Christian Jacq — Femeia inteleapta

CHRISTIAN JACQ s-a născut la Paris, în 1947. 

Doctor în studii de arheologie şi egiptologie la Sorbona, el 
este autorul a peste douăzeci de eseuri şi a numeroase romane. 

Din creaţia sa literară se remarcă romanele Champollion 
l'Egyptien, din 1987, care l-a făcut celebru, LaReine Soleil, 1988, 
L'Affaire Toutankamon, 1992, ca şi seriile Le Juge d'Egypte (3 
volume), 1993-1994, Ranises (5 volume), 1995-1997, La Pierre de 
lumiere (4 volume), 2000. 

Cariera sa de egiptolog se întrepătrunde cu cea de 
romancier, cele doua domenii dialogind în eseurile şi romanele 
sale. „Fiind pasionat de muzica, consider că romanele mele sînt 
opere, iar eseurile, sonate", declară autorul într-un interviu. 


CHRISTIAN JACQ 
Femeia înţeleaptă 


Fie ca acest roman să le fie dedicat tuturor artizanilor din 
satul numit Locaşul Adevărului, celor care au păstrat secretele 
„Casei Aurului", reuşind, totodată, să le exprime prin operele lor. 

Damietta-Rosetta 

Alexandria Ismailia LACUL NASSER VESTULTEBEI Temp/o/ 
lul Ramses al II-lea GurnetMuraig. XV! (Ramssoum) 'mormintele 
< 

IW 

> Templul lul Amenhotep al IIl-lea (din caro mai exista doar 
„coloanele lui Memnon") MedlnHabu \ (Templul \ 'lui Ramses al 
III-lea) *>*. , 


ORAŞUL LUXOR Templul din Luxor 

ESTULTEBEI 1. 

Pericolul plutea în aer. 

De la moartea lui Ramses cel Mare, dispăruse liniştea din 
Locaşul Adevărului. Situat pe malul stîng al Tebei, interzis celor 
din afara, satul secret al artizanilor, a căror îndeletnicire era de 
a ciopli şi de a decora mormintele regilor şi reginelor, îşi aştepta 
soarta cu înfrigurare. 

Oare ce hotârîre va lua succesorul Merenptah, în vîrstă de 
şaizeci şi cinci de ani, acum, cînd cele şaptezeci de zile de la 


mumificarea ilustrului faraon luau sfîrşit? Fiu al lui Ramses, 
trecea drept un bărbat autoritar, drept şi sever; dar va şti el, 
oare, să dea în vileag inevitabilele comploturi şi să scape de 
intriganţii care ar dori să ocupe „tronul celor vii", însuşindu-şi 
cele Două Regate, Egiptul de Sus şi cel de Jos? 

Ramses cel Mare fusese generosul protector al Locaşului 
Adevărului şi al confreriei artizanilor care depindeau în mod 
direct de rege şi de primul său ministrul, vizirul; acest loc avea 
propriul tribunal şi beneficia de un transport zilnic de hrana. 

Neaviînd griji materiale, artizanii se puteau consacra operei 
lor, vitale pentru supraviețuirea spirituală a ţării. 


Toate  inadvertenţele  terminologice aparțin autorului 
(n.red.). 

Însărcinat cu paza satului în care nu avea dreptul să 
pătrundă, şeful Sobek nu mai reuşea să doarmă, înarmat cu o 
sabie, o lance şi un arc, străbătea neîncetat teritoriul de care 
răspundea şi, de mai multe ori pe zi, îşi verifica dispozitivul de 
supraveghere conceput de el însuşi. 

Desigur, cei doi paznici ai porţii celei mari îşi făceau gardă 
obişnuită, unul de la ora patru dimineaţa la patru după-amiază, 
iar celălalt, de la patru după-amiaza la patru dimineaţa; bine 
făcuţi, buni miînuitori ai bitei, nu-i lăsau pe profani să intre 
dincolo de incinta Locaşului Adevărului, în care trăiau artizanii 
împreună cu familiile lor. Şi mai erau şi cele „cinci ziduri", mai 
bine-zis forturile dispuse de-a lungul drumului către sat. 

Dar aceste măsuri obişnuite nu i se păreau suficiente lui 
Sobek, un nubian mare şi puternic, al cărui chip era marcat de o 
cicatrice, sub ochiul stîng; le ordonase oamenilor săi să stea în 
permanenţă la pîndă pe dealurile dimprejur, să supravegheze 
drumul ce ducea la Ramesseum, templul lui Ramses cel Mare, 
înălţat pentru milioane de ani, şi potecile spre Văile Regilor şi 
ale Reginelor. 

Dacă s-ar fi ivit tulburări grave, rebelii ar fi ocupat Locaşul 
Adevărului în care, după cum se zvonea, artizanii erau capabili 
să producă bogății fabuloase şi chiar să transforme orzul în aur. 

Ce se va alege oare, sub noul faraon, de modesta 
comunitate în care trudeau treizeci şi doi de artizani, împărţiţi în 
„echipajul din dreapta" şi „echipajul din stînga", pe vasul cu 


care era comparat satul? Sobek ar fi, poate, ultimul apărător, 
care rezista pînă la capăt, fără să fugă precum un laş. 

Trăind „în exterior", paznicul sfirşise prin a se ataşa de cei 
mai mulţi dintre locuitorii pe care avea datoria sâ-i protejeze; 
deşi nu era el însuşi un artizan şi nu le cunoştea secretele, avea 
totuşi sentimentul că participă la aventura lor şi nu-şi mai putea 
imagina cum ar fi viaţa departe de ei. 

lată de ce, o altă frămiîntare îl urmărea tot timpul: oare nu 
se ascundea vreun asasin printre membrii confreriei, punînd în 
pericol viaţa maestrului Nefer cel Tăcut, acuzat cu ceva timp în 
urmă, pe nedrept, printr-o scrisoare anonimă, şi apoi declarat 
nevinovat de crima comisă asupra unui paznic? Şeful Sobek nu 
reuşise sâ-i identifice nici pe vinovat, nici pe autorul anonimei şi 
se întreba dacă nu cumva făptaşul era un prieten al lui Nefer, 

gelos din pricina ascensiunii acestuia. Dar paznicul avea o 
altă pistă de urmat, căci îl bănuia pe Abry, administratorul 
principal al malului sting al Tebei, ca fiind amestecat într-un 
complot ce ameninţa să distrugă Locaşul Adevărului. Din 
nefericire, dispariţia lui Ramses cel Mare risca să schimbe 
situaţia, scăpînd-o de sub control. 

Ca şef al echipei din dreapta, Nefer avea datoria de „a face 
tot ce este luminos în Locaşul de lumină", de a concepe 
planurile şi de a repartiza munca în funcţie de priceperea 
fiecăruia. 

Responsabilităţi tot mai grele îi apăsau umerii de la recenta 
dispariţie a lui Kaha, şeful echipei din stînga, căruia îi urmase 
fiul său de suflet, Hay, lipsit de experienţă şi mare admirator al 
lui Nefer, considerat adevăratul conducător al confreriei. Pînă şi 
Kenhir, bătrînul scrib al Mormiîntului, reprezentantul puterii 
centrale, îl trata pe Nefer cu mult respect; înaltul funcţionar, cel 
care trebuia să pună la punct confreria numită simbolic „Marele 
si Nobilul Mormiînt pentru milioane de ani din vestul Tebei", 
recunoscuse în el un maestru excepţional, cu o autoritate 
firească şi de necontestat. 

Dar Nefer cel Tăcut va fi, oare, capabil să lupte împotriva 
forţelor întunericului care amenințau Locaşul Adevărului? EI, 
căpitanul echipajului „bărbaţilor din interior", va şti, oare, să-şi 
dea seama de gravitatea pericolului şi va avea, oare, mijloacele 
de a le ţine piept? Legat de desâvirşirea operei după regulile 
predecesorilor săi săi, Nefer uitase, poate, cruzimea şi lăcomia 


lumii din exterior. Charisma lui va fi, oare, de ajuns pentru a 
îndepărta nenorocirea? 

Paznicul se opri în faţa unei nişe scobite în zidul de incintă, 
în care se afla o statuetă a lui Maat, patroana ocrotitoare a 
satului. Purtînd pe cap o pană cu ajutorul căreia păsările se 
puteau orienta, fragila zeiţă întruchipa idealul confreriei, 
aspiraţia sa către armonie şi dreptate, elemente indispensabile 
ale creaţiei artistice. Nu se spunea oare că „desâvirşind-o pe 
Maat, faci un lucru plăcut lui Dumnezeu"? 

Sobek respira cu greu. Aerul cald devenea tot mai apăsător, 
pericolul se apropia, încercînd să se liniştească, contemplă 
creasta Soarelui-Apune, vîrful cel mai înalt al muntelui teban, de 
forma unei piramide. Potrivit legendei, stinca fusese astfel 
modeiată de către primii cioplitori în piatră ai confreriei, pentru 
ca oamenii din sud sâ-şi amintească de piramidele din nord. 

Ca toţi cei de prin partea locului, paznicul ştia că această 
creastă adăpostea o femelâ-şarpe de care toţi se temeau, 
numită „Cea-care-iubeşte-liniştea", şi că un obstacol îi oprea pe 
profani să-i tulbure odihna. Faraonii îşi puseseră locurile de veci 
sub protecţia sa, iar sătenii îi încredinţaseră speranţele lor. 

De la o altitudine de patru sute cincizeci de metri, creasta 
se situa pe axa templelor înălțate de faraoni întru strălucirea lui 
Ka, energia inepuizabilă răspîndită în univers; dispuse în evantai 
în jurul ei, templele îi aduceau un permanent omagiu. 

Lui Sobek îi plăcea s-o privească la apusul soarelui, atunci 
cînd penumbra acoperea deşertul, culturile şi Nilul; nu rămînea 
în lumină decit creasta, ca şi cînd noaptea n-avea nici o putere 
asupra ei. 

Un paznic îşi agită braţele, altul strigă din răsputeri. 

Sobek alergă de îndată către primul fort, acolo unde 
agitația era la culme; paznicii încercuiau vreo zece stăpini ai 
unor măgari, speriaţi, ce-şi protejau capetele cu mîinile, pentru 
a evita loviturile de bite, în timp ce animalele se risipeau în 
toate direcţiile. 

- Opriţi-vă, ordonă Sobek, nu sînt decit nişte auxiliari! 

Dîndu-şi seama de greşeala făcută, paznicii încetară sâ-i 
mai lovească. 

- Ne-a fost frică, şefu', se scuză unul dintre ei. Am crezut că 
vor să intre cu forţa. 


Aşa cum se întîmpla în fiecare zi, auxiliarii aduceau apă, 
peşte, legume proaspete, ulei şi alte provizii necesare sătenilor. 

Cei mai curajoşi dintre ei îşi adunară măgarii, alţii gemeau 
sau protestau. Şeful Sobek trebuia să scrie un raport enorm 
pentru a explica incidentul, justificînd totodată comportamentul 
subordonaţilor săi. 

- Daţi îngrijiri răniților, ordonă el, şi despovăraţi măgarii! 


Cînd cortegiul sosi la poarta principală a satului, aceasta se 
întredeschise  lâsîndu-le să treacă pe soțiile artizanilor. 
Gospodine în familie, dar şi preoţesc ale lui Hathor, îşi luară 
porțiile în primire, în linişte deplină. 

In timpul vieţii lui Ramses cel Mare, acesta era un moment 
în care se discuta, oamenii rideau de orice fleac, păreau să se 
mai şi certe pentru a obţine cea mai bună carne, cele mai bune 
fructe sau cea mai bună brînză. Dar de la dispariţia marelui 
monarh, pînă şi copiii tăceau, iar mamele nu mai aveau chef să 
ia parte la joaca lor. Işi făceau munca zilnică lâsîndu-se pe vine, 
mai ales pentru a frămînta aluatul pentru piine. Dar cît timp vor 
mai putea face toate aceste gesturi simple, pregătind bucuria 
unei mese în familie? 

Un paznic tînăr alergă spre Sobek: 

- Şefu', sefu'! lată că mai sosesc şi alţii! 

- Alţi auxiliari? 

- Nu... Soldaţi cu arcuri şi lănci! 

2. 

Mehy, Trezorierul principal al Tebei, se plimba de colo-colo 
în sala de recepţie a vilei sale somptuoase. Om de finanţe fâră 
egal, deosebit de priceput in manipularea cifrelor, maestrul 
ocult al regiunii era, totodată, un comandant foarte apreciat de 
forţele armate, care profitau de generozitatea sa. 

Avea faţa rotundă, părul negru ca pana corbului lipit de 
creştet, ochii căprui-închis, buzele groase, mîinile şi picioarele 
durdulii, torsul lat şi puternic. Sigur de sine şi de capacitatea sa 
de seducţie, Mehy era obsedat de un scop aparent inaccesibil: 

să-şi însuşească imensele comori ale Locaşului Adevărului. 
Ştia că artizanii produc bogății incredibile în Locaşul Aurului şi 
văzuse piatra de lumină care le deschidea drumul, atunci cînd 
pătrundeau in întunericul unui mormînt din Valea Regilor. 


Pentru a o şterge fârâ a fi identificat, Mehy ucisese un 
paznic. Scrisoarea anonimă trimisă lui Sobek cu scopul de ă-l 
scoate vinovat de omor pe Nefer cel Tăcut nu avusese, din 
nefericire, efectul scontat; intervenţia misterioasei „femei 
înțelepte" din Locaşul Adevărului, precum şi ancheta tribunalului 
dovediseră nevinovăția artizanului. Dar comandantul râmînea 
departe de orice bănuială şi ascensiunea sa îşi urmase cursul, 
cu preţul dispariţiei socrului său, pe care o pusese la cale cu 
isteţime, şi datorita complicităţii delicioasei sale soţii Serketa, 
fermecătoare ca un scorpion, lacoma şi neiertătoare ca el. 


Bogat, puternic, bucurîndu-se de o bună reputaţie, Mehy 
complota cu prudenţa şi cu răbdare. Refuzat de tribunalul de 
admitere al Locaşului Adevărului, nu reuşise niciodată să treacă 
peste acest afront. Dorinţa lui de a se răzbuna era dubiată de 
visul de a transforma vechiul Egipt, îngropat în tradiţiile şi 
credinţele sale, într-o ţară modernă şi cuceritoare, în care 
ştiinţa, prin persoana prietenului său Dakter, gata să accepte 
orice invenţie, ar trezi la viaţă o societate adormită. 

Pentru împlinirea acestui plan măreț era, însă, necesară 
pătrunderea în secretele confreriei, protejate cu atita străşnicie 
de faraoni. Principalul adversar al lui Mehy fusese Ramses cel 
Mare, iar unica sa tentativă de a-l suprima pe monarh, 
sabotindu-i carul de luptă, nu fusese decit un eşec. 
Comandantul trebuise să admită că bătrinul suveran se bucura 
de un noroc nemaipomenit şi se mulţumise cu suprimarea celui 
care ar fi putut cleveti, cel care executase nereuşitul sabotaj. 
Râmiînea posibilă o singură strategie: sâ-şi ţeasă, în jurul satului, 
o plasă, precum face un păianjen, aşteptînd să moară Ramses. 

În sfîrşit, Mehy scăpase de binefăcătorul Locaşului 
Adevărului! Fără Ramses, artizanii vor fi dezorientaţi. Şi nu se 
ştie daca noul rege, Merenptah, un om din nord, va fi la fel de 
dispus să protejeze confreria ca predecesorul său. Dar 
Trezorierul principal al Tebei nu reuşea să obţină veşti sigure din 
Pi-Ramses, capitala in care Merenptah fusese încoronat. Se 
credea despre el ca este paseist, lipsit de orice intenţie 
novatoare şi foarte hotârit sa meargă pe urmele lui Ramses cel 
Mare. Dar, oare, puterea lui supremă nu-i va modifica şi 
caracterul? 


Cit despre intrigi, astea ar trebui sa se întindă, din ce in ce 
mai frumos ţesute! 

Unii s-ar fi impacat cu ideea unei domnii de tranziţie care, 
probabil, ar putea fi de scurtă durată, pregătind astfel o lume 
nouă. Ar fi o lume în care Mehy ar juca un rol extrem de 
important. Dar asta, doar dacă ar deţine secretele Locaşului 
Adevărului! 

în timpul acestei interminabile perioade de mumificare s-ar 
fi putut ivi evenimente neaşteptate: moartea brutala a lui 
Merenptah, bunăoară, şi o luptă pentru tron. Mehy spera că nu 
se va întîmpla nimic din toate acestea, nefiind încă pregătit să ia 
parte la ele. Visa la manipularea unui monarh care să înainteze 
primul pe scenă, în timp ce el, din umbră, să fie adevăratul 
conducător. Dacă îi reuşise planul în privinţa primarului Tebei, 
de ce nu i-ar reuşi din nou, dar la un nivel superior? 

Un Merenptah conservator, care credea în principii 
învechite şi incapabil să perceapă evoluţia unei ţări, acest 
faraon mediocru n-ar putea, oare, deveni cel mai bun dintre 
aliaţii săi? 

Pentru a testa puterea de rezistenţă şi starea de spirit a 
artizanilor, Mehy îl convinsese pe Abry, administratorul principal 
al malului stîng, să trimită în sat un grup de soldaţi şi un 
vistiernic. 

Dacă ar fi reuşit să forţeze intrarea în sat, Mehy ar fi putut 
să dea năvală şi să spulbere privilegiile confreriei. 


Treaba era serioasă. 

Şeful Sobek constata că avea de-a face într-adevăr cu 
soldaţi, în majoritate bărbaţi maturi. De cînd fusese numit şef al 
pazei Locaşului Adevărului, se confrunta pentru prima oară cu o 
trupă de ostaşi. 

Dispuşi pe două rînduri, aceştia aşteptau, nemişcaţi, în faţa 
primului fort. Paznicii nubieni, flăcăi puternici, bine antrenati, 
erau înarmaţi cu bite şi săbii scurte. Erau gata să asculte de 
Sobek, considerat un adevărat şef de clan, ale cărui ordine nu 
se discutau. 

Sobek înainta: 

- Care vă este comandantul? 


- Eu, răspunse un veteran, vizibil impresionat de robustul 
bărbat negru care-l măsura din cap piînă-n picioare, dar eu 
ascult de ordinele vistiernicului. 

Ascuns pînă atunci în spatele soldaţilor, un omuleţ rotofei 
ieşi dintre rînduri şi i se adresă lui Sobek cu o voce subţirică şi 
ascuţită: 

- Am un mandat din partea administratorului principal al 
malului stîng. Trebuie să văd cite animale există în sat şi să 

calculez taxele ce trebuie aplicate, în ultimii ani, n-am 
înregistrat nici o declaraţie. Reprezentînd forţa publică, va trebui 
să colaboraţi cu mine, ajutîndu-mă sâ-mi îndeplinesc misiunea. 

Şeful Sobek nu se aştepta la un atac de acest gen: 

- Intenţionaţi... să pătrundeţi în sat? 

- Fără asta nu se poate! 

- Ordinele mele sînt stricte. Accesul în sat este interzis 
oricărei persoane care nu este artizan sau membru al familiei 
sale. 

- Ar trebui să fiţi rezonabil. Doar reprezint puterea 
administrativă! 

- De la regula pe care v-am prezentat-o nu fac excepţie 
decit faraonul şi vizirul. Din cîte ştiu, nu sînteţi nici unul, nici 
celălalt. 

- în ceea ce priveşte fiscul, ar trebui să vă supuneţi! 

Mergeţi şi-l căutaţi pe scribul Mormiîntului. Vă va spune clar 
care este legea. 

Sobek ezita. La urma urmelor, nu era o soluţie proastă. 

Oricum, inspectorul nu-l cunoştea pe Kenhir cel Ursuz: 

- De acord, dar nu care cumva să constat că soldaţii s-au 
clintit din loc! Dacă încearcă să treacă de acest fort, oamenii 
mei îi vor face să se retragă fără menajamente. 

- Şefule Sobek, folosiţi un ton care nu-mi este deloc pe plac. 

Soldaţii mei sînt mult mai numeroşi decit paznicii voştri, aşa 
că legea este de partea mea. 

- Dacă vorbiţi astfel, nu mă mai duc să caut pe nimeni şi 
rezolv problema eu însumi. 

Paznicii nubieni îşi ridicară bitele fără să mai aştepte vreun 
ordin. Mai tineri şi mai rapizi decît adversarii lor, nu se temeau 
de o înfruntare cu doi sau trei deodată. 


- Mai bine să nu ne enervăm, propuse vistiernicul. Eu nu 
sînt aici decît pentru a respecta ordinul, ca şi dumneavoastră, 
de altfel. 

- Ordinele mele sînt foarte stricte şi sînt obligat să le 
respect ca atare. 

- Mergeţi sâ-l căutaţi pe scribul Mormîntului! 

- Dar nu cumva să înaintați! 


Crispat, funcţionarul încremenise. Fusese prevenit că avea 
de îndeplinit o misiune delicată, dar nu se aşteptase totuşi la o 
asemenea rezistenţă. Şi se temea de acel colos negru. Dacă s-ar 
isca vreo luptă, nu s-ar termina oare râu pentru el'? Pentru 
moment, era mai bine să renunţe la folosirea forţei şi să stea de 
vorbă cu scribul Mormiîntului, punîndu-l în faţa faptului împlinit. 

Şeful Sobek nu se grăbi să treacă de forturi. Oamenii săi nu 
vor avea ce alege din această mină de soldaţi. Dar în urma lor 
vor veni alţii, mai numeroşi, mai de temut. 

Cine să fi plănuit această intervenţie dacă nu Abry, 
administratorul principal de pe malul sting? lată că, din nou, îi 
ieşea în cale lui Sobek. Înaltul funcţionar încercase în zadar sâ-l 
corupă şi apoi sâ-l convingă sa se mute, de parcă ar fi vrut să 
scape de un paznic nedorit, capabil să-l implice în asasinatul 
care îl obseda pe nubian. 

Abry lansa pentru a treia oară un atac împotriva lui şi, mai 
mult chiar, împotriva Locaşului Adevărului. 

De ce acţiona astfel dacă nu pentru că se ştia vinovat, într- 
un fel sau altul, şi făcea tot ce putea să scape de cei care l-ar fi 
putut acuza? 

Urgenţa zilei era acest vistiernic. Evitarea unui conflict va fi, 
poate, imposibilă, căci nu era de ajuns să-l prevină pe Kenhir. 

Trebuia ca scribul Mormiîntului să accepte să se deplaseze. 

3. 

- Nu uita, mai ales, îi aminti scribul Mormîntului servitoarei 
sale Niut cea Neobosită, să nu stîrneşti praful din biblioteca 
folosind blestemata aia de mătură! Acolo voi deretica eu însumi. 

Tînâra se mulţumi să ridice din umeri, în fiecare dimineaţă, 
nu auzea decit aceeaşi predică. 

La cei şaizeci şi doi de ani ai săi, mai morocănos decit un 
tap bâtrîn şi singuratic, Kenhir avea mişcări greoaie şi 


corpolenţa unui scrib cu o funcţie importantă, dar ochilor săi 
vicleni şi ageri nu le scăpa nimic. 

Datorită efectelor ceaiului de mandragoral, Kenhir scăpase 
de insomnia care-l cuprinsese de la moartea lui Ramses cel 
Mare. Ştia că, în această perioadă de tranziţie, comunitatea, 
puţin numeroasă, era în pericol şi că nu va supravieţui hotâririi 
unui faraon ostil modului său de viaţă, dar continua totuşi sâ-şi 
facă datoria, ca şi cînd aceasta ar fi trebuit să dureze la nesfirşit. 

De o importanţă majoră, aprovizionarea cu apă a confreriei 
era asigurată în două feluri: pe de o parte prin fîntîna săpată 
adînc, la vreo şaizeci de metri la nord-est de templul lui Hathor, 
şi pe de altă parte prin livrările zilnice făcute cu ajutorul 
măgarilor. Fîntîna era o capodoperă, cu pereţii tăiaţi în unghi 
drept, dale de calcar şi scări superbe, care le permiteau celor 
care ' Mondragora. planta specifica regiunilor calde a cărei 
rădăcina bifurcată seamănă cu forma corpului omenesc, în 
trecut, i se atribuiau proprietăţi magice si era folosita de vrăjitori 
(n.red.). 

Implineau ritualurile sa coboare să ia apă pentru ceremonii. 
Dar apa de aici nu ajungea pentru celelalte nevoi ale sătenilor, 
mai ales că igiena era una dintre preocupările majore ale 
artizanilor. 

lată de ce scribul Mormîntului aştepta, nerăbdător, în 
fiecare dimineaţă, sosirea sacagiilor, ale căror vase grele 
permiteau umplerea enormelor amfore de lut roz, ars în mod 
uniform, acoperite cu o glazură de culoare galben-pal sau roşu- 
închis, şi dispuse pe ulițele satului, în locuri ferite de căldură, 
astfel încît preţiosul lichid să nu-şi piardă răcoarea şi 
prospeţimea. Pe unele dintre aceste amfore erau înscrise 
numele lui Amenhotep l, Thutmosis al Ill-lea sau al reginei- 
faraon Hatshepsut, ele amintind faptul că suveranii se îngrijeau 
de bunăstarea locuitorilor acestui loc al Adevărului. 

Regulamentul era strict: de mai multe ori pe zi, sacagiii 
vârsau apa curată în două rezervoare, plasate în partea de nord 
şi în cea de sud a satului. Oamenii veneau să se aprovizioneze 
purtînd nişte urcioare mari. Umpleau apoi amforele din casă şi 
foloseau apa la băut, la spălat şi la treburile bucătăriei. De cînd 
se înființase confreria, apa nu lipsise niciodată, ba, dimpotrivă, 
exista din abundență, fapt apreciat de această comunitate ce 
trăia într-o zonă a deşertului. 


Numit de vizir cu aprobarea faraonului, scribul Mormîntului 
avea o mulţime de atribuţii. El trebuia să vegheze asupra 
prosperității satului, să se îngrijească de buna înţelegere între 
cei doi şefi de echipă, să plătească personalul, să [mă Jurnalul 
Momiîntului, în care nota cu grijă absenţele şi motivele lor, să 
primească materialele necesare lucrărilor şi să le distribuie 
tuturor, să urmeze Marea Operă începută de predecesorii săi. O 
muncă istovitoare ce nu-l împiedica pe Kenhir să se dăruiască 
pasiunii sale: scrisul. 

Fiu adoptiv al ilustrului Ramose, înălţat în timpul vieţii la 
demnitatea rarisimă de „scrib al lui Maat", Kenhir îi moştenise 
casa deosebit de frumoasă, biroul şi, mai ales, bogata sa 
bibliotecă. Aici se găseau operele marilor autori pe care le 
copiase el însuşi, cu scrisul său urit şi aproape neciteţ. lubitor de 
poezie, compusese o nouă versiune a Bătăliei de la Kadeş, care 
povestea victoria lui Ramses asupra hitiţilor şi triumful luminii 
asupra întunericului; începuse apoi o reconstituire romanescâ a 
prestigioasei dinastii a optsprezecea. De îndată ce va ieşi, în 
sfîrşit, la pensie, Kenhir se va consacra întocmirii unei Chei a 
viselor, rod al unei cercetări îndelungate. 

- Un artizan doreşte să intre, îl anunţă Niut cea Neobosită. 

- Nu vezi că sînt ocupat? Cînd voi ajunge, oare, să trăiesc 
liniştit în satul ăsta? 

— Vreţi sâ-l vedeţi sau nu? 

- Să intre, mormăi Kenhir. 

Ipuy Iscoditorul, un sculptor din echipa din dreapta, era mai 
degrabă firav şi nervos, dar teribil de îndemiînatic. Ştia să 
cioplească stînci din cele mai dure şi nu dădea niciodată înapoi 
în faţa unei situaţii greu de rezolvat. 

- Vreun necaz? 

- Un vis urit, mărturisi lpuy. Trebuie să vă cer sfatul. 

- Povesteşte! 

- Mai întîi, mi-a apărut zeul-berbec Khnum şi mi-a spus: 

„Braţele mele te apără; îţi încredinţez pietrele născute din 
pîntecele munţilor pentru a construi temple". Era de-a dreptul 
înspâimîntâtor! 

- Linişteşte-te! Este, mai degrabă, o prevestire minunată. 

În Khnum se află întrupată energia creaţiei care dă naştere 
oamenilor şi-i înzestrează pe artişti cu darul de a-şi stâpini 
puterea. Continuă! 


- Apoi... E ceva mai delicat. 

- N-am timp de pierdut, Ipuy! Ori vorbeşti, ori pleci! 

Artizanul părea foarte stînjenit: 

- Am visat că făceam dragoste cu o femeie... care nu era 
soţia mea. 

- Asta e foarte râu! O singură soluţie: cufundâ-te în apa rece 
a unui canal, dis-de-dimineaţă, şi vei fi din nou liniştit. Dar ia 
spune-mi: De ce ai rămas în sat, în loc să te duci cu restul 
echipei la muncă în Valea Regilor!'? 

- Am dus ofrande la mormîntul tatălui meu. Şi apoi, soţia 
mea e bolnavă. 

Kenhir luâfumalulMormiîntului şi notă cele două motive, 
considerate valabile. lpuy nu merita să fie considerat „leneşi, 
fapt care i-ar fi atras sancţiuni grave. Scribul Mormiîntului urma 
să-i verifice, desigur, spusele, căci nu mai avea încredere în 
nimeni din ziua în care un artizan îşi motivase absenţa prin 
decesul mătuşii sale... care murise pentru a doua oară. 

Abia ieşi sculptorul din sala cu coloane care-i servea lui 
Kenhir drept birou, că apăru Didia Dulgherul, un om înalt, care 
gesticula greoi. 

- Şeful de echipă mi-a încredinţat o muncă la atelier, explică 
el, şi mi-a cerut să vă aduc aminte că salariile ar trebui plătite 
mîine-dimineaţă. 

Plata salariilor... Se repeta, fără excepţie, la douăzeci şi opt 
de zile! Scribul Mormiîntului şi cei doi şefi de echipă primeau, 
fiecare, cîte cinci saci de alac şi alţi doi saci de orz, în timp ce 
fiecare artizan avea dreptul la patru saci de alac şi doar unul de 
orz, la care se adăugau: carne, haine şi sandale. O dată la zece 
zile, Kenhir veghea asupra împărţirii uleiului, a unguentelor şi a 
parfumurilor. Sătenii primeau zilnic cinci kilograme de pîine şi de 
prăjituri, trei sute de grame de peşte, legume şi fructe de tot 
felul, lapte şi bere. Ceea ce le prisosea, puteau schimba la tîrg 
pentru alte produse. 

- Crezi că e necesar sâ-mi aminteşti ce îndatoriri am, Didia? 

- Trecem printr-o perioadă mai grea. Mulţi se întreabă dacă 
vor fi asigurate livrările obişnuite. 

- Dacă n-ar fi fost aşa, eu aş fi fost primul care v-aş fi 
prevenit! Miine, salariile vor fi plătite ca de obicei şi nu vă va 
lipsi nici măcar un pumn de grăunţe! 

Liniştit, dulgherul se retrase. 


Kenhir nu putea sa-i mărturisească îngrijorarea pe care o 
simţea. Noul faraon nu venise încă în sat. În necunoştinţâ de 
cauză, ar putea ceda unor presiuni şi aprovizionarea ar putea 
înceta. Râmineau silozurile confreriei, care le-ar fi putut permite 
să supravieţuiască o vreme. Dar care le va fi, oare, viitorul? 

Morocănosul scrib al Mormiîntului era veşnic nemulţumit de 
condiţiile de lucru, adeseori povestea despre cariera strălucită 
pe 

care ar fi putut-o avea la Teba, dar iubea satul mai mult 
decit propria viaţă. Plîngîndu-se neîncetat de tot şi de toate, el 
ştia că aici îşi va sfirşi zilele, la fel ca predecesorul şi tatăl său 
adoptiv, pentru că Locaşul Adevărului era pentru el inima 
Egiptului, locul în care oameni simpli, cu calităţile şi defectele 
lor, duceau la bun sfîrşit, în fiecare zi, opera lor extraordinară în 
slujba divinului. 

Partea proastă era că ar fi trebuit să fie făcuţi să locuiască 
împreună fără prea multe neînţelegeri şi că toate grijile cădeau 
asupra lui! 

- Curăţenia e gata, spuse Niut cea Neobosită. Acum 
pregătesc dejunul. 

- Dar nu castraveți! Ştii că nu-i pot digera. Şi fără prea 
multe condimente la peşte! 

Ar fi trebuit să se lipsească de multă vreme de aceasta 
mică scorpie care se făcuse stăpînă peste locuinţă sa, dar ea 
muncea fără cusur şi, mai mult, îi suporta felul lui uricios cu o 
permanentă bună dispoziţie. 

- Mai e cineva care doreşte să vă vorbească, spuse Niut. 

- Dar nu se mai termină odată! Spune-i să vină mai tirziu! 

- Este pe cît de grav, pe atit de urgent, se pare. 

- Bine, de acord... 

Soţia lui Pai Piîinicâ-Bună, un desenator din echipa din 
dreapta, se prezentă înaintea scribului Mormiîntului. Părea 
scoasă din minţi. 

„încă o poveste nedorită, gîndi Kenhir. A înşelat-o, ea vrea 
să se plingă şi va trebui să reunim tribunalul satului." - Paznicul 
porţii a adus un mesaj al şefului pazei... Este înspâimiîntâtor! 

- Calmaţi-vâ şi spuneţi despre ce este vorba! 

- S-au adunat soldaţi în faţa primului fort... Vor să 
năvălească în sat. 

4. 


Uşa cea mare se deschise şi scribul Mormăitului intră. Şeful 
Sobek se repezi spre el: 

- Ce se întîmplâ? întrebă Kenhir. 

- Avem probleme cu fiscul. Şi-a atras sprijinul armatei şi vă 
aşteaptă la primul fort. 

Lui Kenhir nu-i prea plăcea să meargă pe jos. Prefera 
liniştea biroului său, şi nu nisipul potecilor, înainta totuşi cu 
vitejie, pentru a-l înfrunta pe un funcţionar foarte iritat. 

- Sînteţi scribul Mormîntului? 

- Ce doriţi de la mine? 

- Sătenii n-au plătit taxa pe animale. Trebuie să intru în sat, 
să-i identific pe contravenienţi şi să fixez amenzile. 

- Despre ce animale vorbiţi? întrebă Kenhir. 

- Vaci, oi... 

Scribul Momiîntului izbucni în ris: 

- Legea vă face să rideţi? protestă interlocutorul său. 

- Nu legea, ci dumneavoastră! Nu sînteţi demn de funcţia 
pe care o aveţi! îi voi scrie vizirului, cerindu-i demiterea voastră. 

Vistiernicul părea pierdut: 

- Nu înţeleg, eu... 

- Cînd nu ştii ce conţine un dosar, nu-l fluturi şi ameninţind! 

în sat nu există alte animale domestice în afară de cîini, 
pisici şi maimuțe. Din motive de igienă, prezenţa altor animale 
este interzisă. Măgari, boi, vaci, oi şi porci nu veţi putea vedea 
decit în afara satului şi pe pămînturile ce le aparţin artizanilor. 

Desigur, toate sînt declarate la administraţia voastră. 
Aşadar, m-aţi deranjat degeaba. Aşa ceva nu permit! 

Din privirea minioasâ a lui Kenhir, funcţionarul înţelese că 
nu-i râmiînea decit să se retragă repejor, încercînd să facă uitată 
nefericita încercare. Reclamaţia unui personaj atît de important 
cum era scribul Mormintului risca sâ-i afecteze grav cariera. 

- Oare cînd vom scăpa de ploşniţele astea? mormăi Kenhir, 
privind cum fugea vistiernicul. 

În ciuda acestei victorii, pe chipul lui Sobek nu se citea 
triumful: 

- Ce mai e? întrebă Kenhir. 

- Am uitat să vă aduc la cunoştinţă un incident tulburător... 

- Ei bine, zi! 

-Obiectele delictului sînt în baraca mea. 


Sobek îi prezentă lui Kenhir cîteva bucăţi de calcar pe care 
se aflau nişte desene uimitoare: o pisică oferea flori unui şoricel, 
o femelâ-şobolan purta fustă şi era coafată de o maimuţă, o 
vulpe cînta la un flaut dublu, o capră dansa, un crocodil care sta 
pe coadă cînta la mandolină, o rîndunică se căţăra pe o scară 
spre vîrful unui copac în care se ţinea, ţanţoş, un hipopotam, un 
şobolan conducea un car de luptă şi trimitea săgeți asupra unei 
armate de rozătoare ce se apăra cu scuturi şi un maimuţoi 
stătea pe o movilă de griu. 

Caricatura era uimitoare, dar nu-l distra deloc pe Kenhir, 
căci recunoscu trăsăturile stilizate ale mai multor membri ai 
confreriei! Şi ce era mai grav, şobolanul arcaş nu putea fi altul 
decit faraonul care lupta cu inamicul. Cît despre maimuţoi, 
semăna, fără nici o îndoială, cu scribul Mormintului! 

- Cine ţi-a adus ororile astea? 

- Nu ştiu, nu eram aici. 

- Să le distrugi imediat! 

- Şi dacă apar, din nou, altele... 

- Asta nu se va mai întîmpla, crede-mă! 

Kenhir ştia cine era vinovatul. 

Stilul, precizia desenului, originalitatea, necuviinţa... toate îl 
dădeau de gol pe Paneb cel Zelos. 

Scribul Mormântului se arătase foarte indulgent cînd fusese 
admis tînărul în confrerie, deşi fusese convins că disciplina nu 
va fi niciodată una dintre calităţile sale. Locaşul Adevărului nu 
putea să refuze un asemenea talent, dar, de această dată, 
flăcăul întrecuse măsura. 

Privirea paznicului nubian era mult prea încîntată. 

- Ce este, Sobek? Gluma asta proastă n-are nimic vesel. 
Este doar o injurie adusă seriozităţii şi rigorii care ar trebui să 
domine în acest sat. 

- Sînt de acord şi ştiu că veţi lua măsuri. Dar consider că nu 
acest fapt este cel mai grav. Vistiernicul ne-a fost trimis de 
Abry, administratorul principal al malului stîng, cel care a 
încercat să mă corupă şi să mă determine sâ-mi schimb locul de 
muncă. 

- încă îl mai bânuieşti că ar fi participat la un complot 
împotriva Locaşului Adevărului'? 

- Mai mult ca niciodată. 

Faţa lui Kenhir se întunecă: 


- Cît aş vrea să te înşeli... Dar m-am informat. Acest Abry 
pare a fi un carierist, gata să facă orice compromis, în condiţiile 
actuale, ne este imposibil să continuăm ancheta. N-avem cum 
să bănuim ce soartă îi va rezerva noul faraon... Destituire, 
promovare sau menţinerea statutului său actual'? 

- Lovitura sa a eşuat, dar Abry o va lua de la capăt, sînt 
sigur! Ameninţă paza satului, aşa că sînt constrins să intervin, 
oricare i-ar fi rangul. 

- Un bob zăbavă, Sobek! Vom vedea ce este de făcut abia 
după ce vom afla primele hotâriri ale lui Merenptah. Pînă atunci, 
să fim vigilenţi! 

Deşi n-o mărturisea, de teamă să nu-i alarmeze pe săteni, 
scribul Mormiîntului era din ce în ce mai îngrijorat. Dacă ar 
izbucni o răzmeriţă la palat şi dacă nişte intriganţi ca Abry ar 
obţine mai multă putere, Locaşul Adevărului n-ar mai exista 
decit cîteva sâptâmini. 

Pe cînd Kenhir se îndrepta către poarta cea mare a satului, 
auxiliarii ieşiră din atelierele şi din casele lor, înconjurîndu-l, 
ameninţători. 

Fierarul, măcelarul, spălătorii, câldărarii, berarul, cizmarul, 
ţesătorii, pescarii, tăietorii de lemne şi grădinarii erau ca scoşi 
din minţi. Şeful lor, olarul Beken, luă cuvintul: 

- Nu ni se spune decit „Cei-care-poartă", aminti el, dar 
avem şi noi drepturi! Şi primul dintre ele este acela de a şti dacă 
vom fi îndepărtați şi în ce fel! 

- Pentru moment, nu s-a schimbat nimic. 

- Abia am scăpat de atacul armatei! 

- N-a fost decît o ruşinoasă greşeală administrativă. Acum, 
totul este în regulă. 

- Satul va fi închis? 

- Nu există nici un motiv să vă temeti. 

- Spuneţi asta doar ca să ne liniştiţi! 

- Veţi fi plătiţi ca şi pînă acum şi nici un post nu va fi 
desfiinţat... Ce alte garanţii mai vreţi? 

Siguranţa lui Kenhir îi calmă pe auxiliari. 

- Hai să ne întoarcem la treabă, propuse olarul. 

Nemulţumirile fierarului se pierdură în murmurul micului 
grup, oamenii se risipiră tirîndu-şi picioarele. Scribul Mormiîntului 
intră în sat, unde soţia lui Pai Piinicâ-Bună, vizibil tulburată, îl 
aborda imediat: 


— Pisoiaşul meu a dispărut! Sînt sigură că mi l-a luat vecina 
şi câ-l ascunde la ea... Era invidioasă pentru blana sa neagră şi 
strălucitoare, şi mi l-a furat! Trebuie să i se scotocească prin 
casă, iar ea trebuie să fie condamnată! 

- Acum am alte griji, de care... 

- Dacă nu, voi ridica problema în faţa tribunalului din sat! 

Kenhir oftă şi-i zise: 

- Bine, hai să mergem! 

Scribul Mormiîntului îşi închipuia deja îngrozitoarea ceartă 
dintre cele două gospodine, dar era datoria lui să rezolve acest 
gen de probleme, pentru a menţine armonia dintre familii. 

Din fericire, pisoiul fugar sări de pe un acoperiş chiar la 
picioarele stăpiînei sale, care-l luă în braţe acoperindu-l cu 
sărutări şi dojenindu-l cu blîndeţe. 

Uimit de inconsecvenţa femeilor, Kenhir preferă să se 
îndepărteze, fără să mai adauge vreun cuvînt. Cite alte „isprăvi" 
urmau sâ-l mai copleşească, în aceasta zi blestemată? 

- Dejunul este gata, îl anunţă Niut cea Neobosită, de îndată 
ce scribul Mormiîntului se reîntoarse acasă. La desert, veţi avea 
o prăjitură umplută cu multe curmale. 

- Măcar e fragedă? 

- O să vă convingeţi singur. 

Cum de îndrăznea să fie atît de obraznică această scorpie 
mică? într-o bună zi, Kenhir va trebui s-o pună la punct. Dar, 
deocamdată, avea alte griji, mult mai serioase. 

Va reuşi, oare, maestrul Nefer cel Tăcut să costruiască la 
timp locul de veci al lui Ramses cel Mare, respectind normele 
impuse? Acest om era înzestrat în mod excepţional, desigur, dar 
era primul său şantier şi îi lipsea geniul care sâ-l ajute să 
termine lucrările la termen. 

Şi dacă Nefer dădea greş, Locaşul Adevărului va dispărea 
de la sine. 

5. 

Paneb cel Zelos era nebun de fericire. 

Acest munte de om cu ochii negri avea douăzeci şi şase de 
ani şi fusese acceptat cu zece ani în urmă în confreria Locaşului 
Adevărului, pentru a deveni desenator, împlinindu-şi astfel visul 
din copilărie. Drumul fusese greu, dar Paneb nu se descurajase 
niciodată, hrănit de focul ce ardea în el şi pe care nimeni şi 
nimic nu i l-ar fi putut stinge. 


În prezent, viaţa era pentru el un paradis: Valea Regilor, 
acest ued pustiu, ars de soare şi interzis profanilor. Aici, 
protejate de creasta Soarelui-Apune în formă de piramidă, se 
odihneau mumiile iluştrilor faraoni ai Noii împărăţii, al căror 
suflet renâştea în fiecare dimineaţă în intimitatea locului lor de 
veci. 

Pentru aproape toţi egiptenii, a pătrunde în „valea cea 
mare" era un vis imposibil de realizat. Dar el, Paneb, avea acest 
drept pentru că perseverase, învinsese nenumăratele obstacole 
ce i se iviseră în cale şi reuşise să devină unul dintre membrii 
echipei din dreapta! 

Cine ar fi putut crede, privindu-l pe tînârul atlet 
impresionant, că miinile sale enorme erau făcute să execute 
desene de o fineţe şi de o precizie extraordinare? Se împleteau 
armonios forţa cu graţia, dar, pentru moment, nu era decit un 
ucenic şi mai avea încă mult de învăţat. 

Această perspectivă îl entuziasma pe Paneb, căci pe el nu-l 
speria nici o treabă anevoioasă. De la începerea lucrărilor de 
desâvirşire a mormiîntului lui Rarnses cel Mare, colegii săi, 
desenatori şi pictori, îi cereau să le aducă piinile de culoare, 
penelurile, periile şi toate celelalte materiale. | se păreau uşoare 
ca nişte pene, căci această muncă îi permitea să admire înaltele 
stîinci din Valea interzisă, în care doar piatra încinsă mai putea 
supravieţui. Falezele gălbui se desprindeau parcă, tăioase, de 
pe cerul de un albastru perfect şi, la amiază, soarele nu mai lăsa 
nici un petic de umbră în această căldare sacră, în care 
convieţuiau misterul suprem al morţii şi al vieţii. 

Acesta era momentul preferat al lui Paneb cel Zelos, cel 
care era îndrăgostit de verile implacabile, mai ales cînd canicula 
nu era îmblînzită nici măcar de cea mai uşoară adiere de vînt. 
Aici se simţea la el acasă, în această vale tăcută şi liniştită. 

- Visezi, Paneb'? 

Bărbatul care i se adresase nu era altul decit Nefer cel 
Tăcut, şeful echipei din dreapta şi maestrul operei confreriei. De 
talie mijlocie, zvelt, cu părul castaniu, cu ochii de culoare verde- 
cenuşiu şi fruntea iată avea un chip grav şi vorba domoală. Nu 
avusese nevoie decit de zece ani ca să devină conducătorul de 
necontestat al artizanilor, o funcţie la care nu rivnise niciodată. 

Paneb şi Nefer se cunoscuseră înainte de a fi admişi lor în 
Locaşul Adevărului. Cel dinţii îi salvase viaţa celuilalt, care nu-i 


va uita niciodată curajul. Urmînd calea sculptorilor, Nefer fusese 
învestit cu gradele superioare ale ierarhiei chiar înainte de a fi 
admis în Locaşul Aurului, în care devenise deţinătorul secretului 
Marii Opere, pe care, în prezent, avea datoria s-o transmită şi s- 
o transforme în materie. 

- Pe cînd eram un puşti, răspunse Paneb, visam la o lume 
perfectă, dar curînd am avut de-a face cu oamenii. Cu ei n-ai 
scăpare: trebuie să te lupţi tot timpul. La cel mai mic semn de 
slăbiciune, adversarul e călcat în picioare. Dar astăzi ştiu că 
această lume perfectă există: această vale în care confreria 
noastră ciopleşte şi împodobește locurile de veci ale faraonilor. 

Omul nu are aici un loc al său; nu sîntem decit în trecere. Şi 
e bine aşa. O linişte de mormiînt stâpineşte pretutindeni şi îţi 
mulţumesc că mi-ai dat voie s-o cunosc. 

- N-ai de ce sâ-mi mulţumeşti. Oi fi tu prietenul meu, dar eu 
sînt şeful echipei şi să nu te aştepţi la nici o favoare. Dacă ţi-am 
poruncit să vii la muncă în Vale, am făcut-o pentru că eşti 
priceput. 

Pînă acum, Paneb se mulţumise să joace rolul de hamal şi 
de paznic al mormiîntului lui Ramses cel Mare, în care nu era, 
însă, autorizat să pătrundă. Dar iată că, din vocea lui Nefer, 
simţi ca situaţia avea să se schimbe în favoarea sa. 

- Ziua se anunţă lungă şi grea, îşi dădu cu părerea acesta 
din urmă; începem să intrăm în criză de timp, dar trebuie să 
terminăm de decorat urmînd instrucţiunile lăsate de Ramses. 
Ched Salvatorul îţi va încredința o nouă sarcină, de o mare 
importanţă. 

Ched Salvatorul... Pictorul echipei, şeful desenatorilor şi 
disprețul în persoană! Timp de mai mulţi ani, ignorase prezenţa 
lui Paneb, pentru a-i da de înţeles că în ochii lui nici nu exista. 

Dar Zelosul îşi stâpiînise vanitatea, convins fiind că, într- 
adevâr Ched era un maestru excepţional, de un talent fără egal, 
ales de toată confreria pentru a mai însufleţi puţin decorul 
mormintelor regale. 

- Pari foarte neliniştit, Nefer! 

- Pentru unii cele şaptezeci de zile de mumificare par o 
perioadă foarte lungă; dar pentru noi e foarte scurtă. 

- Nu înţeleg... Mormîntul lui Ramses este terminat de multă 
vreme, nu? 


- în mare, da. Dar regula este să aşteptăm moartea regelui 
pentru a da viaţă pereţilor, pentru a trasa ultimele semne şi 
figuri, şi pentru a completa Locaşul de veci, în care corpul său 
luminos va râmiîne pentru totdeauna. Nu este permisă nici o 
eroare. Nu trebuie să ne grăbim, dar nici să pierdem vremea. 

- Fiind primul tău şantier, pot spune că destinul te-a 
răsfăţat! 

Ţi-ar fi putut oferi un faraon mai puţin important decit 
Ramses cel Mare... Dar noi avem, cu toţii, încredere în tine! 

- Sînt conştient de faptul că este în joc însăşi supraviețuirea 
Locaşului Adevărului. Dacă noul faraon ar fi nemulţumit de locul 
de veci al tatălui său, ar putea decreta dispariţia noastră. 

- Ce se spune despre acest Merenptah? 

- E bine să nu ascultăm nici un zvon şi să ne ducem 
lucrarea la bun sfîrşit. Dacă muncim corect, ce motive am avea 
să ne temem? 

La cei treizeci şi şase de ani ai săi, Nefer cel Tăcut era un 
bărbat matur, calm, dar autoritar. Prin simpla sa prezenţă, fără 
a fi nevoie să ridice tonul, crea bună înţelegere în sînul 
confreriei, fâcîndu-i pe artizani să dea tot ce aveau mai bun din 
ei. Nici unuia nu i-ar fi trecut prin minte să se opună cerinţelor 
sale, acestea fiind date întotdeauna spre a desăvirşi opera şi a 
menţine armonia în comunitate. Paneb însuşi, în ciuda firii sale 
rebele, aprecia felul de a se purta al prietenului său şi se felicita 
pentru faptul că a contribuit şi el la numirea acestuia la 
conducerea Locaşului Adevărului. Cu el, nici nedreptatea, nici 
corupţia nu-şi găseau locul aici. 

- Ce-ai spune dacă Merenptah ar hotărî să desființeze 
confreria'? 

- l-aş demonstra că face o mare greşeală, punînd în pericol 
însăşi prosperitatea Egiptului. 

- Şi dacă va refuza să te asculte? 

- în acest caz, ar da dovadă că nu este un faraon, ci un 
tiran, iar aventura civilizaţiei noastre nu va întîrzia să ia sfîrșit. 

Cei trei desenatori, Gau cel Exact, Unesh Şacalul şi Pai 
Piinicâ-Bună puseră la picioarele lui Paneb o mare cantitate de 
pîinil viu colorate şi mici vase de lut ars şi de aramă. 

- Ce trebuie să fac eu cu toate astea? 

- Vei afla de la Ched Salvatorul. Soarele arde, mai puternic 
ca niciodată... Nu crezi că ar trebui să te adăposteşti la umbră? 


îl întrebă Pai Piinicâ-Bună, care suporta cu greu căldura din 
Valea Regilor. 

- N-am chef să răcesc! glumi el. 

Cei trei desenatori se îndreptară încet către intrarea în 
mormîntul lui Ramses cel Mare. Căzuseră pe gînduri, pînă şi 1 
Vopselele se păstrau sub forma solida, ca de piine, din care se 
rupea cite o bucăţica si se dilua cu apa. 

Pai Pîinică-Bună, care de obicei era gata în orice clipă sa 
rida şi să glumească. Precum confrații săi, nu se gindea decit la 
munca migăloasă pe care o aveau de făcut. 

- Şi tu, Paneb, cum ai reacţiona? întrebă maestrul. 

- Dacă vorbele frumoase n-ar servi la nimic, aş lua armele şi 
m-aş bate. 

- împotriva faraonului, a armatei şi a gărzilor sale? 

- împotriva oricui ar încerca să distrugă satul, căci el mi-a 
devenit patrie şi suflet, deşi n-am fost acceptat prea uşor, iar cei 
zece ani petrecuţi aici au fost mai degrabă greu de înfruntat. 

Nefer zimbi: 

- Nu trebuie, oare, să trecem prin încercările care ne sînt 
sortite şi pe care sîntem capabili să le îndurăm? O să mă faci să 
cred că puterea ta de rezistenţă este ieşită din comun. 

- Cu tot respectul pe care ţi-l port, am uneori impresia câ-ţi 
rizi de mine! 

- Ar fi nedemn dacă ţinem cont de funcţia mea, nu? 

Sosirea lui Ched Salvatorul întrerupse convorbirea celor doi 
prieteni. 

Cu părul şi mustăcioara bine îngrijite, elegant, cu ochii de 
un cenuşiu-deschis, cu nasul drept şi buzele fine, îi aruncă lui 
Paneb o privire ironică, apoi i se adresă maestrului operei: 

— Desenatorii mei sînt deja la muncă? 

- Tocmai au intrat în mormiînt. 

- Amînările riscă să fie destul de scurte... 

- N-avem dreptul să le depăşim, Ched! De aceea, Paneb va 
fi la dispoziţia ta. 

Pictorul privi în sus, nemulţumit: 

- Un ucenic pe care trebuie sâ-l învăţ totul! 

- Fii un bun dascăl şi rămii alături de mine! 

Nefer se îndreptă, la rindul său, către locul de veci al lui 
Ramses cel Mare, timp în care Ched Salvatorul ridică de jos un 
soi de cărămidă roşie. 


A 


- Ştii ce e asta, Paneb? 

- Culoare... Culoare dură, pe care n-o poţi folosi sub forma 
aceasta. 

Pictorul păru consternat: 

- Chiar de asta mă temeam... Ochii tăi nu sînt în stare să 
vadă. 


6. 

Cu preţul unui efort imens, Paneb cel Zelos reuşi să-şi 
păstreze calmul. Dacă într-adevâr Ched Salvatorul hotărise sâ-l 
umilească, să-i fie de bine! 

— Culoarea, începu pictorul, nu înseamnă do'ar materie. 

Cuvintul iun, „culoare", este sinonim cu „existenţă", cu 
„piele", cu „fir de pâr". Datorită ei ni se dezvăluie o viaţă secretă 
şi întreaga natură prinde viaţă, de la mineralul inert în aparenţă 
pînă la om, această creatură de cele mai multe ori neliniştită. Ai 
privit cu adevărat galbenul deşertului, verdele strălucitor al 
palmierului, verdele blind al cîmpiilor în primăvară, albastrul 
absolut al cerului, albastrul plin de vrajă al Nilului sau strălucirea 
aurie a soarelui? Toate ne învaţă secrete cărora nimeni nu le dă 
atenţie. Şi totuşi, culorile Locaşului Adevărului sînt aduse de 
faraon în persoană, căci doar el ştie de ce şi cum fac ele să 
existe figurile create de către desenatori. Zeul nostru protector 
este Shu, „aerul plin de lumină", cel care-i permite creaţiei sâ-şi 
dezvăluie minunile. Datorită meseriei mele sînt subiectiv, dar 
există, oare, ceva mai important decît culoarea? 

Paneb începu să privească altfel materialul pictorului. 
Niciodată pînă atunci Ched Salvatorul nu-i vorbise astfel. 

- înainte de a picta, vei învăţa să prepari culorile. Şi pentru 
asta, mâi băiete, vei avea nevoie de mult talent! în vremuri 
obişnuite, am fi avut la dispoziţie mai multe luni sau chiar mai 
mulţi ani. Dar Ramses cel Mare a cerut ca mormîntul său să fie 
plin de viaţă, aşa ca avem nevoie de o mare cantitate de culori 
perfecte, îţi voi arăta cum să procedezi, iar tu va trebui să le 
prepari fără' încetare, în timp ce eu voi picta. Dacă nu vei reuşi, 
tu vei fi principalul răspunzător de întirzierea noastră, deci de 
eşecul nostru. Stringe materialul şi urmeazâ-mă! 

- Unde mergem? 

- în atelierul meu. 


Ched Salvatorul profitase de o scobitură adîncâ în stîncă 
pentru a instala scîndurile, schelele şi un cazan. Pe nişte etajere, 
erau aşezate în ordine vreo sută de oale, de creuzete şi de alte 
vase de diferite mărimi, protejate de o pînză albă, întinsă între 
doi pereţi ciopliţi grosolan cu ajutorul unei dalte de aramă. 

- Paneb, aşazâ-te pe taburetul acela cu trei picioare şi fii 
numai ochi şi urechi! Preparăm culorile folosind minerale, pe 
care le pisăm cit mai fin posibil, pînă cînd rezultă o pudră la care 
vei adăuga apă amestecată cu un liant avînd puternice însuşiri 
adezive. Aici e marele secret al fabricantului de culori. Vei folosi 
albuş de ou, deci albumină, a cărei compoziţie nu va fi 
modificată nici de apa rece, nici de apa caldă, obţinînd astfel un 
tip de culoare ce va astupa bine porii pietrei. Adezivul din peşte 
este un alt liant de bună calitate, la fel ca acest excelent clei. 

In timp ce vorbea, Ched Salvatorul ridica toate capacele 
oalelor ce conţineau substanţele pe care le descria. Ai fi jurat că 
este un bucătar care tocmai se pregăteşte să savureze 
minunatele feluri de mîncare pe care le-a preparat. 

- Cleiul meu e perfect! Am fiert extracte de oase, de 
cartilaje, de tendoane şi de piele; apoi ani vărsat mixtura într-o 
formă, apoi după ce s-a răcit, a devenit o masă compactă. Şi să 
nu uităm de frumoasa mea răşină amestecată cu pudră de 
calcar... Dar admiră asta! 

Pictorul răsuci capacul unui creuzet mic din lut ars, de 
formă dreptunghiulara: 

- Ceara de albine, de primă calitate, pe care o folosesc la 
legarea cleiurilor şi pe care o aplic pe suprafaţa pictata, pentru a 
o proteja. Desigur, un novice ar face să adere direct ocrul roşu 
la ipsos, dar numai folosirea unui adeziv este dovada unei munci 

de calitate. Şi acum, o sa ţi-l arăt pe cel mai bun, preferatul 
meu: 

guma de salcîm. 

Ched Salvatorul deschise încetişor un vas de alabastru: 

- Guma de salcîm garantează durata unei picturL.Timpul n- 
are nici un efect nociv asupra ei, face ca materia să îşi păstreze 
consistenţa şi nu e deloc sensibilă la schimbările de 
temperatură. 

Cuvîntul seped, „spin de salcîm", mai înseamnă şi „a fi 
precis, inteligent"; această vegetală figurează printre forţele 


luminoase, datorită cărora soarele poate da viaţă. Poate că, într- 
o bună zi, vei vedea cum arată acest salcîm. 

Timp de cîteva clipe, pictorul se lăsă pradă unui gînd, de 
parcă s-ar fi cufundat în nişte amintiri foarte îndepărtate: 

- Ce spuneam?... A, da, vorbeam despre lianţi! Ei, acum ştii 
tot ce este important... Să trecem la culorile propriu-zise. 

Cum şi-ar fi putut închipui Paneb că acest om rece şi distant 
poate fi atît de pasionat? Cu ochi plini de lumină, cu mîinile într- 
o neîncetată mişcare, Ched Salvatorul se arăta fericit să 
deschidă porţile universului său, în care tînârul era gata să 
pătrundă ca vrăjit. 

- Nimic nu e mai simplu decit să obţii culoarea neagră: vei 
aduna funinginea cea mai fină de pe pereţii marilor recipiente 
folosite la bucătărie şi negrul de fum de pe lămpi. Pudra de 
cărbune de lemn dă un negru frumos, dar eu am şi o rezervă de 
mangan de la Sinai. Fii prudent cu această culoare: numele său, 
kem, „desâvirşirea, totalitatea", înseamnă că negrul este suma 
culorilor. Cînd Osiris e negru, el întrupează totalitatea forţelor de 
înviere. 

- Kemet, „totalitatea", nu este, oare, acesta numele 
Egiptului? 

- Ba da, din cauza pâmîntului negru, a milului care conţine 
toate potenţialitâţile de existenţă şi de renaştere. Albul, care nu 
e decit bucurie, puritate şi strălucire, îl vei obţine strivind 
calcarul din această regiune. Amestecîind gipsul cu cărbune de 
lemn sau cu negru de fum, vei obţine culoarea gri. Cît despre 
brun, vei adăuga peste negru un strat de roşu sau vei amesteca 
oxid de fier 

natural cu ghips. lar cel mai bun ocru brun este cel din oaza 
Dakleh. De acolo am şi eu o mică rezervă. 

- Şi roşul? întrebă Paneb. 

- Ah, roşul! O culoare pe cît de înfricoşătoare, pe ătit de 
atrăgătoare... Roşul deşertului, violenţă, sînge care dă viaţă, foc 
ceresc, pînza corăbiei care trece sufletele în lumea cealaltă, 
acest roşu încadrează porţile, pentru ca demonii distrugători să 
nu poată trece, roşul care luminează ochiul lui Seth atunci cînd 
luptă împotriva lui Apophis... E culoarea ta preferată, nu-i aşa'? 

îl vei obţine aduniînd ocru roşu, care abundă în ţara noastră, 
oxid natural de fier sau calcinînd ocru galben, care, astfel, va 
deveni roşu. Acest ocru galben, oxid de fier mai mult sau mai 


puţin hidratat, este şi el foarte uşor de găsit, îl vei descoperi în 
oazele deşertului din Vest şi, sub formă de piatră, în gebeluri. Eu 
folosesc şi orpimentul, un sulfit de arsenic natural care, sub 
această formă de mineral, nu este otrăvitor. Provine din Asia 
Mică şi din insuliţele din Marea Roşie; el este cel care dă viaţă 
zidurilor, fâcînd trupul zeilor să strălucească precum aurul. 

Pe o bucată de calcar, după ce şi-a înmuiat penelul într-o 
culoare care-l surprinse pe Paneb, Ched Salvatorul desenă un 
fluture de toată frumuseţea. 

- lată culoarea roz, îi explică pictorul. O poţi obţine 
amestecînd ghips cu ocru roşu. Nu ţi se pare că exprimă graţia 
unei femei sau eleganța unui armăsar? îţi place? 

- Nu, răspunse Paneb; de ce nu-mi vorbiţi nici de albastru, 
nici de verde'? 

- S-ar putea să fii mai puţin prost decît îmi închipuiam... 

Unii oameni cred că, pentru a obţine aceste două culori, 
evocatoare ale misterelor cereşti şi ale dinamismului vieţii, este 
de ajuns să fârimiţezi nişte pigmenţi minerali. Dar nu aşa 
trebuie procedat atunci cînd te numeşti pictor al Locaşului 
Adevărului. 

Ched Salvatorul aprinse focul sub cazan: 

- Natura ne oferă aceşti pigmenţi, dar arta pictorului este, 
mai întîi, cea de a le face eficiente sub aspectul stabilităţii 
culorilor. Cît despre albastru sau verde, procedeul este mai 
complex. Urmâreşte-mi cu atenţie toate gesturile şi ţine-le 
minte bine! 

într-o formă, Ched amestecă nisip cu siliciu, pudră de calcar 
pisat fin, malahit, azurit, natron şi cenuşă vegetală. 

- în această formă, totul se va coace la o temperatură 
ridicată, între 850 şi | 100 de grade. Tu eşti cel care o va face să 
varieze reglînd focul; datorită acestei variaţii, vei putea obţine 
diferite nuanţe de albastru, de la turcoaz la lapislazuli. Va trebui 
să ţii seama şi de felul în care se pisează: cu cit se va pisa mai 
fin, cu atit culoarea va fi mai deschisă. Şi dacă pigmenţii, pisaţi 
şi denşi, vor fi copţi a doua oară, culoarea se va intensifica. 

- Şi cu verdele cum e? 

- Te vei folosi de aceleaşi ingrediente ca şi pentru albastru, 
dar în proporţii diferite, mărind cantitatea de calciu şi scăzînd-o 
pe cea de aramă. Albastrul te va face conştient de existenţa 
imaterialului, iar verdele, de fecunditatea spirituală. Cît despre 


pudra colorată, o vei aglomera sub forma unor piini, unele 
alungite, altele de forma unor discuri, iar eu le voi dilua, bucată 
cu bucată, pe măsură ce voi avea nevoie de ele. Aştia sînt primii 
noştri paşi în alchimie, Paneb; dacă înţelegi cum trebuie această 
artă, vei reuşi să ajungi în inima confreriei noastre. 

Concentrat asupra coacerii, Ched Salvatorul lăsa impresia 
că simte şi cele mai mici variaţii, de parcă el însuşi era forma 
expusă temperaturii. Şi pictorul îi arătă ucenicului său cum să 
treacă de la un albastru intens la un verde diafan. 

- Eşti pregătit să fabrici culori, Paneb? 

- Parcă am de ales? 

- Pentru azi după-amiază am nevoie de roşu, iar pentru 
mîine îmi trebuie albastru. Sper că nu vom duce lipsă de 
materie primă, căci nu se ştie dacă noul faraon va accepta să ne 
facă rost de ea. Cu cît vom avea mai mulţi pigmenţi colorați, cu 
atit vom obţine mai multă culoare... 

-Imposibil! 

- Nu noi sîntem cei care hotârîm, băiete! Şi am impresia că 
sorții nu prea sînt de partea noastră. 

Paneb începuse deja să-şi manifeste interesul faţă de oalele 
pline cu adeziv şi gumă de salcîm.: 

- Sînt surprins de purtarea dumneavoastră... Pinâ acum n- 
aţi făcut decit să mă dispreţuiţi şi, iată, astăzi îmi încredinţaţi o 
mulţime de secrete ale meseriei! De ce, deodată, atita 
bunătate? 

- Şeful echipei mi-a dat ordin să te instruiesc, iar eu nu fac 
decit să mă supun. Numai ca tu nu ai nici o şansă de reuşită. 

7. 

Epuizată de atita alergat, vulpea deşertului, cu coada-i 
stufoasă şi roşcată, îşi găsi refugiul într-o scobitură dintr-o 
stîncă, sperind că urmăritorii îi vor pierde urma. 

Dar comandantul Mehy, în fruntea unui grup de vlnâtori 
înrăiţi, era un animal de pradă şi mai de temut decit vulpoiul pe 
care-l urmăreau de citeva ore prin deşert. 

Nervos peste măsură, nemulţumit de a nu fi putut obţine 
informaţii demne de încredere despre noul faraon, Mehy simţea 
nevoia să ucidă. Nu-i mâi era de ajuns să doboare prepeliţe şi 
tot felul de păsărele. lată de ce se aventurase în vestul Tebei cu 
gîndul de a descoperi un vînat mai interesant. 


Gifiind, vulpoiul îl văzu pe omul înarmat cu un arc 
pătrunzînd în tunelul care ducea la ascunzişul lui. Pereţii erau 
prea aspri pentru a-i permite să se caţere. Se uită, speriat, în 
toate părţile, nereuşind să întrevadă nici măcar o mică 
posibilitate de salvare. 

Surescitat, Mehy îşi încorda arcul. Nu asudase degeaba în 
acest univers ostil şi, încă o dată, se dovedea a fi cel mai 
puternic. 

Vulpoiul şi-ar fi putut ataca agresorul, dar preferă sâ-şi 
privească moartea în faţă şi-l fixă pe Mehy, înfruntîndu-şi, 
curajos, destinul, în faţa unei astfel de priviri, mulţi vînâtori ar fi 
renunţat să-l ucidă, aducînd astfel omagiu nobleţei animalului 
hăituit. Dar Mehy era un ucigaş. Săgeata sa spinteca aerul 
fierbinte al deşertului şi se înfipse în pieptul nefericitei victime. 

-  Aduceţi-mi de băut, porunci Mehy, trecînd pragul 
somptuoasei sale vile, şi scâpaţi-mă de asta! 

Comandantul azvirli pe jos corpul însîngerat al vulpoiului, pe 
care un servitor se grăbi sâ-l ridice, în timp ce altul îi aducea 
bere proaspătă. 

— Unde e soţia mea? 

- Lingă bazin. 

Serketa stătea lungită pe perne, la umbra unei pergole. Cu 
părul vopsit blond, cam grasă, cu sînii opulenţi, cu ochii de un 
albastru-deschis, se acoperise cu un voal de in, de o mare 
fineţe, protejindu-se împotriva soarelui, ca să nu aibă pielea 
bronzată, precum fetele de la ţara. 

Mehy îi strinse cu putere sînii. 

- Mă doare, dragul meu! 

Deşi avea în soţul ei un amant jalnic, Serketa îi aprecia 
brutalitatea. Principalele sale calităţi erau o ambiţie de nestăvilit 
şi o dorinţă de a poseda fără limite. Datorită priceperii sale la 
calcule şi la gestionarea averii, Mehy nu înceta să se 
îmbogăţească. 

Tot atit de lacomă ca şi el, tot atit de crudă, Serketa 
plănuise să scape de Mehy, convinsă fiind că şi el dorea s-o 
ucidă; dar au preferat să devină complici inseparabili, legaţi prin 
crimele lor şi prin setea lor de putere, o sete de nestins. 

- A mers bine vînâtoarea, iubirea mea'? 

- M-am distrat bine. Au sosit ceva noutăţi din capitală? 

- Din păcate, nu, dar ar fi ceva interesant. 


Mehy se întinse alături de soţia sa, femeia care avea 
farmecul scorpionului şi magia unei vipere cu corn. 

- informatorul nostru, acel om minunat care-şi trădează 
confreria, tocmai mi-a trimis o scrisoare prin devotatul nostru 
Tran-Bel. 

Tran-Bel era un escroc mediocru, dar serviabil, datorită 
căruia trădătorul Locaşului Adevărului obținea beneficii ilicite, 
vînzind, pe furiş, mobilă de calitate. Pentru a-şi putea continua 
micile potlogării, Tran-Bel devenise fidelul servitor al lui Mehy şi 
al agentului său de legătură, Serketa, cărora nu le putea refuza 
nimic. 

- Nu mă face să mor de nerăbdare, Serketa, sau te violez... 

Ea îi cuprinse genunchii, îmbrăţişindu-i: 

- De ce nu, scumpul meu? Dar, mai întîi, ascultă: maestrul 
Nefer are grave neplăceri, avînd în vedere lipsa lui de 
experienţă. 

Mormîntul lui Ramses cel Mare nu e gata şi s-ar putea ca 
termenele să nu poată fi respectate. 

- De-a dreptul pasionant... Cu alte cuvinte, confreria va fi 
considerată incompetentă, iar şefii ei - destituiţi! Un eveniment 
fără precedent şi un scandal de toată frumuseţea... Prietenul 
nostru Abry va trimite un protest oficial şi aprovizionarea va fi 
întreruptă. Poate că ne aflăm în ajunul morţii acestui sat, 
Serketa! Şi-i vom afla secretele mai uşor decit ne aşteptam. 
Artizanii au comis o gravă eroare cînd l-au ales pe Nefer drept 
conducător. 

Soţia lui Mehy îşi îndepărtă voalul de in, avînd însă grijă să 
rămînă la umbră. Comandantul avea sâ-i dovedească de ce era 
capabilă privirea sa plină de poftă. 


Dată fiind urgenţa situaţiei, echipa nu mai înnopta în sat. Se 
dormea pe rogojini, sub cerul liber, la intrarea în mormîntul lui 
Ramses cel Mare. 

Lui Nefer i se păruse că într-un loc stîinca era mai puţin 
rezistentă. De aceea, le ceruse cioplitorilor în piatră, Fened 
Nasul, Casa-Funie, Karo cel Posac şi Nakht cel Puternic, să facă 
nişte cercetări care, din fericire, nu scoaseră la iveală nimic 
alarmant. 

Pentru a recupera timpul pierdut, cei patru oameni îşi 
continuară munca cu şi mai mult zel. 


Sculptorul-şef, Userhat Leul, şi cei doi asistenţi ai săi, lpuy 
Iscoditorul şi Renup cel Jovial, făceau ultimele corecturi la 
statuile regale din lemn şi din piatră şi la „cei răspunzători", 
figurinele reprezentindu-i pe muncitorii din viaţa de dincolo, 
care urmau să fie depuse în mormîntul regelui. 

Dulgherul Didia cel Generos finisa paturile funerare, pe care 
Thuty cel Savant le acoperea cu foiţă de aur, în timp ce 
desenatorii, Gau cel Precis, Unesh Şacalul şi Pai Piinicâ-Bună, 
desâvirşeau  hieroglifele conținînd formulele de cunoaştere 
necesare celui înviat pentru a trece de porţile lumii de dincolo şi 
pentru a umbla după bunul său plac pe frumoasele căi ale 
eternității. 

Ched Salvatorul picta în ritmul său, ca şi cînd ar fi avut la 
dispoziţie luni de zile. Geniul său era atit de neobişnuit, încit lui 
Nefer îi era ruşine sâ-i amintească data funeraliilor, atît de 
apropiată. 

Din fericire, Paneb nu dăduse greş. 

Fascinat de cele aflate de la Ched, de la care nu uitase nici 
cel mai mic detaliu, tînărul muncise fără odihnă. Mina sa imitase 
cu fidelitate gesturile maestrului. Totuşi, Paneb observase 
curind că această metodă dădea rezultate mulţumitoare, dar 
insuficiente. 

Baziîndu-se pe cele învăţate de la Ched Salvatorul, tînărul 
inventase cite ceva la fiecare etapă a preparării culorilor, 
folosise mai multe feluri de pisâloage şi modificase proporţiile 
adezivilor, în funcţie de nuanțele dorite. Aşa după cum afirmase 
pictorul, cel mai bun liant se dovedea a fi guma de salcîm. 

In prima zi, Ched Salvatorul se cam strimbase, dezgustat, 
vâzînd piinile de roşu, dar acceptase totuşi să le folosească. 

Deşi îi venea să urle de fericire, Paneb nu lăsase să i se 
citească pe chip acest lucru! în sfîrşit, după atiţia ani de răbdare 
şi de încercări, culorile erau pentru el o joacă, ştia să le obţină 
şi-i dădea satisfacţie artizanului care trebuia să însufleţească 
divinităţile de pe zidurile Locaşului de veci al lui Ramses cel 
Mare! 

Zelosul realizase mult mai mult decît visase în copilărie; 
intrase într-o lume cu bogății nesfirşite şi începea să 
stăpînească rudimentele unui limbaj care, mai tirziu, îi va 
permite să picteze. 


Paneb fusese dezamăgit la coacerea mixturii care trebuia 
să se transforme în albastru şi verde. Deşi respectase 
ingredientele şi proporţiile indicate de Ched Salvatorul, nu 
obținuse decit nuanţe nereuşite. 


O lua, aşadar, de la capăt, pînă cînd stâpiîni variațiile de 
căldura. Chiar şi în această etapă, făcu o inovaţie, lăsîndu-şi 
mîna să găsească propria metodă, aceasta necorespunzind 
exact celei pe care i-o arătase Chad. 

Cînd, în zorii zilei, piinile erau gata, cele de albastru- 
deschis, de albastru şi de albastru-închis precum lapislazuli, de 
verde crud şi de verde-închis, Paneb ar fi dorit să le verifice 
calitatea. 

Dar Ched Salvatorul îi apăruse în faţă elegant, bărbierit şi 
parfumat, de parcă tocmai ar fi ieşit din baie. 

- E gata cantitatea mea de albastru? 

Paneb îi prezentă piinile colorate. 

- Adu-mi o farfurie din lut ars şi un păhărel cu apă! 

Tînărul făcu întocmai. 

Cu un cuţitaş de răzuit, pictorul desprinse cîteva bucățele 
de albastru pe care le dilua într-o farfurie, turnînd apa, picătură 
cu picătură. Apoi folosi un penel foarte fin, pe care abia îl înmuie 
în albastrul lapislazuli, pentru a trasa pe o bucată de calcar una 
dintre coroanele Faraonului, conferindu-i astfel gîndirii sale o 
dimensiune cerească. 

Paneb era la fel de nervos ca în ziua în care trecuse proba 
de admitere în confrerie. Ştia că pictorul, avînd în vedere 
împrejurările, nu-i va acorda o a doua şansă. Şi Nefer însuşi va fi 
obligat sâ-i dea dreptate lui Ched Salvatorul. 

Se scurseră secunde interminabile. Pictorul lumina coroana 
din diferite unghiuri, examinînd-o cu atenţie: 

- Constat un mare defect, decretă el. Piinea ta de albastru 
are o lungime de cel puţin douăzeci şi cinci de centimetri, în 
timp ce piinile folosite de mine măsoară exact nouăsprezece 
centimetri, în rest, m-aş putea declara mulţumit. 

8. 

Înaintea lui Paneb cel Zelos se opriră patru persoane, un 
bărbat şi trei femei. 

Bărbatului, nu prea înalt de statură, din diferite motive, cu 
mustăcioara lui neagră şi privirea furişă nu-i dădea prea multă 


importanţă. Se numea lmuni şi făcea parte din echipa din 
stingă. 

Vrînd să pară mare cunoscător de literatură, nu înceta sâ-l 
flateze pe Kenhir, scribul Mormiîntului, pe care-l considera un 
mare scriitor. Paneb nu-l vizita pe acest Ilmuni, detestîindu-i 
comportamentul de flecar. 

În schimb, îi era dragă, din diferite motive, fiecare dintre 
cele trei femei. 

Mică, blonduţă, discretă, dar fermă, Uabet era soţia sa 
legitimă; ea hotârise aceasta, iar Paneb fusese învins de 
încâpâţinarea acestei perfecte gospodine, care urma sâ-i 
dăruiască în curind un copil. Pîntecele îi era abia rotunjit şi 
sarcina sa, fericită şi uşoară, o făcea pe zi ce trecea mai 
înfloritoare. 

Roşcovană, înaltă şi apetisantă, Turcoaza era ibovnica lui 
Paneb. Cu ea se lăsa în voia celor mai dezlănţuite jocuri ale 
dragostei şi această pasiune arzătoare, care dura de mai mulţi 
ani, rămăsese la fel de fierbinte. Turcoaza jurase să nu se 
mărite niciodată, folosea o metodă eficace de contracepţie şi 
ducea o existenţă de femeie liberă, indiferentă la birfe. Uabet 
cea Pură tolera această situaţie, cu condiţia ca Paneb să nu-şi 
petreacă niciodată noaptea la Turcoaza. 

A treia femeie, frumoasă şi strălucitoare, era Clara, soţia lui 
Nefer cel Tăcut, admisă în Locaşul Adevărului o dată cu el. 
Delicată, suplă, diafană, cu ochii albaştri, cu vocea blinda şi 
melodioasă, iubită de toţi sătenii, ea devenise asistenta 
misterioasei femei înțelepte, care-i transmisese cele mai 
importante secrete ale sale. 

Purtînd peruci scurte şi rochii roşii cu bretele, cele trei 
preoţesc ale lui Hathor duceau casete din lemn de salcim. 

- Unde este maestrul operei? întrebă Imuni, cu tonul său 
mieros. 

- în Locaşul de veci al lui Ramses cel Mare. 

- Du-te şi cautâ-l! 

- în primul rînd, nu am voie să intru; şi, pe urmă, de cînd îmi 
dai tu mie ordine? 

Ochii inexpresivi ai lui Imuni sclipiră de satisfacţie: 

- Greşeşti, Paneb! Kenhir tocmai m-a numit ajutor de scrib. 

În această calitate, transmit totul din partea lui artizanilor, 
iar aceştia sînt obligaţi sâ-mi dea ascultare, fie că eşti tu acela, 


fie că sînt alţii. Preotesele pe care le vezi aduc materiale, pe 
care eu trebuie să i le înmînez personal lui Nefer. Deci, du-te şi 
caută-l! 

- Eşti surd sau ce ai'? Ti-am spus doar că nu am voie să 
intru în mormiînt. Aşadar, nu-ţi mai râmîne decit să aştepţi să 
iasă Nefer însuşi. Nu e nimeni mai important decit el pe acest 
şantier. 

lritat, Imuni îşi scarpină mustăcioara: 

- Ce lucrezi tu, Paneb? 

- Poate că ţi se pare ciudat, dar cred că asta nu e treaba ta. 

- Un ajutor de scrib trebuie să fie la curent cu tot ce se 
întîmplă! 

- Dă-mi mie casetele! | le voi da eu maestrului. 

- Nici să nu te gîndeşti! 

Imuni îşi trecu privirea scrutătoare peste piinile colorate, pe 
care Paneb tocmai le terminase: 

- Ce ingrediente ai folosit şi în ce cantitate? 

- Pe-aici, noi avem multă treabă. Ar trebui să te duci în 
cămăruţa care ţi-a fost dată şi să tragi un pui de somn. 

48 CHRISTIAN JACQ Buzele subţiri ale lui Imuni începură să 
tremure, lăsînd să se vadă un zîmbet plin de răutate: 

- Nu mi se pare că toate aceste produse au fost înregistrate 
corect... Asta nu înseamnă, oare, fraudă şi nu-ţi însuşeşti oare o 
parte din preţioasele culori pentru profitul personal? 

Tînârul colos îl înhaţă pe Imuni de şolduri şi-l ridică de la 
pamînt: 

- Mai zi o dată, lepădătură! 

- Eu... eu sînt obligat să ţin evidenţa tuturor materialelor, cu 
minuţiozitate, şi să... 

- Dacă mai continui să vorbeşti, te strivesc de stinca aia! 

- Lasâ-l în pace! porunci Nefer care, alarmat de cearta pe 
care o auzise, ieşise din mormîntul lui Ramses. 

Aceasta fiind dorinţa maestrului operei, Paneb îi dădu 
drumul şi-l lăsă pe Imuni să se rostogolească în țarină. 

Furios, scribul se ridică îndată: 

- Paneb m-a agresat! 

Nefer le privi cu atenţie pe cele trei preoţesc ale lui Hathor. 

Nici una nu era de acord cu această acuzaţie, ba, 
dimpotrivă, îşi stăpîneau cu greu risul. 


- Incidentul e închis, hotărî maestrul operei. Imuni, din cîte 
înţeleg, îmi aduci fitile. Mai bine zis, preotesele o fac, iar tu doar 
le însoţeşti, cu mîinile goale. 

- Ba deloc! Am şi eu materialul meu de scrib şi voi număra 
fitilele, după cum prevede regulamentul! 

- De ce lipseşte Kenhir? 

- Are o criză de gută şi m-a ales pe mine ca ajutor. 

Clara, Uabet cea Pură şi Turcoaza aşezară casetele pe o 
piatră aproape piată. Preţioasele obiecte erau confecţionate 
chiar de ele. 

Fiecare casetă conţinea cite douăzeci de fitile din in răsucit, 
pe care lmuni le numără, una cite una, înainte de a-şi scrie 
raportul. 

- Eşti liber să pleci, îi spuse Nefer. 

- Bine, dar... Trebuie să ştiu cum va fi folosit acest material! 


- Ca ajutor de scrib, nu ai decit un rol strict administrativ. 

Întoarce-te în sat, Imuni, şi nu mâ obliga sâ-i cer lui Paneb 
să intervină din nou. 

Tînârul colos era gata să asculte ordinul. Imuni îi arunca 
maestrului operei o privire plină de ură, dar socoti că e de 
preferat s-o şteargă. 

Cele trei preoţesc mai aduseseră şi o oală cu o grăsime 
compusă din trei substanţe: „cea sănătoasă", „cea cremoasă" şi 
„cea eternă", extrase din uleiuri de in şi de susan. 

- Dar eu, întreba Paneb, pot să rămîn? 

- Avem nevoie de un vas plin cu apă şi de o mare cantitate 
de sare, răspunse Clara. 

Zelosul se grăbi să le ajute; din fericire, laboratorul său 
improvizat era dotat cu tot felul de materiale. 

Turcoaza puse sarea în vas pînâ cînd apa nu mai reuşi s-o 
dizolve. Ajungindu-se la consistenţa dorită, cele trei preoţesc 
înmuiară, pe rind, în saramură, fiecare dintre fitilele de in, 
punîndu-le apoi la soare, să se usuce. 

Clara tumă apa sărată într-o amforă, în care Uabet cea Pură 
adăugă o cantitate egală de ulei de susan, iar Turcoaza scutură 
amfora pentru a amesteca lichidele. După un timp de odihnă, 
amestecul uleios fu purificat şi cele trei preoţesc luară loc în faţa 
maestrului de operă. 

Abia acum începea partea cea mai delicată a operaţiei. 


Pentru a obţine fitile care să nu fumege, un adevărat 
dezastru pentru picturile unui mormiînt, acestea trebuiau 
înmuiate în ulei şi în grăsime, cu o îndemînare desâvirşită. 

Paneb habar n-avea că soţia sa ştia un secret atit de 
important, fapt care îl făcu s-o admire şi mai mult, mai ales că 
se dovedea foarte abilă, asemenea celorlalte două, vizibil 
experimentale. 

Nefer era foarte atent, ca şi cînd soarta şantierului ar fi 
depins de fitilele fabricate de câlre preoţesc. 

- Ele cunosc secretul focului, îi spuse el lui Paneb, şi una 
dintre obligaţiile mele este cea de a le verifica munca, fără a 
îngădui nici cea mai mică imperfecţiune. Ar fi de ajuns un singur 
fitil cu defecte, şi opera sculptorilor, a desenatorilor şi a 
pictorilor ar avea de suferit. De obicei, preotesele lui Hathor 
pregătesc fitilele într-un atelier din sat şi ni le aduc dimineaţa, 
sub supravegherea scribului Mormăitului, daca noi muncim 
întrun loc întunecat. Avînd în vedere urgenţa, le-am rugat să ne 
furnizeze cît mai repede materialul, pentru a putea beneficia de 
o lumină intensă. 

Lui Paneb nu-i scăpa nici măcar un singur gest al 
preoteselor, conştient de noua comoară care îi era oferită în 
această vale a miracolelor, în care vălurile dispăreau unele după 
altele. 

- E nevoie de trei fitile pentru o lampă în formă de cupă, 
mărturisi Nefer, şi fiecare fitil durează cam patru ore. 

- De cite este nevoie într-un mormiînt'? 

- Totul depinde de volumul şi adîncimea sa, dar şi de 
amploarea operei ce trebuie executate. De obicei, sînt de ajuns 
vreo treizeci de fitile pe zi. În cazul de faţă, am nevoie de mult 
mai multe: locul de veci al lui Ramses va fi luminat de o sută 
cincizeci de lămpi, cu patru sute de fitile. 

„O sută cincizeci de lămpi! îşi imagină Zelosul. Cît de feeric 
trebuie să fie!" - Ai vrea să vezi această lumină? îl întrebă 
maestrul. 

9. 

Paneb păstra tăcerea îndelung, de parcă ar fi trăit un vis din 
care n-ar fi dorit să se trezească. Dar iluzia se risipi, înţelese că 
interpretase greşit întrebarea pusă de maestrul operei. 

- Să vad cum se aprinde acest tip de lampă... Da, mi-ar 
plăcea. 


- M-am exprimat greşit, se corectă Nefer: te simţi pregătit 
să pătrunzi în locul de veci al lui Ramses cel Mare? 

- Aşadar, nu era un vis... 

El, Paneb cel Zelos, fiu de ţăran, simplu ucenic al echipei 
din dreapta, avea voie să descopere unul dintre locurile cele mai 
secrete din tot Egiptul! 

- Eşti nehotărit? 

- Eu să fiu nehotărit? Pot sâ-ţi jur că dorinţa mea de a 
cunoaşte această minunăţie nu porneşte din curiozitate şi că nu 
mâ tem deloc, dar simt un respect ciudat, aproape o venerație, 
ca şi cînd acest moment mi-ar transforma, din nou, viaţa. 

- Ai dreptate, Paneb; nimeni nu iese neschimbat dintr-un 
univers ca acesta. 

- De ce îmi faci această favoare? 

- îţi repet că nu e vorba de nici o favoare. Munca ta ne-a 
încîntat si îţi deschide porţile şantierului pe care a lucrat 
întreaga echipă. Aşa este cinstit; la fel ca toţi ceilalţi şi tu să poţi 
contempla desăvirşirea operei. 

Nefer cel Tăcut se îndrepta către mormîntul lui Ramses cel 
Mare, urmat de Paneb. 

Zelosul vedea, în sfîrşit, deschizindu-se şi pentru el porţile 
Locaşului Adevărului şi ale învierii faraonului. Şi asta, pentru că 
dorise să devină desenator, pentru că refuzase orice 
compromis, pentru că îşi continuase drumul cu încâpâţinare, 
refuzînd să asculte de cei care îl sfătuiau sa ducă o existenţă 
călduţă şi fadă. 

Cu torsul dezvelit, purtînd o perizoma plisată, prinsă mai jos 
de ombilic şi coborînd pînă la jumătatea pulpei, cu braţele 
împodobite de brățări, maestrul operei se opri în pragul 
monumental al mormiîntului, ca şi cînd ar fi verificat proporţiile 
marii porţi de acces, tăiate în stîncă. 

- Vei părăsi lumea oamenilor pentru a intra în cea a luminii 
secrete care dă viaţă universului, îi spuse Nefer lui Paneb. Nu 
încerca nici să analizezi, nici să înţelegi, dar priveşte cu toată 
fiinţa'ta, vezi cu inima şi simte cu spiritul. 

Odată trecut pragul, numit în textele sacre „prima trecere a 
luminii divine", pâtrundeai într-un univers uimitor. 

Cele o sută cincizeci de lămpi, plasate la intervale regulate, 
răspîndeau o lumină blinda şi sigură totodată, care făcea din 
mormîntul lui Ramses o lume care fremăta de viaţă. Fusese 


omăt în întregime cu hieroglife şi sculpturi uşor reliefate, iar 
decorul era pictat cu un talent care-l lăsă pe Paneb mut de 
admiraţie. 

Datorita învăţăturii primite de la Kenhir, reuşi să citească 
textele de pe pereţii coridoarelor. Ele vorbeau despre etapele 
călătoriei lui Ra care corespundeau fazelor învierii sufletului 
regal. 

Lung de aproape o sută douăzeci de metri, ultimul locaş al 
lui Ramses pătrundea în linie dreaptă în inima stîncii pînă la sala 
lui Maat, destinaţia finală a scenelor rituale ale „deschiderii 
gurii", cînd mumia, inertă în aparenţă, recăpăta viaţă. Apoi, 
drumul făcea un unghi drept, deschizindu-se în sala sarcofagului 
cu opt coloane, care era în aşteptarea corpului de lumină al 
regelui defunct. 

Aici se adunaseră membrii echipei din dreapta, aşezaţi în 
poziţia scribului, cu excepţia lui Ched Salvatorul, care adăuga o 
nuanţă aurie la un portret al monarhului, aducînd ofrandă lui 
Osiris. 

- Fii bine venit printre noi, Paneb! spuse Pai Pîinicâ-Bună, cu 
un zîmbet larg. De acum, faci într-adevăr parte din echipă! 

Fraţii de suflet se îmbrăţişară; consimţind, în sfîrşit, să pună 
jos penelul, Ched îi imită: 

- N-aveam nici un pic de încredere în tine, mărturisi el, şi 
poate că nu mă înşelam, dar m-ai uimit prin felul în care te-ai 
dovedit a fi la înălţimea sarcinii tale. Hotărit lucru, această 
confrerie nu va înceta să mă surprindă... Dar nu te împăuna 
doar pentru atit! Eşti abia la începutul drumului; nu sînt sigur că 
eforturile conjugate ale desenatorilor vor reuşi sâ-ţi înlăture pe 
de-a-ntregul ignoranţa. 

Pictorul se adresă maestrului operei: 

- în ceea ce mă priveşte, mi-am dus rolul la bun sfîrşit. 

Dorinţa Faraonului a fost respectată, iar el va trăi veşnic 
alături de divinităţile pictate pe pereţi. 

- Şi munca sculptorilor şi a cioplitorilor în piatră a luat sfîrşit, 
preciza Userhat Leul, al cărui tors puternic amintea de pieptul 
mîndru al acestui animal. 

Dulgherul Didia şi aurarul Thuty îşi duseseră şi ei munca 
pînă la capăt. 

- Vă mulţumim tuturor pentru dăruirea cu care aţi muncit, 
spuse Nefer; datorită vouă, Locaşul Adevărului nu va avea 


pentru ce să fie criticat şi Ramses se va odihni în sanctuarul pe 
care l-a conceput el însuşi. 

- Nu acceptăm nici o mulţumire, obiectă sculptorul Renup 
cel Jovial; tu ţi-ai făcut datoria organizind şantierul şi 
îndrumîndu-ne, iar noi ne-am făcut-o pe a noastră, urmîndu-ţi 
sfaturile. 

Artizanii echipei din dreapta îl aclamară de trei ori pe Nefer 
cel Tăcut, care încerca sâ-şi ascundă cu stingâcie emoția. Pentru 
acest moment solemn, se executa un gest ritual, cu braţul stîng 
îndepărtat de corp în formă de echer şi braţul drept îndoit pe 
piept. 

- Confreria noastră este o corabie, le aminti Nefer, noi 
sîntem un echipaj, iar fiecare dintre noi are de jucat un anumit 
rol, esenţial pentru coerenţa ansamblului. Oricare ar fi 
încercările care ne aşteaptă, noi ne-am respectat jurâmîntul şi 
ne-am îndeplinit angajamentele. 

- Acest mormiînt a fost ultima noastră lucrare de artă? 
întrebă Karo cel Posac, încrucişindu-şi braţele scurte şi 
puternice. 

Din pricina îngrijorării, sprîncenele sale dese şi nasul său 
spart păreau şi mai aspre. 

- N-am nici cea mai mică idee. Unii erau, fără îndoială, 
convinşi că nu vom termina lucrarea la timp; este posibil ca 
reacţiile acestora să fie violente. 

- Oricare ar fi hotârtrile autorităţilor, interveni Nakht cel 
Puternic, ar trebui să râmînem cu toţii uniţi, să-i formăm pe 
tineri şi să le transmitem secretele noastre. 

- Asta ar însemna o nesupunere gravă, pasibilă de pedepse 
grele, obiectă Gau cel Exact, aprobat şi de Casa-Funie. 
Superiorul nostru este Faraonul; cel care nu îi recunoaşte 
autoritatea este declarat rebel. 

- Hai să nu vorbim doar de dragul de a vorbi, propuse 
maestrul de operă, îi vom aduna pe săteni de îndată ce scribul 
Mormiîntului, şeful echipei din stingă şi cu mine vom cunoaşte 
dorinţele noului rege. Nu mai sînt decit trei zile pînă la 
terminarea perioadei de mumificare şi acest mormiînt poate să 
primească toate comorile care vor înconjura mumia lui Ramses. 
Deocamdată, nu contează decit asta. Pînâ la noi ordine, sînteţi 
liberi. 


Paneb cel Zelos îşi plimbă privirea prin micile încăperi 
vecine vastei săli a sarcofagului, în timpul funeraliilor, aici se vor 
afla mii de obiecte preţioase, care vor înlesni trecerea sufletului 
faraonului către lumea de dincolo. 

În acest sanctuar gol, Paneb avea sentimentul că trăieşte 
creaţia la originea sa, înainte chiar de vremea cînd gîndirea 
divină a f acut să se vadă stelele. Şi nu-şi putea desprinde 
privirea de pe extraordinarul sarcofag din calcit, căruia 
sculptorul îi 

dăduse forma mumiei lui Osiris, corpul învierii prin 
excelența. 

Atit în interior, cît şi în exterior, hieroglife sculptate şi 
pictate formau citate din Cartea porţilor, a cărui cunoaştere îi 
permitea celui înviat să treacă, fără nici un pericol, prin 
peisajele minunate ale celeilalte lumi. 

Sarcofagul fusese aşezat pe un pat de piatră pictat în 
galben, culoarea care simboliza carnea zeilor, devenită eternă. 
Recunoscut drept „glasul cel adevărat", regele urma sâ-şi 
trăiască cel din urmă triumf, alăturîndu-se zeilor nemuritori. 

În ciuda frumuseţii capodoperei făurite de artizani, Paneb 
avea o senzaţie ciudata: 

- Am impresia că e lipsit de viaţă, asemenea unui bloc de 
piatră neprelucrat, îi mărturisi el lui Nefer. 

- Să fie adusă piatra şi să se stingă lămpile, porunci 
maestrul operei. 

Nakht cel Puternic şi Karo cel Posac aduseră o piatră cubică 
la câpâtiiul sarcofagului, timp în care ceilalţi membrii ai 
echipajului cufundau mormîntul în beznă. 

- Lumina e închisă în materie, spuse Nefer; noi sîntem cei 
care trebuie s-o eliberăm, pentru a învinge haosul. Arta noastră 
ne transformă în nişte vrăjitori care anulează timpul pentru a 
recrea prima clipă din care au ţişnit toate formele. Opera e cea 
care aminteşte de lumină, şi nu individul care o desâvirşeşte. 

Maestrul operei îşi puse palmele pe piatră. 

Timp de cîteva minute, fură cuprinşi de întuneric şi de 
linişte. Apoi, o lumină puternică ţişni din fetele pietrei, iluminînd 
sala de înviere, ai cărei pereţi câpătară o nuanţă aurie. Razele 
se concentrară asupra sarcofagului şi pătrunseră în inima 
calcitului, ale cărei parcele se luminară pe dată. 


- Numele secret al acestui sarcofag este „stâpinul vieţii", îi 
aduse la cunoştinţă maestrul operei. A devenit o nouă piatră de 
lumină, care va păstra pe vecie acest locaş în afara morţii. 

Ghidat de lumina minerală a pietrei cubice, echipa ieşi din 
mormînt şi căzuse într-o îndelungă meditaţie sub cerul înstelat. 

Apoi, în linişte, părăsiră Valea Regilor. 

10. 

Nefer şi Paneb abia trecură de poarta satului, cînd un cîine 
negru sari cu bucurie asupra maestrului operei şi apoi asupra 
ucenicului desenator. Avea un cap alungit şi puternic, părul 
scurt şi mătăsos, coada lungă şi jucăuşă, ochii maronii, foarte 
vioi. 

Linse cu rivnă obrajii lui Paneb, fâcîndu-l astfel sâ-şi uite 
visul. 

Hrănit şi îngrijit de Clara, care nu era decit rareori de acord 
cu excesele sale, Negruţu' devenise cîinele fetiş al satului şi 
stâpînul clanului cîinesc, autoritar şi respectat. Pînă şi pisicile şi 
maimuţele Locaşului Adevărului îl priveau pline de deferentă, 
ştiind parcă rolul pe care îl îndeplinea, acela de a veghea asupra 
integrităţii teritoriului în care vieţuiau. 

Paneb aprecia vigoarea lui Negruţu', iar Negruţu' pe cea a 
tînârului colos; li se întîmpla adeseori să se lupte între ei, ca doi 
diavoli, iar cîinele ieşea de fiecare dată învingător. Şi apoi, 
Zelosul era singurul cu care Negruţu' se putea juca ore întregi, 
fără ca partenerul său să fie cuprins de oboseală. 

- Oare a fost aievea ce am văzut? îl întrebă Paneb pe 
maestrul operei. 

- Ştiu eu? 

- Lumina care a pătruns în sarcofag a ţişnit din piatra cubică 
şi, fără îndoială, din aceeaşi piatra ţişnise şi lumina care trecea 
prin uşa de lemn a sanctuarului, în clădirea confreriei, îţi 
aminteşti? Nimeni nu voia sâ-mi vorbească despre ea, dar eu o 
văzusem prea bine. 

- Ţi-am spus eu altceva? 


- îţi meriţi cu prisosinţă porecla de „Tăcutul"! Cînd voi mai 
putea revedea piatra? 

- Cînd prezenţa sa va fi necesară. 

- Oare tu, cu mîinile tale, ai cioplit-o? 


- Nu-mi atribui puteri pe care nu le am! Această piatră este 
una dintre comorile de seamă ale confreriei, transmisă de la 
maestru la maestru şi e unul dintre cele mai mari secrete ale 
Locaşului Aurului. 

- Aşadar, buzele-ţi sînt pecetluite. Nu-mi rămîne decit să 
parcurg singur drumul care duce la această piatră. 

- lată o lăudabilă dovadă de luciditate! 

Uabet cea Pură alergă sâ-şi întîmpine soţul. Deşi de obicei 
era foarte liniştită, de această data părea în culmea disperării: 

- Imuni a venit la noi să mă anunţe că scribul Mormiîntului 
vrea să te vadă imediat. 

- Care e motivul? întrebă Paneb. 

- Imuni a refuzat sâ-mi spună, dar, după părerea lui, este 
vorba de ceva foarte grav. 

- O neînțelegere, desigur... Mă lămuresc eu, lasă! 

Paneb se grăbi să ajungă la locuinţa lui Kenhir. Niut cea 
Neobosită mătura pragul casei. 

- Se pare că sînt aşteptat, spuse el. 

- E drept. Stăpînul meu vorbeşte mult de tine, aprobă 
servitoarea. 

- Vorbeşte de bine, desigur. 

Niut îi zimbi şi îl lăsă să treacă. 

Aşezat într-un fotoliu confortabil, cu un papirus desfăşurat 
pe genunchi, Kenhir scria istoria expedițiilor marelui faraon 
Thutmosis al Hi-lea în Asia. Povestea cum armata egipteană 
purtase puţine lupte şi fusese preocupată, mai ales, de 
transportarea plantelor exotice, pe care laboratoarele templelor 
egiptene le studiaseră cu migală înainte de a extrage din ele 
substanţele necesare tămăduirii bolilor, în ciuda suferinţei 
provocate de guta pe care o mai potolea oarecum folosind 
tratamentul prescris de femeia cea înţeleaptă, scribul 
Mormiîntului se bucura, în sfirşit, de cîteva momente de linişte, 
pentru a se consacra operei sale literare. 

De cînd maestrul operei îi promisese terminarea 
mormiîntului lui Ramses la termenul impus, Kenhir dormea mult 
mai bine şi se enerva mai puţin pentru toate grijile cotidiene 
care i se iveau. 

- Mi s-a spus că aţi dorit să mă vedeţi. Despre ce e vorba'? 

- Ah, iatâ-te, în sfîrşit! Dar ce demon al deşertului îţi 
perverteşte mîna, Paneb? 


- Mă acuzaţi de ceva? 

Kenhir făcu sul papirusul: 

- Nu cumva tu eşti autorul desenelor scandaloase 
reprezentîndu-l pe rege sub forma unui şobolan care trage cu 
arcul? 

Ca să nii mai pomenesc de caricaturile membrilor confreriei 
şi chiar de a mea! 

Paneb nu se pierdu cîtuşi de puţin cu firea: 

- Da, eu sînt autorul lor. Nu v-au amuzat? 

- De data asta, băiete, ai întrecut orice măsură! 

- Nu văd de ce! N-arn dreptul să mă distrez? 

- Dar nu aşa! 

- N-am arătat caricaturile nimănui... Cine v-a vorbit despre 
ele'? 

- Sobek, şeful securităţii. Cineva le-a lăsat în biroul său. 

Paneb rămase puţin pe gînduri: 

- Le lăsasem în atelierul desenatorilor, pe o grămadă de 
bucăţi de calcar ce urmau să fie aruncate. 

- Stai liniştit, nu va mai râmine nici o urmă din aceste 
desene oribile. Dar te sfătuiesc să n-o mai faci altă dată. 

- Nu vă pot promite nimic. Este felul meu de a mă destinde 
şi consider că nu fac rău nimănui! 

- Dar nu pot fi tolerate asemenea extravagante! Sînt de-a 
dreptul o insultă la adresa confreriei noastre. 

- Daca nu sînlem în stare sa ridem de noi înşine şi de 
propriile defecte, cum am putea fi demni de opera pe care o 
avem 

de desâvirşit? Chiar şi înţelepţii au scris poveşti prin care 
luau în bătaie de joc defectele oamenilor! 

- Se poate, se poate... Dar eu nu-ți pot trece cu vederea 
aceste greşeli grosolane şi voi fi obligat să te convoc înaintea 
tribunalului din sat. 

- Ca să fiu judecat pentru desenele mele? Nu prea ţine! 

- Unul dintre noi ţi-a văzut caricaturile, le consideră lipsite 
de respect şi a hotârît să depună plingere împotriva ta. 

- Şi cine, mă rog? 

Kenhir părea nemulţumit: 

— Imuni, ajutorul meu. 


- De ce i s-o fi dînd atita atenţie acestui om de nimic? Ar fi 
meritat să râmînă doar un desenator mediocru al echipei din 
stingă! 

- în primul rînd, îşi cunoaşte bine meseria; şi, pe urmă, îmi e 
de folos. Că este sau nu amabil, asta n-are nici o importanţă. 

La urma urmei, nu sînt dator sâ-mi justific hotăririle! Te 
previn că vei avea mari necazuri. 

Paneb păru copleşit. 

- A sosit momentul să îţi dai seama de greşelile pe care le 
faci! în faţa tribunalului, încearcă să-ţi recunoşti greşeala, 
atrăgindu-ţi astfel indulgenţa tuturor. 

Cu capul plecat, Zelosul ieşi din casa lui Kenhir. Acesta din 
urmă era bucuros să constate că tinârul colos nu se mai 
comporta ca altădată, precum un taur sălbatic. Maturizindu-se, 
învățase sâ-şi stâpinească energia debordantă pe care o avea. 

Acasă, Paneb era aşteptat cu nerăbdare de către soţia sa. 

- Ce vină ţi-au găsit? 

- Linişteşte-te, nu e nimic grav! 

-Totuşi, Imuni pretindea că... 

- Locuieşte cumva în căsuţa din cartierul de vest, lîngă cea 
a desenatorului-şef al echipei din stingă? 

- Da, insa... 

- Pregâteşte-mi un dejun pe cinste: mor de foame! N-o să 
întîrzii mult. 

Uabet cea Pură îl prinse de braţ pe soţul ei: 

- Să nu faci vreun lucru nesăbuit, te rog! 

- Trebuie să lămuresc o neînțelegere. 


în timp ce Imuni îşi pregătea actul de acuzare împotriva lui 
Paneb, acesta din urmă forţă uşa cu o lovitură de umăr. 

- leşi imediat din casa mea! se răsti ajutorul de scrib. 

Zelosul îl înşfacă de umeri, îl ridică în aer şi-l privi drept în 
faţa-i de rozător. 

- Vasăzicâ, intenţionezi să depui plingere împotriva mea din 
cauza caricaturilor pe care le-am făcut? 

- E... e de datoria mea! 

- Cine ţi le-a arătat? 

- N-am de ce să-ţi răspund. 

- Ai pătruns în atelierul desenatorilor echipei din dreapta, ai 
scotocit şi mi-ai descoperit caricaturile. Zi că nu-i adevărat! 


- îmi fac muncă aşa cum cred eu de cuviinţă. 

- Te acuz de furt, Imuni, şi eu voi fi acela care te va tîrî în 
faţa tribunalului din sat. Poţi fi sigur că vei fi condamnat. 

Scribul păli: 

- Nu vei îndrăzni, vei... 

- Uită de desenele mele, Imuni! Dacă nu, reputaţia îţi va fi 
distrusă şi vei fi izgonit din sat. 

Scribul nu stătu mult pe gînduri. Paneb putea, într-adevăr, 
să-l acuze de fapte grave. 

- Bine, de acord... Incidentul e uitat! 

Zelosul îl trinti pe scrib la pămînt: 

- Dacă mai faci vreodată aşa ceva, îl preveni el, te calc în 
picioare. 

11. 

La sfîrşitul unei perioade de munca intensă asemenea celei 
de finisare a mormiîntului lui Ramses cel Mare, artizanii veneau 
întotdeauna s-o consulte pe femeia cea înţeleaptă şi pe Clara, 
asistenta sa, excepţie făcînd Paneb cel Zelos, care nu ştia ce e 
oboseala sau boala. 

Folosind substanţe extrase din scoarţa, ramuri şi frunze de 
salcâl, Clara vindeca durerile si curbaturile. Din prudenţă, făcea 
mai întîi un examen medical luînd pulsul, pentru a auzi vocile 
inimii şi pentru a şti dacă energiile circulau corect în vasele ce 
străbat organismul, în cazul în care avea îndoieli, se ocupa de 
calitatea sîngelui, al cărui prim rol era acela de a uni între ele 
forţele vitale. 

Lui Fened Nasul, suferind de un început de infecţie la 
rinichi, Clara îi prescrise un decoct din planta numită cafeluţă, 
care urma sâ-i vindece acest neajuns. Dar ceea ce o preocupa 
într-adevâr era starea sănătăţii lui Gau cel Exact, cu trupul său 
molatic şi cu chipul neplăcut, urîţit şi mai mult de un nas prea 
lung. Punîndu-şi mîinile pe ceafa, pe piîntecele şi pe picioarele 
pacientului, Clara descoperise o afecţiune gravă a ficatului, 
acest organ important, ale cărui disfuncţii provoacă tulburări 
grave. De aceea, preparase un leac compus din frunze de lotus, 
smochine, praf din lemn de jujubier, boabe de ienupăr, bere 
dulce, lapte şi răşină de terebint; filtrată, după o macerare de o 
noapte 1 Substanțe ce stau la baza aspirinei modeme (n.aut.). 

întreagă, şi, după ce i s-a adăugat rouă, poţiunea ar fi 
trebuit să înlăture stările de slăbiciune ale lui Gau cel Exact, în 


plus, trebuia să bea multă cicoare, pentru a-şi îmbunătăţi 
funcţia vezicii urinare. 

Încă din prima zi, tratamentul s-a dovedit folositor. Ceilalţi 
artizani ai echipei din dreapta recăpătaseră şi ei o excelentă 
condiţie fizică. Nu mai aveau încredere decit în soţia maestrului 
operei, pe care unii o considerau o adevărată magiciană. 

În timp ce Clara rînduia într-un cufăr de lemn papirusurile 
medicale pe care le consultase în timpul zilei, femeia înţeleaptă 
îi întinse un altul, făcut sul şi închis cu un sigiliu din noroi uscat. 

- Nu mai am nimic să te învăţ, îi spuse femeia centenară, 
albită de vreme. Nu-ţi mai râmîne decit să consulţi acest text, 
vechi din vremea piramidelor, pentru a lupta şi mai bine contra 
bolilor grave. Aminteşte-ţi că o boală este produsă de o forţă 
obscură şi distrugătoare şi că nu poate fi vindecată doar cu 
ajutorul medicamentelor. Trebuie îndepărtată această forţă 
nocivă şi distrusă; dacă nu, ea se deplasează în interiorul 
corpului şi îl macină, adeseori fără ştirea pacientului. lată de ce 
nu trebuie să dai atenţie doar simptomelor; tu eşti aceea care 
trebuie să depisteze tulburările energiei, înainte ca ele să 
producă forme de nevindecat. Cei din vechime spuneau: „Un 
element nociv intră prin ochiul stîng şi iese prin ombilic, dacă 
tratamentul este bun. 

În fiecare clipă, forţe opuse traversează corpul omenesc, 
care nu e o entitate independentă, ci se uneşte cu cerul şi cu 
pămîntul". 

Femeia cea înţeleaptă rupse sigiliul şi derula papirusul. 

- Am preluat învăţămintele celei dinaintea mea şi am 
adăugat propriile observaţii, după ce le-am verificat de mai 
multe ori. Fereşte-te de teorii, avind o singură preocupare: cea 
de a vindeca, deşi, uneori, nu vei şti din capul locului cum o vei 
face. 

Scrisul papirusului era fin şi citeţ. 

- Corpul omenesc este un mister, continua femeia cea 
înţeleaptă, în el se poartă o veşnica lupta între forţe armonioase 
şi opusul lor, gata tot timpul să corupă şi să distrugă. Acestea 
din urmă sînt curente patogene, care pătrund în organism în mii 
de feluri, pentru a-l imobiliza, a-l face inert şi a-l face sa moară. 
Cea mai mare parte dintre agenţii nocivi se află în alimentaţie; 
în timpul putrefacţiei, în intestine, ei încearcă să se 
râspîndească în interiorul vaselor pentru a provoca inflamații, 


răspunzătoare de îmbâtriînirea organelor. Aşadar, prima cheie a 
sănătăţii este drenajul, eliminarea obstrucţiilor interne şi buna 
funcţionare a aparatului digestiv. Am pus la punct un preparat 
cu dozaje precise, pe care le vei găsi în papirus. A doua cheie 
constă în menţinerea în bună stare a canalelor prin care trece 
sîngele, limfa şi celelalte forme de energie vitală. Unele sînt 
vizibile sub piele; ansamblul formează o reţea care seamănă cu 
urzeala unei ţesături, prin care se transmite vitalitatea, cu 
condiţia ca aceste vase să râmină suple. De îndată ce se 
întăresc, fluidele nu mai circulă corect, în sflirşit, a treia cheie 
este buna funcţionare a ceea ce noi numim „inima'", ea e centrul 
energetic al fiinţei, de la care pornesc toate canalele. Vei face ca 
percepțiile tale să devină tot mai fine, pentru a-i putea auzi 
mesajele. 

Obosită, femeia cea înţeleaptă se întinse pe o rogojină: 

- Ne vom trezi înainte de ivirea zorilor. Noapte bună, Clara! 


în noaptea care se sfirşea, femeia înţeleaptă şi Clara urcau 
spre creastă, în timp ce toţi şerpii se retrăgeau în găurile lor. 
Centenara renunţase la baston încă de la începutul urcuşului şi 
înainta cu pas egal. 

Sosirea zorilor era însoţită de o adiere uşoară, încetul cu 
încetul, templele pentru milioane de ani apăreau din întuneric. 

In scurtă vreme, albastrul Nilului şi verdele culturilor vor 
străluci sub razele soarelui trezit la viaţă, în clipa în care creasta 
se lumină, femeia înţeleaptă îşi ridică braţele către ea, într-un 
gest de rugă: 

- Zeița a liniştii, tu care m-ai îndrumat în tot timpul vieţii 
mele, îndrum-o şi pe aceasta ucenică ce urcă spre tine. Fâ-o să 
se odihnească în mina ta, zi şi noapte, vino la ea atunci cînd te 
invocă, fii generoasa şi arată-i cît de mare îţi este puterea! 

Pe creastă, scobit în piramidă, se ivi un mic sanctuar. 

- Adu ofranda, porunci femeia înţeleaptă. 

Clara aşeză pe pămînt lotusul pe care-l purta în păr, colierul 
şi brâţările. 

- Pregâteşte-te de lupta supremă! Zeita care cunoaşte 
secretele dă viaţă sau moarte. 

Deodată, din grotă ţişni o femelă de cobră regală, cu ochi 
ca de foc, a cărei mărime o uimi pe tînără. Mînia îi umfla gitul, 
dovadă că se pregătea de atac. 


- Dansează, Clara, dansează precum zeiţa! 

Moartă de frică, soţia lui Nefer cel Tăcut reuşi totuşi să imite 
mişcările reptilei. Se înclină de la stingă la dreapta, apoi de la 
dreapta la stînga înainte şi înapoi, în acelaşi ritm cu al cobrei, 
care păru descumpănită. 

- Cînd va ataca, apleacă-te mult către mine, fără a înceta s- 
o priveşti. 

Lui Clara nu îi mai era teamă. Fascinată de frumuseţea 
zeiţei, începea să-i simtă intenţiile. Şi cînd aceasta se aruncă 
brusc la gitul ei, preoteasa lui Hathor urmă sfaturile femeii 
înțelepte. 

Evitase muşcătura, dar rochia îi era pătată de veninul 
scuipat de cobră, al cărei eşec îi înzecise furia: 

- încă două atacuri, o preveni iniţiatoarea. 

Reptila nu înceta să se unduiască, iar Clara continua s-o 
imite. De două ori, cobra încercă zadarnic să-şi înfigă colții în 
carnea tinerei preoţesc. 

- Acum, foloseşte-ţi măiestria! Sârut-o pe cap! 

Pârînd epuizată, cobra se mişca tot mai încet. Şi, aproape 
pe nesimţite, se retrase, în timp ce Clara se apropia de ea. 

Deşi copleşită de un val de spaimă, îşi fixă privirea în ochii 
reptilei şi-i atinse cu buzele virful capului. 

Surprinsă, cobra nu se retrase. 

- Ne temem de asprimea ta, spuse femeia înţeleaptă, dar 
nădăjduim în blîndeţea ta. Cea care te venerează este demnă 
de încrederea ta. Pâtrunde-i în spirit şi dâ-i voie sâ-i vindece în 
numele tău pe cei care sînt bolnavi. 

Şarpele abia se mai mişca. 

- la puterea zeiţei, Clara! Să-ţi pătrundă în inimă! 

Pentru a doua oară, soţia lui Nefer sărută monstrul care 
părea aproape supus. 

- Comuniunea voastră să fie pecetluită printr-un al treilea şi 
ultim sărut. 

Pentru ultima oară, femeia şi cobra se atinseră, într-un 
sărut apăsat. 

- Retrage-te repede! porunci femeia înţeleaptă. 

Dacă n-ar fi fost atentă, Clara ar fi fost surprinsă de atacul 
brusc al reptilei. Dar avu grijă să se ferească şi nu se alese decit 
cu un ultim jet de venin. 

- Focul secret ţi-a fost transmis, îi spuse femeia înţeleaptă. 


' încet-încet, cobra se reîntoarse în sanctuarul său. 

- Scoate-ţi rochia şi purificâ-te cu rouă pietrelor de pe 
creasta muntelui! 

Femeia cea înţeleaptă îi oferi Clarei o rochie albă, care i-âr 
fi putut servi drept linţoliu, dacă n-ar fi ieşit victorioasă din 
această încercare. 

- Eu plec, iar tu îmi vei continua munca mea. Nu, nu 
protesta! Viaţa mi-a fost lungă, foarte lungă. E momentul să se 
sfirşească. Aminteşte-ţi că plantele se nasc din lacrimile şi din 
sîngele zeilor, căpâtind astfel puterea de a vindeca. Totul e viu, 
dar există şi suflete rătăcitoare şi demoni distrugători, care vor 
face întotdeauna ca pacea să nu domnească pe acest pâmînt. 

Datorita ştiinţei tale, nu vei înceta să lupţi contra lor. 
Dumnezeu creează atit ceea ce este sus cit şi ceea ce este jos; 
se va îndrepta către tine într-o adiere luminoasă. Nu este vorba 
să crezi în el, ci să-l cunoşti şi sâ-l provoci. 

- De ce refuzi să trăieşti mai mult? 

- Am împlinit deja o sută zece ani. Chiar dacă spiritul mi-a 
rămas tînâr, trupul îmi este foarte obosit. Canalele sale s-au 
întărit şi nu mai lasă energia să circule prin ele; nici cel mai bun 
medicament nu le va reda tinereţea. Ucenicia ta a luat sfîrşit şi 
urmează să veghezi cu dragoste asupra satului, înainte de a 
pleca, va trebui să-ţi încredinţez secretul meu de pe urmă. 
Corpul îmbătrineşte şi se degradează. Nimeni nu are scăpare. 
Dar gîndirea poate să râmiînă vie şi puternică, dar cu condiţia să 
ştii s-o regenerezi. 

Trece-ţi palma pe creasta muntelui şi vei culege rouă care a 
dat naştere stelelor. Cu această rouă, zeiţa cerului spală chipul 
soarelui, chiar înaintea naşterii sale. Faraonul o bea în fiecare 
dimineaţă, în templu, fără să-l ştie nimeni, atunci cînd îi aduce 
ofrandă lui Maat. Cînd sufletul îţi va fi cuprins de oboseală, urcă 
pe creastă, venereăz-o pe zeiţa liniştii şi bea din rouă de pe 
pietre. lată ce vei putea face pentru ca gîndirea ta să nu 
îmbâtrineascâ. 

- Mai am atitea întrebări să vă pun! 

- Ţi-a sosit clipa, Clara, sâ-ţi poţi răspunde singură.' în 
fiecare zi, oamenii te vor căuta sâ-ţi pună întrebări şi-ţi vor cere 
să le alini suferinţele. Tu eşti aceea care vei deveni mama 
confreriei şi toţi sătenii vor fi copiii tăi. 


Tinăra simţi nevoia să protesteze şi sa refuze uriaşa povară 
care urma sâ-i apese pe umeri, dar iată că lumina puternică a 
dimineţii o învălui. 

Femeia cea înţeleaptă se ridică: 

- Hai să coborim, îi propuse ea. Mergi tu înainte! 

Clara o porni pe poteca strimtă, neştiind prea bine ce are de 
făcut. Trebuia, oare, să înainteze după propriul ritm sau să 
meargă încet, pentru a n-o obliga pe femeia centenară să se 
grăbească? 

Nehotârită, după primul cot, se uită înapoi. 

Femeia înţeleaptă dispăruse. 

Clara se întoarse din drum, urcă din nou spre pisc, în 
căutarea celei care îi dăduse totul, dar n-o mai găsi. Femeia cea 
înţeleaptă pătrunsese, fără îndoială, într-o peşteră, pentru a-şi 
da duhul, în liniştea din creasta muntelui. 

Clara se reculese, cu gîndul la clipele minunate petrecute 
alături de fiinţa care-i deschisese atitea căi, pe care, de acum 
încolo, va trebui să meargă singură, continuînd activitatea 
maestrei ei. Apoi cobori, pas cu pas, către sat, savurindu-şi 
ultimele momente de linişte sufletească, înainte de a deveni, la 
rindul său, femeia înţeleaptă a Locaşului Adevărului. 

12. 

Artizanul luase bacul pentru a trece pe malul celălalt şi, ca 
de obicei, nu vorbise cu nimeni, mulţumindu-se doar să salute. 

La acea oră matinală, ţăranii moţăiau încă, aşezaţi pe 
coşurile lor cu legume proaspete, destinate vinzării în marele 
tirg care se organiza pe mal. Pierzîndu-se în mulţimea veselă şi 
încîntată de a putea sta la taclale şi de a face troc, omul din 
echipa din dreapta se duse la antrepozitul lui Tran-Bel. 

Desigur, îşi trăda confreria şi jurâmîntul depus, dar n-avea, 
oare, şi numeroase motive pentru a o face? Mai întîi, lui i s-ar fi 
cuvenit să fie şef al echipei în locul lui Nefer cel Tăcut; pe urmă, 
merita şi el din plin sa facă avere; în cele din urmă, prins asupra 
faptelor sale necinstite, singura soluţie care-i rămăsese era cea 
de a colabora. Pe măsură ce venea în contact cu cei care-l 
plăteau pentru preţioasele sale informaţii, devenea tot mai lipsit 
de scrupule. Este adevărat că în Locaşul Adevărului învățase 
multe, devenind dintr-un muncitor obişnuit un artizan de elită, 
dar el prefera să uite acest lucru şi să nu se mai gindească decit 
la propriul viitor, luîndu-şi ţoale precauţiile necesare pentru a nu 


fi descoperit. Fiind suficient de abil si de viclean pentru a reuşi, 
nu se mai îndoia de succesul său. 

Purtîndu-si pârul cel negru lipit de creştet, purtind o 
perizoma prea lungă şi o cămaşă prea largă, Tran-Bel îl primi pe 
artizan în biroul său, în partea din spate a antrepozitului. 

- Am veşti bune, spuse el; mobilele noastre de lux se vind 
foarte bine, iar eu sînt pe cale de a-ţi aduna o suma 
considerabilă! E bine să te gîndeşti la alte proiecte. 

- Aşa voi face. 

Deodată, chipul micului escroc se crispa: 

- Ah... lată persoana cu care trebuie să tratezi. Te las cu 
ea... 

Cînd terminati, vino la mine în atelier! 

Purtind o perucă neagră, bogată, care-i acoperea fruntea 
foarte îngrijit machiată, Serketa era de nerecunoscut, îi adresă 
artizanului un zîmbet victorios. 

- Ceva noutăţi? 

- Mormiîntul lui Ramses cel Mare e gata pentru funeralii. 

L-am subestimat pe Nefer: a ştiut să-şi conducă echipa în 
mod surprinzător, cîştigînd stima tuturor. Dacă o ţine tot aşa, va 
deveni un mare maestru de operă. 

- Nu tot atît de mare pe cit ai fi putut fi tu... 

- Asta e sigur, dar va şti şi el să capete experienţa pe care 
încă n-o are. A dus la bun sfîrşit lucrările acestui şantier, astfel 
încît Locaşul Adevărului şi-a îndeplinit angajamentele şi îşi poate 
justifica utilitatea în faţa faraonului. 

- N-ai reuşit să încetineşti lucrările! 

- Imposibil! Toată echipă era prezentă în mormînt, fiecare 
avea sarcina lui precisă, iar Nefer era tot timpul acolo, numai 
ochi şi urechi. 

- Să sperăm că Merenptah nu-l va aprecia prea mult... 

Altceva? 

Artizanul ezită. Nu trebuia să divulge toate secretele 
confreriei, decît dacă obținea o răspiată serioasă. 

Asemenea unei vipere gata să atace, Serketa simţi că omul 
sau se pregătea sâ-i ascundă ce era mai important. 

- Nu te juca cu mine, dragul meu complice, şi nu uita că 
soarta ta e în mîinile mele. Ce-ai descoperit!.' - Ce-mi daţi în 
schimb? 


- Dacă vei colabora aşa cum trebuie, vei deveni un om 
înstărit, cu o casă, pâmiînt pentru culturi şi o cireada de vaci cu 
lapte. Vei avea servitori care-ţi vor face viaţa uşoară şi, în 
fiecare zi, vei putea bea din vinurile cele mai de soi. 

- Astea nu sînt decît simple promisiuni... 

Serketa îi arătă artizanului un mic papirus: 

- Ţi se pare că acest act de proprietate emis pe numele tău 
este doar o promisiune? 

Bărbatul încercă să-l ia, dar ea nu-l lasă. 

- Stai binişor... Inainte de a deveni proprietarul paradisului 
tău, va trebui să mai munceşti. Te ascult. 

Trădătorul nu stătu mult pe ginduri: 

- Nefer e în stare să folosească piatra de lumină. 

— Despre ce vorbeşti? întrebă Serketa, cu ochii strălucind. 

— Tot ce ştiu .este că piatra provine din Locaşul Aurului şi 
că poate, în acelaşi timp, să răspîndească o lumină puternică şi 
să dea viaţă oricărui obiect care o atinge. Dar un singur om o 
poate folosi: cel care a primit o iniţiere specială. 

Aflarea acestor secrete o făcură şi mai curioasă pe Serketa. 
Aşadar, Mehy nu se înşelase: Locaşul Adevărului poseda într- 
adevăr comori extraordinare. 

- Unde se află ascunsă această piatră'? 

- N-am nici cea mai mică idee. 

-încearcă să afli! 

- Va fi foarte greu, imposibil chiar. 

— Atunci, uită de paradisul tău! 

- Trebuie să înţelegeţi că formam o comunitate şi că sîntem 
obligaţi sa respectăm o regulă de viaţă. Dacă nu, voi fi izgonit 
din sat şi nu veţi mai putea avea nici o informaţie. 

Deşi enervată, Serketa trebui sa admită că artizanul avea 
dreptate. 

- Şi eu aş vrea, reluă el, să cunosc acest secret. Dar numai 
răbdarea şi cea mai desâvirşită prudenţa îmi vor putea permite 
sâ-l aflu şi să puteţi profita de el. 

Cînd Clara trecu de zidurile satului, un ibis mare, cu pene 
de un alb strălucitor, zbura pe deasupra ei, descriind mai multe 
cercuri. 

O fetiţă îi anunţă imediat pe săteni. Pînă şi Kenhir, uitînd de 
guta sa, alergă, aşa cum îl ţineau puterile, s-o întîmpine pe soţia 
maestrului operei. 


— Femeia cea înţeleaptă a dispărut în munţi, nu-i aşa? 

- A crezut ca e mai bine ca viaţa ei să ia sfîrșit. 

- A respectat tradiţia... Consultiînd arhiva, aflăm că şi aceea 
care a precedat-o a hotârit să se lase înghițită de creasta 
muntelui. 

lar tu, Clara, eşti de acum încolo noua mamă a satului. Fie 
să ai puterea de a-l proteja şi de a-l vindeca de toate relele care 
ar încerca sâ-l năpădească! 

Fetiţa care văzuse prima ibisul ţinea în braţe un pisoiaş 
negru cu alb. 

- E bolnav, îi spuse ea Clarei; poţi să-l vindeci? 

Clara puse mîna pe capul felinei care părea sâ-şi trăiască 
ultimele clipe. Cuprinsă de o căldură plăcută, începu să toarcă, 
şi asta din ce în ce mai tare, apoi, enervată, îşi scoase ghearele. 

Fetiţa îi dădu drumul. 

- Vino aici, răule! strigă ea, încercînd să-l prindă. 

- Aceea care a plecat ţi-a transmis puterile ei, observă 
Kenhir; cît de norocoşi sîntem! Ai vrea să locuieşti în casa ei'? 

- Nu, răspunse Clara. Să-i fie oferită celei mai tinere dintre 
mamele din sat. Voi amenaja în locuinţa mea atit laboratorul cît 
şi sala de consultaţie. 

- In acest caz, vei putea folosi casa vecină. Această 
dispoziţie e prevăzută în buget, iar tu vei avea nevoie de spaţiu. 

Funcţia de „femeie înţeleaptă" e foarte importantă şi 
trebuie să ţi se ofere cele mai bune condiţii. Şi să nu uit... Guta 
mă face încă să sufăr. M-ai putea consulta miine, la prima oră? 

- După cum arătaţi, nu pare a fi nimic îngrijorător. Ne 
vedem niîine-dimineaţă! 

Clara se reîntoarse acasă, sub privirile admirative şi puţin 
speriate ale sătenilor. Fiecare dintre ei înţelesese că noua 
femeie înţeleaptă îşi luase deja funcţia în primire. 

Nefer o aştepta în prag. 

O strînse în braţe cu dragoste şi ea îşi puse capul pe umărul 
lui: 

- S-a străduit din răsputeri, în ultimele sale clipe, sâ-mi 
transmită ştiinţa sa; apoi, ne-a părăsit... 

- Nu, Clara; ea va rămîne veşnic prezentă pe creasta 
muntelui ce străjuieşte Locaşul Adevărului. Gîndul şi lumina sa 
vor trăi prin tine. 

- Şi dacă nu voi fi în stare? 


- Ea este aceea care te-a ales; n-ai încotro! 

Ţinîndu-se în braţe, îşi aminteau de sosirea lor în sat, cu 
zece ani în urmă, cînd se temeau să nu fie respinşi. Cît de scurt 
fusese timpul uceniciei şi cît de bine era să ştie că, umiînd 
sfaturile unor oameni care aveau cele mai înalte 
responsabilităţi, era de ajuns spentru a progresa! Dar iată că 
astăzi Nefer era maestru de operă şi şef de echipă, iar Clara, 
femeie înţeleaptă... 

Gusturile şi preferinţele lor nu mai contau. Importante erau 
numai bunăstarea confreriei şi armonia operei. Şi mai ştiau că, 
pentru a-şi păstra puterea de a tămădui, Clara nu va avea copii. 

Cu mic, cu mare, toţi locuitorii satului deveneau fiii şi fiicele 
sale, pe care îi iubea. Acest sacrificiu era imens şi nu-l puteau 
accepta decît datorită dragostei lor. 

La poarta principală ă satului se iscase o agitaţie 
neobişnuită. 

Se stringeau unii în alţii, se îmbrînceau şi strigau. 

Temiîndu-se să nu se iste o nouă bătaie, Nefer se apropie. 

Văzîndu-l pe maestru, sătenii se dădură la o parte, fâcîndu-i 
loc factorului, Uputy, care fusese gata-gata să moară sufocat. 

Nefer îl ridică. Săracul de el, abia mai reuşea sa respire! 

- Am... am veşti... O scrisoare cu sigiliul Faraonului. 

Maestrul o desfăcu şi citi un text scurt, trimis de la palatul 
din Pi-Ramses. Sătenii se adunaseră în jurul lui. 


- Corabia regala şi escorta sa au părăsit capitala de citeva 
zile, anunţă el. Faraonul Merenptah se îndreaptă către Teba, 
pentru a conduce funeraliile lui Ramses cel Mare şi, în drum, va 
onora prin prezenţa sa Locaşul Adevărului. 


13. 

Niciodată satul nu muncise cu atîta înfrigurare. Bărbaţi şi 
femei măturau, periau şi ştergeau praful peste tot, dînd 
Locaşului Adevărului un aspect cît mai îngrijit. Erau prezenţi şi 
auxiliarii, iar scribul Mormiîntului angajase cîteva femei, plâtindu- 
le bine, ca să facă o mulţime de treburi, printre care pregătirea 
unor feluri deosebite de mîncare. Preotesele lui Hathor trebuiau 
să se împodobească pentru a-l primi pe faraon. 

Paznicul porţii nu ştia cum să se mişte mai repede în 
mijlocul acestor oameni harnici ca albinele unui stup. Turcoaza 


trebuia să coordoneze această vastă operaţie şi nu accepta 
pauzele făcute pentru a sta la taifas. 

Doi artizani din echipa din stingă se plinseseră de dureri la 
cot, care-i împiedicau să măture, dar balsamul aplicat de Clara 
le calmase suferinţa în scurtă vreme, dîndu-le astfel posibilitatea 
sa participe la treburile comunitare, însuşi Ched Salvatorul, deşi 
nu tocmai entuziast, se supuse disciplinei generale. 

Cînd Turcoaza ajunse în dreptul locuinţei lui Paneb, observa 
că pragul era de o curăţenie desâvirşitâ. Fiind însărcinată, Uabet 
cea Pură fusese scutită de eforturi mari. Totuşi, ea hotârise să 
se ocupe singură de toate încăperile casei, în care nu exista nici 
un fir de praf. 

- Unde e soţul tău'? 

- După cum vezi, şi-a terminat partea lui de munca şi s-a 
dus să înoate în Nil. 

- La vremea asta, e foarte periculos! 

Uabet era copleşită: 

- Am încercat sâ-l conving... Dar cine va fi vreodată în stare 
sâ-l oprească pe Paneb, atunci cînd ţine el morţiş să facă un 
lucru? 

- Faraonul va fi aici azi după-amiazâ... Trebuie să ne 
pregătim şi să ne îmbrăcăm de sărbătoare! Ce scandal o să 
iasă, dacă Paneb nu se reîntoarce la vreme! 

- l-am atras atenţia, dar cred că nici măcar nu m-a auzit. 

- Vrei să-l previn pe maestrul operei? 

- Cred că ar fi cazul. 


Apele Nilului începuseră să crească. 

Această creştere se anunţa a fi mare, chiar foarte mare, 
mai ales după datele obţinute de specialişti cu ajutorul 
nilometrelor. 

Nu putea exista un semn mai bun pentru noul faraon, soţul 
ţării Egiptului şi garantul fecundității pămîntului cultivat. 

Fluviul se înroşea şi timp de cîteva zile, apa nu mai putea fi 
băută. Curenţi puternici o agitau şi, în preajma insuliţelor, se 
formau bulboane. 

Era perioada în care Paneb avea o mare plăcere să se 
arunce în valurile tumultuoase, să înoate pînă la malul de est şi 
înapoi. 


Nimic nu era pentru el mai distractiv decit capcanele pe 
care i le întindeau apele care spumegau. 

Zelosul nu se temea de capriciile fluviului, căci le 
presimţea, se strecura în direcţia curentului şi ştia să evite 
capcanele. Dar acest exerciţiu nu era de recomandat unui 
novice, care n-ar fi avut nici o şansă de supravieţuire. 

Cînd Paneb ajunse la mal, trei tineri de vreo douăzeci de 
ani, cu priviri duşmănoase, îi câutară pricină, - Te crezi grozav 
de puternic, spuse un roşcovan zdravăn. 

- N-am nici o treabă cu voi, băieţi, aşa că lasaţi-mă în pace! 

- Eu înot mai bine decit tine... Accepti provocarea'/ - N-am 
timp acum. 

- Ciudat... Pariasem cu prietenii mei ca nu eşti decît un laş. 

- In ce constă provocarea ta? 

76 CHRISTTAN JACQ - Sa traversăm rîul dus-întors, cît mai 
repede posibil. Dacă pierzi, ne dai trei saci de orz; dacă vei 
cîştiga, vei putea pleca liniştit, fără să primeşti vreo pedeapsă. 

- Mi se pare cinstit, aprecie Paneb. Haideţi, mă grăbesc! 

Surprins de superbul plonjon al ucenicului desenator, 
roşcovanul se aruncă la rindul său în fluviu, hotărit să-l ajungă 
din urmă pe adversar. Reuşise de zeci de ori să supună curenţii 
şi se simţea sigur pe tehnica sa. Obosit cum era, concurentul 
său nu va reuşi sa păstreze distanţa. 

Roşcovanul văzu repede că se înşelase. Paneb înota 
nebuneşte, secundă cu secundă, obligîndu-şi urmăritorul să-şi 
asume riscuri neobişnuite. Dacă acesta ar fi încetinit ritmul, ar fi 
pierdut orice speranţă de a cîştiga întrecerea. 

Cu preţul unui efort care-i sfişia plămiînii, reuşi să păstreze 
contactul. Cînd Paneb atinse malul estic, roşcovanul speră că se 
va odihni cîteva clipe, dar colosul făcu o tumbă în apă şi porni 
imediat către celălalt mal. 

Renuntarea ar fi fost ca o insultă... În ciuda oboselii şi a 
muşchilor prea încordaţi, roşcatul reluă cursa, sperind că 
adversarul său va fi prins în capcanele fluviului. Cu gesturi 
sacadate, cu răsuflarea scurtă, tînărul rămînea tot mai mult în 
urmă. 

Nu-l zări decît cu coada ochiului, dar intră îndată în panică: 

un crocodil se repezea spre el! 


Roşcatul se întoarse din drum, dar, neputîndu-l evita, un 
vîrtej îl înghiţi în cîteva secunde. Animalul se duse la fund, 
încîntat desigur de a fi obţinut această pradă uşoară. 

Relaxat, Paneb ajunse la mal şi se uită înapoi: 

- Unde e prietenul vostru'? îi întrebă pe cei doi flăcăi, care-l 
priveau cu ură. 

- Tocmai s-a înecat, răspunse cel mai virstnic dintre ei. 

- Bietul de el... Nu-şi cunoştea adevăratele posibilităţi. 

- Ba din cauza ta a murit! 

- Nu mai spune tîmpenii şi mai bine du-te sâ-i anunţi 
familia. 

- Totul s-a întîmplat din cauza ta! 

Zelosul încercă sâ-şi păstreze calmul: 

— Se pare că Nilul îi duce pe cei care se îneacă direct în 
regatul lui Osiris... Aşadar, bucurâ-te pentru prietenul tău şi 
lasâ-mă în pace! 

Cei doi tineri luară fiecare cîte un bolovan şi-l ameninţară 
pe Paneb. 

- O sâ-ţi rupem oasele şi o să te aruncăm în fluviu... Vedem 
noi dacă vei putea înota la fel de repede! 

- Dacă mă atacați, voi fi obligat să mă apăr şi riscaţi s-o 
păţiţi. 

- Te crezi cel mai tare! 

- La o parte din drumul meu! 

Cel mai tînâr aruncă piatra cu o asemenea iuţeală, încît 
Paneb era cît pe ce să fie lovit. Un reflex salvator îl făcu sâ-şi 
încline capul în ultimul moment, dar îi zgîrie tîmpla. 

Începu să sîngereze: 

- Ultimul avertisment, nenorociţilor: daţi-vă imediat la o 
parte! 

Celălalt încercă, la rîndul său, să lanseze piatra, dar cu un 
gest mult prea lent. Paneb îl lovi zdravăn peste obraz. 

Năucit, tînarul se prăbuşi. 

Tovarăşul său se aruncă asupra lui Paneb, care-i dădu un 
cot în piept, apoi un croşeu de dreapta, îi fusese de-ajuns. Cu 
nasul spart, cel învins căzu în genunchi şi leşină. 

- Lumea e plină de tîmpiţi, hotărî Paneb. 

Pe drumul din partea de sus a digului, se apropiau doi 
oameni. 


„Dacă sînt prietenii ăstora, gîndi Zelosul, nu va dura mult." 
Erau Nakht cel Puternic şi Karo cel Posac, care veneau în fugă, 
mînioşi. Paneb se bătuse deja cu cel dintii şi avusese un schimb 
de cuvinte cu al doilea. 

- Ne-a trimis maestrul de operă, spuse Nakht. Avem ordin 
să te ducem în sat. 

-Tocmai asta şi făceam... De ce sînteţi îngrijoraţi? 

- Faraonul ne vizitează în această după-amiază şi echipele 
trebuie să fie complete. 

Karo îi zări pe cei doi tineri întinşi la pămînt: 

- Dar ce s-a întîmplat aici? 

- Cretinii ăştia doi m-au atacat pentru că prietenul lor s-a 
înecat. Am fost obligat să mă apar. 

- Ai putea avea necazuri mari. 

- Nu puteam totuşi să-i las să mă facă zob! 

- Cînd se vor dezmetici, vor face o plingere împotriva ta. 

- Şi voi nu veţi pleda în favoarea mea? 

- Noi nu eram aici cînd a avut loc bătaia, obiectă Nakht. 

- Pînă una-alta, trebuie să ne întorcem în sat, le reaminti 
Karo. Despre ceartă, vorbim noi mai tîrziu. 

Zelosul nu suporta să fie victima unei nedreptăţi. Din 
fericire, îi mai rămiînea o şansă de scăpare. 

Îi luă pe cei doi tineri, pe unul pe umărul drept, iar pe 
celalalt pe umărul stîng. Dubla povară îl apăsa, dar tînărul colos 
ştia că o va putea suporta pînă la capătul drumului. 

- Hai să mergem, le spuse el celor doi artizani. Daca am 
înţeles bine, n-avem timp de pierdut. 


14. 

Paneb îi predă pe cei doi tineri paznicilor din primul fort. 

Unul din ei gemea, iar celălalt era încă fără cunoştinţă. 

- Nu fiţi îngrijoraţi, nu sînt postulanţi. Supravegheaţi-i pînă 
mă reîntorc. Vin imediat. 

Locaşul Adevărului era de o curăţenie perfectă, cochet şi 
plin de flori. Casele albe străluceau în toată splendoarea lor, iar 
sătenii îmbrâcaseră straie de sărbătoare în culori delicate. 

Fără a răspunde invitaţiei ţincilor care doreau să se joace cu 
el, Paneb alergă pină la locuinţa maestrului de operă, unde 
Negruţu' îi ieşi voios înainte. Periată cu grijă, blana neagră a 
cîinelui strălucea. 


- Clara, am nevoie de ajutor! 

Nefer apăru: 

- Tocmai ne îmbrăcam... Faraonul trebuie să sosească. 

- Ştiu, dar e vorba de o urgenţă. Dacă femeia cea înţeleaptă 
nu intervine, risc să am necazuri mari. 

- Urgenta ta n-ar putea aştepta pînă miine? 

- Nici vorba! Clara, ar fi bine să iei nişte leacuri, pe care le 
voi căra eu, desigur. Cei doi puşti care au nevoie de îngrijire sînt 
mai degrabă sluţiţi. 

Unul din ei avea o plaga profundă în dreptul sprincenei. 
Clara o cerceta, constatînd ca osul nu fusese lovit prea grav. 
Ţinînd strîns niarginile rănii, le cusu cu aţă, adăuga două benzi 
adezivel şi După studiile făcute asupra mumiilor ţi textelor 
medicale, aceasta invenţie pate a fi datorata vechilor egipteni. 

aplică un pansament impregnat cu miere şi grăsime. Pentru 
a evita sechelele, prescrise un balsam compus din lapte de vacă 
şi făină de orz, care trebuia aplicat pe rană de mai multe ori pe 
zi, pînă la vindecarea completă. 

Celălalt rănit suferea de o fractură la nas şi pierduse mult 
sînge. Femeia înţeleaptă îl şterse cu bucăţi de pînză moale, apoi 
îi puse un tampon de in înmuiat în miere în fiecare nară şi, 
pentru a-i stringe nasul, îi fixă două aţele acoperite cu in. li 
prescrise un regim alimentar care să ajute la grăbirea 
cicatrizării. 

Bucuroşi că au fost bine îngrijiţi, cei doi flăcăi se 
îndepărtară fără a mai privi în urmă. Erau siguri că se vor 
însănătoşi şi nu doreau ciîtuşi de puţin sâ-l reîntilnească pe 
tînărul colos cu pumni mai tari decit piatra. 

— Mulţumesc, Clara. Fără ajutorul tău... 

- O mamă poate avea, uneori, copii mai greu de stâpinit, 
Paneb, iar tu ai putea face parte dintre ei. 

- Deşi le-am atras atenţia, s-au comportat ca doi imbecili. 

Cred că nu eu trebuie să răspund pentru prostia altora! 

- Lasă! Hai să ne pregătim! Sper că nu vrei să pierzi sosirea 
faraonului? 


La Teba cea cu o sută de porţi era o mare agitaţie. Flotila 
regală urma să apară în curind, acostind la debarcaderul 
principal, iar toţi oamenii doreau să asiste la eveniment. 
Populaţia se adunase pe maluri, gata să aclame cuplul regal în 


onoarea căruia urma să aibă loc o mare festivitate, să se bea 
bere tare şi să se consume bucate oferite de palat. Tristeţea de 
a fi pierdut un monarh de importanţa lui Ramses cel Mare era 
înlocuită cu bucuria de a fi guvernaţi de Merenptah, a cărui 
prezenţă la Teba garanta continuitatea puterii şi menţinerea 
tradiţiilor. 

După ce va fi primit de marele preot al lui Amon, cuplul 
regal va primi omagiul primarului capitalei de Sud şi va trece 
Nilul dincolo, pe malul vestic, unde va fi întîmpinat de 
autorităţile locale. Apoi, trecînd prin Locaşul Adevărului, va 
merge în Valea Regilor, unde va prezida funeraliile lui Ramses. 

Comandantul Mehy nu era deloc încîntat de acest frumos 
program; îi venea, mai degrabă, să-şi roadă unghiile. 

- Merenptah, păstrătorul tradiţiilor, este exact cel de care 
ne temeam, i se adresă el soţiei sale, Serketa, care nu ştia ce 
colier să aleagă pentru a se împodobi în vederea marelui 
eveniment. 

- Este, cu adevărat, o surpriză, iubitul meu drag? 

- Speranţele mele erau totuşi altele... Regele ar fi putut fi 
reprezentat de preotul lui Amon, dar iată că vine el însuşi, în 
came şi oase, ba chiar cu soţia şi toată Curtea sa! Şi s-ar fi putut 
mulţumi să se întiîlnească doar cu o mică parte dintre bâtrînii 
demnitari... Dar cel mai îngrijorător este faptul că va vizita acest 
sat blestemat, sporind astfel privilegiile artizanilor! 

- Nu te mai agita! Mai bine, schimbă-ţi cămaşa plisată! Cea 
pe care o porţi nu e destul de luxoasă. 

- lei totul prea uşor, Serketa! 

- La ce bun să te văicăreşti? Oricine ştie că nici un faraon nu 
va fi vreodată la înălţimea lui Ramses. Aşadar, nu vom avea 
decît un adversar mult mai puţin puternic, care s-ar putea să fie 
manipulat cu uşurinţă. 

- îţi trece prin minte vreun plan? 

Serketa îşi luă un ton de femeie răsfăţată: 

-Tot ce se poate... 

-Explică-te! 

- Mai întîi, schimbă-ţi cămaşa! Vreau să fii admirat ca un 
demnitar elegant şi bogat, de care toate femeile sînt pe cale să 
se îndrăgostească. Dar, atenţie, dacă vreuna se apropie de tine, 
îi scot ochii! 


Comandantul Mehy, violent ca de obicei, o apuca atit de 
tare pe soţia sa de încheieturi, încît o durea: 

- Explicâ-te repede! 

- Prin informatorul nostru, am aflat ca Nefer a devenit 
maestrul de operă al confreriei. De ce nu i-am distruge 
reputaţia? 

Dacă regele ar primi nişte documente prin care patronul 
artizanilor să pară nedemn de funcţia sa, Locaşul Adevărului ar 
fi disprețuit pentru incapacitatea de a-şi alege un şef priceput. 

82 CHRISTIAN JACQ Merenptah ar putea dori sâ-l 
nimicească sau sâ-l schimbe cu cineva din afara confreriei. 

- Cum ar fi prietenul nostru Abry, administratorul malului 
stîng! 

Serketa radia de mulţumire: 

- Oare n-a sosit momentul să-i folosim din plin serviciile'? 

- Dar acum nu mai avem timp să-i pregătim un dosar 
convingător... 

- E gata, dragul meu! Am imitat scrisul mai multor persoane 
şi am creat documente cu aspect oficial, care-l acuză pe Nefer 
de incompetenţă, de nesupunere în faţa autorităţilor civile, de o 
voinţă excesivă de independenţă şi, mai ales, de practicarea 
tiranică a puterii... Se vor găsi unul sau doi artizani care să pară 
a fi de acord.cu toate astea, provocînd demiterea maestrului de 
operă. Se va isca apoi o perioadă de haos, de care vom profita. 

- Acest plan îmi convine de minune. 

- Nu eşti mulţumit de mine, iubitule? 

„Este mai periculoasă decît un scorpion, îşi spuse Mehy; n- 
am greşit fâcîndu-mi-o aliată." 

Cu obrajii căzuţi şi pârul ud de sudoare, cu privirea 
pierdută, Abry îl ascultase, cu atenţie, dar şi cu îngrijorare, pe 
comandantul şi trezorierul principal al Tebei. 

- Planul este pe cît de îndrăzneţ, pe atît de riscant, dragul 
meu Mehy... Nu cred că... 

- Ce îndrăzneală, ce risc! Cînd regele va pune piciorul pe 
malul stîng, îi vei înmîna acest dosar. Venind din partea ta, 
documentul nu poate părea decit serios. Merenptah va avea 
timp sâ-l cerceteze înainte de a ajunge în Locaşul Adevărului şi 
va fi convins de lipsa meritelor lui Nefer. Te va desemna pe tine 
superior al confreriei, cu misiunea de a face ordine în sat. 


Vei avea grija sâ-i spui ca Ramses cel Mare fusese deja 
alertai în privinţa privilegiilor insuportabile de care se bucură 
aceşti artizani. 

- Mă obligaţi deci să urc în prima linie. 

- Pentru a-ţi fi cît se poate de bine, Abry! Regele îţi va fi 
recunoscător pentru vigilenţa ta. 

- Aş fi preferat sa rămîn în umbră şi să nu intervin într-un 
mod atît de direct. 

- Daca acest dosar ar ajunge în mîinile faraonului, anonim 
desigur, şi dacă Merenptah ar ţine seama de morala învechită a 
înţelepţilor, aceea de a nu lua în considerare bufele, eforturile 
ne-ar fi zadarnice. Este, aşadar, nevoie de un demers oficial, pe 
care numai tu poţi să-l îndeplineşti. 

- Este totuşi foarte riscant... 

- Tu n-ai absolut nimic de pierdut, dar ai totul de cîştigat. 

Puțin curaj, Abry, şi Locaşul Adevărului va sta la picioarele 
noastre! 

- Eu nu-l cunosc pe faraonul Merenptah... Va refuza, poate, 
să mă asculte. 

- Să refuze sâ-l asculte pe administratorul principal al 
malului stîng, cel mai înalt demnitar din regiune? Ai luat-o 
razna! 

Dimpotrivă, te va felicita pentru această intervenţie 
benefică. 

- Ar fi mai prudent sa observăm comportamentul noului 
monarh şi să nu acţionăm decit după ce vom gîndi foarte bine... 

- îi vei da lui Merenptah acest dosar, Abry, şi asta pentru că 
aşa am hotărit eu. Pregăteşte-te pentru primirea oficială şi vezi 
să nu faci vreo greşeală. Pe curînd, credinciosul meu aliat! 

Abry dorea să fie un înalt funcţionar model şi liniştit. 

Întîlnindu-l pe Mehy, crezuse că destinul îi va permite să 
iasă de pe un făgaş din care nu putea scăpa de unul singur; şi 
înţelesese prea tîrziu ca, de fapt, devenea prizonierul unei 
păsări de pradă foarte de temut, capabilă de a face cît mai mult 
râu posibil. 

Abry se temuse întotdeauna de comandantul Mehy. Cînd 
acesta apărea, simţea că se pierde cu firea şi nu vedea altă 
ieşire decît supunerea absoluta. Chiar şi după plecarea sa, îl 
urmărea ca o umbră; în situaţia actuală, Abry se grăbi să 
consulte documentele pe care i le dăduse comandantul. 


Calomnia era strecurată cu o abilitate unică. Vicioase şi 
veninoase, acuzaţiile aveau sâ-l nimicească pe Nefer. 

Administratorul principal al malului stîng, deci protectorul 
Locaşului Adevărului, avea el oare dreptul să ruineze astfel 
cariera unui maestru de operă? Dar această pornire de a fi lipsit 
de scrupule dispăru pe dată. Dacă nu-şi va îndeplini misiunea, 
Mehy va reacţiona cu violenţă. 

Abry trebuia sâ-şi salveze propria carieră. Aşadar, hotărî sa 
înmîneze dosarul regelui Merenptah. 

15. 

Cortegiul regal trecu de „cele cinci ziduri" sub privirea 
atentă a paznicilor răspunzători de paza satului. Nu încape 
îndoială că faraonul se afla sub protecţia gărzii sale personale, 
dar, cu toate acestea, şeful Sobek le ceruse oamenilor săi cea 
mai mare vigilenţă. 

Din aria pe care munceau de obicei, nu lipsea nici un 
auxiliar. Aflîndu-se în primul rînd, fierarul şi olarul aveau norocul 
de a-l vedea de aproape pe noul monarh, cel care avea 
împovărătoarea sarcină de a-i succeda lui Ramses cel Mare. 

Monarhul avea o faţă ovală, frunte înaltă, urechi mari, nasul 
lung, subţire şi drept, buze groase, purta o perucă rotundă, 
împodobită cu şarpele regal, cobra de aur menită sâ-i distrugă 
duşmanii. Merenptah era îmbrăcat într-o perizoma plisată, 
prinsă cu o centură, a cărei cataramă avea forma unui cap de 
panteră. 

La încheieturile miinilor, brățări de aur. 

Alături de regele în vîrstă de şaizeci şi cinci de ani, se aflea 
regina Iset cea Frumoasă, care purta acelaşi nume cu mama 
suveranului, cea de a doua soţie a lui Ramses cel Mare. li 
dăruise faraonului doi fii, unul din ei purtînd temutul nume de 
Sethi, „bărbatul Zeului Seth", nume pe care un singur faraon, 
marele Sethi |, tatăl lui Ramses, îndrăznise sâ-l accepte. 

Foarte elegantă în rochia sa de in de o excepţională fineţe, 
regina îşi purta cu nobleţe cei şaizeci de ani, ţinind în mîna 
dreaptă o cruce cu ansă, simbolul vieţii. Cuplul regal era însoţit 
de vizir şi de numeroşi reprezentanţi ai ierarhiei civile şi 
religioase. 

De strajă în faţa porţii principale a satului, paznicul, 
bărbierit şi parfumat, nu ştia cum să-şi ţină mai corect lancea şi 
bita. 


Vizirul îi dărui regelui un ciudat şorţ de aur, care conţinea 
secretul măsurilor şi proporţiilor necesare trasării planului unui 
templu. lar superioara preoteselor din Luxor prinse la capătul 
marelui colier de aur al reginei o figurină a zeiţei Maat. 

- Paznicule, îi spuse regele, îl ai în faţa ta pe stâpînul 
Locaşului Adevărului şi pe reprezentanta pâminteană a legii 
armoniei. 

Să se deschidă poarta acestui sat! 

încîntat să primească un ordin precis, paznicul se supuse, 
apoi închise poarta imediat, lâsînd afară cortegiul oficial. 

Purtînd un toiag greu care avea drept miner un cap de 
berbec încoronat cu un soare, Nefer cel Tăcut se desprinse din 
mulţimea de săteni, adunaţi într-un grup ordonat, pentru a 
întîimpina cuplul regal. Acesta era simbolul prezenţei în 
comunitate a lui Amon, zeul ascuns. Către el se înălţau 
rugăciunile şi el era primul care primea dorinţele exprimate de 
credincioşi. 

Inimile celor prezenţi erau cuprinse de teamă, iar chipul 
sever, aproape duşmănos, al lui Merenptah, făcea ca frica să 
sporească. 

Dominînd asistenţa cu o privire demnă, Paneb se gîndea că 
noul rege nu părea să fie un personaj uşor de convins. 

Purtînd o perucă din codițe dispuse în raze pornind din vîrful 
capului şi susţinute de o bandă iată, maestrul de operă era 
îmbrăcat într-o perizoma de ceremonie şi, la centiron, avea o 
eşarfă roşie. Şeful echipei din stingă şi scribul Mormiîntului îi 
dăduseră în grijă să pregătească un discurs. 

- Maiestate, Locaşul de veci al lui Ramses cel Mare e gata 
să-i primească trupul de lumină. Predau în mîinile voastre 
Locaşul Adevărului! 

Discursul luase sfîrşit. În ciuda solemnităţii momentului, 
Paneb zimbi, fără să se poată abţine, „îşi merită într-adevâr 
numele de Tăcutul, îşi spuse el, dar, desigur, se înşală; un rege 
se aşteaptă, probabil, la mai multe laude." - Dumnezeu a creat 
cerul, pâmîntul, suflarea vieţii, focul, divinităţile, animalele şi pe 
oameni, care nu sînt decit unul dintre elementele creaţiei, şi nu 
încoronarea sa, spuse faraonul. El este sculptorul care s-a 
modelat pe sine, modelatorul care nu s-a modelat niciodată, 
singurul care străbate eternitatea. Cel mai curat aur n-ar putea 
fi comparat cu strălucirea sa. Tot ce este măsurat este cadastrul 


său, iar codul regal măsoară pietrele şi templele sale. 
Dumnezeu e cel care pune sfoara pe pâmint, plasînd corect 
edificiile. Nici unul dintre zidurile înălțate pe acest pâmînt nu 
trebuie să fie lipsit de prezenţa Sa, căci doar El exprimă 
adevărata putere. Creator al lumilor, Arhitectul divin Şi-a arătat 
prezenţa, transmiţind secretul operei sale; aici, în Locaşul 
Adevărului, se învaţă faptul ca nu se poate realiza decit ceea ce 
Dumnezeu construieşte. Nu-i aşa, maestre, că astfel trăieşte şi 
gîndeşte această confrerie? 

- Jur pe numele lui Faraon! 

Kenhir începu să tremure. Cuvintele regelui dovedeau 
faptul că acesta cunoştea în profunzime confreria, dar îl obligau 
pe Nefer să se angajeze cu toată seriozitatea, riscînd cît putea 
de mult. Dacă monarhul avea sâ-i adreseze reproşuri clare, îl 
putea acuza pe maestru de sperjur, condamniîndu-l la pedeapsa 
capitală. 

- Fie că e vorba de o ţară sau de o confrerie, acestea nu pot 
fi conduse în mod corect decit prin daruri şi ofrande, continuă 
Merenptah. Cu cît eşti mai bogat, cu atit trebuie să te dovedeşti 
mai generos. Faraonul, căruia zeii i-au hărăzit cele Două Regate 
pentru a le aduce prosperitate, se îngrijeşte de bunăstarea 
fiecăruia dintre  supuşii săi. Vouă, artizani ai Locaşului 
Adevărului, voi continua să vă procur unelte, hrană, 
îmbrăcăminte şi tot ce vă este necesar pentru a putea desâvirşi 
opera lui Maat, trăind fericiţi în satul vostru. Vi se vor aduce, 
pentru a-mi sărbători încoronarea, nouă mii de peşti, nouă mii 
de piini, nenumărate bucăţi de carne, douăzeci de urcioare mari 
cu ulei şi o sută cuvin. 

Paneb simţea nevoia să tragă un chiot de bucurie, dar 
îngrijorarea îi făcea încă pe oameni să păstreze liniştea, în ciuda 
veştilor bune, care anunțau supraviețuirea satului, locuitorii se 
simțeau încă apăsaţi de o grea ameninţare. 

- Rolul acestei confrerii, raţiunea sa de a exista, aminti 
Merenptah, este de a pune în aplicare planul zeilor. Pentru 
reuşită, este nevoie de şefi capabili să conducă şi să orienteze. 

Ei sînt cei care deschid papirusul sigilat, fără a uita să 
mînuiascâ bastonul atît de necesar. Un adevărat şef trebuie să 
ştie în primul rind să slujească opera şi confreria, să cîrmuiascâă 
această corabie şi să se dovedească mare în funcţia sa, ca o 
fîntînâ bogată în apă rece şi binefăcătoare. Cel care i-ar permite 


unui neştiutor sau unui imbecil să facă o muncă la care nu se 
pricepe, nu merită să guverneze. Aceeaşi pedeapsă ar trebui s-o 
primească şi tiranicul şef de echipă, interesat sâ-şi atragă 
privilegii. 

Tensiunea începuse, brusc, să crească. 

Fiecare înţelesese că acuzaţiile pe care le adusese faraonul 
se refereau şi la Nefer cel Tăcut. 

Clara îşi privi soţul, transmiţindu-i toată iubirea sa, în 
această situaţie în care era în pericol de a fi mistuit de focul 
regal. 

- Administratorul principal al malului stîng mi-a înmînat un 
raport foarte sever în privinţa ta, Nefer! L-am citit cu atenţie şi 
concluzia este clară: ţinînd seama de greşelile pe care le-ai 
făcut, trebuie să demisionezi. 

- Dacă asta e voinţa Maiestăţii voastre... Dar aş putea şti şi 
eu ce mi se reproşează? 

- în primul rînd, te-ai îmbogăţit pe spinarea confreriei. 

Kenhir înainta: 

- Maiestate, ca scrib al Mormiîntului şi responsabil al 
gestiunii Locaşului Adevărului, pot aduce dovezi că această 
acuzaţie nu are la bază nici un adevăr. Conform legii noastre, 
Nefer ocupă o locuinţă care i-a fost dată cu aprobarea vizirului şi 
la care se adaugă o sală de consultaţii şi un laborator, necesare 
femeii înțelepte, soţia sa. Asemenea veneratului scrib al lui 
Maat, Ramose, maestrul de operă ar fi putut dobiîndi terenuri 
pentru culturi, turme şi cirezi, în mod legal; dar el s-a consacrat 
exclusiv muncii sale. 

- E nevoie de acte, scrib al Mormiîntului! După documentele 
primite, Nefer n-a fost numit de către artizani prin vot unanim; 
se poartă ca un despot, folosind chiar forţa şi ameninţarea 
pentru a-şi menţine tirania. 

- Este pe de-a-ntregul fals, Maiestate! se revoltă Paneb. Toţi 
cei de faţă l-am recunoscut pe Nefer, cu mîna pe inimă, ca 
maestru de operă. Singurul care n-a fost de acord cu această 
hotârire, a fost el însuşi! 

- Această afirmaţie este insuficientă, consideră monarhul. 

Trebuie ca fiecare sa-şi exprime părerea, în deplină 
libertate, asupra comportamentului maestrului de operă. 


Ched Salvatorul luă primul cuvîntul, confirmînd declaraţiile 
înflăcărate ale lui Paneb, cel care îşi jurase să le dea o lecţie 
mincinoşilor. 

Dar colosul n-a mai avut ocazia să se manifeste, căci nici un 
artizan sau vreo preoteasă a lui Hathor n-au avut nimic râu de 
spus despre Nefer cel Tăcut. Pînâ şi trădătorul lăudase meritele 
maestrului, temîndu-se să nu atragă atenţia asupra lui. 

În cele din urmă, Kenhir afirmă, în concluzie, că toţi 
membrii confreriei ştiuseră sâ-l aleagă pe omul cinstit şi 
competent de care aveau nevoie. 

Ultima hotârîre îi revenea totuşi faraonului şi numai lui. 

Cum l-ar putea acuza pe unul dintre înalții săi funcţionari? 

- Tatăl meu, Ramses cel Mare, mă prevenise în privinţa 
atacurilor perfide care urmau să se abată asupra Locaşului 
Adevărului, declară regele. Presimţea faptul că maestrul de 
operă va fi calomniat, astfel încît confreria să fie discreditată şi 
apoi desfiinţată. lată de ce n-am fost surprins de documentul 
defăimător pe care l-am primit chiar înaintea vizitei mele, dar 
am dorit să aud părerea voastră, a tuturor, pentru a fi sigur de 
strinsa legătură care vă uneşte. Şi acum, iatâ-mă lămurit! 

Apropie-te, Nefer! 

Faraonul îi puse acestuia şorţul de aur: 

- Te deleg să ai suveranitatea mea asupra Locaşului 
Adevărului şi îţi încredinţez doua sarcini de prim ordin: sâ-mi 
construieşti Locaşul de veci în Valea Regilor şi templul pentru 
milioane de ani, pe malul de vest. 

Cînd regele Merenptah îl îmbrăţişa pe Nefer, strigăte de 
bucurie ţişnira, în sflrşit, din inimile artizanilor. 

16. 

Prezent printre demnitarii rămaşi în afara satului, Abry, 
administratorul principal al malului stîng auzi aclamaţiile: 

primele în onoarea regelui, apoi în cinstea lui Nefer, al cărui 
nume era scandat de toată lumea. 

Inaltul funcţionar n-avea nevoie să audă mai mult. Era clar 
că încercarea sa se soldase cu un eşec total şi că maestrul 
reuşise să respingă toate acuzaţiile. Confirmîndu-l în postul său, 
Merenptah îl dădea în vileag pe Abry şi accentua importanţa 
Locaşului Adevărului. 

Pentru a ajunge la carul său, administratorul îi calcă pe 
picioare pe cîţiva oameni. 


- Vă este râu'? îl întrebă unul dintre colaboratorii săi. 

- Căldura, probabil... Mă duc să mă odihnesc puţin. 

- Veniţi să vă întindeţi puţin la umbră. 

- Nu, prefer să mă duc acasă. 

- Dacă observă absenţa dumneavoastră, regele s-ar putea 
să fie deranjat. 

Abry urcă în car fără să răspundă şi-i dădu ordin soldatului 
să pornească. 

Mai mulţi notabili observară incidentul şi se mirară. Numai 
un motiv tare grav l-ar fi determinat pe administrator să se 
comporte atît de ciudat. 


Nu era nimeni acasă la Abry. Soţia sa fusese invitata la 
palatul regal din Teba, unde erau primite de către regina însăşi 
marile doamne ale provinciei, copiii luau parte la o festivitate 
organizată pe malul Nilului, iar servitorii erau liberi pentru două 
zile. 

De data aceasta, simţea cum îi fuge pămîntul de sub 
picioare. 

Un om de treabă i-ar putea aminti, desigur, lui Merenptah 
că nu era pentru prima dată cînd Abry încerca să provoace 
dispariţia Locaşului Adevărului şi că numai datorită indulgenţei 
lui Ramses îşi păstrase postul. Dar, după ce fusese pe punctul 
de a face o nedreptate, bazindu-se pe falsele informaţii ale lui 
Abry, noul faraon nu părea să fie la fel de îndurător ca tatăl său. 

Era în pericol de a fi dizgraţiat, de a decădea public, de a fi 
exilat sau condamnat la moarte... Cu gindul la aceste pedepse, 
Abry tremura ca varga, simțindu-se totodată cuprins de valuri 
dureroase de căldură. Sperind să-şi revină puţin dacă se va 
răcori, ieşi din casă şi se aşeză la umbra unui chioşc plin de flori, 
lîngă bazinul cu lotuşi albi şi albaştri. 

Şi luă o hotărîre: nu va cădea singur în prăpastie. Vinovat 
de acest dezastru era comandantul Mehy, manipulator şi 
maestru al intrigilor. Neavînd nici o şansă de a ieşi din această 
situaţie disperată, Abry va spune totul, iar principalul vinovat 
avea să fie pedepsit o dată cu el. De bună seamă, o consolare 
de doi bani, dar ultima ocazie de a se face dreptate. 

- Abry... sînteţi singur'? 


De parcă l-ar fi înţepat o insectă, administratorul sări în 
picioare şi se întoarse speriat către boschetul de leandru, de 
unde se auzise glasul femeii. 

- Eu sînt, Serketa... Nu trebuie să fim văzuţi împreună. 

- Desigur, desigur... Liniştiţi-vă, nu e nimeni acasă! 

Serketa arăta de nerecunoscut. Peruca, machiajul şi rochia 
o făceau să pară cu totul altă femeie. 

- Mehy m-a trimis să vă ajut. 

-Ah... 

- Situaţia e încurcată, dar el a găsit o modalitate de a 
rezolva totul. 

- Asta e imposibil! 

- Nu mai fiţi atît de pesimist! Am aici un document care va 
potoli mînia faraonului. 

Neîncrezător, Abry cercetă papirusul adus de Serketa. 

Cele citite îl uimiră. El, administratorul principal al malului 
stîng, declara că încercase să pîngârească Locaşul Adevărului şi 
să-l calomnieze pe maestrul de operă, pentru că, de multă 
vreme, ură această instituţie care-i scăpa de sub control. Chinuit 
de remuşcări, nu-i mai rămînea decit o soluţie: sinuciderea. 

Năucit, Abry înţelese o altă realitate, în timp ce Serketa 
stringea papirusul, fâcîndu-l sul. 

- Ai putea jura... că e scrisul meu! 

- Nu mi-a fost deloc greu sâ-l imit şi voi adăuga sigiliul 
dumneavoastră, autentificînd astfel acest testament disperat. 

- N-am intenţia sâ-mi iau viaţa şi o să vă denunţ pe 
ămîndoi! 

- Uite, dragul meu Abry, de asta mă temeam. De aceea am 
hotărit să intervin cit mai repede posibil. 

Cuprinsă de o minie care-ţi dădea fiori, Serketa îl împinse 
pe administrator cu violenţă, fâcîndu-l să cadă în bazinul cu 
lotuşi. 

Prost înotător, împiedicîndu-se în hainele-i de sărbătoare, 
sufocat de apa pe care o înghiţea, Abry nu mai putea opune nici 
o rezistenţă, astfel încît Serketa îi ţinu capul sub apă, aşteptind 
pînă nu mai dădu din miîini şi din picioare. 

Recăpătindu-şi calmul, puse pe biroul demnitarului 
testamentul care dovedea că acesta nu avusese altă scăpare 
decit cea de a se fi pedepsit el însuşi, pentru crima sa de 
lezmaieste. 


Pentru a se transporta materialul funerar al lui Ramses cel 
Mare, fusese nevoie de o sută de soldaţi, optzeci de purtători de 
ofrande veniţi din templele vecine, patruzeci de marinari şi două 
sute de demnitari, fără a mai pune la socoteală cele două 
echipe din Locaşul Adevărului şi preotesele lui Hathor. 

Avînd rolul de preoţi, artizanii îmbrâcaseră veşminte noi din 
in şi purtau sandale din papirus. Urmiînd regula confreriei, în 
ajunul funeraliilor se abţinuseră de la relaţiile sexuale şi 
consumaseră alimente rafinate. 

Cel mai mindru era lpuy Iscoditorul. Tocmai terminase 
decorarea mormiîntului, cea mai mare parte a desenelor fiind 
consacrate activităţilor zilnice, cum ar fi pescuitul sau spălatul 
rufelor. Acum, fusese ales ca purtător de evantai în dreapta 
faraonului şi era îmbrăcat cu o robă însteiată, de „preot al 
învierii", avînd ca sarcină să deschidă gura, ochii şi urechile 
mumiei, pentru a o transforma în suportul regenerării de fiecare 
zi, în interiorul secret al Locaşului de veci. 

Cârînd un pat mare, din lemn aurit, Paneb se minuna în faţa 
comorilor ce-l însoțeau pe defunctul faraon în călătoria sa către 
lumea cealaltă: statui de aur ale divinităţilor, casete cu metale 
preţioase, parfumuri, unguente, stofe şi alimente uscate, 
sceptre, coroane, capele şi naosuri de diferite mărimi, barei, 
oglinzi, mese de ofrandă, arcuri, bastoane, papirusuri, care din 
piese detaşate şi cîte alte minunăţii! Era lumea lui Ramses, care 
ar putea fi asociată astfel cu transmutarea sufletului regal. 

Obiectele au fost lăsate pe pâmint la intrarea în mormîntul 
iluminat cu o sută de torţe. Artizanii, singurii care primiseră 
permisiunea să intre, urmau să le aşeze la locul lor, în sălile şi 
capelele acestui ultim locaş al lui Ramses. 

Se lăsase o linişte desâvirşită. Merenptah făcu semn să se 
înceapă riturile de înviere asupra mumiei, pe care maestrul de 
operă, şeful echipei din stînga şi cioplitorii în piatră o instalară în 
sarcofag. Nefer conduse delicata manevră de aşezare a lespezii 
de piatră care sigila destinul postum al Fiului Luminii. 

Merenptah le porunci artizanilor să părăsească mormîntul, 
cu excepţia lui Nefer. Regele se îndreptă către capătul 
sanctuarului, dincolo de sala sarcofagului, şi constată că opera, 
ale cărei detalii fuseseră minuţios studiate, se termina în rocă 
brută. 


- Dincolo de ceea ce pot concepe oamenii, spuse faraonul, 
se află necunoscutul, matricea din care ne-am născut şi în care 
ne vom reîntoarce, dacă am dus o existenţă cinstita. Maestre, ai 
însufleţit sarcofagul cu piatra de lumină'? 

- „Stâpînul vieţii" a devenit el însuşi o piatră de lumină, care 
va păstra intactă fiinţa lui Ramses, în vecii vecilor. 


Merenptah se gîndi la credinciosul Ameni, secretarul 
defunctului faraon. Mult prea bâtrinul scrib se retrăsese la 
Karnak pentru a scrie povestea vieţii lui Ramses care, odată 
răspîndită în toate ţările unde oamenii ştiau să citească, avea să 
contribuie la gloria sa. 

Regele puse o lampă la căpâtiiul sarcofagului, împrăştiind o 
lumină blîndă, ea îi permitea sufletului-pasăre să se hrănească 
înainte de a trece de proba de noapte, luîndu-şi apoi zborul spre 
soare. 

Cînd flacăra ţişni, un nimb luminos înconjură capul 
sarcofagului. Pe măsură ce Nefer stingea celelalte lămpi, piatra 
„stâpiînului vieţii" le aduna energia, pentru a deveni ea însăşi un 
focar din ce în ce mai puternic. 

Cînd cei doi bărbaţi ieşiră din mormint, sarcofagul 
râspîndea propria lumină în sanctuarul în care întunericul nu mai 
era ostil, ci fecund. 

Maestrul de operă închise uşa Locaşului de veci, în care, 
departe de privirea oamenilor, textele hieroglifice şi scenele 
rituale trăiau prin ele însele, permiţindu-i lui Ramses sâ-şi 
continue domnia, în lumea invizibilă, asupra ţării şi poporului 
său, căruia, de acum înainte, îi va arăta drumul spre stele. 

În cele din urmă, Nefer pecetlui necropola cu un sigiliu 
reprezentind nouă şacali deasupra unor duşmani legaţi şi 
decapitaţi. Datorită prezenţei lui Anubis, nici o forţă malefică n- 
ar putea trece de uşa închisa. 

- Trebuie să ştii că nu m-am îndoit niciodată de tine, de 
cinstea şi de priceperea ta, îi mărturisi Merenptah maestrului de 
operă. Te-am pus la grea încercare, pentru ca toată confreria sa 
judece şi să considere că eşti de demn să porţi şorţul de aur. 

17. 

Înfuriat la culme, şeful Sobek îşi găsea cu greu cuvintele: 

- Kenhir, aţi auzit ce-a spus regele? Abry, administratorul 
principal al malului stîng, este cel care a încercat să distrugă 


reputaţia maestrului nostru de operă! Cred că nu mai am nevoie 
de alte dovezi. El este mizerabilul care caută să ne facă râu de 
atiţia ani. 

Scribul Mormîntului parcă încremenise: 

- Cum e posibil ca un înalt funcţionar să se poarte atît de 
mîrşav? El, care avea rolul de a proteja Locaşul Adevărului, n-a 
plănuit decît să-l distrugă! 

- Faceţi o plingere oficială. 

- Nu crezi că intervenţia regelui va fi destul de categorică? 

Abry va fi acuzat de minciună, de fals în acte publice şi, 
probabil, de lezmaiestate, pentru că a încercat să abuzeze de 
faraon. 

Abry nu mai poate avea nici o speranţă sâ-şi păstreze 
postul şi, pe deasupra, mai riscă şi o condamnare severă. 

- Aş vrea să profit de situaţia creată pentru a face lumină 
asupra misterului care mă bintuie de atita vreme: el este 
asasinul paznicului, subalternul meu, sau mai avea vreun 
complice? 

Dacă intervenim în procedură, l-aş putea interoga, fâcîndu-l 
să mărturisească. 

- Ştiam că-mi vei spune asta... Plingerea a fost depusă deja. 

- Ar trebui să mă autorizaţi să anchetez în numele Locaşului 
Adevărului, în afara teritoriului său. 

- Cererea ta a şi fost trimisă vizirului. 

Sobek înţelese de ce Kenhir, în ciuda caracterului său dificil 
de suportat, fusese numit scrib al Mormîntului. Pentru el, ca şi 
pentru şefii de echipă, nu exista nimic mai important decit satul. 

Din cauza prezenţei regelui, Sobek nu-şi putea părăsi postul 
pentru a-l chestiona pe Abry, deşi murea de nerăbdare s-o facă. 

Speriat şi descumpănit, acest bandit ar vorbi, era sigur! 

- Sper că nu conduce vreo reţea ostilă Locaşului Adevărului, 
spuse Kenhir. 

- Din nefericire, sînt convins, obiectă paznicul. Nu sînt deloc 
sigur că ameninţarea care plutea deasupra noastră a dispărut. 

Sosirea factorului Uputy, enervat la culme, întrerupse 
convorbirea dintre cei doi: 

- Vă aduc o veste îngrozitoare: Abry s-a sinucis, la el acasă, 
în lipsa familiei sale şi a servitorilor! 

- Cine poate şti că e vorba de o sinucidere? întrebă Sobek. 


- Abry a lăsat scris, explicînd şi motivele pentru care a 
făcut-o. 

Mărturiseşte că l-a minţit pe rege şi că, de aceea, s-a temut 
de o pedeapsă grea, chiar de condamnarea la moarte. 
Neputîndu-şi suporta decăderea, a preferat să dispară, cerind 
iertare pentru greşelile făcute. 


Cuplul regal era găzduit în micul palat înălţat pentru 
Ramses cel Mare în interiorul Locaşului Adevărului; tocmai 
celebra ritualurile dimineţii în capela învecinată, în acelaşi timp, 
în toate templele din Egipt, de la cel mai modest la cel mai 
măreț, imaginea faraonului prindea viaţă ca prin farmec, pentru 
a spune aceleaşi cuvinte şi pentru a face aceleaşi gesturi. Cei 
care efectuau celebrarea nu puteau oficia decit în numele 
faraonului, creat de divinităţi pentru a menţine prezenţa lui 
Maat pe pâmiînt. 

Apoi, Merenptah şi Nefer s-au dus la Casa Vieţii, situata 
alături de templul principal al satului. Acolo îi aştepta Kenhir cu 
cheile bibliotecii sacre în care se aflau „puterile luminii", 
arhivele confreriei, compuse din ritualuri şi lucrări scrise de 
Thot, zeul cunoaşterii, şi de Sia, zeul înţelepciunii. După cum era 
scris, datorită lor Osiris putea să renască, iar ştiinţa învierii să fie 
transmisă oamenilor. 

Mai de preţ decit toate, erau o carte din aur bătut şi o alta 
din argint, ce păstrau decretele de fondare a confreriei şi a 
templului său. La acestea, se adăugau textele absolut necesare, 
cum ar fi: Cartea sărbătorilor şi a orelor rituale, Cartea protejării 
corăbiei sacre, Cartea ofrandelor şi a inventarului obiectelor 
rituale, Cartea astrehr, Cartea de tămăduire de deochi, Cartea 
de ieşire la lumină, Cartea magiei strălucitoare, precum şi 
manualele pentru decorarea simbolică a sanctuarelor şi a 
mormintelor. 

Dar cu totul alt document dorea sa vadă monarhul. 

- Aratâ-mi planul locurilor de veci din Valea Regilor, îi 
ordonă el lui Kenhir. 

Fiind pînă în prezent singurul deţinător al acestui secret 
inestimabil, pe care i-l încredinţase predecesorul său, Ramose, 
scribul Mormiîntului îl dezvălui regelui şi maestrului de operă. 
Papirusul fusese clasat sub un titlu fals, în categoria vechilor 
arhive. 


Scribul îl întinse pe o masă joasă, lâsînd să apară planurile 
mormintelor din Valea Regilor şi din cea a Reginelor, precum şi 
amplasarea lor. Maeştrii de operă puteau, unul după altul, să 
sape într-un loc neumblat şi să nu se atingă, din greşeală, de un 
vechi cavou. 

- în privinţa templului meu pentru milioane de ani, decretă 
monarhul, îl veţi construi acolo unde ajung pâmiînturile cultivate, 
la nord-vest de cel al lui Amenhotep al Hi-lea şi la sud de 
Ramesseum. Ce propuneţi pentru Locaşul meu de veci? 

Nefer se gîndi mult, studiind planul pe care se aflau 
numeroase indicaţii tehnice: 

- Trebuie să ţinem seama de calitatea slîncii şi de orientările 
dorite pînă acum de către faraoni, pentru a crea o adevărată 
armonie... De aceea, eu propun acest amplasament, la vest de 
mormintul tatălui vostru, Ramses cel Mare, şi exact deasupra 
lui, în coasta muntelui. 

- Excelentă alegere, maestre de operă! Dar nu uita ca vei 
încerca să creezi Marea Operă şi că nu-ți este permis să dai 


greş! 


Distracţiile preferate ale sătenilor erau dansul şi muzica. 

Fiecare dintre ei cînta mai mult sau mai puţin bine la flaut, 
la harfa portativă, la tamburină, lăută şi ţiteră, plâcîndu-le să 
muncească acompaniaţi de o melodie, lucru care era absolut 
necesară la sărbători şi banchete. 

Şi pentru că se cuvenea să serbeze cu demnitate atit 
încoronarea lui Merenptah cît şi cea a maestrului de operă 
Nefer, orchestrele cîntau din toată inima, satul devenind o 
adevărată sală de concert. Bărbaţii se dovedeau mai puţin 
talentaţi decit femeile, preotesele lui Hathor fiind depozitarele 
muzicii sacre, a cărei cunoaştere făcea parte din iniţiere. Cel 
mai bun ansamblu era format dintr-o harfistă, o flautistă şi o 
maestră a tamburinei, ale cărui ritmuri îi încîntau pe toţi, de la 
mic la mare. Pînă şi Kenhir cel Morocănos se simţea uneori 
tentat de dorinţa de a dansa, pornire la care, desigur, 
demnitatea sa îi interzicea să o urmeze. 

Paneb renunţă să mai asculte mica orchestră, cînd auzi o 
melodie senzuală. 

Glasul celei care stâpinea sunetele lirei, era dulce ca briza 
înserării. Părul lung şi negru îi ajungea pînă la umeri, 


ascunzîndu-i în mare parte faţa, cu ochii fardaţi cu negru şi 
verde. 

Purta o centură de perle care alternau cu capete de leopard 
din aur, iar la glezne, brățări de forma ghearelor unor păsări de 
pradă. Avea o rochie scurtă şi transparentă. 

Ciupea cu îndeminare cele opt corzi ale instrumentului său, 
fixate cu agrafe de aramă de cutia de rezonanţă, scobită si 
piată, susţinută de două braţe inegale ca lungime, trecea de la 
pizzicato la tremolo, fără vreun efort vizibil, stringîndu-şi lira la 
piept pentru a-i opri vibraţiile, atunci cînd trecea la pianissimo, 
pentru a exprima nuantele cu cît mai multă fineţe. 

Pe măsură ce Paneb se apropia, muziciana se retrăgea pas 
cu pas, fără a înceta să cînte, şi-l atrase într-un ungher 
întunecat. 

Se opri, iar el veni, îndrăzneţ, s-o atingă. Abia atunci o 
recunoscu: 

- Turcoaza! 

- Oare cînd vei ajunge sâ-i fii credincios soţiei tale, Paneb? 

- Nu i-am promis niciodată şi nici ea nu mi-a cerut-o. 

- Măcar înţelegi de ce am cîntat această melodie? 

O sărută pe git, cu pasiune: 

- Pentru a mă atrage. Şi ai reuşit! 

- Cînt pentru a îndepărta pericolul şi tot ce-i râu. Intervenţia 
faraonului nu va fi de ajuns pentru a le scoate din sat. lar tu, 
Paneb, eşti destul de nebun pentru a nu-ţi fi teamă de ei şi 
pentru a-i înfrunta asumînduc-ţi toate riscurile. De aceea, eu cînt 
această melodie pe care o învaţă preotesele lui Hathor, cu 
scopul de a risipi undele răufăcătoare, iar pe tine te învălui cu 
vraja mea. 

- Mă vei uimi întotdeauna! 

- Credeai că mă cunoşti chiar atît de bine'? 

- Nu, desigur! Dar ştiu totuşi să cînt folosindu-ţi trupul ca pe 
o lira... 

Cu o delicateţe neaşteptată, Paneb aşeză instrumentul pe 
pâmiînt. 

- Mi-am dat seama, cu certitudine, de ceva ce te priveşte, 
afirma el, cu gravitate. 

- De ce anume? 

— De faptul că rochia pe care o porţi nu-ţi este deloc de 
folos. 


Cînd o dezbrăcă, Turcoaza nu rezistă. Se lăsă luată în braţe 
şi dusă acasă, unde lăsară liber glasul dorinţei, cîntînd la unison. 

18. 

- Stăpîna mea nu primeşte pe nimeni, spuse portarul 
reşedinţei defunctului Abry. 

- Sînt şeful Sobek, responsabil cu paza Locaşului Adevărului, 
iar vizita mea are un caracter oficial. 

- în acest caz, mă duc s-o anunţ că sînteţi aici. 

După ce obținuse acordul scribului Mormiîntului şi verificase 
dacă protecţia regelui era asigurată, Sobek considerase că este 
nevoie să stea de vorbă, cît mai repede, cu văduva. 

Femeia inaltă şi brună îl primi pe nubian sub un palmier, în 
grădină. Parcă i se scursese viaţa din ea şi părea a fi în pragul 
unei depresii. 

— Paznicii m-au interogat deja, zise ea cu o voce stinsă. Nu 
eram acasă cînd s-a petrecut drama şi, prin urmare, nu vă pot 
spune nimic. Tot ceea ce ştiu este că nişte colegi ai defunctului 
meu soţ l-au văzut părăsind în grabă cortegiul oficial, atunci 
cînd aclamaţiile au început să se audă din interiorul satului. De 
ce... 
de ce sâ-şi fi luat Abry viaţa? 

- A încercat să obţină destituirea maestrului de operă al 
confreriei şi a dat greş. 

- Ce-l făcea, oare, să fie atit de pornit contra Locaşului 
Adevărului? M-a lăsat singură, singură, cu o fată de crescut, dar 
şi cu ruşinea... Ruşinea asta, atît de greu de îndurat... Nu 
meritam o asemenea nenorocire! 

- Daţi-mi voie sa vă pun o întrebare foarte directă: 
cunoscîndu-l pe soţul dumneavoastră mai bine decit oricine, l-aţi 
fi crezut în stare să se sinucidă? 

Femeia cea brună şi înaltă părea să fie şocată: 

- Cu toată agitația asta, nici măcar nu mi-am pus această 
întrebare... Dar, desigur, aveţi o mie de motive pentru a ridica 
această problemă! Nu, Abry nu era omul care să-şi ia viaţa. Se 
iubea prea mult pe sine însuşi; n-ar fi avut niciodată curajul s-o 
facă! 

Deodată, se trezi la realitate: 

- Şi totuşi a murit... Şi a lăsat o scrisoare prin care îşi 
explică gestul făcut. 

Sobek preferă să schimbe subiectul: 


- în ultima vreme, soţul dumneavoastră a primit vizite ce-ar 
putea fi considerate... dubioase? 

- Bineînţeles că nu. Primea toate notabilităţile tebane, după 
cum i-o impunea funcţia, bunăoară pe primar, înalţi funcţionari, 
scribi principali... Cel pe care eu îl detest cel mai mult este acest 
proaspăt îmbogăţit, comandantul Mehy, dar nu se vedeau decit 
foarte rar. La urma urmelor, îi detest pe toţi, pe Abry în primul 
rînd! Şi asta din cauza mişeliei şi lenei lui, care-l făceau să nu 
poată avansa ierarhic. Ar fi trebuit sa obţină o promovare la Pi- 
Ramses şi, astfel, să ne introducă la Curte. Dar el n-avea în gînd 
decit Teba... 

- V-a vorbit despre dosarul pe care intenţiona sâ-l înmîneze 
faraonului? 

- Abry nu-mi vorbea niciodată despre munca lui. Ce ruşine, 
vai, ce ruşine... Să sfirşeşti astfel... 

Văduva izbucni în hohote de plins, iar Sobek se retrase. 

Această scurtă conversaţie îl tulbură. Dacă sinuciderea lui 
Abry nu era decît o abilă înscenare, ce asasin ar fi putut fi atit 
de ticălos, încît să-l atragă într-o capcană diabolică? 
Administratorul defunct se dovedise a fi un caracter slab, 
influenţabil, incapabil de fapte extreme. El era cel care pusese 
la punct un dosar mincinos, riscînd, în caz de eşec, cît se putea 
de mult? 

Sobek nu avea nici o dovadă concretă, dar instinctul său îl 
făcea să bănuiască un complot pus la cale de altcineva, Abry 
fiind doar un instrument. 

Dacă paznicul nubian nu se înşela, se anunțau zile negre; 
nici măcar sprijinul lui Merenptah nu va fi de ajuns pentru ca 
Locaşul Adevărului să fie salvat. 

Dar cum să afle cele întimplate acum, cînd pista fusese 
îndepărtată în mod brutal de moartea lui Abry? 


Taurul care, cu coarnele înainte, se repezea asupra 
congenerului său, avea botul negru şi părul de culoare închisă. 

Celălalt nu se întorsese destul de repede şi, lovit cu 
coarnele în burtă, îşi clătina capul înainte, cu picioarele din 
spate ridicate, într-o atitudine de neputinţă şi disperare. 

Această scenă tragică era urmată de una ilară şi înfăţişa un 
cîrd de gişte cu capetele albe sau cenuşii, cu ciocul ascuţit, 


mergind toate în aceeaşi direcţie, în afară de una, care, 
neascultătoare, se uita, brusc, înapoi, atrăgînd astfel privirile. 

Cît despre graţie, aceasta era exprimată prin desenul aerian 
al unei gazele cu coame albăstrui, cu ochi negri, cu corpul gri- 
roz şi cu labele de o delicateţe infinită. 

Astfel se prezentau primele trei picturi ale lui Paneb, pe trei 
bucăţi mari de calcar de primă calitate. Ched Salvatorul le 
cerceta, rînd pe rînd, de mai mult de un sfert de oră, fără ca 
ucenicul să presimtă care va fi verdictul. 

Deodată, maestrul deschise uşa atelierului. 

Cu o atitudine de nobleţe şi cu o privire maiestuoasă, un 
motan negru cu alb îl măsura. 

- Priveşte bine felina asta, Paneb, observ-o cu mai multă 
atenţie decit altădată. Cînd o vei picta pe peretele vreunui 
mormînt, nu va mai fi doar o simplă pisică, ci întruchiparea 
luminii ce-şi trimite razele sub formă de cuțite, pentru a-l sfişia 
pe dragonul Apophis, geniul cel râu care face să sece fluxul 
vieţii. 

- Asta înseamnă că... mă credeţi în stare să pictez? 

104 CHRISTIAN JACQ — Hai să ieşim afară şi să privim 
cerul! 

în înaltul cerului, dansau un stol de rîindunele. 

- Sufletul regilor se poate incarna în această pasăre. Cînd 
vei picta o rindunică sus, pe acoperişul unei capele, aceasta va 
simboliza triumful luminii. Dar nu vei putea realiza nimic bun 
fărâ tehnica aşezării în carouri. 

Paneb îl urmă pe Ched Salvatorul, care-l conduse la un 
mormînt din necropola din Vest, unde lucrau Gau cel Exact şi Pai 
Pîinicâ-Bună. 

- Care-i părerea ta despre calitatea zidului, Paneb? întrebă 
Ched. 

Paneb se asigură că fusese corect îndreptat cu mortar care 
onţinea lămhe şi paie tocate, apoi acoperit cu un strat de ipsos, ' 
aşa încît găurile să fie astupate. După aceea, fuseseră aplicate 
cu grijă două straturi de tencuială de doi milimetri, cel de-al 
doilea de o calitate excelentă, pentru a servi drept suport 
picturii. 

— Peretele asta îmi convine, aprecie Paneb. 

- Te înşeli, afirmă Ched. Arătaţi-i! le ordonă el lui Pai şi lui 
Gau. 


Pai Piinică-Bunâ urcă pe o scară. Ţinea unul din capetele 
unei frînghii fine înmuiate în cerneală roşie, iar Gau, pe celălalt. 

Fringhia fu întinsă bine de-a lungul peretelui; apoi Gau îi 
dădu, brusc, drumul, fâcînd-o să lovească zidul şi imprimînd pe 
el o linie foarte dreaptă. Cei doi desenatori repetară acest 
procedeu de mai multe ori, obţinînd o mulţime de pătrate. 

- Această grilă trebuie făcută înainte de a începe orice 
desen sau pictură, astfel încît fiecare figură să respecte un 
sistem de proporţii, lămuri Ched. Pentru o persoană desenată 
stînd în picioare, va fi nevoie de trei rînduri de pătrate între păr 
şi baza gitului, zece de la git la genunchi, şase de la genunchi la 
tălpi, în total nouăsprezece. Pentru o persoană care stă pe 
scaun, cincisprezece pătrate. 

Gau cel Exact îi arătă lui Paneb multe alte jocuri de proporții 
în funcţie de subiect, insistînd asupra unui principiu general: 

grilă strinsă pentru desene de dimensiuni mici şi largă 
pentru cele mari. 

- Desenezi în funcţie de perete, îl sfătui Ched, dar nu te 
încurca în calcule. Mina ta e aceea care trebuie să înveţe 
proporţiile, fără nici o rigiditate, căci doar ea posedă libertatea 
creaţiei, într-o bună zi, dacă vei deveni un pictor adevărat, nici 
nu vei mai avea nevoie de grilă. Dar pînă atunci, încearcă să 
pictezi un trup de femeie, fără să strici peretele. 

Să suprapui straturi de grosime variabilă cere o mare 
îndemiînare, dar Paneb obţinu, cu multa răbdare, o subtilă 
textură de roşu şi de alb, care exprima un ten delicat, şi adăugă 
un alb aproape transparent pentru a reda țesătura unei rochii 
uşoare. 

Apoi îşi acoperi pictura cu un lac pe bază de răşină de 
salcîm, pentru a păstra strălucirea culorilor. 

Pai şi Gau rămăseseră muţi de admiraţie, dar Ched 
Salvatorul părea indiferent. 

- în colţul stîng de sus, ordonă el, fă un şoim care tocmai îşi 
ia zborul. 

Exerciţiul se anunţa deosebit de greu dar, în mîna colosului, 
penelurile deveneau instrumente de mare precizie. Folosind cîte 
o perie pentru fiecare culoare, dădu viaţă unei păsări de pradă 
care părea aievea, încît credeai că se află într-un loc strimt în 
mica încăpere, prea joasă. 


— Nu trebuie să pictezi natura, observă Ched, ci lumea de 
dincolo de realitate, viaţa ascunsă şi supranaturală. Mormiîntul 
este un loc de veci, în care ţăranii fac gesturi perfecte, fără să 
pară obosiţi; acolo nimic nu se ofileşte, corăbii fragile din 
papirus plutesc, fără a fi în pericol, pe canalele liniştite, iar 
cuplul preafericiţilor râmîne veşnic tînăr... Trebuie să recreezi un 
univers de lumina, neumbrit de preocupările personale. Fiecare 
dintre picturi trebuie să scoată la iveală un anume aspect din 
misterul vieţii. Daca nu, ele vor fi inutile! 

Cu cerneală neagră, Ched Salvatorul corectă una din 
ghearele şoimului, care i se păruse neclară. Şi Paneb, a cărui 
inimă începea să se înfierbînte, înţelese că nu era încă decit un 
începător. Ochiul maestrului observase amănuntul care oprea 
pasărea sâ-şi ia zborul cu adevărat. 

- Mai este încă mult de muncă în acest mormînt, aprecie 
Ched. Dar nu sînt sigur că ai ajuns să ai priceperea necesara. 

Sîngele lui Paneb fierbea: 

- Oricare ar fi tehnicile pe care trebuie să le învăţ, le voi 
învăţa! 

- Nu asta e problema. 

- Atunci, ce trebuie să fac? 

- Să răspunzi la următoarea întrebare: accepţi să-mi devii 
asistent? 

19. 

La Teba, cu ocazia sărbătorilor prilejuite de încoronare, 
vizirul era autorizat de rege să ofere decoraţii celor care îşi 
serviseră bine ţara în timpul domniei precedente, şi acum 
demnitarul profita pentru a face mutări şi nominalizări. 

Deşi nu frecventa încă persoanele influente de la Curtea lui 
Merenptah, Mehy nu era prea îngrijorat în privinţa viitoarei sale 
situaţii. Aflase că oamenii vizirului făceau o anchetă despre el 
întrebîndu-i pe ofiţerii superiori, în rîndul cărora comandantul se 
bucura de o mare popularitate; deci, nu vor putea culege decit 
dovezi pozitive, care vor duce, desigur, la o promovare în 
ierarhia militară. Cit despre activitatea lui Mehy ca trezorier 
principal al Tebei, aceasta nu prezenta nici o hibă. Datorită lui, 
oraşul şi provincia prosperaseră. 

Ţinînd seama de faptul că bâtrînul general-şef al forţelor 
tebane urma să iasă la pensie, Mehy putea spera să obţină 


acest post, care în mod sigur nu putea fi acordat decît unui scrib 
bun cunoscător al felului în care funcţionează armata. 

Demnitarii, puţini la număr, dornici de a fi pe placul noii 
puteri, nu aveau decit doua preocupări: să afle dacă primarul 
Tebei va fi înlocuit şi cine va fi numit administrator principal pe 
malul stîng, în locul lui Abry. 

Cînd vizirul apăru în sala consiliului, pariurile erau în toi. 

Era clar că noul faraon îşi va exercita influenţa în regiunea 
tebană, impunîndu-şi oamenii devotați veniţi din Nord, şi că 
ambițiile locale vor avea de suferit. Cetatea zeului Amon va 108 
CHRISTIAN JACQ cunoaşte schimbări profunde, care-i vor face 
pe toţi să strîngă din dinţi şi sa formeze o opoziţie, mai mult sau 
mai puţin ferventa, hrănită cu ura celor dezamăgiţi. 

Vizirul începu să înmîneze decoraţiile, care variau de la 
colierul de aur la simple inele. Apoi, îl chema pe comandantul 
Mehy, care se prosternă în faţa lui. 

- Mehy, sînteţi numit general-şef al trupelor tebane. Veţi 
veghea asupra bunăstării trupelor, asupra calităţii materialului şi 
vă veţi duce în mod regulat la Pi-Ramses, pentru a da regelui un 
raport amănunţit. 

Să stea, din cînd în cînd, în capitală şi să se apropie de 
putere... Mehy era în culmea fericirii. Jură să-şi îndeplinească 
îndatoririle şi se retrase printre înalții funcţionari, care îi 
adresară zimbete prietenoase. Faraonul fiind şeful suprem al 
armatei, iar vizirul, braţul său drept, titlul pompos de „genera!" îi 
masca puţinul de importanţă reală. Mehy ieşea din sfera de 
influenţă pentru a deveni un demnitar bine plătit, dar şi leneş. 

În sfîrşit, se deschise şi dosarul primăriei din Teba, moment 
în care curtenii râmaseră cu gura căscată în faţa hotărtrilor 
executivului: primarul rămînea pe post, la fel şi consilierii săi; se 
adăuga un nou trezorier principal, un scrib teban cu practici 
conservatoare. 

Mehy aprecie abilitatea politică a lui Merenptah. Evitînd 
răsturnarea de care toţi se temeau, îşi atrăgea simpatia bogatei 
regiuni tebane, în care oamenii nu aveau de ce să se teamă de 
vreo revoltă. Cu alte cuvinte, era destul de preocupat de 
problemele create în Nord, pentru a nu-şi crea altele în Sud. 

Nu mai rămiînea decit să se acorde postul de administrator 
principal al malului stîng, fapt considerat deosebit de delicat 
după tragica dispariţie a titularului sau. 


— Să vină generalul Mehy, spuse vizirul, cu o voce calmă. 

Asistenţa fu cuprinsă de mirare, stiîrnindu-se murmure. Pînă 
şi Mehy ezită o clipă, crezînd că n-a auzit bine. Dar privirile 
îndreptate spre el îl făcură să se prezinte dinaintea primului- 
ministru al Egiptului. Acesta îi încredința, într-adevăr, funcţia 
defunctului Abry, iar generalul abia promovat n-avu altă soluţie 
decit să accepte. 

Vizirul îi acordase lui Mehy privilegiul unei convorbiri private 
în grădina palatului, la umbra sicomorilor. 

- Vă aşteptaţi, bănuiesc, să fiţi numit general, dar aţi fost 
surprins să vă auziţi numele cînd vi s-a atribuit postul de 
administrator principal al malului stîng, nu-i aşa? 

- Sînt două sarcini grele şi credeam că vor fi împărţite. 

- Regele şi cu mine gîndim altfel, avînd în vedere 
evenimentele care tocmai au avut loc. Abry era un adversar 
declarat al Locaşului Adevărului şi a încercat sâ-l manipuleze pe 
suveran, procurindu-i acuzaţii false şi falsificind documentele. 
Această comportare se datorează unei nebunii a lui sau unui 
complot, ale cărui ramificații nu le cunoaştem. Ne este încă 
imposibil să răspundem la această întrebare, dar trebuie să ne 
gîndim la ce este mai râu şi să ne luăm precauţiile necesare, în 
timpul ultimilor ani de domnie ai lui Ramses, aţi ştiut să 
reorganizaţi trupele tebane; pentru aceasta, atit ofiţerii cît şi 
soldaţii vă sînt recunoscători. Autoritatea nu vă poate fi pusă în 
discuţie şi, prin urmare, veţi putea asigura securitatea regiunii, 
urmînd indicaţiile primite din capitală. 

- lertaţi-mi curiozitatea, dar vă temeţi cumva de unele 
tulburări în Teba? 

- Nu în Teba, dar libienii şi asiaticii rămîn potenţiali agresori. 
Chiar şi triburile nubiene ale Marelui Sud simt, uneori, trezindu- 
li-se instinctele războinice. lată de ce Teba trebuie să râmînă o 
zonă de stabilitate şi de pace, acestea putind fi amenințate de 
instigatori ca Abry. Bogăţiile de pe malul stîng sînt imense... Cite 
comori există în mormintele regale şi în templele pentru 
milioane de ani! Dacă nişte răufăcători ar pune la cale furtul lor, 
cu ajutorul înalţilor funcţionari corupți, şi dacă abominabilul lor 
plan ar reuşi, oare ce s-ar alege de Egipt? Aveţi rolul de a 
veghea asupra bogățiilor de pe malul vestic al Tebei, Mehy, şi, 
în acelaşi timp, veţi dispune de puterea administrativă şi de 
forţa armată pentru a reuşi. Noi credem că este o misiune de 


primă importanţă. Şi trebuie să ştiţi că vă vom supraveghea cu 
cea mai mare atenţie. 

- Voi încerca să fac dovada că sînt demn de încrederea 
acordată. 

- Nu va fi de ajuns să încerci: noi pretindem ca malul stîng 
să fie apărat de orice atac, indiferent de unde ar veni. Mă fac 
bine înţeles? 

- Puteţi conta pe mine! 

- La cea mai mică bănuială, la cea mai mica alerta, veţi 
preveni pe dată capitala. Cazul Abry nu trebuie să se repete. 

În timp ce vizirul se îndepărta, generalul Mehy se simţi 
puţin tulburat de capriciile destinului şi-i veni chiar să rida. El, 
principalul adversar al Locaşului Adevărului, avea sarcina sâ-l 
protejeze, mai bine decit oricine! 

Pe de o parte reuşise să culeagă rodul unei munci de lungă 
durată, obţinînd tot mai multă putere, iar pe de alta, se vedea 
obligat să nu mai facă decit ce i se spune, incapabil să atace în 
forţă bastionul pe care şi-l dorea atît de mult. Era, oare, bine să 
renunţe la planurile sale măreţe, mulţumindu-se să devină un 
notabil teban cu ambiţii limitate? 

Complicea lui Serketa nu i-ar ierta-o niciodată, el însuşi îşi 
cunoştea marile posibilități, care nu se rezumau la 
responsabilităţi locale, fie ele şi de o importanţă majoră. Nu 
trebuia decît să-şi schimbe strategia pentru a-şi atinge 
scopurile, să se facă stăpîn pe piatra de lumină şi pe alte 
secrete ale Locaşului Adevărului. Dar această schimbare cerea 
multă dibăcie. 

Soarta îi zimbea în mod miraculos, drumul cel bun i se 
deschidea, chiar dacă apăreau noi obstacole, care riscau sâ-i 
încetinească mersul înainte. 

- Doriţi ceva, generale!'? îl întrebă un soldat. 

Mehy se smulse din meditaţia care-l făcuse sa se 
rătăcească prin grădină, pînă la unul dintre posturile de pază. 

-Nu, nu... 

- Daţi-mi voie să vă spun cît de mîndri sînt militarii tebani să 
servească sub ordinele dumneavoastră. 


- Mulţumesc, soldat! Datorită vouă, vom continua să facem 
treabă bună. 


Mehy îi dispreţuia pe militari mai mult decît pe oricine, dar, 
încă de la începutul carierei sale, ştia de minune să-i folosească, 
lâudîndu-i şi oferindu-le avantajele pe care ei şi le doreau. 

Numeroşi notabili aşteptau sfirşitul convorbirii dintre vizir şi 
Mehy, pentru a-l felicita pe acesta din urmă şi pentru a-l asigura 
de întregul lor devotament. Generalul le aprecie complimentele, 
fără să se grăbească; chiar dacă se prefăceau, buzele lor 
formulau cuvinte plăcute, pe care le savura din plin. 

Reîntors în vila sa vastă şi luxoasă, servitorii îl întîmpinară 
cu omagii, mîndri de a servi un stăpiîn atît de puternic. 

Cel mai frumos dar era privirea ademenitoare a soţiei sale, 
Serketa, care îl atrăgea către apartamentele lor. 

- Nu te-au obosit atitea clipe mondene, iubirea mea'? 

- Mă incintă la culme! Nu e plăcut să constaţi că eşti 
apreciat la reala ta valoare? 

Serketa se întinse între perne, dezgolindu-şi încet sînii. 

- Ţi-a fost greu sâ-l elimini pe neisprăvitul de Abry, scumpa 
mea? 

- Deloc, şi am fâcut-o la vreme: tocmai se pregătea să ne 
denunte. Pe viitor, ţinînd seama de noul tău rang, va trebui sa 
fim deosebit de prudenţi atunci cînd ne vom alege aliaţii... Sper 
că aceste două numiri nu te-au făcut să renunţi la măreţele 
noastre planuri? 

- Bineînţeles ca nu... Dar chiar tu ai amintit acum o clipă de 
necesitatea prudenţei. Primul pas greşit ne-ar fi fatal. 

Oferindu-se lui Mehy, Serketa se întindea ca o felină: 

- Aventura mă excită la nebunie... Şi, apoi, avem 
numeroase arme! 

Nemaiputindu-se abţine, Mehy îşi strînse complicea în 
braţe, cu brutalitate, dar nu avea în minte decit un singur gînd: 
la capătul drumului îl aştepta izbînda, cu condiţia să nu se dea 
înapoi de la nimic, nici măcar de la crimă. 

20. 

Cum să nu se minuneze Clara în faţa darurilor pe care 
confreria le oferise maestrului de operă, pentru a sărbători 
recunoaşterea sa de către rege? Totul fusese pregătit în mare 
taină; Renup cel Jovial, cu mintea sa de geniu viclean şi 
burdihanul său, fusese ales să prezinte stâpinei casei obiectele 
purtate de Casa-Funie, Nakht cel Puternic, Karo cel Posac, Pai 
Piîinicâ-Bună şi Didia cel Generos. 


Începu cu un superb scaun de maestru al operei, cu spătar 
înalt, picioare în formă de labe de leu sprijinite pe cilindri, şezut 
din pai atît de solid, încît ar fi putut înfrunta secolele şi 
ornamentele sale în forma de spirale, romburi, lotuşi şi rodii ce 
încadrau soarele, spre a simboliza renaşterea continuă a gîndirii 
arhitectului. Alături de acest jilţ, un scaun pliant, ornat cu 
capete de râţoi, o adevărată capodoperă cu marchetârie din 
fildeş şi abanos. 

Un alt scaun, cu spătar curbat şi înclinat, era compus din 
douăzeci şi opt de piese din lemn, asamblate cu cepuri şi nituri; 
picioarele sale erau labe de leu sprijinite pe copite de taur, 
simbolizind strălucirea şi puterea, iar ornamentele se 
compuneau din viță-de-vie cu minunati ciorchini, evocînd riturile 
strivirii boabelor, prin care se obținea vinul, sîngele lui Osiris 
înviat. 

Mai multe taburete cu şezutul de piele, mese joase şi 
dreptunghiulare, gheridoane compuse dintr-un platou circular, 
fixat pe un picior central mai lat la bază, mai multe cufere 
pentru păstrarea lenjeriei, a hainelor şi a uneltelor, coşuleţe 
pentru piine, prăjituri sau fructe, panere ovale, lungi sau 
cilindrice făcute din nervurile tulpinelor de palmier sau de stuf, 
atit de bine împletite, încît erau extrem de solide... Clara asistă 
la o adevărată procesiune! 

- E mult, e prea mult, eu... 

- încă nu e gata, spuse Renup cel Jovial, în timp ce 
CasaFunie aducea un dulâpior din cedru de Liban. 

Sprijinindu-se pe patru picioare scurte, avea forma unui 
naos. 

- în el, îţi vei putea pune perucile, îi arătă Renup, ridicînd 
capacul mobilei. Priveşte: în interior se află traverse pe care să 
le aşezi. Se închide cu o coadă de rindunică în partea exterioară 
a capacului şi cu o vergea în partea posterioară; în jurul celor 
două minere, vei lega un şnuruleţ cu un. sigiliu, pentru a fi 
sigură ca servitoarea nu va putea ceda tentaţiei de a-l deschide. 

Ah, mai e şi asta... 

Pai Pîinicâ-Bună aşeză pe o masă joasă o casetă pentru 
bijuterii, dintr-un fel de carton vopsit şi întărit cu stuc. De formă 
cilindrică, purtînd un capac conic, delicata casetă era ornată cu 
un lotus înflorit. 

- E o adevărată nebunie! Nu pot... 


- Şi iată ultimul nostru cadou. 

Ducînd la spinare un pat nou, Paneb intră, neputindu-şi 
stăpîni un zîmbet larg: 

- Clara, îţi cer permisiunea, în mod excepţional, să intru în 
dormitorul tău. 

Obiectul era de o asemenea calitate, încît valora cel puţin 
cinci saci cu cereale. De la somieră la părţile laterale, trecînd 
prin panourile de la căpătii şi de la picioare, pe care figura 
chipul zîmbitor al lui Bes, protectorul somnului, artizanii 
executaseră totul perfect. 

- Ce se întîmpla aicil? întrebă Nefe încremenit în pragul 
casei sale. 

- Confreria a hotârit să ne transforme casa în palat, 
răspunse Clara, emoţionată. Priveşte... Sîntem năpădiţi de 
cadouri. 

La fel ca soţia sa, maestrul de operă fu stupefiat: 

- Asta e si gata! spuse Renup cel Jovial. Ceea ce e important 
e să păstrăm obiceiurile: cînd ai un şef bun, trebuie să ai grijă de 
el, pentru că se gîndeşte prea mult la ceilalţi. 

- Veţi fi, desigur, de acord să bem împreună un pahar cu 
vin! 

- lată încă o dovadă că am făcut cea mai bună alegere. 

Paneb ajută la servit. 

- Merenptah a aprobat amplasarea montantului sau în Valea 

Regilor, acolo unde ne-am petrecut dimineaţa, îi spuse 
Nefer Clarei, în seara aceasta, cuplul regal doreşte să te vadă. 

- Pe mine? Dar de ce... 

- Pentru a o încorona pe femeia cea înţeleaptă. 

v Clara ar fi vrut să se pregătească în linişte pentru 
ceremonie, dar n-avea timp. Tulburată în această locuinţă plină 
de mobile noi, servitoarea sa o făcu să piardă clipe preţioase; 
apoi, veniră la consultaţie o fetiţă cu un început de bronșită, un 
cioplitor în piatră cu o insuportabilă durere de dinţi şi o femeie 
căreia îi cădea pârul. Femeia cea înţeleaptă reuşi să le aline 
durerile, să le identifice bolile pe care le cunoştea şi pe care 
urma să le vindece complet. Dar timpul nu stă pe loc şi noaptea 
se apropia. 

Gîndul o duse pe Clara la femeia înţeleaptă care o 
precedase şi care o învățase atitea lucruri înainte de a dispărea 


în adîncul muntelui, unindu-se cu zeiţa liniştii. O simţea în 
preajmă, exigentă şi protectoare. 

Nefer sosi în fugă de la Casa Vieţii, unde studiase planurile 
mormintelor regale, în scopul elaborării unui proiect pe care să 
i-l propună lui Merenptah. Cufundat în cercetările sale, nu se 
oprise decit atunci cînd observă pe papirus lumina blindă a 
apusului de soare. 

- lartâ-mă, am întiîrziat! 

- Nici eu nu sînt gata! 

Găsiră totuşi o clipă să se îmbrăţişeze, înainte de a îmbrăca 
straiele pentru ceremonie. 

Cuplul regal o primi pe femeia înţeleaptă în templul A"a-ului 
lui Ramses cel Mare. Din respect pentru tatăl său, a cărui 
domnie durase şaizeci şt şapte de ani, Merenptah nu avea de 
gînd să construiască un edificiu asemănător în interiorul 
Locaşului Adevărului înainte de a fi înfruntat proba puterii de-a 
lungul unei lungi perioade de domnie. Dar virsta pe care o avea 
nu-i asigura o asemenea eventualitate. lată de ce urma să 
accepte acest sanctuar, modest şi splendid totodată, pentru a 
se uni mai bine cu destinul postum al preaputernicului faraon. 

La stînga monarhului, marea soţie regală, Iset cea 
Frumoasă; la dreapta sa, maestrul de operă, Nefer cel Tăcut. Pe 
banchetele din piatră fixate de-a lungul pereţilor stăteau 
preotesele lui Hathor, purtînd rochii lungi şi albe. 

- Să fie primita femeia cea înţeleaptă! ordonă Merenptah. 

Turcoaza se înclină în faţa cuplului regal, ieşi din sala cu 
coloane şi ajunse la Clara, care tocmai fusese purificată de două 
preoţesc, îi puse o rochie din in plisat, alb cu roz, lungă pînă la 
glezne, apoi un colier lat din aur şi brățări din acelaşi metal. Pe 
cap, O perucă neagră, prinsă cu o banta pe care era reprezentat 
un lotus. 

Apoi Turcoaza o introduse pe Clara în locul sacru, în care 
aceasta se opri înaintea regelui şi a reginei, cu mîinile 
încrucişate pe piept. 

- Este numită „Femeie" tatăl şi mama divinităţilor, matricea 
stelară din care provin toate formele vieţii, declară Iset cea 
Frumoasă. Fără ea, n-ar exista nici Egiptul, nici această 
confrerie. 

Divinul nu se întrupează decit dacă femeia originilor este 
capabilă să-l atragă şi sâ-l convingă. Acesta e rolul meu în 


fruntea statului şi al tău, Clara, în Locaşul Adevărului. Dacă 
acest loc ar dispărea, ţara ar fi în pericol. Tu eşti cea care va 
asigura continuitatea vieţii ce curge în venele acestei comunităţi 
şi va întreţine focul care-i permite să creeze. 

Iset cea Frumoasă se ridică şi aşeză peste peruca pe care o 
purta Clara un cerc fin de aur. 

- Datorită prezenţei tale, femeie înţeleaptă, soarele răsare 
şi moartea se îndepărtează. Trebuie să ştii să îmbini cuvintele şi 
sunetele astfel încît ritualurile să fie celebrate şi ofrandele 
primite, să ştii să uneşti fiinţele într-un singur trup printr-o 
legătură de nezdruncinat. 

Maestrul de operă îi înmînă reginei o coadă de rîndunică din 
aur, pe care suverana o aplică în dreptul inimii lui Clara. 

- Fii mama confreriei, hrăneşte-o şi vindec-o! Să menţii 
pacea şi armonia între oameni şi zei, cei care sînt gata să se 
mînie împotriva slăbiciunilor noastre şi să ne copleşească, 
dîndu-ne boli şi accidente; să ştii să descifrezi la timp mesajele 
celui nevăzut, să identifici originea relelor, să prepari leacuri, să 
stâpîneşti veninul, să fii „cea care cunoaşte şi care ştie". 

În timp ce regina se urca din nou pe tron, Clara simţea că 
se clatină. Simpla enumerare a îndatoririlor ce-i reveneau le 
dădea brusc o amploare de care ea nu fusese conştientă pînă 
atunci. 

| se făcu frică şi-i venea să renunţe şi sa mărturisească 
faptul că ea nu e decit o femeie simplă, incapabilă să 
îndeplinească o asemenea funcţie. 

Dar întîlni privirea lui Nefer, care, în clipa aceea, n-o admiră 
numai ca un soţ, ci şi ca maestrul de operă al Locaşului 
Adevărului. Şi descoperi în ochii săi atita încredere, dragoste şi 
admiraţie, încît hotărî să se arate demnă de el. 

- La propunerea marii soţii regale şi cu acordul unanim al 
iniţiatelor prezente în acest templu, declară faraonul, te numim 
stareţa comunității  preoteselor lui Hathor din  Locaşul 
Adevărului. 

21. 

Merenptah şi Iset cea Frumoasă trăiau clipe fericite în micul 
palat din Locaşul Adevărului. Departe de Curte, de linguşitori şi 
de oameni care aveau mereu de cerut cîte ceva, cuplul regal ce' 
lebra riturile, vizita atelierele, îi invita la masă pe maestrul de 
operă, pe femeia cea înţeleaptă, pe scribul Mormîntului şi pe 


şeful echipei din stingă, pentru a-i auzi vorbind despre lucrările 
confreriei şi despre cum decurgea o zi obişnuită de lucru. 

Kenhir nu mai contenea povestind întîmplări din viaţa 
comunităţii şi, de mai multe ori, îl făcu pe rege să zimbească, 
evocînd defectele artizanilor şi înflorirea, în diferite perioade ale 
anului, a motivelor de absentare de la muncă, pe care le 
cerceta, unul cîte unul, cu cea mai mare severitate. 

Cîntâreţele lui Hathor cîntarăâ pentru cuplul regal, care se 
arătă interesat de tehnicile specialiştilor şi se duseră să viziteze 
terenul pe care urma să fie construit templul pentru milioane de 
ani al lui Merenptah; Nefer o conduse pe Iset cea Frumoasă în 
Valea Reginelor pentru a-i arăta amplasamentul locului său de 
veci, corespunzînd în mod magic cu cel al faraonului. 

Tocmai se celebra un banchet în memoria regilor care 
protejaseră confreria, cînd vizirul, cu chipul întunecat, se 
prezenta în faţa monarhului: 

- Am putea vorbi între patru ochi, Maiestate? 

- Nu poţi aştepta sfirşitul acestui ospăț? 

- Aş dori să aflu, cît mai repede, părerea voastră, pentru a 
vă putea transmite imediat instrucţiunile la capitala. 

II Convorbirea dură destul de mult. Cînd Merenptah se 
reîntoarse, pe chip i se citea îngrijorarea. 

- De miine, plec din nou la Pi-Ramses, anunţă el. 

- Voi avea timp să vă arăt primul plan pe care l-am pregătit 
pentru mormîntul vostru, Maiestate? 

Regele, Nefer şi Kenhir consultară documentul păstrat în 
Casa Vieţii. Maestrul de operă se conformase regulilor în vigoare 
sub cea de a nouăsprezecea dinastie, cea a lui Sethi şi a lui 
Ramses. 

- Planul îmi convine şi nu doresc nici o schimbare, spuse 
monarhul, în ceea ce priveşte alegerea textelor şi a figurilor, 
precum şi repartizarea lor pe pereţi, îmi vei arăta alte planuri, 
mai amănunțite. Şi nu uita, maestre: nici o greşeală. Fiecare 
element să fie la locul potrivit. 

Nefer ştia că un loc de veci nu seamănă cu nici un alt 
monument şi ca trebuia conceput ca un cuptor de alchimist, al 
cărui foc ar produce eternitate. Inspirindu-se din lucrările 
predecesorilor săi şi asimilînd toate dimensiunile ştiinţei sacre, 
Tăcutul trebuia să compună o partitură perfectă. 


Prevâzînd dificultăţile extreme ale unei astfel de opere, 
Nefer simţi câ-l ia ameţeala. Pentru a scăpa de aceasta 
senzaţie, se puse pe treabă, consultind papirusurile în care 
fuseseră păstrate cuvintele zeilor. 


Copleşit de muncă, Mehy trebuia să se împartă între cele 
două birouri: cel al cartierului general al forţelor armate, pe 
malul drept, şi cel al administraţiei principale a malului stîng. 

Atît într-un caz cit şi în celălalt, ceruse rezugrâvirea 
localurilor şi înzestrarea lor cu mobile de preţ. Dar cum lucrările 
nu avansau destul de repede, ceruse şi obținuse mai mulţi 
muncitori. 

Toate deplasările de pe un mal pe altul, întîlnirile, studierea 
dosarelor, luarea de hotâriri, toată această existenţă trepidantă 
îi convenea perfect lui Mehy, a cărui energie părea inepuizabilă. 

Responsabilităţile sale, deşi locale, se desfăşurau totuşi în 
cadrul unei regiuni pe cîl de bogate, pe atît de prestigioase şi 
era posibil ca acestea sâ-i permită, mai tirziu, să devină una 
dintre personalităţile importante ale tării, mai ales dacă reuşea 
să fie admis la Curtea din Pi-Ramses. 

Obligat să ducă la îndeplinire îndatoririle sale oficiale, 
pentru a dobiîndi calităţile unui om de stat, Mehy putea să pară 
unul dintre acei înalţi demnitari mulţumiţi de propria persoană şi 
de averea lor. Cine i-ar putea bănui adevăratul scop? 

Un ofiţer superior îl salută: 

- Generale, sînteţi chemat de urgenţă la debarcader. 

- Vreun incident? 

- Se pare că regele se pregăteşte să părăsească Teba. Este 
nevoie de ajutorul tuturor forţelor de securitate. 

- Sînt gata imediat, cu tot ce trebuie. 

In fapt, flotila regală avea să ridice ancora peste puţină 
vreme; Mehy dădu dispoziţiile necesare pentru a-i îndepărta pe 
toţi gurâ-cască. 

Cînd regele se îmbarcă, vizibil preocupat, Mehy se înclină în 
faţa lui. Vizirul îl aştepta sub pod şi cei doi oameni se izolară 
imediat în cabina centrală. 

Mehy stătu de vorbă cu mai mulţi demnitari tebani, pentru 
a încerca să obţină informaţii, dar nimeni nu ştia nimic, fiecare 
întrebîndu-se cu teamă asupra cauzelor acestei plecări 


precipitate. Doar un bâtrin, sprijinindu-se în toiag, exprimă o 
opinie ce părea demnă de interes: 

- Ori vreo oaste ostilă lui Merenptah încearcă să-i ia puterea 
în capitală, ori se pregăteşte vreo năvălire. Oricare ar fi 
adevărul, cerul Egiptului se întunecă! 


Paneb îşi însuşise învăţătura lui Gau cel Exact şi nu mai 
greşea aşezarea în grilă, fără a deveni totuşi sclavul unei 
geometrii rigide, care sa-i ştirbească harul. 

Cu toate acestea, de mai multe ori, Gau îi corectase unele 
detalii şi-i reproşase tînârului pictor calculele aproximative. 

Paneb discutase, uneori cedase, dar adeseori dovedise 
justeţea părerii sale, în cazul în care apărea motivul colorat. 

Daca Pai Piinicâ-Bunâ accepta cu plăcere sâ-l vadă pe 
Paneb devenind ucenicul lui Ched Salvatorul, care urmărea pas 
cu pas progresele discipolului său şi nu tolera nici o 
imperfecţiune, lucrurile nu stăteau la fel cu Unesh Şacalul. 
Recunoscuse deja de multă vreme geniul lui Ched şi 
superioritatea sa asupra desenatorilor care-i pregăteau munca, 
dar nu era gata să asculte de tînărul Paneb, oricare i-ar fi fost 
talentele. 

Inainte de a-l lua pe Paneb în Valea Regilor pentru a lucra 
împreuna la decorarera mormintului lui Merenptah, Ched 
Salvatorul avea să-l facă să mai treacă o etapă hotâritoare. 
Dacă eşua, nu mai putea deveni niciodată un pictor adevărat. Le 
ceruse celor trei desenatori să pregătească unghiul unui perete 
în vastul mormînt pe care urma sâ-l ocupe, cîndva, Kenhir. 
Paneb trebuia sa reprezinte în acel loc un artizan îmbrăcat într-o 
robă albă de preot pur, care aducea ofrandă de tămiie zeului 
Ptah. 

Cînd sosi, purtînd penelurile, periile şi vopselele, peretele 
nu era pregătit. Cu spatele proptit de zid, Unesh ronţăia o 
ceapă. Trăsăturile sale aminteau mai mult ca niciodată, de cele 
ale unui şacal. 

- Unde sînt ceilalţi? 

- Pe Gau cel Exact îl doare stomacul, iar Pai Piîinicâ-Bună are 
un guturai zdravăn. lar eu, din prostie, m-am tăiat la un deget în 
timp ce găteam. Mai vine, uite-aşa, cîte o zi, cînd totul merge pe 
dos. Şi, din nefericire pentru tine, Ched o să-ţi examineze în 
curînd pictura, care nici măcar nu va fi începută... 


- Frumos din partea ta că m-ai aşteptat aici să mă previi. 

Ar trebui să te duci acasă. 

- Ai dreptate, rana mi s-ar putea infecta. Mă duc să mă 
îngrijesc. 

Paneb ar fi trebuit să se resemneze şi sâ-şi accepte eşecul, 
dar prefera sa se bata, chiar fârâ nici o şansă de a învinge. 

Făcu el singur grila după ce verifică mai întîi calitatea 
tencuielii, pregăti culorile şi picta personajul direct, fârâ vreun 
alt desen prealabil, încâlcind regulile. Timpul nu mai conta şi, 
chiar daca avea sa vină Ched şi sa constate eşecul discipolului 
sau, acesta din urmă ştia măcar că luptase pînă la epuizarea 
posibilităţilor sale. 

Dimineaţa trecu, apoi începutul după-amiezei, dar nici urmă 
de Ched! Paneb avea tot timpul să-şi finiseze opera, să dea 
fineţe anumitor trăsături şi să verifice echilibrul scenei. 

Deodată, mii de greşeli îi săriră în ochi. 

-Eşti mulţumit de tine? îl întrebă Ched, cu braţele 
încrucişate. 

- Nu, este doar o schiţă. 

- Cînd pictezi, trebuie să te uiţi în acelaşi timp din faţă, din 
profil şi din semiprofil; suprimă perspectivele înşelătoare care 
distrug forţa vitală, exclude clarobscurul, asociază multiple 
puncte de vedere, insistînd asupra trăsăturilor principale, faţa 
din profil, ochiul din faţă, torsul din faţă, în toată lărgimea sa, 
bazinul din semiprofil, cu buricul la vedere, braţele şi picioarele 
din profil... Restituie un spaţiu care nu există şi fâ-ne să vedem 
realitatea ascunsă. Cînd pictezi un şoim, adună într-o singură 
imagine mai multe momente ale zborului său; cînd e vorba de o 
figură omenească, trebuie să dezvălui ansamblul 
caracteristicilor sale. Şi nu uita că opera noastră nu se înscrie în 
timp; avem sarcina să surprindem momente eterne. Niciodată 
nu evocăm o anumită oră a zilei, pentru că, la urma urmei, ceea 
ce contează e ziua, ca fruct al luminii. Să trăieşti într-o mişcare 
imobilă; ea să fie axa miîinii tale. Şi să respecţi ierarhia: Faraonul 
este cel mai înalt dintre oameni, el e marele templu în care îşi 
adăposteşte poporul; un stâpîn al unui domeniu este mai înalt 
decit servitorii săi, pentru că are mai multe responsabilităţi decit 
ei şi trebuie să le asigure bunăstarea. Cit despre preot, 
asemenea celui pe care-l văd pe peretele acesta, ar trebui să 
aibă privirea uşor înălţată către cer. 


Paneb sorbea cuvintele lui Ched Salvatorul. 

- Dacă e sa ţinem cont de cît de repede a fost executata 
aceasta pictură, pot spune că am văzut unele mai proaste... Dar 
va trebui să dovedeşti că eşti în stare s-o corectezi. Daca nu, 
poţi sa-ţi închipui ce faţă va face Kenhir! 

Tot ce clocotea în inima lui Paneb încă din adolescenţa, 
putea, în sfîrşit, să se exprime, căci pictorul îi deschisese ochii 
asupra unei alte realităţi, mai intense, mai frumoase şi mai 
importante decit lumea aparentă. 

Pai Pîinicâ-Bună dădu năvală în mormiînt: 

- Paneb, hai imediat cu mine... Soţia ta naşte! 

22. 

Femeia înţeleaptă chemase şase preoţesc ale lui Hathor 
pentru a o ajuta pe Uabet cea Pură să nască. Chipurile lor erau 
grave, căci fiecare dintre ele ştia că venirea pe lume a unui copil 
este o încercare grea. Trebuia să ştii sâ-l separi de trupul 
mamei, fără să i se întîmple ceva râu, cu speranţa că forţele 
creatoare îi dau viaţă şi nu-i părăsesc spiritul în momentul 
naşterii. 

Clara aruncase în foc grăsime de pasăre şi tâmiie, apoi 
aşezase două pietre acoperite cu texte magice, prin care Toth 
fixa durata vieţii şi destinul nou-născutului. Cît despre 
asistentele sale, acestea îi calmaseră durerile celei care năştea, 
introducîndu-i în vagin o pastă compusă din lapte, mărar, răşină 
de terebint, ceapă şi sare proaspătă. 

Fragila Uabet, al cărei pîntece crescuse în ultimele zile în 
mod spectaculos, nu-şi ascundea îngrijorarea: 

- Totul e normal? 

- Linişteşte-te, îi spuse Clara, naşterea e iminentă şi nu vei 
avea nevoie nici măcar să înghiţi vreun leac pentru a-ţi domoli 
suferinţa. Copilul se prezintă cît se poate de bine. 

- Am impresia că am un bebeluş enorm... Oare mă va sflşia 
cînd va ieşi? 

- Nu, fii fără grijă! Deşi e mic, bazinul tău e făcut pentru a 
da naştere la copii. 

Contracţiile se înteţeau. Preotesele o dezbrâcară pe Uabet 
şi o ajutară să stea pe vine, menţinindu-i bustul drept. 

După cum prevăzuse Clara, copilul veni pe lume fără 
complicaţii. Ţipătul pe care-l scosese fu atit de puternic, încît 
alertă mare parte din sat. 


- De ce nu mă lasă înăuntru? se revoltă Paneb. 

- Pentru că ritualul naşterii este o treabă a femeilor, îi 
răspunse Pai Piinicâ-Bunăâ. Prezenţa ta ar fi inutilă şi chiar 
periculoasă. 

- Dar se naşte copilul meu! 

- De asta se ocupă femeia cea înţeleaptă şi ajutoarele ei. 

- Cum se creşte un copil, Pai? 

- Oricare ar fi el, un copilaş este un baston sucit, atins de 
două defecte: surditatea şi nerecunoştinţa. Trebuie, cît mai 
repede, să-i deschizi urechea pe care o are pe spatel, sâ-i 
vorbeşti despre îndatoririle sale, să-l faci să înţeleagă tot ce le 
datorează el părinţilor şi sâ-l înveţi respectul faţă de ceilalţi. 
Atunci va începe să fie drept şi va putea să se ridice. 

- Dacă acest copil îmi seamănă, nu voi avea partea 
frumoasă. 

Uşa se deschise şi Clara apăru, radioasă: 

- Un băiat... Un băiat splendid care cîntâreşte pe puţin şase 
kilograme! 

Paneb dădu buzna în camera parfumată cu iasomie, în care 
soţia sa se odihnea pe un pat confortabil, ţinîndu-şi în braţe 
enormul bebeluş. Avea părul mare şi negru şi doi dinţi, peste 
care tatăl îşi trecu, mirat, degetul arătător. 

- N-am văzut în viaţa mea aşa ceva, mărturisi cea mai 
bătrină dintre moaşe. Cordonul ombilical era atît de gros, încît 
abia am reuşit sa-l tăiem. 

Paneb era uluit. După cîte se vedea, colosul de fiu al sau nu 
va face parte din categoria celor sfrijiţi şi bolnăvicioşi. 

' Expresie folosita de înţelepţi, care considera ca un copil 
needucat este un surd, pentru ca „urechea pe care o are pe 
spate" n-a fost deschisa cu „bastonul" (medu), adică vorba 
(medu) dascălului care-l echipează cu bastonul necesar pentru a 
pomi în călătoria vieţii. 

- Eşti mulţumit de mine? îl întrebă Uabet, cu un glăscior 
obosit. 

Zelosul îşi sărută soţia pe tîmplă: 

- Pot să-l ţin şi eu? 

- Ai grijă! 

— Va fi un scandalagiu, sînt sigur! 


Mama îi dădea copilului carnea, tatăl - sistemul osos; iar 
sperma se formează în oasele unui băiat. Dată fiind greutatea 
acestui nou-nâscut, Paneb se simţi mulţumit de calităţile sale de 
părinte. 

Clara îi oferi tinerei mame miere şi o prăjitură ce se mînca 
numai la naştere, „Ochiul blînd al lui Horus". O preoteasă tocă 
mărunt capetele unor tije de papirus şi obţinu un praf, pe care-l 
amestecă în laptele lehuzei; ea i-l va da-bebeluşului, sâ-l bea 
înainte de a fi alăptat de o doică, posesoare a unor sîni generoşi. 

- Au fost luate toate precauţiile? întrebă Paneb. 

Clara îi trecu în jurul gitului noul-născutului un colier fin din 
in cu şapte noduri, de care atîrnau o bucăţică de papirus îndoit, 
ce cuprindea formulele de protecţie împotriva forţelor obscure, 
un minuscul căţel de usturoi şi o ceapă. 

- Doar lumina îl va salva pe acest copil de la moartea care 
vine ca o hoaţă, spuse ea. Nici un demon nu se va ivi din 
întuneric pentru a-l lua, căci în timpul nopţii vom ţine o lampă 
aprinsă şi vom veghea asupra lui. 

Mulţumit, Paneb aborda un subiect esenţial: 

- Ce nume îi vom da, Uabet? 

Mama era cea care trebuia sa aleagă, îi putea pune un 
nume pentru primii ani de viaţă, pâstrînd secret un altul; acesta 
din urmă nu era dezvăluit decît în momentul în care copilul 
începea să dea dovada că are calitatea al cărei nume îl purta. 

Va fi de ajuns un singur nume, hotărî Uabet cea Pură: fiul 
nostru se va numi Apertil, „Cel-care-are-multa-forţâ". 

1 în limba egipteana, Âa-pehty. „uriaşul plin de forţa, de 
violenţa". 

Vacarmul începu după miezul nopţii. La început, nu se auzi 
decit o voce gravă de beţivan, apoi o a doua, mai nesigură şi, în 
sfîrşit, o a treia, care părea să reia, dar mai râu, melopeea 
necuviincioasă a celorlalţi doi. 

Cei trei petrecăreţi îşi ţipau atit de tare dragostea pentru 
vin, femei şi libertate, încît treziră tot satul. Copiii plingeau, ciinii 
lătrau. 

Exasperată, soţia lui Pai Pîinică-Bună ieşi să-i recunoască pe 
scandalagii şi sâ-i pună la respect. 

Mare îi fu surpriza vâzîndu-şi soţul, abia ţinîndu-se pe 
picioare, atirnat de un braţ al lui Paneb, cu celălalt braţ, colosul 


susţinîndu-l pe sculptorul Renup cel Jovial, incapabil sâ-şi mai 
menţină echilibrul. 

Văziîndu-şi soţia, Pai se prăbuşi, speriat, la pâmînt: 

- Stai sâ-ţi explic... Am sărbătorit naşterea fiului lui Paneb şi 
eu... 

- Intră imediat în casă! 

- Sîntem oameni liberi, declară cu mîndrie Renup cel Jovial, 
şi sărbătoarea n-a luat încă sfîrşit! 

Matroana îl pâlmui pe sculptor, care nu putu să riposteze. 
Apoi, îl înşfacă pe soţul ei de ceafă, smulgîndu-i un strigăt de 
durere. 

Paneb izbucni în rîs, începu din nou sa cînte golind un nou 
urcior cu vin, după care se opri înaintea casei Turcoazei. 

Îi trecu prin minte o idee. Îi va uimi pe toţi sătenii, 
dovedindu-le talentul său. 


Dis-de-dimineaţă, cînd Turcoaza cea frumoasă deschise 
uşa, dădu cu ochii de o mulţime de oameni, veniţi să admire 
portretul, în mărime naturală, pe care Paneb, acum adormit în 
mijlocul drumului, i-l făcuse iubitei sale. O desenase goala, 
cîntînd din lăută. Singurul obiect de îmbrăcăminte era o delicată 
centură din perle, a căror fineţe nu făcea decit să sublinieze 
formele demne de admirat ale tinerei. 

Comentariile nu mai conteneau şi nu erau defel elogioase. 

Nakht cel Puternic începuse deja să şteargă această operă 
scandaloasă, iar Paneb era acuzat că are „gura în flăcări" şi 
inima prea arzătoare. 

- Ştiţi ce ticăloşie a îndrăznit să facă pentru a ajunge în 
halul ăsta? strigă o preoteasa. A furat vin de pe mesele cu 
ofrande pentru cei morţi! 

- Dar mai încetaţi cu invențiile astea idioate, interveni 
Turcoaza. Paneb a primit toată băutura din pivniţa mea. Şi apoi, 
nu există decit o singură persoană care s-ar putea simţi jignită 
de pictura sa - eu însămi. Dar eu nu mă simt deloc ofensată. 
Este oare un delict să chefuieşti din cînd în cînd? 

- Dacă o faci în felul ăsta, da! obiectă soţia lui Pai Piinicâ- 
Bună. Pînâ-n prezent, satul a trăit în linişte şi nimic nu se va 
schimba fiindcă aşa vrea aiuritul ăsta de Paneb! 

- Ai uitat că ai fost şi tu odată tînârâ? o întrebă Turcoaza. 


- Am fost, dar nu am băut niciodată pînâ sâ-mi pierd minţile 
şi o spun cu mîndrie! Derbedeul ăsta nu merită pic de milă! 

Ched Salvatorul se apropie, parfumat şi bărbierit impecabil, 
ca de obicei: 

— Nu uitaţi că a devenit asistentul meu şi câ-l aşteaptă o 
muncă de o mare importanţă. Părerea mea este că ar trebui să 
uităm acest incident. 

Sătenii începură să discute între ei, cu animozitate. Şi 
concluzia se impuse de la sine, exprimată de Casa-Funie: 

- Să cerem părerea maestrului de operă! Hotarirea lui va fi 
cea justă. 

Nefer cel Tăcut, care lucrase pînâ noaptea tirziu la planul 
mormîntului lui Merenptah, ajunse cînd cearta era în toi. În faţa 
atitor comentarii contradictorii, maestrul era oarecum stînjenit 
ca sa îşi mai exprime vreo părere. Intervenţia Turcoazei, concisă 
şi clară, îl făcu să înţeleagă mai bine ce se întîmplase. 

— împrăstiaţi-va, porunci el, şi lâsaţi-mă singur cu Paneb! 

După chipul miînios al Tăcutului, soţia lui Pai Piinica-Bună 
era convinsa că petrecăreţul avea să treacă prin momente 
grele. 

128 CHRJSTIAN JACQ Luînd o cupă din lut ars, maestrul de 
operă luă apă dintr-un urcior mare şi i-o aruncă în fată lui Paneb, 
al cărui somn nu fusese deloc tulburat de zarva oamenilor. 

Zelosul se trezi pe dată şi se ridică, gata să se apere: 

- Cine a-ndrăznit... 

- Şeful tău de echipă, Paneb! Cel căruia îi datorezi respect şi 
supunere! 

23. 

Deşi îl durea tare capul, Paneb se ridica şi se sprijini de 
zidul casei Turcoazei: 

- De ce mi-au şters portretul? se indignă el. 

- Pentru că fațadele caselor noastre trebuie să rămînă albe. 

Aminteşte-ţi: tu însuţi le-ai restaurat. Nu poţi admite să fie 
mizgălite cu asemenea desene. 

Paneb îşi aruncă penelul în aer: 

- Vreau să cuceresc cerul, stelele şi tot pămîntul, să le 
cuprind în pictura mea, să dezvălui realitatea cea mai tainică, s- 
o fac să vibreze şi sâ-i dau căldura pe care n-o are decit trupul 
unei femei îndrăgostite! Şi o să pictez unde vreau, chiar şi pe 
zidul unei case! 


-Nu, Paneb! 

Privirea încă pierdută a tînărului colos îndrăzni totuşi s-o 
înfrunte pe cea a Tăcutului: 

- Cum adică, nu? Nu eşti tu acela care îmi va dicta cum să 
mă port! 

- Sînt şeful tău de echipă şi am puterea să te exclud din 
confrerie pentru abateri grave. Una din ele ar fi aceea de a 
refuza să dai ascultare maestrului de operă. 

Amenințarea îl făcu pe Zelos să se trezească de-a binelea: 

- Cred că nu vorbeşti serios... 

- Ba chiar foarte serios. Orice ni s-ar întîmpla, evenimente 
fericite sau nefericite, nu avem dreptul să ne purtăm ca nişte 
profani; trebuie să ne dovedim demni sa facem parte din 
confrerie. lată de ce atitudinea ta nu poate fi acceptată! 

- Cu alte cuvinte, nu te mai pot numi prietenul meu... 

- Stupul e mai important decit albina, Paneb! Tot el e mai 
important decit relaţiile amicale şi simpatiile personale. Tu eşti 
cel care mă face să mă port ca un maestru de operă şi, oricît mi- 
ar fi de greu, nu mă voi sustrage acestei îndatoriri. 

Zelosul îşi strînse pumnii: 

- Figura muzicantei nude a fost ştearsă, peretele va 
redeveni alb... Mai râmiîne ceva de reproşat? 

- Beţia, scandalul şi lipsa de stâpiînire de sine. Cînd vei 
înţelege, în sfîrşit, că tu lucrezi la Marea Operă? 

- Asta e treaba ta! Eu nu sînt decît asistentul lui Ched 
Salvatorul. 

- Te înşeli, Paneb! Toţi locuitorii acestui sat trăiesc aceeaşi 
aventură, indiferent de rolul lor. Oricare ţi-ar fi talentele, nu-ţi 
voi permite să le foloseşti de unul singur. 

Zelosul simţi că Tăcutul nu glumeşte: 

- Măcar ştii ce Fierbe în mine? Aş picta locuri de veci cu 
zecile, fără să mă simt rupt de oboseală! 

- M-aş bucura pentru tine. Dar pînă atunci, ori îţi accepti 
pedeapsa, ori părăseşti Locaşul Adevărului. 

Paneb îi întoarse spatele judecătorului său: 

- Această sancţiune va fi dezonorantă'? 

- Nu mă cunoşti bine, pictore-asistent! Chiar şi o sancţiune 
trebuie să fie utilă confreriei. 


Mehy lucra repede şi bine. Datorită profundei sale 
cunoaşteri a armatei şi a administraţiei, organiza reţele de 
informare eficiente, pentru a afla cît mai multe veşti 
confidenţiale şi pentru a putea aprecia astfel evoluţia situaţiei, 
fără prea multe erori. 

Generalul pretindea o disciplina foarte strictă, înconjurîndu- 
se de subalterni fără sentimente, cărora le promitea avantaje 
substanţiale, cu condiţia sa-i dea satisfacţie. Promitea, nu se 
finea de cuvint, explica de ce, apoi promitea din nou: Mehy 
devenise maestru în aceasta artă subtilă, la care se adăuga şi 
calomnia, răspîndită zi după zi. Ea îi permitea să-i învrăjbească 
pe colaboratori, unii contra altora, şi să întreţină un climat de 
neîncredere, foarte util în cazul în care era nevoie sâ-l învinuieşti 
de un eşec sau de o manevră greşită pe unul sau pe altul. 

Generalul minţea cu o siguranţă şi o forţă de convingere 
care-i transforma pe interlocutori în adepţii săi; muncind mult, 
aşa cum majoritatea demnitarilor n-o făceau, cunoştea cu 
precizie dosarele şi nu se temea de nici o critică. 

Unii ofiţeri superiori se arătau uneori integri şi lucizi, putînd 
deveni periculoşi. Mehy îi supraveghea îndeaproape şi îi invita 
chiar la masă, pentru a putea afla şi părerea iubitoarei sale soţii, 
Serketa. Aceasta prinsese atît de mult gustul asasinatului, încît 
n-ar fi ezitat nici o clipă sâ-l sâvirsească, dacă ar fi fost nevoie. 

Alături de o aliată atît de talentată, multe probleme puteau 
fi rezolvate, înainte chiar de a se ivi. 


Reîntors din capitala Pi-Ramses, şeful escortei tebane care 
însoţise garda regală se prezentă dinaintea superiorului său: 

- Aţi călătorit bine? 

-Excelent, generale! Nici un incident de semnalat. Oamenii 
trăiesc în pace, iar flotila faraonului a fost aclamată pe tot 
parcursul călătoriei. Merenptah a ajuns sănătos la Pi-Ramses. 

- Cum ţi s-a părut marea cetate din Nord? 

- Ca să fiu sincer, generale, mai puţin impresionantă decit 
Teba. Templele şi palatele sînt grandioase, desigur, dar le 
lipseşte încă vechimea care face gloria cetăţii noastre. Şi nimic 
n-ar putea egala Karnak-ul. 

- Ai reuşit să obţii informaţii din climatul politic? 

- Este, mai degrabă, tulbure. Nimeni nu contestă 
capacitatea de a guverna a lui Merenptah, dar a apărut deja o 


luptă în vederea unei succesiuni care n-ar trebui să întiîrzie, 
avînd în vedere vîrsta regelui. 

- Oare oamenii uită că e fiul lui Ramses cel Mare şi că ar 
putea trăi tot atit de mult ca el? 

- Uită, într-adevăr. Şi apoi, doi candidaţi serioşi au început 
deja să-şi facă râu unul altuia: Sethi, fiul lui Merenptah, şi 
Amenmes, neastimpăratul fiu al lui Sethi, pe care nici măcar 
tatăl său nu pare a reuşi sâ-i controleze. 

- Voi avea nevoie de cît mai multe informaţii asupra acestor 
două personaje, îi ceru Mehy. 

- Avem ciţiva buni prieteni la Pi-Ramses, ofiţeri de origine 
tebană. 

- Reîntoarcerea rapidă a regelui o fi fost cauzată de vreo 
tentativa de lovitură de stat? 

- La Pi-Ramses a circulat un zvon fals: cum că Merenptah ar 
fi murit la Teba. De îndată, Amenmes a făcut să se spună că 
tatăl său era atit de afectat de eveniment, încît nu avea curajul 
să urce pe tron. Între timp, prin curieri oficiali, au sosit mai 
multe dezminţiri, dar zvonul a continuat să circule, determinînd 
revenirea grabnică a regelui, pentru ca toată lumea să vadă că 
este încă în viaţa. Totul pare să intre în normal, altfel Merenptah 
ar avea mari dificultăţi în a-şi exercita autoritatea şi a dejuca 
planurile intriganţilor. 

„lată de ce ţine el atit de mult la supunerea absolută a 
regiunii tebane, gîndi Mehy; dacă s-ar revolta, ce mijloace ar 
putea avea pentru a restabili ordinea?" - Un alt amănunt, 
generale: toate garnizoanele de la frontierele de vest şi de nord- 
est au fost puse în stare de alertă. 

Mehy luă foc: 

- Bine, dar asta e o veste foarte importantă! De ce nu mi-ai 
spus-o de la început? 

- Pentru că, după cîte am putut sa aflu, nu era vorba decit 
de un simplu exerciţiu. Merenptah dorea să se asigure de faptul 
că ordinele-i vor fi corect transmise şi executate. Se pare că n-a 
existat nici o hibă în sistem. 

- Şi totuşi... Acest exerciţiu nu ascunde, oare, ameninţarea 
unei invazii? 


— Nu cred, pentru că atmosfera e liniştită şi nu se 
întrezăreşte vreo înfruntare. De altfel, unii gradaţi consideră că 


armamentul e prea învechit, că soldaţii bine instruiți au scăzut 
ca număr şi că toţi aceşti lungi ani de pace au făcut ca armata 
egipteană să uite cum se poartă şi care este rostul unei lupte. 

- lată de ce am făcut numeroase reforme printre trupele 
tebane! 

- Deşi regimentele de elită, însărcinate cu apărarea 
frontierelor în caz de atac, se află la Pi-Ramses, cred că 
instruirea lor nu este destul de bună. Dar Egiptul nu este presat 
de nici o ameninţare serioasă, iar pacea instaurată de Ramses 
cel Mare ar trebui să dureze în continuare. 

Mehy nu era de aceeaşi părere: Ramses era mort, şi, o dată 
cu el, dispăruse şi magia sa. În curînd, intenţiile de război ale 
libienilor, sirienilor şi asiaticilor se vor trezi şi nu vor putea fi 
înfruntaţi de un Merenptah care îmbâtrineşte. Pe aceste 
popoare agresive şi răzbunătoare doar Ramses ştiuse să le 
supună. Dar acum, sînt, desigur, dornice de războaie. 

Pentru Mehy era important să profite la maximum de ultimii 
ani de pace pentru a face şi mai puternică armata tebană; poate 
că miine va fi nevoie de el ca de un adevărat salvator. 

- Ce se spune despre regină? întrebă generalul. 

- Că îi este fidelă soţului ei şi că n-are nici un motiv de 
neînțelegere cu el. Căsnicia lor e foarte solidă, iar Merenptah n-a 
manifestat niciodată nici cel mai mic interes faţă de frumoasele 
tinere care se tot perindă pe la Curte. Felul său auster de a fi l-a 
îndrumat către o muncă neobosită şi n-a luat parte la banchete 
decit foarte rar. Acum, cînd este rege, şi cînd răspunderea sa a 
crescut, e uşor de imaginat că nu-şi va sacrifica timpul preţios 
plăcerilor unei plimbări cu barca, prin păpuriş. 

„Păcat, se gîndi Mehy; o regina mediocra şi perfidă ar fi 
putut fi manipuiată pentru obţinerea de profit." - Şi ce ai aflat 
despre Casa reginei? 

- In felul în care îşi conduce personalul, Iset cea Frumoasă 
este cu adevărat o mină de fier. De fapt, ea controlează această 
Casa de mai mulţi ani, cu aprobarea lui Ramses, şi iată că, la 
Curte, n-a mai izbucnit vreun scandal de foarte multa vreme. 

Soţia lui Merenptah are o reputaţie de excelentă gestionară 
şi nimeni n-ar încerca vreun abuz. 

În ochii lui Mehy, acest raport cuprindea multe aspecte 
pozitive, pe care el trebuia să fie gata să le folosească, în 
funcţie de evenimente; dar aşteptarea nu era o soluţie, îi 


revenea rolul de a găsi noi hibe sau de a le da amploare celor 
existente, răspunzind totodată la o întrebare foarte delicată: ce 
atitudine să adopte faţă de Locaşul Adevărului? 

24. 

Şeful Sobek îşi iubea meseria şi era un bun paznic. Şi, ca 
orice bun paznic, simţea pericolul. Or, îl simţea foarte aproape 
de el, chiar în interiorul Locaşului Adevărului. Zece ani de 
căutări zadarnice nu-i stinseseră dorinţa de a-i descoperi pe 
asasinul paznicului nubian şi pe omul care îi voia râul lui Nefer 
cel Tăcut. Aceeaşi obsedantă ipoteză îi revenea mereu în minte: 
acest monstru se ascundea în sat, făcea parte din echipa 
condusă de Nefer. 

O dată cu dispariţia lui Ramses şi numirea Tăcutului ca 
maestru de operă, criminalul se hotărise, oare, să râmînă în 
umbră pentru totdeauna? Sobek se îndoia de aceast lucru. 
Răbdător şi hotărit, acest demon urmărea un scop precis. 

Nefer era expus pericolului, mai mult ca niciodată. 

Şi trădătorul avea, fără nici o îndoială, complici în exterior, 
ca, bunăoară, acel Abry, care nu se sinucisese, ci fusese 
suprimat pentru a nu vorbi. Abry, administratorul principal al 
malului stîng, numit şi protector al Locaşului Adevărului! Mai 
încăpea îndoiala asupra gravitaţii răului comis? Dispariţia sa 
îndepărta o pista majora, dar poate ca Sobek avea să reuşească 
sa prindă firele complotului, identificîndu-l pe artizanul care-şi 
încalcase juramintul. 

In plus, nubianul luase o hotărire pe care nu avea de gînd s- 
o comunice cuiva: folosind toate mijloacele de care dispunea, va 
porni pe urmele fiecăruia dintre membrii echipei din dreapta. 

Dacă vreo fiară nelegiuita se ascundea printre ei, într-o 
buna zi urma să facă o greşeală. 

Era unica posibilitate de a izbîndi şi se va strădui să nu-i 
scape. 

- Şefu', îl anunţă unul dintre oamenii săi, a sosit măgarul. 

- Măgarul... Care măgar? 

- Păi... Cred că acela pe care l-aţi cerut. 

- Ah, da, aşa e! Spune-i negustorului câ-l voi plăti săptâmîna 
asta. 

Sobek ascultă rapoartele paznicilor nubieni, care nu-i 
semnalară nici un incident. Valea Regilor era bine păzită şi nici 
un suspect nu încercase să se apropie de acel loc. Dar trupa se 


plîngea de numărul de ore de supraveghere pe care era obligată 
- să le efectueze, deşi totul era liniştit. Mai mult, această muncă 
prestată în plus era foarte prost plătită. 

Şeful Sobek fu cuprins de o miînie violentă: 

- Unde vă credeţi, adunătură de imbecili? Ce trebuie voi să 
supravegheați nu este un depozit de grine, ci Locaşul 
Adevărului! A munci aici este o onoare, iar cei care nu înţeleg 
acest lucru îşi pot da demisia chiar acum. 

Renunţară cu toţi la plingere şi fiecare se reîntoarse la 
postul său, în timp ce Sobek îşi cerceta măgarul: 

- Ce preţ cere negustorul? 

- O bucată de stofă, o pereche de sandale, un sac de secară 
şi altul de făină, răspunse plantonul. 

- Ăsta îşi bate joc de mine! Bietul animal e bâtrîn şi bolnav; 
nu poate el rezista pe potecile de munte. Mai bine l-ar duce 
printre palmieri şi l-ar lăsa să-şi petreacă în pace ultimele zile. 


Negustorul de măgari se înclină în faţa lui Mehy: 

- Am făcut după cum mi-aţi spus. 

- l-ai dus şefului Sobek un animal bătrin? 

- Atît de bătrîn încît abia poate merge. 

- Ai cerut un preţ bun? 

- De parca ar fi fost un măgar perfect sănătos. 

— Bonul de livrare a fost înregistrat? 

- Bineînţeles, dar cu descrierea unui animal viguros, văzut 
de mai mulţi martori în momentul în care l-am scos din staulul 
meu. 

- Perfect... Aşadar, Sobek este obligat sa ţi-l plătească. Dar 
nu-l sicîi şi lasă ceva timp să treacă. Am o veste bună pentru 
tine: administraţia îţi cere vreo sută de măgari. Să fie rezistenți 
şi preţul acceptabil, căci am mare grijă de cheltuieli, în folosul 
finanţelor publice. 


Paneb lucrase zi şi noapte, pentru a scăpa cît mai repede 
de corvoada impusă de maestrul de operă. La urma urmelor, 
avusese ocazia să înveţe o nouă tehnică, cea a sculptării 
stelelor, şi să perfecţioneze un tip de desen pe care, pînâ atunci, 
îl practicase prea puţin. 

Vinul Turcoazei fiind excelent, durerea de cap a tînărului 
colos nu durase multă vreme; şi cum Aperti şi mama sa se 


simțeau amiîndoi foarte bine, Paneb nu regretase nici o clipă 
acel chef, care continua să suscite dezaprobarea sătenilor. Izolat 
în atelierul său, pedepsitul nu le putea auzi bufele. 

Cînd apăru Nefer cel Tăcut, pictorul asistent tocmai dădea o 
ultimă tentă de verde la urechea unui Osiris. 

Finisase mai mult de vreo sută de urechi - negre, ca acele 
ale ilustrei regine Ahmes-Nefertari, fondatoarea confreriei 
feminine a Locaşului Adevărului; galbene, ca ale fiului său regal, 
Amenhotep |, venerat de constructori; albastru-închis pentru a 
reda cerul în care se mişca aerul creat de zei; urechi de calcar, 
lungi de şapte centimetri, late de patru, groase de doi; altele, 
sculptate în relief sau scobite în piatra stelei ce urma sa fie 
depusa în vreo capela. 

- Eu nu cerusem decit vreo zece perechi de urechi, ca 
ofrandă la templu, spuse maestrul de operă. 

- Am simţit plăcerea să le fac... Cu atitea, zeii ar trebui să 
audă rugăciunile întregului sat. 

- Magia trebuie să opereze în ambele sensuri, Paneb; fie ca 
ei să ne audă, într-adevăr, dar şi noi sâ-i auzim, şi mai ales tu. Ai 
uitat că Servitor al Locaşului Adevărului este „cel care aude 
chemarea"? Dacă te asculţi doar pe tine, rişti să devii surd la 
spiritul satului. 

- „Să asculţi e lucrul cel mai important"... Dar, de zece ani, 
nu fac decit asta! 

- în primul rînd, exagerezi; şi apoi, crezi că un artizan va 
înceta vreodată să asculte!'? 

— Mai lasă morala! Trebuie să împart eu însumi urechile'? 

- Cred că aşa bănuiai şi tu! 

Nakht cel Puternic îi întrerupse pe cei doi: 

- O tragedie, abia putu el să spună, o tragedie oribilă... 

Copilul... N-a mai supravieţuit! 

Paneb ieşi din atelier ca o săgeată şi alergă pînă acasă. 

Oare de ce îl lovea destinul cu atîta cruzime? Să te îmbeţi, 
asta nu e totuşi o greşeală atit de gravă în faţa zeilor! Da, era 
prea mîndru de talentul său şi, în ultima vreme, s-a cam umflat 
în pene, dar ce vină avea copilaşul? 

Uabet cea Pură se odihnea în prima încăpere: 

- Paneb, pari tulburat! 

- Cum s-a întîmplat? 

- Despre ce vorbeşti? 


O apucă de umeri: 

- Spune-mi, Uabet, vreau să ştiu! 

-Dar... Ce? 

- Fiul meu... Cum de-a murit!'? 

- Ce tot spui acolo'? în clipa asta, doica îl alăptează! 

Paneb dădu năvală în cameră. Aperti sugea cu lăcomie, fără 
sâ-şi tragă sufletul. 

- A luat deja în greutate, spuse doica; aveţi, într-adevăr, un 
băiat frumos. 

Uabet cea Pură îl iscodi pe soţul său: 

- Vorbeai de un copil mort... 

- Nakht e cel care mi-a dat vestea. 

Tulburaţi, sătenii se adunau la locul dramei. Chemată de 
urgenţă, femeia înţeleaptă nu putuse decit sa constate decesul 
unui băieţel, care, vrind să facă pe echilibristul pe marginea 
unei terase pentru a stîrni uimirea unei fetiţe, căzuse pe stradă, 
drept în cap. Soarta a vrut să se lovească de treptele unei scări. 

Nimeni nu îndrăznea să se atingă de cadavru. Paneb fu cel 
care, încetişor, ridică trupul dezmembrat şi îl ţinu la piept, ca şi 
cînd copilaşul ar fi dormit. 

Un bărbat se desprinse din mulţime, răvăşit de suferinţă: 

- E fiul meu, spuse bijutierul Thuty. Avea doar cinci ani. 

- Vrei să-l iei'.' - Nu, Paneb, n-am curaj... lţi mulţumesc 
pentru ajutor, îţi mulţumesc din toată inima. 

Mama leşinase şi femeia înţeleaptă o îngrijea acum. 

Maestrul de operă îmbrăcase roba însteiată a preotului 
învierii şi le ceruse cîtorva artizani să se purifice, pentru a-l 
asista la riturile funerare. 

Sătenii se îndreptară îngroziţi în procesiune către cimitirul 
din Est, în care, într-o parte, erau înmormiîntaţi copiii morţi la o 
vîrstă frageda. Fetuşii sau pruncii născuţi morţi erau puşi în 
amfore. Coşuri rotunde sau ovale erau destinate sugarilor, pe 
care moartea cea lacomă îi răpise, neluînd în seamă mijloacele 
de protecţie magică. 

Pentru fiul bijutierului, Didia cel Generos oferise o mică 
lădiţă dreptunghiulară din lemn de sicomor, cu capacul plat, pe 
care o păstra de multă vreme în atelierul său. 

In timp ce Nefer cel Tăcut celebra un scurt ritual prin care 
se anunţa reîntoarcerea copilaşului în trupul imens al mamei 
sale cereşti, Paneb înfăşură micul cadavru într-o pînză de in şi îl 


culca în sarcofagul în care Turcoaza pusese două vase cu piine, 
struguri si curmale, provizii pentru drumul către lumea cealaltă. 

Apoi, coşciugul fu coborit într-o groapă şi zeul pâmîntului îl 
sorbi, pentru a-l transforma într-o corabie ce urma sa plutească 
pe întinderile de apă ale cosmosului. 

Conform regulii lor, artizanii Locaşului Adevărului erau şi 
preoţi şi n-aveau nevoie de nici un ajutor din afară, întregul sat 
urma să ţină doliu şi nimeni nu avea să poată uita lacrimile lui 
Paneb care, pînă-n clipa cînd a trebuit să se despartă de băieţel, 
dorise să creadă că energia şi căldura sa îl vor putea readuce la 
viata. 

25. 

- De data asta, Mehy, răbdarea mea a ajuns la capăt şi 
pentru nici un motiv nu mă mai puteţi obliga să aştept în 
continuare! 

Omuleţul gras şi bărbos care îndrăznea sâ-i vorbească 
astfel generalului se numea Dakter, fiul unui matematician grec 
şi al unei chimiste persane. Cu ochii săi negri şi ameninţători, cu 
pârul roşcat şi picioarele prea scurte, nu arăta tocmai bine şi n- 
avea nimic seducător. 

Pus în fruntea laboratorului central din Teba - situat pe 
malul stîng, nu departe de Locaşul Adevărului - Dakter 
concepuse un proiect măreț: să facă în aşa fel încît Egiptul să 
intre în era ştiinţei şi a progresului, să-l smulgă credințelor 
învechite şi sâ-şi folosească, în sfîrşit, formidabilul potenţial. 
După ce a furat ideile altuia pentru a deveni un savant 
recunoscut şi ascultat, Dakter voia sâ-şi impună punctul de 
vedere şi să pună natura în slujba omului. 

Pentru a reuşi, mai avea nevoie de două elemente 
hotâritoare: sprijinul unui om politic de prim rang şi cunoaşterea 
secretelor Locaşului Adevărului. Or, Mehy era singurul egiptean 
capabil să-i dea satisfacţie pe de-a-ntregul. Spectaculoasei sale 
ascensiuni îi corespundea dorinţa de a pune mîna pe comorile 
confreriei, despre care afirma ca le văzuse şi ca aşadar nu era 
vorba doar de o simplă legenda. 

Totuşi, acest protector şi aliat îl lăsase să lîncezească pe el, 
Dakter, într-o existenţă banală, în care, în ciuda poziţiei sale, nu- 
şi putea pune în practică talentul. 

Mehy îl privea pe Dakter zimbind: 

- Ai crezut că te-am uitat, nu-i aşa? 


-Aşa este! 

- Ei bine, te-ai înşelat. S-a întîmplat aşa pentru că aveam 
alte priorităţi. 

- Dar ştiinţa... 

- Ştiinţa nu e independentă de putere şi nu va fi niciodată! 

Vezi tu, dispariţia lui Ramses, precum şi consecinţele 
acesteia mi se par mult mai importante decît dorinţele tale. 

- De acord! Dar acum sînteţi general şi administratorul 
principal al malului stîng... Ce vă mai împiedică să treceţi la 
acţiune'? 

- Tu eşti un fel de geniu, Dakter, şi noi vom putea duce la 
îndeplinire proiectele tale grandioase. Totuşi, nu cunoşti bine 
Egiptul. Desigur, eu sînt nu numai stăpînul ocult al puternicei şi 
bogatei regiuni tebane, dar şi protectorul Locaşului Adevărului. 

Şi voi fi tras la răspundere de către faraon în persoană. 

— Asta înseamnă... că sîntem legaţi de miini şi de picioare? 

- Deloc, dragul meu Dakter! Dar va trebui să fim prudenţi şi 
vicleni, precum fiarele sălbatice. 

Dezgustat, savantul se arată descurajat: 

- Aşadar, secretele acestei confrerii blestemate nu ne sînt 
deloc la îndemînâ... 

- Pentru un om care s-a dovedit atît de răbdător, îţi pierzi 
prea repede nădejdea! 

- Sînt lucid... Funcţiile pe care le-aţi primit va reduc la 
neputinţă! 

- Află că eu nu renunţ niciodată şi că ştiu să folosesc 
anumite împrejurări mai bine ca oricine. Puterile de care dispun 
sînt avantaje, nu inconveniente. 

- Dar... cum aveţi de gînd să acţionaţi!.' - Mai întîi, vreau să 
scap de un personaj incomod, şeful Sobek, pe care n-am reuşit 
sâ-l corup; printr-o procedură legală, va fi destituit şi, în sfîrşit, 
satul va fi lipsit de o pază, care, acum, e de netrecut. Apoi, 
intenţionez să-i constrîng pe scribul Mormiîntului şi pe maestrul 
de operă să-şi îndeplinească obligaţiile. 

Nu mi-ai vorbit tu despre o expediţie foarte specială, care ar 
trebui organizată la intervale regulate? 

- Ba da, şi nu înţeleg de ce artizanii confreriei sînt încă 
asociaţi. 

- Sfirşitul domniei lui Ramses şi începutul celei a lui 
Merenptah au schimbat obiceiurile, dar mie îmi revine sarcina să 


le restabilesc. Ca şef al laboratorului central, presupun că nu ai 
nici galena, nici bitum! 

Chipul slut al lui Dakter înflori: 

- încă de miine, veţi primi un raport amănunţit şi o cerere 
de urgentă aprovizionare! 

- îţi plac călătoriile, prietene? 

- Nu mă sperie. 

- Vei fi conducătorul acestei expediţii, Dakter! în acest fel, 
vei putea controla totul. 


Artizanii  Locaşului Adevărului erau împărţiţi în două 
categorii: cei care practicau o tehnică dusă pînă la perfecţiune, 
fără a fi „prezenţi alături de Dumnezeu", şi cei care, precum 
Nefer cel Tăcut, trăiseră misterele Locaşului Aurului, puţind 
oficia la fel ca marii preoţi din Karnak. 

Fiind în acelaşi timp artizan şi preot, maestrul de operă se 
ducea în fiecare zi la templu, pentru a face munca primordială, 
adică descoperirea luminii divine care dădea viaţă lemnului, 
pietrei şi altor materiale. 

În timp ce se purifica înainte de a intra în sanctuar, Nefer se 
gîndea la calităţile pe care trebuie să le aibă un înţelept: să 
îndeplinească ceea ce e drept şi corect, să fie consecvent, tăcut 
şi calm, să aibă un caracter puternic, capabil să suporte atit 
fericirea cît şi nefericirea, o inimă vigilentă şi o limbă tăioasă. 
CU de mult îi trebuia pînă să ajungă la aceste virtuţi, deşi îi erau 
atit de necesare pentru a-şi îndeplini funcţia fără greş! 

N-avea altă soluţie decit să înainteze, zi după zi, purtînd 
grija confreriei, mai degrabă decit a lui însuşi. Celebrarea 
riturilor dimineţii îl revigora, tocmai cînd se întreba cum va 
putea face faţă atitor îndatoriri. 

Purtînd şorţul de aur primit de la faraon, Nefer intră în 
templul principal al Locaşului Adevărului, dedicat lui Maat, legea 
eternă a universului, şi lui Hathor, dragostea creatoare. Două 
drumuri care formau, de fapt, unul singur, două chipuri cu 
aceeaşi forţa divină. 

Primă insuliţă răsărită din oceanul lucrurilor posibile, 
sanctuarul era ochiul lui Dumnezeu care privea lumea. Fiind viu 
şi într-o permanentă schimbare, se hrănea din propria 
substanţă, ascunzînd lumina în pietre. 


Aici totul era rezonanţă, muzică divină, numere şi proporţii 
armonice; aici întîmplarea şi destinul erau anulate, luîndu-le 
locul o viaţă sublimă, neîntinată de nici o imperfecţiune. 

Asemănător cerului în toate aspectele sale, templul era 
locuinţa Mamei constructorilor, fie că se numea Maat, Hathor 
sau zeiţă a liniştii; aici făcea ea să renască spiritual copiii săi. 

După îndeplinirea ofrandei lui Maat, în clipa în care faraonul 
celebra acelaşi ritual în marele templu din Pi-Ramses, Nefer se 
duse în sala bărcii, care, în acest loc, avea o importanţă 
deosebită. Locaşul Adevărului, nu era el comparat cu o corabie 
imensă în care urcau cele două echipaje? 

în aceasta zi de doliu pentru bijutierul Thuty, tovarăşul şi 
maestrul său în aceasta aventură artistică voia sâ-i primească 
fiul în marea călătorie a confreriei. De aceea, desenă un soare 
pe o cupă nouă, pe care o puse în partea din faţa a corăbiei 
sacre, la care visleau stelele nepieritoare, stele ce vor purta cu 
ele sufletul băieţelului. 


Cînd maestrul operei ieşi din templu, soarele răsărea şi 
strălucea deja cu generozitate.  Preotesele lui Hathor 
împodobeau cu flori altarele strămoşilor, gospodinele mergeau 
să aducă apă 

proaspătă şi se auzeau glasuri de copii rîzînd, care risipeau 
tristeţea dramei şi pregăteau viitorul. 

De o parte şi de alta a uşii deschise, Paneb instalase urechi 
pe două stele. Prezenţa lor îl făcu pe Nefer să zimbească, în 
timp ce se îndrepta către atelierul de sculptură. 

Spre marea sa surpriză, găsi uşa închisă. 

Renup cel Jovial veni în fugă: 

- Nu fi îngrijorat! Totul este bine. 

- De ce nu e deschis atelierul? 

- O simplă încurcătură. 

- Userhat Leul o fi poate bolnav? 

- El, bolnav? Nu, nu cred. 

- N-ar fi trebuit sâ-ţi dea cheia'? 

- Ba da, fără îndoială, dar... Dar a pierdut-o! Şi, probabil, o 
caută; de aceea o fi întirziat. De îndată ce o va găsi, va deschide 
uşa şi ne vom pune pe treabă. 

- Renup, nu ştii deloc să minţi! De ce nu-mi spui adevărul? 

Sculptorul se prefăcu mai vesel ca de obicei: 


— Te asigur că nu e vorbă de ceva grav... O simplă 
încurcătură ce se va rezolva imediat, sînt sigur. 

- Ai putea vorbi mai clar? 

- îl ştii pe Userhat, un caracter cam dificil... Din cînd în cînd, 
îl apucă o furie de speriat. 

- Şi acum, de ce e nemulţumit? 

- Să spunem... O uşoară neînțelegere cu colegul nostru Ipuy 
Iscoditorul. Dar nu e nimic grav, te asigur! 

- Şi cearta asta e un motiv pentru ca Userhat să nu 
deschidă atelierul de sculptură? Care e cauza? 

Renup nu îndrăzni să-l privească în faţă: 

- Ştii... Userhat refuză să-şi reia lucrul! 

26. 

În prima încăpere a confortabilei sale case, Userhat Leul îşi 
adusese omagiul strămoşilor, aşezind flori pe masa de ofrandă 
şi acum se distra fâcînd dintr-o bucată de sicomor un râţoi cu 
care se vor juca toată ziua cele două fete ale sale. 

- Te aşteptam, îi spuse el maestrului de operă. 

- lar eu aştept sâ-mi dai nişte explicaţii. 

Userhat puse jos dalta şi râţoiul neterminat, apoi îl privi 
drept în faţă pe Nefer cel Tăcut. Torsul puternic al artizanului 
tremura de indignare. 

- Eu sînt sculptorul-şef al echipei din dreapta şi chiar 
confrații mei din echipa din stînga mă consideră ca maestru al 
lor. 

Este adevărat? 

— Perfect adevărat. 

- în cazul ăsta, nu pot admite comportarea injurioasă a lui 
lpuy Iscoditorul faţă de mine! De cînd i s-a dat să poarte un 
evantai pentru a-i face umbră faraonului, acest om cu pretenţii 
crede că totul îi este permis, în aceste condiţii, hotarireă mea e 
luată: atita vreme cît nu va fi exclus din confrerie, eu nu-mi voi 
relua munca şi atelierul de sculptură va râmîne închis. 

Maestrul de operă ar fi putut, la rîndul său, să fie indignat la 
culme şi să-i amintească lui Userhat că atitudinea sa nu 
corespundea regulii confreriei, nefiind cu nimic mai corectă 
decit cea a lui Paneb. Dar asta ar fi însemnat să pună gaz peste 
foc şi să agraveze situaţia creată, tocmai acum cînd Tăcutul 
avea nevoie de o echipă bine închegata, pentru a porni munca 
pe două şantiere de o importanţă crucială. 


Nefer preferă să se aşeze pe un taburet şi să încerce să 
rezolve lucrurile: 

- Ce-i reproşezi tu lui Ipuy? 

Sculptorul-şef se aşeză, la rîndul său: 

- Ştii cît costă un porc frumos? 

- Cam două coşuri obişnuite, aprecie maestrul de operă. 

- Am vrut să cumpăr trei, oferind un preţ excelent: un coş 
de lux! Afacerea părea încheiată, dar vînzâtorul m-a prevenit că 
avea un client mai bun, care îi oferea... un pat! Un pat simplu, 
dar totuşi... O ofertă exorbitantă, fără nici o legătură cu valoarea 
reală a celor trei porci! Şi vrei să ştii care e necinstitul care se 
distrează provocînd această situaţie? lpuy Iscoditorul, colegul 
meu sculptor. Ştia prea bine că acei porci îmi erau destinaţi, dar 
i-a obţinut folosind te miri ce preţ, numai pentru a mă sfida! 

- Să admitem că e aşa... Dar de ce această duşmănie? 

- Pentru că nu sîntem de acord asupra preţului unei statui 
de calcar, pe care trebuie s-o livrăm responsabilului grînarelor 
din Karnak. După părerea mea, lpuy exagerează mult prea mult, 
refuzind să fie de acord cu mine. Dacă sînt cu adevărat 
superiorul său, atunci pretind sâ-mi dea ascultare! Dacă nu, nu 
mai vede nici o sculptură. 

- Ai dreptate! 

Chipul lui Userhat se însenină: 

- Te-am susţinut întotdeauna, Nefer, şi nu-mi pare rău! Cînd 
vei convoca tribunalul pentru a propune excluderea lui Ipuy'.' - 
Sînt alte treburi mai urgente. 

- Da? Şi ce anume? 

— Să i se pună în vedere vînzâtorului de porci să nu mai 
facă nici o afacere pe baze nechibzuite. Daca va continua, 
nimeni nu-i va mai cumpăra animalele; iar dacă lpuy e cel care 
va continua astfel, va fi ruinat. 

- Bine, bine... Dar cum rămîne cu preţul statuii? 

- Ţi-am spus deja, ai dreptate: gata cu sculptura. Comanda 
este anuiată, nu veţi livra nici o statuie responsabilului 
grînarelor. 

Ipuy va pierde tot, iar onoarea ta va fi salvată. 

- Desigur, dar este o mare pierdere, care ar putea fi 
recuperată... Poate că ne-am putea tocmi. 

- Tu să te tocmeşti cu lpuy!.' - Sigur ca nu, dar totuşi... Cu 
autoritatea ta, i-ai putea vorbi, făcîndu-l sâ-şi recunoască 


greşeala. Am termina statuia şi am vinde-o la un preţ fixat de 
tine. 

- în acest caz, ai fi de acord să te împaci cu Ipuy? 

Userhat Leul îi oferi maestrului o cupă de apa rece: 

- La urma urmelor, nu e un băiat râu... Dar sculptorul-şef 
sînteu! 

- Ce-ar fi să deschidem atelierul'? 

Userhat îşi umflă pieptul: 

- Asta îmi e datoria şi sînt mîndru s-o îndeplinesc. Spune-mi, 
Nefer... Nu-i aşa că mă crezi şi pe mine cam pretenţios, poate 
chiar mai prost decit Ipuy'? 

- Importanta e opera pe care o avem de îndeplinit. N-am 
chef să vă judec, nici pe unul, nici pe celălalt. 


Sub privirea lui Nefer cel Tăcut, Renup cel Jovial tăia lemne, 
în timp ce lpuy Iscoditorul finisa un stilp de susţinere cu o teslă, 
într-un colţ al atelierului, se zăreau o masca funerară şi un 
sarcofag. 

Userhat Leul terminase schiţa unei statui ce-l reprezenta pe 
un demnitar stînd în genunchi, cu palmele pe pulpe şi cu 
privirea înălţata către cer. Tocmai termina prima lustruire, cu 
ajutorul unei paste abrazive pe bază de pudră de cuarţ, aplicată 
cu fineţe. 

Era fascinant să-l priveşti lucrind: mîngiia statuia, îi şoptea 
secrete despre felul în care urma sâ-i dea viaţa şi păstra un ritm 
atit de regulat, încît avea nevoie de o totală stâpinire a 
respirației şi a miinii. 

Userhat îi întinse lui Ipuy un ferăstrău: 

- E rindul tău. 

Se înfruntară din priviri. Cea a lui Userhat exprima o rigoare 
lipsită de ostilitate, iar cea a lui lpuy, respect şi prietenie. 

Examinatorul reperă liniile roşii pe care Userhat le trasase 
pe calcar, pentru a defini contururile statuii. Cu o remarcabilă 
siguranţă în execuţie, înlătură bucăţile de piatră inutile, pentru a 
obţine silueta dorită de sculptorul-şef. 

Figura bărbatului în rugăciune începea să prindă viaţă. 

Renup cel Jovial, tare fericit sâ-şi vadă colegii împăcaţi, 
începu cu entuziasm cea de a doua lustruire. 

- Cînd vei termina, anunţă Userhat, voi străpunge urechile, 
ochii şi mîinile cu un sfredel din silex; lpuy va despărţi picioarele 


cu ajutorul unui tub din aramă, pe care-l va răsuci între palme; 
apoi voi face eu însumi ultima lustruire, cea mai delicată, căci 
ea va fixa pentru totdeauna formele feţei şi ale corpului. Va fi o 
statuie într-adevâr frumoasă, prieteni, v-o promit! 

- Daţi-i zor s-o terminaţi, le ceru maestrul de operă, căci în 
lunile următoare veţi avea de tras, nu glumă! Vom avea nevoie 
de alte statui de lemn pentru a-l serba pe Amenhotep |, 
întemeietorul nostru, precum şi de cîteva statui de cult ale 
faraonului Merenptah. 

Cei trei sculptori ar fi trebuit să se aştepte la această 
decizie, dar auzită chiar din gura maestrului de operă, câpâta o 
cu totul altă dimensiune. Brusc, îşi dădură seama de amploarea 
şi dificultatea operei pe care o aveau de realizat. 

- Vom avea nevoie de o mare cantitate de pietre de cea mai 
buna calitate, interveni Userhat Leul. 

- Chiar astăzi voi trimite mesaje la principalele cariere, 
promise Nefer. Veţi mai avea la dispoziţie unelte noi şi tot 
materialul care vă este necesar. 

- Vom avea mai puţine zile libere? 

— Tot ce se poate! Şi v-o spun sincer. Locaşul Adevărului va 
trebui sa se dovedească la înălţimea reputației sale şi simt că 
pierderea de vreme nu ne va fi favorabilă. 

- N-avem nici o şansă să ne plictisim, constată Veselul, 
scârpinîndu-se în cap. Cînd vom avea şi noi un portret oficial al 
regelui'? 

- lată-l, spuse maestrul de operă, dezvelind un model din 
ipsos, care prezenta un Merenptah auster, a cărui nobleţe a 
trăsăturilor era demnă de cea a lui Ramses cel Mare. 

- Nu ţi-ai pierdut îndemînarea, constată Userhat; adevăratul 
maestru sculptor tu eşti. 

- De la tine am învăţat totul... Contez pe voi pentru a crea 
coloşi, statui la fel ca acea a lui Osiris, care să prezinte oameni 
aşezaţi şi altele în postura celor care aduc ofrande. 

Ched Salvatorul intră în atelier şi aruncă o privire plină de 
interes asupra lucrărilor în curs de execuţie: 

- E plăcut să ai colegi pricepuţi, recunoscu el, uşor ironic. 

Aş putea să vă răpesc maestrul pentru cîteva clipe'? 

în limbajul pictorului, aceste vorbe anunțau o urgenţă. 

Totuşi, Ched nu renunţă la ţinuta lui elegantă pentru a se 
căţăra către mormîntul lui Kenhir: 


- Trebuia sâ-ţi arăt cît mai repede ultima ispravă a lui Paneb 
cel Zelos. 

O grijă în plus... Maestrul de operă se întreba cîte surprize îl 
mai aşteptau pe parcursul acestei zile sicîitoare. 

Ched Salvatorul se opri în faţa unui perete, pe care Paneb 
reluase şi modificase reprezentarea preotului aducîndu-i o 
ofrandă zeului Ptah. Era scăldată într-o lumină blinda, care 
punea în valoare fineţea penelului şi frumuseţea culorilor. 

- Bine, dar... e splendid! aprecie Nefer. 

- Nu-i aşa!'? S-a născut un mare pictor! 

27. 

Niut cea Neobosită nu se mai oprea din măturat. De mai 
multe ori, încercase să ia cu asalt biroul lui Kenhir, care avea tot 
mai multe dificultăţi sâ-şi apere domeniul. Această mică scorpie 
se ţinea băţoasă, îi discuta ordinele şi, uneori, făcea totul cum o 
tăia capul. Dar, pentru că era o bucătăreasă excelentă, scribul 
Mormiîntului nu prea dorea să scape de ea. 

- Curierul v-a adus scrisoarea asta, spuse ea dindu-i un 
papirus marcat cu sigiliul lui Mehy, administratorul principal al 
malului sting. 

Kenhir o citi pe dată. Deşi formuiată în termeni politicoşi, 
Mehy îl convoca în mod imperativ, pentru a doua zi. 

- Trebuie sa ies puţin, îi spuse scribul servitoarei sale. 

- Dejunul e aproape gata. 

- Nu stau mult. 

Kenhir îl găsi pe maestrul de opera în atelierul de sculptură, 
unde studia cîteva modele de statui pe care i le propuse Userhat 
Leul. 

- Sînt convocat de Mehy, îi aduse el la cunoştinţă. 

- S-a întîmplat ceva? întrebă Nefer. 

- Deloc, nu face decit să se conformeze obligaţiilor impuse 
de postul său. Ca doreşte să se întreţină cu mine, asta nu e ceva 
ilegal, dar eu nu sînt obligat sa răspund invitaţiei sale. 

- Neglijindu-l pe acest Mehy, nu riscaţi, oare, sa creaţi 
tensiuni inutile? 

152 CHRISTIAN JACQ - Ne-am putea teme de asta. După 
informaţiile pe care le am, acest personaj îşi face datoria cu 
multă competenţa şi seriozitate. Ba chiar mai mult, ar trebui să 
fie principalul nostru protector împotriva eventualelor tracasări 
administrative şi ar fi mai bine să fim în bune relaţii cu el. 


- Şi totuşi nu păreţi deloc dornic sâ-l întîlniţi. 

- Este adevărat, recunoscu Kenhir, căci mă tem de anumite 
pretenţii din partea sa. Precum majoritatea înalţilor funcţionari, 
nu poate înţelege rolul confreriei noastre şi va vrea, fără 
îndoială, să reducă din ceea ce consideră el a fi nişte privilegii. 
In acest caz, conversaţia noastră se va întrerupe în mod brutal. 
Acest Mehy va trebui să admită că n-are nici o legătură cu noi şi 
că nu i se va face nici o concesie. 


Portarul somptuoasei vile a lui Mehy se înclină în faţa 
scribului Mormiîntului si chemă intendentul, care veni în fugă. 

- Stăpînul meu vă aşteaptă, spuse el, înclinîndu-se la rîndul 
său. Binevoiţi să mă urmaţi.., Intendentul văzu în dreapta 
intrarea servitorilor, apoi porni pe o alee cu dale, care avea 
roşcovi de o parte şi de alta. Aceasta se prelungea cu o grădină 
mare, în mijlocul căreia fusese amenajat un bazin. 

De îndată ce trecu pragul impunătoarei locuinţe, Kenhir fu 
invitat de doi servitori să ia loc pe un scaun scund, îi spălară 
mîinile şi picioarele, i le şterseră cu pînze parfumate, apoi îi 
oferiră o frumoasă pereche de sandale. 

Intendentul îl conduse pe scribul Mormiîntului într-o 
anticameră, al cărei plafon, ornat cu împletituri vegetale, se 
sprijinea pe doua coloane de porfir. Apoi, îl introduse într-o 
vastă sală cu patru coloane, decorată cu scene de vinătoare şi 
de pescuit. 

- Stâpine, iatâ-l pe invitai! 

Purtînd o cămaşă plisată, după ultima modă, şi o perizoma 
lungă, prinsă cu o centură din piele, Mehy îşi lăsă trusa de scris 
şi veni în întîmpinarea oaspetelui său. 

- Dragul meu Kenhir, ce plăcere sa vă întîlnesc! Am preferat 
sa discutăm între patru ochi, la mine acasă, decit în cadrul sever 
al birourilor mele. Şi v-am rezervat o mică surpriză... 

Pe o masă joasă, o amforă roşie purta menţiunea: „Vin alb 
din oaza Khargeh. Ramses, anul 5". 

Paharnicul umplu doua cupe şi dispăru. 

- O viţă excepţională care datează din anul în care Ramses 
cel Mare i-a învins pe hitiţi la Kadeş! Fie vorba între noi: nu mi- 
au mai rămas decit trei urcioare... Hai sâ-l gustam, vreţi? 


Kenhir se aşeză într-un jilţ cu picioarele în formă de labe de 
leu de o calitate excelentă, ca, de altfel, tot mobilierul. Noului 
general îi plăcea bogăţia şi nu se lipsea de plăcerea de a o etala. 

Vesel, afectuos, ştia să-şi facă invitaţii să se simtă bine. Dar 
farmecul său n-avea efect asupra lui Kenhir cel Morocănos care 
totuşi aprecie la justa lui valoare excepţionalul vin alb, al cărui 
buchet era demn de admiraţie. 

- Doriţi fructe sau prăjituri? 

- Mă voi mulţumi cu acest vin. O minunăţie, într-adevâr! 

- Una dintre plăcerile vieţii este aceea de a-ţi bucura un 
prieten! Avem norocul să trăim într-o ţară în care oamenii ştiu 
să producă vinuri de o asemenea calitate, îmi permiteţi să vă 
întreb cum o duceţi cu sănătatea? 

- Nu mai sînt un tinerel, dar sînt încă în formă şi nu sufăr de 
nimic serios. 

- Să bem pentru longevitatea dumneavoastră! 

A doua cupă era tot atît de bună ca şi prima. 

„Dacă încearcă să mă îmbete, gîndi Kenhir, riscă să fie 
dezamăgit, căci aş putea rezista chiar dacă i-aş goli o bună 
parte din cramă. Şi nu voi da înapoi de teama gutei mele." - Ştip 
poate că faraonul mi-a încredinţat două funcţii: cea de general 
al forţelor armate tebane şi cea de administrator principal al 
malului stîng. Aceste funcţii sînt legate între ele, căci am datoria 
să asigur securitatea acestei regiuni nemaipomenit de bogate; 
şi ceea ce-mi doresc cel mai mult este sâ-mi îndeplinesc 
misiunea fără greşeală. De altfel, vă priveşte în mod direct, căci 
Locaşul Adevărului face parte din unităţile administrative ale 
teritoriului meu. 

- Este drept că se află pe malul sting, preciza Kenhir pe un 
ton arogant, dar el depinde doar de faraon. 

- Desigur, dragul meu, şi aceasta e legea încă de la 
fondarea sa! Rolul meu e doar acela de a-l proteja împotriva 
oricărui atac, unindu-mi forţele cu cele ale lui Sobek, şeful pazei 
satului. Trebuie să ştiţi că regele Merenptah, la fel ca 
predecesorii săi, nutreşte o înaltă stimă faţă de confreria 
voastră şi că doreşte s-o vadă desfâşurindu-şi munca în cea mai 
perfectă linişte. 

- Aşa va fi, atîta timp cit Egiptul va râmiîne el însuşi, spuse 
Kenhir. 


Mehy nu reuşea sâ-l înveselească pe acest bătrîn scrib, a 
cărui rezistenţă la vinul cel alb din oaze îl surprindea peste 
poate. 

Părea să fie un adversar mai de temut decit îşi închipuise. 

- Trebuie să vă pun o întrebare indiscretă, dragul meu. 

- Vă avertizez că, în ceea ce priveşte activităţile desfăşurate 
în Locaşul Adevărului, sînt dator să păstrez secretul absolut. 

- Dar nu despre asta e vorba, ci despre Abry, predecesorul 
meu. Vă mărturisesc că am fost foarte tulburat de groaznicul 
său sfîrşit. Tocmai el, care avea datoria să vegheze asupra 
liniştii confreriei, nu i-a făcut decit râu; a mers pînă la 
elaborarea unui raport mincinos, pentru a-l induce în eroare pe 
rege! După o asemenea ticăloşie, nu-i mai răminea altă salvare 
decit sâ-şi ia viaţa. Dar, din această dramă, eu am tras o 
învăţătură: s-ar putea să existe o mînă de demnitari, mai mult 
sau mai puţin influenţi, care să vă vrea râul. 

Scribul Mormiîntului nu pârea a fi impresionat de această 
ipoteza. 

- N-ar fi o noutate, spuse el, şi, de altfel, este inevitabil 
acest lucru. Secretele Locaşului Adevărului sînt bine păzite încă 
de la înfiinţarea sa. Asta face ca oamenii sâ-şi imagineze orice, 
iar aceste iluzii stîirnesc invidii. 

- Asta ar putea deveni un mare pericol! 

- Din fericire, constat că nu-l subestimaţi, Kenhir! Datorită 
dumneavoastră, vom putea dormi în pace. 

- într-adevâr, puteţi conta pe mine; iar eu, la rîndul meu, aş 
dori să pot conta pe ajutorul dumneavoastră. 

- V-o repet, nu dau socoteală de gestiunea mea decit 
faraonului sau reprezentantului său, vizirul. 

- Asta am priceput, dar mă refeream la buna noastră 
înţelegere, în vederea luptei împotriva oricărui pericol ce ar 
putea ameninţa confreria. lată de ce vă pun aceste întrebări: l- 
aţi întîlnit adeseori pe Abry, l-aţi bănuit vreodată şi credeţi că a 
lucrat singur sau că făcea parte dintr-un complot? 

- L-am întîlnit rar. Dar, ultima oară, a încercat, mai mult sau 
mai puţin, să mă corupă. 

- Jalnic personaj... Dar, la urma urmei, ce voia să facă? 

- Abry era un om slab şi un oportunist, credea în 
binefacerile creşterii constante a taxelor şi în puterea coercitivă 
a administraţiei. Noţiunea de libertate îi era străină şi nu suporta 


ca Locaşul Adevărului sâ-i scape de sub control. Mai mult, n-am 
ce să vă spun. Cît despre şeful Sobek, acesta crede în existenţa 
unui complot şi nu-şi va abandona cercetările prea curind. Nici 
eu, de altfel. 

- Speram să aud vorbe mai încurajatoare... Acum înţeleg 
mai bine de ce-l simţeam îngrijorat pe rege. Din fericire, există 
ceva nou care schimbă radical situaţia: Abry a murit şi eu sînt 
cel care i-a luat locul. Acela care va încerca să atace confreria, 
se va lovi, inevitabil, de mine. Împreună cu dumneavoastră şi cu 
şeful Sobek, vom forma o pavăză de temut. 

- Să te audă zeii, Mehy! 

- Nu trebuie sâ-l dezamăgim pe rege, dar nici Egiptul. La 
cea mai mică bănuiala, la cea mai mica alarmă, nu ezitaţi sa mă 
preveniţi! Voi fi gata să intervin! 

Kenhir preferă aceste cuvinte celor spuse de Abry. Lucru 
sigur, generalul îşi lua funcţiile în serios, iar Locaşul Adevărului 
nu avea nimic de pierdut prin schimbarea făcută. 

- Trebuie să vă cer o favoare, Kenhir! 

Scribul Mormîntului se crispa. 

- Oh, fiţi pe pace, nu este vorba de o favoare personală, ci 
de o obligaţie administrativă, pe care doresc s-o rezolv cît mai 
bine. 

- Vă ascult. 

- Mă puteţi pune în legătură cu maestrul de operă al 
confreriei? 

28. 

Privirea scribului Montantului deveni cu adevărat ostilă: 

- îmi este imposibil s-o fac, mai ales ca identitatea 
maestrului de operă trebuie să râmînă secretă. 

Mehy îşi chema paharnicul şi-i ceru încă o amforă cu vin alb 
de Khargeh, din acelaşi an. 

- Teoretic, aşa e. Dar, cu ocazia vizitei regelui în Locaşul 
Adevărului, toţi membrii delegaţiei oficiale râmaşi în afara 
zidurilor au auzit cum erau aclamate numele lui Merenpteh şi al 
lui... Nefer. Oricine ştie că acesta din urmă a fost învestit ca 
maestru de operă de către cuplul regal şi că este adevăratul 
stâpîn al confreriei de a cărei gestiune vă ocupați. Vă spun ceva 
care vă va linişti pe dată: doar aceste două mici secrete au 
trecut dincolo de zidurile satului, dar ele nu ameninţă 
securitatea lui. 


- De ce doriţi sâ-l întîlniţi pe maestrul de operă? 

- Mă poate ajuta să rezolv o problemă administrativă. 

- Oare nu sînt eu un interlocutor mai potrivit'? 

- Mă tem că nu, dragul meu Kenhir, căci această treaba 
urgenta are un aspect tehnic; doar maestrul de opera din 
Locaşul Adevărului va putea lua hotarîirea corectă. Din 
nefericire, îmi este imposibil să vă spun mai mult, pentru că e 
vorba de un dosar confidenţial. Dacă Nefer va dori sa va 
informeze asupra lui, e liber s-o facă. 

- Ştiţi că s-ar putea să vă refuze... invitaţia. 

- Ştiu, dar v-aş ruga sâ-mi pledaţi cauza cu convingere. 

Dacă mi-ar fi imposibil sâ-i aflu părerea, aş fi într-o situaţie 
jenantă. Eu nu mă pricep deloc la soluţiile ce ar putea fi 
preconizate, dar el probabil că le cunoaşte. Acceptaţi să i-o 
cereţi? 

- Accept, dar nu vă pot promite nimic. El este cel care 
hotărăşte. 

- Vă sînt foarte obligat, Kenhir. 

- Am impresia că vinul acesta este mai bun decît primul... 

- Ei bine, hai sâ-l bem pe tot, în onoarea confreriei! 


Imediat după plecarea scribului Mormiîntului, Serketa veni 
să se aşeze pe genunchii soţului său: 

- N-am pierdut nici un cuvînt din interesanta voastră 
convorbire. 

- Ce părere ţi-ai făcut despre Kenhir, dragostea mea? 

- Un pişicher bâtrîn, încăpăţinat, neîncrezător şi greu de 
corupt. Prostul de Abry nu era la înălţimea lui. 

- Crezi că l-am convins? 

- L-ai convins, dar l-ai şi... Îngrijorat. Şi ai fost atît de 
inteligent să nu-i oferi un urcior din vinul care i-a plăcut atît de 
mult. 

Ţi-ar fi putut întinde o capcană, pentru a vedea dacă şi tu 
încerci să-l corupi. Nu cred că bătrînul Kenhir deţine mari 
secrete, dar ştiu că va apăra confreria cu ghearele şi cu dinţii. 

- Spui că era îngrijorat? 

- Şi-a dat seama că tu nu vei fi atît de retras ca Abry, deşi tu 
nu ai, în mod oficial, nici o putere asupra Locaşului Adevărului. 

Dar cred că fermitatea angajării tale i-a dat încredere: cine 
n-ar aprecia un protector ca tine? 


- Fii sinceră, iubirea mea: crezi că este necesar să scăpăm 
de acest bâtrîn scrib'? 

- Nicidecum! Vom învăţa sa-l cunoaştem bine şi te sfătuiesc 
sa faci în aşa fel ca sa râmîna în acest post cît mai mult posibil. 

Dacă i-aş face felul, ceea ce n-ar fi deloc uşor, ar fi imediat 
înlocuit şi ne-am putea lovi de un om şi mai greu de abordat. 

Sînt convinsă că şi Kenhir are slăbiciunile lui şi cred că ne 
vom putea folosi de ele. 

Mehy îşi apucă soţia de par: 

- M-ai convins. Fără să-şi dea seama, scribul Mormiîntului va 
deveni aliatul nostru. 


Casa-Funie lipsise pentru că i se îmbolnăvise un taur, Fened 
Nasul făcea un taburet pentru socrii săi, Karo cel Posac, un cufăr 
bunicii sale pentru lenjerie, Didia cel Generos, o tăblie de pat 
pentru nepoata sa, iar toţi ceilalţi membri ai echipei din dreapta 
se ocupau, fiecare, cu diferite munci destinate celor din afară. 

Convocaţi de către maestrul de operă în localul confreriei, 
la poalele colinei din Nord, în marginea necropolei, se 
purificaseră înainte de a lua loc pe banchetele de piatră. Nefer 
se aşeză cu faţa spre răsărit pe scaunul pe care, înaintea lui, îl 
folosiseră şefii echipei din dreapta. Privirea i se opri pe strana 
veşnic neocupată de vreo persoană, rezervată Ka-uM, puterea 
creatoare, care dădea viaţă inimii şi miinii artizanilor. 

- Am să vă anunţ ceva, spuse maestrul de operă. S-ar putea 
să nu va placă, dar vă atrag atenţia asupra amplorii celor două 
şantiere pe care le vom începe, săparea Locaşului de veci al 
faraonului Merenptah în Valea Regilor şi construirea templului 
său pentru milioane de ani. Întrucît trebuie să ne folosim forţele 
pentru îndeplinirea acestor două sarcini prioritare, vă cer să 
întrerupeţi lucrările pentru exterior. 

Anunţul fu urmat de o linişte apăsătoare. Primul care 
îndrăzni sa vorbească fu Karo cel Posac: 

- Este un vechi obicei care n-a fost niciodată pus în 
discuţie... Muncile acestea ne permit completarea salariilor şi 
asigura o viaţă îndestulata familiilor noastre. 

- Sînt conştient de acest lucru, dar trebuie să înţelegeţi că 
nu mai este posibil să ne risipim eforturile. 


- De ce atitea pretenţii? întrebă Casa-Funie. Să ne facem 
munca pe cele două şantiere şi, în acelaşi timp, să ne continuăm 
activităţile complementare. 

- Nu este posibil din două motive, îi explică maestrul de 
operă, în primul rînd, sînt convins că nu avem timp de pierdut. 

- Din cauza virstei regelui? întrebă Nakht cel Puternic. 

- într-adevăr, este o realitate de care trebuie să ţinem 
seama. 

Trebuie să privim adevărul în faţă: domnia lui Merenptah se 
anunţă dificila, pot apărea tulburări şi lucrarea noastră trebuie 
să avanseze ca şi cînd termenele impuse ar fi scurte. 

- Ai informaţii sigure despre ce se petrece la Curtea din Pi- 
Ramses? întrebă Gau cel Exact. 

- Din nefericire, nu am, dar vă rog sâ-mi acordaţi încredere! 
De obicei, nu-mi place să mă grăbesc; aş fi preferat să am mult 
timp la dispoziţie pentru a concepe şi a realiza mormîntul şi 
templul; dar am convingerea că acest lux nu ne este permis. Cit 
despre al doilea motiv, el ţine de însăşi natura misiunii noastre. 
Echipa noastră a participat la desăvirşirea mormiîntului lui 
Ramses cel Mare, dar el fusese aproape terminat de multă 
vreme. Cel al lui Merenptah va fi Marea noastră Operă, primul 
mormiînt regal pe care-l vom crea împreună pentru a-l dărui 
eternității, precum cele dinaintea noastră. 

Cît despre templu, el va păstra Ka-ul regelui; deci, ne va 
solicita o muncă de înaltă precizie. Aventura este extrem de 
atrăgătoare, dar nu ne va fi uşor; de aceea cer de la voi eforturi 
ieşite din comun. Ne revine rolul de a trece dincolo de limitele 
talentelor noastre, pentru a justifica încă o dată existenţa 
Locaşului Adevărului. 

— Se zvoneşte că perioadele de concediu ne vor fi reduse, 
îndrăzni Pai Pîinică-Buna. Daca acest zvon se adevereşte, soțiile 
noastre vor fi foarte nemulţumite. 

- Necesitatea va deveni lege, îi răspunse maestrul de operă. 

- Dacă va trebui să refuzăm munca pentru exterior şi, pe 
deasupra, să ni se reducă zilele de odihnă, protestă Unesh 
Şacalul, viaţa va deveni imposibilă! 

- Scribul Montantului a fost de acord să vi se acorde prime 
corespunzătoare orelor suplimentare muncite. 


- Mai puţin timp liber, insistă Unesh, înseamnă mai puţine 
distracţii, mai puţine momente plăcute petrecute cu familia, mai 
puţine vizite în afară. 

Ceilalţi doi desenatori îl aprobară, la fel şi Renup cel Jovial şi 
Karo cel Posac. 

— Siînteţi jalnici! explodă Paneb. Maestrul de operă vă 
solicită să luaţi parte la o aventură nemaipomenită, la opera cea 
mai importantă ce se desfăşoară pe pămîntul Egiptului, iar voi 
vă plingeţi, în ciuda avantajelor pe care le-aţi primit, fără să vă 
preocupe decit mediocritatea şi lenea! Frumos echipaj, n-am ce 
zice... Doreşte într-adevăr să navigheze sau preferă să rărnînă 
în port pentru totdeauna, moţâind sub vînticelul cald? Dacă 
această corabie a ajuns în aşa hal, obosită şi lipsită de suflet, ar 
fi de preferat să se scufunde! 

Cea mai mare parte a membrilor echipei din dreapta 
păliseră, cu excepţia lui Pai Pîinicâ-Bună şi a lui Renup cel Jovial, 
care erau roşii ca racul. 

- N-ai dreptul să ne vorbeşti pe tonul ăsta, îi reproşa 
Userhat Leul. 

- Dar voi aveţi dreptul să va purtaţi precum lucrătorii de 
stat, mai preocupaţi de a număra orele decît de a munci şi a 
căror unică ambiţie este prelungirea siestei? Dacă aşa stau 
lucrurile, Locaşul Adevărului nu va întiîrzia să dispară. 

Ched Salvatorul ceru cuvîntul: 

- Asistentul meu n-are deloc simţul diplomaţiei şi felului său 
de a se exprima îi lipsesc nuantele, dar, în fond, el are dreptate. 
Datorită îndelungatei şi fericitei domnii a lui Ramses cel Mare şi, 
mai ales, din cauza gustului nostru înnăscut, noi am trăit prin 
tehnica şi cunoştinţele noastre. Crearea unui momiînt regal şi a 
unui templu pentru milioane de ani sînt activităţi periculoase 
care, astăzi, ne înspăimiîntă, pentru că ne-am plafonat în rutină. 
Totuşi, avem norocul nepreţuit de a putea participa împreună la 
Marea Operă, în faţa acestei perspective, am mai putea îndrăzni 
să punem condiţii care nu corespund demnităţii spiritului 
confreriei şi al strămoşilor care ne privesc muncind? Maestrul de 
operă să hotărască, iar noi îi vom da ascultare. 

În unanimitate, echipa aprobă cele spuse de pictor. 

29. 

Clara şi Nefer se iubeau ca în prima zi, cu aceeaşi ardoare 
la care acum se adaugă o tandrete şi o bună înţelegere ce le 


înfrumuseţa fiecare zi. Timpul nu le afectase cu nimic viaţa de 
cuplu, de parcă ar fi fost împreună tot timpul. 

Indrăgostită şi sinceră, Clara nu-şi pierdea acea nobleţe 
înnăscută care cucerise inima tuturor sătenilor, în persoana ei, 
maestrul de operă admira femeia înţeleaptă, iar soţul îşi admira 
soţia: 

- Ai necazuri, nu-i aşa? 

- Echipa mi-a acceptat propunerile, dar sînt oare aceşti 
oameni sinceri? 

- Perfecţiunea nu se vede în oameni, Nefer, ci în operele lor. 
Dacă le oferi un ideal şi le dai voie sâ-l realizeze, ei îşi vor 
depăşi slăbiciunile. 

- Dar eu mi le voi depăşi pe ale mele? Nu sînt făcut pentru 
această funcţie, Clara! Mi-era de ajuns să sculptez... Şi ce bine 
era să n-ai altceva de făcut decit să urmezi sfaturile şefului de 
echipa! 

- Uiţi cine te-a ales? Este inutil să baţi din copite precum un 
cal nărăvaş; şi tot atit de inutil este sa ne punem întrebări 
asupra propriei persoane. Nimeni nu ştie mai bine ca mine că 
nici tu, nici eu nu sîntem la înălţimea sarcinilor pe care le avem 
de îndeplinit; şi totuşi trebuie să le ducem la bun sfîrşit şi s-o 
luăm în fiecare zi de la capăt, urcînd muntele. 

- Atitea siciieli, atitea griji mărunte, atitea reclamaţii fără 
rost din partea unora sau a altora... lată ce-mi storc puterile, 
mult mai mult decît amploarea operei! 

— Crezi că eu o duc mai bine? Există piatra şi lemnul, 
veşnic gata să primească lumina, dar există şi oamenii, mereu 
gata să mintă, să lenevească şi să se întreacă în vanitate şi în 
egoism. 

Aşa stau lucrurile şi niciodată nu va fi altfel, dar Locaşul 
Adevărului îi transformă în echipaj capabil să navigheze către 
locuri pe care, singuri, nu le-ar putea descoperi. 

Nefer îşi sărută soţia cu pasiune: 

- Sînt numai a ta, îi spuse ea, dar nu uita că aşteptăm un 
invitat. 


Kenhir înfuleca de zor rinichii suculenţi preparaţi cu vin alb, 
alături de lintea cu usturoi şi salata de vinete. 


- Feluri de mîncare simple, recunoscu Clara. Tinâra care mă 
ajută la menaj îşi ia mereu zile libere, iar eu n-am deloc timp să 
fac bucate alese. 

- Eşti înzestrată cu toate calităţile, Clara... Datorită ţie guta 
mea aproape că s-a vindecat. 

- Poate că v-ar prinde bine să beţi mai puţin vin şi mai 
multă apă, sugeră femeia înţeleaptă. 

- La vîrsta mea, e neplăcut sâ-ţi schimbi obiceiurile. 

- Sînteţi mulţumit de Niut cea Neobosită? 

- O mică scorpie, obraznică şi îndărătnică... dar harnică. 

Şterge praful, nu-mi deranjează prea mult mobila şi găteşte 
bine. 

Mă văd obligat s-o plătesc mai bine... Ceea ce nu-mi place 
este câ-mi umblă în bibliotecă. Profită, desigur, de absenţa mea, 
pentru a face curat şi acolo. Dar nu-i nimic; atita vreme cît îmi 
pune fiecare penel la locul lui şi nu se atinge de nici un 
papirus... 

- Cum s-a desfăşurat întrevederea cu Mehy? întreba Nefer. 

— Destul de bine. Un om dinamic, foarte hotărît să-şi 
îndeplinească funcţia şi, mai ales, foarte ambițios. lata de ce ar 
trebui să fie un excelent protector al Locaşului Adevărului. Este 
misiunea pe care i-a dat-o faraonul şi n-are de gind să dea greş. 

In plus, n-a încercat să mă corupă, nici măcar de formă... 
Dar mi-a cerut ceva ciudat. 

- Ce anume? 

- Doreşte să te vadă, Nefer. 

- De ce oare'? 

- După spusele lui Mehy, doar maestrul de operă l-ar putea 
ajuta să rezolve o urgentă problemă administrativă. 

- N-ar putea fi de competenţa dumneavoastră, Kenhir? 

- Se pare că nu, căci e vorba, după cum spune el, de un 
aspect tehnic, la care numai tu te pricepi. Am invocat secretul, 
dar recunoaşterea ta oficială de către cuplul regal fi-a făcut 
numele cunoscut. Că Mehy ştie cine eşti n-are, de altfel, nici o 
importanţă şi tu nu eşti obligat sâ-i faci pe plac. 

- Dacă ne este de folos, de ce ne-am lipsi de el? 

- Sînt de acord cu tine. 

— îl voi întîlni la primul fort. Şi, dacă pot sâ-l ajut, o voi face. 


Artizanul echipei din dreapta, cel care trăda confreria, îşi 
luase multe precauţii pentru a se duce la antrepozitul lui Tran- 
Bel. Din fericire, mai mulţi colegi profitaseră de sâptâmina 
liberă, acordată în mod excepţional de către maestrul de operă, 
pentru a părăsi un timp satul, înainte de începerea marilor 
şantiere. Unii se ocupau de ogoarele şi de turmele lor, alţii îşi 
vizitau rudele de pe un mal sau de pe celălalt, iar alţii făceau 
cumpărături. 

Trădătorul văzuse în privirea insistentă a lui Sobek că 
paznicul devenea tot mai bănuitor. Dar îşi spuse, gîndindu-se la 
nubian, că, daca ar fi avut informaţii serioase, n-ar fi ezitat să-l 
aresteze şi să-l interogheze. Cu toate acestea, atitudinea i se 
schimbase de parcă ar fi bănuit pe cineva din interior. 

Artizanul trebuia deci să fie şi mai prudent, mai ales daca 
Sobek ordonase vreo razie, în acest caz, risca să fie urmărit pînă 
la antrepozit şi, astfel, să se dea de gol. Desigur, ar fi fost bine 
să rămînă în sat şi sa nu mai rişte, dar trebuia să vorbească de 
urgenţă cu femeia care avea sâ-l facă bogat. 

Din prudenţă, nu folosise bacul, pe care s-ar fi putut afla 
vreun paznic în slujba lui Sobek, ci angajase un pescar, care-l 
traversă cerîndu-i drept piată o piine rotundă. La întoarcere, 
urma să-l angajeze pe altul. 

Nu fusese urmărit de nici o barcă. După ce ajunsese la mal 
într-un loc ferit, departe de debarcaderul principal, artizanul 
stătuse ascuns prin stuf timp de o oră. 

Nimeni nu se apropie de ascunzătoarea sa. 

Simţind că pericolul a trecut, urcă pe mal şi se îndreptă 
către oraş, uitindu-se, adeseori, înapoi. 

De două ori, se rătăci pe nişte străduţe care se înfundau şi 
trebui să se întoarcă din drum pentru a surprinde un eventual 
gonaci, rătăcit şi el. Dacă ar fi fost urmărit, în acest fel ar fi 
scăpat. 

Artizanul intră grăbit în antrepozit şi se duse în cămăruţa în 
care Tran-Bel îşi făcea socotelile. 

- Ah, tu erai! Mă bucur să te văd. Afacerile ne merg de 
minune. 

- Anunţă, ştii tu pe cine, că sînt aici. 

- îndată, îndată... Ai făcut modele noi de scaune!? 

- Da, numai că va trebui să mai aştepţi pînă să le ai. 

- Asta nu-mi place deloc. Sînt cerute de clienţi! 


- Trebuie să am grijă, mai întîi, de siguranţa mea. Hai, 
anunţ-o, repede! 

- Bine, bine, mă duc... 

Tran-Bel se gindise deja să fabrice imitații, dar ştia că 
acestea vor avea defecte. 


- Ai progresat în vreun fel? îl întrebă Serketa, de 
nerecunoscut acum, pe informator. 

- Maestrul de operă a luat hotârîrea să sape mormîntul 
regelui şi să construiască templul său pentru milioane de ani, 
folosind toată energia umană posibilă. 

- Slabă informaţie... Ai reperat ascunzătoarea pietrei de 
lumină'? 

- Pentru moment, este imposibil. 

-Mă dezamăgeşti! 

- Nu am nici o informaţie serioasă şi nu pot scotoci peste tot 
fără să fiu văzut. 

- Nu eşti liber să te duci unde vrei, în interiorul satului? 

- Unele locuri sînt încuiate şi doar scribul Mormîntului şi 
maestrul de operă le pot deschide. Orice încercare de a intra ar 
fi sortită eşecului. 

- Va trebui totuşi să găseşti o soluţie! 

- Echipa mea va începe o muncă intensă şi, pentru o 
perioadă îndelungată, nu voi mai avea posibilitatea să iau 
legătura cu exteriorul. 

Serketa îl privi cu cruzime: 

- Vrei să încerci să fugi şi să te refugiezi în satul tău 
blestemat? 

- Nu m-aţi înţeles! Şantierele care se vor deschide asigură 
viitorul confreriei, de aceea maestrul de operă va fi intransigent. 

Va trebui să facem ore suplimentare şi să acceptăm 
reducerea perioadei de concediu, dacă vor apărea dificultăţi 
tehnice. Şi asta încă nu e tot: şeful Sobek este din ce în ce mai 
bănuitor. 

- în legătură cu ce? 

- Sînt convins câ-l bănuieşte pe unul dintre noi ca fâcînd 
parte dintr-un complot împotriva Locaşului Adevărului şi chiar 
de a fi asasinat un paznic. Acest Sobek e un om de temut, e 
capabil să organizeze urmăriri şi să stea tot timpul la pîndă, 


pentru a da în vileag orice greşeală. lată de ce mi-am luato 
mulţime de precauţii pentru a veni pînă aici. 

- înţeleaptă iniţiativă... Dar nu ţi se pare că devii prea 
fricos'? 

- Nu cred că exagerez. 

Serketa se învirtea încet în jurul artizanului: 

- Nu-mi aduci decit veşti proaste. Ce păcat... Eu aveam 
unele excelente! în timp ce tu vegetezi în confreria ta, averea îţi 
creşte, încă o vacă cu lapte, un teren pe malul Nilului, un ogor... 

Cînd vei ieşi la pensie, vei fi un om bogat. Dar asta, numai 
dacă vei deveni un informator mult mai bun. 

Artizanul se şi vedea întins pe perne, în sala răcoroasă a 
unei frumoase locuinţe, în care îşi va putea petrece timpul 
numărîndu-şi bunurile. 

Dar de la vis la realitate era încă drum lung... Şi trădătorul 
nu-şi va dezvălui toate secretele fără să fie sigur că se va 
bucura de roadele demersului său, fără să se simtă în pericol. 

- Nu m-am răzgindit, afirmă el, dar va trebui sâ-mi ţin gura 
pînă cînd munca pe şantiere va fi destul de avansată. 

- Nu uita că alianţa noastră nu va putea fi distrusă, îl 
avertiză Serketa. Cînd ne vom revedea, sînt sigură că vei avea 
multe sâ-mi spui. 

30. 

Clara fusese chemată de urgenţă la câpâtiiul soţiei lui 
Usehat Leul, care se plingea de mari dureri în piept. După o 
examinare amănunţită, femeia înţeleaptă constatase că nu era 
vorba de o criză cardiacă şi îi prescrisese un tratament pentru a- 
i regla sistemul neurovegetativ, nu înainte însă de a-i fi verificat 
coloana vertebrală, căci starea acesteia ar fi putut fi la originea 
a numeroase tulburări. 

Cînd se reîntoarse acasă, de dimineaţă, Clara îl găsi în prag 
pe Paneb, foarte îngrijorat. 

- AŞ fi vrut să discut cu Nefer despre nişte materiale pentru 
atelierul de pictură, dar nu ştiu de unde sâ-l iau. A fost văzut 
ieşind din templu, după ritualul de dimineaţa, dar nimeni nu ştie 
unde s-a dus. 

- Trebuia să se întîlnească cu sculptorii. 

- Am trecut şi eu pe la atelier, dar Nefer nu fusese pe-acolo. 

- N-o fi la Ched Salvatorul? 

- Nu, chiar de acolo vin. 


Clara şi Paneb îi întrebară pe vecini, dar nimeni nu-l văzuse 
pe maestru. Nişte copii le dădură informaţii contradictorii, cea 
mai mare parte dintre ei crezînd că era vorba de un joc, în care 
trebuia sa dovedeşti că ai cît mai multă imaginaţie. 

Fiecare sătean se strădui să afle cîte ceva, dar, în cele din 
urmă, toţi ajunseră la aceeaşi concluzie: maestrul de operă 
dispăruse. 

Panica plutea în aer; Clara se concentra să nu mai audă 
nimic. Gîndul sau râmase doar la chipul lui Nefer cel Tăcut, 
pentru a-şi crea iluzia ca el e prezent şi că l-ar fi putut atinge. 

— Nu mai fiţi îngrijoraţi, spuse ea cu o voce domoalâ. Ştiu 
unde s-a dus. 


Curmalilor le pria să se dezvolte cu coroana la soare şi cu 
rădăcinile în apă. Formînd garduri vii împotriva viîntului, 
deveneau centenari, iar toamna îşi ofereau cu generozitate 
fructele cu gust de miere. Unii erau grupaţi printre măslini sau 
în vii, alţii formau pilcuri la marginea drumului, dar toţi erau 
modele de generozitate, căci fiecare parte a copacului era, în 
felul ei, folositoare. Ei le dădeau lemn pentru construcţii şi 
mobilier, fibre pentru fabricarea sandalelor şi a coşurilor, iar 
frunzele lor late dădeau umbră străduţelor şi răcoare 
trecătorilor. 

Dar Nefer se oprise să mediteze la umbra unuia dintre 
bâtrînii palmieri singuratici, la marginea deşertului. Legenda 
spunea că, în acel loc, Thot, zeul cunoaşterii, scrisese cuvinte 
înțelepte, iar faraonul Amenhotep |, fondatorul confreriei, venise 
pentru a se reculege. Şi apoi, acest copac îşi trăgea seva din 
oceanul de energie care scălda universul şi din care, „la 
început", pămîntul se ivise, ca o insulă. 

Maestrul de operă venise aici pentru a implora ajutorul 
zeului, care să-i potolească focul ce-l mistuia. Dacă Zelosul era 
în stare să se lupte cu flăcările, el nu va reuşi, desigur, 
niciodată. Şi acest jăratic dureros luase forma unei întrebări 
devastatoare: era el, oare, capabil să îndrume cu succes 
confreria? 

Realizarea Marii Opere i se părea un obiectiv de neatins, iar 
el nu avea dreptul sâ-i mintă pe cei care-l aleseseră sâ-i 
conducă. 


Adevăratul tăcut, spuneau înţelepţii, semăna cu un copac 
cu o coroană bogată şi cu fructe dulci, care dădea rod, în linişte, 
într-o grădină bine îngrijită. Inima lui Nefer nu mai era decit un 
pămînt arid, în care teama şi nesiguranța făcuseră să crească 
numai buruieni. Dorea sâ-l roage pe Toth sa-l apere de vorbele 
inutile şi să-i dea din apa fîntînii sale, interzisă celor flecari. 
Dacă ruga sa rămiînea fără nici un răspuns, el murea de sete, iar 
confreria îşi alegea un alt maestru. 

- Ai descoperit izvorul? întrebă o voce de femeie, de o 
blîndeţe de nedescris. 

- Clara! Ştiai de locul ăsta? 

- L-am văzut şi te-am văzut şi pe tine prosternat în faţa 
acestui palmier. 

- Zeul tace, iar eu nu am forţa necesară pentru a-mi împlini 
menirea. 

- Ascultă mai bine, Nefer, şi creează ceea ce-ţi lipseşte. 

Femeia înţeleaptă îngenunche şi, cu mîinile, făcu o groapă 
în nisip. Era ca o fiîntîniţă rotundă. Soţul său îi dădu o mină de 
ajutor şi ajunse la pâmîntul umed. 

- La baza trunchiului unui palmier al lui Thot, îi explică ea, 
se află întotdeauna ascuns un izvor. Găseşte această fîntînâ şi 
bea apa din ea, care este venită din stele, îţi va stinge focul care 
te mistuie şi te va face să-ţi descoperi energia pe care o ai, fără 
s-o ştii. Nimic nu te va putea îndepărta de menirea ta, maestre, 
căci drumul tău a fost hotărit de zei. 

Îmbrăţişaţi, petrecură minunate momente de meditaţie şi 
de linişte, la umbra palmierilor. Şi maestrul de operă înţelese că, 
fără femeia cea înţeleaptă, confreria n-ar fi fost decit un grup de 
oameni nefolositori, incapabili să înalțe Marea Operă. 


Un vînt puternic se abătuse asupra postului de gardă, 
ridicînd nori de nisip şi orbindu-i pe paznicii nubieni. Văzură 
totuşi sosind un car în mare viteză, îşi ridicară lăncile, iar şeful 
de post îşi încorda arcul. 

Carul frînâ brusc şi cei doi cai se ridicară pe picioarele din 
spate, nechezind. Un bărbat robust, cu pieptul lat, cobori din 
vehicul. Sigur de el, porni către gărzi, ca şi cînd armele acestora 
ar fi fost inexistente. 


- Sînt generalul Mehy, administratorul principal al malului 
slîng. Anunţaţi-l pe maestrul de opera că am sosit la locul nostru 
de întîlnire. 

Un nubian alergă pînă la al cincilea fort, pentru a-l anunţa 
pe Sobek, cel care trebuia să ia hotărîrea ce trebuie făcut acum. 

Acesta îi ordonă gardianului sâ-l anunţe pe Nefer, care 
părăsi lucrul la planul mormîntului lui Merenptah, pentru a-l 
întîmpina pe acest important vizitator. 

Însoţit de Negruţu', care sărea încîntat de această plimbare 
neprevăzută, maestrul de operă nu se îngrijise, cîtuşi de puţin, 
de aspectul său. Cu capul descoperit şi desculţ, nu purta decit o 
simplă perizoma şi semăna cu un modest lucrător, în 
comparaţie cu Mehy, a cărui eleganţă ostentativă lăsa să se 
vadă cît este de bogat. 

- îşi mulţumesc, Nefer, că ai acceptat să ne întîlnim. 

- Ce doriţi de la mine? 

- Am putea sta de vorbă departe de orice curios'? 

- Urmaţi-mă! 

Maestrul de operă se îndepărtă de postul de gardă; 
parcurseră împreună vreo sută de metri în vadul secat al unui 
ued. 

Mehy, care nu suporta deşertul, avu grijă să nu-şi strice 
frumoasele sandale de piele. Cît despre cîinele cel negru, de 
obicei atît de jucăuş, rămăsese departe de general, pe care-l 
observa, neîncrezător. 

- Aici, spuse Nefer, vom fi pe deplin liniştiţi, dar nu vă pot 
oferi drept scaun decit un bloc de piatră. 

- Mă voi mulţumi şi cu atît... Întîlnirea cu dumneavoastră 
este pentru mine un asemenea privilegiu, încît restul nu mai 
contează. 

- Timpul dumneavoastră este la fel de preţios ca şi al meu, 
Mehy. Ce-ar fi să trecem la motivul acestei vizite'? 

- Este vorba de un dosar delicat şi confidenţial, pe care nu-l 
pot rezolva decit cu ajutorul dumneavoastră... Dakter, directorul 
laboratorului central, a făcut o listă de produse de care are 
nevoie. Cea mai mare parte dintre ele ne sînt la îndemiînâ. Dar 
este vorba de bitum şi galena, pe care le cere de urgenţă, 
stocurile fiind epuizate. El este de părere că aceasta lipsă se 
explică 


prin absenţa unei expediţii care ar fi trebuit să fie 
organizată dacă Ramses cel Mare nu ne-ar fi părăsit. 

- Presupunînd că eu aş dispune de aceste produse, ele ar fi 
păstrate pentru Locaşul Adevărului. 

- Sîntem absolut de acord asupra acestei posibilităţi, 
desigur! 

- în acest caz, cred că nu mai avem ce să ne mai spunem. 

- încă puţin, dacă se poate! Ştiţi, desigur, că în aceste 
expediţii, un artizan din Locaşul Adevărului era întotdeauna 
prezent alături de mineri, pentru a le da indicaţii tehnice şi 
pentru a opri partea rezervată confreriei. 

- Văd că sînteţi bine informat. 

- N-am făcut decit să consult rapoartele oficiale şi iată-ne în 
miezul problemei: Dakter îmi cere o autorizaţie ca să conducă o 
trupă de soldaţi şi de mineri pînă în locul din care se extrag 
aceste produse, iar eu nu văd nici un motiv pentru care ar trebui 
să-l refuz. Dar va fi imposibil ca această iniţiativă să aibă şanse 
de reuşită, dacă nu va fi prezent şi un membru al confreriei, pe 
care nu-l puteţi desemna decît dumneavoastră. 

In timp ce maestrul rămăsese pe gînduri, Mehy îl observa 
foarte prudent. Fără nici o îndoială, acest om era dintre cei aleşi. 

Chip grav, privire profundă, personalitate puternică, 
caracter determinat, cuvint riguros... Confreria îşi alesese cu 
adevărat şeful potrivit, cel care îi va deveni, desigur, un 
adversar de temut. 

Abia acum, în acest deşert ostil, faţă în faţă cu maestrul de 
operă pe care-l vedea pentru prima dată, Mehy deveni conştient 
de lupta pe care o avea de purtat. Gîndindu-se la victoria ce 
trebuia s-o obţină faţă de un duşman demn de el şi la 
supunerea, în sfîrşit, a acestei mîndre confrerii care îndrăznise 
sâ-l ţină la distanţă, generalul simţi că-l părăsesc puterile. 

- Nu se mai poate amina această expediţie'? întreba Nefer. 

- Dakter crede că nu; dar eu mă voi supune hotâririi 
dumneavoastră. 

Maestrul de operă nu putea priva regiunea tebana de 
aceste produse şi, chiar el avea nevoie de ele, pentru o folosire 
cu totul specială. 

- Voi desemna un artizan; expediţia să fie gata peste cinci 
zile. Să aveţi măgari destui şi să fie puternici! 

- Mi-a venit inima la loc! 


- Doresc ca această muncă de exploatare a zăcămintelor să 
dureze cît mai puţin, iar artizanul să revină cît se poate de 
repede. 

- Voi dă ordine în sensul acesta. Vă mulţumesc, încă o 
dată... Mi-aţi face onoarea să acceptaţi o invitaţie la cină? 

- Cu tot regretul, dar am renunţat să mai particip la astfel 
de întruniri. 

Sprinten ca un berbecuţ, Negruţu' sărea din piatră-n piatră 
pentru a se reîntoarce în sat. Nefer îl urmă. 

Dacă ar fi avut un arc la îndemiînă şi dacă ar fi fost sigur că 
o poate face fără să fie pedepsit, Mehy l-ar fi pus, cu plăcere, la 
pămînt pe maestrul de operă, trâgîndu-i o săgeată în spate. Căci 
era de preferat să nu ataci din faţă un asemenea războinic. 

31. 

La ora patru dupâ-amiazâ, se schimbă garda, un paznic al 
porţii înlocuindu-l pe altul, care intrase la patru dimineata. 

Se instala în coliba construită lîngă intrarea principală a 
Locaşului Adevărului. 

Munca nu era prea grea, iar salariul era completat prin 
livrările de lemn de foc, de care răspundeau cei doi paznici. Mai 
primeau ceva bani în plus, puţini ce-i drept, cînd trebuia să fie 
martori la tranzacţiile comerciale între artizani sau cînd se 
încheiau contracte. 

Un bărbat mic de statură se apropie: 

- Sînt negustor de măgari. 

- Cu atit mai bine pentru tine, prietene! 

- Auxiliarii mi-au spus că tu ai putea juca rolul de uşier şi ai 
putea reclama creanţele neplâtite. 

- Care e artizanul de care te plîngi? 

- Nu e vorba de un artizan. 

- Atunci, ar fi bine s-o ştergi! 

- Trebuie totuşi să mă ajuţi... Vreau să depun plingere 
împotriva şefului Sobek. 

- Şeful Sobek! Şi care e motivul? 

- Nu-mi dă ceea ce mi se cuvine. 

- Eşti sigur de ce spui? 

- Am toate probele necesare şi îţi cer sâ-mi duci plîngerea în 
faţa tribunalului satului. 

- Bine, dar Sobek e şeful pazei! 


— Ştii după ce recunoşti un paznic? După faptul că nu-şi 
plăteşte niciodată datoriile, fie că e vorba de o oală cu grăsime 
sau de un măgar. 


Tribunalul Locaşului Adevărului avea ca nume simbolic 
„Adunarea echerului şi a unghiului dreptl" şi se putea întruni 
oricînd, chiar şi în zi de sărbătoare, dacă era urgent, în general, 
era alcătuit din opt membri, unul din cei doi şefi de echipă, 
scribul Mormiîntului, şeful pazei, un gardian, doi artizani de mîna 
întîi şi două femei. Ocupîndu-se atit de cazuri private cit şi 
publice, adunarea înregistra declaraţiile de succesiune şi 
achiziţiile, precum şi vînzările proprietăţilor funciare. 

Complet independent, tribunalul avea puterea de a ordona 
anchete amănunțite şi pronunţa condamnări, oricare ar fi fost 
greşeala comisă. Cînd cazul era prea complex, îl transmitea 
direct celei mai înalte instanţe juridice a ţării, tribunalul vizirului. 

Neputînd ignora plingerea negustorului de măgari, Kenhir îl 
primi în afara satului, în micul birou pe care şi-l amenajase în 
zona rezervată auxiliarilor. 

- O plîngere împotriva şefului pazei este ceva foarte grav, îi 
atrase el atenţia negustorului. Reputația sa de om cinstit e 
stabilită şi nu mai poate fi schimbată. 

- Reputația e una, iar faptele, cu totul alta. Eu am dovada 
că Sobek e un hoţ şi vreau să fie condamnat. 

- Cred că ştii ce rişti... Dacă această dovadă nu e valabilă, 
tu vei fi cel condamnat cu asprime. 

- Cînd ai dreptatea de partea ta, n-ai de ce să te temi. 

- Aşadar, îţi menţii plîngerea? 

Negustorul dădu din cap afirmativ. 


Sub preşedenţia scribului Mormiîntului, maestrul de operă, 
paznicul care primise plingerea, femeia înţeleaptă, Uabet cea 
Pură, un paznic nubian, Thuty cel Savant şi Userhat Leul formară 
tribunalul care, în mod excepţional, se ţinu în faţa porţii în 
egipteana: qenbet (n.aut.). 


celei mari a incintei. De obicei, tribunalul se întrunea în 
Curtea templului principal al Locaşului Adevărului, pentru a-i 
putea auzi pe acuzator şi acuzat, atunci cînd aparţineau 
confreriei. 


În cazul de faţă, şi unul, şi celălalt, erau din afara satului şi 
deci nu puteau fi primiţi înăuntru. Funcţia de şef al pazei aflindu- 
se sub autoritatea scribului Mormiîntului, Sobek trebuia să fie 
judecat totuşi de tribunalul local. 

Pentru această ocazie, juraţii îmbrăcaseră robe grele, 
apretate, şi purtau peruci mari, care le schimbau ţinuta şi 
înfăţişarea. Dacă reclamantul sperase sa identifice vreun 
artizan, se înşelase amarnic. 

Conform sistemului judiciar în vigoare, acuzatul şi 
acuzatorul trebuiau să se prezinte în persoană dinaintea 
tribunalului şi să-şi expună punctul de vedere, în timpul necesar. 
Aşezaţi pe taburete, negustorul şi şeful pazei evitau sa se 
privească. Şi unul şi celălalt păreau siguri de ei. 

- Părtinirea este urită de Dumnezeu, declară Kenhir. Acest 
tribunal îl va judeca atît pe cel care-i este aproape cît şi pe cel 
pe care nu-l cunoaşte. Nu va fi nedrept faţă de cel slab 
protejîndu-l pe cel puternic şi va şti să-l apere pe cel slab 
împotriva celui puternic, deosebind adevărul de minciună. Să-l 
implorăm pe zeul ascuns care intervine, la nevoie, în favoarea 
celor necăjiţi, să lumineze acest tribunal, făcîndu-l capabil să 
pronunţe sentinţa justă, în unanimitate. 

Scribul Mormiîntului îl fixă cu privirea pe acuzator, apoi pe 
acuzat: 

- Cer să vorbiţi clar, să fie limpede pentru toţi cei care 
ascultă, fără argumente amăgitoare sau explicaţii confuze. 
Formulează-ţi acuzaţia, negustorule! 

- Şeful Sobek mi-a cerut un măgar. Am căzut la învoială 
asupra preţului şi i-am adus măgarul. Totuşi, a refuzat sâ-mi mai 
plătească suma convenită, adică o bucata de stofă, o pereche 
de sandale, un sac de secară şi un sac de faina. Factura ă fost 
înregistrată şi nu poate fi contestata. 

— Ce ai de răspuns, Sobek? întreba Kenhir. 

- Acest negustor e un hoţ şi un mincinos. Este adevărat că 
mi-a fost livrat un măgar, dar acesta era un biet animal bolnav! 

Aşadar, nu aveam nimic de plătit, ba, mai mult, eu sînt cel 
care ar fi trebuit să se plingă. 

- Nu-i adevărat, protestă negustorul. Măgarul era un 
exemplar tînâr şi viguros, perfect sănătos. lată, de altfel, un 
document semnat de martori la stabilirea facturii. 


Negustorul îi dădu preşedintelui o tăbliță din lemn, pe care 
măgarul, ăl cărui preţ era notat, era descris cu caractere 
cursive. 

Tot pe tăbliță figurau şi numele a trei martori, certificînd 
validitatea acestor informaţii. 

- Am şi eu un martor, obiectă Sobek, pe paznicul care a 
văzut acest animal bâtrîn şi căruia i-am ordonat să-l ducă printre 
palmieri, lăsîndu-l sâ-şi petreacă acolo, în linişte, ultimele zile. 

- Ai un document scris? 

- Sigur ca n-am! De ce ar fi trebuit sâ-mi iau această 
precauţie? 

- Userhat Leul să se ducă şi sâ-l aducă pe paznic, pentru ca 
acesta să depună mărturie, ceru scribul Mormîntului. 

Subalternul lui Sobek sosi în faţa tribunalului. Foarte 
emoţionat, abia îşi găsea cuvintele. 

- îţi aminteşti de un măgar livrat şefului Sobek şi în legătură 
cu care ai primit un ordin'? 

- Ah, da, da... Era, într-adevăr, un măgar. 

- Tînâr sau bâtrîn? 

- Foarte bâtrîn... Abia mai mergea. 

- Ce ordin ţi-a dat şeful Sobek'? 

- Era nemulţumit, căci comandase un animal tînăr şi 
viguros. Atunci, mi-a ordonat sâ-l duc la palmieri. După ce m-am 
conformat regulamentului de ieşire, am executat ordinul. 

Preşedintele tribunalului se întoarse către femeia înţeleaptă 
aşteptindu-i intervenţia, dar ea nu scoase nici un cuvint. Kenhir 
continua. 

- Adevărul va fi uşor de stabilit. Du-te imediat să cauţi 
măgarul şi să ni-l aduci aici! 


Datorită umbrelelor de soare şi a băuturilor răcoritoare, 
aşteptarea n-a fost o încercare prea grea. Negustorul părea 
optimist, ca şi cînd n-ar fi avut de ce să se teamă. Siguranţa lui 
începea sâ-l tulbure pe Sobek, convins, de altfel, că va fi achitat 
şi va obţine condamnarea severă a negustorului mincinos. Cit 
de inconştient putea fi sâ-şi bată astfel joc de tribunal! 

Cu sufletul la gură, paznicul se prezentă din nou în faţa lui 
Kenhir. 

— Unde e măgarul? 

- L-am... l-am căutat, dar nu l-am găsit. 


- Poate ai greşit locul cu palmieri. 

- Asta nu, îl alesesem pe cel mai apropiat! Şi apoi, 
proprietarul său are mai mulţi măgari... Dar cel bâtrin nu era 
acolo unde-l dusesem. 

Negustorul triumfa: 

- Lucru sigur, şeful Sobek şi subalternul său au inventat 
toată povestea ca să nu plătească un măgar sănătos. Probabil 
că l-au ascuns undeva. Şeful Sobek credea că un negustor 
modest ca mine nu va îndrăzni vreodată sa-l atace în justiţie şi 
că se va putea bucura, fără nici o grijă, de înşelăciunea sa. Dar 
adevărul a ieşit la suprafaţă, iar eu cer despăgubiri, penalităţi şi 
destituirea acestui paznic necinstit. 

- Ce ai de spus în apărarea ta? îl întrebă Kenhir pe nubian. 

- Negustorul e un mincinos! 

- La acuzaţiile mele, adăugă vînzâtorul de măgari, adaug 
defăimarea, la care au fost martori toţi membrii acestui tribunal. 

- Mai aveţi ceva de spus, şi unul, şi celălalt? 

- Să se facă dreptate! strigă negustorul. 

- Eu sînt nevinovat şi victimă a unei sforării! protestă Sobek, 
furios. Lăsaţi-mă sâ-l interoghez pe banditul ăsta şi o să vă 
spună singur adevărul! 

- Ajunge, şefule Sobek! Paznicii vă vor duce într-un fort şi 
veţi aştepta acolo verdictul nostru. 

32; 

Prizonier în propria puşcărie, Sobek se prăbuşise. Prins într- 
o capcană, pe cît de simplă pe atît de diabolică, n-avea nici o 
şansă de scăpare. Dacă avea să fie găsit vinovat că a furat şi că 
a minţit, va fi condamnat la mai multe luni de închisoare şi-şi va 
pierde postul. Dată fiind funcţia sa, tribunalul urma să se arate 
de o severitate exemplară; oare şeful pazei n-ar fi trebuit să se 
dovedească mai cinstit decît oricare altul'? 

Şi totuşi aşa era, dar laţul care se strângea în jurul gitului 
său ameninţa sâ-l sugrume! Miînia nu-l împiedica să vadă clar 
cele întîmplate: cei care doreau să distrugă Locaşul Adevărului îl 
plătiseră pe vînzâtorul de măgari şi puseseră la cale această 
intrigă, ca să scape de Sobek şi de nubienii din subordinea sa 
pentru totdeauna. Urma să fie numit alt şef al pazei, o altă 
echipă de paznici şi, nu mai încăpea nici o îndoială, satul nu mai 
putea fi apărat. 


Nu putuseră să-l ucidă, căci moartea brutală a lui Sobek ar 
fi declanşat o anchetă şi s-ar fi bănuit existenţa unui complot, în 
acest caz, scribul Mormiîntului ar cerut întărirea efectivelor şi ar 
fi apărat şi mai straşnic locul sacru. Metoda ideala era deci 
aceea de a-l discredita tocmai pe el, paznicul integru şi 
incomod. 

- Tribunalul urmează sa pronunţe sentinţa, îl anunţa, 
consternat, unul dintre oamenii săi. 

Seara era blîndă şi liniştită. Sobek porni fără grabă, vrind să 
profite cît mai mult de aceste ultime momente petrecute în locul 
ce deşi părea atît de auster, îl iubise atît de mult. Locaşul 
Adevărului devenise patria sa, un spaţiu al armoniei, pe care 
ştiuse sâ-l apere cu vigilenţă zi şi noapte. Şi iată că acum totul 
se prăbuşea din cauza unui măgar bătrîn... 

Negustorul stătea zimbitor pe taburetul său. Sobek observă 
că femeia cea înţeleaptă nu-şi ocupase locul. 

- Prefer să aud sentinţa stînd în picioare. 

- lat-o! spuse Kenhir. 

Nubianul închise ochii. 

După o îndelungă tăcere, se auzi zgomotul copitelor unui 
măgar ce se apropia încet de tribunal. 

Sobek îşi deschise ochii, se întoarse şi o văzu pe femeia 
înţeleaptă aducînd un bâtrîn patruped cu părul ros, căruia îi 
mîngiia capul. 

- Este... este chiar el! exclamă Sobek. Întrebaţi-l pe 
subalternul meu! îl va recunoaşte şi el! 

- Am şi făcut-o, preciza Clara. 

- Cum de l-aţi mai găsit? 

- M-am dus la pilcul de palmieri şi i-am întrebat pe ţărani, 
fără să am prea mari speranţe, căci mă temeam ca măgarul să 
nu fi fost omorit. Din fericire pentru tine, lăcomia şi-a dovedit 
puterea. Complicele negustorului păstrase animalul pentru a 
încerca să-i mai păcălească şi pe alţii. 

Scribul Mormîntului îl privi pe reclamant cu severitate: 

- Ce-ai mai putea răspunde? 

- Cum puteţi dovedi că ăsta e bătrînul măgar livrat şefului 
Sobek? Puteaţi găsi, oriunde, altul! 

- Uite că nu-i chiar aşa, răspunse femeia înţeleaptă. Aş fi 
putut explica după depoziţiile contradictorii, dar am preferat să 
păstrez pînă acum această informaţie secreta. 


Vocea negustorului nu mai era atît de sigură: 

- Ce vreţi să spuneţi'? 

- Care e data exactă la care a fost livrat măgarul pe care i l- 
aţi vindut lui Sobek? 

- Sînt sigur că acum optsprezece zile. 

- Măgarul este un animal de care nu ne putem lipsi, aminti 
femeia înţeleaptă; fără el, Egiptul n-ar fi devenit o ţară bogată. 
Dar, uneori, e însufleţit de exaltarea lui Seth; iată de ce oricare 
măgar ce pătrunde pe domeniul Locaşului Adevărului trebuie sa 
fie potolit în mod magic. După obicei, paznicul i-a cerut unei 
preoţesc a lui Hathor sâ-i picteze o hieroglifă pe pulpa stingă din 
faţă şi nu a dus măgarul la pilcul de palmieri decit după 
îndeplinirea acestei cerinţe rituale. 

Această hieroglifă se schimbă după anotimpuri şi sărbători. 

După cum poate depune mărturie întreaga confrerie, cu 
optsprezece zile în urmă, semnul ales era o meşă de păr buclat. 

Tribunalul poate verifica. 

Userhat Leul ridică piciorul bâtrînului măgar cu blindeţe şi-i 
arătă negustorului semnul pictat cu cerneală roşie. 

- Exact cum prevăzusem, îi aminti Kenhir. L-ai acuzat pe 
nedrept pe şeful pazei satului şi ai minţit, pentru a face în aşa 
fel încît să fie condamnat. Recunoşti aceste fapte? 

- Nu, nu... Nu eu sînt răspunzător... 

- Mai îndrăzneşti să negi? 

Vînzâtorul de măgari lăsă capul în jos: 

- Nu, vă implor să mă iertaţi... Nu intenţionam decit să cîştig 
mai uşor ceva bani. 

- Ca primă pedeapsă, tribunalul te condamnă sâ-i dai lui 
Sobek cinci măgari. 

- Cinci! Sînt prea mulţi, eu... 

- Şi asta nu e tot. Vei munci pentru el doua zile pe 
sâptâmină, timp de cinci ani; dacă, o singură dată, te abaţi de la 
această îndatorire, pedeapsa ţi se va dubla imediat. Doreşti să 
faci apel în faţa tribunalului vizirului? 

-Nu, nu... 

- Atunci, jură să respecţi hotârîirea acestei judecăţi! 

Cu o voce aproape stinsa, condamnatul jură. 

- Acum, şterge-o şi chiar miine să aduci cei cinci măgari. 

Distrus, negustorul se îndepărtă. 

- Ar fi trebuit sâ-l arestaţi! interveni Sobek. 


- Daca mai ai şi alte capete de acuzaţie, vom putea 
organiza un nou proces. 

— N-aţi înţeles că duşmanii confreriei au încercat să mă 
elimine? 

- Eşti conştient de gravitatea spuselor tale şi de ce pot ele 
sa implice? 

— Să fim lucizi! Dacă eu sînt destituit, cine ar putea fi numit 
pentru a va proteja? 

- Calmeazâ-te, Sobek! Uiţi că vizirul este cel care îl numeşte 
pe şeful pazei? 

- Şi credeţi că el n-ar putea fi manipulat? 

- Procesul ăsta te-a epuizat şi văd că te face să-ţi pierzi 
minţile. Du-te şi te odihneşte; vorbim mai tîrziu. 

În timp ce nubianul revenea dezgustat la îndatoririle sale, 
Kenhir îi puse femeii înțelepte întrebarea care îi ardea buzele: 

— Nu auzisem de acest obicei magic... 

- întrebaţi-o pe Uabet cea Pură, răspunse Clara, zimbind; ea 
a avut ideea asta. Dar nu era important să regăsim măgarul şi 
să obţinem mărturisirile complicelui acestui vînzâtor? 

- Bine jucat... Dar trebuie oare să dăm crezare obsesiilor lui 
Sobek? 

Femeia înţeleaptă îl luă de mînă pe maestrul de operă: 

- Cerul se va acoperi cu nori negri, iar trăsnetul ne-ar putea 
lovi... Dar preotesele Locaşului Adevărului nu sînt, oare, 
capabile să hotărască asupra sorții nemiloase? 


Negustorul de măgari nu-şi găsea liniştea. Tocmai cînd 
spera să cîştige fără să întimpine vreo piedică, trăise ziua cea 
mai grea din viaţa sa. 

Chiar în acea seară, îl aştepta pe trimisul generalului Mehy 
cu plata care îi era datorata, dar aceasta era o biată consolare, 
acum, după necazurile pe care le avusese. Sentința severa a 
tribunalului urma nu numai să-l aducă în sapa de lemn, ci şi sa-i 
distrugă reputaţia. 

Mehy trebuia sâ-l plătească şi să împiedice altă 
condamnare, pe care şeful Sobek nu va ezita s-o propună. 
Profund jignit, acesta din urmă nu va înceta sâ-l aibă în vedere 
pe acuzatorul său şi, dacă va reuşi să obţină întemnițarea sa, îl 
va interoga fără menajamente, smulgîndu-i adevărul. 


Trebuia, aşadar, să se ducă imediat la general şi să-i ceară 
protecţia. 

leşind din magazia de lîngă grajdul de cai, negustorul dădu 
peste o ţărancă: 

- Ce cauţi aici? 

- Sînt soţia lui Mehy. 

- Dar... sînteţi îmbrăcată ca o sărăntoacă! 

- N-aş vrea să fiu recunoscută. 

- Dumneavoastră sînteţi... emisarul? 

- Ai muncit pentru noi şi trebuie să fii recompensat, după 
cum am hotărit. 

- Tribunalul nu l-a condamnat pe Sobek! Măgarul cel bătrîn 
a fost găsit şi, astfel, judecătorii au descoperit înşelăciunea... 

Acum trebuie să am grijă de mine şi să fiu protejat. 

— Ai amintit de Mehy1? 

- Nu, se ştie că eu sînt singurul răspunzător... Dar dacă 
Sobek mă arestează, voi mărturisi totul pentru a-mi salva 
pielea! 

— Nu se va ajunge pînă acolo, îl linişti Serketa. Acest eşec e 
regretabil, dar orice muncă trebuie răsplătită. De aceea, vei 
primi ce ţi s-a promis. 

- Şi apoi mă veţi proteja'? 

- Acolo unde te vei duce, nu vei mai avea de ce să te temi 
de şeful Sobek. 

Încurajat, vînzatorul de măgari admiră cele doua placi de 
argint, pe care femeia le pusese pe un cufăr de rufe. Cu 
adevărat, o mica avere! în ciuda necazurilor sale, făcuse bine 
acceptind propunerea generalului. 

În timp ce negustorul îşi scălda ochii privind răsplata 
oferită, Serketa se duse în spatele lui. 


Scofînd din buzunarul interior al rochiei sale grosolane un 
ac lung şi fin, îl înfipse cu o lovitură scurtă în ceafa Iaşului, exact 
între două vertebre. După ce probase metoda pe animale şi pe 
macheta unui cap de om, lui Serketa îi reuşi de minune prima 
încercare „pe teren". 

Negustorul de măgari scoase limba, începu să horcăie, 
întinse braţele în gol şi se prăbuşi mort la pâmînt. 

Serketa îşi recupera acul, ştergind cu grijă cele citeva 
picături de sînge apărute pe ceafă, pentru a nu lăsa vreo urmă. 


Victima nu va avea parte de o mumificare, aşa că nimeni nu 
va observa minuscula înţepătura. 

Apoi dezlegă măgarii şi, cu una dintre funii, îl spînzură pe 
vînzător de căpriorii grajdului. Negustorul nu cîntârea mai mult 
mort decît viu. 

Inainte de a se pierde în noapte, Serketa nu uită să-şi 
recupereze cele două plăci de argint. 

33, 

Echipa din dreapta era adunată în localul confreriei. Scribul 
Mormiîntului aminti faptul că aceasta avea nevoie de produse 
rare, cum ar fi galena şi bitumul, iar maestrul de operă preciza 
că din această expediţie trebuia să facă parte cel puţin un 
artizan. 

Acesta respectînd ordine precise va aduce în sat cantităţile 
necesare pentru desâvirşirea unei munci secrete. 

De obicei, de această corvoadă se ocupa Thuty Savantul; 
dar, ţinîndu-se seama de recentul său doliu, maestrul de operă 
nu i-o putea impune. Trebuia să aleagă un voluntar, care să fie 
gata de plecare chiar a doua zi dimineaţă. 

Intrînd în biroul său, în care, aşa după cum se temuse, Niut 
cea Neobosită deja măturase, Kenhir n-a mai avut timp să se 
înfurie, căci un mesaj din partea şefului pazei îl solicita, de 
urgenţă, la al cincilea bastion. Deşi nu-i plăcea să fie astfel 
deranjat, scribul Mormiîntului trebui totuşi sâ-şi părăsească 
iubitele lui papirusuri. 

Şeful pazei îşi stâpînea cu greu nervii: 

- Ai aflat vestea, Kenhir? 

— Dacă sînt aici, o voi afla. 

- Negustorul de măgari... 

- Oare a încercat să sfideze tribunalul neaducîndu-ţi cele 
cinci animale pe care ţi le datora? 

- A fost găsit mort, acasă la el. S-a spînzurat. 

— Acest jalnic mincinos nu şi-a suportat eşecul. 

— încă o sinucidere, după cea a lui Abry! exclamă nubianul. 

— Cum poţi compara un administrator principal al malului 
stîng cu un negustor de măgari? Astuia i-a fost frica de tine şi de 
eventualele represalii. 

- Sînt convins că a fost asasinat, pentru a-l împiedica să 
vorbească. Exact ca Abry. 


- Ai vreo probă, într-un caz sau în celălalt? întrebă Kenhir, 
enervat. 

- Din nefericire, n-am! 

- Că vezi comploturi pretutindeni nu e o treabă rea, Sobek, 
căci această deformaţie profesională îţi menţine vigilenţa. Dar ai 
grijă să nu devii obsedat şi să nu-ți pierzi minţile! Vei putea, 
măcar, sâ-ţi recuperezi măgarii? 

- Cineva i-a dezlegat, iar ei au fugit. 

— De unde ştii că negustorul însuşi nu le-ă dat drumul, 
înainte de a-şi lua viaţa? 

- Ar fi prea simplu. 

- Chiar aşa şi e, Sobek! Ai avea şi tu dreptul la cîteva zile 
libere, nu crezi? 

- Am renunţat. 

- Greşeşti. Nici nu bânuieşti cît de bine ti-ar face puţină 
odihnă. 

- Securitatea satului este singura mea preocupare. Şi cei 
care s-au luat de mine au greşit cînd nu m-au omorit. 


Pagina Jurnalului Mormiîntului pe care Kenhir o avea de scris 
urma să fie pe cît de lungă, pe atît de excepţională. 

Casa-Funie nu putea pleca voluntar, pentru că avea 
probleme cu ochii; Fened Nasul, pentru că ducea ofrande la 
mormîntul părinţilor săi; Karo cel Posac, pentru că îşi repara uşa 
casei; Nakht cel Puternic, pentru că trebuia să fabrice bere 
pentru viitoarea sărbătoare; Userhat Leul, pentru că fusese 
înţepat de un scorpion mic; şi toţi ceilalţi aveau motivele lor 
pentru a nu paraşi satul ca sa plece într-o aventura ca asta. 

Toţi, în afară de Paneb. 

- Dar tu eşti tatăl unui bebeluş, îi aminti Kenhir. 

- Creşte văzînd cu ochii şi Uabet are mare grijă de el. Dar... 

cred că nu sînt singurul voluntar. 

- Ba, mă tem că eşti. Hai să vorbim cu maestrul de operă! 

Nefer cel Tăcut nu-şi ascunse nedumerirea: 

- Mulţumesc pentru curajul tău, Paneb, dar nu la tine mă 
gîndeam. Tu nu cunoşti nici locurile, nici produsele care trebuie 
aduse. 

- Cine le cunoaşte!? 

- Cel mai competent ar fi bijutierul Thuty, dar doliul său... 


- Face parte din confrerie sau nu? Cînd ne este încredinţată 
o misiune, trebuie să uităm de bucurii şi necazuri. Am fost 
alături de el atunci cînd a suferit, iar acum avem nevoie de el. 

Căci presupun că nu e vorba de o simplă plimbare în 
deşert... 

Produsele pe care trebuie să le aducem ne sînt absoliit 
necesare, nu-i aşa'? 

- Chiar dacă laboratorul şi administraţia malului stîng n-ar fi 
cerut această expediţie, noi tot am fi fost obligaţi s-o organizăm. 
Locaşul Aurului foloseşte bitumul şi galena în anumite scopuri, 
pe care nu ţi le pot dezvălui. 

- Mă duc să vorbesc cu Thuty şi-l voi convinge să plece, în 
doi, călătoria va fi mai uşoară. 


Dakter nu mai avea astimpâr. Pipăindu-şi neîncetat barba, 
număra, a nu ştiu cîta oară, cei două sute de măgari şi cei o 
sută de mineri gata de plecare, însoţiţi de vreo treizeci de 
prospectori specializaţi în căutarea mineralelor şi a pietrelor 
preţioase. 

Obişnuiţi cu pericolul, rezistenți la situaţii neplăcute, îşi 
făcuseră propriile hărţi, jucînd şi rolul de protectori împotriva 
eventualelor atacuri ale aşa-zişilor „bandiți ai nisipurilor"“, 
nomazi cruzi şi rapace. Dakter asigurase cea mai mare 
securitate; douăzeci de soldaţi experimentați le vor da, în cazul 
unei agresiuni, un ajutor substanţial. 

Cu toate că pe traseu se găseau şi puțuri, se calculaseră 
foarte bine rezervele de apă şi de hrană. Starea de sănătate a 
fiecărui măgar fusese examinată cu grijă, coşurile erau noi, la 
fel şi chingile. 

Nu mai lipsea decit artizanul din Locaşul Adevărului. 

- Cit timp o să ne mai facă să pierdem? se indignă Dakter. 

Doar n-o să ne petrecem ziua stînd şi aşteptindu-l! 

- Doriţi să dau o fugă pînâ-n sat? întrebă unul dintre 
prospectori. 

Toate privirile se opriră asupra unei corăbii mici care 
încerca să acosteze. Condusa şovăielnic, eşua de două ori 
înainte de a ajunge, în sfîrşit, la mal. 

Din corabie săriră doi pasageri foarte diferiţi, un tînăr colos 
şi un om fără virstâ, aproape pirpiriu, care părea că se face 
bucăţi, de fragil ce era. 


De îndată, soldaţii îi înconjurară, ameninţindu-i cu bitele: 

- Cine sînteţi? întrebă Dakter, ameninţător. 

- Nu se vede? se miră tînărul colos. Un marinar amator care 
învaţă să navigheze... Avînd în vedere faptul că este prima mea 
traversare, consider că m-am descurcat destul de bine. 

- întoarce-te de unde ai venit, băiete! Aici este o zonă 
militară. 

- Dar nu este şi punctul de plecare a unei expediţii? 

Dakter fu tulburat: 

- Eşti bine informat... De unde ştii? 

- Mi-a spus maestrul de operă al Locaşului Adevărului. 

- Aşteptam un singur artizan, nu doi! 

- Eu mă numesc Paneb, iar el este tovarăşul meu, Thuty. 

- Trebuie să ştiu mai mult despre voi. 

- Va trebui totuşi să te mulţumeşti cu atit. 

- Ştii cu cine vorbeşti? Eu sînt Dakter, directorul 
laboratorului central din Teba şi şeful acestei expediţii! Eşti 
obligat să mă asculţi şi sa răspunzi ordinelor mele. 

Privindu-l pe Paneb, care-i măsura pe soldaţi, unul cîte unul, 
Thuty înţelese că tovarăşul său se pregătea să se arunce asupra 
lor şi ca nu va fi neapărat învins: 

- Paneb, nu... Îi şopti el. Aminteşte-ţi că avem o misiune. 

- Ai dreptate, trebuie să mă stăpînesc. Bine... Nu ne mai 
râmîne decit să ne întoarcem acasă. 

Tînărul colos se întoarse, pornind spre mica ambarcaţie. 

Dakter se aruncă asupra lui Paneb şi-l apucă de încheietura 
miîinii: 

- Unde pleci? 

- Dâ-mi drumul în clipa asta sau nu mai răspund de nimic. 

Ochiul ameninţător al lui Paneb îl obligă pe savant sâ-i dea 
ascultare. 

- Thuty şi cu mine ne reîntoarcem în sat. 

- Dar... nu trebuia să plecaţi cu mine? 

- Da, cu tine, dar nu sub ordinele tale. Noi sîntem oameni 
liberi şi ştim ce avem de făcut. 

Dakter se făcu roşu la faţă.. 

- îţi amintesc că eu sînt şeful acestei expediţii şi că ea nu va 
putea reuşi fără o disciplină foarte strictă. 


- Poţi s-o aplici subalternilor tăi; noi doi nu datorăm 
ascultare decît Locaşului Adevărului. Dacă nu eşti în stare să 
înţelegi acest lucru, vei răspunde de eşec. 

- îmi vei dezvălui măcar destinaţia pe care o avem? 

- O vei afla destul de curind. Aşadar, sîntem de acord: Thuty 
va trece în frunte şi ne va indica drumul. 

- îmi distrugi autoritatea, Paneb! 

- Dar ce-ţi închipuiai? Nu e treaba mea, asta-i tot! 

- Nu sînt obişnuit să mi se vorbească pe acest ton. Că eşti 
sau nu de acord, răspund de această expediţie şi nu-ţi pot tolera 
atitudinea. 

- Atunci, pleacă fără mine! 

Dakter se întoarse către Thuty: 

- Sper că tu eşti mai înţelegător. 

- Conform voinţei maestrului nostru de operă, spuse 
bijutierul cu o voce calmă, voi ghida această expediţie pînă la 
mine, dar cu o condiţie care nu poate fi negociata: respectarea 
indicaţiilor pe care le-am primit. Oricare ţi-ar fi titlurile şi 
prerogativele, ori accepti, ori râmii laTeba! 

Consternat, Dakter înţelese de ce era atît de greu să lupţi 
împotriva acestei confrerii. 

- Hai sa încetăm cu aceste discuţii zadarnice, hotărî Paneb, 
şi să pornim la drum! 

34. 

Expediția trecu Nilul de la Teba la înălţimea Coptos, unde 
animalele şi oamenii urmau să meargă pe o potecă din deşert, 
care ducea la Marea Roşie şi la peninsula Sinai, bogată în mine 
de turcoaze şi aramă, exploatate încă din vremea Vechiului 
Imperiu. Condusă de Thuty, bun cunoscător al regiunii, expediţia 
părăsi drumeagul care ducea la cariera de granit şi se îndreptă 
către Gebel el-Zeit. 

Deşi pe acolo nu ploua aproape niciodată, regiunea avea o 
oarecare umiditate datorată Mării Roşii; ici şi colo, apăreau 
insulițe de verdeață, mai ales la poalele unui impresionant lanţ 
de munţi, cu piscuri înalte de o mie de metri. 

Majoritatea egiptenilor se temeau de deşert, un loc în care 
trăiau făpturi ciudate şi periculoase; dar ştiau că el păstrează 
pentru eternitate trupurile celor morţi şi că ascunde imense 
comori, aur, argint şi toate „pietrele pure născute în pintecele 
munţilor”. 


Puteai traversa deşertul, dar nu şi să locuieşti acolo, căci 
părea a nu fi altceva decit lumea de dincolo prezentă pe pamint. 
Şi era nevoie de călăuze experimentate, pentru a nu cădea în 
capcanele ce se iveau peste tot. 

Paneb mergea alaiuri de Thuty care, în ciuda constituţiei 
sale fragile, imprima trupei un ritm alert. 

- Am impresia câ-ţi place expediţia asta. 

- Ca-mi place e puţin spus! exclamă Zelosul. Ce peisaje 
minunate... Nisipul seamănă cu focul şi-l simt plăcut sub tălpi. 


Din fericire, satul nostru se află în deşert; e nevoie de 
puterea sa pentru a-i trezi pe oameni la viaţă şi a-i scăpa de 
lîncezeală. 

— Ce părere ai de Dakter? 

- Pentru mine, nici nu există. Un mic funcţionar prea gras, 
pe care privilegiile ii fac să se îmbete de vanitate. 

- Cu toate astea, fereşte-te de el! Pe cînd lucram la Karnak, 
am întîlnit indivizi de felul lui, ce-i drept, mai puţin periculoşi. 

Nu mă miră faptul că nu ne iubeşte, dar am totuşi 
sentimentul că lucrurile sînt mai grave. 

Paneb îl privi pe Thuty cu mirare: 

- Ai stat pe domeniul lui Amon? 

- Acolo am învăţat să sculptez lemnul preţios, aurul şi 
electrumul, să cizelez decoraţiile, să acopăr cu aur uşi, statui şi . 
corăbii şi, dacă Kenhir n-ar fi apelat la mine, aş fi putut ajunge la 
un grad înalt în ierarhie. Locaşul Adevărului avea nevoie de un 
bijutier experimentat: eu nu eram decit al treilea de pe listă, dar 
tribunalul de admitere îi respinsese pe primii doi. 

- Dar de ce n-ai rămas la Karnak? 

- Nu îndrăznisem niciodată să bat la poarta confreriei, dar 
ştiam că deţine secrete ale meseriei, care nu erau dezvăluite 
nicăieri în altă parte. Mi se părea imposibil să am şi eu acces în 
acel loc. Şi atunci cînd s-a ivit ocazia, mi-am încercat norocul. 

- Ai auzit chemarea? 

- Din prima clipă în care am ţinut aurul în mînă... Dar nu 
ştiam că asta e chemarea mea şi ca mă făcea diferit de alţi 
bijutieri. Confreria a recunoscut-o şi m-a admis în echipa din 
dreapta. Ce zi minunată! Acum trebuie să îndur suferinţa. 

- Ai mai putea avea şi alţi copii. 


- Nu, prefer să trăiesc cu amintirea neştirbită a fiului meu, a 
copilăriei sale vesele, a jocurilor lui, a acestei fericiri pe care n- 
am ştiut s-o păstrez... Şi îţi mulţumesc că m-ai scos din starea 
aceea de amorţeală pentru a lua parte la aceasta expediţie. 
Singur, aş fi rămas dezorientat; cu tine alături voi putea sâ-mi 
îndeplinesc aceasta grea misiune. 

- De ce te temi de Dakter? 

- Pentru că mergem să luăm un produs periculos a cărui 
utilizare are reguli stricte. Ca şef al laboratorului central, ar 
putea avea intenţia să le nesocotească. 

- Dar noi avem datoria de ă veghea asupra respectării lor. 

- Tocmai de aceea am putea deveni incomozi. La început, 
această expediţie n-âvea nimic periculos; după ce l-am întîlnit 
pe Dakter, nu mai sînt atît de sigur. 

Paneb nu-şi putu stâpîni un zîmbet: 

- Să aibă doar buna idee de a se lua de noi! 

- Sîntem doar doi, Paneb! 

- Dacă am înţeles eu bine, ai destui prieteni printre mineri şi 
cercetătorii de minereuri. 

- Să traversezi de mai multe ori acest deşert împreună cu 
aceiaşi oameni, asta creează prietenii, e adevărat. Cea mai 
mare parte a lor nu va fi contra noastră. 

- Linişteşte-te, Dakter nu are nici o şansă! 


Dakter era singurul care mergea călare pe un măgar robust 
şi, în ciuda acestui avantaj datorat rangului său, bea mult mai 
mult decît cei care mergeau pe jos. Bănuind că această călătorie 
nu va fi totuşi o distracţie, nu se gindise că aceste întinderi 
pustii îi vor provoca atita oroare. 

Îngrozitor de prost dispus, savantul încercase în zadar să 
găsească o posibilitate de a scăpa de tînărul colos, îl simţea mai 
neîncrezător decit o fiară, capabil să reacționeze cu violenţă. Și 
cum l-ar fi putut elimina fără sâ-i atragă atenţia bijutierului? 

Dacă Paneb ar refuza să continue călătoria, Dakter n-ar 
putea afla unul dintre secretele majore ale confreriei. 

Trebuia deci sa aştepte sa obţină produsele. Apoi, va lua o 
hotârire. 

Înaintea lui, minerii îşi încetiniră mersul. 

- N-am dat ordin să ne oprim! 

- Nimeni nu avansează. 


ltitat, Dakter se întoarse spre convoi. 

Thuty se aşezase pe un bloc de piatră, cu spatele la soare. 

Oamenii şi animalele beau apă, puţin cîte puţin. 

— Ce se întîmplă? 

— O oprire neprevăzută, îi răspunse bijutierul. Nu va dura 
prea mult şi, de altfel, puţină odihna nu va face râu nimănui. 

- Unde îţi e tovarăşul? 

— S-a dus către muncel, acolo, cu doi căutători de pietre 
preţioase. 

— Dar... nu ăsta e scopul expediției! 

— Du-te şi dormi puţin! 

- Cheamâ-i imediat pe oameni! 

- Să aşteptăm liniştiţi să se reîntoarcă singuri. Cu cit te agiţi 
mai mult, cu atit îţi va fi mai sete. 

Thuty îi oferi lui Dakter o smochină, dar acesta o refuză, 
reluîndu-şi locul în partea din spate a convoiului. Nici un miner 
nu părea să-l simpatizeze, în timp ce mulţi dintre ei veneau 
lîngă bijutier, să depene amintiri din expedițiile anterioare. 

- Fabulos! exclamă Paneb revenind dinspre muncel. la te 
uită ce mi-au permis prospectorii să recoltez! 

Sub privirea lui Thuty, etala cristale în formă de 
dodecaedre, care ascundeau cornaline, jasp roşu sau granate. 
Unele granate mari ieşiseră deja la iveală şi arătau ca nişte 
şiraguri de sfere. 

- Nu te-au păcălit, observă bijutierul. 

— Prietenii noştri sînt de părere că nu este necesar să-i 
arătăm lui Dakter aceste pietre şi să fie înregistrate de către un 
scrib. La urma urmelor, nu sînt decit nişte pietricele mai mari. 

- Pentru neştiutori, aşa este. Şi, pe deasupra, mai sînt atitea 
hîrtii de completat... 

- Am putea porni. Cred că Dakter şi-a pierdut răbdarea. 

Un soldat alergă spre cei doi artizani: 

- Pe colină, au fost zăriţi trei bandiți ai nisipurilor... 

Ne-au urmărit cu atenţie citeva clipe, apoi au dispărut. 
Iscoade, desigur! 

- Se pregăteşte, oare, un atac? întrebă Paneb. 

- Nu neapărat... Prădătorii ăştia sînt nişte laşi care atacă, de 
regulă, caravane prost apărate. Ne vom lua totuşi precauţiile 
necesare. Veţi avea alături arcaşi, iar în timpul nopţii vom face, 
pe rînd, de gardă. 


Convoiul se urni din nou, înaintînd cu mare băgare de 
seamă, de teama vreunei bande înarmate, care s-ar fi putut ivi 
din senin. 

Orele treceau şi teama începea să se risipească, mai ales că 
nici unul dintre puţurile care mărgineau pe alocuri poteca nu 
fusese acoperit sau murdărit. 

Intendenţa era bine asigurată, iar moralul trupei - bun. 
Paneb, care purtase în spate un tînâr miner, victimă a unei 
insolaţii, le devenise tuturor simpatic şi nimeni nu se plingea de 
ritmul impus de Thuty. 

Prospectorii îşi verificau hărţile şi îşi umpleau trăistuţele de 
piele cu eşantioane de minereuri, etichetate cu grijă. 

- Urmează ultima noastră oprire, înainte de a ajunge la 
destinaţie, miine, spre prînz, anunţă Thuty. În seara aceasta, 
vom petrece cu toţii: carne uscată de vită şi vin roşu. 

În timp ce minerii intonau cîntece întru gloria faraonului şi a 
zeiţei Hathor, suverana metalelor preţioase, Dakter se apropie 
de cei doi artizani. 

- N-am schimbat nici două vorbe în timpul acestei călătorii... 
Poate că ar fi vremea să facem pace, sugera savantul. 

- De ce nu? răspunse Thuty. Stai jos şi bea. 

- Va mulţumesc, nu beau niciodată alcool. 

- Asta te-ar binedispune, îi sugeră Paneb. 

- Presupun că, de miine, vom începe munca! 

- Aşa este, aproba bijutierul. 

- Oare n-a sosit vremea să-mi spuneţi şi mie cum veţi 
proceda? Sînt aici pentru a vă ajuta şi pentru a vă face să 
profitaţi de ştiinţa mea. 

- Nu ne îndoim de asta, Dakter, dar am prefera să te ocupi 
de siguranţa noastră. 

- De asta vor avea grijă soldaţii! Ceea ce mă interesează 
este natura şi cantitatea de materiale pe care le vom duce la 
Teba. 

- Cred că ar fi cazul să dormim, concluziona Thuty. 

35. 

Gebel el-Zeit era un mic masiv muntos ferit de drumurile 
caravanelor. Situat la trei sute de kilometri de Teba, dominînd 
accesul la Golful Suez, foarte izolat, acest loc nu era exploatat 
decît destul de rar, atunci cînd se simțea nevoia de 
aprovizionare cu galena. Dakter îi auzise pe unii mineri spunînd 


ca era mai prețioasă decit aurul; această perspectivă îl umplea 
de nerăbdare. 

Acum înţelegea mai bine de ce bijutierul Thuty venise de 
mai multe ori în acest loc uitat de lume, dar nu aflase încă la ce 
folosea confreria acest material rar. 

- Mai întîi să aducem un omagiu zeiţei Hathor şi să-i cerem 
protecţia, ordonă Thuty. 

Dakter blestemă această pierdere de vreme, dar ştia că 
înlăturarea vechilor superstiții nu va fi o treabă uşoară. Toţi 
membrii expediției se reculeseră în faţa stelelor sobre, înălțate 
în faţa unor mici sanctuare din piatră, stele construite printre 
locuinţele rudimentare pe care minerii le ocupau cînd stăteau la 
Gebel el-Zeit. Fiecare aduse o ofrandă zeiţei: amulete, scarabei 
din faianţă, statuete de femeie din lut ars, bucăţi de stofă de in; 
apoi a fost venerat şi zeul Min, protector al exploratorilor 
deşertului, precum şi Ptah, patronul artizanilor. 

După terminarea ritualului, Thuty repartiza sarcinile. 
Trimise cinci prospectori să vineze gazele, alţi cinci să 
pescuiască şi să adune scoici, apoi desemna doi intendenţi, care 
formară echipe pentru descărcarea poverilor de pe măgari, iar 
soldaţii se organizară pentru a asigura paza locului. 

Paneb primi sarcina să împartă oamenilor unelte din piatră, 
timacoape şi sâpâligi, majoritatea din bazalt, şi sa aleagă vreo 
douăzeci de mineri cărora călătoria nu le secătuise energia, 
pentru a-i trimite la mină, la trei kilometri de locuinţe şi 
sanctuare. 

Surprins de eficacitatea celor doi artizani, Dakter nu mai 
ştia încotro s-o ia, atent la toate mişcările lor. Odată şi odată, tot 
trebuia să dezvăluie scopul misiunii lor şi, implicit, secretul pe 
care savantul dorea atît de mult sâ-l afle. 

- Să mergem, hotărî Thuty; la întoarcere, să găsim masa 
pregătită! 

Dakter se alătură celor ce se îndreptau către mină, dar nici 
Thuty, nici Paneb nu-i dădură atenţie. 

Cu cît se apropiau mai mult, cu atit savantul observa 
abundență unor minereuri ciudate, unele cenuşii-albastre, altele 
de culoare foarte închisă. Nu mai văzuse niciodată ceva 
asemânâtor şi mare îi fu surpriza cînd descoperi mina, o parte 
din ea sub cerul liber, iar alta, subterană. Orientate pe direcţia 
nord-sud, filoanele de galena fuseseră detectate la suprafaţă, 


apoi se săpaserâă galerii pînă la treizeci de metri adincime. Unul 
dintre fronturile de abataj ale unui filon deosebit de bogat se 
afla chiar la o sută de metri, sub cerul liber şi se prezenta sub 
forma unui tub îngust, prin care putea trece numai un miner mic 
la trup. 

Dakter era emoţionat, de parca ar fi făcut o mare 
descoperire: 

- Bucăţile astea de stîncâ... Înseamnă galena? 

- Galena este o sulfura de plumb cenuşiu-albăstruie, preciza 
Thuty. Bucăţile de piatră colorate de la brun-închis la negru sînt 
bitum. Vrei să vizitezi o galerie? 

- Bineînţeles că vreau! 

- Te-ăi putea murdări... Avînd în vedere mărimea trupului 
tău, nu vom putea intra decit într-o galerie destul de largă. 

Fascinat, Dakter l-ar fi urmat pe artizan şi pînă la capătul 
lumii, dar coborirea nu era deloc uşoară, iar Paneb trebui chiar 
să-l prindă de talie la un moment dat, cînd alunecarea devenea 
periculoasă. 

Echipa din expediţia precedentă lucrase bine, creînd săli 
destul de înalte, în care puteai sta în picioare. Existau şi orificii 
de ventilaţie, cu un diametru de vreo treizeci de centimetri, 
dispuse în aşa fel încît să se producă permanent un curent de 
aer. 

Cu ajutorul unui tirnâcop, un miner desprinse puţin 
minereu, pe care-l sparse pentru a extrage pepitele de galena. 

- lată ce vom duce la Teba, declara Thuty. 

- Ca sâ-l folosiţi la ce? 

- Bitumul face silozurile impermeabile, la câlâfâtuirea unui 
anumit tip de corabie, la sigilarea giturilor urcioarelor şi la 
confecţionarea miînerelor pentru unelte. Aplicat în cataplasme, 
s-a dovedit folositor în tratarea tusei. Cît despre galena, ne oferă 
un produs dintre cele mai de preţ: sulimanul pe care frumoasele 
noastre îl folosesc la machiajul ochilor. Soţiile noastre ni-l cer tot 
timpul şi, de-ar fi numai pentru asta, şi tot ar trebui să facem o 
astfel de călătorie. 


Atitea secrete pentru atît de puţin... Dakter era dezamăgit 
peste măsură. Dar nu putea exclude ipoteza care era cea mai 
aproape de realitate: cei doi artizani îşi băteau joc de el şi-l 
minţeau cu neruşinare. 


Ferindu-se cu grijă sâ-şi arate neîncrederea, asistă la munca 
minerilor, umblă, după bunul său plac, prin galeriile accesibile, 
ba chiar încercă să treacă printr-un tub care tocmai fusese 
săpat, nereuşind însă să descopere ceva neobişnuit. 

Pepitele de galena nu-l interesau. Pîndea gesturile 
bijutierului şi ale tovarăşului său care, din nefericire, îşi 
împărțeau sarcinile şi nu se mai întilneau decit la căderea nopţii, 
în magazia lor, pentru a dormi pe două rogojini solide, destinate 
călătoriilor. Cum ar fi putut afla ce face Paneb, atita vreme cit îl 
însoțea pe Thuty, şi invers? Deşi savantul reuşise să plătească 
doi mineri, informaţiile primite nu prezentau nici un interes 
pentru el. 

Galena era extrasă sub conducerea lui Thuty; Paneb 
supraveghea inventarierea pepitelor, aranjarea lor în coşuri în 
vederea transportului, precum şi curăţarea şi repararea 
uneltelor. 

Clipă de clipă, cei doi slujitori ai Locaşului Adevărului îşi 
foloseau experienţa de muncitori pe şantier. Organizau munca 
adaptindu-se condițiilor speciale apărute în fiecare zi şi 
drămuind eforturile muncitorilor, ceea ce le atrăgea o 
popularitate tot mai mare. 

Dacă secretul se limita doar la un produs de înfrumusețare 
şi un adeziv folosit destul de rar, la ce bun atitea eforturi? 
Dakter era convins că nu se înşelase. Locaşul Adevărului era o 
instituţie mult prea importantă pentru a întreprinde activităţi atit 
de lipsite de importanţă. Dacă cei doi artizani respectau nişte 
ordine precise ale maestrului de operă, dacâ-şi părăsiseră satul 
ştiind că, de acum încolo, numele lor vor deveni cunoscute, nu 
putea fi vorba decit de nişte motive serioase. 

Dakter îşi schimbă strategia, în timpul zilei, îşi permitea să 
se odihnească, iar noaptea rămineă treaz, observind magazia 
celor doi artizani, în speranţa că, odată şi odată, se vor da de 
gol. 

După trei nopţi de veghe interminabilă, răbdarea îi fu 
răsplătită. 

In timp ce toţi dormeau profund, Paneb şi Thuty se 
îndepărtară pe furiş în direcţia minei. 

Dakter porni pe urmele lor. 

Ocoliră unul dintre posturile de gardă, apoi deviarâ drumul 
către un deluşor din afara zonei exploatate. 


Dakter ezită. Risca să se împiedice şi să fie observat. Pentru 
tinârul colos, savantul ar fi fost o pradă uşoară. Dar era singura 
sa şansă de ă descoperi ce puneau la cale artizanii. 

Din fericire, cei doi nu îşi grăbeau pasul, de parcă nu erau 
siguri de drumul pe care îl aveau de parcurs, în realitate, ei nu 
făceau altceva decit să se ferească de santinele. De ultima, 
trecură la mare distanţă, fără să fie văzuţi; apoi, începură să 
urce dealul. 

Dakter făcu şi el la fel. 

Deodată, se opriră, de parcă ar fi dat de un adversar 
invizibil. 

Paneb plecă de lingă Thuty şi luă de jos o piatra. Cînd îl 
văzu ndicînd braţul, Dakter crezu că tînărul colos avea să-l 
lovească pe tovarăşul său. Hotarise, oare, să scape de el, pentru 
a-i rămîne comoara doar lui? 

Cu putere, Paneb aruncă piatra înainte, apoi cei doi îşi 
continuară drumul. 

Cînd savantul trecu prin acelaşi loc, văzu o cobră neagră, cu 
capul strivit. De frică, simţi că nu mai are aer. De obicei, nimeni 
nu umbla noaptea prin deşert, teritoriul reptilelor şi al 
scorpionilor. 

Picioarele îl purtau pe Dakter împotriva voinţei lui. Dacă nu 
se oprea, asta era de teamă că nu va mai găsi drumul de 
întoarcere în tabără. Nu mai îndrăznea să se uite în jurul său şi-i 
privea fix pe cei doi artizani, atent la vreun şuierat sinistru. 

Dealul era greu de urcat. De două ori, Dakter era să 
alunece pe stincile umede. 

Odată ajunşi pe culme, cei doi bărbaţi dispărură. 

„E intrarea într-o mină, gîndi savantul; au pătruns într-o 
galerie în care se află ascunsă comoara pe care trebuie s-o ducă 
la confrerie." Uitînd de şerpi, de pietrele alunecoase şi de pustiul 
duşmănos, Dakter se caţără pînă sus. 

Stînd pe burtă, îi zări. 

Nu era intrarea în vreo mină, ci un fel de crater, pe care 
Thuty şi Paneb îl priveau cu atenţie. Dar ce vedeau, oare? 

Dakter făcu ochii mari, întrebîndu-se dacă nu cumva cei doi 
oameni nu se rătăciseră. 

Savantul simţi câ-i îngheaţă sîngele în vine, dar nu din 
pricina şuieratului vreunui şarpe, ci al unei săgeți care-i atinse 
timpla, făcîndu-l să sîngereze. 


Întoarse capul şi văzu trei oameni înarmaţi cu pumnale, 
repezindu-se spre el. 

- Ajutor! urlă el. 

36. 

Paneb ţişni. 

Ajungind pe marginea craterului, îi văzu pe agresori în 
lumina lunii. Trei bandiți ai nisipurilor, bărboşi, îl puseseră la 
pâmiînt pe Dakter, care urla în continuare. 

- Veniţi la mine, bandă de laşi! 

Tilharii îşi abandonară prima pradă pentru a-l ataca pe 
Paneb. 

În loc să se despartă, făcură greşeala de a se năpusti toţi 
deodată către nebunul care îi sfida, convinşi câ-şi vor putea 
înfige cu uşurinţă pumnalele în pieptul său. 

În ultimul moment, Paneb se aplecă pentru a lovi cu fruntea 
pîntecele atacatorului din mijloc şi pentru a-i ridica pe ceilalţi 
doi, apucîndu-i de testicule. 

Fără a le lăsa timp adversarilor să se ridice şi sâ-şi tragă 
sufletul, Zelosul se dezlânţui. Zdrobi ţeasta celui dintii cu o 
piatră, frînse ceafa celui de-al doilea şi spintecă gitul celui de al 
treilea cu propriul pumnal. 

- Să nu-mi faci vreun rău! imploră Dakter, ridicîndu-se. 

- Ce-i cu tine aici? 

- Nu sînt complicele lor... Eu... m-am rătăcit. 

- Recunoaşte că ne urmăreai. 

Savantul îşi duse mîna la tîmplă: 

- Sînge... Sînt rănit, grav rănit! 

- Dacă ne spui adevărul, te îngrijim! 

- N-aveţi dreptul să vă purtaţi astfel cu mine! Dacă nu sînt 
îngrijit imediat, o să mor. 

- Să-l ducem la tabără, îi spuse Thuty lui Paneb. Dacă 
Dakter face plîngere împotriva ta, vei avea mari necazuri. 

Nemulțumit, tînârul colos îl ridică pe Dakter cu o mînă şi-l 
purtă pe umeri, ca pe un sac cu grăunţe. 


Savantul se odihnea sub o tendâ. Deşi spectaculoasă, rana 
era superficială şi nu-i punea viaţa în pericol. Cît despre cei trei 
oameni doboriţi de Paneb, nu erau decit nişte bandiți de temut; 
un soldat îi recunoscu pe doi dintre ei, autori ai mai multe crime. 


Atacau în toiul nopţii, ucideau, violau şi prâdau. Cadavrele 
lor rămăseseră hrană şacalilor. 

Incidentul îi îngrijoră pe mineri care doreau să revină 
grabnic în Egipt. Thuty anunţă că nu mai rămăseseră decit două 
zile de muncă şi, astfel, fiecare se simţi mai încurajat. 

- Viclenia ta a avut efect, îi spuse Paneb lui Thuty. Dakter 
ne-a urmărit crezind că va afla de existenţa unei comori. 

Acum, că am scăpat de jigodia asta, fii sincer: comoara asta 
există cu adevărat? 

- Atît galena cit şi bitumul ne sînt într-adevăr necesare, dar 
nu numai pentru scopurile dezvăluite lui Dakter. Trebuie să-i duc 
o oarecare cantitate maestrului de operă. 

- Are vreo legătură cu piatra de lumină? 

- Tot ce se poate... Mai mult nu ştiu nici eu. 

Ori Thuty mintea, ori respectul faţă de secret îi pecetluise 
buzele. 

- Craterul la care l-am atras pe Dakter nu era decit o 
momeală, continuă bijutierul, şi, chiar dacă revine acolo de o 
sută de ori, nu va găsi nimic; dar există un alt loc pe care 
trebuie să ţi-l arat. 

Cei doi bărbaţi trecură dincolo de zona minieră, asigurîndu- 
se că nu sînt urmăriţi. Paneb observă că pietrele deveneau tot 
mai negre. 

- Mergi cu grijă, îi recomandă Thuty; pămîntul e alunecos. 

- Ai putea să juri că piatra asta conţine ulei! 

- Aşa şi este. Ne aflăm pe muntele de ulei de piatră, 
petrolul, care iese prin crăpături. Priveşte izvorul ăsta de 
aproape! 

La suprafaţă, Paneb observă prezenţa unei pelicule de 
grăsime plutind pe apă care nu se amesteca deloc cu ea. 

- La ce foloseşte această substanţă ciudată? 

- E însufleţită de o energie periculoasă, pe care cei din 
„vechime" ne-au interzis s-o folosim. Acest petrol arde uşor, dar 
murdăreşte şi miroase foarte urit. Dacă ar fi folosit în morminte, 
ar înnegri pereţii şi plafoanele. Din cauza puterii sale 
distrugătoare, nu poate fi transformat decit în unguent ritual, în 
cazul anumitor mumificări şi în prepararea pietrei misterioase 
din Locaşul Adevărului, în care trece printr-o asemenea 
transformare, încît este eliminat orice este nociv. Daca nişte 
lacomi şi nişte ambiţioşi ca Dakter ar reuşi să exploateze 


petrolul şi să-l popularizeze, asupra ţării noastre s-ar abate mari 
nenorociri. 

Oamenii ar înnebuni şi, poate, chiar bandiții nisipurilor s-ar 
năpusti asupra Egiptului şi a ţărilor învecinate pentru a le lua în 
stăpînire, pentru a stringe bogății şi pentru a supune omenirea. 

În înţelepciunea sa, faraonul a poruncit ca nici un profan să 
nu fie autorizat să folosească această substanţă, o teribilă 
otravă! 

Acum, Paneb, faci parte dintre cei care cunosc această 
taină. 


Plîngîndu-se de dureri de cap, Dakter era transportat cu o 
targa, de către patru soldaţi. Expediția înainta, cît se putea de 
repede, pe drumul de întoarcere, dornică de a regăsi malurile 
Nilului şi peisajele pline de verdeață, după ieşirea din regiunea 
aceea periculoasă, în care, oricind, puteau să apară bandiții 
nisipurilor, hotâriţi sâ-şi răzbune morţii. 

Paneb simţise că, în ţinutul acela ostil şi pustiu, puterea îi 
creşte. Duhurile care vieţuiau în nisip şi pe stîncile arse de soare 
îi alungau loată oboseala, fâcîndu-l şi mai zelos. Se gindea la 
primii constructori care îndrăzniseră să se aventureze în deşert 
pentru a stapîni focul pietrelor. Egiptul era un miracol ce avea 
loc zi după zi, pentru că această ţară ştia să celebreze nunțile 
pămîntului cel negru, fertil şi generos, cu puterea deşertului. 

- Dakter doreşte să ne vorbească, anunţă Thuty. 

Cei doi artizani veniră lingă targa. 

- Voi mi-aţi salvat viaţa... Aş vrea să vă mulţumesc. Dacă nu 
era Paneb, bandiții m-ar fi ucis. 

- Dar de ce ne urmăreai? întrebă Thuty. 

— Eram convins că în locul acela se afla o comoară şi că 
misiunea voastră era aceea de a o aduce în sat. Nu intenţionam 
s-o iau eu, ci de a-mi satisface curiozitatea. 

- Cînd vom sosi, pune să se scotocească în toate coşurile 
destinate Locaşului Adevărului: nu vei găsi decit bucăţi de 
bitum. Asta e comoara: un material rar, greu de exploatat şi pe 
care oamenii noştri îl vor folosi la izolarea silozurilor în care se 
păstrează grînele, pentru vremuri grele. Şi, ţi-o repet, va asigura 
o fixare mai solidă a miînerelor unor unelte. Vom păstra, desigur, 
şi cantitatea de galena necesară fabricării fardului, pe care 
faraonul îl oferă cu generozitate soțiilor şi fiicelor noastre. 


- Dar... ce rost are prezenţa voastră în această expediţie de 
rutină... 

- Avem această obligaţie, dată printr-un decret regal. 

- Nu înţeleg de ce. 

Thuty zîmbi: 

- Dar e foarte simplu! încrederea noastră în administraţia pe 
care o reprezinţi e foarte limitată. lată de ce e de preferat ca 
unul dintre noi să verifice cantitatea de galena ce ni se cuvine. 

Şi, după cum ai observat, ştim să organizăm şi să 
conducem un şantier. 

Savantul se simţea buimac. 

Argumentele lui Thuty păreau coerente, lipsite de 
ascunzişuri. Totuşi, în sinea lui, Dakter se simţea păcălit: 

- Mi-aţi putea ierta atitudinea? 

- Desigur, răspunse bijutierul. Se spun atitea absurdităţi 
despre satul nostru... Dacă toate zvonurile ar fi crezute, s-ar 
ajunge la credinţa că noi sîntem deţinătorii tuturor secretelor 

creaţiei! Adevărul e mult mai simplu: aparţinem unei 
confrerii în slujba faraonului şi în asta constă miîndria noastră şi 
raţiunea de a exista. 

Convins, Dakter bău o gură de apă şi aţipi. 


Oamenii stingeau ultimele focuri pe care le aprinseră în 
zona de risc, pregătindu-se să pornească din nou pe drumul ce-i 
ducea la Coptos. Incă din ajun, lui Thuty îi revenise, oarecum, 
pofta de mîncare şi, în ciuda oboselii, îi mai dispăruse paloarea 
din obraji. 

- Călătoria asta mi-a fost de folos, îi mărturisi el lui Paneb. 

Suferinţa nu-mi va dispărea niciodată, dar o suport cu mai 
multă tărie. Ţie ţi-o datorez. E ca şi cum mi-ai fi dat o parte din 
puterea ta. lţi mulţumesc din toată inima. 

- între fraţi, mulţumirile n-au nici un rost. Cînd un membru 
al echipajului este la strîmtoare, ceilalţi nu trebuie să-l ajute, ca 
să meargă corabia în siguranţă înainte? Maestrul de operă nu 
mai conteneşte s-o repete, iar eu mă întreb dacă acest secret 
nu e la fel de important ca acel al Locaşului Aurului. 

O sentinelă suflă în goarna sa dînd astfel alarma. 

- Bandiţii nisipurilor! strigă un miner, înnebunit. 


- Liniştiţi-văâ! porunci vocea puternică a lui Paneb. Soldaţii şi 
prospectorii vor forma un cerc în jurul vostru şi, astfel, veţi fi 
protejaţi. Avem arme şi vom şti să vă apărăm. 

Siguranţa Zelosului îi calmă pe cei care intraseră în panică, 
iar manevra fu executată prompt. Paneb sparse cercul, pentru 
a-l vedea pe duşman. 

Erau vreo sută, înarmaţi cu arcuri şi pumnale, căpetenia lor 
călărind o catircăâ neagră. Bărboşi, cu părul mare, îmbrăcaţi cu 
robe în culori ţipătoare, erau gata de luptă. 

Aveau să fie, desigur, numeroase victime, de o parte şi de 
alta, soarta egiptenilor anunţindu-se nefericită. 

Paneb înainta, cu cite o piatră în fiecare mină. 

Un arcaş trase o săgeată. Zelosul aşteptă să se apropie de 
el, pentru a arunca prima piatră, pe care o frînse în două; apoi, o 
aruncă pe cealaltă în direcţia călăreţului. 

Dar prădătorul se afla la o distanţă la care piatra nu-l putea 
ajunge, de aceea oamenii lui începură să rîdâ de acest egiptean 
înfumurat. 

Piatra se înălţă în înaltul cerului fără a-şi pierde din viteză şi 
căzu apoi pe ţeasta căpeteniei bandiţilor, care căzu ca fulgerat 
la pămînt. Văzînd că nu se mai ridică, unul dintre ei îi luă armele 
şi catîrca, luînd-o la sănătoasa. Tovarăşii săi îl urmară. 

Uralele izbucniră salutînd vitejia lui Paneb. 

37. 

O tînâră siriană cu miini moi şi catifelate îl masa pe Dakter, 
cînd Mehy dădu năvală în cameră: 

- Cînd te-ai reîntors? 

— Aseară... şi nu tocmai sănătos. 

Generalul îi făcu semn tinerei să plece. Savantul se întoarse 
cu greu pe o parte, apoi se ridică gemînd în şezut: 

— în călătoria asta oribilă, era să fiu ucis de un bandit al 
nisipurilor. Şi apoi, căldura, deşertul, tilharii care pîndesc 
pretutindeni... Să nu mai contaţi pe mine cînd va mai fi vorba de 
asemenea expediţii! Data viitoare, îmi voi trimite unul dintre 
subordonați. 

Pansamentul care acoperea timpla dreaptă a lui Dakter îi 
confirma spusele. 

- Bine că ai scăpat cu viaţă. După tot ce ai păţit, e sigur că o 
să-ţi revii... Dar să trecem la ale noastre: ce-ai descoperit? 

— Nimic. 


- Cum nimic? Rizi de mine, prietene! 

- Departe de mine această intenţie... Dar cred că nici n- 
aveam ce să descopăr. Gebel el-Zeit nu e decit un centru 
minier, din care se extrag bitumul şi galena, ale căror foloase 
am reuşit sa le aflu. Am adus aceleaşi cantităţi ca şi predecesorii 
mei şi voi cîştiga bani buni vînzînd farduri negustorilor. Nu există 
prin locurile acelea nici comori, nici secrete, credeţi-mâă! 

- Atunci, de ce s-a alăturat acestei expediţii Locaşul 
Adevărului? 

- Pentru un motiv pe care nici eu, nici dumneavoastră, nu l- 
am bănuit: să obţină un produs cu care să fixeze solid mînerele 
uneltelor. Oamenii ăştia sînt mai simpli decit credem noi. Stînd 
printre ei, mi-am dat seama că singurul lor scop este bunul mers 
al unui şantier şi bunăstarea lucrătorilor. 

Mehy îi trase lui Dakter o palmă zdravănă. Pe jumătate 
năucit, savantul nu-şi reveni decît după multă vreme. Simţea 
cum îi arde în obrazul stîng, iar capul îi vijiia: 

- Ce v-a apucat, generale'? 

- Gîndeşti ca un dobitoc şi îţi pierzi minţile! Te-au păcălit, 
bietul meu Dakter, au încercat să te adoarmă, iar eu, iată, te 
trezesc! Uiţi că am văzut cu ochii mei piatra de lumină? 
Secretele pe care trebuie să le pătrundem se află în Locaşul 
Adevărului, şi nu în altă parte. Adversarii noştri nu sînt nici 
timpiţi, nici nişte fiinţe simple, aşa cum crezi tu, ci nişte oameni 
vicleni, care ştiu să se apere. Cei care te-au amăgit, n-au făcut 
decit să asculte de ordinele maestrului lor. Şi omul ăsta, crede- 
mă, nu lasă nimic lavoiaîntimplării! 


Măgarii se opriră în faţa porţii celei mari a Locaşului 
Adevărului. Asistat de cîțiva auxiliari, Paneb începu să descarce 
coşurile pline cu pepite de galena, pe care Thuty le numără una 
cîte una, pentru a indica numărul corect în raportul amănunţit 
pe care urma să-l dea scribului Mormîntului. Apoi, Nakht cel 
Puternic şi Karo cel Posac transportară preţioasa încărcătură în 
interiorul satului, felicitîndu-i îndelung şi cu căldură pe cei doi 
călători. 

- Ştiindu-l în paza ta pe bijutierul nostru, n-am fost prea 
îngrijoraţi, îi spuse Karo lui Paneb. Dar totuşi, sîntem mai 
mulţumiţi acum, cînd vă vedem din nou acasă. 

- Ceva probleme în sat1? 


- Te asigur că n-avem timp să ne plictisim! Maestrul de 
operă ne-a pus să reparăm uneltele în vederea începerii lucrului 
pe şantier, iar sculptorii sînt deja la muncă. 

Nefer cel Tăcut veni în întîmpinarea celor sosiți şi-i 
îmbrăţişa: 

- A mers totul bine? 

- Mai mult sau mai puţin, răspunse Thuty. Bandiţii nisipurilor 
ne-au atacat de două ori, dar Paneb i-a pus pe fugă. Pe urmă, 
Dakter a încercat să înţeleagă ce rol aveam noi în această 
expediţie... dar fără succes! 

- Eşti sigur? 

- Am greşi, desigur, daca ne-am arăta prea încrezători... 

Omul ăsta nu ne iubeşte şi mi se pare deosebit de viclean. 
Va trebui să ne ferim de iniţiativele sale. 

- Ai adus ce era necesar? 

- Recolta a fost excelentă... Ai şi rezerve. 

- Lui Paneb i-ai spus? 

- l-am arătat petrolul şi acum ştie cît este de periculos. Ţin 
să subliniez, în prezenţa sa, faptul că a avut întru totul o 
comportare demnă de toată admiraţia. 

Thuty plecă să-şi revadă soţia. 

- Dacă înţeleg bine, îi spuse Nefer lui Paneb, deşertul 
rămîne aliatul tău. 

- Ne asemănăm şi ne înţelegem de minune; fără el, satul 
nostru nici n-ar exista. Cînd începem munca pe marile şantiere? 

- Poimiine. 

- Cît se poate de bine! Fac şi eu parte din echipa de 
pornire? 

- Eu nu prea eram de acord, însă Thuty m-a făcut să-mi 
schimb părerea. 

Paneb sări în sus de bucurie: 

- Fug să-mi strîng în braţe soţia şi fiul. 

Tînărul colos porni în fugă, dar nu ajunse prea departe. 

Incîntâtoare în rochia ei scurtă şi roşie, împodobită cu un fin 
colier de perle, Turcoaza îşi pieptăna părul lung pe pragul casei. 

- O soţie care-şi gospodăreşte bine casa este o bogăţie de 
neînlocuit, spuse ea în şoaptă, nu-ţi rămîne decit s-o admiri şi s- 
o feliciţi pentru multele treburi pe care le duce la bun sfîrşit, fără 
greş. De ce te opreşti în faţa casei mele? 

- Lasâ-mă să intru! 


- Eşti conştient de pericol? 

- îţi poţi închipui soarta unui biet om nefericit, lipsit de 
prezenţa unei femei, în inima unui deşert fierbinte? 

Turcoaza îi făcu loc să treacă. Paneb o prinse de talie şi o 
ridică delicat, întinzîind-o apoi pe patul iubirii, din prima 
încăpere. N-ar fi putut niciodată să reziste la farmecul şi la 
frumuseţea sa, cu atit mai mult cu cît el nici nu dorea asta. 

După ce-i scoase veşmintele, dezlegă şnurul care stringea 
la gură un sac de piele, scoase din el granatele tăiate de 
bijutierul Thuty şi le puse pe piîntecele iubitei sale. 

- Nu-i aşa că sînt superbe? 

- Oare ai devenit delicat, Paneb? 

-Nu, asta e sigur! 

Nelăâsîndu-i timp Turcoazei să admire minunăţiile aduse, o 
îmbrăţişa cu ardoarea unui tînâr lipsit de dragoste atita vreme. 
Nici ea n-ar fi dorit să reziste şi îi oferi iubitului său splendori 
mult mai emoţionante decit pietrele preţioase ale deşertului. 


Stînd pe o pernă, într-un jilţ înalt, Uabet cea Pură îşi oferea 
cîteva momente de odihnă. O servitoare îi masa picioarele, în 
timp ce o maimuţică pripăşită în sat stătea în bucătărie, 
ronţâind o smochină. Trecea de la o casă la alta, râmiînea citeva 
zile într-un loc sau altul; nimeni n-o gonea, pentru că îi distra pe 
copii, aceştia apreciind-o mai mult decit orice jucărie. 

În faţa tinerei femei, o doică planturoasă îi alăpta fiul uriaş, 
care sugea cu lăcomie. 

- N-am mai văzut niciodată aşa ceva, mărturisi doica. 

În curînd vei avea în casă doi coloşi, nu unul! 

Doica bea suc de smochine şi mînca mult peşte proaspăt, 
pentru a se asigura ca va avea mult lapte, mirosind plăcut a 
făina de roşcove; dar acest aliment de baza nu mai ajungea 
pentru a potoli foamea lui Aperti, care prefera deja hrana solidă. 

Uneori, Uabet se întreba dacă va mai avea destulă energie 
pentru a-şi îndeplini îndatoririle de preoteasă, pentru a-şi 
întreţine casa şi pentru a-şi educa aşa cum se cuvine copilul; dar 
se îmbărbăta la gîndul că micuțul va sta mai mult pe afară şi că 
tatăl său îl va antrena, fără doar şi poate, la lupte şi la alte 
activităţi de acest fel. 


- Vecina mea pretinde că l-a văzut pe Paneb la poarta cea 
mare, spuse Uabet; doică, ştii cumva dacă s-a reîntors cu 
adevărat? 

Stînjenită, femeia evită să ridice privirea spre tînăra mamă: 

- N-am trecut pe acolo azi-dimineaţă. 

— Aşadar, s-a dus s-o vadă pe Turcoaza, şi poate că e mai 
bine aşa. Cînd va veni acasă, la căderea nopţii, focul care îl 
mistuia va fi deja potolit. 

Maimuţica ţişni afară din bucătărie şi, de acolo, pe umărul 
lui Paneb, care tocmai trecea pragul locuinţei sale. 

Pe lingă acest gigant, animalul părea o jucărie: 

- Sper că sînteţi bine cu toţii... Vino să mă saluţi, fiule! 

Doica i-l întinse pe Aperti tatălui său, care-l legănă cu 
blîndeţe, în timp ce maimuţica îi atingea, ezitînd, părul cel 
negru. 

- Ce mai băiat frumos! exclamă Paneb. Tot meritul e al tău, 
Uabet! Dar, ia spune-mi... nu eşti cam obosită? 

— Sînt obosită, e adevărat. 

Tînărul colos îi dădu copilul doicii şi puse pe genunchii soţiei 
sale un săculeţ de piele. 

- Ce-i asta? 

-Hai, deschide-l! 

Uabet deznodă cordonul şi privi înăuntru: 

- Cornaline... şi jasp roşu! 

— AŞ dori să porţi coliere care să le facă pe celelalte femei 
să pălească de gelozie. 

- Am ceva mai puţin costisitor să-ţi cer: ne-ar trebui mai 
mult peşte proaspăt pentru doică. Din cauza poftei de mîncare a 
fiului tău, trebuie să se hrănească mai bine; raţia pe care o are 
acum nu-i mai ajunge. 

- O să mă ocup de asta. 

Paneb tocmai îşi săruta soţia pe frunte, cînd ajutorul de 
scrib, Imuni, bătu la uşa care rămăsese deschisă: 

- îmi pare râu că trebuie să întrerup această scenă de 
familie... Scribul Mormiîntului vrea sâ-l vadă de urgenţă pe 
Paneb. 

38. 

Paneb l-ar fi doborit cu plăcere la pămînt pe individ, dar nu 
putea să nu răspundă ordinelor lui Kenhir, cu atît mai mult cu cît 


această convocare neprevăzută îi stîirnea curiozitatea. Aşa că îl 
urmă pe Imuni, a cărui atitudine politicoasă îl exaspera. 

— Te previn, Paneb, scribul Mormiîntului e foarte prost 
dispus. 

- Ca de obicei. 

- Dacă tu l-ai supărat, n-aş vrea să fiu în locul tău. 

- N-ai nici o grijă, Imuni! 

Zelosul grăbi pasul şi ajutorul de scrib fu, astfel, obligai să 
alerge. 

Niut cea Neobosită mătura pragul frumoasei case a lui 
Kenhir. 

- Te aşteaptă, îi spuse ea lui Paneb. 

Imuni dădu să-l urmeze, dar Niut îi bară intrarea cu mătura: 

- Tu, nu. A spus: „Paneb, şi nimeni altcineva." Ofensat, 
Imuni îi întoarse spatele, în timp ce Zelosul pătrundea în biroul 
în care se aflau deja maestrul de operă şi femeia înţeleaptă. 

- Sînt, oare, convocat de un tribunal? 

- în loc sa debitezi tot felul de tîmpenii, îi răspunse Kenhir, 
mai bine ia loc şi fii atent. 

De dala aceasta, scribul Mormiîntului părea, într-adevăr, 
preocupat: 

- Trebuie să vă informez asupra unei catastrofe şi să vă cer 
insistent să păstraţi secret ceea ce vă voi spune. 

Nefer, Clara şi Paneb îşi dădură cuvîntul că vor păstra taina. 

- Uneltele cele mai folositoare sînt păstrate într-o cameră 
bine închisă, a cărei cheie se află la mine şi la maestrul de 
operă, preciza Kenhir. Pentru a evita furturile, am păstrat un 
sistem de închidere pe care-l pusese la punct un meşter dulgher 
din vremea domniei lui Amenhotep al III-lea. 

- Furturi? se miră Paneb. Furturi, aici, în sat? 

- Oamenii sînt oameni şi iată că de data aceasta cineva a 
încercat să pătrundă în camera noastră. 

— Nici nu-ţi vine să crezi... 

- Din păcate, asta e. Hoţul a spart sigiliul de argilă pe care 
imprimasem pecetea necropolei, apoi a încercat să taie cu 
ferăstrăul prima bară de lemn. Atunci şi-a dat seama că 
declanşa un al doilea dispozitiv de închidere şi s-a gîndit că s-ar 
putea să existe un al treilea. Temiîndu-se că va fi surprins asupra 
faptului, s-a lăsat păgubaş. Dar urma trecerii sale e foarte 
vizibilă. 


- Dacă acuzaţia n-ar fi venit din partea scribului 
Mormiîntului, declară maestrul de operă, n-aş fi crezut nici o iotă. 
Dar trebuie să acceptăm, supunîndu-ne evidenţei, că printre noi 
se află un artizan necinstit. Sau, poate, unul atit de lacom încît 
se poate gîndi să-şi însuşească bunurile confreriei. 

- Este un delict foarte grav, aprecie Kenhir. Nu credeţi c-ar 
trebui să-l anunţăm pe şeful Sobek? 

- Treaba asta nu ne priveşte decit pe noi! protestă Paneb. 

S-o rezolvăm fără vreun ajutor din exterior. 

- Eu nu am încredere decit în voi trei, mărturisi scribul 
Mormiîntului. Maestrul de operă şi femeia înţeleaptă sînt tatăl şi 
mama acestei confrerii, iar tu, Paneb, tu nu te aflai în sat cînd a 
avut loc această tentativă de furt. 

- Nici Thuty... 

- E adevărat, dar el ar putea fi complicele hoţului. 

- De ce nu eu'? 

- Tu nu l-ai ajuta niciodată pe un răufăcător. 


- Poate ca n-ar trebui sa dramatizăm acest incident, 
considera Nefer. Că a existat o încercare şi o greşeală, asta e 
sigur, dar vinovatul nu va mai îndrăzni să revină. 

— Nu cumva eşti prea încrezător? întrebă Kenhir. 

- Miine îi voi convoca pe toţi membrii echipei din dreapta, 
după ce mă voi consulta cu şeful echipei din stînga, pentru a 
împărţi sarcinile în munca pe cele două şantiere; vreau să cred 
că măreţia operei la care sîntem chemaţi să luăm parte va înălța 
spiritul fiecăruia. 

39. 

În timpul călătoriei lui Paneb şi a lui Thuty, artizanii echipei 
din dreapta renovaseră localul confreriei. Cînd Paneb intră după 
îndeplinirea ritualului purificării, observă cele două amfore noi 
înfipte în pâmiînt, tencuiala refăcută pe plafon şi pe pereţi, şi 
inspirase mireasma dulce de tămiie. 

Maestrul de operă îi invocă pe strămoşi, luă loc în jilţul său 
şi-i invită şi pe fraţii săi să se aşeze. 

- Paneb şi Thuty au adus de la Gebel el-Zeit materiale fără 
de care n-am putea crea piatra divină, le aduse el la cunoştinţă. 

Vom putea deci continua şi duce la bun sfîrşit opera secretă 
a Locaşului Aurului, sclipirea sa continuînd să ne lumineze 


drumul. A sosit momentul să începem locul de veci al faraonului 
Merenptah şi să-i construim templul pentru milioane de ani. 

M-am înţeles cu şeful echipei din stingă ca ei să termine 
lucrările care sînt acum în curs de desfăşurare, iar vouă să vă 
încredinţez prima dintre sarcini. 

Pentru cîteva clipe, fiecare artizan râmase fără suflu, în 
sfirşit, marea încercare! 

- A fost ales amplasamentul definitiv al mormiîntului? 

întrebă Unesh Şacalul. 

- Regele a fost de acord cu propunerea noastră. 

- Pentru o muncă de excepţie e nevoie şi de unelte 
excepţionale, sublinie Gau cel Exact, cu vocea sa răguşită. Vom 
avea la îndemînă toate cele necesare? 

- Avem garanţia scribului Mormiîntului, afirmă maestrul de 
operă. 

- Vor fi multe perioade în care vom sta departe de familiile 
noastre? 

- Vom fi nevoiţi s-o facem, pentru ca, economisindu-ne 
forţele, să avem totodată mai mult spor la muncă. 

- Nu este un loc tot atît de plăcut ca satul. 

- îmi pare râu, Pai, dar, mai înainte de toate, realizarea 
operei... 

- Presupun că prezenţa mea nu va fi necesară chiar de la 
începutul muncii pe şantier, îndrăzni Ched Salvatorul, plin de 
sine. 

- întreaga echipă trebuie să fie la faţa locului chiar din 
prima zi, pentru ca toate talentele noastre, reunite, să constituie 
o pu-. 

tere magică. Şi, pentru a reuşi, vom avea, desigur, nevoie 
de această putere. 

- Cît timp va dura şantierul din Valea Regilor? întrebă Renup 
cel Jovial. 

- Asta nu pot să ştiu. Va fi un mormiînt de mari dimensiuni, 
comparabil cu cel al lui Ramses. 

- Ne aşteaptă o muncă de ani de zile, mormăi Karo cel 
Posac. Şi presupun că nu va fi tolerată nici cea mai mică 
imperfecţiune? 

Nefer zimbi: 

- Poţi conta pe mine. 

- Avem veşti din capitală'.' întrebă Didia cel Generos. 


- Nimic nou, îi răspunse maestrul, dar regele Merenptah a 
confirmat printr-un decret rolul şi îndatoririle Locaşului 
Adevărului. 

- Aşadar, avem eternitatea înaintea noastră, trase concluzia 
Userhat Leul. 

- Ne vom purta de parcă am avea-o, dar, totodată, de parcă 
fiecare clipă ar fi ultima din viaţa noastră. Nu va fi de ajuns să 
dam lot ce avem mai bun în noi: creînd acest monument, vom 
revela misterul, fără a-l trăda. 

leşind de la Turcoaza, Paneb se lovi de Ched Salvatorul: 

- Tot îndrăgostit'? 

- Turcoaza nu e, oare, cea mai frumoasă femeie din sat? 

- Să sperăm că această frumuseţe te va inspira... Dar eşti 
convins că metoda asta e cea mai bună pentru a te pregăti de 
plecarea în Valea Regilor? 

— Sincer să fiu, Ched, la asta nu mă gîndisem! 

- lată de ce nu eşti încă decit un novice, inconştient de 
pericolul care te-ar putea aştepta. 

- Fiind maestrul meu, ce-mi propuneţi'? 

- Vino cu mine la atelier! 

Cei doi porniră încet pe uliţa principală a satului. Ched 
Salvatorul era mai grav şi mai puţin ironic decit de obicei, ca şi 
cum s-ar pregăti pentru un moment important. 

- Ştii, poate, că am o cabană în apropierea Nilului, un mic 
ogor, un depozit pentru vasele cu ulei, un hambar, un grajd şi 
cîteva animale. Nu este cine ştie ce avere, dar îmi aduce regulat 
un venit suficient pentru a trăi destul de bine şi pentru a-mi 
cumpăra culorile. Dacă eşti de acord, îţi las ţie moştenire 
bunurile mele. 

- Nici nu poate fi vorba despre aşa ceva. 

- De ce nu? 

- Ceea ce mă învăţaţi îmi este de ajuns. Toate celelalte 
vreau să mi le dobindesc singur. 

- Propunerea mea ţi-ar da posibilitatea să cîştigi timp. 

- Nu mă sperie trecerea timpului... În loc sa mă slăbească, 
îmi dă putere, în afară de asta, nu-mi plac cadourile. 

- Dar nu-ţi trece prin minte că poate încerc să te corup'? 

- Răspunsul meu râmiîne acelaşi. Asta e tot. Lâsaţi-vă 
bunurile moştenire familiei şi să nu mai vorbim despre asta. 

Ched împinse uşa atelierului. 


O lumină ciudată părea să vină dinspre penelurile şi periile 
atit de bine curățate, încît păreau noi. Pe pereţi, schiţele erau 
perfect aliniate. 

- E bine să ajungi la o tehnica perfectă, Paneb, dar să nu 
crezi că ăsta este acelaşi lucru cu a cunoaşte. Or, îţi închipui că 
există ceva mai important decît să devii un om al cunoaşterii? 

Ea este cea care îţi va deschide uşile magiei formelor şi a 
culorilor, îţi va dezvălui caracterul sacru al meseriei, va fi 
singura ta sursă de adevărată bucurie şi te va face să-ţi cunoşti 
inima. S-o trăieşti pe Maat înseamnă să treci de la ignoranță la 
cunoaştere şi, mai ales, să cunoşti în inimă şi cu ajutorul inimii. 

Ched dilua o piine de cerneală roşie, înmuie un penel foarte 
fin şi, cu un gest suplu, desenă un ochi de şoim: 

- Ce vezi, Paneb? 

- Ochiul unei păsări de pradă. 

- Eşti, cu adevărat, în stare să vezi, pictore asistent? Cînd 
vei înţelege că arta noastră are nevoie de vizionari, şi nu de 
imitatori sterili? Ochiul e prezent pretutindeni, pe pereţii 
templelor, pe sarcofage, pe stele, pe corăbii... Nici măcar o 
secundă, ochiul din lumea cealaltă nu încetează să ne 
privească. Tu, pictorule, vei avea rolul de a împărţi această 
privire. Dar o doreşti'? 

- Puneţi-mă la încercare! 

- Ceea ce vei cunoaşte nu trebuie să te facă vanitos; să 
primeşti atît sfatul unei servitoare cît şi pe cel al unui om 
important, căci nimeni nu atinge vreodată perfecțiunea în artă. 
Nu uita că ogorul rodeşte chiar şi datorită picăturilor de rouă. 
Eşti, cu adevărat, gata să vezi, Paneb, ştiind că vei descoperi o 
infinitate de îumi noi, fără să te mai poţi întoarce înapoi'? 

- Niciodată nu voi putea fi acuzat de laşitate. 

- Atunci, ia-l pe ăsta, şi nu-l mai părăsi! 

Ched Salvatorul îşi scoase amuleta de la git şi i-o dărui lui 
Paneb. Era un ochi din steatit în care, în mod simbolic, erau 
cuprinse toate măsurile lumii. 

- Irisul, pupila, canalul lacrimal, corneea... Fiecare parte a 
acestui ochi echivalează cu o fracțiune a unităţii. Dacă însumezi 
toate părţile, nu vei obţine decît 63/64 din total, îţi va lipsi 1/64 
şi pe această parte o vei descoperi datorită miinii tale de pictor, 
dacă vei deveni un vizionar autentic. Căci a vedea înseamnă a 
crea. 


Fascinat, Paneb privea capodopera în miniatură care avea 
protejeze de acum încolo. 

- Aş vrea... 

- Nu spune nimic şi pregâteşte-te! 

Ched Salvatorul ieşi din atelier. Cum i-ar fi putut mărturisi 
discipolului său că îşi pierdea vederea? 


sâ- 


Purtînd şorţul de aur şi peruca de ceremonie, maestrul de 
operă, urmat de artizanii din echipa din dreapta, se prezentă 
înaintea scribului Mormiîntului, care ţinea în mînă o cheie grea 
din lemn. 

— Accepţi să ne deschizi uşa camerei şi să ne încredinţezi 
uneltele faraonului? 

- Spune-mi parola! 

- lubirea pentru operă. 

Kenhir folosi cheia pentru a debloca primul sistem de 
închidere, apoi o puse invers pentru a-l opri pe al doilea. 

Deschise uşa camerei în care se aflau cinci sute de dalte de 
aramă de mărime obişnuită, alte cincizeci de dalte de 
dimensiuni mari, treizeci de săpăligi şi douăzeci şi cinci de tesle 
din acelaşi metal, provenind din Sinai. Nefer le cercetă calitatea, 
înainte de a pune scribului Mormîntului o întrebare rituală. 

- Această comoară adăposteşte metalul ceresc? 

- Maestrul de operă să identifice uneltele care vor face de 
folos lucrările eternității. 

Nefer găsi un echer şi o nivelă din metal ceresc şi le ridică 
în faţa artizanilor. 

Sub privirea lui Kenhir începu împărțirea uneltelor, pe care, 
fiecare, le primea cu emoție şi respect. 

Deodată, Unesh Şacalul îşi aruncă dalta pe pămînt: 

- Această unealtă nu se poate folosi... Priviţi-o, este crăpată 
pe toată lungimea sa! 

Femeia înţeleaptă 

- Şi a mea, constată, cu spaimă, dulgherul Didia. 

— Am fost loviți de ochiul cel rău! exclamă Pai Pîinicâ-Bună. 

N-are rost să purcedem la săparea mormiîntului, căci va fi 
un eşec îngrozitor! 

Nici maestrul de operă, nici scribul Mormîntului nu puteau 
nega acest argument. Doar ochiul cel râu putea să strice daltele 
păstrate în camera bine închisă. 


- Să apelăm la femeia înţeleaptă, hotărî Kenhir. Doar ea e în 
stare să învingă această faptă malefică. 

40. 

Înveşmîntate în rochii roşii drepte, cu bretele, preotesele lui 
Hathor se adunaseră în faţa templului principal din sat. Unele îi 
cîntau un imn zeiţei, altele băteau la o tobă în formă de soare, în 
timp ce şapte dintre ele formau un cerc în jurul lui Clara, femeia 
cea înţeleaptă. 

Urma apoi o linişte îndelungă şi profundă, preotesele se 
îndepărtară şi cea mai în virstă dintre membrele confreriei 
apăru în pragul templului: 

- Cînd lumina a dat naştere vieţii, zise ea, a luat forma 
soarelui, al cărui ochi se deschisese înăuntrul lotusului. Cînd apa 
ochiului căzu pe pămînt, se preschimbă într-o femeie de o 
frumuseţe nemaiîntilnită, căreia i se spuse „aurul zeilor". Ea, 
soarele feminin, luminează lumea; tu, femeie înţeleaptă, tu eşti 
fiica sa. Dar vei avea, oare, curajul să-ţi rişti viaţa pentru a face 
munca unui bărbat, să devii maestra de operă a artizanilor şi 
venerabila confreriei, capabilă să învingă ochiul cel râu? 

- Locaşul Adevărului îmi dă viaţa lui, iar eu i-o dau pe a 
mea. 

— Tu care trăieşti în Cetatea Mormiîntului, intră în acest 
sanctuar şi înfruntâ-ţi destinul! 

Purtînd o floare de lotus în peruca sa de ceremonie, Clara 
înainta cu pas sigur. 

Pe un soclu din granit trona statuia unui babuin, incarnarea 
lui Thot; în mîna stingă, ţinea un etui cu un papirus. Ochii săi 
roşii o fixau pe tînâra care-i înfrunta privirea pentru a culege 
formulele de cunoaştere, pe care zeul dorea să i le transmită. 

Mîna de piatră păru că se însufleţeşte pentru a-i oferi Clarei 
documentul; aceasta îl primi prosternîndu-se. 

- Vino la mine, spuse o voce feminină de un calm 
îngrijorător; intră pe uşa mea! 

Dincolo de babuinul lui Thot, era un alt soclu de piatră. 

Clara trebui să se obişnuiască să vadă în semiîntuneric, 
pentru a distinge mica statuie din aur a unui şoim încoronat cu 
un soare din acelaşi metal, la picioarele căruia se înălța o cobră 
cu gitul umflat, precum cea din seninul prezent pe fruntea 
faraonilor. 


După atitudinea sa, Clara ştia că urma să o atace, cu toate 
acestea nu dădu înapoi. Puternică în urma experienţei pe care o 
trăise pe culmea muntelui, nu încetă să fixeze reptila, gata să 
imite şi cea mai fină dintre unduirile sale. 

Dar monstrul nu se mişca. 

Mirată, Clara se apropie. 

Cobra fusese sculptată din piatră cu atita talent, încît părea 
vie. De aceea, prudentă, Clara îi atinse uşor capul. 

- la discul de aur, spuse vocea blindă, şi puneţi-l pe piept! 

Vei putea să vezi în întuneric. 

Clara îşi lipi de trup preţiosul simbol, care emana o căldură 
plăcută. Sala întunecată se lumină şi ea descoperi şapte 
mînuitori de cuțite, cu măşti înspâimîntâtoare, cărora papirusul 
le indica numele: Faţă pe dos, Arzătorul, Calomniatorul, 
Lătrătorul, Chip tăios, Urlătorul şi Mîncâtorul de viermi. 

Împreună făcură un pas către femeia înţeleaptă, pentru a o 
încercui. Ea le întinse singurele arme de care dispunea: soarele 
şi papirusul. Cei şapte demoni se retraseră şi dispărură, lăsînd în 
locul lor un ritualist, care purta masca şacalului Anubis. 

- Vino cu mine pe apa divină, îi propuse el. 

Clara îl urmă şi înainta pe o zonă de argint, care evoca 
întinderea de apa din care apăruseră primele forme de viaţă. 

Anubis îi spălă picioarele femeii înțelepte, apoi o îmbrăcă în 
rochia albă de înviere, atit de strimtă, încît abia putea să se 
mişte. 

O conduse în pragul unei capele întunecoase. 

- în acest loc se produce transfigurarea spiritului care iese 
în faptul zilei printre cei vii; dar vei avea tu curajul să primeşti 
energia datorită căreia ai putea respinge ochiul cel râu? 

- Accept încercarea. 

- Bagă de seamă: această energie te-ar putea distruge. Cei 
din vechime au ştiut s-o capteze şi s-o păstreze în temple, dar 
puţine trupuri de muritori sînt apte pentru a o primi. Şi nu ştie 
nimeni dacă tu te numeri printre ele. 

- Dă-mi voie s-o înfrunt, dacă astfel voi putea primi forţa 
necesară pentru a ajuta confreria. 

- Intră în această capelă, femeie înţeleaptă, şi zeiţa să 
hotărască! 

înaintînd cu greu, Clara ajunse în faţa unei statui a lui Neit, 
ale cărei şapte cuvinte creaseră lumea. Era tot atît de înaltă ca 


soţia maestrului de operă, ochii săi de piatră păreau vii. 
Strălucitori ca stelele, o fixară pe intrusă. Aceasta se opri la mai 
puţin de un metru de statuia ale cărei miîini, cu palmele 
îndreptate către cer, erau întinse către ea. 

Deodată, Clara văzu cele două raze de lumină care ţişneau 
din mîinile de piatră, îndreptîndu-se către inima ei. Două linii 
ondulate care o făcură să se clatine. Această energie circula prin 
canalele care-i alcătuiau fiinţa, dar era atit de puternică şi de 
fierbinte, încît nu mai ştia nici ea dacă o va putea suporta. 

Zeita era aceea care trebuia s-o întrerupă, iar femeia 
înţeleaptă nu trebuia să se ferească. Avea nevoie de această 
putere pentru a învinge ochiul cel rău. 


Kenhir nu-i ascunsese nimic lui Nefer cel Tăcut. 

Mai devreme sau mai tirziu, o femeie înţeleaptă trebuia s-o 
înfrunte pe Neit, pentru a afla dacă energia sa vitală era de 
aceeaşi natură cu cea a zeiţei. Dar, de obicei, ea se pregătea 
pentru această încercare prin lungi perioade de meditaţie şi nu 
ajungea în faţa statuii într-o asemenea situaţie de urgenţă. 

- Cineva a încercat să părtrundă în camera cu unelte, îi 
spuse Kenhir lui Nefer, dar a eşuat. Aşadar, ochiul cel râu e 
răspunzător de deteriorarea uneltelor. Dacă nu-i risipim puterea, 
nu vei mai ajunge să sapi mormîntul regelui. 

- De ce nu apelăm la un mag al Curţii? 

- Cine ar avea mai mulţi sorţi de izbîndâ decit femeia 
înţeleaptă? Ca mamă a confreriei, va lupta cu ultimele forţe 
pentru a o salva. 

- Nimeni nu se îndoieşte de acest lucru, Kenhir, dar e soţia 
mea, fiinţa care îmi este cea mai dragă, pe care aţi pus-o în 
pericol fără sâ-mi daţi de ştire. 

- Ai dreptate, dar asta îmi era datoria. Cînd împrejurările o 
cer, scribul Mormiîntului uită de oameni şi nu se gîndeşte decit la 
confrerie. Scopul nostru unic, al tuturor, este să construim locul 
de veci al faraonului; atita vreme cît ochiul cel râu va împiedica 
munca artizanilor, Locaşul Adevărului va rămîne pustiu. 

In ochii lui Nefer, scribul Mormîntului căpătă adevărata sa 
dimensiune. Nu era un simplu gestionar al satului, ci, la fel ca şi 
cei doi şefi de echipă, protectorul principalelor sale îndatoriri. 

- Chiar dacă hotărîrea m-a speriat, Kenhir, nu m-am opus în 
nici un fel. 


- Şi ai avut dreptate, maestre de operă! în caz contrar, 
Clara te-ar fi dezaprobat, o ştii bine. 

Nefer privi templul în care soţia sa era supusă unei iradieri 
de energie, pe care puţine fiinţe o puteau îndura. Oare o va 
revedea vie pe această femeie cu zimbetul blind, cu privirea 
liniştitoare şi capabilă de o dragoste nesfirşită? 

- Sînt la fel de îngrijorat ca tine, şopti Kenhir, şi cred că 
legea căreia ne supunem este uneori prea dură. 


Turcoaza şi Uabet cea Pură ieşiră din sanctuar susţinînd-o 
pe Clara, care-şi scosese rochia albă, înlocuind-o cu alta mai 
larga, legată în talie cu un cordon roşu. Cu ochii pe jumătate 
închişi, părea incapabilă să stea în picioare fără ajutorul celor 
două preoţesc. 

Nefer vru să fugă spre ea, dar Kenhir îl opri: 

- Aşteaptă puţin... Trebuie să primească lumina. 


Femeia înţeleaptă deschise ochii, părînd o fiinţă ce renaşte 
într-o nouă lume. Privi soarele cîteva clipe şi îşi regăsi echilibrul. 

Cele două preoţesc o lăsară singură. Clara îl văzu pe Nefer 
care, de această dată, alergă s-o prindă în braţe. 

- Am crezut că mor, îi spuse ea, atit de puternică era 
energia zeiţei, dar, în cele din urmă, tot ea m-a salvat din 
întuneric. 

- Vino să te odihneşti! 

- Mai tîrziu... Acum, hai să mergem la camera cu unelte! 

- Bine, dar eşti epuizată! 

- Trebuie să dau înapoi, fără întîrziere, ceea ce mi s-a oferit. 

Plini de speranţă, artizanii o priviră trecînd pe femeia 
înţeleaptă, a cărei seninătate le dădea încredere. 

Uneltele fuseseră aşezate pe pâmint, în faţa camerei. 
Nimeni nu mai îndrăznise să le atingă, de frică să nu le strice şi 
mai tare atrâgind energia negativă a ochiului cel rău. 

Clara arse tămiie în încăperea închisă, pentru a o purifica şi 
a alunga orice forţă distrugătoare, apoi magnetiză uneltele, una 
cîte una, insistînd mai mult la cele cu defecte, fie ele cît de mici. 

Fisurile se închiseră, arama căpătă o nouă strălucire. 

- Ochiul cel râu e învins, spuse ea, şi nu va mai avea vreo 
putere asupra lucrărilor confreriei. 


Aclamată de artizani, Clara se făcu mică în braţele 
maestrului de operă, care nu ştia ce sentiment îl copleşea mai 
mult: 

admiraţia sau dragostea. 

41. 

- lată vinovatul, îi spuse Kenhir lui Nefer cel Tăcut. 

Maestrul de operă privi cu atenţie un mic dreptunghi din 
aramă, coclit, pe care abia se mai vedeau unele incantaţii 
gravate în metal. 

- Cunosc aceste texte, continuă scribul Mormiîntului, 
ricîindu-le cu unghia; sînt extrase dintr-o carte de magie neagră 
şi provoacă descompunerea obiectelor pe care un om lacom nu 
şi le poate procura şi, prin urmare, preferă să le distrugă. 

- Unde se afla plăcuţa asta blestemată? 

- Fusese vîrîtâ în peretele din spate al încăperii, pe care îl 
controlasem cu atenţie. Datorită energiei emise de femeia 
înţeleaptă, această bucată de metal a devenit vizibilă, deci 
inofensivă. 

- Asta înseamnă că, printre noi, se află un suflet destul de 
hain pentru a comite un asemenea delict... Şi daca o face din 
nou? 

- Sînt sigur că şi-o doreşte, aprobă Kenhir, dar îi va fi greu. 

Femeia înţeleaptă şi preotesele lui Hathor vor întinde o 
reţea protectoare pe deasupra tuturor clădirilor din Locaşul 
Adevărului, pe care omul nostru n-o va mai putea trece. 

- Nu, e de necrezut... Atacul nu poate veni decit din afară. 

- Aşa ar fi de dorit, Nefer, dar adevărul este, fără îndoială, 
mai crud. Eşti conştient de faptul că săparea mormiîntului regal 
va fi o treabă periculoasă? 

- Oare mă credeţi mai puţin curajos decit soţia mea? 

- Scribul Mormîntului ţine la securitatea maestrului de opera 
şi cere sa fie luate măsuri pentru a o asigura. 

- Prezenţa lui Paneb vă va fi de ajuns? 

- E prea puţin... Aş prefera un ajutor mai puternic. 

- Eu trebuie să mă gindesc la ceea ce construiesc, nu la 
protecţia mea. 

Dacă ar fi fost bănuit cîtuşi de puţin, atît Kenhir cît şi şeful 
Sobek ar fi intervenit deja. Trădătorul nu se temea deloc; va 
continua să muncească alături de echipă sa, va respecta în mod 


scrupulos cerinţele maestrului de operă şi îşi va consolida 
relaţiile de prietenie cu colegii. 

Totuşi, riscase mult vîrînd dreptunghiul răufăcător de aramă 
între două pietre ale zidului încăperii, pentru ca uneltele să nu 
mai poată fi folosite, pentru a aduce nelinişte printre artizani, 
întîrziind totodată deschiderea şantierului. Temiîndu-se că va fi 
surprins asupra faptului, nu putuse ascunde acest „ochi rău" cu 
toată grija cuvenită; iată motivul pentru care încercarea nu-i 
reuşise. Scribul Mormiîntului şi femeia înţeleaptă îşi uniseră 
eforturile pentru a respinge acest atac, iar trădătorul nu va mai 
repeta o astfel de tentativă, temîndu-se să nu fie dat în vileag. 

Construirea unui loc de veci în Valea Regilor nu numai câ-i 
va cere mai multă muncă, dar, pe de altă parte, va întîrzia clipa 
în care va intra în posesia averii care îl aştepta în afara satului, 
ca să nu mai amintim de faima pe care o va dobîndi Nefer cel 
Tăcut, în caz de reuşită. 

La început, trădătorul nu se gîndise decit la el şi la viitoarea 
sa bunăstare, sperind că nu va trebui să lupte împotriva 
confreriei. Dar, încetul cu încetul, îşi dăduse seama că nu poate 
evita confruntarea, într-un fel sau altul, trebuia sâ-i ajute pe cei 
care doreau distrugerea Locaşului Adevărului, în aşa fel încît 
acesta să nu se ridice contra lui şi sâ-l acuze fără mila. 

După ce fiecare îşi îmbrăţişa soţia şi copiii, artizanii echipei 
din dreapta îşi înnodară în jurul şoldurilor fişii late de pînză şi îşi 
puseră o perizoma din piele. Sosise ora plecării către Valea 

Regilor, trecînd prin defileul în care echipa va dormi timp de 
nouă nopţi, înainte de a se reîntoarce în sat. 

Conduşi de Nefer cel Tăcut, artizanii se reculeseră la 
mormîntul maestrului de operă Sen-nedjeml, apoi traversară 
necropola şi porniră pe o potecă îngustă şi stincoasâ, care 
ducea la creasta colinei de Vest. Trebuiau să meargă pe 
marginea unei faleze abrupte, fiind foarte atenţi pe unde călcau. 
Pentru Kenhir încercarea era grea, dar avea un baston solid şi, 
înjurînd şi blestemînd muntele, reuşea să înainteze. 

La stînga, spre apus, creasta şi forma sa piramidală îi 
domina prin măreţia ei; la dreapta, spre răsărit, apărea un peisaj 
minunat, dezvăluind mormintele nobililor, templele pentru 
milioane de ani şi culturile care se întindeau pînă la Nil. 

Nefer îşi bucură privirea cu această imagine splendidă, pe 
care spera s-o facă şi mai atrăgătoare o dată cu sanctuarul lui 


Merenptah. Paneb era şi el uimit; le va putea mulţumi vreodată 
zeilor pentru această viaţă tumultoasă, plină de atitea 
minunăţii? 

Cînd maestrul de operă o pomi din nou pe potecă, Nakht cel 
Puternic îl prinse de braţ: 

- Atenţie, ai putea să cazi! Trecerea e deosebit de 
periculoasă şi au avut loc multe accidente aici. Lasâ-mă pe mine 
să trec înainte! 

- Fii pe pace, voi fi cît se poate de prudent! 

Nakht păru înciudat, dar trecu în rînd şi procesiunea îşi 
continuă drumul pînă la defileu, popasul între sat şi Valea 
Regilor. 

Aici se afla un cătun alcătuit din şaptezeci şi opt de colibe, 
construite din blocuri mari de calcar lipite cu mortar, şi din vreo 
cincizeci de mici oratorii sprijinite de faleză. 

Scribul Mormiîntului conduse echipa la capela închinată lui 
„Amon al bunei întâlniri", căruia îi fură adresate, în gînd, 
rugăciuni pentru izbînda artizanilor. 

Paneb descoperea cu uimire acest loc ciudat, plin de stele 
pe care se vedeau adepţii Locaşului Adevărului venerînd 
divinităţile; hotarit lucru, defileul nu era destinat doar odihl 
Mormiîntul numărul | din Deir el-Medineh. 

nei, ci, mai ales, meditaţiei şi contactului cu forţele 
invizibile care-l stâpîneau. 

- Vîntul suflă tare şi glasul lui Amon se aude mai bine, îi 
spuse Kenhir. Dacă nu ne-ar permite să-l întîlnim, n-âin fi în 
stare să ne regăsim drumul. Hai să ne instalam! 

Fiecare colibă, cu acoperişul din pietre plate şi crengi, era 
formată din două încăperi, în prima, o bancă de piatră cu 
şezutul în formă de U, marcat uneori cu numele proprietarului 
său; în a doua, lipsită de ferestre, o banchetă din piatră, pe care 
se întindea o rogojină. 

Scribul Mormîntului avea coliba cea mai mare şi cea mai 
confortabilă, cu o încăpere în plus, drept birou. Situată în partea 
de est a cătunului, era bine apărată împotriva soarelui şi a 
vîntului. 

- Mi-ar putea mătura cineva coliba? întrebă Kenhir. 

- Sînt gata să vă servesc, răspunse Paneb. 

Pai Pîinică-Bună, Renup cel Jovial, Casa-Funie, Nakht cel 
Puternic şi Unesh Şacalul duseră în colibe proviziile pentru două 


zile. Începînd de a doua zi, auxiliarii, supravegheați de paznic, 
urmau să le aducă cele necesare, şi tot aşa pînă la sfîrşitul 
perioadei de muncă. 

Karo cel Posac şi Gau cel Exact le dădură vase cu apă, în 
timp ce Didia cel Generos şi Thuty cel Savant aşezară pe o 
piatră mare, rezervată mesei comune, piine, ceapă, peşte uscat 
şi smochine, în cătunul din defileu, era interzis focul şi 
prepararea alimentelor. Mult măi aspre decit în sat, condiţiile de 
viaţă îi făcea pe artizani să regrete şi să aprecieze la justă lor 
valoare confortul unei locuinţe şi căldura unui cămin. 

Fened Nasul, Userhat Leul şi lpuy Iscoditorul intrară în 
atelierele modeste ale defileului, pentru a face statuete 
reprezentind artizani la rugăciune destinate oratoriilor, amulete 
în formă de unelte, cum ar fi nivela, sâpâliga sau echerul, pe 
care fiecare le va purta la git, pentru a se proteja împotriva 
duhurilor rele care bîntuie muntele. 

Numai Ched Salvatorul nu încerca să se facă util. Sta pe 
scaunul din coliba sa şi desena o masă de ofrande, plină de 
bucate. 

Maestrul de opera se apropie: 

- Ştiu ce gindeşti, îi spuse pictorul, dar te înşeli. E bine ca 
unul dintre noi să-şi păstreze spiritul liber, neluînd parte la 
treburile mărunte. 

- Presupunînd că sînt de acord cu punctul tău de vedere, nu 
crezi că ar fi corect să hotărăsc eu care să fie acel om'? 

- Nu sînt eu cel mai bun observator al echipei? în timp ce 
desenez, stau de veghe. 

— Crezi că ne paşte vreun pericol'? 

- Muntele ăsta nu e deloc prielnic prezenţei umane... E mai 
bine să fii vigilent. 

Paneb făcuse curat în coliba scribului Mormiîntului şi urma 
să se apuce de aceea care îi fusese destinată. 

- Aici, îi spuse el maestrului de operă, cred că se doarme 
cum nu se poate mai bine! Dar, în prima noapte, voi sta afară să 
privesc cerul. Ce loc minunat!... Se simte prezenţa celor 
dinaintea noastră, în locul ăsta au meditat înainte de a crea 
capodopere, s-au hrănit cu liniştea şi cu măreţia crestei 
Soarelui-Apune. 

Mi-ar plăcea să nu părăsesc niciodată acest cătun. 


- Este un loc de popas, Paneb, şi nimeni n-ar putea trăi aici 
în permanenţă. 

- La masă! strigă Pai Piinicâ-Bună. 

Artizanii mîncară, dar, cu excepţia lui Paneb, nu părea să le 
fie foame. Toţi erau conştienţi de sarcina care îi aştepta, căci 
munca în Valea Regilor era cu totul diferită. Nu era un loc 
potrivit pentru oameni, era nevoie de toată magia iniţierii trăita 
în Locaşul Adevărului pentru a îndrăzni să se aventureze pe aici; 
şi apoi, trebuia să ciopleşti stînca fără să superi forţele din 
lumea cealaltă. Fiecare artizan ştia că un eşec i-ar distruge 
cariera şi s-ar repercuta chiar asupra existenţei satului. 

| - De ce aveţi mutrele astea de înmormiîntare1? se revoltă 
Paneb. Aş putea jura că, în curînd, veţi fi victimele unei morţi 
lipsite de demnitate! 

- Tu nu îţi dai seama de încercările ce ne aşteaptă? 
protesta Gau cel Exact. 

- Care încercări? Sintem împreună, avem, parcă, o singură 
inimă şi luăm parte la o aventură care ne va duce spre 
eternitate! 

Ce vreţi mai mult? 

- Discipolul meu nu e lipsit de umor, observă Ched 
Salvatorul, şi nu greşeşte cînd ne mustră pentru temerile 
noastre. 

— De parcă tu nu te-ai teme de nimic! se minie Casa-Funie. 

- Poate că sînt cel mai îngrijorat dintre noi toţi, dar la ce ar 
folosi s-o şi arăt? _ 

- Tot nu vă înţeleg, reluă Paneb. Ingrijorare, teamă, 
nelinişte... Cum de puteţi fi urmăriţi de asemenea sentimente'? 

Necunoscutul este tot atît de puternic precum dragostea. 
Trebuie să-l abordăm cu toate forţele noastre. 

- în loc să bateţi cîmpii, spuse Kenhir, mergeţi să vă 
odihniţi. Peste patru ore, pornim către Valea Regilor. 


42. 

Pe cit de greu era urcuşul către defileu, pe atît era de uşor 
să cobori către Valea Regilor. Maestrul de operă mergea în 
frunte, urmat de Paneb, nebun de bucurie că pătrunde în 
„marea preerie, unde cei care au greşit nu puteau intra". Nefer 
cel Tăcut avea un motiv serios să se îngrijoreze: dacă unul 
dintre membrii echipei sale încercase să arunce asupra sa ochiul 


cel râu, era în stare să introducă şi în acest loc sacru vreo fiinţă 
răufăcătoare. Dar nu putea fi sigur şi nici nu avea cum să-l 
identifice pe eventualul vinovat. Era nevoit să meargă înainte, 
purtînd pe umeri această povară. 

- Puterea luminii face să ţişnească foc din pietre... Oare îl 
văd numai eu? îl întrebă Paneb pe maestrul de operă. 

- îl simţim cu toţii, mai mult sau mai puţin; dacă nu sîntem 
demni de opera pe care o avem de creat, acest foc ne va 
distruge. Fie ca această creastă a Soarelui-Apune sa ne aibă sub 
protecţia sa! 

- O să cazi prada şi tu acestei proaste dispoziţii din jurul 
nostru? 

- Calmeazâ-te, Paneb! Am prea multe de fâcut. 

- Nu-i aşa ca nu te temi de amploarea sarcinii noastre'.' - 
Dimpotrivă, mâ copleşeşte fericirea... Dar e posibil ca un 
trădător să se ascundă printre noi, cu intenţia de a ne pune bete 
în roate, sortindu-ne eşecului. 

- Crezi asta, cu adevărat? 

- N-am renunţat încă la această ipoteză. 

- Dacă monstrul ăsta există, se va folosi de o strategie 
simplă, dar eficace: te va ataca pe tine. Fără căpitan, echipajul 
ar fi dezorientat. Dar şarpele ăsta a uitat de prezenţa mea. Atita 
timp cît sînt în viaţă, nu ţi se va întîmpla nimic. 

- Aş vrea să-ţi spun... 

- Nu uita că ţi se spune Tăcutul. 

Intrarea în Valea Regilor era un pas destul de îngust, tăiat în 
stincă şi păzit în permanenţă de paznicii şefului Sobek, care 
venise aici pentru a întîmpina echipa. Nubianul îi salută pe 
scribul Mormiîntului şi pe maestrul de operă, apoi îi identifică pe 
fiecare dintre artizani. 

- Vreun incident de semnalat? întrebă Kenhir. 

- Nici unul. Întregul meu efectiv este în stare de alertă; nici 
un intrus nu se va putea aventura prin partea locului, fără a fi 
reperat pe dată. 

- Am nevoie de cei mai buni oameni ai tăi, doi la număr, 
pentru paza atelierului şi a şantierului. 

- Pembu şi Tusa... Sînt foarte bine pregătiţi şi nimeni nu-i va 
putea lua prin surprindere. 

Cei doi nubieni se prezentară în faţa scribului Mormiîntului; 
aveau o privire sinceră şi păreau perfect de sănătoşi. 


- Mergeţi la posturi! le porunci maestrul de operă. 

Unul cîte unul, artizanii se strecurarăâ prin pasul care 
despărţea „marea cîmpie" de restul lumii. Aici domnia luminii şi 
a minereului era absolută; aici eternul înlocuia efemerul. 

Falezele creau o linişte care venea din lumea cealaltă, 
hrănită parcă din albastrul cerului. 

- Tu, Pembu, decretă scribul Mormiîntului, vei păzi depozitul 
de materiale. Cheia n-o avem decît eu şi maestrul de operă şi 
tot noi vom împărţi uneltele. Dacă va lipsi vreuna, doar una, tu 
eşti singurul răspunzător. 

Kenhir deschise uşa depozitului şi verifica numărul de 
tirnâcoape, dălţi, piini de culoare şi fitile pentru lampă. 
Inventarul era intact, conform celui făcut de el însuşi în prima 
perioadă petrecuta în Vale. Prudent, le număra din nou şi 
verifică starea în care Femeia înţeleaptă se aflau timăcoapele şi 
dălţile. Împreună cu cele aduse de echipa din dreapta erau 
suficiente pentru a putea începe lucrările. 

Uneltele fură împărţite în linişte, iar Kenhir notă pe o tăbliță 
de lemn tot ce primea fiecare artizan, pentru ca, la sfîrșitul zilei 
de muncă, uneltele să fie restituite. Nici un furtişag nu era 
posibil, iar uneltele stricate urmau să fie duse în sat, la reparat. 

- Tu, Tusa, îi porunci scribul Mormiîntului paznicului nubian, 
vei păzi şantierul de îndată ce-l vom părăsi şi pînă la 
reîntoarcerea noastră. Dacă, în mod excepţional, cineva ar reuşi 
să înşele paza şi să păcălească sistemul de securitate pus la 
punct de Sobek, îl vei lovi fără nici un fel de avertizare, oricine 
ar fi el. 

Repet: oricine ar fi. 

Lîngă uşa depozitului de materiale, sculptorul-şef Userhat 
Leul puse o stelă, pe care fuseseră gravate şapte urechi, ca să-i 
ajute pe paznici să audă cel mai mic zgomot suspect. 

Condusă de Nefer cel Tăcut, echipa din dreapta se îndreptă 
către terenul ales pentru săparea locului de veci al faraonului 
Merenptah, la vest de mormîntul lui Ramses cel Mare. 

Fened Nasul şi lpuy Iscoditorul cercetară îndelung stînca. 

— Nu va fi uşor, îşi dădu cu părerea lpuy. N-am putea 
începe într-un loc mai îndepărtat!'? 

- Hotărirea faraonului şi a mea este definitivă, anunţă Nefer. 


- Atunci o s-o facem... Dar va fi nevoie atît de precizie cît şi 
de forţă. Stinca e capricioasă în locul ăsta şi ne va întinde 
nenumărate capcane. 

Fened Nasul puse mîna pe piatra ieşitâ-n afară: 

- Prima lovitură de tîrnăcop trebuie dată aici. Rezonanţa sa 
va modifica rezistenţa peretelui şi vom urmări mai bine 
crăpăturile. 

Scribul Mormiîntului ii dădu maestrului de operă un tirnăcop 
din aur şi argint care, încă de la crearea Văii Regilor, folosea la 
începerea rituala. Nefer îl înălţă în aer şi-i înfipse virful lat de 
cîţiva milimetri în locul indicat de Fened. Apoi, cu o dalta de 
argint, lărgi gaura. 

238 CHRISTIAN JACQ Stinca scoase un sunet ciudat, 
asemănător unui bocet, dar totodată plină de speranţă. 

Fened zimbi; încă o dată, se dovedise un bun cunoscător. 
Cu un tîrnâcop în piatră dură, Nakht cel Puternic dădu prima 
lovitură. Dintre toţi colegii, doar Paneb se dovedi tot atit de 
priceput. 

Ofensat, Nakht lovi şi mai tare, dar Zelosul nu se lăsă mai 
prejos, întrecerea dură ceva timp, iar cel care obosi primul fu 
Nakht. 

- Voi doi vă odihniţi, porunci maestrul de operă. Ceilalţi luaţi 
tirnâcoapele uşoare. 

Grele de cel mult trei kilograme fiecare, aceste unelte 
aveau un miez de bronz învelit în aramă care amortiza şocurile 
şi împiedica spargerea metalului. 

Zilele treceau, una după alta, pline de satisfacţii; cioplitorii 
în piatră foloseau raclete grele cu minerul de lemn şi dalte din 
aramă, pentru a sparge stînca în ţăndări, încetul cu încetul, 
ieşiră la iveală straturile albe de calcar, suprapuse, intercalate 
între cele de silex, mai închise la culoare. Acest aspect îl încîntă 
pe Nefer: 

roca era de bună calitate şi urma să fie un suport excelent 
pentru sculptură şi pictură. 

În partea stingă a intrării în mormiînt, Kenhir pusese să i se 
facă o nişă cu o inscripţie clară: „Scaunul scribului Kenhir". 

Stînd la umbră, putea astfel să observe mersul lucrărilor. 

— Cu excepţia lui Ched Salvatorul, îi spuse el lui Nefer, toţi 
membrii echipei dovedesc mult zel în ceea ce fac; intrarea 


monumentală începe să se contureze şi, nu peste multă vreme, 
vei începe să cobori în adîncime. 

- Nu vreau deloc să mă grăbesc, îi spuse Nefer, pentru a nu 
distruge stînca. Vom pierde, cu siguranţa, ceva timp, dar vom 
evita greşeli grave. lar Ched nu leneveşte aşa cum crezi: 

pregăteşte viitoarele decoraţiuni ale mormiîntului şi face 
numeroase schiţe. 

- întotdeauna a procedat aşa... Şi cînd ajunge în faţa 
peretelui, nu mai are nici o ezitare. Dar ce caracter ciudat! 

- Nu-şi îndeplineşte sarcina fără de greşeală? 

- Desigur, desigur... Dar este un ciudat şi mie nu-mi place o 
astfel de purtare. 

- Aveţi ceva anume să-i reproşaţi? 

- Nu... nu încă. 

- Cu alte cuvinte, îl bănuiţi că ar putea face rău confreriei'? 

- E doar o impresie... Poate că n-ar fi trebuit sâ-ţi vorbesc 
despre asta. 

- Dimpotrivă, să nu-mi ascundeţi nimic! Chiar dacă mi-ar 
fringe inima ce aş afla, ar fi mai bine decît să n-o ştiu. 

- De acord, Nefer... Dar, hotărît lucru, va trebui să te 
pregăteşti pentru a suporta deziluzii crude. Oamenii, chiar şi cei 
din Locaşul Adevărului, nu sînt întotdeauna la înălţimea 
aşteptărilor tale. 

- Dacă opera reuşeşte după cum o dorim, ce importanţă 
mai are asta'? 

- Şi dacă nu reuşeşte? 

- Crezi cumva că voi da greş? 

- Sincer să fiu, nu ştiu ce să spun... Dar am avut nişte vise 
urite şi mă tem de un sfîrşit tragic al acestui şantier, oricît de 
competent ai fi tu. Şi temerile mele sînt confirmate de 
agresiunea ochiului celui râu. 

- Dar n-a fost îndepărtat de către femeia înţeleaptă? 

- Aşa aş vrea să cred. 

- N-aş avea un aliat mai apropiat, Kenhir, dacă nu aţi 
rămîne sceptic, neîncrezător şi pesimist. 

Scribul Mormîntului mormăi cîteva cuvinte de neînțeles, 
asezîndu-se mai bine în scaunul său de piatră. Datorita vigilenţei 
sale, nu dispăruse nici o unealtă şi toate fuseseră ascuţite la 
vreme. 


Singura sa speranţă era Nefer cel Tăcut: cum să nu-i admire 
rigoarea şi răbdarea, dublate de simţul unui adevărat 
conducător? 

Străpungerea stîncii avansa în ritmul prevăzut, iar el 
supraveghea această activitate de parcă de asta depindea 
existenţa sa. 

Artizanii erau sensibili la calmul său şi, ştiind că el nu era de 
acord cu indolenţa, dădeau tot ce aveau mai bun în ei. 

Doar cu un cuvint sau cu un gest, Nefer rezolva o treabă 
grea sau evita o stîngâcie. Cioplitorii în piatră constatau că 
maestrul lor de opera simţea această stîncâ uneori atît de 
capricioasă, că îi observa respiraţia şi ştia s-o supună planului 
său, fără s-o umilească. 

Fuseseră săpaţi deja cinci metri. Sosise momentul ca Paneb 
şi Unesh Şacalul să adune resturile şi să le pună în saci de piele, 
ducîndu-le apoi pe umeri sau cu nişte săniuţe montate pe patine 
de lemn şi trase de cabluri, în acest timp, Karo cel Posac şi 
Nakht cel Puternic continuau lucrul cu tîrnâcopul. 

În elanul său, Nakht fu gata să-şi piardă echilibrul şi vîrful 
uneltei sale atinse tîmpla Posacului. 

- M-ai fi putut omori, timpitule! 

Furios, Posacul îl ameninţă pe Cel Puternic cu tîmăcopul. 

Paneb se repezi la picioarele sale, pentru a-l împiedica să 
comită ireparabilul, în timp ce Nefer îl lipea pe Nakht de perete. 

- îndrăzneşti să ridici mîna asupra maestrului tău de operă? 

Nakht se calmă şi Paneb îi dădu drumul lui Karo, să se 
ridice. 

- împăcaţi-vă imediat! le porunci Nefer. Incidentul a luat 
sflrşit şi nu se va mai repeta. 

43. 

Cu părul de culoare acaju, admirabil vopsit, cu pieptul său 
opulent, mai atrăgător ca niciodată, Serketa, acoperită doar cu 
un voal de in, îl ispitea pe soţul său, care tocmai intra pe uşă: 

— Cum mă găseşti în seara asta? 

Mehy îşi aruncă papirusurile de contabil: 

— Eşti o femeie adevărată, spuse el frămîntindu-i sînii. 

- Ai avut o zi bună, iubitule? 

— Excelentă! 

- Puterea ţi se potriveşte atit de bine... 


Ca de obicei, îi sfişie voalul de in şi se năpusti ca un taur în 
călduri. Aşa îl plăcea şi ea, brutal şi nesăţios. Viaţa nu însemna 
decit violenţă şi trebuia să te simţi mereu cel mai tare; datorită 
complicităţii lor, Mehy şi Serketa nu se temeau de nici un 
adversar. 

- Nu mai avem nici o informaţie serioasă asupra Locaşului 
Adevărului, se plînse ea. 

- Ştim totuşi că artizanii confreriei au început săparea 
mormîntului lui Merenptah, în Valea Regilor. 

- Şi la ce ne foloseşte asta'? Nu ne-a căzut în mîna nici unul 
dintre secretele lor. 

- Puţina răbdare, leoaica mea... Ştii bine că poziţia noastră 
oficiala ne interzice orice manevră falsă. Nu-mi pierd încrederea 
că voi obţine unele informaţii, dar, pentru asta, trebuie să-i 
atrag de partea mea pe scribul Mormmtului şi pe maestrul de 
operă. 

- Cred ca te-ai gîndit la ceva anume! 

- Mi-a venit o idee foarte vicleană, o sa vezi. 


Cu fiul său în braţe şi cu maimuţica verde cocoţată pe 
umărul sau, Paneb le privea dansînd pe preotesele lui Hathor, 
care imitau mişcările Turcoazei, strălucitoare în graţia şi 
dezinvoltura sa. 

Considerat ca fiind un geniu bun, liber să meargă din casă 
în casă pentru a mînca tot ce-şi dorea, maimutica era fericită să 
se joace cu copiii, îşi alesese acest nou loc pentru a-l putea privi 
mai bine pe fiul lui Paneb, atingîndu-i capul cu multă delicateţe. 

Aperti îi răspundea zimbind şi ţipînd de plăcere, de aceea 
noul său tovarăş de joacă insista cu mîngiierile, fără a exagera, 
nefiind deci nevoie de intervenţia tatălui. 

Purtînd la git amuleta primită de la Ched Salvatorul, lui 
Paneb i se părea că vede realitatea mai bine şi mai precis, ca şi 
cum ar fi abordat-o din mai multe unghiuri deodată. De aceea, 
simţea că apreciază mai bine dansul magic al celor şapte 
preoţesc, destinat să apere satul şi munca artizanilor. 

Fără să dezvăluie „secretul femeilor din interior" decit 
membrilor confreriei, cele şapte dansatoare, îmbrăcate în 
perizome scurte şi crăpate în partea din faţă, purtau peruci 
împletite în codițe lungi, de care atîrnau globuri mici de faianţă, 
care simbolizau soarele. 


Ţinînd o baghetă ce avea la capăt o mină care ţinea o 
oglindă, Turcoâză se învirti şi se întoarse cu faţa către celelalte 
dansatoare. Una dintre ele întinse piciorul stîng şi se privi în 
oglinda pe care o altă preoteasă o ascundea între cele două 
miîini. Turcoăza îşi îndreptă oglinda către cer, pentru a culege 
razele de soare, pe care să le împrăştie apoi în jurul său. 

- Să nu ne privim pe noi înşine, spuse cîntînd frumoasa 
preoteasă, ci să întoarcem oglinda către lumină. Vom fi astfel 
ferite de tot ce e râu. 

După ce îl consultă îndelung pe Aperti, Clara i-l dădu tatălui 
său. 

- Fiul tău e perfect sănătos, Paneb! 

- Eşti sigură? 

— Nu dă nici cel mai mic semn de boală şi are o energie cel 
puţin egală cu a ta. Printre copiii din sat, nu există nici un caz 
asemănător. 

- Cu atit mai bine! De îndată ce se va ţine bine pe picioare, 
îl voi învăţa primele lucruri despre luptă. 

Clara n-a mai avut timp să-şi exprime părerea asupra 
acestui program educativ, că Unesh Şacalul intră în cabinetul 
său, cu o privire suferindă: 

- Mă doare în partea de sus a spatelui, explică el. Presupun 
că, în timp ce săpam cu tirnăcopul, mi-am sucit vreun muşchi. 

Femeia înţeleaptă îi pipăi cu mîna dreaptă locul dureros: 

- Una dintre vertebre nu mai e la fel ca restul, diagnostică 
ea. O să te ajut să faci nişte mişcări. 

Ascultînd indicaţiile terapeutei, Unesh îşi încrucişa degetele 
la ceafă. Clara îşi trecu braţele pe sub cele ale pacientului şi, 
trăgindu-l către ea, îi provocă un trosnet eliberator. 

- Simt o căldură în tot gitul, constată Unesh. 

- Foarte bine. 

- Mă interesează tehnica asta, declară Paneb. Vrei să mă 
înveţi şi pe mine? 

- Sinceră să fiu, chiar mă gindeam sâ-mi iau un asistent, 
căci colegii tăi sînt prea voinici pentru mine! Femeia înţeleaptă, 
maestra mea, m-a învăţat ce trebuie să fac, dar eu nu sînt 
destul de puternică. Dacă doreşti să te învăţ tehnicele prin care 
poţi rezolva durerile de spate, am nevoie de un cobai. 

Unesh încercă să fugă, dar Paneb îl prinse de umăr: 


- Sînt sigur că te mai doare pe undeva, aşa că te vei oferi 
pentru o demonstraţie. 

- Nu, nu, mă simt foarte bine. 

— Trebuie sa ne sacrificăm întotdeauna pentru binele 
comunităţii. N-ai încredere în mine? 

- Cum să-ţi spun... 

- Mulţumesc pentru ajutor, Unesh, spuse Clara, cu un 
zimbet luminos şi o drăgălăşenie care făceau imposibil orice 
refuz. 

Femeia înţeleaptă îl învăţă pe Paneb cum să trateze 
poziţiile greşite şi deviaţiile coloanei vertebrale, fie ele de 
origine cervicală, dorsală sau lombară, îi arată cum să vindece 
un lumbago sau un torticolis şi îi spuse că fiecare vertebră 
corespunde unui organ, puţind cauza multe tulburări, de la 
aritmia cardiacă la bolile de stomac. 

Dovedind un talent excepţional, Paneb asimila cu uşurinţă 
toată această învăţătură şi reuşi chiar sâ-i trateze bazinul lui 
Unesh care suferea de multă vreme de dureri de şolduri. 

- Pe toţi zeii, exclamă primul său pacient, mi-ai redat 
tinereţea! Ne vei fi de folos pe şantier. Acum, mă duc acasă. 

După plecarea lui Unesh, mai sprinten ca niciodată, Clara îi 
încredința lui Paneb alte secrete ale meseriei: 

- Vom avea nevoie de mai multe şedinţe de perfecţionare. 

În zilele tale libere, te voi pune să tratezi pacienţi, apoi vei fi 
autorizat s-o faci oricînd, în lipsa mea. 

- Ce fericit sînt că te pot ajuta! 

- Puterea ta este un dar din cer, Paneb, dar nu te impune 
prin forţă. Dacă nu, tot prin forţă se vor impune şi alţii în faţa ta. 


Clara tocmai îşi închidea cabinetul, cînd Ched Salvatorul 
apăru din umbră: 

- Putem vorbi cîteva clipe? 

-Cum să nu... 

Pictorul se strecură înăuntru, de parcă nu ar fi dorit să fie 
văzut. 

- Ce ţi se întîmplă, Ched'? 

- Nimic grav... Mă cam supără ochii şi mă dor pleoapele. 

După ce-l examina, femeia înţeleaptă îi dădu pictorului un 
borcănel cu o pomăda făcută din frunze de salcîm strivite, 
rumeguş, galena şi grăsime de giscă. 


- în timpul nopţii, îi spuse ea, o vei aplica pe pleoape, 
acoperindu-le cu un pansament. De asemenea, cu o pană de 
vultur scobită, îţi vei pune în fiecare ochi, de trei ori pe zi, cîte 
trei picături dintr-un colir de aloe şi sulfat de cupru, îţi va 
ameliora iritaţia, dar nu va face minuni... Şi asta pentru că nu 
mi-ai spus totul. 

Ched o privi pe Clara, de parcă n-ar mai fi vâzut-o niciodată. 

Ai fi zis că e o regină: 

— Femeia înţeleaptă îmi dă posibilitatea să mint? 

- Cred că ştii care e răspunsul. 

- Aş vrea să stingi lămpile. 

Clara făcu întuneric. 

- Aşa se întîmplă cu orice existenţă, spuse Ched Salvatorul, 
cu o voce obosită. Se naşte din invizibil, se hrăneşte cu lumina şi 
revine către întunericul în care se dizolvă formele, de la granitul 
cel mai dur pînă la sentimentul cel mai duios. Discipolul meu, 
Paneb, n-o ştie încă. El e convins că forţa îi este inepuizabilă şi-i 
va permite să cîştige orice luptă. Se înşală, dar la ce i-ar folosi 
luciditatea? E mai bine să înlăture obstacolele, unele după 
altele, pînă în ziua în care voinţa şi pumnii nu îi vor mai folosi la 
nimic. Abia atunci va înţelege că s-a agitat degeaba şi că 
moartea e cea mai primitoare dintre iubite. Dar, mai întîi, 
trebuie să deschidă drumuri noi, să picteze aşa cum nimeni n-a 
mai pictat pînă acum şi să creadă că omul poate fi creator! 
Trebuie ajutat, Clara, nu trebuie să-l lăsăm stâpînit de demoni, 
căci Locaşul Adevărului are nevoie de Paneb. 

- îţi pierzi vederea, nu-i aşa? 

- Tu ai devenit mama noastră şi trebuie sâ-l iubeşti pe 
fiecare dintre fiii tăi, chiar atunci cînd unul dintre ei îşi pierde 
orice speranţă. Numai dacă nu poţi sâ-mi dai... 

— N-am dreptul să te mint: e o boală pe care o cunosc, dar 
nu ştiu s-o vindec. Evoluţia va fi lentă, voi reuşi s-o ţin, cît de cit, 
în frîu, dar nu mai mult. 

— Care dintre zei e atit de crud încît să dea unui pictor o 
asemenea pedeapsă? Poate că n-am venerat destul creasta 
Soarelui-Apune, dar acum e prea tirziu pentru regrete. Dar nu 
trebuie să afle nimeni nimic. Numele meu e Ched Salvatorul şi 
nu vreau ca tocmai eu să fiu salvat. 


- Ar trebui să te duci la Teba sau la Memphis, la oculiştii de 
acolo. ` 

- La ce bun... Lor le lipseşte magia ta. Imi voi suporta soarta 
atîta timp cît nu va face din mine un infirm şi nu-ți voi accepta 
îngrijirile decît dacă vor fi oferite în cea mai mare taină. Nimeni 
nu trebuie să ştie. 

- Există totuşi o singură ființă căreia nu-i pot ascunde nimic. 

- Soţul tău, maestrul nostru de operă... El e Tăcutul şi am 
încredere în el. 

- în clipa de faţă, n-am cum să te vindec, Ched! Dar nu mă 
dau încă bătută. 

44. 

Kenhir simţea că prinde puteri datorită felului de a găti al lui 
Niut cea Neobosită, care ştia, să frigă puiul cu o pricepere de 
neegalat. De cînd se ocupa ea de casă, avea destulă energie 
pentru a ţine Jurnalul Momiîntului, pentru a supraveghea 
şantierul din Valea Regilor şi pentru a-şi redacta opera literară. 
Acum, după ce terminase o nouă versiune a lucrării Bătălia de ia 
Kadeş, în care ridica în slăvi rolul supranatural al lui Ramses cel 
Mare, se apucase să facă o listă a regilor care puseseră să se 
ridice temple pe malul sting şi definitiva o istorie a celei de a 
optsprezecea dinastii. Combinind poezia cu erudiţia şi cu 
simbolistica, încerca să dea viaţă multiplelor aspecte ale 
extraordinarei civilizaţii al cărei fiu era, spre norocul său. 

- Vă caută cineva, anunţă servitoarea. 

- Ah, nu, nu acum! Nu vezi că scriu? 

- Ar trebui să-l refuz pe Nefer cel Tăcut? 

- Nu, bineînţeles că nu! Spune-i să intre. 

Maestrul de operă, atît de calm de obicei, părea nervos: 

- Au sosit măgarii destinaţi transportului de aramă pentru 
fabricarea daltelor, anunţă el. 

- Asta e o veste minunată! Nu-i aşteptam decit miine. 

— Au sosit măgarii, dar nu şi arama. 

- Asta nu se poate! 

- Veniţi să vedeţi! 

Scribul Momiîntului îşi părăsi lucrarea şi se duse cu Nefer la 
poarta cea mare a satului. 

Aşezat pe rogojina sa de călătorie, stăpînul măgarilor stătea 
de vorbă cu Obed fierarul, rămas fără materie primă. 

- Ce-ai făcut cu arama pe care trebuia să ne-o livrezi? 


întrebă Kenhir. 

- Am fost opriţi de paznicii din Coptos, care, scotocind peste 
tot, au socotit că încărcătura nu corespundea. Dar eu aveam 
ordin sa vin pînă aici; aşa că am venit. N-am nevoie de alte 
complicaţii... Îmi semnaţi ordinul de misiune şi mă reîntorc 
laTeba. 

- Nu corespundea... Nu corespundea la ce'? 

- Eu n-am de unde să ştiu! Hai, semnaţi'? 

Kenhir se supuse şi aceştia părăsiră zona auxiliarilor, 
îndreptîndu-se către bac. 

- Şi eu ce fac'? întrebă fierarul, cu mîinile în şolduri. Fără 
materie primă, n-am decit să tai frunză la cîini! 

- Mai sînt tîrnăcoape şi dalte vechi de ascuţit, răspunse 
Nefer. i le vor da cioplitorii în piatră. 

Scribul Mormîntului şi maestrul de operă se îndepărtară. 

- Dacă în mai puţin de două luni nu primim cantitatea de 
cupru prevăzută, spuse Tăcutul, nu voi putea avea destule 
unelte de precizie şi voi fi nevoit să întrerup lucrările pe şantier. 

- Nu este pentru prima oară cînd trecem printr-un 
asemenea incident, îi aminti Kenhir, dar, de data asta, se 
nimereşte în cel mai prost moment. Nu văd decit o singură 
soluţie: să-l anunţăm pe Mehy. 


Clădirea administraţiei centrale a malului stîng era un 
adevărat furnicar. Unii scribi intrau cu mesaje urgente, alţii 
ieşeau în fugă, pentru a transmite celor interesaţi ordinele 
ierarhiei; mai erau unii care-i primeau pe contribuabilii 
nemulţumiţi, pe ţăranii care contestau cadastrul sau pe cei ale 
căror produse menite livrării trebuiau controlate. 

Inarmat cu un baston, un paznic îl opri pe Kenhir: 

- Tu cine eşti'? 

-  Scribul  Mormiîntului. Vreau sâ-l văd imediat pe 
administratorul principal. 

Erau destui îndrăzneţi care solicitau acest privilegiu. 
Paznicul îi îndruma către un scrib care le cerea să aştepte, mai 
mult sau mai puţin, înainte de a-i primi. Dar de data asta, 
solicitantul merita toată atenţia cuvenită unui personaj 
important! 

- Vă rog să mă urmaţi! 


Paznicul îl conduse pe Kenhir în clădirea centrală, în care 
administratorul îşi primea oaspeţii de seamă. Secretarul său 
personal fu anunţat de sosirea scribului Mormiîntului care îşi 
anunţă de îndată şeful, iar acesta ieşi în întimpinarea 
vizitatorului sau. 

- Dragul meu Kenhir, ce plăcere să vă revăd! Aveţi nevoie 
de serviciile mele? 

- S-ar putea. 

-Intraţi, vă rog! 

Biroul lui Mehy era luxos şi confortabil: mobilier din lemn 
preţios, numeroase lămpi cu ulei, dulapuri şi etajere pentru 
papirusuri şi tăblițe de lemn, amfore cu apă şi bere... 

-Luaţi loc, vă rog! 

- Sînt grăbit şi aş vrea să trec direct la subiect. 

- Vreo problemă gravă? 

- încărcătura de aramă care trebuia adusă la Locaşul 
Adevărului ne-a fost blocată la Coptos. 

- Pentru care motiv!? întrebă Mehy, mirat. 

- Nu era corespunzătoare. 

- Nu mai aveţi şi alte precizări? 

- Din păcate, nu. Arama asta este absolut necesară 
confreriei pentru fabricarea unor unelte şi pentru continuarea 
lucrărilor. 

- înţeleg, înţeleg... Dar ar fi trebuit să fiu şi eu anunţat de 
cele întîmplate! 

- Aşadar, nu eraţi la curent? 

- Daca aş fi aflat, dragul meu Kenhir, aş fi intervenit fârâ 
întîrziere! Mă tem că unul dintre subordonații mei a comis o 
greşeală gravă. Puteţi aştepta cîteva clipe? O să scot adevărul la 
iveala. 

După privirea miînioasă a lui Mehy, scribul Mormiîntului 
înţelese că acestuia nu-i plăcea deloc să treacă drept vinovat în 
munca pe care o efectua. 

Umbra invada curtea cînd Mehy reveni ca o furtuna în biroul 
său, purtînd în mînă un papirus: 

- lată, mi-a fost trimis un document prin care eram anunţat 
de un litigiu legat de acest transport de aramă, dar cel care 
răspundea de regiunea Coptos s-a găsit sâ-l claseze în categoria 
celor care mai pot aştepta! Cred că nu e nevoie să vă mai spun 
că acest funcţionar nu va mai lucra pentru mine. Se va duce sâ- 


şi înveţe din nou meseria într-o oficina de provincie, iar eu voi 
veghea personal ca, timp de mai mulţi ani, sâ-i fie interzisă orice 
promovare. Vă prezint scuzele mele, Kenhir; oricare ar fi 
greşelile angajaţilor mei, consider că eu sînt răspunzător. 

- Ştiţi cumva de ce încărcătura a fost declarată 
necorespunzătoare? 

- O stupidă eroare administrativă... Stăpînul exploatării 
miniere n-a completat corect borderoul de transport; paza din 
Coptos a bănuit o fraudă. A deschis o anchetă care ar putea 
dura mai multe luni. 

- Mai multe luni! Asta ar însenina o catastrofă... Aţi putea 
face totuşi ceva? 

- Să fac o plingere bine formuiată şi să ordon pazei din 
Coptos expedierea imediată la Teba a încărcăturii de aramă. 

- Credeţi că acest demers are şanse de reuşită? 

Mehy se întunecă: 

— S-ar putea, dar nu e sigur... şi, în plus, asta nu va 
împiedica ancheta sâ-şi urmeze cursul. 

- Aţi putea obţine un alt transport de cupru? 

- Imposibil. Nu v-a fost aprobată decit această cantitate; 
nimic în plus. Cotele sînt fixate în mod, mai degrabă, rigid, iar 
eu n-am nici o putere să le modific. 

- Avînd în vedere ca este vorba de Locaşul Adevărului, nu s- 
ar putea face o excepţie? 


- Dacă n-ar depinde decit de mine, totul ar fi deja rezolvat! 

Dar hotărîrea depinde de un sistem administrativ a cărui 
complexitate o cunoaşteţi. 

— Aşadar, voi fi nevoit să dau o veste foarte proastă 
maestrului de operă, se plinse Kenhir. 

- Poate că ar mai fi o posibilitate, propuse Mehy. 

-Care? 

- Să mă duc la Coptos. Acolo voi da ochii cu autorităţile şi le 
voi putea expune punctul nostru de vedere. Succesul nu e 
garantat, dar puteţi conta pe puterea mea de convingere. 

Mehy făcu sul papirusul în care se preciza motivul litigiului 
şi se îndreptă solemn către uşa biroului său. 

- O să plec imediat, hotărî el, şi sper să nu mă întorc cu 
coada între picioare. 


- Orice s-ar întîmpla, Mehy, confreria vă va fi 
recunoscătoare. 

- Aţi uitat că am datoria s-o protejez? lertaţi-mă că nu 
putem sta mai mult de vorbă, dar nu vreau să pierd nici un 
minut. 

leşind în curte în fuga mare, Mehy îl chemă pe vizitiul 
carului său şi porni la drum, foarte satisfăcut de stratagema sa, 
pusă la punct cu meticulozitate. Nu-i va fi deloc greu să rezolve 
o problemă pe care o pusese chiar el la cale şi, astfel, va părea 
a fi salvatorul artizanilor. 

Desigur, Kenhir nu bănuia nimic. Mehy jucase teatru cu 
atita talent, încît scribul Mormiîntului căzuse în plasă. Maestrului 
de operă i-l va prezenta pe general ca pe cel mai bun protector 
al Locaşului Adevărului, capabil sâ-şi părăsească biroul şi toate 
treburile, pentru a sări în ajutorul său. 

Şi cînd va reveni la Teba, în fruntea convoiului purtînd 
arama atit de necesară, Mehy va părea un adevărat erou. 

45. 

Maestrul de opera  hotărise să continue săparea 
mormiîntului lui Merenptah cu uneltele care îi rămăseseră. 
Explicase echipei care era situaţia; unii membri, bunăoară Gau 
cel Exact sau Fened Nasul s-ar fi descurajat dacă n-ar fi 
intervenit Paneb, convins că Nefer va reuşi să iasă din 
încurcătură, în plus, ritmul lucrului rămăsese acelaşi. 

Şapte sâptâmiîni mai tirziu, situaţia devenise sumbră. 
Coborind către sat, pentru două zile de odihnă, echipa se 
întreba dacă va reveni curind în Valea Regilor. 

— Cu unelte uzate, nu putem munci bine, se plingea Karo 
cel Posac. 

- Fii pe pace, maestrul de operă nu va lăsa lucrurile aşa, fu 
de părere Nakht cel Puternic. Mai bine zis, munca pe şantier va 
fi întreruptă. 

- Asta nu-mi place, spuse Fened Nasul. Va fi reluat, cu 
siguranţă, odată şi odată, dar ne vom pierde ritmul. Un 
asemenea incident e un semn râu... Pluteşte în aer o magie 
negativă. 

- Dacă arama pe care o aşteptăm nu soseşte, interveni Gau 
cel Exact, există, probabil, un motiv serios. Nu mai e metal, nu 
mai sînt nici unelte, nu se mai munceşte... Dacă autorităţile au 
hotărit sa desființeze satul'? 


- Trebuie să avem încredere, îi sfătui Paneb. Totul se va 
aranja. 

- Ce te face să fii ătit de sigur? îl întrebă Pai Pîinicâ-Bună. 

- Pentru că nu se poate altfel. Faraonul a venit în sat şi 
vorba lui e vorbă. 

- Cît de naiv eşti! obiectă Casa-Funie. Dacă se produc 
tulburări la Curte, singurul gînd al lui Merenptah va fi sâ-şi 
păstreze tronul, şi va uita de noi. 

- Dar şi tu uiţi ceva: faraonul nu poate trăi fără să aibă un 
loc de veci. 

Discuţia continuă pe tot parcursul drumului. 

În apropiere de sat, Paneb fu cel care-i văzu primul: 

- Priviţi, nişte măgari! 

- Să nu ne facem iluzii, interveni Didia cel Generos. Nu este, 
desigur, decît un convoi cu alimente. 

- Acum, pe înserat? M-aş mira! 

Tînărul colos cobori panta în fugă, g'ata-gata sâ-l trînteascâ 
la pâmînt pe fierarul Obed, care căra un cufăr greu din lemn. 

— Aramă? 

- Pentru sute de dalte, crede-mâ! Mă apuc imediat de 
treabă. 

Generalul Mehy stătea, modest, în urma ultimului măgar, a 
cărui povară era descărcată de oamenii fierarului. Scribul 
Mormiîntului şi maestrul de opera veniră către el: 

- Mulţumim pentru ajutorul atît de preţios, spuse Kenhir; 
arama ne soseşte la timp. 

- Am pentru voi o mare surpriză: cantitatea e mult mai 
mare decît prevăzusem. Le-am spus că aveţi şantiere mari în 
proiect şi că Locaşul Adevărului nu trebuie lipsit niciodată de 
materie primă. Autorităţile din Coptos se prefăceau că nu 
pricep, dar le-am ameninţat că-mi voi continua drumul pînă la 
Pi-Ramses, unde voi raporta felul în care lucrează. Au înţeles, în 
sfîrşit, că nu glumesc şi au devenit concilianţi. Am profitat şi le- 
am cerut despăgubiri pentru cele întîmplate; iată rezultatul! 
Mulţumirile voastre mă emoţionează, dar nu sînt necesare, 
pentru ca nu mi-am făcut decit datoria. 

- îi voi scrie vizirului pentru a-i aduce la cunoştinţa felul în 
care aţi intervenit în favoarea noastră, promise Kenhir, iar 
faraonul va fi, desigur, informat. Trebuie să ştiţi că aţi participat 
în mod eficient la ridicarea mormiîntului regal. 


- Va râmine pentru mine una din faptele cu care mă voi 
mîndri, răspunse Mehy, şi mă voi lăuda, fără sâ-mi pot stăpini 
această slăbiciune. Doriţi să cercetaţi borderoul de livrare? 

- Ar trebui; s-o facem cît mai repede! 

în timp ce Mehy îi dădea documentul lui Kenhir, Nefer cel 
Tăcut se îndepărtă fără să spună vreun cuvînt. 

„Semn rău, gîndi generalul; acest maestru de operă pare şi 
mai neîncrezător decit scribul şi e greu să ştii ce gîndeşte. Va fi 
nevoie de alte eforturi pentru a-l convinge că sînt un aliat 
credincios." 

- Factorul Uputy a adus un mesaj care poartă pecetea 
regelui, îi spuse Niut cea Neobosită lui Kenhir. 

- Ai fi putut să mă anunţi mai repede! 

- Păi, abia aţi venit, îi aminti fata, fără să se lase mai prejos. 

Scribul  Mormiîntului bombăni şi rupse sigiliul. Lectura 
documentului păru să-l sperie: 

- Mă duc la Nefer, anunţă el. 

- Dar cina e gata, se smiorcăi Niut. 

- Ţine bucatele calde pînă vin înapoi. 

Servitoarea ridică din umeri, dar Kenhir preferă să n-o bage 
în seamă, în ciuda oboselii, grăbi pasul, sprijinindu-se de baston. 

Cînd intră la Nefer, acesta tocmai ieşea din sala de baie. Cit 
despre Clara, sflrşită după o lunga serie de consultaţii, se 
întinsese pe patul din prima încăpere. 

- îmi pare rău ca vă deranjez, dar e vorba de o urgenţă: un 
mesaj din partea regelui! 

- Luaţi loc, îl îndemna Nefer, sa va ofer ceva de băut. 

- Că bine faci! Am gitul uscat... Dar cine şi-ar fi putut 
imagina un asemenea ordin? Merenptah ne cere să începem 
imediat construirea templului sau pentru milioane de ani, 
oricare ar fi stadiul la care am ajuns cu saparera mormiîntului, 
dar nici el, nici regina nu pot părăsi capitala pentru ceremonia 
sacră a începerii lucrărilor. 

- în acest caz, cum vom executa acest ordin? întrebă femeia 
înţeleaptă. 

- Din moment ce este învestit cu o funcţie religioasă, 
maestrul de opera îl va reprezenta pe faraon. lar femeia 
înţeleaptă, superioara preoteselor lui Hathor, va face tot ce 
trebuie în numele reginei. 

- Aţi citit bine? se îngrijoră Nefer. 


- Textul este foarte limpede. 

- Dispunem de ritualul necesar? 

- Este cel mai vechi document al nostru. Graba regelui pare 
să ne arate că are nevoie de energia pe care acest templu o va 
produce zi de zi, atunci cînd va fi gata. Nu încape îndoială că 
duce o luptă grea pentru a-şi păstra moştenirea lui Ramses. 

- Să-l anunţăm imediat pe şeful echipei din stînga, hotărî 
Nefer, şi să ne pregătim pentru ceea ce e necesar să facem. 


Paneb îşi legăna fiul, sicîit de un dinte care îi creştea. Doica 
nu mai văzuse niciodată un copil căruia să-i crească dinţii atît de 
repede şi care să aibă un caracter atît de aprig; pe Aperti, doar 
tatăl său reuşea sâ-l potolească. 

- Se întîmplă ceva ciudat, spuse Uabet cea Pură, revenind 
de la templul lui Hathor. Femeia înţeleaptă ne-a convocat pe 
toate pentru astâ-seară, iar colegii tăi discutau adunaţi în 
grupuri. 

- De îndată ce-l voi linişti pe Aperti, mă voi duce să văd 
despre ce e vorba. 

Chiar dacă era nevoită sâ-şi împartă soţul cu Turcoaza. 

Paneb îşi afla odihna aici, în căminul său. Turcoaza îi oferea 
o beţie a simţurilor al cărei secret îl ştia doar ea, dar Uabet 
renunţase sa se lupte cu ea din acest punct de vedere. Oricare 
ar fi rătăcirile lui Paneb, el va reveni mereu în acest loc liniştit, 
pe care ea ştiuse sa-l facă atrăgător şi plăcut. 

Puţine femei ar fi consimţit la asemenea sacrificii, dar Uabet 
îl iubea pe bărbatul care îi dăruise un copil atît de deosebit, 
asemenea lui. Nu credea că, o dată cu trecerea anilor, Paneb va 
deveni mai puţin dinamic şi mai înţelept; ea era aceea care, cu 
dragostea sa blîndă şi lipsită de excese, punea stavilă focului 
care l-ar fi putut mistui pe acest om zelos. 

- Ce privire ciudată ai! remarcă el. 

- Va priveam pe tine şi pe fiul tău... 

- Ai adus pe lume un flăcău frumos, Uabet, dar nu adoarme 
repede! 

- S-o fi găsit, în sfîrşit, unul mai tare decit tine! 

- Asta o s-o vedem noi mai tîrziu. Ah... hai că am reuşit! 

Bebeluşul aţipise, înainte de a ieşi, Paneb îl puse cu 
blîndeţe în braţele mamei sale. 

Pai Pîinicâ-Bună îl strigă: 


- Mi-am făcut siesta... Dar se pare că avem necazuri. 

- Habar n-am. 

- Speram că, o dată cu sosirea aramei, ne vom linişti! 

Cei mai mulţi dintre membrii echipei din dreapta se adunau 
în faţa casei lui Nefer; Nakht cel Puternic nu-şi ascunse 
nemulţumirea: 

- Se pare că va trebui să facem mai multe morminte pentru 
nobili! Cînd ne vom mai odihni şi noi? Mormiîntul regal ne era de 
ajuns. De ce nu se apelează mai mult la echipa din stînga? 

- De unde ştii toate astea? întrebă Casa-Funie. 

Nakht se gîndi: 

— Păi... nu mai ştiu. Aşa se vorbeşte... 

- Eu am auzit altceva, spuse Unesh Şacalul. Cum că regele 
i-ăr chema pe unii dintre noi în capitală, pentru a construi un 
nou templu al lui Amon. 

- De asta nici nu poate fi vorba! interveni Userhat Leul. 

M-am născut la Teba şi aici vreau sa mor! 

- Asta e şi părerea mea, aprobă Didia cel Generos; nimeni 
nu mă va putea obliga sâ-mi părăsesc satul. 

- Ce-ar fi să aşteptam să vedem ce are de zis maestrul de 
operă? propuse Paneb. 

Ideea îi surprinse pe artizani prin justeţea ei. 


- Dar nu ştim de unde să-l luăm, le aduse la cunoştinţă 
Renup cel Jovial. lată o dovadă că nu e în regulă ceva! 

- Poate că se află la şeful echipei din stinga, îşi spuse 
părerea Karo cel Posac. Trebuie să cadă de acord înainte de a 
ne da vreo veste rea. 

- Să mergem acolo! hotărî Paneb. 

Mica trupa nu merse prea mult, căci Nefer cel Tăcut tocmai 
le ieşi în drum. 

- Vrem să ştim totul, pretinse Casa-Funie, arţăgos. Va fi 
întrerupt şantierul din Valea Regilor pentru a fi trimişi în altă 
parte? 

- Oare n-ar fi mai înţelept să nu daţi ascultare nici unui 
zvon? 

- Atunci, care este adevărul? 

- Faraonul ne-a poruncit să începem, fără întirziere 
construirea templului său pentru milioane de ani. De aceea, cele 


două echipe se vor reuni pentru inaugurarea şantierului. Apoi ne 
vom reîntoarce la munca pentru mormîntul regal. 

- Dar de ce atita grabă'? se îngrijoră Thuty. Or fi tulburări la 
Curte? 

- Ca oricare faraon, Merenptah are nevoie de energia pe 
care i-o va da acest templu, iar noi sîntem cei care vom da viaţă 
acestui edificiu. 

- Regele va veni la Teba? 

- Femeia înţeleaptă şi cu mine sîntem însărcinaţi să 
reprezentăm cuplul regal. 

46. 

Artizanul care trăda confreria avea o certitudine: la 
inaugurarea unui şantier atit de important ca acela al unui 
templu pentru milioane de ani, ar fi trebuit să se folosească 
piatra de lumină. 

Maestrul de operă va trebui s-o scoată din ascunzătoarea sa 
şi se va ivi, astfel, ocazia nesperată de a-i afla locul. 

Planul părea ispititor, dar greu de realizat. Totul se va 
petrece, fără îndoială, în timpul nopţii, cu puţin timp înainte de 
răsăritul soarelui şi de trezirea artizanilor. Trădătorul trebuia să 
plece de acasă fără sâ-şi anunţe soţia şi, mai ales, fără să fie 
văzut de Nefer cel Tăcut. 

Pentru a rezolva prima problemă, se gîndise să pună în 
laptele cald pe care soţia sa îl bea la cină un somnifer pe bază 
de sunătoare, dar nu ştia cantitatea exactă şi se temea că nu va 
reuşi. 

După ce se gîndi bine, hotărî să-i dezvăluie intenţiile sale. 

- Ai încredere în mine? 

- Ce-ţi veni cu asemenea întrebare? se miră ea. 

- Am hotârit că trebuie să mă îmbogoţesc. 

- Asta e foarte bine... Dar cum te-ai gîndit să faci asta? 

- Nu voi proceda ca tovarăşii mei, care se mulţumesc cu 
puţin. Nu pot să-ţi spun mai mult, iar tu nu-mi vei mai pune nici 
o întrebare despre planurile mele. Nu ne vom sfirşi zilele în 
acest sal în care oamenii refuză sâ-mi recunoască meritele. 
Răbdarea nu duce la nimic, aşa că voi folosi alte procedee. 

- Nu e prea riscant'? 

- Ştii doar cit de prudent sînt. Cîndva, vom locui într-o casă 
frumoasă, vom avea servitori, ogoare şi turme, iar tu nu te vei 
mai ocupa de bucătărie şi nici de curăţenia locuinţei. 


- Credeam că pe tine nu te interesează averea şi că doar 
meseria te pasionează. 

- Aşa trebuie să creadă, în continuare, întregul sat. 

Soţia lui se gîndi îndelung. 

Trădătorul o privea fără încetare. Dacă ea ar fi cît de puţin 
împotrivă, ar deveni pentru el un pericol imediat şi de 
neăcceptat. 

- Nu mi-aş fi închipuit niciodată că vei ajunge să te porţi 
astfel, spuse ea, dar te înţeleg. Ba, mai mult, te aprob. Şi eu mi- 
aş dori să fiu bogată. 


Soţia sa nu era nici frumoasă, nici inteligentă, dar devenea 
complicea lui şi ceda, ca el, unei porniri stăpînite de prea multă 
vreme: ispita cîştigului. Trădătorul nu-i vorbise decit de planurile 
sale de viitor şi de bunurile dobiîndite deja, fără a aminti de 
comanditari. Cu cît soţia lui ştia mai puţin, cu atît era mai bine; 
dar acum era sigur că nu va sufla o vorbă şi câ-i va da mînă 
liberă. 

Din fericire, noaptea îi era prielnică, cerul fiind acoperit. 

Ascuns în spatele unui enorm urcior cu apă, trădătorul 
stătea cu ochii aţintiţi asupra intrării în locuinţa maestrului de 
operă. Dacă intuise corect, Nefer avea să se ducă de unul singur 
să ia piatra de lumină şi să o aducă pînă la intrarea principală în 
sat, înainte de a-i trezi pe artizani. 

Dacă n-ar fi fost foarte atent, trădătorul n-ar fi observat 
ieşirea pe furiş ă şefului său de echipă, care avusese grijă sa nu 
facă nici cel mai mic zgomot. 

Mergînd aproape lipit de ziduri, maestrul de operă se 
îndrepta către localul destinat adunărilor. Se întoarse de doua 
ori să privească înapoi, gata sâ-l surprindă pe urmăritor, dar 
nevâzînd pe nimeni îşi continuă drumul, în linişte. 

Localul adunării... Trădătorul bănuise că Nefer avea să vină 
aici: cînd artizanii se întruneau, piatra trebuia aşezată în naos; 
uneori, strălucirea ei se putea zări. Dar artizanul credea că, de 
această dată, nu va mai fi vorba de aceeaşi ascunzătoare, prea 
cunoscută. Şi iată că se înşela. 

Cu o cheie de lemn, Nefer deschise uşa localului şi rămase 
înăuntru o bună bucată de vreme. Cînd ieşi, purta în braţe un 
obiect greu, ascuns într-un voal. 

Trădătorul simţi o mare satisfacţie. Acum ştia. 


O idee nebunească îi trecu prin minte: ce-ar fi să-l ucidă pe 
maestrul de opera, să-i fure piatra şi să fugă cu această 
comoară de preţ? 

Din păcate, nu avea nimic la el: nici armă, nici unealtă de 
muncă; şi apoi, la răsărit se zărea lumina dimineţii şi noaptea 
avea să se retragă în scurt timp. Dacă nu reuşea sâ-l pună pe 
Nefer la pâmiînt dintr-un singur pumn şi, apoi, sa-l sugrume, 
acesta avea să se apere şi să strige după ajutor. 

Risca prea mult. 

Continuă să-l urmărească pe maestru, pentru a vedea locul 
în care urma să ducă piatra. Poate că o va ascunde în alt loc, 
mai accesibil decît localul adunărilor. Dar se îndrepta, cu un 
mers apăsat, către poarta principală. 

Acolo, se aflau deja scribul Montantului şi femeia cea 
înţeleaptă. La picioarele lor, o formă cubică înfăşurată într-o 
pînză galbenă lăsa să se întrezărească o lumină ciudată. 

Piatra... Fără nici o îndoială, o adusese Kenhir! 

Maestrul de opera dezveli obiectul pe care îl purtase în 
braţe: 

un cufăr de lemn, din care scoase citeva plăcuţe de metal; 
le cercetă şi apoi le puse la loc. 

Trădătorul se înşelase de data aceasta, dar spera ca se vor 
mai ivi şi alte ocazii pentru a afla taina pietrei de lumina. 


- Ai fost urmărit!'? îl întrebă Kenhir pe Nefer. 

- S-ar putea, dar nu sînt sigur. 

- Sînt convins că acela care a pus ochiul cel râu pe unelte 
va încerca şi să descopere ascunzătoarea pietrei de lumină. 

- Presupunind că ar reuşi, la ce i-ar folosi această 
descoperire? Că doar nu va putea fugi cu ea. 

- Oricum, va încerca, îşi dădu Kenhir cu părerea, iar noi va 
trebui să fim mult mai precauţi. Dacă te-a urmărit, şi-a dat 
seama că s-a înşelat asupra prăzii; va înţelege îndată că l-am 
păcălit pentru că am devenit foarte prudenţi. 

- Un motiv în plus pentru a renunţa la orice mişcare ce ne- 
ar ajuta pe noi sâ-l identificăm! E posibil ca un „mîncâtor de 
umbre", un criminal, să se ascundă în sat, dar nu cred că poate 
acţiona în vreun fel. 

- Eşti mult prea optimist, consideră Kenhir. 


- Aţi uitat de razele emanate de femeia înţeleaptă? Ea va şti 
să ne apere de orice pericol, de oriunde ar veni el. 

Bătăi violente în uşi, dese şi repetate, sparseră liniştea 
zorilor. Paneb umbla prin sat, trezindu-i pe toţi cei care încă mai 
dormeau. 

- Plecăm îndată, striga tînărul colos. Mă duc eu însumi după 
cei întîrziaţi. 

După ce servise un mic dejun copios, alcătuit din turte 
calde, lapte proaspăt, brinză şi carne de giscă, Paneb îşi 
îmbrăţişase fiul şi soţia. Foarte bine dispus, îşi propusese să 
transmită această stare tuturor, pentru a le da mai multă forţă. 

Pe cînd pornea să facă turul satului, zări un bărbat care o 
luase la sănătoasa, temîndu-se parcă să nu fie văzut. Cine să fi 
fost? Vreun soţ infidel, grăbit să ajungă acasă, ori cel care umbla 
prin sat să ghicească destinul şi să facă farmece? 

în timp ce luau cina împreună, femeia înţeleaptă şi maestrul 
de operă îi amintiseră trista realitate: un trădător se ascundea 
pe undeva prin preajmă, gata să le facă râu sătenilor. 

Şocat şi îndurerat, Paneb acceptase, în cele din urmă, să fie 
numai ochi şi urechi. Chiar dacă făceau parte dintr-o elită ca 
aceea a Locaşului Adevărului, oamenii râmîn tot oameni, 
uitîndu-şi uneori îndatoririle sacre. Dar această posibilitate nu-l 
descurajase pe Paneb, căci nici un trădător, oricît ar fi fost el de 
viclean, n-ar fi reuşit să împiedice realizarea operei, atita vreme 
cît va străluci piatra de lumină. 

Şi această piatră se afla aici, la picioarele lui. 

- Promit să nu mai pun gura vreodată pe vin, dacă voi mai 
găsi vreun sătean care doarme încă! 

- Ar trebui să fii mai prudent, Paneb, îl sfătui femeia 
înţeleaptă. Poate am dat un somnifer puternic vreunuia dintre 
pacienţii mei... 

- Nefiind în cunoştinţă de cauză, promisiunea mea n-ar mai 
avea nici o valoare! 

- Analizele tale juridice lasă de dorit, aprecie Kenhir. 

- Cred că l-am văzut, spuse tînârul colos, devenind deodată 
grav. 

- Te referi la trădător? întrebă Nefer. 

- Da, cred că el era. 

Maestrul de operă simţi un nod în git: 

- L-ai identificat? 


- Nu, am văzut doar o silueta. Cu toate astea, cu cît mă 
gîndesc mai mult, cu atît sînt mai sigur că era el. 

Clara încercă sâ-i ghicească gindurile lui Paneb, pentru a 
descoperi ce anume ar fi putut el omite, dar nu află nimic. 

- Aşadar, l-a urmărit, fără nici o îndoială, pe maestru, spuse 
Kenhir. 

- Ceva extrem de periculos! protestă Paneb. De ce nu m-aţi 
chemat să-l protejez pe Nefer'? 

- Pentru că eu hotărisem să joc rolul de momeală, explică 
acesta din urmă. 

- Adevărată nebunie! Daca tu procedezi astfel, cum aş mai 
putea veghea asupra ta? 

- Dar nu sînt în pericol. Acest jalnic personaj n-are ca scop 
decit să ne fure comorile şi, poate, sa ne împiedice realizarea 
lucrărilor. 

- Eşti, din nou, prea optimist, se tîngui Kenhir. 


Artizanii se adunau. Cu răceala sa obişnuită, şeful Hay 
ceruse celor din echipa din stingă să transporte obiectele 
necesare ceremoniei de inaugurare a şantierului şi procesiunea 
se organiză, cu maestrul de operă în frunte. 

Ziua se anunţa caldă. Purtînd vreo zece burdufuri mari, 
paneb era nemulţumit ca trebuie să meargă prea încet, în timp 
ce Pai Pîinicâ-Bună şi Renup cel Jovial, dolofani cum erau, se 
simțeau numai bine în acest ritm domol. 

- Noaptea a fost scurtă, se plinse Renup. 

- Te pomeneşti că ai chefuit? întrebă Paneb. 

- Am băut şi am mîncat împreună cu soţia mea... Dar acum, 
mă doare capul. Şi asta, din cauza muncii care ne aşteaptă. Tu, 
plin de forţă cum eşti, nu-ţi dai seama ce-nseamnă asta - 
Mişcarea te va face sa fii în formă. 

- Se pare că vom folosi piatra de lumină, interveni Renup. 

- Da, aşa se pare. 

- Nu te-ai întrebat niciodată unde stă ascunsă? 

- Nu, niciodată. 

- Nu eşti curios, Paneb? 

- Dar tu? 

- La drept vorbind, nici eu. Asta nu-l priveşte decit pe 
maestrul de operă. 

47. 


Deşi generalul Mehy îl umilise, Dakter nu-i purta pică şi se 
considera vinovat. El, un om de ştiinţă cu spiritul critic mereu 
treaz, se lăsase păcălit de doi bieţi artizani din Locaşul 
Adevărului! 

Rănit profund, Dakter ura şi mai mult această instituţie, 
împotriva căreia va lupta prin toate mijloacele, chiar şi cele mai 
josnice, pînă la distrugerea sa definitivă. 

Trebuia sâ-i afle secretele şi tehnicile, păstrate cu atita grija 
şi de care Dakter se lovise ca de un zid de nepătruns, în ciuda 
încâpâţinării sale şi a multiplelor contacte oficiale. 

Galena şi bitumul nu erau, oare, un punct de plecare? Era 
convins că produsele aduse de Paneb şi de Thuty nu serveau 
doar la calăfatuirea bărcilor, la fixarea cozilor de unelte sau la 
fabricarea fardurilor; cît despre folosirea lor la ritualuri, ăsta era 
doar un obicei învechit, pe cale de dispariţie. 

După regulamentul în vigoare, Dakter ar fi trebuit să dea 
templelor întreaga încărcătură sosita de la Gebel el-Zeit, el 
nefiind decit cel care asigurase transportul şi-l depozitase 
temporar; dar, falsificîndu-şi raportul şi schimbiînd puţin 
cantităţile, atît cît să nu dea de bănuit, reuşise să sustragă 
cîteva bucăţi de bitum, pe care făcuse numeroase experienţe. 

Dezamăgit de primele rezultate, nu-şi pierduse speranţa şi, 
în cele din urma, făcuse o descoperire extraordinara, de care 
generalul Mehy trebuia sa afle cît mai repede. 

- Cînd vine acasă? îl întrebă Dakter pe secretarul său 
personal. 

- La căderea nopţii, cînd va termina de inspectat cazarma 
principală din Teba. 

- Pot sâ-l aştept aici? 

- Cum doriţi. 

Dakter nu-şi notase nimic. Doar el şi Mehy trebuia să fie la 
curent cu descoperirea; aceasta nu trebuia menţionată prin nici 
un cuvint scris. 

Se înserase cînd carul generalului se opri în curte. Dakter se 
grăbi să-i iasă în întîmpinare. 

- Trebuie să vă vorbesc imediat! 

- Am de dictat corespondenţa. Vino miine! 

- Cînd veţi afla despre ce este vorba, îmi veţi mulţumi că v- 
arn luat de la alte activităţi. 


Devenind curios, generalul îl invită pe Dakter sus, în biroul 
său, şi închise uşa: 

- Despre ce este vorba? 

- Azi-dimineaţă, s-a produs un incendiu în laboratorul meu. 

Pagubele sînt mari, dar n-au fost victime. 

- Şi care e cauza'? 

- Eu însumi. 

- Asta ce înseamnă, Dakter? 

- Că am descoperit secretul bitumului! Este o substanţă 
inflamabilă, care râspîndeşte căldură şi lumină. 

- Este o lumină curată sau cu depuneri de negru de fum? 

- Murdăreşte, ce-i drept, dar... 

- îţi poţi imagina picturile din morminte şi temple mînjite de 
aceasta substanţa'? 

- Sigur ca nu, dar artizanii i-au găsit utilitatea! 

Mehy se gîndea la piatra de lumină, dar galena şi bitumul 
nu puteau fi decît nişte componente minore. 

- Uleiul de piatră ne va fi foarte util, reluă Dakter. Ne va 
permite să ardem orice clădire, inclusiv forturile, şi să terorizăm 
o armată inamică. 

- Renunţă la ideea asta! 

Savantul se crispa: 

- Vă asigur că... 

- Faraonul tocmai a poruncit să se închidă minele de la 
Gebel el-Zeit. Locaşul va fi păzit în permanenţă şi nimeni nu se 
va putea apropia fără aprobarea palatului. 

- Sînt sigur că decizia a fost luată la propunerea Locaşului 
Adevărului! 

- Nu încape nici o îndoială, Dakter! Artizanii au înţeles că nu 
vei pune stavilă cercetărilor tale, scribul Mormîntului l-a alertat 
pe vizir, iar acesta a reuşit să obţină interzicerea folosirii acestui 
ulei periculos. 

- Trebuie să se intervină pe lîngă rege, pentru a-şi modifica 
decretul. 

- Să nu contezi pe mine pentru a întreprinde un demers atit 
de stupid. N-a sosit încă momentul să-i ţinem piept lui 
Merenptah şi să fim acuzaţi că vrem să provocăm o revoltă. 

- Cu acest petrol, generale, vom avea o nouă armă! 


- Dar pentru a o avea, trebuie să cucerim puterea supremă, 
căci doar ea ne va permite să folosim, după bunul nostru plac, 
toate resursele naturale din ţară. 

- Am descoperit totuşi unul dintre secretele Locaşului 
Adevărului! 

- N-ai făcut decit să-l atingi, în treacăt... Maestrul de operă 
are, desigur, nevoie de o oarecare cantitate de bitum pentru a-şi 
fabrica piatra de lumină, dar acesta nu e, probabil, decît un 
ingredient printre multe altele. Le-ai spus ceva subalternilor tai? 

Bărbosul se încrunta: 

- Sînteţi singurul care ştie şi nu exista nimic scris. 

- Asta e bine, Dakter, inteligenţa de care dai dovada te va 
duce departe. In mod cu totul oficial, îţi voi da ordin să lucrezi 
pentru a îmbunătăţi armamentul forţelor tebane. Am nevoie de 
un material de mai bună calitate pentru armele mele: săbii, 
lăncii şi vîrfiiri de săgeți. Vei avea la dispoziţie atita aramă cîtă 
vei avea nevoie şi chiar fier. De îndată ce vei avea rezultate 
demne de a fi luate în seamă, păstrează secretul şi dâ-mi de 
veste. 


Alături de maestrul de operă şi de femeia înţeleaptă, Thuty 
cel Savant privea cerul înstelat. Noapte de noapte, reperaseră 
poziţia lui Mercur, plasat sub protecţia lui Seth, a lui Venus, 
legată de renaşterea fenixului, a lui Marte, Horus cel roşu, a lui 
Jupiter, cel care iluminează cele Două Regate şi deschide poarta 
misterelor şi a lui Saturn, taurul cerului. Thuty consultase cărţile 
de astronomie şi de astrologie, în care erau studiate stelele 
nemuritoare şi cele care apăreau şi dispăreau la orizont, formînd 
cupola cerului, împărţită în treizeci şi şase de decane. Din zece 
în zece zile, se înălța un nou decan care, după ce trecea prin 
atelierul de înviere al cerului, redevenea vizibil. 

- Ora este favorabilă, declară Thuty. 

Dacă ţintirea e făcută corect, poziţia terestră a templului lui 
Merenptah va fi în deplină armonie cu cerul, pe care edificiul 
terminat o va reflecta prin toate părţile sale. 

Maestrul de operă pusese piatra de lumină, acoperită cu 
voal, pe locul viitorului naos, încredinţase şefului echipei din 
stînga planul trasat pe un rulou de piele care, la încheierea 
lucrărilor, urma sa fie închis într-o criptă. 


Nefer verifică unghiurile cu un echer. Trasă pe pămînt un 
unghi drept cu o coardă împărţită în douăsprezece părţi egale 
prin nişte noduri, apoi formă un triunghi 3/4/5, simbolizînd triada 
Osiris-Tatâl, Isis-Mama şi Horus-Copilul. 

Folosind sâpăliga, maestrul de operă sapă şanţul pentru 
fundaţie, care făcea legătura între templu şi Nun, oceanul de 
energie primordială, şi fixa cărămida mamă, din care aveau sa 
ia naştere pietrele de construcţie. 

De departe Paneb observa riturile. Era neliniştit, ca şi cînd 
cele două echipe reunite erau pîndite de un pericol. Datorită 
amuletei lui Ched, tînărul colos avea impresia că vede în noapte 
la fel de bine ca o felină ce stă la pîndă. 

Şi totuşi, ceremonia se desfăşura fără nici un incident şi 
într-o linişte totală care pătrundea sufletul artizanilor, conştienţi 
că iau parte la un act major, care sfidează trecerea timpului. 

Cu cîte un baros în mînă, Nefer şi Clara ajunseră lîngă doi 
țăruşi fixaţi pe lungimea şanţului de fundaţie şi între care fusese 
întinsă coarda care indica măsurile templului, îndeplinind funcţia 
faraonului şi a marii soţii regale, dădură cite o lovitură pe 
capătul fiecăruia dintre ţăruşi, pentru a-i înfige şi măi mult în 
pâmiînt. 

Din acea clipă, flacără ochiului divin ascuns în piatra de 
lumină începea construirea templului. 

- Cît de frumos e acest locaş! spuse Nefer. Nu mai există 
altul asemenea lui; toate formele îi sînt desâvirşite, planul a fost 
prilej de sărbătoare şi va fi dus la bun sfîrşit cu bucurie. Fie ca 
durata existenţei sale s-o egaleze pe cea a cerului! 

- Fie ca această operă să strălucească în toată ţara, spuse 
Clara, lumina sa să-i aducă fericire. Acest templu să crească tot 
mereu, pentru a exprima viaţa universului. 

În fundaţii, maestrul de operă aşeză plăcuţe din metal 
preţios şi unelte în miniatură, printre care un echer, o nivelă şi 
cotul pe care fusese gravat jocul de proporţii specifice ale 
templului lui Merenptah. Această comoara, invizibilă de acum 
înainte, fu acoperită cu o dala. 

Nefer purifica locul cu fum de tămiie, deschise gura 
templului cu un sceptru, îi atinse punctele sensibile şi, după 
formula antica, „încredința locaşul stâpînului sau", principalul 
creator care acceptase să se întrupeze în acest loc. 


Paneb fixa cu privirea un deal, convins că cineva îi pindea, 
dar nu observă nici o mişcare suspecta. Ceremonia luă sfîrşit şi, 
reculegindu-se în linişte, cele două echipe ale Locaşului 
Adevărului o porniră spre sat. 

Tînărul colos se întoarse. Nu-i urmărea nimeni. 


Dakter era dezamăgit. 

Nu văzuse nimic interesant, deşi folosise, ca să poată 
urmări de la distanţă, sticlă adusă din Fenicia şi care avea 
proprietatea de a mări. Totuşi, alesese un loc ideal pentru a 
observa diferitele faze ale ritualului, dar acesta nu era decit o 
înşiruire de obiceiuri ancestrale, lipsite de orice interes ştiinţific. 

Nimeni nu se atinsese de piatra de lumină, lâsînd-o 
acoperită. La inaugurare, maestrul de operă o luase pentru a o 
înlocui cu prima piatră a naosului, centrul vital al construcţiei. 
Acesta urma să fie înălţat primul, pentru ca riturile dimineţii să 
se poată celebra cît mai repede posibil. 

„Un simplu obicei, nimic altceva decit un obicei învechit, îşi 
spuse Dakter; adevăratele secrete râmîn ascunse în interiorul 
satului." 48. 

Un eveniment atit de important cum era sacralizarea unui 
loc pe care avea să se înalțe un templu pentru milioane de ani 
era urmat, desigur, de o mare sărbătoare ce se adăuga la 
calendarul ritual al festivităților în onoarea zeilor. La cererea 
maestrului de operă, scribul Mormîntului le dăduse celor două 
echipe o săptâmiînă liberă, timp în care urma să se consume 
suplimentul de carne, de legume, de plăcinte şi de vin, dăruite 
de vizir, pentru a-şi exprima satisfacția faţă de calitatea muncii 
din Locaşul Adevărului. 

Trădătorul nu putea profita de această perioadă de odihnă 
pentru a dispărea, pentru că era vorba de o sărbătoare de 
familie, pe care nu trebuia s-o piardă nici un sătean. Casele se 
împodobeau cu fori, se pregăteau bucate, se întindeau mese 
festive în aer liber, se umpleau urcioarele cu vin proaspăt şi 
nimeni nu uita să depună ofrande pe altarele strămoşilor, 
sărbătorind evenimentul aşa cum se cuvine. Veselia bărbaţilor şi 
a femeilor, risetele copiilor nu erau oare cea mai bună dovadă 
că opera avea să fie continuată!'? 

Pînă şi Negruţu' încheiase un armistițiu cu pisicile. Sătul de 
atita came de vită şi legume proaspete, cîinele nu mai avea chef 


să alerge după aceste creaturi sprintene. Cît despre maimuţica 
cea verde, aceasta îi făcea fericiţi pe copiii adunaţi de Paneb 
pentru a le da primele lecţii de luptă cu pumnii şi cu bețe scurte. 

- E tot ce ai găsit ca adversari de temut? îl atacă Nakht cel 
Puternic. 

- lar cauţi pricina de cearta? 

- O sărbătoare fără întreceri de luptă nu poate fi numită 
sărbătoare... Toată lumea ştie că noi doi sîntem cei mai 
puternici. 

Deci, în seara asta, vom trece direct la finală, lîngă atelierul 
fierarului. Vrei? 

- întrecerea asta nu mă interesează. 

- Eu voi fi, oricum, acolo. Tu ai dreptate să eziţi... Ai înţeles, 
în sfîrşit, că nu prea eşti la înălţime! Teama e un sfetnic bun şi, 
în asemenea împrejurări, singura soluţie este laşitatea. 

Dacă Paneb nu ar fi fost înconjurat de copii, Nakht n-ar mai 
fi apucat sâ-l insulte. 

- Fii totuşi atent, îl sfătui Puternicul: unul dintre ţîncii ăştia 
ar putea să te rănească. Nu mi-ar plăcea să pun la pămînt un 
adversar de talia lor. 


Turcoaza îi mîngiie părul lui Paneb, care o iubise cu tot atita 
ardoare ca prima dată: 

- Cîtă înflăcărare! Oare te vei domoli vreodată? 

- Dar tu vei înceta vreodată să fii atît de frumoasă? 

- Desigur... Anii nu te cruţă. 

Paneb o privi cum sta goală, parfumată şi senzuală cum nu 
mai fusese niciodată. 

- Te înşeli, Turcoaza! Tu ai o frumuseţe deosebită, pe care 
timpul n-o va putea învinge. 

- Ba tu eşti cel care se înşală, căci vorbeşti de un miracol pe 
care nu-l poate trăi decit femeia înţeleaptă. 

- instinctul meu nu mă înşală... Şi mai ştiu că atracţia dintre 
noi va rămîne mereu la fel de puternică. 

Superbei roşcate îi făcea plăcere să audă toate acestea. 

Amantul său ştia să-i răspundă de fiecare dată cu aceeaşi 
pasiune. Se arata exagerat şi greu de suportat, dar atit de 
generos, atît de plin de viaţă, încît era plăcut sâ-i accepti 
fervoarea. 


- O să mă bat cu Nakht şi o să-i dau o lecţie să mă ţină 
minte. După asta, poate că mă lasă în pace. 

Turcoaza încetă cu miîngiierile: 

— Ar trebui să renunţi la bătaia asta. 

- De ce? 

- Mă îngrijorează. 

- Cum aşa, Turcoaza? Doar îmi semeni. Ţie nu ti-e teamă de 
nimic! 

- Mai bine ascultâ-mi sfatul! 

— Dacă nu-l înfrunt pe Nakht, echipa mă va privi ca pe un 
laş, iar eu îmi voi pierde respectul lor. Fii pe pace, Puternicul nu 
mă va putea învinge, oricît s-ar strădui! 


în căldura nopţii, petrecerea era în toi. Aşezat într-un scaun 
din trestie împletită şi prins bine în chingi, fiul lui Paneb era 
numai ochi şi urechi. Uabet cea Pură renunţase sâ-l pună în pat, 
pentru a evita o nouă serie de urlete. 

- Nu ştiam că eşti astronom, îi spuse Paneb lui Thuty. 

care trăsese cam mult la măsea, profitînd de vinul cel roşu 
de Khargeh. 

- Sincer să fiu, femeia înţeleaptă e cea care m-a învăţat să 
observ tot ce trăieşte în cer şi să cunosc stelele „printre care nu 
există greşeală". Am fost numit în serviciul orelor pentru a afla 
momentul potrivit riturilor, pentru a observa, la fiecare zece zile, 
răsăritul heliac al unui nou decan, atrăgindu-i atenţia maestrului 
de operă asupra influenţei sale. Locaşul Adevărului trebuie să fie 
tot timpul în legătură cu mişcările cerului, pentru a nu-şi pierde 
buna orientare. Ştiai că stelele nepieritoare se rotesc în jurul 
unui centru invizibil şi că toate laolaltă se mişcă datorită 
precesiunii axei lumii'? A cunoaşte mişcările stelelor şi ale 
planetelor, a înţelege deplasarea lor în corpul imens al zeiţei Nut 
înseamnă a simţi felul în care arhitectul universului îl modelează 
în fiecare clipă. 

Paneb simţi peste umăr o privire apăsătoare. Se întoarse şi 
o văzu pe Clara, care nu participa la această beţie generală, ci 
se îndrepta către templul lui Hathor. 

- Mai râmii, propuse Thuty, petrecerea nu s-a terminat. 


Tînărul colos se ridică şi o urmă pe femeia înţeleaptă. 
Simţea o chemare de nestăpinit, ca şi cînd i se ivise ocazia 
nesperată de a deschide o uşă ce rămăsese pînâ atunci închisă. 

Nu-l zări pe Ched Salvatorul, sprijinit de un perete şi ale 
cărui buze schiţau un zîmbet. 

Clara trecu pragul templului, trecu prin curtea ce se 
întindea sub cerul liber, pătrunse în prima sală acoperită, 
luminată de lămpi ale căror fitile nu scoteau fum şi o luă pe o 
scară cu trepte puţin înalte şi uşor de urcat. 

Paneb o ajunse din urmă pe acoperişul sanctuarului, de 
unde ea contempla luna plină. 

- Universul reprezintă inteligenţa, îi spuse ea, el e cel care 
ne creează şi ne gindeşte. Viaţa se naşte în acest spaţiu fără 
margini, iar noi sîntem copiii stelelor. Să priveşti cu atenţie 
soarele nopţii, ochiul lui Horus, pe care Seth se străduieşte 
zadarnic sâ-l sfârime în mii de bucăţi. Se crede că luna va muri, 
dar ea renaşte pentru a risipi întunericul. Cînd e lună plină, 
aceasta întruchipează Egiptul în imaginea cerului, cu toate 
provinciile sale, este ochiul complet care-i permite lui Osiris să 
reînvie din morţi. 

Tu, pictorule, trebuie să potoleşti acest ochi şi să-l redai 
prin operele tale, pentru ca ele să devină priviri capabile să ne 
lumineze calea, în fiecare an, Thot regăseşte de trei ori ochiul 
pierdut, îl reconstituie şi îl pune la locul luil, iar noi sîntem acum 
exact în această a treia perioadă. De acum înainte, amuleta pe 
care ţi-a dat-o Ched Salvatorul te va lega de desenele gravate 
pe cer şi-ţi va face mîna clarvăzătoare. 


Paneb rămăsese singur pe acoperişul templului scăldat în 
lumina lunii pline, surd la zvonurile petrecerii, care ajungeau 
pînă la el. Sfătuit de Clara, îşi expusese amuleta la soarele 
nopţii. 

În aceste clipe în care luna plină a lui Thot îi deschidea 
ochiul de pictor, Paneb nu mai visa la o lume minunată; se 
simţea în stare să aducă acea lume la realitate. La tehnicile pe 1 
A douăzeci şi una zi din luna a doua a primului anotimp, a cincca 
şi a douăzeci şi noua zi din prima lună a celui de-al doilea 
anotimp. 


care le învățase putea adăuga ce era mai important: o 
viziune interioară, pe care va şti s-o exprime cu ajutorul miinilor 
sale. 

Cei care-l îndrumaseră spre această nouă schimbare erau 
femeia înţeleaptă şi Ched Salvatorul. 

El, cinicul, se dovedise a fi de o generozitate fără egal, 
oferindu-i semnul puterii ce încă îi lipsea, această modestă 
amuletă, a cărei semnificaţie îi fusese dezvăluită de femeia 
înţeleaptă. 

Ea, mama spirituală a confreriei, îl făcuse să se nască a 
doua oară. 

Mergînd încet spre casă, se gîndea la sutele de chipuri care 
se vor naşte în curînd de sub penelurile sale şi ardea de 
nerăbdare să-i vorbească lui Ched despre ele. Va avea norocul, 
desigur, să le dea viaţă pe pereţii unui mormiînt regal. 

- Ai uitat de întîlnirea noastră, Paneb? 

Vocea lui Nakht cel Puternic, din cauza băuturii, devenise 
agresivă. 

- Du-te la culcare! Nu vezi că eşti beat'? 

- Ţin mai bine la băutură decit tine, puştiule! Şi am pariat pe 
un taburet că te voi ţintui cu umerii la pămînt. 

Uabet cea Pură tocmai îşi dorea un taburet, pe care să-şi 
pună picioarele cînd îl legăna pe Aperti. Dar lui Paneb îi veniră în 
minte vorbele Turcoazei: 

- Să nu stricăm sărbătoarea asta, Nakht! N-am chef să te 
rănesc. 

- Nu eşti decît un laşi... Muşchii ţi-au slăbit de atita desenat. 

Eu sînt cioplitor în piatră, nu muiere! 

- Ba eşti un cretin care îmi va cere scuze! 

Nakht îi răspunse cu un hohot de rîs dispreţuitor: 

-Bine, Nakht! Hai s-o rezolvăm! 

Cu cîte o cupa de vin în mînă, ceilalţi cioplitori în piatră, 
Casa-Funie, Fened Nasul şi Karo cel Posac, aşeptau lingă 
atelierul fierarului. 

- lalâ-vă, în sfîrşit! exclamă Casa. Noi trei vom fi arbitri... 

Jucaţi cinstit, fără lovituri nepermise! 


Celor trei artizani le cădeau pleoapele, dar primul atac al lui 
Nakht, fără nici un avertisment, îi trezi de-a binelea. 


Sărind într-o parte, Paneb se feri de pumnii strînşi ai 
adversarului său, - Fugi, muiere ce eşti, ţi-e frică de mine! Hai, 
vino, dacă ai curaj! 

Muşchii lui Nakht erau impresionanţi, dar îi lipsea supleţea. 

Paneb hotărî să-l dezechilibreze şi i se aruncă la picioare 
pentru a-l ridica în aer. Dar mîinile îi alunecară pe pielea 
adversarului şi se trezi el însuşi la pâmînt. 

Deşi se ridică repede, primi un picior în coaste, însoţit de un 
hohot de ris. 

- Mi-am uns corpul cu ulei şi n-o să mă poţi apuca... Sînt de 
neînvins şi o să ai de suferit! 

Dacă Nakht ar fi putut vedea furia din ochii lui Paneb, s-ar fi 
lăsat păgubaş. Nu înţelegea cum de berbecul pe care-l primise 
în piept putea fi atît de violent. Cioplitorul în piatră căzu pe 
spate, cu braţele în lături, iar Paneb îl imobiliza, cu umerii la 
pâmiînt. 

- Miine-dimineaţă să mi se trimită acasă taburetul, le spuse 
colosul celor care asistau. Dacă nu, îi dârim casa lui Nakht, 
cărămidă după cărămida. 

49. 

Didia cel Generos bătu la uşa casei lui Paneb. Purtîndu-şi 
fiul în braţe, Uabet cea Pură îi deschise: 

- Am adus taburetul, spuse dulgherul. 

- Dar... eu n-am comandat nimic! 

- Cioplitorii în piatră mi-au atras atenţia că e foarte urgent. 

Am ales unul pe care îl aveam în stoc. E foarte solid, poţi fi 
sigură! 

- Paneb doarme încă, mă duc să-l trezesc. 

Tinârul colos se smulse dintr-un vis sublim, în care 
acoperise pereţi întregi cu picturi ce o reprezentau pe Turcoaza 
în chip de adoratoare a Soarelui şi a Lunii. 

Cînd se trezi de-a binelea, simţi o durere în partea stingă. 

Animalul ăla de Nakht îi rupsese o coastă. 

- Didia vrea să te vadă, îl anunţă Uabet cu blindeţe. 

- De ce ne deranjează atît de devreme într-o zi liberă'? 

- Pentru un taburet. 

Încă somnoros, Paneb îşi aminti şi rîse cu poftă, strîngîndu- 
şi la piept soţia şi copilul: 

- E un cadou pentru tine, Uabet! 

- îmi doream unul, e drept, dar nu era chiar atît de urgent. 


- Nu trebuie niciodată sa pierzi ocazia care ţi se iveşte. 

Mie mi-e foame! îl invităm pe Didia la masă pentru a serba 
evenimentul? 

Din stradă, se auziră vocile unor oameni care se certau. 

Paneb ieşi repede şi-l văzu pe Imuni râzboindu-se cu Didia. 


Mic şi chelbos, scribul asistent nu părea să se teamă de 
dulgherul uriaş. 

- Termină cu ţipetele, Imuni! întoarce-te la biroul tău şi lasâ- 
mi colegul în pace! 

Scos din minţi, scribul se răsti la Paneb: 

- în satul ăsta există o lege. Nici tu, nici el n-aveţi dreptul s- 
o violaţi! 

- Ce-ai mai inventat? 

Imuni, ca un învingător, îşi puse un picior pe taburet: 

- Mobila asta e o închipuire? 

- E bunul meu, n-ai tu treabă. 

- Ba tocmai, e treaba mea! Trebuie să ştiu dacă nu face 
parte dintr-un mobilier funerar prevăzut pentru un mormînt şi 
dacă nu cumva tu şi dulgherul nu faceţi un trafic ce-ar trebui 
interzis. . 

Paneb îşi încrucişa braţele, privindu-l curios pe Imuni: 

- Că spui tîmpenii, asta nu mă miră, dar că te afli aici exact 
în momentul livrării, mă surprinde... Nu cumva te-a informat 
cineva? 

- Ce importanţă are? Didia sâ-mi dovedească imediat că 
acest taburet nu este furat; dacă nu, voi depune plingere 
împotriva voastră! 

- Să ştii că, înainte de a mă spăla, sînt cumplit de prost 
dispus... Şi în această dimineaţă, n-am avut încă timp să fac 
acest lucru. Cine te-a informat, Imuni? 

Ajutorul de scrib înţelese, după tonul colosului, că nu 
trebuia să se joace prea mult cu focul. 

- Mi-a spus Nakht... M-a prevenit ca l-ai obligat pe Didia să-ţi 
dea un taburet şi că te-aş putea acuza de furt şi de şantaj. 

- După cum te cunosc, presupun că actul de acuzare e deja 
gata! 

Imuni privi în jos, spre un săculeţ din piele din care se zărea 
un papirus: 

- Faptele mi se par bine stabilite. 


- Şi mie, adăugă Paneb, cu un calm îngrijorător. 

- Atunci, mărturiseşti!.' - N-ar trebui să ţi se permită să scrii 
minciuni, lmuni! Dacă o ţii tot aşa, rişti să devii de-a dreptul 
periculos. Trebuie să te ajut să revii pe drumul cel bun. 

Paneb îi smulse materialul din mînă, făcu bucăţi sacul şi 
papirusul, îi sparse penelurile, piinile de cerneală şi vasul cu 
apă. 

Temiîndu-se ca nu cumva şi el să aibă aceeaşi soartă, Imuni 
îşi luă tălpăşiţa. 

Paneb înşfacă taburetul: 

- Uabet va fi în culmea fericirii, îi spuse el lui Didia. Vino să 
iei micul dejun cu noi! 


- îmi arde gitul, se plinse Ipuy Iscoditorul şi mai nervos decit 
de obicei. Soţia mea spune că am gitul umflat şi că am slăbit. 
Cred că îmi creşte febra şi nu ştiu dacă voi fi în stare să mă 
reîntorc la muncă, în Vale, după ce vor trece aceste zile de 
sărbătoare... 

Clara îi luă pulsul lui Ipuy, în mai multe locuri. Examinatorul 
nu făcea parte dintre mofturoşii care, la cea mai mică durere, 
încercau să obţină de la femeia înţeleaptă zile suplimentare de 
odihnă. 

- Cuvîntul inimii e tulburat, constată ea. Ar fi trebuit să vii la 
consultaţie mai din vreme. 

- E ceva grav? 

- Deschide gura şi lasâ-ţi capul pe spate! 

Terapeuta se aşteptase la ceea ce vedea: 

- Este o boală pe care o cunosc şi pe care o voi vindeca, 
spuse ea, dar ai suferit în tăcere prea multă vreme. Genul ăsta 
de curaj n-are nici un rost, lpuy! Infecția ta s-ar fi putut agrava, 
degenerînd într-o tumoare de nevindecat. 

Femeia înţeleaptă prepară o mixtură compusă din usturoi, 
mazăre, chimen, sare marină, drojdie de bere, făina, boabe de 
piretru, miere, ulei şi vin de curmale, în cantităţile pe care 
predecesorul sau le consemnase în cartea sa despre bolile 
infecțioase. 


- Vei lua această medicatie sub formă de biluţe, îi prescrise 
ea lui lpuy. Douăzeci pe zi timp de o săptămînă vor fi de ajuns. 


Puroiul va dispărea repede şi te vei simţi uşurat. Apoi voi 
reduce dozele pînă la dispariţia completă a bolii. 

Ţipete de ajutor tulburară sfîrşitul consultaţiei. 

Ajutorul de scrib Imuni striga cît de tare putea pentru a-i 
aduna pe săteni. 


Nefer cel Tăcut reuşise să facă linişte şi să obţină lămuriri 
clare din partea lui Imuni, care continua să tremure, sub privirile 
mirate ale artizanilor. 

- Mi-a stricat materialul... E nebun! 

- De cine vorbeşti? 

- De Paneb! Trebuie să-l ia paznicii şi sâ-l aresteze; altfel, va 
devasta tot satul. 

Cu excepţia lui Nakht, bolnav la pat, cioplitorii în piatră abia 
se stâpineau sa nu rida. Imuni le căzuse în plasă şi reacţiile lui 
Paneb le depăşiseră închipuirea. 

- Du-te şi cheamă-l pe Paneb! îi porunci maestrul de operă 
lui Thuty cel Savant. 

Acesta din urmă reveni însoţit de tînârul colos şi de Didia, 
care mesteca o plăcintă umpluta cu bob cald. 

- Apârâ-mă! urlă Imuni, retrâgîndu-se lîngă cioplitorii în 
piatră. 

- Ai spart materialul ajutorului de scrib? îl întrebă Nefer pe 
Paneb. 

- N-am făcut decît sâ-i şterg minciunile şi consider că am 
făcut un serviciu confreriei. Dacă nu i-aş fi dat o lecţie lui Imuni, 
ar fi ajuns să se creadă atotputernic. Să stea la locul lui şi să 
execute ordinele scribului Mormîntului şi totul va fi bine! 

Roşu de miînie, Imuni protestă: 

- Paneb e un hoţ şi un turnător; a distrus dovezile de pe 
actul meu de acuzaţie! 

- De data asta, urlă acuzatul, ajunge! 

Maestrul de operă interveni: 

- Fără violenţă, Paneb! Ce ai de spus'? 

- Tu mă obligi să-i răspund gîndacului ăsta? 

- Vreau să aflu adevărul. 

- O să-ţi spun eu adevărul, interveni Didia. Grupul 
cioplitorilor în piatră mi-a cerut să-i livrez lui Paneb, de urgenţă, 
un taburet; i-am adus unul pe care îl făcusem pentru a-l vinde în 


exterior. N-a fost nici furt, nici şantaj şi aş vrea să ştiu cine 
trebuie să mi-l plătească! 

- Nakht cel Puternic, răspunse Paneb, dînd la iveală 
dedesubturile întîimplării. 

- Este totuşi foarte neclar, spuse Unesh Şacalul. N-ar trebui 
să convocam tribunalul'? 

- Bastonul zeului Amon va fi de ajuns, hotărî maestrul de 
operă, căci totul mi se pare mult mai clar decit crezi. 

Paneb era indignat: 

- Am un martor, Imuni mă acuză pe nedrept şi cioplitorii în 
piatră au încercat să se răzbune pentru că l-am înfrînt pe 
Nakht... 

Şi mai ai de gind să mă judeci? 

- Ai făcut o greşeală spârgînd materialul ajutorului de scrib, 
îi aminti Nefer. Locaşul Adevărului ne învaţă să construim, nu să 
distrugem. Oricare ar fi împrejurările. Să ţii minte asta! 

Şeful echipei din stînga, sever ca un paznic la poarta către 
lumea cealaltă, veni în faţa tînărului colos, purtînd în mînă un 
baston greu, terminat cu un cap de berbec, admirabil sculptat, 
încoronat cu un soare pictat în roşu-aprins. 

Femeia cea înţeleaptă fusese la înălţimea rangului ei: 

- Paneb, îndrăzneşti să-l priveşti drept în ochi pe berbecul 
divin, afirmînd că n-ai minţit? 

- în tine am încredere. 

Colosul fixa cu privirea capul din lemn aurit, ai cărui ochi de 
jasp negru păreau vii. Sătenii i se adresau berbecului lui Amon 
pentru a-l ruga ceva sau pentru a formula vreo reclamaţie. 

De data aceasta, maestrul de opera încredința puterii sale 
ascunse judecarea prietenului sau în faţa comunităţii. 


Paneb simţi imediat că magul care crease această efigie, o 
dată cu înfiinţarea satului, îi dăduse o putere în stare să distrugă 
voinţa unui om. 

Pentru a evita flacăra invizibilă a acestei priviri nemiloase, 
simţi nevoia să lase ochii în jos şi să implore indulgenţa zeului. 

Dar forţa adevărului său l-a făcut să râmînâ cu capul sus şi 
sa nu cedeze în faţa berbecului sacru. 

Discul solar păru deodată mai puţin strălucitor şi bastonul 
cel greu se îndepărtă. 


- Paneb n-a comis nici o greşeala grava împotriva 
comunităţii, decretă femeia înţeleaptă, şi nu-şi atrage miînia 
zeului. 

- Cer totuşi sâ-i dea lui Imuni un material nou, ordonă 
maestrul de operă. 

Tînârul colos ramase tăcut. 

Ascuns în spatele cioplitorilor în piatră, ajutorul de scrib se 
gîndea că prietenia dintre Nefer şi Paneb nu va fi eterna. 

50. 

La scribul Mormiîntului se întruniseră femeia înţeleaptă şi cei 
doi şefi de echipă. Zilele de odihnă erau pe sfirşite şi trebuiau 
luate cîteva hotârîri pentru următoarea perioadă de muncă. 

- Echipa din stînga va purcede la construirea templului 
pentru milioane de ani, conform planului făcut de maestrul de 
operă şi aprobat de rege. Ai vreo observaţie de făcut, Hay? 

- Nu, nici una. 

- Şantierul va fi împrejmuit şi păzit de paznic. La cel mai mic 
incident, îl vei anunţa pe Sobek. 

Şeful echipei din stînga încuviinţă: 

- Următoarele două etape pe care trebuie să le respectăm 
sînt mai delicate: este oare bine să ne reluăm munca în Valea 
Regilor şi să-i aducem la cunoştinţa lui Sobek ceea ce am 
descoperit? 

- Săparea mormintului regal e de primă importanţă, hotărî 
Nefer. Oricare ar fi riscurile, eu voi continua. 

- Atunci sâ-i semnalăm lui Sobek faptul că printre noi se 
ascunde un trădător. 

- Nu sînt de acord, spuse sec şeful echipei din stînga. Sînt 
problemele noastre şi nu ne privesc decit pe noi. 

- îţi înţeleg reacţia, spuse Clara, dar Sobek nu ne este 
duşman. lubeşte satul, doreşte ca el să-i continue activitatea şi 
avem nevoie de ajutorul lui. 

- Pentru noi, este o ruşine! N-ar însemna să distrugem 
unitatea confreriei'? 


- Cel care încearcă s-o distrugă este mizerabilul care şi-a 
trădat jurâmîntul. Şi de această ruşine sîntem vinovaţi doar noi, 
cei lipsiţi de vigilenţă. 

- Eu aş pune o condiţie, ceru Hay: Sobek să păstreze cu 
sfinţenie secretul care i se va încredința. 


Aşezat pe o rogojină în faţa lui Kenhir care ocupa singurul 
scaun confortabil din al cincilea fort, Sobek nu putea sâ-şi 
creadă urechilor. 

- Cele aflate nu mă surprind, îi mărturisi el scribului 
Mormintului. lată, se împlinesc zece ani de cînd îl caut în zadar 
pe asasinul unuia dintre oamenii mei şi am ajuns la convingerea 
că acesta se ascunde în sat. Ce loc mai bun şi-ar fi putut găsi? 
lar acum, acest duşman din umbră încearcă să vă facă râu, 
chiar în interiorul confreriei. Trebuie să acceptăm realitatea, 
Kenhir: este vorba de un complot pregătit de multă vreme. Eu 
nu sînt autorizat să fac vreo anchetă în Locaşul Adevărului, aşa 
că trebuie s-o faceţi dumneavoastră. Fiţi foarte prudent... A ucis 
deja şi nu va ezita s-o facă din nou, dacă se va simţi ameninţat. 

- lar tu ce te gindeşti să faci? 

- Omul nostru este, desigur, în legătură cu complicii săi din 
afară; într-o bună zi, va face o greşeală. 

- Pînă în prezent, n-a făcut nici una! 

- Ştiu, Kenhir, ştiu... Ai putea să juri că nu poate fi prins şi 
acest gînd nu-mi dă pace. Dar este totuşi singura mea speranţă. 

- Trebuie sâ-mi promiţi că nu vei sufla nimănui nici un 
cuvînt. 

- Va trebui să scriu rapoarte către superiorii mei şi... 

- Singurii tăi superiori sînt faraonul, vizirul şi eu însumi. Te 
acopăr, Sobek, şi, dacă va fi necesar, îi voi da explicaţii regelui. 

Dar este imposibil ca alte persoane să fie informate de ceea 
ce se petrece în sat. Noi nu avem încredere decit în tine. 

Nubianul păru flatat: 

- Pe numele faraonului, jur să nu spun nimic nimănui. 

Cineva se apropia. 

Insărcinat cu paza mormiîntului lui Merenptah, paznicul Tusa 
era sigur: cineva era pe aproape. Dacă mergeai desculţ pe nisip, 
nu puteai face nici un zgomot, dar nubianul avea auzul destul de 
fin pentru a simţi pericolul. 

Tusa îşi scoase pumnalul din teacă şi se făcu una cu stînca, 
pregătit să-l ucidă pe intrus. 


Paneb, sosind primul pe şantier, se miră de lipsa paznicului. 
Cunoscînd seriozitatea oamenilor lui Sobek, nu vedea decit 
un motiv: Tusa fusese omorit. 


Dacă ucigaşul se mai afla încă pe aproape, Paneb nu-l va 
lăsa să fugă. Pînâ una-alta, cel care-l auzise apropiindu-se se 
ascundea, lipit de stînca, lîngă intrarea în mormiînt. 

Artizanul se lasă pe vine şi înainta, fără să facă zgomot de-a 
lungul stîncii. 

Celălalt era acolo, îi simţea prezenţa, îi simţea şi teama, şi 
dorinţa de a-l ucide. 

Paneb sări deodată în faţa intrării în mormînt, aruncîndu-se 
la pămînt şi rostogolindu-se. Surprins, nubianul lovi în gol. 

Tînărul colos îi seceră picioarele, lovindu-l totodată peste 
mînă cu atita violenţă, încît Tusa dădu drumul armei. 

- la te uită... tu eşti paznicul! 

- lar tu faci parte din echipă! 

- îţi faci perfect datoria, prietene! 

- lar pe tine, dacă ai vrea să-ţi schimbi meseria, Sobek te-ar 
angaja cu plăcere. 

- M-aş mira. 

Maestrul de opera sosi şi el, împreuna cu ceilalţi artizani. 

Nubianul şi Paneb se ridicară. 

- Ce s-a întîmplat? întreba Nefer. 

- Doar un exerciţiu de testare a măsurilor de securitate, 
răspunse Paneb. Datorita lui Tusa, mormîntul e în siguranţă. 

Kenhir se instala pe scaunul său scobit în stîncă, ferit de 
soare, şi supraveghea distribuirea uneltelor. Membrii echipei din 
dreapta urmau să sape în continuare, îndrumați de maestrul de 
operă, cu excepţia lui Ched Salvatorul şi a lui Paneb, care 
primiră dalte fine din aramă. 

- Pentru noi, îi anunţă Ched, începe munca de precizie, în 
partea săpată, vom pregăti un perete cît se poate de neted. 
Cum am putea să pictăm fără să creăm un suport 
corespunzător? 

Paneb atinse amuleta pe care o purta la git. 

-Te-ai schimbat, observă Salvatorul. Tot atit de zelos, dar 
mai puternic decit înainte. 

- Tu eşti cel care mi-a deschis ochii, Ched! Oare cum ţi-aş 
putea mulţumi? 

- Devenind un pictor mai bun decît mine. Ceilalţi desenatori 
îmi vor executa ordinele; de la tine, aştept însă mai mult. 

- Aş putea sâ-ţi propun sute de schiţe. 


- Probabil că n-aş accepta nici una, ca tu să devi din ce în ce 
mai inventiv, dar şi ca să te conformezi simbolisticii necesare 
unui mormiînt regal. Dacă îi eşti fidel, toate secretele artei 
noastre îţi vor sta la îndemînă. 

În timpul nopţii petrecute în defileu, Paneb observase 
stelele şi luna. lIncărcată cu energie, amuleta ochiului îi 
îndepărta orice oboseală. Se apucă îndată de lucru, folosind o 
sâpăligă scurtă pentru a ricii ultimele denivelări ale pietrei, 
înainte de a trece la lustruirea suprafeţei. El, specialistul în 
ghips, avea să aplice apoi un strat fin de ipsos şi altul de adeziv 
transparent. După aceea, desenatorii vor împărţi peretele în 
pătrate, pentru ca fiecare figura să fie la locul ei şi să 
convieţuiască în armonie cu ansamblul scenei pictate. 

Sculptorii tocmai terminau lintoul uşii monumentale. Se 
puteau vedea un scarabeu şi un berbec, ce evocau învierea unui 
soare cu care sufletul faraonului se va identifica, vegheat de Isis 
şi Nephthys. 

Echipa progresa; în acest timp, Ched Salvatorul îi dezvăluia 
discipolului său tema picturilor care urmau să însufleţească 
pereţii. 


Serketa îşi scoase rochia verde cu franjuri purpurii şi, cu o 
încetineală calcuiată, îmbrăcă alta, de un galben strident, 
lâsîndu-şi sînii goi. 

- Sînt frumoasă, iubirea mea? 

- Superbă, aprecie Mehy, căruia acest spectacol îi făcea 
plăcere, mai ales după o zi grea cînd, datorită talentului său 
înnăscut de a corupe, îşi făcuse noi relaţii cu oameni care-i 
deveniseră îndatoraţi. 

Atît pe malul stîng al Tebei, cît şi pe cel din dreapta, avea 
tot mai mulţi adepţi plini de zel, care-i lăudau dinamismul şi 
modul eficient de gestiune. Şi cum farmecul sofiei sale îi atrăgea 
pe notabili în timpul banchetelor, obținea destul de uşor 
favorurile unor boşorogi care apreciau acest cuplu bogat şi 
influent. 

Mehy continua, astfel, să-şi ţeasă pinza de păianjen, în 
care-i prindea pe toţi oamenii influenţi din marea provincie de 
sud. Nici că putea spera la un teren de tatonare mai bun, înainte 
de a da atacul asupra întregii ţări! 


Servitorul care anunţa sosirea vizitatorilor nu ştia cum să-şi 
ferească privirea. Lăsase ochii în jos să n-o vadă pe Serketa, 
care-şi scotea din nou rochia, cu mişcări lascive. 

- Un ofiţer din capitală ar dori să vă vadă. 

- Condu-l în sala de recepţie şi oferâ-i ceva de băut! 

Serketa se lipi de soţul său: 

— AŞ putea, ascunsă după o draperie, să vă ascult 
convorbirea'? 

- Ar fi chiar de dorit. 

- N-ar trebui să scăpăm de acest militar? îi şopti ea. 

- S-ar putea, dar acum este încă prea devreme. 

Ideea unui nou asasinat o excită pe Serketa în aşa măsură, 
încît i-o spuse şi lui Mehy. Ofiţerul mai putea să aştepte. 

- Ce veşti îmi aduci? întrebă generalul. 

- Ca rege, Merenptah conduce tara cu mină de fier, dar se 
vorbeşte că ar duce-o cam prost cu sănătatea. 

- Despre cine se crede că ar fi cel mai potrivit pentru a-i 
urma la tron? 

- Fiul său Sethi. Dar s-a ivit o problemă importantă: în 
cazărmi se intensifică instrucţia, iar regele a poruncit 
armurierilor din Pi-Ramses şi din Memphis şa fabrice o mare 
cantitate de săbii, lănci şi scuturi. 

- Sînt prevăzute manevre? 

- Este ipoteză cea mai posibilă. O demonstraţie de forţă în 
Siro-Palestina ar potoli eventualele revolte. Şefii de trib ar putea 
crede că Merenptah este mai slab decît Ramses şi, de aceea, ar 
putea unelti şi crea tulburări grave. 

- Ai dovezi sigure'? 

- E tot ce ştiu, generale! După părerea mea, ar trebui să vă 
duceţi la Pi-Ramses pentru a va da mai bine seama care e 
situaţia. Nu vă foloseşte la nimic să staţi izolat în Teba, cu atît 
mai mult cu cît faima vă creşte şi sînt destui demnitari apropiaţi 
regelui care ar dori să vă întilnească. 

Ofiţerul avea dreptate, dar era nevoie de un pretext bine 
gîndit pentru a face această călătorie. Şi acest pretext îi va fi 
oferit lui Mehy chiar de Locaşul Adevărului. 

51. 

După opt zile de muncă istovitoare, artizanii echipei din 
dreapta îşi savurau cele patruzeci şi opt de ore de odihnă în sat, 
înainte de a pleca din nou spre Valea Regilor. 


Liniştea le fu tulburată cu brutalitate de strigătele unui 
cuplu care, pe lîngă înjurături, aruncau unul în altul cu farfurii şi 
alte vase. 

- Cred că s-a iscat o ceartă în familia lui Fened, îi spuse 
Uabet cea Pură soţului ei, care se distra aruncîndu-l pe Aperti în 
aer şi prinzîndu-l în ultimul moment, ceea ce-l făcea pe micuţ să 
rida în hohote. 

- O ceartă neînsemnată cu nevastâ-sa... Se pare că nu e 
prea uşor să trăieşti cu ea. 

- Pare, mai degrabă, o adevărată bătălie. Nu crezi că ar fi 
bine să intervii'? 

Paneb ţinea mult la Fened Nasul, aşa că îi dădu copilul lui 
Uabet, ieşi din casă şi o luă pe uliţa care ducea la locuinţa 
cioplitorului în piatră, a cărei uşă era deschisă. 

O farfurie frumoasă din alabastru îi trecu lui Paneb pe lingă 
timplă: 

- Potoliţi-vă! le porunci el. 

Fened ţişni din căsuţa alba şi se lovi de Paneb: 

- Să fugim, propuse el, nevastâ-mea a înnebunit! 

Văzind mulţimea de „proiectile“, Paneb îşi urma colegul, 
care alerga fără sa se mai uite în urmă. 

Cînd ajunse destul de departe, se opri sâ-şi tragă sufletul: 

- Mulţumesc pentru ajutor, dar nici măcar o armată de 
uriaşi n-ar face faţă unei soţii dezlănţuite. De data asta, a mers 
prea departe... O să cer divorţul. 

-Totuşi, gindeşte-te mai bine... Ce ai sâ-i reproşezi? 

- Nu putem fi niciodată de acord; e mai bine să ne 
despărţim. 

- Asta e o hotărire serioasă, Fened; poate că v-aţi putea 
împăca. 

- Ea nu mă mai înţelege şi nici eu n-o mai înţeleg pe ea. 

Cu un mers hotârit, Fened Nasul intră în sala de audienţă a 
lui Kenhir, ocupat cu scrierea Jurnalului Mormiîntului: 

- Vreau să divorţez. 

Scribul Mormîntului nu-şi ridică însă privirea. 

- Eşti conştient de faptul ca va trebui sâ-ţi schimbi locuinţa 
şi să-i laşi cel puţin o treime din bunuri soţiei tale, care, fără 
îndoială, va cere şi mai mult? 

- Este o problemă de viaţă sau de moarte. 


- Dacă ai ajuns aici... Ajutorul meu îţi va pregăti dosarul 
necesar. 

Kenhir îl chemă pe lmuni, care tocmai aranja nişte 
papirusuri. Spre surpriza lui Fened, ajutorul de scrib se arătă 
amabil şi înţelegător; datorită lui, cioplitorul în piatră înfruntă 
această încercare cu oarecare optimism. Urma ca tribunalul 
satului să facă o ultimă încercare de împăcare, sâ-i asculte pe 
soţi şi să le împartă bunurile. Pînă atunci, Fened Nasul va fi 
găzduit de Imuni. 

Îngîndurat, Paneb se reîntoarse acasă. 

- E ceva serios'? 

- Fened divorţează. 

- Dar e... Îngrozitor! 

- După cit e de hotârit, nu s-ar spune. E ciudat... Parca juca 
teatru. 

- Divorţurile sînt mai rare aici decît în celelalte sate, căci 
artizanii le previn pe viitoarele lor soţii asupra vieţii ce le 
aşteaptă, iar ele îşi cunosc îndatoririle obişnuite şi pe cele 
rituale. 

Dar de ce crezi că ar încerca Fened să înşele pe cineva? 

- Pentru a lăsa să se creadă că nu se înţelege cu soţia sa. 

- Pentru care motiv? 

- Habar n-am. 

- Sînt nedumerită, Paneb! O să stau de vorbă cu ea şi s-ar 
putea să descopăr adevărul. 


Cînd se lăsa noaptea, Paneb aduse apă pentru bucătărie şi 
aprinse lămpile, în acest moment de linişte, Userhat Leul şi Ipuy 
Iscoditorul îi bătură la uşă:. 

- Eşti chemat de maestrul de opera. 

Era ultima seară de odihnă înaintea întoarcerii în Valea 
Regilor şi Uabet pregătise o cină savuroasă. 

- Este un ordin? 

- Eşti liber să refuzi, răspunse Userhat. 

Răspunsul îl miră pe Paneb, care-şi privi, nedumerit, soţia. 

Uabet cea Pură îi zimbi: 

- Vom cina mai tirziu, spuse ea cu o voce ciudată, de parcă 
ar fi fost complicea celor doi vizitatori. 

- Ce vrea Nefer de la mine'? 

Userhat ridică din umeri: 


- Noi de unde să ştim? Spune, care ţi-e răspunsul'? 

-Hai să mergem! 

- Succes, îi şopti Uabet. 

Cei trei porniră spre marele templu păzit de Nakht cel 
Puternic. 

Presupunînd că era vorba de rezolvarea unor probleme ale 
echipei, Paneb se simţea gata s-o facă. 

- însoţim un artizan dornic să parcurgă cele doua drumuri, 
declara Userhat. Lâsaţi-ne să trecem! 

Nakht se dădu la o parte şi cei trei pătrunseră în curtea 
neacoperită, în care fusese instaiată o cuvă plină cu apă. 

- Scoate-ţi hainele, îi ceru lpuy, şi intră în apă pentru a te 
purifica. 

După ce se cufundă complet, Paneb ieşi din cuvă şi fu 
invitat să treacă pragul primei săli a templului. 

In întuneric, aşezaţi pe băncile de piatră înşirate de-a lungul 
zidurilor, se desluşeau membrii echipei din dreapta. 

Deodată, izbucni un foc. 

- Ai avea curajul să treci de acest obstacol şi să intri în 
cercul de foc? îl întrebă Userhat. 

Paneb era gata să se arunce, dar lpuy îl opri: 

- la această vislă pe care e desenat un ochi. Nu arde în 
flăcări. Străbunii noştri au folosit-o pentru a străbate drumurile 
de apă şi de foc. 

Ţinînd visla înaintea lui, ca pe un scut, Paneb traversă 
perdeaua de flăcări. 

Artizanii se ridicară, formînd un cerc în jurul lui. 

Pe pardoseala templului, fuseseră trasate două dramuri 
sinuoase, unul albastru şi celălalt negru, între ele, un bazin din 
care ieşeau alte flăcări. 

- Două drumuri greu de străbătut te duc la vasul sacru al lui 
Osiris, spuse maestrul de operă. Drumul de apă e albastru, iar 
cel de pâmiînt este negru; sînt despărțite printr-un lac de foc în 
care se regenerează soarele şi spiritul iniţiatului. Aceste două 
drumuri se opun unul celuilalt şi nu le vei putea parcurge decit 
prin Verb şi prin intuiţia cauzelor. Dar doreşti să vezi secretul 
cunoaşterii'.! - Din tot sufletul! 

- Şirul metamorfozelor să se desfăşoare şi fiinţa cea dreaptă 
să urmeze drumul lui Maat. 


Userhat îi luă visia, iar Gau cel Exact şi Unesh Şacalul 
întinseră o sfoară peste cele două drumuri. 

- Urmeazâ-mă, Paneb! îi ceru Nefer cel Tăcut. 

Cei doi bărbaţi se pierdură în întunericul unei săli, care 
ducea la trei capele cu uşile închise. 

- Voi trage zăvorul, îl anunţă Nefer. Nu vei mai putea uita 
niciodată ceea ce vei vedea, iar privirea ta va fi transformată. 

Mai ai destul timp, te poţi retrage după ce ai auzit glasul 
focului. 

— Trage zăvorul! 

Maestrul de operă deschise uşa capelei din mijloc. 

Pe piatra de lumină, acoperită cu un val, se afla un vas din 
aur pecetluit, înalt de un cot. 

- Focul protejează vasul cunoaşterii în linişte şi întuneric. In 
el au fost depuse limfa lui Osiris, niciodată accesibil profanilor. 

Orice fiinţă care contemplă acest mister nu va muri a doua 
oară, căci va deveni purtătorul formulelor de cunoaştere, 
datorită cărora nu se va descompune în Apus. 

Nefer se apropie de vasul din care lui Paneb i se păru că 
vede ţişnind raze puternice de lumină şi îi prezentă o statuetă a 
lui Maat. 

- Noi sîntem fiii Locaşului Adevărului şi ţi-o oferim pe zeiţa 
dreptăţii, singura care poate risipi întunericul. Fie ca sufletul lui 
Paneb să urce la cer, să străbată firmamentul cu astrele şi să se 
înfrăţească! 

Capela se lumină. 

Pe frontonul ei, Paneb zări un soare înaripat, a cărui 
strălucire era tot atit de intensă ca la ora amiezii. 

-  Luminează drumurile pentru Servitorul  Locaşului 
Adevărului, imploră maestrul de operă, să se poată duce şi 
întoarce, înfruntînd întunericul! 

Nefer îndepărtă sigiliul care închidea vasul şi voalul ce 
acoperea piatra. Strălucirea sa îl făcu pe Paneb să îşi închidă 
ochii, dar îi deschise destul de repede, punîndu-şi antebraţul 
drept pavăză. 

- Această piatră este însăşi neînfringerea care nu poate fi 
supusă, îi dezvălui maestrul de operă. Din ea sînt decupaţi 
scarabeii care înlocuiesc inima omului în călătoria spre lumea 
cealaltă, fără a-şi pierde nimic din substanţa ei, căci lumina 
rămîne mereu asemenea ei înseşi. Trebuie să ştii: cerul este 


cariera şi mina noastră, din care ne luăm materialele necesare 
operei. 

Nefer înclină vasul deasupra pietrei. Din gitul acestuia ieşi o 
flacără aurie de o frumuseţe de nedescris. 

Cînd se întoarse către Paneb, ţinea în mînă un mic scarabeu 
cioplit dintr-o piatră verde, foarte dură. 

- Aveai deja ochiul, iată, acum, ai şi inima! 

52. 

In primul coridor săpat cu grijă, Ched Salvatorul şi 
desenatorii săi studiau imaginile faraonului şi ale zeilor care 
urmau să fie pictate pe pereţi, precum şi textele hieroglifice, pe 
care le vor trasa semn cu semn. Vor începe cu Litaniile soarelui, 
ale căror formule enigmatice vor dezvălui formele multiple ale 
luminii divine. 

- Maestru' , avem un necaz! strigă Karo cel Posac, cu o voce 
care exprima îngrijorarea. 

Nefer, care discuta cu sculptorii în afara mormiîntului, veni 
imediat lîngă cioplitorii în piatră. 

- la te uită ce avem aici, se plîinse Karo: un bloc enorm de 
silex! Dacă o să continuăm săpăturile în linie dreaptă, după cum 
prevede planul, va trebui să facem un şanţ de jur împrejur 
pentru a-l putea scoate şi asta ne va lua mult timp. 

Maestrul de operă cercetă blocul: 

-Cît e de minunat! 

- E adevărat, aprobă Fened Nasul; fără doar şi poate, în 
toată Valea nu mai există altul la fel. 

- îl lăsăm acolo unde e şi continuăm în linie dreaptă, hotărî 
Nefer. Această bucată de piatră va aparţine mormiîntului şi îl va 
proteja. 


Cînd echipa din dreapta se apropie de sat, unde urma să 
râmînă două zile pentru odihnă, se auzieâ lătrături şi ţipete 
disperate. Nefer zări nişte femei care alergau atit pe uliţa 
principala cit şi pe cele lăturalnice. 

Pentru o clipă, crezură cu toţii că Locaşul Adevărului fusese 
atacat şi invadat, dar nu se vedea nici un bărbat înarmat. 

Frumoasa Turcoaza, alergind, le ieşi înainte artizanilor: 

- Veniţi repede... Sînt atitea maimute, încît nu mai prididim 
să le gonim! Intră prin bucătării după mîncare şi se joacă 
azvirlind cu farfurii! 


Hăituiala mai dură încă o jumătate de oră, terminîndu-se 
prin prinderea a vreo douăzeci de femele de babuini. Speriate, 
chelâlăind, fură aduse în faţa casei lui Nakht cel Puternic; 
simțindu-se amenințate de cîinii din haita lui Negruţu' şi de 
bastoanele artizanilor, se stringeau înfricoşate unele în altele. 

- Să terminăm cu jivinele astea! propuse Casa-Funie. Altfel, 
o vor lua de la capăt! 

Proptit pe uriaşele sale picioare, cu faţa pătrată, cu ochii săi 
mari plini de furie, cioplitorul în piatră ar fi înspăimiîntat şi o fiară 
sălbatica. 

Maimuţica verde îi sări pe umăr, vrind parcă sâ-i ceară 
îndurare. Ochii i se umplură de spaimă cînd Casa-Funie o apucă 
de git şi o strînse, aducîndu-i spaima în privire. 

— Să nu-i faci nici un rău! îi ceru Paneb. Ea este geniul 
nostru cel bun. 

- Un geniu bun care îşi cheamă confrații pentru a hăitui 
satul! Să scăpăm de maimuţele astea înainte de a ne vedea 
copiii răniţi! 

Femeia înţeleaptă interveni: 

- Nu vezi că ele sînt culegătoare de smochine? E atit de 
simplu să le potoleşti! Turcoaza, ia flautul ăsta şi cîntă! 

încă de la primele acorduri ale melodiei cîntate la tulpina 
unui smochin, în timp ce babuinii se câţârau să culeagă fructe şi 
sa le pună în coşuri, femelele se potoliră, adresîndu-le tuturor 
priviri blînde. 

Ruşinat, Casa-Funie plecă acasă. Maimuţica cea verde sări 
pe umărul lui Paneb. 

- Ce v-a venit sa faceţi tămbâlâul ăsta? o întrebă el pe 
aceea care îi ademenise pe babuini pentru a le arăta un nou 
teren de joc. 

Vinovata, maimuţica se făcu mică de tot. 

- Să nu mai faci asta niciodată! o avertiză Paneb. 
Dezordinea n-are ce căuta aici. 

Clara alese patru femei care să ducă femelele de babuini 
proprietarilor lor. Le legară de git fişii de pînză în chip de lese şi 
întregul cortegiu se umi, plin de veselie. 


- Gata cu agitația? îl întrebă Kenhir pe ajutorul său. 
- Maimuţele au plecat, răspunse lmuni. 


- Nu mă pot ocupa singur de tot ce se întîmplă! Dacă o 
tinem tot aşa, ajungem la anarhie. 

- Vă asigur că totul merge bine... Dar aş dori să vă anunț că 
tocmai a sosit o depeşă din partea generalului Mehy, care 
doreşte să vă vadă, pe dumneavoastră şi pe maestrul de operă. 

- Cînd oare voi putea fi şi eu liniştit? 

-Şİ apoi... 

- Ce mai e? 

- Niut cea Neobosită insistă sâ-i daţi voie să vă deretice în 
birou. 

La capătul puterilor, scribul Mormiîntului ieşi, îndreptîndu-se 
către locuinţa lui Nefer cel Tăcut. Trebuia, desigur, să meargă 
împreună la administratorul principal de pe malul stîng. 


Mehy închise obloanele de lemn, pentru ca soarele să nu 
mai pătrundă în sala de audienţă, în care îi avea ca oaspeţi pe 
Kenhir şi pe Nefer. 

- Azi e o căldură insuportabilă; sper că nu vă face prea rău. 

- De ce ne-ai chemati? întrebă Kenhir. 

- Trebuie să plec la Pi-Ramses pentru a-i prezenta regelui 
un raport asupra activităţilor mele. În primul rind, e vorba 
despre protejarea Locaşului Adevărului; aş dori să ştiu dacă 
sînteţi mulţumiţi de felul în care administraţia mea se ocupă de 
voi. 

Femeia înţeleaptă - Sîntem, desigur, recunoscu Kenhir. 
Presupun că aveţi nevoie de o dovadă scrisă. 

- Dacă nu vă cer prea mult... Şi mai doresc să-i pot da 
faraonului veşti în legătură cu şantierele pe care se lucrează în 
prezent. 

- Aceste informaţii nu i le putem comunica decit noi, şi 
numai noi. 

- Ştiu, dar mă gindeam că v-aş putea servi drept mesager. 

Kenhir schimbă o privire cu maestrul de operă, care părea 
să nu aibă nimic împotrivă. 

- Cînd credeţi că veţi pleca, Mehy? 

- De îndată ce voi avea raportul dumneavoastră. 

- îl veţi avea poimiine. 


La lumina unei lămpi mari, scribul Mormiîntului tocmai 
termina redactarea raportului pe care să i-l încredinţeze lui 
Mehy. 

- Continui să pari neîncrezător în privinţa protectorului 
nostru, îi spuse el lui Nefer, care verifica planul templului pentru 
milioane de ani al lui Merenptah. 

- Continuu să fiu prudent. 

- Administratorul principal al malului stîng şi generalul 
forţelor armate din Teba este un ambițios fără margini, asta e 
sigur; dar în privinţa livrării aramei ne-a fost de un imens ajutor. 

- Da, e drept. 

- Cred că am înţeles unde vrea Mehy să ajungă: să fie în 
preajma faraonului, să facă parte din anturajul de la Curte şi, 
poate, chiar să devină consilier al regelui. Deşi continuă sa ne 
dea unguent, puţin îi pasă de Locaşul Adevărului şi nu-i stă 
gîndul decit la capitala în care se hotărăşte politica ţării. 

- Orice e posibil, dar nu e oare imprudent sa-i încredinţăm 
tocmai lui un raport amănunţit asupra şantierelor? Procedura 
obişnuită este trimiterea documentului printr-un curier special, 
direct faraonului. 

- Te temi ca nu cumva curiozitatea sâ-l împingă pe Mehy să 
rupă sigiliul papirusului şi să-l citească, nu-i aşa? 

- Aşa este. 

- Ce puţin îl cunoşti pe bâtrinul Kenhir! Ştiu prea bine că în 
administraţia centrală sînt o mulţime de oameni şireţi şi 
ambiţioşi, maeştri în arta omorului şi a folosirii capcanelor, 
pentru a-şi asigura promovarea. Am acceptat această propunere 
doar pentru a nu strica bunele relaţii cu Mehy; dar dacă va face 
greşeala să citească papirusul, riscă să aibă o surpriză cit se 
poate de neplăcută. Raportul amănunţit nu va fi înmînat 
faraonului decît atunci cînd vom depăşi blocul de silex şi vom 
termina sanctuarul templului pentru milioane de ani. 


împinsă de un curent puternic, confortabila ambarcaţie a lui 
Mehy îl va duce în capitală în vreo zece zile; asta numai dacă se 
va ţine de cuvînt căpitanul echipajului format din treizeci de 
vislaşi. 

Într-o cabină plăcută, cu acoperiş glisant, Serketa se 
desfăta mîncînd struguri şi bînd un vin alb de Sais, uşor şi cu un 
buchet deosebit. Călătoria o încînta şi nu se sfia să apară pe 


punte într-o ţinută care să stirneascâ simţurile marinarilor, 
obligaţi de împrejurări să stea în preajma unei femei 
inaccesibile. 

Acest joc îl distra pe soţul ei, care o poseda cu brutalitate, 
ca de obicei, satisfăcut de efectul produs asupra marinarilor de 
tipetele de extaz ale Serketei. 

— Nefer cel Tăcut nu pare să mă aprecieze şi îşi merită din 
plin porecla, îi mărturisi Mehy soţiei sale în timp ce aceasta îşi 
refăcea machiajul. 

- Nu e decit o stratagemă, aprecie ea. În timp ce scribul 
Mormîntului stă de vorbă cu tine, maestrul de operă te observă 
pentru a te cunoaşte mai bine. Ceea ce este important e că au 
acceptat sâ-ţi încredinţeze un document confidenţial destinat 
regelui. 

Papirusul rulat şi sigilat îi ardea palmele lui Mehy. 

- Ar trebui sâ-l citim, iubirea mea. De la tata ştiu să imit 
perfect un sigiliu, astfel încît nimeni nu-şi poate da seama că a 
fost desfăcut. Aşadar, poţi afla mesajul şi să foloseşti apoi 
informaţiile, fără să rişti cîtuşi de puţin. 


Generalul ezita: 

- Au acceptat cu prea multă uşurinţă să mi-l încredinţeze... 

- Asta pentru că le-ai arătat cît de bun prieten le eşti. 

- Ba cred că se feresc de mine! Şi apoi, ăştia sînt nişte 
artizani, pricepuţi în mînuirea oricărui material. Presupun că mi- 
au întins o capcană şi că, rupînd sigiliul, aş putea da dovadă de 
o curiozitate nelalocul ei... Asta ar face ca niciodată să nu măi 
aibă încredere în mine. 

Serketa se aşeză pe genunchii soţului ei şi pipăi la rindul 
său, documentul: 

- îi crezi atit de vicleni încît să se gindească la o asemenea 
capcană? Cit de excitant ar fi! Ai dreptate, dragostea mea, să nu 
ne atingem de acest papirus. Cînd regele îl va citi, vom şti dacă 
am procedat bine. Dar pînă atunci, mai bine să ne distrăm! 

Serketa îl împinse pe Mehy pe pat şi se aruncă, 
înfierbîntată, asupra lui. 

53. 

Mehy şi Serketa nu erau dezamăgiţi de Pi-Ramses, „Cetatea 
de turcoazâ", construită în Deltă de către Ramses cel Mare. 


Aşezată în vecinătatea protectoratelor Siria şi Palestina, 
noua capitală adăpostea o enorma garnizoană, pregătită în orice 
clipă să intervină rapid în caz de eventuale tulburări. Defunctul 
faraon înţelesese că flancul de nord-est al ţării oferea un culoar 
propice invaziei ţărilor din Asia, care, de secole, visau la 
cucerirea bogățiilor Egiptului. 

Fațadele caselor, acoperite cu plăci albastre şi lăcuite, 
străluceau în soare, iar palatul regal se înălța, superb, în mijlocul 
grădinilor cu măslini, rodii, smochini şi meri. „Ce plăcere să stai 
la Pi-Ramses, spunea un cîntec popular, cel mic e privit la fel ca 
cel mare, salcîmul şi sicomorul îşi revarsă umbrele pretutindeni, 
vîntul e blind, păsările zburătăcesc jucîndu-se în jurul iazurilor". 

Aşezată între două braţe ale Nilului, „Apele lui Ra" şi „Apele 
lui Avaris", capitala avea patru temple dedicate lui Amon, lui 
Seth, lui Uadjet „Cea plină de verdeață" şi lui Astarte, zeiţa 
siriană, precum şi patru cazărmi, în care soldaţii locuiau în 
condiţii bune. Mărfurile aduse pe fluviu erau păstrate în vaste 
antrepozite, iar administraţia beneficia de clădiri impozante. 

Un ofiţer îl introduse pe administratorul principal al malului 
stîng al Tebei în sala de audiența regală în care se putea ajunge 
pe o scara monumentală ornată cu figurile unor duşmani 
doboriţi la pâmiînt şi simboluri ale întunericului contra cărora 
faraonul trebuia să lupte neîncetat. 

Mehy admiră imaginile grădinilor înflorite şi ale iazurilor 
pline de peşti viu colorați, pe deasupra cărora zburau păsări, dar 
privirea îi fu repede atrasă de cea a stăpiînului Egiptului. 

Cu capul descoperit şi cu obrajii supţi, Merenptah emana 
forţă şi seriozitate. 

- Permiteţi-mi, Maiestate, să vă felicit pentru prima 
aniversare a încoronării voastre şi să vă urez mulţi ani de 
domnie. 

- Dumnezeu e cel care va hotărî, Mehy! Mi-ai intuit intenţiile 
făcîndu-mi această vizită: tocmai voiam să-ţi poruncesc să vii la 
Pi-Ramses pentru a-mi prezenta situaţia de la Teba. 

- Este excelentă, Maiestate. Totul prosperă, iar supuşii vă 
slujesc cu credinţă. 

- Şi armata? 

- Ştiţi deja cîtă atenţie îi acord, Maiestate. Trupele sînt bine 
instruite şi dispun de arme în bună stare. Ofițerii sînt 
competenţi, iar paza regiunii este asigurată. 


- Dar flota comercială? 

- E totdeauna gata să pornească la ordinele voastre. 

- Ai încredere în subordonații tăi? 

- Sînt buni profesionişti, credincioşi, ca şi mine de altfel, 
apărării ţării noastre măreţe. 

- De îndată ce te vei reîntoarce la Teba, vei intensifica 
instruirea. Infanterişti şi conducători, toţi vor trebui să fie gata 
oricînd să intervină. 

- Ar trebui să înţeleg, Maiestate, că se anunţă un conflict? 

- Dacă se vor produce tulburări la frontiere, vom şti să le 
facem faţă. 

- îmi daţi voie să vă înmînez un mesaj din partea scribului 
Mormiîntului? 

Merenptah păru mirat: 

- Procedura e neobişnuită. 

Mehy îi dădu papirusul regelui. Acesta îi rupse sigiliul, îl 
derula şi-l citi. 

- Kenhir te felicită pentru comportarea ta faţă de Locaşul 
Adevărului şi e convins de cinstea ta fără pată, dovada fiind 302 
CHRISTIAN JACQ faptul că mi-ai înmînat acest document intact. 
Dacă ai fi fost tentat sâ-l citeşti, hieroglifele s-ar fi înverzit în 
contact cu aerul, căci scribul a folosit o cerneală specială. la 
legătura cu omologii tăi la cazarma principală şi fii prezent, 
poimiine, la următorul consiliu de război. 

Generalul se înclină înaintea suveranului său şi se retrase, 
cu sudoarea curgîndu-i, şiroaie, pe spate. 


Recepţia era reuşită, iar bucatele suculente. Datorită 
limbuţiei sale, Mehy îi cucerise pe doi generali, unul de la 
infanterie, iar celălalt dintre conducătorii de care. Cît despre 
Serketa, sclifoselile ei îi plăceau directorului armureriei, care se 
lăsa prins în mrejele capriciilor sale de femeie copilăroasă. 

Cuplul savura această invitaţie la o serată de vază, care îi 
permitea să se afle, pentru prima oară, alături de înalta 
societate din Pi-Ramses şi să întilnească notabili civili şi militari. 

La sfîrşitul banchetului, servitorii aduseră boluri de calcar 
pline cu apă înmiresmată, în care invitaţii îşi spălară miinile 
înainte de a se plimba în grădinile în care mirosuri îmbătătoare 
făceau noaptea de neuitat. 


Un tînăr de vreo douăzeci de ani, elegant şi mîndru, se 
apropie: 

- Eu sînt Amenmes. Sînteţi, desigur, generalul Mehy! 

- La dispoziţia voastră... V-o prezint pe Serketa, soţia mea. 

- Nu trebuie să fiţi la dispoziţia mea, dragă domnule! Eu nu 
sînt decit fiul lui Sethi, fiul şi urmaşul desemnat de faraonul 
nostru preaiubit. Mi s-a spus că sînteţi renumit pentru munca pe 
care o desfăşuraţi la Teba, oraşul în care m-am născut şi care va 
rămîne drag inimii mele. 

- Mă străduiesc sa fac totul cît mai bine. 

- Prietenii pretind că forţele armate pe care le conduceţi 
sînt cel mai bine echipate din partea de sud a ţării; e adevărat? 

- Am grijă să nu le lipsească nimic. 

- Cît de mult aş vrea să mă reîntorc la Teba... Aici, 
atmosfera e prea severă. Paza graniţelor noastre, arsenalul, 
cazărmile... 

cîtă plictiseală! 

- Ar fi motive să vă temeţi de vreun conflict? întrebă 
Serketa pe un ton naiv. 

- E un adevărat du-te-vino al ofiţerilor între capitală şi 
garnizoanele care veghează asupra părţii de nord-est. Mi-am 
întrebat tatăl despre rostul acestei agitaţii, dar în zadar; refuză 
sâ-mi răspundă, pentru că mă consideră un tînăr neştiutor, 
incapabil să ia parte la treburile statului. 

- Sînt convins că se înşală, ciripi Serketa. 

- Bineînţeles că se înşală! Dar nu-l cunoaşteţi... Nu degeaba 
şi-a luat numele de Sethi! Are un caracter neîncrezător şi, dacă 
îi este ameninţată autoritatea, îl apucă o furie soră cu nebunia. 

Simt că mă sufoc aici, la Pi-Ramses! 

- Vă plac caii'? întreba Mehy. 

- Să galopez este distracţia mea preferată! 

- V-aş putea invita la Teba să va desfătaţi călărind un 
armăsar superb, neobişnuit de rapid. 

- Ce vis minunat, Mehy! în sfîrşit, viitorul mi se pare 
interesant... Dar veniţi să vă prezint cîtorva prieteni! 

Generalul şi soţia sa îi întîlniră pe principalii membri ai 
anturajului tînârului Amenmes, dintre care, cei mai mulţi, erau 
fiii demnitarilor care îl slujiseră cu credinţă pe Ramses cel Mare. 
În timp ce Serketa îşi făcea cunoscute farmecele, Mehy le 


explică tuturor cum îşi desfăşura activitatea, pentru a-şi 
demonstra astfel competenţa. 

Cînd recepţia luă sfîrşit, Amenmes părea încîntat de această 
nouă prietenie. 


Mehy locuia împreuna cu soţia sa într-un vast apartament 
rezervat notabililor din provincie care vin în vizita la Pi-Ramses. 
Serketa se întinse pe pat: 

- Sînt rupta de oboseală, dar ce zile minunate petrecem! 

L-am văzut pe rege, iar tu faci deja parte din înalta 
societate a capitalei! 

— Să nu ne bucurăm prea repede şi să ne ferim de ipocrizia 
oamenilor de lume... Şi apoi, ziua n-a luat încă sfîrşit. 

Serketa deveni curioasa: 

- Ai pus ceva la cale? 

- Aştept o vizită. 

Iscoada lui Mehy, un ofiţer superior din Pi-Ramses, bătu la 
uşa. 

- Nu te-a urmărit nimeni? 

- Am fost foarte prudent. La plecare, o voi lua prin grădina. 

- Există, într-adevăr, pericolul unui război? 

— Nu putem şti nimic. Desigur, trupele din capitală au fost 
puse în stare de alertă, iar cele de la graniţa de nord-vest au 
fost întărite, dar e posibil să nu fie decit o simplă demonstraţie 
de forţă. Aşa se obişnuieşte la începutul fiecărei domnii. 

Merenptah vrea să le arate eventualilor instigatori că şi el 
va guverna cu aceeaşi pricepere ca şi Ramses şi că nu va tolera 
nici o revoltă în Siria şi în Palestina. Părerea mea este că situaţia 
nu e alarmantă; şi, dacă ar deveni astfel, n-am fi luaţi prin 
surprindere. 

- Merenptah îşi consolidează aşadar puterea... 

— Da, e lucru sigur. Cei care-l credeau slab s-au înşelat. 

- Are totuşi şaizeci şi şase de ani, îi aminti Serketa; cred că 
la Curte se vorbeşte mult despre cel care i-ar putea urma la 
tron. 

- Merenptah a încercat să risipească orice zvonuri, 
desemniîndu-l în mod oficial pe fiul său Sethi drept viitorul 
faraon. La patruzeci şi şase de ani, acesta e un om matur, 
experimentat, priceput în arta conducerii, dar, din păcate, are 
un caracter dificil. 


- Există vreo opoziţie serioasă'? 

- Contra lui Merenptah, nu mai e nici una. Dar împotriva lui 
Sethi, ar fi una, destul de neaşteptată. Principalul său adversar e 
chiar fiul său, Amenmes. Îşi urăşte tatăl. 

- Are vreun motiv? 


- După moartea mamei lui Amenmes, Sethi s-a recăsătorit 
cu o femeie, pe cît de frumoasă, pe atit de inteligentă, Tausert. 

Fiul său nu l-a putut ierta pentru ceea ce consideră el o 
trădare. 

Mai mult, tînărul se simte rănit de faptul că este neglijat şi 
lăsat să ducă doar o viaţă de bogăţie şi trindâveală. 

- La moartea lui Merenptah, va ajunge, oare, Amenmes să 
se ridice împotriva tatălui său'? 

- Eu cred că n-o va face, dar mai sînt unii care consideră că, 
între cei doi bărbaţi, conflictul este inevitabil. Deşi părerea lui 
Sethi despre fiul său este aceea că ar fi un pierde-vară, 
Amenmes este un om activ; şi-a format un grup de tineri care 
ştiu ce vor şi care îl împing să se afirme şi să revendice puterea 
care, cred ei, i se cuvine. 

Informatorul îi spuse lui Mehy tot ce ştia în mod sigur 
despre trupele cazărmilor din Pi-Ramses, apoi se retrase. 

- Mie mi se pare influenţabil acest Amenmes, îşi spuse 
părerea Serketa. 

- Asta e şi părerea mea, dar trebuie să fim foarte prudenţi. 

Sîntem foarte aproape de somităţile statului şi o simplă 
greşeală ne-ar fi fatală, înainte de a ne reîntoarce la Teba, îi 
vom face neapărat o vizită de curtoazie lui Sethi. Trebuie să 
mizăm atit pe el cît şi pe fiul său, astfel încît să cîştigăm, oricare 
ar ieşi învingător din acest duel. 


54. 

Peştele-pisică era enorm şi ameninţător. Dacă scribul s-ar fi 
lăsat la fundul apei pentru a scăpa de el, s-ar fi înecat. Nu putea 
face decit un singur lucru: să se repeadă asupra monstrului şi 
să-şi înfigă dinţii în carnea lui, pentru a-l devora. 

În clipa în care înghiţea prima bucată, Kenhir se trezi, 
scâpînd de acest coşmar. 

„Ziua începe prost, gîndi el; dacă visezi că măniînci peşte- 
pisică înseamnă că te vei supăra pe un funcţionar." Coşmarul ar 


fi putut fi şi mai înspâimiîntător: după o Cheie a viselor mai 
veche, pe care Kenhir o recopiase, a visa că devii funcţionar 
însemna că ţi se apropie moartea. 

Cu dureri în ceafă şi simţindu-şi limba grea, scribul 
Mormiîntului ajunse cu greu la masa joasă, pe care pusese 
papirusul redactat în ajun. Scrupulos, îl citi încă o dată, verificînd 
corectitudinea fiecărui cuvînt. Textul îl asigura pe rege că acele 
două echipe din Locaşul Adevărului lucraseră fără încetare 
pentru înălţarea templului şi săparea mormintului, toate 
greutăţile întimpinate fiind depăşite cu ajutorul maestrului de 
operă. 

Niut cea Neobosită îi aduse lapte proaspăt şi o plăcintă 
caldă: 

- V-aţi trezit destul de tîrziu în dimineaţa asta. 

- N-ai altceva de mîncare? 

- La virsta pe care o aveţi, nu trebuie să vă îngrăşaţi prea 
mult. Şi să mai ştiţi că factorul vă aşteaptă de o jumătate de 
oră. 

- Pe mine visele nu mă înşală niciodată, mormăi Kenhir. 

Spune-i să intre. 

Uputy apăru, purtînd bastonul lui Thot. 

- Scrisoarea pe care trebuie s-o dai faraonului este gata, 
preciza Kenhir. Dar cred că ai venit să-mi aduci veşti proaste. 

- într-adevâr, nu sînt prea bune; la Pi-Ramses, corpurile de 
armată au fost puse în stare de alertă. 

- Va fi războil.' - E prea devreme s-o ştim... sirienii şi 
palestinienii n-au încetat niciodată să se agite. Merenptah 
trebuie să dea dovadă că este tot atit de ferm ca Ramses. 

- Sper că nu ai de gînd să pleci singur către nord? 

- Avînd în vedere faptul că scrisoarea dumneavoastră e 
destinată regelui, voi beneficia de o escortă. Nu vă faceţi griji, 
mesajul va ajunge cu bine. 


Paneb  cioplise titirezi, soldaţi de lemn, crocodili şi 
hipopotami în miniatură, jucării care-l distrau mult pe Aperti. 

Micuţului îi plăcea să deschidă şi să închidă botul 
saurianului, dar distrusese deja mai multe figurine, mînuindu-le 
cu prea multă putere. 


- O să-ţi dau o machetă de corabie, îi spuse Paneb, dar va 
trebui să ai grijă de ea. Şi, dacă eşti cuminte, o să ne jucam cu o 
minge de cîrpă. 

Paneb se gindea chiar să facă un călăreț şi un cal, trăgînd 
un car de război, dar fiul său nu-l va primi decit daca îl va 
merita. 

- Este o greşeală gravă să distrugi lucruri, îl învăţă colosul 
pe copilaşul câre-l privea atent, de parcă i-âr fi înţeles fiecare 
cuvînt. Folosindu-ţi mîinile, poţi face adevărate minuni. 

Purtînd două coşuri pline cu legume proaspete, Uabet cea 
Pura îşi privea cu emoție soţul jucîndu-se cu fiul lor. Pentru ea, 
nu putea exista o fericire mai mare. 

- Am vorbit mult cu soţia lui Fened, spuse ea; nu-l mai 
suportă şi e ferm hotârită să divorţeze. 

- Va pleca din sat? 

- Nu, râmiîne. Dar, din nefericire, am aflat veşti mai grave 
decit această despărţire. 

Ca şi cum ar fi simţit îngrijorarea mamei sale, micuțul 
încercă să stringă cu minutele sale degetul mare al tatălui sau. 

- Curierul spune că trupele de elită din capitală sînt în stare 
de alertă, continuă Uabet. 

Amintirea bătăliei de la Kadeş, purtată de Ramses cel Mare 
împotriva hitiţilor, rămăsese în memoria tuturor. Tratatul de 
pace încheiat cu această putere militară nu fusese încălcat pînă 
acum, dar nu mai erau, oare, şi alte popoare dornice de un 
război pentru a cuceriri pămînturile şi bogăţiile Egiptului? 

Paneb plecă imediat la maestrul de operă ca să obţină mai 
multe informaţii; pe drum, îl întîlni pe Userhat Leul, care ţinea 
sus o stelă reprezentind-o pe zeiţa străină Kadeş, goală, privită 
din faţă, cu un disc lunar deasupra capului, cu flori în mîna 
dreaptă şi un şarpe în mîna stingă, stînd în picioare pe un leu. 

Această imagine ciudată impresiona neplăcut. 

- Femeia înţeleaptă mi-a cerut să pun stela asta la intrarea 
în sat, proptită de poartă, explică el; vom fi astfel apăraţi de 
atacurile din exterior. 

- Ţi-a spus ceva despre un conflict ce se pregăteşte în 
nord'? 

- Nu, dar ea preferă să ia măsuri din vreme. Dacă vrei să ştii 
părerea mea, nu miroase a bine. 

Clara îi ieşi înainte lui Paneb: 


- Te căutam, îi spuse ea. 

- A început războiul? 

- Nu ştiu, dar trebuie să protejăm satul folosind magia. Din 
fericire, intrăm în a şaptea lună a anului şi ne apropiem de 
marea sărbătoare a lui Amenhotep |. 

Amenhotep | era fondatorul Locaşului Adevărului şi patronul 
venerat al confreriei, al cărui portret apărea pe stele, pe lintouri 
şi mese de ofrandă, precum şi pe zidurile pictatel. 

' Amenhotep |, al doilea faraon al celei de a optsprezecea 
dinastii (către 1551-1524 î.Hr.). 


în timpul sărbătoririlor închinate lui, preoţii cultului său, 
artizanii înşişi, îi purtau în procesiune statuia ce-l reprezenta 
stînd aşezat, purtînd perizoma tradiţională şi ţinîndu-şi mîinile cu 
palmele pe coapse. 

- Ce-aştepţi de la mine, Clara? 

- Vei picta în negru statuia mamei sale, Ahmes-Nefertari, 
care stă întotdeauna lingă el, aşa cum Maat stă lingă Ra, tatăl 
luminii divine. Renup cel Jovial îi va termina chiar astăzi efigia 
din lemn de cedru, la care lucrează de mai multe sâptămini, iar 
tu îi vei da culoarea definitivă. 

Paneb fu tulburat: 

- De ce trebuie ca regina să fie neagră? 

- Pentru că ea este mama spirituală a confreriei, purtătoare 
a tuturor puterilor creatoare, aşa precum pâmiîntul nostru este 
roditorl. Ea ne îndrumă în întuneric şi ne permite să descoperim 
imensitatea cerului nopţii, în care străluceşte lumina originilor 
vieţii. 

Purtind pe cap o perucă de lux, îmbrăcată într-o rochie 
lungă de in, zîmbind blind, regina cea neagră ţinea în mînă un 
sceptru flexibil, ce avea la capăt o floare de lotus. 

Statuia părea vie; Paneb reuşise să-i dea o nuanţă de 
albastru-închis spre negru, strălucitoare, care atrăgea privirile 
admirative ale celor prezenţi. 

- Reputația ta creşte, constată Ched Salvatorul; colegii tăi 
vor recunoaşte, în sfîrşit, că ai talent. 

Procesiunea începu. Cioplitori în piatră şi sculptori purtară 
statuile lui Amenhotep | şi ale reginei negre, întimpinaţi de 
strigătele de bucurie ale copiilor. Negruţu' se retrăsese, prudent, 
la fel şi maimuţica verde. 


După depunerea efigiilor la intrarea în marele templu, 
locuitorii satului le aduseră flori şi fructe. 

- în vremurile străvechi, le aminti femeia înţeleaptă, bogăţia 
şi cinstea domneau pe pâmiînt, spinul nu înţepa, şarpele nu 1 
Cuvintul kemet, „Egiptul“, este format din rădăcina kem, 
„negru", aluzie la mil, paniîntul negru si bogat, depus prin 
creşterea apelor Nilului. 

muşca, iar crocodilul nu-şi încleşta fălcile pe vreo pradă. 
Solide, zidurile nu se prăbuşeau. Fie ca fondatorul nostru şi 
maica noastră regală să ne dea forţa de a putea construi la fel 
ca pe vremea zeilor primordiali, să ne dăruiască suflul vîrstei de 
aur. 

Trădătorul lua parte la festivități alături de confrații săi, 
încercînd să facă faţă, în ciuda temerilor sale. Dacă Egiptul urma 
să intre în război, care va fi soarta Locaşului Adevărului..! 
Autorităţile îl vor supraveghea cu multă rigoare, pe el, dar şi 
Valea Regilor, iar el nu va mai putea, în nici un fel, să ia legătura 
cu exteriorul. 

Ziua în care va avea posibilitatea sa se bucure, în sfîrşit, de 
bogăţiile dobindite părea să se îndepărteze. Şi dacă acei care-l 
protejau vor fi prinşi în acest marasm, eforturile sale de a-şi 
schimba viaţa şi de a deveni un om avut vor fi reduse la zero. 

Dar poate că nu trebuia să fie atit de pesimist. Generalul 
Mehy era ingenios şi va şti să profite de situaţia ce se va crea. 

Trădătorul nu trebuia să dispere. Trebuia să continue, din 
umbră, să afle secretele pe care i le ascundea maestrul de 
operă; cu cît va descoperi mai mult, cu atît va avea mai mult de 
cîştigat şi va deveni mai puternic. 


De pe terasa locuinţei sale, Nefer cel Tăcut privea satul. 

Uitînd de griji, locuitorii îşi sărbătoreau patronul sfint şi 
regina cea neagră, cu un entuziasm molipsitor. Pai Pîinicâ-Bună 
începea cîte un cîntec, pe care îl continuau cu toţii, în cor, iar din 
bucătăriile supravegheate îndeaproape de Negruţu' şi de ceilalţi 
cîini ieşeau întruna bucate suculente. Plăcintele făcute de Uabet 
cea Pură se bucurau de un mare succes, iar Paneb umplea 
cupele cu un vin roşu îmbătător, ce-i făcea pe Unesh Şacalul şi 
pe Casa-Funie să spună poveşti deocheate, care le-ar fi făcut să 
roşească pe preotesele lui Hathor. 

Clara se strînse cu dragoste la pieptul soţului sau. 


- la te uită cit sînt de fericiţi! Numai ca eu nu-l pot uita pe 
acel răufăcător care biîntuie prin sat. Oare tu l-ai putea 
descoperi citindu-i gîndurile? 

- Nu, din nefericire, câci e protejat de o carapace groasă, pe 
care şi-a creat-o de-a lungul anilor. 

Nefer mîngiie pârul soţiei sale: 

- Doar dragostea ta îmi dă puterea să înfrunt toate 
încercările şi sâ-mi fac datoria pe deplin. Fără tine, n-aş fi. decit 
un călător rătăcit pe căi întunecate. 

- Dar tu crezi că, fără tine, aş putea face faţă moştenirii 
primite de la femeile înțelepte de dinaintea mea? 

- Toţi sătenii sînt copiii tăi, Clara; toţi aşteaptă să fie îngrijiţi 
şi încurajați în orice împrejurare. Această mare familie aşteaptă 
mult de la tine... Dar sarcina lor este atit de importantă, încît 
trebuie să ne gindim mai degrabă la calităţile decît la lipsurile 
sale. 

- l-am consacrat cu toţii viaţa noastră, îi aminti Clara. 

- Şi totuşi, unul dintre noi şi-a trădat cuvintul. 

- Dar şi-l dăduse el, oare, din toată inima? Jurâmîntul rostit 
de buzele sale nu era decit o amăgire, atit pentru el cît şi pentru 
oricare altul. Locaşul Adevărului i-a oferit totul, dar el nu căuta 
decît minciuna. 

- Dacă nu voi reuşi sau dacă voi dispărea, nu lăsa să se 
stingă flacăra Locaşului Adevărului, în numele iubirii noastre, 
Clara, promite-mi ca vei continua lucrarea pe care ai început-o. 

ÎI îmbrăţişa cu atîta ardoare, încît Nefer uită, la rîndul său, 
de toate frâmîntările, vegheat de noaptea însteiată. 

55. 

- Am nevoie de blocuri de gresie de buna calitate pentru a 
continua construirea templului pentru milioane de ani, conform 
planului tău, îi spuse Hay, şeful echipei din stingă, maestrului de 
operă, în stadiul la care am ajuns cu lucrările, este necesar ca 
zeita Hathor să ilumineze naosul şi materialele pe care le 
folosim. 

- Cererea ta e îndreptăţită, consideră Nefer, şi chiar 
urgentă. 

- Ce propui'? întrebă Kenhir, în timp ce Renup cel Jovial îi 
tăia părul, priceput cum era în această privință. 


- Voi supravegheați şantierul din Valea Regilor, Hay se 
ocupă de templu, iar eu mă voi duce la cariera din Gebel 
Silsileh. 

- Avem nevoie de aprobarea administraţiei şi de soldaţi care 
să-ţi protejeze expediţia. 

- Cereţi ajutorul generalului Mehy. 

Scribul Mormîntului oftă. În loc să se ocupe de opera sa 
literară, era din nou constrins să se ostenească ducîndu-se la 
biroul administratorului principal de pe malul stîng. 

- Am intenţia să mă duc şi la cele Două Jâratice, anunţă 
Nefer. 

- Există sanctuare ale lui Hathor la care se ajunge mai uşor! 

- Da, însă energia acestuia este neobişnuit de puternică. Şi 
o ştii prea bine, Kenhir! 

-Tot ce se poate... s-ar putea... Cu alte cuvinte, o iei cu tine 
şi pe femeia înţeleaptă! 

- Cît timp vom fi plecaţi, veţi şti, desigur, să vegheaţi 
asupra satului. 

Kenhir nici măcar nu încercă să protesteze. Nefer nu 
obişnuia să ridice tonul, dar era mult mai încăpăţinat decit el. Şi 
cînd era vorba de operă, nu ceda nici un pic. 


- Nimic mai uşor, spuse Mehy, amabil. De cîți soldaţi aveţi 
nevoie, dragul meu Kenhir? 

-Regiunea e liniştită... Vreo zece ne-ar fi de ajuns. 

- Eu vă dau patruzeci, căci paza maestrului de operă trebuie 
să fie perfect asigurată. Care e destinaţia expediției? 

- Cariera de gresie de la Gebel Silsileh. 

- Cea mai bună din ţară, se pare. 

- Aşa este. Soldaţii trebuie avertizaţi că vor trebui să 
participe la transportul blocurilor. 

- Vor afla negreşit. Daţi-mi voie să vă mulţumesc pentru 
cuvintele de laudă pe care le-aţi adresat regelui în favoarea 
mea. 

Merenptah în persoană v-a citit mesajul în prezenţa mea şi, 
v-o mărturisesc, m-am simţit flatat. Cred că nu mai e nevoie să 
vă spun că sînt un ambițios şi că doresc să fac o carieră 
frumoasă, atit în armată cit şi în administraţie, nu numai pentru 
satisfacția personală, ci mai ales pentru a-mi sluji ţara. Imi 
iubesc munca şi doresc să fiu folositor: iată cheia succesului 


meu. Voi fi, poate, acuzat de vanitate, dar ceea ce contează cu 
adevărat sînt doar rezultatele obţinute. 

Sinceritatea lui Mehy îl miră pe scribul Mormiîntului, 
întârindu-i convingerea că Teba va deveni în curînd prea mică 
pentru el. Dar se simţi liniştit, căci generalul trebuia să străbată 
un drum fără sa dea greş, garantind astfel bunăstarea Locaşului 
Adevărului. 

- Vă este permis sâ-mi spuneţi dacă sînteţi mulţumit de 
felul în care avansează lucrările'? 

- Blocurile de gresie de la Gebel Silsileh sînt destinate tem- / 
plului pentru milioane de ani al faraonului Merenptah. Vreau să/ 
spun că ridicarea zidurilor va începe şi că artizanii din Locaşul 
Adevărului îşi fac datoria fără preget. 

- Asta mâ bucură. 

- Circulă multe zvonuri... Ştiu că abia v-aţi reîntors din 
capitală. Aţi auzit vorbindu-se de vreun război? 

- Asta aş vrea să ştiu şi eu, Kenhir! Trupele noastre de pe 
graniţă au fost întărite, dar asta nu înseamnă neapărat că se 
apropie vreun conflict. Dimpotrivă, cred că e vorba de o măsură 
de prevedere pentru a-l evita, în altă ordine de idei, vă asigur că 
regele are multă consideraţie pentru confreria voastră, care îşi 
poate continua, în linişte, munca pentru a-şi îndeplini sarcina. 

În timp ce vorbea, Mehy se gîndea la un plan care i-ar fi 
putut permite să scape de maestrul de operă, prea incomod, şi 
asta fără ca el să poată fi bănuit. 


Anotimpul cald al celui de-al doilea an de domnie a lui 
Merenptah era pe sfirşite. Nefer cel Tăcut gravă el însuşi două 
stele în onoarea familiei regale, în marea carieră de gresie de la 
Gebel Silsileh, la o sută cincizeci de kilometri sud de Teba. În 
acest loc, falezele de pe malurile Nilului se îngustau, accelerînd 
cursul apei; Paneb admirase manevra delicată a căpitanului, 
care acostase cu grijă pe malul estic, acolo unde mai multe 
capele anunțau caracterul lui sacru. 

Soldaţii coboriserâ primii, pentru a se alinia de o parte şi de 
alta a intrării în carieră, ale cărei dimensiuni îl impresionau pe 
tînărul colos. 

- La treabă! ceru Nakht cel Puternic; n-am venit să pierdem 
vremea. 


Nefer şi Fened Nasul aleseră bucata de piatră care li se 
părea cea mai coaptal şi dădură instrucţiuni celor din jurul lui 
Nakht şi Paneb. 

Bancul stîncos fu, în parte, nivelat şi, în jurul viitoarelor 
blocuri, fură trasate şanţuri de vreo douăzeci de centimetri, ' în 
concepţia egiptenilor din vechime, piatra se năştea, creştea şi 
ajungea la maturitate (n.a.). 

pentru a putea fi decupate. Apoi, în crestăturile făcute la 
distanţe egale, fura înfipte colturi metalice pentru a uşura 
extragerea pietrei. 

- Excelentă calitate, aprecie Nefer, care însemnă blocurile 
cu numele cioplitorilor în piatră. 

Paneb îi ajută pe oameni să instaleze blocurile pe sânii de 
lemn. Înainte de a părăsi cariera pentru a fi remorcaţi pînâ la 
navele de transport, femeia înţeleaptă li se adresă artizanilor: 

- Dumnezeu s-a creat atunci cînd pămîntul se afla în 
oceanul primordial; a dat naştere minereurilor în străfundurile 
munţilor. 

Fie ca pietrele scoase la lumină astăzi să fie redate zeilor şi 
să servească la înălţarea locaşului care le va adăposti. Cariera 
tocmai a născut; să avem grijă de copiii săi şi aceştia să râmiînă 
veşnic tineri, devenind, în templu, pietre vii. 

Între oamenii de la carieră şi artizanii Locaşului Adevărului 
nu se schimbaseră decît cîteva cuvinte. Foarte prudent, Paneb 
verificase chiar şi frînghiile şi frînele săniilor, nedescoperind 
nimic suspect. 

La sfîrşitul ultimei zile de muncă, la intrarea în carieră se 
aprinse un foc, iar Nefer le dădu carne uscată oamenilor din 
carieră, încîntaţi de acest ospăț neprevăzut. 

Chiar şi după căderea nopţii, atmosfera era sufocantă, de 
parcă pereţii de gresie emanau căldura acumuiată în timpul 
zilei. 

Doar Paneb era mulţumit. 

- Din ce material ai fost croit? îl întrebă unul dintre oameni. 

Ai putea jura că te-ai născut într-un cuptor! 

- Am norocul să nu-mi îngheţe nici limba, nici fundul, aşa 
cum li se întîmplă colegilor tăi. 

Lucrătorii de la carieră se ridicară, toţi odată, dar Paneb 
continuă să mănînce: 


- Fără prostii, prieteni! N-aţi înţeles că eu nu pot fi 
„distrus"'? 

Unul dintre oameni începu să rida, iar ceilalţi îl imitară. 

- Atunci, hai să bem în cinstea ta! 

Tînărul colos făcu să circule urciorul cu bere. 

- la spuneţi, fraţilor, am impresia că lipseşte cineva... un 
nubian care trăgea săniile. 

- Ala tocmai fusese angajat... Nu ştiu unde a dispărut, dar 
asta nu trebuie să ne împiedice să bem! 

Cînd micul ospăț era în toi, maestrul de operă luă o bucată 
de piine şi se îndrepta către centrul carierei. 

Purtînd o torţă în mînă, Paneb îl ajunse din urmă. 

- Trebuie să depun o ofrandă în faţa stelelor, pentru a le 
hrăni, explică Nefer. 

În timp ce înaintau printre pereţi, Paneb se înfurie: 

- Presimt un pericol. 

- Şerpi, desigur... Torța ta îi va alunga. 

- Hai să ne întoarcem! 

- Fără această ofrandă, stelele nu vor prinde viată. 


Pentru arcaşul nubian urcat în virful falezei de gresie, planul 
se desfăşura perfect. Maestrul de operă venea să-şi depună 
ofranda, însoţit de un artizan care purta o torţă pentru a se feri 
de reptile. 

Arcaşul nici nu putea spera să aibă un ajutor mai bun, căci 
Paneb îi lumina ţinta peste aşteptări. 

Cei doi bărbaţi se opriră pentru cîteva clipe. Dacă s-ar fi 
întors din drum, lovitura ar fi putut fi nesigură. 

Dar ei continuară să înainteze şi soldatul îşi încorda arcul. 

Încă puţin şi va putea tinti capul maestrului de operă. 


Din prudenţă, Paneb îşi atinse amuleta. 

| se păru că vede o flacăra ţişnind din perete către maestrul 
de operă. O flacăra care se unea cu cea a torţei, pentru a-l 
mistui pe Nefer. 

În momentul în care săgeata trasă de arcaşul nubian 
spinteca aerul, colosul îl îmbrînci cu putere pe maestrul de 
opera. 

Săgeata trecu prin parul lui Nefer şi se rupse, lovindu-se de 
o piatră. 


Paneb se repezi către perete, încercînd zadarnic să-l 
escaladeze, furios că nu-l poate urmări pe agresor. 


Nubianul cobori panta în fuga mare, alergînd către malul la 
care era aşteptat de femeia care îi ordonase asasinatul. Aceasta 
stătea ascunsă după un arbust de cătină, pentru a nu fi văzută 
de marinarii unei corăbii rapide, gata de plecare. 

- Ai reuşit? 

- Nu, răspunse arcaşul; l-am ratat în ultima clipa. Trebuie să 
plecăm foarte repede, căci mă vor căuta. 

- Ai dreptate... Mergi înainte! 

Serketa îşi înfipse pumnalul în ceafa arcaşului, între două 
vertebre. Cu braţele desfăcute şi limba atîrnînd, omul se clătină 
ca o paiaţă înainte de a se prăbuşi. 

Soţia lui Mehy şterse cu grijă lama pumnalului pe trunchiul 
copacului, apoi, în semn de dispreţ, scuipă pe cadavrul 
soldatului nepriceput. 

Pomi apoi fără graba către corabia care urma s-o ducă la 
Teba. 

56. 

La lumina torţei, Paneb zări, în sfîrşit, cadavrul arcaşului, pe 
care-l căutase multă vreme, în noapte. 

- E mort, constată Clara; asasinul l-a ucis pe la spate, cu un 
pumnal. 

- Care vasâzică, ucigaşul a greşit avînd încredere în cel care 
i-a cerut să înfăptuiască omorul. 

Paneb merse pînă la mal, dar fără mari speranţe. 

Sînt urme de paşi, îi spuse el lui Nefer; asasinul a fugit cu o 
corabie care a plecat deja de multă vreme. 

- lar mi-ai salvat viaţa. 

- Capcana era bine ticluită, Nefer... Va trebui să fim şi mai 
prudenţi acum. 

- Dar ce-or fi avut cu mine'? 

- Devii din ce în ce mai incomod, spuse Paneb. Cel sau cei 
care vor să scape de tine consideră că dispariţia ta va duce şi la 
cea a Locaşului Adevărului. 

- Ce greşeală... Oare nu se va găsi un alt maestru care sâ- 
mi urmeze'? 


- Bineînţeles ca da, însă va fi el la fel de strălucit? Daca am 
înţeles un adevăr, acela este ca nimeni nu poate fi înlocuit în 
confreria noastră şi, mâi ales, un maestru de operă. Exista 
cineva care nu apreciază modul în care tu ne conduci şi doreşte 
să scape de tine, ca sa se scufunde corabia noastră. O persoană 
destul de crudă şi hotărită să sâvirşească o crima. 

Nefer şi sofia sa ascultaseră cu atenţie declaraţia pătimaşă 
a lui Paneb. 

- Trebuie sa ducem cadavrul la Teba, spuse el. 

- De ce să nu-l îngropăm aici? 

- Pentru că acest arcaş era nubian... Trebuie să ne 
aşteptăm la tot ce e mai rău. 


Căpitanul era mirat. 

- Am primit ordin să vă protejez şi nu pot... 

- întorceţi-vă la Teba, repetă Nefer, şi predaţi-i generalului 
Mehy cadavrul acestui nubian. 

- Dar... cînd aveţi de gind să reveniţi la Teba? 

- în curînd. Drum bun, căpitane! 

Lăsîndu-i pe Nakht şi pe Fened să supravegheze încărcarea 
blocurilor pe vasele de transport, maestrul de operă reveni lîngă 
Clara şi Paneb, care închinase era o barcă de pescari. Acesta din 
urmă visli cu rivnă şi se luptă cu valurile pînă la cele Două 
Jăratice, un mic sanctuar de pe malul drept, construit la poalele 
unei stînci impunătoare, care se desprindea dintr-un lanţ 
muntos. 

Locul era liniştit. Puteai vedea doar şoimi în zbor. Lui Paneb 
i se părea că nu călcase vreodată pe acest pămînt sfint picior de 
om. 

- îţi aminteşti cînd ai văzut lumina pietrei pentru prima 
data'? îl întrebă femeia înţeleaptă. 

- Cum să nu! Mă aflam în locaşul confreriei noastre şi cineva 
a încercat să le demonstreze celorlalţi că sînt cam redus mintal. 

- în această capela, zeiţa Hathor a creat o atmosfera 
favorabila zămislirii pietrei de lumină. Şi tot aici a fost iniţiat 
maestrul de opera, înainte de a începe să pictezi pereţii unui loc 
de veci, trebuie sa pătrunzi mai bine importanţa comorii noastre 
celei mai de preţ. 

Paneb o urma pe femeia înţeleaptă; aceasta traversa o 
curte cu doua coloane şi deschise uşa sanctuarului. Pe pereţi se 


puteau vedea picturi reprezentîndu-i pe Osiris şi pe faraonul 
care îi oferea lui Hathor nişte instrumente muzicale, în partea 
din spate a încăperii, adîncă de cinci metri şi largă de trei, se 
afla o statuie ciudată a zeiţei, care împrăştia o lumină blîndă. 

- Hathor este aurul zeilor şi argintul zeiţelor, preciza femeia 
înţeleaptă; această efigie este compusă din toate metalele, ale 
căror lumină o scoate la iveală. Atinge piciorul statuii, Paneb, şi 
mîna ţi se va lumina. Cînd va sosi momentul, ea va fi, poate, 
chemată să completeze opera care se desâvirşeşte în Locaşul 
Aurului. 


- Vino cu mine! îi ceru Paneb. 

Şeful Sobek se încorda: 

- Am făcut pace, dar asta nu înseamnă că poţi să-ţi permiţi 
sâ-mi dai ordine. 

- Maestrul de operă vrea să te vadă. 

-Unde? 

- La generalul Mehy; se află acolo şi femeia înţeleaptă. 

- Dar ce se întîmplă, Paneb'? 

- Nu vrei să mă însoţeşti? 

- Dacă mă deranjezi pentru un fleac, o sâ-ţi pară rău! 

- Te-arn dezamăgit deja? 


Nefer, Clara şi Mehy îl primiră cu nişte feţe grave. 

- Ce doriţi de la mine? întrebă Sobek, cu un glas mai blind 
decit de obicei. 

- Urmeazâ-ne! îi ordonă Mehy. 

Cu toţii se duseră la infirmeria administraţiei centrale. Pe o 
banchetă de piatră, era întins cadavrul arcaşului care trăsese 
asupra lui Nefer. 

- îl cunoşti pe acest om? îl întrebă generalul. 

- Nu este cumva unul dintre paznicii tai'? 

-Bineînțeles că nu! 

- Eşti sigur că spui adevărul, Sobek!'? 

- Se ascunde ceva în spatele acestei întrebări'? 

- Şi tu eşti nubian, ca acest asasin... 

- M-aţi putea acuza de complicitate? Pentru guvernul 
vostru, să ştiţi că nu este de ajuns sa fii nubian pentru a-mi 
cîştiga prietenia. Paznicii care slujesc sub ordinele mele aparţin 


tribului meu şi sînt foarte cinstiţi. Pe acest om nu l-am văzut 
niciodată. 

- Aşa sper şi eu, pentru binele tău. 

- Trebuie să înţeleg că sînt destituit? 

- Nu, interveni maestrul de operă. Acest interogatoriu era 
necesar, iar răspunsurile tale ne sînt de ajuns. Vei râmiîne şeful 
pazei satului. 

- Dacă mâ bănuiţi cîtuşi de puţin, prefer sa demisionez. 

- Nu este cazul, afirmă Clara. 

Sobek se înclină înaintea femeii înțelepte şi se retrase. 

- Imaginea cadavrului acestui arcaş nubian e foarte 
tulburătoare, observă generalul Mehy. Deşi acest demers este 
neplăcut, trebuie să fac o anchetă riguroasă asupra fiecăruia 
dintre paznicii lui Sobek. Voi fi discret şi vă voi comunica 
rezultatele de îndată ce le voi avea. 

Frumuseţea şi noblețea nativă a femeii înțelepte îl fascinau 
pe Mehy. Observînd cuplul pe care-l forma cu Nefer, simţea mai 
degrabă gelozie decît admiraţie, precum şi o dorinţă aprigă de a 
distruge această armonie care îi ieşise în cale. Din cauza acestor 
doi oameni, secretele Locaşului Adevărului râmineau de 
nepătruns. 

Dar generalul simţea că aceste două fiinţe erau legate prin 
ceva mai puternic decit o simplă dragoste omenească. N-ar fi 
uşor sâ-i desparţi şi Mehy ar fi trebuit să se aştepte la o 
rezistenţă încrincenată din partea adversarilor care dispuneau 
de un asemenea avantaj. 

- îi voi ancheta şi pe lucrătorii de la carieră, promise Mehy; 
l-au angajat pe nubian fără sâ-i cunoască intenţiile sau au 
participat împreună cu el la un fel de complot? 

- Ar trebui să se descopere şi cine era cu adevărat acest 
arcaş, interveni Paneb. 

- Bineînţeles... puteţi avea încredere în mine. 

Mehy se felicita pentru abilitatea lui Serketa, care îi pusese 
ordinele în aplicare, fără nici o abatere. Chiar dacă nubianul ar fi 
reuşit sâ-l ucidă pe maestrul de operă, ea tot l-ar fi omorit, 
pentru a-i discredita pe Sobek şi pe oamenii lui. De acum 
înainte, maestrul de operă nu va mai avea în ei încredere 
deplină şi această fisură nu va înceta să se mărească. 


- Nu-l pot suferi pe generalul ăsta, spuse Paneb, enervat. 


Înfumurarea sa ar trebui sâ-l sufoce cit mai repede. 

- Important este să nu ne fie ostil, aşa cum ne era 
predecesorul său, remarcă Nefer. Tu, Clara, ce părere ai despre 
el? 

- Părerea mea nu e prea diferită de cea a lui Paneb. 

- După părerea lui Kenhir, aminti Nefer, principala forţă 
care-l conduce e ambiția; nu se gîndeşte decit să obţină un post 
prestigios în capitală. 

- Cu cît mai repede, cu atît mai bine, aprecie Paneb, şi... 

călătorie sprincenată! 

- S-ar putea ca următorul administrator să fie şi mai rău! 

Acesta, cel puţin, se preocupă de bunăstarea satului nostru, 
pentru a nu-l supăra pe rege, tocmai fiindcă speră să fie 
promovat. 

- Să ne străduim, pe cît posibil, să-l ţinem la distanţă, 
recomandă Clara. 


Cei trei mergeau repede pe drumul către sat. La primul fort, 
Sobek îi aştepta, desfigurat. 

- N-am trăit niciodată o asemenea umilinţă, îi mărturisi el 
maestrului de operă. Dacă aveţi cea mai mică umbră de 
bănuiala, spuneţi-o sincer şi voi pleca imediat. 

- Această umbră nu există, îl asigura femeia înţeleaptă; îţi 
spunem încă o dată că avem deplină încredere în tine. 

Privirea luminoasa a Clarei risipi îngrijorarea lui Sobek. 

- în dimineaţa asta, e multa agitaţie, anunţa el. Vreo 
douăzeci de „orâşence" au venit să macine grăunţe în schimbul 
unei plăţi importante. 

Clara şi Nefer se priviră mirati: 


— O inspecţie a vizirului? 

- N-am fost informat, spuse Sobek. 

În zona auxiliarilor, oamenii spălau, curăţau şi aranjau totul 
cu rîvnă. La fel, în sat, totul strălucea de curăţenie, ca în cele 
mai frumoase zile. 

- iată-vă, în sfîrşit! exclamă Kenhir, care străbătea uliţa 
principală sprijinindu-se în baston. Mă întrebam dacă vă veţi 
hotărî vreodată să vă reîntoarceţi de la carieră. 

- Am avut citeva necazuri, se plinse Nefer. 


- Ei, acum uitâ-le! Cînd vor fi livrate blocurile de gresie 
echipei din stînga? 

- Sînt descărcate chiar acum. Dar ce v-a apucat să vă 
agitaţi atita? 

- Faraonul Merenptah şi-a anunţat sosirea. Vrea să verifice 
el însuşi stadiul lucrărilor. 

57. 

- Atenţie! urlă Paneb, sania alunecă prea repede! 

Nakht cel Puternic stăpini frina săniei încărcate cu şase tone 
de blocuri de gresie, reuşind sâ-i încetinească alunecarea. 

Nu erau mai mult de şase pentru a trage asemenea 
greutate, pe care o deplasau pe o rampă de mil, udată întruna 
de către Renup cel Jovial şi Pai Pîinicâ-Bună. 

- împrăştiaţi prea multă apă, tîmpiţilor! 

- Doar n-o să ne înveţi tu pe noi meseria! se revoltă Pai. 

- Ţineţi-o tot aşa şi sania se va răsturna. 

- N-am avut niciodată vreun accident. 

- Atunci, nu începeţi acum. 

Jigniţi, Renup şi Pai ţinură totuşi seama de sfaturile lui 
Paneb şi continuară sub privirea îngrijorată a şefului echipei din 
stingă, care aştepta blocurile de gresie de la Gebel Silsileh. 

- Staţi puţin! ceru Casa-Funie; ceva nu e în regulă. 

Responsabilul transportului de materiale se aplecă asupra 
săniei. 

- Bănuiam eu... Care e idiotul care mi-a fixat fringhia asta'? 

Trebuie legată cit mai jos posibil, în partea din faţă a săniei, 
pentru ca forţa de tracţiune să acţioneze sub unghiul cel mai 
favorabil. V-am repetat de o sută de ori şi cred că nu e atit de 
greu de înţeles! 

Casa fixă corect funia şi cei şase oameni porniră din nou, 
cîntîind cuplete ale căror ritm le permitea coordonarea 
mişcărilor. 

Chiar în aceeaşi dimineaţă, cele două echipe stivuiserăâ un 
colos de vreo sută de tone, înalt de şapte metri, care-l 
reprezenta pe faraonul Merenptah aşezat cu palmele pe 
obişnuita perizoma şi cu chipul grav, dar pe care se vedea urma 
unui zîmbet. 

Folosind aceeaşi metodă, constind în folosirea unei rampe 
de argilă udată încontinuu, specialiştii reuşiseră să deplaseze 


masa enormă cu ajutorul lui Paneb, cocoţat pe genunchii 
colosului pentru a bate măsura. 

Soarele începea să apună cînd acelaşi Paneb escaladă iar 
efigia monumentală, pentru a îndepărta frînghiile care îl 
înconjurau şi pentru a o face să apară în toată splendoarea. 

Cîntînd cît îl ţinea gura, observă, într-un tîrziu, că şantierul 
fusese cuprins de o linişte de mormiînt. 

Cînd se întoarse, încă murmurînd o melodie, îşi văzu colegii 
nemişcaţi, fixînd cu privirea soclul colosului, în faţa căruia se 
afla faraonul Merenptah, purtînd o coroană albastră, în jurul 
monarhului, se aflau „preoţi puri", raşi în cap şi îmbrăcaţi cu 
robe albe. 

Lui Paneb nu-i mai râmînea decit să sară pe pămînt şi să se 
îndepărteze, sperînd ca regele să nu-l trăsnească. 

- Vino lîngă mine, îi ordonă acesta din urmă. 

Surprins, Paneb se apropie tirindu-şi picioarele de 
emoţionat ce era. 

- Cînd ofrandele coboară pe pâmiînt, spuse monarhul, inima 
zeilor se bucură şi chipurile oamenilor se luminează. A oferi este 
un act luminos, care trebuie făcut în fiecare zi, cu condiţia ca 
ofrandele să fie frumoase şi curate. Numai ele pot da viaţă 
acestui colos care întrupează puterea supranaturală a regalității. 

Paneb luă o jerbă de lotus din mîinile unui preot pentru a o 
da regelui, care, la rîndul său, o aşeză la picioarele colosului. 

Apoi făcu acelaşi lucru cu o piine rotundă, un coş cu fructe, 
un vas cu tâmiie şi un urcior cu vin. 

- Să circule energia care se păstrează în vinele pietrei, 
spuse Merenptah. 

Preoţi şi artizani se retraseră pentru a-l lăsa pe rege singur 
în faţa reprezentării sale colosale, dincolo de limita 
omenescului. 

Paneb plecă ultimul, fascinat de această misterioasă 
comuniune dintre stâpînul ţării şi întruparea sa în piatră. 


Merenptah oferise statui templului lui Amon şi prezidase o 
procesiune ce se deplasase de la Karnak la Luxor; dar, mai ales, 
petrecuse mult timp alături de Nefer cel Tăcut, în Valea Regilor, 
pentru a cerceta lucrările realizate pînă atunci în mormîntul său. 

Prezenţa sa la Teba nu dovedea, oare, că nu se anunţa nici 
un război? Petrecîndu-şi cîtăva vreme pe malul stîng şi 


manifestîndu-şi, pentru a doua oară, ataşamentul faţă de 
confreria Locaşului Adevărului, monarhul făcea să dispară 
criticile la adresa lui.' Regele asistase chiar la un banchet 
organizat în sat pentru a-i dovedi că este recunoscut ca şef 
suprem al confreriei şi pentru a sublinia importanţa pe care o 
dădea muncii acesteia. 

Deşi înciudat de norocul de care ea beneficia, trădătorul va 
participa la festivități, făcîndu-i pe colegi să creadă că este cu 
toată inima alături de ei, lâudind realizările maestrului de operă 
şi ale femeii înțelepte. 

În acest peisaj sumbru erau totuşi două elemente pozitive: 

reuşea de minune să se prefacă şi avea o soţie care ştia să 
respecte pactul încheiat cu un timp în urmă. Bună gospodină, se 
achita cu rivnă de toate sarcinile cotidiene, aşteptînd cu răbdare 
să devină o femeie bogată. 


După plecarea regelui, scribul Mormîntului le acordase 
artizanilor încă o zi de odihnă. Avea, în sfîrșit, ocazia să iasă din 
sat şi să se ducă pe malul estic pentru a se întîlni cu complicii 
săi! 

Trădătorul ieşi dis-de-dimineăţă pe poarta cea mare pe 
cărarea ce se întindea de-a lungul Ramesseum-ului. Chiar în 
momentul în care intenţiona s-o ia la dreapta spre drumul ce 
ducea la Nil, zări un nubian, la umbra unui arbust de cătină. 

Îi era imposibil să se apropie pentru a-i vedea chipul şi 
pentru a şti, astfel, dacă era vorba de unul dintre oamenii lui 
Sobek. 

În cele din urmă, hotărî să evite orice risc. 

Înainta pînâ la un mic tîrg ambulant, cumpără bob şi se 
reîntoarse în sat. 

Aici o întîlni pe Uabet cea Pură, care-şi punea apă într-un 
urcior mare. 

- Nu ieşi în oraş? îl întrebă ea. 

- N-am ce să fac acolo... prefer să mă odihnesc la mine 
acasă. 

- Dacă ţinem cont de noile constrîngeri administrative, ai 
dreptate. 

- Ce vrei să spui? 

- Pînă acum, Kenhir se mulțumea să noteze în furnalul 
Mormiîntului motivele  absenţelor; acum, înregistrează şi 


deplasările unora sau altora! Are, cu adevărat, timp de pierdut, 
dar, astfel, veghează asupra liniştii noastre... Şi apoi, scribilor le 
place să scrie şi nu se vor schimba niciodată. 

- Aşa este, Uabet. Iţi urez o zi bună! 

Aşadar, paznicii lui Sobek lucrau mînă-n mînă cu scribul 
Mormiîntului. Dar se punea o întrebare îngrijorătoare: de cită 
vreme îşi nota Kenhir aceste deplasări? 


- Oamenii mei au lucrat pe rupte, declară generalul Mehy în 
penumbra odihnitoare a vastului sau birou. lată de ce v-am 
rugat să veniţi pînă la mine, pentru a afla primii rezultatele 
anchetei. 

Scribul Mormiîntului şi maestrul de operă erau numai ochi şi 
urechi: 

- în privinţa lucrătorilor de la carierele din Gebel Silsileh, nu 
s-a constatat nici o complicitate. Nici unul dintre ei n-avea vreo 
legătura cu nubianul pe care l-au angajat de probă pentru cîteva 
zile, avind în vedere forţa sa fizica, înainte de tentativa de 
asasinat, omul avusese se comportase absolut normală. 

- Aţi reuşit sâ-l identificaţi? 

- Am avut noroc... În apropierea carierei, există un sat 
nubian, în care soldaţii mei au făcut cercetări şi au obţinut un 
rezultat sigur. Unul dintre săteni a mărturisit: nubianul era un 
evadat din închisoarea din Elefantina, unde fusese arestat 
pentru vătămarea corporală a unui pescar. Banditul se refugiase 
în acel sat vreme de cîteva sâptâmiîni, apoi căutase de lucru. 

- îi vorbise cuiva despre planurile sale sinistre? 

- Nu, dar proceda mereu în acelaşi fel: repera un loc 
interesant, îşi făcea prieteni şi apoi îl jefuia pe cel mai înstărit 
dintre ei. Este bănuit chiar de a fi atacat mai mulţi oameni, 
ucigîndu-i pe cîțiva. 

- Doar atit? întrebă Kenhir. 

- Sper că nu mi-a scăpat nici un amănunt. 

- Am putea presupune, aşadar, că acest tîlhar nu vedea în 
persoana maestrului de operă al Locaşului Adevărului un om cu 
nişte calităţi deosebite, ci doar prada care i se părea lui cea mai 
interesantă. 

- Este, într-adevăr, una dintre ipoteze, dar ne lipseşte o 
dovadă sigură pentru a putea afirma că este cea bună. 


Arâtîndu-se rezervat în această privinţă, Mehy le demonstra 
interlocutorilor săi că nu avea de gînd să-i influenţeze. 

Generalul spera ca Nefer să reacționeze în vreun fel, dar 
acesta tăcea, îngîndurat. 

- l-aţi anchetat şi pe oamenii lui Sobek? întrebă Kenhir. 

- Am obţinut o mulţime de informaţii şi vă pot da o veste 
foarte bună: nu există nici un motiv pentru care ar putea fi 
bănuiţi de vreun delict. Vă sînt întru totul devotați; nu li se poate 
reproşa nimic. 

- l-aţi putea aduce asemenea elogii lui Sobek însuşi? 

- Nu pot găsi nici o neregulă în felul în care Sobek îşi 
desfăşoară munca. Dosarul său nu conţine decit aprecieri 
lăudabile despre rigoarea şi cinstea sa. Regele însuşi mi-a făcut 
cunoscută mulţumirea sa în ce priveşte măsurile luate pentru 
asigurarea pazei artizanilor. După părerea mea, nu ne putem 

gîndi că ar fi putut comite sau că ar fi pus pe altcineva sa 
comită un asemenea act condamnabil. 

Mehy alesese această poziţie, fiind sigur că ea nu va risipi 
complet bănuielile celor doi, dar că aceştia îl vor aprecia pentru 
obiectivitatea sa. 

- Care vă sînt concluziile? întrebă Kenhir. 

- Un tîlhar a fost ucis de un complice, fără îndoială un alt 
nubian, care a reuşit să fugă şi pe care-l vom identifica foarte 
greu, dacă nu-l va denunta cineva. Am dori să nu fie vorba decit 
de un simplu incident, dar credem ca va trebui să acţionăm, ca 
şi cînd pericolul continuă să existe. Fiţi foarte vigilenţi în 
interiorul satului, în timp ce Sobek va supraveghea, ca şi pînă 
acum, teritoriul de care e răspunzător, iar eu mă voi ocupa de 
malul stîng. 

- Vizita faraonului ne-a liniştit, mărturisi scribul Mormîntului. 

- Aşa este! Nu ne mai frâmîntă zvonurile unui război, iar 
pacea e tot mai deplină. Veţi mai avea nevoie de soldaţi pentru 
transportul blocurilor de gresie? 

- Ce-i drept, vom mai face o expediţie, căci şeful echipei din 
stingă lucrează într-un ritm mai alert decit cel prevăzut. 
Faraonul Merenptah va putea, în curînd, să conteze pe energia 
magică a templului său construit pentru milioane de ani. 


58. 


Toţi artizanii echipei din dreapta dormeau în colibele lor din 
defileu, popasul lor între sat şi Valea Regilor, în care continua 
sâparea locului de veci al lui Merenptah. 

Singurul care stătea treaz în această noapte cu lună nouă 
era maestrul de operă. Ca în fiecare seară, înainte de a atipi, 
Nefer se gîndea la fiecare artizan, la grijile lor, la problemele 
personale care se iviseră peste zi şi trebuiau rezolvate, pentru a 
menţine unitatea şi eficienţa echipei. 

Printre ei se afla o fiinţă destul de josnică pentru a se 
preface câ-şi iubeşte munca şi fraţii, cu o inimă şi o gură la fel 
de mincinoase, o fiinţă care încerca să distrugă confreria din 
interior. 

Lui Nefer îi era tot mai greu sa suporte această povară. 
Lumea lui era cea a fraternității între artizani şi a pietrei 
luminoase, şi nu cea a ipocriziei şi a acestui râu ascuns pe care 
nu ştia cum să-l învingă. 

Cu fiecare zi ce trecea, îşi risipea energia în această luptă în 
care adversarul înainta mascat, iar el se îndoia de capacitatea 
sa de a duce opera la bun sfîrşit în condiţii atît de grele. 

Pe creasta pe care Nefer o privea îndelung se iscă un 
vînticel plin de parfum. Neliniştea din sufletul maestrului de 
operă se potoli şi el îşi putu aminti de cuvintele scribului 
Ramose, atunci cînd fusese iniţiat în funcţia supremă: „Zeul 
ascuns vine o dată cu vintul, dar noi nu-l putem vedea, în timp 
ce noaptea e plină de prezenţa sa. Ceea ce e sus este şi jos şi 
doar el e cel care le face pe toate. Cît de bine este să te afli în 
mîna lui Amon, protectorul Tăcutului, cel care dă viaţă celor pe 
care îi iubeşte". 

Nici zeii, nici oamenii nu cunoşteau adevărata formă a lui 
Amon, singurul medic în stare să vindece un orb; dar dacă 
cineva l-ar vedea, n-ar cădea mort de uimire? Deşi invizibil, îşi 
făcea simțită prezenţa umflind pînzele corăbiei. Nicicînd născut, 
el nu va muri niciodată. 

În clipa aceea, Nefer îşi dădu seama de puterea magică a 
acestui munte al Soarelui-Apune, care-i răspundea la chemare 
şi-i uşura povara, permiţindu-i să comunice cu Amon, izvorul 
energiei de care avea nevoie. 

- Nici tu nu dormi, îi şopti Paneb. Să ne petrecem noaptea în 
defileu, asta ne este suprema recompensă... Aici viaţa e mai 
plină de vigoare decit în oricare altă parte. 


Nefer nu îi răspunse. Paneb simţi că acest om, pe care 
credea câ-l cunoaşte, nu numai că era prietenul şi superiorul 
său, dar era mai ales un om de excepţie, îndeplinind o misiune 
ce venea de dincolo de timpuri, o misiune care-i subjuga spiritul 
şi mîna, ca un foc mistuitor. Desigur, maestrul de operă avea 
multe calităţi, bunăoară calmul şi stâpînirea de sine, dar nu 
putea fi şi el, Zelosul, un stăpiîn al flăcării veşnice? 

Paneb respectă tăcerea lui Nefer şi, lîngă el, simţi suflarea 
lui Amon trimisă o dată cu vintul nopţii. 


- Eşti cu adevărat bolnav, observă Clara. 

Karo cel Posac avea frisoane. 

- Am răcit în coliba mea din defileu... Şi cînd te gîndeşti că 
sînt unii care apreciază nopţile petrecute acolo sus! larna, cînd 
suflă vintul, te părtrunde pînă la os. Va trebui să stau la pat şi 
nu voi putea lua parte la următoarea perioadă de muncă. 

- Sper că nu se va întîmpla aşa. 

Femeia înţeleaptă avea destule produse farmaceutice 
pentru a-i opri infecția. Depunerile de pe fundul urcioarelor cu 
bere, precum şi zeama de ceapa intrau în compoziţia leacurilor 
contra durerilor de burtă şi contra răcelii, aşa că urmau să-l 
vindece în 

scurt timp pe Karo; dar ea va folosi mai ales antibioticull 
natural obţinut printr-un procedeu specific de a înmagazina 
grăunţele. Impregnat cu o substanţă vindecătoare, stratul 
inferior al silozurilor era strîns cu grijă şi prescris bolnavilor. 

- Sînt optimistă, avînd în vedere robusteţea ta. 

- Şi dacă peste două zile, mai am încă febră? 

- Te voi consulta din nou. 

Karo se întoarse acasă, iar Clara etichetă citeva fiole 
conținînd un lichid eliminat prin porii din pielea unei broaşte din 
Marele Sud, avînd calităţi analgezice şi antiinfecţioase, şi pe 
care ea îl folosise în ajun pentru soţia lui Nakht, femeia suferind 
de o afecţiune renală. Adeseori, chiar în timpul consultaţiilor, 
femeia înţeleaptă se gindea la Ched Salvatorul. Recitise 
tratatele de oftalmologie şi se apucase să prepare noi 
amestecuri de substanţe, ce-i drept, fără mari speranţe. 

În timpul ritualurilor celebrate în templul lui Hathor, 
superioara preoteselor orienta magia comunităţii feminine către 
pictor, căci toată ştiinţa oamenilor nu era de ajuns pentru a 


lupta împotriva orbirii sale. Echipa din dreapta avea nevoie de 
geniul lui Ched Salvatorul, fără de care, cu tot zelul lui Paneb şi 
talentul desenatorilor, pictura mormiîntului lui Merenptah nu va 
putea fi dusă la bun sfîrşit. 


- O săptâmiînă liberă... Dar se vede treaba că nu mai judeci! 

exclamă Kenhir. 

- Este cel mai scurt concediu pe care sînteţi obligat să mi-l 
daţi, îi aminti Niut cea Neobosită. Aş putea pretinde mai mult, 
dar n-am de gînd să vă încurc. 

- Dar ce-o să mă fac cu menajul, cu bucătăria... 

- Vă las locuinţa în perfectă curăţenie şi aveţi destulă 
mîncare păstrată la rece, pentru timpul în care eu voi lipsi. 

' Pentru folosirea antibioticelor în Egiptul antic încă din cele 
mai îndepărtate epoci, se poate consulta lucrarea lui J.O. Mills, 
Beyond Nutrition: Antibiotics produced llirough grain storage 
pracrices, their recognition and implications for the Egyptian 
Predynastic, Studies Hoffman, 1992, pp. 27-36. 

Mergeţi la dejun în altă parte, de douâ-trei ori, iar seara, 
încercaţi să mîncaţi cît mai puţin posibil. Eu nu voi fi aici şi nu vă 
voi putea împiedica să faceţi excese; mă tem să nu vă găsesc 
bolnav. 

- Sper că nu vei pleca în clipa asta! 

- Nu, sâptămina viitoare. 

Scribul Mormiîntului se simţi, deodată, singur în propria-i 
locuinţă. Scorpia asta mică era insuportabilă, dar iată câ-i ducea 
lipsa; recunoştea că îi este de folos, dar îl supăra cînd îi răvăşea 
lucrurile prin birou. 

Alungind din minte amintirea servitoarei sale, Kenhir vru să 
mai scrie cîteva pagini la Cheia viselor, dar sosirea ajutorului 
sau nu-l lăsă nici măcar să înceapă primele cuvinte pe papirus. 

- Ce se întîmplă, Imuni? 

-. Paneb vrea sâ-i mai dau piini de culoare! 

- Şi ce-i neobişnuit în asta? 

- Am calculat numărul exact de piini pe care un pictor 
trebuie să le folosească într-o zi. Paneb îmi cere mult mai multe! 

Daca toţi artizanii ar face la fel, gestiunea satului ar deveni 
imposibilă! 

- Desigur, desigur... 


- Şi asta nu e tot, continuă Ilmuni. Nu numai că refuză să 
respecte regulamentul, dar m-a şi ameninţat! 

- Şi tu ce-ai făcut? 

- Am preferat să plec... Dar cred că ar trebui să-l pedepsiţi 
în vreun fel! 

- Lasă că mă ocup eu de asta, îi promise Kenhir. 

- Pot sâ-l anunţ că nu va mai avea voie să folosească atît de 
multe pîini de culoare? 

- Ţi-am spus o dată că mă ocup eu! 

Imuni nu avea să înţeleagă niciodată că un regulament 
trebuie aplicat cu inteligenţă, iar Kenhir nu se simţea în stare să 
i-o demonstreze. 

După cum îi spusese Ched Salvatorul, Paneb avea nevoie 
de o mare cantitate de culori, în afara celor fabricate de el 
însuşi, ca sa nu mai punem la socoteală numărul impresionant 
de peneluri 

şi de perii, pe care le uza cu o rapiditate de necrezut. 
Colosul era nemilos cu propria tehnică şi, înainte de a picta 
figura finală, realiza numeroase schiţe. Rezultatul era atit de 
minunat, încît Ched Salvatorul însuşi n-avea de făcut decit 
cîteva modificări. 

În aceste condiţii, ce mai conta cantitatea de material pe 
care o folosea Paneb! Dar Ilmuni nu putea înţelege nici atita 
lucru. 


Stînd la răcoare pe terasă, trădătorul îl văzu trecînd pe 
scribul Mormiîntului, lovind pămîntul cu bastonul, pentru a ţine 
ritmul unui mers energic. 

- Unde se duce oare'? o întrebă pe soţia lui. 

- Fără îndoială, cinează la maestrul de operă, la fel ca şi 
aseară. De cînd Niut cea Neobosită este plecată, o duce 
împărăteşte. Cînd te obişnuieşti să fii servit, nu mai ştii să te ' 
descurci singur. 

- Cînd se va reîntoarce servitoarea? 

— La sfîrşitul sâptâminii. 

- Cum se va lăsa noaptea, voi pleca. 

- Unde ai de gind să te duci? 

- Să scap de un pericol care ne-ar putea ameninţa. Dacă 
cineva trece pe la noi, spune-i că nu mă simt prea bine şi dorm. 


Nervos, trădătorul mergea desculţ de-a lungul zidurilor, 
sperînd că nu se va-ntilni cu nimeni. Dacă nu, va spune că a 
ieşit să se plimbe, chinuit de o teribilă durere de cap. 

Spre norocul lui, ajunse fără nici un incident la locuinţa lui 
Kenhir. 

Dacă uşa principală era închisă, avea de gînd să se lase 
păgubaş. Dar iată că se deschise fără să scîrţiie măcar, iar el 
pătrunse în casa scribului Mormiîntului. 

Oare cit timp avea la dispoziţie? Clara gătea bine, iar lui 
Kenhir îi plăcea să se ospăteze... Dar el trebuia totuşi să se 
grăbească. Surprins în casa scribului, ar fi fost acuzat de furt, 
izgonit din sat, întemnițat, şi toate visurile lui s-ar fi spulberat. 


Nu-i mai rămiînea decit să găsească locul în care Kenhir îşi 
ţinea papirusurile de la Jurnalul Mormîntului. Şi avea de 
îndeplinit o sarcină precisă. 


înainte de a adormi, lui Kenhir îi plăcea să citească un text 
clasic, care să-l facă să uite necazurile de peste zi. Inviorat de o 
cină minunată, se gîndi să mai scrie puţin şi sâ-şi consulte 
Jurnalul, pentru a începe redactarea listei artizanilor care, în 
ultimele zece luni, fuseseră de cele mai multe ori pe malul stîng. 

La început crezu că se înşală, apoi trebui să accepte 
realitatea: papirusul pe care îşi notase totul dispăruse. 

59. 

Cînd cel de-al patrulea an de domnie al lui Merenptah lua 
sfirşit, fără ca nici un conflict să fi avut loc la graniţă, săparea şi 
decorarea mormintului său progresase considerabil. Erau deja 
terminate primele trei „treceri ale zeului" care jalonau prima 
parte a culoarului ducînd la putul din care urca energia lui Nun, 
oceanul cosmic, cu care urma sa fie impregnat sarcofagul regal 
la coborirea lui către locul de veci; prima sală cu coloane, 
destinată respingerii rebelilor şi a forţelor malefice; un nou 
culoar, prin care sufletul celui înviat va urca la zenit; sala lui 
Maat care-i va păstra pe veci spiritul justiţiar; şi începutul 
ultimului culoar, care avea să ducă la sala aurului, locul de 
odihnă al mumiei lui Merenptah. 

Desenatorii trasaseră  hieroglifele  compunînd _Litaniile 
Soarelui, unele citate din Cartea Foiţilor şi din Cartea Camerei 
ascunse, care sâ-i dea faraonului formulele prin care-i va 


înfrunta, victorios, pe paznicii din lumea de dincolo şi va intra 
liber în raiurile deschise celor drepţi, în timp ce oamenii 
pătrundeau tot mai adînc în stîncâ, Ched Salvatorul şi Paneb cel 
Zelos pictaseră diferite scene: Merenptah oferindu-i lui Osiris 
unguente şi tamiie, iar lui Ptah, vase cu vin, Ra şi Anubis dînd 
viaţă monarhului, zeiţa Maat înaripată, precum şi multe 
dialoguri între faraon şi divinităţi. 

Datorita numeroaselor lămpi, ale căror fitile nu fumegau, 
iluminarea era foarte bună. Cei doi pictori îşi preparau culorile în 
exterior şi se întreceau în virtuozitatea cu care suprapuneau 
straturile de diferite grosimi, creînd nuanţe subtile, în special de 
roşu şi de albastru, acoperindu-le cu un lac strălucitor, al cărui 
secret de fabricaţie îi fusese dezvăluit de către Ched discipolului 
său. 

Paneb degaja în jurul său atita forţă, încît Salvatorul nu se 
simţea deloc obosit atunci cînd lucra în preajma lui; avea chiar 
impresia că vederea îi revenea, făcîndu-i mina să dea viaţă 
corăbiei de aur care-i purta pe zei în timpul nopţii. 

- De data asta, e prea mult! exclamă Unesh Şacalul. O să-i 
cer lui Ched să intervină! 

Acesta din urmă se apropie împreună cu Pai Piinicâ-Bună şi 
Gau cel Exact, care schiţau trăsăturile unui superb personaj cu 
perucă albastră şi cu perizoma aurie, stînd în picioare la prova 
corăbiei ce duce spre soare. Deasupra capului său, îi era scris 
numele, Sia, „intuiţia creatoare", singura deschizătoare de 
drum. 

- Ce defect îi găseşti acestei picturi? întrebă Ched. 

- Eu am desenat grila, dînd indicaţii precise, pe care Paneb 
nu le-a respectat! 

- Aşa este, recunoscu Gau. 

Jenat, Pai rămase mut. 

- Priveşte ansamblul, îi recomandă Salvatorul: corabia, Sia 
şi entităţile cereşti care ţin funiile de remorcare. 

Unesh se încruntă: 

- Nu înţeleg... 

- lată de ce tu nu te poţi numi pictor. Ai făcut pe perete o 
schemă rigidă, respectînd datele tehnice şi atît, dar Paneb le-a 
dat viaţă, încâlcind într-o oarecare măsură aceste date. Munca a 
dispărut şi s-a născut frumuseţea. 

- Adică Paneb poate face orice vrea el? se revoltă Unesh. 


- Dimpotrivă. Dacă nu avansăm prea repede, aceasta se 
datorează faptului că el studiază grila cu multa migala, pînă cînd 
desenul ascultă de mîna lui. Şi ea este aceea care, uneori, se 
smulge dintr-o constringere obligatorie pentru a face să 
țişnească frumuseţea care nu era prevăzută în schiţă. 

- Totuşi, obiectă Gau, îşi ia nişte libertăţi greu de acceptat. 

- Te înşeli; el modelează proporțiile fără de care o pictură e 
sortită pieirii. Îţi poţi imagina că eu i-aş putea permite s-o ia 
razna cînd e vorba de un mormînt regal? Priviţi mai bine şi 
spuneţi-mi ce aveţi de reproşat acestei scene. 

Cei trei desenatori încercară în zadar să găsească: 

- Hai să pregătim grila următoare, propuse Pai. 


- Cum se simte Kenhir în această dimineaţă? o întrebă Clara 
pe Niut cea Neobosită. 

- Mult mai bine. l-a revenit, în sfirşit, pofta de mîncare şi 
bombăne întruna pentru orice. După părerea mea, tratamentul 
l-a vindecat complet. 

Nemulțumit şi încruntat, scribul Mormîntului ieşi din camera 
sa. 

— Am rămas în urmă cu lucrările. Ah, Clara... Zeii să vă aibă 
în pază! Trebuie să mai înghit încă multă vreme pilulele 
întăritoare pe care mi le-aţi recomandat!'? 

- Nu mai e nevoie; observ că v-aţi redobiîndit vigoarea. 

- După furtul papirusului, am crezut că mor... Un furt în 
biroul meu! Cine a putut face una ca asta? 

După descoperirea acestei oribile fapte, Kenhir fusese 
victima unei depresii profunde, care durase multe sâptămiîni în 
cursul cărora lmuni fusese de mare ajutor în îndeplinirea 
sarcinilor de zi cu zi. Femeia înţeleaptă, la rindul său, folosind 
magnetismul şi medicamentele, îl făcu să-şi recapete sănătatea. 

- Mă simt în stare să mă reîntorc în Valea Regilor, afirmă el. 

- Nu hotăriţi dumneavoastră, obiectă Niut cea Neobosită, ci 
femeia înţeleaptă. 

Clara zimbi: 

- Acest leac le va completa pe ale mele, iar echipa va fi 
fericită să va revadă. 


Scribul Mormiîntului era tulburat: 


- Ai creat o capodoperă, îi spuse el lui Nefer. Acest mormiînt 
este la fel de frumos ca ăl lui Ramses cel Mare! 

— Ne-a rămas de făcut ce e mai greu, preciza maestrul de 
operă. Atita vreme cît sala sarcofagului nu va fi terminată, voi fi 
tot timpul neliniştit. 

Kenhir mergea în sus şi în jos pe culoarele locului de veci, 
neştiind ce amănunt să mai admire în această simfonie de 
culori: 

- Desenatorii şi pictorii s-au întrecut pe sine... Niciodată 
moartea nu va fi stâpînă pe acest loc. 

- în această lucrare a pus suflet întreaga echipă. 

În afara mormiîntului, 

oamenii se ospătau cu peşte uscat, saiată, ceapă şi piine. 
La prinz, nu era permisă decit o bere foarte slabă. Kenhir îşi 
reluase locul pe scaunul cioplit în stîncă şi, în ciuda caracterului 
său posac, toţi se bucurau revâzîndu-l. 

Odată pauza terminată, echipa reveni la mormînt. 

- Nil mi-a ieşit din minte acel papirus furat, îi mărturisi 
scribul Mormiîntului maestrului de operă. Notasem acolo toate 
ieşirile de care aveam cunoştinţă şi aveam intenţia să le 
stabilesc frecvenţa, pentru fiecare artizan în parte. Cel pe care-l 
căutăm a  presimţit, desigur, acest lucru, şi a distrus 
documentul. 

- N-aţi păstrat în memorie ceea ce era esenţial? 

- Nu-mi încarc memoria cu prea multe amănunte, prefer să 
le încredinţez papirusului. Fără acele notițe, nu pot stabili fapte 
serioase. 

- Omul nostru va fi din ce în ce mai temător... Şi-a dat 
seama, fără îndoiala, că Sobek a luat noi măsuri de apărare a 
satului. 

- Este într-o situaţie din ce în ce mai grea. Dacă ezită să 
părăsească satul, cum va putea lua legătura cu complicii săi? 

- Sobek are dreptate: odată şi odată tot va greşi. Va trebui 
să fim vigilenţi. 

- Cînd crezi că vei folosi din nou piatra de lumină? 

- Cînd sala sarcofagului va fi săpată şi acoperită, îi răspunse 
Nefer. Pereţii săi vor fi impregnaţi cu energie înainte de trecerea 
desenatorilor şi a pictorilor. 

- Sincer să fiu, îmi este aproape imposibil să deosebesc 
munca lui Paneb de cea a lui Ched... Elevul şi-a ajuns din urmă 


maestrul. Culorile acestui mormînt sînt chiar mai vii decît cele 
ale ultimului locaş al lui Ramses. 

- După cum spune Ched, Paneb a pus la punct noi nuanţe, 
variindu-le pe cele de roşu. Şi ăsta nu e decit începutul. 

- Salvatorul n-o fi puţin gelos? 

- Dimpotrivă, Kenhir! Faptul că elevul său progresează i-a 
redat tinereţea şi entuziasmul. Salvatorul este omul marilor 
opere; nimic nu-l nemulţumeşte mai mult decît rutina. Multă 
vreme a fost disperat că nu găseşte un succesor pe măsura sa. 

- Dar iată că a sosit Paneb... Încă o minune a Locaşului 
Adevărului! Atenţie, ca nu cumva atit inima cit şi mîna să nu-i fie 
distruse de vanitate! 

- Acest pericol ne pindeşte pe toţi. Pentru moment, Paneb ' 
se confruntă cu atitea dificultăţi, încît tot timpul e obligat să se 
întreacă pe sine. Atita vreme cît va lupta, cu şi împotriva lui 
însuşi, pentru o operă care îl depăşeşte, îşi va păstra focul 
creator. lar noi putem conta pe Ched pentru a depăşi, zi de zi, 
limitele discipolului său. 

Maestrul de operă trecea pragul mormintului, cînd o idee îi 
trecu prin minte: 

- Corespondenta! 

— Ce vrei să spui? întrebă Kenhir. 

- Trădătorul ia legătura cu exteriorul prin scrisori. 


Curierul Uputy fu scandalizat de reclamaţia scribului 
Mormiîntului: 

- Am jurat să respect secretul corespondenţei. Dacă îmi calc 
cuvîntul, bastonul lui Thot mă va lovi pe drept şi îmi voi pierde 
locul de muncă. Mulţi au încercat să mă corupă, dar nimeni n-a 
reuşit. 

- Felicitări, Uputy, dar eu nu încerc deloc să te corup! 

- Vreţi totuşi să aflaţi conţinutul scrisorilor artizanilor şi 
numele destinatarilor lor! Răspunsul meu este nu, Kenhir, şi un 
nu este categoric. 


- îfi înţeleg atitudinea, dar fii sigur că sînt la fel de cinstit ca 
tine şi este în interesul superior al confreriei că ceea ce îţi cer. 

- Nu vă pun cuvintele la îndoială, dar hotârirea mea este de 
neschimbat, respectind astfel angajamentele solemne pe care 
mi le-am luat cînd am început această meserie. 


În cadrul unei anchete despre o criminală, scribul 
Mormîntului ar fi fost, cu siguranţă, autorizat să consulte 
corespondenţa purtată de Uputy, dar trebuia să apere onoarea 
confreriei şi să nu scoată la iveală această poveste sumbră, în 
timp ce echipele erau la muncă. 

- Dă-mi măcar o informaţie, Uputy: în ultimele trei luni, care 
artizan ţi-a dat mai multe scrisori? 

- Dar de ce vreţi să ştiţi? 

- Trebuie să notez în Jurnalul Mormîntului, fâcînd nişte 
comparații cu anii anteriori şi să pregătesc un dosar asupra 
volumului corespondenţei noastre, pe care vizirul mi-l va cere cu 
siguranţă. 

Această minciună îl însenină pe Uputy: 

- în cazul acesta... Cel care scrie cel mai mult este Pai 
Pîinică-Bunâ. Dar mai mult de atit nu vă pot spune. 

60. 

- Nu mai iei o bucată de friptură de oaie, Pai? se miră « 
soţia lui. 

- Nu, altă dată. 

— Nici măruntaie? 

- Nu, îmi simt stomacul cam plin. 

- Dar n-ai mîncat aproape nimic. Şi eu care pregătisem un 
ospăț pe cinste, pentru a sărbători căsătoria noastră! 

- Este bine aşa cum e, nu-ţi face griji. 

- Tu îmi ascunzi ceva! 

Dacă priveai pintecele desenatorului, obrajii săi rotofei şi 
chipul senin, nu puteai crede ca este subnutrit. 

- Vreau sa ies puţin la aer. 

- Să nu întîrzii prea mult; i-ai putea trezi pe copii. 

- Nici o grijă. 


îi era imposibil să reziste măi mult la mirosul bucatelor; 
trebuia să iasă puţin la aer şi să încerce să uite de ele. Lihnit de 
foame, desenatorul porni pe uliţa principală a satului. 

- S-a potrivit la tanc, exclamă Paneb, tocmai voiam să dau 
de tine! 

- De mine... De ce? 

- Maestrul de operă şi scribul Mormiîntului ar dori sâ-ţi 
vorbească. 

- Chiar acum'? 


- Acum, imediat. 

- Tocmai mergeam la culcare şi... 

- Ba, parcă tocmai ieşeai din casă, nu? 

- Nu, ba da, dar aveam de gînd să mă reîntorc... 

- M-au trimis după tine, deci trebuie să mă însoţeşti. E clar? 

- Da, da, desigur... 

Amabilitatea prefăcută a colosului era mai de temut decit 
miînia sa. Pai preferă sâ-l urmeze supus şi intră cu teamă în 
locuinţa lui Nefer şi a Clarei, a cărei privire minunată i se păru, 
de astă dată, mai mult severă decit prietenoasă. 

- Pari prost dispus, îi spuse ea; tot digestia proastă? 

- Nu, mă simt bine, foarte bine... 

Stînd în picioare, cu mîinile sprijinite în baston, Kenhir 
renunţase la formulele de politeţe: 

- Scrii multe scrisori în ultima vreme. 

- Se poate, dar asta e treaba mea. 

- Ba e şi treaba Locaşului Adevărului. Cui îi scrii? 

- Nu e treaba voastră! 

- Ba da, este! Şi, dacă refuzi să ne răspunzi, convoc 
tribunalul. 

Pai părea nedumerit: 

- Bine, dar... N-are nici o noimă! 

- Dacă eşti împăcat cu tine însuţi, interveni Nefer, 
râspunde-ne! Refuzul tău ar putea însemna că ne ascunzi nişte 
fapte nedemne de un slujitor al Locaşului Adevărului. 

Pai lasă capul în jos: 

- Ştiţi totul, nu-i aşa? 

Drept răspuns, se lăsă o tăcere grea. 

- Totul a început cam cu un an în urmă, cînd am sărbătorit 
cei optzeci de ani ai mamei mele, care locuieşte pe malul drept, 
lingă tîrgul de peşte. Am mîncat prea multe măruntaie şi friptură 
de oaie, e adevărat, dar ea mi-a aruncat în faţă această frază 
celebră din învăţătura pentru Kagemni: „Lăcomia trebuie 
dispreţuită si arătată cu degetul. O cupă de apă e de ajuns 
pentru a-ţi potoli setea şi o gura de legume îţi poate întări inima. 
Nefericit cel al cărui pintece este lacom după terminarea 
prînzului". 

Nemiloasă, a refuzat să mă mai vadă pînă cînd îi voi urma 
sfaturile. l-am scris mai mult de douăzeci de scrisori, în care îi 
vorbeam despre eforturile mele supraomeneşti, dar ea doreşte 


să mă vadă cu douăzeci de kilograme mai slab! Astâ-seară, am 
încercat din nou să ronţăi ceva, doar un pic... Dar simt că mor 
de foame! 


- Pai este nevinovat, constată Nefer. 

- Şi dacă e un actor foarte bun? îndrăzni să spună Kenhir. 

Ştiind că riscă să fie dat în vileag, şi-a pregătit, poate, o 
explicaţie atît de ridicolă încît nimeni să nu se îndoiască de ea. 

- Ar fi însemnat ca nu ştie cu cine are de a face, spuse 
Clara, zimbind. 

- Eu, interveni Paneb, sînt sigur că Pai a spus adevărul, dar 
sînt de acord să-i verific povestea. Chiar miine-dimineaţă, mă 
voi duce să vorbesc cu mama sa şi, astfel, vom fi cu inima 
împăcată. 


- Mama lui Pai'? Locuieşte pe a treia străduţă, pe stingă. 

Paneb îl salută pe vinzătorul de peşte care-şi pregătea 
marfa şi o luă în direcţia indicată, dar depăşi cea de a treia 
străduţă şi începu să alerge. 

In spatele lui, se auzeau nişte paşi grăbiţi. 

Fusese urmărit încă de cînd luase bacul, poate chiar mai 
devreme. 


Aşadar, Pai Pîinicâ-Bunăâ minţise. Explicaţiile sale nu erau 
decit o înşiruire de minciuni şi, temîndu-se că cineva i-ar putea 
verifica spusele, îi ordonase unui complice din exterior să-l 
suprime pe cel curios. 

Paneb era încîntat. Urmăritorul sau i-ar putea face, desigur, 
multe confidente. 


Ascuns după colţul unei case, văzu un nubian care se oprise 
şi privea în toate direcţiile. 

- Pe mine mă cauţi, amice? 

Pumnul nubianului era gata-gata sâ-l lovească, dar Paneb îi 
opri antebraţul şi-i trase adversarului un picior în burtă, care-l 
trimise la o distanţă de vreo zece paşi, ramînînd totuşi în 
picioare. 

- Ştii să te baţi şi eşti rezistent, recunoscu tînărul colos. Mâ 
obligi să te lovesc destul de tare, sau, poate, preferi sâ-mi spui 
pe dată numele stâpînului tău. 


Omul îşi încorda muşchii, apoi se repezi către Paneb, cu 
capul înainte. 

În ultimul moment, artizanul se feri şi-l lovi în ceafă pe 
agresor, cu pumnii, izbindu-l de un zid. 

Cu fruntea plină de sînge, reuşi să se ridice, clâtinîndu-se. 

- Nu eşti decit un sălbatic! 

Nubianul abia mai respira. 

- Dacă mă omori... nu ne vei putea scăpa... De paznicii lui 
Sobek... nu poţi scăpa. 

Cu ochii pierduţi, nubianul leşină. 

Prudente, cîteva gospodine priviră spre stradă să vadă ce 
se întîmplă. 

- Aduceţi nişte apă! le ceru colosul. 

Un urcior plin reuşi, cu chiu cu vai, sâ-l trezească pe nubian. 

- Eşti cu adevărat paznic? 

Nefericitul tresări de spaimă: 

- Vrei sa mă loveşti iar? 

- Nu, cu condiţia să spui adevărul. De ce m-ai urmărit! - 
Asta îmi este misiunea... sâ-i urmăresc pe artizanii care se duc 
pe malul estic şi să aflu unde merg. 

- Şi eu sînt în misiune! 

- Şeful Sobek nu mi-a spus nimic despre tine. 

Nimeni nu se gindise sâ-l pună în gardă... Paneb îl ajută pe 
nubian sa se ridice şi să meargă pînă la oficina unui negustor de 
plante medicinale, care sâ-i dea un balsam vindecător. 

f — Trebuie să scriu un raport, preciza paznicul. Ce-o sâ-i 
povestesc lui Sobek? 

- Spune-i să se adreseze scribului Mormiîntului. Kenhir va şti 
sâ-i explice despre ce este vorba. 


- Sînteţi mama lui Pai? 

Scundă, plină de riduri, bâtrina nu părea dornică de discuţii: 

- Ce vreţi de la mine? 

- Sînt un prieten al fiului dumneavoastră. 

- A mai slăbit? 

- Puțin, dar... 

- Să nu-mi mai scrie şi să treacă la fapte! Lacomul ăsta este 
ruşinea familiei. Să nu-l mai văd în faţa ochilor pînă nu devine 
prezentabil. 

- Vă asigur că se străduieşte din răsputeri şi... 


- Nu ajunge să încerce. Trebuie să şi reuşească. 
Mama lui Pai îi închise uşa în nas. 


Generalul Mehy îşi încorda arcul, ţinti bine şi trase. Săgeata 
se înfipse adînc în lemnul tare. 

- Bine lovit, aprecie Dakter. 

Mehy smulse săgeata şi constată că virful era aproape 
intact. 

- Frumos rezultat, Dakter: aliajul pe care l-ai obţinut are o 
rezistenţă cu totul deosebită. Cu virfuri de săgeți de o asemenea 
calitate, arcaşii tebani vor avea la îndemiînă o armă fără egal. Și 
pentru săbii'? 

- Treaba progresează şi în această privinţă. 

- Totuşi, pari decepţionat şi nemulţumit. 

- Mă simt redus la condiţia unui tehnician superior. Visurile 
pe care ni le făceam îmi păr a fi atit de îndepărtate! 

- Te înşeli, Dakter! 

- Merenptah domneşte singur, sînteţi constrîns să protejaţi 
Locaşul Adevărului, dar, pînă acum, n-am aflat nici un secret! 

Zidurile acestui sat sînt, într-adevâr, de nepătruns. 

- Şi tu crezi că am renunţat? 

- Cred că aveţi, în continuare, o carieră strălucită şi că a 
mea se va sfirşi în acest laborator. 

- Ba vom cîştiga, pentru că ştim care e valoarea 
adversarului, îl asigură Mehy; şi el este mai periculos decit 
credeam. 

Maestrul de operă şi femeia înţeleaptă asigură confreriei o 
unitate asemănătoare celei care leagă între ele pietrele unui 
templu şi această legătură nu va fi uşor de distrus. Sînt de acord 
cu tine că micile victorii obţinute nu sînt de ajuns şi că am trecut 
pe lîngă pericole din care ar trebui să tragem învăţăminte, în 
primul rînd, trebuie să piară cei care îl susţin pe Nefer. Datorită 
complicelui nostru din interior, ştim că scribul Mormîntului a fost 
suferind. Dacă ţinem seama de virsta pe care o are, n-ar trebui 
să ne mai stea în cale prea multă vreme. Dar Nefer are un cîine 
de pază foarte incomod, pe tînărul Paneb, cel care a refuzat să 
se înroleze în armată. Cu atît mai râu pentru el! 

61. 

Paneb se dăruise cu pasiune Turcoazei şi ea îi răspunsese 
ca de obicei. Acum îi dezmierda pletele roşcate şi frumoasa, în 


goliciunea ei triumfătoare, îl privea de parcă acum l-ar fi văzut 
pentru prima dată. 

- Doar zeiţa Hathor îţi poate inspira asemenea jocuri ale 
iubirii, Turcoaza mea! Daca o ţii tot aşa, voi mai putea ţine pasul 
cu tine? 

- Te pomeneşti că ai devenit modest! 

— Pune-mă la încercare! 

Neobosiţi, începură din nou să facă dragoste, ca într-o 
luptă, în care nu mai conta cine va cîştiga. Le plăcea să se 
surprindă şi să se bucure unul de altul, de fiecare dată cînd se 
stringeau în braţe. 

- Eşti fericit alături de Uabet? 

- Ea este cea care a hotărit să fie fericită alături de mine... 

De ce ar trebui să fiu atît de crud încît să nu-i fac pe plac? Şi 
apoi, mai e şi fiul meu! Voi face din năzdrăvanul ăsta un 
adevărat războinic, căruia nimeni nu-i va putea ţine piept. 

- Dar e şi copilul lui Uabet. Poate că ea are alte visuri. 

- Cu Aperti, nici o şansă! Vrea de pe acum să se bată. 

Paneb se întinse peste Turcoaza: 

- Ce-ar fi să nu mai vorbim'? Se înserează în curînd, iar tu 
mă vei da pe uşă afară. 

- Dacă n-aş fi o femeie liberă, m-ai mai iubi? 


Cu delicateţe, mîinile pictorului îi răspunseră, urmîndu-i 
tandru linia trupului. Deodată, ea sări ca arsă: 

- Bate cineva la uşă. 

Dezmeticindu-se, Paneb auzi şi el bătăile insistente. 
Turcoaza se acoperi cu un şal şi se duse să deschidă. 

- Paneb e cumva la tine? întrebă Gau cel Exact. 

- De unde curiozitatea asta? 

- Mă tem că, în curînd, va avea mari necazuri... Dacă ar fi 
sâ-l credem pe Unesh, acesta a surprins o convorbire din care a 
înţeles că cioplitorii în piatră au intenţia să depună plingere 
contra lui. Tocmai discută cu scribul Mormiîntului. 

Furios, Paneb îşi făcu apariţia: 

- Ce tot spui acolo? 

— Este tot ce ştiu, dar ceilalţi doi desenatori şi cu mine 
credem că se pregăteşte un complot împotriva ta şi că vei fi 
lovit pe la spate. 

- Mă duc să vorbesc cu Kenhir. 


Nakht cel Puternic şi Casa-Funie îl priveau pe Paneb cu 
nemulţumire, Karo cel Posac îi întorcea spatele şi Fened Nasul îl 
acuza arâtindu-l cu degetul. 

- Tu eşti hoţul şi ai face bine s-o recunoşti! 

-Retrage-ţi imediat acuzaţia sau... 

- Treaba pare a fi serioasă, interveni Kenhir. 

Paneb se întoarse către scribul Mormîntului: 

- Care treabă? 

- Tîirnâcopul cel mare cu care se sparge stînca a dispărut. 

- Şi Paneb e cel care l-a furat! preciza Fened. Cine altul ar fi 
putut s-o facă? El e cel care l-a dus în camera uneltelor. 

- Aşa este, recunoscu tînărul colos. 

- Şi cum îţi explici ca nu mai e acolo? întreba scribul 
Mormiîntului. 

- Nu găsesc nici o explicaţie! Am pus tîrnâcopul, împreună 
cu celelalte unelte în faţa uşii. Cioplitorii în piatră le-au dus 
înăuntru, nu eu. 

- Nu întoarce acuzaţia, protestă Nakht; sîntem cu toţii de 
acord că tu eşti cel care ai fost văzut ultimul purtînd tîrnăcopul. 

- Furtul unei unelte este o greşeală gravă, aminti Kenhir. 

Dacă te-ai folosit de el pentru treburile tale personale, ar fi 
mai bine s-o mărturiseşti acum. 

- Bine, dar nu e adevărat! 

- Depunem plîngere împotriva lui Paneb, spuse Casa-Funie, 
şi cerem să se facă imediat o anchetă. 

- Asta ce înseamnă? 

- Că trebuie să-ţi scotocim prin casă, în prezenţa maestrului 
de operă şi a doi martori, răspunse scribul Mormîntului. 

- Sâ-mi scotociţi prin casă? Niciodată! 

Casa-Funie interveni ironic: 

- Nu vezi că vorbeşti ca un om vinovat? 

- Dacă nu tu eşti autorul, adăugă Nakht, de ce refuzi? 

- Ştiţi cu toţii că n-am nimic să-mi reproşez! 

- în acest caz, să stabilim dovada nevinovăţiei tale. 

Paneb îi fulgeră din ochi pe cioplitorii în piatră: 

- Mă duc acasă şi vă aştept. 

- Nici vorbă! spuse categoric Casa-Funie. Ca să ai timp să 
ascunzi tîirnâcopul? Tu vei rămîne aici, Kenhir îi va numi pe cei 


doi martori, ne vom duce sâ-i căutăm şi întreaga comisie de 
anchetă va pomi la treabă. 


Cînd scribul Mormiîntului, maestrul de operă, soţia lui Pai 
Pîinicâ-Bună şi Thuty cel Savant trecură pragul locuinţei lui 
Paneb, tot satul era informat despre grava acuzaţie adusă 
tînărului colos. 

Trădătorul, care comunica prin scrisori codificate cu 
complicii săi, pusese în practică planul pe care aceştia i-l 
propuseseră: Paneb să fie condamnat pentru o vină sigură şi 
expulzat din confrerie. Profitind de boala lui Kenhir şi de 
neatenţia ajutorului său, trădătorul furase timâcopul pentru a-l 
ascunde acasă la Paneb, acolo unde acesta se pregătea să-şi 
mărească bucătăria şi unde se putea intra direct din exterior. 

Zvonul, lansat de o prietenă a soţiei sale, care făcuse din 
tînțar armăsar, îşi atinsese repede scopul. 

Ţinîndu-l pe fiul său în braţe, Uabet cea Pură făcu ochii mari 
de uimire: 

- Ce-i cu voi? 

- Soţul tău e acuzat de furt, răspunse Kenhir; trebuie să 
controlam peste tot, prin casă. 

- E de-a dreptul imposibil! Nu pot fi de acord! 

- Fii rezonabilă, Uabet! Asta ne e legea şi trebuie s-o 
aplicăm, fie că vrei sau nu. 

Paneb îşi cuprinse soţia după umeri: 

- Hai să ne aşezăm undeva, afară, şi să-i lăsăm sâ-şi facă 
treaba. Cel care vrea să mă piardă îşi închipuie că i-a mers, dar, 
dacă-l aflu, îi. rup oasele. 

Percheziţia părea să nu se mai termine. Paneb îl învăţa pe 
Aperti să siringă pumnul, cerîndu-i apoi să lovească în palma sa 
enormă. Rîzînd în hohote, băieţelul o făcea cu mare bucurie, 
departe de a se plictisi. 

Kenhir ieşi primul din casă, ştergindu-şi fruntea cu o batistă 
de in: 

- N-am găsit nimic, Paneb. Nu poţi fi acuzat de nimic. 

Paneb se ridică, enorm, mai impresionant ca niciodată: 

- Asta nu schimbă nimic, cîtă vreme nici unul dintre voi nu 
m-a crezut pe cuvint. 

- Dacă vrei să-ţi cerem scuze, le ai deja. 

- Nu e de ajuns. 


- Ce-ai mai vrea, altceva? 
- Nu mai am ce să caut în satul ăsta, Kenhir; poţi tăia 
numele meu de pe lista echipei din dreapta. 


- Nu vreau sa plec, declară Uabet cea Pură. Aici m-am 
născut şi tot aici o sa mor. 

- N-ai decit să râmii; eu am luat o hotărire şi n-am de gînd 
să mă razgîndesc. 

- Te simţi, oare, vinovat? 

Tonul femeii se înăspri: 

- Ce vrei să spui, Uabet? 

— Ai furat tîrnâcopul sau nu? 

- Şi tu te încumeţi să mă acuzi? 

- L-ai furat sau nu? 

- Sînt nevinovat. O jur pe capul fiului meu! 

- Poţi sâ-i mulţumeşti fiului tău; el e cel care te-a salvat. 

- Fă-mă să înţeleg... 

- S-a dus să se joace, fără să-mi ceară voie, în partea aceea 
din casă pe care vrei s-o amenajezi. L-am surprins rîcîind 
pămîntul şi scoţind de acolo un miner de lemn. 

- Cel al tîrnăcopului... 

- M-am gindit să te avertizez, dar tu aveai altă treabă: te 
distrai cu Turcoaza. Atunci, l-am prevenit pe maestrul de operă. 

- Pe Nefer! Şi el ce-a spus? 

- A luat tîrnăcopul cu el. 

Paneb o luă la goană către locuinţa acestuia, care tocmai 
făcea o amuletă în formă de echer. 

- Unde ai ascuns tîrnăcopul, Nefer? 

- Ce tirnâcop? 

- Cel care fusese ascuns la mine, pentru a mă duce la 
pierzanie! 

— Memoria îmi joacă feste... Şi, de altfel, s-a dovedit că nu 
eşti amestecat în povestea asta tristă. 

- Dacă m-ai salvat, înseamnă că mă crezi nevinovat. 

- Nu-ţi lipsesc defectele, Paneb, dar hoţ nu eşti. Ba mai 
mult, ştii prin ce perioadă grea trecem, iar tu ai primit sarcina să 
mă protejezi. Dacă tu ai fi eliminat, adversarii ar scăpa de o 
piedica serioasa în realizarea intenţiilor lor. 

—  Kenhir şi cioplitorii în piatră m-au tiîrit în noroi şi 
convingerea lor e ferma. Toţi sătenii sînt siguri că au de a face 


cu un hoţ; de-acum încolo, voi fi privit cu alţi ochi. Ştiu că locul 
meu nu mai e în confrerie. 
- Uită de umilirea asta şi nu deveni sclavul vanităţii tale! 


- Intervenţia ta ar fi inutilă, Nefer! Râul e deja făcut, nu ne 
mai putem întoarce. 

- Te porţi ca un învins, Paneb! 

Cei doi se înfruntară din priviri îndelung. 

- îţi mulţumesc că nu m-ai lăsat să trec printr-o judecată 
ruşinoasă, maestre de operă! Dar nu vreau să trăiesc alături de 
oameni care mă urăsc şi mă dispreţuiesc. 

- Vei pierde totul, Paneb, iar existenţa ta va semăna din nou 
cu un baston rupt. 

- Măcar îmi va servi să fac ţăndări capul oricui îmi va sta în 
cale! îţi pling de milă că stai înlănţuit în satul ăsta, obligat să fii 
slujitorul unor oameni mediocri... Eu îmi voi recuceri libertatea. 

62. 

- Nu vrei să plecăm împreună, Turcoaza? 

- Nu, Paneb. 

- Ai putea duce cu mine o viaţă de neînchipuit! 

- Nu mă interesează. 

- în satul ăsta nu domnesc decit nedreptatea şi invidia. 
Dacă preferi să prinzi mucegai aici, ai s-o regreţi într-o bună zi. 

- Tu vrei să pleci pentru că eşti încă minios şi simţi că ţi-a 
fost rănită vanitatea. 

- Ah, nu-mi spune şi tu asta! 

Colosul o luă în braţe pe superba roşcată: 

- Te iau cu mine, Turcoaza! 

- Ai uitat că sînt o femeie liberă şi că nici un bărbat nu-mi 
poate impune nimic? 

- Dar ce mai aştepţi tu de la confreria asta? 

- Aici, fiecare zi este cu adevărat o altă zi. Şi apoi, ca 
preoteasă a lui Hathor, i-am jurat credinţă zeiţei. 

Paneb se îndepărtă de iubita lui: 

— M-ai putea acuza că nu-mi respect jurămîntul? 

- Tu ce crezi? 

- îmi vei lipsi mult! 


- Nu l-am putut convinge pe Paneb să râmînă, îi mărturisi 
Nefer soţiei sale. S-a simţit prea umilit şi, de aceea, şi-a pierdut 
încrederea în fraţii săi. 

- Chiar şi în tine'? 

- Ştie că eu cred în nevinovăția sa şi că nu l-am lăsat sa 
cadă în capcana ce-i fusese întinsă, dar este prea revoltat de 
nedreptatea ce i s-a făcut. 

- Nu-i aşa că ai nevoie de el? 

- A devenit un pictor excepţional şi nu sînt sigur că şi Ched 
va avea energia necesară pentru a termina decorarea 
mormîntului lui Merenptah. Dar Paneb e liber să părăsească 
Locaşul Adevărului. Singura care l-ar mai putea convinge să se 
dăruiască operei pe care a început-o eşti tu. 

- „Cînd voi ajunge pe culmea Soarelui-Apune, mă avertizase 
femeia înţeleaptă care m-a iniţiat, ţi-o vei lua drept călăuză şi 
privire clarvăzătoare pe zeiţa de-acolo, aceea căreia îi place 
liniştea". Chiar în această noapte, mă voi duce să-i cer sfatul. 


Enorma cobră regală cu ochii roşii se ivi din sanctuarul său, 
sus, pe culme, înălţindu-şi capul în faţa femeii înțelepte, care se 
înclină în semn de respect. 

Luminată de soarele argintiu al nopţii, reptila se legăna 
încet de la stingă la dreapta, fără a o pierde din ochi pe Clara, 
care purta pe frunte o banta aurie. Dacă ar fi trecut la atac, n-ar 
fi avut nici o şansă sâ-i scape. 

Depâşindu-şi frica, se născu un dialog între privirea femeii 
înțelepte şi cea a cobrei, întruparea zeiţei liniştii. 

Clara îi vorbi despre Paneb, despre locul de veci al lui 
Merenptah, implorind-o să-i arate drumul cel bun către 
păstrarea armoniei în confrerie. 

Una cite una, stelele dispărură, de parcă ar fi fost acoperite 
de un văl negru. Cînd noaptea se sfirşi, o picătură de apă căzu 
în părul Clarei. 

Femeia  înţeleaptă înţelese că răspunsul zeiţei era 
înspâimîntâtor, dar pe măsura lui Paneb. 


Uabet cea Pură nu-şi mai putea ascunde lacrimile: 

- Nu poţi pleca, Paneb... 

- Dacă vrei, poţi să mă urmezi, dar de râzgîndit nu mă voi 
răzgîndi. 


Colosul îşi stringea rogojina pentru călătorie. 

- îţi părăseşti fiul fără nici un regret? 

- Tu îi vei da o bună educaţie şi sînt sigur că va şti să se 
descurce, la fel ca tatăl său. 

- Pictura ta, munca ta... Chiar nu mai contează? 

- Degeaba insişti, Uabet! 

- De ce refuzi să recunoşti că ai devenit mai încăpăţinat ca 
un catîr pentru că ţi-a fost rănită mîndria? Ce importanţă are că 
nu te mai înţelegi cu cioplitorii în piatră? Maestrul de operă este 
prietenul tău cel mai credincios şi ar trebui sâ-ţi amintesc că în 
satul ăsta sînt cel puţin două femei şi un copil care te iubesc! 

Paneb legă rogojina de un sac în care îşi pusese o piine, un 
burduf cu apă, nişte sandale şi o perizoma nouă; apoi ieşi fără s- 
o privească pe Uabet care continua să plingă şi fără sâ-şi sărute 
fiul care dormea. 

Se lumina ziuă. În fiecare casă, oamenii se pregăteau sâ-şi 
venereze strămoşii. 

Dar zorii nu mai erau cei de fiecare zi. 

În această a douăzeci şi şaptea zi a primei luni a 
anotimpului de vară din cel de-al patrulea an de domnie a 
faraonului Merenptah, nori negri întunecau cerul, nelăsînd 
soarele să apară. 

Atmosfera era grea, aproape sufocantă, iar în aer plutea o 
tensiune ce dădea tuturor dureri de oase. 

Un fulger despică brusc cerul şi trăsnetul căzu pe fierăria lui 
Obed. Acesta se trezi înspâimiîntat şi ceru ajutorul puţinilor 
auxiliari care dormeau în apropiere, provocînd, astfel, panică. 

Cu o violenţă nemaivăzută, un potop se dezlânţui asupra 
Locaşului Adevărului. Ploua atît de tare, încît Paneb avea 
impresia că e înţepat de mii de ace. 

O furtună se abătu, ca un dezastru, pe malul stîng al Tebei. 
Fulgerele  brăzdau norii ameninţători şi precipitațiile se 
intensificau. 

În uliţa principală a satului, se formă un torent, cu o 
repeziciune de necrezut. Lingâ Paneb, un zid în construcţie se 
nărui. 

Citeva femei ieşiră în pragul casei, privind uimite valul care 
continua să se umfle. 

- Urcaţi-vă pe terase! urlă Paneb. 


Nişte copii începură să ţipe. În faţa casei lui Pai Piinică- 
Bună, un puşti, stînd în apă pînă la genunchi, îşi pierdu echilibrul 
şi începu să urle. Paneb îl prinse de picioare şi i-l dădu lui Nakht, 
care venea alergind. 

Pentru o clipă, cei doi se priviră cu ură: 

- Du copilul ăsta acasă, îi ordonă Paneb, şi verifică dacă nu 
mai sînt şi alţii pe afară. Şi spune-le tuturor, cît poţi de repede, 
să urce pe terase. 

In ritmul în care creştea apa avea să inunde, în scurtă 
vreme, parterul caselor, provocîind mari pagube, în zona 
auxiliarilor, pereţii din noroi uscat aveau să se surpe. 

Paneb păli. 

Dată fiind forţa acestui uragan, se pregătea o altă 
catastrofă, şi mai serioasă. Tînărul plecă în goană la maestrul de 
operă. 

- Trebuie să mergem imediat în Valea Regilor, hotărî el. 

Mormiîntul lui Merenptah e în pericol. 

Înfruntînd furtuna, cei doi bărbaţi ieşiră pe poarta satului şi 
se căţârară, alergind, pînă la defileu. Dacă n-ar fi cunoscut 
perfect drumul pe care se rostogoleau pietre, lovindu-se între 
ele, n-ar fi putut traversa perdeaua formată de ploaie şi s-ar fi 
rătăcit în muntele deasupra căruia bubuitul tunetelor devenise 
asurzitor. 

Dar nici Nefer, nici Paneb n-aveau timp să se teamă sau să 
simtă bucăţile de silex care le răneau picioarele. Cu riscul de a- 
şi fringe gitul, coboriră panta care ducea la intrarea în Valea 
Regilor. 

Ud leoarcă, dar extrem de conştiincios, paznicul nubian 
rămăsese la postul său. 

- Vino cu noi, Penbu, repede! 

Cei trei se grăbiră pînă la mormîntul lui Merenptah, unde al 
doilea paznic care era de gardă aduna resturi de calcar pentru a 
forma un prag în faţa intrării. Dar acest fragil baraj era luat cu 
asalt de valurile de noroi şi de pietrele care se rostogoleau. 

- N-o să ţină, îşi dădu cu părerea Tusa; hai s-o ştergem 
înainte de a fi înghiţiţi de potop! 

Apele ar fi pătruns în mormîntul lui Merenptah, provocînd 
pagube ireparabile. 

- Plecaţi, spuse Paneb. Eu rămîn. 


Cei doi nubieni ezitară doar cîteva secunde înainte de a se 
salva din capcana provocată de uraganul a cărui furie nu 
scădea. 

- Du-te, Nefer; abia mai respiri. 

- Un cîrmaci nu-şi părăseşte corabia cînd acesta e în pericol 
sa se scufunde. Lasă vorba! Hai la treaba! 

Singura soluţie era înălţarea unui zid din aşchii de stîncă, 
suficient de gros pentru ca apele să poată fi oprite. 

Nefer uită de oboseală, parcă prinzînd noi puteri, în ciuda 
pâmiîntului alunecos şi a ploii care îl orbea uneori, înaintea lui, 
tînărul colos ridica movile de pietre, construind cu rîvnă zidul 
care trebuie să salveze mormîntul. 

Din cînd în cînd, Paneb striga revoltat împotriva cerului 
dezlănţuit, dar nu-şi încetinea ritmul, pe care maestrul de operă 
cu greu reuşea să-l ţină. Cu ultimele forţe, Nefer reuşi totuşi sâ- 
şi ajute prietenul. Cu picioarele afundate în noroi, scotea pietre 
mari, pe care Paneb le aşeza unele peste altele. 

Un fulger de o violenţă incredibilă sfişie norii şi culmea 
muntelui fu lovită de trăsnet. 

- Clara! urlă Nefer. 

- Clara e acolo, sus? 

- Se dusese să-i ceară un sfat zeiţei liniştii şi, cînd ai venit 
să mă cauţi, nu coborise încă. 

Ploaia se opri ca prin farmec, lâsînd să se-ntrevadă un petic 
de cer albastru. 

- Mormîntul lui Merenptah este intact, constată Paneb, plin 
de noroi. 

- Clara... 

Colosul îl smulse pe maestrul de operă din locul în care 
apele, cu ultimele lor forţe, se izbeau încă de ziduri. 


- Trebuie să urcăm pe culme, spuse Nefer, să vedem dacă a 
lovit-o trăsnetul. 

- Nu vezi că nu mai poţi face nici un pas? Stai şi te 
odihneşte; mă ocup eu de asta. 

Soarele trecu printre nori şi cei doi bărbaţi sorbiră ultimele 
picături de ploaie care li se scurgeau pe obraji. 

-Priveşte, Nefer, uite-o! 


Purtînd pe cap banta aurie, femeia înţeleaptă cobora de pe 
culme, {inînd în mînă tîmâcopul cel mare, capabil să străpungă 
şi cea mai dură rocă. 

63. 

Femeia înţeleaptă ridică în aer tîrnâcopul, în faţa sătenilor 
sosiți de pretutindeni: 

- lată obiectul care aţi crezut că l-a furat Paneb! L-am expus 
pe culme, pentru a conjura miînia zeului Seth, al cărui uragan 
era gata să distrugă mormîntul faraonului şi casele noastre. 
Trăsnetul a lovit tîrnâcopul şi lumină sa înspâimîntâtoare a lăsat 
acolo semne. 

Thuty cel Savant se apropie şi cercetă capul animalului lui 
Seth, cu botul lung şi cu urechile mari, cap desenat de focul 
cerului. 

- Paneb a salvat locul de veci al faraonului, anunţă Nefer; 
fără curajul său, opera comunitară ar fi fost distrusă complet, iar 
Locaşul Adevărului ar fi fost acuzat de neglijenţă. Acest timăcop 
cu numele lui Seth, fiul cerului şi stăpinul furtunii, să-i aparţină 
pentru totdeauna. 

- Va trebui să scriem despre acest dar excepţional în 
Jurnalul Momentului, interveni Imuni. Dacă n-o vom face, Paneb 
va avea necazuri cu administraţia. 

Nakht cel Puternic îl apucă pe ajutorul de scrib de gulerul 
cămâşii sale plisate: 

- Cînd ai să înveţi sâ-ţi ţii gura, prâpâditule? 

- Sînt de acord cu el, interveni Paneb; evenimentele să fie 
notate şi nimeni să nu conteste dreptul meu de proprietate 
asupra acestei unelte. 

Rizînd în hohote, colosul ridică tirnăcopul către cerul de un 
albastru luminos. 

- Să înţeleg că ţi-ai amînat plecarea? îl întrebă maestrul de 
operă. 

- Ce plecare? 


- M-aţi invitat, generale Mehy, şi iată că am venit! îi spuse 
tînărul prinţ Amenmes, sigur pe el. 

- Este o mare onoare pentru Teba şi pentru mine însumi. 

- Sînt nerăbdător să încalec armăsarul pe care mi l-aţi 
promis. 

- Este la dispoziţia voastră. 


- Aţi fi de acord să părăsiţi biroul şi sâ-mi arătaţi cel mai 
frumos loc de plimbare prin deşert? 

- Mai încape vorbă? 

Bucuros ca un copil care primeşte o jucărie de mult 
aşteptată, Amenmes încalecă un superb cal negru, care îi fusese 
adus de subalternul generalului. Fusese ales un armăsar mai 
puţin nărăvaş, dar foarte rezistent, aşa încît cei doi călăreţi 
porniră în galop către vest, pentru a urma albia unui ued secat. 

Cînd se opri după o cursă nebunească, Amenmes era beat 
de plăcere: 

- Ce regiune fascinantă! O prefer de o mie de ori Deltei... 

Aveţi mare noroc să trăiţi aici, generale! 

Cei doi coboriră şi se aşezară pe o movilă, pentru a-şi potoli 
setea cu apa rece păstrată într-un burduf: 

- Vizita voastră, prinţe Amenmes, mă face să înţeleg că 
regele nostru a reuşit să stabilească pacea. 

- Vă înşelaţi, generale... De curînd, faraonul a trimis mari 
cantităţi de griu hitiţilor, îngrijoraţi de dorinţele de cucerire ale 
unor state din Asia. Egiptul trebuie sâ-şi hrănească aliaţii, pentru 
ca aceştia să stea în calea unei invazii din nord. 

- E o procedură neobişnuită? 

- Mai mult sau mai puţin; dar, după părerea mea, există 
ceva mai îngrijorător: agitația libienilor. 

- Nu sînt prea slabi şi prea puţin uniţi pentru a ameninţa 
Egiptul în mod serios? 

- Sînt mulţi care într-adevăr cred asta... Dar nu şi tatăl meu. 
Informatorii lui Sethi consideră că triburile libiene sînt capabile 
să formeze o federaţie, în acest caz, vor reprezenta un adevărat 
pericol. 

- Faraonul a fost informat despre asta? 

Amenmes păru încurcat: 

- în parte... 

- E tot atît de îngrijorat ca tatăl vostru? 

- Da şi nu... Se teme mai mult de Asia decit de Libia. 

- Vă voi arăta un obiect surprinzător, printe Amenmes! 

Mehy îi arătă un vîrf de săgeată, pe care Amenmes îl pipăi 
îndelung: 

- Este incredibil de dur! 


— Chiar mai mult decit vă închipuiţi. Această armă a fost 
pusă la punct în laboratorul de pe malul stîng şi va fi folosită în 
curînd de trupele tebane... Înaintea altor inovaţii. 

- Impresionant, foarte impresioant! 

- Sînteţi primul căruia îi arăt această mică minune. 

- Vreţi să spuneţi ca faraonul n-o cunoaşte încă? 

Mehy tăcu. 

- Consideraţi, generale, că numai eu trebuie să cunosc 
această invenţie? 

- Vă va folosi, poate, dacă veţi obţine puterea supremă. 

Amenmes văzu, deodată, deschizîndu-i-se o perspectivă 
uriaşă: 

- Credeţi că trupele tebane mi-ar fi credincioase dacă le-aş 
cere sprijinul în nişte împrejurări excepţionale'? 

- Sînt convins, prinţe, că aveţi calităţile unui şef şi ca le veţi 
putea demonstra slujind interesele Egiptului. 

Amenmes era tulburat. Datorită lui Mehy, devenea 
conştient de adevăratele sale ambiţii, pe care nu îndrăznise încă 
sa le recunoască. Merenptah avea o virstâ, Sethi era prea 
autoritar şi de aceea puţin apreciat de curteni... El, Amenmss, 
era tînăr, cuceritor şi seducător. 

- Cu ocazia acestei vizite veţi cunoaşte bine Teba, îi promise 
Mehy. Şi nu vom uita de cazarma principală, în care veţi asista 
la instruirea trupelor mele de elită. 


Paneb devorase purcelul de lapte, fript exact cît trebuia şi 
aromat cu salvie, alături de care băuse un vin deosebit, demn 
de un mare banchet. 

- Vă mulţumesc pentru acest prînz minunat, le spuse el 
Clarei şi lui Nefer. M-am purtat ca un tîmpit şi totuşi nu sînt sigur 
că mi-am învins vanitatea şi că pot suporta nedreptatea fără să 
mă revolt. 

- în privinţa ta, am luat cu toţii o hotâriîre, îi destăinui 
maestrul de operă. 

- Vreo sancţiune? 

- Sper să n-o consideri astfel... Dar sîntem nevoiţi să te 
convocam la tribunal. 

Faţa tinărului se întunecă: 

- Voi avea măcar dreptul să mă apăr şi să explic de ce 
voiam să plec? 


- Nu va fi necesar. Va fi de ajuns să răspunzi cu da şi nu. 

- Cioplitorii în piatră m-au acuzat pe nedrept şi... 

- Nu e vorba despre asta. 

- Atunci... de ce? 

- Potrivit unui obicei destul de râspindit în satul nostru, 
Clara şi cu mine dorim sa te adoptăm. Devenind în mod oficial 
fiul nostru, vei beneficia de protecţia noastră; dacă eşti atacat, 
se consideră că atacul a fost dat împotriva noastră. Ba mai mult, 
ne vei deveni moştenitor... Dar să nu te aştepţi să devii bogat! 

- Aşadar, ai de ales. Doar tu poţi s-o faci! insistă femeia 
înţeleaptă, cu un zîmbet a cărui lumină ar fi dezarmat pînă şi pe 
cei mai aprigi demoni. 

Paneb goli cupa dintr-o înghiţitură: 

- V-aţi îndoit vreo clipa de răspunsul meu? 


Generalul Mehy era furios şi îngrijorat. 

Furios, pentru că eşuase în încercarea de a scăpa de Paneb. 

Dacă era să dea crezare scrisorii codificate a informatorului 
său, tinârul colos fusese chiar adoptat de maestrul de operă şi 
de femeia înţeleaptă. De acum înainte, va fi aproape imposibil 
să le atace fiul, numai dacă nu cumva acesta ar face o greşeală 
capitală; dar Paneb nu va fi oare din ce în ce mai precaut? 
Această veste proastă era însă departe de-a o descuraja pe 
Serketa; nimic n-o aţiţa mai mult decit o luptă grea şi era 
fericită să înfrunte un adversar pe măsura sa. 

Îngrijorat, pentru că urma sâ-l întîmpine la debarcaderul de 
pe malul stîng pe Sethi, fiul lui Merenptah, care venea la Teba în 
vizită oficială, la cîteva sâptâmiîni după fiul său, Amenmes, era 
mulţumit de felul în care-şi petrecuse zilele aici şi foarte convins 
de talentele sale de conducător. 

În timpul unui banchet în care vinul cursese în valuri, 
Serketa îi prezentase o tinărâ dansatoare nubiană, a cărei 
ştiinţă a iubirii îl încîntase pe prinţ în aşa măsură încît, pentru el, 
nu mai existau alţi prieteni la fel de apropiaţi ca Mehy şi soţia 
acestuia. 

Sosirea neaşteptată a lui Sethi părea amenințătoare. 
Generalul ar fi preferat să fi avut el iniţiativa unei vizite şi să se 
ducă la Pi-Ramses pentru a-l întîlni. Şi apoi timpul de pregătire 
era scurt. Poate că Amenmes îi spusese prea multe şi se 
lăudase prea mult, declanşind astfel intervenţia tatălui său. 


Nici măcar deliciile senzuale ale Serketei nu reuşiseră sâ-l 
calmeze pe Mehy, biîntuit de teama de a-şi vedea cariera 
distrusă. 

Şi doar îi ceruse tinărului Amenmes să-şi ţină gura, să nu 
dezvăluie nici una dintre ambițiile sale şi să păstreze secretul 
prieteniei lor, pentru ca, la momentul potrivit, să poată profita 
din plin de ea. 

În plină maturitate, Sethi era un om puternic, cu un chip 
armonios, dar sever şi cu un mers sigur. 

Mehy se înclină înaintea lui cu respect: 

— Sînt fericit să vă revăd, generale, după scurta noastră 
întîlnire din Pi-Ramses. Mi s-a vorbit cu multă admiraţie despre 

trupele dumneavoastră de elită. De aceea, mi-am dorit să le 
văd eu însumi. Sînt, poate, sceptic... Unii înţelepţi chiar ne 
recomandă această îndoială constructivă. Dar să nu pierdem 
vremea, căci ea e prețioasă pentru amindoi. Arătaţi-mi 
cazărmile! 

- Trebuie să înţeleg că ar trebui să dau ordin de mobilizare 
generală? 

- Nici vorbă, generale! Datorită faraonului Merenptah, 
duşmanii noştri potenţiali stau liniştiţi şi atmosfera este calmă. 

Cu toate acestea, sînt interesat de garnizoanele tebane, 
pentru că nu se ştie niciodată ce ne rezervă viitorul. Nu există 
decit o singură certitudine: faptul că îmbâtrînim. Preaiubitul meu 
tată îşi duce povara anilor ca oricare dintre oameni; cînd va 
trebui sâ-i urmez la tron, sper că voi putea conta pe fidelitatea 
demnitarilor şi a ofiţerilor superiori. Sper că mă înţelegeţi, 
generale... 

- Teba vă este şi vă va rămîne devotată. 

- Fiul meu, Amenmes, s-a simţit bine aici? 

— Cred că i-a plăcut ţinutul, dar mai ales armăsarul pe care 
am avut plăcerea să i-l ofer şi pe care l-a luat cu el în capitală. 

— Amenmes este un bun călăreț şi un visător căruia îi place 
să se distreze. Dacă va şti sâ-şi vadă lungul nasului, va duce o 
viată fără griji. Oare poate exista o soartă mai bună? 

64. 

Tribunalul  Locaşului Adevărului, prezidat de scribul 
Mormîntului, aprobă adoptarea lui Paneb de către cuplul format 
din Clara, femeia înţeleaptă, şi Nefer cel Tăcut, şeful echipei din 
dreapta şi maestrul de operă al confreriei. De acum înainte, în 


toate documentele oficiale, Paneb avea să fie desemnat ca fiu al 
Clarei şi al lui Nefer, moştenitor al părinţilor săi adoptivi şi 
servitor al Ka-ului acestora, după moartea lor. 

Desigur, acest eveniment fericit era urmat de o petrecere la 
care lua parte întregul sat şi de cîteva zile suplimentare de 
odihnă, mult apreciate după o muncă atit de grea, atit la 
mormînt cît şi la templul lui Merenptah. 

Cu capul plecat, Fened Nasul, însoţit de ceilalţi cioplitori în 
piatră, se prezentară înaintea lui Paneb. 

- Nu sîntem dintre cei care acceptă să se scuze... Dar am 
spus o minciună gogonată şi vrem să ştii că o recunoaştem. Ce 
mai încolo şi-ncoace, am dori să ne împăcăm! La urma urmelor, 
important este să formăm o echipă şi putem spune ca, în 
prezent, te considerăm pentru totdeauna unul de-al nostru. 

- Constat că te pricepi la discursuri, îi spuse Paneb şi-l 
îmbrăţişa. 


- îţi aminteşti ce ţi-am promis acum cîţiva ani? îl întreba 
maestrul de operă pe fiul său adoptiv. 

- Ştiu că ţi-ai respectat toate promisiunile, mai mult decit 
nădăjduiam. 


- Dar nu şi pe cea despre care vreau să-ţi vorbesc. Sincer să 
fiu, aşteptam momentul cînd vei fi gata sa primeşti ceea ce 
urma să primeşti. 

Şi Paneb îşi aminti: 

- Cred că te referi la... o călătorie la piramidele de la Gizeh, 
lîngă Memphis. 

- Ai o memorie foarte bună. 

- Dar ce facem cu mormîntul... cu picturile mele... 

- Sala sarcofagului e săpată; a mai rămas doar lustruirea 
pereţilor, în vederea trasării grilei, în lipsa noastră, îi revine lui 
Ched misiunea de a îndruma echipa. 

Paneb îşi îmbrăţişa tatăl adoptiv, gata sâ-l sufoce. 


- Pînă la întoarcerea mea, îi spuse Nefer soţiei sale, tu vei fi 
atit maestrul de operă al confreriei cît şi femeia înţeleaptă. 

Regret că trebuie să-ţi asumi aceste responsabilităţi, dar a 
venit vremea ca Paneb să descopere mesajul piramidelor, în 


mod normal, n-ar trebui să apară nimic neobişnuit, nici la 
mormînt, nici la templu. 

- Oare în nord, este chiar atit de calm pe cît se crede? se 
îngrijoră Clara. 

- Recenta vizită a lui Sethi pare să dovedească faptul că 
pericolul unui conflict este înlăturat. Şi chiar dacă situaţia s-ar 
înrăutăţi, Memphis nu va avea de suferit. 

- Fii totuşi foarte prudent... 

- Cu fiul nostru alături, ce pericol m-ar putea pîndi? Doar tu 
şi Kenhir veţi şti unde sîntem şi cît va dura călătoria. Scribul 
Mormiîntului a închiriat o ambarcaţiune pe numele şefului 
auxiliarilor şi vom pleca miine, dis-de-dimineaţă. 

- Ciudat... Presimt această călătorie ca un blind apus de 
soare, dar, totodată, ca o furtună neaşteptată. Promite-mi că nu 
vei risca nimic, Nefer! 

Maestrul de operă îşi îmbrăţişa soţia cu duioşie. 


Paneb sorbea din priviri peisajele, ca şi cum ar fi băut din 
apele Deltei şi era încîntat de căldura tot mai mare a lunii 
aprilie, domolită încă de vintul din nord. Stînd tot timpul la 
prova, avea sentimentul că ia în stâpînire un pămînt nou, a cărui 
frumuseţe dorea s-o păstreze în memorie. 

Călătorul descoperea sate fermecătoare, cu case albe 
construite pe mici coline, departe de ameninţarea inundaţiilor, 
locuri plantate cu palmieri şi un ţinut liniştit, presărat cu mici 
sanctuare, dar şi cu temple impunătoare, la care se ajungea 
datorită debarcaderelor. 

Dar toate aceste minunăţii erau un fleac în comparaţie cu 
adevărata minune pe care Paneb o descoperi în zori, scăldată în 
lumina orientului: platoul de la Gizeh, pe care se înălţau 
piramidele lui Khufu, Kha-ef-Ra şi Men-kau-Ral1, străjuite de un 
sfinx uriaş, cu chip de faraon şi cu corp de leu. 

Năucit de atita frumuseţe şi măreție, colosul contemplă 
îndelung uriaşii de piatră, a căror veşmiînt de calcar sclipea în 
soare. 

- lată cum au redat originile vieţii constructorii Vechiului 
Imperiu, explică Nefer: unitatea s-a transformat în trei 
eminente, răsărite din oceanul primordial. 

- Oare de aceea o piramidă mică este mai înaltă decit 
mormintele slujitorilor Locaşului Adevărului? 


— Chiar sub o formă modestă, acest simbol ne leagă de 
predecesorii noştri din Epoca de Aur. Piramida este o rază de 
lumină pietrificată, care vine din lumea cealaltă, din lumea în 
care nu există moarte. 

Nefer îl conduse pe Paneb pînă la vechiul atelier, cel al 
planurilor, acolo unde fuseseră concepute piramidele gigantice; 
aici munceau cioplitorii în piatră însărcinaţi cu întreţinerea 
mormintelor demnitarilor care-i slujiseră cu credinţă pe monarhii 
constructori. 

Chel şi bine făcut, şeful atelierului îi întîmpină pe vizitatori: 

- Cine sînteţi? 

- Eu mă numesc Nefer cel Tăcut şi sînt însoţit de fiul meu 
adoptiv, Paneb cel Zelos. 

1 Khufu. „Dumnezeu sa mă apere", cunoscut sub numele 
grecesc de Kheops; Kha-ef-Ra, „Ra, înălţat în glorie", Khephren; 
Men-kau-Ra, „Puterea creatoare a lui Ra e veşnică", Mykerinos. 

Şeful atelierului se dădu un pas înapoi: 

- Nu eşti cumva... maestrul de operă al Locaşului 
Adevărului? 

Nefer îi arătă sigiliul. 

- Toţi cioplitorii în piatră din ţară au auzit vorbindu-se 
despre tine... Este o mare bucurie să te primim aici! 

- Aş dori să-i dezvălui fiului meu geometria sacră a 
piramidelor. Am fi putut s-o facem în satul nostru, dar am 
preferat ca Paneb să se bucure de această revelaţie chiar aici, în 
preajma acestor monumente. 

Iniţierea începu imediat. 

Paneb descoperi realitatea triunghiului 3/4/5, cifra Trei 
corespunziînd lui Osiris, Patru lui Isis şi Cinci lui Horus; în inima 
pietrei dăinuia triada divină pusă în acţiune de proporţia aurie, 
cheia principiului armoniei impregnat în formele naturale şi al 
coerenţei unui edificiu, învăţă legile echilibrului dinamic al 
arhitecturii, în care simetria nu-şi avea locul, şi reuşi să 
reproducă nişte calcule complexe, dintre care cel al volumului 
trunchiului de piramidă. 

Entuziasmat, Paneb îi demonstra lui Nefer câ-şi însuşise 
bine aceste lecţii. 

- Nu te pierde în probleme teoretice, îi recomandă maestrul 
de operă. Nu trebuie să ai încredere decit în adevărul materiei şi 
în experienţa dobiîndită de propria mînă; consideră fiecare 


monument ca o fiinţă vie şi unică, indiferent dacă acesta este o 
mica stelă sau un templu imens. 

- Dar eu sînt, în primul rind... un pictor! 

- Sîntem aici pentru a-ţi lărgi orizontul, Paneb! Un artizan al 
Locaşului Adevărului trebuie să se priceapă la orice, pentru că 
nimeni nu poate prevedea ce sarcină ar putea primi într-o bună 
zi, pentru binele confreriei. 

În fiecare seară, tatăl şi fiul priviră apusul soarelui în 
preajma piramidelor din Gizeh, iar Paneb trăi clipe de neuitat. 

Faraonul Merenptah tocmai ieşea din templul lui Amon, în 
care celebrase ritualul dimineţii, cînd fu oprit de şeful gărzii sale 
personale: 

- A sosit la palat un mesager din Siria, Maiestate, şi ar vrea 
sa va vadă cît mai repede. 

Regele îl primi în sala de audienţe. 

- Situaţia e foarte gravă, Maiestate; se pregăteşte o mare 
coaliţie în vederea atacării Egiptului la frontiera de nord-est. 

- Cine sînt cei care fac parte din coaliţie? 

- După constatările iscoadelor noastre, sînt ahei, anatolieni, 
etrusci, licieni, sarzi, israelieni şi cretani, cărora li s-au alăturat 
libieni şi beduini. Cu toţii sînt mai multe mii de oameni hotăriţi 
să dea navală peste noi şi sa distrugă totul în calea lor. 

- De ce n-am fost prevenit mai devreme? 

- Au existat dificultăţi de transmitere... Şi neîncrederea 
funcţionarilor din regiune. Diplomaţii noştri considerau că 
amintirea lui Ramses cel Mare era destul de vie pentru a 
împiedica organizarea unei asemenea coaliţii. 

Merenptah îşi convocă pe dată consiliul de război, căruia 
mesagerul îi dădu cît mai multe amănunte cu putinţă despre 
poziţia inamicului şi a armamentului pe care acesta îl deţinea. 

- Ce propuneţi? întrebă regele. 

- Există o singură strategie valabilă, Maiestate, îşi exprimă 
părerea cel mai virstnic dintre generali: să ne stringem toate 
trupele la frontieră, fâcînd-o imposibil de trecut. 

Cu toţii îl aprobară pe general. 

- Daca am proceda astfel, spuse Merenptah, duşmanii ar 
rade multe sate de pe faţa pâmiîntului şi ar masacra o mulţime 
de civili care se încred în noi. 

- Astea sînt neajunsurile războiului, Maiestate. 


- Râmînînd pasivi, generale, riscam o înfringere! Vom 
adopta o altă strategie: vom ataca duşmanul în timpul înaintării 
sale, chiar în inima Siro-Palestinei. 

- Ar fi o manevra foarte îndrăzneață, Maiestate, şi... 

- Am hotărît, generale, şi ne vom angaja toate forţele în 
luptă, pentru a lovi repede şi în forţă. 

Aghiotantul lui Merenptah îl anunţă pe rege ca alt mesager 
cerea să fie primit degrabă. Cel care răspundea de paza militară 
a frontierei de nord-vest fu invitat să vorbească în faţa 
consiliului de război: 

- Sînt extrem de îngrijorat, Maiestate! Triburile libiene au 
format o federaţie şi, fără nici o îndoială, se pregătesc să ne 
atace! 

Estul şi vestul Deltei erau amenințate, nordul Egiptului era 
prins ca într-un cleşte, din care nu putea ieşi neatins, o 
civilizaţie milenară era ameninţată să se prăbuşească... 

- După tine, în cit timp vor fi gata libienii să înceapă 
ostilitățile? 

- Cam într-o lună... Mai ales dacă au Memphisul drept 
obiectiv, aşa cum presupun iscoadele noastre. 

Membrii consiliului de război se cutremurară: 

- Pentru a proteja oraşul, ar fi bine să chemăm, ca întărire, 
trupele tebane, propuse unul dintre ei. 

- Nici vorbă! îi spuse tăios regele. Dacă nubienii vor profita 
de aceste tulburări pentru a se revolta, Teba ar râmine fără 
apărare. 

-Atunci, Maiestate... 

- Este clar cum vom proceda: avem la dispoziţie o lună 
pentru a distruge coaliția şi a reveni din Siro-Palestina, pentru a 
salva Memphisul de agresiunea libiana. Acesta este preţul 
supravieţuirii Egiptului. 

65 

După iniţierea lui Paneb în tainele geometriei, cioplitorii în 
piatră îi propuseră să viziteze, alături de Nefer, vechiul oraş, 
prima capitală a Egiptului. Fiul adoptiv al maestrului de operă 
descoperise vechea citadelă cu ziduri albe, templele lui Ptah, 
Hathor şi Neit, palatele regale şi cartierele artizanilor, sfirşindu- 
şi ziua într-o tavernă, în care se putea bea o bere rece. 

Formau un grup vesel, întrecîndu-se care mai de care să 
istorisească întîmplâri hazlii; Paneb tocmai se pregătea să le 


povestească pe ale sale, cînd un ofiţer, urmat de vreo zece 
soldaţi, intrară în tavernă. 

- Linişte! ordonă el. Ascultaţi-mă cu atenţie! 

îngrijoraţi, îşi îndreptară cu toţii privirile către ofiţer. 

- Trupele din Memphis sînt în stare de alertă, căci, dintr-o 
clipă în alta, ne temem de un atac al libienilor. Dată fiind 
gravitatea situaţiei, avem nevoie de cît mai mulţi voluntari 
pentru a apăra oraşul; dacă ar cădea în miinile adversarului, 
populaţia ar fi masacrată. Sper că veţi şti să vă puneţi în valoare 
curajul. 

Nefer vru să se ridice, la fel ca şi ceilalţi, dar Paneb îl opri, 
punîndu-i mîna pe umăr, cu fermitate. 

- Nu tu, tată! Tu eşti maestrul de operă al Locaşului 
Adevărului şi nu trebuie sâ-ţi pui viaţa în pericol. 

- lar tu eşti pictor şi... 

- Dacă voi muri în luptă, lucrarea va fi terminată de Ched 
Salvatorul. 

Unul dintre cioplitorii în piatră din Memphis vorbi în numele 
colegilor săi: 

- Paneb are dreptate, iar ofiţerul va fi şi el de acord. Fiecare 
dintre noi ştie cîtă importanţă acordă regele Locaşului 
Adevărului. Locul tău este acolo, Nefer! 

- Dar Paneb face parte din echipa mea şi... 

- Tocmai de aceea, îi taie vorba Paneb. Eu sînt cel care 
trebuie să apere onoarea confreriei noastre. N-avea grijă, libienii 
nu vor fi dezamăgiţi. 


Merenptah lovise repede şi tare, angajindu-şi aproape toate 
trupele într-un asalt hotăritor şi prinzînd momentul în care şefii 
coaliţiei se certau între ei pentru probleme de întiietate în 
împărţirea valoroasei prade, pe care o considerau deja cucerită. 

Prima armată egipteană atacase prin est, a doua prin sud şi 
a treia prin vest. Cea de a patra se mulţumise să intervină ca 
întărire, cînd bătălia era deja ciîştigată. Dezorganizaţi, primind 
ordine contradictorii, cei din coaliţie săriseră în aer ca o rodie 
prea coaptă. Unii fugari se refugiaserâ în oraşele Gezer şi 
Ascalon, pe care egiptenii le luaseră, de îndată, cu asalt; alţii 
reuşiseră să scape, ajungind alături de trupele libiene 
concentrate pe înălţimea Fayum, la sud-vest de Memphis. 

Regele nu le lăsase nici o clipă de răgaz armatelor sale. 


Ultimele centre de rezistenţă fiind eliminate şi Siro- 
Palestina fiind din nou sub control, ajunsese la Memphis în marş 
forţat. 

Fiul său Sethi îl aştepta la intrarea în citadela cu ziduri albe. 

- Memphis va rezista oricărui asalt, Maiestate! 

- Să nu stăm cu miinile în sîn, hotărî monarhul, şi să 
continuăm aplicarea strategiei care ne-a adus această primă 
victorie. 

- Vom lăsa Memphisul fără apărare? 

- în noaptea asta, zeul Ptah mi-a apărut în vis şi mi-a oferit 
o sabie care mi-a dat încredere şi curaj. Cercetaşi! sâ-mi dea 
poziţia exactă a libienilor şi-i vom nimici înainte să ne atace. 

După o ultimă şedinţa, hotârirea fusese, în sfîrşit, luată: cel 
care-i va conduce pe cei zece mii de luptători Hbieni la cucerirea 
Memphisului va fi şeful de trib Merie. 

Înfringerea coaliţiei, în nord-estul Egiptului, nu-i zdruncinase 
ambiția. Bătălia fusese aprigă, trupele egiptene erau sfirşite de 
oboseală, iar Memphisul pustiit. Cînd apărătorii săi vor da piept 
unei hoarde de războinici tatuaţi şi bărboşi, urlînd cît îi ţine gura, 
cu pârul împletit şi împodobit cu pene mari, li se va face frică şi 
nu vor mai rezista multă vreme. 

După ce va pustii Memphisul, Merie va ocupa oraşul sfint 
Heliopolis, a cărui distrugere îi va descuraja pe duşmani. Apoi, 
victoriile vor veni, una după alta, înaintea cuceririi întregii Delte, 
urmate, la sud, de o invazie nubiană. 

Înfrîngerea coaliţiei nu-l surprinsese pe şeful libienilor. Rolul 
lor major nu era, oare, să slăbească puterea duşmanului, 
oprindu-l departe de Memphis, pentru a lăsa cîmp liber 
principalului val de asalt? 

Merie ar fi şters astfel secole de umilinţă. Pentru prima 
oară, Libia ar învinge Egiptul şi i-ar lua în stâpînire comorile. lar 
el îl va ucide pe Merenptah cu propriile mani, strâpungîndu-i 
trupul cu lancea şi nu-i va cruța nici un membru al familiei, 
fâcînd să dispară întreaga dinastie. 

Noul rege al Egiptului se va numi Merie. 


A treia zi din a treia lună a celui de-al treilea anotimp era 
toridă, aşa cum este adeseori sfirşitul lunii mai. Avînd 
încheieturile miinilor împodobite cu brățări, Merie îmbrăcase o 
robă împodobită cu motive florale şi-şi încrucişase pe piept un 


centiron, îşi prinsese la centură un pumnal şi o sabie scurtă. 
Coaforul personal îi aranjase firele bărbii sale ascuţite şi-i 
împărţise în trei pârul asemănător unei coame dese. Apoi îi 
împleti părul din mijloc într-o coadă lunga, înfâşurînd-o strîns în 
partea sa inferioara şi-i înfipse cele două pene de struţ, puţin 
depărtate una de cealaltă. 

După un dejun copios, care le ridicase moralul, soldaţii 
libieni nu mai aşteptau decît semnalul de plecare. 

De îndată ce Merie se ivi din cortul său, un călăreț pătrunse 
în tabără, în galop, oprindu-se înaintea şefului: 

- Egiptenii... sînt aici! 

- Cercetaşi? 

- Nu, o armată, o enormă armată în frunte cu faraonul! 

- Imposibil! N-avea timp să se reîntoarcă din Palestina. 

- Sîntem încercuiți! 

Prima ploaie de săgeți făcu puţine victime, dar instala 
panica în tabăra libiana. Merie îşi adună cu greu oamenii care se 
risipiseră în toate direcţiile. Primii egipteni treceau deja peste 
palisadele improvizate, protejaţi de tirul continuu al arcaşilor. 

-La canal, repede! 

A încerca să-şi apere tabăra ar fi însemnat să se sinucidă. 

Trebuia mai degrabă să se refugieze pe corăbii şi să se 
retragă. 

Flăcările ce urcau către cer îl paralizară pe Merie. Faraonul 
atacase din toate părţile şi dăduse foc ambarcaţiilor. 
Înconjurindu-l pe şeful libian, oamenii cădeau sub loviturile unui 
adversar nemilos, care înainta cu o viteză fulgerătoare. 


Bătălia dura de cinci ore şi avea să se termine în curînd. 

După dezordinea de la început, libienii îşi reveniseră şi 
luptaseră cu înverşunare, ştiind că duşmanul nu-i va cruța. 
Merie îşi adunase ultimele forţe pentru a încerca un contraatac, 
sperînd să spargă încercuirea. 

Distrindu-se ca un nebun, Paneb îi văzuse pe libieni 
râspîndindu-se pe diguri ca şoarecii şi-i prinsese în cursă pe vreo 
cincizeci dintre ei. Săbiile şi pumnalele nu-l speriau pe tînărul 
colos; rupea braţele duşmanilor şi-i punea la pămînt doar cu un 
pumn tras în creştet. Sub ochii holbaţi ai infanteriştilor făcea o 
mulţime de prizonieri. 


Tabăra libiana era în flăcări, iar fumul acoperea fuga celor 
învinşi, în treacăt, Paneb dobori vreo zece soldaţi, care făcuseră 
greşeala să fuga înspre el. 

Privirea îi fu atrasă de un bărbat înalt, îmbrăcat într-o roba 
pestriță şi încălţat cu sandale scumpe, care încerca să urce într- 
un car tras de un cal prea speriat pentru a mai înainta. Animalul 
se cabra nechezînd şi libianul renunţă la intenţia sa. 

- Tu, cel de colo! urlă Paneb. Predâ-te sau îţi rup oasele! 

Merie îşi lansă sulița către el, dar braţul îi tremura şi arma 
nu făcu decit să şteargă umărul colosului. lritat, Paneb se 
aruncă asupra sălbaticului care fusese gata sâ-l rănească. 

Un libian încercă să acopere fuga şefului său, dar Paneb îi 
sparse nasul cu cotul, înnebunit, Merie îşi scosese sandalele, să 
poată alerga mai repede; urmăritorul său calcă în picioare 
penele căzute pe pamînt şi, plin de sîngele libienilor, dintr-un 
salt, îi sări în spate. 


Abia fusese obţinută victoria, că o droaie de scribi îşi 
făcuseră bilanţurile contabile, pentru a-i da faraonului un raport 
detaliat. 

Superiorul lor se prezentă în faţa regelui, care privea spre 
cîmpul unde luptaseră oamenii săi, obţinînd victoria. 

- înainte de a mai face o verificare, Maiestate, iată primele 
estimări ale bunurilor luate de la inamic: 44 de cai, 11 594 de 
boi, măgari şi berbeci, 9 268 de săbii, 128 660 de săgeți, 6 860 
de arcuri, 3 174 de vase de bronz, 531 de bijuterii de aur şi 
argint şi 34 bucăţi de stofă. 9 376 libieni au fost răpuşi, 800 
făcuţi prizonieri, iar ceilalţi au dispărut. 

— Mai adăugaţi un prizonier: şeful lor! se auzi vocea 
puternică a lui Paneb, care îl împingea de la spate pe Merie, 
care tremura din toate mădularele. 

Acesta din urmă se aruncă la picioarele lui Merenptah, 
implorîndu-i iertarea. 

- Te cunosc, îi spuse regele colosului. Nu eşti cumva artizan 
în Locaşul Adevărului? 

- Sînt Paneb, fiul lui Nefer cel Tăcut şi al Clarei, femeia 
înţeleaptă, Maiestate, răspunse pictorul fâcînd o plecăciune. 

- Cum de te afli aici? 


- Nefer voia sâ-mi arate piramidele şi Memphisul... Zeii mi- 
au îngăduit să iau parte la această luptă şi să vi-l aduc pe acest 
laş care încerca să fugă. 

Vitejia lui Paneb avea sa fie curînd celebrată în toată tara, 
aflindu-se astfel că Locaşul Adevărului nu ezitase să lupte alături 
de soldaţii faraonului. 

- îţi încredinţez o misiune importantă, Paneb! Un scrib îţi va 
înmîna un papirus conținînd relatarea victoriei mele asupra 
libienilor şi a luminii asupra întunericului. Tu te vei duce la 
Karnak şi vei grava acest text pe peretele interior al zidului de 
est al curţii celui de al şaptelea pilon al templului lui Amon. Toţi 
cei de faţă să-l venerăm pentru că ne-a îndrumat inimile şi ne-a 
întărit braţele! 

O rugă mută urcă spre cerul albastru al unei calde seri de 
mai, în care cele Două Regate se bucurau de pacea reciştigată. 

66. 

Scrisoarea guvernatorului din Elefantina aducea o veste 
îngrijorătoare: după cele spuse de iscoade demne de încredere, 
în Nubia se punea loc de revoltă. Mai multe triburi considerau că 
era momentul să năvălească în Egipt prin sud, încercînd să se 
alăture cuceritorilor din nord. Atunci va sosi clipa negocierilor şi 
a împărţirii resturilor uriaşului fârimiţat. 

Mehy nu putea interveni fără ordinul faraonului, care ar 
avea, poate, nevoie de trupele tebane în Deltă; se mulţumi doar 
să pună garnizoanele în stare de alertă şi să trimită o iscoadă la 
Pi-Ramses, pentru a cere instrucţiuni precise. 

Sosirea prinţului Amenmes risipi orice îndoială: 

- Victorie totală, generale! Libienii şi aliaţii lor au fost 
exterminați. Strategia regelui a făcut minuni: să-l iei pe duşman 
cu asalt înainte ca el să apuce să te atace. 

Aceste veşti nu-l liniştiră pe Mehy: 

- îmi păreţi necăjit, generale... Nu vă bucură succesul lui 
Merenptah? 

- Mă bucură cît se poate de mult, dar a apărut un alt 
pericol: 

o revoltă în Nubia. 

- Faraonul o prevăzuse, iar eu m-am reîntors pentru a va 
transmite ordinele sale: sa atacați imediat, lasînd la Teba cît mai 
puţini soldaţi. Vom comanda împreună. 


Dacă Merenptah nu-l trimisese decît pe prinţul Amenmes 
înseamnă că avea încredere în Mehy şi în forţa armatei tebane, 
pentru a-i nimici pe nubieni, curajoşi, dar prost organizaţi. 

Această luptă stîrnea interesul generalului care, cu această 
ocazie, avea să experimenteze noile virfuri de săgeată şi săbiile 
scurte, fabricate de curînd cu ajutorul tehnicilor inventate de 
Dakter. 

- Oamenii mei sînt gata de plecare, prinţe! 

- Va fi prima mea victorie, generale! 


Aclamat de către auxiliarii înştiinţaţi deja asupra faptelor 
sale de arme, fapte care luau amploare pe măsură ce treceau 
din gură în gură, Paneb fu primit cu căldură de cele două echipe 
ale Locaşului Adevărului. 

- Am auzit că ai ucis peste o sută de libieni. Aşa e? întrebă 
Nakht. 

- N-am ucis pe nimeni, dar am făcut cîţiva prizonieri, printre 
care şeful lor. 

- L-ai văzut pe rege? întrebă Pai Piinică-Bună. 

- Mi-a poruncit să gravez povestea victoriei sale pe un zid 
din Karnak. 

Artizanii se dădură la o parte, făcîndu-i loc maestrului de 
operă. 

- M-au urcat cu forţa pe o corabie ce se îndrepta spre Teba, 
explică Nefer, deşi doream să râmiîn la Memphis. 

- Excelentă iniţiativă din partea colegilor noştri, consideră 
Paneb. După cum ţi-am promis, n-am avut de ce să mă tem. 

Şi apoi, prin mine, faraonul a hotârit să ofere o recompensă 
confreriei. 

- Ne oferă hrană la alegere şi vinuri de soi? întrebă Renup 
cel Jovial. 

- Ne vor fi livrate chiar miine; şi vom mai primi o importantă 
cantitate de metale preţioase, din care, o parte va fi folosită la 
fabricarea uneltelor. 

- Şi cealaltă parte? se îngrijoră Fened Nasul. 

- Va fi împărţită între noi. 

- înseamnă, constată Didia cel Generos, că vom fi bogaţi! 

- Eu, hotărî pe loc Karo cel Posac, îmi voi cumpăra o vaca cu 
lapte. 


În timp ce fiecare îşi anunţa, tare şi cu forţă, proiectele de 
artizan înstărit, Paneb îşi îmbrăţişa fiul pe care Uabet cea Pură i- 
| aduse, foarte mîndră de isprăvile soţului ei. 

- Mi-a fost teamă, mărturisi ea, dar ştiam că te vei întoarce. 

- Pe libieni i-ar fi putut învinge chiar şi o bucăţică de femeie 
ca tine! Nu ştiu să alerge; te sperie doar cu tatuajele lor. l-am 
adus lui Aperti cele două pene ale comandantului lor; îi vor 
aminti că nu trebuie niciodată să fugă. 

- Ai devenit un erou, aprecie Ched Salvatorul, cu ironie. 

- Ştii la ce mă gindeam înainte să-i pun la pămînt pe libieni? 

La picturile care au mai rămas de făcut în mormîntul regal. 

- în lipsa ta, n-am avansat deloc. 

- Ipuy şi Renup mă vor ajuta să gravez hieroglifele la Karnak 
şi mă voi reîntoarce cît mai repede în Valea Regilor. Dacă ai 
putea vedea ce culori am în minte... 

Lui Paneb i se păru că citeşte un fel de uşurare în privirea 
lui Ched Salvatorul, ca şi cînd maestrul îşi aşteptase discipolul 
cu nerăbdare. Dar se înşela, desigur. 


Sărbătoarea ţinuse toată noaptea; fiecare înţelesese că 
Paneb, în ciuda purtării sale uneori nepotrivite, nu putea lipsi din 
confrerie. Chiar şi adversarii săi cei mai aprigi trebuiau să 
recunoască faptul că bravura lui îi îmbogăţise. 

Nefer intră primul în dormitor. Obosit, se pregătea să se 
întindă pe pat, cînd vocea Clarei îl ţintui locului: 

- Te rog să nu mai faci nici un pas! 

Clara aprinse o lampă şi o ridica la înălţimea soţului său. 

La lumina flăcării văzură pe pemă, un enorm scorpion negru 
gata de atac. Dacă maestrul de operă s-ar fi culcat, ar fi fost 
înţepat în ceafă şi ar fi avut prea puţine şanse să scape cu viaţă. 

- Dâ-te încet înapoi, îi ceru ea. 

- O să caut un băț. 

- Nu încerca să-l ataci... E stâpinit de o energie negativa, pe 
care am simţit-o în întuneric. 

Femeia înţeleaptă înainta, la fel şi scorpionul. 

— „Rămii nemişcat, îţi voi închide gura! spuse ea folosind o 
incantaţie veche, reveiată de zeiţa Isis. Veninul tău să se 
oprească, dacă nu, îi voi tăia mîna lui Horus şi voi orbi ochiul lui 
Seth. 


Stai liniştit, precum Seth cel Răzbunător înaintea lui Ptah, 
stâpînul artizanilor! întoarce-ţi veninul împotriva ta şi pleacă în 
întunericul din care vii!" Monstrul se întoarse şi păru că se 
micşorează. Deodată, cu o violenţă care o surprinse pe femeia 
înţeleaptă, se înţepă pe el însuşi, murind sub ochii lor. 

Clara îi arse cadavrul. 

- Cineva l-a adus în camera noastră pe acest ucigaş, afirmă 
ea, aruncînd asupra lui nişte farmece cunoscute de toţi artizanii, 
care le folosesc pentru a nu fi înţepaţi în munţi. Dar a inversat 
cuvintele magice, pentru a-l face pe scorpion să crească şi să 
devină mai agresiv. 

- Din nou duşmanul acela din umbră... Oare cînd va înceta 
de a mai face râu? 

- A mers prea departe pentru a putea renunţa. De acum 
înainte, vei purta o amuletă reprezentind nodul lui Isis; în 
interior, voi pune un papirus mititel, pe care vor fi scrise 
incantaţii care să te apere. 


împinsă de un vînt ce nu mai contenea, flota egipteană 
înainta repede către Marele Sud. Mehy luase cu el o importantă 
cantitate de provizii, ca pentru o campanie lungă şi grea. Prinţul 
Amenmes fusese impresionat de numărul mare de săgeți, 
arcuri, sulițe şi săbii încărcate într-un vas de transport. 

- Am făcut progrese, îi mărturisi generalul lui Amenmes; 
vîrful suliţelor este acum la fel de dur si de solid ca al săgeţilor, 
fiind în stare să străpungă şi o armură. Ca să nu mai spun că 
veţi fi surprins de minerul săbiilor. 

- Atitea arme noi... Este extraordinar! 

- Ne vor fi de folos pentru a-i învinge pe nubieni... Dar nu 
credeţi că, pentru o vreme, folosirea lor ar trebui să se limiteze 
la trupele tebane? 

- înţeleaptă sugestie, generale! 

Amenmes aprecia din ce în ce mai mult atitudinea lui Mehy, 
care îi încredința un secret militar de cea mai mare importanţă. 

De îndată ce lui Merenptah va trebui sâ-i urmeze cineva la 
tron, între Sethi şi fiul său se va declanşa o luptă crudă; şi 
acesta din urmă avea acum un avantaj care ar putea fi cu atit 
mai hotăritor cu cît tatăl nu ştia de existenţa lui. Mehy îşi 
alesese tabăra, cea a tinereţii şi a ambiţiei îndreptăţite, iar 
Amenmes nu va uita acest lucru atunci cînd va urca pe tron. 


- Peisajul e superb, dar cam înfricoşător, spuse prinţul; în 
pilcurile de palmieri s-ar putea ascunde arcași. 

- Am avut grijă să trimit cîţiva cercetași călare. Unii au luat- 
o de-a lungul Nilului, iar ceilalţi, spre deşert. De îndată ce vor 
repera duşmanul, vor veni să ne pună în gardă. 

- Oamenii pe care-i aveţi îmi par foarte încrezători... 

- Sînt doar bine antrenați şi gata să acţioneze la cel mai mic 
pericol. Este rezultatul reformei pe care am pus-o la punct de 
cîţiva ani, trezind vigilenţa garnizoanelor adormite. 

Amenmes îl admira pe general. Oamenii îi semănau la 
caracter. 

În depărtare, se zărea un nor de praf. 

Un cercetaş. 


Călărețul le aduse vestea că trupele tebane atacaseră prin 
surprindere tabăra nubiană. Noile arme îi înspâimîntaseră pe 
duşmani; săgețile şi lânciile străpunseseră cu uşurinţă scuturile 
nubiene, iar săbiile frîngeau pumnalele şi suliţele adversarului. 

În ciuda curajului lor, războinicii negri nu rezistară multă 
vreme, fiind reduşi în scurtă vreme la un ultim careu care, deşi 
se ştia învins, refuza cu încăpâţinare să se predea. 

Mehy le ordonă arcaşilor să se îndepărteze şi nubienii 
crezură că, astfel, le va cruța viaţa. 


Dar generalul voia să ştie de la ce distanţă puteau fi loviți 
de noile virfuri ale săgeţilor. Fu satisfăcut de această 
experienţă, căci nici un nubian nu râmase în viaţă, deşi distanţa 
de la care săgețile erau lansate era incredibil de mare. 

Avertizat de masacrul ce avusese loc, cel de-al doilea trib 
răsculat depuse armele, iar şeful lui îl imploră pe Mehy să-i ierte. 

Generalul îl lăsă pe prinţul Amenmes să hotărască, iar 
acesta se arătă neîndurător, condamnindu-i pe rebeli la muncă 
silnică în minele de aur pe viaţă. 

- Prinţe, îi spuse respectuos generalul, îi puteţi scrie regelui 
că aţi pus capăt revoltei nubiene şi că Egiptul nu mai are de ce 
să se teamă de Marele Sud. Eu şi oamenii mei vă felicităm 
pentru această măreaţă victorie, care va fi, desigur, sărbătorită 
cum se cuvine, atit la Pi-Ramses cît şi la Teba. 


Prima victorie a unui viitor faraon... Amenmes asculta 
încîntat cuvintele generalului, care ştiuse sâ-i înţeleagă 
adevăratul caracter. 

67. 

Urmîndu-l pe maestrul de opera, Paneb parcurse culoarele 
drepte către camera funerara a faraonului Merenptah, luminata 
cu lămpi al căror fitil nu fumega. 

Cei doi bărbaţi se opriră în pragul sălii mari şi boltite, 
susţinută la est şi la vest de două rînduri de coloane. La nord şi 
la sud fuseseră săpate patru încăperi mici, în care urma să fie 
depus tezaurul regal; în pereţii dinspre est şi vest erau 
amenajate şaisprezece nişe pentru statuetele menite să 
vegheze sarcofagul în care, noapte de noapte şi zi de zi, urma 
să se îndeplinească misterul învierii, departe de privirile 
oamenilor. 

Dincolo de această sală vastă, se afla un fel de criptă 
formată din trei capele, dintre care cea mai îngusta, axiala, intra 
în stîncă. 

- Truda cioplitorilor în piatră a luat sfîrşit, declara Nefer. 

Este rîndul desenatorilor şi al pictorilor să dea viaţă acestor 
pereţi, în afară de ultima încăpere. 

- Mormiîntul trebuie să rămînă neterminat? 

- Doar în aparenţă, aşa cum sînt toate în Valea Regilor. 

Ultima privire asupra unui loc de veci nu-i revine omului, ci 
invizibilului şi pietrei mamă. 

Suprafaţa care trebuia pictată era mare şi Paneb simţi o 
dorinţă de nestăvilit să dea grai acestor pereţi încă muţi: 

- Cit timp au la dispoziţie pictorii'? 

- Figurile simbolice pe care le alese Ched sînt foarte greu de 
executat, dar în armonie cu dimensiunile suprafeţei ornate. Aici, 
noi sîntem în cer, iar timpul nu mai contează; importantă e doar 
calitatea operei. 


La cei şase ani ai lui, Aperti era deja la fel de înalt ca un 
adolescent. Avea o pofta de mîncare uluitoare şi începea să 
pună în practică cele învăţate de la tatăl său, gata oricind sâ-i ia 
la pumni pe tovarăşii săi de joacă, al căror şef era. 

Dar tatăl său, care avea anumite idei despre educaţie, nu 
se mulțumea cu aceste prime succese. Precum toţi ceilalţi copii 
născuţi în Locaşul Adevărului, de îndată ce va învăţa să scrie şi 


să citească, va fi liber să părăsească satul, alegindu-şi o 
profesie; unii doreau sâ-şi continue studiile la şcoala de scribi 
din Karnak, alţii deveneau administratori de domenii sau se 
stabileau la oraş, ca artizani. Fetele care se hotărau să trăiască 
în afara satului găseau, adeseori, un soţ bun, onorat să ia de 
soţie o femeie educată sau se apucau de afaceri. 

Paneb se arăta sever cînd venea vorba rezultatele şcolare 
ale fiului său şi îi cerea destul de des sâ-şi refacă exerciţiile 
greşite. 

Il mai învăţa să coloreze vasele de lut, să fabrice sandale, 
sâ-şi ajute mama la bucătărie şi sâ-l servească pe oricare 
artizan care avea nevoie de o mină de ajutor. 

Văziîndu-l pe micul Aperti, solid construit, cărînd un urcior 
greu cu apă rece, Uabet cea Pură găsi de cuviinţă să intervină: 

- Nu crezi că totuşi ceri prea mult de la fiul tău, Paneb? 

- Cînd eşti tînăr, nu trebuie sâ-ţi economiseşti forţele. 

Flăcăul ăsta are atita energie, că mai poate da şi la alţii; 
numai fâcîndu-se util va învăţa să trăiască. Manile moi şi 
picioarele obosite sînt doar pentru cei neputincioşi. 

- Dar Aperti n-are decit şase ani! 

- Are deja şase ani... Din fericire, Gau cel Exact şi Pai 
Punică-Bunâ au acceptat sâ-i dea primele noţiuni de 
matematică. 

386 CHRISTIAN JACO Aperti e mereu cu capul în nori, aşa că 
va fi lovit peste degete şi cîteva bastoane bune îi vor deschide 
urechea de pe spate. 

După ce se întoarse din bucătărie, îl lovi cu pumnul în 
coapsă pe tatăl său. 

- Prea moale, băiete! N-ai antrenament. Vino să boxăm! 


Pereţii şi tavanul camerei funerare a mormiîntului lui 
Merenptah erau gata pentru a primi ornamente de o 
excepţională complexitate. Ched Salvatorul îşi folosise toată 
ştiinţa în acest proiect, a cărui amploare îl uimise pe Paneb. 

Pentru a se pregăti în vederea acestei sarcini care-i va 
depăşi, poate, posibilităţile, tînârul pictor hotârise să-şi petreacă 
seara singur, pe malul unui canal, la marginea ogoarelor. 
Soarele apunea, ţăranii se întorceau cu turmele de la păşune şi, 
în căldura înserării, se auzeau flaute din toate părţile. 


Cînd femeia ieşi din apă, Paneb crezu că este zeiţa cea rea 
despre care se vorbeşte în basme, cea care îi atrage pe bărbaţi, 
fâcîndu-i să se abată de la drumul cel drept şi să se îndrepte 
către o moarte atit de dulce, încît adormeau în braţele ei, 
ascultîndu-i glasul fermecat. 

Dar o recunoscu după pletele-i roşcate, ce se revărsau ca o 
cascadă peste trupul gol. Turcoaza se mlădia cu o graţie atit de 
îmbietoare, încît Paneb se repezi spre ea. Dar în clipa în care era 
gata s-o atingă, ea se feri şi se cufundă în apa canalului. 

Înota cu mai puţină vigoare decît iubitul ei, dar cu mai 
multă supleţe; îi scăpă de cîteva ori, chiar cînd era cît pe ce s-o 
ajungă. 

În cele din urmă, se lăsă prinsă şi, amîndoi, ieşiră la 
suprafaţă, înlănţuiţi şi nebuni de dorinţă. Cu feţele scăldate de 
ultimele raze ale apusului, se iubiră cu pasiune, apoi se întinseră 
pe mal. 

- Ştiai, Paneb, că există în apă nişte creaturi periculoase şi 
că trebuie să le adresezi formule magice pentru a se îndura de 
tine? 

- Ce formule doreşti să auzi'? 

- Pe cele ale unui pictor care nu-şi află somnul în pacea 
călduţă amicii sale familii. Puţini oameni au avut privilegiul de a 
decora camera învierii faraonului. Vrei să scapi acest noroc 
risipindu-ţi energia în fapte banale? Oricare bărbat este capabil 
să-şi iubească sofia şi să fie un bun tată. Dar tu ai fost ales de 
Ched să dai viaţă simbolurilor eternității în Valea Regilor. 

Paneb îşi închise ochii: 

- Mă crezi dacâ-ţi mărturisesc că mă tem de ceea ce mă 
aşteaptă? Mă gîndesc tot timpul la sala pe care maestrul de 
operă mi-a aratat-o şi la scenele schiţate de Ched... Mi-am văzut 
visul cu ochii, ştiu să desenez şi să pictez, dar acest mormiînt 
cere şi mult mai mult de la mine. Poate nici nu voi scăpa cu 
viaţă... lată de ce îi încredinţez fiului meu tot ce am învăţat, 
înţelegi? 

Neprimind nici un răspuns, deschise ochii. 

Turcoaza dispăruse. 

Pentru o clipa, Paneb se întrebă dacă nu cumva fusese 
victima apariţiei acelei fiinţe de temut ce trăia în ape; dar nici 
faptele, nici cuvintele Turcoazei nu-l purtaseră către neant. 


în marea sală de audienţă a palatului din Pi-Ramses, 
generalul Mehy se prezentă înaintea faraonului Merenptah 
pentru a-i da raportul despre măsurile de restabilire a păcii în 
Nubia, precum şi despre modul de administrare a provinciei 
tebane, ale cărei rezultate păreau excelente. 

De îndată ce Mehy termină, regele, care ascultase fără 
interes, nu făcu nici un comentariu şi se retrase în 
apartamentele sale personale. 

Decepţionat şi îngrijorat, generalul tocmai părăsea, abătut, 
palatul, cînd fu oprit de Sethi: 

- Păreţi necăjit, generale! Totuşi, la Pi-Ramses, nu se 
vorbeşte de dumneavoastră decit de bine. 

- Sincer să fiu, mi s-a părut că raportul meu nu i-a dat 
satisfacţie Maiestăţii sale. 

-.Regele v-a adresat vreo critică? 

- Nu, nici una. 

- Atunci, staţi liniştit! Tatăl meu nu se pricepe la diplomaţie. 

Cînd e nemulţumit, vorba îi devine tăioasă ca o sabie. 

Sethi vorbi mai încet: 

- V-o spun confidenţial, regele e cam suferind de cîteva zile. 

Şi-a redus audienţele aproape complet; simplul fapt că v-a 
primit dovedeşte că va stimează în mod deosebit. Numeroşi 
demnitari n-au avut aceasta şansa. 

- Sper că sănătatea suveranului nostru se va îmbunătăţi... 

- Avem medici pricepuţi, iar tatăl meu e un om robust; dar, 
oare, destinul fiecăruia dintre noi nu este în mîinile Cerului? 

Spuneţi-mi, generale... Se pare că trupele dumneavoastră 
s-au comportat remarcabil în Nubia. Aşa e? 

- într-adevăr, au dat dovadă de un curaj exemplar. 

- Fiul meu Amenmes a fost cu adevărat la înălţime'? 

- A luat parte la luptă cu multă vitejie şi puteţi fi mîndru de 
el. 

- Aţi accepta sâ-mi faceţi un mare serviciu, generale? 

- Dacă modestele mele posibilităţi o permit... 

- Mă tem ca nu cumva Amenmes, tînăr şi lipsit de 
experienţă cum este, să nu reacționeze neplăcut în unele 
situaţii. Mi se pare necesar să stea o vreme departe de capitală, 
pînă cînd viitorul se va limpezi... Şi cred că un om de calitatea 
dumneavoastră mi-ar putea ajuta fiul să se maturizeze şi să 
devină conştient de responsabilităţile sale. Sînt sigur că 


Amenmes se va simţi foarte bine la Teba. Cui nu i-ar plăcea să 
trăiască în acest superb oraş aflat sub protecţia zeului Amon? 


- Aşadar, sînt condamnat la exil! se mînie prinţul Amenmes. 

- Această perioadă petrecută la Teba nu mi-a fost 
prezentată ca o pedeapsă, preciza Mehy. 

- Mă ia drept un idiot şi vrea să mă îndepărteze de la Curte, 
de toate evenimentele importante ce vor avea loc în curînd! 

Probabil că nu ştiţi, generale, că regele e bolnav şi că 
medicii nu sînt tocmai optimişti în privinţa însănătoşirii lui. Sethi 
şi ambiţioasa lui soţie se văd deja încoronați! 

- Se poate, prinţe, dar de ce să fiți disperat? Dacă tatăl 
vostru a luat această hotărîre înseamnă că vă consideră un rival 
periculos. Teba e departe de capitală, dar cetatea zeului Amon 
domină 

tot Egiptul de Sus; faraonul nu se va putea lipsi nici de 
bogăţiile sale, şi nici de protecţia stăpiînului divin din Karnak. 
Ştim doar că echilibrul ţării se bazează pe unitatea dintre Sud şi 
Nord! 

- Vreţi să spuneţi că Teba mi-ar putea fi credincioasă, 
asumîndu-şi riscul de a se opune tatălui meu? 

- Atita vreme cît Merenptah va domni, îi voi executa 
ordinele cu credinţă. 

Amenmes zimbi: 

- Voi merge la Teba cu bucurie, generale! Cu un asemenea 
aliat, viitorul meu se anunţă mai puţin întunecat. Şi voi căuta să 
am la Pi-Ramses destul sprijin pentru susţinerea cauzei mele. 

Mehy se întreba care din cei doi, tatăl sau fiul, va cîştiga în 
lupta pentru tron. Sethi părea să fie cel preferat, dar ambiția 
tinârului Amenmes creştea zi de zi. Generalul trebuia sâ-şi 
continue jocul cu fineţe, pentru a ieşi învingător din această 
confruntare, orice s-ar întîmpla. 

68. 

Ched Salvatorul terminase portretul lui Merenptah purtînd 
peruca străveche cu benzi albastre şi aurii. Retuşa, pentru 
ultima dată, cobra, şi ea tot aurie, înălţată pe fruntea 
monarhului. Cu ochii obosiţi, cobori în camera funerară, în care 
Paneb făcea ultimele corecturi scenei principale, care înfăţişa 
cele trei stări ale luminii, corespunzind celor trei etape ale 
învierii: un copil gol, vopsit într-un un roşu-aprins, un scarabeu 


negru şi un disc roşu simbolizind numele lui Merenptah. 
Dedesubt, figura a cărei prezentare cerea multă delicateţe: un 
berbec cu aripi imense, evocînd în acelaşi timp puterea de 
creaţie a primului soare şi capacitatea de zbor a sufletului 
regelui înviat. 

- Ai ştiut să pictezi cu grijă pînă şi cel mai mic amănunt, 
Paneb, simplificînd contururile şi folosind culori puternice. 

Complimentul îl miră pe colos: 

- Am ceva de corectat? 

- Nu, nimic. Astăzi, îţi pot mărturisi că planul maestrului de 
operă mă speriase: un mormînt mai mare decit cel al lui 
Ramses, volume mai ample, o axă unică şi un program de 
sculptură şi pictură cum nu se mai realizase vreodată... Nefer nu 
s-a mulţumit sâ-şi copieze predecesorul; a creat un loc de veci 
într-un stil nou, care va servi, mai departe, drept model. Şi a 
trebuit ca eu însumi sâ-mi schimb maniera de a picta, învâţindu- 
te totodată esenţa meseriei noastre. Tu te-ai născut o dată cu 
acest mormint, Paneb, aici ţi s-a format mina şi, de acum 
înainte, nu mai ai nevoie de mine. 

- Te înşeli, Ched; fără privirea ta, aş fi pierdut. 

- Doar eu ştiu că Paneb colosul are uneori nevoie să fie 
sigur de ceea ce face atunci cînd trebuie să înainteze în 
necunoscut... Dar tu n-ai ezitat niciodată şi de aceea ţi-am dat 
tot ce am primit şi eu la vremea mea. Nu-mi mai eşti discipol, 
Paneb, ci egalul meu! 


- îmi pare râu că va deranjez, se tîngui Imuni, dar trebuie să 
reclam unele practici inadmisibile. 

- Te ascult, spuse Kenhir, continuînd să-şi scrie capitolul 
despre templele construite sau restaurate în timpul domniei lui 
Amenhotep al III-lea. 

- Gau a folosit prea mult papirus din stocul rezervat 
confreriei. 

- Nu, Ilmuni; eu j l-am dat pentru a desena schiţe 
amănunțite pentru şeful echipei din stînga. 

- Acest lucru va trebui notat, în mod explicit, în Jurnalul 
Mormiîntului. 

Kenhir îşi privi ajutorul cu reproş: 

- Mă înveţi tu cum să-mi fac meseria? 

Imuni se îmbujora: 


- Nu, bineînţeles că nu... 

- Mai ai ceva sâ-mi spui? 

- Trebuie să vă semnalez şi faptul că Userhat Leul a primit 
un bloc de alabastru, a cărui destinaţie n-a fost precizată pe 
borderoul de livrare. 

- Este absolut normal, din moment ce este destinat 
pregătirii coşciugului regal. 

- Nu ştiam nimic despre asta... 

- Şi acest fapt e absolut normal. Tu nu eşti nici scribul 
Mormiîntului, nici sculptorul-şef, dacă rtu mă înşel! 

Imuni îşi înghiţi saliva, dar îşi continuă acuzaţiile: 

- Comportarea lui Paneb este inacceptabila! Refuză sâ-mi 
precizeze numărul piinilor de culoare pe care le fabrica, 
foloseşte mai multe fitile decît ar trebui şi strică un număr 
incredibil de peneluri! Dacă şi ceilalţi membri ai echipei ar viola 
regulamentul aşa cum o face el, ar fi anarhie. 

- Să le luăm pe rînd, hotărî Kenhir. S-a creat dezordine pe 
şantier? 

- Nu, nu încă... 

- Pot să menţionez în Jurnalul Mormîntului că Paneb n-a 
lipsit nici măcar o zi? 

- Da, e adevărat, dar... 

- Eşti de acord cu faptul că opera a avansat în mod 
satisfăcător şi că pot face un raport oficial către faraon, pentru 
a-i da aceste veşti foarte bune? 

- Desigur, dar... 

- Dacă ai şti să deosebeşti ceea ce este important, lmuni, 
nu te-ai mai agita atita. 

- Paneb trebuie totuşi sancţionat! 

- Potoleşte-te, voi avea grijă! 

- Aş putea să ştiu şi eu ce măsuri veţi lua? 

- îl voi dojeni, dar, în acelaşi timp, îi voi cere sa nu-şi 
schimbe cu nimic metoda de lucru. 


Terminîndu-şi consultaţiile, Clara îşi continuă cercetările. 

Nu reuşise încă decit să încetinească orbirea lui Ched 
Salvatorul, negâsind însă remediul care ar putea-o împiedica. 

Cînd Nefer intră în laborator, tocmai consulta, pentru a nu 
ştiu cîta oară, un papirus medical din vremea piramidelor, care 


oferea o serie de prescripţii contra agenţilor patogeni care 
distrug ochiul. 

- Munceşti prea mult, Clara, eşti prea obosită. 

Ea îi zimbi în timp ce el o îmbrăţişa cu dragoste: 

-Trebuie să încerc totul pentru a-i salva ochii lui Ched. 

- Nu renunti niciodată... Şi ai descoperit ceva, nu-i aşa? 

- Ochii lui mor încetul cu încetul pentru că au pătruns 
paraziți periculoşi care transformă lent sîngele şi lichidele. 
Pentru a îndepărta întunericul care ameninţă să îi invadeze 
ochiul, am folosit un colir compus din tâmiie, răşină, ulei alb, 
măduvă de os şi sucul arborelui care produce balsam. Rezultatul 
nu mă mulţumeşte şi cred că ştiu şi de ce: îmi lipseşte un 
produs care să dinamizeze întreaga compoziţie şi să distrugă 
substanţele patogene, fără a vătăma ochiul. 

- Şi care e acel produs? 

- Un mineral pe care cei din vechime l-au numit 
„înţelepciune". 

- Cu alte cuvinte, piatra de lumină. 

- Cel puţin, asta e concluzia mea; am încercat o mulţime de 
alte minerale, dar n-am obţinut nici o ameliorare. 

- Ai dori deci să luăm o bucăţică din piatra de lumină, 
pentru a o putea include în formula ta şi pentru a încerca să-l 
vindecam pe Ched. 

- îţi ştiu dinainte răspunsul: piatra trebuie să râmină intactă 
pentru a da viaţă sarcofagului şi locul de veci al faraonului 
trebuie să fie pe primul plan. 

- Aşa e, Clara, şi mai există o ipoteză înspâimiîntâtoare pe 
care nu trebuie s-o neglijăm: presupune că Ched e cel care 
trădează confreria. 

- Nu, Nefer, nu poate fi el. 

- De ce eşti atît de sigură? 

- Felul lui de a fi l-ar putea face suspect, sînt de acord, şi 
nu-i stimează prea mult pe unii dintre membrii echipei, dar eu 
doresc sâ-l vindec. 

- Aceasta este dorinţa femeii înțelepte? 

- Maestrul de operă va decide. 


Scribul Mormiîntului ascultase ceea ce îi povestise femeia 
înţeleaptă, în prezenţa lui Nefer cel Tăcut. 


- Nu-mi place deloc ideea deplasării pietrei de lumină 
înainte de a o transporta la mormîntul lui Merenptah, bine 
păzită, spuse Kenhir, bombănind, în condiţiile actuale, este chiar 
periculos. N-am putea aştepta pînă se termină şantierul? 

- Pînă atunci, Ched va orbi, declară Clara. Acum încă i se 
mai poate salva vederea. 

— E o posibilitate... Dar nu şi o certitudine. 

- Avem nevoie de aprobarea dumneavoastră, preciza Nefer. 

- Nu crezi că reuşita operei este mai presus decit binele 
unui singur om? 

- Ched este un pictor de excepţie, care va face ultimele 
retuşuri ale celor mai importante scene din mormiînt; n-a 
terminat încă nici formarea lui Paneb, chiar dacă-l consideră 
egalul său. În cazul în care Ched se vindecă, atît opera cit şi 
confreria vor cîştiga prin geniul său. 

- Este, într-adevâr, gindirea unui maestru de operă! 

- Şi scribul Mormiîntului nu este de acord? 

- Cum te-ai gîndit să procedezi? 

- Ţinînd seama de locul în care se află piatra, răspunse 
femeia înţeleaptă, la răsăritul soarelui, voi tăia o bucăţică 
folosind o daltă de aramă; este momentul cînd ea se încarcă de 
lumina, cînd artizanii şi soțiile lor celebrează cultul strămoşilor, 
este momentul în care nu voi fi văzută de nimeni. 

— Am mai putea propune o capcană, îndrăzni Nefer; dacă 
duşmanul din umbră caută piatra, ar trebui să facă o greşeală 
care sâ-i fie fatală. 


în localul confreriei, Nefer îi anunţase pe cei din echipa din 
dreapta că, în curînd, lucrările mormîntului lui Merenptah vor lua 
sfîrşit. Pictorii şi desenatorii puneau ultima culoare, în timp ce 
sculptorii terminau statuile şi sarcofagele. Cit despre Thuty, 
acesta cizela ultimele bijuterii destinate să însoţească sufletul 
faraonului în lumea cealaltă. 

Fiecare ştia că numai piatra de lumină putea însufleţi 
statuile create în atelierul din sat. Şi nimeni nu se miră vâzînd 
localul închis şi păzit de Paneb, în ajunul transportului în Valea 
Regilor. 

Toţi se culcară devreme, avînd în vedere ziua grea care îi 
aştepta. 


Trădătorul aşteptă ca întregul sat să doarmă şi se duse să 
observe atelierul, în care, fără nici o îndoială, se afla piatra. Era 
imposibil sâ-l păcălească pe tînărul colos, dar nu rezista tentaţiei 
de a se apropia cît mai mult de comoară. 


Mare îi fu surpriza trădătorului constatind că Paneb nu era 
la postul său! Avea de spart doar un zăvor de lemn... şi piatra 
era a lui! 

Cu palmele umede, înainta, aproape în văzul oricui, cînd 
spaima îl tintui pe loc. Dacă era o capcană? 

Asta era, fără îndoială! lar comoara nici măcar nu era 
înăuntru, supravegheată de Paneb acolo unde era ascunsă, în 
aşteptarea hoţului. 

Trădătorul se retrase, încet-încet, ca o felină. 

69. 

Userhat Leul îşi umflă pieptul, privind statuia din şist aurit, 
care o reprezenta pe zeiţa Hathor. Trupul avea sâ-i râmînă 
veşnic tînăr şi subţire, iar zîimbetu-i divin va lumina întunericul 
mormiîntului. 

- Mai lustruieşte-i puţin călcîiul stîng, îi ceru el lui Renup cel 
Jovial. 

Acesta din urmă se supuse, folosind o piatră rotundă 
înfăşurată în piele, în timp ce sculptorul-şef verifica, una cite 
una, statuile din lemn aurit cu ochi incrustaţi din cornalină din 
calcar strălucitor şi din alabastru. Osiris, Isis şi alte divinităţi vor 
veghea asupra comorilor lui Merenptah, luînd parte, zi de zi, la 
învierea sa. 

Ipuy Iscoditorul intră în fugă în atelier: 

- Sper că totul e gata! Miine, vor veni somităţi să asiste la 
transportul statuilor. 

- Userhat Leul l-a părăsit deja pe maestrul de operă? în loc 
să te-nvirteşti de colo-colo, ajută-ne să terminăm lucrările! 

- Sînt îngrijorat pentru sarcofage... 

- Indicaţiile pe care le-am dat cioplitorilor în piatra erau 
totuşi clare! 

- Karo are o bronşită, iar Fened s-a rănit la picior. 

- Sâ-i vadă femeia înţeleaptă şi apoi să se apuce de treabă! 

- Aşa ar trebui, Userhat, dar tot mă tem că vor întîrzia. 

- Ocupâ-te tu de statui, să văd eu care e treaba. 


În celălalt atelier, în care fuseseră făcute sarcofagele 
regale, Nefer cel Tăcut îi ajuta deja pe Nakht cel Puternic, Karo 
cel Posac, Fened Nasul şi Casa-Funie. 

Vâzînd capodoperele, sculptorul-şef se linişti: 

- Au mai rămas de pus la punct doar mici detalii, aprecie el. 

- Urcarea şi coborirea în mormiînt riscă să ne pună ceva 
probleme, spuse cu îngrijorare maestrul de operă. 

- La treaba asta, eu sînt specialistul! afirmă Casa. Voi 
verifica eu însumi fiecare funie şi vă promit că nu vom avea nici 
un incident. 

- Dar unde sînt pictorii şi desenatorii? întrebă Userhat. 

- Vor termina în seara asta, îi răspunse Nefer. 

Un singur gînd îi macină pe artizani: pînă acum, zeii le 
fuseseră favorabili. Vor fi la fel şi in această ultimă etapă? 


Instilînd în fiecare ochi noul colir preparat de femeia 
înţeleaptă, Ched Salvatorul simţise o uşoară arsură, care trecu 
repede, dar nici o ameliorare vizibilă nu se petrecuse, încă din 
ajun, culorile începuseră să se estompeze şi degradarea vederii 
sale sporea. 

În mormîntul luminat, Ched privea picturile făcute în culori 
puternice. Paneb îi întrecuse orice speranţă, fâcînd să vibreze 
nuanțele cu o intensitate pe care doar el putea s-o simtă, dîndu- 
i viaţă. 

Deodată, un detaliu al coroanei regale i se păru mai precis, 
iar contururile ochiului, asemănător cu cel al unui şoim, de o 
claritate surprinzătoare. Culorile străluciră şi mai mult, ca şi cînd 
ar fi fost aprinse mai multe lămpi. 

Ched se clătina, dar nu îndrăzni să se sprijine nici de pereţi, 
nici de coloane. Braţul lui Paneb îl prinse. 

- Te simţi rău? 

- Nu, nu, dimpotrivă... 

- N-ar trebui să te vadă femeia înţeleaptă? 

Chipul lui Ched se lumină: 

- Ce idee buna, Paneb, ce idee minunata! Este prima 
persoană pe care voi merge s-o văd cînd ne vom întoarce în sat. 


Aşezat în nişa sa de piatră, Kenhir observa vînzoleala 
oamenilor. Din fericire, nu lipsea nici un artizan din echipa din 


dreapta. Clara îi îngrijise pe bolnavi în timpul celor două zile de 
odihnă şi acum considera că erau cu toţii buni de muncă. 

Maestrul de operă îi aduse apă proaspătă scribului 
Mormiîntului: 

- Ce bine că se mai gîndeşte cineva şi la mine în confreria 
asta! Ceilalţi m-ar lăsa să mor de sete. Dacă îşi închipuie că e 
plăcut să controlezi întruna totul, ca să nu lipsească nimic şi să 
nu ni se reproşeze nimic... Asta e, fiecare cu necazurile lui. Dacă 
tribunalul din lumea cealaltă ne va judeca după ceea ce am avut 
de îndurat, n-am de ce să mă tem. 

- Capcana noastră n-a funcţionat, se plinse Paneb. 

- Mereu mă gindesc la asta, mărturisi Kenhir, dar acest eşec 
îmi pare mai degrabă încurajator. 

- Dar asta nu înseamnă că duşmanul din umbră este pe cit 
de prudent pe atit de viclean? 

- S-ar putea, dar simt, mai degrabă, că şi-a dat seama că nu 
poate să ne facă râu. 

Maestrul de operă căzu pe gînduri. Unul dintre membrii 
echipei alesese calea cea rea, uitînd de îndemnul şi de 
chemarea lui Maat. Dar poate că va renunţa la această greşeală, 
sau, alături de fraţii săi, îşi va da seama că drumul său ducea la 
nenorocire, determinîndu-l să redevină credincios satului în care 
a cunoscut momente de mare fericire. 

- Să rămiînem la fel de vigilenţi, recomandă Kenhir, mai ales 
că se apropie sfîrşitul şantierului. 

- îi cunoaşteţi pe demnitarii care vor asista la transportarea 
statuilor'? 

- Nu sînt decit o şleahtă de scribi prăpădiţi, prea înfumuraţi 
şi care ar fi încîntaţi să prezinte vizirului un raport plin de 
răutăţi, 

pentru a demonstra că artizanii Locaşului Adevărului n-au 
nici un talent deosebit. 

- Situaţia nu e prea plăcută. 

Privirea lui Kenhir deveni mai încrezătoare: 

- Ai dat ce-ai avut mai bun în tine, Nefer! Crezi că opera 
corespunde planului adoptat de faraon şi de tine? 

- Pot răspunde afirmativ la ambele întrebări. 

- în cazul asta, poţi dormi liniştit. 


- S-ar putea să par nepoliticos, aşa că te rog dinainte să mă 
ierţi, îi spuse Ched femeii înțelepte, dar aş putea să te sărut pe 
obraji în lipsa soţului tău? 

Pacientul şi medicul trăiră împreună o puternică emoție, 
care-i făcu să lăcrimeze. 

- Cit vei trăi, va trebui să-ţi pui în fiecare ochi cîte două 
picături, dimineaţa şi seara, îi aminti Clara. 

- Cît de simplu va fi să vad din nou ca înainte! Am învăţat 
multe în această perioadă în care m-am pregătit să părăsesc 
lumea culorilor, fără de care viaţa mea nu avea nici un rost, şi 
sînt cu adevărat pregătit pentru moarte. 

- Sănătatea ta este excelentă, îl asigură femeia înţeleaptă, 
şi te văd, de pe acum, un candidat serios la o vîrstă foarte 
înaintată. 

Ched Salvatorul păru jenat: 

- Am prea puţină stimă pentru lumea oamenilor, căci mi se 
pare mediocră faţă de cea din ceruri, faţă de lumina zilei şi a 
nopţii, faţă de animale şi plante, faţă de toate creaţiile minunate 
prin care zeii se fac auziţi... Mă întreb chiar dacă Arhitectul 
suprem n-a greşit cînd ne-a pictat, pe mine şi pe ceilalţi oameni. 

Dar am întîlnit totuşi un om care m-ar putea convinge că o 
făptură omenească este demna de admiraţie. Nu-i voi spune 
nimic despre asta lui Nefer cel Tăcut... lar femeia înţeleaptă, pe 
care o admir nespus de mult, îmi va păstra secretul. 


Inundaţia fusese perfecta, nici prea mare, nici prea slabă, 
deci poporul egiptean va avea şi în acest an hrană variată şi din 
belşug. Ca administrator principal al malului stîng, Mehy 
avusese treabă pînă peste cap, fiind nevoit să vegheze asupra 
pregătirii digurilor şi a bazinelor de acumulare. Nu avusese loc 
nici un incident important şi generalul se putea lăuda cu 
perfecta sa gestiune. 

întinsă pe perne, Serketa cerceta mesajul codificat al 
artizanului care, la intervale egale, îşi informa aliaţii asupra 
evenimentelor importante din viaţa satului. 

- Maestrul de operă a reuşit, spuse ea, mormîntul regelui 
este aproape terminat. 

- Merenptah şi vizirul au dat ordin unor înalţi funcţionari ai 
Tezaurului să asiste la instalarea statuilor şi a sarcofagelor, 
preciza Mehy. 


- Şi nu ştim încă nimic despre piatra de lumină! se înfurie 
soţia generalului. Informatorul nostru e un incapabil. 

- Eu nu sînt atît de pesimist ca tine... Nu uita că trebuie să 
fie extrem de prudent şi că ajutorul pe care ni-l dă nu este de 
neglijat. Datorită lui cunoaştem cît se poate de bine satul şi 
confreria. 

- înalții funcţionari le vor face necazuri artizanilor? 

- Asta numai dacă Nefer cel Tăcut ar fi făcut greşeli grave, 
dar, desigur, nici nu poate fi vorba despre aşa ceva. 

- Nu i-ai putea sprijini? 

- Situaţia e prea tensionată... După cum se vorbeşte la Pi- 
Ramses, sănătatea lui Merenptah e tot mai fragilă şi urcarea pe 
tron a fiului său Sethi nu este dorită de curteni. Unii îl consideră 
neînduplecat, lipsit de inteligenţă şi incapabil să guverneze. 
Partida prinţului Amenmes devine tot mai puternică, iar el însuşi 
crede, din zi în zi mai mult, în steaua sa cea bună. Eu trebuie să 
mă angajez pe neobservate şi sâ-mi apăr reputaţia de protector 
al Locaşului Adevărului, al cărui rol pare a fi mai important ca 
niciodată. 

- Acest Amenmes n-are nimic din măreţia unui rege, îşi 
spuse părerea Serketa. 

- Ai perfecta dreptate, iubirea mea, dar el ne oferă un 
avantaj de care putem profita. Un monarh ca Ramses sau chiar 
ca Merenptah ne-ar stopa ascensiunea către putere. Nu crezi ca 
Amenmes ne-ar deschide, larg, orizontul? 

- E bine totuşi sa fim prudenti cu acest băietandru nervos şi 
violent, şi să nu-l neglijăm pe Sethi, care se bucură de un sprijin 
numeros şi solid. 

- De ce n-am visa la un război civil, care să slăbească 
forţele ambilor adversari şi care ne-ar permite să ieşim 
învingători? 

Serketa îşi trecu încet degetul pe buzele sale lacome: 

- Ar trebui să-i cerem aliatului nostru din Locaşul Adevărului 
un serviciu care i-ar slăbi poziţia maestrului de operă. 

Soţia generalului îi dezvălui gindul care-i venise în minte. 

Deşi sceptic, fu de acord cu ea. 


70. 
In a unsprezecea zi din a treia lună a anotimpului ploios, în 
al şaptelea an de domnie a lui Merenptah, o delegaţie oficială, 


mandatată de faraon, se prezentă la poarta principală a 
Locaşului Adevărului şi fu întîmpinată de scribul Mormiîntului. 

Era condusa de intendentul Tezaurului, a cărui unică 
plăcere era cea a practicării contabilităţii. Născut la Teba, nu 
pleca din oraş decit arareori, iar acum se aventura, pentru prima 
oară, în deşert, sperind că această corvoadă va fi de scurtă 
durată. 

| se adresă lui Kenhir, plin de sine: 

- Eşti gata? 

- Ce răspuns aşteptaţi? 

Luat prin surprindere, înaltul funcţionar se întoarse către 
colegii săi: 

- Există o procedură deosebită, care nu mi-a fost adusă la 
cunoştinţă'? 

Un adjunct al vizirului îi spuse la ureche: 

- Scribul Kenhir e prost educat; nu-l supăraţi. 

Intendentul Tezaurului schiţă un zimbet. 

- De ce vă hliziţi'? întrebă Kenhir. Dacă aveţi ceva de 
reproşat, daţi-i drumul! Voi examina fiecare învinuire, una cite 
una. 

- Dar... nu vă reproşez nimic! Am venit doar să înregistrez 
un depozit de statui şi să vă aduc, din partea vizirului, urcioare 
cu ulei de calitate superioară şi o mare cantitate de produse de 
patiserie, pentru a vă răsplăti munca. 

— Mă bucur că se mai respectă acest obicei... Atunci, hai să 
mergem! 

Sprijinindu-se în baston, scribul Mormîntului pomi la drum, 
împingîndu-i pe cîţiva oficiali care nu se mişcau destul de 
repede. 

— Dar nu... nu rămînem în sat? 

- N-aveţi dreptul să pâtrundeţi în sat. Şi apoi, mormîntul 
faraonului n-a fost săpat aici. Mergem în Valea Regilor trecînd 
prin defileu şi protejaţi de paznici. 

- Sîntem obligaţi să ne câţărâm pe munte, prin praf şi pe 
căldura asta? 

- Dacă trebuie să verificaţi, atunci verificaţi, în felul acesta, 
veţi putea face un raport asupra lucrărilor noastre. 

Bătrînele picioare ale lui Kenhir erau mai sprintene decit 
cele ale tovarăşilor săi de escaladă, mai tineri şi mai robuşti. 


Nu-i displăcea să-i vadă trudind, cu hainele lor luxoase pline 
de sudoare, abia trâgîndu-şi sufletul; prea multe ore petrecute 
la birou îi rupsese de natură şi această mică încercare îi va face 
mai puţin aroganţi. 

- Aveţi grijă, mai ales, să mergeţi doar pe potecă; pe aici, 
sînt scorpioni la tot pasul, iar înţepătura lor e mortală. Ca să nu 
mai vorbesc de viperele cu corn. 

Oboseala fu dubiată de frică şi inspectarea defileului nu 
dură decit citeva minute. Intendentul Tezaurului era gata să 
certifice starea perfectă a locului, numai să se termine mai 
repede această cumplită drumeţie. 

— Acum, îi preveni Kenhir, vom cobori în Valea Regilor. 

Ţineţi-vâ bine pe picioare, căci, în fiecare clipă, riscaţi să vă 
rostogoliţi pe pantă şi să vă rupeti oasele. 

Sprinten ca o căprioară, bârrinul Kenhir trebui să aştepte 
delegaţia timp de cîteva minute la intrarea în Vale. 

- Va trebui să ne întoarcem tot pe aici? se îngrijoră 
intendentul Tezaurului. 

- Nu, vă vor duce nişte care, pe drumul care ajunge la 
Ramesseum. Acum, controlaţi! 

- Este, de-a dreptul, inutil! protestă înaltul funcţionar. 

- Regulamentul trebuie aplicat cu stricteţe, preciza Kenhir. 

Doar două persoane vor avea permisiunea să treacă pragul 
Văii: 

dumneavoastră şi delegatul vizirului. Ceilalţi vor rămîne 
afară. 

Protestele îl lăsară nepăsător pe scribul Mormiîntului, iar 
paznicii nubieni începură controlul. 

De cealaltă parte a uşii din piatră, demnitarii fură 
întîmpinaţi de maestrul de operă. Erau cu toţii impresionați de 
solemnitatea acestui loc strivit de arşiţa soarelui. 

Fără un cuvint, Nefer îi conduse pînă la intrarea 
monumentală a mormiîntului lui Merenptah, lîngă care se 
adunaseră artizanii echipei din dreapta, pentru a sta în rînd la 
transportarea ofrandelor, trecîndu-le din mină în mină. În 
fruntea lor se afla Userhat Leul, care ţinea „Bastonul venerabil" 
din lemn preţios, placat cu frunze de aur, baston cu care avea 
să dea viaţă statuilor, pentru ca acestea să deschidă ochii dînd 
lumină faraonului, stăpinul ținutului de lumină, atunci cînd 
acesta va pleca spre ceruri. 


Intendentul Tezaurului şi delegatul vizirului simţiră, încă o 
dată, că li se taie respiraţia, dar, de data aceasta din cauza 
splendorilor pe care le vedeau. 

- Zeii şi zeițele au călătorit din Locaşul Aurului aflat în 
Locaşul Adevărului pînă în Valea Regilor, declară maestrul de 
operă; îşi vor ocupa locul care le este rezervat în acest mormînt, 
pentru a-l veghea pe faraon. 

Uluiţi, cei doi erau în culmea admiraţiei vazind cum le trec 
prin faţă principalele figuri ale panteonului egiptean, toate 
acoperite cu aur; artizanii făcură multe drumuri, în sus şi-n jos, 
pentru a cobori în sălile mormîntului statuile diferite ca mărime 
şi greutate. 

Cînd procesiunea urcă pentru ultima dată, intendentul 
Tezaurului se întreba cum de putuse crea doar o mină de 
oameni atitea capodopere. 

Kenhir reciti raportul către vizir, constatînd încă o dată că 
era deosebit de elogios. Cei doi martori care au asistat la 
coborîrea statuilor subliniau excelența muncii duse la bun sfîrşit 
sub îndrumarea lui Nefer cel Tăcut şi se felicitau pentru felul în 
care fusese făcut transportul. Rămiînea doar ultima etapă: 
introducerea sarcofagelor în mormînt. 

Obosit, Nefer se spăla pe faţă, în timp ce soţia sa făcea 
paturile. 

- M-am temut de vreun incident neplăcut, chiar pînă la 
transportul ultimei statui, mărturisi el. Se pare că duşmanul din 
umbră a renunţat la intenţia lui de a face rău. 

- Ba eu mă tem de contrariul. 

- De ce, Clara? 

- Câpătiiul patului tău a dispărut. 

Căpâtiiul de lemn de care se sprijinea perna nu mai era la 
locul lui. 

- Poate că, fără să-mi dau seama, l-am pus în cufărul de 
sicomor. 

Clara deschise cufărul: 

- Din păcate, nu e aici. 

Căutară atent, dar fără nici un rezultat. 

- A intrat, probabil, cineva, să ne ia acest modest obiect; 
asta e tot... Dar n-are nici o noimă! spuse Nefer. 

- Dimpotrivă. Dacă hoţul n-a luat decît acest căpătii, asta 
înseamnă că vrea sâ-l folosească împotriva ta. 


- Cum aşa? 

- Lemnul a fost pătruns de visele şi de gîndurile tale 
secrete... Cineva care ar şti sa le interpreteze ar avea putere 
asupra ta şi ţi-ar putea influenţa puternic hotăririle viitoare. 

- Există ceva care ar putea împiedica acest lucru? 

- Un alt câpâtii, pe care vor fi scrise incantaţii care 
protejează somnul, îndepartîndu-i pe hoţi de gîndurile tale. 

- O sâ-l fac chiar miine. 

- Vor trebui scrise incantaţii şi pe pat. În noaptea asta, va fi 
imposibil să dormi în el. 

- îmi vei face, poate, un pic de loc în patul tău? 


împreună cu alte soţii de artizani, cea a trădătorului se duse 
la tîrgul de lingă Ramesseum, la marginea ogoarelor. Se vindeau 
lăptuci şi o mare varietate de condimente. 

Ca de obicei, cumpărăturile începeau cu îndelungi discuţii. 

O ţărancă o îmbrinci pe soţia trădătorului, care, imediat, îşi 
puse papomiţa jos. In ea se putea vedea câpâtiiul pe care soţul 
său îl furase de la maestrul de operă. Luă paporniţa goală, pe 
care o pusese lîngă a sa şi o umplu cu provizii. 


- lată obiectul, îi spuse Serketa lui Mehy. M-am distrat de 
minune la piaţă, deghizată în ţărancă! După cum vezi, aliatul 
nostru se poate arăta util. 

- Ce ai de gînd să faci cu acest căpâtii? 

- îi voi cere unui mag să extragă visele conţinute în el ca să 
pot afla gîndurile lui Nefer cel Tăcut. Atunci, îl vom putea 
manipula de parcă ar fi o marionetă şi vom şti, în sfîrşit, unde se 
află piatra de lumină. 

Mehy ridică din umeri: 

- Unde poţi găsi un asemenea specialist? 

-Tran-Bel, negustorul de mobile, cunoaşte un vrăjitor sirian 
care obţine nişte rezultate remarcabile. 

- Dar îndeletnicirea asta nu e interzisă pe teritoriul nostru? 

- Ba da! lar cei care se ocupă cu magia neagră sînt aspru 
condamnaţi. Dar singurul care riscă e acest sirian, iubitule! 


- Sarcofagele sînt gata? îl întrebă scribul Mormiîntului pe 
maestrul de operă. 


- Din păcate, nu, răspunse Nefer, abătut. Privindu-le cu 
atenţie, am descoperit citeva defecte pe care nu le puteam 
neglija. 


- Cine e de vină? 

- Chiar eu. Ar fi trebuit sâ-mi dau seama mai devreme. 

- Hmmm... lei asupra ta greşeala altuia! 

- Este de datoria unui şef de echipa. 

- Ai noroc, Nefer; vizirul e reţinut la Pi-Ramses şi m-a 
înştiinţat că va trebui să amîinăm coborirea sarcofagelor în 
mormiînt. 

- Care e noua dată? 

- N-a fost încă fixată. 

- Asta înseamnă că la Curte se întrevăd tulburări grave. 

- Mă tem că da, declară Kenhir, îngrijorat. 

71. 

Magul negru oficia într-o căsuță pe care i-o închiriase Tran- 
Bel pentru aur, fără a mai pune la socoteala procentajul luat 
pentru consultaţii, într-o pivniţă mare, sirianul îşi ţinea 
materialul necesar practicilor sale sinistre, de ia păpuşi de ceară 
înţepate cu ace la bastoane de fildeş acoperite cu semne 
malefice, pentru a-l lovi de la distanţă pe duşmanul celor care-l 
vizitau. 

Avînd un cap disproporționat în raport cu restul corpului, cu 
buzele groase, magului îi plăcea să-i sperie pe ceilalţi, 
îmbrăâcîndu-se într-o robă neagră cu dungi roşii. Dar femeia pe 
care o avea acum în faţă nu părea deloc impresionată. 

- Vei face să vorbească acest câpâtii, ordonă Serketa. Vreau 
să ştiu gîndurile celui care l-a folosit. 

- Cum se numeşte? 

- Nu e treaba ta. 

- Ba dimpotrivă, îmi este necesar. 

- Juri să păstrezi secretul întîlnirii noastre? 

- Discreţia absolută este una dintre cheile reuşitei mele. 

De comun acord cu Tran-Bel, magul îi vindea paznicilor pe 
unii clienţi, consideraţi de el prea periculoşi. Procedînd astfel, 
fiecare avea de cîştigat şi autorităţile îl lăsau în pace. 

Sub înfăţişarea de fetiţă care părea să nu îmbâtrinească, 
această femeie era de temut. Fără îndoială, o pradă de soi. De 


dala aceasta, magul îşi va încerca norocul, denunţind-o chiar el 
în schimbul unei prime grase. 

- Se numeşte Nefer cel Tăcut. 

- Unde trăieşte şi cu ce se ocupa? 

- Nu eşti în stare sa ghiceşti? 

- Mi-ar lua prea mult timp. Dacă vă grăbiţi, de ce să nu 
amintim ceea ce este important? 

- Şi daca eşti un şarlatan? 

Magul negru închise ochii. Apoi, cu o voce inexpresivă, 
descrise camera Serketei cu o precizie de neînchipuit, fără a 
omite vreo piesă de mobilier. 

- Sînteţi mulţumită? Dacă nu, vă pot povesti în amănunt 
cum v-aţi petrecut seara de ieri. Imi este uşor s-o fac, pentru că 
sîinteţi aici, în faţa mea. Imi e de ajuns să citesc în 
dumneavoastră. Dar dacă doriţi să scot gînduri din acest obiect, 
trebuie sâ-mi devină mai familiar. 

- Nefer cel Tăcut este maestrul de operă al Locaşului 
Adevărului. 

Magul îşi linse buzele groase, cu lăcomie: 

- Este un personaj important, foarte important... Poate ar 
trebui să fixăm dinainte preţul serviciilor mele. 

- Un lingou de aur. 

- Mai adâugafi şi o casă în centrul oraşului... La averea pe 
care o aveţi, asta nu e decit un fleac. 

- Ce ştii despre averea mea? 

- Hainele şi peruca nu sînt decit o deghizare... Nu uitaţi că, 
pe măsură ce vă privesc, vă descifrez tot mai mult. 

- Fă ca acest câpătii să vorbească şi vei primi ceea ce îmi 
ceri. ` 

Averea... În sfîrşit, magul îşi atingea scopul! De îndată ce va 
fi plătit, va avertiza paza, care se va bucura să captureze un 
asemenea vînat şi nu se va tocmi asupra primei. 

Sirianul unse căpătiiui cu un ulei gălbui, apoi îl cufundă într- 
o cuvă din alabastru, pe apa căreia pluteau flori de mac. 

Bolborosi nişte incantaţii „într-o limbă de neînțeles şi îşi 
puse mîinile pe capetele obiectului. 

- Ce vreţi să ştiţi'? 

- Unde ascunde Nefer cel Tăcut comoara cea mai de preț a 
confreriei? 


- Mai precis... E vorba de aur, de documente sau de 
altceva? 

Serketa ezita doar o clipă: 

- Este o piatră de lumină. 

Intrigat, magul se gîndi că o asemenea minune i-ar fi de 
mare folos... Dar, mai întîi, trebuia ca acest căpătii să 
vorbească. 

Se concentra. 

- Unde e ascunsă această piatră? întrebă Serketa 
nerăbdătoare. 

- Nu... nu înţeleg. 

- Ce se întîmplâ? 

- Există o barieră... O barieră pe care nu reuşesc s-o 
înlătur... 

Acest câpâtii a fost făcut să nu vorbească... Cineva s-a 
folosit de o ştiinţă mai puternică decit a mea! 

- Mai încearcă! 

Fruntea sirianului se acoperi de sudoare: 

- Mă consum în zadar şi asta devine periculos pentru mine... 

Acest câpâtii este mut pentru totdeauna; nu-mi va spune 
nimic. 

- Nu eşti decît un şarlatan şi încă unul care ştie prea multe. 

Apăsînd cu toată forţa pe ceafa magului, Serketa îi cufundă 
capul în cuvâ. Obosit după efortul şi eşecul său, sirianul nu mai 
avea putere să se zbată; cînd încercă să strige după ajutor, 
plâmiînii i se umplură cu apă şi muri înecat. 


Aşteptînd ordinul regal privind coborirea sarcofagelor în 
mormiînt, Nefer corectase el însuşi cele cîteva imperfecţiuni 
care-l supăraseră şi, împreuna cu doi pictori, verificase fiecare 
detaliu al locului de veci. 

Uşa din cedru aurit fusese montată şi încuiata. Doi paznici 
nubieni vegheau mormîntul în permanenţă. 

Ca în fiecare dimineaţă, maestrul de operă trecea pe la 
Kenhir, a cărui locuinţă era atit de bine îngrijită de Niut cea 
Neobosită. 

- Ce-aţi mai aflat? 


- încă nimic, răspunse Kenhir. Daca ar fi tulburări grave în 
capitală, acest zvon s-ar răspîndi... Nu mai ştiu ce să cred. 


- N-ar trebui să ne consultam cu generalul Mehy pentru a 
afla veşti sigure? 

- Mă voi duce să-l văd azi dup â-amiază. 

- Paza Mormiîntului fiind asigurată, iau cu mine echipa din 
dreapta la templul pentru milioane de ani al lui Merenptah. 
Riturile au fost deja celebrate, iar el va fi gata în curînd. 


Mult mai puţin vast decit Ramesseum, templul pentru 
milioane de ani al lui Merenptah nu era mai prejos din punct de 
vedere al materialelor şi al splendorii pilonilor, al porticelor şi al 
coloanelor. Maestrul de operă şi şeful echipei din stingă 
folosiseră cu mult spor timpul pe care-l avuseseră la dispoziţie 
pentru înălţarea edificiului închinat regelui. Acesta, ţinînd cont 
de vîrsta sa, nu-şi închipuise că va avea un monument la fel de 
impozant ca acela al tatălui său, Ramses cel Mare. 

Importantă nu era mărimea clădirii, ci funcţia sa simbolică, 
asigurată de prezenţa a trei capele consacrate lui Amon, „cel 
Ascuns", soţiei sale Mut, „Mama' şi fiului lor Khonsu, „Cel-ce- 
strâbate-cerul" cit şi de sălile osiriene, în care sufletul regal 
renăştea. Templul era legat, în chip magic, de mormîntul din 
Valea Regilor, şi cele două entităţi concurau la păstrarea 
imortalitâţii faraonului, datorita puterii hieroglifelor şi a 
picturilor. 

Amon şi Osiris nu erau singurii care domneau în acest 
sanctuar; lor li se alătură şi zeul luminii, Ra, a cărui prezenţă 
încheia procesul de transmutaţie, înaintînd în curtea neacoperită 
care îi era consacrată, Nefer cel Tăcut simţi în ce măsură regatul 
subteran al lui Osiris şi imperiul ceresc al lui Ra erau cele două 
feţe nedespărţite ale aceleiaşi realităţi unice, a cărei sinteză era 
realizată de piatra de lumină. 

Maestrul de operă ar fi fost fericit să mediteze zile întregi în 
aceste săli liniştite, departe de agitația de afară, dar artizanii îi 
aminteau de cerinţele funcţiei sale. Trebuia să se ocupe de 
finisarea palatului juxtapus primei curţi, de lacul sacru şi de 
antrepozitele din cărămidă, în curînd, aici vor locui preoţi, scribi 
şi diferiţi meseriaşi, care să facă din acest templu, ca şi din 
celelalte, un izvor de energie spirituală şi un centru al reglării 
economice. 


- Dacă muncesc ambele echipe, spuse Fened Nasul, nu mai 
avem mult. Flăcăii de la babord n-au fost nişte adormiţi şi n-am 
descoperit nici o greşeala de construcţie. 

Nefer le încredința cioplitorilor în piatră marginile lacului 
sacru, sculptorilor instalarea statuilor, iar desenatorilor, trasarea 
figurilor astronomice şi astrologice pe plafonul sălii dinaintea 
naosului. 

- Culorile nu sînt vii, critică Paneb; aşa mormîntul e mai plin 
de viaţă! Voi relua totul şi o sâ-i dau mai multă forţă. 

- Zeii prezenţi pe pereţi te vor ajuta, prezise Nefer. 

- Echipa e îngrijorată, îi aduse la cunoştinţă tînărul colos. 

-De ce? 

- Dacă se amină coborirea sarcofagelor, asta înseamnă că 
faraonul nu mai e în stare să dea ordine. 

- Să nu ne pripim cu concluziile, Paneb! 

- Propui tu alta? 

- Vom afla mai multe de îndată ce scribul Mormiîntului va 
vorbi cu generalul Mehy, protectorul nostru. 

- E nevoie de mine la pilon pentru a trage blocurile; nu 
există o pauză mai plăcută cînd ai chef să te mai odihneşti după 
pictură. 

Deodată, Nefer îşi dădu seama că nu l-a întîlnit încă pe Hay, 
şeful echipei din stingă. Făcînd cale întoarsă, îi zări pe toţi 
artizanii de la babord, cu excepţia şefului lor. Îi întrebă unde 
este, dar nu primi nici un răspuns precis. Hay îi condusese la 
templu dis-de-dimineaţă, dar apoi se făcuse nevăzut. 

Nu mai răminea decit o singură soluţie: să-l pună în alertă 
pe Sobek, şeful pazei. 

Cînd maestrul de operă ieşea din templu, îl văzu pe 
paznicul nubian îndreptîndu-se către el. 


- Sînt îngrijorat, Sobek! Hay a părăsit şantierul fără să 
spună nimănui... S-ar putea să fie în pericol. 

- Nu cred. 

- Ai aflat ceva? 

- Aşteptam de foarte multă vreme ca acest criminal să 
greşească şi apoi să-l identific... Şi greşeala asta, Hay a comis-o, 
în sfîrşit. 

72. 

Lui Nefer nu-i venea să creadă: 


- Te înşeli, Sobek... Şeful echipei din stînga nu poate fi un 
trădător. 

- Eu nu acuz la voia întîmplării. 

- Ce dovezi ai? 

- în ultimele două luni, Hay s-a dus de cinci ori pe malul 
drept. Şi-a luat numeroase precauţii pentru a se feri de 
eventualii urmăritori şi a reuşit să se facă pierdut de oamenii 
mei. 

Astăzi, şi-a părăsit şi postul, probabil pentru faptul că avea 
de transmis informaţii urgente. 

Maestrul de operă era tulburat. 

In calitatea sa de şef de echipă, Hay cunoştea locul secret 
al pietrei de lumină. Oare nu s-a dus sâ-i pună în gardă pe 
complicii săi că ar fi momentul să dea o lovitură Locaşului 
Adevărului? 

- Mi-am luat toate măsurile de securitate, îl asigură Sobek 
pe Nefer, de parcă i-ar fi citit gîndurile. Daca Hay nu revine în 
sat, fără îndoială e vinovat. 

- Cu toată simpatia pe care v-o port, dragul meu Kennhir, 
cred că îmi cereţi prea mult. 

Generalul Mehy se învirtea ca leul în cuşcă, ţinîndu-şi 
mîinile la spate. 

- Confreria n-ar trebui sa cunoască ce se petrece în 
capitala? 

insistă scribul Mormiîntului. 

- Ce vă face să veniţi la mine cu sufletul la gură? 

- Locul de veci şi templul pentru milioane de ani al 
faraonului Merenptah sînt gata. Aşteptăm inaugurarea templului 
şi ordinul de a cobori sarcofagele în mormiînt. 

- înţeleg, înţeleg... 

- Regele continuă să fie Ja cîrma statului? 

- După ultimele informaţii primite, da; nu cunosc, însă, 
dedesubturile de la Curtea din Pi-Ramses! Vizirul stă acolo; ne 
va lămuri cînd va reveni la Teba, acolo unde se află în prezent 
prinţul Amenmes, unul dintre candidaţii siguri la tron. 

- Oare această succesiune e deschisă? 

- Nu ştiu nimic, Kenhir. În ceea ce mă priveşte, nu voi 
executa decit ordinele primite de la palat şi temeinic 
autentificate. 


Mai mult, am datoria să protejez Locaşul Adevărului şi o voi 
face negreşit. Cel care ar ataca regiunea tebană s-ar lovi de 
trupele mele. 

Încurajat, Kenhir porni spre sat. 

Şeful Sobek şi maestrul de operă îl aşteptau la primul fort; 
după feţele lor, nu se anunţa nimic îmbucurător. 

- îl bănuim pe şeful echipei din stingă, spuse paznicul 
repetîndu-şi acuzaţiile. 

- Hay... Imposibil! L-ai interogat? 

- Nu s-a reîntors încă. Eu cred că nu va mai îndrăzni să 
revină. 

- Pînă la apusul soarelui mai sînt încă două ore bune... 

Cei trei bărbaţi se aşezară pe nişte taburete şi râmaseră cu 
privirea pierdută spre drumul pe care cel aşteptat nu voia să 
apară. Fiecare se gîndea la caracterul şefului echipei din stingă, 
la purtarea sa, la gesturile şi faptele care ar fi putut da de gîndit, 
acuzîndu-l că şi-a trădat confreria. 

Şi iată că Hay apăru. 

Mergea cu un pas hotârit, dar, vâzîndu-i pe cei trei, se opri 
brusc. 

- Dacă încearcă să fugă, anunţă Sobek, îl leg. 

Hay părea să ezite, apoi continuă să se apropie: 

- Ce-i cu adunarea asta? 

- De unde vii? întrebă Kenhir. 

- N-are importanţă. 

- Ai părăsit şantierul templului fără nici o explicaţie şi asta e 
o greşeală profesională gravă. 

- Am dat indicaţii azi-dimineaţă deci şantierul n-a avut de 
suferit din cauza absenței mele. 

- în mod normal, nu se procedează aşa, spuse Kenhir. Aveai 
obligaţia să mă anunţi, ca să pot înregistra motivul absentării 
tale în Jurnalul Mormintului. 

— Asta aşa e... Luaţi măsurile disciplinare care se impun. 

- La cine te-ai dus? întrebă Sobek. 

- Repet: n-are nici o importanţă. 

- Atunci de ce te-ai ascuns de paznicii mei? 

Chipul sever al şefului echipei din stînga, a cărui frunte era 
brăzdată de riduri adinei, nu exprima nici cea mai mică emoție. 

Părea că o încercare grea îl îmbâtrinise peste noapte. 

- Nu-mi place să fiu urmărit. 


- Nu ne mulţumim doar cu atît, Hay! Ce ai de ascuns? 

- N-are nici o legătură cu Locaşul Adevărului. 

- Dacă refuzi să vorbeşti, te arestez. 

- N-ai dreptul s-o faci fără aprobarea scribului Mormiîntului şi 
a maestrului de operă. 

- Aprobarea o am. 

Hay îi privi pe Nefer şi pe Kenhir. 

- Aşadar, sînteţi cu toţii împotriva mea... 

- Sînt convins că nu ai nimic sâ-ţi reproşezi, afirmă Nefer, 
iar eu am încredere în tine. Dar cum te-aş putea ajuta dacă tu 
continui să taci? 

- Eşti cu adevărat sincer? 

- O jur pe viaţa faraonului. 

- Accept să-ţi vorbesc, dar între patru ochi. 

Sobek se pregătea să protesteze, dar Kenhir, strîngînd din 
pleoape, îi dădu de înţeles că e bine sa nu intervină. 

Cei doi artizani porniră încet către sat. 

— îţi va fi greu să mă crezi, Nefer, dar am avut o tinereţe 
cam agitată, înainte de a deveni un artizan al Locaşului 
Adevărului. 

Printre fetele pe care le-am cunoscut înainte de a mă 
căsători în sat, este una pe care n-am uitat-o niciodată. Cînd mi- 
a scris că e foarte grav bolnavă, am hotărit ca, în cel mai mare 
secret, să mă duc s-o văd. Astăzi am asistat la ultimele ei clipe. 

Vocea şefului echipei din stingă tremura uşor: 

- înţeleg că nu-ţi vine să crezi, Nefer, căci o asemenea 
întîmplare nu se potriveşte deloc cu ceea ce ştii tu despre mine; 
şi totuşi, ăsta e adevărul. Şi cum între noi, nu trebuie să existe 
nici o bănuiala, insist să-mi verifici spusele. 


- Hay este nevinovat, le spuse Nefer scribului Mormiîntului şi 
şefului Sobek. 

- Cum am putea fi siguri că nu minte? se revoltă paznicul. 

- Ducîndu-ne pe malul drept. 

- Te însoțesc, hotărî Sobek. 

- l-am promis colegului meu că mă voi duce singur la locul 
pe care mi l-a indicat. Şi dacă asta îi este dorinţa... Spusele lui 
îmi erau de ajuns pentru a constata că e nevinovat. 

- Ar putea fi o capcană! 

- Hay n-a minţit, n-am de ce să mă tem. 


- Ca maestru de operă, n-ai dreptul să rişti, consideră 
Kenhir. 

- Dacă renunţ, pe Hay vor continua sa-l macine bănuieli 
insuportabile şi nu vom mai putea munci alături de el acordîndu- 
i încrederea noastră. 

41 fi - Uiţi un amănunt important, îi aminti Sobek. Cine mi-a 
cerut să nu vorbesc nimănui de prezenţa unui trădător în conopr 
frerie?Hay,totel! 

- Hai să vedem şi părerea femeii înțelepte, îi propuse 
Kenhir. 


Fără să li se spună artizanilor, şeful echipei din stingă 
fusese obligat să nu-şi părăsească locuinţa. In mod oficial, Hay 
era bolnav, iar Nefer cel Tăcut conducea ultimele lucrări la 
templul pentru milioane de ani al lui Merenptah. 

Chiar în prima zi de odihnă a echipelor, după ritualul din 
zori, maestrul de operă ieşi din sat, urmat la mare distanţă de 
Paneb, căruia femeia înţeleaptă îi ceruse să-i apere soţul. 

Dacă Hay minţise, Nefer avea sa cadă într-o capcană care i 
se pregătise de multă vreme. Astfel, deşi demascat, trădătorul 
s-ar fi răzbunat. 

Pentru a-şi respecta cuvintul dat, Nefer refuzase să-şi 
dezvăluie destinaţia; în ciuda repetatelor acuzaţii ale lui Sobek, 
rămăsese convins de sinceritatea colegului său. De cînd se 
cunoşteau, nu se certaseră niciodată; Hay nu părea gelos văzînd 
ascensiunea lui Nefer şi executase planurile maestrului de 
operă, cu vederile căruia era de acord. Hay era, desigur, auster 
şi autoritar, dar nici un artizan al echipei din stînga nu avusese 
de ce să se plîngă de el, căci urmase întotdeauna calea dreaptă. 

Pe bac, Nefer se trezi printre nişte capre, pe care un păstor 
spera să le vîndâ, la un preţ bun, responsabilului cu turmele din 
Karnak, explicîndu-i că numai animale de o asemenea calitate 
puteau servi zeului Amon. 

Paneb considera că această companie era de preferat unei 
mulţimi, în care l-ar fi putut pierde din ochi pe Nefer. Animată de 
o discuţie aprinsă dintre două gospodine, în legătură cu o 
moştenire, trecerea fluviului se desfăşură fără probleme, 
maestrul coborind o dată cu caprele. 

iar i Nu era uşor de urmărit, pentru că pe mal se adunase 
lume con multa, cu ocazia sosirii unui transport de fructe 


proaspete, al căror preţ era negociat în gura mare de către 
orăşeni. Nefer se strecură, cu greu, printre ei, iar tînărul colos 
trebui sâ-şi facă drum dînd din coate, pentru a nu-l pierde din 
ochi. 

— Hei, ai putea sâ-ţi ceri scuze! protestă un apar. Era cît pe 
ce să mă loveşti! 

- Aşa este, am văzut şi eu! interveni un negustor de ceapă, 
căruia i se adăugară cîţiva gurâ-cască, străini de cele întîimplate. 

Paneb i-ar fi putut pune la pâmint, cu riscul de a provoca un 
scandal general şi intervenţia pazei. Cu pumnii strinşi, îşi ceru 
scuze şi cearta luă sfîrşit. 

Dar Nefer dispăruse. 

73. 

Zadarnic întrebase Paneb vreo zece persoane. Neștiind ce 
sa facă, mergea de-a lungul malului pe care mulțimea îl 
părăsise; trebuia, oare, să revină în sat şi să-l prevină pe scribul 
Mormiîntului să facă nişte cercetări sau să cutreiere singur 
străduţele'? Dar n-avea idee încotro s-o apuce. 

Furios pe el însuşi, Paneb nu-şi va ierta niciodată faptul că 
nu-şi făcuse datoria, şi încă într-un mod atît de lamentabil. Dacă 
lui Nefer i se va întîmpla ceva, el va fi răspunzător şi se va 
exclude singur din confrerie, pentru a duce viaţa cea mai 
mizerabilă cu putinţă. 

Nu, ar avea altceva mai bun de făcut: sâ-şi răzbune 
prietenul şi tatăl adoptiv. l-ar smulge infamului de Hay numele 
complicilor săi şi nici unul nu va scăpa. Paneb n-ar mai avea alt 
scop decit să-i facă să plătească pentru crima lor, şi asta fără 
întîrziere. Nu-l vor putea împiedica să acţioneze nici paznicii, nici 
judecătorii. 

Lumina blinda a apusului făcea să sclipească apele Nilului, 
deasupra căruia treceau în zbor sute de rindunele. Deodată, lui 
Paneb i se păru că zăreşte silueta maestrului de operă care 
tocmai ieşea de pe o străduţă. Soarele îl orbea şi nici nu voia să 
creadă în minuni, dar alergă spre cel care semăna cu Nefer. 

- Tu eşti?... Tu eşti oare? 

- M-am schimbat atît de mult de azi-dimineaţâă? 

- Te pierdusem, îţi dai seama? Nu mai merit să fac parte din 
confrerie! 


- Ce idee ciudată! Consider că m-ai protejat cît se poate de 
bine şi nu văd cine ar îndrăzni să pretindă contrariul. 

- De ce a durat atit de mult? 

- A trebuit să rezolv citeva probleme de ordin material, 
pentru a-i permite unei familii nevoiaşe să trăiască puţin mai 
bine. 

A trebuit să intervin la administraţie şi asta e o treabă 
complicată; dar rezultatul trebuia să fie favorabil. 

- Asta înseamnă că Hay este nevinovat? 

- Dar ce, te îndoiai? 


Garantind personal, Nefer reuşise să obţină un fel de pensie 
pentru bătrinii părinţi ai femeii decedate, rămase credincioasă 
amintirii şefului echipei din stînga. Vor păstra împreună acest 
secret, care îi va apropia şi mai mult. Sobek îşi ceruse scuze faţă 
de Hay, care, departe de a-l umili pe paznic, îl asigurase că-i 
înţelegea atitudinea şi că nu-i va purta pică. 

La banchetul dat pentru a sărbători adevărul despre Hay, 
cei implicaţi se veseleau; doar Kenhir părea prost dispus. 

- Nu vă este pe plac felul în care a fost friptă carnea de 
vită? 

îl întrebă Clara. 

- Friptura e excelentă, dar nu s-a rezolvat nimic. Desigur, 
mă bucur nespus pentru faptul că şeful echipei din stînga nu e 
vinovat, dar ticălosul continuă să rămînă în umbră. Şi apoi, de 
ce nu mai sosesc odată veşti de la Curte? 

- Bucuraţi-vă de clipa prezentă, Kenhir! Şi eu sînt conştientă 
de pericolul care ne ameninţă; dar în seara asta celebram 
regăsirea armoniei noastre. 

Neputiînd rezista farmecului Clarei, Kenhir se mulţumi să 
bombăne ceva vreme, apoi încercă să se bucure, cît de cit, de 
veselia momentului. 


Cu sufletul la gură, Fened Nasul se prezentă la scribul 
Mormiîntului: 

- Un mesaj de la palat! Curierul... tocmai a adus... un mesaj 
de la palat! 

Kenhir rupse sigiliul regal şi citi, nerăbdător. 

- Veşti bune? se îngrijora cioplitorul în piatră. 

- Minunate! 


Uitînd de baston, scribul ieşi din biroul său, îndreptîndu-se 
cît putea de repede către casa maestrului de operă. 

- Să-i adunăm pe artizani, ordinul lui Merenptah a sosit! 

Nefer preferă să citească mai întîi textul, care nu prezenta 
nici un echivoc: venise momentul coboririi sarcofagelor în 
mormiînt. 


Languroasă, Serketa îl privea cu admiraţie pe generalul 
Mehy, care vislea pe micul lor lac. 

- Criza se pare că a trecut, îi spuse el soţiei sale. Merenptah 
s-a însănătoşit, certurile pentru succesiune se potolesc, Sethi e 
numit în fruntea armatei, iar Amenmes îşi continuă exilul de aur 
la Teba. În ceea ce mă priveşte, sînt confirmat în funcţiile mele, 
cu felicitările vizirului. Pe scurt, pace şi stabilitate... 

- Nu mai fi atît de pesimist, iubirea mea: asta nu e decit 
versiunea oficială. Regele va continua să îmbâtrinească şi nu va 
putea recăpăta vigoarea tinereţii. Cît despre intrigi, se vor ţese 
din nou, şi încă foarte repede... Tînărul Amenmes tropăie de 
nerăbdare, iar tatăl lui, Sethi, îşi muşcă pumnii, sperînd că 
Merenptah va muri în curînd. 

- Cît de bine ştii tu sâ-mi redai speranţa, potimichea mea! 

- Te aşteaptă o soartă măreaţă, Mehy, pe care o vei împlini 
trecînd peste evenimentele lipsite de importanţă. Să nu ne 
abatem de la drumul nostru: provocarea tulburărilor din care să 
tragem profit. Zi de zi, sâ-l asmuţim pe Amenmes împotriva 
tatălui său, fără a pierde încrederea nici unuia din ei. Parcă aşa 
m-ai învăţat, nu? 

- Tu eşti cea mai bună elevă a mea. 

— Cea mai bună... şi singura. 

Serketa îşi scoase rochia şi se întinse pe spate, 
dezmierdîndu-şi sînii. 

Nemaiputind rezista tentaţiei, generalul lăsa vislele şi se 
arunca asupra acestei femele care-l invita la plăceri. 


Trei sarcofage din granit roz: astfel se prezentau „stâpinii 
vieţii", bărcile de piatră în care se va odihni mumia faraonului 
Merenptah, trupul său osirian care va servi drept suport 
procesului de înviere. 

Sarcofagele erau acoperite cu texte şi cu reprezentări ale 
divinităţilor protectoare. Pe fundul celui mai mic dintre ele, care 


avea să fie în contact direct cu mumia regală, fuseseră gravate 
bastoane, arme, bucăţi de stofă şi alte obiecte de ritual; în 
interiorul capacului, figura zeiţa cerului, Nut, a cărei rochie era 
presărată cu stele şi care îl va face pe faraon să renască printre 
constelații. 

Cît despre sarcofagul exterior, lung de 4,09 metri, îl 
reprezenta pe Merenptah, lungit în centrul universului, cu 
braţele încrucişate şi ţinînd simbolurile funcţiei sale, sceptrul de 
bun păstor şi flagellum-u' format din trei piei stilizate, evocînd 
tripla naştere: subterană, solară şi terestră. De jur împrejur, un 
şarpe imens, expresie a timpului sacru şi a ciclurilor vieţii, a 
căror armonie se va păstra atita timp cît un faraon îi va permite 
lui Maat să domnească pe pâmint. 

Meticulos, Paneb verifica săniile şi frînghiile: 

- N-ai încredere în nici un specialist? se indignă Casa. 

- Două perechi de ochi văd mai bine decît una singură. 

- Am impresia că te bagi unde nu-ți fierbe oala... Eu mi-am 
făcut bine treaba şi n-am nevoie să fiu verificat. 

- Totuşi, mai adaugă o frînghie... Nu se ştie niciodată. 

Ochii mari ai lui Casa anunțau furtună, dar Paneb avu 
înţelepciunea să se îndepărteze. Cioplitorul în piatră verifică 
arimajul primului sarcofag şi mai adăugă o frîinghie blestemîndu- 
| în şoaptă, pe Paneb. 

La intrarea în mormiînt se afla femeia înţeleaptă, aceea 
care, pronunţind formulele hieroglifice săpate în piatră, le dădea 
viaţă pentru eternitate. 

Sania era gata să-şi înceapă coborirea. Era ea însăşi o 
hieroglifă pentru a fi scris numele creatorului, Atum, „Cel-care- 
este-şi-celcare-nu-este"; şi, dacă se aşeza o piatră pe această 
sanie, se forma o nouă hieroglifă, „miracol, minune". De fapt, 
prin magia creatorului, miracolul se mai petrecea o dată: 
sarcofagul care trebuia să primească trupul defunctului se 
transforma, în acelaşi timp, în matrice capabilă să redea viaţa şi 
în barcă destinată să-l ducă pe cel înviat printre frumuseţile 
lumii de dincolo. 

Parcurgînd „trecerile zeului", metru cu metru, sarcofagul se 
impregna cu totalitatea simbolurilor şi formulelor prezente în 
locul de veci. 


Frînghii groase, controlate de Casa, fuseseră înfăşurate în 
jurul unui stîlp de amaraj din piatră; dîndu-le drumul încetul cu 
încetul, coborîrea avea să se facă extrem de lent. 

Femeia înţeleaptă pronunţă cuvintele menite să protejeze 
călătoria faraonului, apoi maestrul de operă dădu semnalul de 
plecare. 

Casa-Funie, Nakht cel Puternic, Karo cel Posac şi Fened 
Nasul începură să slăbească legăturile şi sarcofagul alunecă, 
încetişor, pe pantă. 

Deodată, viteza crescu. 

- Prea repede! strigă Nefer. 

Cei patru cioplitori în piatră nu făcuseră totuşi nici o 
manevră greşită, dar nu mai reuşeau să reţină greutatea 
enormă care continua să prindă viteză. 

Paneb se repezi în interiorul mormiîntului, gata-gata să 
alunece aproape de sanie, apucă fringhia suplimentară pe care 
Casa o prinsese în partea din spate şi trase din răsputeri, 
încetinind coborîrea. 

Mugşchii colosului se încordară, gata să pocnească, şi sania 
se opri: 

- Repede, nişte pene! 

Desenatori şi sculptori puseră sub tâlpige nişte colţuri de 
lemn şi Paneb dădu drumul frînghiei. 

- Ne-ai salvat de la dezastru, îi spuse Nefer. 


Urcînd spre intrarea în mormiînt, Paneb şterse pâmîntul cu 
un deget. 

- Un sabotaj, îi spuse, la ureche, maestrului de operă. A fost 
dat pe sol un strat de grăsime incoloră. 

Nefer  încremenise. Aşadar, duşmanul din umbră nu 
renunţase la a face rău, fiind în stare să năruie chiar opera 
Locaşului Adevărului. 

74. 

- A fost numit un nou vizir, îi aduse la cunoştinţă lui Nefer 
scribul Mormîntului. 

- îl cunoaşteţi? 

- Nu, este un om din Nord, care-l va delega, probabil, pe 
Mehy, cu cea mai mare putere, ca administrator principal al 
malului stîng. În orice caz, nu pare să ne fie ostil, o dată ce m-a 
felicitat pentru terminarea mormiîntului şi a templului lui 


Merenptah. Şi vizirul cel nou nu se mulţumeşte să ne spună 
vorbe frumoase: pentru a sărbători atit reuşita noastră cît şi 
numirea sa, ne trimite o sută cincizeci de măgari încărcaţi cu 
alimente! Altă oboseală în perspectivă pentru a înregistra toate 
aceste produse... 

Dar, dacă ne gindim bine, vom organiza o petrecere pe care 
satul n-o va uita multă vreme! 

- Eu nu pot uita de duşmanul din umbră... 

- Tu ai izbîndit, Nefer; el e cel care a pierdut. Templul 
pentru milioane de ani al lui Merenptah a fost inaugurat şi deja 
oficiază; iar locul său de veci este o minunâţie. Reputația ta de 

maestru al operei este stabilită pentru totdeauna, cele 
două echipe te admiră şi te iubesc, şi fiecare ştie că femeia 
înţeleaptă apără satul prin magia ei... Aşadar, să nu ne mai 
gîndim la acest personaj sinistru, măcar o vreme, şi să ne 
bucurăm de fericirea noastră. 

- Mă întreb care va fi următoarea noastră misiune. 

- Despre asta vom vorbi la momentul potrivit... Acum 
odihneşte-te şi chefuieşte! 

Vestea se duse în întreaga provincie a Tebei şi apoi în toată 
ţara; încă o dată, Locaşul Adevărului nu dăduse greş în 
îndeplinirea sarcinii sale. Principalele monumente ale validității 
unei domnii erau terminate şi, chiar dacă numai un număr infim 
de egipteni le puteau vedea, fiecare ştia că prezenţa lor avea să 
menţină legătura dintre zei şi oameni, dintre armonia cerească 
şi coeziunea socială. 

Paneb îşi va aminti întotdeauna sarcofagul lui Merenptah, 
pus pe un pat din piatră aurită, în camera tainică a învierii. Atît 
el cît şi confrații săi simțeau că participaseră la eternitatea 
faraonului; revenirea în cotidian, aproape, dar şi departe de 
Valea în care faraonii trăiau o altă viaţă, fusese pentru ei un 
adevărat şoc. 

Cu toate acestea, Paneb pregătise sărbătoarea, restaurase 
fațadele cîtorva case şi se jucase cu fiul său, care lua lecţii de 
matematică de la Pai Pîinicâ-Bună şi cu Gau cel Exact, dar nu 
manifesta nici o înclinaţie către lectură şi către poveştile pe care 
mama sa se străduia să i le facă plăcute, într-o oarecare măsură 
îi plăcea desenul şi era deja în stare să se apere în luptele cu 
colegii mult mai mari decit el. 


Uabet continua să fie fericită în felul său şi nu cerea nimic 
altceva de la viaţă, mulţumindu-se cu ce i se oferea. Dar, cînd îl 
văzu pe Paneb spârgindu-i patul în mii de bucățele, i se făcu 
frica. Lumea sa liniştită zbura făcută ţăndări, pentru un motiv pe 
care nu-l cunoştea: 

- Te rog, opreşte-te! 

- Prea tirziu, Uabet, sînt foarte hotârit. 

Femeia se temuse că va auzi aceste cuvinte; nici dragostea 
sa şi nici fiul său nu l-ar putea convinge pe Paneb să nu-şi 
părăsească familia. 

- Vei... vei pleca din casa asta? 

- Să plec? Nici nu mă gindesc! 

- Atunci, de ce... 

- Cum de mai poţi dormi într-un asemenea pat, Uabet? 

E nesănătos pentru spate. Adună surcelele astea şi pune-le 
pe foc; eu voi face o mobilă demnă de soţia mea. 

Ea plingea şi zimbea. 

- Ce s-a întîmplat, Uabet? Eşti cumva bolnavă? 

- Dimpotrivă, mă simt extraordinar de bine... şi foarte 
emoţionată. 

- Priveşte ce unealtă mi-a dat Didia cel Generos. 

Paneb îi arătă un burghiu, cu care putea găuri lemnul. 
Funcţiona cu ajutorul unui arc, care avea o curbă adaptată la 
mişcarea imprimată de artizan. 

- Didia m-a învăţat că această curbură nu se face la 
întîmplare. Şi acum, la treabă! 

Uabet era fericită văzînd ce pat îi făcuse Paneb; o tebană 
bogată ar fi pălit de gelozie. 

Parcă nici nu îndrăznea să se aşeze pe salteaua cea nouă. 

Îşi trase de pe umeri bretelele rochiei şi se culcă încet pe o 
parte. 

- N-ai vrea sâ-l încercăm împreună? se rugă ea, cu o voce 
dulce. 


Era o zi parcă ruptă din rai, cu soare cald şi vînticel răcoros, 
fără nici un bolnav de îngrijit, şi cu Nefer care acceptase, în 
sfîrşit, să se odihnească puţin. 

După celebrarea riturilor dimineţii, Clara aţipise pe terasă, 
gîndindu-se la anii fericiţi petrecuţi în sat şi la dragostea 
luminoasă pe care avea norocul s-o trăiască. Nici o clipă nu 


regretase că a intrat în această aventură plină de momente 
extraordinare, chiar dacă munca zilnică era mai grea decit în 
altă parte. 

Femeia înţeleaptă se trezi în risete şi zgomot de paşi; 
bărbaţi, femei şi copii, o procesiune, mai degrabă haotica şi se 
îndrepta către locuinţa sa. Clara cobori şi se miră văzînd că soţul 
ei nu este acasă. 

Nedumerită, deschise uşa şi se trezi nas în nas cu Nefer cel 
Tăcut, în fruntea tuturor sătenilor. 

Risetele încetară cînd maestrul de operă îi înmiînă femeii 
înțelepte o casetă pentru bijuterii, cu patru picioare, care se 
închidea cu un capac cu glisierâ. Ornat cu mici plăci de aur, 
încîntătorul obiect era o adevărată capodoperă. 

- Dă-le voie sătenilor sâ-ţi ofere acest cadou, îi spuse Nefer; 
dorim s-o onorăm pe aceea care, zi de zi, se îngrijeşte de 
fiecare. 

Această casetă să fie semnul respectului şi al iubirii 
noastre. 

Emoţionată pînă la lacrimi, Clara simţea un nod în git, care 
n-o lăsa să rostească nici un cuvînt. 

- Viaţă lungă femeii înțelepte! strigă vocea caldă şi 
profundă a lui Paneb, urmat de toţi cei de faţă. 


- Refuz, spuse Nefer cel Tăcut. 

- lar eu insist, se încâpâţină Kenhir. 

- Aţi putea să mă reprezentaţi... Ştiţi prea bine că nu pot să 
sufăr ceremoniile oficiale. 

- Administratorul principal al malului stîng vrea să te felicite 
în prezenţa tuturor notabililor tebani şi, prin urmare, nu te pot 
înlocui. 

- Spuneţi-i că sînt prea ocupat. 

- Trebuie să treci şi prin asta, Nefer, dacă vrem să ştim ce 
ne rezervă viitorul. Am convingerea că nu este vorba de o 
banală înmînare de decoraţii; Mehy va profita pentru a ne face 
confidente şi, astfel, vom cunoaşte o parte dintre sarcinile pe 
care urmează să le primim. 

- Şi dacă nu va fi decît o mascaradă cu oameni de lume? 

- Nu te-ar fi invitat. Mai mult, prin tine, Locaşul Adevărului 
va fi onorat şi vom avea mai mult confort. N-ar trebui să te 
sacrifici pentru binele tuturor? 


- Sînteţi neîntrecut în a convinge, Kenhir! 

- Sînt numai un bâtrin scrib care-şi iubeşte satul şi nu se 
gîndeşte decit la salvarea lui. Deşi n-ai dorit-o, Nefer, ai devenit 
un personaj foarte important şi această recunoaştere oficială ne 
va oferi o protecţie şi mai mare. 


Femeia înţeleaptă era de acord cu scribul Mormiîntului, 
fâcîndu-l pe maestrul de operă să-şi piardă orice speranţă că va 
putea scăpa de ceremonia organizată în curtea neacoperitâ a 
templului pentru milioane de ani al lui Merenptah. Nefer 
trebuise să se îmbrace elegant; la fel şi Kenhir, a cărui robă de 
sărbătoare cu miînecile evazate era de mare efect. 

Nu lipsea nici un notabil al bogatei cetăţi a Tebei. Foarte 
relaxat, generalul Mehy amintise mai întîi principalele etape ale 
carierei scribului Mormiîntului, felicitîndu-l apoi pentru excelentul 
mod în care-şi dusese la îndeplinire sarcinile şi urîndu-i sâ-şi 
păstreze funcţiile cît mai mult timp posibil. 

Apoi, Mehy îl chemă pe Nefer cel Tăcut, stînjenit de a fi în 
centrul atenţiei întregii asistenţe: 

- Maestrul de operă al Locaşului Adevărului avea de 
îndeplinit o sarcină deosebit de grea, declară Mehy. Fiecare 
dintre noi ştie că nu-i place să iasă din sat şi, cu toate acestea, 
reputaţia lui Nefer cel Tăcut a trecut dincolo de zidurile cetăţii; 
iată de ce, am socotit că, prin mine, întreaga Tebă trebuie să-l 
onoreze pe omul care a fâcut-o şi mai frumoasă, şi mai 
prestigioasă, creînd locul de veci al Maiestăţii sale şi templul în 
care ne aflăm. Nefer cel Tăcut este, în acelaşi timp, un bun 
îndrumător şi un arhitect de geniu. Cu aprobarea faraonului, îi 
înmînez acest colier de aur şi, în numele vostru al tuturor, îl 
îmbrăţişez. 

Maestrul de operă nu schiţă nici un gest şi pe faţă nu-i 
apăru nici măcar umbra unui zîmbet. 


Noaptea tîrziu, invitaţii de la banchetul somptuos oferit de 
Mehy în luxoasa-i vilă plecau unul cîte unul. Generalul îi rugă pe 
maestrul de operă şi pe scribul Mormîntului să treacă în 

biroul său, în care lămpile, instalate cu pricepere în diferite 
locuri, răspîndeau o lumină care crea o atmosferă intimă. 

- Sîntem, în sfîrşit, liniştiţi, prieteni! Nu-mi plac deloc aceste 
petreceri mondene, dar, din nefericire, ne sînt necesare. 


- De ce a lipsit vizirul? întrebă Kenhir. 

- în mod oficial, este reţinut la Pi-Ramses, dar mi-a dat 
instrucţiunile în ceea ce vă priveşte. Nu trebuie să vi le transmit 
decit în mare secret şi nu vor apărea în nici un document oficial. 

Această încredere m-a onorat mult, v-o mărturisesc, şi sînt 
mîndru să cunosc, într-o oarecare măsură, secretul noului vostru 
program de lucru. 

- Vă ascultăm, Mehy! 

- Faraonul Merenptah vă cere, ca şi pînă acum, să pregătiţi 
mormintele sătenilor şi să întreţineţi cu grijă satul; cît mai 
repede posibil, veţi merge în Valea Reginelor şi în cea a 
nobililor, pentru a săpa locurile de veci ale celor de pe această 
listă. 

Mehy îi dădu scribului Mormîntului un papirus făcut sul şi 
sigilat cu mai multe peceţi regale. La acestea, se adăuga cel al 
vizirului, purtînd o dată. 

Kenhir îl puse în mîneca stingă. 

- Asta e tot? 

- Misiunea mea a luat sfîrşit şi sînt convins că o veţi 
îndeplini pe a voastră în mod ireproşabil. 

Kenhir şi Nefer se retraseră. 

Generalului Mehy îi era greu să suporte tăcerea acestui 
maestru de operă, a cărui privire prea adincă şi prea sinceră îl 
deranja. Nu-i va fi uşor să profite de eventualele sale slăbiciuni. 

75. 

La începutul celui de-al zecelea an al domniei lui 
Merenptah, Locaşul Adevărului trăia în fericire şi linişte. Un 
singur eveniment trist avusese totuşi loc: Negruţu' murise, 
stingîndu-se încet în braţele Clarei. La fel de întristat ca soţia sa, 
Nefer mumificase cîinele şi-i făcuse un coşciug din lemn. Fidelul 
martor al iubirii lor avea să-i aştepte pe celălalt mal, pentru a-i 
călăuzi pe frumoasele drumuri ale lumii de dincolo. Din fericire, 
o sosie a lui Negruţu' se născuse o dată cu încă doi căţeluşi; 
Clara îl adoptase fără să mai stea pe ginduri. 

Echipa din stingă lucra în Valea Reginelor, iar cea din 
dreapta, în Valea Nobililor; Paneb termina reprezentarea unei 
mese de ofrande, în culori luminoase, spre admiraţia tuturor. 

Cotlete de vită, ciorchini de struguri, lăptuci, legături de 
ceapă, piini rotunde, toate aşezate într-o armonie care încînta 
privirea. 


- Penelul tău e mai viu decit al meu, recunoscu Ched 
Salvatorul, bucurîndu-se de imensele progrese ale elevului său, 
căruia, de mai multe luni, nu-i lăsase nici o clipă de răgaz, 
pentru a-l face să stâpînească secretele meseriei. 

- Este un reproş? 

- în unele cazuri, cum ar fi această masă cu ofrande, este, 
mai degrabă, un compliment; este bine ca alimentele destinate 
sufletului defunctului, reînnoite încontinuu prin pictură, să 
exprime bucurie şi bogăţie. Dar îţi mai lipseşte încă acea 
gravitate pe care încercările existenţei ţi-o vor da, dacă 
vanitatea nu te va distruge pînă atunci. 

Ched îşi continua lucrul, fără sa ţină seama de privirea 
furioasă a lui Paneb. 

- Ce noutăţi poţi sâ-mi dai? îl întrebă generalul Mehy pe 
Dakter. 

Savantul îşi mîngiie barba roşcată. Ochii săi mici şi negri 
străluciră de satisfacţie: 

- Am reuşit, spuse, plin de sine, şi n-aţi greşit avînd 
încredere în mine. Avem o mare cantitate de virfuri de săgeată, 
a căror putere de pătrundere este dublă faţa de cele de pînă 
acum. 

- Ai fi putut să faci ceva şi mai bun. 

- Dar am continuat să progresez! Dacă vă spun că am 
reuşit, n-o fac pentru a mă lăuda... Lăncile sînt mai uşoare şi, la 
impact, eficacitatea lor e mai mare. Vor atinge ţinte mai 
îndepărtate cu o precizie demnă de luat în seamă. Dar 
capodopera mea, sînt săbiile scurte cu tăiş dublu! Mi-am însuşit 
procedeele de fabricaţie ale fierarilor străini şi le-arn adus 
îmbunătăţiri. Soldatul care va miînui această armă va obosi mai 
greu decit adversarii săi, şi, chiar dacâ-i va răni doar, îi va 
scoate din lupta. Nici nu vă daţi seama cit de bun este acest 
echipament. 

- O să-l verific eu însumi, apoi îmi voi antrena cei mai buni 
oameni, pentru a crea un regiment de elită. 

- îl veţi informa pe prinţul Amenmes? 

- Ştie deja destule. La sfaturile mele, apare adeseori în 
înalta societate a Tebei, care începe sâ-l adopte. Dar, mai mult 
ca niciodată, trebuie să fim prudenţi. 

- Se pare că, din capitală, sosesc tot mai puţine veşti. 


- După informaţiile pe care le am, pacea e întru totul 
restabilită în Siria şi în Palestina, iar Sethi are grijă să inspecteze 
zona cu un regiment numeros, pentru a descuraja orice 
tentativă de revoltă. Cea mai bună veste e aceea că regele va 
împlini în curînd şaptezeci şi cinci de ani. 

- Tatăl său, Ramses, a trăit mult mai mult! 

- Desigur, dar Merenptah nu se mai arată, nici măcar la 
ceremoniile oficiale la care ar trebui să fie prezent. Cu alte 
cuvinte, are o sănătate tot mai fragilă. 

Dakter simţi plăcerea să-i înfigă generalului un ghimpe în 
inimă, tulburîndu-i speranţele: 

- De cînd aţi făcut să crească reputaţia Locaşului 
Adevărului, acesta pare imposibil de atacat. 

— Aşa trebuie să creadă confreria, neştiind că această 
perioadă de calm aparent prevesteşte o furtună pe care o 
bănuiesc a fi violentă: Amenmes se va ridica împotriva lui Sethi, 
tatăl şi fiul se vor sfişia între ei. 

Dakter se arătă dezgustat: 

- Certurile astea nu mă interesează... Tot ce-mi doresc este 
să rămîn la conducerea acestui laborator. 

- încerci să te amăgeşti singur, dar ambițiile tale au rămas 
aceleaşi, ca şi a le mele! Contrar părerii tale, am făcut bine fiind 
răbdător şi consolidîndu-mi poziţia Nici un faraon nu se poate 
lipsi de Teba; cînd Merenptah va dispărea, va lua cu el 
rămăşiţele măreției lui Ramses. Atunci, vom începe să acţionăm. 
Şi nu-mi va scăpa nici un secret al Locaşului Adevărului. 


Clara pregătea pentru soţia lui Casa-Funie, care nu-şi mai 
dorea copii, un contraceptiv pe bază de spini de salcîm pisati. 

Deodată, îi veni ameţeală. Crezu, la început, că e doar ceva 
trecător, dar o senzaţie dureroasă de oboseală o obligă să se 
întindă pe patul folosit, de obicei, de pacienţi. 

Văzînd că nu mai vine acasă, Nefer se îngrijoră şi se duse în 
clădirea în care soţia sa făcea consultaţiile. Clara aţipise. 

Mîngiindu-i părul, o trezi cu blîndeţe. 

- Mă simt sfirşită, mărturisi ea. 

- Vrei să chem un medic din afară? 

- Nu, nu e nevoie... Am pierdut prea mult magnetism în 
ultimele saptâmini; femeia înţeleaptă m-a învăţat ce să fac. 
Trebuie să urc pe culme. 


- N-ar fi de preferat un somn bun'.' - Vrei să mă ajuţi? 

Nefer ştia de multă vreme ca era inutil să lupte împotriva 
acestei femei cu o voinţă de fier, mereu zimbitoare, care-l 
fermecase din primul moment. 

— Dacâ-ţi va fi imposibil să urci, îmi vei da voie să te aduc 
acasă? 

- Datorită ţie voi reuşi. 

Sub bolta însteiată, urcară, îmbrăţişaţi, pas cu pas. Clara 
privea întruna către creastă, părind că absoarbe energia 
misterioasă ce emana din piramida care domina malul Soarelui- 
Apune. Nici maestrul de operă, nici femeia înţeleaptă nu se 
gîndeau la efortul necesar pentru a cuceri, încă o dată, muntele 
sacru, la a cărui chemare nu se putea rezista. 

Ajunşi la paraclisul din virf, priviră Steaua Polară, în jurul 
căreia stelele nemuritoare formau o curte cerească. 

- Fâ-mi o favoare, o rugă Nefer: nu cumva să părăseşti 
această lume înaintea mea. Fără tine, n-aş putea duce la bun 
sfîrşit nici cele mai nesemnificative îndatoriri. 

- Destinul e cel care hotărăşte; ceea ce pot sâ-ţi spun este 
că nimic, şi mai ales moartea, nu ne va despărţi. Dragostea care 
ne uneşte pentru totdeauna şi aventura pe care o trăim vor şti 
să o învingă. 

Cînd zorii se iviră, Clara adună rouă zeiţei cerului, rouă cu 
care aceasta spălase faţa soarelui renăscut, şi îşi umezi buzele. 
Primea, astfel, energia de care avea nevoie pentru a-i îngriji pe 
săteni. 


După ce vorbi cu şeful auxiliarilor, Kenhir socoti că 
incidentul era destul de grav pentru a fi anunţaţi cei doi şefi de 
echipă şi femeia înţeleaptă. 

- Preţul cărnii de porc a crescut prea mult; este un semn 
îngrijorător al dereglării economiei, explică el. În curînd, vor 
creşte şi preţurile celorlalte alimente, iar rațiile trimise de vizir 
vor fi mult mai mici. 

- N-ar trebui să i-o spunem imediat? sugeră Hay. 

- Vizirul se afla pentru cîtâva vreme în capitală; îi voi scrie 
pentru a-l avertiza. Va propun să ridicam preţul tuturor 
obiectelor fabricate pentru exterior, de la statuete pînă la 
sarcofage. 

- Dar asta ar provoca o inflaţie periculoasă! 


- Există şi acest risc, dar nu putem accepta să fim puşi în 
faţa faptului împlinit. Şi nu vă ascund faptul ca această situaţie 
mă îngrijorează; să sperăm că e doar o tulburare trecătoare. 
Dacă nu, va fi începutul unei grave crize economice, din care 
satul nu va ieşi fără pagube. 

- Hambarele sînt pline? se îngrijoră Clara - Am fost 
întotdeauna prevăzător, spuse Kenhir, şi am considerat că 
trebuie să stringem rezerve abundente pentru zile negre. Date 
fiind garanţiile de care beneficiem din partea statului, nici n-ar fi 
trebuit să mă gindesc la asta. Şi iată că, astăzi, n-am ce regreta. 

- Administraţia principală a malului stîng n-ar trebui, oare, 
să ia nişte măsuri? se întrebă Nefer. 

- în mod sigur, Mehy nu va sta cu miinile în sin, dar ar trebui 
să ştim de ce au mărit negustorii preţul cărnii. 

- De frică, interveni femeia înţeleaptă. 

- Dar de ce se tem? 

- De citeva zile, valea e cuprinsă de o teamă care tulbură 
spiritele oamenilor. 

- Teama asta va ajunge şi la noi? întrebă îngrijorat şeful 
echipei din stînga. 

- Nu va cruța pe nimeni, îi răspunse Clara. 


Vîntul suflase toată noaptea, aducîind nori de nisip şi 
obligîndu-i pe săteni să astupe toate deschizăturile caselor lor. 
Soarele nu reuşise să străpungă atmosfera galbenă şi grea, iar 
riturile dimineţii fuseseră întirziaţe. Nu vedeai la doi paşi; 
corvoada apei fusese făcută cu mari eforturi. 


inflamaţiile ochilor aveau sa fie numeroase; femeia 
înţeleaptă pregătise mai multe fiole de colir, cu dozaje 
corespunziînd gravităţii afecţiunilor. 

- îi voi cere lui Kenhir reducerea programului zilnic în timpul 
acestei furtuni, o anunţă Nefer pe soţia sa, iar noi ne vom 
adăposti la mormintele satului. 

Negruţu' cel mic se ghemuise pe genunchii maestrului de 
operă, pentru a-i da de înţeles că ar face o mare greşeală dacă 
s-ar ridica; de o cuminţenie exemplară, căţeluşul nu rodea nici 
măcar picioarele mobilelor şi devora cu mare poftă tot ce-i 
pregătea Clara: carne, brînză, legume şi piine. Avea aceiaşi ochi 
maronii şi aceeaşi inteligenţă ca predecesorul său. 


- Eşti tare îngrijorată, nu-i aşa? 

- Furia acestui vînt e nefirească. Virtejurile sale duc la o 
formă de nebunie distrugătoare. 

Cineva bătea în uşă cu bastonul: 

- Deschideţi repede, strigă Kenhir, care îşi acoperise capul 
cu o glugă. 

- Ce se întîmplâ? întrebă Nefer. 

- Curierul Uputy a înfruntat furtuna asta blestemată pentru 
a ne aduce o veste tragică: faraonul Merenptah a murit. 

76. 

În prezenţa tuturor sătenilor, maestrul de operă dădu citire 
formulei rituale care figura pe mesajul oficial trimis de palat: 

- „Sufletul faraonului şi-a luat zborul către cer pentru a se 
uni cu discul solar, a se topi cu stăpiînul său divin şi a-l întîlni pe 
creator. De acum înainte, Merenptah va trăi în lumină. Fie ca 
soarele să strălucească din nou, acum cînd întreaga ţară este în 
aşteptarea noului Horus care va urca pe tronul celor vii." 
Chipurile erau grave, nimeni nu îndrăznea să pună întrebarea pe 
care o aveau cu toţii în minte. 

Nimeni, în afară de Paneb: 

- Ce soartă ne aşteaptă'? 

- Locaşul Adevărului nu depinde decit de faraon, îi aminti 
Kenhir. 

- Cine-i va urma lui Merenptah? 

- Probabil, fiul său, Sethi. 

Cu un nume atît de răsunător, noul rege va reuşi, oare, să 
ţină în frîu puterea lui Seth, zeul haosului şi stâpînul trăsnetului? 

- Dacă el va domni, prezise Karo cel Posac, va fi o perioadă 
îngrozitoare şi trebuie să ne temem de ce poate fi mai râu. 

- De ce eşti atît de pesimist? întrebă Gau cel Exact. 

- Pentru că nimeni nu-şi poate lua numele de Sethi, tatăl lui 
Ramses cel Mare! Nici un rege n-a îndrăznit să-l poarte înaintea 
lui şi nimeni n-ar fi trebuit să-l imite. 

- Se zvoneşte că prinţul Amenmes ar jindui şi el la puterea 
supremă, spuse Nakht cel Puternic. 

— Nu vă mai frâmîntaţi atita, recomandă Pai Piinică-Bună; 
orice s-ar întîmpla, va domni un faraon şi oricare ar fi el ne va 
porunci să-i construim templul pentru milioane de ani şi sâ-i 
săpăm mormîntul în Valea Regilor. 


— Numai de n-ar izbucni un război civil, sugeră Paneb, 
semăniînd nelinişte printre artizani. 

Războiul civil... În sfîrşit, trădătorul prindea curaj! Din cauza 
lui Merenptah, trebuise s-o lase mai moale, el care spera să 
profite cît mai repede de averea acumuiată în afara satului; 
acest rege, considerat mediocru, salvase Egiptul de invazie şi 
sprijinise cu îndirjire Locaşul Adevărului. Sethi al II-lea va urma 
acelaşi drum sau se va prăbuşi sub povara unei funcţii prea 
grele pentru el, mai cu seamă dacă propriul fiu, Amenmes, se va 
ridica împotriva lui? 

în cazul unor înfruntări violente, Locaşul Adevărului va slăbi, 
fără doar şi poate, pierzindu-şi faima. Paza sa va fi din ce în ce 
mai slabă, ceea ce îi va permite trădătorului să acţioneze cu 
folos. Nu va descoperi ascunzătoarea pietrei de lumină decit cu 
preţul unei explorări minuţioase a satului, fiind foarte precaut 
pentru a nu se face simţit. Doar o perioadă de anarhie i-ar putea 
permite sâ-şi pună planurile în aplicare. 

- Pînă la noi ordine, preciza maestrul de operă, nu aveţi de 
ce vă teme, căci ne aflăm sub protecţia şefului Sobek şi a 
paznicilor săi. Scribul Mormiîntului şi cu mine îl vom consulta pe 
generalul Mehy, pentru a obţine informaţii mai ample; pînă la 
întoarcerea noastră, să nu ieşiţi din sat. 

— Şi dacă nu vă mai întoarceţi? întrebă Paneb. 

Fened Nasul deveni agresiv: 

- Cum îndrăzneşti sâ-ţi închipui o asemenea tragedie? 

- Dacă nişte gărzi rivale se înfruntă, nu vor mai fi sigure nici 
măcar împrejurimile Locaşului Adevărului. 

- Dacă nu ne mai întoarcem, preciza maestrul de operă, 
satul va fi condus de femeia înţeleaptă. 

Vîntul începea să se potolească, vizibilitatea creştea şi 
malul stîng al Tebei părea calm. Încetul cu încetul, ţăranii se 
reîntorceau la cîmp şi animalele erau scoase din grajduri. 
Gospodinele măturau cu rivnă pentru a îndepărta nisipul care, în 
ciuda măsurilor luate, pătrunsese şi în cele mai mici unghere. 

O mulţime de soldaţi curăţau curtea cea mare din faţa 
clădirilor administraţiei centrale. 

Un gradat îi opri pe cei doi vizitatori: 

- Unde mergeţi? 

- Vrem sâ-l vedem pe Mehy, răspunse Kenhir. 

- în calitate de ce? 


- De scrib al Mormîntului. 

- Vă rog să mă scuzaţi... Generalul lipseşte. 

-Unde e? 

- Regret, dar nu-mi este permis s-o spun unor civili. 

— Aţi primit instrucţiuni în legătură cu Locaşul Adevărului? 
- Nici una. 

- Cînd revine generalul? 

- Asta nu pot să ştiu. 

Şovăielnici, Kenhir şi Nefer porniră către sat. 


Prinţul Amenmes era turbat de furie: 

- Dacă înţeleg bine, generale Mehy, sînt prizonier în acest 
apartament al cazărmii principale din Teba! 

- Nici vorbă, prinţe; singura mea grijă este să fiţi în 
siguranţă. 

-Totuşi, nu sînt liber să plec nicăieri! 

- în aceste vremuri nesigure, nu vi se pare că e necesar să 
vă pun la adăpost, protejat de armata tebanâ? 

- Vreau să comand această armată şi să iau cu asalt 
capitala! 

- Vă rog, prinţe, gîndiţi-vâ bine; un război între Nord şi Sud 
ar face mii de victime şi ar slăbi atît de mult Egiptul, încît ar 
deveni o pradă uşoară pentru adversarii săi. 

- De îndată ce tatăl meu va fi proclamat faraon, eu nu voi 
mai fi decit un om de paie! 

- N-avem nici o veste de la Pi-Ramses; poate ca Sethi va va 
chema de urgenţa. 

- Ca să mă ucidă, desigur! 

- De ce trebuie să credeţi că are asemenea gînduri? 

- Pentru că este în joc puterea supremă, generale Mehy! 

Unele visuri se vor împlini, altele se vor risipi pentru 
totdeauna. 

lar eu nu accept să renunţ la ale mele... Că o vreţi sau nu, 
înfruntarea între mine şi Sethi este inevitabilă. Ori tatăl meu 
renunţă la domnie, ori eu refuz să-i recunosc autoritatea şi mă 
încoronez aici, la Teba. Şi fiecare va trebui sâ-şi aleagă tabăra. 

- Mă înclin în faţa voinţei voastre, prinţe, dar vă implor să 
ramîneţi în cazarmă pînă cînd hotărtîrile lui Sethi vor fi oficiale. 

- S-a făcut, generale, dar menţineţi-vă trupele în stare de 
alertă. 


Mehy se retrase, foarte satisfăcut de felul cum decurgeau 
evenimentele. Se temuse ca tînărul prinţ să nu-şi plece capul 
prea repede în fata tatălui său; dimpotrivă, moartea lui 
Merenptah înzecise ambițiile lui Amenmes, pe care generalul 
trebuia să le reprime. Trebuia sâ-şi folosească abilitatea şi 
inteligenţa pentru a-i întărită pe cei doi unul contra celuilalt, 
fâcîndu-i să creadă, atît pe unul cit şi pe celălalt, că le era cel 
mai bun aliat. 

În aceeaşi seară, Mehy va trimite la Pi-Ramses o scrisoare 
foarte confidențială, pentru a-l avertiza pe Sethi că purtarea 
fiului său Amenmes risca să devină periculoasă; fidel slujitor al 
statului, generalul afirma că nu are alte scopuri decît pacea şi 
prosperitatea ţării. 

Oricum ar fi lupta, el, Mehy, va ieşi învingător, datorita 
armelor pe care le are la dispoziţie. Şi primul dintre învinşi, pe 
care-l va jefui fără milă, era Locaşul Adevărului. 


- Cum, n-avem peşte uscat? se miră Nakht cel Puternic. 

Chiar eşti sigura? 

- Dacă nu mă crezi, îi răspunse nevasta, du-te să vezi cu 
ochii tăi! 

Cioplitorul în piatră se duse, hotârit, pînă la uşa principala, 
unde se adunaseră mai multe gospodine. 

- Negustorii n-au livrat peşte? întrebă Nakht. 

- Nici peşte, nici carne, îi răspunse fosta soţie a lui Fened 
Nasul. 

Nakht se duse direct la scribul Mormiîntului, unde se 
adunaseră maestrul de opera, Paneb şi alţi artizani, ale căror 
reproşuri erau din ce în ce mai aprinse. 

- Ajunge! strigă Kenhir. Ameninţările voastre nu duc la 
nimic bun! 

- Vrem să ştim adevărul, ceru Paneb. 

- Aprovizionarea noastră este întreruptă, declară scribul 
Mormiîntului, cu voce gravă; dar mai avem provizii pentru cîteva 
sâptămini. 

- Trebuie să interveniţi cu hotârire! se repezi Casa-Funie. 

Trebuie anunţaţi vizirul şi regele! 

- Care rege? spuse, ironic, Thuty cel Savant. Sintem 
părăsiţi, ăsta e adevărul! Soldaţii nu vor întîrzia să ne dea afară, 
pentru a ocupa satul. 


- N-are nimeni voie să intre în sat, le aminti Paneb. 

- Poate crezi că vom putea rezista! 

- De ce să fim pesimişti? interveni Didia cel Generos. 

Administraţia e dezorganizată, asta e sigur, dar de ce ne-ar 
fi ostil faraonul? 

— Hai să nu mai vorbim degeaba, hotărî maestrul de operă; 
am rămas în urmă cu munca aici, în sat. 

Nefer împărţi sarcinile între sanctuare, morminte şi case. 

Înfrumuseţarea domeniului lor îi mai linişti pe artizani, 
fâcîndu-i să uite de spaimele momentului. Se auzeau chiar 
cîntece tradiţionale care însufleţeau munca, de parcă orice 
ameninţare ar fi dispărut. 


Maestrul de operă privea locul în care era ascunsă piatra de 
lumină. Numeroase generaţii de artizani şi-o transmiseseră cu 

fidelitate, pentru ca opera să se poată desâvirşi; dar nu 
sosise, oare, sfîrşitul acestui miracol? 

Clara veni lingă el şi împreună continuară să admire 
această comoară fără preţ: 

- Am nevoie să vorbesc cu femeia înţeleaptă, mărturisi 
Nefer. 

- Vrei să renunti la funcţia ta, nu-i aşa? 

- Nici din laşitate, nici din teama de a înfrunta furtuna, ci 
pentru că sarcina mea a luat sfirşit. Şeful echipei din stingă are 
toate calităţile pentru a-mi lua locul. 

- Toate, în afară de una: nu este un bun îndrumător şi deci 
nu va fi un bun maestru de operă. Ne aşteaptă vremuri grele; nu 
este de ajuns să fii un excelent arti/an pentru a apăra satul şi 
pentru a salva ce trebuie salvat. Nici zeii, nici confreria nu te 
lasă să alegi, Nefer! Uită de tine şi îndeplineşte-ţi, în continuare, 
funcţia pentru care ai fost ales! 

Clara ridică privirea către creastă: 

- Nu-i auzi chemarea şi mai arzătoare ca altădată'? Vocea ei 
umple cerul şi generozitatea sa nu are limite. Ascultă-i 
cuvintele, Tăcutule, şi dă-le viaţă prin munca ta! 

Maestrul de operă îşi strinse soţia în braţe, cu pasiune. 
Avind dragostea sa, va ajunge, poate, să triumfe asupra 
întunericului şi să apere piatra de lumină. 

CHRISTIAN J ACQ Seria Piatra luminii k Nefer cel Tăcut k k 
Femeia înţeleaptă k k k Paneb cel Zelos k k k k Locaşul 


Adevărului Clubul cărţii W> RAO CLASIC QHBEECHER-STOWE 
QSEISHONAGON 

Q TO'OMAS H'ARDY !'xmn"" * CW' r? jij /, Q HENRYK 
SIENKIEWICZ Departe ac lumea dezlănțuita * , ; */, „in 
vrrTrvp HI ir n "** foc fl """'" vol-> M S j B Q WILLIAM 
THACKERAY n Hclxf xm T r «<'«»' defcrttciimilor (2 voi.) 
a™RM.ANMEL\TLLE QL.N.TOLSTOI SOIMM tf reirtwr fi alte 
povestiri U OPERE XX 

QHERMANNHESSE Q GABRIEL GARCIA MARQUEZ, Narcis si 
Giiră-de-Aur; Gertrude; Lupul Incredibila si trista poveste a 
candidei de stepă Erendira fi a bunicii sale fără suflet Q FRANZ 
KAFKA Q HENRY DE MONTHERLANT Scrieri pqstiimc ți fragmente 
(K) Fetele; Indurare pentru femei Q ANDRE MALRAUX Q 
VIRGINIA WOOLF Antimcmorii |: Oglinda limburilor; Caful Spre 
far; Orlando de obsidian | Omul precar ţi literatura Q JULIAN 
BARNES Q KENZABURO OE O «lorica lumn „r. ,10 capitole O 
acpericnt* W"" n ?r 

?V%SI """ O ANTONIO SKARMETA Q E.L. DOCTOROW p,//(. 
Nm=<fia 

D  MARGARFT DRABBLE Q JOSE CARLOS SOMOZA 
MARGARET DRABBLE ft Drumul strălucitor QJULIAKKISTEVA j 

mwrdH Q JAVIER MARIAS Inimă atît de albă SUCCESE 
INTERNAȚIONALE Q DA VID BALDACCI Q DANIEL EASTERMAN 
Putere absolută Al nouălea Buddha Q CLIVE BARKER Q BEN 
ELTON Cabal - Seminţia Nopţii Popcorn a PHN CASE a JOSEPH 
HNDER Intîittl călăreț al Apocalipsci; Sindromul Puteri 
excepționale Q TOM CLANCY, Q IAN FLEMING Rainbow Six (2 
voi.); Doar pentru ochii tăi; Operațiunea Ordine prezidențiale (2 
voi.) Thundcrball; în Serviciul Secret al Q TOM CLANCY, STEVE 
PIECZENK Maiestăţii Sale; Spionul care m-a iubit; Centrul de 
comandă IV: Acte de ră2boi; Trăieşti numai ne două ori; 
Bărbatul cil Centrul de comandă. V: Echilibru de forțe pistolul de 
aur (seria James Bond) Q JOHN LE CARRE Q FREDERICK 
FORSYTH Omul nostru din Panama; Experiment Fantoma din 
Manhattan secret Q JOHN GRISHAM O ROBIN COOK ... Şi vreme 
c ca &f acizi; Firma; Cazul Risc asumat; Tratament fatal; 
Răpirea; Pelican; Campionul din A rkansas; Intenţii periculoase 
Clientul; .Moştenitorii; Maestrul; Camera Q ANTOINE B. DANIEL 
morţii Prinfesa Soarelui (scria încă, 1) Q THOMAS GIFFORD Q 
NELSON DeMILLE Puterea destinului Plum Island Q CHUCK 


HOGAN Q WILLIAM DIEHL încercuirea Domnie în iad; Eurcka r Q 
CHRISTIAN JACQ Q ROBERT ROSENBERG Nefer cel Tăcut Camera 
de montaj O JOHN KATZENBACH Q KENNETH ROYCE ZUM 
răfuielii; Omul din umbrii; Preferinţele amunt Războiul Im Han Q 
WILBUR SMITH U DEAN KOONTZ Războinicii Nilului Şoapte; 
Unicul supraviețuitor Q NICHOLAS SPARKS Q WILLIAM 
KOTZWINKLE Nopti in Rodanthe E. T., extraterestrul Q MICHAEL 
TEITELBAUM Q TIM LAHAYE, JERRY B. JENKINS Aventurile 
Omutui-Păianjcn; Bdrbaţn Armata pătimirilor; Nicolae în negru Il 
(sera Supraviețuitorii) Q J.R.R. TOLKIEN Q DAPHNE DU MAURIER 
Silmanlhon; Trilogia Stăpinul Inelelor Rebecca D SCOTT TUROW 
Q TONY PARSONS Erori judiciare Copil fi bărbat Q ANNE RICE 
Diavolul  Mcmnoch; Vampirul Armând PROZA ROMÂNA 
CONTEMPORANA 

D VARTAN ARACHELIAN Q NICOLAE ROTARU Toamna 
pătimirii noastre; Duminică îngerii de oţel; Trilogia de lut după 
infern Q DINU SÂRARU Q RAZVAN IOAN BOANCHIŞ Ciocoii noi cu 
bodygnard Portocaliu Q ALEX MTHAI STOENESCU O ANA CALINA 
GARAŞ Misiunea dominicană Masca norocului 

f2?1RAO PENTRU TINERI 

Q ANN BRASHARES Q R.L. STINE: Sena GOOSEBUMPS: 

Pantalonii călători (voi. 1) Bun venit in Casa Morţilor!; Nil 
coborit in Q JAMES FENIMORE COOPER pivniţă; Singc tic 
monstru; Zimbestc şi mori, Ultimul mohican Blestemul mumiei; 
Să devenim invizibili* Q ANTHONY HOROWTTIZ Stormbreaker, 
Academia Pomt Blanc (sena AJex Rider, Snperspiomil 
adolescent) 

o RAO PENTRU COPII 

Q J.M. BARRIE Q A.A. MTLNE Pcter Pan Ursuletul Wînnie-Pllh, 
Cartierul Q MICHAEL BOND Wmme-Puh Un urs pe nume 
Paddinvton, Mai multe Q LOUIS PERG AUD despre Paddmgton; 
Paddington in Războiul bumbilor străinătate; Paddmgton sare în 
ajutor Q LYNNE REID BANKS Q ROALD DAHL Indianul Hm dulap, 
Indianul se întoarce, Matilda; Vrăjitoarele Secretul imiu,„„Im; 
Misterul dulapului ;T; Viic,; Q ANTOINE DE SAINT-EXUPERY 
Noile aventuri ale lui Stuart Littic ,„ t DOS LEWIS Răpit de tîlhan 
Călătorie pe marc cu „Zori de Zi"; Calul ft Qft TRAVERS băiatul, 
Pnntul Caspun, Jilţul de argint; Mary P*FI""S' 

"7 P°ri">" « întoarce Ultima bătălie Q ARIPIOARE Q ASTRID 
LINDGREN Bufnița; Papagalul, Pinguinul Pippi Şoscţica; Pippi 


Şofcţica se îmbarcă d CÂRTI JUCĂRIE Q MADONNA '*". Lcacr, 
duş Măgăruş; Kami Cămila; Trandafirii Englezeşti; Merele 
Domnului Răţiisca Mamska Peaborjy D CRANŢ! CE MAI POVESTE! 

Q MĂRIA ELBA SOTILLO PANTIN Edwm, vulturul artist; Lucy 
isi ascute Maeba cleştii; Sammy, un piton de treabă Q GIZUŢE 
CU ANTENUŢE Q CARŢI ILUSTRATE Nuţa Albmufa; Niaişor 
Macuţor; Olguţa Ursuleţul Paddmgton; Paddmgton Omiduţa; 
Riţa Gărgăriţa ţa carnaval Q ŞTIU EU CUM! Q ÎNVĂŢĂM SA 
DESENAM  Şiretul; Fermoarul; Capsa; Nasturele Animale de 
companie; Animale sălbatice;  QPOVEŞTI CU  „LIPICI" 
DclaAlaZ;Eiiforsa-jesenezi;fncuton; Buclc-Aitni; Cei trei purccluft; 
Cenuşăreasa; Natura; Oameni in miţcarc; Primii paşi Frumoasa- 
dm-pădurea-adormită;]ack ţi Q LOGICO RONDQ vrejul de fasole; 
Motanul-încălţat; - ÎNVĂŢĂM JUCINDU-NE Al bă-ca-Zăpada; 
Bambi; Cartea Junglei; Primăvara, vara, toamna ţi iama - set; 
Mica Sirenă; Pmocchio; Scilfiţa-Rostc Primăvara, vara, toamna si 
iama; Q ENGLEZA CU „LIPICI" Colorăm, mcştecnm si construim - 
set, Animale mân fi mici; A venit vacanţa!, Coloram, mcstcnm si 
construim; Hai la masai, In jurul casei Numărăm ţi comparăm - 
set; Q MULTIPLAN Sărbătorile copiilor; Mulţimi ţi numere; Corpul 
omului, Sistemul solar; Mumiile Culori ţi forme; Cum ne 
îmbrăcăm; O zi egiptene, Broaştele fantastice cu loana fi Vlad; 
La Grădina Zoologică Q NU ŞTIAM CĂ... Q LUMEA BASMELOR (2 
voi.) Nu ţtiam că rechinii îţi schimba mereu dinţii, Nu ştiam că 
unu şerpi scuipă otravă, Nu ştiam că unele vase an aripi; Nu 
ştiam că poţi săn mai si îs pe Lună NON.FICŢIUNE Q CARLOS 
CASTANEDA Q ERNEST VOLKMAN Cfildtonc la Ixtlan; Imvlţătunic 
Im Don ]nan Spionaj 

DIVERSE Q Lanţul slăbiciunilor Q Vrei să fii miliardar? 

CADOURI DE RIS Q Bolnav de dragoste O Munca fi alte 
ocupaţii care te pot ucide Q La bine fi la rău O Bătrineţe, haine 
grele 

ieri» GARFIELD, Jiin Divis Q Garficld pe larg Q Garficld ia 
proporţii Q Garficld se îngraşă Q Garficld mai mare decit viaţa 
RAO ISTORIE Q MHAIRETEGAN Q ROLAND JACQUARD 1968 - din 
primăvară pînă în toamnă In numele lui Usama Inn Laden 
SCIENCE FICTION Q RAY BRADBURY Q >XILLLIM GIBSON 
Fahrenhcit 451 Chrome, Contele Zero QJOHNBRUNNER Q 
WALTER M. MILLER ]R Rețelele infinitului; Oile privesc în sus 
Cantică pentru Lcibowitz a DAVID COPPERHELD La limita 


imposibilului DOSARELE X Q KEVIN J ANDERSON Q CHRIS 
CARTER Anticorpii înfruntă viitorul MILLENIUM Q LEWIS 
GANNETT Q EUSABETH H.WD Gheena Francezul 

BIBLIOTECA RAO Q CHARLES DICKENS Q STENDHAL Dai:id 
Coppcrficld (2 \ol.) Roţii ţi negru; Mănăstirea din Parma Q F.M. 
DOSTOIEVSKI Q L.N. TOLSTOI Crimă şi pedeapsă, Adolescentul 
Cazacii ți alte povestiri Q ILF ŞI PETROV Q ALBERT CAMUS Vitelul 
de aur, Douăsprezece scaune Carnete; Teatru Q GABRIEL 
GARCIA MARQUEZ P COLIN FORBES Aventura lui Miguel Littin, 
clandestin Conspirația; Rinocerul în Chile; A trai pentru a-ți 
povesti viaţa; P JOHN GRISHAM Generalul in labirintul său; 
Douăsprezece Campionul din Arkansas; Un altfel povestiri 
călătoare; Incredibila si trista de Crăciun; Ultimul jurat; Maestrul 
poveste a candidei Erendira şi a bunicii P MĂRIO PUZO sale fără 
suflet Omerta PANDREGIDE PJOHNSAUL Fructele pămîntului; 
Falsificatorii de Prezenţa; Mina dreaptă a diavolului 
bani/Porumbelul P J.R.R. TOLKIEN Q HERMANN HESSE 
Roverandom Cele mai frumoase ttovestiri; Jocul cu P MOONY 
WITCHER mărgele de sticlă; Knulp. Dcmian Fetiţa Celei de a 
Şasea Luni; Nina P MĂRIO VARGAS LLOSA fi misterul Notei a 
Opta Conversaţie la Catedrala P MADELEINE ALBRIGHT Q FRANZ 
KAFKA Doamna Secretar de Stat Jurnalul; Castelul P VARTAN 
ARACHELIAN P ANDRE MALRAUX Noaptea bastarzilor Condiţia 
umani P HH.ARY RODHAM CLINTON P THOMAS MANN Istorie 
trăită Povestiri; Mărturisirile escrocului Felix Kritll P VIRGIL 
MAGURE ANU P J.P SARTRE Destinul sau apoteoza puterii? 

Teatru P ILIE NASTASE P PAN BROWN Mr Năstase îngeri şi 
demoni; Codul lui da Vinci P DINU SÂRARU Q CLIVE CUSSLER 
Trilogia ţărănească Aurul incaşilor 'P ALEX MEHAI STOENESCU P 
J. FINDER Istoria loviturilor de stat în România; Puteri 
excepţionale Patimile sfîntultli Tommaso d'Aquino -[ NOUTĂŢI o 
Q ANTOINE B. DANIEL Nepotul in Raincati , ,e —/et-ATriciu 
TO c Alinii din Ctizco (sena încă, 2) - S Q EOIN COLFER a D AN 
BROXVN „-, 

TfSî ("'Cambyses Fortăreaţa digital Garfcjd 13 SE/DE 

| FORSY™ Q oSu SARARU / V.A. STANCULESCU 
AffZ/'WWmOV/// „-,iin le e e -i*i e Q LYNN PTCKNETI" & CLIX 

PRINCE Generalul Revoluţie, cu piciorul m ghips ™ Q ALEX 
MIHAI STOENESCU ccr Q W-TT ni TD «AoTT-r Interviuri despre 
revoluţie wILBUB.;)MIIH n/ 


ui 

ncE ABOA-iui: 

Ultimul papina Q GÎRIGORE ARBORE Q BERNARD KNIGHT 
Libertatea jart democraţie şi glonţul de aur Dincolo fie liman 
Clubul cărţii Şi dumneavoastră puteţi deveni membru al ChiMtn 
cârtii RAO, beneficiind de următoarele avantaje: 


t? Veţi primi cu maximum de rapiditate cărţile comandate si 
veţi fi informat cu regularitate despre ultimele apariţii, planuri 
editoriale, oferte speciale; $ Pentru cărţile comandate, editura 
suportă costurile de transport prin postă. 


In plus, pentru două cărţi se acordă o reducere de 10%; v 
De la trei cărţi în sus se acordi o reducere de 15% şi titlul de 
membru al Clubului Glrţ" RAO. 


Despre alte avantaje ce decurg din calitatea de membru a! 
Clubului Cărţii RAO vă puteţi informa din taloanele editurii 
noastre sau scrimdu-ne pe adresa: 

C.P.  2-124, Bucureşti www.  raobooks.com e-mail: 
club Qraobooks.com