Christian Jacq — [Ramses] 02 Un templu pentru vesnicie

CHRISTIAN 
JACQ 


Un templu 
pentru 
vesnicie 


ROMAN 


EDITURAEBĂALLFA | A 


Christian Jacq 


Seria 
RAMSES 


TT 


UN TEMPLU PENTRU 
VEŞNICIE 


Original: LE TEMPLE DES 
MILLIONS D'ANNÉES 


Traducere de 
EUGEN DAMIAN 


Editura ALLFA 
2004 


1 


Ramses era singur și aștepta un semn din partea lumii 
invizibile. 

Singur, faţă-n faţă cu deșertul, cu imensitatea unui peisaj 
pârjolit și arid, cu propriul destin, al cărui înţeles încă îi scăpa. 

La douăzeci și trei de ani, prinţul Ramses era un atlet de un 
metru optzeci, cu un minunat păr blond, cu faţa prelungă și o 
musculatură fină și puternică; fruntea largă, arcadele 
proeminente, sprâncenele stufoase, ochii mici și vioi, nasul lung 
și puţin arcuit, urechile rotunde, cu un contur delicat, buzele 
destul de groase, bărbia voluntară, toate acestea alcătuiau un 
chip autoritar și seducător. 

Atât de tânăr pentru drumul deja parcurs! Scrib regal, iniţiat 
în misterele din Abydos și regentul regatului egiptean pe care 
Seti îl destinase tronului, desemnându-și fiul mai mic drept 
succesor. 

Însă Seti, acest grandios faraon, acest suveran de neînlocuit 
care menţinuse fericirea ţării sale, prosperitatea și pacea, 
murise după cincisprezece ani de guvernare excepţională, 
cincisprezece ani prea scurți ce-și luaseră zborul ca o pasăre ibis 
în asfinţitul unei zile de vară. 

Fără ca fiul său să-și dea seama, Seti, un tată îndepărtat, de 
temut și exigent, îl învățase puţin câte puţin practica puterii, 
supunându-l la numeroase încercări, prima fiind întâlnirea cu 
taurul sălbatic, stăpânul puterii. Adolescentul avusese curajul 
să-l înfrunte, dar nu și capacitatea să-l învingă; fără intervenţia 
lui Seti, monstrul l-ar fi sfâșiat pe Ramses cu coarnele. Atunci s- 
a imprimat în inima lui prima datorie a Faraonului: apărarea 
celui slab de cel puternic. 

Secretul adevăratei puteri îl deţinea regele și numai regele; 
prin magia experienţei, acesta i-l comunicase lui Ramses, etapă 


3 


după etapă, fără să-și dezvăluie planul. De-a lungul anilor, fiul 
se apropiase de tată, spiritele lor se uniseră în aceeași credință, 
cu același elan. Sever, rezervat, Seti vorbea puţin, însă el îi 
oferise lui Ramses privilegiul unic al întâlnirilor în cursul cărora 
se străduise să-i transmită din experienţa profesiei de rege al 
Egiptului de Sus și de Jos. 

Ore luminoase, momente de graţie, acum dispărute în tăcerea 
morții. 

Sufletul lui Ramses se deschisese precum caliciul unei flori 
pentru a primi cuvintele Faraonului, pentru a le conserva ca pe 
cele mai preţioase comori și a le face să trăiască în gândurile și 
acţiunile sale. Dar Seti se unise din nou cu fraţii săi, zeii, iar 
Ramses rămăsese singur, lipsit de prezenţa regelui, de acea 
prezenţă. 

Se simţea părăsit, incapabil să suporte sarcina care-i apăsa 
pe umeri. Să guverneze Egiptul... La treisprezece ani visase la 
asta, așa cum visează un copil la un joc inaccesibil; apoi 
renunțase la această idee smintită, convins că tronul îi era 
promis lui Șenar, fratele lui mai mare. 

Faraonul Seti și Tuya, marea soție regală, hotărâseră altfel. 
După ce studiaseră comportamentul celor doi fii ai lor, Ramses 
fusese cel desemnat să îndeplinească funcţia supremă. De ce nu 
aleseseră un om mai puternic și mai abil, un om de statura lui 
Seti! Ramses se simţea pregătit să înfrunte orice dușman într-o 
singură luptă, dar nu să se afle la cârma statului, pe apele 
nesigure ale viitorului. In luptă, în Nubia, își dovedise vitejia; 
energia lui inepuizabilă îl purta, dacă era nevoie, pe cărările 
războiului pentru a-și apăra ţara, dar cum să comande o armată 
de funcționari, de demnitari și de preoţi a căror viclenie îl 
depășea? 

Fondatorul dinastiei, primul Ramses, fusese un vizir bătrân 
căruia înţelepţii îi încredinţaseră o putere pe care el n-o dorise; 
la vremea încoronării, succesorul lui, Seti, era deja un bărbat 
matur și experimentat. Ramses nu avea decât douăzeci și trei 
de ani și se mulțumise să trăiască în umbra protectoare a tatălui 
său, urmându-i hotărârile și răspunzând la chemările lui. Ce 
minunat era să aibă încredere într-un ghid care-i trasa calea! Să 
lucreze la ordinele lui Seti, să servească Egiptul ascultându-l pe 
faraon, să găsească mereu răspunsuri la întrebări în preajma 
lui... Acel paradis devenise inaccesibil. 


lar destinul cuteza să-i ceară lui, lui Ramses, un tânăr aprig și 
înflăcărat, să-l înlocuiască pe Seti! 

N-ar fi trebuit oare să izbucnească în râs și să fugă în deșert, 
atât de departe încât să nu-l mai găsească nimeni? 

Sigur că putea să aibă încredere în aliaţi: Tuya, mama sa 
complice exigentă și fidelă, soţia lui, Nefertari, atât de frumoasă 
și de calmă, prietenii din copilărie, Moise evreul, constructor pe 
șantierele regale, Acha, diplomatul, Setau, îmblânzitorul de 
șerpi, secretarul său particular, Ameni, care-și legase soarta de 
cea a lui Ramses. 

Oare clanul dușmanilor nu va deveni tot mai puternic? Șenar 
nu va renunţa să pună mâna pe tron. Ce fel de alianţe obscure 
va născoci pentru a-și împiedica fratele să guverneze? Dacă, în 
această clipă, Şenar s-ar fi prezentat în faţa Ramses nu i-ar fi 
opus nici o rezistenţă. De vreme ce-și dorea atâta dubla 
coroană, atunci s-o aibă! 

Dar avea el dreptul să-și trădeze tatăl renunțând la sarcina pe 
care i-o încredinţase? Ar fi fost atât de simplu să creadă că Seti 
se înșelase sau că și-ar fi putut schimba părerea... Ramses nu se 
va minţi Singur. Destinul lui depindea de răspunsul lumii 
invizibile. 

Aici, în deșert, în inima acestui pământ roșu, impregnat de o 
energie periculoasă, va obţine acest răspuns. 

Șezând, cu privirea pierdută în cer, Ramses aștepta. Un 
faraon nu putea fi decât un om al deșertului, îndrăgostit de 
singurătate și de imensitate; focul ascuns în pietre și în nisip fie 
îi va hrăni sufletul, fie i-l va distruge. Focul avea să hotărască. 

Soarele se apropia de zenit, iar vântul se potolea treptat. O 
gazelă sărea de pe o dună pe alta. Pericolul se apropia. 

Brusc, se ivi din neant. 

Un leu enorm, de peste patru metri lungime, cântărind mai 
mult de trei sute de kilograme. Coama care parcă ardea îi dădea 
alura unui războinic triumfător, al cărui trup musculos se 
deplasa cu suplețe. 

În momentul în care îl zări pe Ramses scoase un răget 
impresionant care se auzi pe o rază de cincisprezece kilometri 
de jur împrejur. Dotat cu niște colţi redutabili și cu gheare 
ascuţite, fiara își fixa prada. 

Fiul lui Seti nu avea nici o șansă să-i scape. 

Leul se apropie și se opri la câţiva metri de el. | se distingeau 


5 


ochii aurii. Clipe lungi, se înfruntară din priviri. 

Animalul alungă o muscă bătând din coadă; iritat pe 
neașteptate, înaintă din nou. 

Ramses se ridică, cu privirea fixată în cea a leului. 

— Pe tine, Voinicule, pe tine te-am salvat de la o moarte 
sigură! Ce soartă îmi rezervi tu acum? 

Uitând de pericol, Ramses își aminti de puiul de leu agonizând 
în savana nubiană; mușcat de un șarpe, dăduse dovadă de o 
rezistenţă de necrezut înainte de a fi vindecat de remediile lui 
Setau și de a deveni o adevărată sălbăticiune. 

Pentru prima dată, Voinicul scăpase din locul îngrădit unde 
era închis în absenţa lui Ramses. Oare natura lui de felină își 
reluase locul, făcându-l feroce și nemilos faţă de cel pe care îl 
considerase totuși drept stăpân? 

— Hotărăâște-te, Voinicule! Ori devii aliatul meu pe viaţă, ori 
mă ucizi. 

Leul se ridică pe labele din spate și le puse pe cele din față pe 
umerii lui Ramses. Șocul se dovedi brutal, însă prințul se ţinu 
bine. Ghearele nu erau scoase, iar botul fiarei adulmecă nasul 
lui Ramses. 

Între ei nu era decât prietenie, încredere și respect. 

— Mi-ai trasat destinul. 

De acum înainte, cel pe care Seti îl numise „Fiul Luminii” nu 
mai avea de ales. 

Va lupta ca un leu. 


2 


Palatul regal din Memphis era în mare doliu. Bărbaţii nu se 
mai râdeau, femeile purtau părul despletit. În timpul celor 
șaptezeci de zile, cât urma să dureze mumificarea lui Seti, 
Egiptul avea să trăiască, de bine de rău, într-un fel de vid; 
regele era mort, tronul său rămânea vacant până la 
proclamarea oficială a succesorului, care nu avea să survină 
decât după punerea în mormânt și uniunea mumiei lui Seti cu 
lumina celestă. 

Serviciile de frontieră erau în stare de alertă, iar trupele 
pregătite să contracareze orice tentativă de invazie se aflau sub 
comanda regentului Ramses și a marii soţii regale Tuya. Deși 


6 


principalul pericol, acela reprezentat de hitiţi!, nu părea să 
amenințe prea curând, un raid nu era deloc exclus. De secole, 
bogatele provincii agricole din Deltă erau o pradă tentantă 
pentru „alergătorii pe nisip”, beduinii nomazi din Sinai, ca și 
pentru prinții Asiei, capabili să se coalizeze și să atace nord- 
estul Egiptului 

Plecarea lui Seti în lumea de dincolo dăduse naștere fricii; 
atunci când dispărea un faraon, forţele haosului amenințau să 
se năpustească asupra Egiptului și să distrugă o civilizaţie 
construită dinastie de dinastie. Va fi capabil tânărul Ramses să 
ferească cele Două Tărâmuri? de nenorocire? O parte a 
notabilităților nu-i acorda nici o încredere și dorea să-l vadă 
înlăturat în favoarea fratelui său Șenar, mai abil și mai puţin 
impetuos. 

Marea soţie regală nu-și modificase obiceiurile după moartea 
soțului său, în vârstă de patruzeci și doi de ani, părând înaltă, cu 
nasul fin și drept, ochii mari și migdalaţi privind sever și 
pătrunzător, bărbia aproape pătrată, se bucura de o autoritate 
morală de necontestat. Nu încetase nici un moment să-l 
secondeze pe Seti; în absența lui, în timpul călătoriilor 
Faraonului în străinătate, ea fusese aceea care guvernase țara 
cu o mână de fier. 

La ivirea zorilor, Tuyei îi plăcea să se plimbe prin grădina 
plantată cu tamaris și sicomori; în mers, își organiza în minte 
ziua de lucru, o alternanță de reuniuni profane și de ritualuri 
spre gloria puterii divine. 

O dată cu dispariţia lui Seti, chiar și cel mai mic gest îi părea 
lipsit de sens. Tuya nu mai avea altă dorinţă decât aceea de a-și 
întâlni cât mai repede soțul într-un univers fără conflicte, 
departe de lumea oamenilor, însă va accepta povara anilor pe 
care destinul i-o va impune. Fericirea ce-i fusese oferită trebuia 
s-o înapoieze ţării, slujind-o până la ultima suflare. 

Silueta elegantă a lui Nefertari apăru din boarea dimineţii; 
„mai frumoasă decât frumoasele palatului”, după expresia pe 
care poporul i-o atribuise, soția lui Ramses avea părul de un 
negru strălucitor, iar ochii verzi-albaștri de o blândeţe sublimă. 
Muziciană în templul zeiței Hathor din Memphis, ţesătoare 
remarcabilă, bună cunoscătoare a vechilor autori, precum 


1 Strămoșii turcilor. 
? Egiptul de Sus și cel de Jos, Valea Nilului (Sudul) și Delta (Nordul). 


înțeleptul Ptah-hotep, Nefertari nu provenea dintr-o familie 
nobilă; însă Ramses se îndrăgostise nebunește de ea, de 
frumuseţea ei, de inteligența și maturitatea surprinzătoare la o 
femeie atât de tânără. Tuya o alesese intendenta casei sale, 
post pe care continua să-l ocupe, deși devenise soția regentului. 
Intre regina Egiptului și Nefertari se născuse o veritabilă 
complicitate, înțelegându-se una pe alta aproape fără cuvinte. 

— Ce multă rouă e în dimineața asta, Maiestate; cine va ști să 
cânte generozitatea pământului nostru? 

— De ce te-ai trezit așa de devreme, Nefertari? 

— Dumneavoastră ar trebui să vă odihniţi, nu credeţi? 

— Nu mai ajung să dorm. 

— Cum să vă ușurez durerea, Maiestate ? 

Un surâs trist flutură pe buzele Tuyei. 

— Seti este de neînlocuit; restul zilelor mele nu va fi decât o 
lungă suferinţă atenuată doar de domnia fericită a lui Ramses. 
Pentru mine e singura rațiune de a trăi. 

— Sunt neliniștită, Maiestate. 

— De ce anume te temi? 

— Mă tem că voinţa lui Seti nu va fi respectată. 

— Cine ar îndrăzni să se ridice împotriva ei? 

Nefertari rămase tăcută. 

— Te gândești la fiul meu mai mare, Șenar, nu-i așa? Îi cunosc 
vanitatea și ambiția, însă nu va fi atât de nesocotit încât să nu-și 
asculte tatăl. 

Razele aurii ale luminii ce se năștea scăldară grădina în 
lumină. 

— Mă crezi naivă, Nefertari? Mi se pare că nu-mi împărtășești 
deloc părerea. 

— Maiestate... 

— Ai vreo informație precisă? 

— Nu, nu e decât un sentiment, un sentiment vag. 

— Spiritul tău e intuitiv și viu ca fulgerul, iar calomnia îţi este 
străină; dar există vreun alt mijloc de a-l împiedica pe Ramses 
să domnească decât acela de a-l suprima? 

— De asta mă tem și eu, Maiestate. 

Tuya mângâie o ramură de tamaris. 

— Oare Șenar va pune la temelia domniei lui o crimă? 

—Un asemenea gând mă  înspăimântă, ca și pe 
dumneavoastră, dar nu sunt în stare să mi-l alung din minte. 


8 


Judecaţi-mă aspru dacă vi se pare neverosimil, dar nu pot să 
tac. 

— În ce mod e asigurată securitatea lui Ramses? 

— Leul și câinele veghează asupra lui, ca și Serramanna, șeful 
gărzii sale personale; de când Ramses s-a întors dintr-o călătorie 
solitară în deșert, am reușit să-l conving să nu rămână niciodată 
fără protecţie. 

— Doliul naţional durează de zece zile, îi aminti marea soţie 
regală; în două luni, corpul neperisabil al lui Seti va fi depus în 
lăcașul său pentru eternitate. Apoi Ramses va fi încoronat, iar tu 
vei deveni regina Egiptului. 

t 

Ramses se înclină în faţa mamei sale, apoi o îmbrăţișă cu 
tandreţe. Ea, care părea atât de fragilă, îi dădea o lecţie de 
demnitate și de noblețe. 

— De ce zeii ne impun o încercare așa de crudă? 

— Spiritul lui Seti trăiește în tine, fiule; timpul lui s-a împlinit, 
al tău de-abia începe. Va învinge moartea dacă tu îi continui 
opera. 

— Umbra lui e uriașă. 

— Nu ești tu Fiul Luminii, Ramses? Împrăștie tenebrele care 
ne înconjoară, respinge haosul care ne asaltează. 

Tânărul se îndepărtă de regină. 

— Leul și cu mine am fraternizat în deșert. 

— Asta era semnul pe care-l așteptai, nu-i așa? 

— Cu siguranță, dar îmi dai voie să-ţi cer o favoare? 

— Te ascult. 

— În timp ce tatăl meu părăsea Egiptul pentru a-și manifesta 
puterea în străinătate, tu erai aceea care guverna. 

— Așa cerea tradiţia. 

— Tu ai experienţa puterii și toată lumea te venerează; de ce 
să nu urci pe tron? 

— Pentru că nu asta a fost voinţa lui Seti; el reprezenta legea, 
această lege pe care noi o iubim și o respectăm. Pe tine te-a 
ales, fiule, tu trebuie să domnești. O să te ajut cu toate forţele 
mele și am să te sfătuiesc dacă dorești. 

Ramses nu mai insistă. 

Mama lui era singura fiinţă care i-ar fi putut schimba cursul 
destinului și l-ar fi putut elibera de povară; dar Tuya rămânea 
fidelă regelui defunct și nu avea de gând să-și modifice poziţia. 


9 


Oricare ar fi fost îndoielile și neliniștile lui, Ramses va trebui să- 
și croiască propriul drum. 
t 

Serramanna, şeful gărzii personale a lui Ramses, nu părăsea 
niciodată aripa palatului unde lucra viitorul rege al Egiptului. 
Numirea sardului, un fost pirat, în acest post dăduse naştere la 
multe comentarii; toată lumea era convinsă că, mai curând sau 
mai târziu, uriașul cu mustăţi în furcă îl va trăda pe fiul lui Seti. 

Pentru moment, nimeni nu intra în palat fără autorizarea lui. 
Marea soţie regală îi recomandase să-i alunge pe intruși și să nu 
ezite să se servească de sabie în caz de pericol. 

Atunci când ecourile unei dispute ajunseră la urechile lui, 
Serramanna se grăbi să ajungă în vestibulul destinat 
vizitatorilor. 

— Ce se-ntâmplă aici? 

— Omul ăsta vrea să intre cu forţa, îi răspunse un soldat, 
arătând spre un uriaș bărbos cu un păr bogat și umeri largi. 

— Cine ești? întrebă Serramanna. 

— Moise Evreul, prieten din copilărie cu Ramses și constructor 
în serviciul Faraonului. 

— Ce dorești? 

— De obicei, Ramses nu-mi închide ușa în nas. 

— Astăzi eu hotărăsc. 

— Regentul e sechestrat cumva? 

— Securitatea o cere... Care e motivul vizitei tale? 

— Nu te privește. 

— În cazul ăsta, întoarce-te de unde ai venit și nu te mai 
apropia de palat; altfel, pun să te aresteze. 

Nu fură necesari mai mult de patru soldaţi pentru a-l imobiliza 
pe Moise. 

— Anunţă-l pe Ramses că sunt aici, altfel o să-ţi pară rău! 

— Ameninţările tale mă lasă rece. 

— Prietenul meu mă așteaptă! Poţi înțelege asta? 

Lungii ani de piraterie și multele bătălii sălbatice dezvoltaseră 
la Serramanna un simţ ascuţit al pericolului. În ciuda forței fizice 
și a tonului ridicat, Moise i se păru sincer. 

Ramses și Moise se îmbrăţișară. 

— Asta nu mai e un palat, exclamă evreul, ci o fortăreață! 

— Mama, soţia, secretarul meu particular, Serramanna și alţi 
câţiva se tem de ce e mai rău. 


10 


— Mai rău... Ce înseamnă asta? 

— Un atentat. 

Pe pragul sălii de audiențe a regentului, ce dădea spre 
grădină, dormea leul uriaș al lui Ramses; între labele lui din faţă 
stătea întins Străjerul, câinele galben-auriu. 

— Avându-i pe ei în preajmă, de ce te mai temi? 

— Nefertari e convinsă că Șenar n-a renunţat la domnie. 

— O lovitură în forţă înainte de punerea în mormânt a lui 
Seti... Nu e deloc stilul lui. El preferă să acţioneze din umbră și 
mizează pe trecerea timpului. 

— Deocamdată, tocmai timpul îi lipsește. 

— Ai dreptate... Dar nu va îndrăzni să te înfrunte. 

— Să te audă zeii! Egiptul n-ar avea nimic de câștigat. Ce se 
vorbește în Karnak? 

— Se zvonesc multe împotriva ta. 

Sub conducerea unui maistru, Moise îndeplinea funcţia de șef 
de lucrări pe imensul șantier din Karnak unde Seti începuse 
construcția unei gigantice săli cu coloane, întreruptă de moartea 
faraonului 

— Ce se zvonește? 

— Preoţii lui Amon, câţiva nobili, vizirul din sud... Sora ta 
Dolenta, și soțul ei, Sary, îi încurajează. N-au suportat exilul 
impus de tine, atât de departe de Memphis. 

— Oare acest mizerabil Sary n-a încercat să se debaraseze de 
mine și de Ameni, secretarul meu particular și prietenul nostru 
din copilărie? Faptul că i-am obligat pe el și pe sora mea să 
părăsească Memphisul și să plece în Theba reprezintă o 
pedeapsă destul de ușoară! 

— Aceste flori otrăvitoare nu cresc decât în nord; în sud, la 
Theba, pier. Ar fi trebuit să-i pedepsești mai aspru și să-i 
condamni la un exil veritabil. 

— Dolenta e sora mea, iar Sary mi-a fost educator și 
preceptor. 

— Oare un rege trebuie să se arate atât de îngăduitor cu 
apropiații lui? 

Ramses tresări. 

— Încă nu sunt rege, Moise! 

— Ar fi trebuit măcar să depui o plângere și să lași justiția să- 
și urmeze cursul. 

— Dacă sora mea și soțul ei ies de sub restricţie, o să-i 


11 


pedepsesc cu asprime. 

— Aș vrea să te cred; nu ai deloc conștiința resentimentelor 
dușmanilor tăi. 

— Îmi plâng tatăl, Moise. 

— Și uiţi de popor și de ţară! Crezi că Seti, din înaltul cerului, 
îți apreciază comportamentul ăsta mediocru? 

Dacă Moise nu era prietenul lui, Ramses l-ar fi lovit. 

— Inima unui monarh trebuie să fie de piatră? 

— Cum ar putea un om, prizonier al propriei dureri, oricât de 
legitimă ar fi aceasta, să guverneze? Șenar a încercat să mă 
corupă și să mă asmuţă împotriva ta. Acum îţi dai seama de 
pericol? 

Această destăinuire îl uimi pe Ramses. 

— Adversarul tău e redutabil, urmă Moise; ai de gând să ieși 
din amorțeală? 


3 


Memphis, capitala economică a ţării, situată la joncţiunea 
Deltei cu valea Nilului, se găsea într-o stare de letargie. In portul 
„Drum bun” majoritatea  corăbiilor comerciale rămăseseră 
ancorate la țărm; în timpul celor șaptezeci de zile de doliu 
tranzacțiile comerciale erau suspendate și nici un banchet nu 
avea să se desfășoare în vastele vile ale nobililor. 

Moartea lui Seti fusese un adevărat șoc pentru marele oraș. 
Sub domnia lui se născuse prosperitatea, însă ea părea acum 
fragilă în ochii principalilor negociatori, tot așa cum un faraon 
slab ar fi făcut Egiptul vulnerabil și instabil. Și cine l-ar fi putut 
egala pe Seti? Șenar, fiul lui mai mare, ar fi putut fi un bun 
gestionar, dar suveranul, bolnav, îl preferase pe tânărul și 
clocotitorul Ramses, a cărui purtare s-ar fi potrivit mai bine unui 
seducător decât unui șef de stat. Chiar și cei mai vizionari 
comiteau erori câteodată; se zvonea, precum în Theba, că Seti 
probabil se înșelase desemnându-și fiul mat mic drept succesor. 

Nerăbdător, Șenar umbla de colo-colo prin sala de oaspeţi a 
locuinței iui Meba, ministrul Afacerilor externe, un sexagenar 
discret, cu o ţinută frumoasă și un chip deschis ce inspira 
încredere. Inamic al lui Ramses, el îl susținea pe Șenar, ale cărui 
vederi politice și economice îi păreau excelente. Nu era oare de 


12 


viitor deschiderea unei pieţe mediteraneene și asiatice printr-un 
maximum de alianţe comerciale, chiar cu preţul ignorării 
câtorva valori desuete? Mai bine să vinzi arme decât să ai 
nevoie de ele. 

— O să vină? întrebă Șenar. 

— E de partea noastră, fiţi pe pace. 

— Nu-mi plac brutele de soiul ăsta, își schimbă părerea după 
cum bate vântul. 

Fiul mai mare al lui Seti era un bărbat scund, îndesat și 
corpolent, cu o faţă rotundă și obraji bucălați; buzele pline și 
lacome îi trădau gustul pentru traiul bun, iar ochii mici și căprui 
exprimau o necontenită agitaţie. Greu, masiv, detesta soarele și 
exercițiul fizic; vocea lui mieroasă și nesigură încerca să 
manifeste o distincţie și un calm de care, cel mai adesea, era 
lipsit. 

Șenar era pacifist din interes. | se părea o absurditate să-și 
apere ţara izolând-o de mersul afacerilor; cuvântul „trădare” nu 
era folosit decât de moraliștii incapabili să facă avere. Ramses, 
educat după metode învechite, nu merita să guverneze. Astfel 
încât Şenar nu avea nici o remușcare punând la cale un complot 
care să-i ofere puterea: Egiptul îi va fi recunoscător. 

Mai trebuia ca principalul lui aliat să nu renunţe la proiectul 
comun. 

— Dă-mi ceva de băut, ceru Șenar. 

Meba își servi înaltul oaspete cu o cupă de bere proaspătă. 

— N-ar trebui să avem încredere în el. 

— Sunt convins că o să vină; nu uitaţi că vrea să se întoarcă 
acasă cât mai repede. 

În sfârșit, paznicul locuinţei ministrului Afacerilor externe 
anunţă sosirea vizitatorului atât de așteptat. 

Blondul Menelau, cu ochi pătrunzători, fiul lui Atreu, iubit de 
zeul războiului și rege al Lacedemoniei, învingătorul troienilor, 
purta o platoșă dublă și o centură lată închisă cu agrafe de aur. 
Egiptul îi acordase ospitalitate pe timpul reparării corăbiilor, însă 
soţia lui, Elena, nu mai voia să părăsească pământul faraonilor, 
temându-se de tratamentul la care urma să fie supusă la curtea 
soțului ei și în urma căruia avea să devină o simplă sclavă. Cum 
Elena beneficia de sprijinul și protecţia reginei Tuya, Menelau 
avea mâinile legate; din fericire, Șenar îi venise în ajutor, 
recomandându-i răbdare pentru a putea dezvolta o strategie cu 


13 


sorţi de izbândă. 

Atunci când Șenar va fi faraon, Menelau va pleca spre Grecia 
împreună cu Elena. 

De mai multe luni de zile soldaţii greci se integraseră în 
rândul populației egiptene; unii fuseseră plasați sub 
comandament egiptean, iar alții deschiseseră magazine, cu toții 
părând satisfăcuți de norocul ce dăduse peste ei. In realitate, nu 
aşteptau decât ordinul şefului lor pentru a trece la acțiune, 
reînnoind, la o scară mai mare, episodul calului troian. 

Grecul îl măsură pe Meba cu neîncredere. 

— Spuneţi-i să plece, îi ceru el lui Șenar; nu vreau să discut 
decât cu dumneavoastră. 

— Ministrul Afacerilor externe e aliatul nostru. 

— N-am să mai spun încă o dată. 

Cu un gest, Șenar îi ordonă compatriotului său să se retragă. 

— Cum stăm? întrebă Menelau. 

— A venit vremea să intervenim. 

— Sunteţi sigur? Cu obiceiurile voastre bizare și această 
interminabilă mumificare, o să ne pierdem capul! 

— Trebuie să acționăm înainte de punerea în mormânt a 
mumiei tatălui meu. 

— Oamenii mei sunt pregătiţi. 

— Nu sunt partizanul unei violențe inutile și... 

— Destul cu tergiversările, Șenar! Vouă, egiptenilor, vă e frică 
să luptaţi; noi, grecii, am petrecut ani buni luptând împotriva 
troienilor, pe care i-am masacrat. Dacă doriţi moartea lui 
Ramses, spuneţi-o odată și aveţi încredere în sabia mea! 

— Ramses e fratele meu, iar viclenia este uneori mai eficace 
decât forța brutală. 

— Doar uniunea dintre ele asigură victoria; pe mine, un erou 
al războiului Troiei, mă învăţaţi strategie? 

— Trebuie s-o recuceriţi pe Elena. 

— Elena, Elena, mereu Elena! Dar fără femeia asta afurisită 
nu mă pot întoarce în Lacedemonia. 

Șenar zâmbi. De data asta, șansa era de partea lui; cu 
ajutorul grecului își va atinge scopul. _ 

— Nu există decât două piedici majore: leul și Serramanna. Il 
otrăvim pe primul și îl suprimăm pe al doilea. Pe urmă, îl ridicăm 
pe Ramses și îl trimitem în Grecia. 

— De ce să nu-l ucidem? 


14 


— Pentru că domnia mea nu va debuta printr-o vărsare de 
sânge. In mod oficial, Ramses renunţă la tron și hotărăște să 
plece într-o lungă călătorie în cursul căreia cade victimă unui 
accident nefericit. 

— Și Elena? 

— Din momentul în care voi fi încoronat, mama mea va trebui 
să-mi dea ascultare și va înceta s-o protejeze. Dacă Tuya nu se 
arată rezonabilă, o închid într-un templu. 

Menelau căzu pe gânduri. 

— Pentru un egiptean, nu e rău conceput planul... Aveţi 
otrava necesară? 

— Bineînţeles. 

— Ofițerul grec pe care am reușit să-l angajez în garda 
personală a fratelui vostru e un soldat experimentat; îi va tăia 
gâtul lui Serramanna în timpul somnului. Când acţionăm? 

— Incă puţină răbdare, trebuie să mă întorc la Theba; la 
întoarcere dăm lovitura. 

Elena gusta fiecare clipă a unei fericiri pe care o crezuse 
dispărută pentru totdeauna, îmbrăcată într-o robă largă ce 
răspândea parfum de nectar, cu capul acoperit de un văl care s- 
o apere de soare, trăia un vis minunat la curtea Egiptului. Ea, pe 
care grecii o tratau ca pe o „cățea perversă”, reușise să scape 
de Menelau, acest tiran ticălos și laș, a cărui cea mai mare 
plăcere consta în a umili oamenii, Tuya, marea soţie regală, și 
Nefertari, soţia lui Ramses, îi oferiseră prietenia lor și-i 
permiseseră să trăiască în libertate într-o ţară în care femeia nu 
era închisă într-o locuinţă, fie ea și princiară. 

Oare Elena era cea responsabilă de miile de morţi greci și 
troieni? Ea nu dorise această nebunie ucigașă care, atâţia ani, îi 
făcuse pe niște tineri să se omoare între ei; dar zvonurile 
continuau s-o acuze și s-o condamne, fără să-i lase posibilitatea 
să se apere. Aici, în Memphis, nu i se făcea nici un reproș; ţesea, 
asculta muzică sau cânta ea însăși, se îmbăia în bazine și se 
bucura de farmecele inepuizabile ale grădinilor palatului. 
Zornăitul armelor se  estompase, cedând locul păsărilor 
cântătoare. 

De mai multe ori pe zi, Elena, cu braţele sale albe, se ruga 
zeilor ca visul să nu se termine: nu dorea decât să uite trecutul, 
Grecia și pe Menelau. 

In timp ce se plimba pe o alee acoperită cu nisip, zări 


15 


cadavrul unui cocor cenușiu. Apropiindu-se, constată că 
pântecul frumoasei păsări fusese despicat. Elena îngenunche și-i 
examină intestinele; la greci, ca și la troieni, toată lumea îi 
cunoștea talentele de ghicitoare. 

Soţia lui Menelau rămase nemișcată minute lungi. 

Ceea ce citise în măruntaiele nefericitului cocor o înfricoșase. 


4 


Theba, marele oraș din sudul Egiptului, era domeniul lui 
Amon, zeul ce înarmase braţul eliberatorilor atunci când aceștia, 
cu mai multe secole înainte, îi alungaseră pe ocupanţii hyksos, 
niște asiatici cruzi și barbari. Din momentul în care ţara își 
recăpătase independenţa, faraonii începuseră să-i aducă omagiu 
lui Amon și să-i înfrumusețeze templul, generaţie după 
generaţie. Tot așa și Karnak, un imens șantier niciodată 
întrerupt, devenise cel mai mare și mai bogat sanctuar 
egiptean, un fel de stat în stat, al cărui mare preot părea mai 
mult un gospodar cu puteri extinse decât un om al rugăciunii. 

La sosirea în Theba, Șenar solicitase o audienţă. Cei doi 
bărbaţi se întreţineau într-un chioșc de lemn acoperit de glicină 
și caprifoi, nu departe de lacul sacru, a cărui prezenţă aducea 
puţină răcoare. 

— Aţi venit fără escortă? se miră marele preot. 

— Foarte puţini sunt la curent cu prezenţa mea aici. 

— A... doriţi prin urmare să fiu discret. 

— Opoziția dumneavoastră faţă de Ramses mai este de 
actualitate? 

— Mai mult ca oricând. E tânăr, impetuos și iute la mânie, 
domnia lui ar fi dezastruoasă. Seti a comis o eroare numindu-l 
succesor. 

— Îmi acordaţi încrederea dumneavoastră? 

— Ce loc îi veţi rezerva templului lui Amon dacă urcați pe 
tron? 

— Primul loc, bineînțeles. 

— Seti a favorizat alţi clerici, precum cei din Heliopolis sau 
Memphis; singura mea ambiţie este să nu văd Karnakul izgonit 
pe planul al doilea. 

— Asta e intenţia lui Ramses, nu a mea. 


16 


— Ce propuneţi, Șenar? 

— Să acțţionăm, și să acţionăm repede. 

— Altfel spus, înainte de punerea în mormânt a mumiei lui 
Seti. 

— De fapt, e ultima noastră șansă. 

Șenar ignora faptul că marele preot al lui Amon era foarte 
grav bolnav; potrivit medicului său, îi mai rămăseseră câteva 
luni de trăit, poate chiar câteva săptămâni. O astfel de soluție 
rapidă îi apăru demnitarului ca expresia bunăvoinței zeilor, 
înainte de a muri, va avea șansa să-l vadă pe Ramses îndepărtat 
de la puterea supremă, iar Karnakul va fi în acest fel salvat. 

— Nu voi tolera nici un fel de violență, decretă marele preot; 
Amon ne-a dăruit pacea și nimeni nu trebuie s-o încalce. 

— Fiţi sigur de asta; chiar dacă e incapabil să guverneze, 
Ramses e fratele meu și simt multă afecţiune pentru el. Nu n-am 
gândit nici un moment să-i pricinuiesc vreun rău. 

— Ce soartă îi veți rezerva? 

— E un tânăr energic, îndrăgostit de aventură și de spaţiile 
vaste; de vreme ce va fi scutit de o povară prea grea pentru el 
va întreprinde o călătorie lungă și va vizita mai multe ţări 
străine. Când se va întoarce, experienţa lui ne va folosi. 

— Ţin în egală măsură ca regina Tuya să rămână sfătuitoarea 
voastră privilegiată. 

— Asta fară discuţie. 

— Fiţi fidel lui Amon, Șenar, și norocul vă va surâde. 

Fiul mai mare al lui Seti se înclină cu deferenţă. Credulitatea 
bătrânului preot era o ocazie minunată. 

Tt 

Dolenta, sora mai mare a lui Ramses, își aplica unguente pe 
pielea sa grasă. Nici frumoasă, nici urâtă, prea voluminoasă, 
mereu plictisită, ea detesta Theba și sudul. O femeie de condiția 
ei nu putea trăi decât la Memphis, acolo unde își petrecea 
timpul ocupându-se de miile de drame domestice ce animau 
existența aurită a familiilor nobile. 

Se plictisea în Theba, Sigur că fusese primită în cea mai bună 
societate și alerga de la un banchet la altul, bucurându-se de 
calitatea de fiică a marelui Seti; însă aici moda era în urmă față 
de cea din Memphis, iar soțul ei, rubicondul și jovialul Sary, fost 
preceptor al lui Ramses, cădea tot mai mult pradă neurasteniei. 
El, odată superior al Kap-ului, universitate însărcinată cu 


17 


formarea viitorilor responsabili ai regatului, să fie obligat la 
inactivitate printr-o greșeală a lui Ramses! 

Da, Sary fusese sufletul unui complot mediocru vizând 
eliminarea lui Ramses; da, soţia lui, Dolenta, ţinuse partea lui 
Șenar contra fratelui său; da, rătăciseră drumul, însă Ramses n- 
ar fi trebuit să le acorde iertarea ţinând cont de moartea lui 
Seti? 

Numai răzbunarea era pe măsura acestei cruzimi. Soarta va 
sfârși prin a se întoarce împotriva lui Ramses și, în acea zi, 
Dolenta și Sary vor profita de ocazie, în așteptare, Dolenta își 
îngrijea pielea, iar Sary citea sau dormea. 

Sosirea lui Șenar îi trezi din amorțeală. 

— Fratele meu mult iubit! exclamă Dolenta, îmbrăţișându-l. Ai 
venit cu vești bune? 

— Posibil. 

— Nu ne ţine pe jar! îi ceru Sary. 

— Voi fi rege. 

— Oare s-a apropiat clipa răzbunării noastre? 

— Întoarceţi-vă cu mine la Memphis; o să vă ascund până la 
dispariţia lui Ramses. 

Dolenta păli. 

— Dispariţia... 

— Nu te îngrijora, mica mea soră; va pleca în străinătate. 

— O să-mi dai un post important la curte? întrebă Sary. 

— Ai fost necugetat, însă calităţile tale îmi vor fi de folos. E 
de-ajuns să-mi fii fidel și cariera ta va fi strălucitoare. 

— Ai cuvântul meu, Șenar. 

Tt 

Frumoasa Iset se plictisea în somptuosul palat din Theba, 
unde îl creștea cu dragoste pe Kha, fiul pe care i-l dăruise 
Ramses; cu ochii săi verzi, nasul mic și drept, buzele fine, 
graţioasă, nesupusă și veselă, Iset era o femeie foarte frumoasă 
și a doua soţie a regentului. 

„A doua soţie”... Cât de greu îi era să accepte acest titlu și să 
se supună situaţiei pe care acesta o implica! Cu toate astea, Iset 
nu reușea să fie geloasă pe Nefertari, atât de frumoasă, de 
blândă și de profundă; avea prestanţa unei viitoare regine, deși 
nu arăta nici un fel de ambiţie în acest sens. 

Iset ar fi vrut ca ura să-i aprindă inima și să-i dea motivul de a 
lupta cu ferocitate împotriva lui Ramses și a lui Nefertari; însă 


18 


ea continua să-l iubească pe cel care-i oferise atâta fericire și 
plăcere, bărbatul căruia îi dăruise un fiu. 

Lui Iset nu-i păsa de putere și de onoruri; ea îl iubea pe 
Ramses pentru el însuși, pentru forța și strălucirea lui. Să 
trăiască departe de el era adesea o încercare insuportabilă; de 
ce nu era conștient de suferinţa ei? 

Curând, Ramses va fi rege și atunci nu-i va mai face decât 
vizite scurte, din ce în ce mai rare, în cursul cărora ea va fi 
zdrobită, incapabilă să mai reziste. Dacă, cel puţin, s-ar fi putut 
îndrăgosti de un alt bărbat... însă pretendenţii, discreți sau 
insistenţi, erau șterși și fără personalitate. 

Iset rămase uimită atunci când majordomul îi anunţă vizita lui 
Șenar; ce căuta fiul mai mare al lui Seti la Theba, înaintea 
funeraliilor? 

ÎI primi într-o încăpere bine aerisită datorită unor ferestre 
înguste încastrate în partea superioară a pereţilor și care 
răspândeau o lumină irizată. 

— Eşti magnifică, Iset. 

— Ce dorești? 

— Știu că nu mă iubeşti, dar mai știu că ești inteligentă și 
capabilă să apreciezi o situație apărându-ţi interesele. Pentru 
mine, ai stofă de mare soţie regală. 

— Ramses a hotărât altfel. 

— Și dacă n-ar mai avea nici o decizie de luat? 

— Ce vrei să spui? 

— Fratele meu nu e lipsit de bun simţ; a înţeles că e peste 
puterile lui să guverneze Egiptul. 

— Asta înseamnă... 

— Asta înseamnă că eu îmi voi asuma această sarcină dificilă 
pentru binele ţării și că tu vei fi regina celor Două Tărâmuri. 

— Minţi, Ramses n-a renunţat! 

— Ba nu, frumoasa și tandra mea prietenă; se pregătește să 
plece într-o lungă călătorie în compania lui Menelau și mi-a cerut 
să fiu eu succesorul lui Seti, din respect pentru memoria tatălui 
nostru. La întoarcere, fratele meu va beneficia de toate 
privilegiile cuvenite rangului său, fii sigură de asta. 

— Ţi-a vorbit... de mine? 

— Mă tem că te-a uitat, ca și pe fiul lui de altfel; doar 
pasiunea pentru depărtări îl mai animă. 

— O ia cu ei pe Nefertari? 


19 


— Nu, dorește să descopere și alte femei; oare fratele meu nu 
e nesăţios în domeniul plăcerilor? 

Frumoasa lset părea descumpănită. Șenar ar fi vrut să-i ia 
mâna, însă era prea devreme; se temea ca gestul lui să nu-l 
ducă la eșec. Trebuia mai întâi să câștige încrederea tinerei 
femei și apoi s-o cucerească cu blândeţe și insistență. 

— Micul Kha va beneficia de cea mai bună educaţie, promise 
el, și n-o să mai ai de ce să-ți faci griji. După punerea lui Seti în 
mormânt, ne vom întoarce împreună la Memphis. 

— Ramses... Ramses va fi plecat deja? 

— Sigur că da. 

— Nu asistă la funeralii? 

— Imi pare rău, dar așa va fi; Menelau nu acceptă să-și mai 
amâne plecarea. Uită-l pe Ramses, Iset, și pregătește-te să devii 
regină. 


5 


Iset petrecu o noapte albă. 

Șenar o minţise. Ramses nu va pleca din Egipt pentru a căuta 
uitarea într-o călătorie în străinătate; dacă absenta de la 
funeraliile lui Seti, era împotriva voinţei sale. 

Sigur că Ramses se purtase cu cruzime faţă de ea; dar nu-l va 
trăda, aruncându-se în braţele lui Șenar. Iset nu dorea deloc să 
devină regină și-l detesta pe acest individ ambițios cu chipul ca 
o lună plină și cuvintele lui mieroase, atât de sigur de victorie. 

Datoria ei era limpede: să-l prevină pe Ramses de complotul 
care se urzea împotriva lui și de intenţiile pe care i le atribuia 
fratele său mai mare. 

Compuse o lungă scrisoare pe un papirus, povestind în detaliu 
propunerile lui Șenar și-l convocă pe superiorul mesagerilor 
regali însărcinaţi cu trimiterea curierului spre Memphis. 

— Acest mesaj e important și urgent. 

— Mă voi ocupa personal, o asigură funcţionarul. 

t 

Activitatea portului fluvial al Thebei se diminuase mult, ca și 
la Memphis, pe durata perioadei de doliu. La debarcaderul 
rezervat corăbiilor rapide cu destinaţia nord, soldaţii dormitau. 
Superiorul mesagerilor regali strigă un marinar. 


20 


— Ridică ancora, plecăm. 

— Imposibil. 

— Care e motivul? 

— Rechiziţia făcută de marele preot din Karnak. 

— Eu n-am fost avertizat. 

— Ordinul urmează să fie dat. 

— Ridică oricum ancora, am un mesaj urgent pentru palatul 
regal din Memphis. 

Un bărbat apăru pe puntea corăbiei pe care voia s-o 
împrumute funcţionarul. 

— Ordinele sunt ordine, declară el, și trebuie să le respectați. 

— Și cine ești tu, ca să-mi vorbești pe tonul ăsta? 

— Șenar, fiul mai mare al Faraonului. 

Superiorul mesagerilor regali se înclină. 

— Vă rog să-mi iertaţi insolența. 

— Admit să uit incidentul dacă-mi dai mesajul încredințat de 
frumoasa Iset. 

— Dar... 

— E într-adevăr destinat palatului regal din Memphis? 

— De fapt, fratelui vostru, Ramses. 

— Plec imediat și mă voi afla alături de el; te temi cumva că 
n-aș fi un mesager potrivit? 

Funcţionarul îi dădu misiva lui Șenar. 

După ce corabia prinse viteză și se depărta de țărm, Șenar 
rupse scrisoarea frumoasei Iset, iar resturile se împrăștiară 
purtate de vânt. 

t 

Noaptea de vară era caldă și parfumată. Cum să crezi că Seti 
își părăsise poporul și că inima Egiptului plângea moartea unui 
rege demn de monarhii Vechiului Imperiu? De obicei, serile erau 
vesele și animate: în piețele satelor, pe străzile orașelor, se 
dansa, se cânta și se spuneau povești, îndeosebi fabule în care 
animalele luau locul oamenilor și se comportau cu mai multă 
înțelepciune. Dar, în această perioadă de doliu și de mumificare 
a trupului regal, râsetele și jocurile dispăruseră. 

Străjerul, câinele galben al lui Ramses, dormea alături de 
Voinic, enormul leu însărcinat cu paza grădinii private a 
regentului. Câinele și leul se instalaseră pe iarba proaspătă, 
după ce grădinarii udaseră plantele. 

Unul dintre aceștia era un grec, unul dintre soldații lui 


21 


Menelau, care se amestecase în această echipă. Înainte de a 
pleca, el pusese într-un strat de crini mai multe bucăţi de carne 
otrăvită; lăcomia celor două animale nu putea să le reziste. 
Chiar dacă sălbăticiunea murea după mai multe ore, nici un 
veterinar nu l-ar fi putut salva. 

Străjerul simţi primul un miros neobișnuit. 

El căscă, se întinse, inspiră aerul nopţii și înaintă cu pași 
mărunți spre crini. Trufa lui îl ghidă spre bucăţile de carne pe 
care le adulmecă îndelung; apoi se întoarse spre leu. Străjerul 
nu era egoist, nu voia să profite de unul singur de o asemenea 
descoperire. 

Cei trei soldaţi cocoțați pe zidul grădinii văzură cu satisfacţie 
cum leul se trezește din amorțeală și îl urmează pe câine. Încă 
puţină răbdare și calea va fi liberă; vor înainta fără piedici până 
în camera lui Ramses, îl vor surprinde în somn și îl vor duce pe 
corabia lui Menelau. 

Unul lângă altul, leul și câinele stăteau nemișcaţi, vârându-și 
capetele în stratul de crini. 

Sătui, se întinseră peste flori. 

Zece minute mai târziu, unul dintre greci sări pe pământ; 
ținând cont de cantitatea și de puterea otrăvii, marea 
sălbăticiune trebuia să fie deja paralizată. 

Deschizătorul de drumuri făcu semn tovarășilor lui, care se 
alăturară pe aleea ce ducea spre camera lui Ramses. Se 
pregătiră să pătrundă în palat, însă un răget îi făcu să se 
întoarcă. 

Voinicul și Străjerul erau în spatele lor, privindu-i fix. Printre 
crinii culcaţi la pământ stăteau bucăţile de carne neatinse pe 
care trufa câinelui le ignorase; leul verificase intuiţia bine 
fondată a prietenului său strivind hrana otrăvită. 

Cei trei greci, înarmaţi cu un cuţit, se strânseră unul în altul. 

Cu ghearele scoase și gura larg deschisă, Voinicul se aruncă 
asupra intrușilor. 

t 

Ofițerul grec care reușise să se angajeze în garda particulară 
a lui Ramses, înainta încet prin palatul adormit, în direcţia 
apartamentelor regentului. Cădea în sarcina lui inspectarea 
culoarelor și semnalarea oricărei prezenţe insolite; astfel încât 
soldaţii, care-l cunoșteau bine, îl lăsară să treacă într-o liniște 
deplină. 


22 


Grecul se îndreptă spre pragul pe care dormea Serramanna; 
oare sardul nu afirmase el însuși că, pentru a se ajunge la 
Ramses, era nevoie mai întâi să i se taie lui beregata? Odată 
eliminat, regentul era lipsit de principalul lui protector, iar 
întregul corp de gardă avea să se alieze cu Șenar, noul stăpân al 
Egiptului. 

Grecul se opri și ascultă. 

Nici cel mai mic zgomot, doar răsuflarea regulată a celui care 
dormea, in ciuda forţei sale fizice, Serramanna avea nevoie de 
câteva ore de somn. Dar poate că se va comporta ca o pisică și 
se va trezi, simțind pericolul. Grecul trebuia să lovească prin 
surprindere și să nu-i dea victimei posibilitatea de a reacționa. 

Prudent, mercenarul ascultă din nou. Nu era nici o îndoială: 
Serramanna era la discreţia lui. 

Grecul scoase din teacă un pumnal și își ţinu respiraţia. Cu un 
elan plin de furie, se aruncă asupra omului adormit și lovi în 
zona gâtului. 

O voce gravă răsună în spatele agresorului. 

— Frumoasă încercare pentru un laș. 

Grecul se întoarse. 

— Ai ucis un corp din paie și pânză, declară Serramanna. Cum 
mă așteptam la un atac de felul acesta, am imitat respiraţia 
unuia care doarme. 

Omul lui Menelau strânse mânerul pumnalului. 

— Lasă-l. 

— Am totuși de gând să-ţi tai beregata. 

— Încearcă. 

Sardul îl depășea pe grec cu mai mult de trei capete. 

Pumnalul lovi aerul; în ciuda staturii și greutății sale, sardul se 
deplasa cu o agilitate surprinzătoare. 

— Nici măcar nu știi să te baţi, constată Serramanna. 

jignit, soldatul grec încercă o fentă: un pas într-o parte, apoi o 
mișcare bruscă înainte, cu lama îndreptată spre stomacul 
adversarului. 

Sardul, cu muchia palmei drepte, îi rupse pumnalul, iar cu 
pumnul stâng îl lovi în tâmplă. Cu limba atârnând și ochii 
sticloși, grecul se prăbuși, mort înainte de a atinge pământul. 

— Un laș mai puţin, mormăi Serramanna. 

t 
Trezit din somn, Ramses constată eşecul celor două atentate 


23 


organizate împotriva lui. În grădină, cei trei greci sucombaseră 
în ghearele leului; pe culoar, un alt grec, membru al gărzii 
personale a regentului, zăcea mort. 

— Au vrut să vă suprime, afirmă Serramanna. 

— Omul a vorbit? 

— N-am avut timp să-l interoghez; să nu-l regretaţi pe 
amărâtul ăsta, n-avea nici un fel de calităţi de războinic. 

— Dar grecii aceștia nu erau niște apropiaţi de-ai lui Menelau? 

— ÎI detest pe tiranul ăsta. Daţi-mi voie să mă întâlnesc cu el 
într-o singură luptă și îl trimit în infernul de care se teme atâta, 
populat cu fantome și cu eroi deznădăjduiţi. 

— Pentru moment, mulţumește-te să dublezi paza. 

— Apărarea e o strategie proastă, prinţe; numai atacul duce la 
victorie. 

— Mai întâi trebuie identificat dușmanul. 

— Menelau și grecii lui! Sunt niște mincinoși și niște perfizi. 
Alungaţi-i cât mai repede, altfel o vor lua de la capăt. 

Ramses puse mâna pe umărul drept al lui Serramanna. 

— Din moment ce tu îmi ești fidel, de ce m-aș mai teme? 

Ramses petrecu restul nopţii în grădină, alături de leu și de 
câine; sălbăticiunea adormise, iar Străjerul moţăia. Fiul iui Seti 
visase la o lume pașnică, însă nebunia oamenilor nu respecta 
nici măcar perioada în care avea loc mumificarea defunctului. 

Moise avusese dreptate: nu era momentul de a manifesta 
clemenţă faţă de dușmani pentru a face să înceteze violențele. 
Dimpotrivă, se năștea în ei, în felul acesta, convingerea că 
aveau de-a face cu un adversar slab, ușor de învins. 

În zori, Ramses lăsă în urmă noaptea suferinţei sale. Chiar 
dacă Seti era de neînlocuit, trebuia ca el să se pună pe treabă. 


6 


În Egiptul lui Seti templele erau responsabile de redistribuirea 
mărfurilor și produselor care le erau încredințate. De la nașterea 
civilizației faraonice, legea lui Maat, fragila zeiță a dreptății și a 
adevărului, voia ca fiecărui copil al pământului binecuvântat de 
zei să nu-i lipsească nimic. Cum să celebrezi o sărbătoare dacă 
și numai un singur stomac suferea de foame? 

Aflat în fruntea statului, Faraonul era în același timp cârma ce 


24 


arăta direcţia cea bună, și căpitanul corăbiei, care asigura 
coeziunea echipajului. Cădea în sarcina lui să pună în practică 
indispensabila solidaritate fără de care societatea s-ar fi 
destrămat și ar fi pierit din cauza propriilor conflicte interne. 

Deși circulația mărfurilor depindea în mod esenţial de un corp 
de funcţionari a căror competenţă era una dintre cheile 
prosperității egiptene, câţiva negustori independenţi, lucrând în 
acord cu templele, călătoreau prin ţară și făceau un comerţ 
liber. 

Acesta era și cazul lui Raia, un sirian stabilit în Egipt de mai 
bine de doisprezece ani. Posesorul unui vas de transport și al 
mai multor catâri, el nu înceta să plece și să vină, din nord în 
sud și din sud în nord, pentru a vinde vin, conserve de carne și 
vase importate din Asia. De statură mijlocie, cu faţa împodobită 
de o barbă scurtă, de formă ascuţită, îmbrăcat cu o tunică cu 
dungi colorate, curtenitor, discret și cinstit, el se bucura de 
stima numeroșilor clienți ce-i prețuiau exigenţa în ceea ce 
privește calitatea și preţurile moderate. În fiecare an, permisul 
de muncă îi era reînnoit, astfel încât sirianul se integrase până 
la urmă în ţara sa de adopţie. Ca și alţi străini, el se amestecase 
cu populaţia și nu se mai deosebea de autohtoni. 

Nimeni nu știa că negustorul Raia era un spion în solda 
hitiţilor. 

Aceștia din urmă îi dăduseră ca sarcină să culeagă cât mai 
multe informaţii și să le transmită în cel mai scurt timp posibil. 
In felul acesta, războinicii din Anatolia puteau să aleagă cel mai 
bun moment pentru a-i ataca pe vasalii Faraonului și pentru a 
pune mâna pe pământurile lor, înainte de a invada chiar Egiptul. 
Cum Raia legase prietenii cu militarii, vameșii și polițiștii, el 
beneficia de multe informaţii secrete a căror chintesență 
ajungea la Hattusa, capitala hitiţilor, sub formă de mesaje 
codificate introduse în vase de alabastru destinate căpeteniilor 
de clan din sudul Siriei, în mod oficial aliaţi ai Egiptului. De mai 
multe ori, vameșii scotociseră prin încărcături și citiseră textele 
redactate de Raia, niște inocente misive comerciale și facturi de 
plată. Importatorul sirian, care aparţinea reţelei de spionaj, livra 
vasele destinatarilor, iar mesajele, unui coleg din nordul Siriei, 
aflat sub protecţia hitiţilor, și care le trimitea mai departe, până 
la Hattusa. 

Astfel, cea mai mare putere militară din Asia vecină, Imperiul 


25 


hitit, urmărea lună de lună evoluţia politicii egiptene, plecând de 
la informaţii de prima mână. 

Moartea lui Seti și perioada de doliu reprezentau o excelentă 
ocazie de a ataca Egiptul; însă Raia insistase mult pentru a-i 
face să se răzgândească pe generalii hitiţi ce doreau să se 
lanseze într-o aventură smintită. Contrar a ceea ce gândeau 
aceștia, armata egipteană nu era deloc demobilizată, ba chiar 
dimpotrivă; temându-se de o posibilă invazie înainte de 
învestitura noului monarh, paza la frontiere fusese dublată. 

Mai mult, datorită flecărelilor Dolentei, sora lui Ramses, Raia 
aflase că Șenar, fratele mai mare al viitorului rege, nu avea să 
accepte să fie lăsat pe planul al doilea. Altfel spus, el complota 
pentru a acapara puterea înainte de încoronare. 

Spionul studiase îndelung personalitatea lui Șenar; activ, abil, 
ambițios, nemilos atunci când era în joc interesul său personal, 
viclean și mult diferit de Seti și de Ramses. Urcarea lui pe tron 
era o perspectivă mai curând plăcută, căci părea să cadă în 
capcana întinsă de hitiţi, și anume dorinţa afișată de a lega cele 
mai bune relaţii diplomatice și comerciale cu Egiptul, uitând de 
vechile afronturi. Nu avusese oare Seti slăbiciunea de a renunța 
să cucerească fortăreaţa din Kadesh, cheia sistemului hitit? 
Suveranul absolut al războinicilor anatolieni lăsase de bunăvoie 
să se înțeleagă că renunţase la orice năzuinţțe expansioniste, 
sperând ca viitorul faraon să creadă în discursul său liniștitor și 
să-și slăbească eforturile militare. 

Raia nu avusese altceva de făcut decât să-i identifice pe 
complicii lui Șenar și să-i descopere planul de acţiune; cu un 
instinct foarte sigur, el se orientase spre colonia grecească 
instalată la Memphis. Nu se arătase oare Menelau ca un 
mercenar crud, ale cărui cele mai frumoase amintiri erau 
masacrele comise la Troia? Potrivit apropiaților lui, suveranul 
grec nu mai suporta să rămână în Egipt; el visa să se întoarcă în 
Lacedemonia, în compania Elenei, pentru a-și celebra victoria. 
Șenar fusese nevoit să plătească gras câţiva mercenari greci 
pentru a se debarasa de Ramses și a deveni succesorul lui Seti. 

Raia căpătase certitudinea că Ramses ar fi un faraon 
periculos pentru hitiţi; având o fire războinică, el era la fel de 
hotărât ca și tatăl lui și risca să se lase în voia înflăcărării 
datorate tinereţii sale. Era mai bine să fie sprijinite proiectele lui 
Șenar, mai ponderat și mai maleabil. 


26 


Însă veștile nu erau bune: potrivit unui servitor din palat, mai 
mulți mercenari greci fuseseră uciși în tentativa lor de a-l 
suprima pe Ramses. Complotul părea să fi eșuat. 

Următoarele ore aveau să lămurească lucrurile: fie Șenar era 
absolvit de responsabilitatea celor întâmplate și apărea ca un 
om de viitor, fie se dovedea incapabil de acest lucru și atunci 
merita să fie eliminat. 

t 

Menelau călcă în picioare scutul care-l ajutase să pareze 
atâtea lovituri pe câmpul de bătaie, apoi rupse una dintre lăncile 
care străpunseseră numeroase piepturi de troieni. înșfăcă o 
vază și o izbi de peretele anticamerei din vila în care locuia. 

Potolindu-și cu greu furia, se întoarse spre Șenar. 

— Un eșec... Cum adică, un eșec?! Oamenii mei nu dau greș 
niciodată, să știți asta! Am câștigat războiul cu Troia și suntem 
niște învingători! 

— Sunt dezolat să vă contrazic; leul lui Ramses a ucis trei 
dintre mercenarii dumneavoastră, iar Serramanna pe al 
patrulea. 

— Au fost trădaţi! 

— Nu, au fost pur și simplu incapabili să ducă la îndeplinire 
misiunea pe care le-aţi încredințat-o. In prezent, Ramses vă 
suspectează; fără îndoială că va ordona expulzarea 
dumneavoastră. 

— Și o să plec fără Elena... 

— Aţi eșuat, Menelau. 

— Planul vostru a fost prostesc! 

— Cu toate astea, vi s-a părut realist. 

— leșiţi de-aici! 

— Pregătiţi-vă de plecare. 

— Știu ce am de făcut. 

t 

Purtătorul de sandale și secretarul particular al lui Ramses, 
Ameni, era înainte de toate, prietenul lui din copilărie; îi jurase 
fidelitate regentului și își legase destinul de al său, orice s-ar fi 
întâmplat. Mic de statură, firav, uscăţiv, cu părul rar, în ciuda 
vârstei tinere, incapabil să ridice greutăţi, era totuși un lucrător 
neobosit și un scrib ieșit din comun, aplecat fără încetare asupra 
documentelor administrative din care extrăgea esenţialul pentru 
a-i permite lui Ramses să fie corect informat. Ameni nu nutrea 


27 


nici o ambiţie personală, dar nu admitea nici cea mai mică 
imprecizie în serviciul celor douăzeci de funcţionari de elită pe 
care îi avea în subordine; rigoarea și disciplina erau pentru el 
valori sacre. 

Deși nu aprecia deloc o brută de teapa lui Serramanna, Ameni 
recunoștea că acesta se dovedise eficient apărându-l pe Ramses 
de agresorul grec. Reacţia prietenului său îl surprinsese; foarte 
calm, viitorul faraon îi ceruse lui Ameni să-i descrie în detaliu 
marile corpuri de stat, funcţionarea lor și relaţiile dintre ele. 

Atunci când Serramanna îl preveni pe Ameni de prezenţa lui 
Șenar, secretarul particular al regentului deveni nervos; vizita 
asta îl deranja în momentul în care tocmai studia reforma legilor 
arhaice privind utilizarea bacurilor colective. 

— Nu-l primi, îi recomandă Ameni lui Ramses. 

— Șenar e fratele meu. 

— E un intrigant care nu urmărește altceva decât profitul 
personal. 

— Mi se pare important să aud ce are de zis. 

Ramses își primi fratele în grădina unde leul părea să doarmă 
la umbra unui sicomor, în timp ce câinele galben rodea un os. 

— Tu ești mai bine păzit decât era Seti! se miră Șenar; e 
aproape imposibil să se apropie cineva de tine. 

— Uiţi de grecii care au încercat să se strecoare în palat cu 
intenţii ostile? 

— Nu uit deloc, însă vin să-ţi dezvălui numele celui care e 
autorul complotului. 

— Cum l-ai aflat, fratele meu iubit? 

— Menelau a încercat să mă corupă. 

— Ce anume ţi-a propus? 

— Să pun mâna pe tron. 

— Şi tu ai refuzat... 

— Îmi place puterea, Ramses, dar îmi cunosc limitele și n-am 
de gând să le depășesc. Tu ești viitorul faraon și nimeni 
altcineva; voinţa tatălui nostru trebuie respectată. 

— De ce și-a asumat Menelau un asemenea risc? 

— Pentru el, Egiptul e o închisoare; dorința lui de a se întoarce 
în Lacedemonia alături de Elena l-a făcut să-și piardă raţiunea. E 
convins că tu ești acela care i-a sechestrat soţia. Rolul meu ar fi 
constat în a te exila într-o oază, în a o elibera pe Elena și a-i da 
lui autorizarea să plece. 


28 


— Elena se bucură de toată libertatea. 

— În ochii unui grec, lucrul ăsta e de neconceput; ea trebuie 
să fie sub influenţa unui bărbat. 

— Și are el un asemenea punct de vedere obtuz? 

— Menelau e încăpățânat și periculos. Reacționează ca un 
erou grec. 

— Ce mă sfătuiești? 

— Având în vedere greșeala de neiertat pe care a comis-o, 
expulzează-l fără întârziere. 


7 


Poetul Homer dispunea de o locuinţă vastă nu departe de 
palatul regentului. Se bucura de serviciile unui bucătar, ale unei 
cameriste și ale unui grădinar, mai avea o pivniţă plină de vase 
cu vin din Deltă, căruia îi adăuga anason și coriandru, și nu 
ieșea deloc din grădina în care arborele cel mai preţios era un 
lămâi, indispensabil pentru inspiraţia sa. 

Cu trupul uns cu ulei de măsline, Homer fuma bucuros frunze 
de salvie într-o pipă al cărei căuș îl constituia cochilia unei 
scoici. Ținând pe genunchi o pisică alb cu negru, pe care o 
botezase Hector, dicta versurile Iliadei sale când lui Ameni, când 
unui scrib pe care i-l trimisese secretarul particular al lui 
Ramses. 

Vizita regentului îl bucură pe poet; bucătarul aduse un vas 
cretan cu gâtul foarte strâmt, care nu lăsa să se scurgă decât un 
firicel de vin răcoritor și aromat. În chioșcul susținut de patru 
coloane din lemn de salcâm și cu un acoperiș din frunze de 
palmier căldura era insuportabilă. 

— Această măreaţă vară îmi vindecă suferințele, spuse 
Homer, al cărui chip marcat de bătrâneţe și ridat era împodobit 
de o barbă albă și lungă. Aici aveţi parte de furtuni, ca în 
Grecia? 

— Zeul Seth declanșează câteodată unele înspăimântătoare, 
răspunse Ramses. Cerul se acoperă de nori sumbri, fulgerele îl 
brăzdează, trăsnetul lovește, tunetul bubuie, un adevărat potop 
umple cursurile secate ale apelor, iar torentele se prăvălesc, 
antrenând mari cantităţi de pietriș. Teama cuprinde inimile, unii 
cred chiar în distrugerea ţării. 


29 


— Seti nu purta numele lui Seth? 

— Pentru mine, ăsta a fost multă vreme un mister; cum 
îndrăznea un faraon să-și aleagă drept zeu protector pe asasinul 
lui Osiris? Am înțeles apoi că el îmblânzise forța lui Seth, 
puterea incomensurabilă a cerului și că se folosea de ea pentru 
a alimenta armonia și nu dezordinea. 

— Ciudată ţară și acest Egipt! Nu daţi piept cumva cu o 
asemenea furtună? 

— Ecoul dramelor petrecute a ajuns până în grădina asta? 

— Vederea mi-e slabă, auzul însă, excelent! 

— Deci, știți cum au încercat să mă suprime compatrioţii 
dumneavoastră. 

— Alaltăieri am scris versurile astea: Tare mă tem să nu fiti 
prinși în ochiurile unei plase care nu lasă nimic să treacă şi să 
nu deveniți victimele și prada războinicilor dușmani. Vă vor 
pustii orașele. Gândiţi-vă la asta zi și noapte, luptati fără 
încetare, dacă vreți să scăpați de mustrări. 

— Sunteţi ghicitor? 

— Nu mă îndoiesc de curtoazia voastră, însă cu siguranţă că 
viitorul faraon caută niște sfaturi de la un bătrân grec inofensiv. 

Ramses zâmbi. Homer era mai curând aspru și direct, însă 
această atitudine îi plăcea. 

— După părerea dumneavoastră, agresorii au acţionat pe cont 
propriu sau la ordinele lui Menelau? 

— Nu-i cunoașteți prea bine pe greci! Comploturile reprezintă 
jocul lor favorit. Menelau o vrea pe Elena și voi o ascundeţi; nu e 
decât o singură soluţie: violența. 

— Care e eșuat. 

— Menelau e slab și limitat; nu va renunţa și vă va declara 
război chiar și din interiorul țării voastre, fără să se gândească la 
consecinţe. 

— Ce-mi recomandați? 

— Trimiteţi-l în Grecia împreună cu Elena. 

— Dar ea refuză! 

— Deși nu a dorit așa ceva, femeia asta nu aduce decât 
nenorocire și moarte. E o utopie să vrei să-i schimbi destinul. 

— E liberă să-și aleagă ţara în care dorește să locuiască. 

— Eu v-am prevenit. A, și nu uitaţi să faceţi în așa fel încât să 
mi se livreze papirusuri noi și ulei de măsline de primă calitate. 

Nimeni n-ar fi considerat drept cavaleresc comportamentul 


30 


poetului cu barba albă; lui Ramses îi plăcea însă felul lui direct 
de a vorbi și îl considera mai de folos decât cuvintele mieroase 
ale curtenilor. 

Tt 

Imediat ce Ramses trecu pe sub portalul aripii palatului ce-i 
fusese atribuită, Ameni se precipită spre el. Agitația asta nu-i 
era deloc proprie. 

— Ce se-ntâmplă? 

— Menelau... E Menelau! 

— Ce-a făcut? 

— A luat ostatici angajați din port, femei și copii, și amenință 
că-i execută dacă nu i-o dai pe Elena chiar azi. 

— Unde se află? 

— Pe corabia lui, împreună cu ostaticii; toate navele flotei sale 
sunt gata să ridice ancora. N-a mai rămas nici unul dintre 
mercenarii lui în oraș. 

— Există un responsabil cu securitatea portului? 

— Nu fi prea aspru. Menelau și oamenii lui i-au luat prin 
surprindere pe soldaţii noștri însărcinaţi cu supravegherea 
cheiului. 

— Mama a fost avertizată? 

— Te așteaptă, împreună cu Nefertari și Elena. 

Tt 

Văduva lui Seti, soția lui Ramses și cea a lui Menelau arborau 
o mină îngrijorată. Tuya era așezată într-un jilt jos din lemn 
aurit, Nefertari pe un scaun pliant, iar Elena stătea în picioare, 
rezemată de o coloană de un verde strălucitor, în formă de 
lotus. 

Sala de audiențe a marii soţii regale era răcoroasă și 
odihnitoare; parfumuri subtile fermecau mirosul celor prezenți. 
Pe tronul Faraonului, un buchet de flori revela absenţa 
momentană a unui monarh. 

Ramses se înclină în faţa mamei lui, își îmbrăţișă tandru soţia 
și o salută pe Elena. 

— Ești informat? întrebă Tuya. 

— Ameni nu mi-a ascuns gravitatea situaţiei. Câţi ostatici 
sunt? 

— Cincizeci. 

Chiar dacă ar fi numai unul și viaţa lui ar trebui salvată. 
Ramses se adresă Elenei. 


31 


— Dacă lansăm un asalt, Menelau execută ostaticii? 

— Le taie gâtul cu mâna lui. 

— Ar îndrăzni să comită o crimă atât de barbară? 

— Pe mine mă vrea. Dacă dă greș, va ucide înainte de a fi 
ucis. 

— Să extermine în felul ăsta nişte nevinovați... 

— Menelau e un războinic; în ochii lui, nu există decât aliați 
sau adversari. 

— Și propriii lui oameni... E conștient de faptul că nimeni nu 
va supravieţui dacă ostaticii sunt executaţi? 

— Vor muri ca niște eroi și onoarea lor va fi salvată. 

— Eroi, niște ucigași de oameni fără apărare? 

— Să învingi sau să mori, Menelau nu cunoaște altceva. 

— Infernul eroilor greci nu e un abis sumbru și deznădăjduit? 

— Pentru noi, moartea e tenebroasă, e adevărat, însă gustul 
pentru luptă e mai intens decât simpla dorinţă de a supraviețui, 

Nefertari se apropie de Ramses. 

— Cum vrei să acţionezi? 

— Mă duc singur și fără arme pe corabia lui Menelau și încerc 
să-l fac să devină rezonabil. 

— E o utopie, aprecie Elena. 

— Trebuie măcar să încerc. 

— Te va lua ostatic și pe tine, spuse Tuya. Nu faci în felul ăsta 
jocul adversarului, căzând în capcana pe care ţi-a întins-o? 

— O să te ia cu el în Grecia, prezise Nefertari, și altcineva va 
guverna Egiptul. Cineva care va ajunge la o înţelegere cu 
Menelau și i-o va trimite pe Elena în schimbul unui acord 
comercial. 

Ramses își întrebă mama din priviri; ea nu respinse părerea 
lui Nefertari. 

— Dacă e imposibil de negociat cu Menelau, atunci trebuie să 
i se dea satisfacţie. 

Elena înaintă spre regent. 

— Nu, spuse el, refuzăm acest sacrificiu. Protejarea unui 
oaspete e o datorie sacră. 

— Ramses are dreptate, confirmă marea soție regală; cedând 
șantajului lui Menelau, Egiptul ar cădea în lașitate și asta 
înseamnă privarea de prezenţa lui Maat. 

— Eu sunt responsabilă de această situaţie și... 

— Nu insista, Elena, de vreme ce ai ales să trăiești aici, noi îţi 


32 


garantăm libertatea. 
— E treaba mea să pregătesc o strategie, spuse fiul lui Seti. 


Tremurând și asudând, Meba, ministrul Afacerilor externe, 
dialoga cu Menelau de pe cheiul portului din Memphis. In fiecare 
clipă se temea să nu fie străpuns de săgeata vreunui arcaș grec. 
Totuși, reuși să-l facă pe regele Lacedemoniei să accepte poziţia 
lui Ramses, care voia să dea un banchet în onoarea Elenei, mai 
înainte ca aceasta să părăsească Egiptul pentru totdeauna. 

În termenii unei negocieri grosolane, suveranul grec acceptă, 
însă preciză că ostaticii nu vor primi nici un fel de hrană până 
când Elena nu va fi la bordul corăbiei sale. Urma să-i elibereze 
după ce navele lui, neurmărite de nici un vas de război 
egiptean, ieșeau în larg. 

Întreg și în siguranţă, Meba se depărtă de chei în grabă, 
însoțit de glumele răutăcioase ale soldaţilor greci. Avu drept 
consolare felicitările din partea lui Ramses. 

De-a lungul unei singure nopţi, regentul trebuia să găsească 
mijlocul de a elibera ostaticii. 


8 


De statură mijlocie, având o forţă herculeană, cu părul negru 
și pielea mată, îmblânzitorul de șerpi Setau făcea dragoste cu 
delicioasa lui soţie nubiană, Lotus, al cărei corp delicat și zvelt 
reprezenta o chemare permanentă la plăcere. Cuplul locuia la 
marginea deșertului, departe de centrul Memphisului, într-o 
casă mare care le servea și de laborator. Mai multe încăperi 
erau pline de fiole de mărimi diferite și de obiecte cu forme 
bizare ce permiteau tratarea veninului și prepararea diluțiilor 
indispensabile medicilor. 

Tânăra nubiană, foarte suplă, se potrivea nenumăratelor 
fantezii ale lui Setau, a cărui imaginaţie părea inepuizabilă. De 
când o adusese în Egipt, după ce se căsătoriseră, ea nu înceta 
să-l uimească, atât de profundă și de subtilă era cunoașterea pe 
care o avea despre reptile. Pasiunea lor comună le permitea să 
progreseze fără încetare și să descopere noi remedii, a căror 
elaborare cerea o experienţă îndelungată. 

În timp ce Setau mângâia sânii lui Lotus de parcă atingea 


33 


bobocii unei flori, cobra domestică se ridică pe pragul casei. 

— Un musafir, constată Setau. 

Lotus privi splendida reptilă. După modul în care se legăna, ea 
știa dacă cel care sosea era un prieten sau un dușman. 

Setau se ridică din patul moale și se înarmă cu un retevei. 
Deși avea încredere în cobra al cărei calm era mai curând 
liniștitor, această intruziune nocturnă nu-i mirosea a bine. 

Calul, lansat în galop, se opri la câţiva metri de casă; călăreţul 
sări pe pământ. 

— Ramses! Aici, la mine, în toiul nopţii? 

— Sper că nu te deranjez. 

— Să spun sincer, puţin. Lotus și cu mine... 

— Îmi pare rău că vă deranjez, dar am nevoie de ajutorul 
vostru. 

Setau și Ramses își făcuseră studiile împreună, însă primul 
disprețuise carierele din înalta administraţie și se consacrase 
fiinţelor care, după părerea lui, deţineau secretul vieții și al 
morții: șerpii. Imun la veninul lor, îl supusese pe tânărul Ramses 
la o foarte grea încercare, făcând în așa fel încât să-l întâlnească 
pe stăpânul deșertului, o cobră deosebit de periculoasă, a cărei 
mușcătură era mortală. Prietenia lor rezistase acestei înfruntări, 
iar Setau aparţinea unui cerc restrâns de prieteni fideli cărora 
viitorul faraon le acorda o încredere deplină. 

— E regatul în pericol? 

— Menelau ameninţă că-i ucide pe ostatici dacă nu i-o dăm pe 
Elena. 

— Frumoasă treabă! De ce nu te debarasezi de grecul ăsta 
care a distrus un oraș întreg? 

— Trădarea legilor ospitalităţii ar cobori Egiptul la nivelul 
barbarilor. 

— Deci, lasa-i pe barbari să se descurce unii cu alţii. 

— Elena este o regină și ea dorește să locuiască în țara 
noastră; datoria mea e s-o scap din ghearele lui Menelau. 

— lată cuvintele unui Faraon! E adevărat că destinul te-a 
condus spre această povară inumană la care numai nebunii și 
inconștienții pot râvni. 

— Trebuie să iau cu asalt corabia lui Menelau, salvând în 
același timp viața ostaticilor. 

— Întotdeauna ti-au plăcut pariurile imposibile. 

— Ofițerii superiori ai regimentelor staționate la Memphis n-au 


34 


venit cu nici o idee demnă de atenţie; planurile lor nu se pot 
termina altfel decât printr-un masacru. 

— Și asta te surprinde? 

— Tu ai soluţia. 

— Eu, să iau cu asalt corăbiile grecești? 

— Nu tu, șerpii tăi. 

— Și cum îţi imaginezi asta? 

— Înainte de revărsatul zorilor, câţiva înotători se vor apropia 
fără zgomot de nave și le vor escalada, ducând cu ei câte un sac 
conţinând o reptilă căreia îi vor da drumul pe punte, aruncând-o 
spre grecii însărcinaţi cu supravegherea ostaticilor. Șerpii vor 
mușca mai mulţi soldați și vor crea un efect de surpriză pe care 
oamenii noștri vor ști să-l exploateze. 

— Îndrăzneţ, dar mai curând riscant; crezi că șerpii îşi vor 
alege victimele cu discernământ? 

— Sunt conștient de imensul risc pe care ni-l asumăm. 

— Noi? 

— Tu și cu mine vom face parte din expediţie, e de la sine 
înțeles. 

— Vrei să-mi risc viaţa pentru un grec pe care nu l-am întâlnit 
niciodată? 

— Pentru ostaticii egipteni. 

— Ce o să se aleagă de nevasta mea și de șerpii mei dacă eu 
mor în această aventură stupidă? 

— Vor primi o pensie pe viață. 

— Nu, e prea periculos... Și câte reptile vor trebui sacrificate 
pentru a-i agresa pe blestemaţii ăștia de greci? 

— Ţi se va plăti triplul preţului lor, iar eu voi transforma 
laboratorul tău în centru de cercetări oficial. 

Setau o privi pe Lotus, atât de atrăgătoare în noaptea caldă 
de vară. 

— În loc să pălăvrăgim, mai bine am pune șerpii în saci. 

Tt 

Menelau se plimba încoace și-n colo pe puntea principală a 
corăbiei sale. Soldații aflați la pândă nu observaseră nici un fel 
de animație pe chei; aşa cum prevăzuse regele Lacedemoniei, 
egiptenii, fricoși și plini de umanism, nu vor îndrăzni să facă nici 
o mișcare. Luarea ostaticilor nu era glorioasă, însă eficace; nu 
avea alt mijloc de a le-o smulge pe Elena protectoarelor ei, Tuya 
și Nefertari. 


35 


Ostaticii încetaseră să mai plângă sau să geamă; cu mâinile 
legate la spate, năuciţi, erau înghesuiți la pupa sub 
supravegherea a doisprezece soldați care erau înlocuiţi la 
fiecare două ore. 

Aghiotantul lui Menelau se urcă până la acesta. 

— Credeţi că vor ataca? 

— Ar fi prostesc și inutil; am fi constrânși să le facem felul 
ostaticilor. 

— În cazul ăsta, n-am mai beneficia de nici o protecţie. 

— Vom masacra destui egipteni înainte de a ajunge în mare... 
Dar nu vor pune în pericol securitatea compatrioţilor lor. O voi 
recupera pe Elena în zori și ne vom întoarce acasă. 

— O să regret ţara asta. 

— Ţi-ai pierdut minţile? 

— N-am trăit noi oare fericiţi și în pace la Memphis? 

— Suntem născuți pentru a lupta, nu pentru a lenevi. 

— Și dacă sunteţi asasinat? In absenţa voastră, ambițiile vor 
crește. 

— Sabia mea e încă viguroasă; când se va vedea că Elena e 
învinsă, se va înțelege că puterea mea rămâne intactă. 

Ramses selecționase treizeci de soldați de elită, toţi niște 
excelenți înotători; Setau le arătase cum să deschidă sacul, 
lăsând șarpele să iasă fără a fi mușcaţi. Chipurile voluntarilor 
erau încordate; regentul le adresă un discurs înflăcărat pentru a 
le întreține ardoarea în luptă. Convingerea lui, la care se adăuga 
forța calmă a lui Setau, convinseră comandoul de posibilitatea 
de reușită. 

Ramses regreta că fusese constrâns să ascundă prezenţa lui 
în această acţiune faţă de mamă și de soţie, dar nici una, nici 
cealaltă n-ar fi acceptat să-l lase să se angajeze într-o 
asemenea nebunie. El singur trebuia să-și asume 
responsabilitatea acestui atac. Dacă destinul îi rezerva fiului mai 
mic al lui Seti puterea supremă, îi va permite să treacă și 
această încercare cu succes. 

Setau le vorbea reptilelor închise în saci și pronunţa incantații 
menite să le liniștească. De la Lotus învățase suite de sunete 
fără semnificaţie pentru urechile umane, însă convingătoare 
pentru auzul misterios al șerpilor. 

Atunci când Setau estimă că ciudaţii aliaţi ai comandoului 
erau pregătiţi, mica trupă se puse în mișcare în direcția Nilului. 


36 


Soldaţii intrară în apă la extremitatea cheiului principal, în afara 
razei de observare a grecilor care stăteau la pândă. 

Setau atinse mâna lui Ramses. 

— O clipă... Priveşte, ai putea jura că pe vasul lui Menelau se 
dezleagă parâmele. 

Setau nu se înșela. 

— Rămâneţi aici. 

Ramses lăsă sacul conţinând o viperă de nisip și alergă în 
direcția corăbiei grecești. Razele argintate ale lunii luminau 
prora unde se vedea Menelau care o ţinea strâns în braţe pe 
Elena. 

— Menelau! urlă Ramses. 

Cel strigat, echipat cu o platoșă dublă și un centiron încheiat 
cu agrafe de aur, îl recunoscu imediat pe regent. 

— Ramses! Ai venit să-mi urezi drum bun... Constată și tu: 
Elena își iubește soțul și îi va fi de-acum înainte fidelă. Cât de 
înțeleaptă a fost că s-a întors la mine! În Lacedemonia, o să fie 
cea mai fericită dintre femei. Menelau izbucni în râs. 

— Eliberează ostaticii! 

— Fii fără grijă, ţi-i trimit înapoi vii. 

Ramses urmări flota grecească într-o ambarcaţiune cu două 
vele, care se ţinu la o oarecare distanță. Când se făcu ziuă, 
soldaţii lui Menelau declanșară un adevărat vacarm, lovindu-și 
scuturile cu săbiile și lâncile. 

Ascultând de ordinele regentului și ale marii soții regale, flota 
de război egipteană nu interveni, lăsând accesul liber spre 
Mediterană. Menelau era liber să pornească spre nord. 

Pentru o clipă, Ramses crezu că fusese păcălit și că regele 
Lacedemoniei le va tăia gâtul ostaticilor; dar o barcă fu lăsată la 
apă și prizonierii coborâră pe o scară de frânghie. Bărbaţii valizi 
apucară vâslele și se depărtară cât putură de repede de 
închisoarea lor plutitoare. 

De la pupa, Elena, cu braţele ei albe, îmbrăcată cu o manta 
de purpură, cu capul acoperit de un văl alb și la gât cu un colier 
de aur, contempla țărmul Egiptului, această ţară unde 
cunoscuse câteva luni de fericire, cu speranţa de a scăpa de 
soarta pe care i-o impunea Menelau. 

Atunci când ostaticii ieșiră din raza de acţiune a săgeţilor 
grecești, Elena răsuci partea de deasupra a unui inel de ametist 
pe care-i purta pe mâna dreaptă și bău lichidul conţinut de 


37 


această minusculă fiolă cu otravă sustrasă dintr-un laborator din 
Memphis. Își jurase să nu devină o sclavă și să nu-și sfârșească 
zilele, înfrântă și umilită, în gineceul lui Menelau. Perfidul 
Menelau, trist învingător în războiul cu Troia, care nu va duce cu 
el în Lacedemonia decât un cadavru, rămânând pe vecie ridicol 
și disprețuit. 

Cât de frumos era acest soare al verii egiptene! Cât de mult îi 
plăcuse Elenei să-și piardă albeaţa pielii și să ia tenta arămie a 
frumoaselor egiptene, libere să iubească cu trupurile și sufletele 
lor deschise. 

Elena se prăbuși încet, cu capul lăsat pe umăr și ochii larg 
deschiși contemplând cerul albastru. 


9 


Atunci când tânărul diplomat Acha reveni la Memphis, după o 
scurtă misiune de informare în sudul Siriei, îndeplinită sub 
ordinul ministrului Afacerilor externe, perioada de doliu dura 
deja de patruzeci de zile. De a doua zi, Tuya. Ramses, Nefertari 
și principalele persoane de stat plecau spre Theba unde urma să 
aibă loc punerea în mormânt a mumiei lui Seti și încoronarea 
noului cuplu regal. 

Fiu unic al unei familii bogate, rasat, elegant, cu chipul 
prelung și fin, cu o mustață mică foarte îngrijită, ochii strălucind 
de inteligenţă și vocea care te subjuga, uneori dispreţuitoare, 
Acha fusese coleg cu Ramses și un prieten oarecum distant, nu 
lipsit de simţ critic. Vorbind mai multe limbi străine, făcuse o 
pasiune încă foarte de tânăr pentru călătorii, pentru studierea 
altor popoare și pentru cariera diplomatică; graţie unor 
remarcabile succese ce îi surprinseseră pe funcţionarii 
experimentați, ascensiunea lui Acha fusese foarte rapidă. In 
vârstă de douăzeci și trei de ani, era deja considerat unul dintre 
cei mai buni specialiști din Asia. In același timp om al dosarelor, 
dar și al terenului, calități rareori conjugate, făcea dovada unei 
asemenea  perspicacităţi în analiza faptelor, încât unii îl 
considerau un vizionar. Or, securitatea Egiptului depindea de 
justa apreciere a intenţiilor principalului inamic, Imperiul hitit. 

Venit să-i prezinte raportul lui Meba, Acha găsi un ministru 
aflat în defensivă; acesta se mulțumi cu câteva formule goale și 


38 


îl sfătui să ceară fără întârziere o audienţă lui Ramses, care 
dorea să-i întâlnească pe toţi înalții funcționari. 

Ameni, secretarul particular al regentului, îl primi pe Acha. Cei 
doi se felicitară. 

— Nu te-ai îngrășat nici măcar cu un gram, constată Acha. 

— lar tu porţi o tunică de lux, după ultima modă! 

— Unul dintre nenumăratele mele vicii! Vremea școlii e deja 
atât de departe.. Dar mă bucur să te văd în postul ăsta. 

— Am jurat să-i fiu fidel lui Ramses și îmi respect jurământul. 

— Ai făcut cea mai bună alegere, Ameni; dacă vor zeii, 
Ramses va fi în curând încoronat. 

— Zeii vor asta. Știi că a scăpat de un atentat pus la cale de 
zbirii regelui grec Menelau? 

— O încercare perfidă și fără viitor. 

— Perfidă, asta e sigur! A luat ostatici și a ameninţat că-i 
execută dacă Ramses nu i-o dă pe Elena. 

— Cum a reacţionat Ramses? 

— A refuzat să nesocotească legile ospitalităţii și să 
pregătească un atac împotriva grecilor. 

— Riscant. 

— Tu ce ai fi propus în cazul ăsta? 

— Negocieri și iar negocieri... Dar cu o brută ca Menelau 
admit că sarcina devine supraomenească. Și Ramses a reușit? 

— Elena a părăsit palatul pentru a se întoarce lângă soțul ei și 
ca să salveze numeroase vieți. În momentul când corabia lui 
Menelau se pregătea să iasă în larg, s-a sinucis. 

— Sublim gest, dar definitiv. 

— Tot așa de ironic ai rămas? 

— Să-ţi iei peste picior semenii ca pe tine însuţi se cheamă 
igienă a spiritului, nu-i așa? 

— Să zicem că moartea Elenei nu te emoţionează deloc. 

— Debarasarea de Menelau și de clica lui e o fericire pentru 
Egipt; dacă ne uităm mai bine la greci, ne dăm seama că ne-ar 
trebui niște aliaţi mai buni. 

— Homer a rămas. 

— Acest fermecător poet bătrân... își scrie amintirile legate de 
războiul Troiei? 

— Câteodată am onoarea să-i servesc drept scrib; versurile lui 
sunt adeseori tragice, însă nu le lipsește noblețea. 

— Dragostea pentru scris și scriitori o să te piardă, Ameni! Ce 


39 


post ţi-a rezervat Ramses în viitorul guvern? 

— Nu-mi pasă... Cel pe care-l ocup acum îmi convine de 
minune. 

— Meriţi mai mult. 

— Dar tu, tu ce speri? 

— În primul rând, să-l văd pe Ramses cât mai repede. 

— Ai informaţii importante? 

— Îmi dai voie să le păstrez pentru regent? 

Ameni se înroși. 

— Scuză-mă. Îl găsești la grajduri. Pe tine o să te primească. 


Transformarea lui Ramses îl surprinse pe Acha. Viitorul rege al 
Egiptului, semeţ și sigur pe el, își conducea carul cu o 
excepţională măiestrie, antrenându-și caii în manevre de o 
incredibilă dificultate, pe care profesioniști încercaţi le urmăreau 
cu gura căscată. 

Adolescentul cu o statură impresionantă devenise un atlet cu 
o musculatură suplă și puternică având alura unui monarh 
căruia nimeni nu-i putea contesta autoritatea. Acha observă cu 
toate acestea o ardoare excesivă și o exaltare în efort care 
puteau antrena erori de judecată; dar la ce bun să pui în gardă o 
fiinţă a cărei energie părea inepuizabilă? 

Imediat ce-și zări prietenul, Ramses își conduse carul spre el; 
caii se opriră la mai puţin de doi metri de tânărul diplomat a 
cărui tunică nouă se umplu de praf. 

— Îmi pare rău, Acha! Sunt niște cai de luptă tineri, puţin cam 
indisciplinaţi. 

Ramses sări jos din car, chemă doi rândași să se ocupe de cai 
și îl luă pe Acha de după umeri. 

— Nefericita Asie încă mai există? 

— Mă tem că da, Maiestate. 

— Maiestate? Încă nu sunt Faraon! 

— Un bun diplomat trebuie să fie prevăzător; din întâmplare, 
viitorul e ușor de întrevăzut. 

— Tu ești singurul care spui asta. 

— Asta e un reproș? 

— Vorbește-mi despre Asia, Acha. 

— În aparenţă, domnește calmul. Principatele noastre îţi 
așteaptă încoronarea, iar hitiţii nu ies din teritoriile și din zonele 
lor de influenţă. 


40 


— Ai zis bine: „în aparenţă”? 

— Asta vei citi în toate rapoartele oficiale. 

— Dar părerea ta diferă... 

— Calmul precede întotdeauna furtuna, dar câtă vreme? 

— Vino, hai să bem ceva. 

Ramses se asigură că animalele erau tratate cu cea mai mare 
grijă; apoi se așezară sub un umbrar, cu faţa spre deșert. Un 
servitor le aduse imediat bere rece și șervete parfumate. 

— Tu crezi în dorinţa de pace a hitiţilor? 

Acha reflectă în timp ce sorbea din minunata băutură. 

— Hitiţii sunt niște cuceritori și niște războinici; în vocabularul 
lor, cuvântul „pace” e un tel de imagine poetică fără consistenţă 
reală. 

— Cu alte cuvinte, mint. 

— Ei speră că un suveran tânăr, cu idealuri pacifiste, va pune 
mai puţin accentul pe apărarea ţării și astfel îi va slăbi 
rezistența, lună de lună. 

— Cum a făcut Akhenaton. 

— Exemplul e bine ales. 

— Își fabrică multe arme? 

— De fapt, producţia lor e accelerată. 

— Crezi că războiul e inevitabil? 

— Rolul diplomaților e de a respinge o asemenea 
eventualitate. 

— Și cum crezi că se poate face asta? 

— Sunt incapabil să răspund la întrebare; competențele mele 
nu-mi permit să am o vedere de ansamblu și să propun soluţii 
satisfăcătoare în situaţia actuală. 

— Ți-ar plăcea să îndeplinești alte funcţii? 

— Nu eu decid asta. 

Ramses privi în direcţia deșertului. 

— Când eram copil, visam să devin Faraon, ca tatăl meu, 
pentru că eu credeam că puterea e cel mai minunat joc. Seti mi- 
a deschis ochii impunându-mi încercarea cu taurul sălbatic, iar 
eu m-am refugiat într-o altă iluzie: să stau mereu în preajma lui, 
sub brațul lui protector. Dar a venit moartea și, o dată cu ea, 
sfârșitul visului. Am rugat lumea invizibilă să depărteze de mine 
această regalitate pe care n-o doream și am înțeles că nu-mi va 
răspunde decât sub forma unei acţiuni. Menelau a încercat să 
mă suprime; leul, câinele și șeful gărzii mele personale m-au 


41 


salvat în timp ce eram pe cale să mă întâlnesc cu sufletul tatălui 
meu. Din acea clipă am decis să nu-mi mai resping destinul. 
Asta e ceea ce Seti a hotărât să se împlinească. 

— Îţi amintești când stăteam de vorbă cu Setau, Moise și 
Ameni despre adevărata putere? 

— Ameni a găsit-o servindu-și ţara, Moise în arta de a 
construi, Setau în cunoașterea șerpilor, iar tu în diplomaţie. 

— Adevărata putere... Tu ești cel care o va deţine. 

— Nu, Acha, ea va trece prin mine, se va încarna în inima mea 
și mă va abandona atunci când nu voi mai fi capabil să-i ofer 
adăpost. 

— Să-ţi oferi viaţa regalității... Nu e un preț prea mare? 

— Nu mai sunt liber să acţionez după bunul meu plac. 

— Cuvintele tale sunt aproape înfricoșătoare, Ramses. 

— Crezi că nu-mi pasă de frică? Oricare ar fi obstacolele, voi 
guverna și voi continua opera tatălui meu pentru a-i lăsa 
succesorului un Egipt înțelept, puternic și frumos. Ești de acord 
să mă ajuţi? 

— Da, Maiestate. 


10 


Șenar era muncit de gânduri negre. 

Grecii eșuaseră într-o manieră lamentabilă; Menelau, obsedat 
de dorinţa de a o poseda pe Elena ca pe o pradă, pierduse din 
vedere  esențialul, eliminarea lui Ramses. Avea o singură 
consolare, nu lipsită de importanţă: reușise să-și convingă 
fratele de nevinovăția lui. O dată plecaţi Menelau și soldaţii lui, 
nimeni nu avea să-l acuze pe Șenar că fusese sufletul 
complotului. 

Însă Ramses se va sui pe tron și va domni de unul singur... lar 
el, Șenar, fiul mai mare al lui Seti, va fi constrâns să-i dea 
ascultare și să se comporte ca un simplu servitor! Nu, nu va 
accepta o asemenea decădere. 

Din acest motiv, își fixase o întâlnire cu ultimul său aliat, un 
apropiat al lui Ramses, un om mai presus de orice bănuială, care 
poate îl va ajuta să lupte din interior împotriva fratelui său și să-i 
împiedice ridicarea în funcţia supremă. 

La căderea nopţii, cartierul olarilor era încă animat; gură- 


42 


cască și diferiţi clienţi circulau printre dughene, aruncând câte 
un ochi asupra vaselor de mărimi și preţuri variate pe care le 
vindeau meșteșugarii. La colţul unei străduţe, un cărăuș de apă 
îmbia lumea cu un lichid rece și plăcut. 

Acolo stătea Acha, îmbrăcat în niște haine ordinare și purtând 
o perucă banală ce-l făcea de nerecunoscut, așteptându-l pe 
Șenar care și el avusese grijă să-și schimbe înfățișarea. Cei doi 
cumpărară un ulcior cu apă în schimbul unor ciorchini de 
struguri, ca niște simpli ţărani și se așezară unul lângă altul, 
sprijiniți de un zid. 

— L-ai revăzut pe Ramses? 

— Eu nu mai depind de ministrul Afacerilor externe, ci direct 
de viitorul faraon. 

— Și ce înseamnă asta? 

— O promovare. 

— Care anume? 

— incă nu știu. Ramses visează să-și alcătuiască viitorul 
guvern; cum el este fidel în ceea ce privește prieteniile, Moise, 
Ameni și cu mine vom obţine posturi de primă importanţă. 

— Și mai cine? 

— Din cercul intimilor, nu-l mai văd decât pe Setau, dar el e 
atât de atașat de studierea dragilor lui șerpi, încât refuză orice 
responsabilitate. 

— Ramses ţi s-a părut decis să guverneze? 

— Deși a devenit conștient de greutatea sarcinii și de lipsa lui 
de experienţă, n-o să dea înapoi. Nu mai spera într-o eventuală 
eschivare din partea lui. 

— Ti-a vorbit de marele preot al lui Amon? 

— Nu. 

— Perfect, înseamnă că-i  subestimează influența și 
capacitatea de a face rău. 

— Totuși, nu e un personaj timorat, care se teme de 
autoritatea regală? 

— Se temea de Seti... însă Ramses nu e decât un tânăr prea 
puțin deprins cu luptele de câștigare a influenţei. În ceea ce-l 
privește pe Ameni, nu putem spera nimic: acest scrib afurisit e 
atașat de Ramses ca un câine de stăpânul lui. Ca o revanșă, 
încă mai sper să-l atrag pe Moise în plasa mea. 

— Ai încercat? 

— Am suferit un eșec, dar n-a fost decât o primă încercare. 


43 


Evreul ăsta e un om muncit de gânduri, aflat în căutarea 
propriului adevăr, care nu e neapărat cel al lui Ramses. Dacă 
reușim să-i oferim ceea ce și dorește, îl putem face să treacă în 
tabăra noastră. 

— Nu te înșeli. 

— Ai vreo influenţă asupra lui Moise? 

— Nu cred, dar poate că viitorul îmi va da mijloacele de a face 
oarecare presiune asupra lui. 

— Și asupra lui Ameni? 

— Pare incoruptibil, își dădu cu părerea Acha, dar nu se știe 
niciodată. Cu vârsta, va deveni sclavul nevoilor nesatisfăcute, 
iar noi îi vom exploata slăbiciunile. 

— N-am de gând să aştept ca Ramses să-și creeze o rețea 
indestructibilă. 

— Nici eu, Șenar, dar trebuie să ai puţină răbdare. Eșecul lui 
Menelau și al oamenilor lui ar trebui să-ţi demonstreze că o 
bună strategie exclude impreciziile. 

— Cât timp? 

— Să-l lăsăm pe Ramses să se instaleze în beţia puterii; focul 
care-l animă se va hrăni cu fastul de la curte și-l va face să-și 
piardă simţul realităţii. Mai mult, eu sunt unul dintre cei care-l 
informează de evoluţia situaţiei din Asia și pe mine mă va 
asculta mai mult. 

— Care e planul tău, Acha? 

— Vrei să fii rege, nu-i așa? 

— Sunt demn și capabil să fiu Faraon. 

— Se cuvine deci să-l răsturnăm sau să-l eliminăm pe 
Ramses. 

— Nevoia face legea. 

— Două căi se deschid în fața noastră: complotul din interior 
sau agresiunea externă. In ceea ce o privește pe prima, ar 
trebui să ne asigurăm de un anumit număr de complici printre 
personalităţile influente din ţară; în domeniul ăsta, rolul tău e 
preponderent. În legătură cu a doua cale, ea se bazează pe 
intenţiile adevărate ale hitiţilor și pe pregătirea unui conflict ce 
va însemna înfrângerea lui Ramses, însă nu și ruina Egiptului; 
dacă ţara ar fi devastată, un hitit va pune mâna pe cele Două 
Tărâmuri. 

— Șenar nu-și ascunse mirarea. 

— Nu e prea riscant? 


44 


— Ramses e un adversar de anvergură; n-o să îi iei puterea cu 
ușurință. 

— Dacă hitiţii ies învingători, invadează Egiptul. 

— Asta nu e sigur. 

— Ce miracol aștepți? 

— Nu e vorba de un miracol, ci de o capcană în care îl vom 
atrage pe Ramses fără ca ţara să fie direct implicată. Fie va 
pieri, fie va fi făcut responsabil de înfrângere; și într-un caz și în 
celălalt, nu va putea continua să domnească. Atunci, vei apărea 
ca un salvator. 

— Nu e doar un vis? 

— Nu am reputaţia că m-aș hrăni cu iluzii. Când voi afla exact 
postul pe care mi-l rezervă Ramses, voi acționa. Doar dacă nu 
vrei să renunți. 

— Niciodată! Mort sau viu, Ramses trebuie să dispară din faţa 
mea. 

— Dacă reușim, sper că n-o să te dovedești ingrat. 

— Poţi fi sigur de lucrul ăsta; vei merita din plin să fii mâna 
mea dreaptă. 

— Dă-mi voie să mă îndoiesc. 

Șenar tresări. 

— Nu ai încredere în mine? 

— Nici un pic. 

— Atunci... 

— Nu face pe surprinsul; dacă eram un naiv, m-ai fi eliminat 
de mult. Cum aș putea să cred în promisiunile unui om al 
puterii? Comportamentul lui nu e dictat decât de interesul 
personal și de nimic altceva. 

— Ești dezamăgit, Acha? 

— Realist. Când ai să fii Faraon, o să-ţi alegi miniștrii în funcţie 
de criteriile tale de moment; poate îi vei îndepărta pe cei care, 
ca și mine, ţi-au permis accederea la tron. 

Șenar zâmbi. 

— Inteligența ta e excepţională, Acha. 

— Călătoriile mi-au permis să observ societăți și oameni 
foarte diferiţi, însă toţi supuși legii celui mai puternic. 

— Nu a fost și cazul Egiptului lui Seti. 

— Seti e mort, iar Ramses e un războinic a cărui violenţă n-a 
avut încă posibilitatea să se exprime. Asta e șansa noastră. 

— In schimbul colaborării dorești prin urmare un profit 


45 


imediat. 

— Nici inteligenţa ta nu e de neglijat, Șenar. 

— Aș vrea niște precizări. 

— Familia mea este bogată, fără îndoială, dar oare ești 
vreodată suficient de bogat? Pentru un mare călător ca mine, a 
avea mai multe vile reprezintă o plăcere importantă. După cum 
îmi dictează fantezia, mi-ar plăcea să mă odihnesc când în nord, 
când în sud. Trei locuințe în Deltă, două în Memphis, două în 
centrul Egiptului, două în regiunea thebană și una în Assuan mi 
se par indispensabile pentru a mă bucura de viață în timpul 
călătoriilor prin ţară. 

— Îmi ceri o mică avere. 

— O nimica toată, Șenar, o nimica toată în schimbul 
serviciului pe care urmează să ţi-l fac. 

— Dorești și minerale sau pietre prețioase? 

— Asta fară discuţie. 

— Nu te credeam atât de venal, Acha. 

— Imi place luxul, marele lux; un amator de vase rare ca tine 
nu poate înţelege o astfel de înclinaţie? 

— Ba da, dar atâtea case... 

— Nişte case bogat decorate și servind de adăpost pentru 
mobile splendide! Ele vor fi paradisul meu pe pământ, locuri de 
bucurie unde eu voi fi stăpânul unic și respectat, în timp ce tu 
vei urca, una după alta, treptele spre tronul Egiptului. 

— Când ar trebui să încep să-ţi furnizez drepturile? 

— Imediat. 

— Încă nu ești numit. 

— Orice s-ar întâmpla, postul meu nu va fi de neglijat; 
încurajează-mă să te servesc bine. 

— Cu ce să începem? 

— O vilă în nord-estul Deltei, aproape de frontieră. Prevăzută 
cu un domeniu vast, un iaz pentru baie și servitori zeloși. Chiar 
dacă n-o să locuiesc acolo decât câteva zile pe an, vreau să fiu 
tratat ca un prinţ. 

— Asta e singura ta dorinţă? 

— Am uitat femeile. În misiune, raţia e adesea redusă; în ceea 
ce mă privește, eu le doresc numeroase, frumoase și nu prea 
sălbatice. Originea lor nu contează. 

— Sunt de acord cu exigenţele tale. 

— N-o să te dezamăgesc, Șenar. Între timp însă, nu uita o 


46 


condiţie esenţială: întâlnirile noastre să rămână riguros secrete 
și să nu vorbești cu nimeni despre ele. Dacă Ramses e informat 
de contactele noastre, cariera mea e terminată. 

— Interesul tău coincide cu al meu. 

— Nu există vreun zălog mai bun pentru prietenie; pe curând, 
Senar. 

Privind cum tânărul diplomat se depărtează, fratele mai mare 
al lui Ramses se gândi că norocul nu-l părăsise. Acest Acha era 
un personaj de anvergură; dacă va fi constrâns să scape de el, o 
să-i pară rău. 


11 


Corabia Tuyei, marea soție regală, luă locul în fruntea flotilei 
care pleca din Memphis în direcția Thebei și a Văii Regilor, unde 
urma să se odihnească mumia lui Seti. Nefertari n-o părăsea 
deloc pe Tuya, simţindu-i durerea reținută cu o admirabilă 
seninătate. Prin simplul contact cu văduva marelui rege, 
Nefertari înțelese care trebuia să fie comportamentul unei 
regine în timpul unei asemenea încercări crude. Prezența 
discretă a tinerei femei era pentru Tuya o prețioasă consolare; 
nici una, nici cealaltă nu își făcură confidențe, însă comuniunea 
lor sufletească era intensă și profundă. 

Pe toată durata călătoriei, Ramses lucră. 

Ameni, deși suferea de căldura puternică a verii, pregătise o 
cantitate imensă de dosare referitoare la politica externă, la 
securitatea teritoriului, la sănătatea publică, la marile lucrări, la 
gestionarea mărfurilor, întreţinerea digurilor și a canalelor și la 
alte subiecte mai mult sau mai puţin complexe. 

Ramses luă astfel cunoștință de mărimea sarcinii ce-i 
revenea. Sigur că un important număr de funcţionari o vor 
împărţi împreună cu el, însă trebuia să cunoască ierarhia 
administrativă în cele mai mici amănunte și să n-o piardă de sub 
control, altfel Egiptul s-ar fi clătinat și s-ar fi scufundat ca o 
corabie fără cârmaci. Timpul era împotriva viitorului rege; din 
momentul în care va fi încoronat, i se va cere să ia decizii și să 
se comporte ca un stăpân al celor Două Tărâmuri. Dacă făcea 
greșeli mari, care aveau să fie consecinţele? 

Neliniștea i se risipea atunci când se gândea la mama lui, 


47 


aliată prețioasă care va evita unele erori și-l va instrui în 
legătură cu șiretlicurile utilizate de notabilităţi pentru a-și păstra 
privilegiile. Câţi nu-l solicitaseră, în speranţa că nu va modifica 
nici o stare de fapt deja stabilită? 

După lungi ore de muncă în compania lui Ameni, a cărui 
precizie și rigoare erau de neînlocuit, lui Ramses îi plăcea să 
stea la prora corăbiei, să contemple Nilul, care purta în undele 
lui prosperitatea, și să simtă vântul înviorător în care se 
ascundea răsuflarea zeilor. În aceste momente privilegiate 
Ramses avea senzaţia că Egiptul întreg, de la gura Deltei până 
în pustiurile Nubiei, îi aparțineau. Va ști oare să-l iubească așa 
cum merita? 

Ramses îi invitase la masă pe Moise, Setau, Acha și Ameni, 
oaspeți de onoare pe corabia regentului. In felul acesta se 
reconstituise confreria ce petrecuse mai mulți ani de studiu în 
interiorul Kap-ului, școala superioară din Memphis, în căutarea 
cunoașterii adevăratei puteri. Fericirea regăsirii și împărtășirea 
unor clipe de răgaz nu risipiră îngrijorarea: fiecare simțea că 
dispariţia lui Seti era un cataclism din care Egiptul nu va ieși 
nevătămat. 

— De data asta, îi spuse Moise lui Ramses, visul tău se va 
realiza. 

— Nu mai e un vis, ci o povară enormă de care mă tem. 

— Tu nu ţii cont de frică, obiectă Acha. 

— În locul tău, mormăi Setau, aș renunţa; viaţa unui faraon nu 
are nimic de invidiat. 

— Am ezitat multă vreme, dar ce ai crede tu despre un fiu 
care-și trădează tatăl? 

— Că raţiunea lui a triumfat asupra nebuniei; Theba riscă să 
fie, în același timp, mormântul tău și al tatălui tău. 

— Ai mirosit vreun nou complot? se neliniști Ameni. 

— Un complot... Vor fi zece, douăzeci sau o sută! De aceea 
mă aflu aici, împreună cu câţiva aliaţi credincioși. 

— Setau gardă de corp, îl ironiză Acha; cine ar fi crezut? 

— Eu unul acţionez, în loc să mă lansez în discursuri 
frumoase. 

— Critici diplomația? 

— Complică totul, în timp ce viaţa e așa de simplă: de o parte, 
binele, de cealaltă, răul. între astea două nu există nici o punte 
de legătură. 


48 


— Viziunea ta e simplistă, replică Acha. 

— Mie îmi convine, interveni Ameni; de o parte, partizanii lui 
Ramses, de cealaltă, adversarii. 

— Și dacă cei din urmă sunt tot mai mulți? întrebă Moise. 

— Poziţia mea n-ar diferi. 

— În curând, Ramses n-o să mai fie prietenul nostru, ci 
faraonul Egiptului. N-o să ne mai privească cu aceiași ochi. 

Vorbele lui Moise semănară o anumită tulburare; toţi așteptau 
răspunsul lui Ramses. 

— Moise are dreptate. Din moment ce destinul m-a ales, n-am 
să dau bir cu fugiţii. lar pentru că voi sunteți prietenii mei, o să 
fac apel la voi. 

— Ce soartă ne-ai rezervat? întrebă evreul. 

— Aveţi deja un drum trasat; eu sper ca drumurile noastre să 
se intersecteze și ca noi să călătorim împreună pentru fericirea 
Egiptului. 

— Imi cunoşti poziția, declară Setau; după ce ești încoronat, 
eu mă întorc la reptilele mele. 

— Am să încerc totuși să te conving să fii mai aproape de 
mine. 

— O cauză pierdută: îmi îndeplinesc misiunea de gardă de 
corp și mă opresc aici. Moise va fi șef constructor, Ameni 
ministru, iar Acha șeful diplomaţiei, mare scofală! 

— Ai de gând să-mi alcătuiești chiar tu guvernul? se miră 
Ramses. 

Setau ridică din umeri. 

— Ce-ar fi să degustăm vinul rarisim pe care ni-l oferă 
regentul, propuse Acha. 

— Fie ca zeii să-l apere pe Ramses și să-i dea viaţă, avânt și 
sănătate, spuse Ameni. 

t 

Șenar nu se afla pe corabia regentului, însă dispunea totuși 
de o navă superbă, la bordul căreia erau în serviciu patruzeci de 
marinari. In calitate de șef al protocolului, invitase mai multe 
notabilităţi dintre care majoritatea nu-i erau deloc favorabile lui 
Ramses. Fiul mai mare al lui Seti se ferea să se alăture criticilor 
lor și se mulțumea să-și identifice viitorii aliați; tinereţea și lipsa 
de experienţă a lui Ramses le păreau niște handicapuri de 
nedepășit. 

Cu o satisfacţie sigură, Șenar constată că excelenta lui 


49 


reputaţie rămăsese intactă, iar fratele lui avea să sufere multă 
vreme din comparaţia cu Seti. O dată breșa deschisă, mai 
trebuia să o lărgească și să se folosească de cea mai mică 
ocazie pentru a slăbi poziţia tânărului faraon. 

Șenar oferi oaspeţilor fructe și bere proaspătă; amabilitatea și 
discursul lui moderat plăcură celor mai mulţi curteni, încântați 
să schimbe câteva cuvinte de convenienţă cu un mare personaj, 
căruia fratele lui era obligat să-i acorde un rol principal. 

De mai bine de o oră, un bărbat de statură mijlocie, cu o 
barbă de formă ascuţită, îmbrăcat cu o tunică în dungi colorate, 
aștepta să fie primit. Cu o aparenţă umilă, aproape supusă, nu 
dădea nici un semn de nervozitate. 

Atunci când avu un moment de răgaz, Șenar îi făcu semn să 
se apropie. 

Bărbatul se înclină cu deferenţă. 

— Cine ești? 

— Numele meu e Raia; sunt sirian de origine, dar lucrez în 
Egipt ca negustor independent de mai mulți ani. 

— Ce anume vinzi? 

— Conserve de carne de bună calitate și vase frumoase 
importate din Asia. 

Șenar încruntă din sprâncene. 

— Vase? 

— Da, prințe, niște piese superbe pe care le deţin în 
exclusivitate. 

— Ştii că sunt colecţionar de vase rare? 

— Am aflat de curând; de aceea, ţineam să vi le arăt, cu 
speranţa că vă vor plăcea. 

— Preţurile tale sunt mari? 

— Depinde. 

Șenar era intrigat. 

— Care sunt condiţiile tale? 

Raia scoase dintr un sac de pânză groasă un vas mic cu gâtul 
fin din argint masiv, împodobit cu palmete. 

— Ce părere aveţi de acesta, printe? 

Șenar era fascinat; broboane de sudoare îi acoperiră 
tâmplele, iar palmele i se umeziră. 

— O capodoperă... O capodoperă incredibilă... Cât costă? 

— Oare nu se cuvine să-i ofer un cadou viitorului rege al 
Egiptului? 


50 


Fiul mai mare ai lui Seti crezu că nu auzise bine. 

— Nu eu sunt viitorul faraon, ci fratele meu, Ramses... Te 
înșeli, negustorule. Deci, care e preţul tău? 

— Eu nu mă înșel niciodată, prințe; în meseria mea, o 
greșeală e de neiertat. 

Șenar își desprinse privirea de pe minunatul vas. 

— Ce încerci să mă faci să înţeleg? 

— Că multă lume nu dorește domnia lui Ramses. 

— Peste câteva zile va fi încoronat. 

— Poate, dar dificultăţile vor dispărea la fel de repede? 

— Cine ești tu în realitate, Raia? 

— Un om care crede în viitorul vostru și care dorește să vă 
vadă urcat pe tronul Egiptului. 

— Ce știi tu despre intenţiile mele? 

— N-aţi manifestat domnia voastră dorinţa de a face mai mult 
comerț cu străinătatea, de a reduce aroganţa Egiptului și de a 
lega relaţii economice cu cel mai puternic popor din Asia? 

— Vrei să spui... hitiţii? 

— lată că ne înțelegem. 

— Deci, ești un spion în solda lor... Îmi vor fi hitiţii favorabili 
mie? 

Raia răspunse afirmativ printr-o înclinare a capului. 

— Ce-mi propui? întrebă Șenar, emoţionat de parcă ar fi văzut 
un vas de o calitate excepţională. 

— Ramses e iute și e războinic; ca și tatăl lui, el vrea să 
demonstreze măreţia și superioritatea Egiptului. Dumneavoastră 
sunteți un om ponderat, se poate ajunge la o înţelegere cu 
domnia voastră. 

— Îmi risc viaţa, Raia, dacă trădez Egiptul. 

Șenar își aminti de faimoasa condamnare la moarte a soției 
lui Tutankhamon, acuzată de complicitate cu dușmanul, deși ea 
trezise la realitate conștiința ţării?. 

— De vreme ce e vorba de funcţia supremă, nu e inevitabilă 
asumarea unor riscuri? 

Șenar închise ochii. 

Hitiţii... Într-adevăr, se gândise adesea să se folosească de ei 
împotriva lui Ramses, dar era doar o simplă idee, punctul de 
vedere al unei minţi desprinse de realitate. Și deodată ea se 
materializase sub forma acestui negustor banal, cu înfățișare 


3 Vezi C. Jacq, La Reine Soleil (Regina Soare) (Julliard et Pocket). 
51 


inofensivă. 

— Îmi iubesc ţara... 

— Cine s-ar îndoi de asta, prinţe? Dar îi preferaţi puterea. 
Numai o alianţă cu hitiţii v-o poate garanta. 

— Trebuie să mă gândesc. 

— E un lux pe care nu vi-l pot oferi. 

— Vrei un răspuns imediat? 

— Siguranţa mea o cere. Dezvăluindu-mi identitatea, v-am 
acordat încrederea mea. 

— Și dacă refuz? 

Raia nu răspunse, însă privirea lui deveni fixă și de nepătruns. 

Lupta interioară a lui Șenar se dovedi de scurtă durată; oare 
destinul nu-i oferea un aliat de anvergură? Era în puterea lui să 
ţină situaţia sub control, să evalueze pericolul și să știe să 
obţină un profit din această strategie, fără să pună Egiptul în 
pericol. Bineînţeles că va continua să-l manipuleze pe Acha fără 
să-l informeze de contactele lui cu inamicul principal al celor 
Două Tărâmuri. 

— Accept, Raia. 

Negustorul zâmbi ușor. 

— Reputația voastră nu e deloc exagerată, prinţe. Ne vom 
revedea curând; de vreme ce devin unul dintre furnizorii voștri 
de vase preţioase, nimeni nu se va mira de vizitele mele. 
Păstraţi-l pe acesta, vă rog. Pecetluiește pactul nostru. 

Șenar pipăi minunatul obiect. Viitorul se limpezea. 


12 


Ramses își amintea de fiecare piatră din Valea Regilor, de 
această „mare pajiște” foarte aridă, pe care tatăl lui îl făcuse s-o 
descopere  trimițându-l în mormântul primului Ramses, 
fondatorul dinastiei, un vizir bătrân chemat de un consiliu de 
înţelepţi să facă să renască o nouă descendență de suverani. El 
nu guvernase decât doi ani, încredinţându-i lui Seti grija de a 
face să strălucească o forță care astăzi îi era acordată lui 
Ramses al II-lea. 

Cu inima strânsă, indiferent la căldura insuportabilă a verii ce- 
i făcuse să leșine pe unii purtători ai aranjamentului funerar, fiul 
mai mic al lui Seti mergea în fruntea cortegiului și conducea 


52 


mumia regelui defunct spre ultimul ei sălaș. Pentru o clipă, 
Ramses uri această vale blestemată care-i lua tatăl și îl 
condamna pe el la singurătate; dar magia locului puse încă o 
dată stăpânire pe sufletul lui, o magie care transmitea viață și 
nu moarte. 

În liniștea minerală vorbea vocea strămoșilor; ea vorbea 
despre lumină, transfigurare și înviere, impunea venerarea și 
respectul pentru lumea celestă în care se nășteau toate formele 
de viață. 

Ramses pătrunse primul în imensul mormânt al lui Seti, cel 
mai lung și mai adânc din Vale; printr-un decret, viitorul faraon 
va hotărî că nici un altul, de acum încolo, nu-l va putea depăși. 
In ochii posterităţii, Seti rămânea de neegalat. 

Doisprezece preoți purtau mumia; Ramses, în calitate de 
ritualist și succesor însărcinat cu pronunțarea formulelor de 
trecere în lumea de dincolo și de renaștere într-un tărâm al 
zeilor, era acoperit cu o piele de panteră. Pe pereţii sălașului 
pentru eternitate, textele rituale, vii prin ele însele, urmau să 
rămână eficace dincolo de timp. 

Mumificarea fusese făcută într-un mod perfect. Chipul lui Seti 
era cel al unei ființe împlinite, de o extraordinară seninătate. 
Puteai să juri că-și va deschide ochii, că gura lui va vorbi... 
Preoţii așezară capacul sarcofagului, instalat în centrul „locuinţei 
de aur”, acolo unde Isis își va duce la bun sfârșit opera de 
alchimist, transformând ceea ce e muritor în nemurire. 

— Seti a fost un rege drept, murmură Ramses, el a împlinit 
Legea, a fost iubit de lumină și intră viu în Asfinţit. 

t 

Pe tot cuprinsul Egiptului, bărbierii lucrau fără întrerupere 
pentru a-i rade pe bărbaţi și a face să dispară bărbile, din 
moment ce perioada de doliu se terminase. Femeile își legară 
din nou părul, cele mai elegante se încredinţară coaforilor 
autorizaţi să-și îndeplinească serviciul. 

In ajunul încoronării, Ramses și Nefertari se reculeseră în 
templul din Gurnah unde avea loc zilnic un ritual pentru ka-ul lui 
Seti, în scopul de a menţine prezența faraonului transfigurat 
printre cei vii. Apoi cuplul merse în templul din Karnak unde fu 
întâmpinat de marele preot într-o manieră foarte protocolară și 
fără nici o urmă de entuziasm. După o cină frugală, regentul și 
soția lui se retraseră în palatul amenajat în interiorul locuinţei 


53 


terestre a zeului Amon. Separat, meditară și unul și altul în fața 
tronului, simbol al movilei de pământ primordiale ivită din 
oceanul cosmic la începutul timpului și hieroglifă servind la 
scrierea numelui zeiței Maat, Legea atemporală, „cea care e 
dreaptă și arată direcţia cea bună”, Legea din care se va hrăni 
cuplul regal pentru a hrăni și el, la rândul lui, comunitatea 
egipteană. 

Ramses avea sentimentul că spiritul tatălui său se afla lângă 
el și că-l seconda în aceste ore de neliniște ce precedau 
momentul când existenţa lui va fi bulversată în mod definitiv. 
Noul rege nu-și va mai aparține, nu va mai avea altă grijă decât 
binele poporului său și prosperitatea ţării. 

Incă o dată, această sarcină îl înfricoșa. 

Ar fi vrut să iasă din palat și să alerge spre tinereţea 
dispărută, spre frumoasa Iset, spre plăcere și nepăsare; dar el 
era succesorul desemnat de Seti și soțul lui Nefertari. Trebuia 
să-și înfrângă teama de a domni și să treacă de această ultimă 
noapte de dinaintea încoronării. 

t 

Tenebrele se împrăștiară și apărură zorii, anunțând învierea 
soarelui, învingător al monstrului din adâncuri. Doi preoţi, unul 
purtând o mască de șoim, iar celălalt de ibis, se așezară de o 
parte și de alta a lui Ramses; simbolizându-i pe zeii Horus, 
protectorul regalității, și Thot, maestrul hieroglifelor și al științei 
sacre, ei vărsară pe trupul gol al regentului conţinutul a două 
vase, pentru a-l purifica de condiţia lui umană. Apoi îl modelară 
după imaginea zeilor, aplicându-i cele nouă unguente, din 
creștetul capului până la tălpile picioarelor, acestea urmând să-i 
deschidă centrii energetici, dându-i o percepţie diferită de a 
celorlalţi oameni. 

Straiele îi dădeau și ele înfățișarea unei fiinţe ce nu semăna 
cu nici o alta. Cei doi preoţi îl îmbrăcară pe Ramses într-o pânză 
albă cu auriu, a cărei formă nu se schimbase de la originile ei, 
și-i agaţară de centură o coadă de taur ce evoca puterea regală. 
Tânărul își aminti de întâlnirea terifiantă cu taurul sălbatic ce-i 
fusese impusă de tatăl lui pentru a-și dovedi curajul; astăzi, el 
era cel care încarna această forță pe care trebuia s-o exercite în 
mod corect. 

Apoi, ritualiștii împodobiră gâtul lui Ramses cu un colier mare 
format din șapte perle colorate, iar bicepșii și încheieturile 


54 


mâinilor cu brățări de aramă, și îl încălţară cu sandale albe. 
După aceea, îi prezentară bastonul alb cu ajutorul căruia îi va 
alunga pe dușmani și va lumina tenebrele, și îi încinseră fruntea 
cu o panglică aurită, al cărei nume, sia, însemna „viziunea 
intuitivă”. 

— Accepţi proba puterii? întrebă Horus. 

— O accept. 

Horus și Thot îl luară pe Ramses de mâini și îl conduseră într-o 
altă încăpere. Pe tron, cele două coroane. Erau păzite de un 
preot ce purta masca zeului Seth. 

Thot se depărtă, iar Horus și Seth se îmbrăţișară fratern. În 
ciuda adversităţii lor eterne, aveau datoria de a se uni într-o 
singură ființă, aceea a Faraonului. 

Horus luă coroana roșie a Egiptului de Jos, un fel de tocă 
având deasupra o spirală, și o puse pe capul lui Ramses; apoi 
Seth așeză peste ea coroana albă a Egiptului de Sus, a cărei 
formă ovală se termina printr-un bulb. 

— „Cele două puteri” sunt legate pentru tine, declară Thot, tu 
conduci și unești pământul negru și pământul roșu, ești cel pe 
care crește stuful din Sud și cel al albinei din Nord, tu faci să 
înverzească cele două tărâmuri. 

— Numai tu poţi apropia cele două coroane, dezvălui Seth; 
trăsnetul pe care ele îl conţin va spulbera uzurpatorul. 

Horus îi dădu faraonului cele două sceptre; primul purta 
numele de „stăpânirea puterii” și îi servea la consacrarea 
ofrandelor, iar al doilea, „magia”, un toiag de păstor care-i va 
menţine unit poporul. 

— A venit momentul apariţiei în plină glorie, decretă Thot. 

Precedat de cele trei divinităţi, Faraonul ieși din încăperile 
secrete și se îndreptă spre marea curte interioară unde erau 
adunate notabilitățile admise în incinta Karnakului. 

Pe o estradă, sub un baldachin, un tron din lemn aurit, mai 
curând modest, cu linii sobre. 

Tronul lui Seti din timpul ceremoniilor oficiale. 

Simţind ezitarea fiului ei, Tuya făcu trei pași spre el și se 
înclină. 

— Fie ca Maiestatea Voastră să se ridice ca un nou soare și să 
ia loc pe tronul celor vii. 

Ramses se simţi tulburat de acest omagiu ce-i fusese adresat 
de văduva faraonului defunct, mama pe care o va venera până 


55 


la ultima suflare. 

— lată aici testamentul zeilor care ţi-a fost lăsat moștenire de 
către Seti, proclamă ea; el legitimizează domnia ta așa cum a 
legitimizat-o și pe a lui și cum o va legitimiza pe cea a 
succesorului tău. 

Tuya îi înmână lui Ramses un etui de piele conţinând 
papirusul scris de mâna lui Thot în zorii civilizaţiei și care făcea 
din Faraon moștenitorul Egiptului. 

— lată cele cinci nume ale tale, declară regina mamă cu o 
voce limpede și gravă: Taur puternic iubit de Lege; Protector al 
Egiptului, care supune ţările străine; Bogat în oști, în victorii 
măreţe; Cel pe care Lumina l-a ales, căci puternică e Legea sa; 
Fiu al luminii, Ramses. 

O tăcere totală se lăsă peste vorbele rostite. Chiar și Șenar, 
uitându-și ambiția și ranchiuna, era copleșit de magia acestor 
momente. 

— Un cuplu regal guvernează cele Două Tărâmuri, urmă Tuya; 
vino, Nefertari, vino lângă rege, tu care devii marea lui soţie și 
regina Egiptului. 

În ciuda solemnităţii ritualului, Ramses era atât de mișcat de 
frumusețea tinerei femei încât ar fi vrut s-o ia în braţe. 
îmbrăcată cu o robă lungă de in, împodobită cu un colier de aur, 
cercei de ametist și brățări de jasp, ea îl privi pe rege și 
pronunţă formula străveche: 

— Îi recunosc pe Horus și Seth uniţi în aceeași fiinţă. Eu cânt 
numele tău, tu ești ieri, astăzi și mâine. Cuvântul tău dă viață, 
voi îndepărta de tine răul și pericolul. 

— Te recunosc ca suverană a Dublei Țări și a tuturor 
pământurilor, tu, a cărei blândeţe e uriașă și le dai satisfacţie 
zeilor, tu, care ești mama și soţia zeului, pe tine te iubesc. 

Ramses așeză pe capul lui Nefertari coroana prevăzută cu 
două pene lungi, ce făcea din ea marea soţie regală, 
participantă la puterea Faraonului. 

Părând să ţâșnească din soare, un șoim cu aripi largi se 
învârti pe deasupra cuplului regal, de parcă ar fi reperat prada; 
deodată, se aruncă în jos cu o asemenea viteză încât nici un 
arcaș nu avu timp să reacționeze. 

Un strigăt de uimire și de teamă urcă din mijlocul asistenţei, 
în timp ce răpitorul se așeză pe ceafa lui Ramses, cu ghearele 
înfipte în umerii regelui. 


56 


Fiul lui Seti nu se mișcase; Nefertari continua să-l privească. 

Clipe lungi, curtenii, uluiţi, asistară la un miracol, la 
comuniunea șoimului Horus, protectorul monarhiei, cu omul pe 
care-l alesese să guverneze Egiptul. 

Apoi, pasărea plecă spre soare, într-un zbor plin de forță și 
seninătate. 

Aclamaţiile izbucniră din toate piepturile, salutând, în cea de- 
a douăzeci și șaptea zi din a treia lună de vară, urcarea lui 
Ramses pe tron“. 


13 


După terminarea festivităților, Ramses se trezi luat de vârtej. 

Marele intendent al Casei Faraonului îl duse să viziteze palatul 
din Theba, alcătuit dintr-o parte publică și din apartamente 
private. În calitate de șef de stat descoperi Ramses sala de 
recepții cu coloane, ale cărei podea și pereți erau împodobite cu 
reprezentări de lotuși, stuf, papirus, pești și păsări, birourile 
unde lucrau scribii, micile săli rezervate audienţelor private, 
balconul cu o fereastră având deasupra un disc solar înaripat, 
sufrageria, în mijlocul căreia se găsea o masă garnisită 
întotdeauna cu coșuri pline de fructe și buchete de flori, 
dormitorul, prevăzut cu un pat acoperit de perne colorate, baia 
cu dale pe jos. 

De-abia instalat tânărul faraon pe tronul celor Două Tărâmuri, 
că marele intendent îi prezentă membrii Casei sale, șefii 
ritualurilor secrete, scribii Casei Vieții, medicii, șambelanul 
răspunzător de apartamentele private, directorul biroului de 
depeșe, însărcinat cu corespondența regală, directorul 
Trezoreriei, cel al hambarelor, cel al grajdurilor cu animale, și 
atâţia alţii, dornici să-l salute pe noul faraon și să-l asigure de 
devotamentul lor neclintit. 

— Și acum, iată... 

Ramses se ridică. 

— Întrerup defilarea. 

Intendentul se revoltă. 

— Maiestate, e imposibil! Sunt atâţia oameni importanți... 


 Datată la începutul lunii iunie 1279 Î.H., după una dintre ipotezele cel mai frecvent 
adoptate. 


57 


— Mai importanți decât mine? 

— lertaţi-mă, n-am vrut... 

— Condu-mă la bucătărie. 

— Dar nu e locul vostru acolo! 

— Ştii tu mai bine ca mine unde ar trebui să fiu? 

— lertaţi-mă, eu... 

— Ai de gând să-ți pierzi timpul căutând scuze? Mai bine 
spune-mi de ce vizirul și marele preot al lui Amon n-au venit să- 
mi prezinte omagiile. 

— Nu știu, Maiestate; cum să fie treburile astea de resortul 
meu? 

— Să mergem la bucătărie. 

t 

Măcelari, fabricanți de conserve, oameni care curățau 
legumele, brutari, patisieri, berari... Rome avea în subordine o 
cohortă de specialiști pizmași în ceea ce privește prerogativele 
altora și susceptibili când venea vorba de orarul de lucru sau de 
zilele de concediu. Corpolent, jovial, cu obrajii bucălaţi, lent în 
mișcări, Rome nu-și făcea griji nici în legătură cu bărbia lui 
triplă, nici cu greutatea excesivă de care avea să se ocupe la 
pensie. Deocamdată, convenise să dirijeze armata asta cu o 
mână de fier, să pregătească aluaturi delicioase și ireproșabile 
și să pună capăt certurilor inevitabile dintre specialiști. Obsedat 
de igienă și de prospețimea produselor, Rome gusta el însuși din 
farfurii; erau sau nu prezenţi în Theba Faraonul și membrii curții 
sale, bucătarul șef pretindea perfecțiunea. 

Atunci când apăru intendentul palatului însoţit de un tânăr cu 
o musculatură impresionantă, îmbrăcat simplu în alb, Rome se 
pregăti să suporte un șir lung de plictiseli. Probabil funcţionarul 
ăsta blestemat, pătruns de privilegiile lui, avea din nou de gând 
să-i impună vreun asistent incapabil în schimbul mitei pe care i- 
o dădea familia băiatului. 

— Te salut, Rome! Îţi aduc... 

— Știu ce-mi aduci. 

— În cazul ăsta, înclină-te, așa cum se cuvine. 

Punându-și mâinile în șolduri, bucătarul șef izbucni în râs. 

— Eu, să mă înclin în faţa băieţandrului ăsta? Să vedem mai 
întâi dacă știe să spele vasele! 

Roșu la față din cauza neînțelegerii, intendentul se întoarse 
spre rege. 


58 


— lertaţi-mă... 

— Mă descurc, declară Ramses. Știi să gătești? 

— Cine ești tu de te îndoiești de capacităţile mele? 

— Ramses, faraonul Egiptului. 

Împietrit, Rome înţelese că, fără îndoială, cariera lui era 
terminată. 

Cu un gest sec, își scoase sorțul de piele, îl împături și îl puse 
pe o măsută joasă. O ofensă adusă regelui și recunoscută ca 
atare de tribunalul vizirului se solda cu o pedeapsă grea. 

— Ce ai pregătit pentru prânz? 

— Prepeliţe fripte, un biban de Nil cu verdeață, piure de 
smochine și o prăjitură cu miere. 

— Apetisant, dar realitatea e pe măsura promisiunii? 

Rome se înfurie. 

— Vă îndoiţi, Maiestate? Reputația mea... 

— Mie nu-mi pasă de reputaţii. Servește masa. 

— Am pus să se pregătească sufrageria palatului, anunţă 
intendentul, mieros. 

— Inutil, o să mănânc aici. 

Regele mâncă cu plăcere sub privirile neliniștite ale 
intendentului. 

— Excelent! Cum te numești, bucătarule? 

— Rome, Maiestate. 

— Rome, „omul”... Meriţi acest nume. Te numesc intendent al 
palatului, paharnic și șef al tuturor bucătăriilor regatului. 
Urmează-mă, am niște întrebări să-ţi pun. 

Fostul intendent începu să se bâlbâie. 

— ȘI... și eu, Maiestate? 

— Eu nu iert lipsa de eficacitate și zgârcenia; întotdeauna e 
nevoie de spălători de vase, o să te ocupi de treaba asta. 

Regele și Rome merseră încet pe la umbra unei galerii 
acoperite. 

Vei lucra sub ordinele secretarului meu particular, Ameni; în 
aparenţă, e firav și nu apreciază traiul bun, dar e un muncitor 
neobosit. Și înainte de toate, mă onorează cu prietenia lui. 

— lată o mulţime de responsabilități pentru un simplu 
bucătar, se miră Rome. 

— Tatăl meu m-a învăţat să judec oamenii după instinct; dacă 
mă înșel, cu atât mai rău pentru mine. Pentru a guverna am 
nevoie de câţiva servitori fideli. Cunoști vreunii la curte? 


59 


— Ca să spun adevărul... 

— Spune adevărul, Rome, nu te mai codi. 

— Curtea Maiestăţii Voastre e cea mai mare adunătură de 
ipocriţi și de ambiţioși din regat; ai jura că și-au dat toţi întâlnire 
aici. Pe când trăia tatăl vostru, de a cărui mânie se temeau, se 
ascundeau. După moartea lui, au ieșit din vizuini ca florile 
deșertului după o ploaie torențială. 

— Mă detestă, nu-i așa? 

— E puţin spus. 

— Și ce speră ei? 

— Că nu veţi întârzia să vă dovediţi incapacitatea. 

— Dacă ești alături de mine, îţi cer o sinceritate absolută. 

— Mă credeţi capabil de asta? 

— Un bucătar nu e un om lipsit de vlagă; când are talent, 
toată lumea caută să-i fure rețetele, bucătăria lui freamătă de 
rumoarea pe care mintea lui trebuie să știe s-o trieze așa cum 
își alege produsele. Care sunt principalele clanuri care se ridică 
împotriva mea? 

— Aproape toată curtea vă e ostilă, Maiestate; se consideră 
că a fi succesorul unui faraon de anvergura lui Seti este practic 
imposibil. Domnia voastră nu va fi deci decât o tranziţie, înainte 
să apară un pretendent serios. 

— Cu toate astea, îți asumi riscul de a-ţi părăsi bucătăria și a 
te ocupa de întregul palat? 

Rome avu un zâmbet bun. 

— Securitatea, cu părţile ei bune, ca și cu cele rele... Dacă pot 
continua să pregătesc niște platouri de calitate, aș încerca și 
aventura asta. Dar mai există o rezervă... 

— Vorbește. 

— Cu tot respectul. Maiestate, nu aveți nici o șansă de 
reușită. 

— De ce pesimismul ăsta? 

— Pentru că Maiestatea  Voastră sunteți tânăr, fără 
experiență, și nu aveţi intenţia de a juca un rol secundar în 
guvernul marelui preot al lui Amon și al altor câţiva miniștri 
deprinși cu subtilitățile guvernării. Raportul de forţe e inegal. 

— N-ai nici cea mai vagă idee de puterea Faraonului? 

— Tocmai că nu; din cauza asta, șocul e inevitabil. Și care 
sunt șansele unui singur om împotriva unei armate? 

— Oare nu dispune Faraonul de puterea taurului? 


60 


— Nici chiar taurul sălbatic nu poate muta munții din loc. 

— Dacă înţeleg bine, mă sfătuiești să renunţ la domnie acum, 
după ce am fost încoronat? 

— Dacă abandonaţi puterea în favoarea unor oameni de rang 
înalt, cine își va da seama și cine vă va reproșa asta? 

— Poate tu? 

— Eu nu sunt decât cel mai bun bucătar din regat și părerea 
mea nu contează. 

— Nu ești tu în prezent intendentul palatului? 

— Mă ascultați, Maiestate, dacă vă dau un sfat? 

— Depinde de sfat. 

— Nu acceptaţi niciodată o bere de calitate proastă sau o 
carne mediocră; ăsta e debutul decăderii. Pot să-mi văd de 
ocupațiile mele și să încep să reformez administraţia casei 
voastre, care lasă de dorit? 

Ramses nu se înșelase. Rome era omul potrivit. 

Liniștit, se îndreptă spre grădina palatului. 


14 


Nefertari își reţinea cu greu lacrimile. 

De ceea ce îi fusese frică nu scăpase. Ea, care visa să 
mediteze și să se reculeagă, se trezise purtată de un val 
monstruos. Imediat după încoronare, fusese nevoită să se 
separe de Ramses pentru a face față responsabilităţilor de mare 
soţie regală și pentru a vizita templele, școlile și atelierele de 
ţesătorie care depindeau de ea. 

Tuya o prezentă pe Nefertari gestionarilor terenurilor reginei, 
superiorilor haremurilor însărcinate cu educarea tinerelor fete, 
scribilor însărcinaţi cu administrarea bunurilor ei, colectorilor de 
impozite, preoţilor și preoteselor ce îndeplineau în numele ei 
ritualurile „soției  Zeului”, destinate conservării energiei 
creatoare pe pământ. 

Timp de mai multe zile, Nefertari merse dintr-un loc în altul, 
fără posibilitatea de a-și trage sufletul; trebui să întâlnească 
sute de persoane, să găsească cuvântul potrivit pentru fiecare, 
să-și păstreze zâmbetul și să nu arate nici cel mai mic semn de 
oboseală. 

În fiecare dimineaţă, coafeza, machioza, manichiurista și 


61 


pedichiurista se ocupau de regină și o făceau mai frumoasă 
decât în ajun; de farmecul ei, ca și de forța lui Ramses, 
depindea fericirea Egiptului. In roba ei de in elegantă, legată la 
mijloc cu o centură roșie, nu era ea oare cea mai seducătoare 
dintre regine? 

Epuizată, tânăra femeie se întinse pe un pat jos. Nu avea 
curajul să se ducă la noul dineu de gală în cursul căruia urmau 
să-i fie oferite vase cu unguente parfumate. 

Silueta fragilă a Tuyei înaintă în penumbra care invadase 
încăperea. 

— Ți-e rău, Nefertari? 

— Nu mai am putere. 

Văduva lui Seti se așeză pe marginea patului și luă mâna 
dreaptă a tinerei femei în mâinile ei. 

— Am trecut și eu prin încercarea asta, ca și tine; două 
remedii te pot vindeca: o poţiune înviorătoare și magnetismul lui 
Ramses pe care l-a moștenit de la tatăl lui. 

— Nu sunt făcută să fiu regină. 

— Il iubeşti pe Ramses? 

— Mai mult decât pe mine însumi. 

— În cazul ăsta, n-ai să-l trădezi. El s-a căsătorit cu o regină și 
o regină va lupta alături de el. 

— Și dacă s-a înșelat? 

— Nu s-a înșelat. Crezi că eu n-am cunoscut aceleași clipe de 
oboseală și de descurajare? Ceea ce i se cere unei mari soții 
regale se află dincolo de puterile unei femei. De la crearea 
Egiptului e așa; și nu trebuie să fie altfel. 

— Și n-aţi vrut să renunțați? 

— La început, de zece ori, de o sută de ori pe zi; l-am implorat 
pe Seti să-și aleagă o altă femeie și să mă păstreze lângă el ca 
pe cea de-a doua soţie. Răspunsul lui a fost de fiecare dată 
același: m-a luat în braţe și m-a mângâiat, fără să-mi ușureze în 
nici un fel sarcina. 

— Nu sunt oare nedemnă de încrederea lui Ramses? 

— E bine că pui întrebarea asta, dar e treaba mea să răspund 
la ea. 

Privirea lui Nefertari era plină de neliniște. Cea a Tuyei 
rămase fermă. 

— Eşti condamnată să fii regină, Nefertari; nu lupta contra 
destinului, lasă-te purtată de el așa cum înotătorul e purtat de 


62 


fluviu. 
t 

În mai puţin de trei zile, Ameni și Rome începuseră o profundă 
reformă a administrației thebane, urmând instrucțiunile lui 
Ramses care se întâlnise cu funcționari mari și mici, de la 
primarul Thebei până la omul de pe bac. Datorită depărtării de 
Memphis și prezenței cvasipermanente a lui Seti în nord, marele 
oraș al sudului ducea o existenţă din ce în ce mai autonomă, iar 
marele preot al lui Amon, impulsionat de imensa bogăţie a 
templului său, începuse să se considere un fel de monarh, ale 
cărui decrete căpătau o importanţă mai mare decât cele ale 
regelui. Ascultându-i pe unii și pe alţii, Ramses înţelesese 
pericolele pe care le implica o astfel de situaţie; dacă nu făcea 
nimic, Egiptul de Sus și cel de Jos urmau să devină două ţări 
diferite, chiar aflate în opoziţie, iar divizarea nu putea duce 
decât la dezastru. 

Ameni cei firav și Rome corpolentul nu întâmpinau nici o 
dificultate în a colabora; deosebiti, dar completându-se reciproc, 
surzi la solicitările curtenilor, subjugaţi de personalitatea lui 
Ramses și convinși că acesta înainta pe calea cea bună, ei 
tulburară o ierarhie somnolentă și procedară la numeroase 
numiri neașteptate, aprobate de rege. 

La cincisprezece zile de la încoronare, Theba era în fierbere. 
Unii anunţaseră venirea la putere a unui incapabil, alţii a unui 
adolescent pasionat de vânătoare și de întreceri sportive; or, 
Ramses nu ieșise deloc din palat, înmulțindu-și consultările și 
deciziile și manifestându-și autoritatea cu o vigoare demnă de 
Seti. 

Ramses aștepta reacţiile. 

lar reacţiile nu apărură. Theba rămânea amorfă, lovită de 
uimire. Convocat de rege, vizirul se comportă ca un prim 
ministru docil, mulțumindu-se să ia notă de directivele Maiestaăţii 
Sale pentru a le executa fără întârziere. 

Ramses nu împărtășea nici exaltarea juvenilă a lui Ameni, nici 
satisfacția amuzată a lui Rome. Surprinși de rapiditatea 
acţiunilor lui, adversarii nu fuseseră nici exterminați, nici învinși, 
ci în căutarea unui nou suflu, pe care soarta potrivnică avea să-i 
ajute să-l găsească. Regele preferase o luptă cinstită alianțelor 
obscure ce se puneau la cale din umbră, dar ăsta nu era decât 
un punct de vedere copilăresc. 


63 


În fiecare seară, puţin înainte de asfinţit, se plimba pe aleile 
grădinii palatului unde lucrau vreo douăzeci de grădinari care 
udau straturile de flori și aduceau apă pentru arbori la căderea 
nopţii. In stânga lui, Străjerul, câinele galben, purta un colier de 
albăstrele; în dreapta, Voinicul, leul uriaș, se deplasa cu mișcări 
suple. lar la intrarea în grădină, sardul Serramanna, șeful gărzii 
de corp a Maiestăţii Sale, stătea sub un umbrar, gata să 
intervină la cel mai mic semn de pericol 

Ramses avea o mare pasiune pentru sicomori, rodii, smochini 
și alţi arbori care făceau din grădină un paradis în care sufletul 
cunoștea odihna; nu trebuia să semene întregul Egipt cu acest 
port al păcii unde cele mai diverse specii trăiau în armonie? 

In seara aceea, Ramses plantă un minuscul sicomor, înconjură 
tânărul vlăstar cu o ridicătură de pământ și îl udă cu grijă. 

— Maiestatea Voastră trebuie să aștepte un sfert de oră și 
apoi să verse conținutul unui alt ulcior, aproape picătură cu 
picătură. 

Omul care vorbise era un grădinar fără vârstă; ceafa lui purta 
însemnele unui mare abces datorat greutăţii cobiliței ce avea la 
fiecare extremitate un recipient greu din pământ ars. 

— Bun sfat, recunoscu Ramses; cum te numești? 

— Nedjem. 

— „Blândul”... Eşti însurat? 

— Eu m-am căsătorit cu grădina, cu arborii, cu plantele și cu 
florile; ei sunt familia mea, strămoșii și descendenţii mei. 
Sicomorul pe care l-aţi plantat vă va supraviețui, chiar dacă veţi 
rămâne pe pământul ăsta o sută zece ani, ca înţelepţi. 

— Te îndoiești de asta? întrebă Ramses cu un zâmbet. 

— Nu e ușor să fii rege și să rămâi înțelept; oamenii sunt 
perverși și vicleni. 

— Dar tu aparții acestei rase pe care n-o iubeşti deloc; ești 
scutit de defectele astea? 

— Nu îndrăznesc să afirm așa ceva, Maiestate. 

— Ţi-ai format discipoli? 

— Nu e rolul meu, ci al superiorului grădinilor 

— Și el e mai competent decât tine? 

— De unde să știu eu? Nu vine niciodată pe-aici. 

— Crezi că populaţia arborilor este suficient de numeroasă în 
Egipt? 

— Este singura populaţie care nu va fi niciodată suficient de 


64 


numeroasă. 

— Sunt de aceeași părere. 

— Copacul e un dar total, afirmă grădinarul. Viu, el oferă 
umbra, florile și fructele, iar mort, lemnul. Mulțumită lui, noi 
mâncăm, construim și gustăm clipe de fericire când vântul blând 
din nord ne învăluie în timp ce stăm la umbra frunzișului său. 
Visez la o ţară de copaci, ai cărei singuri locuitori să fie păsările 
și cei înviați. 

— Am de gând să plantez mulţi arbori în toate provinciile, 
mărturisi Ramses; nici una dintre pieţele satelor nu trebuie sa 
fie lipsită de umbră. Bătrânii și tinerii se vor întâlni acolo, cei din 
urmă ascultându-i pe primii. 

— Fie ca zeii să vă asculte, Maiestate; nici nu s-ar putea un 
program mai bun de guvernare. 

— Mă ajuţi să-l realizez? 

— Eu, dar... 

— Birourile din ministerul Agriculturii sunt pline de scribi 
muncitori și competenți, însă îmi trebuie un om care să iubească 
natura și să-i înţeleagă secretele pentru a da directivele corecte. 

— Eu nu sunt decât un grădinar, Maiestate, un... 

— Ai stofă pentru a fi un excelent ministru al agriculturii. 
Prezintă-te mâine dimineaţă la palat și cere să-l vezi pe Ameni; 
el va fi avertizat și te va ajuta să-ţi începi noua funcţie. 

Ramses se depărtă, lăsându-l pe Nedjem stupefiat și incapabil 
să reacționeze Regelui i se păruse că zărește în fundul vastei 
grădini, printre doi smochini, o siluetă zveltă și albă. Oare o 
zeiță apăruse în acel loc magic? 

Grăbind pasul, se apropie. 

Silueta nu se mișcase. 

În lumina blândă a asfinţitului, luceau părul negru si roba 
lungă și albă. Cum putea să fie o femeie atât de frumoasă, în 
același timp inaccesibilă și atrăgătoare? 

— Nefertari... 

Ea alergă spre el și i se ghemui la piept. 

— Am reușit să scap, mărturisi ea; mama ta a acceptat să mă 
reprezinte în timpul concertului de lăute din seara asta. Dar tu, 
m-ai uitat? 

— Gura ta e un boboc de lotus și vorbele rostite de buzele tale 
farmecă, iar eu am o dorinţă nebună să te sărut. 

Sărutul lor era un izvor de tinereţe; înlănțuiţi, formau o 


65 


singură fiinţă, oferindu-se unul altuia, dăruindu-și viață. 

— Sunt o pasăre sălbatică ce se prinde în capcana părului tău, 
spuse Ramses, tu mă faci să descopăr o grădină cu mii de flori 
parfumate care mă îmbată. 

Nefertari își desfăcu părul, iar Ramses lăsă să alunece 
bretelele robei de in de pe umerii lui Nefertari. Trupurile lor se 
confundară în seara călduță de vară, parfumată și calmă. 


15 


Ramses se trezi la prima rază de soare; mângâie spatele 
minunat al lui Nefertari, încă adormită, și o sărută pe gât. Fără 
să deschidă ochii, ea îl înlănţui, îmbrăţișându-i trupul puternic. 

— Sunt fericită. 

— Tu ești fericirea, Nefertari. 

— Să nu mai stăm atât de mult timp departe unul de altul. 

— Nici tu, nici eu nu avem de ales. 

— Exigenţele puterii sunt cele care ne conduc viața? 

Ramses o strânse cu putere în braţe. 

— Nu răspunzi... 

— Pentru că știi răspunsul, Nefertari. Tu ești marea soţie 
regală, iar eu sunt Faraon: nu putem scăpa de realitatea asta, 
nici măcar în visele noastre cele mai ascunse. 

Ramses se ridică și merse la fereastră. Contemplă câmpurile 
thebane, înverzite sub soarele de vară. 

— Te iubesc, Nefertari, dar sunt în același timp soțul Egiptului. 
Eu trebuie să fecundez acest pământ și să-l fac prospere; când 
vocea lui mă cheamă, nu am dreptul să rămân indiferent. 

— Oare sunt atâtea de făcut? 

— Credeam că voi guverna o ţară liniștită, uitând că ea e 
locuită de oameni. Le sunt suficiente câteva săptămâni pentru a 
trăda legea lui Maat și pentru a distruge opera tatălui meu și a 
strămoșilor noștri; armonia e cea mai fragila comoară. Dacă 
vigilenta mea scade, răul și tenebrele pun stăpânire pe ţară. 

Nefertari se ridică și ea; goală, se ghemui la pieptul lui 
Ramses. La simplul contact cu trupul ei parfumat, el știu cât de 
profundă era comuniunea lor. 

Se auziră lovituri nervoase în ușa camerei; aceasta se 
deschise brusc, lăsând să treacă un Ameni cu părul ciufulit care 


66 


se întoarse cu spatele imediat ce o zări pe regină. 

— E grav, Ramses, foarte grav! 

— Atât de grav încât să mă deranjezi la ora asta? 

— Vino, să nu mai pierdem nici o clipă. 

— Nu mă lași să mă spăl și să iau micul dejun? 

— Nu în dimineaţa asta. 

Ramses nu neglija sfaturile iui Ameni, mai ales atunci când 
tânărul scrib, de obicei stăpân pe el, își pierdea sângele rece. 


Regele conduse el însuși un car tras de doi cai, urmat de un 
altul ocupat de Serramanna și un arcaș. Deși viteza îi făcea rău, 
Ameni se bucură de graba lui Ramses. Se opriră în faţa uneia 
dintre porțile de intrare în incinta Karnakului, săriră pe pământ 
și citiră stela acoperită de hieroglife, pe care toţi trecătorii ce 
știau să citească o puteau descifra. 

— Uită-te, ceru Ameni, uită-te la rândul al treilea! 

Semnul format din trei piei de animale, ce servea la scrierea 
ideii de „naștere” și la desemnarea lui Ramses ca „Fiu” al 
luminii, fusese gravat greșit. Acest defect îl făcea să-și piardă 
magia protectoare și leza fiinţa secretă a Faraonului. 

— Am verificat, declară Ameni consternat; aceeași greșeală 
se repetă pe soclurile statuilor și ale stelelor vizibile pentru 
oricine. E o nenorocire, Ramses! 

— Cine e autorul? 

— Marele preot al lui Amon și sculptorii săi; ei au avut ca 
misiune gravarea acestor mesaje care proclamă încoronarea ta! 
Dacă nu vedeai tu însuţi asta, nu m-ai fi crezut. 

Deși sensul general al proclamaţiei nu fusese alterat, afacerea 
era serioasă. 

— Convoacă sculptorii, ordonă Ramses, să rectifice gravura. 

— Și nu-i trimiţi pe vinovaţi în faţa tribunalului? 

— N-au făcut altceva decât să asculte ordinele. 

— Marele preot al lui Amon e bolnav; ăsta e motivul pentru 
care n-a putut să-ţi prezinte omagiile. 

— Ai probe împotriva acestui important personaj? 

— Vinovăţia lui e evidentă! 

— Să nu ai încredere în evidențe, Ameni. 

— O să rămână nepedepsit? Oricât de bogat ar fi, rămâne 
totuși servitorul tău. 

— Fă un raport detaliat asupra bunurilor lui. 


67 


t 

Rome nu avea de ce să se plângă de noile lui îndatoriri. După 
ce numi niște oameni conștiincioși și stricți în ce privește 
capitolul igienei, pentru a menține curăţenia palatului, se 
preocupă de menajeria regală în care coabitau trei pisici, două 
gazele, o hienă și doi cocori cenușii. 

Unul singur îi scăpa de sub control: Străjerul, câinele galben- 
auriu, care prinsese obiceiul supărător de a prinde în fiecare zi 
un pește din heleșteul regal; cum scena se petrecea sub privirea 
protectoare a leului lui Ramses, nu era posibilă nici o 
intervenţie. 

Dimineaţa devreme, Rome îl ajutase pe Ameni să ducă o ladă 
grea, plină cu papirusuri. De unde avea scribul ăsta firav, care 
mânca puţin și nu dormea mai mult de trei sau patru ore pe 
noapte, atâta energie? Neobosit, își petrecea majoritatea 
timpului într-un birou ticsit cu documente, fără să arate cel mai 
mic semn de oboseală. 

Ameni se închise aici împreună cu Ramses, în timp ce Rome 
își făcea inspecția zilnică la bucătărie; oare sănătatea 
Faraonului, și deci a întregii ţări, nu depindea de calitatea 
meselor sale? 

Ameni derulă mai multe papirusuri pe niște mese joase. 

— lată rezultatul investigaţiilor mele, declară el cu o anumită 
mândrie. 

— Au fost dificile? 

— Da și nu. Administratorii templului din Karnak n-au apreciat 
deloc vizita și întrebările mele, însă n-au îndrăznit să mă 
împiedice să le verific declaraţiile. 

— E foarte bogat Karnakul? 

— Este: optzeci de mii de angajaţi, patruzeci și șase de 
șantiere în activitate în provinciile care depind de templu, patru 
sute cincizeci de grădini, livezi și vii, patru sute douăzeci de mii 
de capete de vite, nouăzeci de corăbii și șaizeci și cinci de 
centre de diverse mărimi care lucrează direct pentru cel mai 
mare sanctuar al Egiptului. Marele preot conduce o veritabilă 
armată de scribi și de ţărani. La constatările astea mai trebuie 
adăugată încă una: dacă facem recensământul tuturor bunurilor 
care aparţin zeului Amon, deci clerului său, obținem șase 
milioane de bovine, șase milioane de caprine și mai multe 
milioane de păsări. 


68 


— Amon este zeul victoriilor și protectorul imperiului. 

— Nimeni nu contestă asta, dar preoții lui nu sunt decât niște 
oameni, iar cine e chemat să administreze o asemenea avere nu 
devine el prada unor tentaţii ascunse? N-am avut timp să merg 
mai departe cu ancheta, dar sunt neliniștit. 

— Ai vreun motiv precis? 

— La Theba, demnitarii așteaptă cu nerăbdare plecarea 
cuplului regal în nord; altfel spus, Maiestatea Ta le tulbură 
liniștea și le perturbă jocul lor obișnuit. Ti se cere să îmbogățești 
Karnakul și să-l lași să crească precum un stat în stat, până în 
ziua în care marele preot al lui Amon se va proclama rege al 
Sudului și va săvârși secesiunea. 

Asta ar însemna moartea Egiptului, Ameni. 

Si mizeria poporului. 

— Îmi trebuie probe clare, dovada vreunei delapidări. Dacă 
intervin împotriva marelui preot, n-am dreptul să greșesc. 

Mă ocup eu de asta. 

Tt 

Serramanna era neliniștit. De la încercarea de atentat a 
grecilor lui Menelau de la Memphis, el ştia că viața lui Ramses 
era amenințată. Sigur că barbarii părăsiseră Egiptul, însă 
pericolul nu dispăruse și el. 

Așa că inspecta fără oprire punctele palatului theban 
considerate de el sensibile: cartierul general al armatei, cel al 
poliţiei și cazarma trupelor de elită. Dacă avea să fie vreo 
revoltă, în aceste locuri s-ar fi născut ea. Fost pirat, sardul nu se 
ghida decât după instinct; nu-i păsa dacă se afla față în faţă cu 
un ofițer superior sau cu un simplu soldat, în numeroase cazuri, 
supravieţuise pentru că lovise el primul, deși adversarul avea 
înfățișarea unui prieten. 

În ciuda staturii uriașe, Serramanna se mișca precum o pisică; 
îi plăcea să observe fără să fie văzut și să surprindă diverse 
conversații. Cât ar fi fost de cald, sardul purta o platoșă 
metalică; la centură avea un pumnal și o sabie scurtă cu tăișul 
foarte ascuţit. Mustăţile zbârlite dădeau chipului său masiv mai 
curând o înfățișare înfricoșătoare pe care știa s-o folosească. 

Ofițerii de carieră, proveniţi majoritatea din familii bogate, îl 
detestau și se întrebau de ce Ramses încredințase comanda 
gărzii sale personale unui asemenea necioplit. Lui Serramanna 
nu-i păsa; nu servea la nimic să fii iubit și nici nu modela asta un 


69 


adevărat războinic, capabil să slujească un șef bun. 

lar Ramses era un șef bun, căpitan al unei imense flote a cărei 
navigare ameninţa să fie periculoasă și animată. 

Pe scurt, avea tot ce-și putea dori un pirat sard, ridicat la un 
rang nesperat, și pe care era hotărât să-l păstreze. Vila lui 
somptuoasă, egiptenele delicioase, cu sânii lor rotunzi ca niște 
mere și traiul bun nu-i ajungeau. Nimic nu putea înlocui o 
înfruntare sângeroasă în cursul căreia un bărbat putea să-și 
dovedească valoarea. 

Garda palatului era reînnoită de trei ori pe lună, în prima, a 
unsprezecea și a douăzeci și una zi. Soldaţii primeau vin, carne, 
prăjituri și un salariu echivalat în cereale. La fiecare schimbare, 
Serramanna observa oamenii privindu-i în ochi și le atribuia un 
post. Orice indisciplină, orice delăsare se traduceau printr-o 
ciomăgeală și o alungare imediată. 

Sardul trecea încet prin fața soldaţilor aliniaţi pe un singur 
rând. Se opri în dreptul unui tânăr blond care părea nervos. 

— De undevii? 

— Dintr-un sat din Deltă, comandante. 

— Care e arma ta preferată? 

— Sabia. 

— Gustă din asta, ai nevoie ca să-ţi potolești setea. 

Serramanna îi dădu blondului un vas conţinând vin parfumat. 
Acesta luă două înghiţituri. 

— O să supraveghezi intrarea culoarului care duce la biroul 
regal și interzici accesul în ultimele trei ore din noapte. 

— La ordinele voastre, comandante. 

Serramanna verifică tăișul armelor albe, rectifică ţinute, 
reajustă uniforme, schimbă câteva cuvinte cu ceilalți soldați. 

Apoi, fiecare își luă în primire postul. 

t 

Arhitectul palatului dispusese ferestrele înalte în așa fel încât 
să se permită o circulaţie a aerului care să răcorească culoarele 
în timpul nopţilor calde de vară. 

Peste tot domnea tăcerea. 

Afară se auzea doar orăcăitul broaștelor îndrăgostite. 

Serramanna înainta fără zgomot pe pardoseală în direcţia 
culoarului ce ducea la biroul lui Ramses. Așa cum prevăzuse, 
blondul nu era la post. 

In loc să supravegheze, el încerca să ridice zăvorul care 


70 


împiedica accesul în birou. Sardul, cu mâna lui mare, îl prinse de 
gât și îl ridică în aer. 

— Un grec, ai! Numai un grec putea să bea vin parfumat fără 
să clintească. De care facțiune ţii tu, șmechere? O rămășiță de-a 
lui Menelau sau un nou complot? Răspunde! 

Blondul se zgâlțâi de câteva ori, dar nu scoase nici un sunet. 

Cum simţea că se înmoaie, Serramanna îl puse pe jos și 
acesta se întinse ca o păpușă de cârpă. Fără să vrea, sardul îi 
zdrobise vertebrele cervicale. 


16 


Serramanna nu era un specialist în rapoartele scrise; el se 
mulţumi să-i relateze faptele lui Ameni, care le transcrise pe un 
papirus și îl alertă imediat pe Ramses. Nimeni nu-l cunoștea pe 
grecul recrutat pentru aptitudinile lui fizice. Moartea lui brutală îl 
priva pe rege de informaţii precise, dar nu-i reproșă nimic 
sardului a cărui vigilenţă se arătase a fi de neînlocuit. 

De data asta, nu la viaţa faraonului se atentase, ci la biroul 
lui, adică la afacerile statului. Ce se putea căuta acolo dacă nu 
niște documente confidenţiale și informaţii asupra modului de 
guvernare a ţării? 

Tentativa de asasinat pusă la cale de Menelau nu ascundea 
nimic altceva decât răzbunare; această intrare prin efracţie 
ratată era mult mai tenebroasă. Cine îl trimisese pe grec, cine 
rămăsese ascuns în umbră, cu dorinţa de a contracara acţiunile 
suveranului? Cu siguranţă că era vorba de Șenar, fratele căzut 
în dizgrație, inactiv și tăcut de la încoronare încoace. Oare 
această mască nu ascundea niște activităţi subterane în 
desfășurare, conduse cu mai multă abilitate decât în trecut? 

Rome se înclină în faţa regelui. 

— Maiestate, a sosit vizitatorul. 

— Condu-l în chioșcul din grădină. 

Ramses era îmbrăcat simplu în alb și nu purta decât o 
bijuterie, o brățară de aur pe încheietura dreaptă. Se concentră 
câteva clipe, conștient de importanţa acestei întrevederi de care 
depindea în mare măsură soarta Egiptului. 

— În grădină, regele pusese să se construiască un chioșc 
elegant de lemn, la umbra unei sălcii. Pe o masă joasă se 


71 


găseau struguri cu boabe de un roșu închis și smochine 
proaspete; cupele erau pline cu o bere ușoară, ideală în 
perioadele de caniculă. Marele preot al lui Amon era așezat într- 
un fotoliu confortabil cu pernele bine umplute cu câlți; în fața 
lui, un taburet pentru picioare. Peruca, marele colier de perle și 
lapislazuli ce-i acoperea pieptul, brăţările de argint îi dădeau o 
înfățișare mândră. 

— Când îl văzu pe suveran, marele preot se ridică și se 
înclină. 

— Vă convine locul ăsta? 

— Îi mulţumesc Maiestăţii Voastre că l-a ales; tihna lui e 
propice pentru sănătatea mea. 

— Cum mai evoluează ea? 

— Nu mai sunt tânăr: asta e cel mai greu de acceptat. 

— Eram nerăbdător să vă văd 

— Nu trebuia, Maiestate. Pe de-o parte, am fost nevoit să 
rămân o vreme în camera mea, iar pe de alta, speram să vin în 
compania vizirilor din sud și nord și a viceregelui Nubiei. 

— Ce delegaţie! V-au respins propunerea? 

— La început, nu, mai apoi, da. 

— De ce și-au schimbat părerea? 

— Sunt niște înalți funcţionari... Nu vor s-o nemulțumească pe 
Maiestatea Voastră. Totuși, le deplâng absenţa, care riscă să 
scadă greutatea cuvintelor mele. 

— Dacă sunt juste, n-aveţi de ce vă teme. 

— Le veţi considera oare astfel? 

— Voi decide asta în calitate de slujitor al lui Maat. 

— Sunt neliniștit, Maiestate. 

— V-aș putea ajuta să risipiţi norii? 

— Aţi cerut un raport despre bogăţiile Karnakului. 

— Și l-am obţinut. 

— La ce concluzie aţi ajuns? 

— Că sunteți un gospodar remarcabil. 

— Asta e un reproș? 

— Sigur că nu. Nu ne-au învăţat strămoșii că o spiritualitate 
fericită e însoţită de prosperitatea întregului popor? Faraonul a 
dat bogății Karnakului, iar dumneavoastră înmulțiţi aceste 
bogății. 

— Există un reproș în tonul vocii voastre. 

— De uimire, nimic mai mult; dacă v-am cerceta neliniștea? 


72 


— Se zvonește că gloria și averea Karnakului o umbresc pe 
Maiestatea Voastră și că aţi dori să vă acordaţi favorurile și altor 
temple. 

— Cine susţine asta? 

— Zvonurile.. 

— Și le dați atenție? 

— Le putem neglija din moment ce devin insistente? 

— Dar dumneavoastră ce părere aveți? 

— Că Maiestatea Voastră va găsi cu cale să nu modifice 
situația actuală; n-ar fi înțelept să vă conformaţi politicii tatălui 
vostru? 

— Domnia lui a fost din păcate prea scurtă pentru a face toate 
reformele necesare. 

— Karnakul nu are nevoie de nici o reformă. 

— Nu asta e și părerea mea. 

— Neliniştea mea era deci justificată. 

— Va fi și a mea la fel? 

— Nu... nu înțeleg. 

— Mai este încă marele preot al lui Amon un slujitor fidel al 
Faraonului? 

Prelatul evită să-l privească pe Ramses. Mâncă o smochină și 
bău puţină bere pentru a-și acorda un răgaz. Simplitatea ţinutei 
monarhului făcea un contrast izbitor cu eleganța rafinată a 
interlocutorului său, prea puţin obișnuit cu asemenea înfruntări 
directe. Regele se abținu să-l hărțuiască, lăsându-l să-și tragă 
sufletul și să se reculeagă. 

— Cum vă puteţi îndoi, Maiestate? 

— Din cauza anchetei lui Ameni. 

Marele preot se îmbujoră la faţă. 

— Acest avorton de scrib, acest băgăcios, acest... 

— Ameni e prietenul meu și singura lui ambiţie e să slujească 
Egiptul. Nu tolerez nici o insultă care să-i păteze reputaţia, din 
orice gură ar ieși ea. 

Prelatul începu să se bâlbâie. 

— lertaţi-mă, Maiestate, dar metodele lui... 

— A fost cumva violent? 

— Nu, dar e mai îndârjit decât un șacal care-și devoră prada! 

— Își face treaba conștiincios și nu neglijează nici un 
amănunt. 

— Ce aveţi să-mi reproșaţi? 


73 


Ramses își înfipse privirea în ochii marelui preot. 

— Nu știți? 

Prelatul își întoarse capul pentru a doua oară. 

— Toate pământurile Egiptului aparţin Faraonului, nu-i așa? 
întrebă Ramses. 

— Așa vrea testamentul zeilor. 

— Însă regele e autorizat să dea o parte din ele unor oameni 
drepţi, care merită să le aibă. 

— Așa spune cutuma. 

— Este autorizat marele preot al lui Amon să se comporte ca 
un Faraon? 

— El e delegatul și reprezentantul său la Karnak. 

— N-aţi împins cam prea departe această delegare? 

— Nu văd... 

— Aţi cedat terenuri unor persoane particulare pe care le-aţi 
obligat în felul ăsta, mai ales militari a căror loialitate faţă de 
mine va fi, poate, mâine îndoielnică. Aveţi nevoie de o armată 
pentru a vă apăra domeniul privat? 

— E un simplu concurs de împrejurări, Maiestate! Ce vă 
imaginaţi? 

— Trei orașe adăpostesc cele trei temple importante din ţară: 
Heliopolis este orașul sfânt al lui Ra, lumina creatoare; Memphis, 
cel al lui Ptah, care creează Cuvântul și inspiră mâna artizanilor; 
Theba, cel al lui Amon, principiul ascuns, căruia nimeni nu-i 
cunoaște adevărata formă. Tatăl meu ţinea să fie menţinut un 
echilibru între cele trei puteri, expresii complementare ale 
divinului. Prin politica pe care aţi dus-o, aţi rupt această 
armonie; Theba e îmbuibată și vanitoasă. 

— Maiestate! Nu-l insultaţi oare pe Amon? 

— Eu îi vorbesc marelui său preot și îi ordon să înceteze orice 
activitate profană pentru a se consacra meditației și practicării 
ritualurilor. 

Prelatul se ridică cu greutate. 

— Știţi bine că e imposibil. 

— Din ce motiv? 

— Funcţia mea e, în același timp, spirituală și administrativă, 
ca și a voastră. 

— Karnakul aparţine Faraonului. 

— Nimeni nu neagă asta, dar cine îi va administra domeniile? 

— Un specialist pe care-l voi numi eu. 


74 


— Asta înseamnă desființarea ierarhiei noastre! Nu comiteţi o 
asemenea greșeală, Maiestate; vă veţi ridica împotrivă ca 
dușman, clerul lui Amon. 

— Asta e o ameninţare? 

— Doar sfatul unui om cu experienţă către un monarh tânăr. 

— Credeţi că o să-l urmez? 

— A domni e o artă dificilă care necesită numeroase alianţe, 
printre care și cea cu clerul lui Amon. Bineînţeles că mă voi 
supune ordinelor voastre, oricare ar fi ele, căci rămân slujitorul 
vostru fidel. 

În ciuda oboselii vizibile, prelatul își recăpătase siguranţa. 

— Nu declanșaţi un război inutil, Maiestate; veţi avea mult de 
pierdut. O dată exaltarea puterii trecută, reveniţi la rațiune și nu 
stricați nimic. Zeii au oroare de excese; amintiţi-vă de 
comportamentul lamentabil al lui Akhenaton în privința Thebei. 

— Ochiurile plasei pe care aţi urzit-o par bine conturate, însă 
ciocul unui șoim le-ar putea deșira. 

— Câtă energie cheltuită în van! Locul vostru e la Memphis, 
nu aici; Egiptul are nevoie de forța voastră pentru a ne apăra de 
barbarii care nu se gândesc decât să ne cucerească. Lăsaţi-mă 
pe mine să guvernez această regiune și vă voi susţine eforturile. 

— O să reflectez la asta. 

Marele preot surâse. 

— Înflăcărării îi adăugaţi inteligenţa: veți fi un mare Faraon, 
Ramses. 


17 


Toate notabilităţile thebane nu aveau decât un singur gând: 
să se întâlnească cu regele și să-și pledeze cauza pentru a-și 
păstra privilegiile deja câștigate. În faţa unui monarh 
imprevizibil, neaparţinând nici unui clan, chiar și cei mai 
influenți curteni se puteau aștepta la surprize neplăcute. Trebuia 
însă trecut obstacolul reprezentat de Ameni, secretarul 
particular al regelui, care stabilea foarte atent întâlnirile și-i 
îndepărta pe nepoftiți fără menajamente. Ce să mai spui de 
percheziţia impusă de uriașul Serramanna, care nu lăsa pe 
nimeni să ajungă în preajma faraonului fără să fi verificat el mai 
întâi dacă vizitatorul nu avea asupra lui vreo armă sau vreun 


75 


obiect suspect. 

În dimineaţa aceea, Ramses anulase toate audienţele, adică 
responsabilii de diguri pe care-i recomandase Ameni și de care 
se putea ocupa foarte bine el însuși. Regele avea nevoie de 
sfatul marii soţii regale. 

Așezaţi pe marginea bazinului în care se scăldau, oferindu-și 
corpurile goale razelor de soare filtrate de frunzișul sicomorilor, 
cei doi savurau frumusetea grădinilor palatului. Nedjem, 
promovat în funcţia de ministru al agriculturii, continua să se 
ocupe de acestea cu o grijă deosebită. 

— Mă întâlnesc cu marele preot al lui Amon, mărturisi 
Ramses. 

— Ostilitatea lui e definitivă? 

— Fără nici o îndoială. Ori îi accept poziţia, ori i-o impun pe-a 
mea. 

— Ce propune el? 

— Karnakul să-și păstreze supremaţia asupra celorlalte 
temple din Egipt și să guverneze sudul, iar eu, nordul. 

— E inacceptabil. 

Ramses o privi pe Nefertari cu uimire. 

— Mă așteptam să-mi recomanzi să fiu mai moderat. 

— Dacă moderaţia duce la ruina ţării, atunci devine un viciu. 
Acest preot încearcă să-i impună propria lege faraonului, să-și 
apere interesele în detrimentul binelui general. Dacă cedezi, 
tronul se clatină și ceea ce a construit Seti se distruge. 

Nefertari se exprimase cu blândețe, cu o voce calmă și 
înceată, dar vorbele ei aveau o fermitate surprinzătoare. 

— Îţi dai seama de consecinţele unui conflict pe faţă între 
rege și marele preot al lui Amon? 

— Dacă dai dovadă de slăbiciune de la început, ambiţioșii și 
incapabilii se vor dezlănţui. În ceea ce-l privește pe marele preot 
al lui Amon, el va conduce o dizidenţă și își va atribui o 
autoritate ce va fi în detrimentul faraonului. 

— Nu mi-e teamă de lupta asta, dar... 

— Te temi să nu acţionezi în interes personal? 

Ramses își contempla propria imagine în apa albastră a 
bazinului. 

— Îmi citești gândurile. 

— Nu sunt eu soţia ta? 

— Ce răspunzi la întrebarea pe care ai pus-o? 


76 


— Nici un înveliș omenesc nu e destul de cuprinzător pentru a 
adăposti ființa Faraonului. Tu ești generozitatea, entuziasmul și 
puterea, și tu folosești aceste arme pentru a te ridica la 
înălțimea funcţiei ce ţi-a acaparat viața. 

— Am apucat-o pe un drum greșit? 

— Ceea ce dezbină e rău, iar acest mare preot a ales 
dezbinarea pentru că e spre folosul iui. în calitate de Faraon, nu 
trebuie să cedezi nici măcar cu un pas în faţa lui. 

Ramses își puse capul pe pieptul lui Nefertari. Ea îi mângâie 
părul. Cu un foșnet mătăsos, rândunelele se roteau deasupra 
cuplului regal. 

zgomotele unei altercaţii tulburară liniștea grădinii. O femeie 
se certa cu gărzile, ridicând tot mai mult tonul. 

Ramses își acoperi mijlocul cu o pânză și merse spre micul 
grup. 

— Ce se-ntâmplă aici? 

Soldaţii se dădură la o parte, iar regele o descoperi pe 
frumoasa Iset, fermecătoare și graţioasă. 

— Maiestate! exclamă ea, lasă-mă să-ţi vorbesc, te implor! 

— Cine ţi-a interzis asta? 

— Poliţia, armata, secretarul tău.... 

— Vino cu mine. 

Ascuns până acum în spatele mamei sale, un băieţel tăcu un 
pas într-o parte. 

— lată-l pe fiul tău, Ramses. 

— Kha! 

Ramses luă copilul în braţe și îl ridică deasupra capului; 
speriat, acesta izbucni în hohote de plâns. 

— E foarte timid, spuse Iset. 

Regele îl puse călare pe umeri; frica lui Kha se risipi repede, 
după care urmă râsul. 

— Patru ani... Fiul meu are patru ani! Educatorul e mulțumit 
de el? 

— I se pare prea serios. Kha se joacă puţin și nu se gândește 
decât la descifrarea hieroglifelor. Știe deja multe cuvinte și pe 
unele chiar a reușit să le scrie. 

— O să fie scrib înaintea mea! Vino să te răcorești; eu o să-l 
învăţ să înoate. 

— Ea... Nefertari e aici? 

— Sigur că da. 


77 


— De ce a trebuit să iau palatul cu asalt de zece ori, de ce mă 
ţii la distanţă ca pe o străină? Fără mine, acum ai fi fost mort! 

— Ce vrei să spui? 

— Nu scrisoarea mea a fost cea care te-a avertizat de 
complotul care se urzea împotriva ta? 

— Despre ce vorbești? 

Frumoasa Iset lăsă capul în jos. 

— E adevărat, câteva nopţi prea dureroase am suferit de 
singurătate și din cauza abandonului tău. Dar n-am încetat să te 
iubesc și am refuzat să mă aliez cu membrii propriei tale familii 
care hotărâseră să-ţi facă rău. 

— Misiva ta nu mi-a parvenit. 

Iset păli. 

— Atunci ai crezut că mă număram și eu printre adversarii 
tăi? 

— Și m-am înșelat? 

— Da, te-ai înşelat! Îți jur pe numele Faraonului că nu te-am 
trădat! 

— Și de ce ar trebui să te cred? 

Iset se agăţă de brațul lui Ramses. 

— Cum aș putea să te mint? 

Iset o văzu pe Nefertari. 

Frumusețea ei îi tăie respiraţia. Nu numai perfecțiunea 
formelor ei era o încântare, ci și lumina emanată de regină 
fermeca privirea și descuraja orice critică. Nefertari era într- 
adevăr marea soţie regală cu care nu putea rivaliza nimeni. 

Nici urmă de gelozie în inima frumoasei Iset. Nefertari era 
radioasă ca un cer de vară, iar noblețea ei impunea respect. 

— Iset! Sunt fericită să te văd. 

Cea de-a doua soţie se înclină. 

— Nu, te rog... Vino să faci o baie, e atât de cald! 

Iset nu se așteptase la o asemenea primire. Surprinsă, nu se 
opuse, se dezbrăcă și, goală precum Nefertari, plonjă în apa 
albastră a bazinului. 

Ramses privea cum înoată cele două femei care îl iubeau. 
Cum e posibil să încerci sentimente atât de diferite, însă intense 
și sincere? Nefertari era marea iubire a vieţii lui, o ființă 
excepțională, o regină. Nici încercările, nici urmele anilor nu vor 
domoli pasiunea luminoasă pe care o trăia. Frumoasa set era 
dorinţa, nesupunerea, graţia, plăcerea nebună. Cu toate astea, 


78 


ea minţise și complotase împotriva lui; nu avea de ales, trebuia 
s-o pedepsească. 

— E adevărat că sunt fiul tău? întrebă micul Kha. 

— E adevărat. 

— „Fiu”, ca hieroglifă, se scrie printr-un răţoi. 

— Ştii să-l desenezi? 

Cu vârful arătătorului și cu mare seriozitate, copilul contură în 
nisipul aleii un răţoi destul de reușit. 

— Ştii cum se scrie Faraon? 

Kha desenă o casă și apoi o coloană. 

— Casa pentru a exprima ideea de mediu protector, iar 


coloana simbolizează măreția: „locuință mare”, „marea 
locuinţă”, asta e semnificaţia cuvântului faraon’. Ştii de ce mi se 
spune așa? 


— Pentru că tu ești cel mai mare din lume și pentru că trăiești 
într-o casă mare. 

— Ai dreptate, fiule, dar această casă este Egiptul întreg și 
fiecare locuitor trebuie să-și găsească propria locuinţă. 

— Mă înveţi și alte hieroglife? 

— Nu-ţi plac și alte jocuri? 

Puștiul se bosumilă. 

— Sigur că da. 

Kha zâmbi. 

Regele desenă cu degetul un cerc și în mijlocul lui un punct. 

— Soarele, explică el. Se numește Ra; numele lui se compune 
dintr-o gură și un braț, căci el este cuvântul și acțiunea. 
Desenează-l tu. 

Copilul se amuză desenând mai mulţi sori care, puţin câte 
puţin, se apropiară de un cerc perfect. leșite din apă, Iset și 
Nefertari rămaseră surprinse de rezultat. 

— Inzestrarea lui e extraordinară! constată regina. 

— Mie chiar mi se face frică, mărturisi Iset; educatorul lui e 
speriat și el. 

— Nu are dreptate, spuse Ramses; fiul meu trebuie să-și 
urmeze calea, indiferent de vârstă. Poate că destinul îl 
pregătește deja să-mi fie succesor. Această precocitate este un 
dar al zeilor, trebuie să-l respectăm și să nu-l îngrădim. 
Așteptaţi-mă aici. 


5 În limbajul hieroglifelor, PER, „locuinţă, casă, templu” + ÂA, „mare”= PER ÂA, de 
unde, prin evoluţie fonetică, Faraon. 


79 


Regele ieși din grădină și intră în palat. 

Micul Kha începu să plângă din cauza vârfului iritat al 
degetului. 

— Pot să-l iau în braţe? o întrebă Nefertari pe Iset. 

— Da... da, sigur. 

Copilul se liniști aproape imediat; în ochii lui Nefertari se citea 
o infinită tandreţe. Iset îndrăzni să pună întrebarea care-i frigea 
inima. 

— Cu toată nenorocirea care v-a lovit, mai vreţi să aveţi și alţi 
copii? 

— Cred că sunt însărcinată. 

— A... Fie ca de data asta divinităţile nașterii să vă fie 
favorabile! 

— Îți mulţumesc pentru vorbele astea; mă vor ajuta să nasc. 

Iset își ascunse confuzia. Nu contesta că Nefertari era regina 
și nici n-o invidia pe marea soţie regală, acaparată de sarcini și 
griji; dar lui Iset i-ar fi plăcut să fie mama nenumăraţilor copii ai 
lui Ramses, cea pe care regele ar fi venerat-o de-a lungul vieţii 
sale. Deocamdată, ea rămânea femeia care dăduse naștere 
primului fiu; dar, dacă Nefertari devenea mama unui băiat, Kha 
avea să treacă probabil pe planul al doilea. 

Ramses se întoarse cu o tăbliță de scrib, echipată cu două 
rezervoare minuscule de cerneală, unul roșu, celălalt negru, și 
trei pensule miniaturale. Atunci când i le dădu fiului său, chipul 
lui Kha se lumină și strânse la piept preţioasele obiecte. 

— Te iubesc, tată! 

t 

După plecarea lui Iset și a lui Kha, Ramses nu-și ascunse 
gândurile de Nefertari. 

— Sunt convins că Iset a complotat împotriva mea. 

— Ai întrebat-o? 

— A mărturisit că a avut niște gânduri negative în privința 
mea, însă pretinde că a încercat să mă prevină de agresiunea 
care se pregătea. Scrisoarea ei nu mi-a parvenit. 

— De ce n-o crezi? 

— Am impresia că minte și că nu mă iartă că te-am ales pe 
tine ca mare soţie regală. 

— Te înșeli. 

— Greșeala ei trebuie sancţionată. 

— Care greșeală? Un faraon nu poate pedepsi bazându-se pe 


80 


o impresie vagă. Iset ţi-a dăruit un fiu, ea nu-ţi vrea răul. Uită 
greșeala, dacă a fost vreodată comisă, și, mai mult încă, uită de 
pedeapsă. 


18 


Îmbrăcămintea lui Setau contrasta cu a celorlalţi curteni și 
scribi admiși în palat; haina lui groasă din piele de antilopă, 
semănând mai mult cu o tunică de iarnă, era impregnată cu 
soluţii medicinale capabile să contracareze acțiunea veninului. 
In caz de mușcătură, Setau se dezbrăca, înmuia haina în apă și 
extrăgea din ea remediul. 

— Nu ne aflăm în deșert, constată Ramses; aici n-ai nevoie de 
farmacia asta ambulantă. 

— Locul ăsta e mai periculos decât cel mai depărtat colț al 
Nubiei; șerpii și scorpionii nu au aceeași înfățișare, însă colcăie. 
Ești gata? 

— Sunt pe stomacul gol, așa cum mi-ai cerut. 

— Graţie tratamentului meu, ești aproape imun, chiar și la 
anumite cobre. Vrei într-adevăr această protecție suplimentară? 

— Ti-am dat acordul meu. 

— Riscul nu e chiar inexistent 

— Să nu mai pierdem timpul. 

— l-ai cerut părerea lui Nefertari? 

— Dar tu pe cea a lui Lotus? 

— Crede că sunt puţin nebun, dar ne potrivim de minune. 

Prost ras, refractar în ceea ce privește purtarea unei peruci, 
Setau ar fi înspăimântat pe majoritatea bolnavilor. 

— Dacă am dozat prost poţiunea, mărturisi el, riști să rămâi 
idiot. 

— N-am să cedez la amenințările tale. 

— Atunci, bea asta. 

Ramses se execută 

— Ce zici? 

— Excelentă. 

— Datorită sucului de roșcove. Restul e mai puţin plăcut: 
decoct din mai multe plante urticacee și sânge de cobră diluat, 
în momentul ăsta ești imun la orice tip de mușcătură. E suficient 
să bei această mixtură la fiecare șase luni pentru a-ţi păstra 


81 


imunitatea. 

— Când ai de gând să accepţi să faci parte din guvernul meu? 

— Niciodată. lar tu, când ai să încetezi să fii naiv? Aș fi putut 
să te otrăvesc! 

— N-ai mentalitate de asasin. 

— Ca și cum ai cunoaște-o tu! 

Menelau m-a învăţat multe. Și uiţi instinctul lui Serramanna, al 
leului și al câinelui meu. 

— Frumos trio, într-adevăr! Uiţi că Theba visează să te vadă 
plecat și că majoritatea notabilităţilor îți dorește să dai greș? 

— Natura m-a dotat cu memorie bună. 

— Omul e o specie mai de temut decât reptilele, Ramses. 

— Cu siguranţă, dar este și un material cu ajutorul căruia 
Faraonul încearcă să construiască o lume dreaptă și 
armonioasă. 

— AŞ! Încă un vis pe care trecerea anilor îl va transforma într- 
o himeră. Îndoiește-te, prietene: ești înconjurat de fiinţe 
tenebroase și răufăcătoare. Dar ai noroc. E vorba de această 
forță misterioasă care mă locuiește și pe mine atunci când mă 
duc să mă întâlnesc cu cobrele. Și ţi-a dat și un aliat fără 
seamăn, Nefertari, un vis devenit realitate. Să crezi că vei putea 
reuși. 

— Fără tine, o să fie dificil. 

— Altădată, flatarea nu era unul dintre defectele tale. Mă 
întorc în Memphis cu o frumoasă recoltă de veninuri; ai grijă de 
tine, Ramses. 

t 

În ciuda demonstrațiilor de putere ale lui Ramses, Șenar nu 
era deloc disperat. În încercarea de forţe care-l opusese pe 
tânărul rege marelui preot al lui Amon, rezultatul rămânea 
incert. Fără îndoială că cei doi bărbaţi rămâneau pe poziţiile lor, 
ceea ce avea să slăbească autoritatea lui Ramses, al cărui 
cuvânt era departe de a avea greutatea celui rostit de Seti. 

Puțin câte puţin, Șenar își descoperea fratele. 

Să-l atace pe față? Eşec asigurat, căci Ramses s-ar fi apărat 
cu o asemenea energie încât ar fi răsturnat situaţia în favoarea 
sa. Era mai bine să-i întindă o serie de capcane și să utilizeze 
viclenia, minciuna și trădarea. Dacă Ramses nu ajungea să-și 
identifice dușmanii, avea să lovească în gol și să se obosească; 
în momentul în care ar fi fost epuizat, era ușor să-l învingă. 


82 


În timp ce regele proceda la numeroase numiri și supunea 
Theba voinței lui, Șenar rămăsese tăcut și discret, de parcă 
evenimentele nu l-ar fi privit și pe el. Acum trebuia să iasă din 
muţenie, altfel putea fi suspectat de urzirea vreunui complot. 

După ce reflectase cu seriozitate, Șenar se hotărâse să joace 
un joc în aparenţă grosolan, atât de grosolan încât avea să-l 
inducă în eroare pe Ramses care va reacționa cu înflăcărarea 
obișnuită, fără să-și dea seama că intervenţia lui corespundea 
precis așteptărilor lui Șenar. Această tentativă avea valoarea 
unui test; dacă Șenar câștiga, fără știrea fratelui său, va reuși 
să-l manipuleze. 

În cazul ăsta, viitorul îi surâdea. 

t 

Ramses încerca pentru a zecea oară să-i explice Străjerului că 
nu era bine să pescuiască peștii din heleșteul palatului și să-și 
împartă prada cu leul. Oare motivele lor nu erau suficiente? In 
ochii vii ai câinelui galben-auriu regele văzu că el înțelegea fără 
greutate dojana, dar n-avea să ţină deloc cont de ea. Bazându- 
se pe sprijinul fiarei, Străjerul se simțea aproape invulnerabil. 

Statura înaltă a lui Serramanna apăru în pragul biroului lui 
Ramses. 

— Fratele vostru vrea să vă vadă, dar refuză să fie 
percheziționat. 

— Lasă-l să intre. 

Sardul se dădu la o parte. În trecere, Șenar îi aruncă o privire 
glacială. 

— Pot să am o întrevedere între patru ochi cu Maiestatea Sa? 

Câinele galben îl urmă pe Serramanna care nu scăpa 
niciodată ocazia să-i dea o bucată de prăjitură cu miere. 

— lată că a trecut multă vreme de când nu ne-am mai 
împărtășit gândurile, Șenar. 

— Tu ești foarte ocupat și n-am de gând să-ţi împiedic 
acțiunile. 

Ramses se învărti în jurul lui Șenar. 

— De ce mă studiezi așa? se miră acesta din urmă. 

— Ai slăbit, dragul meu frate... 

— În ultimele săptămâni am ţinut regim. 

— În ciuda eforturilor, Șenar rămânea corpolent; ochii lui mici 
și căprui dădeau viaţă unui chip ca o lună plină cu obraji 
bucălaţi și cu buze groase ce îi trădau plăcerea de a mânca. 


83 


— De ce ţi-ai păstrat barba? 

— O să port pe vecie doliu după Seti, afirmă Șenar. Cum aș 
putea să-l uit pe tatăl nostru? 

— Sunt mișcat de durerea ta și o împărtășesc. 

— Sunt sigur de asta, dar funcţiile tale îţi interzic s-o arăţi; nu 
e și cazul meu. 

— Care e motivul vizitei tale? 

— O așteptai, nu-i așa? 

Regele rămase tăcut. 

— Sunt fratele tău mai mare și mă bucur de o reputație 
excelentă; decepţia de a nu fi urcat pe tron în locul tău a trecut, 
dar nu mă resemnez să fiu un nobil leneș și bogat, fără utilitate 
pentru ţara lui. 

— Te înțeleg. 

— Lucrul ca șef de protocol, pe care mi l-ai încredințat, e prea 
limitat, cu atât mai mult cu cât Rome, noul intendent al 
palatului, se ocupă bucuros și de asta. 

— Ce dorești, Șenar? 

— Am reflectat mult înainte de a face demersul ăsta; pentru 
mine, are un aspect umilitor. 

— Între fraţi, un asemenea termen nu are greutate. 

— Îmi contești exigenţele? 

— Nu, Șenar, pentru că nu le cunosc încă. 

— Eşti de acord să mă asculţi? 

— Vorbește, te rog. 

Agitat, Şenar se plimba încoace și-n colo. 

— Să fiu vizir? Imposibil. Ai fi acuzat că-mi acorzi un privilegiu 
exorbitant. Să conduc poliția? M-am gândit la asta, dar e o 
sarcină prea complexă. Șeful scribilor? Prea greu, prea puţină 
odihnă și timp liber. Marile șantiere? Nu am competenţa 
necesară. Ministrul agriculturii? Postul e deja ocupat. Ministru de 
finanţe? L-ai păstrat pe cel care-l slujea pe Seti. Și n-am deloc 
chef de viaţa din temple și de ocupațiile marilor preoți. 

— Și atunci ce ambiţie îţi mai rămâne? 

— Cea care corespunde gusturilor și capacităţilor mele: 
ministrul Afacerilor externe. Cunoști interesul meu pentru 
comerţul cu vasalii și vecinii noștri; în loc să mă mărginesc la 
negocieri care n-ar face decât să-mi sporească averea 
personală, am intenţia să lucrez pentru a întări pacea și pentru 
a îmbunătăți diplomaţia noastră. 


84 


Șenar încetă să se mai plimbe. 

— Propunerea mea te surprinde? 

— E o responsabilitate grea. 

— Îmi dai autorizarea să fac totul pentru a evita un război cu 
hitiţii? Nimeni nu dorește o confruntare sângeroasă. Faptul că 
Faraonul atribuie postul de ministru al Afacerilor externe fratelui 
său mai mare dovedește importanţa pe care o dă păcii. 

Ramses reflectă îndelung. 

— Îți acord ceea ce dorești, Șenar. Dar vei avea nevoie de 
ajutor. 

— Sunt de aceeași părere... La cine te gândești? 

— La prietenul meu Acha. Diplomaţia e meseria lui. 

— Un fel de libertate supravegheată. 

— Colaborare eficace, sper eu. 

— De vreme ce asta e voinţa ta... 

— Întâlniţi-vă cât mai repede și prezentaţi-mi un proiect cu 
precizări. 

leșind din palat, Șenar își reţinu cu greu o explozie de bucurie. 

Ramses reacționase așa cum sperase el. 


19 


Dolenta, sora lui Ramses, se prosternă și îmbrăţișă picioarele 
regelui. 

— lartă-mă, te implor, și iartă-l și pe soțul meu! 

— Ridică-te, ești caraghioasă. 

Dolenta acceptă mâna fratelui ei, dar nu îndrăzni să-l 
privească. Mare, leșinată, părea disperată. 

— lartă-ne, Ramses, ne-am purtat ca niște smintiţi! 

— Mi-aţi vrut moartea. În două rânduri deja, soţul tău a 
complotat împotriva mea, el, care mi-a fost educator! 

— Vina lui e mare, a mea, la fel, însă am fost manipulaţi. 

— De către cine, draga mea soră? 

— De către marele preot din Karnak. A reușit să ne convingă 
că tu ai fi un rege rău și că ai conduce ţara spre un război civil. 

— Deci, nu aveati nici un pic de încredere în mine. 

— Soțul meu, Sary, te considera o fiinţă înflăcărată, incapabilă 
să-și înfrâneze instinctele războinice își regretă acum greșelile... 
Cum le mai regretă! 


85 


— Șenar n-a încercat și el să vă convingă? 

— Nu, minţi Dolenta; pe el ar fi trebuit să-l ascultăm. De când 
a acceptat în întregime decizia tatălui nostru, se consideră ca 
unul dintre slujitorii tăi și nu se gândește decât cum să 
servească Egiptul găsind un loc demn de capacităţile lui. 

— De ce n-a venit și soțul tău împreună cu tine? 

Dolenta lăsă capul în jos. 

— Îi e prea frică de mânia Faraonului. 

— Ai mult noroc, draga mea soră; mama noastră și Nefertari 
au intervenit cu fermitate pentru a evita să fii pedepsită aspru. 
Și una și alta doresc să păstreze unitatea familiei noastre ca un 
omagiu adus lui Seti. 

— Dar tu... tu mă ierţi? 

— Te numesc superioară de onoare a haremului din Theba. E 
un titlu frumos și te va costa eforturi puţine. Fii discretă, mica 
mea soră. 

— ȘI... soțul meu? _ 

— ÎI numesc șeful cărămidarilor de pe șantierul din Karnak. În 
felul ăsta, se va dovedi util și va învăţa că construiască în loc să 
distrugă. 

— Dar... Sary e profesor, un scrib, nu știe să facă nimic cu 
mâinile! 

— Este contrar învățăturii strămoșilor noștri: dacă mâna și 
mintea nu lucrează împreună, omul devine rău. Grăbiţi-vă să vă 
luaţi în primire noile funcții, e destul de mult de lucru. 

Retrăgându-se, Dolenta oftă. Conform previziunilor lui Șenar, 
ea și Sary scăpaseră de ce era mai rău. La începutul domniei 
sale și sub influenţa mamei și soţiei, Ramses preferase 
intransigenţței clemenţa. 

Obligaţia de a munci era o pedeapsă autentică, dar mult mai 
ușoară decât să ude o oază sau exilul undeva la capătul Nubiei. 
În ceea ce-l privește pe Sary, care riscase pedeapsa cu moartea, 
putea să se considere satisfăcut, chiar dacă munca nu era deloc 
onorantă. 

Aceste umilinţe vor fi de scurtă durată. Dolenta, prin 
minciunile ei, restaurase onorabilitatea lui Șenar ce compunea 
un personaj credibil de frate ascultător și respectuos. Preocupat 
de mii de griji, Ramses va sfârși prin a crede că dușmanii de ieri, 
printre care se numărau fratele și sora lui, intraseră în rând și nu 
se gândeau decât să ducă o existenţă liniștită. 


86 


t 

Moise regăsi cu bucurie șantierul sălii cu coloane din Karnak 
pe care Ramses, o dată perioada de doliu terminată, hotărâse 
să-l redeschidă pentru a duce la bun sfârșit opera gigantică 
întreprinsă de tatăl lui. Cu un păr bogat, bărbos, cu umeri largi, 
torsul puternic, faţa arsă de soare, tânărul evreu se bucura de 
stima și afecțiunea echipei sale de tăietori în piatră și de gravori 
de hieroglife. 

Moise refuzase postul de șef constructor pe care i-l propusese 
Ramses pentru că nu se simţea capabil să-și asume o asemenea 
responsabilitate. Să coordoneze eforturile specialiștilor și să le 
trezească dorinţa de perfecţiune, da; să facă planul unui edificiu 
ca un arhitect al confreriei din Deir el-Medineh, nu. Învăţând 
meserie pe teren, ascultându-i pe cei mai instruiți decât el, 
familiarizându-se cu înțelepciunea materialelor, evreul devenise 
apt să construiască. 

Viaţa grea de pe șantier îi permitea să-și exprime forța fizică 
și să uite focul ce-i ardea sufletul. În fiecare seară, întins pe pat 
și căutând somnul în zadar, Moise încerca să înţeleagă de ce 
simpla bucurie de a trăi îi scăpa. Se născuse într-o ţară bogată, 
ocupa un post avantajos, beneficia de prietenia faraonului, 
atrăgea privirile femeilor frumoase, ducea o existenţă bogată și 
tihnită... Dar nici unul din argumentele astea nu-l liniștea. De ce 
această nemulțumire permanentă, de ce această tortură 
interioară de neexplicat? 

Reluarea unei activităţi intense, auzul cântecului vesel al 
ciocanelor și dălţilor, vederea alunecării pe mâl a săniilor de 
lemn încărcate cu blocuri enorme de piatră, supravegherea 
securităţii fiecărui lucrător, asistarea la creșterea unei coloane, 
această aventură exaltantă îi alunga tulburarea. 

Vara se făcea pauză; însă moartea lui Seti și încoronarea lui 
Ramses bulversaseră obiceiurile. Cu acordul șefilor corporației 
din Deir el-Medineh și datorită maistrului din Karnak, care-i 
explicase planul punct cu punct, Moise organizase două 
perioade de lucru zilnice, prima, din zori până spre mijlocul 
dimineții, cea de-a doua, de la sfârșitul după-amiezii până la 
asfinţit. Toată lumea dispunea astfel de un timp de odihnă 
suficient, mai ales că niște fâșii late de pânză întinse între ţăruși 
păstrau umbra în șantier. 

Din momentul în care Moise trecu de postul de gardă de la 


87 


intrarea în sala cu coloane în construcţie, șeful tăietorilor în 
piatră veni spre el. 

— Nu se pune problema să se mai lucreze în condiţiile astea. 

— Dar căldura nu e încă insuportabilă. 

— Nu asta ne sperie... Eu vorbesc de comportamentul noului 
șef de echipă al cărămidarilor care construiesc schelele. 

— II cunosc? 

— Îl cheamă Sary; e soţul Dolentei, sora Faraonului. lată de ce 
crede că i se permite orice! 

— Ce-i reproșezi? 

— Pentru că sarcina lui i se pare penibilă, nu-și convoacă 
echipa decât o dată la două zile, dar o va priva de siestă și de 
rația de apă. Are oare de gând să-i trateze pe colegii noștri ca 
pe niște sclavi? Suntem în Egipt, nu în Grecia și nici la hitiţi! Eu 
mă declar solidar cu cărămidarii. 

— Ai dreptate. Unde e Sary? 

— La răcoare, în cortul șefului de echipă. 

Sary se schimbase mult. Jovialul educator al lui Ramses 
devenise un bărbat aproape slab, cu fața ascuţită și gesturi 
nervoase. Învârtea întruna brăţara de aramă de la mâna stângă 
și își freca des, cu o alifie, piciorul drept, dureros din cauza 
artritei ce-i deformase degetul mare. Din fosta lui funcţie, Sary 
nu mai păstrase decât o elegantă robă de in albă ce-i sublinia 
apartenenţa la casta scribilor înstăriți. 

Lungit pe niște perne, Sary bea o bere răcoritoare. Aruncă o 
privire neglijentă asupra lui Moise când acesta intră în cort. 

— Te salut, Sary. Mă recunoști? 

— Cum să-l uite cineva pe Moise, strălucitul coleg al lui 
Ramses! Și tu ești condamnat să asuzi pe șantierul ăsta... 
Regele nu oferă nici un avantaj vechilor prieteni. 

— Situaţia mea e satisfăcătoare. 

— Ai putea să pretinzi mai mult! 

— Există oare un vis mai frumos decât să participi la 
edificarea unui monument ca acesta? 

— Un vis, căldura asta, praful, munca excesivă, zgomotul 
uneltelor, contactul cu muncitorii inculţi? Vrei să spui, un 
coșmar! Îţi pierzi timpul, sărmanul meu Moise. 

— Mi s-a încredinţat o misiune, o îndeplinesc. 

— Frumoasă și nobilă atitudine! Când o să intervină 
plictiseala, o să ţi-o schimbi. 


88 


— Dar nu ai și tu o misiune de îndeplinit? 

Un rictus deformă chipul fostului educator al lui Ramses. 

— Să conduci niște cărămidari... Ce poate fi mai exaltant? 

— Sunt oameni răbdători și respectabili, în comparaţie cu 
scribii trândavi și prea bine hrăniţi. 

— Ciudate vorbe, Moise; te revolţi împotriva ordinii sociale? 

— Împotriva dispreţului tău faţă de alte fiinţe. 

— Ai de gând să-mi ţii o predică? 

— Am fixat un orar de lucru pentru cărămidari, ca și pentru 
alţii; trebuie respectat. 

— Eu am ales altfel. 

— Alegerea ta nu corespunde cu a mea; tu trebuie să te 
supui, Sary. 

— Refuz! 

— Cum dorești O să-i aduc la cunoștință șefului constructor 
refuzul tău și acesta îl va alerta pe vizir, care îl va consulta pe 
Ramses. 

— Ameninţări... 

— Asta e procedura legală în caz de nesubordonare pe un 
șantier regal. 

— Îți place să mă umilești! 

— Nu am alt scop decât acela de a participa la construcţia 
acestui templu pe care nimeni nu trebuie s-o împiedice. 

— Îți baţi joc de mine. 

— Astăzi, Sary, suntem colegi: să ne coordonăm eforturile e 
cea mai bună soluție. 

— Ramses o să te abandoneze așa cum m-a dat de-o parte și 
pe mine! 

— Cere cărămidarilor tăi să ridice schela, acordă-le siesta 
reglementară și nu uita să le procuri toată apa pe care o doresc. 


20 


Vinul era excepţional, friptura de vită gustoasă, piureul de 
legume picant. „Se poate spune orice despre Șenar, se gândea 
Meba, dar știe să primească”. 

— Îți place mâncarea? întrebă fratele mai mare al lui Ramses. 

— Dragă prietene, e o minune! Bucătarii voştri sunt cei mai 
buni din Egipt. 


89 


Elegantul sexagenar, deprins cu șiretlicurile diplomaţiei după 
ani îndelungați petrecuţi în fruntea ministerului Afacerilor 
externe, era mai curând sincer. Şenar nu făcea economie în 
ceea ce privește calitatea produselor pe care le oferea 
oaspeţilor. 

— Nu vi se pare incoerentă politica regelui? întrebă Meba. 

— Nu e un om ușor de înţeles. 

Critica subînțeleasă îl satisfăcu pe diplomat, al cărui chip larg 
și sincer prezenta semne neobișnuite de nervozitate. De obicei 
foarte rezervat, Meba se întreba dacă Șenar, pentru a trăi în 
pace și pentru a nu-și pierde nici un privilegiu, nu se aliase 
cumva cu partizanii lui Ramses. Cuvintele pe care urma să le 
pronunţe demonstrau contrariul. 

— Nu apreciez deloc seria de numiri intempestive care obligă 
niște excelenți slujitori ai statului sa-și părăsească funcţiile 
pentru a fi surghiuniţi în posturi de subalterni. 

— Sunt de aceeași părere cu tine, Meba. 

— Să numești un grădinar ministru al agriculturii, ce bătaie de 
joc! Mă întreb când o să atace Ramses și ministerul meu. 

— E chiar subiectul pe care doream să-l discut cu tine. 

Meba se îndreptă și își aranjă peruca pe care o purta tot 
timpul anului, chiar și pe caniculă. 

Aveţi informaţii confidenţiale în ceea ce mă privește? 

— Îți voi relata scena în cele mai mici amănunte pentru a-ţi 
permite să apreciezi situaţia cu luciditate. leri, am fost convocat 
de Ramses. Un ordin brutal, fără replică. Lăsându-mi treburile 
deoparte, m-am dus la palat unde am așteptat mai mult de o 
oră. 

— Nu v-ati... îngrijorat? 

— Mărturisesc că da. Sardul acela, Serramanna, m-a 
percheziționat fără menajamente, în ciuda protestelor mele. 

— Dumneavoastră, fratele regelui! Am decăzut atât de mult? 

— Mă tem că da, Meba. 

— Aţi protestat pe lângă rege? 

— Nu m-a lăsat să vorbesc. Securitatea lui nu trece oare 
înaintea respectului pentru cei apropiaţi? 

— Seti ar fi condamnat o asemenea atitudine. 

— Din păcate, tatăl meu nu mai e în această lume, iar Ramses 
e succesorul lui. 

— Oamenii se duc, instituţiile rămân. Un demnitar de valoarea 


90 


voastră va accede într-o zi la funcţia supremă. 

— Zeii vor hotărî, Meba. 

— Nu vreţi să evocați... cazul meu personal? 

— Imediat. În timp ce tremuram de rușine și de indignare 
după acea percheziţie mârșavă, Ramses m-a anunţat că mă 
numește ministru al Afacerilor externe. 

Meba păli. 

— Dumneavoastră, în locul meu? E de neînțeles! 

— Vei înţelege mai bine când vei afla că, în ochii lui, eu nu 
sunt decât un om de paie încadrat de niște zbiri care nu-mi vor 
acorda nici o iniţiativă. Tu nu ești lipsit de coloană vertebrală, iar 
eu, dragul meu Meba, nu sunt decât un înlocuitor. Guvernele 
străine vor fi onorate să vadă interesul pe care Ramses îl acordă 
acestui minister numindu-l pe fratele lui, fără să știe că eu am 
mâinile și picioarele legate. 

Meba era abătut. 

— Deci, eu nu mai sunt nimic... 

— Ca și mine, în ciuda aparențelor. 

— Regele e un monstru. 

— Mulţi oameni de calitate vor descoperi asta, încet-încet. Și 
din motivul ăsta, nu trebuie să cedăm și să fim descurajaţi. 

— Ce propuneţi? 

— Vrei să te retragi sau să lupţi alături de mine? 

— Pot să-i fac rău lui Ramses. 

— Dă impresia că te retragi și așteaptă instrucţiunile mele. 

Meba zâmbi. 

— Poate că Ramses v-a subestimat. În fruntea ministerului, 
deși strâns cu ușa, se vor arăta și ocaziile așteptate. 

— Ești foarte perspicace, dragă prietene. Dacă mi-ai vorbi 
despre funcţionarea acestui mare compartiment de stat pe care 
l-ai condus cu atâta talent? 

Meba nu se lăsă rugat. Șenar omise să-i dea de știre că avea 
un aliat preţios ce-l făcea stăpân pe situaţie. Trădarea lui Acha 
trebuia să rămână un secret bine păstrat. 

t 

Ținând-o pe Lita de mână, magul Ofir înainta încet pe strada 
principală a oraşului soarelui, capitala abandonată de 
Akhenaton, faraonul eretic, și de soţia lui, Nefertiti. Nici o cladire 
nu fusese distrusă, însă nisipul pătrundea prin uși și ferestre, în 
timp ce vântul deșertului sufla în rafale. 


91 


Situat la mai mult de patru sute de kilometri la nord de Theba, 
orașul era pustiu de cincizeci de ani. După moartea lui 
Akhenaton, curtea părăsise acest loc grandios al Egiptului de 
mijloc pentru a regăsi orașul lui Amon. Cultele tradiționale 
fuseseră restaurate, iar zeii străvechi impuși din nou, în 
detrimentul lui Aton, discul solar, încarnare a zeului unic. 

Akhenaton nu mersese suficient de departe; însuși acest disc 
trăda adevărul. Zeul era dincolo de orice reprezentare și de 
orice simbol. El locuia în cer, iar specia umană pe pământ. Dând 
viaţă zeilor, Egiptul se opunea adoptării universale a unui 
Dumnezeu unic. Egiptul trebuia distrus. 

Ofir era descendentul unui consilier libian al lui Akhenaton 
care petrecuse multe ore în compania monarhului. Akhenaton îi 
dictase poeme mistice, iar străinul se angajase să le difuzeze pe 
tot cuprinsul Orientului Apropiat și chiar printre triburile din 
Sinai și, mai ales, la evrei. 

Generalul Horemheb, adevăratul fondator al dinastiei căreia îi 
aparțineau Seti și Ramses, îl suprimase pe înaintașul lui Ofir, 
considerat ca un redutabil agitator și ca un mag negru, vinovat 
de a-l fi influenţat pe Akhenaton, făcându-l să-și uite îndatoririle 
funcţiei. 

Intr-adevăr, acestea fuseseră intenţiile libianului: să șteargă 
umilinţele suportate de poporul său, să slăbească Egiptul, să 
profite de sănătatea precară a lui Akhenaton pentru a-l convinge 
să abandoneze întreaga politică de apărare. 

Manevra fusese aproape reușită. 

Astăzi, Ofir preluase ștafeta. Nu era el moștenitorul științei 
predecesorului său și a talentelor lui de vrăjitor? Detesta Egiptul 
la fel de mult ca și acesta și avea să extragă din ură capacitatea 
de a-l nimici. Să învingă Egiptul însemna să-l doboare pe faraon. 
să-l doboare pe Ramses. 

Privirea Litei rămânea goală. Totuși, Ofir îi descria, una câte 
una, clădirile oficiale, vilele nobililor, îi arăta cartierele 
meșteșugarilor și comercianților, parcul zoologic în care 
Akhenaton adunase specii rare. Ore întregi, Ofir și Lita rătăciră 
prin palatul pustiu în care regele și Nefertiti se jucaseră cu 
fiicele lor, printre care și bunica tinerei femei. 

In cursul acestei noi vizite în orașul soarelui, care se degrada 
cu fiecare an, Ofir o privi pe Lita ceva mai atent, ca și cum 
interesul lui pentru lumea exterioară se trezise în sfârșit. Ea 


92 


întârzie în dormitorul lui Akhenaton și al lui Nefertiti, se aplecă 
asupra unui leagăn dezarticulat și începu să plângă. 

Când lacrimile ei se uscară, Ofir o prinse de mână și o duse în 
atelierul unui sculptor. Așezate în lăzi, puteau fi văzute mai 
multe capete de femei din ipsos, care serviseră drept model 
înainte drept realizarea portretului final din piatră nobilă. 

Magul le scoase unul câte unul. 

Deodată, Lita mângâie unul din capetele de ipsos, un chip de 
o frumuseţe sublimă. 

— Nefertiti, șopti ea. 

Apoi, mâna se deplasă spre un alt cap, mai mic, cu trăsături 
de o remarcabilă fineţe. 

— Merit-Aton, iubita lui Aton, bunica mea. lar aici, sora ei, 
acolo, cealaltă soră... familia mea, familia mea uitată! E din nou 
aproape de mine, atât de aproape! 

Lita strânse la piept capetele de ipsos, lăsându-i să scape 
unul care se sparse căzând pe podea. 

Ofir se temu de o criză de nervi, dar tânăra femeie nu scoase 
nici măcar un strigăt de surpriză și rămase imobilă multă vreme. 
Apoi izbi celelalte capete de un zid și călcă în picioare cioburile. 

— Trecutul e mort, declară ea, cu privirea fixă. 

— Nu, obiectă magul, trecutul nu moare niciodată. Bunica și 
mama ta au fost persecutate pentru că ele credeau în Aton. Eu 
te-am adunat de pe drumuri, Lita, eu te-am smuls exilului și te- 
am scăpat de la o moarte sigură. 

— E adevărat, îmi amintesc... Bunica și mama sunt 
înmormântate acolo, pe coline, și eu ar fi trebuit să mă duc 
lângă ele de multă vreme. Dar tu te-ai comportat ca un tată. 

— A venit timpul răzbunării, Lita. Dacă tu n-ai cunoscut decât 
nefericirea și suferinţa în loc să ai o copilărie fericită e din cauza 
lui Seti și a lui Ramses. Cel dintâi e mort, cel de-al doilea oprimă 
un întreg popor. Noi trebuie să-l pedepsim, tu trebuie să-l 
pedepsești. 

— Vreau să mă plimb prin orașul meu. 

Lita atingea pietrele templelor, de parcă lua în posesie orașul 
defunct. La asfinţitul soarelui, se urcă pe terasa palatului lui 
Nefertiti și își contemplă regatul fantomatic. 

— Sufletul meu e gol, Ofir, iar gândurile tale îl umplu. 

— Vreau să te văd domnind, Lita, și să impui credinţa în 
Dumnezeul unic. 


93 


— Nu, Ofir, acesta nu e decât un discurs. O singură forță te 
conduce: ura, căci răul e în tine. 

— Refuzi să mă ajuţi? 

— Sufletul meu e gol, tu l-ai umplut cu dorinţa ta de a face 
rău. M-ai modelat cu răbdare, ca pe un instrument al răzbunării 
tale și a mea: astăzi, sunt gata de luptă, ca o sabie ascuţită. 

Ofir îngenunche și-i mulţumi lui Dumnezeu. Rugăciunile lui vor 
fi ascultate. 


21 


Taverna era animată de zbenguiala senzuală a unei trupe de 
dansatoare profesioniste în care se amestecau egiptene din 
Deltă și nubiene cu pielea de culoarea abanosului. Suplețea lor îl 
fascina pe Moise, aşezat la o masă, într-un colț al localului, în 
fața unei cupe cu vin de palmier. După o zi grea, în cursul căreia 
evitase două accidente, evreul simțea nevoia să fie singur în 
mijlocul unui grup gălăgios, să-și urmărească semenii 
petrecând, fără ca el însuși să fie implicat în această comedie. 

În apropierea lui, se remarca un cuplu straniu. 

Femeia era tânără, blondă, durdulie, atrăgătoare. Bărbatul, 
mult mai în vârstă decât ea, avea o expresie neliniștitoare: slab, 
cu pomeţii ieșiți în afară, nasul proeminent, buzele foarte subțiri, 
bărbia pronunțată, amintea de o pasăre de pradă. Din cauza 
zgomotului, Moise nu le putea auzi conversaţia; nu ajungeau la 
el decât frânturi incoerente dintr-un discurs pronunţat cu o voce 
monotonă, de bărbat. 

Nubienele invitară clienţii la dans; unul dintre ei, un bărbat de 
vreo cincizeci de ani, puse mâna pe umărul drept al femeii 
blonde și o invită la dans. Surprinsă, ea îl respinse. lritat, beţivul 
insistă. Prietenul femeii întinse mâna dreaptă în direcţia 
nepoftitului care se dădu înapoi un metru, ca și cum ar fi fost 
lovit violent cu pumnul. îngrozit, acesta bolborosi câteva cuvinte 
de scuză și nu mai insistă. 

Gestul omului cu expresia neliniștitoare fusese rapid și 
discret, însă Moise nu se înșela. Ciudatul personaj părea să 
dispună de puteri extraordinare. 

Când bărbatul și femeia ieșiră din tavernă, Moise îi urmă. Se 
îndreptară spre sudul așezării thebane, înainte de a dispărea 


94 


într-un cartier popular, alcătuit din case cu un etaj separate de 
străduțe înguste. Pentru câteva clipe, Moise crezu că i-a pierdut, 
însă auzi imediat pasul hotărât al bărbatului. 

La miezul nopţii, locurile erau pustii; un câine lătră, atins în 
treacăt de niște lilieci. Pe măsură ce înainta, curiozitatea lui 
Moise era tot mai mare. Zări din nou cuplul care se strecura 
printre cocioabele ce aveau să fie dărâmate pentru a lăsa locul 
unor locuinţe noi. Aici nu locuia nimeni. 

Femeia împinse o ușă al cărei scârțâit tulbură liniștea nopţii. 
Bărbatul dispăruse. 

Moise ezită. 

Trebuia oare să intre și să-i întrebe cine sunt, de ce se 
comportă aşa? Înțelese caracterul grotesc al demersului său. Nu 
numai că nu făcea parte din poliţie, dar n-avea dreptul să se 
amestece în viaţa privată a oamenilor. Ce duh rău îl împinsese 
să întreprindă urmărirea asta stupidă? Furios pe el însuși, se 
întoarse din drum. 

Bărbatul cu profil de pasăre de pradă se afla în fața lui. 

— Ne urmăreai, Moise? 

— De unde știi cum mă cheamă? 

— A fost suficient să întreb la tavernă; prietenul lui Ramses e 
un personaj celebru. 

— Dar tu cine ești? 

— De ce ne urmăreai? 

— Un impuls irațional... 

— Neconvingătoare explicaţie. 

— Totuși, ăsta e adevărul. 

— Nu te cred. 

— Lasă-mă să trec. 

— Bărbatul întinse mâna. 

În faţa lui Moise, nisipul se mișcă. Apăru o viperă cu corn, 
agitând o limbă furioasă. 

— Nu e decât magie! 

— Nu te apropia, e foarte reală. N-am făcut decât s-o trezesc. 

Evreul se întoarse. 

O altă reptilă îl ameninţa. 

— Dacă vrei să trăiești, intră în casă. 

Ușa scârţâitoare se deschise. 

În spaţiul îngust al străduţei, Moise nu avea nici o șansă să 
scape de reptile. lar Setau nu era prin preajmă. Intră într-o 


95 


cameră cu plafonul jos și cu podeaua din pământ bătătorit. 
Bărbatul îl urmă și închise ușa. 

— Nu încerca să fugi, viperele te vor mușca. Când o să vreau, 
o să le adorm. 

— Ce dorești? 

— Să vorbești. 

— Te-aș putea culca la pământ cu un singur pumn. 

Omul zâmbi. 

— Adu-ţi aminte de scena de la han și nu risca. 

Femeia blondă zăcea într-un colț al camerei, o bucată de stofă 
îi ascundea chipul. 

— E bolnavă? 

— Nu suportă întunericul; începând de la răsăritul soarelui se 
simte mai bine. 

— Îmi spui în sfârșit cine ești și ce vrei de la mine? 

— Numele meu e Ofir, m-am născut în Libia și practic magia. 

— În ce templu oficiezi? 

— În nici unul. 

— Atunci, te afli în ilegalitate. 

— Această tânără și cu mine ne ascundem și ne deplasăm 
fără încetare. 

— Ce delict aţi comis? 

— Acela de a nu împărtăși credinţa lui Seti și a lui Ramses. 

— Moise era stupefiat. 

— Nu înțeleg... 

— Această tânără fragilă și rănită se numește Lita. E fiica mai 
mică a lui Merit-Aton, una din cele șase fiice ale marelui 
Akhenaton, mort acum cincizeci și cinci de ani în al său oraș al 
soarelui și eliminat din analele regale pentru că a încercat să 
impună Egiptului concepţia unui zeu unic, Aton. 

— Nici unul dintre partizanii lui n-a fost persecutat! 

— Uitarea nu e oare cea mai grea pedeapsă? Regina Akhesa, 
soţia lui Tutankhamon și moștenitoarea tronului Egiptului, a fost 
pe nedrept condamnată la moarte, iar dinastia nelegiuită 
fondată de Horemheb a acaparat cele Două Tărâmuri. Dacă ar 
exista dreptate, Lita ar trebui să urce pe tron. 

— Complotaţi împotriva lui Ramses? 

Ofir zâmbi din nou. 


ê Destinul ei e evocat în romanul meu La reine Soleil (Regina Soare) (Julliard et 
Pocket). 


96 


— Eu nu sunt decât un mag bătrân, Lita e slabă și disperată; 
puternicul faraon al Egiptului nu are de ce să se teamă de noi. 
Puterea adevărată e cea care-l va nimici și își va impune legea. 

— Atunci, cine? 

— Adevăratul Dumnezeu, Moise, Dumnezeul unic, a cărui 
mânie se va abate curând asupra tuturor popoarelor care nu se 
vor prosterna în faţa lui! 

Inflexiunile foarte grave din vocea lui Ofir făcură să tremure 
zidurile cocioabei. Moise simţi o teamă ciudată, deopotrivă 
oribilă și atrăgătoare. 

— Tu ești un evreu, Moise. 

— M-am născut în Egipt. 

— Ca și mine, nu ești decât un exilat. Suntem în căutarea unui 
pământ pur, pe care nu l-au dezonorat zeci de divinităţi! Tu ești 
evreu, Moise, poporul tău suferă, vrea să reînvie religia 
strămoșilor lui, să ia contact cu planul măreț al lui Akhenaton. 

— Evreii sunt fericiţi în Egipt; sunt bine plătiţi și bine hrănițţi. 

— Materia nu le mai ajunge. 

— Dacă ești atât de convins, de ce nu devii profetul lor! 

— Eu nu sunt decât un libian și nu am nici autoritatea, nici 
strălucirea ta. 

— Nu ești decât un smintit, Ofir! Transformarea evreilor într-o 
facțiune ostilă lui Ramses nu va conduce decât la nimicirea lor. 
Nici unul nu dorește să se revolte și să părăsească această ţară, 
iar eu, eu sunt prietenul unui faraon destinat unei guvernări 
maăreţe. 

— Un foc mocnește în tine, Moise, așa cum ardea și în inima 
lui Akhenaton. Cei care împărtășesc idealul lui n-au dispărut și 
încep să se regrupeze. 

— Deci nu sunteţi niște cazuri izolate, Lita și cu tine. 

— Trebuie să ne arătăm foarte prudenţi, însă câştigăm zilnic 
prietenii preţioase. Religia lui Akhenaton e religia viitorului. 

— Probabil nu asta e și părerea lui Ramses. 

— De vreme ce ești prietenul lui, cade în sarcina ta să-l 
convingi. 

— Dar sunt eu însumi convins? 

— Evreii vor impune supremaţia unui Dumnezeu unic în 
lumea întreagă, iar tu vei deveni conducătorul lor. 

— Profeţia ta e ridicolă! 

— Se va realiza. 


97 


— N-am nici cea mai mică intenţie să mă opun regelui. 

— Dacă nu se depărtează de calea noastră va fi cruțat. 

— Încetează să mai baţi câmpii, Ofir, și întoarce-te în ţara ta. 

— Noul pământ încă nu există, tu îl vei întemeia. 

— Am alte proiecte. 

— Crezi într-un singur Dumnezeu, nu-i așa? 

Moise era tulburat. 

— N-am de gând să-ţi răspund. 

— Nu fugi de destin. 

— Dispari, Ofir. 

Moise se îndreptă spre ușă; magul nu interveni. 

— Șerpii s-au întors în vizuinile lor, spuse el. Poţi ieși fără 
teamă. 

— Adio, Ofir. 

— Pe curând, Moise. 


22 


Puțin înainte de ivirea zorilor, preotul Bakhen ieși din locuinţa 
lui de serviciu, își spălă corpul lipsit de păr, îmbrăcă un veșmânt 
de pânză albă și, ducând cu el un vas, se îndreptă spre lacul 
sacru, deasupra căruia zburau zeci de rândunele ce anunțau 
răsăritul. Marele lac, la care se ajungea coborând niște scări de 
piatră dispuse în patru unghiuri, conţinea apa lui Nun, 
inepuizabilul ocean de energie din care se nășteau toate 
formele de viaţă. Bakhen luă puţin din preţiosul lichid ce urma 
să fie folosit în numeroasele ritualuri de purificare celebrate în 
templul ascuns. 

— Îți amintești de mine, Bakhen? 

Preotul întoarse capul în direcția omului care i se adresase și 
care era îmbrăcat ca un simplu „preot neprihănit”. 

— Ramses... 

— Când mi-ai fost instructor, în armată, ne-am luptat, și am 
învins pe rând. 

Bakhen se înclină. 

— Trecutul meu a dispărut, Maiestate, astăzi aparţin 
Karnakului. 

Fostul supraveghetor al grajdurilor, călăreț redutabil cu fața 
pătrată și dezagreabilă, cu vocea răgușită și aspect aspru, părea 


98 


pătruns de noua lui funcţie. 

— Nu aparține oare Karnakul regelui? 

— Cine spune altfel? 

— Imi pare rău că-ţi tulbur liniștea, Bakhen, dar vreau să știu 
dacă ești un prieten sau un dușman. 

— De ce aș fi dușmanul Faraonului? 

— Marele preot al iui Amon mă combate, nu știi asta? 

— Certurile ierarhiei... 

— Nu te ascunde în spatele vorbelor goale, Bakhen. Nu e loc 
pentru doi stăpâni în ţara asta. 

Fostul instructor părea descumpănit. 

— Sunt pe cale să trec de primele grade și... 

— Dacă ești prietenul meu, Bakhen, trebuie să fii și aliatul 
meu în lupta pe care o duc. 

— În ce fel? 

— Acest templu trebuie să fie un loc al spiritului dreptăţii, ca 
și celelalte sanctuare din Egipt. Dacă nu e așa, care ar fi reacția 
ta? 

— Pe cât e de adevărat că am dresat cai, tot așa de adevărat 
ar fi că i-aș cotonogi pe cei vinovați! 

— Asta e ajutorul pe care ţi-l cer Bakhen. Dă-mi încredințarea 
că aici nimeni nu trădează legea lui Maat. 

Ramses se depărtă, mergând de-a lungul lacului sacru cu 
același pas regulat ca al celorlalți preoţi care veneau să-și 
umple vasele cu apa purificatoare. 

Bakhen nu putu lua imediat o decizie. Karnakul devenise 
locuinţa lui, lumea în care îi plăcea să trăiască. Însă nu era 
voinţa Faraonului o valoare sacră prin excelență? 

t 

Negustorul Raia achiziționase în centrul Thebei trei magazine 
frumoase. Bucătarii familiilor nobile veneau să cumpere de aici 
conserve de carne de calitate superioară, în timp ce stăpânii lor 
cercetau vasele asiatice, elegante și de bună factură. 

Afacerile se reluaseră de la terminarea doliului. Curtenitor, 
bucurându-se de o reputaţie excelentă, Raia putea conta pe o 
clientelă fidelă, din ce în ce mai numeroasă. Astfel încât nu mai 
înceta să-și felicite și să îmbunătăţească viaţa angajaţilor care, 
la rândul lor, aveau numai cuvinte de laudă la adresa sirianului. 

După plecarea bărbierului, care-i potrivise barba fină, Raia se 
concentră asupra socotelilor, cerând să nu fie deranjat. 


99 


Negustorul își șterse fruntea. Suporta greu căldura verii și, 
mai rău, eșecul suferit după ce plătise un grec blond să se 
strecoare în biroul lui Ramses și să cerceteze dosarele cărora 
tânărul monarh avea de gând să le dea curs cu prioritate. În 
realitate, un eșec previzibil; Raia voia să și testeze măsurile de 
securitate luate de Ramses și de Serramanna. Din nefericire, 
păreau eficace. Avea să fie dificil să obţină informaţii preţioase, 
deși corupția rămânea o armă decisivă. 

Sirianul lipi urechea de ușa biroului. Nici un zgomot în 
anticameră, nimeni nu-l spiona. Cu multă precauţie, se urcă pe 
un scăunel și puse urechea în dreptul unei găuri minuscule din 
peretele despărțitor. 

Liniștit, intră în rezerva unde erau ţinute mici vase de 
alabastru provenind din Siria de Sud, aliata Egiptului. Raia le 
vindea una câte una frumoaselor doamne avide de asemenea 
obiecte. 

ÎI căută pe cel marcat cu un punct roșu foarte discret, imediat 
sub gât. În interior găsi o tăbliță de lemn alungită, cu toate 
caracteristicile vasului: înălțime, lărgime la vârf, la mijloc și la 
bază, dimensiuni, valoare. 

O mulţime de cifre codate pe care Raia le traduse într-un 
limbaj clar. 

Mesajul angajaţilor lui hitiţi era explicit: luptaţi împotriva lui 
Ramses, sprijiniţi-l pe Șenar. 

t 

— Minunată piesă, aprecie Șenar trecând o mână drăgăstoasă 
peste partea bombată a unui vas pe care i-l arătase Raia, în 
văzul unei clientele bogate care nu îndrăznea să liciteze peste 
oferta fratelui mai mare al lui Ramses. 

— Este capodopera unui bătrân artizan ce ţine la secretele lui. 

— Îți propun cinci vaci cu lapte de cea mai bună rasă, un pat 
din lemn de abanos, opt scaune, douăzeci de perechi de sandale 
și o oglindă din bronz. 

Raia se înclină. _ 

— Sunteţi generos, înălțimea voastră. Imi faceţi onoarea de a 
vă pune sigiliul în registrul meu? 

Negustorul îl invită pe Șenar în partea din spate a 
magazinului. Acolo puteau vorbi cu voce înceată, fără să fie 
auziţi. 

— Am o veste extraordinară: prietenii noștri străini apreciază 


100 


mult demersul vostru și sunt hotărâți să vă încurajeze. 

— Care sunt condiţiile lor? 

— Fără condiţii, fără restricţii. 

— Îmi povestești vreun vis? 

— Vom negocia mai târziu. Pentru moment, e vorba de un 
acord de principiu; consideraţi-l ca pe o mare victorie. Felicitări, 
Înălţimea voastră: am sentimentul că vorbesc cu viitorul stăpân 
al ţării, însă drumul rămas de parcurs e încă lung. 

Șenar se simţi cuprins de un fel de beţie. Această alianţă 
secretă cu hitiţii era la fel de eficace și de periculoasă ca o 
otravă mortală; mai rămânea să știe s-o utilizeze pentru a-l 
distruge pe Ramses fără să-și aducă sieși vreun prejudiciu și 
fără să pericliteze Egiptul. Era experienţa unui echilibrist 
deasupra abisului, dar de care se simțea capabil. 

— Care e noul vostru mesaj? întrebă Raia. 

— Transmite mulțumirile mele și adu la cunoștință că lucrez 
necontenit... ca ministru al Afacerilor externe. 

Pe chipul sirianului apăru uimirea. 

— Aţi obţinut postul! 

— Sub supraveghere severă. 

— Prietenii mei și cu mine contăm pe faptul că vă veţi folosi 
cum trebuie de el. 

— Amicii tăi să nu ezite să facă raiduri în protectoratele 
egiptene cele mai vulnerabile, să-i cumpere pe prinții și triburile 
care speră să controleze Egiptul și să răspândească o cantitate 
cât mai mare de zvonuri. 

— De ce factură? 

— Cuceriri teritoriale iminente, anexarea întregii Sirii, invazia 
porturilor libaneze, pierderea moralului soldaţilor egipteni din 
străinătate... Trebuie să-l înnebunim pe Ramses și să-l facem să- 
și piardă sângele rece. 

— Permiteţi-mi să aprob cu umilinţă strategia voastră. 

— Am încă multe alte idei, Raia; alegându-mă pe mine, 
prietenii tăi nu s-au înșelat. 

— Am slăbiciunea să presupun că  modestele mele 
recomandări n-au fost inutile. 

— La plata mea oficială se adaugă un sac de aur din Nubia. 

Șenar ieși din spatele magazinului; rangul nu-l autoriza să 
discute prea mult timp cu un negustor, chiar dacă era cunoscută 
pasiunea lui pentru vasele exotice. 


101 


Oare trebuia să-l informeze pe diplomatul Acha de această 
alianță secretă cu dușmanul hitit? Nu, ar fi fost o greșeală. 
Șenar considera că era preferabil să-și compartimenteze 
rețeaua de partizani; în felul acesta, o manipula cu mai multă 
eficacitate și putea camufla eventualele deficienţe. 

t 

La umbra unui sicomor, regina Tuya scria cronica domniei lui 
Seti. Rememora faptele deosebite dintr-o epocă binecuvântată 
în timpul căreia Egiptul cunoscuse fericirea și pacea. Toate 
gândurile soțului ei, toate gesturile lui se gravaseră în amintirea 
ei; dăduse atenţie speranţelor ca și neliniștilor lui și păstrase 
amintirea clipelor de intimitate în cursul cărora sufletelor lor se 
uniseră. 

În silueta ei plăpândă Seti supravieţuia. 

De când îl văzu venind pe Ramses, Tuya percepu forța intactă 
a regelui defunct. În persoana tânărului faraon nu se simţea nici 
una din fisurile care afectau majoritatea oamenilor; fusese 
zămislit dintr-un singur bloc, precum un obelisc, și părea capabil 
să reziste la orice furtună. Forţa tinereţii adăuga acestei 
aparenţe invulnerabilitate. 

Ramses sărută mâinile mamei sale și se așeză în dreapta ei. 

— Scrii toată ziua. 

— Și chiar și noaptea; m-ai ierta dacă aș uita fie și un singur 
amănunt? Pari îngrijorat. 

Tuya îl citea întotdeauna repede. 

— Marele preot al lui Amon sfidează autoritatea regelui. 

— Seti îl prevenise. Mai devreme sau mai târziu, acest conflict 
era inevitabil. 

— Cum a reacționat? 

— Nu știi? Nu există decât o singură conduită posibilă. 

— Nici Nefertari nu se exprimă altfel. 

— E regina Egiptului, Ramses, și, ca orice regină, păzește 
Legea. 

— Nu propovăduiești tu moderaţia? 

— Atunci când trebuie păstrată integritatea ţării, moderaţia 
nu mai are nici un rost. 

— Demiterea unui mare preot al lui Amon va provoca o 
agitaţie teribilă. 

— Cine domnește, fiule: tu sau el? 


23 


Convoiul catărilor pătrunse în incinta Karnakului, condus de 
un animal bătrân care cunoștea fiecare fir de praf al drumului ce 
ducea de la fabrica de ţesături la templu și își învățase 
subordonații să meargă cu un pas egal și demn. 

Livrarea fiind mare, Bakhen fusese reţinut împreună cu un alt 
preot pentru a aviza descărcarea în depozite. Fiecare bucată de 
pânză, destinată fabricării veșmintelor ritualice, primea un 
număr notat într-un registru, cu indicarea provenienţei și a 
calităţii. 

— E o marfă frumoasă, aprecie colegul lui Bakhen, un bărbat 
Mic, cu un aer viclean. Ești nou aici? 

— De câteva luni. 

— Îți place traiul în Karnak? 

— E cel la care m-așteptam. 

— Care e meseria ta în afară de serviciul în templu? 

— Trecutul meu e uitat și am cerut să slujesc în mod 
permanent. 

— Eu lucrez perioade de câte două luni la depozite și apoi mă 
întorc în oraș, la controlul bacurilor. Nu e obositor... Aici, 
dimpotrivă, nu se mai termină! 

— Atunci de ce ţi-ai impus sarcina asta? 

— Mă privește. Eu mă ocup de ţesăturile de calitatea întâia, 
iar tu de celelalte. 

După ce un catâr era descărcat, magazionerii așezau cu grijă 
bucata de pânză de in pe o sanie acoperită cu o țesătură 
groasă. Bakhen o examina și o înregistra pe o tăbliță de lemn, 
fără a omite data livrării. | se părea că tovarășul lui muncea 
puţin și își petrecea cea mai mare parte din timp uitându-se în 
jur, de parcă s-ar fi temut să nu fie spionat. 

— Mi-e sete, spuse el; vrei să bei? 

— Cu plăcere. 

Preotul cu aer viclean dispăru. Cum își pusese tăbliţa pe 
spatele bătrânului catâr, Bakhen aruncă un ochi. 

Nu erau decât câteva semne hieroglifice fanteziste, fără nici o 
legătură cu livrarea de pânză de in de prima calitate. 

Când preotul reveni cu un ulcior de apă proaspătă, Bakhen se 
apucase din nou de lucru. 


103 


— la, e bună... E inuman să fim puși să lucrăm pe căldura 
asta. 

— Catării nu se plâng. 

— Eşti glumet! 

— Termini curând, nu? 

— Nu cred! Pe urmă trebuie supravegheată aranjarea în 
depozite. 

— Ce facem cu tăblițele? 

— Mi-o dai mie pe a ta și eu le duc pe amândouă la biroul de 
înregistrare. 

— E departe de depozite? 

— Nu chiar, dar se merge un pic. 

— Hai să împărțim sarcinile; duc eu tăblițele. 

— Nu, nu! Nu te cunosc cei de la înregistrări. 

— E o ocazie să mă prezint. 

— Au obiceiurile lor și nu le place să le schimbe. 

— Nu e dăunătoare rutina? 

— Îți mulţumesc pentru propunere, dar mă descurc. 

Colegul lui Bakhen părea tulburat și se trase deoparte în așa 
fel încât acesta să nu vadă ce scrie. 

— Un cârcel, prietene? 

— Nu, mi-e bine. 

— Scapă-mă de îndoială: știi să scrii? 

Atins, preotul se întoarse spre Bakhen. 

— De ce mă întrebi? 

— Ți-am văzut tăblița, pe catâr. 

— Eşti cam curios... 

— Cel puţin o să știu. Dacă vrei, gravez eu inscripţiile corect; 
dacă nu, tăbliţa ta o să fie refuzată și o să ai neplăceri. 

— Nu te face că nu înţelegi, Bakhen. 

— Ce-ar trebui să înțeleg? 

— A, ajunge! Vrei să te alegi și tu cu ceva... E normal, dar nu 
pierzi deloc timpul. 

— Explică-te. 

— Templul ăsta e bogat, foarte bogat; iar noi ne putem 
descurca. Câteva bucăţi frumoase de pânză de in mai puţin n-or 
să ruineze Karnakul, iar noi o să le vindem unor clienți buni și o 
să facem o afacere excelentă. Ai văzut? 

— Biroul de înregistrări intră și el în combinaţia asta? 

— Doar un scrib și doi magazioneri. Cum bucăţile de pânză nu 


104 


sunt înregistrate, ele nu există și noi putem să le negociem 
prețul în liniște. 

— Nu te temi că o să fii prins? 

— Fii liniștit. 

— Dar ierarhia... 

— lerarhia are alte griji. Cine zice că nu închide ochii? Deci, ce 
procent vrei? 

— Păi... cel mai bun posibil. g 

— Eşti încăpățânat! O să facem echipă bună. In câțiva ani o să 
avem o avere frumoasă și n-o să mai fim nevoiți să venim aici să 
muncim. Terminăm livrarea asta? 

Bakhen aprobă din cap. 

t 

Nefertari își puse capul pe umărul lui Ramses. Soarele se 
ridica, inundând camera cu lumina clară și puternică a dimineţii. 
Și unul și altul venerau acest miracol zilnic, această victorie 
neîntreruptă a luminii asupra întunericului. Prin celebrarea 
ritualurilor, cuplul regal era asociat cu voiajul bărcii solare în 
spaţiile subterane și cu lupta echipajului divin împotriva 
dragonului gigantic ce încerca să distrugă creaţia. 

— Am nevoie de magia ta, Nefertari. Ziua asta se anunţă 
dificilă. 

— Mama ta e de aceeași părere cu mine? 

— Am sentimentul că sunteţi complice. 

— Viziunea noastră e identică, mărturisi ea zâmbind. 

— Argumentele voastre m-au convins; azi îl demit din funcţie 
pe marele preot al lui Amon. 

— De ce ai așteptat până acum? 

— Îmi trebuia o dovadă a proastei funcționări a administraţiei 
iui. 

— Și ai obținut-o? 

— Bakhen, instructorul meu militar devenit preot, a 
descoperit un trafic cu pânză de in în care sunt implicați mai 
mulți funcționari din Karnak. Ori marele preot e și el corupt, ori 
nu-și mai supraveghează personalul. Și într-un caz, și în celălalt, 
nu mai merită să se afle în fruntea ierarhiei. 

— Acest Bakhen e un om serios? 

— E tânăr, însă Karnakul reprezintă toată viaţa lui. 
Descoperirea furtului l-a aruncat într-o adevărată disperare. 
Credea că nu are dreptul să tacă, dar a trebuit să-i scot vorbele 


105 


cu cleștele pentru a afla adevărul. Bakhen nu e nici delator, nici 
ambițios. 

— Când ÎI vezi pe marele preot? 

— Chiar în dimineața asta. Înfruntarea va fi grea, va nega 
orice responsabilitate și se va plânge de nedreptate. 

— De ce te temi? 

— Să nu paralizeze activitatea economică a templului și să nu 
dezorganizeze, cel puţin un timp, circuitele alimentelor. Acesta e 
prețul pentru a evita o tentativă de divizare a ţării. 

Gravitatea lui Ramses o impresionă pe Nefertari. El nu era un 
tiran dornic să se debaraseze de un rival stânjenitor, ci un 
faraon conștient de necesitatea uniunii celor Două Tărâmuri și 
de hotărârea de a o păstra, oricare ar fi fost riscurile ce 
decurgeau de aici. 

— Am o mărturisire să-ţi fac, spuse ea, visătoare. 

— Ţi-ai făcut propria anchetă în Karnak? 

— Nimic de genul ăsta. 

— Atunci, mama, ea vorbește prin tine! 

— Nici vorbă. 

— Mărturisirea asta e legată de întrevederea mea cu marele 
preot? 

— Nu, dar poate că nu e străină de conducerea statului. 

— Mă mai faci să aştept? 

— Câteva luni încă... Sunt însărcinată. 

Ramses o luă ușor în braţe pe Nefertari și forța lui deveni 
protectoare. 

— Vreau ca cei mai buni medici din regat să se ocupe de tine 
în fiecare clipă. 

— Nu fi neliniștit. 

— Cum să nu fiu? Copilul nostru sper să fie frumos și viguros, 
însă viața și sănătatea ta mă interesează mai mult decât orice 
altceva. 

— N-o să-mi lipsească nici un fel de îngrijire. 

— Aș putea să-ți cer ca, de-acum înainte, să-ţi încetinești 
ritmul de lucru? 

— Ai tolera tu o regină leneșă? 

t 

Ramses era nerăbdător. Întârzierea marelui preot al lui Amon 
devenea insultătoare. Ce scuză va inventa pentru a-şi justifica 
absența? Dacă prinsese de veste despre dezvăluirile lui Bakhen, 


106 


fără îndoială că încerca să înăbușe ancheta administrativă, 
distrugând probele și alungându-i pe vinovaţi și pe martori. 
Manevrele lui de întârziere i se vor întoarce împotrivă. 

In timp ce soarele se apropia de zenit, cel de-a! patrulea 
profet al lui Amon ceru o audienţă. Regele îl primi imediat. 

— Unde este primul profet și marele preot al lui Amon? 

— A murit, Maiestate. 


24 


La ordinul Faraonului, se reuni un conclav. Acesta era format 
din al doilea, al treilea și al patrulea profet al lui Amon din 
Karnak, precum și din marii preoţi și marile preotese ale 
principalelor sanctuare din Egipt. Lipseau la apel cei din 
Dendera și Athribis, primul prea bătrân pentru a călători, iar al 
doilea reţinut de boală în locuinţa lui din Deltă. În locul lor, 
veniseră doi delegați împuterniciţi să-i reprezinte. 

Acești bărbaţi și aceste femei mature, având ca sarcină 
săvârșirea ritualurilor, în numele regelui, în sanctuarele cărora 
le aparțineau, fuseseră reuniți într-una din sălile templului lui 
Thutmosis al lIll-lea, care purta numele de „Cel al cărui 
monument strălucește precum lumina”. Aici erau iniţiaţi preoții 
lui Amon și le erau dezvăluite îndatoririle. 

— Trebuie să vă consult, declară Ramses, pentru alegerea 
noului șef al ierarhiei religioase din Karnak. 

Mulţi aprobară printr-o înclinare a capului; noul faraon nu era 
poate chiar atât de impulsiv cum se spunea. 

— Dar această funcţie nu revine de drept celui de-al doilea 
profet? întrebă marele preot din Memphis. 

— Nu consider tradiţia drept un criteriu suficient. 

— AȘ putea s-o pun pe Maiestatea Voastră în gardă împotriva 
incompetenței? interveni cel de-al treilea profet al lui Amon. 
Fără îndoială în domeniile profane e posibil să încredințezi 
responsabilități unor oameni noi, dar acest lucru ar fi o greșeală 
în cadrul gestionării Karnakului. Experienţa și onorabilitatea 
trebuie să primeze. 

— Să vorbim de această onorabilitate? Știţi că există un 
fructuos trafic de pânză de in de primă calitate, a cărui sursă se 
găsește chiar în interiorul Karnakului? 


107 


Cuvintele regelui dădură naștere unei tulburări profunde. 

— Responsabilii au fost arestaţi și condamnaţi să muncească 
în atelierele de ţesături. Nu vor mai fi admiși niciodată într-un 
templu, nici măcar cu titlu temporar. 

— E vorba și de responsabilitatea defunctului? 

— Se pare că nu, dar veţi înțelege de ce cred că e preferabil 
ca succesorul lui să nu fie ales din actuala ierarhie a templului. 

O lungă tăcere urmă declaraţiilor neașteptate ale lui Ramses. 

— Există vreun nume prezent în mintea Maiestăţii Voastre? 
întrebă marele preot din Heliopolis. 

— Aștept din partea acestui conclav o propunere serioasă. 

— Cât timp ne acordaţi? 

— Potrivit cutumei, trebuie deocamdată să fac vizite într-un 
anumit număr de orașe și temple în compania reginei și a mai 
multor membri ai curţii. La întoarcere, îmi veţi da rezultatul 
deliberărilor voastre. 

t 

Înainte de plecarea în tradiționalul tur al Egiptului, care 
trebuia făcut în primul an de guvernare, Ramses se duse în 
templul din Gurnah, în vestul Thebei, unde era venerat ka-ul lui 
Seti, forța lui nemuritoare. Zilnic, preoţi specialiști puneau pe 
altare carne, pâine, legume și fructe și recitau litanii care 
mențineau prezent pe pământ sufletul regelui defunct. 

Regele contemplă unul dintre basoreliefurile înfățișându-l pe 
tatăl său, veșnic tânăr în faţa divinităţilor. ÎI imploră să iasă din 
piatră, să țâșnească din acel zid și să-i dea îmbrăţișarea care să- 
i transmită forţa unui monarh devenit astru. 

Pe măsură ce treceau zilele, Ramses trăia tot mai intens 
absenţa lui Seti, ca pe o încercare și ca pe o chemare. Incercare, 
căci nu-i mai putea cere sfatul unui ghid sigur și generos; 
chemare, căci vocea faraonului defunct se găsea în fiecare 
dintre gândurile lui, cerându-i să meargă mai departe, oricare ar 
fi fost obstacolele. 

t 

Aceeași întrebare revenea mereu în conversațiile locuitorilor 
Thebei, nobili bogați, meșteșugari sau mame de familie care 
sporovăiau în pragul caselor: pe care membri ai curţii Ramses și 
Nefertari îi vor lua cu ei pentru a parcurge cele Două Tărâmuri și 
pentru a pecetlui alianţa Faraonului cu ansamblul divinităţilor? 

Fiecare deținea o informaţie confidențială de la o persoană 


108 


autorizată sau de la un angajat al palatului. Se credea, dintr-o 
sursă sigură, că flota regală va lua mai întâi direcţia spre sud, 
până la Assuan, apoi spre nord, pentru a cobori de-a lungul 
Nilului până în Deltă. Echipajele fuseseră prevenite: trebuia să 
se meargă repede, eforturile aveau să fie intense, iar escalele 
de scurtă durată. Dar toţi se bucurau de realizarea acestei 
călătorii ritualice în cursul căreia cuplul regal lua în posesie 
pământul Egiptului pentru a-l păstra în armonie cu Maat, Legea 
eternă. 

După plecare, Ameni supuse atenţiei lui Ramses o cantitate 
enormă de dosare pe care regele trebuia să le cunoască în 
detaliu înainte de a se întâlni cu șefii provinciilor, superiorii 
templelor și primarii principalelor așezări. Secretarul particular 
al regelui îi dădu o biografie a fiecărui personaj principal, 
precizând etapele carierei, situația familială, ambițiile 
recunoscute, prieteniile cu celelalte notabilități. Atunci când 
informațiile erau prea puțin sigure sau proveneau din zvonuri 
neverificate, Ameni îi semnala acest lucru. 

— Câte zile și nopți ai petrecut ca să strângi comoara asta? 
întrebă Ramses. 

— N-are importanță. Singura mea grijă e precizia informației; 
fără ea, cum să guvernezi? 

— O lectură rapidă mi-a dovedit că partizanii lui Șenar sunt 
numeroși, bogați și influenți. 

— E asta o surpriză? 

— Până acum, da. 

— Sunt atâtea minți de cucerit. 

— Eşti foarte optimist. 

— Tu ești regele și trebuie să guvernezi. Restul nu e decât 
vorbărie. 

— Nu te odihnești niciodată? 

— Moartea va fi suficient de lungă pentru a putea dormi; în 
calitate de purtător de sandale îţi voi netezi drumul. Eşti 
mulțumit de jilțul de campanie? 

Scaunul pliant al Faraonului era de fapt un jilț de piele cu un 
schelet robust, terminat cu niște capete de răţoi încrustate în 
fildeș. In timpul ceremoniilor oficiale și al audienţelor, regele 
beneficia de acest confort. 

— Am trecut prin sită membrii haremului de escortă, afirmă 
Ameni; în timpul călătoriei nu-ţi va lipsi nimic. Mesele vor fi de 


109 


aceeași calitate ca și la palat. 

— Intotdeauna ești așa de sobru? 

— Pe de-o parte, mâncarea bună e o garanţie de viaţă lungă; 
pe de altă parte, băutura puţină conservă energia și 
concentrarea. Printr-un curier rapid, am ordonat primarilor și 
marilor preoţi din orașele în care ne vom opri să pregătească 
niște localuri pentru membrii expediției noastre. Bineînţeles, 
regina și cu tine veţi dispune de un palat. 

— Te-ai preocupat și de Nefertari? 

— Intrebarea e inutilă; sarcina soţiei tale e o problemă de 
stat. Cabina ei e aerisită și se va putea odihni în liniște. Cinci 
medici se vor ocupa de ea și vei avea un raport zilnic asupra 
sănătăţii ei. Ah! E ceva care mă neliniștește. 

— In legătură cu ea? 

— Nu, în legătură cu debarcaderele. Dispun de note 
alarmante care pretind că unele din ele sunt în stare proastă, 
însă eu sunt sceptic; după părerea mea, câţiva șefi de provincie 
încearcă să obțină subsidii suplimentare pentru a-și întreține 
echipamentele. E o bună strategie, având în vedere vizita ta, 
dar n-ar trebui să te lași influenţat. Toate notabilităţile vor 
încerca să obţină un profit maxim, iar tu va trebui să te arăţi 
echitabil, punând în faţă interesul naţional. 

— Care sunt raporturile tale cu vizirii din nord și sud? 

— Din punctul lor de vedere, deplorabile; din al meu, 
excelente. Sunt niște buni funcţionari, însă puţin cam timoraţi, 
trăind cu teama de a nu fi concediaţi. Păstrează-i, nu te vor 
trăda. 

— Mă gândeam... 

— Să mă numești vizir? Nici vorbă! Poziţia mea actuală e mult 
mai avantajoasă pentru tine. Pot acţiona din umbră, fără să fiu 
sufocat de povara unui uriaș serviciu administrativ. 

— Care sunt reacţiile invitaţilor mei? 

— Încântaţi să călătorească și mai puţin să fie suspectaţi și 
percheziționaţi de Serramanna care-i consideră pe toţi niște 
criminali în devenire. Ascult plângerile și le uit imediat; sardul 
ăsta își face datoria cu vigilență. 

— Uiţi de câine și de leu. 

— Liniștește-te, sunt bine hrăniți și alcătuiesc cea mai bună 
gardă personală pe care o ai. 

— Cum se comportă Rome? 


110 


— Ai jura că e intendentul tău dintotdeauna! Datorită lui, 
gestionarea casei tale e asigurată perfect. Instinctul nu te-a 
înșelat. 

— La fel și Nedjem? 

— Noul tău ministru al agriculturii își ia rolul foarte în serios. 
Timp de două ore pe zi mă asaltează cu întrebări administrative, 
apoi se închide cu consilierii tehnici ai fostului ministru, care îl 
învață meserie... N-o să vadă nici un peisaj în călătoria asta! 

— lar fratele meu mult iubit? 

— Corabia lui Șenar e un palat pe apă. Noul ministru al 
Afacerilor externe primește tot timpul musafiri și promite că 
Egiptul lui Ramses va avea un viitor strălucit. 

— Mă crede un naiv incurabil? 

— Realitatea e mult mai complexă, estimă Ameni; obţinerea 
postului pare să-l fi mulțumit cu adevărat. 

— Și mergi până acolo încât să crezi că Șenar a devenit un 
aliat? 

— În fundul sufletului său, cu siguranţă, nu; dar omul e șiret și 
își vede limitele. Tu ai avut inteligența să-i satisfaci setea de 
putere și să-i permiţi să continue să ocupe un loc fruntaș. Nu va 
dormita oare într-un jilț de notabilitate bogată și adulată? 

— Să te audă zeii! 

— Ar trebui să dormi; mâine o să fie o zi grea: nu mai puţin de 
zece întrevederi și trei recepții. Îţi place patul? 

„O să știu imediat”, gândi regele: căpătâiul, salteaua făcută 
din sculuri de cânepă încrucișate, fixate pe un cadru montat cu 
cepuri și uluci, patru picioare în formă de labe de leu, un opritor 
împodobit cu albăstrele, mandragore și lotuși ca să-i fie somnul 
înmiresmat. 

— Nu lipsesc decât niște perne moi, își dădu cu părerea 
secretarul particular al regelui. 

— Una singură îmi ajunge. 

— Bineînţeles că nu! Uită-te la mizeria asta... 

Ameni înșfăcă perna pusă la capul patului. 

— Se trase înapoi, fără grai. 

Un scorpion negru, deranjat, stătea în poziţie de atac. 


25 


Ramses trebui el însuși să-l liniștească pe Serramanna. Șeful 
gărzii sale private nu înţelegea cum fusese introdus un scorpion 
în camera suveranului. Un interogatoriu amănunţit al servitorilor 
nu duse la nici un rezultat. 

— Nu sunt vinovaţi, constată sardul; trebuie interogat 
intendentul. 

Ramses nu se opuse. 

Rome nu-l aprecia deloc pe Serramanna, dar nu protestă când 
monarhul îi ceru să răspundă la întrebările sardului. 

— Câte persoane sunt autorizate să intre în această cameră? 

— Cinci. În sfârșit... Cinci în mod permanent. 

— Ce înseamnă asta? 

— Uneori, în timpul anumitor escale, angajez unul sau doi 
temporar. 

— Şi la ultima escală? 

— Intr-adevăr, am angajat unul, ca să ducă cearșafurile la 
spălătorie. 

— Care e numele lui? 

— E scris în registrul de salarii. 

— Inutil, spuse regele; omul ăsta și-a dat un nume fals și nu 
ne putem întoarce pentru a încerca să-l găsim. 

— N-am avut știință de practicile astea! tună Serramanna. Îmi 
reduc la zero măsurile mele de securitate. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă Rome nedumerit. 

— Nu e nevoie să știi! Pe viitor, vreau să percheziţionez orice 
persoană care urcă pe corabia Maiestăţii Sale, fie că e vorba de 
un general, un preot sau un măturător! 

Rome se întoarse spre Ramses, care aprobă din cap. 

— Și mesele? 

— Unul dintre bucătari va gusta din farfurii în prezența mea. 

— Cum doriţi. 

Rome ieși din cabina regelui. Furios, Serramanna lovi cu 
pumnul într-o grindă ce emise un geamăt prelung. 

— Scorpionul ăsta nu v-ar fi ucis, Maiestate, își dădu cu 
părerea Serramanna, dar aţi fi avut febră foarte mare. 

— Şi n-aş mai fi putut continua călătoria... Un eșec datorat 
împotrivirii zeilor. Asta era obiectivul urmărit. 


— Acest gen de incidente nu se va mai produce, promise 
sardul. 

— Mă tem că da, din moment ce n-am identificat adevăratul 
vinovat. 

Serramanna rămase mut. 

— Suspectezi pe cineva? întrebă regele. 

— Oamenii sunt uneori nerecunoscători. 

— Vorbește limpede. 

— Acest Rome... Dacă a mințit și a acţionat chiar el? 

— Treaba ta nu constă în a stabili asta? 

— Contaţi pe mine. 

t 

Cu fiecare etapă străbătută, călătoria cuplului regal se 
transforma într-un triumf. Autoritatea lui Ramses și farmecul lui 
Nefertari seduceau căpeteniile provinciilor, pe marii preoti, 
primarii și notabilitățile surprinse de prestanța noului stăpân al 
Egiptului. Ramses nu uita să-și pună în valoare fratele mai mare, 
pe care mulți demnitari îl cunoșteau și a cărui numire în fruntea 
ministerului Afacerilor externe calma neliniștile. Pe de-o parte, 
familia regală rămânea unită, iar cei doi fraţi înaintau mână în 
mână; de cealaltă parte, patriotismul lui Șenar și voinţa lui de 
grandoare erau garanţia permanenţei unei politici de apărare, 
indispensabilă pentru apărarea civilizaţiei de atacurile 
barbarilor. 

La fiecare escală, cuplul regal o omagia pe regina mamă 
Tuya, a cărei simplă prezență impunea emoție și respect. 
Zveltă, tăcută, rămânând retrasă, Tuya întrupa tradiţia și 
continuitatea fără de care domnia fiului ei ar fi părut nelegitimă. 

În apropiere de Abydos, prestigiosul sanctuar al lui Osiris, 
Ramses îl convocă pe prietenul lui, Acha, la prora vasului. 
Oricare ar fi fost ziua sau ora, tânărul diplomat era întotdeauna 
la fel de elegant și de rasat. 

— Îţi place călătoria, Acha? 

— Maiestatea Voastră cucerește inimile și e bine că-i așa. 

— Oare nu există și multă ipocrizie în atitudinea unora și 
altora? 

— Fără îndoială, dar esenţialul nu e că îţi recunosc 
autoritatea? 

— Ce părere ai de numirea lui Șenar? 

— A părut surprinzătoare. 


113 


— Altfel spus, te-a șocat. 

— Nimic nu-mi dă dreptul să critic deciziile Faraonului. 

— Crezi că fratele meu e incompetent? 

— İn împrejurările actuale, diplomaţia e o artă dificilă. 

— Cine ar îndrăzni să sfideze puterea Egiptului? 

— Triumful tău personal în toată ţara nu trebuie să mascheze 
realitatea exterioară. Dușmarnul hitit nu rămâne inactiv; știind că 
nu ești un suveran de paie, va încerca să-și întărească poziţiile 
înainte de a întreprinde, poate, o acțiune mai războinică. 

— Ai cunoștință de fapte precise? 

— Nu e vorba decât de presupuneri. 

— Vezi tu, Acha, Șenar e fratele meu mai mare și un personaj 
reprezentativ, foarte în largul lui în timpul recepţiilor și 
banchetelor. El îi va fermeca pe ambasadorii străini cu 
discursurile lui goale de conţinut și își va face propriul joc. Dar și 
alte distracţii l-ar putea tenta, cum ar fi reaua intenţie și 
complotul. Voința lui afișată de a coopera cu mine și de a fi un 
bun slujitor al statului mi se pare suspectă. De aceea, rolul tău e 
esențial. 

— Ce aștepți de la mine? 

— Vreau să te numesc șeful serviciilor secrete ale Egiptului de 
Sus și de Jos. Ca și în cazul predecesorilor tăi, funcţia va consta 
în aparenţă din conducerea serviciului de curierat diplomatic, 
deci din examinarea documentelor redactate de Șenar. 

— Adică îmi ordoni să-l spionez. 

— Într-adevăr, e una din misiunile tale. 

— Dar oare Șenar nu mă va suspecta? 

— L-am făcut să înţeleagă că nu va dispune de nici un fel de 
libertate de acţiune. Știindu-se supravegheat, va fi mai puţin 
tentat să comită abateri regretabile. 

— Și dacă scapă de vigilenţa mea? 

— Ai prea mult talent, prietene. 

Tt 

Când Ramses zări pământul sacru din Abydos, inima lui se 
strânse. Totul îi amintea de prezența lui Seti. El, omul zeului 
Seth - întruparea puterii cosmosului și asasinul fratelui său 
Osiris, construise un sanctuar măreț pentru a celebra misterele 
zeului mort și înviat. Ramses și Nefertari fuseseră iniţiaţi aici, în 
fiinţa lor fuseseră gravate revelaţia și certitudinea supraviețuirii 
pe care aveau datoria s-o împartă cu poporul lor. 


114 


Pe malurile canalului ce ducea la debarcader nu era nimeni. 
Cu siguranţă că pe acest teritoriu sacru veselia nu se manifesta 
decât în timpul sărbătorii legate de învierea lui Osiris; dar 
indiferența și atmosfera apăsătoare care domneau aici la 
apropierea flotei regale îi uimiră pe călători. 

Cu sabia în mână, Serramanna debarcă primul, urmat imediat 
de garda din preajma Faraonului. 

— Nu-mi place deloc, mormăi sardul. 

Ramses puse piciorul pe debarcader; în depărtare, în spatele 
unui pâlc de salcâmi, se zărea templul lui Osiris. 

— Nu riscați nimic, recomandă Serramanna. Lăsaţi-mă pe 
mine să cercetez împrejurimile. 

Răzvrătiți în Abydos! Regelui nu-i venea să creadă că era 
posibil un asemenea sacrilegiu. 

— Carele, ordonă el. Eu plec în frunte. 

— Maiestate... 

Sardul înţelese că era inutil să insiste. Cum să asiguri 
securitatea unui monarh atât de puţin rezonabil? 

Carul regal parcurse în viteză traseul dintre debarcader și 
incinta templului. Spre marea lui surpriză, prima poartă de 
acces era deschisă. Punând piciorul pe pământ, Ramses 
pătrunse în curtea interioară. 

Fațada templului era acoperită de schele; pe sol, o statuie 
culcată reprezentându-l pe Seti în chip de Osiris. Ici și colo, 
unelte împrăștiate. Nici măcar un singur artizan la lucru. 

Surprins, faraonul intră în sanctuar. Altarele erau goale, nici 
un preot nu recita liturghia. 

Era evident, templul fusese abandonat. 

Ramses ieși și-i vorbi lui Serramanna, rămas nemișcat în prag. 

— Adu-mi imediat aici pe responsabilii șantierului. 

Liniștit, sardul plecă în fugă. 

t 

Mânia lui Ramses urca până la cerul senin din Abydos. 

În marea curte a templului fuseseră adunați preoții, 
funcționarii, artizanii și ritual iștii însărcinați cu întreținerea și 
funcţionarea sanctuarului Cu toţii se înclinară, își îndoiră 
genunchii și atinseră pământul cu nasul, înspăimântați de vocea 
puternică a monarhului care le reproșa lenea și delăsarea. 

Ramses nu admise nici o scuză. Cum se putuse comporta 
personalul din Abydos într-o manieră atât de scandaloasă sub 


115 


pretextul că moartea lui Seti îi împiedicase să ia orice iniţiativă? 
Astfel că dezordinea și inerția puseseră stăpânire pe minţile lor 
cu prima ocazie și nimeni nu se mai gândise la datoria lui. 

Toţi se temeau de sancțiuni aspre, însă tânărul faraon se 
mulțumi să ceară dublarea ofrandelor pentru ka-ul lui Seti. Dădu 
ordin să se creeze o livadă, să se planteze copaci, să se 
aurească ușile, să se continue construcţia templului și să se 
termine statuile, ritualurile să aibă loc în fiecare zi și anunţă că 
va fi construită o luntre pentru celebrarea misterelor lui Osiris. 
Țăranii care lucrau pământurile sanctuarului vor fi scutiţi de 
sarcini, iar templul însuși înzestrat cu numeroase bogății, cu 
condiția să nu mai fie niciodată neglijat în felul acela. 

Marea curte se goli în tăcere. Toţi se bucurară de bunătatea 
regelui și se jurară să nu-i mai provoace niciodată mânia. 

Ușurat, Ramses intră în capela centrală, „cerul” Abydosului, 
acolo unde lumina secretă ardea în întuneric, și se uni cu 
sufletul tatălui său, îmbrățișat de stele, în timp ce luntrea 
soarelui își urma drumul etern. 


26 


Șenar jubila. 

Era limpede, scorpionul introdus în camera lui Ramses dăduse 
greș; iar fratele mai mare al regelui nu credea deloc în planul 
propus de Sary, fostul educator al suveranului, care era orbit de 
ură. Sa slăbească rezistența lui Ramses și să-l priveze de forța 
lui fizică nu era o sarcină ușoară. În aceiași timp, experiența 
dovedea că exista totuși o breșă în măsurile de securitate cele 
mai stricte. 

Șenar jubila pentru că Acha, la finele unui dineu foarte reușit, 
venise să-i aducă o veste fabuloasă. La pupa corăbiei ce plutea 
pe Nil cei doi nu puteau fi auziţi de ultimii convivi care 
abuzaseră de vin. Medicul de la bord îngrijea un înalt funcţionar 
care vomita, captând atenţia petrecăreţilor. 

— Șeful serviciilor secrete... Oare nu visez? 

— Numirea mea e deja făcută. 

— Și ești însărcinat, în egală măsură, să mă spionezi, 
presupun? 

— Exact. 


116 


— În aparență, n-aş avea libertate de mișcare și m-aș mulțumi 
să fiu un personaj monden, fără consistenţă. 

— Chiar asta e dorinţa suveranului. i 

— Să i-o satisfacem, dragul meu Acha! Imi voi juca rolul la 
perfecție. Dacă înțeleg bine, vei deveni principala sursă de 
informații în ceea ce privește politica hitită. 

— Probabil aşa va fi. 

— Alianța noastră îți convine? 

— Mai mult ca oricând. Ramses e un tiran, sunt convins; îi 
disprețuiește pe toți și nu crede decât în el însuși. Vanitatea lui 
va duce ţara la dezastru. 

— Analizele noastre converg în continuare, dar ești hotărât 
să-ți asumi toate riscurile? 

— Poziția mea nu s-a schimbat. 

— De ce îl detești pe Ramses atât? 

— Pentru că e Ramses. 

t 

Situat în mijlocul unui câmp înverzit, Dendera, templul 
frumoasei și surâzătoarei zeițe Hathor, era un imn adus 
armoniei dintre cer și pământ. Sicomorii mari, plantați aproape 
de incintă, umbreau edificiul și anexele acestuia, care 
cuprindeau în primul rând o școală de muzică. In calitate de 
suverană a preoteselor lui Hathor, iniţiate în misterele dansului 
stelelor, Nefertari se bucura de această etapă, în cursul căreia 
spera să mediteze câteva ore în sanctuar. Flota regală, după 
episodul din Abydos, fusese obligată să plece din nou spre sud, 
însă regina ţinea la această escală. 

| se păru că Ramses era îngrijorat. 

— La ce te gândești? 

— La numirea marelui preot al lui Amon. Ameni mi-a dat 
dosarele principalilor candidaţi, dar nici unul nu mă satisface. 

— Ai vorbit cu Tuya? 

— E de aceeași părere cu mine. Sunt oameni pe care Seti i-a 
ținut la distanţă și care încearcă să profite acum de situaţie. 

Nefertari contemplă chipurile lui Hathor desenate în piatră cu 
o graţie de neegalat. Deodată, privirea reginei fu străbătută de 
o lumină stranie. 

— Nefertari... 

Ea nu răspunse, absorbită de o viziune. Ramses îi luă mâna, 
temându-se să nu-l părăsească pentru totdeauna, ridicată la 


117 


ceruri de zeiţa cu chipul blând. Însă regina, ușurată, se ghemui 
la pieptul Faraonului. 

— Eram plecată departe, atât de departe... Un ocean de 
lumină, iar eu ascultam mesajul unei voci cântătoare. 

— Ce spunea? 

— Să nu alegi pe nici unul dintre oamenii propuși. Noi trebuie 
să plecăm în căutarea viitorului preot al lui Amon. 

— Nu am deloc timp. 

— Ascultă lumea de dincolo, nu ea ghidează acţiunile 
faraonului, încă de la nașterea Egiptului? 

Superioara muzicienelor primi cuplul regal, iar cântăreţele îi 
oferiră un concert în grădina templului. Nefertari gustă aceste 
momente minunate, în timp ce Ramses fierbea de nerăbdare; 
trebuia oare să aștepte o altă revelaţie pentru a descoperi un 
nou preot al lui Amon lipsit de ambiţii personale? 

Ramses s-ar fi întors bucuros pe corabie să discute cu Ameni, 
dar nu se putu sustrage de la vizita templului, atelierelor și 
depozitelor. Peste tot domneau ordinea și frumuseţea. 

Pe malul lacului sacru Ramses își uită grijile; liniștea din jur, 
blândeţea straturilor de iriși și albăstrele, procesiunea lentă a 
preoteselor sosind să ia puţină apă pentru ritualul de seară ar fi 
ușurat chiar și sufletul cel mai tulburat. 

Un bătrân aduna buruienile și le vâra într-un sac. Mișcările lui 
erau încete dar precise; punând un genunchi pe pământ, se 
întoarse cu spatele la cuplul regal. Această atitudine 
ireverenţioasă merita pedepsită, însă bătrânul părea atât de 
absorbit de treabă încât regele nu-l deranjă. 

— Florile dumitale sunt admirabile, spuse Nefertari. 

— Le vorbesc cu dragoste, zise omul cu o voce morocănoasă. 
Altfel cresc strâmb. 

— Am constatat și eu fenomenul ăsta. 

— O femeie atât de frumoasă se ocupă de grădinărit? 

— Doar atunci când îmi permite timpul. 

— Sunteţi atât de ocupată? 

— Funcţia mea îmi lasă puţină vreme de odihnă. 

— Sunteţi una dintre superioarele preoteselor? 

— Și asta face parte din atribuţiile mele. 

— Mai aveți și altele? A, scuzaţi-mă... N-am nici un drept să vă 
deranjez cu întrebările. Comunicarea prin intermediul iubirii față 
de flori e un mod minunat de întâlnire fără să fie nevoie să știi 


118 


mai multe. 

Bătrânul se strâmbă de durere. 

— Genunchiul ăsta blestemat... în clipa asta mă chinuie și mi- 
e greu să mă ridic. 

— Ramses îi oferi brațul său grădinarului. 

— Mulţumesc, prinţe... Căci trebuie să fiţi cel puţin prinţ. 

— Marele preot din Dendera vă impune să întreţineţi grădina 
în felul ăsta? 

— El, așa e. 

— Se spune că e sever, bolnav și incapabil să călătorească. 

— Exact. lubiţi și dumneavoastră florile, la fel ca tânăra 
doamnă? 

— Plantarea copacilor e distracţia mea favorită. Aș vrea să mă 
întâlnesc cu marele preot. 

— In ce scop? 

— Pentru că nu a venit la conclavul în cursul căruia colegii lui 
trebuiau să propună numele viitorului mare preot al lui Amon. 

— Și dacă l-aţi lăsa pe acest bătrân slujitor al zeilor să se 
ocupe de florile lui? 

Ramses nu se mai îndoia: marele preot încerca să se ascundă 
sub purtarea unui grădinar. 

— In ciuda genunchiului dureros, mie nu mi se pare incapabil 
să se urce într-o corabie și să se ducă la Theba. 

— Umărul drept nu e într-o stare foarte bună, greutatea anilor 
apasă... 

— Marele preot din Dendera e nemulțumit de soarta lui? 

— Dimpotrivă, Maiestate; dorește doar să fie lăsat să-și 
sfârșească zilele în pace în interiorul acestui templu. 

— Și dacă Faraonul în persoană îi cere să se ducă la conclav 
pentru a împărtăși colegilor din experienţa lui? 

— Dacă Faraonul, deși atât de tânăr, are deja ceva 
experiență, îl va cruța pe un bătrân de asemenea oboseală. Ar 
vrea Ramses să-mi dea bastonul care e pus sub zidul acela? 

Regele se execută. 

— Vedeți bine și Maiestatea Voastră: bătrânul Nebu merge cu 
mare greutate. Cine ar cuteza să-l oblige să iasă din grădina lui? 

— In calitate de mare preot din Dendera, accepţi măcar să-i 
dai un sfat regelui Egiptului? 

— La vârsta mea e preferabil să taci. 

— Nu asta e și părerea înțeleptului Ptah-hotep, ale cărui 


119 


maxime ne instruiesc de pe vremea piramidelor. Cuvântul 
dumitale devine foarte preţios și mi-ar placea să-l ascult. Cine ar 
fi, după dumneata, cel mai calificat să ocupe postul de mare 
preot al lui Amon? 

— Eu mi-am petrecut toată viaţa la Dendera și nu m-am dus 
niciodată la Theba. Problemele ierarhiei nu sunt punctul meu 
forte. Cer iertare Maiestăţii Voastre, dar m-am obișnuit să mă 
culc devreme. 

Tt 

Nefertari și Ramses petrecură o parte din noapte pe terasa 
templului, în compania astronomilor. Pe cerul nopții se revelau 
mii de suflete, ca și stelele veșnice, reunite în jurul celei Polare, 
prin care trece axa ce unește lumea vizibilă de cea invizibilă, 

Apoi, cuplul regal se retrase într-un palat ale cărui ferestre 
dădeau spre câmpie; deși de dimensiuni mici și mobilat într-o 
manieră rustică, el reprezentă paradisul unei scurte nopți 
risipite de cântecul păsărilor. Nefertari adormise în braţele lui 
Ramses împărțind același vis de fericire. 

După ce conduseră ritualurile din zori, luară un mic dejun 
copios și se îmbăiară în bazinul învecinat cu palatul, Ramses și 
Nefertari se pregătiră de plecare. Deodată, Ramses se desprinse 
de procesiune și se duse în grădina din apropierea lacului sacru. 

Nebu era îngenuncheat și examina cultura de filimică și de 
nemțţișori de câmp. 

— O apreciezi pe regină, Nebu? 

— Ce răspuns așteptați, Maiestate? Ea e însăși frumuseţea și 
inteligenţa. 

— Prin urmare, gândurile ei nu ţi se vor părea vane. 

— Și care sunt ele? 

— Îmi pare rău că trebuie să-ţi tulbur liniștea, dar trebuie să 
te iau cu mine la Theba. Asta dorește regina. 

— In ce scop, Maiestate? 

— Să te numesc mare preot în Karnak. 


27 


Atunci când flota regală ilumină apele Nilului, acostând la 
debarcaderul templului din Karnak, întreaga Thebă era deja în 
fierbere. Ce însemna întoarcerea neprevăzută a lui Ramses? 


120 


Zvonurile cele mai contradictorii se răspândiră cu viteza 
fulgerului. Pentru unii, regele voia să suprime clerul lui Amon și 
să reducă orașul la rangul de târg provincial; pentru alţii, el se 
îmbolnăvise în timpul călătoriei și venise să zacă la palat, în cea 
mai deplină liniște. Oare ascensiunea tânărului faraon nu fusese 
prea rapidă? Cerul îi pedepsea excesele. 

Raia, spionul sirian aflat în solda hitiţilor, se plictisea. Pentru 
prima oară, nu dispunea de nici o informaţie serioasă. Totuși, 
graţie reţelei de negustori, atât ambulanți, cât și sedentari, 
instalați de-a lungul fluviului în principalele așezări, putea să 
urmărească, fără să părăsească Theba, deplasările regelui și să 
cunoască rapid deciziile lui. 

Nu cunoștea motivul întoarcerii precipitate a lui Ramses în 
capitala sudului. Așa cum era de așteptat, regele se oprise la 
Abydos, dar, în loc să-și continue drumul spre nord, făcuse cale- 
ntoarsă și se oprise câteva ore în Dendera. 

Ramses părea imprevizibil. Acţiona repede, fără să facă nici o 
confidenţă consilierilor ale căror vorbărie și indiscreţie ar fi ajuns 
la urechile sirianului. Raia turba de furie; tânărul monarh se 
dovedea un adversar de anvergură, imposibil de controlat. 
Șenar trebuia să facă dovadă de mult talent pentru a utiliza cât 
mai bine armele de care dispunea. In cazul unui conflict pe faţă, 
exista riscul ca Ramses să se arate mult mai periculos decât își 
imaginase; așa că pasivitatea nu era o soluţie. Raia trebuia să 
acţioneze repede și în forță pentru a-i elimina din rețea pe cei 
incapabili sau apatici. 

t 

Purtând pe cap coroana albastră, îmbrăcat cu o robă din 
pânză de in plisată, cu sceptrul în mâna dreaptă, Ramses era 
maiestatea însăși. Când intră în sala templului în care se 
adunaseră membrii conclavului, discuţiile încetară. 

— Aveţi să-mi propuneţi vreun nume? 

— Maiestate, declară marele preot din Heliopolis, încă mai 
deliberăm. 

— Deliberările voastre s-au terminat. lată-l pe marele preot al 
lui Amon. 

Sprijinit în baston, Nebu își făcu intrarea în sala conclavului. 

— Nebu! exclamă marea preoteasă din Sais. Te credeam 
bolnav și incapabil să te deplasezi! 

— Așa e, dar Ramses a făcut un miracol. 


— La vârsta ta, protestă al doilea profet al lui Amon, nu aveai 
de gând să te retragi în liniște? Gestionarea Karnakului și 
Luxorului reprezintă o sarcină zdrobitoare! 

— Ai dreptate, dar cine s-ar putea opune voinței regelui? 

— Decretul meu e deja gravat în piatră, mărturisi Ramses; 
mai multe stele vor proclama numirea lui Nebu. Cine dintre voi îl 
consideră nedemn să ocupe această înaltă funcţie? 

Nimeni nu protestă 

Ramses îi dădu lui Nebu un inel de aur și un baston din 
electrum, un aliaj de aur și argint, simbolurile puterii sale. 

— De-acum înainte ești marele preot al lui Amon, ale cărui 
bogății și grânare se află sub pecetea ta. În calitate de superior 
al templului și domeniilor acestuia, fii scrupulos, cinstit și 
vigilent. Nu lucra pentru tine însuţi, ci pentru a spori Ka-ul 
divinității. Amon sondează sufletele și pătrunde inimile, el 
cunoaște ce se ascunde în fiecare ființă. Dacă e mulţumit de 
tine, te va menţine în fruntea ierarhiei și îţi va da viaţă lungă și 
o bătrânețe fericită. Te angajezi prin jurământ să respecţi legea 
lui Maat și să-ţi îndeplinești datoria? 

— Pe viaţa Faraonului, mă angajez, declară Nebu și se înclină 
în faţa lui Ramses. 

t 

Al doilea și al treilea profet al lui Amon erau furioși și abătuți. 
Nu numai că Ramses instalase în fruntea clerului lor un bătrân 
care-i va da ascultare orbește, dar, mai mult, numise un 
necunoscut, Bakhen, în funcţia celui de-al patrulea profet! Acest 
devotat al regelui îl va supraveghea pe bătrân și va fi adevăratul 
stăpân al Karnakului, a cărui independenţă părea pierdută 
pentru mulţi ani de-acum înainte. 

Cei doi demnitari nu mai aveau nici o speranţă să guverneze 
într-o zi cel mai bogat domeniu al Egiptului. Prinși între Nebu și 
Bakhen, vor fi, mai curând sau mai târziu, constrânși să 
demisioneze, sacrificându-și singuri carierele. Descumpăniţi, își 
căutau un aliat. Le veni în minte numele lui Șenar, dar fratele 
regelui, devenind unul dintre miniștrii lui, nu se aliase oare cu 
el? 

De vreme ce nu avea nimic de pierdut, cel de-al doilea profet 
se întâlni cu Șenar în numele tuturor preoților ostili hotărârii lui 
Ramses. Fu primit pe malul unui eleșteu cu pești, la umbra unui 
acoperiș larg, ce se întindea între doi stâlpi. Un servitor le aduse 


122 


suc de roșcove și se făcu nevăzut. Șenar rulă papirusul pe care-l 
studiase până atunci. 

— Chipul dumitale îmi e cunoscut... 

— Numele meu e Doki și sunt al doilea profet ai lui Amon. 

Personajul nu-i displăcu lui Șenar. Mic de statură, cu capul 
ras, fruntea îngustă, ochii de culoarea alunei, avea un nas și o 
bărbie alungite și agresive ce evocau botul unui crocodil. 

— Cum ți-aș putea fi de folos? 

— Mă veţi judeca probabil ca fiind inabil, dar nu sunt obișnuit 
cu protocolul și cu formulele de politeţe. 

— Să trecem peste asta. 

— Un bătrân, Nebu, a fost numit mare preot, primul profet al 
lui Amon. 

— În calitate de al doilea profet, ai fi fost îndreptăţit să obţii 
acest post, nu-i așa? 

— Răposatul mare preot nu mi-a ascuns asta, însă regele m-a 
ignorat. 

— E periculos să-i critici hotărârile. 

— Nebu e incapabil să conducă Karnakul. 

— Bakhen, prietenul fratelui meu, va fi stăpânul lui ocult. 

— lertaţi-mi întrebarea, dar aprobaţi asemenea dispoziții? 

— E vorba de voinţa Faraonului care devine realitate. 

Doki era dezamăgit; Șenar se aliniase sub steagul lui Ramses. 
Preotul se ridică. 

— Nu vă mai rețin. 

— Un moment... Dumneata refuzi să accepţi faptul împlinit. 

— Regele dorește să micșoreze puterea clerului lui Amon. 

— Ai mijloacele de a te opune? 

— Nu sunt singur. 

— Pe cine reprezinţi? 

— O bună parte a ierarhiei și majoritatea preoţilor. 

— Ai un plan de acţiune? 

— Șenar, înălţimea voastră! Noi nu avem intenţia să devenim 
niște răzvrătiți! 

— Ești lipsit de vlagă, Doki, și nici măcar nu știi ce vrei. 

— Am nevoie de ajutor. 

— Fă mai întâi dovada. 

— Dar cum... 

— E treaba ta să afli cum. 

— Nu sunt decât un preot, un... 


123 


— Ori ești un ambițios, ori un incapabil. Dacă examinarea 
propriei amărăciuni e singura dumitale activitate, nu mă 
interesezi. 

— Și dacă reușesc să-i discreditez pe oamenii Faraonului? 

— Reușește mai întâi și vom vedea. Şi, bineînţeles, 
întrevederea asta n-a avut loc niciodată. 

Pentru Doki renăștea speranţa. Părăsea vila lui Șenar 
construind un eșafodaj de planuri irealizabile; însă căutarea 
avea să atragă după sine inspiraţia. 

Șenar era sceptic. Individului nu-i lipseau calităţile, dar i se 
părea  șovăitor și prea influențabil. Speriat de propria 
îndrăzneală, va renunţa fără îndoială să-l înfrunte pe Ramses. 
Cu toate astea, un eventual aliat nu era de neglijat; așa că 
adoptase strategia potrivită pentru a cunoaște adevărata fire a 
celui de-al doilea profet al lui Amon. 

Tt 

Ramses, Moise şi Bakhen vizitau şantierul unde lucrau 
meșteșugarii la construirea uriașei săli cu coloane visată de Seti 
și pe care fiul său avea s-o realizeze. Livrarea blocurilor de 
piatră nu suferea amânare, coordonarea grupurilor de lucrători, 
împărțiți pe meserii, se făcea fără ciocniri de interese, coloanele 
de piatră, simbolizând papirusul ivit din oceanul primordial, se 
ridicau una după alta. 

— Eşti satisfăcut de echipele tale? îl întrebă Ramses pe Moise. 

— Sary nu e ușor de manipulat, dar cred că l-am dat pe 
brazdă. 

— Ce vină îi găsești? 

— Îi tratează pe muncitori cu un dispreţ inacceptabil și 
încearcă să le reducă rațiile ca să se îmbogăţească. 

— Să-l trimitem în fața unui tribunal. 

— Nu e necesar, își dădu cu părerea evreul, amuzat; prefer 
să-l am la mână. Dacă își dă în petic, mă ocup eu însumi de el. 

— Dacă îl zgâlţâi prea tare, o să depună plângere. 

— Fiţi liniștit, Maiestate: Sary e un laş. 

— Dar n-a fost educatorul vostru? întrebă Bakhen. 

— Ba da, răspunse Ramses, și un preceptor competent, însă 
un soi de nebunie a pus stăpânire pe el; ţinând cont de 
ticăloșiile lui, oricare altul în locul meu l-ar fi trimis în închisorile 
din oaze. Sper ca munca să-i permită să-și recapete raţiunea. 

— Primele rezultate nu sunt deloc încurajatoare, se plânse 


124 


Moise. 

— Perseverenţa ta va reuși... dar nu aici. Peste câteva zile 
plecăm spre nord, iar tu vii cu noi. 

Evreul păru contrariat. 

— Dar sala cu coloane nu e terminată! 

— Îi încredinţez sarcina asta lui Bakhen, cel de-al patrulea 
profet al lui Amon, căruia îi vei da sfaturile și instrucţiunile 
necesare. El va termina lucrarea la termen și se va ocupa și de 
lărgirea templului din Luxor. Ce minune în ziua în care curtea cu 
coloși, pilonul și obeliscurile vor vedea lumina zilei! Lucrările 
trebuie să avanseze repede, Bakhen; poate că destinul mi-a 
rezervat o viaţă scurtă și vreau să apuc să inaugurez aceste 
splendori. 

— Încrederea voastră mă onorează, Maiestate. 

— Eu nu numesc oameni de paie, Bakhen. Bătrânul Nebu își 
va îndeplini funcţia, așa cum vei face și tu; lui îi revine 
gestionarea Karnakului, iar ţie cea a șantierelor. Și unul, și 
celălalt aveţi datoria să mă alertaţi în caz de dificultate. Pune-te 
pe treabă și nu te mai gândi la altceva. 

Faraonul și Moise ieșiră din șantier, apucând-o pe o alee 
mărginită de tamaris, ce ducea la sanctuarul zeiței Maat, Legea, 
adevărul și justiţia. 

— Îmi place să mă reculeg în locul ăsta, mărturisi regele; aici, 
mintea mi se liniștește, iar viziunea devine mai clară. Ce noroc 
au preoţii, de vreme ce uită până și de ei înșiși! In fiecare piatră 
a templului e perceptibil sufletul zeilor, în fiecare capelă e 
revelat mesajul lor. 

— De ce mă obligi să plec din Karnak? g 

— Ne aşteaptă o aventură formidabilă, Moise. ți mai 
amintești când discutam de adevărata putere cu Acha, Ameni și 
Setau? Eram convins că numai Faraonul dispune de ea. Mă 
atrăgea, așa cum flacăra atrage insectele, și aș fi fost ars dacă 
tatăl meu nu m-ar fi pregătit s-o trăiesc. Chiar și atunci când mă 
odihnesc, o forță vorbește în mine, îmi cere să construiesc. 

— Ce proiect ai mai născocit? 

— E realmente gigantic și nu îndrăznesc încă să-ţi vorbesc 
despre el; o să mă mai gândesc în timpul călătoriei. Dacă e 
posibil să-l duc până la capăt, vei fi direct implicat. 

— Mărturisesc că mă surprinzi. 

— De ce? 


— Eram convins că regele își uită prietenii și că nu se mai 
îngrijește decât de curteni, de interesele statului și de 
imperativele puterii. 

— M-ai judecat prost, Moise. 

— O să te schimbi, Ramses? 

— Un om se schimbă în funcţie de țelul pe care dorește să-l 
atingă; al meu e măreţia ţării și așa va rămâne. 


28 


Sary, fostul educator al lui Ramses, nu se putea linişti deloc. 
să fie redus la condiţia de conducător al unei mizerabile echipe 
de cărămidari, el, care educase elita regatului! Și pe deasupra, 
acest Moise care-l ameninţa întruna, profitând de forța lui fizică! 
Zi după zi, suporta din ce în ce mai greu umilinţele și batjocurile. 
Încercase să-i asmută pe muncitori împotriva evreului, însă 
popularitatea acestuia era așa de mare încât criticile lui nu 
avură nici un ecou. 

Moise nu era decât un executant. Trebuia să lovească mai 
sus, să se răzbune pe cel care îl aruncase în nenorocire și 
deznădejde. 

— Îți înțeleg ura, admise Dolenta, soţia lui și sora lui Ramses, 
culcată pe perne. Dar soluţia pe care o propui mi se pare 
înfricoșătoare, atât de înfricoșătoare... 

— Ce riscăm? 

— Mi-e frică, dragul meu. Tipul ăsta de acţiune se poate 
întoarce împotriva autorilor ei. 

— Chiar și așa! Eşti uitată, dispreţuită, iar eu sunt obiectul 
unor maltratări groaznice! Cum să mai continuăm în felul ăsta? 

— Înţeleg, Sary, înţeleg... Dar să ajungem până acolo... 

— Mergi cu mine sau mă duc singur? 

— Sunt soţia ta. 

El o ajută să se ridice. 

— Te-ai gândit bine? 

— Mă gândesc numai la asta de mai bine de o lună. 

— Și dacă... suntem denunţaţi? 

— Nu există nici un risc. 

— Cum poți să fii atât de sigur? 

— Mi-am luat toate precauţiile. 


126 


— Și sunt suficiente? 

— Ai cuvântul meu. 

— Nu e posibil să evităm... 

— Nu, Dolenta. Hotărăște-te. 

— Să mergem. 

Cuplul, îmbrăcat modest, porni pe jos și o apucă pe o străduţă 
ce ducea într-un cartier popular al Thebei, în care trăiau mulți 
străini. Speriată, sora lui Ramses mergea sprijinindu-se de soțul 
ei, ezitând asupra drumului ce trebuia urmat. 

— Ne-am rătăcit, Sary? 

— Sigur că nu. 

— Mai e mult de mers? 

— Incă două corpuri de case. 

Lumea îi privea insistent, îi considera poate niște intruși, însă 
Sary mergea mai departe, cu obstinaţie, deși soția lui tremura 
din ce în ce mai tare. 

— Poftim, am ajuns. 

Sary bătu într-o poartă joasă, vopsită în roșu, sub care se 
vedea strivit cadavrul unui scorpion. O bătrână le deschise, iar 
cuplul cobori o scară de lemn ce ducea într-un fel de grotă 
umedă unde ardeau douăsprezece lămpi cu ulei. 

— Vine, anunţă bătrâna. Așezaţi-vă pe scăunele. 

Dolenta preferă să rămână în picioare, într-atât o înspăimânta 
locul acela. Magia neagră era interzisă în Egipt, dar anumiţi 
practicieni nu ezitau să-și ofere serviciile la prețuri exorbitante. 

Libanezul, gras și slugarnic, se îndreptă cu pași mici spre 
clienţii săi. 

— Totul e pregătit, anunţă el, aveţi ce trebuie? 

Sary vărsă în mâna dreaptă a magicianului conţinutul unui 
săculeț de piele: douăsprezece turcoaze de o puritate perfectă. 

— Obiectul pe care l-aţi cumpărat se găsește în fundul grotei; 
alături, veţi găsi o șiră de pește și cu ea veți scrie numele 
personajului pe care doriţi să-l vrăjiţi. Pe urmă, spargeţi obiectul 
și persoana se va îmbolnăvi. 

In timpul discursului magicianului, Dolenta își acoperise faţa 
cu un șal. În clipa în care rămase singură cu soţul ei, îl prinse pe 
acesta de mâini. 

— Să mergem, e prea groaznic! 

— Puțin curaj, aproape am terminat. 

— Ramses e fratele meu! 


— Te înșeli, a devenit cel mai rău dușman al nostru. Trebuie 
să acţionăm, fără teamă și fără remușcări. Nu riscăm nimic, nici 
măcar n-o să știe de unde vine atacul. 

— Poate s-ar putea... 

— Nu mai e vreme să dăm înapoi, Dolenta. 

În fundul grotei, pe un fel de altar acoperit de semne bizare 
reprezentând animale monstruoase și spirite malefice, se 
găseau o placă de calcar foarte subţire și o șiră de pește, lungă, 
groasă și ascuţită. Placa era plină de pete maro. Fără îndoială că 
magicianul o înmuiase în sânge de șarpe pentru a-i mări puterea 
nocivă. 

Sary luă șira de pește și începu să graveze cu hieroglife 
numele lui Ramses. înspăimântată, soţia lui închise ochii. 

— E rândul tău, ordonă el. 

— Nu, nu pot! 

— Dacă vraja nu e făcută de un cuplu, nu are nici un efect. 

— Nu vreau să-l ucid pe Ramses! 

— N-o să moară, magicianul mi-a promis asta. Boala îl va 
împiedica să domnească, Șenar va deveni regent, iar noi ne 
întoarcem în Memphis. 

— Nu pot... 

Sary puse șira de pește în mâna dreaptă a soţiei lui și o făcu 
să strângă degetele. 

— Scrie numele lui Ramses. 

Cum mâna ei tremura, o ajută în continuare. Trasate 
neîndemânatic, hieroglifele compuseră numele regelui. 

Nu mai rămânea decât să spargă placa fină de calcar. 

Sary o apucă, iar Dolenta își acoperi din nou faţa. Refuza să 
fie martor la această oroare. 

În ciuda efortului depus, Sary nu reușea să ducă treaba la bun 
sfârșit. Placa rezista, părea la fel de solidă ca o bucată de granit. 
lritat, Sary luă una din pietrele presărate pe podeaua peșterii și 
încercă să spargă calcarul vrăjit, dar nu reuși nici măcar să-l 
ciobească. 

— Nu înţeleg... Placa asta e subțire, atât de subțire! 

— Ramses e protejat! strigă Dolenta. Nimeni nu-l poate 
atinge, nici măcar un magician! Să plecăm, repede, să plecăm! 

t 

Cuplul rătăcea pe străduțele cartierului popular; pradă unei 

panici care-i răscolea stomacul, Sary nu mai găsea drumul. 


128 


Porţile se închideau la apropierea lor, privirile îi spionau din 
spatele obloanelor  întredeschise. Deși era cald, Dolenta 
continua să-și ascundă chipul sub șal. 

Un om slab, cu un profil de pasăre de pradă, îi abordă. Ochii 
lui verzi luceau neliniștitor, 

— V-aţi rătăcit? 

— Nu, răspunse Sary, dă-te la o parte. 

— Nu sunt duşmanul vostru, aş putea să vă ajut. 

— Ne descurcăm. 

— In cartierul ăsta poţi să ai parte de întâlniri nepotrivite. 

— O să știm să ne apărăm. 

— N-aveţi nici o șansă în faţa unei bande înarmate. Prin 
locurile astea, un om care posedă pietre preţioase reprezintă o 
pradă tentantă. 

— Noi nu avem așa ceva. 

— Nu l-aţi plătit pe magul libanez cu turcoaze? 

Dolenta se lipi de soțul ei. 

— Minciuni, doar minciuni. 

— Sunteţi imprudenti, și unul, și celălalt; nu aţi uitat cumva... 
asta? 

Bărbatul le arătă placa subţire de calcar ce purta înscris 
numele lui Ramses. 

Dolenta leșină și se prăbuși în braţele soțului ei. 

— Orice act de magie neagră împotriva Faraonului se 
pedepsește cu moartea, nu știaţi asta? N-am intenţia să vă 
denuntț, fiți siguri 

— Ce... ce dorești? 

— Să vă ajut, v-am mai spus. Intraţi în casă, la stânga; soția 
dumneavoastră trebuie să bea ceva. 

Locuinţa, cu podeaua din pământ bătătorit, era modestă, însă 
curată. O tânără blondă, corpolentă, îl ajută pe Sary s-o întindă 
pe Dolenta pe o banchetă de lemn acoperită cu o rogojină și îi 
dădu puţină apă. 

— Numele meu e Ofir, spuse bărbatul cel slab, și iat-o pe Lita, 
descendenta lui Akhenaton și moștenitoarea legitimă a tronului 


Egiptului. 
Sary rămăsese fără grai. Dolenta își recăpăta încet cunoștința. 
— Glumiţi...? 


— Ăsta e adevărul. 
Sary se întoarse spre femeia blondă. 


129 


— Omul ăsta minte? 

Lita clătină din cap, negând, se depărtă și se așeză într-un 
colț al încăperii, indiferentă la ceea ce se petrecea. 

— Nu vă miraţi, îi recomandă Ofir lui Sary. A suferit atâta 
încât revenirea la viaţă va fi lungă și dificilă. 

— Dar... ce i s-a întâmplat? 

— A fost amenințată cu moartea, bătută, închisă, a fost 
obligată să-și renege credinţa în Aton, zeul unic, i s-a poruncit 
să-și uite numele și părinţii, s-a încercat să i se distrugă sufletul. 
Dacă n-aș fi intervenit, n-ar mai fi fost decât o biată nebună. 

— De ce o ajuţi? 

— Pentru că familia mea a fost persecutată, ca și a ei. Nu mai 
avem decât o singură rațiune de a trăi: răzbunarea. O răzbunare 
care-i va da puterea Litei și-i va alunga pe zeii falși din Egipt. 

— Dar Ramses nu e răspunzător pentru nenorocirea voastră! 

— Ba sigur că da. El aparţine unei dinastii blestemate care 
înșală poporul și îl tiranizează. 

— Cum reușiţi să supraviețuiţi? 

— Partizanii lui Aton ne ascund și ne hrănesc, în speranța că 
ne va asculta rugăciunile. 

— Sunt încă mulți? 

— Mai mulţi decât vă imaginaţi, însă reduși la tăcere. Chiar 
dacă rămânem numai eu și cu Lita, și tot vom continua să 
luptăm. 

— Epoca asta e apusă, protestă sora lui Ramses. Ura de care 
vorbești nu vă privește decât pe voi. 

— Eroare, obiectă Ofir; în prezent, sunteți aliaţii mei. 

— Să plecăm din casa asta, Sary; oamenii ăștia sunt niște 
smintiţi. 

— Știu cine sunteţi, mărturisi Ofir. 

— Nu e adevărat! 

— Sunteţi Dolenta, sora lui Ramses; acest om este soțul 
vostru, Sary, fostul educator al Faraonului. Amândoi sunteți 
victimele cruzimii lui și doriţi să vă răzbunați. 

— E treaba noastră. 

— Am placa de calcar vrăjită pe care aţi folosit-o. Dacă o 
depun la biroul vizirului și depun mărturie împotriva voastră... 

— Asta e șantaj! 

— Să devenim aliaţi și ameninţarea va dispărea. 

— Care o să fie folosul nostru? 


130 


— Utilizarea magiei împotriva lui Ramses e o idee bună, dar 
nu sunteţi niște specialiști. Vraja pe care aţi ales-o ar putea 
îmbolnăvi un simplu muritor, dar nu și un rege. Faraonul, din 
momentul încoronării, beneficiază de protecţie divină. Aceasta 
formează un halou în jurul persoanei sale. Va trebui să-l 
distrugem. Eu și cu Lita suntem capabili de asta. 

— Ce anume cereţi în schimb? 

— Un culcuș, hrană și un loc discret pentru a stabili contacte. 

Dolenta se apropie de Sary. 

— Nu-l asculta. E periculos și o să ne facă rău. 

Sary se adresă magului. 

— Ne-am înţeles. Suntem aliaţi. 


29 


Ramses aprinse lămpile cu ulei ce luminau naosul din Karnak, 
partea cea mai ascunsă a templului, în care doar el și 
înlocuitorul lui în caz de absenţă, marele preot, aveau dreptul să 
intre. Întunericul se risipi; apăru Sfânta sfintelor, o capelă din 
granit roz conţinând imaginea terestră a lui Amon, „ascunsul”, a 
cărui formă adevărată nu avea s-o cunoască niciodată o ființă 
umană. Pastilele de tămâie se consumau încet, înmiresmând 
acest loc sacru în care energia divină se manifesta în invizibil, ca 
și în vizibil. 

Regele rupse sigiliul de argilă aplicat pe naos, trase zăvorul și 
deschise ușile relicvariului. 

— Trezește-te în pace, forță a originii care creezi în fiece clipă. 
Recunoaște-mă, sunt fiul tău, inima mea te iubește, eu vin să 
mă împărtășesc din sfaturile tale pentru a împlini ceea ce îţi va 
fi util. Trezește-te în pace și strălucește asupra acestui pământ 
care nu viețuiește decât prin iubirea ta. Prin energia care emană 
din tine, învie tot ce există. 

Regele lumină statuia divină, scoase fâșiile din pânză de in 
colorate care o acopereau, o purifică cu apă din lacul sacru, o 
unse cu alifii și o înveli cu fâșii noi din material pur. Apoi, 
născându-le prin vocea lui, îi prezentă ofrandele pe care preoţii, 
în aceeași clipă le depuseră pe numeroasele altare ale 
templului. Același ritual era îndeplinit în fiecare dimineaţă în 
toate sanctuarele din Egipt. 


131 


Veni rândul ofrandei supreme, aceea a lui Maat, nemuritoarea 
Lege a vieții. 

— Tu trăieşti prin ea, îi spuse regele divinității, ea te 
înviorează prin parfumul ei, te hrănește cu roua ei; ochii tăi sunt 
Legea, fiinţa ta întreagă este Legea. 

Faraonul îmbrăţișă fratern Forţa, închise ușile naosului, trase 
zăvorul și puse un sigiliu de argilă. Mâine, marele preot Nebu va 
repeta aceleași gesturi în numele lui. 

Când Ramses ieși din naos, întregul templu se trezise. Preoţii 
luau de pe altare partea din hrana purificată ce revenea 
oamenilor, pâinea și prăjiturile ieșeau din brutăriile din Karnak, 
măcelarii pregăteau carnea pentru masa de prânz, meșteșugarii 
începeau lucrul, grădinarii împodobeau capelele cu flori. Ziua se 
anunţa liniștită și fericită. 

t 

Precedat de carul lui Serramanna, cel al lui Ramses se 
îndrepta spre Valea Regilor. În ciuda orei matinale, căldura era 
deja toridă. Deşi se temea de dogoarea din vale, Nefertari era 
senină. O pânză udă pe ceafă și un parasol îi permiteau să 
suporte încercarea. 

Înainte de a pleca din nou spre nord, Ramses voia să revadă 
mormântul tatălui său și să se reculeagă în fața sarcofagului al 
cărui nume egiptean, „stăpânul vieţii”, indica funcţia în misterul 
încăperii de aur, sufletul lui Seti nu înceta să se regenereze. 

Cele două care se opriră în faţa intrării strâmte în Vale. 
Ramses o ajută pe Nefertari să coboare, în timp ce Serramanna, 
cu toată prezența poliţiei, inspectă împrejurimile. Nici măcar aici 
nu era liniștit. Sardul îi privi insistent pe polițiștii care păzeau 
accesul și nu constată nimic anormal în comportamentul lor. 

Spre surprinderea lui Nefertari, Ramses nu porni pe poteca ce 
ducea la locul de veci al lui Seti și al strămoșului său, primul 
Ramses, amândoi odihnind unul lângă altul, ci merse spre 
dreapta, în direcția unui șantier. Muncitorii spărgeau stânca, iar 
așchiile desprinse erau adunate în niște coșuri mici. 

Pe unul din blocurile lustruite și aliniate, un maistru al 
confreriei din Deir ei-Medineh derulase un papirus. Se înclină în 
faţa cuplului regal. 

— lată amplasamentul mormântului meu, îi mărturisi Ramses 
lui Nefertari. 

— Te-ai gândit deja la momentul acela... 


— Din primul an de domnie, un faraon trebuie să conceapă 
planul lăcașului său pentru eternitate și să înceapă lucrările. 

Umbra de tristețe din privirea lui Nefertari se risipi. 

— Moartea e tovarășul nostru de fiece clipă, ai dreptate; dacă 
știm să-l pregătim, va fi zâmbitor. 

— i se pare potrivit locul ăsta? 

Regina se întoarse încet de jur împrejur, de parcă ar fi luat în 
stăpânire spaţiul și ar fi scrutat roca și profunzimile pământului. 
Apoi rămase nemișcată, cu ochii închiși. 

— Aici se va odihni trupul tău, prezise ea. 

Ramses o strânse în brațe. 

— Chiar dacă Legea îţi impune să te afli în Valea Reginelor, nu 
ne vom despărți niciodată. lar eu voi face din lăcașul tău pentru 
eternitate cel mai frumos creat vreodată pe pământul nostru 
iubit de zei. Generaţiile următoare îi vor păstra memoria și îi vor 
cânta frumuseţea în veșnicie. 

Puterea Văii și gravitatea momentului uniră cuplul regal 
printr-o nouă legătură căreia tăietorii în piatră, pietrarii și 
maistrul îi simţiră intensitatea luminoasă. În spatele unei femei 
și a unui bărbat îndrăgostiţi se manifesta prezenţa unui faraon și 
a unei mari soţii regale a căror viaţă și moarte erau marcate de 
pecetea eternității. 

Lucrul se întrerupse, uneltele tăcură. Fiecare meșteșugar 
avea conștiința de a fi participat la misterul celor două ființe a 
căror sarcină era să domnească, astfel încât cerul să se afle 
deasupra, iar pământul să fie în sărbătoare. Fără ei, Nilul va 
înceta să curgă, peștii nu vor mai sări în undele lui, păsările nu 
vor mai zbura în azur, omenirea va fi lipsită de suflul de viață. 

Ramses și Nefertari se îndepărtară unul de celălalt, fără ca 
privirile lor să se separe. Urmau să pătrundă pe poarta 
adevăratei căsătorii. 

Lucrătorii reîncepură să sape în piatră, iar regele se apropie 
de maistru. 

— Arată-mi planul pe care l-ai conceput. 

Regele examină desenul. 

— Să lungești primul culoar, să faci o primă sală susţinută de 
patru stâlpi, să pătrunzi mai mult în rocă și să deschizi astfel 
sala lui Maat. 

Luând pensula oferită de maistru, regele rectifică linia trasată 
cu cerneală roșie și preciză dimensiunile pe care le dorea. 


133 


— Plecând din sala lui Maat, te întorci în unghi drept; un pasaj 
îngust și scurt va conduce în încăperea de aur cu opt stâlpi, în 
centrul căreia va fi depus sarcofagul. Mai multe capele, 
destinate să primească accesoriile funerare, vor comunica cu 
ea. Ce părere ai? 

— Nu există nici un obstacol tehnic, Maiestate. 

— Dacă apar dificultăţi în timpul lucrului, vreau să fiu imediat 
anunţat. 

— Datoria mea e să le rezolv. 

Cuplul regal și escorta ieșiră din Valea Regilor și porniră din 
nou în direcția Nilului. Cum regele nu-i indicase lui Serramanna 
destinaţia, acesta cerceta în permanenţă culmile colinelor. 
Asigurarea securității lui Ramses era o continuă încercare, într- 
atât de indiferent faţă de pericol era tânărul monarh. Tot 
jucându-se cu norocul, avea să piardă până la urmă. 

Ajuns la înălțimea culturilor, carul regal o apucă spre dreapta, 
trecu prin fața necropolei nobililor și a templului funerar al lui 
Thutmosis al Ill-lea, un ilustru faraon care reușise să impună 
pacea în Asia și să facă să strălucească civilizația egipteană în 
tot Orientul Apropiat și chiar și mai departe. 

Ramses se opri într-un loc nepopulat, la limita deșertului și a 
câmpiei, nu departe de satul constructorilor. Serramanna își 
desfășură imediat oamenii, temându-se de un agresor ascuns în 
lanul de grâu. 

— Ce părere ai de locul ăsta, Nefertari? 

Elegantă, aeriană, regina își scosese sandalele pentru a 
percepe mai bine energia pământului. Picioarele ei goale 
atingeau ușor nisipul fierbinte, merse de la dreapta la stânga, 
reveni pe același traseu, se așeză pe o piatră plată, la umbra 
unui palmier. 

— Puterea se găsește aici, aceeași putere care locuiește în 
inima ta. 

Ramses îngenunche și masă ușor picioarele delicate ale 
reginei. 

— leri, mărturisi ea, am încercat un sentiment straniu, 
aproape înspăimântător. 

— Poţi să-l descrii? 

— Te găseai în interiorul unei pietre alungite și erai protejat 
de ea; cineva încerca s-o spargă pentru a scăpa de această 
protecţie și pentru a te distruge. 


134 


— A reușit? 

— Spiritul meu a luptat cu această forță tenebroasă și a 
respins-o. Piatra a rămas intactă. 

— Un vis urât? 

— Nu, eram trează și această imagine mi-a trecut prin minte 
ca o realitate depărtată, însă prezentă, atât de prezentă... 

— Și tulburarea s-a risipit? 

— Nu, nu de tot. A mai rămas o neliniște, ca și cum un 
dușman s-ar fi ascuns în umbră, cu neputinţă de atins, dorind 
să-ţi facă rău, 

— Am mulţi dușmani, Nefertari, dar e de mirare? Pentru ca să 
mă învingă, nu vor ezita să folosească armele cele mai josnice. 
Ori stau pe loc și le aștept loviturile, ori merg mai departe fără 
să-mi fac griji. Am decis să merg mai departe. 

— Deci, datoria mea e să te protejez. 

— Serramanna se ocupă de asta. 

— El respinge atacurile vizibile, dar cum ar putea să te apere 
de cele invizibile? Ăsta e rolul meu, Ramses; prin iubirea mea 
am să-ţi înconjur sufletul cu un zid pe care demonii nu-l pot 
străpunge. Dar mai trebuie ceva... 

— La ce te gândești? 

— La o ființă care nu există încă și care îţi va apăra numele și 
viaţa. 

— Se va naște aici, pe acest pământ pe care l-ai călcat cu 
picioarele goale. Și eu m-am gândit la acest aliat uriaș, cu trupul 
din piatră, cu sufletul construit din materia eternității. Aici va fi 
edificat templul meu pentru veșnicie, Ramesseum. Vreau să-l 
concepem împreună, ca pe copilul nostru. 


30 


Serramanna își netezi mustaţa, îmbrăcă o tunică violetă cu 
guler larg, se parfumă și își verifică tăietura părului în oglindă. 
Având în vedere ceea ce voia să-i spună lui Ramses, trebuia să 
apară ca un personaj respectabil și rezonabil, ale cărui păreri 
aveau greutate. Sardul ezitase multă vreme înainte de a 
întreprinde acest demers; însă deducţiile lui nu-l înșelau și se 
simţea incapabil să mai ducă singur povara asta. 

Abordă pe rege la sfârșitul toaletei de dimineaţă. Proaspăt și 


135 


bine dispus, monarhul avea să fie receptiv. 

— Minunat, spuse Ramses; renunţi să-mi comanzi garda 
personală pentru a te ocupa de ultima modă din Memphis? 

— Mă gândisem... 

— Te-ai gândit că rafinamentul se potrivește mai bine cu niște 
declaraţii delicate. 

— Cine v-a avertizat... 

— Nimeni, liniștește-te; secretul tău e neatins. 

— Maiestate, am dreptate! 

— Frumoasă intrare în subiect! Și în ce domeniu? 

— Scorpionul care trebuia să vă înţepe și să vă strice 
călătoria... Cineva l-a pus în cameră. 

— Fără discuţie, Serramanna. Altceva? 

— Enervat de această înfrângere, am pornit o anchetă. 

— Și concluzia ei te tulbură. 

— Într-adevăr, Maiestate, într-adevăr... 

— Ți-e frică, Serramanna? 

Jignirea îl făcu pe sard să pălească. Dacă Ramses n-ar fi fost 
faraonul Egiptului, Serramanna i-ar fi închis gura cu un pumn. 

— Trebuie să asigur securitatea voastră, Maiestate, și nu e 
întotdeauna ușor. 

— Îmi reproşezi că sunt imprevizibil? 

— Dacă aţi fi mai puţin... 

— Te-ai plictisi. 

— Sunt un vechi pirat, dar îmi place treaba bine făcută. 

— Și cine te împiedică s-o faci? 

— Protecţie pasivă, nici o problemă, dar am dreptul să merg 
mai departe? 

— Fii mai clar. 

— ÎI suspectez pe unul dintre apropiații voştri. Pentru a plasa 
scorpionul, era necesar să cunoști amplasamentul cabinei. 

— O grămadă de lume era la curent cu asta! 

— Posibil, dar instinctul meu îmi spune că am ocazia să-l 
identific pe vinovat. 

— Prin ce metode? 

— Ale mele. 

— Justiţia e fundamentul societăţii egiptene, Serramanna; 
Faraonul e primul slujitor al Legii și el nu se situează deasupra 
ei. 

— Altfel spus, n-o să primesc un ordin oficial. 


136 


— Nu ti-ar împiedica demersul? 

— Am înţeles, Maiestate! 

— Nu sunt sigur de asta, Serramanna. Mergi pe drumul tău, 
dar respectă oamenii; n-o să admit nici un abuz. Cu ordin oficial 
sau fără, eu mă consider responsabil de actele tale. 

— N-am să hărţuiesc pe nimeni. 

— Pe cuvântul tău. 

— Cuvântul unui pirat are valoare? 

— Un om curajos nu și-l trădează. 

— Când vorbesc de „hărțuire”, eu... 

— Cuvântul tău, Serramanna. 

— Bine, îl aveţi, Maiestate! 

t 

Curățenia palatului era una dintre obsesiile lui Rome, 
promovat intendent de Ramses, deci responsabil de confortul 
Faraonului. Astfel că măturătorii, cei care spălau podelele și alți 
mânuitori de tot felul de cârpe nu șomau deloc, aflați sub 
ordinele unui scrib chițibuşar ce ținea să-și consolideze poziția 
făcându-i lui Rome pe plac. El verifica munca echipelor și nu 
ezita să-i cheme pe cei aflați în culpă, amenințându-i cu 
micşorarea salariului la cea dintâi recidivă. 

La căderea nopții, scribul ieşi dintr-un palat lustruit oglindă. 
Obosit și însetat, se îndreptă cu pași grăbiţi spre o tavernă unde 
se servea o bere delicioasă. Tocmai când trecea pe o străduţă 
aglomerată de catâri încărcaţi cu saci de grâu, o mână puternică 
îl înșfacă de gulerul tunicii și îl obligă să intre într-o dugheană 
obscură a cărei uşă se închise în spatele lui. Încremenit de frică, 
funcţionarul nu scosese nici un sunet. 

Două mâini enorme îl strângeau de gât. 

— O să vorbești, secătură! 

— Lasă-mă... lasă-mă să respir... 

Serramanna slăbi puţin strânsoarea. 

— Eşti complicele patronului tău, nu? 

— Patron... ce patron? 

— Rome, intendentul. 

— Dar... munca mea e impecabilă! 

— Rome îl detestă pe Ramses, nu-i așa? 

— Habar n-am... Nu, nu, nu cred! lar eu sunt un slujitor fidel al 
regelui! 

— Rome e un mare amator de scorpioni, sunt sigur. 


— EI, de scorpioni? Îl terorizează! 

— Minti. 

— Nu, jur că nu! 

— L-ai văzut cum umbla cu ei. 

— Vă înşelați. 

Sardul începu să se îndoiască. De obicei, tipul ăsta de 
tratament dădea rezultate. Scribul părea să spună adevărul. 

— Căutaţi... un amator de scorpioni? 

— Cunoști vreunul? 

— Un prieten al regelui, un anume Setau. El își petrece viața 
printre șerpi și scorpioni. Se spune că le cunoaște limbajul și că 
ei i se supun. 

— Unde se află el? 

— A plecat la Memphis, unde are un laborator. S-a căsătorit 
cu o vrăjitoare nubiană, Lotus, la fel de temut ca și el. 

Serramanna îl lăsă pe scrib, care începu să-și frece gâtul, 
fericit că putea respira. 

— Pot... pot să plec? 

Sardul îl prinse pe funcţionar de mână. 

— O clipă... Ti-am făcut vreun rău? 

— Nu, nu! 

— Du-te și nu spune nimănui de conversaţia asta. Altfel, 
braţele mele se transformă în șerpi și te sufocă. 

După ce scribul se făcu nevăzut, Serramanna părăsi în liniște 
dugheana și, gânditor, o apucă în direcție opusă. 

Instinctul îi spunea că intendentul Rome, prea repede 
promovat, era cel mai bine plasat pentru a-i face rău regelui. 
Serramanna disprețuia acest gen de oameni, abili în a-și 
ascunde ambiția sub masca jovialităţii Dar, fără îndoială, trebuia 
să-și recunoască greșeala, însă una profitabilă, de vreme ce 
scribul îi oferise probabil o pistă bună: cea care ducea la Setau, 
unul dintre prietenii regelui. 

Sardul se strâmbă. 

Ramses avea simţul prieteniei. Pentru el era o valoare sacră. 
Să-l atace pe Setau era riscant, cu atât mai mult cu cât 
personajul dispunea de arme redutabile. Totuși, după ce 
obținuse informaţia asta, Serramanna nu putea rămâne inactiv. 
La întoarcerea în Memphis, va acorda o atenţie cu totul specială 
cuplului insolit care coabita cu atâta ușurință cu reptilele. 

T 


138 


— N-am primit nici o plângere în ce te privește, constată 
Ramses. 

— Mi-am ţinut promisiunea, Maiestate, afirmă Serramanna. 

— Ești sigur? 

— Foarte sigur. 

— Care sunt rezultatele investigațiilor? 

— Pentru moment, nici unul. 

— Eşec total? 

— A fost o pistă falsă. 

— Deci, nu renunți. 

— Funcția mea constă în a vă proteja... Totul cu respectarea 
legii. 

— Îmi ascunzi vreun amănunt important, Serramanna? 

— Mă credeţi în stare, Maiestate? 

— Un pirat nu e capabil de orice? 

— Sunt un fost pirat. Existenţa asta îmi place prea mult 
pentru a-mi asuma riscuri inutile. 

Privirea lui Ramses deveni pătrunzătoare. 

— Suspectul tău favorit nu era cel bun, dar ai de gând să 
perseverezi. 

Serramanna schiţă un semn vag din cap. 

— Îmi pare rău că îţi întrerup cercetările. 

Sardul nu-și ascunse decepţia. 

— Am fost discret, vă asigur... 

— Nu e vorba de tine. Mâine plecăm spre Memphis. 


31 


Rome nu mai știa unde-i e capul de atâtea griji legate de 
organizarea călătoriei de la Theba la Memphis. Nici o cutie cu 
farduri nu trebuia să lipsească femeilor elegante și nici un scaun 
confortabil notabilităţilor, mesele la bord trebuiau să fie de 
aceeași calitate ca și cele de pe uscat, iar câinele și leul lui 
Ramses să dispună de hrană din belșug și variată. Și bucătarul 
ăsta care se îmbolnăvise, spălătorul care întârzia, ţesătoarea 
care greșise livrarea rufăriei! 

Ramses dăduse ordinele și ordinele lui trebuiau executate. 
Rome, care conta pe o existență liniștită, pregătind reţete 
suculente, era cuprins de admiraţie pentru acest rege tânăr, 


139 


exigent și grăbit. Sigur că își zăpăcea anturajul, părea intolerant, 
era cuprins de un foc ce ameninţa să-i ardă pe cei care se 
apropiau de el. Dar era la fel de fascinant precum șoimul atras 
de cerul cel mare, însărcinat să-l protejeze. Rome tânjea să-și 
dovedească însușirile, chiar dacă trebuia să-și sacrifice liniștea 
pentru asta. 

Intendentul, ducând el însuși un coș cu smochine proaspete, 
se prezentă pe pasarela corăbiei regale. Serramanna îi bară 
drumul. 

— Percheziţie obligatorie 

— Sunt intendentul Maiestăţii Sale! 

— Percheziţie obligatorie, repetă sardul. 

— Încerci să provoci un incident? 

— Nu ești cu conștiința împăcată? 

Rome păru zguduit. 

— Ce vrei să spui? 

— Ori nu știi, și atunci totul e bine pentru tine, ori știi, și 
atunci n-o să-mi scapi. 

— Ai înnebunit, sardule! Din moment ce ești atât de suspicios, 
du-i tu regelui coșul ăsta. Eu mai am o mie de lucruri de făcut. 

Serramanna ridică șervetul alb care acoperea coșul. 
Smochinele erau superbe, dar oare nu ascundeau vreo capcană 
mortală? Le luă una câte una și le puse pe chei. La fiecare 
mișcare se aștepta să vadă coada agresivă a unui scorpion. 

Când coșul se goli, nu-i mai rămase altceva de făcut decât să- 
| umple la loc, evitând să strivească fructele coapte. 

t 

Frumoasa Iset era fermecătoare. 

Ea se înclină în fața lui Ramses așa cum ar fi făcut o tânără 
nobilă de la curte care-l întâlnea pe rege pentru prima oară și 
era gata să leșine. 

El o ridică cu un gest viguros dar tandru. 

— Ai devenit sensibilă? 

— Poate, Maiestate. 

Chipul ei părea grav, aproape neliniștit, însă ochii îi zâmbeau. 

— Ce te neliniștește? 

— Îmi dai voie să-ţi mărturisesc? 

Se așezară în niște jilțuri joase, aproape unul de altul. 

— Am câteva minute pentru o audienţă privată. 

— E așa de solicitantă meseria de rege? 


140 


— Eu nu-mi mai aparțin, Iset; sunt mai multe sarcini decât ore 
și e bine că-i așa. 

— Curtea se întoarce la Memphis. 

— Exact. 

— Nu mi-ai dat nici o însărcinare. Trebuie să plec cu tine sau 
să rămân la Theba? 

— Ghicești motivul tăcerii mele? 

— Îți mărturisesc că mă apasă. 

— Îți las ţie alegerea, Iset. 

— De ce? 

— O iubesc pe Nefertari. 

— Dar mă iubești și pe mine, nu-i așa? 

— Ar trebui să mă urâăști. 

— Guvernezi un imperiu, dar cunoști tu inima unei femei? 
Nefertari e o fiinţă extraordinară, nu eu. Dar nici ea, nici tu, nici 
zeii nu mă pot împiedica să te iubesc, oricare ar fi locul pe care 
mi-l acorzi. De ce să nu aibă dreptul la fericire și cea de-a doua 
soție, dacă știe să se bucure de fiecare secundă pe care i-o 
oferi? Să te văd, să-ţi vorbesc, să împart cu tine câteva 
momente din existența ta sunt niște bucurii preţioase pe care 
nu le-aș schimba cu nimic altceva. 

— Ce ai hotărât? 

— Plec spre Memphis o dată cu curtea. 

t 

Patruzeci de corăbii părăsiră Theba în aclamațiile unei mulțimi 
numeroase care îi adoptase pe Ramses și pe Nefertari. 
Succesiunea marelui preot al lui Amon se derulase fără 
incidente, primarul capitalei din sud își păstrase postul, la fel și 
vizirul, la curte se organizaseră banchete fastuoase, poporul se 
bucura de perioada inundațiilor ce garanta prosperitatea țării. 

Rome își acordă câteva minute de relaxare. La bordul corăbiei 
regale nu exista nici o notă falsă, cu excepția acestui sard uriaş 
care nu înceta să-l spioneze. Nu ceruse el percheziționarea 
tuturor cabinelor și a fiecărui membru al echipajului? Intr-o zi, 
străinul ăsta o să primească o lovitură urâtă și nimeni n-o să se 
plângă. Lipsa lui de respect pentru personalităţi eminente îi 
atrăsese dușmănii profunde și numai sprijinul regelui îi mai 
păstra poziţia. Dar va fi ea oare de durată? 

Intendentul, cuprins de o îndoială, verifică pentru a zecea 
oară calitatea litierei regale, soliditatea fotoliilor, se asigură de 


141 


modul de prezentare al felurilor de mâncare servite în timpul 
mesei de prânz și alergă pe punte cu un ulcior de apă proaspătă 
pentru leu și câine, instalaţi sub o boltă, la adăpost de soare. 

De la una din ferestrele cabinei spaţioase a lui Nefertari, 
Ramses îl urmărea amuzat. 

— În sfârșit, un intendent preocupat mai mult de sarcini decât 
de privilegiile lui! Frumoasă surpriză, nu găsești? 

O umbră de oboseală apăru pe chipul luminos al lui Nefertari. 
Ramses se așeză pe pat și o strânse în braţe. 

— Serramanna nu pare să fie de părerea ta. Între el și Rome 
există o antipatie evidentă. 

Regele era uimit. 

— Care e cauza? 

— Serramanna e suspicios, mereu în alertă. 

— Să-l suspecteze pe Rome n-are nici un sens! 

— Sper. 

— Şi tu te îndoiești de loialitatea lui? 

— Îl cunoaștem încă prea puţin. 

— l-am oferit postul la care visa! 

— O să uite. 

— Azi ești pesimistă. 

— Sper ca Rome să nu-mi dea dreptate. 

— Ai observat ceva precis? 

— Nimic altceva decât nervozitatea lui Serramanna. 

— Privirea ta e prețioasă, atât de prețioasă... 

Ea își puse capul pe umărul lui. 

— Nimic nu e indiferent în ceea ce te privește, Ramses; fie vei 
fi ajutat, fie vei fi detestat. Puterea ta îi face pe oameni să-și 
reproșeze că există. 

— Regele se întinse pe spate, iar Nefertari se încolăci pe 
trupul lui. 

— Oare tatăl meu nu avea o putere mai mare decât mine? 

— Sunteţi asemănători, dar și diferiți Seti își impunea 
autoritatea fără să aibă nevoie să rostească un singur cuvânt, 
forţa lui era secretă; tu ești focul și torentul, tu deschizi un drum 
fără să-ţi faci griji în legătură cu eforturile depuse. 

— Am un proiect, Nefertari, un proiect imens. 

— Unul singur? 

— E într-adevăr uriaș. Îl port în mine de la încoronare, mi-a 
apărut ca o nevoie de la care nu mă pot sustrage. Dacă îl duc la 


142 


bun sfârșit, fața Egiptului va fi complet schimbată. 

Nefertari mângâie fruntea regelui. 

— Proiectul ăsta a prins viață sau nu e încă decât un vis? 

— Am capacitatea de a transforma visul în realitate, însă 
aștept un semn. 

— De ce eziţi? 

— Pentru că cerul trebuie să mă aprobe. Nimeni nu poate să 
rupă pactul încheiat cu zeii. 

— Dorești să păstrezi secretul? 

— A-I transcrie în cuvinte ar însemna să-l materializez deja; 
dar tu ești marea soţie regală și nimic din ceea ce există în 
sufletul meu nu trebuie să-ţi fie străin. 

Regele îi încredinţă secretul, iar Nefertari ascultă. 

Imens... Da, proiectul Faraonului era copleșitor. 

— Ai dreptate să aștepți un semn din lumea de dincolo, spuse 
ea, și o să-l aștept și eu alături de tine în fiecare clipă. 

— lar dacă nu vine... 

— Va veni. Treaba noastră e să știm să-l descifrăm. 

Ramses se ridică și o privi pe Nefertari al cărei nume, 
„frumoasa între frumoase”, era pe toate buzele. Nu semăna ea 
cu femeia ideală din poemele de dragoste, cea cu mâini de 
faianţă și turcoază, cu trupul suplu și catifelat, având 
profunzimea apelor celeste? 

Regele puse ușor urechea pe pântecul soţiei sale. 

— Simţi cum crește copilul nostru? 

— Se va naște, îţi promit. 

Breteaua robei lui Nefertari îi alunecase de pe umăr, 
dezvelindu-i sânul. Ramses apucă cu dinţii materialul fin și 
dezgoli minunatul bust al soţiei sale. În ochii lor se citeau 
curgerea Nilului ceresc, profunzimea dorinţei și magia celor 
două trupuri unite printr-o dragoste fără limite. 


32 


Pentru prima dată de la încoronare, Ramses intră în biroul 
tatălui său din Memphis: fără nici un decor, pereţii albi, trei 
ferestre a claustra, o masă mare, un jilţ cu spătarul drept pentru 
rege și scaune de culoarea paiului pentru vizitatori, un dulap din 
papirus. 


143 


Se simţea gâtuit de emoție. 

Spiritul lui Seti dădea încă viață acestui colț auster în care 
lucrase atâtea zile și atâtea nopţi pentru a guverna Egiptul și a-l 
face fericit. Aici, nici urmă de moarte, doar permanenţa unei 
voințe de nezdruncinat. 

Tradiţia voia ca fiul să-și construiască propria casă și să-și 
creeze propriul cadru de viaţă. Ramses ar fi trebuit să dea ordin 
ca acest birou să fie distrus și să și-l construiască pe al lui, după 
propria imagine. Asta fusese intenţia tânărului faraon înainte de 
a redescoperi vasta încăpere. 

De la una din ferestre, Ramses contemplă curtea interioară 
care adăpostea carul regal; apoi atinse biroul, deschise dulapul 
ce conţinea papirusuri nescrise și se așeză în jilţul cu spătarul 
drept. 

Sufletul lui Seti nu-l respinse. 

Fiul îi succedase tatălui, iar tatăl își acceptase fiul drept 
stăpân al celor Două Tărâmuri. Ramses îi va păstra biroul intact, 
va lucra aici cât timp se va afla la Memphis și-i va conserva 
simplitatea ca pe un ajutor prețios pentru a-și forma judecata. 

Pe masa cea mare se găseau două crenguţe de salcâm, foarte 
subțiri, legate la una din extremităţi cu un fir de in. Bagheta de 
care Seti se servise pentru a găsi apă în deșert. Cât de mult 
contase momentul acela în educaţia prinţului Ramses, încă 
inconștient de destinul lui! Inţelesese că Faraonul lupta cu 
elementele naturii, cu misterul creaţiei, ajungea în inima 
materiei și făcea să strălucească viaţa secretă conținută de 
aceasta. 

Guvernarea Egiptului nu însemna doar să conduci un stat, ci 
și să dialoghezi cu invizibilul. 

t 

Cu degetele uneori înțepenite din cauza vârstei, Homer 
zdrobea frunzele de salvie și le îndesa în căușul pipei, o cochilie 
mare de melc care începu să ardă mulțumitor. Intre două 
fumuri, mai lua câte o înghiţitură din vinul parfumat cu anason 
și coriandru. Așezat într-un fotoliu echipat cu o pernă moale, 
poetul grec gusta dulceața înserării sub un lămâi, în timp ce 
camerista îi anunţă vizita regelui. 

Văzându-l pe Ramses mai de-aproape, Homer rămase uimit 
de prestanţa lui. 

Poetul se ridică cu greutate. 


144 


— Rămâi așezat, te rog. 

— Maiestate, cât de mult v-aţi schimbat! 

— Maiestate... Ai devenit reverenţios, dragul meu Homer. 

— Aţi fost încoronat. lar unui monarh care posedă alura 
voastră i se cuvine respect. Văzându-vă, mi-e clar că nu mai 
sunteţi adolescentul exaltat căruia îi ţineam predici... Cuvintele 
mele pot ajunge la urechile Faraonului? 

— Sunt fericit să te văd sănătos. Eşti mulţumit de condiţiile de 
viaţă? 

— Am îmblânzit-o pe cameristă, grădinarul e tăcut, bucătarul 
are talent, iar scribul căruia îi dictez versurile pare să le 
aprecieze. Ce să cer mai mult? 

Hector, motanul alb cu negru, sări pe genunchii poetului și 
începu să toarcă. 

Ca de obicei, Homer își unsese corpul cu ulei de măsline. 
După părerea lui, nu exista nimic mai igienic și care să degaje 
un parfum mai minunat. 

— Ai avansat? 

— Nu sunt chiar nemulțumit de cuvintele pe care Zeus le 
adresează zeilor: Agătați de cer un fir de aur. Dacă trag de el cu 
putere, am să provoc pământul și marea; îl voi lega de Olimp, 
iar lumea asta va rămâne suspendată în aer. 

— Altfel spus, domnia mea nu e încă sigură, iar regatul 
oscilează în bătaia vântului. 

— Cum aș putea fi la curent în izolarea asta? 

— Avântul poetului și flecăreala servitorilor nu-ţi pot inspira 
esenţa evenimentelor? 

Homer se scărpină în barba lui albă. 

— E foarte posibil... Să fii imobilizat nu prezintă decât 
inconveniente. Întoarcerea voastră la Memphis era de dorit. 

— Trebuia să rezolv o problemă delicată. 

— Numirea noului preot al lui Amon care să nu vă trădeze 
după ce aţi preluat funcția, știu... O operaţie iute dusă la bun 
sfârșit și mai degrabă judicioasă. Alegerea unui bătrân fără 
ambiţii demonstrează o rară abilitate politică din partea unui 
tânăr suveran. 

— Îl apreciez pe omul ăsta. 

— De ce nu? Esenţial e că vă ascultă. 

— Dacă nordul și sudul s-ar dezbina, Egiptul ar fi ruinat. 

— Curioasă ţară, dar atât de atrăgătoare. Puțin câte puţin, am 


145 


făcut greșeala să vă adopt obiceiurile, până acolo încât i-am fost 
infidel vinului meu preferat. 

— Ai grijă de sănătate? 

— Egiptul ăsta e populat de medici! Pe la căpătâiul meu au 
trecut un dentist, un oftalmolog și un generalist! Mi-au prescris 
atâtea poţiuni încât am renunţat să le mai iau. Doar colirul îmi 
mai ameliorează puţin vederea... Dacă-l aveam în Grecia, poate 
că ochii mei ar fi rămas valizi. Dar n-am să mă mai întorc 
acolo... Prea multe facțiuni, prea multe conflicte, prea multe 
căpetenii de clan și diverși regișori prinși în capcana rivalităţilor. 
Faceţi un efort și construiți o mare naţiune, Maiestate. 

— Tatăl meu a început această operă. 

— Am scris frazele astea: La ce bun planșetele ce fac sufletul 
să tresalte, de vreme ce asta e soarta pe care zeii au impus-o 
muritorilor, condamnați să viețuiască în durere? Nu scăpaţi de 
destinul comun, și totuși funcţia vă situează dincolo de această 
omenire supusă suferinţei. Nu datorită Faraonului și perenităţii 
instituţiei sale, de atâta amar de secole, poporul vostru crede în 
fericire, o gustă cu voluptate și chiar reușește s-o clădească? 

Ramses zâmbi. 

— Începi să înţelegi misterele Egiptului. 

— Nu vă regretaţi tatăl și nu încercaţi să-l imitaţi; deveniți, ca 
și el, un rege de neînlocuit. 

t 

Ramses și Nefertari celebraseră ritualurile din toate templele 
din Memphis și își prezentaseră omagiile acțiunii marelui preot 
al orașului însărcinat cu coordonarea lucrărilor colegiilor de 
artizani, printre care se numărau și sculptori de geniu. 

Veni și clipa atât de temută: trebuiră să pozeze. Regele și 
regina, așezați pe tron, cu coroanele pe cap și sceptrele în 
mâini, stătură nemișcaţi un număr interminabil de ore pentru a 
le permite sculptorilor, „celor ce dau viaţă”, să graveze în piatră 
imaginea veșnic tânără a cuplului regal. Nefertari suportă 
încercarea cu demnitate, în timp ce Ramses dădu numeroase 
semne de nerăbdare. În ziua următoare îl chemă pe Ameni, 
incapabil să mai rămână inactiv. 

— inundaţiile? 

— Potrivite, răspunse secretarul particular al regelui 
Agricultorii sperau mai mult, însă serviciul bazinelor de 
acumulare e optimist. N-o să ne lipsească apa. 


146 


— Cum se comportă ministrul agriculturii? 

— Mi-a încredințat mie munca administrativă si nu pune 
piciorul în birou. Trece de la un câmp la altul, de la o cultură la 
alta și rezolvă nenumărate probleme în fiecare zi. Nu e un 
comportament ministerial obișnuit, dar... 

— Să continue! Sunt proteste din partea țăranilor? 

— Recoltele au fost bune, hambarele sunt pline. 

— Cirezile de vite? 

— După ultimul recensământ, natalitatea e în creștere, iar 
mortalitatea în scădere. Serviciile veterinare nu mi-au 
comunicat nici un raport alarmant. 

— Și iubitul meu frate Șenar? 

— Un model de responsabilitate. l-a adunat pe colaboratorii 
săi din ministerul Afacerilor externe, a împărțit laude și a cerut 
fiecărui funcţionar să servească Egiptul cu conștiinciozitate și 
eficacitate. Își ia postul foarte în serios, începe lucrul dimineaţa 
devreme, își consultă consilierii și îl tratează cu deferenţă pe 
prietenul nostru Acha. Șenar devine un om al dosarelor și un 
ministru responsabil. 

— Vorbești serios, Ameni? 

— Cu administraţia nu se glumește. 

— Ai discutat cu el? 

— Bineînţeles. 

— Cum te-a primit? 

— Curtenitor. N-a făcut nici o obiecție atunci când i-am cerut 
să-mi furnizeze un raport săptămânal asupra activităţii lui. 

— Surprinzător... în mod normal, ar fi trebuit să te respingă. 

— După părerea mea, s-a prins în joc. După felul în care îl 
controlezi, de ce te temi? 

— Să nu-i tolerezi nici un fel de neregularitate. 

— Recomandare inutilă, Maiestate. 

Ramses se ridică, puse sceptrul și coroana pe tron și îl 
concedie pe sculptorul a cărui schiță prindea formă. Ușurată, 
Nefertari îl imită pe rege. 

— E un supliciu să pozezi, mărturisi monarhul. Dacă cineva 
mi-ar fi descris capcana asta, aș fi evitat-o! Din fericire, portretul 
nostru va fi imortalizat o dată pentru totdeauna. 

— Fiecare funcţie cu cerinţele ei: Maiestatea Ta nu li se poate 
sustrage. 

— Ai grijă, Ameni, poate o să ţi se ridice o statuie dacă devii 


147 


un înțelept. 

— Cu existenţa pe care Maiestatea Ta mă face s-o duc, nici o 
șansă! 

Ramses se apropie de prietenul lui. 

— Ce crezi despre Rome, intendentul meu? 

— Un om eficace și agitat. 

— Agitat? 

— Îl obsedează cel mai mic detaliu și caută fără încetare 
perfecțiunea. 

— Prin urmare, îţi seamănă. 

Vexat, Ameni își încrucișă braţele. 

— E un reproș? 

— Vreau să știu dacă te intrigă comportamentul lui Rome. 

— Dimpotrivă, mă liniștește! Dacă întreaga ierarhie ar acţiona 
ca el, n-aș mai avea nici o grijă. Ce ai să-i reproșezi? 

— Pentru moment, nimic. 

— N-ai de ce să te temi de Rome. Dacă Maiestatea Ta nu mă 
mai reține, fug la birou. 

Nefertari îl prinse de braţ pe Ramses cu tandreţe. 

— Ameni e de neclintit. 

— El singur e un guvern. 

— Semnul acela, l-ai simţit? 

— Nu, Nefertari. 

— Eu îl presimt. 

— Ce formă va lua? 

— Nu știu, dar vine spre noi, ca un cal în galop. 


33 


În primele zile ale lui septembrie, apele erau staţionare. 
Egiptul semăna cu un lac imens din care se iveau, ici și colo, 
satele de pe coline. Pentru cei care nu se angajaseră pe 
șantierele Faraonului, era vremea vacanței și a plimbărilor cu 
barca. Aflate la adăpost, pe măguri, vitele se hrăneau cu 
furajele aduse de ţărani; pe terenurile unde se arase înainte de 
inundaţii, acum se pescuia! 

La marginea de sud a Deltei, puţin mai sus de Memphis, Nilul 
se întindea pe o lărgime de douăzeci de kilometri; la nord, 
inundația se desfășura pe mai mult de două sute de kilometri, 


148 


iar fluviul se unea cu marea, împingându-i apele în larg. 

Papirușii și lotușii proliferau, ca și cum ţara revenea la 
timpurile primordiale, înainte de prezența omului. Apele vesele 
purificau pământul, distrugeau dăunătorii și depuneau nămolul 
fertil ce aducea fecunditate și prosperitate. 

Ca în fiecare dimineaţă, începând cu mijlocul lui mai, un 
specialist cobora treptele de la scara nilometrului din Memphis, 
ai cărui pereţi interiori erau gradaţi în coți', permițând 
verificarea înălțimii inundaţiei și calcularea ritmului de creștere 
a apelor. În această perioadă a anului, nivelul lor începea să 
scadă în mod aproape imperceptibil, înainte ca scăderea să 
devină netă către sfârșitul lui septembrie. 

Nilometrul arăta ca un fel de puț de formă pătrată construit 
din pietre de dimensiuni mari. Specialistul, temându-se să nu 
alunece, cobori cu prudenţă. În mâna stângă ţinea o tăbliță de 
lemn și un os de pește care-i servea la scris; cu dreapta se 
sprijinea de zid. 

Piciorul atinse apa. 

Surprins, se opri și cercetă semnele de pe zid. Sigur că ochii îl 
înșelau, așa că verifică și iar verifică, apoi urcă scara în grabă. 

Tt 

Supraveghetorul canalelor din regiunea Memphisului se uita 
cu uimire la tehnicianul impresionat de cele văzute la nilometru. 

— Raportul tău e aberant. 

— Așa am crezut și eu ieri; am verificat din nou astăzi, nu e 
nici o îndoială! 

— Ştii în ce dată suntem? 

— La începutul lui septembrie, știu! 

— Ești un funcţionar cu discernământ, bine cotat și înscris pe 
o listă de avansări; sunt de acord să uit incidentul ăsta, dar n-o 
mai ţine una și bună și rectifică greșeala. 

— Nu e o greșeală. 

— Mă obligi să iau o măsură disciplinară? 

— Verifică și dumneata, te rog. 

Siguranţa funcţionarului de la nilometru îl tulbură pe 
supraveghetorul canalelor. 

— Știi bine că e imposibil! 

— Nu înțeleg, dar ăsta e adevărul... Adevărul pe care l-am 
notat pe tăbliță două zile la rând! 


7 Un cot = 0,52 metri. 
149 


Cei doi se duseră la nilometru. 

Supraveghetorul constată el însuși extraordinarul fenomen: în 
loc să scadă, apele creșteau! 

Șaisprezece coţi, înălţimea ideală a inundaţiei. Șaisprezece 
coţi, sau „bucuria perfectă”. 

Vestea se răspândi în ţară ca un șacal în plină viteză, și un 
strigăt izbucni de peste tot: Ramses, în primul său an de 
domnie, înfăptuise un miracol! Bazinele de acumulare erau 
umplute la maxim, irigarea culturilor era asigurată până la 
sfârșitul perioadei secetoase, iar cele Două Tărâmuri cunoșteau 
vremuri faste graţie magiei regale. 

În sufletele oamenilor, Ramses era succesorul lui Seti. Egiptul 
era guvernat de un faraon binefăcător, dotat cu puteri 
supranaturale, capabil să controleze inundaţiile, să alunge 
spectrul foamei și să-și hrănească poporul. 

Șenar turba. Cum să înăbuși prostia unei populaţii care 
transforma un fenomen natural în manifestarea unei vrăji? 
Această blestemată revenire a inundaţiei, pe care nici un 
controlor de  nilometru n-o observase vreodată, era, cu 
siguranţă, insolită și putea fi calificată drept halucinantă, dar nu 
i se datora lui Ramses! Cu toate astea, în orașe și sate se 
organizară serbări în onoarea faraonului, al cărui nume fu 
celebrat cu ardoare. Nu va fi el într-o zi egalul zeilor? 

Fratele mai mare al regelui anulă toate întâlnirile și acordă o 
zi de concediu personalului din minister, după exemplul 
colegilor lui din guvern. Să facă notă discordantă ar fi fost o 
greșeală gravă. _ 

De ce Ramses avea parte de atâta noroc? In câteva ore, 
popularitatea lui o depășise pe cea a lui Seti. Mulţi dintre 
adversarii lui erau zguduiţi și se întrebau dacă îl mai puteau 
combate. În loc să meargă mai departe, Șenar trebuia să-și 
dubleze prudenţța și să-și urzească planurile mult mai încet. 

Încăpăţânarea lui îl va face să învingă șansa fratelui său. 
Infidel de la natură, acesta va sfârși prin a-și abandona 
protejaţii. Atunci când ei îl vor fi părăsit pe Ramses, Șenar va 
acționa. Mai era necesar să-și pregătească arme eficace pentru 
a lovi dur, la momentul potrivit. 

Din stradă se auzeau strigăte. Șenar crezu că e vorba de vreo 
ceartă, dar fenomenul se amplifică până la dimensiunile unui 
adevărat vacarm: tot Memphisul vuia! Ministrul Afacerilor 


150 


externe ajunse pe terasa clădirii din câţiva pași. 

Spectacolul la care asistă, ca mii de alţi egipteni, îl transformă 
în stană de piatră. 

O imensă pasăre albastră, semănând cu un bâtlan, se 
învârtea deasupra orașului. 

„Fenixul, se gândi Șenar. Imposibil, s-a întors fenixul...” 
Fratele mai mare al lui Ramses nu putea alunga acest gând 
prostesc și continua să fixeze cu privirea pasărea albastră. 
Legenda pretindea că ea revenea din lumea de dincolo pentru a 
anunţa o domnie strălucită și a deschide o eră nouă. 

Un basm pentru copii, prostii inventate de preoţi, baliverne 
care să-i amuze pe oamenii simpli! Dar fenixul se rotea într-un 
zbor de o magnifică amplitudine, ca și cum ar fi descoperit 
Memphisul înainte de a-și alege direcţia. 

Dacă ar fi fost un arcaș, Șenar ar fi doborât zburătoarea 
pentru a dovedi că nu era decât o pasăre migratoare înnebunită 
și dezorientată. Să dea ordin unui soldat? Nici unul nu i-ar fi dat 
ascultare, iar ministrul ar fi fost acuzat de nebunie! Un întreg 
popor se unise în viziunea fenixului. Deodată, strigătele se 
atenuară. 

Șenar își recapătă speranţa. Bineînțeles, toată lumea știa! 
Dacă pasarea asta albastră era fenixul, nu se va mulţumi doar 
să survoleze Memphisul, căci, potrivit legendei, avea o 
destinaţie precisă. Dată fiind ezitarea bâtlanului, iluziile mulţimii 
se vor risipi repede, nu va mai crede într-un al doilea miracol al 
lui Ramses și, poate, îl va reconsidera și pe primul. 

Șansa, norocul ăsta faimos, care era pe cale să se schimbe! 

Se mai auziră câteva ţipete de copii și se lăsă tăcerea. 

Uriașa pasăre albastră continua să traseze cercuri mari. 
Datorită purității aerului, se auzea zgomotul grațios al zborului; 
bătăile de aripi semănau cu foșnetul mătăsii. Bucuriei îi urmară 
amărăciunea și planșetele; nu fusese vorba de fericirea de a 
vedea fenixul, care nu apărea decât o dată la o mie cinci sute de 
ani, ci de un bâtlan amărât care se pierduse de stol și nu mai 
știa încotro să se îndrepte. 

Ușurat, Șenar se întoarse în birou. Câtă dreptate avusese să 
nu dea crezare acestor vechi legende destinate să-i prostească 
pe cei slabi de minte! Nici o pasăre și nici un om nu trăiau timp 
de milenii, așa cum nici un fenix nu ritma timpul, consacrând 
predestinarea unui faraon. Cel puţin, trebuia să înveţe o lecţie 


151 


din evenimentul ăsta: manipularea mulţimii era o necesitate 
pentru cel care dorea să guverneze. Visul și iluzia erau la fel de 
importante precum hrana. Dacă popularitatea unui șef de stat 
nu venea de la sine, atunci ea trebuia fabricată folosind 
zvonurile și aluziile. 

Strigătele reîncepură. 

Fără îndoială, dezamăgirea unei mulţimi furioase, frustrată de 
lipsa miracolului sperat. Șenar auzi numele lui Ramses, a cărui 
înfrângere ameninţa să fie din ce în ce mai usturătoare. 

Reveni pe terasă și, stupefiat, văzu o mulţime fericită care 
saluta zborul fenixului în direcția pietrei primordiale, obeliscul 
unic. 

Înnebunit de furie, Șenar înţelese că zeii proclamau astfel o 
eră nouă. Era lui Ramses. 

t 

— Două semne, conchise Nefertari. O inundație neașteptată și 
întoarcerea fenixului! Ce domnie a debutat într-o manieră mai 
strălucitoare? 

Ramses citea rapoartele care-i parveniseră. Această 
incredibilă creştere a apelor, până la nivelul ideal, era o 
binefacere pentru Egipt; în ceea ce priveşte imensa pasăre 
albastră, pe care toată populația Memphisului o admirase, 
aceasta se așezase pe vârful obeliscului din marele templu din 
Heliopolis, rază de lumină pietrificată. 

Revenit din lumea de dincolo, fenixul nu se mișca deloc și 
contempla ţara iubită de zei. 

— Pari stupefiat, observă regina. 

— Cine n-ar fi uimit de forța acestor semne? 

— Te fac să dai înapoi? 

— Dimpotrivă, Nefertari. Ele confirmă faptul că trebuie să 
merg mai departe fără să fiu îngrijorat de critici, de obstacole și 
de dificultăţi. 

— Așa că a venit vremea să-ţi realizezi marele proiect. El o luă 
în braţe. 

— Apele și fenixul mi-au dat răspunsul 

Un Ameni cu răsuflarea tăiată dădu buzna în sala de audienţe 
a cuplului regal. 

— Superiorul... Casei Vieţii... Vrea să-ţi vorbească. 

— Să intre. 

— Serramanna vrea să-l percheziţioneze... O să provoace un 


152 


scandal! 

Ramses se îndreptă repede spre anticamera unde dădu peste 
superior, un sexagenar robust, cu capul ras, îmbrăcat cu o robă 
albă, și peste sardul uriaș, înarmat, purtând cască și platoșă. 

Superiorul se înclină în faţa Faraonului căruia Serramanna îi 
simţi nemulțumirea. 

— Fără excepţii, mormăi sardul. Altfel, securitatea voastră nu 
poate fi asigurată. 

— Ce dorești? îl întrebă Ramses pe superior. 

— Casa Vieţii speră să vă vadă cât mai repede, Maiestate. 


34 


Când Seti îl trimisese pe Ramses la Heliopolis, hotărâse să-l 
supună unei încercări de care depindea viitorul lui. Astăzi, în 
calitate de Faraon, el intra pe poarta marelui templu al lui Ra, la 
fel de mare ca și cel al lui Amon din Karnak. 

In acest spaţiu sacru fuseseră construite mai multe edificii: 
templul pietrei primordiale, sanctuarul lui Atum, Creatorul, la 
umbra unui sicomor, apoi capela salcăi, pe al cărei trunchi erau 
înscrise dinastiile, memorialul lui Djeser, creatorul piramidei în 
trepte din Saqqara. 

Heliopolis era o încântare. Alei mărginite de altare de piatră 
pentru statuile divine traversau pâlcuri de salcâmi, sălcii și 
tamaris, livezile cu pomi fructiferi și măslini prosperau, 
apicultorii obțineau cantităţi mari de miere, staulele adăposteau 
vaci cu ugere generoase, atelierele formau artizani de elită, iar o 
sută de sate lucrau pentru orașul sfânt care, în schimb, le 
asigura bunăstarea. 

Aici luase naștere înțelepciunea egipteană, transcrisă în 
ritualuri și povești mitologice ce treceau din gura maeștrilor în 
urechile discipolilor; colegiile de savanți, ritualiști și magicieni îi 
învățau arta lor în tăcere și în secret. 

Superiorul Casei Vieţii din Heliopolis, cea mai veche din ţară și 
un model pentru emulii prezenţi în fiecare mare templu, nu avea 
obiceiul să apară în lumea profană. Dedicat meditaţiei și 
studiului, își părăsea rareori domeniul. 

— Tatăl vostru a poposit de multe ori printre noi, îi dezvălui el 
lui Ramses; dorinţa lui cea mai scumpă era să se retragă din 


153 


lume, însă știa că visul ăsta nu se va realiza niciodată. 
Maiestatea Voastră sunteți tânăr și nenumărate proiecte dau 
buzna în mintea și în sufletul vostru. Dar veţi fi demn de numele 
pe care îl purtaţi? 

Ramses își reținu mânia cu greu. 

— Vă îndoiţi de asta? 

— Cerul va răspunde în locul meu. Urmaţi-mă. 

— E un ordin? 

— Maiestatea Voastră sunteţi stăpânul țarii, iar eu slujitorul 
vostru. 

Superiorul Casei Vieţii nu plecase ochii. Acest adversar era 
mai de temut decât cei pe care îi înfruntase deja. 

— Veniţi? 

— Arătaţi-mi drumul. 

Superiorul înainta cu un pas egal și se îndreptă spre 
sanctuarul pietrei primordiale de unde se înălța un obelisc 
acoperit cu texte hieroglifice. 

În vârful lui, fenixul, nemișcat. 

— Sunteţi de acord să ridicaţi capul, Maiestate, și să priviţi 
această pasăre? 

Soarele amiezii era atât de strălucitor, încât fenixul se topea 
în lumină. 

— Vreți să mă faceţi să orbesc? 

— Maiestatea Voastră decide asta. 

— Un rege nu trebuie să dea curs unei asemenea provocări. 

— Cine l-ar contrazice, dacă nu el însuși? 

— Explicaţi-mi motivul acestei atitudini. 

— Maiestate, purtaţi un nume, iar acest nume este suportul 
domniei voastre. Până în prezent, n-a fost decât un ideal; va 
rămâne doar atât sau veţi îndrăzni să-l împliniţi, oricare ar fi 
riscurile? 

Ramses privi soarele în față. 

Discul de aur nu-i arse ochii, văzu fenixul crescând, bătând 
din aripi și urcând în înaltul cerului. Minute lungi, privirea 
monarhului nu se desprinse de strălucirea care ilumina azurul și 
dădea naștere zilei. 

— Sunteţi într-adevăr Ramses, Fiul luminii și copilul soarelui. 
Fie ca domnia voastră să proclame triumful lor asupra 
întunericului. 

Ramses înțelese că nu va avea să se teamă niciodată de 


154 


acest soare pe care el îl încarna pe pământ. Făcând corp comun, 
se hrănea din energia lui. 

Fără să pronunţe un cuvânt, superiorul se îndreptă spre un 
edificiu alungit, cu pereţii înalţi și groși. Ramses îl urmă și intră 
în Casa Vieţii din Heliopolis. În centru, un tumul adăpostea 
piatra divină, acoperită cu o piele de berbec; alchimiștii o 
foloseau pentru a-și face transmutațiile, iar mici fragmente din 
ea erau depuse în sarcofagele iniţiaţilor pentru a face posibilă 
trecerea de la moarte la înviere. 

Superiorul îl introduse pe rege într-o bibliotecă vastă, unde 
erau conservate lucrări de astrologie și astronomie, profeţiile 
analelor regale. 

— După analele noastre, declară superiorul, fenixul n-a mai 
apărut în Heliopolis de o mie patru sute șaizeci de ani. Venirea 
lui în anul unu al domniei voastre marchează momentul crucial 
al întâlnirii a două calendare: cel al anului fix, care pierde o zi la 
fiecare patru ani, și cel al anului real, care pierde un sfert de zi 
pe an. În clipa în care v-aţi urcat pe tron, aceste două cicluri 
cosmice au coincis. O stelă va fi gravată pentru a anunţa 
evenimentul, dacă hotărâți astfel. 

— Ce învăţătură trebuie să trag din aceste revelații? 

— Că nu există hazard, Maiestate, și că destinul vostru 
aparţine zeilor. 

t 

O inundație miraculoasă, întoarcerea fenixului, o nouă eră... 
Era prea mult pentru Șenar. Deprimat, cu capul golit de gânduri, 
încerca între timp să facă față ceremoniilor organizate în 
onoarea lui Ramses, a cărui domnie, plasată sub asemenea 
auspicii, se anunța remarcabilă. Nimeni nu se îndoia că zeii îl 
aleseseră pe acest tânăr pentru a guverna cele Două Tărâmuri, 
a le menține unite și a le mări prestigiul. 

Numai Serramanna își afișa proasta dispoziție. A garanta 
securitatea regelui era o permanentă încercare; adevărate haite 
de demnitari doreau să-l salute pe Faraon, care, mai mult, 
circulase în carul său pe străzile principale din Memphis în 
ovaţiile mulțimii. Indiferent la îndemnurile la prudență ale 
sardului, era îmbătat de popularitatea lui. 

Deloc mulțumit să se expună astfel în capitală, regele se 
aventură la ţară, unde cele mai multe terenuri erau acoperite de 
ape. Țăranii reparau uneltele și plugurile, consolidau hambarele, 


155 


în timp ce copiii învățau să înoate cu ajutorul plutelor. Cocori cu 
ciocul roșu zburau pe deasupra, grupuri de hipopotami irascibili 
leneveau în apele fluviului. Neacordându-și decât două sau trei 
ore de somn pe noapte, Ramses reuși să viziteze numeroase 
sate. Primi promisiuni de fidelitate din partea căpeteniilor de 
provincii și a primarilor și câștigă încrederea celor umili. 

La întoarcerea în Memphis, scăderea apelor începuse, iar 
cultivatorii pregăteau însămânţările. 

— Nu arăţi deloc epuizat, remarcă Nefertari. 

— Cum să fii răpus de oboseală atunci când comunici cu 
poporul tău? Dar tu pari să te resimți. 

— E doar o ușoară indispoziţie... 

— Ce spun medicii? 

— Că ar trebui să stau în pat ca să sper într-o naștere 
normală. 

— Și de ce ești în picioare? 

— In absenţa ta trebuia... 

— Nu mai plec din Memphis până naști. 

— Și marele tău proiect? 

Ramses părea contrariat. 

— Îmi dai voie la... o călătorie scurtă? 

Regina zâmbi. 

— L-aș putea eu refuza pe Faraon? 

— Cât de frumos e pământul ăsta, Nefertari! Parcurgându-l, 
am devenit conștient că e un miracol ceresc, fiul apei și al 
soarelui. În el se împlinește forţa lui Horus și frumuseţea lui 
Hathor. Trebuie să-i oferim fiecare clipă a vieţii noastre; tu și cu 
mine suntem născuţi nu pentru a-l guverna, ci pentru a-l sluji. 

— Și eu am crezut asta. 

— Ce vrei să spui? 

— Să slujești este actul cel mai nobil pe care o ființă umană îl 
poate îndeplini. Doar prin el, și numai prin el, poate fi atinsă 
plenitudinea. Hem, „slujitorul”... Acest cuvânt sublim nu-l 
desemnează el, în același timp, pe omul cel mai modest, pe 
muncitorul de pe șantier sau pe lucrătorul agricol, dar și pe omul 
cel mai puternic, Faraonul, slujitorul zeilor și al poporului său? 
De la încoronare, am întrevăzut o altă realitate. Nici tu, nici eu 
nu ne putem mulțumi doar să slujim. Trebuie și să conducem, să 
ghidăm, să manevrăm cârma ce va permite statului să meargă 
în direcția cea bună. Nimeni n-o poate face în locul nostru. 


156 


Regele se posomori. 

— Când a murit tatăl meu, am încercat același sentiment. Cât 
de bine era să simţi prezenţa unei fiinţe superioare, capabile să 
ghideze, să sfătuiască și să comande! Datorită lui, nici o 
greutate nu era de netrecut, nici o nefericire iremediabilă. 

— Asta e ceea ce poporul tău așteaptă de la tine. 

— Am privit soarele în faţă, iar el nu mi-a ars ochii. 

— Soarele e în tine, Ramses; el dă viaţă, face să crească 
plantele, animalele și oamenii, dar el mai poate și să usuce și să 
ucidă dacă devine prea puternic. 

— Deșertul e ars de soare, dar nu-i lipsește viaţa! 

— Deșertul e acolo, sub pământ, unde oamenii nu-și 
construiesc casele. Acolo sunt construite doar lăcașurile de veci 
care traversează generaţiile și înving timpul. Nu asta e tentaţia 
Faraonului: să-și adâncească gândirea în deșert, uitând de 
oameni? 

— Tatal meu era un om al deșertului. 

— Orice faraon este, însă privirea lui trebuie să facă să 
înflorească, în egală măsură, Valea. 

Ramses și Nefertari gustară împreună pacea înserării, în timp 
ce razele asfinţitului aureau obeliscul unic din Heliopolis. 


35 


Atunci când ferestrele camerei lui Ramses se întunecară, 
Serramanna părăsi palatul, nu fără să fi verificat dacă gărzile 
alese de el însuși se aflau la post. Sărind în spinarea unui superb 
cal negru, traversă Memphisul în galop și o apucă în direcţia 
deșertului. 

Egiptenilor nu le plăcea deloc să se deplaseze noaptea, în 
absenţa soarelui, demonii ieșeau din tainiţele lor și-i atacau pe 
călătorii imprudenţi. Sardul cel uriaș nu dădea atenţie acestor 
superstiții căci știa să se apere împotriva unor hoarde de bestii 
monstruoase. Când își punea ceva în cap, nimeni nu-l putea 
opri. 

Serramanna sperase că Setau va veni la curte și va participa 
la sărbătorirea lui Ramses. Dar specialistul în șerpi, fidel 
reputației sale de excentric, nu-și părăsise laboratorul. Mereu în 
căutarea celui care introdusese scorpionul în cabina lui Ramses, 


157 


sardul punea întrebări unora și altora, încercând să obţină 
informaţii mai mult sau mai puţin confidentiale. 

Nimeni nu-l iubea pe Setau. Toţi se temeau de creaturile 
malefice și oribile pe care le frecventa, însă trebuiau să 
recunoască amploarea crescândă a negoţului său. Vânzând 
venin preparatorilor de remedii pentru vindecarea unor boli 
grave, începuse să facă avere. 

Deși continua să-l băânuiască pe Rome, Serramanna era 
obligat să admită că Setau era un excelent suspect. După 
nelegiuirea ratată, nu mai îndrăznea să apară în faţa lui Ramses 
și să înfrunte privirea prietenului său; faptul că se ascundea pe 
domeniul lui nu însemna o mărturisire completă? 

Serramanna simțea nevoia să-l vadă. Fostul pirat se obișnuise 
să-și judece dușmanii după chip și trebuia să se bazeze pe 
perspicacitatea lui; observându-l pe Setau, își va stabili părerea. 
Și, de vreme ce se ascundea, sardul avea să-l scoată din 
vizuină. 

La marginea culturilor, Serramanna puse piciorul pe pământ și 
lega frâul calului de trunchiul unui smochin. Șopti câteva cuvinte 
la urechea animalului pentru a-l liniști, apoi înaintă fără zgomot 
spre ferma-laborator a lui Setau. Deși luna era de-abia în 
creștere, noaptea era clară. Râsul unei hiene nu-l deranjă pe 
sardul care avea senzaţia că pornise în urmărirea unei nave, 
încercând s-o ia prin surprindere. 

Laboratorul era luminat. Și dacă un interogatoriu mai insistent 
îi permitea să obţină adevărul? E adevărat, Serramanna 
promisese să nu-și hărțuiască suspecţii, dar oare nu necesitatea 
făcea legea? Prudent, se aplecă, înconjură o movilă de pământ 
și ajunse în spatele clădirii. 

Cu spatele lipit de zid, sardul asculta. 

Din interiorul laboratorului se auzeau gemete. Ce nefericit era 
torturat de îmblânzitorul de șerpi? Sarramanna se deplasă 
târându-se până la o deschizătură și aruncă o privire înăuntru. 
Vase, borcane, filtre, cuști cu scorpioni și șerpi, cuțite de diverse 
mărimi, coșuri... Un talmeș-balmeș dispus pe rafturi și mese. 

Pe podea, un bărbat și o femeie, goi și înlănțuiţi, O splendidă 
nubiană, cu un trup zvelt și fierbinte, scotea gemete de plăcere. 
Partenerul ei, cu părul negru și capul de formă pătrată, era viril 
și îndesat la trup. 

Sardul se întoarse. Deși aprecia femeile fără limite, faptul de 


158 


a-i vedea pe alții făcând dragoste nu-l interesa deloc; totuși, 
frumuseţea acestei nubiene îl emoţionase. Să întrerupă aceste 
zbenguieli pasionale ar fi fost o crimă, așa că se resemnă să 
aștepte. Un Setau epuizat era mai ușor de interogat. 

Amuzat, se gândi la frumoasa memfită cu care avea să cineze 
peste două zile; potrivit celei mai bune prietene a acesteia, 
aprecia bărbaţii puternici și musculoși. 

Un zgomot ciudat se auzi în stânga lui. 

Sardul întoarse capul și văzu o cobră imensă care se înălțase, 
gata de atac. Era mai bine să evite lupta. Se retrase, se ciocni 
de zid și se opri pe loc. Un al doilea șarpe, asemănător cu 
primul, îi bara calea. 

— Înapoi, bestii ticăloase! 

Pumnalul uriașului nu sperie șerpii, mereu la fel de 
ameninţători. Dacă reușea să omoare unul dintre ei, celălalt l-ar 
fi mușcat. 

— Ce se-ntâmplă aici? 

Gol, cu o torţă aprinsă în mână, Setau îl descoperi pe sard. 

— Voiai să-mi furi din produse... Fidelii mei câini de pază mă 
feresc de asemenea lucruri dezagreabile. Sunt vigilenți și 
afectuoși. Partea proastă pentru tine e că mușcătura lor e 
mortală. 

— N-ai să comiţi o crimă, Setau! 

— la te uită, îmi cunoști numele... Cu toate astea ești un hoţ 
prins în flagrant delict, cu un pumnal în mână. Legitimă apărare, 
va trage judecătorul concluzia. 

— Sunt Serramanna, șeful gărzii personale a lui Ramses. 

— Statura ta nu mi se părea necunoscută. Și ce-i cu tentativa 
asta de furt? 

— Voiam doar să te văd, atât. 

— La ora asta târzie din noapte? Nu numai că mă împiedici să 
fac dragoste cu Lotus, dar mai și minți de îngheaţă apele. 

— Spun adevărul. 

— Și de ce această dorinţă subită? 

— Din raţiuni de securitate. 

— Ce înseamnă asta? 

— Sarcina mea e să-l protejez pe rege. 

— Și eu îl ameninţ pe rege? 

— N-am spus asta. 

— Dar o gândești, din moment ce ai venit să mă spionezi. 


159 


— N-am dreptul să mă înșel. 

Cele două cobre se apropiaseră de sard. Ochii lui Setau erau 
plini de furie. 

— Să nu comiţi vreo nebunie. 

— Un vechi pirat se teme de moarte? 

— De asta, da. 

— Șterge-o, Serramanna, și să nu mă mai deranjezi niciodată. 
Altfel, n-o să-i mai rețin pe paznici. 

La un semn al lui Setau, cobrele se îndepărtară. Sardul, lac de 
sudoare, trecu printre ele și merse drept înainte, până la 
marginea culturilor. 

Opinia lui era formată: acest Setau avea suflet de criminal. 

Tt 

— Ce fac? întrebă micul Kha, uitându-se la niște ţărani care 
mânau o turmă de oi spre un teren îmbibat de apă. 

— Le fac să îngroape seminţele pe care le-au semănat, 
răspunse Nedjem, ministrul agriculturii. Inundaţiile au depus o 
cantitate enormă de mâl pe maluri și pe culturi; datorită 
acestuia, grâul va fi viguros și din abundență. 

— Oile sunt folositoare? 

— Ca și vacile, ca toate animalele creaţiei. 

Scăderea apelor începuse, semănătorii se apucaseră de 
treabă, fericiţi să strivească nămolul pe care marele fluviu li-l 
oferise din abundență. Lucrau dimineaţa devreme și nu aveau la 
dispoziție decât puţine zile pentru a profita de acest pământ 
moale, ușor de răscolit. După trecerea săpăligii, ce despica 
bulgării îmbibaţi de apă, ieșea repede la iveală pământul ce 
urma să fie însămânţat, iar animalele ajutau oamenii să 
îngroape seminţele. 

— E frumos aici, la ţară, spuse Kha, dar îmi plac mai mult 
papirusul și hieroglifele. 

— Ți-ar plăcea să vezi o fermă? 

— Dacă vrei. 

Ministrul luă copilul de mână. Acesta mergea la fel cum citea 
și scria; cu o imensă seriozitate, cu totul neobișnuită pentru 
vârsta lui. Nedjem cel blând fusese mișcat de izolarea copilului 
care nu cerea nici să se joace, nici un prieten, și o rugase pe 
mama lui, frumoasa Iset, să-l lase să-i fie preceptor. | se părea 
indispensabil să-l scoată pe fiul lui Ramses din închisoarea lui 
aurită și sa-l facă sa descopere natura și minunile ei. 


160 


Kha observa, nu ca un copil surprins de un spectacol insolit și 
nou, ci ca un scrib experimentat, gata să ia notițe pentru a face 
un raport către administraţie. 

Ferma se compunea din silozuri cu grâne, staule, o curte cu 
păsări, o brutărie și o grădină de zarzavaturi. În pragul 
domeniului, Nedjem și Kha fură invitaţi să-și spele mâinile și 
picioarele. Apoi îi primi proprietarul, încântat de vizita unor 
personaje atât de înalte. Le arătă cele mai frumoase vaci de 
lapte, hrănite și îngrijite cu mare grijă. 

— Secretul meu, mărturisi el, e să le trimit să pască în cel mai 
bun loc; acolo nu le e prea cald, mănâncă din belșug și sunt din 
ce în ce mai prospere! 

— Vaca este un animal al zeiței Hathor, declară micul Kha; de 
aceea e frumoasă și blândă. 

Fermierul rămase uimit. 

— Cine te-a învăţat asta, prințe? 

— Am citit într-o poveste. 

— Ştii deja să citeşti? 

— Vrei să-mi faci o plăcere? 

— Sigur că da! 

— Dă-mi o bucată de calcar și un fir de trestie. 

— Da, da., imediat... 

Fermierul îl consultă din priviri pe Nedjem, care aprobă cu o 
clipire din ochi. Înarmat cu ustensilele cerute, băieţelul se 
aventură în curtea fermei, apoi la staule, urmărit de ţăranii 
stupefiați. 

O oră mai târziu, copilul îi prezentă gazdei sale bucata de 
calcar acoperită de cifre. 

— Am numărat bine, afirmă Kha; ai o sută douăsprezece vaci. 

Apoi își frecă ochii și se sprijini de piciorul lui Nedjem. 

— Acum, mărturisi el, mi-e somn. 

Ministrul agriculturii îl luă în braţe. 

Kha dormea deja. 

„Un nou miracol al lui Ramses”, se gândi Nedjem. 


36 


La fel de atletic ca și Ramses, cu umerii largi, fruntea înaltă, 
încoronată de un păr bogat, faţa arsă de soare, Moise intră încet 


161 


în biroul regelui Egiptului. 

Ramses se ridică și cei doi prieteni se îmbrăţișară. 

— Aici lucra Seti, nu-i așa? 

— N-am modificat nimic, Moise. Această încăpere e 
impregnată de gândirea lui; aș vrea să mă poată inspira la 
guvernare. 

O lumină blândă pătrundea prin cele trei ferestre a claustra, a 
căror dispunere asigura o bună circulaţie a aerului. Căldura verii 
devenea astfel agreabilă. 

Ramses părăsi jilțul regal cu spătar drept și se așeză pe un 
scaun de culoarea paiului, în faţa prietenului său. 

— Cum îţi mai merge, Moise? 

— Sănătatea e excelentă, dar forța mea nefolosită. 

— Nu mai avem deloc timp să ne vedem, și eu sunt de vină. 

— Tu știi că trândăveala, chiar de lux fiind, mă oripilează, îmi 
plăcea munca mea din Karnak. 

— Curţii din Memphis îi lipsește forța de seducţie? 

— Curtenii mă plictisesc. Nu mai prididesc să te proslăvească 
și, cât de curând, te vor ridica la rang de divinitate. E stupid și 
demn de dispreţ. 

— Îmi critici acţiunile? 

— inundaţiile miraculoase, fenixul, noua eră... Sunt fapte de 
netăgăduit care îţi explică popularitatea. Ai tu puteri 
supranaturale, ești un predestinat? Poporul tău e convins de 
asta. 

— Dar tu, Moise? 

— Poate că asta e adevărul. Dar tu nu ești adevăratul 
Dumnezeu. 

— Am pretins eu asta? 

— Fii atent, Ramses; lingușirile anturajului tău te-ar putea 
duce la o vanitate nemăsurată. 

— Nu cunoști bine rolul și funcţia Faraonului. Mai mult, mă 
crezi un mediocru. 

— Nu încerc decât să te ajut. 

— Am să-ţi dau ocazia. 

Privirea lui Moise strălucea de curiozitate. 

— Mă trimiţi la Karnak? 

— Am o sarcină mult mai importantă să-ţi încredinţez, dacă 
ești de acord. 

— Mai importantă decât Karnakul? 


Regele se ridică și se rezemă de fereastră. 

— Am conceput un proiect uriaș pe care i l-am mărturisit lui 
Nefertari. Ea și cu mine am hotărât că trebuie să așteptăm un 
semn înainte de a-l concretiza. Inundaţiile și fenixul.. Cerul mi-a 
oferit două semne, Casa Vieţii mi-a confirmat că se deschide 
într-adevăr o nouă eră după legile astronomiei. Cu siguranţă că 
voi termina opera începută de tatăl meu, atât la Karnak, cât și în 
Abydos; dar aceste vremuri noi trebuie marcate prin creaţii noi. 
E asta vanitate, Moise? 

— Fiecare faraon trebuie să acționeze așa potrivit tradiţiei. 

Ramses părea îngrijorat. 

— Lumea e pe cale să se schimbe, hitiţii constituie o 
ameninţare permanentă, Egiptul e o ţară bogată și râvnită. lată 
adevărurile care m-au dus la conceperea proiectului. 

— Să crești puterea armatei? 

— Nu, Moise, să mut centrul vital al Egiptului. 

— Vrei să spui... 

— Să construiesc o capitală nouă. 

Evreul era consternat. 

— Nu e o... nebunie? 

— Soarta ţării noastre se joacă la graniţa de nord-est. Prin 
urmare, Delta va trebui să fie sediul guvernului pentru a fi 
imediat informat de cel mai mic eveniment ce ar avea loc în 
Liban, în Siria și în protectoratele noastre amenințate de hitiţi. 
Theba va rămâne cetatea lui Amon, o cetate minunată în care 
se înaltă Karnakul și admirabilul Luxor, pe care le voi 
înfrumuseța. Pe malul vestic, muntele de tăcere veghează 
veșnic asupra Văii Regilor și a Reginelor, a lăcașurilor de veci ale 
fiinţelor spiritului de dreptate. 

— Dar... Memphisul? 

— Memphisul este echilibrul celor Două Tărâmuri, la punctul 
de întâlnire a Deltei cu valea Nilului; va rămâne capitala noastră 
economică și centrul organizatoric intern. Dar trebuie mers mai 
spre nord și mai la est, Moise, nu trebuie să rămânem în izolare, 
să nu uităm că am fost deja invadaţi, iar Egiptul se prezintă ca o 
pradă tentantă. 

— Dar linia fortăreţelor nu e de-ajuns? 

— In caz de pericol, trebuie să reacţionez foarte repede. Cu 
cât am să fiu mai aproape de graniță, cu atât informaţiile îmi vor 
parveni mai rapid. 


163 


— Crearea unei capitale e o întreprindere riscantă. Akhenaton 
n-a suferit un eșec încercând același lucru? 

— Akhenaton a comis erori de neiertat. Locul pe care l-a ales, 
în Egiptul de mijloc, a fost condamnat încă de la punerea pietrei 
de temelie. El nu căuta fericirea poporului, ci realizarea visului 
său mistic. 

— Nu s-a opus și el, ca și tine, preoţilor lui Amon? 

— Dacă marele preot ai lui Amon este fidel Legii și regelui, de 
ce l-aș combate? 

— Akhenaton credea într-un Dumnezeu unic și a construit un 
oraș pentru a-l glorifica. 

— Aproape că a ruinat țara prosperă pe care i-o lăsase tatăl 
lui, marele Amenhotep; Akhenaton era slab si indecis, pierdut în 
rugăciunile lui. Sub domnia lui, forțele ostile Egiptului au cucerit 
numeroase teritorii pe care le controlam noi. Vrei să-i iei 
apărarea? 

Moise ezită. 

— Azi, capitala lui e abandonată. 

— A mea va fi construită pentru mai multe generații. 

— Aproape că-mi faci frică, Ramses. 

— Fii curajos, prietene! 

— Câţi ani sunt necesari pentru ca un oraș să se ivească din 
neant? 

Ramses zâmbi. 

— N-o să se ivească din neant. 

— Explică-mi. 

— De-a lungul anilor formării mele, Seti m-a făcut să descopăr 
locuri esenţiale. Cu fiecare călătorie, îmi transmitea o învăţătură 
pe care încercam s-o pricep; în prezent, aceste pelerinaje 
capătă un sens. Unul din aceste locuri a fost Avaris. 

— Avaris, cetatea blestemată, capitala invadatorilor hyksos? 

— Seti purta numele lui Seth, asasinul lui Osiris, căci puterea 
lui era de așa natură încât a liniștit forța de distrugere, 
extrăgând din ea lumina ascunsă pe care a folosit-o pentru a 
construi. 

— Și tu vrei să transformi Avarisul în orașul lui Ramses? 

— Pi-Ramses, „cetatea lui Ramses”, capitala Egiptului, va fi 
numele lui. 

— E o nebunie! 

— Pi-Ramses va fi magnific și primitor, iar poeţii îi vor cânta 


164 


frumusețea. 

— Și în câţi ani se va întâmpla asta? 

— N-am uitat întrebarea ta; din cauza ei te-am chemat. 

— Mă tem că nu înțeleg... 

— Îmi trebuie un om de încredere pentru supravegherea 
lucrărilor și pentru a împiedica orice întârziere. Sunt presat, 
Moise. Avaris trebuie să se transforme cât mai repede posibil în 
Pi-Ramses. 

— Te-ai gândit la un termen? 

— Mai puţin de un an. 

— Imposibil! 

— Nu și cu ajutorul tău. 

— Mă crezi capabil să deplasez pietrele cu viteza unui șoim și 
să le asamblez doar prin puterea voinței? 

— Pietre, nu, cărămizi, da. 

— Atunci, te-ai gândit... _ 

— La evreii care lucrează în număr mare în sectorul ăsta. In 
acest moment, sunt dispersaţi în mai multe așezări; reunindu-i, 
vei forma o echipă formidabilă de lucrători calificaţi, capabili să 
ducă la bun sfârșit o întreprindere gigantică! 

— Dar templele nu trebuie construite din piatră? 

— Le voi mări pe cele deja existente, iar construcţia se va 
întinde pe mai mulți ani. Cu ajutorul cărămizilor, vom ridica 
palate, clădiri administrative, vilele nobililor, case mari și mici. În 
mai puțin de un an, Pi-Ramses va fi locuibil și va funcţiona ca o 
capitală. 

Moise părea neîncrezător. 

— Îmi menţin părerea că e imposibil. Însuși planul... 

— Planul e în capul meu! Îl voi desena eu însumi pe papirus, 
iar tu vei supraveghea personal execuţia. 

— Evreii sunt mai curând niște rebeli; fiecare clan cu șeful lui. 

— Eu nu-ţi cer să devii regele unei naţiuni, ci șeful lucrărilor. 

— N-o să fie ușor să mă impun. 

— Eu sunt încrezător. 

— Atunci când proiectul o să fie cunoscut, alţi evrei vor 
încerca să-mi ia locul. 

— Crezi că va fi posibil să-l obţină? 

Moise zâmbi și el. 

— La termenul pe care îl impui, n-avem nici o șansă de 
reușită. 


165 


— Vom construi Pi-Ramses și el va străluci sub soarele Deltei 
și va ilumina Egiptul cu frumusețea lui. La treabă, Moise. 


37 


Abner cărămidarul nu mai suporta nedreptatea la care-l 
supunea Sary. Pentru că era soţul sorei lui Ramses, egipteanul 
își trata lucrătorii cu dispreț și duritate. Plătea prea puţin orele 
suplimentare, trișa în ceea ce privește rațiile de hrană și le 
refuza concediile sub pretextul că lucrările erau prost făcute. 

Atunci când Moise locuise la Theba, Sary bătuse în retragere; 
de la plecarea lui, își dublase agresivitatea. În ajun, lovise cu 
bastonul un băiat de cincisprezece ani, acuzându-l că nu 
transporta suficient de repede cărămizile la corabie. 

Asta fusese picătura care umpluse paharul. 

Când Sary ajunse la intrarea în fabrică, evreii erau așezați în 
cerc. Doar Abner stătea în picioare, în fața coșurilor goale. 

— Sus și la treabă! ordonă Sary, a cărui slăbiciune se 
accentuase. 

— Vrem să ni se ceară scuze, declară Abner cu calm. 

— Ce cuvânt ai folosit? 

— Băiatul pe care l-ai lovit a căzut la pat. Ne datorezi scuze, 
atât lui, cât și nouă. 

— Ţi-ai pierdut minţile, Abner? 

— Până nu obţinem satisfacţie, nu reluăm lucrul. 

Sary râse cu sălbăticie. 

— Ești ridicol, bietul meu Abner! 

— Din moment ce-ţi baţi joc de noi, o să facem o plângere. 

— Eşti ridicol și prost. La ordinul meu, poliția a făcut o 
anchetă și a constatat că acest tânăr lucrător a fost victima unui 
accident de care singur e vinovat. 

— Dar... e o minciună! 

— Declaraţia lui a fost înregistrată de un scrib, în prezența 
mea. Dacă revine asupra ei, el va fi acuzat de minciună. 

— Cum îndrăznești să denaturezi adevărul în felul ăsta? 

— Dacă nu reluaţi imediat lucrul, sancţiunile vor fi grele. 
Trebuie să livraţi cărămizile pentru noua locuinţă a primarului 
Thebei, și asta nu suportă amânare. 

— Legile... 


166 


— Nu vorbi de legi, evreule. Eşti incapabil să le-nţelegi. Dacă 
îndrăznești să depui plângere, familia și apropiații tăi vor avea 
de suferit. 

Lui Abner i se făcu frică de egiptean. Și el, și ceilalți muncitori 
reluară lucrul. 

t 

Dolenta, soția lui Sary, era din ce în ce mai fascinată de 
personalitatea lui Ofir, magul libian. În ciuda chipului neliniștitor 
și a profilului de pasăre de pradă, el pronunța cuvinte profunde 
și vorbea de discul solar, Aton, cu o căldură ce subjuga. Gazdă 
discretă, acceptase să-i primească pe numeroșii prieteni ai sorei 
lui Ramses, să evoce persecuția la care fusese supus Akhenaton 
și necesitatea promovării cultului unui zeu unic. 

Ofir fermeca. Nimeni nu rămânea indiferent la aceste 
întrevederi; unii erau tulburaţi, alţii convinși că magul avea o 
concepție justă. Puțin câte puţin, se ţesea o pânză în care 
prindea o pradă demnă de interes. O dată cu trecerea 
săptămânilor, reţeaua partizanilor lui Aton și ai reginei Lita luase 
amploare, chiar dacă părea departe de a putea juca un rol în 
ceea ce privește cucerirea tronului. O mișcare de idei prindea 
contur. 

Lita asista la conversații, însă rămânea tăcută. Demnitatea 
tinerei femei, ţinuta, reținerea ei, toate acestea convinseră mai 
multe notabilităţi. Ea aparţinea unei descendente regale ce 
merita să fie luată în consideraţie. Nu trebuia oare, mai curând 
sau mai târziu, să-și găsească un rang la curte? 

Ofir nu critica, nu cerea nimic. Cu o voce gravă și persuasivă, 
el amintea convingerile profunde ale lui Akhenaton, frumusețea 
poemelor pe care el însuși le compusese în onoarea lui Aton, 
iubirea lui pentru adevăr. Dragostea și pacea: nu acesta era 
mesajul regelui persecutat și al descendentei sale, Lita? lar 
acest mesaj anunţa un viitor demn de Egipt și de civilizaţia lui. 

În timp ce i-l prezenta magului pe fostul ministru al Afacerilor 
externe, Meba, Dolenta se simţea mândră de ea. Mânară de a fi 
ieșit din apatia obișnuită, mândră de a servi o cauză nobilă. 
Ramses o abandonase, magul îi dădea un sens existenței. 

Cu chipul larg și liniștitor, alura nobilă și impozantă, fostul 
diplomat nu-și ascundea neîncrederea. 

— Cedez insistenţei voastre, draga mea, însă doar pentru a vă 
fi agreabil. 


167 


— Îți mulţumesc, Meba; n-o să regreti. 

Dolenta îl conduse pe Meba lângă mag, așezat sub un arbust. 
Acesta lega două fire de in, confecţionând o sforicică pentru o 
amuletă. 

Se ridică și se înclină. 

— E o mare onoare pentru mine să primesc vizita unui 
ministru. 

— Nu mai sunt ministru, răspunse Meba, acru. 

— Nedreptatea poate lovi pe oricine, oricând. 

— Asta nu e o consolare. 

Sora lui Ramses interveni. 

— l-am explicat totul prietenului meu Meba; poate va accepta 
să ne ajute. 

— Să nu ne facem iluzii, draga mea! Ramses m-a închis într-o 
temniță aurită. 

— Doriţi să vă răzbunaţi, afirmă magul cu o voce gravă. 

— Să nu exagerăm, protestă Meba. Imi mai rămân câţiva 
prieteni influenţi care... 

— Se vor ocupa de propriile lor cariere, nu de a 
dumneavoastră. Eu am un alt ţel: să dovedesc legitimitatea 
Litei. 

—E o utopie. Ramses are o personalitate de o forță 
excepţională și nu va abandona puterea în favoarea nimănui. 
Mai mult decât atât, miracolele ce au marcat primul lui an de 
domnie l-au făcut foarte popular. Credeţi-mă, e de neatins. 

— Pentru a învinge un adversar de o asemenea talie nu 
trebuie să te lupţi cu el pe propriul lui teren. 

— Care e planul tău? 

— Vă interesează? 

Jenat, Meba își pipăia amuleta pe care o purta la gât. 

— Ei, bine... 

— Cu gestul pe care îl faceți, tocmai daţi unul din răspunsuri: 
magia. Am capacitatea de a rupe protecţia de care e înconjurat 
Ramses. Va lua timp și va fi greu, dar voi reuși. 

Înfricoșat, diplomatul făcu un pas înapoi. 

— Nu vă pot oferi asistenţă. 

— Nici nu v-o cer, Meba. Dar mai există un teren pe care-l 
putem ataca pe Ramses: acela al ideilor. 

— Nu vă pot urmări. 

— Partizanii lui Aton au nevoie de un șef respectat și 


168 


respectabil. Atunci când Aton îi va fi eliminat pe ceilalți zei, acel 
om va juca un rol de prim rang și-l va răsturna pe Ramses, slăbit 
și incapabil să reacționeze. 

— E... e prea riscant! 

— Akhenaton a fost cel persecutat, nu Aton. Nici o lege nu 
interzice cultul lui, adoratorii săi sunt numeroși și hotărâți să-l 
impună. Akhenaton a eșuat, noi vom reuși. 

Meba era tulburat; mâinile îi tremurau. 

— Trebuie să mă gândesc. 

— Nu e palpitant? întrebă sora regelui. E o lume nouă care se 
deschide în fața noastră, o lume unde ne vom avea adevăratul 
nostru loc! 

— Da, fără-ndoială... Am să mă gândesc. 

Ofir era foarte satisfăcut de această întrevedere. Diplomatul 
prudent și temător nu avea anvergura unui șef de clan. Insă îl 
detesta pe Ramses și visa să-și recucerească postul. Incapabil 
să acţioneze, va exploata totuși această ocazie consultându-l pe 
ghidul și prietenul lui Șenar, omul pe care Ofir voia să-l 
manipuleze. Dolenta îi vorbise îndelung de noul ministru al 
Afacerilor externe, gelos pe fratele lui. Dacă nu se schimbase, 
Șenar înainta mascat, animat de aceeași dorinţă de a-l distruge 
pe Ramses. Prin intermediul lui Meba, magul avea să intre în 
contact cu acest puternic personaj și să și-l facă principalul aliat. 

t 

După o interminabilă și epuizantă zi de lucru, degetul mare de 
la piciorul drept al lui Sary era roşu şi umflat, deformat de 
artrită. Își conducea cu mare greutate carul, iar statul în picioare 
era insuportabil. Singura satisfacţie era că luase măsuri 
disciplinare împotriva evreilor care înţeleseseră în sfârșit că era 
inutil să se revolte împotriva lui. Graţie relaţiilor pe care le avea 
în poliţia thebană și cu ajutorul primarului orașului, îi putea trata 
pe cărămidari după bunul plac și să-și verse nervii asupra 
acestor lepădături. 

Prezenţa magului și a tăcutei sale protejate începuse să-l 
enerveze. Sigur că cele două personaje rămâneau discrete, dar 
o influențau puţin prea mult pe Dolenta, a cărei devoțiune faţă 
de Aton devenise exasperantă. Pierzându-se în misticism și 
sorbind cuvintele lui Ofir își va neglija până la urmă datoria 
conjugală. 

Masiva și lasciva femeie brunetă îl aștepta pe pragul vilei lor. 


169 


— Du-te și caută niște alifii, ordonă el; durerea e 
insuportabilă. 

— Nu ești prea sensibil, dragul meu? 

— Eu, sensibil? Habar n-ai de povara zilelor pe care le petrec! 
Compania evreilor mă deprimă. 

Dolenta îl apucă de braț și îl duse în camera lor. Sary se lungi 
pe perne, soţia lui îi spălă picioarele, le parfumă și îi unse cu o 
alifie degetul umflat. 

— Magul tău e tot aici? 

Meba i-a făcut o vizită. 

— Fostul ministru al Afacerilor externe? 

— S-au înțeles bine. 

— Meba, partizanul lui Aton. E un poltron! 

— Are încă multe relaţii și e respectat. Dacă acceptă să-i ajute 
pe Ofir și Lita, progresăm. 

— Nu le dai prea multă importanţă celor doi iluminați? 

— Sary! Cum îndrăznești să vorbeşti așa? 

— Bine, bine... N-am spus nimic. 

— Ei sunt singura noastră șansă de a ne recâștiga rangul. Și 
apoi, această credinţă în Aton e atât de frumoasă, atât de 
pură... Nu se înduioșează inima ta atunci când Ofir vorbește de 
credinţa lui? 

— Soţul tău nu contează mai mult decât acest mag libian? 

— Dar... Nu e posibilă nici o comparaţie! 

— El te observă toată ziua; eu îi supraveghez pe acești evrei 
leneși. O blondă și o brunetă sub același acoperiș,.. Are mare 
noroc, Ofir ăsta al tău! 

Dolenta încetă să-i mai maseze degetul. 

— Delirezi, Sary! Ofir e un înţelept și un om al rugăciunii. De 
atâta timp nu se mai gândește la... 

— Dar tu, tu te mai gândești? 

— Mă dezguști! 

— Scoate-ţi roba și continuă să mă masezi. Puțin îmi pasă mie 
de rugăciuni. 

— Ah, am uitat! 

— Ce anume? 

— Un mesager regal a adus o scrisoare pentru tine. 

— Adu-mi-o. 

Dolenta se făcu nevăzută. Degetul lui Sary era mai puţin 
dureros. Ce dorea administraţia? Fără îndoială, să-l numească 


170 


într-un alt post, mai onorabil, în care, de data asta, să evite 
contactul cu evreii. 

Masiva femeie brunetă reapăru cu misiva. Sary desfăcu 
papirusul, îl derulă și îl citi. 

Faţa lui se crispă, buzele i se goliră de sânge. 

— O veste proastă? 

— Sunt convocat la Memphis împreună cu echipa de 
cărămidari. 

— E... e minunat! 

— Scrisoarea e semnată de Moise, supraveghetorul 
șantierelor regale. 


38 


Nici un cărămidar evreu nu lipsea la apel. De când scrisorile 
lui Moise ajunseseră în diferitele așezări unde lucrau, 
entuziasmul fusese general. De la șederea lui la Karnak, 
reputația lui Moise făcuse înconjurul Egiptului. Toţi știau că-și 
apăra fraţii de rasă și că nu tolera nici o opresiune. Faptul că era 
prietenul lui Ramses îi dădea un avantaj remarcabil; și iată că 
fusese numit supraveghetorul șantierelor regale! Pentru mulţi se 
năștea o uriașă speranţă. Oare tânărul evreu nu va mări salariile 
și nu va îmbunătăţi condiţiile de muncă? 

Nici el însuși nu se așteptase la un asemenea succes. Anumiți 
șefi de clan erau contrariați, însă ordinele Faraonului nu se 
puteau discuta; așa că se plasară sub autoritatea lui Moise care 
parcurgea acum câmpul plin de corturi din nordul Memphisului, 
asigurându-se de existenţa confortului și a igienei. 

Sary îi bară drumul. 

— Care e raţiunea convocării tale? 

— O să afli curând. 

— Eu nu sunt evreul! 

— Mai mulţi șefi de echipă egipteni sunt prezenţi aici. 

— Ai uitat că soţia mea e sora regelui? 

— Eu sunt supraveghetorul șantierelor lui. Altfel spus, îmi 
datorezi ascultare. 

Sary își mușcă buzele. 

— Echipa mea de evrei e foarte indisciplinată. Am căpătat 
obiceiul să folosesc bastonul și n-am intenţia să mi-l schimb. 


171 


— Bine mânuit, bastonul deschide urechile astupate; în caz de 
nedreptate, cel care folosește bastonul trebuie lovit. O să mă 
ocup eu însumi de asta. 

— Aroganţa ta nu mă sperie. 

— Fii mai puţin sigur pe tine, Sary; am puterea să te demit. 
Oare n-ai fi un excelent cărămidar? 

— N-ai să îndrăznești niciodată... 

— Ramses mi-a dat puteri depline. Ţine minte asta. 

Moise plecă de lângă Sary, care scuipă în urma lui. 

Întoarcerea asta la Memphis, de care Dolenta se bucura atâta, 
ameninţa să se transforme într-un infern. Deși fusese informat 
oficial de prezenţa sorei lui mai mari ce-și urmase soțul, Ramses 
nu reacţionase în nici un fel. Cuplul se instalase într-o vilă de 
mărime medie, unde îi mai adăposteau și pe magul Ofir și pe 
Lita, prezenţi în calitate de servitori. Trioul, în ciuda relativei 
dezaprobări a lui Sary, era decis să reînceapă la Memphis ceea 
ce întreprinsese la Theba. Având în vedere numărul mare de 
străini care locuiau în capitala economică a ţării, propagarea 
religiei lui Aton avea să fie mai ușor de făcut decât în sudul 
tradiționalist și ostil evoluției religioase. Dolenta vedea în asta 
un semn favorabil pentru succesul întreprinderii lor. 

Sary rămânea sceptic și se preocupa mai mult de propria 
soartă. Care va fi conţinutul discursului pe care Moise îl va 
pronunţa în faţa miilor de evrei înfierbântaţi? 

t 

La intrarea în Ministerul Afacerilor externe veghea o statuie a 
lui Thot, sub forma unui babuin enorm din granit roz. Stăpânul 
hieroglifelor, încarnat în acest animal de temut, capabil să pună 
pe fugă orice fiară, separase limbile de la crearea rasei 
omenești. După exemplul lui, diplomații trebuiau să știe mai 
multe idiomuri, căci exportul semnelor sacre, pe care egiptenii 
le gravau în piatră, era interzis. În timpul șederii lor în 
străinătate, ambasadorii și mesagerii vorbeau limba ţării în care 
se aflau. 

Ca și ceilalţi înalţi funcţionari din minister, Acha se duse în 
capela situată în stânga intrării în clădire și depuse câteva 
narcise pe altarul lui Thot. Înainte de a se apleca asupra 
dosarelor complexe de care depindea securitatea ţării, era bine 
să implori favorurile scribului divin. 

După săvârșirea ritualului, elegantul și strălucitul diplomat 


172 


traversă mai multe săli în care forfoteau funcţionarii și ceru să 
fie primit de Șenar. Acesta ocupa, la etaj, un birou spaţios. 

— Acha, în sfârșit! Unde ai fost? 

— Am petrecut o noapte puţin cam frivolă și am dormit ceva 
mai mult decât de obicei. Mica mea întârziere ţi-a cauzat vreun 
prejudiciu? 

Fața lui Șenar era roșie și umflată; fără nici un dubiu, fratele 
mai mare al lui Ramses era prada unei emoţii violente. 

— S-a întâmplat vreun incident grav? întrebă Acha. 

— Ai auzit vorbindu-se de reunirea cărămidarilor evrei la nord 
de Memphis? 

— Nu i-am dat nici un fel de atenție. 

— Nici eu, și am greșit amândoi! 

— Și în ce fel ne privește pe noi adunarea asta? 

Cu chipul său prelung și imobil, cu vocea mieroasă, Acha nu 
dovedea decât un profund dispreţ faţă de lucrătorii pe care nu 
avusese ocazia să-i întâlnească. 

— Cunoști identitatea celui care i-a convocat acolo și care 
poartă de aici înainte titlul de supraveghetor al șantierelor 
regale? Moise! 

— Și ce e de mirare? A supravegheat deja un șantier în 
Karnak și beneficiază de o promovare. 

— Dacă ar fi numai atât... leri, Moise li s-a adresat evreilor și 
le-a dezvăluit proiectul lui Ramses: construirea unei noi capitale 
în Deltă! 

O lungă tăcere urmă acestei dezvăluiri. Acha, de obicei sigur 
pe el, era șocat. 

— Ești sigur... 

— Da, Acha, foarte sigur! Moise execută ordinele fratelui meu. 

— O nouă capitală... E imposibil. 

— Nu și pentru Ramses! 

— E doar un simplu proiect? 

— Faraonul a trasat el însuși planul și a ales amplasamentul. 
Un amplasament incredibili. Avaris, rușinoasa cetate a 
ocupanților hyksos, care ne-au cauzat atâta rău până am scăpat 
de ei! 

Deodată, chipul rotund ca o lună plină al lui Șenar se lumină. 

— Și dacă... dacă Ramses a înnebunit? Intreprinderea lui fiind 
sortită eșecului, trebuie făcut apel la oameni rezonabili. 

— Nu fi prea optimist. Ramses riscă enorm, desigur, însă 


173 


instinctul lui e un ghid bun. Nu exista o hotărâre mai bună de 
luat; implantarea capitalei atât de departe în nord-estul ţării și 
atât de aproape de graniţă va da un avertisment clar hitiţilor. În 
loc să se replieze în interior, Egiptul se arată conștient de pericol 
și nu va ceda nici o palmă de pământ. Regele ar fi informat 
foarte repede de agitația dușmanilor și ar reacţiona fără 
întârziere. 

Dezamăgit, Șenar se așeză. 

— E o catastrofă. Strategia noastră se prăbușește. 

— Nu fi atât de pesimist. Pe de-o parte, dorinţa lui Ramses 
poate nu va deveni realitate, iar pe de altă parte, de ce să 
renunțăm la planul nostru? 

— Nu e evident că fratele meu ia în propriile mâini politica 
externă? 

— Asta nu e o surpriză, dar rămâne dependent de informaţiile 
pe care le va primi și pornind de la ele va aprecia situaţia. Să-l 
lăsăm să ne micșoreze rolul și să i ne supunem cu respect. 

Șenar își recăpătă încrederea. 

— Ai dreptate, Acha; o capitală nouă nu va fi un obstacol de 
netrecut. 

Tt 

Tuya, regina mamă, regăsise cu emoție grădina palatului din 
Memphis. Cât de rare fuseseră plimbările în compania lui Seti și 
cât de scurţi anii petrecuţi alături de el! Își amintea fiecare 
cuvânt al lui, fiecare privire, visase adesea la o bătrâneţe lungă 
și liniștită în cursul căreia să-și depene împreună amintirile. Dar 
Seti plecase pe cărările minunate din lumea de dincolo, iar ea 
mergea singură prin această grădină splendidă, populată cu 
rodii, tamaris și zizyphus. De o parte și de alta a aleii, albăstrele, 
anemone, cafeluţe și gălbenele. Puțin obosită, Tuya se așeză 
aproape de bazinul cu lotuși, într-un pavilion acoperit de glicină. 

Când Ramses se apropie de ea, tristeţea Tuyei dispăru. 

In mai puţin de un an de domnie, fiul ei prinsese atâta curaj 
încât părea că îndoiala dispăruse pentru totdeauna din mintea 
lui. Guverna cu aceeași vigoare ca și tatăl lui, ca și cum ar fi fost 
stăpânit de o forță inepuizabilă. 

Ramses își îmbrățișă mama cu duioșie și respect și se așeză în 
dreapta ei. 

— Simt nevoia să-ţi vorbesc. 

— Pentru asta sunt aici, fiule. 


— Ești de acord cu alegerea oamenilor care compun 
guvernul? 

— Îți amintești de sfatul lui Seti? 

— El m-a ghidat: „Scrutează sufletele oamenilor, caută 
demnitari cu caractere ferme și drepte, capabili să emită o 
judecată imparţială fără să-și trădeze jurământul de ascultare”. 
Oare am reușit? Numai anii care urmează îmi vor da răspunsul. 

— Te temi deja de o revoltă? 

— Eu merg repede, deci e inevitabilă. Susceptibilităţi vor fi 
stârnite, anumite interese, rănite. Atunci când mi-a venit ideea 
unei noi capitale, a fost ca un fulger, o săgeată de lumină mi-a 
traversat mintea și mi s-a impus ca un adevăr de neclintit. 

— Asta se numește sia, intuiţia directă, fără raţionament și 
analiză. Seti a luat multe hotărâri graţie ei, el considera că se 
transmite de ia un suflet de Faraon la altul. 

— Eşti de acord cu construirea lui Pi-Ramses, orașul meu? 

— Din moment ce sia a vorbit în inima ta, ce nevoie mai ai de 
părerea mea? 

— Pentru că tata e prezent în grădina asta și pentru că tu și 
cu mine îi auzim vocea. 

— Semnele au apărut, Ramses; o dată cu domnia ta, se 
deschide o eră nouă. Pi-Ramses va fi capitala ta. 

Mâinile lui Ramses și ale mamei sale se uniră. 

— Vei vedea cetatea asta, mamă, și ea te va bucura. 

— Protecția ta mă îngrijorează. 

— Serramanna e vigilent. 

— Eu vorbesc de protecţia ta magică. Te gândești să-ți 
construiești un templu pentru veșnicie? 

— Locul e ales, însă prioritatea mea e Pi-Ramses. 

— Nu uita de acest templu. Dacă forțele întunericului se 
dezlănțuie împotriva ta, el va fi principalul tău aliat. 


39 


Locul era magnific. 

Un pământ fertil, câmpuri vaste, ierburi abundente, poteci 
mărginite de flori, pomi cu fructe având gustul mierii, o livadă 
de măslini cu arbori viguroși, heleșteie pline de pești, saline, 
întinderi populate cu papiruși înalţi și deși: astfel arăta Avarisul, 


175 


cetatea detestată, redusă la câteva case și la un templu al 
zeului Seth. 

Aici îl făcuse Seti pe Ramses să se confrunte cu puterea. Aici 
își va construi Ramses capitala. 

Frumusețea și luxurianţa locurilor îl surprinseră pe Moise; 
evreii și contramaiștrii egipteni făceau parte din expediţia 
condusă de Ramses în persoană, întovărășit de leu și de câine. 
Cu urechea la pândă, Serramanna și o duzină de cercetași îl 
precedaseră pe monarh, asigurându-se că nu-l ameninţa nici un 
pericol. 

Târgușorul din Avaris era aţipit sub soarele arzător. El nu 
adăpostea decât niște funcţionari fără viitor, ţărani cu mișcări 
lente și culegători de papirus. Locul părea sortit uitării și ritmului 
etern al anotimpurilor. 

Expediția plecată din Memphis făcuse un popas în orașul sfânt 
Heliopolis, unde Ramses își oferise ofranda protectorului său, 
Ra. Apoi trecuse prin Bubastis, cetatea zeiței blândeţii și 
dragostei, Bastet, reprezentată printr-o pisică, și urmase brațul 
peluzic€ al Nilului ce fusese botezat „apele lui Ra”. Aproape de 
lacul Menzaleh, Avaris se găsea la extremitatea vestică a 
„drumului lui Horus”, o cale ce ducea în Siro-Palestina prin 
litoralul Sinaiului. 

— Un amplasament strategic de primă importanţă, constată 
Moise uitându-se la planul încredințat de Ramses. 

— Înţelegi acum raţiunea alegerii mele? Prelungite de un 
canal, „apele lui Ra” ne vor permite să comunicăm cu marile 
lacuri ce mărginesc istmul El Qantara. Cu ajutorul corăbiilor, în 
caz de urgenţă, ajungem repede la fortăreața Sileh și la 
fortificațiile de la graniță. O să întăresc protecția din estul Deltei, 
controlând căile de invazie și fiind repede informat de cea mai 
mică tulburare intervenită în protectoratele noastre. Aici, vara e 
plăcută; garnizoanele nu vor suferi de căldură și vor fi gata, în 
orice moment, să intervină. 

— Vezi departe și la scară mare, spuse Moise. 

— Cum reacţionează oamenii tăi? 

— Par bucuroși să lucreze sub ordinele mele. Însă principala 
motivaţie e substanţiala mărire a salariilor pe care le-ai acordat- 


5 Braţul „peluzic”, unul dintre cele trei braţe ale Deltei, numit astfel deoarece ajunge 
până la Peluza (în apropiere de Tell Farameh), cetate situată în extremitatea orientală 
a Deltei. 


176 


O. 

— Nu există victorie fără generozitate. Vreau un oraş 
minunat. 

Moise se aplecă din nou asupra planului. Urmau să fie 
construite patru temple majore: în vest, cel al lui Amon, 
„ascunsul”; în centru, cel al lui Seth, stăpânul locului; în nord, 
cel al lui Uadjet, „cel ce înverzește”, garantul prosperității. 
Aproape de templul lui Seth, un mare port fluvial, legat de 
„apele lui Ra” și de „apele lui Avaris”, două canale largi ce 
încadrau orașul și îi asigurau o perfectă alimentare cu apă 
potabilă. Lângă port urmau să fie amplasate depozite, hambare, 
fabrici și ateliere. Mai la nord, în centrul orașului, palatul regal, 
clădirile administrative, vilele nobililor și cartierele de locuit, 
unde se vor întâlni cei puternici și cei umili. De la palat, pleca 
artera principală, până la templul lui Ptah, Creatorul, în timp ce 
două mari alei vor duce, în stânga, la cel al lui Amon, iar în 
dreapta, la cel al lui Ra. Sanctuarul lui Seth era mai izolat, de 
cealaltă parte a canalului ce lega „apele lui Ra” de „apele lui 
Avaris”. 

In ceea ce priveşte armata, ea beneficia de patru cazărmi, 
una între brațul peluzic și clădirile oficiale, celelalte trei de-a 
lungul „apelor lui Avaris”, prima în spatele templului lui Ptah, a 
doua la întretăierea unor cartiere populare, iar a treia aproape 
de templul lui Ra și de cel al lui Astarte. 

— Specialiștii vor deschide mâine atelierele pentru fabricarea 
tiglelor lăcuite, dezvălui Ramses; culori strălucitoare se vor 
vedea peste tot, de la casa cea mai modestă până la sala de 
recepţie a palatului. Mai trebuie acum să existe și edificiile; ăsta 
e rolul tău, Moise. 

Cu arătătorul mâinii drepte, Moise identifica, una după alta, 
clădirile ale căror dimensiuni fuseseră precizate de monarh. 

— Lucrarea e gigantică, însă admirabilă. Totuși... 

— Totuși? 

— Nu vreau s-o supăr pe Maiestatea Ta, însă lipsește un 
templu. L-aș vedea potrivit în spaţiul liber dintre sanctuarele lui 
Amon și Ptah. 

— Și cărei divinităţi să-i fie dedicat? 

— Celei care creează funcţia de Faraon. Nu în acest templu îţi 
vei celebra sărbătoarea regenerării? 

— Pentru ca acest ritual să aibă loc, un faraon trebuie să fi 


177 


domnit treizeci de ani. începerea construirii lui chiar de acum, ar 
însemna o sfidare adusă destinului. 

— Dar ai lăsat locul acela liber. 

— Să nu mă fi gândit la asta ar fi fost o sfidare adusă 
norocului meu. În al treizecilea an al domniei mele, în timpul 
acestei sărbători, tu vei fi în primul rând de demnitari, alături de 
prietenii noștri din copilărie. 

— Treizeci de ani... Oare ce soartă ne-a rezervat Dumnezeu? 

— Deocamdată, ni se cere să creăm împreună capitala 
Egiptului. 

— l-am repartizat pe evrei în două grupe. Prima va dirija 
blocurile de piatră până la șantierele templelor unde vor lucra 
sub comanda maiștrilor egipteni. A doua va fabrica miile de 
cărămizi destinate palatului tău și clădirilor civile. Coordonarea 
grupelor de producţie va fi dificilă; mă tem că popularitatea mea 
va fi spulberată. Știi cum îmi spun evreii? Masha, „cel salvat din 
ape”! 

— Și tu ai înfăptuit un miracol? 

— Există o veche legendă babiloniană care le place mult; au 
făcut un joc de cuvinte cu numele meu adevărat, Moise, „cel ce 
s-a născut”, deoarece ei cred că eu, un evreu, am fost 
binecuvântat de zei. Nu am primit eu educaţia celor nobili și nu 
sunt eu prietenul Faraonului? Dumnezeu m-a salvat din „apele” 
mizeriei și nenorocului. Un om care beneficiază de atâta șansă 
merită să fie urmat; din cauza asta, cărămidarii îmi acordă 
încredere. i 

— Să nu le lipsească nimic. iți dau puterea de a folosi 
hambarele regale în caz de nevoie. 

— Am să construiesc capitala, Ramses. 

t 

Purtând peruci scurte și negre, legate cu o bandă albă, 
lăsându-le urechile descoperite, adepți ai mustății și bărbii 
scurte, cu fruntea îngustă și buza inferioară groasă, cărămidarii 
evrei formau o corporație mândră de știința ei. Sirienii și 
egiptenii încercau să se ia la întrecere cu ei, însă cei mai buni 
specialiști rămâneau evreii. Munca era grea, supravegheată 
îndeaproape de contramaiștrii egipteni, corect plătită și 
întreruptă de numeroase zile de concediu. Mai mult decât atât, 
în Egipt hrana era bună și din belșug și se puteau găsi locuințe 
fără prea mare greutate, cei mai curajoși reușind chiar să-și 


178 


construiască case cu materiale recuperate. 

Moise nu ascunsese faptul că pe șantierele din Pi-Ramses 
ritmul de lucru avea să fie mai intens decât de obicei; dar 
importanţa primelor compensa această neplăcere. Participarea 
la construirea noii capitale îmbogăţea și mai mult un evreu, cu 
condiția să nu-și precupeţească eforturile. Trei lucrători, într-un 
ritm normal, puteau fabrica opt sau nouă sute de cărămizi de 
mărime mică pe zi; pentru Pi-Ramses trebuiau modelate bucăți 
de mărimi considerabile” ce serveau de suport pentru alte 
cărămizi, de dimensiuni mai modeste și produse în serie. Aceste 
suporturi cădeau în responsabilitatea maiștrilor și a tăietorilor în 
piatră, nu în aceea a cărămidarilor. 

Din primele zile, evreii înțeleseră că vigilenţa lui Moise nu 
avea să slăbească. Cei care speraseră să se bucure de sieste 
lungi sub vreun copac o lăsară mai moale cu pretenţiile și se 
supuseră evidenţei: ritmul avea să fie susținut până la 
inaugurarea oficială a capitalei. Ca și colegii lui, Abner era 
hotărât să asude pentru a amesteca mâlul din Nil cu paie tocate, 
obținând melanjul potrivit. Mai multe suprafeţe!” fuseseră puse 
la dispoziția muncitorilor care umectau mâlul cu apa dintr-un 
șanț legat de un canal, apoi, cu un zel susținut de cântece, 
prelucrau materialul cu săpăliga și cazmaua pentru a face 
viitoarele cărămizi mai rezistente. 

Abner era energic și abil; atunci când argila i se părea de 
bună calitate, umplea un coș pe care un cărăuș îl ducea pe 
umăr până la atelierul unde îl vărsa într-o formă rectangulară 
din lemn. Scoaterea din tipar era o operaţiune delicată la care 
Moise asista uneori. Cărămizile erau dispuse pe un sol foarte 
uscat și se zvântau patru zile înainte de a fi stivuite și 
transportate spre diverse șantiere. 

Material considerat modest, cărămida din mâl de Nil se 
dovedea de o rezistenţă remarcabilă; dacă straturile erau corect 
așezate, puteau înfrunta chiar secolele. 

Printre evrei se născuse o adevărată emulaţie; sigur, era 
vorba în primul rând de creșterea salariilor și de prime, dar și de 
mândria de a participa la o întreprindere colosală și de a câștiga 
pariul ce le fusese impus. Atunci când ardoarea mai scădea în 
intensitate, Moise redădea impulsul și mii de cărămizi perfecte 


”38x18x12 centimetri. 
19 De aproximativ 6.000 m fiecare. 
179 


ieșeau din tipare. 

Pi-Ramses se nâștea, Pi-Ramses se ivea din visul lui Ramses și 
intra în realitate. Maiștrii și tăietorii în piatră, respectând planul 
regelui, realizau suporturi solide; neobosiţi, lucrătorii aduceau 
cărămizile fabricate de evrei. 

În lumina soarelui, o viaţă căpăta materialitate 

Abner, la sfârșitul fiecărei zile, îl admira pe Moise. Șeful 
evreilor alerga de la un grup la altul, controla calitatea hranei, îi 
trimitea să se odihnească pe cei bolnavi și pe muncitorii prea 
obosiţi. Contrar a ceea ce prevăzuse el, popularitatea nu înceta 
să-i crească. 

Graţie primelor pe care le adunase deja, Abner oferise o 
frumoasă locuinţă familiei lui chiar aici, în noua capitală. 

— Ești mulţumit de tine, Abner? 

Chipul slab al lui Sary purta amprenta unei bucurii 
răutăcioase. 

— Ce vrei? 

— Sunt șeful tău de echipă. Ai uitat? 

— Îmi fac treaba. 

— Prost. 

— Cum adică, prost? 

— Ai stricat mai multe cărămizi. 

— Nu-i adevărat! 

— Doi contramaiștri au constatat greșelile pe care le-ai făcut 
și au redactat un raport. Dacă i-l dau lui Moise, vei fi dat afară și, 
fără îndoială, condamnat. 

— Ce rost au invențiile și minciunile astea? 

— Îţi mai rămâne o soluţie: să-mi cumperi tăcerea cu 
câștigurile tale. În felul ăsta, greșeala ta va fi uitată. 

— Eşti un șacal, Sary! 

— N-ai de ales, Abner. 

— De ce mă urăşti? 

— Eşti un evreu printre atâția alții; plătești pentru ceilalți, 
asta-i tot. 

— N-ai dreptul! 

— Vreau răspunsul tău, imediat. 

Abner lăsă ochii în jos. Sary era cel mai puternic. 


180 


40 


La Memphis, Ofir se simțea mai în largul lui decât la Theba. 
Marele oraș adăpostea numeroși străini, cei mai mulţi perfect 
integrați în sânul populaţiei egiptene. Printre ei se găseau și 
adepţi ai doctrinei lui Akhenaton, a căror credinţă slăbită magul 
o reînsuflețea, promiţându-le că ea le va aduce, într-un viitor 
apropiat, fericire și prosperitate. 

Cei care avuseseră norocul s-o vadă pe Lita, mereu tăcută, 
erau foarte impresionați. Nimeni nu se îndoia că prin venele ei 
curgea sânge regesc și că era într-adevăr moștenitoarea regelui 
blestemat. Discursul răbdător și convingător al magului făcea 
minuni, iar vila sorei lui Ramses servea drept cadru pentru 
întrevederi fructuoase care, zi după zi, permiteau să se 
mărească numărul partizanilor zeului unic. 

Ofir nu era primul străin care propaga idei originale, dar 
singurul care încerca să reînvie erezia respinsă de succesorii lui 
Akhenaton. Capitala și mormântul lui fuseseră abandonate, nici 
un curtean nu era înhumat în necropola din apropierea cetăţii lui 
Aton. Și toți știau că Ramses, după ce supusese propriei voințe 
ierarhia din Karnak, nu avea să tolereze nici un fel de tulburare 
religioasă. Astfel încât Ofir avea grijă să-și distileze în doze mici 
criticile împotriva regelui și a politicii sale, fără să provoace 
dezaprobări. 

Magul progresa. 

Dolenta îi aduse suc proaspăt de roșcove. 

— Pari obosit, Ofir. 

— Sarcina noastră cere o permanentă ardere. Cum se 
comportă soțul tău? 

— E foarte nemulțumit. Potrivit ultimei scrisori, își petrece 
timpul dojenindu-i pe evreii leneși și mincinoși. 

— Cu toate astea, se aude că ridicarea capitalei avansează 
într-un ritm rapid. 

— Părerea generală e că o să arate splendid! 

— Dar dedicată lui Seth, domnul râului și al fortelor 
tenebroase! Ramses încearcă să sufoce lumina și să ascundă 
soarele. Trebuie să-l împiedicăm să reușească. 

— Sunt convinsă, Ofir. 

— Sprijinul tău îmi e necesar, știi asta. Îmi dai cale liberă să 


181 


folosesc resursele științei mele pentru a-l împiedica pe Ramses 
să distrugă Egiptul? 

Bruneta corpolentă și lascivă își mușcă buzele. 

— Ramses e fratele meu! 

Ofir prinse cu blândeţțe mâna Dolentei. 

— Ne-a făcut deja atâta rău! Sigur că îţi voi respecta 
hotărârea, dar de ce să mai eziţi? Ramses avansează! Și cu cât 
ajunge mai departe, cu atât protecţia lui magică se întărește. 
Dacă ne amânăm intervenţia, oare voi mai fi în stare s-o 
nimicesc? 

— E grav, atât de grav... 

— Fii conștientă de responsabilităţile pe care le ai, Dolenta. 
Încă mai pot acţiona, însă, curând, o să fie prea târziu. 

Sora regelui ezita să pronunţe o condamnare definitivă. Ofir îi 
lăsă mâinile. 

— Poate că există și un alt mijloc. 

— La ce te gândești? 

— Zvonurile pretind că regina Nefertari e însărcinată. 

— Nu mai e doar un zvon! E suficient s-o vezi. 

— Simţi vreo afecțiune pentru ea? 

— Nici cea mai mică. 

— În noaptea asta, unul dintre compatrioţii mei îmi aduce cele 
necesare. 

— Eu mă închid în camera mea! strigă Dolenta, înainte de a 
se face nevăzută. 

t 

Omul ajunse la miezul nopții. Vila era tăcută, Dolenta și Lita 
dormeau. Ofir deschise ușa încăperii, luă sacul pe care i-l 
întindea negustorul și îl plăti cu două bucăţi de pânză de in pe 
care Dolenta i le dăduse magului. 

Tranzacţia nu dură decât câteva clipe. 

Ofir se închise într-o cămăruţță căreia îi astupase ferestrele. 
Doar o lampă cu ulei răspândea o lumină slabă. 

Pe o masă joasă, magul așeză conţinutul pachetului: statueta 
unei maimute, o mână de fildeș, o figurină grosieră 
reprezentând o femeie goală, o baghetă minusculă și figurina 
unei alte femei ce ţinea niște șerpi în mâini. Maimuţa îi oferea 
tehnica zeului Thot; mâna, capacitatea de a acţiona; femeia 
goală, aceea de a lovi organele genitale ale reginei; bagheta 
făcea atacul durabil; femeia cu șerpi distila veninul magiei negre 


182 


în corpul lui Nefertari. 

Sarcina lui Ofir nu se anunţa ușoară. Regina poseda o 
personalitate puternică și, în timpul încoronării, beneficiase de o 
protecţie invizibilă, analogă celei a lui Ramses. Dar sarcina îi 
slăbea apărarea. O altă viaţă se hrănea din cea a lui Nefertari și 
o lipsea încetul cu încetul de forțe. 

Erau necesare trei zile și trei nopţi pentru ca vraja să aibă 
șanse de reușită. Ofir era puțin decepţionat de a nu-l fi putut 
ataca direct pe Ramses, iar dezertarea sorei lui îl împiedicase. 
Atunci când va reuși să cucerească mintea Dolentei, va urmări 
un scop mult mai ambițios. Pentru moment, își slăbea doar 
adversarul. 

t 

Lăsând în grija lui Ameni și a miniștrilor săi gestionarea 
afacerilor curente, Ramses se ducea frecvent pe șantierul din Pi- 
Ramses. Datorită insistenţei lui Moise și unei organizări 
riguroase a lucrului, opera progresa cu pași uriași. 

Veselia domnea printre muncitori; nu numai hrana se 
dovedea excelentă și din belșug, ci și primele anunţate erau 
încasate cu regularitate, ţinând cont de eforturile fiecăruia. Cei 
mai curajoși adunaseră o sumă frumoasă și puteau să se 
instaleze în noua capitală, fie într-o altă așezare unde puteau 
cumpăra puţin teren. Mai mult decât atât, un serviciu de 
sănătate bine echipat se ocupa de bolnavi și împărțea îngrijiri 
gratuite; contrar altor șantiere, cel din Pi-Ramses nu era afectat 
de prezența unora care simulau și care încercau să obţină un 
concediu pretextând că suferă de boli imaginare. 

Regele își făcea griji în legătură cu securitatea; mai mulţi 
contramaiștri vegheau în permanenţă. Nu existaseră decât 
câţiva răniţi ușor în timpul așezării blocurilor de granit pe locul 
destinat templului lui Amon. Datorită rotirii echipelor 
supravegheate minuțios, oamenii nu ajungeau la capătul 
puterilor; la fiecare șase zile, două zile de odihnă le permiteau 
să se destindă și să se refacă. 

Numai Moise nu-și acorda nici un răgaz. Verifica, evita orice 
conflict, lua decizii urgente, reorganiza echipele epuizate, cerea 
materialele lipsă, redacta rapoarte, dormea o oră după prânz și 
trei noaptea. Descoperind un șef de o vitalitate excepţională, 
cărămidarii evrei îl ascultau cu sfinţenie; niciodată nu mai 
fuseseră puși sub conducerea unui om care le apăra atât de 


183 


bine interesele. 

Abner i-ar fi vorbit de tratamentul jignitor la care-l supunea 
Sary, însă se temea de represalii, având în vedere bunele relaţii 
ale egipteanului cu poliţia. Dacă Abner era desemnat drept 
turbulent, avea să fie expulzat din ţară și nu avea să-și mai 
revadă niciodată soția și copiii. De când începuse să plătească, 
Sary nu-l mai hărțuia și se arăta chiar amabil. Cum greul părea 
să fi trecut, evreul se închise în tăcere și continua să frământe 
cărămizile cu aceeași ardoare ca și colegii lui. 

În acea dimineaţă, Ramses vizita șantierul. Când li se anunţă 
sosirea monarhului, evreii se spălară, își tăiară mustăţile și 
bărbile, își legară perucile de sărbătoare cu o bandă albă nouă și 
stivuiră cărămizile într-o ordine impecabilă. 

Din primul car ce se opri în faţa fabricii cobori un uriaș 
înarmat și împlătoșat, cu o înfățișare înfricoșătoare. Oare 
vreunul dintre lucrători era  pasibil de vreo sancţiune 
disciplinară? Desfășurarea a douăzeci de arcași făcu atmosfera 
și mai apăsătoare. 

Tăcut, Serramanna trecu printre rândurile de evrei împietriţi și 
neliniștiţi. 

Atunci când se declară mulțumit de inspecţie, sardul făcu 
semn unui soldat să deschidă drumul carului regal. 

Cărămidarii se înclinară în faţa Faraonului, care îi felicită pe 
fiecare, spunându-le pe nume. Anunţul distribuirii de peruci noi 
și al livrării de vase cu vin alb din Deltă provocă o explozie de 
bucurie; însă ceea ce îi mișcă cel mai tare pe lucrători fu atenţia 
pe care regele o arătă cărămizilor proaspăt frământate. Luă mai 
multe bucăţi și le cântări în mână. 

— Perfect, declară el. Raţii duble timp de o săptămână și o zi 
suplimentară de odihnă. Unde e șeful vostru de echipă? 

Sary ieși din rând. 

Fostul educator al lui Ramses era singurul care nu se putea 
bucura de vizita monarhului. El, până nu de mult un profesor 
strălucit și un curtean ambițios, se temea să-l revadă pe regele 
împotriva căruia complotase. 

— Eşti satisfăcut de noua ta funcție, Sary? 

— Îi mulţumesc Maiestăţii Voastre că mi-a încredinţat-o. 

— Fără clemenţa mamei mele și a lui Nefertari, pedeapsa ta 
ar fi fost mai grea. 

— Sunt conștient, Maiestate, și încerc, prin atitudinea mea, 


184 


să-mi ispășesc greșelile. 

— Sunt de neiertat, Sary. 

— Remușcarea care-mi roade inima e mai rea decât un acid. 

— Trebuie să fie destul de ușoară de vreme ce ţi-a permis să 
supravieţuiești atâta timp crimei tale. 

— Nu pot spera în iertarea Maiestăţii Voastre? 

— Nu cunosc această noţiune, Sary; trăim în interiorul Legii 
sau în afara ei. Tu ai necinstit-o pe Maat și sufletul tău rămâne 
josnic pentru totdeauna. Ai grijă ca Moise să nu se plângă de 
tine, altfel nu vei mai avea ocazia să faci rău nimănui. 

— Jur Maiestăţii Voastre că... 

— Nici un cuvânt, Sary. Și fii fericit că ai șansa să lucrezi la 
edificarea lui Pi-Ramses. 

Când regele se urcă din nou în car, aclamaţiile izbucniră din 
toate piepturile. Călcându-și pe suflet, Sary se alătură și el 
celorlalți. 


41 


Așa cum era de prevăzut, templele se ridicau mai încet decât 
edificiile profane. Totuși, livrarea blocurilor de piatră se făcea 
fără întârzieri, iar specialiștii în remorcarea acestora, printre 
care numeroși evrei, le aduceau cu regularitate pe șantiere. 

Graţie intensei activităţi a cărămidarilor, palatul regal, ale 
cărui porțiuni din piatră erau încredințate specialiștilor, alcătuia 
deja o masă importantă în centrul capitalei. Acostau primele 
corăbii de transport, depozitele erau deschise, atelierele de 
tâmplărie sortau mobilele de lux, fabrica de ţigle lăcuite își 
începuse producţia. Pereţii vilelor păreau să ţâșnească din 
pământ, cartierele orașului căpătau formă, cazărmile aveau să 
adăpostească în curând primele trupe. 

— Lacul palatului va fi splendid, anunţă Moise; prevăd 
terminarea săpăturilor cam la mijlocul lunii viitoare. Capitala ta 
o să fie frumoasă, Ramses, căci e construită cu iubire. 

— Tu ești principalul artizan al acestei reușite. 

— Numai în aparenţă. Planul tu l-ai făcut, eu doar l-am 
executat. 

Regele simţi o nuanţă de reproș în tonul prietenului său. Chiar 
atunci când voia să-i ceară o explicaţie, un mesager al palatului 


185 


din Memphis veni spre el în galop. Serramanna îl obligă să se 
oprească la vreo doisprezece metri de monarh. 

Gâfâind, mesagerul sări pe pământ. 

— Trebuie să vă întoarcețţi urgent la Memphis, Maiestate... 
Regina... regina e bolnavă. 

t 

Ramses se ciocni de doctorul Pariamakhu, şeful medicilor 
palatului, un bărbat de vreo cincizeci de ani, doct și autoritar, cu 
mâini lungi și fine. Chirurg experimentat, trecea drept un 
practician remarcabil, dar sever cu pacienții. 

— Vreau s-o văd pe regină. 

— Regina doarme, Maiestate. Infirmierele i-au masat corpul 
cu ulei amestecat cu un somnifer. 

— Ce se întâmplă? 

— Mă tem de o naștere prematură. 

— Nu e... periculos? 

— Riscul e major, într-adevăr. 

— Îți ordon s-o salvezi pe Nefertari. 

— Pronosticul nașterii rămâne favorabil. 

— De unde știi? 

— Serviciul meu a procedat la un examen obișnuit, Maiestate. 
Au pus orz și grâu în doi săculeţi de pânză udaţi mai multe zile 
la rând cu urina reginei. Orzul și grâul încolţind amândouă, ea va 
naște; și pentru că grâul a încolţit primul, va da naștere unei 
fetițe. 

— Eu am auzit vorbindu-se contrariul. 

Doctorul Pariamakhu deveni glacial. 

— Maiestatea Voastră o confundați cu o altă experiență în 
cursul căreia se utilizează grâu și orz culese din pământ. Mai 
rămâne să sperăm că sămânţa, plecată din inima voastră pentru 
a ajunge în cea a reginei, s-a fixat bine în coloana vertebrală și 
în oasele copilului. O spermă de bună calitate produce o 
excelentă măduvă a spinării și o perfectă măduvă osoasă. 
Trebuie să vă mai amintesc că tatăl formează oasele și 
tendoanele, iar mama, carnea și sângele? 

Pariamakhu nu era deloc nemulţumit de cursul de medicină 
pe care i-i ţinea prestigiosului său elev. 

— Vă îndoiţi de cunoștințele mele de fiziologie de fost elev al 
Kap-ului, doctore? 

— Sigur că nu, Maiestate! 


186 


— N-aţi prevăzut acest incident. 

— Știința mea, Maiestate, are anumite limite și... 

— Puterea mea nu are, doctore, și eu aștept o naștere fericită. 

— Maiestate... 

— Da, doctore? 

— Propria voastră sănătate merită mare atenție. N-am avut 
încă onoarea să vă examinez, așa cum îmi cer îndatoririle 
funcției mele. 

— Nu vă mai gândiţi la asta, nu-mi pasă de boală. Anunţaţi- 
mă când se trezește regina. 

Tt 

Soarele asfințea atunci când Serramanna îl autoriză pe 
doctorul Pariamakhu să intre în biroul regelui. 

Practicianul era stânjenit. 

— Regina s-a trezit, Maiestate. 

Ramses se ridică. 

— Dar... 

— Vorbește, doctore! 

Pariamakhu, care se lăudase colegilor lui că putea să-și 
domolească ilustrul client, îl regreta acum pe Seti, considerat de 
el altădată încăpățânat și dezagreabil. Ramses era o furtună a 
cărei furie era mai bine s-o eviţi. 

— Regina tocmai e condusă în sala de naștere. 

— Am cerut s-o văd! 

— Ințeleptele au considerat că nu trebuie pierdută nici o 
secundă. 

Ramses rupse pana cu care scria. Dacă Nefertari murea, mai 
avea el forța să domnească? 

Șase înțelepte din Casa Vieţii, purtând tunici lungi și coliere 
de turcoaze, o ajutau pe Nefertari să meargă spre sala de 
nașteri, un pavilion aerisit și împodobit cu flori. Ca și celelalte 
femei din Egipt, regina năștea goală, cu bustul drept, chircită pe 
niște pietre acoperite cu un pat de trestie. Acestea simbolizau 
destinul fiecărui nou născut, a cărui durată a vieţii era fixată de 
Thot. 

Prima înţeleaptă o va ţine strâns de talie, a doua va interveni 
în fiecare etapă a nașterii, a treia va primi copilul în mâinile 
deschise, a patra îi va da primele îngrijiri, a cincea era doica, iar 
a șasea îi va prezenta reginei două chei ale vieţii în momentul în 
care copilul va scoate primul țipăt. Conștiente de pericol, cele 


187 


șase femei afișau totuși un calm desăvârșit. 

După ce o masă îndelung pe Nefertari, șefa înţeleptelor îi 
aplică mai multe cataplasme în josul pântecului și îi legă 
abdomenul. Considerând necesară grăbirea unei nașteri care se 
anunţa dureroasă, ea introdusese în vagin o pastă compusă din 
rășină de terebint, ceapă, lapte, mărar și sare. Pentru ușurarea 
suferinţei, urma să folosească pământ ars frământat cu ulei 
călduț, ungându-i cu el organele genitale. 

Cele șase înțelepte știau că lupta lui Nefertari va fi lungă și 
nașterea nesigură. 

„Fie ca zeiţa Hathor să-i dăruiască un copil reginei, psalmodie 
una dintre ele, ca nici o boală să nu-l atingă; dispari, demon 
care vii din tenebre, care intri pe ascuns, cu fața întoarsă înapoi! 
Nu-l vei îmbrăţișa pe acest copil, nu-l vei adormi, nu-i vei face 
nici un rău, nu-l vei lua cu tine! Fie ca spiritul să-l anime, ca 
nimic malefic să nu-l atingă, ca astrele să-i fie favorabile!” 

La căderea nopţii, contracţiile reveniră. Între dinţii reginei fu 
introdusă o pastă pe bază de bob, pentru a-i permite să strângă 
din dinţi fără să se rănească. 

Sigure pe tehnica lor, concentrate, recitându-și formulele 
împotriva durerii, cele șase înțelepte o ajutară pe regina 
Egiptului să dea naștere unei vieţi. 

Tt 

Ramses nu mai rezista. 

Când doctorul Pariamakhu reapăru pentru a doua oară, acesta 
crezu că regele avea să-i sară la gât. 

— S-a terminat, în sfârșit? 

— Da, Maiestate. 

— Nefertari? 

— Regina e în viaţă și sănătoasă și aveţi o fiică. 

— Sănătoasă și ea? 

— E... mai delicat. 

Ramses îl împinse pe medic și alergă spre pavilionul de 
nașteri. Una din înțelepte îl curăța. 

— Unde sunt regina și fiica mea? 

— Într-o cameră din palat, Maiestate. 

— Vreau să știu adevărul! 

— Copilul e foarte slăbit. 

— Vreau să-l văd. 

Destinsă, radioasă dar epuizată, Nefertari dormea. Șefa 


188 


înţeleptelor îi dăduse o poţiune sedativă. 

Bebelușul era de o frumuseţe remarcabilă. Fragedă, cu ochii, 
în același timp, uimiţi și curioși, fiica lui Nefertari și a lui Ramses 
se bucura deja de viaţă ca de un miracol. 

Regele o luă în brațe. 

— E minunată! De ce anume te temi? 

— Cordonul amuletei pe care trebuia să i-o punem la gât s-a 
rupt. E un semn rău, Maiestate, un semn foarte rău. 

— Prezicerea a fost formulată? 

— O așteptăm pe sibilă. 

Aceasta din urmă sosi câteva minute mai târziu și, împreună 
cu cele șase înțelepte, recreă confreria celor șapte Hathor, 
însărcinate cu aflarea destinului noului născut. Alcătuind un cerc 
în jurul lui, își uniră gândurile pentru a înţelege viitorul. 

Meditaţia lor dură mai mult decât de obicei. 

Cu o expresie sumbră, sibila se desprinse de grup și înaintă 
spre rege. 

— Momentul nu e propice, Maiestate. Nu putem să... 

— Nu minți. 

— Ne putem înșela. 

— Fii sinceră, te rog. 

— Destinul acestui copil se hotărăște în următoarele douăzeci 
și patru de ore. Dacă nu găsim un mijloc de a respinge demonii 
care-i rod sufletul, fiica voastră nu va supravieţui nopţii 
următoare. 


42 


Doica, aflată într-o stare de sănătate excelentă, era 
însărcinată să alăpteze fiica cuplului regal. Doctorul Pariamakhu 
controlase el însuși laptele care trebuia să aibă mirosul plăcut al 
făinii de roșcove. Pentru a avea lapte suficient, doica băuse suc 
de smochine și mâncase șiră de pește coaptă, amestecată cu 
ulei. 

Spre disperarea doicii și a medicului, bebelușul refuza 
mâncarea. Incercară o altă doică, tot fără succes. Ultima soluție, 
un lapte excepţional, conservat în vase în formă de hipopotam, 
nu dădu rezultatul așteptat. Copilul nu înghiţea lichidul dens 
care se scurgea prin mameloanele animalului. 


189 


Medicul umezea buzele micii paciente și se pregătea s-o 
învelească într-o pânză umedă atunci când Ramses o luă în 
braţe. 

— Trebuie s-o hidratăm, Maiestate! 

— Știința ta e inutilă. Forța mea o va ţine în viață. 

Strângându-și fiica la piept, regele se duse la căpătâiul lui 
Nefertari. În ciuda epuizării, regina rămăsese radioasă. 

— Sunt fericită... atât de fericită! Nu e bine îngrijită? 

— Tu ce simţi? 

— N-am nici o neliniște. Te-ai gândit la numele fiicei noastre? 

— Rolul ăsta îi revine mamei. 

— Se va numi Meritamon, „lubita lui Amon”, și va vedea 
templul tău pentru veșnicie. În timp ce o nășteam, am avut un 
gând straniu... Trebuie construit fără întârziere, Ramses... Acest 
templu va fi cea mai bună pavăză contra râului și vom fi uniţi 
împotriva adversităţilor. 

— Dorinţa ta va deveni realitate. 

— De ce strângi copilul așa de tare? 

Privirea lui Nefertari era așa de limpede, atât de încrezătoare, 
încât Ramses se simţi incapabil să-i ascundă adevărul. 

— Meritamon e bolnavă. 

Regina se ridică și prinse încheietura regelui. 

— De ce anume suferă? 

— Refuză să mănânce, dar o voi vindeca. 

Ostenită, regina înceta să mai lupte. 

— Am pierdut deja un copil, forțele întunericului vor să ne ia 
fiica... Noaptea mă cuprinde. 

— Nefertari își pierdu cunoștința. 

t 

— Care sunt concluziile tale, doctore? întrebă Ramses. 

— Regina e foarte slăbită, răspunse Pariamakhu. 

— O poți salva? 

— Nu știu, Maiestate. Dacă supraviețuiește, nu va mai putea 
avea copii; o nouă sarcină i-ar fi fatală. 

— Şi fiica noastră? 

— Nu înțeleg nimic; în momentul ăsta e atât de calmă! 
Ipoteza înţeleptelor e poate cea bună, dar mie mi se pare 
absurdă. 

— Vorbește! 

— Ele cred că e vorba de farmece. 


190 


— Farmece, aici, în palatul meu? 

— Tocmai din acest motiv cred că ideea asta e neverosimilă. 
Totuși, poate ar trebui să-i convocăm pe magicienii de la curte... 

— Și dacă vinovatul e unul dintre ei? Nu, nu-mi rămâne decât 
o singură soluție. 

Meritamon adormise în braţele puternice ale lui Ramses. 

t 

Curtea fremăta de zvonuri. Nefertari adusese pe lume un al 
doilea copil născut mort, iar regina era pe punctul de a-și da 
sufletul. Ramses, pradă disperării, își pierduse minţile. Fără să 
îndrăznească să creadă aceste vești excelente, Șenar spera că 
nu erau cu totul lipsite de temei. 

Ducându-se la palat împreună cu Dolenta, Șenar își compuse 
o expresie gravă și dezolată. Dolenta părea distrusă. 

— Ai de gând să devii o excelentă comediană, draga mea 
soră? 

— Evenimentele astea mă tulbură. 

— Totuși, nu-l iubeşti nici pe Ramses, nici pe Nefertari. 

— Copilul ăsta... Nu el e responsabil. 

— Mare scofală! lată-te deodată și sensibilă. Dacă zvonurile 
sunt fondate, viitorul nostru se limpezește. 

Dolenta nu îndrăznea să-i mărturisească lui Șenar că magia 
reușită de Ofir era adevărata cauză a tulburării ei. Pentru a reuși 
să spargă destinul cuplului regal, libianul poseda o rară 
stăpânire asupra forțelor obscure. 

Ameni, mai palid decât de obicei, îi primi pe Dolenta și pe 
Șenar. 

— Având în vedere împrejurările, declară acesta din urmă, ne- 
am gândit că regele ar dori să-i aibă lângă el pe fratele și sora 
lui. 

— Sunt dezolat, dar preferă să fie singur. 

— Cum se simte Nefertari? 

— Regina se odihnește. 

— Și copilul? întrebă Dolenta. 

— Doctorul Pariamakhu e la căpătâiul lui. 

— Nu ai niște vești mai exacte? 

— Trebuie să avem răbdare. 

Atunci când Șenar și Dolenta părăseau palatul, Serramanna și 
soldații lui încadrau un om fără perucă, prost bărbierit, și 
îmbrăcat cu o tunică din piele de antilopă cu multe buzunare. 


191 


Grăbiţi, se îndreptau spre apartamentele cuplului regal. 
t 


— Setau! Eşti ultima mea speranță. 

Îmblânzitorul de şerpi se apropie de rege și contemplă 
bebelușul pe care acesta îl ținea în brațe. 

— Mie nu-mi plac copiii, însă ăsta e o mică minune. Opera lui 
Nefertari, bineînțeles. 

— Meritamon, fiica noastră. O să moară, Setau. 

— Ce tot spui? 

— Vrăji. 

— Aici, în palat? 

— Nu știu. 

— Cum se manifestă? 

— Refuză să mănânce. 

— Şi Nefertari? 

— Îi e foarte rău. 

Presupun că dragul nostru doctor Pariamakhu ridică din 
umeri. 

— E descumpănit. 

— E starea lui normală. Pune-ţi încet fiica în leagăn. 

Ramses se execută. Din momentul în care nu se mai găsi în 
braţele tatălui ei, Meritamon începu să respire cu greutate. 

— Doar puterea ta o menţine în viaţă... De asta mă temeam. 
Dar... La ce vă stă vouă mintea în palatul ăsta! Copilul acesta nu 
poartă nici măcar o amuletă protectoare! 

Setau scoase dintr-un buzunar o amuletă în formă de 
scarabeu, o agăţă de o sforicică având șapte noduri și o puse la 
gâtul lui Meritamon. Pe suprafaţa scarabeului, un text: „Moartea 
hrăpăreaţă nu se va atinge de mine, lumina divină mă va salva.” 

— la-ţi din nou fiica în braţe, ordonă Setau, și deschide-mi 
ușile laboratorului. 

— Crezi că o să reușești... 

— O să trăncănim după aia. Clipele sunt numărate. 

t 

Laboratorul palatului avea mai multe secțiuni. Setau se 
închise în încăperea unde erau depozitați canini inferiori de 
hipopotam mascul ce depășeau uneori șaptezeci de centimetri 
lungime și zece lățime. Tăie unul în formă de semilună, cu 
extremităţile alungite, după ce îi lustruise suprafața fără să 
deterioreze fildeșul și gravă mai multe simboluri destinate să 


192 


alunge forțele malefice ivite din întuneric pentru a le ucide pe 
mamă și fiică. Setau le alese pe cele care i se părură mai 
potrivite situaţiei: un grifon înaripat cu trup de leu și cap de 
șoim, o femelă hipopotam cu un cuţit, o broască, un soare 
strălucitor, un pitic bărbos ţinând în fiecare mână niște șerpi. 
Descriindu-le cu voce tare, le făcu eficace și le ordonă să reteze 
beregata demonilor de ambele sexe, să-i strivească, să-i sfâșie 
în bucăţi și să-i pună pe fugă. Apoi prepară o poţiune pe bază de 
venin de viperă pentru a deschide stomacul; chiar și într-o doză 
infinitezimală, putea fi poate prea puternică pentru organismul 
unui nou născut. 

În timp ce Setau ieșea, doctorul Pariamakhu veni în grabă 
spre el ca ieșit din minţi. 

— Repede, copilul se stinge. 

t 

Cu fața spre soarele ce asfințea, Ramses își ţinea în brate fiica 
ce i se lăsase cu totul în grijă. În ciuda magnetismului său, 
respirația bebelușului devenea neregulată. Copilul lui Nefertari, 
singurul copil al uniunii dintre ei care ar putea trăi... 

Dacă Meritamon murea, Nefertari nu i-ar fi supraviețuit. Mânia 
invadă inima regelui, o furie ce avea să sfideze tenebrele 
târâtoare și să-i salveze fiica de blestemele lor. 

Setau intră în cameră. Tinea în mână fildeșul sculptat. 

— Asta trebuie să oprească vraja, explică ei; dacă vrem să 
reparăm stricăciunile din interiorul corpului și să-i permitem să 
se hrănească, trebuie s-o facem să bea remediul asta. 

La enunţarea compoziţiei acestuia, doctorul Pariamakhu 
tresări. 

— Maiestate, eu mă opun! 

— Eşti sigur de rezultat, Setau? 

— Pericolul e real. Tu trebuie să hotărâști. 

— Să trecem la treabă. 


43 


Setau puse fildeșul pe pieptul lui Meritamon. Întins în leagăn, 
cu ochii mari, întrebători, copilul respira cu greutate. 

Ramses, Setau și doctorul Pariamakhu rămaseră tăcuţi. 
Talismanul părea eficace, dar oare protecţia lui avea să fie de 


193 


durată? 

— Zece minute mai târziu, Meritamon începu să se agite și să 
plângă. 

— Să i se aducă o statuetă a zeiţei Opet, ordonă Setau; mă 
întorc în laborator. Doctore, umezește buzele copilului și să nu 
faci nimic altceva! 

Opet, femela hipopotam, era patroana înţeleptelor și a 
doicilor. Pe cer, ea lua forma unei constelații care împiedica 
Ursa Mare, de natură Setiană, deci posesoarea unei forțe 
formidabile, să tulbure pacea lui Osiris înviat. Plină cu lapte 
matern și încărcată cu energie pozitivă de către magicienii Casei 
Vieţii, statueta lui Opet fu așezată la căpătâiul leagănului. 

Prezenţa ei liniști copilul. Meritamon adormi. 

Setau reapăru, ţinând în fiecare mână un fildeș tăiat grosolan. 

— E sumar, declară el, dar trebuie să fie suficient. 

ÎI puse pe primul pe pântecul bebelușului, iar pe al doilea pe 
picioare. Meritamon nu avu nici o reacţie. 

— În momentul ăsta, un câmp de forţe pozitive o protejează. 
Vraja e ruptă, iar blestemul inoperant. 

— E salvată? întrebă regele. 

— Numai alăptarea o poate smulge din ghearele morţii. Dacă 
stomacul rămâne închis, o să moară. 

— Dă-i poţiunea. 

— Dă-i-o tu. 

Cu blândeţe, Ramses deschise buzele fiicei sale, adormită 
profund, și-i turnă lichidul de culoarea chihlimbarului în gură. 
Doctorul Pariamakhu întoarse capul. 

Câteva secunde mai târziu, Meritamon deschise ochii și ţipă. 

— Repede, spuse Setau, sânul statuetei! 

Ramses își ridică fiica, Setau scoase tija metalică ce astupa 
sânul din care curgea laptele, iar regele lipi buzele copilului de 
orificiu. 

Meritamon bău cu voluptate lichidul hrănitor, de-abia mai 
oprindu-se să-și recapete răsuflarea, și scoase suspine de 
ușurare. 

t 

— Ce doreşti, Setau? 

— Nimic, Ramses. 

— Te numesc șeful magicienilor din palat. 

— Să se descurce și fără mine! Cum se simte Nefertari? 


— E surprinzătoare. Mâine are de gând să se plimbe prin 
grădină. 

— Și micuța? 

— Setea ei de viaţă e de nestins. 

— Ce au prezis cele șapte zâne? 

— Vălul negru ce acoperea destinul lui Meritamon s-a risipit; 
au vazut o robă de preoteasă, o femeie de o mare nobleţe și 
pietrele unui templu. 

— Cu alte cuvinte, o existenţă austeră. 

— Meriţi să fii bogat, Setau. 

— Șerpii, scorpionii și Lotus îmi ajung. ` 

— Creditele tale pentru cercetare vor fi nelimitate. In ceea ce 
priveşte producția de venin, palatul o va cumpăra la cel mai bun 
preț pentru a o distribui spitalelor. 

— Refuz orice privilegiu. 

— Nu e vorba de nici unul. Din moment ce produsele tale sunt 
excelente, remuneraţia trebuie să fie pe măsură și munca ta 
încurajată. 

— Dacă aș îndrăzni... 

— Îndrăznește. 

— Mai ai vin roșu de Fayum din anul al treilea al lui Seti? 

— O să ţi se livreze mai multe amfore începând de mâine. 

— Asta o să mă coste niște fiole de venin! 

— Dă-mi voie să ţi le ofer. 

— Nu-mi plac darurile, mai ales cele din partea regelui. 

— Prietenul te roagă să accepţi acest cadou. Cum ai căpătat 
știința care a salvat-o pe Meritamon? 

— Șerpii m-au învăţat aproape totul, iar Lotus a făcut restul. 
Tehnica vrăjitoarelor nubiene e incomparabilă. Amuleta pe care 
fiica ta o poartă la gât o va feri de numeroase neplăceri, cu 
condiţia să fie reîncărcată în fiecare an. 

— O vilă vă așteaptă, pe tine și pe Lotus. 

— În mijlocul orașului! Nu ești serios... Cum o să mai studiem 
șerpii? Nouă ne trebuie deșertul, noaptea și pericolul. Apropo de 
pericol... Vraja asta e neobișnuită. 

— Explică-mi. 

— A trebuit să folosesc mijloace puternice, pentru că atacul 
era serios. E vorba de farmece străine în afacerea asta, ceva 
sirian, libian sau evreiesc; dacă nu utilizam trei fildeșuri magice, 
n-aş fi reușit să sparg câmpul de forțe negative. Și nu vorbesc 


195 


aici de voinţa de a face să moară de foame un sugaci... Un spirit 
deosebit de pervers, după părerea mea. 

— Un magician din palat? 

— Mă îndoiesc. Dușmanul tău e familiarizat cu forțele răului. 

— O s-o ia de la capăt... 

— Poţi să fii sigur de asta. 

— Cum să-l identificăm și să-l împiedicăm să mai facă rău? 

— N-am nici cea mai mică idee. Un demon de o asemenea 
anvergură știe să se disimuleze cu o artă desăvârșită. Poate 
chiar l-ai întâlnit; ţi s-a părut amabil și inofensiv. Poate se 
ascunde într-o grotă inaccesibilă. 

— Cum să le protejăm pe Nefertari și Meritamon? 

— Folosind mijloacele care şi-au dovedit eficacitatea: 
amuletele și ritualul invocării forţelor benefice. 

— Și dacă nu e suficient? 

— Va trebui să dezvoltăm o energie superioară celei a 
magului negru. 

— Deci, să creăm un lăcaș care s-o producă. 

Templul pentru veșnicie... Ramses n-ar fi putut avea un aliat 
mai eficace. 

t 

Pi-Ramses creștea. 

Incă nu era un oraș, însă clădirile și locuințele prindeau formă, 
dominate de masa impozantă a palatului, ale cărui temelii din 
piatră le depășeau pe cele din Theba și Memphis. Entuziasmul 
nu se diminuase deloc. Moise părea neobosit, intendența 
rămânea exemplară. Văzând rezultatele eforturilor lor, 
constructorii noii capitale, de la maiștri la simpli muncitori, 
doreau să contemple opera desăvârșită și toţi aveau intenţia să 
se stabilească în cetatea edificată de mâinile lor. 

Două căpetenii de clan, geloase pe succesul lui Moise, 
încercaseră să-i conteste autoritatea. Fără să lase doar în seama 
tânărului evreu grija de a se apăra, toţi cărămidarii ceruseră ca 
el să rămână în fruntea lor. Din acel moment, Moise, nefiind pe 
deplin conștient, începu să arate din ce în ce mai mult ca un 
rege neîncoronat al unui popor fără patrie. Construcţia capitalei 
îi consuma atâta energie încât neliniștile lui se risipiseră; nu-și 
mai punea întrebări în legătură cu zeul unic și se preocupa doar 
de buna organizare a șantierelor. 

Anunţarea sosirii lui Ramses îl bucură. Nu prevestiseră niște 


196 


păsări de rău augur moartea lui Nefertari și a fiicei ei? Timp de 
câteva zile, atmosfera fusese încărcată de nervozitate. 
Respingând zvonurile, Moise pariase că regele nu avea să 
întârzie să viziteze orașul în construcţie. 

Ramses îi dădea acum dreptate. 

Serramanna nu-i putu împiedica pe lucrători să formeze o 
gardă de onoare la trecerea carului regal. Doreau să-l atingă 
pentru a se apropia un pic de magia Faraonului. Sardul era 
furios pe acest monarh tânăr, care nu ţinea cont de măsurile de 
securitate și se expunea unor posibile lovituri de pumnal din 
partea vreunui agresor. 

Ramses merse direct la vila ocupată temporar de Moise. 
Atunci când Faraonul puse piciorul pe pământ, evreul se înclină; 
o dată intraţi în interior, la adăpost de privirile celorlalţi, cei doi 
prieteni se îmbrăţișară. 

Dacă o să continuăm în ritmul ăsta, pariul tău nebunesc va fi 
câștigat. 

— Ai reușit să recuperezi întârzierile? 

— Asta e sigur. 

— Vreau să văd totul azi! 

—N-o să ai decât surprize plăcute. Cum se mai simte 
Nefertari? 

— Regina se simte bine, și fiica noastră la fel. Meritamon o să 
fie la fel de frumoasă ca mama ei. 

— N-au scăpat ca prin minune de la moarte? 

— Setau le-a salvat. 

— Cu veninurile lui? 

— A devenit expert în magie și a risipit farmecele care le 
loviseră pe soția și pe fiica mea. 

Moise era stupefiat. 

— Cine a îndrăznit? 

— Nu știm încă. 

— Trebuie să fie un tip mârșav dacă și-a pus mintea cu o 
femeie și cu un copil, dar și nebun ca să le atace pe soția și fiica 
Faraonului! 

— M-am întrebat dacă această agresiune oribilă nu e legată 
de construcția lui Pi-Ramses. Am nemultumit multe notabilităţi 
creând această nouă capitală. 

— Nu, e imposibil... Între nemulţumire și crimă e o distanţă 
prea mare. 


197 


— Dacă vinovatul ar fi un evreu, cum ai reacţiona? 

— Un criminal rămâne un criminal, din orice popor s-ar trage. 
Dar cred că te afli pe o pistă greșită. 

— Orice ai afla, să nu-mi ascunzi. 

— Nu ai încredere în mine? 

— Asta e impresia ta? 

— Nici unui evreu nu i-ar trece prin minte o asemenea 
nelegiuire. 

— Trebuie să lipsesc câteva săptămâni, Moise; îţi încredințez 
capitala. 

— Când te întorci, n-o s-o mai recunoști. Nu întârzia prea 
mult; n-o să ne placă să amânăm inaugurarea. 


44 


În primele zile ale unui iunie înăbușitor, Ramses sărbătorea 
începutul celui de-al doilea an de domnie. Se împlinea deja un 
an de la plecarea lui Seti spre regatul astrelor. 

Corabia cuplului regal se oprise la înălţimea lui Gebel Silsileh, 
în locul în care cele două maluri se apropiau. Conform tradiţiei, 
duhul Nilului locuia acolo, iar Faraonul trebuia să-l trezească 
pentru a deveni părintele ce hrănește și face să crească apele. 

După ofranda laptelui și a vinului și după declamarea 
rugăciunilor rituale, cuplul regal pătrunse în interiorul unei 
capele săpată în stâncă. Aici era o temperatură plăcută. 

— Doctorul Pariamakhu a vorbit cu tine? o întrebă Ramses pe 
Nefertari. 

— Mi-a prescris un tratament nou pentru ca să dispară și 
ultimele urme de oboseală. 

— Nimic altceva? 

— Mi-a ascuns adevărul în legătură cu Meritamon? 

— Nu, fii sigură de asta. 

— Ce ar fi trebuit să-mi spună? 

— Curajul nu e una dintre virtuțile majore ale acestui doctor 
cumsecade. 

— Care e lașitatea de care s-a făcut vinovat? 

— Tu ai supraviețuit ca prin miracol la naștere. 

Chipul lui Nefertari se întunecă. 

— N-o să mai am alţi copii, nu-i așa? Și n-o să-ți dăruiesc nici 


198 


un fiu. 

— Kha și Meritamon sunt moștenitorii legitimi ai Coroanei. 

— Ramses trebuie să aibă și alţi copii, alți fii. Dacă tu crezi că 
e absolut necesar să mă retrag în templu... 

Regele își strânse soţia la piept. 

— Te iubesc, Nefertari. Tu ești iubirea și lumina, tu ești regina 
Egiptului. Sufletele noastre sunt unite pe vecie, nimeni nu ne va 
putea despărți. 

— Iset îţi va dărui fii. 

— Nefertari... 

— Trebuie, Ramses, trebuie. Tu nu ești un om ca toţi ceilalți, 
tu ești Faraon. 

t 

La sosirea în Theba, cuplul regal se duse pe locul unde avea 
să fie edificat templul veşnic al lui Ramses. Totul li se păru 
grandios și încărcat cu o energie ce provenea, în același timp, 
din muntele Asfințitului și din câmpia fertilă. 

— M-am înșelat atunci când am neglijat această fundaţie în 
beneficiul capitalei, mărturisi Ramses. Atenţionarea mamei mele 
și atentatul comis împotriva ta și a fiicei noastre mi-au deschis 
ochii. Doar un templu pentru veșnicie ne va proteja de răul 
ascuns în tenebre. 

Nobilă și strălucitoare, Nefertari măsura cu privirea vasta 
întindere de nisip și de pietre ce părea destinată sterilităţii. Ca și 
Ramses, ea se bucura de o complicitate cu soarele; razele lui îi 
alunecau pe piele fără s-o ardă și o iluminau. În acele momente 
de nemișcare, era zeița fundațiilor și fiecare pas al ei sacraliza 
terenul ales. 

Marea soție regală se ivea din eternitate și o grava în acest 
pământ ars de soare, însemnat deja de pecetea lui Ramses. 

t 

Cei doi bărbați se ciocniră pe pasarela corăbiei regale și se 
opriră, nas în nas. Setau era mai mic decât Serramanna, dar la 
fel de lat în umeri. Privirile celor doi se înfruntară. 

— Speram să nu te mai văd în preajma regelui, Setau. 

— Nu sunt deloc mâhnit că te dezamăgesc. 

— Se vorbește de un magician negru care a pus în pericol 
viaţa reginei și a fiicei ei. 

— Nu l-ai identificat încă? Ramses nu are lângă el pe cine 
trebuie. 


199 


— Ţi-a mai închis cineva gura până acum? 

— Încearcă, dacă asta te distrează. Dar teme-te de șerpii mei. 

— Asta e o ameninţare? 

— Puțin îmi pasă ce crezi tu. Oricare le-ar fi veșmântul, piraţii 
tot pirați rămân. 

— Dacă ţi-ai mărturisi crima, m-ai face să câștig timp. 

— Ești destul de prost informat pentru un șef al securităţii. Nu 
știi că am salvat-o pe fiica cuplului regal? 

— O mascaradă. Ești un vicios, Setau. 

— iți lipsește o doagă. 

— Chiar în secunda în care vei încerca să-i faci vreun rău 
regelui, o să-ţi zdrobesc țeasta cu pumnul. 

— Încercarea asta o să-ţi cam taie răsuflarea, Serramanna. 

— Hai să încercăm, vrei? 

— Agresarea fără rost a unui prieten al regelui o să te ducă 
drept la ocnă. 

— Acolo o să ajungi tu curând. 

— O să mi-o iei înainte, sardule. Până atunci, dă-te la o parte. 

— Unde te duci? 

— Să mă alătur lui Ramses și, la ordinul lui, să curăț locul 
viitorului templu de reptilele care și-au făcut sălaș acolo. 

— O să te împiedic să faci vreun rău cuiva, vrăjitorule. 

Setau se depărtă de Serramanna. 

— În loc să vorbești prostii, ai face mai bine să-l aperi pe rege. 

t 

Ramses se reculese câteva ore în capela de cult a tatălui său, 
în interiorul templului din Gurnah, pe malul vestic din Theba. 
Regele pusese pe altar ciorchini de struguri, smochine, ienupăr 
și conuri de pin. Sufletul lui Seti trăia în pace în acest loc de 
odihnă, hrănit cu esenţa subtilă a ofrandelor. 

Aici îl anunţase Seti pe Ramses că îi va urma la tron. Tânărul 
prinţ nu simţise povara cuvintelor rostite de tatăl lui. El trăia un 
vis în umbra protectoare a unui uriaș a cărui gândire se deplasa 
precum luntrea divină prin spaţiile celeste. 

Atunci când coroana roșie și cea albă îi fuseseră puse pe cap, 
Ramses abandonase pentru totdeauna liniștea moștenitorului 
tronului pentru a înfrunta o lume de o asprime nebănuită. Pe 
pereţii acestui templu, zeii surăzători sau gravi sacralizau viaţa; 
un faraon înviat îi omagia și se împărtășea din lumea invizibilă, 
în exterior, oamenii. Omenirea, cu lașitatea și curajul ei, cu 


200 


dreptatea și ipocrizia ei, cu generozitatea și aviditatea ei. lar el, 
Ramses, în mijlocul acestor forțe contrare, însărcinat cu 
menţinerea legăturii dintre oameni și zei, oricare ar fi fost 
dorinţele sau slăbiciunile lui. 

Nu domnea decât de un an, însă de multă vreme el nu-și mai 
aparținea. 

Soarele era la asfinţit atunci când Ramses se urcă în carul lui 
Serramanna, care ţinea hăţurile. 

— Unde mergem, Maiestate? 

— În Valea Regilor. 

— Am percheziționat corăbiile care compun flotila. 

— Nimic suspect? 

— Nimic. 

Sardul era nervos. 

— N-ai nimic altceva să-mi spui, Serramanna? 

— Chiar nimic. Maiestate. 

— Ești foarte sigur? 

— Să acuz pe cineva fără dovezi ar fi o greșeală gravă. 

— L-ai identificat pe magul negru? 

— Părerea mea n-are nici o valoare. Contează doar faptele. 

— În galop, Serramanna. 

Caii porniră spre Vale. Intrarea era păzită în permanenţă de 
soldaţi. La sfârșitul acestei zile de vară, căldura se acumulase în 
piatra care acum o emana și aveai sentimentul că pătrunzi într- 
un cuptor în care te amenința asfixia. 

Nădușit și cu mare efort, responsabilul detașamentului se 
înclină în faţa faraonului și îi garantă că nici un hoț nu 
pătrunsese în mormântul lui Seti. 

Dar nu spre lăcașul de veci al tatălui lui se îndrepta Ramses, 
ci spre al său. O dată ziua de muncă terminată, tăietorii în piatră 
își curăţau uneltele și le aranjau în coșuri. Vizita neașteptată a 
suveranului întrerupse discuţiile; meșteșugarii se adunară în 
spatele maistrului care își termina raportul zilnic. 

— Am săpat culoarul cel lung, până în sala lui Maat. Pot să vi-l 
arăt, Maiestate? 

— Lasă-mă singur. 

Ramses trecu pragul mormântului său și cobori o scară scurtă 
săpată în piatră, corespunzând intrării soarelui în tenebre. Pe 
pereţii culoarului care urma erau gravate hieroglife dispuse pe 
coloane verticale, rugăciuni pe care un chip de faraon veșnic 


201 


tânăr le adresa forței luminii, enumerându-i numele secrete. 
Apoi ieșeau la iveală orele nopţii și încercările încăperii ascunse, 
pe care bătrânul soare trebuia să le depășească pentru a spera 
să renască a doua zi dimineaţa. 

După ce traversă acest regat al umbrelor, Ramses avu 
sentimentul de venerație în fața divinităţilor prezente în lumea 
de dincolo așa cum fuseseră și pe pământ. Admirabil desenate 
și pictate în culori vii, ele îl recreau pe rege în permanență. 

În dreapta, sala carului regal, cu patru coloane. Aici urmau să 
fie conservate oiștea, roţile și celelalte părţi componente ale 
carului ritual al lui Ramses, pentru a fi reconstituit în lumea 
cealaltă și a-i permite monarhului să se deplaseze și acolo, 
culcându-i la pământ pe dușmanii luminii. 

După aceea, culoarul devenea mai strâmt. Era decorat cu 
scene și texte ritualice semnificând deschiderea gurii și a 
ochilor, aplicată statuii regelui, transfigurat și înviat. 

Apoi domina din nou roca, cu greu cioplită de dălţi le 
tăietorilor în piatră. Le vor trebui mai multe luni pentru a 
deschide și decora sala lui Maat și lăcașul de aur unde urma să 
fie instalat sarcofagul. 

Moartea lui Ramses se construia în fața lui, calmă și 
misterioasă. Nu lipsea nici un cuvânt din limbajul eternității, nici 
o scenă din arta invizibilului. Tânărul rege evolua dincolo de 
persoana sa terestră, participa la un univers ale cărui legi 
depășeau pentru totdeauna condiţia umană. 

Când Faraonul ieși din mormânt, o noapte liniștită domnea 
asupra Văii strămoșilor lui. 


45 


Al doilea profet al lui Amon, Doki, alergă până la palatul din 
Theba, unde regele îi convocase pe principalii demnitari ai 
ierarhiei din Karnak. Mic, ras în cap, cu fruntea îngustă, nasul și 
bărbia ascuţite și un maxilar ce semăna cu cel al unui crocodil. 
Doki se temea să nu întârzie din cauza prostiei secretarului său, 
care omisese să-l anunţe de urgenţă atunci când el încă mai 
verifica socotelile scribilor care se ocupau de cirezile de vite. 
Imbecilul avea să fie trimis la o fermă, departe de confortul 
birourilor din templu. 


202 


Serramanna îl percheziționă pe Doki și îl lăsă să intre în sala 
de audienţe a Faraonului. În faţa lui, așezat într-un jilţ cu 
rezemători, Nebu, mare preot și primul profet al lui Amon. Ridat, 
cu umerii căzuţi, își pusese piciorul stâng, dureros, pe o pernă și 
inspira dintr-un flacon cu esenţă de flori. 

— Binevoiţi să mă iertaţi, Maiestate. Întârzierea mea... 

— Să nu mai vorbim de asta. Unde e al treilea profet? 

— Participă la ritualurile de purificare din Casa Vieţii și dorește 
să rămână în singurătate. 

— De acord. Bakhen, al patrulea profet? 

— Pe șantierul din Luxor. 

— De ce nu se află aici? 

— Supraveghează dificila așezare a obeliscurilor. Dacă doriţi 
să-l aduc de urgenţă... 

— Inutil. Sănătatea marelui preot din Karnak e satisfăcătoare? 

— Nu, răspunse Nebu cu o voce obosită. Mă mișc cu greutate 
și îmi petrec cea mai mare parte din timp în sala arhivelor. 
Predecesorul meu a neglijat ritualuri străvechi și vreau să le 
repun în valoare. 

— Și tu, Doki, ești preocupat mai mult de treburile acestei 
lumi? 

— Chiar trebuie, Maiestate! Bakhen și cu mine asigurăm 
gestionarea acestui domeniu sub controlul veneratului nostru 
mare preot. 

— Tinerii mei subordonați au înţeles că un picior bolnav nu 
afectează un ochi atent, preciză Nebu. Misiunea pe care mi-a 
încredințat-o regele va fi dusă la bun sfârșit fără întârziere și nu 
voi tolera nici greșelile și nici lenea. 

Fermitatea tonului îl surprinse pe Ramses. Deși părea epuizat, 
bătrânul Nebu controla situaţia. 

— Prezenţa voastră e o fericire, Maiestate; ea înseamnă că 
nașterea noii capitale nu implică abandonarea Thebei. 

— Nu asta a fost intenţia mea, Nebu. Ce faraon demn de 
funcţia lui ar putea neglija cetatea lui Amon, zeul victoriei? 

— Și atunci de ce să ne depărtăm de ea? 

Întrebarea părea plină de reproș. 

— Nu ţine de marele preot al lui Amon discutarea politicii 
Egiptului. 

— Sunt de acord, Maiestate, dar nu cade în sarcina lui să se 
preocupe de viitorul templului? 


203 


— Nebu să fie liniștit. Oare marea sală cu coloane din Karnak 
nu e cea mai frumoasă și mai vastă dintre cele construite 
vreodată? 

— Vi se cuvin multumiri, Maiestate; dar permiteți-i unui bătrân 
fără ambiţii să vă întrebe despre adevăratul motiv al prezenţei 
voastre aici. 

Ramses zâmbi. 

— Cine e mai nerăbdător, Nebu, tu sau eu? 

— În Maiestatea Voastră arde focul tinereţii, în mine devine 
dominantă vocea regatului umbrelor. Puţinul timp pe care îl mai 
am de trăit îmi interzice discursurile inutile. 

Schimbul de replici dintre Ramses și Nebu îl lăsă pe Doki fără 
grai. Dacă marele preot continua să-l înfrunte în felul ăsta pe 
monarh, mânia acestuia nu va întârzia să izbucnească. 

— Familia regală e în pericol, le dezvălui faraonul. Aici, în 
Theba, am venit să caut protecţia de care avem nevoie. 

— Și cum aveţi de gând să acţionaţi? 

— Fondând un templu pentru veșnicie. 

Nebu își încleștă mâna pe baston. 

— Vă aprob, dar mai întâi trebuie să sporiţi ka-ul, torţa al 
cărei depozitar sunteți. 

— În ce fel? 

— Desăvârșind templul din Luxor, sanctuarul lui ka prin 
excelenţă. 

— Nu încerci să-ţi favorizezi propria capelă, Nebu? 

— În alte împrejurări aș fi încercat, fără îndoială, să vă 
influenţez mai mult sau mai puţin, însă gravitatea cuvintelor 
voastre m-a făcut să-mi schimb părerea. In Luxor se acumulează 
puterea de care are nevoie Karnakul pentru a face să 
strălucească divinul și este cea de care aveți nevoie pentru a 
guverna. 

— Am să ţin cont de părerea ta, mare preot, dar îţi ordon să 
pregătești ritualul fondării templului meu pentru veșnicie ce va 
fi înălțat pe malul Asfinţitului. 

t 

Pentru a-și calma febra ce pusese stăpânire pe el, Doki bău 
mai multe cupe de bere tare. Mâinile îi tremurau, o sudoare rece 
i se scurgea pe spinare. După ce îndurase atâtea nedreptăţi, 
norocul îi surâdea în sfârșit! 

El, cel de-al doilea profet al lui Amon, condamnat să 


204 


îmbătrânească în acest post de subaltern, era depozitarul unui 
secret de stat de cea mai mare importanţă! 

Confesându-se, Ramses comisese o greșeală pe care Doki o 
va exploata în speranţa accederii la funcţia de mare preot. 

Un templu pentru veșnicie... O ocazie nesperată, soluţia ce i 
se păruse inaccesibilă! Dar trebuia să se calmeze, să nu 
acționeze precipitat, să nu piardă nici o clipă, să rostească 
vorbele potrivite, să știe să tacă. 

Poziţia lui de al doilea profet îi permitea să deturneze 
mărfurile ce aveau să-i servească drept monedă de schimb, 
eliminând câteva rânduri din inventar. |n calitate de 
supraveghetor al scribilor ce se ocupau cu controlul, nu risca 
nimic. 

Oare nu-și făcea iluzii, avea el într-adevăr capacitatea de a 
duce la bun sfârșit un asemenea proiect? Nici marele preot și 
nici regele nu erau niște copii creduli. La cea mai mică greșeală, 
putea fi descoperit. Dar o asemenea șansă nu avea să mai 
apară. Un faraon nu construia decât un singur templu pentru 
veșnicie. 

t 

Situat la o jumătate de oră de mers de Karnak, Luxorul era 
legat de imensul templu al lui Amon printr-o alee mărginită de 
sfincși protectori. Folosindu-se de arhivele Casei Vieții, ce 
conțineau secretele cerului și ale pământului, și citind cărțile lui 
Thot, Bakhen alcătuise un plan de lărgire a Luxorului conform 
voinţei exprimate de Ramses din primul său an de domnie. 
Graţie sprijinului lui Nebu, lucrările înaintaseră repede. 
Adăugată sanctuarului lui Amenhotep al Ill-lea, o curte mare, de 
cincizeci și doi de metri lăţime pe patruzeci și opt lungime, 
adăpostea statuile lui Ramses. În faţa elegantului pilastru, lat de 
șaizeci și cinci de metri, șase coloși, reprezentându-l pe faraon, 
păzeau accesul în acest templu al lui Ka, în timp ce două 
obeliscuri, înalte de douăzeci și cinci de metri, se înălţau spre 
cer pentru a risipi forțele răului. 

Frumoasa piatră din gresie, de o frumuseţe neegalabilă, 
zidurile acoperite cu electrum, pardoseala din argint făceau din 
Luxor capodopera domniei lui Ramses. Stâlpii cu flamuri, 
afirmând prezenţa divinului, atingeau stelele. 

Dar spectacolul la care Bakhen asista de mai puţin de o oră, îl 
aducea la disperare. Provenind din carierele de la Assuan, un 


205 


șlep de șaptezeci de metri lungime, transportând primul obelisc, 
se răsucise în mijlocul Nilului, prins într-un vârtej nesemnalat în 
nici o hartă de navigaţie. În partea din faţă a grelei ambarcaţiuni 
din lemn de sicomor, marinarul care sonda fără încetare fluviul 
cu o prăjină lungă pentru a evita eșuarea pe un banc de nisip, 
văzuse pericolul prea târziu. Speriat, omul de la cârmă făcuse o 
manevră greșită; în momentul în care acesta căzuse în apă, una 
dintre cele două cârme se rupsese. Cealaltă, blocată, era de 
nefolosit. 

Mișcările dezordonate ale  șlepului  dezechilibraseră 
încărcătura. Nemaifiind sprijinit, obeliscul, un monolit de două 
sute de tone, rupsese mai multe frânghii care-i asigurau 
stabilitatea. Altele amenințau să cedeze. In curând, giganticul 
bloc de granit roz avea să se răstoarne în fluviu. 

Bakhen strângea din pumni și plângea. 

Acest naufragiu era un eșec îngrozitor din care nu-și va mai 
putea reveni. Pe drept cuvânt, va fi considerat responsabil de 
pierderea unui obelisc și de moartea mai multor oameni. Nu el, 
prea grăbit, ordonase plecarea șlepului, fără să mai aștepte 
creșterea apelor? Nefiind conștient de pericolele la care 
expusese echipajul, Bakhen se crezuse superior legilor naturii. 

Cel de-al patrulea profet al lui Amon și-ar fi dat viaţa de bună 
voie pentru a împiedica acest dezastru. Insă vasul se legăna tot 
mai tare și niște trosnete sinistre dovedeau că în curând coca se 
va rupe. Obeliscul era o reușită perfectă; numai lipsea decât 
aurirea pentru a străluci sub razele soarelui. Un obelisc 
condamnat să dispară pe fundul Nilului. 

Pe mal, un om gesticula. Un uriaș cu mustață, cu cască și 
înarmat, ale cărui proteste se pierdeau duse de vântul puternic. 

Bakhen înţelese că se adresa unui înotător, implorându-l să se 
întoarcă. Dar acesta din urmă înainta repede în direcţia vasului 
în derivă. Cu riscul de a se îneca sau de a pieri lovit mortal de o 
vâslă, el reuși să ajungă la prora șlepului și să se suie pe cocă 
ajutându-se de o frânghie. 

Omul reuși să apuce cârma blocată pe care două mâini 
încercau în zadar s-o repună în funcţiune. Cu o forță incredibilă, 
înfipt în călcâie, cu mușchii braţelor și ai pieptului pe punctul de 
a plesni, reuși să miște greaua piesă de lemn. 

Încetând să se mai rotească în jurul axei, vasul se opri câteva 
clipe, paralel cu malul. Profitând de vântul prielnic, cârmaciul 


206 


reuși să-l scoată din vârtej, ajutat imediat de vâslașii care 
prinseseră din nou curaj. 

Atunci când șlepul acostă, zeci de tăietori în piatră și de 
muncitori se ocupară de descărcarea obeliscului. 

La apariţia salvatorului în capul pasarelei, Bakhen îl 
recunoscu. Ramses, regele Egiptului, își riscase viața pentru a 
salva vârful de piatră ce avea să străpungă cerul. 


46 


Șenar lua șase mese pe zi și se îngrășa văzând cu ochii, 
începuse să se comporte în felul ăsta atunci când pierduse 
speranţa de a cuceri puterea și de a-și lua în sfârșit revanșa 
asupra lui Ramses. Bulimia îl liniștea, îi permitea să uite de 
nașterea noii capitale și de insolenta popularitate a regelui. Nici 
măcar Acha nu-l mai putea consola. Sigur că acesta folosea 
argumente convingătoare: puterea  obosea, entuziasmul 
primelor luni de guvernare se va risipi, dificultăţi de toate 
felurile se vor pune în calea lui Ramses... Dar nimic concret nu 
venea în sprijinul acestor cuvinte frumoase. Hitiţii păreau 
împietriţi, sensibilizați de ecoul miracolelor săvârșite de tânărul 
monarh. 

Pe scurt, totul mergea din rău în mai rău. 

Șenar tocmai se năpustise asupra unui copan de gâscă fript 
atunci când intendentul îi anunţă vizita lui Meba, fostul ministru 
al afacerilor externe căruia îi luase locul, făcându-l să creadă că 
Ramses era responsabil de această schimbare. 

Nu vreau să-l văd. 

— Insistă. 

— Trimite-l la plimbare. 

— Meba pretinde că deţine o informaţie importantă care vă 
privește. 

Fostul ministru nu era un lăudăros și nici nu avea obiceiul să 
fabuleze. Cariera și-o construise bazându-se pe prudenţă. 

— Atunci lasă-l să intre. 

Meba nu se schimbase: faţa lată și liniștitoare, aerul solemn, o 
voce neutră și fără mare personalitate. Un înalt funcţionar 
obișnuit cu tabieturile și confortul său, incapabil să înțeleagă 
adevăratele motive ale decăderii lui. 


207 


— Vă mulțumesc că m-aţi primit, Șenar. 

— Vizita unui prieten vechi e o plăcere. Ți-e foame sau sete? 

— Mi-ar face bine puţină apă proaspătă. 

— Ai renunţat la vin și la bere? 

— De când mi-am pierdut postul, sufăr de niște dureri 
groaznice de cap. 

— Îmi pare rău că asist involuntar la această stare de fapt 
nedreaptă. Timpul trece, Meba, și poate voi putea obţine pentru 
tine un post onorific. 

— Ramses nu e un rege care să revină asupra deciziilor lui. 
După atât de puţine luni, succesul său e răsunător. 

Șenar își înfipse dinţii într-o aripă de gâscă. 

— Mă resemnasem, mărturisi bătrânul diplomat, până în clipa 
în care sora voastră, Dolenta, mi-a prezentat un personaj 
straniu. 

— Care e numele lui? 

— Ofir, un libian. 

— N-am auzit niciodată vorbindu-se de el. 

— Se ascunde. 

— Din ce cauză? 

— Protejează o tânără, pe Lita. 

— Ce fel de poveste sordidă îmi spui? 

— Potrivit lui Ofir, Lita e o descendentă a lui Akhenaton. 

— Dar toţi descendenţii lui sunt morţi! 

— Și dacă e adevărat? 

— Ramses ar exila-o pe loc. 

— Sora voastră e de partea ei și a susținătorilor lui Aton, zeul 
unic, care îi exclude pe ceilalţi. Chiar în Theba s-a format un 
adevărat clan. 

— Sper că tu nu faci parte dintre ei! Nebunia asta o să se 
termine rău. Uiţi că Ramses aparţine unei dinastii care 
condamnă experienţa încercată de Akhenaton? 

— Sunt perfect conștient și am fost speriat atunci când l-am 
întâlnit pe acest Ofir. Gândindu-ne mai bine, omul acesta ar 
putea fi un aliat preţios împotriva lui Ramses. 

— Un libian obligat să se ascundă? 

— Ofir posedă o calitate demnă de apreciat: e un mag. 

— Dar există sute! 

— Cel despre care vorbim a pus în pericol viețile lui Nefertari 
și a fiicei ei. 


208 


— Ce tot spui? 

— Sora voastră, Dolenta, e convinsă că Ofir e un înţelept și că 
Lita va urca pe tronul Egiptului. Îmi face confidente pentru că ea 
contează pe mine să-i adun pe partizanii lui Aton. Ofir e un mag 
de temut, decis să distrugă protecția magică a cuplului regal. 

— Eşti sigur de asta? 

— Atunci când îl veţi vedea, vă veţi convinge. Dar asta nu e 
tot, Șenar; v-aţi gândit la Moise? 

— Moise... De ce Moise? 

— Ideile lui Akhenaton nu sunt străine de cele ale anumitor 
evrei. Oare nu se zvonește că prietenul Faraonului e tulburat de 
venirea unui zeu unic, iar credinţa lui în civilizaţia noastră e 
zdruncinată? 

— Șenar îl privi cu atenţie pe Meba. 

— Și ce propui? 

— Să-l încurajați pe Ofir să-și continue acţiunea de mag negru 
și să vă întâlniți cu Moise. 

— Descendenta asta a lui Akhenaton mă cam agasează... 

— Și pe mine, dar ce importanţă are? Să-l convingem pe Ofir 
că noi credem în Aton și în domnia Litei. Atunci când magul îl va 
face pe Ramses să se clatine și îl va asmuţi pe Moise împotriva 
regelui, ne vom debarasa de acest personaj dubios și de 
protejata lui. 

— Un plan interesant, dragul meu Meba. 

— Contez pe domnia voastră să-l îmbunătăţiți. 

— Și ce dorești în schimb? 

— Să-mi recapăt vechiul post. Diplomaţia e toată viaţa mea; 
îmi place să-i primesc pe ambasadori, să prezidez mese 
mondene, să discut în cuvinte voalate cu demnitarii străini, să 
iniţiez o relaţie, să întind capcane, să mă bucur de protocol... 
Nimeni nu poate înțelege asta dacă nu a făcut o carieră în acest 
domeniu. Când veţi fi rege, numiţi-mă pe mine ministru al 
Afacerilor externe. 

— Propunerile tale sunt demne de interes. 

Meba era încântat. 

— Nu vreau să vă deranjez, dar aș bea puţin vin. Mi-a dispărut 
migrena. 

t 

Bakhen, al patrulea profet ai lui Amon, se prosternă în faţa lui 

Ramses. 


209 


— N-am nici o scuză, Maiestate. Eu sunt singurul responsabil 
de dezastrul acesta. 

— Ce dezastru? 

— Obeliscul putea fi pierdut, echipajul decimat... 

— Coșmarul tău n-are nici un sens, Bakhen. Doar realitatea 
contează. 

— Dar ea nu face să dispară imprudenţa mea. 

— De ce ai comis-o? 

— Doream să fac din Luxor giuvaerul domniei voastre. 

— Crezi că o singură capodoperă îmi ajunge? Trezește-te, 
Bakhen. 

Fostul instructor militar nu-și pierduse robusteţea. Semăna 
mai mult cu un atlet decât cu un preot ascetic. 

— Ai avut noroc, Bakhen, și eu îi apreciez pe oamenii care 
sunt favorizați de soartă. Oare magia unei ființe nu constă în a 
ocoli loviturile destinului? 

— Fără intervenţia voastră... 

— Deci, ești capabil să provoci venirea Faraonului! Bună 
ispravă, într-adevăr, și merită să fie gravată în anale. 

Bakhen se temea că o teribilă sancțiune avea să urmeze 
acestor cuvinte ironice, însă privirea pătrunzătoare a lui Ramses 
se îndreptă spre șlep. Manevrele de descărcare se făceau fără 
dificultate. 

— Obeliscul e splendid. Când o să fie gata cel de-al doilea? 

— Sper că la sfârșitul lui septembrie. 

— Gravorii hieroglifelor să se grăbească! 

— În carierele din Assuan căldura e deja puternică. 

— Ce ești tu, Bakhen, un constructor sau un individ plângăreț? 
Du-te acolo și veghează ca lucrul să fie dus la bun sfârșit. Dar 
coloșii? 

— Tăietorii în piatră au ales o gresie magnifică în carierele din 
Gebel Silsileh. 

— Și ei să se pună pe treabă fără întârziere. Trimite un emisar 
și după aceea du-te să verifici dacă sculptorii nu pierd timpul. 
De ce curtea cea mare e încă neterminată? 

— A fost imposibil să se lucreze mai repede, Maiestate! 

— Te înșeli, Bakhen. Pentru a construi un sanctuar al lui Ka, 
un loc de odihnă oferit puterii care creează universul în 
permanenţă, nu trebuie să te comporţi ca un modest 
contramaistru, ezitând să continui și reţinut la folosirea 


210 


materialelor. O lovitură de trăsnet trebuie să-ţi proiecteze 
gândirea în piatră și să dea naștere templului. Te-ai dovedit 
încet și leneș: iată care e adevărata ta greșeală. 

Stupefiat, Bakhen era incapabil să protesteze. 

— Atunci când Luxorul va fi terminat, el va produce ka; 
această energie îmi e necesară cât mai repede. Mobilizează-i pe 
cei mai buni artizani. 

— Unii se ocupă de lăcașul vostru pentru eternitate din Valea 
Regilor. 

— Adu-i aici, mormântul meu o să mai aștepte. Te vei mai 
ocupa și de o altă urgenţă: crearea templului meu pentru 
veșnicie, pe malul vestic. Prezenţa lui va feri regatul de rele. 

— Doriţi... 

— Un edificiu colosal, un sanctuar atât de puternic încât 
magia lui să respingă orice adversităţi. Mâine îl începem. 

— Dacă există Luxor, Maiestate... 

— Există și Pi-Ramses, un oraș întreg. Convoacă sculptorii din 
toate provinciile și păstrează-i doar pe cei cu mâini de geniu. 

— Maiestate, zilele nu pot fi lungite! 

— Dacă timpul e acela care îţi lipsește, Bakhen, atunci 
creează-l. 


47 


Doki se întâlni cu sculptorul într-o tavernă în care nici unul 
dintre ei nu mai fusese până atunci. Se așezară în colţul cel mai 
retras, în apropierea unor muncitori libieni care vorbeau prea 
tare. 

— Am primit mesajul și am venit, spuse sculptorul. De ce 
atâta mister? 

Purtând o perucă ce îi acoperea urechile și îi cobora în jos pe 
frunte, Doki era de nerecunoscut. 

— Ai vorbit cu cineva despre scrisoarea mea? 

— Nu. 

— Nici măcar cu soţia ta? 

— Sunt celibatar. 

— Cu iubita ta? 

— Nu mă întâlnesc cu ea decât mâine seară. 

— Dă-mi scrisoarea. 


Sculptorul îi înapoie lui Doki papirusul făcut sul, iar acesta îl 
rupse în bucăţi mici. 

— Dacă nu ne înțelegem, explică el, n-o să rămână nici o 
urmă a întâlnirii noastre. Eu nu ţi-am scris niciodată și noi doi nu 
ne-am întâlnit niciodată. 

Sculptorul, un bărbat lat în spate și musculos, nu prea 
înțelegea asemenea subtilități. 

— Am lucrat deja pentru Karnak și n-am de ce să mă plâng, 
dar n-am fost niciodată convocat într-o tavernă ca să mi se facă 
niște propuneri de neînțeles! 

— Să fim clari: vrei să fii bogat? 

— Cine n-ar vrea? 

— Ţi-ai putea obţine bogăţia destul de repede, însă trebuie 
să-ţi asumi un risc. 

— Care anume? 

— Mai înainte de a ţi-l dezvălui trebuie să ne punem de acord. 

— De acord în legătură cu ce? 

— Dacă refuzi, părăsești Theba. 

— Și dacă nu? 

— Poate că e mai bine să ne oprim aici. 

Doki se ridică. 

— Ne-am înţeles, rămâneți. 

— Cuvântul tău, pe viaţa Faraonului și sub privirea zeiței 
tăcerii care pedepsește sperjurul. 

— ÎI aveţi. 

A-ţi da cuvântul era un act magic ce angaja întreaga fiinţă. A-I 
trăda însemna să alungi ka-ul și să-ți privezi sufletul de însușirile 
lui. 

— Nu-ţi cer nimic altceva decât să gravezi niște hieroglife pe 
o stelă, îi dezvălui Doki. 

— Dar... asta e meseria mea! De ce atâta mister? 

— O să vezi la momentul potrivit. 

— ȘI... bogăţia? 

— Treizeci de vaci de lapte, o sută de oi, zece boi mari, o 
corabie ușoară, douăzeci de perechi de sandale, mobilier și un 
cal. 

Sculptorul era uimit. 

— Toate astea... pentru o simplă stelă? 

Chiar așa. 

— Ar trebui să fiu nebun să refuz. Să batem palma! 


— Cei doi își dădură mâna. 

— Când începem lucrul? 

— Mâine în zori, pe malul vestic al Thebei. 

Tt 

Meba îl invitase pe Șenar în vila unuia dintre foștii lui 
subordonați, !a douăzeci de kilometri spre nord de Memphis, 
undeva, la ţară. Fostul ministru al Afacerilor externe și fratele 
mai mare al lui Ramses sosiră pe drumuri diferite și la un 
interval de două ore. Șenar se gândise bine să nu-l anunțe pe 
Acha de acest demers. 

— Magul tău întârzie, îi reproșă Șenar lui Meba. 

— Mi-a promis că vine. 

— N-am obiceiul să aştept. Dacă nu ajunge în mai puțin de o 
oră, eu plec. 

Ofir își făcu intrarea, însoțit de Lita. 

Proasta dispoziție a lui Șenar dispăru pe loc. Fascinat, îl privea 
fix pe neliniștitorul personaj. Slab, cu pomeţii ieșiţi în afară, 
nasul proeminent, buzele foarte subţiri, libianul avea un cap de 
vultur gata să-și devoreze prada. Tânăra femeie, cu capul 
plecat, avea aerul unei învinse, deposedată de orice 
personalitate. 

— E o mare onoare pentru noi, declară Ofir cu o voce 
profundă care-i dădu fiori lui Șenar. Nu speram la o asemenea 
favoare. 

— Prietenul meu, Meba, mi-a vorbit de voi. 

— Zeul Aton îl va răsplăti. 

— lată un nume pe care ar fi mai bine să nu-l pronunțăm. 

— Mi-am dedicat viaţa recunoașterii drepturilor Litei la tron. 
Dacă fratele mai mare al lui Ramses mă primește, asta nu 
înseamnă că-mi aprobă demersul? 

— Gândești corect, Ofir, dar oare nu neglijezi principalul 
obstacol - însuși Ramses? 

— Dimpotrivă. Faraonul care guvernează Egiptul e o fiinţă de 
o anvergură și de o forță excepţionale, prin urmare, un adversar 
puternic a cărui apărare va fi dificil de străpuns. Totuși, eu 
dispun de anumite arme pe care le consider eficace. 

— Se aplică pedeapsa cu moartea pentru cei care practică 
magia neagră. 

— Ramses și strămoșii lui au încercat să distrugă opera lui 
Akhenaton; între el și mine, lupta e fără milă. 


213 


— Orice îndemn spre moderație ar fi deci inutil. 

— Într-adevăr. 

— Îl cunosc bine pe fratele meu: e un om încăpățânat și 
violent care nu va suporta nici un atentat la autoritatea lui. Dacă 
întâlnește susținători ai zeului unic în drumul lui, îi stârpește. 

— Din cauza asta, singura soluţie e să lovim pe la spate. 

— Un plan excelent, însă greu de pus în aplicare. 

— Magia mea îl va arde ca un acid. 

— Ce părere ai de un aliat în interiorul fortăreței? 

Ochii magului se îngustară precum cei ai unei pisici; nu mai 
rămăseseră decât două fante, a căror privire era de nesuportat. 

Șenar era mulţumit de el însuși, lovise unde trebuia. 

— Numele lui? 

— Moise. Un prieten din copilărie al lui Ramses, un evreu 
căruia i-a încredinţat supravegherea șantierelor din Pi-Ramses. 
Convinge-l să te ajute și devenim aliaţi. 

t 

Generalul care comanda Fortul de Fildeş petrecea zile fericite. 
De la incursiunea lui Seti în persoană, provinciile nubiene 
plasate sub tutela Egiptului trăiau în pace și își trimiteau cu 
regularitate produsele spre acesta. 

Frontiera sudică a celor două ţări era bine păzită; de multe 
decenii, nici un trib nubian nu se mai gândise s-o atace și nici 
măcar s-o mai pună în discuţie. 

Nubia era pe veci teritoriu egiptean; fiii căpeteniilor de triburi 
erau educați în Egipt, după care reveneau în ţara lor și propagau 
cultura faraonică sub controlul viceregelui Nubiei, un înalt 
funcționar numit de rege. Deși egiptenii aveau oroare să stea 
mult timp în străinătate, postul acesta era râvnit, pentru că 
titularul lui beneficia de niște privilegii apreciabile. 

Însă generalul nu-l invidia deloc, căci nimic nu valora cât 
climatul și liniștea din Fortul de Fildeș, de unde era el originar. 
Garnizoana se antrena în zori, înainte de a se pune la dispoziţia 
carierelor, pentru a asigura încărcarea blocurilor de granit pe 
șlepurile ce plecau spre nord. Cât de departe erau vremurile 
expedițiilor războinice și ce bine că era așa! 

De la numirea lui, generalul se transformase în vameș. 
Oamenii lui verificau produsele provenind din Marele Sud și le 
aplicau taxe în funcţie de baremul impus de Dubla Casă albă - 
ministerul Economiei și Finanţelor. O grămadă de hârțoage și de 


214 


documente administrative copleșeau cartierul general, însă 
ofițerul superior prefera să se lupte cu ele decât cu temuţii 
războinici nubieni. 

In câteva minute avea să urce la bordul vasului pentru a 
examina fortificațiile începând de la Nil; ca în fiecare zi, va gusta 
mângâierea brizei, iar frumusețea malurilor și a falezelor îi va 
încânta privirile. Și cum să nu se gândească la savuroasa cină 
pe care o va lua în compania unei tinere văduve ce lăsa treptat 
în urmă suferința? 

Un zgomot de pași neobișnuit îl făcu să tresară. 

Ordonanţa se prezentă în faţa lui, cu răsuflarea tăiată. 

— Un mesaj urgent, generale. 

— De unde vine? 

— De la o patrulă de supraveghere din deșertul Nubiei. 

— Minele de aur? 

— Da, generale. 

— Ce-a zis mesagerul? 

— Că treaba era foarte serioasă. 

Altfel spus, generalul nu putea pune papirusul făcut sul într- 
un dulap și să uite de el câteva zile. Rupse sigiliul, derulă 
documentul și îl parcurse uimit. 

— E... e un fals! 

— Nu, generale. Mesagerul vă stă la dispoziţie. 

— Nu se putea produce un asemenea eveniment... Nişte 
nubieni răsculați să atace convoiul militar ce ducea aurul în 


Egipt! 


48 


Urma să apară luna nouă. 

Cu torsul gol, Ramses purta o perucă și un veșmânt de pânză 
arhaic, asemănător cu cel al faraonilor de pe vremea Vechiului 
Imperiu. Regina era îmbrăcată cu o robă lungă și albă ce se 
mula pe trup; în locul coroanei, steaua cu șapte raze a zeiţei 
Seșah, pe care o întruchipa începând cu ritualurile fondării 
Ramesseumului, templul pentru veșnicie. Ramses își aminti de 
șederea lui printre tăietorii în piatră de la carierele din Gebel 
Silsileh, acolo unde mânuise ciocanul și dalta. Se gândea atunci 
să devină membru al acestei corporaţii, înainte ca tatăl lui să-l 


215 


smulgă din visare. 

Cuplul regal era asistat de treizeci de ritualiști sosiți de la 
templul din Karnak; în fruntea lor, marele preot Nebu, al doilea 
profet, Doki, și cel de-al patrulea, Bakhen. De a doua zi, urma să 
pună la treabă doi arhitecţi și echipele lor. 

Cinci hectare! Cinci hectare, asta era întinderea templului 
pentru veșnicie fixată de Ramses. În afară de sanctuarul 
propriu-zis, acesta mai cuprindea un palat și numeroase 
dependințe, printre care o bibliotecă, depozite și o grădină. 
Această cetate sacră, autonomă din punct de vedere economic, 
era dedicată cultului puterii supranaturale prezentă în fiinţa 
Faraonului. 

Uimit de amploarea proiectului, Bakhen refuza să se 
gândească la dificultăţi și se concentra asupra gesturilor făcute 
de cuplul regal. După ce fixaseră colţurile simbolice ale viitorului 
edificiu, regele și regina, mânuind un ciocan lung, bătuseră 
țărușii și întinseseră frânghia, evocând memoria lui Imhotep, 
creatorul primei piramide și un model pentru arhitecţi. 

Apoi, Faraonul săpase un șanț pentru fundaţie cu ajutorul unei 
săpăligi și pusese în el lingouri mici de aur și de argint, unelte 
miniaturale și amulete, acoperite după aceea cu nisip și ascunse 
privirilor. 

Cu o mână fermă, Ramses puse la locul ei prima piatră 
unghiulară ajutându-se de o pârghie și modelă el însuși o 
cărămidă; din actul lui creator se vor naște pardoselile, zidurile 
și tavanele templului. Veni momentul purificării: Ramses 
înconjură spaţiul sacru, aruncând boabe de tămâie, al cărei 
nume hieroglific, sonter, însemna: „cea care divinizează”. 

Bakhen ridică o poartă de lemn, macheta viitoarei porți 
monumentale a edificiului. Consfinţind-o, regele deschise gura 
templului său pentru veșnicie și îi dădu viaţă. De acum înainte, 
Verbul locuia în el. Ramses lovi poarta de douăsprezece ori cu o 
măciucă albă, „iluminatoarea”, făcând apel la prezența 
divinităţilor. Ţinând o lampă aprinsă, ilumină sanctuarul în care 
se adăpostea invizibilul. 

În fine, pronunţă formula antică, afirmând că nu construise 
acest monument pentru el însuși și că îl oferea veritabilei lui 
stăpâne. Legea, originea și sfârșitul tuturor templelor din Egipt. 

Bakhen avea sentimentul că trăiește un adevărat miracol. 
Ceea ce se întâmpla aici, sub ochii câtorva privilegiați, depășea 


216 


înţelegerea omenească. Pe acest pământ încă gol, ce aparținea 
deja zeilor, puterea lui ka începea să se desfășoare. 

— Stela pentru fundaţie e gata, spuse Doki. 

— Să fie fixată, ordonă regele. 

Sculptorul plătit de Doki aduse o piatră de dimensiuni mici, 
acoperită de hieroglife. Textul sacraliza pe vecie teritoriul 
Ramesseumului, care nu se mai putea întoarce în lumea 
profană; magia semnelor transforma pământul în cer. 

Setau înaintă, purtător al unui papirus neînceput și al unui 
recipient plin cu cerneală proaspătă. Doki tresări; intervenţia 
acestui personaj dintr-o bucată nu fusese prevăzută. 

Setau scrise un text pe papirus, pe orizontală și de la dreapta 
la stânga, apoi îl citi cu glas tare. 

— „Fie  pecetluite toate gurile ce vor vorbi împotriva 
Faraonului, pronunţând cuvinte răutăcioase sau care vor avea 
această intenţie, atât ziua, cât și noaptea. Fie ca acest templu 
pentru veșnicie să devină incinta magică ce protejează fiinţa 
regală și respinge răul.” 

Doki asuda din greu. Nimeni nu-l prevenise în legătură cu 
această intervenţie magică. Din fericire, ea nu putea schimba 
nimic în derularea planului său. 

Setau prezentă papirusul lui Ramses. Regele aplică sigiliul și îl 
depuse la picioarele stelei, unde avea să fie îngropat. 
Coborându-și privirea asupra hieroglifelor, el le dădu viaţă. 

Brusc, se întoarse. 

— Cine a gravat aceste hieroglife? 

În întrebarea monarhului se simţea mânia. 

Sculptorul înaintă. 

— Eu, Maiestate. 

— Cine ţi-a dat textul ce trebuia înscris pe piatră? 

— Marele preot al lui Amon în persoană, Maiestate. 

Sculptorul se prosternă, atât din respect, cât și pentru a evita 
privirea furioasă a lui Ramses. Inscripţia tradițională de fondare 
a unui templu pentru veșnicie fusese modificată și denaturată, 
ceea ce spulbera funcţia ei protectoare. 

Astfel, bătrânul Nebu, aliat al forţelor întunericului și vândut 
dușmanilor Faraonului, îl trădase pe Ramses! Regele ar fi vrut 
să-i zdrobească țeasta cu ciocanul pentru fundaţie, însă o 
energie ciudată, urcând din solul sacralizat, îi răspândi o căldură 
binefăcătoare în arborele vieţii, coloana vertebrală. În inima lui 


217 


se deschise o poartă care îi modifică viziunea. Nu, nu trebuia să 
folosească violența. lar gestul discret pe care Nebu îl făcu îi 
întări această părere. 

— Ridică-te, sculptorule. 

Omul îl ascultă. 

— Du-te la marele preot și adu-l aici. 

Doki triumfa. Planul lui se derula perfect, protestele bătrânului 
vor fi incoerente și inutile. Pedeapsa regelui va fi teribilă, iar 
postul de mare preot, vacant. De data asta, regele va face apel 
la un om experimentat și familiar ierarhiei, adică la el, Doki. 

Sculptorul își învățase bine lecţia. El se opri în faţa unui 
bătrân ce ţinea în mâna dreaptă un toiag aurit și purta un inel 
de aur pe degetul mijlociu, cele două simboluri atribuite marelui 
preot al lui Amon. 

— Acesta e omul care ţi-a dat textul de gravat pe stelă? 
întrebă Ramses. 

— Chiar el. 

— Prin urmare, ești un mincinos. 

— Nu, Maiestate! Vă jur că marele preot al lui Amon în 
persoană... 

— Tu nu l-ai văzut niciodată, sculptorule. 

Nebu își primi înapoi toiagul și inelul pe care le încredinţase 
unui ritualist în vârstă în momentul în care sculptorul, întors cu 
spatele, își pronunţa acuzaţia împotriva lui. 

Înnebunit, artizanul se clătina pe picioare. 

— Doki... Unde ești, Doki? Trebuie să mă ajuţi, nu sunt eu 
responsabil! Tu mi-ai poruncit să spun că marele preot al lui 
Amon vrea să distrugă magia templului! 

Doki o luă la goană. 

Nebun de furie, sculptorul îl prinse și se năpusti asupra lui cu 
pumnii. 

Doki sucombase în urma loviturilor. Sculptorul, acuzat de 
crimă, de degradarea hieroglifelor, de corupție și de minciună, 
urma să apară în fața unui tribunal al vizirului și avea să fie 
condamnat la moarte, sub forma sinuciderii, sau la muncă 
forțată în una din ocnele oazelor. 

A doua zi după petrecerea dramei, la asfinţit, Ramses fixă el 
însuși stela de fondare a Ramesseumului, rectificată cum se 
cuvine. 

Ramesseumul prinsese viaţă. 


218 


— ÎI bănuiai pe Doki că ar vrea să-ţi facă rău? îl întrebă 
Ramses pe Nebu. 

— Natura umană e făcută în felul ăsta, răspunse marele preot. 
Rari sunt cei care se mulțumesc să-și urmeze calea, fără să fie 
invidioși pe ceilalți. Așa cum scriu pe bună dreptate înțelepţii, 
invidia este o boală mortală pe care nici un medic n-o poate 
vindeca. 

— Trebuie să-l înlocuim pe Doki. 

— Vă gândiţi la Bakhen, Maiestate? 

— Desigur. 

— N-am să mă opun hotărârii voastre, însă ea mi se pare 
prematură. L-aţi însărcinat pe Bakhen cu supravegherea 
lucrărilor din Luxor și a celor ale templului pentru veșnicie, și aţi 
avut dreptate. Omul acesta merită încrederea voastră. Dar nu-l 
striviţi cu o povară prea grea și nu lăsaţi ca spiritul lui să se 
risipească în aceste misiuni diferite. La timpul potrivit, va ajunge 
în alte grade ale ierarhiei. 

— Ce propui? 

— În locul lui Doki numiţi un bătrân ca mine, preocupat de 
meditaţie și de ritualuri. În felul acesta, templul lui Amon din 
Karnak nu vă va face probleme. 

— ÎI alegi tu însuţi. Ai studiat planul Ramesseumului? 

— Existenţa mea a fost un lung șir de zile fericite și liniștite, 
însă am un regret: că nu voi trăi destul pentru a vedea terminat 
templul pentru veșnicie. 

— Cine știe, Nebu? 

— Oasele mă dor, Maiestate, vederea îmi slăbește, urechile 
devin surde și dorm tot mai mult. Se apropie sfârșitul, simt asta. 

— O sută zece ani nu e vârsta pe care o ating înțelepţii? 

— Nu sunt decât un bătrân copleșit. De ce i-aș reproşa morții 
că ia de la mine șansa de care am beneficiat, pentru a o oferi 
altcuiva? 

— Agerimea privirii tale mi se pare încă excelentă. Dacă nu i- 
ai fi dat ritualistului toiagul și inelul, ce s-ar fi întâmplat? 

— Ce s-a petrecut, s-a petrecut; legea lui Maat ne-a apărat. 

Ramses contemplă vasta întindere pe care avea să se înalțe 
templul său pentru veșnicie. 

— Văd un edificiu grandios, Nebu, un sanctuar de granit, de 
gresie și de bazalt. Stâlpii lui vor urca până la cer, porțile vor fi 
din bronz aurit, copacii vor umbri bazinele cu apă curată, 


219 


hambarele vor fi pline cu grâu, trezoreria cu aur, argint, pietre 
preţioase și vase rare; statui vii se vor afla în curți și capele; o 
incintă va adăposti aceste minuni. În zori și la asfinţit, vom urca 
împreună pe terasă și vom venera eternitatea înscrisă în piatră. 
Trei fiinţe vor trăi mereu în acest templu: tatăl meu, Seti, mama 
mea, Tuya, și soţia mea, Nefertari. 

— O uitaţi pe cea de-a patra, care e totodată și cea dintâi: voi 
înșivă, Ramses. 

Marea soţie regală se apropie de rege cu o mlădiţă de arbore 
de acacia în mână. 

Ramses îngenunche și o plantă în pământ; Nefertari o udă cu 
delicateţe. 

— Veghează asupra acestui arbore, Nebu; va crește împreună 
cu templul meu. Fie ca zeii să-mi ajute să mă odihnesc într-o zi 
la umbra lui binefăcătoare, să uit lumea și oamenii și s-o văd pe 
zeița Asfinţitului ce se va revela în frunzișul lui și în trunchiul lui, 
înainte de a mă lua de mână. 


49 


Moise se întinse pe un pat din lemn de sicomor. 

Ziua fusese epuizantă. Cincizeci de incidente minore, doi 
răniţi ușor pe șantierul palatului, o întârziere în livrarea raţiilor 
celei de-a treia cazărmi, o mie de cărămizi imperfecte de 
distrus... Nimic de mirare, însă o acumulare de griji care, puţin 
câte puţin, îi măcinau rezistenţa. 

Intrebări difuze îi invadau din nou mintea. Construirea 
capitalei îl făcea fericit; dar nașterea mai multor temple ca 
omagiu adus divinităţilor, printre care Seth era malefic, nu 
reprezenta o ofensă adusă zeului unic? În calitate de 
supraveghetor al șantierelor din Pi-Ramses, Moise contribuia la 
șlefuirea gloriei unui faraon care perpetua cultele străvechi. 

Intr-un colț al încăperii, aproape de fereastră, cineva se 
mișcă. 

— Cine e acolo? 

— Un prieten. 

Un bărbat slab, cu chip de pasăre de pradă, ieși din penumbră 
și înaintă în lumina tremurătoare răspândită de o lampă cu ulei. 

— Ofir! 


220 


— AȘ vrea să-ţi vorbesc. 

Moise se ridică în șezut. 

— Sunt obosit și aș dori să dorm. Ne vedem mâine, pe șantier, 
dacă am timp. 

— Sunt în pericol, prietene. 

— Din ce motiv? 

— Ştii bine! Pentru că eu cred în zeul unic, salvatorul omenirii. 
Zeul pe care poporul tău îl venerează în ascuns și care va domni 
mâine în lume după ce va fi distrus idolii. lar cuceririle lui 
trebuie să înceapă cu Egiptul. 

— Uiţi că Ramses e faraonul? 

— Ramses e un tiran. Își bate joc de divinitate și nu se 
preocupă decât de propria lui putere. 

— Ar fi de preferat s-o respecţi. Ramses e prietenul meu și eu 
îi construiesc capitala. 

— Apreciez noblețea sentimentelor și fidelitatea ta în ceea ce- 
| privește. Dar tu ești un om sfâșiat, Moise, și ești conștient de 
asta. În inima ta, refuzi această domnie și speri în cea a 
adevăratului zeu. 

— Baţi câmpii, Ofir. 

Privirea libianului deveni insistentă. 

— Fii sincer, Moise, încetează să te mai minţi. 

— Mă cunoști tu mai bine decât mă cunosc eu însumi? 

— De ce nu? Noi doi refuzăm aceleași erori și împărtășim 
același ideal. Unindu-ne forțele, vom transforma această ţară și 
viitorul locuitorilor ei. Vrei sau nu, ai devenit căpetenia evreilor. 
Sub conducerea ta, rivalităţile au dispărut. Fără știrea ta, s-a 
format un popor. 

Evreii se supun autorităţii Faraonului și nu mie. 

— Dictatura asta, eu o neg! Și tu la fel. 

— Te înșeli: fiecare cu funcţia lui. 

— Ata constă în a-ţi ghida poporul spre adevăr, iar a mea în a 
instaura cultul zeului unic, așezând-o pe tronul Egiptului pe Lita, 
moștenitoarea legitimă a lui Akhenaton. 

— Încetează să mai delirezi, Ofir; ridicarea în slăvi a revoltei 
împotriva Faraonului nu va duce decât la dezastru. 

— Cunoști vreun alt mijloc de a înscăuna domnia zeului unic? 
Din moment ce deţinem adevărul, trebuie să știm să luptăm 
pentru a-l impune. 

— Lita și cu tine... Doi iluminati! E derizoriu. 


— Chiar crezi că suntem singuri? 

Evreul era intrigat. 

— E evident... 

— De la prima noastră întâlnire, afirmă Ofir, situaţia a evoluat. 
Susţinătorii zeului unic sunt mai numeroși și mai hotărâți decât 
îți închipui. Puterea lui Ramses nu e decât o iluzie în a cărei 
capcană va cădea el însuși. O bună parte din elita acestei țări ne 
va urma atunci când tu, Moise, vei ridica vocea. 

— Eu.. De ce eu? 

— Pentru că tu ai capacitatea de a ne ghida și de a fi în 
fruntea adepților dreptei credinţe. Lita trebuie să rămână în 
umbră până la urcarea ei pe tron, iar eu nu sunt decât un om al 
rugăciunii, fără influenţă asupra unei mulţimi. Când vei vorbi, 
vocea ta va fi ascultată și înţeleasă. 

— Cine ești tu cu adevărat, Ofir? 

— Un simplu credincios care, precum Akhenaton, e convins că 
zeul unic va domni asupra tuturor naţiunilor, după ce va fi îndoit 
spinarea vanitosului Egipt. 

Moise ar fi trebuit să-l dea afară de mult pe acest dement, 
însă discursul lui îl fascina. Ofir formula idei ascunse în mintea 
evreului, idei atât de subversive încât el refuzase să le dea 
consistenţă. 

— Proiectul tău e nebunesc, Ofir; n-ai nici o șansă de reușită. 

— Timpul curge în favoarea noastră și ne va aduce treptat 
totul. la conducerea evreilor, dă-le o ţară, fă în așa fel încât să 
se poată prosterna în faţa zeului unic și să-i recunoască 
atotputernicia. Lita va guverna Egiptul, noi vom fi aliaţi, iar din 
această alianţă va răsări adevărul pentru toate popoarele. 

— Nu e decât un vis. 

— Nici tu, nici eu nu suntem niște visători. 

— Ramses e prietenul meu, îţi repet, și n-am să tolerez nici un 
fel de revolte. 

— Nu, Moise, nu e prietenul tău, ci adversarul tău cel mai 
feroce. E cel ce vrea să înăbușe adevărul. 

— leși afară, Ofir. 

— Gândește-te la cuvintele mele și pregătește-te de acţiune. 
Ne vom revedea nu peste multă vreme. 

— Nu conta pe asta. 

— Pe curând, Moise. 

Evreul petrecu o noapte albă. 


Fiecare cuvânt al lui Ofir îi reveni în minte ca un val ce-i 
aducea cu el propriile obiecţii și temeri. Deși nu consimţea încă 
să recunoască, Moise tocmai această întâlnire o așteptase. 

t 

Leul și câinele, culcați unul lângă altul, terminau de mestecat 
niște oase de pasăre. Stând îmbrăţișaţi la umbra unui palmier, 
Ramses și Nefertari admirau câmpia thebană. Nu fără 
dificultate, Ramses îl convinsese pe Serramanna să-i acorde 
răgazul pentru această escapadă. Voinicul și Străjerul nu erau ei 
oare cea mai bună gardă de corp? 

Din Memphis soseau cele mai bune vești. Mica Meritamon 
aprecia în mod deosebit laptele doicii și primise întâia vizită a lui 
Kha, de care ministrul Agriculturii, Nedjem, se ocupa cu vigilența 
unui preceptor. Frumoasa Iset se bucurase de nașterea fiicei 
cuplului regal și îi adresase lui Nefertari gânduri afectuoase. 

Soarele de la sfârșitul după-amiezii, blând și mângâietor, 
aurea pielea mătăsoasă a lui Nefertari. Un zvon de flaut plutea 
în aerul ușor, păstorii cântau în timp ce-și aduceau înapoi 
cirezile, catâri cu încărcături grele se îndreptau spre ferme. La 
apus, soarele luase o tentă portocalie, în timp ce înroșea 
muntele theban. 

După asprimea unei zile de vară urma mângâierea serii. Cât 
de frumos era Egiptul, împodobit cu nuanţe de auriu și de verde, 
cu argintiul Nilului și cu focul asfinţitului! Cât de frumoasă era 
Nefertari, abia acoperită de o robă fină de in transparentă! 
Trupul ei zvelt și abandonat în braţele sale emana un parfum 
îmbătător; pe chipul grav și liniștit se citea noblețea unui suflet 
luminos. 

— Sunt eu demn de tine? întrebă Ramses. 

— Ce întrebare ciudată... 

— Îmi pari uneori atât de departe de lumea asta și de josnicia 
ei, de curte și de meschinăriile ei, de obligaţiile temporale ale 
misiunii noastre. 

— Nu mi-am făcut datoria? 

— Dimpotrivă, nu comiţi nici cea mai mică eroare și ai fost 
dintotdeauna regina Egiptului. Te iubesc și te admir, Nefertari. 

Buzele lor se atinseră, calde și vibrante. 

— Hotărâsem să nu mă mărit, mărturisi ea, și să rămân 
închisă într-un templu. Nu simțeam nici indiferență, dar nici 
aversiune față de bărbaţi, însă mi se păreau, mai mult sau mai 


223 


puţin, sclavii unor ambiţii ce aveau să-i facă mici și neajutoraţi. 
Tu erai dincolo de ambiţie, căci destinul îţi alesese calea. Te 
admir și te iubesc, Ramses. 

Și unul, și altul știau că modul lor de a gândi era același și că 
nici un fel de încercare nu îl putea disocia. Creând împreună 
templul pentru veșnicie, îndeplineau primul act magic al unui 
cuplu regal, sursa unei aventuri căreia doar moartea îi putea da 
un termen aparent. 

— Nu-ţi uita îndatoririle, îi aminti ea. 

— Care anume? 

— Să dai naștere unor fii. 

— Am deja unul. 

— E nevoie de mai mulţi. Dacă viaţa ta va fi lungă, unii dintre 
ei pot muri înaintea ta. 

— De ce să nu-mi fie succesoare fiica noastră? 

— Potrivit  astrologilor, ea va avea o fire mai curând 
meditativă, ca și micul Kha. 

— Și nu e o dispoziţie potrivită pentru a domni? 

— Totul depinde de împrejurări și de lumea care ne 
înconjoară. În seara asta, ţara noastră e seninătatea însăși, dar 
ce va fi mâine? 

Galopul unui cal destrămă pacea înserării. 

Plin de praf, Serramanna sări pe pământ. 

— Mă iertaţi că vă întrerup, Maiestate, însă urgenţa o cere. 

Ramses parcurse papirusul pe care i-l dăduse sardul. 

— Un raport al generalului din Fortul de Fildeș, îi spuse el lui 
Nefertari. Nişte nubieni răsculați au atacat un convoi care 
transporta aur, având ca destinaţie principalele noastre temple. 

— Sunt victime? 

— Mai mult de douăzeci, și numeroși răniţi. 

— E vorba doar de niște jefuitori sau de începutul unei 
razmeriţe? 

— Nu se știe. 

Tulburat, Ramses făcu câţiva pași. Leul și câinele, simțind 
neliniștea stăpânului, veniră și îi linseră mâinile. 

Monarhul pronunță cuvintele pe care marea soţie regală se 
temea să le audă. 

— Plec imediat, căci e sarcina Faraonului să restabilească 
ordinea. În absenţa mea, Nefertari, tu vei guverna Egiptul. 


50 


Flotila de război a Faraonului cuprindea douăzeci de corăbii în 
formă de semilună, astfel încât nici prora și nici pupa nu 
atingeau apa. O velă foarte mare era fixată prin mai multe 
frânghii de un unic catarg de o soliditate ce ţinea piept oricărei 
încercări, în centru, o vastă cabină rezervată echipajului și 
soldaţilor; în partea din față, o cabină mică, în care locuia 
căpitanul. 

Pe vasul amiral, Ramses verificase el însuși cele două cârme, 
una la babord, cealaltă la tribord. Fusese construit un loc 
împrejmuit pentru leul și câinele regelui. Acesta din urmă, 
ghemuit între labele fiarei, profita din plin de raţia zilnică. 

Ca și în timpul călătoriei precedente, colinele pustii, 
ostroavele înverzite, cerul de un albastru absolut și fâșia subţire 
de verdeață ce rezista la asaltul deșertului, îl fascinau pe 
Ramses. Acest ținut de foc, în același timp violent și dincolo de 
orice conflict, semăna cu sufletul lui. 

Rândunele, cocori cu coroană și flamingo roz zburau pe 
deasupra flotilei a cărei trecere era salutată de babuini cocoțați 
în vârful palmierilor. Uitând de scopul expediției, soldaţii își 
petreceau timpul jucând jocuri de noroc, bând vin de palmier și 
dormind la adăpost de soare. 

Trecerea prin cea de-a doua cascadă și intrarea în ţara lui 
Kush le amintiră că nu fuseseră invitaţi la o călătorie de 
agrement. Corăbiile acostară la malul arid, iar oamenii coborâră 
în tăcere. Se ridicară corturile, fură dispuse în jurul taberei 
palisade de protecţie și se auziră ordinele Faraonului. 

Câteva ore mai târziu, viceregele Nubiei și escorta lui se 
prezentară în fata monarhului, așezat pe un scaun pliant din 
lemn de cedru aurit. 

— Care sunt explicaţiile tale, ceru Ramses. 

— Tinem situaţia sub control, Maiestate. 

— Am cerut explicaţii. _ 

Viceregele Nubiei se îngrășase mult. Işi tampona fruntea cu o 
batistă albă. 

— Un incident deplorabil, cu siguranţă, dar nu trebuie să-i 
exagerăm importanța. 

— Un convoi de aur furat, soldaţi și mineri uciși justifică 


225 


prezenţa Faraonului și a unui corp expediționar? 

— Mesajul care v-a fost trimis era probabil prea alarmist, dar 
cum să nu mă bucur de venirea Maiestăţii Voastre? 

— Tatăl meu a adus pacea în Nubia și ţi-a încredințat ţie 
menţinerea ei. N-a fost ea întreruptă din cauza neglijenţei tale și 
a încetinelii cu care s-a intervenit? 

— Fatalitate, Maiestate, n-a fost decât fatalitate! 

— Tu ești viceregele Nubiei, purtător de drapel la dreapta 
regelui, supraintendentul deșertului din Sud, șeful carelor, și 
îndrăznești să vorbești de fatalitate... De cine îţi baţi joc? 

— Purtarea mea a fost ireproșabilă, vă asigur! Însă munca 
mea e copleșitoare: să controlez primarii satelor, să verific 
umplerea hambarelor, să indic... 

— Și aurul? 

— Supraveghez producţia și livrarea lui cu cel mai mare zel, 
Maiestate! 

— Vitând să protejezi un convoi? 

— Cum aș fi putut să previn raidul unui mic grup de smintiţi? 

— Nu e chiar una din îndatoririle tale? 

— Fatalitatea, Maiestate... 

— Condu-mă în locul unde s-a petrecut drama. 

— E pe drumul minelor de aur, într-un loc izolat și arid. Din 
păcate, n-o să vă spună nimic. 

— Cine sunt vinovaţii? 

— Un trib nenorocit ai cărui membri s-au îmbătat pentru a 
săvârși o asemenea faptă. 

— L-ai căutat? 

— Nubia e mare, Maiestate, iar efectivele mele sunt reduse. 

— Deci, nici o investigaţie serioasă n-a avut loc. 

— Numai Maiestatea Voastră poate hotărî o intervenţie 
militară. 

— Nu mai am nevoie de tine. 

— Trebuie s-o însoțesc pe Maiestatea Voastră în urmărirea 
acestor criminali? 

— Spune-mi adevărul, vicerege: Nubia e pregătită pentru a-i 
susţine? 

— Păi... e puţin probabil, dar... 

— Insurecția a început deja? 

— Nu, Maiestate, însă rândurile acestor bandiți par să fi sporit. 
Din acest motiv era de dorit prezenţa și intervenţia voastră. 


226 


t 

— Bea, Îi spuse Setau lui Ramses. 

— E absolut nevoie? 

— Nu, dar prefer să fiu prudent. Nu Serramanna va fi acela 
care să te apere de șerpi. 

Regele acceptă să bea leacul pe bază de plante urticacee și 
sânge de cobră diluat pe care Setau îl prepara pentru Ramses la 
intervale regulate. Imunizat astfel, suveranul se putea aventura 
fără să riște pe drumul aurului. 

— lţi mulţumesc că mi-ai oferit această călătorie; Lotus e și ea 
încântată să-și revadă patria. Și câte reptile frumoase în 
perspectivă! 

— N-o să fie o plimbare de plăcere, Setau. Fără îndoială că o 
să avem parte de conflicte. 

— Și dacă i-ai lăsa pe indivizii ăștia sărmani să doarmă pe 
aurul lor? 

— Au furat și au ucis. Nimeni nu trebuie să rămână 
nepedepsit dacă a trădat legea lui Maat. 

— Nimic nu te-ar putea supune? 

— Nimic. 

— Te-ai gândit la securitatea ta? 

— Faptele sunt prea grave pentru a încredința rezolvarea lor 
unui subaltern. 

— Recomandă oamenilor tăi cea mai mare prudenţă; în 
anotimpul ăsta, reptilele sunt veninoase în mod deosebit. Să se 
ungă cu assa foetida, rășina arborelui de Persia. Mirosul ei pune 
pe fugă un anumit număr de reptile. Dacă vreun soldat e 
mușcat, anunţă-mă. O să dorm într-o căruță, lângă Lotus. 

Plutonul expediționar înainta pe un drum plin de pietriș. În 
frunte, o iscoadă, Serramanna și regele, călărind niște cai 
robuști; apoi, boii care trăgeau căruțele, catârii încărcaţi cu 
arme și burdufuri cu apă, și, în sfârșit, pedestrașii. 

Iscoada nubiană era convinsă că agresorii nu se depărtaseră 
prea mult de locul în care atacaseră convoiul. Oricum, la 
distanță de câţiva kilometri, o oază le permitea să-și ascundă 
prada înainte de a o vinde. 

După harta pe care o avea, regele putea înainta fără teamă în 
inima unei regiuni deșertice, deoarece fuseseră săpate puțuri 
de-a lungul drumului. De mai mulţi ani, nici un miner nu mai 
suferise de sete, așa cum menţionau rapoartele administraţiei 


227 


din Nubia. 

Descoperirea cadavrului unui catâr surprinse iscoada. De 
obicei, căutătorii de aur nu foloseau decât animale sănătoase, 
capabile să suporte eforturile prelungite. 

In apropierea primului puț, le mai veni inima la loc. Să bea pe 
săturate, să-și umple plosca cu apă, să doarmă la umbra 
acoperișului întins între patru ţăruși... Ofiţeri sau simpli soldați, 
toți visau la aceleași lucruri. Cum noaptea se lăsa în mai puţin 
de trei ore, regele va face cu siguranţă o oprire. 

Iscoada ajunse prima la fântână. In ciuda căldurii, ceea ce 
descoperi acolo îi îngheţă sângele în vine. Alergă spre Ramses. 

— Maiestate... E secată! 

— Poate că nivelul apei a scăzut. Coboară până la fund. 

Cu ajutorul unei frânghii ţinute de Serramanna, iscoada îi 
dădu ascultare. Atunci când reveni la suprafaţă, chipul lui 
îmbătrânise cu câţiva ani. 

— Secată, Maiestate. 

Corpul expediționar nu avea suficientă apă pentru a face cale- 
ntoarsă; poate doar cei mai rezistenți ar fi supravieţuit. Trebuia, 
prin urmare, să meargă mai departe, cu speranţa că vor ajunge 
la următoarea fântână. Dar, din moment ce rapoartele 
administraţiei nubiene erau inexacte, nu putea fi și aceasta 
secată? 

— Am putea părăsi drumul principal, propuse iscoada, și s-o 
luăm la dreapta, în direcţia oazei rebelilor. Până acolo mai există 
o fântână de care au nevoie în timpul raidurilor. 

— Ne odihnim până la căderea serii, porunci Ramses. După 
aceea, pornim din nou la drum. 

— Mersul în timpul nopţii e periculos, Maiestate! Șerpii, o 
posibilă ambuscadă... 

— N-avem de ales. 

Ce împrejurări ciudate! Ramses se gândea la prima sa 
expediție nubiană, alături de tatăl lui, în timpul căreia soldații 
suportaseră o încercare identică, în urma otrăvirii fântânilor de 
către un trib răzvrătit. În forul lui interior, regele admise că 
subestimase pericolul. O simplă operaţiune de restabilire a 
ordinii se putea transforma într-un dezastru. 

Ramses se adresă oamenilor și le spuse adevărul. Moralul era 
scăzut, însă cei mai experimentați nu-și pierduseră speranţa și 
își îmbărbătară camarazii. Nu se aflau ei sub ordinele unui 


228 


faraon făcător de minuni? 

Pedestrasii, în ciuda riscurilor, fură de acord cu marșul 
nocturn. O ariergardă foarte vigilentă putea para un eventual 
atac surpriză. In frunte, iscoada înainta cu prudenţă; graţie lunii 
pline, se vedea până departe. 

Ramses se gândea la Nefertari. Dacă el nu se mai întorcea, ea 
avea să poarte pe umeri povara Egiptului. Kha și Meritamon 
erau prea tineri pentru a putea domni și numeroase ambiţii vor 
ieși din nou la iveală, cu atât mai violent cu cât fuseseră până 
atunci înăbușite. 

Deodată, calul lui Serramanna se cabră. Surprins, sardul fu 
aruncat din șa și căzu pe pământul pietros. Pe jumătate leșinat, 
incapabil să reacționeze, se rostogoli de-a lungul unei pante 
nisipoase și se opri în fundul unei gropi invizibilă de pe drum. 

Un zgomot curios, asemănător unei respiraţii precipitate, îl 
făcu atent. 

La doi pași de el, o viperă emitea un șuierat aspru, provocat 
de o brutală expulzare a aerului din plămâni. Deranjată, 
devenise agresivă și acum ataca. 

Căzând, Serramanna își pierduse sabia. Fără nici o armă, îi 
mai rămânea doar să bată în retragere, evitând să facă vreo 
mișcare bruscă. Dar vipera șuierătoare, deplasându-se lateral, îl 
împiedica. 

Sardul nu reuși să se ridice în picioare din cauza gleznei de la 
piciorul drept ce devenise foarte dureroasă. Neputând să alerge, 
era o pradă sigură. 

— Bestie blestemată! Mă lipsești de o moarte frumoasă în 
luptă! 

Vipera șuierătoare se apropia. Serramanna îi azvârli nisip în 
cap, sporindu-i furia. În clipa în care se repezi, cu o mișcare 
rapidă, pentru a străbate distanţa scurtă ce o despărțea de 
inamic, un băț despicat la un capăt o ţintui la pământ. 

— Frumoasă lovitură! se felicită Setau. N-aveam decât o 
șansă din zece să reușesc. 

Prinse șarpele de grumaz; coada i se agita cu furie. 

— Cât de minunată e această șuierătoare, cu cele trei culori 
ale ei, albastru pal, albastru închis și verde. O domnișoară foarte 
elegantă, nu ți se pare? Din fericire pentru tine, șuieratul ei 
ajunge departe și e ușor de identificat. 

— Presupun că trebuie să-ţi mulțumesc. 


229 


Mușcătura ei nu provoacă decât un edem local care se întinde 
pe membrul rănit și provoacă o hemoragie, deoarece veninul nu 
e în cantitate mare, însă e foarte toxic. Cu o inimă robustă, se 
poate supraviețui. Cinstit vorbind, nu e la fel de periculoasă pe 
cât pare. 


51 


Setau vindecă entorsa lui Serramanna cu ierburi și îi bandajă 
glezna cu pânză de in îmbibată cu un balsam împotriva 
umflăturii. In câteva ore, aceasta se retrase. 

Suspicios, sardul se întreba dacă îmblânzitorul de șerpi nu 
pusese el însuși la cale atacul viperei pentru a apărea ca un 
salvator și a-l convinge că e un adevărat prieten al lui Ramses, 
neavând nici cea mai mică intenţie să-i facă vreun rău. Totuși, 
comportamentul distant al lui Setau, care nu căuta nici un 
avantaj de pe urma intervenţiei, pleda în favoarea lui. 

In zori, se odihniră până spre mijlocul după-amiezii. Apoi, 
porniră mai departe. Mai era încă destulă apă pentru oameni și 
animale, dar trebuia totuși să fie raţionalizată. În ciuda oboselii 
și a neliniștii, Ramses iuți pasul și insistă asupra vigilenței 
ariergardei. Răzvrătiţii n-ar fi atacat din faţă și ar fi încercat să-și 
învingă adversarul luându-l prin surprindere. 

Printre rânduri, nu se mai glumea deloc, nu se mai amintea 
de întoarcerea în vale și nu se mai vorbea. 

— lat-o, anunţă iscoada, întinzând brațul. 

Niște ierburi zburlite, un cerc de pietre, un cadru de lemn 
pentru a suporta greutatea unui ulcior mare, legat de o frânghie 
uzată. 

Fântâna. 

Singura speranţă de supravieţuire. 

Iscoada și Serramanna se grăbiră spre apa salvatoare. Se 
așezară pe vine și rămaseră așa o bună bucată de vreme, apoi 
se ridicară încet. 

Sardul clătină negativ din cap. 

— Țara asta e lipsită de apă de la începutul vremurilor și noi o 
să murim de sete. Nimeni n-a reușit să sape o fântână durabilă. 
Trebuie să căutăm o sursă în lumea de dincolo! 

Ramses adună oamenii și le împărtăși gravitatea situaţiei. A 


230 


doua zi, rezervele aveau să fie epuizate. Nu puteau nici să 
avanseze, nici să se întoarcă. 

Mai mulţi soldați își aruncară armele la picioare. 

— Ridicaţi-le, porunci Ramses. 

— La ce bun, întrebă un ofiţer, din moment ce vom putrezi la 
soare. 

— Am venit în acest colț al deșertului pentru a restabili 
ordinea, și o vom face. 

— Cum se vor lupta cadavrele noastre cu nubienii? 

— Tatăl meu s-a găsit odată într-o situaţie asemănătoare, îi 
reaminti Ramses, și el și-a salvat oamenii. 

— Atunci, salvaţi-ne și pe noi! 

— Adăpostiţi-vă de soare și adăpaţi animalele. 

Regele se întoarse cu spatele la armată și cu fața la deșert. 
Setau veni lângă el. 

— Ce ai de gând să faci? 

— Să merg. Să merg până acolo unde voi găsi apă. 

— E o nebunie. 

— Așa cum m-a învăţat tatăl meu, așa am să fac. 

— Rămâi cu noi. 

— Un faraon nu-și așteaptă moartea ca un învins. 

Se apropie și Serramanna. 

— Maiestate... 

— Evită panica și păstrează rândul gărzilor. Oamenii să nu 
uite că ar putea fi atacați. 

— N-am dreptul să vă las să plecaţi singur în această 
imensitate. Securitatea voastră n-ar mai fi asigurată. 

Ramses puse mâna pe umărul sardului. 

— Te însărcinez cu cea a armatei mele. 

— Intoarceţi-vă repede. Soldaţii fără conducător riscă să-și 
piardă capul. 

Sub privirile împietrite ale pedestrașilor, regele părăsi vechea 
fântână și se aventură în deșertul roșu, în direcția unei movile 
de piatră pe care o urcă cu pas liniștit. Din vârful ei, descoperi o 
întindere cu aspect dezolant. 

După exemplul tatălui său, trebuia să perceapă secretul 
subsolului, venele pământului, apa care provenea din oceanul 
de energie și se strecura printre pietre, umplând inima munţilor. 
Plexul regelui era dureros, viziunea lui se modifică, corpul îi 
deveni fierbinte, ca și cum o febră puternică ar fi pus stăpânire 


231 


pe el. 

Ramses luă de la centură bagheta căutătorului de apă din 
lemn de salcâm, acea baghetă de care se folosise tatăl lui 
pentru a-și prelungi viziunea. Magia care o impregna rămăsese 
intactă; dar unde să cauţi într-o asemenea imensitate? 

O voce vorbea în corpul regelui, o voce venită de dincolo, o 
voce cu amploarea celei a lui Seti. Durerea din plex devenise 
atât de insuportabilă încât îl determină pe Ramses să iasă din 
nemișcare și să coboare de pe movilă. Nu mai simțea căldura 
nemiloasă ce ar fi zdrobit orice alt călător. Ritmul inimii sale se 
încetinise, precum cel al unei antilope. 

Nisipul și pietrele își schimbau forma și culoarea. Privirea lui 
Ramses pătrunse puţin câte puţin în profunzimea deșertului, 
degetele prinseră cele două ramuri de salcâm foarte subțiri, 
legate la un capăt cu un fir de in. 

Bagheta se ridică, ezită, apoi cobori din nou. Regele continuă 
să meargă, iar vocea se depărtă. Se întoarse pe drumul pe care 
venise, o apucă spre stânga, având alături moartea. larăși, 
vocea se apropie, bagheta prinse viaţă. Ramses se opri în faţa 
unui enorm bloc de granit roz, pierdut în această mare de rocă. 

Forța pământului îi smulse bagheta din mâini. 

Găsise apa. 

Tt 

Cu limba uscată, cu pielea arsă de soare și mușchii dureroși, 
soldaţii deplasară stânca și săpară în locul indicat de rege. 
Ajunseră la o enormă pânză de apă la o adâncime de cinci metri 
și scoaseră strigăte de bucurie ce ajunseră până la cer. 

Ramses puse să se facă mai multe foraje; o serie de puțuri 
fură legate între ele printr-o galerie subterană. Aplicând această 
tehnică dragă minerilor, regele nu se mulțumea să-și salveze 
armata de la o moarte atroce, ci prevedea irigarea unei vaste 
întinderi. 

— Îţi imaginezi grădinile înverzite? întrebă Setau. 

— Fecunditatea și prosperitatea nu sunt cele mai bune urme 
pe care le putem lăsa în urma noastră? 

Serramanna se revoltă. 

— Îi uitaţi pe nubienii răsculați? 

— Nici o clipă. 

— Dar să transformăm soldaţii în săpători! 

— După obiceiurile noastre, munca asta face parte adesea din 


232 


misiunea lor. 

— In piraterie nu se amestecă în felul ăsta lucrurile. Dacă 
suntem atacați de sălbatici, mai știm să ne apărăm? 

— Nu te-am însărcinat să ne asiguri securitatea? 

In timp ce soldaţii consolidau fântânile și galeria, Setau și 
Lotus capturară câteva reptile impresionante, de talie mare și 
mijlocie, și adunară preţioase rezerve de venin. 

Neliniștit, Serramanna înmulţi rondurile prin împrejurimi și îi 
constrânse pe soldaţi să se antreneze, cu rândul, ca în cazarmă. 
Mulţi sfârșiră prin a uita de asasinarea celor din convoiul care 
transportase aurul și nu se mai gândeau decât la întoarcerea 
expediției în valea Nilului sub conducerea unui faraon ce 
săvârșea miracole. 

„Nişte amatori”, se gândi fostul pirat. 

Acești egipteni nu erau soldați decât temporar, 
transformându-se repede în muncitori sau ţărani. Ei nu aveau 
obișnuinţa luptelor sângeroase, pe viaţă și pe moarte. Nimic nu 
valora cât formația unui pirat, mereu cu ochii în patru, gata să 
taie gâtul oricărui dușman, cu orice fel de armă. Necăjit, 
Serramanna nici măcar nu mai încercă să-i înveţe atacuri 
viclene și parade neașteptate. Acești pedestrași nu vor ști 
niciodată să se bată. 

Cu toate astea, sardul avea senzaţia că nubienii răsculați nu 
erau prea departe și că, de două zile sau chiar mai puţin, se 
apropiau de tabăra egipteană și spionau. Leul și câinele lui 
Ramses simţiseră și ei o prezenţă ostilă. Erau nervoși, dormeau 
puţin, se plimbau de colo-colo și amușinau în vânt. 

Dacă nubienii erau niște adevăraţi pirați, atunci corpul 
expediționar egiptean avea să fie nimicit. 

t 

Noua capitală a Egiptului se ridica cu o viteză uimitoare, însă 
Moise nu o mai privea deloc. Pentru el, Pi-Ramses nu era decât 
o cetate străină, populată cu zei falși și cu oameni rătăciți într-o 
credinţă nebunească. 

Fidel misiunii sale, continua să dea viață diferitelor șantiere și 
să menţină ritmul lucrărilor. Dar toţi observaseră la el o asprime 
crescândă, în special când îi întâlnea pe contra-maiștrii egipteni, 
pe care îi critica, de cele mai multe ori fără motiv, pentru simţul 
înverșunat al disciplinei. Moise petrecea tot mai mult timp 
alături de evrei și, în fiecare seară, discuta cu grupuri mici 


233 


despre viitorul poporului lor. Cei mai mulţi erau satisfăcuţi de 
condiţia lor și nu simțeau nevoia să și-o schimbe, creându-și o 
patrie independentă. Aventura părea prea riscantă. 

Moise insista. Evoca credinţa lor într-un zeu unic, 
originalitatea culturii lor, necesitatea de a se elibera de sub 
jugul egiptean și de a se îndepărta de idoli. Unii șovăiau, alţii 
rămaseră neînduplecaţi. Dar toți recunoscură că Moise avea 
statura unui conducător, că acţiunea lui fusese benefică pentru 
evrei și că nici unul dintre ei nu-i putea neglija discursul. 

Prietenul din copilărie al lui Ramses dormea tot mai puţin. 
Visa cu ochii deschişi un pământ fertil asupra căruia să 
domnească zeul din inima lui, o ţară pe care s-o guverneze 
evreii înșiși și ale cărei graniţe să le păzească precum bunul lor 
cel mai de preţ. 

În sfârșit, cunoștea natura focului care-i pârjolea sufletul de 
atâţia ani! El dădea nume acestei dorinţe de nestins și lua 
conducerea unui popor pe care îl va ghida spre adevăr. 
Neliniștea îi tăia răsuflarea. Va accepta Ramses o asemenea 
răzvrătire și negarea propriei sale puteri? Moise trebuia să-l 
convingă, să-l determine să-i accepte idealul. 

Amintirile îl copleșeau. Ramses nu fusese un simplu tovarăș 
de joacă, ci un prieten adevărat și, cu toate astea, atât de 
diferit. Moise nu-l va trăda, complotând împotriva lui; îl va 
înfrunta pe faţă și îl va face să cedeze. Chiar dacă victoria părea 
imposibilă, el o va obţine. 

Pentru că Dumnezeu era cu el. 


52 


Cu partea anterioară a capului rasă, cu inele în urechi, nasul 
turtit, obrajii plini de cicatrice, purtând coliere de perle 
multicolore și veșminte din piele de panteră, nubienii răsculați 
încercuiseră tabăra egipteană la începutul după-amiezii, atunci 
când cei mai mulţi soldaţi ai lui Ramses își făceau siesta. 
Mânuindu-și arcurile din lemn de salcâm, uciseră cu săgeți un 
mare număr de egipteni, mai înainte ca grupul expediționar să 
fie în măsură să reacționeze. 

Dacă șeful lor ezita să dea ordinul de atac, era din cauza unui 
grup mic de oameni, înarmaţi cu arcuri puternice și adăpostiţi în 


234 


spatele unei palisade formate din scuturi și ramuri de palmier. În 
fruntea lor, Serramanna, care se așteptase la acest asalt. Elita 
pedestrașilor pe care-i adunase la un loc făcea breșe nete în 
rândurile nubienilor. Căpetenia răzvrătiţilor era conștient de 
asta, deși victoria părea câștigată. 

Timpul se oprise în loc. Nimeni nu se mișca. 

Principalul consilier al căpeteniei nubiene îi recomandă să 
tragă în continuare cu săgeți și să doboare cât mai mulţi 
dușmani, în timp ce câţiva războinici rapizi să se năpustească 
asupra palisadei. Insă căpetenia avea experienţă de luptă, iar 
chipul lui Serramanna nu prevestea nimic bun. Oare acest uriaș 
mustăcios nu le întindea una sau mai multe capcane pe care nu 
le puteau prevedea? Omul ăsta nu semăna cu egiptenii pe care 
îi ucisese. lar instinctul lui de vânător îi spunea că trebuia să se 
teamă. 

Atunci când Ramses ieși din cortul lui, toate privirile se 
întoarseră spre el. Purtând o coroană albastră ce lua forma 
capului și apoi se lărgea în partea din spate, îmbrăcat cu o 
cămașă de in încreţită, cu mâneci scurte și o fustă de pânză 
aurită, la centura căreia era agăţată o coadă de taur sălbatic, 
faraonul ţinea în mâna dreaptă sceptrul „magic”, în formă de 
toiag de păstor, ale cărui extremităţi erau lipite de pieptul lui. 

In spatele regelui mergea Setau, ducând sandalele albe ale 
monarhului. În ciuda gravităţii situaţiei, se gândea la Ameni, 
purtătorul de sandale al Faraonului, care fusese stupefiat 
văzându-și prietenul ras în cap, purtând perucă și fustă și 
semănând cu un demnitar de la curte, cu excepţia unui detaliu; 
un sac curios atârnat la centură și legănându-i-se la spate. 

Sub privirile neliniștite ale soldaţilor egipteni, Faraonul și 
Setau merseră până la marginea taberei și se opriră la treizeci 
de metri de nubieni. 

— Sunt Ramses, faraonul Egiptului. Cine e șeful vostru? 

— Eu, răspunse nubianul, înaintând cu un pas. 

Cu două pene fixate la ceafă cu o legătură roșie, căpetenia 
răsculaților învârtea în aer o suliță împodobită cu pene de strut. 

— Dacă nu ești un las, vino aici. 

Principalul consilier își manifestă dezacordul. Dar nici Ramses, 
nici purtătorul de sandale nu erau înarmaţi, în timp ce unul 
dispunea de o suliță, iar celălalt de un pumnal cu dublu tăiș. 
Căpetenia aruncă o privire spre Serramanna. 


235 


— Vino la stânga mea, îi porunci el consilierului. 

Dacă uriașul mustăcios dădea ordin să se tragă, șeful era 
protejat de un scut uman. 

— i-e frică? 

Cei doi nubieni se detașară din grupul de războinici și merseră 
în direcția regelui și a purtătorului de sandale, încremeniră la 
trei metri de adversarii lor. 

— Deci, tu ești faraonul care îmi oprimă poporul. 

— Nubienii și egiptenii trăiau în pace. Tu ai destrămat această 
armonie ucigând oameni din convoiul ce transporta aur și furând 
metalul destinat templelor din Egipt. 

— Aurul ăsta e al nostru, nu al vostru. Tu ești un hoţ. 

— Nubia e o provincie egipteană, deci supusă legii lui Maat. 
Crima și furtul trebuie pedepsite cu asprime. 

— Puțin îmi pasă de legea ta, Faraonule! Aici, eu fac legea. Si 
alte triburi sunt pregătite să ni se alăture. Atunci când o să te 
ucid, am să fiu un erou! Toţi războinicii se vor pune la ordinele 
mele și o să-i alungăm pe egipteni pentru totdeauna de pe 
pământul nostru! 

— Îngenunchează, porunci regele. 

Căpetenia și consilierul se priviră buimăciți. 

— Lasă arma jos, îngenunchează și supune-te Legii. 

Un rictus deformă chipul căpeteniei nubiene. 

— Dacă mă înclin, mă ierți? 

— Te-ai așezat singur în afara Legii. A te ierta ar însemna s-o 
neg. 

— Clementa îţi e deci necunoscută... 

— Într-adevăr. 

— De ce m-aș supune? 

— Pentru că ești un rebel și singura ta libertate e să te înclini 
în faţa Faraonului. 

Consilierul principal trecu în fața căpeteniei și își agită 
pumnalul. 

— Fie ca Faraonul să moară, iar noi să fim eliberaţi! 

Setau, care nu-și luase ochii de la cei doi nubieni, deschise 
sacul și dădu drumul viperei de nisip pe care o ţinuse până 
atunci prizonieră. Strecurându-se prin nisip cu rapiditatea morții 
hrăpăreţe, îl mușcă pe nubian de picior, mai înainte ca acesta 
să-și ducă gestul până la capăt. 

Înnebunit, se lăsă pe vine și își deschise rana cu pumnalul 


236 


pentru ca sângele să ţâșnească. 

— E deja mai rece ca apa și mai arzător ca flacăra, spuse 
Setau, privind căpetenia drept în ochi. Corpul lui e scăldat de 
sudoare, nu mai vede cerul, saliva i se scurge din gură. Ochii și 
sprâncenele i se crispează, faţa i se umflă; setea e intensă și va 
muri. Nu se mai poate ridica, pielea lui capătă o tentă purpurie 
înainte de a se înnegri și îl scutură frisoanele. 

Setau agită sacul plin cu vipere. 

Războinicii nubieni dădură înapoi. 

— În genunchi, porunci din nou Faraonul. Altfel, veţi avea 
parte de o moarte atroce. 

— Tu ai să pieri! 

Căpetenia ridică sulița deasupra capului, însă un răget îl 
împietri. Întorcându-se într-o parte, de-abia avu timp să vadă 
năpustindu-se asupra lui leul lui Ramses, cu fălcile deschise. 
Fiara sfâșie pieptul nubianului cu ghearele și înșfăcă între 
maxilare capul nefericitului. 

La un semn al lui Serramanna, arcașii egipteni își îndreptară 
arcurile asupra nubienilor dezorientaţi; pedestrașii se repeziră 
asupra inamicilor și îi dezarmară. 

— Să li se lege mâinile la spate! ceru sardul. 

t 

Când victoria lui Ramses deveni cunoscută, sute de nubieni 
ieșiră din ascunzători și din sate pentru a-l omagia. Regele alese 
o căpetenie de clan în vârstă, cu părul alb, și îi atribui noua zonă 
fertilă creată în preajma fântânilor. Îi încredinţă de asemenea 
prizonierii care urmau să presteze munci agricole sub 
supravegherea poliției nubiene. Pedeapsa capitală îi aștepta pe 
fugari și recidiviști. 

Apoi, corpul expediționar se îndreptă spre oază, acolo unde 
rebelii își stabiliseră cartierul general. Nu întâmpinară decât o 
slabă rezistenţă și regăsiră aurul pe care artizanii îl foloseau la 
împodobirea statuilor și porţilor din temple. 

La căderea nopţii, Setau culese două crengi de palmier 
uscate, le prinse între genunchi și frecă între ele, din ce în ce 
mai repede, o baghetă de lemn putred. Rumegușul se aprinse. 
Luându-și în primire postul de gardă, soldaţii vor întreţine focul 
a cărui prezenţă alunga cobrele, hienele și alte sălbăticiuni 
nedorite. 

— Ţi-ai strâns recolta de reptile? 


— Lotus e încântată. În seara asta ne odihnim. 

— Nu e minunată ţara asta? 

— Mi se pare că o iubești la fel de mult ca noi. 

— Mă pune la încercare și mă face să mă autodepășesc. 
Puterea ei e și a mea. 

— Fără viperă, rebelii te-ar fi ucis. 

— Nu s-a întâmplat asta, Setau. 

— Oricum, planul tău a fost riscant. 

— A evitat însă niște lupte sângeroase. 

— Eşti întotdeauna conștient de imprudențele tale? 

— La ce bun? 

— Eu nu sunt decât Setau și mă pot amuza cu șerpii mei 
veninoși, dar tu ești stăpânul celor Două Tărâmuri. Moartea ta ar 
arunca ţara în haos. 

— Nefertari ar guverna cu înțelepciune. 

— Nu ai decât douăzeci și cinci de ani, Ramses, dar nu mai ai 
și dreptul de a fi tânăr. Lasă altora ardoarea războinicului. 

— Poate Faraonul să fie un laş? 

— Nu vrei să încetezi să mai exagerezi? Nu-ţi cer decât un pic 
de prudență. 

— Dar nu sunt apărat din toate părţile? Magia reginei, tu și 
reptilele tale, Serramanna și mercenarii lui, Străjerul şi 
Voinicul... Nici o altă ființă nu are atâta șansă câtă am eu. 

— N-o risipi. 

— E inepuizabilă. 

— Din moment ce te opui oricărei forme de rațiune, eu prefer 
să dorm. 

Setau îi întoarse spatele regelui și se culcă lângă Lotus; 
suspinul de ușurare al acesteia îl făcu pe rege să se îndepărteze. 
Odihna îmblânzitorului de șerpi risca să fie de scurtă durată. 

Cum să-l convingă că era un om de stat și că avea stofă de 
mare ministru? Setau reprezenta primul mare eșec al lui 
Ramses. Încăpăţânându-se să-și urmeze drumul, refuza să-și 
facă o carieră. Trebuia să-i dea libertatea alegerii sau să-l 
constrângă să devină unul dintre cele mai importante personaje 
ale regatului? 

Ramses petrecu noaptea contemplând cerul înstelat, lăcaș 
luminos pentru sufletul tatălui său și al faraonilor care îl 
precedaseră. Se simțea mândru că găsise, precum Seti, apă în 
deșert și că îi supusese pe rebeli, însă această victorie nu-l 


238 


satisfăcea. În ciuda intervenţiei lui Seti, un trib se răsculase. 
După o perioadă calmă, se produsese o situaţie identică. Nu 
putea pune capăt acestor convulsii decât tăind răul de la 
rădăcină, dar cum să-l descopere? 

In zori, Ramses simţi o prezenţă în spatele lui. Se întoarse 
încet și îl văzu. 

Un elefant enorm, care intrase în oază tiptil, fără ca nici una 
din crengile de palmier presărate pe pământ să nu trosnească. 
Leul și câinele deschiseseră ochii, însă rămăseseră tăcuţi, ca și 
când ar fi știut că stăpânul lor era în siguranţă. 

Era marele mascul cu urechi uriașe și colţi lungi pe care 
Ramses îl salvase, extrăgându-i o săgeată din trompă, cu câţiva 
ani înainte. 

Regele Egiptului mângâie trompa seniorului savanei, iar 
animalul uriaș scoase un sunet de bucurie ce trezi întreaga 
tabără. 

Elefantul se depărtă cu pas lent, parcurse o sută de metri, 
apoi își întoarse capul în direcţia regelui. 

— Trebuie să-l urmăm, decise Ramses. 


53 


Ramses, Serramanna, Setau și doisprezece pedestrași căliți 
urmară elefantul care traversă un câmp îngust și deșertic, apoi 
o apucă pe o cărare mărginită de mărăcini ce urca spre un 
platou pe care crescuse un arbore de acacia având mai mult de 
o sută de ani. 

Elefantul se opri și Ramses îl ajunse din urmă. 

Privind în aceeași direcție cu uriașul animal, descoperi un 
peisaj sublim. Un pinten stâncos, punct de reper pentru 
navigatori, domina vasta arcuire a Nilului. El, stăpânul Egiptului, 
contempla misterul torentului creator, fluviul divin în toată 
maiestatea sa. Pe stânci se găseau inscripţii hieroglifice 
amintind că locul acela era plasat sub protecţia zeiței Hathor, 
suverana stelelor și a navigatorilor, care făceau bucuroși popas 
în acel loc. 

Cu piciorul drept din faţă, elefantul rostogoli un bloc de gresie 
care căzu de-a lungul falezei până la o movilă de nisip dintre 
două promontorii. La nord, versantul muntos era vertical și 


239 


cobora aproape până la apă; la sud, se depărta degajând o 
esplanadă largă ce se deschidea spre est. 

Un băiat acostase și dormea în barca făcută dintr-un trunchi 
scobit de palmier. 

— Duceţi-vă la el și aduceți-l aici, porunci regele și doi soldați 
plecară. 

Când îi văzu apropiindu-se, nubianul o luă la goană. Crezu că 
le putea scăpa, dar se împiedică de o stâncă ce abia ieșea din 
nisip și căzu la marginea apei. Egiptenii îi răsuciră braţele la 
spate și îl conduseră la rege. 

Fugarul își rotea ochii în toate părţile, înnebunit de spaimă și 
temându-se să nu i se taie nasul. 

— Nu sunt hoţ! Barca asta e a mea, vă jur, și... 

— Răspunde-mi la întrebare, spuse Ramses, și apoi ești liber: 
cum se numește locul acesta? 

— Abu Simbel. 

— Poţi pleca. 

Băiatul alergă până la barcă și începu să vâslească cu mâinile 
cât putea de repede. 

— Să nu rămânem aici, recomandă Serramanna; locul nu mi 
se pare sigur. 

— N-am simţit nici cea mai mică urmă de șarpe, obiectă 
Setau. Ciudat... Oare îi sperie divina Hathor? 

— Nu veniţi după mine, ceru regele. 

Serramanna făcu un pas înainte. 

— Maiestate! 

— E nevoie să repet? 

— Dar securitatea voastră... 

Ramses cobori spre fluviu. Setau îl reținu pe sard. 

— E mai bine să-l asculți. 

Serramanna cedă, mormăind ceva. Regele, singur în acest loc 
pierdut, într-un ţinut ostil! În caz de pericol, în ciuda ordinelor, 
sardul își promise să intervină. 

Ajuns la marginea apei, Ramses se întoarse spre faleza de 
gresie. 

Aici era inima Nubiei, dar ea încă îl ignora. Stătea în puterea 
lui să facă din Abu Simbel o minune care să sfideze timpul și să 
pecetluiască pacea între Egipt și Nubia. 

Faraonul medită mai multe ore la Abu Simbel, impregnându- 
se de puritatea cerului, de scânteierea Nilului și de forța 


240 


stâncilor. Aici va fi construit cel mai important sanctuar al 
provinciei; el va concentra energiile divine și va emite un 
fascicol protector atât de intens, încât vacarmul armelor va 
dispărea. 

Ramses observă soarele. Razele lui nu se mulțumeau să 
lovească faleza, ele penetrau în inima rocii, o iluminau 
dinăuntru. Atunci când vor lucra în locul acesta, arhitecţii vor 
trebui să conserve miracolul. 

Atunci când regele urcă din nou în vârful falezei, Serramanna, 
la capătul nervilor, fu pe punctul de a-și da demisia, însă calmul 
elefantului îl făcu să se răzgândească; n-o să fie el mai puțin 
răbdător decât un animal, fie el oricât de mare. 

— Ne întoarcem în Egipt, decretă regele. 

t 


După ce-și clăti gura cu o soluție de carbonat de sodiu 
natural, Șenar își încredință fața unui bărbier cu o mână foarte 
ușoară, care știa să-l radă fără să-i smulgă nici cel mai mic 
strigăt de durere. Fratele mai mare al lui Ramses aprecia foarte 
mult frecţia cu ulei parfumat, mai ales pe cap, înainte de a-și 
pune peruca. Aceste mici plăceri îi făceau existenţa ușoară și îl 
asigurau de prestanţa lui; chiar dacă era mai puţin frumos și 
atletic decât Ramses, putea rivaliza cu el în ceea ce privește 
eleganța. 

Potrivit clepsidrei sale cu apă, o piesă scumpă, constată că se 
apropia ora întâlnirii. 

Jilțul său, purtat pe umeri de mai mulţi oameni, era cel mai 
frumos din Memphis; nu-l depășea decât cel al Faraonului, pe 
care avea să-l ocupe într-o zi. Porunci să fie lăsat jos la 
marginea canalului care permitea șlepurilor grele să ajungă la 
principalul port al Memphisului și să descarce acolo. 

Așezat sub o salcie, magul Ofir se răcorea. Șenar se rezemă 
de trunchiul arborelui și privi trecând un vas de pescuit. 

— Ai făcut progrese, Ofir? 

— Moise e un om excepţional, înzestrat cu o fire greu de 
îmblânzit. 

— Altfel spus, ai dat greș. 

— Nu cred. 

— Impresiile tale nu-mi sunt de-ajuns, Ofir; îmi trebuie fapte. 

— Drumul care te conduce la succes e adesea lung și sinuos. 

— Scutește-mă de filozofia ta. Ai reușit, da sau nu? 


241 


— Moise nu mi-a respins propunerile. Nu e un rezultat 
apreciabil? 

— Admit că e interesant. A fost de acord cu valabilitatea 
proiectelor tale? 

— Gândirea lui Akhenaton îi e familiară. El știe că aceasta a 
contribuit la șlefuirea credinței evreilor și că posibila noastră 
colaborare ar putea fi fructuoasă. 

— Care este popularitatea lui printre compatrioți? 

— Din ce în ce mai mare. Moise are firea unei căpetenii 
adevărate și se va impune fără greutate diferitelor clanuri. 
Atunci când construcția lui Pi-Ramses va fi gata, își va lua 
adevăratul avânt. 

— Asta cât timp înseamnă? 

— Câteva luni. Moise a dat un asemenea impuls 
cărămidarilor, încât aceștia au menţinut un ritm de lucru 
extraordinar. 

— Blestemată capitală! Datorită ei, renumele lui Ramses o să 
depășească graniţa de nord. 

— Unde se află Faraonul? 

— În Nubia. 

— Un loc periculos. 

— Nu mai visa, Ofir; mesagerii regali au adus vești excelente. 
Ramses a făcut chiar un nou miracol, descoperind o pânză de 
apă în deșert, iar armata a creat acolo o zonă agricolă. Faraonul 
va aduce cu el aurul furat și îl va oferi templelor. O expediţie 
reușită, o victorie exemplară. 

— Lui Moise nu-i e străin faptul că va trebui să-i înfrunte pe 
Ramses. 

— Cel mai bun prieten al lui... 

— Credinţa în zeul unic va fi mai puternică, iar conflictul 
inevitabil. Când se va declanșa, va trebui să-l susţinem pe 
Moise. 

— Asta o să fie rolul tău, Ofir, înţelegi că-mi e imposibil să 
acţionez în linia întâi. 

— Va trebui să mă ajuţi. 

— De ce anume ai nevoie? 

— O locuinţă la Memphis, servitori și facilităţi de deplasare 
pentru susţinătorii mei. 

— De acord, cu condiţia să-mi trimiţi rapoarte regulate în 
legătură cu acţiunile tale. 


242 


— Asta e cea mai mică dintre îndatoririle mele. 

— Când te întorci la Pi-Ramses? 

— Mâine. O să mă întâlnesc cu Moise și o să-i aduc la 
cunoștință că efectivele noastre cresc fără încetare. 

— Nu te mai preocupa de condiţiile tale de viață, ci doar de a- 
| convinge pe Moise să lupte pentru afirmarea credinţei lui, 
împotriva tiraniei lui Ramses. 

t 

Cărămidarul Abner fredona o melodie. În mai puțin de o lună, 
prima cazarmă din Pi-Ramses urma să fie gata şi primii 
pedestrași transferați din Memphis aveau să locuiască în ea. 
Localurile erau spațioase și bine aerisite, iar finisările 
remarcabile. 

Datorită lui Moise, care-i recunoscuse meritele, Abner 
conducea o echipă mică de zece cărămidari experimentați și 
harnici. Șantajul exercitat de Sary nu mai era decât o amintire 
urâtă; Abner se va instala împreună cu familia în noua capitală 
și va fi angajat să întrețină clădirile publice. Il aștepta o 
existenţă fericită. 

In seara aceea, evreul se ducea să guste un biban de Nil în 
compania tovarășilor lui și să joace jocul șarpelui, sperând că 
pionii lui aveau să înainteze regulat în căsuțe, fără să cadă în 
numeroasele capcane înscrise pe corpul reptilei. Câștigător era 
cel care ajungea primul la capătul traseului, iar Abner simţea că 
soarta îi surâdea. 

Pi-Ramses începea să prindă viaţă; încet-încet, imensul 
șantier se transforma într-un oraș a cărui inimă nu va întârzia să 
bată. Și lumea se gândea deja la grandiosul moment ai 
inaugurării, atunci când Faraonul va da viață capitalei sale. In 
jocul destinului, Abner avea privilegiul de a servi idealul unui 
mare rege și de a-l cunoaște pe Moise. 

— Ce mai faci, Abner? 

Sary purta o tunică libiană, cu dungi verticale late, galbene și 
negre, strânsă în talie cu o centură de piele verde. 

Faţa lui era din ce în ce mai slăbită. 

— Ce dorești de la mine? 

— Să aflu vești despre sănătatea ta. 

— Vezi-ţi de drum. 

— Ai devenit obraznic? 

— Nu știi că am obţinut o promovare? Nu mai sunt la ordinele 


243 


tale. 

— Micul Abner se umflă-n pene ca un cocoș! Haide, haide... 
Nu te enerva. 

— Sunt grăbit. 

— Ce poate fi mai urgent decât să-i dai satisfacţie vechiului 
tău prieten Sary? 

Abner își ascunse rău frica, Sary se amuza. 

— Micul Abner e un om rezonabil, nu-i așa? El își dorește o 
viață mică și bună în Pi-Ramses, dar el știe că lucrurile mici și 
bune au un preţ. Și eu sunt acela care fixează acest preţ. 

— Șterge-o! 

— Nu ești decât o insectă, evreule, iar insectele nu 
protestează atunci când sunt strivite. Îți cer jumătate din 
câștigurile și primele tale. Când orașul va fi terminat, tu o să te 
oferi voluntar să fii servitorul meu. O să fie încântător să am un 
servitor evreu. N-o să te plictisești în casa mea. Ai mult noroc, 
micuţule Abner; dacă nu te-aș fi remarcat, n-ai fi făcut parte 
decât din pleava societății. 

— Refuz, eu... 

— Nu spune prostii și supune-te. 

Sary se depărtă. Abner se lăsă pe vine, distrus. 

De data asta era prea mult. O să vorbească cu Moise. 


54 


Nefertari, cu frumusețea ei fără egal, asemănătoare astrului 
dimineții ce apărea la începutul unui an fericit, ale cărei degete 
mângâiau precum lotușii. Nefertari cea luminoasă, cu părul ei 
parfumat și despletit, capcană în care să te lași prins de 
bunăvoie. 

A o iubi însemna să renaști. 

Ramses îi masă ușor tălpile, apoi îi sărută gambele și pe urmă 
își lăsă mâinile să rătăcească de-a lungul corpului ei suplu, aurit 
de soare. Ea era grădina în care creșteau florile cele mai rare, 
bazinul cu apă proaspătă, tărâmul îndepărtat al arborilor de 
tămâie. De când se uniseră, dorinţa lor avea forța unui torent ce 
stârnea inundaţiile și semăna cu mângâierea unui sunet de oboi 
în pacea asfințitului. 

Sub frunzișul verde al unui sicomor, Nefertari și Ramses se 


244 


dăruiseră unul altuia de la întoarcerea regelui, care-și alungase 
apropiații și consilierii pentru a-și regăsi soţia. Umbra răcoroasă 
a marelui copac, frunzele lui turcoaz și fructele crestate, la fel 
de roșii ca jaspul, reprezentau una dintre comorile palatului din 
Theba, unde cuplul regal reușise să se izoleze. 

— Nesfârșită a fost călătoria asta... 

— Ce face fiica noastră? 

— Kha și Meritamon se comportă minunat. Fiul tău găsește să 
sora lui e foarte drăguță și puţin gălăgioasă, însă ar vrea deja s- 
o învețe să citească. Educatorul lui a trebuit să-i liniștească 
avântul. 

Ramses își strânse soţia în braţe. 

— A greșit... De ce să stingi focul care animă o ființă? 

Nefertari nu mai avu timp să protesteze, fiindcă buzele 
regelui se lipiră de ale ei. Ca efect al vântului din nord, ramurile 
sicomorului se înclinară, respectuoase și complice. 

t 

În a zecea zi a lunii a patra din anotimpul inundațiilor, în cel 
de-al treilea an al domniei lui Ramses, Bakhen, cu un baston 
lung în mână, mergea în urma cuplului regal, pentru a-i da 
posibilitatea să descopere templul din Luxor, ale cărui lucrări 
erau terminate. Plecată din Karnak, o imensă procesiune îi urma 
pe aleea sfincșilor ce lega cele două temple 

Noua fațadă a Luxorului impunea tăcere. Cele două obeliscuri, 
coloșii regali și masa puternică și elegantă a pilonului formau un 
ansamblu perfect, demn de cei mai mari constructori ai 
trecutului. 

Obeliscurile dispersau energiile negative și atrăgeau forțele 
celeste spre templul în care își aleseseră sălașul, cu scopul de a 
hrăni Ka-ul pe care-l produceau. La baza lor, cinocefalii, niște 
maimuțe mari în care se încarna inteligența zeului Thot, 
celebrau nașterea luminii pe care o ocroteau în fiecare 
dimineaţă, scoțând sunetele care anunțau zorile. Fiecare 
element, de la hieroglife la statuile colosale, concurau la 
renașterea zilnică a soarelui care trona între cele două turnuri 
ale pilonului, deasupra porţii centrale. 

Ramses și Nefertari trecură de ea și intrară într-o curte 
interioară mare, ale cărei ziduri erau mărginite de coloane 
masive, expresia puterii lui Ka. Între ele, statuile colosale, 
purtând efigia regelui, îi exprimau forţa inepuizabilă. Lipită 


245 


blând de gamba uriașului, regina Nefertari, în același timp 
fragilă și de neclintit. 

Nebu, marele preot din Karnak, înaintă spre cuplul regal, 
însoţindu-și mersul încet cu ciocănitul toiagului lui aurit. 

Bătrânul se înclină. 

— Maiestate, iată templul lui ka. Aici va fi creată în fiecare 
clipă energia domniei voastre. 

t 

Sărbătoarea inaugurării Luxorului adună toată populația 
Thebei și pe cea de prin împrejurimi, de la cel mai umil până la 
cel mai bogat om. Timp de zece zile, urma să se cânte și să se 
danseze pe străzi, în taverne, iar localurile în aer liber nu se vor 
goli nici un moment. Prin graţia Faraonului, berea dulce avea să 
fie gratuită, bucurând pântecele tuturor. 

Regele și regina prezidau un banchet menţionat în anale; 
Ramses proclamă că templul lui ka era dus la bun sfârșit și că 
nici un element arhitectural nu-i va mai fi adăugat în viitor. Mai 
rămâneau de ales temele și figurile simbolice, în legătură cu 
domnia, care vor împodobi fațada pilonului și a zidurilor din 
marea curte interioară. Toată lumea considera înțeleaptă voința 
monarhului de a-și amâna hotărârea, urmând s-o stabilească în 
acord cu ritualiștii Casei Vieţii. 

Ramses aprecia atitudinea lui Bakhen, al patrulea profet al lui 
Amon; uitând să vorbească de propriile merite, el le lăuda pe 
cele ale arhitecţilor care construiseră Luxorul în conformitate cu 
legile armoniei. La sfârșitul sărbătorii, regele îi încredința 
marelui preot al lui Amon aurul Nubiei, a cărui extracţie și 
transport urmau să fie puse pe viitor sub o supraveghere 
deosebită. 

Inainte de a pleca spre nord, cuplul regal se duse pe locul 
Ramesseumului. Și acolo, Bakhen se ţinuse de cuvânt. Lucrători 
cu nivela, muncitori la terasamente sau în cariere erau la lucru, 
iar templul pentru veșnicie începea să se ivească din deșert. 

— Grăbește-te, Bakhen. Fundaţiile să fie terminate cât mai 
repede. 

Echipa din Luxor o să fie aici mâine dimineaţă și o să dispun 
în felul ăsta de un efectiv numeros și de calitate. 

Ramses constată că planul lui fusese urmat întocmai. Își 
imagina deja capelele, marea sală cu coloane, mesele pentru 
ofrande, laboratorul, biblioteca... Milioane de ani vor curge prin 


246 


venele de piatră ale edificiului. 

Regele parcurse suprafaţa sacră împreună cu Nefertari, 
descriindu-i visul, ca și cum ar fi atins încă de pe-acum pereţii 
sculptați și coloanele de hieroglife. 

— Ramesseum va fi marea ta operă. 

— Poate. 

— De ce te îndoiești? 

— Pentru că vreau să acopăr Egiptul de sanctuare, să 
dăruiesc divinităţilor nenumărate locuri de cult, astfel încât 
întreaga ţară să fie irigată cu energia lor, iar acest pământ să 
semene cu cerul. 

— Ce templu l-ar putea depăși pe cel pentru veșnicie? 

— Am descoperit în Nubia un loc extraordinar, la care m-a 
condus un elefant. 

— Are un nume? 

— Abu Simbel. E plasat sub protecţia zeiţei Hathor și servește 
drept punct de oprire pentru marinari. Acolo, Nilul e la apogeul 
frumuseții lui, fluviul se unește cu piatra, falezele de gresie par 
să aștepte nașterea templului pe care îl poartă înlăuntrul lor. 

— Să deschizi un șantier într-un loc atât de îndepărtat nu 
presupune niște dificultăţi de netrecut? 

— De netrecut, în aparenţă. 

— Nici unul dintre predecesorii tăi n-a încercat o asemenea 
aventură. 

— E adevărat, dar eu voi reuși. De când am contemplat Abu 
Simbel, nu mă mai gândesc decât la asta. Elefantul acela era un 
mesager al lumii invizibile; numele lui hieroglific, Abu, nu e 
același cu al locului și nu înseamnă „punct de plecare, început”? 
Noul început al Egiptului, al teritoriului său, trebuie localizat 
acolo, în inima Nubiei, la Abu Simbel. Nu există nici o altă 
modalitate de a aduce pacea în această provincie și de a o face 
fericită. 

— Dar nu e o întreprindere nebunească? 

— Bineînţeles că da! Dar nu e expresia lui ka? Focul care mă 
animă devine piatră eternă. Luxor, Pi-Ramses, Abu Simbel 
reprezintă dorinţa și gândul meu. Dacă m-aș mulțumi să 
gestionez afacerile curente, mi-aș trăda funcţia. 

— Capul meu se apleacă pe umărul tău și eu cunosc odihna 
unei femei iubite... Dar și tu te poţi odihni, sprijinindu-te de mine 
ca o statuie uriașă pe soclul ei. 


247 


— Eşti de acord cu proiectul legat de Abu Simbel? 

— Trebuie să-l lași să se coacă, să crească în tine, până când 
viziunea devine fulgurantă și imperioasă. După aceea, acţionezi. 

În incinta templului pentru veșnicie, Ramses și Nefertari se 
simţiră animați de o forţă stranie care-i făcea invulnerabili. 

t 

Atelierele, depozitele și cazărmile erau gata de a fi folosite. 
Străzile principale ale capitalei făceau legătura cu diferitele 
cartiere locuite și ajungeau până la templele importante, în curs 
de construcţie, dar al căror naos putea adăposti deja ritualurile 
esențiale. 

Cărămidarilor, a căror sarcină era îndeplinită, le urmară 
grădinarii și vopsitorii, fără a mai vorbi de decoratorii specializați 
care aveau să-i dea lui Pi-Ramses o înfățișare seducătoare. Mai 
rămânea o neliniște: îi va plăcea lui Ramses? 

Moise se urcă pe acoperișul palatului și contemplă orașul. Și 
el, ca și Faraonul, reușise un miracol. Munca oamenilor și 
organizarea ei riguroasă nu fuseseră suficiente; mai era nevoie 
de entuziasm, această însușire care nu era de natură umană, ci 
provenea din iubirea lui Dumnezeu pentru creaţia Sa. Cât de 
mult ar fi vrut Moise să-i ofere acest oraș, în loc să-l abandoneze 
în favoarea lui Amon, Seth și a semenilor lor! Atâta talent risipit 
pentru satisfacerea unor idoli muţi... 

Viitorul oraș îl va construi spre gloria adevăratului Dumnezeu, 
în ţara lui, pe pământ sfânt. Ramses, dacă era un prieten 
autentic, îi va înțelege idealul. 

Moise lovi cu pumnul marginea balconului. 

Regele Egiptului nu va tolera niciodată revolta unei minorităţi, 
niciodată nu-i va lăsa tronul unei descendente a lui Akhenaton! 
Un vis nebunesc îi tulburase mintea. 

Jos, aproape de una dintre intrările secundare ale palatului, 
Ofir. 

— Pot să-ţi vorbesc? întrebă magul. 

— Vino. 

Ofir învățase să se deplaseze cu discreţie. Era luat drept un 
arhitect ale cărui sfaturi erau utile supraveghetorului șantierelor 
din Pi-Ramses. 

— Abandonez, declară Moise. Inutil să mai discutăm. 

Magul păstra o atitudine glacială. 

— S-a produs vreun eveniment neprevăzut? 


248 


— Am reflectat, proiectele noastre sunt smintite. 

— Tocmai veneam să te anunţ că rândurile partizanilor lui 
Akhenaton s-au întărit considerabil. Personalităţi de mare 
anvergură sunt de părere că Lita trebuie să se urce pe tronul 
Egiptului cu binecuvântarea zeului unic. In cazul acesta, evreii 
vor fi liberi. 

— Să-l răstorni pe Ramses... Glumești! 

— Convingerile noastre sunt ferme. 

— Crezi că discursurile voastre îl vor impresiona pe rege? 

— Cine ţi-a spus că o să ne mulțumim cu discursuri? 

Moise îl cerceta pe Ofir ca și cum ar fi descoperit un 
necunoscut. 

— Nu îndrăznesc să înţeleg... 

— Dimpotrivă, Moise, și tu ai ajuns la aceeași concluzie, dar 
ea te înspăimântă. Dacă Akhenaton a fost învins și persecutat e 
pentru că nu a îndrăznit să folosească violența împotriva 
dușmanilor. Fără ea, nu se poate câștiga nici o luptă. Cine ar fi 
atât de naiv încât să creadă că Ramses ar abandona măcar o 
părticică din puterea lui? Îl vom învinge din interior, iar voi, 
evreii, vă veţi răscula. 

— Sute de morţi, poate mii... Carnagiul ăsta îl dorești? 

— Dacă îţi pregătești poporul de luptă, va fi învingător. Nu e 
Dumnezeu cu voi? 

— Nu mai vreau să aud nimic. Dispari, Ofir. 

— Ne vom revedea aici sau la Memphis, cum vei dori. 

— Nu conta pe asta. 

— Nu există altă cale, știi bine. Nu te opune dorinţei, Moise, 
nu încerca să-i înăbuși vocea. Vom lupta cot la cot și Dumnezeu 
va triumfa. 


55 


Raia, negustorul sirian, își mângâia mica barbă ascuţită. Putea 
fi mulţumit de rezultatele negoțului său, ale cărui beneficii 
creșteau an de an. Calitatea conservelor lui de carne și a vaselor 
importate din Asia îi seduceau clienţii cu tot mai multă ușurință, 
atât la Memphis, cât și la Theba. O dată cu crearea noii capitale, 
Pi-Ramses, se anunţa o nouă piaţă de desfacere! Raia obținuse 
deja autorizaţia de a deschide un mare magazin în inima 


249 


cartierului comercial și de a forma vânzători capabili să satisfacă 
doleanţele unor cumpărători exigenți. 

În așteptarea acestor zile fericite, comandase o sută de vase 
preţioase, de forme neobișnuite, provenind din atelierele siriene. 
Fiecare piesă era unică și urma să fie vândută foarte scump. Din 
punctul de vedere al lui Raia, artizanii egipteni lucrau mai bine 
decât compatrioţii lui, însă gustul pentru exotic, ca și snobismul, 
îi asigurau o avere crescândă. 

Deși hitiţii îi ordonaseră spionului lor să-l susțină pe Șenar 
contra lui Ramses, Raia renunţase, după o tentativă eșuată, să 
mai organizeze un atentat împotriva regelui. Acesta din urmă 
era prea bine apărat, iar un al doilea eșec risca să ofere 
anchetatorilor o pistă care să ducă la el. 

De trei ani, Ramses domnea cu aceeași autoritate ca și Seti, 
căreia i se adăuga flacăra tinereţii. Regele părea un torent 
capabil să treacă de orice obstacol. Nimeni nu se putea opune 
deciziilor lui, chiar și programul construcţiilor sfida raţiunea. 
Subjugati, curtea și poporul păreau uimiţi de dinamismul unui 
monarh care măturase toţi opozanţii din calea lui. 

Printre vasele importate, două erau din alabastru. 

Raia închise ușa depozitului și ciuli urechile câteva clipe. Fiind 
sigur că e singur, introduse mâna în interiorul vasului, al cărui 
gât era marcat de un punct roșu discret, și scoase o etichetă din 
lemn de pin pe care niște cifre precizau dimensiunile obiectului 
și locul de provenienţă. 

Raia cunoștea codul și descifră fără greutate mesajul hitit 
transmis de importatorul său din Siria de Sud, un membru al 
rețelei. 

Stupefiat, negustorul distruse eticheta și se năpusti afară din 
atelier. 

t 

— Superb, constată Șenar, admirând vasul albastru cu gâtul 
în forma de lebădă pe care i-l prezentase Raia. Care e prețul? 

— Mă tem să nu fie cam ridicat, excelență. Dar e o piesă 
unică. 

— Mai discutăm, vrei? 

Ținând vasul strâns la piept, Raia îl urmă pe fratele mai mare 
al lui Ramses. Acesta îl conduse pe una din terasele acoperite 
ale vilei sale, unde puteau vorbi fără riscul de a fi ascultați. 

— Dacă nu mă înșel, Raia, tu te foloseşti de o procedură de 


250 


urgenţă. 

— Exact. 

— Care e motivul? 

— Hitiţii au decis să treacă la acţiune. 

Șenar spera să audă această veste, dar se și temea de ea. 
Dacă ar fi fost Faraon în locul lui Ramses, ar fi pus în stare de 
alertă trupele egiptene și ar fi întărit apărarea la graniţe. Dar 
inamicul cel mai periculos al Egiptului îi oferea șansa să 
domnească. În felul acesta trebuia să exploateze în folosul lui 
secretul de stat al cărui deţinător devenea acum. 

— Poţi fi mai precis, Raia? 

— Păreți tulburat. 

— Trebuie să știm, nu? 

— E adevărat, excelență. Eu însumi mă aflu încă în stare de 
șoc. Această decizie riscă să dea peste cap tot ce am stabilit 
până acum. 

— Și chiar mai mult, Raia, chiar mai mult... E în joc soarta 
lumii. Tu și cu mine vom fi actori principali în drama care e pe 
cale să se joace. 

— Eu nu sunt decât un modest agent de informare. 

— Tu vei reprezenta contactul meu cu aliaţii din exterior. O 
bună parte din strategie se sprijină pe calitatea informaţiilor 
tale. 

— Îmi acordaţi o importanţă... 

— Dorești să rămâi în Egipt după victorie? 

— M-am obișnuit aici. 

— Vei fi bogat, Raia, foarte bogat. N-o să fiu ingrat cu cei care 
mă vor ajuta să preiau puterea. 

Negustorul se înclină. 

— Sunt slujitorul vostru. 

Șenar făcu câţiva pași, își rezemă coatele de balustrada 
terasei și se uită spre nord. 

— Azi e o zi mare, Raia. Mai târziu, ne vom aminti că ea a 
marcat începutul declinului lui Ramses. 

t 

lubita egipteană a lui Acha era o mică minune. Răutăcioasă, 
inventivă, niciodată satisfăcută, scosese din trupul lui nuanțe de 
plăcere inedite. Era succesoarea a două libiene și trei siriene, 
frumoase dar plictisitoare. În jocul dragostei, tânărul diplomat 
cerea fantezie, singura capabilă să elibereze simțurile și să facă 


251 


din trup o harpă ce scotea melodii nemaiauzite. Tocmai se 
pregătea să sugă degetele mici de la picioarele femeii, când 
intendentul, deși avertizat în mod serios să nu-l deranjeze cu 
nici un pretext, bătu la ușa camerei. 

Oripilat, Acha deschise, fără să se mai gândească să se 
îmbrace. 

— lertaţi-mă... Un mesaj urgent de la minister. 

— Acha cercetă tăblița de lemn. Doar trei cuvinte: „Prezenţă 
imediată indispensabilă.” 

t 

La ora două dimineaţa, străzile Memphisului erau pustii. Calul 
lui Acha parcurse în viteză distanţa care despărțea locuința 
stăpânului de ministerul Afacerilor externe. Diplomatul nu avu 
timp să-și aducă ofranda lui Thot și sui câte patru trepte 
deodată scările ce duceau la biroul lui. Acolo îl aștepta 
secretarul. 

— Am crezut că e bine să vă deranjez. 

— Din ce motiv? 

— Din cauza unei depeșe alarmante de la unul dintre agenții 
noștri din Siria de Nord. 

— Dacă e vorba iarăși de o pseudo dezvăluire lipsită de 
interes, o să dau niște sancţiuni. 7 

Partea de jos a papirusului părea goală. Incălzind-o la flacăra 
unei lămpi cu ulei, apărură niște caractere hieratice. Această 
manieră rapidă de a scrie hieroglifele le deforma până la a le 
face de nerecunoscut. Grafia spionului egiptean instalat în Siria 
de Nord, controlată de hitiţi, nu semăna cu nici o alta. 

Acha citi și reciti. 

— Urgenţa e justificată? întrebă secretarul. 

— Lasă-mă singur. 

Acha desfășură o hartă și verifică informaţiile transmise. Dacă 
nu se înșela, se profila la orizont tot ce putea fi mai rău. 

Tt 

Nici n-a răsărit soarele, mormăi Șenar căscând. 

— Citește asta, îi recomandă Acha, prezentându-i ministrului 
mesajul spionului. 

Textul îl trezi pe fratele mai mare al lui Ramses. 

— Hitiţii au luat controlul asupra mai multor sate din Siria 
centrală și au ieșit din zona de influenţă acceptată de Egipt... 

— Textul e formal. 


— Nici morţi, nici răniţi, se spune. Ar putea fi vorba de o 
provocare. 

Într-adevăr, n-ar fi pentru prima oară; însă hitiţii n-au ajuns 
niciodată atât de departe spre sud. 

— Ce concluzie tragi? 

— Pregătirea unui atac în toată regula împotriva Siriei de Sud. 

— Certitudine sau ipoteză? 

— Ipoteză. 

— Ai putea s-o transformi în certitudine? 

— Având în vedere situaţia, mesajele ar trebui să se succeadă 
la intervale scurte. 

— Orice s-ar întâmpla, să păstrăm tăcerea cât mai mult timp 
posibil. 

— Ne asumăm un risc mare. 

— Sunt conștient de asta, Acha; totuși, așa trebuie să arate 
strategia noastră. Aveam intenţia să-l amăgim pe Ramses, să-l 
determinăm să comită greșeli care-l să-l coste o grea înfrângere, 
însă se pare că hitiţii sunt nerăbdători să acţioneze. Deci, 
trebuie să întârziem la maximum pregătirea armatei egiptene. 

— Nu sunt sigur de asta, obiectă Acha. 

— Și care sunt motivele tale? 

— Pe de-o parte, n-o să câștigăm decât câteva zile, cu totul 
insuficiente pentru a împiedica o contraofensivă, iar pe de altă 
parte, secretarul meu spune că am primit un mesaj important. A 
amâna transmiterea lui regelui înseamnă să-i trezesc bănuielile. 

— Prin urmare, nu ne servește la nimic faptul că suntem 
primii informați! 

— Dimpotrivă, Șenar. Ramses m-a numit șeful serviciilor 
secrete, are încredere în mine. Altfel spus, o să creadă ce o să-i 
spun. 

Șenar surâse. 

— Un joc foarte periculos; nu se zice că Ramses citește 
gândurile? _ 

— Gândirea unui diplomat e indescifrabilă. In ceea ce te 
privește, grăbește-te să-i mărturisești preocupările tale după ce- 
| pun în gardă. Astfel, vei părea sincer și credibil. 

Șenar se așeză într-un fotoliu. 

— Inteligența ta e redutabilă, Acha. 

— Îl cunosc bine pe Ramses. Să-l crezi lipsit de subtilitate ar fi 
o greșeală de neiertat. 


253 


— Ne-am înţeles, ne conformăm planului tău. 

— Mai rămâne o problemă esențială: să cunoaștem intenţiile 
reale ale hitiților. 

Șenar le cunoștea. Dar socoti că era preferabil să nu-și 
dezvăluie sursele lui Acha, căci, potrivit cu evoluția situaţiei, 
putea fi constrâns să-l sacrifice în favoarea prietenilor lui hitiți. 


56 


Moise alerga de colo-colo, intra în clădirile publice, examina 
pereții și ferestrele, traversa un cartier în carul său, grăbea 
vopsitorii să-și termine lucrarea. Nu-i mai rămâneau decât 
câteva zile până la sosirea cuplului regal și până la inaugurarea 
oficială a lui Pi-Ramses. 

Mii de defecte îi săreau în ochi, dar cum să le mai remedieze 
în atât de puţin timp? Cărămidarii acceptaseră să dea o mână 
de ajutor altor grupuri de meseriași, supraîncărcaţi cu lucrări. In 
focul ultimelor clipe, popularitatea lui Moise rămânea intactă. 
Modul lui de a fi era la fel de comunicativ și de antrenant, cu 
atât mai mult cu cât visul se transforma în realitate. 

În ciuda epuizării, Moise petrecea serile până târziu împreună 
cu fraţii evrei, le asculta doleanțele și speranțele și nu ezita să 
se afirme drept ghidul unui popor în căutarea propriei identități. 
Ideile lui îi speriau pe cei mai mulţi dintre interlocutori, dar 
personalitatea lui îi fascina. După ce grandioasa aventură a lui 
Pi-Ramses lua sfârșit, putea Moise să deschidă în faţa evreilor o 
nouă cale? 

Epuizat, acesta cădea într-un somn agitat, în care revenea 
mereu chipul lui Ofir. Adoratorul lui Akhenaton nu se înșelase. 
La încrucișarea drumurilor, discursurile nu mai erau de-ajuns; 
trebuia acţionat, iar acţiunea se hrănea adesea din violență. 

Moise îndeplinise misiunea încredințată de Ramses, 
eliberându-se în felul ăsta de toate obligațiile față de regele 
Egiptului. Dar nu avea dreptul să-și trădeze prietenul și își jurase 
să-l avertizeze asupra pericolului care-l păștea. Cu conștiința 
împăcată, avea să fie complet liber. 

Tt 

Potrivit mesagerului regal, faraonul și soția lui urmau să intre 

în capitală a doua zi spre prânz. Populaţia din orașele și satele 


254 


din împrejurimi se adunase în vecinătatea noii capitale pentru a 
nu scăpa evenimentul. Copleșite, forțele de securitate nu 
reușeau să-i împiedice pe curioși să se instaleze. 

Moise spera să-și petreacă ultimele ore ca supraveghetor al 
șantierelor în afara orașului, plimbându-se la ţară. Dar, în clipa 
în care părăsea Pi-Ramses, un arhitect veni în fugă spre el. 

— Colosul... colosul a înnebunit! 

— Cel din templul lui Amon? 

— Nu-i mai putem opri. 

— V-am poruncit să nu-l mai atingeți! 

— Ne gândeam... 

Carul lui Moise traversă orașul ca o vijelie. 

In faţa templului lui Amon era dezastru. Un colos de două sute 
de tone, reprezentându-l pe rege așezat pe tron, aluneca încet 
spre faţada edificiului. Risca fie să o lovească, provocând 
pagube enorme, fie să se prăbușească și să se spargă. Ce 
spectacol de oferit lui Ramses în ziua inaugurării! 

Cincizeci de bărbaţi înnebuniţi trăgeau în van de frânghiile 
care fixau gigantica sculptură de o sanie de lemn. Câteva corzi 
de piele pentru protecţie, plasate în locurile în care frânghia 
atingea piatra, se rupseseră. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă Moise. 

— Contramaistrul, cățărat pe colos pentru a ghida manevra, a 
căzut în faţă. Ca să nu fie zdrobit, muncitorii au acționat frânele 
de lemn. Colosul a deviat de la cărarea de lut umed ce servea 
pentru alunecare spre locul de amplasare, dar continuă să 
înainteze. Roua, sania udă... 

— Vă trebuiau cel puţin o sută cincizeci de oameni! 

— Tehnicienii sunt ocupați în altă parte... 

— Aduceţi-mi vase cu lapte. 

— Câte? 

— Mii! Și chemaţi imediat întăriri. 

Calmaţi de prezența lui Moise, meșteșugarii își recăpătară 
sângele rece. Când îl văzură pe tânărul evreu suindu-se de-a 
lungul flancului drept al colosului, stând în picioare pe tablierul 
de granit și vărsând lapte în faţa saniei pentru a croi un drum 
nou, își recăpătară speranţa. Se organiză un lanţ, astfel încât lui 
Moise să nu-i lipsească lichidul gras pe care aluneca enorma 
greutate. Ascultând ordinele evreului, primele întăriri sosite în 
grabă fixară corzi lungi pe laturile și în spatele saniei. Cei o sută 


255 


de lucrători însărcinaţi cu remorcarea le vor utiliza pentru a 
încetini cursa colosului. 

Puțin câte puţin, acesta își schimbă traiectoria și luă direcţia 
cea bună. 

— Bârna pentru frânare! urlă Moise. 

Treizeci de oameni, până atunci loviți de năuceală, plasară 
bârna crestată, destinată blocării saniei, în locul pe care urma 
să-l ocupe statuia lui Ramses, în fața templului lui Amon. 

Docil, colosul urmă alunecarea pe lapte, își încetini viteza și, 
la momentul potrivit, se opri pe locul corect. 

Ud de sudoare, Moise sări pe pământ. Dată fiind furia lui, toți 
se așteptau la sancţiuni grele. 

— Să fie adus responsabilul de această manevră greșită, cel 
care a căzut de pe statuie. 

— lată-l. 

Doi muncitori îl împinseră pe Abner, care îngenunche în faţa 
lui Moise. 

— lartă-mă, gemu el, mi s-a făcut rău, am... 

— Nu ești cărămidar? 

— Ba da... Numele meu e Abner. 

— Ce făceai pe șantierul ăsta? 

— Mă... mă ascundeam. 

— Ţi-ai pierdut minţile? 

— Trebuie să mă crezi! 

Abner era evreu. Moise nu-l putea pedepsi înainte de a-i 
asculta explicaţiile. Inţelese că omul, dezorientat, nu-i va vorbi 
decât între patru ochi. 

— Urmează-mă, Abner. 

Un arhitect egiptean se revoltă. 

— Omul ăsta a comis o greșeală gravă. A-l absolvi de ea ar 
însemna o injurie adusă tovarășilor lui. 

— Am de gând să-l interoghez. După aceea, voi lua o decizie. 

Arhitectul se înclină în fața superiorului ierarhic. Dacă Abner 
ar fi fost egiptean Moise nu s-ar fi arătat atât de milos. De 
câteva săptămâni, supraveghetorul șantierelor regale dădea 
dovadă de un spirit partizan ce avea să se întoarcă împotriva lui. 

Moise îl urcă pe Abner în carul lui și îl legă cu o curea de piele. 

— Suficiente căzături pe ziua de azi, nu crezi? 

— lartă-mă, te rog! 

— Incetează cu smiorcăiala, o să-mi explici totul. 


256 


O curticică la adăpost de vânt se găsea în spatele locuinţei de 
serviciu a lui Moise. Carul se opri în prag și cei doi coborâră. 
Moise își scoase veșmântul și peruca și indică un vas greu. 

— Urcă-te pe zidul acela jos, îi porunci lui Abner, și varsă-mi 
apa încet pe umeri. 

În timp ce Moise își fricţiona pielea cu ierburi, compatriotul lui, 
ținând vasul deasupra capului, vărsă lichidul binefăcător. 

— Ţi-ai pierit graiul, Abner? 

— Mi-e frică. 

— De ce? 

— Am fost ameninţat. 

— De cine? 

— Eu.., nu pot să spun. 

— Dacă continui să taci, te dau pe mâna justiţiei pentru 
greșeală profesională gravă. 

— Nu, mi-aș pierde postul! 

— Şi ar fi justificat. 

— Îți jur că nu! 

— Atunci, vorbește. 

— Sunt furat, se exercită un șantaj asupra mea... 

— Vinovatul? 

— Un egiptean, răspunse Abner cu voce joasă. 

— Numele lui? 

— Nu pot. Are relații influente. 

— Nu mai repet întrebarea. 

— O să se răzbune! 

— Ai încredere în mine? 

— M-am gândit de multe ori să-ţi vorbesc, dar mi-e atât de 
frică de omul ăsta! 

— Termină cu tremuratul și spune-mi numele lui. N-o să te 
mai deranjeze. 

Înfricoșat, Abner scăpă vasul care se sparse, lovindu-se de 
pământ. 

— Sary... E Sary. 

Tt 

Flotila regală intră pe marele canal ce ducea la Pi-Ramses. 
Curtea, în efectiv complet, îi însoțea pe Ramses și pe Nefertari. 
Toţi erau nerăbdători să descopere noua capitală unde trebuiau 
să locuiască de acum înainte pentru a-i face pe plac regelui. Se 
emiseseră multe critici ascunse, toate având același subiect: 


257 


cum putea un oraș construit atât de repede să rivalizeze cu 
Memphisul? Ramses se îndrepta, fără îndoială, spre un eșec 
răsunător care avea să-l constrângă, mai devreme sau mai 
târziu, să uite de Pi-Ramses. 

Aflat la prora, faraonul privea cum Nilul își crea Delta, în timp 
ce vasul părăsea cursul principal pentru a se angaja pe canalul 
ce ducea în portul capitalei. 

Șenar se rezemă în coate alături de fratele lui. 

— Nu e deloc momentul, sunt conștient de asta, dar trebuie 
să abordez un subiect grav. 

— E așa de urgent? 

— Mă tem că da. Dacă ţi-aș fi putut vorbi mai înainte, aș fi 
evitat să te deranjez în aceste momente fericite, însă erai 
inaccesibil. 

— Te ascult, Șenar. 

— Sunt legat de postul pe care mi l-ai încredinţat și mi-ar fi 
plăcut să-ţi aduc numai vești bune. 

— Și nu e cazul acum? 

— Dacă ar fi să dau crezare raporturilor ce mi-au fost 
adresate, ne putem teme de o degradare a situației. 

— Treci la fapte. 

— Hitiţii par să fi ieșit din zona de influenţă tolerată de tatăl 
nostru și probabil că au invadat Siria centrală. 

— E o certitudine? 

— E prea devreme pentru a ne putea pronunţa, dar am vrut 
să fiu primul care să te pună în gardă. Provocările hitite au fost 
frecvente într-un trecut apropiat, și putem spera că asta nu e 
decât o fanfaronadă în plus. Totuși, e bine să ne luăm câteva 
precauții. 

— O să mă gândesc. 

— Ești sceptic? 

— Tu singur ai precizat, invazia asta nu e încă o certitudine. 
Atunci când o să primești informaţii, comunică-mi-le. 

— Maiestatea Ta poate conta pe ministrul său. 

Curentul era puternic, vântul bine orientat, vasul înainta 
repede. Intervenţia lui Șenar îl lăsă pe Ramses gânditor. Oare 
fratele lui mai mare își lua rolul în serios? Șenar era capabil să 
inventeze această tentativă de invazie hitită pentru a se pune în 
valoare și a-și demonstra aptitudinile de ministru al Afacerilor 
externe. 


258 


Siria centrală... O zonă neutră pe care nu o controlau nici 
egiptenii, nici hitiţii, fiind interzisă ocuparea ei militară și 
mulțumindu-se să întreţină informatori mai mult sau mai puţin 
credibili. De când Seti renunţase să cucerească Kadeshul, o 
gherilă aflată într-un stadiu incipient satisfăcea cele două 
tabere. 

Poate crearea lui Pi-Ramses, care ocupa o poziţie strategică, 
trezise ardoarea războinică a hitiţilor, neliniștiţi de atenţia 
bătătoare la ochi pe care tânărul faraon o arăta Asiei și 
imperiului lor. Un singur om îi va oferi adevărul lui Ramses: 
prietenul lui Acha, șeful serviciilor secrete. Rapoartele oficiale 
trimise lui Șenar nu reprezentau decât suprafaţa, exteriorul 
situaţiei; Acha, graţie rețelei lui, cunoștea intenţiile reale ale 
adversarului. 

Un mus, cățărat în vârful catargului, nu-și putu reține bucuria. 

— Acolo, portul, orașul... E Pi-Ramses! 


57 


Singur într-un car aurit, Fiul luminii intră pe artera principală 
din Pi-Ramses, în direcția templului lui Amon. În plină amiază, el 
apăru ca un soare ale cărui raze dădeau naștere orașului. Alături 
de cei doi cai cu panaș mergea leul, cu capul drept și coama în 
vânt. 

Uimită de forţa care se degaja din persoana monarhului și de 
magia care-i permitea să aibă drept gardă de corp o fiară 
colosală, mulţimea păstră tăcerea câteva minute lungi. Apoi 
izbucni un strigăt: „Trăiască Ramses!”, urmat de alte zece, o 
sută, o mie... Bucuria era de nedescris pe tot parcursul trecerii 
regelui, care nu-și schimbă înfățișarea liniștită și maiestuoasă. 

Nobili, artizani și ţărani purtau straie de sărbătoare; părul le 
strălucea, uns cu ulei, cele mai frumoase peruci împodobeau 
capetele femeilor, brațele copiilor și servitorilor erau încărcate 
de flori și de frunze pe care le aruncau în calea carului. 

Se pregătea un banchet în aer liber; intendentul noului palat 
comandase o mie de pâini din făină fină, două mii de pâiniţe mai 
mici, rotunde și bine coapte, zece mii de prăjituri, carne uscată 
din belșug, lapte, boluri cu roșcove, struguri, smochine și rodii. 
Din meniu mai făceau parte gâște fripte, vânat, pește, castraveți 


259 


și praz, fără a mai pune la socoteală sutele de vase cu vin scos 
din pivnițele regale, și altele cu bere preparată în ajun. 

În această zi, a nașterii unei capitale, Faraonul își invita 
poporul la masă. 

Nu exista o fată care să nu fi îmbrăcat o robă nouă și colorată, 
un cal care să nu fi fost împodobit cu fâșii de material și rozete 
arămii, un catâr al cărui gât să nu poarte ghirlande de flori. 
Câini, pisici și maimuțe domestice aveau dreptul la porţie dublă, 
în timp ce bătrânii, oricare le-ar fi fost condiţia sau originea, 
erau serviţi primii, instalați mai înainte în jilțuri confortabile, la 
umbra sicomorilor și a altor arbori. 

Se pregătiseră petiţii, care pentru o locuinţă, care pentru o 
slujbă, care pentru un teren sau o vacă, iar Ameni le aduna și le 
examina cu bunăvoință, acum, în această perioadă fericită în 
care generozitatea era necesară. 

Evreii nu erau ultimii care să-și manifeste bucuria. O odihnă 
de lungă durată, corect remunerată, urma unui efort intens, și 
se puteau lăuda că ridicaseră cu mâinile lor noua capitală a 
regatului egiptean. Multe generaţii de acum înainte vor vorbi de 
această realizare. 

Asistenţa își ținu răsuflarea atunci când carul se opri în faţa 
colosului cu efigia lui Ramses, același colos care în ajun fusese 
cât pe-aci să provoace un dezastru. 

Faţă în față cu imaginea sa, Ramses ridică privirea și o fixă în 
cea a gigantului de piatră, îndreptată spre cer. In frunte, 
simbolul șarpelui, o cobră al cărei venin arzător orbea dușmanii 
regelui; pe cap, „cele două puteri” reunite, coroana albă a 
Egiptului de Sus, și cea roșie, a Egiptului de Jos. Așezat pe tron, 
cu mâinile puse calm în poală, faraonul își contempla orașul. 

Ramses cobori din car. Purtând și el dubla coroană, era 
îmbrăcat cu o robă amplă de in cu mâneci largi, sub care 
scânteia fustanela aurită strânsă cu o centură de argint. Pe 
pieptul monarhului, un colier de aur. 

— ie, celui în care sălășluiește ka-ul domniei mele și cel al 
orașului, îţi deschid gura, ochii și urechile. De acum înainte, ești 
o fiinţă vie, iar cine va îndrăzni să atenteze la trupul tău de 
carne va fi pedepsit cu moartea. 

Soarele era la zenit, deasupra Faraonului. Se întoarse spre 
lume. 

— Pi-Ramses s-a născut, Pi-Ramses e capitala noastră! 


260 


Mii de voci entuziaste reluară această declaraţie. 
t 

Toată ziua, Ramses și Nefertari parcurseră aleile largi, străzi și 
strădutțte, și vizitară fiecare cartier din Pi-Ramses. Uimită, marea 
soție regală îi găsise și un alt nume, „orașul de turcoaz”, care 
ajunse curând pe toate buzele. Aceasta era ultima surpriză pe 
care Moise i-o rezervase regelui: fațadele caselor, vilelor și 
locuinţelor modeste erau acoperite cu ţigle vopsite în albastru, 
de o luminozitate excepţională. Instalând pe loc atelierul care le 
fabrica, Ramses nu-și imaginase că meșteșugarii fuseseră 
capabili să producă un număr atât de mare de ţigle într-un timp 
așa de scurt. Datorită lui, capitala își găsise unitatea. 

Moise, elegant și rasat, îndeplinea rolul de maestru de 
ceremonii. Nu mai era nici o îndoială că Ramses avea să-și 
numească prietenul din copilărie vizir și că va face din el primul 
ministru al țării. Complicitatea celor doi era evidentă, iar reușita 
lui Moise strălucitoare. Regele nu emise nici un fel de critică, 
afirmând că speranţele lui fuseseră urmate întocmai, și chiar 
depășite. 

Șenar turba de furie. Magul Ofir îl minţise sau se înșelase 
atunci când afirmase că îl manipula pe evreu. După un 
asemenea triumf, Moise urma să devină un om bogat și un 
curtean plin de zel. Să-l înfrunte pe Ramses pentru o stupidă 
ceartă religioasă ar fi fost sinucidere curată; în ceea ce privește 
poporul său, acesta își găsise atât de bine locul în interiorul 
societăţii, încât nu avea nici un interes să iasă din el. Singurii 
aliați adevăraţi ai lui Șenar erau hitiţii. Periculoși ca niște vipere, 
însă aliaţi. 

Recepţia dată în palatul regal, a cărui sală cu coloane era 
împodobită cu picturi reprezentând o natură ordonată și liniștită, 
îi încântă pe membrii curții, seduși de frumuseţea și noblețea lui 
Nefertari. Prima doamnă a ţării, protectoarea magică a locuinţei 
regale, avu un cuvânt amabil și just pentru fiecare. 

Privirile nu se mai desprindeau de pe admirabila pardoseală 
cu dale, compusă din ţigle lăcuite; acestea formau tablouri 
delicioase ce evocau bazine cu apă proaspătă, grădini de flori, 
rațe zburând într-o pădure de papirus, lotuși înfloriți sau pești 
înotând într-un heleșteu. Verde pal, albastru deschis, alb, galben 
sau purpuriu, toate se amestecau într-o simfonie de culori 
mângâietoare celebrând perfecțiunea creaţiei. 


261 


Zeflemiștii și persiflatorii fură reduși la tăcere. Templele din 
Pi-Ramses erau departe de a fi terminate, însă palatul nu era cu 
nimic mai prejos, în ceea ce privește luxul sau rafinamentul, 
decât cele din Memphis sau Theba. Aici, nici un curtean nu se 
simțea dezrădăcinat. A avea o vilă în Pi-Ramses era deja o 
obsesie pentru nobili și înaltele personaje de stat. 

Cu o incredibilă constantă, Ramses continua să facă miracole. 

— lată omul datorită căruia există acest oraș, declară 
Faraonul, punând mâna pe umărul lui Moise. 

Conversaţiile se întrerupseră. 

— Protocolul ar fi cerut ca eu să mă așez pe tron, Moise să se 
prosterneze în faţa mea, iar eu să-i ofer coliere de aur în 
schimbul bunelor și loialelor lui servicii. Dar el e prietenul meu 
din copilărie și am dus împreună această bătălie. Am conceput 
această capitală și el a realizat-o după planurile mele. 

Ramses îl îmbrăţișă solemn pe Moise. Nu exista o onoare mai 
mare acordată de un faraon. 

— Moise mai rămâne câteva luni supraveghetorul șantierelor 
regale, timp în care își va pregăti succesorul. După aceea, va 
lucra alături de mine pentru gloria Egiptului. 

Șenar avusese dreptate să se teamă de ce era mai rău. 
Eficacitatea conjugată a celor doi prieteni îi făcea mai de temut 
decât o armată întreagă. 

Ameni și Setau îl felicitară pe Moise, a cărui nervozitate îi 
miră. O puseră pe seama emoţiei. ` 

— Ramses se înșală, declară evreul. Imi atribuie calități pe 
care nu le am. 

— O să fii un excelent vizir, își dădu cu părerea Ameni. 

— O să fii oricum la ordinele acestui mic scrib afurisit, afirmă 
Setau. In realitate, el guvernează. 

— Bagă de seamă, Setau! 

— Mâncarea e savuroasă. Dacă Lotus și cu mine dibuim câţiva 
șerpi frumoși, poate ne instalăm aici. De ce n-a venit și Acha? 

— Nu știu, răspunse Ameni. 

— O notă proastă pentru cariera lui. lată că nu e deloc 
diplomat. 

Cei trei prieteni îl văzură pe Ramses apropiindu-se de mama 
lui, Tuya, și sărutând-o pe frunte. În ciuda tristeţii ce avea să-i 
marcheze pentru totdeauna chipul fin și grav, văduva lui Seti 
nu-și ascundea mândria. Atunci când anunţase că urma să 


262 


locuiască de-acum înainte în palatul din Pi-Ramses, triumful 
fiului ei devenise total. 
t 

Deşi era construită, marea colivie rămânea încă goală, fără 
păsările exotice destinate să bucure văzul și auzul curtenilor. 
Rezemat de un stâlp, Moise nu îndrăznea să-l privească pe 
prietenul lui, Ramses. Trebuia să uite omul și să se adreseze 
unui adversar, faraonul Egiptului. 

— Toţi dorm, în afară de tine și de mine. 

— Pari epuizat, Moise. N-am putea lăsa întrevederea asta pe 
mâine? 

— N-o să mai joc comedia asta multă vreme. 

— Ce comedie? 

— Sunt un evreu și cred în zeul unic. Tu ești egiptean și adori 
idolii. 

— larăși discursul ăsta copilăresc! 

— Te deranjează pentru că e adevărul. 

— Ai fost instruit potrivit cu înţelepciunea egipteană, Moise, 
iar zeul tău unic, fără formă și de necunoscut, este puterea 
ascunsă în inima oricărui fragment de viață. 

— Nu se încarnează într-o oaie! 

— Amon e secretul vieții, care se revelează în vântul invizibil 
ce umflă vela bărcii, în coarnele berbecului a căror spirală 
trasează dezvoltarea armonioasă a unei creaturi, în piatra ce dă 
formă templelor noastre. El e toate astea și nu e nimic din ele. 
Tu cunoști înţelepciunea asta ca și mine. 

— Nu e decât o iluzie! Dumnezeu e unic. 

— Și asta îi interzice să se multiplice în creaturile lui, 
rămânând Unul? 

— Nu are nevoie de templele și de statuile tale! 

— Îți repet, ești obosit. 

— Convingerea mea este fermă. Nici chiar tu nu poți schimba 
nimic. 

— Dacă Dumnezeul tău te face intolerant, teme-te de el. Te 
va conduce la fanatism. 

— Mai curând tu trebuie să te temi, Ramses! O forță se 
dezvoltă în țara asta. O forță încă ezitantă, dar care luptă pentru 
adevăr. 

— Explică-te. 

— Îți amintești de Akhenaton și de credinţa lui în zeul unic? El 


263 


a arătat calea, Ramses. Ascultă-i vocea, ascult-o pe-a mea. 
Altfel, imperiul se va prăbuși. 


58 


Pentru Moise, situaţia era clară. Nu-l trădase pe Ramses și 
chiar îl pusese în gardă în legătură cu pericolul care-l păștea. 
Având conștiința împăcată, se putea îndrepta spre destinul lui, 
dând frâu liber focului ce-i pârjolea sufletul. 

Zeul unic, lahve, locuia într-un munte. Pe acesta trebuia să-l 
descopere, oricare ar fi fost greutățile călătoriei. Câţiva evrei se 
hotărâseră să plece împreună cu el, riscând să piardă totul. 
Moise termina de împachetat, gândindu-se la o promisiune pe 
care n-o respectase. Inainte de a părăsi Egiptul pentru 
totdeauna, avea să se achite de această datorie morală. 

Nu avu de parcurs decât un traseu scurt până la locuinţa lui 
Sary, în vestul orașului. Aceasta era mărginită de un pâlc de 
palmieri bătrâni și viguroși. Îl găsi pe proprietar tocmai pe cale 
să bea niște bere rece pe marginea unui heleșteu cu pești. 

— Moise! Ce plăcere să-l primesc pe veritabilul maestru al lui 
Pi-Ramses! Cărui fapt îi datorez această plăcere? 

— Plăcerea nu e și de partea mea și nu e vorba de nici o 
onoare. 

Sary se ridică, iritat. 

— Viitorul tău strălucit nu scuză impoliteţea. Uiţi cu cine 
vorbești? 

— Cu o canalie. 

Sary ridică mâna pentru a-l pălmui pe evreu, dar acesta Îl 
prinse de încheietură. Îl obligă pe egiptean să se aplece, apoi să 
îngenuncheze. 

— ÎI persecuţi pe un anume Abner. 

— Numele mi-e necunoscut. 

— Minţi, Sary. L-ai furat și acum îl șantajezi. 

— Nu e decât un cărămidar evreu. 

Moise strânse mai tare. Sary gemu. 

— Nici eu nu sunt decât un evreu. Dar aș putea să-ţi rup 
brațul și să te schilodesc. 

— N-o să îndrăznești! 

— Să știi că răbdarea mea a ajuns la capăt. Nu-l mai deranja 


264 


pe Abner, altfel te târăsc în faţa tribunalului. Jură! 

— Ju... Jur să nu-l mai deranjez. 

— Pe numele Faraonului? 

— Pe numele Faraonului. 

— Dacă-ţi încalci jurământul, o să fii blestemat. 

Moise îi dădu drumul lui Sary. 

— Ține seama de asta. 

Dacă evreul n-ar fi fost pe picior de plecare, ar fi depus 
plângere împotriva lui Sary; spera însă că avertismentul fusese 
suficient. 

Cu toate astea, un gând îl făcu să se tulbure. Văzuse în ochii 
egipteanului ură și nicidecum ascultare. 

Moise se ascunse în spatele unui palmier. Nu trebui să 
aștepte mult. 

Sary ieși cu o bâtă în mână și porni spre sud, în direcţia 
locuinţelor cărămidarilor. 

Evreul îl urmă de la distanţă. Îl văzu intrând în casa lui Abner, 
a cărei ușă era deschisă. Aproape imediat se auziră gemete. 

Moise alergă, intră în casă și, în penumbră, îl zări pe Sary care 
îi lovea cu bâta pe Abner; victima, lungită pe podeaua din 
pământ bătătorit, încerca să-și apere fața cu mâinile. 

Moise smulse bâta din mâinile lui Sary și îl lovi violent cu 
pumnul în cap. Cu ceafa însângerată, egipteanul se prăbuși. 

— Ridică-te, Sary, și șterge-o. 

Cum egipteanul nu se mișca, Abner se târî până la el. 

— Moise... E... e mort. 

— Imposibil, nu l-am lovit așa de tare! 

— Nu mai respiră. 

Moise îngenunche și mâinile lui atinseră cadavrul. 

Tocmai omorâse un om. 

Străduţa era liniștită. 

— Trebuie să fugi, spuse Abner. Dacă te oprește poliţia... 

— Tu o să mă aperi și o să le explici că ţi-am salvat viaţa! 

— Cine o să mă creadă? Ne vor acuza de complicitate. Du-te, 
repede! 

— Ai un sac mai mare? 

— Da, unul pentru scule. 

— Dă-mi-l. 

Moise introduse cadavrul lui Sary în sac și îl ridică pe umeri. 
Avea să-l îngroape pe un teren nisipos, după care se va ascunde 


265 


într-o vilă neocupată pentru a avea răgaz să-și recapete 
cumpătul. 

Ogarul patrulei de poliţie scoase un scheunat neobișnuit. De 
obicei era liniștit, însă acum trăgea de lesă, gata s-o rupă. 
Stăpânul i-o scoase, iar ogarul porni în viteză spre un teren 
nisipos, lângă liziera unei vile. 

Câinele scormonea cu îndârjire. Când polițistul și colegii lui se 
apropiară, descoperiră mai întâi un braţ, apoi faţa unui mort pe 
care câinele îl dezgropase. 

— ÎI cunosc, spuse unul dintre polițiști. E Sary. 

— Soţul sorei regelui? 

— Da, chiar el... Uite, are sânge închegat pe ceafă! 

Dezgropară cadavrul complet. Nu încăpea nici o îndoială: 
cineva îl ucisese pe Sary. Lovitura fusese mortală. 

t 

Toată noaptea, Moise se foise ca un urs sirian în cușcă. 
Greșise acționând în felul acela, încercând să ascundă cadavrul 
unei lichele, fugind de o justiţie care l-ar fi găsit nevinovat. Dar 
era vorba de Abner, de frica lui, de ezitare... lar ei erau evrei, și 
unul, și altul. Dușmanii lui Moise nu vor pierde ocazia să se 
folosească de drama asta pentru a-i determina căderea. Chiar și 
Ramses ar fi fost montat împotriva lui și s-ar fi arătat de o 
rigoare inflexibilă. 

Cineva tocmai intra în vila în care doar partea centrală era 
construită. Deja, poliţia... Se va bate. N-o să cadă în mâinile lor. 

— Moise... Moise, sunt eu, Abner! Dacă ești aici, arată-te. 

Evreul apăru. 

— O să depui mărturie în favoarea mea? 

— Poliţia a descoperit cadavrul lui Sary. Eşti acuzat de 
omucidere. 

— Cine a îndrăznit? 

— Vecinii mei. Te-au văzut. 

— Dar sunt evrei, ca și noi! 

Abner lăsă capul în jos. 

— Ca și mine, nici ei nu vor să aibă de-a face cu autorităţile. 
Fugi, Moise. Nu mai ai nici un viitor în Egipt. 

Moise se revoltă. El, supraveghetorul lucrărilor regelui, viitorul 
prim ministru al celor Două Tărâmuri, redus la starea de criminal 
și de fugar! În câteva ore, căzuse de pe culme în abis... Oare nu 
Dumnezeu îl copleșea cu această nenorocire pentru a-i încerca 


266 


credinţa? În locul unei existențe goale și confortabile într-o ţară 
necredincioasă, îi oferea libertatea. 

— Plec la noapte. Adio, Abner. 

Tt 

Moise trecu prin cartierul cărămidarilor. Spera să-și convingă 
susținătorii să plece cu el și să formeze un clan care, încet-încet, 
să atragă și alţi evrei, chiar dacă prima lor patrie nu era decât o 
regiune izolată și deșertică. Exemplul. Trebuia să dea un 
exemplu, cu orice preț! 

Câteva lămpi mai erau aprinse. Copiii dormeau, femeile își 
făceau confidente. Așezaţi sub copertine, soţii lor își beau ceaiul, 
înainte de a merge la culcare. 

Pe străduţa unde locuiau prietenii lui se băteau doi bărbaţi. 
Apropiindu-se, îi recunoscu. Doi dintre susținătorii lui cei mai 
înfocaţi! Se certau în legătură cu un scaun pe care unul îl furase 
de la altul. 

Moise îi separă. 

— Tu... 

— Terminaţi cu cearta pentru un nimic și veniţi după mine. Să 
ieșim din Egipt și să plecăm în căutarea adevăratei noastre 
patrii. 

Evreul mai în vârstă îl măsură pe Moise cu dispreţ. 

— Cine te-a numit prinţ și ghid al nostru? Dacă nu-ți dăm 
ascultare, o să ne omori, așa cum l-ai omorât și pe egiptean? 

Cu inima rănită, Moise rămase mut. Un vis grandios se 
destrăma în lăuntrul lui. Nu mai era decât un criminal fugar, 
abandonat de toți. 


59 


Ramses ţinuse să vadă cadavrul lui Sary, primul mort din Pi- 
Ramses de la fondarea oficială a capitalei. 

— E o crimă, Maiestate, afirmă Serramanna. O lovitură de 
bâtă violentă aplicată în ceafă. 

— A fost anunţată sora mea? 

— Ameni se ocupă de asta. 

— Vinovatul a fost arestat? 

— Maiestate... 

— Ce înseamnă ezitarea asta? Oricine ar fi, trebuie judecat și 


267 


condamnat. 

— Vinovatul e Moise. 

— E absurd. 

— Mărturiile sunt incontestabile. 

— Vreau să ascult martorii! 

— Toţi sunt evrei. Principalul acuzator e un cărămidar, Abner. 
El a asistat la crimă. 

— Ce s-a întâmplat? 

— O bătaie care s-a terminat rău. Moise și Sary se detestau 
de multă vreme. Potrivit anchetei mele, se certaseră deja la 
Theba. 

— Și dacă toţi martorii ăștia se înșală? Moise nu poate fi un 
asasin. 

— Scribii poliţiei le-au luat depoziţiile în scris și ei le-au 
confirmat. 

— Moise se va apăra. 

— Nu, Maiestate; a fugit. 

t 

Ramses dădu ordin să fie percheziționate toate casele din Pi- 
Ramses, însă investigațiile nu avură nici un rezultat. Poliţiști 
călare se deplasară în Deltă, interogară un număr de săteni, dar 
nu dădură de urma lui Moise. Gărzile de la frontiera de nord-est 
primiră consemne stricte, dar oare nu era prea târziu? 

Regele nu înceta să ceară rapoarte, dar nu obținu nici o 
informaţie precisă în legătură cu traseul lui Moise. Se ascundea 
oare în vreun sat de pescari, aproape de Marea Mediterană, se 
furișase într-un vas ce pleca spre sud sau printre călugării unui 
sanctuar de provincie? 

— Trebuie să mănânci puţin, îi recomandă Nefertari. De la 
dispariţia lui Moise, n-ai mai luat nici o masă ca lumea. 

Suveranul strânse cu duioșie mâinile soţiei sale. 

— Moise era epuizat, iar Sary l-a provocat. Dacă ar fi venit în 
fața mea, ar fi dat explicaţii. Fuga lui nu e decât greșeala unui 
om surmenat. 

— Nu riscă să se închidă în el, pradă remușcărilor? 

— De asta mă tem. 

— Câinele tău e trist, crede că nu-ţi pasă de el. 

Ramses îl lăsă pe Străjer să-i sară pe genunchi. Nebun de 
bucurie, acesta linse obrajii stăpânului și își propti capul de 
umărul lui. 


268 


Acești trei ani de domnie fuseseră minunaţi... Luxorul se 
mărise, devenind somptuos, templul pentru veșnicie era în 
construcţie, noua capitală fusese inaugurată, Nubia pacificată și, 
dintr-odată, această îngrozitoare spărtură în tot acest edificiu! 
Fără Moise, lumea pe care Ramses începuse s-o construiască se 
năruia. 

— Mă neglijezi și pe mine, spuse Nefertari cu jumătate de 
glas. Nu te pot ajuta să depășești suferinţa asta? 

— Ba da, numai tu poţi. 

t 

Șenar și Ofir se întâlniră în portul din Pi-Ramses, din ce în ce 
mai animat. Se descărcau mărfuri alimentare, mobilier, ustensile 
gospodărești și multe alte bogății de care capitala avea nevoie. 
Corăbiile aduceau catâri, cai și boi. Silozurile de grâu se 
umpleau și vinuri nobile erau depozitate în pivnițe. Discuţii tot 
atât de înfierbântate ca la Memphis sau Theba începeau să 
anime cercurile de negustori en gros ce rivalizau între ei pentru 
a ocupa primele locuri în aprovizionarea capitalei. 

— Moise nu mai e decât un asasin fugar, Ofir. 

— Vestea asta nu pare să vă întristeze deloc. 

— Te-ai înșelat asupra lui, n-ar fi schimbat niciodată taberele. 
Nebunia pe care a comis-o îl privează pe Ramses de un aliat 
preţios. 

— Moise e un om sincer. Credinţa lui în zeul unic nu e 
trecătoare. 

— Doar faptele contează: ori nu mai apare, ori e arestat și 
condamnat. De acum înainte, manipularea evreilor devine 
imposibilă. 

— De mulţi ani, susţinătorii lui Aton au obiceiul să se lupte cu 
adversităţile. Vor continua să facă asta. Ne ajutaţi? 

— Să n-o mai luăm de la-nceput. Care sunt propunerile tale 
concrete? 

— În fiecare noapte, eu sap la baza fundațiilor deasupra 
cărora se odihnește cuplul regal. 

— E la apogeul puterii! Ai uitat de existenţa templului pentru 
veșnicie? 

— Nimic din ceea ce a întreprins Ramses nu e terminat. Cade 
în sarcina noastră să exploatăm cel mai mic moment de 
slăbiciune și să năvâălim prin prima breșă deschisă. 

Fermitatea liniștită a magului îl impresionă pe Șenar. Dacă 


269 


hitiţii își puneau planul în aplicare, nu aveau să slăbească ka-ul 
lui Ramses. Și dacă acesta era atacat și din interior, regele, 
oricât ar fi fost de robust, sfârșea prin a se prăbuși sub loviturile 
vizibile și invizibile deopotrivă. 

— Intensifică-ţi acţiunea, Ofir; n-o să ai de-a face cu un 
nerecunoscător. 

t 

Setau și Lotus hotărâseră să fondeze un nou laborator în Pi- 
Ramses. Ameni, instalat în noile birouri, lucra zi și noapte. Tuya 
rezolva nenumăratele probleme pe care i le puneau curtenii, 
Nefertari se achita de sarcinile ei religioase și de protocol, 
frumoasa Iset și Nedjem se ocupau de educaţia micului Kha, 
Meritamon se deschidea ca o floare, Rome, intendentul, alerga 
de la bucătărie la cramă și de la cramă la sala de mese a 
palatului, Serramanna perfecționa fără încetare sistemul de 
securitate... Viața în Pi-Ramses părea armonioasă și liniștită, 
însă Ramses nu se împăca deloc cu absenţa lui Moise. 

În ciuda disputelor avute, forța evreului reprezentase o 
ofrandă adusă construcţiei regatului. In orașul din care fugise, 
Moise lăsase mult din sufletul lui. Ultima lor întrevedere 
dovedise că prietenul lui era victima unor influențe nefaste, 
înlănţuit de ele fără să fie conștient de asta. 

Moise era fermecat. 

Ameni, cu braţele încărcate de papirusuri, se îndrepta grăbit 
spre regele care străbătea în lung și-n lat sala de audienţe. 

— Acha tocmai a sosit și vrea să te vadă. 

— Să vină. 

Foarte în largul lui într-o elegantă robă verde pal, cu găitane 
roșii, tânărul diplomat avea darul de a lansa mode. Arbitru al 
eleganţei masculine, părea totuși mai sclivisit decât de obicei. 

— Absența ta de la inaugurarea lui Pi-Ramses m-a durut. 

— Ministrul meu m-a reprezentat, Maiestate. 

— Unde ai fost, Acha? 

— La Memphis. Am primit mesajele informatorilor mei. 

— Șenar mi-a vorbit de o tentativă de intimidare hitită în Siria 
centrală. 

— Nu e vorba de o tentativă de intimidare, iar Siria centrală 
nu e singura vizată. 

Vocea lui Acha nu mai era deloc mieroasă. 

— Mă gândeam că fratele meu mult iubit se lua singur în 


270 


serios și se lăsa pradă exagerărilor. 

— Ar fi fost preferabil. Punând cap la cap informaţiile demne 
de încredere, sunt convins că hitiţii au început o manevră de 
anvergură contra Canaanului și a Siriei, a întregii Sirii. Porturile 
libaneze sunt și ele amenințate. 

— Atacuri directe împotriva soldaților noștri au avut loc? 

— Nu încă, însă au pus mâna pe sate și câmpuri considerate 
ca fiind neutre. Până în prezent, e vorba doar de niște măsuri 
administrative, în aparenţă non-violente. În realitate, hitiţii au 
luat controlul asupra teritoriilor pe care noi le gestionăm și care 
ne dau tributuri. 

Ramses se aplecă asupra hărţii Orientului Apropiat, 
desfășurată pe o masă joasă. 

— Hitiţii invadează coborând acest culoar, situat la nord-est 
de ţara noastră, și vizează direct Egiptul. 

— O concluzie pripită, Maiestate. 

— Atunci care să fie scopul acestei ofensive? 

— Să ocupe teren, să ne izoleze, să scoată populaţia din 
minţi, să slăbească prestigiul Egiptului, să ne demoralizeze 
trupele... Obiectivele nu lipsesc. 

— Care e sentimentul tău? 

— Maiestate, hitiţii se pregătesc de război. 

Cu o trăsătură furioasă cu cerneală roșie, Ramses încercui pe 
hartă regatul anatolienilor. 

— Poporul ăsta nu iubește decât furia, sângele și violența. 
Atât timp cât nu va fi distrus, va pune în pericol orice formă de 
civilizaţie. 

— Diplomaţia... 

— O unealtă ieșită din uz! 

— Tatăl tău negociase... 

— O zonă de frontieră în Kadesh, știu! Dar hitiţii nu respectă 
nimic. Vreau un raport zilnic asupra acţiunilor lor. 

Acha se înclină. Nu mai era prietenul cel care vorbea, ci 
Faraonul, care dădea ordine. 

— Ştii că Moise e acuzat de crimă și că a dispărut? 

— Moise? Dar e o nebunie! 

— Cred că e victima unui complot. Difuzează-i semnalmentele 
în protectoratele noastre, Acha, și găsește.-l. 

t 
Nefertari cânta la lăută în grădină. La dreapta, leagănul în 


271 


care dormea fiica ei, cu obrajii plinuţi și îmbujoraţi; la stânga, 
micul Kha, citind o poveste ce lăuda isprăvile unui magician 
triumfător asupra demonilor; în faţa ei, Străjerul scormonea 
pământul, dezgropând vlăstarul de tamaris pe care Ramses îl 
plantase în ajun. Cu trufa îngropată în solul umed, săpa o 
groapă cu labele din față, punând atâta suflet în treaba asta, 
încât regina nu îndrăznea să-l dojenească. 

Brusc, se întrerupse și alergă la intrarea în grădină. 
Scheunatul de bucurie și salturile dezordonate ale câinelui 
salutară intrarea stăpânului. 

Nefertari simţi în mersul lui Ramses o profundă neliniște. Se 
ridică și veni în faţa regelui. 

— Moise a... 

— Nu, sunt sigur că trăiește. 

— E vorba de... mama ta? 

— Tuya se simte bine. 

— Care e cauza suferinței tale? 

— Egiptul, Nefertari. Visul se destramă... Visul despre o ţară 
fericiră, hrănindu-se din pace, savurând fericirea în fiecare zi. 

Regina închise ochii. 

— Războiul. 

— Mi se pare inevitabil. 

— Deci, vei pleca. 

— Cine altcineva decât mine să comande armata? Să-i las pe 
hitiţi să mai înainteze ar însemna să condamn Egiptul la moarte. 

Micul Kha aruncase un ochi asupra cuplului îmbrățișat înainte 
de a se cufunda din nou în lectură, Meritamon dormea un somn 
liniștit, iar Străjerul își adâncea groapa. ă 

Nefertari se sprijini de Ramses în această grădină liniștită. In 
depărtare, un mare ibis alb se ridică de printre culturi. 

— Războiul ne separă, Ramses; de unde să găsesc curajul de 
a trece de această încercare? 

— În iubirea care ne uneşte și care ne va uni mereu, orice s-ar 
întâmpla. În absenţa mea, tu, marea soţie regală, vei guverna 
orașul meu de turcoaz. 

Nefertari își opri privirea asupra orizontului. 

— Gândirea ta e justă; nu trebuie să negociezi cu răul. 

Marele ibis alb, într-un zbor maiestuos, trecu pe deasupra 
cuplului regal pe care soarele aflat la asfintit îl scălda în lumină. 


272 


Seria va continua cu: 


TTT 


BĂTĂLIA DE LA KADESH 


273