Gerald Messadie — [Moise] 01 Printul fara coroana

Gerald Messadie 
Moise] - Printul fara 
coroana 


Orice poveste este modernă. 
Benedetto Croce 


CUVÂNT ÎNAINTE 


Moise este unul dintre giganţii istoriei. Monoteismul pe 
care l-a fondat în urmă cu treizeci şi trei de secole se află la 
originea celor trei religii care au schimbat pentru totdeauna 
soarta Occidentului şi a Orientului. 

Cum era de aşteptat, dimensiunile personajului au dat 
naştere unei legende, relatate în primele cinci cărţi ale 
Vechiului Testament, şi ea a căpătat o asemenea amploare, 
încât istoricii au tras concluzia că e vorba mai degrabă de 
un mit, ajungând chiar să se îndoiască de existenţa istorică 
a lui Moise. Evident că legenda a eclipsat omul, dar a 
existat fără îndoială sub acest nume şi un om, şi nu unul 
oarecare, ci un geniu, cea mai bună dovadă fiind aceea că, 
fără el, iudaismul n-ar fi existat. 

Paginile de faţă reprezintă reconstituirea romanescă a 
vieţii cotidiene a acestui om. Am folosit analiza 
conjecturală, metodă a criticii istorice care s-ar putea 


rezuma astfel: un element al legendei este sigur, altul este 
plauzibil sau îndoielnic, iar altul este imposibil. Am făcut 
referire la evenimente istorice verificate, ori de câte ori 
acest lucru a fost posibil. Se ştie, de pildă, că iosua a 
cucerit ierihonul în jurul anului 1250 î.e.n., după moartea lui 
Moise. Ceea ce înseamnă că Moise ar fi murit cu câţiva ani 
sau cu câteva decenii mai înainte, asta rămâne de văzut. 

Această metodă îţi permite să stabileşti în primul rând 
epoca în care a trăit Moise, circumstanţele naşterii şi primii 
ani de viaţă, detalii care au fost eliminate de legendă. Ea te 
ajută, de asemenea, să înţelegi motivaţia faptelor lui care, 
altfel, ar rămâne misterioase sau pur şi simplu fantastice. 

„De ce să scrii un roman? vor obiecta unii. Legenda nu 
este destul de frumoasă? Ce-ar putea spune în plus? Nu 
riscă să ştirbească legenda, una dintre cele mai frumoase 
care există?” 

Inţeleg foarte bine aceste obiecţii, dar la rândul meu am 
şi eu altele; legenda se distruge singură în timp. De altfel, 
din acest motiv au şi ajuns unii istorici să pună la îndoială 
existenţa reală a lui Moise. În fond, raţiunea istoriei este 
aflarea adevărului despre oameni şi evenimente. Acesta 
este, de altfel, şi scopul atâtor cercetări prodigioase 
întreprinse de aproape un secol de echipe de exegeţi, 
traducători, comentatori, paleografi, arheologi, interesaţi să 
afle adevărul despre un alt gigant, lisus, despre 
manuscrisele de la Marea Moartă, care conţin sâmburele 
învățăturilor sale, despre partea originală a Evangheiliilor şi 
despre partea hagiografică ulterioară a acestora, ca şi 
despre atâtea alte capitole ale istoriei. 

Culturile se schimbă, şi o dată cu ele şi oamenii. Ne vine 
greu să credem, după trei mii cinci sute de ani, în 
Pe ntateuh[numele primelor 5 capitole din vechiul testament , care prezinta viata lui moise |. 
Ca şi în existenţa celor două,coloane, una de praf şi cealaltă 
de foc care i-ar fi călăuzit pe ebraici timp de cincizeci de ani 
prin deşert şi care par a fi mai degrabă rodul talentului 
poetic al autorilor. Aşa cum toţi cei care au fost în Israel sau 


în lordania ştiu acum că mana nu cade din cer, ci este o 
excrescenţă răşinoasă care apare pe cătină şi e vândută 
turiştilor ca delicatesă în micile prăvălii. Aşa cum bagheta 
magică folosită de Moise, când l-a înfruntat pe faraon, ne 
contrariază pe noi, cei care venerăm omul. Nu, Moise n-a 
fost un magician. A fost mai mult decât atât, a fost un om 
tenace, incandescent, cu un destin extraordinar. 

Prin fragilitatea şi modestia lui, romanul - romanul istoric 
- mi s-a părut a fi modalitatea cea mai potrivită de a restitui 
realităţii un astfel de erou şi de a-l proteja de lipsa de 
credibilitate pe care legendele o suscită în cele din urmă. 

Obişnuinţele pe care legendele le-au sădit în oameni 
riscă să fie date peste cap în aceste pagini. Astfel, Moise 
este prezentat cel mai adesea ca un bătrân. S-a uitat că 
durata medie a vieţii omeneşti era mult mai scurtă în urmă 
cu trei mii trei sute de ani decât în zilele noastre; aşa că 
oamenii aveau o dezvoltare mult mai precoce. S-a uitat, de 
asemenea, că şi în epoca aceea, ca şi acum, longevitatea 
era considerată un lucru excepţional, aproape miraculos, şi 
că în limbajul Vechiului Testament „patruzeci de ani” nu 
înseamnă patru decenii, ca în limbajul contemporan, ci „un 
timp îndelungat”. Moise este aşadar, în cele două volume 
ale acestui roman, un om tânăr. Pe de altă parte, istoricul 
nu va fi surprins să constate că povestea emoţionantă, dar 
improbabilă, a bebeluşului abandonat pe Nil lipseşte din 
aceste pagini, aşa cum alţi cititori ar putea fi surprinşi de 
această omisiune. 

Modul în care au fost scrise numele s-a schimbat de-a 
lungul mileniilor. Pentru autenticitatea reconstituirii am 
preferat forma străveche. Astfel, ebraicii, care erau numiţi 
atunci hapiru sau apiru, sunt desemnaţi sub acest ultim 
nume. La fel în privinţa numelui personajului central, am 
renunţat la forma „ Moise „ în favoarea formei egiptene 
„ Mose ,„ 

Unele idei pot părea îndrăznețe. Cum ar fi de exemplu 
cea legată de originea egipteană a lui Moise. În ultimul 


secol, istoricii n-au încetat să se contrazică pe această 
temă. Totul a pornit de la numele eroului, « Moise » fiind 
cuvânt egiptean care înseamnă « fiu ». S-au făcut adesea 
speculaţii hazardate legate de religia lui Moise (care ar fi fost - s-a 
afirmat fără prudenţă - cea egipteană). Eu Nu merg însă atât de departe 
Moise a fost cu siguranţă pe jumătate egiptean, a fost 
crescut la curtea faraonului şi de-abia mai târziu s-a 
apropiat de ebraicii oprimaţi, aşa cum spune şi Cartea 
Exodului, dar opera lui profund originală se înscrie fără doar 
şi poate în moştenirea lui Abraham şi numai în ea. 

Aceste pagini sunt aşadar un roman, fondat însă, în 
afară de admiraţia evidentă' pentru Moise, pe unul dintre 
imperativele metodei invocate mai sus: să ştii când trebuie 
să pui capăt speculaţiei. Sigmund Freud începuse şi el să 
scrie un roman despre Moise dar, după cum se ştie, nu l-a 
terminat, şi în cele din urmă a reluat câteva teme în seria 
de eseuri Moise şi monoteismul. Ipoteza mea în legătură cu 
acest eşec romanesc este că ideile ocupau prea mult loc în 
roman. Cred că lecţia a fost înţeleasă. Cititorul îşi va da 
singur seama. 


PARTEA ÎNTÂI - O TINEREŢE EGIPTEANĂ 


1 
Omul care părea de bronz 


Briza serii începea să se simtă trezind foşnetul curmalilor 
şi al tufelor lăţoase de papirus de pe malurile Nilului. Cerul, 
până atunci argintiu, redeveni de un albastru tandru. 


Rozetele care ornau terasele emanau un parfum puternic. 
Ca şi cum ar fi ieşit din pământ, nori de țânțari îşi făceau 
simțită prezenţa sâcâitoare, iar în faţa ferestrelor palatului 
princiar, vânătorii de muşte îşi începură activitatea unii 
agitau în aer evantaie uriaşe din frunze de palmier pentru 
a-i ţine pe atacatori la distanţă. Alţii aruncau în vase pline 
de jăratec bucăţi mici de lemn mirositor de Punt, care să 
alunge ciuma zburătoare. 

Nezmet-Tefnit , a treia din cele unsprezece fiice ale 
regelui Egiptului, Seti, se trezi, după ce-şi făcuse siesta, cu 
senzaţia că trupul ei este supus unor trăiri puternice. 
Sângele parcă îi curgea mai repede prin vene, iar corpul îi 
era scăldat în sudoare. Aproape goală în patul de trestie 
împletită cu fineţe şi prinsă în cadrul de sicomor cu patru 
picioare, percepu ca pe un semn mişcările amuletei care îi 
atârna între sânii luciosi, o figurină de aur care o reprezenta 
pe zeiţa Tueris, protectoarea femeilor. Simţi nişte înţepături 
în sâni. Mai avusese asemenea stări în ultimul an, cel de-al 
cincisprezecelea al existenţei ei, dar nu le luase prea în 
serios.işi întinse picioarele de culoarea chihlimbarului, 
înroşite cu henna pe tălpi, căscă, întinse mâna către un bol 
plin de curmale roşii ca sângele, curmale de Nubia, şi ronţăi 
una, fără a se gândi la nimic în mod special. Avea o faţă de 
copilă, un năsuc cu nări fremătânde şi ochi bine conturaţi. 
Abia aştepta să se maturizeze, dar toate chinurile astea o 
făceau să se simtă pustiită pe dinăuntru. Suspină. 

Auzind zgomot în camera stăpânei, şefa servitoarelor 
intră tiptil, cu picioarele goale. 

- Stăpână, surorile tale au cerut ca în seara asta să vă 
îmbăiaţi mai devreme din cauza serbării, o anunţă ea. 


TE = 
AE Marea ca Meâierună EEE SS 
(Marele Verde de Verde de No Nord) SE = D= 


[OI] lacuri actuale 


BS teritoriul probabil al Marelui Negru 


seeme drumul parcurs de Moise după fuga din Egipt, 
apoi de evrei în Exod 


Nezmet-Tefnit - Nezmet, cum îi spuneau fraţii şi surorile 
ei, clătină din cap. Serbarea.Ce plăcere! Dansatoare şi 
muzicanți, compania surorilor şi a servitoarelor, mai multă 
flecăreală decât în zilele obişnuite, confidenţe. Funcţionarii 
Şi fiii lor, autorizaţi de faraon să asiste la sărbătoare, cei 
mai mulţi dintre ei destul de plicticoşi. Nezmet nu 
remarcase pe nici unul care să-i placă, aşa se explica de ce, 
la cincisprezece ani, întârziase deja un an cu măritatul, dar 
cum era de viţă regală, nimeni nu îndrăznea să-i reproşeze 


pe faţă. Fraţii ei, prinții, veneau şi ei din când în când la 
aceste petreceri, dar nu se prea distrau. La palat, se 
organizau din şapte în şapte zile astfel de serate. Seti era 
de părere că prinţesele nu trebuie să se plictisească. Dar 
singura distracţie adevărată era prezenţa a două-trei 
curtezane de la Memfis care povesteau lucruri destul de 
interesante. A 

- Apa este filtrată, de data asta? Intrebă îmbufnată 
prinţesa. 

-Am schimbat azi dimineaţă nisipul filtrului, zise 
servitoarea. Este atât de pură că ai putea s-o şi bei. 

- leri erau pietricele pe fundul bazinului, bombăni 
Nezmet punând piciorul pe pământ. 

Işi scutură pletele ondulate, cu reflexe roşcate, pentru a 
le aerisi, îşi aranja şuviţele rebele, apoi se înfăşură într-o 
eşarfă cenuşie de în pentru a se proteja de insecte şi de 
căldură şi ieşi pe terasă. Luă de pe balustradă unul din 
acele vase arcuite, de argilă poroasă, în care se ţine apa 
pentru a se păstra rece şi bău cu desfătare. Apoi privirea i 
se pierdu distrată în peisaj. 

In faţa ei, fluviul roşcat avea reflexe albăstrii. Cerul, mai 
senin înspre apus, căpăta culoarea caisei. Mai în depărtare, 
la stânga, dincolo de zidurile palatului, putea vedea, dacă 
se  apleca, casele slujitorilor, hambarele, grajdurile, 
arsenalurile, suburbiile Memfisului, roşiatice în lumina 
după-amiezii. 

Atenţia lui Nezmet fu atrasă de strigăte guturale şi de o 
activitate intensă care se desfăşura douăzeci de coţi mai 
jos de terasă. Trei bărci cu fundul plat erau legate de micul 
ponton care servea de obicei la descărcarea proviziilor 
aduse de pe pământurile regale. Acum însă se descărcau 
pietre, bucăţi mari de piatră nou-nouţe, fiecare măsurând 
doi coţi lungime şi unul lăţime. Două duzini de bărbaţi legau 
cu frânghii fiecare piatră, apoi o trăgeau câte trei sau patru 
spre poarta palatului. Muncă monotonă şi obositoare. 
Lucrau sub ordinele unui contramaistru. 


Nezmet se aplecă să-l vadă mai bine. Avea în jur de 
treizeci de ani. Dezbrăcat până la brâu, părea viguros şi 
semăna cu o statuie de bronz în mişcare. Munca în aer liber 
îi bronzase pielea, care acum lucea de transpiraţie, căci 
pusese şi el mâna la treabă. Dar era un bronz auriu, nu 
maroniul tern al slujitorilor regelui. Nezmet se aplecă atât 
de mult, că sânii îi ţâşniră din eşarfă şi fu nevoită să se 
înfăşoare din nou. Nu-şi putea lua ochii de la umerii 
puternici şi de la părul arămiu ondulat al bărbatului. Se 
simţi cuprinsă de exaltare. Se repezi în cameră, îşi puse 
sandalele, îşi legă fruntea cu un bandou de aur şi turcoaze 
care îi arăta rangul, şi o luă la fugă pe scări spre mirarea 
servitoarelor. 

- Mă întorc imediat! le strigă ea, dându-le de înţeles că 
nu voia să fie însoţită. 

Şi nu se mai auzi decât tropăitul vioi al sandalelor ei. 
ajungând afară, în curte, se îndreptă spre poarta pe care se 
aduceau pietrele. Fuseseră depozitate deja în spaţiul care 
separa cartierul prinţeselor de cel al prinților. Istoviţi, 
muncitorii nici n-o băgară în seamă. Când îl văzu pe 
contramaistru, se apropie de el, dar acesta, aplecat pentru 
a verifica dacă erau bine înnodate frânghiile pentru 
remorcare, îi întoarse spatele. 

- Ce faci aici? ÎI întrebă pe un ton autoritar. 

Bărbatul se ridică şi se întoarse cu faţa spre ea. Nu doar 
trupul îi era frumos, dar şi faţa, luminoasă şi fermă, 
împodobită cu o barbă arămie care-i ascundea buzele 
cărnoase. Şi ce culoare aveau! Un roşu indecent, precum 
acela al sexului femeii. 

- Aducem pietre pentru construirea palatului lui 
Sethmes, fiul regelui, care se va căsători în curând. 

- Cine eşti tu? Intrebă ea arogantă. 

Bărbatul răspunse cu o întârziere aproape 
imperceptibilă. Cum aproape imperceptibil îi era şi 
zâmbetul. Un insolent. Aceşti străini erau nişte obraznici. 


- Sunt Amram,  contramaistru la palat, răspunse 
tărăgănat, în timp ce privirea îi întârzia pe bandoul de aur, 
pentru a ghici rangul fetei. 

- Amram..., repetă ea. 

Întârzierea răspunsului fu de data asta mai clară. 

- Sunt un apiru. 

Era sigură aproape toţi muncitorii de la palat erau apiri. 

- Ai terminat aici? Îl mai întrebă, ca şi când ar fi 
interesat-o în mod direct problema pietrelor. 

- Nu, în seara asta o să le descărcăm pe astea şi mai 
aducem altele mâine. E nevoie de multe pietre pentru o 
casă, adăugă el pe un ton amabil. După care o să fie nevoie 
de cărămizi. 

Se simţea încurcată din cauza privirii insistente a 
bărbatului şi, clătinând din cap, îi întoarse spatele după 
care, contrariată, o luă spre locuinţa ei. 

Impetuozitatea nu-i folosise la nimic. La ce i-ar fi putut 
folosi, de fapt? Cu toate astea se instala din nou pe terasă 
pentru a-l studia pe apiru. Oare el îi simţea privirea? In 
orice caz, simţi că ia foc când, brusc, bărbatul ridică capul şi 
o privi. Deschise gura, dar nu putu să spună nimic. Atunci el 
zâmbi şi, ca să-şi ascundă emoția, ea se îndepărtă de 
balustradă. 

Cerul îşi schimba portocaliul pal în roşu auriu. 

Nezmet era foarte neliniştită în timp ce se îmbăia alături 
de surorile ei, prinţesele. Îi ceru servitoarei să-i ungă părul 
cu mai mult ulei parfumat decât de obicei şi n-avea chef 
să-şi mai pună perucă, fiindcă-i era şi-aşa destul de cald. 

La serbare, muzicanţii şi dansatoarele îşi dovedeau 
deopotrivă măiestria ca şi până acum. Conversaţiile însă i 
se păreau lui Nezmet mai interesante ca ultima dată. 

Se mulţumi să mănânce prepeliţă umplută cu grâu, un 
castravete, câteva curmale şi bău un pahar cu vin de 
palmier. Răspunse distrată surorilor ei şi îşi permise câteva 
zâmbete ca răspuns la glumele care pe ceilalţi îi făceau să 
râdă zgomotos. Îi era cald, deşi nu purta nimic pe sub 


10 


rochia de în olisat, brodată cu perle minuscule de aur şi cu 
sticlă albastră. Aşa că ieşi pe terasa mare, aflată în 
prelungirea sălii unde avea loc festinul. Flacăra torţelor se 
zbârlea în bătaia vântului serii. Se sprijini cu coatele pe 
balustradă şi privi fluviul negru. Un strigăt o făcu să-şi 
aplece privirea, apoi auzi încă unul. Era un bărbat îmbrăcat 
cu o tunică şi ea văzu, în lumina jucăuşă a torţelor, cum îi 
zâmbea. Inima îi bătea să-i spargă pieptul. Încercă zadarnic 
să se liniştească. 

Asta a căutat, nu? Bărbatul nu se înşelase în privinţa 
prinţesei care apăruse aşa deodată în viaţa lui. Privirea lui 
i-o spusese de a început. Şi acum el venise s-o caute. Îl voia 
sau nu? Işi umezi buzele şi îi veniră din nou în minte umerii 
lui, pielea bronzată... 

Cu paşi lenți, aproape funebri, cobori scara exterioară 
care ducea în grădina de pe țărm. Când ajunse la ultima 
treaptă rămase o clipă nemişcată, în întuneric, cu piciorul 
suspendat in aer, cu privirea pierdută, cu răsuflarea tăiată. 
El aşteptă, ori din respect, ori ca să fie sigur că va veni. Încă 
o dată, dar mult mai intens decât în acea după-amiază, ea 
resimţi existenţa imperioasă a trupului său. Şi îşi dădea 
seama că prezenţa lui îi conferea forţă şi o înnebunea în 
acelaşi timp. Nu cunoscuse până atunci nici un bărbat, îi 
privise doar; dar acesta era primul care exercita asupra ei o 
asemenea putere. işi ridică uşor capul şi cu un gest 
imperial, cobori şi ultima treaptă. Se îndreptă spre el 
şovăielnic, gata s-o ia la fugă inapoi. Dar când ajunse în 
faţa lui şi îi simţi răsuflarea şi parfumul de ambră al pielii 
proaspăt spălate, când îi văzu zâmbetul şi buzele roşii, se 
simţi ca paralizată. 

El îi puse o mână pe umăr, iar cealaltă pe faţă. Cu gura 
întredeschisă, ea scoase un suspin. Apoi, degetul lui 
arătător ajunse între buzele ei. De pe umăr, mâna îi cobori 
pe sânii care se întăriseră insuportabil. Cu un semn al 
capului, o trase mai spre piciorul terasei unde penumbra 
era mai deasă. Într-o clipă îi ridică rochia şi îi mângâie 


11 


corpul tânăr, pietros, sânii, subsuorile, pântecul, fesele. O 
mână alunecă mai jos de pântec, iar unul din degete 
pătrunse în crăpătură. Ea începu să tremure în timp ce 
degetul lui mima actul sexual. Apoi, ea îşi unduie trupul şi 
el îi scoase rochia fără nici un efort şi, apucând-o de mijloc, 
o culcă pe una din pietrele prospăt aduse, pe care o 
aşezase poate dinadins acolo. Piatra răcoroasă îi păru mai 
plăcută decât patul ei de trestie. Ea apucă strâns 
încheietura mâinii care îi explora trupul şi el crezu că vrea 
să-l respingă, dar ea voia doar să îl simtă mai aproape. El îi 
conducea acum mâna pe corpul lui şi ea îl mângâia cu 
stângăcie, apoi ii strânse membrul. Da, acum înţelegea, 
înţelegea cu adevărat, iar el era deja în ea. Scoase un 
strigăt, de durere, dar şi de uimire şi beţia trupurilor îi 
sufocă pe amândoi deopotrivă. 

Ce a urmat aproape că nu mai ţinea de ei, era un fel de 
ritual ucigaş, convulsii, spasme, lovituri repetate, ca de 
pumnal, şi ea agăţată de umerii lui Amram ca o înecată. 
Când, înlănţuiţi fiind, ea se ridică într-un cot şi-i trase capul 
căutându-i buzele, el fu luat prin surprindere. Şi în 
momentul acela îşi dădu drumul în ea. Astfel, o posedă în 
întregime, dăruindu-i răsuflarea prin sărut şi sămânţa prin 
sex. 

Când s-au rupt din îmbrăţişare, ea continua să-i ţină 
mâna într-a ei. Sus, serbarea se apropia de sfârşit. Se 
auzeau câteva râsete ascuţite, încălzite de vin. Ea îşi privi 
pântecul şi observă că era pătat de sânge. Merseră să 
caute apă la cel mai apropiat puț, în curte. El luă blidul de 
pe marginea puţului şi îi turnă uşor apa pe pântec, iar ea 
scoase un țipăt care se preschimbă repede într-un râs 
înfundat. 

Au continuat să se întâlnească astfel serile, timp de mai 
multe săptămâni. Se aflau în anul 4 al domniei regelui Seti 
întâiul. Discul argintiu al zeiţei Hator străbătu de trei ori 
drumul în formă de arc pe cerul senin al Egiptului cât ţinură 
aceste întâlniri amoroase grăbite şi aproape tăcute. El 


12 


aureola în acelaşi timp capitelurile uriaşelor temple pe care 
regele le ridicase zeilor, din Delta Nilului până la hotarele 
arzătoarei Nubii, ca şi frunzele curmalilor roditori. El făcea 
să roiască la nesfârşit fărâme de argint pe fluviu şi praf 
scânteietor peste această ţară milenară. Lui Nezmet-Tefniât 
însă nu-i păsa. 

Precum florile de lotus, prinţesele de cincisprezece ani 
nu aşteaptă decât să-şi desfacă petalele. Ea nu bănuia că în 
fecunditatea lui imensă, Egiptul tocmai zămislise un 
conducător la fel de mare şi că acesta avea să despice 
într-o bună zi cerul în două pentru a face să apară un zeu 
mai mare decât Ra, cel mai mare dintre toţi zeii. 

2 
Prinţul Ptahmose 

Relaţia lor avea să se sfârşească într-o seară din cauza 
imprudenţei prinţesei. Luată de valul pasiunii, în plin extaz, 
Nezmet nu-şi mai putu stăpâni tipetele de plăcere, căci 
Amram se dovedise a fi, într-adevăr, de o virilitate 
înnebunitoare. Strigătele ei au alarmat-o mai întâi pe 
servitoarea-şefă care picotea pe terasă ronţăind lupini. 
Recunoscând vocea stăpânei, ea crezu că aceasta fusese 
muşcată de un scorpion sau de un şarpe, ori că fusese 
atacată poate de un crocodil. Cobori scara cu o torţă în 
mână. Deşi întunericul o împiedica să vadă foarte clar ce se 
întâmplă, spectacolul stăpânei ei muncită cu furie de un 
bărbat, o amuţi. Scoase doar un geamăt şi ridică torţa la 
înălţimea feţei bărbatului gol şi încă în erecţie. 

- Un apiru! strigă. g 

Indignarea din vocea ei era cât se poate de evidentă. In 
timp ce bărbatul se îmbrăca, cele două femei încercau să-şi 
vină în fire. 

- O să mă omoare regele! se tânguia servitoarea. 

-O să te omor eu, dacă nu-ți ţii pliscul ! o repezi 
Nezmet. Voci alarmate răsunară şi din alte camere ale 
cartierului prinţeselor, alertate şi ele de tărăboiul iscat. 


13 


- Ce se întâmplă? Întrebă Mirrit-Anuket, una din surorile 
lui Nezmet, soră vitregă, provenind dintr-un alt aşternut, 
cum erau de altfel aproape toţi fraţii şi surorile ei. 

- Berea şi luna au înfierbântat mintea acestei femei ! 
răspunse prinţesa, lartă-mă că te-am deranjat. Du-te, nu e 
nimic important, zise, surâzându-i grațios. 

Când Mirrit-Anuket plecă, servitoarea reluă: 

- Asta era aşadar secretul escapadelor nocturne! 

- Dacă mai scoţi un cuvânt, o să te trezeşti cu sânul 
muscat de o viperă! 

- Un apirul! 

- L-ai fi vrut pentru tine? 

- Ce nenorocire! Cu siguranţă, se va naşte un copil din 
toată povestea asta. 

Predicţia îi atinse lui Nezmet coarda sensibilă. Avea 
dreptate. Nu-i mai venise ciclul de două luni. Dar nu ideea 
de a da naştere unui copil o îngrijora, cât mai ales 
eventuala reacţie a tatălui ei. Nu ştiai niciodată la ce să te 
aştepţi din partea lui. În urmă cu câteva luni, când una din 
surorile ei mai mici născuse un băieţel făcut cu unul din fiii 
şambelanului, care era însurat cu o altă femeie, tatăl lor a 
fost încântat. Dar când unul din fraţii ei - şi prinții păcătuiau 
mai mereu o lâsase însărcinată pe fiica unui ofiţer al 
arsenalului, el a făcut un adevărat scandal. 

- Trebuie să te măriţi cât mai repede, spuse servitoarea, 
dându-şi seama că ultimele cuvinte o puseseră pe gânduri 
pe stăpâna ei. Tatăl tău nu va accepta ideea ca tu să porţi 
în pântece copilul unui apiru. 

Asta, într-adevăr, aşa era. 

- Cine sunt aceşti apiru? bâigui Nezmet. 

- Cine sunt? repetă servitoarea indignată. O faci pe 
neştiutoarea? Sunt nişte vagabonzi! Aliaţii duşmanilor 
noştri! 

- Dar trăiesc aici, la Memfis. 

- Azi aici, mâine în altă parte, depinde cine-i plăteşte, in 
orice caz, n-are rost să mai discutăm. Tatăl tău n-o să vrea 


14 


ca ginere un apiru, mai zise servitoarea, ridicându-se să 
pună lemn de Punt în brasero pentru a alunga muştele. 

Mireasma acră şi camforată a esenței exotice se 
răspândea din fumul albăstrui  şi,într-adevăr,muştele 
năvăliră afară pe fereastră. 

« O să-mi ucidă copilul. » Şi asta era posibil. Nezmet îşi 
încruntă sprâncenele şi se lăsă în jos, pe vine. 

- E copilul meu, murmură ea. Şi cu cine să mă mărit? 

- Cu Nakht, zise dintr-o dată servitoarea. 

Şase luni şi jumătate mai târziu, Nezmet se zbătea în 
chinurile facerii. Servitoarele trimiseseră după una din cele 
trei moaşe de la palat şi după soţ, care între timp fusese 
numit al treilea ofiţer al Camerei Proviziilor. 

Copilul şi presupusul tată îşi făcură apariţia aproape în 
acelaşi timp. Nakht îi auzi ţipetele în timp ce urca scările. 
Tocmai îi tăiaseră buricul. 

-E băiat, spuse triumfătoare moaşa, în timp ce 
servitoarele şi sclavii sărbătoreau evenimentul cântând şi 
bătând din palme. 

Nakht se aplecă asupra ghemotocului acela încă murdar, 
pe care femeile îl spălau, şi privirea i se împăienjeni. Părul îi 
era blond, pielea deschisă ca lămâia. Gânditor, el intră în 
camera soţiei. 

- Te simţi bine ? o întrebă pe un ton indiferent.Copilul... 
murmură ea epuizată. E adevărat că e băiat? 

- E băiat, răspunse el pe acelaşi ton. 

- O să-l numim Nakhtmose? Întrebă imprudentă stăpâna 
servitoarelor. 

- Nu e un nume tocmai potrivit pentru un apiru, spuse 
Nakht cu o voce blândă, fără să renunţe întru totul la 
indiferența lui. 

Şi ieşi din cameră după ce, mai întâi, se aplecă asupra 
soţiei lui pentru a o felicita şi pentru a-i ura însănătoşire 
grabnică. 

- Atunci o să-l numesc Nezmetmose, spuse fără vlagă 
mama. E fiul meu. Primul meu fiu. 


15 


- Ai putea să-l numeşti Ptahmose, spuse una dintre 
servitoare. 

- Ptahmose, repetă mama, reflectând la semnificaţia 
numelui. Fiul lui Ptah, Ptah, zeul venerat la Memfis. Zeul 
care a creat lumea prin cuvânt. 

- Ptahmose, da. 

Era prea slăbită ca să poată alăpta, aşa că ar fi trebuit să 
încredinţeze copilul unei doici. Nakht nu prea părea să fie 
de acord, deşi, din consideraţie pentru soţia sa, nu vorbea 
deloc despre asta. Femeile bătrâne se gândesc însă la 
toate. Le face plăcere să urzească destinul lumii. Sunt ca 
Parcele şi uneori destinul le dă într-adevăr puterea de a 
rupe firul unei existenţe. 

In cazul copilaşului, ele aveau senzaţia că acesta le 
aparţinea -mai mult decât mamei lui. Una din servitoare îl 
căută pe Amram, care lucra încă la palat. II văzuse deja 
dând ocol palatului Prinţeselor, cu privirea aţintită spre 
terasă, sperând fără îndoială să-şi zărească tânăra amantă 
şi să aibă veşti despre copil. 

Când servitoarea îl chemă, el supraveghea descărcarea 
cărămizilor destinate construirii unui cartier al slujitorilor în 
noul palat princiar. 

- Există vreo femeie în familia ta care poate alăpta? ÎI 
intrebă servitoarea. 

Dintr-o dată faţa bărbatului se însufleţi ochii i se măriră, 
fruntea i se încreţi. 

- Copilul meu s-a născut! strigă cu voce înăbuşită. 
Servitoarea îi aruncă o privire glacială. 

- Prinţesa Nezmet-Tefnit are într-adevăr un copil. Dar 
dacă o iei aşa, voi căuta altă doică. 

Copiii aparţin mamelor. Nu e ca la apiru, unde ei aparţin 
taţilor. În ţara asta tatăl n-are nici o importanţă. 
Descendenţa se stabileşte pe linie maternă şi de aceea fiul 
regelui, când urcă pe tron, trebuie mai întâi să se 
căsătorească cu sora lui pentru a fi rege legitim. 

- E băiat? Întrebă Amram. 


16 


- Asta n-are nici o importanţă pentru doică, răspunse sec 
servitoarea. 

Dar bărbatul părea atât de nefericit, şi apoi era tatăl 
copilului, încât ea se mai îndulci puţin. 

- Da, e băiat. 

El clătină din cap. 

- Nevasta mea alăptează, spuse. 

- Prinţesa o s-o plătească. 

- Nu e vorba de bani. 

- Va trebui să vină să locuiască la palat, zise servitoarea 
cu fermitate. 

- O să-i cer să facă asta. 

- Aştept răspunsul în seara asta. 

Într-adevăr în seara aceea o femeie se prezentă la palat. 

Ţinea în braţe un copil. Urcă scările de la casa lui 
Nezmet cu încetineală. | se recunoştea originea apiru după 
tenul deschis şi după reflexele arămii şi aurite ale părului 
pe care le aveau toţi. Se uita uimită la mulţimea servitorilor 
şi a sclavilor. Nu-şi imaginase că prinţesa poate avea atâţia 
oameni în serviciul său. Zece sclavi, aproape tot atâţia 
slujitori... Una din servitoare o întâmpină era cea care 
încheiase târgul cu Amram. g 

- Sunt soţia lui Amram, apirul... Incepu ea. 

- Ştiu cine eşti, i-o tăie servitoarea, examinând-o din cap 
până-n picioare pentru a se convinge că e sănătoasă. Cum 
te cheamă? Şi ce-i cu copilul ăsta? 

- Mă cheamă Yokebed. Şi asta e fiica mea, n-o pot lăsa 
acasă, pentru că n-are cine s-o alăpteze. 

- Ai vreo boală? 

- Nu. De ce nu pot lua copilul acasă la mine? 

- Pentru că acest copil este fiul unei prințese. Nu trebuie 
să părăsească palatul.Tonul servitoarei nu admitea replică 
şi cealaltă înţelese. 

Cele două femei se înfruntară din priviri, lucru care nu 
trecu neobservat de restul servitoarelor. In cele din urmă 
nevasta lui Amram îşi plecă ochii. 


17 


- Unde este copilul? Întrebă ea. 

Servitoarea plecă şi după câteva clipe se întoarse ţinând 
în braţe un bebeluş care se zbătea cu o figură schimonosită 
ca a bătrânilor colerici, cum fac adesea noii-născuţi. 

Yokebed îl privi îndelung cu uimire şi ochii i se umeziră. 

- E frumos, spuse. 

- E foarte frumos, accentua servitoarea. Este un prinţ. 

- Un prinţ, repetă Yokebed fără să înţeleagă cu adevărat 
cuvântul. Unde o să stau? 

Fu condusă la etaj. . 

- O cameră doar pentru mine? Intrebă ea. 

- O cameră pentru Ptahmose. 

- Ptahmose? 

- E numele prințului. 

-Am avut un vis, îi mărturisi a doua zi Nezmet 
servitoarei principale. 

- Vrei să trimit după ghicitor? 

- Nu, e un vis frumos. Mut lua o stea de pe sânul ei şi 
ni-o întindea, zise Nezmet sorbind din laptele de bivoliță. 

- E un vis foarte frumos. E de bun augur. 

Nezmet desfăcu pumnul şi îşi privi palma, aproape 
surprinsă că nu vedea în ea nici o stea. 


3 
Conversație nocturnă în curtea palatului 


Copilul văzuse tot. Ridicarea stâlpului Ded fusese 
periculoasă, în ziua aceea, pentru preoţii sanctuarului lui 
Osiris. Această ceremonie, care încheia marile serbări 
dedicate triplei zeități Ptah-Sokaris-Osiris, în luna lui Şoiak, 
consta în a ridica cu ajutorul unei frânghii o mumie culcată 
la pământ şi al cărei cap era chiar acest stâlp, mai mare 
decât mumia cu aproape un cot. Mumia îl reprezenta pe 
zeul Osiris, iar ridicarea ei şi a stâlpului simboliza învierea 


18 


zeului, Suveran al eternității. Asta se întâmpla chiar la 
templul lui Osiris de la Memfis. 

Mumia nu atârna greu. În realitate, un copil cu o 
constituţie normală ar fi putut s-o ridice singur. Dar trebuia 
să pară că are o greutate enormă. Cei care o ridicau erau 
regele, asistat de fiii săi, începând cu Ramses, şi un preot. 
De obicei, regele era lăsat s-o facă aproape singur. Dar, în 
dimineaţa aceea, Shemes, capelanul, Preotul pur, care avea 
misiunea de a-l asista pe rege la ceremonia învierii sacre, 
simţise la un moment dat că Seti lăsase să-i alunece 
frânghia în timp ce mumia era deja pe cale să fie ridicată. El 
apucă iute frânghia, iar prinţul Ramses, care sesiză aproape 
instantaneu slăbiciunea regelui, îl seconda. Nimeni dintre 
cei prezenţi nu remarcase nimic. Mumia fusese ridicată şi 
ceremonia decurse în mod normal. Nimeni nu văzuse nimic 
sau poate toţi se prefăceau că nu văzuseră nimic. Dar 
fusese cât pe ce să aibă loc o catastrofă. Dacă Shemes şi 
Ramses n-ar fi fost atât de vigilenţi şi prompti, mumia ar fi 
căzut, stâlpul probabil s-ar fi spart şi ar fi ieşit un scandal 
nemaipomenit. Ceea ce ar fi fost de foarte rău augur. 

Copilul avea şase ani. Auzise ţipătul înăbuşit al mamei 
lui când regele pierduse controlul asupra frânghiei. Îşi 
ridicase ochii spre cei din jur, surprinzând privirea 
pătrunzătoare a lui Ramses. Era pentru prima dată când i 
se dădea voie să asiste la această ceremonie şi nu 
cunoştea ritualul. Se uită la rege care era palid la faţă, 
aproape pământiu şi avea un zâmbet ciudat. Un zâmbet 
sarcastic pe care Ptahmose nu-l mai văzuse a nimeni până 
acum, zâmbetul unuia care ascundea un mare secret. Îşi 
reveni repede, dar lui Ptahmose i se păru că era mai mult 
mort decât viu. 

Dintr-o dată atenţia i-a fost atrasă de ciudata ceremonie 
care urmă şi în cadrul căreia patru preoţi se repeziseră cu 
pumnul ridicat către alţi patru preoţi care băteau în 
retragere. Scena fusese alarmantă, numai că toată lumea, 
întreaga umilie regală alături de care se afla, rămase 


19 


liniştită şi părea să găsească scena cât se poate de 
normală. Nu-i decât un joc, gândi. Totuşi, preoţii se loveau 
de-adevăratelea. Unul dintre ei strigă: «Sunt Horus, cel care 
cunoaşte adevărul! » Era destul de bizar, mai ales că, în 
scurt timp,  încăierarea luă amploare acum erau 
cincisprezece persoane care se băteau nu doar cu pumnii, 
ci şi cu bâte, luate cine ştie de unde. Ptahmose ridică ochii 
spre mama lui; şi ea găsea scena nteresantă şi surâdea, la 
fel şi soţul mamei lui, acest om cam siropos care se numea 
Nakht, la fel şi Ramses şi toţi ceilalţi, în orice caz, cei doi 
preoţi care stăteau de-o parte şi de alta a regelui nu păreau 
deloc grăbiţi să întrerupă bătaia; ba chiar arborau un aer de 
satisfacţie, deşi regele nu părea prea mişcat. 

- Ce e cu bătaia asta? o întrebă pe mama lui. 

- Cei care se bat sunt oamenii lui Pe şi ai lui Dep, adică 
cei care sunt pentru ridicarea lui Osiris şi cei care sunt 
împotrivă, îi şopti Nezmet. 

- Cine va câştiga? 

Intrebarea îl făcu să zâmbească pe tânărul Ramses, care 
se aplecă spre copil şi îi spuse pe un ton doct, ca un 
atotştiutor: 

- Ca întotdeauna, cei care sunt partizanii ridicării lui 
Osiris. 

Ptahmose se simţi flatat. Îl admira pe Ramses. Îşi spunea 
adesea: «într-o bună zi, voi fi la fel de magnific precum 
Ramses. Voi merge la fel de semeţ ca el.» 

În cele din urmă, ceremonia se termină. Către al treilea 
ceas al după-amiezii, după cum indica cadranul solar, după 
ce mumia ridicată a zeului fu instalată cu mare pompă în 
lăcaşul ei celest, se organiză un festin în curtea palatului. 
Pe o suprafaţă de o sută de coţi erau înşirate mese - de fapt 
scânduri puse pe nişte lemne încrucişate - care gemeau sub 
greutatea merindelor şi a băuturilor. Regele inaugura 
festinul ducând la buze un pahar din sticlă albastră în formă 
de lotus, decorat cu aur, pe care primul şambelan i-l 
umpluse cu berea cea mai slabă a regatului. Răsunară 


20 


aclamații, printre care se distingeau urări de viaţă lungă 
adresate regelui de copii şi părinţi, o mulţime de fraţi, 
surori, băieţi, fete şi copii mici, fără a mai pune la socoteală 
personalul casei regale, preoţii, generalii, guvernatorii 
provinciilor... 

După ce s-a înfruptat dintr-un piept de porumbel fript şi 
a mestecat tacticos două curmale confiate, regele a salutat 
adunarea cu acelaşi surâs enigmatic şi s-a retras în 
apartamentele lui pentru a se odihni. 

După plecarea lui, în centrul atenţiei a rămas Ramses. 
Era primul moştenitor al lui Seti şi, prin voinţa tatălui său, 
de nouă ani era căpitanul armatei. Îl însoţise pe rege în 
campaniile din Palestina şi Siria. Se vedea asta după aerul 
său imperial şi după jambierele de soldat. În plus, cu faţa lui 
rotundă, cu ochii negri ca antimoniul, cu buzele mari, 
cărnoase, date cu carmin, mereu cu un surâs pe chip, la cei 
nouăsprezece ani ai lui, atrăgea privirile tuturor. Şi evident 
ale lui Ptahmose. 

De ce unchiului său îi era sortit să fie viitorul rege? o 
întreba Ptahmose pe mama lui. Pentru că era fiul cel mare 
al actualului rege şi pentru că regele hotărâse asta. El va 
deveni aşadar slujitorul zeilor. 

Şi preoţii îi aruncau priviri pline de interes lui Ramses. 
Reţinute şi circumspecte, desigur, căci tatăl lui, regele, era 
încă în viaţă, dar totuşi pline de interes. Shemes ridică 
paharul cinstea prinţului şi a soţiei lui, imitat cu 
promptitudine de crimul preot-lector al regelui, de servitorii 
zeului, de preoţii-slujitori-cu-ora şi de toţi ceilalţi. 

- Să bem în cinstea marelui rege Seti, spuse preotul, şi a 
ilustrei sale descendente. Să bem în cinstea căpitanului 
Ramses. 

Această libaţie fu urmată de un apel la binecuvântare 
adresat numeroaselor divinităţi, toţi cei de faţă aşteptând 
ca sta să se termine pentru a putea în sfârşit să se repeadă 
asupra platourilor cu mâncare. 


21 


Festinul se încheie când soarele se lăfăia în aur şi arămiu 
la apus. Shemes rămase singur cu primul lector şi cu al 
treilea şambelan, în timp ce servitorii strângeau mesele, 
supravegheați de al doilea intendent al proviziilor. Gâşte şi 
rațe, unele abia “începute, pui, porumbei, prepelite, bucăţi 
de carne de capră, de miel, resturi de peşte, salate, boluri 
pline cu smochine şi curmale, toate astea au fost repede 
încărcate, fiind destinate cartierului slujitorilor. În privinţa 
băuturii, intendentul se arătă mai puţin îngăduitor. 
Ulcioarele pline erau duse înapoi în depozitele regale sau 
trimise prinților. 

- Or să chefuiască şi ei, comentă preotul pe un ton 
ironic. Şambelanul era sobru. 

- Eşti neliniştit? ÎI întrebă preotul. Şambelanul dădu din 
cap. 

- Nimeni n-a văzut nimic, spuse primul lector, întreaga 
familie a văzut, îl corectă şambelanul. A plecat şi s-a culcat 
imediat. Mi-e teamă că marea barcă o să se pună în 
mişcare. 

Marea barcă solară pe care va călători sufletul regelui şi 
care era deja construită. Din ordinul regelui, evident. 

Moartea unui rege era o problemă pentru toţi preoţii 
regatului, de la Egiptul de Sus la cel de Jos. Nu se putea şti 
niciodată dacă succesorul nu avea să reformeze, încă o 
dată, religia, deci şi clerul, şi administraţia templelor, şi 
dotările regale rezervate acestora şi chiar rolul templelor. 
Astfel, Seti hotărâse ca templele să fie, cu excepţia 
sanctuarelor, centre de primire a celor vii din regat, ceea ce 
sporea considerabil puterea preoţilor. Ramses avea să 
menţină această funcţie? Totul se schimba o dată cu fiecare 
deces regal şi uneori era nevoie să refaci totul, bucată cu 
bucată, prin discursuri şi intrigi, cum s-a întâmplat când un 
rege a hotărât să contopească două sau trei divinităţi în 
una singură. Slujitorii a trei temple au fost constrânşi să se 
alăture unuia singur. Şi mulţi s-au orientat atunci spre 
comerţ. Pentru a nu mai vorbi de grozăvia de acum 


22 


jumătate de secol, când nebunului rege Amenophis IV, i-a 
dat prin cap să măture întreg panteonul şi să nu mai fie 
venerat decât discul solar ! Un singur zeu ! 

- Dar prinţul Ramses pare foarte înţelept, zise preotul. 
Şambelanul clătină din cap fără convingere: 

- Are curtezanii lui. Şi este bine ştiut că orice rege nou 
schimbă personalul casei. 

Se temea ca nu cumva moartea regelui să însemne şi 
sfârşitul carierei sale. Curtezanii în cauză le-ar putea lua 
locul servitorilor regelui actual, iar aceştia n-ar mai fi decât 
foşti aleşi, nostalgici ai unei puteri pierdute. 

Slujitorii regali strigau ordinele care trebuiau respectate 
pe timpul nopţii iar sclavii înfigeau torţele în cercurile de 
fier, acolo sus, pe terasa palatului, torţa regelui în centru, 
cele ale prinților la dreapta şi cele ale prinţeselor la stânga. 
Curtea pietruită se umplu de o lumină roşiatică animată de 
pâlpâirea flăcărilor în adierea brizei. Umbrele celor trei 
personaje, care se opriseră la intrarea în palatul prinţeselor, 
prinseră viaţă ca nişte flăcări negre. Vocile lor răsunau în 
liniştea pogorâtă asupra palatului o dată cu venirea nopţii. 

- Această slăbiciune a regelui este bruscă şi 
neaşteptată... observă primul lector. 

- Să-i urăm aşadar viaţă lungă regelui Seti, întrerupse 
preotul aceste meditații morocănoase. E vorba desigur de o 
indispoziţie pasageră. Să sperăm că-şi va reveni repede. 

- Mai sunt atâtea de rezolvat... reluă primul lector. De 
pildă, toţi aceşti apiru... Unde te-ntorci, dai nu de câte unul, 
ci de trei. Şi sunt tot mai rebeli. Va trebui să luăm măsuri. 

- Da, aprobă preotul. Aceşti oameni seamănă tulburare 
în tară! Răspândesc credinţe străine. Au început din nou să 
vorbească de un zeu unic... 

- Supărător lucru, mormăi şambelanul. Totuşi, am văzut 
de ceva timp circulând amulete aparţinând unor culte 
necunoscute, despre care se crede că pot favoriza 
prosperitatea, rigiditatea membrului masculin sau 
fecunditatea femeilor... 


23 


- Este de neînțeles, spuse preotul, căci ei nu au nici 
preoţi, nici religie. Dar cel mai supărător lucru este 
atitudinea lor. trăiesc în regatul nostru de mai bine de trei 
secole în mod legitim. Cu toate astea, refuză să fie asimilați 
de poporul nostru de care par a se considera superiori. Ei 
nu se căsătoresc cu femeile noastre, nici femeile lor cu 
bărbaţii noştri. 

- Nu ne iubesc. Altădată s-au aliat cu cei din tribul hykso, 
când aceştia ne-au atacat, spuse şambelanul. De altfel, de 
la: aceste populaţii sălbatice de la sud de Siria au 
împrumutat amuletelor lor. 

- Totuşi, insinua primul lector, aceste amulete par 
eficace, căci farmecul unui apiru a cucerit o prinţesă de-a 
noastră... 

Şi a dat familiei regale un prinţ de ascendență apiru, 
adăugă preotul pe un ton acru. 

Aruncă o privire în jur. Siluetele gărzilor, aurite de 
lumina torţelor, se profilau pe metereze. Apoi adăugă pe un 
ton grav: 

- Băiatul are şase ani. Este al douăzeci şi unulea în 
ordinea accesiunii şi când va avea vârsta potrivită, mai 
mult ca sigur că va fi al o sutelea... Aşa că nu cred că vom 
avea vreodată un rege apiru. Educaţia pe care i-o dă al 
treilea lector, Amsetse, îl va purifica de influenţele negative 
pe care sângele tatălui său i le-ar fi putut transmite. Apoi 
adăugă mai încet: Totuşi va rebui să avem grijă să reducem 
naşterile, fie şi prin forţă. 

Ceilalţi doi interlocutori îl aprobară. 

- În orice caz, reluă şambelanul frecându-şi braţele goale 
pentru a se încălzi, căci briza serii era răcoroasă, este puţin 
orobabil că vom ajunge la asta. Prinţul Ramses le-a făcut pe 
surorile lui să înţeleagă că apirii nu sunt oamenii potriviţi 
centru a prelungi linia regală. 

Cei trei demnitari îşi urară noapte bună şi se îndreptară 
spre locuinţele lor. N-aveau de unde să bănuiască că, lângă 
ei, ascuns în întuneric, copilul despre care vorbeau le auzise 


24 


conversaţia. Ascultase, dar fără să înţeleagă tot. În ceea ce 
spusese preotul găsise explicaţia diferenţei care exista între 
el şi ceilalţi prinți - pielea mai deschisă la culoare şi a 
atitudinii suspicioase în privinţa lui, a casei regale şi mai 
ales a tatălui său, Nakht, şi a lui Ramses. Cine erau aşadar 
aceşti apiru? 

Emoţiile şi spectacolul din timpul zilei, degetul de bere 
pe care i se dăduse voie să-l bea, ora târzie şi briza care 
agita flăcările tortelor, toate acestea îl împiedicară să-şi 
răspundă la întrebare. Pleoapele îi era grele, aşa că merse 
la culcare. 

După ce stătuseră la taclale, doicile şi servitoarele 
sforăiau acum. Ptahmose intră în camera pe care o ocupa la 
primul etaj, îşi dădu jos roba şi sandalele, păstrând ca 
veşmânt pentru noapte doar nişte şalvari. Apoi suflă în 
lampa de lut care era plină de muşte. Şi abia se întinse pe 
rogojina prinsă într-un cadru de lemn şi se înveli cu 
cearşaful, că şi căzu într-un somn profund. 


4 
Educaţia lui Ptahmose 


Dar Seti nu muri. O cură severă de zeamă de bob 
amestecată cu argilă albă îl salvă. Răul de care suferea era 
o criză de dizenterie acută. La opt zile după nefericita 
slâbiciune care-l lovise în timpul ceremoniei de la templul 
lui Osiris, el reveni în marea sală a consiliului, slăbit, dar cu 
faţa oaspătă şi ochii vioi. Şuşotelile de la palat încetară. 
Singurele zvonuri care mai circulau erau despre planta pe 
care doctorul regelui o folosise pentru a-şi vindeca 
stăpânul. Şambelanii şi cerul îşi regăsiră liniştea. Nu se mai 
vorbea decât despre templul pe care monarhul intenţiona 
să-l ridice în onoarea regelui eponim Seth, tatăl lui suprem 
care îi salvase viaţa. Unde va fi construit? La Avaris, în 
Deltă, hotărî regele. 


25 


- Cine e Seth? Îl întrebă Ptahmose pe învățătorul său. Se 
aflau într-una din sălile de la parterul palatului prinților, 
acolo unde copiii familiei regale studiau singuri sau în grup, 
după dorinţa lor şi a părinţilor. Fetele nu se prea omorau cu 
învățatul erau destul de puţine în clasă. Ferestrele dădeau 
spre Nil şi se auzea şuieratul vântului printre trestii. Elevii 
erau învăţaţi să citească hierogilifele, să le scrie pe tăblițe 
de argilă dale, puse pe o planşetă aşezată pe genunchi, şi 
apoi să le îmbine în funcţie de ce anume voiau să spună. 
Erau învăţaţi in acelaşi timp legăturile logice dintre semne, 
prilej pentru a da şi alte informaţii, cum erau de pildă cele 
despre Seth. 

- Seth este zeul deşertului, răspunse învățătorul. 

- Dar cum poate fi un zeu? Nu el l-a ucis pe Osiris? 
Învățătorul clătină din cap. 

- Asta s-a întâmplat cu mult timp în urmă. Este un zeu. 
Numai un zeu poate omori un alt zeu. 

- Aşadar zeii se luptă între ei? 

- Acum nu se mai luptă pentru că echilibrul a fost 
restabilit. Inteligența supremă care-i stăpâneşte face ca 
fiecare dintre ei să-şi cunoască rolul în cadrul armoniei 
universale. Seth protejează lumea împotriva marelui şarpe 
Apophis care ameninţă să readucă haosul. 

Complicate explicaţii pentru un copil. Adulții spuneau 
zeii ca şi cum acest cuvânt era de la sine înţeles. Dar cine 
erau aceste personaje? Grea întrebare! Învățătorul, care se 
ocupa de mai mult timp de tânărul Ptahmose, fiind ales 
personal de Nakht, la insistența lui Nezmet, a zâmbit la 
început, apoi cu un aer grav i-a răspuns că erau stăpânii 
invizibili, atotputernici şi eterni ai lumii. 

- Ei nu au rege? a mai întrebat Ptahmose. 

- Ba da! Au un foarte mare zeu printre ei, cel mai mare, 
Amon-Ra. Ceilalţi zei sunt emanaţii ale puterii lui. De aceea 
zeii nu se pot certa între ei. 


26 


Emanaţii ale puterii lui. Încă o noţiune dificilă. Medita la 
acest răspuns, dar se abţinu să mai pună întrebări pentru a 
nu părea obtuz. 

- Cum este Amon-Ra? se interesă. 

- Nimeni nu l-a văzut vreodată, dar faţa lui este 
strălucitoare, pentru că el este soarele însuşi, spuse grav 
învățătorul. 

Copilul încercă evident să-şi reprezinte această fiinţă 
fabuloasă. Apoi îl privi pe învăţător. 

Era un om bun acest Amsetse, un preot de cel mai mic 
rang. Scund, bucălat, chel, cu torsul imberb, cu mâini şi 
picioare durdulii, avea misiunea să-l înveţe pe copil noţiuni 
elementare de conştiinţă civică şi de scriere. Nakht, care 
începuse să se ataşeze de Ptahmose, în ciuda reţinerilor de 
la început, îi sugerase chiar folosirea băţului în cazul în care 
băiatul s-ar fi arătat reticent. 

- Copilul ascultă mai mult de bătaie, decât de vorbă 
bună, declară el pe un ton sentenţios. 

- Stăpânul meu are dreptate, încuviinţă Amsetse. Numai 
că băţul nu-i atinsese niciodată fundul lui 

Ptahmose el se îmbiba cu învăţătură precum nisipul cu 
apă şi Amsetse îl lăuda în faţa lui Nakht şi al lui Nezmet. 
“Un teren fertil ca cel al lămâiului! Şi caligrafia, i-aţi 
văzut-o? 

Şi le arătă mostre ale frumoasei scrieri hieratice a 
copilului şi fiecare dintre ei se minunară. 

Amsetse era foarte mulţumit de felul în care scrisese în 
dicteu extras din preceptele de înţelepciune ale marelui 
vizir Ptahhotep: 


Fii activ toată viaţa 
Şi fă mai mult decât ţi se cere. 
Nu-ţi irosi timpul în ceea ce faci. 
Căci merită disprețul 
Acela ce iroseşte clipele. 


27 


Acest text tânărul Ptahmose îl recita pe de rost şi ştia 
să-l şi comenteze. 

Nakht şi Nezmet priveau copilul cu alţi ochi. Nakht cu 
regret şi Nezmet cu mândrie. Mai avea alţi doi copii, dar 
Ptahmose era satisfacția ei secretă. El îi demonstra că nu 
era doar rodul unui moment de rătăcire, cum se exprimase 
într-o zi sec fratele ei Ramses, ci al unei pasiuni 
clarvăzătoare. Nebunie şi intuiţie în acelaşi timp. Căci iată, 
Ptahmose nu era doar frumos, ci şi inteligent. 

- Amsetse, de acum înainte vei face câte o oră 
suplimentară cu fiul meu în fiecare zi, spuse ea. 

Nakht aprobă din cap cu convingere. 

Această educație  binefăcătoare avea însă nişte 
limite.Intr-o zi Ptahmose surprinse o conversaţie între 
Nakht, Nezmet si Amsetse în care era vorba despre el. Şi 
atunci făcu ceva foarte ruşinos se ascunse să nu fie văzut şi 
trase cu urechea. 

- Ar fi bine ca un băiat atât de dotat să facă puţină 
ucenicie “într-un templu, pentru a se forma, spuse Nakht. 

Pentru că Amsetse păstră un moment de linişte, Nakht 
reluă: 

- Nu pari a fi de aceeaşi părere! 

- Dimpotrivă, dimpotrivă! Cred că un băiat ca Ptahmose 
ar avea mult de câştigat dacă şi-ar face ucenicia într-un 
templu. 

Dar tonul era neconvingător, chiar ezitant. 

- Ţi-e teamă ca preoţii să nu aibă rezerve, nu-i aşa? 
interveni Nezmet. 

- Perspicacitatea prințesei este demnă de invidiat, 
răspunse Amsetse. 

- Foarte bine, conchise Nezmet. Atunci mă voi mulţumi 
ca fiul meu să fie învăţat. O să intre în administraţia regală. 

Auzind aceste cuvinte, Ptahmose căzu în braţele 
disperării. Aşadar avea o ţară care îi interzicea să fie preot 
şi, din seara în care auzise fără să vrea conversaţia aceea 
din curtea palatului, ştia despre ce e vorba : avea sânge 


28 


apiru. Şi apirii, putea să-şi dea şi el singur seama, erau 
consideraţi inferiori. 

Din cauza asta a fost supărat câteva zile. Nu se mai juca 
cu fraţii şi surorile lui şi abia dacă mai zâmbea din când în 
când. Il cuprinse o dorinţă aprigă de răzbunare şi rezultatul 
a fost că deveni şi mai sârguincios în privinţa învăţăturii. 

Dar cum copiii uită repede, Ptahmose îşi reveni şi el, deşi 
dorinţa de răzbunare nu-l părăsi întru totul. 

O dată cu trecerea anilor, reputaţia lui crescu. Zvonul 
despre înţelepciunea tânărului de cincisprezece ani ajunse 
mai întâi la urechile lui Ramses, apoi regele îşi exprimă 
dorinţa de a-l vedea. 

Inalt, cu umerii laţi, semeţ, cu faţa mare, încadrată de 
bucle închise la culoare, Ptahmose atrăgea atenţia. La 
cincisprezece ani arăta aproape ca un bărbat. Vânătoarea 
de tauri sălbatici la care participa alături de fraţii lui mai 
mari îi dezvoltase musculatura gambelor fără să-i altereze 
fineţea încheieturilor. Dar mai ales faţa lui luminoasă 
atrăgea atenţia. Sub fruntea dreaptă şi netedă, nasul uşor 
încovoiat şi ochii mari, de un bronz strălucitor, exprimau 
autoritatea. Tendinţa de a-şi încrunta sprâncenele accentua 
această impresie. Gura însă tempera asprimea trăsăturilor: 
buzele colorate, îngroşate la mijloc de parcă ar fi fost tăiate 
cu foarfecă, lăsau impresia unei sensibilităţi schimbătoare; 
te aşteptai la o ironie sau la un compliment, deopotrivă. 
Tenul era arămiu. lar bărbia ascuţită şi voluntară completa 
portretul: prinţul Ptahmose avea un caracter cu totul 
deosebit. 

Surorile sale îl admirau comparându-l cu Ramses şi 
spuneau că unchiul şi nepotul erau cu siguranţă cei mai 
frumoşi oameni din Memfis. Gol până la brâu, purtând o 
Perizoma pentru ceremonii şi pe cap cu un şal dungat, 
strâns după urechi - aşa cum arăta în dimineaţa aceea, 
Ptahmose părea o figură dăltuită în piatră de sculptorii 
regali. 


29 


Fu primit solemn de un şambelan la intrarea pe aleea 
sfincşilor care ducea în curtea Marii Case Regale. Apoi fu 
luat în primire la fel de ceremonios de doi funcţionari ai 
palatului care îl conduseră în cabinetul regal, îi reamintiră 
protocolul, îi verificară ţinuta şi îi aranjară şalul care îi 
alunecase un pic din cauza părului. Abia atunci îl însoţiră în 
Sala de aur, unde Ptahmose nu intrase decât o dată, cu 
mama si bunicul lui, cu ocazia celebrării noului an. In fundul 
salii se înălța estrada pe care se afla tronul. 

Cu fiecare pas, contrastul între strălucirea locului, 
scânteind de atâta aur, şi personajul care stătea aşezat, 
sau degrabă căzut, acolo, pe tron, era mai puternic. 
Monarhul era o fiinţă uscată, cu braţe ridate şi cu un tors 
scheletic, protocolul îl obliga pe Ptahmose să sărute 
pământul, apoi picioarele regelui. Cu un gest, acesta opri 
întâiul omagiu. Ptahmose se înclină aşadar la picioarele 
regelui care semănau deja cu cele ale mumiei care avea să 
devină în curând bunicul sau. La un alt semn al acestuia, 
cea mai mare parte a fancţionarilor prezenţi ieşiră afară. 
Era o întâlnire restrânsă, Ramaseră doar patru şambelani 
din zece şi bineînţeles Ramses, în vârstă de douăzeci şi opt 
de ani, regent al regatului şi mostenitor desemnat al 
tronului. Fără a-l mai pune la socoteală pe tânărul care 
stătea în picioare la dreapta regelui, cu o bardă de aur la 
centură şi care ţinea un uriaş evantai: era un frate vitreg 
plin de importanţă pe care Ptahmose îl văzuse uneori în 
curtea palatului. Monarhul îi întinse o mână îmbătrânită, 
ceea ce era o mare favoare, şi Ptahmose se grăbi să i-o 
sărute. 

- Aşază-te, spuse Seti, arătându-i un taburet la picioarele 
lui. Mi s-a spus că ai învăţat multe lucruri, mai multe decât 
cei de vârsta ta. Dar eu vreau să ştiu dacă eşti o bibliotecă 
sau un om lucid şi dacă ai reflectat la ceea ce ai învăţat. Ce 
este dreptatea? 

- Este piatra de temelie a unui regat. 

- Si în ce constă ea? 


30 


- În a da fiecăruia ce i se cuvine. 

- Dar cum hotărăşti ce i se cuvine fiecăruia? 

- După meritele sale. 

- Foarte bine, spuse regele. După tine, este aşadar drept 
ca un om care a muncit bine să aibă ce mânca, iar 
aproapele lui, care n-a făcut decât să bea, să moară de 
foame? 

Ptahmose rămase încurcat. 

- Acest lucru e drept, spuse el tărăgănat, dar nu este de 
dorit. 

- De ce? 

- Pentru că asta presupune să ai o inimă dură, ori 
asprimea inimii provoacă nedreptate. 

- Dacă tu ai ce mânca pentru că ai muncit, iar vecinul 
tău moare de foame pentru că a fost leneş, ce vei face? 

- Îi voi da din pâinea mea şi îi voi spune să meargă să 
muncească, căci în ziua următoare n-o să-i mai dau de 
mâncare. 

- Şi dacă a doua zi el nu merge să muncească? 

- ÎI voi forţa să facă asta! strigă Ptahmose. 

Ridică ochii şi văzu privirea scânteietoare a lui Ramses. 
Regentul dădea din cap amuzat. 

- Ce principiu aplici tu în felul acesta, unul care este mai 
important decât cel al justiţiei? Întrebă regele. 

- Acela al autorităţii. 

- Perfect! Asta e!strigă regele satisfăcut de răspuns. 

Şi întorcându-se spre unul din şambelani, îi ceru să-i 
aducă un ulcior de bere şi două pahare. 

- Eşti aşadar conştient că înaintea justiţiei se află 
principiul autorităţii, reluă el adresându-se băiatului. Dar 
cum îţi explici asta? 

- Nu poţi avea justiţie dacă nu poţi s-o aplici. Justiţia este 
o constrângere. 

Regele începu să râdă dând din nou din cap. Nu mai 
avea dinţi şi râsul lui avea ceva înspăimântător, cu toate 
acestea îl facu pe Ptahmose să mai prindă curaj. Un servitor 


31 


aduse ulciorul Cu bere şi cele două pahare. Regele porunci 
să fie puse jos. Serveşte-te, îl îmbie el pe Ptahmose. 
Acesta se execută se ridică pentru a întinde paharul 
regelui. Apoi bău şi el din berea care era fină şi pură, căci 
era cernută de două ori printr-o panza de in şi pusă din nou 
la fermentat. Nici în cartierul prinților nu se servea o bere 
atât de bună. 

- Spune-mi, reluă regele, crezi că pentru a fi just, trebuie 
A fi puternic. Dar ce-ai face dacă zece trândavi ar veni la 
tine sa iti ceară pâinea, cea a femeii şi a copiilor tăi? 
Ptahmose reflectă un moment. 

- Ar trebui să am o autoritate şi mai mare şi servitori în 
serviciul meu. 

- Si dacă ar fi vorba de zece mii de oameni? 

- As merge la rege şi l-aş ruga să intervină. 

Sambelanii ascultau atenţi şi vizibil fascinaţi. Ramses îşi 
incrucişase braţele la piept şi părea şi el interesat. 

- Deci eşti de acord că cu cât injustiţia este mai mare, cu 
atat puterea trebuie să fie mai mare? 

- Da. 

- Şi după părerea ta, care om din regat este gardianul 
suprem al dreptăţii? 

- Tu eşti, spuse Ptahmose, pentru că tu deţii autoritatea 
supremă. N 

- Şi dacă eu aş fi nedrept? Intrebă bătrânul rege 
aplecându-se către tânăr. 

Ptahmose ridică ochii spre el: 

- Seth te-ar pedepsi, spuse încet. 

- Da, spuse grav regele, Seth m-ar pedepsi. Nu există 
dreptate care să nu vină de la zei, pentru că ei sunt cei mai 
puternici. Dreptatea, Ptahmose, este Legea şi Legea vine 
de la zei, nu uita niciodată asta. 

Regele chemă un şambelan şi îi şopti ceva la ureche; 
funcţionarul se arătă uimit. 


32 


- Ptahmose, zise regele, ai un cap foarte bun. Vreau să 
capeţi şi experiență. Te numesc prim asistent al 
subdirectorului scribilor documentelor regale de la Avaris. 

Era una dintre cele mai înalte funcţii din regat. Ptahmose 
ridică spre rege o faţă uimită şi îmbujorată din cauza 
tulburării. 

- Vei învăţa ceea ce nu ştiai până acum că trebuie să 
înveţi, adică să-l urmezi pe rege, şi vei afla că nici o 
învăţătură nu este vreodată inutilă pentru o minte 
strălucită. 

Păru să mediteze o clipă, apoi spuse: 

- Mi s-a spus că te aprinzi cam repede. Ptahmose roşi şi 
se arătă contrariat. Bârfele ajunseseră aşadar până la 
palat! Era adevărat că în urmă cu câte zile se certase cu 
trei dintre fraţii lui. Dar cum vocea regelui i se păru 
binevoitoare, răspunse: 

- Uneori, stăpâne. 

- Uneori, repetă pe un ton ironic regele. Cu cât calul este 
mai viguros, cu atât călăreţul trebuie să fie mai puternic. 
Temperamentul-tău este calul, călăreţul este mintea ta. Nu 
uita asta! 

Îşi goli paharul, iar şambelanul, care dispăruse pentru o 
clipă, apăru urmat de un scrib şi îi întinse regelui două 
săculeţe. La rândul lui, regele i le întinse lui Ptahmose, care, 
cu mâinile tremurând, desfăcu unul din ele şi scoase o 
statuetă din aur. 

«Acesta este zeul Seth cel care ne apără împotriva 
haosului pe care şarpele Apopis vrea să-l aducă în lume. 
Să-l porţi mereu cu tine şi să-l invoci atunci când te afli în 
impas. lar acesta, zise desfăcând stângaci cel de-al doilea 
săculeţ, este un papirus de aur pentru învățătorul tău 
Amsetse care te-a instruit atât de bine. Să-i transmiţi 
felicitările mele.» 

Apoi, sub dicteu regal, scribul a înregistrat actul prin 
care prinţul Ptahmose era numit pe lângă subdirectorul 
documentelor regale. Tânărul asculta solemn cuvintele 


33 


regelui, în sfârşit gusta din această putere care-l 
impresionase încă din copilărie. Documentul regal îi atesta 
maturitatea. Mai mult chiar, avea să-i aducă puterea. 

Fu redactată o copie şi pentru Ptahmose. Regele le 
parafă pe amândouă. Tânărul sărută mâna pe care bătrânul 
i-o întinse şi care-l opri din nou printr-un gest să-i sărute 
picioarele şi pământul. El privi spre Ramses şi regentul făcu 
un gest neaşteptat: se aplecă şi-şi puse mâna pe obrazul lui 
Ptahmose. Acest semn de afecţiune îl tulbură pe tânăr care 
sărută mâna -unchiului său. 

Doi şambelani îl însoţiră înapoi până la cabinet, alţi doi 
de-a lungul curţii şi pe aleea sfincşilor. Ajungând afară, 
Ptahmose, care continua să strângă sulul de papirus în 
mână, fu orbit de lumina soarelui. Era lumina gloriei lui care 
tocmai năştea. 


5 
Realitatea aparenţelor 


Cei al căror sânge se înfierbântă repede nu respectă 
deloc convenienţele, acesta este fără îndoială motivul 
pentru care ei sunt sortiţi să ajungă stăpâni sau criminali, 
adică oameni cărora nu le pasă de aparente. 

Ptahmose îşi aminti dintr-o dată că nu avea un tată 
căruia să-i spună de numirea lui. Printre rudele lui nu era 
nici un bărbat căruia să-i dea vestea cea bună şi care să-i 
împărtăşească mândria. Se opri o clipă în curte străfulgerat 
de o amintire trecută. În urmă cu trei ani o întrebase pe 
Nezmet: 

- Cine este tatăl meu? 

Nezmet tocmai îşi alegea o mătase pentru a-şi face o 
rochie. Ridică spre el o privire tristă, puţin contrariată. Apoi 
lăsă să-i scape cu un dram de melancolie: 

- Un apiru. 


34 


Ptahmose cunoştea conotaţiile dezonorante ale acestui 
cuvânt. 

- Asta înseamnă că eu sunt un apiru? o întrebase. 

- Nu eşti un apiru pentru că eşti fiul meu, răspunsese 
Nezmet, prefăcându-se că examinează mătasea mai 
îndeaproape. Tatăl tău nu contează. N-ai trăi în acest palat 
dacă n-ai fi fiul meu. Nu te mai gândi la asta. 

Dar el continuase să se gândească la asta cu oarecare 
ruşine, ca şi cum Nezmet îi dezvăluise o tară pe care 
trebuia să şi-o ascundă. Şi acum se oprise acolo, în mijlocul 
curţii scăldate de razele soarelui, oftând descumpănit. Dar 
dintr-o dată tulburarea fu înlocuită de febra entuziasmului. 
Trebuia să-i spună mamei lui. Urcă câte patru scările care 
duceau în apartamentele lui Nezmet. 

Ea rămase stupefiată văzându-l cum dă buzna aşa, 
îmbrâncind slujitorii pentru a ajunge în camera ei. In acel 
moment faţa lui Ptahmose era de nedescris: gravă, din 
cauza buzelor strânse, expresivă din cauza ochilor mari şi a 
privirii fixe, încât ea se putea aştepta în egală măsură la o 
veste bună sau la una rea. 

- Fiule, strigă. Ce se întâmplă? 

- Regele..., începu el. 

Apoi, stăpânindu-se, reuşi să spună: 

- Am fost numit asistentul subdirectorului documentelor 
regale din Egiptul de Jos! 

Acum înţelegea: asistent al unui stăpân al regatului. La 
cincisprezece ani. Din Egiptul de Jos, se gândi ea: regele 
făcea din Ptahmose secundul unui stăpân al celor din tribul 
apiru. Era cam târziu să savureze ironia amară a acestei 
promovări extraordinare. Dar ăsta era stilul lui Seti: până şi 
complimentele lui erau pline de subînţelesuri. Işi desfăcu 
braţele şi Ptahmose se aruncă la pieptul ei ţinând încă în 
mână papirusul. 

- Trebuie să sărbătorim... zise, mai emoţionată decât fiul 
ei. Trebuie să-l anunţăm pe ta... pe Nakht, va fi atât de 
mulţumit. Şi pe surorile tale... şi pe Sese... 


35 


Sese, aşa era dezmierdat Ramses. 

- Sese, bineînţeles, şi trebuie să-l invităm şi pe Amsetse. 
Regele mi-a dat un dar pentru el... 

Incapabil să mai vorbească coerent, se repezi pe terasă 
si cuprinse cu privirea imensitatea fluviului, o mare 
întunecată si gravă peste care cerul aruncase argint. Inima 
îi bătea nebuneşte şi fericirea îi inundă tot corpul, de parcă 
s-ar fi îmbătat cu vin de palmier. 

Hotărâră, să sărbătorească în seara aceea, dar, după ce 
se mai gândiră, amânară pentru a doua zi. Aveau nevoie de 
timp pentru a se asigura că toţi invitaţii vor fi prezenţi. 
Bucuria lui Nakht când află, în timpul cinei, nu era simulată; 
chiar dacă era uşor umbrită de o melancolie amestecată cu 
gelozie, îi tot cerea lui Ptahmose să repete conversaţia pe 
care o avusese cu regele. Savura fiecare cuvânt, 
încuviinţând din cap şi zâmbind atunci când Ptahmose îl 
imita pe rege. 

Ptahmose dormi destul de rău în noaptea aceea. Se 
trezi, contemplă cerul fără lună, ascultă broaştele şi urmări 
zborul liliecilor. Nu adormi decât către ziuă şi pentru puţin 
timp. 

- Prinţul e aşteptat de croitorii palatului, auzi, în timp ce 
zăcea întins gol în patul din lemn de cedru, pe somiera de 
paie. Mugştele bâzâiau deja în faţa oblonului împletit care 
acoperea fereastra. 

Croitorii palatului. Era cam ciudat. 

- Nakht i-a chemat pentru tine, adăugă servitorul. 

- Adu-mi apă şi miere, spuse Ptahmose, 
aruncându-şi ceva pe el şi îndreptându-se spre baie 
pentru a se uşura. “Şi curmale!”, mai strigă. 

Croitorii, trei la număr, unul cărunt, trecut de cincizeci 
de ani şi doi mai tineri, ajutorul şi ucenicul lui, intrară. 
Zâmbiră toţi trei şi făcură mai multe plecăciuni în faţa 
tânărului, după care începură să recite imnuri de laudă. 
Ptahmose îi asculta abia stăpânindu-şi mirarea. Asta 
desigur făcea parte din noul său destin. Dar în cele din 


36 


urmă le făcu semn să tacă. Meşterul croitor îşi ridică 
privirea şi-l măsură pe tânăr din cap până-n picioare. 

Examinarea, motivată desigur de curiozitatea oamenilor 
de la palat în legătură cu noul favorit al regelui, dură doar 
cât ai clipi de trei ori, fiind întreruptă de un gest al bărbiei 
lui Ptahmose. 

- Şase perizoma de pânză pentru purtat pe deasupra şi 
şase bucăţi pentru purtat pe dedesubt, recită atunci 
meşterul croitor, înarmat cu o măsură de lemn de trei coţi 
lungime. Asta pentru început. Îi luă măsurile lui Ptahmose, 
mai întâi de la gleznă până în talie. 

- Doi coţi şi un sfert, anunţă cu o voce ascuţită, voioasă. 
Ucenicul se grăbi să-şi înmoaie pana de trestie într-o 
călimară portativă şi să noteze măsura. 

- Dacă prinţul binevoieşte să facă un pas şi să rămână 
nemişcat o clipă... Măsură distanţa dintre glezne şi strigă: 
Un cot şi o treime! 

Ucenicul notă. 

- Dar nu sunt decât asistentul subdirectorului..., începu 
Ptahmose. 

Meşterul croitor ridică spre el o privire de om atotştiutor, 
însoţită de un surâs enigmatic. 

- Un subdirector ar trebui să-i mulţumească regelui şi 
zeilor că are ca asistent un prinţ, murmură el. Apoi cu o 
voce mai oficială: Mantiile! Mantiile pentru ceremonii! 
Prinţul va avea nevoie de mantii pentru evenimentele 
oficiale. Croitorii din Egiptul de Jos nu sunt deloc obişnuiţi 
cu fastul nostru. Crede-mă, cele mai frumoase mantii din 
regat se fac la Memfis. 

Servitorul aduse un ulcior cu apă şi un bol cu miere. 

- Vrea stăpânul să le amestec? 

Ptahmose clătină din cap şi ceru o curmală, continuând 
să mediteze la cele spuse de meşterul croitor. Aşa 
interpretau deci cei de la palat numirea sa în funcţie. In 
ierarhia administrativă el nu era decât asistentul unui 
subdirector al documentelor regale, dar în realitate toată 


37 


lumea ştia ce rang are şi în această calitate de prinţ i se 
recunoştea autoritatea cuvenită. Ronţăi gânditor o curmală. 
Meşterul croitor se ridică şi-i puse degetul pe spate, chiar la 
ceafă. Apoi se aplecă şi măsură până la un punct virtual 
unde s-ar fi aflat tivul pelerinei. 

- Trei coţi şi jumătate! 

Ucenicul notă din nou. 

- Mantia,  reluă meşterul croitor, este o haină 
pretențioasă. Trebuie să vină ca turnată la spate şi să fie 
amplă în faţă. Şi aruncându-i o privire nemulțumită: Mai 
bine arcuită în spate, stăpâne, şi suplă în faţă. Largă la 
umeri şi strânsă pe talie. Stăpânul are o talie de invidiat. 

Ptahmose se prefăcu că nu a auzit complimentul, bău o 
gură de apă îndulcită cu miere şi încuviinţă. Meşterul 
măsură lungimea umerilor. 

- Doi coţi şi o cincime! 

Apoi îi măsură talia cu o sforicică pe care o întinse apoi 
pe măsurătorul lui şi strigă: 

- Doi coţi şi un sfert! 

Ucenicul scrijelea febril pe papirus. Un servitor intră 
înarmat cu o coadă de cal prinsă de un baston şi o agită 
furios prin încăpere făcând “Pshhh!” pentru a alunga 
muştele. Şi într-adevăr acestea se speriară şi după ce mai 
roiră de câteva ori, ieşiră pe fereastra deschisă. 

- Una sau poate două eşarfe? Intrebă meşterul croitor. 

- Nu sunt rezervate preoţilor lectori? Întrebă Ptahmose 
gândindu-se la aceste ornamente pe care înalții funcţionari 
le purtau atârnate lejer în jurul gâtului, într-un mod care i 
se părea cam caraghios. 

- Sunt rezervate oamenilor de calitate superioară, aşa 
cum este şi stăpânul meu, răspunse meşterul croitor. 

- Atunci să fie două eşarfe. 

- Două eşarfe! 

Ucenicul îşi înmuie pana în călimară. 

- Şi sandalele, prinţe?... Întrebă meşterul. Să-i spun 
tăbăcarului să se grăbească cu pieile? 


38 


Ptahmose nu ştiu ce să răspundă. Avea deja trei perechi 
de sandale. 

- Prinţul are nevoie de sandale pentru ceremonii, spuse 
meşterul. Colegul meu, sandalierul, face unele foarte 
flexibile, din piele de vacă căptuşită cu piele fină de miel, 
frecate cu praf de aur şi ornate cu un caboşon de turcoaz. 
Piciorul demn de admiraţie al stăpânului meu s-ar obişnui 
repede cu ele. 

Ptahmose zâmbi din curtoazie. Sau poate pentru a-şi 
stăpâni râsul: ideea că piciorul său poate părea demn de 
admiraţie era de-a dreptul comică. 

- Comandă-i tăbăcarului trei perechi de sandale de 
ceremonie ornate cu caboşoni de turcoaz! strigă meşterul 
croitor. 

Ucenicul continua să noteze. 

- Stăpânul meu mai doreşte şi altceva? 

Ptahmose habar n-avea ce-ar mai putea dori. Până acum 
nu acordase decât o atenţie pasageră felului în care arăta şi 
veşmintelor. Purta aceeaşi perizoma şi aceleaşi sandale 
până se rupeau, neinteresându-l decât să fie curate. Nu era 
de acord cu ideile meşterului croitor, împărtăşite de altfel şi 
de Nakht. Amsetse îl învățase că valoarea unui om constă 
în bravură, în puterea de a îndura, în cinste şi în respectul 
legilor. Şi, din acest motiv, Ptahmose era mai mândru de 
precizia cu care arunca măciuca pentru a vâna păsări şi de 
forţa braţelor lui, când vâna crocodili, decât de podoabele 
pe care le purtau fraţii lui, prinții. 

- Nu, nu mai am nevoie de nimic, răspunse. 

După ce făcură câteva plecăciuni, meşterul croitor, 
asistentul şi ucenicul se retraseră. 

Ptahmose tocmai îşi chemă servitorul ca să-l ajute la 
abluţiuni, când apăru Nezmet. 

- Meşterul croitor ţi-a satisfăcut dorinţele? 

- Cred, mai degrabă, că eu i le-am satisfăcut pe ale lui. 
Şi izbucniră amândoi în râs. Ptahmose îşi privi mama şi fu 
mişcat de drăgălăşenia, uşor ofilită, şi de fragilitatea ei. 


39 


- Chiar am nevoie de atâtea haine luxoase? Ea aşteptă 
un moment până să-i răspundă. 

- Vei fi reprezentantul regelui. Ceilalţi trebuie să-şi dea 
seama de asta. 

Într-adevăr, nu se gândise că, de fapt, nu-şi mai 
aparţinea. Avea să reflecteze mai târziu la această 
constrângere. 

- Un şambelan a venit să mă anunţe că unchiul tău, 
Sese, va prezida festinul din această seară, pe care-l 
organizează în palatul său. 

- De ce în palatul lui Ramses ? sări el. Nu putem să-l 
dăm aici ? 

Reacţia lui o luă prin surprindere. 

- El este regentul, este moştenitorul. Şi apoi palatul lui 
este mai mare. 

Era adevărat: regele îi oferise moştenitorului său un 
palat impresionant în oraşul regal, cu un personal numeros 
şi gărzi. Şi o reşedinţă pentru femeile lui. 

Rămaseră pentru o clipă faţă în faţă fără să-şi spună nici 
un cuvânt. Era evident că viitorul lui Ptahmose depindea nu 
doar de rege, ci şi de Ramses. 

- L-a însărcinat de asemenea pe şambelan să-i transmită 
lui Nakht că îţi poartă o afecţiune deosebită, mai spuse 
Nezmet. Şi că se bucură de onoarea pe care ţi-o face 
regele. 

Ptahmose îşi plecă capul. Era pentru prima oară când îşi 
dădea seama de uriaşa maşinărie de interese şi manevre 
de la palat. Rivalităţi, intrigi, minciuni şi fără îndoială gelozii 
şi trădări. 

-Nu uita să-i mulţumeşti lui Nakht, spuse ea 
întorcându-se în pragul uşii. Este foarte mândru de tine. 

Ptahmose îi remarcă privirea insistentă pe care i-o 
aruncă. 

- Eşti însărcinată, observă el. 

- În luna a patra, râse ea. 


40 


Avea deja două surori; deodată îşi dori cu ardoare ca 
măcar de data asta să fie un băiat. 

Servitorul intră aducându-i o perizoma pentru 
ceremonie. 

- larăşi haine! se miră el. 

- Prinţul Ramses ţi-a trimis-o pentru festinul din această 
seară. Spune că, de acum înainte, eşti unul din 
reprezentanţii regelui. 

Haina era din pânză fină, plisată şi brodată în partea de 
jos cu fir de aur. Ptahmose o examina cu un aer gânditor şi 
se dezbrăcă pentru a merge să se spele. 

Festinul fu atât de somptuos, încât Ptahmose simţi 
repede dorinţa de a părăsi Memfisul. 

Petrecerea părea a fi dată în onoarea lui Ramses care 
strălucea, vorbea cu o voce tunătoare, împărțea zâmbete 
cu generozitate, îi primea maiestuos pe fraţii săi, cam o 
duzină şi jumătate de prinți, îşi flata surorile, două duzini 
bine numărate, ca şi pe şambelani, pe consilierii regali şi pe 
placidul Amsetse... Apoi dădea ordine sonore servitorilor, 
cerându-le să servească cutare vin, cutare bere, cutare 
hidromel. Ai fi zis că este tatăl lui Ptahmose şi stăpânul, 
deja, al regatului. 

O mulţime de scaune, cum nu mai văzuse niciodată, şi 
tot atâtea mese fuseseră aranjate de servitori şi sclavi în 
sala mare a palatului, susţinută de patru coloane de granit 
roz, terminate cu capiteluri în formă de lotus. Podeaua era 
din acelaşi granit, atât de lustruit că strălucea. Mesele erau 
aranjate în semicerc, în centru aflându-se Ramses, în faţa 
marilor ferestre care dădeau spre terasă şi spre Nil. 
Ptahmose stătea în stânga lui, iar în dreapta era prima lui 
soţie, Sitre. 

Două maimuțe, aduse din Punt, ţinute la distanţă, se 
dondăneau cu papagalii agăţaţi de mâinile înmănuşate ale 
sclavilor. Doi gheparzi îşi plimbau privirile machiate şi 
morocăânoase printre cei o sută de comeseni. O prinţesă se 
amuza dându-i să bea vin de palmier unei maimuțe care 


41 


plescăia şi scotea sunete ascuţite spre amuzamentul celor 
din jur. Aşezaţi în apropiere, Nezmet şi Nakht se uitau la 
Ramses cu uimire şi, i se păru lui Ptahmose, cu 
obsecviozitate. Moştenitorul parcă le forţa privirea. Cu nasul 
lui mare, cu gura-i voluptoasă asemenea unei curmale 
desfăcute, cu ochii înguşti, cu torsul gol, pe care atârna un 
pectoral de aur împodobit cu granate, lapis lazuli şi 
turcoaze, cu peruca lăcuită, el emana tinereţe, putere şi 
glorie. La dreapta sa, purtând perizoma brodată cu aur pe 
care i-o dăruise Ramses, bând vin şi mâncând friptură ele 
gâscă, rață, prepeliţă şi pâinişoare de grâu, orz şi secară, 
suportând - ce alt cuvânt? - complimentele lui Ramses, 
Ptahmose fu încercat de o anume agasare, care se 
transformă în plictiseală şi apoi în melancolie. Maimuta i se 
părea singurul invitat care merita efortul unei conversații. 

Totuşi găsi în el destulă putere şi curtoazie pentru a-i 
aduce omagiul aşteptat lui Amsetse şi pentru a-i înmâna 
papirusul trimis de rege. 

- Sunt fericit, spuse el, să fiu solul prin care divinul 
nostru stăpân îi transmite omagiul său marelui învăţător 
care este Amsetse. Cu intuiţia lui divină, regele a ales o 
bucată de trestie. Sunt mândru să fiu eu papirusul care se 
ascunde în spatele ei. 

Apoi scoase darul din tocul în care-l adusese şi se ridică 
în picioare pentru a i-l oferi lui Amsetse. Cei doi se 
îmbrăţişară strâns. 

Dar întorcându-se spre gazdă, Ptahmose simţi privirea 
pătrunzătoare a lui Ramses. Complimentul fusese poate 
prea reuşit? 

- Un omagiu regentului, îi şopti Amsetse. 

- Sunt la fel de fericit, reluă Ptahmose întorcându-se 
spre Ramses, de ospitalitatea magnifică a regentului 
nostru. Fericit e omul care se bucură de umbra a doi copaci 
uriaşi. 

Toţi aplaudară şi strigară urări. Prinţesele, ameţite de 
băutură, sporovăiau gălăgios, rivalizând cu papagalii. 


42 


Ramses îi întinse un pahar, zâmbindu-i triumfător. 
Ptahmose îi căută privirea lui Amsetse şi acesta îl 
recompensă cu o clătinare puternică a capului. “Aşadar am 
reuşit să mă stăpânesc! Am fost un elev bun!”, gândi 
golindu-şi paharul. Nu băuse niciodată atât de mult, dar 
Ramses îi umplea întruna paharul. Avea să-şi amintească 
mai târziu că ieşise pe terasă, când festinul era pe sfârşite, 
iar vacarmul muzicanţilor şi spectacolul acrobaţilor se 
terminase. Apoi i se făcu somn. O uşă a terasei dădea spre 
o odăiţă în care era un pat. Se întinse în el şi adormi. 

La un moment dat, când era încă noapte, iar broaştele 
se auzeau cântând, se trezi în îmbrăţişarea unui corp străin. 
Doar o singură lampă ardea şi la lumina roşiatică care 
inunda camera, văzu că era o fată, probabil una dintre 
dansatoare, căci avea faţa pictată. Era cam de vârsta lui, 
poate un pic mai tânără, cel puţin aşa părea după corp. El 
era dezbrăcat, cu perizoma desfăcută, şi gesturile fetei îi 
provocară o erecţie violentă. Restul fu de o simplitate 
dezarmantă, dar pentru el o necunoscută încă. Se trezi 
mângâind şoldurile alunecoase, mai line decât bronzul 
lustruit, ale fetei care îl călărea. Îşi arcui corpul, şi ea la fel. 
Sânii micuţi tresăltau. Se porni într-un galop nebun, 
gâfâind, şi el se simţi repede istovit. Dar ea nu descăleca 
decât mai târziu, după o serie de ţipete scurte, care 
aminteau de cele ale maimuţei de la festin, şi după o 
moleşeală care o făcu să-şi lase torsul peste cel al lui 
Ptahmose. El îi mângâie sânii, apoi fesele şi în cele din 
urmă faţa. 

Stând în genunchi pe pat, cu o mână pe sex, ea începu 
să râdă şi-i făcu un compliment. Apoi întinse mâna, apucă o 
bucată de pânză de pe pat, o înmuie într-un bol cu apă 
caldă, pe care îl adusese fără îndoială cu ea, şi începu să-i 
spele membrul. El era deja adormit când fata, mirosind a 
ulei de cuişoare şi santal, se aplecă spre el murmurând: 
“Eşti frumos.” 


43 


Se trezi în zori. Palatul lui Ramses era cufundat în linişte. 
Ptahmose se ridică din pat, cu capul cam greu. Îşi înnodă 
perizoma în jurul şoldurilor, îşi căută sandalele, uimit de 
mireasma de cuişoare rămasă pe corp. Apoi, mai mult 
adormit, traversă sălile goale pentru a ajunge la scări. 
Agăţată de cuşcă una din maimuțe văzându-l trecând, 
începu să tipe agitându-şi braţele descărnate. El râse 
amuzat şi se întoarse acasă. 

Era aşadar la bunul plac al regentului, îşi spuse 
culcându-se în patul lui. Dansatoarea era şi ea, fără 
îndoială, tot o favoare pe care i-o făcuse regentul. Dar el, 
Ptahmose, cine era el cu adevărat? 


6 
Puterea şi legea 


In ajunul plecării spre Egiptul de Jos, Ramses porunci 
unui emisar să-l convoace pe Ptahmose. Emisarul, un tip 
uscăţiv, trecut de patruzeci de ani, cu faţa luciosă, ridată, 
energică, era un locotenent al armatei. Vocea şi privirea îi 
erau curtenitoare şi elocvente în timp ce recita textul 
pastoralei, prima de acest gen, dar cu siguranţă nu şi 
ultima. 

Ptahmose era de acum înainte în serviciul regatului, sub 
autoritatea unchiului său, regentul. 

Emisarul îl escortă până în curtea palatului uşurându-i 
trecerea pe lângă gărzile şi şambelanii care controlau 
accesul la vicemonarh. Protocolul era acelaşi ca la palatul 
regal, cu singura diferenţă că lui Ramses, care avea 
propriul său tron, nu era nevoie să i se sărute piciorele: el 
nu era încă încarnarea divină care avea să devină după 
moartea tatălui său, după ce sufletul regelui, sub forma 
unui ibis cu cap de om, se va prezenta în faţa Judecătorului 


44 


Morților, zeul Osiris, susţinut în această încercare de ka-ul 
său, entitate nemuritoare, splendidă şi copilăroasă. 

Ptahmose traversă un pasaj între două săli imense, una 
la stânga, alta la dreapta, în care douăzeci de scribi jupuiau 
mormane de papirusuri îngrămădite pe mese. În încăperea 
următoare, în întregime roşie, patru persoane de rang înalt 
discutau cu voci grave în faţa unor mese pe care se aflau 
doar câteva papirusuri. Ptahmose presupuse că erau 
miniştri şi, în trecere, prinse din zbor câteva fraze: 
“Trebuie să-i învăţăm pe fierarii noştri să facă care din 
bronz, mai uşoare, care să poată fi trase de doi cai în galop, 
şi nu căruţe ţărăneşti din metal...” 

Imediat ajunse într-o sală unde se afla Ramses. 
Regentul, care tocmai vorbea cu un mic grup de ofiţeri, îi 
făcu semn din cap că l-a văzut, dar îşi continuă discuţia. 
Spre deosebire de miniştri, oamenii de arme nu purtau nici 
un fel de bijuterii, iar sandalele se prelungeau cu nişte 
jambiere din piele cu catarame din bronz. 

- Nu-i vom învinge pe libieni atâta timp cât nu-i vom 
face să înţeleagă că puterea noastră militară este 
constantă, explica un ofiţer  agitându-şi  evantaiul. 
Deocamdată ei sunt orecum muştele astea. li alungăm, dar 
se întorc o dată cu vântul. 

-- Singurul mod de a-i face să înţeleagă asta, spuse 
Ramses, este de a instala câte o garnizoană în fiecare din 
rele două ţări ale Oazei. Planul meu este de a mai instala 
iDoi alte trei în Egiptul de Jos, pentru a-i descuraja astfel pe 
invadatorii care vin din vest sau din est. 

- Cred, Sire, interveni pe un ton meditativ un alt ofiţer, 
un tip unsuros, cu faţa lucioasă, că ar trebui să-i înrolăm 
chiar pe libieni în armata noastră. 

Propunerea fu urmată de o tăcere adâncă. 

- Ei coboară pe câmpiile fertile precum lăcustele: pentru 
că nu au ce mânca în ţinuturile lor, continuă ofiţerul. Dacă 
le dăm o soldă regulată, două mese pe zi şi apă, cred că-i 
putem transforma în servitori ai regelui. În plus ei cunosc 


45 


bine punctele slabe ale invadatorilor şi asta o să-i facă şi 
mai folositori. 

Ramses căzu pe gânduri zâmbind. 

- Interesantă idee, Neferseti. Interesantă. Te însărcinez 
s-o pui în practică. Incearcă cu o sută de oameni pentru 
început. _ 

- Şi mâna de lucru, sire? Intrebă primul ofiţer. Cu cine 
vom construi fortărețele? 

- Cu cei din tribul apiru, răspunse Ramses. Ptahmose 
ciuli urechile. 

- Ei sunt deja folosiţi pentru lucrările de la Avaris. Şi nu 
putem să-i scoatem pe ţăranii noştri de pe câmpuri. 

- Dar sunt aproape treizeci de mii de apiri în Deltă, 
spuse Ramses. Tocmai am primit ultimul recensământ al 
populaţiei lor. Excluzând femeile, care sunt cam jumătate, 
copiii şi bătrânii, care sunt o treime din cealaltă jumătate, 
mai rămân şapte mii de muncitori. 

- Nu înseamnă prea mult pentru lucrările de la Avaris. 

- Ptahmose! strigă Ramses. 

Nepotul său se apropie şi ofiţerii se întoarseră spre el, 
măsurându-l din priviri. 

- Prinţul Ptahmose a fost numit de rege asistent al 
subdirectorului documentelor regale. 

Ptahmose avea de înfruntat nu doar privirea şefilor 
armatei, dar şi cea dintâi viziune a unei alte lumi a palatului 
diferită de tot ceea ce cunoscuse până acum - terase pline 
de flori, dimineţi de studiu cu Amsetse, întreceri cu ceilalţi 
copii, vânătoare de păsări, serbări şi plimbări cu barca. 
Intra brusc într-o lume a adulţilor însărcinaţi cu paza 
regatului. 

- II trimit pe Ptahmose să ia două mii de oameni din forţa 
de muncă de la Avaris şi să-i folosească la construcţia 
forturilor în cele două ţări ale Oazei. Planurile acestor forturi 
vor fi realizate de arhitecţii din Memfis şi expediate la 
Avaris, date în grija lui Ptahmose, care le va înmâna 
directorului însărcinat cu construcţiile regale. 


46 


Ptahmose fu surprins de tonul autoritar al lui Ramses, 
care era total diferit de cel folosit în timpul festinului din 
ajun. Şi dacă înţelegea bine, tocmai îi lărgise însărcinarea. 
Muncitorii apiru de la Avaris vor fi practic sub 
supravegherea lui. 

Discuţia cu ofiţerii fu întreruptă şi Ramses se întoarse 
spre Ptahmose care rămase în picioare. Ofițerii stăteau şi ei 
în picioare, deşi erau destule scaune în jur. 

- Eşti în serviciul regelui şi al regatului, Ptahmose. 
Bănuiesc că eşti mândru de asta. Şi pe bună dreptate. 
Regatul e mare. De la nord la sud, el se întinde de la mare 
la Ţara Puntului, iar de la est la vest, de la mare până la 
deşert. Este fertil, este bogat, este puternic şi de aceea are 
mulţi duşmani. Duşmani din exterior cu care se luptă 
armata, dar şi duşmani din interior, care sunt mai greu de 
recunoscut, pentru că nu sunt înarmaţi. Aceşti duşmani 
sunt toţi cei care refuză să se supună justiţiei regale, adică 
Legii zeilor, aşa cum ţi-a spus şi stăpânul nostru, regele. 

Ramses vorbea fără să se grăbească, clar, fără pic de 
ezitare. Ai fi zis că-şi grava cuvintele în piatră. Ptahmose 
era impresionat. 

- Îi mai poţi recunoaşte şi altfel pe aceşti duşmani din 
interior? 

Ramses zâmbi, lăsând capul în jos, îşi puse mâna stângă 
pe coapsă şi-l privi pe tânăr cu seriozitate. 

- Sunt în primul rând stăpânii locali care pretind să fie 
aplicată justiţia lor şi nu cea a regelui. Ambiţia aceasta a lor 
se mai domoleşte uneori de frica pedepselor, dar nu dispare 
niciodată. Şi mai sunt cei care trăiesc în regat, dar care au 
alţi zei şi se cred aşadar în afara justiţiei regale. Aceştia 
sunt mai ales cei din tribul apiru. 

- Care sunt zeii în care cred apirii? 

- Chiar nu ştiu, răspunse Ramses cu sarcasm. Poate unii 
preoţi-lectori ştiu, pentru că ei au timp să studieze. Zei din 
est, fără îndoială, zei ai unor oameni care aleargă întruna 
prin deşert. Un singur lucru trebuie să ştii, Ptahmose: 


47 


oricine mănâncă din pâinea regatului, trebuie să ne 
respecte zeii. 

Ptahmose era înspăimântat. Trebuia să-şi asume o 
adevărată misiune militară, deşi el era civil. In plus, 
descoperea dintr-o dată fantastica maşinărie a regatului. 
Până acum nu văzuse decât un fluviu, case, oameni şi 
copaci, iar acum descoperea o putere invizibilă, organizată 
la fel de minuţios precum templele. O putere zdrobitoare. 

- Ar fi bine, reluă Ramses ca o concluzie, să ajungi la 
Avaris cu o suită demnă de rangul şi funcţia ta. iți voi da 
deci doi lăncieri, doi servitori şi patru sclavi care să te 
însoţească. 

- Aduceţi suita prinţului Ptahmose, strigă la unul din 
şambelani. 

În clipa următoare, oamenii erau acolo; erau toţi tineri şi 
viguroşi, nici unul nu avea încă treizeci de ani. Ramses le 
spuse: 

- Din acest moment, prinţul Ptahmose este stăpânul 
vostru. Apoi le făcu semn să plece. 

- În afară de cAli pentru lăncieri, îţi mai dau încă doi, 
plus doi catâri şi patru măgari, continuă Ramses. Trebuie să 
ajungi la Avaris călare, având în faţă pe unul din lăncieri. 
Subdirectorul o să-ţi asigure o locuinţă şi restul servitorilor. 
Nu ezita să-i ceri tot ce ai nevoie. Şi nu uita că îl reprezinţi 
pe rege. Mi-ar plăcea să-mi prezinţi un raport o dată pe 
lună. E bine să fie scris. Vorbele sunt mai unduitoare ca 
trestia. Şi acum, apropie-te. 

Îl îmbrăţişa de rămas bun. Ptahmose făcu o ultimă 
plecăciune şi se îndreptă spre ieşire însoţit de şambelan. 
Când ajunse la uşă, vocea lui Ramses îl făcu să se întoarcă. 

- Ai cincisprezece ani, nepotul meu, spuse regentul cu 
un zâmbet larg. În curând va trebui să ai casa ta. 

Ptahmose clătină din cap. Asta însemna să se însoare şi 
să aibă copii. Se gândea uneori la asta, dar alunga repede 
gândul. Lumea i se părea mai mare decât o casă, fie ea şia 
lui. 


48 


- Cu o femeie de rangul tău. Multe din surorile şi 
verişoarele tale ar fi fericite să-ţi fie soţii, adăugă regentul. 

Aşadar Ramses se amesteca şi în viaţa lui intimă. 

- Dar mâine plec, spuse Ptahmose. 

Era un răspuns dilatoriu. Poate că Ramses nici nu-l auzi. 
Poate că nu-i puteai vorbi regentului, aşa, de la distanţă. 
Sau poate că lui nu-i păsa de răspunsuri. 

Ptahmose dormi din nou prost, chinuit de un vis straniu. 
Se afla undeva, în deşert, înconjurat de o lumină orbitoare. 
Se trezi lac de sudoare. 

Zorile îl găsiră în picioare. Îşi făcu singur abluţiunile. 
Servitorii îi strânseră lucrurile în două cufere de lemn pe 
care le încărcară pe unul din catâri. Nezmet apăru, încă 
somnoroasă, în pragul uşii. Se îmbrăţişară. Îi dădu apoi un 
ulcior cu miere. 

- Ca să-ţi aminteşti de mine dimineaţa. 

Nakht apăru şi el, tulburat şi confuz, bâiguind ceva 
imposibil de înţeles. Veniră şi cele două fete ale lor care 
observară scena cu acea curiozitate rece a copiilor. 
Ptahmose le îmbrăţişă. 

- O să mă întorc într-o lună, spuse pentru a pune capăt 
acestor efuziuni. 

Servitorii îl aşteptau în curte. 

- E mai bine să plec devreme, zise, ca să evit căldura 
dimineţii. 

Şi cobori scările mai repede decât era necesar, fără să-şi 
dea seama de ce, probabil pentru a scăpa dintr-o situaţie 
pe care n-o avea sub control. 

Unul din servitori îl aştepta pentru a-l ajuta să se urce în 
şa şi Ptahmose fu surprins să descopere printre membrii 
echipajului său o siluetă mai degrabă fragilă, înfăşurată din 
cap până-n picioare într-o haină de călătorie. Degetele care 
ieşeau din naină erau însă ale unei femei. Ptahmose privi în 
sus şi pe faţa invăluită desluşi un zâmbet. Era dansatoarea 
din ajun. Zâmbi el amuzat de acest cadou maliţios al lui 
Ramses. Hotări ca ea să urce pe calul primului servitor, în 


49 


spatele acestuia. Tocmai împingea cu piciorul micul taburet 
aflat în stânga calului pe care-l alesese, când o altercaţie 
înăbuşită, în spatele lui, îi atrase atenţia. Intoarse capul şi 
văzu o fată luptându-se cu celălalt servitor care o împingea 
cu brutalitate. 

- Ce se întâmplă? Întrebă Ptahmose. 

O privi pe fată, o fetişcană zdrenţăroasă, cu o claie 
roşcată de păr, a cărei faţă i se părea vag familiară şi care îl 
întrebă pe un ton aproape sălbatic: 

- Tu eşti Ptahmose? 

- Da. 

Pe faţa ei se citea expresia unui dispreţ plângăcios. 

- Tatăl tău a murit. 

- Tatăl meu? 

- Amram, spuse ea. 

Şi cu o voce agresivă, răguşită de ţipete şi de durere, 
adăugă: 

- Amram, apirul. 

Lumea se învârtea prea repede, ca o sfârlează nebună. 

- Şi tu, tu cine eşti? o întrebă Ptahmose. 

- Sunt sora ta, Miriam. 

Nu putea s-o trimită nimănui. Lăncierii şi servitorii 
aşteptau. Egiptul de Jos îl aştepta. Funcţia de reprezentant 
al regelui îl aştepta. Lăsă capul în jos şi încalecă, simţindu-şi 
deodată gura plină de praf. Ea se uita la el de jos. 

- O să mă întorc luna viitoare, bâigui. 

Şi ieşi în galop din incinta palatului. Ea rămase acolo 
urmărindu-l cu privirea. 


7 
O oră pentru naşterea unui şef 


A 


Tot drumul până la Avaris, Ptahmose îşi rumegă 
neliniştea şi furia. In primul rând furia: cum îndrăznise 
această fiinţă soioasă să se apropie aşa de el, prinţul 


50 


Ptahmose? Şi să pretindă că era sora lui? Şi cum dovedea 
că aşa numitul Amram fusese tatăl lui? Dar neliniştea 
revenea otrăvindu-i furia. Ptahmose se privise de câteva ori 
într-una din oglinzile mamei lui, ştia cum arată. Şi se 
recunoscuse dintr-o dată în chipul acelei tinere obraznice. 
Chiar dacă destul de vag. Va trebui să facă ceva cercetări, 
când va avea timp. Când se va întoarce, va trimite un 
servitor să-i ducă nişte cadouri, o jumătate de deben' de 
linte sau de grâu, poate şi vreo pasăre de curte, sfătuind-o 
să-şi ţină gura. 

încercă să se gândească la altceva, ceea ce se şi 
întâmplă destul de repede, căci nu ieşise niciodată din 
Memfis, decât cel mult prin împrejurimi, când mergea la 
vânătoare împreună cu fraţii lui. Drumul se întindea pe 
malul Nilului şi, urmând fluviul, pe care-l vedea tot timpul la 
Memfis şi care-i devenise aproape la fel de familiar precum 
cerul, intră într-o altă ţară. Nu-şi imaginase niciodată Delta 
atât de înverzită. Nu mai era decât o lună de vară şi 
întinderi de grâu, grâu de primăvară, se lăsau unduite de 
briză, schimbându-şi uşor verdele în auriu şi înnebunindu-i 
pe corbii lacomi. În depărtare, se întindeau câmpuri de în 
care păreau că oglindesc cerul. De-a lungul canalelor de 
irigație, din pământul gras, ici şi colo ieşiseră flori iar malul 
fluviului era înţesat cu tufe de papirus. Palmierii se înşirau 
denşi, umbroşi, încărcaţi de păsări. 

Şi satele se înmulţeau, asta se vedea după mulţimea de 
copii semidezbrăcaţi care alergau înaintea micii caravane 
de când o zăreau, agitându-şi în aer mâinile care semănau 
cu nişte flori roşii. Dansatoarea, al cărei nume era 
Buto-met, izbucnea într-un râs copilăresc când îi vedea. Era 
o companie tulburătoare şi amuzantă în acelaşi timp. Au 
fost nevoiţi să se oprească de vreo zece ori din cauza ei, ca 
să-şi satisfacă nevoile şi să-şi dezmorţească picioarele. 

La un moment dat ajunseră într-un sat care părea diferit 
de celelalte. 


51 


- Un sat apiru, anunţă lăncierul din frunte. Ptahmose mai 
văzuse mici grupuri de apiru la Memfis. 

Dar acesta era primul sat apiru în care intra. Dădu ordin 
să încetinească. Nu mai erau copii care să se ţină după ei şi 
casele erau puţine, multe din ele formate dintr-un perete şi 
din corturi prinse în ţăruşi. Nici un om de vârstă mijlocie, 
doar câţiva bătrâni care stăteau în faţa porţilor privind la 
călători cu ochi iscoditori. Şi mai erau femeile care 
jumuleau păsări, pisau grâu sau întindeau rufele la uscat. 

- Sunt trişti! observă Buto-met. 

Cât a ţinut drumul până la Avaris, au mai văzut multe 
astfel de sate. Le recunoşteau repede după faptul că 
n-aveau nici cel mai mic sanctuar prin apropiere. Dacă 
aceşti oameni aveau zei, probabil că-i ţineau ascunşi. 

Ajunseră în cele din urmă, sfârşiţi de oboseală, la 
marginea unui oraş mare. Avaris fusese, de fapt, capitala 
regilor hyksos timp de patru secole; Ptahmose aflase asta 
cu totul întâmplător de la Amsetse, căci nu se prea vorbea 
cu plăcere despre hyksos în Egiptul lui Seti. Când îl 
întrebară pe un bărbat, care tăia cu o toporişca crengile 
joase ale unui  sicomor, adresa  subdirectorului 
documentelor regale, alţi cinci sau şase oameni, 
impresionați de echipaj, se grăbiră să-i conducă. Era clar că 
sosise o persoană importantă; era bine s-o flatezi, fiecare 
dintre ei avea o cerere de dat, un ciubuc de făcut, un sac 
de sămânță de bob de cerşit, un petic de pământ de 
obţinut. 

În curând escortei princiare i se alăturară douăzeci de 
oameni. Unul dintre ei, care părea să aibă o anumită 
autoritate, le spuse că subdirectorul documentelor regale 
se afla la aproape o treime de oră de acolo. Străbătură mai 
întâi, nu fără oarecare greutate, străduţele din cartierele de 
negustori, unde stăteau unii lângă alţii vânzători de peşte, 
bijutieri, ceramişti, sculptori şi negustori de amulete, apoi o 
luară de-a lungul unor străzi largi mărginite când de 
monumente străvechi, când de şantiere care degajau un 


52 


praf apăsător. Se opriră în sfârşit într-un cartier care părea 
luxos, în faţa unei imense locuinţe care avea în faţă o 
grădină de migdali. Câţiva dintre bărbaţi alergară la uşa 
casei nerăbdători. Ptahmose îi auzi strigând: 

- Stăpâne, stăpâne, prinţul din Memfis vrea să te vadă! 
“Prinţul din Memfis!” îşi zise Ptahmose. Nu puteai să le 
reproşezi că exagerează! Dar în realitate, prinţ şi echipaj, 
erau toţi rupti de foame, de sete şi de dureri de spate. 

Un tip mărunţel şi durduliu apăru în curând la uşă şi 
înainta spre ei cu braţele ridicate, cu o grabă care făcea ca 
burta să i se hâţâne de la stânga la dreapta. Se vedea de 
departe că are o privire şireată. 

- Stăpâne, stăpânul meu, Hape-nakht este preasupusul 
tău servitor! 

Se înclină de mai multe ori în faţa piciorului drept al lui 
Ptahmose care nu descălecase încă. Intre timp servitorii 
aduceau taburete şi se grăbeau să le aşeze, mai întâi la 
stânga lui Ptahmose, apoi în dreptul lăncierilor, pe slujitori 
lăsându-i să coboare de pe catârii şi măgarii lor, fiecare 
cum putea. Cu siguranţă aceşti oameni aveau simţul 
protocolului. Uimit de primirea exgerată, Ptahmose cobori 
de pe cal în timp ce zece braţe se întindeau spre el pentru 
a-l ajuta, apucându-l care de umăr, care de braţ, care de 
antebraţ. Hape-nakht, căci acesta era numele lui, nu se mai 
oprea din plecăciuni. 

De îndată ce puse piciorul pe pământ, Ptahmose îi spuse 
cu amabilitate: 

- Sunt fericit de primirea pe care i-ai făcut-o asistentului 
tău, Hape-nakht. Dar când îl privi mai cu atenţie, îşi dădu 
seama cât era de linguşitor. Toată comedia asta era însă 
amuzantă. 

- Asistentul venit de la palatul regelui este asemenea 
zeului care se ascunde în nori! protestă Hape-nakht. 
Reprezentantul stăpânului nostru inefabil este el însuşi 
mesagerul puterilor celeste! 


53 


Ptahmose îşi ascunse un zâmbet. Aceşti oameni aveau 
un simţ dezvoltat al retoricii. Subdirectorul documentelor 
regale îl invită printr-un gest amplu al mâinii să străbată cei 
douăzeci sau treizeci de coţi care separau zidul grădinii de 
uşa casei. 

- Înainte de a merge mai departe, unde crezi că o să mă 
instalez? Întrebă Ptahmose. 

- Prinţe, un curier mi-a adus vestea nobilei tale vizite în 
urmă cu trei zile. Am dat imediat ordin să se construiască o 
locuinţă pentru augusta ta persoană. Nu este încă gata, dar 
va fi cam în zece zile. Până atunci, m-aş simţi foarte flatat 
dacă ai vrea să accepti modesta mea casă ca locuinţă 
provizorie. 

Ptahmose se întoarse şi porunci să fie descărcate 
cuferele, în timp ce lăncierii şi servitorii, ca să nu mai 
vorbim de Buto-met, aşteptau să se poată răcori. 

- Eu şi familia mea vom locui nu departe de aici, ca să 
putem fi oricând la dispoziţia ta, adăugă Hape-nakht. 
Servitorii mei sunt şi ai tăi. Ordonă şi dorinţa îţi va fi 
îndeplinită. 

Era tot cu mâna întinsă spre casă, aşa că Ptahmose îl 
urmă.Hape-nakht făcu oficiile de gazdă. Locuinţa provizorie, 
cum îi spusese el, merita oprirea. Casa era spațioasă şi cu 
siguranţă demnă de un subdirector al documentelor regale 
pentru Egiptul de Jos. Era formată în mare din două clădiri 
de câte opt şi respectiv cinci camere fiecare, separate 
printr-o altă grădină cu trandafiri şi rodii. Pereţii interiori ai 
grădinii erau acoperiţi cu iasomie. Clădirea din faţă, mai 
mare, cuprindea sufrageria, bucătăria şi birourile, iar cea 
din spate, apartamentele personale. Pereţii birourilor erau 
plini de rafturi încărcate cu o grămadă de suluri care 
păreau aranjate cu minuţiozitate. Şase scribi se ocupau 
încă de aranjarea lor şi ei se înclinară ceremonios în faţa lui 
Ptahmose. Umbra unui salcâm uriaş se întindea peste 
apartamente. O fântână cu ghizdul jos se afla la mică 
distanţă de cea de-a doua clădire. Cele două corpuri ale 


54 


casei miroseau puternic a soluţie de natron şi a praf de 
plante şi de cărbune, destinate să ţină la respect muştele, 
ţânţarii, ploşniţele, puricii, gândacii şi alţi paraziți. Două 
pisici sălbatice dormitau în grădină şi îi aruncară lui 
Ptahmose priviri languroase. 

- Nu vreau să întrerup sau să încetinesc munca scribilor, 
spuse el. Pot continua să lucreze chiar şi cât voi sta eu aici. 
Corpul din spate mi-e de ajuns. 

Hape-nakht mai făcu o plecăciune. El oferi oaspetelui 
bere şi o armată întreagă de servitori se repeziră să umple 
bolurile de agată fină puse pe o masă din piatră, în 
sufrageria primei clădiri. Ptahmose, Hape-nakht şi cei doi 
lăncieri degustară o bere dulce, în timp ce dansatoarea şi 
servitorii, conştienţi de rangul lor, rămaseră afară. 

- Stăpânul meu simte fără îndoială nevoia de a se odihni 
după această călătorie, spuse Hape-nakht, punându-şi cupa 
pe masă. Dacă-mi permite, îl invit la o masă, în seara asta, 
în compania unor persoane de vază, demne de a se 
prezenta în faţa mesagerului regelui. 

Luat prin surprindere, Ptahmose acceptă dând din cap. 
Crezuse că va fi un funcţionar de categoria a doua şi când 
colo i se atribuia un rang superior. Poate că masa din cursul 
serii îl va ajuta să elucideze misterul. 

Servitorii aduseră bagajele în camera aleasă de 
Ptahmose. Lăncierii se instalară şi ei, iar dansatoarea îşi 
alese o cameră vecină cu cea a stăpânului. CAIli au fost duşi 
în grajduri, la scurtă distanţă de casă. La un moment dat, 
Hape-nakht dispăru şi el. Ptahmose se întinse pe pat, care 
era fără îndoială al stăpânului casei, şi adormi. 

ÎI trezi răcoarea serii. Aici era mai răcoare ca-n Memfis. 
leşi afară. Cerul era indigo. Două torţe ardeau într-un stâlp 
din mijlocul grădinii, care servea drept rug pentru legiuni 
întregi de insecte.lasomia parfuma aerul. Ptahmose se 
simţea descumpănit, în mai puţin de o săptămână, îşi 
pierduse locurile familiale şi acum se afla într-o lume 
necunoscută, însărcinat cu o misiune neclară. Chemă un 


55 


servitor şi ceru să i se pregătească abluţiunile. Obişnuiţi cu 
luxul, servitorii lui Hape-nakht încălziră apa şi puseră în ea 
ulei de santal, apoi spălătorii îl ajutară să-şi scoată lenjeria. 

Ptahmose îmbrăcă o tunică cu mâneci lungi şi îşi atârnă 
la gât un pectoral de aur, cu încrustaţii de coral şi turcoaze, 
pe care nu-l mai purtase decât o dată. Dacă tot i se atribuia 
un rang extraordinar, atunci să şi-l arate. Un servitor de-al 
lui Hape-nakht veni să-l anunţe că atunci când va dori, va fi 
condus la locul festinului. 

Plecă în noaptea care răsuna de orăcăit de broaşte, 
urmat de lăncieri şi de servitori. Buto-met rămase acasă 
bănuind că era un dineu doar pentru bărbaţi. 

Asta şi era, de fapt. Casa în care se ţinea era şi mai 
mare decât a lui Hape-nakht, luminată de mai multe torţe 
care îi înnebunea pe lilieci. Mai mulţi cai erau legaţi de 
copacii din apropiere, fiind supravegheați de scutieri. La 
lumina torţelor se distingeau taburetele aşezate sub copaci. 

Ptahmose intră în sufragerie. Doisprezece oameni îl 
aşteptau, unii aşezaţi, alţii în picioare, bând vin din cupe. 
Cei mai tineri aveau treisprezece ani, cei mai în vârstă în jur 
de cincizeci. Îl ţintuiră cu privirile şi el deveni dintr-o dată 
conştient de tinereţea lui şi de examenul la care era supus. 
N-avea decât câteva clipe la dispoziţie pentru a se impune 
ori pentru a se face de râs. Bonomia lui Hape-nakht fusese 
o capcană. Îşi aminti comportamentul lui Ramses şi se 
hotărî să-l imite: spatele drept, privirea fixă şi vocea fermă, 
surâs abia schiţat, dar rece. Primul care se îndreptă spre el 
fu cel mai în vârstă. Un tip masiv, burtos, care se mişca cu 
oarecare solemnitate. 

- Eu sunt Horw-amon, nomarhul din Avaris şi gazda ta, 
spuse el, măsurându-l pe tânărul prinţ cu ochi ridaţi de 
reptilă. Urez bun venit mesagerului regelui, al cărui 
preaumil servitor sunt. 

Nomarhul din Avaris! Unul din personajele cele mai 
puternice ale regatului. Aproape vice-rege al Egiptului de 
Jos! 


56 


- Mesagerul Ptahmose este flatat să-l întâlnească pe 
reprezentantul justiţiei stăpânului nostru, răspunse. 

Următorul era un bărbat relativ tânăr, chel, cu o figură 
somnoroasă. 

- Sunt kherihebul Shu-enshi, servitor al templului lui Seti 
în locuinţa lui Osiris de la Abydos, spuse cu o voce înceată 
preotul-lector. Urez bun venit scribului luminat, purtător al 
inspiraţiei regale şi divine pe lângă eminentul Hape-nakht, 
subdirector al documentelor regale. 

Vocea sa era uşor ironică? In orice caz Ptahmose nu-şi 
dădu seama care ar fi putut fi motivul. Repetă într-o 
variantă adaptată răspunsul pe care-l dăduse şi 
nomarhului. Şi pe care-l reluă, de altfel, şi în faţa celorlaţi 
comeseni, directorul proviziilor din templul lui Osiris, 
comandantul garnizoanei Avaris, directorul răspunzător de 
mâna de lucru a monumentelor regale, plus două sau trei 
personaje care păreau a fi, după titlurile pe care le înşirau, 
bogaţi proprietari de terenuri. Toţi erau cu ochii pe el. 

Nu scăpă din acest cerc al supravegherii decât în timpul 
mesei, când putu să admire în voie sufrageria, decorată cu 
coloane roşii şi fresce cu lotuşi, mobilată în stil princiar, cu 
scaune din abanos încrustate cu fildeş şi mese din 
alabastru. Bucatele nu erau cu nimic mai prejos, ca 
rafinament şi opulenţă, faţă de cele din Memfis, dacă nu 
cumva le întreceau, cu vinurile de Siria şi de Cipru, rar 
întâlnite chiar şi la palatul din Memfis, cu paharele colorate 
şi aranjamentul platourilor printre flori şi fructe. Dar lui 
Ptahmose puţin îi păsa de toate astea. El simţea că miza 
acestei seri era considerabilă şi că de această miză 
depindea prestigiul lui. Li se părea cu siguranţă prea tânăr; 
dar el avea să le demonstreze că merita favoarea regală. 
Mai era însă o miză, care îi scăpa deocamdată. 

- Bunăvoinţa regelui şi a regentului în privinţa Egiptului 
de Jos ne încălzeşte inima, spuse nomarhul, aşteptând ca 
Ptahmose să se servească primul cu fileu de peşte în ulei 
de coriandru, întins pe bucățele de pâine cu susan. 


57 


Stăpânul nostru divin, regele, şi fiul său luminat vor, după 
cum se vede, să ridice ţara aceasta la rangul pe care i l-au 
hărăzit zeii. 

Îl privi pe Ptahmose ca şi cum ar fi aşteptat un răspuns. 

- Restaurarea templelor o dovedeşte, răspunse el. Nu 
aflase asta decât întâmplător, dar întâmplarea potrivise 
bine lucrurile. 

- Mă gândesc şi la construcţia forturilor, spuse nomarhul. 
Cu toate că această lucrare i se pare regentului că merge 
prea încet. _ 

- Şi aşa este? Intrebă Ptahmose. 

- Ar greşi regentul? Întrebă nomarhul cu un surâs voalat. 
Lucrurile sunt simple. Muncitorii folosiţi sunt străini. Unii 
sunt prizonieri de război din ţările din est, dar marea 
majoritate o constituie muncitorii apiru. Prizonierii de război 
au un randament mediocru. Nu ştiu nici să taie şi să 
cioplească pietrele ca lumea, nici să toarne cărămizile. In 
schimb, muncitorii apiru muncesc mult mai bine, dar se 
răzvrătesc. 

- Din ce cauză? 

- Pretind că li se cere prea mult, spuse, scăpărând de 
indignare, directorul responsabil cu mâna de lucru a 
monumentelor regale, punând în farfurie o pulpă de rață şi 
luând cuvântul pentru întâia oară, cu buzele strălucind de 
grăsime. 

- Sunt treizeci de mii, spuse Ptahmose, reluând cifrele 
pe care le auzise din gura lui Ramses, din care jumătate 
sunt femei. Dacă excludem bătrânii şi copiii, mai rămân 
zece mii. Ceea ce înseamnă o forţă de lucru apreciabilă. 
Într-un ritm de lucru normal, ar trebui să nu fie probleme. 

Precizia răspunsului păru să-i surprindă. 

- Sunt impresionat că prinţul Ptahmose cunoaşte atât de 
bine subiectul, spuse directorul responsabil cu mâna de 
lucru, servindu-se cu vin. Problema este că ei se plâng 
totuşi că muncesc prea mult şi că se răzvrătesc. lar noi nu 
mai vrem să avem revolte, cum am avut în ultimii ani. Aici, 


58 


ca şi la Memfis, revoltele îi alarmează pe responsabilii cu 
ordinea şi îi supără pe rege şi pe regent. Şi noi nu vrem 
pentru nimic în lume să-i supărăm. 

Ptahmose nu spuse nimic. Rupse în bucăţi porumbelul 
gras din faţa lui, gustă salata, îşi şterse degetele, luă o 
înghiţitură de vin şi, întorcându-se către subdirectorul 
documentelor regale, îl întrebă brusc: 

- Care este munca mea aici? 

Nomarhul izbucni în râs, în timp ce preotul-lector zâmbi 
lăsând ochii în jos. 

- Ascuţimea minţii prinţului este remarcabilă. 

- Subdirecţia documentelor regale, spuse Hape-nakht, 
înregistrează actele emise de augustul rege şi ilustrul 
regent cu privire la Egiptul de Jos. Dar ea nu este doar un 
birou de înregistrare. Ea este însărcinată să vegheze la 
aplicarea deciziilor regale împreună cu nomarhu. Munca 
prinţului 
Ptahmose este, cu consimţământul său, să uşureze punerea 
în practică a acestor decizii. 

- Şi cum să fac asta? 

Hape-hakht îşi compuse o figură curtenitoare, care îi 
dădea însă un aer de şmecher. Ridică paharul. 

- Îmi cereţi să definesc geniul prinţului? 

Ptahmose înţelese dintr-o dată de ce Seti îl trimisese 
acolo: pentru a-l pune la încercare, dar şi pentru a-l forma. 

- Dacă înţeleg bine, speraţi să găsesc un mod de a 
îmbunătăţi randamentul muncitorilor apiru şi, dacă nu, să 
pledez cauza voastră pe lângă regent. Nu ne rămâne decât 
să ne vedem la lucru pe teren. 

Tonul lui era fără replică. Dădură toţi din cap aprobator. 

- Propunerile prinţului fac dovada clarităţii şi sensibilităţii 
lui, spuse nomarhul. Ne dăm încă o dată seama de buna 
alegere a divinului nostru protector. 

Îl priveau cu alţi ochi acum. Dar Ptahmose era obosit din 
cauza călătoriei, din cauza efortului mintal depus în timpul 
cinei, era obosit de toţi aceşti necunoscuţi. Gustă din 


59 


smochinele uscate conservate în vin, îşi goli paharul şi 
căută cu privirea un servitor. Unul dintre ei veni fuga cu un 
bol cu nisip într-o mână şi cu un ulcior cu apă în cealaltă. 
Vărsă încet apa parfumată peste degetele prinţului, care le 
frecă apoi cu nisip pentru a îndepărta grăsimea şi la sfârşit 
le întinse pentru a le clăti. Un alt servitor aduse un prosop 
şi Ptahmose îşi şterse degetele. Era un mod de a spune că 
terminase de mâncat. Nomarhul se ridică şi ceilalţi îi 
urmară exemplul. 

- Prezenţa ta este o lumină şi o onoare pentru noi, 
spuse. 

- Pentru mine este o onoare, răspunse Ptahmose. 

Când se întoarse, Buto dormea deja. Ptahmose rămase o 
clipă în grădina interioară privind cerul, ca şi cum ar fi auzit 
o voce de acolo, de sus. Dar era singur, cu desăvârşire 
singur în acest imens labirint birocratic, fără să audă decât 
vocea sa interioară. Se întinse pe pat şi adormi imediat. 

A doua zi, după ce-şi făcu toaleta, trimise un servitor la 
Hape-nakht pentru a-i spune că dorea să fie însoţit cât mai 
repede cu putinţă pe un şantier în prezenţa unui 
contramaistru. O jumătate de oră mai târziu, Hape-nakht 
însuşi şi alţi doi bărbaţi sosiră călare pe catări. 

- Prinţul doreşte să meargă pe şantierul garnizoanei? 
Ptahmose dădu din cap. Terminarea cât mai grabnică a 
forturilor era una din grijile principale ale lui Ramses. 
Incalecă pe calul său şi încadrat de doi lăncieri, unul în faţă 
şi altul în spate, se alătură oamenilor lui Hape-nakht. 
Şantierul se afla la vest de Avaris, cam la o oră de mers. 

Soarele arzător inunda un teren prăfuit care măsura 
între o mie şi cinci mii de coţi lungime şi o mie de coţi 
lăţime. Fusese începută construcţia unui zid circular tăiat 
de mici forturi. Aproape o mie de oameni lucrau la el, lac de 
sudoare, semidezbrăcaţi sau uneori dezbrăcaţi complet, 
siluete sumbre în pustiul albicios. Muncitorii apiru aveau 
pielea arsă de soare; abia îţi dădeai seama, după dunga de 
pe şolduri, că aveau pielea albă. Ici şi colo o echipă şlefuia 


60 


pietre aduse cu vaporul din Egiptul de Sus, alta, turna, cu 
oarecare nepăsare, pământ în formele lăsate să se usuce la 
soare, o a treia aducea apă pentru cărămizi, alta cioplea 
lemnul pentru şarpanta pereţilor de cărămidă... Unii păreau 
să nu facă nimic, ascunzându-se în spatele celor care 
munceau. Contramaistrii strigau, cu biciul în mână. 

Lui Ptahmose toată activitatea asta i se păru haotică; 
observase cu destulă atenţie lucrările de construcţii din 
curtea palatului ca să ştie că nu trebuiau convocate toate 
categoriile de muncitori în acelaşi timp. Işi aminti de 
preceptul lui Amsetse: “Inteligența este ca uliul, voinţa 
ca bivolul.” Trebuia deci să cântărească bine situaţia şi s-o 
remedieze imediat impunându-şi autoritatea. Or, cheia 
acestei situaţii era dezordinea. Mai rămânea să afle 
amănuntele. Hape-nakht i-l prezentă pe responsabilul 
şantierului, pe arhitectul şef, pe contramaistrul şef, pe şeful 
cioplitorilor şi pe acela al cărămidarilor... Toţi se aplecară 
cât putură de jos, proferând în dezordine formule de 
primire, de servitute şi de binecuvântare. . 

- De când este deschis acest şantier? Intrebă Ptahmose 
pentru a le întrerupe logoreea. 

- De trei luni, răspunse contramaistrul, pe nume Pikhare. 

- Şi când se va termina? 

Contramaistrul se lansă într-un discurs din care nu se 
înţelegea nimic în afara faptului că el, Pikhare, era foarte 
volubil şi saliva abundent. Ptahmose îl studia în tăcere şi îl 
găsi mai degrabă congestionat, cu ochii prea strălucitori şi 
răsuflarea prea mirosind a mentă; cu siguranţă băuse şi se 
grăbise să ascundă duhoarea alcoolului mestecând iarbă 
aromatizantă. Bărbatul avea un cap masiv fixat pe un gât 
de taur. 

- Când, vrea să ştie prinţul? spuse aspru Hape-nakht, 
văzând nerăbdarea lui Ptahmose. 

- Cel mai devreme peste patru luni, răspunse 
contramaistrul încurcat. 

- Şi care era termenul? 


61 


- Peste trei săptămâni, răspunse Pikhare, care începuse 
să transpire de frică. Era evident că zidul circular n-avea 
cum să fie terminat la data fixată. 

- V-am spus eu! strigă arhitectul. 

Ptahmose nu-i dădu nici o atenţie. Ceru să facă turul 
şantierului. Hape-nakht şi arhitectul şef nu-l părăsiră nici o 
clipă. După aproape o oră, se întorseseră la punctul din 
care plecaseră. 

- După cum văd, spuse Ptahmose pe un ton care nu 
admitea replică, cărămidarii toarnă cărămizi în timp ce 
fundaţia de piatră nu este încă terminată, iar în partea de 
nord fundaţia nu este nici măcar săpată. 

- Oamenii au ritmuri diferite de lucru... Începu Pikhare. 

- Nu slujeşte la nimic să torni cărămizile cu douăzeci de 
zile înainte de a termina fundaţia, i-o tăie Ptahmose. 
Începând din acest moment, cărămidarii o să ajute la 
săparea fundaţiei şi apoi, cei care ştiu să şlefuiască piatra, 
vor Şlefui pietre. 

- Dar cărămizile au nevoie de timp pentru a se usca, 
obiectă contramaistrul. 

- Au nevoie de patru zile să se usuce, iar când se va 
reîncepe turnarea lor, va exista deja o provizie care să 
asigure un avans considerabil. O dată fundaţia terminată, 
cărămidarii vor fi trimişi într-o altă echipă, pe un alt şantier. 

Contramaistrul era stupefiat. 

- Dar prinţe, cărămidarii sunt cărămidari... Cine va turna 
cărămizile când va fi nevoie? 

- Şi un copil ar fi în stare să toarne cărămizi. Nimic mai 
simplu: torni în forme de pământ lichid amestecat cu paie 
tăiate fin şi le laşi să se usuce. E ca un joc. Chiar şi 
şlefuitorii de piatră ar putea s-o facă. In orice caz, când se 
vor construi pereţii superiori, va fi nevoie de mult mai puţini 
cărămidari. 

Contramaistrul  holba ochii nevenindu-i să creadă. 
Hape-nakht clipea absent, în timp ce arhitectul rămase cu 
gura căscată. 


62 


- În momentul de faţă, reluă Ptahmose, întreaga echipă 
a zidarilor stă cu mâinile încrucişate pentru că șanțurile nu 
sunt săpate, în timp ce pietrele sunt gata. Cărămidarii îşi 
pierd vremea cu jocuri. Şi asta, pe banii nomarhului şi ai 
regatului. Nu e normal. Câţi cărămidari sunt? 

- Treizeci şi cinci, prinţe. 

- Cu treizeci şi cinci de oameni în plus, fundaţia ar trebui 
să fie gata în patru zile. În timpul acestor patru zile, vreau 
ca zidarii să-i ajute pe cărămidari la şlefuirea pietrelor. 

- Prinţe! strigă Pikhare. Şlefuirea... şlefuirea este o artă! 
O meserie! Zidarii, cărămidarii... să şlefuiască pietrele... 
Prinţe! 

- Vor învăţa. Aşa cum au învăţat cei care sunt acum 
şlefuitori, aşa vor învăţa şi cărămidarii şi zidarii, răspunse 
Ptahmose. 

Hape-nakht şi arhitectul aduseseră deja cu ei un scrib; 
aşezat pe o piatră, acesta îşi scoase flaconul de cerneală de 
la gât, îl destupă şi-l puse pe o piatră alăturată, iar 
Hape-nakht îi dictă: “Din ordinul prinţului Ptahmose, azi, 8 
Athyr, au fost luate următoarele hotărâri cu privire la 
şantierul garnizoanei de la Avaris, din ţara Egiptului de 
Jos...” Şi urmau instrucţiunile lui Ptahmose. Contramaistrul 
ascultă consternat, cu capul în jos, în timp ce pana scribului 
trasa cu repeziciune semnele. 

După ce totul fu consemnat, Ptahmose adăugă: 

- Şi mai vreau ca de acum înainte, pe toate şantierele 
din Avaris, echipele de muncitori să fie convocate pe 
măsură ce e nevoie de ele, după un calendar care va fi 
stabilit de arhitectul şef şi de contramaistru, astfel încât să 
nu mai stea nimeni degeaba şi să nu se mai piardă nici o zi 
de lucru.” 

| se aduse o cană de bere dulce şi un pahar pe care i-l 
umplu în faţa lui; prinţul îşi înmuie buzele. 

“Câţi oameni sunt pe acest şantier? 

- Şapte sute treizeci şi unu, prinţe, răspunse 
contramaistrul. 


63 


- Câţi săpători, câţi cioplitori şi câţi zidari? 

- Cincizeci de săpători, treizeci de cioplitori şi treizeci şi 
şase de zidari. 

- Treizeci şi şase de zidari? 

- Cu ucenici cu tot, prinţe. 

- Sunt prea mulţi. Nu e nevoie să fie mai mult de o sută 
de oameni pe un şantier. Câţi sunt apiri? 

- Toţi sunt apiri. 

- Foarte bine. Regele şi regentul au nevoie de mână de 
lucru şi la Memfis s-a raportat că nici aici nu aveţi destulă. 
Eu văd că aveţi mai multă decât este necesar. 

Şi pregătindu-se să plece mai zise: 

- Mă voi întoarce mâine să văd cum au fost puse în 
aplicare instrucţiunile mele. 

Aşadar fusese suficientă o oră pentru ca tânărul din 
Memfis să-i convingă că nu este doar un obiect de decor. 

Hape-nakht şi escortele îl urmară. 

- Admirabil, strigă subdirectorul. Admirabilă clarviziune! 
Ce promptitudine de uliu! Îşi împreună mâinile şi le ridică în 
sus, spre cer. Binecuvântată fie ziua în care ai venit, o, 
mesager al regelui! 

Ptahmose abia îşi stăpâni râsul. 

- Periculoase complimente, stăpâne, zise. Dar cum se 
face că nimeni n-a văzut cum stau lucrurile înaintea mea? 

Hape-nakht se opri brusc. 

- Toată lumea a văzut, prinţe, dar nimeni nu putea să 
spună nimic. Contramaistrul este fiul şefului celui mai bogat 
sat din apropiere de Avaris. El asigură, de pe pământurile 
lui, o cincime din proviziile pentru Avaris. Dacă-l supărăm 
cu ceva, cantitatea de carne scade cu o cincime, oamenii 
din sat vor veni să fure pietrele, cărămizile şi lemnul de pe 
şantier, ca şi proviziile din temple. 

- Vrei să spui că Pikhare este un profitor şi un delicvent. 
Care acum este nemulţumit, zise Ptahmose încălecând. S-a 
îmbogăţit întârziind lucrările şi o să încerce să le întârzie şi 
mai mult. Nomarhul nu are autoritate aici? 


64 


Hape-nakht, care mergea la trap pe catârul lui, strigă: 

- Prinţul meu, contramaistrul va fi bântuit în noaptea 
asta de un coşmar în care-i va apărea Sehmet, zeiţa 
răzbunării! Mâine dimineaţă va scuipa sânge!” 

Ptahmose izbucni în râs. Cuvintele lui Hape-nakht îl 
lăsară perplex. Dar oare nu pentru asta aşteptaseră toţi 
venirea lui, ca să rezolve astfel de probleme? 

- Mâine dimineaţă în zori Pikhare va fi pe şantier 
punându-ţi în aplicare ordinele cu sârguinţă de şobolan! 
mai zise Hape-nakht cu o voce care deveni ascuţită. 

- Şi nomarhul, Hape-nakht, nomarhul? 

- Ah, prinţe, începu Hape-nakht pe un ton atât de patetic 
încât Ptahmose îşi încetini mersul, nomarhul este în aceeaşi 
situaţie ca şi mine! Dacă încearcă să-şi exercite autoritatea, 
i se demonstrează rapid că are mult mai puţină decât crede 
el. 

- Aşadar, nu există autoritate regală, murmură 
Ptahmose, amintindu-şi de conversaţia cu Seti. Dar 
Hape-nakht nu-l mai auzi. În scurt timp ajunseră la casa în 
care stătea Ptahmose. 

- Binecuvântată zi! mai strigă Hape-nakht coborând de 
pe catârul său. 

Servitorii se grăbiră să pună un taburet în partea stângă 
a calului lui Ptahmose. Fără să ia în seamă mâna care i se 
întinse, el cobori dintr-o săritură. 

- Binecuvântată zi! repetă Hape-nakht şi ridică braţele 
spre cer. 

8 
Calul şi taurul 


In zori, Ptahmose rămase stupefiat când unul dintre 
servitori veni să-i spună că nomarhul în persoană aştepta în 
grădină ca el să se trezească. 


65 


Îşi puse perizoma, îşi luă sandalele şi deschise uşa care 
dădea în grădină. Nomarhul, escortat de un scrib, se 
apropie de el. 

- Soarele să te aibă în pază, zise Horw-amon. 

- Soarele să te aibă în pază şi pe tine, răspunse 
Ptahmose, cu o privire întrebătoare. 

- Eu am avut parte doar de lună în noaptea asta, spuse 
nomarhul. Contramaistrul Pikhare mi-a întunecat mintea cu 
lamentaţii şi reproşuri. 

- Lamentaţiile sunt nepotrivite, iar reproşurile mi se par 
obraznice. 

- Mi-a reproşat că l-am abandonat în ghearele uliului 
regal, reluă nomarhul. Susţine că ordinele tale provoacă 
dezordine şi a ameninţat că va renunţa la funcţia pe care o 
are. 

Ptahmose trase adânc aer în piept. 

- Cred că ordinele mele îi dau peste cap mai ales 
acţiunile lui ilegale. Este plătit de tine din banii regatului şi 
nu face altceva decât să întârzie lucrările după cum are el 
chef pentru a-şi încasa dijma. Aduce toate echipele în 
acelaşi timp pe şantier pentru ca să coste mai scump. ŞI îi 
raportează regentului că lucrările de construcţie merg prost 
pentru că duce lipsă de mână de lucru. Dacă aşa stau 
lucrurile pe toate şantierele regatului, e clar. 

- Ai dreptate, spuse nomarhul, dar Pikhare aparţine unei 
familii de notabilităţi din Egiptul de Jos. Sunt oameni 
importanţi. Vor suporta greu umilirea la care au fost supuşi 
ieri. 

Cele două pisici se întinseră somnoroase în lumina 
primelor raze de soare. Briza mării unduia iasomia care 
parfuma aerul. 

Un corb croncăni. 

- Există ceva şi mai rău decât umilirea, spuse Ptahmose 
privindu-l pe nomarh drept în ochi. Pot să declanşez o 
anchetă fiscală asupra lui Pikhare şi a familiei lui. Dacă 
renunţă la funcţia pe care o are, ceea ce înseamnă o sfidare 


66 


la adresa autorităţii tale, mă pot întoarce mâine la Memfis 
să-i prezint regentului propriul meu raport. 

Nomarhul îşi muşcă buza de jos şi privirea i se întunecă. 

- Şi ce ai scrie în acest raport? 

-Că un contramaistru corupt exercită la Avaris o 
autoritate superioară celei a nomarhului şi că o gestionare 
greşită este cauza întârzierii lucrărilor. 

Consecințele erau uşor de prevăzut. Nomarhul ar fi fost 
demis. Cât despre familia lui Pikhare, ea ar fi fost dată pe 
mâna unei echipe a fiscului trimisă expres de la Memfis. 
Nomarhul se posomori. 

- Asta ar însemna război, spuse încet Horw-amon. 

- Un război pierdut dinainte, răspunse sec Ptahmose. Am 
să văd cum se prezintă situaţia în dimineaţa asta. Pikhare 
ameninţă cu şantajul. Se pune cu un reprezentant al regelui 
şi al regentului. Ceea ce nu face decât să dovedească că 
alcoolul i-a întunecat creierul de măgar. 

Pisicile veniră să se frece de picioarele lui. Se aplecă să 
le mângâie, apoi se ridică. 

- Nomarhule, te însărcinez să-l avertizezi pe Pikhare că 
dacă nu se prezintă pe şantier, va ţine minte ziua de azi. 

Nomarhul încuviinţă din cap şi plecă. 

Situaţia nu era deci aşa cum i-o prezentase Hape-nakht; 
nu numai că nomarhul nu se prevala de autoritatea lui, dar, 
mai mult, părea să-l protejeze pe Pikhare sau, în orice caz, 
statutul acestuia. Cu siguranţă, îşi dădea Ptahmose cu 
presupusul, beneficia şi el de daruri de la familia acestuia. 

Aşadar Ptahmose lovise într-o adevărată reţea de 
corupţie. Se grăbi cu abluţiunile şi, însoţit de lăncieri şi de 
servitori, se duse pe şantier, de data asta fără să-l mai 
prevină pe Hape-nakht. 

Dar îl găsi deja acolo conversându-se morocănos cu 
nomarhul şi arhitectul şef. Zărindu-l pe Ptahmose, 
Hape-nakht alergă spre el şi se lansă din nou în salutări 
servile; frica îi modificase însă zâmbetul. Ptahmose avu 
senzaţia că spinarea subdirectorului documentelor regale 


67 


era mai curbată decât în ajun. Nomarhul i se părea şi el 
enigmatic. 

Când contramaistrul Pikhare îl zări pe Ptahmose, rămase 
pentru o clipă nemişcat privind la tânărul care îi devenise 
atât de repede duşman. Apoi înainta încet spre el. 
Ptahmose cuprinse şantierul cu privirea; nu mai rămăsese 
nici măcar o treime din muncitorii pe care-i văzuse cu o zi 
înainte. Amenințarea avusese aşadar efect. 

Contramaistrul se înclină cu rigiditate şi îi ură bun venit 
lui Ptahmose ţintuindu-l cu o privire voalată, dar încărcată 
de o dorinţă ucigaşă. Ptahmose îi răspunse în cuvintele 
obişnuite de curtoazie, susţinându-i privirea fără a clipi. 
Ceru apoi să viziteze şantierul. Săpătorii se grăbeau să 
termine fundaţia. 

- Bărbaţii pe care-i vezi săpând aici sunt cărămidarii, aşa 
cum mi-ai cerut, spuse Pikhare. 

- Când crezi că vor termina? 

- Mâine seară. 

- Care este proporţia pietrelor rămase pentru a fi 
şlefuite? 

- Cam o treime, aş zice. 

- De cât timp e nevoie pentru asta? 

- Depinde de numărul de oameni. Şi de timpul atribuit. 

- Ca să fie terminate în două zile? 

- Douăzeci şi cinci de ucenici. 

- In două zile, când fundaţia va fi terminată, o să-i aduci 
pe cioplitori. Două zile mai târziu, poţi să-i aduci pe 
cărămidari şi pe zidari pentru a construi zidurile superioare. 
Câte cărămizi au fost turnate până acum? 

- Cam jumătate. Mai sunt şi unele imperfecte. 

- Foarte bine, spuse Ptahmose. Asta înseamnă că nu va 
fi nevoie decât de jumătate din echipa de cărămidari pentru 
restul lucrărilor. 

- Vrei aşadar să fii contramaistru? Întrebă Pikhare pe un 
ton dur. 


68 


- Dacă ar fi fost un contramaistru pe acest şantier, n-aş 
mai fi fost nevoit să-ţi dau aceste ordine. Şantierul se va 
termina în zece zile. 

- Dacă vreau eu. 

- Am crezut că Horw-amon ţi-a explicat cum stau 
lucrurile. Dacă vreau, pot declanşa chiar de mâine o 
anchetă fiscală care să te cerceteze pe tine şi familia ta. 
Dacă manifeşti cea mai mică intenţie de a încetini acest 
şantier, o să pun să fii reţinut de poliţie şi aruncat în 
închisoarea templului în aşteptarea judecății. Eu îi reprezint 
aici pe rege şi pe regent. Regentul vrea ca acest şantier să 
fie gata în trei săptămâni. Tu eşti deja în întârziere cu cinci 
săptămâni şi ai de gând să mai întârzii încă şaisprezece. 

Pikhare se învineţi la faţă. 

- Va trebui ca nomarhul să-şi dea acordul pentru toate 
astea. El este cea mai înaltă autoritate a ţării. 

Ptahmose înţelese atunci că nomarhul nu-i spusese 
nimic lui Pikhare. l-a fost fără îndoială teamă de un conflict; 
aşa că i-a lăsat întreaga răspundere lui Ptahmose. Toţi 
aceşti oameni se gândiseră probabil că tânărul din Memfis 
nu va merge mai departe de manifestarea epidermică a 
autorităţii.Dându-şi seama de asta, Ptahmose se însufleţi şi 
mai tare. 

- Cea mai mare autoritate a ţării este regele. Apoi vine 
cea a regentului. Alcoolul te face surd, Pikhare. Ti-am spus 
deja că eu reprezint aici regele şi regentul. 

Ridicase vocea; muncitorii întoarseră capetele spre ei. 
Cine îndrăznea să sfideze autoritatea lui Pikhare? 

- Asta e tot. Şi acum, la lucru. 

Contramaistrul îi aruncă o privire turbată. Apoi se răsuci 
pe călcâie, se duse spre locul unde se săpau fundaţiile şi 
câteva minute mai târziu, îi trase o puternică lovitură de 
bici unuia dintre muncitori, care scoase un strigăt înfiorător. 
Ptahmose interveni. 


69 


- Biciul nu face şantierul să avanseze, ci mai degrabă îl 
întârzie. Îţi interzic să-l mai foloseşti fără a fi neapărată 
nevoie. 

Pikhare scoase un strigăt de furie şi aruncă biciul. Părea 
să-i ţină piept cu toată fiinţa lui. Muncitorii se opriră din 
treabă şi toate privirile se îndreptară spre cei doi. Era 
pentru prima oară că puterea regală părea să le ia 
apărarea. Un conflict neaşteptat prindea viaţă în faţa lor; 
tânărul, asemănător unui cal, împotriva contramaistru lui, 
asemănător unui taur. Pikhare gâfâia. Era evident că ardea 
de nerăbdare să se arunce asupra lui Ptahmose şi că doar 
teama de consecinţe îl împiedica. Horw-amon şi 
Hape-nakht, care văzură scena de la depărtare, alergau 
acum către ei. 

- Munceşte, contramaistre! striga Ptahmose. Şi fără 
violenţă! Supune-te voinţei regelui şi a regentului! Sub 
supravegherea mea! 

Vocea lui răsună pe tot şantierul. Toţi muncitorii o 
auziră. După care se lăsă o linişte suspectă. 

Nomarhul încercă să se interpună între cei doi bărbaţi, 
dar Ptahmose îl împinse cu mâna, gest de dispreţ, de 
neconceput în ajun, şi se îndreptă spre calul lui. Hape-nakht 
îl însoţi, în timp ce Horw-amon rămase mai în urmă 
consternat. 

- Prinţe! Prinţe! Fii răbdător, te implor în genunchi! striga 
el. 

- Înţeleg acum de ce mi-ai dat casa ta, Hape-nakht, 
spuse Ptahmose. Credeai că nu voi rămâne aici mai mult 
decât şoarecele de câmp urmărit de vulpe. Acum vreau 
să-mi fie terminată casa în exact zece zile. 

Şi spunând acestea, trase de frâu, făcu o întoarcere şi 
zvâcni, urmat de lăncieri şi servitori. 


9 
Vorbele încâlcite ale consulilor din Avaris 


70 


Credea că afacerea se terminase, dar se înşela. Când se 
întoarse la casa lui Hape-nakht, scribii erau în mare agitaţie 
şi când îl văzură deveniră şi mai înspăimântați. Plânsetul 
unei fete se auzea din grădină şi nu-şi dădu seama că e 
Buto, n-o auzise niciodată plângând, decât când se duse 
lângă ea. Slujitorii îşi îngrijeau reciproc rănile. 

Povestea celor întâmplate era cât se poate de simplă. La 
puţin timp după plecarea lui Ptahmose, dinspre câmpuri 
apărură şase oameni, care intrară în casă pe uşa din spate, 
se repeziră asupra lui Buto, rupându-i hainele şi insultând-o 
şi când slujitorii îi săriră în ajutor fuseseră nevoiţi să se 
lupte cu agresorii. Numai intervenţia scribilor, alertaţi de 
ţipete, puse capăt agresiunii atacatorilor rămaşi în 
minoritate. Unul dintre ei fusese aproape omorât de slujitori 
şi zăcea acum afară, sub sicomor. 

Ptahmose o consolă în câteva cuvinte pe Buto şi merse 
să-l vadă pe muribund. Un cerc de oameni se formase în 
jurul lui; unii erau de părere că agonizează, alţii că o să-şi 
revină a doua zi. Un doctor adus de urgenţă se chinuia să 
facă o cataplasmă, nimeni nu ştia prea bine din ce, ficat de 
liliac, ulei de susan, praf de aramă... şi perora despre arta 
lui. Ptahmose se aplecă asupra bărbatului, care avea o rană 
mare la frunte. În orice caz, nu era mort, sau nu încă; 
pieptul i se ridica mai mult sau mai puţin regulat şi 
pleoapele păreau să i se mişte. Ptahmose gândi că, dacă 
s-ar afla în locul acestui om, ar face-o pe mortul cât mai 
mult timp posibil pentru a nu divulga numele celui care l-a 
trimis. 

- Du-te şi adu-mi un hârdău cu apă, îi şopti el unuia 
dintre slujitori. 

Când îi fu adus, Ptahmose aruncă energic conţinutul 
asupra victimei. Bărbatul deschise brusc ochii şi gura, 
începu să tuşească cu o figură rătăcită, apoi îşi reveni. 


71 


Cei de faţă începură să strige că prinţul Ptahmose îl 
adusese pe mort la viaţă şi că acum urma să-l 
pedepsească. 

- Doctore, administrează-i doctoria, ordonă Ptahmose. ŞI 
întorcându-se către servitori: Legaţi-i mâinile şi picioarele; 
nu-l loviți, chiar dacă aveţi chef s-o faceţi. 

Proferând blesteme la adresa borfaşului şi 
ameninţându-l că va fi trimis către adâncurile infernale 
unde domnea şarpele uriaş Apopis, servitorii se executară. 

- Cine te-a trimis? ÎI întrebă Ptahmose. Bărbatul tăcea cu 
capul în pământ. 

- Foarte bine. Ridicaţi-l cu picioarele în aer şi daţi-i 
câteva bastoane la tălpi, spuse Ptahmose servitorilor. 

Bărbatul scoase un urlet de durere. 

- Asta nu-i decât o porţie, îl avertiză Ptahmose. Te voi 
bate până când vei vorbi. 

- Vorbeşte, canalie! strigă unul din servitori, cel care 
avea cea mai frumoasă vânătaie. 

- Milă! gemu bărbatul. 

- Ai tu milă de tine. Cine te-a trimis? Omul gemu din 
nou: 

- Dacă-ţi spun, o să mă ucidă. 

- Dacă nu vorbeşti, te voi bate până când vei mărturisi. 
Bărbatul gâfâia. 

- Mai daţi-i câteva, zise Ptahmose. 

- Nu! urlă omul. Dar le încasă, căci servitorii nu-l iertară, 
şi izbucni în plâns. 

- Acum plângi, secătură, şi mai devreme ne omorai cu 
bâta! strigă un servitor. 

- Pikhare, bâigui omul, ca şi când şi-ar fi dat duhul. 

- Aţi auzit? Intrebă Ptahmose asistenţa. Ce a spus? 

- Pikhare, răspunseră mai mulţi. 

Un murmur se auzi printre cei de faţă. Urâtă afacere, 
dacă Pikhare se apucase de fapte criminale. 


72 


Chemaţi nu se ştie de cine, nomarhul şi Hape-nakht 
veniră şi ei. Aflaseră despre ce este vorba, căci nu puseră 
nici o întrebare. 

- Scribule, spuse Hape-nakht, încheie procesul verbal. 

Scribul dădu fuga în casă şi aduse un sul de papirus şi o 
călimară cu cerneală. “în prezenţa prinţului Ptahmose şi a 
subdirectorului documentelor regale din Egiptul de Jos, 
Hape-nakht, s-a stabilit azi...” Şi urma relatarea 
evenimentelor. Pe măsură ce scria, scribul repeta fiecare 
cuvânt. Ptahmose asculta cu atenţie. Darea de seamă 
părea fidelă. Numele martorilor erau toate trecute şi ceea 
ce complica lucrurile era că cinci scribi figurau şi ca victime 
şi ca martori, pentru că primiseră şi ei deopotrivă lovituri de 
baston. Avusese loc o agresare a funcţionarilor publici; 
pedeapsa putea merge până la condamnarea la moarte. 

- Instigatorul, dictă Hape-nakht, a fost desemnat de 
către unul din atacatori ca fiind contramaistrul Pikhare. 

Ptahmose dădu din cap în timp ce Horw-amon îşi luase o 
figură de înmormântare. 

- Pikhare a înnebunit, spuse. Să aducem poliţia. Acest 
om va fi închis în închisoarea templului lui Osiris. 

- După aceea va trebui să-l judecăm pe instigatorul 
acestui act necugetat, spuse Ptahmose privindu-l pe 
Horw-amon drept în ochi. 

Nomarhul repeta sumbru: 

- Va trebui într-adevăr să-l judecăm pe instigator. 

- Cer ca acuzarea lui Pikhare să fie amânată cu zece zile, 
zise Ptahmose. 

- Cu zece zile? intrebă nomarhul fără să înţeleagă. 

- Timpul de care are nevoie pentru a termina şantierul. 

- Şi după aceea? 

- După aceea voi hotărî în funcţie de stadiul lucrărilor, îşi 
aroga astfel dreptul de a decide soarta lui Pikhare. 

Puterea lui era de acum înainte mai mare decât aceea a 
unui asistent al subdirectorului documentelor regale. 


73 


- Să vedem dacă va accepta să termine lucrările fără să 
ştie ce soartă îl aşteaptă, spuse Horw-amon. 

- Un lucru e clar, spuse Ptahmose. Dacă lucrările nu sunt 
terminate în zece zile, asta va însemna sfârşitul lui. Dar 
dacă sunt, cum v-am spus, voi lua o decizie. 

Se întoarse pe călcâie şi intră în casă. O oră mai târziu 
totul reintrase în normal. Scribii se întorseseră la birourile şi 
instrumentele lor de scris. Poliţia venise şi-l luase pe borfaş 
ca să-l ducă în închisoarea templului. Buto se calmase cu o 
bere îmbogăţită cu seminţe de mac, după cum o sfătuise 
soţia unuia dintre slujitori, şi îşi ţinea o compresă de usturoi 
şi ovăz amestecate cu argilă albă pe obrazul pe care 
atacatorii i-l pălmuiseră. Cât despre amorul propriu, îşi mai 
revenise când văzuse cum i se administrase loviturile de 
bâtă unuia dintre atacatori. 

Bucătăresele pregătiră masa de prânz. După ce mancă, 
Ptahmose se retrase pentru siestă. Hape-nakht sau însuşi 
nomarhul se vor întoarce mai mult ca sigur înainte de 
căderea serii pentru a-i prezenta efectele ultimatumului. Se 
întreba ce viclenie ar mai putea folosi pentru a-l face să 
renunţe. Apoi medita la singurătatea lui: un soldat pe 
frontul acesta abstract al corupţiei, în serviciul oamenilor 
binevoitori fără îndoială, dar străin în mijlocul ipocriţilor 
corupți şi profitori. Se gândi apoi la fiinţa aceea mizerabilă 
care venise să-i spună, când pleca de la Memfis, că tatăl 
său murise. O soră. Avea atâtea surori; erau toate ca nişte 
păsări ale paradisului, care nu cunoşteau decât seducţiile 
lumii, şi aproape nimic din conflictele care îi îmbătrâneau 
pe bărbaţi. 

Adormi cu aceste gânduri sumbre şi când se trezi, i se 
păru că era destul de rece şi ceru să i se încălzească apa. 
Mângâia una din pisici, iar servitorul agăța o torţă într-un 
suport de fier, în grădină, pentru a alunga ţânţarii, când îl 
văzu venind pe Shu-enshi. Nu se gândise la el. 

Preotul lector venise călare şi înainta cu o indolenţă 
studiată, urmat de un singur scrib, un băiat foarte frumos. 


74 


Ptahmose se întrebă distrat dacă nu cumva întreținea relaţii 
sexuale cu scribul şi care dintre ei era partea activă. 

Shu-enshi se prefăcu că nu-l vede pe Ptahmose în 
grădină, la câţiva paşi de el, şi îi ceru portarului să întrebe 
dacă augustul prinţ Ptahmose ar fi fost dispus să-l 
primească. 

Aşa că toată maimuţăreala care urmă fu de-a dreptul 
ridicolă: portarul îl întrebă pe Ptahmose dacă putea să-l 
primească, iar când acesta consimţi, preotul-lector simula 
bucuria. 

Pisica, nemulțumită că a fost dată jos, scoase un 
mieunat plângăcios şi îşi înfipse o gheară în piciorul lui 
Ptahmose. Preotul lector afişă un zâmbet politicos, în timp 
ce, în spatele lui, scribul făcu o reverență. In lumina jucăuşă 
a torţei, trăsăturile feţei păreau uluitor de clare. Atât de 
clare, încât îi treceai cu vederea greşelile de gramatică. 

- Armonia serii nu este desăvârşită fără prezenţa 
radioasă a prinţului Ptahmose, spuse Shu-enshi onctuos. 

- Armonia serii cred că e garantată de prezenţa 
servitorului lui Osiris, răspunse Ptahmose. 

- Rolul nostru, al reprezentanților clerului, este 
într-adevăr acela de a veghea la armonia lumii. 

Ptahmose îşi reținu un zâmbet. Aşadar, armonia lumii se 
reducea la armonia criminală din Avaris. Îi întrebă pe 
preotul-lector şi pe scribul său dacă nu doreau să se 
răcorească cu ceva de băut şi cum aceştia optară pentru 
bere, Ptahmose îi porunci servitorului să aducă o masă, o 
cană cu bere şi trei pahare, căci audiența urma să aibă loc 
în grădină. 

- Armonia lumii, reluă Shu-enshi aşezându-se, este 
garantată de echilibrul între puterile celeste şi cele 
infernale, îşi înmuie buzele în bere şi găsind-o destul de 
bună, luă două înghiţituri. Ruşinos, scribul nu bău decât 
una. 

- Echilibrul a fost restabilit când Re l-a trimis pe Seth să-l 
supună pe şarpele Apopis, cel care declanşase haosul cu 


75 


toate nenorocirile lui, şi să-l trimită înapoi în adâncurile 
infernului. 

O scânteiere apăru în ochii, artistic fardaţi cu antimoniu, 
ai lui Shu-enshi. 

- Dar era marele Seth, spuse el. 

- Zeul protector al lui Seti, răspunse calm Ptahmose. 
Preotul-lector îl privi lung. 

- Asta se întâmpla după declanşarea haosului. Crezi că 
haosul ne ameninţă şi acum? 

- Dreptatea divinului Seti nu va permite asta, îl combătu 
Ptahmose pe un ton care părea ofensat. 

- Lupta între Seth şi Apopis a fost sângeroasă, reluă 
preotul şi zâmbetul îi dispăru de pe faţă. Lupta contrazice 
ideea de armonie. 

- Sunt convins că dreptatea divinului rege şi a regentului 
său, care este inspirată de zei, va veghea asupra 
echilibrului. 

- Echilibrul pare totuşi serios compromis, zise Shu-enshi 
golindu-şi paharul. 

Şi în timp ce servitorul i-l umplea din nou, adăugă, pe un 
ton indolent, aproape insultător: 

- Clerul din Egiptul de Jos ar fi foarte dezamăgit dacă 
s-ar întâmpla asta. 

Mesajul era clar: clerul era îngrijorat de iniţiativele lui 
Ptahmose şi nomarhul îl delegase pe preotul-lector să-l facă 
pe prințul adolescent să înţeleagă motivul acestei 
îngrijorări. Evident, şi clerul era mânjit, Pikhare nu 
reprezenta decât un aspect al unei corupţii generalizate. 

- Sunt sigur că inspiratul nostru cler s-ar felicita pentru 
înfrângerea lui Apopis, răspunse Ptahmose, apăsând pe 
fiecare cuvânt. 

Nu se lăsă intimidat de privirea dispreţuitoare a lui 
Shu-enshi, de ochii lui ameninţători care păreau să spună: 
“Dacă se va întâmpla asta, tu vei fi cel învinuit.” Oricum, 
mesajul ăsta era mai clar decât vorbele lui încâlcite. 


76 


-Mă voi ruga pentru armonie, spuse Shu-enshi 
ridicându-se. Scribul se grăbi să-i tragă ceremonios scaunul 
înapoi. Ptahmose se ridică şi el şi zâmbetul le înflori din nou 
pe buze. Apoi oaspeţii fură conduşi spre poartă. 

Şi când aceasta fu închisă, Ptahmose îi porunci 
portarului să o blocheze şi să meargă s-o închidă şi pe cea 
din spate. Apoi se duse să-şi facă abluţiunile. Işi dădu 
seama că nici Hape-nakht, nici nomarhul nu veniseră să-i 
comunice rezultatul eventualelor tratative purtate cu 
Pikhare. Aşadar n-aveau nici o noutate pentru el. Sau nu 
considerau oportun să-l informeze. Se duse devreme la 
culcare. Buto veni să-şi ofere serviciile, dar el o sfătui să se 
baricadeze în cameră şi ea se supuse înspăimântată. 

Ptahmose mai ieşi pentru ultima oară în grădină să 
cerceteze zidurile, apoi se întoarse în camera lui, dar nu 
trase zăvorul. Avea asupra lui un pumnal cu mâner de aur, 
pe care i-l dăduse tatăl lui vitreg, Nakht, şi un altul cu 
mâner de bronz, primit de la unul din fraţii săi. Suflă în 
lampă şi aşteptă. 

Cam la două ore după miezul nopţii, tocmai când era pe 
cale să adoarmă, se întâmplă ceea ce aştepta să se 
întâmple. Auzi patru paşi care intrară în cameră, după ce 
uşa fusese deschisă cu precauţie. Patru picioare care se 
despărţiră, două de-o parte şi două de alta a patului. Apoi 
braţele intruşilor loviră puternic şi de mai multe ori în forma 
adormită de sub cearşaf, adormită pentru eternitate, după 
cum sperau ei. 

Ptahmose, ascuns sub pat, nu mai pierdu timpul, înfipse 
pumnalul de bronz într-un picior, ţintuindu-l de podeaua de 
lemn, şi un urlet de durere răsună în liniştea camerei şi a 
oraşului. Apoi, răsucindu-se, trase puternic de cele două 
picioare care se găseau de cealaltă parte a patului, 
făcându-l pe posesorul lor să se prăbuşească cu zgomot. 
Ptahmose îl trase sub pat şi îi înfipse pumnalul de aur în 
inimă. Un horcăit atroce ieşi din gura asasinului. In acest 
timp, bărbatul cu piciorul țintuit urla cât îl ţinea gura, 


77 


încercând să smulgă pumnalul care-l ţinea pe loc. Casa fu 
cuprinsă dintr-o dată de zarvă, ţipete, uşi trântite. Cu 
lămpile în mâini, slujitorii dădură buzna ţipând în camera lui 
Ptahmose. 

- Eliberaţi-l pe acest asasin, le ordonă Ptahmose, şi 
daţi-mi pumnalul înapoi. Bandajaţi-i piciorul şi legaţi-i 
mâinile la spate. Apoi scoateţi acest cadavru afară şi spălaţi 
podeaua. Voi doi, aduceţi-mi apă să mă spăl de sângele 
porcului ăstuia. 

Blestemele şi strigătele ţâşniră atunci ca un stol de 
lăcuste. Ai fi zis că e vorba de o răscoală. Trezită de 
vacarm, Buto, tipa înnebunită în camera ei. Ptahmose îi 
porunci să se liniştească şi imediat după aceea o auzi, 
dincolo de uşă, plângând. . 

Noaptea a fost scurtă. In zori Ptahmoses vorbi în şoaptă 
cu unul din servitorii săi de la Memfis. Acesta dădea din 
mâini şi din cap, apoi plecă pe poarta din spate. Se întoarse 
după o oră, când soarele strălucea peste câmpuri. li întinse 
stăpânului său un sac, în care mişca ceva, legat la gură cu 
o sfoară. Ptahmose apucă sacul cu precauţie şi se duse să-l 
vadă pe prizonierul care, legat fedeleş, zăcea livid în 
bucătărie. Se aplecă asupra lui şi-i zise: 

- In acest sac este o viperă. 

Bărbatul se uită la el cu ochi înspăimântați. 

- O să-ţi pun o singură întrebare, o singură dată şi dacă 
nu răspunzi, o să-i dau drumul pe tine. Şi nu-mi doresc să 
fac asta. Inţelegi? 

Omul începu să se văicărească. 

- Ascultă-mă bine: cine te-a trimis? 

Stătea aplecat deasupra prizonierului, gata să desfacă 
sfoara. Asasinul scoase un strigăt înfricoşător, aproape 
animalic. 

- Nomarhul,  nomarhul! Şi îşi pierdu cunoştinţa. 
Ptahmose se ridică. Aruncă sacul în care se afla reptila. 

Guvern putred, cler putred. Frumos cadou i-a mai făcut 
regele! leşi afară, trase adânc aer în piept şi ridică ochii 


78 


spre cer. Era de un albastru distins, aproape feminin. 
Forţele celeste în care credea puteau să tolereze oare 
ticăloşi ca Horw-amon şi Shu-enshi? Fu tentat să plece 
imediat la Memfis, dar nu voia să se întoarcă acolo decât 
după ce fortul va fi terminat. 

Cel mai greu lucru, îşi zise, era să se întoarcă acum la 
Memfis. Un echipaj mic ca al lui ar putea fi atacat cu 
uşurinţă de o armată de ţărani aflaţi în solda nomarhului ori 
a familiei lui Pikhare. 

Aşa că, deocamdată era prizonier la Avaris. 


10 
Un cuvânt şi un nume 


Mai erau opt zile până la marea celebrare a lui Osiris. 
Dincolo de aleea străjuită de sfincşii marelui templu de la 
Avaris şi de piloni, enormele porţi înclinate, marile catarge 
din interiorul zidului înconjurător, erau ornate cu banderole 
colorate; peste două zile n-o să mai rămână nici o floare în 
împrejurimile oraşului, vor fi toate culese pentru 
confecţionarea ghirlandelor. Catargele se vor transforma în 
stâlpi înfloriţi. 

Marele preot, trezorierul zeului, scribul din casa zeului, 
preotul lector, Shu-enshi, singurul din clerul local care-l 
cunoscuse pe Ptahmose, pe scurt întregul colegiu al 
preoţilor, era absorbit de pregătiri. 

Evident toate personalităţile de la Avaris şi din 
împrejurimi vor fi prezente. Nomarhul, Ptahmose însuşi, 
singur reprezentant al casei regale,  subdirectorul 
documentelor regale, soțiile şi fiicele notabilităţilor, în 
special cele ale nomarhului, care îşi spuneau preotese ale 
zeiţei Hator,  majordomi, scribi, copii de vârstă 
regulamentară, toată această lume va defila în cea mai 


79 


strictă ordine protocolară. Vor urma trei zile de sărbătoriri, 
bancheturi, cântece şi dansuri. 

- Fără îndoială, răspunse laconic Ptahmose. 

Mai aduse un scaun şi îl invită pe Hape-nakht să 
mănânce cu el. Acesta acceptă şi se aşeză cu greutate, 
afişând un aer consternat. Ce-l frământa? se întreba 
Ptahmose. Tentativa de asasinat sau faptul că presupusa 
victimă scăpase cu viaţă? 

- Pe unde au intrat? Servitorii mi-au spus că ai închis 
porţile... 

- Pe acoperiş, evident. 

Hape-nakht ridică ochii spre zidurile înalte. 

- Ştii dacă o să vină şi nomarhul? Îl întrebă Ptahmose. 

- Era ocupat cu pregătirile pentru sărbătoarea lui Osiris, 
dar eu l-am chemat bineînţeles, răspunse Hape-nakht. Cum 
ar putea să nu vină? 

Ptahmose râse scurt. lpocrizia în Egiptul de Jos este atât 
de grosolană, că poate fi tăiată cu cuțitul, îşi spuse. 

Alte voci îl făcură să întoarcă capul; erau cele ale 
scribilor care veneau la lucru. Slujitorii îi informau despre 
evenimentele din timpul nopţii. 

Ptahmose strigă la un servitor şi îi porunci să meargă 
să-l cheme pe şeful poliţiei. 

- Imediat ce poliţia va fi aici, vom întocmi procesul 
verbal, spuse Hape-nakht. Unde sunt cadavrele? 

- Nu există decât un cadavru, răspunse Ptahmose. 

- Celălalt a reuşit să fugă? 

- Nu, este prizonierul meu. Hape-nakht rămase cu gura 
căscată. 

- L-am făcut să mărturisească numele instigatorului. Lui 
Hape-nakht îi scăpă un țipăt scurt. 

- Tot Pikhare? Întrebă el cu o voce atât de ascuţită de-ai 
fi zis că-i a unei femei. 

- Nu, nomarhul. 

Hape-nakht era fără îndoială un bun comediant, dar de 
data asta îi fu cu neputinţă să se prefacă: deveni pământiu 


80 


la faţă şi sudoarea îi şiroaia pe faţă, pe piept şi pe picioare. 
Îşi duse mâna la inimă, căscă gura, scoase nişte icnete, ca 
de bebeluş, apoi închise ochii. Îşi dădu capul pe spate şi 
Ptahmose se întrebă dacă nu cumva o să i se facă rău. 

- Cum e posibil, pe zeul tatălui meu, cum e posibil! 
murmură. Bău o gură de lapte şi îşi umezi buzele. 

- Este foarte posibil, după cum vezi. Faci cumva şi tu 
parte din complot? Întrebă calm Ptahmose aplecându-se 
spre  Hape-nakht, asemenea unui doctor care îşi 
examinează bolnavul. 

Ochii celuilalt se umplură de groază. Scutură violent din 
cap. 

- Cum... Cum poţi... nu! Cum poţi să te gândeşti, pentru 
numele lui Amon, că eu... 

- Dar nu eşti surprins de ce se întâmplă, nu-i aşa? 

În pragul agoniei, Hape-nakht nega dând din cap cu 
putere. 

- Ai mers prea departe, spuse el. 

- Trebuie să mergi departe sau nicăieri, i-o întoarse 
Ptahmose. Şantierul e o nimica toată pe lângă ce se 
întâmplă în rest. 

Hape-nakht era buimăcit de-a binelea; parcă-i luase 
cineva graiul. 

- Toţi sunt implicaţi, nu-i aşa? Clerul e amestecat şi el? 
Hape-nakht închise îndelung ochii, apoi îi deschise. 

- Corupţia e una, spuse cu o voce obosită. Este 
inevitabilă. Tu eşti tânăr şi n-ai de unde să ştii. Dar crima, 
crima e cu totul altceva. Nu, stăpâne, n-am ştiut ce se 
întâmplă. Dar trebuie să-ţi mărturisesc că m-aşteptam la 
astfel de violenţe. 

- Horw-amon a vrut să scape repede de mine, nu-i aşa? 
Hape-nakht ridică din umeri. 

- Bănuiesc că Shu-enshi face şi el parte din complot, nu? 
Tăcerea şi capul plecat al lui Hape-nakht erau mai 
elocvente decât orice răspuns. 


81 


Chiar atunci îşi făcură apariţia zece poliţişti însoţiţi de un 
scrib, care se înclinară respectuos în faţa lui Hape-nakht şi 
a lui Ptahmose. Şeful lor era un tip bine făcut şi purta pe 
cap un tulpan prins pe după urechi. Părea cinstit, după faţă, 
dar parcă mai puteai să-ţi dai seama de caracterul omului 
după faţă! Ţinea în mână o lance, iar la brâu îi atârna un 
pumnal. 

- Ne-ai chemat, stăpâne. 

Ptahmose îi povesti despre tentativa de asasinat şi chiar 
de la primele cuvinte, polițistul holbă ochii stupefiat şi 
scandalizat. Chiar se dădu câţiva paşi înapoi îngrozit. 
Subordonaţii lui ascultară şi ei fără să piardă nici un cuvânt. 
Aceeaşi repulsie li se citea pe feţe; păreau sinceri. Aşadar 
poliţia nu era amestecată în complot. Ptahmose se feri să 
vorbească despre şiretlicul lui şi despre capcana pe care 
le-o întinsese asasinilor aşteptându-i ascuns sub pat. 

- Şi asasinii, stăpâne, unde sunt? Întrebă şeful poliţiei. 

- Cadavrul unuia dintre ei este afară, în spatele casei. 

- Cine l-a omorât? 

- Eu, răspunse Ptahmose. 

- Te-ai luptat cu doi asasini care te-au atacat în timp ce 
dormeai? Stăpâne, eşti cu adevărat binecuvântat de Amon 
şi Osiris! Şi celălalt? 

- Celălalt este prizonierul meu, spuse Ptahmose în timp 
ce poliţiştii repetau care mai de care binecuvântat de Amon 
şi Osiris. 

Şeful poliţiştilor păru surprins. 

- Este deci în viaţă? 

- E în viaţă. Şi l-am constrâns să-mi spună numele celui 
care l-a trimis. 

Şeful poliţiei rămase mut de uimire. 

In acel moment sosi şi nomarhul, însoţit de şase gărzi. 
Pătrunse în grădină cu paşi hotărâți, urmat de escorta lui, 
ceea ce era o mare impoliteţe. Ptahmose se ridică în 
picioare şi-i aruncă cu o voce aspră: 


82 


- Nomarhule, aceasta este locuința privată a 
reprezentantului regelui şi al regentului. Spune gărzilor să 
aştepte afară. 

Horw-amon se uită la cei de faţă, şeful poliţiei şi 
Hape-nakht, care nu se ridicase în picioare la apariţia lui. 

- Acest om, spuse el adresându-se şefului poliţiei, a venit 
aici ca să provoace dezordine şi... 

- Spune-le gărzilor să aştepte afară! tună Ptahmose, cu 
braţul ridicat. 

Nomarhul păru luat prin surprindere. 

- Sunt guvernatorul acestui... 

- Afară cu gărzile, am spus. 

Urmă un lung moment de tăcere în care cei doi se 
înfruntară din priviri. 

- Fie, spuse nomarhul. Şi dădu ordin gărzilor să iasă din 
grădină şi să-l aştepte în afara proprietăţii. 

- Şef al poliţiei din Avaris, în numele regelui, 
urmează-mă, zise Ptahmose. 

Incapabili, evident, de a lucra în această atmosferă de 
tensiune şi violenţă, scribii se înşiraseră ca statuile pe zidul 
clădirii în care se aflau birourile. Hape-nakht rămăsese pe 
scaun, picior peste picior, sorbindu-şi laptele care se răcise 
de-acum. Nomarhul îi aruncă o privire îngrozită. Hape-nakht 
ridică ochii spre el privindu-l dispreţuitor: 

- Nefastă zi, nomarhule. Foarte nefastă! 

In acest timp, Ptahmose şi şeful poliţiei se duseră în 
bucătărie unde asasinul rănit zăcea întins pe jos, sub 
supravegherea slujitorilor şi a doi lăncieri. La intrarea lor, 
un strigăt de spaimă ţâşni de pe faţa murdară, plină de 
muci. 

- Asasinule, îi ordonă Ptahmose, spune-i şefului poliţiei 
cine te-a plătit pentru a împlânta cuțitul în corpul meu 
noaptea trecută. 

Asasinul începu să plângă. 

- Vorbeşte! li ordonă şeful poliţiei. Dacă nu, te vor face 
oamenii mei să vorbeşti. 


83 


- Nomarhul! Horw-amon! icni omul, cu faţa schimonosită 
de frică. 

Un cuvânt şi un nume doar. Aceleaşi pe care Ptahmose 
le auzise deja. Un cuvânt şi un nume amintind parcă de 
acele incantaţii magice care schimbă soarta lumii. Lăncierii 
şi slujitorii scoaseră un strigăt de uimire. Şeful poliţiei se 
întoarse stupefiat spre Ptahmose. 

- Este imposibil! spuse cu voce pierdută. Apoi amuţi. 
Nomarhul intră în cameră. Văzându-l, prizonierul, îngrozit, 
începu să scoată urlete sacadate, răguşite. Şeful poliţiei se 
întoarse spre Horw-amon şi arătându-l cu degetul, spuse, 
nevenindu-i să creadă: 

-Tu! Tu?Tu? 

Nomarhul rămase nemişcat. 

- Acest om minte cu abilitate... Începu el. 

Apoi păru brusc cuprins de o stare de rău, căscă gura, îşi 
duse mâna la inimă şi picioarele îi cedară sub greutatea 
corpului. Căzu într-o parte şi horeai câteva momente. Şeful 
poliţiei se aplecă asupra lui, cu sprâncenele încruntate. 
Câteva minute mai târziu, nomarhul era înţepenit de-a 
binelea. Şeful poliţiei îi ascultă inima. 

- E mort, zise ridicându-se. 

Asasinul începu să plângă încet în timp ce servitorii 
murmurau formule magice. 

Şeful poliţiei îşi chemă doi dintre subordonați ca să 
scoată corpul nomarhului din încăpere şi să-l încredinţeze 
gărzilor care aşteptau afară. 

Aşezat pe scaunul lui, Hape-nakht privea calm. Se aplecă 
greoi ca să vadă mai de aproape cadavrul nomarhului care 
era purtat pe braţe. 

- l-am spus eu că e o zi funestă! zise el. 

Înfăşurată într-o haină, încremenită de spaimă, Buto se 
lipise de zidul grădinii ca şi cum ar fi vrut să se contopească 
cu el. 


84 


Şeful poliţiei privea buimăcit grădina. “Nomarhul, repeta, 
însuşi nomarhul...” Apoi ieşi, sperând parcă să găsească un 
răspuns afară. 

- Acum, îi spuse Hape-nakht lui Ptahmose, eşti 
prizonierul acestei ţări. 

- Acum, răspunse  Ptahmose,  străduindu-se să-şi 
ascundă sub masca indiferenţei tulburarea pe care i-o 
pricinuiseră evenimentele din ultimele ore, te rog să mă 
însoţeşti pe şantier. 

Şi ieşi anunţându-l pe şeful poliţiei: 

- Dacă eşti de acord, vom întocmi procesul verbal peste 
două ore. 

Afară, gărzile nomarhului începură să ţipe şi să se agite 
la vederea cadavrului şefului lor. Se lamentau astfel în timp 
ce încărcau cadavrul într-o litieră între doi catâri. Şeful lor 
nu avea să mai prezideze serbarea închinată lui Osiris. 
Ptahmose trecu încet, călare, pe lângă ei, încadrat de 
lăncieri, iar la mică distanţă de el, Hape-nakht mergea la 
trap pe catârul lui, urmat de servitorii care alergau prin 
praf. 

O haită de câini cuprinşi de nebunie se ţinea după ei 
lătrând. Fiecare cu războiul lui. 


11 
Prințul binecuvântat 


Când mica escortă ajunse pe şantier, era în a patra oră 
de la ivirea zorilor. Muncitorii nu făcuseră mai nimic, cu 
excepţia a doi sau trei cioplitori care finisau bucăţile de 
piatră. 

Hape-nakht izbucni într-un râs necuviincios. Ptahmose îşi 
şterse faţa cu un prosop pe care-l luase cu el fără să-şi dea 
seama şi îl căută din priviri pe Pikhare. Cobori de pe cal şi o 
porni pe şantier. Îl găsi pe contramaistru aşezat pe o piatră, 
cu un ulcior de vin pus la umbră şi mâncând curmale; 


85 


sporovăia cu doi bărbaţi care urmau exemplul stăpânului 
lor - curmale şi vin. Ptahmose se îndreptă spre el. Zărindu- 
acesta rămase încremenit, cu o curmală între dinţi, cu 
ochii holbaţi, murmurând palid: 

- Pe spiritele strămoşilor mei! În numele lui Anubis! 

- Nici strămoşii tăi, nici Anubis n-au nimic de-a face cu 
toată povestea asta, Pikhare, spuse calm Ptahmose. 
Muncitorii tăi nu fac nimic. 

Dar Pikhare îşi pierduse vocea cu totul. 

- Da, eu sunt, Pikhare. Asasinii tăi n-au reuşit să mă 
omoare. Unul dintre ei este în infern, celălalt în închisoare. 
Horw-amon e mort. Aşa că ridică-te şi la lucru. 

Ptahmose se întrebă pentru o clipă dacă Pikhare n-avea 
să-l urmeze şi el pe nomarh, pentru că luase culoarea 
ciudată a unui porfir prăfuit. Nici tovarăşii lui de băutură nu 
se simțeau prea în largul lor. 

- Horw-amon e mort?, întrebă unul dintre ei. 

- Ridică-te,  bădăranule, când îmi vorbeşti! spuse 
Ptahmose. Da, Horw-amon e mort de o oră. Căutăm nişte 
şacali care să-i devoreze trupul, căci pământul nu-l 
primeşte! 

- Pe Anubis! repeta Pikhare. 

Ptahmose dădu cu piciorul ulciorului cu vin care se 
rostogoli şi se vărsă. 

- Ridică-te şi pune-te pe treabă, îţi spun. Alege între 
muncă şi Anubis, care te va arunca cu siguranţă în gura 
şarpelui Apopis. În picioare! 

Celălalt se ridică tremurând. 

- În picioare şi voi! strigă la cei doi, care se ridicară 
dintr-un salt făcând astfel să se rostogolească pe jos 
curmalele pe care le aveau în poală. Şantierul va fi gata 
pentru serbarea lui Osiris, dacă nu, acea zi va fi cea mai 
nefastă din viaţa voastră! 

Pikhare se luă cu mâinile de cap şi începu să plângă în 
hohote. 

- Un om ca mine! se văicărea el. 


86 


- Chiar aşa, un om demn de dispreţ ca tine. S-a terminat 
cu huzureala, Pikhare. Acest şantier trebuie terminat în opt 
zile, astea sunt ordinele mele. 

Acoliţii plecaseră deja să-i pună pe muncitori la lucru. 

- Şi fără bici! strigă Ptahmose. O să mă uit de acolo, de 
jos să văd cum te porţi cu oamenii! 

Muncitorii apiru îl priveau acum din ce în ce mai deschis. 
Şi nu cu teamă, ci ca şi când aşteptau de la el un semn. La 
rândul lui, el îi privea cu coada ochiului, surprins parcă de 
importanţa pe care o dobândiseră dintr-o dată în viaţa lui 
publică şi personală. Îi privea mai ales pe cei mai în vârstă, 
întrebându-se dacă tatăl lui semănase cu vreunul dintre ei. 
N-ar putea să existe vreun unchi sau vreun frate printre ei? 
Şi-ar fi dorit să aibă o oglindă pentru a se privi, pentru a-şi 
da seama de eventualele asemănări dintre ei şi el. 

Se îndreptă apoi spre pâlcul de palmieri la umbra cărora 
Hape-nakht stătea şi privea, dar se opri la jumătatea 
drumului. 

- Pikhare! strigă şi acesta se întoarse. Să nu mai contezi 
nici pe Shu-enshi... 

Supraveghea şantierul, dar sfârşi prin a-şi da seama că 
nu se uita decât la apiri. Dar în acest timp, ultimele pietre 
începură să fie fixate în tranşee, mortarul se revărsa printre 
ele, iar zidarii înfigeau ultimii ţăruşi şi trăgeau de sfori. 
Temelia şi zidurile de piatră ale incintei şi ale cazematelor 
vor fi gata încă din primele ore ale după-amiezii. 

Se săturase s-o facă pe contramaistrul; chemă un apiru 
trecut de patruzeci de ani. 

- Hei, tu, tu de colo... 

Omul se ridică surprins şi Ptahmose fu nevoit să-i facă 
semn din nou. În cele din urmă, veni. Era un tip musculos, 
fără nici un pic de grăsime - unde-l găsiseră oare! - cu o 
faţă netedă, cu ochi febrili şi cu nişte sprâncene groase 
precum mustăţile. 

- Cum te cheamă? 

- Isar. 


87 


- Ştii cine sunt eu? Bărbatul clătină uşor din cap. 

- Eşti prinţul binecuvântat, Ptahmose. 

Prinţul binecuvântat. Ptahmose rămase nemişcat. 

- Isar, du-te şi spune-i lui Pikhare că în această 
după-amiază, când se va termina zidul, vreau să fie aduşi 
pe şantier toţi zidarii, dulgherii şi suficienţi cărămidari 
pentru a putea turna şi restul cărămizilor. Construcţia 
zidurilor superioare trebuie începută astăzi. Ai înţeles? 

Bărbatul repetă ordinele. Vorbea ca un egiptean, cu 
accentul acela uşor cântat specific Egiptului de Jos şi pe 
care Ptahmose începuse să-l recunoască. 

- Mă voi întoarce mai spre seară ca să văd ce a făcut. 
Bărbatul plecă şi Ptahmose îl urmări cu privirea 
observându-l cum vorbeşte cu Pikhare. Fără ca măcar să 
întoarcă capul, acesta chemă doi ucenici pentru a le 
porunci fără îndoială să convoace cele trei categorii de 
muncitori solicitaţi. 

- Suprema jignire, râse Hape-nakht, să-i transmiţi 
ordinele printr-un apiru! 

Ptahmose nu-l luă în seamă, dar îşi spuse că Hape-nakht 
prea o făcea pe grozavul, uitând că scăpase cam ieftin din 
toată povestea asta. 

- Şantierul va fi terminat la timp, prinţe, reluă 
Hape-nakht. Amon şi Thot te copleşesc cu binefacerile. Unul 
ţi-a dat autoritatea, celălalt înţelepciunea! Slăviţi fie zeii! 
Slăvită fie perspicacitatea regelui şi a regentului! Eşti aici 
doar de două zile, două zile, şi ai făcut ceea ce un om de 
rând n-ar fi făcut nici într-un an! lartă-mă, prinţe, căci nu 
pot să nu-mi exprim profunda mea admiraţie! 

Ptahmose asculta cu calm toate aceste complimente, 
aşteptând să vadă ce urmează, căci ştia că nimic nu era 
gratuit când era vorba de Hape-nakht. 

- Au mai rămas însă şi alte probleme, reluă, într-adevăr, 
acesta. Trebuie ales un succesor al nomarhului şi acesta va 
fi, provizoriu, directorul funcționarilor  nomei, dar 


88 


confirmarea lui va fi făcută la Memfis şi va dura probabil 
câteva săptămâni. 

- Bănuiesc că vice-nomarhul aparţine aceluiaşi sistem ca 
şi Horw-amon, spuse Ptahmose. 

- Aşa este, prinţe. Va fi mai prudent o perioadă, căci nu 
va avea încredere în tine, dar un ghepard nu-şi spală 
niciodată petele. Şi apoi mai e clerul. 

- Clerul..., îl îngână Ptahmose, aşteptând explicaţii. 

- Clerul este foarte important în ţara asta, poate că o ştii 
deja, iartă-mi impertinenţa. lar clerul din ţara de jos este şi 
mai independent decât cel din ţara de sus, pentru că mult 
timp a făcut ce-a vrut în umbra puterii regale. Nu poţi să-l 
tratezi ca pe Horw-amon. Aminteşte-ţi că Shu-enshi nu va 
uita afrontul pe care i l-ai făcut. Marele preot trebuie să fie 
foarte contrariat, dar nu lasă să se vadă asta. 

Marele preot. Ptahmose nu-l văzuse încă. Un alt 
prevaricator ipocrit, poate chiar un complice la tentativa de 
asasinat din ajun. Ptahmose se gândi că era singur. În fond, 
prinţul binecuvântat nu era decât un apiru de rang înalt, 
expus uneltirilor din întreaga ţară de jos. 

Până la urmă, acest umflat antipatic de Hape-nakht nu 
era deloc prost. 


12 
Zvonuri şi probleme ivite într-o scurtă vizită la 
Avaris 


Trebuia să se întoarcă în oraş pentru procesele-verbale 
ale atentatului. Poliţia îl aştepta într-adevăr. Când totul fu 
terminat, parafat şi clasat în două exemplare, unul pentru 
subdirecţia documentelor regale şi altul pentru poliţia 
nomei, şeful poliţiştilor îl informă pe Ptahmose că hotărâse 
din proprie iniţiativă să trimită şase oameni să-i 
supravegheze casa, trei în faţă şi trei în spate. 

Ptahmose primi vestea cu un surâs ironic. 


89 


- Duşmanul este invizibil, spuse el. 

Ochii nedumeriţi ai poliţistului arătau că fraza i se păruse 
enigmatică. 

- Stăpâne, răspunse el, vorbeşti de invizibil, dar asasinul 
căruia geniul tău i-a deturnat pumnalul ne-a făcut o 
mărturisire tulburătoare. Ne-a spus că atunci când a crezut 
c-a înfipt pumnalul în corpul tău, nu-l înfipsese decât într-o 
fantomă, ceea ce l-a umplut de teroare. 

Ptahmose zâmbi. 

- Pe patul meu nu era decât o cuvertură rulată sub 
cearşaf, care dădea iluzia unui corp omenesc. 

Hape-nakht izbucni în râs lovindu-se cu palmele peste 
coapse. 

- Şi tu unde erai, stăpâne? 

- Sub pat. 

Hape-nakht râse şi mai tare, iar unul dintre scribi se 
molipsi şi el. Polițistul rămase perplex. 

- De ce? Te aşteptai la vizita asasinilor? Continuând să 
zâmbească, Ptahmose dădu din cap. 

- Nu cunoşti ţara asta, poliţistule? Nu eşti informat 
asupra uneltirilor care au loc aici? 

-Am venit de la Memfis, stăpâne, şi, de fapt, sunt 
originar din Teba. Am fost delegat aici acum opt săptămâni 
din ordinul regentului. Nu, nu sunt informat. 

- Şi oamenii tăi de unde sunt originari? 

- De aici. 

- Atunci, scuteşte-i de paza casei mele. Mi se par mai 
mult periculoşi decât utili. 

Poliţistului îi trebui un moment ca să înţeleagă cuvintele 
lui Ptahmose. ÎI privi insistent pe prinţ apoi făcu o grimasă 
şi oftă: 

- Sunt la ordinele tale, stăpâne. 

Unitatea celor două ţări era departe de a se fi realizat, 
gândi Ptahmose. 

Cum avea timp şi încă nu văzuse decât o mică parte din 
Avaris, îi ceru lui Hape-nakht să-l însoţească într-un tur al 


90 


oraşului. Plecară din sud. Acest drum îi ducea în faţa casei 
nomarhului. Un lung şir de oameni se întindea în faţa porţii 
fiind format din notabilităţi şi clienţi care veneau să-şi 
prezinte condoleanţele şi să se încline în faţa rămăşiţelor 
pământeşti ale celui care fusese omul cel mai puternic din 
Egiptul de Jos. Importanţa vizitatorilor spunea multe despre 
influenţa clanului său şi îl puse pe gânduri pe Ptahmose. 
Toţi aceşti oameni nu i-ar fi vândut prea scump pielea. 

Mai departe, pe acelaşi drum, Hape-nakht se opri în faţa 
unui mic şantier. 

- Aici va fi reşedinţa ta, spuse el. 

Casa care se ridica, mai în spate,-pe un fel de străduţă, 
era situată într-un decor înverzit şi umbros, cu duzi, rodii şi 
smochini. Avea să fie mare şi plăcută. Dar îi ridica lui 
Ptahmose o întrebare la care nu ştia ce să răspundă. Va 
rămâne el oare în Egiptul de Jos? Aceşti oameni nu-l voiau. 
Dar nici perspectiva de a se întoarce la Memfis nu-i surâdea 
mai mult. Dacă se întorcea înainte de a-şi termina misiunea 
pe care i-o încredinţaseră regele şi Ramses, se va spune 
despre el că a dat greş. Şi de altfel, ce-ar face la Memfis? Ar 
da petreceri? S-ar ţine de chefuri? Destinul unui prinţ e 
comparabil cu cel al unui ofiţer: mereu în campanie. Nu e 
uşor să ai cincisprezece ani, îşi spuse... 

Îşi reluară drumul şi Ptahmose se întrebă cine voia să 
scape de el. 

Merse mai departe cu gândul şi ajunse să se întrebe de 
ce s-a născut. Există oameni care îţi pot spune de ce ne 
naştem? El nu întâlnise niciodată un astfel de om. Amsetse 
nu suflase niciodată un cuvânt despre asta. Aşadar oamenii 
trăiau ca animalele, doar pentru a-şi satisface nevoile şi 
pentru a cuceri noi teritorii? 

Ajunseră în faţa unui templu unde se desfăşura o 
activitate ciudată: cocoţaţi pe schele, sculptorii dădeau jos 
cartuşele şi inscripţiile de pe zid, pilonii şi obeliscurile în 
timp ce alţii instalau statui noi; or piatra proaspăt tăiată şi 
şlefuită a acestora contrasta puternic cu cea a edificiului, 


91 


care părea tocită şi patinată de atâţia ani. Trei arhitecţi se 
plimbau prin templu şi supravegheau lucrările cu planurile 
în mâini. 

Ptahmose se opri şi încercă să descifreze cuvintele 
cartuşelor care nu fuseseră încă distruse. 

- Akhenaton... se chinui să citească. Hape-nakht îl privi 
cu un aer amuzat. 

- Cine era Akhenaton? Îl întrebă Ptahmose. Amsetse care 
îi dăduse ceva noţiuni elementare despre istoria neamului 
său, nu pomenise niciodată acest nume. 

-Un rege despre care nu se vorbeşte, răspunse 
subdirectorul documentelor regale. 

- De ce? 

- Pentru că a contrariat clerul, răspunse celălalt 
aruncându-i o privire maliţioasă. 

- Dar ce a făcut? 

- l-a interzis pe toţi zeii din Egipt. Ptahmose rămase 
năucit. 

- Toţi zeii? 

| se părea un lucru extravagant, de neimaginat, o 
adevărată blasfemie. 

- Aproape pe toţi, cu excepţia unuia singur, Aton. 

- De ce? 

Hape-nakht ridică din umeri. 

- Unii zic că era influenţat de apiri. 

Unul dintre arhitecţi îl recunoscu pe Hape-nakht şi ieşi 
din templu pentru a schimba cu el amabilităţi. Hape-nakht 
i-l prezentă pe Ptahmose şi arhitectul se înclină de trei ori în 
faţa lui. 

- Sunt onorat de interesul manifestat de stăpânul meu 
pentru refacerea acestui templu, spuse arhitectul. Cum 
poate vedea, templul va fi dedicat zeului patronimic al 
stăpânului meu şi va fi gata în câteva zile. Cu puţin noroc, 
ar putea fi gata chiar pentru serbarea închinată lui Osiris. 


92 


Ptahmose dădu din cap, lăsând să se înţeleagă că ştie 
despre ce e vorba, dar nu făcu nici un comentariu de teamă 
să nu-şi trădeze ignoranţa. 

- E unul din puţinele temple din Egiptul de Jos supuse 
renovării, adăugă arhitectul. 

Ptahmose se străduia din răsputeri să afişeze un aer de 
cunoscător. Când îşi reluară drumul, întrebă: 

- Apirii au aşadar un zeu unic? Hape-nakht închise ochii 
întârziind răspunsul. 

- Nu ţi s-a spus niciodată nimic despre religia celor din 
neamul apiru? 

Ptahmose pricepu aluzia şi se întrebă cum de ştia 
Hape-nakht că el avea un tată apiru. 

- Nu, răspunse sec. La palat nu se vorbea despre apiri, 
iar învățătorul meu n-avea nici el nici un motiv să-mi 
vorbească despre ei. Dar de ce mă întrebi? 

- ţi spun, dar rămâne între noi. Shu-enshi a trimis un 
mesager la Memfis pentru a se informa despre tine. 
Reprezentantul clerului de acolo i-a transmis că tatăl tău a 
fost un apiru. 

- Şi presupun că el şi colegii lui pretind acum că ăsta 
este motivul pentru care îi apăr pe apiri? 

- E un motiv bun de război, zâmbi Hape-nakht. Dar de ce 
îţi faci griji? Scrisoarea de recomandare a divinului rege îţi 
atestă titlul de prinţ şi-ţi confirmă misiunea. 

Tocmai intrau în cartierul negustorilor. 

- Mi-e sete, spuse Hape-nakht. Îmi permiţi să-ţi ofer un 
pahar de hidromel sau un suc de tamarin? 

Descălecară şi, pe străduţa acoperită pe care intrară, 
precedaţi de un lăncier şi urmaţi de un altul, vestea se 
răspândi repede de la o prăvălie la alta. Excelenţele lor 
erau acolo! Curioşii se înghesuiră în jurul vizitatorilor pentru 
a vedea de aproape aceste personaje mirifice pe care nu le 
zăreai decât de departe, la ceremonii. Femei şi fete se 
aplecau pe ferestrele de la etaj. Un puşti de patru sau cinci 
ani se agăţă de perizoma lui Ptahmose cu o familiaritate 


93 


deconcertantă, în ciuda strigătelor şi a mustrărilor mamei 
sale. Ptahmose îl luă în braţe şi copilul, radiind de fericire, 
izbucni în râs, se prinse cu un braţ de gâtul lui, iar cu 
celălalt saluta mulţimea ca şi când tocmai i se conferise 
titlul de prinţ. Buticari, muşterii, cumpărători, ţărani priveau 
scena cu stupefacţie. Hape-nakht părea şi el la fel de mirat 
să-l vadă pe prinţ înaintând cu un copil din popor în braţe. 

- La Memfis prinții îi iau pe copiii din popor în braţe? 
întrebă el când Ptahmose îl lăsă jos pe copil, în faţa 
negustorului de băuturi. 

- Nu-mi amintesc, răspunse Ptahmose. Dar de ce n-ar 
face-o? 

Nu putea s-o spună, nu ştia cum s-o spună, poate nu şi-o 
putea explica nici lui însuşi, dar faptul că-l simţise pe puşti 
la pieptul lui şi bucuria acestuia, parcă-i transmisese un 
surplus de viaţă. Evenimentele zbuciumate din ultimele zile 
parcă i se şterseră din memorie. Pentru câteva clipe 
avusese în faţa ochilor imaginea unei alte vieţi. La care unii 
cred că ar fi trebuit să renunţe. Pentru ce? 

Ptahmose optă pentru bere. Restul echipajului, opt 
oameni în total, îi urmară plini de curtoazie exemplul. 
Hape-nakht comandă un ulcior de bere şi negustorul, 
zăpăcit de onoarea care i se făcea, abia găsi două pahare. 
În picioare, în strada de pământ bătătorită de paşi, ceilalţi 
îşi trecură ulciorul de la unul la altul şi băură cu desfătare. 
Berea era răcoritoare, puţin acră şi picantă, nu semăna 
deloc cu cea care se bea la palatul din Memfis, dar 
Ptahmose era mulţumit să guste din băutura oamenilor de 
rând. Era pentru prima dată când se afla printre cei din 
Egiptul de Jos. Or, poporul acesta era diferit. Vorba îi era 
mai cântată, atitudinea mai puţin austeră decât la Memfis, 
ba chiar plină de frondă şi chiar ca fizic erau diferiţi. 
Oamenii din Avaris aveau pielea mai deschisă, ochii mijiţi 
uneori, dovedind astfel o descendență hyskos, iar 
trăsăturile, mai ales cele ale femeilor, erau mai fine. 


94 


- Nu există decât trei puteri în ţara asta, spuse cu 
emoție Hape-nakht, regele, armata şi clerul. 

Fără îndoială rumega declaraţia asta mai demult, iar 
halta pe care o făcuseră pentru băut nu era decât un 
pretext pentru a o spune. Dar ce-l făcuse oare să afirme 
asta? se întrebă Ptahmose care părea că nu înţelege 
cuvintele celuilalt. 

- Ai declanşat un conflict între puterea regală şi cler, 
continuă Hape-nakht. Şi clerul nu se va lăsa învins. 

Acum Ptahmose înţelegea. Victoria pe care-o obținuse în 
patruzeci şi opt de ore fusese prea uşoară. Nu avea să 
dureze. Şiretul Hape-nakht rezumase situaţia în câteva 
observaţii care puneau mai bine în lumină faptele. Un prinţ 
pe jumătate apiru nu va avea greutate în faţa clerului din 
Egiptul de Jos, cel puţin aşa credea Hape-nakht. 

Clătină din cap. Văzuse şi înţelesese destule, acum voia 
să se întoarcă acasă. De fapt, la gazda lui. 

- Am aplicat justiţia regelui, spuse el punând paharul pe 
marginea ferestrei negustorului de băuturi. Nu e vina mea 
dacă clerul s-a aliat cu duşmanii acestei justiţii. Ai multă 
experienţă,  Hape-nakht, şi îţi mulţumesc că mi-o 
împărtăşeşti. Dar ai şi multă fineţe şi şiretenie, poate chiar 
prea multă. 

Negustorul reîncepu să se piardă în complimente şi 
declaraţii de  servilitate  însăilate într-o retorică 
întortocheată. Ptahmose urcă în şa cu ajutorul unuia dintre 
servitori şi făcu cale întoarsă cu nenumărate precauţii ca să 
nu răstoarne nici o tarabă, acolo o bătrână care avea un 
ulcior de lapte pe cap. La întoarcere, acelaşi puşti alergă 
după el. Ptahmose se opri şi, trăgându-l de braţ, îl urcă în 
şa alături de el. Copilul striga de bucurie. Era totuşi o 
fericire să-i provoci cuiva atâta bucurie. 

La ieşirea din cartierul negustorilor, Ptahmose se opri din 
nou şi îl ajută pe puşti să pună piciorul pe pământ. Acesta 
alergă după el, trimiţându-i sărutări cu amândouă mâinile, 
ceea ce-l făcu pe Ptahmose să zâmbească o bună parte din 


95 


drum. Dar gândindu-se că el nu avusese un tată căruia să-i 
trimită astfel de sărutări, se posomori dintr-o dată. 


13 
Gâscă 


Când se întoarse, plin de praf şi răvăşit de gânduri, ceru 
să i se pregătească o baie caldă. Buto se aventurase în 
grădină şi vorbea încet cu soțiile a doi servitori, aşezate la 
picioarele ei; întoarse spre el o privire întrebătoare. Scribii 
îşi terminaseră ziua de lucru. Nu se mai afla în casă nici 
cadavrul, nici asasinul rănit. Pisicile dădeau târcoale 
bucătăriei. Era aproape imaginea fericirii domestice. 

Când Ptahmose împinse uşa de la baie, cel mai în vârstă 
dintre servitori, repartizat la bucătărie, un bărbat negricios 
la faţă din cauza focului, veni în fugă. 

- Stăpâne, în absenţa ta a venit asta, spuse el 
înmânându-i o gâscă friptă. O pusese pe un platou de 
faianţă bleu într-un decor de frunze. Albastrul făcea să iasă 
şi mai bine în evidenţă pielea aurie şi rumenită a 
zburătoarei, pe care grăsimea topită şi răcită o acoperea ca 
un smalţ asemănător celui al platoului. 

- Cine a adus-o? 

- Un apiru, stăpâne. 

- Cum arăta? 

- Un bătrân. 

- De unde ştii că era un apiru? 

- Stăpâne, protestă servitorul, asta se vede! Ptahmose 
se mai uită o dată la gâscă şi spuse: 

- Foarte bine. Reîncălzeşte-o şi serveşte-o la cină. 

În timp ce se îmbăia, încercă să-şi imagineze discuţiile, 
dezbaterile, certurile care precedaseră poate decizia de a 
oferi o gâscă friptă unui prinţ care avea o funcţie în 
administraţie. Le trebuise mai bine de două ore să taie 


96 


gâsca, s-o jumulească, s-o curețe, apoi s-o frigă şi s-o aducă 
aici. Acţiunea începuse deci în timp ce el se plimba prin 
Avaris în compania lui Hape-nakht. 

Gâsca fu consumată cu supă de grâu şi salată. Buto, care 
începuse să-şi revină, îşi tăie o bucată de piept pe care o 
găsi, spunea ea, suculentă, adăugând că era prima masă 
liniştită de când venise la Avaris. 

- Crezi că vom dormi liniştiţi în noaptea asta? Întrebă ea. 

li răspunse zâmbind: 

- Cred că i-am descurajat. 

- Cine sunt? 

- Oameni pe care îi deranjez. 

- De ce îi deranjezi? 

- Pentru că aplic justiţia regelui. 

Aceste noţiuni erau poate cam abstracte pentru Buto. 

- Vreau să mă întorc la Memfis, spuse ea. 

- O să ne întoarcem în curând. 

Incercă să dea formă nebuloasei de gânduri şi de intuiţii 
confuze în care predomina o opinie melancolică asupra 
naturii umane. Să-ţi satisfaci nevoile şi când acestea erau 
satisfăcute, să concepi altele şi mai mari şi aşa mai 
departe. Cele două pisici, care devorau cu entuziasm 
resturile gâştei în faţa bucătăriei, n-aveau nevoie decât de 
un acoperiş deasupra capului şi de o burtă plină. Ideea îl 
amuză: dorinţa de a stăpâni o turmă de şoareci nu tulbura 
somnul pisicilor. 

Buto ar fi vrut să doarmă cu Ptahmose, dar el nu era 
prea încântat de idee, ba chiar îi displăcea. Te culcai cu o 
femeie pentru a procrea, restul nu dovedea decât că eşti un 
spirit cuceritor şi deci nesatisfăcut. li spuse că va trece pe 
la ea mai târziu şi ieşi să se plimbe pe câmpurile care se 
întindeau dincolo de salcâm, în spatele casei. 

lbişii se aciuaseră în salcâm pentru a înnopta, mici 
fantome ascunse printre ramuri, deasupra vulpilor şi a 
pisicilor şi la adăpost de ulii. Mai mulţi slujitori se 
strânseseră sub copac în jurul unui foc, pe rogojini, în faţa 


97 


clădirii izolate în care locuiau. Era un foc făcut cu balegă de 
vacă şi cu ierburi uscate, care emana un parfum de mosc şi 
din când în când se dezlănţuia brusc, împrăştiind scântei 
până la ramurile de jos. Ronţăiau curmale, lupini, caise 
uscate, arahide, beau vin de palmier şi fără îndoială 
bârfeau. În copilărie, Ptahmose auzise destule astfel de 
palavre între slujitori ori între doicile de la palat. Aceşti 
oameni petreceau ore întregi povestind, comenta analizând 
şi disecând cele mai mici detalii ale vieţii stăpânilor lor. Era 
ca o a doua meserie, de pe urma căreia dobândea 
înţelepciune primitivă şi sumbră. Când îl văzură trecând, 
vorbira mai încet şi îşi întoarseră privirile spre el. Îi salută 
cu o aplecare a capului şi îşi continuă plimbarea. 

Inainta până la livada de migdali şi de manghieri din 
dreapta care îi aparţinea lui Hape-nakht. Noaptea scânteia 
de stele. 

- A fost bună gâscă? 

Vocea era cântată, un pic hârâită. Familiaritate 
întrebării, ca şi autorul ei îl ţintuiră pe loc pe Ptahmose. Cu 
ochii pe cer, nu-i văzuse pe oameni. Erau doi, aşezaţi pe 
rogojină, cu un sac de curmale între ei. Se întoarse spre ei 
felicitându-se că păstrase măcar un pumnal asupra lui. 

Dar oamenii nu păreau a fi agresivi. Se ridicară în 
picioare greoi şi Ptahmose îl recunoscu pe unul dintre ei. 
Era apirul de pe şantier. 

- Gâsca a fost foarte bună. Tu mi-ai trimis-o? 

Isar se întoarse spre camaradul lui, un bărbat mai în 
vârstă, cu o barbă albă şi părul grizonat. 

- Tatăl meu, Lumi. Rămaseră în picioare, tăcuţi. 

- iți mulţumesc, spuse Ptahmose. 

- Noi trebuie să-ţi mulţumim, zise Lumi. Şantierul fortului 
nu reprezintă toate şantierele din Egipt şi oamenii apiru din 
Egiptul de Jos sunt mult mai numeroşi decât cei care 
lucrează pe şantier. Dar datorită ţie, este pentru prima dată 
când cei din neamul apiru nu mai sunt trataţi ca nişte câini. 

- Aşadar, mă aşteptaţi aici? Întrebă el. 


98 


- Ne-am zis că... Începu Isar căutându-şi cuvintele.Ne-am 
zis că totul se întâmplă cu un scop anume... Că, fără 
îndoială vei veni să cauţi... 

Ptahmose nu înţelegea. 

- Am aflat ce s-a întâmplat, îl întrerupse Lumi, tentativa 
de asasinat, miraculoasa ta victorie, moartea lui Horw-amor 
Toate acestea demonstrează că Domnul şi-a îndreptat 
privirea spre tine. Ne-am spus că El te-a trimis în căutarea 
noastră. 

- Domnul? repetă Ptahmose, neînţelegând prea bine la 
cine se referea termenul. 

- Domnul, spuse din nou Lumi. Stăpânul lui Abraham. 

- Cine este Abraham? 

- Cel care a auzit primul chemarea Domnului. 

- Acest Domn, vreţi să spuneţi că este zeul vostru? 

- Da, este Zeul nostru, răspunse Lumi. Zeul care te-a 
ales pe tine şi al cărui fiu eşti. 

- Al cărui fiu sunt? strigă Ptahmose, tulburat. 

- Noi toţi suntem copiii lui. Tot ce există pe pământ este 
creaţia lui. 

-Nu vă ajută prea mult acum, observă Ptahmose 
recăpătându-şi stăpânirea de sine. 

Lumi lăsă capul în jos. 

- Nu, nu ne ajută prea mult în acest moment. Dar poate 
tu eşti primul semn al eliberării noastre. Poate voinţa sa 
este ca în sfârşit lunga noastră încercare să ia sfârşit. De la 
losif încoace, nimeni n-a mai ridicat mâna în favoarea 
noastră. 

- Nu cunosc nimic din toată istoria voastră. Cine este 
losif? 

- Primul dintre noi care a venit în ţara asta, după 
Abraham. 

- De ce a venit? 

- N-a fost dorinţa lui. El era favoritul tatălui său, lacob şi 
fraţii lui erau geloşi pe el. Din această cauză l-au vândut 
unui negustor din deşert şi a ajuns aici ca sclav. Asta s-a 


99 


petrecut cu mult timp în urmă, pe timpul regilor care au 
cucerit Egiptul. 

O mangustă sări printre picioarele lor urmărind un şarpe, 
îl ajunse după câţiva coţi şi gesturile violente ale capului 
arătau că era pe cale să-l sfâşie cu dinţii ei frumoşi. Era 
foarte curioasă această aversiune de nestăpânit a 
mangustelor faţă de reptile. 

- Şi voi ceilalţi de ce v-aţi alăturat lui, dacă era sclav? 
Întrebă Ptahmose. 

Isar merse după sacul plin de curmale rămas pe rogojină 
şi îl întinse lui Ptahmose. Acesta băgă mâna şi scoase o 
curmală, pe care o ronţăi aşteptând răspunsul lui Lumi. 

- losif devenise foarte puternic la curtea faraonului. Ştia 
să citească gândurile şi faraonul îi acordase încrederea lui, 
dar şi mari bogății, losif şi-a adus aici familia, căci Egiptul 
era foarte primitor pe vremea aceea. E 

- Familia aceea care-l vânduse ca sclav? Intrebă 
Ptahmose. 

- Da, nu te-a învăţat nimeni lucrurile astea? 

- Nu. De ce m-ar fi învăţat? 

Cei doi oameni îl priviră pe Ptahmose, atât cât puteau în 
întunericul nopţii, şi păreau surprinşi. El îşi dădu seama că 
ştiau despre tatăl lui apiru. Aruncă departe sâmburele 
curmalei şi îşi spuse c-ar fi putut umple un sac cu gânduri 
neterminate, ca nişte curmale cu sâmburi de negăsit, 
atâtea se adunaseră în ziua şi în noaptea aceea. 

- Vrei să ştii mai multe? Întrebă Lumi. Ptahmose nu-i 
răspunse imediat. 

- De ce nu? hotărî el în cele din urmă. 

- Să ne reîntâlnim aici mâine seară, la aceeaşi oră. 

Ce vroiau aceşti oameni? Dar pe de altă parte, ce 
pierdea dacă afla nişte poveşti? 

Încuviinţă din cap şi ei plecară. Îi privi îndelung, două 
siluete negre în noaptea înstelată. Se întoarse la culcare. 
Nu mai rămăseseră decât doi servitori lângă focul care se 
stingea. 


100 


Buto se simţea vizibil ofensată că a fost abandonată în 
nopţile trecute. La ce era bună, întreba ea, dacă nu să-i 
ofere plăcere stăpânului ei? El era tânăr, avea sânge 
fierbinte, bun, aşa că o lăsă să-i dăruiască plăcere. Corpul 
femeiesc era un obiect plăcut. Un fel de pisică umană, cu 
părţi care îşi schimbau consistenta în timpul 
comportamentului sexual. De ce sânii şi sexul se întăreau? 
Din cauza afluxului de sânge, cum se întâmpla la bărbaţi? 
Şi ce se afla în adâncul pântecului ei care, dacă era atins, 
declanşa în ei această criză care se rezolva de o parte şi de 
alta printr-o scurgere de lichide? 

Ce se afla dincolo de femeia în sine? 

Avu un vis pe care-l mai avusese deja, se afla singur 
într-o lumină puternică. De data asta, era singur pe câmp, 
sub stele. Şi oamenii se strânseseră în jurul lui, iar stelele 
care străluceau tot mai tare începură să ardă... 


14 
Ce spune preotul orb 


Pentru prima dată în viaţa lui, Ptahmose încercă 
sentimentul că soarele putea fi copleşitor. El strălucea 
peste lume, revelându-i nu de puţine ori opacitatea; dar nu 
lumina şi cărările sufletului. Conversaţia din noaptea 
precedentă i se părea luminoasă în comparaţie cu peisajul 
de acum familiar care se întindea la dreapta şi la stânga 
drumului ce ducea la şantierul fortului. 

Spectacolul şantierului ar fi trebuit să-l reconforteze. 
Construcţia zidurilor de cărămidă avansa, eşafodajele o 
demonstrau. Zidari şi dulgheri împreună adăugau rând 
după rând între proptelele de lemn. 

În câteva zile, garnizoana, care era cazată în cazemate 
disparate, după cum îi spusese Hape-nakht, ar putea veni 
să se instaleze aici. Ar putea deci să se întoarcă la Memfis 
după serbarea închinată lui Osiris. 


101 


Îl căută cu privirea pe Pikhare şi îl văzu în depărtare, 
avea aerul îmbătrânit al unui om învins. Contramaistrul îl 
văzuse şi el şi se mulţumi să întoarcă capul, ceea ce nu-i 
dădu nici o satisfacţie lui Ptahmose. Infrângerea celorlalţi 
i-a părut a fi întotdeauna o prefigurare a propriei înfrângeri. 
Fusese aşa din copilărie. Odată îl pusese la pământ pe unul 
din fraţi, într-o încăierare, şi apoi îl ajutase să se ridice 
întrebându-l dacă nu era rănit. Desigur, n-o să facă la fel cu 
Pikhare; partida nu era terminată. Şi era puţin probabil ca 
natura grosolană a contramaistrului să aprecieze această 
compasiune. 

Arhitecţii îl văzură şi şeful lor veni să se încline în faţa lui 
Ptahmose şi să-l asigure că lucrările se desfăşurau cu bine 
datorită supremei clarviziuni a mesagerului regal. Ptahmose 
se prefăcu interesat şi întrebă care era înălţimea finală a 
zidurilor. Douăzeci şi unu de coţi, răspunse arhitectul. 
Drumul de rond se afla cinci coţi mai jos. Ptahmose n-avea 
nici cea mai vagă idee despre ce era acela un drum de rond 
şi subiectul nici nu-l interesa; era probabil drumul pe care-l 
urmau pândarii şi arcaşii. Aşa că încuviinţă dând din cap. 
Fără îndoială arhitectul îl credea atotştiutor. 

Cocoţat pe o schelă, Isar îl zări şi el pe Ptahmose de la 
distanţă. Cum ar fi putut de altfel să nu-l vadă, însoţit fiind 
de doi lăncieri şi patru servitori? Se opri o clipă din lucru şi 
făcu un gest aproape imperceptibil din cap. 

Nu-i mai rămânea decât să se întoarcă. Sau să meargă 
mai departe, până la mare. Ptahmose nu văzuse niciodată 
marea. N-o ştia decât din descrieri, care i se păreau toate 
fanteziste: că n-avea decât un mal, că era la culoare ca 
lapis lazuli, că valurile erau albe, că apa era sărată, că la o 
sută de coţi depărtare, în larg, era fără fund. Chiar şi 
descrierea făcută de Amsetse era la fel. Oamenii exagerau 
cu siguranţă.Văzuse o hartă a regatului în marea sală a 
palatului lui Ramses. Identificase pe hartă o întindere de 
apă care mărginea regatul la nord şi la est. Dar era probabil 
foarte diferită de ceea ce se spunea. Oftă. Încă o întrebare 


102 


rămasă fără răspuns. O să meargă s-o vadă cu siguranţă 
înainte de a părăsi Avaris; o va lua şi pe Buto cu el. Dar 
asta nu se va întâmpla azi. 

Ar fi vrut ca noaptea să cadă mai repede.ca să-i revadă 
pe Isar şi pe Lumi şi să audă continuarea poveştii lor. Se 
întoarse să aştepte acasă. Dar evenimentele hotărâră altfel. 

Ptahmose şi echipajul lui mergeau cu greu de o treime 
de oră, când fură nevoiţi să se oprească. Un om era căzut în 
drum. Era un bătrân, zăcea pe spate, cu bastonul lângă el. 
Servitorii se repeziră să-l dea la o parte. De la înălţimea 
calului său, Ptahmose văzu că omul era în viaţă - mişcase 
un braţ şi întorsese capul. Şi când servitorii se aplecară să-l 
ridice, el se apucase cu celălalt braţ de gâtul unuia dintre 
ei. 

- Întrebaţi-l ce a păţit, strigă Ptahmose la servitori. 

- Spune că n-a mâncat şi n-a băut nimic de trei zile, 
răspunseră aceştia. S-a împiedicat de o piatră, este foarte 
slăbit. 

- Puneţi-l pe picioare, ordonă Ptahmose. 

Se executară, dar bătrânului îi tremurau picioarele şi 
servitorii fură nevoiţi să-l susţină pentru a nu cădea din 
nou. Când în sfârşit îl ridicară şi el se sprijini în baston, au 
văzut că avea un mod ciudat de a ţine braţul stâng. 

- Este orb, spuse un servitor. 

- Nu putem să-l lăsăm în starea asta, spuse Ptahmose cu 
jumătate de voce, mai mult pentru el decât pentru ceilalţi. 
Urcaţi-l în spatele meu, dacă puteţi. 

Servitorii îi explicară bătrânului că o să-l urce pe cal, în 
spatele stăpânului lor. 

- Stăpânul vostru fie binecuvântat! spuse acesta cu glas 
piţigăiat. 

Operaţiunea fu anevoioasă. Bătrânul nu era greu, dar a 
fost nevoie de trei oameni care să-l ridice în sus, plus 
ajutorul lui Ptahmose care îl trăgea de braţ, apoi îl legară de 
mijloc pentru a-l imobiliza, şi asta cu mare greutate, după 
contorsiuni periculoase atât pentru cavaler cât şi pentru 


103 


pasagerul său. Mai mult, bătrânul nu-şi lăsa deloc bastonul, 
lovind stângaci cu el ici şi colo. În cele din urmă, servitorii 
se porniră pe râs. 

- Luaţi-i bastonul, zise Ptahmose. Nici asta n-a fost deloc 
Uşor. 

- Prinde-te cu braţele de mijlocul meu şi încrucişează-ţi 
degetele. Nu le descleşta până nu ajungem. 

- Fii binecuvântat, spuse bătrânul executându-se cu 
greu, căci agăţat într-un echilibru instabil pe spinarea 
calului, avea gesturile nesigure. 

Porniră din nou la drum în pas domol. Coborându-şi 
privirea pe mâinile bătrânului, Ptahmose fu uimit să vadă 
un inel de aur pe arătătorul drept al pasagerului său. Nu 
avu timp să-l examineze cu atenţie, dar era un inel mare, 
cu o piatră, nu-şi dădea seama ce era. Apoi, mâinile îi erau 
fine, cu siguranţă nu erau mâini de ţăran. 

- Trupul tău e tare şi pielea fină, spuse bătrânul cu o 
voce poticnită. N-ai nici douăzeci de ani. 

- Cincisprezece, spuse Ptahmose, puţin surprins de atâta 
perspicacitate. 

- Cincisprezece ani şi eşti deja cavaler. Eşti, aşadar, un 
personaj important. 

- Sunt prinţul Ptahmose. 

- Eşti nou deci în această ţară şi vii de la Memfis. 
Ptahmose îşi înăbuşi zâmbetul. Bătrânul era fără îndoială 
slăbit de foame şi de sete, dar nu era atins de senilitate. 
Exprimarea îi era îngrijită şi precisă. 

- Eşti preot? Întrebă orbul. 

-Nu. 

- Militar? 

- Într-un fel, da. Nu suntem cu toţii soldaţi într-o armată? 
zise Ptahmose. 

- Eşti matur pentru vârsta ta. Înseamnă că ai fost 
delegat în administraţie. 

- Crezi că militarii nu sunt inteligenţi? Întrebă Ptahmose 
amuzat. 


104 


- Militarilor nu li se cere să fie inteligenţi, răspunse 
bătrânul. Prea multă fineţe le strică. 

Când ajunseră, servitorii se repeziră să-l ajute pe bătrân 
să coboare de pe cal şi abia după a doua încercare reuşiră 
să-l prindă în braţe. După ce l-au pus pe picioare, îl ajutară 
şi pe Ptahmose să coboare la rândul lui. Ptahmose îi ordonă 
unuia dintre slujitori să aducă de la bucătărie lapte, pâine, 
apă şi curmale şi să aşeze două scaune şi o masă în 
grădină. Apoi se întoarse pentru a-l conduce pe bătrân în 
grădină, la scaunul aşezat în faţa lui. Bătrânul pipăi scaunul 
şi se aşeză cu prudenţă. Ptahmose fu mirat de atitudinea 
demnă, aproape hieratică a acestui om care, în urmă cu o 
oră, zăcea în drum. Cu mâinile împreunate în poală, pe 
perizoma decolorată, degaja o distincţie cu mult peste 
condiţia lui prezentă. 

Pisicile se apropiară de el studiindu-l într-un mod ciudat. 
Îl mirosiră, apoi ridicară capul spre el, după care se aciuară 
într-un rodiu, ca şi când ar fi vrut să supravegheze scena. 

Slujitorul aduse platoul şi îl puse pe masă. Ptahmose se 
aplecă şi-i luă mâna bătrânului, îndreptând-o spre diferite 
feluri de mâncare. Îşi dădu seama dintr-o dată de agilitatea 
spiritului după dexteritatea manuală. Ca într-un zbor al 
degetelor, mâna bătrânului trecea de la un obiect la altul, 
reperând carafa cu lapte şi paharul de lângă ea, apoi 
apucând carafa cu mâna dreaptă şi paharul cu stânga şi 
turnând cu precauţie laptele. După care se opri. Nu, nu era 
un ţăran. Doar un om obişnuit cu exerciţiul spiritului putea 
să păstreze atâta exactitate manuală. 

Bătrânul luă paharul încet şi îl duse la buze. Luă o 
înghiţitură şi, întorcând spre Ptahmose ochii albiţi de 
noapte, spuse: 

- Este lapte fiert, lapte pentru un prinţ. Şi un zâmbet 
imperceptibil îi apăru pe chip. 

Atâta abilitate îl făcu pe Ptahmose să se întrebe dacă nu 
cumva incidentul din drum nu fusese o prefăcătorie, poate 
o capcană. Îi umplu din nou paharul. 


105 


- Pâinea este acolo, îi spuse. 

Omul întinse o mână şovăitoare la nivelul platoului, luă 
pâinea, apoi îşi afundă arătătorul în ea şi clătină din cap. 

- Este pufoasă, observă. Asta înseamnă că eşti un bun 
pitar. Mie mi-au rămas dinţi puţini. Dar la sfârşit nu va 
trebui să-l muşc pe Toth de mână când va veni să mă ducă 
în lumea de dincolo, nu? 

Tristeţea acestor ultime cuvinte îl surprinse pe 
Ptahmose. i 

- Ce e cu inelul ăsta? Intrebă el. 

- E al unui preot-lector. Piatra de cornalină are gravat pe 
ea discul solar. Sunt Nesaton, ultimul preot al templului lui 
Aton din Avaris. 

Îşi ronţăia parcimonios pâinea, luând din când în când 
câte-o înghiţitură de lapte, fără îndoială pentru a o înmuia. 

- Cum ai ajuns în situaţia asta? Il întrebă Ptahmose. 

- Cum de n-am ajuns mai devreme? Numele lui Aton 
este blamat. Nu clerul actual mi-a asigurat pâinea şi sarea. 
Orb, bătrân şi indezirabil, doar compasiunea câtorva vechi 
credincioşi m-a ajutat să supraviețuiesc de-a lungul anilor. 
Chiar şi această compasiune era ţinută secretă. Apoi 
credincioşii s-au stins, unul după altul, ultimul dintre ei 
acum trei zile. 

- Acum trei zile? 

- Era nomarhul, dar nu trebuie să afle nimeni. Ptahmose 
abia-şi ascunse mirarea. 

- Nomarhul era unul dintre cei care-ţi rămăseseră fideli? 

- Nu el, tatăl lui. Dar din respect pentru memoria tatălui 
său, el avea grijă de mine. 

Nesaton întinse mâna spre farfuria plină de curmale şi 
prinse una între degete. 

- N-ar fi fost prea bine dacă tatăl lui nu mi-ar fi rămas 
credincios. Akhenaton nu glumea când era vorba de religie. 

Un alt surâs apăru pe buzele preotului decăzut, care 
desfăcea acum curmala cu vârful degetului. Religia, o ştii 
prea bine, depinde de voinţa regală. Pe scurt, când m-am 


106 


dus la casa nomarhului, unde îmbălsămătorii îşi făceau deja 
treaba, mi s-a dat o ultimă masă şi am fost rugat să nu mai 
trec niciodată pe-acolo. Un slujitor mi-a explicat că stăpânul 
său avusese o confruntare cu un prinţ tânăr, confruntare 
care se dovedise a-i fi fatală. Presupun că tu eşti tânărul 
prinţ, zise zâmbind. Nu te obosi să-mi explici ce conflict ai 
avut cu Horw-amon, timpul tău este mult prea preţios. 

Ptahmose era stupefiat. Nesaton îl ţintuia cu privirea, îi 
simţea ochii, două agate albicioase pe o mască sortită unei 
morţi apropiate. 

- Te-am cam tulburat, zise Nesaton. Dar n-am s-o mai 
fac, ar fi urât din partea mea să-ţi răsplătesc în felul ăsta 
ospitalitatea. Ar fi mai bine să plec, oricum rămân un 
proscris. 

Gândurile se învălmăşeau în capul lui Ptahmose şi cum i 
se întâmpla deseori să fie tulburat, îngăimă: 

- Eu... aş... vvvrea... Inspiră adânc. Vreau să-ţi spun că 
atâta timp cât sunt eu aici, ai un adăpost deasupra capului. 
Pentru mine nu contează că eşti un proscris. Şi după un 
moment de gândire: Nu ştiu nimic despre Akhenaton şi nici 
despre răzbunarea care i-a fost destinată lui şi preoţilor lui. 
Poţi să mă luminezi? 

A patra oră a după-amiezii se înscria pe cadranul solar 
fixat pe zidul clădirii scribilor. Nesaton îşi încrucişa braţele 
pe burtă. 

- Prea mulţi zei, prea multe culte, începu el. Aşa credea 
Akhenaton. Aşa că i-a redus dintr-o dată la unul singur, 
dătător de viaţă şi energie - Aton, discul solar. Şi-a 
schimbat el însuşi numele şi şi-a spus Akhenaton. A 
construit în ţara de sus un templu magnific pentru Aton şi 
şi-a construit palatele în împrejurimi. Donaţiile regale 
pentru cultul celorlalţi zei au fost întrerupte. Clerul s-a 
văzut constrâns să se supună sau să se dizolve. Aşa că s-a 
supus. Când Akhenaton a murit, preoţii i-au reinstaurat pe 
toţi foştii zei. Nu mai rămăseseră decât câteva temple ale 
lui Aton, printre care şi cel din Avaris. Noi, preoţii lui Aton, 


107 


eram prost văzuţi de ceilalţi, dar, din fericire, am fost ţinuţi 
departe de putere. Egiptul de Jos nu îl interesa prea mult pe 
rege. La Teba sau la Memfis, dacă există un funcţionar din 
zece care să fi văzut marea. Doar militarii care l-au urmat 
pe Seti în campanii au văzut Marile Lacuri Verzi. Egiptul 
începea cu adevărat de la Memfis. (Bătrânul preot oftă) Un 
militar, pe nume Horemheb, a preluat puterea. Clerul i-a 
pus condiţii. Preoţii îl susțineau dacă îi menținea pe vechii 
zei şi dacă punea capăt cultului lui Aton. Ultimele temple 
ale lui Aton au fost aşadar închise şi eu m-am trezit aruncat 
în stradă. Eram prea marcat de vechiul cult, prea bătrân 
deja, nici măcar nu se dorea reconverti rea mea. Am fost 
destul de clar? 

Ptahmose ascultase cuprins de o stupefacţie crescândă. 
Oare cunoştea el cu adevărat această ţară? 

- Ai fost clar, am înţeles povestea ta, dar nu o înţeleg pe 
cealaltă. De ce un singur zeu? 

- Nu există decât un zeu. Se va adeveri asta, mai 
devreme sau mai târziu. Lumea nu este guvernată de mai 
mulţi zei aşa cum o ţară nu poate fi guvernată de mai mulţi 
regi. 

- Egiptenii şi-au petrecut timpul schimbându-şi zeii şi 
venerând astăzi ceea ce detestau ieri. Să-l luăm pe Seth, de 
exemplu, fiul lui Nut şi fratele lui Osiris. leri îl detestau şi 
spuneau despre el că este un zeu rău care traieste din 
jafuri. Postaseră zei în cele patru puncte cardinale - Isis, 
Osiris, Horns şi Thot - pentru a-l alunga. Îl reprezentau ca 
asasinul lui Osiris. Preoţii făceau incantaţii şi scuipau pe 
figurina acestui zeu, înainte de a o arunca în foc. Astăzi 
este un zeu venerat. Se spune că Re i-a cerut să salveze 
Egiptul de şarpele Apopis. Regele nostru poartă chiar 
numele lui... 

Ptahmose asculta stupefiat aceste idei noi şi 
necuviincioase. Bătrânul preot întinse braţele în faţă pentru 
a se dezmorţi şi oftă din nou. 


108 


- Fiecare zeu are legea lui, reluă Nesaton, cu acea voce 
clară pe care o au uneori bătrânii, şi toţi aceşti zei au la un 
loc prea multe legi. Tu eşti tânăr şi inteligent. Poate mă poţi 
înţelege. Religia înseamnă lege şi nu poate exista decât o 
singură lege. Ptahmose îşi aminti de conversaţia cu regele. 

- Poporul nu poate înţelege legea. E ceva ce nu poate fi 
atins sau mâncat, nu are formă, nici culoare. Aşa că lui 
trebuie să-i spui poveşti. Uciderea lui Osiris de către Seth, 
de exemplu, şi durerea lui Isis care pleacă în căutarea 
bucăţilor cadavrului dezmembrat, este o poveste 
ţărănească. Oricine poate s-o înţeleagă. Suferinţa unei 
femei impresionează pe toată lumea. Fiecare se pune în 
locul bietei Isis şi este încercat de milă sau de afecţiune 
pentru Osiris, chiar dacă nu i-a văzut nici pe Osiris, nici pe 
Isis, nici pe Seth. 

Preotul izbucni într-un râs puternic, care aproape că îl 
scandaliza pe Ptahmose. 

- Religia, reluă preotul, constă în a spune oamenilor 
poveşti cu eroi minunaţi, învingători sau nefericiţi. Asta îi 
face pe oameni să cunoască şi apoi să respecte 
fundamentul legii. Trebuie să se ţină seama de ce vor zeii, 
căci altfel poate fi rău. Dar cine ştie ce vor zeii? Preoţii. Şi 
ce sunt preoţii? Servitori ai regelui, dacă ambiția nu li se 
urcă la cap. Poveştile zeilor nu sunt decât instrumente ale 
puterii. 

- Vorbele tale sunt necredincioase! strigă Ptahmose. 

- Crezi asta în adâncul sufletului, tinere prinţ? Îți aud 
vocea, te prefaci că eşti indignat. Dar în realitate, nu te 
indignează decât lipsa ta de indignare. Ştii bine că nu există 
decât un zeu. 

Ptahmose chemă un slujitor şi ceru vin de palmier. Un 
deget de alcool îl va ajuta poate să împrăştie nisipul care-i 
întuneca spiritul, un praf imposibil de măturat. 

- Dar Akhenaton a eşuat, reluă Nesaton. Ideea existenţei 
unui singur zeu este prea dificilă pentru popor. Un zeu 
solitar, imuabil, fără duşmani, fără femeie, nici copii, e ceva 


109 


plictisitor. Akhenaton a crezut poporul şi chiar pe unii preoţi 
mai inteligenţi decât erau de fapt. Sau poate a crezut că el 
avea o putere mai mare decât o avea în realitate. Şi apoi 
mai avea şi viaţa lui personală. Pe scurt, Akhenaton a 
greşit. 

- Vrei să guşti nişte vin de palmier? Întrebă Ptahmose. 

- Vinul mă adoarme şi nu ştiu unde voi dormi. 

- O să-ţi găsesc un loc pentru la noapte. 

De fapt, îşi dorea să-l păstreze un timp pe bătrânul preot 
alături de el. Notabilii vor cârti, dar la dracu cu notabilii! 

- Atunci voi gusta vinul tău de palmier. Nesaton îşi 
înmuie buzele parcimonios. E la fel ca cel al lui Horw-amon, 
zise. Viguros. Îşi linse buzele. 

- Exista aşadar o putere mai mare decât cea a lui 
Akhenaton? Întrebă Ptahmose. 

- inerția umană, răspunse Nesaton cu un surâs maliţios. 
Şi dorinţa. Oamenilor nu le plac schimbările. Ei ştiu la ce 
renunţă, dar nu ştiu ce vor pune în loc. Îmi amintesc că în 
tinereţea mea se încercase să se introducă în Egiptul de Jos 
o ceapă mică, dulce, adusă din Siria. Oamenilor din Memfis 
şi din Teba le-a plăcut un timp, dar după aceea s-au întors 
la ceapa mare, acră, cu care se obişnuiseră de când erau 
copii. Zeii sunt precum ceapa din copilărie. Poporul s-a 
obişnuit cu colecţia lui de zei. Şi nu vrea să-i schimbe. 

Râse scurt şi reluă: 

- S-a mai întâmplat ca vechiul cler să fie mai puternic 
decât a crezut regele. Şi să aibă aliaţi în armată. 

Omul avea darul vorbirii. Părea grăbit şi mulţumit să-şi 
împărtăşească experienţa şi ideile înainte de a plonja în 
liniştea morţii. 

- Şi armata s-a simţit frustrată. Dar lui Akhenaton nu-i 
păsa. El fusese un militar meschin, nu avusese un fizic prea 
grozav, iar cAli îl înspăimântau. Nu vedea nici o rațiune în a 
da bani soldaţilor pentru ca aceştia să facă arme şi să 
meargă să cucerească noi teritorii şi să ucidă oameni. 
Poveştile generalilor, pline de violenţă şi cadavre, îl 


110 


plictiseau. Prefera să sporovăiască cu preoţii şi cu apropiații 
în faţa unor dulciuri şi a unui bol încărcat cu flori de lotus. Şi 
aşa a decăzut regatul, în acest timp, cele două tabere de 
nemulţumiţi, preoţii şi militarii, îşi pregăteau răzbunarea. 

- Vorbeai despre viaţa privată a lui Akhenaton, îi aminti 
Ptahmose. 

- Vezi, chiar şi ţie îţi plac poveştile, spuse Nesaton. Dacă 
Akhenaton ar fi avut fii demni de a-i succeda la tron, dacă 
ar fi lăsat la moartea lui un regat puternic, poate cultul lui 
Aton ar fi dăinuit pentru totdeauna. Dar Akhenaton se 
închise în palat, împreună cu favoritul lui, Semenkere. Nu 
se mai ştia cine guvernează, de fapt, Akhenaton sau 
Semenkere. Regina Nefertiti, abandonată, părăsi palatul. 
Regele era tot mai ciudat, apărea în public mai mult gol, 
îmbrăcat în tunici transparente şi în ochii multora deveneau 
tot mai evidente unele aspecte ale... caracterului său. 
Armata şi clerul s-au scandalizat. Işi goli paharul şi îl puse 
pe masă. Cred că l-au otrăvit ?. În orice caz, nimeni n-a 
vorbit prea mult despre asta. Numele lui este hulit, uitat... 

Ptahmose rămase mut de uimire. Asta era dreptatea 
regală? Religia era aşadar supusă capriciilor armatei şi 
clerului? Bunului plac al poporului ? 

- În orice caz, conchise Nesaton, asta nu schimbă cu 
nimic faptul că nu există decât un singur zeu. 

Vorbea cu o siguranţă dezolantă, parcă mâhnit de faptul 
că este singurul posesor al adevărului pe care nu-l poate 
impune. 

- Un singur zeu sau mai mulţi - la urma urmei, ce mai 
contează? Oricum zeilor nu le pasă de noi. Mai degrabă, 
nouă ne pasă de ei. 

Gândul îi zbură la apiri care aveau şi ei un singur zeu şi 
cu toate astea nu o duceau mai bine. 

Nesaton ridică spre el ochii lui lăptoşi. 

- Eşti destul de sumbru pentru un om atât de tânăr, 
remarcă el surprins. Este adevărat că pe zei nu-i 
interesează problemele noastre. Ei nu intervin decât atunci 


111 


când transgresăm legile lor. De altfel, un zeu care s-ar 
amesteca în viaţa poporului său ar fi primejdios. 

- Primejdios pentru cine? 

- Acest lucru ar îmbăta mai mult decât vinul cel mai 
puternic. 

Se lăsă o tăcere, care trecu ca un val de mare. 

- Cum i-a venit lui Akhenaton această idee a unui zeu 
unic? Întrebă Ptahmose. 

- O avea deja de pe vremea tatălui său, care, la rândul 
lui, fusese fără îndoială influenţat de religiile de dincolo de 
Tigru şi Eufrat, unde soarele este considerat singurul zeu 
mare. Dar Akhenaton a impus într-adevăr soarele ca zeu 
unic. Era fanatic. S-a numit el însuşi mare preot al templului 
Ra-Horus-de-la-orizont, considerându-se Mare prezicător. 

Ptahmose se lăsă purtat de reverie. Acest lucru ar 
îmbăta mai mult decât vinul cel mai puternic. Da, sigur că 
da. Să te lupţi cot la cot cu un zeu, asta trebuie să fie 
excitant. Cei din neamul apiru nu înţeleseseră nimic, căci îl 
lăsau pe zeul lor să somnoleze. Ptahmose îl privi pe 
bătrânul preot: o adevărată comoară de ştiinţă! Se simţea 
ameţit! Atâtea lucruri pe care nu le învățase niciodată! 

-De ce ai spus că Akhenaton a greşit? lIntrebă 
Ptahmose. 

- Ţi-am vorbit deja despre câteva din greşelile lui. Dar 
cea mai mare a fost fără îndoială aceea de a-l fi expus şi 
numit pe zeu. 

Enigmatice cuvinte. 

- L-a expus şi l-a numit pe zeu? repetă Ptahmose 
intrigat. Bătrânul preot lăsă să treacă un timp până să 
răspundă. 

- Zeul trebuie să rămână nenumit şi secret. Lăsă capul în 
jos şi îşi încrucişa mâinile pe coapse. Era laş? Nu voia să 
spună mai mult? Părea să-i placă să se retragă mereu în 
tăcere. 

A cincea oră se înscrise pe cadranul solar cu o umbră 
lunguiaţă. Pisicile dormeau în culcuşul lor. Şeful scribilor 


112 


veni să îl întrebe pe Ptahmose dacă binevoieşte să parafeze 
documentele despre contractele de arendare a noilor 
pământuri ale coroanei. Ptahmose îi întrebă unde era 
Hape-nakht şi află că fusese desemnat să prezideze 
discuţiile legate de moştenirea lui Horw-amon şi despre 
plata celor ce se ocupau de îmbălsămare. Ptahmose îl 
chemă apoi pe şeful servitorilor. 

- Vreau să pregăteşti o baie pentru acest om, să-i dai o 
perizoma nouă şi curată, să ai grijă să fie hrănit şi să-l 
conduci în seara asta într-un loc unde să poată dormi 
liniştit. Şi aplecându-se spre Nesaton: O să am grijă de tine, 
preotule. 

Nesaton atinse braţul lui Ptahmose cu degetele lui lungi 
şi osoase. 

- Aton îţi va mulţumi, prinţe, şi el va fi mult mai generos 
decât ar fi putut fi cuvintele mele. 

Ptahmose dădu din cap, apoi plecă în camera lui şi se 
trânti pe pat. Puțin după aceea dormea adânc, precum 
mâlul fluviului. Visă că se afla în ape învolburate şi că 
puterile îl părăsiseră. Apoi dintr-o dată îl apucară nişte 
braţe puternice şi el înotă triumfător în mare. Era convins, 
în vis, că o forţă divină îl ajutase. 


15 
Ploaia 


Când Ptahmose se trezi, se lăsa seara, aducând cu ea 
adieri pătrunzătoare şi parfumate. Un freamăt umed se 
simţea în aer - slujitorii îl numeau “spiritul mării”. larăşi 
marea! Ar trebui să meargă s-o vadă. 

leşi afară şi grădina era plină de umbre care, din cauza 
torţelor, se mişcau după cum bătea vântul serii. Işi aminti 
dintr-o dată de Nesaton şi-l întrebă pe un slujitor unde era 
moşneagul. 


113 


- L-am spălat şi l-am îmbrăcat cu haine curate. Acum e 
în cartierul nostru, în spate. Şi uitându-se întrebător la 
stăpânul lui, adăugă: E un om înţelept. Vorbeşte puţin şi 
bine. li place şi vinul de palmier, mai spuse slujitorul 
râzând. 

În timp ce şeful servitorilor, care-l asista ca de obicei în 
timp ce-şi făcea abluţiunile, îi turna apă caldă pe corp şi îl 
freca pe spate cu un săculeţ vegetal umplut cu frunze de 
săpunariţă şi de mugşcată, Ptahmose se gândi iarăşi la zeul 
unic al lui Akhenaton şi al lui Nesaton. Şi în acelaşi timp la 
Domnul misterios al lui Lumi şi Isar şi al celorlalţi apiru. Un 
zeu unic, ciudată noţiune. Dar nu putea să nu se gândească 
că până acum, această idee nu purtase noroc apărătorilor 
ei. Cei din neamul apiru erau sclavi, Akhenaton era proscris 
şi îngropat în uitare. 

Mancă ceva uşor, peşte la grătar şi salată de bob cu 
ceapă. “Peşte de mare”, preciza servitorul. Mereu marea, 
devenea cu adevărat o obsesie! Dar era într-adevăr un 
peşte cum nu mai mâncase niciodată, cu carne slabă şi 
albă, mult mai fină decât cea a peştilor de Nil, care mirosea 
a pasăre acvatică. Pisicile veniră să-şi ceară drepturile; se 
căţăraseră pe balustrada de lemn în faţa bucătăriei şi ochii 
lor pe jumătate închişi reflectau cu intermitențe flacăra 
torţelor. Bucătarul şef găsise un ulcior de vin de Siria, cu 
aromă fină de cedru. 

Dacă te mulţumeai să fii doar un reprezentant al regelui, 
viaţa putea fi dulce în regatul Egiptului. Dar cine era 
regele? Un învingător care făcea apel la o putere imanentă. 
Or, această putere începea să i se pară suspectă lui 
Ptahmose. Uciderea lui Osiris de către Seth, de exemplu, şi 
durerea lui Isis care pleacă în căutarea bucăţilor cadavrului 
dezmembrat, este o poveste ţărănească. Ptahmose se 
surprinse râzând gândindu-se la figura scandalizată pe care 
ar face-o Amsetse în faţa unor astfel de vorbe. Râsul îi pieri 
când îşi aminti o altă frază a lui Nesaton: Poveştile zeilor 
sunt aşadar instrumente ale puterii regale. 


114 


Nu acordase niciodată cu adevărat o mare importanţă 
religiei: pentru el însemna mai mult serbări. Ritualuri. 
Simţea nevoia să-l asculte din nou pe Nesaton. Şi să-l 
întrebe: Şi atunci? Mai există şi altceva? Spune-mi, 
preotule, cine ne dictează destinul? Dar auzea parcă 
răspunsul orbului: Nu există decât un zeu. Se va adeveri 
asta, mai devreme sau mai târziu. Lumea nu este 
guvernată de mai mulţi zei, aşa cum o ţară nu poate fi 
guvernată de mai mulţi regi. 

Şi ce coincidenţă între vorbele lui Nesaton şi cele ale lui 
Lumi! Deodată îşi aminti că-şi dăduse întâlnire cu Lumi şi 
fiul lui. Se ridică, îşi goli paharul şi luă două curmale de pe 
platou. Buto se culcase? Ilmpinse uşa de la camera ei; 
stătea la taclale cu aceleaşi femei de ieri. Dădu din cap, 
zâmbi şi închise uşa. 

Plecă pe pajişte. Călca iarba cu graba unui îndrăgostit 
care merge la o întâlnire clandestină cu amanta lui. Ei îl 
văzură venind şi se ridicară în picioare. Dar în seara asta 
erau trei. Noul venit era un om şi mai în vârstă decât Lumi. 
Hotărât lucru, era ziua moşnegilor 

“Tatăl meu, spuse Lumi. Îl cheamă Abel.” 

Bătrânul îi luă mâna lui Ptahmose, se aplecă şi i-o 
sărută, ceea ce îl tulbură. Şi mâine, dac-o să vină acolo din 
nou, ar vedea un străbunic? Îl cuprinse aceeaşi tulburare ca 
în ajun. În fond, de ce se afla acolo? Nu ştia. Ei o ştiau? 

- Stai cu noi? ÎI întrebă Lumi. 

Văzu că aduseseră cu ei două rogojini; se aşeză pe una 
din ele în faţa celor trei oameni. Isar stătea mai retras. 

- Tu nu ştii, începu Lumi, dar Domnul şi-a plecat privirea 
asupra ta. 

- De unde ştii? 

- Ţi-am spus, nimeni n-a ridicat braţul ca să ne ia 
apărarea de la moartea lui losif încoace, interveni Abel. Tu 
ai făcut-o. 


115 


- Şi dacă tu nu ştii de ce ai făcut-o, noi o ştim, reluă 
Lumi, cu o asemenea siguranţă încât Ptahmose îl întrebă de 
unde ştie. 

- Prinţe Ptahmose, tu eşti de-al nostru prin tatăl tău. 

- Pentru egipteni sunt un prinţ al Egiptului, răspunse. 

- Ptahmose, zise Abel cu glas tremurat, n-au făcut un 
preot din tine. Nici un soldat. Au făcut un funcţionar. 
Gândeşte-te, nu ţi-au încredințat nici religia, nici 
securitatea. Ci doar un post în administrarea unei provincii 
pe care nici măcar n-o cunosc. = 

Ptahmose avu o mică ezitare. Asta era aşadar secretul 
favorii regale! Şi a numirii sale în Egiptul de Jos! 

- Nu poţi recuza un preot sau un ofiţer. Dar poţi oricând 
recuza un funcţionar. 

Cum de nu-şi dăduse seama? Doar asta îl lăsase şi 
Hape-nakht să înţeleagă când îi spusese: Nu există decât 
trei puteri în această ţară - regele, armata şi clerul. Or, el 
fusese numit de rege, deci nu exista decât prin voinţa 
regală; în realitate, nu era nici preot, nici ofiţer. Toţi 
încercaseră să-l facă să înţeleagă fragilitatea situaţiei în 
care se afla. Dar în orgoliul său juvenil, el nu auzise nimic, 
nu înţelesese nimic. 

- Ce vreţi în fond de la mine? Să mă proclam unul de-al 
vostru? 

- În nici un caz! sări Lumi. N-ai fi decât un om lipsit de 
putere! 

Era adevărat, n-ar fi decât un egiptean fals şi un apiru 
doar pe jumătate. 

- Atunci, ce? Să mă proclam apărătorul vostru? 

-La ce ar sluji asta, fiule? La nimic. Noi nu suntem 
egipteni. Şi nu vom fi niciodată. Ei nu ne acceptă pentru că 
noi nu le recunoaştem zeii, zise Abel. Chiar dacă ai ajunge 
regele Egiptului, conducătorul clerului şi al armatei, noi tot 
n-am fi mai egipteni, aşa cum nici tu nu eşti, Ptahmose. 

- Eu nu sunt egiptean? Întrebă Ptahmose surprins. Abel îl 
apucă de mână. 


116 


- Crezi tu, Ptahmose, că zeii au feţe de şacal, de 
maimuţă, de crocodil, de hipopotam, de leu, de ibis? Crezi 
tu că puterile celeste ar lua astfel de forme inferioare 
pentru a li se arăta oamenilor? 

Nu, bineînţeles că nu. Atunci totul era fals! gândi într-un 
acces de disperare. Totul! Se simţi mai singur ca niciodată. 
Un om singur în noapte. 

- Atunci, ce vreţi de la mine? Întrebă cu o voce pierită. 

- Cuvântul Domnului nu poate rodi pe un pământ sterp, 
spuse Abel. Atâta timp cât vei crede în zeii lor, el nu va rodi 
în tine. 

Cuvântul Domnului! Deci el era deocamdată un pământ 
sterp. 

- Să cadă cuvântul Domnului pe un pământ fertil, asta 
vrem, repetă Abel. 

Cuvinte! gândi Ptahmose. 

- Şi apoi? Întrebă. 

- Domnul va avea grijă. El ne-a ales. Şi-a plecat privirea 
asupra ta. Se va îndura de noi. 

- Dar când? strigă Ptahmose. Au trecut deja patru secole 
de când sunteţi în robie pe pământ străin! Când se va 
îndura de voi Domnul vostru? 

- Ziua Domnului nu este ca aceea a unui om, răspunse 
Abel arătând cerul. Dar făgăduinţa făcută de Domnul 
poporului nostru se va împlini. 

Lui Ptahmose îi dădură lacrimile. Se simţea şi el în robie, 
îşi plângea propria soartă. Nu credea în cuvintele lor, nu-şi 
vedea decât neputinţa. 

Ploaia îl opri din plâns pe cuceritor. Prinţul Egiptului nu 
mai era decât un tânăr descumpănit, aşezat pe o rogojină 
în toiul nopţii, în faţa unor sclavi. 

- Şi la lacrimile noastre nu te gândeşti? ÎI întrebă Lumi. 
Era laş. Cuvintele lui Nesaton, care păreau venite dintr-o 
altă lume, şi cele ale lui Abel îl făcuseră să se simtă 
descurajat, tulburat, epuizat. Se ridică, rămânând un timp 


117 


în picioare în faţa lor, după care le spuse noapte bună şi se 
întoarse acasă. 


16 
Semne false 


Adoua zi după întâlnirea lui Ptahmose cu Nesaton, către 
ora a doua a după-amiezei, cadranele solare nu mai indicau 
nimic. O armată de nori negri veniţi din nord se întinseră 
peste ţară. Ei începură să lanseze o violentă ploaie de 
săgeți care îi obligă pe ţărani, pe muncitori şi pe toţi cei 
care lucrau afară să se refugieze pe unde puteau. Ploaia 
înverzea peisajul, înmuia pământul, conferea 
monumentelor o culoare aurită, făcându-le să pară ca noi, 
şi vălurea apele Nilului şi ale celor opt braţe ale lui. 

Pe şantierul fortului, după ce se adăpostiră sub palmierii 
din apropiere, muncitorii uzi leoarcă se felicitau că 
apucaseră să tencuiască pereţii cu cărămizi nearse. Dar se 
bucurau prea devreme: după prima rafală, aceiaşi nori se 
lăsară mai jos şi ciuruiră cu pietre ţara. Pereţii trosneau sub 
asaltul lor. Vacile de pe câmp şi bivolii înhămaţi alergau 
înnebuniţi în toate părţile. Un car se răsturna ici, un altul 
era târât acolo, spre zid. CAII, măgarii, catării, caprele şi 
oile făceau la fel. O haită de câini, surprinsă pe o stradă în 
Avaris, fu cuprinsă de panică şi o luă la goană, lătrând, cu o 
asemenea viteză că răsturnă câţiva oameni. 

Când furtuna trecu, neînţeleasă ca tot ceea ce venea din 
cer, un curcubeu uriaş îşi desfăşură cu nonşalanţă spre 
nordest cele şapte culori. Se vedea peste tot acest arc care 
părea să păşească peste întreaga lume, de la Mendes la 
Sais şi de la Avaris la Busiris. Cerul considera fără îndoială 
bătălia câştigată şi acum îşi desfăşura flamura. 

Oamenilor nu le mai rămânea decât să inventarieze 
pagubele. Câmpuri pustiite, livezi distruse, grădini de 
zarzavaturi culcate la pământ. 


118 


A doua zi, în timp ce delegaţii proprietarilor discutau cu 
subnomarhul despre reducerea impozitelor impusă de 
catastrofă, la câţiva coţi de sala unde îmbălsămătorii 
continuau să scoată savant măruntaiele rămăşiţelor 
pământeşti ale lui Horw-amon, vântişorul care sufla de 
dimineaţă se înteţi. Cerul se întunecă brusc, apoi deveni 
galben ca de sulf, apoi roşu. Un roşu intens care semăna cu 
sângele. 

În casa lui Ptahmose, servitorii îngălbeniră de spaimă şi 
începură să psalmodieze formule de neînțeles. Femeile 
izbucniră în plâns, strigând îngrozite spre cerul acela 
apăsător. La marele templu al lui Osiris, preoţii nu se 
simțeau nici ei prea în largul lor. Se grăbiră să-i 
pregătească un sacrificiu zeului pentru a preîntâmpina ceea 
ce, credeau ei, era un semn al mâniei acestuia, dar nici nu 
reuşiră să adune toate ingredientele - lapte, vin şi o pasăre 
- că cerul deveni roz, apoi îşi reluă culoarea lui obişnuită, în 
timp ce o pulbere fină plutea prin aer, făcând dinţii să 
scârţâie şi argintând soarele. 

Ptahmose mai văzuse acest fenomen în copilăria lui, la 
Memfis. Nici atunci nu se alarmase. Slujitorii palatului, 
strigaseră şi ei înspăimântați către cer, dar nici o nenorocire 
nu se întâmplase. Dimpotrivă, recolta de grâu fusese 
excelentă în anul acela. Acum Ptahmose nici măcar nu 
părăsise grădina în care se afla împreună cu Hape-nakht şi 
doi scribi discutând despre aplicarea unui ordin al 
regentului referitor la recensământul vacilor de lapte. Pe 
fondul roşu al cerului, Hape-nakht şi scribii căpătaseră o 
culoare ciudată: din cauza reflexelor cerului, feţele lor 
aveau o tentă portocalie, asemănătoare  fardului 
dansatoarelor. Se  refugiaseră tremurând de frică în 
birourile scribilor, rugându-l zadarnic pe prinţ să îi urmeze. 

Ptahmose însă ştia ce avea să urmeze după roşu. Privi în 
jurul lui - grădina devenise rozalie. O pulbere roşie se 
depusese pe pământ şi pe frunzele copacilor, chiar şi pe 
masa plină de papirusuri cu câteva minute în urmă. Îşi 


119 


plimbă mâna peste masă - un fard fin îi pudra palma şi 
vârfurile degetelor. Incă mai privea această pulbere când 
Hape-nakht se întoarse gâfâind, desfigurat de frică. Se uită 
la Ptahmose cu groază ca şi când el ar fi pus la cale 
spectacolul. 

- Eşti curajos, spuse subdirectorul documentelor regale. 

- Nu mă sperii de praf, răspunse Ptahmose. 

- Praf! 

Cei doi scribi reveniră şi ei speriaţi. 

- A fost o furtună de nisip, spuse Ptahmose. Vântul sufla 
din vest. Este furtuna deşertului. ` 

- Şi cerul devine atât de roşu, stăpâne? Intrebă unul din 
scribi. Ptahmose întinse mâna către frunzişul grădinii. 

- Mergeţi să vă convingeţi singuri. 

Ceea ce şi făcură. Unul dintre ei ieşi să examineze şi 
grădina din faţă şi se întoarse spunând că într-adevăr şi 
grădina aia era acoperită cu un praf roşu, iar pământul 
străzii era roz. 

Hape-nakht se aşeză respirând greoi. 

- E un semn al cerului totuşi, murmură el. Ptahmose se 
întrebă pentru cine. Furtuna putea fi rea pentru unul şi 
bună pentru altul. Incercarea de a filosofa nu putea alunga 
însă spaima celui care era, la urma urmei, şeful lui şi care 
avea ideea lui fixă. Ptahmose ştia că astfel de fenomene 
aveau loc mai ales primăvara, dar era inutil să le 
împărtăşească şi altora ştiinţa lui. 

Mai erau două zile până la serbarea dată în cinstea lui 
Osiris. Ptahmose se duse pe şantier şi-i găsi pe muncitori 
îngrijoraţi. Aşezat pe o piatră, Pikhare îşi ştergea faţa cu un 
burete şi, când îl văzu pe Ptahmose, îi aruncă o privire 
sticloasă. Isar veni să-i spună că şi pentru ai lui voalul roşu 
era un semn al cerului. Ptahmose îi arătă zidurile albe care 
absorbiseră particulele roşii devenind  rozalii, apoi 
pământul, lemnul, molozul, acoperite toate de o pulbere 
fină roşie. 

- Praf din deşert, explică el calm. 


120 


- Un semn al cerului, repeta Isar. 

Pentru oamenii ăştia, cerul nu face altceva decât să 
trimită semne, gândi Ptahmose. Numai de n-ar face un gest 
decisiv! 

Fortul era aproape terminat. Zidarii şi tâmplarii montau 
uşile, se tencuia antablamentul spaţiului pentru rond, se 
căra molozul, care era strâns în grămezi în exteriorul 
zidurilor. Militarii inspectau deja locul însoţiţi de arhitecţi. 

A doua zi, la aceeaşi oră, cu siguranţă fatidică, oraşul fu 
din nou tulburat. Patru crainici urcați în două care trase de 
cai suri şi conduse de câte un vizitiu, străbătură strada 
principală, cea care mergea din sudul în nordul oraşului, 
sunând din trompetă. Oamenii ieşiră în stradă. Ce se putuse 
întâmpla? Cine erau aceşti crainici ai gloriei? Alţi patru 
trompetişti, urcați şi ei pe care, veneau în spatele primilor, 
cufundând strada într-o zarvă care alunga păsările din 
drumul lor. Oamenii se pregăteau să asiste la încă o 
minune. 

Sosi o fanfară de douăzeci de muzicanți - trompetişti, 
cântăreţi la chimvale, sistre şi tambururi - producând un 
zgomot puternic ritmat, care cu greu s-ar fi putut numi 
muzică, fiind mai degrabă un tărăboi organizat. Carele, 
zdruncinate penibil de-a lungul străzii, se grăbiră să se 
alinieze pe străzile adiacente, urmărite de  biciurile, 
ghionturile şi înjurăturile gardienilor. Grupuri de gură-cască 
se strângeau de o parte şi de alta a străzii. La Avaris nu se 
mai văzuse niciodată ceva asemănător. Cincizeci de lăncieri 
veneau călare, în ţinută de ceremonie, cu ţintele de bronz 
scânteind pe jambiere, cu piepturile lucind în soare şi 
împodobite cu pectorali de bronz şi cu pietre albastre. Apoi 
veni o altă fanfară. Într-un sfert de oră nu mai rămase nici 
un bărbat şi nici o femeie pe la casele lor. Aerul răsuna de 
vacarmul ritmat al muzicanţilor. 

De la terasa cea mai înaltă a templului, în nordul străzii, 
câţiva preoţi urmăreau impasibili spectacolul. Doar ei 
puteau vedea cortegiul care venea în urma primelor 


121 


detaşamente, strălucind în ceața argintată ridicată de 
copitele cailor, şi care era mai important decât cel care 
ajunsese deja în oraş şi care se aranja pe esplanada de la 
capătul străzii. 

Cincizeci de arcaşi, călare pe cai negri, veneau la trap, 
rigizi ca statuile, cu mâna stângă încleştată pe arcuri, cu 
dreapta pe tolbe, neţinându-şi echilibrul decât prin forţa 
coapselor lor aurite şi lucitoare. Puterea şi teroarea 
încarnate. În urma lor, o altă fanfară umplea aerul cu 
sunetele ei stridente. 

Apoi un nou vuiet infernal: şase care de bronz, cu roţi 
strălucitoare, cu câte trei ofiţeri, trase de câte doi cai. 

Urma un car în care se afla un singur om, un om tânăr, 
gol până la brâu, îmbrăcat cu o perizoma scurtă, cu fruntea 
strânsă în bandoul de aur al şefului armatei, surâzând 
precum statuile zeilor dintr-un templu. 

Emoţia se dezlănţui, izbucniră aplauze şi vivat-uri, unele 
nu prea înflăcărate, căci, ce-i drept mulţi dintre oamenii din 
Avaris crezuseră că e regele, când, de fapt, era prinţul 
regent, Ramses. 

Cincizeci de cavaleri încheiau cortegiul care defilase 
aproape o oră. 

Cu două ore înainte, emisari speciali veniţi de la Memfis 
alertaseră toţi înalții funcţionari şi toate notabilităţile din 
Avaris: de la marele preot la şeful jandarmilor, de la 
subnomarh la intendentul domeniilor, de la comandantul 
garnizoanei la directorul trezoreriei oraşului; şi, bineînţeles, 
singurul membru al familiei regale aflat în misiune la Avaris, 
Ptahmose. Toţi aceşti oameni au fost aranjaţi pe esplanadă, 
la umbra imenşilor baobabi, după un protocol fixat de şeful 
ceremoniilor de la curtea din Memfis şi aplicat cu vigilenţă 
de un delegat special. 

Primul rând al excelenţelor desemnate să-l primească pe 
regent era format din marele preot, subnomarhul, un om pe 
care Ptahmose nu-l văzuse niciodată şi care era judecătorul 


122 


şef al nomei de la Avaris, subdirectorul documentelor 
regale, Hape-nakht, Ptahmose şi comandantul garnizoanei. 

Spre dezamăgirea lui, preotul-lector Shu-enshi se afla în 
al doilea rând, în spatele lui Ptahmose. In timp ce membrii 
cortegiului militar se aliniaseră de o parte şi de alta a 
esplanadei într-o ordine riguroasă, cei ai comitetului de 
primire vorbeau între ei, cu prudenţă, despre vizita surpriză 
a regentului. Marele preot se înclină un pic pentru a-l zări 
pe Ptahmose şi îi aruncă un zâmbet formal. 

- lată şi ziua cea mare, zise el cu un aer suficient. 

- O zi cu adevărat fastă, răspunse Ptahmose. 

- Rămâne de văzut, spuse marele preot. Cerul ne-a 
vorbit deunăzi. 

- Eu n-am auzit nimic, murmură Ptahmose. Subnomarhul 
îşi luă un aer jenat şi dispreţuitor. 

- Dar toată lumea a văzut, se amestecă în vorbă 
comandantul garnizoanei. Graţie prinţului, fortul este 
terminat, ceea ce nici nu îndrăzneam să visăm până acum, 
schimbă el subiectul. 

Astfel cele două tabere fură oarecum împăcate. 

Hape-nakht remarcă că se lăsase o linişte ciudată. 
Nimeni nu mai îndrăznea să se mişte. 

Ramses sosea în sfârşit. Doi ofiţeri îi ţineau cAli. Alţi doi îl 
ajutară să coboare din car. Garda lui personală, formată din 
zece oameni, se alinie şi îl urmă până la comitetul de 
primire. El cuprinse o clipă cu privirea întreaga adunare, 
apoi înainta spre marele preot care îi recită un compliment 
de primire. Subnomarhul se lansă într-un lung discurs 
despre decesul nefericit al superiorului său şi despre 
onoarea nesperată care i se făcea de a-l primi pe regent. 
Judecătorul şef declară că vede în persoana regentului 
întruchiparea justiției regale. Spre surprinderea lui 
Ptahmose, Hape-nakht fu destul de discret, în ceea ce-l 
priveşte, Ptahmose n-avea nimic de spus. Il privi pur şi 
simplu pe Ramses în față şi acesta îl cuprinse în braţe. A 
fost singura îmbrăţişare pe care a dat-o cu această ocazie. 


123 


Comandantul garnizoanei fu scurt. 

- Stăpâne, căpitane, bucuria mea este mare. Onoarea pe 
care ne-o face venirea ta coincide cu terminarea fortului, 
întoarse capul spre Ptahmose şi se pregătea să-şi continue 
discursul, când fu oprit cu un gest al mâinii. 

- Ştiu, i-o tăie Ramses. Şi îl însărcina pe subnomarh să-i 
prezinte restul notabilităţilor. 

Ptahmose întoarse capul şi-i văzu pe marele preot şi pe 
subnomarh consternaţi. Reflectă repede la acel scurt “Ştiu” 
al lui Ramses. Regentul era informat asupra evenimentelor. 
Avea aşadar spionii lui. lInstinctiv Ptahmose privi la 
Hape-nakht; acesta îşi ridică ochii spre cer. Ce lume! 
Ptahmose îşi înăbuşi un zâmbet. 

Cu vocea lui sonoră, Ramses declară că vizita sa era 
motivată de interesul manifestat de regele divin faţă de 
Egiptul de Jos'. Regele divin hotărâse ca fiul său, regentul, 
să prezideze serbarea închinată lui Osiris la marele templu 
din Avaris. Această hotărâre era simbolică, regele 
hotărându-se să acorde acestei ţări şi mai multe binefaceri 
decât îi acordase până acum. El, regentul regatului, venise 
deci la Avaris pentru a prezenta înalţilor funcţionari 
proiectele guvernului regal. 

In a şaptea oră a serii va avea loc un banchet, anunţa 
delegatul cu protocolul, enumerând numele celor care erau 
invitaţi. Regentul dădea audienţe a doua zi, după 
încheierea celebrării lui Osiris. Până atunci regentul regelui 
divin se va odihni la reşedinţa lui. 

- Ce reşedinţă, stăpâne? || întrebă Ptahmose între patru 
ochi. 

- A ta, Ptahmose, zise Ramses zâmbind. Locuinţa ta a 
fost terminată, nu ştiai? Dacă nu te superi, o să stau în ea 
două zile. 

Exista deci uneori şi ceva fericire în lume. Sau cel puţin, 
ceva distracţie. 

Oficialii se  răspândiră, fiecare spre calul lui, 
subnomarhul, marele preot şi preotul lector Shu-enshi 


124 


aparent îmbufnaţi. Urcând pe calul său, Ptahmose îşi 
aminti, fără nici un motiv cuvintele lui Lumi: Domnul şi-a 
plecat privirea asupra ta. 


17 
Marea 


Ramses lovi un perete cu palma şi se întoarse spre 
arhitectul şef. 

- Vreau ca locul să fie complet închis, spuse el. Este 
deschis în spate. La prima ofensivă, duşmanii pot pătrunde 
aici. 

Arhitectul încuviinţă, puţin intrigat. Regentul nu putea fi 
contrazis. 

- Nu e un reproş, arhitectule. Trebuie ca fortul să poată 
rezista, chiar dacă este asaltat din toate părţile. 

- Am urmat planurile aprobate de Excelenţa Voastră. 

- Ştiu, ştiu. Dar m-am răzgândit. Vreau un loc închis. Era 
fără replică. Ptahmose, care însoțea micul cortegiu de 
militari la inaugurarea fortului, se minună de autoritatea 
unchiului său. Imediat după sfârşitul serbării lui Osiris, se 
duseseră toţi pe şantier. 

- Garnizoana va putea totuşi să se instaleze aici în 
timpul lucrărilor? Întrebă comandantul. 

- Desigur, spuse Ramses. Arhitectule, vreau în centru o 
clădire mai înaltă decât zidurile fortului. Trebuie să fie o 
clădire locuibilă, cu un turn de pază în vârf. Să aibă scară 
interioară. Şi mai vreau bineînţeles un puț şi magazii de 
provizii în incintă. Şi un staul. Acest loc trebuie să 
servească drept model pentru toate celelalte forturi pe care 
am de gând să le construiesc în Egiptul de Jos. 

- Este o lucrare mare, domnule regent, zise arhitectul. 
Dublă faţă de cea pe care am făcut-o. 


125 


- Este o lucrare necesară, răspunse Ramses coborând 
scara incintei. 

Îi aruncă o privire lui Ptahmose. Totul era hotărât, 
întoarcerea lui la Memfis nu mai era valabilă. Ptahmose avu 
sentimentul că Ramses îl îndepărta în mod voit de cercurile 
puterii. Era un exil magnific, chiar triumfător, dar totuşi un 
exil. Nu putea să spună nimic, îşi îndeplinise misiunea, 
fusese recompensat prin onoruri în timpul protocolului, 
îmbrăţişare publică, respingerea implicită a adversarilor săi, 
o reşedinţă princiară, o listă civilă pe măsura rangului său; 
dar era în mod elegant exilat. 

- Prinţul Ptahmose, începu Ramses contemplând noul 
portal, a supravegheat terminarea acestor lucrări cu grija şi 
promptitudinea conferite de misiunea regală pe care o 
avea. Data inaugurării construcţiei o dovedeşte. |l 
însărcinez să supravegheze şi noile lucrări de completare a 
fortului. 

Apoi urcă pe cal şi plecă urmat de escortă într-un imens 
nor de praf. 

Ptahmose obţinu o audienţă după-amiază şi ea avu loc în 
casa care îi era destinată şi pe care şeful şantierului, 
învățând din păţaniile lui Pikhare, o terminase cu o 
repeziciune lăudabilă. Ptahmose n-avu timp pentru 
discursuri lungi. 

- Ştiu tot, spuse Ramses. Administraţia fiscală 
instrumentează începând din această dimineaţă cazul 
familiei lui Pikhare. Ai făcut bine că ai fost ferm cu el. Este 
un netrebnic corupt, care era mână în mână cu Horw-amon. 
Familia acestuia a venit să-mi ceară autorizaţia de a institui 
un cult în amintirea lui. Am refuzat. Mai mult, toţi membrii 
familiei sale sunt excluşi din administraţie pentru zece ani. 
L-am asigurat pe noul nomarh că ai sprijinul meu. 

Ramses se întrerupse o clipă şi rămase cu privirea 
pierdută spre uşa care dădea spre grădină. 

- Oamenii din Egiptul de Jos au uitat, se pare, că există 
un control de la centru, trebuie să le reamintesc acest 


126 


lucru. Vom dezvolta ţara asta. Folosindu-ne nu de 
asentimentul, ci de supunerea lor! 

Ptahmose se întrebă ce anume îl iritase într-atât pe 
regent. Poate alte rapoarte cu privire la corupţia lui 
Horw-amon? 

Privirea lui Ramses reveni asupra lui Ptahmose, tonul era 
mult mai calm. 

- Marele preot şi preotul lector au venit să mă 
plictisească cu recriminările la adresa ta, susţinând că 
venirea ta şi metodele pe care le foloseşti provoacă 
dezordine în oraş. Le-am răspuns că ar trebui să se bucure 
de faptul că autoritatea ta nu este şi mai mare. Nu pot să-i 
destitui. Sunt corupti, o ştiu. Dar vor fi liniştiţi şi prudenţi în 
ceea ce te priveşte, asta ar trebui să fie de ajuns. Arhitectul 
şef şi cei doi asistenţi ai lui nu mai încetează cu laudele la 
adresa ta. Hape-nakht a înregistrat un înscris care îţi va fi 
comunicat chiar astăzi şi prin care vei fi numit imediat 
intendent general al construcţiilor regale în Egiptul de Jos. 
Lista ta civilă se dublează: vei avea o mie de debeni şi 
doisprezece servitori. 

Se întrerupse şi îl privi din nou pe Ptahmose, ca şi când 
aştepta ca acesta să spună ceva. Dar Ptahmose nu putu să 
scoată nici un cuvânt. La ce bun? Inainta câţiva paşi şi-i 
sărută mâna lui Ramses. g 

- Sese, ce mai face mama? Intrebă. 

- Foarte bine, răspunse Ramses. Poate vii s-o vezi la 
Memfis, luna viitoare. 

Meşteşugite cuvinte! Ptahmose făcu o plecăciune. 
Şambelanul îl conduse la uşă. 

- Ptahmose! zise Ramses cu un aer amuzat. Ce e cu 
povestea aia de asasinat nereuşit? 

Ptahmose povesti cum, plin de bănuieli după vizita lui 
Shu-enshi, s-a prefăcut că se culcă, a pus o cuvertură sub 
cearşaf în locul său şi el s-a ascuns sub pat. Ramses izbucni 
într-un râs nebun care sfârşi prin a-l molipsi şi pe şambelan. 

- Trebuie să-i povestesc şi regelui! strigă el. 


127 


Dar era nerăbdător să afle urmarea. 

- l-ai înfipt pumnalul dintr-o lovitură? Chiar voiai să-l 
omori? 

- Trebuia să omor pe unul din ei, răspunse Ptahmose. El 
nu voia să mă ucidă? 

Ramses clătină din cap. 

- Horw-amon a făcut bine că a murit singur. Oricum l-aş 
fi decapitat! Să încerce să asasineze un trimis al regelui! 

Asta fusese tot. 

Ptahmose se trezi afară, în briza parfumată de florile 
lăţoase ale salcâmilor. “Exilul...” murmură. De fapt, l-au 
exilat între cei din neamul apiru. Solitara putere regală 
împotriva unui duşman omniprezent, însăşi natura umană! 
Dar la urma urmei, soarta lui era totuşi mai de invidiat 
decât a celorlaţi. 

Urcă pe cal, fără să ştie unde merge. Atunci îi veni în 
minte marea. Trimise servitorii acasă şi le spuse celor doi 
lăncieri: “Către nord!” 

Plecară la trap uşor. Apoi Ptahmose ţâşni în galop, 
devansându-i pe lăncieri, încântat să poată renunţa în 
sfârşit la mersul regulamentar. Era bun călăreț: după o oră, 
zări în sfârşit, dincolo de ultimele câmpuri şi dincolo de 
plantațiile de palmieri, incredibilul. O linie albastră care se 
întindea de la stânga la dreapta, la infinit. Şi cu cât se 
apropia, cu atât se dovedea mai incredibilă. Avea, de fapt, 
culoarea unui lapis lazuli mai deschis. Era adevărat că 
valurile erau încoronate de spumă albă. Încercă în mod 
ridicol să-i găsească o limită, dar ştia că nu are aşa ceva. In 
depărtare, ca nişte insecte aventuroase, trei sau patru 
vapoare de pescuit, păreau nişte fluturi rătăciţi. 

Izbucni în râs. Lăncierii păreau stupefiaţi. Veneau de la 
Memfis şi nu văzuseră nici ei marea niciodată, iar acum îşi 
umpleau ochii de necunoscut. Ptahmose îşi aruncă 
perizoma şi pumnalul şi înainta gol în acest element 
necunoscut. Un val îl răsturnă făcându-l să râdă. Gura i se 
umplu de apă şi era într-adevăr sărată, după cum se 


128 


spunea. Nu ştia să înoate, călca pe fundul nisipos, se băga 
cu capul sub apă ţinându-şi respiraţia şi văzu că într-adevăr 
adâncimea creştea cu douăzeci, treizeci de coţi faţă de 
țărm. Legenda era adevărată. Incapabil de a se ţine pe 
picioare în această lume mişcătoare, se lăsa pătruns de 
sentimentul ciudat că devenea nou şi curat. Şi fără vârstă. 

leşi din apă, îşi stoarse părul şi se aşeză pentru a se 
usca la soare în timp ce lăncierii, urmându-i exemplul, se 
aruncau şi ei în apă. Care este zeul mării? se întrebă. Oricât 
se gândi, scormonind în memorie, pe listele de zei şi zeițe 
pe care le enumera altădată Amsetse, nu găsi nimic. 

La nord infinitul, la sud puterea. Era un prizonier de lux. 
Se îmbrăcă gânditor. Tinereţea lui lua sfârşit. 


PARTEA A DOUA 


FURIA 


1 
Miriam 


Scribii notau pe foile de papirus psalmodiind: “Două sute 
de legături de legume...” Unii sclavi înghesuiau lângă zidul 
secretariatului salate, pere, cepe, alţii descărcau afară 
marfa de pe măgari. Un scrib număra pachetele. 

“Doisprezece saci de grăunţe...” Grâul era ambalat în 
saci de cânepă din care ieşea un praf sufocant. Un nor gros 
plutea în marea sală a secretariatului. Cei şase scribi ai 
secretariatului direcţiei construcţiilor regale protestară: 
“Cântăriţi afară! O să murim aici!” într-adevăr, de fiecare 
dată când cei doi sclavi însărcinaţi cu cântărirea mai 


129 


puneau câte un sac pe enorma balanţă, înainte de a-l 
depozita la perete, lângă legume, un nor de praf se ridica. 

“Greutate regulamentară!” striga scribul care cântărea, 
cu părul deja alb de praf. 

“Cinci bucăţi de carne de vacă...” “O sută zece păsări 
vânate...” 

Mâncarea destinată personalului şantierelor trebuia 
înregistrată la direcţia construcţiilor regale, înainte de a fi 
expediată în antrepozitele adiacente. O sarcină în plus 
pentru administraţia construcţiilor. 

“Foarte bine, spuse subşeful scribilor. Şi dacă măgarii 
sunt aici, încărcaţi grâul pentru a fi expediat la pitar. 
Carnea şi legumele vor fi duse cu convoiul direct pe 
şantierul de nord “. 

- Măgarii au sosit, anunţă unul din sclavi din pragul uşii. 

- Ce de muşte! se miră Ptahmose intrând în secretariat. 
Toţi se întoarseră spre el, oprindu-se pentru o clipă din 
lucru. Era un pic mai împlinit la trup, cu barba mai deasă şi 
arămie şi cu privirea mai întunecată. Avea douăzeci şi trei 
de ani.  Roiuri de muşte invadaseră într-adevăr 
secretariatul, atrase de mirosul de carne. Ptahmose îl 
chemă pe unul din sclavii nubieni, un negricios filiform şi 
vioi, pe care-l răscumpărase de la stăpânul lui pentru a-l 
salva de tratamentul dur care i se aplica. Puştiul veni spre 
el cu faţa plină de adoraţie. 

- Mai întâi vreau să vânezi muştele cu evantaiul mare 
din colţ. Apoi, vreau să aprinzi lemnul de Punt şi frunzele de 
eucalipt din vasul cel mare de acolo, de jos. 

Micuţul sclav se execută imediat, agitând cu îndemânare 
evantaiul din frunze de palmier şi făcând “şşşuu”, aşa cum 
îl învățase stăpânul lui adorat. În câteva minute muştele 
fură date afară din cele şase camere adiacente ale 
secretariatului. Apoi un fum parfumat se răspândi în 
camere, mergând dintr-una în alta ca un şarpe lung; 
albăstriu. 


130 


- Vreau ca bucăţile de carne de vită să fie acoperite cu o 
pânză şi să rămână acoperite în timpul transportului. 
Muştele pot depune ouă, îl lămuri Ptahmose pe şeful 
scribilor. Să fie o pânză de cânepă, care lasă totuşi să intre 
aerul. 

- E carnea pentru muncitori, răspunse acesta. 

- Un motiv în plus. Muncitorii bolnavi nu fac decât să ne 
întârzie lucrările. Data viitoare, vreau ca grâul să fie livrat 
cu o săptămână înainte. Pitarul va avea astfel timp să-l 
macine şi să facă pîinea. Când grâul este livrat o dată cu 
alimentele perisabile, suntem constrânşi să organizăm două 
convoaie pentru acelaşi şantier. Nu este economic. 

Ptahmose se întoarse în grădină admirând rodierii 
încărcaţi de fructe care ieşeau în relief ca nişte incrustaţii 
pe pereţii proaspăt văruiţi. Cele două pisici, pe care le luase 
de la Hape-nakht când se mutase în noua locuinţă, 
întemeiaseră o familie, erau opt acum. Ptahmose alese un 
pisoi galben cu ochi de aur. Cu el în braţe, traversă zona 
plantată cu asfodele, înconjură bazinul cu apă unde lotuşii 
îşi etalau sânii de fecioare şi intră în bucătăria aflată în cel 
de-al doilea corp al clădirii. Văzându-l cum se uita prin 
încăpere, bucătarul îl întrebă din priviri ce vrea. 

- Caut un coş mare, zise Ptahmose. Vreau şase pâini, o 
gâscă jumulită, un sac de bobi şi o legătură de ceapă. 

Bucătarul se execută şi umplu coşul cu alimentele 
cerute. Ptahmose puse pisoiul deasupra şi se îndreptă spre 
grajduri. 

Se duse la calul său, oprindu-i cu un gest pe grăjdarii 
care aveau de gând să-i alerteze pe lăncieri pentru a-l 
escorta. 

- Nu-i nevoie, nu lipsesc mult. 

li susţinură piciorul ca să poată urca pe ca13 şi reuşi 
asta fără ca motanul să se sperie. 

Plecă la trap spre sud şi ajunse după puţin timp într-un 
sat apiru. Pisoiul privea speriat, când în stânga, când în 
dreapta, în timp ce Ptahmose îl mângâia pentru a-l linişti. 


131 


Se opri în faţa unei case situate puţin mai într-o parte faţă 
de celelalte. Pe frânghie atârna un cearşaf. Doi copii îi ieşiră 
în întâmpinare râzând şi strigând. leşi şi o femeie şi, înainte 
de a descăleca, el îi întinse coşul. Femeia era puţin mai în 
vârstă ca el. Când văzu pisoiul, zâmbi. 

- Cu el, spuse Ptahmose, vei scăpa de şoareci. Dacă nu-i 
prinde chiar de la început, dă-i totuşi să mănânce, ca să nu 
plece. Pisicile mele omoară şoarecii, dar nu-i mănâncă. Au 
gusturi rele. Inchide-l în casă ca să nu-l prindă uliul sau 
nevăstuica. 

-O gâscă, se bucură ea, uitându-se în coş. Va fi 
sărbătoare. Ea întinse obrazul şi el i-l sărută. Copiii, care nu 
văzuseră ce era în coş din cauza înălţimii lor, începură să 
strige în ebraică: “O gâscă! O gâscă!” Apoi se năpustiră 
asupra pisicii, pe care o copleşiră cu dezmierdări şi 
mângâ.ieri. 

Femeia intră să pună bine gâscă, bobii, pâinea şi ceapa. 
Apoi reapăru în prag. 

- Vrei să intri? Am vin de palmier. 

- Nu, am venit doar să te văd. Soţul tău e bine? 

- Lăudat fie Domnul, răspunse ea. E rezistent. A avut 
ceva probleme cu ochii din cauza prafului, acum câteva 
zile, dar i-a trecut cu apă de muşeţel. 

Ptahmose dădu din cap, în semn că a înţeles. 

- Dacă Aaron ar fi aici, suspină ea. 

-O duce bine la Memfis. Acolo e contramaistru. Aici 
contramaiştri sunt doar egiptenii. 

- Asta nu mă încălzeşte cu nimic. 

- Ştiu, Miriam. A trecut ceva timp de când eşti aici. Ţi-am 
construit casa asta. Dar nu sunt regele Egiptului. 

- Un prinţ n-are dreptul să-i construiască o casă şi 
fratelui? 

- E mai bine să nu fac prea mult dintr-o dată. 

- Dar o să-l aduci şi pe el aici, nu? 

- O să-l aduc. Ţi-am promis. 


132 


- Nici măcar nu vorbeşti limba tatălui tău. Ptahmose se 
simţi dintr-o dată agasat. 

- O învăţ. Şi-apoi, n-am nevoie de ea. Dacă aş fi de-al 
vostru, n-aş mai putea face nimic pentru voi. Asta n-ar 
folosi nimănui. 

- Atunci ce-i de făcut? 

- Nu ştiu. Mai sunt multe lucruri de făcut. 

- Nimic nu se va schimba niciodată, gemu ea. 

- Totul se schimbă mereu, Miriam. Mai ales când nu te 
aştepţi. 

- Au trecut şapte ani de când eşti aici. Nu m-ai adus 
decât acum trei luni. Timpul trece. Domnul ne-a uitat. 

Vocea îi era sumbră, amenințând să se transforme în 
plâns şi lui nu-i plăceau lacrimile. Nu venise cu cele câteva 
cadouri decât din cauza legăturii de sânge, în amintirea 
acelui moment penibil când micuța sălbăticiune care era 
pe-atunci îi dăduse vestea morţii tatălui său. Dar, cu 
siguranţă, ea nu era sora la care visase altădată, 
confidenta, complicea... Pe scurt, cea care poate înlocui o 
nevastă, aşa cum trebuia să fie o adevărată soră. Se 
îndreptă spre cal, gândindu-se că-i suporta de prea multe 
ori lamentările. Ea se repezi să-i aducă un taburet pentru a 
putea urca şi când fu în şa, îi aruncă o privire plină de 
reproş. 

- Trăieşti cu femeia aia. 

- E o concubină. 

- Care ţi-a dat copii. 

- Femeile asta fac, copii, răspunse el luând hăţurile în 
mâini. 

- Nu pot veni să te văd... Femeia aia... 

El făcu o tură prin faţa casei, urmat de copiii care ţineau 
pisoiul în braţe, ca pe un frate mai mic. 

- Gândeşte-te la Aaron! strigă ea în timp ce pleca. 

El dădu din cap şi o luă din loc repede. Un acces de furie 
îl cuprinse. Femeile n-aveau niciodată pentru bărbaţi decât 
reproşuri? Ce-ar fi vrut? Să renunţe la funcţiile lui pentru a 


133 


se angaja ca muncitor? Să se-nsoare cu o apiru şi să devină 
astfel cumnatul sau nepotul unuia dintre proprii lui 
muncitori? N-avea nimic în cap? Ce se va întâmpla atunci 
când va veni şi Aaron la Avaris ca să-şi ceară drepturile! 


2 
larăşi marea 


Unde se ducea prinţul atunci când dispărea de unul 
singur? Asta era întrebarea pe care şi-o puneau uneori cei 
ai casei şi cei de la secretariat. Căci Ptahmose dispărea din 
când în când, în timpul dimineţii, când treburile 
administraţiei i-o permiteau. Pleca departe, pentru că îşi lua 
calul, şi se întorcea având un aer senin şi absent în acelaşi 
timp, cu o mască asemănătoare unei statui care se preface 
că priveşte, dar a cărei privire este interioară. 

Hape-nakht, care îl văzu într-o după-amiază la 
întoarcerea dintr-o astfel de escapadă, se îngrijoră. Nu 
cumva luase o doză prea mare de kat? Toată lumea 
consuma aşa ceva la Avaris, ca peste tot de altfel, pentru a 
scăpa de plictiseală, încercă aşadar să-şi dea seama dacă 
pupilele îi erau micşorate, cum se întâmpla imediat după 
consumarea frunzei de Nubia. Era bolnav? Nici vorbă, arăta 
bine la faţă, era vioi. 

Hape-nakht venise să-i vorbească despre o problemă 
legată de construcţia forturilor din oaze. Ptahmose nu 
scosese nici un cuvânt. Urmase o linişte derutantă. 

- Ce-ar trebui să fac, după părerea ta? întrebă 
Hape-nakht, deconcertat. 

- Regentul are dreptate, răspunse în cele din urmă 
Ptahmose, fără să-şi întoarcă faţa, cu mâinile pe coapse. 
Este absurd să trimiţi alimente în oaze. Trebuie ca'soldaţii 
garnizoanei să fie autonomi. Aşa că e mai bine să se 
construiască acolo cuptoare pentru pâine, abatoare şi 
cărămidării. 


134 


Vocea îi era serioasă, calmă, clară, dar ciudată, 
sepulcrală. După o clipă adăugă: 

- Trebuie dezvoltate grădinile de zarzavat, culturile de 
cereale şi creşterea animalelor care nu sunt practicate în 
aceste oaze decât într-un mod primitiv. 

Simţindu-se cam rău, Hape-nakht se ridică să plece. 

- Soarele fie cu tine, îi spuse Ptahmose conducându-l. 
Era adevărat că spontaneitatea, chiar impetuozitatea, de 
care Ptahmose dăduse dovadă la sosirea lui Avaris nu mai 
erau decât o amintire. În momentele lui cele mai familiare, 
era grav, în altele, absent. Era de multe ori chiar absent 
fizic. Buto nu-l mai vedea deloc după cină, pentru că 
dispărea. Aşa că ea culca copiii şi stătea de vorbă cu doica 
şi cu nevestele slujitorilor. Ajunsese şi ea să bârfească. Sau 
lua de la ele tot felul de reţete de magie, pentru a avea 
sânii mai tari, de exemplu. Era o adevărată nebunie ce 
puteau egiptenii să facă prin magie! Când Ptahmose se 
întorcea, ea era cel mai adesea adormită. N-o mai trezea, 
avea camera lui, astfel că dimineaţa, când ea deschidea 
ochii, era deja sculat şi îşi termina micul dejun în grădină. Il 
lua pe băieţelul lui de trei ani pe genunchi şi îi desfăcea o 
smochină. 

Unde putea să meargă? Zvonurile ajunseră la urechea 
lui Hape-nakht. Subdirectorul documentelor regale era 
însărcinat să afle cât mai multe despre viaţa privată a 
notabilităţilor din Avaris şi să-i trimită regentului cât mai 
multe informaţii prin curier secret. Hape-nakht puse deci un 
spion să-l urmărească pe Ptahmose. 

Omul se prefăcea că lucrează alături de grădinarii care 
se ocupau de grădina de zarzavat creată de prinţ pentru 
uzul lui personal, la cincizeci de coţi distanţă de casă. Intr-o 
dimineaţă, când Ptahmose părăsi secretariatul pentru a 
merge să-şi ia calul, spionul îşi luă şi el măgarul şi îl urmări 
mai bine de o oră până la întoarcerea acasă. 


135 


A doua oră după crepuscul, se prezentă la Hape-nakht. 
Subdirectorul nu-l lăsă să aştepte, îl primi într-unul din 
birourile goale ale secretariatului său. 

Spionul avea un aer încurcat. 

- Deci? Întrebă Hape-nakht. Ai aflat unde se duce? 

- Da, răspunse spionul. Merge la mare. 

- La mare? 

- Da, la mare. Se duce cu calul până la țărm şi rămâne 
acolo. A 

- Rămâne acolo? Cum adică, rămâne acolo? In picioare? 
Aşezat? Cu cine e? Ce face? 

- Nu face nimic. Stă jos şi priveşte marea. Hape-nakht îşi 
frământă bărbia şi îşi miji ochii cu un aer de şmecher. 

- Şi după aia? Intrebă. 

- După aia, nimic. A urcat pe cal şi s-a întors aici. Ela el. 
Tocmai îşi ia cina. 

- Cu cine a vorbit? 

- Cu nimeni. 

- Cu nimeni? Cât timp a stat în faţa mării? 

- Mai bine de două rotații pe cadranul solar. 

- A stat două ore în faţa mării, fără să vorbească, şi apoi 
s-a întors aici? 

- Exact. 

- Mă iei drept un imbecil? 

- Taie-mi nasul şi urechile, dacă ceea ce spun nu este 
absolut adevărat. 

- Te-a văzut? 

- N-a avut cum să mă vadă. Am mers la cinci sute de 
coţi în urma lui. 

- Nu s-a oprit nici măcar să bea ceva? 

- Avea o ploscă agăţată de şa. A băut din ea. Hape-nakht 
se foi pe scaun. Era într-adevăr o poveste extraordinară. 

- Să treci mâine pe la secretariat să-ţi iei cei zece debeni 
de marfă, aşa cum ne-am înţeles. 

- Vreau pânză. 


136 


- Vei avea pânză, zise Hape-nakht împingându-l afară. 
Apoi începu să-şi frece din nou-bărbia. Povestea asta nu 
stătea în picioare. Ptahmose îl cumpărase probabil pe 
spion. Mâine va recruta altul. 

Două zile mai târziu, al doilea spion dădea un raport 
aproape identic. 

Hape-nakht nu mai avea somn. Ce putea să facă prinţul 
Ptahmose, directorul construcţiilor regale, contemplând 
marea timp de două ore, singur şi fără să spună un cuvânt 
nimănui? Dacă ar trimite un raport scris despre asta la 
Memfis, regentul i-ar pune chiar propria minte sub semnul 
întrebării. După trei zile, pentru a se simţi cu inima uşurată, 
Hape-nakht se hotărî să-l spioneze chiar el pe Ptahmose. 

Postă un al treilea spion în faţa casei lui Ptahmose şi îl 
însărcina să vină să-i spună imediat ce o să-l vadă pe 
Ptahmose plecând singur, pe cal, pe drumul dinspre nord. 
În fond, nu exista decât un singur drum de la Avaris spre 
mare şi chiar dacă Hape-nakht pleca mai târziu, tot sfârşea 
prin a-şi ajunge din urmă vânatul. 

Patru zile mai târziu, spionul veni la el gâfâind: prinţul 
plecase. Lăsându-şi baltă treburile, Hape-nakht alergă la 
catârul lui şi porni pe urmele lui Ptahmose. Merse la trap 
până ce văzu, puţin după ieşirea din Avaris, un cal şi silueta 
lui Ptahmose. Hape-nakht îi lăsă călăreţului un avans de o 
sută de coţi. Într-adevăr, Ptahmose părea să se îndrepte 
spre mare; până aici spionii nu minţiseră. Când ajunseră în 
apropierii mării, acolo unde nu mai erau nici sate, nici 
plantaţii, ci doar mici pâlcuri de pădure alternând cu 
mlaştini sălcii, Hape-nakht îşi legă catărul de un copac şi o 
luă cu precauţie pe jos până la tufişurile de pe țărm. inainta 
cu paşi de lup şi-l văzu pe Ptahmose care tocmai se 
sprijinea de o creangă de copac ca să coboare de pe cal, 
apoi îşi legă animalul şi merse încet spre mare. Şi aşteptă. 

Aşteptă, după cum spusese şi spionul, aproape două ore. 
Cu toate simţurile la pândă, el observă acest personaj în 
mod cert enigmatic. Tot ce a văzut, a fost cum Ptahmose, 


137 


aşezat cu faţa la mare, părea să respire puternic, mai 
puternic decât normal. Altfel, nu făcea nimic, absolut nimic. 
Ptahmose îşi luă în cele din urmă calul şi plecă, în timp ce 
Hape-nakht stupefiat de-a binelea, rămas cu buza umflată, 
nu se întoarse decât mult mai târziu, incapabil de a găsi o 
explicaţie pentru un astfel de comportament. 

Tot răul spre bine: nu mai avea de ce să trimită nici cel 
mai mic raport la Memfis. Prinţul mergea să respire aerul 
mării, şi atunci? El, Hape-nakht, era liber să creadă că 
Ptahmose înnebunise, dar nimic din comportamentul lui în 
cadrul direcției construcțiilor regale n-o dovedea, 
dimpotrivă. Administrarea acesteia strălucea datorită rigorii 
şi rapidității lui. 

Ceea ce Hape-nakht n-avea de unde să ştie, era că acest 
comportament îi fusese dictat de preotul decăzut Nesaton, 
primit în audienţă de Ptahmose. 

- Sfârşitul meu e aproape, zise acesta după ce Ptahmose 
îl invită în grădină şi îi aduse o carafă cu vin de palmier şi 
smochine. 

Faţa bătrânului era aproape zâmbitoare sau poate 
rictusul morţii i se întipărise deja pe faţă? Chiar şi vocea îi 
era veselă. 

- M-ai salvat prin mărinimia ta şi eu n-am nimic să-ţi dau 
în schimbul ospitalităţii tale, pentru perizoma, pentru 
porumbeii fripţi, pentru pâinea, laptele şi vinul de palmier. 
Nimic, decât un strop de înţelepciune. 

Răsuflarea lui devenea tot mai sacadată. 

- Învață un lucru, căci am sentimentul că-l ignori: nici un 
om nu trăieşte fără sentimentul divinității. Cel care pretinde 
că face asta sfârşeşte prin a fi un animal inferior. 

Bătrânul lăsă aceste cuvinte să pătrundă în mintea lui 
Ptahmose şi, după o pauză, continuă. 

- Sângele tău se înfierbântă prea repede pentru că eşti 
tânăr. El creează valuri în capul tău, învolburânducţi 
dorinţele şi regretele care te îndepărtează de ceea ce este 
esenţial, adică de acest sentiment al divinității de care îţi 


138 


spuneam. Şi el nu se va naşte, dacă sufletul tău este, 
precum apele fluviului sau ale mării, mereu tulburat ba de 
una, ba de alta. 

Bătrânul luă o înghiţitură de vin de palmier. 

- Ptahmose, atâta timp cât nu vei fi pregătit să primeşti 
în tine divinitatea, nu vei fi decât jucăria întâmplării şi, mai 
rău, a propriilor tale dorinţe. Numai divinitatea poate să te 
ancoreze în realitatea invizibilă, care nu este nici viaţă, nici 
moarte, ci imanenţă. 

- Ce divinitate? Întrebase Ptahmose. 

- Nu contează numele ei, răspunsese Nesaton. Numele 
sunt creaţia limbajului nostru; divinitatea este una singură, 
imanentă, ea n-are nume şi nu poate fi numită. Ea există 
dinaintea cuvântului. Noi suntem cei care o materializăm 
prin limbaj. Mă înţelegi? 

- Vorbeşte şi te voi înţelege. 

- Dacă vrei să primeşti în tine divinitatea, trebuie mai 
întâi să renunţi la tot ceea ce ea nu este, adică sentimente 
şi griji legate de acţiunile tale. Trebuie să încerci să nu te 
mai gândeşti la nimic. Este secretul care i-a fost dezvăluit 
lui Akhenaton şi pe care n-a ştiut să-l folosească. l-a dat un 
nume divinității pe care a simtit-o în el şi, ţi-am spus, 
numele n-au nici o importanţă. Aton sau Re, Osiris sau Seth, 
ceea ce este divin nu trebuie numit decât pentru spiritele 
inferioare. Eliberează-ţi spiritul, uită ce-ai făcut în timpul 
zilei, uită de viaţa ta, de ceea ce-ţi doreşti sau urâăşti. 

Bătrânul îşi întinse braţul slăbănog spre platoul cu 
smochine, degetele lui pluteau pe deasupra fructelor, le 
mângiia, ca un fluture care caută un loc unde să se aşeze, 
şi luă una. O mancă încet, tacticos, după care continuă: 

- Pentru asta, trebuie ca şi corpul tău să fie în repaus. 
Aşezat sau culcat, dar în repaus, în întregime în repaus, 
fără dorinţa de face altceva. Eu prefer să fiu aşezat, dar 
poţi sta şi culcat, iar unii colegi de-ai mei pot practica acest 
exerciţiu chiar stând în picioare. Un corp susţinut de zece 
degete, o piele care nu simte decât aerul. Îţi ia ceva timp să 


139 


înveţi asta, trebuie să iaşi creierul să se golească de toate 
impurităţile. Şi atunci... 

Nesaton păru să-şi piardă suflul, dar şi-l regăsi repede. 

-...„Şi atunci trebuie să respiri. Profund, ca şi cum ai 
aspira tot aerul din jurul tău, umple-ţi pieptul ca şi când ar fi 
ultima gură de aer pe care o absorbi. Apoi expiră-l în 
întregime, fără să laşi în tine nici cea mai mică urmă, şi ia-o 
de la capăt. Dar de data asta, trebuie ca aerul să circule în 
interiorul tău. Trebuie să respiri din interior, prin stomac, 
înţelegi? 

Bătrânul îi făcu o demonstraţie şi Ptahmose văzu 
stomacul preotului mişcându-se, ca şi cum plămânii ar fi 
coborât până la el. 

- După un timp, o mare pace te cuprinde. Mai târziu, 
această pace se transformă în fericire. După şi mai mult 
timp, dispare şi fericirea şi întrezăreşti - nu, de fapt, nu 
întrezăreşti nimic pentru că vederea nu mai e în joc - te 
apropii de un sentiment al vieţii mult mai intens, mult mai 
profund, mult mai luminos... Te apropii de divinitate. 
Disciplina pe care ţi-o predau este alianţa cu divinitatea. 

Alianţa! Ptahmose fu străbătut de un fior. Era acelaşi 
cuvânt pe care îl folosiseră şi cei din neamul apiru. Ei 
spuneau că Domnul lor încheiase cândva o alianţă cu 
primul lor şef, Avram. Nesaton întinse mâna spre un pahar 
cu vin de palmier. 

- Când practici în mod regulat acest exerciţiu, reluă el, 
când îl practici cu fineţe, fără să urmăreşti ceva anume, ci 
ca şi când ar fi un mod normal de viaţă, te apropii uneori de 
divinitate. Atunci nimic nu te mai atinge, nici chiar teama 
de moarte. Vei avea mult de câştigat din acest exerciţiu. 

- De ce? Întrebă Ptahmose fascinat. 

- Pentru că focul care este în tine te tulbură, aşa cum 
face apa să fiarbă. 

- Ce e rău e în a fi neliniştit? 

-Te epuizezi. Îţi consumi inutil energia interioară, 
sufletul oboseşte, devine melancolic. Cînd furia sau altă 


140 


emoție profundă te loveşte, mestecă câteva frunze de kat. 
Sau bea puţin vin de mac. 

Ptahmose făcu o grimasă. Vinul de mac era amar. 

- Trebuie să trăieşti fără foc? Întrebă el. 

- Nu, dar trebuie ca focul să vină de sus. Trebuie să fie 
focul divinității din tine, şi nu acela pământesc, spuse 
Nesaton luând o altă smochină. 

Ptahmose căzu pe gânduri. 

- Asta fac preoţii? Întrebă. Nesaton întârzie cu răspunsul. 

- Unii dintre ei. Dar nu în Egiptul de Jos. Eu am fost iniţiat 
la Abydos, în sud. Câţiva preoţi de acolo întreţin tradiţia, 
dar asta se întâmplă în sud. 

- Cum trebuie să fac? Intrebă Ptahmose. 

- Ai auzit ce-am spus. Reculege-te. Practică regulat 
controlul respirației. 

Bătrânul preot îşi luă bastonul şi se ridică cu ajutorul lui 
Ptahmose. Puse mâna pe umărul acestuia şi spuse şoptit: 

- N-au vrut să te iniţieze, nu-i aşa? Asta pentru că tatăl 
tău este un apiru. Nu, nu protesta, ştiu, totul se ştie. N-au 
vrut să fii preot, ca să nu le dezvălui străinilor misterele lor. 
Dar tu nu eşti un străin oarecare, Ptahmose, o simt. Tu 
inspiri frică. Probabil că le-a fost frică de tine, acolo, la 
Memfis, din moment ce te-au expediat aici. Simt însă că vei 
ajunge totuşi un şef. Şeful cui, nu ştiu. Al egiptenilor, nu 
prea cred. Al apirilor poate. De-aia te-am învăţat toate 
astea. 

- Dar este... este atât de uşor? se miră Ptahmose. 
Nesaton zâmbi. 

- Poate nu-i atât de simplu cum am rezumat eu, dar am 
spus esenţialul. Când pui laptele la fiert, substanţele 
esenţiale se ridică la suprafaţă, sub formă de cremă. Eu 
ţi-am dat crema. Prin practică, în timp, vei înţelege şi restul. 
Condu-mă. 

Ptahmose îi susţinu braţul până la uşa din spate, care 
dădea spre cîmp. Acolo, servitorii îi repartizaseră o cameră 
preotului decăzut. l-o dăduseră încă din prima seară, 


141 


înainte chiar ca Ptahmose să le ordone. N-o făcuseră din 
cauza vârstei lui, nici din cauză că le-o ceruse stăpânul lor, 
ci din cauza autorităţii pe care bătrânul o degaja. O 
autoritate blândă şi irezistibilă. Când ajunseră la uşă, un 
servitor bătrân îl înlocui pe Ptahmose. 

“Alianţa...” gândi Ptahmose întinzându-se pe pat. 

Dar Hape-nakht n-avea de unde să ştie toate astea. 


3 
Un consul 


Noul nomarh, Setepentoth, era un om tânăr, slab şi 
pedant, aparţinând unei familii de notabili locali despre care 
unii credeau că se trage din hyksoşi. Dar bârfa asta nu mai 
era de mult băgată în seamă, mai ales când se ştia că 
familia cu pricina poseda două sute de mii de coţi pătraţi 
din cele mai bune pământuri din Deltă şi producea cele mai 
bune fructe din tot Egiptul. 

Ales de însuşi Ramses, Setepentoth auzise bineînţeles 
admonestarea indirectă cu privire la comportamentul 
predecesorului său faţă de Ptahmose. Acesta fusese numit 
de rege şi oricine îi punea bețe în roate, cum încercase 
defunctul Horw-amon, răspundea în faţa regentului şi a 
regelui. Setepentoth ţinuse minte asta şi manifesta faţă de 
Ptahmose o curtoazie fără cusur, chiar dacă glacială. li 
adresa la marile sărbători urările regulamentare însoţite de 
fructe, rodii, curmale, smochine, struguri, în funcţie de 
ocazie, plus un ulcior cu vin de Deltă, din cel care era mai 
puţin scump; îi asigurase locul regulamentar în cadrul 
ceremoniilor care depindeau de autoritatea sa, dar se 
abţinea de la orice raport personal. 

Hape-nakht era în comparaţie cu el un prieten din 
copilărie. La un moment dat, pe unul din şantiere se ivi o 
problemă. Era un vast proiect stabilit de secretariatul 


142 


nomarhului în colaborare cu cel al direcţiei construcţiilor 
regale. Proiectul consta în a dezvolta Avaris spre nord-vest, 
ceea ce presupunea exproprierea unui cartier până atunci 
depărtat de oraş şi ocupat de apiri, care aveau aici grădini 
de zarzavat mai mult sau mai puţin declarate, din care 
obțineau venituri şi ele declarate în mod aleatoriu. 

Proiectul nomarhului era justificat: acest cartier, numit în 
mod dispreţuitor “Groapa de gunoi apiru”, nu corespundea 
deloc oraşului Avaris, aşa cum se dezvoltase el de la 
venirea lui Ptahmose. Acest teritoriu liber, de care până şi 
poliţia avea repulsie, avea deja un aspect sumbru. 
Respingător în timpul zilei, îşi arăta adevărata faţă noaptea: 
În afara locuinţelor mizerabile, o adunătură de lupanare şi 
tripouri risipite pe terenurile virane unde mişunau şoareci 
de câmp, vulpi şi nevăstuici. Se spunea că se auziseră chiar 
şi urlete de şacali. Igiena era aici deplorabilă, existenţa 
acestui cartier nejustificându-se decât pentru apirii care nu 
plăteau nici o dare pentru pământ, îşi construiau cocioabele 
acolo unde li se părea lor că e bine, îşi cultivau castraveți şi 
ceapă şi îşi creşteau gâştele şi găinile fără să plătească 
nimic  fiscului. Indignarea egiptenilor nu era, de altfel, 
străină de hotărârea nomarhului de a distruge acest cartier: 
aceştia începuseră să se sature de favoarea ilegală pe care 
şi-o arogaseră aceşti apiri şi amenințau să trimită un raport 
la Memfis. 

Or, muncitorii apiru refuzau să se atingă de casele, 
cocioabele şi terenurile coreligionarilor lor, dintr-un motiv 
cât se poate de întemeiat: mulţi dintre ei aveau acolo 
bucata lor de pământ şi propriile lor barăci. Nici mustrările, 
nici amenințările contramaiştrilor n-aveau efect. Secretarul 
nomarhului merse într-o dimineaţă să-i prezinte problema 
lui Ptahmose. Era o problemă spinoasă: şantierul proiectat 
de Setepentoth nu făcea parte dintre întreprinderile 
comandate de construcţiile regale, dar primise totuşi 
aprobarea şefului lor. Într-un fel, chiar autoritatea lui 
Ptahmose era pusă în joc. El îi spuse secretarului 


143 


nomarhului că va merge pe teren şi va încerca să găsească 
o soluţie. 

Merse chiar a doua zi. Muncitorii stăteau la periferia 
“Gropii” mâncând pâinişoare umplute cu bob şi ceapă şi 
bând dintr-un ulcior vin de struguri sau poate de palmier. 
Contramaistrii nu se vedeau pe nicăieri. Bineînţeles că-l 
văzură pe Ptahmose cu garda lui, dar se prefăcură că nu-l 
observă sau îi aruncară câteva priviri piezişe. Il cunoşteau 
de pe alte şantiere pe care acesta le vizitase. 

Ptahmose cobori de pe cal şi păşi pe terenul cu bordură 
al străzii care avea să se facă. 

- Aveţi un şef ? Întrebă el oprindu-se în dreptul unui 
grup. 

- Contramaistrii sunt plecaţi, răspunse muncitorul fără a 
se opri din mestecat. 

- Nu vorbeam de contramaiştri, ci de şeful vostru. Şi-ar fi 
dorit ca Lumi sau Issar să fie pe acest şantier, dar ei lucrau 
pe un altul, care se afla sub propria lui conducere. 

Un muncitor în jur de patruzeci de ani se ridică. Avea 
faţa contractată şi ochii injectaţi; era clar că nu ţinea la 
băutură. 

- Despre ce fel de şef vorbeşti? Intrebă el pe un ton 
arogant. Nici un şef nu ne va convinge să distrugem casele 
fraţilor noştri. 

- Ocupaţi ilegal aceste terenuri ale coroanei, spuse calm 
Ptahmose. Casele ridicate pe aceste păminturi au fost 
construite ilegal. În plus, aţi dezvoltat aici culturi agricole 
pe care nu le-aţi declarat şi pentru care, spre deosebire de 
ceilalţi oameni ai ţării, voi nu plătiţi nimic. 

- N-o să jucăm după cum ne cântă filfizonul ăsta! spuse 
un muncitor în limba apiru. 

- Nu sunt un filfizon şi n-am venit să vă cânt nimic, îi 
replică Ptahmose tot în apiru. Am venit să vă explic că vă 
aflaţi într-o situaţie care nu mai poate continua. 

Urmă o tăcere plină de stupefacţie. Era pentru prima 
oară când îl auzeau vorbindu-le limba şi o vorbea corect. 


144 


Foarte puţini egipteni reuşiseră să-şi însuşească doar 
noţiunile elementare. 

- Cine vorbeşte în tine? Întrebă interlocutorul lui 
Ptahmose. Apirul sau trimisul regelui? 

Obrăznicia întrebării îl lăsă stană de piatră. 

- Dacă v-aţi afla într-un regat apiru, răspunse el, casele 
voastre ar fi distruse în aceeaşi zi şi de poliţie şi de armată. 
Pentru că nu există nici un regat fără justiţie. Vă aflaţi în 
regatul Egiptului şi sunteţi supuşi justiţiei lui. 

Liniştea era perfectă, aşa încât îl auziră toţi. 

- Şi dacă refuzăm? 

- O să-i pun pe muncitorii libieni să vă distrugă casele, 
sub supravegherea poliţiei. 

- Asta înseamnă război! strigă omul. 

- lată de ce e mai bine să faceţi singuri asta, spuse 
Ptahmose pe acelaşi ton. 

Câteva femei ieşiră din cocioabe şi asistau la înfruntare 
de la distanţă. Una dintre ele ţinea în mâini o pasăre pe 
care o jumulea. Ptahmose se gândi la Miriam. Oare femeile 
erau acelea care îi împingeau pe bărbaţi la revoltă? 

- Dar unde să ne ducem? strigă omul agitându-şi cu 
vehemenţă braţele sub nasul lui Ptahmose. Unde să ne 
ducem? Vrei să dormim sub cerul liber? N-ai văzut în ce 
mizerie trăim? 

Vocea îi devenise ascuţită. 

- Intrebarea asta este singurul lucru interesant din tot ce 
mi-ai spus până acum, răspunse Ptahmose. Pot să vă aloc 
un teren nu departe de aici pe care să vă construiți casele. 
Case mai convenabile, în care copiii voştri n-ar mai risca să 
fie muşcaţi noaptea de şoareci de câmp sau de vulpi, iar voi 
aţi putea dormi fără să mai fiţi treziţi de strigătele din 
lupanare. 

- Unde? strigară în cor mai multe voci. 

-La Casa lui Sobk, pe drumul care duce la Şedet, 
răspunse Ptahmose. 


145 


Era un cartier mărginaş, la est de Avaris, în apropierea a 
două sate apiru aflate mai la sud. Ei le ştiau de altfel: unul 
din sate era locuit de oamenii din tribul lui Efraim, celălalt 
de oamenii din tribul lui Simeon. 

- Voi cei de-aici sunteţi din tribul lui luda, nu-i aşa? 
Întrebă Ptahmose. 

Îl priviră uimiţi. Acest fals egiptean cunoştea aşadar şi 
triburile? 

- Aproape toţi, răspunse şeful. Mai sunt şi unii care fac 
parte din tribul lui Benjamin. 

Bărbatul scuipă un jet de salivă verde şi Ptahmose îşi 
dădu seama că mestecase kat. 

- Şi unde vom dormi în seara asta? făcu bărbatul scârbit. 

- Vă las zece zile ca să vă construiți viitorul sat. După 
care începeţi imediat să eliberaţi aceste terenuri. 

Se uită la ei şi văzu că erau şocaţi de-a binelea. 

- Dar vreau ca eliberarea terenurilor de aici să nu dureze 
mai mult de-o săptămână. N 

- Şi cine ne va da materiale? Intrebă bărbatul. 

- O să vă dau o echipă de cărămidari şi paie. Riposta lor 
se mai domolise, fiind întreruptă de tot mai multe momente 
de tăcere. În fond, nu erau prea nerăbdători să se măsoare 
cu poliţia sau cu armata. 

- Dar nu mai vreau nici lupanare, nici tripouri la Casa lui 
Sobk, adăugă Ptahmose. Nu vreau să duceţi în satele apiru 
de acolo corupţia din groapa asta. 

Chiar şi interlocutorul lui Ptahmose tăcea. 

- N-am venit aici degeaba, zise Ptahmose. Vreau un 
răspuns acum. 

Bărbatul se  îndepărtă convocând câţiva confraţi. 
Discutară un moment, când cu ridicări de voce, când în 
şoaptă. Apoi omul se întoarse spre Ptahmose. 

- Îți acceptăm oferta, spuse în apiru. 

- Bine faceţi, le răspunse. Este în interesul vostru. Mâine 
dimineaţă veţi găsi echipa de cărămidari şi provizia de paie 
la Casa lui Sobk. 


146 


Urcă pe cal sub privirile lor uluite. Apoi îşi trimise scribul 
la Setepentoth pentru a-i prezenta înţelegerea făcută cu 
apirii. Spre seară, când se întoarse, acesta îi raportă că 
nomarhul nu-şi ascunsese mirarea el se temuse de o 
revoltă. In semn de recunoştinţă, se oferi să furnizeze el 
însuşi paiele pentru noile case ale apirilor. 

Ptahmose cina gânditor, ascultând o muzică de flaut 
care se legăna în aerul parfumat. Servitorii săi celebrau o 
căsătorie pe câmpul din spate. Le oferise pentru această 
ocazie un măgar, şase gâşte, cincizeci de pâini, un sac de 
bob şi un ulcior cu vin de Deltă. Muzica, feminină şi 
dansantă, se insinua în rinichi şi-ţi paraliza creierul. După 
care, servitorii începură să facă tot felul de magii pentru a 
alunga spiritele rele. In lipsa alianţei, se resemnau să 
alunge fiinţe imaginare. Sângele li se înfierbântase din 
cauza alcoolului şi fiind noapte păcătuiau care mai de care. 

Ptahmose oftă. Poate că, în fond, aceşti oameni aveau 
dreptate. La ce îi foloseau iluminările? Nu exista decât prin 
meritele lui. Era singur. În şapte ani, nu fusese la Memfis 
decât de patru ori. Ultima oară pentru a i-l prezenta mamei 
lui pe ultimul său născut şi pentru a o aduce cu el pe sora 
lui, Miriam, şi familia acesteia. Găsise o mamă distrată, 
preocupată mai mult de durerile de stomac ale soţului ei, 
Nakht, şi de educaţia copiilor săi. Ramses îl primise şi el cu 
o falsă mirare. Ce făcea la Memfis? Era un fel de a-i spune 
că locul lui nu era acolo. Fusese exilat bine mersi şi acum 
era considerat tacit ca şef al celor din neamul apiru. Un fel 
de consul, abilitat să negocieze cu ei pentru că avea sânge 
apiru. Dar în realitate, el nu era adevăratul lor şef. Va fi 
vreodată? Vor ajunge ei vreodată să aibă un şef? De sute 
de ani nu se conduceau decât după bunul lor plac. 

Şi la urma urmei ce importanţă avea? El găsise lumina, 
dar cum ar putea să le-o împărtăşească acestor netoţi? 


4 
Marele Negru 


147 


- Aici, Egiptul pare fără sfârşit, strigă Ptahmose către 
arhitectul şef, un călăreț slăbănog care se legăna în şa 
alături de el. 

Se aflau la est de Heliopolis, în plin deşert, pe drumul 
care despărţea Egiptul de Asia. Cu mâna întinsă, Ptahmose 
arătă înspre  întinderile când muntoase când vălurite, 
presărate cu lagune, brăzdate de crăpături şi ueduri secate, 
întrerupte de falii abrupte din înaltul cărora un vânt 
demonic spulbera nisip şi praf. 

Acest vast amalgam al unui creator neglijent ori grăbit 
era decorat din loc în loc cu pâlcuri de copăcei, ale căror 
crengi sărăcăcioase şi răsucite erau rezultatul înfruntării 
verilor secetoase şi toride, a primăverilor furtunoase şi 
uneori a nopţilor glaciale. Terebinţi, salcâmi, stejari şi 
măslini pitici supravieţuiau acolo unde piatra stâncoasă îi 
lăsa. Ici şi colo, sfidând asprimea peisajului, flori roşiatice se 
legănau în bătaia vântului, cactuşii îşi etalau pe tulpini 
cenuşii ramurile uscăţive şi veninoase, arbuşti spinoşi se 
zbârleau la prădători. In văzduh, un cuplu de vulturi pleşuvi 
planau în căutarea vreunui schelet. 

La picioarele călătorilor, natura nu părea a fi deloc mai 
primitoare: o cobră neagră, uriaşă şerpuia la câţiva coti 
depărtare de ei şi, când o văzură, ceilalţi doi bărbaţi rămaşi 
mai în urmă începură să scoată strigăte de alarmă. Lăncierii 
escortei îşi încleştară mâinile pe arme, dar cobrei nu-i păsa 
de prezenţa oamenilor preocupată fiind să urmărească o 
şopârlă mare, spinoasă. 

Ptahmose îşi destupă plosca şi luă o înghiţitură bună de 
vin amestecat cu apă. O oră mai tirziu, cei zece membri ai 
escortei zăriră un sat risipit pe malul unui lac imens, care 
părea mai degrabă o mare, cu sclipiri negre ca obsidianul. 

Era Marele Lac Negru. Se apropiară. Hamalii descărcau 
marfa din bărci sub privirile atente a trei contramaiştri. 
Lăsau pe cheiul rudimentar baloţi, snopi şi cuşti. Acestea 


148 


din urmă atraseră, înainte de toate, atenţia noilor sosiți. În 
cuşca cea mai mare mârâia un cuplu de gheparzi. În alte 
două, maimuţele scoteau nişte sunete înspăimântătoare, 
iar în cele mai mici erau păsări viu colorate. 

Un snop era format din colţi de elefant. Câţiva baloţi 
degajau parfumuri puternice, se simţea miros de tămâie, 
cuişoare, santal de Asia, lemn de Punt şi esențe. Unul din 
hamali îi măsură cu obrăznicie pe noii sosiți. Era una din 
acele fiinţe despre care puteai să crezi orice - că e profet 
sau criminal, amant sau sclav. Nu părea o fiinţă umană, ci 
mai degrabă încarnarea unui element necunoscut, 
grosolan, nebun, senzual, infantil, mai viclean şi mai 
pătrunzător decât vântul, aspru precum nisipul luat de 
furtună, alunecos şi iute ca apa. Părea un om crud. 

- Asta e ultima încărcătură de săptămâna asta! spuse el. 
Vremea e spre furtună. 

Nimeni n-a înţeles cu adevărat ce voise să spună şi, în 
plus, avea un accent străin, bolovănos. Ptahmose lăsă să 
cadă scăriţa de frânghie pe care o avea legată de şa şi 
descăleca cu vioiciune. Ceilalţi îi urmară exemplul, deşi 
arhitectul fu mai puţin sprinten. Ptahmose cuprinse cu 
privirea Marele Lac Negru. O adevărată mare, n-aveai ce 
zice! Cercetă cheiul de debarcare, sau ceea ce servea drept 
aşa ceva, şi se apropie de hamal. Acesta se aplecă peste un 
sac rupt şi scoase un pumn de frunze verzi, deja ofilite, 
mari cât palma. 

- la-le, zise el, întinzându-i două sau trei frunze lui 
Ptahmose. 

- Ce sunt astea? Întrebă arhitectul. 

Ptahmose mirosi frunzele necunoscute. Aveau un iz 
amar, probabil erau veninoase. 

- Sunt bune pentru suflet, spuse hamalul. Îl fac invincibil. 
Ptahmose izbucni în râs. Omul râse şi el. Un râs înfricoşător 
de ucigaş. Işi rulă o frunză şi cobori pe vapor. Când reveni 
avea capătul ruloului aprins. Inspira şi expira fumul cu 
delectare. l-l întinse apoi lui Ptahmose care trase şi el un 


149 


fum. Era aromat, amar şi simţea cum îi pune în mişcare 
bucăţi inerte de creier. Un fel de kat, dar mult mai subtil. 

- Ce e asta, întrebă el? 

- O plantă din Punt. Fumul vinului! răspunse celălalt 
râzând. 

Apoi scoase din buzunarul şorţului o mână de frunze, dar 
diferite, de nuc, şi nişte rămăşiţe negricioase pe care i le 
întinse lui Ptahmose cu generozitatea zeflemitoare a 
hoţilor. 

- Tu eşti şeful, deci ţie ţi le dau, zise el. 

- De unde ştii că eu sunt şeful? 

- Se vede. După cum te uiţi. 

- De unde vii? 

- De la Madian. 

Ţara de dincolo de Marele Lac Verde. 

- Şi cu ce te ocupi? Il mai întrebă Ptahmose. 

- Depinde pentru ce sunt plătit. Sunt marinar, hamal, 
soldat. Nu vorbea prea desluşit. Ptahmose luă amestecul 
primit şi îl mirosi. Recunoscu unul sau două ingrediente 
folosite de vraci pentru leacurile lor misterioase, virnanţ, 
laur, dar restul îi rămâneau necunoscute. 

- Frunzele se fumează ca şi celelalte. Semințele astea 
trebuie să le pisezi şi să le ţii puţin în vin. In vin, nu în bere. 
Coaja asta trebuie s-o fierbi şi să bei câte un pic atunci 
când simţi că te lupţi cu tine-însuţi. 

Că te lupţi cu tine-însuţi! repetă amuzat Ptahmose. Cu 
siguranţă, sunt zile când te lupţi cu tine însuţi, cum zicea 
acest hamal în limbajul lui ciudat. Continuă să tragă lent 
fumul aspru din ruloul aprins şi băgă restul în desagă. 
Pentru că hamalul plecase să-şi întâlnească tovarăşul la 
celălalt capăt al cheiului, Ptahmose continuă să cerceteze 
locul. 

- la uită-te, îi zise el arhitectului. Lemnul nu e prea solid. 
Platforma părea într-adevăr că se clatină. Ptahmose se 
aplecă să vadă cât de adâncă era apa: şase-şapte coţi. 


150 


Ceea ce explica de ce doar bărcile cu fundul plat puteau 
să acosteze. Văzu de asemenea că stâlpii, pe jumătate 
scufundaţi în apă, erau înclinați. Ce putuse să-i mişte, şocul 
provocat de izbitura vapoarelor? 

Şi-l mai intriga un detaliu. Scândurile erau acoperite cu 
un fel de nisip dur de culoare verde, cum nu mai văzuse 
niciodată. Hamalul, care se întorsese între timp, îi observă 
uimirea. 

- E cupru, spuse el. Minereu de cupru. 

Nici Ptahmose, nici arhitectul nu păreau să înţeleagă 
despre ce e vorba. 

- Minereu de cupru. Adus din Marele Verde. Din Arabia, 
nu ştii? 

Ptahmose înţelese dintr-o dată: aici acostau vapoare 
mici încărcate cu minereu de cupru, esenţial pentru 
confecţionarea armurilor regale şi mai ales pentru carele de 
bronz. Auzise că Ramses voia să accelereze vânzarea 
mărfurilor şi pentru asta avea nevoie de un port mai mare. 

- Acest lucru, îi explică el arhitectului, ar permite 
vapoarelor mari care vin din est, din Marele Verde, să 
descarce marfa direct aici, în loc să o ducă pe coasta de 
sud, la Punt, unde să fie transbordată pe vapoare mai mici. 

- Îţi dai seama ce muncă ar însemna asta! strigă 
arhitectul. Ar trebui mai întâi să despotmoleşti fundul 
Marelui Negru şi chiar să sapi un canal din Marele Verde şi 
până aici trecând prin marea Trestiilor. 

- Ceea ce vrea regentul... Începu Ptahmose, dar nu-şi 
mai termină fraza. Oricine ştia că ceea ce vrea regentul 
echivala cu un ordin venit de sus, din cer. 

- Mai rămâne de văzut cum îi vom aduce aici pe toţi 
muncitorii de care avem nevoie, continuă arhitectul. 
Lucrările pe care vrea regentul să le facă vor necesita mulţi 
ani de muncă. Va trebui deci să construim o aşezare pentru 
a-i adăposti pe aceşti muncitori. 


151 


- Totuşi trebuie s-o facem, spuse Ptahmose. Regentul 
vrea, într-un viitor apropiat, să facă un canal care să 
unească Marele Negru cu canalul Deltei. 

Arhitectul era consternat. 

- Cerul să-l ajute pe regentul nostru! murmură el. Şi pe 
noi! O luară din loc coborând spre sud şi la lăsarea nopţii se 
opriră pentru popas. A doua zi după-amiază, ajunseră la 
Marea Trestiilor. “Mare” era prea mult spus: era mai 
degrabă un canal mai larg, de adâncime variabilă, care 
făcea legătura între Marele Negru şi Marele Verde. Două 
vaduri, mai la sud, permiteau traversarea Marelui Verde 
călare, căci apa nu urca mai sus de un cot şi jumătate. 

Ajunşi pe celălalt mal, fură biciuiţi de vântul care bătea 
dinspre deşertul Asiei, vânt care deveni repede răuvoitor 
spulberând nisipul. Marele Negru se tulbură, vestindu-le 
apropierea furtunii, aşa că cel mai înţelept lucru pe care-l 
aveau de făcut era să se adăpostească în grota pe care o 
văzură în dreapta, pe faleză. Abia apucară să intre în grotă, 
că rafale furioase de apă inundară peisajul. Nisipul auriu îşi 
schimbă culoarea în bronz închis, bălțile formate deveneau 
în doar câteva clipe lacuri, apoi acestea ieşeau din albie şi 
ţâşneau sub forma unor ueduri furioase şi pline de 
neprevăzut care se împrăştiau în toate părţile precum şerpii 
înnebuniţi de frică. 

Cînd furtuna încetă, peisajul se schimbă brusc. Tufişurile 
uscate se umplură de flori. Un freamăt nedefinit umplea 
aerul, era  zumzetul insectelor care-şi  recăpătaseră 
încrederea în destinul minusculei lor lumi. 

De pe culmea falezei, Ptahmose fu martorul unui 
spectacol care-l lăsă visător şi abia atunci înţelese cuvintele 
hamalului. Marea Trestiilor, pe care o străbătuseră fără 
necazuri, cu doar o jumătate de oră înainte, se spărgea 
acum în valuri cu furie de la nord la sud, umflată de ploaie 
şi bătută de vânt. Ea se arunca cu frenezie în Marele Verde 
formând vârtejuri în care mureau înecaţi oameni şi animale. 
Se revărsa repede peste gardurile de trestie, împingând în 


152 


faţă o margine groasă de spumă. Drumul pe care micul 
grup ajunsese până acolo devenise impracticabil. Chiar şi 
cărările pe care ajunseseră la grotă erau periculoase şi 
Ptahmose ordonă să se facă un ocol destul de mare prin est 
ca să-şi poată continua drumul pe ţărmul Marelui Negru. 

- Îţi dai seama! repetă arhitectul, care observase şi el 
schimbările. Nivelul apei a crescut cu doi coţi şi jumătate în 
mai puţin de o oră! Ar trebui lărgită şi îndiguită toată Marea 
Trestiilor pentru a avea o cale de navigaţie sigură! Şi asta 
nu e tot! Nici o barcă n-ar fi rezistat acestor vâltori. E o 
lume mult prea schimbătoare. E anticamera lui Apopis! 

Ptahmose clătină din cap. Înţelegea acum şi de ce 
platforma de pe malul Marelui Negru era distrusă furtunile 
din Marele Verde provocau valuri seismice mai la nord. 
Proiectul regentului părea desigur justificat, dar necesita o 
amploare de care cu siguranţă nimeni nu-şi dădea seama la 
Memfis. 

- Trebuie să fac un raport amănunţit, îşi zise el. 

Fie din cauza refluxului, fie din cauza ploilor, Marele 
Negru îşi mărise şi el nivelul cu mai mulţi coţi. Pentru a 
doua noapte, călătorii găsiră o altă grotă, făcură un foc din 
crengi de stejar şi aşteptară zorile mâncând pâine şi 
smochine uscate. 

A doua zi dimineaţă când şi-au reluat expediţia, au mers 
pe malul de răsărit al Marelui Negru. Apa se retrăsese 
lăsând în urma ei moluşte, peştişori şi mâl lipicios. Nisipul 
se uscase şi îşi recăpătase culoarea, iar copacii, spălaţi de 
praf, parcă  reînverziseră. Marele Negru îşi recăpăta 
încet-încet dimensiunile obişnuite. Ptahmose întoarse capul 
spre dreapta. Nimic. Doar un pustiu bolovănos care se 
întindea la nesfârşit şi de unde puteau să apară în orice 
clipă hoarde furioase venite din Asia, coborând, ca nişte 
lăcuste umane, în Valea Fertilă. 

- Şi totuşi regentul are dreptate, spuse el. Nu putem lăsa 
regatul aşa neterminat şi fără apărare... 


153 


Cuvintele care tocmai îi ieşiseră din gură îl surprinseră. 
Regentului nu-i păsa de el, aşa cum nu-i păsa de o sanda 
aruncată. Pe de altă parte, nici lui nu-i păsa de regat mai 
mult decât de un oscior. Golul din dreapta nu îl înspăimânta 
deloc, dimpotrivă, îl atrăgea! 

Parcă îl înghiţea! Pentru o clipă, îşi dori să ţâşnească în 
galop şi să se năpustească către acest necunoscut, pentru 
a deveni în sfârşit ceea ce trebuia să devină - nici el nu ştia 
ce în orice caz, el -însuşi, Ptahmose. Departe de 
administrații, nomarhi, subnomarhi, directori, subdirectori, 
mari preoţi, preoţi oficianţi, contramaiştri, departe de scribi 
şi de zornăitul abacurilor din timpul zilei! Departe de o soră 
care nu înceta să-l tot acuze şi de o soţie dependentă de 
magie. Departe de aceşti apiri care când îl revendicau ca pe 
unul de-al lor, când îl respingeau ca pe un frate fals. 
Departe de înscrisuri, ordine şi sentinţe date de Alteța Sa, 
regentul. Un încrezut bolnav de putere şi regalitate! 

Toţi aceşti oameni îi furau propria viaţă. Îl făceau 
prizonier. Regatul nu era ţara lui. El n-avea ţară. Nici măcar 
trib... 

Sângele tău se înfierbântă prea repede. Ecoul cuvintelor 
lui Nesaton îi răsună în urechi adus parcă de vântul care se 
pornise să sufle. Trase adânc aer în piept şi furtuna din 
sufletul lui trecu, aşa cum trecuse şi cea care se abătuse 
asupra regiunii. Şi îi lăsase trupul întreg. 

Îşi întoarse privirea spre Marele Negru. Era din nou 
asemenea unei oglinzi. Aşa cum era atunci când îl privise 
de pe malul mării. Aşa cum nu va înceta niciodată să fie. 

Două zile mai târziu, ajunseră la Avaris, sfârşiţi de 
oboseală, prăfuiţi şi înfometați. 

Un proprietar bogat dădea o petrecere pentru a 
sărbători căsătoria unuia dintre fii. Îl invită evident pe 
Ptahmose, ca şi pe toţi cei care exercitau oarecare influenţă 
în oraş. Nu putea să refuze invitaţia unor astfel de oameni. 
Ar fi însemnat să-i jignească şi să stârnească nemulțumiri şi 
nu merita doar pentru că îi era lene. 


154 


Nu era practic o petrecere ca acelea date de nomarh, ci 
mai degrabă o celebrare în stilul nuntilor ţărăneşti, pretext 
pentru mâncare, băutură şi propuneri indecente. Locuinţa 
unde avea loc petrecerea gemea de flori, iar câmpul din 
spate era transformat într-o vastă rotiserie unde se 
învârteau în proţap muşchi de vită, miei, gâşte, rațe, găini... 
In alt loc se frigeau peşti, iar în ceaunele fumegânde puse 
pe pirostrii se pregătea tocană de măgar. Vinul - vin de 
Deltă bineînţeles, dar şi vin de palmier - ca şi berea, curgea 
în valuri. 

Stăpânul casei îl întâmpină cu un zâmbet larg. Burta lui 
revărsată făcea ca perizoma să-i alunece mereu sub buric, 
iar peruca lăcuită îi dădea un aer de ticălos. Care tocmai îl 
linguşea asemuindu-i prezenţa princiară cu aurul. 

- Apropos de aur, spuse Ptahmose întorcându-se spre 
secretarul care îl însoțea, dă-mi voie să ofer acest dar fiului 
tău. 

Şi scoase dintr-o pungă de piele un pectoral de aur şi 
granat pe care îl luase la întâmplare din caseta lui cu 
bijuterii. 

Mirele fu chemat în faţa lui Ptahmose. Era un tânăr încă 
zvelt, cu faţa scăldată în sudoare şi îmbujorată de vin, care 
părea că se bucură prin toţi porii. 

- Menna! Prinţul îţi face onoarea unui cadou fabulos! 
strigă tatăl, ca să fie sigur că e auzit de toţi. 

Ptahmose atârnă pectoralul de gâtul tânărului şi îl 
îmbrăţişa. Îmbătat, dar nu doar de recunoştinţă, Menna îl 
cuprinse pe Ptahmose cu braţele şi îl strânse precum un 
amant. Apoi îi sărută mâinile. Cum ai putea să nu-i doreşti 
fericire acestui băiat? se întrebă Ptahmose. Ce însemna 
aşadar bunăvoința? Era doar efectul vinului? 

Nu se chinui să estimeze numărul invitaţilor. Două, trei 
sute? Nu văzuse niciodată o asemenea petrecere. Bogată 
ţară. Chiar şi posomorâtul Setepentoth, marele-preot, râdea 
în hohote. Abia terminaseră de înfulecat, când, în al treilea 
ceas de după crepuscul, muzica se auzi din toate părţile. 


155 


Mai întâi cistrele, apoi tamburinele şi în final flautele 
marcând timpii. Ritmul lor era aproape militar, cu o 
sincopare la sfârşitul fiecărei măsuri. Comesenii se 
apropiară să vadă spectacolul. Doi tineri se prefăceau că se 
luptă cu nişte bâte lungi pe care le ridicau deasupra 
capetelor. Se învârteau unul în jurul altuia, marcând ritmul 
prin lovirea bâtelor. Tac-tatac-tac. Săreau, făceau piruete, 
îşi răsuceau bâtele, fără să rateze nici o lovitură şi 
terminară într-o serie de izbituri năucitoare. Izbucniră 
aplauze. 

Urmă un grup de dansatoare. Prin tunica cu falduri li se 
zăreau sânii mici, feciorelnici. Aveau mâinile înroşite cu 
hena, la fel şi picioarele ale căror degete păreau atât de 
micuţe c-ar fi încăput într-o smochină. 

- Adevărate curmale proaspete! strigă Setepentoth, 
ameţit fără îndoială de băutură. 

Dansatoarele se înclinau, se întorceau la dreapta, apoi la 
stânga, făceau piruete, se aplecau din nou în faţă de parcă 
ar | vrut să atingă pămîntul, îşi ridicau braţele şi se 
prindeau într-un cerc care se învârtea o clipă apoi se 
desfăcea, iar ele şerpuiau pe rogojinile mari, aranjate 
special pentru picioruşele lor. 

Ce iubire le era sortită acestor fiinţe, poate doar cea a 
fluturilor? O mână de bărbat le-ar fi strivit, un sex de bărbat 
le-ar fi spintecat. Ptahmose se întrebă ce-ar face dacă 
gazda i-ar oferi una din ele, ar accepta? Insă alungă imediat 
gândul. 

Seara asta îi tulburase inima. Dar asemenea Marelui 
Negru, după furtuna cea mai violentă, şi el începuse să-şi 
recapete liniştea. 

La plecare, când încalecă pe calul său, avea deja 
întipărită pe chip acea mască impasibilă care îl intriga pe 
Hape-nakht. 


5 
Fuga 


156 


- Salut. 

- Salut Mose, îi răspunseră mai multe voci. 

Altfel spus, salut fiule. li spuneau “Mose” de ceva timp, 
pentru că pur şi simplu nu-i puteau rosti numele, Ptah, şi 
pentru că “prinţe” ar fi sunat caraghios, dat fiind caracterul 
informal al adunărilor lor. Nu-l numeşti “prinţ” pe fiul unuia 
din tribul lui Levi. În plus, era tânăr, frumos şi puternic, un 
fiu ideal. Această atitudine ar fi putut părea 
condescendentă dar, el o ştia bine, era mai degrabă un 
semn de afecţiune. 

Bărbaţii se  ridicară în picioare pentru a-şi primi 
oaspetele, apoi toată lumea se aşeză pe rogojini. Li se dădu 
pahare groase în care se li se turnă vin de palmier. Saci de 
curmale, smochine şi caise uscate fuseseră răsturnaţi din 
loc în loc pe rogojini. 

Cele două lămpi de pământ atrăgeau musculiţele. Din 
cauza fitilului grosolan, flacăra când se micşora devenind o 
luminiţă abia pâlpâind, când se etala ca o floare, căpătând 
dintr-o dată o viaţă nebănuită. Cel care ceruse să fie aduse 
lămpile fusese Ptahmose într-adevăr, el respingea ideea 
reuniunilor clandestine, misterioase şi suspecte. Toată 
lumea ştia că se întâlnea seara cu cei din tribul apiru şi că 
puneau ceva la cale. 

În urmă cu câteva luni, Abel murise, fusese răpus deo 
insolaţie; alţi doi bătrâni, tot din tribul lui Levi, Enoh şi 
Arfaxad. Îi luaseră locul la întâlnirile nocturne dintre 
Ptahmose şi cei din tribul apiru. In timpul acestor 
întrevederi învățase, din curiozitate dar şi dintr-un fel de 
pietate faţă de tatăl pe care nu-l cunoscuse niciodată, limba 
aceasta despre care Miriam şi ceilalţi spuneau că este a 
strămoşilor săi. 

De-a lungul anilor, aceste întrevederi deveniseră un bun 
prilej de a face schimb de informaţii. Ptahmose afla astfel în 
ce stare de spirit mai era unul sau altul din grupurile tribului 


157 


- ei le numeau “naţiuni”- informaţii care îi erau utile dată 
fiind poziţia lui. Mai nou, era şi comandantul a treizeci - 
patruzeci de mii de oameni care lucrau sub ordinele lui. Nu 
aflase niciodată câţi erau cu adevărat; recensământul era 
împotriva tradiţiei, i se repeta cu încăpățânare. De altfel, 
avea de gând ca într-o bună zi să pună în discuţie problema 
asta din motive cât se poate de practice: trebuia neapărat 
să ştie de câtă forţă de muncă dispunea într-un moment 
sau altul sau pentru o sarcină sau alta. Cu părere de rău 
pentru tradiţie, va delega cât de curând o escuadă formată 
din scribi şi oameni de poliţie pentru a afla numărul exact al 
celor din tribul apiru, bărbaţi, femei, copii şi bătrâni. 

La rândul lui, el îşi informa interlocutorii despre 
proiectele de construcţii, căci cu Ramses, se pare că aveau 
să aibă şantiere pentru eternitate. Şi ei îi spuneau: “Da, îţi 
putem da atâţia cărămidari, atâţia zidari, atâţia cioplitori în 
piatră şi dulgheri pentru cutare şantier şi atâţia pentru 
altul.” Cereau întotdeauna să fie acceptaţi şi ucenici, în 
primul rând pentru a le uşura munca lucrătorilor, şi-n al 
doilea rând pentru ca aceştia să învăţe meserie. Apoi aveau 
loc tot felul de discuţii între diferitele consilii ale tribului 
pentru ca sarcinile de lucru să fie repartizate în mod 
echitabil. Ptahmose nu-i cunoştea pe toţi contramaistrii 
tribului, cu atât mai puţin pe cei care lucrau în nord ori pe 
cei care erau adesea repartizaţi chiar la Memfis. Reuniunile 
nocturne îi dădeau posibilitatea să colaboreze cu ei în mod 
onorabil. 

Aceste schimburi de informaţii constituiau cheia puterii 
lui Ptahmose nu doar la Avaris, ci în tot Egiptul de Jos şi 
chiar la Memfis. De cînd conducea șantierele, şi asta se ştia 
la Memfis, nu mai avusese loc nici una din acele răscoale 
care alarmaseră atât capitala. Modul în care rezolvase 
conflictele, la puţin timp după sosirea noului nomarh, 
rămăsese în mintea tuturor. 

Uneori aceste reuniuni nu aveau un scop precis. 


158 


- Vrem să-i aducem o jerfă Domnului nostru, spuse în 
seara aceea Arfaxad. Poate că astfel ne va împlini 
rugămintea. Poate că ne-a uitat pentru că nu i-am mai adus 
jertfe în ultimul timp. 

Ptahmose era la curent deja cu această dorinţă a lor. 

- Care Domn? Şi ce înţelegi tu prin “noi” întrebă el. Cele 
două întrebări îi lăsară fără grai. 

- Nu înţeleg ce vrei să spui, murmură Arfaxad. Domnul 
nostru. Tu nu ştii cine este Domnul nostru? 

- Nu. Cum îl cheamă? 

Bănuia şocul provocat de acest răspuns, dar şi-l 
pregătise cu ceva timp în urmă. Pentru că le lua partea în 
faţa maiştrilor şi a funcţionarilor, cei din tribul apiru 
ajunseseră să creadă că le împărtăşea ideile şi cauza şi că 
ştia totul despre ei şi despre convingerile lor. Dar, de fapt, 
el nu ştia mai nimic, doar ceea ce văzuse cu ochii lui, cât 
despre religia lor, aceasta îi era total necunoscută. 

Urmă o tăcere prelungită. Mose era aşadar prost dispus? 
Le devenise ostil? 

- Domnul nostru este un mare Zeu, spuse în sfârşit 
Enoh. Cel mai mare. Singurul. 

- Cum îl cheamă, am întrebat. 

- Nu ştii? N-avem voie să-i pronunţăm numele. 

- Şi cum îl voi recunoaşte? Vreţi să aduceţi o jertfă unui 
zeu al cărui nume nu îl puteţi pronunţa? Atunci cum va şti 
că acest sacrificiu e pentru el? 

Păreau din ce în ce mai uluiţi. Dar în cele din urmă şi-au 
dat seama că nici tatăl, nici mama lui n-ar fi putut să-l 
înveţe ceva despre religia lor. 

- jertfa nu poate fi adresată unui alt zeu, pentru că e 
făcută de noi, răspunse într-un târziu Arfaxad. Este zeul 
strămoşului nostru Avram. 

Ptahmose îşi turnă vin de palmier şi-l sorbi privindu-i 
gânditor. 

- Templele din Egiptul de Jos sunt înţesate de apiri, 
spuse el rece, cu o voce aproape agresivă. Pe şantiere, 


159 


aproape toţi bărbaţii lucrează dezbrăcaţi până la brâu şi am 
văzut amuletele care le atârnă de gât. Reprezintă zei 
egipteni: Apis. Osiris, Horus şi alţii. 

Arfaxad şi ceilalţi îl priviră tulburaţi. 

- Este adevărat, Mose, o mare parte a poporului nostru a 
adoptat zeii egipteni. Dar ei nu sunt zeii noştri. Noi n-avem 
decât un zeu. Şi credem în el. 

- Un zeu al cărui nume nu îl puteţi rosti. 

- Dacă n-am fi în robie, aşa cum suntem... zise Arfaxad. 
Enoh, care devenise cam neliniştit, îşi agită mâinile în aer şi 
îl întrerupse pe Arfaxad. 

- Dacă n-am fi în robie, zeul nostru ar triumfa în faţa 
lumii, Mose! Zeul nostru! Zeul tău! strigă el. 

O cucuvea cânta undeva în apropiere. Lui Ptahmose îi 
plăcea figura inteligentă şi gânditoare a cucuvelelor, aceste 
pisici zburătoare care se aflau în război cu şoarecii de 
câmp. j 

- Poate ai dreptate. Dar în numele cui vorbiţi voi? Intrebă 
el. M-am lăsat sedus de această idee a naţiunilor în care 
credeţi voi. Când, de fapt, nu aveţi decât clanuri, de altfel 
prost delimitate. Nu există nimic altceva care să vă lege 
decât sclavia. Trageţi unii cea şi alţii hăis atunci când e 
vorba să luaţi o decizie, credeţi că n-am observat? Chiar vă 
certaţi între voi pentru sarcinile de pe şantier. Aşa că aceia 
dintre voi care vor să aducă jertfe n-au decât să meargă 
singuri pe malul mării, încheie Ptahmose agasat. 

- Să aducem jertfe Domnului nostru pe ascuns? Întrebă 
Arfaxad. 

- Vreţi să construiți un templu pentru Domnul vostru pe 
pământurile regelui? Le-o întoarse Ptahmose. Cred că vă 
imaginaţi ce consecinţe ar avea acest lucru. ` 

- Şi atunci să trăim ca un popor fără zeu? Intrebă Isar. 
Sau să ajungem să divinizăm animalele? 

- Ar trebui să fiţi un popor liber, spuse Ptahmose.Voi 
n-aveţi armată şi vă aflaţi pe un teritoriu străin pentru că 


160 


aţi venit aici acum patru sute de ani ca să vă îmbogăţiţi. 
Deci nu sunteţi liberi. 

- Cuvintele tale sunt dure, spuse Isar. Nici n-ai zice că 
eşti de-al nostru! 

- Ai sânge egiptean, adăugă Enoh. Soarta noastră îţi 
este indiferentă. 

- Voi, voi care adoraţi zeii egipteni, tocmai voi îmi 
spuneţi asta! tună Ptahmose. Atunci, ce credeţi că fac aici, 
la ora asta când cântă cucuveaua? 

Rămaseră înmărmuriţi în faţa mâniei lui. 

- Eu văd lucrurile aşa cum sunt, reluă el după un timp, 
ştiţi bine că egiptenii sunt deja alarmaţi din cauza 
numărului vostru. Dacă aveţi de gând să celebraţi aici 
religia voastră, ştiţi foarte bine care va fi reacţia clerului, 
apoi cea a regentului şi în final cea a regelui. Armata o să 
vă distrugă templul şi, dacă opuneţi rezistenţă, o să fiţi 
masacrați. Eu nu doresc un astfel de masacru. Şi nici un 
astfel de eşec. Situaţia ar fi şi mai dureroasă decât cea de 
acum. 

Işi mai turnă vin de palmier şi făcu un efort să-şi 
redobândească calmul. Ei stăteau cu capetele plecate. 

Un scarabeu mare se repezi spre una din lămpi şi arse 
sfârâind zgomotos. 

- Am greşi dacă i-am reproşa ceva lui Mose, spuse 
Arfaxad cu o voce calmă. Vorbele pe care ni le-a aruncat 
sunt desigur dureroase, dar ele demonstrează ataşamentul 
lui faţă de noi şi nu ostilitatea sau indiferența. Eu unul îl 
înţeleg. Are dreptate, nu putem practica liber religia 
noastră în Egipt. Religia şi libertatea noastră sunt legate 
precum mâna de încheietura ei. 

- Atunci să părăsim ţara asta! spuse Enoh. Ptahmose 
nu-i luă în seamă vorbele. Devenea enervantă această idee 
extravagantă de a părăsi Egiptul. Ca să meargă unde? ŞI 
totuşi, era adevărat că vor sfârşi prin a fi sufocaţi. El însuşi 
era sclavul lui Seti şi al lui Ramses şi al nebuniei lor de a 
construi. Un sclav privilegiat, desigur, dar totuşi un sclav. 


161 


- Să părăsim această ţară, reluă Enoh. Doar n-au de 
gând să ne ţină aici prizonieri, buni doar de corvoadă, la 
nesfârşit! Nu ne vor împiedica să plecăm pentru că ne 
dispreţuiesc. _ 

- Tu ce crezi, Mose? Intrebă Isar. 

- Dacă plecaţi, egiptenii se vor trezi dintr-o dată fără 
forţă de muncă şi o să vă baricadeze drumul. 

- Ştim deja că suntem prizonieri, observă Isar cu 
vehemenţă. Nu te-am întrebat ca să ne reaminteşti asta. 
Te-am întrebat ca să ne spui cum putem părăsi Egiptul. 
Când vom fi în afara Egiptului, națiunea noastră va prinde 
viaţă. Dacă am fi fost o naţiune constituită, n-am fi avut 
nevoie de tine. 

- Cum aş putea să ştiu pe ce drum să ieşiţi din Egipt? 
spuse Ptahmose fără să ia în seamă obrăznicia lui Isar. Ştiu 
cum ar putea fugi un om singur, dar treizeci sau patruzeci 
de mii de persoane, cu femei, copii şi bătrâni - nu văd cum 
ar putea să parcurgă o distanţă de milioane de coţi fără ca 
acest lucru să nu provoace o reacţie violentă din partea 
egiptenilor. 

- Eşti de-al lor. Porţi un titlu regal. Îi cunoşti. Trebuie să 
ai o idee, insistă Isar. 

- Nu. Ar trebui să se întâmple ceva extraordinar pentru 
ca Seti să vă lase să plecaţi. 

- Ar trebui deci ca Domnul să ne vină în ajutor. De aceea 
vrem să-i aducem o jertfă, spuse Arfaxad. 

- Ne învârtim în cerc, observă Ptahmose. A 

- Dar dacă ne-ai conduce tu, am reuşi să ieşim? Intrebă 
Arfaxad. 

Ideea îl surprinse pe Ptahmose. Îl surprinse pentru că era 
nebunească. Şi în sufletul său se simţi tulburat. 

- Ce-aş putea face eu în plus? răspunse el cu o voce 
tremurândă. V-am spus, ar trebui să se întâmple ceva 
extraordinar ca să putem pleca de-aici. 

Era pentru prima oară când spunea noi. Ceilalţi îl priviră 
altfel. 


162 


- Isar are dreptate, zise Arfaxad. Tu eşti cel mai instruit 
şi cel mai puternic dintre noi. Trebuie să găseşti o soluţie. 

- Când veţi ajunge să fiţi destul de uniţi ca să puteţi 
pleca împreună, eu voi fi bătrân sau.voi fi murit deja, 
răspunse el. Şi-apoi, unde aţi pleca? 

- În Canaan, zise Arfaxad. 

- Nici Canaan nu e ţara voastră. Şi acolo sunt oameni 
care au pământurile lor! 

- Dar acolo sunt şi oameni de-ai noştri, cei care au 
rămas. 

- Şi cum vă vor primi după atâţia ani? 

- Suntem cu toţii copiii Domnului. Până la urmă ne vor 
primi, spuse Arfaxad. 

Se lăsă o tăcere adâncă. 

- Dacă ai spune un cuvânt, un singur cuvânt, reluă Isar 
cu vehemenţă, am reuşi să ajungem la acea unitate. 

- Nu pot să vă trimit la moarte, răspunse el. Ne trebuie 
un eveniment extraordinar. Şi deocamdată nu-mi dau 
seama care ar putea fi acela. 

Se ridică şovăitor. Spusese adevărul afirmând că nu ştia 
care ar putea fi acel eveniment. Dar la fel de bine ştia că 
putea încerca să se gândească la o soluţie. 

Ajungând acasă, încercă să-şi privească în suflet. Dar nu 
reuşi. Marea lui interioară era agitată. 


6 
Canopele 


Acul cadranului solar arăta a patra oră a după-amiezii. 
Era în a treia lună a anotimpului shemu - vara - şi căldura 
devenea apăsătoare. Afară, în grădină, Ptahmose o învăţa 
pe May, fiica lui cea mai mică, în vârstă de trei ani, să se 
joace cu oscioarele. Lângă ei, abandonat, era un car mititel 
din lemn pe care fetiţa îl târâse toată ziua după ea, dar 


163 


acum nu-i mai dădea nici o atenţie căci ajunsese la 
concluzia că-i trebuia un căluţ. 

Prin fereastra deschisă a secretariatului, se auzea 
zdrăngănitul abacurilor. Vocea lui Buto răsuna până în 
spatele casei. Ptahmose ghici, după cum ţipa, că era vorba 
de ceva legat de spălătorie. 

Neferhotpe, băiatul cel mare în vârstă de şase ani, se 
întoarse de la şcoală, şi avea o figură ruşinată. Urechea 
dreaptă îi era mai roşie decât cealaltă. Ptahmose îl luă la 
întrebări. 

- După cum se vede, ai avut o zi proastă. Un profesor 
nervos? Ce l-a supărat atât de tare? 

- Modul în care ţin beţişorul de trestie. Zgării papirusul. 

- Trebuie să-l laşi să alunece uşor pe papirus, spuse 
Ptahmose. Nu trebuie să agate fibrele. 

Neferhotpe stătea cu capul plecat. 

- Dacă te concentrezi puţin poţi să-ţi stăpâneşti mâna. A 
fost ceva care ţi-a distras atenţia? 

- Oamenii care se băteau în stradă. 

Şeful servitorilor se apropie temător, cu faţa crispată. 

- Stăpâne... Începu el. 

Ptahmose ridică sprâncenele. Acest servitor era un 
bărbat stăpânit şi sobru. Ptahmose nu-i văzuse niciodată 
expresia asta. 

- Stăpâne, domnul meu, a venit un mesager... reluă 
servitorul. Un mesager de la Memfis... 

- Cu veşti proaste, constată Ptahmose. Celălalt dădu din 
cap. 

- Nici nu îndrăznesc... 

- Ba îndrăzneşte. 

- Mama stăpânului meu... Ptahmose închise ochii 
suspinând. 

- lartă-mă, stăpâne, spuse servitorul. 

Ptahmose clătină din cap. Făcu un efort să se 
stăpânească. Buto intră şi era gata să spună ceva ca să 
arate că împărtăşeşte durerea soţului ei. Dar când văzu 


164 


consternarea servitorului şi expresia ciudată, de rătăcire, 
de pe faţa lui Ptahmose, închise gura şi aşteptă. Acesta o 
privi şi îi întinse mîna. Ea se apropie şi puse mâna pe 
umărul lui. Cei doi copii se uitau la ei, cu ochii holbaţi, fără 
să înţeleagă nimic. 

- Ptahmose... murmură ea. 

Pentru gestul acesta, în acel moment el îi iertă tot, toate 
şedinţele alea prosteşti de magie. 

- Mama... spuse el. 

Buto izbucni în lacrimi. N-o văzuse pe Nezmet-mut decât 
o dată, cu mult timp în urmă, dar acum parcă murea şi ea 
puţin o dată cu Nezmet. 

- Dă-i mesagerului să mănânce şi să bea, îi ordonă 
Ptahmose servitorului, şi pregăteşte-mi calul. Anunţă-i pe 
lăncieri că plecăm. Spune-i mesagerului că se poate 
întoarce cu noi la Memfis, dacă vrea să plece imediat. 

Şi întorcându-se către Buto: 

- ÎI iau pe Neferhotpe cu mine. Pregăteşte-mi o perizoma 
şi o pereche de sandale. 

- Când te întorci? 

- Mâine seară. 

Cu siguranţă, n-o să stea la Memfis patruzeci de zile, 
cât,va dura îmbălsămarea. 

Neferhotpe nu văzuse niciodată  Memfisul. Era 
încântat..Atâţia oameni! Şi străzile astea imense, şi casele, 
şi templele gigantice! Şi palatul, gărzile, funcţionarii, toţi 
oamenii ăştia care sunt într-un permanent du-te vino... Un 
car lung de vreo treizeci de coţi, tras de doisprezece boi, 
căra, într-un scrâşnet înfiorător, o statuie care măsura cam 
de zece ori statul unui om... 

Scara pavilionului lui Nakht era aglomerată. În timp ce 
încerca să-şi facă loc, Ptahmose îl recunoscu pe tatăl său 
vitreg. Tânărul firav de odinioară se transformase între timp 
într-un tip obez care stătea acum în antreu, copleşit de 
durere, înconjurat de oameni veniţi să fie alături de el. 
Bocitoarele tocmai făcuseră o pauză. Nakht îşi ridică 


165 


privirea şi când îl văzu pe Ptahmose, ochii i se umplură de 
lacrimi. Se ridică şi îl îmbrăţişa. 

- Aşa, deodată, spuse el plângând. A murit pe 
neaşteptate acum două zile, după-amiaza. 

- Deci n-a suferit, spuse Ptahmose. 

Cei de faţă îl priviră mai cu atenţie pe acest nou sosit 
căruia Nakht îi acorda atâta importanţă. «E Ptahmose», 
murmurară. 

În acel moment, bărbaţi şi femei, foşti prieteni de joacă 
şi de petreceri, mai graşi acum din cauza vârstei şi a 
necumpătării, îi strânseră încurajator braţul, iar când Nakht 
îl eliberă, Ptahmose îi îmbrăţişa şi el pe aceşti necunoscuţi: 
fraţi, surori, veri, nici nu-i mai deosebea pe copiii lui Nezmet 
de cei ai fraţilor şi surorilor ei. 

- Khamuaset, fiul lui Sese... zise Nakht, arătându-i un 
tânăr înalt, leit taică-su şi deja la fel de impunător ca el. 
Khamuaset veni şi el să-l îmbrăţişeze pe Ptahmose şi o făcu 
îndelung recitând cu gravitate formulele de doliu. Ramses 
nu venise, era plecat în campanie, în est. 

Nakht îl conduse apoi pe Ptahmose în camera funerară. 
Mireasma dulceagă a florilor de lotus se amesteca cu cea 
de tămâie. Nezmet era aşezată în patul ei, cu mâinile 
încrucişate pe piept, învăluită de la mijloc în jos într-o pânză 
brodată cu fir de aur, în poziţia în care avea să fie pentru 
eternitate. Faţa îi era fardată. Părea tânără. Ptahmose se 
aplecă asupra ei şi o sărută pe frunte. Apoi o privi îndelung 
încercând să ghicească sub culorile machiajului acele 
trăsături care o animaseră în timpul vieţii. Ştia ea oare că 
se va confrunta în curând cu Mâncătorul de sânge, 
Mâncătorul de umbre, Faţă  întoarsă,Ochi de foc, 
Spărgătorul de os, Genunchiul de foc şi cu celelalte duhuri 
păzitoare ale fericitei eternităţi şi că va trebui să-şi 
dovedească în faţa lor puritatea, respectul pentru zei şi 
rege - ştia ea oare ce destin teribil îi hărăzise lui în urmă cu 
douăzeci şi opt de ani? De ce îl iubise atât pe Amram? 


166 


Absorbită de propria ei căsnicie, de copii, de familie, de 
rangul său, ea se îndepărtase, în timp, încet-încet de el. Şi 
el de ea. Lacrimile îi umplură ochii. Ptahmose plângea acum 
nu pentru ceea ce pierduse, ci pentru ceea ce nu avusese 
niciodată. 

Se stăpâni cu greu, apoi se ridică şi îl luă de mână pe 
Neferhotpe, care îl privea îngrozit. «A fost mama mea », îi 
spuse. 

Apoi ieşiră din cameră. Li se oferi vin alb şi pâine cu 
miel. 

- E la fel de frumoasă, nu-i aşa? zise Nakht. Ptahmose 
aprobă dând din cap. Bietul Nakht, îşi pierduse fiinţa iubită! 
Ferice de el, însă, căci nu vedea dincolo de fericirea 
pierdută... 

- După îmbălsămare, va fi depusă în hipogeul regelui, în 
Egiptul de Sus, spuse Nakht. iți voi trimite un mesager. 

Ptahmose încuviinţă cu o mişcare a capului. Când cobori 
scările îi văzu pe îmbălsămători care descărcau vasele 
canopice* într-o încăpere de la parter. Măruntaiele care i-au 
dat viaţă vor fi una câte una prelevate şi puse în aceste 
vase pictate cu figuri de oameni şi animale. 

Ptahmose hotări să se întoarcă cu toată suita la Avaris. 
Aşadar, tot ceea ce îl lega de trecutul său, avea să 
sfârşească într-un hipogeu în Egiptul de Sus. Un palat 
întunecat, cu încăperi sufocante, pline de mobilier care nu 
va servi niciodată nimănui, cu mese încărcate de păsări şi 
fructe din ipsos... aşteptându-i doar pe hoţi! 

Intrară în Avaris la apus, când soarele cobora 
schimbându-şi aurul în arămiu, apoi în bronz, înainte de a 
dispărea de pe cer. Abia ajunşi, Neferhotpe se repezi în 
casă şi se aruncă în braţele lui Buto plângând. 

- Nu vreau să mori! strigă el. 

Buto izbucni şi ea în plâns, iar micuța May la fel. 
Hohotele de plâns molipsiră imediat întreg personalul casei. 
Dar Ptahmose înţelesese cu mult timp în urmă că nu plângi 


167 


cu adevărat decât în tăcere, în tine însuţi. Aşa că aşteptă 
liniştit sfârşitul acestui potop de lacrimi. 

A doua zi, Nesaton fu găsit fără suflare în patul lui. Dar el 
nu avea să aibă timp să-şi pledeze nevinovăția în faţa 
gardienilor lumii de dincolo. Durerea lui Ptahmose era fără 
margini. Acest preot căzut în dizgrație era cel mai înalt 
spirit pe care-l cunoscuse. Nesaton ajunsese la o clarviziune 
care continua să iradieze chiar şi după ce ochii lui se 
închiseseră pentru totdeauna. Ptahmose îi ceru marelui 
preot acordul pentru îmbălsămare, fără să-şi dea seama de 
ce. Puteai oare să-i mai reînvii în vreun fel pe cei a căror 
inimă zace într-o canope şi al căror creier a fost înlocuit cu 
un amestec aromat? Marele preot îi răspunse că era mişcat 
de cererea lui Ptahmose cu privire la defunct, dar că 
numele lui Nesaton nu figura pe lista preoţilor templului. 

In această ţară trebuia să ai o anumită stare civilă 
pentru a-ţi permite să mori. Fără îndoială exista un nomarh 
şi în lumea de dincolo. 

Ptahmose îi plăti el însuşi pe îmbălsămători şi construi, 
pe pământurile lui, un cavou special pentru preotul lui Aton. 

Când termină totul, se simţi obosit. 


7 
Scriitura zeilor 


Aşa cum râul face o curbă acolo unde pământul este mai 
friabil, spusese Nesaton într-o seară, aşa şi scriitura zeilor 
este desluşită acolo unde natura noastră este mai slabă. 

Un an mai târziu, în prima săptămână a primei luni a lui 
Akhet, anotimpul inundaţiei, Ptahmose se duse pe nepusă 
masă pe un şantier destinat ridicării unui rambleu circular 
care să protejeze noul cartier din vest, situat pe malul unei 
lagune care se forma cu regularitate după ce avea loc 
inundația şi care era ameninţat de ape. Nu se ştia din ce 


168 


cauză terenul cartierului se scufundase; fără îndoială era 
construit pe un strat de argilă care se turtise sub greutatea 
clădirilor. Era vorba despre clădiri destinate administraţiilor 
regale, pe care Ramses le voise centralizate, şi care erau 
destul de grele. 

Această prăbuşire îi amintise lui Ptahmose de cuvintele 
bătrânului preot. La cererea nomarhului, se formase urgent 
o echipă pentru a efectua lucrări de terasament. 

Işi dădu seama de existenţa şantierului chiar înainte de 
a ajunge acolo, după praful care se ridica în aer şi după 
strigătele care se auzeau. Când ajunse, văzu mai întâi un 
contramaistru pe care nu-l cunoştea şi care se agita, cu un 
bici în mână. 

De mai mulţi ani, la cererea lui, contramaistrii nu mai 
foloseau bici. Ptahmose îşi legă calul mai departe şi se 
îndreptă spre contramaistru. Era un tip mic de înălţime, 
furios, cu fălcile încleştate. Îl aborda în momentul în care 
contramaistrul se îndepărtase de grupul de lucrători pentru 
a merge să bea dintr-un ulcior pe care-l pusese alături de 
un sac, lângă perete. Aici rambleul era terminat şi măsura 
mai mult de trei coţi înălţime. Pământul nu era încă 
bătătorit. Avea să fie mai târziu, cu ajutorul lopeţilor. 

- Nu te cunosc, zise Ptahmose. 

- Nici eu nu te cunosc, răspunse contramaistrul cu 
aroganță. 

- Sunt şeful construcţiilor regale, răspunse Ptahmose. 

- Eu sunt la ordinele nomarhului, n-am nevoie să te 
Cunosc. 

- Această echipă a fost convocată de mine şi tu aisă mă 
cunoşti, zise Ptahmose. 

- Ce vrei de la mine? 

- Vreau să nu mai foloseşti biciul. 

- Vin de la Memfis şi contramaistrii de acolo folosesc 
biciul. Dacă biciul este bun pentru lucrătorii din Memfis, e 
bun şi pentru cei din Avaris. 

- Aici asculţi de ordinele mele, spuse Ptahmose. 


169 


- Ţi-am spus că nu te cunosc, îi replică contramaistrul. 
Aceste lucrări sunt urgente şi n-am timp de conversații 
savante cu oameni din Egiptul de Jos. 

Ptahmose căută din priviri alţi muncitori; erau departe 
de el, la celălalt capăt al şantierului, în spatele caselor, şi 
Ptahmose n-avea cum să-i cheme pentru a-l potoli pe 
contramaistru. Acolo jos se terminau lucrările de 
completare a rambleului, iar aici sus, contramaistrul îl lovea 
puternic cu biciul pe un muncitor care căra, pe cap, un coş 
încărcat cu cărămizi. 

- Mă duc să caut poliţia ca să te aresteze, ameninţă 
Ptahmose. 

- Du-te şi caută-l şi pe Apopis dacă vrei! urlă 
contramaistrul. Ptahmose se îndepărtă de el pentru a-şi lua 
calul, când auzi ţipete. Se întoarse şi văzu cum 
contramaistrul se  năpustise cu sălbăticie asupra 
muncitorului care căzuse, răsturnând coşul cu 
cărămizi.Ptahmose se întoarse din drum, alergând spre 
contramaistru. Îl apucă cu putere deumăr, silindu-l să 
înceteze. Muncitorul zăcea întins pe jos, cu spatele 
sângerând şi cu ochii închişi. Contramaistrul avea o privire 
de câine turbat. 

- Se pare că n-ai înţeles ce-am spus, observă Ptahmose, 
încercând să-şi păstreze calmul. 

- Îi protejezi pe apiri? strigă bărbatul ridicând biciul. 

Ptahmose îi apucă braţul cu o asemenea forţă încât 
bărbatul îşi pierdu echilibrul şi dădu drumul biciului. Apoi se 
aruncă asupra lui Ptahmose, care îi sfâşie faţa cu şase 
lovituri de bici. Sângele ţâşni pe obrajii contramaistrului. 
Strângând din dinţi, acesta se repezi din nou la Ptahmose 
care, apucând mânerul biciului, îl lovi cu toată puterea în 
cap. Era un mâner lung şi gros. 

Omul îşi dădu ochii peste cap, se clătină şi căzu lângă 
victima sa. Ptahmose se aplecă asupra lui. O spumă roşie îi 
ieşea din gură. Horcai pentru o clipă, apoi rămase înţepenit. 
Ptahmose îi puse mâna pe inimă; câinele turbat murise. 


170 


Aşadar îl omorâse. Era surprins. Era al doilea om pe 
care-l omora. Prima dată fusese în legitimă apărare. Dar nu 
şi astăzi. Omul este un animal fragil, gândi el cu răceală. 

Oare muncitorul care zăcea la pământ îşi dăduse seama 
de omor? Gâfâia şi gemea, cu ochii închişi. 

Ptahmose apucă o lopată şi săpă o groapă în pământul 
încă afânat al rambleului. Într-un sfert de oră termină. 
Împinse cadavrul contramaistrului în ea, apoi o acoperi 
refăcând rambleul. Privi în jur. Nimeni. 

Fără îndoială ar fi trebuit să-l readucă în simţiri pe 
muncitor. Dar nu şi pe martorul din el. Aşa că escaladă 
rambleul până la calul său şi apucându-se de cea mai joasă 
creangă a salcâmului de care era legat, sări în şa şi o apucă 
spre sud, către oraş. 

Când ajunse acasă era încă şocat. Nervii îi cedaseră, 
încercând să-i ia apărarea unui apiru. Care se afla acum 
între viaţă şi moarte. 

Scriitura zeilor se citeşte acolo unde natura noastră este 
mai slabă. 

Era prea târziu ca să mai meargă pe malul mării, dar 
Ptahmose simţea o nevoie imperioasă s-o facă. 


8 
Şeful 


Nu se simţea deloc vinovat. Nu fusese el oare 
instrumentul dreptăţii? Nu al dreptăţii regale, ci al celeilalte. 

Ideea existenţei unei justiţii diferite de cea a oamenilor, 
care îi veni în minte seara, înainte de a adormi, îl umplu de 
stupoare. De când se raporta el la o altă justiţie decât cea a 
oamenilor? Cine îi băgase ideea asta în cap? Nesaton? 

Adormi cu greu. 

Aşadar dispăruse un contramaistru. A doua zi, la 
întâlnirea nocturnă cu apirii, pândi cea mai mică aluzie la 


171 


incident. Îi întrebă ce noutăţi mai au de pe şantierul noului 
cartier. 

- S-a terminat, răspunse Isar. De ieri. Într-un mod ciudat. 
A dispărut un contramaistru. În locul lui a fost pus un om 
din tribul lui Simeon, pentru că era nevoie de un 
contramaistru. 

- Cum a dispărut? Întrebă Ptahmose. 

- A fost prezent la începutul şantierului, iar la sfârşit nici 
urmă de el. Nu şi-a luat nici măcar ulciorul de vin şi sacul cu 
smochine. Dar a fost găsit un terasier grav rănit care zăcea 
pe jos fără simţire. Când şi-a revenit, a spus că acel 
contramaistru se năpustise asupra lui ca o bestie. lar 
oamenii cred că el a fugit crezând că l-a omorât pe 
muncitor. În orice caz, nu e nici o pagubă, dimpotrivă, era o 
brută. 

- Parcă interzisesem folosirea biciului, zise Ptahmose. 

- Contramaistrii din Avaris nu-l mai folosesc. Dar ăsta 
era din Memfis, zise Lumi. Oamenii lui Simeon spun că 
părea nebun. 

Ptahmose răsuflă uşurat. Nu-l văzuse nimeni. Oamenii 
schimbară subiectul. 

- Cumnatul tău... Începu Arfaxad privindu-l pe Ptahmose. 
Cumnatul tău se întreabă de ce nu vrei să-l aduci aici pe 
fratele tău, Aaron. 

Indiscreţiile lui Miriam începeau aşadar să se 
răspândească. Era o idee meschină să-l aducă la Avaris. 

- Aaron este contramaistru la Memfis, răspunse. Aici n-ar 
fi decât muncitor. Nu văd care-ar fi avantajul lui. 

- Este fratele tău, Mose, insistă Arfaxad. Ai putea să-i 
aranjezi să aibă aceeaşi funcţie şi aici. 

- Nu înţeleg ce câştigaţi voi din asta, răspunse Ptahmose 
după un moment. Şi nu văd ce-aş avea eu de câştigat sau 
Aaron. V-am spus deja că nu este bine, nici pentru mine, 
nici pentru voi să mă port pe faţă ca fiind unul de-al vostru. 
Care ar fi statutul lui Aaron? Acela de frate al unui prinţ 
egiptean. Contramaistru în cel mai fericit caz. Nu vă 


172 


gândiţi? Toată lumea are de pierdut. Toată autoritatea pe 
care o am aici, mi-am pus-o în serviciul vostru. De mai bine 
de opt ani, nu mai sunt probleme pe şantier. Sunteţi mai 
puţin maltrataţi, mai puţin obosiţi. Vreţi să pierdeţi toate 
astea făcând din mine un apiru? 

- Dar este fratele tău! strigă Arfaxad. Nu simţi nevoia 
să-ţi vezi fratele? Pe fiul lui Amram? 

- Nu l-am cunoscut pe Amram. Nu mi-am petrecut 
copilăria alături de Aaron, nici alături de Miriam, zise 
Ptahmose cu o oarecare nerăbdare. Rudenia presupune 
să-ţi petreci timpul cu cineva. N-am avut nimic de împărţit 
cu ei, aşa cum ei n-au avut nimic de împărţit cu mine. 

Cuvintele lui îi puse pe gânduri. 

- Ştiu ce vreţi, reluă el. Vreţi să-i reuniți aici pe Aaron şi 
pe Miriam ca să puteţi face presiuni şi mai mari asupra 
mea. Dar n-o să vă las să faceţi asta. Nu vă mai iese din 
cap ideea asta aventuroasă cu fuga, care vă poate duce la 
dezastru. Tu, Arfaxad, eşti plin de sentimente fraterne când 
e vorba de alţii. Dar nu tu i-ai trimis acum trei tuni pe 
oamenii din tribul lui Simeon la muncile cele mai grele, 
pentru că voiai să te cruţi pe tine şi pe ai tăi? 

Reproşul îl atinse pe Arfaxad ca un bici, făcându-l să-şi 
lase capul în jos. 

- Există o voce a sângelui, Mose, şi se pare că tu n-o 
auzi, spuse încet Arfaxad. Cum vrei să fii şeful nostru, dacă 
nu auzi vocea sângelui? 

- Dacă n-aş fi auzit vocea sângelui, n-aş fi fost aici! tună 
Ptahmose. 

Tresăriră cu toţii. Era pentru prima oară când îl auzeau 
vorbind pe tonul ăsta. 

- Sunteţi ca nişte copii capricioşi. Vreţi un şef, dar vreţi 
să-i spuneţi voi ce să facă! N-am să fiu jucăria voastră! 

Se uitau la el cu uimire şi teamă. Acesta era tânărul 
distant, savant şi uneori calculat pe care credeau că-l 
cunosc? 


173 


- Ceea ce trebuie făcut, va fi făcut atunci când va fi 
posibil, spuse el ridicându-se. Dacă aveţi un şef mai bun ca 
mine, vorbiţi cu el. _ 

Parcă se metamorfozase dintr-o dată. li domina ca o 
statuie cu ochi arzători. Pentru o clipă îi electrizase, precum 
un fulger. 

- Nu avem, Mose, spuse Isar cu o voce gravă. Nu avem, 
tocmai de aceea te presăm. 

El mai rămase acolo puţin, apoi plecă cu paşi lenți, dar 
hotărâți. Musculiţele şi fluturii de noapte continuau să 
sfârâie în flăcările lămpilor. 

Ei rămăseseră tăcuţi, pendulând între uimire şi o 
speranţă nouă, nebună, aproape animalică. 

În sfârşit, le vorbise ca un şef. 


9 
Umbra pe nisip 


Ceea ce ai făcut ieri şi ceea ce vei face mâine este etern. 
Gândeşte-te la toate faptele tale, căci memoria divinității le 
va păstra înscrise pentru totdeauna, îi spusese într-o seară 
Nesaton. Dar remuşcările violente pe care le avusese din 
cauza uciderii contramaistru lui începuseră totuşi să 
dispară. Poate că într-o zi va uita acest acces de violenţă 
care îl împinsese la fapta cea mai odioasă din perspectiva 
divinității. Sau poate amintirea ei se va reduce la o imagine 
îndepărtată şi prăfuită, comparabilă cu acei copaci izolaţi 
care se micşorează pe măsură ce te îndepărtezi de ei, 
sfârşind prin a nu mai fi decât un punct din peisaj. 

Omul acela fusese rău. Nu regreta că l-a ucis, asta era 
tot. Spiritul de justiţie îi înarmase braţul. Or, spiritul de 
justiţie venea de la Domnul. 

Şedinţele de meditaţie din faţa mării îi dezvoltaseră 
capacitatea de a se detaşa de propria sa viaţă şi chiar de 
propriul trup, ca şi când acestea aparţineau altcuiva. 


174 


Efectul lor devenea tot mai intens şi din ce în ce mai uşor 
de obţinut, în timpul ultimelor meditatii, Ptahmose avusese 
senzaţia că vede cum o linie verticală de lumină se desena 
în faţa lui. după care începea să vibreze cu o asemenea 
forţă, încât devenea de  nesuportat. Avea atunci 
sentimentul că ceva imens şi inexprimabil se contura şi 
asta îl înspăimânta. În momentul acela linia pălea, se subţia 
şi se dizolva în scânteieri care îi făceau rău ochilor. Ca să 
poată vedea în continuare linia, trebuia să reziste spaimei. 

Şi aceste transe se prelungeau, accentuându-i absenţele 
care îi nedumereau tot mai mult pe cei din anturajul său. 
Trăia ore în şir rezonanţe inexplicabile şi atunci Ptahmose 
îşi găsea propriile sentimente derizorii.Trăirile lui obişnuite 
îi păreau neînsemnate. Percepea perfect ceea ce se 
întâmpla în jurul lui, cuvintele care îi erau adresate, 
documentele care i se supuneau atenţiei, imaginile din jurul 
lui, percepea totul chiar cu mai multă claritate decât 
înainte. Şi era capabil să ia hotărâri mai drepte şi mai 
clarvăzătoare decât până atunci. Dar adevărul era că se 
afla sub influenţa acestor rezonanţe. De unde veneau ele? 
Dintr-o energie superioară, extraordinară, terifiantă. 

Pentru a se linişti, recurgea uneori la kat. Alteori la 
cânepă. Experimenta de asemenea unele din substanţele 
misterioase pe care i le dăduse hamalul de pe ţărmul 
Marelui Negru. Una din ele îi prelungea transele mai mult 
decât de obicei. Obţinută dintr-o infuzie de frunze mari, 
catifelate, avea efect mult mai puternic decât virnanţul, 
căci îl făcea nu doar mai rezistent fizic, ci şi insensibil . 

Or, rezistenţa începuse să devină necesară. Avaris nu 
mai reuşea să satisfacă nebunia de a construi care-i lovise 
pe Seti şi pe Ramses. Le trebuia un alt oraş, la nord de 
Marele Negru. Arhitecţii din Memfis veneau unul după altul 
în fiecare săptămână, trimişi acolo jos, în “anticamera lui 
Apopis”, pentru a stabili cadastrul deşertului, al neantului. 
În calitate de director al construcţiilor regale, Ptahmose 
trebuia adesea să-i însoţească în expediţii istovitoare. 


175 


Căci Ramses nu luase în seamă primul raport care îi 
fusese adresat şi în care erau menţionate pericolele, ba 
chiar imposibilitatea de a construi un pod la sud de Marele 
Negru. Lăsase să se înţeleagă că arhitectul şi Ptahmose 
nu-şi dăduseră seama de grandoarea proiectului. In orgoliul 
lui nemăsurat, Ramses se prefăcea că ignoră obstacolele, 
iar tatăl lui îl încuraja. 

Abia după cea de-a patra expediţie a arhitecţilor, 
regentul acceptă în sfârşit evidenţa. Dacă voia un port la 
sud, trebuia să refacă tot, Marele Negru, marea Trestiilor şi 
chiar Marele Verde. 

Dar Ramses nu era omul care să renunţe. Dacă era 
imposibil de construit un port la sud de Marele Negru, va fi 
construit unul la nord, unde mişcările mareelor erau mai 
puţin puternice. Existau şi acolo, atingând chiar un cot şi 
jumătate, dar cu debarcadere destul de înalte s-ar putea 
construi un port. Ptahmose şi arhitecţii dezbătură îndelung 
problema: de ce să construieşti un port la nord, din moment 
ce nu se putea construi unul în sud? Pentru că, explica 
arhitectul, regentul voia să sape un canal care să 
traverseze Marele Negru de la nord la sud. 

Nu un port, preciza Ramses, ci un oraş. Ptahmose 
temporiza cât de mult putea. De unde să ia oameni pentru 
a-l construi? Să se termine mai întâi lucrările de la Avaris, 
după care va fi disponibilă mâna de lucru pentru noul oraş. 
Trebui să trimită deja acolo o echipă de două sute de 
terasieri care să se ocupe de nivelurile prealabile, să 
niveleze dunele ca să afle cum sunt terenurile şi să 
îndiguiască uedurile care se formau după ploi şi după 
revărsările Marelui Negru. Asta implica astuparea 
depresiunilor şi a albiilor uedurilor, dar primele lucrări fură 
departe de a fi concludente. La primele ploi, torentele care 
nu-şi regăsiră vechile albii se revărsară care pe unde, 
săpând altele în pământurile afânate, ceea ce a însemnat 
un adevărat haos. 


176 


Pentru a consolida totul, au suportat condiții 
îngrozitoare. Ptahmose, arhitecţii săi şi servitorii care îi 
însoțeau dormeau în corturi, la discreţia scorpionilor şi a 
şerpilor pe care gălăgia îi înnebunise, fără a mai vorbi de 
țânțari şi de alte insecte. Mâncau prost, de cele mai multe 
ori mâncare negătită, şi nu se spălau deloc, cele două 
puțuri săpate neavând decât apă sălcie. Când nu cădeau în 
crăpături ale solului, muncitorii se bălăceau în noroi. 
Arhitecţii, murdari şi ei de noroi, înjurau ca şi când s-ar fi 
lăsat posedaţi de demoni, contramaistrii nu mai aveau voce 
să strige, iar terasierii începură să se revolte ca în vremurile 
rele de altădată. Ptahmose rămânea adesea departe de 
casă mai multe zile la rând. 

Autoritatea lui începuse să scadă în situaţii tot mai 
tensionate care apăreau între arhitecţi şi contramaiştri, pe 
de o parte, şi între contramaiştri şi muncitori pe de altă 
parte, într-o zi se nimeri într-o dispută între doi terasieri. 
Unul din ei îl împinse pe celălalt, apoi pumnii zburară de la 
unul la altul. Se apropie repede de cei doi. 

- Ho! strigă în apiru. Loviturile nu rezolvă nimic! 

Ei se opriră o clipă şi-l măsurară din priviri. 

- Loviturile nu rezolvă nimic? întrebă unul din ei 
sarcastic. 

- Nu. 

Bărbatul îşi şterse cu dosul palmei sângele care îi curgea 
din nas. Cei doi se uitară chiorâş unul la altul. 

- Cine spune asta? 

- Eu, Ptahmose. 

- Şi lovitura dată contramaistrului pe care l-ai îngropat 
sub rambleu, la Avaris, n-a rezolvat nimic? 

- Nu ştiu despre ce vorbeşti, zise Ptahmose. Nu vreau 
certuri între voi, asta-i tot. 

Într-adevăr, cearta lor se terminase. Se îndepărtă, 
încercând să-şi stăpânească emoția. Când întoarse capul 
văzu că cei doi îl urmăreau cu priviri ironice. 


177 


Crezuse că nimeni nu l-a văzut, se înşelase. Cei doi 
muncitori, pe care tocmai îi părăsise, fuseseră singurii 
martori ai uciderii contramaistrului sau mai erau şi alţii? 
Povestiseră şi altora ceea ce văzuseră? Între timp, Enoh, 
Arfaxad, Lumi, Isar nu aflaseră nimic despre contramaistru? 
Sau păstrau secretul faţă de el, pentru a-l putea şantaja 
când vor crede de cuviinţă? 

Ptahmose întoarse problema pe toate părţile şi ajunse la 
concluzia că, dacă zvonul uciderii contramaistrului ajunsese 
la urechile celorlaţi contramaiştri, aceştia se vor grăbi să-l 
denunte la nomarh, care, la rândul lui, va raporta la Memfis 
prin intermediul lui Hape-nakht. Îi stătea în putere s-o facă. 
Dacă regele îi va face favoarea de a nu-i tăia nasul şi 
urechile, el nu va mai fi totuşi decât o fiinţă inferioară, mai 
jos chiar şi decât apirii, pe care n-o să-i mai poată apăra 
împotriva ferocităţii contramaiştrilor. 

Rămase pentru o clipă în picioare, cu faţa în bătaia 
vântului, reflectând la situaţia creată. Se lăsa noaptea. Ici şi 
acolo, se aprindeau focuri pentru masa de seară. Arhitecţii 
discutau în cortul lor. Trebuia să fugă. 

Se uita când la cort, când la calul său. Cu un mers 
nonşalant se îndreptă spre cort. Servitorii se agitau pe afară 
ca să facă un foc. Işi strânse cuvertura, rulând-o sub forma 
unui cilindru cât mai mic posibil, apoi luă două pâini, un 
săculeţ de smochine, altul de curmale şi o ploscă de vin 
îndoit cu apă. Se uită să vadă dacă mai are cele două 
pumnale la brâu. Apoi ieşi din cort şi, cu aceeaşi 
nonşalanţă, se îndreptă spre cal. În întunericul care se 
îndesea, nimeni nu-i dădu nici o atenţie. Cei care l-au văzut, 
au crezut probabil că pleacă cu treburi. 

Lui Ptahmose i s-a părut că vede în ochii mari şi negri ai 
calului său o privire mirată şi cu o voce blândă, îi ceru să 
păstreze liniştea, ca şi când animalul l-ar fi putut înţelege. 
Apoi legă cuvertura de şa şi îşi trase calul lângă o piatră 
destul de mare pentru a-i servi drept taburet. Dintr-o 
săritură fu pe cal şi, după o lovitură de pinten, animalul 


178 


porni în galop. O luă spre est. Cunoştea drumul, căci îl 
străbătuse de multe ori în ultimele zile. Era o câmpie plină 
de pietriş şi calul nu risca să se împiedice. În plus, putea să 
se orienteze cu uşurinţă, chiar şi pe întuneric. 

Ptahmose galopa de o jumătate de oră, când i se păru că 
aude strigăte în urma lui. Fără să se întoarcă, grăbi pasul. 
Puțin mai târziu, aruncă o privire în urmă. Nu se mai zăreau 
nici măcar focurile taberei. Nu-l urmărea nimeni. Era liber! 
Trase aer în piept. Unde mergea? Cu siguranţă nu spre 
nord: drumul de coastă care ducea spre Asia era păzit de 
garnizoane care l-ar fi reperat imediat. Un emisar călare ar 
putea chiar să-l depăşească în orice clipă. Era aşadar 
imperativ s-o cotească spre sud. Ridică ochii şi 
orientându-se după stele, făcu un ocol îndreptându-se spre 
sud-est. Nu ştia ce va găsi acolo, dar în orice caz nu era 
regatul. 

II cuprinse o adevărată euforie. Era liber. Nu mai era 
funcţionar al regatului. Nu mai era aservit unor proiecte 
nebuneşti ale unui rege şi ale unui prinţ care voiau să 
refacă pământul, dar care n-aveau nici cea mai mică 
noţiune despre suferinţa celorlalţi. Nu mai erau scribi, 
spioni, rapoarte, nu mai auzea zornăitul abacurilor. Nu mai 
avea o concubină oferită de regent. Nu mai trebuia să 
suporte privirile înşelătoare şi cuvintele aleatorii. De acum 
înainte, era singurul stăpân al minţii şi al trupului său. 

Merse la trap toată noaptea, întrezărind, la lumina 
stelelor, o masă nedefinită şi înaltă în stânga sa, fără 
îndoială munţii. Frigul îl obligă să-şi scoată cuvertura şi să 
se înfăşoare în ea. In faţa lui, terenul părea relativ neted, 
dar nu prea cunoştea locul, aşa că încetini mersul calului. 
Strigăte de animale - urlete de şacali, ţipete de răpitoare 
nocturne, probabil iepuri sau şoareci de câmp, prinşi în 
gheare, în dinţi sau în pliscuri - se auzeau în noapte. Işi 
pipăi pumnalele. În zori văzu munţii roşiatici şi descoperind 
o scobitură unde se putea adăposti, se îndreptă spre ea. 
Ajuns acolo, mancă puţină piine şi două smochine, bău 


179 


multă apă şi se odihni, mai degrabă somnolând decât 
dormind. După două ore, era în picioare şi-şi vedea de 
drum. Un soare puternic lumina peisajul simplu: o câmpie 
mare se întindea la poalele munţilor, presărată ici şi acolo 
cu tufişuri de arbuşti piperniciţi. Unde ducea această 
câmpie? Nu ştia. 

Două ore mai târziu, ţipetele pescăruşilor îi răspundeau 
la întrebare. Departe, în dreapta, o linie albastră, infinită 
strălucea în soare. Se îndreptă spre ea şi când ajunse pe 
țărm, îşi lepădă perizoma şi intră în apa mării, spălându-se 
de praful Egiptului. Când ieşi, gol, îşi văzu umbra solitară pe 
nisip şi rămase nemişcat: era imaginea vieţii lui începută în 
ajun. Trecutul dispăruse precum apa pe nisipul cald. Se 
gândi din nou la povaţa lui Nesaton, dar aici, nimic nu părea 
înscris nicăieri. Buto, copiii, grădina cu rodii, regele însuşi, 
Ramses, toate acestea nu mai erau decât imagini neclare, 
sortite dispariţiei. Nu-şi cunoştea viitorul. N-avea decât un 
cal, puţină pâine, curmale şi smochine. Şi o jumătate de 
ploscă cu apă. Nu era decât un om gol în mijlocul 
imensităţii. 

Se aşeză pe nisip pentru a se usca, încercând să distingă 
celălalt mal, dar nu reuşi. Îşi aminti de hărţile pe care le 
văzuse în camerele administraţiei lui Ramses şi trase 
concluzia că se afla pe celălalt mal al Marelui Verde, în faţa 
regatului. Să meargă de-a lungul mării? Soarele părea mai 
puţin torid pe țărm. Dar s-ar îndepărta de poteca pe care 
venise şi aceasta era singura lui speranţă de a găsi apă. 
Urcă în şa şi se întoarse la drumul lui. Marea îi făcuse 
foame; mancă două smochine şi puţină pâine, realizând că 
începuse să i se usuce gura. Îşi agită plosca şi sunetul scos 
de puţina apă îndoită cu vin îl întrista. Bău o gură 
minusculă. 

începea să fie cald. Dacă nu găsea apă înainte de 
căderea nopţii, era în pericol. “Fă, Doamne, să găsesc 
apă!”, se rugă el fără să-şi dea seama. Rugăciunea îi ieşise 


180 


pe gură precum răsuflarea. Spusese Domnul. Dar era prea 
îngrijorat ca să-şi dea seama de asta. 

__ Capul începu să i se învârtă şi privirea i se tulbură. 
Incercă să calculeze cât timp trecuse din zori, dar nu reuşi, 
ziua părea să nu se mai termine. Dintr-o dată calul se 
întoarse spre stânga. Ptahmose nu-l mai controla, el însuşi 
se mai ţinea în şa doar printr-un efort de voinţă. Solul părea 
să se schimbe, devenind mai închis la culoare. Recunoscu o 
vegetaţie scurtă, ierburi. Apoi văzu apa şi închise ochii. 

Instinctul animalului îl condusese spre un pârâu. Fără 
îndoială fusese mai abundent în urmă cu două-trei zile; 
albia, mult lărgită, măsura mai bine de cincizeci de coţi, în 
timp ce lăţimea apei nu era nici de zece, dar era totuşi apă. 
Ptahmose puse cu greutate piciorul pe pământ. Calul se 
adăpa deja. Ptahmose merse până la țărm, îşi stropi faţa cu 
apă şi începu să bea. Era o apă proaspătă, limpede, cum nu 
mai gustase de când era în Avaris, încă şi mai limpede. 
După ce bău pe săturate, se aşeză, spunând cu un oftat: “îţi 
mulţumesc, Doamne!”. 

Se uită în jur. Şuvoiul de apă cobora din munţi. Ploile din 
seara trecută îl îngroşase probabil, dar dacă mai continua 
să curgă, înseamnă că era alimentat de o sursă. Aici 
peisajul era mai înverzit. Calul se oprise şi el din băut şi 
începuse să pască ici şi acolo, alegând cu grijă plantele. 
Ptahmose se duse să exploreze malurile în căutarea unui 
arbore fructifer, dar nu găsi niciunul. 

În schimb, văzu nişte urme şi inima începu să-i bată. Un 
cerc înnegrit, resturi de lemne arse. În jur, iarba era 
pătătorită. Atinse lemnul stins. Era rece. Răscoli cu mâna în 
cenuşă şi găsi oase şi măruntaie uscate de peşte, aruncate 
de cei care făcuseră popas în acest loc. Câţi erau? Şi cine 
erau? |Incotro se îndreptau? Işi continuă explorarea şi la 
ceva distanţă văzu balegă, estimând că cel puţin douăzeci 
de animale se opriseră acolo. Işi încruntă sprâncenele, 
amintindu-şi că egiptenii trimiteau sclavi să scoată cupru şi 
malahit de pe cealaltă parte a Marelui Verde... Dar, cu 


181 


siguranţă, aceştia n-ar avea de unde să ştie că el este un 
fugar... 

Îşi făcu repede inventarul proviziilor: o pâine şi ceva, 
destule curmale şi smochine ca să-i ajungă pentru două 
zile. Şi apoi? Işi umplu plosca, regretând că nu mai avea 
încă una, mai bău puţină apă şi îşi reluă drumul, după ce îşi 
rulase din nou cuvertura şi o legase de şa. 

Cu ochii în jos, căuta urme. Pământul acoperit cu pietriş 
nu le mai păstrase, iar pe porțiunile cu nisip vântul ştersese 
tot. Totuşi, urme de roţi îl făcură să creadă că a dat peste 
ceva. De-o parte şi de alta vedea adeseori pietre mari care 
păreau să fi fost aruncate dintr-un drum central pe care 
ierburile, mai puţin înalte, fuseseră călcate în picioare. 
Aşadar alţi călători trecuseră pe acolo, dar cine? 

Îi zări a doua zi, în zori. Din grota în care se refugiase, 
situată mai la înălţime, putea vedea drumul. Trei duzini de 
animale ciudate care semănau cu nişte gazele mari şi 
diforme mergeau una după alta, legănându-se nepăsătoare. 
Erau dromaderi, auzise de ei. Pe unii dintre ei erau cocoţaţi 
oameni, cam vreo douăzeci, alţii erau încărcaţi din 
abundență cu saci şi cu baloţi. Egipteni? Nu, egiptenii nu 
purtau haine aşa deschise la culoare. Oamenii ăştia 
coborau spre sud, în timp ce egiptenii n-aveau ce face în 
sud, pe ei îi interesa estul. Se gândi că cel mai înţelept 
lucru ar fi să li se alăture, în fond, nu putea să reziste la 
nesfârşit cu pâine, smochine şi o ploscă cu apă şi nici să 
rătăcească prin deşert până la moarte. Cobori din munţi şi o 
porni în urma caravanei. 

Il zăriră de când era la o mie de coţi distanţă. Fără 
îndoială fusese dat un ordin de oprire, căci caravana fu 
străbătută de la cap la coadă de strigăte sacadate, înainte 
ca toate cămilele să se oprească. Oamenii se întoarseră 
spre el, privindu-l cum'vine. - Salut! le strigă în ebraică, 
întrebându-se dacă-l înțelegeau. 

- Salut! răspunseră ei, privind cu uimire la acest călător 
singuratic, care mergea prin deşert, gol până la brâu. 


182 


Şi el îi privea curios. Nu, nu erau apiru, deşi semănau cu 
ei. Purtau barbă, tăiată scurt. 

- Unde mergeţi? Îi întrebă. 

Şeful caravanei părea să-l aştepte pe Ptahmose. Acesta 
se apropie de el şi repetă întrebarea. 

- Mergem la Alaat, răspunse bărbatul. Tu cine eşti? 

- Ptahmose. Vin din Egipt. 

- Singur? 

- Singur. 

- Înseamnă că eşti fugar, zise bărbatul după un timp. 

- Nu mai vreau să muncesc pentru rege. 

Bărbatul părea intrigat. Un gest al lui Ptahmose îi 
descoperi mânerul pumnalului încrustat cu geme. 

- Eşti nebun? ÎI întrebă şeful ţintuindu-l cu privirea. 

- Nu, răspunse Ptahmoze râzând. 

- Trebuie să fii nebun ca să cobori în deşert singur. 
Cunoşti deşertul? 

- Nu. 

Un râs forţat zgudui pieptul bărbatului, 

- Cu torsul gol, sublinie el cu o nuanţă de dezaprobare. 
Ptahmose observă că, într-adevăr, toţi aceşti oameni purtau 

cămăşi largi pe sub mantaua de lână albă. Oare nu le era 
cald? 

- De cât timp mergi prin deşert? 

- De trei zile şi trei nopţi. 

Unul din membrii caravanei, care părea a fi locotenentul 
şefului, îl privi pe Ptahmose cu neîncredere. Un murmur 
străbătu convoiul. Se auzi un om râzând. 

- Vrei să mergi cu noi la Alaat? Întrebă şeful. 

- Da. Nu prea mai am provizii. 

- Vrei apă? 

- Am o ploscă plină. 

Şeful ridică braţul dând ordin să pornească la drum. Apoi 
se întoarse spre Ptahmose şi-i spuse: 

- Treci al treilea în rând. 


183 


Alaat. Ptahmose nu mai auzise acest nume. Era cu 
siguranţă o cetate. 

Ajunseră acolo la lăsarea serii. Era o fortăreață ridicată 
pe un platou abrupt. Zidurile erau făcute din bucăţi mari de 
piatră, tăiate cu greu şi lipite cu mortar gros. Din loc în loc 
erau aşezate mortiere. Împotriva cui? Dromaderii şi cAli 
fuseseră lăsaţi la poarta cetăţii, la adăpostul zidurilor înalte; 
unul din oameni le aruncă furaje. Dromaderii se culcară 
balansând sacii şi baloţii care trebuiau descărcaţi şi duşi 
într-un fel de depozit din cetate. Descărcară o parte din ei 
cu ajutorul lui Ptahmose, operaţiune care dură aproape 
două ore. De câte ori trecea de porţile grele din lemn cu 
armătură de fier ale cetăţii, Ptahmose era frapat de 
grosimea zidurilor. La ce atacuri se aşteptau cei din Alaat? 

Era sfârşit de oboseală. Frigul îl pătrunse şi se înfăşură în 
cuvertură. 

Când terminară de descărcat era noapte. Animalele fură 
duse în mijlocul oraşului într-un grajd. Se auziră ordine. 
Oamenii se repeziră să închidă porţile cetăţii şi să le 
baricadeze cu două bare groase de bronz. Şeful caravanei 
şi alţi doi oameni făceau inventarul sacilor în depozit, la 
lumina unei lămpi. 

- Vino cu mine, îi spuse lui Ptahmose, după ce închise 
uşa depozitului prin interior. leşiră printr-o mică uşă laterală 
şi trecură într-o casă alăturată. 

Se aflau într-o cameră mare, la parter, tapetată cu 
covoare ţesute din păr de capră, cu piei de oaie, cu rogojini 
cum Ptahmose nu mai văzuse până atunci. Într-un colţ 
ardea focul, între două ziduri micuţe, sub un horn prin care 
ieşea fumul. O uşă dădea în spate unde erau fără îndoială 
alte camere. Se auzeau voci de femeie şi râsete înfundate. 
O faţă de copil se ivi în uşă. Şeful îl chemă şi un băieţel de 
vreo trei sau patru ani se aruncă în braţele celui care era, 
cu siguranţă, tatăl lui. Ptahmose se posomori. Pentru prima 
dată, se gândi la copiii iui, lăsându-se pradă melancoliei. 


184 


- Stai jos, îi zise şeful. Unul din oameni le aduse boluri de 
pământ lăcuite şi un ulcior. Îi turnă întâi şefului, apoi lui 
Ptahmose. Era un fel de bere dulce. 

- Băieţii mei, spuse şeful arătând spre cei patru tineri 
care se aflau de faţă. Numele meu e Hussam. 

- Al meu este Ptahmose. 

- Fii binevenit, Ptahmose. Pronunţă Tamuz. 

- De ce ai plecat de la faraon? 

- Nu voiam să mai lucrez pentru el. Eram şeful apirilor, o 
masă de rebeli, pe care trebuia să-i comand. O muncă care 
devenise din ce în ce mai grea. 

- Totuşi nu pari a fi un om slab, Tamuz, spuse Hussam, 
care nu părea prea mulţumit de explicaţie. 

- Adevărul e că nu poţi servi două cauze, zise Ptahmose. 
Celălalt aştepta să continue. 

- Trebuia să-l servesc pe rege şi în acelaşi timp trebuia 
să servesc cauza celor care aveau încredere în mine. 

- De ce n-ai ales doar pe unul dintre ei? 

Ascultau toţi cinci atenţi, cu privirile aţintite asupra 
străinului. Nu primeşti în casa ta un necunoscut fără a-i 
cerceta inima. 

- Dacă alegeam cauza regelui, trebuia să fiu crud cu 
ceilalţi. Dacă alegeam cauza lor, îmi pierdeam rangul. 

- Ce rang aveai? 

- Eram prinţ, răspunse Ptahmose. Îşi goli bolul. Unul din 
băieţi i-l umplu din nou. 

- Prinţ? se miră Hussam. Cum aşa? 

- Fiul unei sore a lui Ramses. 

-Aşadar eşti nepotul lui Ramses. 

Ptahmose dădu din cap. Se gândesc oare să ceară o 
răscumpărare? 

- Ramses are mulţi nepoți, ca să nu mai vorbim de fii. Nu 
cred că-i voi lipsi. 

- Cum se face că vorbeşti limba apiru? 

- Trebuia să mă înţeleg cu ei. Dar vorbesc şi egipteana. 

- Ştii să scrii? 


185 


- Ştiu să scriu şi să citesc. 

Hussam făcu un semn unuia din fii care se ridică şi 
dispăru pe uşa din spate. Vocile femeilor se auziră din nou, 
însoţite de nişte zgomote surde. Băiatul se întoarse cu un 
ceaun care părea greu şi îl puse pe un grătar de fier, 
deasupra focului, apoi se aşeză la locul lui. 

- Ce-o să faci acum? Intrebă Hussam. 

- Nu ştiu. 

- Unde te duci? 

- Nu ştiu. s 

- Cum e posibil aşa ceva? Intrebă Hussam zâmbind. 
Aveai o ţară, un titlu, o familie, un loc al tău şi tu renunţi la 
toate astea şi pleci către nimic, pentru nimic? 

Pentru prima dată Ptahmose îşi dădu şi el seama de 
ineditul situaţiei sale. Ce putea să-i răspundă acestui om? 
Că n-avusese niciodată sentimentul că are tot ceea ce 
spunea că are? Realiză dintr-o dată că într-adevăr nici el nu 
văzuse niciodată un om care să-şi abandoneze averea şi să 
plece în deşert. Desigur, fugise ca să nu fie acuzat de 
crimă, degradat, privat de autoritatea lui. Fugise ca să-şi 
protejeze ceea ce avea mai de preţ, identitatea sa. Dar în 
acelaşi timp descoperea că această fugă corespundea 
aspirațiilor sale cele mai profunde. Chiar şi înainte de omor, 
simţise dorinţa de a fugi. El nu aparţinea Egiptului. Şi nu 
putea fi şeful unor sclavi visând să fugă. Fuga asta era ca o 
împlinire pentru el. Cum să explice asta? 

- Nici un om nu este sclav, răspunse în cele din urmă, 
gânditor. Cu nici un preţ. 

Doi dintre fiii lui Hussam îl aprobară, pentru prima dată 
în seara aceea, pe misteriosul lor invitat, uitându-se la el cu 
căldură. 

- Atunci, trebuie să fii rege! lăsă să-i scape Hussam 
aruncându-i lui Ptahmose o privire pătrunzătoare. 

- Rege? repetă acesta surprins.” 

- Noi suntem deja regi, spuse unul dintre fii pe un ton 
glumeţ. 


186 


- Regii celor şase sute de oi, îl lămuri tatăl. 

- Dar regi. 

Ptahmose izbucni în râs, la fel şi băieţii, râdeau cu toţii 
într-o complicitate a generaţiilor. Focul îi pusese sângele în 
mişcare. Mirosul care venea din ceaun începea să-i facă 
foame. Unul din ei aduse farfurii şi nişte pâinişoare aproape 
negre la culoare. Pe farfurii erau puse ridichi, mirodenii 
pisate şi un fel de sos maroniu, în care băieţii întingeau cu 
pâine. Ptahmose le urmă exemplul. 

- Eşti nebun? Îl întrebă Hussam, ţintuindu-l pe Ptahmose 
cu o privire de uliu. 

- M-ai mai întrebat asta. N-am avut niciodată reputaţia 
că aş fi nebun. Nu cred că mi s-ar fi încredinţat postul pe 
care l-am avut, dacă eram nebun. . 

Hussam căzuse pe gânduri. Il studie mult timp pe 
Ptahmose, încercând să găsească o explicaţie pentru ceea 
ce lui i se părea că sfidează logica. Apoi oftă, se ridică în 
picioare, considerând că mâncarea era făcută. 

- Ali, du-te şi adu-ne nişte vin, îi spuse unuia dintre fii. 
Acesta se întoarse cu un mic ulcior şi cu un vas mare pe 
care îl puse în mijlocul camerei. Apoi luă ceaunul de pe foc, 
apucându-l cu o cârpă pentru a-şi proteja degetele, şi îl ţinu 
deasupra bolului. Folosindu-se de un cuţit lung, Hussam 
scoase din ceaun un sfert de pasăre pe care o puse pe 
farfuria oaspetelui său, înainte de a-i servi pe ceilalţi. 
Ptahmose îşi dădu seama că era pulpă de potârniche. In 
ceaun era supă de grâu sălbatic fiert în zeamă de 
potârniche. Fiecare îşi luă grâu, servindu-se de un polonic. 
Desigur nu concura cu mâncărurile de la Memfis sau Avaris, 
dar era caldă şi bună la gust. 

- Cum aţi prins potârnichea? Întrebă Ptahmose. 

- Cu plasa, la fel ca şi celelalte păsări. Voi cum le 
prindeţi? 

- Cu o măciucă zburătoare, spuse Ptahmose. 

A trebuit să le explice tehnica asta. Şi le-a mai spus că 
după ce potârnichea era lovită şi cădea departe, un câine 


187 


dresat o aducea la vânător. Le promise că va încerca să 
cioplească o astfel de măciucă zburătoare. 

Mâncarea de după zilele de post, vinul, căldura, toate 
emoţiile trăite în timpul fugii îl epuizaseră pe Ptahmose. 
Abia-şi mai ţinea capul drept. Ali strânse farfuriile, în timp 
ce Hussam hotărî ca Ptahmose să doarmă acolo, cu ei. Mai 
aduseră o rogojină, o blană de oaie, un rulou umplut cu 
paie pe post de pernă şi le aranjară lângă ale celorlalţi. 
Suflară în lămpi. 

Ptahmose adormi imediat ce se întinse. 

Se trezi brusc, în noapte, simțind atingerea unui corp 
străin. Unul din băieţi, nu ştia care, întins lângă el, întinsese 
braţul peste torsul lui şi acest braţ adormit exprima 
apropierea. Un gest de încredere naivă, posesivă, care îl 
lega pe străinul fugar de restul umanităţii. Ptahmose 
alunecă din nou în somn, precum o sticlă care pluteşte pe 
mare. 

Visa. Visa că era rege şi, ceea ce îl mira chiar şi pe el în 
vis, acest lucru i se părea cel mai firesc din lume. 

Nici un om nu este sclav 

- Suntem păstori, îi spuse a doua zi Hussam întinzându-i 
un bol cu lapte covăsit. Vrei să lucrezi cu noi? Când i-a 
întâlnit, tocmai livraseră negustorilor din Migdol şi Sin, 
localităţi situate mai sus, chiar lângă drumul de coastă care 
ducea în Egipt, cinci sute de oi îngrăşate cu păşunile de 
primăvară, cuverturi şi textile din lână, primind în schimb 
grâu, arme, bijuterii şi lingouri de cupru. 

Cei patru tineri alături de care mâncase în ajun erau de 
faţă, aşteptând cu îngrijorare răspunsul lui, mai ales cel mai 
mic dintre ei, Ali. 

- Vreau să lucrez cu voi, răspunse Ptahmose. Dar nu voi 
putea să vă urmez în Egipt. 

- Nu va trebui să faci asta, zise Hussam. Avem destul de 
lucru şi tu te poţi ocupa de treburile noastre aici, la Sebiia şi 
la Temina. 

Sebiia şi Temina... Oare unde se aflau? 


188 


- Ce-ar trebui să fac? 

Hussam clătină din cap cu un aer de cunoscător. 

- Ceea ce va fi de făcut, răspunse. Apoi îi explică. 

De două ori pe an, când ploile de primăvară şi de 
toamnă înverzeau păşunile şi oile se îngrăşau, străbăteau 
coasta Marelui Verde de la est până la Migdol, Sin şi Bal- 
Cephos şi până la cei din Canaan, pe ţărmul Marelui Verde 
din nord, mânându-şi oile. Drumul era lung, căci oile nu 
erau rezistente şi trebuiau lăsate să pască pe săturate, ca 
să nu slăbească. Erau necesare trei săptămâni pentru a 
străbate un drum care în mod normal era făcut în cinci sau 
şase zile. Mărfurile pe care le primeau în schimbul oilor 
erau revândute triburilor de beduini din sud, până la Eţion- 
Gheber, la graniţa cu Madianul, ca şi negustorilor care se 
îndreptau la rândul lor spre sudul Arabiei. 

“Dar unde sunt oile? Întrebă Ptahmose. 

- În taberele noastre din câmpie. La Sebiia şi Temina. O 
să le vezi dacă cobori cu noi. Plecăm în câteva zile. 

Aveau aşadar mai multe centre de legătură. Alaat le 
servea drept depozit provizoriu, Sebiia şi Temina erau 
fermele unde păstrau perechile reproducătoare ale oilor lor. 

- Şi femeile voastre unde sunt? Întrebă Ptahmose. 
Întrebarea îi făcu să zâmbească. Aveau femei şi copii peste 
tot, la Alaat, la Sebiia, la Temina. Femeile nu călătoreau, 
nici copiii până la zece ani. 

- Ce vă iese din acest comerţ? 

- Aur, argint, cupru, răspunse Hussam. Tu vei primi după 
fiecare drum o duzină din partea ta în aur, argint şi cupru. 

- Vreau să lucrez cu voi, repetă Ptahmose. 

Tinerii se ridicară pentru a-l îmbrăţişa: Samot, cel mai 
mare, zis şi Coincidenţă, pentru că se născuse când pe cer 
era lună nouă, Nibbiot, numit şi Profeţia, pentru că fusese 
anunţat, Rahman, Milostivul, şi Ali, zis şi Cel bine crescut, 
pentru că fusese născut la Alaat. 

- Ştii să te baţi? Îl întrebă Hussam. 


189 


Şi când Ptahmose dăduse afirmativ din cap, reluă: -Căci 
trebuie să ştii să te baţi. Caravanele noastre sunt adesea 
atacate. 

- De cine? 

- De bande de hoţi. 

- Voi cum vă bateţi? 

- Cu cuțitul... cu sabia, răspunse, uşor mirat, Hussam. 
Ptahmose părea uimit. Ca să te lupţi cu cuțitul, trebuia să te 
dai jos de pe dromader. Şi era cam riscant să foloseşti sabia 
împotriva unor adversari mai bine antrenați. 

- Dar tu cum te-ai bate? Intrebă Samot. 

- Aş încerca mai întâi să-mi ţin adversarul departe de 
mine. 

- Cum? 

- Cu arme care lovesc la distanţă. La distanţă mare, de 
treizeci-patruzeci de coţi, cu arcul cu săgeți, iar la distanţă 
mai mică cu lancea. 

- Astea nu sunt armele noastre, zise Hussam. 

- Dar nici ale atacatorilor nu sunt, replică Ptahmose cu 
un zâmbet. Ceea ce ne-ar avantaja. 

Propunerea îi lăsă cu gura căscată. A 

- Poţi să tragi cu arcul când eşti pe dromader? Intrebă 
Hussam gânditor. 

- De ce nu? răspunse Ptahmose. 

- Şi unde vom găsi arcuri, săgeți şi lănci? 

- Aţi putea să le cereţi în schimbul mărfurilor. 

- Egiptenii n-or să ne vândă niciodată arme, obiectă 
Hussam. 

Într-adevăr, asta aşa era. 

- Şi cine ne va învăţa să tragem cu arcul? 

- Veţi învăţa singuri, practicând. g 

- N-am putea să ni le confecționăm singuri? Intrebă 
Samot. Întrebarea îl lăsă gânditor. Din conversațiile 
militarilor, pe care le ascultase adesea, ştia că lemnul 
folosit pentru confecţionarea arcurilor şi săgeţilor din Egipt 
era cedru adus din Canaan. Mai auzise vorbindu-se şi de 


190 


altul, dar nu-şi mai amintea dacă era vorba de chiparos sau 
de tisă. 

- Am putea încerca, răspunse. Ne va trebui lemn de 
cedru. 

Ritmul zilelor modifică percepţia timpului. Ptahmose era 
la Alaat doar de o săptămână, dar i se părea că trecuseră 
luni întregi. Evenimentele care aveau loc aici erau lipsite de 
importanţă. Tinerii coborau dimineaţa pe malul Marelui 
Verde, se scăldau toţi cinci împreună şi se minunau de vreo 
cochilie mai ascuţită sau de vreo meduză care se usca pe 
nisip, dovedind prin moartea ei că nu era decât un sac plin 
cu nimic. Aruncau plase în apă, adunând peşti de toate 
culorile, îi aruncau înapoi în apă pe cei care păreau prea 
ciudaţi, îi curăţau pe ceilalţi şi urcau înapoi ca să-i frigă 
pentru prânz. Voiau să ştie cât mai multe despre viaţa lui 
Ptahmose. 

- Ai ucis vreodată vreun om? ÎI întrebă cel mai mic, Ali, 
care făcuse o adevărată pasiune pentru Ptahmose, 
considerându-l un dar al hazardului adus de pe celălalt mal. 

- Da, am ucis odată unul. 

Şi le povesti cum scăpase în noaptea aceea, la Avaris, 
din tentativa de asasinat. Îl ascultau cu ochii strălucind, 
precum cei ai şacalilor, când, plini de îndrăzneală, se 
apropiau noaptea prea mult de foc. În aceeaşi seară se 
chinuiră să-i repete povestea tatălui lor. Il imitau pe 
Ptahmose cum înfigea pumnalul în pieptul bărbatului. 

Alaat nu era deci decât o etapă. Încărcară cămilele şi 
plecară spre Sebiia. Hussam îl învăţă pe Ptahmose că, 
pentru a rezista în deşert, trebuia să poarte o cămaşă lungă 
şi largă din pânză şi să-şi protejeze corpul şi capul, 
înfăşurându-se într-o cuvertură din lână albă. După două 
zile ajunseră la destinaţie. Nu era chiar un oraş, ci doar o 
tabără de câteva duzini de corturi aşezate în jurul a trei 
puțuri. Îi primiră ca pe nişte copii pierduţi care se întorceau 
la căminul lor. Râsete şi îmbrăţişări, apoi priviri întrebătoare 
adresate noului venit. 


191 


- Este un egiptean. Este unul de-al nostru, de acum 
înainte, răspunse Hussam. 

Beduinii îl studiară câteva clipe, apoi îl bătură cu 
palmele pe spate, invitându-l în cercul lor. Era tânăr şi 
frumos şi, ca şi până acum, fu repede acceptat. Seara, s-au 
fript oi la proţap, s-au desfăcut burdufuri de vin, apoi 
bărbaţii începură să danseze, un dans sălbatic care făcea 
praful să ţâşnească de sub călcâie. Ptahmose rămase 
singur. Cei patru fraţi, Samot, Nibbiot, Rahman şi Ali, ca şi 
tatăl lor, Hussam, plecaseră să-şi viziteze femeile locale. 
Stătea jos, în faţa focului, gânditor. Se gândea la Buto, la 
copiii lui, la Isar, Lumi, Enoh, Arfaxad, care îl credeau fără 
îndoială mort, devorat de şacali şi de vulturi. Prinţul 
Ptahmose nu mai era decât un schelet anonim şi albicios, 
lustruit de vânturi undeva în deşert. Zâmbea gândindu-se la 
perplexitatea lui Hape-nakht, a scribilor, a nomarhului, a 
arhitecţilor şi probabil a regentului Ramses, căruia i s-o fi 
semnalat deja dispariţia nepotului său. 

Miriam s-o fi mirat că el n-o mai vizita. Poate că s-o fi 
dus să se intereseze de fratele ei şi o fi fost bruftuluită şi 
trimisă înapoi. “Nu mai e nici un frate aici, a plecat, e 
mort.” Şi ea o fi plâns, cu faţa în palme, şi s-o fi întors la 
casa ei din marginea oraşului, strigându-şi durerea. Şi copiii 
lui? Vor fi de acum înainte “copiii fugarului”. Buto i-o fi dus 
la Memfis. Or fi fost primiţi de Nakht. Erau tineri, îşi vor fi 
uitat repede tatăl. 

Focul trosnea. Un moşneag singuratic îi ţinea companie 
lui Ptahmose. Cu picioarele osoase, albite din cauza 
uscăciunii, cu mâinile asemenea rădăcinilor unui copac 
smuls de furtună, cu faţa de nedescifrat din cauza ridurilor. 
Stătea perfect nemişcat, ca şi când moartea îl surprinsese 
pe nesimţite, acolo. 

- Ce fericire că există zei acolo sus, spuse el în cele din 
urmă, cu o voce egală, tristă, aproape firavă. La sfârşitul 
vieţii, bărbaţii au adesea voce de femeie, iar femeile de 
bărbat. 


192 


Ptahmose încerca să deosebească trăsăturile 
necunoscutului, dar nu văzu decât un pachet de haine care 
păreau aurite în lumina focului pe cale să se stingă. 

- Ce zei? Întrebă el. 

- Există întotdeauna zei, zise bătrânul ridicând mâna 
spre stele. _ 

- Ce zei? Intrebă din nou Ptahmose cu insistenţă. 

- Voi, egiptenii, aveţi mai mulţi decât vă trebuie. Eu am 
fost sclav la voi şi ştiu. 

Luă o creangă din grămada de vreascuri şi o aruncă în 
foc. Era un lemn aromat, cu miros de mosc. 

- Şi tu erai sclav. Numai sclavii fug. 

Ptahmose fu luat prin surprindere. Numai sclavii fug. Și 
el care îi spusese lui Hussam, în prima seară: Nici un om nu 
este sclav. Cu nici un preţ. 

Dar era tulburător să descopere că în ochii unui 
necunoscut el nu era decât un sclav fugar. 

- Unde o să dorm? Întrebă, căci nu-i spusese nimeni. 

- Cum tu n-ai nici o femeie aici, o să dormi în cortul 
bătrânilor. De altfel, şi eu mă duc acolo. Urmează-mă. 

In noaptea aceea, cu puţin timp înainte de a adormi pe 
rogojina lui, înfăşurat în cuvertură, Ptahmose aproape că 
şi-ar fi dorit ca zorile să nu mai vină. Dar nu se ştia 
niciodată ce-avea să fie. Uneori zorile veneau. 


11 
Mâna zeilor 


Plecând de la Alaat, încărcaseră pe animale bijuterii şi 
ţesături egiptene, mai ales în transparent şi plisat, care le 
făcea pe beduine să înnebunească de dorinţă. Jumătate din 
el era rezervat pentru tabăra de la Sebiia, iar cealaltă 
pentru cea de la Temina. Rochiile brodate cu fir de aur erau 
râvnite cu ardoare, aşa cum bărbaţii erau cuprinşi de 
dorinţă pentru o femeie. Bătrâne sau tinere, femeile defilau 


193 


după prânz prin cortul lui Hussam, sub privirile uimite ale 
lui Ptahmose, şi înainte ca soarele să apună, negustorul şi 
cei patru fii ai lui nu mai aveau nimic de vânzare. 

- Inul îl schimbi pe aur, observă el. Dar bijuteriile de aur 
pe ce le schimbi? 

- Pe aur mai puţin prelucrat. Cu o diferenţă de un sfert 
din greutate, răspunse Hussam strângând la gură un sac 
plin de obiecte metalice care zornăiau. 

Erau bucăţi de aur mai mult sau mai puţin prelucrat, 
agrafe, fibule, brățări, coliere, pe care le cântărea pe o 
balanţă mică, punând într-o parte bijuteria şi în cealaltă o 
mică greutate din bronz. 

Această transformare a oilor în aur îl lăsă pe Ptahmose 
visător. De câţi ani făcea acest troc, Hussam ar fi trebuit să 
fie foarte bogat. Ce făcea cu aurul? După moartea lui, el va 
fi împărţit, fără îndoială, între fiii şi “femeile lui, dar acum la 
ce-i servea? Hussam îl strângea cu o constanţă, cu o 
ingeniozitate şi o aviditate fără cusur. Ce va cumpăra cu el? 
Deodată fraza din seara trecută îi reveni în memorie: 
Trebuie să fii rege. Hussam voia să devină şeful unui trib, al 
unui teritoriu. El era acela care voia să fie rege. Şi după 
aceea? Ar deveni un mic Seti, tatăl unui mare Ramses, şi ar 
avea un Ptahmose al lui, fără îndoială. Ar construi mult, 
şi-ar forma o armată şi ar declara război vecinilor săi. 

Era de-a dreptul plictisitor. Fiinţa umană nu aspira decât 
la putere. 

Îi veniră în minte apirii care, într-un fel, şi ei voiau să 
facă din el un rege. “Şi tu? se întrebă. Tu la ce aspiri?” Dar 
cunoştea răspunsul, era simplu: el îşi dorea să vadă linia de 
foc... 

Plecă să se plimbe pe colinele, care erau încă verzi, deşi 
anotimpul ploilor se sfârşise de trei săptămâni. Păşunile se 
întindeau de jur împrejurul cetăţii Sebiia şi el văzu oile care 
nu fuseseră vândute - cele păstrate pentru reproducere - 
păzite de câţiva păstori. Poate că Hussam voia să ajungă 
rege peste Sebiia. 


194 


Şi desigur peste Temina. Şi de ce nu şi peste Alaat? 

Ptahmose se întoarse, făcând turul taberei. Abia dacă 
erau vreo două sute de corturi apărate de ziduri groase, de 
fapt nişte grămezi longiline din pietre mari, ca cele ale 
meterezelor de la Alaat, dar nelipite între ele cu mortar. 
Fără îndoială aceşti oameni nu aveau duşmani sau aceştia 
nu prea aveau ce să fure de la ei. Unele femei torceau lână, 
altele ţeseau pe războiae rudimentare, ca acelea pe care le 
văzuse la Avaris, iar altele se chinuiau să învârtească un 
par înfipt în mijlocul unei pietre uriaşe care strivea grâul. 
Aşezată pe pragul cortului, o femeie care pisa susan pentru 
a scoate din el ulei, ridică ochii spre el. 

- Tu eşti Tamuz, prietenul lui Hussam? Îl întrebă. 

El se opri şi zâmbi, nu era obişnuit să fie interpelat în 
felul acesta. Femeia era o matroană cu ochii fardaţi cu 
antimoniu. 

- Eşti frumos şi puternic, zise ea. Nu vrei să-ţi alegi o 
femeie dintre noi? 

El începu să râdă. 

- Abia am sosit. 

- Soarele e sus, e deja amiază. Am două fete frumoase şi 
sănătoase. 

- O să le văd cu siguranţă, dacă sunt aşa precum spui. Îi 
trebuia într-adevăr o femeie. Dar îţi iei o femeie când nu ai 
un cămin? Şi unde să-şi întemeieze acest cămin? 

In aceeaşi seară, în timp ce mâncau în cort, Hussam îi 
aruncă la picioare o pungă de bani şi bucăţi subţiri dintr-un 
lemn pe care nu-l recunoscu. 

- Cedru, preciza Hussam. Poţi să faci un arc şi săgeți? 
Ptahmose ridică ochii către negustor. 

- Voi încerca, zise. 

Luă punga şi o scutură pentru a-i ghici conţinutul; 
înţelese imediat că era aur. Ridică din nou ochii spre 
Hussam. 

- N-am fost cu voi decât două zile. M-ai hrănit, m-ai 
adăpostit. Aurul ăsta nu e pentru mine. 


195 


- Refuzi aurul? Întrebă Hussam surprins. 

- Nu refuz dreptul meu. Nu refuz decât ceea ce nu mi se 
cuvine. 

Hussam se aşeză lângă el zâmbind. 

- Acum cred într-adevăr că eşti prinţ. Cei patru fii veniră 
şi se aşezară în cerc, lângă ei. Femeile aduseră un ceaun, 
pâine, vin, pahare. Hussam îi servi pe ceilalţi. Era o tocană 
cu bucăţi mici de carne de oaie şi mirodenii. Hussam părea 
bine dispus. 

- Femeia mea este însărcinată, spuse Ali. 

- Şi a mea, zise Samot. 

- Nu mă mai primeşte la ea. 

- Are dreptate, zise Samot, drumul lunii nu trebuie 
întrerupt. Ptahmose zâmbi. 

- Trei femei vor să-ţi dea fiicele, îl anunţă Hussam. 

- Aşa e obiceiul la voi, ca gazelele să-i vâneze pe 
vânători? Întrebă Ptahmose. 

Izbucniră toţi în râs. 

- Da, aşa e obiceiul, conveni Hussam. Dar nimic nu te 
împiedică să-ţi alegi singur gazela. 

- N-am încă destul aur ca s-a plătesc, zise Ptahmose. 

- Îţi împrumut eu, zise Hussam. 

- Şi eu! sări Ali. 

- Nu vrei o femeie? Întrebă Hussam întorcându-se spre 
Ptahmose. 

- Să m-apuc să plantez un migdal pe drum? 

- Şi unde te duci pe drumul ăsta? 

- Domnul o să-mi spună. 

- Domnul? 

Ptahmose arătă cu degetul spre cer. 

- Şi capul, întrebă Hussam pe un ton provocator, capul 
nu-ţi serveşte la nimic? 

Cuvintele lui îl uimiră pe Ptahmose. Va aştepta la 
nesfârşit un semn de la Domnul? Va aştepta mereu pe 
ţărmul mării ca linia de foc să prindă formă? Refuzase deja 
să-i conducă pe apiri într-o fugă smintită în afara regatului, 


196 


pentru că aştepta un eveniment extraordinar, un semn de 
sus, de la El. Dar oare nu acţiona el mereu sub presiunea 
evenimentelor, cum se întâmplase atunci când fugise? Şi 
acum, că-şi cucerise libertatea, ce avea de gând să facă cu 
ea? 

- Nu te simţi bine printre noi? Întrebă Hussam. Fiii mei 
te-au adoptat în câteva ore ca pe un frate, şi eu, eu te-am 
primit ca pe un fiu. 

- Nu v-am spus c-o să muncesc cu voi? răspunse 
Ptahmose. Asta ar trebui să vă fie de ajuns. Nu culegi 
fructul înainte de a fi copt. 

- Vara se apropie, îi răspunse Hussam cu un zâmbet. Nu 
aştepta prea mult să te coci. 

A doua zi dimineaţă porniră la drum către Tamina, cu 
patru oameni în plus, care aveau afaceri acolo. Hussam 
sconta că vor ajunge acolo a doua zi seara. Prima zi a 
călătoriei trecu fără necazuri. Dar în a doua zi, cu puţin timp 
înainte de amiază, Hussam îşi încruntă sprâncenele arătând 
cu degetul un nor de praf de pe drum. Caravana răsună de 
strigăte. “Jefuitori!” Dintr-o dată săbiile ţâşniră de sub şei. 
Ptahmose n-avea decât pumnalele lui. Îşi aminti de 
poveştile spuse de locotenenţii egipteni supuşi şi ei unor 
astfel de atacuri când se întorceau de la minele de cupru. 
Işi aminti, ca într-o străfulgerare, de tactica adoptată de ei 
pentru a-i pune pe fugă pe atacatori. Cobori cu vioiciune de 
pe cal şi dându-i o palmă peste crupă, îl goni spre munţi. 

- Ce faci? strigă la el Hussam. Urcă repede înapoi! 

- Nu, mă bat mai bine de jos. Coborâţi şi voi! Puneţi 
dromaderii să stea jos, altfel o să le taie jaretele! 

Jefuitorii veneau cu viteza vântului, călare pe nişte cai 
mai mici. Erau zece. Se vedeau de departe venind cu săbiile 
scoase din teacă. In timp ce Hussam şi ceilalţi strigau la el 
să se întoarcă, Ptahmose se aruncă înainte către primul 
călăreț care îşi rotea sabia. Când ajunse cam la trei coţi de 
el, Ptahmose aruncă o mână de nisip în ochii calului. 
Animalul orbit se cabra brusc şi-şi răsturnă călăreţul. Când 


197 


acesta căzu într-o parte, Ptahmose îi aruncă şi lui o mână 
de nisip în ochi. Omul continua să-şi rotească sabia, se 
frecă la ochi şi căzu jos. Făcând un salt pentru a evita sabia 
celui de-al doilea călăreț, Ptahmose ajunse în spatele celui 
căzut jos, se aplecă deasupra lui şi îi înfipse pumnalul până 
la mâner în inimă, apoi îl scoase şi îi ţinu piept celui de-al 
doilea Călăreţ. Dintr-o singură mişcare tăie hăţurile, trecu 
pe sub capul animalului şi îl trase pe călăreț de picior. In 
timp ce acesta se zbătea dezechilibrat, Ptahmose îi înfipse 
pumnalul în picior străpungându-i pulpa. Omul urla şi, 
imediat, dintr-o lovitură violentă, Ptahmose îl trânti la 
pământ, îl întoarse pe burtă şi lăsându-se pe el cu toată 
greutatea, îi înfipse cuțitul în spate. 

Cu coada ochiului văzu cum între timp Hussam şi ceilalţi, 
încurajați de exemplul lui, trecuseră şi ei la ofensivă. 
Hussam se tăvălea pe jos cu unul din jefuitori, încercând 
să-i imobilizeze braţul în care ţinea sabia şi, când un altul 
se pregătea să-l lovească, Ptahmose se ridică şi îl apucă pe 
atacator de picior, dezechilibrându-l. Agresorului îi scăpă 
sabia şi, cu o rapiditate de care nu se crezuse niciodată 
capabil, Ptahmose îi înfipse pumnalul prima dată în spate şi 
a doua oară în şold. Apoi se aruncă asupra altui agresor, 
moment în care un cal se năpusti spre el. De data.asta îl 
salvă Ali. Urmând exemplul lui Ptahmose, acesta aruncă cu 
nisip în ochii călăreţului, îl aruncă la pământ şi îl sugrumă. 

Cei şase atacatori care supravieţuiseră o luară la fugă 
înapoi. În câteva clipe nu se mai văzu în urma lor decât un 
nor de praf. Călătorii se priviră gâfâind, incapabili să scoată 
vreun cuvânt. Hussam avea o tăietură mare în coapsă. 
Nibbiot avea o cicatrice pe faţă şi pe gât, dar părea 
superficială. Unul din oamenii din Sebiia, Rahman, primise o 
lovitură de copită în braţ şi se întreba dacă osul nu era rupt. 
Ptahmose rupse o fâşie de pânză din cămaşa unui atacator 
ucis, spălă rana lui Hussam cu apă din plosca lui şi-i strânse 
puternic bandajul în jurul coapsei. Pânza se impregna de 
sânge, dar hemoragia părea că se oprise. Nibbiot îi spălă 


198 


rana lui Rahman, dar nu ştia cum să-l panseze. Ptahmose 
merse şi rupse cea mai dreaptă creangă de copac pe care o 
putu găsi şi imobiliza braţul omului din Sebiia pe această 
atelă improvizată cu ajutorul unor fâşii de pânză, aşa cum 
văzuse cândva la Memfis. Işi şterse faţa cu palma şi 
contemplă spectacolul. Înjunghiase trei oameni. Ceea ce 
însemna în total cinci până acum, într-o viaţă destul de 
scurtă. 

Examinară cadavrele. 

Ptahmose le percheziţiona luându-le amuletele de aur şi 
de cupru. Apoi luă săbiile şi le legă de şaua calului său. 

- Lipseşte un cal, observă el. 

- L-au luat cu ei, spuse Ali. 

Hussam şi fiii lui îl priveau fără să scoată nici un cuvânt. 

- De ce mă priviţi aşa? Întrebă el. 

Ali îi răspunse aruncându-se în braţele lui şi plângând de 
emoție. Tremura ca un copil. Ptahmose îl cuprinse cu braţul 
pe după umeri. _ 

- Unde ai învăţat să te baţi? Intrebă Hussam când se 
liniştiră cu toţii. 

- Trebuie oare să înveţi să te baţi? Întrebă Ptahmose 
râzând nervos. Cred că orice om ştie să se bată din instinct. 

- Eşti curajos şi rapid ca o felină, spuse Hussam. Şi eşti 
viclean. Nu m-aş fi gândit niciodată să mă bat aşa cu un 
călăreț. Am crezut că eşti nebun. Dar mâna zeilor este pe 
tine. 

Domnul şi-a pogorât privirea asupra ta, îi spusese 
cândva un apiru numit Abel. 

- Ne-ai salvat, zise Rahman. Fără tine, am fi avut cel 
puţin doi morţi. 

- Cu arcuri şi săgeți, n-am fi avut poate nici măcar un 
rănit, spuse Ptahmose. Am câştigat totuşi trei cai, continuă 
zâmbind. Şi dromaderii sunt intacţi. Cât despre mine, m-am 
plătit deja, zise, arătându-i lui Hussam flecuşteţele de aur şi 
cupru pe care le luase de la jefuitori şi pe care le zornăia în 
mână. 


199 


Băură apă şi mâncară puţin. Apoi târâră cadavrele spre 
marginea drumului, le acoperiră cu nisip şi pietre, legară 
cAli de dromaderii şi îşi reluară drumul. Când ajunseră în 
Sebiia, deasupra apusului nu mai rămăsese decât o felie 
aurie de cer, o felie lunguiaţă de pepene galben pe care 
noaptea avea s-o mănânce. 


12 
Flacăra 


Ptahmose înfipse pana de silex în bucata de cedru pe 
care i-o adusese Hussam. Dădu deasupra o lovitură 
puternică de măciucă şi pana despică lemnul detaşând un 
fragment lung de trei coţi şi gros ca încheietura mâinii. 

Stând pe vine lângă el, Ali îl observa cu atenţie. De când 
fuseseră atacați, îl urma peste tot ca o umbră, 
nedespărţindu-se de el nici măcar pentru a dormi. 
Ptahmose încercă supleţea lemnului îndoindu-l uşor pe 
genunchi, mai întâi pe o parte, apoi pe cealaltă. Adulmecă 
lemnul aromatic şi uşor gras. Apoi începu să-l cioplească cu 
pumnalul lui de bronz pentru a-l ascuţi mai întâi la un 
capăt, scoțând cu greutate aşchii fine, căci lemnul era dur. 
Din când în când se oprea pentru a-i examina marginea, 
apoi se apuca din nou de cioplit. N-avusese niciodată ocazia 
să examineze un arc de aproape, cu atât mai puţin să 
asiste la confecţionarea lui, aşa că proceda după cum 
credea el că e bine. 

Popasul la Temina se prelungise pentru ca rana lui 
Hussam să se cicatrizeze. Un bătrân din tabără îi acordă 
câteva îngrijiri: li aplicase o cataplasmă de pătlagină fiartă, 
înmuiată în ulei cald. Hussam şchiopăta şi nu voia să-şi 
continue călătoria înainte de a-şi reface forţele, cu atât mai 
mult cu cât îi aştepta un drum lung. Un alt atac al tâlharilor 


200 


risca să-l găsească mai puţin pregătit şi să se termine mai 
puţin fericit decât precedentul. 

Ptahmose văzu o umbră lungindu-se pe nisip, lângă el. 
Era Hussam care înainta şchiopătând. Neguţătorul se aşeză 
jos, alături de el, întinzându-şi piciorul rănit. 

- Cum se face că tâlharii au venit pe cai şi nu pe 
dromaderi? Îl întrebă Ptahmose. 

Un cal era în fond mult mai puţin agil pe întinderile 
nisipoase care întretăiau Sinaiul 

- Cunosc regiunea, răspunse Hussam. Ştiu care sunt 
porțiunile de drum pietroase, unde pot folosi cAli. Tactica 
lor 
e atacul deschis. 

- De unde vin? 

- De obicei coboară de pe platourile înalte. Cei care stau 
de pază acolo sus îi avertizează la trecerea unei caravane. 
Majoritatea sunt oameni din triburile noastre,urmăriţi din 
diferite motive, probleme legate de femei, de moşteniri sau 
de băutură care s-au terminat rău. Au fost alungaţi şi 
singurul lor mod de a-şi câştiga existenţa este jaful. 

Nu atacă aproape niciodată caravanele care sunt însoţite 
de oi. 
Ştiu că nu vor găsi aur pentru că oile nu au fost încă 
vândute. Cu 
oile n-au ce face. 
- Ce mănâncă? 
- Nu ştiu. Peşte, gazele, iepuri, mană de tamarix. 

- Ce e asta? Intrebă Ptahmose. 

- iți voi arăta. Se găseşte pe arbuştii deşertului. Se 
culege, 
se pisează şi se obţine un fel de făină din care se pot face 
plăcinte. 

- Şi ce beau?.'. 

- Apă se găseşte peste tot. Este de ajuns să sapi un put, 
de şapte-opt coţi adâncime, şi dai peste apă. Cel mai 
adesea este sălcie, dar se poate bea. 


201 


- Dar cum sapă puţurile? Au lopeţi? Întrebă Ptahmose. 

- De obicei se folosesc de puţurile noastre, pe care le 
săpăm în timpul opririlor. Sunt nişte leneşi. Nimeni nu e mai 
leneş decât un hoţ, spuse Hussam cu dispreţ. 

- S-au stabilit într-un loc anume? 

- Nu, n-au nici foc, nici loc. 

- Atunci n-au nici femei? Întrebă Ptahmose. 

- Oamenii fără cămin n-au femei, spuse sentenţios 
Hussam. Ptahmose îi aruncă o privire uşor ironică. 

Hussam izbucni în râs. 

- Te observ de o săptămână, reluă Hussam. Acum cred 
că te cunosc puţin mai bine. Ptahmose rămase tăcut, cu 
ochii la ceea ce făcea. Cioplise una din extremităţile 
viitorului arc; îi mai rămăsese să subţieze şi celălalt capăt, 
apoi să dea ansamblului o uşoară curbură, ceea ce era o 
treabă destul de delicată. 

- Eşti precum silexul, reluă Hussam. Dacă te loveşte 
cineva iese o flacără. Te-am văzut cum ai reacţionat la 
atacul bandiţilor. Aş fi crezut că te-ai apărat toată viaţa 
împotriva atacurilor de acest gen. Dar era primul. Dintr-o 
privire, ai ştiut ce trebuia să faci. Când l-ai orbit pe primul 
călăreț, te-ai aruncat asupra lui şi l-ai înjunghiat într-o clipă. 
Am văzut cum l-ai azvârilit din şa pe celălalt şi cum i-ai înfipt 
pumnalul în picior. Şi în cazul lui la fel - dintr-o ochire ai pus 
stăpânire pe el şi l-ai înjunghiat. Dar n-ai fost niciodată în 
armată, nu-i aşa? 

- Nu. Nu cred că înveţi astfel de lucruri în armată, 
răspunse Ptahmose cu detaşare. 

- Atunci de unde le ştii? 

- Aş vrea să-ţi spun, Hussam, dar nici eu nu ştiu. Hussam 
căzu pe gânduri. 

- Există o flacără extraordinară în tine, spuse el grav. O 
flacără. Era cu siguranţă cea pe care aştepta să o vadă. 

- O flacără care aşteaptă să ţâşnească, reluă Hussam. 
Dar când? La ce semn? 


202 


Ali îl privi pe Ptahmose cu ochi scânteietori ca şi când ar 
fi vrut să-l incendieze din priviri. De fapt, faţa lui ardea. 
Noaptea trecută se agăţase de Ptahmose precum un 
amant. Era puţin alarmant şi, în acelaşi timp, emoţionant 
să-l vezi pe acest tânăr dăruindu-se astfel, devenind de 
bunăvoie un sclav al pasiunii. 

- Fiii mei sunt subjugaţi de tine, Tamuz. Oamenii din 
Sebiia care te-au văzut luptând sunt convinşi că eşti 
posedat de o forţă divină. N-au încredere decât în tine. 
Ţi-am mai spus-o şi ţi-o repet. Mâna zeilor este pe tine. Ce 
mai aştepţi? 

- Este adevărat că aştept, zise Ptahmose 
întrerupându-se din lucru. Aştept un semn. 

- Un semn de la zei. 

- Un semn de la Domnul, zise Ptahmose. 

- Şi ce vei face? 

- Domnul o să-mi spună. 

- Crezi că Domnul tău o să-ţi vorbească? 

Ptahmose studia profilul arcului, străduindu-se să 
păstreze o umflătură la mijloc. Când termină, îi aruncă lui 
Hussam o privire însufleţită spunându-i: 

- Dacă trebuie să-mi dea un semn, o să-mi vorbească, 
nu? 

Spre seară Ptahmose aproape că terminase arcul. Munca 
îi obosise palmele şi braţele. Işi făcu abluţiunile cu ajutorul 
lui Ali, care îi masa spatele cu un fel de sevă spumoasă pe 
care oamenii o extrăgeau dintr-o plantă care dizolva 
grăsimile şi cu care tratau lâna. Tânărul îi frecţionă apoi 
pielea cu păr vegetal şi la sfârşit îl clăti cu multă apă. 
Ptahmose se miră, ca în fiecare seară, de faptul că spălarea 
corpului poate împrospăta creierul şi limpezi ideile. Creierul 
avea aşadar legătură cu pielea? In acelaşi timp se gândea 
la coarda cu care va întinde arcul şi la modul în care va face 
săgețile. Remarcase că oamenii din Sebiia şi din Temina 
foloseau intestine de oaie uscate pentru a coase pânza 
corturilor. O să-şi procure a doua zi ca să le încerce. 


203 


Se aşteptase ca în seara aceea să ia masa, ca de obicei, 
alături de Hussam şi de fiii lui, cu unul sau doi părinţi sau 
prieteni. Dar Hussam şi fiii lui îl conduseră spre marele cort 
al şefului din Temina, Nimr ibn Subar. Treizeci de persoane 
erau strânse acolo, în picioare. Ibn Subar era un bărbat înalt 
şi uscăţiv, la cincizeci de ani, care îşi pierduse un ochi într-o 
bătălie împotriva bandiţilor. El îi primi pe noii sosiți în 
picioare şi îl îmbrăţişa pe Ptahmose. 

- Locuinţele noastre, spuse el cu o voce puternică, sunt 
deschise tuturor oamenilor de suflet. incepând din această 
seară, oaspetele fratelui nostru, Hussam, este fratele 
nostru, al tuturor. 

- Fratele nostru, repetară alţii, de parcă era o rugăciune. 

- Rapid ca un uliu, îndrăzneţ ca un leu, şiret ca şarpele 
negru, continuă Ibn Subar, el a salvat viaţa celor care l-au 
primit în deşert, le-a apărat bunurile şi animalele, a pus 
câinii pe fugă şi le-a luat trei cai. Ca dovadă a admiraţiei şi 
recunoştinţei noastre, a tuturor, îi dăruiesc această 
bijuterie. 

Şeful scoase dintr-o pungă un pectoral de aur cum 
Ptahmose nu mai văzuse niciodată. Un triplu lanţ de aur 
întrerupt din loc în loc de pietre roşii susţinea o placă de aur 
lucrată în relief, care reprezenta un călăreț străpungând cu 
lancea o fiară. Ptahmose şi-l puse la gât şi se înclină în faţa 
lui Ibn Subar. Şeful ridică mâinile şi îi invită pe comeseni să 
se aşeze, luându-l pe Ptahmose la dreapta lui. 

Restul fu mai confuz. Conversaţiile, vinul, căldura... 

Când se trezi a doua zi, soarele era deja sus, îşi dădea 
seama de asta după lumina care pătrundea prin 
deschizătura cortului. Ali zăcea lângă el atât de nemişcat, 
încât Ptahmose puse mâna pe el să vadă dacă mai trăieşte. 
În cealaltă parte a cortului, rogojinile lui Hussam şi a lui 
Rahman erau goale. Samot şi Nibbiot dormeau încă. 
Ptahmose încercă să-şi amintească seara precedentă. 
Băuseră cu toţii. Apoi ieşiseră afară, în faţa unui altar 
construit din pietre, cea mai de sus dintre ele fiind discret 


204 


luminată de două lămpi. Ptahmose îşi aminti în mod 
deosebit această piatră. Avea gravat pe ea un cerc în 
mijlocul căruia se distingeau trăsături aproape umane. 

Cei prezenţi ridicaseră privirile spre cer. Două-trei sute 
de oameni, erau mult mai numeroşi decât cei care fuseseră 
prezenţi la masă. O semilună fină era desenată sus, pe cer. 
Un strigăt se ridică din mulţime. Ptahmose avu senzaţia că 
acest strigăt umple deşertul. 

- Sin, zeu al cerului, suntem servitorii tăi! 

Pieptul lui Ptahmose vibra. Probabil puseseră droguri în 
vin. 

- Sin, zeu al plenitudinii, dă-ne din puterea ta! Revedea 
scena. Un om înaintase spre altar. Alţi doi îi aduseră o oaie. 
Ptahmose îl recunoscu pe Ibn Subar. 

Cei doi aduseră oaia sub altar şi Ibn Subar o înjunghiase. 
Behăitul ei fusese acoperit de invocaţiile celor prezenţi. Lui 
Ptahmose i se păru că aceste invocaţii ţinură foarte mult. 
Se repetau cu variaţii. Cu cât deveneau mai puternice, ca şi 
când ar fi ieşit nu doar din gâtul, ci din măruntaiele celor 
care celebrau, cu atât erau mai pline de entuziasm, 
scandate pe un ritm irezistibil. Ptahmose îl văzu pe Ibn 
Subar ridicând capul berbecului deasupra asistenţei. 
Invocaţiile izbucniră din nou. Erau strigăte aproape 
sălbatice, repetate de sute de oameni care se legănau de la 
dreapta la stânga şi din faţă în spate gâfâind, de fiecare 
dată ieşindu-le pe gură câte un strigăt aspru. Mişcările 
oamenilor erau tot mai violente şi Ptahmose le urmă şi el 
exemplul. Cu fiecare mişcare simţea că expira nu doar 
aerul din piept, ci întreg sufletul, care nu-i mai aparţinea. 
Nu mai era decât ritm şi beţie... 

Işi amintea că văzuse oameni care se prăbuşeau la 
pământ. 

Flacăra pe care o văzuse altădată, flacăra pe care o 
căutase cu ardoare, reapăruse, da, reapăruse, de data asta 
în toată splendoarea ei... 

Flacăra! 


205 


Oamenii cădeau în jurul lui. Rămâneau culcaţi pe spate, 
gâfâind, gemând... 

Căzuse şi el la rândul lui. Răcoarea nisipului, căldura 
cerului. Amintiri de nedescris se amestecau în capul lui. Se 
trezise abia în timpul nopţii. Ali se aplecase asupra lui şi îl 
ridicase. În jurul lor, deşertul era presărat cu oameni care 
păreau morţi. Se întoarseră în tabără. 

Sin. Zeul-lună2. Oare el îi dăruise flacăra? Dar nu era 
zeul lui. Cine era aşadar zeul lui, cel pe care el îl numea 
Domnul? 

Se ridică cu greu şi ridică pânza de la intrarea în cort. 
Soarele îl orbi, obligându-l să închidă ochii. Întreaga lume 
ardea. Pleoapele lui lăsară peste lume un voal roşu. 
Rămase aşa un timp, apoi simţi că se clătină pe picioare. 
Pentru a-l întări, Hussam îi întinse un bol de lapte şi pâine. 

Ptahmose îl privi întrebător pe Hussam. Văzu sau poate i 
se păru doar că citeşte în ochii lui multe lucruri. Nu poţi să-i 
interoghezi pe oameni: fiecare vede lumea în felul lui. 

Mai târziu, în timpul zilei, îl întrebă totuşi pe Hussam 
dacă Sin era zeul lor cel mai mare. Hussam reflectă un 
moment. 

- Nu, avem altul - vorbea încet, de parcă dezvăluia un 
secret - şi acela este protectorul nostru, al tuturor. Este 
tatăl nostru. 

- Nu v-am auzit vorbind despre el, zise Ptahmose. 

- Este adevărat. 

- Cum se numeşte? 

Hussam lăsă din nou să treacă ceva timp până să 
răspundă. 

- De obicei nu-i divulgăm numele străinilor, dar fiind 
vorba despre tine, ţi-l spun. Îl numim Ya'uq. El ne-a dat 
viaţă. El veghează asupra noastră. Poate că el te-a trimis la 
noi. 

Apoi îl privi pe Ptahmose cu ochi surâzători, ceea ce 
însemna că spusese destul. 


206 


13 
“Regele Demonilor” 


Arcul arăta satisfăcător. Bine uscate, intestinele de oaie 
aveau exact elasticitatea şi rezistenţa dorite, sau mai bine 
zis imaginate, căci Ptahmose nu trăsese niciodată cu arcul 
în viaţa lui. Făcuse două crestături adânci la cele două 
extremităţi ale arcului şi introduse într-una din ele nodul cu 
care voia să întindă arcul. Dar când încercă să introducă şi 
al doilea nod, maţul cedă cu violenţă, sfâşiindu-i 
încheietura. Reluă operaţiunea, de data asta cu trei maţe 
răsucite strâns, ceea ce conferea corzii un plus de 
elasticitate, fiind astfel nevoit s-o scurteze. Şi mai trebuia 
să mărească găurile pentru că nodurile erau acum mai 
groase. 

Astfel triplată, coarda rezistă, solicitând puternic 
supleţea lemnului, dar permițându-i totuşi să se întindă. 

Ptahmose făcu să vibreze coarda de mai multe ori la 
rând. De fiecare dată scotea un zbârnâit care îl fascina pe 
Ali. Îi mai rămânea să facă o săgeată ca să poată încerca 
arcul. Prima idee care-i veni fu să folosească stuf care 
creştea în apropierea unei bălți. Beţele de stuf erau 
îndeajuns de drepte, groase şi lungi. Ptahmose tăie unul şi îl 
ascuţi la capăt, apoi îl împodobi cu pene de uliu. Dar după 
ce înfipse ampenajul în coardă şi întinse arcul, sub ochii lui 
Ali, beat de admiraţie şi nerăbdare, după ce slăbi coarda 
întinsă şi lansă săgeata, Ptahmose fu profund dezamăgit. 
Săgeata nu ţâşnise în linie dreaptă, aşa cum văzuse el în 
tinereţe, când gărzile regale vânau gazele în deşert, ci 
zburase strâmb. Era prea uşoară şi briza o devia. Ptahmose 
se duse s-o caute printre ierburi. 

Cum s-o facă mai grea? În Egipt, săgețile erau din lemn 
de cedru. Dar nu mai avea lemn să facă una şi de altfel îi 
trebuia mai multe dacă voia să facă o armă adevărată. 
Hussam, a cărui rană se cicatrizase, avea de gând să plece 


207 


din Temina peste două zile. Ptahmose voia să aibă cel puţin 
şase sau şapte săgeți când porneau la drum. Era convins că 
tâlharii pe care-i întâlniseră vor încerca să se răzbune şi că 
de data asta vor fi, fără îndoială, mai numeroşi ca prima 
dată. 

încercă atunci să îngreuneze băţul de stuf scobit al 
săgeţii turnând nisip în el. Numai că în dreptul nodurilor 
stuful se înfunda prin interior, ceea ce împiedica nisipul să 
curgă până la fund. Îşi aminti atunci de frigările pe care 
oamenii din Temina îşi învârteau păsările. Ali îl duse în 
cortul bucătarilor lui Ibn Subar. Ptahmose încinse la foc o 
vergea şi o înfipse în interiorul băţului până când acesta 
pătrunse prin nodurile care îl înfundau. Umplu apoi tubul cu 
nisip fin şi astupă capătul cu o cocă făcută din sânge de 
oaie şi praf. După o oră, coca se uscase şi Ptahmose putu 
să încerce din nou. 

De data asta săgeata zbură corect. Ali sări în sus de 
bucurie, ceea ce îl făcu pe Ptahmose să râdă. Măsură 
distanţa între locul de unde trăsese cu arcul şi locul unde 
căzuse: patruzeci de paşi, ceea ce însemna aproape 
cincizeci de  coţi. Mai rămânea de văzut dacă era 
într-adevăr o armă şi nu un simplu proiectil. Chiar întărit în 
foc, vârful săgeţii îi părea prea fragil pentru a provoca o 
rană mortală unui om. Trase cu arcul într-un copac. 
Săgeata lovi ţinta, sări înapoi şi căzu jos, neînţepând decât 
coaja. 

Căută în buzunar şi examina amuletele pe care le luase 
de la jefuitori. Două dintre ele erau mici figurine de cupru, 
alungite ca nişte falange. Ptahmose nu ştia ce divinităţi 
reprezentau, pentru el reprezentau un singur lucru viaţa lui. 
Pentru asta însă trebuia să le mai scurteze puţin. Căută din 
priviri o piatră destul de dură ca să poată şlefui amuletele şi 
se apucă de treabă. 

Ali părea scandalizat. 

- Dar... dar sunt zeii noştri! abia reuşi el să spună. 


208 


- Zeii tăi sunt bucăţi de cupru? Îl întrebă Ptahmose, 
prefăcându-se uimit. 

Ali nu ştia ce să răspundă 

- Nu, Ali, reluă Ptahmose, aceştia nu sunt zeii tăi. Nu 
sunt decât imagini ale zeilor tăi. 

Celălalt făcu ochii mari. 

- Bine, dar imaginile... 

- Ali, zise Ptahmose întinzându-i cealaltă amuletă ca s-o 
scurteze, cuvântul picior nu este acelaşi lucru cu piciorul 
tău. Pot lovi cuvântul picior după ce-l scriu şi nimeni nu va 
avea de suferit. 

Şi drept pildă, scrise pe nisip cuvântul picior în 
egipteană, apoi începu să lovească peste el cu o piatră. 

Ali izbucni în râs, apucă amuleta şi se aruncă de gâtul lui 
Ptahmose. 

- Aş vrea să fiu fiul tău! strigă el. 

La lăsarea serii, cele două amulete erau subţiate şi atât 
de ascuţite că te înţepau la deget. 

- O să le fixez mâine, îi spuse lui Ali. Încearcă să-mi mai 
găseşti şi alte amulete. 

Măcar atât să facă şi zeii ăştia necunoscuţi, să le 
protejeze vieţile. 

Ptahmose se gândi că doar ei doi n-ar reuşi să ascută 
destule amulete, în caz că ar mai găsi şi altele, pentru a 
dispune înainte de a pleca de provizia necesară. Aşa că 
trebuia să-i pună şi pe alţii la treabă. 

Era o nebunie să le iei oamenilor amuletele, fie că erau 
ale lor, fie că erau rezultatul trocului. Dar febra cu care Ali 
povesti despre încercările din timpul zilei îi convinse fără 
prea mare greutate pe câţiva dintre fraţii săi să sacrifice 
alte cinci amulete pentru a face din ele vârfuri de săgeți, 
ascuţindu-le după metoda lui Ptahmose. 

Ali avu grijă să-l trezească pe Ptahmose înainte de 
răsăritul soarelui. 

- Săgeţile! Îi şopti el, în timp ce toţi ceilalţi dormeau. 
Vârfurile! Trebuie să facem o probă, aşa ai spus. 


209 


O altă problemă a fost fixarea vârfurilor improvizate în 
capătul betelor de stuf. Ptahmose a fost nevoit să le 
lipească cu aceeaşi pastă din sânge pe care o folosise în 
ajun şi să le strângă cu maţe de oaie. Dacă proba nu va fi 
concludentă, îşi spuse, călătoria va fi periculoasă. 

Se lumina de ziuă. Îşi încorda arcul şi îşi aminti de 
eforturile pe care le făcuse în faţa Marelui Verde, în 
apropiere de Avaris, ca să vadă linia de foc. Ochi acelaşi 
copac ca în ajun. Săgeata zbură cu un şuierat uşor. 
Ptahmose auzi sunetul pe care îl scoase înfigându-se în 
copac. Ali alergase pentru a vedea rezultatul, în timp ce 
Ptahmose venea mai încet în urma lui. Săgeata pătrunsese 
prin coajă şi atinsese lemnul. O smulse cu greutate. 

“Şi eu sunt o săgeată”, gândi. Dar nu ştia încă spre ce 
ţintă se îndrepta. 

La sfârşitul zilei avea şapte săgeți. Seara puse o femeie 
din tabără să-i confecţioneze un toc din piele înzestrat cu o 
curea care îi permitea să-l lege la centură şi în care dădu 
drumul cu grijă săgeţilor. Douăsprezece ore mai târziu, 
Hussam, cei patru fii ai lui şi doi asociaţi încărcau 
dromaderii cu mărfuri care urmau să fie vândute, cu 
corturile necesare opririlor şi cu provizii. Luară cu ei şi cele 
patru săbii capturate de la atacatori, una din ele 
revenindu-i lui Ptahmose, precum şi praştiile cu pietrele 
alese. Nu putuseră să se folosească de ele la primul atac, îi 
explicase Hussam, pentru că fuseseră luaţi prin 
surprindere, praştia utilizându-se la cel puţin şaptezeci de 
coţi depărtare. Cât despre cei trei cai, doi dintre ei 
rămăseseră la Temina; Ptahmose ţinuse să ia unul cu ei şi îl 
legase de dromader. La cererea tuturor, el se instala în 
fruntea convoiului, chiar în spatele lui Hussam care 
cunoştea pista şi al cărui dromader conducea de obicei 
caravana. Aveau cinci zile de mers până la următoarea 
etapă. 

Prima zi trecu normal. Ptahmose supraveghea creasta 
platourilor care se întindeau de-a lungul drumului. Noaptea 


210 


se refugiară într-o cavitate a munţilor, la adăpost de vânt. 
Focul pe care îl aprinseră nu putea fi văzut decât din 
câmpie. Totuşi doi oameni au făcut de pază cu schimbul. 

In dimineaţa celei de-a doua zile Ptahmose descoperi 
acea mană de tamarix despre care îi vorbise Hussam era 
vorba de granule transparente care se luau uşor de pe 
coaja acestor arbuşti şi care se înmuiau o dată băgate în 
gură, dacă nu erau ronţăite imediat. 

Deodată Ptahmose surprinse ceva infim care se mişcase 
în câmpul său vizual. Ridică instinctiv ochii şi, pe creasta 
unui platou în contrafort, în faţa muntelui care tot câştiga în 
înălţime pe măsură ce înaintau, zări un punct, aproape 
invizibil, dar nu părea a fi nici animal, nici pasăre: era un 
om. 

- Vom fi atacați în curând, îl anunţă el pe Hussam. Cât 
timp le trebuie pentru a cobori de acolo, de sus? Întrebă 
arătând cu degetul spre locul unde văzuse silueta care 
dispăruse între timp. 

- Nu ştiu, răspunse Hussam tulburat. O oră, poate. 

li chemă pe ceilalţi şi le spuse că Ptahmose zărise un 
pândar. 

- Şi noi supraveghem crestele şi n-am văzut nimic, 
obiectară ei. 

- Eu am văzut şi vă asigur că, de data asta, vor fi mai 
numeroşi, zise Ptahmose cu autoritate. Nu ne vor cruța, vor 
să se răzbune. Să nu pierdem timpul. Să ne repliem la 
poalele muntelui. Dacă nu ne vor găsi pe pistă, vor fi 
surprinşi şi se vor împrăştia. Ne va fi mai uşor atunci să-i 
atacăm. 

- N-am mai făcut niciodată asta, spuse Hussam după 
câteva clipe de gândire. Dar după cum ţi-am spus, mâna 
zeilor este pe tine. Am văzut cât valorezi. Îţi încredinţez 
responsabilitatea caravanei. 

Schimbară aşadar direcţia îndreptându-se spre munte. 
După o jumătate de oră, găsiră mai multe stânci mari care 


211 


formau un fel de meterez natural, în spatele căruia 
Ptahmose dădu ordin să se oprească şi să culce animalele. 

- Nu trebuie să fim văzuţi de pe pistă, adăugă el. Şi îşi 
duse calul mai încolo, pentru a-l lega în spatele unei stânci 
care îl ascundea. 

Merse să cerceteze împrejurimile şi descoperi, la 
patruzeci de coţi depărtare de drum, o stâncă din spatele 
căreia puteau fi pândiţi tâlharii. Se întoarse la caravană şi 
îşi preveni tovarăşii: când va ridica braţul, înseamnă că i-a 
văzut. işi luă arcul, săgețile, sabia, apă de băut şi se 
întoarse la stâncă. 

Se scurse mai puţin de o oră până când Ptahmose să-şi 
ridice braţul. Erau optsprezece, de data asta. Trecură în 
galop, apoi se întoarseră înapoi, mai lent, împrăştiindu-se. 
Nu-şi găsiseră prada. Se auzeau strigăte. Scrutară muntele. 
Ptahmose îl distingea bine, în lumină, pe şeful lor. Era un 
om încă tânăr, pe un cal negru. Cum ajungeai tâlhar? se 
întrebă Ptahmose. Dispreţuind viaţa altora, aşa cum 
egiptenii dispreţuiau viaţa apirilor? 

Apucă arcul, apoi o săgeată, potrivi ampenajul săgeţii în 
coardă, încorda arcul şi încercă să se transpună în starea în 
care era prima dată când încercase săgeata cu vârf de 
cupru. O stare în care sufletul părea să plutească în trup. 
Aşteptă până când starea aceea îi cuprinse corpul şi ochi. 
Săgeata zbură şi îl străpunse pe tâlhar în şale. Acesta 
scoase un strigăt ascuţit şi căzu la pământ. Ptahmose îşi 
spuse cu răceală că trebuia să îndrepte săgeata puţin mai 
sus. Vârful săgeţii era fără îndoială prea greu, căci el ochise 
torsul. Strigăte violente izbucniră. Călăreţi şi cai se duceau 
şi se întorceau, dezorientaţi, învârtindu-se pe loc. Din felul 
în care căzuse bărbatul, nu-şi puteau da seama de unde 
venise săgeata. Ptahmose mai luă una şi se târî în mărăcini. 
Se afla la doar treizeci de coţi de tâlhari. A doua săgeată îi 
străpunse gâtul unuia dintre ei. Acesta lăsă sabia să-i cadă, 
scoase un strigăt, apoi sângele îi ţâşni în valuri din gură, îşi 


212 


duse mâna la gât încercând să-şi scoată săgeata, se clătină 
şi căzu de pe cal. ă 

De data asta ghiciră de unde veneau săgețile. Inaintară 
până la marginea lizierei. Inainte ca Ptahmose să-şi dea 
seama ce se întâmplă, îl văzu pe unul din călăreţi la câţiva 
paşi de el şi aproape în acelaşi timp acesta scoase un urlet 
de durere, se zbătu şi căzu de pe cal cu sabia în mână. Ali îl 
aşteptase şi în cădere îi împlântase pumnalul în burtă, apoi 
făcu un salt înapoi pentru a evita ultima lovitură de sabie a 
muribundului. Ali urmase exemplul eroului său. 

Tâlharii se regrupară pentru a scotoci liziera. Ptahmose 
lansă o a treia săgeată care îl atinse pe unul din ei în piept. 
Acesta căscă gura cu stupoare şi căzu pe spate. 

Patru morți, gândi  Ptahmose, mai rămâneau 
paisprezece. 

- Înapoi! Îi strigă lui Ali. 

Şi alergă cu capul plecat spre stânci. Un călăreț îl ajunse 
din urmă cu sabia în mână şi în momentul în care sabia 
cădea asupra lui, se răsuci, cu arcul lipit de corp, se ridică şi 
o zbughi spre un pâlc de copaci, douăzeci de coţi mai 
încolo, unde călăreţul nu-l putea urma. Acesta se năpusti 
totuşi spre el încercând să ocolească copacii. Dar păduricea 
se întindea pe un grohotiş de neocolit. Din ascunzătoarea 
lui, Ptahmose îşi încorda arcul şi-l urmări încet cu privirea 
pe tâlhar. Aşteptând ca ţinta să-i apară în vizor, îi văzu faţa 
încordată de furie, ochii încreţiţi, cicatricea de pe frunte, iar 
când săgeata porni, privirea îngrozită, gura căscată, sabia 
căzându-i, mâinile strângând săgeata care-i pătrunsese în 
abdomen. 

Cinci, mai sunt treisprezece, gândi Ptahmose. Nu mai 
avea decât trei săgeți. Străbătu cu privirea câmpul de 
bătălie. Ceilalţi tâlhari îl încercuiau acum pe Ali, care arunca 
în ei cu pietre de pe o stâncă. Una dintre ele îl atinse la cap 
pe un călăreț, făcându-l să se clatine. Alţi doi coborâră de 
pe cai ca să escaladeze stânca înconjurată de călăreţi. 


213 


Ptahmose părăsi crângul ca să se apropie de Ali şi să 
încerce să-l apere. 

O altă piatră îl atinse pe unul din tâlhari în cap în 
momentul în care acesta ajunsese la picioarele lui Ali şi 
Ptahmose se întreba cine o aruncase. Hussam, Îşi zise. 
Praştia! Omul căzu pe spate fără o vorbă. O a treia piatră îl 
rată pe cel care escaladase stânca şi îşi scosese sabia doar 
la câţiva paşi de Ali. Dar alţi doi călători ieşiseră din 
ascunzătoare. Ptahmose îi recunoscu pe Rahman şi Nibbiot, 
veniţi în ajutorul lui Ali. Ceea ce a fost de ajuns pentru a-i 
distrage atenţia pentru o fracțiune de secundă. Ali profită, 
se aruncă la pământ şi-l trase de picior. Tâlharul, care se 
afla chiar pe marginea stâncii, se răsturnă pe spate şi căzu 
peste ceilalţi călăreţi scoțând un urlet care răsună până în 
depărtare. CAIi înspăimântați îl călcară în picioare. 

Şapte, au mai rămas unsprezece, continua să calculeze 
Ptahmose. Mai avea două săgeți. Călăreţii îl văzură în 
momentul în care descoperise un munticel pe care cAli îl 
puteau escalada cu uşurinţă. Cinci călăreţi ajunseră la 
stânca unde se aflau cei trei fraţi. Alţi şase se năpustiră 
asupra lui Ptahmose, care văzu deodată un om alături de el. 
Era Hussam, cu sabia în mână. 

- Fereşte-te! li strigă Ptahmose în timp ce cAli se 
năpusteau spre ei. 

Il văzu cu coada ochiului pe Hussam cum înfige sabia în 
burta unui cal care se cabra de durere, îşi aruncă călăreţul 
din şa şi îl strivi căzând într-o parte. Primul tâlhar cu care se 
confruntă primi o crâncenă lovitură de sabie în picior. 
Ptahmose auzi un strigăt, dar era ocupat să se bată în 
continuare cu cel rănit. Făcu un salt în spate. Omul 
şchiopăta. Ptahmose se aruncă asupra lui şi dintr-o lovitură 
de sabie îi tăie mâna. Omul căzu la pământ. Un alt călăreț 
venise spre el şi Ptahmose simţi şuieratul săbiei. Sări sub 
cal şi-l trase de picior pe tâlharul prins în capcană, după 
metoda deja demonstrată. Dar un altul apăruse în spatele 
lui Ptahmose şi se pregătea să îl decapiteze, când acesta, 


214 


care îşi înfipsese sabia de jos în sus între picioarele primului 
tâlhar, se trezi cu al doilea în spate. Acum era strivit de 
greutatea celor doi oameni, fără să ştie că unul era mort, 
înjunghiat de unul din asociaţii lui Hussam. 

Cei patru tâlhari rămaşi dădură înapoi pregătindu-se să 
bată în retragere. Ptahmose zări în acelaşi timp trupul lui 
Hussam, care zăcea pe jos într-o baltă de sânge, şi spatele 
ultimului călăreț care fugea. Într-un acces de furie, porni în 
urmărirea lui, îl ajunse, îl trase de manta, îl dezechilibra, îl 
trânti jos şi îl decapita dintr-o singură lovitură. 

Toţi ceilalți supraviețuitori, opt la număr, fugiră. 
Pierduseră mai mult de jumătate din oameni. Săbiile erau 
pline de sânge. Ptahmose se întoarse cu paşi lenți spre 
Hussam în jurul căruia ceilalţi îngenunchiaseră. Era mort, 
ucis de o lovitură de sabie în piept. Sângele îi şiroia din 
gură pe gât şi pe pământ. 

- A vrut să mă salveze, spuse Ptahmose. M-a salvat. ŞI 
se gândi că Hussam nu va fi niciodată rege. 

Izbucni în plâns şi îşi aminti că nu mai plânsese de mult. 
Fusese singurul tată pe care îl întâlnise. Când îi văzură 
lacrimile, cei patru fraţi îl îmbrăţişară. 

Soarele era la zenit. Le trebui o oră pentru a-i prăda pe 
tâlharii ucişi şi pentru a aduna săgețile pe care Ptahmose 
voia să le recupereze şi dintre care două se rupseseră în 
trupurile celor ucişi, dar păstrară totuşi preţioasele lor 
vârfuri. Din cauza căldurii, nu putură să ia cu ei rămăşiţele 
pământeşti ale lui Hussam, pentru că mai aveau de mers 
patru zile. Aşa că săpară un mormânt cu săbiile morţilor şi 
după ce depuseră în el trupul negustorului, ridicară 
deasupra o piramidă de pietre ca să recunoască locul. Apoi 
îngrămădiră cadavrele tâlharilor într-un fel de groapă 
naturală pe care o acoperiră cu ramuri şi pietre. Calul mort 
fu târât în mărăcini. 

Aveau mâinile pline de sânge şi le frecară cu nisip. 

- Vom găsi mai departe un râu, spuse Rahman. Ne vom 
spăla acolo. 


215 


- Putem vinde cAIli, nu-i aşa? Întrebă Ptahmose. 

- Cum să nu! Şi valorează destul de mult! opina cu 
putere Samot. 

- O să-i vindem în mai multe etape. Sunt opt. 

- Tatăl meu a spus că ţi-a încredinţat responsabilitatea 
caravanei, spuse atunci Samot. Aşa că ea îţi revine. Ne-ai 
salvat de la o moarte sigură. 

-Eu nu cunosc drumul, răspunse Ptahmose, dar 
bineînţeles că vreau să mă ocup de supravegherea lui. 
Hotăriîţi care dintre voi îi succede la conducere lui Hussam 
şi eu îl voi urma. 

- Tu, îi spuse Rahman lui Samot. Tu eşti cel mai mare 
dintre noi. 

Toţi ceilalţi aprobară dând din cap. 

Când ajunseră la El Safran, constatară cu uimire că 
povestea luptei cu tâlharii le-o luase înainte. Cei care 
supravieţuiseră povesteau că îl întâlniseră pe regele 
demonilor şi ceata lui, care îi pusese pe fugă de două ori. 
Pentru prima oară, de la moartea lui Hussam, călătorii 
izbucniră în râs. Când au fost întrebaţi de ce râd, cei patru 
fraţi şi cei doi asociaţi ai lui Hussam îl arătară cu degetul pe 
Ptahmose: 

- El este regele demonilor, iar demonii suntem noi! 
Ptahmose se miră că locuitorii fuseseră informaţi despre 
cele două încăierări. Nibbiot îi explică că, dacă le mergea 
rău, tâlharii îşi ofereau uneori serviciile ca gardieni ai 
caravanelor. Terorizaţi şi scârbiţi, tâlharii anunţaseră că 
renunţau să mai opereze în zonă. Şeful din El Safran ceru 
să-l vadă pe Ptahmose şi găsindu-l arătos, conchise că, 
dimpotrivă, era un zeu trimis de lună ca să-i protejeze pe 
oamenii cinstiţi şi dădu în aceeaşi seară un festin cum nu se 
mai văzuse până atunci în satul lor. El însuşi dansă, 
insistând ca Ptahmose să i se alăture, aşa că acesta se 
supuse şi dansă cu el. 

Cei doi stăteau faţă în faţă, la zece paşi distanţă, 
ridicând pe rând când un picior, când altul şi bătând din 


216 


palme în ritmul tobelor ale căror vibrații le simțeau în tot 
trupul. Se înclinau într-o parte, apoi în cealaltă, înainte şi 
înapoi, învârtindu-se uşor în jurul cântăreților. Un fluieraş cu 
cinci note, susurând ca un pârâiaş, susţinea această 
demonstraţie de veselie, sănătate şi prietenie. Apoi alţi 
oameni li se alăturară, Ali cel dintâi, şi cercul se lărgi în 
noapte, neîncetat, până când toţi bărbaţii din El Safran 
ajunseră să danseze sub ochii aprinşi ai femeilor. 

Dansul avu un asemenea succes, că Ptahmose primi 
neaşteptat de multe cereri în căsătorie, precum şi bijuterii 
făcute cadou de neguţătorii care răsuflau uşuraţi că 
scăpaseră, cel puţin pentru o vreme, de pericolul 
jefuitorilor. 

Ptahmose avea senzaţia că plecase din Egipt de câţiva 
ani şi că prinsese gustul celibatului. În realitate, trecuseră 
doar două săptămâni de la fuga lui şi îşi spuse că, de fapt, 
în sufletul lor, aceşti călători, printre care se număra şi el 
de acum înainte, erau eterni celibatari: adevărații lor 
tovarăşi de viaţă erau dromaderii şi cerul. Acum era 
asemeni lor. Incercă să reînvie în minte corpul femeii, dar 
nu regăsi decât amintirea acelor momente scurte în care 
corpul aruncă într-un alt corp cel mai preţios lucru al său, o 
licoare de suflet. O clipă delicioasă era ucisă pentru 
perpetuarea rasei. Restul nu mai conta. 

“Eu cărei rase îi aparţin?” murmură el pentru sine. 

Işi aminti de oamenii pe care îi abandonase şi care îl 
revendicau. Apoi scutură din cap. Nu, el nu va fi, nu putea 
să fie regele unor sclavi. Dacă trebuia să conducă, atunci va 
conduce un popor liber. Libertatea, înainte de toate. 


14 
Sefira 


217 


Călătoria părea fără sfârşit. Nu mai era o călătorie, ci un 
mod de viaţă, plin de cer, de nori, de pietre şi nisip, de 
arbuşti ţepoşi, de aer. De libertate. 

Ptahmose îşi zise că n-ar mai putea niciodată să se 
întoarcă la Avaris. Cerul îi căleşte pe oameni, gândi. Cel din 
timpul zilei le purifică trupul şi spiritul, iar cel din timpul 
nopţii îi fecundează. Oamenii oraşelor ignoră faptul că 
pereţii între care trăiesc îi transformă în mumii înainte de 
vreme. 

El unul se îndrăgostise de deşert, de munţii care 
deveneau tot mai înalţi pe măsură ce caravana se îndrepta 
spre destinaţie şi care semănau cu nişte îngrămădiri 
titanice de palate şi temple cum nici Seti, nici Ramses n-ar 
putea vreodată să construiască. Dimineaţa ele erau 
galbene ca aurul şi seara roşii precum arama. Ce rege ar 
putea să-şi clădească palate care să-şi schimbe culoarea în 
timpul zilei? 

Şi spaţiul! Dacă îi era sortit să fie rege, ar trebui să fie al 
acestui spaţiu, mai ameţitor decât orice vin... 

Avea impresia că devenise destul de pur, destul de 
puternic de acum înainte, pentru ca linia de foc să-i apară 
în sfârşit fără a exista riscul ca ea să tremure sau să 
dispară. 

Nu mai aveau apă şi de două ori Nibbiot şi Rahman 
puseseră mâna pe lopeţi. Săpară o dată la cinci coţi 
adâncime, altă dată la şase şi coborâră un ceaun legat la 
capătul unei corzi până în fundul gropii. Scoaseră ceaunul 
plin. Dar apa era sălcie. Căutară atunci un arbust din care 
rupseră mai multe crengi pe care le curăţară de coajă şi le 
înmuiară în apă. Ptahmose se uită în ceaun: un strat alb, 
cleios, produs de lemnul curăţat se formase la suprafaţă. 
După aproape o oră, stratul se depusese pe fund şi apa 
devenise bună de băut, cu condiţia să nu fie mişcat 
ceaunul. _ 

- Există apă peste tot? Intrebă el. 


218 


- Nu, răspunse Rahman. Uită-te la terenul pe care 
suntem. Este ca un lighean. Când plouă, apa se strânge, 
pătrunzând apoi în pământul poros. Acolo, în adâncime, ea 
nu se mai evaporă. Trebuie să alegi terenurile puţin scobite 
sau în pantă. 

După şase săptămâni de la plecarea de la Temina, 
ajunseră la Eţion-Gheber. În ultimele opt zile merseseră 
de-a lungul mării, pentru că cetatea se ridica pe țărm, 
într-unul din golfurile Marelui Verde din est. Reflexele 
zidurilor ei roşiatice scânteiau în apa turcoaz. Vapoare 
negre se balansau în port şi Ptahmose se gândi iarăşi la 
portul pe care Ramses voise să-l construiască pe Marele 
Negru. 

Nibbiot îi spuse că se aflau la graniţa teritoriului locuit de 
madianiţi, la sud, şi de edomiţi, la nord. Cu ce se ocupau? 
Întrebă Ptahmose. Erau păstori, negustori şi câteodată 
tâlhari. Dar oamenii din Edom erau guvernaţi de prinți. 

De două ori pe an Hussam venea aici ca să cumpere 
mărfuri mai preţioase decât ţesăturile de lână şi decât 
pânza de în egipteană, aproape la fel de preţioase ca 
bijuteriile: tămâie şi smirnă aduse cu vaporul din ţările 
riverane Marelui Verde, situate mai la sud; coral, geme 
roşii, albastre, verzi provenind din îndepărtatele ţări Hind şi 
Serendib, de peste mări. Extraordinare geme! zicea Nibbiot. 
Unele par să conţină stele adevărate. La Eţion-Gheber vor 
întâlni cei mai bogaţi negustori din lume. Dar cu ce vor plăti 
toate astea? Întrebă Ptahmose. Schimburile fuseseră 
profitabile, răspunse Nibbiot şi vânduseră la preţ bun şi cAli 
tâlharilor. 

- Şi tu eşti bogat, îi spuse Nibbiot. 

Mai târziu, în timp ce se opriseră să ia apă de la marele 
puț al cetăţii, Nibbiot îi zise: 

- Numele tău este egiptean. Egiptenii nu sunt 
întotdeauna bineveniţi aici. Cred că va trebui să ţi-l schimbi. 

- Cum o să mă mai recunosc atunci? răspunse Ptahmose 
râzând. 


219 


- Le vei părea suspect sau îţi vei face duşmani fără nici 
un motiv. 

- Şi cum să mă numesc? 

- Mose. 

- Dar nu semnifică nimic, decât fiu în egipteană, obiectă 
Ptahmose. 

- Ce importanţă are, nimeni nu ştie asta, spuse Nibbiot 
astupându-şi plosca. 

Întrebaţi şi ei, ceilalţi fraţi confirmară că nu îndrăzniseră 
să-i spună, dar că într-adevăr numele lui trezise bănuieli la 
E| Safran şi că ei trebuiseră să jure că străinul era unul de-al 
lor. 

“Mose”, repeta Ptahmose gânditor. 

- N-o să-ţi mai spunem decât aşa, Mose, spuse Ali 
luându-l de braţ. 

Aveau să-i spună aşadar la fel cum îi spuneau apirii. 
Hazardul acesta îl puse pe gânduri. Pierzându-l pe Ptah, 
marele creator care scosese lumea din neant prin cuvântul 
şi prin inima lui, Ptah, “zeul primordial” cum i se spunea 
acolo, mai pierdea puţin din Egipt. “Fiu.” Acum fiul trebuia 
să-şi caute alt tată. 

In prima seară îşi instalară tabăra la marginea oraşului. 

A doua zi, le făcură o vizită negustorilor pentru a-i 
anunţa că au sosit şi pentru a-i întreba ce mărfuri voiau. În 
timpul unei astfel de vizite Mose văzu una din acele pietre 
despre care-i vorbise Nibbiot. Era o piatră mare, albastră, 
transparentă, în interiorul căreia strălucea într-adevăr o 
flacără albă, o stea cu şase colţuri. Era uimit: era atât de 
aproape, încât ar fi putut crede că e flacăra pe care o căuta. 

- Un safir de Serendib. Zece măsuri de aur, zise 
negustorul, un tip mărunţel, gras, palid la faţă. 

Zece măsuri de aur! O avere. Dar Mose nu-şi putea lua 
ochii de la el. 

- Câte măsuri face pectoralul acesta? Întrebă el scoțând 
din pungă bijuteria pe care i-o oferise Ibn Subar. 


220 


Negustorul cântări în mână pectoralul cu un aer 
admirativ, apoi îl examina mai îndeaproape, 

- Bijuteria ta este mai frumoasă decât această piatră, 
spuse el cu regret. 

Puse pectoralul pe talerul unei mici balanţe şi anunţă 
cincisprezece măsuri, din care trebuia să reţină jumătate 
pentru pietre. Dar fu de acord să oprească doar două 
măsuri şi jumătate de aur. 

- Ştii cine este acest om? Îl întrebă Ali pe negustor. E cel 
care a pus pe fugă tâlharii de la Sebiia. Pectoralul pe care-l 
vezi i-a fost oferit ca recompensă de Ibn Subar, şeful din 
Sebiia, pentru serviciul făcut regiunii. 

Negustorul ridică ochii spre Mose, zâmbi, oftă şi puse 
pectoralul şi piatra pe micuța masă de cedru din faţa lui. 

- Tu eşti aşadar Mose, cel despre care se spune că este 
regele demonilor. Ne-ai făcut un mare serviciu, într-adevăr, 
spuse el. Dar trebuie să-mi câştig şi eu pâinea. Nu-ţi pot 
oferi această piatră. 

- Atunci ia pectoralul, zise Mose. Negustorul scutură din 
cap. 

- Nu, nu iau nici pectoralul, pentru că l-ai obţinut prin 
bravura ta. Nu pot să schimb un obiect care are un preţ cu 
unul nepreţuit. 

Trase de sub masă un săculeţ şi pescui din el un inel; era 
ornat cu un alt safir, mai mic fără îndoială, dar în care 
strălucea o stea asemănătoare aceleia din prima piatră. Il 
luă între degetul mare şi arătător, îl întoarse spre lumină 
pentru a-i pune în valoare steaua şi i-l întinse lui Mose. 

- E al tău, spuse el. 

Mose şi-l puse pe degetul arătător, aşa cum îşi puneau 
regii inelele. Avea senzaţia că piatra îi schimbase sufletul. 
De acum înainte, steaua îi aparţinea, putea s-o vadă în 
orice moment, să-şi bucure ochii. Cei patru fraţi apreciară 
gestul negustorului. 

- Acum poţi să ne aperi de egipteni, spuse acesta în timp 
ce vizitatorii îşi luau rămas bun. 


221 


Mose râse scurt. O dată ieşiţi, Ali îi spuse: 

- În ziua în care ţi-ai schimbat numele, ai primit în dar 
această piatră. Este un semn. 

Cei patru fraţi declarară că trebuiau să meargă în afara 
cetăţii, la unul dintre furnizorii obişnuiţi de tămâie şi ierburi 
medicinale ai tatălui lor. Ajunseră acolo în mai puţin de o 
oră: treizeci de corturi erau aşezate într-o vale înverzită, pe 
riviera orientală a râului Araba. 

Negustorul îi primi surprins: unde era Hussam? Când îi 
spuseră că era mort, îşi puse mâinile pe obraji în semn de 
lamentaţie. Apoi ridică ochii spre Mose. Era cumva unul din 
fraţi, pe care nu-l cunoştea? Sau un asociat? Un frate prin 
adopţie, răspunseră ei, cel pe care tâlharii deşertului îl 
numiseră regele demonilor. Negustorul le oferi vin 
oaspeţilor săi şi se încinseră la vorbă. Mose nu înţelegea 
nimic din discuţiile despre tămâie şi nici n-avea de gând să 
facă comerţ cu aşa ceva. De altfel, comerţul îl plictisea. 
Acest troc neîncetat i se părea fără noimă, iar ataşamentul 
lui faţă de fiii lui Hussam nu putea, conchise el, să-l facă 
să-i urmeze la nesfârşit în călătoriile lor. 

Atunci ce voia? Se uită la steaua de pe degetul lui, ca şi 
când ea ar fi trebuit să-l ghideze de acum înainte. Il 
cuprinse tristeţea şi se îndepărtă de cortul negustorului. Se 
aventură în preeriile învecinate, apoi se opri şi privi 
îndelung cerul, argintiu înspre mare şi de un albastru blând 
deasupra văii. 

- Ce caută străinul? 

Vocea era puţin groasă, bogată în rezonanţe. Alături de 
el se afla un bărbat. Venise călcând cu paşi înceţi şi 
silenţioşi pe iarbă. Absorbit în contemplarea cerului, Mose 
nu-l auzise venind. Omul avea vârsta lui Hussam, dar era 
mai înalt, mai maiestuos în roba lui dungată şi în mantaua 
tivită cu lână albă de oaie. Privirea lui Mose se opri la ochii 
lui surprinzător de luminoşi, cum nu mai văzuse niciodată şi 
despre care se spunea că sunt semnul oamenilor misterioşi. 


222 


O barbă arămie, stufoasă, tăiată drept, presărată cu fire 
albe. Un păr bogat, tăiat la fel. 

- Nu caut nimic, răspunse Mose. Mă uit la ţara asta. Este 
frumoasă. A 

- Cea din care vii tu este mai puţin frumoasă? Intrebă 
omul. 

- Eu nu mai am ţară, spuse Mose, cu regret. Omul îl privi 
mai atent. 

- Totuşi nu pari a fi tâlhar, spuse el cu un surâs. Eşti 
negustor? 

- Am venit aici cu nişte negustori, dar n-am venit nici să 
vând, nici să cumpăr, răspunse Mose. 

- Atunci eşti soldat? 

- Nu. N-am nici un şef, zise Mose după un timp. 

- inseamnă că vrei să fii rege. Mose zâmbi. 

- N-aş putea să fiu decât propriul meu rege. 

- Aşadar îţi aştepţi destinul? 

- Dacă aşa se numeşte, atunci, da, îl aştept. Bărbatul 
păru intrigat. 

- lată un om tânăr şi puternic, spuse el cu un uşor 
accent declamatoriu. Pare chibzuit, dar n-are nici rege, nici 
ţară, nici nu vinde, nici nu cumpără, nu este nici soldat, nici 
tâlhar. Poţi trăi o viaţă întreagă fără să întâlneşti un astfel 
de om. Accepţi ospitalitatea mea cât să bei un pahar cu 
vin? Mă numesc Letro. Nu vând tămâie, nici ierburi 
medicinale. Negustorul pe care tovarăşii tăi s-au dus să-l 
vadă îmi este cumnat, este din clanul meu. Eu am turmele 
mele. Şi pământuri. Mă hrănesc pe mine şi familia mea, iar 
surplusul îl vând. 

Se exprimase cu o lentoare studiată. Măiestria limbii şi 
perspicacitatea neobişnuită a personajului îl făcură pe Mose 
să creadă că omul nu spunea tot adevărul. Ciudaţi oameni, 
aceşti madianiţi, îşi zise Mose, gândindu-se la limbuţia 
marinarului pe care-l întâlnise pe Marele Negru şi care-i 
făcuse cadou ierburile şi grăunţele alea necunoscute. Mose 
dădu din cap şi îşi spuse numele. Omul îl invită, printr-un 


223 


gest, arătându-i un cort uriaş care se ridica la mai puţin de 
o sută de paşi, pe un munticel înconjurat de boscheţi, dar şi 
de livezi. După ce intrară şi se aşezară, Letro bătu din 
palme, îşi făcu apariţia un tânăr, un sclav, fără îndoială, îşi 
zise Mose observându-i şira spinării puţin curbată. El aduse 
o cănită de vin proaspăt şi două pahare de Siria, apoi îi 
servi pe cei doi bărbaţi. 

Apăru şi o tânără, care, la vederea lui Mose, avu o mică 
ezitare. 

- Intră, îi spuse tatăl ei. Am un vizitator, Mose, care vine 
de nicăieri şi nu merge nicăieri. Fiica mea, Sefira. 

Un corp unduitor, cincisprezece sau şaisprezece ani, abia 
bănuit prin rochia de lână bleu deschis. O faţă arsă de 
soare, dar luminoasă, cu atât mai mult cu cât avea ochii 
tatălui ei. Părul de culoare bronzului. Un colier de perle 
mari, albastre. Părea un vis de blândeţe şi de seninătate. 
Dar mai ales avea un anumit fel de a păşi pe covor care 
dovedea agilitate şi siguranţă în acelaşi timp. Il privi pe 
necunoscut o clipă, stăruitor, cântărindu-l din ochi. 

- lartă-mă, îi spuse ea tatălui ei, voi reveni mai târziu, 
Letro se întoarse spre invitatul său. 

- Mose, unde te-ai născut? 

-In Egipt. 

- Ştiam eu, din cauza numelui. Înseamnă fiu în 
egipteană, nu-i aşa? 

Mose încuviinţă printr-o mişcare a capului, iar celălalt 
reluă: 

- Uneori vin şi la noi negustori egipteni. Traversează 
Marele Verde cu vapoare mari şi încearcă să-i concureze pe 
negustorii din Sinai, venind să cumpere direct de aici 
tămâie şi smirnă. Sunt ahtiaţi după lux. Cel mai adesea le 
spunem că marfa nu ne-a sosit sau că a fost deja vândută. 
Le dăm ce mai e pe fundul sacului. 

- De ce? 

- Pentru că vor să ne înrobească pe toţi. Pe toţi oamenii 
din Sinai şi din Arabia, ca şi pe cei din Edom şi Canaan. Am 


224 


auzit că au ridicat pe țărmurile marelui lor fluviu cetăti 
fabuloase, temple înalte precum munţii, palate decorate cu 
aur. Este adevărat? 

- Este adevărat. 

- Preferăm să facem comerţ de parfumuri doar cu 
oamenii religiei noastre. Sunt mai puţin imperioşi. 

Letro luă o înghiţitură zdravănă de vin şi întrebă deodată: 

- Fiul cui? 

- Cum? 

- Numele tău. Care e numele tău întreg? 

- Ptahmose. 

- Ai făcut bine că l-ai scurtat. Ţi-am spus, nu prea 
suntem de partea egiptenilor. De ce ai fugit? 

Avea să i se pună mereu aceeaşi întrebare? Îi 
răspunsese deja lui Hussam. Avea, fără îndoială, o figură 
contrariată. 

- Bine, nu vrei să răspunzi, zise Letro. Un egiptean nu-şi 
părăseşte niciodată ţara. Are piciorul greu. Doar nomazii 
părăsesc o ţară pentru alta. Eşti un apiru? 

- Tatăl meu era, răspunse Mose, descumpănit de acest 
interogatoriu. 

- Se spune că sunt mulţi apiru în Egipt. E adevărat? 

- Între treizeci şi patruzeci de mii. 

Letro se aplecă pentru a-i mai turna vin lui Mose. 

- Se spune că toţi sunt sclavi, zise neridicându-şi 
privirea. 

- Într-adevăr. 

- Deci tu nu faci parte dintre ei. Mose izbucni în râs. 

- Manierele tale, zise Letro. 

Mose aşteptă explicaţia, deşi o bănuia. 

- Nu sunt manierele unui om supus. Privirea ta este 
semeaţă, aproape trufaşă. Mâinile tale nu sunt ale unui om 
care a muncit pe câmp sau pe şantier. Mă înşel cumva? 

- Nu, spuse Mose. 

- Deci mama ta era de rang înalt. 


225 


Mose dădu din cap. Îşi trecu palmele peste ochi şi izbucni 
din nou în râs, uimit că o fiinţă umană putea fi atât de 
transparentă, Letro îi descria viaţa ca şi cum i-ar fi 
cunoscut-o deja. 

- Cunoşti numărul apirilor. Ceea ce înseamnă că te-a 
preocupat soarta lor. Presupun că aveai funcţii înalte. Pe 
scurt, nu prea se potriveşte una cu alta, reluă Letro după 
ce-şi goli paharul. Aşadar ai plecat. Şi nu mergi nicăieri. 

- De ce spui asta? 

- Pentru că am trăit destul de mult, Mose. Şi n-am văzut 
niciodată până acum pe cineva care să se oprească pentru 
a contempla peisajul aşa cum ai făcut tu. Nici egipteni, nici 
apiri, nici edomiţi. Cu atât mai puţin vreun om de pe aici. Ei 
privesc norii pentru a şti cum o să fie vremea a doua zi sau 
se uită la orizont după un vapor sau după o caravană. Pe 
când tu, tu aşteptai altceva. 

Mose medita la aceste cuvinte, îşi bău vinul, gustă una 
din smochinele care se aflau în bolul din faţa lui, o 
smochină micuță, albă, şi i se păru că are un parfum de 
mosc pe care nu-l aveau smochinele din Egipt şi nici cele 
din Sinai. 

- Şi tu, Letro, aştepţi ceva, spuse în cele din urmă. Ca să 
ai o privire atât de ascuţită, trebuie să aştepţi ceva. 

De data asta, fu rândul lui Letro să râdă. Mose auzi că 
era strigat afară. Se ridică, ieşi, îşi agită braţul şi strigă: 

- Nibbiot, Ali! 

Aceştia îl zăriră şi veniră spre el. 

- Ne întoarcem, spuseră. Te căutam. 

Letro apăru din cort şi privirile celor doi se îndreptară 
spre el. Primul care înţelese situaţia fu Ali. 

- S-ar părea că rămâi aici, spuse el cu o privire 
neliniştită, 

-Il invit la mine, spuse Letro. 

Păreau descumpăniţi. Nu-şi imaginaseră viaţa fără străinul 
care trăia alături de ei doar de trei săptămâni. 

- Mose...., spuse Ali cu o voce plină de reproş. 


226 


- Întoarceţi-vă mâine, spuse Mose luându-l pe Ali de 

braţ. Avem de vorbit în seara asta. 
li însoţi până la copacul mare unde îşi legaseră dromaderii 
şi pe al lui îl lăsă să pască. Aveau capetele plecate. ÎI 
îmbrăţişară şi poate că îşi ascunseră lacrimile. Poate că şi el 
şi le ascunse pe ale lui. 

Când se întoarse spre cortul lui Letro, speră s-o vadă pe 
Sefira, chiar şi numai pentru o clipă. Îl găsi pe Letro care îi 
arătă un sclav. 

- O să te ajute să-ţi faci abluţiunile, dacă vrei. Te aştept 
la masa de seară. O să-mi cunoşti fiii. 

La mică distanţă de cort, un pavilion minuscul din 
cărămizi nearse, fără acoperiş, era folosit pentru abluţiuni. 
Era, de fapt, un bazin pavat cu pietre plate. Apa pe care 
sclavul o vărsa pe spatele lui Mose era caldă şi parfumată 
cu cenuşă de tămâie. Cerul devenise turcoaz închis. 


15 
Sete 


Se trezi la miezul nopţii. Sforăiturile lui Letro şi ale celor 
doi fii ai lui acopereau şuierăturile brizei, dar nu şi strigătele 
familiare ale cucuvelelor şi nici cele, îndepărtate, ale 
şacalilor. Se întoarse pe spate şi, asemeni somnorosului 
care dimineaţa împinge cuvertura cu piciorul, aşa şi el 
respinse tenebrele care îi amenințau spiritul. 

Comparase mereu somnul de noapte cu mormântul. 
Corpul zace în aceeaşi poziţie, doar sufletul se trezeşte la o 
viaţă superioară şi se contemplă în propria lui oglindă. Îşi 
dorea să vadă steaua inelului său, dar ea nu făcea decât 
să-i amintească de Cealaltă stea, de cealaltă flacără: cea 
care trebuia să scânteieze în el însuşi. 

Se gândi la fiii gazdei lui. Doi tipi zdraveni, leiţi tatăl lor, 
dar din care nu scăpărase niciodată nici cea mai mică 


227 


scânteie, Letro era un silex tăios. Dar de ce îi oferise dintr-o 
dată ospitalitatea lui? Ce aştepta? 

Pentru prima dată după mult timp, poate de când 
părăsise Egiptul, îşi dorea compania unei femei. Nu doar a 
unui corp de femeie, ci a unui corp în care să se regăsească 
deja şi o parte a sufletului său. O adevărată tovarăşă de 
viaţă, nu o concubină. Până atunci nu avusese parte decât 
de femelă, noaptea, iar ziua de freamătul unei agitaţii 
secundare, îngrijirea corpului, trăncăneală şi bârfe. Spasmul 
şi inutilitatea. Îşi dorea o femeie gravă. Se gândi la Sefira. 
Bănuia că, în ajun, nu intrase în cort decât pentru a-l studia. 
Şiretlic de femeie. Şiretlic flatant fără îndoială pentru el, dar 
fără altă semnificaţie. 

Sefira: o lumină umană. O lumină într-un vas de 
alabastru. Ar fi vrut să stea de vorbă cu ea chiar atunci. Dar 
ea dormea în cealaltă parte, în cortul femeilor, cu mama ei 
şi cu servitoarele. Legile ospitalităţii erau mai ermetice 
decât orice zid. Trebuia să se înarmeze cu răbdare. 

Îi era sete, se ridică şi ieşi cu picioarele goale 
îndreptându-se spre unul din vasele cu apă puse la răcit pe 
zidul mic ce înconjura cortul. Era lună plină şi destul de 
răcoare, dar goli aproape tot vasul simțind că apa avea 
parfum de tămâie. În timp ce bea, observă că piatra inelului 
său captase una din razele lunii şi că steaua se animase. O 
contemplă un moment. Cuprinse apoi cu privirea preeria 
care se întindea dincolo de colină. | se păru că percepe, 
foarte aproape de el, un zgomot ciudat. Punând vasul 
înapoi pe zid, îşi dădu seama că ceea ce auzise era mai 
degrabă reflexul unui zgomot. Trebuie că venea dinspre 
cortul femeilor. Se duse să vadă. Într-adevăr o formă 
feminină stătea în faţa unui zid identic cu cel de lângă 
cortul lui. N-o vedea decât din spate, dar o recunoscu 
imediat. Era ea. Îi fusese sete în acelaşi timp. Îi simţise oare 
prezenţa? Ea se întoarse dintr-o dată, aproape cu 
bruscheţe, şi îl văzu, erau la zece paşi unul de altul. 


228 


Rămaseră aşa, nemişcaţi, faţă în faţă, în lumina lunii. 
Apoi ea intră în cortul ei. Se întoarse şi el în aşternut şi 
adormi cu greu. 


16 
Focul 


Vântişorul de dimineaţă sufla rece. Deasupra mării, 
dincolo de port, nori mici, veniţi din nord, se mişcau cu 
insolenţă, mândri că sfidau anotimpul. Sub pâlcul de copaci 
de la baza colinei, un corb ciugulea delicat capul unui 
dromader care nu părea să se sinchisească, lăsând-o placid 
pe zburătoare să-i facă toaleta. 

Durerea şi îngrijorarea întunecaseră faţa femeii. Cândva 
fusese frumoasă. Pielea ei era încă netedă, părul bogat. Dar 
veghea din ultima vreme îi stinsese licărul din priviri. Lângă 
ea, cu ochii în jos, Sefira privea îngrijorată spre copilaşul de 
trei sau patru luni pe care femeia îl ţinea în braţe şi care 
părea palid. Privirea lui Mose trecu de la una la alta, 
măsurând vag, dar cu strângere de inimă, fragilitatea 
înspăimântătoare a lucrurilor. 

- Mă duc să-l caut pe tata, zise Sefira. Femeia îşi 
întoarse faţa spre Mose. 

- In numele tatălui tău, convinge-l să-mi salveze fiul. 

In numele tatălui tău. Mose nu ştiu ce să răspundă, dar 
în clipa aceea Letro îşi făcu apariţia, cu gura întredeschisă, 
ca unul care se abţine să spună lucruri neplăcute. Femeii îi 
scăpă un țipăt scurt. 

- Nu mai suge de două zile, spuse ea. Nu mai plânge. 
Abia se mişcă. E primul meu născut. Dacă moare, voi fi 
repudiată. Îţi dau toate bijuteriile mele, dar te implor, fă-l să 
rămână în viaţă, să se însănătoşească. 

Letro se aplecă asupra copilului. 


229 


- Laptele tău nu este bun. Dă copilul la o doică. ŞI 
purifică-te, mai zise ridicând ochii spre femeie. 

Femeia îşi întoarse cu greu faţa. 

- Îţi cer o intervenţie, murmură ea. 

- Chiar dacă a părăsit pântecul, copilul rămâne ataşat de 
marna lui până la şase luni. Dacă mama este impură, 
copilul va fi ameninţat. Înţelegi ce vreau să spun. Femeia 
închise ochii şi suspină. 

- O să fac ce spui tu, Letro. Letro se întoarse spre fiica 
lui. 

- Cuţitul, zise. Şi un sac. 

Sefira intră în cort şi aduse un sac mic din pânză de 
cânepă şi un cuţit care îl făcu pe Mose să tresară. Femeia 
îşi dădu jos gluga mantalei şi îşi lăsă capul pe spate, ca şi 
cum şi-ar fi pregătit gâtul pentru lama ascuţită pe care o 
ţinea Letro. Mose înghiţi în sec, gata să intervină, în ciuda 
ospitalităţii care i se acordase. O privi pe Sefira; era 
tensionată, dar nu părea să se aştepte la o ucidere, fie ea şi 
ritualică, Letro se duse în spatele femeii. li apucă părul cu 
toată mâna, ca şi când ar fi vrut să-i ţină capul pe spate şi 
să-i taie mai bine gâtul. 

Dar nu-i tăie decât părul. Îl tăie pe tot, şuviţă după 
şuviţă, aruncându-l în sacul pe care Safira îl ţinea desfăcut. 
Femeia îşi ţinea ochii închişi, ca şi când ar fi fost supusă 
unei pedepse. Când ridică în sfârşit capul, semăna cu un 
bărbat. Lacrimile îi ţâşniră din ochi. 

- După ce-o să-ţi dai copilul la doică, fă o baie rece, zise 
Letro. Şi nu te maiuita la fiul soţului tău. 

Se duse în cort şi reveni după o clipă, aducând un 
săculeţ pe care i-l întinse femeii. 

- Spune-i doicii să pună această pudră în laptele pe care 
trebuie să-l bea înainte de a alăpta. 

- Şi intervenţia? Întrebă femeia, cu o voce şoptită. 

- În seara asta, răspunse Letro. 

Rămase nemişcată o clipă, parcă rumegându-şi moartea. 


230 


- Nu pierde timpul. Du-te şi caută o doică, îi ordonă 
Letro. Femeia se întoarse încet pe călcâie şi porni pe 
drumul pe care venise, Letro legă sacul cu o sfoară pe care 
i-o întinse Sefira. Apoi îi aruncă lui Mose o privire tristă, 
amară. Chemă sclavul şi îi ceru să aducă o cană de apă şi 
un prosop, îşi turnă apă pe mâini, le spălă şi le şterse cu 
grijă. 

Mose era încă sub efectul emoţiei pe care i-o provocase 
scena cu femeia, dar şi a revelaţiei pe care o avusese în 
privinţa lui Letro ca personaj public. Patriarhul amabil şi 
ospitalier pe care-l cunoscuse în ajun se transformase sub 
ochii lui în judecătorul autoritar, deţinător al unei puteri fără 
recurs. Ce fel de rege era, peste cine sau peste ce? 

- Oile sunt mai inteligente, spuse Letro aşezându-se pe o 
bancă, în faţa cortului său. Ele nu visează să păcătuiască în 
orice anotimp, în orice moment. Sau dacă o fac, rămân doar 
cu visul. 

Chemă din nou sclavul ca să le aducă vin şi două 
pahare. 

- Să fii păstor de oameni este o viaţă de câine, mai zise. 
Îi întinse un pahar lui Mose, care se aşezase la picioarele 
lui, îi turnă vin şi se servi şi el. Apoi continuă: 

- Ea se căsătoreşte cu un bărbat a cărui nevastă dintâi a 
îmbătrânit şi s-a ofilit. Aduce pe lume un băiat. Fiul cel 
mare al soţului ei o doreşte şi ea i se dăruieşte lui. Işi 
neglijează copilul, care se îmbolnăveşte, apoi vine la mine 
să se smiorcăie că va fi repudiată. 

- De unde ştii toate astea? Intrebă Mose. 

De fapt, bănuia de unde: În astfel de comunităţi, ca şi la 
Avaris şi fără îndoială şi în altă parte, totul se ştia. 

- Eu sunt şeful lor, răspunse Letro. Oamenii vin la mine 
să mă informeze despre lipsurile, rătăcirile şi renegările lor. 
Ei ştiu că orice greşeală provoacă inevitabil dezordine de pe 
urma căreia întreaga comunitate poate avea de suferit. De 
exemplu, dacă un om îşi încalcă cuvântul dat. Acest lucru 
declanşează o ceartă între două familii legate prin 


231 


căsătorie. Fraţii vor fi separați, se vor crea alte clanuri, unii 
vor pleca să se instaleze în altă parte, se vor lupta pentru a 
obţine păşunile lor. Această divizare nu va înceta să 
învenineze. Aşa că e mai bine să faci apel la o autoritate şi 
să opreşti această destrămare cât mai repede posibil. 

- Aşadar eşti şeful lor, conchise Mose. 

- Tatăl meu era deja şeful lor. La fel şi bunicul meu. De 
când ne-am instalat aici, acum câteva generaţii. 

- Ce-i cu intervenţia pe care ţi-o cerea femeia asta? 

Letro îşi mai turnă vin şi îi aruncă lui Mose o privire 
stranie. 

- E vorba de un sacrificiu care să refacă integritatea 
Legii. 

- A Legii? 

- Voi n-aveaţi legi în Egipt? 

Nu există justiţie care să nu vină de la zei, îi spusese 
cândva Seti. 

- Judecătorii nu făceau sacrificii, răspunse Mose. Tu ce 
fel de şef eşti, şi judecător şi mag? 

- Ce face un judecător? zise Letro. Aplică o lege. De 
unde vine legea? De la zei. Un judecător este întotdeauna 
un mag. 

Aproape că erau cuvintele lui Seti. 

- Natura umană nu poate concepe legile, reluă Letro, 
abia dacă le înţelege. Dacă oamenii ar fi lăsaţi să decreteze 
legile... 

Ridică braţul într-un gest neterminat. 

- Dar cine le cunoaşte? Intrebă Mose. 

- Intermediarii, răspunse Letro. 

- Deci zeii ţi le-au comunicat ţie? 

- Le-au dictat strămoşilor mei. 

- Aici? 

- La nord, de unde venim toţi, spuse Letro. 

- Sunteţi veniţi din nord? 

- Ca şi apirii, replică Letro. Ce importanţă are? Esenţialul 
este să avem legi. 


232 


Mose rămase tăcut un moment. Dacă admisese, încă din 
tinereţe, că zeii erau garanţia justiţiei, nu auzise până acum 
spunându-se că ei dictau direct legile celor care erau 
însărcinaţi cu aplicarea lor. Această idee îl lăsase perplex. 

- Cum se pot manifesta zeii? Întrebă Mose. 

- Vorbesc în noi atunci când facem să tacă vocea 
noastră interioară, spuse Letro. 

Mose fu uimit. Să faci să tacă vocea ta interioară, nu 
asta făcea el când era în Egipt, nu se cufunda în el însuşi 
pentru a alunga orice gând şi pentru a încerca să zărească 
linia de foc? Nu asta făcea şi acum, când avea timp liber? 
Linia de foc nu era divinitatea pe care o aştepta? Descoperi 
însă că şi zeii aveau o voce. 

Expresia lui Mose trebuie că-l intrigă pe Letro. 

- Cine e mai surprins, apirul sau egipteanul, de ceea ce 
am spus? Întrebă el. 

Mose dădea din mâini, găsindu-şi cu greu cuvintele. 

- Linia de foc... Focul divinității trebuie să ardă în tine, şi 
nu cel terestru..., zise el repetând spontan cuvintele lui 
Nesaton. 

Letro îl ţintui cu privirea. Mose îşi recăpăta încet-încet 
stăpânirea de sine. 

- Erau cuvintele unui preot egiptean, Nesaton... 

- Stăpânul tău? 

- Nu l-am cunoscut decât la sfârşitul vieţii, răspunse 
Mose cu regret. 

- Ce te-a învăţat? 

Mose ridică spre Letro o privire mirată; ar fi avut atâtea 
de spus. 

- Cum să fac vocile să tacă... răspunse el. 

- Pentru a o auzi pe cea a zeilor? 

- Pentru a vedea divinitatea. 

- Şi ai văzut-o? 

- A fost cât pe ce... dar mi-a scăpat. 


233 


Letro scoase un oftat şi se aplecă spre Mose. Îl privea 
insistent cu ochii lui limpezi ca şi cum îl vedea pentru prima 
oară. Apoi umplu din nou cele două pahare cu vin. 

- De câte ori? 

- Nu ştiu... De mai multe ori. Urmă din nou un moment 
de tăcere, într-adevăr, asta nu e o practică a apirilor, spuse 
Letro. Ei au plecat de mult timp. Nu era nimeni care să-i 
îndrume acolo, în Egipt. Au adoptat, fără îndoială, 
credinţele egiptenilor. 

Mose îşi aminti de oamenii aceia speriaţi pe care îi 
întâlnea noaptea şi care visau să fugă. Şi toţi ceilalţi, care 
trudeau pe şantierele regale, de ce voiau să fugă? Din 
demnitate? Ca să-şi regăsească zeii? Nu înţelesese 
niciodată. Ştia doar că ei venerau zei care nu erau 
întotdeauna cei ai egiptenilor, căci zărise la gâtul lor 
amulete agăţate de sfoară de cânepă sau de în, în care 
recunoştea zei şi zeițe din est, un zeu al tunetului, cel mai 
adesea, şi o zeiţă a fertilităţii. 

- Apirii din nord, reluă Letro, au adoptat zeii din Canaan 
şi pe cei ai asirienilor. 

- Apirii din nord? Întrebă Mose, amintindu-şi că, 
într-adevăr, existau apiri şi în altă parte. De ce nu săreau 
oare în ajutorul fraţilor lor care erau sclavi? 

- La nord de Araba şi Edom, în Canaan, spuse Letro. 
Credeai că toţi apirii sunt în Egipt? 

- Au un rege al lor? Intrebă Mose. 

- N-au nici regi, nici cetăţi. Doar grupuri înarmate, prost 
înarmate, care sunt de obicei la cuțite cu cei din Canaan. 

Sclavul le aduse mâncarea pe un platou din lemn de 
cedru. Cei doi mâncară în tăcere. 

Gândul lui Mose zbura. Spre Sefira. Precum călătorul 
care visează să se oprească într-o oază, sub palmieri, în 
susurul apei. 

Seara Letro aprinse focul pe o piatră pătrată, care îi 
ajungea până la talie, pe aceeaşi colină pe care se afla şi 
cortul lui. Mose îl observă de departe. Când focul ardea 


234 


bine, Letro vărsă deasupra lui un pic de lapte, apoi un pic 
de vin. Picură apoi deasupra lui parfumuri, iar vântul 
împinse fumul albăstrui spre Mose. La sfârşit, aruncă în foc 
micul sac în care pusese azi dimineaţă părul femeii. Focul 
arse violent câteva clipe şi Mose se întrebă dacă femeia, 
acolo unde se afla ea, simţea vreun efect. 

Se duse spre Letro. Acesta întoarse capul spre el. 

- Purificarea, zise el. Doar focul purifică. Doar divinitatea 
purifică. Numai focul mănâncă materie. Numai focul este 
purtătorul spiritului. 

A doua zi fiii lui Hussam se întoarseră. Când coborâră de 
pe animalele lor, erau trişti. 

- Poţi să te întorci când vrei. Eşti fratele nostru, zise Ali 
strângându-l în braţe. 

Mose aduse arcul şi săgețile care-i rămaseră şi i le dădu. 

- Ai văzut cum l-am făcut. Încearcă să faci şi tu unul la 
fel. Chiar mai multe. Şi multe săgeți. O să aveţi nevoie de 
arme cât timp veţi fi pe drum. 

Nibbiot îi întinse un săculeţ şi Mose bănui ce conţinea. 
Scutură din cap. 

- E partea ta, insistă Nibbiot. 

- Ospitalitatea pe care mi-aţi oferit-o era partea mea. 

Rămaseră toţi cu ochii în pământ. 

- E timpul să plecaţi, zise Mose. Păstraţi amintirea zilelor 
frumoase pe care le-am petrecut împreună.. 

Ei plecară pe dromaderii lor, iar el îi urmări cu privirea 
până când trecură de defileul împădurit care ducea către 
drum. 

Puțin după aceea, în timp ce mai privea încă defileul, o 
văzu venind, călare pe o măgăriţă, pe femeia din ajun. Nu 
mai avea copilul cu ea şi lui Mose i se strânse inima. 
Descăleca şi înainta spre el. Mose o privea insistent, 
neîndrăznind s-o întrebe ce s-a întâmplat. 

- Copilul suge, spuse ea. Şi-a recăpătat culoarea în 
obraji. Vreau să-l văd pe Letro. 

- Mai bine nu, răspunse el. 


235 


- Atunci, dă-i asta, zise ea, scoțând din manta un 
săculeţ. După clinchetul care se auzi, îţi dădeai seama că 
era vorba de bijuterii. 

- Mai bine nu, repetă el. 

Ea lăsă capul în jos şi rămase un moment aşa, fără să 
spună nimic: Apoi întrebă: 

- De ce? 

- Există unele lucruri care nu se plătesc. Şi altele pe care 
le-ai plătit deja. 

- Eşti nou venit aici? 

- Da. 

- Vorbeşti deja precum fiul lui. 

Îşi puse săculeţul înapoi în manta şi se îndreptă spre 
măgăriţa ei. 


17 
Uleiul lămpii 


Se reîntâlniră opt zile mai târziu, la asfinţitul lunii, în faţa 
fântânilor de pe teritoriul lui Letro. Ea venise cu două 
căldări de cupru să ia apă pentru abluţiuni, în timp ce Mose 
îşi propusese să umple numeroasele vase în care se păstra 
apa pentru cei din cortul bărbaţilor, sclavul fiind plecat 
împreună cu unul din fiii lui Letro în oraş. 

- Nu mai eşti un străin, zise ea cu voce calmă. 

- Dacă spui tu. 

- Tatăl meu a spus-o. 

- Mă supun înţelepciunii lui. 

- Spune că porţi în tine o lumină. 

- El este cel care a vărsat ulei în lampa mea. 

- Ai aşadar o lampă. 

- Lampa mea eşti tu. 

- Înseamnă că lampa ta are două lumini. 

- Totuşi doar o flacără arde. 

- Atunci caută şi celălalt fitil. 


236 


- E aici, în faţa mea, spuse el. ÎI aprind în visele mele. 
Este flacăra pe care o văd cu ochii închişi. 

Ea îi aruncă o privire şi se aplecă pentru a cobori prima 
căldare în puț, lăsând funia să alunece uşor pe marginea 
joasă. El se duse lângă ea ca s-o ajute să scoată apa. Făcu 
la fel şi cu a doua găleată. De câte ori trăgea de funie, 
braţul lui atingea uşor sânul Sefirei. Dar ea nu se dădea 
înapoi. Şi poate că buzele îi fremătau. 

- Ar trebui să vărs apa asta pe mine, spuse el zâmbind, 
în timp ce-şi îndrepta spatele, dar de fapt, nici dacă m-aş 
arunca în fântână, nu m-aş răcori. 

Ea izbucni în râs. 

- Egiptenii au uşurinţa vorbelor. 

- Fitilul unui apiru nu arde decât într-un ulei bun, spuse 
el. 

Se întoarse cu faţa spre ea şi îi puse cu delicateţe palma 
pe sânul de care braţul lui se atinsese. Ea îşi lăsă aproape 
imperceptibil capul pe spate, dar corpul îi rămase nemişcat 
sub mângâierea mâinii lui. Respira mai repede. 

- Aşa să fie, spuse ea nedezlipindu-şi privirea de cea a 
lui Mose. Vorbeşte cu tatăl meu. 

- Atunci totul este în ordine. Laptele se transformă în 
stele şi copacii cântă în aşteptarea nopţii noastre. 

Ea se aplecă pentru a apuca cele două găleți şi el o 
mângâie pe cap. După ce se ridică şi plecă, o urmări cu 
privirea până în vârful colinei. Din cauza celor două greutăţi 
pe care le ducea, mersul îi era şi mai unduitor decât de 
obicei. Aplecându-se într-un târziu ca să-şi umple vasele cu 
apă, începu să cânte, pentru prima oară după mult timp. De 
fapt, pentru prima oară în viaţa lui, aşa i se părea. 

- Chiar mă întrebam când o să-mi ceri mâna Sefirei, 
spuse Letro în aceeaşi seară, gânditor. Zece bărbaţi au 
cerut-o de nevastă până acum, dar se pare că noi te 
aşteptam pe tine. 

- Noi? se miră Mose. 


237 


- Şi eu te aşteptam, spuse Letro oftând. Omul cu flacăra. 
Omul care poartă în el flacăra. Omul care caută flacăra. 
Sunt puţini astfel de oameni. Sunt rari, precum stelele 
căzătoare. 

Se gândea oare la fiii lui când spunea asta? După un 
timp reluă: 

-Cred că Sefira este soţia ta dintotdeauna. Îţi era 
hărăzită. Ea a ştiut-o de când te-a văzut. 

Se căsătoriră opt zile mai târziu, Letro le ridică un cort, 
nu departe de al lui. Un cort din pânză albă bine căptuşită, 
cu proptele de pin lăcuite. 

Când festinul dat cu ocazia nunţii se termină, când 
ultimele cântece, ultimele dansuri, ultimele ecouri ale 
tambururilor şi castanietelor încetară, după ce vinul fusese 
băut şi plăcintele cu carne de miel şi susan mâncate şi 
torţele stinse, cel care era numit regele demonilor fu 
cuprins de nelinişte. Işi înăbuşise oare prea tare vocile 
interioare? Se simţea ca un arcaş pietrificat, călare pe un 
cal care tropăia pe loc. Erau amândoi goi pe o cuvertură 
mare din piei de oaie, înlănţuiţi, copleşindu-se cu 
mângâieri,  admirându-se unul pe celălalt, sărutările 
ucigându-le cuvintele de pe buze. El îi contempla faţa 
schimbătoare, corpul care tremura şi în cele din urmă îi 
aparţinu acestei fiinţe care, la rândul ei, i se dăruia. Prima 
săgeată plecă. Mâinile lui explorară din nou corpul Sefirei, 
sânii, coastele, pântecul, coapsele. Ar fi vrut să se 
contopească cu ea. Ea îi sărută mîinile, i le muşcă, iar el îi 
sărută picioarele. 

Trase toate săgețile, cu trupul înfierbântat, ca şi cum 
viaţa lui depindea de asta. Aşa cum spusese, Sefira era 
uleiul lămpii sale. Îşi aparținuse prea mult timp. În cele din 
urmă se dăruia. Viaţa nu mai avea sens de acum înainte 
decât dăruindu-se în întregime. Şi astfel începea să 
trăiască. Egiptul dispăruse în noapte şi o dată cu el şi 
sclavia, care nu mai era decât un basorelief pe un zid 


238 


cenuşiu, plin de praf, acoperit de semne aproape 
indescifrabile. 

Dimineaţa îi făcu o declaraţie cam ciudată, cum fac de 
obicei fetele, dar pe care n-o regretă: 

- N-o să fiu decât al tău. 


PARTEA A TREIA 


O VOCE ÎN DEŞERT 


1 
“Regele Egiptului a murit!” 


Şase luni mai târziu. Al doilea anotimp al ploilor se 
apropia. Vânturi arţăgoase începuseră să sufle de câteva 
zile, enervând animalele şi tulburând somnul oamenilor. 

Laiş şi Ido, cei doi fii ai lui Letro, se întoarseră din port. Ei 
veniră să ia masa de prânz alături de tatăl lor care observă 
că erau cam tulburaţi. Întâlniseră negustori care veneau din 
Egipt - povesteau ei - şi care aduceau veşti importante. 
Acestea, credeau ei, l-ar putea interesa pe Mose. Sclavul 
merse să-l caute pe pajiştile unde număra, împreună cu 
păstorii, oile, berbecii şi mieii pe care urma să-i ducă spre 
est, acolo unde păşunile începeau să fie bune o dată cu 
ploile. 

- Regele Egiptului a murit! Îi spuse Laiş. Mose se aşeză. 

- Seti a murit? Întrebă. De unde ştii? 


239 


Laiş îi spuse că aflase de la negustorii madianiţi care se 
întorceau din Marele Negru şi din Marele Verde. Mai erau 
încă în port, reparând carcasele şi pânzele vapoarelor, căci 
traversarea fusese furtunoasă n-avuseseră timp să 
vorbească cu el. Dar Mose putea să meargă la ei n-ar trebui 
decât să întrebe de Untel şi dacă îşi încheiaseră afacerile, o 
să-i spună, fără îndoială, mai multe. Mose se grăbi să-şi 
termine prânzul frugal sub privirea gânditoare a lui, Letro, 
apoi îşi luă calul şi plecă în port. 

Îi găsi pe negustori, un grup mic de vreo douăzeci, 
inclusiv  mateloţi, trebăluind pe lângă vapoarele care 
păreau destul de rău avariate. Ocărau diavolii care, ziceau 
ei, se abătuseră asupra lor. 

Mose îl luă pe unul dintre ei deoparte, cel care părea să 
aibă mai mult bun simţ, şi îi oferi un ulcior cu vin de Siria, 
cerându-i în schimb să-i acorde o oră din timpul său. 
Acesta, surprins, acceptă. 

- Ce vrei de la mine? 

- Vreau să-mi povesteşti tot ce ai văzut în călătoria ta. 

- Îngrozitoare călătorie. Plecaserăm din Eţion-Gheber 
de-abia de două zile când vântul din nord s-a pornit să 
sufle. Marea s-a umflat, cu valuri înalte cât un stat de om. 
Vântul din nord-est, vântul duhurilor rele. A trebuit să ne 
echilibrăm sacii sub punte, aşezaţi însă pe scânduri, ca să 
nu se înmoaie. Nu puteam să avansăm în mijlocul mării. 
Aşa că am mers de-a lungul coastei vâslind. Din fericire 
furtuna se potoli când am ajuns în faţa Mării Trestiilor, altfel 
nu am fi putut ajunge acolo. Totuşi am făcut în unsprezece 
zile drumul pe care-l făceam în şase. Şi am avut parte de 
mai multă apă. Abia am sosit că furtuna a început iar. 
lată-ne blocați. Singura consolare o delegaţie de 
îmbălsămători, condusă de un preot al templului din Avaris, 
care ne-a cumpărat toată marfa. Toată. Au plătit cu aur şi 
cupru. De la ei am aflat că regele Egiptului a murit de o 
săptămână... 

- Seti? 


240 


- Seti, da, acesta e numele lui. Douăzeci şi unu de ani de 
domnie. Acum au un rege nou. Ramses. Fiul lui. 

Seti murise de aproape două săptămâni. Mose îşi 
imagină munca sinistră a  îmbălsămătorilor, incizând 
abdomenul cadavrului pentru a-l eviscera, scoțând 
măruntaiele una după alta pentru a le pune în canope cu 
aromatizante, scoțând creierul cu nişte cârlige băgate prin 
nas, spălând carcasa cu natron şi sucuri...Toate acestea în 
duhoarea cea mai infamă. Se cutremură. Şi în toată ţara se 
auzeau fără îndoială lamentaţiile bocitoarelor. 

- Cum era la Avaris? 

- Haos. Şantiere peste tot şi, din cauza ploii, era o mare 
de noroi. 

- Şi apirii? 

- Apirii? Ca întotdeauna, muncesc ca nişte animale de 
povară. Era ceva, în ploaie! 

Negustorul scoase din buzunar o frunză asemănătoare 
cu cea pe care hamalul madianit i-o oferise cândva lui 
Mose, pe ţărmul Marelui Negru. O rulă strâns, merse spre 
un negustor de păsări care îşi frigea marfa în port, apoi se 
aplecă şi îşi aprinse frunza. Se întoarse aspirând fumul. 

- Asta îţi limpezeşte mintea. E o plantă din Asia. Mose 
dădu din cap. 

- Ştiu. Ce altceva poţi să-mi mai spui? 

- Nimic. Ţara e în doliu pe perioada celor patruzeci de 
zile în care regele este îmbălsămat. Ne pregăteam să 
plecăm când o a doua furtună s-a iscat şi chiar Marele 
Negru, care este totuşi liniştit de obicei, a început să se 
agite. Am rămas blocaţi acolo jos încă patru zile. La 
întoarcere, marea foarte tulburată... 

Negustorul continua povestea necazurilor lui, dar Mose 
nu-l mai asculta. Aşadar nimic nu se schimase. Lucrurile 
riscau chiar să se înrăutăţească, Ramses, de acum înainte 
singur stăpân al Egiptului şi posedat de nebunia grandorii, 
vrând să impună splendoarea puterii sale, construind din 
toate puterile peste tot şi mai ales în Egiptul de Jos. 


241 


Dar apirii voiau ei cu adevărat să fugă? Îndoiala îl 
măcina pe Mose pentru întâia oară. Cei care îi vorbiseră de 
fugă şi care îl voiau ca şef erau doar câţiva oameni care 
visau la libertate; ceilalţi erau fără îndoială înrădăcinaţi în 
pământul egiptean şi nu-şi imaginau altul. Il cuprinse 
deznădejdea şi o dată cu ea simţi un gust de cenuşă. 
Această amărăciune îl surprinse. Ce sperase, de fapt? Să 
conducă exodul apirilor? Ce naivitate! Acest lucru îl făcu 
pentru a doua oară să simtă deziluzia şi se întoarse la Letro 
prost dispus, ba chiar plin de sarcasm. 

Letro îl înţelegea foarte bine. Şi dacă în următoarele zile 
se abţinu să abordeze subiectul, într-o seară îl întrebă: 

- Ce sperai să se întâmple la moartea faraonului? Mose 
bâigui. 

-Mă  gândisem... Credeam că apirii...nu ştiu. Mă 
gândisem că după moartea faraonului poate se vor răzvrăti. 

- Sunt bine acolo unde sunt, zise Letro. Afirmația îl luă 
prin surprindere pe Mose. 

- Dar sunt sclavi! strigă el. 

- Ce gândeşte un prinţ educat şi ce gândesc populaţiile 
apiru nu e deloc acelaşi lucru. In orice caz, unde s-ar duce, 
dacă ar fugi? 

- In Canaan, nu? Acolo de unde au plecat... 

- Ar fi masacrați de canaaniţi. Şi-au pierdut deprinderile 
de luptă. Câţi dintre ei ar mai şti să mânuiască o lance? De 
câte ori apirii rămaşi în Canaan, care sunt obişnuiţi totuşi să 
se lupte, au declarat război canaaniţilor, au fost bătuţi măr. 
Ei nu sunt nici soldaţi, nici cuceritori. Şi le e mai bine acolo 
unde sunt. 

Mose părea consternat. 

- Sunt sclavi, spuse. Tu nu i-ai văzut, tu n-ai fost sclav. 
Nu poţi să ştii... 

Letro îl privi pe Mose cu îngrijorare. 

- Tu te considerai un sclav? Îl întrebă. 

- Nu... Dar într-un fel... nu, nu eram un om liber. Eram la 
ordinele regelui, ale fiului său... răspunse încet. 


242 


- Te consideri acum eliberatorul apirilor? 

- Unii dintre ei voiau ca eu să-i scot afară din Egipt. Nu 
ştiu dacă ceilalţi îşi doreau să plece. In fond, se stabiliseră 
acolo cu secole în urmă... Dacă viaţa ar fi fost mai puţin 
dură pentru ei... Nu ştiu dacă pot fi eliberatorul apirilor. Nu 
ştiu dacă am forţa să fac asta. 

Letro îşi trecu degetele peste ochi. 

- Ştim povestea sosirii lor în Egipt, spuse el plictisit. 
Triburile apiru şi triburile noastre s-au întâlnit de multe ori. 
In Sinai, în ţările Canaanului, de la Edom şi Moab până la 
Tadmor, Mari, Asur, Babilon... S-au aşezat în Egipt 
folosindu-se de puterea de seducţie a femeilor lor. 

- Cum? strigă Mose. 

- Când primul dintre apiri, Avram, a plecat în Egipt, în 
urmă cu mult timp, înainte de a intra în ţară, i-a spus soţiei 
lui, Sarai: “Eşti o femeie frumoasă. Când egiptenii te vor 
vedea, vor spune: «E soţia lui». Şi pe mine mă vor omori, 
iar pe tine te vor lăsa în viaţă. Mai bine spune că eşti sora 
mea, ca să-mi meargă bine.” Ceea ce se şi întîmplă. Sarai 
l-a sedus pe faraon, care i-a făcut daruri lui Avram, oi, boi, 
măgari, măgăriţe, servitori şi servitoare. Până când şi-a dat 
seama de înşelătorie şi a poruncit ca Avram şi soţia lui să 
fie alungaţi din ţară. 

Mose îl privea pe Letro consternat. 

- Dar n-a fost singura dată când Avram a recurs la acest 
şiretlic, reluă Letro. Când s-a întors în Canaan, Avram a 
pus-o pe Sarai să facă acelaşi lucru cu regele canaanean, 
Abimelec. Care şi-a dat şi el seama de adevăr, dar totuşi i-a 
permis lui Avram să se stabilească în ţară. 

Fu rândul lui Mose să-şi treacă mâna peste faţă. 

- Era, se pare, o tradiţie de familie, continuă Letro, căci 
Isaac, fiul lui Avram, a făcut la fel. Acelaşi rege a luat-o pe 
soţia lui şi a eliberat-o când a înţeles că era soţia lui Isaac. 
Şi l-a lăsat şi pe Isaac să se stabilească în ţara lui. Mose, te 
consider nu doar ginerele meu, ci şi fiul meu. Văd că îţi faci 
multe griji pentru soarta apirilor din Egipt. Vreau să ştii că 


243 


scoaterea lor de acolo e o sarcină uriaşă. Nu te lăsa înşelat 
de nemulţumirea lor. E ca şi când ai încerca să deplasezi 
muntele, dar în cazul acesta, muntele riscă să se 
prăbuşească peste tine. _ 

Supărarea pătrundea în sufletul lui Mose. Incercă să şi-o 
reprime, dar ea ţâşnea precum apa. Era asemeni impulsului 
care-l făcuse să-l omoare pe contramaistrul egiptean sau 
să-i înjunghie pe tâlhari cu atâta precizie. Acelaşi impuls 
care l-a făcut să alerge după un jefuitor şi să-l decapiteze 
cu furie, din răzbunare. 

- Nu-i pot lăsa în mâinile acelor oameni! strigă el cu 
mânie. “Ramses!” strigă, agitându-şi pumnul, ca turbat. 
“Ramses!” repetă cu pumnul ridicat. Sări în sus, cuprins de 
o furie care-i congestiona faţa şi îi injecta ochii de sânge. 

Letro îşi împreună mâinile pe genunchi şi îl privi cu 
răceală. 

- Mose, nu devotamentul faţă de apiri te conduce, ci 
răzbunarea. 

Vocea lui solemnă îl imobiliza pe Mose. 

- Răzbunarea? 

- Răzbunarea faţă de egipteni. Pe Ramses îl urăşti, 

-îl urăsc pe Ramses pentru că îi face să sufere... 

- Ai fugit din Egipt pentru că nu mai suportai să lucrezi 
pentru Ramses. 

Furia lui Mose se potoli. 

- ÎI urai şi pe tatăl lui? 

- Nu. Dar asta era înainte de a-i întîlni pe apiri... 

- Pe Ramses îl urăşti. Şi tot ceea ce reprezintă el. Lui i te 
împotriveşti. 

Constatarea era fără replică. Mose se întoarse spre 
socrul său stupefiat. _ 

- Ai dreptate, spuse cu jumătate de voce. Il detest pe 
Ramses, dar totuşi... 

Sefira şi mama ei veniră să anunţe că gătiseră prepeliţe 
umplute cu grâu şi că împreună cu servitoarele pregătiseră 
o masă festivă pentru a celebra, în seara aceea, naşterea 


244 


celui de-al doilea băiat al lui Laiş. Mose îşi veni în fire uitase 
deja de această naştere în ciuda ţipetelor lehuzei şi a 
moaşei care îl treziseră înainte de ivirea zorilor. Sefira se 
ţinea mecanic de pântecul care era deja proieminent. 
Naşterea copilului lor fusese prevăzută să aibă loc peste 
trei luni. Ridică ochii spre Sefira şi îi zâmbi. Ea însă 
remarcase îngrijorarea soţului şi continua să-l privească 
întrebător. Momentul acesta de tulburare fu spulberat de 
sosirea lui Laiş şi a lui Ido, care se întorceau din port. Laiş 
cumpărase un colier de aur pentru soţia sa. 

Viaţa lui era aici, în câmpia de lângă Eţion-Gheber. 
Gândurile eroice se risipiră. Mose se ridică şi se duse lângă 
soţia lui. 


2 
Spaima 


Mose se obişnuise să meargă în port o dată pe 
săptămână. Aici aştepta vapoarele. Din conversațiile cu 
negustorii, cu proprietarii vapoarelor şi cu marinarii afla 
informaţii despre  sosirile prevăzute, despre plecări, 
itinerarii,vreme, mărfuri... Sfârşi prin a învăţa cum se 
repara o pânză, cum se călăfătuia o carcasă din interior, din 
ce fel de lemn se făceau cele mai bune catarguri şi cele mai 
bune vâsle (pinul de Moab şi stejarul de Siria), cum se strângeau 
velele şi multe alte lucruri. 

Pândea desigur vapoarele care veneau din nord, cele 
care vindeau mirodenii aduse din Arabia şi Asia egiptenilor, 
dar îi asculta cu plăcere pe negustorii care veneau din 
sudul Africii, din Punt şi Kuş sau de la celălalt capăt al lumii 
din ţările Quin, Serendib, Barigaza şi Barbaricon şi care 
uneori făceau doar escală la Eţion-Gheber. Mose privea ore 
în şir cum erau debarcaţi sclavii negri, goi, deşelaţi şi 
furioşi, coliviile cu păsări ciudate, şuierătoare, vorbitoare, 
cântătoare, maimuţele care îl făceau să râdă şi în acelaşi 


245 


timp îl umpleau de o tristeţe inexplicabilă, gheparzii cu ochi 
fardaţi... Jucării pentru adulţi! 

Când terminau de descărcat marfa, marinarii se 
strângeau ca să mănânce şi să bea. Nu era nevoie să caute 
femei, veneau ele la ei, ştiind că săptămânile de abstinenţă 
îi ofilise şi că erau cu dare de mână. Dar, între timp, Mose 
se delecta cu povestirile extravagante cu dragoni care 
scuipau flăcări, cu maimuțe mai mari decât oamenii, cu 
peşti uriaşi precum templele. Lumea era imensă, existau şi 
prin alte părţi regi magnifici, Egiptul nu era singurul regat 
din lume. 

În timpul unei astfel de deplasări la Eţion-Gheber a avut 
o experienţă ciudată. Tocmai ieşise pe chei, la ora la care-şi 
făcea obişnuita plimbare pe străzile aglomerate din port, 
când văzu oamenii fugind din calea lui. Nu înţelegea ce se 
întâmplă, nu vedea decât oameni cuprinşi de teroare şi 
care ţipau şi se închideau în casele cele mai apropiate. 
Fugeau de el? De ce? Atunci încremeni de spaimă. Un om 
care mersese alături de el tot drumul şi căruia nu-i 
acordase atenţie, se întoarse spre el. Faţa lui nu era 
propriu-zis o faţă umană. Nu era decât o imensă plagă. In 
locul nasului, două găuri băloase deasupra cărora ochii 
sangvinolenţi şi galbeni păreau să nu mai vadă lumea. 
Această creatură se sprijinea într-un baston, motiv pentru 
care înainta penibil, târându-şi picioarele, la unul dintre ele 
nemaiavând toate degetele. Scoase din manta o mână care 
nu mai era mână, ci un ciot. Fiecare deget avea lipsă una 
sau două falange. Creatura se întoarse spre Moise şi începu 
să vorbească. 

Mose nu auzea ce spune, căci, cuprins la rându-i de 
spaimă, alerga spre chei, străduindu-se să păstreze cea mai 
mare distanţă posibilă între el şi această odioasă apariţie 
venită din lumea cealaltă. Deodată se deschise o uşă şi o 
femeie îl trase înăuntru, după care o închise. In cameră se 
aflau mai multe persoane, stupefiate, îngălbenite de frică. 

- Te-a atins? Îl întrebă un bărbat. 


246 


- Nu, zise Mose. 

- Binecuvântat fie Baal! 

Mose înţelese că dacă monstrul l-ar fi atins, aceşti 
oameni l-ar fi vânat imediat. 

- Dar cine e? Întrebă el. 

- Un lepros, zise bărbatul. 

Un lepros. Mose auzise uneori despre aşa ceva în 
poveştile pe care doicile le depanau seara, dar nu văzuse 
niciodată unul. Se uită la oamenii din încăpere nu mai 
văzuse de mult o asemenea panică, din ziua în care cerul 
devenise roşu, la Avaris. Un marinar aproape gol se lipise 
de un perete, cu ochii daţi peste cap. Toţi aceşti oameni 
parcă-şi ieşiseră din minţi la vederea leprosului şi se 
ascunseseră fiecare pe unde putuseră. Deasupra unei 
vetre, un ceaun bolborosea. Femeia care-l primise pe Mose 
pregătea fără îndoială prânzul când îşi făcu apariţia figura 
aceea îngrozitoare. Ea îşi lipi faţa de ferestruica uşii. Scoase 
un țipăt. A 

- Este aici! In faţa casei! La cincisprezece paşi! Unul din 
bărbaţi se ridică să se uite şi el. 

- A plecat, zise acesta. 

- Dar unde se duce? Intrebă altul. 

- Trebuie ucis, trebuie ucis! strigă un tânăr în pragul 
isteriei. 

- Ca să-l ucizi, spuse bătrânul, trebui să-l atingi. Femeia 
îşi cuprinse obrajii în palme îngrozită. 

- Daţi-i foc! gemu ea. 

- Am putea arunca pe el o torţă şi s-ar aprinde, zise 
tânărul. 

- Nu aici, nu în oraş, zise bătrânul. Trebuie să facem asta 
în deşert. 

Bărbatul care se uitase pe ferestruică deschise uşa şi 
scoase capul afară. 

- A plecat, zise el. 

- Nu se mai vede? 


247 


- Nu mai văd decât o formă în mişcare, acolo jos, el este 
fără îndoială. Se îndreaptă spre coline. 

Deschiseră poarta. Femeia alergă să caute nişte frunze 
şi le aruncă în foc. Un fum parfumat şi înţepător se răspândi 
în cameră. Un astfel de fum ieşea din mai multe case. O 
femeie îşi recupera sandaua pe care, fugind, o pierduse în 
pragul unei case. Oamenii se aventuraseră pe chei priveau 
toţi în aceeaşi direcţie: cea în care dispăruse leprosul. 

- Se îndreaptă spre puțuri! strigă un bărbat. ` 

Se înălţară şi alte strigăte. Mose văzuse destul. Işi luă 
calul şi o porni spre drumul de întoarcere. 

A doua zi, Ido povestise în faţa lui şi a lui Letro că 
oamenii din Eţion-Gheber îl urmăriseră pe lepros când 
acesta se îndrepta spre puțuri. Aruncaseră în el cu pietre 
înfăşurate în câlţi aprinşi şi îl arseseră de viu. 

- Lepra şi ciuma, spuse gânditor Letro, sunt cele două 
semne ale furiei zeilor. 


3 
Gherşon 


Nici Mose şi nici Letro nu dormiră într-o anumită noapte 
din cea de-a noua lună a sarcinei Sefirei. Letro fusese 
ocupat cu purificarea mai multor cazane cu apă, pe care le 
fierbea îndelung şi în care arunca un praf al cărui secret îl 
ştia numai el. Când veni moaşa, în ora a şasea după prânz, 
i se dădu să mănânce, după care Letro îi spuse: 

- Înainte de a o atinge pe fata mea, să-ţi purifici mâinile 
cu apa asta. lar după ce va naşte, să te întorci aici. 
Servitoarele vor duce un cazan înăuntru şi vei spăla copilul 
cu apa purificată din el. Cu apa din cel de-al doilea cazan o 
vei spăla pe fata mea. 


248 


Ea deschise gura, ca să obiecteze fără îndoială că-şi 
cunoştea meseria, dar îl cunoştea şi pe Letro, care nu putea 
fi contrazis. Aşa că îşi închise pliscul. 

Aşteptară în jurul focului, în faţa cortului lui Mose. Erau 

acolo Letro, cumnatul lui negustorul de mirodenii de la care 
se aprovizionau fiii lui Hussam, Laiş şi Ido, servitorii şi Mose. 
Soţia lui Letro, femeia lui Laiş, sora ei, moaşa şi servitoarele 
erau înăuntru. Naşterea primului copil al lui Mose şi al 
Sefirei era un eveniment. In a douăsprezecea oră de după 
prânz, un țipăt scurt îi alertă erau primele dureri. Mose 
patrula prin faţa cortului. Moaşa ieşi şi Letro se ridică. Se 
duse să ia apă cu o cănită dintr-unul din cazane şi o vărsă 
el însuşi pe mâinile femeii. 
- Nu ţi le usca, zise Letro. Du-te. Ţipetele deveneau tot mai 
puternice şi tot mai dese. În a treia oră înainte de ivirea 
zorilor, bărbații  auziră clar vocea mamei  Sefirei: 
“Binecuvântată fie Astarte!” (Astarte - zeiţă a procreaţiei şi fecundității în 
mitologia feniciană şi al cărei cult era foarte răspândit în lumea semită,) Apoi îşi 
făcu apariţia spunând că e băiat. Servitoarele veniră să ia 
primul cazan, apoi pe al doilea. Laiş şi Ido îl îmbrăţişară pe 
Mose. Acesta se gândi la copiii lui pe care-i lăsase în Egipt 
şi, pentru prima dată, plânse. Nu era decât o jucărie în 
mâinile unor forţe necunoscute şi resimțea propria-i 
fragilitate. _ 

- Ce nume o să-i pui? Intrebă Ido. Mose se gândi un 
moment şi spuse: 

-Gherşon. 

Nu era oare acest copil un străin? Ca şi tatăl lui? În zori 
intră în sfârşit în cort. Mama Sefirei picotea. O servitoare 
dormea lungită, epuizată. La apropierea lui Mose, Sefira 
deschise ochii. Copilul era culcat lângă ea, înfăşat într-o 
pânză fină. 

- Pe mine m-ai născut, zise el. 

Ea zâmbi, îi luă mâna şi o puse pe inima ei. Adormi aşa 
şi Mose nu-şi retrase mâna decât când soarele fu sus pe 
cer. leşi din cort ca să bea şi să mănânce ceva. Privi 


249 


peisajul şi îşi zise că era un pământ fertil. Îşi dorea să aibă 
pe cineva lângă el ca să-i împărtăşească bucuria, ca în ziua 
aceea în care ieşise din palatul lui Seti şi era mândru de 
funcţia cu care fusese investit. Apoi privirea îi rătăci spre 
nord, dar nu văzu decât munţii ale căror piscuri acoperite 
de gheaţă străluceau în soare. 

| se păru că aude o voce care-i spunea că avea totuşi o 
mare familie, dar îşi zise că poate oboseala îi tulburase 
mintea şi merse să se culce în cortul lui Letro. 


4 
Rugul în flăcări 


Gherşon împlinea trei ani şi viaţa căpătase aspectul unui 
fluviu liniştit, Letro lăsase în grija lui Mose o parte din 
activităţile lui de patriarh, supravegherea pământurilor 
cultivate cu grâu şi legătura cu fermierii, ca şi gestionarea 
turmelor. Trebuia să se ocupe de recrutarea secerătorilor 
sezonieri, de depozitarea grâului şi de împărţirea lui, pe de 
o parte cel destinat negustorilor şi pe de alta cel care 
trebuia dat la măcinat pentru pâinea clanului până la 
următoarea recoltă, de alegerea păstorilor care duceau 
turmele la păşunat, de aprovizionarea şi de protecţia lor. 
Căci hoţii de oi apăruseră în zonă şi Mose fusese nevoit să-i 
vâneze deja de două ori. Aceşti oameni nu furau decât câte 
o oaie sau două, pe care le legau cu sfoară şi le încărcau pe 
un dromader înainte de a o şterge spre deşert, dar cum 
veneau câte patru sau cinci o dată şi cum incursiunile lor 
erau frecvente, acest lucru provoca pierderi apreciabile 
afacerilor lui Letro. _ 

Aşa că Mose învățase să folosească praştia. Intr-o zi, 
lovind un astfel de hoţ în spate, în timp ce un altul scăpase 
cu fuga, se duse să vadă dacă era mort sau viu. Il găsi 
căzut pe spate, gemând, piatra-i rupsese probabil o coastă 
sau două. Fu totodată surprins de vârsta hoţului: 


250 


paisprezece sau cincisprezece ani cel mult. Când îl văzu pe 
Mose, se ridică totuşi şi scoase un pumnal de la centură. 
Faţa-i era deformată de o grimasă care exprima disprețul. 
Mose înainta liniştit spre el şi îi spuse: 

- Dă-mi pumnalul. 

Băiatul se năpusti asupra lui Mose, care îl aşteptă pe loc 
şi îi trase o puternică lovitură de picior în coaste. Hoţul se 
chirci de durere şi scăpă cuțitul din mână. După aceea 
Mose îl lovi cu pumnul în faţă şi el căzu încă o dată pe 
spate, horcăind. 

- Parcă ţi-am spus să-mi dai arma, îi zise Mose. 

Luă pumnalul, tăie repede câteva fâşii din cămaşa 
băiatului şi îi legă strâns braţele la spate. Apoi îi legă 
picioarele, îl urcă pe dromader şi i-l duse lui Letro. 

Când servitorii miraţi îl dădură jos pe hoţ de pe cămilă, 
acesta era livid de durere şi de furie. Văzându-l, Letro 
înţelese ce se întâmplase. li aruncă lui Mose o privire 
admirativă. 

- Este rănit, zise Mose. Vrei să-l îngrijeşti? 

îngrozit, hoţul, cu torsul gol, legat fedeleş, stătea jos pe 
pământ, Letro îi examina rana. Ceru apă caldă, o spălă de 
sânge şi, puţin mai târziu îi aplică o cataplasmă de 
pătlagină caldă opărită în ulei şi strânse bandajul în jurul 
torsului hoţului care, în pofida durerii, nu îndrăznea să 
scoată nici un cuvânt. 

Mose îl dezlegă pe hoţ şi îi ordonă să stea în picioare. 
Acestuia îi tremurau picioarele, iar ochii îi ieşiseră din orbite 
de frică. Avea o faţă de vulpoi zbârlit. Servitorii asistau la 
scenă copleşiţi de admiraţie. 

“Ar trebui să te omor”, îi spuse Mose. “Sau să-ţi tai mâna 
dreaptă.” Celălalt scoase un horcăit de spaimă. “De azi 
înainte înainte eşti în serviciul meu. Ai înţeles?” Hoţul dădu 
din cap. “N-ai decât să fugi, dar dacă îţi reiei meseria, eşti 
un om mort. Ai înţeles?” Hoţul dădu din nou din cap. 
“Munca ta constă în a apăra turmele lui Letro, care se află 
în faţa ta, împotriva complicilor tăi. Ai înţeles? Vorbeşte!” 


251 


Dar hoţul nu vorbi; se aruncă la picioarele lui Mose şi 
începu să plângă. Îi sărută picioarele şi le udă cu lacrimile 
lui. Mose îl ridică. 

- Cum te cheamă? 

- Stito. 

- Daţi-i să mănânce, le spuse Mose servitorilor. O să 
doarmă cu voi. Este de-al nostru. Arătaţi-i unde trebuie 
să-şi facă abluţiunile pentru a fi curat. 

- Mâna zeilor este cu siguranţă pe tine, zise Letro. Mose 
se întoarse brusc spre el. 

- De ce spui asta? Întrebă el cu vocea sugrumată. 

- Pentru că trebuie să ai o forţă superioară ca să 
transformi în felul acesta răul în bine. Este privilegiul 
oamenilor aleşi de zei. Tu ai forţa şefilor, Mose. 

Letro privi lung la ginerele său. 

Mâna zeilor este pe tine. Mose vibra pe dinăuntru, ca 
scuturat de un cutremur. 

Puterea lui asupra lui Stito părea magică. Dacă Mose ar 
fi avut vreodată un sclav, acela ar fi fost Stito. De-abia îi 
trecu rana şi i se sudă coasta, că veneraţia, vizibilă pe faţa 
lui, se manifestă într-un mod mai fizic dormea pe orice 
vreme în faţa cortului stăpânului său, îi îndeplinea cea mai 
mică dorinţă şi, când avea timp, se lăsa călărit de Gherşon 
care scotea strigăte de bucurie. 

- Ce i-ai făcut băiatului acesta? Îl întrebă Sefira. Nu i-ai 
salvat doar viaţa, ci şi sufletul. Este înspăimântător să 
constaţi cât de devotat îţi este. Eşti magician? 

Mose pleca adesea, împreună cu Stito, să supravegheze 
împrejurimile păşunilor. Îi zăriră o dată sau de două ori pe 
foştii complici ai acestuia şi îi puseră pe fugă. 

Într-o zi toridă, spre sfârşitul anotimpului, când cerul alb 
părea să se topească, Stito îşi trase dromaderul la umbră, 
sub un pâlc de copaci, se întinse şi adormi. Mose îşi legă 
calul de unul din copaci şi plecă în căutarea unor plante pe 
care i le ceruse socrul său. Căldura era atât de puternică că 
un foc alb părea să urce din pământ, iar pietrele păreau 


252 


incandescente. Aerul stătut se ondula la orizont şi la poalele 
munţilor, ca şi cum ar fi fost lichid. 

În acel moment Mose zări un arbust spinos şi rămase 
țintuit pe loc. Deasupra frunzelor mici, lăcuite se ridicau 
flăcări şi totuşi arbustul rămânea intact. Era ceva 
supranatural. Avu un moment de orbire. Rămase cu ochii 
pironiţi, iar capul i se învârtea. Rugul acesta în flăcări era 
un semn divin sau infernal. 

- Eu sunt ceea ce cauţi, auzi el. Eu sunt flacăra pe care o 
cauţi. 

Nu îndrăznea să se apropie de arbust de frică să nu se 
ardă, de teamă ca focul să nu-i pătrundă, de data asta, 
până în străfundurile sufletului. 

- M-ai găsit, spuse vocea, eu sunt zeul strămoşilor tăi. 
Mose îşi acoperi faţa cu mantaua şi încercă să vorbească, 
dar vocea lui era stinsă. Işi ascunse faţa. 

- Eu sunt Domnul tău. 

Mose gâfâia, scăldat în sudoare, iar pleoapele nu erau 
decât un voal roşu peste ochii lui. Vocea era irezistibilă, 
chiar dacă nu voia să o audă rezona în capul lui precum 
tunetul. 

- Trebuie să-i eliberezi pe ai tăi din Egipt, reluă ea. 

.- Cum să-i eliberez? gemu el, în timp ce vocea continua 
să răsune în el. Nu am puterea... 

- Îţi poruncesc să-i eliberezi în numele meu, spuse 
vocea, a cărei amploare se întinse peste pajişti şi vibra 
până la munţii îndepărtați într-un bubuit gigantic. 

Ce se întâmpla, cine era acest zeu, ce putere avea, cine 
ar putea crede vreodată în această apariţie, în această 
voce... Şi vocea îi spuse: 

- Eu sunt cel ce sunt... Spune-le că eu sunt Acela... 
Bubuitul acestei voci era asurzitor, Mose se dădu înapoi. 

- Nu mă vor crede, zise el slab. 

- Spune-le că eu sunt cel ce sunt, spune-le că sunt 
Dumnezeu! zise vocea şi Mose căzu în genunchi. 


253 


În tulburarea lui, lăsă să-i cadă toiagul şi când deschise 
ochii, constată îngrozit că acesta se ondula pe pământ. Se 
transformase într-un şarpe! Mose scoase un strigăt. 

- Ridică toiagul, îi porunci vocea. 

El se aplecă şi apucă toiagul cu frică şi dezgust, dar văzu 
că acesta era din nou o bucată de lemn... Era departe de 
cei din neamul apiru, era pierdut în acest deşert, cum să 
facă să-i scoată din ţara aia... Se simţi dintr-o dată slab, 
fără scăpare... 

- Aaron... Aaron... Aaron te va ajuta, spuse vocea. Vor 
avea loc evenimente la care nu te aştepţi, care-ţi vor veni 
în ajutor... Eu sunt Stăpânul acestui popor şi acesta este 
Poporul Meu... 

Vocea se auzea tot mai tare, ca şi cum Mose se afla în 
inima unui tunet continuu. Apoi se transformă într-un 
bubuit răsunător şi o forţă terifiantă îl aruncă pe Mose la 
pământ. 

Ştia că această forţă avea putere supremă, aşa că 
rămase îngenunchiat, cu faţa la pământ, aşteptând ca furia 
să dispară. Liniştea se lăsă încet-încet. Mose nu mai simţea 
decât pământul fierbinte care vibra încă, şi fruntea lui 
deasupra, ca un jăratec. 

Se ridică încet sprijinindu-se în toiag, îşi duse mâna la 
cap şi merse clătinându-se până la pâlcul de copaci. Acolo, 
buimăcit, se lăsă să cadă la pământ şi îşi pierdu cunoştinţa. 

Işi reveni când simţi o mână pe piept şi o răcoare pe 
buze. Stito stătea aplecat asupra lui, picurându-i apă din 
ploscă pe gura întredeschisă. Faţa tânărului era crispată din 
cauza neliniştii. 

- Stăpâne, stăpânul meu, cum te simţi? Îl întrebă Stito. 
Mose răspunse printr-un semn al ochilor. Apoi, agăţându-se 
de Stito, se ridică în fund. Se simţea slăbit, dezorientat, 
incapabil să se gândească şi la altceva decât ceea ce 
văzuse şi auzise. 

- Ai stat prea mult în soare, zise Stito. 


254 


Mose apucă plosca şi bău câteva guri bune. Lumea 
începea să revină încet-încet la normal. După poziţia 
soarelui, Mose îşi dădu seama că trecuseră două sau trei 
ore de la viziunea pe care o avusese. Briza sufla din nord şi 
mintea lui îşi intra din nou în drepturi. 

- Prea mult soare, repetă Stito, răcorindu-i fruntea lui 
Mose cu o pânză înmuiată în apă. Trebuie să ne întoarcem 
acum. 

- Am văzut soarele, murmură Mose ridicându-se cu 
greutate. 

Pe drumul de întoarcere, îi tot răsunau în cap cuvintele: 
eu sunt cel ce sunt. 

O dată ajuns acasă, se întinse şi rămase culcat. Sefira se 
alarmă. 

Auzise foarte bine explicaţiile lui Stito, care atribuia 
starea lui Mose soarelui prea puternic, dar nu credea decât 
pe jumătate. Se aşeză lângă Mose fără să spună nimic şi îi 
luă mâna într-a ei. 

- Nu sunt bolnav, zise el fără vlagă. Am întâlnit o forţă 
imensă. O forţă divină pe care nici un om nu este în stare 
s-o înfrunte. Sunt om, trebuie să mă odihnesc. 

Din când în când, tunetul ceresc mai răsuna în capul lui, 
declanşând gesturi violente, asemănătoare spasmelor. Şi 
Mose gemea, cu răsuflarea tăiată, cu gura deschisă. 

Alertat de Sefira, Letro veni să-l vadă şi el pe Mose.Părea 
îngrijorat. 

- Ce ai văzut? ÎI întrebă. 

- Am văzut lumina, am văzut focul, dar mai ales am 
auzit vocea. 

- Ce a spus? 

Mose întoarse capul spre Letro: 

- Eu sunt cel ce sunt. 

- Nu-i pomeni despre porunca pe care i-o dăduse. Poate 
că nu avea voie să vorbească despre asta. 

- Acum zeii te-au luat în mâinile lor, zise Letro. 


255 


Mai rămânea să-i convingă pe ceilalţi, pe toţi ceilalţi. 
Spune-le că sunt Dumnezeu. 


5 
Vizitatorul 


Cum? Cum? Mose nu înceta, de săptămâni întregi, să se 
gândească la modul în care ar putea să-şi îndeplinească 
misiunea, pe care, era tot mai convins, i-o încredinţaseră 
puterile celeste. Să se întoarcă în Egipt? Putea să străbată 
Marele Verde cu vaporul, să ajungă până la Marele Negru şi 
de acolo, să încerce să-i facă pe apiri să înţeleagă intenţia 
Domnului. Ș 

Erau însă două obstacole. In primul rând, mai mult ca 
sigur că ar fi recunoscut, şi chiar dacă indiscreţiile 
terasierilor în legătură cu moartea contramaistrului nu 
ajunseseră foarte departe, chiar dacă nu fusese târât în faţa 
lui Ramses, acţiunile lui ar fi paralizate imediat. Era 
considerat cu siguranţă un fugar. Nomarhul, sinistrul 
Hape-nakht, sau cel care îi succedase în calitate de spion al 
Memfisului, şi marele preot n-ar fi de partea lui. Căzut în 
dizgrație, expediat sub pază la Memfis, ar fi un nimeni, fără 
sprijin regal, fără să aibă nici o influenţă asupra apirilor. Cel 
mai cumplit eşec! 

Al doilea obstacol era inerția apirilor. Letro îl avertizase 
că aceştia nu erau soldaţi. Desigur, câţiva oameni ici şi 
colo, cei care altădată îi ceruseră să preia comanda, l-ar 
urma fără discuţie, cu ardoare chiar. Dar celorlalţi, ce să le 
spună? Că Cel-Atotputernic i se arătase? L-ar întreba de ce 
Cel-Atotputernic nu le înlesnea fuga. 

Un al treilea obstacol începea să se contureze în mintea 
lui Mose: cum să scoată din regat treizeci sau patruzeci de 
mii de persoane, bărbaţi, femei, copii, bătrâni? 


256 


Gândul la Sefira şi la fiul său nu-i uşura deloc situaţia. 
Ce-avea să facă din această aventură extravagantă, atunci 
când vor fi acolo prima femeie care îi hrănise sufletul şi 
primul copil pe care-l zămislise ca om liber. 

Liber? Sperase să fie liber, crezuse că e, se bucurase de 
libertate câteva luni. Dar exista Vocea. Exista Lumina. Ce 
idee avusese să meargă pe malul mării, apoi să aştepte ca 
linia de foc să se materializeze... 

Cel mai rău era că nici Sefira, nici Letro nu puteau să-i 
fie de nici un ajutor în acest zbucium. Motiv pentru care se 
duse să rătăcească prin port, cu privirea pierdută, 
ascultând poveştile marinarilor ca un naufragiat. 

. Într-o zi, în timp ce se afla într-un depozit, împărțind cu 
negustori şi marinari o masă bogată - creveţi, peşte fript pe 
jar, pâine de secară, brânză cu ulei, un marinar veni la el 
şi-i puse mâna pe umăr. Se apropia anotimpul rece, 
vânturile din nord începeau să facă ravagii şi cavaleria 
norilor se ambala. În port, apa se ondula şi în depărtare 
marea făcea valuri înspumate. 

- Mose, e cineva care vrea să te vadă. Tu eşti Mose, nu-i 
aşa? 

Se întoarse şi văzu un om pe care avea senzaţia că-l 
cunoaşte, dar în acelaşi timp că nu-l cunoaşte. Acesta însă 
se topea de nerăbdare, cu faţa desfigurată de bucurie, 
emoție şi de lacrimi. 

- Ptahmose! 

Mose se ridică, tulburat, şi abia apucă să fie în picioare 
că celălalt se şi aruncă în braţele lui. 

- Mose! Nu mă recunoşti? Sunt Aaron. Fratele tău Aaron! 

-Aaron! 

Ceilalţi convivi ridicaseră şi ei capetele, surprinşi de 
aceste efuziuni. 

“Aaron.” Simţi că ameţeşte. 

- Cum ai ajuns aici? 

Celălalt ridică braţele spre cer. Era o întreagă poveste. 


257 


- Dacă este fratele tău, i-o tăie scurt unul din marinari, 
spune-i să se aşeze; avem peşte pentru toată lumea. 

Aaron nu se lăsă rugat; era mort de foame şi de sete. 

- Mose, vin de la Avaris. 

Îşi goli paharul dintr-o înghiţitură. Mose îl studia pe acest 
bărbat burtos, cu fruntea înaltă, căruia îi dădea cam 
patruzeci de ani. Nu-l cunoştea practic.Patruzeci de ani! Cu 
cincisprezece ani mai mulţi decât el. 

- Am găsit un vapor care pleca de la Marele Negru, reluă 
Aaron. Trei săptămâni! E ceva timp! Am crezut de zeci de 
ori c-o să ne scufundăm! 

Volubil mai era Aaron. Se vedea că nu-l preocupase linia 
de foc în toţi anii ăştia. Îi amuza însă pe mateloţi, care nu 
erau deloc obişnuiţi cu personaje atât de expansive, ei care 
numărau cuvintele cum îşi numără săracul boabele din 
farfurie. Mose încerca să-şi ascundă îngrijorarea. Aaron te 
va ajuta, îi spusese vocea. Şi iată că Aaron venise, coborât 
parcă din cer. 

- Ce făceai la Avaris? ÎI întrebă. Te credeam la Memfis. 

- Am fost transferat la Avaris, răspunse Aaron. Dar, 
spune-mi, vorbeşti curent limba noastră acum? Mi-au spus 
cei de la Avaris c-o ştii, dar nu mi-a venit să cred. 

- Destul de bine ca să mă fac înţeles. 

Dar auzindu-l pe Aaron, Mose îşi dădu seama că propriul 
său accent era mai bolovănos, faţă de cel al oamenilor din 
deşert, în timp ce al lui Aaron era mai blând. 

- Este pentru prima dată când plec pe mare, spuse 
Aaron. Ştii ce înseamnă asta! 

- Nu, spuse liniştit Mose, am venit pe uscat. 

- Pe uscat? Există un drum pe uscat? 

Mose lăsă lucrurile să meargă de la sine. Va vedea mai 
târziu din ce motiv Aaron făcuse această călătorie 
periculoasă şi predestinată în acelaşi timp. 

- Ştii că Seti a murit? Ştii? 

- Ştiu, zise Moise, întrebându-se dacă Aaron era 
într-adevăr fratele lui. Erau atât de diferiţi. De exemplu, 


258 


Mose nu era atât de necumpătat la băutură. Era adevărat 
însă că Aaron nu era decât pe jumătate fratele lui. 

- Ramses este stăpânul absolut al ţării. Dacă ai vedea! A 
construit la nord de Avaris un oraş care va purta numele lui, 
Pi-Ramses, între Apele lui Re, ştii, la vest, şi Apele 
Avarisului, pe Marele Negru. Armata a devenit 
atotputernică. Numai infanteria numără patru divizii de 
cinci mii de oameni fiecare! 

Marinarii, care înțelegeau cu greu limba lui Aaron, se 
uitau la el din ce în ce mai zeflemitori. Mose începea să se 
simtă încurcat. Aaron îşi dădu probabil seama de asta, căci 
îi aruncă o privire ironică. 

- Crezi că sunt beat, Mose? 

- Deloc, răspunse Mose, puţin surprins de clarviziunea 
fratelui său vitreg. 

- Te-am găsit cu greu, spuse Aaron. Ai plecat într-o 
seară de pe un şantier din nordul Avarisului şi m-am gândit 
că n-ai putut urma drumul de coastă, acesta fiind 
supravegheat de armata egipteană. Am bănuit că ai 
coborât spre sud şi că ai luat un vapor de pe ţărmul Marelui 
Negru. Şi mi-am zis că trebuie să fi coborât într-una din 
escalele de pe coastă. 

Mose asculta fără să clipească. 

- Ce s-a întâmplat după ce am plecat? Întrebă. 

- Te-au căutat zile în şir. S-au întrebat unde plecaseşi şi 
posturile de pe drumul de coastă au fost alertate. Trebuiau 
să te oprească şi să te ducă la Memfis. 

- De ce? Intrebă Mose. 

- Pentru că şantierul devenise imposibil de condus după 
plecarea ta. Muncitorii nu mai ascultau de nimeni. 

- Le eram atât de drag apirilor? Întrebă Mose. Aaron îi 
aruncă o privire plină de reproş. 

- După ce ai plecat, fraţii noştri nu mai voiau să se 
supună egiptenilor. 

Marinarii începeau să fie prea puţin interesaţi de 
conversaţie. Mose se ridică şi le spuse că mergea să-l 


259 


conducă pe fratele său la cortul lui. Mateloţi dădură din cap, 
în semn că putea să meargă liniştit. Mose îl luă pe Aaron pe 
crupă şi galopă spre cortul lui. Descălecând, îi spuse: 

- Vorbeşte cât mai puţin. 

- Ascunzi ceva? 

- Nu ascund nimic. Dar aici eu sunt altcineva. 

Îl instala în cortul păstorilor, care erau plecaţi până la 
sfârşitul săptămânii. 

- Aaron, explică el, sunt însurat cu Sefira, fiica unui 
patriarh, Letro, care este singurul tată pe care l-am 
cunoscut. Am un fiu. Dacă ai făcut tot acest drum ca să-mi 
spui ceva serios, păstrează asta doar pentru mine. Numai 
pentru mine. Faţă de ceilalţi, spui că ai venit să mă vezi şi 
nimic altceva. 

Aaron rămase tăcut un moment şi apoi spuse pe un ton 
grav: 

- Am venit să te văd pentru ceva important. 

Mose dădu din cap şi ieşi să-i anunţe pe Sefira şi pe 
Letro de sosirea fratelui său vitreg, venit din Egipt. 

Aaron fu primit cu bunăvoință, dar şi cu oarecare 
surpriză, Letro, amabil şi seniorial, se simţea fericit să-l 
cunoască pe fratele ginerelui său. Dar zece întrebări, 
aparent lipsite de importanţă, îi adeveriră bănuiala că nu 
doar afecțiunea fraternă îl făcuse pe Aaron să se 
aventureze într-o astfel de călătorie. Laiş şi Ido îi puseră 
întrebări curtenitoare despre Egipt, mirându-se că Aaron 
nu-şi urmase fratele în exil. 

Discreţia sau spiritul de observaţie îl făcură pe Letro să 
se retragă imediat după cină. Laiş se întoarse lângă soţia 
lui, Ido dispăru nu se ştie unde. Mose şi Aaron rămaseră 
singuri. 


6 
Dovada nebuniei 


260 


O noapte fără lună, plină de stele. Un vânt răcoros, în 
tabără, ultimele focuri se stingeau, iar şacalii îşi începeau 
vocalizele. Cei doi bărbaţi se aflau pe colina cea mai 
îndepărtată de corturi. 

- De ce ai plecat? Intrebă Aaron. 

- Pentru că am omorât un om, un contramaistru 
egiptean, şi pentru că terasierii apiru o ştiau. Mi-au spus-o. 

Aaron rămase un moment tăcut. 

- Isar, Lumi, Arfaxad, Enoh, oricine altcineva i-ar fi făcut 
să tacă. Ştii bine asta. 

- Tu ştiai ce se întâmplase? 

- Circulase un zvon. L-am înnăbuşit. Luaseşi apărarea 
unuia de-al nostru. Noi n-am fi permis niciodată ca cei doi 
să-ţi pună viaţa în pericol. Chiar şi în absenţa ta. 

-Noi? 

- Şefii clanurilor!. 

Pentru prima dată, Aaron vorbea cu autoritate. 

- Dar tu nu ne-ai mărturisit nimic. Nu te considerai unul 
de-al nostru. Dacă ne-ai fi spus, ai fi fost sigur că cei doi 
terasieri n-ar fi deschis gura şi tu ai fi fost şi azi în Egipt. 

Mose tăcea. ` 

- Nu te consideri nici acum unul de-al nostru? Intrebă 
Aaron cu forță. 

- Până acum câtva timp, nu, răspunse Mose. 

- Până acum câtva timp? Mose avu o clipă de ezitare. 

- Până în ziua în care am auzit vocea... Aaron aşteptă 
continuarea. Dar ea nu veni. 

- Vocea cui? Întrebă el. 

- Vocea. 

- A cui? 

- A Celui Atotputernic. 

- Explică-mi. 

- El mi-a spus: Eu sunt cel ce sunt. Înţelegi? Mose ridică 
braţele cu o privire pierdută. 

- Ai auzit vocea asta? Întrebă Aaron. 

- Am auzit-o. 


261 


- Unde? 

- În deşert. Emana dintr-un rug în flăcări care nu ardea. 
Făcea să vibreze lumea, pământul, munţii. Ea a spus: Sunt 
zeul strămoşilor tăi. 

- A mai spus şi altceva? 

- Mi-a... mi-a poruncit... nu, în fine, am auzit: Trebuie să-i 
eliberezi pe ai tăi din Egipt... Îţi poruncesc să-i eliberezi în 
numele meu... Înţelegi? strigă Mose. 

- Vocea a spus asta? Întrebă Aaron care părea uluit. 

- Am spus că sunt prea slab, că nu pot să-i conving să 
părăsească Egiptul. Aaron te va ajuta, a răspuns vocea. 

- Aaron te va ajuta? repetă acesta, strângându-i mâna 
lui Mose. 

Mose dădu din cap. Aaron ridică şi el braţele, scoțând un 
geamăt ca de copil. 

- Abia atunci am înţeles... am acceptat ideea că sunteţi 
ai mei, spuse încet Mose. Dar nimeni nu mă va crede, 
Aaron. Închipuie-ţi cum vor reacţiona când le voi spune că 
zeul strămoşilor mei mi s-a arătat şi mi-a poruncit să-i 
eliberez... 

- Te vor crede, zise gânditor Aaron. E semnul pe care îl 
aşteaptă. 

- Nu, nu mă vor crede. Şi nici pe tine nu te vor crede, 
Aaron. Pe tine te vor considera mincinos, iar pe mine 
nebun. Le e bine acolo unde sunt. De ce ar părăsi Egiptul? 
Pământul este îmbelşugat, laptele şi mierea abundente, 
livezile înfloritoare şi vânatul... 

- Asta crezi? Îl întrerupse Aaron. Te înşeli. 

- Nu vor pleca, Aaron, zise Mose, închizând ochii. Cum 
vrei să convingi să plece treizeci sau patruzeci de mii de 
persoane? Te-ai gândit la asta? 

- Vrei să spui că nu te vei supune poruncii Domnului? 
strigă Aaron cu vehemenţă. L-ai auzit pe Domnul şi nu crezi 
în ceea ce ţi-a spus? 

- Eu ştiu că l-am auzit, dar nu cred că ei mă vor auzi pe 
mine, răspunse Mose cu oboseală. 


262 


- Ascultă-mă, viaţa acolo jos a devenit mai rea decât era 
pe timpul tău. Ramses parcă a înnebunit. S-ar zice că vrea 
să acopere întreg pământul Egiptului cu monumente, 
temple, garnizoane, oraşe... Marele lui arhitect, May, 
de-abia a schiţat planurile, că Ramses şi vrea să le vadă 
puse în practică. Muncim fără odihnă, pocnetul biciului ne 
urmăreşte până şi în somn. Nu mai putem! Te vor crede, nu 
aşteaptă decât să creadă. Insuşi numele tău este simbolul 
speranţei. N-ai ucide doar un contramaistru, ci pe toţi 
contramaistrii! 

- Nu mă mai întorc acolo. Nu vorbesc destul de bine 
limba lor, zise Mose. 

- Lasă-mă să le spun că ai auzit vocea Domnului. Că le 
transmiţi chiar porunca lui... 

Mose oftă. 

- Bine, du-te şi spune-le. 

- Isar, Lumi, Arfaxad, Enoh şi mulţi alţii nu aşteaptă 
decât un semn de la tine. 

- Cum de au ştiut că mai sunt în viaţă? 

- De la neguţători. Când au pomenit de poveştile cu 
tânărul, frumos ca un prinţ, venit din Egipt şi căruia i se 
spunea regele demonilor, am înţeles cu toţii că era vorba 
despre tine. 

Mergeau de-a lungul colinei. Vântul le flutura robele. 

- Dacă le spui... Incepu Mose. Ascultă, m-am gândit. 
Dacă le spui, trebuie să te adresezi mai întâi şefilor 
clanurilor, înţelegi? Şefii vor hotărî pentru ei. 

- Exact, fu de acord Aaron. 

- Şefii să le spună să fie pregătiţi. 

- Pregătiţi pentru ce? 

- Va avea loc... va avea loc un eveniment neobişnuit 
care le va permite să fugă. 

- Ce eveniment? 

- Nu ştiu. 


263 


- Ne ceri să aşteptăm în mod nedefinit un eveniment 
care ne va permite să fugim, fără să ştii nici măcar despre 
ce eveniment e vorba? 

- Nu ştiu. Ştiu doar că va avea loc. Aaron scoase un oftat 
de exasperare. 

- Nu înţeleg, Ptahmose. Îi spunea tot Ptahmose. 

- Acum mi se spune Mose. 

- Mose? Nu are sens. Pe de o parte, te gândeşti la 
operaţiune, recomandând ca şefii clanurilor să-i strângă pe 
oameni în jurul lor, şi, pe de altă parte, o condiţionezi de un 
eveniment despre care nu ştii nici de ce natură e, nici când 
va avea loc. 

- Va avea loc un eveniment sau mai multe, repeta Mose. 
Ştiu, pentru că vocea mi-a spus-o. Ea mi-a spus: Aaron te 
va ajuta, şi tu ai venit. Mi-a spus: Vor exista evenimente 
care-ţi vor veni în ajutor şi ele vor veni. Asta-i tot. 

- Vocea ţi-a spus asta? 

- Da. 

- Ceea ce este extraordinar, spuse Aaron după un timp, 
este că mi-ai apărut într-o noapte în vis. Mă chemai la tine. 
Şi atunci am venit. Acesta este adevăratul motiv al 
călătoriei mele. 

- Vezi? 

- Am venit totuşi, reluă Aaron, pentru ca tu să ne ajuţi. 

- Aşadar nu mai există nimeni în afară de mine la 
Avaris? 

- Poate că mai sunt oameni care ar putea lua comanda 
poporului nostru, spuse Aaron. Dar tu eşti acela care le-a 
reţinut atenţia celor mai hotărâți dintre noi. 

- De ce? 

- De ce, nu ştiu. Laşi impresia că ai fost atins de mâna 
Domnului. 

Mose oftă. Până la urmă era adevărat; Domnul îşi pusese 
mâna pe el. Şi o simţea apăsătoare. Se încotoşmănă în 
mantaua lui. 


264 


- Dar tu cum ai face să-i scoţi din ţară pe toţi aceşti 
oameni? Până la urmă, singurul nostru atu este că acest 
proiect este complet smintit. 

- Ce vrei să spui? Intrebă Aaron descumpănit. 

- Spun că tot acest plan de fugă din Egipt frizează 
nebunia, Aaron, şi că tocmai în asta constă singura noastră 
şansă de reuşită. 

- Nu înţeleg... murmură Aaron. 

- E clar că Ramses se va opune plecării unui popor care 
reprezintă pentru el cea mai puternică mână de lucru. Când 
primele grupuri de apiri se vor pune în mişcare spre est, el 
va trimite armata pe urmele lor. Dacă fuga eşuează din 
cauză că armata ne baricadează drumul, condiţia apirilor va 
fi mai rea ca niciodată. Bănuiesc că Isar, Arfaxad şi ceilalţi 
nu s-au gândit la acest lucru. 

Aaron rămase tăcut. 

- Asta e motivul pentru care n-am răspuns aşteptărilor 
lor, continuă Mose. Şi apoi, să declanşezi această 
operaţiune la porunca unei voci pe care un apiru a auzit-o 
în deşert şi să încerci să convingi treizeci sau patruzeci de 
mii de apiri că este vocea Domnului, şi asta prin intermediul 
unui frate vitreg al acelui apiru, mi se pare adevărată 
demenţă. Să-l sfidezi pe Ramses şi să pleci într-o călătorie 
fără sfârşit, fără să ştii măcar unde mergi, este nebunie 
curată! 

Aaron îşi cuprinse faţa cu mâinile. 

- Dar eşti complet descurajat, Mose! Complet 
descurajat! Vrei să spui că nu vom reuşi niciodată. Şi asta 
numeşti tu un atu? 

- Într-un fel, este, într-adevăr, un atu. 

- Mă înnebuneşti, gemu Aaron. 

- Vreau să spun, explică liniştit Mose, că dacă ar fi un 
plan rezonabil Ramses ar avea mijloace la-fel de rezonabile 
pentru a-l combate. Şi cum el este cel mai puternic, ar 
câştiga. Dar pentru că este un proiect aberant, Ramses va 


265 


fi luat pe nepregătite. Mai ales dacă evenimentele anunţate 
vor avea loc. _ 

- Care ar putea fi aceste evenimente? Intrebă Aaron. 

- Nu ştiu. Cu siguranţă ceva venit din cer. Ceva imens, 
mai puternic decât însuşi Ramses. Vocea le-a anunţat. 

- Şi cum vom fi informaţi despre asta? 

- Îţi voi trimite un mesager. 

Şi Mose îşi dădu seama în acel moment de avantajul de 
a avea prieteni printre negustori şi marinari. Va găsi cu 
siguranţă un marinar madianit prin care să-i transmită un 
mesaj lui Aaron. 

- Ştii să citeşti? 

- Nu, mărturisi cu tristeţe Aaron. 

Avea dreptate, de ce ar fi citit în egipteană? 

- Dar sunt printre noi unii care ştiu. 

- Trimite-mi un mesaj scris chiar când ajungi, pentru a 
mă informa despre reacţia şefilor de clan. 

- Eşti sigur că nu vrei să vii? 

- Nu vorbesc destul de bine limba voastră. Şi mai ales, 
dacă m-aş arăta la Avaris, aş risca să fiu prins şi asta ar 
compromite totul, răspunse Mose. Trebuie să te întorci cu 
primul vapor. Mai târziu, marea va deveni într-adevăr 
agitată. 

- Nu m-ai întrebat nimic despre Miriam, zise Aaron. 

- Ce mai face? 

- Bine. Vorbeşte de tine tot timpul. 

- Transmite-i binecuvântarea mea, spuse Mose. 

Erau pe punctul de a-şi spune noapte bună, când Mose 
se răzgândi. _ 

- Şi cei care au rămas în Canaan? |ntrebă el. Păstraţi 
legătura cu ei? 

- Cei care au rămas în Canaan? repetă Aaron surprins. 
Nu. Cum am putea afla veşti? Din când în când, auzim 
vorbindu-se despre ei. Îşi schimbă mereu teritoriul. 

- Te-ai întrebat cum ne vor primi? Sunt patru secole de 
când... am plecat din Canaan. 


266 


- Ni se vor alătura, cred, zise Aaron tulburat. Erau o 
mulţime de necunoscute, gândi Mose. 
- Oricum, ne putem împotrivi voinţei Domnului? 


7 
Scrisori 


Anotimpurile treceau şi Gherşon creştea. Sefira se 
iluziona cu ideea că ele se vor succeda astfel până la cel 
din urmă, când ea va închide ochii. Rămase iarăşi 
însărcinată. Tabăra răsuna de ţipetele copiilor, cele ale lui 
Gherşon, ale copiilor lui Laiş şi ldo, ale copilaşilor 
cumnatului lui Letro. 

- Nu sunt niciodată destui copii, spunea ea bucuroasă. 
Ştia că are o rivală misterioasă, dar nu vorbea niciodată 
despre ea nici cu mama ei, nici cu tatăl ei. Era soarta lui 
Mose. Gândul acesta o ţinea adesea trează în noapte, dar 
Sefira se încuraja singură. Il alesese pe soţul ei pentru că 
era excepţional, îl recunoscuse înainte de a-i şti numele. Or, 
ce era acela un om excepţional, dacă nu eternul amant al 
unei soarte? 

Stito devenise paznicul copiilor, fără a înceta nici o clipă 
să fie cel al lui Mose. Le confecţionase cercuri din stuf, pe 
care-l înmuiase şi-l îndoise în formă de cerc, şi le învârtea 
cu un baston; era destul de surprinzător să-l vezi pe acest 
fost hoţ urmărit de o ceată de copii care se prăpădeau de 
râs. 

Letro împărțea dreptatea, tămăduia şi făcea sacrificii ca 
întotdeauna. Seara, cum bărbaţii cinau împreună, el îl tot 
chestiona pe Mose, uneori din voce, alteori din priviri. 
Acesta îi vorbise de viziunea pe care o avusese în deşert şi 
despre vocea pe care o auzise. 

- Cunosc rugul acela, spusese. Nu este miraculos. Dar nu 
cunosc vocea şi nu m-am înşelat când ţi-am spus că ai fost 
ales de zei. 


267 


De ce spunea el “zei” şi nu Zeu? Întrebă Mose. 

- Fiecare naţiune are zeul ei şi uneori are mai mulţi, 
răspunsese Letro. 

- Poporul meu nu va avea decât un Zeu, răspunse Mose. 

N-au decât să aibă egiptenii toţi zeii ăia. 

- De ce îi urăşti atât de mult pe egipteni? Întrebă Letro. 
De fiecare dată când vorbeşti de ei, de când te-am 
cunoscut, vehementa ta este tot mai mare... 

- Cum aş putea să nu-i urăsc pe opresori? ţipă Mose. 

- Poţi să-i urăşti pe opresori fără să le urăşti şi zeii. 

- Zeii lor au capete de animale! 

- Capetele de animale nu sunt decât simboluri, Mose, 
spuse Letro. Mi-ai vorbit despre acel preot bătrân care te-a 
instruit. Şi el îi detesta pe zeii lui? 

- Bineînţeles! strigă Mose. Era preotul unui cult care nu 
recunoştea decât un singur Zeu. Acest cult a fost abolit în 
mod sălbatic. Egiptenii au restaurat vechea lor religie şi 
dacă proslăvesc mai mulţi zei, o fac pentru că pietatea lor 
este superficială. 

- Ai devenit judecătorul inimii oamenilor? Întrebă cu 
blândeţe Letro. 

Mose scutură din cap. 

- Am devenit judecătorul opresorilor. Nu, Letro, poporul 
meu nu va avea decât un singur Zeu şi acesta nu va avea 
cap de animal. 

Spunea acum “poporul meu” şi Letro remarcă şi el acest 
lucru. 

- Te consideri rivalul lui Ramses? 

- Ramses va trece, Letro, şi templele lui se vor prăbuşi, 
dar Domnul va rămâne. 

- ÎI deteşti pe Ramses, spuse Letro. 

Mose ridică ochii spre Letro şi văzu privirea aceea 
luminoasă în care dansau flăcări. 

Patriarhul bănuia că Mose aştepta nişte semne, dar nu 
ştia care erau acelea. 


268 


Primul din aceste semne veni, după ştiinţa lui Mose, 
printr-un marinar care se întorcea din Marele Negru, la 
patru luni după vizita lui Aaron. Era un papirus rulat şi 
băgat într-un toc de bambus de Punt. 

Pentru Ptahmose, fratele meu ales, scrisă de mâna 
fratelui meu Arfaxad, în cartierul Servitorilor din Apis, la 
nord de Avaris. 

Chiar la întoarcerea mea în Egipt, am avut o întâlnire cu 
bătrânii şi cu şefii a opt dintre cele treizeci şi şapte de 
familii ale triburilor noastre din cele şase nome ale Egiptului 
de Jos, la Avaris şi în noul oraş Pi-Ramses'. N-am putut să-i 
convocam şi pe şefii celorlalte nouăsprezece familii, asta 
pentru că unii dintre ei n-au considerat că am avea ceva 
important să le comunicăm, iar alţii erau plecaţi şi nu 
puteau răspunde la apelul nostru. Într-adevăr cinci şefi de 
clan erau imobilizaţi la Pi-Ramses, pentru lucrările care se 
desfăşurau în această cetate, iar alţii însoţiseră echipele 
care fuseseră trimise la Teba pentru lucrările la construcţia 
mormântului lui Seti. 

Le-am făcut cunoscută întâlnirea noastră şefilor prezenţi 
şi le-am spus despre revelaţia divină pe care ai avut-o. Au 
fost profund emoţionaţi şi au declarat imediat că-i vor 
aduce o jertfă Domnului pentru a-i mulţumi că nu i-a uitat. 
Jertfa a fost celebrată imediat după reuniune. Le-am adus 
de asemenea la cunoştinţă recomandarea ta de a-i alerta 
pe toţi şefii de clan ca să-i mobilizeze la rândul lor pe fraţii 
noştri şi să-i avertizeze să fie pregătiţi pentru drumul spre 
libertate. 

Ordinul tău a fost primit ca o dovadă în plus a marii tale 
înţelepciuni şi va fi îndeplinit cu fervoare de toţi şefii de 
clan care au fost prezenţi la întâlnire. 

Te voi informa despre viitoarea noastră reuniune care, 
sperăm, va fi organizată cu toţi şefii de clan. Îţi dorim 
prosperitate şi pace în supunere faţă de Domnul. 

Mose îşi încruntă sprâncenele: doar opt familii din 
treizeci şi şapte! Dacă una sau două ar fi lipsit, mai 


269 


treacă-meargă, dar douăzeci şi nouă... Toţi erau probabil 
chinuiţi de teamă şi îndoieli! Bănuia ce gândeau: că Mose 
era un iluminat, dar că, pe baza viziunilor lui, povestite de 
altfel de fratele lui vitreg, n-aveau de gând să pornească în 
cine ştie ce aventură. Dacă ar fi fost acolo, le-ar fi arătat că 
se înşală! 

Dar nu era acolo. Şi Aaron nu era un om cu autoritate. 
Era un om înţelegător. După-amiaza şi ziua următoare şi le 
petrecu căutând papirus, cerneală şi un beţişor de stuf cu 
care să scrie. Nu se scria mai deloc în Ţara Madianului şi 
Mose, negăsind beţişor de scris, se hotărî să-şi taie şi să-şi 
cioplească el singur unul. Luă papirusul şi redacta răspunsul 
sau, mai degrabă, replica. 

De la Ptahmose către fratele lui Aaron, prin grija fratelui 
său Arfaxad, în cartierul Servitorilor din Apis, la nord de 
Avaris. Cei care se tem de furia Domnului să audă: nu e 
timp pentru tărăgănări. 

Domnul le porunceşte prin vocea mea tuturor şefi lor 
celor treizeci şi şapte de familii ale Poporului Său din exil 
să-i îndemne pe toţi ai lor, bărbaţi, femei, copii şi bătrâni, 
să fie uniţi şi să se pregătească pentru ieşirea lor din 
sclavie. Să fie gata să se supună semnelor care nu vor 
întârzia să se manifeste prin Voința Sa. 

Cei slabi vor fi excluşi din rândul Poporului Său şi se vor 
expune trăsnetelor Justiţiei Sale. Vor rămâne pe veci în 
sclavia egiptenilor. 

Rulă papirusul, îl puse în acelaşi toc de bambus şi se 
întoarse în port pentru a-l încredința unuia dintre negustorii 
care plecau spre Marele Negru, rugându-l să aibă grijă ca 
această misivă să nu cadă în mâinile spionilor egipteni şi 
să-i fie înmânată destinatarului. Negustorul îl avertiză că 
scrisoarea nu va ajunge mai devreme de trei săptămâni şi 
că, dacă aştepta un răspuns, acesta nu-i va parveni decât 
după alte trei. 

In seara aceea, Mose se culcă prost dispus. Se trezi 
brusc în toiul nopţii. Aşadar, unde se va încheia această 


270 


tentativă nebună de evadare, unde vor merge toţi aceşti 
oameni? Trebuia să facă o recunoaştere în Canaan. 

A doua zi îi spuse Sefirei şi socrului său, că va lipsi 
pentru câteva zile. Îşi luă praştia, ceva provizii şi o ploscă 
cu apă. Plecă împreună cu Stito, pe care îl luă pe cal, în 
spatele lui. O oră mai târziu, urcau de-a lungul râului Araba, 
pe malul de răsărit. 

- Vei găsi multă apă acolo unde mergi, îi spusese Letro. 

Într-adevăr, după o zi de călătorie, văzu că Araba primea 
doi afluenţi de o parte şi de alta, la hotarul cu ţara 
Edomului. 

Era cea mai împădurită ţară pe care Mose o văzuse 
vreodată: dacă părăseai cele câteva drumuri tăiate prin văi, 
te rătăceai în pădurile dese, cu stejari, frasini şi cedri pe 
înălţimi. Totul colcăia de vânat şi calul său necheză de două 
ori de frică, zărind un lup. Prima dată lupul o luă la 
sănătoasa la vederea calului, a doua oară însă păru hotărât 
să încerce un atac. Stito era mort de frică. Mose apucă 
praştia şi trase cu o piatră asupra animalului pentru a-l 
descuraja. Piatra îl atinse în spate, făcându-l să scoată nişte 
schelălăieli ascuţite şi să se refugieze imediat în pădurice. 

La căderea nopţii lupii prind curaj precum şacalii, de 
aceea Mose şi Stito fură fericiţi să ajungă într-un sat, la 
puţin timp după crepuscul. Prima casă pe care o văzură se 
ridica într-o poiană, în mijlocul unui loc împrejmuit cu pari 
ascuţiţi, pe flancul muntelui; câteva vaci şi capre păşteau în 
acest loc împrejmuit, situat destul de sus încât să-i ţină la 
respect pe lupi şi pe şacali. Fără a cobori de pe cal, Mose se 
aplecă peste gard şi zări un bărbat încă tânăr, cu o claie de 
păr în cap şi cu o barbă zburlită, îmbrăcat cu o manta 
groasă, căptuşită cu lână. A 

- Ne adăposteşti pentru o noapte? Il întrebă Mose. 
Celălalt îl studie un moment. 

- Eşti egiptean? Întrebă. 

Mose bănui că egiptenii nu erau bineveniţi în regiune. 

- Nu, răspunse, ceea ce chiar se dovedise adevărat. 


271 


- Eşti un apiru? 

- Vin din Madian, zise Mose. 

- De unde din Madian? 

- De la Eţion-Gheber. 

- Vorbeşti ca un apiru. Noi nu vrem nici egipteni, nici 
apiri aici. 

- Poate că, de fapt, nu vreţi nici măcar fiinţe umane, îi 
zise Mose, stăpânindu-şi furia. Şi o luă din loc după ce îi 
aruncă omului o privire furioasă. 

Noaptea se lăsa, iar Mose şi Stito începeau să se 
îngrijoreze. Nu era deloc ţara pe care şi-o imaginase Mose, 
ci un ţinut aspru şi închis. Se gândi pentru o clipă să se urce 
pentru a înnopta într-un copac împreună cu însoţitorul său, 
dar asta ar fi însemnat să-şi lase calul pradă lupilor şi 
şacalilor, ca să nu mai vorbim de urşi şi lupi. Îşi continuară 
deci drumul în noaptea care se lăsa şi ajunseră într-o 
câmpie care se întindea la marginea unui platou. N-aveau 
cu ce să facă focul. Găsiră în cele din urmă o scobitură la 
picioarele platoului, în mărăcini, şi se instalară aici, gonind 
un pui de mistreţ care dormea acolo. Apoi mâncară puţină 
pâine cu brânză şi Mose se întreba dacă Letro cunoştea 
ţinutul şi, în acest caz, de ce nu-l prevenise. Dormi 
iepureşte până dimineaţă. 

Merseră trei zile, până la Punon şi Salmona, şi la toţi 
edomiţii întâlniră aceeaşi ostilitate arţăgoasă cu privire la 
străini. Cele două cetăţi erau adăpostite de ziduri înalte pe 
care patrulau arcaşi. Mose şi Stito fură lăsaţi să intre cu 
greu şi abia după ce precizaseră că veneau să cumpere 
ceva provizii. Cu siguranţă în jurul acestor fortărețe, 
câmpiile erau verzi şi se vedeau multe turme, dar cea mai 
mare parte a ţării era acoperită cu păduri dese, 
neospitaliere, alternând cu întinderi pietroase deloc 
primitoare. 

Abia la Tamar, la graniţa cu Moab, cei doi oameni găsiră 
puţină ospitalitate, atât din partea locuitorilor, cât şi a 
peisajului, deşi acesta nu era atât de debordant. Prima 


272 


întrebare care li se punea era mereu aceeaşi: “Sunteţi 
egipteni?” Oamenii nu răsuflau uşuraţi decât după ce Mose 
le spunea că vine din Madian. Se vede treaba că egiptenii 
nu lăsaseră amintiri prea plăcute în regiune. Prima lor 
conversaţie încrezătoare au avut-o la Arad şi asta fără 
îndoială pentru că au atras atenţia unei văduve care i-a 
oferit lui şi însoţitorului său prima lor masă adevărată: 
iepure cu şofran, morcovi şi salate, stropite cu vin roşu de 
Siria şi puţin îndulcite. 

Văduva părea să fie curtată de oameni de vârste diferite, 
ceea ce îl amuză pe Mose. In mod evident erau unii care 
făceau figură de vânat, iar alţii treceau drept prădători, căci 
femeia părea să fie pe placul tuturor. Toţi aceşti oameni îi 
studiară aşadar pe cei doi călători cu priviri temătoare şi nu 
se liniştiră decât atunci când Mose le aduse la cunoştinţă că 
aveau să plece a doua zi. 

- De ce edomiţii sunt aşa de puţin ospitalieri, întrebă el 
când buna dispoziţie îi cuprinse o dată cu vaporii de vin. 

La care comesenii bufniră în râs. 

- Poţi să ceri de pomană hoţilor? strigă în cele din urmă 
unul din ei. 

Dar cum Mose nu părea să înţeleagă, omul îi explică: 

- Edomiţii au furat teritoriile beduinilor şi sunt 
permanent ameninţaţi de apiri. În plus, au făcut de mai 
multe ori afaceri cu egiptenii, care au luat sute de sclavi 
dintre ei, motiv pentru care nu sunt deloc dispuşi să le 
ofere ospitalitate. 

- Şi unde o să pleci mâine? ÎI întrebă văduva privind cu 
coada ochiului piatra inelului de pe degetul lui Mose. 

- Merg la Beer-Şeba. 

- Ce vrei să faci la apiri? Dacă eşti negustor, n-ai ce să le 
vinzi şi nici ce să cumperi de la ei. 

Cu siguranţă, îşi zise Mose, oamenii de pe aceste 
meleaguri n-aveau prea mare stimă unii pentru alţii. El 
pretinse că socrul său, negustor, căuta să stabilească 
legături comerciale cu negustorii de pe coasta Canaanului 


273 


dinspre Marele Verde de Nord. Explicaţia păru plauzibilă şi 
nu i se mai puseră alte întrebări înainte de plecarea de a 
doua zi. 

Urcând spre nord-est, găsi o ţară foarte diferită de cele 
pe care le traversase. Descoperi câmpii fertile, ale căror 
lanuri de grâu sau de orz se legănau în adierea brizei, livezi, 
turme numeroase, ferme şi sate. Flancurile colinelor erau 
cultivate cu viță-de-vie. Era cu adevărat o ţară primitoare. 
Prima cetate unde s-au oprit, Beer-Şeba, n-avea cu 
siguranţă dimensiunea cetăților egiptene abia dacă măsura 
vreo patru sute de coţi în lungime dar, în fine, era o 
consolare după fortărețele ostile ale edomiţilor. 

Când Mose şi Stito întrebară unde ar putea să se 
odihnească şi să-şi facă abluţiunile, li se răspunse, pe 
acelaşi ton, că la vest, sub zidurile oraşului, vor găsi 
locuinţe. Fură întâmpinați de un om, aparent prosper, dacă 
judecai după mărimea amuletei de aur care îi atârna la gât, 
la capătul unui lănţişor de bronz. 

- De unde veniţi? Îi întrebă el. Accentul era mai puţin 
bolovănos decât acela al edomiţilor şi tonul mai amabil. 

- Suntem madianiţi. 

- Ce vă aduce atât de departe? 

- Mergem de-a lungul coastei, să vedem dacă există 
negustori cu care am putea face afaceri eu, socrul meu şi 
cumnaţii mei. Şi tu, cine eşti? 

- Sunt un apiru, răspunse bărbatul. 

- Asta e o cetate apiru? 

- Nu, răspunse omul aparent surprins. Trăim aici alături 
de canaaniţi. Avem destulă apă şi destule păşuni, încât să 
nu ne luăm la ceartă. Mai degrabă ducem lipsă de mână de 
lucru. Ne-ar trebui oameni pentru a despăduri locurile. Sunt 
prea mulţi copaci. Dacă nu erau egiptenii şi hitiţii, am fi fost 
mult mai prosperi. 

Cum Mose părea surprins, celălalt continuă. 

- Eram copil când s-au bătut în nord, la Kadeş. Ah, 
armatele egiptene care au trecut peste pământurile 


274 


noastre. La ducere şi la întoarcere! Nu numai că au furat 
tot, dar i-au luat prizonieri şi pe oamenii mai puternici! 

Mose înţelese atunci de ce egiptenii nu erau bineveniţi în 
Edom şi în Canaan. Evident, forturile nu rezistau prea mult 
atacurilor diviziilor lui Ramses. Încercă să recunoască zeul 
reprezentat de amuleta de la gâtul interlocutorului său. 

- Este.Baal-Hadad,Domnul.Tunetului,spuse,omul, 
observându-i privirea. Zeul tău care este? 

- Este Lumina, răspunse Mose, ca să evite orice conflict. 
Dar bărbatul privea piatra de pe degetul lui Mose, 
încercând poate să stabilească o legătură între steaua care 
strălucea în soare şi lumină. 

Refăcuţi şi odihniţi, ba chiar invitaţi la masa de seară de 
gazda lor, Mose şi Stito îşi reluară drumul a doua zi. Munţii 
se conturau uşor la orizont, văile erau la fel de verzi ca cele 
pe care le văzuseră în ajun şi acolo unde pământurile nu 
erau cultivate, străluceau flori. 

- Este o ţară binecuvântată, spuse Stito. Aş vrea să vin 
să trăiesc aici. 

- Vom veni, îi zise Mose. 

Din fericire, îşi spuseră ei la întoarcere, câteva zile mai 
târziu, nu trăiau încă acolo. Abia ajunseseră la Obot, la 
frontiera occidentală a Edomului, că văzură venind hoarde 
de oameni care fugeau. Pe dromaderi, măgari şi măgăriţe, 
dar mai ales pe jos, bărbaţi, femei, copii, bătrâni fugeau cu 
saci în spate, trăgând după ei vite, boi, capre, oi, formând 
pe drum un indescriptibil haos uman şi animal şi 
răspândindu-se adesea pe pajiştile din împrejurimi. Mose şi 
Stito descălecară ca să întrebe ce se întâmplă. 

- Egiptenii! li se răspunse. Plaga pământului! S-au întors! 
Merg fără îndoială să se bată din nou cu hitiţii! Nenorocire! 
Nenorocire! 

Mose încremeni. Egiptenii! Se întoarse la calul lui şi 
merseră când la trap, când la galop de-a lungul râului Araba 
până când ajunseră destul de departe de invadatori. 


275 


Două zile mai târziu, erau întorşi acasă. Primirea lui 
Letro şi a Sefirei, precum şi a celorlalţi membri ai familiei, 
fu exuberantă. Dar bucuria lor avea să fie de scurtă durată. 


8 
Semne adevărate 


Mose învățase să interpreteze devenirea anotimpurilor 
după nenumărate semne: abundența şi mărimea peştilor 
din Marele Verde de est, variațiile de temperatură, numărul 
păsărilor din văzduh. 

Când peştele era rar în mare şi când murea în râul 
Araba, când erau văzuţi rechini în Marele Verde de est, 
însemna că apele erau prea calde. Asta provoca furtuni 
neaşteptate şi violente şi chiar uragane devastatoare. 
Prevestea de asemenea invazii de insecte, iar acestea 
anunțau la rândul lor invazii de broaşte şi şoareci. Când 
temperaturile variau puternic de la zi la noapte, asta 
însemna vânturi violente în zilele care vor veni. 

Marinarii i-o confirmaseră: În verile foarte călduroase din 
trecut, văzuseră nori de lăcuste urcând din Kuş şi din Punt 
către Egipt. Uneori aceşti nori erau împinşi de vânt şi se 
năpusteau asupra apei, făcând-o să pară de culoare roşie 
din cauza aripilor stacojii ale acestor insecte. Ceea ce făcea 
ca peştii să urce la suprafaţă şi să fie pescuiţi adesea fără 
ca măcar să aibă timp să-şi digere prada. 

Dar şi apa lacurilor se colora uneori în roşu, nu se ştie 
prin ce fenomen sinistru, şi pe deasupra devenea de 
nebăut. 

Când păsările erau mai puţine, asta era din cauză că 
şoarecii mâncaseră multe ouă şi puişori, fiindcă lanurile cu 
grâu şi orz suferiseră de căldură. 

Or, vara se anunţa într-adevăr cladă. La întoarcerea sa 
din ţara Madianului, Mose găsise un mesaj de la Aaron: 


276 


Pentru Ptahmose, fratele meu ales, scrisă de mâna 
fratelui meu Arfaxad, în cartierul Servitorilor din Apis, la 
nord de Avaris. Te-ai arătat indignat de faptul că douăzeci 
şi nouă de şefi de clanuri au omis să se prezinte la ultima 
noastră reuniune. Şi eu am fost indignat şi agitat, cu atât 
mai mult cu cât nu fusesem informat în legătură cu 
adevăratele motive ale acestor absenţe şi circulau anumite 
zvonuri alarmante. 

Aceste zvonuri s-au adeverit şi am aflat următoarele 
fapte. Nomarhul Setepentoth, pe care îl cunoşti, a pus la 
cale în urmă cu câteva luni proiectul unei secesiuni care ar 
fi făcut din el prinţul provinciei independente din Egiptul de 
Jos. Avea deci nevoie de o armată şi cum cele câteva sute 
de militari care erau de partea lui în această răzvrătire nu 
erau de ajuns, i-a testat pe fraţii noştri, adresându-se şefilor 
clanurilor noastre, exact cei care nu veniseră să ni se 
alăture la reuniune. 

Mose se îmbujora la faţă şi mâinile începură să-i 
tremure, ii revăzu dintr-o dată pe toţi acei mici potentaţi de 
provincie, stând bine la căldurică în corupţia lor şi arzând 
de nerăbdare să se elibereze de jugul regal, acest jug pe 
care el însuşi îl apăsase peste ei. Inţelegea mai bine acum 
de ce îşi atrăsese ura lor, înţelese de asemenea şi care 
fusese rolul lui Hape-nakht, acela de agent dublu care 
informa  Memfisul despre uneltirile răzvrătiţilor şi pe 
răzvrătiți de proiectele Memfisului. Reluă lectura scrisorii. 

Le-a cumpărat aşadar complicitatea cu aur, argint şi 
cupru distribuite în cantităţi mari. Şefii, văzând în asta 
ocazia de a-şi lua o revanşă care îi transforma în oameni 
liberi într-o ţară nouă, departe de jugul agenţilor lui 
Ramses, au acceptat şi darurile şi proiectul lui Setepentoth. 
În orice caz, această generozitate nu făcea decât să 
compenseze suferinţele şi lipsurile îndurate de sute de ani. 

Totuşi, complotul lui Setepentoth a eşuat. Hape-nakht l-a 
trădat pe acesta şi spionii lui au alertat imediat regele de la 
Memfis. Nomarhul a fost arestat de un detaşament venit de 


277 


la Memfis şi se crede că în momentul de faţă a fost deja 
executat. 

Această răsturnare de situaţie i-a alarmat şi disperat pe 
şefii care crezuseră că puteau să participe la eliberarea 
Egiptului de Jos. Nu numai că şi-au văzut visul spulberat, 
dar acum trăiesc cu frică de noile represalii ale puterilor 
regale. Nu ştim încă ce informaţii deţine Hape-nahkt cu 
privire la complicitatea şefilor de clanuri. Ne rugăm la Cel 
Atotputernic ca acestea să nu atragă asupra noastră furia 
faraonului şi a vizirilor. Dar a devenit evident pentru toţi că 
trebuie să plecăm urgent. 

Urmând ordinele tale inspirate de voinţa Celui Etern, 
treizeci şi trei dintre şefii de clanuri s-au alăturat în cele din 
urmă grupului nostru. Ei s-au înclinat toţi în faţa voinţei 
supreme şi au adus mulţumiri Domnului că nu i-a uitat după 
secolele petrecute în suferinţă. Ei au transmis aceste ordine 
tuturor celor din clanurile lor, recomandându-le să fie 
pregătiţi în orice moment pentru o plecare spre pământul 
strămoşilor lor din Canaan. 

In numele lor, îţi cer să binevoieşti a ne spune cât mai 
curând posibil, de îndată ce inspiraţia divină te va informa, 
care va fi momentul ales pentru plecarea noastră. 

Nici un cuvânt despre motivul pentru care patru dintre 
clanuri nu se alăturaseră şi ele celorlalte. 

Mose se aşeză încercând să calmeze furtuna pe care 
aceste informații o  stârniseră în mintea lui. Apirii 
înarmându-se împotriva lui Ramses! El ce ar fi făcut dacă ar 
fi fost acolo? Nu putea să se prefacă, s-ar fi înarmat şi el. 
Acest lucru îi mai potoli furia faţă de şefii care se lăsaseră 
seduşi de acel plan, în loc să se supună ordinelor sale. li 
înţelegea: perspectiva de a fi în sfârşit liberi pe aceste 
pământuri pe care le lucraseră şi în aceste oraşe pe care le 
construiseră cu mâinile lor! Dar sinistrul Hape-nahkt îşi 
făcuse treaba lui murdară şi din răzvrătirea arogantă a lui 
Setepentoth nu mai rămâneau aşadar decât ruine. 


278 


Ultima frază din scrisoare punea o problemă într-adevăr 
urgentă: In ce moment să aibă loc plecarea din Egipt? Ideal 
ar fi fost imediat, înainte ca fuga să se transforme într-un 
dezastru din cauza mâniei lui Ramses şi a furiei naturii. Şi 
mai ales înainte ca Marea Trestiilor, singura trecere 
posibilă, în afară de drumul de coastă, să devină 
impracticabilă, cum o constatase Mose însuşi când trecuse 
pe-acolo. Dar acest lucru era imposibil: armatele egiptene 
se vor opune cu preţul vieţii. Şi Mose întoarse problema de 
nenumărate ori pe toate părţile şi în toate sensurile, 
ajungând la aceeaşi concluzie: În cazul unui eşec, viaţa 
apirilor ar fi mai rea decât acum. 

Trebuia aşadar să obţină consimţământul lui Ramses. 
Dar faraonul nu asculta de nimeni altcineva în afară de el 
însuşi. Singurul lucru care ar putea să-l facă să-şi schimbe 
hotărârea şi să nu se mai opună plecării apirilor, ar fi un 
semn al cerului. Va veni însă semnul acesta? Şi când? 

Mose nu dormi în noaptea aceea, încercând să-şi 
ascundă îngrijorarea faţă de Sefira. Cel mai rău era că 
timpul presa. Fiecare oră care trecea putea să mărească 
sau să diminueze şansele de reuşită. îl rugă pe Domnul 
care îi vorbise în deşert să-l scoată din dilema asta. Adormi 
cu puţin înainte de ivirea zorilor şi fu cuprins de un gând 
imperios: trebuia să-i scrie faraonului. În vis, acesta avea o 
statură gigantică, dar Mose îi ţinea piept acestui uriaş. 

Când se trezi alese deci cel mai frumos papirus de care 
dispunea, îşi ascuţi noul beţişor de stuf şi scrise: 

Lui Usermaatre Setepenre, stăpân absolut peste Egiptul 
de Sus şi de Jos, în palatul lui de la Memfis, din partea 
vechiului său servitor Ptahmose, fiul lui Nezmet-Mut. 

Stăpâne absolut al văii Nilului, al pământurilor de sus şi 
de jos, unchiul meu, din timpuri îndepărtate triburile apiru 
sunt captive în ţara ta. Aceşti oameni m-au ales şef al lor şi 
te implor să-i laşi să se întoarcă în ţara Canaanului de unde 
au venit, aşa cum le cere Zeul unic al strămoşilor lor. 


279 


Acest Zeu a hotărât să-i pedepsească pe toţi temnicerii 
poporului Său, dacă aceştia nu se vor supune voinţei lui. 

Te implor, Usermaatre Setepenre, să binevoieşti a scuti 
populaţiile ţării tale, pe care o port în suflet, de mânia 
Domnului Domnilor. 

Trimite-mi augustul tău răspuns, Usermaatre Setepenre, 
prin fratele meu Aaron, în cartierul Servitorilor din Apis, la 
nord de Avaris. 

Nimic nu era mai îndoielnic decât şansa unui răspuns la 
această misivă din partea lui Ramses. Mose aştepta aşadar 
într-o dispoziţie destul de sumbră. Dar într-o dimineaţă, în 
port, marinarii care traversaseră Marele Verde din Est îi 
povestiră despre un fenomen extraordinar: apele Nilului 
deveniseră roşii ca sângele. Infricoşaţi, ei ridicară braţele 
spre cer. Îi spuneau de asemenea că apa aia nu era bună 
de băut, chiar filtrată, şi că vitele care beau din ea se 
îmbolnăveau. În plus, pe Nil pluteau, cu burta în sus, mii de 
peşti morţi. 

Lui Mose începu să-i bată inima, lată aşadar semnul pe 
care i-l anunţase Vocea din deşert! Se ridică în picioare şi 
strigă: “Lăudat fie Domnul Unic!” Ceea ce îi uimi peste 
măsură pe interlocutorii săi. 

Patru zile mai târziu, marinarii întorşi din Marele Negru îi 
aduseră un mesaj de la Aaron: apirii văzuseră şi ei Nilul 
înroşit şi începură să plângă de bucurie în faţa acestui semn 
al cerului. Nici un cuvânt despre vreun mesaj de la Ramses. 

Mose îşi zise că ar fi fără îndoială înţelept să scurteze 
drumul acestor misive mergând, de exemplu, la Alaat, la fiii 
lui Hussam. Dar vapoarele nu făceau escală în aceste locuri 
decât dacă erau avariate. Cât despre varianta de a merge 
de cealaltă parte a Mării Trestiilor, era mai bine să nu se 
gândească: locurile colcăiau probabil de spioni şi şi-ar fi 
asumat riscuri prea mari. Nu va merge acolo decât în 
ultimul moment, când va fi sigur de succes. La Eţion- 
Gheber, se bucura cel puţin de complicitatea marinarilor şi 
de informaţii sigure şi relativ rapide. 


280 


O săptămână mai târziu, îi sosiră veşti despre ce-a de-a 
doua prevestire: Egiptul de Sus colcăia de broaşte. Făceau 
un asemenea vacarm încât noaptea nu se putea dormi. Dar 
bucuria lui Mose fu moderată: nu de broaşte ar avea nevoie 
Ramses. Il cunoştea bine. Doar apariţia lui Osiris însuşi ar 
reuşi să-l mişte şi asta pentru singurul motiv că regele se 
temea să nu fie considerat lipsit de pietate. La rândul lor, 
apirii credeau şi ei, fără îndoială, că răzbunarea divină era 
slabă, adresată unui personaj ca Ramses, şi de aceea Mose 
nu primise nici un răspuns de la el. 

Al treilea semn urmă imediat: Ţara Egiptului fu dintr-o 
dată invadată de țânțari veniţi din Nubia, care obligau 
majoritatea oamenilor să stea în case, când n-aveau nevoie 
urgentă să iasă afară, sau să se îmbrace cu mantale din cap 
până-n picioare, în ciuda căldurii. Munca la câmp, i se 
raporta lui Mose, a fost afectată peste tot în afară de 
Egiptul de Jos, unde ţânţarii nu intraseră. Acest lucru îl lăsă 
pe Mose gânditor din două motive: mai întâi faptul că 
Egiptul de Jos, unde locuiau apirii, fusese ocolit, dădea de 
gândit; şi apoi, reţinuse, din perioada când stătea în Egipt, 
că în săptămânile care urmau invaziilor de țânțari, mulţi 
oameni se îmbolnăveau de o febră periculoasă, care îi 
făceau uneori incapabili de a se ţine pe picioare. Işi amintea 
de asemenea că mulţi copii mici mureau din cauza asta. 

Un mesaj scurt, scris aparent în grabă de Arfaxad, îi 
aduse la cunoştinţă lui Mose că reprezentanţii clerului de la 
Memfis şi de la Avaris fuseseră înştiinţaţi de mesajul 
adresat de el regelui şi că succesiunea dezastrelor începea 
să-i îngrijoreze. Ameninţările transmise de Mose şi puse în 
aplicare vizibil de Zeul său misterios îi  alarmau, 
determinându-i să facă presiuni asupra miniştrilor regelui 
pentru ca aceştia să intervină la rândul lor pe lângă monarh 
şi să-l convingă să autorizeze plecarea apirilor. 

Mose se instala în port pentru a putea afla cât mai 
repede posibil despre evenimentele care aveau loc în Egipt. 


281 


- De ce eşti neliniştit? ÎI întrebase Letro. Ţi-am spus că 
mâna zeilor este pe tine. Nu există nici un motiv să te 
abandoneze. - 

- Trebuie să fiu încă la înălţime, răspunse Mose. In fond, 
această onoare i s-a făcut unui om,şi nu sunt atoateştiutor 
ca să pot sta liniştit. 

Letro dăduse din cap. 

- Vei avea nevoie de toate forţele, în lunile următoare, 
Mose. Menajează-te. 

Al patrulea semn surveni la exact trei săptămâni de la 
cel dintâi: o ploaie cu grindină, cum nu se mai văzuse, 
devasta ţara. Marinarii povesteau că oamenii fuseseră răniți 
pe câmp şi că, sub ploaia de proiectile căzute din cer, caii 
înnebuniseră de-a binelea şi provocaseră stricăciuni în 
cetăţi şi în cazarme. 

Marinarii începeau să se întrebe ce putea face Mose 
pentru Egipt şi de ce se interesa atât de ceea ce se 
întâmpla acolo. Mose îşi aminti de căderea de grindină la 
care fusese martor cândva la Avaris şi îşi dădu seama din 
nou că, oricât de violentă ar fi fost acum, ea tot nu-l va 
îndupleca pe Ramses. În afara perspectivei unei calamităţi 
majore, nu mai avea decât un singur aliat în acţiunea lui 
panica preoţilor egipteni. Cât despre el, nu putea să mai 
facă nimic, decât să aştepte şi să se roage, în agitația 
crescândă în care se afla, nu mai putea totuşi să ajungă la 
concentrarea transcedentală pe care o practicase altădată. 
Nu mai era vremea de contemplare, ci de acţiune. 

Marinarii şi negustorii se obişnuiseră deja să-i furnizeze 
lui Mose informaţiile încă de când primii veniţi dintre ai lor 
debarcau în port, chiar înainte de a-şi descărca mărfurile. 
Oamenii erau întâmpinați cu întrebarea: 

- Ce veşti aduceţi din Egipt? 

Câteva zile mai târziu, Mose află astfel că o a cincea 
calamitate lovi regatul. Un nor enorm de lăcuste, cum nu se 
mai văzuse niciodată până atunci, se abătuse asupra 
Egiptului de Sus şi  devastase culturile până la 


282 


Memfis.Oamenii  năvăliseră în temple şi ceremoniile 
religioase excepţionale se  succedau fără încetare. 
Foametea ameninţa ţara şi de această dată, se gândea 
Mose, Ramses ar fi trebuit să cedeze. Numai să nu fi fost 
informat de complicitatea apirilor la complotul lui 
Setepentoth. 

Trecură douăsprezece zile, timpul cel mai lung pentru ca 
un mesaj de la Avaris să-i fi parvenit. Dar nu veni nimic. Era 
în pragul disperării şi Letro se străduia din răsputeri să-l 
liniştească. 

- Zeul tău n-a trimis toate aceste semne degeaba, îi 
spunea el. Nu se va da bătut, pentru că este mai puternic 
decât Ramses şi decât toţi regii de pe faţa pământului. Ai 
încredere. Răbdarea îţi este pusă la încercare. Dar ce 
înseamnă răbdarea unui singur om când este vorba de 
destinul unui întreg popor? 

Fără îndoială, doar afecțiunea pe care i-o arăta socrul 
său îl făcu pe Mose să suporte aşteptarea care se 
prelungea. 

Însă după ce marinarii şi negustorii întorşi din Marele 
Negru îi descriseră cea de-a şasea prevestire, el îşi pierdu 
răbdarea. O furtună de nisip, venită din vest, suflase trei 
zile peste întreg Egiptul, aducând noaptea în plină zi, 
umplând gura de praf şi acoperind totul cu un linţoliu 
galben. Şi în acest timp, oamenii se sufocaseră. 

- Şi acum? strigă Mose exasperat, posedat de o ură faţă 
de Ramses pe care n-o bănuise atât de puternică. Şi acum! 

Cum ceilalţi nu ştiau nimic despre miza extraordinarei 
înfruntări de forţă care avea loc între un rege atotputernic 
şi un Zeu atotputernic, toţi se întrebau ce îl apucase pe 
Mose. 

Cel mai rău, îşi spunea el, era că toate acestea 
zdruncinau încrederea pe care oamenii de acolo, din ţara 
de jos, i-o purtau. Acest zeu, al cărui ales era, era 
într-adevăr Zeul strămoşilor lor sau era un alt zeu care-şi 
bătea joc de ei, făcându-i să vadă speranţa strălucind în 


283 


faţa ochilor? Spre consternarea alor săi, Mose îşi pierdea 
curajul. | se întâmpla chiar să nu mai meargă în port 
două-trei zile la rând. 

Într-o dimineaţă, pe când dormea, după o noapte 
agitată, Letro veni el însuşi să-l trezească. 

- Mose! Mose! A venit un mesaj pentru tine, îi zise 
întinzându-i tubul de bambus pe care Mose îl cunoştea 
foarte bine. 

Încă buimac, smuls dintr-un vis violent pe care se 
chinuia să-l uite, apucă tubul, rupse firul de cupru care 
ţinea capacul şi băgându-şi două degete înăuntru, trase 
papirusul. 

Pentru Ptahmose, fratele meu ales, scrisă de mâna 
fratelui meu Arfaxad, în cartierul Servitorilor din Apis, la 
nord de Avaris. 

A şaptea calamitate a fost îndreptăţită de încăpăţânarea 
asupritorilor noştri, dar ea ne-a frânt inima. Un număr 
considerabil de copii mici au murit în aceste ultime 
săptămâni de friguri, aşa cum se întâmplă de obicei după 
invaziile de țânțari. Flagelul s-a oprit la Memfis şi n-a ajuns 
până la Avaris. Asaltaţi de populaţie, preoţii au mers în 
delegaţie la rege pentru a-i cere să cedeze abjuraţiilor tale. 
Regele şi preoţii ne-au adresat blestemele lor solemne şi ne 
izgonesc din Egipt. De acum înainte suntem liberi să 
plecăm. Am celebrat un mare sacrificiu pentru Domnul 
nostru. Oamenii au încetat lucrul şi aşteptăm cât mai 
grabnic ordinele tale. 

Mose fu atât de surprins de aceste veşti, încât Letro se 
temu ca ginerelui său să nu i se facă rău. O chemă pe fiica 
lui şi împreună îl ajutară pe Mose să se ridice în picioare. 
Mult timp el ţinu discursuri care păreau incoerente. li 
dădură să bea lapte cald cu coriandru şi abia către amiază 
Mose îşi reveni. 

În momentul acela izbucni în lacrimi şi îi ceru lui Letro să 
meargă cu el pentru a aduce un sacrificiu pe altarul folosit 
pentru ceilalţi zei. Stito era consternat văzându-şi stăpânul 


284 


într-o asemenea stare. Într-adevăr, Mose nu se oprea din 
plâns şi tremura. 

- Ce spune scrisoarea? Îl întrebă Letro. 

Când Mose îi rezumă conţinutul acesteia, Letro observă 
că răspunsul era mai urgent decât sacrificiul. 

- Ai dreptate, admise Mose. 

Aşa că redacta un răspuns prin care le ordona celor 
treizeci şi şapte de şefi ai clanurilor să se pornească la 
drum către Marea Trestiilor, unde li se va alătura şi el 
pentru a-i ghida. Mose socoti că timpul necesar pentru ca 
mesajul să ajungă la destinaţie ar fi de şapte zile. Şi că 
apirii aveau nevoie de un răgaz de cel puţin cinci zile să se 
pornească la drum şi să ajungă pe malul egiptean al Mării 
Trestiilor, căci erau numeroşi. Asta însemna douăsprezece 
zile. Cu condiţia să plece rapid, a doua zi sau în ziua 
următoare, el va ajunge acolo o dată cu ei, ba, cu un pic de 
noroc, chiar înainte. 

Seara sacrifică doi porumbei albi pe altarul lui Letro. 

- Doamne, spunea el cu vocea tremurând de emoție, 
servitorul pe care Tu l-ai ales şi poporul care este de acum 
înainte al tău îţi aduc mulţumiri că ai rupt lanţurile sclaviei. 
Doamne, Tu eşti singurul Zeu care coboară din cer pentru a 
veni în ajutorul oamenilor! Doamne, mâna Ta a ieşit din cer 
şi vocea Ta a răsunat pe pământ! 

Letro îl asculta tăcut. 

- De ce voi? Întrebă el mai târziu, în timp ce fumul mai 
plutea încă în aerul indigo. 

- Pentru că noi L-am auzit, pentru că noi L-am ascultat. 
El n-a eliberat nici un alt popor. 

A doua zi dimineaţă, Ido hotărî să i se alăture lui Stito şi 
să-l însoţească pe Mose în port, atât de mult se temea 
pentru sănătatea cumnatului său. Il recunoşteau cu greu în 
acest personaj bântuit, slăbit, cu privirea fixă, pe tânărul 
frumos care fusese Mose cu doar câteva săptămâni înainte. 
Căutară un vapor gata de plecare. Marea era mizerabilă de 


285 


câteva zile, le răspunse un căpitan, dar era o corabie care 
pleca şi care accepta pasagerul. 


9 
Dincolo de cuvinte 


Nu fusese niciodată pe mare. Balansarea constantă a 
vaporului în toate sensurile îi apărea ca un simbol al vieţii 
sale. Era legănat, dar în acelaşi timp mergea undeva, în 
cele din urmă, ajutat de soare şi vânt, căzu într-un somn la 
fel de profund ca cele din copilărie. Avea nevoie de aşa 
ceva, căci nu mai dormise liniştit de săptămâni întregi. 

Marea era adesea violentă şi Mose trebuia să se agate 
de semi-debarcaderul navei pentru a nu fi măturat de 
valurile de apă care treceau peste bord dintr-o parte în alta 
şi loveau cu furie echipajul, dar nu îi era frică. De acum 
înainte era convins că vorbele care i se repetaseră adesea 
erau adevărate: Domnul îşi pusese mâna pe el. Îi ajuta 
bucuros pe marinari să arunce apa când aceasta ameninţa 
să dezechilibreze vaporul, strângându-se înăuntrul calei şi 
accentuând tangajul şi ruliul. Se îndrepta către poporul său 
precum un amant către femeia dorită. Nu o văzuse 
altădată, dar acum că Domnul i-o încredinţase, n-o mai 
vedea decât pe ea. Trimis al Domnului, el era, prin mâna 
divină, creatorul acestui popor. 

Vaporul mergea de-a lungul coastei din dreapta pe care 
Mose o străbătuse altădată pe dromader. Recunoştea ici şi 
colo crestele munţilor, la umbra cărora se adăpostise, unde 
îi învinsese de două ori pe tâlhari... Gândul îi zbură la fiii lui 
Hussam, apoi la ultimele ore pe care le petrecuse cu Sefira, 
Gherşon şi Letro. 

- Nu e un echipaj potrivit pentru o femeie şi cu atât mai 
puţin pentru o femeie însărcinată, îi spusese Letro înainte 
de plecare. Sefira va fi mai la adăpost aici şi va putea să-şi 


286 


ducă mai bine sarcina. Ţi-o voi aduce când poporul tău va fi 
traversat Marele Verde. 

Îmbrăţişări, lacrimi, ardoare. Focul care îi ardea în vene. 

Fu smuls din visare de amintirea Mării Trestiilor şi de 
capriciile ei. 

- Cum este curentul? Îl întrebă el pe şeful marinarilor. 

- Puternic, dar suportabil până acum, răspunse acesta. 
Cu un pic de noroc, vom putea traversa Marea Trestiilor 
până la Marele Negru. 

Dar de câteva ori pe zi, sub privirea atentă a pasagerului 
său, şeful marinarilor plonja o prăjină în apă pentru a 
măsura forţa curentului. Pe măsură ce călătoria înainta, 
simţurile şi spiritul lui Mose se ascuţeau şi el redevenea 
tânărul sprinten şi vigilent de care îşi amintea că fusese 
înainte. Chiar începu să râdă când un delfin înotă pentru 
câteva momente alături de vapor, sărind şi plonjând 
precum un copil fericit. 

- Dacă delfinii ies la suprafaţă, înseamnă că totul este 
bine deocamdată, spuse şeful marinarilor. Când curenţii 
sunt prea puternici, delfinii nu se văd. 

Se vedeau totuşi şi rechini. 

Inima lui Mose bătea să se spargă când şeful anunţă în 
sfârşit că se vedea Marea Trestiilor. Mose alergă la proră, 
cu perizoma  fluturându-i în vânt, scrutând peisajul 
alb-albastru. 

Când se apropiară la câteva sute de coţi, zări în sfârşit 
siluete umane. Da, erau oameni, acolo, pe ţărmul Mării 
Trestiilor, cu corpurile ascunse de frunzele verde deschis 
ale trestiilor, dar cu torsurile şi feţele uşor de recunoscut, 
erau oameni, cele mai frumoase flori pe care trestiile le 
făcuseră vreodată. Ei erau acolo! 

- Lasă-mă pe malul Egiptului! Îi strigă el şefului 
marinarilor. 

- Ştiu, zise acesta, dând ordin marinarului de la prora să 
orienteze vâsla cea mare spre stânga. 


287 


Îşi îmbrăcă mantaua, îşi aruncă bocceaua pe umăr şi 
stătea la proră, ameţit de cea mai nebună dintre beţii. 
Câţiva înaintară pe mal şi Mose avu impresia că-l 
recunoaşte pe Aaron. Alături de el era o femeie. 

In cele din urmă, vaporul se înclină spre stânga, cu riscul 
de a-l arunca pe Mose peste bord, apele deveniră mai puţin 
tumultuoase şi vaporul se apropie de țărm prin forţa 
vâslelor, căci fuseseră nevoiţi să strângă pânza pentru a nu 
eşua. Patru coţi de apă relativ adâncă mai separau bordul 
înalt al vaporului de pământ. Şeful marinarilor apucă 
scândura care servea drept pasarelă şi abia apucă s-o pună 
că Mose se avântă, precum spiritul vântului şi, din două 
sărituri, ajunse pe pământul Egiptului. 

Se aruncă în braţele lui Aaron, apoi în cele ale sorei lui, 
Miriam, şi imediat după aceea fu luat în primire de o 
mulţime în delir. O mişcare ondulatorie străbătu mulţimea 
ca un spasm, însoţită de un murmur care se umflă atingând 
proporţiile unui bubuit subteran. 

- Păstraţi rândurile! strigă Aaron. 

Mai mulţi bărbaţi alergară în spate pentru a împiedica 
formațiunea de sclavi de acum înainte liberi să se strice 
complet. Se auzea repetat: “Păstraţi rândurile!” până 
departe. 

- Salut, Mose! strigară marinarii, uimiţi de acest 
spectacol încă şi mai extraordinar decât toate semnele de 
până atunci. 

Pasarela fusese retrasă, Mose le strigă şi el “Adio!”, dar 
privea în partea cealaltă, spre poporul care aştepta. 

- Luaţi-mă pe umerii voştri, le ceru el celor doi oameni 
dintre care unul era Arfaxad. 

Se urcă pe umerii lor şi văzu un fluviu uman care se 
întindea cât vedeai cu ochii şi care ridica braţele spre cer. 
Le ridică şi el. Patru secole de servitute se sfârşeau aici! 
Vântul le lua cu el suferinţa aşa cum mătura praful. O lume 
nouă se năştea sub cerul străbătut de nori grăbiţi, 


288 


asemănători îngerilor care dau fuga să anunţe vestea bună 
Stăpânului lor. Domnul îşi ţinuse promisiunea. 

- Glorie Domnului Dumnezeului nostru! strigă el. 

- Glorie Domnului Dumnezeului nostru! repetară ei. 
Strigătul se repercuta la nesfârşit, dus de vânt, 
amestecându-se cu vuietul valurilor şi cu foşnetul trestiilor. 
Nu mai era vorba de voci umane, era sunetul unui element 
nou. 


BIBLIOGRAFIE ŞI NOTE CRITICE 
Partea | - O TINEREŢE EGIPTEANA 


Capitolul 1 


1. Numele fiicei faraonului care, conform legendei, ar fi 
descoperit leagănul lui Moise plutind pe lângă malul Nilului, 
şi care ar fi, după teza ilustrată aici, adevărata mamă a lui 
Moise, nu este menţionat nicăieri. Conform unei tradiţii 
rabinice, întemeiate pe un pasajul din Cronici (1 cronici Iv, 18), 
ea s-ar numi Bat-Yah sau Bit-Ya, nume care semnifică în 
ebraică “Fiica Domnului” şi care nu este plauzibil pentru o 
prinţesă egipteană. Pe de altă parte, acelaşi pasaj din 
Cronici avansează ideea că ea ar fi fost soţia lui Mered, 
descendent din Caleb, personaj imposibil de situat 
cronologic. Numele egiptean de Nezmet-Tefnut este aşadar 
imaginar. Caleb, sau în orice caz unul dintre cei care poartă 
acest nume în Vechiul Testament, este “strămoşul eponim 
al unui clan foarte important al tribului lui luda” (Anare-Marie 
Gérard, Dictionnaire de la Bible, Robert Laffont-Bouquins, 1989). Ar decurge de 
aici că mai sus numita “fiică a faraonului” ar fi fost 
căsătorită cu un evreu, or nu se cunoaşte nici un exemplu 
de astfel de mariaj în istoria Egiptului, aşa că probabilitatea 
acestui fapt pare mai mult decât îndoielnică. Nehotărârea 


289 


Vechiului Testament cu privire la această femeie, pe de o 
parte făcând din ea mama adoptivă a lui Moise şi pe de alta 
încercând să o lege de tradiţia ebraică, pare mai degrabă 
să sugereze, pe ocolite, paternitatea egipteano-ebraică a lui 
Moise. 

2. Cotul egiptean are aproximativ patruzeci de 
centimetri. 

3. După opinia tuturor orientaliştilor, apiru sau hapiru 
este echivalentul cuvântului evreu, în ebraică ivri. De mai 
bine de un secol “orientaliştii au apropiat cuvântul /vri de 
termenii apiru, întâlnit în textele egiptenilor, şi habiru, 
echivalentul lui în textele scrise în cuneiformă” (Joseph mélèze 
Modrzejewski, Les Juifs D'Egypte de Ramsès ÎI à Hadrien, ed. Errance, Paris, 1991). 
Termenul înseamnă “acoperit de nisip” şi desemnează o 
populaţie semi-nomadă care, în epoca aceea, se întindea 
din Egipt până în Mesopotamia. Termenul ivri este folosit de 
treizeci de ori în Biblie, cu sensul de evreu. 

4. Seti |, tatăl lui Ramses al II-lea, cel mai celebru faraon 
al dinastiei a XIX-a şi unul dintre cei mai celebri regi ai 
vechiului Egipt, a domnit între anii 1313 şi 1292 î.e.n. Al 
patrulea an al domniei lui ar corespunde deci anului 1307. 

Alegerea acestei perioade a fost motivată de două 
repere. Primul este acela că exodul evreilor conduşi de 
Moise a avut loc în timpul “noului rege care nu-l cunoscuse 
pe losif” (Exodul, 1,8). Numele regelui care-l cunoscuse pe losif 
nu este menţionat, dar se ştie că cel care nu-l cunoscuse 
este cel care a construit “cetăţile Pitom şi Ramses, ca 
hambare pentru faraon” (Exodul |, 11). Este vorba, în mod 
evident, de cetăţi a căror construcţie fusese începută 
într-adevăr de Seti şi terminată în timpul domniei fiului său, 
Ramses al II-lea. Al doilea dintre aceste oraşe va deveni, de 
fapt, noua capitală a lui Ramses şi se va numi Pi-Ramses. 
Cartea Exodului nu menţionează acest lucru; poate din 
cauză că noul oraş nu atinsese încă statutul de cetate 
regală. 


290 


Al doilea reper este fraza din Exod conform căreia, în 
timpul sclaviei evreilor în Egipt (şi a construcţiei oraşelor), a murit 
un rege (Exodul 1, 23). Acest rege ar putea fi, în principiu, fie 
Seti |, fie Ramses al II-lea. Dar ipoteza morţii lui Ramses ai 
II-lea trebuie înlăturată pentru următorul motiv acest rege a 
murit după o domnie extraordinar de lungă, de şaizeci şi 
şapte de ani, în 1212. Or, arheologia arată că lerihonul a 
fost cucerit de Josua către 1250 î.e.n. la data aceea, Moise 
era mort de mult. Aşadar, regele care moare în timpul vieţii 
lui Moise şi al sclaviei evreilor nu este Ramses al ll-lea, ci 
tatăl său, Seti |. 

Personalitatea enigmatică a lui Moise şi obscuritatea 
care acoperă multe puncte esenţiale ale vieţii şi activităţii 
lui au dat naştere la numeroase teorii heterodoxe cu privire 
la Vechiul 
Testament. Astfel, egiptologul german Rolf Kraus a avansat, 
în 1997, ideea că profetul n-ar fi altul decât Amenmes sau 
Amonmes, unul din fiii faraonului Seti al II-lea (1209 - 1205 î.e.n.), 
şi îl identifică cu uzurpatorul care a domnit între anii 1205 - 
1200 (“Moise ètait-îl un pharaon?”, Le Figaro, 28 august 1997). Fără a intra în 
detaliile argumentaţiei lui Krauss, teza aceasta nu pare 
deloc să se susţină din mai multe motive: mai întâi, pentru 
că l-ar situa pe Moise după luarea lerihonului, ceea ce este 
imposibil ţinând cont de istoria biblică, confirmată de 
arheologie, şi apoi, uzurpatorul care a domnit efectiv peste 
Egipt între 1205 -1200 era un rege sirian (A. Erman &H. Ranke, La 
Civilisation egyptienne, Payot, 1976). 

O altă teorie situează naşterea lui Moise în secolul al XV- 
lea î.e.n., deci în timpul domniei lui Thutmosis al III-lea (1479 - 
1425 î.e.n., bazându-se pe două lucruri: primul este menţiunea 
din Cartea Regilor wi, 1), care stabileşte un interval de 480 
de ani între plecarea din Egipt şi construcţia Templului lui 
Solomon (secolul al IX-lea), Şi descrierea fenomenului refluxului şi 
fluxului apelor în Marea Roşie după fuga din Egipt (Exodul xiv, 
21-27). Or, trebuie relevat că menţiunea din Cartea Regilor nu 
face decât să o reia pe cea din Biblie care spune că în 


291 


momentul Exodului, ebraicii se aflau în Egipt de 480 de ani 
(Exodul XII, 40). Cele două menţiuni sunt contradictorii, căci 
construcţia Templului n-a început evident imediat după 
ieşirea din Egipt. 

Al doilea argument ar oferi la prima vedere o 
perspectivă mult mai seducătoare; ea avansează, de fapt, 
ideea că Exodul ar fi avut loc către anul 1470 î.e.n./dată 
reţinută ca atare de istorie ca cea a unui cataclism - erupția 
vulcanului din Thera, actualul Santorin. S-a stabilit că, după 
ce a avut loc explozia, vulcanul s-a golit de lavă, iar craterul 
s-a scufundat sub nivelul mării. Intr-o primă fază, apele 
mării au năvălit în crater, provocând atragerea unei mase 
de apă considerabile care ar fi putut fi aspirată parţial de 
Marea Roşie prin “primul canal Suez”, cel care a fost 
construit cu multe secole înaintea celui actual; contactul 
apei cu craterul încins ar fi declanşat după aceea o explozie 
formidabilă şi un reflux sub forma unui val seismic. 
Teoretic, evreii ar fi putut aşadar să traverseze Marea Roşie 
fără prea mare dificultate, după ce a avut loc fluxul, armata 
faraonului fiind înghițită de reflux. 

Dar în ciuda aspectului aparent plauzibil, această teorie 
prezintă numeroase neajunsuri. Nu vom reţine aici decât 
trei dintre ele. Mai întâi, dacă a avut loc un flux, este exclus 
ca el să fi putut goli bazinul Mării Roşii de toată apa, astfel 
încât să permită ebraicilor s-o traverseze cu piciorul pe jos 
sau pe vad. Chiar dacă n-ar fi rămas în bazinul Mării Roşii 
decât un metru de apă, ceea ce este improbabil, violenţa 
curentului n-ar fi făcut posibilă nici o traversare. Apoi, valul 
seismic provocat de refluxul exploziei din Thera a devastat 
toate terenurile joase de pe ţărmul Mediteranei, atât cel 
oriental, cât şi celălalt: fugarii ebraici ar fi fost măturaţi şi ei 
la fel ca şi armatele faraonului de aceste formidabile ziduri 
groase de apă revărsându-se pe o suprafaţă de mai mulţi 
kilometri de uscat, în fine şi cel mai important, canalul 
construit înaintea celui de Suez lega de fapt Nilul de Marea 
Roşie, şi nu pe aceasta de Marea Mediterană, şi n-a fost 


292 


adâncit decât în secolul al Vl-lea î.e.n. de regele persan 
Darius, după ocuparea Egiptului. Adică la opt secole după 
Exod. Aşadar, în epoca aceea nu exista nici o comunicare 
între cele două mări şi ipoteza fluxului şi refluxului este deci 
nulă şi neavenită. Ca şi teoria unui Moise născut în timpul 
domniei lui Thutmosis al III-lea. 

Nu e mai puţin adevărat că efectele exploziei din Thera 
pe coasta egipteană, ca şi extraordinarul flux şi reflux al 
Mediteranei, au lăsat cu siguranţă o amintire greu de uitat 
pentru populaţiile egiptene, deci şi printre ebraicii prezenţi 
deja în Egipt, în special în Delta Nilului. Suntem deci 
îndreptăţiţi să credem că acest episod a fost folosit de 
autorii Exodului atunci când au reconstituit fabuloasa 
plecare din Egipt. Se va vedea, de altfel, în volumul al Il-lea 
al acestei lucrări, că fenomenul care i-ar fi înecat pe 
egipteni în timpul urmăririi ebraicilor a fost de o cu totul 
altă natură. 

Citez din memorie alte două teorii, dintre care prima se 
fondează pe celebra stelă aşa zisă “a Israelului”, 
descoperită în 1895 de arheologul englez Flinders Petrie în 
necropola din Teba. Ea este datată ca fiind din anul 5 al 
domniei regelui Merenptahi'ce! iubit de Ptah”), numit şi Mineptah 
sau Merneptah, al treisprezecelea fiu şi succesor al lui 
Ramses al II-lea şi ultimul descendent al dinastiei a XIX-a, 
care a domnit deci de la moartea tatălui său, din 1213 
î.e.n., până în 1204. lată inscripţia de pe această stelă, în 
traducerea lui Etienne Drioton, datând din 1955: 

Prinții se prosternează când spun Salam 

Nu e nici unul care să ridice capul printre cele Nouă- 
Arcuri 

De când libienii sunt îmblânziţi, în ţara hitiţilor este pace 

Canaanul este curăţat de toate relele 

Ascalonul este cucerit, stăpânim Geserul 

Yenoamul este redus la tăcere 

Israel este nimicit, nu mai are cereale 

Khor plânge după Egipt 


293 


Toate ţările doresc pacea 

Orice răzvrătire este înăbuşită. 

Pe scurt, este o stelă de auto-mulţumire; în 1208 î.e.n., 
regele îşi afişează multumirea pentru că Egiptul a făcut 
ordine în toate teritoriile vecine. Realitatea este puţin 
diferită: Încă din ultimii ani ai domniei lui Ramses al II-lea, 
situaţia militară a Egiptului începuse să se degradeze. 


Merenptah a fost obligat să intervină (succesul a fost de scurtă durată, 
căci degradarea puterii militare egiptene continuă-şi după moartea sa, lui succedându-i la 


tron uzurpatorul Amenmes). 

Importanţa acestei stele în contextul istoriei lui Moise 
constă în faptul că ea face prima referire istorică cunoscută 
la Israel. Într-adevăr, se ştie graţie celor patru basoreliefuri 
sculptate în timpul lui Merenptah la Karnak (şi care în secolul al xIx- 
lea au fost atribuite din greşeală tatălui său), că în 1209 a avut loco 
revoltă în Palestina. Israelul a suportat deci represiunea 
egipteană (care nu este menţionată de Vechiul Testament) şi câmpurile de 
cereale i-au fost incendiate. Documentul dovedeşte aşadar, 
în deplină cunoştinţă de cauză, că Israelul era bine instalat 
în Palestina în 1209 î.e.n. 

Totuşi, unii autori traduc în mod diferit fraza: Israel este 
nimicit, nu mai are cereale, interpretând-o ca “Israel este 
nimicit şi nu mai are sămânță”, vrând să spună prin asta că 
descendența Israelului ar fi fost distrusă. De aici şi până la 
concluzia că textul s-ar referi la un genocid al copiilor de 
sex masculin, nu e decât un pas. Un studiu al mumiei lui 
Merenptah, care este foarte deteriorată cum ar putea fi 
aceea a unui om înecat într-un val seismic, duce la 
concluzia că acesta ar fi “incontestabil” faraonul Exodului. 

Elementele citate mai sus par să ilustreze următoarea 
teză: ar trebui să ne gândim dacă nu cumva Exodul a avut 
loc în 1204... la aproape o jumătate de secol după cucerirea 
lerihonului! 

Cealaltă teorie este cea a lui Emmanuel Anati, specialist 
în arheologia Sinaiului şi Arabiei. Ea se fondează pe două 
elemente principale: pe de o parte, absenţa oricărei 
menţiuni cu privire la un exod al “asiaticilor” (aşa sunt numite 


294 


populaţiile din Sinai şi din Orientul Apropiat, adică evreii) în afara Egiptului Şi la 
cele “zece nenorociri”; pe de altă parte, o descriere a 
calamităţilor comparate cu cele “zece nenorociri” care se 
abat asupra Egiptului, într-un text al celei de-a Vl-a dinastii 
numit învăţătura lui Ipouwer (2375 - 2181 îen.). Făcând şi alte 
analogii, Anati ajunge la concluzia că Exodul ar fi avut loc 
cu zece secole înainte de Ramses al ll-lea, în timpul 
domniei faraonului Pepi | (Emmanuel Anati, La Montagne de Dieu - Hai 
karkom, Payot, 1986). 

Această a patra teorie ar fi, cu siguranţă, plauzibilă, dacă 
n-ar exista două obiecţii. Prima este aceea că există în 
Pentateuh referinţe istorice verificabile, cum sunt oraşele 
Pitom şi Pi-Ramses; or, aceste oraşe evident că nu existau, 
nici măcar ca proiecte, în timpul primului rege al dinastiei a 
VI-a, Pepi |. A doua obiecţie se referă la cucerirea 
lerihonului (sau o cucerire a lerihonului în concordanţă cu cronologia noastră) 
care a fost situată pe la 1250. Ar trebui deci să se 
intercaleze un hiatus de zece secole între Moise şi losua, iar 
sosirea lui losif în Egipt să fie plasată la începutul celui de-al 
III-lea mileniu înaintea erei noastre, la cincizeci de ani după 
construcţia ultimei din cele trei piramide ale lui Gizeh. În 
acest caz, ar trebui de asemenea să nu se ţină seama de 
cele câteva elemente istorice plauzibile din Pentateuh 
pentru a realiza o reconstituire cronologică care ni se pare 
că ameninţă să fie încă şi mai săracă în repere decât a 
noastră. 

Acestea sunt motivele pentru care, după opinia noastră, 
Moise s-a născut fără îndoială la începutul sau la mijlocul 
domniei lui Seti |. 


Capitolul 2 
1. Numele propriu Moise, în ebraică Mosche, în engleză 
Moses, este un substantiv tipic egiptean antic - mes sau 


mesu, după forma gramaticală, înseamnă “copil”. Se 
regăseşte în multe nume egiptene ca Thutmes, sau 


295 


Thutmose, “copilul lui Thut”, Ahmes, “copilul lui Ah”, 
Ramese (Ramses), “copilul lui Ra”, Amonmes, “copilul lui 
Amon” etc. Nu poate sub nici o formă să fie un prenume şi, 
dat fiind originea lui explicit egipteană, este evident un 
nume ciuntit. Moise purta cu siguranţă un nume compus, ca 
Nezmetmes, Sethmes, Ptahmes sau altul, pe care nu-l vom 
cunoaşte desigur niciodată, tradiţia trunchiase din motive 
evidente prefixul egiptean care desemna direct rudenia. 
Etimologia ebraică extrasă din Exodul II, 10 (“i voi numi Moise 
pentru că l-am scos din ape”), este greu de susţinut în gramatica 
ebraică: termenul ebraic mache, care ar corespunde cel 
mai bine lui mosche, este forma primei persoane a 
trecutului verbului machah, care înseamnă a trage. Ar 
însemna atunci “trăgătorul apelor”, ceea ce este exact 
contrariul obiectului oferit pentru explicație. Dar 
respingerea cea mai radicală a etimologiei biblice 
tradiţionale rezidă în faptul că o prințesă egipteană nu 
vorbea pur şi simplu limba ebraică. 

Cea mai tulburătoare singularitate a numelui lui Moise 
rezidă în faptul că singur Moise, dintre cei trei copii ai lui 
Amram, nu are nume, în orice caz nu unul ebraic, precum 
fratele lui, Aaron, şi sora lui, Miriam. Dacă ar fi fost 
considerat de către poporul său ca evreu în întregime, este 
de netăgăduit că ar fi avut un nume “adevărat”; dar nu 
este cazul. Or, într-adevăr, nu pare să fi crescut printre 
evrei, cum o dovedeşte şi precizarea Exodului: “într-o zi, 
când Moise a crescut, s-a dus la ai lui şi i-a găsit muncind 
din greu”. Ceea ce înseamnă că până atunci, nu trăise 
printre ei. 

Povestea copilului în vârstă de trei luni, abandonat pe 
apele Nilului, după ce fusese dat ordinul regal de a-i omori 
pe nou-născuţii evrei de sex masculin, şi găsit de fata 
faraonului care se dusese să se scalde (Exodul ii, 3 - 10), este în 
mod evident o ficţiune romanescă destinată celor care n-au 
văzut niciodată Nilul şi nu cunosc obiceiurile de la curtea 


296 


egipteană. Şi te întrebi, de asemenea, de ce n-a avut 
aceeaşi soartă şi Aaron, fratele lui Moise. 

In plus, povestirea Exodului este suspectă chiar prin 
abundența detaliilor, cinci secole mai târziu, a acestui 
episod crucial cum este cel al naşterii fondatorului naţiunii 
Israelului. Se spune astfel că leagănul a fost pus în apă, 
între trestiile de pe mal. In acest caz, el ar fi putut rămâne 
acolo la nesfârşit; nu servea la nimic să ascunzi astfel un 
copil condamnat la moarte, pentru că el nu putea fi găsit 
prea repede; însemna deci să-l laşi să moară de foame sau 
să fie devorat de crocodili sau de şoareci. Povestirea spune, 
de asemenea, că sora lui Moise se afla în apropiere de locul 
în care leagănul de răchită, căptuşit cu “argilă şi gudron”, 
fusese pus în apă, pentru a vedea ce se întâmplă; or, nu 
putea să se întâmple nimic, aşa împotmolit cum era. 

Putem să ne mirăm de asemenea şi de intuiţia prinţesei, 
care recunoaşte instantaneu un copil evreu. După ce putea 
să-l recunoască? Cu siguranţă nu după circumcizie, pentru 
că tinerii egipteni erau şi ei circumcişi (de altfel, obiceiul ebraic a fost 
fără îndoială împrumutat de la ei, în timpul lungii lor şederi în Egipt). 


Acelaşi text avansează ideea că “fiica Faraonului” (sintagma 
lasă să se înţeleagă că era unica fiică, când, de fapt, dată fiind mortalitatea infantilă 
foarte ridicată, faraonii aveau nenumărați copii, dacă se poate spune aşa, lui Ramses al Il- 


lea, de exemplu, i s-au atribuit o sută) Se scălda în apa Nilului, “cu 
doamnele ei de companie care se plimbau pe mal”. Această 
reprezentare fantezistă dovedeşte o totală necunoaştere a 
obiceiurilor de la curte; egiptenii erau meticuloşi în privinţa 
curăţeniei şi încă din timpul Vechiului Imperiu prinţesele 
egiptene se scăldau în băi sau piscine particulare 
alimentate cu apă de fântână sau cu apă de NII filtrată cu 
nisip, şi nu ca ţăranii, în apele nămoloase ale Nilului. Băile 
figurau în toate palatele regale încă de acum trei mii de ani 
înaintea erei noastre.  Circumstanţele descoperirii 
leagănului lui Moise, aşa cum le prezintă Exodul, sunt pur şi 
simplu neverosimile în raport cu egiptologia. 

In fine, compasiunea de care dă dovadă “fiica 
Faraonului” se supune şi ea eternelor legi ale ficţiunii 


297 


populare; ar fi fost interesant de văzut de ce o fiică de rege 
s-ar fi opus voinţei tatălui ei, salvând de la moarte un copil 
evreu, dacă tatăl ei hotărâse că aceştia nu trebuiau să 
supravieţuiască. Şi mai neverosimil este, după ordinul 
faraonic de omorâre a copiilor evrei, adopţia copilaşului de 
către chiar fiica faraonului; procedura adopţiei exista cu 
siguranţă în Egipt, cum o dovedeşte între altele şi papirusul 
1946.96 de la Ashmolean Museum din Londra, dar adopţia 
unui condamnat la moarte de către o fiică de faraon este o 
ipoteză îndrăzneață, dacă nu chiar extravagantă. De fapt, 
ea îl investeşte pe Moise cu drepturi echivalente acelora 
unui prinţ de sânge egiptean. 

Textul  Exodului trădează aşadar  necunoaşterea 
obiceiurilor egiptene ca şi data tardivă a fuziunii celor două 
versiuni originale ale Exodului (J pentru cea yahwistă şi E 
pentru cea elohistă - cf. Richard Elliott Friedman, Who 
Wrote the Bible?, Summit Books, New York, 1987), în 
secolul al VIll-lea î.e.n., după încă cinci secole de la 
recunoaşterea tradiţională a existenţei lui Moise. Este un 
text scris în atenţia unui public pentru care Egiptul era de 
acum o ţară îndepărtată unde, de pildă, prinţesele se 
scăldau în Nil, la fel cum în Israel se scăldau în apele 
lordanului, ape incomparabil mai limpezi. 

Hagiografia spontană a Exodului, împodobită de culori 
romaneşti, dacă nu chiar naive, este întru totul 
comprehensibilă. Ar fi fost de neconceput să-i fie 
recunoscută lui Moise o origine egipteană; acest lucru ar fi 
făcut din presupusul autor al Pentateuhului un descendent 
al idolatrilor. Cu toate acestea, tradiţia, care face din el un 
familiar, dacă nu chiar un membru, al curţii faraonului, 
supravieţuieşte până în secolul |; Luca, autorul Faptelor 
Apostolilor (VII, 22), scrie că Moise a fost iniţiat în “toată 
înţelepciunea egipteană”: asta e ceva considerabil, mult 
mai mult decât destinul obişnuit al evreilor folosiţi ocazional 
la curtea regelui. “Moise era un personaj important în ţara 
Egiptului”, insista deja Exodul (XI,3). 


298 


Moise pare aşadar să se fi bucurat de o poziţie 
privilegiată la curtea regelui Seti |, apoi la cea a lui Ramses 
al II-lea. Or, când se cunoaşte animozitatea egiptenilor faţă 
de evrei, sub Ramses al II-lea, prezentată amănunţit chiar 
de Exod, îţi dai seama că n-ar fi putut avea această poziţie 
în calitate de copil găsit şi adoptat de o prinţesă. S-ar putea 
admite, la rigoare, că Moise ar fi fost admis în familia regală 
şi la palat o dată ce, devenind adult, şi-ar fi dovedit 
inteligenţa. Dar Exodul însuşi precizează că Moise a rămas 
în această familie încă din copilărie: “într-o zi, când Moise 
s-a făcut mare, se duse la ai săi şi îi văzu trudind din greu” - 
II, 11). Asta vrea să spună, fără nici o ambiguitate, că, până 
la maturitate, Moise n-a ştiut nimic de soarta evreilor. Ceea 
ce înseamnă, aşadar, că făcea parte din cercul regal şi nu 
putea altfel, decât ca fiu al acestei prințese. 

Trebuie amintit aici că, în vechiul Egipt, legitimitatea nu 
provenea decât de la mamă şi de aceea faraonii care 
ajungeau pe tron se căsătoreau simbolic (dar nu 
întotdeauna doar simbolic) cu surorile lor; tatăl conta mai 
puţin. Procesul conceperii fiind misterios, copilul era mai 
întâi fiul mamei. Dacă n-ar fi avut un tată evreu, “Mose” ar 
fi fost un prinţ egiptean în toată regula. Dar tatăl lui, apirul, 
aparţinea unei clase considerată inferioară, de vreme ce din 
cadrul ei se recrutau mercenarii şi mâna de lucru. 

2. Zeiţă a cerului, identificată uneori cu Hathor. 


Capitolul 3 


1.Vechimea prezenţei evreilor în Egipt este, la ora 
actuală, imposibil de determinat cu precizie dacă ne bazăm 
doar pe Pentateuh. Acesta menţionează, într-adevăr, trei 
generaţii pentru descendența lui Levi (Exodul vi, 16 - 20) şi şapte 
pentru cea a lui losif (Numeri xxvi, 1). Când încheie alianţa cu 
Avram, Dumnezeu îi anunţă o servitute de 400 de ani (Geneza 
xv, 13), cifră care va ajunge la 430 în Exod «xı, 40). Sigur, nu 
trebuie să luăm ad literam precizările din Vechiul 


299 


Testament, dar nici să presupunem că toate indicaţiile din 
această Carte ar fi fanteziste - cel mai bine este să 
presupunem că ele conţin câteva menţiuni factuale, chiar 
modificate de diverşii săi autori. 

Prima referire la evrei, hapiru sau apiru datează de la 
sfârşitul mileniului al Ill-lea î.e.n. este epoca în care 
luptătorii nomazi, cum ar fi triburile hyksos, coboară din 
Mesopotamia spre Mediterana dedându-se la jafuri. Ei 
vorbesc limbi  semitice occidentale, printre care şi 
ebraica.'Tăbliţele mesopotamiene îi menţionează sub 
numele de apiru, adică “prăfuiţi”, cum erau descrişi 
nomazii. 

La sfârşitul Epocii de bronz, adică la începutul mileniului 
al II-lea î.e.n. (în timpul dinastiei a Xil-a), textele egiptene îi 
desemnează la rândul lor tot cu acest cuvânt şi nu e vorba 
de beduini, ale căror migrații sunt regulate, în timp ce ale 
apirilor nu sunt. Aceştia sunt organizaţi în bande de 
aproape două mii de oameni fiecare, aflate sub conducerea 
unui şef. Se pare că Avram a fost un astfel de şef, Geneza 
informându-ne că avea 318 servitori “născuţi în casa lui”. 
Pe de altă parte, apirii se pare că au avut o cultură 
superioară celei a celorlalţi nomazi. În fine, ei sunt împărţiţi 
în clanuri, dintre care unul poartă numele de YWhH, 
tetragrama numelui divin - Yahweh, deci în grafie latină. 
Apirii erau prezenţi în Deltă încă din timpul dinastiei a XII-a, 
perioadă la începutul căreia, să ne amintim, puterea regală 
este slăbită. Nu se ştie dacă s-au instalat aici definitiv sau 
dacă făceau doar incursiuni sporadice. 

Se ştie, de asemenea, că patru secole mai târziu, în 
timpul domniei lui Thutmosis al Ill-lea, în secolul al XV-lea 
î.e.n., evreii fac probleme autorităţilor egiptene, în teritoriile 
aflate sub stăpânire egipteană, cum ar fi Palestina. Pentru 
a-i ţine în frâu, aceste autorităţi îi înrolează fie ca mercenari 
în armatele lor, fie mai târziu în serviciul templelor, cum ar 


fi cel al zeiţei Hathor sau al lui Amon, la Teba (Paul Johnson, A 
History of the Jews, Harper & Row, New York, 1988; J.M. Modrzejewski, Les Juifs d'Egypte, 


300 


op. cit.). Înrolarea în serviciile statului indică o sedentarizare a 
evreilor. 

Dacă ne bazăm pe ipoteza expusă mai sus (ív. |, cap.l, nota 4), 
conform căreia Moise s-a născut în timpul domniei lui Seti |, 
evreii ar fi fost prezenţi în Egipt de aproape patru sute de 
ani în momentul naşterii sale. Ei ar fi fost aşadar acolo în 
timpul celor două dinastii de regi hyksos, secolele al XV-lea 
şi al XVI-lea, adică de la 1790 la 1580 î.e.n. Ei par chiar 
veniţi în “furgoanele” hyksoşilor, dacă se poate spune aşa. 
Faraonul care i-a permis lui losif să-şi aducă tatăl şi fraţii 
“pe pământul Goşen” (Deita) era deci un hyksos. 

Trei precizări se impun aici. Mai întâi episodul ocupaţiei 
hyksos a Egiptului joacă un rol important în statutul evreilor 
din această ţară. Contrar a ceea ce textele egiptene lasă să 
se înţeleagă, şi în mod special istoricul egiptean foarte 
tardiv Manethon, hiksoşii (în egipteana veche hequau khasut, adică “regi 
păstori”, sintagmă deformată de greci în “hyksos”), Nu erau deloc barbarii 
necredincioşi care au distrus cultura, religia şi tradiţiile 
egiptene. Ei au “importat” un zeu, Seth, după egipteni “zeul 
confuziei”, reprezentant al Răului şi presupus asasin al lui 
Osiris în legenda teologică egipteană. Dar Seth a fost destul 
de rapid adoptat de religia oficială a egiptenilor, cum o 
dovedeşte şi numele faraonului Seti (de fapt Sethos) Şi faptul că 
un sanctuar (construit de evrei) i-a fost închinat la Avaris. Hyksoşii 
au menţinut religia egipteană şi regii lor au adoptat astfel 
pentru numele oficiale sufixul “Re”, dovedind 
recunoaşterea acestui zeu suprem. Hyksoşii au menținut 
structurile statale egiptene, au făcut să progreseze mult 
arta militară egipteană şi, între alte binefaceri, i-au învăţat 
pe egipteni să folosească carele uşoare. 

Singura lor vină era aceea de a fi străini şi stăpâni ai 
tării. După recucerirea puterii de către faraonul Ahmosis 
(1552 - 1526 î.e.n.), amintirea lor devine odioasă pentru egipteni. 
Dar nu doar amintirea lor, ci şi aceea a aliaţilor lor, adică 
evreii. Aceştia veneau, în definitiv, din aceeaşi regiune ca şi 
hyksoşii, limbile lor erau asemănătoare, poate şi religiile lor. 


301 


Aveau toate motivele să se înţeleagă cu ei. Dar hyksoşii au 
plecat şi evreii au rămas. De la statutul de aliaţi ai 
stăpânilor ţării, ei au trecut, începând cu Noul Imperiu, la 
cel de populaţie de rangul doi, de corvoadă. Nu mai puteau 
să părăsească Egiptul decât întorcându-se spre est; acesta 
a fost exodul organizat de Moise. 

A doua precizare: În calitate de sclavi virtuali, ei 
constituiau pentru egipteni un rezervor de mână de lucru 
ieftină pentru marile lucrări în curs de desfăşurare, dar nu 
trebuia totuşi să le fie autorizată o expansiune demografică 
prea mare, care ar fi fost din punct de vedere politic 
periculoasă. Exodul o spune de altfel foarte clar: “Cu cât ei 
(evreii) erau mai asupriţi, cu atât populaţia lor se înmulţea, 
dincolo de orice limită, astfel încât egiptenii au ajuns să 
urască vederea lor. De aceea îi tratau pe sclavii israeliți fără 
pic de milă şi le făceau viaţa amară într-o crudă servitute 
(...) Pe scurt, îi foloseau fără milă ca sclavi în tot felul de 
munci grele.” (Exodul 1,12-14) Cum s-a văzut, chiar în timp ce 
evreii erau stabiliţi în delta „bande de evrei dădeau de furcă 
egiptenilor din Palestina. Exista teama ca nu cumva evreii 
din Palestina să vină în ajutorul celor din Deltă; puterea 
egipteană risca să piardă o parte din Egiptul de Jos. 
Menţiunea unei tentative de control demografic prin 
omorârea nou-născuţilor (metodă aplicată în China până recent, dacă nu şi 
acum) este deci întru totul plauzibilă. 

A treia precizare: În epoca lui Seti |, puterea egipteană 
cunoaşte o gravă slăbiciune provocată de domnia 
dezastruoasă a pseudo-monoteistului Akhenaton, atât în 
politica internă, cât şi în cea externă, provinciile din Asia 
fiind toate pierdute. Indisciplina evreilor din Egipt şi agitația 
celor din Palestina erau pentru egipteni motive de nelinişte 
şi aversiune faţă de evrei. Asemenea circumstanţe le-a 
întărit vigilenţa cu privire la demografia “galopantă” a 
evreilor. _ 

O concluzie se impune în urma acestor precizări: In mod 
cert, climatul nu era unul de încredere între egipteni şi 


302 


evrei. Primii n-ar fi acceptat ca un apiru get beget să ocupe 
funcţii înalte, cum au fost cele ale lui Moise în regat. De 
fapt, de la losif, care fusese de altfel “egiptinizat” de un 
rege hyksos, nu s-a mai văzut evreu care să ocupe o funcţie 
publică cât de mică în regat (excepţie făcând, în secolul al XII-lea î.e.n., un 
Ben Hazen, care n-a fost de altfel decât paharnicul regelui Meneptah). 


Capitolul 4 


1. În mod evident, documentele egiptene despre viaţa 
cotidiană nu erau redactate cu hieroglife, ci într-o scriere 
curentă, numită “hieratică”, consonantică şi constituind un 
fel de stenografie a hieroglifelor. Creată în timpul Vechiului 
Imperiu, ea a evoluat de-a lungul secolelor, urmând chiar 
evoluţia limbii (care în epoca lui Ramses al II-lea, s-a degradat sensibil). 


2. Se evaluează în mod greşit în opinia contemporanilor 
(într-o epocă în care analfabetismul face ravagii în proporţii deconcertante!) 


importanţa textului scris în Vechiul Egipt, şi deci a scrierii şi 
a lecturii. Şi asta la fel de bine în Imperiul Vechi, în Imperiul 
de Mijloc, ca şi în Imperiul Nou. Egiptul a fost o ţară 
remarcabil “alfabetizată”, ca să folosesc un termen 
contemporan. In acest regat atât de dezvoltat 
administrativ, nimic nu se făcea în nome sau în provinciile 
Egiptului de Jos sau de Sus, ca şi în teritoriile ocupate, fără 
un document scris. De aceea existau legiuni de scribi care 
înregistrau în mod strict toate tranzacţiile publice şi private, 
de la o vânzare de teren la o expoziţie de obiecte din 
pânză, de la o moştenire la cheltuielile de îmbălsămare, iar 
armata avea evident scribii ei care însemnau pe papirus (sau 
pe lemn) Ssoldele recruţilor, situaţia arsenalului, grajdurile şi 
depozitele, cheltuielile pentru repararea carelor, 
comandanții armatei etc. Se adăuga în mod regulat “la 
scrisorile de afaceri următoarea notă: Păstraţi scrisoarea 
mea, ca să vă servească pe viitor drept piesă justificativă” 
(Erman & Ranke, La Civilisation égyptienne, op. cit.) Erman Şi Ranke (id.) au 
vorbit de o “furie a scrierii”. Cu trestia ascuţită pusă după 
ureche şi papirusul rulat mereu în mână, scribul era totuşi 


303 


un personaj subaltern, cu excepţia judecătorilor care erau 
“sefii scribilor” din districtele lor. 

Trăind la palat până când “s-a făcut mare”, cum zice 
Exodul, este sigur că a învăţat şi stăpânit limba egipteană. 

3. Acest post a existat cu siguranţă în timpul Imperiului 
Nou (subdirecţia scribilor documentelor regale era una dintre atribuţiile Marilor 
preceptori ai Egiptului de jos şi de Sus), dar nu se ştie dacă Moise l-a 
ocupat, ar fi putut să ocupe multe altele. Căci, un lucru e 
sigur, pentru a ajunge “un personaj important”, după cum 
spune Exodul, a făcut în mod obligatoriu parte din 
administraţie: judecător, guvernator sau subguvernator al 
nomei, director sau subdirector «al vreunui departament al 
trezoreriei, scrib al regelui etc. Funcţiile pe care i le-am 
atribuit mi s-au părut justificate prin experienţa tribulaţiilor 
evreilor, pe care Cartea Exodului le sugerează, tribulaţii 
care erau mai frecvente în cadrul lucrărilor publice (v. nota 1, 
cap.6). 

4. Se pare că Moise n-a putut ajunge personajul 
important descris de Exod decât prin ordin regal, care era 
acordat în urma unei audienţe regale. Ceea ce înseamnă că 
el a avut măcar o întâlnire directă cu Seti |. 

1. Incepând cu dinastia a XVIll-a, egiptenii claselor 
superioare acordă atenţie felului în care arătau, bărbaţii la 
fel de mult ca femeile. Hainele ajung la un rafinament şi o 
complicaţie uimitoare o dată cu rochiile de gală plisate şi 
scrobite. Podoabele masculine - pectorali, brățări, inele - se 
puteau înmulţi după dorinţă. 

2. Incă din timpul Imperiului Mijlociu, egiptenii practicau 
vânătoarea păsărilor cu ajutorul unui fel de măciucă 
zburătoare, plată, în formă de S care aminteşte foarte bine 
de bumerangul folosit de aborigenii australieni. 

3. Nu se ştie exact la ce vârstă viitorul Ramses a Il-lea a 
primit titlul de regent al regatului, în timpul vieţii tatălui 
său, Seti |, şi prin voinţa acestuia. Câteva informaţii ne fac 
totuşi să credem că era foarte tânăr. Într-adevăr, numit 
căpitan al armatei la vârsta de zece ani, el a primit o 


304 


pregătire militară şi l-a însoţit pe tatăl său în campanii. Fără 
îndoială că n-a fost numit regent decât mulţi ani mai târziu, 
când experienţa militară şi administrativă a tânărului prinţ 
dovedeau că puterea pe care i-o conferea acest titlu va fi 
susţinută de o suficientă autoritate. Şi acest lucru nu se 
putea întâmpla, după părerea mea, înainte de a împlini 
şaisprezece sau şaptesprezece ani. 

4. Este necesară următoarea precizare: toţi egiptologii 
sunt de acord cu faptul că libertatea sexuală a egiptenilor 
pe vremea faraonilor era totală. Noţiunea ulterioară de 
pudoare le era necunoscută. Astfel, organele sexuale 
masculine şi feminine erau în mod curent reprezentate în 
textele hieroglifice. 


Capitolul 6 


1.Este evident că Moise, “personaj important al 
Egiptului”, se afla sub ordinele directe ale viitorului Ramses 
al II-lea încă din timpul regenței acestuia. Astfel, el a ajuns 
să intre în contact cu evreii, folosiţi la construcţia forturilor 
din oaze şi din Deltă, descoperite în timpul ultimelor trei 
decenii (cf. Henri de Saint-Blanquat, “Les grandes capitales du Delta” şi “Découvertes 
dans les oasis”, Science & Avenir hors-serie nr. 30). Numit căpitan al armatei 
şi regent, prinţul Ramses avea, într-adevăr, mână liberă în 
privinţa acțiunilor de apărare a regatului împotriva 
invadatorilor din vest şi din est, fără a mai pune la 
socoteală şi construirea oraşelor din Deltă, evocată de 
Exod. 

Ipoteza că Moise ar fi fost un fel de mare intendent al 
lucrărilor publice egiptene din Egiptul de Jos se fondează pe 
următoarele trei elemente. 

a. Ştim că era “un personaj important al Egiptului”; ori, 
el nu putea ocupa această poziţie de vârf decât în cadrul 
clerului, în armată sau în administraţie. Pare exclus să fi 
aparţinut clerului, mai întâi din cauza originii sale parţial 
ebraice şi apoi pentru că formaţia sa clerică nu i-ar fi lăsat 


305 


timp liber pentru a se interesa de soarta evreilor din Egipt 
şi pentru că structurile religioase şi juridice pe care le-a dat 


evreilor nu poartă deloc marca celor egiptene (ca să nu mai 
vorbim de rolul pe care-l ocupă Yahweh în teologia sa şi care n-are nimic de-a face cu 
teologia egipteană). 


b. Este puţin probabil ca Moise să fi ocupat un post în 
armată care să corespundă cu acela de “personaj 
important”. Desigur, statele majore egiptene conţineau, în 
afară de prinții de sânge egiptean pur, şi favorizați «cf. 
Christiane Desroches-Noblecourt, “L'armée égyptienne à la XIX-e dynastie”, în Ramses Il, 
la véritable histoire, Pygmalion/Ge&rard Watelet, 1996), dar în acest caz, ar fi 
fost plecat tot timpul în campanii şi ar fi avut foarte puţin 
timp liber în care să se intereseze de soarta evreilor. Pentru 
a rezuma aceste două obiecţii, aş zice că atât clerul cât şi 
armata l-ar fi absorbit pe Moise şi i-ar fi oferit destule 
satisfacţii ca să nu mai ajungă în fruntea populațiilor 
evreieşti. 

c. Originea lui parţial ebraică îl desemna în mod logic 
pentru funcții în care ar fi avut responsabilitatea 
raporturilor cu evreii. Cele mai verosimile funcţii erau cele 
din domeniul lucrărilor publice, pentru că evreii constituiau 
aici principala forţă de lucru. In episodul asasinării 
contramaistrului violent (Exodul îl, 11-14) se spune că Moise s-a 
întors pe şantier a doua zi; deci, mergea zilnic pe şantier şi 
acest lucru ne face să preferăm ipoteza conform căreia el 
avea o funcţie în administraţie şi mai exact, în sectorul care 
se ocupa de lucrările publice. 

2. Libienii au fost într-adevăr înrolați în garnizoanele 
egiptene. 

3. Evreii s-au concentrat în Egiptul de jos şi în regiunea 
Deltei încă de la sosirea lor în Egipt. Nu există nici o 
informaţie cu privire la numărul evreilor prezenţi în această 
regiune în timpul lui Seti | şi Ramses al II-lea. Numărul lor 
nu putea să varieze de la câteva sute la două-trei mii după 
sosirea lor, în timpul hyksoşilor, fără ca aceştia din urmă să 
nu se îngrijoreze. Aşadar, nu e vorba de Douăsprezece 
triburi în total (cifră virtuală care nu întruneşte de altfel asentimentul tuturor 


306 


specialiştilor) care au venit în Egipt; numeroase menţiuni ale 
Vechiului Testament (Geneza XXXIV, XXXVII, 20-29 şi Numeri XXI, l-3, Numeri 
XXXIII, 41-49...) demonstrează cuceririle evreilor şi prezenţa lor 
continuă în afara Sinaiului. O bună parte din ei, dacă nu 
majoritatea triburilor, rămăsese în Palestina şi în regiunile 
învecinate. Deci numai o fracțiune din populaţia ebraică 
totală se afla în Egipt. 

Probabil că, patru sute de ani mai târziu, expansiunea ei 
demografică atinsese proporţii care să-i alarmeze şi să-i 


avantajeze în acelaşi timp pe egipteni (spun “probabil” pentru că nu 
există nici o dovadă istorică a acestei expansiuni, nici a reacţiilor egiptenilor, nici a unui 


genocid al copiilor de sex masculin întreprins de către egipteni). li alarma pentru 
că evreii nu erau integrați în poporul egiptean, ci 
constituiau un nucleu în permanenţă rebel, dar îi avantaja 
pentru că evreii constituiau o mână de lucru binevenită şi 
probabil prost plătită pentru marile lucrări ale lui Seti | şi 
Ramses al II-lea. Dar care era pragul dincolo de care evreii 
puteau să-i alarmeze pe egipteni? 

Pentateuhul nu oferă deloc informaţii viabile, căci cifra 
de şase sute de mii, fără a pune la socoteală şi rudele, pe 
care o citează Cartea Exodului este extravagantă: asta ar fi 
reprezentat o populaţie de cel puţin un milion şi jumătate 
de persoane, ceea ce înlătură orice verosimilitate în ceea 
ce priveşte un exod masiv al atâtor oameni într-o zi sau 
două. Doar prin metoda comparativă se poate face o 
estimare. Ştim că în secolul | î.e.n. Flavius Josef estimează 
populaţia romană din Egipt la şapte milioane şi jumătate ua 
Guerre des Juifs, îl, 385). Dacă ţinem seama de faptul că în Egiptul 
de la jumătatea secolului al XX-lea î.e.n., rata naşterilor era 
de 44,5 la 1000 de locuitori şi că rata decesurilor era de 25 
la 1000, obţinem o creştere de 1950 de indivizi la 1000 de 
locuitori pe secol. Ceea ce înseamnă că per total populaţia 
acestei ţări se dublează la fiecare secol. 

Desigur, acest model nu se aplică tel quel Egiptului 
vechi, unde mortalitatea infantilă era mai ridicată decât în 
Egiptul secolului al XX-lea şi unde, speranţa de viaţă 
nedepăşind 45 de ani, mortalitatea adultă era mai ridicată. 


307 


Se poate deci postula, în lipsa unor repere statistice, că în 
cel mai bun caz, populaţia s-ar fi dublat o dată la aproape 
patru secole. Este de asemenea imposibil să calculezi 
pierderile demografice cauzate de războaiele foarte 
numeroase duse de această ţară sau de epidemiile care 
decimau populaţia. Cele Zece Nenorociri care se abat 
asupra Egiptului nu sunt desigur o invenţie, sau cel puţin nu 
în întregime. Ca exemplu de influenţă a epidemiilor, să 
cităm cazul Mexicului după cucerirea spaniolă: In 1520, 
populaţia aztecă era de aproape 20 de milioane de suflete; 
în urma sosirii unui sclav atins de variolă, provenind din 
Cuba, un secol mai târziu, în 1618, ea scăzuse la 1,6 
milioane (Jared Diamond, Guns, Germs and Steel, The fates of Human Societies, 
Cape, New York, 1997). 

Nu există însă nici o menţiune despre o epidemie de o 
asemenea amploare în istoria egipteană. Se poate deci 
presupune că expansiunea populaţiei egiptene avea loc 
într-un mod relativ stabil. Ceea ce ar indica că în secolul al 
XX-lea î.e.n., populaţia din Valea Nilului ar fi fost între un 
milion şi un milion şi jumătate de locuitori, dintre care 
aproximativ o treime în Egiptul de Jos, o alta în Egiptul de 
Mijloc şi restul în Egiptul de Sus. Cu o populaţie generală de 
aproape o treime, cam între 300.000 şi 500.000 de 
locuitori, Delta ar fi început deci să găsească “stânjenitor” 
un grup exogen “neasimilat” care ar fi reprezentat cam 
treizeci de mii de suflete. Intr-adevăr, dacă ar fi fost mai 
puţini, evreii n-ar fi putut să constituie rezervorul de mână 
de lucru ieftină din Egipt. 


Capitolul 7 


1. Unitate de cupru cântărind 91 de grame folosită ca 
referinţă când se realiza trocul. În Egipt n-a existat, până la 
cucerirea elenistică, moneda bătută. 

2. Măsurarea timpului la vechii egipteni era aproape 
aceeaşi cu a noastră: ei divizaseră anul în 365 de zile şi 1/4 


308 


constituite în 12 luni a câte 30 de zile, plus 5 zile 
neîmpărţite. Ziua şi noaptea era divizate în câte 12 ore 
fiecare, măsurate, ziua cu ajutorul cadranelor solare şi 
noaptea, începând cu Noul Imperiu - adică cu Ramses - prin 
clepsidre sau orologii cu apă care se scurgea regulat. 

Relativa imperfecţiune a sistemului consta în cele 5 zile 
neîmpărţite şi în faptul că orele de vară erau evident mai 
lungi decât cele de iarnă. 

3. Progresele egiptologiei în secolul al XX-lea au permis 
să se înţeleagă că, în imensitatea lor şi uneori deconcertant 
de variate, titlurile funcţiilor egiptene corespundeau de fapt 
unor realităţi total diferite pe care titulatura lor nu o poate 
sugera. Astfel, marele preot al templului era şi mare 
director al lucrărilor aferente templului, ceea ce făcea din el 
un fel de antreprenor al lucrărilor. Dar se întâmpla, pe de 
altă parte, să exercite şi funcţia de temnicer, în cazul în 
care templele aveau şi închisori în care inculpaţii erau 
închişi în mod preventiv, aşteptând instrumentarea cazului 
lor şi aplicarea pedepsei. Diverşii funcţionari care se ocupau 
de înregistrarea documentelor regale nu erau cu siguranţă 
doar arhivişti, ci, întrucât erau şi depozitari ai legii, erau şi 
garanţi ai aplicării acesteia, într-un mod care ar aminti pe 
departe de Consiliul constituţional din zilele noastre. 

“Personaj important” al regatului, Moise trebuia să fi 
cunoscut bine administraţia şi regulile ei. Egiptul faraonic 
era, într-adevăr, una din ţările cele mai birocratice din 
istorie şi nimeni nu putea să desfăşoare nici cea mai 
neînsemnată activitate fără să aibă anumite atribuţii 
oficiale. 

4. Calul a apărut în Egipt o dată cu carul, în timpul 
dinastiei hyksos, în secolul al XVII-lea sau al XVI-lea î.e.n. Se 
pare că un trib arian, Khuri, de pe Eufratul de Sus şi Tigru, a 
furnizat Egiptului cai prin intermediul canaaniţilor (cf. A. Erman & 
H. Ranke, La civilisation égyptienne, Payot, 1976). Măgarul Şi catârul, pe 
care egiptenii au avut voie să-i folosească începând cu 
perioada Noului Imperiu, rămâneau totuşi animalele fa- 


309 


vorite ale oamenilor simpli, calul fiind rezervat claselor 
aristocrate. Echitaţia presupunea anumite calităţi sportive, 
dat fiind faptul că nu apăruse încă scara pentru a urca în 


şa. 
Capitolul 8 


1. Exista un fisc în Egipt, şi numeroase documente 
dovedesc că vigilenţa lui nu era mai mică în cazul celor 
bogaţi faţă de cei săraci. Reprezentanţii lui erau plătiţi în 
grâu, ţesături, piei de animale, carne, papirus, obiecte de 
metal... Fiecare funcţionar trebuia să-i dea scribului 
perceptor o parte din ceea ce primea, calculată în debeni, 
unitatea de măsură din cupru, prezentată mai sus. 
Contribuabilii recalcitranţi erau pasibili de un număr de 
lovituri regulamentare aplicate cu nuiele de palmier. 

2. Nu există în Vechiul Testament nici o dovadă a 
responsabilităţii exercitate de Moise în construcţii.Totuşi 
incidentul omorârii egipteanului care maltrata un evreu 
(Exodul II, 11 - 12) Sugerează acest lucru din două motive. Primul 
este acela că evreii erau folosiţi în lucrările de construcţii 
(Exodul |, 12), lucrări foarte extinse în timpul domniei lui Seti | şi 
a fiului său, Ramses al,ll-lea. Menţionarea echipelor de 
evrei aflate sub supravegherea “oficialilor” (exodul |, 11) nu se 
referă la muncile câmpului, ci, cu siguranţă, la munca grea 
din cadrul lucrărilor publice. Al doilea motiv este acela că 
şantierul era cadrul cel mai verosimil pentru un omor, evreii 
muncind în permanenţă aici. (v. nota 1, cap. 6). 

Exodul îl prezintă pe Moise ca şef spiritual al evreilor din 
Egipt; acest lucru e discutabil, chiar improbabil, căci din 
câte ştim din studiile de egiptologie despre domniile lui Seti 
| şi Ramses al II-lea, aceşti doi faraoni, mult mai autoritari 
decât predecesorii lor, n-ar fi admis existenţa unei entităţi 
ebraice în ţară, care să fie conduse de un şef autonom, 
autorizat să vorbească de la egal la egal cu Ramses al Il- 
lea, cu atât mai mult cu cât evreii erau consideraţi sclavi. 


310 


Ipoteza este chiar absurdă. Este vorba, în mod evident, de 
o înfloritură hagiografică, lesne de înţeles, de altfel, dacă ne 
gândim la epoca în care a fost redactată Cartea Exodului. 


Capitolul 9 


1. Numeroase documente, ca papirusul din Berlin, de 
pildă, arată că viaţa politică internă a Egiptului antic nu era 
acea inepuizabilă şi idilică desfăşurare de ceremonii 
religioase inspirate de înţelepciunea supremă pe care o 
atribuim  epocilor dispărute. Dimpotrivă,  comploturi, 
prevaricaţiuni, rezistență  obstinată a stăpânilor de 
provincie în faţa administraţiei centrale, funcţionari lacomi 
şi intriganţi, maşinaţiuni şi „gangsterisme”- organizate însă 
- abundă pur şi simplu în cursul unei lungi istorii de mai 
bine de trei milenii. Toate acestea capătă mai mult relief 
decât operele artistice -aproape toate funerare, deci 
hagiografice - şi lasă să se întrevadă o anumită imagerie 
turistică a Egiptului antic. Egiptul era un regat mare şi 
rivalităţile între interesele colective şi indivizi erau 
puternice, fiinţele umane nu erau deloc diferite de cele care 
erau şi sunt încă peste tot. Loviturile de stat nu erau rare şi, 
cu siguranţă, una dintre ele i-a adus puterea regală unui 
simplu soldat, Horemheb, unchiul fondatorului dinastiei a 
XIX-a, Ramses |, tatăl lui Seti |. Slăbirea puterii centrale 
datorate decadenţei Şi scandalurilor regelui 
pseudo-monoteist 

Akhenaton din cea de-a XVill-a dinastie, cum se 
întâmplase de altfel şi în Prima şi A Doua Perioadă 
Intermediară, a impus regilor dinastiei a XIX-a, dintre care 
Seti | şi fiul său Ramses al Il-lea, o sarcină extraordinară: 
restabilirea puterii regale atât în interiorul, cât şi în 
exteriorul ţării. 

Prestigiul căpătat de Moise în timpul celor doi regi 
demonstrează că el acţiona în primul rând pentru întărirea 
puterii regale. Şi nu putea face asta decât ca autohton şi 


311 


având un titlu oficial, fără îndoială prestigios pe care istoria 
nu ni l-a lăsat mărturie. Raporturile de cvasi-familiaritate la 
care se referă Exodul (nu fără contradicții, de altfel) nu puteau să se 
bazeze decât pe un trecut de servitor devotat regelui. 

La fel de bine, el nu putea să intre în conflict cu uneltirile 
de răzvrătire ale guvernatorilor locali, mai ales în Egiptul de 
Jos, care fusese neglijat de dinastiile precedente. Seti | a 
fost, într-adevăr, primul rege care a consolidat puterea 
regatului în această regiune; ori, aici locuiau evreii (nu există 
dovezi ale existenţei lor în Egiptul de Mijloc sau în cel de Sus). Egiptul lui Moise 
a fost cel din Deltă şi doar acela. 

Capitolul 12 


1. Rege al dinastiei a XVIII-a (1337 - 13542), cunoscut şi sub 
numele de Amenofis al IV-lea, a cărui domnie s-a 
caracterizat, pe de o parte printr-o revoluţie teologică, el 
eliminând toţi zeii din panteonul egiptean în favoarea zeului 
Aton, iar pe de altă parte printr-o slăbire critică a puterii 
egiptene, în special a hegemoniei sale asupra teritoriilor 
Palestinei şi ale Siriei. El şi-a schimbat numele original, 
Amonhotep (“Amon este mulţumit”) În Akhenaton (“EI îi place lui Aton”). 
La moartea lui, care pare să fi fost pe cât de neaşteptată, 
pe atât de misterioasă, clerul l-a pus pe tron pe nepotul 


său, tânărul Tutankamon, care a murit la fel de misterios 
(poate nu chiar atât de misterios, de altfel, căci radiografiile scheletului său, efectuate în 


1997, au scos la iveală leziuni cervicale datorate aparent unei lovituri în ceafă). 

Un discipol de-al lui Akhenaton, Aye, a domnit foarte 
puţin după Tutankamon, apoi dinastia a XVIII-a a luat sfârşit 
în circumstanţe care au rămas obscure. Tronul a fost luat în 
mod paradoxal de un militar, Horemheb, în urma unei 
lovituri de stat, şi astfel a luat naştere dinastia a XIX-a, 
căreia îi aparţin doi dintre cei mai mari regi ai Egiptului, Seti 
| şi Ramses al II-lea. 

Căderea dinastiei a XVIII-a a fost urmată de o reacţie 
violentă a clerului. Privaţi în timpul întregii domnii a 
pseudo-monoteiştilor de subsidiile care le erau în mod 
tradiţional vărsate de către stat, preoţii lui Amon, Osiris, 


312 


Ptah şi ai altor zei fuseseră înfometați, Akhenaton 
decretând că singurul cult care putea fi practicat era acela 
al lui Aton. Aşa că ei se grăbiră, cu ajutorul lui Horemheb, 
să restabilească cultele vechilor zei şi mai ales pe cel al lui 
Amon, căruia îi acordau cea mai mare parte a veniturilor. 
Până şi numele lui Akhenaton a fost blamat şi proscris, apoi 
şters din edificiile publice. 

Revoluţia religioasă a lui Akhenaton a suscitat în secolul 
al XX-lea comentarii impresionante, de la Freud la 
Velikovski, fără a mai vorbi de elucubraţiile obişnuite. S-a 
văzut în el când fondatorul monoteismului, când un discipol 
al monoteismului ebraic. Or, termenul de “monoteism” nu 
se potriveşte cu teologia rudimentară a lui Akhenaton. 
Într-adevăr, numele “Aton” nu desemnează decât discul 
solar care este o emanaţie a zeului-soare Ra. Este vorba 
deci cel mult de o idolatrie totalitară. 

Ipoteza unei influenţe ebraice ar putea părea la prima 
vedere seducătoare, dar ea se loveşte de obiecţii majore. 
Cea mai importantă este aceea că monoteismul ebraic era, 
în epoca lui Akhenaton, departe de a fi atins coerenţa pe 
care i-a dat-o Moise un an mai târziu. 

Elementele biografice despre Amenofis al IV-lea ne fac 
mai mult să ne gândim că acest faraon, a cărui viaţă 
privată a fost destul de excentrică (cf. Histoire generale du Diable et 
Histoire générale de Dieu, scrise de autor, Robert Laffont, 1989 et 1997), ar fi fost 
apucat de crize de misticism care l-au îndreptat către o 
idolatrie solară. 

1. “Vorba şi limba îmi sunt greoaie”, i-a spus Moise lui 
Dumnezeu (Exodul Iv, 10). Evident că ne vine greu să credem că 
Moise, marele şef şi fondator al unei naţiuni, a fost bâlbâit, 
cel puţin în sensul modern al cuvântului. Dar este posibil să 
fi avut o dificultate de exprimare în momentele de emoție. 
Pe de altă parte, trebuie să observăm că, fiind crescut în 
mediile egiptene, vorbise limba egipteană până la 
maturitate şi nu învățase ebraica decât destul de târziu. 


313 


Ceea ce poate explica lentoarea şi ezitarea când foloseşte 
limba ebraică. 

2. Mediterana şi Marea Roşie. 

3. Sfârşitul neaşteptat şi misterios al lui Amenofis al IV- 
lea, ne fac să ne gândim că, într-adevăr, a fost victima unei 
lovituri de stat pusă la cale de militarii şi cler. Clericii se 
obişnuiseră fără îndoială să intervină în alegerea 
monarhilor, căci asta a fost, se pare şi soarta succesorului 
său, celebru, dar ineficace, Tutankamon. 

4. In secolul al XX-lea au existat multe teorii despre 
presupusele raporturi între Moise şi religia egipteană, mai 
exact pseudo-monoteismul solar sau cultul lui Aton iniţiat 
de Amenofis al IV-lea, zis şi Akhenaton. Pentru a le rezuma, 
să spunem că unii susțineau că monoteismul lui Moise ar fi 
fost inspirat din monolatria lui Akhenaton, alţii, dimpotrivă, 
că monolatria lui Akhenaton ar fi inspirată din monoteismul 
ebraic. 

Teoriile primului grup, printre care cea pe care Sigmund 
Freud a expus-o în Moise şi monoteismul, nu are nimic de-a 
face cu Istoria, nici cu teologia comparativă, ca să spunem 
numai atât. Dacă Freud, de exemplu, recunoştea că 
monolatria solară a lui Amenofis al IV-lea începuse în timpul 
domniei tatălui său, Amenofis al Ill-lea, el a ignorat în 
totalitate diferenţele, zdrobitoare totuşi, care existau între 
cultul discului solar şi religia ebraică, el n-a văzut decât 
asemănările cele mai superficiale. 

Principalele obiecţii aduse teoriilor din primul grup sunt 
în număr de trei: 

a. Moise n-ar fi putut dezvolta iudaismul la evrei, dacă el 
n-ar fi fost fondat pe Dumnezeul lui Avram, care exista de 
patru secole; 

b. Dumnezeul lui Moise este antropomorfic şi intervine în 
istorie Şi în viaţa oamenilor (şi în asta constă revoluţia înfăptuită de Moise), 
în timp ce zeul Aton este cosmic şi static; 

c. Dumnezeul Yahve al lui Moise este exclusiv al evreilor 
în timp ce ambiția lui Akhenaton este de a se impune nu 


314 


doar în Egipt, ci şi în ţările vasale, un ecumenism atonian, 
adică un imperialism religios. Această ultimă diferenţă se 
vede cu uşurinţă în efectul celor două religii: iudaismul lui 
Moise generează un nou dinamism în istoria evreilor şi îi 
face să cucerească Canaanul şi teritoriile învecinate, în timp 
ce atomismul contemplativ al lui Akhenaton provoacă 
dimpotrivă ruina politică şi militară a regatului său. 

Obiecţiile teoriilor din cel de-al doilea grup sunt aproape 
aceleaşi, dar inversate: Însăşi istoria religiei egiptene 
exclude faptul că Akhenaton să se fi inspirat din 
monoteismul evreilor pentru a fonda monolatria sa faţă de 
discul solar. Încă din epoca predinastică, Soarele era deja 
demiurgul universal: el i-a creat pe ceilalţi zei şi, în acest 
sens, am putea spune că religia egipteană este monoteistă 
încă de la origini. Politeismul egiptean nu este decât 
aparent, ceilalţi zei nu sunt decât o emanaţie a Soarelui, 
care este “zeul invizibil”. Greşeala lui Akhenaton, căci 
există o greşeală, rezidă în interpretarea dogmatică a 
acestui monoteism, subiacent, pentru că făcuse din însuşi 
discul solar obiectul noii sale religii care excludea celelalte 
manifestări. 

În plus Akhenaton n-a “inventat” nimic, în ciuda unor 
interpretări literare ale reformei sale cultul zeului-soare era 
deja universal şi trebuie c-a rămas mult timp, pentru că se 
regăseşte la fel de bine în religia asiriană, ca şi în religiile 
africane, în religiile ulterioare ale aztecilor, în religiile 
indo-ariene etc. 

Dacă Moise, în reforma sa, este cu ceva dator religiei 
egiptene, acesta poate fi ideea de “zeu invizibil”. 

5. Începînd cu Imperiul Vechi, toate terenurile regatului, 
cu excepţia celor ale preoţilor, erau proprietatea coroanei şi 
cei care le munceau dădeau un procent de 20% din 
produsele pe care le făceau. 


Capitolul 16 


315 


1, Până la Seti |, regii Egiptului nu prea au fost interesaţi 
de Egiptul de Jos. Acesta era considerat o vastă fermă, 
motiv pentru care faraonii au ridicat aici puţine monumente 
şi în orice caz nici unul la fel de important ca cele din 
Egiptul de Mijloc şi de Sus. Alarmaţi de incursiunile repetate 
ale libienilor la vest şi ale hitiţilor la est, cei doi regi au 
hotărât să fortifice regiunea şi Ramses chiar ridică aici noua 
sa capitală, Pi-Ramses, menţionată în Exod, unde evreii au 
fost exploataţi din greu. Aşadar Moise şi-a petrecut cea mai 
mare parte a existenţei lui egiptene în Deltă. 

Dezvoltarea Egiptului de Jos a fost relativ de scurtă 
durată: chiar atunci cînd Seti | dezvolta Avarisul, Noul 
Imperiu avea tendinţa să abandoneze treptat Memfisul, 
care se află sub nivelul Deltei, în beneficiul Tebei, situată 
mult mai la sud. Dezvoltarea Egiptului de Jos n-a fost 
reluată decât în epoca ptolemaică. 


Capitolul 17 


1. Se întâmpla în mod frecvent ca unele personaje, care 
avuseseră anumite funcţii în timpul vieţii, să fie, după 
moarte, obiect de cult în calitate de “mediatori între vechii 
subordonați Şi Zei” (Claude Traunecker, Les Dieux de l'Egypte, P.U.F., Que 
sais-je? 1992). 

2. Este de remarcat faptul că marea nu joacă aproape 
nici un rol nici în cosmogonia, nici în mitologia egipteană. 
Nu există nici un zeu şi nici o zeiţă a mării, aceasta fiind 
aparent asimilată cu haosul. 


Partea a Il-a - FURIA 
Capitolul 1 


1. Toate marile instituţii egiptene, înțelegând prin asta şi 
templele, începând mai ales din Noul Imperiu, administrau 


316 


direct proviziile destinate personalului lor, care le reveneau 
fie de pe pământurile atribuite de coroană, fie de la 
administraţia centrală. Din această cauză, secretariatele 
scribilor funcționau ca depozite. 

2. Moda grădinilor interioare era răspândită în Noul 
Imperiu. 

3. Scara este o invenţie chinezească a secolului al IV-lea 
al erei noastre. Înainte cavalerii erau nevoiţi să folosească 
un taburet sau să recurgă la ajutorul unui scutier. 

4. Un punct obscur din foarte succinta biografie a lui 
Moise în Egipt, aşa cum este ea prezentată de Exod, este 
statutul lui conjugal înainte de fuga la madianiţi. Un bărbat 
rămânea rareori celibatar după douăzeci de ani, exceptând 
situaţia în care avea vreo infirmitate, iar vârsta obişnuită a 
căsătoriei, atât la egipteni cât şi la evrei, se situa în jurul 
vârstei de cincisprezece ani. Este mai mult ca sigur că 
Moise, care se bucura de o mare reputaţie în Egipt, după 
cum spune şi Exodul, avea o consoartă, fie ea şi numai o 
concubină, după obiceiul egiptean. Şi e greu de crezut că 
nu avea copii. 


Capitolul 2 


1. Cele cinci oaze ale deşertului libian - Siwah, Bahriyah, 
Farafrah, Dakhla şi Khargah - au fost, într-adevăr fortificate 
sub Ramses al Il-lea împotriva agresiunilor libienilor. Cam 
neglijate de săpăturile arheologice, ele au făcut obiectul 
cercetărilor începând cu anii şaptezeci şi au fost scoase la 
iveală vestigii importante ale fortificațiilor. 

2. Existenţa unui misticism în religia egipteană antică 
este atestat prin numeroase fragmente de papirus. Paralel 
cu religia oficială, existau rituri esoterice rezervate 
iniţiaţilor. 


Ceea ce ai aflat 
Sunt patru formule 


317 


(care vor rămâne) secrete. 
Nu le rosti 

Pentru ca profanii 
să nu le audă! 


stă scris în Le Livre du Jour et de la Nuit (trad, par Alexandre 
Piankoff, Institut francais d'archéologie orientale, Le Caire, 1942). 


Eu sunt un preot iniţiat în mister dar 
Nu (potsă) spun ceea ce am văzut. 


spune şi unul din preoţii iniţiaţi (trad, par E. Chassinat, Le Mystère 
d'Osiris au mois de Khoiak, Institut francais d'archéologie orientale, Le Caire, 1966). 

Cartea Morților menţionează că zeiţa  lIsis-Hathor 
pronunţa “cuvinte magice” care îl salvau pe Ra-Horus din 
situaţii dificile, că aceste cuvinte sunt “un mare mister” şi 
că ochii nici unui om nu trebuie să le vadă vreodată, căci 
era o abominaţie (pentru orice om) să-şi ridice ochii în sus”. (E. 
Wallis Budge, Egyptian Magic, reed. Dover Publications, Inc., New York, 1971). 

Diverse texte arată că toţi regii erau iniţiaţi în diferite 
secrete, în legătură cu care nici un document mai amplu nu 
ne luminează totuşi. Este sigur însă că o mare parte a 
acestor rituri urmăreau declanşarea unui sentiment de 
revelaţie la cel iniţiat. Ceea ce presupunea practicarea în 
mod curent de exerciţii spirituale sau  psiho-fizice. 
Mormântul lui Ramose (sau Ramses), Vizir al regelui “monoteist” 
Amenofis al IV-lea, care-şi luase numele de Akhenaton, 
avea o inscripţie, descoperită de egiptologul american J.H. 
Breasted, din care reiese că ştiinţa acestui rege fusese 
încredinţată vizirului: 


Cuvintele lui Re 

în faţa ta (le divulg) 

augustul meu tată 

mi le-a transmis... 

Inima mea a avut parte de cunoaştere 


318 


faţa mea de revelaţie Am înţeles (...) 


(citat de Max Guilmot, Les Initiés et les rites initiatiques en Egypte ancienne, Robert 
Laffont, 1977). Acest text indică în mod clar existenţa practicilor 
contemplative destinate suscitării de revelații. 

Disciplina suflului rezumată aici este comună tuturor 
marilor mistici. Cea mai veche este pranayama - care ţine 
de yoga, cea mai recentă este isihasmul creştin al lui 
Grigore Palamas şi a lui Nicefor Solitarul. 

Unele texte sugerează că riturile iniţiatice ar fi presupus 
transe conducând la fenomene psihologice ca dedublarea 
personalităţii, călătorii “în afara corpului” etc. O dovedeşte 
inscripţia de mai jos transcrisă pe papirusul T32 din Leyde, 
aparţinând colecţiei de texte esoterice ale dinastiei a XXII-a, 
ataşate la Osireionul din Abydos (Guilmot, op. cit.): 


Am trecut dincolo de 

Misterioasa lume inferioară 

Pentru a-mi contempla trupul 

Care se afla în ea 

Pentru a-mi lumina formele. 

Este vorba aparent de un text rostit de un om în viaţă şi 
nu de un text funerar. El ilustrează o temă clasică a 
misticismului, moartea sinelui pregătind reînvierea în 
lumina divină. Senzaţiile spontane ale dedublării la care se 
referă sunt excepţionale, dar ele pot fi induse prin droguri 
psihotrope. Reiese de aici că, asemenea tuturor religiilor 
iniţiatice din lume, practicile esoterice egiptene făceau apel 
la droguri psihotrope, kat, cânepă etc. 

Când Luca spune că “Moise a fost iniţiat în înţelepciunea 
egipteană” (precizare neaşteptată căci, în secolul |, Egiptul, tărâm păgân, nu era cu 
siguranţă o referinţă pentru evrei, nici pentru creştini), el se face fără îndoială 
ecoul unei tradiţii antice, termenul “înţelepciune” indicând 
o cunoaştere filosofică nedeterminată, esoterică sau nu. 
Dar minunile lui Moise menţionate de Exod, cum ar fi 
transformarea unui şarpe în toiag, dovedesc o cunoaştere şi 


319 


o practică a magiei în care egiptenii trecuseră drept maeştri 
şi care era rezervată iniţiaţilor. 

1. Evreii erau grupaţi în triburi în localităţile egiptene. 
Dar nu era sigur că după patru secole de absenţă din 
Palestina, aceste grupuri să fi rămas atât de distincte după 
cum le indică Numeri. 

2. Ambiguitatea statutului lui Moise atât în ochii evreilor 
cât şi ai egiptenilor, cel puţin până la fuga lui la madianiţi, 
este dovedită prin atitudinea celor doi evrei pe care 
încearcă să-i despartă atunci când aceştia se iau la bătaie şi 
care îi spun că ar putea să-l denunțe pentru că a omorât un 
contramaistru egiptean. Aceasta arată că Moise nu avea în 
mod oficial nici un fel de autoritate asupra lor, autoritate pe 
care egiptenii n-ar fi tolerat-o, de altfel, niciodată «ív. nota 2, cap. 
8, partea |). 


Capitolul 4 


1. Pe locul unde se află astăzi lacurile Timsah şi Amar, la 
nord de Suez, exista în epoca lui Ramses al II-lea o singură 
mare întindere de apă numită “Marele Negru”, după cum 
reiese şi din excelenta sinteză realizată de Dr. Maurice 
Bucaille (Moise et Pharaon, Seghers, 1995), după studiile lui R.P.A. 
Lagrange, de F.Vigouroux şi din raportul lui Du Bois Aymé 
apărut în Description de l'Egypte de Vivant-Denon. Este 
posibil ca această mare să fi înglobat marele lac Menzaleh 
(numit şi Sirbonis), Situat mai la nord, şi care, ca şi celelalte două, 
constituia rămăşiţa unui lac mult mai întins care exista din 
paleolitic. In cursul mileniului următor relieful Egiptului s-a 
schimbat, fie din cauza folosirii intensive a lacurilor pentru 
lucrările de irigaţii, cum s-a întâmplat şi în secolul al XX-lea 
cu Marea Azov, fie în urma unei schimbări suferite de 
debitul Nilului, fie în urma unei schimbări climatice (v. mai jos, 
nota 4, cap. 4). 

Rezultă de aici că doar partea inferioară a acestei mări 
forma un canal cunoscut sub numele de Marea Trestiilor, 


320 


contopit astăzi cu Marea Roşie, canal care a jucat un rol 
determinant în Exod. 

2. Spre surpriza istoricilor şi a botaniştilor, examinarea 
mumiei lui Ramses al II-lea, efectuată de mai multe echipe 
de specialişti francezi şi egipteni din 1975 până în 1977 la 
Muzeul Omului din Paris, a scos la iveală prezenţa unei 
frunze de tutun, Nicotiana longiflora, în cavitatea 
abdominală a mumiei. Acest tutun a fost evident pus acolo 
de îmbălsămători. Descoperirea infirmă aşadar teza admisă 
de toată lumea până acum cum că tutunul ar fi de origine 
exclusiv americană, fără a se putea presupune totuşi de 


unde provenea acest tutun. (Museum d'Histoire & Musée de l'Homme, La 
momie de Ramses Îl, Editions CRG/Rechers sur le civilisations, 1985, p.197) 


3. Actuala Mare Roşie (care nu este deloc roşie, cum au putut constata 
toţi cei care au văzut-o) era cunoscută în epoca ramesidă sub 
numele de Marele Verde, ca şi Marea Mediterană. Cea 
dintâi era Marele Verde din Est, cealaltă Marele Verde din 
Nord. 

4. Este necesar să facem următoarele precizări pentru o 
mai bună înţelegere a povestirii. O reconstituire a Deltei 
antice, realizată începând cu anii şaizeci, de echipa 
universităţii din Viena, sub conducerea lui Manfred Bietak, a 
permis stabilirea a trei puncte esenţiale: mai întâi, traseul 
braţelor Nilului în Deltă a variat considerabil de-a lungul 
ultimelor trei milenii; astfel, anticul braţ numit “braţul lui 
Peluz” se întindea mult mai la est şi se termina fără îndoială 
în lacul Menzaleh, la sud de actualul Port-Said. Pe ţărmul 
oriental al acestui braţ se ridicau oraşele Avaris şi Pi- 
Ramses. |n al doilea rând, exista un canal care făcea 
legătura între marile oraşe orientale ale Deltei, în al treilea 
rând, se crede că un mare oraş, neidentificat încă, se ridica 
pe țărmurile unei lagune din sud-est. Se pare că era situat 
la nord de Marele Negru şi că ar fi constituit zăvorul 
drumurilor Asiei. Este posibil ca acest oraş să fi fost chiar 


celebrul Pi-Ramses, a cărui situare este încă în discuţie (cf. 
Henri de Saint-Blanquat, Les Grandes Capitales du Delta, în “La nouvelle Egypte 


ancienne”, numéro special de Science & Avenir, mai 1980). 


321 


Rezultă că evreii se aflau la mai puţin de o sută de 
kilometri de Sinai, în linie dreaptă, şi la aproape o sută 
cincizeci de kilometri, dacă se mergea pe drumul din sud 
către Marea Trestiilor. 

1. Există o concepţie, în mod confuz întreţinută de o 
tradiţie modernă fără legătură nici cu istoria, nici cu Vechiul 
Testament, care suţine că religia ebraică ar fi supravieţuit 
intactă de la şederea lui Avram în Egipt şi până la Moise. De 
unde ar reieşi că noţiunea de Zeu unic, Yahweh sau Elohim, 
ar fi fost prezentă şi predominantă în rândul populaţiei 
ebraice captivă în Egipt. Totuşi, chiar şi Vechiul Testament 
abundă în dovezi ale persistenţei unui cult al zeilor străini la 
evrei. 

Episodul dansului în jurul Viţelului de aur, petrecut mult 
timp după începutul Exodului, când Moise se afla pe 
muntele Horeb sau Sinai, adică în momentul în care încerca 
să făurească identitatea culturală şi religioasă a poporului 
său, este cea mai celebră dovadă a politeismului ebraic. 
Trebuie precizat că celebrul Viţel de aur era boul Apis. 
Câteva secole mai târziu, chiar şi atunci când religia iudaică 
era constituită şi când interdicţia de a face idoli era în 
vigoare, cultul Viţelului de aur nu dispăruse, aşa cum o 
dovedesc cei doi viței de aur pe care regele leroboam îi 
face şi cuvintele pe care le spune când îi dăruieşte evreilor: 
“lată zeii voştri, Israel, care v-au scos din Egipt” (I împărați, XII, 
28). 

Ne putem întreba în egală măsură despre conformitatea 
cu prescripţiile mozaice a celor doi heruvimi de aur cu care 
Solomon împodobeşte Templul din lerusalim (2 cronici m, 10 - 14) 
şi de care Cronicile fac mare caz, dar nici o ambiguitate nu 
planează asupra faptului că Solomon, constructorul 
Templului din lerusalim, a ridicat pe o colină la est de 
lerusalim un templu pentru zeul Chemos al moabiţilor şi un 
altul pentru Moloc, zeul amoniţilor (I împărați, xi, 6-7). 

Profeţii nu vor scăpa ocazia de a-i stigmatiza pentru 
trădare pe cei pe care îi crezuseră credincioşi legii lui 


322 


Moise. Astfel, Ezechiel deplânge în vorbe aspre participarea 
femeilor lui Israel la riturile lui Tamuz, zeul babilonian 
(Ezechiel, viii, 14), Şi adorarea Soarelui de către bărbaţi (a. vu, 16). 
llie îi dojeneşte pe evreii adoratori ai lui Baal: “Până când 
veţi şchiopăta de amândouă picioarele? Dacă Yahweh este 
Elohim, mergeţi după el. Dacă este Baal, mergeţi după el” u 
împărați, XVIII, 21). 

Trebuie totuşi să luăm în seamă contextul acestor epoci 
şi să ne amintim că acest politeism pare a fi mai mult 
lingvistic decât efectiv: numele lui Baal, EI, Ellel, Elohim 
erau sinonime, pentru că îl desemnau toate pe Marele Zeu 
al canaaniţilor, al fenicienilor, al hitiţilor şi al evreilor. 
Noţiunea de infidelitate faţă de Dumnezeul lui Moise trebuie 
deci să fie temperată prin conştiinţa condiţiilor istorice: 
proximitatea constantă a culturilor semitice diverse în 
Palestina în timpul primelor secole ale prezenţei evreilor în 
Palestina, care impunea împărţirea credințelor şi riturilor şi 
cvasi inexistenţa comunicării în sensul modern, care ne 
permite în zilele noastre să definim culturile şi religiile. 


Subiectul depăşeşte de departe cadrul acestor note (cf. “Les 
Dieux des Hébreux et le Dieu des Prophètes”, în Histoire generale de Dieu, de l'auteur, 


op. cit.). 

Ori, dacă la câteva secole după exod, cultul zeilor străini 
se perpetua printre evrei, înseamnă că în timpul celor patru 
secole a prezenţei lor în Egipt, el îi stăpânea cu şi mai multă 
forţă. Să postulezi că iudaismul s-a perpetuat intact de la 
Avram şi până în zilele noastre, cu doar câteva modificări, 
ar însemna să nu recunoşti rolul determinant pe care l-a 
avut Moise în crearea identităţii culturale şi religioase 
ebraice. 


Capitolul 9 
1. Virnanţul, Ruta graveolens, este o plantă ale cărei 
flori, consumate din cea mai străveche antichitate, conţin 


un alcaloid sedativ. Planta cu frunze catifelate este laurul, 
plantă universală, care conţine în întregime un puternic 


323 


alcaloid halucinogen şi neurotrop (sedativ - v. nota 2, cap. 2, partea a 
II-a). 

Sugestia consumului de psihotrope halucinogene nu 
poate şi nici nu trebuie să aibă aici coloratura irevenţioasă 
din epoca noastră. Utilizarea acestor plante cu scopul 
iluminării mistice şi religioase este foarte veche: cu trei mii 
cinci sute de ani înaintea erei noastre, a fost menţionat, în 
descrierea unor rituri ariene din India, Persia, Bactrian, 
consumul de soma, extract de burete pestriţ, o ciupercă 
halucinogenă. De la laur la măselariţă sunt puţine plante cu 
proprietăţi psihotrope, care să nu figureze în textele vechi 
Şi în tradiţiile celor cinci continente (cf. John Allegro, Le Champignon 
sacré et la Croix, Albin Michel, 1971). Se pare că foarte mulţi mistici ai 
multor religii au făcut apel la ele. Viziunile lui Ezechiel şi ale 
autorului Apocalipsei, de exemplu, par în mare parte 
tributare folosirii halucinogenelor, mai ales a ciupercilor. 
Dar dacă au existat mulţi consumatori de psihotrope de-a 
lungul secolelor, nu toţi au devenit Moise sau Baudelaire. 

2. Şirul forturilor care supravegheau câmpia de coastă 
din nord, între localităţile din El Kantara şi Gaza, exista de 
pe vremea lui Amenofis al IV-lea. La începutul domniei lui 
Seti |, aceste fortărețe fuseseră luate de beduini (asociaţi sau nu 
cu evreii, n-avea importanţă, textele egiptene nu par să facă distincţie între ei). Cum 
ele constituiau în acelaşi timp calea de acces a Egiptului 
către Asia şi calea de invazie dinspre Asia spre Egipt, au 


fost consolidate sub Seti |, apoi sub Ramses al ll-lea 
(A.H.Gardiner, “The Ancient Military Road between Egypt and Palestine”, Journal of 


Egyptian Archaeology, vol 6, 1920). 

3. Pentru înţelegerea Vechiului Testament, problema 
limbilor folosite în Orientul Apropiat în epoca lui Moise 
capătă o importanţă uneori neluată în seamă de marele 
public. Ebraica făcea parte, alături de limbile aramaice de 
nord, din grupul limbilor semitice ale grupării occidentale 
ea conţine elemente asiro-babiloniene, aramaice vechi şi 
canaaene, care par să se fi fixat în limba canaaniţilor, cea 
pe care o adoptă la sfârşitul secolului al XIII-lea înaintea 
erei noastre evreii instalaţi în Palestina (cf. André-Marie Gerard, 


324 


“Hebreux”, în Dictionnaire de la Bible, op. cit.). O persoană care vorbea 
ebraica n-ar fi întâmpinat prea mare dificultate în a se face 
înţeleasă de beduinii din Arabia. 

Mai rămâne de stabilit dacă limba evreilor captivi în 
Egipt de patru sute de ani nu se modificase din cauza 
faptului că era vorbită în spaţii închise şi sub influenţa 
inevitabilă a limbii egiptene. 

Aparţinând,familiei,lingvistice,afro-asiaticetsau,namito-semitice) 

egipteana era, teoretic vorbind, înrudită cu limbile 
semitice. Dar este  îndoielnic că, exprimându-se în 
egipteană, aceasta fiind limba copilăriei şi a tinereţii sale, 
Moise ar fi fost înţeles de interlocutorii canaaniţi sau 
beduini: egipteana era într-adevăr o limbă distinctă care, 
mai ales de la începutul secolului al XIV-lea înaintea erei 
noastre, evoluase în mod sensibil (cf. Hebrew Language, Encyclopaedia 
Britannica). 

4. Contrar unei păreri răspândite printre cei care nu-l 
cunosc decât din textele Vechiului Testament, Sinaiul nu 
este acea regiune în întregime aridă care, în mintea 
multora, se confundă cu deşertul Gobi. Dacă cele trei 
deserturi - Şur, Sin şi Paran - sunt în mare parte nelocuite 
din cauza uscăciunii climatului, ele sunt totuşi udate de 
cursurile de apă care izvorăsc din lanţurile muntoase care 
câştigă în altitudine de la nord la sud şi care devin torente 
primăvara şi toamna. Deşertul primeşte 2 milioane de metri 
cubi de apă de ploaie pe an şi acesta este motivul pentru 
care se găseşte apă la o adâncime de 1 până la 2 metri. 
Acesta este fără îndoială şi motivul pentru care, în era 
creştină, numeroşi schimnici se duceau să trăiască în 
aceste deserturi. (Sinai, Encyclopaedia Britannica). 

In fine, câmpiile de coastă au destule păşuni pentru ca 
beduinii din regiune să-şi ducă la păscut turmele, după 
schema antică a transhumantei. Este deci probabil, dacă nu 
chiar sigur, ca după prima fugă, când trebuia să ajungă în 
ţara Madianului, pe ţărmul oriental al golfului Akaba, Moise 
să fi întîlnit caravane. 


325 


De altfel, Sinaiul a fost ocupat încă din perioada 
preistorică. Inscripţiile care au fost descoperite în 1904 - 
1905 de Sir William Flinders Pe&trie şi parţial descifrate în 
1916 de Sir Alan Gardiner datează de acum trei mii de ani 
înaintea erei noastre. Chiar şi numele de Sinai derivă din cel 
al zeului-lună, Sin. Cercetările arheologice din peninsula 
Sinai, ca şi cele din peninsula Arabică, sunt încă în stare 
incipientă, dar existenţa cetăților de coastă şi a celor din 
interior, ca şi actuala Serabet el-Khadim, fără îndoială Dofca 
menţionată în Exod, demonstrează existenţa cultului 
divinităţilor în rândul populaţiei semi-nomade. 

Numele de Alaat este fictiv. 

1. Există mai multe tipuri de mană, care sunt toate 
escrescenţe răşinoase ale anumitor arbori şi arbuşti din 
deşert ce sunt atacați de coşenila arboricolă. Şi în zilele 
noastre, beduinii din Sinai mai consumă încă mana de 
tamarix, Tamarix mannifera, care este friabilă şi care dacă 
este măcinată devine o făină din care se pot face plăcinte. 
Acum trei mii de ani, Sinaiul, mult mai împădurit decât în 
zilele noastre, oferea o cantitate apreciabilă de astfel de 
mană. Moise, care aflase de existenţa acestui aliment 
abundent în timpul şederii sale în Sinai, îi cunoştea bine 
proprietăţile; şi acesta este, de fapt, motivul pentru care el 
se face purtătorul de cuvânt al lui Yahweh şi recomandă ca 
mana să fie recoltată dimineaţa înainte ca soarele să o 
înmoaie (Exodul xvi, 21). Cf. André-Marie Gerard, Dictionnaire de 
la Bible, Robert Laffont/Bouquins, 1989. 

2. Sin, zeul-lună, care dă numele lui unuia din cele trei 
deserturi ale Sinaiului, apoi Sinaiului în întregime, era unul 
din acei zei de origine sumeriană care-şi schimbau numele 
după epocă, limbă, cultură. Astfel, numit Nanar în Sumer, el 
devine Suen'Sin în Babylon, apoi Sin în Palestina, în sudul 
Arabiei, deci şi în Sinai. Această regiune aparţinea sferelor 
de influențe culturale şi religioase canaanene şi 
mesopotamiene. Natura sa deşertică, absenţa centrelor 
urbane (cu excepţia coastei mediteraneene), populaţiile nomade, 


326 


specificul său de loc de trecere între Africa şi Asia şi 
succesiunea invaziilor, a căror scenă de manifestare a fost, 
sugerează că noţiunile de divinitate erau aici mai fluide şi 
mai polisemantice decât oriunde în altă parte şi, mai ales, 
în Egipt (cf. Geoffrey Parrinder, World Religions from Ancien History to the Present, 
The Hamlyn Publishing Books Limited, 1971 ). 

Este sigur că, după şederea sa în Sinai, care n-ar fi 
depăşit doi sau trei ani, Moise a cunoscut mai multe din 
aceste divinităţi şi culte care existau acolo. Unii autori 
sugerează că aici ar fi descoperit noţiunea de zeu protector 
al grupului uman sau “zeu al taţilor”, Ya'uq, şi că acesta i-ar 


fi influenţat concepţia lui despre Yahweh (andré Caquot, “La religion 
des Semites occidentaux”, Histoire des religions, t.1, sous la direction d'Henry-Charles 


Puech, de l'Institut, Galimard/La Pléiade, 1994). Este sigur că de-a lungul 
anilor petrecuţi în Sinai şi în deserturile din nordul Arabiei, 
Moise n-a putut supravieţui decât integrându-se într-unul 
din triburile nomade de beduini, de la care a învăţat, de 
exemplu, mijloacele de supravieţuire într-un loc străin şi 
ostil. Este improbabil să nu fi avut de-a face cu tâlharii, 
endemici în regiune, şi împotriva cărora, trei secole mai 
târziu, David constituia un fel de poliţie pentru protejarea 
păstorilor din Palestina. 


Capitolul 14 


1. Exodul (1, 16-22) spune că Moise stătea lângă o fântână 


când cele şapte fiice ale preotului din Madian, Letro (însemnând 
“Excelenţă” în ebraică, în versiunea elohistă, numit adesea Reul în greacă sau Ragul în 


Vulgata*, adică “Dumnezeu este prieten”), au venit să umple jgheaburile 
pentru a adăpa turma tatălui lor şi au fost alungate de 
păstori. Moise le-a luat apărarea şi le-a adăpat el însuşi 
turma. După care, ele s-au întors acasă mai repede şi tatăl 
lor s-a mirat. Ele au explicat atunci că un egiptean le-a 
scăpat din mâna păstorilor. Preotul le-a trimis pe fiicele lui 
să-l caute pe Moise pentru a-l invita la masă şi apoi i-a dat 
mâna fiicei lui, Sefira. 


327 


Capitolul pe care tocmai l-aţi citit se îndepărtează 
sensibil de această poveste. Motivul este neverosimilitatea 
mai multor elemente, dintre care cel mai evident este că 
povestea Vechiului Testament atribuie fiicelor lui Letro rolul 
de păstoriţe, lucru absolut imposibil în sistemul pastoral şi 
în regimul patriarhal al beduinilor din Sinai şi din Arabia de 
la sfârşitul mileniului al II-lea înaintea erei noastre. Meseria 
de păstor implica, într-adevăr, să-ţi aperi turmele împotriva 
tâlharilor şi a animalelor sălbatice şi să le duci în 
transhumantă. 

Mi-e greu să-mi imaginez că “cele şapte fiice” ale lui 
Letro, de vârste diferite, ar fi fost însărcinate cu asta - 
printre altele, ar fi însemnat că nu au o familie. Este mult 
mai plauzibil ca un patriarh, cum era Letro, să fi angajat 
păstori. 

In plus, este interesant de remarcat cum un străin fără 
turme se amesteca într-o ceartă legată de accesul la o 
fântână, ceea ce nu era deloc un fleac în epocă. 

Cifra şapte, cifra plenitudinii şi a purității în simbolistica 
biblică, este introdusă aici în scop hagiografic, semnificând 
predestinarea personajului care avea să ajungă socrul şi 
sfătuitorul lui Moise. 

Pe de altă parte, cele două nume ale lui Letro pun 
câteva semne de întrebare, primul, Reul sau Ragul, fiind 
clar ebraice, în timp ce Letro nu era evreu, şi al doilea fiind 


un titlu Şi nu un nume (l-am păstrat totuşi pentru că este familiar cititorilor 
Vechiului Testament şi pentru că nu se ştie, de fapt, adevăratul nume al acestui 


personaj). Numeri (x, 29) şi Judecătorii uv2) îl desemnează ca 
Hobab, fiul lui Reul chenitul sau cainitul. Ipoteza lui T.K. 
Cheyne, conform căreia Hobab şi lonadaab, tatăl recabiţilor, 
erau la origine aceeaşi persoană, nu simplifică deloc 
problema (recabiţii erau beduini israeliți, care au constituit ulterior o sectă în vremea 
lui ieremia şi care refuzau să semene grâu şi să planteze viță-de-vie). 

Desemnarea lui Letro ca “preot al Madianului”, a fost 
invenţia cea mai nimerită pentru acest personaj care va 
deveni apoi consilierul şi inspiratorul lui Moise, dacă nu 
chiar instauratorul instituţiei judecătorilor legii mozaice. 


328 


Madianul, situat pe coasta de sud a golfului Akaba, era 
populat de triburile beduine nomade sau semi-nomade care 
evident nu cunoşteau decât divinităţile de origine asiriană 
sau canaaneană Este foarte îndoielnic ca aceste triburi să fi 
practicat un cult unic sub îndrumarea unui singur preot. 
Chiar dacă este luat în sens larg, termenul “preot” este de 
altfel dificil de conceput fără sanctuar, edificiu evident 
absent din viaţa nomazilor. Cele două forturi, singurele din 
regiune, erau, din câte se ştie până acum, actualul Magna, 
un port pe ţărmul de sud al golfului, şi Qurrayah, actualul 
Dhotel-Haji, în interiorul zonei şi, aparent, la graniţa cu 
teritoriul Madianului. Pare mai probabil ca Letro să fi fost un 
păstor bogat, judecător şi magician în sensul vechi al 
cuvântului, adică intermediar între oameni şi puterile 
superioare. 

Logica povestirii biblice pare destul de precară; nu se 
spune ce era cu Moise aşezat lângă fântână fără să facă 
nimic, nici cum fiicele lui Letro şi-ar fi dat seama că e 
egiptean şi, în fond, un bărbat n-avea nevoie de mai puţin 
timp decât cele şapte fete ca să umple jgheaburile cu apă. 

În fine, nu trebuie uitat că Letro este, alături de Pytagora 
şi Hamza, principalul discipol al fondatorului sectei, una din 
cele şapte încarnări ale celei mai înalte raţiuni în religia 
druzilor. O tradiţie evident anacronică care face din el un 
preot mazdeist. 


Capitolul 16 


1. Aluzie la originea iraniană comună popoarelor din 
Orientul Apropiat şi Mijlociu, indicată prin înrudirea lor 
lingvistică şi prin împărţirea metalurgiei bronzului (cf. Colin Me 
Evedy, Atlas de | histoire ancienne, Robert Laffont, Bouquins, 1985). Aria de 
întindere a Palestinei şi a coastelor arabice în timpul lui 
Moise, arameeni, amoriţi, edomiţi, moabiţi, corespunde 
aproape exact celei a metalurgiei bronzului la începutul 
celui de-al doilea mileniu înaintea erei noastre. 


329 


2. Unul din punctele cele mai obscure din istoria evreilor 
este sistemul lor de credinţă din perioada celor patru secole 
ale prezenţei lor în Egipt, înainte de instaurarea legii şi a 
instituţiilor mozaice. Desigur, cu mai multe secole înainte, 
familia lui lacov-lIsrael renunţase la zeii aduşi din străinătate 
şi, de exemplu, Rahela îngropase terafimii sau idolii 
domestici ai tatălui ei, Laban (Geneza xxxı, 19). Dar vedem, de 
asemenea, că după aproape două secole de la sosirea pe 
Pământul Făgăduinţei, regele Saul are terafimii lui, la fel şi 
fiica lui, Mical, soţia lui David (ba chiar cu ajutorul unui teraf înfăşurat într-o 
cuvertură, ea îşi va salva soţul de ucigaşii tocmiţi de regele Saul). Se mai ştie că 
abia ajunşi pe Pământul Făgăduinţei, evreii îi cer lui Aaron, 
fratele lui Moise, să le facă un Viţel de aur (Exodul XXX, 1 -8). 

Există aşadar multe motive să credem că evreii captivi 
în Egipt practicau idolatria ancestrală. Este posibil ca o 
parte dintre ei să fi adoptat zeii şi unele rituri egiptene, dar 
este mai verosimil ca marea lor majoritate să fi adorat zei 
de origine mesopotamiană, care le amintea de trecut (v. nota 
1, cap. 5). 

3. Repartiția evreilor între Egipt şi Palestina în epoca lui 
Moise este un alt punct relativ obscur al istoriei lor. Pe de o 
parte, pare incontestabil că în Egipt exista o populaţie 
importantă, cu un procent ridicat al dezvoltării demografice 
(v. nota 1, cap. 6), stabilită acolo din timpul dinastiei a XV-a, 
adică din secolul al XVII-lea î.e.n. Mai rămăseseră evrei în 
Palestina? Acest lucru pare să fie sugerat, pe de altă parte, 
de două texte nonbiblice. Primul este stela de la Memfis, 
care menţionează că în timpul domniei lui Amenofis al Il- 
lea, care a fost rege din 1448 până în 1420, trei mii şase 
sute de apiri au fost readuşi la Memfis ca prizonieri, la 
capătul unei expediţii militare dincolo de Sinai |. Briend et MJ. 
Seux, Textes du Proche-Orient ancien et Histoire d'Israël, Le Cerf, 1977). Al doilea 
text se referă la tulburările pe care apirii le-ar fi provocat în 
Palestina, prin atacul asupra fortului canaanean Beişan (Bet- 
Şean?), fort care, de altfel, va face obiectul şi altor ofensive 
ale evreilor (Iosua XVII, 16-17). 


330 


Nu se ştie totuşi cât de importanţi erau evreii din 
Palestina şi care erau raporturile lor, dacă existau, cu evreii 
din Egipt. 


Partea a Ill-a O VOCE ÎN DEŞERT 


Capitolul 1 


1. Geneza XII, 10-20. 

2. Geneza XX, l-18. Documentul elohist menţionează că 
al doilea şiretlic al lui Avraam a fost comis pe cheltuiala 
regelui filistinilor, ceea ce e un anacronism explicabil prin 
redactarea tardivă a documentului: aveau să se scurgă 
aproape şase secole până la sosirea filistinilor în Canaan. 
Fără îndoială, este vorba de un prinţ cananean. 

3. Geneza XXVI.' 


Capitolul 3 
1.Emigratul 


Capitolul 4 


1. Autorul  Exodului îşi trădează  necunoaşterea 
geografică, atunci când situează viziunea lui Moise pe 
muntele Horeb sau Sinai, care se află de cealaltă parte a 
ţării Madianului şi a golfului Akaba, la trei sute de kilometri 
de Eţion-Gheber. 

2. Există efectiv o plantă ornamentală, balsamul alb sau 
frăsinelul, care creşte în tufe, atinge trei picioare înălţime şi 


331 


secretă un ulei ai căror vapori se inflamează din cauza 
căldurii foarte mari sau dacă există foc în apropiere. 

3. Misteriosul episod ulterior atacului nocturn a cărui 
victimă este Moise, după plecarea lui spre Egipt, atac care 
ar fi fost comis chiar de Dumnezeu, după cum spune Exodul 
(IV, 24-26), şi pe care Sefira îl atribuie faptului că Moise nu şi-a 
circumcis fiul, n-a fost reluat în acest capitol din patru 
motive. 

Primul constă în faptul că, după cum spune Exodul, 
Sefira se grăbeşte să-şi circumcidă ea însăşi fiul cu un silex, 
pentru că ea crede că furia ucigaşă a lui Dumnezeu se 
datorează faptului că Moise n-a respectat condiţia 
circumciziei tuturor evreilor stipulată în Alianţă (Geneza xvii, 9-12 
şi 14: cel care nu e circumcis este “alungat dintre ai săi pentru că a rupt Alianţa”). Or 
Sefira, care este madianită şi nu evreică, n-are de unde să 
cunoască aceste condiţii ale Alianţei. 

Al doilea motiv este că Sefira nu a plecat cu Moise în 
Egipt; o dovedeşte chiar Exodul (xvi, 2-7), care menţionează 
că Moise îşi lasă soţia la socrul său şi după ce poposeşte în 
deşert, Letro vine şi i-o aduce pe Sefira şi pe cei doi fii. 

Al treilea motiv este că după ce şi-a circumcis fiul, cum 
se spune în Exod, Sefira atinge sexul bărbatului său cu 
prepuţul tăiat şi-i spune lui Moise că este de acum înainte 
“un soţ de sânge” gestul capătă o semnificaţie simbolică 
precisă în Exod pentru că face din Moise un circumcis, dar 
din punct de vedere istoric el nu are sens (cu atât mai puţin cu câte 
realizat de o femeie care nu e evreică): născut în Egipt Şi crescut ca un 
egiptean, Moise a fost cu siguranţă circumcis ca toţi 
egiptenii. Circumcizia se făcea într-adevăr în Egipt între 
şase şi doisprezece ani. O frescă din Sakkara, în Egipt, 
datând de acum 2400 de ani î.e.n. prezintă un ceremonial 
al circumciziei. Şi diverse alte texte şi documente 
menţionează că acest rit era deja practicat cu 4000 de ani 
înaintea erei noastre. Desigur deja, Sefira ştia mai bine 
decât oricine altcineva că Moise era deja circumcis. lar 


332 


Moise n-ar fi omis cu siguranţă să-şi circumcidă fiul, fie că o 
făcea după practica egiptenilor, a beduinilor sau a evreilor. 

Al patrulea motiv este că circumcizia este menţionată ca 
fiind prima condiţie dictată de Dumnezeu în declaraţia de 
Alianţă (Geneza xvi, 9-12) pentru a diferenţia poporul ales de 
ceilalţi. Or, se ştie că, încă din cea mai străveche 
antichitate, circumcizia era aproape universală: numai 
indo-germanicii, mongolii şi popoarele din grupul fino-ugric 
Nu ştiau de ea (“Circumcision”, Enciclopaedia Britannica). Într-o povestire 
contemporană, Dumnezeu nu putea să nu ştie acest lucru. 
Desemnarea circumciziei ca rit specific ebraic este o 
noţiune eronată şi târzie a celor care au redactat Vechiul 
Testament. 

Există şi un al cincilea motiv: caracterul irațional şi 
irascibil cu care este înzestrat Dumnezeu în acest episod. 
Mi se pare ireverenţios să-i atribui lui Dumnezeu intenţia de 
a-l asasina pe Moise pentru singurul motiv că fiul lui cel 
mare n-ar fi fost circumcis. 

1. Exodul menţionează că singurul motiv pentru care a 
fugit Moise, a fost frica de a fi denunţat de către cei doi 
terasieri evrei pentru omorârea contramaistrului egiptean 
care maltrata un evreu el specifică chiar că “faraonul” 
încercase din această cauză să-l condamne pe Moise la 
moarte. Ori, acest scurt pasaj al Exodului nu este deloc 
convingător din trei motive. Primul este acela că, fiind un 
personaj important, cum îl considerau mai ales evreii, lui 
Moise nu i-ar fi fost greu să-i convingă pe aceştia că nu era 
oportun să-l denunțe pentru o crimă înfăptuită pentru a-l 
apăra pe unul de-al lor. Al doilea motiv este istoric - pasajul 
biblic dovedeşte că nu erau cunoscute metodele 
administraţiei egiptene. Într-adevăr, când Dumnezeu îi 
spune lui Moise că cei care voiau să-l omoare sunt morţi 
(Exodul IV, 19-20), el pare să ignore faptul că urmăririle 
declanşate împotriva unui criminal, hoţ sau ucigaş, nu se 
opreau la moartea monarhului: ca în toate administraţiile 
din lume, ele rămâneau în vigoare fără prescripţie, aşa cum 


333 


o atestă nenumărate povestiri despre urmăriri angajate 
pentru violare de sepultură. Al treilea motiv este că, în 
împrejurările date, Ramses, fiind regent al Egiptului încă de 
când tatăl lui era în viaţă, n-ar fi renunţat la urmăririle 
juridice după moartea acestuia, presupunând că, în 
augustele lui funcţii, el se interesa şi de un astfel de fapt 
divers cum era omorârea unui contramaistru. 

Uciderea funcţionarului, caracterizată ca omucidere şi 
care nu pledează deloc în favoarea capacităţii de a se 
controla a lui Moise, este desigur plauzibilă. Fuga din Egipt 
însă nu este explicabilă decât în două moduri: ori Moise nu 
era recunoscut de comunitatea evreilor, nu se considera 
încă un membru al acestei comunităţi şi nu avea încredere 
în discreţia lor, teză pe care o susţin în aceste pagini, ori a 
plecat din motive personale, şi asta nu contrazice cauzele 
prezentate mai sus, excedat de constrângerile serviciului 
imperial. 

2. Unul dintre punctele cele mai frapante din povestea 
lui Moise este acela că el a fost desemnat ca şef de către 
evrei tot aşa cum a fost şi prin sentimentul misiunii sale 
divine şi că, absenţa lui din Egipt, evreii n-au găsit unul sau 
alţi oameni (mai ales fratele lui, Aaron) capabili să preia conducerea 
lor. Alegerea lui Moise ţinea fără îndoială de carisma lui ca 
şi de rolul important pe care-l avusese în medierea între 
puterea regală şi evrei. 

3. Unul dintre elementele care ne fac să credem că 
Moise nu s-a întors în Egipt, contrar versiunii din Cartea 
Exodului, este rolul dintr-o dată preponderent al lui Aaron, 
singurul capabil să-i informeze pe evrei despre misiunea 
atribuită lui Moise de revelaţia lui şi să le transmită 
instrucţiunile. Dacă s-ar fi întors în Egipt, Moise n-ar mai fi 
avut nevoie de serviciile lui Aaron. Şi e greu să-ţi dai seama 
din ce motiv, în Cartea Exodului, Yahweh i se arată când lui 
Moise, când lui Moise şi Aaron, dar niciodată lui Aaron 
singur. 


334 


În cazul acesta, suntem nevoiţi să plasăm în domeniul 
legendei fantastice competiţiile de magie dintre Moise şi 
Aaron, pe de o parte, şi dintre acesta din urmă şi magicienii 
egipteni, pe de altă parte. Cartea Exodului descrie cum 
sceptrul lui Aaron se transformă în şarpe şi mănâncă 
bastoanele magilor egipteni... Mi se pare că aceste treceri 
de la unul la altul sunt prea puţin conforme cu psihologia şi 
demnitatea marelui legislator care a fost Moise. 

Pasajele din Cartea Exodului care se referă la acest lucru 
păcătuiesc, de altfel, prin anacronisme care trădează atât 
necunoaşterea Egiptului, cât şi data tardivă a redactării 
Pentateuhului. Astfel, se spune aici că Domnul îi porunceşte 
lui Moise să se scoale dimineaţa devreme şi să-i ţină calea 
faraonului când acesta merge la râu (Exodul viii, 20), eroare 
similară aceleia în care fata faraonului merge să se scalde 
în apele Nilului; faraonul n-avea nici un motiv să se ducă 
dimineaţa “la râu”, nici pentru abluţiuni, nici pentru nevoi, 
pentru că avea baia lui personală. Se spune, de asemenea, 
că Domnul ameninţă cu o teribilă ciumă dromaderii, printre 
alte animale, ai egiptenilor (Exodul 1x, 4); Ori, nu existau 
dromaderi în Egipt în epoca aceea şi cu atât mai puţin 
turme de dromaderi: acest animal n-a apărut decât mai 
târziu, după ocupaţia greacă a ţării, adică în secolul al IV- 
lea î.e.n., totuşi era deja domesticit în Asia, în Orientul 
Mijlociu Şi în Arabia. (Erman & Ranke, La Civilisation egyptienne, op. cit.). 

1. Aceste cifre sunt arbitrare şi nu trebuie luate decât în 
sens orientativ: este sigur că membrii triburilor aşezate în 
Egipt erau organizaţi în clanuri, dar nu dispunem de alte 
informaţii referitoare la ei decât lista celor treizeci şi şapte 
de familii enumerate de Exod vi, 14-27. Această listă este totuşi 
interpretată diferit de diversele şcoli biblice, familia fiind 
uneori considerată în sens larg ca un clan imichapahah, iar 
alteori ca o subdiviziune a clanului. În orice caz, această 
listă pune mai multe întrebări decât răspunsuri, căci dacă 
atribuim fiecărei familii o cifră ipotetică şi maximală de o 
sută de persoane, asta ar însemna că toată populaţia 


335 


ebraică a Egiptului se reducea la trei mii şapte sute de 
persoane, cu puţin mai mult decât numărul prizonierilor 
aduşi înapoi de Amenophis al II-lea. 

Cât despre cifra dată de Exod (xı, 37-38), de “şase sute de 
mii de oameni, în afară de copii”, toată lumea o crede 
excesivă, dacă nu chiar extravagantă: ar însemna că 
populaţia evreilor se ridica la cel puţin un milion de suflete, 
adică aproape două treimi din întreaga populaţie a văii 
Nilului (v. nota 1, cap.6, partea I) 

2. Exodul lasă impresia că toţi evreii ar fi fost concentrați 
într-un punct, de unde ar fi plecat împreună la un semnal 
dat. Ori, dacă este adevărat că o mare parte a evreilor 
stăteau în Egiptul de Jos, trebuie menţionat că Egiptul de 
jos era destul de vast şi că evreii erau împrăştiaţi pe 
teritoriile reprezentând mai bine de o sută de kilometri 
pătraţi. De altfel, unele echipe este posibil să fi fost mutate 
mai la sud, la Memfis sau la Teba, pentru a-i ajuta pe 
muncitorii locali. Mobilizarea populațiilor, cu bunurile lor, 
cum o precizează Exodul, a fost dimpotrivă o lucrare de 
mari proporţii. 

3. Cuvântul “Edom” semnifică roşcat sau păros şi prin 
extensie împădurit şi ar fi fost porecla dată lui Esau la 
naştere din cauza părului care îl acoperea (Geneza xxv, 25). El 
este desemnat de Geneză şi de Numeri ca strămoşul 
edomiţilor. Pe de altă parte, se pare că ţara Edomului ar fi 
fost numită aşa pentru că era, de fapt, acoperită de păduri 
dese. Se pare că într-o perioadă, anterioară celei instalării 
evreilor în Egipt şi situată aproximativ la începutul 
mileniului al lIl-lea î.e.n., semiţii occidentali, apiri sau 
beduini, ar fi cucerit aceste teritorii, primii ocupanţi nefiind 
cunoscuţi de arheologie. S-a bănuit, după Deuteronomul II, 
12, 22, că aceşti ocupanţi ar fi fost horiţii, o ramură a 
marelui popor nonsemitic care erau huriţii. Dar nu s-a 
descoperit nici o urmă arheologică a “horiţilor” (“Edom”, 
Enciclopaedia Britannica). Ne putem întreba aşadar dacă cuvintele 
horiţi şi huriţi nu sunt sinonime. Interesul acestui punct, în 


336 


contextul acestor pagini, este refuzul pe care “regele 
Edomului” l-ar fi adresat lui Moise după Exod (Numeri XX, 14-21). 

4. Ţara Edomului era delimitată în epocă la nord de râul 
Zered, la vest de Araba, la sud de marginea platoului care 
dă spre actualul Wadi Hismeh şi la est de deşert. Toată 
această regiune, străbătută pe cal prin Negev, sudul 
lordaniei şi al Palestinei actuale, era foarte bine împădurită 
în epocă şi era plină de urşi, lupi, şacali, mistreți şi hiene. 
Se pare că erau chiar şi lei, la care fac aluzie numeroase 
texte ale Vechiului Testament. 

5. Contrar multor interpretări foarte răspândite, cuvântul 
“Baal” nu desemnează nici un zeu: el semnifică pur şi 
simplu “Domnul” şi era cel mai adesea urmat de un alt 
cuvânt care îi defineşte atribuţiile - “Stăpân al câmpiei”, “al 
fertilităţii”, “al dansului”, al unei localităţi etc. 

6. În primăvara celui de-al patrulea an al domniei sale, 
informat de spionii săi că Benteshima, regele poporului 
amuru, şi protectorul său Muwatali, regele hitiţilor, au 
încetat pregătirile militare, pentru că nu se mai temeau de 
o acţiune militară a Egiptului, Ramses lansează o campanie 
surpriză pentru a recâştiga fortul din Kadeş, pierdut cu mai 
mulţi ani în urmă. Atacul a fost pe cât de scurt şi violent, pe 


atât de triumfal (cf. Christiane Desroches-Noblecourt, Ramses îl, la véritable 
histoire, op. cit). 


Este ciudat că Vechiul Testament nu face deloc aluzie la 
frecventele incursiuni ale armatei egiptene în Canaan, care 
trebuie să-i fi îngrijorat de nenumărate ori pe evrei. 

1. Fenomen constatat de multe ori în timpurile moderne, 
în afara unui context extraordinar, explicabil prin 
proliferarea algelor microscopice, a rodofitelor, în prezenţa 
hidraţilor de carbon insolubili şi în anumite condiţii de 
temperatură. Proliferarea acestor alge ar fi putut să se 
producă în lacul Victoria, de exemplu, în urma căderilor 
anormale de materie vegetală şi fluviul ar fi putut să care 
aceste ape până în Egipt. 

2. Această răzvrătire nu este o invenţie romanescă; ea 
este inspirată de cea mai importantă descoperire istorică 


337 


care a făcut lumină asupra Exodului, cea a stelei numită 
Elefantina, pentru că a fost găsită pe insula Elefantina, în 
apropierea primei cataracte a Nilului. Publicată pentru 
prima dată în 1972, ea datează din al doilea deceniu al 
secolului al XII-lea î.e.n., deci aproximativ din anul 1180 
î.e.n., adică din timpul faraonului Setnakht. 

Inscripţiile stelei menţionează o tentativă de lovitură de 
stat organizată de notabilii egipteni, cu complicitatea 
asiaticilor (este şi termenul folosit de egipteni pentru a-i desemna pe evrei), Care 


ar fi fost cumpăraţi cu aur, argint şi cupru (cf. The Exodus: Egyptian 
Analogies, în Exodus, The Egyptian Evidence, sub îndrumarea lui Ernest S. Frerichs et 


Leonard H. Lesko, Eisenbrauns, Winona Lake, 1997). In afară menţionării 
acestor “asiatici”, interesul excepţional al acestui text este 
corelarea lui cu pasajele din Cartea Exodului, care i-a lăsat 
perplecşi pe adepţii Bibliei: “Fiecare femeie va cere de la 
vecina ei şi de la cea care locuieşte în casa ei bijuterii de 
argint şi de aur şi haine. Puneţi-le pe fiii şi fiicele voastre şi 
păgubiţi-i pe egipteni."(Exodul m, 22). Această recomandare, 
pusă în mod paradoxal în gura Domnului, este reluată mai 
târziu, ceea ce îi dă o importanţă deosebită: “ Oamenii (evreii) 
să ştie că bărbaţii şi femeile lor trebuie să ceară vecinilor 
bijuterii de argint şi de aur” (Exodul xi, 2-3). Şi detaliul este 
reluat pentru a treia oară: “Israeliţii făcuseră aşa cum îi 
învățase Moise, le ceruseră egiptenilor bijuterii de argint şi 
de aur şi haine.” (Exodul xı, 35-36). Ceea ce face întrebarea şi 
mai tulburătoare, este că Psalmistul reia la rândul lui 
această menţiune referitoare la aur şi argint (întâietatea esta dată 
argintului): “A scos poporul lui Israel afară din Egipt încărcat cu 
argint şi cu aur” (Psalmii, 105, 37). 

Aceste patru pasaje citate nu se supun unei interpretări 
coerente şi raţionale: primul este pur şi simplu o incitare la 
furt, al doilea şi al treilea nu sunt deloc clare, căci nu se 
vede de ce egiptenii (nu poate fi vorba decât de ei, singurii cu care evreii erau 
părtaşi) le-ar fi dat bijuterii şi haine evreilor, ai căror opresori 
erau, şi al patrulea pasaj atribuie aurul şi argintul 
generozităţii Domnului, fără nici o referire la egipteni. 


338 


Stela elefantină confirmă că evreii (ceea ce nu înseamnă neapărat 
evreii Exodului) au plecat luând cu ei aur şi argint (şi cupru) şi oferă 
în sfârşit o explicaţie verosimilă a pseudo-generozităţii 
egiptene şi a acestui aur şi argint pe care evreii l-au luat cu 
ei din Egipt. 

Dacă acest text istoric s-ar înscrie exact în Exod, el ne-ar 
constrânge să avansăm cu aproape un secol data acestui 
eveniment; Setnakht, faraonul celei de-a XX-a dinastii, a 
domnit de la 1200 la 1198. Ne-ar constrânge, de asemenea, 
să reconstituim o întreagă cronologie şi, în mod deosebit, 
să  devansăm cu un secol cucerirea  lerihonului. 
Intreprindere periculoasă, ce ar pune probleme 
considerabile, căci doar un secol l-ar mai despărţi atunci pe 
Moise de David. 

Pare mai verosimil ca masa evreilor, ostilă puterii regale 
egiptene, care o transformase într-o populaţie aflată la 
cheremul ei, să fi oferit o rezervă de rebeli potenţiali care 


să fi fost folosiţi de mai multe ori de potentaţiii locali (şi 
tentativele de lovitură de stat şi revoluțiile de palat nu lipsesc deloc din istoria 


egipteană). De fiecare dată, cooperarea apirilor era efectiv 
cumpărată cu aur, argint şi cupru. Şi acest lucru a putut să 
se producă sub Ramses al II-lea, înainte de a se produce din 
nou sub Setnakht. 

3. Un alt nume oficial al lui Ramses al II-lea. 

4. S-a mai întâmplat de-a lungul secolelor, în regiunea 
Romei, atât în antichitate, cât şi în timpurile moderne, când 
paludismul făcea ravagii mai mult printre copiii de vârstă 
mică decât printre adulţi. 

5. Incă o dată povestirea de faţă se îndepărtează în mod 
clar de Cartea Exodului. Motivele sunt poate evidente 
pentru lectorul familiarizat cu Vechiul Testament, şi mai 
puţin evidente pentru ceilalţi. Ele pot fi rezumate din trei 
perspective: a psihologiei, a genurilor literare şi a istoriei. 

- Din punct de vedere psihologic, povestirea Exodului îl 
transformă pe Moise într-un fel de magician, care face vrăji 
pentru a-l convinge pe Ramses de puterea divină cu care 
este investit. Rând pe rând, la un gest al lui Moise, toiagul 


339 


lui se transformă în şarpe, în acelaşi fel în care se 
întâmplase în timpul viziunii din deşert, apoi acelaşi toiag 
preschimbă apa Nilului în sânge, făcând peştii să moară şi 
umplând aerul de o duhoare insuportabilă, apoi provoacă 
invazii de broaşte, de lăcuste etc. Acest gen de minuni 
puteau desigur să impresioneze ascultătorii epocii, pentru 
că îi convingea de puterea cu care Moise era investit, dar 
mie mi se pare că făcea rău imaginii acestuia, statului şi 
verosimilităţii sale. In plus, recurgerea la miracol pare să 
contrazică în ultimă instanţă intenţiile autorilor, întrucât 
primele versiuni ale Exodului nu pot fi anterioare secolului 
al Vl-lea î.e.n., ceea ce înseamnă la opt secole după 
evenimentele prezentate: miracolul în sine este o dovadă 
de neputinţă a divinității, constrânsă să recurgă la minuni 
acolo unde nu puteau triumfa evenimentele. Tot din punct 
de vedere psihologic, povestirea Cărţii Exodului păcătuieşte 
prin necunoaşterea atât de evidentă a personalităţii 
faraonilor, şi în special a lui Ramses, încât îşi pierde toată 
credibilitatea. Într-adevăr, Ramses care era, în termeni 
moderni, un potentat megaloman, n-ar fi tolerat mult timp 
un personaj care încerca să-l facă să creadă că posedă 
puteri superioare. Fie că era vorba de un evreu pur, fie că 
era vorba de fiul unei prințese egiptene şi a unui evreu, 
pisălogul nu şi-ar fi menţinut discursul mult timp. Ar fi fost 
luat fără menajamente şi aruncat în cea mai apropiată 
carceră. Să-ţi imaginezi că faraonul i-ar fi putut spune 
reprezentantului evreilor: “De data asta, am păcătuit” (Exodul 
IX, 27), asta da ficţiune nebunească. 

- Din punct de vedere literar povestirea se supune 
regulilor rapsodice ale genului: adică utilizează repetarea 
aceleiaşi teme cu scopul de a produce o tensiune care să 
atingă catharsisul. După ce s-a arătat de neînduplecat după 
primele pedepse, faraonul începe să se înmoaie, apoi se 
înmoaie din ce în ce mai mult la fiecare pedeapsă până 
când cedează cu totul la sfârşit. Regulile genului au fost 
analizate pe larg în altă parte. 


340 


- Din punct de vedere istoric, povestirea este plină de 
neconcordanţe care dovedesc toate data târzie a redactării 
scrierii. Când autorul  scrie:"Du-te la faraon şi 
spune-i..." (Exodul VIII, 1;1X,13 et X,1), el se dovedeşte complet 
ignorant în ceea ce priveşte protocolul curţii, care, desigur, 
nu dădea voie oamenilor, fie ei şi de rang înalt, şi cu atât 
mai puţin dacă era reprezentantul unora consideraţi sclavi, 
să meargă la monarh ca şi cum acesta ar fi fost un patriarh 
de ţară. Inventarul acestor neverosimilităţi a fost făcut de 
multe ori. El riscă, după părerea mea, să oculteze rolul 
considerabil pe care l-a avut Moise în naşterea lui Israel, rol 
de o asemenea dimensiune, încât a dat naştere evident 
unei legende căreia nu-i prea pasă de adevărul istoric. Ceea 
ce demonstrează încă o dată, de altfel, că atât Vechiul cât 
şi Noul Testament trebuie să fie considerate legende eroice 
conţinând ocazional şi elemente istorice. Să presupui că 
Moise, autorul omorului contramaistru lui egiptean, ar 
putea să se prezinte nepedepsit în faţa faraonului pentru a-i 
impune condiţiile sale în privinţa plecării evreilor din Egipt, 
dovedeşte de asemenea o totală necunoaştere a jurisdicției 
egiptene, (v. cap. 6, nota 1). 

Concluzia mea este că o dată plecat, Moise nu s-a mai 
putut întoarce în Egipt. Exodul a fost cel mai probabil 
organizat în Egipt de către Aaron pe baza instrucţiunilor lui 
Moise, aşa cum lasă să se înţeleagă de altfel şi Vechiul 
Testament. De unde şi importanţa pe care o capătă acest 
frate vitreg şi înaltele funcţii care i le atribuie Moise după 
aceea, în ciuda carenţelor şi lipsurilor personajului. 

Acestea fiind zise, trebuie să amintim că nu există nici 
un text egiptean care să evoce o fugă a apirilor către 
Canaan şi cu atât mai puţin un personaj ca Moise. Adevărul 
istoric al Exodului nu este atestat decât de cartea eponimă 
a  Pentateuhului. Această lacună nu infirmă desigur 
existenţa Cărţii Exodului, ci sugerează doar că fuga din 
Egipt a evreilor a fost considerată de egipteni un incident 
minor. 


341 


Desigur, inscripţiile egiptene, cum nota şi André-Marie 
Gerard {Dictionnaire de la Bible, op.cit.), comemorează 
victoriile, adesea în termeni excesivi, şi se fereşte să 
menţioneze eşecurile. Dar oricare ar fi fost amploarea 
exodului, pierderea unei mâini preţioase de lucru nu pare 
să afecteze nici dispoziţia lui Ramses, nici ritmul 
construcţiilor pe care le ridica. Neglijat de scribi, 
evenimentul n-a marcat mai puţin profund istoria religiilor. 


Capitolul 9 


1. Exodul îl înfăţişează pe Moise ca pe un om în vârstă, 
care ar fi avut patruzeci de ani când a plecat spre Madian şi 
patruzeci şi ceva când a auzit chemarea rugului în flăcări, 
ceea ce înseamnă că ar fi avut optzeci de ani când a pornit 
în titanica aventură a Exodului şi că a murit la o sută 
douăzeci de ani. Aceste cifre tind evident să ofere o 
imagine de invidiat a eroului, văzut ca un patriarh de o 
mare înţelepciune, dar ele nu trebuie luate ca atare, căci 
specialiştii în Biblie ştiu că cifra patruzeci indică, spre 
deosebire de cum o percepem în zilele noastre, o perioadă 
mult mai mare de timp. Vechiul Testament nu se arată, de 
altfel, deloc zgârcit în ceea ce priveşte longevitatea 
personajelor sale.Dar este de necrezut ca Moise să se fi 
lansat la optzeci de ani în aventura Exodului, care ar fi 
presupus forţa fizică şi psihologică a unui om mai degrabă 
de trei sau patru ori mai tânăr. Puterea de rezistenţă 
dovedită în timpul Exodului pare a fi, de altfel, a unui om 
mai aproape de treizeci de ani decât octogenar. 

2. Evident, vapoarele din perioada aceea nu aveau 
cârmă, ele se orientau cu ajutorul unei vâsle mari fixate în 
spate. 


342