi nu vor să iasă din ea. 

— Nu e cazul meu. 

— Asta este şi impresia mea! Pentru ultima dată, Iker, îţi 
spun să nu te înverşunezi să descoperi ceea ce trebuie să 
rămână ascuns. 

Acum, Iker ştia că presupunerile sale erau îndreptăţite. 
Privirea sa  insistentă învinse ultimele reţineri ale 
guvernatorului. _ 

— Cum vrei, fiule, dar s-ar putea să-ţi pară rău! In ceea 
ce priveşte Ţara Punt, nu te pot lămuri. În schimb, am auzit 
vorbindu-se despre doi corăbieri, pe nume Ochi-de- 
Ţestoasă şi Cuţit-Tăios. 

Iker tresări. 

— l-aţi... i-aţi angajat? 


232 


— Nu, doar au trecut prin portul cel mai mare al 
provinciei mele. Corabia lor a rămas ancorată acolo câteva 
zile. . 

— In arhive, nu e nicio urmă a acestei şederi! protestă 
tânărul. 

— Documentul a fost distrus. 

— Din ce motive, stăpâne? 

— Ca să evităm tot soiul de scorneli. 

— Scorneli... Care anume? Bănuielile că aţi pus la cale 
aceste uneltiri? 

— Ajunge, Iker! izbucni Djehuty. Nu înţelegi că sunt 
protectorul tău? Nu suport să te văd cum te încrâncenezi 
împotriva propriului destin. 

— Trebuie să-mi spuneţi tot, stăpâne! 

— Nu ştii ce faci! 

— Dacă mă ajutaţi, o să ştiu! 

Djehuty scoase un nou suspin de enervare: 

— Cei doi aparţineau unui echipaj care se bucura de 
anumite înlesniri. Vrei, cu adevărat, să le afli? 

— Trebuie să vă smulg cuvintele unul câte unul? 

— Nu eram unul dintre susţinătorii lui Sesostris, iar 
această corabie se afla sub protecţia pecetei regale şi 
căpitanul mi-a cerut să-i îngădui o şedere scurtă pentru 
reparaţii. Dacă-l refuzam, stârneam vrajbă! Dacă-i 
permiteam, deveneam supusul unui monarh a cărui putere 
n-o recunoşteam. Am hotărât, aşadar, ca această corabie şi 
căpitanul său să nu existe. Şi apoi ai sosit tu, cu întrebările 
tale şi cu firea ta neobişnuită. Nu te asemeni celorlalți 
scribi, Iker! In tine arde un foc de care nu-ţi dai seama. De 
aceea am încercat să te smulg din trecutul tău. 

— Încotro au pornit? 

— Au plecat spre oraşul Kahun, care are mare 
însemnătate pentru Sesostris. Acolo sunt păstrate arhivele 
de stat. 

— Dacă le cercetez, voi obţine răspunsuri la întrebările 
mele! 


233 


— Să te duci acolo înseamnă să-l sfidezi pe faraon! 

— De ce a vrut să mă omoare? 

— Nu ştiu, fiule, dar oricine se opune unui rege adevărat 
aleargă spre pierzanie. 

— Adevărul e mai important decât viaţa mea. Ajutaţi-mă 
încă o dată, trimiţându-mă la Kahun. În orice oraş al 
Egiptului, un scrib care vine din provincia lui Thot va fi bine 
primit. 

— Îmi ceri să te trimit la moarte, Iker! 

— În ceea ce vă priveşte, recunoştinţa mea este 
nemărginită! Dacă rămân aici, astupându-mi urechile şi 
închizându-mi ochii, aş deveni repede un slujitor prost. 

— Îmi arunci pe umeri o mare răspundere. 

— Singurul răspunzător sunt eu. V-am convins să 
dezvăluiţi adevărul şi să mă lăsaţi să-mi urmez calea. Acum 
am prins puteri şi mă simt în stare să înfrunt această nouă 
încercare. 


44. 


În Elephantina, faraonul Sesostris şi apropiații săi asistară 
la un ritual celebrat de către guvernatorul provinciei 
Sarenput, în onoarea unui înţelept foarte venerat, Heka-ib. 
O nouă statuie a slăvitului om, care trăise sub dinastia a VI- 
a, tocmai fusese înălţată în capela mormântului său. Ea 
permitea Ka-ului său să rămână prezent pe pământ şi să 
inspire gândurile urmaşilor săi. 

Niciun incident nu umbrise buna înţelegere ce domnea 
între suita regelui şi trupele lui Sarenput. Cu toate acestea, 
Sobek Păzitorul era în continuare nervos şi neliniştit. Ca şi 
tânărul Sehotep, permanent cu ochii-n patru, Sobek se 
îndoia de sinceritatea gazdei lor şi se temea să nu i se 


234 


întindă o cursă monarhului. Cât despre generalul 
Nesmontu, acesta avea de gând să se bată până la moarte 
pentru a-i salva viaţa suveranului său. 

După cum cereau regulile de la Curte, Medes se ţinea 
deoparte şi încerca, pe cât posibil, să nu atragă atenţia. 
Gata să înregistreze decretele faraonului, îi observa pe 
demnitarii provinciei şi le punea întrebări despre 
însărcinările pe care le aveau. Binevoitor şi împăciuitor cum 
era, îşi atrăgea mereu noi prietenii. 

— Luminăţia Voastră, zise Sarenput, mi-ar face plăcere 
să vă arăt locaşul de veci pe care mi l-am pregătit. Doar 
Luminăţiei Voastre, atât! 

Sobek şi Nesmontu îşi muşcară buzele ca să nu rostească 
un refuz bazat pe cea mai elementară prudenţă. Tocmai de 
aşa ceva se temeau: Sarenput îşi dezvăluise adevăratele 
intenţii. În apropierea mormântului, oameni îndrăzneţi l-ar 
putea asasina pe Sesostris. 

— Te urmez! hotărî regele. 

Plini de ciudă, Sobek şi Nesmontu se întrebară cum să 
intervină. 

— Pot să vă servesc drept vâslaş? le propuse, cu 
eleganța, Sehotep. 

— N-are rost, răspunse Sarenput, voi vâsli eu însumi. 
Mişcarea mă ţine în putere. 

Să insiste ar fi însemnat să-l umilească pe şeful 
provinciei. Şi nu aştepta acesta doar o provocare pentru a 
da ordin trupelor sale să atace? 

Sobek înţelese că Sesostris socotea că va ieşi singur din 
această încurcătură. Dar, cu toată forţa sa uriaşă, n-ar fi 
fost copleşit de numărul atacatorilor? 

Condusă cu vigoare de Sarenput, o frumoasă corabie din 
lemn de sicomor porni spre ţărmul abrupt al malului vestic, 
în care erau săpate mormintele guvernatorilor provinciei 
Elephantina, încă din vremea piramidelor. Pentru a ajunge 
la ele, trebuiau parcurse trepte şi rampe destul de abrupte, 
mărginite de ziduri. 


235 


Barca trase lin la mal şi cei doi bărbaţi urcară încet, în 
linişte. Arzătorul soare al sudului nu-l deranja nici pe unul, 
nici pe celălalt. 

Ajunşi în faţa locaşului de veci al lui Sarenput, se 
întoarseră pentru a descoperi o privelişte încântătoare, 
alcătuită din fluviul de un albastru scânteietor, din palmierii 
de un verde luminos, din nisipul galben-brun şi din casele 
albe. 

— Îmi place acest loc mai mult decât oricare altul, 
mărturisi Sarenput. Aici sper să înving moartea şi să-mi 
petrec viaţa veşnică. Unul dintre strămoşii mei, care purta 
acelaşi nume ca mine, a pus să fie gravate aceste fraze: 
„Eram copleşit de bucurie pentru că reuşisem să ajung la 
cer, capul meu atingea bolta cerească, treceam foarte 
aproape de pântecele stelelor, fiind eu însumi stea şi 
dansam asemenea aştrilor”. Nu e acesta singurul destin 
demn de invidiat? Veniţi, Luminăţia Voastră! Veniţi să 
vedeţi cel mai frumos dintre domeniile mele! 

Sesostris descoperi un mormânt săpat în gresie, a cărui 
podea urca şi al cărui tavan cobora pentru a se întâlni într- 
un punct invizibil, dincolo de capela din capătul său. În 
prima încăpere, măreaţă şi sobră, erau şase stâlpi. O scară 
ducea către un culoar prin care se pătrundea în camera de 
cult, unde se deschidea o nişă în care se afla statuia Ka-ului 
lui Sarenput. 

Inaintând pe această linie care semăna cu o rază de 
lumină, Sesostris admiră şase statui ale stăpânului 
provinciei întruchipându-l pe Osiris. 

— Aceasta este principala mea ambiţie, Luminăţia 
Voastră: să fiu devotat zeului reînvierii. Vă trebuie o dovadă 
mai limpede a nevinovăţiei mele? Niciodată n-aş încerca să 
fac rău salcâmului lui Osiris. Şi ceea ce a înfăptuit 
Luminăţia Voastră arată că sunteţi păstrătorul înţelepciunii 
de care ţara are atâta nevoie. Dacă m-aş împotrivi, aş fi un 
ucigaş. De aceea mă puteţi considera un slujitor credincios, 
care nu vă va trăda niciodată. 


236 


it 

Mândru şi hotărât, Prieten-Bun mergea în fruntea alaiului. 
La dreapta sa, ţinând pasul cu greu, Gazela îşi târa burta 
rotunjită şi mamelele care atârnau. Nici chiar căţeaua n-ar 
fi lipsit, sub niciun motiv, de la această sărbătoare şi, cu 
capul ridicat, nu accepta să rămână în urmă. 

Cei doi câini rămaseră pe loc în faţa unei stele din piatră 
pe care era gravat numele lui Sesostris. 

— Veneraţi-l pe faraon din adâncul inimii voastre! rosti 
Sehotep. Uniţi-vă gândurile cu strălucirea lui, sporiţi-vă 
respectul pe care i-l datoraţi! El e cel care dă viaţă şi se 
arată mărinimos cu cei care-l urmează. Ca purtător al 
sigiliului regal, aduc mărturie că această provincie aparţine 
Dublei Coroane. 

Sarenput, a cărui faţă se lumină de un zâmbet larg, se 
înclină înaintea lui Sesostris. 

Pentru prima dată după foarte mult timp, generalul 
Nesmontu se linişti. Şi însuşi Sobek, spre propria mirare, 
încerca o senzaţie de siguranţă. Regele tocmai repurtase o 
nouă victorie fără să verse o picătură de sânge. 

— Trebuie să mă întorc pe ostrovul Biggeh pentru a mă 
asigura că mişcarea energiei n-a fost tulburată, îi spuse 
monarhul lui Sarenput. Pregăteşte ceremonia în timpul 
căreia voi anunţa începerea lucrărilor de înfrumusețare a 
marelui templu din Elephantina. 

tit 

leşind din grota de la izvoarele Nilului, tânăra preoteasă îl 
întâlni pe faraon. 

— A sosit clipa să mergi să îţi îndeplineşti destinul. Vrei 
cu adevărat? 

— Sunt pregătită, Luminăţia Voastră! 

— Vei avea nevoie de toată îndrăzneala şi tăria de care 
este în stare un om. Eşti sigură că această sarcină nu-ți 
depăşeşte puterile? 

— Mă voi strădui. 

Regele îi arăta tinerei femei un uraeus din aur masiv 
încrustat cu lapislazuli, turcoaze şi comalină. Această cobră 

237 


femelă se înălța pe fruntea faraonului pentru a proteja 
puternica flacără ce împrăştia întunericul, nimicindu-i pe 
duşmanii lui Maat. 

— Atinge acest simbol, umple-te de magia sa şi 
încredinţeaz-o mâinii care te conduce! 

Cobra era fierbinte. 

Fata simţi că energia acesteia trece în sângele ei şi îi 
oferă o nouă putere. 

Apoi, regele intră în grotă, iar tânăra preoteasă se trezi 
singură. Foarte calmă, gustă din liniştea ostrovului sacru 
fără să-i fie teamă de ceea ce urma să se întâmple. Incă din 
copilărie, dorise să cunoască misterele templelor şi ştia că 
drumul va fi pe cât de lung, pe atât de anevoios. Dar cu 
fiecare încercare depăşită se născuse în ea o bucurie 
imensă care îi purta paşii mai departe, spre o privelişte tot 
mai întinsă. Şi nimic nu îi tulburase acest drum, în afară de 
apariţia unui tânăr scrib, despre care aflase că se numea 
Iker. N-ar fi trebuit să însemne altceva decât o simplă 
întâlnire, dar nu reuşea să-l uite, ca şi cum ar fi fost vorba 
de cineva apropiat, aproape un prieten, deşi nu avea să-l 
mai vadă niciodată. 

Şapte preotese, îmbrăcate în rochii lungi, roşii şi ţinând în 
mâini tamburine, formară un cerc în jurul tinerei femei. 

Apoi, marea preoteasă se îndreptă spre ea. Capul îi era 
acoperit cu o perucă în formă de vultur, iar la gât îi atârna 
colierul-menat, simbolul naşterii spirituale. 

Tânăra preoteasă tremura. 

Doar regina Egiptului, suverana Celor Două Regate, 
aceea care îi vedea pe Horus şi pe Seth reuniți în fiinţa 
faraonului, putea să poarte această perucă rituală. Semnul 
hieroglific al vulturului însemna, în acelaşi timp, „mamă”, 
dar şi „moarte”, căci trebuia parcursă moartea iniţiatică 
pentru a o regăsi pe mama cerească a cărei incarnare era 
regina. 

— Cele şapte Hathor să îngrădească soarta cea rea! le 
porunci regina. 


238 


Preotesele desfăşurară o fâşie din pânză de in, ca acelea 
folosite la pregătirea mumiilor, şi o înconjurară cu ea pe 
tânăra preoteasă. 

— Clipa unei noi naşteri a venit, anunţă regina. Ai fost 
iniţiată ca preoteasă, apoi ca muziciană care face să 
strălucească dragostea. Astăzi, cunoscând noi mistere, vei 
deveni „Cea-care-s-a-trezit”. Preacinstitele Femei din casa 
zeului Ptah, Femeile înțelepte din oraşul Cusae şi 
preotesele Hathor din casa lui Atum, principiul creator, sunt 
strămoşii tăi. Ele trăiesc prin preotesele iniţiate, prezente 
aici, şi te vor face să asculţi muzica stelelor cerului, a 
soarelui şi a lunii. 

Un cântec dulce şi profund se înalţă susţinut de ritmul 
tamburinelor şi de cele două sistre pe care le mânuia 
regina. Pe rând, preotesele repetară cele şapte cuvinte 
creatoare rostite de zeiţa Neith cu ocazia naşterii luminii 
care ţâşnise din ea însăşi, în afara apei începuturilor. 
Bărbat şi femeie în acelaşi timp, înaintea apariţiei tuturor 
fiinţelor, ea începuse ciclul naşterilor, modelându-i pe zei. 

— Sunt tot ce a existat, tot ce este şi tot ce va fi, spuse 
regina, şi niciun muritor n-a ridicat vreodată vălul meu, 
giulgiul care protejează trupul lui Osiris. Preoteselor iniţiate 
li se cuvine să-l ţeasă. De aceea, vei fi condusă în Casa 
Salcâmului unde sufletele lui Hathor şi Osiris se vor întâlni 
în inima ta. Pe ostrovul sacru, Biggeh, această Casă ia 
forma grotei lui Hapy, în care apa cerească se uneşte cu 
aceea pământească. Să străbaţi acest drum, iar viaţa să-ţi 
fie hrănită de apa rece a stelelor şi de focul cunoaşterii! 

După ce fu dezbrăcată, tânăra femeie pătrunse în grotă, 
unde contemplă focul. Apoi străbătu constelaţiile, trecu de 
porţile cerului, se scaldă în lacul de lumină şi se născu din 
nou dimineaţa, cu primele raze ale soarelui ce răsărea. 

O preoteasă o aşeză pe soclul ce o simboliza pe zeiţa 
Maat şi o răcori cu un evantai din pene de struţ, altă 
expresie a aceleiaşi realităţi, ca să-i ofere vântul cel bun 
care s-o poarte până în oraşul fericirii. 


239 


Apoi o îmbrăcară cu o rochie roşie şi îi împodobiră gâtul 
cu un pieptar lat de perle, care semnifica renaşterea sa 
după ce străbătuse tărâmul întunecat, unde forţele răului 
nu reuşiseră s-o reţină. 

Regina îi dădu o paletă de scrib şi pensula pentru scris, 
apoi îi puse pe cap o stea cu şapte colţuri. 

— Tu, care acum eşti o Hathor, tu trebuie să devii, de 
asemenea, o Sechat, căci o sarcină deosebită ţi-a fost 
încredinţată. Nu vei putea să te limitezi să-ţi trăieşti 
iniţierea doar în propria fiinţă şi să guşti pacea înăuntrul 
templului, în tovărăşia surorilor tale. Încercări de temut te 
aşteaptă şi vei avea nevoie să cunoşti cuvintele puterii 
înainte de a-i înfrunta pe duşmani, pe cei care se văd şi pe 
cei care nu se văd. Noi te vom ajuta atât cât ne stă în 
puteri, dar numai tu singură poţi dobândi victoria! 


45. 


Iker plecase înainte de revărsatul zorilor, având grijă să 
nu trezească pe nimeni în palatul încă adormit. În ajun, îi 
înmânase lui Djehuty toate rapoartele de care se ocupase, 
rămânând în continuare surd la avertismentele acestuia. 

Tânărul scrib urcă pe primul vas ce pornea spre nord. La 
răsăritul soarelui, corabia ridică ancora şi pluti dusă de 
curentul pe cât de rapid, pe atât de schimbător. Căpitanul, 
un mustăcios cu experienţă, mânuia cârma de minune. La 
bord, se aflau vreo zece călători, un bou, nişte gâşte şi 
Vânt-de-Miazănoapte. 

— Încotro mergi, fiule? întrebă căpitanul. 

— La Kahun. 

— Douăzeci de ore pe mare, numeroase opriri, o noapte 
de odihnă dacă nu se iveşte ceva neplăcut... Cât îmi dai? 


240 


— Două perechi de sandale de bună calitate, o bucată de 
țesătură din în şi un papirus de mărime mijlocie. 

— Plăteşti bine, nu-i vorbă! Te tragi dintr-o familie 
bogată? 

— Nu, sunt un simplu scrib din provincia lepurelui, în 
slujba stăpânului Djehuty. 

— Un înalt demnitar foarte respectat. De ce te duci la 
Kahun? 

Întrebările sale începeau să-l enerveze pe Iker, care 
încercă totuşi să rămână amabil: 

— Din motive legate de meseria mea. 

— O misiune secretă? 

— Dacă vreţi. 

— Kahun e un loc ciudat. Eu nu ştiu prea multe, dar se 
pare că este bine apărat şi că ai nevoie de un anumit 
permis ca să locuieşti acolo. Tu eşti, probabil, o persoană 
însemnată. 

— Un simplu scrib, v-am spus. 

Nemaisuportând acest interogatoriu, Iker se întinse pe 
rogojina sa şi se prefăcu adormit. _ 

Căpitanul intră în vorbă cu un alt pasager. In mod 
evident, era un guraliv incorigibil. 

ki; 

Aşa cum anunţase căpitanul, opririle fură numeroase. 
Unii coborau, alții urcau, se legau discuţii, oamenii mâncau 
plăcinte, ceapă şi peşte uscat, beau bere dulce sau se lăsau 
legănaţi de ritmul fluviului binevoitor. Iker asculta, aşa, într- 
o doară, poveşti de familie, informaţii despre judecători şi 
certuri de tot soiul. 

O nouă oprire îi stârni curiozitatea lui Vânt-de- 
Miazănoapte, care îşi ciuli urechile. 

Pe mal nu era un sat, ci o mică plantație de palmieri, 
brăzdată de rigole pentru irigaţii. De acolo, apărură doi 
bărbaţi neglijent raşi, cu braţe musculoase ca de vâslaşi. 

Aşa-zişii văslaşi, care semănau cu membrii echipajului ce 
încercase să-l omoare pe Iker, se instalară la pupa. 


241 


Aşadar, căpitanul îi întinsese o capcană! Îşi bătuse joc de 
el, punându-i întrebări ale căror răspunsuri le cunoştea 
deja. Aceşti doi tâlhari urmau să-şi termine treaba începută 
mai demult. 

Iker se apropie de mustăcios care părea că aţipise. 

— Nu supravegheați fluviul? 

— Un bun corăbier nu doarme decât cu un ochi închis. 

— Duceţi-mă la mal cât mai repede! 

— Suntem încă departe de Kahun. 

— M-am răzgândit. 

— Nici tu nu ştii ce vrei, băiete! Unde doreşti, cu 
adevărat, să te duci? 

— Daţi-mă jos! 

— Nu am stabilită nicio oprire acum. Dacă insişti, trebuie 
să mă plăteşti în plus. 

— V-am plătit generos, nu? 

— Desigur, dar... 

— O rogojină nouă ajunge? 

— Dacă e cu adevărat nouă... 

Iker îi dădu una din cele două rogojini de călătorie pe 
care le avea. Mulţumit, căpitanul începu manevrele pentru 
acostare. 

Îndată ce scara fu aşezată, Iker şi Vânt-de-Miazănoapte 
începură să coboare. Tânărul scrib era convins că nu vor 
întârzia să facă la fel şi cei doi vâslaşi. 

Când înţelese că s-a înşelat, corabia se desprinse deja de 
mal. 

— Vom avea de mers mai mult decât plănuisem, îi spuse 
Iker lui Vânt-de-Miazănoapte. Dar cel puţin nu ne urmăreşte 
nimeni. 

Măgarul îl aprobă, iar Iker se simţi uşurat. 

— Aceşti oameni într-adevăr aveau ceva necurat în ei! 
După tot ce-am păţit, cum să nu fiu bănuitor? 

Iker verifică dacă nu-i lipsea niciuna dintre uneltele sale, 
în timp ce măgarul se ospăta cu scaieţi. Apoi îşi continuară 
drumul spre nord, apucând pe o potecă ce mergea de-a 


242 


lungul terenurilor cultivate. 

— Sunt atâtea întrebări ce nu-mi dau pace! La Kahun, voi 
obţine, poate, răspunsurile. Dar de ce refuză toţi să-mi 
vorbească despre Ţara Punt? Djehuty nu mi-a mărturisit 
decât o parte din adevăr. Afară numai dacă nu cumva ştie 
mai puţine decât îmi închipui eu. Şi cel care vrea să mă 
omoare e însuşi faraonul! Ce rău i-am pricinuit? Sunt un 
nimeni, nu-i ameninţ puterea în niciun fel. Totuşi, mă 
învinuieşte de ceva. Dacă aş fi înţelept, aş fugi şi i-aş lăsa 
timp să mă uite. Dar îmi e peste putinţă să renunţ la 
adevăr, oricare ar fi urmările. Şi vreau să o revăd. Datorită 
ei am puterea să mă lupt. 

Vânt-de-Miazănoapte era cel care hotăra popasurile şi 
alegea locurile umbrite unde picoteau puţin înainte de a-şi 
continua drumul. Celor doi tovarăşi nu le ieşiră în cale decât 
ţărani, unii - urâcioşi, alţii - binevoitori. La o gospodărie, 
Iker scrise mai multe plângeri către administraţia cu care 
proprietarul era în conflict. În schimbul lor, primiră hrană. 

În apropiere de bogata şi înverzită provincie Fayyum, 
măgarul începu să ragă stăruitor. 

Fără nicio îndoială, simţise un pericol. 

Şi în vârful unei movile de pământ apăru un şacal. Avea 
picioarele înalte, capul fin şi îi privea fix pe intruşii care 
îndrăzniseră să se aventureze pe teritoriul său. Cu gâtul 
întins, scoase nişte ţipete ciudate, pe care Vânt-de- 
Miazănoapte le ascultă cu atenţie. Apoi cu un pas hotărât, 
se îndreptă spre animalul de pradă. 

Iker înţelese că îşi vorbiseră cei doi. Şacalul nu era, oare, 
întruparea lui Anubis, cel care cunoştea toate drumurile din 
lumea aceasta şi din cealaltă? 

Potrivindu-şi paşii după mersul rapid al călăuzei lor care 
totuşi avea grijă ca ei să nu se rătăcească, cei doi tovarăşi 
ajunseră să zărească Ra-henty, „gura canalului”, o 
privelişte marcată de un mare dig şi o ecluză ce regla 
cantitatea de apă pe care un braţ al Nilului o furniza 
provinciei Fayyum. Datorită lucrărilor constructorilor lui 


243 


Sesostris al II-lea, suprafaţa terenurilor cultivate crescuse şi 
irigaţia era controlată. 

Mai mulţi soldaţi le tăiară drumul călătorilor. 

— In zona aceasta nu au voie să pătrundă oamenii de 
rând, zise un ofiţer. Cine eşti şi de unde vii? 

— Numele meu este Iker. Sunt scrib în oraşul lui Thot. 

Ofiţerul avu un surâs răutăcios: 

— Bine, să vedem! Având în vedere vârsta ta, e demn de 
crezare ce spui. Atunci înseamnă că eu sunt comandantul 
armatei regelui! Există un lucru la care mă pricep foarte 
bine: să-i dibuiesc pe mincinoşi. Între noi fie vorba, puteai 
să găseşti o minciună mai potrivită. 

— Acesta e adevărul. O să vă arăt un act care vă va 
convinge. 

În clipa în care Iker deschise unul din sacii purtaţi de 
măgarul său, arcurile soldaţilor se încordară şi vârful sabiei 
scurte a ofițerului îi împunse şalele: 

— Nu mişca! Voiai să-ţi iei arma, nu? Nimeni nu foloseşte 
acest drum, în afara patrulelor de pază. Cine ţi l-a arătat? 

— N-o să mă credeţi! 

— Spune, totuşi! 

— Un şacal. 

— Ai avut dreptate, nu te cred! Eşti, probabil, trimisul 
unei bande de ticăloşi care pun la cale furturi în acest ţinut. 

— Uitaţi-vă în sacii mei de călătorie! Nu conţin decât 
unelte de scrib. Dar mânuiţi-le cu atenţie! 

Neîncrezător, ofiţerul răscoli bagajele suspectului şi fu 
dezamăgit că nu descoperise nicio armă. 

— Eşti viclean! Şi acel faimos act ce e? 

— Este un papirus rulat şi sigilat, pentru primarul din 
Kahun.  Sigiliul îi aparţine lui Djehuty, guvernatorul 
provinciei lepurelui. 

— Dacă-l rup, primarul mă dă afară pentru că am încălcat 
regulamentul referitor la curieri. Dacă nu-l ating, sunt 
obligat să te cred pe cuvânt. Încă o viclenie, voinicule! Pun 
rămăşag că acest act este o momeală. Dar cu mine nu-ţi 


244 


merge! Pe isteţii de felul tău îi cunosc foarte bine. 

— Să  încetăm această glumă! Duceţi-mă în faţa 
primarului din Kahun. 

— Crezi că îşi pierde timpul, primind răufăcători ca tine? 

— Vedeţi bine că sunt un scrib! 

— De unde ai furat aceste unelte? 

— Generalul Sepi mi le-a dat. 

— Nu-l cunosc. Şi oricum puteai scorni orice nume! De ce 
nu pe-al unui general? 

— Vă înşelaţi. Tot ce v-am spus e adevărat. 

— Ce vreau eu să ştiu este dacă socoteai să treci la fapte 
singur sau împreună cu alţi complici. 

Iker începea să-şi piardă calmul, iar celălalt simţi. 

— Nu face gesturi necugetate, voinicule! Dacă nu, îţi înfig 
sabia în trup şi toţi oamenii mei vor depune mărturie în 
favoarea mea. 

Erau prea mulţi pentru ca Iker să-i doboare şi nici nu 
fugea destul de repede ca să scape de săgețile arcurilor lor. 

— Primarul din Kahun să rupă sigiliul şi să citească 
această scrisoare de recomandare. Vă veţi înţelege atunci 
greşeala. 

— Mă ameninţi acum! O să petreci un timp în temniţă. 

— Nu aveţi dreptul să mă închideţi. 

— S-o crezi tu... Puneţi-i cătuşele de lemn! 

Trei soldaţi se repeziră asupra tânărului scrib şi îl trântiră 
la pământ. Când îl ridicară, avea mâinile prinse la spate. 

— Ce veţi face cu măgarul meu? 

— E un animal frumos, sănătos şi puternic. O să mă 
servesc de el. 

— Dar cu uneltele mele? 

— Le vom schimba pe haine. 

— Nu sunteţi decât un hoţ. 

— Să nu schimbăm locurile, băiete! Hoţul eşti tu! Şi voi 
primi felicitări pentru că te-am prins la timp. După ce vei 
petrece câteva luni într-o închisoare împuţită cu tâlhari de 
teapa ta, vei fi mai umil. Apoi, câţiva ani de muncă silnică 


245 


îţi vor reda gustul pentru bunele purtări. Luaţi-l de aici, să 
nu-l mai văd! 

Iker nu le adresă niciun cuvânt zbirilor care îl conduseră 
la închisoarea situată în afara oraşului, unde îl aruncară 
într-o încăpere mizerabilă ocupată de încă trei hoţi de 
păsări: unul tânăr şi doi mai bătrâni. 

— Tu ce-ai făcut? îl întrebă tânărul. 

— Nimic. 

— Şi eu la fel. Dar câte gâşte ai furat? 

— Niciuna. 

— Linişteşte-te, cu noi poţi să vorbeşti! Suntem de partea 
ta. 

— De când te afli aici? 

— De câteva săptămâni. Aşteptăm ca judecătorul să 
binevoiască să se ocupe de noi. Din nefericire, nu e prea 
simţitor. Rişti să iei o pedeapsă mare dacă nu eşti aici 
pentru prima dată. Când se ajunge la mărturii, dacă te 
prefaci că-ţi pare rău, se arată ceva mai blând. Dacă nu eşti 
obişnuit, o să te-nvăţăm noi. 

— Sunt scrib şi n-am furat nimic de la nimeni. 

Unul dintre bătrâni deschise un ochi. 

— Un scrib în închisoare? Atunci trebuie să fii un mare 
nelegiuit! Povesteşte-ne! 

Obosit, Iker se retrase într-un colţ al încăpem şi se aşeză 
pe jos. 

— Să-l lăsăm în pace, fu de părere tânărul. 

Iker pierduse tot, dar refuza să se lase pradă disperării. 

Oare nu căzuse iar într-o capcană? Nu, din moment ce 
fusese călăuzit de către şacalul lui Anubis. La mijloc nu era 
altceva decât o neînțelegere. Şi chiar dacă îi trebuia ceva 
vreme ca să lămurească lucrurile, tânărul scrib avea să 
reuşească până la urmă. 


246 


46. 


Uşa carcerei se deschise cu zgomot. 

— Tu, îi zise un soldat lui Iker, ridică-te şi urmează-ne! 

— Unde mă duceţi? 

— O să vezi curând. 

Trei păzitori ai ocnaşilor îl conduseră în afara temniţei, 
dar, spre marea sa surpriză, nu îi scoaseră cătuşele. 

— Sunt liber? 

— Nu, datoria noastră e să te predăm primarului. Dacă 
încerci să fugi, te omorâm! _ 

Speranţa unei sorţi mai bune dispăru. Il aştepta, probabil, 
o pedeapsă grea, fără îndoială, mai mulţi ani de muncă 
silnică în minele de aramă sau într-una din oazele 
deşertului vestic. 

Era unu contra trei şi ar fi reuşit, poate, să-i biruie. Dar ar 
fi trebuit ca soldaţii să se mai îndepărteze puţin pentru ca 
Iker să poată lovi eficient. Totuşi, fiind bine antrenați, nu i- 
ar fi lăsat prea multe şanse de izbândă. 

Iker descoperi oraşul Kahun, un patrulater de 390 de 
metri pe 420, mărginit de un zid cu o înălţime de 6 metri şi 
o grosime de 3. Principala poartă de intrare se găsea în 
colţul nord-estic. Patru soldaţi ocupau postul de pază. 

— V-am adus prizonierul. 

— Ne vom ocupa de el, zise un ofiţer, care-i chemă pe doi 
dintre oamenii săi. 

Soldaţii, mai voinici decât paznicii, erau înarmaţi cu 
sulițe. Dacă le mânuiau cu pricepere, Iker n-ar fi ajuns 
departe. Aşa că tânărul se resemnă. 

O luară pe o stradă largă, din care porneau străduţe ce 
făceau legătura între cele două cartiere principale. De la 
prima privire, se vedea că tot oraşul era împărţit cu grijă pe 


247 


zone după un plan precis. În acest loc ciudat, unde domnea 
o linişte neobişnuită pentru un oraş egiptean, Iker se simţi 
imediat în largul său. 

Puţine dughene, case albe, frumoase, o curăţenie 
desăvârşită, acesta era Kahun. l-ar fi plăcut lui Iker să îi 
descopere ungherele, dar soldaţii îl obligară să iuţească 
pasul. 

— Să ne grăbim, primarului nu-i place să aştepte. 

Impunătoarea locuinţă a primarului era construită pe o 
colină de unde domina aglomeraţia oraşului. 

Chiar dacă imensa casă cu grădină, care număra 70 de 
încăperi, nu se întindea pe mai puţin de 2 700 de metri 
pătraţi, intrarea era foarte îngustă. De o parte şi de 
cealaltă, se găseau două foişoare ocupate de paznici. 

— lată prizonierul pe care primarul vrea să-l vadă, îi 
anunţă gradatul. 

— Un moment, să-l anunţ pe intendent. 

În stânga, un drum pietruit se întindea până la bucătării, 
grajduri şi ateliere. Intendentul, soldaţii şi Iker o apucară pe 
cel din dreapta care ducea spre o sală de aşteptare. Din ea 
pornea un coridor ce dădea spre o curte mare, închisă, spre 
sud, de un portic susţinut de coloane unde stăpânului casei 
îi plăcea să stea şi să respire aer curat. Lăsând în urmă 
aripa care cuprindea camerele de dormit şi băile, 
intendentul îşi conduse oaspeţii până la sala de primire, 
susţinută de două coloane. 

Cu capul aplecat, administratorul templului din valea 
regelui Sesostris al Il-lea îndura o dojană aspră. Jenat, 
intendentul dădu să plece. 

— Apropie-te, îi porunci stăpânul său, un om mărunt, cu 
frunte îngustă şi sprâncene dese. 

— El e prizonierul pe care... 

— Ştiu, i-o reteza sec primarul. leşiţi toţi şi lăsaţi-mă 
singur cu el! 

— Acest tâlhar poate fi periculos, interveni gradatul, şi... 

— Taci şi ascultă-mă! 


248 


Iker rămase singur în faţa demnitarului a cărui privire 
întunecată nu promitea nimic bun. 

— Te cheamă Iker? 

— Acesta e numele meu. 

— De unde eşti? 

— Din Medamud. 

— Şi de unde vii? 

— Din oraşul lui Thot. 

— Recunoşti aceste lucruri? 

Primarul îi arătă tânărului uneltele sale de scrib, întinse 
pe o masă joasă. 

— Îmi aparţin. 

— De unde le-ai cumpărat? 

— Generalul Sepi mi le-a dat. Am avut norocul să-i fiu 
ucenic, apoi am ocupat funcţia de scrib. Guvernatorul 
provinciei mi-a dat prima slujbă. 

Primarul reciti papirusul pe care i-l aduseseră soldaţii şi 
căruia îi rupsese pecetea. 

— Paza oraşului meu e mulţumitoare, dar inteligenţa nu 
e prima însuşire pe care o cer soldaţilor mei. N-au înţeles 
cine eşti. Un scrib atât de tânăr şi care se bucură de laude 
din partea unui guvernator de provincie mai degrabă 
zgârcit cu aprecierile merită toată atenţia. De ce vrei să 
munceşti în Kahun? 

— Pentru că încerc să fac parte dintre scribii de rang 
înalt. 

Privirea primarului se mai îmblânzi. 

— Fiule, nici nu puteai face o alegere mai bună! Acest 
oraş a fost construit de matematicienii-geometri şi de 
sacerdotii iniţiaţi în mistere. Au ridicat, de asemenea, şi o 
piramidă, apoi acest loc a căpătat o mare însemnătate în 
ochii regelui. Eu trebuie să administrez pământuri, mine, 
hambare, ateliere, să fac recensăminte, să veghez asupra 
migraţiei mâinii de lucru în Fayyum, să controlez 
cumpărăturile şi cheltuielile zilnice, să mă asigur că preoţii, 
artizanii, scribii, grădinarii şi soldaţii îşi fac bine treaba. 


249 


Această muncă istovitoare nu-mi mai lasă timp să mă dedic 
pasiunii mele: scrisul. Observ că totul a fost deja spus şi 
nimeni, nici chiar eu, nu e în stare să născocească ceva 
nou. Ah, dacă aş putea să rostesc vorbe surprinzătoare, să 
modelez formule noi! Fiecare an apasă mai greu decât cel 
dinainte, judecătorii nu sunt destul de drepţi şi faptele 
zeilor rămân învăluite în mister. Nici oamenii puterii nu sunt 
respectaţi îndeajuns. Dacă vrei să ştii părerea mea, totul 
merge pe dos. Cine înţelege, cine ia măsurile necesare, 
cine îndrăzneşte să înlăture răul, cine îi ajută cu adevărat 
pe cei săraci, cine luptă împotriva prefăcătoriei şi a 
minciunii? 

— Nu e aceasta îndatorirea faraonului? îl întrebă timid 
Iker. 

Înflăcărarea primarului se stinse. 

— Bineînţeles, bineînţeles... Aminteşte-ţi că esenţială 
este scrierea. Scribii nu construiesc nici temple, nici 
morminte, ei nu au alţi moştenitori în afara textelor care le 
supraviețuiesc şi le asigură faima, secol după secol. Copiii 
tăi sunt pensulele şi tăbliţele. Piramida ta e cartea. Eu îmi 
risipesc talentul în munci administrative fără sfârşit. 

— Aveţi de gând să-mi încredinţaţi o slujbă? 

— Te previn, vei munci laolaltă cu scribi foarte bine 
pregătiţi care nu suportă lucrul prost făcut. Ei nu îngăduie 
nicio greşeală şi îmi vor cere să te trimit înapoi în cazul în 
care cunoştinţele tale nu sunt satisfăcătoare. Vreau să cred 
că Djehuty nu te-a înfăţişat în culori prea măgulitoare. 
Bun... Aşadar, am nevoie de cineva pentru administrarea 
hambarelor. 

Iker îşi ascunse dezamăgirea. Nu era tocmai slujba pe 
care o aştepta. 

— Am muncit mult în arhive şi... 

— Nu există locuri în arhive şi sunt pe deplin mulţumit de 
ei. Generalul Sepi nu te-a învăţat să administrezi un 
hambar? 

— Nu-mi lipseşte această învăţătură şi vă mulţumesc că 


250 


mi-aţi acordat încredere. 

— Doar faptele contează, fiule! Sau eşti capabil, sau nu 
eşti. În prima situaţie, Kahun va fi pentru tine un loc 
minunat, unde vei cunoaşte fericirea, în cea de-a doua, te 
vei întoarce repede de unde ai venit. 

— Doresc să vă răspund pe măsura aşteptărilor voastre, 
dar există o problemă asupra căreia nu mă voi târgui. 

— Care? 

— Măgarul meu. Îmi este tovarăş bun, vreau să-l 
regăsesc. 

— Cu plata pe care o vei primi, o să-ţi cumperi altul. 

— Nu înţelegeţi. Vânt-de-Miazănoapte este unic. Eu l-am 
salvat, el mă sfătuieşte. 

— Un măgar... care te sfătuieşte? 

— Poate să-mi răspundă la întrebări. Împreună cu el voi 
reuşi. Fără el, voi da greş. 

— Ştii cel puţin unde se află? 

— Probabil, lângă temniţa unde am fost închis. 

— Uite un act care-ţi va permite să-l iei înapoi în deplină 
legalitate. Intendentul meu o să-ţi arate unde vei locui. 

Iker se înclină cu respect. 

— Generalul Sepi ţi-a vorbit despre marii scribi care au 
pătruns secretul creaţiei? 

— Ascultarea, puterea de înţelegere şi inspiraţia nu sunt 
calităţile obligatorii pentru a ajunge acolo? 

— Ai avut un învăţător foarte bun! Dar trebuie să te 
gândeşti să-ţi faci rost de cele trebuincioase. 

— Nu-mi daţi înapoi uneltele? 

— Bineînţeles că da! Dar vorbeam despre alt fel de 
unelte, formulele necesare pentru a trece de porţi, pentru a 
obţine barca de la un podar sau pentru a scăpa de năvodul 
în care se prind sufletele călătorilor răi. Fără această 
învăţătură nu vei fi decât un scrib de rând. 

— Unde aş putea-o dobândi? 

— Descurcă-te singur, fiule! Timpul şcolii e unul, cel al 
meseriei - altul. Nu se spune că până şi cei mai buni 


251 


artizani îşi fac ei însuşi uneltele? 
tT 

Tulburat, Iker părăsi oraşul pentru a se înapoia la 
închisoare. De ce primarul rostise cuvinte atât de 
enigmatice? De ce îi dezvăluise existența unei învățături la 
care nu se putea ajunge? La fel ca generalul Sepi şi ca 
guvernatorul provinciei, el se ascundea în spatele unei 
măşti. Această nouă încercare nu-l descurajă pe Iker, 
dimpotrivă; dacă i se va întinde o mână de ajutor, se va 
prinde de ea ca să nu se înece în fluviu. Şi dacă nu era 
vorba decât despre amăgiri, le va alunga. 

În poarta închisorii, un paznic adormit şi cu braţul 
bandajat tresări când Iker îl bătu pe umăr. 

— Ce vrei? 

— Am venit să-mi caut măgarul. 

— Nu e un uriaş cu ţeasta mai tare ca granitul şi cu 
privire neîmblânzită? 

— Descrierea mi se pare nimerită. 

— Ei bine, priveşte ce mi-a făcut! Şi a mai rănit alţi trei 
soldaţi, năpustindu-se asupra lor, dând din picioare şi 
muşcând! 

— Fireşte, nu mă ascultă decât pe mine! Dă-i drumul! 

— Prea târziu. 

— Cum adică, prea târziu? îl întrebă Iker, cu inima 
strânsă. 

— Comandantul a hotărât să omoare această fiară 
neîmblânzită. A fost nevoie de zece oameni pentru a-l lega 
fedeleş. 

— Unde l-au dus? 

— Pe câmpul pustiu din spatele închisorii. 

Iker alergă într-acolo cât putu de repede. 

Vânt-de-Miazănoapte era întins pe o parte, având 
picioarele prinse strâns cu nişte frânghii fixate de ţăruşi. Un 
preot tocmai ridicase cuțitul. 

— Opriţi-vă! urlă tânărul scrib. 

Toţi se întoarseră, iar măgarul scoase un răget de 


252 


speranţă. 

— Animalul e periculos, afirmă preotul. Trebuie scoasă 
din el această putere de temut. 

— Măgarul e al meu! 

— Ai un act cu care să dovedeşti? îl ironiză gradatul. 

— Unul semnat de primarul din Kahun vă mulţumeşte? 
Soldatul fu nevoit să se supună. 

Iker smulse cuțitul din mâna preotului şi îşi eliberă 
tovarăşul. Mulţumit că tânărul îi salvase viaţa pentru a 
doua oară, măgarul îi linse mâinile. 

— Vino, Vânt-de-Miazănoapte! Am multe lucruri să-ţi 
povestesc. 


47. 


Centrul spiritual al Egiptului, Abydos, se afunda într-o 
tristeţe tot mai mare. Izolat de restul ţării de către paznicii 
vigilenţi care-i controlau pe preoţii temporari cu multă 
severitate, teritoriul lui Osiris părea pentru totdeauna lipsit 
de lumina blândă care, nu de mult, dădea viaţă edificiilor 
sacre. 

Totuşi, corpul preoţilor permanenţi numiţi de faraon nu-şi 
menaja puterile şi-şi îndeplinea sarcinile fără odihnă. In 
ciuda poverii anilor şi a unei inimi al cărei suflu devenea din 
ce în ce mai slab, marele preot, purtător al paletei de aur, 
mergea în fiecare dimineaţă la salcâmul bolnav. 

Veştejirea fusese oprită, dar nu se vedea niciun semn de 
înviorare. Osiris va mai rămâne mult în acest arbore? lar 
acesta va continua să unească pământul, cerul şi lumea de 
dedesubt? Se mai afundă încă rădăcinile sale în oceanul de 
energie a începuturilor? 

La toate aceste întrebări, bătrânul era incapabil să 


253 


răspundă. Până la această nenorocire, viaţa sa fusese cea a 
unui preot liniştit, preocupat doar de celebrarea misterelor 
şi de transmiterea lor. Nimic nu-l pregătise pentru acest 
dezastru în faţa căruia se simţea fără apărare. 

Desigur, de la deschiderea marelui şantier de către 
Sesostris, o ramură a arborelui înverzise şi nu se mai 
uscase. Agăţându-se de această firavă speranţă, purtătorul 
paletei de aur turna în fiecare zi apă şi lapte la rădăcinile 
copacului. 

Apoi, cu mersul său din ce în ce mai şovăielnic, 
sacerdotul se întoarse în locul unde meşterii, ţinuţi în 
secret, înălţau templul şi locaşul de veci al lui Sesostris. 

În această zi, drumul i se păru şi mai anevoios decât de 
obicei, iar vântul rece îi îngheţa oasele şi nisipul îi ardea 
ochii. Meşterul şef îi ieşi înainte şi îi oferi braţul. 

— N-ar trebui să vă odihniţi? 

— În aceste vremuri grele, nimeni nu trebuie să se 
gândească doar la el însuşi. Aţi primit carne, peşte şi 
legume? 

— Artizanilor nu le lipseşte nimic, proviziile sosesc la 
timp.  Bucătarii puşi la dispoziţia noastră pregătesc 
mâncăruri minunate. 

— Vocea vă este mai puţin liniştită decât cuvintele. Ce 
piedici vă stau în cale? 

— Un şir de întâmplări neplăcute, mărturisi meşterul şef. 
Unelte care se sparg, o piatră prost tăiată în carieră, răni 
uşoare, îmbolnăviri... Ai putea să juri că o forţă nefastă 
încearcă să ne încetinească ritmul de muncă. 

— Cum luptaţi împotriva acestor obstacole? 

— Printr-un ritual de dimineaţă şi prin legătura puternică 
dintre artizani. În faţa acestei situaţii, fiecare ştie că trebuie 
să se bizuie pe ceilalţi. Ar fi nedrept să-l învinuiesc pe unul 
sau pe altul de prefăcătorie sau nepricepere. Dimpotrivă, 
trebuie să rămânem uniţi, sub protecţia regelui, căci acest 
şantier cere de zece ori mai multă strădanie decât ne 
închipuim. Fiţi pe pace, ne ţinem bine! 


254 


— Dacă o să cedaţi, Abydos-ul va fi sortit pieirii! 
Dispariţia sa o va aduce cu sine pe cea a Egiptului. 

— Lucrarea va fi terminată până la data hotărâtă. 

Purtătorul paletei de aur porni încet spre templu şi 
verifică dacă preotul a cărui sarcină rămânea secretă 
rânduise bine lucrurile în locaşul sacru. Se asigură, de 
asemenea, că sacerdotul care vărsa zilnic libaţiile pe 
mesele de ofrandă îşi îndeplinise ritualul, de asemenea şi 
servitorul lui Ka, însărcinat să celebreze cultul strămoşilor, 
al căror ajutor era mai necesar ca oricând. 

O clipa, bătrânul preot crezu că inima sa va înceta să mai 
bata şi fu nevoit să se aşeze. Când îşi recapătă puţin suflul, 
îşi continuă inspecția mergând la mormântul lui Osiris pe 
care-l păzea preotul care trebuia să vegheze la integritatea 
corpului divin. 

— Sigiliile sunt bine aşezate? 

— Sunt. 

— Arată-mi-le! 

Superiorul le cercetă de aproape şi nu constată nimic 
nefiresc. 

— A încercat cineva să se apropie de mormânt? 

— Nimeni. 

— Nicio întâmplare neplăcută, chiar neînsemnată nu s-a 
petrecut? 

— Niciuna. 

Cu un asemenea paznic, purtătorul paletei de aur nu 
avea de ce să-şi facă griji. Neînduplecat şi aspru, preotul nu 
avea să deschidă uşa acestui loc sacru decât la porunca 
aceluia care conducea ritualul misterelor din Abydos. 

Bătrânul mai avea de pus întrebări Pleşuvului, care 
cerceta arhivele în biblioteca din Locaşul Vieţii. Citind fără 
odihnă despre ritualurile vechi, desprindea din ele cuvinte 
pline de putere. 

Marelui preot îi plăcea acest loc, străbătut de vibrații 
armonioase care dăduseră naştere cugetărilor înţelepţilor, 
aşternute pe papirus. Plutea aici o mireasmă plăcută, ce 


255 


reamintea trecutul şi vremurile fericite. 

— Cred că e zadarnic să vă rog să munciţi mai puţin, 
mormăi Pleşuvul, a cărui nervozitate nu slăbise o dată cu 
vârsta. 

— Zadarnic, într-adevăr! Ai primit vizitatori în ultimele 
zile? 

— Niciunul. În afara voastră, n-am lăsat pe nimeni să 
intre. Când lucrez, mai ales la subiecte atât de complicate 
ca mersul corăbiei sacre, nu-mi place să fiu deranjat! Cred 
că rezultatul cercetărilor mele va fi de folos, căci anumite 
puncte neclare ar putea fi lămurite. 

Împlinirea, fără încetare, a ritualurilor constituia 
preocuparea majoră a confreriei din Abydos. Acestea 
reprezentau cel mai bun mijloc de luptă împotriva 
blestemelor. 

Ultima parte a plimbării marelui preot se desfăşura în 
sanctuarul celor şapte preotese, a căror menire era să 
încânte sufletul divin. Prin muzică, dans şi cânt, ele păstrau 
veşnică armonia, unind puterile cereşti cu întrupările lor 
pământene. Prin celebrarea ritualurilor feminine, ele îl 
ţineau pe Osiris departe de moarte. Fără ele, Abydos-ul n-ar 
fi existat niciodată. 

Cea mai tânără dintre preotese veni în întâmpinarea 
purtătorului paletei de aur. În ea, bucuria se unea cu 
seriozitatea. De la întoarcerea din Elephantina unde fusese 
ridicată la rangul de Cea-care-s-a-trezit, de către însăşi 
regina Egiptului, părea şi mai strălucitoare. 

— Ai nevoie de ceva? o întrebă preotul. 

— De tămâie proaspătă şi de încă o masă pentru ofrande. 
Sprijiniţi-vă de braţul meu, vă rog, şi veniţi să vă aşezaţi la 
umbră! 

Bătrânul nu o refuză. Oboseala grea care îl apăsa de 
când se trezise, nu dispărea nicicum. 

— Cum simţi ritualul pe care l-ai trăit de curând? 

— Ca pe o uşă deschisă spre o lume nouă. Alte imagini şi 
alte culori au apărut. Priveliştile erau acolo, foarte aproape, 


256 


dar nu le vedeam. Noi, oamenii, nu suntem oare piedici în 
calea luminii? Ştiu, de asemenea, că trebuie să fac să 
rodească daruri minunate. Regina nu mi-a ascuns greutatea 
încercărilor care mă aşteaptă pe drumul iniţierii. 

— Zeii au vrut aşa. Nu vei fi niciodată o preoteasă ca 
toate celelalte. Uneori, poate îţi doreşti să te asemeni lor, 
dar nu te închide în această amăgire! 

— Aţi vrea să-mi daţi mai multe lămuriri? 

O durere fulgerătoare străpunse pieptul marelui preot. 
Cu ochii daţi peste cap, căzu într-o parte. 

Fără să-şi piardă cumpătul, tânăra preoteasă îl ajută să 
se întindă. În timpul uceniciei, dobândise destule cunoştinţe 
medicale pentru a recunoaşte o criză de inimă. 

— Mă duc să caut apă şi o pernă. 

— Nu, rămâi, sunt ultimele mele clipe... Chipul tău vreau 
să-l păstrez în minte ca să-i înfrunt pe vameşii Lumii de 
Dincolo. Misiunea ta... misiunea ta e mai însemnată şi mai 
primejdioasă decât tot ce ţi-ai putea închipui. Am încredere 
în tine, atât de multă încredere... 

Bătrânul îi strânse mâinile tinerei femei şi scoase un 
suspin adânc. 

pat 

Pleşuvul dizolvă grăunţe de sare în apă magnetizată, 
apoi îngenunche în faţa unei pietre tăiate. Un preot îi turnă 
pe mâini puţin din această apă. Purificat, el îl purifică la 
rândul său pe slujitorul lui Ka, care oferi defunctului lapte, 
vin, pâine şi curmale. 

Mumificat şi înmormântat în ajun, purtătorul paletei de 
aur intra, de acum înainte, în rândul strămoşilor dovediţi. 
Confreria ştia că el nu-i va părăsi, cu condiţia ca amintirea 
sa să fie cinstită cum se cuvine. 

Slujitorul lui Ka aduse o cădelniţă în formă de braţ şi îi 
scoase capacul, pentru ca fumul de tămâie să urce până în 
paradis unde cei care reînviaseră se hrăneau cu miresmele 
cele mai fine. După aceea, ridică piciorul din faţă al 
taurului, un obiect din alabastru ce simboliza puterea 


257 


victorioasă. Apoi, preoţii enumerară cu voce tare alimentele 
gravate pe masa de ofrande şi îi oferiră strămoşului bucăţi 
de țesătură. Ceremonia se încheie cu citirea formulelor de 
transformare într-o lumină care făcea sufletul în stare să 
călătorească în orice lume. 

Dintre cei cinci preoţi permanenţi, care alcătuiau vârful 
ierarhiei din Abydos, unul singur nu reuşise să se 
concentreze în timpul ritualului. Nu la cel mort se gândea, 
ci la el însuşi şi la inevitabila avansare care, de data 
aceasta, nu avea cum să-i scape. Funcţia de purtător al 
paletei de aur şi de mare preot nu putea să revină altcuiva. 
Cum îşi îndeplinise în mod desăvârşit sarcinile, nimeni nu-şi 
dăduse seama că toate gândurile sale nu se îndreptau spre 
bătrânul a cărui dispariţie nu-l întrista deloc. În sfârşit, locul 
era liber! 

Colegii săi arătau atât respect faţă de firea sa severă şi 
atâta admiraţie pentru învăţătura pe care o stăpânea, încât 
urma să fie numit fără cea mai mică discuţie. Ce va face 
odată aflat în fruntea celei mai vestite, renumite comunităţi 
de iniţiaţi din întregul Egipt? Curios, dar încă nu reflectase 
la acest lucru. Important era să ajungă la această poziţie şi 
la numeroasele avantaje pe care i le aducea. 

— Stăpânul marilor mistere a sosit, îl anunţă tânăra 
preoteasă. 

Această vizită aşteptată nu-l deranja pe viitorul mare 
preot. 

Influentul personaj participa la celebrarea misterelor lui 
Osiris, dar nu locuia la Abydos. Se va încrede în părerea 
preoţilor permanenţi pentru alegerea superiorului lor. 

Faraonul Sesostris se reculese îndelung lângă sarcofagul 
defunctului. Citi formulele reînvierii, scoase din Textele 
Piramidelor, Textele Sarcoftagelor şi din ritualul secret de la 
Abydos. Apoi îi strânse în templu pe cei cinci preoţi şi pe 
cele şapte preotese. 

— Nu e nevoie să mai stărui asupra însemnătăţii misiunii 
voastre. În vremurile obişnuite era neapărat necesară, dar 


258 


în împrejurările de acum, de ea atârnă viaţa însăşi. Am 
multe bătălii de purtat şi puterea mea se trage din 
ritualurile pe care le celebraţi aici, ca să-i menţineţi în viaţă 
pe Osiris şi salcâmul său. Dacă daţi greş, însuşi faraonii vor 
dispărea şi cele Două Regate împreună cu ei. Barbaria, 
mita, ura şi violenţa vor ajunge să domnească. Legăturile 
dintre cer şi pământ se vor rupe, zeii vor părăsi atât 
această ţară cât şi întregul pământ. Sunt puţini cei care 
trăiesc în secret, prin el şi pentru el. Îndatorirea voastră e 
să-l păstraţi la adăpost de atingerea răului, a josniciei şi a 
lacrimilor distrugătoare ale unei lumi care-şi deplânge 
propria neputinţă. Nu suntem siguri că vom ieşi învingători 
din această cumplită luptă în care suntem prinşi, dar ne 
vom bate până la capăt, fără să arătăm niciun fel de 
îngăduinţă  duşmanului. Maat să ne fie țelul, să ne 
călăuzească şi să ne protejeze! 

Cuvintele regelui îl tulburară puţin pe viitorul mare preot, 
dar aştepta cu prea multă nerăbdare hotărârea monarhului, 
ca să-i mai pese cu adevărat de ele. 

— Preotul care purta paleta de aur şi conducea această 
confrerie din porunca mea era un om drept. Înainte să se 
înfăţişeze tribunalului divin, trebuie să formulăm şi noi o 
judecată. A mea îi este favorabilă. Vreunul dintre voi are 
una potrivnică? 

Liniştea domnea asupra tuturor. 

— In aceste condiţii, ritualurile vor fi celebrate până la 
capăt, pentru ca spiritul drept pe pământ să fie răsplătit şi 
în ceruri şi să călătorească la nesfârşit în eternitate. 

Viitorului mare preot îi era tot mai greu să-şi stăpânească 
încordarea şi neliniştea. În cele din urmă, monarhul vorbi şi 
despre problema ce-l privea: 

— Cei care au primit diferite însărcinări până acum îşi vor 
continua, cu aceeaşi seriozitate, munca. În ceea ce priveşte 
paleta de aur pe care sunt inscripţionate formulele 
cunoaşterii, am hotărât ca ea să fie păstrată de către 
faraonul însuşi. 


239 


Pretendentul la funcţia supremă crezu că a înţeles greşit. 
Sesostris nu cerea părerea membrilor confreriei şi nu 
numea pe nimeni... Un adevărat coşmar! 

— Mă voi afla în legătură necontenită cu Abydos, adăugă 
regele. Pleşuvul va fi împuternicitul meu şi va conduce 
comunitatea voastră în lipsa mea, dar nu va lua nicio 
hotărâre fără aprobarea mea clară. Va primi cu regularitate 
ordinele mele şi îmi va aduce la cunoştinţă şi cele mai 
mărunte întâmplări. La prima abatere, oricât de 
neînsemnată, vinovatul va fi dat afară din confrerie. 
Suntem în război şi duşmanul este mai de temut decât mii 
de soldaţi. Greşeala, neatenţia sau orice fel de slăbiciune 
vor fi socotite drept trădări şi vor fi pedepsite ca atare. ŞI 
acum să dăm un ospăț în onoarea fratelui nostru pe care 
frumoasa zeiţă a Apusului l-a primit la sânul ei. 

Deşi avea stomacul strâns şi era dezamăgit, mâncă 
totuşi hrana rituală şi se comportă cu seninătate. Nimeni nu 
trebuia să-şi dea seama de ranchiuna pe care o simţea 
împotriva lui Sesostris şi, în acelaşi timp, împotriva lui 
Abydos, a preoţilor şi a preoteselor care nu rostiră niciun 
cuvânt de laudă pentru meritele sale. 

Răzbunarea nu-i ajungea, trebuia, de asemenea, să-şi 
atingă scopul. Şi pentru a reuşi era necesar mai întâi să se 
îmbogăţească. Va avea nevoie să cumpere conştiinţa unora 
şi să se impună ca o persoană de vază în acest oraş sacru, 
ţesându-şi pânza din umbră. Dar cum să facă avere fără să 
se dea de gol? 

Greutățile se anunțau de netrecut. 

— Pari abătut, observă una dintre preotese. 

— Cine n-ar fi? Să pierzi un mare preot de o asemenea 
valoare este o încercare grea. 

— O vom depăşi împreună. Şi vom avea trebuinţă de 
înţelepciunea şi de experienţa ta. 

— Vă puteţi bizui pe mine. 


260 


48. 


— Sunt împuternicit de Marele Trezorier Senankh să 
cercetez hambarele. Arată-mi clădirile! 

Responsabilul hambarelor din micul sat al Colinei înflorite 
era surprins să primească vizita unui personaj atât de 
însemnat. 

— Ne aflăm în toiul muncii şi... 

— Sau te supui imediat, sau chem paza! 

— Veniti, vă rog! 

Împreună cu Senankh, Gergu controlase hambarele din 
mai multe oraşe mari. Ştia să stea la locul lui, se arăta 
discret şi respectuos, lua seamă atent la sfaturile date de 
stăpânul său care îl considera un slujbaş desăvârşit. 

De când Senankh fusese reţinut la palat, Gergu profitase 
de ocazie pentru a face exces de zel, interesându-se de 
micii cultivatori. Aici se dezlănţuise, profitând de avantajele 
funcţiei sale. 

Responsabilul îl conduse la curtea cu hambarele satului, 
înconjurată de un zid întărit. 

— Acest zid nu este destul de înalt, observă Gergu. Hoţii 
îl vor sări cu uşurinţă! 

— Aici ne ştim cu toţii între noi şi nu există hoţi. 

Împinse uşa care dădea în curte: 

— De ce nu are zăvoare? 

— Nu-i nevoie. 

— Rezervele de grâu trebuie să se afle în siguranţă, ceea 
ce nu pare a se întâmpla aici. 

— Vă garantez că... 

— Legea e lege! 

Tulburat, omul intră în curtea din care pornea o scară ce 
ducea la o terasă pe care se găseau gurile unor lăzi mari, 


261 


sprijinite de peretele din spate. Aproape de nivelul solului, 
nişte chepenguri permiteau depozitarea cerealelor. 

— Scara nu respectă regulile, consideră Gergu. Numărul 
de trepte e prea mic, munca e de proastă calitate. 

— Nu cunoşteam aceste reguli. 

— Acum le-ai aflat! 

Gergu deschise un chepeng. 

— Lemnul e tocit. Trebuia înlocuit cu mult timp în urmă. 

— Trapa se închide şi se deschide foarte bine, vă asigur! 

— Numele proprietarilor ogoarelor trebuiau să fie gravate 
pe perete. 

— Uitaţi-le aici! 

— Sunt aproape şterse. Nu cumva e vorba de o încercare 
de a scăpa de dări? 

— Bineînţeles că nu! Scribii administraţiei îi cunosc pe 
proprietari şi nimeni n-a avut vreodată necazuri. 

Gergu urcă scara cu grijă, ca şi cum ar fi fost periculoasă. 

— Această terasă e prea strâmtă. Se pot petrece 
accidente în timpul lucrului. Nu prea-ţi pasă de sănătatea 
ţăranilor. 

— Dimpotrivă! În acest sat sunt bine trataţi. 

Gergu privi înăuntrul unui hambar. 

— Trebuie refăcut. Curăţenia mi se pare vrednică de 
plâns. 

— L-am afumat şi l-am văruit înainte de umplere, am... 

— Situaţia este deosebit de gravă. N-am mai descoperit 
până acum atâtea nereguli într-un singur loc. După părerea 
mea, se impune arestarea imediată. 

Omul păli. 

— Nu înţeleg, eu... 

— Există o alternativă. Dacă ai consimţi să plăteşti îndată 
o amendă grasă, aş putea să te ajut să scapi de închisoare. 

— Cât de grasă? 

— Fără îndoială că nu e cea mai fericită rezolvare, căci 
trebuie totuşi să întocmesc un raport către mai-marele 
meu. Ar mai fi, cu toate acestea, o posibilitate, dar 


262 


îndrăznesc cu greu s-o iau în considerare. 

— Spuneţi, totuşi! 

— iți înjumătăţesc amenda şi nu întocmesc raportul cu 
condiţia să-mi dai întocmai ceea ce-ţi cer şi să-ţi ţii gura! 

Perioada de gândire fu scurtă. 

— Sunt de acord... dacă încheiaţi cercetările. 

— Sunt încheiate deja. Dar dacă te ia gura pe dinainte, 
va fi cuvântul meu împotriva cuvântului tău. O să te 
învinovăţesc că ai încercat să mă mituieşti, vei ajunge la 
închisoare şi vei pierde tot. 

— N-o să suflu o vorbă! 

— Eşti un om înţelept. Datorită mie, scapi de ce-i mai 
rău. 

pt 

Gergu nu va putea niciodată să-i mulţumească îndeajuns 
ocrotitorului său, Medes, pentru că-i făcuse rost de o 
asemenea slujbă. Fiecare control al hambarelor de 
dimensiuni modeste îi permitea să se îmbogăţească fără să 
se teamă de eventualele plângeri ale responsabililor pe 
care-i storcea de bani. In plus, se arăta sârguincios, 
întocmind rapoarte amănunțite adresate superiorului său. 

Faţă de Senankh, Gergu o făcea pe virtuosul, atât de 
dedicat muncii sale, încât abia mai găsea timp să se ocupe 
de el însuşi. 

— Vom pleca din nou în misiune, îl anunţă Marele 
Trezorier. 

— În ce regiune? 

— Abydos. 

— Este o aşezare interzisă neiniţiaţilor. 

— Aceasta e porunca faraonului. 

— Luminăţia Sa bănuieşte că au loc furturi? 

— Trebuie să cercetăm toate aşezările importante, fără 
să ocolim vreuna, aşadar, şi pe aceasta, la fel ca pe toate 
celelalte. Bagajele tale să fie gata până mâine dimineaţa. 

Gergu îşi punea întrebări. Faraonul nu dispunea oare de 
inventarul complet al comorilor din fiecare templu? Dacă te 


263 


gândeai bine, era puţin probabil. Mai multe provincii 
rămăseseră independente, Sesostris nu stăpânea cu 
adevărat decât Delta, regiunea Memphisului şi nordul 
Egiptului de Sus. Ordonând aceste călătorii de cercetare, 
voia să se încredinţeze despre adevărata bogăţie pe care o 
putea folosi ca să-şi sporească puterea. 

Căci se îndoia cineva că adevăratul scop al lui Sesostris 
era să atace provinciile răzvrătite, să-i nimicească pe 
stăpânii lor şi să domnească peste toată ţara? 

Rămânând în umbra lui Senankh, Gergu va culege multe 
informaţii utile atât pentru Medes cât şi pentru propria 
carieră. Şi dacă intenţiile lui Sesostris erau altele decât cele 
pe care şi le închipuise el, va afla la timp. 

fit 

Deşi Senankh îşi declarase numele şi titlurile, ofiţerul 
însărcinat cu supravegherea debarcaderului îl percheziţiona 
atent, la fel şi pe Gergu. Ordinele privitoare la paza 
Abydosului erau atât de severe, încât şi cei mai înalţi 
demnitari trebuiau să se supună. 

— Gărzile vă vor însoţi. Niciodată să nu mergeţi de colo- 
colo singuri. Dacă vă faceţi vinovaţi de ceva, arcaşii au 
ordin să tragă. 

— Eu trebuie să mă duc la templu pentru a mă întâlni cu 
marele preot, spuse Senankh. Ajutorul meu, Gergu, va sta 
de vorbă cu intendentul. 

— O să-l anunţ. Aşteptaţi aici. 

Senankh şi Gergu se aşezară pe două taburete, la umbra 
unui sicomor. Un soldat le aduse apă. 

— Locul nu e foarte primitor, socoti Gergu. Comorile şi 
secretele din Abydos sunt într-adevăr bine păzite. La ce 
lucrează preoţii? 

— Cercetează cerul, se ocupă de tămăduirea bolilor, de 
magie şi de celelalte învățături, destăinuite de zeul Thot. 
Principala  îndatorire a preoților permanenţi este să 
celebreze misterele lui Osiris. Dacă ritualul nu este 
îndeplinit corect, dezordinea va începe să domnească peste 


264 


tot. 

— Nu găsiţi ciudată această desfăşurare de forţe şi 
această supraveghere prea atentă? 

— Abydos-ul este aşezarea cea mai sacră din tot Egiptul, 
Gergu! Merită pe deplin atâta atenţie! 

— Zeul nu este în stare să se apere singur? Şi apoi, cine 
ar îndrăzni să pângărească pământul lui Osiris? 

— Oare oamenii nu sunt capabili de tot ce-i mai rău? 

— Oricum, eu mă bucur că voi vedea templul. 

— Te înşeli, nu ţi se va îngădui să intri decât în clădirile 
administraţiei. Mulţumeşte-te să întrebi dacă rezervele de 
hrană sunt satisfăcătoare, să strângi plângerile şi să promiţi 
că tot ce e necesar va fi îndeplinit neîntârziat. 

— Ce treburi aveţi la templu? 

— Misiunea mea e tainică, Gergu! 

TT? 

Pleşuvul îl primi pe Marele Trezorier într-o anexă a 
templului lui Osiris, unde preoţii veneau să-şi potolească 
setea, împărtăşindu-şi, în acelaşi timp, greutăţile zilnice de 
care se loveau şi pe care trebuiau să le depăşească, pentru 
ca nimic să nu împiedice buna desfăşurare a ritualurilor. 

Senankh nu descoperise aproape nimic despre Abydos, 
unde plutea o atmosferă apăsătoare, dureroasă chiar. lar 
chipul Pleşuvului n-o înveselea deloc. 

— Faraonul Sesostris mi-a încredinţat o sarcină delicată, 
dar necesară. 

— De ce n-a venit el însuşi? 

— Pentru că treburi grabnice l-au chemat în altă parte. 
Fac parte din Curtea Regelui şi sunt împuternicit să 
acţionez în numele său. 

— Aveţi o scrisoare oficială cu însemnările sale? 

— Nu vă încredeţi în mine? 

— Deloc, într-adevăr! 

— lată documentul! 

Pleşuvul îl cercetă îndelung. 

— Este chiar sigiliul regal şi scrisul Luminăţiei Sale. Ce 


265 


doriţi? 

— Să ştim din ce e alcătuită, precis, comoara templului. 

— E secret de stat. 

— Sunt reprezentantul statului şi îmi puteţi da această 
informaţie pe care o voi transmite regelui şi nimănui 
altcuiva. 

— Să vină să verifice personal comoara. Aşa, nicio vorbă 
nu va ajunge la urechile nimănui. 

— Nu ne înţelegem. Am primit o poruncă, trebuie s-o 
împlinesc. Şi nu aveţi de ales, trebuie să vă supuneţi! 

— Nu mă voi supune decât Luminăţiei Sale. 

— Vă reamintesc că el m-a trimis. 

— Cer să adeveriţi acest lucru. 

— M-aţi jignit şi aţi jignit Curtea Regelui! 

— Prefer asta decât să fiu nechibzuit. Oricât de Mare 
Trezorier aţi fi, nu aveţi ce căuta aici! Nicio uneltire de la 
palat nu trebuie să tulbure pacea acestui loc. Doar faraonul 
are puterea să lămurească această situaţie. Şi acum, 
iertaţi-mă! Nu am timp de pierdut cu vorbe fără rost! 

Rămas singur, Senankh surâse. 

Trimiţându-l la Abydos, Sesostris dorise să-l pună la 
încercare pe Pleşuv. Noul mare preot se purtase ca un 
slujitor credincios faraonului sau puterea îl îmbătase până 
într-atât, încât credea că poate hotărî de unul singur fără a 
ţine seama de rege? 

La această întrebare, răspunsul era limpede: Pleşuvul nu 
ceda în faţa nici unei constrângeri, indiferent de unde 
venea. Aşa cum îi promisese monarhului, doar acesta avea 
să ia deciziile importante. 

Din nefericire, misiunea se încheiase cu bine. Mai 
rămânea cea a lui Gergu. 

tr 

Gergu fusese condus în clădirea administrației unde un 
număr mic de funcționari, aleşi cu grijă de însuşi regele, 
vegheau la bunăstarea locuitorilor din Uah-sut, „Cetatea 
întărită”, oraşul ridicat de constructorii templului şi ai 


266 


locaşului de veci al lui Sesostris. 

In aceste încăperi sobre, unde nimeni nu ridica vocea, 
Gergu nu se simţea în apele sale. Cât de departe erau de 
agitația din Memphis! 

lar intendentul nu avea aerul unui om glumeţ. 

— Ce doriţi? 

— Sunt ajutorul Marelui Trezorier Senankh. 

— Ştiu. 

— Eu mă ocup de hambare. 

— Cele din Abydos sunt bine umplute. 

— Cu atât mai bine, cu atât mai bine... Dar însărcinarea 
mea merge mai departe de atât. 

— Vă ascult. 

— lată, e o treaba simplă, dar care cere multă atenţie: 
trebuie să mă asigur că, în această aşezare, nimănui nu-i 
lipseşte nimic. 

— In ceea ce priveşte Uah-sut şi confreria constructorilor, 
nu sunt probleme. Dacă proviziile vor întârzia, vă voi 
anunţa de îndată. Cât despre preoţii permanenţi şi cei 
temporari, nu pot să-mi dau cu părerea. O să mă duc să 
caut pe cineva cu care să puteţi vorbi despre acest lucru. 

In mod curios, Gergu începuse să guste din liniştea 
acestor locuri. Niciodată până atunci nu încercase senzaţii 
atât de stranii, ca şi cum s-ar fi îndepărtat de el însuşi, ca şi 
cum violenţa şi mita n-ar fi fost cele mai bune soluţii în 
orice împrejurare. Gergu se surprinse visând la o lume mai 
bună, unde oamenii n-ar fi fost nici ucigaşi, nici hoţi, nici 
ambiţioşi. 

Enervat că picase în plasa acestor gânduri bune, se 
scutură asemenea unui câine ud. Puternici mai erau 
vrăjitorii care locuiau aici dacă reuşiseră să îmbibe locul cu 
idealul lor moleşitor! De acum înainte, Gergu nu va mai 
avea încredere în Abydos! Totuşi, nu va renunţa să se 
intereseze de secretele sale, chiar dacă nu avea mari şanse 
să le dezlege. 

Preotul care intră în încăpere avea o înfăţişare 


267 


caraghioasă. Era de-a dreptul urât şi neprietenos. 

Gergu simţi din privirea lui ca o lama de cuţit că era lipsit 
de orice sensibilitate. Dar, în acelaşi timp şi cu toate că o 
asemenea posibilitate părea de necrezut, înţelese că ei doi 
aveau ceva în comun. 

— Mi s-a spus că vă numiţi Gergu şi că aţi fost trimis 
pentru a verifica dacă nu ne lipseşte nimic. 

— Insărcinarea mea nici nu putea fi descrisă mai bine 
decât atât. Cu ajutorul dumneavoastră, sper să mă descurc. 

Văzându-l pe acest personaj grosolan, a cărui înclinaţie 
pentru plăcerile cărnii se trăda cu uşurinţă, pe preot îl 
încercă dorinţa de a-l trimite înapoi fără nicio explicaţie şi 
de a cere alt interlocutor. 

Dar o legătură ciudată tocmai se stabilise. Fără îndoială, 
acest Gergu făcuse din josnicie o regulă de viaţă. 

Această întâlnire apărută tocmai când preotul îşi făurea 
un plan pentru răzbunarea afrontului suferit recent, 
căutând un mijloc pentru a se îmbogăţi, nu era oare un 
semn al providenţei? 

Bineînţeles, se hotărî să nu se încreadă în el imediat şi să 
nu se lase atras într-o înţelegere primejdioasă. Era nevoie 
de timp şi de mai multe vizite, înainte de a se gândi la un 
început de alianţă. 

— Ne-am lovit de unele greutăţi materiale, e adevărat, îi 
zise preotul. Ele ar putea stânjeni îndeplinirea sarcinilor 
sacre. 

— Sunt aici ca să le înlătur şi să vă asigur o desăvârşită 
linişte spirituală, îi răspunse Gergu, luând o atitudine 
solemnă. 

ter 

După un timp de gândire, ce nu-i schimbase deloc prima 
impresie, Pleşuvul alese să-i transmită regelui hotărârea sa. 

Da, Cercul de Aur din Abydos trebuia să-şi recapete forța 
şi vigoarea. Da, Marele Trezorier Senankh era demn să facă 
parte din el. 


268 


49. 


Iker se frecă la ochi. 

— Chiar aici? îl întrebă el pe intendentul primarului, care 
îl conduse spre o casă superbă din cartierul de răsărit al 
oraşului Kahun, unde se găseau cele mai mari locuinţe. 

— Heremsaf, mai-marele tău e de acord să te găzduiască 
în casa lui. Dar să nu te încrezi în el, n-are o fire prea 
plăcută! Ş 

Oraşul acesta nu semăna cu niciun altul. Intins pe zece 
hectare, cartierul era separat printr-un zid de cărămizi 
nearse de cartierul dinspre apus, care nu ocupa decât patru 
hectare, străbătute de vreo zece străzi paralele. O mare 
arteră, lată de 9 metri, traversa oraşul de la nord spre sud. 
Era evident că planurile fuseseră concepute şi executate de 
un arhitect care nu suporta dezordinea. 

Intendentul bătu la uşă. 

Omul care o deschise nu avea, într-adevăr, un aer vesel. 
Faţa sa pătrată era împodobită cu o mustață elegantă, 
tunsă îngrijit. 

— Acesta-i Iker, scribul însărcinat să se ocupe de 
hambare. El... 

— Ştiu ce are el de făcut şi ce am eu de făcut. 

Intendentul dispăru, în timp ce Heremsaf îşi îndreptă 
degetul arătător în direcţia lui Vânt-de-Miazănoapte. 

— Ce e acela? 

— Măgarul meu, care... 

— Pot încă să deosebesc un măgar de un om, deşi 
diferenţa este uneori foarte mică. La ce serveşte? 

— Vânt-de-Miazănoapte îmi cară uneltele de scrib. 

— De unde le ai? 

— Mi-au fost dăruite de generalul Sepi, învățătorul meu 


269 


din provincia... 

— Ştiu cine e generalul Sepi şi în ce provincie are şcoala. 
Când te-a dat afară din clasa lui şi din ce cauză? 

— N-am fost dat afară! Deoarece eram cel mai bun 
învățăcel, stăpânul Djehuty mi-a încredinţat o muncă 
anevoioasă. 

— Chiar şi cei mai atenţi săvârşesc greşeli. Ce fel de 
muncă? 

— Să întocmesc inventarul în întreaga provincie. Am 
cercetat amănunţit rapoartele celorlalţi scribi şi, la sfârşit, 
am făcut o socoteală pe care i-am prezentat-o lui Djehuty. 

Heremsaf ridică din umeri. 

— Eşti mult prea tânăr ca să te înhame cineva la o treabă 
atât de grea! 

— Vă asigur că... 

— Eu cunosc acest meşteşug, tu nu! De fapt, te-a trimis 
să pui în ordine vechile arhive. Va trebui să înveţi să asculţi, 
căci ascultarea e mai bună decât toate. Când asculţi bine, 
vorbeşti bine. 

— Cel pe care Zeul îl iubeşte, completă Iker, este cel care 
ştie să asculte. 

— Stăpâneşti cugetările lui Ptah-Hotep! Cu atât mai bine. 
Dar n-o uita mai ales pe aceasta: neştiutorul nu ascultă, el 
socoteşte cunoaşterea drept neştiinţă şi se hrăneşte din 
ceea ce aduce moarte. Şi acum, spune-mi adevărul: de ce 
vrei să munceşti la Kahun? 

— Pentru că aici se formează cei mai buni scribi din 
Egipt. 

— Şi tu doreşti să ajungi unul dintre ei! Nu ştii, fără 
îndoială, că lăcomia e cel mai mare cusur, un rău ce nu se 
vindecă, izvor al tuturor relelor. 

— Să vrei să fii desăvârşit în meseria ta înseamnă 
lăcomie? 

— Vom vedea când te vei apuca de lucru. Eşti sigur că 
mi-ai spus tot? 

— Pentru început, da. 


270 


— Ai noroc, e un loc liber în grajdul meu. Dar nu primesc 
decât măgari muncitori şi ascultători. Aceeaşi severitate e 
potrivită şi pentru tine. Bucătăreasa mea îţi va pregăti 
mâncarea. În schimb, slujitoarea care face curat nu se va 
îngriji de camera şi de baia ta. Păstrează ordinea cu mare 
atenţie, căci altfel te gonesc de aici. Această casă trebuie 
să rămână un model de curăţenie. Dacă ai necazuri, nu te 
repezi să iei singur hotărâri. Mă vei înştiinţa şi vei urma 
sfaturile mele. Şi acum, desfă-ţi repede bagajul pentru că 
peste o oră plecăm! 

Când îşi descoperi noua locuinţă, Iker uită de răutăţile 
gazdei sale. Camera era largă, luminoasă, înzestrată cu 
două rogojini de cea mai bună calitate şi cu un pat având 
picioarele joase, pernă, cearşafuri din pânză de in subţire 
pentru vară şi groasă pentru iarnă, două cufere pentru 
haine şi două lămpi cu ulei! 

Uimit, Iker îşi duse măgarul în grajdul din spatele casei, 
nu departe de bucătăria în aer liber. Nici aici, Iker nu fu 
dezamăgit. Vânt-de-Miazănoapte avea la dispoziţie un loc 
imens doar pentru el, hrană din belşug şi un vas plin cu 
apă. 

— Am impresia ca va trebui să merităm acest noroc! 

Măgarul îşi ridică urechea dreaptă. 

— Bea şi mănâncă după pofta inimii,  Vânt-de- 
Miazănoapte, dar nu pierde prea multă vreme! Sunt sigur 
că stăpânul nostru nu îngăduie nici cea mai mică întârziere. 

Iker nu se înşela. Heremsaf îl aştepta deja în pragul casei 
sale. 

— Măgarul ăsta ar putea suporta şi greutatea uneltelor 
mele? 

— Ce crezi, Vânt-de-Miazănoapte? îl întrebă Iker. 

Animalul încuviinţă. 

— Dacă înţeleg eu bine, se minună Heremsaf, el 
hotărăşte! 

— E singurul meu prieten. 

Cu buzele strânse, Heremsaf îşi îndesă paleta, tăbliţele 


271 


de scris şi pensulele într-unul din sacii de pe spatele 
măgarului. 

— La drum! 

Întregul oraş era prins în vâltoarea muncii. Nici chiar 
măturătorii care se ocupau de artera principală şi de 
străzile laterale nu se certau. 

— Să-ţi fie limpede! îl lamuri Heremsaf. Faraonul m-a 
numit intendent al piramidei lui Sesostris şi al templului lui 
Anubis. Trebuie deci să mă îngrijesc de primirea urcioarelor 
cu bere, a pâinii, cărnii, grânelor, uleiurilor, parfumurilor, să 
verific socotelile, munca oamenilor, împărţirea hranei, fără 
să uit să notez totul în fiecare zi. Această sarcină 
copleşitoare nu-mi lasă niciun pic de timp liber. De aceea, 
cine lucrează sub porunca mea trebuie să-şi dovedească 
priceperea. Aici nu e loc pentru neputincioşi. 

Depozitele de grâu îl impresionară pe tânărul scrib. 
Văzându-le numărul şi dimensiunile, înţelese că locuitorii 
din Kahun nu aveau cum să se teamă de foamete! În mod 
hotărât, micul oraş se bucura de favorurile regale. 

— E rândul tău, îi zise Heremsaf, printre dinţi. 

Iker îşi scoase uneltele de scris. Pe o tăbliță, notă 
numărul hambarelor izolate, apoi se ocupă de cele aşezate 
grupat şi a căror înălţime varia între doi şi opt metri. Apoi 
verifică pereţii interiori, controlă calitatea cărămizilor, 
soliditatea acoperişurilor şi astuparea găurilor, absolut 
necesară pentru evitarea molurii. 

Când soarele apuse, Iker îşi reîntâlni superiorul. 

— Voi avea nevoie de mai multe zile pentru a afla dacă 
aceste hambare nu au niciun cusur. Trebuie să-mi pun 
ordine în însemnări şi să cercetez mai adânc! 

Heremsaf nu făcu niciun comentariu. 

— Mă duc la templul lui Anubis! Intoarce-te acasă unde ţi 
se va servi masa. Să fii aici mâine dimineaţă, la prima oră! 

TIT 

Uşile care serveau la astuparea gurilor de încărcare din 

vârful hambarelor erau în bună stare, dar cele pentru 


272 


descărcare, aflate în exterior, alunecau cu greutate în 
şanţurile lor. Iker făcu schiţe şi, într-un raport precis, 
semnală riscurile. Dar nu era vorba totuşi decât de detalii 
referitoare la defectul principal. Adâncit în gândurile sale, 
tânărul se întreba cum să-l descrie cât mai exact, când 
cineva îl bătu pe umăr. 

— Tu eşti noul scrib al hambarelor? îl întrebă un bărbat 
de vreo cincizeci de ani, înalt şi apatic. 

— Nu sunt decât ajutorul lui Heremsaf. 

— Heremsaf e un pisălog. li urăşte pe toţi oamenii şi nu 
urmăreşte decât să facă necazuri semenilor săi. 

— Eu nu am de ce să mă plâng. 

— O să ai cât de curând! Cu ce te ocupi? 

— Mă asigur că hambarele sunt în bună stare. 

— Îţi pierzi timpul. Nu există nicio problemă! 

— Cum poţi să fii aşa de sigur? 

— Pentru că le-am verificat eu însumi anul trecut. Nu e 
nicio problemă, îţi spun eu! 

— Eu nu sunt chiar aşa de convins ca tine. 

— Ce vorbeşti, prietene? Sunt un scrib cu experienţă şi 
recunoscut. Nimeni nu-mi pune cuvintele la îndoială. 

— Dacă e precum spui, de ce nu mai ai această slujbă? 

— Vasăzică, eşti şi obraznic! Vreau să-ţi văd raportul! 

— Nici nu poate fi vorba! Îi este destinat lui Heremsaf şi 
numai lui. 

— Haide, haide! Între colegi nu încap secrete. 

— Imi pare rău, dar nu se poate. 

— Spune-mi cel puţin dacă ai găsit ceva în neregulă. 

— Asta nu-l priveşte decât pe stăpânul meu. 

— Hai să terminăm cu prostiile! La Kahun, trăim liniştiţi şi 
nu ne plac cei care-şi vâră nasul peste tot. M-am făcut bine 
înţeles? 

— Mai mult sau mai puţin. 

— Cauţi necazuri cu orice chip? 

— Nu caut decât puţină linişte ca să lucrez. 

— Dacă vei continua tot aşa, n-ai nicio şansă s-o găseşti! 


273 


Ascultă-mă bine: aceste hambare sunt într-o stare foarte 
bună şi nu au niciun cusur, din moment ce eu m-am îngrijit 
de ele. E clar? 

— Limpede. 

— Ei bine, vezi? Între oamenii pricepuţi şi cu bunăvoință 
lucrurile se aranjează, în cele din urmă. 

— Singurul amănunt care îmi lipseşte este numele tău. 
Dar îl voi descoperi uşor şi voi şti atunci cine este 
răspunzător de gravele lipsuri pe care le-am trecut în 
raportul meu. 

— Faci o greşeală prostească şi... 

— Nimeni nu mă va împiedica să-mi îndeplinesc 
îndatoririle. 

Pit 

Heremsaf înfăşură papirusul pe care tocmai îl recitise. 

— Sunt nişte învinovăţiri grele, Iker! 

— Dar întemeiate. Două hambare au fost construite cu 
cărămizi de calitate proastă şi de aceea vor trebui 
dărâmate. Cel care s-a ocupat de el înaintea mea a acoperit 
anumite furturi, în dauna siguranţei. 

— Eşti sigur? 

— Verificările au fost făcute. Şi nu mai vorbesc despre 
amenințările acestui ticălos! Oricum, puţin îmi pasă de ele! 
Dar există un loc pe acest pământ unde să domnească 
adevărul şi dreptatea, un singur loc unde poţi avea 
încredere în cel de alături? 

— E o întrebare nelalocul ei şi o problemă greşit pusă, 
socoti  Heremsaf. Cunoşti tainele cărţii divine, arta 
ritualurilor, formulele care permit sufletelor celor drepţi să 
se mişte prin univers? Nu, bineînţeles! Atunci, în loc să te 
răzvrăteşti ca un neştiutor, înarmează-te! 

— Să mă  înarmez... Primarul mi-a stârnit deja 
curiozitatea în această privinţă! Dar cum să fac aşa ceva 
ocupându-mă de hambare? 

— Toate căile duc la ţintă dacă inima este curată! O 
singură întrebare merită să fie pusă: eşti un om obişnuit 


274 


sau un căutător într-ale spiritului? 


50. 


Sesostris şi sfatul său restrâns tocmai ascultară proiectul 
decretelor întocmite de Medes, care se găsise, într-o 
oarecare măsură, la ananghie. Incercase să respecte cât 
mai îndeaproape gândirea monarhului, evitând totuşi să-i 
ofenseze pe guvernatorii de provincie Uakha şi Sarenput, 
de-acum înainte slujitori declaraţi ai faraonului. 

— Doreşte cineva să facă observaţii sau să îndrepte 
ceva? 

Niciunul dintre membrii de la Curtea Regelui nu luă 
cuvântul. 

— Aceste decrete sunt deci adoptate. Să fie aduse la 
cunoştinţa tuturor! 

— Cum să procedez, Luminăţia Ta? 

— Intoarce-te la Memphis şi foloseşte mesagerii! 

Frica îi strânse măruntaiele lui Medes. 

— Dacă vasul este oprit de guvernatorii de provincie, 
eu... 

— Vei călători pe o corabie negustorească închiriată de 
Sarenput şi vei ajunge în capitală fără piedici. 

Cea mai mare parte a drumului, Medes nu mâncă decât 
pâine şi bău doar apă. In orice clipă, se temea de atacurile 
trupelor duşmănoase sau de un control sever din partea lor. 

Dar soarta se arătă favorabilă, după cum prezisese 
Sesostris. 

erT 

Medes se grăbi spre camera sa de lucru, unde îşi adună 
principalii slujbaşi pentru a le porunci să treacă de îndată la 
treabă. Cea mai mică întârziere va fi pedepsită. Să fii 


275 


funcţionar la stat nu însemna o slujbă pe viaţă. Trebuia să 
te arăţi demn de acest privilegiu şi să te îngrijeşti 
permanent de îndeplinirea îndatoririlor. 

Muncind cu râvnă, Medes îi descoperea repede pe cei 
leneşi şi îi îndepărta fără să stea pe gânduri. In seara 
aceasta, ca de obicei, fu ultimul care părăsi clădirile 
administraţiei şi profită de acest lucru pentru a arunca o 
privire asupra lucrărilor în curs. Observă un papirus rulat 
greşit şi pete de cerneală pe câteva tăblițe noi. Începând de 
a doua zi, cei vinovaţi vor trebui să-şi caute un alt loc de 
muncă. În câteva luni, secretarul de la Curte îi strânsese 
sub conducerea sa pe cei mai buni scribi din Memphis, 
dovedindu-i astfel lui Sesostris că nu se înşelase când îi 
recunoscuse valoarea. Cum ar fi putut faraonul să nu aibă 
încredere într-un demnitar atât de sârguincios? 

Medes nu se întoarse acasă. 

Asigurându-se că nu e urmărit, se îndreptă spre port şi se 
afundă într-un labirint de străduţe, unde i-ar fi fost lesne să- 
| remarce pe un eventual curios. 

Din cauza numirii sale şi a inventarului templelor solicitat 
de Sesostris, libertatea de acţiune a lui Medes se redusese 
considerabil. Lipsit de aprovizionările provenite din furturi, 
averea sa nu mai sporise deloc. Însă, datorită instinctului 
său, nu întârziase să dibuiască o altă sursă, fără îndoială 
mai bănoasă, dar şi mai riscantă, pentru că depindea de un 
mijlocitor viclean şi necinstit. Medes trebuia să-l dea pe 
brazdă, fără să-i piardă colaborarea. 

Luxoasa locuinţă cu un etaj era ascunsă printre casele 
dintr-un cartier modest şi avea intrarea bine păzită. 

— Vreau să-l văd imediat pe stăpânul tău! 

— Nu-i acasă. 

— Pentru mine, este! Du-te şi arată-i asta! 

Medes îi încredinţă paznicului o bucată mică de lemn de 
cedru, pe care fusese gravată hieroglifa arborelui. 

Nu aşteptă mult. Cu multe plecăciuni, paznicul îl pofti să 
intre. 


276 


Îmbrăcat într-o tunică lungă, frumos împodobită, 
parfumat peste măsură şi semănând cu o amforă grea, 
stăpânul casei ieşi în întâmpinarea oaspetelui. 

— Scumpe prietene, ce bucurie imensă să vă primesc în 
neînsemnata mea locuinţă! Intraţi, intraţi, vă rog! 

Negustorul libanez îl conduse pe Medes într-o cameră 
largă, încărcată din belşug cu mobile exotice. Pe mesele 
joase, se găseau prăjituri şi băuturi îndulcite. 

— Luam o gustare înaintea mesei de seară. Vreţi să luaţi 
loc alături de mine? 

— Mă grăbesc. 

— Bine, bine... Doriţi să vorbim despre înțelegerile 
noastre? 

— Întocmai. 

Libanezul nu aprecia deloc această grabă, dar, pentru a 
prinde rădăcini în Egipt, trebuia s-o îndure. 

— Când se va face livrarea? îl întrebă Medes. 

— Corabia noastră va sosi săptămâna viitoare. Sper că 
toate permisele necesare au fost trimise. 

— Mă ocup de ele. Incărcătura cum e? 

— Cedru de cea mai bună calitate. 

Egiptului îi lipsea lemnul într-o mare măsură, de aceea 
era nevoit să-l importe. Cele mai bune esențe se vindeau la 
un preţ ridicat. Mult timp, Medes cercetase toate 
posibilităţile în speranţa obţinerii unui câştig cât mai mare. 
Apoi trebuise să-l dibuiască pe neguţătorul căruia să-i 
împărtăşească ideile şi care să fie destul de dibaci, ca să 
ducă planul la îndeplinire. 

— Cum o vei vinde? 

— La cel mai bun preţ, la cel mai bun preţ! Am în zonă 
câţiva doritori să cumpere şi le ofer lemnul la jumătate din 
preţul obişnuit, cu condiţia ca plata să aibă loc înainte. Cum 
acest lemn nu a existat niciodată şi nu apare pe niciun act, 
nici vânzătorul, nici cumpărătorul nu au de ce să-şi facă 
griji. Compatrioţilor voştri le plac materialele bune şi nu se 
vor da înapoi să le obţină, chiar şi pe căi ascunse, pentru a 


277 


le putea folosi la construirea caselor cu grădină sau pentru 
a le încredința unui tâmplar care să făurească din ele 
mobile elegante. 

— Dacă această primă încercare va reuşi, vor urma multe 
altele. 

— Să fiţi sigur! Îi am la îndemână pe cei mai destoinici 
oameni, pe cât de devotați, pe atât de tăcuţi. 

— Eşti conştient că, fără mine, reuşita nu era posibilă? 

— Sunteţi arhitectul ei, ştiu foarte bine. Vă asigur de 
toată recunoştinţa mea şi... 

— Trei sferturi din câştig sunt ale mele, iar restul e al 
tău! 

Inima libanezului aproape că încetă să mai bată. Numai 
îndelungaţii ani de experienţă îi permiseră să-şi păstreze un 
surâs aparent, deşi avea poftă să-l strângă de gât pe tâlhar. 

— De obicei, eu... 

— Aceste împrejurări sunt deosebite şi tu îmi datorezi 
totul. Prin mine, intri în negoţ şi vei deveni foarte bogat. Şi 
pentru că îmi placi, mă arăt mai mult decât generos. 

— Vă sunt recunoscător, îi spuse libanezul. 

— Nu pomeni nimănui despre mine! Dacă faci un pas 
greşit, voi pune să fii arestat pentru înşelăciune. Şi cuvântul 
tău nu valorează nimic faţă de al meu. 

— Bizuiţi-vă pe muţenia mea! 

— Îmi place să mă tocmesc cu un om înţelept. Pe curând, 
când vom sărbători prima noastră izbândă! 

Medes nu simţea niciun fel de încredere faţă de acest 
libanez şi hotărî să supravegheze toate etapele acţiunii pe 
care s-o oprească la cea dintâi întâmplare neprevăzută. 
Totuşi, negustorul era atât de ispitit de câştig, încât se va 
dovedi, poate, un aliat de nădejde. 

ptt 

Gergu era beat. 

Aşteptându-l pe Medes, nu încetase să golească una 
după alta cupele cu bere aduse de un slujitor care-l privea 
dezaprobator, dar care trebuia totuşi să-i satisfacă dorințele 


278 


acestui necioplit, atât de apreciat de stăpânul său. 

Când Medes sosi, Gergu se ridică şi încercă să stea cât 
mai drept. 

— Poate am băut puţin cam mult, dar am mintea 
limpede! 

— Aşază-te la loc! 

Gergu puse ochii pe un scaun cu spătar înalt şi reuşi să-l 
nimerească. 

— Am veşti bune. Marele Trezorier Senankh e mulţumit 
de mine, deşi, în ciuda aparenţelor, nu e un om îngăduitor. 
II găsesc chiar deosebit de prudent şi stau la locul meu ca 
să nu-i trezesc bănuieli. 

— In ceea ce priveşte femeile, cum stai? 

— Nu mai merg decât la cele de meserie, afirmă cel care 
se ocupa cu cercetarea hambarelor. Aşa nu mai ama mă 
teme de nicio plângere depusă împotriva mea. 

— Să faci la fel şi pe mai departe. Nu vreau să işti niciun 
scandal în care să fie implicată o doamnă din înalta 
societate. Care sunt slăbiciunile lui Senankh, după părerea 
ta? 

— Mâncărurile alese. Nu le suportă pe cele obişnuite şi 
nici vinurile proaste. 

— Nu e destul pentru a-l ademeni de partea noastră. Te 
ocupi prea mult de tine însuţi şi prea puţin de cei din jur, 
Gergu! Am nevoie de mai multe informaţii. Şi care sunt 
veştile bune? 

Gergu arboră un surâs lacom. 

— Senankh m-a dus la Abydos. El a luat asupra sa 
verificarea tezaurului templului, iar mie mi-a revenit 
cercetarea condiţiilor de viaţă ale preoţilor. 

Medes se înfierbântă. 

— Ţi s-a îngăduit să intri în templu? 

— Nu, doar în clădirea administraţiei. Totuşi, nu mi-am 
pierdut timpul. Mai întâi, am observat că aşezarea e păzită 
de armată. 

— Din ce pricină? 


279 


— N-am idee, dar e ceva neobişnuit. Dacă puneam 
întrebări, mi-aş fi atras, desigur, necazuri. 

Medes începu să tune şi să fulgere. 

— Să pătrunzi în teritoriul sacru din Abydos şi să nu afli 
nimic important! In aceste clipe, Gergu, mă întreb dacă eşti 
demn de prietenia mea! 

— Dar n-am terminat! Am întâlnit un preot cu care sper 
să păstrez legătura. Un moşneag ciudat care ar putea să vă 
intereseze. 

— În ce mod? 

— Privirile noastre s-au întâlnit într-un fel straniu. Omul 
acesta e poate un mare învăţat, dar am impresia că nue 
mulţumit de soarta sa şi că i-ar plăcea s-o îmbunătăţească. 

— Nu-ţi faci iluzii? 

— Îi miros pe cei care pot fi cumpăraţi. 

— Un preot din Abydos... e posibil? 

— Vom vedea. Dacă mă cheamă să vorbesc iar cu el, voi 
afla mai multe. 

Medes începu să viseze: dacă ar avea un aliat în 
interiorul Abydosului, centrul spiritual al Egiptului, ar putea 
să-l manipuleze, ar cunoaşte secretele Templului Ascuns şi 
le-ar folosi în avantajul său! Dar nu, era doar o speranţă 
deşartă! 

— Cunoşti numele şi funcţia preotului? 

— Nu încă, dar s-a prezentat drept cel însărcinat anume 
să asigure bunăstarea confraţilor săi. Discuţia noastră 
trebuia să fie neînsemnată totuşi am simţit că ar fi putut 
lua o altă întorsătură. 

— A rostit cuvinte care să-ţi întărească această impresie? 

— Nu, dar... 

— Ţi s-au tulburat minţile, Gergu! Abydos nu e un loc 
oarecare. Nu spera să găseşti acolo oameni obişnuiţi! 

— Flerul meu mă înşală rar, vă asigur! 

— De data aceasta, n-ai dreptate! 

— Şi dacă am? 

— ţi repet: nu e posibil. 


280 


51. 


Sehotep o dezbracă încet pe tânăra femeie pe care o 
întâlnise cu o seară în urmă, în timpul unui ospăț. Se 
priviseră îndelung de mai multe ori şi, la sfârşitul mesei, 
hotărâseră să se revadă între patru ochi. Şi cum purtătorul 
Sigiliului Regal şi frumoasa brunetă aveau exact aceleaşi 
intenţii, nu risipiră vremea în discuţii fără rost. 

Ea era logodită, desigur, dar cum să reziste farmecului 
acestui demnitar elegant, cu ochii strălucindu-i de 
inteligenţă şi dorinţă? Nicio tradiţie nu le obligă pe fete să 
se mărite fecioare şi era mai bine să aibă oarecare 
experienţă ca să-şi satisfacă viitorul soţ. 

Cât despre Sehotep, el nu putea să se lipsească de femei 
mai mult de câteva zile. Nu suporta să trăiască fără vraja 
lor, fără parfumul, fără senzualitatea şi gesturile lor. 
Niciodată însă nu s-ar fi putut căsători, căci existau atâtea 
suflete încântătoare de descoperit şi atâtea trupuri 
delicioase de cucerit! în ciuda mustrărilor lui Sobek 
Păzitorul, care era de o cu totul altă părere, el rămânea 
bărbatul tuturor femeilor. 

Şi cum atmosfera se mai liniştise la Elephantina după ce 
Sarenput trecuse de partea lui Sesostris, purtătorul 
Sigiliului Regal se gândea din nou la plăcerile trupeşti, să le 
ofere şi să le primească. În calitate de mai-mare al tuturor 
lucrărilor faraonului, tocmai  încuviinţase planul de 
extindere al templului lui Khnum din Insula Elephantina, şi, 
începând de a doua zi, se va interesa de starea în care se 
găseau turmele lui Sarenput, care, ca un slujitor fidel, 
acceptase, fără mofturi, această verificare. 

Sehotep se temea ca un nepoftit să nu-i strice seara, dar 
niciun demnitar sau slujitor nu se arătă. Aşa că se ocupă, 


281 


cu tot atâta delicateţe cătă înflăcărare, de superbul „ţinut” 
ce aştepta să fie cercetat. Văile, vâlcelele şi colinele noii 
sale cuceriri l-ar fi desfătat şi pe cel mai plictisit aventurier. 

Secretarul său avu bunul-simţ să aştepte ca stăpânul să- 
şi termine călătoria, înainte de a-l deranja. Apoi îi aduse un 
mesaj întocmit în scrierea codificată pe care doar el şi 
faraonul ştiau s-o descifreze. 

Conţinutul mesajului îndreptăţea reunirea imediată a 
Consiliului restrâns. 

PrI 

— E linişte peste tot, Luminăţia Ta, spuse Sobek 
Păzitorul, dar nu am ridicat măsurile de siguranță. 

— Fără să cad într-o încredere prostească, adăugă 
generalul Nesmontu, sunt nevoit să recunosc că purtarea 
lui Sarenput nu dă de bănuit. Gărzile sale se află în prezent 
la ordinul meu şi nu pot să mă plâng de ele. Această alianță 
mi se pare hotărâtoare. 

— Din păcate, nu este, Îi răspunse Sesostris. Decretul a 
ajuns la toţi guvernatorii provinciilor şi avem acum 
răspunsurile lor. 

Sehotep luă cuvântul: 

— Up-uaut, stăpânul unei părţi din provincia Rodierului şi 
a Viperei cu Corn, a rostit o cuvântare foarte violentă 
pentru a-şi susţine independenţa. Ukh, care stăpâneşte 
cealaltă parte a aceleiaşi provincii, a făcut la fel. Djehuty, în 
fruntea provinciei lepurelui, a anunţat că îi pregăteşte o 
mare surpriză Luminăţiei Sale. 

— Altfel spus, un atac neprevăzut, comentă generalul 
Nesmontu. 

— Cât despre Khnum-Hotep, guvernatorul provinciei 
Oryx, susţine sus şi tare că familia sa va continua să 
conducă teritoriul ce le aparţine. 

— Aceşti oameni puternici şi influenţi vor, aşadar, război, 
conchise generalul. Cu trupele lui Sarenput şi Uakha avem 
o mică şansă să-i învingem. 

— E prea devreme ca aceste trupe să intre în luptă, 


282 


socoti Sesostris. Abia au depus jurământul de supunere. 
Dar, cu atât mai mult, nu putem sta cu mâinile în sân. 

Nesmontu se temea de o nouă lovitură fulgerătoare, 
care, de această dată, îl va lovi de moarte pe rege. 

— Luminăţia Voastră, va sfătuiesc să fiţi foarte prudent! 
Guvernatorii care vă sunt duşmani tocmai şi-au întărit 
poziţiile. Dacă îi vom înfrunta cu forţe mai slabe decât ale 
lor, rezultatul va fi un dezastru. 

— Vinovat de uscarea salcâmului este unul dintre cei 
patru: Up-uaut, Ukh, Djehuty sau Khnum-Hotep! îi reaminti 
Sehotep. Orice cale am alege, trebuie să-l distrugem. 

— Reunind provinciile, rosti Sesostris, strângem ce s-a 
împrăştiat şi luăm parte la misterele lui Osiris. Când Egiptul 
este împărţit, Osiris nu mai domneşte şi renaşterea nu mai 
are loc. Moartea cuprinde cerul şi pământul. De aceea vom 
părăsi Assuan-ul şi ne vom îndrepta spre miazănoapte. 

— Cu ce armată? se îngrijoră Nesmontu. 

— Cu flotila care ne-a permis să cucerim Assuan-ul, fără 
să vărsăm o picătură de sânge. 

— Luminăţia  Voastră, împrejurările sunt diferite! 
Sarenput era izolat, pe când ceilalţi patru adversari ai noştri 
locuiesc cu toţii în aceeaşi regiune. Răspunsurile lor 
încearcă să dovedească, de altfel, că s-au unit. Up-uaut 
este renumit pentru firea sa de războinic neîmblânzit. Nu va 
sta mult pe gânduri până să-şi trimită trupele împotriva 
faraonului. 

— Plecarea e mâine dimineaţă! porunci regele. 

Ă TIe 

In locuința cananeenilor veniți din oraşul Sichem, 
Prevestitorul predicase îndelung răzvrătirea împotriva 
faraonului şi distrugerea Egiptului. Fermecaţi, discipolii îi 
sorbeau cuvintele pe care doriseră atât de mult să le audă. 
Viitorii războinici din umbră chiar aveau nevoie de încurajări 
din partea stăpânului lor, căci integrarea lor în societatea 
egipteană nu se petrecea atât de uşor cum prevăzuseră. Să 
găsească de lucru nu se dovedise prea greu, dar relaţiile cu 


283 


locuitorii, mai ales cu femeile, îi dezgustau. Acestea ar fi 
trebuit să stea încuiate în case şi să se supună soţilor. Şi 
apoi, faraonul rămânea în continuare foarte apreciat. De la 
el aştepta poporul dreptatea şi bunăstarea. lar Sesostris 
tocmai stârnise o revărsare de apă îmbelşugată, care 
îndepărta pentru mult timp ameninţarea foametei. În plus, 
noua sa administraţie se bucura de apreciere datorită 
cinstei şi ordinii. 

De aceea căzuseră pradă deznădejdii, un sentiment 
căruia Prevestitorul nu-i dădea atenţie. 

— N-ar fi mai bine să ne întoarcem la casele noastre, 
propuse unul dintre cananeeni la sfârşitul predicii, să 
ridicăm întregul ţinut la luptă şi să atacăm Delta? 

Prevestitorul îi vorbi cu blândeţe, de parcă s-ar fi adresat 
unui om cu mintea slabă: 

— Şi eu aş fi preferat această soluţie. Dar o victorie 
rapidă şi totală este de acum înainte cu neputinţă. Armata 
egipteană care a ocupat Canaan-ul va înăbuşi din pripă 
orice încercare de răscoală. De aceea trebuie să luptăm 
dinăuntru, să învăţăm să trăim aici, să ne cunoaştem 
duşmanul, obiceiurile şi slăbiciunile sale. Va fi greu şi va 
dura mult, dar eu vă voi ajuta, pe tine şi pe tovarăşii tăi. 

tet 

Locuinţa libanezului nu se găsea prea departe de cea a 
cananeenilor, dar Prevestitorul alese un drum întortocheat 
care se îndepărta de ea. 

— Să ne despărţim, îi spuse lui Shab Strâmbu’. Lasă-mă 
s-o iau înainte şi ascunde-te! 

— Eu nu mi-am dat seama că suntem urmăriţi! 

— Cel care se ţine după noi este viclean. 

— Trebuie să-l omor? 

— Mulţumeşte-te să-l observi şi asigură-te că e singur! 

Shab era nedumerit. Cine i-a putut descoperi? Diversele 
reţele ale Prevestitorului erau strict separate şi doar el le 
cunoştea pe toate. lar membrii lor erau, fără excepţie, 
duşmani încrâncenaţi ai Egiptului. Niciun trădător nu s-ar fi 


284 


putut strecura printre ei. 

Strâmbu’ se chirci sub o streaşină şi se prefăcu adormit. 

De după un colţ, se ivi cananeanul care voia să se 
întoarcă la el acasă, cel pe care Prevestitorul îl 
îmbărbătase! 

Omul alergă, apoi o luă înapoi pe unde venise şi, în cele 
din urmă, apucă pe străduţa cea mai îngustă. Nimeni nu-l 
însoțea. 

Shab porni în spatele lui. Era evident că omul pierduse 
urma Prevestitorului. Şovăind, nu mai ştia ce direcţie să 
aleagă. 

Necăjit, coti spre stânga. 

Shab auzi un zgomot ciudat, asemănător şuierului ce 
străbate aerul când un şoim se repede asupra prăzii. Apărut 
parcă de nicăieri, Prevestitorul îşi pusese mâna pe creştetul 
cananeanului, care scoase un țipăt de durere, ca şi cum 
ghearele unei păsări răpitoare i s-ar fi înfipt în carne. 

— Pe mine mă căutai? 

— Nu, nu, stăpâne... Mă plimbam! 

— N-are rost să minţi... De ce mă urmăreai? 

— Vă asigur că eu... 

— Dacă refuzi să vorbeşti, o să-ţi scot un ochi. Durerea e 
de nesuportat. Apoi, o să-ţi provoc una şi mai cumplită! 

Înspăimântat, cananeanul mărturisi: 

— Voiam să aflu unde vă duceţi şi cu cine urma să vă 
întâlniți. 

— Din ordinul cui? 

— Al nimănui, stăpâne, al nimănui! Nu înţeleg de ce nu 
doriţi să alcătuiți o armată a cananeenilor. De aceea v-am 
bănuit că sunteţi înţeles cu egiptenii ca să ne distrugeti. 

— Nu cumva tu eşti în slujba faraonului, mai degrabă? 

— Jur că nu! 

— E ultima ta şansă să spui adevărul. 

Gheara i se înfipse în ochi şi omul scoase un urlet 
înfiorător: 

— Nu, nu al faraonului, ci al căpeteniei clanului meu din 


285 


Sichem, care vrea să scape de Prevestitor. 

Un ultim strigăt, scurt şi intens, îi îngheţă sângele lui 
Shab Strâmbu'. 

Cananeanul se prăbuşi la pământ. Nu mai avea nici ochi, 
nici limbă. 

Aj 

Libanezul urca încet scara care ducea spre terasa 
locuinţei sale, unde pluteau parfumuri ameţitoare. Era 
urmat de Prevestitor şi de Shab, care, neîncrezător, ţinuse 
neapărat să viziteze toate încăperile. 

— Îmi place să mă aşez comod aici, la asfinţitul soarelui, 
le mărturisi libanezul. Priveliştea este superbă şi ai impresia 
că stăpâneşti tot Memphis-ul. 

Într-adevăr, privirea domina casele albe şi ajungea până 
la temple, aceste locuinţe ale falşilor zei, pe care 
Prevestitorul le va rade de pe faţa pământului. Nu va 
rămâne din ele nici măcar o fărâmă, statuile vor fi zdrobite 
şi arse. Niciun preot nu va scăpa de pedeapsă. Nicio urmă a 
vechii credinţe nu trebuia să supravieţuiască. 

— Nu ne aflăm aici ca să admirăm capitala duşmanului, 
declară Prevestitorul. Ai noutăţi despre Sesostris? 

— Zvonurile se bat cap în cap. Unii pretind că este 
prizonierul guvernatorului de provincie Sarenput la 
Elephantina, alţii - că a cucerit partea de miazăzi a 
Egiptului la capătul unei bătălii cumplite. Dar nimeni nu 
cunoaşte planurile regelui, presupunând că este încă în 
viaţă. 

— Este, afirmă Prevestitorul. De ce iscoadele tale nu sunt 
mai eficiente? 

Libanezul înfulecă o prăjitură ca să-şi potolească frica: 

— Pentru că nu sunt suficient de mulţi, mai ales la 
miazăzi. Am nevoie de timp şi vă promit că... 

— Îţi acord acest timp, dar să nu mă dezamăgeşti. 

Oarecum liniştit de tonul împăciuitor al Prevestitorului, 
libanezul nu-i ascunse nimic din greutăţile pe care le 
întâmpinase, îi explică modul în care îşi alegea iscoadele şi 


286 


cum îi amesteca printre locuitori. Principala piedică era 
încetineala, uneori chiar absenţa mijloacelor de 
comunicare, pricinuită de conflictul mocnit dintre anumiţi 
guvernatori de provincie şi Sesostris. Se întâmpla adesea 
ca Khnum-Hotep să forţeze corăbiile să se oprească şi să le 
confişte încărcătura. În plus, şi nu era vorba de un fapt 
neînsemnat,  iscoadele  libanezului trebuiau să se 
familiarizeze cu obiceiurile locale şi să înveţe bine limba, 
înainte de a se apropia de soldaţii şi de slujbaşii care le 
puteau furniza informaţii preţioase. 

Prevestitorul îl ascultase cu atenţie: 

— Te descurci bine, prietene! Continuă tot aşa! Răbdarea 
e o armă importantă. 

— Fac negoţ împreună cu un om ciudat, mai adăugă 
libanezul. Ştiu doar că e un înalt funcţionar, cu influenţă, 
care doreşte să câştige mulţi bani. Trebuie să aflu mai 
multe despre el şi sper, prin mijlocirea sa, să stabilesc o 
legătură cu un dregător de la palatul regal. 

— E treapta cea mai greu de urcat, preciză Prevestitorul. 
Fii cât se poate de prudent! Care este numele acestui... 
negustor? 

— Nu mi l-a spus. Şi dacă ar fi făcut-o, m-ar fi minţit, cu 
siguranţă! 

Prevestitorul îşi închise ochii şi încercă să vadă chipul 
acestui neobişnuit personaj, pătrunzând în mintea 
libanezului. 

— Calea mi se pare demnă de atenţie, spuse el. Află-i 
numele fără să-ţi asumi riscuri! În ce constă înţelegerea 
voastră? 

— Transporturi de lemn preţios, pe ascuns. El îmi 
deschide drumul spre Memphis, dar condiţiile sale abia 
dacă pot fi acceptate. Nu voi câştiga aproape nimic. 

— Din acest „aproape nimic” nu uita să dai oamenilor 
mei partea de care au nevoie. 

— Aceasta era şi intenţia mea, stăpâne! 

— Cum merg pregătirile pentru călătoria prevăzută spre 


287 


Kahun? 

— Şi aici e nevoie de timp, mult timp. Reuşita cere 
numeroşi complici şi nicio verigă din lanţ nu trebuie să se 
rupă. Totuşi, am o veste foarte bună: prima mea iscoadă a 
ajuns la Kahun, şi-a găsit de lucru şi a început să observe 
felul în care e organizată paza. 

— E vorba de cineva priceput? 

— Priceput şi în afara oricăror bănuieli, stăpâne! 
Deocamdată, nu i se poate cere mai mult, dar e un început 
bun. 


52. 


Iker asistă la dărâmarea hambarului construit în grabă, 
cu materiale necorespunzătoare. Cel care se făcea vinovat 
de această abatere nu-l mai putea ameninţa, căci tocmai 
fusese judecat şi condamnat la închisoare pentru o lungă 
perioadă. Ridicarea unei noi magazii urma să înceapă a 
doua zi, după planurile întocmite de tânărul scrib şi 
aprobate de primar. 

În micul cerc al demnitarilor din Kahun, renumele lui Iker 
sporise considerabil. Mai întâi disprețuit de colegii săi, 
devenea acum un rival primejdios, posibil pretendent la o 
funcţie însemnată. Rezolvarea atât de grabnica a încurcatei 
afaceri a hambarelor presupunea solide cunoştinţe tehnice 
şi acest străin instruit în oraşul lui Thot se arăta demn de 
faima dobândită. Totuşi, această izbândă prea rapidă era 
oarecum jignitoare pentru ceilalţi şi, în plus, risca să 
răstoarne ierarhia. 

Indiferent la bârfe şi intrigi, Iker nu se apropiase de 
nimeni. Prietenia lui Vânt-de-Miazănoapte îi ajungea şi nu 
simţea nicio nevoie să se piardă în flecăreli cu tovarăşii săi, 


288 


cu atât mai mult cu cât Heremsaf îi încredinţase o nouă 
sarcină, deosebit de anevoioasă: stârpirea rozătoarelor, a 
căror înmulţire cauza importante pagube. 

Tânărul scrib se hotărâse să ia măsuri radicale: afumarea 
interiorului caselor, arderea galeriilor şi folosirea celor mai 
agile pisici, fără a neglija câteva cobre îmblânzite care se 
hrăneau cu şoareci. 

Iker se ocupase de toate construcţiile şi locuinţele din 
Kahun, de la casele mari cu grădină, din cartierul estic, şi 
până la cele modeste, din partea de vest a oraşului. Unele 
numărau doar trei încăperi şi nu depăşeau 60 de metri 
pătraţi, dar erau plăcute la vedere. 

Pe când îşi încheia controlul în cel mai înstărit cartier, 
Iker zări o tânără brună şi frumoasă care, stând în 
genunchi, zdrobea cu ajutorul unei pietre, boabe de grâu 
scoase dintr-un sac pe care-l strângea între genunchi. 
Gesturile îi erau pe cât de regulate, pe atât de precise. 

— Pari obosit, îi spuse ea. Vrei să bei puţină bere rece? 

— Nu vreau să-ţi tulbur munca. 

— Am terminat. 

Avea sânii goi, mici şi rotunzi, şi nu purta decât o fâşie 
scurtă de material. Ridicându-se cu graţie, intră în 
bucătărie şi ieşi cu o cupă plină. 

— Eşti foarte binevoitoare. 

— Mă numesc Bina. Pe tine cum te cheamă? 

— Sunt scribul Iker. 

Tânăra zâmbi cu admiraţie: 

— Eu nu ştiu nici să citesc, nici să scriu. 

— De ce nu înveţi? 

— Trebuie să muncesc ca să pot trăi. Şi apoi nu aş fi 
primită într-o şcoală, cu atât mai mult cu cât nu sunt de 
prin părţile acestea. 

— Unde te-ai născut? 

— În Asia. Mama a murit acolo. Tata însoțea caravanele, 
dar a murit şi el anul trecut, nu departe de acest oraş. Eu 
am avut norocul să găsesc o slujbă de bucătăreasă. Pentru 


289 


că ştiu să fac pâine şi bere, şi chiar prăjituri, stăpânii m-au 
păstrat. Nu mă plătesc rău şi pot să mănânc după pofta 
inimii. 

Era vioaie, veselă şi ştia să-şi pună în valoare farmecele. 

— Vei găsi, cu siguranţă, un bărbat de treabă şi veţi avea 
un cămin al vostru. 

— Oh, nu am încredere în bărbaţi! Cei mai mulţi nu vor 
decât să... în sfârşit, mă înţelegi! Tu, cel puţin, pari serios. 

Chiar dacă rămâi nemăritată, trebuie să ştii să citeşti şi 
să scrii. 

— Pentru o fată de condiţia mea nu e posibil. 

— Ba deloc! Chiar doreşti să înveţi? 

— Sigur nu mi-ar displăcea. 

— O să-i vorbesc stăpânului meu despre tine. 

— Eşti cu adevărat un om de treabă. 

Bina îl sărută pe scrib pe amândoi obrajii. 

— lartă-mă, îi zise Iker, dar ziua mea de lucru este 
departe de a se fi terminat! 

— Pe curând, murmură ea, cu un surâs seducător. 

EA 

— Grozavă treabă, recunoscu Heremsaf. Locuitorii din 
Kahun sunt încântați. Ca să fiu sincer, nu credeam că 
urmările se vor vedea atât de curând. 

— Trebuie mai ales să le mulțumim pisicilor, cu adevărat 
pricepute. 

— Eşti prea modest! Dacă nu cercetai cu atenție locurile, 
n-ai fi reuşit. 

— In această privinţă, am făcut o observaţie şi mi-ar 
plăcea să-mi spuneţi dacă e îndreptăţită. La construirea 
Kahun-ului!* nu s-a folosit măsura de opt coţi, unul din 
numerele sacre ale lui Thot? Oraşul este împărţit în pătrate 
de zece coţi şi în întreg planul său, ca şi în cel al caselor, 
nimic nu e lăsat la voia întâmplării. Totul se trage, de fapt, 
din regulile proporţiilor întemeiate pe un triunghi isoscel în 


14 Oraşul Kahun este într-adevăr construit respectând Proportia Divina 
a Numărului de Aur. (n.a.). 
290 


care raportul dintre bază şi înălţime este de Opt împărțit la 
Cinci. 

Heremsaf îl privi pe tânărul scrib cu interes. 

— Cam aşa e, într-adevăr! Cine te-a îndrumat pe această 
cale? 

— Nimeni. Am încercat doar să înţeleg ceea ce am văzut. 

— Atunci tu eşti un căutător într-ale spiritului. Timpul 
acordat hambarelor s-a terminat, îţi încredinţez o nouă 
sarcină: să faci inventarul depozitelor vechi. Vei întocmi o 
listă cu obiectele care se găsesc acolo, apoi vom trece la 
împărţirea celor ce mai pot fi încă întrebuințate, înainte de 
a da o altă înfăţişare acestor clădiri. 

— Va trebui să muncesc singur? 

— Nu acesta e obiceiul tău? 

— Voi lucra cât se poate de repede, dar încăperile sunt 
foarte mari! 

— Am nevoie de cineva cu răbdarea şi priceperea ta, dar 
care să nu piardă totuşi timpul. Nimic nu trebuie să scape 
atenţiei tale. Ascultă-mă bine: nimic! 

— Am înţeles. Pot să vă cer o favoare? 

— Ce te nemulţumeşte? 

— Nu e vorba nici de mine, nici de Vânt-de-Miazănoapte. 
Am întâlnit o tânără femeie şi... 

Heremsaf îşi ridică braţele spre cer. 

— Ah, nu, nu vreau să aud aşa ceva! Eşti în plină 
ascensiune, descoperi multele feţe ale acestei meserii şi tu 
vrei deja să te căsătoreşti! 

— Deloc. 

— Nu-mi spune... că ai făcut o mare prostie? 

— Am stat de vorbă cu o servitoare căreia i-ar plăcea să 
înveţe să scrie şi să citească. 

Heremsaf se încruntă. 

— Şi unde-i necazul? 

— Este o străină sfioasă, care ar avea nevoie de o 
recomandare. 

— Cum o cheamă? 


291 


— Bina. 

Heremsaf izbucni: 

— Ah nu, nu ea! Să nu te încrezi în această femeie pe 
care nimeni n-o cunoaşte cu adevărat. E aidoma unei ape 
adânci, care ascunde mii de pericole... Şi mai ales, nu te 
apropia de ea! 

— Lucrează aici, a... ` 

— Primarul n-a trimis-o înapoi în Asia din milă. li 
poruncesc să nu te mai apropii de ea! Sufletul e la fel ca 
pasărea, corpul seamănă cu peştele. Putrezeşte începând 
de la cap, iar al tău este bolnav, fiule! Una dintre ţintele 
tale nu era să scrii? Ai uitat că singurele texte demne de 
stimă sunt cele care ajuta la înțelegerea lui Maat, dreptatea 
universului şi adevărul omului? Să rosteşti Maat, să 
împlineşti Maat înseamnă să laşi la o parte pasiunile 
prosteşti şi pornirile nesocotite. Calitățile tale, viaţa ta 
lăuntrică, meseria şi puterea ta trebuie să alcătuiască o 
armonie. Dacă-ţi închipui că poţi să fii un bun scrib şi un om 
josnic, în acelaşi timp, o vei părăsi pe Maat, căci unitatea 
este calea obligatorie spre cunoaştere. Şi n-o confunda cu 
învăţătura! Poţi să înveţi ani întregi fără să cunoşti 
niciodată nimic. Cunoaşterea e luminoasă şi scopul său 
este practicarea misterelor. Dar cum să ajungi acolo fără 
iniţiere? Şi acum, lasă-mă în pace! Mai am încă vreo zece 
rapoarte de citit. 

cd ii 

Iker nu înţelegea motivul furiei lui Heremsaf. Ce avea 
atât de ameninţător această fată care nu cerea decât să se 
instruiască? Era orfană, străină, săracă şi nu se trăgea 
dintr-o familie bună. Aceste piedici erau de ajuns, de ce să 
le sporeşti, refuzându-i orice posibilitate de a-şi îmbunătăţi 
condiţia? 

Chiar dacă Heremsaf se înşela în privinţa tinerei, rostise 
totuşi cuvinte mari. 

Iker se întinse pe rogojina sa şi îşi aşeză pe burtă fildeşul 
magic care-i proteja somnul. 


292 


Chipul frumos al asiaticei dispăru pentru a-i face loc celui 
al tinerei preotese. 

Iker uită de oboseală, de Bina, de Heremsaf. Cea pe care 
o iubea era atât de frumoasă, încât alunga suferinţele şi 
greutăţile. 

În comparaţie cu ea, atrăgătoarea asiatică îşi pierdu 
farmecul. 

lker ştia că ea reprezenta fericirea la care nu putea 
ajunge. Aşa cum nu putea ajunge nici la asasinii aflaţi în 
slujba lui Sesostris, de urma cărora încă nu dăduse. Dar 
simţea că aici, chiar în locurile acestea, se ascundea o 
cheie importantă. 

Lăsându-se să alunece în somn, tânărul visă că tânăra 
preoteasa îl ţinea tandru de mână şi că străbăteau 
împreună un ţinut însorit. 

Per 

Pentru moment, era cu neputinţă să se apropie de 
arhive. Iker ar fi trebuit să-i ceară un permis special lui 
Heremsaf, care ar fi vrut neapărat să afle motivele acestei 
curiozităţi. Scribul se mulţumi să-şi îndeplinească noua 
misiune, dar fără să piardă din vedere adevăratul său scop. 
Dacă duşmanii mizau pe faptul că timpul îi va toci 
răbdarea, se înşelau. Iker dorea să aibă dovezi de 
netăgăduit. Şi când le va obţine, va trece la fapte. 

Pe drumul spre vechile depozite, o întâlni pe Bina care 
purta pe cap un coş plin cu plăcinte. 

— Mi-ai pus o vorbă bună? 

— Am vorbit cu Heremsaf. S-a împotrivit propunerii mele 
cu hotărâre. 

— Trebuie să fie un om foarte aspru. Se pare că tu eşti 
scribul cel mai muncitor din Kahun. 

Iker surâse. 

— Caut doar să-mi învăţ bine meseria. 

— Atunci, constată ea cu un aer dezamăgit, nu voi şti 
niciodată nici să scriu, nici să citesc. 

— Să nu crezi asta! Heremsaf nu va fi mereu mai-marele 


293 


meu, voi găsi pe altcineva mai înţelegător. Lasă-mi puţin 
timp. 

Tânăra aşeză jos coşul şi se roti, încet, în jurul lui Iker. 

— Şi dacă m-ai învăţa tu, pe furiş? 

— Am primit ordin să nu mă întâlnesc cu tine. Odată şi- 
odată, tot am fi prinşi şi pârâţi. 

— Să ne asumăm riscul! 

— Pentru tine, urmările ar fi nefericite. Primarul te va 
izgoni din Kahun, ai putea fi forţată să părăseşti Egiptul. 

— Mi-ar plăcea mult să te mai văd. Ţie nu? 

— Ba da, bineînţeles, dar... 

— Ai totuşi voie să treci prin faţa casei unde muncesc. 
Voi găsi un loc liniştit unde nimeni să nu ne deranjeze şi o 
să mă îngrijesc să-ţi dau de ştire. Pe curând, Iker! 

Apoi, după ce-şi puse din nou pe cap coşul cu plăcinte, se 
îndepărtă cu pas grăbit. 

tor 

Inventarierea mulţimii de obiecte depozitate în vastele 
clădiri părăsite nu se arăta a fi o treabă uşoară. Iker începu 
prin a deschide ferestrele ca să se bucure de lumină 
suficientă. Afumă încăperile, apoi, înarmat cu uneltele sale 
de scrib cărate de Vânt-de-Miazănoapte, tânărul se apucă 
să selecteze, să noteze şi să descrie. 

Găsi unelte agricole, săpăligi, greble, seceri şi lopeţi, 
unelte de zidărie, forme pentru cărămizi, topoare de 
dulgherie, vase din bronz, piatră sau ceramică, cuțite, dălţi, 
coşuri şi chiar jucării din lemn... O bună parte din viaţa 
zilnică a oraşului era astfel reprezentată. Un mare număr 
de obiecte meritau să fie reparate şi folosite din nou. 

Spre sfârşitul zilei, Iker descoperi un cuţit cu lama ruptă. 
Gravate adânc în lemn, câteva semne grosolane formau un 
cuvânt: „Fulgerul”. 

Preţ de câteva secunde bune, tânărul scrib rămase 
împietrit. Fie că aparținuse sau nu lui Cuţit-Tăios, această 
rămăşiţă nu putea să provină decât de pe corabia care îl 
purtase pe Iker spre Punt. 


294 


53. 


— Luminăţia Voastră, ne apropiem de oraşul Asyut, 
anunţă generalul Nesmontu cu gravitate. Avem încă timp 
să batem în retragere. 

Cea de-a treisprezecea provincie a Egiptului de Sus, a 
cărui stemă era un rodiu pe care se încolăcea o viperă cu 
corn, se afla sub protecţia şacalului care îl călăuzea pe 
drumeţ prin întinderile periculoase ale deşertului, ce 
ajungeau până la terenurile cultivate. Aici, valea se îngusta. 
Cine voia să domnească peste Egipt trebuia să aibă 
controlul asupra acestei poziţii strategice, dominate de 
mormintele nobililor săpate în tărâmul abrupt. Asyut era şi 
un punct important pentru negoţul din zonă, căci spre el se 
îndreptau caravanele pornite din oazele Dakleh şi Khargeh. 
Luând de la acestea dări uriaşe, Up-uaut, căpetenia 
provinciei, putea să-şi plătească trupele. 

— Faraonul trebuie să fie în siguranţă, fu de părere 
purtătorul Sigiliului, Sehotep. Cer îngăduinţa să încep 
singur tratativele. 

Numeroase corăbii înconjuraseră flotila regală. Unele îi 
blocară înaintarea, altele îi tăiară calea de întoarcere, iar 
altele o forţară să tragă la mal. 

Aflat la prora vasului său, Sesostris purta pe cap boneta 
nemes, străveche podoabă care permitea gândirii 
faraonului să străbată spațiul, iar pe piept - un colier lat, 
gravat cu figuri ciudate. 

Sobek Păzitorul se apropie. 

— Ceea ce se petrece aici seamănă cu o arestare, 
Luminăţia Ta! 

— Dacă răzvrătitul de Up-uaut îl atinge pe faraon, îi 
zdrobesc capul, promise Nesmontu! 


295 


— Voi cobori singur de pe corabie, hotări Sesostris. Dacă 
nu mă întorc şi sunteţi atacați, încercaţi să ieşiţi din această 
capcană. 

Soldaţii guvernatorului înşiraţi pe chei îl priveau cu 
uimire pe uriaşul care parcurgea, treaptă cu treaptă, scara. 

Din instinct, unii se înclinară în faţa lui. Rândurile se 
îndepărtară pentru a-i face loc. Niciunul dintre ofiţerii care 
primiseră ordin să-l oprească pe Sesostris şi să-l conducă la 
palatul stăpânului provinciei nu îndrăzni să intervină. 

Up-uaut îşi desfăşurase toate forţele de care dispunea. 
Regele observă însă că o armată puternică şi hotărâtă nu 
asigura neapărat victoria. 

În mod curios, se părea că Sesostris preluase conducerea 
acestor trupe bine hrănite şi bine înzestrate care îl urmau 
într-o oarecare stare de nedumerire. Populaţia provinciei 
asista la neobişnuitul spectacol şi nu-l pierdea din ochi pe 
oaspetele nedorit al cărui cap răsărea dintr-o mare de 
soldaţi. 

Brusc, Sesostris se opri. 

— Tu de acolo, vino lângă mine! 

Regele îi vorbise unui văcar, atât de slab, încât i se 
vedeau coastele. Cu părul murdar, acoperit de o bucată de 
pânză jerpelită, se sprijinea într-un toiag noduros. 

Nefericitul se întoarse şi privi în spatele lui. Un soldat îl 
bătu pe umăr. 

— Pe tine te cheamă regele, omule! Haide, du-te! 

Şovăind, văcarul înaintă. 

— Potriveşte-ţi pasul după al meu! îi porunci Sesostris. 

Bietul om trecuse prin atâtea greutăţi în mlaştini de-a 
lungul vieţii sale, încât încercarea aceasta nu i se păru prea 
grea. Desigur, mersul faraonului era pe măsura staturii 
sale, dar când nu mănânci niciodată pe săturate şi fiecare 
dimineaţă era o nouă suferinţă, ce mai contează? 

În pragul palatului, un bărbat ţanţoş şi cu nasul ascuţit 
ţinea un sceptru în mâna dreaptă şi un baston lung în 
stânga. În spatele său, un preot înălţă o flamură pe care se 


296 


vedea o statuie din lemn de abanos, a şacalului Up-uaut, 
„Cel-care-deschide-drumurile”, al cărui nume îl purta şi 
şeful provinciei. 

— Nu sunt bucuros să vă văd, îi spuse lui Sesostris. Am 
auzit de supunerea celor doi laşi, dar să nu vă închipuiţi că 
voi face la fel. Zeul care mă protejează cunoaşte secretele 
căilor din cer şi de pe pământ. Datorită lui, regiunea mea e 
puternică. Cine o va ataca va suferi o înfrângere 
usturătoare. Domniţi în ţinuturile de la Miazănoapte, dar nu 
vă apropiaţi de pământurile mele! 

— Nu eşti vrednic să conduci, îi răspunse faraonul. 

— Cum îndrăzniţi... 

Regele îl împinse în faţa sa pe văcar. 

— Cum îndrăzneşti tu să îngădui ca un singur om din 
provincia ta să se zbată într-o asemenea mizerie? Soldaţilor 
tăi nu le lipseşte nimic, dar ţăranii mor de foame! Tu care 
te crezi aşa de puternic, încât să-l înfrunţi pe faraon, tu o 
trădezi pe Maat şi îţi dispreţuieşti poporul a cărui bunăstare 
ar trebui să o asiguri. Cine ar consimţi să se bată şi să 
moară pentru o căpetenie atât de jalnică? Nu-ţi rămâne 
decât o singură cale de urmat: să îndrepţi răul pe care l-ai 
săvârşit, cu îngăduinţa stăpânului Celor Două Regate. 

— Fie ca şacalul meu protector să-l nimicească pe 
atacator! strigă guvernatorul provinciei. 

Flamura înaintă spre Sesostris. 

Fiecare crezu că va vedea deschizându-se gura 
animalului de prada. Monarhul îşi atinse colierul pe care era 
reprezentat un grifon care dobora forţele întunericului şi pe 
duşmanii Egiptului. Purtător al dublei coroane, el simboliza 
domnia faraonului asupra celor două regate, cel de la 
Miazănoapte şi cel de la Miazăzi. Spre uimirea tuturor, 
capul şacalului se înclină. 

Up-uaut, „Cel-care-deschide-drumurile“, îl recunoscuse 
pe Sesostris drept stăpân. 

Soldaţii îşi lăsară armele să cadă pe pământ. 

Înţelegând că nici măcar unul dintre oamenii săi nu-i mai 


297 


dădea ascultare, guvernatorul îşi abandonă sceptrul şi 
bastonul de comandant. 

— Este adevărat că am folosit bogăţiile provinciei pentru 
a-mi înzestra trupele, dar mă temeam de un atac. 

— Cum ar putea faraonul să atace propriile pământuri? 
Eu sunt, în acelaşi timp, unul singur şi toţi la un loc. Prima 
n-o împiedică pe cea de-a doua, cea de-a doua n-ar exista 
fără prima. Odată această unire înfăptuită, nici măcar un 
amărât de văcar nu va mai fi lăsat pradă disperării. 

— Cruţaţi-mă de ruşinea judecății şi omorâţi-mă imediat! 

— De ce să pierd un slujitor devotat? 

Up-uaut îngenunche înaintea regelui, apoi îşi ridică 
mâinile în semn de venerație. 

— In faţa locuitorilor provinciei tale, rosti Sesostris, mi-ai 
jurat credinţă şi cuvântul dat nu se mai ia înapoi. Te păstrez 
în fruntea acestui ţinut pe care îl vei face înfloritor, după 
cum îţi va arăta Marele Trezorier Senankh. Cât despre 
soldaţii tăi, ei se vor afla sub comanda generalului 
Nesmontu. De acum înainte, singura ta grijă va fi 
bunăstarea supuşilor tăi. Ridică-te şi ia asupra ta însemnele 
dregătoriei tale! 

— Viaţă lungă faraonului! strigă un soldat, urmat imediat 
de tovarăşii săi. 

Şi în mijlocul unui concert de aclamații, regele şi 
guvernatorul provinciei intrară în palat. 

— Niciodată, Luminăţia Voastră, nu mi-am închipuit că 
puterea voastră se întinde şi asupra şacalului Up-uaut! 

— Fiindcă nu ştii că el e una dintre puterile care iau parte 
la misterele lui Osiris pe care le celebrează faraonul. Tu, 
care te-ai aşezat sub protecţia lui fără să-i cunoşti 
adevărata faţă, eşti criminalul care încearcă să distrugă 
salcâmul marelui zeu? 

Guvernatorul provinciei se arătă atât de descumpănit, 
încât Sesostris nu se îndoi de sinceritatea lui. 

— Luminăţia Voastră, numele celui care ar săvârşi o 
asemenea nelegiuire va dispărea pe vecie! lar eu doresc ca 


298 


numele meu să dăinuie în sălaşul eternității pe care l-am 
construit şi unde, datorită ritualurilor, voi deveni un Osiris. 
Ştiu că Salcâmul său înseamnă renaşterea la care 
nădăjduiesc cei drepţi. Pe numele Vostru şi pe cel al 
strămoşilor mei care m-ar blestema dacă aş minţi, vă jur că 
nu eu sunt vinovatul! 

i Irt 

In timpul ospăţului dat pentru sărbătorirea întoarcerii 
provinciei lui Up-uaut în sânul Egiptului lui Sesostris, 
atmosfera fu cu atât mai destinsă cu cât mulţi se temuseră 
de o înfruntare sângeroasă. Poftit la masă împreună cu mai 
mulţi ţărani săraci, văcarul gusta din mâncăruri la care nici 
nu îndrăznise vreodată să viseze. 

— Ce fel de relaţii ai cu vecinul tău, guvernatorul Ukh? îl 
întrebă faraonul pe noul său supus. : 

— Dintre cele mai proaste, Luminăţia Voastră! Impărțim 
un teritoriu care poartă acelaşi nume, „Cel-al-rodiului-şi-al- 
viperei-cu-corn”, dar n-am reuşit niciodată să ne înţelegem 
ca să ne unim administraţiile şi trupele. Fiecare veghează 
cu încrâncenare asupra pământului său şi ar fi trebuit să ne 
înfruntăm de nenumărate ori. 

— Crezi că e în stare să priceapă ce-ai priceput tu? 

— Cu siguranţă că nu, Luminăţia Voastră! Ukh e mândru 
şi încăpățânat. Ca să fiu sincer, nu mi-ar plăcea ca trupele 
mele să ia parte la o luptă împotriva alor sale. Vor fi mulţi 
morţi, foarte mulţi! 

— Voi încerca s-o ocolesc, dar trebuie să continuu să 
unesc întreaga ţară. Dezbinarea noastră a îngăduit unei 
forţe distrugătoare să se atingă de salcâmul lui Osiris. 
Atunci când toate provinciile vor trăi din nou în armonie, 
şansele noastre de a respinge puterile întunericului vor 
creşte simţitor. 

Up-uaut îşi lăsă capul în jos. 

— Nicio cuvântare n-ar fi putut să mă convingă de 
temeinicia încercărilor voastre, Luminăţia Ta! Aţi reuşit 
pentru că ştiţi căile ascunse pe care vi le-a dezvăluit 


299 


şacalul. Ca şi mine, Ukh se crede cel mai tare şi ţine foarte 
mult la drepturile lui. 

— Unul dintre numele faraonului este „Cel-al-albinei”, îi 
reaminti Sesostris. Fiecare îndeplineşte o muncă pentru 
obţinerea aurului vegetal, dar stupul e mai însemnat decât 
albina. Fără el, fără Marele Templu unde fiecare egiptean 
are locul lui, nici spiritul, nici trupul nu ar putea să trăiască. 

ttt 

Nesmontu era uluit. Trupele lui Up-uaut îl ascultau fără 
să crâcnească, de parcă ar fi fost dintotdeauna 
comandantul lor. Niciun gest de nesupunere, nicio vorbă de 
răzvrătire. Erau adevăraţi soldaţi, dornici să fie bine conduşi 
şi să-şi mulţumească generalul. 

Alăturându-se Consiliului restrâns care se ţinea pe 
corabia regelui, bătrânul Nesmontu se întreba dacă 
pelerinajul nesăbuit început de monarh se va sfârşi cu bine. 

— N-ar trebui să răspândim vestea supunerii lui Up-uaut? 
sugeră Sehotep. Ştiu că este de datoria lui Medes şi că el s- 
a întors la Memphis, dar am putea să-i trimitem mai mulţi 
mesageri, sperând că măcar unul dintre ei va ajunge. 

— Zadarnic, zise Sesostris. Niciunul dintre cei trei 
guvernatori pe care-i mai avem de înfruntat nu va ţine 
seama de ea. 

— Împărtăşesc părerea regelui, aprobă Nesmontu. Ukh 
este o fiară, Djehuty are o inimă de piatră, iar Khnum-Hotep 
nu va renunţa la niciunul dintre privilegiile sale. Nu se 
poate sta de vorbă cu ei. 

— Totuşi, ar fi miraţi, fără îndoială, de izbânda regelui, 
observă Sehotep. Încercările nu sunt neapărat sortite 
eşecului. 

— Următorul nostru popas se apropie, le reaminti 
Sesostris, deoarece e vorba de cealaltă parte a provinciei 
Rodiului şi a Viperei cu Corn. Să nu pierdem timpul cu 
vorbe fără rost! 

— Vă gândiţi la un atac puternic? îl întrebă Nesmontu. 

— Vom face la fel ca până acum, hotărî faraonul. 


300 


54. 


Purtând pe cap o stea cu şapte colţuri, îmbrăcată cu o 
rochie ce imita o piele de panteră împodobită cu stele în 
cinci colţuri, înconjurate de cercuri, tânăra preoteasă scria 
cuvintele puterii pronunţate de regina Egiptului, care venise 
să vegheze asupra Confreriei Celor Şapte Hathor. 

Hieroglifele sale erau delicate şi precise, şi textul său fu 
considerat demn de a face parte din comoara comunităţii 
feminine. Acest „alt fel de a spune”, după expresia 
consacrată, avea să fie transmis generaţiilor viitoare pentru 
a le spori înţelepciunea. Astfel, tradiţia secretă se păstra vie 
şi după moartea celei care le rostise într-un moment de 
inspiraţie divină. 

Pe când tovarăşele ei ieşeau din templu în urma reginei, 
gânduri nelămurite frământau mintea tinerei preotese. De 
ce suverana îi prezisese că va trebui să părăsească acest 
sanctuar pentru a purta o luptă periculoasă? De ce marele 
preot, înainte să moară, îi vorbise, de asemenea, despre 
duşmanii cumpliţi pe care urma să-i înfrunte? 

Incă din adolescenţă, tânăra nu fusese atrasă decât de 
ceea ce era legat de templu. In comparaţie cu misterele de 
acolo, lumea din afară i se părea neinteresantă. In timpul 
uceniciei în ale hieroglifelor, ale căror secrete i le 
destăinuise o preoteasă foarte învățată, se abandonase cu 
încântare jocului forţelor creatoare dezvăluit de semnele 
pure. Scriind numele divinităţilor, descoperise faţa lor 
ascunsă şi aflase, de pildă, că Hathor însemna „templul lui 
Horus”, locul sacru unde strălucea lumina pătrunzătoare a 
începuturilor. Mai mult, în prima parte a numelui, „Hat”, era 
cuprins Cuvântul creator şi păstrător al vieţii. Cele şapte 
Hathor întreţineau lumina prin toate formele Cuvântului, de 


301 


la vorbele rituale şi până la muzică. 

Fiecare treaptă a iniţierii fusese o încercare aspră, şi 
trupească, şi spirituală, dar tânăra preoteasă nu se temea 
nici de piedici, nici de truda necesară pentru a înainta pe 
această cale. Nu era ea oare un izvor de nesecată bucurie? 

Dar acum, pentru prima dată, se simţea tulburată. ŞI 
această tulburare nu dispărea nici în timpul somnului, nici 
în cel al activităţilor zilnice. În fiecare dimineaţă şi seară, 
confreria femeilor cânta ca să menţină vie seva Salcâmului 
lui Osiris, a cărui stare nu se îmbunătăţise. Uneori, tinerei îi 
era greu să se concentreze din pricina unui sentiment 
necunoscut pe care nu reuşea să-l înăbuşe. 

Se îndreptă spre şantierul locaşului de veci al lui 
Sesostris, unde un sculptor în piatră tocmai se rănise din 
cauza unei unelte stricate. Întâmplare lipsită de importanţă, 
dar care făcea atmosfera şi mai apăsătoare, căci meşterul 
era unul dintre cei mai pricepuţi şi se simţea umilit. 

Tânăra preoteasă curăţă rana cu tinctură de gălbenele, 
apoi puse o compresă cu miere pe care o legă cu un bandaj 
de in. 

— Accidentele se înmulţesc. Se petrec tot mai des astfel 
de lucruri, se plânse meşterul. Degeaba sunt cu mare 
băgare de seamă. Lucrările înaintează încet şi unii cred că 
şantierul e blestemat. Nu puteţi face ceva pentru a-i linişti? 

— O să vorbesc astăzi cu marele preot. 

Când îi duse o copie după textul său Pleşuvului care 
urma s-o depună în arhivele Locaşului Vieţii, tânăra îi ceru 
ajutorul. 

— Acest şantier mă îngrijorează şi pe mine, mărturisi 
preotul. Cea mai bună soluţie ar fi să repetăm ritualul Fâşiei 
Roşii care să încercuiască şi să ţină închise forţele 
distrugătoare. 

— Şi dacă nu va fi de ajuns? 

— Mai avem şi alte arme la îndemână şi ne vom bate 
până la sfârşit. Insoţeşte-mă până la Salcâm! 

Preotul ducea vasul cu apă, iar tânăra preoteasă, pe cel 


302 


cu lapte. Unul după altul, lichidele fură vărsate la rădăcina 
arborelui bolnav. Singura ramură care înverzise era într-o 
stare bună, dar o profundă tristeţe plutea peste acest loc, 
unde altădată domnea liniştea şi pacea. ` 

— Vom spori căutările, hotărî Pleşuvul. Incepând de 
mâine, vei veni cu mine la bibliotecă. Cercetând vechile 
scrieri, poate vom descoperi amănunte folositoare. 

Preoteasa se bucură când auzi despre această nouă 
sarcină care îi va ocupa mintea cu totul. Dar pe drumul de 
întoarcere spre încăperile confreriei femeilor, vechea 
nelinişte o cuprinse din nou. 

— Regina doreşte să te vadă, o anunță una dintre surori. 

wot 

Suverana şi tânăra preoteasă străbăteau încet aleea 
mărginită de capele şi de stele închinate lui Osiris. 

— Ce te doare? 

— Nu sunt bolnavă, Luminăţia Voastră! Doar puţin 
obosită şi... 

— Mie nu-mi poţi ascunde nimic. Care este întrebarea 
care te chinuie? 

— Dacă sunt destul de puternică pentru a merge mai 
departe pe această cale. 

— Nu era dorinţa ta cea mai aprinsă? 

— Bineînţeles, Luminăţia Voastră, dar slăbiciunile mele s- 
ar putea transforma în piedici. 

— Aceste slăbiciuni fac parte din greutăţile ce trebuie 
învinse şi nu e bine să te foloseşti de ele ca să renunti. 

— Tot ce mă îndepărtează de templu nu e, oare, o 
primejdie? 

— Legea noastră nu te obligă să trăieşti retrasă. Cea mai 
mare parte a preoţilor şi preoteselor se căsătoresc, alţii 
aleg să trăiască singuri. 

— O căsătorie cu cineva care nu are legături cu templul 
n-ar fi o greşeală? 

— Stă în puterea ta să hotărăşti ce anume hrăneşte focul 
cunoaşterii şi să ocoleşti ceea ce-l stinge. Şi mai ales, nu te 


303 


păcăli pe tine însăţi şi nu încerca să te minţi singură. Dacă 
nu, te vei pierde într-un deşert fără sfârşit, şi poarta 
templului ţi se va închide. 

După ce regina părăsi Abydos-ul, tânăra preoteasă îşi 
îndreptă din nou gândurile spre băiatul pe care-l întâlnise 
pentru scurt timp şi pe care, fără îndoială, nu-l va mai 
vedea niciodată. Departe de a-i fi indiferent, tânărul îi 
trezise un sentiment ciudat care, încetul cu încetul, 
crescuse. N-ar fi trebuit să se mai gândească la el, dar nu 
reuşea să-l alunge din minte. Oare, cu timpul, chipul lui se 
va şterge şi va dispărea? 

tit 

Sosind la Abydos, Gergu constată că paza nu slăbise 
deloc. Mai mulţi soldaţi urcară la bordul corăbiei sale, 
cerând să le fie arătat permisul de trecere şi verificând cu 
grijă încărcătura. 

— Uleiuri parfumate, ţesături de in, sandale, toate sunt 
pentru preoţii permanenţi, le spuse Gergu. Aveţi aici lista 
amănunţită care poartă pecetea Marelui Trezorier Senankh. 

— Trebuie să ne asigurăm că mărfurile sunt întocmai cele 
de pe listă, îi răspunse, aspru, un ofiţer. 

— Nu aveţi încredere în Marele Trezorier şi în trimisul 
său? 

— Ordinele sunt ordine. 

„Pe aici nu voi putea aduce niciodată mărfuri în plus pe 
care să le vând apoi, ca să câştig şi eu ceva”, înţelese 
Gergu. Şi erau prea mulţi soldaţi şi paznici ca să-i poată 
mitui pe toţi. 

Trebui să aştepte cu răbdare sfârşitul verificărilor şi, 
după aceea, ca şi la prima sa vizită, se supuse unui control 
corporal. 

— Plecaţi de îndată? îl întrebă ofiţerul. 

— Nu, trebuie să-l văd pe unul dintre preoţi pentru a-i 
înmâna această listă. Vreau să ştiu dacă îl mulţumeşte şi 
dacă mai are nevoie de altceva. 

— Aşteptaţi la postul de pază! Va veni cineva sa vă 


304 


caute. 

Nici de această dată Gergu nu va descoperi Abydos-ul. 
Supravegheat de doi zbiri cu care nici măcar nu încercă să 
intre în vorbă, Gergu dormita. 

Dacă nu se va întâlni cu acelaşi preot, călătoria aceasta 
fusese zadarnică. Deoarece Gergu nu ştia nimic despre 
ierarhia confreriei, se temea că şi ceilalţi preoţi nu se 
deosebeau de primul. 

In acest caz, nu mai putea spera la nimic şi dezamăgirea 
va fi amară, căci dacă o aşezare era atât de bine păzită 
însemna că adăposteşte comori nepreţuite! Gergu se 
învinui că nu se gândise la toate acestea mai de mult. 
Abydos nu era, oare, centrul spiritual al Egiptului, locul 
sacru de unde faraonul îşi trăgea întreaga sa putere? 
Sesostris n-ar fi pus în mişcare o asemenea desfăşurare de 
forţe fără un motiv întemeiat. Aici se petrecea ceva de 
mare însemnătate şi câinele credincios al lui Medes socotea 
că-l va descoperi, dacă norocul va continua să-l ajute. 

— Urmaţi-ne, îi ordonă un alt ofiţer, însoţit de patru 
arcaşi. 

Il conduseră pe Gergu în aceeaşi încăpere unde fusese şi 
data trecută. 

Nerăbdător, Gergu se plimbă încoace şi încolo, până când 
uşa se deschise. 

Era acelaşi preot! 

— Sunt bucuros să vă revăd, îi zise Gergu, surâzând. 

— Şi eu, de asemenea. 

— Aceasta e lista mărfurilor pe care mi le-aţi cerut. Vă 
sunt pe plac? 

Preotul citi lista cu atenţie. 

— Sunteţi un om priceput pe care te poţi bizui. 

— Cei din Abydos nu trebuie să ducă lipsă de nimic. 
Aceasta este porunca. De ce mai aveţi trebuinţă în 
săptămânile următoare? 

— Am să vă dau o nouă listă. 

Preotul îi înmână o tăbliță. În privirea sa, se zărea 


305 


aceeaşi licărire pe care o aştepta atât de mult Gergu. 

— Putem vorbi liniştiţi în această încăpere? întrebă, în 
şoaptă, Gergu. 

— Vreţi să spuneţi... la adăpost de urechi curioase? Cred 
că da. De ce îmi puneţi această întrebare? 

Încordat, Gergu trebuia să evite greşelile care ar fi 
îndepărtat prada. 

— În afară de legăturile noastre de acum, am putea avea 
şi altele. 

— Ce fel? 

Gergu obținuse prima victorie! Preotul părea interesat. 

— Faptul că sunt însărcinat cu cercetarea hambarelor îmi 
îngăduie să-mi depăşesc puţin îndatoririle şi să-mi rotunjesc 
câştigurile. Trebuie să fiu atent şi tăcut, bineînţeles, dar e 
păcat să-mi lipsească ambiția. Abydos nu e doar un centru 
spiritual, e şi un mic oraş care are nevoie de bunăstare 
pentru a îngădui confreriilor să muncească în linişte. De ce 
câştigul să fie lăsat deoparte? De ce un preot, oricât de 
devotat ar fi cultului lui Osiris, n-ar avea dreptul să se 
îmbogăţească? 

Un lung moment de tăcere urmă acestor întrebări. 
Preotul îl privea pe Gergu cu toată atenţia. 

— În ceea ce-i priveşte pe preoţii temporari, rosti el, în 
cele din urmă, nu există nicio oprelişte. Situaţia preoţilor 
permanenţi, ca mine, este cu totul alta, pentru că noi nu 
ieşim niciodată din Abydos. 

— Eu, însă, pot să vin şi să plec. Dacă vom deveni 
prieteni, viitorul vi se va schimba pe de-a-ntregul. 

— Ce propuneţi, mai precis? 

— Sunt convins că Abydos-ul ascunde comori. 

— Toată lumea ştie asta. 

— Da, dar care sunt? Preoţii le cunosc. 

— Sunt supus jurământului. 

— Un secret se poate cumpăra. Sunt, de asemenea, 
convins că aveţi multe de vânzare. 

— Cum vă puteţi închipui că îmi voi trăda confreria? 


306 


— Cine vorbeşte de trădare? Abydos-ul mă interesează 
mai mult decât orice, iar dumneavoastră doriţi să vă 
îmbogăţiţi. E vorba deci de un schimb. Ajutaţi-mă şi vă voi 
ajuta! Ce poate fi mai simplu decât atât? 

— Ce poate fi mai încurcat şi mai primejdios?! Mai întâi, 
pentru cine şi cu cine lucraţi? Mă îndoiesc că adevăratul 
vostru stăpân e Marele Trezorier Senankh, unul dintre 
credincioşii faraonului Sesostris. 

— Îndoielile sunt îndreptăţite. 

— Atunci, cine e acea persoană? 

— E puţin cam prea devreme ca să vă dezvălui această 
taină. Mai întâi, să ne cunoaştem, să ne dovedim buna- 
credinţă şi să ajungem să avem încredere unul în celălalt. 
Mă voi întoarce şi vom continua jocul cererii şi al aducerii 
de mărfuri. Gândiţi-vă la mijloacele de a vă îmbogăţi fără să 
părăsiţi Abydos-ul şi vom vedea dacă planurile noastre pot 
prinde viaţă. 


55. 


Pe când îşi făcea ordine în odaie, Iker avu o viziune. 

Era ea. 

Îi vorbea, dar el nu-i înţelegea cuvintele. Apoi dispăru la 
fel de brusc precum se ivise. 

Această apariţie îl buimăci pe tânăr pentru mult timp. Ce 
însemna, oare, dacă nu faptul că ea îşi amintea de 
existenţa lui şi gândurile lor se întâlneau? Totuşi, era 
limpede că visa cu ochii deschişi şi vocea, obişnuită să 
poruncească, a lui Heremsaf îl trezi pe Iker la realitate. 

— După ce îţi termini treburile, să vii în camera mea de 
lucru. 

Tânărul termină de făcut curăţenia după o muncă atentă 


307 


şi migăloasă. Dat fiind că nu primise niciun reproş de la 
instalarea sa aici referitor la acest lucru, se putea înţelege 
că stăpânul casei era mulţumit. 

Iker străbătu un culoar zugrăvit în alb şi ciocăni la uşa din 
lemn de sicomor: 

— Intră şi închide uşa în urma ta! 

Încăperea era spațioasă, ferestrele nu lăsau să treacă 
decât atâta lumină cât trebuia şi o ordine desăvârşită 
domnea pe rafturi. Faţa lui Heremsaf era la fel de aspră ca 
de obicei. 

— Pregăteşte-te să te muţi, băiete! 

— Găsiţi... găsiţi că nu e destul de îngrijită camera mea? 

— Dimpotrivă, eşti un exemplu în această privinţă! lar 
înţelepciunea şi seriozitatea ta nu încetează să mă 
uimească. 

— Atunci... 

— Vei căpăta o slujbă mai bună. Primarul este deosebit 
de mulţumit de munca ta şi îţi acordă un loc printre scribii 
de frunte. De aceea, vei primi propria locuinţă şi un 
servitor. In schimb, răspunderea şi sarcinile pe care le vei 
avea de îndeplinit vor spori. 

— Ce slujbă voi avea? 

— Deocamdată, vei duce la bun sfârşit inventarul pe care 
l-ai început cu atâta iscusinţă. Apoi, vei împărţi tu însuţi 
obiecte ce pot fi reparate. După aceea, te vei ocupa de 
refacerea clădirilor. O echipă de meşteri va fi pusă la 
dispoziţia ta şi vei conduce lucrările după cum crezi de 
cuviinţă. Bineînţeles, primarul aşteaptă să vadă cât mai 
repede rezultatele. Cu toate acestea, eu îţi dau o zi de 
odihnă. 

trt 

Iker şi Vânt-de-Miazănoapte se plimbaseră prin Kahun, ca 
să descopere fiecare cotlon al acestui oraş construit după 
proporţiile divine. Zidul înconjurător dădea senzaţia de 
siguranţă, întărită şi de rondurile dese ale gărzilor oraşului. 
Datorită celor care măturau şi strângeau gunoiul, artera 


308 


principală şi străzile erau de-o curăţenie desăvârşită. 
Incepând cu cea mai mare casă, a primarului, şi până la cea 
mai modestă dintre cele două sute ale cartierului vestic, 
Kahun se putea lăuda cu înfăţişarea lui: nicio faţadă nu era 
coşcovită, niciun oblon nu avea vopseaua căzută, uşile erau 
reparate, grădinile bine întreţinute, iar canalele - îngrijite 
într-un mod desăvârşit. Apa nu lipsea nimănui şi regulile de 
igienă erau respectate cu stricteţe. Oraşul se mândrea cu 
numele său sacru, „Sesostris este mulţumit”. 

Impărțirea muncilor era la fel de precisă. Preoţii 
templelor nu întârziau de la împlinirea ritualurilor şi a 
sarcinilor, brutarii şi berarii primeau cantităţile de gnu 
necesare producerii pâinii şi berii, iar măcelarii - carnea pe 
care doctorii o controlau mai înainte, bărbierii ambulanti îşi 
practicau meseria în aer liber, împletitorii de coşuri şi 
sandale îşi etalau mărfurile alături de vânzătorii de fructe şi 
legume. La Kahun, nimeni nu se putea plânge de lipsuri. 

Iker se opri în faţa unui meşter de jucării din lemn. Păpuşi 
cu perucă ale căror mâini şi picioare se mişcau, hipopotami, 
crocodili, maimuțe, porci stăteau înşiraţi pe tarabă. Toate 
erau foarte frumoase! Un obiect îi atrase atenţia, o corabie 
de o calitate deosebită. 

Şi ar fi putut jura că este făcută după modelul Fu/gerului. 

— Jucăriile dumneavoastră sunt minunate, îi spuse el 
meşterului. 

— Părinţii le apreciază la fel de mult ca şi copiii lor. Eşti 
deja tată? 

— Nu încă, dar mi-ar plăcea să dăruiesc această corabie 
cuiva. 

— Este singura pe care n-am făcut-o eu însumi, şi este şi 
cea mai scumpă. O mică bijuterie! 

— Cine a creat-o? 

— Un dulgher care nu se mai ocupă acum de meşteşugul 
lui. Cel mai bun din Kahun, după spusele tovarăşilor săi. L- 
au poreclit Rindea, atât de mult însemna pentru el această 
meserie. 


309 


— Dacă trăieşte încă aici, aş vrea să-l felicit. 

— E simplu, locuieşte într-o casă mică din cartierul de 
apus. 

Negustorul îi dădu lui Iker informaţii precise. 

— Cum vrei să te plătesc, în natură sau în ore de muncă? 
Sunt scrib şi pot să întocmesc orice fel de act. 

— Ai nimerit bine, tocmai voiam să scriu familiei mele 
care trăieşte în Deltă. Zece scrisori îţi convin? 

— Corabia este atât de reuşită că-ţi voi scrie 
douăsprezece. 

ttt 

O servitoare mătura pragul casei cu multă râvnă. 

— Aş putea să-l văd pe Rindea? întrebă Iker. 

— Rindea e bolnav. 

— ÎI caut pentru o treabă importantă. 

— Sper, cel puțin, că nu vrei să-i aduci necazuri. 

— Sunt scrib şi vreau să-l felicit pentru talentul său! 

Servitoarea ridică din umeri. 

— Bine, scoate-ți sandalele, spală-te pe picioare, şterge- 
te şi nu murdări nimic! N-o să vin să fac curat aici de două 
ori pe zi! 

Iker se supuse întocmai poruncilor, apoi păşi în casa a 
cărei primă încăpere era rezervată cultului strămoşilor. 

Rindea se găsea în cea de-a doua, care semăna mult cu 
un atelier, cu bucăți de lemn, unelte şi o masă de 
tâmplărie. Dar bătrânul nu mai lucra. Cu părul neîngrijit, cu 
spatele încovoiat şi burta umflată, era aşezat pe un scaun 
cu spătar înalt şi ţinea în mână un burghiu pe mânerul 
căruia îşi sprijinea bărbia. Privea fix un ferăstrău şi o teslă 
cu coada scurtă, folosită la şlefuirea scândurilor. 

— Sunt scribul Iker şi doresc să vă vorbesc. 

— Mai bine să uităm trecutul, fiule! Priveşte ce-am ajuns 
eu, care eram cel mai sprinten şi neobosit de pe tot 
şantierul! Nu mai îndrăznesc nici să ies din casă! 
Bătrâneţea e o mare nenorocire! 

— Meşteriţi încă jucării, ca această corabie. 


310 


Rindea îi aruncă o privire neatentă. 

— O îndeletnicire de om neputincios. Aproape că mi-e 
ruşine! 

— Greşiţi, este nemaipomenită! 

— Unde ai găsit-o? 

— La un negustor. _ 

— Sunt nevoit să mă mulţumesc şi cu atât. Imi ajunge 
pentru mâncare, dar nici mintea, nici mâinile mele nu 
suportă această decădere. 

— Aţi muncit pe un şantier de corăbii? 

Întrebarea îl indignă pe bătrân. 

— Cum îndrăzneşti să te îndoieşti? Orice dulgher 
adevărat trebuie să treacă neapărat pe acolo. 

— Atunci înseamnă că aţi luat parte la construirea multor 
corăbii. 

— Mari, mici, de mărfuri... Când întâmpinau greutăţi de 
netrecut, pe mine mă chemau toţi. 

Iker îi arătă jucăria. 

— Pe aceasta aţi făcut-o după modelul uneia pe care aţi 
văzut-o înălțându-se? 

Rindea pipăi obiectul. 

— Bineînţeles! O corabie mare şi minunată, care să 
plutească şi pe mare, nu numai pe Nil. Era atât de solidă, 
încât putea să reziste multor furtuni. 

— Vă amintiţi numele ei? 

— Fulgerul. 

Tânărul scrib îşi înfrână bucuria. În sfârşit, o urmă demnă 
de atenţie! 

— Fulgerul, repetă Rindea. A fost ultima la a cărei 
construcţie am luat parte. 

— L-aţi întâlnit pe căpitan sau echipajul? 

Bătrânul clătină din cap în semn că nu. 

— Le cunoaşteţi numele, cel puţin? 

— Deloc şi nici nu mă interesa. Ceea ce urmăream eu era 
să obţin un înveliş atât de trainic, încât să înfrunte orice. 

— Ştiţi ce s-a întâmplat cu ea? 


311 


— Nicidecum. 

— Nu aţi auzit vorbindu-se despre ţinta călătoriei, Ţara 
Punt? 

— Aceasta nu există decât în închipuirea celor care spun 
poveşti, fiule! Nici măcar Fulgerul n-ar fi fost în stare să 
ajungă acolo! 

— Cine era stăpânul ei? 

Bătrânul se miră: 

— Faraonul, bineînţeles! A cui vrei tu să fie o asemenea 
corabie? 

— Numele de Ochi-de-Ţestoasă şi Cuţit-Tăios vă spun 
ceva? 

— Nu i-am întâlnit niciodată pe aceşti oameni. Nu 
locuiesc nici în Kahun, nici în împrejurimi. Dar spune-mi, 
fiule, ce-i cu atâtea întrebări? 

— l-am cunoscut pe corăbierii Fu/gerului şi mi-ar fi plăcut 
să aflu ce s-a întâmplat cu ei. 

— E de ajuns să cercetezi arhivele. Mi-a venit în minte un 
amănunt. Ultima mea muncă n-am îndeplinit-o pe un 
şantier de corăbii, ci chiar aici. Era vorba de un cufăr din 
lemn de salcâm pe cât de frumos, pe atât de rezistent. 
Cumpărătorul îmi făcuse o comandă foarte precisă, mi-am 
dat toată osteneala să-i respect cererile. Un obiect de o 
asemenea lucrătură nu putea să fie sortit decât unui 
templu! Totuşi, când omul a venit s-o ia, mi-a destăinuit că 
îi trebuia pentru o călătorie lungă. M-am gândit la Fulgerul, 
dar m-am înşelat, fără îndoială. 

— Cine era acest om? 

— Un necunoscut aflat în trecere pe aici. Deoarece m-a 
plătit cu generozitate înainte de terminarea lucrării, nu am 
cerut alte lămuriri. 

— L-aţi putea recunoaşte? 

— Nu, vederea îmi slăbeşte de la o zi la alta. Era înalt, 
cred. 

— Ar fi mai bine să nu pomeniţi nimănui despre discuţia 
noastră, îi sugeră Iker. 


312 


— De ce? 

— Bănuiţi că Fulgerul a fost amestecat în... 

— Nu vreau să bănuiesc nimic şi nu vreau să mai aud 
nimic! Mă îndoiesc că întrebările tale sunt nevinovate. Sunt 
bătrân şi doresc să mor liniştit. Pleacă din casa mea şi nu te 
mai întoarce niciodată! De acum înainte, vei găsi uşa 
închisă! 

Iker nu insistă, dar îşi promise să-i mai pună dulgherului 
şi alte întrebări cu următoarea ocazie. Mai avea multe de 
aflat de la el. 

ttt 

Iscoada libanezului îl pândise pe Iker ca să vadă dacă 
acesta va încerca să ia legătura cu bătrânul meşter din 
cale-afară de vorbăreţ. La început, se gândise că nu exista 
niciun pericol, căci cine l-ar fi putut îndrepta pe tânărul 
scrib pe această cale? 

Dar acum era nevoit să recunoască un fapt evident: Iker 
nu se dusese la Rindea fără o pricină anume. 

Oricât părea de îndoielnică, stăpânul său ar fi trebuit să 
ţină seama de această posibilitate, astfel ca iscoada să ştie 
cum să acţioneze. 


56. 


— Nu e nimeni pe NII, remarcă generalul Nesmontu, 
neîncrezător. 

În apropiere de Kis, capitala celei de-a paisprezecea 
provincii a Egiptului de Sus, flotila lui Sesostris se aştepta la 
un atac în loc de o primire călduroasă. Dar vasele de luptă 
ale căpeteniei locale, Ukh, rămaseră la mal şi faraonul 
cobori fără să întâmpine cea mai mică rezistenţă. 

— Cu siguranţă, e o capcană, socoti Sehotep. Lăsaţi-mă 


313 


să plec în cercetare, Luminăţia Voastră! 

Pe chei, nu se vedea niciun soldat. Locul părea pustiu. 

— Ideea purtătorului Sigiliului este minunată, aprobă 
Sobek Păzitorul. Îi voi da o escortă. 

— Cine ar respecta un rege fricos? Urmaţi-mă! 

Sesostris păşea în frunte. Sobek nu înceta să privească 
iscoditor prin împrejurimi, încercând să ghicească de unde 
ar putea să fie atacați. 

Până la intrarea în oraş, nu se întâmplă nimic. 

Pe străzi, nu se vedea picior de om. Uşile şi obloanele 
erau închise. 

— Ce nenorocire s-a abătut peste acest oraş? întrebă 
Sehotep, îngrijorat. 

În cele din urmă, regele îi zări pe primii locuitori. 

Nemişcaţi, cu capul pe genunchi, păreau copleşiţi de 
disperare, incapabili să reacționeze. 

În preajma palatului, pământul era acoperit de arme. 
Trupele guvernatorului îşi abandonaseră arcurile, săgețile, 
lâncile şi spadele. 

În faţa porţii principale, un ofiţer privea în gol. 

— Ce se petrece aici? îl întrebă Sobek. 

Ofiţerul îşi ridică ochii înroşiţi de atâta plâns: 

— Guvernatorul nostru tocmai a murit. 

— A avut loc o răzmeriţă împotriva lui? 

— Nu, bineînţeles că nu! Cine ar fi îndrăznit să se 
răscoale împotriva stăpânului Ukh? A murit pentru că 
şarpele sacru al provinciei sale a pierit, vasul său sacru a 
fost spart, ogoarele sunt uscate, iar turmele - bolnave... ŞI 
toate acestea s-au întâmplat pentru că simbolul nostru 
protector nu-şi mai îndeplineşte funcţia. 

Sesostris se îndreptă spre templul dedicat lui Hathor. 
Oamenii de rând şi soldaţii se strânseseră cu toţii în 
preajma lui, pândind un semn care să le redea speranţa. 

— Slăviţi-l pe faraon! strigă Nesmontu. El singur poate 
pune capăt suferințelor voastre. 

Toţi se întoarseră spre uriaşul bărbat. Un preot veni în 


314 


fuga mare spre el şi i se închină: 

— Luminăţia Voastră, răzvrătirea noastră a fost aspru 
pedepsită. Cruţaţi-ne vieţile, vă implor! 

— Nimeni să nu se teamă de nimic. 

Surâsul reveni pe buzele câtorva locuitori ai Kisului. Dacă 
faraonul accepta să-i protejeze, răul va fi îndepărtat. 

— Veniţi să vă arăt întregul dezastru, Luminăţia Voastră! 

Sesostris îl urmă pe preot în interiorul templului. Într-o 
capelă era păstrat obiectul cel mai sacru al provinciei, un 
papirus din care ieşeau două pene ce încadrau un disc 
solar, păzit de-o parte şi de alta de două cobre. 

O privire îi fu de ajuns faraonului, ca să înţeleagă 
întreaga nenorocire. 

Papirusul se veştejise, discul îşi pierduse strălucirea, ochii 
şerpilor nu mai luceau. În acest simbol, ce purta numele de 
ukh, acelaşi ca al guvernatorului provinciei, energia era 
aproape stinsă. 

— Vom pieri cu toţii, anunţă, sumbru, preotul. Locul 
acesta e blestemat! 

— Linişteşte-te! îi porunci regele. 

__Doar cele două pene mai păstrau puţină vigoare. 
Intruchipări ale aerului luminos care se mişcă prin univers şi 
face să încolţească seminţele vieţii, ele ofereau o ultimă 
posibilitate de supravieţuire. 

— Boala roade salcâmul şi iată aici una dintre urmările 
ei! observă regele. Indreptaţi-vă gândurile asupra discului 
soarelui, trăiţi fiecare dintre cuvintele pe care le voi rosti, 
faceţi să renască puterea, împărtăşind cu toţii Cuvântul! 

Sehotep, Nesmontu şi Sobek îşi uniră vocea cu a regelui, 
ca să formeze o fiinţă a cunoaşterii. 

Vocea lui Sesostris se înălţă, recitind un imn către 
soarele ce răsare: 

— Arată-te în regiunea luminii, înseninează Cele Două 
Regate! Alungă întunericul, renaşte în fiecare zi, ascultă 
vocea celui care-ţi rosteşte numele! Eşti singurul şi vei 
rămâne singurul. Uneşte-te cu simbolul tău! El îţi dezvăluie 


315 


adevărata faţă fără să te trădeze. Făureşte ce e jos şi ce e 
sus. Flacără trăind înăuntrul ochiului său, fii întemeietorul, 
pătrunde în sanctuarul tău! 

Puțin câte puţin, papirusul reînverzi. Apoi, ochii cobrelor 
se înroşiră ca jăraticul. În cele din urmă, discul îşi recăpătă 
strălucirea, luminând capela. A 

— Du-te să-i cauţi pe preoţi! li porunci monarhul 
generalului Nesmontu. 

Când văzură simbolul revenit la viaţă, sacerdoţii se 
înclinară în faţa regelui şi începură să-l proslăvească. 

— Terminaţi cu  trăncăneala! le-o reteză Sesostris. 
Ritualurile n-au fost celebrate corect şi ar fi trebuit să plătiţi 
din greu. În loc să vă plângeţi de milă, îndepliniţi cu grijă 
ritualurile din zori, de la miezul zilei şi de la asfinţit. La cel 
mai mic semn de îngrijorare, daţi-mi de ştire! De acum 
înainte, această provincie aparţine faraonului. 

La ieşirea din templu, Sesostris fu întâmpinat cu urale de 
populaţie. Dar brusc, veselia încetă şi oamenii se 
îndepărtară. 

Apărură vreo treizeci de soldaţi, ţinând de zgărzi câini 
fioroşi. Ei alcătuiau trupa de elită a defunctului Ukh şi 
comandantul lor nu părea să aibă cele mai bune intenţii. 

— Noi nu suntem pregătiţi să ne plecăm frunţile! Această 
provincie era liberă şi tot aşa va rămâne. 

— Încetează cu prostiile! interveni Nesmontu. Luminăţia 
Sa tocmai a salvat-o de la pieire. De acum înainte, ea îi va 
da ascultare! 

— Nu avem nevoie de o putere venită din afară! se 
încăpăţână comandantul. Mă proclam noul guvernator al 
provinciei şi-l voi goni pe orice străin de pe pământurile 
mele. 

— Răzvrătirea împotriva faraonului duce la moarte, îi 
reaminti Sesostris. Voi uita nebunia ta trecătoare, dar 
supune-mi-te acum! 

— Dacă mai înaintați un pas, dau drumul câinilor. 

— Nu faceţi imprudente, îl sfătui Sehotep pe monarh. Nu 


316 


suntem destui ca să le ţinem piept. Să ne întoarcem în 
templu! 

Sesostris păşi înainte. 

Comandantul şi oamenii săi sloboziră câinii care se 
năpustiră spre rege. 

Sobek vru să se aşeze în faţa suveranului, dar, cu un gest 
scurt, acesta îl opri. 

Când ajunseră la mai puţin de un metru de pradă, câinii 
începură să se agite, se învârtiră, îşi arătară colții, lătrară 
furioşi, apoi se potoliră. Nu mai formau acum decât o haită 
paşnică, al cărei şef veni să cerşească mângâierea regelui 
înainte de a se culca la picioarele lui. 

— Aceste animale ştiu cine sunt. Tu, comandant nedemn, 
nu meriţi să le dai ordine! 

îngrozit, ofiţerul încercă să fugă. Doi dintre soldaţii săi îi 
zdrobiră capul cu lovituri de baston. 

Pe când aclamaţiile începură iar, Sesostris se gândi la 
lupta pe care o avea de purtat. De soarta Salcâmului atârna 
cea a întregului Egipt şi trebuia să se aştepte la noi 
dezastre. 

De un singur lucru era convins pe deplin: nu Ukh era cel 
care aruncase blestemul asupra Arborelui lui Osiris. Nu mai 
rămâneau decât doi suspecți: Djehuty, stăpânul provinciei 
lepurelui, şi Khnum-Hotep, cel al provinciei Gazelei. 

tH 

O mică încăpere pentru cultul strămoşilor, o sală de 
primire modestă, un dormitor, o cameră de baie, o 
bucătărie, o pivniţă şi o terasă; casa destinată lui Iker nu 
era un palat, dar va fi plăcut să locuiască în ea. Spoită cu 
var de curând, avea puțină mobilă. Din fericire, un grajd din 
apropiere nu adăpostea decât o bătrână măgăriţă cu care 
Vânt-de-Miazănoapte se împăcă imediat de minune. 

Dat fiind că avea puţine lucruri, scribului nu-i luă mult 
timp să se instaleze. Tocmai când termina de aranjat, un 
bărbat amărât ciocăni la uşa sa. 

Cu părul lung, ras prost, puţin adus de spate, slăbânog, 


317 


avea o înfăţişare jalnică. 

— Sunt servitorul care v-a fost dat de primărie. Voi veni 
de două ori pe săptămână câte două ore. 

În prima clipă, Iker avu chef să-l trimită înapoi şi să se 
descurce singur. Dar această persoană nu-i era 
necunoscută. 

— Nu, e de necrezut... Tu eşti Sekari? 

— A... Da, eu sunt. 

— Nu mă recunoşti? 

Sărmanul om îndrăzni să-şi privească stăpânul. 

— Iker... Eşti aşa bine îmbrăcat! 

— Ce-ai păţit? 

— Obişnuitele necazuri. Acum îmi merge mai bine. Mă 
primeşti în slujba ta? 

— Ca să fiu sincer, mă simt puţin stânjenit! 

— Primăria plăteşte. In ceea ce mă priveşte, nu mă 
descurc prea rău. Fac curat în zece case şi câte o reparaţie 
pe ici, pe colo. 

— Unde stai? 

— Intr-o colibă dintr-o grădină, pe care o îngrijesc, având, 
în schimb, dreptul să adun legume. 

— Intră să bem ceva împreună! 

Cei doi vechi tovarăşi îşi amintiră aventurile lor din 
minele de la Sinai, dar Iker nu dădu amănunte despre ce i 
se întâmplase de la despărţirea lor. 

— lată-te acum printre scribii de frunte, observă Sekari, 
cu o frumoasă carieră în faţă. 

— Nu te încrede în aparente! 

— Ai necazuri? 

— O să stăm de vorbă mai târziu. Aranjează casa după 
voia inimii, căci va fi şi a ta. Dar acum, iartă-mă, mă 
aşteaptă o mulţime de treburi. 

a 

Doar muncind cu încrâncenare, Iker reuşi să se 
liniştească. Avea acum dovada că era adevărat, că Fulgerul 
fusese construită de o echipă de meşteri din Kahun şi că 


318 


această corabie nu putea să aparţină decât faraonului 
Sesostris. 

Nimeni nu voia să creadă în existenţa misterioasei Ţări 
Punt, dar tânărul cunoştea destinaţia vasului la bordul 
căruia ar fi trebuit să piară. 

Iker se duse din nou la Rindea. De data aceasta, era 
hotărât să-i povestească tot. 

Uşa casei era închisă. 

Scribul bătu, dar nimeni nu răspunse. O vecină îl luă la 
întrebări: 

— Ce vrei? 

— AŞ dori să vorbesc cu Rindea. 

— Nu mai e nicio şansă, bietul meu băiat! A murit 
noaptea trecută. Faci parte din familie? 

— Nu, dar ne cunoşteam şi aveam să-i cer unele lămuriri. 

— Zgârcitul acesta bătrân nu va mai vorbi cu nimeni! În 
vremea din urmă, povestea tot ce-i trecea prin cap. 

— Din ce cauză a murit? 

— De bătrâneţe, bineînţeles! Îl dureau plămânii, rinichii, 
inima... Era pe de-a-ntregul bolnav. Dar nu are de ce să se 
plângă, n-a suferit prea mult. 

— Il vedeaţi des? 

— Cât mai rar cu putinţă, ca şi ceilalţi vecini. Ne obosea 
cu poveştile lui de dulgher şi se supăra repede. Dacă nu-l 
ascultai cu atenţie, devenea arţăgos. 

— Gărzile oraşului n-au trecut pe la el, chiar înainte să 
moară? 

— Gărzile? Dar ce-a făcut bătrânul? 

— Nimic, nimic... Era doar o întrebare. 

Vecina îl privi cu subînţeles. 

— Aşadar, era amestecat în ceva necurat! N-oi fi 
aparţinând şi tu gărzilor? 

— Nu, îi eram doar prieten. 

— Eşti prea tânăr ca să fii prietenul lui Rindea! 

Iker bătu în retragere. l-ar fi plăcut să intre în casă şi să 
scotocească, dar ce folos? Scribul nu credea că bătrânul 


319 


murise de moarte bună. Şi ucigaşii făcuseră să dispară, în 
mod sigur, orice semn care l-ar fi pus pe urmele lor. Cine 
putea să acţioneze fără teamă de pedeapsă, dacă nu 
gărzile supuse unor ordine şi sigure că nu vor avea 
niciodată motive de nelinişte? Primarul trebuia să fie la 
curent. Şi deasupra primarului, un ministru. Şi deasupra 
ministrului, protectorul oraşului Kahun, faraonul Sesostris. 

Iker dorea să cunoască adevărul şi să facă dreptate. 
Datorită  minerului  cuţitului, avea dovada existenţei 
Fulgerului. Dar principalul său martor dispăruse şi 
judecătorii i-ar răspunde că acest biet obiect nu era de 
ajuns ca să se înceapă cercetările. 

Arhivele din Kahun! Acolo şi numai acolo se găseau 
actele şi dovezile hotărâtoare. 

La intrarea în clădire, erau doi paznici. 

— Numele şi funcţia? 

— Iker, scrib. 

— Ai permis scris ca să pătrunzi în aceste încăperi? 

— Vreau doar să-l văd pe Păstrător. 

— Aşteaptă puţin! 

Înaltul demnitar acceptă să-l primească pe Iker al cărui 
renume nu înceta să sporească. Reţinut şi bănuitor, 
Păstrătorul se arăta totuşi amabil. 

— Ce doreşti, Iker? 

— E o problemă deosebită. Am o misiune... să zicem 
secretă. 

— Pot să înţeleg aşa ceva, dar îmi trebuie mai multe 
informaţii. 

— Mai-marele meu, Heremsaf, m-a trimis să consult 
arhivele privitoare la şantierele în care se construiesc 
corăbii. Ar vrea să verifice un amănunt. 

— De ce n-a venit el însuşi? 

— Tocmai pentru că e secret. Prezenţa mea aici nu va 
mira pe nimeni, pe când a sa... 

Păstrătorul păru convins. Nu era prima oară când se 
confrunta cu astfel de cazuri în care era important să nu 


320 


rămână urme. 

— Înţeleg, înţeleg... Dar aş prefera să am un cuvânt scris 
din partea lui Heremsaf. 

— Poate nu e neapărat necesar şi... 

— Pentru arhivele mele este! Întoarce-te cu acest cuvânt 
şi îţi voi uşura munca! 

tot i 

— De cine îţi baţi tu joc, Iker şi ce se ascunde aici? II luă 
la întrebări Heremsaf, pradă unei furii stăpânite. Păstrătorul 
Arhivelor de Stat tocmai m-a prevenit că ai îndrăznit să te 
foloseşti de numele meu pentru o cercetare pe furiş! 
Tocmai tu, în care am avut atâta încredere! 

— Îmi veți da un permis care să respecte legea? 

Heremsaf îl străpunse cu privirea. 

— Nu crezi că e timpul să-mi spui, în sfârşit, adevărul? 

— Vă pun aceeaşi întrebare. 

— Mergi prea departe, Iker! Nu eu sunt cel care a 
încercat să se strecoare în arhive! 

— Dar mi-aţi ordonat să sortez obiectele îngrămădite în 
vechile magazii, insistând să nu-mi scape niciunul! 

— Da! Şi ce-i cu asta? 

— Nu vă gândeaţi la un mâner de cuţit pe care era gravat 
numele unei corăbii? 

Heremsaf păru surprins. 

— Principalul şantier de corăbii al regiunii nu se află în 
grija voastră? continuă Iker. 

— Aici te înşeli! Şeful de echipă din Fayyum se ocupă de 
el. 

— Dar în privinţa mânerului nu mă înşel? 

— Ce cauţi, mai precis? 

— Pe Maat, bineînţeles. 

— Nu minţindu-l pe Păstrător o vei găsi! 

— Dacă nu vă simţiţi vinovat de nimic, permiteţi-mi să 
cercetez arhivele! 

— Nu e atât de simplu şi eu nu am întreaga putere. 
Arhiva e împărţită pe bucăţi şi doar primarul îţi poate da 


321 


voie să intri peste tot. Ascultă, Iker, eşti în plină ascensiune, 
dar nu ai mulţi prieteni! Precizia şi iscusinţa pe care le-ai 
dovedit sunt în favoarea ta, totuşi calitatea muncii nu 
ajunge, doar ea, ca să-ţi asigure o carieră strălucită. Nu te 
poţi lipsi de sprijinul meu şi eu o să ţi-l ofer pentru că am 
încredere în viitorul tău. Accept să uităm acest moment de 
rătăcire, cu condiţia să nu se mai repete. Ne-am înţeles? 

— Nu, nu ne-am înţeles! Nu o carieră strălucită vreau, ci 
doar adevărul şi dreptatea! Oricât m-ar costa, nu voi 
renunţa la această Căutare. Refuz să cred că totul este 
putred în această ţară. Dacă nu, înseamnă că Maat a 
părăsit-o! Şi, în această situaţie, de ce să trăiesc mai 
departe aici? 

Şi fără să fie poftit, Iker părăsi camera de lucru a lui 
Heremsaf. 

Îndrumându-l către primar, cu siguranţă, complicele 
ucigaşilor  dulgherului,  mai-marele său îşi  dovedise 
vinovăția. Dar de ce Heremsaf îl trimisese totuşi pe urma 
cuţitului?  Purtându-se astfel, îl ajutase. Refuzându-i 
permisul pentru consultarea arhivelor, îl împiedica să 
înainteze. Cum se explicau aceste atitudini contrare? Fără 
îndoială, Heremsaf, credincios prieten al primarului, nu ştia 
de existenţa modestului obiect ce purta pe el numele 
Fulgerului. 

Iker era sigur că va fi destituit din toate funcţiile şi 
alungat din Kahun. 

Totuşi, va reveni aici şi va reuşi să obţină actele de care 
avea nevoie. Conştient că sarcina se anunţa cu neputinţă 
de împlinit, tânărul mergea la întâmplare pe străzile 
oraşului. 

— Pari supărat, murmură vocea dulce a frumoasei Bina. 

— Întâmpin greutăţi în slujba mea! 

— Nici nu m-ai observat! N-ar trebui să te mai înveseleşti 
puţin? 

— Nu am poftă să mă distrez. 

— Atunci să stăm de vorbă! Am găsit un loc liniştit, o 


322 


casă goală, chiar în spatele celei în care muncesc. Ne 
întâlnim acolo după apusul soarelui. Iti va face bine puţină 
sporovăială! 


323 


57. 


În apropierea capitalei provinciei lepurelui, priveliştile 
erau luminoase şi încântătoare. Totul aici îmbia la odihnă, 
meditaţie şi pace. 

Insă la bordul vasului lui Sesostris, oamenii nu se 
gândeau decât la înfruntarea cu temutul Djehuty. Veştile pe 
care tocmai le primise generalul Nesmontu nu erau deloc 
îmbucurătoare. 

— Guvernatorul provinciei dispune de o mică armată, 
bine plătită şi alcătuită din războinici adevăraţi, îi dezvălui 
el faraonului. Mai mult decât atât, Djehuty are faima unui 
strateg iscusit. 

— În această situaţie, nu va respinge tratativele! Îşi dădu 
cu părerea Sehotep. Când Djehuty va afla despre 
supunerea guvernatorilor de provincie renumiţi pentru 
înverşunarea lor, va înţelege că lupta nu are rost. Mă ofer 
drept mesager. 

— Vom continua la fel ca până acum, decise Sesostris. 

Cei trei membri de la Curte, generalul Nesmontu, 
purtătorul Sigiliului Sehotep şi Sobek Păzitorul împărtăşeau 
acelaşi gând: monarhul nu-şi dădea seama de pericol, 
Djehuty nu era un oarecare şi nu va depune armele fără să 
poarte o bătălie crâncenă. 

Cu toate acestea, calmul faraonului părea de neclintit. Nu 
se asemăna oare cu acel meşter între meşteri, capabil să 
găsească gestul potrivit la momentul potrivit? Cum să nu-i 
acorzi încrederea acestui uriaş care, de la urcarea pe tronul 
celor vii, nu făcuse un singur pas greşit? 


324 


Khemenu, „oraşul lui Ogdoad”, confrerie a opt puteri 
creatoare, era, în acelaşi timp, capitală a provinciei 
lepurelui şi aşezare privilegiată a zeului Thot. Stăpân al 
hieroglifelor, „cuvintele zeului”, el oferea  iniţiaţilor 
posibilitatea de a ajunge la înţelepciune. Arătându-se sub 
forma cornului lunii, simbolul cel mai vizibil al morţii şi 
învierii, zeul sugera nevoia gesturilor hotărâte, care lăsau la 
o parte indiferența şi îngăduinţa. Ciocul ibisului, pasărea lui 
Thot, nu căuta, ci găsea. 

— Luminăţia  Voastră, interveni Sobek  Păzitorul, 
permiteţi-mi să vă însoțesc! 

— Nu va fi nevoie. 

Pe fluviu, nu se zărea nicio corabie de război. Pe chei, 
niciun soldat. 

— De necrezut, murmură Sehotep. Djehuty ne face şi el 
favoarea să moară? 

Manevrele de acostare se desfăşurară în linişte, ca şi 
cum niciun responsabil al portului din Khemenu nu avea de 
ce să se opună sosirii faraonului. 

La capătul de jos al scării ce cobora de pe vas, stătea un 
om slab, cu faţă aspră, care desfăşură un papirus acoperit 
de hieroglife aşezate pe coloane. Se vedea, de asemenea, 
şi un desen, rar întâlnit: Osiris şezând, purtând pe cap 
coroana reînvierii şi ţinând în mâini Sceptrul Puterii şi Cheia 
Vieţii. Pe tronul său, era gravat simbolul milioanelor de ani, 
iar în jur, cercuri de foc care îi împiedicau pe neiniţiaţi să se 
apropie. 

— Generale Sepi... Din fericire, te-ai întors din Asia teafăr 
şi nevătămat. 

— Sarcina n-a fost uşoară, Luminăţia Voastră, dar m-am 
folosit de totala lipsă de organizare a triburilor şi clanurilor. 

— Ar fi fost păcat să te pierdem chiar după intrarea ta în 
Cercul de Aur din Abydos. 

— Datorită acestei iniţieri, viaţa şi moartea sunt atât de 
diferite, încât nu mai înfrunt greutăţile în acelaşi fel ca până 
acum. 


325 


Sub privirile uluite ale corăbierilor din flota regală, 
faraonul şi fratele său într-ale spiritului se îmbrăţişară. 

— Care sunt concluziile tale, Sepi? 

— Asia se află sub control. Trupele noastre instalate la 
Sichem au înăbuşit dorinţa de răzvrătire a cananeenilor, 
care acum au parte de dreptate şi mănâncă după poftă. 
Unii mai păstrează încă amintirea unui om ciudat, 
Prevestitorul, dar dispariţia acestuia pare să fi fost urmată 
şi de cea a credincioşilor săi. Totuşi, să nu fim prea 
încrezători! Întregul ţinut trebuie să rămână sub 
supraveghere severă. Şi mai ales, să nu ne retragem 
trupele, ci să le întărim! Mă tem să nu se ivească o ceată 
de nemulţumiţi care să-i aţâţe uneori pe locuitori la 
răscoală. 

— Părerea ta e prețioasă pentru mine, Sepi! Şi acum, 
spune-mi ce se întâmplă în această provincie? 

— M-am întors abia ieri. Pe Djehuty l-am găsit foarte 
schimbat! E vesel, împăcat cu sine şi se bucură din plin de 
viaţă. 

— A dat ordin să fiu atacat? 

— Nu chiar. Mi-a destăinuit că v-a pregătit o surpriză şi 
mi-a cerut să vă întâmpin, singur, fără arme şi neînsoţit de 
soldaţi. 

— Ai reuşit să-l convingi să renunţe la o luptă 
sângeroasă? 

— Nu sunt sigur de acest lucru, Luminăţia Voastră! De 
când sunt în slujba lui, m-am străduit, fără încetare, să-l fac 
să-şi dea seama că poziţia lui e greşită şi nu va trage niciun 
folos de pe urma ei. Aş fi un îngâmfat dacă aş crede că am 
reuşit. 

— De cine ascultă trupele? 

— De el, nu de mine! 

— Bine, atunci să mergem să vedem surpriza. 

Soldaţii şi tinerii înşiraţi de-a lungul drumului ce ducea la 
palatul lui Djehuty se închinau faraonului. 

La fel de mirat ca şi Sesostris, generalul Sepi îl călăuzi pe 


326 


monarh până în sala de audienţe. 

Bogat împodobite şi machiate cu pricepere, cele trei fete 
ale lui Djehuty arătară cel mai frumos surâs cu putinţă şi se 
înclinară înaintea suveranului. 

Înfăşurat într-o mantie care-i cobora până la călcâie, tatăl 
lor se ridică greoi. 

— Luminăţia Voastră să mă ierte, am mari dureri de oase 
şi mi-e frig tot timpul. Dar mi-a rămas destulă sănătate ca 
să prezint omagiul provinciei mele regelui Egiptului de Jos şi 
de Sus. 

Trei lectici îi purtară pe faraon, pe guvernatorul provinciei 
şi pe generalul Sepi până la marele templu al lui Thot. În 
faţa lui se înălța gigantica statuie. 

— lată incarnarea  Ka-ului Luminăţiei Voastre! zise 
Djehuty. Revărsaţi asupra lui lumina care îi va da viaţă 
pentru totdeauna! 

Sepi îi oferi lui Sesostris un baston provenit din Abydos şi 
care fusese sfinţit în timpul celebrării misterelor lui Osiris. 
Regele îl ridică, îndreptându-l, pe rând, spre ochii, nasul, 
urechile şi gura colosului. La fiecare gest al său, o rază de 
lumină ţâşni din capătul bastonului. Piatra fu străbătută de 
vibrații şi fiecare simţi că o parte din Ka-ul regal avea să fie 
prezentă, de acum înainte, în oraşul lui Thot. 

pt 

Ospăţul fu îmbelşugat: bucate de o fineţe deosebită, 
servitori pricepuţi, muzică demnă de Curtea de la Memphis 
şi tinere dansatoare vrednice să execute dansuri 
neobişnuite. Cea mai frumoasă dintre ele schimbă priviri 
complice cu purtătorul Sigiliului, foarte sensibil la farmecele 
ei. Drept veşmânt, fata nu purta decât o centură de perle. 

Dar Djehuty observă că faraonul nu se înveselea deloc. 

— Îmi place să trăiesc bine, Luminăţia Voastră, şi sunt 
mândru de bunăstarea provinciei mele! Dar aceasta nu mă 
împiedică să am mintea limpede. Aducându-ne revărsarea 
bogată a apelor, ne-aţi arătat că sunteţi vrednic să domniţi 
peste un Egipt reunit. Aţi dobândit credinţa mea, sunt 


327 


slujitorul vostru devotat. Porunciţi şi mă voi supune! 

— Ai aflat de nenorocirea care ne-a lovit? 

— Nu, Luminăţia Voastră! 

O privire a generalului Sepi îi adeveri lui Sesostris că 
Djehuty nu minţea. 

— Arborele Sacru al lui Osiris este rău bolnav, îi dezvălui 
regele. 

— Arborele Vieţii? 

— Chiar el, Djehuty! 

Pierzându-şi pofta de mâncare, guvernatorul provinciei 
împinse la o parte farfuria de alabastru. 

— Ce s-a petrecut? 

— Un blestem. 

— Puteţi să-l înlăturați? 

— Duc această bătălie în fiecare clipă. Acum, înaintarea 
răului a fost oprită, dar pentru cât timp, oare? Înălţarea 
unui templu şi a unui locaş de veci va naşte o energie 
însemnată şi sunt convins că un Egipt unit ne va ajuta să 
luptăm. Jură că eşti nevinovat şi că n-ai luat parte la nicio 
uneltire pentru distrugerea Salcâmului! 

Ca şi cum ar fi murit de frig, Djehuty se înfăşură strâns în 
mantie. 

— Dacă sunt vinovat, numele meu să fie şters pentru 
totdeauna, familia mea să dispară, mormântul meu să fie 
dărâmat, iar trupul meu, ars! Rostesc aceste cuvinte în faţa 
faraonului, chezaş al lui Maat! 

Vocea lui Djehuty tremura de emoție. 

— Ştiu că nu mă minţi, zise Sesostris. 

— Această provincie vă aparţine, la fel ca şi bogăţiile şi 
soldaţii săi. Salvaţi Egiptul, Luminăţia Voastră, salvaţi 
poporul său, ocrotiţi misterul reînvierii! 

Privindu-l pe suveran, Djehuty înţelese că nu greşise 
acordându-i încrederea sa. Dacă exista un om, unul singur, 
capabil să tămăduiască Arborele Vieţii, acela era faraonul. 

Un mesean luă cuvântul: 

— Sunt preotul care l-a ajutat pe tânărul scrib în timpul 


328 


transportării statuii şi n-a fost treabă uşoară! Se numeşte 
Iker şi a părăsit provincia noastră. Dar acesta nu e un motiv 
să uităm curajul lui şi propun să bem în sănătatea sa. Fără 
el, n-am fi reuşit să ducem uriaşul până la Marele Templu. 

Djehuty aprobă şi toţi cei prezenţi goliră cupele în 
sănătatea lui Iker. Şi pentru că veselia îi cuprinsese pe toţi, 
urmară multe altele. 

A3 

Sesostris îi chemase pe Djehuty şi pe generalul Sepi să 
se alăture consiliului său restrâns. 

— Prezenţa voastră printre noi reprezintă o onoare, 
preciză regele. Aici se iau hotărâri şi se trece la fapte. 
Incepând cu Elephantina, am recucerit provinciile care îmi 
erau potrivnice fără să fie vărsată o singură picătură de 
sânge. N-a mai rămas decât una şi trebuie să trag o singură 
concluzie: Khnum-Hotep, guvernatorul provinciei Oryx, este 
ucigaşul care s-a atins de Arborele Vieţii. 

— Oryx-ul e animalul lui Seth, ucigaşul lui Osiris, aminti 
Sehotep. Din câte ştim, Khnum-Hotep nu se va da în lături 
de la nimic pentru a-şi păstra teritoriul. 

— E descendentul unei familii străvechi, preciză Djehuty, 
şi ţine cu dinţii la libertatea lui. Din convingere, se opune 
oricăror tratative. Mai mult decât atât, trupele sale sunt 
cele mai de temut din întreaga ţară. Pregătirea soldaţilor e 
aspră şi îndelungată, armele lor sunt dintre cele mai bune 
şi nu se supun decât stăpânului lor, asupra căruia nimeni 
nu are vreo înrâurire. Ca să fiu sincer, nu acordă 
însemnătate nici chiar victoriilor Luminăţiei Sale. Faptul că 
se ştie singur împotriva tuturor îi va spori încăpăţânarea. Și 
cum este un adevărat conducător, oamenii săi se vor bate 
pentru el cu multă îndârjire. 

— In aceste împrejurări, cred e nimerit un atac puternic, 
socoti generalul Nesmontu. 

— Să sărbătoreşti unirea călcând pe trupurile egiptenilor 
morţi nu mi se pare cea mai potrivită alegere, obiectă 
Djehuty. 


329 


— Mă tem că nu există alta, insistă Nesmontu. Faraonul 
nu-l poate lăsa pe Khnum-Hotep să-l sfideze şi să slăbească 
ceea ce el a construit atât de trainic. 

Cu inima grea, toţi înţeleseseră că trebuiau să se 
pregătească pentru o luptă a cărui violenţă urma să lase 
urme de neşters. 

— Deoarece nu e vorba despre o înfruntare cu o ţară 
străină, fu de părere Nesmontu, nu avem de ce să trimitem 
o declaraţie de război lui Khnum-Hotep. După părerea mea, 
e o acţiune a armatei care va aduce din nou ordinea pe 
pământul Egiptului. E limpede că vom ataca prin 
surprindere. 

Nici generalul Sepi, nici ceilalţi membri ai consiliului nu 
ridicară obiecţii. 

— Să se facă pregătirile necesare, porunci suveranul. În 
timpul ospăţului, cineva a rostit numele unui scrib, Iker. A 
învăţat aici? 

— Mi-a fost elev, recunoscu Sepi. De departe, cel mai bun 
dintre toţi! 

— De aceea i-am şi încredinţat rapid anumite sarcini, 
adăugă Djehuty. A organizat în mod lăudabil transportul 
statuii şi n-ar fi întârziat să ajungă în fruntea administraţiei 
provinciei. 

— Şi de ce a plecat? întrebă Sesostris. 

Djehuty se ridică. 

— Nu sunt demn să iau parte la acest consiliu, Luminăţia 
Ta, căci am săvârşit o greşeală gravă împotriva voastră. 

— Explică-mi şi lasă-mă pe mine să judec! 

Parcă îmbătrânit dintr-o dată, Djehuty se aşeză la loc. 

— Iker este un băiat muncit de gânduri, care nu 
încetează să-şi pună întrebări, ca urmare a asprelor 
încercări din care sufletul său nu a ieşit neatins. Căuta doi 
corăbieri, Ochi-de-Ţestoasă şi Cuţit-Tăios, care făcuseră 
popas la Khemenu. O întâmplare ştearsă din arhivele mele, 
căci corabia lor se folosea de sigiliul regelui pe care eu nu 
voiam să-l recunosc. Pentru mine, Luminăţia Voastră, aceşti 


330 


oameni nu puteau fi decât în slujba faraonului şi nu i-am 
ascuns aceste gânduri lui Iker. 

— Din cauza ta, observă Sehotep, acest scrib îl socoteşte 
acum pe Luminăţia Sa drept duşman! 

— Adevărat. 

— Voia să se răzbune? 

— Cu siguranţă. Am încercat să-l conving să uite trecutul 
şi să rămână în provincia mea, dar hotărârea sa era de 
neclintit. Băiatul este pe cât de inteligent, pe atât de 
curajos şi ar putea să devină un inamic de temut căci, din 
pricina mea, îşi închipuie că faraonul e răspunzător de 
nenorocirile sale. 

— Ce i s-a întâmplat, de fapt? 

— Nu ştiu. Fără îndoială, cineva a vrut să-l omoare. 

— Unde bănuieşti că a plecat Iker? 

— La Kahun, ca să găsească urme şi dovezi ce i-ar 
permite să dea la iveală adevărul. 

— S-a interesat şi despre Cercul de Aur din Abydos, 
preciză generalul Sepi şi i-a văzut efectul, fără să-i 
înţeleagă esenţa, în timpul unui ritual de înnoire asupra 
persoanei lui Djehuty. 

— Acest băiat este, poate, complicele ucigaşului care a 
lovit Salcâmul lui Osiris, fu de părere Sobek. Avea legături 
cu Khnum-Hotep? 

— Venea din provincia acestuia şi lucrase pentru el, 
dezvălui Djehuty. 


58. 


Puținele bagaje ale lui Iker erau pregătite. După apriga 
ceartă cu Heremsaf, se aștepta să fie dat afară din slujbă 
dintr-un moment în altul. 


331 


Aşa că nu fu surprins să vadă apărând un scrib cu părul 
lung, căruia i se dusese faima că aducea numai veşti 
proaste. Probabil că-i vor urma gărzile care-l vor conduce 
pe Iker până la hotarele oraşului şi-i vor interzice să se mai 
întoarcă vreodată în Kahun. 

— Eu sunt gata, zise Pletosul. 

— Şi eu la fel. Eşti singur? 

— Astăzi da, din pricină că sunt multe treburi de făcut la 
primărie. Dar mâine, un scrib îmi va da o mână de ajutor. 

— Mi se mai acordă, aşadar, răgaz o zi! 

Pletosul se încruntă. 

— Chiar şi zece e prea puţin. Oricum, nu vom reuşi să 
sfârşim într-o săptămână! Nu se poate să ţi se impună un 
termen atât de scurt, e o greşeală! Având în vedere munca 
pe care o avem de îndeplinit, ne-ar trebui cel puţin o lună, 
fără să pierdem timpul. 

— Despre ce muncă vorbeşti? 

— Dar... despre aceea care ţi-a fost încredinţată: 
inventarul şi descrierea tuturor obiectelor din depozitele 
vechi. 

— N-ai venit... să mă alungi? 

— Să te alung pe tine, Iker! De unde ai mai scos-o şi pe- 
asta? Ah, înţeleg! Unul dintre ajutoarele primarului ţi-a 
făcut o glumă proastă. Să ştii că toţi cei din jurul Marelui 
Dregător se cam tem de tine. Să nu ai încredere în ei, se 
pot transforma în duşmani adevăraţi. Din fericire, te bucuri 
de sprijinul lui Heremsaf! 

Iker se simţi pierdut. 

Aşadar, nici primarul, nici Heremsaf nu se hotărâseră să-l 
gonească. Dar acționau împreună sau unul împotriva 
celuilalt? 

Incapabil să răspundă la această întrebare, lker se 
concentra asupra muncii sale, alături de Pletos, care nu era 
obişnuit cu un asemenea ritm susţinut. Se oprea de mai 
multe ori într-o oră ca să bea apă, să mestece o ceapă 
proaspătă, să-şi şteargă fruntea sau din pricina unor nevoi 


332 


grabnice. În plus, nu înceta să înşire verzi şi uscate. 

lker ascultă fără să vrea poveşti de familie de o 
înspăimântătoare banalitate. Urmă apoi un şir lung de bârfe 
despre slujbaşii primăriei, începând cu zvonurile îndoielnice 
şi şoaptele neclare. 

Când soarele asfinţi, Pletosul îşi aranjă uneltele. 

— Gata, ziua s-a isprăvit. Îţi dau un sfat, Iker: lucrează 
mai puţin, că altfel o să ţi-i ridici în cap pe toţi scribii din 
provincie. Unii, şi nu vor fi puţini, se vor simţi jigniţi, poate 
chiar umiliţi. la-o mai încet şi vei ajunge repede într-o slujbă 
însemnată. 

Iker se întoarse acasă. Sekari plecase, după ce făcuse 
curat. Tânărul scrib îi duse nutreţ lui Vânt-de-Miazănoapte, 
apoi plecă la întâlnirea cu Bina. Chiar dacă nu spera la 
nimic precis, se hotărâse să nu-şi respingă singurul aliat. 

Prin împrejurimi, nu se vedea niciun om. Iker pătrunse 
fără zgomot în locuinţa părăsită. 

— Eşti aici, Bina? 

— În ultima cameră, îi răspunse vocea dulce a tinerei 
asiatice. 

Iker păşi printre dărâmăturile de ipsos. În întuneric, ghici 
silueta fetei şi se aşeză alături. 

— Ce necazuri ai? 

— Eu şi mai-marele meu nu suntem de aceeaşi părere. 

— Sunt sigură că e vorba de ceva mai grav. 

— De ce crezi asta? 

— Pentru că te-ai schimbat. Tulburarea ta este atât de 
adâncă, încât şi omul cel mai nesimţitor îşi dă seama de ea. 
O simplă supărare pricinuită de slujbă nu te-ar fi zdruncinat 
până-ntr-atăt. 

— Nu te înşeli, Bina. 

— Şi tu eşti victima unei nedreptăţi, nu-i aşa? Tirania nu 
cruţă pe nimeni în această ţară, nici chiar pe cei care se 
cred la adăpost. 

— Tirania! Pe cine învinuieşti? 

— Eu nu sunt decât o servitoare venită din Asia. Sunt 


333 


disperată, nu mi se îngăduie să cunosc scrisul şi cititul! Tu 
eşti învăţat şi ocupi deja o slujbă importantă. Dar şi unul, şi 
celălalt suntem la fel de nefericiţi, pentru că viitorul este 
întunecat de acest Sesostris, care sufocă ţara. Regele este 
un om rău. Poporului meu care cerea puţină libertate şi 
dreptate i-a răspuns trimițând armatele. Morți, răniţi, femei 
necinstite, copii bătuţi; sate întregi aduse în mizerie, în 
timp ce soldaţii faraonului petreceau şi se îmbătau. 
Sesostris îi nesocoteşte pe oameni, nu-i plac decât forţa şi 
violenţa. După câte se zvoneşte acum, poartă un război 
cumplit împotriva provinciilor care au îndrăznit să-i pună la 
îndoială atotputernicia. Această fiară nu se va da înapoi să 
verse sângele egiptenilor. 

Iker se gândi la Khnum-Hotep şi la Djehuty, doi 
guvernatori de provincie care îl ajutaseră. Un război în 
interiorul ţării şi recucerirea întregului Egipt de către un 
monarh capabil de orice pentru a-şi impune puterea, nu 
erau, oare, acestea cheia misterului? Totuşi, tânărul scrib 
nu reprezenta o piedică în calea lui Sesostris! 

— Dacă regele e duşmanul tău, este şi al meu, i se 
destăinui el fetei. A poruncit să fiu omorât. 

— Din ce pricină? 

— Nu ştiu încă, dar voi afla. Vreau să găsesc dovezile 
care îi arată vinovăția şi să cer să mi se facă dreptate. 

— Visezi cu ochii deschişi, bietul meu Iker! Singurul lucru 
care se poate face este ca oamenii asupriţi să se unească şi 
să lupte împotriva tiranului. 

— Uiţi că are armată şi gărzi? 

— Bineînţeles că nu, dar există şi alte mijloace de a-l 
înfrunta decât o luptă deschisă. 

— La ce te gândeşti? 

— La tine, Iker! 

— Lămureşte-mă, Bina! 

— Eşti un scrib foarte priceput, apreciat de primarul din 
Kahun, oraşul preferat al tiranului. Încetează să te mai porţi 
ca un băieţandru răzvrătit care urmăreşte o nălucă. Cere-ţi 


334 


iertare, întoarce-te la slujba ta şi încearcă să ajungi tot mai 
sus! 

— O carieră frumoasă nu va înlocui adevărul! 

— Cunoşti deja acest adevăr: Sesostris vrea moartea ta. 
Este un distrugător şi un ucigaş care calcă în picioare mii de 
vieţi. Avem o singură scăpare: să devii scrib de rang înalt 
pentru ca să-i fii prezentat. 

— Cu ce rost? 

— Să-l omori, murmură Bina. 

Uluit, Iker încercă să-şi închipuie cum s-ar putea petrece 
acest lucru. 

— Peste putinţă! E păzit, nu voi avea timp să fac nimic! 

— O asemenea ispravă se pregăteşte cu multă atenţie. 
Nici nu poate fi vorba să fii nechibzuit şi să-ţi primejduieşti 
viaţa, iar apoi să dai greş. Trebuie înlăturată mai întâi garda 
care-i stă alături ca să loveşti în plin. 

— Tu ne vezi pe noi doi în stare să ducem la bun sfârşit 
această faptă nesocotită? 

— Chiar dacă tu eşti singur, eu am aliaţi. 

— Pe cine? 

— Pe cei asupriţi, asemenea nouă, îndrăgostiţi de 
libertate şi gata să-şi sacrifice viaţa pentru a scăpa de acest 
tiran şi a-i reda poporului fericirea. Nu există destin mai 
frumos, Iker, şi tu vei fi unealta privilegiată! 

Fata se apropie de el, apoi, simţindu-l că era pradă unei 
mari tulburări sufleteşti, nu mai schiţă niciun gest. 

— E o nebunie, Bina! 

— Fără îndoială, dar cum se poartă oamenii cu judecată? 
îşi pleacă fruntea, îşi închid ochii, gura şi urechile, cu 
speranţa că doar vecinii lor vor fi loviți! Sesostris a înţeles 
bine că e uşor să-i stăpâneşti pe laşi! Dacă te numeri 
printre aceştia, Iker, nu are rost să ne mai întâlnim! 

Când se întoarse acasă, Iker avea gâtul atât de uscat, 
încât bău cel puţin un litru de apă. Neputând să-şi 
regăsească liniştea, strânse în pumn mânerul cuţitului 
însemnat cu numele Fu/gerului. Înzestrat cu o lamă lungă şi 


335 


ascuţită, devenea o armă de temut! 

Era îndreptăţit să se răzbune şi să elibereze Egiptul de un 
asupritor nemilos devenea cel mai măreț dintre idealuri. 
Iker uită de propria soartă pentru a se gândi la cea a ţării 
sale şi la nefericiţii care îndurau jugul lui Sesostris. 

Dacă ar fi reuşit să-l înlăture, o nouă epocă de înflorire s- 
ar deschide. Totuşi, a da morţii un om nu era mai presus de 
puterile sale? Devenind scrib, tânărul voia să scape de 
violenţă şi samavolnicie. Ideea de a ucide îl umplea de 
groază şi dezgust. 

Poate că părăsirea Egiptului era cea mai bună soluţie. 

Exilându-se, Iker ar fi uitat demonii care îl chinuiau. 
Datorită cunoştinţelor sale, ar fi obţinut uşor o slujbă de 
administrator al unor pământuri şi şi-ar fi făurit o nouă 
viaţă. 

Ca să poată pleca din zori, Iker se apucă să-şi facă 
bagajele. Pe când îşi rânduia pensulele într-o cutie, apăru 
ea. _ 

Chipul ei era pe cât de luminos, pe atât de sever. In ochii 
săi, Iker citi următorul mesaj: „Nu fugi! Rămâi în Egipt şi 
luptă pentru ca Legea lui Maat să fie împlinită”. 

Apoi frumoasa preoteasă se risipi în lumina tremurătoare 

a lămpii cu ulei. 
_ La capătul puterilor, tânărul scrib se duse să se culce. 
Inainte de a se întinde în pat, Iker îşi căută talismanul 
pentru a-l lipi de pântece, ca să se bucure de un somn 
tihnit. 

Superbul fildeş era de negăsit. 

Iker răscoli toată casa, de pe terasă până în pivniţă, fără 
succes. 

Preţiosul obiect fusese furat. 

E 

Chinuit de un nou coşmar, scribul se trezi tresărind brusc 
şi nu-şi dădu seama unde se afla. Se dezmetici puţin câte 
puţin şi porni din nou să scotocească, fără rezultate mai 
bune însă. 


336 


Deodată, auzi nişte sforăituri care îl nedumeriră. 

Pe prag, cu picioarele strânse la piept şi cu mâinile 
servindu-i de pernă, Sekari dormea adânc. 

Iker îl trezi. 

— Ce s-a întâmplat?... Ah, tu erai! 

— Eşti de mult timp aici? 

— Nu tocmai... Am fost ocupat, seara şi noaptea aceasta 
m-au istovit, dacă înţelegi ce vreau să zic! Am dat peste o 
adevărată scorpie, care nu voia să îmi mai dea drumul! 
Deoarece ştia unde se află coliba mea, nu puteam să mă 
ascund acolo. Singura mea şansă să scap era aici. Dacă-mi 
ceri să plec... 

— Nicidecum, intră! Vei dormi mai bine înăuntru. 

Sekari căscă şi se întinse. 

— Dar nici tu nu pari mai odihnit decât mine! 

— Am fost prădat. 

— Ce ti-au şterpelit? 

— Un fildeş protector la care ţineam mult. 

— Cumpărători sunt mulţi şi se vinde scump. 

— lartă-mă, Sekari, am dormit prost şi... 

— Ţi-e greu să mă întrebi dacă eu sunt hoţul? Nu, n-aş fi 
îndrăznit să mai apar în faţa ta. Dar ai dreptate să te 
îndoieşti de toată lumea. După părerea mea, această casă 
ar trebui să fie mai bine păzită. Un zăvor bun n-ar strica. lar 
eu iau asupra mea sarcina de a afla dacă cineva a încercat 
să vândă acest fildeş. Ce formă are? 

Iker îi făcu o descriere precisă. 

— N-ai nicio bănuială? îl întrebă Sekari. 

— Niciuna. 

— Să sperăm că urechile mele mari vor da de o urmă. 
Eşti sigur că nimeni nu încearcă să-ţi facă rău? 

— Ce-ar fi să mâncăm ceva? 

— Mă tem că bucătăria ta e goală. Mă duc să caut câte 
ceva. 

In timp ce Sekari se îndepărta, Iker reflectă la sfatul său: 
să nu aibă încredere în nimeni. 


337 


59. 


Calmul şi buna dispoziţie a libanezului nu erau decât o 
aparenţă. Ca să şi le păstreze, înfulecase de două ori mai 
multe prăjituri ca de obicei. Într-o bună zi, va trebui să aibă 
grijă să slăbească puţin. 

De la Kahun primise o veste bună: aşa cum era prevăzut 
în caz de necesitate, iscoada sa scăpase de un bătrân 
dulgher prea vorbăreţ. În schimb, încheierea vânzării, care 
urma să-i asigure poziţia cheie printre lumea aleasă de la 
Memphis, întârzia din cauza unor mijlocitori nepricepuţi pe 
care îi înlocuise deja. 

O minunată încărcătură de lemn de cedru, provenind din 
Liban, sosise în portul oraşului. Rămânea de văzut dacă 
vameşii se vor ocupa de ea sau nu. 

Libanezul se parfumă pentru a treia oară în dimineaţa 
aceasta. Peste puţin timp, avea să afle dacă egipteanul cu 
care se întovărăşise îi era aliat sau duşman. 

Dacă acesta îi întinsese o cursă, soarta sa fusese 
pecetluită: muncă silnică pe viaţă. Această perspectivă îl 
înspăimânta. Ar fi pierdut casa cu grădină şi traiul bun, şi n- 
ar fi supravieţuit unei asemenea încercări. 

Libanezul se mai linişti gândindu-se că instinctul său nu-l 
înşelase niciodată. Acest egiptean era necinstit până-n 
măduva oaselor şi nu-l interesa decât îmbogățirea. 

Dar se îngrijoră din nou, dându-şi seama că nu duseseră 
la nimic cercetările sale în privinţa numelui şi slujbei 
acestuia. 

Întrerupându-i gândurile, portarul îi anunţă o vizită. 
Libanezul înghiţi o prăjitură de curmale, din care curgea 
mierea, şi cobori de pe terasă. 

Bărbatul care-l căuta era una dintre cele mai bune 


338 


iscoade ale sale. Ocupându-se cu negoţul de apă, bătea în 
lung şi-n lat, fără odihnă, cele mai frumoase cartiere din 
Memphis. Binevoitor, lega iute prietenii şi ştia să-i facă pe 
oameni să vorbească. Reţinând cu uşurinţă chipuri, îl 
pândise din porunca libanezului pe egiptean când acesta 
părăsise ultima dată casa negustorului. 

— Ai reuşit să afli cine este? 

— Cred că da, stăpâne. 

judecând după figura descurajată a iscoadei sale, 
libanezul se temu de o nenorocire. 

— E un peşte gras, un peşte foarte gras. 

— Eşti sigur de ce spui? 

— Pe de-a-ntregul. Cunosc un mesager care lucrează la 
palat şi cumpără adesea apă de la mine. leri a primit 
poruncă să ducă un decret regal în câteva cartiere. Tocmai 
când îi terminasem de umplut burduful, trei bărbaţi au ieşit 
dintr-o clădire a administraţiei. „Uite, mi-a spus el, cel din 
mijloc e stăpânul meu. El întocmeşte decretele şi alte acte 
din porunca regelui.” L-am recunoscut fără greutate. Este 
chiar cel pe care mi-aţi cerut să-l urmăresc. 

Libanezului i se făcu rău. 

Un peşte foarte gras, într-adevăr! lar el, pescarul, căzuse 
în plasa unui apropiat al lui Sesostris. Nu-i mai rămânea 
decât să fugă înainte de sosirea gărzilor. 

— Ştii... cum îl cheamă? 

— Medes. Se zice că e muncitor, ambițios, fără inimă şi 
nemilos cu servitorii săi. E însurat şi are doi copii. A făcut 
carieră ca trezorier înainte să fie numit în această slujbă 
înaltă. O să sap mai adânc, dar cu băgare de seamă. De un 
asemenea dregător trebuie să te apropii cu dibăcie. 

Portarul apăru din nou. 

— A mai sosit un oaspete, stăpâne! Susţine că are ceva 
grabnic şi însemnat să vă spună. 

— Un soldat? 

— Cu siguranţă, nu! Un bărbat cu faţa aspră, cu părul 
vâlvoi şi care vorbeşte cu greutate. 


339 


Libanezul respiră uşurat. Voinicul acesta nu putea fi 
decât căpitanul vasului ce transportase încărcătura de lemn 
preţios. 

— Să vină! lar tu, îi porunci el negustorului de apă, ieşi 
prin spate! 

Libanezul urma întotdeauna regula ca iscoadele şi 
oamenii săi să nu se cunoască între ei. 

Se impunea o cupă cu suc de roşcove, dulce şi fin. Peste 
câteva clipe, va şti totul. 

Căpitanul era întocmai cum părea: un corăbier cu 
experienţă, cu vorbă greoaie şi care nu se simţea în largul 
lui pe uscat. 

— Gata. 

— Ce înseamnă acest lucru, căpitane? 

— Păi... că e gata. 

— Marfa a fost descărcată sau oprită la vamă? 

— Păi... da şi nu. 

Libanezului îi venea să-l strângă de gât: 

— Ce anume da şi ce anume nu? 

— Nu, vameşii n-au văzut-o. Da, marfa a fost descărcată 
şi dusă la locul stabilit. 

tri 

Medes Îi arătă portarului mica bucată de lemn de cedru, 
pe care era gravată hieroglifa copacului. Servitorul se 
înclină şi îl conduse pe oaspete în sala de primire mult prea 
încărcată de mobile rare. Pe mesele joase, erau înşirate 
prăjituri şi amfore cu vin. În aer, plutea un parfum ametitor. 

Cu obrajii roşii şi părul lucind de ulei, libanezul îl 
întâmpină plin de însufleţire: 

— Scumpe prietene! Am o veste nemaipomenită! 

— Este ultima noastră întâlnire, i-o întoarse Medes. Dacă 
târgul nu s-a încheiat, n-o să ne mai revedem. 

— Tocmai, că este. 

— Pe jumătate sau pe de-a-ntregul? 

— Pe de-a-ntregul. V-aţi îndeplinit sarcina ce vă revenea 
şi eu pe a mea. Marfa e în siguranţă. 


340 


— În ce loc? 

— Nu vreţi să gustaţi din minunăţiile preparate de 
bucătarul meu? Şi abia îndrăznesc să vă prezint vinurile pe 
care am plăcerea să vi le ofer: sunt cele mai alese din 
întreaga Deltă. 

— Am venit aici ca să vorbim despre negoţ. 

— Vă înşelaţi, vă asigur! 

— Nu mă faceţi să-mi pierd timpul! Unde se găseşte 
depozitul? 

Libanezul se aşeză şi-şi turnă o cupă de vin alb de Iman, 
ale cărui arome îl încântau. 

— Nu mai suntem de mult nişte copii. Prima parte a 
înţelegerii noastre a fost dusă cu bine la capăt şi sunt fericit 
că am jucat cinstit, şi unul, şi celălalt. Aveţi lista 
cumpărătorilor, dar numai eu cunosc locul depozitului. Dați- 
mi ca să vă dau, nu credeţi că e corect aşa? 

— Nu te afli într-o poziţie din care să poţi da ordine. Peste 
puţin timp, o să-l descopăr singur! 

— Desigur. Dar fără mine, nu aveţi la dispoziţie calea ce 
duce din Liban la Memphis. Şi atunci, de ce să ne înfruntăm 
în loc să continuăm o înţelegere care a început aşa de 
frumos? Mai mult, am să vă fac o nouă propunere. Intre noi 
doi, eu sunt negustorul. Nu ştiu ce slujbă anume aveţi, dar 
n-am nicio îndoială că vă numărați printre dregătorii cei mai 
înalţi, deoarece aţi ocolit controlul de la vamă. Să vinzi 
lemn celor bogaţi, să te tocmeşti pas cu pas, să obţii cele 
mai bune preţuri, s-ar putea dovedi o adevărată pedeapsă 
care cred că nu vă încântă deloc. Riscaţi chiar să vă 
compromiteţi. Dar eu sunt obişnuit cu acest soi de lucruri şi 
puteţi să rămâneţi în umbră. 

— Ideea nu-mi displace. Presupun că nu e pe degeaba. 

Libanezul îşi ridică ochii spre cer. 

— Vai! Dar nimic pe lumea aceasta nu e! 

— Vrei o nouă reîmpărţire a câştigurilor, nu-i aşa? 

— O pretind chiar. 

— Cât? 


341 


— Jumătate-jumătate. Eu mă aleg cu grijile, iar 
dumneavoastră cu liniştea. 

— Uiţi legăturile pe care le am cu persoane sus-puse. 

— Nicio clipă! Fără ele, nici eu n-aş exista. 

Medes cugetă adânc. 

— Două treimi pentru mine şi una pentru tine. 

— Nu pierdeţi din vedere cheltuielile mele. Nici nu vă 
închipuiţi câţi mijlocitori îmi sunt de trebuinţă! Sincer 
vorbind, câştigul ce-mi revine nu e de invidiat. Dar îmi face 
mare plăcere să lucrăm împreună şi sunt convins că nu ne 
vom opri aici. 

— Ai şi alte planuri? 

— S-ar putea. 

După cum îl informaseră iscoadele sale, Medes ştia că 
oamenii libanezului se comportaseră lăudabil. Avea deci 
posibilitatea să lege o relaţie strânsă cu un om atât de 
priceput şi o şansă ca aceasta se plăteşte scump. 

— Ne-am înţeles: jumătate-jumătate. 

— Nu veţi fi dezamăgit. Beţi puţin vin? 

— Să ne pecetluim înţelegerea. 

Amator de vinuri alese, Medes trebui să recunoască 
faptul că gazda sa nu se lăudase degeaba. 

— Doriţi să vă ascundeţi în continuare numele? întrebă 
libanezul, mieros. 

— E de preferat, atât pentru tine cât şi pentru mine. De 
cât timp ai nevoie ca să vinzi toată marfa? 

— De îndată ce îmi înmânaţi lista cumpărătorilor, oamenii 
mei se vor pune pe treabă. 

— Ai cu ce să notezi? 

Libanezul îl aprecie pe Medes, care, prevăzător, nu-i 
dădea un act scris de propria mână. Negustorul îşi însemnă, 
după dictare, numele şi adresele a cincisprezece persoane 
de vază din Memphis. 

— În patru săptămâni, îi spuse libanezul, putem să ne 
bizuim pe încă un transport. 

— Ne întâlnim atunci când e lună plină. Îţi voi aduce o 


342 


nouă listă. 
(a 

Libanezul se prăbuşi pe pernele moi. Tocmai încheiase 
una dintre cele mai profitabile înţelegeri din viaţa sa şi 
acesta nu era decât începutul! Modul de viaţă egiptean 
începea să-i placă. 

— Nu te pune pe odihnă! îl sfătui o voce gravă. 

Libanezul se ridică dintr-un salt. 

— Cum aţi intrat? 

— Crezi că o simplă uşă ar putea să mă oprească? îl 
întrebă Prevestitorul, al cărui surâs ironic îl cutremură pe 
negustor. Ai obţinut rezultatele la care speram? 

— Chiar peste aşteptările noastre, învăţătorule, mult 
peste ele! 

— Fără lăudăroşenii, prietene! 

— Omul care tocmai a ieşit de la mine se numeşte 
Medes. Este însărcinat de faraonul Sesostris să îi 
întocmească decretele. Cu alte cuvinte, am în mână una 
dintre cele mai însemnate persoane de la Curte! Slujba sa, 
deşi importantă, nu-i ajunge. Vrea să se îmbogăţească. El 
este complicele meu în negoţul cu cedru şi pin. 

— Grozavă treabă! recunoscu Prevestitorul. 

— Medes nu ştie că am aflat cine e, urmă libanezul. 
Bineînţeles, a făcut şi el cercetări atente despre mine şi a 
tras, cu siguranţă, concluzia că oamenii şi căile pe care le 
folosesc sunt fără cusur. De aceea, mi-a dat o primă listă de 
cumpărători pe care am făgăduit să-i mulţumesc. 

— În timpul discuţiilor cu el, n-ai uitat să-ţi măreşti partea 
ce ţi se cuvine? 

— Nu era firesc, învăţătorule? 

— N-aş putea să te condamn. Contribuţia ta la cauza 
noastră va creşte şi ea. 

— Să nu vă îndoiţi! 

— Trebuie să-i câştigi încrederea acestui Medes, îi 
recomandă Prevestitorul. Ca să reuşeşti, ai nevoie de mai 
multe înţelegeri care să-i fie pe plac. 


343 


— Bizuiţi-vă pe mine, îmi cunosc munca. Medes se va 
îmbogăţi repede. 

— Şi întâmplarea neprevăzută de la Kahun? 

— Vorbăreţul nu va mai rosti niciun cuvânt. 

— Gărzile oraşului i-au pus întrebări? 

— Nu, învăţătorule. Dar tâmplarul Rindea începuse să 
trăncănească vecinilor şi oaspeţilor. Iscoada noastră a 
socotit că balivernele lui deveneau primejdioase şi a 
preferat să ia măsuri ferme de siguranţă. 

— Minunat, prietene! Continuă să-ți  răspândeşti 
iscoadele şi străduieşte-te la fel de mult ca până acum! 

— Fiţi sigur de acest lucru, învăţătorule! 

— Şi mai gândeşte-te şi la silueta ta! Prea multă mâncare 
dăunează judecății, prea multă băutură - atenţiei! 


60. 


— Inventarul este terminat, declară Iker. 

— Într-o săptămână? Ai lucrat zi şi noapte! se miră 
Heremsaf. 

Observând cu atenţie sulul de papirus acoperit cu un 
scris rapid, dar uşor de citit, nu avu nevoie de prea mult 
timp ca să-şi dea seama de calitatea extraordinară a muncii 
lui Iker. 

— Pletosul se plânge că s-a îmbolnăvit din pricina orelor 
de lucru în plus, începu Heremsaf. 

— Îl compătimesc. De aceea l-am şi sfătuit să rămână în 
camera lui, în timp ce eu am pus la punct ultimele 
amănunte. Primarul nu se grăbea? 

— Desigur, desigur, dar nici el, nici eu nu ţi-am stabilit un 
termen atât de scurt! 

— Am înţeles că... 


344 


— Felicitări, fiule! Ai făcut un mare bine oraşului! Acum 
trebuie să ne gândim la o nouă sarcină. Ce-ai prefera? 

Heremsaf cunoştea răspunsul: „arhivele”. 

Foarte calm, Iker dădu impresia că stă pe gânduri: 

— Mi-ar plăcea să fi fost repartizat la templul lui Anubis. 

— Cel al cărui intendent sunt? 

— Având în vedere multele sarcini ce vă revin, aş putea 
să vă fiu de folos. 

O clipă, Heremsaf se întrebă dacă nu cumva tânărul îşi 
bătea joc de el. Dar tonul vocii era umil, cuvintele, serioase 
şi purtarea, plină de respect. 

— Ai devenit, în sfârşit, înţelept, Iker! Îţi repet: dacă uiţi 
trecutul şi toate nălucirile, ai în faţă o carieră strălucită. În 
ceea ce mă priveşte, am uitat de cearta noastră. 

— Vă sunt recunoscător. 

Deşi Heremsaf se mai îndoia încă de sinceritatea lui Iker, 
totuşi subordonatul său i se părea schimbat în bine. 

— Templul lui Anubis... Nu e o idee rea, cu atât mai mult 
cu cât biblioteca are nevoie să fie rearanjată cu grijă. 
Bibliotecarul a murit luna trecută, iar scribul pe care l-am 
numit temporar în locul lui nu are cunoştinţele necesare ca 
să aleagă şi să pună în ordine vechile papirusuri, ţinând 
cont de însemnătatea fiecăruia. 

— Dragostea mea pentru cărţi îşi va găsi, în sfârşit, 
împlinirea, rosti Iker. 

Trt 

Construit în partea de sud, aproape de zidul care 
împrejmuia oraşul, templul lui Anubis era de dimensiuni 
modeste. Era renumit pentru biblioteca sa pe care învățații 
din Kahun o vizitau adesea. Scribul care-l înlocuise pe 
bibliotecar nu se simţi jignit de numirea lui Iker, dimpotrivă, 
uşurat că un scrib de rang înalt avea să se ocupe de tot, se 
mulţumi să îndeplinească muncile încredințate de acesta. 

Iker fu încântat de cantitatea şi calitatea papirusurilor: 
texte literare, cărţi de drept, tratate de medicină şi 
matematică, cărţi despre animale. Cele mai multe datau de 


345 


pe vremea piramidelor. Prea puţine dintre ele fuseseră 
recopiate în mai multe exemplare şi aceasta fu prima 
hotărâre a lui Iker. 

Să petreacă ore întregi reînviind hieroglifele ca să le 
transmită generaţiilor viitoare îi oferea o adevărată plăcere. 
Cu atenţie şi precizie, mâna sa alerga pe papirusul de cea 
mai bună calitate din care îi fuseseră aduse mai multe 
suluri. Fără îndoială că primarul şi Heremsaf, presupunând 
că erau complici, se bucurau să-l vadă atât de ocupat. 

În apropierea bibliotecii era un olar, împreună cu roata şi 
cuptorul său. Nu se limita, ca şi cea mai mare parte a 
meşterilor, să facă vase obişnuite, ci modela unele de o 
rară frumuseţe. 

— Pentru cine sunt? îl întrebă Iker. 

— Pentru templele din Kahun şi din regiune. 

— De ce te-ai aşezat aici? 

— Pentru că Anubis este stăpânul cuptorului. El, care 
domneşte peste Ka-ul tuturor oamenilor, stăpâneşte 
adevărata putere, incarnată în sceptrul din Abydos. 
Noaptea, el plămădeşte luna plină, astfel încât cel 
cunoscător, asemenea ei, să nu înceteze să se reînnoiască. 
Cu discul său de argint, ea îi luminează pe cei drepţi. Şi tot 
Anubis dă formă soarelui, această piatră de aur ale cărei 
raze pun în mişcare energia. Secretele lui sunt păstrate 
într-o ladă de salcâm pe care un neştiutor n-o poate 
deschide. 

— Şi ea se găseşte tot la Abydos? 

— Abydos este pământul cel mai sacru. 

— Ai fost acolo? 

— Anubis mi-a arătat ce trebuia să ştiu. Doar el e călăuza 
şi hotărârea sa e de neclintit. 

— Aşadar, l-ai văzut? 

— Văd soarele, luna şi roadele mâinilor sale. Aceasta e 
menirea mea. Fiecare trebuie s-o descopere pe-a sa. 

Olarul îi întoarse spatele lui Iker şi se apucă să-şi curețe 
cuptorul înainte de a-l reaprinde. 


346 


Gânditor, tânărul scrib se duse să mănânce acasă, unde 
Sekari frigea nişte prepelite. 

— Am pus un zăvor zdravăn din lemn de sicomor şi am 
întărit uşa de la intrare, îl anunţă pe Iker. In piaţă, am 
încercat să vorbesc despre fildeşul tău, dar se pare că 
nimeni nu ştie nimic. Hoţul este prevăzător, aşteaptă să 
treacă ceva timp înainte să-l vândă. 

— Şi dacă o să-l păstreze pentru el? 

— Se va lăuda, în cele din urmă, că are aşa o comoară! 
Ce-ar fi să mâncăm? 

Iker gustă doar puţin. 

— Nu e bună? 

— Ba da, dar nu prea mi-e foame. 

— De ce te chinui aşa? Din câte-am auzit, pe ici, pe colo, 
înţeleg că ţi-ai făcut deja un renume. O frumoasă carieră de 
scrib la Kahun te va duce departe. 

— Nu sunt atât de sigur. 

— Fiecare are mai multe sau mai puţine socoteli de 
încheiat, dar n-ar fi mai bine să tragi o linie peste zilele 
urâte ca să te bucuri de cele bune? 

— Există un punct din care nu mai poţi da înapoi, Sekari, 
şi eu l-am atins! 

— Dacă pot să te ajut... 

— Nu cred. 

— Oricum, trebuie să-mi  perfecţionez modul de 
preparare al prepeliţelor. Sunt cam uscate. Nu sunt încă 
foarte priceput într-ale bucătăriei. Şi dacă vrei să-ţi înfrunţi 
duşmanul, e nevoie să te hrăneşti bine! 

pi 

Pe când se întorcea la biblioteca templului lui Anubis 
pentru a copia un tratat despre bolile de ochi, Iker reflecta 
la cuvintele rostite de olar. Ele îi deschiseseră o altă poartă 
asupra lumii căreia atâţia oameni se mulţumeau să i se 
supună fără să caute înțelesurile ascunse. Să dezlege 
hieroglifele nu era de ajuns, sensul cuvintelor nu însemna 
decât prima parte a drumului. În aceste semne, purtătoare 


347 


ale puterii, se ascundeau funcţiile creaţiei. Dar ca să 
urmeze această cale n-ar fi necesară o călătorie la Abydos? 

Totuşi, soarta lui Iker părea foarte diferită. La ce mai 
servea Abydos-ul dacă ţara era condusă de un tiran? ŞI 
pentru că-şi dădea seama de acest lucru, tânărul scrib nu 
putea să-şi ascundă capul în nisip şi să trăiască mai 
departe, prefăcându-se. 

Ajungând în faţa bibliotecii, văzu un bărbat care discuta 
cu olarul. 

În primul moment, Iker îl privi fără a-i da atenţie şi îşi 
continuă drumul. 

Dar memoria tânărului îşi făcu datoria. Neîncrezător, Iker 
se întoarse şi se uită cercetător la necunoscut. 

Nu se înşela: era chiar falsul soldat care îl interogase, în 
apropiere de Coptos, şi care îl abandonase aproape mort 
într-un desiş de papirus, în provincia Cobrei, după ce-l 
snopise în bătaie. 

— Hei, tu! Cine eşti? 

Ucigaşul se întoarse cu faţa spre el. 

În ochii săi se citea neîncrederea amestecată cu o 
spaimă care îl împinse să-şi ia picioarele la spinare. Iker 
porni în urmărirea lui, bizuindu-se pe rezistenţa sa fizică. Nu 
prevăzuse însă că fugarul se va căţăra pe faţada unei case 
cu agilitatea unei pisici. De pe terasă, începu să arunce cu 
cărămizi în Iker, încercând să-l doboare. Până când tânărul 
urcă, la rândul său, pe acoperiş, răufăcătorul dispăru. 

TIT 

Casa era pustie. Sekari îşi petrecea, probabil, noaptea cu 
una dintre cuceririle sale, dar avusese grijă să-i lase pâine 
proaspătă, salată de castraveți şi mâncare de bob. 

Încă marcat de cele petrecute, Iker mâncă fără poftă. 

Prezența acestui ucigaş la Kahun nu însemna, oare, că-l 
urmărise în ultimele luni? Nu, pentru că se arătase uimit să- 
| revadă pe Iker! Neîndoielnic, îl credea mort. Dar, atunci, 
ce punea la cale şi de ce se afla aici? 

Poate că olarul ştia mai multe. 


348 


Iker se întoarse imediat în cartierul templului lui Anubis. 
Deoarece meşterul îşi părăsise atelierul, scribul îi întrebă pe 
vecini şi află unde locuia acesta: în afara oraşului. Datorită 
indicaţiilor primite, Iker nu se rătăci. 

Olarul frigea o coastă de porc. 

— Îl cunoşti pe omul cu care ai stat de vorbă mai 
devreme şi pe care l-am urmărit? 

— Azi l-am văzut pentru prima dată. 

— Ce voia de la tine? 

— Să-i povestesc despre oraş, cu obiceiurile şi 
persoanele sale de vază. 

— Ce i-ai răspuns? 

— Că oamenilor de pe aici nu le prea plac curioşii. Atunci 
s-a pierdut în nişte explicaţii de neînțeles. Apoi, ai sosit tu. 
lar acum, aş dori să mănânc în linişte. 

Iker o porni spre oraş, apucând pe o potecă ce se 
întindea de-a lungul canalului mărginit de sălcii. Aerul era 
înmiresmat, iar câmpia, tăcută. 

Atacul falsului soldat îl luă total pe nepregătite. Agresorul 
îi petrecu un şnur de piele împrejurul gâtului şi-l strânse cu 
sălbăticie. 

Lui Iker îi era cu neputinţă să-şi strecoare degetele între 
şnur şi piele. Încercă să-l dezechilibreze pe ucigaş cu o 
lovitură de picior, dar acesta se feri. Obişnuit cu lupta corp 
la corp, evită ultima încercare a victimei sale de a-l apuca 
de păr. 

Neputând să mai respire, cu gâtul în flăcări, Iker simţea 
că îşi dă sufletul. Ultimul său gând se îndreptă către tânăra 
preoteasă. _ 

Apoi, deodată, durerea slăbi. Incepu să respire din nou şi 
căzu în genunchi. Îşi duse, încet, mâinile la gâtul umflat. 

Un zgomot tulbură pacea câmpiei. Un zgomot provocat 
de căderea unui obiect greu în apă. 

Cu privirea înceţoşată, lui Iker îi veni greu să-şi dea 
seama că era încă în viaţă. Îi trebui ceva vreme ca să se 
ridice în picioare şi să înţeleagă unde se afla. 


349 


Poteca... Da, mergea pe potecă. La picioarele sale, zăcea 
şnurul de piele. 

Atât rămăsese din falsul soldat pe care salvatorul 
scribului probabil îl omorâse şi îl aruncase în canal. 

Dar cine îl proteja astfel? Fără acest ajutor, Iker n-ar fi 
supravieţuit. 

Clătinându-se, tânărul se întoarse acasă. 

e 

Sekari dormea pe prag. Alături, se afla un urcior de bere 
gol. Vrând să păşească peste el, Iker îi atinse umărul. 

— Ah, tu eşti! Ai o faţă ciudată! lar pe gâtul tău... S-ar 
zice că e sânge! Te-ai aranjat straşnic. 

— Un accident. 

Iker îşi aplică singur un bandaj îmbibat cu ulei şi miere. 

— Cum ţi s-a întâmplat acest accident? 

— Ca oricare altul. lartă-mă, mi-e somn! 


ti 

Pentru Iker, nu mai existau îndoieli: ucigaşul fusese trimis 
de faraon ca să se descotorosească de el pe ascuns şi fără 
teamă de pedeapsă. Înştiinţat de prezenţa tânărului scrib la 
Kahun fie de către primar, fie de către Heremsaf, monarhul 
nu putuse să mai îndure existenţa acestui acuzator hotărât 
să-i dovedească josnicia. 

Sekari îi oferi lapte proaspăt şi o plăcintă caldă, umplută 
cu bob. 

— Înainte să te trezeşti, am avut timp să hoinăresc puţin 
prin cartier. Se pare că a fost găsit cadavrul unui 
necunoscut, în afara zidului de apărare, într-un canal unde 
gângăniile roiau deja deasupra lui. 

Iker nu reacţionă în niciun fel. 

— Ar fi de preferat să-ţi ascunzi rana sub o fâşie de 
pânză, nu crezi? O să pretinzi că ai o durere în gât. 

Scribul urmă sfatul lui Sekari şi porni, apoi, spre 
bibliotecă. 

Olarul nu lucra la roata sa, iar cuptorul era stins. 

Iker îi întrebă pe vecini ce se petrecuse. Un brutar îi 

350 


spuse că meşterul se întorsese în ţinutul său de baştină, 
undeva în partea de miazănoapte, şi că un nou olar îl va 
înlocui cât de curând. 

Această veste neaşteptată îi întări, o dată în plus, 
convingerile lui Iker. 

A 

— Eşti sigură că n-ai fost urmărită? 

— Am fost foarte prudentă, răspunse Bina. Dar tu, Iker? 

— Eu ştiu că nu trebuie să am încredere în nimeni. 

— Nici chiar în mine? 

— Cu tine e altceva. Suntem aliaţi. 

Tinerei asiatice îi veni să sară în sus de bucurie. 

— Aşadar, te învoieşti să mă ajuţi? 

— Tiranul nu-mi lasă altă alegere. O iscoadă tocmai a 
încercat să mă omoare. Şi cel care m-a salvat e unul dintre 
prietenii tăi, nu-i aşa? 

— Da, desigur, îi răspunse Bina cu însufleţire. Vezi, 
veghem asupra ta! 

Asiatica era tulburată. Nu ştia cine-l atacase pe Iker şi, cu 
atât mai puţin, cine-l apărase. 

— Am o surpriză pentru tine, rosti tânărul. 

Şi îi arătă minerul pe care se afla gravat numele 
Fulgerului. Acum, cuțitul era înzestrat cu o lamă lungă cu 
două tăişuri. 

— Cu această armă îl voi ucide pe faraonul Sesostris, 
monstrul sângeros care asupreşte întreaga ţară. 


61. 


— Sunt pregătit, îl anunţă generalul Nesmontu pe rege. 
De îndată ce-mi porunciţi, vom ataca dinspre apă şi dinspre 
deşert. Trupele lui Khnum-Hotep vor fi prinse la mijloc şi, 


351 


dacă le luăm prin surprindere, ne asigurăm o victorie 
grabnică. 

— Să nu fim prea încrezători, îl sfătui Sehotep. Din câte 
am mai aflat, oamenii aceştia se luptă precum fiarele. Dacă 
prind de veste, vor şti cum să ne întâmpine! În caz că 
pierderile vor fi mari, va trebui să batem în retragere. 

— Tocmai de aceea e neapărată nevoie să pornim la atac 
fără întârziere, insistă Nesmontu. Fiecare zi care trece ne 
primejduieşte planurile. 

— Imi dau seama de acest lucru, recunoscu Sesostris, dar 
trebuie totuşi să aşteptăm întoarcerea Marelui Trezorier 
Senankh. Veştile pe care le va aduce ar putea schimba firul 
întâmplărilor. 

Monarhul se ridică, dând de înţeles astfel că Sfatul se 
sfârşise. Nimeni n-ar fi săvârşit necuviinţa de a mai lua 
cuvântul după faraon şi bătrânul general se întoarse la 
trupele sale, bombănind. Cu prima ocazie, avea să încerce 
să-l determine pe Sesostris să revină asupra hotărârii sale 
şi să îngăduie cât mai repede începerea bătăliei. 

După cum îi era obiceiul, Nesmontu îşi alesese drept 
locuinţă o încăpere din cazarmă, ca să fie permanent în 
legătură cu oamenii săi. Fiind mereu la pândă, îi plăcea să 
audă nemulţumirile şi reproşurile, mai mult sau mai puţin 
şoptite, ca să poată îndrepta greşelile. După părerea sa, 
viaţa soldăţească nu trebuia să cunoască lipsuri care 
puteau să slăbească dorinţa de luptă a trupelor. Un soldat 
care mănâncă pe săturate, doarme bine, primeşte o plată 
bună şi îi respectă pe mai-marii săi este un învingător 
căruia nimeni nu-i stă în cale. 

Intrând în sala unde mâncau ofiţerii, Nesmontu simţi 
imediat încordarea care plutea în aer. Aghiotantul său îi ieşi 
înainte: 

— Generale, berea lipseşte şi peştele uscat n-a fost adus! 

— L-ai chemat pe intendent? 

— Aici e problema: a dispărut. 

— Guvernatorul Djehuty îi încredinţase această sarcină? 


352 


— Da. 

— Anunţă-l de îndată pe Djehuty ca să înceapă 
cercetările. Cere-i să facă în aşa fel încât mâncarea să ne 
sosească repede. Ah... şi un ultim ordin: ofiţerii să nu guste 
nimic din proviziile făcute de intendent. 

— Vă temeţi că... 

— De la un dezertor, poţi să te aştepţi la orice! 

sa 


După o masă în cursul căreia savurase un biban fript, o 
coastă de vacă, vinete cu ulei de măsline, brânză de capră 
şi câteva prăjituri, totul stropit cu vin roşu datând din 
timpul primului an al domniei lui Sesostris al Ill-lea, Khum- 
Hotep se îndreptă spre impunătorul său mormânt, căruia îi 
cercetă cu grijă fiecare detaliu. 

Când ajunse acolo, un meşter iscusit tocmai sfârşea de 
zugrăvit o pasăre în mai multe culori, aşezată pe ramurile 
unui salcâm. În faţa gingaşei picturi, trupeşul guvernator se 
emoţionă până la lacrimi. Graţia desenului, căldura şi 
strălucirea nuanţelor, bucuria care răzbătea din această 
viziune paradiziacă îl fascinau. La fel de plini de admiraţie, 
cei trei câini ai săi se aşezară pe labele din spate, ca să 
privească atent ultima minunăţie ieşită din mâinile 
meşterului. 

Khnum-Hotep şi-ar fi petrecut, bucuros, după-amiaza 
privindu-l pe acesta cum lucrează, însă, căpetenia trupelor 
sale, după îndelungate şovăieli, îndrăzni să-l deranjeze: 

— Stăpâne, cred că ar trebui să-l ascultați pe drumeţul 
pe care tocmai l-am arestat. 

— Nu mă interesează, ia-l tu la întrebări! 

— Am făcut-o deja, dar spusele sale vă privesc în mod 
direct. 

Nedumerit, Khum-Hotep se duse până la postul de pază 
unde fusese închis suspectul. 

— Cine eşti şi de unde vii? 

— Am fost intendentul cazărmii principale a provinciei 
lepurelui şi am venit să vă previn. 


353 


Ochii lui Khum-Hotep luciră de furie. 

— Mă iei drept un nătărău? 

— Trebuie să mă credeţi! Faraonul Sesostris a cucerit 
toate provinciile care îi erau potrivnice, în afară de a 
voastră. Chiar şi Djehuty s-a plecat în faţa lui. 

— Djehuty? E o glumă! 

— Vă jur că nu. 

Knum-Hotep se aşeză pe un scăunel care ar fi trebuit să 
se rupă sub greutatea sa şi îl privi pe intendent drept în 
ochi. 

— Nu-mi mai înşira toate născocirile astea sau îţi crăp 
capul! 

— Nu vă mint! Sesostris se află la Kemenu cu Sfatul şi 
Djehuty a devenit supusul său. 

— Ce general comandă armata? 

— Nesmontu. 

— Netrebnicul acela bătrân... primejdios ca o cobră! Şi cu 
trupele lui Djehuty ce s-a întâmplat? 

— Ascultă de ordinele lui Nesmontu, ca şi cele din 
provinciile ce s-au alăturat de curând faraonului. Dar cea 
mai însemnată veste e că Sesostris s-a hotărât să vă atace. 

— Să mă atace? Pe mine? 

— E adevărat, vă jur! 

Khnum-Hotep se ridică, apucă scăunelul şi îl făcu ţăndări. 
Soldaţii se adăpostiră pe lângă pereţi, de teamă să nu-şi 
verse mânia pe ei. Spumegând ca un taur înfuriat, 
guvernatorul se întoarse la palat pe jos, fără măcar să se 
uite la lectică. 

Înţelegând că stăpânul său căzuse pradă unui acces de 
furie nemaiîntâlnit, doamna Techat amână prezentarea 
unor probleme legate de administrarea provinciei pe care 
dorea să i le aducă la cunoştinţă. 

— Să-mi facă mie aşa ceva! Vrea să năvălească pe 
pământurile mele! Acest rege şi-a pierdut capul, o să-l ajut 
eu să-şi recapete judecata! 

— După părerea mea, Sesostris urmează un plan 


354 


limpede, cu o hotărâre de neclintit. 

Doar doamna Techat îndrăznea să-i vorbească astfel lui 
Khnum-Hotep care, prefăcându-se că n-a auzit observaţia, 
intră în sala de primiri unde era o răcoare plăcută. 

Un servitor îi aduse îndată bere şi apoi se retrase fără 
zgomot. Techat rămase în picioare într-un colţ al încăperii. 
Prăbuşit într-un jilţ pe măsura lui, Khnum-Hotep le mângâia 
pe cele două căţele sprijinite de genunchii săi, în timp ce 
masculul veghea, culcat la picioarele stăpânului. 

— Un plan limpede, deci. Şi unde o să-l ducă acest plan? 

— Spre stăpânirea întregului Egipt, dându-l la o parte pe 
ultimul răzvrătit care, astăzi, nu mai are niciun aliat. 
Sesostris a scăpat, pe rând, de duşmanii săi, ştiind că 
aceştia nu erau în stare să se unească. 

— Dacă îşi închipuie că mă voi prosterna înaintea lui, se 
înşală amarnic. 

— Ar fi, totuşi, cea mai nimerită alegere, socoti doamna 
Techat. Regele are mai multă putere. 

— Avea, dacă m-ar fi atacat prin surprindere! Acum, că 
am aflat, suntem egali şi, pentru mine, lupta nu e pierdută 
dinainte. 

— V-aţi gândit la numărul morţilor? 

— Această provincie aparține familiei mele de 
nenumărate generaţii şi nu o voi ceda niciodată nimănui. 
Gata cu vorbăria, doamnă Techat! O să-i pregătesc o 
primire frumoasă năvălitorului. Vor fi mulţi morţi, mai ales 
de partea sa. Şi faraonul acesta va face la fel ca toţi cei 
care au vrut să pună mâna pe pământurile mele: va da 
înapoi. 

er 

Deşi ascultase cu atenție argumentele lui Nesmontu, 
faraonul rămânea neînduplecat. Plin de ciudă, generalul 
continuă totuşi să-şi antreneze trupele de atac. Când primi 
vestea cea rea, îl înştiinţă îndată pe faraon. 

— Dezertorul a fost zărit când trecea hotarul acestei 
provincii pentru a pătrunde în cea a lui Oryx. Situaţia e 


355 


limpede: l-a prevenit pe Khnum-Hotep asupra intenţiilor 
noastre. Nu ne mai putem bizui deci pe avantajul unui atac- 
surpriză. Cu cât întârziem să atacăm, cu atât duşmanul îşi 
întăreşte apărarea, iar bătălia va fi grea şi izbânda - 
nesigură. În caz de înfrângere, autoritatea de care vă 
bucuraţi va fi distrusă pentru totdeauna, iar guvernatorii 
provinciilor îşi vor recăpăta libertatea.  lertaţi-mi 
sinceritatea, Luminăţia Voastră, dar nu pot îndura gândul 
unui dezastru! 

— Ce fel de capcane pregăteşte Khnum-Hotep? 

— Din cele ştiute şi din cele prosteşti. 

— Atunci, generale, acomodează-te cu ele şi 
zădărniceşte-i şiretlicurile! A 

Această misiune îl înflăcără pe Nesmontu. In locul unei 
învălmăşeli brutale, va avea loc o înfruntare tactică a 
armatelor. În aceste împrejurări, experienţa sa avea să fie 
hotărâtoare. 

Pit 

Senankh, aflat la capătul puterilor, sosi la Kahun 
împreună cu escorta sa. Marele Trezorier slăbise, dar nu 
voia să-şi potolească foamea decât după ce aducea la 
cunoştinţa regelui rezultatele călătoriei sale. 

Dar judecând după figura sa abătută, atât de rară la 
acest om harnic şi aparent mereu voios, Sesostris înţelese 
că ele erau dintre cele mai nefericite. 

— Am făcut să ajungă în mâinile Pleşuvului bucăţi de aur 
luate din comorile templelor, Luminăţia Voastră! Niciuna n- 
a tămăduit salcâmul. 

Sesostris ştia deja că aurul folosit în timpul ultimei şi 
îndepărtatei celebrări a misterelor lui Osiris, la Abydos, nu 
avusese, de asemenea, niciun efect. Golit de energia sa, 
atins de vrăji, nu mai era decât un metal neînsufleţit. 

Fiinţa stăpânită de demoni, care se atinsese de inima 
spirituală a Egiptului, dezlănţuise cel mai de temut atac. 

Regele începuse să spere că Senankh va găsi aurul 
salvator şi că va putea astfel să le anunţe celor care-i 


356 


juraseră supunere vindecarea Arborelui. Ei i s-ar fi alăturat 
atunci fără să mai stea pe gânduri şi, în faţa unei armate 
atât de puternice, Khnum-Hotep ar fi cedat. 

— Vreau să adaug, continuă Marele Trezorier, că 
rezervele de aur din templele noastre au scăzut într-un 
mod îngrijorător. Unele nu mai au niciun strop. Din pricina 
guvernatorilor, aurul n-a mai fost scos din mine. E posibil 
chiar ca unul dintre ei să fi strâns cantităţi însemnate 
pentru folosinţa proprie. 

— Khnun-Hotep? 

— Numele lui apare adesea legat de astfel de învinuiri, 
dar nu am nicio dovadă. 

Faraonul îşi strânse consiliul, la care fuseseră chemaţi să 
se alăture din nou Djehuty şi generalul Sepi. 

Nesmontu se aştepta la o declaraţie de război în toată 
regula împotriva răzvrătitului Khnum-Hotep. 

— Viitorul nostru apropiat se întemeiază pe cuvântul tău, 
Djehuty! 

— İl cunoaşteţi deja, Luminăţia-Voastră! V-am recunoscut 
drept rege al Egiptului de Sus şi de Jos, iar provincia 
lepurelui se află, de acum înainte, sub stăpânirea 
faraonului. 

— Se pare că înfruntarea cu Khnum-Hotep nu poate fi 
ocolită. Înainte însă, am o obligaţie sacră de îndeplinit, iar 
generalii Sepi şi Nesmontu vor trebui să mă însoţească. De 
aceea, te însărcinez cu comanda trupelor aflate în 
cazărmile din Kemenu. 

Nesmontu se stăpâni cu mare greutate.  Să-şi 
încredinţeze oamenii unui fost duşman? Era nebunie 
curată! 

— Care vă sunt poruncile? îl întrebă Djehuty. 

— In aşteptarea întoarcerii mele, vei aşeza trupele la 
hotarele provinciei pentru a respinge un posibil atac, în 
care nu cred. Dacă se întâmplă totuşi, mulţumeşte-te doar 
să-i ţii piept lui Khnum-Hotep. 

— Voi face întocmai. 


357 


Privirea monarhului se opri asupra celorlalţi: 
— Vom pleca de îndată spre Abydos. 


358 


62. 


Pleşuvul şi faraonul se îndreptară către Salcâm. 

— Poruncile v-au fost urmate întocmai, Luminăţia 
Voastră! 

— Ce ne sfătuiesc ceilalţi preoţi? 

— Sunt atât de deznădăjduiţi, încât nu fac altceva decât 
să-şi îndeplinească obligaţiile. Nu mai vorbim decât despre 
lucruri fără însemnătate, apoi fiecare se închide în tăcerea 
sa. 

Reunind prin misterul său cerul, pământul şi lumea 
subterană, Marele Arbore continua să lupte împotriva 
pieirii. În el, Osiris rămânea încă prezent, dar oare cât timp 
Salcâmul va mai reuşi să-şi prelungească rădăcinile până la 
Oceanul începuturilor, ca să soarbă energia necesară 
supravieţuirii? 

— Ai descoperit vreun leac în papirusurile vechi? 

— Din nenorocire, nu, Luminăţia Voastră! Dar acum sunt 
ajutat în căutările mele şi nu-mi pierd speranţa. 

Un vânt rece sufla peste Copacul Sacru. Puțin câte puţin, 
poarta către Lumea de Dincolo se închidea. 

Insoţit de Sobek Păzitorul, Sesostris vizită şantierul ale 
cărui lucrări, în ciuda tuturor întâmplărilor neprevăzute, 
continuau să înainteze. Datorită intervenţiei preoteselor lui 
Hathor, accidentele se răriseră şi uneltele nu se mai 
rupeau. 

Mai-marele meşterilor mărturisi că trecuseră prin clipe 
grele, dar hotărârea lor rămânea necilintită. Toţi îşi dădeau 
seama că iau parte la un adevărat război împotriva forţelor 


359 


întunecate şi fiecare piatră pe care reuşeau să o aşeze la 
locul ei li se părea o victorie. 

Prezenţa faraonului îi îndemnă să lucreze cu şi mai multă 
tragere de inimă. Siguri de sprijinul său neclintit, 
constructorii îşi promiseseră să nu cedeze în faţa 
duşmanului. 

— Pregătiţi Cercul de Aur din Abydos! îi porunci Sesostris 
Pleşuvului. 

a3 

Într-una din sălile templului lui Osiris, patru mese de 
ofrande fuseseră aşezate În cele patru puncte cardinale. 
Semnul hieroglific pentru masa de ofrandă se citea hotep şi 
însemna „pace, deplinătate, seninătate”, noţiuni ce 
desemnau misiunea Cercului de Aur din Abydos, ai cărui 
membri, în aceste timpuri înfricoşătoare, se întrebau dacă 
sunt capabili s-o îndeplinească. ` 

Faraonul şi regina erau aşezaţi în direcția răsăritului. În 
faţa lor, spre apus, stăteau Pleşuvul şi generalul Sepi. La 
miazănoapte, se aflau purtătorul Sceptrului Puterii Sehotep 
şi generalul Nesmontu, iar la miazăzi, Marele Trezorier 
Senankh. 

— Din pricina unei sarcini ce i-a fost încredinţată, unul 
dintre noi lipseşte, anunţă monarhul. Bineînţeles, hotărârile 
noastre îi vor fi aduse la cunoştinţă. 

Toţi membrii Cercului de Aur fuseseră iniţiaţi în marile 
mistere ale lui Osiris. Între ei se stabiliseră legături trainice. 
Supuşi secretului total, ca şi înaintaşii lor, îşi închinaseră 
viaţa măririi şi fericirii Egiptului care se sprijinea tocmai pe 
transmiterea precisă a iniţierii osiriene. 

Aici, moartea era înfruntată pe faţă. Aici, aşa cum se 
spunea într-un text gravat în piramidele regale ale 
Vechiului Regat, chiar moartea murea. Cercul de Aur din 
Abydos menținea dimensiunea supranaturală a Celor Două 
Regate unde trăia poporul Cunoaşterii. 

— Dacă Salcâmul se usucă, reaminti Sesostris, misterele 
nu vor mai fi celebrate. Seva care străbate Marele Trup al 


360 


Egiptului va seca, unirea dintre cer şi pământ se va rupe. 
De aceea trebuie să căutăm fără odihnă pricina acestei 
vrăji a cărui făptaş este, probabil, guvernatorul Khnum- 
Hotep. 

— Vă mai îndoiţi încă, Luminăţia Voastră? îl întrebă 
generalul Nesmontu. Nevinovâăţia celorlalţi a fost dovedită, 
nu mai rămâne decâtel! 

— Vreau să aud din gura lui motivele pentru care a 
săvârşit această ticăloşie. Trebuie să ne luptăm cu el şi să-l 
prindem viu. În aceste vremuri atât de triste şi 
primejdioase, unirea ţării este mai necesară ca niciodată. 
Dezbinarea ne-a făcut slabi şi aceasta e una dintre cauzele 
care au permis unei forţe distrugătoare să atingă Arborele 
lui Osiris, al cărui trup este format din provinciile cereşti şi 
pământene reunite. 

— Cuvintele puterii rostite la Abydos primesc încă un 
răspuns binevoitor din partea zeilor, declară Pleşuvul, iar 
corpul preoţilor permanenţi îşi îndeplineşte sarcinile cu 
multă conştiinciozitate. 

— Şi dacă unul dintre preoţi este complice? întrebă 
Senankh. 

— Este o posibilitate ce nu poate fi neglijată, se plânse 
Pleşuvul, dar niciun semn nu o adevereşte. 

— lertaţi-mi îndrăzneala de a vă adresa această 
întrebare, Luminăţia Voastră, zise Sehotep cu gravitate, dar 
e nevoie: dacă veţi muri în timpul înfruntării cu Khnum- 
Hotep, cine vă va urma la tron? 

— Regina va asigura regența şi cei care vor scăpa cu 
viaţă vor alege un nou monarh. Dar lucrul cel mai însemnat 
este să găsim un mijloc să tămăduim Salcâmul. Până acum, 
Calea căutării aurului a dat greş. Dar nu vom renunţa. 

— Cercetarea deşertului, găsirea carierelor şi aducerea 
de acolo a metalului salvator vor dura mult timp, socoti 
generalul Sepi. Şi nu mai vorbesc de primejdiile ce se vor 
ivi de-a lungul călătoriei. 

— Fiecare dintre noi are de făcut o muncă ce depăşeşte 


361 


puterile unui om, îi lămuri Sesostris. Oricare ar fi piedicile şi 
greutăţile, să jurăm că nu ne vom da bătuţi. 

Rând pe rând, fiecare dintre cei prezenţi jură. 

— A sosit clipa ca discipolul nostru să facă următorii paşi 
pe drumul misterelor, rosti regina. Desigur, nu e încă 
pregătită să treacă de Ultima Poartă şi e primejdios s-o 
grăbim. Totuşi, ea trebuie să încerce să străbată o nouă 
etapă spre Cercul de Aur. 

aa 

Tânăra preoteasă se înclină în faţa faraonului: 

— Urmează-mă! 

În toiul nopţii, cei doi pătrunseră într-o capelă luminată 
de torţe. In mijloc, se afla un sipet alcătuit din patru lei 
aşezaţi spate în spate. Din el se înălța un stâlp în vârful 
căruia se vedea o ascunzătoare. 

— lată stâlpul venerabil apărut la originile vieţii, îi 
destăinui monarhul. Prin el s-a ridicat Osiris, învingătorul 
morţii. El, Cuvânt şi Spirit, a fost ucis şi tăiat bucăţi. Dar 
transmițând iniţierea câtorva oameni, le-a îngăduit să 
strângă la un loc părţile risipite ale lumii şi să aducă la viaţă 
fiinţa cerească din care, în fiecare dimineaţă, Egiptul 
renaşte. Nu există învăţătură mai însemnată decât aceasta 
şi tu va trebui să-i stăpâneşti multele-i secrete. Eşti în stare 
să vezi ce este ascuns? 

Preoteasa privi cu atenţie sipetul, ştiind că nu putea 
rămâne nepăsătoare. O secundă, se gândi să ridice vălul 
pentru a descoperi vârful stâlpului, totuşi instinctul îi 
interzise să săvârşească o asemenea pângărire. 

Se cuvenea să se adreseze leilor, acestor patru păzitori 
cu priviri de foc. 

Tânăra înfruntă fiarele, una după alta. Ele îi deschiseră 
Porţile Timpului şi Spaţiului, şi o ajutară să călătorească 
prin ţinuturi uriaşe, pline de capele, coline, câmpuri 
acoperite de grâu auriu, canale şi grădini încântătoare. La 
capătul lor, se găsea un cerc de foc în mijlocul căruia trona 
un vas pecetluit. 


362 


Apoi, priveliştea îşi pierdu conturul şi tinerei preotese îi 
apăru iar imaginea sipetului. 

— Ai văzut secretul, îşi dădu seama regele. Vrei să 
înaintezi pe aceasta cale? 

— Vreau, Luminăţia Voastră! 

— Dacă zeii îţi vor îngădui, într-o zi, să ajungi la vasul 
pecetluit şi să descoperi ce se află înăuntru, vei cunoaşte o 
bucurie ce nu aparţine acestei lumi. Dar mai întâi te 
aşteaptă încercări de temut. Ele vor fi mai severe şi mai 
crude decât cele la care au fost supuse până acum 
preotesele inițiate, căci niciodată noi n-am cunoscut o 
asemenea primejdie. Dar mai este timp, poţi încă să 
renunţi. Să te gândeşti bine la hotărârea pe care o vei lua. 
În ciuda tinereţii tale, poartă-te cu înţelepciune şi nu te 
încrede prea mult în puterile tale! Calea apei nimiceşte 
fiinţele, calea pământului le înghite, cercul de foc este de 
netrecut. Dacă porneşti în această călătorie, vei fi singură 
în cele mai grele clipe, măcinată de teamă şi îndoială. 

— Fericirea omenească nu este, oare, trecătoare, 
Luminăţia Voastră? Aţi vorbit despre o bucurie ce nu 
aparţine acestei lumi. Tocmai pe ea o caut. Dacă 
slăbiciunile mele mă vor împiedica să o trăiesc, eu voi fi 
singura vinovată. 

— Uite arma cu ajutorul căreia vei reuşi să abaţi unele 
lovituri ale ursitei rele. 

Sesostris îi înmână tinerei preotese un mic sceptru din 
fildeş: I 

— Se numeşte heka, magia născută din lumină. In el este 
gravat Cuvântul care naşte energie. Doar în el se găseşte 
vorba pătrunzătoare, pe care nu va trebui s-o foloseşti 
decât cu  bună-credinţă. Acest sceptru a aparținut 
faraonului primei dinastii, Scorpionul. Se odihneşte aici, 
după ce şi-a legat soarta de Osiris. De când Egiptul este 
pământul iubit de zei, Cercul de Aur din Abydos a dovedit 
că moartea nu este fără întoarcere. Dar astăzi, Salcâmul 
piere şi poarta către Lumea de Dincolo se închide. Dacă nu 


363 


vom reuşi s-o păstrăm deschisă, viaţa însăşi ne va părăsi. 

Strângând sceptrul la piept, preoteasa ştiu că nu avea să 
dea înapoi. Intr-un fel surprinzător, gândurile o purtară spre 
tânărul scrib care, din ce în ce mai des, îi bântuia nopţile. 
Intr-un astfel de moment solemn, fata îşi reproşă această 
slăbiciune. Nu era oare un semn care îi arăta cât de plin de 
primejdii îi era drumul? 

Dar defectele şi duşmanii din inima sa contau prea puţin 
şi cel mai bine era să-i găsească şi să se lupte cu ei fără 
întârziere. Totuşi, ceea ce simţea pentru Iker nu părea nici 
să-i slăbească forţele, nici s-o abată de la drumul său. Dar 
oare înţelepţii nu susţin că pasiunile oamenilor sfârşesc în 
rătăciri şi disperare, departe de bucuria cerească? 

Dar multele emoţii o tulburară prea tare pe tânăra 
preoteasă, ca să mai fie capabilă să gândească limpede. 
Strângând cu putere sceptrul, de parcă ar fi fost o cârmă, îl 
însoţi pe faraon şi ieşi din capela sipetului. 

— Voi celebra ritualurile din zori, o anunţă el, şi o voi 
oferi pe Maat lui Maat. Fie ca judecata dreaptă să te 
călăuzească! 

Singură în faţa templului lui Osiris, tânăra femeie privi 
cum soarele se năştea din nou. Incă o dată, faraonul biruise 
întunericul. 

Dacă Salcâmul se va stinge, astrul zilei n-ar mai fi fost 
decât un disc uscat, ce avea să pârjolească întreaga natură. 

Tânăra se bucură de sfârşitul acestei nopţi, în care 
destinul său se schimbase, şi de primele licăriri ale zorilor 
din care speranţa nu dispăruse. 

In curând, împreună cu Pleşuvul, va vărsa apa şi laptele 
la rădăcina Arborelui Vieţii, în timp ce pământul sacru din 
Abydos se va acoperi de lumină. 


364 


CHRISTIAN JACQ 


Seria Misterele lui Osiris 


t Arborele Vieţii 
+ Uneltirile Răului 
ttt Calea de Foc 
tttt Marele Secret 


365 


Cuprins: 


CAPITOLUL Tisza oază ata ba ao lia da a în n a 7 
CAPITOLUL. 2 tine ear ata dea îi a ae e aice aa e 9 
CAPITOLUL 3 S3RPERE EEE ARE SRO AER ERE pai PRE Ip RPR RER PRESE 13 
CAPITOLUL A aia esa de Dor aa a eine atata e ip ae 16 
CAPITOLUL "Sici a ai et a a el 19 
CAPITOLUL, rom cai osie oaie ea e a aaa a 23 
CAPITOLUL 7 sait iza idea o a a iad a anti a 26 
CAPITOLUL :8-sc ace ta ee otet  ae 31 
CAPITOLUL, Si sie a aaa a i 35 
CAPITOLUL TOi ipi aeaa] 40 
CAPITOLUL II neoane io e aa e ae ete da pi 44 
CAPITOLUL 12 recni aei a 50 
CAPITOLUL e 400 RRERE PEPE RER RE Eee PER Sa AA 54 
CAPITOLUL DA nasca aaa oana ora ia aie a Bar lau 59 
CAPITOLUL 15 eo n 64 
CAPITOLUL TO ii ai cae near ee i tie ri 0 aaa rr 68 
CAPITOLUL 3,7 issa aia e ai a n a a a adn 74 
CAPITOLUL 3: anca tac tan i a i ala aa ata i 80 
CAPITOLUL 4 AORTIRESE PRR EN R PIE Eee NENE RER NE ARE RPR PASTA 85 
CAPITOLUL 20. issa aaa teacă n aia alo i aa 90 
CAPITOLUL 215 cei ceea nea ta aa nd aa ata e 95 
CAPITOLUL 2.2 iesea ai dă i a a a 100 
CAPITOLUL 22 ice maci ideea e ia aia iei aaa a a a dai e 105 
CAPITOLUL 20 cerea ice aliază d git aa ele aa 112 
CAPITOLUL 28 ies cioaca iaca a ea cina caii 118 
CAPITOEUL 20 -ricsi rse En a aul amd sd Zi 2 TE 123 
CAPITOLUL 2 7 me ciao etica ati o te Ba a ai a 128 
CAPITOLUL, 28. cn ese tc nec a e dee iri e e i ia 134 
CAPITOLUL 29 se tei a ee de AEE EEE E Ciă 139 
CAPITOLUL 30 cetatea tă tea aia da ia atâtea delta 144 


366 


CAPITOLUL 31sccs mei paaa aaa sees aaa ia ai Va ii dear 150 


CAPITOLUL 30 ses săeoatană 6 ee astia aa la dead e 156 
CAPITOLUL 3 35 irinenn aa becali 161 
CAPITOLUL 34 ass ostean aa Si iat 168 
CAPITOLUL 3.30 coana onirică a a a dt art la 175 
CAPITOLUL SBicias ai caer ae re td e Aa oi el adi 181 
CAPITOLUL.3 7 ia ază aa dt aaa pă ai na e tr re 188 
CAPITOLUL 38-a ia acad ea a e dia netă Sade tă 193 
CAPITOLUL 39 unsa os taia te iei aiaa atiă 198 
CAPITOLUL 40). arara mea inerea tisa ao ea 205 
CAPITOLUL 41 et reiteaiaa parazit sanie a aa tată 212 
CAPITOLUL 42 sas create aaa a decat aie ti ea e iai 219 
CAPITOLUL 4 3 seci oi i aia ecuatia EEEN 226 
CAPITOLUL 44 einsa a 231 
CAPITOLUL 45i ceai a ninaa cea ac ai 237 
CAPITOLUL 0005 parte i ae Eoen EE EEEO 243 
CAPITOLUL 4.7. iriran co taran aaa lee tit aaa dă 250 
CAPITOLUL 48, îns ee zac aaa n d te iri n ie ae 257 
CAPITOLUL 49 ss sii sote datele Ep aie 0 O 265 
CAPITOLUL 50 casă a iată tat oi ue a ii dada 271 
CAPITOLUL SLri seară ea aice ei at ua ea acea ata 277 
CAPITOLUL S2 6 ea eo ene n E E O 284 
CAPITOLUL 53 site tn aie a taia linia e ae aa dara 291 
CAPITOLUL 54. ci coca ae ora ăi pe alee e ea 297 
CAPITOLUL 5 Siaina a iai i a 303 
CAPITOLUL 5O irisan rnanan nia 309 
CAPITOLUL 5 / cec cra oase a ca te ianea 319 
CAPITOLUL 58. mia coaie ai a ete ai da ae tre 326 
GAPITOLUL 59cm ipn SERE DER See IRENE AP Mint AER MIE AR 333 
CAPITOLUL 60; îs ei e care cae ea aa e aceea dnei 339 
CAPITOLUL 61 aia costa ăia ste ai aie ai toată a e 346 
CAPITOLUL < i. ARRP RRPIIBRRRDE PERETE 3 Rp CREIER 353 


367