Gerald Messadie — [Furtuni pe Nil] 01 Ochiul lui Nefertiti

ia iai sr 


GERALD MESSADIE 


Seria 
Furtuni pe Nil 


OCHIUL LUI 
NEFERTITI 


Original: Orages sur le Nil, Tome 1: 
L'oeil de Nefertiti (2004) 


Traducere din limba franceză: 
MIHAELA STAN 


ny 


virtual-project.eu 


N 


NEMIRA 
2008 


Gerald Messadie s-a născut în Egipt, în 1931, și este 
jurnalist, istoric, eseist și romancier francez. Opera sa, 
numărând peste șaizeci de titluri, cuprinde eseuri despre 
credințele, culturile și religiile lumii, biografii, romane istorice și 
chiar science fiction. Dintre lucrările sale amintim: L'Homme qui 
devint Dieu, 4 vol. (1988-1995), Ma vie amoureuse et criminelle 
avec Martin Heidegger (1994 - Viata mea amoroasă și criminală 
cu Martin Heidegger, Editura Nemira, 1997), 29 jours avant la fin 
du monde (1995 - 29 de zile până la sfârșitul lumii, Editura 
Nemira, 1997), Orages sur le Nil, 3 vol. (2004 - în pregătire la 
Editura Nemira), Marie-Antoinette, la rose écrasée (2006 - în 
pregătire la Editura Nemira), Patruzeci de secole de esoterism 
(2006 - Editura Nemira, 2008) Judas, le bien-aimé (2007 - în 
pregătire la Editura Nemira). 


e PRIMA PARTE œe 


CHEILE REGATULUI 


t Capitolul 1 


PULBERI, PARFUMURI ȘI DESCÂNTECE 


O rafală de vânt fierbinte se abătu peste cetatea Akhetaton, 
Orizontul lui Aton, purtând cu iuțeală spre palatul prinţeselor 
mirosurile înţepătoare ale berăriei și pe cele, aproape senzuale, 
ale brutăriei. Căci, la urma urmei, viaţa își relua cursul și 
oamenii aveau să bea iar bere și să mănânce iarăși pâine. 

Palmierii își scuturau frunzele, iar apele Marelui Fluviu se 
unduiau. Pe străzile noii capitale, ce pretindea că rivalizează cu 
cea veche, Theba, nori de praf se învârteau într-un dans ce 
înnebunea pisicile. 

Pe terasa palatului prințeselor, învecinat cu cel regal, tânăra 
prinţesă Ankhensepaton își aplecă peste balustradă silueta 
firavă a celor unsprezece ani ai săi. Profilul ei, ce avea 
delicatețea unei flori, se înclină către lumea de piatră, oameni și 
animale pe care nu-i era îngăduit să-i privească de-aproape, ci 
doar de sus. Terasa aceasta reprezenta singura deschidere spre 
regatul tatălui ei. 

Cercetă cu privirea strada cea mare care despărţea palatele, 
înșirate de-a lungul Marelui Fluviu, ce va fi numit mult mai târziu 
Nil, de celălalt palat aflat în faţă, Casa regelui, și de ansamblul 
clădirilor administrative, situate mai la nord. Gura prințesei, un 
fruct crăpat în două, de culoarea mărgeanului, se întredeschise 
de uimire. Nu văzuse atâta lume în împrejurimi până acum trei 
zile când murise tatăl ei, regele Akhenaton, „Cel care îi este 
favorabil lui Aton”. lar defilarea nu se oprea. Moartea unui rege 
genera o harababură de nedescris, mai ales cea a unui rege ca 
acesta, și nimeni nu putea rămâne indiferent. Guvernatori de 
provincii - nomele -, ajutoare de guvernatori, slujbași și scribi de 


4 


diferite ranguri, proprietari de pământuri ce călătoriseră pe 
corăbii, comandanţi de garnizoană sosiți în galop, cu toţii se 
adunaseră din susul și din josul văii Marelui Fluviu, pentru a-și 
arăta prețuirea faţă de răposatul faraon, cinstindu-i trupul 
neînsuflețit. Nu se mai găsea niciun pat liber la hanurile din 
oraș, așa că locuitorii capitalei își închiriau acoperișurile caselor, 
iar berarii - hambarele. 

Dar se știa că mai veniseră și unii care se îndeletniceau cu 
vrăji și alte treburi necurate. Și hoți, desigur. Aceștia aveau să 
doarmă sub cerul liber, pândindu-i pe mușteriii ce părăseau 
tavernele cu pas nesigur. 

Și cum trebuiau să se gândească la toate, stăpânii tavernelor 
chemaseră degrabă dansatoare de la Hebenu, Oxyrhinchos și 
Herakleopolis. Nu talentele lor artistice aveau să fie cele mai 
căutate, firește, dar asta Ankhensepaton n-o știa. 

Se zăreau chiar, ici și colo, preoţi din Theba și Memphis, deși 
între ei și răposat domnise vrajba. Într-adevăr, Akhenaton îi 
respinsese pe zeii lor, în folosul unicului Aton, discul solar, și-și 
numise cetatea în cinstea lui. 

La drept vorbind, toate persoanele de vază prezente bătuseră 
atâta drum ca să afle cine va urca pe tronul răposatului faraon. 
Regentul, desigur, Semenkhere. 

Ankhensepaton ar fi vrut să coboare ca să privească de 
aproape la acești oameni. Și ca să se joace cu băieţii de vârsta 
ei pe care-i vedea alergându-se și râzând cu gura până la 
urechi. Dar o prințesă de sânge, a treia soţie regală, nu cobora 
într-o astfel de stradă. „Să te amesteci cu oamenii de rând!” se 
indigna sora ei mai mare, Maketaton. Sclifoseli, socotea 
Ankhensepaton, care o bănuia că întreţine o legătură tot mai 
strânsă cu una dintre tinerele sclave din Kush. O făptură 
încântătoare, nimic de zis, însă asemenea jocuri nu-i stârneau 
deloc interesul lui Ankhensepaton. 

— Mă plictisesc precum o curmală stricată! izbucni ea. 

Dinspre palatul regal, aflat chiar alături, se auzeau, la 
intervale regulate, bocitoarele. Ankhensepaton le ascultă, cu 
tulburarea așternută pe chip și lacrimile gata să-i umple ochii. 

Alungă din minte imaginea trupului neînsufleţit și cumplitul 
moment în care fusese dusă împreună cu surorile ei înaintea 
rămășițelor pământești ale faraonului. Ce urât era un cadavru! 


Nemulțumirea îi spori la amintirea șușotelilor ce străbăteau ca 
niște urechelnițe palatul prințeselor. lar doicile și slujitoarele 
amuţeau brusc de fiecare dată când apărea ea. 

— Ce spuneați? 

— Nimic, jeleam moartea regelui, răspundeau ele, tânguindu- 
se, cu guri făţarnice și ochi sulemeniţi cu fardul prefăcătoriei. 

Atunci de ce se opreau din vorbit netoatele alea? 

O nouă rafală, încărcată de pulbere roșie din munţi, se prăvăli 
peste oraș, semănând dezordine printre cortegiile de lectici și 
învălmășeala de măgari și cai, care nu conteneau decât 
noaptea. Vârful penei albe de strut, ce împodobea coiful unui 
ofițer călare, căpătă o culoare roșcată, animalul se cabră și 
zvârli din copite, măgarii începură să ragă, ocări izbucniră în 
stânga și-n dreapta și drumul se umplu de baligi. 

Așa cum se întâmpla adesea, echinocțiul de primăvară aţâţa 
spiritele cerești care, zicea doica, se luptau în munte. 
Învățătorul susţinea că, în avântul său de a da naștere 
primăverii, divinul șoim Horus stârnise, cu o bătaie din aripi, 
furtuna de nisip. lar vorbele lui vădeau multă îndrăzneală, căci 
Horus nu era recunoscut la Akhetaton. 

Însă oricine ar fi fost cei care se agitau, rodul zbuciumului lor 
era același: praful. 

Ankhensepaton se strâmbă, scuipă și alergă înăuntrul 
palatului. Pardoseala scârțâi sub tălpile ei. Unghiile degetelor de 
la picioare, de forma unor petale de migdal, deveniseră cenușii. 

— Ce praf! Mi s-a umplut gura de el! E mai rău decât 
răsuflarea ce iese din nările lui Apopis! 

Își însușise comparaţia de la sora sa mai mare Meritaton, care 
o folosise pentru răsuflarea Marelui Intendent al palatelor, un 
bărbat pântecos, care mânca adesea usturoi stropit din belșug 
cu vin. 

— Doar te-am prevenit să nu ieși, bodogăni doica, prinzând 
din zbor peruca pe care tânăra sa stăpână i-o aruncase. 

O bătu cu palma, apoi o netezi cu o perie din păr de cal, în 
vreme ce prinţesa îndepărta pulberea așternută ca o pudră pe 
rochia plisată. 

Ankhensepaton înșfăcă un vas cu apă și bău fără să-l atingă 
cu buzele, turnându-și lichidul direct în gâtlej, își clăti gura, apoi 
trase în lături tapiseria grea ce ascundea o ușă și împiedica 
praful să pătrundă în odaie. leși pe o altă terasă, care dădea 


6 


spre Marele Fluviu, și scuipă apa în grădină. După aceea, intră 
din nou, alergă în camera de baie și, suflecându-și rochia, se 
așeză pe scaunul din lemn de cedru, ornamentat și ascultă 
sunetul urinei sale ţârâind în vasul de dedesubt. În sfârșit, într-o 
stare de enervare de neînțeles, merse să ia loc în sala cea mare 
de la primul etaj al palatului prinţeselor. Aici se găsea iar în 
tovărășia celor cinci surori ale sale, cu vârste cuprinse între 
patru și șaptesprezece ani, a celor șase doici și a celor patruzeci 
și opt de sclave. 

— Vântul cel mare îi scoate pe demoni din sălașurile lor, iar ei 
vin să-i chinuiască pe oameni, sporovăiau între ele doicile. 

Sclavele umblau de colo colo, frecau lespezile de piatră, 
înmiresmau cu fum de tămâie vasele cu apă, duceau rufele la 
spălat, aruncau tămâie în cădelniţe. 

Toate de vârstă fragedă, cincisprezece sau șaisprezece ani cel 
mult, erau cu desăvârșire goale și li se cunoștea perioada de 
sângerare lunară după triunghiul de pânză pe care-l purtau 
atunci peste sex, prins în jurul șalelor cu o sforicică. Triunghiul 
ascundea un bandaj care, așa cum poruncise Meritaton, era 
schimbat de trei ori pe zi. 

Muștele începură să zboare din nou, întărâtate. 

Ankhensepaton își puse peruca proaspăt aranjată pe care i-o 
dăduse doica. O perucă scurtă, după moda nubiană, nu unul 
dintre acele acoperăminte de cap pline de șuvițe răsucite și 
creţe, pe care le preferau nevestele demnitarilor, fălindu-se cu 
eleganța lor. Verifică într-o oglindă din argint lustruit dacă 
podoaba îi vine bine și dacă, din pricina pielii jilave, fardul ce-i 
contura ochii se întinsese. Apoi începu să-și facă vânt cu un 
evantai cu mâner de fildeș. 

— Bocitoarelor n-o să le fie greu să se acopere cu ţărână, 
observă Meritaton, lovind cu sandaua aurită o muscă uriașă cei 
se târa la picioare. 

Sora ei mai mică, Maketaton, înălţă din sprâncene. Cea de-a 
patra și cea de-a cincea prințesă, Neferneru-aton-Tashery și 
Nefernerure, chicotiră. Setepenre era prea tânără ca să remarce 
necuviinţa rostită. Ankhensepaton, a treia din constelația regală, 
se abţinu să râdă. Prima doică ridică o privire dojenitoare spre 
prima prinţesă, de care avea grijă. Dar nu scoase niciun cuvânt. 
Și asta din motive temeinice: Meritaton se căsătorise cu 
răposatul, propriul ei tată, în cursul unei ceremonii desfășurate 


7 


cu patru ani în urmă, sub ochii nepăsători ai mamei sale. De 
atunci devenise prima soţie regală și, ca atare, urma să-l ia de 
bărbat pe succesorul lui Akhenaton. Trebuia să fii nebună ca să 
riști să-ţi poarte pică viitoarea regină. 

La fel de nimerit era să nu înfrunţi mânia celei de-a doua și 
celei de-a treia prințese, ale căror căsătorii, celebrate solemn, 
cu răposatul faraon, le desemnase ca deţinătoare legitime ale 
dreptului de descendență, adică al privilegiului de a-și învesti 
soții cu titlul de rege al Celor Două Pământuri!. Dispoziţia lui 
Ankhensepaton, a treia deţinătoare a titlului, semăna azi cu a 
unei pisici închise în cușcă. 

Cele două surori mai mici, Nefernerure și Setepenre, se jucau 
cu păpușile. Doicile se prefăceau a nu băga de seamă, căci în 
timpul doliului un asemenea lucru nu era permis. Dar se 
împlineau trei zile de când fetiţele erau prizoniere în palat, așa 
că puteau macar să se distreze un pic. Lecţiile de dimineaţă 
fuseseră, bineînţeles, amânate. 

Pe jos zăceau un câine cu articulaţii, o capră din lemn pe roţi 
și un car micuţ, în care stătea o păpușă. 

— Îmi plesnește capul, gemu o doică, așezându-se și 
sprijinindu-se de un perete. 

— E demonul Shehakek, zise doica lui Maketaton, sigură pe 
sine. Întotdeauna dă târcoale prin furtunile de nisip și 
pricinuiește dureri de cap. 

La auzul numelui de Shehakek, Neferneru-aton-Tashery se 
înfioră. Acest duh rău se hrănea cu scârnă și trăia în bălegar. Te 
făcea să vomiţi fiere și, pe lângă durerile de cap, din cauza lui îţi 
apăreau bubulițe pe piele și aveai mâncărimi greu de îndurat; 
prințesa o știa din proprie experienţă. 

— Trebuie rostită formula magică! sări Neferneru-aton- 
Tashery. Fără ea o să pătimim la fel cu toatele! 

— Spuneţi incantaţia aia și să isprăvim odată! întări Meritaton. 
Îmi daţi deja dureri de cap... 

— N-o cunosc, gemu iar doica. 

— O știu eu, sări doica lui Maketaton. 

Își ridică trupul greoi, se îndreptă, legănându-și șoldurile, spre 
suferindă și se proțăpi în faţa ei. 


1 Egiptul de Sus și de Jos (pământ negru în valea fertilă a Nilului și pământ roșu în 
deșert). (n. tr.). 


8 


— Uită-te la mine, îi porunci suratei sale. Așa. Acum repetă 
după mine: „Înapoi, Shehakek, care vii din Cer și din Pământ! 
Nedrakkhse e numele mamei tale, Tshubeset e numele tatălui 
tău. Ai atacat-o pe doica Parathor. Il chem să te alunge pe 
Thoth, care-ţi va despica pântecul și-ţi va împrăștia măruntaiele 
în deșert! Pleacă! Pleacă! Pleacă!” 

Cealaltă repetă formula, apoi se lăsă jos, vădit tulburată de 
asemenea incantaţii. 

— Formula era mai lungă atunci când o spunea Pentju, 
medicul tatei, afirmă Maketaton, pe un ton atotștiutor. 

— Important e că am rostit numele mamei și al tatălui 
demonului, i-o întoarse înțepată exorcista. 

În afara surorii mai mari, Meritaton, pe al cărui chip 
fermecător se deslușea o expresie ușor zeflemitoare, prinţesele 
o priveau ţintă pe doică, așteptându-se ca din gura ei să iasă, 
negreșit, scârbosul Shehakek, proferând blesteme. 

Însă ea râgâi zgomotos, o râgâială zdravănă, ca un canal ce 
se golește brusc. Maketaton scoase un țipăt și alergă să se 
adăpostească în celălalt capăt al sălii. 

Doica suspină, apoi gemu. 

— Cum te simţi, Parathor? o întrebă curioasă tămăduitoarea 
ei. 

— Mi se pare că mai bine, răspunse femeia. 

În acel moment, pe scări răsunară pași și zvon de glasuri. 
Două sclave nubiene, purtând evantaie mari din pene de struț, 
prinse în vârful unor vergi frumos decorate, apărură în ușa sălii. 
Alte două se zăreau în spatele lor. 

Doicile ascunseră degrabă păpușile. 

O vizită. Nefertiti. 

Și, într-adevăr, regina intră cu pas domol. Avea fața suptă și 
crispată, ochiul benefic era posomorât, celălalt, maleficul - la fel 
de înfricoșător ca de obicei, iar gura vădea tristeţe. Nenorocirea 
îi ofilise frumuseţea trufașă. 

Miresme de ulei de cedru și esență de smirnă dansau 
împrejurul rochiei sale largi, din pânză de in plisată mărunt și 
strânsă în talie cu un nod mare. Prinţesele mai vârstnice 
admirară ca de fiecare dată lacul auriu ce-i acoperea unghiile de 
la picioare. 

Și toate dădură fuga spre ea. Regina schiţă câteva 
îmbrăţișări, o luă în braţe pe mezină, Setepenre, o sărută și o 


9 


lăsă jos. Apoi se arătă binevoitoare cu celelalte, deși se vedea 
că avea gândurile în altă parte. Degetele celor mai tinere i se 
agăţau de rochie, de mâini, de braţe. Nefertiti își recăpătă 
înfățișarea semeaţă. 

— Prinţese, fiicele mele, ascultaţi-mă. Mâine, la cea de-a noua 
oră și la cea de-a patra a zilei ce urmează, să fiți pregătite și 
împodobite cum se cuvine pentru a vă lua rămas-bun de la 
rămășițele pământești ale tatălui vostru. lar voi, doicilor, 
vegheaţi-le să nu întârzie. 

Mezinele izbucniră în plâns. Apoi doicile. Apoi slujitoarele și 
sclavele. Ochii lui Meritaton rămaseră însă uscați și, după pilda 
ei, Ankhensepaton își stăpâni lacrimile de emoție. Văzuse deja 
trupul neînsufleţit, care trebuie că era și mai înspăimântător, și 
acum venise timpul să fie înmormântat. 

— Printese, fetele mele, fiul lui Aton se va alătura tatălui său 
în Orizontul Îndepărtat, mai spuse Nefertiti. Vreme de șaptezeci 
de zile se va pregăti pentru călătoria de lumină spre Apus. 

Ankhensepaton se cutremură amintindu-și ce îi destăinuise 
Meritaton. Îmbălsămătorii vor pregăti trupul regelui. Vor tăia 
pielea de pe pântec, vor extrage creierul, vor goli corpul de tot 
ce poate să putrezească, apoi îl vor înmuia în natron și-l vor 
umple cu substanțe aromate... Alungă din minte toate astea. 

— După aceea vom merge la templu pentru slujba pe care-o 
vor celebra preoţii lui Aton. 

Și regina plecă, învăluită de parfumurile sale ca într-o armură. 

Cina fu servită curând: salate de praz și castraveți, porumbei 
fripţi cu usturoi, felii de carne de rață, cu vin și coriandru, pâini 
mici, rotunde, și pepeni galbeni proaspeţi. Primele bucate calde 
de care aveau parte de la moartea monarhului, întrucât, potrivit 
tradiției, era interzis să gătești în primele două zile de doliu. 
Până acum trăiseră cu resturi, pâine uscată, curmale, pepeni și 
lăptuci. Prinţesele se ghemuiră pe o rogojină, în jurul unei mese 
rotunde și joase pe care se înșirau talere, pahare fără picior, un 
urcior cu apă rece și un altul cu bere, cel din urmă doar pentru 
cele mai mari. 

împinsă de poftă, Ankhensepaton tocmai se pregătea să 
apuce cu vârful degetelor o bucată de porumbel când înaintea 
ochilor îi apăru, aievea parcă, imaginea pieptului despicat al 
păsării și-și retrase mâna. Meritaton băgă de seamă gestul făcut 


10 


doar pe jumătate și-i aruncă o privire surorii sale. 
Ankhensepaton lăsă ochii în pământ. 

Se gândi la tatăl ei. 

Tatăl ei, acel personaj ieșit din comun, cu șolduri de femeie, 
care pretindea ca cele șase fiice ale sale să vină dimineaţă de 
dimineaţă să i se închine, le săruta și apoi le trimitea îndărăt în 
palatul lor, la lecţiile mai-marelui scribilor, care le învăţa religia 
și scrisul. 

Un tată, da. Dacă nu există alt nume. 

t 

Aşternuturile fuseseră scuturate în curtea interioară pentru a 
îndepărta insectele. După aceea camerele fuseseră parfumate 
cu tămâie. Amestecul parfumului cu firele de praf ce pluteau 
încă în aer reflecta spiritul orei: moarte și primăvară. Toate 
prințesele se retraseră, fiecare în odaia sa, însoțită de doică. 
Într-un vârtej de santal și trupuri fierbinți, un freamăt de sâni 
micuţi, fese puternice și unghii roz la picioare, trupa de sclave, 
majoritatea cu desăvârșire goale, cobori la parter, acolo unde își 
aveau „garnizoana”. Şase lămpi ardeau în vasta sală acum 
pustie. 

Cei șase lotuși ce pluteau în marele bazin de piatră se 
închiseseră ca în fiecare seară. 

— De ce? întrebaseră tinerele prințese. 

— Dorm și ei, le lămurise doica. 

— Se închid ca să nu-l vadă pe zeul Anubis, Marele Câine al 
morții, care dă târcoale noaptea, precizase Meritaton. Dar să nu 
mai spui asta, îi ordonase ea lui Ankhensepaton, singura dintre 
surori cu care păstra o legătură aparte. 

Într-adevăr, nici de Anubis nu se pomenea în cetatea regală 
Akhetaton. Porunca regelui. Un unic zeu trebuia să domnească 
peste regat, Aton, discul solar. Ca și Thoth, Horus, Hapy, Hathor, 
Sekhmet și mulţi alţii, Anubis era un zeu al trecutului, o 
divinitate pentru oamenii de rând, zicea cu dispreț Nefertiti. 
Numele și cultele lor fuseseră interzise la Akhetaton. 

Dar nimeni n-o întreba pe Meritaton de unde dobândise 
asemenea învățătură. 

Somnul o părăsi pe Ankhensepaton la fel de repede cum 
venise. Respirația grea și regulată a doicii, culcată la picioarele 
patului, umplea noaptea. Prinţesa se săltă în capul oaselor, apoi 
se ridică din așternut și ieși desculţă în sala cea mare. Fapt 


11 


neobișnuit, ușa ce dădea către terasa dinspre fluviu era 
întredeschisă. Ankhensepaton aruncă o privire afară. O siluetă 
stătea aplecată peste balustradă și prinţesa o recunoscu pe 
Meritaton, cu capul descoperit ca ea, deoarece seara perucile 
erau puse pe suporturile lor. Ankhensepaton veni lângă ea. 

— Ar trebui să te odihnești, zise sora cea mare. Mâine va fi o 
zi grea. 

— Tocmai de aceea nu reușesc să dorm, răspunse 
Ankhensepaton, cuprinzând cu privirea cerul senin, împodobit 
cu mii de stele, și fluviul care oglindea în puzderie de fărâme 
strălucirea aurie a lămpilor aprinse de luntrașii ce trăseseră la 
mal. 

— De ce-ai putea să te plângi? Eu sunt cea care va deveni 
noua regină! 

— Dar tu de ce-ai putea să te plângi? i-o întoarse 
Ankhensepaton. 

Mirosul greu și amar al mâlului mustind de apă ajungea până 
la terasă. Broaștele râioase orăcăiau cu obișnuitul lor zel 
prostesc. 

Meritaton nu răspunse imediat. 

— Nu pari să-ţi dai seama, șopti ea. Acum, că tatăl nostru a 
murit, clerul lui Amon va unelti din răsputeri ca să înlăture cultul 
lui Aton, statornicit de părintele nostru, și cum toate ne-am 
născut în acest cult, ne aflăm în mare primejdie. 

— În primejdie? 

— În primejdie de moarte, da, Ankhensep-aton. 

Aceasta se înfioră. 

— Ar putea să ne ucidă? Pe noi? Preoţii? strigă ea. 

— Sst! Mai încet. Suntem în siguranţă aici, în orașul întemeiat 
de tatăl nostru. Dar suntem și prizoniere în el. Poate că noul 
rege se va vedea obligat să se stabilească la Theba. lar acolo 
noi nu vom fi bine primite niciodată. 

— Dar armata? Generalul Horemheb? 

Era singurul om străin de Curte al cărui nume îl știa și asta 
dintr-un motiv simplu: îi era unchi prin alianță, soţul surorii lui 
Nefertiti. Și o mai auzise pe o doică lăudându-i isprăvile. 

Meritaton ridică din umeri. 

— Nătărăul ăla? Ca să-și asigure sprijinul armatei, preoţii lui 
Amon nu trebuie decât să-l facă să creadă că va deveni faraon. 


12 


După aceste cuvinte neliniștitoare, se așternu tăcerea. 
Ankhensepaton chibzui la potenţialele primejdii, apoi continuă: 

— Și cine îi va urma tatei la tron? 

— Nu știu. După ordinea succesorală, Semenkhere, fratele lui 
și unchiul nostru. 

Ankhensepaton își aminti de bărbatul tânăr și zâmbitor, cu 
ochi prelungi și înguști, cu care răposatul faraon împărţise, la 
drept vorbind, locuința proprie, Casa regelui, construită de 
cealaltă parte a străzii principale. Semenkhere purta dublul titlu 
de frate al regelui și de coregent. Dar un lucru era sigur: 
Nefertiti nu-l avea la inimă. Nu lăsase niciodată să-i scape nici 
cel mai mărunt cuvânt neplăcut despre el, însă expresia feţei îi 
trăda sentimentele într-un mod mai presus de orice îndoială. 

— E un băiat frumos, grăi visătoare Ankhensepaton. 

— Așa credea și tata, rosti enigmatic Meritaton. 

— De ce șușotesc doicile pe la colţuri? 

— Femeile astea sunt ca tântarii. Du-te și culcă-te, ţi-am spus 
că ziua de mâine va fi grea. 

— Și mama noastră ce spune? o iscodi Ankhensepaton, 
depărtându-se de balustradă. 

— Ce poate să zică? Oricum n-are ce face. De aproape trei ani 
nu-l mai vedea pe tatăl nostru decât în timpul ceremoniilor 
oficiale. Doar o cunoști, nu se destăinuie cu ușurință. 

— De ce nu-l mai vedea? 

Meritaton ridică iar din umeri. 

— Bărbaţii. Femeile. Nu știu. El locuia împreună cu 
Semenkhere. 

Misterioase observaţii! Ankhensepaton rămase câteva clipe 
nemișcată, o siluetă micuță și firavă, precum un fir de iarbă în 
adierea nopţii. Apoi se înapoie în odaia sa. 

Stelele scânteiau aidoma a mii de ochi. Dar nimeni nu 
învățase încă să descifreze aceste priviri. 


t Capitolul 2 


O ISCOADĂ ÎNGROZITĂ 


13 


La aceeași oră, în pavilionul vizitatorilor, de cealaltă parte a 
străzii principale și la un zbor de gâscă grasă de Casa regelui, 
șase demnitari ai delegaţiei preoților din Theba beau bere și 
stăteau de vorbă. Zece lămpi răspândeau în sală o lumină aurie, 
conturând siluetele celor șase personaje, ghemuite în jurul 
mesei pentru cină, servită, bineînţeles, de șase slujitori ce 
stăteau acum în picioare lângă perete. 

Zgomotul delicat al unei clepsidre de bronz, a cărei apă se 
scurgea picătură cu picătură într-un bazin de piatră, măsura 
trecerea timpului. 

Erau acolo Humose, mai-marele cultului zeului Amon-Ra de la 
Theba, Karnak, Luxor și multe alte nome, socotit clerul cel mai 
puternic din valea Nilului, și Nefertep, marele preot al zeului 
Ptah din Memphis. Ei reprezentau cele două culte principale ale 
regatului, interzise prin hotărârea smintită a răposatului rege, 
de a-l cinsti doar pe zeul Aton. Ceilalţi patru preoți erau oamenii 
lor de încredere. 

Alţi doisprezece mari preoţi din alte nome sosiseră la 
Akhetaton sub pretextul că vor să arate familiei răposatului 
durerea pe care-o încercau, dar, în realitate, veniseră să afle 
care era situaţia din regat după moartea celui care le făcuse 
atât rău. Și ei poposiseră în pavilionul vizitatorilor, dar la ora 
aceasta dormeau deja. 

Humose și Nefertep avuseseră grijă să-și aducă propriii 
servitori, ca să nu fie iscodiţi de cei din palat. Încredinţaţi că 
sunt singuri și că pot vorbi fără teamă, lăsaseră întredeschisă 
ușa sălii principale, astfel încât curenţii de aer ai nopții să poată 
răcori locul. 

Nu bănuiau câtuși de puţin că dintr-o cămăruţă învecinată 
cineva îi asculta. Lungă și lată de patru coţi, încăperea servea la 
păstrarea așternuturilor și rogojinilor din clădire și, întrucât era 
parfumată cu tămâie, Pasar, un băiat de zece ani, unul dintre fiii 
intendentului pavilionului, o folosea adesea ca adăpost secret. 
Se refugia în acest culcuș înmiresmat și răcoros atunci când în 
casa tatălui său era prea cald. Subţire ca o trestie, iute ca un 
fluture de noapte, nu-l auzise nimeni când intrase pe poarta din 
grădină. 

— Bine, zise Humose, un bărbat robust, scund și îndesat, cu 
un chip lipsit de expresie, pe care gura părea un tăiș de sabie și 
cu o privire întunecată, ce scânteia sub sprâncenele precum 


14 


cerneala. În sfârșit, renegatul a murit. E rândul nostru să intrăm 
în joc. 

— Treizeci și șapte de ani... Era tânăr, observă un preot din 
suita lui Nefertep. 

— Se zice că i s-a oprit inima, îi întări spusele un coleg de-al 
său, mai-marele scribilor din templul lui Amon de la Theba. 

— l-o fi lipsit protecţia lui Amon, ripostă Humose. 

— Fără îndoială, neamul acesta nu-i binecuvântat de zei, 
adăugă un preot din propria lui suită. 

— În orice caz, momentul e prielnic pentru a întoarce situaţia 
în favoarea noastră, rosti Humose, lingându-și buzele după o 
înghiţitură de bere. 

— Sunt multe păsări în copac, observă Nefertep, punându-și 
cupa de aramă șlefuită pe rogojină. 

Până atunci, Nefertep nu făcuse altceva decât să asculte. 
Înfăţișarea sa era întru totul opusă celei a interlocutorului său. 
Avea un trup rotofei și o față copilăroasă și zâmbitoare, în ciuda 
autorităţii cu care fusese, ca și celălalt, învestit. Degetele 
grăsuțe de la picioare semănau cu niște smochine, iar gura plină 
de viață gusta din berea de la palat cu o lăcomie aproape 
caraghioasă. 

Ceilalţi patru preoţi îi sorbeau cuvintele. 

— Probabil că urmașul la tron va fi regentul Semenkhere, rosti 
Nefertep. 

— Un vrăbioi plăpând, zise Humose. 

— Vrăbioiul se va căsători cu Meritaton, fiica cea mare a 
răposatului. 

— Dacă vrem noi. 

După aceste vorbe amenințătoare se așternu tăcerea. Preoţii 
schimbară priviri rapide. 

— Și nu vrem? reîncepu Nefertep. 

— Depinde de hotărârile regentului în ceea ce ne privește. A 
fost legat îndeaproape, prea îndeaproape, aș zice, de treburile 
răposatului. Îi va fi foarte greu să se dezică de ele în faţa 
tuturor, mai întâi în cetatea Akhetaton, apoi în restul regatului, 
începând cu Theba. 

— Dacă regentul vrea s-o ia de soţie pe Meritaton, Panesy, 
care e întâiul slujitor al lui Aton, nu va putea decât să-i facă pe 
plac. Va celebra, ascultător, căsătoria și înscăunarea în acest 


15 


oraș. Nu văd ce-am putea noi să facem și, cu atât mai puţin, 
cum putem să ne opunem. 

— Panesy, spuse Humose, a fost preot al cultului zeului Amon 
la Heliopolis, înainte ca Akhenaton să-l ridice la rangul de întâi 
slujitor al lui Aton. E un bărbat deștept și-și dă seama că situaţia 
de acum nu poate ţine la nesfârșit. Știm că vrea să fie repuse în 
drepturi cultele noastre. Îl putem convinge să amâne ceremonia 
până încheiem tratativele cu regentul. Trebuie ca Semenkhere 
să fie înscăunat la Theba și să făgăduiască răspicat că va pune 
capăt persecuțiilor! 

Doi fluturi de noapte mari zburau de colo-colo deasupra micii 
adunări. 

— Ne-a făcut unele propuneri, observă Nefertep întinzând 
cupa unui servitor ca să i-o umple. 

— Foarte timide. 

— Mai bine o jumătate de dar, decât deloc. 

— Nu-i vorba de-un dar, cinstite și puternice Nefertep, ci să 
fim repuși în drepturi și să ni se înapoieze ceea ce ne-a fost luat 
cu forţa. Mârșavul profanator, căruia Maat îi cântărește în 
această clipă faptele, s-a purtat cum n-a făcut-o nici cel mai 
înverșunat dușman al regatului! Acest fiu al demonului Apopis a 
pus să fie șterse cu dalta imaginile gâștei sacre a lui Amon din 
templele și capelele funerare! A îndrăznit să castreze o statuie a 
lui Min într-un templu din Kerma! Dacă populaţia nu se răscula, 
ar fi distrus și templul lui Anubis din Kerma! Numărul preoţilor s- 
a înjumătăţit și mai multe temple secundare au fost desființate. 
Ni s-au luat două treimi din pământuri! Veniturile ni s-au redus! 
Și nici voi n-aţi fost mai norocoși ca noi, știți bine! 

Cei patru preoți aflați în încăpere începură să se agite, 
încuviinţând din cap. Nefertep aşteptă să treacă furtuna. 
Cunoștea mânia lui Humose. 

— Acest bărbat cu pântec de femeie voia să ne nimicească! 
strigă Humose înălțându-și braţele spre cer. Ticălosul! Ce 
fericire că am scăpat de o asemenea fiinţă vătămătoare! 

Privirea lui Nefertep îl avertiză că se aprinsese primejdios de 
tare. Humose tăcu și-și trecu mâna peste ţeasta pleșuvă, ce 
lucea de sudoare. 

Disprețul său pentru persoana faraonului-zeu, fie el și mort, 
nu-i făcu pe cei prezenţi decât să ridice din sprâncene. Cu toţii îl 
urau pe răposat de ani întregi. În ascunzătoarea sa, Pasar înghiţi 


16 


în sec. Dacă i-ar fi povestit așa ceva tatălui său, ar fi primit cea 
mai strașnică bătaie din viaţa lui! 

— Trebuie să ne amintim că el nu e singurul răspunzător 
pentru necazurile noastre. Ciudăţenia asta a cultului unic al 
zeului Aton a început cu tatăl său, Amenhotep al III-lea, observă 
unul dintre preoţii lui Amon, pe nume Paasu. 

— Desigur, desigur! Dar mai ales sub domnia lui Akhenaton 
am avut cel mai mult de suferit, grăi Nefertep. Unsprezece ani 
de dispreț și prigoană mocnită. Sărăcirea treptată. Și fără 
îndoială că n-o să ne redobândim privilegiile odată cu moartea 
regelui. Dar în sfârșit, există mijloace de a-l convinge pe 
Semenkhere, tânărul ce-i va urma la tron, că e în interesul 
dinastiei să pună capăt acestei rătăciri care e cultul unic al lui 
Aton. Poporul e nemulţumit. În partea de răsărit, regatul a 
pierdut provinciile din Siria. La miazăzi, nu mai suntem 
respectaţi de regele din Kush. În anumite regiuni din Egiptul de 
Sus și Egiptul de Jos, dările nu se mai strâng. Horemheb nu va 
putea să rămână indiferent față de această situaţie. 

— Cinstite Nefertep, propui să-l ameninţăm pe viitorul rege că 
armata va încerca să facă ordine? 

Ascuns în așternuturile parfumate, Pasar făcu ochii mari, 
înspăimântat. Ce nume auzea! Semenkhere, regentul! 
Horemheb, temutul general! Nume pe care chiar și tatăl său le 
rostea cu groază! Și felul în care vorbeau despre rege... 
Profanator! Se gândi la prințese, îndeosebi la cea de-a treia, 
Ankhensepaton, pe care o admirase de atâtea ori în cursul 
procesiunilor regale. Mai frumoasă decât o floare de crin. 

— E prea mult spus „să-l ameninţăm”, răspunse Nefertep, 
zâmbind strâmb. M-aș mărgini să-i arăt, cu cel mai mare 
respect, firește, că-și va asigura gloria viitoarei sale domnii dacă 
se va bucura de sprijinul deplin al armatei, al preoţilor noștri și 
al poporului. 

Servitorii umplură iar cupele. 

— M-aș mira ca Horemheb să accepte un astfel de plan, zise 
Humose cu un aer grav. Și-a clădit cariera în umbra lui 
Akhenaton. Datorează mult cultului lui Aton. Nici el nu va putea 
să se dezică cu ușurință. 

— N-am pomenit de Nefertiti, observă unul dintre preoți, 
Paasu. 


17 


— De multă vreme a fost îndepărtată de la palat, răspunse 
Nefertep, ridicând din umeri. Mă îndoiesc că mai are vreo 
putere. Dacă ar mai fi avut, s-ar fi descotorosit până acum de 
Semenkhere. 

— Totuși, e fiica lui Ay. 

— Da, dar tronul e ocupat de un regent numit de răposatul 
rege. Nu mi-o închipui nesocotind dorințele soțului ei. 

— L-am uitat cumva pe purtătorul de evantai al faraonului? Pe 
scribul personal al răposatului? Pe însuși tatăl reginei văduve? 
Să fi uitat de Ay? întrebă Paasu pe un ton din care răzbătea 
ironia. 

— Nu, n-am uitat-o pe bufnița aia bătrână, zise Humose. 

Se lăsă din nou tăcerea. 

— Am avut întotdeauna influenţă asupra lui prin intermediul 
fratelui său Anen. El, cel puţin, ne-a rămas fidel, adăugă 
Humose. 

— Dar Anen nu-i Ay, observă cu fineţe Nefertep. 

— Ay este foarte puternic, zise Paasu. E aproape viceregele 
provinciei Akhmim. Face parte din Consiliul regal și din armată. 

— Dar și el e compromis, stărui Humose. 

Își goli cupa, în care un servitor se grăbi să-i toarne iarăși 
bere. 

— Ascultaţi-mă, zise Humose. Cinstitul meu coleg Nefertep 
spunea că sunt multe păsări în copac. Adevărat, însă niciuna 
dintre ele nu-i bună de mâncat. Toţi acești oameni sunt 
compromiși. Am săvârși o uriașă greșeală dacă ne-am amăgi cu 
gândul că ei vor restabili de bunăvoie cultele de odinioară. S-au 
aliat cu toţii, Consiliul regal, șambelanul Thutu, complicele lui 
Panesy, întâiul slujitor al lui Aton, regentul Semenkhere, regina 
văduvă Nefertiti și chiar Ay și Horemheb. 

— Şi ce-ar trebui să facem? întrebă Nefertep. 

— Să facem noi primul pas, amenințându-i cu răzvrătirea 
poporului dacă stăruie să păstreze cultul unic al lui Aton. Ceea 
ce s-a întâmplat la Theba, când cu atacul jefuitorilor, l-a îngrozit 
chiar pe Akhenaton. Din fericire îl avea de partea lui pe Mahu, 
căpetenia gărzilor, care a reînstăpânit ordinea! 

O tăcere apăsătoare întâmpină propunerea. Apoi un surâs 
ironic se ivi pe chipul lui Nefertep. 

— Am crezut că v-am luat prin surprindere adineauri când am 
propus să-i sugerăm regentului să întărească armonia regatului 


18 


său. M-aţi bănuit că vântur ameninţări. Și iată că acum vrednicul 
meu coleg Humose propune el însuși să apelăm la ameninţarea 
cu răscoala. 

Râse scurt, pe înfundate, luă o înghiţitură zdravănă de bere 
și-și linse buzele, apoi întrebă: 

— Și cui să facem cunoscută această ameninţare? 

— Eu zic ca ea să ajungă la urechile lui Ay, răspunse Humose. 
E cel mai prudent și are cea mai mare experienţă dintre toţi. O 
să se grăbească să-i înștiinţeze pe Semenkhere, pe Horemheb și 
pe ceilalți. 

— Să așteptăm să vedem ce se va întâmpla în zilele 
următoare, propuse Nefertep. Dacă va fi nevoie, vom putea, 
într-adevăr, să-i sugerăm lui Ay că furtuna e gata să 
izbucnească. Până atunci, însă, vă sfătuiesc să mergem să ne 
odihnim, căci ziua de mâine va fi grea. 

După nivelul apei din bazinul clepsidrei se putea citi că 
începuse prima oră după miezul nopţii. Preoţii se ridicară, urmaţi 
de servitori și se îndreptară spre odăile lor. Doar trei lămpi 
rămaseră aprinse. Liniştea se așternu din nou peste pavilionul 
vizitatorilor. 

În ascunzătoarea sa, Pasar stătu vreme îndelungată nemișcat, 
de parcă împietrise. Apoi ieși în grădină ca să urineze, punând 
pe fugă o năpârcă uriașă. Când se întoarse în ascunzătoare, îi 
luă mult timp ca să adoarmă. 

t 

La câțiva zeci de coți mai încolo, în grădinile întunecate ale 
palatului prințeselor, suspinele se amestecau cu orăcăitul 
broaștelor râioase. In tufișurile de tuia, sudorile a două animale 
umane răspândeau în jur mirosurile lor naturale, dar și 
parfumurile cu care își unseseră trupurile. Nardul, care se dădea 
pe pântece și la subsuori, își amesteca mireasma cu cea a 
santalului, folosit, în mod obișnuit, la masarea braţelor și a 
părului. Totul ținu cam atât timp cât e nevoie pentru a frige pe 
jar o pasăre micuță, însoţit de foșnetul mai mult sau mai puţin 
regulat al ramurilor. 

Un sân auriu răsări în lumina palidă a nopţii, fruct neașteptat 
al tufelor de tuia. Apoi un picior gol. 

După extaz, cele două trupuri se îmbrăţișară, de astă dată cu 
blândețe. 


19 


Șoapte, pe care le deslușeau doar bufniţele, liliecii și 
mangustele, se strecurau prin rămuriș. 

— Eşti încarnarea zeului Min?. 

— Orice bărbat ce are privilegiul de a te zări devine un zeu 
Min. 

Un râs înăbușit. 

— Deși ai dinţi ca perlele, s-ar crede că ești știrbă. 

Incă un râs. 

— Data viitoare o să-mi lași sămânța să ţâșnească în tine? 

— Și ce-aș zice dacă aș naște un copil? 

— Nu folosești unguent? 

— Ba da, dar nu se știe niciodată. 

— Ai putea spune că te-a vizitat chiar zeul. 

Un ultim hohot râs se risipi în întuneric, aidoma unui colier de 
perle rupt. 

— Ca să nu mai zic că se presupune că sunt în doliu! 

— Abia îl vei suporta mai ușor! 

Umbrele se despărțiră. Una se îndreptă cu pas molatic către 
palatul prințeselor. Cealaltă apucă de-a lungul fluviului înspre 
clădirile administrative. Ajunse într-un loc deschis, mărginit în 
dreptul fluviului de papirus și stuf, unde lumina nopţii făcu să 
sclipească un tors zvelt, ca de metal, încă transpirat. 

De cum reveni în odaia sa, îndrăgostita își puse peruca pe un 
suport, se dezbrăcă și-și aruncă rochia pe un scaun, apoi se 
întinse pe întuneric în pat. Își mângâie trupul satisfăcut, parcă 
pentru a imita dezmierdările iubitului. 

Rememoră întâlnirea lor. 

El era unul dintre scribii veniţi, din porunca întâiului șambelan 
Thutu, la câteva ore după moartea suveranului, ca să adune 
documentele regale și să le ducă în pavilionul arhivelor. Pașii li 
s-au întâlnit atunci când ea cobora din odăile unde mama sa, 
întoarsă din palatul de nord, se instalase. Privirile le-au rămas 
agăţate una de alta. Ei îi plăcuseră din capul locului acest chip 
hotărât și vioi, maxilarele puternice, bărbia delicată, fruntea 
bombată, gura cărnoasă și umerii rotunzi. 

Ar fi trebuit să-și întoarcă ochii de la el. Dar n-o făcuse. Ce 
nebunie! 


2 Zeul fertilității, reprezentat cu falusul în erectie. (n.tr.). 
20 


El îi urmărea pe furiș fiecare gest. Ea își privi mâinile și le 
desfăcu, deget cu deget. Zece. Apoi întinse arătătorul. 
Unsprezece. Ora unsprezece. A doua nebunie! Ea, o prinţesă! 

Apoi prinse privirea tânărului și arătă din ochi spre grădini. A 
treia nebunie! Ea, o fecioară regală! 

Dar moartea neașteptată a faraonului pusese capăt, cel puțin 
pentru ea, unei îndelungate toropeli urâcioase. Nu fusese până 
atunci decât o statuie, o marionetă articulară în mâinile tatălui 
său și ale mamei sale. Emoţia bruscă și puternică o smulsese 
din tăria farmecelor. O dezlegase de vrajă. 

Atmosfera care domnea în palatul prinţeselor, cu fecioare 
lipsite de libertate și doici trecute de prima tinereţe, o scotea 
din minţi. Avea șaptesprezece ani. Voia să cunoască un bărbat 
ales de ea. 

Nu știa însă că acesta era un efect obișnuit al morții: să-i 
îmbete de viaţă pe cei vii. 

Mai întâi o îndepărtase pe doică, sub pretextul că sforăiturile 
ei o împiedică să doarmă. Apoi, la ora stabilită, ieșise pe terasă. 
Era aproape lună plină și se vedea bine în grădini. 

El venise. Ea îi arătă cu degetul tufele de tuia, căci acolo unde 
se afla acum putea fi zărit cu ușurință. Apoi i se alăturase. A 
patra nebunie! 

Își aminti cu emoție de spaima tânărului. Dacă îl surprindea 
cineva ar fi primit o sută de lovituri cu vergile. Ori chiar mai rău. 
Căzuse în genunchi în faţa ei. Ea își suflecă rochia. Era un scrib 
isteț și supus. Ba pe deasupra, plin de râvnă. Işi făcuse datoria, 
cu stângăcie la început, apoi tot mai înfocat. 

Cu o voce puţin răgușită, prinţesa îi porunci să se ridice în 
picioare. Își strecurase mâna sub pânza din jurul șoldurilor lui. A 
cincea nebunie! 

Își aminti cu plăcere strigătul de surpriză al tânărului, un țipăt 
prelung, când, pentru prima oară în viaţă, ea cuprinsese un 
mădular cu mâna. Îl mângâiase. Apoi îl sărutase. Apoi... 

Sprijinită de o tuia, se lăsase posedată. Durerea. Sângele. 
Apoi o deplinătate de neînchipuit. Îmbrăţișarea. Un sărut de 
milioane de ani. 

Dacă el n-ar fi plecat în seara aceea, l-ar fi chemat din nou. 

t 

La o distanță de cinci leghe, la aceeaşi oră, însoțiți de 

orăcăitul îndârjit al broaștelor râioase și de primele adieri 


21 


nocturne, trei tineri mergeau cu pas sprinten pe unul din 
drumurile micului oraș Hebenu. Se îndreptau spre o casă fără 
etaj, depărtată de celelalte, pe ţărmul Marelui Fluviu. O 
recunoșteai cât de colo după cele trei torţe ce lăsau să cadă în 
apă, peste stuful și papirusul de pe mal, resturi de aramă 
încinsă. Sunetul ţiterelor și al tamburinelor kemkems, ce 
făgăduiau fericirea, se auzea tot mai tare pe măsură ce tinerii se 
apropiau. Grăbiră pasul. 

La ușă fură întâmpinați de un pitic cu obraji dolofani și fese 
proeminente. Era o persoană cu totul aparte piticul ăsta, Micul- 
Bes?, după cum i se spunea. El și un altul cu aceeași înfățișare îi 
aparținuseră cândva lui Mutnejmet, soţia generalului Horemheb 
și sora reginei. În cele din urmă, sătulă probabil de obrăzniciile 
lui, ea îi redase libertatea, iar el deschisese această tavernă, nu 
departe de Akhetaton. 

— Ah, lucrătorii lui Thoth ne fac, în sfârșit, cinstea de a ne 
vizita! strigă el. Aţi venit la timp, spectacolul o să înceapă 
curând. 

Pocni din degete și o servitoare veni să se îngrijească de noii 
sosiți. Îi conduse într-o sală ce avea șaizeci de coţi în lungime și 
tot atât în lăţime, unde două-trei duzini de bărbaţi de toate 
vârstele stăteau în fața meselor joase. Trei muzicanți se dădeau 
în spectacol pe platforma din cărămizi nearse și scânduri, aflată 
în mijlocul sălii. Cei prezenţi beau bere, vin, mied, sorbind puţin 
câte puţin din cupe. Unii mâncau de seară, fiertură de bob sau 
pește fript, dar mai ales pâine. Mici mănunchiuri de khat‘ 
împodobeau aproape toate mesele. Izbucniră strigăte și râsete. 

— Sudjo! Renefer! Akheru! lată-vă daţi în vileag! 

Cei trei scribi, căci aceasta era ocupaţia lor, aleseră o masă 
mai liberă și luară loc printre colegi, neguţători, ţărani, slujbași 
ai podgoriei, toţi oameni de condiţie mijlocie, umilă chiar. 
Persoanele de vază nu călcau într-o astfel de tavernă. Plăteau ca 
să vadă spectacolul la ei acasă. 

— Ce v-a reținut atât de mult? 

— Stabilirea noilor cadastre, răspunse Renefer, care-și purta 
întotdeauna calamusul după ureche. 


3 Divinitate protectoare a casei, înfățișată ca un pitic urât, cu barbă și cu picioarele 
crăcănate. Era, totodată, zeul dansului și veseliei. (n.tr.). 

4 Arbust ce crește în Africa Orientală, ale cărui frunze, mestecate îndelung, au efect 
euforizant, comparabil cu cel al amfetaminelor. (n.tr.). 


22 


De la o masă alăturată, un mușteriu se răsti la ei încercând să 
acopere zarva tamburinelor. 

— Desfrânaţilor! M-aţi sărăcit de tot! O să le spun nevestelor 
voastre pe unde umblați noaptea! 

— Găsește-mi mai întâi nevasta de care vorbești! 

— Când ţi-o crește păr pe picioare, mucosule! 

Izbucniră noi râsete. 

O slujitoare rotofeie se interesă ce doreau să comande ultimii 
veniţi. Optară pentru pește marinat, o salată de ceapă, pâine cu 
susan și bere. 

— Ne gândeam că taverna va fi închisă, zise Sudjo către 
vecinul său, scrib la templul lui Bes, care molfăia frunze de khat, 
umezindu-și din când în când cerul gurii cu o înghiţitură de vin. 

— De ce să fie închisă? 

— N-ai aflat? Regele a murit. 

— Ei și! Eu, unul, sunt viu! Oricum, a murit la Akhetaton. Noi 
ne găsim aici, la Hebenu. Până să afle tot regatul, o să treacă 
vreo treizeci de zile. Crezi că o să ţinem doliu treizeci de zile? 

— Se știe cine o să-i urmeze la tron? întrebă curios un 
neguțător. 

— Regentul, fără îndoială. Semenkhere, răspunse Akheru. 

— Aha, iubițelul. Ne-am aranjat bine. 

Schimbul de cuvinte fu întrerupt de muzicanţii care zornăiră 
placutele magice și tamburinele. Piticul urcă pe platformă și, cu 
un gest al mâinii, ceru să se facă liniște. 

— Bărbaţi cu ochi ageri și sânge fierbinte, începe acum 
spectacolul rezervat zeilor! 

Glume deșucheate întâmpinară aceste cuvinte. 

— Cele trei dansatoare ale lui Hathor! anunţă piticul. 

Scrâșnetul ţiterelor și al perlelor minots, asemănător sunetului 
scos de un șarpe cu clopoței furios, umplu încăperea. Apoi o 
formidabilă lovitură de tamburină îi făcu pe spectatori să 
tresară. 

Piticul coborî dintr-o săritură de pe platformă, fiind urmat de 
trei dansatoare. Nu purtau nimic pe ele, în afara colierelor ce 
sunau legănându-se între sânii lor micuţi. Aveau cincisprezece 
ani, cel mult. O tăcere deplină se așternu brusc. Cele trei artiste 
se așezară spate în spate, drepte și mândre, alcătuind un 
triunghi de carne tânără spre care se îndreptau răsuflarea și 
privirile arzătoare ale celor de faţă. Un zornăit de perle minots 


23 


se înălță dinspre mâna unui muzicant. Dansatoarele se înfiorară 
până în vârful unghiilor și începură să-și miște degetele roz de la 
picioare. Freamătul crescu și o tamburină zbârnâi. Fetele își 
scuturară sânii. Încă o tamburină. Picioarele tremurau și ele. 
Apoi urmă un ritm de o măsură și jumătate. Fetele se depărtară 
una de alta, bătând din călcâie ritmul. Potrivit obiceiului, 
spectatorii îl amplificară pocnind din degete. Fetele schiţară 
mișcări de rotire. Un flaut își făcu auzit glasul, când sacadat, 
când obsedant. Tamburinele kemkems intrară în joc, făcând să 
vibreze scena. 

Vibraţiile se  răspândiră în șoldurile, fesele și vintrele 
spectatorilor. Fură golite cupele, apoi urcioarele. La un semn, 
slujitoarele aduseră altele. Mănunchiurile de khat se micșorau. 

Dansatoarele păreau acum de-a dreptul posedate. Când își 
întindeau trupurile ca un arc, când se unduiau ca valurile apelor 
umflate. 

Un freamăt de voci nestăpânit urca din piepturile bărbaţilor. 
Pocnetele din degete deveniră frenetice. Descriind cercuri din ce 
în ce mai largi, dansatoarele se apropiară de mese, de privirile 
hămesite, de gurile întredeschise, de mâinile lacome, ca niște 
fluturi de noapte atrași de o flacără. Fetele se legănau, iar 
mâinile se întinseră apucând o gleznă, o fesă sau un sân, când 
dansatoarea se apleca. 

Tamburinele kemkems și perlele minots nu lăsau niciun 
ungher neatins de atmosfera din cale-afară de încinsă, tot așa 
cum dansatoarele nu lăsau nicio fărâmă de liniște în sufletul 
bărbaților. 

— Pe Min! Dacă prind una, am să-i fac „păsărica” să 
vorbească! 

Un râs ascuțit, deșucheat, biciui aerul. 

Încă o lovitură de tamburină. Dansatoarele se opriră. Drepte, 
cu braţele întinse, băteau din palme, trăgându-se înapoi spre 
mijlocul platformei. Perlele minots zornăiau tot mai încet. 
Dansatoarele încremeniră. 

O ultimă lovitură de tamburină. Apoi tăcere. Și larma se stârni 
în rândurile celor prezenţi. Răsunau aplauze, se rosteau cu glas 
tare vorbe spurcate, hohote de râs izbucneau nestingherite. 
Dansatoarele părăsiră scena și dispărură printr-o ușă din spatele 
încăperii, ferindu-se, nu fără greutate, de mâinile care le 
mângâliau în treacăt. 


24 


Spectatorii își umplură cupele. Așa cum se cuvenea, le oferiră 
băutură și muzicanţilor. 

Se auzea din nou orăcăitul broaștelor râioase pe care, 
pesemne, zarva le întărâtase, căci acum era mai puternic. 

Toţi știau că, într-o altă sală, mai mică și mai slab luminată, 
câteva fete care-și vindeau farmecele așteptau mușteriii 
înfierbântaţi. Dar simbria lor nu le îngăduia scribilor asemenea 
distracţii. Seara costase deja mai mult decât ar fi trebuit. Și 
câţiva își aminteau că cei vârstnici îi preveniseră: acolo găseai 
placeri ce deveneau lesne obișnuinţă. 

Unul sau doi neguţători, dintre cei mai înstăriți, plecară, cu 
fereală, să-și potolească emoțiile. Pentru ceilalţi, discuţiile 
țineau loc de așa ceva. 

— Poate că guvernatorul va decreta mâine doliul, zise unul 
dintre scribi. Taverna o să fie închisă. 

— S-o crezi tu! Micul-Bes îl mituiește de-ajuns! 

— Şi dacă n-ar fi decât Micul-Bes! 

— La drept vorbind, îi zise un neguţător lui Sudjo, doar vouă, 
slujbașilor fiscului, nu vi se dă mită! 

— Adevărat. Dar n-ar avea niciun rost, întrucât ar însemna 
același lucru. 

Un râs scurt însoţi constatarea. 

— Așa că vezi tu, încheie neguțătorul, puţin îmi pasă dacă 
Akhenaton e viu sau mort, pentru că asta n-o să schimbe nimic 
în privinţa dărilor. 

— Nu există rege fără dări, observă sentenţios Akheru. Chiar 
și zeii iau dări, dar perceptorii lor se numesc preoți. 

Mai mulţi meseni încuviințară, rânjind. 

— Haide, ești un băiat bun, îţi ofer o bere, îi zise neguţătorul 
lui Akheru. 

Fără îndoială, broaștele râioase dădeau o petrecere, căci 
orăcăielile lor nu slăbeau deloc. Ele nu plăteau dări. O scăpare 
de neiertat a fiscului. Supuși ai zeului incarnat, ar fi trebuit să 
plătească dări, ca toţi ceilalţi! Cu siguranţă că o s-o îndreptăm și 
pe-asta, își zise în sinea lui Akheru, noaptea târziu, cu un 
zâmbet răutăcios. 

t 

A doua zi dimineață, un emisar al marelui vistiernic sosi la 
Memphis. Se duse direct la prefectul oraşului ca să-i transmită 
un mesaj din partea mai-marelui său: funeraliile regale urmând 


25 


să coste scump, iar vistieria statului fiind goală, dorea să obţină 
de la cei mai bogaţi locuitori ai orașului un obol pentru 
acoperirea cheltuielilor. Prefectul chemă la el după-amiază 
negustori și proprietari de pământuri dintre cei mai înstăriți. 
Emisarul le spuse care era scopul călătoriei sale. Bărbaţii îl 
ascultau cu un aer ursuz. Când termină, unul dintre ei îi 
răspunse: 

— N-o să dăm nimic. 

Brutalitatea reacției îl lăsă pe emisar cu gura căscată. 

— Regele ăsta nu-i al nostru. Și-a trimis gărzile ca să 
zdrobească statuile și reprezentările lui Ptah, zeul protector al 
cetății noastre, în temple și chiar în mormintele părinţilor și 
prietenilor noștri. Câinii deșertului n-au decât să-l devoreze așa 
cum e. Puțin ne pasă. 

Emisarul se înroși la faţă. 

— Răspunsul vostru e de neacceptat! Vorbim de trupul zeului 
viu! 

— Nu era zeul viu. Niciun zeu nu se atinge de alţi zei. Nu ești 
prea deștept dacă-ţi închipui că noi o să plătim pentru bandajele 
și substanţele aromate ale acestei hiene care tocmai a crăpat. 

— Am să pun să fiţi arestaţi pentru lipsă de respect! 

— De către cine, ţărănoiule? 

— De către gărzile regentului. 

— Puțin ne pasă nouă de regent. 

Emisarul se întoarse către prefect: 

— Îți ordon să-i arestezi pe acești neobrăzaţi! 

— N-ai ce ordine să-mi dai, emisare. Ai venit fară delegaţie 
oficială din simplul motiv că nu există nicio putere în regat. 
Regele a murit și nimeni nu i-a luat locul. Ai cerut să-i vezi pe 
acești oameni. lar ei ţi-au răspuns. 

O asemenea sfidare a autorităţii regale îl descumpăni total pe 
emisar. Ce-o să raporteze la Akhetaton? 

— Veţi da socoteală pentru cuvintele voastre, le spuse, furios, 
celor de faţă. 

Însă nici ei nu erau mai puţin furioși. 

— Până atunci, primește această milostenie de la noi, îi zise 
unul și, aplecându-se spre el, îi dădu o palmă. 

Emisarul ripostă înghiontindu-l. Cei doi se încăierară. Prefectul 
încercă, zadarnic, să-i despartă. Zece gărzi se aflau la ușă, dar 
nu se clintiră. Scribul ce-l însoțea pe emisar sări în ajutorul 


26 


stăpânului său. Un pumn îl trânti numaidecât la pământ. 
Emisarul fu repede copleșit. Cu trupul plin de sânge, începu să 
strige. Apoi își pierdu cunoștința. Îl scoaseră din încăpere și-l 
azvârliră în stradă. 

Emisarul avu nevoie de trei zile ca să fie în stare să apuce pe 
drumul de întoarcere. Îi povesti lui Thutu cum se desfășurase 
ceea ce ar fi trebuit să fie o întâlnire cu supuși ai faraonului. 

Dar regatul avea atunci alte griji decât obrăznicia unor 
notabilităţi din provincii. Oricum, povestea emisarului dădea de 
gândit. Proprietarul care îl ocărâse spusese adevărul: nu exista 
putere în Regatul Celor Două Pământuri. 

Ci doar aparenţa unei administrații. 


t Capitolul 3 


OBRĂZNICIA MUȘTELOR 


Un mort nu e o persoană lipsită de viaţă, ci un obiect cu totul 
diferit. Moartea crede că-l înhaţă pe cel viu. Ha! Îndată ce pune 
stăpânire pe el, acesta devine altceva. 

Tot așa arăta și obiectul pe care cele șase prințese, pășind în 
urma mamei lor, mai semeaţă ca niciodată, fură poftite să-l 
privească în sala mare a palatului, înainte de a fi dus în Casa 
regelui, unde, timp de șaptezeci de zile, îmbălsămătorii vor trudi 
să-i păstreze amintirea formelor. 

Cadavrul, cum obișnuia să i se spună, zăcea pe un pat 
ceremonial - o platformă acoperită cu o pânză brodată, 
prevăzută cu scripeţi aurii pentru transport. Picioare care, pe 
verticală, păreau și mai mari și mai plate, un pântec și mai 
proeminent, umflat de fluidele fermentate ce vor hrăni doar 
viermii, presupunând că li se va îngădui să trăiască, și o faţă de 
vulpe. Fălcile erau strânse cu o fâșie de țesătură care făcea să 
stea țeapănă barba falsă, împletită. Pielea, de la sine înţeles, 
era lividă. 

Vasăzică acest ciudat trup neînsufleţit fusese centrul puterii - 
o putere tiranică, ce impusese întregii ţări cultul unic al discului 
solar. 


27 


Uimirea le încremeni pe prințese și le îngheţă lacrimile. Un 
tată. Un rege. Și un astfel de om se preschimbase în ceea ce se 
vedea acum. 

Slujitorul lui Ka stătea la picioarele patului, ţeasta-i rasă lucind 
de sudoare. 

Prințesele se rânduiră pe latura dreaptă, lângă fratele vitreg 
al răposatului și coregent al regatului, Semenkhere, în spatele 
căruia veghea purtătorul său de evantai. Avea douăzeci de ani, 
același chip de vulpe, aceeași gură parcă dăltuită, lacomă și 
voluptuoasă ca a fratelui său vitreg, torsul la fel de zvelt, dar 
abdomenul mai puţin proeminent. Când regina Nefertiti intră în 
sală, își ridică ochii cu un aer grav, aproape crispat, apoi îi lăsă 
din nou în pământ. 

îndepărtată din preajma regelui, apoi chiar de la putere, în 
beneficiul coregentului, ea nu mai era decât imaginea unei 
regine. Prezenţa sa era doar simbolică. Nu mai simţea decât 
ură. 

Dreaptă ca un stâlp, cu trupu-i băieţesc îmbrăcat într-o rochie 
largă plisată, având în picioarele cu unghii date cu pudră de aur 
sandale aurite, Doar-Un-Ochi, cum o porecleau dușmanii săi din 
rândul preoţimii, cuprinsese cu privirea-i de temut întreaga 
adunare, îndată ce intrase. Și îi descoperise atât pe aliaţi, cât și 
pe adversari. 

O întâmplare de neuitat întărise odinioară legenda despre 
această privire. În cursul unei sărbători de la palat, un curtean 
nesuferit îi întinsese lui Nefertiti un pahar cu vin, dar, mare 
greșeală, îl apropiase de ea prin stânga. Nefertiti privise 
paharul, iar acesta se spărsese în mâinile băgăciosului 
înspăimântat. Așadar ochiul stâng era cel malefic. Ea era 
conștientă de asta și uneori închidea ochiul drept ca să-i 
îngrozească pe cei pe care-i bănuia de gânduri dușmănoase. 

Lângă Semenkhere stătea un băieţel cu chip delicat, ochi 
blânzi, mâini și picioare atât de fine că păreau cizelate de un 
bijutier, încălţat cu sandale din piele de vițel aurită care-i cruțau 
tălpile de atingerea podelei atât de modeste. Tutankhaton, 
ultimul născut al lui Amenhotep al Ill-lea, era, prin urmare, frate 
vitreg atât cu răposatul, cât și cu regentul. 

În faţa lui, pe partea din stânga, se afla întâiul șambelan 
Thutu, masiv, cu ridurile-i leonine și mai adâncite ca de obicei. 

Alături se înșirau persoanele de vază ale regatului. 


28 


Întâiul slujitor al lui Aton, Panesy, cu chip și trup de cucuvea. 

Scribul regal, stăpânul Casei regelui, căpetenia căpeteniilor și 
nobil de prim rang, medic al persoanei regale, cel care se 
apropie de trupul regelui, Pentju, subţire pentru cei cincizeci de 
ani ai săi, cu privire stinsă, de vultur orbit de lumina zilei. 

Maya, general al domnului Celor Două Ţări, intendent al Casei 
regelui, pacificator al lui Aton, scrib regal, supraveghetor al 
tuturor lucrărilor regelui, patruzeci de ani, nas coroiat și 
expresie nepăsătoare, membru al Consiliului regal. 

Nakhtmin, prinţ ereditar, văr cu Ay, tatăl reginei, purtător al 
sigiliului regal al Egiptului de Jos, vechi membru în Consiliul 
regal al tatălui răposatului rege, comandant al garnizoanelor din 
Theba. Neoficial, supraveghea însă și cetatea Akhetaton, 
rivalizând, astfel, cu Mahu, comandantul gărzilor regatului. 

Horemheb, roșu la față și încruntat, cu ceafă și trup ca ale 
boului Apis, mâini în formă de lopăţică pentru bătut rufele, 
picioare enorme, de culoarea cărnii crude lăsate în soare, 
comandant al garnizoanelor din Memphis, dar, mai ales, 
învingător vremelnic al răzvrătiţilor din Țara Kush. Din când în 
când arunca o privire spre soția sa, Mutnejmet. Soră mai mică a 
lui Nefertiti, ea se oprise la trei pași în spatele acesteia, distanţa 
impusă de protocol, întrucât nu făcea parte din familia regală 
propriu-zisă. Se zvonea că cele două nu se înțelegeau deloc, 
Mutnejmet neputând să sufere tonul poruncitor al surorii sale. 

Uersef, comandantul garnizoanei din Akhetaton, un personaj 
uscăţiv cu un aer din cale-afară de supărat. 

Mahu, căpetenia gărzilor regatului, un bărbat scund cu 
trăsături dure, tăiate parcă în lemn de cedru. 

Și Ay, cincizeci și cinci de ani deja, cu fața pătrăţoasă 
brăzdată de riduri fine, poreclit și „prinţul din Akhmim”, datorită 
influenței pe care-o exercita în această provincie, aflată la 
cincizeci de leghe sud de Akhetaton, și a întinderilor de pământ 
uriașe pe care le stăpânea. Comandant al cavaleriei regelui și 
general al carelor de luptă, purtător al evantaiului regal, scrib 
personal al suveranului, văr cu Nakhtmin, cumnat cu Amenophis 
al Ill-lea, căci sora sa se căsătorise cu acesta. Socrul lui 
Horemheb, soţul lui Mutnejmet. Membru al Consiliului regal, 
firește. Și titlul cel mai important: socrul răposatului rege, fiind 
tatăl lui Nefertiti. Îi aruncă fiicei sale o uitătură greu de descifrat. 


29 


Ea îi răspunse în același fel. Schimbul de priviri nu-i scăpă lui 
Meritaton. 

Erau prezenţi și mulţi alți demnitari, scribi și mari preoţi din 
cele patruzeci și două de nome ale regatului. 

Și bineînţeles, Humose și Nefertep, a căror prezenţă 
constituia oarecum o ofensă adusă răposatului, deoarece ei 
reprezentau două dintre cultele pe care slujitorul lui Aton le ura 
cel mai mult. Dar, susținător al dorinţei de conciliere a 
regentului  Semenkhere, întâiul șambelan și maestru de 
ceremonii, Thutu, socotise că nu li se poate interzice să ia parte 
la doliu, întrucât răposatul fusese stăpânul Celor Două 
Pământuri și, ca atare, suveranul tuturor cultelor. De altfel, și 
marele preot Panesy se arătase de aceeași părere. Dar fiecare 
știa că toţi marii preoţi se înțelegeau de minune între ei și că cei 
ai cultelor interzise se fereau să-l atace vreodată direct pe 
Panesy. Nu erau porniţi decât împotriva celui care impusese 
cultul habotnic și fără noimă al lui Aton. 

La ușă stăteau o sută de străji, cu lancea la picior. lar afară se 
strânse mulțimea: slugile palatului și locuitorii cetăţii Akhetaton. 

Pretutindeni, muște. Incarnări ale frivolităţii, indiscreţiei și 
obrăzniciei, aceste surori mai mici ale lăcustelor profitau că 
scăpaseră de blestemele rituale și se așezau peste tot, dar mai 
cu seamă pe buze. 

Liniștea, încărcată de fum de tămâie, era apăsătoare. Se auzi 
chiar și chiorăitul a două, trei stomacuri. Dintr-o pricină 
necunoscută, cea mai mică dintre prințese, Setepenre, izbucni 
în hohote de plâns zgomotoase. Nimeni nu se clinti. 
Ankhensepaton o luă de mână, îi mângâie obrazul și o îmbrăţișă. 

Slujitorul Ka-ului regal făcu un semn. Un scrib îi aduse un 
papirus pe care-l scoase din tocul său, îl desfășură solemn și i-l 
întinse. Nefertep observă că documentul era nou-nouţ. 

— Glorie lui Aton, stăpânul suprem al cerului, care hotărăște 
în această zi să te întorci în casa ta cerească, începu slujitorul 
Ka-ului. 

Humose făcu ochii mari. Neîndoielnic, era un text necunoscut. 
Nefertep și ceilalţi preoţi rămaseră indiferenți. 

— În prima zi din prima lună a încolţirii grânelor din cel de-al 
șaptesprezecelea an al domniei tale asupra Celor Două 
Pământuri, ai hotărât să-ți iei în stăpânire sufletul pământean și 
să-l conduci să facă înconjurul statelor tale... 


30 


Nefertep se strâmbă ușor: nici cea mai mică aluzie la Amon- 
Ra, Horus, Anubis, Thoth, Mut. Nimic nou, aceeași habotnicie. 
Zidurile înaltei săli de audiențe răsunau de glasul puternic al 
slujitorului lui Ka: 

— Pace ţie, pace ție, suflet divin viu care-ţi lovești vrăjmașii. 
Sufletul tău divin e cu tine, forma ta divină îţi este alături în 
regalitatea supremă a lui Aton! 

Semenkhere scrută chipurile clerului politeist, indignat, fără 
îndoială, de omiterea numelor tuturor zeilor pentru slujirea 
cărora ei își dedicaseră viața. Textul fusese compus chiar de 
Akhenaton. 

Nefertiti rămase netulburată, semeaţă, ca o statuie, părând să 
nu observe privirile pe care tatăl său Ay le arunca din când în 
când spre ea și spre nepoatele lui. 

O muscă se așeză pe nasul regelui. Slujitorul lui Ka își 
continuă psalmodierea: 

— Nu vei mușca pământul, nu te vei hrăni cu țărână... 

Ankhensepaton zări musca. Primul impuls fu să se ducă s-o 
alunge. Meritaton o opri cu un gest rapid, dar ferm. 

Horemheb își trase o palmă peste obraz. O altă muscă pică 
moartă. 

— Sufletul tău este în tine, în pieptul tău, forma ta îţi 
aparţine... 

Ankhensepaton era surprinsă. Bineînţeles, profesorul ei o 
învățase că regii nu mor, ci-și părăsesc locuințele pământești 
pentru a-și regăsi forma cerească. Totuși, cuvintele pe care le 
rostea slujitorul lui Ka nu mai însemnau nimic pentru ea. 

Sora ei Neferneru-aton-Tashery începu deodată să se agite și 
strănută. Să strănuţi! Cea mai funestă prevestire! Nefertiti 
întoarse o privire întunecată spre penultima născută și 
Ankhensepaton strânse cu forţă,  ameninţător, mâna 
neobrăzatei. Aceasta își trase nasul. 

O altă muscă poposi pe arcada stângă a mortului. 
Nerușinarea acestor creaturi zburătoare era de nesuportat. Nu 
știau că-l sfidează pe regele universului? 

Cu îndurare, invocaţia slujitorului lui Ka încetase. Panesy se 
apropie de trupul neînsufleţit. Șase preoţi aduseră pe un taler 
aurit dubla coroană sacră, receptacul al puterii divine, dar nu o 
așezară pe fruntea răposatului, ci se mărginiră să ţină talerul în 
dreptul capului. Apoi patru preoţi veniră să apuce baldachinul 


31 


funerar și, la un ordin scurt al mai-marelui peste templul lui 
Aton, îl ridicară și se puseră în mișcare, cu pași ireal de înceţi, 
îndreptându-se spre ușa înaltă, urmaţi de purtătorii dublei 
coroane, de coregent, de regină și de prințese și la sfârșit de 
restul demnitarilor. Păstrând ordinea ceremonioasă, trecură pe 
lângă un șir de străji, aproape preschimbate în statui, și 
străbătură curtea în același ritm. 

Cerul ca argintul însemnă o eliberare pentru Ankhensepaton. 
Mirosul de tămâie risipindu-se în sfârșit, prinţesa trase adânc 
aer în piept. Nu știa dacă morţii respirau, dar, una peste alta, ea 
avusese impresia că inhalase vaporii tatălui ei dispărut. 

Cortegiul ajunse la poarta palatului, își croi drum prin 
mulțimea care aștepta afară, trecu strada și intră pe sub 
portalul Casei regelui, aflată chiar în faţă. Traversă o altă curte 
și pătrunse în locuința regală. Odată ajuns în sala cea mare, 
slujitorul lui Ka le făcu semn purtătorilor să lase jos litiera pe 
care era așezat baldachinul. Acesta fu împins pe o masă cu 
picioarele sculptate în formă de labe de leu. Doisprezece 
îmbălsămători așteptau acolo. Slujitorul lui Ka ridică solemn 
mâna și ușile aurite se închiseră. Familiei regale, demnitarilor, 
preoţilor nu le mai rămânea altceva de făcut decât să se 
întoarcă acasă. 

Mânuind cuţitele de obsidian și de bronz, îmbălsămătorii erau 
gata să-și înceapă munca sinistră și sacră: să administreze 
cadavrului o spălătură cu ulei de cedru ca să dizolve intestinele, 
să-l taie ca să scoată organele, smulgând astfel părţile moi 
lăcomiei viermilor, să le cufunde în băi cu natron și să le depună 
în vase din alabastru. Așa începea mumificarea. Șaptezeci de 
zile mai târziu, mumia regală pornea în ultima sa călătorie pe 
Pământ, spre mormântul unde o așteptau mobilierul, ofrandele 
și toate lucrurile necesare vieţii veșnice a cuiva care nu mai 
exista. 

Regina și prințesele plecaseră primele, însoţite de slujitoare, 
purtătoare de evantai și sclave. 

Din mulţime, un băiat le privea, cu ochii mari, rotunzi de 
spaimă. 

Încântată că se găsește în sfârșit pe strada pe care-și dorise 
cu atâta ardoare s-o cunoască, Ankhensepaton mergea agale, 
învârtindu-se de colo-colo, în urma cortegiului, uitându-se cu 
atenţie la acești oameni care fuseseră supușii tatălui său. Ei îi 


32 


zâmbeau, impresionați de frumuseţea și de trupul ei plăpând. 
Prinţesa le răspundea, cu sinceritate, în același fel. 

Băiatul ajunse,  gâfâind, în dreptul tinerei. Mișcările 
dezordonate ale cortegiului regal îl împinseseră spre ea. El îi 
strecură în mână o piatră netedă și dispăru din nou în mulţime, 
îngrozit de îndrăzneala propriului gest. 

Uluită, Ankhensepaton privi piatra. Era cumva un joc? După 
expresia neliniștită a băiatului nu s-ar fi zis. Prinţesa realiză că 
nu era momentul s-o cerceteze. Care putea să fie mesajul? 
Tocmai atunci doica veni după ea și-i porunci să se alăture 
cortegiului. 

O oră mai târziu, în timp ce Aton vărsa argint topit peste 
valea Marelui Fluviu, interzicându-le obeliscurilor și celor vii 
existența oricărei umbre, regina se înapoie în odăile sale, iar 
prințesele regăsiră cu bucurie răcoarea dintr-ale lor. Meritaton 
ceru o gustare alcătuită din plăcinte, smochine și lapte de 
migdale cu miere. Nimeni nu scoase un sunet. Ceremonia 
funebră parcă le scosese măruntaiele și le lipsise de simţuri pe 
prințese, pe doici, pe slujitoare și pe sclave, nelăsându-le decât 
vederea și gustul, auzul, pipăitul și vorbirea fiind afectate de 
prezenţa morții. Mirosul dispăruse din cauza cantităţii 
impresionante de tămâie. Apoi Meritaton se închise în odaia sa 
ca să doarmă puțin. 

Ankhensepaton făcu la fel. Își descleștă degetele și cercetă 
piatra. Cinci rânduri în hieratică erau înscrise pe ea”. 


t Capitolul 4 


RĂZBUNARE DE FEMEIE 


Semenkhere și cei care-i erau de-acum subordonați - întrucât, 
ca regent, fusese ales să-i urmeze la tron răposatului rege - 
aveau de gând să se întoarcă în odăile din Casa regelui. Ocoliră 
fațadele înalte ce dominau strada, ca să treacă prin grădini. 
Timp de șaptezeci de zile, cât dura îmbălsămarea, nu le era 


5 Papirusul era un material preţios, rezervat documentelor oficiale, astfel încât 
mesajele obișnuite erau scrise pe bucăţi de piatră sau de ceramică, numite ostraca. 
Hieratica era scrierea egipteană curentă din epoca respectivă. (n.tr.). 


33 


îngăduit să pătrundă în marea sală de audienţe particulare. În 
afara scribului său personal, regentul era urmat de șambelanul 
Thutu, de Panesy, întâiul slujitor al lui Aton, de scribii și 
purtătorii de evantai ai acestora, adică vreo treizeci de 
persoane. 

— Unde este Pentju? întrebă Semenkhere. 

Nimeni nu-l văzuse. 

— Dar Maya? 

Și el dispăruse. 

Ajunși la poarta grădinilor, avură surpriza s-o găsească păzită 
de cincizeci de soldaţi cu lancea la picior. 

— Ai chemat străji, Majestate? întrebă Thutu. 

— Nu, răspunse Semenkhere încruntându-se. 

Surpriza crescu atunci când acesta se văzu împiedicat să 
treacă de poartă chiar de însuși comandantul trupei de soldați. 

— Am primit ordin să nu-l lăsăm pe regentul Semenkhere să 
pătrundă în odăile Casei regelui! anunţă ceremonios ofiţerul. 

Semenkhere și suita sa rămaseră o clipă fără glas. 

— Cine a dat ordinul? 

— Comandantul garnizoanei din Akhetaton, generalul Uersef. 

Lui Semenkhere îi trebui ceva timp ca să priceapă cele auzite. 
Se întoarse spre Thutu: 

— Adu-mi caii de la grajduri. 

Șambelanul dădu să îndeplinească porunca, însă comandantul 
adăugă: 

— Regentului Semenkhere îi este interzisă folosirea cailor 
regali. Grajdurile sunt păzite. 

Semenkhere păli. El și membrii suitei sale se priviră uluiţi. Nici 
nu se punea problema să te târguiești cu un comandant militar. 
Totuși, deținând puterea numai prin mijlocirea răposatului rege 
și încă nefiind el însuși încoronat, regentul nu avea nicio 
autoritate oficială. Depindea de Consiliul regal care nu se 
reunise încă pentru a-i confirma statutul. 

— Veniţi, zise el. 

Părăsiră grădina. Odată ajunși în stradă, Semenkhere hotărî: 

— Să-i facem o vizită comandantului garnizoanei. Îl cunosc 
bine. 

În timpul regenței sale, Semenkhere întreţinuse relaţii 
prietenești cu acest militar. Acum înţelegea de ce Uersef păruse 
atât de supărat cât ţinuse ceremonia de despărțire. 


34 


Cazarma se afla la mai bine de-o jumătate de oră de mers, în 
partea de miazănoapte a orașului. Mulțimea se uita cu mirare la 
un cortegiu regal care mergea pe jos. 

Când ajunseră la destinaţie, comandantul garnizoanei își 
făcea siesta. Conștient de nestatornicia onorurilor și de 
legăturile de până atunci dintre regent și mai-marele său, 
locotenentul acceptă numaidecât să-l înștiințeze pe acesta din 
urmă de prezenţa oaspeţilor săi. Câteva clipe mai târziu, 
potrivindu-și încă peruca, semn vădit de respect, Uersef se 
ridică să-i întâmpine pe Semenkhere și suita sa. Se înclină în 
faţa oaspetelui regal, un alt semn de respect. 

— Cine ţi-a dat ordin să nu fiu lăsat să intru în Casa regelui? 
întrebă Semenkhere. 

— Regina, cinstite regent. 

— Dar eu sunt regentul! 

— Nu fac decât să execut niște ordine, cinstite regent. 
Nefertiti a fost numită aseară succesor al regelui, de către 
Consiliul regal restrâns. Au fost acolo Maya, Pentju și mai-marele 
meu Nakhtmin. Și Ay, firește. 

— Nakhtmin a participat? 

— Da, cinstite regent. 

— Dar parcă el nu mai făcea parte din Consiliul regal, nu? 

— l-au fost redate vechile privilegii. Nu putea face altceva 
decât să încuviinţeze hotărârea celorlalți trei. L-au asigurat că și 
Horemheb acceptase. 

Semenkhere își plecă ochii, cugetând. Era o lovitură de stat, 
fără îndoială pusă la cale în grabă de Nefertiti și de tatăl ei. 
Medită la răzbunarea acestei femei, care încă își mai arăta 
puterea. Căci regina fusese crescută în cultul puterii și nu putea 
să-l ierte pe Semenkhere pentru că o lipsise de ea în ultimii trei 
ani ai domniei soţului său. Și-așa era destul că ibovnicul îi răpise 
afecțiunea soțului ei. Dar puterea, nu! 

Semenkhere o înțelegea cu ușurință. Dar nu se așteptase la 
această schimbare bruscă a situaţiei. 

— Cinstite regent, nu ţi-e sete? întrebă Uersef. Aș fi fericit să 
vă ofer, ţie și suitei tale, bere rece. 

Semenkhere încuviință din cap. Căldura devenea apăsătoare. 
Uersef dădu o poruncă scurtă și ordonanța comandantului 
garnizoanei aduse numaidecât trei vase mici de pământ și 
pahare fără picior. 


35 


După ce băură și iar băură din licoarea răcoritoare, nu mai 
avea niciun rost să piardă vremea la cazarmă. 

— Majestate, grăi Thutu, orele trec. Situaţia este de 
neacceptat. Lasă-mă să-ţi ofer ospitalitatea casei mele. O să 
avem destul timp să chibzuim. 

— Nu mergem s-o vedem pe Nefertiti, mai întâi? 

Panesy își încreţi buzele într-o strâmbătură, urmată de un 
zâmbet răutăcios. 

— Majestate, îi zise el lui Semenkhere folosind anume vechiul 
lui titlu. Ce așteaptă o femeie care a repurtat o victorie asupra 
vrăjmașului? Proteste. Majestatea Ta e prea fină ca să nu știe că 
acesta n-ar fi decât o recunoaștere a înfrângerii. Ea știe că 
dispui de mijloace importante. Tăcerea ta ar reprezenta o 
dovadă de dispreţ și n-ar putea decât s-o neliniștească. Crede- 
mă, dacă până la căderea nopţii nu te vei duce să-ți arăţi 
indignarea, va dormi cum nu se poate mai rău. 

— Dar ce vom face apoi? întrebă Semenkhere, cucerit de 
cuvintele lui. 

— Ne întâlnim diseară acasă la Thutu. 

Și întorcându-se spre acesta din urmă, Panesy adăugă: 

— Îngăduie-mi să aduc cu mine la cină câţiva invitaţi. 

— Vor fi bineveniţi, răspunse Thutu. 

Curios om acest Panesy, gândi Semenkhere. De partea cui 
era? Ar fi trebuit să se numere printre susținătorii lui Nefertiti, 
apărătoarea înverșunată a cultului lui Aton, și totuși părea să fi 
trecut de partea învinsului... 

t 


Printesă celestă, 

marii preoti Humose 

și Nefertep o să-i ameninte 
pe-ai tăi cu o răzmeriță 
sprijinită de Horemheb. 


Ankhensepaton se așeză pe patul său. Mesajul era enigmatic. 
Ca și felul în care îi fusese înmânat. Nu știa ce să creadă. Nu era 
familiarizată cu jocurile puterii, nu-i cunoștea pe Humose și pe 
Nefertep și recunoscu doar numele unchiului său Horemheb. Dar 
ceva îi spunea că mesajul era important. 


36 


Cu piatra în mână, ieși din cameră pe terasă și se duse la 
Meritaton, care stătea în încăperea alăturată. Aceasta dormea 
întinsă pe spate, pe jumătate goală. Respirația îi era grea. 
Ankhensepaton îi admiră o clipă sânii, lucind de sudoare. Se 
așeză pe pat și-i puse o mână pe picior. Respirația lui Meritaton 
se poticni de două, trei ori, sfârșind într-un soi de mormăit. Apoi 
deschise ochii cârpiţi de somn. 

— Ce s-a întâmplat? exclamă ea alarmată. 

Ankhensepaton îi întinse piatra. 

— Unde-ai găsit asta? 

— Mi-a strecurat-o în palmă un băiat mai devreme, când ne 
întorceam acasă. 

— Un băiat? 

— De vârsta mea. 

Meritaton cercetă piatra netedă. Un scris ca de copil. 

— Cine sunt Humose și Nefertep? întrebă Ankhensepaton. 

— Marii preoţi ai cultelor lui Amon-Ra de la Theba și Ptah de la 
Memphis. 

— Amon-Ra? 

Ankhensepaton nu cunoștea nici măcar numele celui ce 
fusese regele zeilor înainte ca tatăl ei să-l fi alungat din regat. 

— Și Ptah? 

— O să-ţi povestesc și asta. Nu l-ai mai văzut niciodată pe 
băiat? 

— Niciodată. De altfel, abia l-am zărit când mi-a strecurat 
piatra în palmă. 

Meritaton părea nedumerită. 

— Culmea este că mesajul poate fi demn de crezare. 

— S-o întrebăm pe doică... 

— Nici să nu te gândești! 

— Atunci pe mama? 

— O s-ajungem să ne certăm ca două ţărănci necinstite. Auzi! 
Să primeşti un mesaj din mâna unui băiețaș necunoscut! Cred 
că visez! 

Meritaton se ridică și, în picioarele goale, se duse să bea 
dintr-un vas o înghiţitură zdravănă de apă de fântână parfumată 
cu esenţă de trandafiri. Apoi luă o caisă dintr-un castronaș și 
începu s-o mănânce cu un aer gânditor. 

— Tu pari să cunoști semnificaţia mesajului. Lămurește-mă! îi 
ceru, nerăbdătoare, Ankhensepaton. 


37 


— Vorbește mai încet! îi porunci Meritaton. O să le trezești pe 
doici. 

Se așeză pe pat. 

— Cândva, în regat erau veneraţi mai mulţi zei. Amon-Ra, 
Ptah, Horus, Osiris, Isis și alţii. Un cler numeros și prosper se 
îngrijea de fiecare cult. Tatăl nostru a interzis cultele lor și a 
confiscat veniturile acestor preoți. lar ei îl urăsc. Acum, că el a 
murit, or să uneltească pentru a-și recăpăta privilegiile. Pricepi? 

— Nouă de ce nu ni s-a spus asta niciodată? 

— Pentru că era interzis! șopti Meritaton, pierzându-și 
răbdarea. 

— Și de-asta șușotesc doicile pe la colţuri? 

— Cumetrele astea aud tot soiul de bârfe care dospesc în 
capetele lor! bodogăni Meritaton. 

— De ce te enervezi? 

— Pentru că mesajul pare adevărat. Dar nu știu ce-am putea 
face noi. Nici măcar cum să-l tălmăcim. Trebuie să înţelegi că 
tronul e acum gol. Și mulţi îl râvnesc. 

— Cine? 

— Mama, în primul rând. Apoi Semenkhere. Bunicul nostru Ay. 
Și alţii, nu mă îndoiesc. 

Prin fereastra deschisă, Ankhensepaton privi cerul. Lumea era 
cu neputinţă de înţeles. Ba chiar mai rău: amenințătoare. 

— Și noi? întrebă ea cu glas slab. 

— Vom vedea, răspunse cu înțelepciune Meritaton. Se va găsi 
întotdeauna un soţ, nu? 

Spaima o făcu pe Ankhensepaton să-și stăpânească 
indignarea. Mesajul băiatului nu va sluji la nimic. Și de altfel de 
unde aflase el ceea ce susţinea? 

t 

Fostul mai-mare peste garderoba regală nădușea de frică. 
Sudoarea îi șiroia în firișoare mătăsoase pe pielea mată a 
trupului atletic și neted, pe frunte, de-a lungul coastelor, printre 
mușchii de pe piept, unde umezea colierul Favorii regale, și 
cobora până la buric. 

Așezată într-un jilț de abanos cu braţele decorate cu aur 
smălțuit, Nefertiti îl săgeta cu privirea-i pământeană, cea a 
ochiului drept, și cu cealaltă, malefică, a ochiului stâng. 

— Așadar, ai rămas fără slujbă, zise ea. 

— Da, divină stăpână. 


38 


Cine-ar mai avea de-acum nevoie de cele două sute de tunici 
din pânză de in plisată ale răposatului, de fustele din același 
material, petrecute în faţă sau desfăcute la poale? De mantiile 
stacojii? De zecile de perechi de sandale din aur sau din piele 
aurită, bătute cu pietre preţioase? De centurile din aur cu 
nestemate? De pectoraliis de ceremonie din aur împodobiţi cu 
pietre preţioase rare, printre care faimoasele safire, în formă de 
stea, din Taprobane? 

— Inventarul e în ordine? 

— Da, divină stăpână. Sipetele sunt sigilate. 

— Va trebui să-mi aduci bijuteriile. 

— Da, divină stăpână. Mai sunt și sipetele regentului. 

Nefertiti nu zise nimic. Va hotărî împreună cu tatăl ei dacă 
giuvaierurile regentului aparţineau de drept acestuia sau 
tezaurului regatului. 

— Chiar dormeau în același pat? întrebă ea. 

Sudoarea șiroi și mai vârtos pe trupul slujbașului. 

— Da, divină stăpână. Regele pusese să se meșterească un 
pat dublu. 

— După părerea ta, care din ei era femeia? 

Necuviința întrebării îl izbi pe mai-marele garderobei ca o 
palmă peste faţă. Înghiţi în sec. Un răspuns stângaci putea să-l 
coste nu doar slujba de invidiat, ci chiar viaţa. 

— Nu știu, divină stăpână, răspunse cu vocea gâtuită. 

— Vorbește. Nu-mi spui decât mie. 

— Nu lucram noaptea, divină stăpână. 

— Dar stăteai toată ziua cu ei. Așa că vorbește. 

— Divină stăpână... 

— Vorbește! Știu precis ce ai furat din lucrurile regelui. 

Bărbatul se holbă la ea îngrozit. 

— Stăpânul nostru... reuși în cele din urmă să îngaime. 

Ea șovăi doar o clipă înainte de a întreba: 

— Dar tu? 

Bărbatul părea gata-gata să se prăbușească. Făcu ochii mari. 

— Eu? 

— Cu cine te culcai? 

Și ochiul ei îl privea, sfredelindu-i creierul... 

— Cu amândoi? 

El încuviință din cap. 


ê Bijuterie masivă, purtată pe piept. (n.tr.). 
39 


— Mai veneau și alții? 

— Uneori... În timpul plimbărilor cu Gloria lui Aton, se bâlbâi 
el. 

Barca regală, acum ancorată în fața palatului prinţeselor. 
Nefertiti își aminti de plimbările în familie la care fusese folosită 
cândva această barcă. Strigătele de bucurie ale fiicelor sale. 
Cojile de pepene pe care le aruncau în apă ca să vadă pești mari 
țâșnind și înghiţindu-le cu lăcomie... 

— Cine mai știa? 

— Nimeni, divină stăpână. Era un secret. 

— Pleacă, zise ea. Poţi să păstrezi ce-ai furat. Rămâi în slujba 
Casei regelui până când voi hotărî altceva. Dacă dezvălui vreun 
cuvânt din discuţia noastră, am să pun să fii omorât în bătaie. 
De ce plângi? îl întrebă când el dădea să iasă. 

Bărbatul se întoarse. 

— Stăpânul meu... era bun... Mă gândesc la fericirea 
pierdută... 

— Şi eu la fel. 

In sfârșit, bărbatul părăsi încăperea, cu fruntea în pământ. 
Nefertiti ieși pe terasă. Privirea îi rătăci pe deasupra Marelui 
Fluviu și-i căzu apoi pe Gloria lui Aton, care se legăna cu 
nerușinare în fața palatului prinţeselor. Nu putu să îndure 
vederea ei, așa că se întoarse în penumbra odăii sale de lucru. 

Ghicise de multă vreme ceea ce auzise adineaori. Akhenaton 
era un om cu două feţe. Un cuceritor a cărui plăcere supremă 
era să fie cucerit. Purtătorul unei coroane duble, bărbat și 
femeie. lubitul imaterial al Discului lui Aton și, în același timp, o 
făptură din carne și sânge, favorit al favoritului său. Și totuși ea 
crezuse că viața ei e fericită. Până în ziua în care a apărut fiul 
mitannienei, Semenkhere. Precum șarpele Apopis, își fermecase 
fratele cu prospeţimea celor cincisprezece ani ai săi. Îi 
convinsese să locuiască împreună, mai întâi în Casa regelui, 
apoi, întrucât aceasta era prea apropiată de palat, într-un palat 
nou-nouț, construit anume pentru ei la Meru Aton. Și obținuse 
titlul de regent. li luase locul. Ca soție, apoi ca membru în 
consiliu și garant al tronului. 

Brusc, basoreliefurile și frescele care înfățișau cuplul regal, 
înconjurat de copiii săi, învăluiţi în dubla căldură a lui Aton și a 
dragostei familiale, care-l arătau pe rege îmbrăţișându-și fata 
cea mai mică, toate acestea nu mai erau decât minciuni pentru 


40 


ochii curtenilor și ai poporului. | se raportase că un basorelief îi 
reprezenta pe Akhenaton și Semenkhere îmbrăţișaţi. Nefertiti îl 
pălmuise pe cel care-i adusese această veste. 

Nici măcar nu căzuse în dizgrație, ci fusese, pur și simplu, 
uitată. Cunoștea motivul: nu-i dăruise soțului ei decât fiice. Se 
spune că, în asemenea cazuri, vina stă în sămânţa prea slabă, 
dovadă copilul pe care i-l născuse o concubină, tot o fată, 
moartă la o vârstă foarte fragedă. Dar Akhenaton refuzase să-și 
condamne licoarea divină. Simţindu-se înșelat în așteptările 
sale, părăsise patul regal. 

Ea își chemase în ajutor tatăl, pe Ay. Acesta își mărturisise 
mâhnirea și neputinţa. Vorbise și cu Mutnejmet, sora sa și soţia 
lui Horemheb, care o sfătuise să-și găsească un ibovnic și să-i 
dăruiască în sfârșit un băiat soțului ei, fie și bastard. Dar vârsta 
când putea să zămislească trecuse. De-acum pântecul îi era la 
fel de sterp precum al demonului Semenkhere. 

Rana se adâncise încet și în tăcere. Lacrimile se iviră în ochii 
reginei. Soţia zeului viu trebuia acum să joace comedia doliului. 

Dar ea încă trăia. li va face pe dușmani să bea vinul acru 
plămădit din lacrimile, umilinţa și furia ei. 

În odaie intră un bărbat. Avea nasul coroiat și un aer 
impunător și de cum păși înăuntru văzu că Nefertiti era 
tulburată. Se repezi spre ea. 

— Stăpână! exclamă. Ce se întâmplă? 

Și atunci ea începu să plângă din toată inima. El o luă în braţe 
și o mângâie. 

t 

Cu puțin înainte ca soarele să apună, un mesager îi aduse lui 
Thutu acasă un înscris regal care îl înștiința că nu mai era întâi 
șambelan al Casei regelui. Thutu primi vestea cu un rânjet care-l 
surprinse până și pe oaspetele său de onoare, regentul 
Semenkhere. 

— Cum te cheamă, mesagere? 

— Ha-uzait. 

— O să-mi amintesc numele tău cât de curând, crede-mă. 

Omul plecă, neliniștit. Thutu se întoarse, batjocoritor, și agăţă 
înscrisul sub lampa de bronz cu trei braţe ce atârna de tavanul 
marii săli, ca să-l vadă toţi. Documentul ameninţător se legănă 
și se învârti în aer, ca un obiect fără greutate. Căci acesta era 
respectul pe care fostul întâi șambelan îl arăta deciziei reginei. 


41 


Și pentru prima dată după zile întregi, Semenkhere începu să 
râdă. 

Indiferenţi la toate aceste întâmplări, zece sclavi trebăluiau 
desculți, unii măturând rogojinile, alții umplând lămpile cu ulei, 
aranjând urcioarele cu bere și vin pe masa mare și joasă din 
mijlocul sălii, ațâțând focul în vasele pentru încălzit sau 
alungând insectele care se aventurau pe pardoseala de piatră. 
La poarta grădinii, fumul talașului de cedru ţinea la distanță 
roiurile de musculițe dornice de umezeală, care se adunau la 
fiecare asfinţit de soare. Păsările se hrăneau cu o parte din ele 
înainte de a se adăposti în sicomori, iar liliecii terminau cu 
restul. 

Însoţit de cele patru slugi care-i mai rămăseseră, Semenkhere 
se spălă și se instală în cea mai frumoasă cameră a locuinței lui 
Thutu. Când se întoarse în sala mare, odihnit, masat, proaspăt 
bărbierit, parfumat, cu pielea unsă cu uleiuri de santal și 
iasomie, tocmai ce sosiseră Humose și Nefertep, însoţiţi de 
Panesy, colegul lor și întâiul slujitor. Respectul de care dădeau 
dovadă, întru totul potrivit cu protocolul regal, arăta deschis ce 
sentimente aveau faţă de regent. Nu știau, oare, că nu mai e 
regent? Semenkhere intui totuși mirarea pe care nu reușeau s-o 
ascundă și a cărei pricină o cunoștea: niciodată deținătorul 
puterii regale, viitorul zeu viu, nu mergea în casa unui slujbaș 
de-al său, oricât de înalt ar fi fost rangul acestuia, ca să ia masa 
de seară. Firește că se întrebau ce se întâmpla. 

Dar și el era uimit. Cum de putuse Panesy, întâiul slujitor al 
unui cult potrivnic tuturor celorlalte, să-i câștige de partea sa 
atât de repede pe marii preoţi ai cultelor zeilor Amon-Ra și Ptah, 
care ar fi trebuit să simtă față de el un dezgust fără margini? 
Apoi Semenkhere râse pe înfundate. La urma urmei, toţi acești 
demnitari se înțelegeau de minune între ei. Și în situaţia actuală, 
care cerea măsuri urgente, lăsaseră deoparte resentimentele, 
reale sau presupuse. 

Nu-i văzuse pe Humose și pe Nefertep decât la ceremonia de 
plecare a regelui spre Orizontul Îndepărtat, dar îi cunoștea bine, 
căci el răspunsese protestelor trimise de ei, legate de 
micșorarea veniturilor și a pământurilor lor. lar răspunsurile lui 
oficiale dovediseră atâta bunăvoință cât îi îngăduise răposatul 
rege. Ba mai mult, alăturase scrisorilor oficiale un mesaj 
personal, asigurându-i pe marii preoţi că nu putea să rămână 


42 


nesimţitor la greutăţile întâmpinate de niște slujitori ai 
divinităţilor. Era tot ce-și putea permite, ţinând seama de ura lui 
Akhenaton și de propria-i neîncredere față de preoțimea 
trădătoare. 

Chiar dacă lăsase pe umerii scumpului său frate cele mai 
multe dintre treburile regatului, din pricina sănătății sale tot mai 
șubrede, Akhenaton veghea asupra lor cu privirea-i de vulpe. 
Cât despre greutăţile preoţilor: rahat de maimuţă și muci de 
mangustă! Pretinsa lor sărăcie era generată de faptul că nu-și 
mai luau partea din tributurile obţinute în urma cuceririlor, 
pentru că acestea nu mai existau. 

Stăteau rânduiţi în semicerc în faţa fostului regent, care îi 
observa. Nu se lăsa păcălit de atitudinea lor supusă. Cei doi 
bărbaţi, Humose și Nefertep, se numărau printre adevărații 
stăpâni ai văii. Erau prinții fără titlu ai regatului, iar Akhetaton 
era doar o cetate izolată, construită de răposatul rege. Și se 
aflau acolo ca reprezentanţi ai clerului tuturor celorlalte culte. 

Când tatăl său, Amenhotep al II-lea, încă trăia, pe Akhenaton 
îl cuprinsese indignarea la Hermopolis, văzând modul nerușinat 
în care acești preoţi se îmbogăţeau și partea pe care o primeau 
din prăzile de război. Culmea nerușinării, împrumutau apoi acest 
avut tezaurului regal pentru a sprijini campaniile militare și 
puneau mai presus de orice interesele care urmau să le 
sporească prada. Mari preoţi? Ha! Mai degrabă niște cămătari, 
printre care găseai și adevărate secături. 

Imposibil să-i înlături. Îi susțineau notabilităţile și proprietarii 
ale căror legături strânse erau la fel de greu de distrus precum 
mușuroaiele de cârtiţă. La început Akhenaton nu le-a dat 
atenţie, apoi le-a redus privilegiile și, în sfârșit, a pus să fie 
zdrobite efigiile zeilor la care se închinau. Și a întemeiat cultul 
unui zeu unic, Aton, discul solar, ale cărui venituri le controla 
îndeaproape prin mijlocirea întâiului slujitor al acestuia, Panesy. 
li ridicase temple lui Aton și poruncise construirea unui oraș în 
jurul lor, Akhetaton. 

Truda zadarnică, Akhenaton și Semenkhere o știau prea bine. 
Cultele celorlalți zei rezistaseră. Poporul de-abia îl cunoștea pe 
Aton, rămânându-le credincios lui Amon, lui Apis, lui Horus, pe 
scurt, tuturor celorlalţi zei în numele cărora preoţii lor se 
îmbogăţeau. Și ei supravieţuiseră. lar dovada era faptul că cei 
mai de vază reprezentanţi ai acestora își ofereau luxul de a se 


43 


ospăta seara laolaltă cu moștenitorul dușmanului lor. În clipa în 
care privirile li se încrucișară, Semenkhere își aminti furia 
fratelui său când înţelesese că dăduse greș în încercarea lui de 
a schimba vechea rânduială. Apoi se felicită pentru propria 
înţelepciune. Mai împăciuitor din fire, el învățase să se poarte 
atent cu acești mari preoţi, deoarece era nevoie de ei pentru 
cheltuielile pe care le presupuneau campaniile militare. Așa că 
mai domolise pornirile răzbunătoare ale fratelui său. Dar marii 
preoţi nu încetaseră să-i poarte ranchiună regelui și, în lipsa 
ajutoarelor date de ei, armata nu fusese capabilă să-și păstreze 
influenţa asupra ţărilor de la răsărit și de la miazăzi. Discursul 
lor era simplu și brutal: „Vrei să impui cultul lui Aton în locul 
celor ale zeilor tradiţionali? Foarte bine! Noi o să-ţi subminăm 
încetul cu încetul autoritatea!” Și răzbunarea lor provocase 
declinul puterii militare a regatului. 

Semenkhere oftă și le făcu un semn din mână, apoi se așeză 
primul, de parcă era încă regent. Se ghemuiră cu toţii în jurul 
mesei. Thutu organizase un adevărat festin. 

Privirile oaspeţilor rătăciră câteva momente peste stâlpii cu 
capiteluri în formă de lotus. Apoi, Humose zări documentul care 
se legăna ușor în aerul serii, deasupra mesei. Păru surprins, 
dacă nu chiar indignat, căci recunoscuse sigiliul regal. Thutu îl 
înștiință cu un aer poznaș că acest papirus proaspăt adus îl 
demitea din slujba de șambelan regal. Uimirea răvăși chipurile 
lui Humose și Nefertep. Ce-i drept, prezenţa lui Semenkhere 
făcea situaţia de neînțeles. Un singur om avea autoritatea să-l 
demită pe șambelan. Cel care ocupa tronul. Or, acesta din urmă 
se găsea chiar aici, la masă, zâmbitor și părând întru totul 
liniștit. 

— Nefertiti a fost numită aseară, de către un Consiliu regal 
restrâns, deţinătoare a tronului soțului ei, îi lămuri Semenkhere. 
lar una dintre primele ei griji a fost să-l demită pe Thutu, gazda 
noastră. 

Humose fu cât pe-aici să se înece. Nefertep își întinse gâtul 
spre Thutu ca o broască râioasă ce se pregătește să înhaţe o 
muscă mare. 

— Accesul în odăile regale și la grajduri mi-a fost interzis de 
către o trupă de soldați din ordinul lui Nakhtmin, impus, desigur, 
de Nefertiti, după cum mi-a explicat Uersef. Așa că Thutu a 
binevoit să-mi ofere ospitalitatea sa. 


44 


— Nefertiti s-a pus numaidecât pe treabă, observă Panesy. M- 
a chemat în mare grabă. Când am sosit, era înconjurată de tatăl 
său Ay, de scribul regal Maya, de Nakhtmin și Pentju. Maya ţinea 
încă în mână bucata de trestie cu care scrisese chiar el actul 
Consiliului regal. Cerneala abia dacă se uscase. Nefertiti m-a 
anunțat pe un ton poruncitor că un Consiliu regal restrâns a 
numit-o regenta regatului, până când prinţul Tutankhaton va 
avea vârsta potrivită. Și mi-a cerut să semnez. Nu puteam decât 
să mă supun. 

Deși cunoștea hotărările lui Nefertiti, Panesy nu le spusese o 
vorbă colegilor săi, deduse Semenkhere; nici măcar nu-i 
prevenise. Fără îndoială, îi plăceau surprizele. 

Chipul lui Humose păru să se descompună. Apoi începu să 
devină stacojiu. Thutu se temu ca marele preot să nu sufere un 
atac. 

— Am observat că semnătura regentului lipsea de pe 
document, continuă Panesy, întorcându-se spre Semenkhere. Ay 
mi-a spus că asta nu conta deoarece, regentul fiind, de fapt, 
conducătorul Consiliului regal, precedenta regență era abolită. 

Acestea erau informaţii proaspete. Printr-un  șiretlic 
administrativ, mai mult sau mai puţin legal, Ay îl înlocuise pe 
regentul legitim cu propria fiică. 

O dată în plus, Semenkhere se întrebă care era poziţia lui 
Panesy. Încuviinţase numirea lui Nefertiti și, totodată, se 
alăturase taberei dușmanului ei. Firesc ar fi fost să treacă de 
partea noii regente, chezaș al ordinii stabilite și, ca atare, al 
privilegiilor lui. Dar știa că situaţia e primejdioasă și prin jocul 
său dublu spera să nu fie dat la o parte în haosul care se profila, 
chiar dacă avea să-și piardă unele privilegii. 

Humose se plesni furios peste coapsă, gest neîngăduit de 
etichetă. 

— Dar ce căuta acolo Pentju? întrebă cu mânie. Nu-i decât 
medicul regelui și nu făcea parte din Consiliul regal. 

— Ea-l va fi numit în pripă, la fel cum l-a repus pe Nakhtmin în 
vechea funcţie de consilier regal, sugeră Panesy. 

— Presupun că a luat și alte măsuri, adăugă Semenkhere, 
calm. Vom vedea. Nu m-ar mira să fie încoronată înainte de 
trecerea celor șaptezeci de zile. 

— Dar asta nu s-a mai făcut niciodată! izbucni Nefertep. 


45 


— Dar ca un Consiliu regal restrâns să ia atât de rapid o 
hotărâre s-a mai pomenit? Orice e posibil cu femeia asta. 

Servitorii turnară vin. Copleșită de emoţii, mica adunare goli 
paharele cât ai clipi. 

— Vasăzică, Ay e cel care a tras toate sforile, observă 
Nefertep. Și-a așezat fiica pe tron. 

— Dar ea n-are sânge regal! exclamă Thutu. 

— În ochii poporului poate părea firesc ca ea să-și asume 
regența în numele lui Tutankhaton. 

— Dar tu ești prezent, Majestate! obiectă Humose. 

— Tocmai. Nefertiti trebuia să facă în așa fel încât să nu fiu. 
Dar privind în perspectivă, se poate ca asta să fie în avantajul 
meu. 

Înarmate cu un lighean mare și o cană cu apă parfumată, 
slugile veniră să spele mâinile mesenilor și serviră apoi 
bucatele. Porumbei umpluţi cu grâu și cepe mici, carne de 
gâscă, salată de praz cu ulei, lăptuci proaspete, castraveți cu 
lapte acru... De toate, în afară de pește, căci viitorului zeu viu, 
la fel ca preoţilor, nu îi era îngăduit să consume acest aliment, 
iar grija lui Thutu dovedea prin urmare că-l consideră pe 
Semenkhere drept stăpân și moștenitor legitim al tronului. 

— S-ar părea că Nefertiti are aceeași fire ca sora tatălui ei, 
zise, ca prin vis, Nefertep. 

Semenkhere dădu din cap. Ty, sora lui Ay, soţia lui 
Amenhotep al Ill-lea și mama lui Akhenaton, fusese o femeie 
puternică. Își condusese soţul din umbră cu o mână de fier. 
Cuvintele lui Nefertep frizau obrăznicia, dacă nu chiar crima de 
lezmajestate deoarece, chiar dacă el nu era fiul lui Ty, ci al unei 
prințese mitanniene, a doua soție a lui Amenhotep, Semenkhere 
rămânea strâns legat de clanul regal. Oricum, era de preferat 
să-ți ţii gura când se vorbea despre familia regală, cu atât mai 
mult în prezenţa posibilului succesor. Totuși, acesta se prefăcu a 
nu observa necuviinţa. Pentru moment fusese îndepărtat de 
tron. lar acești doi mari preoți se numărau printre puţinii aliați 
posibili în lupta sa pentru recâștigarea coroanei. 

— Majestate, asta e ceva de neacceptat, rosti cu tărie 
Humose. 

— De neacceptat, repetă Nefertep. 

— De neacceptat, adeveri Thutu. 

— De neacceptat, încheie Panesy. 


46 


— Să-nţeleg că Nakhtmin a trecut în tabăra lui Nefertiti? îl 
întrebă Humose pe Thutu. 

Acesta dădu din cap. 

— La fel ca Pentju și Maya, adăugă Semenkhere, luând ultima 
înghiţitură dintr-o bucată de gâscă friptă. Au participat la 
Consiliul regal restrâns. 

Se așternu tăcerea. Peticul dreptunghiular de cer care se 
contura prin ușa deschisă spre grădini căpăta treptat o culoare 
intensă, albastră-vineţie. Păsările începură să se ciorovăiască 
pentru locurile de înnoptat din sicomori și arborii banian. Un 
câine lătra, undeva departe. Incepea vremea recoltelor de 
primăvară și mirosul pământului reavăn și al paielor arse se 
amesteca, în amurg, cu parfumul de cedru ce se înălța din 
vasele pentru încălzit. 

— Nu putem lăsa să se întâmple una ca asta, luă iar cuvântul 
Humose, uitându-se ţintă la Nefertep. 

Acesta îi prinse privirea și-și cobori pleoapele, cu subințeles. 

— Ce puteţi face voi? întrebă Semenkhere. 

— Această luare în stăpânire a tronului cu forța nu e 
garantată decât de un singur om, Horemheb, comandantul 
garnizoanei din Memphis. 

— Și de Nakhtmin, mai-marele garnizoanei din Theba și vărul 
lui Ay, preciză Semenkhere. 

— Garnizoana din Memphis e mult mai numeroasă decât cea 
din Theba, zise Nefertep. 

— Nu pricep unde bateţi, i-o întoarse Semenkhere. 

Nefertep cugetă un timp înainte de a răspunde. 

— Majestate, ca mare preot al cultului zeului Ptah de la 
Memphis, unde se află această garnizoană, pot să te asigur că 
poporul e nemulțumit din cauza prigonirii zeului nostru 
protector, fapt despre care ţi-am mai scris odinioară și la care tu 
ai avut nețarmurita bunăvoință să iei aminte. 

Semenkhere încuviinţă din cap. Cei doi preoți ai lui Amon-Ra 
și Ptah erau pe cale să se folosească împotriva lui Nefertiti de 
aceleași arme la care, dacă el ar fi urcat pe tron, ar fi recurs și 
contra lui, dacă el n-ar fi restabilit suficient de repede vechile 
culte. 

Cei doi preoţi se priviră stăruitor. 

— Răzmeriţe ar putea izbucni la fel de bine și în alte nome, 
sugeră Humose pe un ton viclean. 


47 


Toate provinciile dispuneau de câte o garnizoană. Fără 
îndoială, ameninţarea a șase sau șapte revolte va provoca, până 
la urmă, îngrijorarea lui Horemheb și chiar a lui Nakhtmin. 
Amenințarea i-ar face să regrete. Și într-un fel sau altul, ei ar 
ajunge să anuleze numirea lui Nefertiti drept moștenitoare a 
tronului. Oricum, primejdioasă aventură! 

— Împotriva lui Nefertiti vă răzvrătiți voi? întrebă 
Semenkhere. 

— Împotriva rânduielilor impuse de Akhenaton, răspunse 
Humose, de parcă uitase că interlocutorul său era fratele vitreg 
al regelui detestat și-i fusese coregent. 

Semenkhere înţelese cu ușurință că era ostaticul lor. Dacă ei 
l-ar ajuta să-și recapete tronul, ce-i revenea de drept, i-ar 
impune dorinţele lor. lar prima condiţie, în privinţa căreia nu 
încăpea discuţie, o reprezenta restabilirea vechilor culte. 
Desigur, el nu le era ostil și avusese grijă să păstreze relaţii cel 
puţin curtenitoare cu marii preoţi ai cultelor interzise. Dar i se 
păru că va pierde o parte din autoritatea supremă a tronului 
dacă se va alătura fățiș uneltirilor lor. 

Servitorul său îngenunche ca să-i șteargă degetele. Ghicind 
reținerile  regentului, Thutu încercă să schimbe subiectul 
discuţiei. 

— Ar fi neplăcut, zise el, întru totul neplăcut ca preoțimea să 
pară că se răzvrătește împotriva tronului. Regele e zeul viu și, 
dacă puterea lui slăbește, la fel se întâmplă și cu cea a clerului. 

Nefertep și Panesy încuviinţară. Humose își dădu seama de 
greșeala grosolană spre care îl împinsese mânia. 

— Clerul nostru e deja slăbit, spuse el, pentru a salva 
aparențele. 

— Tocmai din această cauză și puterea regală e la fel, i-o 
întoarse Thutu. 

Panesy clipi iute de câteva ori. Nu un joc dublu se impunea, ci 
unul triplu. Căci trebuia pe deasupra să salveze și aparențele! 

— Așadar, ce vom face? întrebă Humose nerăbdător. 

— Cred că e de datoria noastră să ne plecăm înaintea divinei 
înţelepciuni a regentului nostru, care a inspirat cuvintele 
prudente ale prea cinstitului nostru Thutu, grăi Nefertep, 
mângâindu-și ţeasta cu mâna-i grăsuţă. 

— Adică? 


48 


Semenkhere urmărea schimburile de cuvinte, dictate, în 
primul rând de apărarea interesului propriu. Pentru el însă, acest 
Consiliu regal paralel, care se ţinea aici astă-seară, nu putea 
face mare lucru. Fără susţinerea pe faţă a armatei, toţi cei 
prezenți puteau doar să întoarcă pe toate feţele situaţia, dar n- 
aveau cum să se aventureze să ia vreo hotărâre, mai ales una 
pripită precum cea propusă de Humose. Așa că fu mulţumit de 
întorsătura pe care o luase discuţia. 

— Mă îndoiesc că regina va grăbi recunoașterea ei oficială ca 
regentă înainte de trecerea celor șaptezeci de zile rituale, grăi 
Nefertep. Ar fi o greșeală gravă în ochii tuturor. Ba mai rău: o 
jignire. Ay n-o va lăsa să facă așa ceva. Avem deci câteva zile ca 
să supunem un plan divinei înţelepciuni a stăpânului nostru 
suprem, regentul. 

Și Nefertep își întoarse ochii spre Semenkhere, care zâmbi. 
Acesta din urmă bănuia că șiretul Nefertep vădea o prea mare 
prudenţă în felul de-a vorbi, ca să n-aibă la îndemână o lovitură 
strașnică. 

— Dar asta nu ne împiedică să răspândim câteva păreri 
inspirate de această înțelepciune, continuă marele preot al lui 
Ptah. 

Nici Thutu nu se putu împiedica să zâmbească. Ce tot punea 
la cale Nefertep? 

— AŞ propune ca prea-vrednicul nostru frate Panesy să-i 
împărtășească generalului Horemheb îngrijorările sale privind 
situaţia. Vor fi primite mai bine dacă vin din partea lui decât 
dintr-a noastră. 

Panesy izbucni în râs, stârnind o veselie generală. Paharele se 
goliră din nou. 

— Ar fi nevoie de mai mult pentru a o face pe Nefertiti să 
renunțe la regență, observă Semenkhere. 

— Firește, firește, divine stăpân! exclamă Nefertep. Dar dacă 
s-ar întâmpla să se işte cu adevărat o răzmeriţă, ea nu s-ar mai 
bucura de sprijinul lui Horemheb, iar poziția lui Ay s-ar șubrezi 
simţitor. 

— Dacă înțeleg bine, o răzmeriţță chiar va avea loc la 
Memphis, zise Semenkhere. 

Nefertep clipi des și arboră o expresie de uimire nevinovată. 

— Am spus eu asta, divine părinte? 


49 


Semenkhere râse pe-nfundate. Nu avea motiv să continue 
aceste discuţii. Mai bine să lase carul nemulțumirii să se 
rostogolească de la sine. Nefertiti ar rămâne regentă până una, 
alta, neștiind, deocamdată, ce dușmănii a dezlănţuit uzurpând 
tronul. Fostul regent nu putea să se înjosească participând la 
comploturi, putea doar să-și plece urechea la ele cu atenţie. Își 
înțelesese rolul în răstimpul celor trei ani cât împărţise cu fratele 
său puterea regală, pentru care plătea acum atât de scump. 

Simţindu-se brusc obosit după o zi plină de surprize 
deosebite, se ridică. Mesenii îl imitară, unii cu ajutorul slugilor, 
apoi îi urară odihnă plăcută. Părăsind sala, ocoli un bazin în apa 
căruia șase lotuși se închiseseră deja. Sclavii casei îl însoţiră, îi 
scoaseră veșmintele și doi dintre ei rămaseră să-i păzească ușa. 


t Capitolul 5 


KHERUY APOPISSO' 


Ziua fu senină ca un lotus înflorit. După ce, aidoma celorlalţi 
zei, se hrănise cu nectar de stele și cornuri de lună prăjite, Aton 
se prefăcu a nu ști că domnia sa absolută era pusă la îndoială și 
se lăsă în voia îndeletnicirii lui favorite: să-i observe pe oameni. 

Preceptorii veniră să înceapă lecţiile cu prinţesele. Căci erau 
doi, unul pentru cele trei surori mai mari și unul pentru celelalte 
trei prințese. Dar în locul lecţiilor de vorbit, scris și citit, se 
mărginiră de astă dată să ridice în slăvi virtuțile a doi zei: 
Anubis, stăpânul divinului pavilion, a cărui sarcină era să-i 
introducă pe morţi în lumea de dincolo, și Maat, fiica lui Ra, 
regina adevărului și a dreptăţii, care cântărea faptele morţilor 
îndată ce aceștia pășeau pe celălalt tărâm. Descriseră 
nemaipomenita întâlnire care se petrecuse în urmă cu patru zile 
pământene, atunci când regele divin trecuse dincolo de viaţă, 
poposind în ţinuturile acestor temute divinităţi. Zugrăviră totul 
în cuvinte atât de meșteșugite, că aproape regretai că n-ai fost 
de față. 

— ... iar Maăt, cu glasul său delicat și blând, îi spuse zâmbind 
regelui, după ce lăsă deoparte balanţa, că talgerul faptelor rele 
fiind gol, cântărirea nu mai avea rost. 


50 


Preceptorii imitară și vocea cavernoasă pe care i-o atribuiau 
lui Anubis: 

— Zeule viu, trăieşti de-acum veșnic printre ceilalţi zei! 

Aduseseră cu ei două statuete înfățișând una pe zeul negru cu 
cap de șacal și urechile ciulite, alta pe mica și graţioasa zeiţă ce 
purta în păr pana de struţ ce-i reprezenta numele. 

Prinţesele trecură din mână în mână statuetele, sub privirile 
încruntate ale doicilor. Ce mai era și povestea asta cu zeii? Nu 
exista decât unul singur, Aton, și, după ce preceptorii plecară, 
se sfătuiră între ele dacă se cuvenea s-o înștiințeze pe regină 
despre lecţiile, care îndemnau, probabil, la răzvrătire, date 
prinţeselor. Dar nereușind să ajungă la un acord, își reluară 
șușotelile. Una dintre doici o să discute totuși cu prințesa cea 
mare. 

Meritaton ascultase distrată lecţiile de o corectitudine 
religioasă mai mult decât îndoielnică, deoarece picotea. 
Noaptea fusese mai scurtă ca de obicei. Nimeni nu se îndoia că 
preceptorii n-ar fi îndrăznit niciodată să le vorbească prinţeselor 
regale despre Anubis, Thoth sau Maât dacă suveranul ar mai fi 
trăit, căci ar fi fost biciuiți crunt. Cu siguranţă, obraznicii ăștia își 
închipuiau că odată cu regele se stinsese și cultul unic al lui 
Aton. Dar prinţesa știa că populaţia, chiar și la Akhetaton, 
continua să-i cinstească în secret pe acești zei și pe mulți alții. 
Nu trebuia decât să vezi amuletele de aramă ale zeiței cu cap 
de hipopotam, Thueris, protectoarea fecundității și a nașterilor, 
amulete ce atârnau la gâtul ipocritelor doici. Meritaton fusese 
prevenită, în aceeași măsură ca și surorile ei, mai ales a doua și 
a treia soţie regală, Maketaton și Ankhensepaton, despre ce 
credea restul lumii. 

Tocmai se pregătea să se întoarcă în odaia ei ca să se întindă 
pe pat și să mediteze la recentele sale isprăvi amoroase, când 
apărură  frizerul și  peruchierul, care veneau în fiecare 
săptămână să le radă în cap pe prințese. Într-adevăr, era 
imposibil să porţi o perucă dacă aveai păr pe sub ea. In primul 
rând, acesta pișcă și în al doilea rând peruca ar fi stat strâmb. 

Frizerul se înclină ceremonios și le prezentă prințeselor 
dovada umilului său respect. Apoi ucenicul său lăsă jos lădiţa cu 
unelte de lucru și o deschise. Meritaton se așeză prima pe 
scaunul pentru tuns. Ucenicul îi dădu meșterului un castronaș cu 
apă. Frizerul aruncă în el câteva bucăţi de săpun și, cu un 


51 


burete, le amestecă până le transformă în spumă. Când pasta i 
se păru suficient de groasă, acoperi cu ea capul prinţesei. 
Ucenicul îi întinse un brici, a cărui lamă o ascuţise între timp pe 
o piatră, și meșterul începu să radă părul des, deja crescut de 
un deget. După ce isprăvi, fără a uita ceafa și tâmplele, înmuie 
un alt burete în apă parfumată și spălă ţeasta lucioasă. Pe 
măsură ce părul era înlăturat, ucenicul îl ardea, rostind o 
formulă consacrată. Apoi frizerul aduse în fața prințesei o 
oglindă și se înclină iarăși. 

In acest răstimp, peruchierul lustruia cu ulei parfumat perucile 
regale, scurte, după moda nubiană, așa cum cerea regina, apoi 
le pieptănă din nou ca să le redea forma. Când termină, puse 
fiecare perucă pe un suport. 

Frizerul se îngriji pe rând de părul prințeselor, începând cu 
cele mari și sfârșind cu cele mici și după vreo două ore puteai 
vedea șase ţeste lucioase în fața a șase suporturi împodobite cu 
peruci. 

Scăpând în cele din urmă de corvoadă, Meritaton se duse să 
se odihnească, Maketaton se adânci în citirea unor imnuri 
dedicate lui Aton, compuse de răposatul ei tată, iar 
Ankhensepaton ieși pe terasă ca să observe lumea, adică 
strada. Cât despre cele trei prințese mai mici, ele se întoarseră 
la păpușile și la jocurile lor. 

Deodată, Ankhensepaton îl recunoscu pe băiatul care îi 
dăduse enigmaticul mesaj. Băiatul, care privea în sus, o zări și 
rămase stană de piatră. Ea își flutură mâna. El o privea în 
continuare, cu ochi mari, rotunzi. Dar ce era cu el? Nu se poate 
să nu-și amintească de ea! Ankhensepaton își agită brațul. 
Băiatul se uită în jurul lui și-și flutură, în sfârșit, și el mâna. 
Ankhensepaton îi făcu semn că o să coboare. 

Alergă în sala cea mare unde doicile împleteau șiruri 
nesfârșite de trăncăneli fără rost și luă dintr-un castron trei 
plăcinte cu miere, apoi părăsi încăperea cu fereala unui șoricel. 
Se repezi pe coridorul ce ducea spre scara grădinii, căci celălalt, 
care dădea în stradă, era păzit de străji ce n-ar fi lăsat, cu 
siguranţă, o prinţesă să se aventureze singură afară. 

Cu plăcintele în mână, porni în goană de-a lungul grădinii. 
Gărzile patrulau. Prinţesa se ascunse după un tufiș de tuia și le 
lăsă să treacă, apoi o luă din nou la fugă. Cunoștea domeniile 
regale: în capăt, puteai să te strecori prin gardul viu de tamarini. 


52 


Și de-acolo, trecând pe lângă o clădire administrativă, nimereai 
în stradă. 

Ajunse, în sfârșit, în stradă, uimită de propria-i cutezanţă. 
Acum trebuia să meargă în sens invers, trecând prin dreptul 
clădirilor, ca să-l găsească pe băiat. Pe drum întâlni o femeie ce 
căra pe cap un coș plin cu pâini. Apoi doi scribi, ce-și ţineau 
tăbliţele sub braț și discutau aprins, fără să-i arunce nici măcar 
o privire. Un bătrân călare pe un măgar, cu picioarele sprijinite 
de două coșuri încărcate de salate și pepeni, se uită la ea 
stăruitor. O femeie grasă vorbea de una singură, vădit 
nemulțumită... Strada era într-adevăr un spectacol vesel. 

Băiatul o aștepta, părând cu totul  descumpănit. 
Ankhensepaton străbătu în pas alergător cei câţiva coţi ce-o 
despărțeau de el. Se opri lângă el gâfâind, dar încântată că 
pentru prima oară cunoștea pe cineva din lumea reală, adică din 
afara palatului. Îi întinse plăcintele. El le primi și se uită la ea 
înmărmurit, îngrozit, înnebunit, cu ochii la fel de mari ca 
adineauri. 

— Ce ai? îl întrebă ea. 

— Tu afară... dacă te vede cineva! se bâlbâi el, cu vocea 
gâtuită de spaimă. 

Se găseau la mică distanţă de poarta principală a palatului 
prinţeselor și aproape în dreptul portalului Casei regelui, aflat de 
cealaltă parte a străzii. Cele două intrări erau păzite de gărzi cu 
lancea la picior. 

— Vino! șopti băiatul. 

Și o trase după el. Cunoștea împrejurimile și o duse pe o 
străduţă ce despărţea clădirile administrative. De-acolo o 
rupseră la fugă până la malul fluviului, unde doar mateloţii de 
pe bărcile ce se legănau nepăsătoare ar fi putut să-i vadă, dacă 
într-adevăr ar fi avut o asemenea curiozitate. Ea îl privi, mirată 
de atâta agitaţie, și i se păru frumos. 

— Cum te cheamă? 

— Pasar. 

— Eu sunt Ankhensepaton... 

— Știu, i-o reteză el. Dacă ne găseau împreună, tata m-ar fi 
bătut până la sânge. 

— De ce? 

— N-am dreptul să-ţi vorbesc. 

— De ce? 


53 


— Ești fiica regelui. 

— Dar regele e mort! 

El părea dezarmat de atâta inconștiență. 

— Ai citit mesajul meu? 

— Da. Cum de cunoști atâtea lucruri? 

— Le-am auzit. Și ce-ai făcut cu el? 

— L-am arătat surorii mele mai mari. Ea a zis că e demn de 
atenţie, dar că noi n-avem ce face împotriva acestor uneltiri. 

— De ce? 

— Nu putem vorbi nimănui despre ele. Cine ne-ar crede? Cine 
te-ar crede? 

El își puse mâna peste cea a lui Ankhensepaton cu mare 
prudenţă, de parcă l-ar fi ars atingerea pielii regale. 

— Dacă ţi se întâmplă ceva care să te sperie, orice-ar fi, fugi 
din palat și vino la mine. 

— Unde anume? 

— Sunt fiul intendentului din pavilionul vizitatorilor. Îți 
făgăduiesc să te iau de soţie. Am să te apăr! zise el cu 
înflăcărare. 

Ea zâmbi, neîncrezătoare. Băiatul ăsta era impetuos. Dar 
ideea că dorea s-o ia de soţie îi plăcu. 

— Ascultă, trebuie să te întorci la palat. Absența ta va 
provoca îngrijorare. 

Sfatul ăsta, socoti ea, i-l dicta bunul-simţ. 

— Să ne întâlnim mâine, tot aici, zise prințesa cu un surâs 
dezarmant. 

Pasar îi luă mâna și i-o sărută. 

— Da? întrebă ea. 

El dădu din cap în semn de încuviințare și o luă la goană. 
Ankhensepaton se înapoie în grădină, mergând încet spre palat. 
Doica ei, care o căuta peste tot, începu s-o certe. 

— Unde erai? 

— În grădină, răspunse liniștită Ankhensepaton. 

— Am fost acolo și nu te-am găsit. 

— Nu te mai răsti la sora mea, se amestecă Maketaton. Nu-i 
sluga ta. Nu uita că Meritaton și cu mine putem pune să fii 
alungată! 

Doica, surprinsă de această izbucnire de autoritate, tăcu. 
Celelalte doici îi aruncară priviri stăruitoare. lar ea se ghemui, 
fără să mai protesteze, în umbra sălii. 


54 


Tt 

Doi mesageri de la palat, locotenenți de armată, se 
prezentară acasă la Thutu la cea de-a patra oră a după-amiezii. 

— Fratele Prea Înaltului Rege defunct locuiește aici? 

— Da. Acum se odihnește. 

— Trebuie să-i întrerupem odihna și să-i înmânăm acest mesaj 
din partea tronului. 

Date fiind împrejurările, servitorul îi privi fără urmă de 
amabilitate. Răfuielile celor puternici se  răsfrângeau 
întotdeauna asupra subordonaţilor, iar servitorul încercă o mare 
multumire să-i facă pe emisari să simtă că partida nu era încă 
jucată. 

— O să văd împreună cu stăpânul meu dacă odihna regentului 
regatului poate fi tulburată, răspunse el cu înfumurare, uitându- 
se spre sulul de papirus de parcă ar fi fost vorba de mesajul unui 
arendaș. Așteptaţi răspuns? 

— Nu, rosti printre dinţi unul din locotenenți, uimit de atâta 
obrăznicie. 

— Bine, atunci închid ușa. 

Servitorul alergă să-l înștiinţeze pe Thutu, care porni să-și 
trezească oaspetele și să-i ducă sulul de papirus. Semenkhere 
se așeză pe marginea patului și citi mesajul. 

— E o convocare, zise el. Nefertiti vrea să mă vadă 
numaidecât. 

— Câtă necuviință! exclamă Thutu. Majestate, lasă-mă să-ți 
dau doi servitori să te-nsoțească. 

Semenkhere primi oferta și-și potrivi peruca, apoi își trase 
sandalele. 

— Dacă nu mă întorc până la asfinţitul soarelui, să-i previi pe 
Humose și Nefertep. 

O jumătate de oră mai târziu, Semenkhere trecu pragul 
palatului. Un nou șambelan, pe care nu-l văzuse niciodată, îl 
însoţi până în odaia de lucru a unui vizir, pe care de asemenea 
nu-l cunoștea. Nefertiti nu pregetase să înlocuiască personalul 
regal. Vizirul îl duse în marea sală de audienţe. Semenkhere fu 
apoi condus în faţa tronului. lată cât de ceremonios îl primea 
Nefertiti. 

Lângă ea stăteau Ay, tatăl său, și scribul regal Maya. Tronul 
se afla pe o platformă înaltă de trei coţi, ca să le ajungă 
oamenilor în dreptul feţei. Nefertiti își întinse sandaua aurită. 


55 


Protocolul cerea ca orice supus s-o sărute. Semenkhere se 
prefăcu a nu observa. 

— Sărută-mi piciorul! porunci ea pe un ton furios. 

— Se sărută doar sandaua monarhului, Nefertiti. Și după 
știința mea, tu nu ești monarhul, îi răspunse el cu seninătate. 

— Începând de ieri sunt și tu o știi bine! 

— Nu știu nimic de felul ăsta. 

— Gărzi! strigă ea. 

Doi zbiri săriră de lângă perete ca să aplece cu forţa fruntea 
lui Semenkhere spre sanda. Maya părea îngrozit. Ay șopti în 
grabă un sfat la urechea fiicei sale, care-și retrase pe jumătate 
piciorul și le trimise pe gărzi înapoi la locul lor. 

— Ce vrei de la mine? o întrebă Semenkhere, trufaș și fără a 
se pierde cu firea. 

— Unde locuiești? 

— Ştii foarte bine unde, de vreme ce acolo mi-ai trimis 
convocarea, iar ieri mi-ai interzis să intru în odăile mele. 

— Odăile regelui! 

— Și odăile mele alăturate, răspunse Semenkhere. 

— Ca membru al Consiliului regal, ar fi trebuit să-mi dai de 
știre despre noua ta locuinţă. Consiliul s-a văzut nevoit să se 
reunească fără tine. _ 

— Mă bucur, răspunse Semenkhere. In felul ăsta n-am luat 
parte la o nelegiuire. 

— Ce spui? tună ea. 

— Ce-ai auzit. 

— Am fost numită regentă de către un Consiliu restrâns. 

Ay și mai cu seamă Maya, care se legăna de pe un picior pe 
altul, păreau tot mai stânjeniţi. Semenkhere observă și bănui că 
nu Ay își urcase fiica pe tron, ci că ea îi smulsese cu de-a sila 
încuviințarea. 

— Prin urmare, hotărârile acestui Consiliu sunt lipsite de 
puterea legii. 

— Au fost aprobate de întâiul slujitor al lui Aton, Panesy. 

— N-a avut de ales. lar eu, ca mai-mare al Consiliului regal, n- 
am confirmat această hotărâre care, pe deasupra, a fost luată 
încălcându-se protocolul, la doar trei zile după moartea regelui 
și fără să fie cerută de vreo împrejurare ce nu suferea amânare. 
Rămân, deci, regentul desemnat de rege, iar tertipurile tale 
încalcă atât voinţa regală, cât și protocolul. 


56 


— Mă sfidezi, Semenkhere? 

— Îți spun adevărul. Tu nu aparţii neamului nostru. Eşti o 
femeie de rând. Tot ce-ai făcut dovedește invidia care te roade 
și nu grija pentru regat. 

Nefertiti se trase brusc înapoi, lipindu-se de spătar, izbită 
parcă de acuzații. 

— Am sfetnici pricepuţi aici, răspunse ea într-un târziu, cu 
voce răgușită. Voi ști să mă îngrijesc de regat la fel de bine ca 
tine. Cât despre invidie... 

Mâinile i se încleștară pe brațele tronului. Și vorbi în 
continuare cu un glas împrumutat parcă de la o cobră. Poate că, 
la urma urmei, reptila protectoare nu era un animal demn de 
respect. 

— L-ai lipsit pe soţul meu de puterea pământească, luându-i-o 
cu de-a sila. Dar nu te-ai mulțumit cu asta, ci l-ai îndepărtat de 
cei dragi. Cinci ani ai împărţit cu el patul regal, Semenkhere și 
trei ani ai ţinut și sceptrul. 

El rămase nepăsător. 

— Ești un uzurpator. 

El o măsură din cap până-n picioare, cu trufia celor douăzeci 
de ani ai săi. Ea îl domina datorită nivelului platformei, el o 
domina prin graţie. El era frumos, ea îmbătrânea. Ce satisfacție 
mai mare decât asta exista? Akhenaton îl chemase lângă el 
pentru că tânărul său frate reprezenta într-un anume fel fiul pe 
care nu-l avusese niciodată, capabil să înţeleagă obsesia pentru 
un zeu transcendent, ce unește energiile spirituale ale 
adoratorilor săi, în locul nenumăratelor divinităţi cu înfățișare de 
șacal, șoim, crocodil, hipopotam, leoaică... Apoi afecțiunea 
spirituală se transformase în apropiere fizică. Dar ce conta, 
întrucât dragostea era cea care domnea? În fond, el triumfase, 
căci ea tocmai mărturisise de faţă cu alţii pricina urii sale. 

Semenkhere se mulțumi să-i răspundă cu o privire 
răutăcioasă. 

— Credeai că o să-i urmezi la tron regelui, graţie șiretlicurilor 
tale, reîncepu Nefertiti. Dar am înțeles limpede care ţi-e jocul. 

El o asculta indiferent. 

— Îmbălsămător de cadavre venit din haos! Ai smuls inima 
soțului meu, pe când trăia, și ai târât-o în mocirla poftelor tale 
nemăsurate! 


57 


Dacă i s-ar fi adus la cunoștință lui Semenkhere nivelul 
revărsării apelor și tot ar fi părut mai interesat! 

— Ce vrei de la mine? 

Nefertiti se aplecă spre el, cu privirea încărcată de venin. 

— Vreau să semnezi actul Consiliului regal. 

— N-am s-o fac. 

— Ba vei semna! 

— N-am să semnez așa cum n-am să-ţi sărut sandaua, 
Nefertiti. 

li întoarse spatele și dădu să plece. 

— Semenkhere! 

— Nefertiti, dacă mi se clintește un singur fir de păr din cap, 
zise el întorcându-se spre ea, vei da socoteală mai aspru decât 
îti închipui. 

— Mă ameninţi? Tu? Kheruy Apopisso! îi aruncă ea. 

Coaiele lui Apopisso! 

El izbucni în râs. Fratele lui n-ar fi spus așa ceva! 

— Nefertiti, îți mulțumesc. Mi-ai oferit plăcerea rară de a te 
vedea umilindu-te în faţa tatălui tău și a unui scrib trădător. În 
felul ăsta ai arătat că ești într-adevăr o femeie de rând. 

— Ched ab! se răsti ea. Burduf de lăudăroșenie! 

El ridică din umeri și se îndreptă spre ușă. Când ieși o văzu 
stând în picioare, aidoma unei cobre întărâtate, în vreme ce Ay 
îi vorbea repede și chiar cu vehemenţă. lar Maya încremenise de 
uimire. 

Așadar rămânea regentă. Dar oare pentru cât timp? 

Mergând spre casa lui Thutu, Semenkhere, în ciuda victoriei 
morale asupra dușmancei sale, se trezi că-l încercau gânduri 
încurcate și supărătoare. O să vadă mai târziu cum le va 
descâlci. Dar, cu siguranţă, fusese neplăcut impresionat de 
ochiul stâng al reginei. 

t 

Un urlet de șacal sfâșie noaptea, deasupra câmpurilor din 
vecinătatea Memphisului. Câteva lătrături îi răspunseră. Câinii 
se aflau cam la vreo mie de pași. Niște ochi ageri ar fi zărit rare 
licăriri roșietice în clădirile joase: lămpi cu ulei menite să 
păstreze focul care, în zori, va fi întețit pentru treburile zilnice, 
precum coptul pâinii. Acolo se găsea satul Trei Şoimii. 

Pașii a douăzeci de bărbaţi ce înaintau peste câmp, printre 
snopurile de paie pregătite pentru ars, de-a lungul unui canal 


58 


îngust de irigație, goniră câţiva șoareci, iar răsuflările lor iuți 
înnebuniră liliecii. Niciunul dintre bărbaţi nu scotea o vorbă. 
Dacă le-ai fi observat cu atenţie umbrele în lumina primului 
pătrar al lunii, ai fi văzut că ţin cu toţii în mâini bâte groase. 

Traversară drumul ce despărțea câmpurile de sat și ducea la 
Memphis, trecură pe lângă câteva locuințe modeste și se 
îndreptară spre un zid înalt în spatele căruia se ridica una din 
puţinele case cu etaj. Aici se opriră. Un bărbat se ghemui la 
pământ, altul se sui în spinarea sa, se căţără pe zid, îl încălecă și 
sări dincolo. Un câine începu să latre. Se auziră zgomote 
înfundate și violente, un strigăt, un horcăit, ultimele semne de 
viaţă ale celui care stătea de pază, apoi scârţâitul drugului ce 
silea poarta cea mare să se urnească, deschizându-se. Bărbaţii 
năvăliră înăuntru. Străbătură curtea, sparseră ușa principală 
izbind-o cu umărul, se repeziră pe scări și urcară la etaj. Apoi se 
împrăștiară prin camere, orbecăind în întuneric. Curând 
izbucniră ţipete. Unul dintre bărbaţi înhăţă o lampă și răcni: 

— E aici! 

În faţa lui, stătea gol, așezat pe marginea patului, Neser-Ptah, 
prefectul din Trei Şoimi. Strângând în mână un pumnal cu lama 
scurtă și lată, necunoscutul se răsti la el cu voce răgușită: 

— Aurul! Unde ţii ascuns aurul? 

Neser-Ptah holbă ochii îngrozit și întinse mâinile. Bărbatul îi 
lipi vârful pumnalului de gât. 

— În odaia întărită a scribilor! Jos! 

— Cheia! 

— Nu-i aici... Lasă-mă s-o caut... 

— Spune-mi unde e. 

Strigătele și gemetele femeilor, ale copiilor și ale slugilor 
începură iar. Sudalmele răsunau pretutindeni. 

— N-ai ști unde să cauţi... E jos... Lasă-mă să mă duc acolo... 

Bărbatul, de bună seamă căpetenia hotilor, își retrase 
pumnalul. 

— Haide, ia-o înainte, zise el ameninţător. 

Prefectul, gol-pușcă, se apropie de scară, cobori și ajunse în 
curte, urmat îndeaproape de hoţi. Apucând o lampă din 
bucătărie, se îndreptă spre prima dintre odăile de lucru ale 
scribilor, împinse ușa, intră și, la lumina felinarului, scoase o 
cheie, mai precis o lamă lungă cu o sumedenie de găuri, pe care 
i-o întinse căpeteniei tâlharilor. 


59 


— Ușa de la camera întărită dă în curte. 

Căpetenia îi smulse lampa și ieși, urmat îndeaproape de 
oamenii săi. Băgă cheia în ușa cu pricina, o răsuci, ridicând 
limbile broaștei, și intră. 

Cineva îi luă lampa din mâini. Hoţul scoase un țipăt. Ultimul 
din viaţa lui, căci fu ucis numaidecât. La fel și cei doi bărbaţi din 
apropierea sa. Afară, tâlharii care nu pătrunseseră încă în odaie 
păreau nedumeriţi. 

— De ce s-a stins lampa? 

Intrară și ei. Și avură parte de aceeași soartă. lzbucniră urlete 
de spaimă. Cinci gărzi înarmate cu spade încovoiate ţâșniră din 
cameră și-i hăcuiră fără milă pe hoţii uluiţi, alergând după ei 
prin curte. 

Neser-Ptah ridică bâta unui muribund și-l dobori pe unul dintre 
nelegiuiţi cu lovituri năprasnice, sfărâmându-i oasele cu furie. 

Trei bărbaţi rămăseseră la etaj ca să păzească femeile, copiii 
și slugile. Dar alertaţi de zgomot, veniră în fugă. Neser-Ptah îi 
dobori pe rând, îndată ce trecură pragul. Apoi le zdrobi ţeasta și 
oasele cu îndârjire. 

Trei hoţi reușiră să fugă. Gărzile dădură să se ia după ei. 

— Nu, lăsaţi-i. Să le povestească și altora ce-au păţit, porunci 
Neser-Ptah, gâfâind. 

Cele două soţii, cei șase copii și slugile prefectului coborâră 
scările într-un suflet și-l găsiră pe stăpânul casei numărând 
victimele la lumina palidă a lunii. Șaisprezece. 

Noi vaiete răsunară. O scenă tot mai obișnuită pe câmpurile 
Regatului Celor Două Pământuri, de la urcarea pe tron a lui 
Akhenaton. Așa că prefecţii își luaseră măsuri de prevedere. 


t Capitolul 6 


O PRIVIRE DE STICLĂ 


Trei zile mai târziu, spre sfârșitul dimineţii, cam pe la ora când 
muștele deveneau îndrăznețe, în cea de-a doua sală mare a 
Casei regelui, îmbălsămătorii cercetau cu atenţie primele 
rezultate ale muncii lor. Doar graţie lor, și o știau bine, monarhul 
defunct va putea să-și înceapă cea de-a doua parte a vieţii cu 


60 


demnitate și într-o stare potrivită rangului său suprem de zeu 
viu. Va putea să renască întru viaţa veșnică. 

Cu două zile înainte, cadavrul fusese deschis de către 
paraskyte - cel care taie - cu ajutorul unei lame rituale de silex. 
Potrivit ritualului, după îndeplinirea acestei sarcini obligatorii, 
ceilalți îmbălsămători îl copleșiră pe paraskyte cu ocări. Așa se 
cuvenea, deoarece el săvârșise o fărădelege de neiertat, aceea 
de a fi distrus integritatea fizică a unei ființe omenești. Prin 
urmare fusese alungat din sala de îmbălsămare cu lovituri de 
bâtă, aplicate însă cu grijă. In realitate, paraskyte-ul era un 
băiat grozav, care deschidea cadavre de ani buni și care va mai 
lua parte la multe alte îmbălsămări. Avea o faimoasă 
îndemânare de a despica trupurile neînsufleţite. Nicio carne, 
oricât de tare, nu rezista silexului său. 

Tot după cum o cereau obiceiurile, îmbălsămătorii adunaseră 
la ușa Casei regelui câţiva oameni care să-l huiduiască pe 
nelegiuit. Adesea, pentru îmbălsămările obișnuite, o sumedenie 
de gură-cască veneau să îngroașe numărul acestor presupuși 
revoltați, fericiți peste măsură că pot să tragă o bătaie zdravană 
cuiva, chiar dacă nu erau convinși de nelegiuirea săvârșită de el. 
De data asta, însă, fuseseră destui de puţini și paraskyte-ul se 
întorsese acasă fără a se alege cu prea multe ghionturi. 

Dus pe gânduri, nemișcat, cu picioarele pe cele trei rogojini 
așezate una peste alta pentru a proteja, în împrejurările de faţă, 
pardoseala sălii, meșterul îmbălsămător, un bărbat de vreo 
patruzeci de ani, calm și nepăsător, cu ochii mijiţi întotdeauna, 
se întreba dacă nu cumva tradițiile dispăreau. 

Ridicând pielea de-a lungul tăieturii laterale ce se întindea de 
la subsuoară până la vintre, verifică dacă interiorul regalului 
trup neînsuflețit e gol. Nu mai rămăsese din el decât un înveliș 
de oase și piele. Spălarea cu ulei de cedru și rășină își făcuse 
efectul. Intestinele se dizolvaseră, iar resturile, bucăţi de 
membrane transparente, fuseseră desprinse cu grijă, cu o 
lopăţică și puse într-un vas din alabastru. 

Totuși, anusul rămânea astupat cu un tampon făcut dintr-un 
sul de pânză de in, căci la ce-ar mai servi de-acum înainte? La 
fel se proceda în cazul tuturor morților. De unde și ocara ce se 
auzea uneori, dar numai în cartierele mărginașe: „Fi-ţi-ar curul 
astupat pe veci!” 


61 


Meșterul îmbălsămător se aplecă să cerceteze partea de jos a 
coloanei vertebrale, curățată bine în interiorul cavităţii 
abdominale. Inima fusese de asemeni scoasă și pusă într-un vas 
plin cu natron, așezat apoi pe o masă, alături de creier, scos și 
el chiar din prima zi. Ce-i drept, organul gândirii putrezea cel 
mai repede dintre toate. Și oricum, nimeni n-avea nevoie de 
creier ca să ajungă în Orizontul Îndepărtat. Conștiinţa divină îi 
ținea cu prisosinţă locul. Cavitatea craniană a lui Akhenaton, de 
fapt Neferkheperure-Waenre, după numele regal, era, așadar, 
goală. Peste patruzeci de zile va fi umplută cu substanţe 
aromate. 

Și stomacul fusese scos. Și splina. Și rinichii. Și vezica. Și 
plămânii. Și alte organe mici al căror rost era încă neclar. 
Grăsimea, care fusese răzuită cum se cuvine, mai ales din 
abdomen, unde ocupa un loc nefiresc de întins, umpluse un vas 
mare din alabastru. 

Spălarea cu vin de palmier diluat cu apă de fântână purificase 
toate cavitățile. 

Din cauza extragerii viscerelor, abdomenul monarhului se 
zbârcise. Chiar și coșul pieptului se înfundase, nemaiadăpostind 
nimic. Pe scurt, trupul cel mare, care se descărna, devenise plat 
precum acei pești rotunzi pescuiţi din întinderea Verde. 

Inima îl nedumerise din cale afară pe meșterul îmbălsămător. 
Nu semăna cu cele pe care le scotea de obicei și care își păstrau 
și după moarte moliciunea spongioasă. Aceasta era în întregime 
neagră și tare. Oare de ce? Trebuia sau nu să-i dea de știre lui 
Pentju, medicul regelui? Hotărâse, totuși, să se abţină. Dac-o 
făcea, putea fi mustrat. Pentju ar pretinde că, din pricina folosirii 
greșite a substanţelor aromate, inima suferise stricăciuni. 

Meșterul îl chemă pe ajutorul său și-i dădu ordin să treacă la 
bandajarea cu natron uscat. Era nevoie să fie înlăturate umorile 
apoase ce rămăseseră în țesuturi, sarcină pe care sarea o 
îndeplinea de minune. Totuși, era o treabă delicată, căci 
natronul trebuia dozat cu precizie. O cantitate prea mare făcea 
carnea să devină sfărâmicioasă. In plus, sarea trebuia 
îndepărtată îndată ce absorbea umiditatea. Ulterior, ritualul 
prevedea ca marele burduf gol, astfel obţinut, să fie umplut cu 
substanţe aromate, cu smirnă, casie”, ienupăr, tutun și altele. 


7 Cassia fistula, specie de arbust oriental. (n.tr.). 
62 


Trei îmbălsămători se grăbiră să ia natron din sacii sprijiniți de 
perete și să pregătească spatulele ca să-l întindă. Aerul 
devenise greu de respirat și torsurile îmbălsămătorilor luceau de 
sudoare. Muștele, care se încăpățânau să asiste la toate aceste 
îndeletniciri, nu le dădeau deloc pace. În general, insectelor 
părea să le placă la nebunie un astfel de spectacol. Uneori, 
gândacii acopereau mumiile lăsate nepăzite peste noapte. 

Deshidratarea dura de obicei patruzeci de zile, la capătul 
cărora pielea, mușchii, cartilagiile, ligamentele și aponevrozele? 
aveau să arate ca pielea tăbăcită și să capete aspectul unor 
sfori de cânepă maronii sau negricioase. Și abia de-atunci încolo 
puteau să înfrunte pentru veșnicie nedemna putrezire. 

Meșterul îmbălsămător strâmbă din nas a nemulţumire. Pielea 
de pe acest pântec, odată golit, începea să se încrețească urât. 
Va trebui s-o întindă când va fi cusut cadavrul. 

După umplerea cu substanțe aromate, va începe cea de-a 
treia etapă a îmbălsămării. Trupul mumificat și umplut cu cele 
de cuviință avea să fie înfășurat în fâșii înguste de pânză de in, 
îmbibate cu gumă arabică, apoi în fâșii mai late, acoperite de 
texte sacre. 

Pe scurt, marea sală devenea o bucătărie a morţii. Aici se 
pregătea un rege pentru un ospăț ce nu va avea niciodată loc. 

Ultima parte a ritualului prevedea punerea mumiei într-un 
sarcofag, acesta fiind introdus în încă două sicrie, mai mari. 

De bună seamă, șaptezeci de zile nu erau un răstimp prea 
mare pentru atâtea sarcini. Dar, ce-i drept, îmbălsămătorii 
câștigau în aceste săptămâni îndeajuns cât să trăiască doi ani și, 
pe deasupra, să-și cumpere și pământuri, atunci când obiectul 
muncii lor era un trup regal. 

În această perioadă, în atelierele lor aflate la câteva sute de 
coţi mai încolo, aurarii lucrau cu înfrigurare, bătând cu ciocanul 
foițe de aur, așezându-le pe un mulaj de lemn, lustruindu-le cu o 
unealtă din os, turnând pastă de sticlă, alegând pietre dure, 
modelând în mare prima mască de aur, apoi pe cea de-a doua, 
apoi pe cea de-a treia, cea care va împodobi ansamblul 
sarcofagului, toate cu efigia răposatului. Unul se ocupa de chip, 
altul de acoperământul capului, al treilea de degetele de la 
mâini și de la picioare, al patrulea, al cincilea și al șaselea de 
veșmintele sarcofagelor, al șaptelea de cele două embleme 


8 Prelungire fibroasă lată care continuă un mușchi. (n.tr.). 
63 


regale ce se înălţau deasupra frunţii, cobra și vulturul, simboluri 
ale celor două pământuri peste care domnise zeul ce fusese 
odinioară viu și care acum nu mai era. Cu mâinile încrucișate pe 
piept, dreapta ţinând cârja sau sceptrul puterii, iar stânga biciul, 
avea să privească drept în sus pentru vecie. 

Dar toți știau că și zeii sunt muritori. Chiar și Amon-Ra, Marele 
Uitat, risca să piară dacă nu i se aduceau ofrandele cuvenite. 
Fără îndoială, tocmai din această pricină, regele defunct 
înlocuise toţi zeii cu Aton care apărea în fiecare zi, chiar dacă 
oamenii se îngrijeau de el sau nu. 

Orice s-ar spune, funeraliile acestea dădeau de lucru tuturor, 
fiecare artizan având la dispoziţie cinci sau șase ucenici. 

Un miros înțepător umplu aerul, înnebunind muștele. Cu 
paleta plină de natron în mână, meșterul îmbălsămător migălea 
învelișul de sare al trupului neînsuflețit fără a-și întrerupe șirul 
gândurilor pe care se ferea să le împărtășească altcuiva. Se 
gândea mai ales la inima și vârsta tânără a monarhului. Treizeci 
și șapte de ani. Care să fi fost cauza morţii? Brusc, inima 
încetase să-i bată, așa-zisese Pentju. Această inimă care, ce-i 
drept, avea un aspect neobișnuit. 

Aplecat asupra lucrării sale, meșterul îmbălsămător puse un 
strat gros de natron peste organele genitale ale cadavrului, în 
timp ce două dintre ajutoarele sale îi urmăreau mișcările 
admirându-i priceperea. 

Deodată, unul dintre canaturile ușii grele se deschise, lăsând 
să intre un bărbat în vârstă, însoţit de un slujitor tânăr, care 
ducea un sipet din lemn de cedru. 

— Meștere Asekhem, prosperitatea lui Aton fie cu tine! 
exclamă nou-venitul. 

— Meștere Sudjeb, vizita ta e aidoma celei a lui Aton în zori! îi 
răspunse numaidecât meșterul îmbălsămător. 

Cei doi bărbaţi se apropiară, vădit bucuroși de întâlnire, dar 
ferindu-se să se atingă, căci orice legătură cu un cadavru afecta 
puritatea. 

— Am isprăvit treaba, zise  Sudjeb, făcându-i semn 
însoțitorului său să deschidă sipetul. 

Asekhem se aplecă să vadă ce conţinea. 

— Ţi-ai dat multă osteneală, observă el. 

— Am dat greș cu prima pereche, prea neregulată, dar 
aceasta este, după părerea mea, fără cusur. 


64 


Doi ochi de sticlă odihneau pe fundul sipetului. Asekhem îi luă 
cu delicateţe, îi cercetă și-i rostogoli ușor în palmă. li ridică în 
dreptul propriilor ochi și-i admiră. 

— Fără cusur, într-adevăr. Să juri că te privesc, nu alta. 

Meșterul Sudjeb se umflă în pene încântat. 

— Mă bucur că-ţi plac. 

Ochii de sticlă erau o idee sau mai degrabă o pretenţie a lui 
Nefertiti. De obicei nu se punea nimic în orbitele cadavrului. Sau 
doar niște cepe mici. Asekhem și Sudjeb discutaseră cu Panesy, 
mai-mare peste ritualurile lui Aton, care, de altfel, erau în bună 
parte invenţia lui Akhenaton. Panesy socotise că, dacă tot se 
născociseră atâtea, de ce nu și asta? Așa că Sudjeb împlinise 
dorinţa lui Nefertiti. 

Chiar atunci se stârni oarecare zarvă. Doi scribi deschiseseră 
plini de gravitate ușile marii săli și noul șambelan numit de 
Nefertiti își făcu o intrare solemnă, însoţit de purtătorul său de 
evantai și urmat de șase sclavi. Vreo zece muște se folosiră de 
prilej ca să se repeadă spre aerul curat de-afară. 

Un șambelan regal era o persoană importantă. Și primul om 
convins de asta era chiar el, după cum o dovedea înfăţișarea-i 
țanţoșă. Purta fermecătorul nume, așa cum anunţaseră scribii 
crainici, de Uadj Menekh, „Papirus viguros”. In realitate, era un 
bătrân naiv, descoperit de Ay, în graba de a-i găsi un succesor 
lui Thutu. 

Meșterul îmbălsămător îi aruncă o privire de om care-și 
cunoaște bine meseria. Uadj Menekh supraviețuise multor 
pericole, căci număra cu siguranţă vreo șaizeci și cinci de ani. 
Or, în acest răstimp, se abătuseră peste regat optsprezece 
molime. 

Bătrânii erau mai ușor de pregătit decât tinerii, prea plini de 
fluide, cu aponevroze și peritonee rezistente. lar acesta avea 
deja pielea tăbăcită. Vasăzică lucrase mult în soare, iar noul lui 
titlu reprezenta o înălţare în rang din cale-afară de rapidă. 

Privirea lui Uadj Menekh căzu pe obiectele pe care Asekhem 
le ţinea în palmă. 

— Ce sunt astea? întrebă el. 

— Ochii regelui, răspunse meșterul îmbălsămător. 

Chiar atunci, cele două bile de sticlă se ciocniră ușor, scoțând 
un sunet clar. Celălalt se îndreptă brusc de șale, ca și cum se 
temea ca ochii falși să nu-l săgeteze cu o privire malefică. 


65 


— Într-adevăr, zise el, făcând un pas înapoi. 

Apoi se uită cu atenţie la îmbălsămătorii care se opriseră din 
lucru, surprinși de apariţia unui personaj de la Curte. 

— Am venit să vă aduc o veste mare, spuse șambelanul, 
plimbând dintr-un capăt în altul al sălii o privire maiestuoasă, 
oprindu-și ochii cu pleoape umflate pe bazinul cu natron. Divina 
noastră regină a fost numită regenta regatului. 

— Neţărmurită e înțelepciunea lui Aton! exclamă meșterul 
îmbălsămător. 

Artizanii încuviinţară cu toţii din cap și repetară: 

— Neţărmurită e înțelepciunea lui Aton! 

— Divina noastră stăpână, continuă Uadj Menekh, m-a trimis 
la voi ca să afle, prin mijlocirea umilei mele persoane, cum 
înaintează lucrarea voastră. 

Scribii așterneau pe papirusuri schimburile de cuvinte. 

— Vom termina la timp, îi răspunse meșterul îmbălsămător. 

Uadj Menekh  încuviinţă din cap unduindu-și gușile ce-i 
atârnau dedesubt. 

„Prea multă grăsime, observă meșterul îmbălsămător. Când o 
să-mi încapă în mâini, am s-o rad cum se cuvine”. 

— Peste nouă săptămâni, adică. 

— Peste nouă săptămâni. 

Acestea fiind zice, Uadj Menekh și suita sa se îndreptară spre 
ieșire. 

Unul dintre îmbălsămători bodogăni că, hotărât lucru, dinastia 
se feminiza. După un rege cu șolduri de muiere, iată că aveau 
acum o regentă! 

Meșterul îmbălsămător se prefăcu a nu auzi. Apropiindu-se de 
trupul neînsufleţit, învelit în stratul de natron, se apucă să 
potrivească delicat un ochi de sticlă în orbita goală. Apoi pe 
celălalt. Se trase puţin îndărăt ca să cântărească efectul. 
Înfricoșător. Un îmbălsămător rămase cu gura căscată. 

— S-ar zice că ne privește! exclamă el cu neliniște. 

— Și ce are parte să vadă! rosti printre dinţi Asekhem. 

Tt 

La primul etaj al palatului regal, un bărbat și o femeie luau 
masa, așezați faţă în faţă pe o țesătură brodată, în mijlocul unei 
săli vaste. Indată ce puseră bucatele pe masă, slugile se 
retraseră îndeajuns de departe ca să nu audă ce vorbeau 
stăpânii lor. 


66 


— Se cuvine să-l prezentăm curând pe Tutankhaton clerului și 
poporului, zise Ay înfruptându-se dintr-un picior de porumbel 
fript. 

Nefertiti primi sfatul fără să clipească și continuă să mestece 
încet un piept de porumbel, prânzul fiind alcătuit îndeosebi din 
astfel de păsări fripte și salate. Apoi bău o înghiţitură de vin. 

— E singurul temei al regenței tale, adăugă Ay, ronţăind o 
ceapă cu sare. 

Se așternu iar tăcerea. 

— Vei scăpa pentru totdeauna de Semenkhere. 

Nefertiti privi pe fereastră. Gândurile îi zburară spre acea zi 
din trecut, zi de mâhnire profundă, când tunetul căzuse ca din 
senin: un înscris regal îl numea pe Semenkhere regent! Pe el! 
Un băiat ce-abia împlinise șaptesprezece ani! 

Își dădu seama că tatăl ei o privea. 

— Aș fi fericită să-l văd părăsind Aket-atonul, spuse ea. 

— Desemnarea lui Tutankhaton drept viitor faraon ar trebui 
să-i înlesnească plecarea. 

— Să așteptăm terminarea îmbălsămării și înmormântarea, 
zise ea. Nu putem să-l gonim? 

— Pe cine? 

— Pe Semenkhere. 

Ay părea sceptic. 

— Ar trebui să-i oferim un palat și pământuri în altă parte a 
regatului... 

Nefertiti puse paharul pe masă cu un gest scurt. 

— Găsește-i ceva la Memphis. 

— E orașul lui Horemheb, cu care e în relaţii bune. 

— Ei și? întrebă ea pe un ton morocănos. 

— Ar putea încheia o alianţă cu el, iar această alianţă n-ar fi, 
se-nţelege, în favoarea noastră. 

— Dar Horemheb a acceptat totuși ca Semenkhere să fie 
îndepărtat de tron, nu? 

— Datorită mie! izbucni Ay, brusc iritat. 

— Atunci trimite-l altundeva! La Theba. 

— O să mă gândesc la asta. 

Nefertiti privea peisajul ce se zărea prin ușa mare, deschisă 
spre terasa palatului, iar Ay își urmărea cu luare aminte fiica. 
Atâta asprime! E cu putinţă ca ura ei pentru Semenkhere să-i 
stăpânească într-atât mintea și sufletul? 


67 


— Până atunci, reîncepu Ay, am pus să-i fie trimise lucrurile și 
mobilele rămase în odăile regelui. Și, de asemeni, am poruncit 
să-i fie duși și caii. 

Mărinimia arătată de tatăl ei fostului regent o făcu să se 
încrunte. Dar își înghiţi cuvintele veninoase. 

— Totuși, nu putem să-l tratăm ca pe un țărănoi, adăugă el. 
Clerul s-ar indigna. 

Ea împinsese deoparte castronul cu oscioare de porumbel. Un 
servitor îi întinse ligheanul și-i turnă apă ca să-și clătească 
degetele, în timp ce un altul luă de pe masă resturile și pâinicile 
începute. Nefertiti alese o curmală roșie dintr-unul din cele două 
vase de agat pline cu fructe și-și înfipse dinţii în pielița lucioasă. 

— Ai mers și-așa prea departe cu învinuirile, continuă el, 
aplecându-și peste masă chipul cu sprâncene încâlcite. Maya a 
fost foarte afectat. 

— Întotdeauna am bănuit că Maya are un suflet de babă, i-o 
întoarse ea, trufașă. 

O albină bâzâia deasupra vasului cu smochine. Un servitor se 
repezi s-o gonească, apoi se întoarse lângă perete. Ay se uită 
stăruitor la fiica sa, cu o privire plină de îngrijorare. Știa tot 
despre legăturile ei cu Maya. Dacă ea își închipuia că-l păcălește 
cu aprecieri de felul ăsta, însemna că-i disprețuia istețimea. 
Măcar de s-ar fi plictisit de Maya și s-ar fi hotărât să-și ia un alt 
ibovnic. Dar pe cine? 

— Nefertiti! strigă el dojenitor. E suficient că ai fost numită 
regentă de către Consiliul regal. N-aveai nevoie să adaugi la 
asta niște ocări de spălătoreasă! Semenkhere a fost regent 
vreme de trei ani. Și-a țesut alianţe în rândul notabilităţilor și al 
preoțimii, mai ales în provincii. Greșești dacă-l consideri un 
nimeni. 

— Nu-l consider un nimeni, din moment ce-l urăsc! se răsti ea. 
lar dacă e complice cu blestemaţii ăia de preoţi din provincii, 
asta dovedește că-i un renegat! 

Scuipă sâmburele de curmală în mijlocul sălii. Același servitor 
alergă să-l culeagă de jos. 

— Nu-l iubesc mai mult decât tine, i-o întoarse el, dar mă 
aştept să te porţi cu solemnitatea necesară tronului. 

Ea întoarse spre el ochiul stâng, dar vicleșugul nu funcţionă. 

— Încă n-am hotărât locul mormântului, zise Ay, schimbând 
subiectul. 


68 


Nefertiti se încruntă. 

— Întrebarea ta mă surprinde. N-avem ce să hotărâm. Totul 
stă scris. 

EI își miji ochii, nedumerit. 

— Stela’, zise ea cu trufie. Ai uitat stela? „Să fie săpat pentru 
mine un mormânt în munţii de la răsărit de Akhetaton și să fiu 
îngropat acolo pentru milioanele de jubilee pe care tatăl meu 
Aton le-a hotărât pentru mine. Înmormântarea reginei Nefertiti 
să fie făcută tot acolo, pentru milioanele de ani pe care tatăl 
meu le-a hotărât pentru mine”, recită ea. 

Ay dădu din cap fără convingere. Transportarea sarcofagului 
regal în necropola de la Theba, lângă tatăl și mama regelui, ar fi 
însemnat întoarcerea spre tradiţie și ar fi îmblânzit asprimea 
aproape habotnică a cultului lui Aton. Totodată ar fi domolit 
setea de răzbunare a preoţilor, care-l făcea pe Ay să se simtă 
inconfortabil. 

— Stela se află la intrarea în necropolă, observă el. Foarte 
puțini oameni au văzut-o și dintre ei, încă și mai puţini au 
descifrat-o. 

— Ce-a spus soțul meu e bun spus. Oricum, ar fi imprudent să 
coborâm până la Theba. Am avea de înfruntat pe drum posibile 
răzvrătiri. 

— Oamenii n-ar îndrăzni să atace convoiul funerar, răspunse 
Ay. 

— Nu știu dac-ar îndrăzni sau nu, dar știu că acest convoi ar 
trebui să străbată teritoriile supuse influenţei preoților și 
notabilităţilor care așteaptă cu nerăbdare restabilirea vechilor 
culte. Fără a mai vorbi de oamenii de rând, îl lămuri ea. 

Ay se gândi la învinuirile tăcute pe care i le adresau tocmai 
acești preoţi, aceste notabilități și acești „oameni de rând” de 
pe domeniile sale de la Akhmim, învinuiri privind dările 
împovărătoare și nesiguranța crescândă pricinuită de cetele de 
tâlhari. Una dintre iscoadele sale îl înștiinţase că la Memphis un 
trimis al vistieriei fusese bătut. lar a doua zi, niște ţărani dintr- 
un târgușor de lângă Theba îi ciomăgiseră zdravăn pe slujbașii 
însărcinaţi cu strângerea dărilor, ale căror pretenţii li se 
păruseră exagerate. Garnizoana orașului refuzase să intervină, 


Mic monument constituit dintr-un bloc de piatră, acoperit cu inscripţii, însoţite uneori 
de desene. (nitr.). 


69 


considerând că ţăranii aveau dreptate. Pe scurt, autoritatea 
regală era batjocorită în Regatul Celor Două Pământuri. 

Ay se ridică și începu să umble cu pași mari în lungul și-n latul 
sălii, vădit îngrijorat că fiica sa părea să nu-și dea seama de 
gravitatea situației. Oare nu știa nimic despre toate astea? Chiar 
nu-i trezea bănuieli faptul că regele murise exact la momentul 
potrivit...? 

— Cunosc provincia mai bine decât tine, rosti el, autoritar, 
oprindu-se în fața fiicei sale. Avem probleme mai urgente. 
Tâlharii ne-au distrus garnizoana de la marginea deșertului, în 
Palestina. Uadj Menekh a primit mai multe cereri de la 
comandanții care solicită să li se trimită întăriri. 

— Asta-i treaba lui Nakhtmin, nu? zise ea, privindu-și atentă 
picioarele cu unghii aurite. 

— E treaba lui, da, însă de-acum tu ai puterea de a lua 
hotărâri. Trebuie să-i primești în audienţă pe Nakhtmin și pe 
Horemheb. 

— Pe Horemheb de ce? 

— Îţi închipui că s-a resemnat după pierderea Siriei? E 
nemulțumit de cum stau lucrurile la hotare. Crede că tâlharii 
sunt sprijiniți pe ascuns de hitiţi. Soţul tău n-a dat destulă 
importanţă acestor treburi. Armata se așteaptă să pună iar 
stăpânire pe situaţie. E în joc viitorul tronului! tună Ay. 

— Nu pricep nimic din problemele astea. 

— Am să te ajut. Nu așa ne-am înţeles? 

— Chiar e important? 

— Foarte. 

— De ce Akhenaton nu mi-a vorbit niciodată despre astea? 

— A greșit. Aliaţii noștri nu mai au încredere în noi. 

Nefertiti oftă. 

Pentru prima dată, Ay își dădu seama că ea își îndeplinise 
datoria de regină, dar că nu era pregătită pentru cea de rege. 
Domnise peste casa regală, luase parte la sărbători, veghease la 
educaţia fiicelor și pusese la cale nenumărate uneltiri, dar habar 
n-avea să cârmuiască o țară. 

— Akhenaton a permis ca armata să-și piardă forța. Corpul 
carelor noastre de luptă nu mai e ce-a fost odată. Și știu ce 
spun! 

— Nu-i sarcina lui Nakhtmin și a lui Horemheb să se ocupe de 
el? 


70 


— Îţi repet, puterea regală trebuie să ia asemenea decizii. 

Nefertiti păru să mărunţească între dinţi o bucată de curmală, 
cu un aer morocănos, apoi zise: 

— Bine, am să-i primesc diseară. Prin urmare vei fi și tu de 
faţă. 

Nu era o întrebare, ci un ordin. Ay nu observă. Căzuse pe 
gânduri. 

— Oricum, continuă ea, nu cred că trebuie să-i oferim mai 
multe mijloacele materiale lui Horemheb. Nu imediat și nu 
înainte de a obţine angajamente ferme din partea lui. Armata e 
deja prea puternică. Cât a trăit soţul meu, avea o influenţă 
nefiresc de mare asupra hotărârilor Consiliului regal. 

Işi privi stăruitor tatăl, de parcă aștepta o împotrivire din 
partea lui. Insă Ay rămase nepăsător, cu ochii lipsiţi de expresie, 
căutând încăpățânat cu limba prin gură un rest de mâncare. Nu- 
i displăcea ideea de a-l duce cu vorba pe soldăţoiul de 
Horemheb, chiar dacă era ginerele său. 

După câteva clipe Ay se ridică și spuse că merge să se 
odihnească. Se îndreptă spre odăile sale, aflate chiar în palat. 
Inainte să se întindă puţin, intră în sala de baie. Și aici, în timp 
ce stătea pe vine, fu impresionat neplăcut de un ochi udjat, aflat 
deasupra bazinului pentru spălat și care părea că-l privește. Ba 
chiar că-l sfidează. 

Și dacă zeii existau? 


t Capitolul 7 


DESFĂTĂRI ÎNTRERUPTE 


Luna, de forma unui corn subţire, părea că se pregătește să 
secere câmpurile de stele. 

— Peste cinci zile va trebui să încetăm să ne mai vedem sau 
să găsim alt loc, zise o voce de femeie, ușor îngrijorată. N-o să 
mai reușesc nici măcar să ies din palat. Străjile m-ar putea 
vedea. Și oricum, am pe spate numai julituri de la tufișurile 
astea. 


71 


— Problema se poate rezolva ușor, îi răspunse un glas de 
bărbat. Clădirile administrative din partea de nord sunt pustii 
noaptea. Și acolo există o mulţime de camere goale până-n zori. 

— Numai că trebuie să ajungem la ele. 

— Folosește galeria subterană. 

— Ce galerie? 

— Nu știi galeria subterană? Duce direct de la bucătăriile 
palatului prințeselor la pavilionul vizitatorilor, apoi la clădirile 
intendenţei și mai departe. Nici măcar nu vei fi nevoită să ieși 
din palat. 

Tânăra prinţesă - căci, într-adevăr, Meritaton era - părea din 
cale-afară de uimită. 

— N-am auzit niciodată vorbindu-se despre această galerie 
subterană. Tu cum de-o cunoști? 

— Doar sunt scrib la intendenţă, nu? Cunosc toate clădirile din 
Akhetaton. Galeria ajunge chiar și la palatul regal și la Casa 
regelui. Ar fi trebuit să-ţi vorbesc de ea, dar am crezut că preferi 
grădinile... 

— Haide s-o vedem chiar acum, zise ea. La ora asta 
bucătăriile sunt închise. 

Porniră pe lângă zidurile palatului și, odată ajunși în dreptul 
bucătăriilor, se strecurară înăuntru. Un zgomot ușor de pași îi 
întâmpinară. Șobolani și chiar șoareci de mlaștină, de mărimea 
unor purceluși, se împrăștiară, speriaţi, care-ncotro, smulgându-i 
prinţesei un țipăt înăbușit. Două flăcări tremurau în vârful 
lămpilor de pământ ce luminau vasta sală unde se pregătea 
mâncarea prinţeselor. Tânărul, pe numele său Nefer Heru, „Zi 
perfectă”, avu nevoie de câteva clipe ca să se orienteze. 
Deschise cu băgare de seamă o ușă. Dădea spre depozitul cu 
grâu. A doua - spre o magazie de vase pentru gătit, urcioare și 
talere. A treia - spre o încăpere unde se ţineau tunicile și 
șervetele. A patra ușă se dovedi cea pe care o căutau: dădea 
spre o scară. Nefer Heru luă din perete o lampă stinsă, o aprinse 
de la una din celelalte și coborî primele trepte, ţinând-o de braţ 
pe Meritaton. 

— Închide ușa după tine, îi șopti el. 

Ea îl urmă. La capătul scărilor apăru un coridor larg, construit 
cu grijă, pardosit cu dale și cu pereții din cărămidă nearsă. Aerul 
era greu, umed, încărcat de praf. Înaintară o vreme fără să 
întâlnească nicio urmă de viaţă. Din când în când la dreapta ori 


72 


la stânga se desfăceau alte scări. Șobolani și șoareci alergau pe 
lângă ziduri, speriaţi de apariţia neașteptată a oamenilor. Apoi 
galeria lungă și dreaptă se bifurcă. 

— Culoarul ăsta duce la Casa regelui, șopti Nefer Heru. Acum 
pesemne că e închis. 

Continuară să meargă încă vreo sută de coţi după care 
tânărul apucă pe o scară la dreapta. Ușa din susul treptelor 
scârțâi în balamale. leșiră într-o sală vastă și întunecoasă. 
Tânărul împinse una dintre cele șase uși care se înșirau de jur- 
împrejur. Un iz prăfos și dulce de papirus umplea locul. Sute de 
documente stăteau îngrămădite pe rafturi, fie desfăcute, fie 
strânse, în suluri. Socoteli, scrisori de la guvernatorii nomelor, 
plângeri, testamente și mai ales documente ale fiscului și 
protestele de rigoare. Nefer Heru o trase de mână pe prinţesă și 
închise ușa. 

— Ne aflăm în pavilionul arhivelor, o lămuri el. 

Tânărul așeză lampa pe o masă. 

— Dar la ce folosește această galerie subterană? 

— Tatăl tău a pus să fie săpată ca să poată merge după bunul 
plac în orice parte a clădirilor regale și chiar în mai multe 
cartiere din oraș. 

— Și ce să caute acolo? 

Nefer Heru ridică din umeri. Să se apuce acum să-i descrie 
acestei flori încântătoare gelozia cu care își supraveghea 
răposatul rege slujbașii? Firea lui bănuitoare și neînduplecată? 
Mai bine îi zâmbi și o cuprinse în brațe. li mângâie sânii și o 
sărută. Apoi mâna îi alunecă în josul pântecului ei, până între 
picioare, unde fu primită fără reţineri. Dorinţa, pe care anumite 
părţi mai umflate ale amândurora o dădeau în vileag, se stârnise 
iarăși. Nefer Heru se gândi să reînceapă isprăvile de mai 
devreme, însă pe-ndelete și cu mai multă atenție. 

— Mâine o să aduc o rogojină, zise el. 

Brusc încremeniră amândoi. În sala cea mare răsunau glasuri. 
Glasuri de bărbaţi. Înăbușite. Sandalele scârțâiau și lipăiau pe 
pardoseală. Ușa încăperii învecinate se deschise și se închise la 
loc. Un scaun hârjâi podeaua. Unul singur. Vasăzică celălalt 
bărbat nu se așeza? 

Cei doi iubiţi erau despărțiți de încăperea învecinată doar 
printr-un perete subţire și o ușă. În timpul zilei, fără îndoială că 
scribii circulau nestingheriţi dintr-o odaie în alta. 


73 


A 


Nefer Heru suflă în lampă. Cufundaţi în întuneric, auzeau 
limpede discuţia. 

— Bine, dă-mi sticluta. 

Și o clipă mai târziu: 

— Stăpâne, știi ce-mi datorezi. 

— Cincizeci debeni de aramă. 

— Ne înţelesesem pentru o sută. 

— Și cincizeci e deja prea mult. 

— Stăpâne, ţi-ai dat cuvântul! 

— Ce? Mi-am dat cuvântul? Ești surd, ai înţeles greșit. 

Tăcere. 

— Stăpâne, îţi vând otrava perfectă, care ucide în patru, cinci 
ore. Și e cu neputinţă de descoperit. Mulţi oameni ar fi interesați 
de întrebuinţarea pe care i-o dai tu. 

Tăcere. 

Apoi cel care era, așadar, vânzător de otravă rosti: 

— Pe care i-ai dat-o. 

— Ce întrebuințare i-am dat, adică? 

— Stăpâne, știi prea bine că datorită mie avem ca regent o 
femeie... 

— Baţi câmpii. Baţi câmpii și mă ameninţi, ţărănoiule? 

— Stăpâne, niciodată nevrednica mea persoană n-ar cuteza 
să facă un lucru atât de josnic față de un om care-și ţine 
cuvântul. 

— Foarte bine, atunci cincizeci de debeni. 

— Stăpâne, otrava asta e greu de găsit, am adus-o în mare 
taină tocmai din Țara Kush... 

— Pot să fac rost de cinci sticluţe de ciumăfaie din Liban 
pentru același preţ. Mă plictisești. 

Un zgomot scos de un scaun. 

Apoi un zgomot înăbușit. Un horcăit. Ceva greu se prăbuși. 
Meritaton îl strânse de braț pe Nefer Heru. 

— Gânganie spurcată! strigă o voce furioasă. 

Un hârșâit neîncetat pe pardoseală dovedea că un corp greu 
era târât. Apoi se desluși un scârţăit. Orăcăitul broaștelor deveni 
mai clar. De bună seamă, ușa ce dădea spre malurile fluviului 
fusese deschisă. Un bărbat târa gâfâind ceva afară, și ce altceva 
decât un trup omenesc? 

Nefer Heru întredeschise ușa camerei unde se afla și care 
dădea, de asemeni, spre mal. Și împreună cu Meritaton văzu un 


74 


bărbat aplecat ce căra un corp prin mijlocul grădinilor. După un 
timp, îi dădu drumul și-și trase sufletul. In sfârșit, rostogoli 
trupul printre tufele de drobiţe și-l împinse în apele fluviului. 
Crocodilii și șoarecii îl vor face să dispară numaidecât. 

Bărbatul se întoarse pe același drum, respirând zgomotos, 
trecu pragul și ieși prin sală. Nefer Heru crăpă cealaltă ușă. 
Bărbatul ţinea o lampă. f 

Meritaton își duse mâna la gură. Il recunoscuse pe Pentju. Cu 
două zile în urmă îl văzuse la ceremonia dinaintea îmbălsămării. 
Era medicul tatălui ei. 

| se înmuiară picioarele. Doar cu mare greutate Nefer Heru 
reuși s-o împiedice să tipe. În lipsa unei lămpi, fură siliţi să 
străbată galeria subterană pe întuneric și să înfrunte scârba pe 
care le-o pricinuia atingerile ușoare ale șobolanilor și josnicia 
celor aflate care le stăruia încă în minte. 


t 
A doua zi, Meritaton rămase în pat, chiar și când mama ei, cu 
toată pompa ce i se cuvenea de-acum, precedată de 


șambelanul palatului și încadrată de un purtător de evantai și de 
o suită de șase scribi și zece slugi, veni în palatul prinţeselor ca 
să le dea de știre că de-aici înainte era regenta regatului, în 
numele prințului Tutankhaton. 

Nefertiti merse s-o viziteze pe Meritaton în odaia sa. Câteva 
clipe rămaseră singure. 

— Ce ai? 

— Mă doare burta. Nu trebuia să beau bere după ce-am 
mâncat curmale. 

— Ai avut sângerarea lunară? 

Întrebare necuviincioasă. Oare mama știa de întâlnirile 
amoroase ale fiicei? 

— Da, ca de obicei, în a douăzeci și șaptea zi. De ce mă- 
ntrebi? 

— Ai vomitat? 

— Nu. 

O clipă se priviră drept în ochi. Meritaton se forță să 
zâmbească. Oare mama știa că soţul ei fusese otrăvit? Cu 
ciumăfaie? Sau cu altă otravă? 

O idee îi făcu inima să zvâcnească: mama ei avusese oare 
vreun amestec? Ar fi putut ea să pună la cale otrăvirea 


75 


propriului soţ, regele? Și cine mai luase parte la complot? Pentju 
nu putea să fi săvârșit omorul doar spre folosul lui. 

Și brusc îi încolţi încă un gând: pe cine se pregătea să 
otrăvească Pentju cu ciumăfaia din sticluță? Căci, în mod sigur, 
medicul punea la cale încă o crimă. Deci, pe cine? Pe 
Semenkhere? Nefertiti îl ura, asta nu era un secret pentru 
nimeni. Dar doicile aflaseră numaidecât despre întâmplarea 
petrecută la ușa Casei regelui și le înștiinţaseră pe prinţesele 
mai mari. Semenkhere nu mai locuia nici în acea casă, nici în 
palat. Prin urmare, Pentju nu putea să se apropie de el. Doar 
dacă nu cumva reușea să-l cumpere pe unul dintre bucătarii ce 
preparau bucatele fostului regent. 

Din ordinele cui săvârșea Pentju aceste omoruri? lar Meritaton 
n-avea pe nimeni căruia să-i vorbească despre toate astea! 
Dacă îi destăinuia sinistra descoperire mamei sale, ea și-ar fi 
întrebat fiica prin ce împrejurare ajunsese să asiste la discuţia 
cu pricina. lar Meritaton ar trebui să-i mărturisească despre 
aventurile sale nocturne și despre existenţa iubitului ei, ba chiar 
să-l pună în pericol pe Nefer Heru și să nu-l mai poată vedea. 
Nici nu se punea problema! 

Era posibil ca tocmai din ordinele mamei sale să 
îndeplinească Pentju acele mârșave sarcini? Gândul era greu de 
suportat. Inima lui Meritaton bătea acum să-i spargă pieptul și 
prinţesa începu să se foiască. Îşi coborî pleoapele ca să nu mai 
vadă chipul acelei femei, propria ei mamă, și scoase un geamăt. 

Nefertiti o chemă pe doică și-i porunci s-o trateze două zile pe 
Meritaton cu zeamă de bob. 

— Intenţionez s-o mărit pe Ankhensepaton cu Tutankhaton, 
zise ea apoi. 

Meritaton încuviinţă din cap. Băiatul avea doar șapte ani. Asta 
însemna o perioadă îndelungată de regență pentru cumnată, 
deoarece Tutankhaton era fratele vitreg al răposatului rege, 
ultimul născut al lui Amenhotep al Ill-lea. 

— Și Semenkhere? se aventură să întrebe Meritaton. 

Nefertiti ridică din umeri cu nerăbdare. 

— Consiliul regal nu l-a socotit vrednic de a fi ales. Nu putea 
să stea decât în umbra regalității. 

Să cadă deci în uitare. Răposatul rege luase o decizie atât de 
greșită desemnându-l pe Semenkhere regent? Dar bineînţeles 


76 


că asta nu era o întrebare pe care Meritaton să cuteze a i-o 
adresa mamei sale. 

Nu îndrăzni nici să întrebe cu cine se va căsători ea acum, 
când nu mai trebuia să-l ia de bărbat pe fostul regent. 

— Te las, zise Nefertiti, după ce mângâie fruntea fiicei sale 
celei mari. Doica o să-mi dea de știre despre starea ta. Vrei să 
ţi-l trimit pe Pentju? 

O fulgerare de spaimă se reflectă în ochii lui Meritaton. 

— Nu! strigă ea. Nu, cu siguranţă până mâine o să-mi treacă, 
adăugă apoi pe un ton măsurat. 

Nefertiti își înălță abia vizibil sprâncenele, apoi se îndreptă 
spre ușă. De-abia ieșise, când cea mai mică dintre spălătorese, 
preferata lui Meritaton, intră în cameră ca să adune rufele 
pentru spălat. 

— la grămada din colţul ăla, îi spuse prinţesa, roasă de 
îndoieli și neliniști. 

Fata se lăsă pe vine ca să aleagă rufele: o fâșie de pânză pe 
care Meritaton o purta în jurul șoldurilor când dormea și rochia 
de in pe care o purtase în cursul îngrozitoarei aventuri din ajun. 
Veșmântul păstra urmele peregrinărilor prin grădină și prin 
galeria subterană, fiind murdar de pământ, mai ales la poale, pe 
broderiile cu fir de aur. Totodată avea și o pată ciudată în 
dreptul coapsei, dar spălătoreasă se prefăcu a nu băga de 
seamă. O netezi, apoi o puse pe braț. Curând rochia va fi 
înmuiată în apă de fântână cu sare, petele vor fi săpunite și 
frecate și, după curăţare, preţiosul veșmânt va intra pe mâna 
călcătoreselor care, cu migală, îi vor reface pliseurile, folosind 
scrobeală. 

— Îi urez stăpânei mele măreție și mulţumirea inimii, zise 
fata, după care ieși. 

În aceeași clipă intrară Maketaton și Ankhensepaton. 

— Ce ai? întrebă prima. 

— Măruntaiele mele nu-şi găsesc astâmpăr, răspunse 
Meritaton, dându-și brusc seama că ea și Maketaton fuseseră 
înlăturate din ordinea de succesiune la tron. Vei fi, așadar, 
regină, îi zise lui Ankhensepaton. 

— Știu, tocmai mi-a spus mama, răspunse prințesa, 
strâmbând din nas. Până atunci... Va trebui să merg să locuiesc 
la palat cu acest băiat. N-o să fie vesel. 


77 


Toată ziua sub supravegherea mamei sale și a slujbașilor de 
la Curte. Și n-o să-l mai vadă nici pe Pasar. 

— Ştii, când mamei îi intră ceva în cap... zise Meritaton. 

— Atunci nu-mi mai rămâne decât să-mi găsesc un soț, spuse 
Maketaton voioasă. Începu să râdă și adăugă: Dar mama o să 
rămână singură? 

Subiectul nu păru să-i stârnească interesul lui Meritaton. 
Maketaton părăsi camera, însă Ankhensepaton mai zăbovi. 

— Ce ai de fapt? întrebă ea cu voce joasă și stăruitoare, 
neobișnuită pentru o fată de vârsta ei. 

— Nimic. De ce? 

— Te cunosc eu. Ascunzi ceva. 

Meritaton se uită o clipă la sora sa, după care se lăsă pe spate 
și închise ochii. Cum să-i împărtășească acestei făpturi 
nevinovate cumplitul secret? Să-i spună că tatăl său fusese 
otrăvit? Să-i redea discuţia pe care ea și Nefer Heru o 
surprinseseră în pavilionul arhivelor? Uciderea vânzătorului de 
otrăvuri? La ce bun? Ankhensepaton n-ar putea să-și ţină gura. 
Ba mai rău: s-ar întrista. Sau ar înnebuni. Ar deveni bănuitoare. 
Ori arțăgoasă. 

— Ce-ţi trece prin minte! răspunse Meritaton pe un ton obosit. 

— Unde erai aseară? continuă Ankhensepaton. 

Și cum sora sa, surprinsă, nu răspundea, continuă: 

— Ai plecat înainte de miezul nopţii și te-ai întors la ivirea 
zorilor. 

Meritaton o ţintui cu privirea. 

— Vasăzică mă pândești! exclamă ea. 

— Și rochia ta era murdară, adăugă Ankhensepaton 
răutăcioasă. 

— Îți interzic să stai cu ochii pe mine, se răsti Meritaton. Și- 
acum lasă-mă să mă odihnesc. 

— Foarte bine, rosti Ankhensepaton pe un ton hotărât. Eu o să 
mă mărit cu Pasar. Nu vreau să fiu regină, nu vreau să-l iau de 
bărbat pe Tutankhaton. Pasar mi-a spus că se căsătorește cu 
mine. 

Ajunsese în pragul ușii. 

— Cine e Pasar? întrebă Meritaton. 

— Fiecare cu secretele ei, i-o întoarse imediat 
Ankhensepaton. 

— la vino încoace! 


78 


Dar Ankhensepaton închisese deja ușa în urma ei. Meritaton 
se trezi singură, pradă unui chin pe care-l asemănă cu niște 
crampe. Dar nu pântecele suferea din pricina acestui zbucium, 
ci capul. O întrebare îi zvâcnea în minte ca un junghi, 
pricinuindu-i o durere ascuţită: pe cine se pregătea Pentju să 
otrăvească? 

Gândul îi zbură o clipă spre Semenkhere. Unde era? Cum își 
ducea viaţa în dizgrație? Și ce credea despre toate astea? In 
rarele ocazii când se întâlniseră, înainte de moartea regelui, el 
se purtase faţă de ea cu o atenţie afectuoasă. Meritaton își 
aminti privirea lui întunecată, ochii conturaţi cu antimoniu, 
gesturile reţinute, delicatețea și atitudinea gânditoare, ce 
contrasta cu purtarea autoritară, chiar lipsită de îngăduință, a 
fratelui său vitreg, regele. Ce legături existaseră între ei? Oare 
era adevărat, după cum o auzise ea cândva pe o slugă de-a 
mamei ei șoptind, că cei doi bărbaţi împărțeau același pat? Ce 
însemna asta? Meritaton ar fi vrut să stea de vorbă cu el, să-i 
împărtășească îndoielile, secretele și suferința ei. Încercă 
sentimentul că acest soț promis cândva și apoi brusc dat la o 
parte era singurul faţă de care ar fi putut să-și descarce sufletul. 
Dar el nu se afla aici. 

lar ea era prizonieră în acest palat unde nimeni nu vorbea 
deschis cu nimeni și unde singurele cuvinte sincere rămâneau 
neauzite, pentru că se rosteau în șoaptă. 


t Capitolul 8 


O STATUIE GOALĂ PE DINĂUNTRU 


Marea sală de audienţe a palatului regal fremăta de șoapte și 
de scârţâitul sandalelor pe podeaua de piatră. Ușa cea mare, 
placată cu aur, se deschise larg din amândouă canaturile. 

Uadj Menekh se ridică din jilţul aurit și cobori de pe platforma 
unde se afla, pentru a-și întâmpina oaspeții. Nu putea să se 
poarte mai reţinut, întrucât oamenii aceștia erau o parte dintre 
marii preoţi ai celor mai vechi și mai bogate culte din regat. În 
afară de marii preoţi ai lui Amon și Ptah, Humose și Nefertep, se 
aflau acolo căpeteniile nu mai puţin importantelor culte ale lui 


79 


Apis, Horus și Hathor. Chiar dacă zeii lor nu erau recunoscuţi la 
Akhetaton, un șambelan trebuia să le arate respectul pe care 
puterea lor îl impunea. 

Îl rugase pe Panesy, întâiul slujitor al lui Aton, să binevoiască 
a fi de față la această întrevedere. 

Regatul Celor Două Pământuri erau guvernate atât de religie, 
cât și de respectul pentru putere. 

Cu toată solemnitatea pe care-o dovedea, Uadj Menekh, fiu 
de țăran ridicat încă din tinerețe la demnitatea de scrib, datorită 
protecţiei aparte a stăpânului său, știa cât de trecătoare e 
această putere. Încă un cutremur în cadrul dinastiei și risca să-și 
piardă titlurile și privilegiile. Dacă s-ar întâmpla să nu le fie pe 
plac noilor cârmuitori ar fi coborât din rang la fel de repede cum 
fusese înălțat. Prin urmare, acum își trata oaspeții cu prudenta 
șireată a arendașului care-i vede sosind pe posibilii cumpărători 
ai pământurilor sale. 

Fiecare dintre ei era precedat de doi scribi și urmat de un 
purtător de evantai și de șase scribi de rangul doi. Aproape 
cincizeci de oaspeţi, cu totul. Cel mai vârstnic, Humose, pășea în 
fruntea alaiului. 

Căldura făcea să strălucească țestele rase ale demnitarilor. 
Oare de ce și le rădeau? Vârsta avusese oricum grijă de ele, mai 
puţin la tâmple, ce-i drept. 

Se rostiră cu toată atenţia salutări, vorbe respectuoase și 
urări. Înalţii oaspeţi luară loc pe cinci jilțuri de ceremonie, din 
lemn de cedru cu incrustaţii de fildeș. Uadj Menekh și Panesy se 
așezară în faţa lor, în jilțuri asemănătoare. Slugile aduseră 
urcioare mici cu vin rece și bere, tăvi încărcate de plăcinte cu 
miere și cupe din aramă și-i serviră pe oaspeţi. Alţi slujitori se 
îngrijiră să le ofere băuturi reci celor din suita invitaţilor. 

— Am venit să te-întrebăm, slăvite mijlocitor, dacă regenta 
are de gând să ne primească, după cum ne-am exprimat noi 
dorinţa, grăi Humose. 

Uadj Menekh arboră o expresie tristă. Panesy rămase 
indiferent, neclintit, de parcă fusese mumificat înainte de 
vreme. 

— Regenta e copleșită de îndatoririle uriașe ale succesiunii 
regale. Nu poate găsi un răgaz pentru a vă acorda audiența 
solicitată. Dar poate că inspiraţii mei oaspeţi vor accepta să-mi 
dezvăluie obiectul cererii lor. Și atunci voi vedea dacă umila 


80 


mea persoană va cuteza să-l supună divinei înţelepciuni a 
regentei. 

„Divină înțelepciune” era o formulă peste măsură de 
pompoasă. Divinitatea era asociată doar cu persoana și faptele 
zeului viu, faraonul însuși. Or, până una, alta, regența nu era de 
esenţă divină. Niciunul dintre demnitari nu păru să remarce 
vorbele nelalocul lor. 

— Am venit să întrebăm cu smerenie dacă autoritatea 
regentă plănuiește să repună în drepturi în tot regatul cultele 
zeilor noștri și să ia din nou sub oblăduirea sa alte culte. 

Altfel spus, să le reintroducă la Akhetaton. Uadj Menekh 
încremeni de uimire. Să reîntroneze sau mai degrabă să 
întroneze cultul lui Apis sau Amon la Akhetaton! Asta-i bună! 
Cunoștea doleanţele preoţilor, dar un templu al lui Amon sau al 
lui Horus la Akhetaton era prea de tot! Se întoarse ușor spre 
Panesy, ce stătea la fel de netulburat, și răspunse după o 
îndelungată chibzuinţă: 

— Nu cunosc înaltele intenţii ale divinei regențe. 

Humose se uită întrebător la colegii săi. Apisekhem - „Apis 
domnește” - evident, mare preot al zeului de la care i se trăgea 
numele, își stăpâni un zâmbet. Nefertep își aţinti ochii ce 
semănau cu doi scarabei negri asupra lui Panesy. Cei doi preoţi 
se sfătuiră astfel o secundă, fără să clipească. Doar marele 
preot al lui Hathor șovăi. Pe scurt, reacţiile fură de-abia 
perceptibile. 

— Deci fără audienţă nu va exista nicio repunere în drepturi, 
aprecie Humose. 

Cuvintele erau aproape obraznice, dar Uadj Menekh se abţinu 
să-și dea cu părerea. Doi dintre scribii săi notau tot ce se 
vorbea, întrucât mai mult ca sigur Nefertiti va cere să i se 
raporteze cum s-a desfășurat audiența. 

— Putem, așadar, să socotim că lipsa acestui răspuns 
reprezintă în sine un răspuns, observă Nefertep. 

Uadj Menekh își ridică amândouă mâinile: 

— Ce-aș putea spune altceva decât că tălmăcirea voastră e 
vrednică de respect, grăi el. 

Și încă o dată se întoarse spre Panesy, însă acesta rămânea în 
continuare ca o stană de piatră. 

— Ne vom întoarce în templele noastre, zise apăsat Humose. 


81 


Vizita se încheiase. Se  rostiră noi  saluturi, vorbe 
ceremonioase și urări. Oaspeţii se ridicară din jilțuri, la fel și 
Uadj Menekh și Panesy, iar slugile luară tăvile. 

O oră mai târziu, un scrib de-al lui Humose se duse acasă la 
Thutu. Fostului șambelan și lui Semenkhere li se aduse la 
cunoștință cum decursese vizita. 

Vasăzică nimic nu se schimbase în regat și nimic nu se va 
schimba. Discul solar al lui Aton va rămâne singurul zeu 
recunoscut și cinstit de către cârmuire în acest oraș izolat, 
întemeiat de răposatul faraon, Akhetaton. lar tradiţiilor 
religioase din restul ţării li se va arăta în continuare același 
dispreț încăpățânat și absolut. 

La masa de seară, Thutu îi spuse oaspetelui său regal: 

— Majestate, iată-te înălțat de-acum la rangul de întâia 
speranţă a preoţilor umiliţi. 

Semenkhere zâmbi și-l privi iscoditor. 

— Speranţa e ca o floare care făgăduiește fructul. Nu văd 
fructul. Nefertiti e regentă. Cine, oare, s-o înlăture? 

— Majestate, chiar și cel mai bun înotător din lume poate 
merge împotriva curentului doar o vreme, dar nu tot timpul, 
observă Thutu la rândul său. 

Semenkhere medită la această cugetare și luă o înghiţitură de 
vin. 

— Și ce-i cu asta? 

— Majestate, frate al zeului viu, crezi că zeii pot fi sfidaţi la 
nesfârșit? 

Fraza era bizară, căci Akhenaton îi sfidase pe zei, iar 
Semenkhere, fratele său, îi fusese regent. Thutu lăsa așadar să 
se-nțeleagă că răposatul rege greșise alegându-l pe Aton zeu 
unic al regatului și că-i sfidase astfel pe zei. Fostul șambelan ar 
fi rostit în acest caz o jignire de neiertat dacă, așa cum era 
foarte probabil, ea nu i-ar fi fost inspirată de marele său 
devotament față de Semenkhere. lar acesta, ţinând seama de 
dizgraţia în care căzuse, nu putea să nesocotească sfatul unui 
aliat. 

— Aveam de gând, zise el, să mă retrag pe pământurile mele 
de la Memphis. Sugerezi că ar trebui să mai rămân la 
Akhetaton? 

— Neasemuita onoare pe care Majestatea Ta mi-o face 
acceptând ospitalitatea casei mele nu poate decât să ne 


82 


copleșească inimile de bucurie, mie și alor mei, răspunse Thutu 
cu o voce plină de căldură. Dacă Majestatea Ta s-ar învoi să-și 
prelungească șederea aici m-ar umple de o fericire celestă. 

— Dar ce crezi că se va petrece aici? 

— Majestate, cunoști învățătura lui Ptah-Hotep: nu planurile 
oamenilor sunt cele care se-mplinesc vreodată, ci întotdeauna 
planurile zeilor. 

Semenkhere se abținu să-i pună întrebări lui Thutu despre 
înțelesul acestor observaţii atât de întortocheate. Aflase oare, 
întâmplător, despre vreun complot? Dar dacă ar fi fost așa, nui 
l-ar fi dezvăluit de la bun început? Sau se legase prin jurământ 
să păstreze taina? Și ce complot, la urma urmei? Orice întrebare 
s-ar fi dovedit de prisos. Un singur lucru părea sigur: Thutu se 
aștepta la o răsturnare de situaţie. 

— Majestate, nu mi-am pus viaţa în slujba ta? grăi Thutu. 

Semenkhere fu surprins de această bruscă mărturie de 
credinţă. Însă era adevărat: fostul șambelan îi dovedise o 
loialitate nedezminţită, ceea ce nu era cazul lui Penţju, al lui 
Maya și al multor altora. 

Scrută chipul lui Thutu. De la ochii negri, cu sclerotica lor de 
culoare alb-gălbuie, până la gura încremenită în expresia 
vorbirii. Privirea îi alunecă de-a lungul frunţii încreţite și pe 
ridurile leonine. Și în toate acestea nu desluși decât căldura 
devotamentului. Thutu era îndrăgostit spiritual de persoana 
regală, se scălda în soarele ei. lar următoarele lui cuvinte 
adeveriră acest fapt. 

— Ești frumos ca ziua ce strălucește, înțelept precum eretele 
în văzduh și răbdător aidoma cobrei ce-și pândește dușmanul, 
grăi Thutu. Cum să nu-mi fi închinat eu viața ție, stăpân al 
cereștilor virtuţi regale? 

Vorbe rostite pe nerăsuflate, dar cu atât mai emoţionante. 
Semenkhere își puse mâna pe braţul lui Thutu. 

— Te înțeleg, zise el, și n-am să uit. 

După care luă un castravete macerat în ulei și sare și-l ronțăi, 
dus de gânduri. Thutu îl imită. Apoi mușcă dintr-un copan de 
rață, iar fostul șambelan făcu la fel. 

— Și câți oameni crezi tu că așteaptă întâmplarea 
neprevăzută de care pomeneai? 

— Toţi preoții. 


83 


— Se împlinesc șaptesprezece ani de când așteaptă. Ce s-a 
schimbat acum? 

Thutu zâmbi. 

— Arborii cerului, ca și cei din grădinile tale pământești, își 
lasă fructele să cadă atunci când sunt coapte. Insă anotimpurile 
lor au durate diferite. 

t 

Hapy, zeul verde şi albastru, tată al tuturor zeilor, era 
mulțumit. Îşi regăsise tinerețea anuală. El reprezenta sufletul 
Marelui Fluviu, care se umfla precum o femeie însărcinată. 

Venite de dincolo de Țara Kush, unde oamenii au piele de 
abanos și dinți de sidef, apele încărcate de mâl, de ierburi 
smulse de pe ţărmuri și de tot soiul de putreziciuni, coborau cu 
voioșie cele șase cataracte. Asemenea unui braț uriaș ce-și 
răsfira cele cinci degete în delta Egiptului de Jos, Marele Fluviu 
prindea totul în îmbrăţișarea sa până la întinderea Cea Verde. 
Papirusul și stuful de pe maluri dansau în vârtejurile inundaţiei. 
Cuiburile plutitoare ale păsărilor fură smulse din legăturile ce le 
țineau ancorate de țărm și porniră în derivă, păcălindu-i pe 
crocodilii ce le înghiţeau lacomi, căci puișorii le părăsiseră de 
câteva săptămâni. Apele brune se umpleau mărinimoase cu 
pește. Plasele pescarilor se îngreunau de anghile, somni 
mustăcioși, barbuni, crapi smulși din somnul de iarnă, oxirinci cu 
bot de chiţcan și pagrus” cu dinţi ca de câine. 

Începea anotimpul revărsării apelor. 

Observând lumea veacuri la rând, învățații egipteni 
împărţiseră cu precizie timpul care-i trebuia umbrei unui obelisc 
să revină în punctul de plecare: trei sute șaizeci de zile a câte 
douăzeci și patru de ore, plus încă cinci zile epagomene. In total, 
douăsprezece luni de câte treizeci de zile fix, ce alcătuiau trei 
anotimpuri, fiecare având patru luni: primăvara, vara, iarna. 
Revărsarea apelor, semănatul, secerișul. 

Apa hrănitoare începea să acopere pământurile. Canalele de 
irigație o așteptau să-i răspândească bogăţiile. Șoarecii-de-câmp 
bătură în retragere, iar ţăranii bătură șoarecii-de-câmp, care le- 
ar fi mâncat spicele. 

Valurile urcară până la rădăcinile sicomorilor ce străjuiau 
malurile în fața palatului prinţeselor. 


19 Pagrus pagrus, peşte asemănător cu dorada. (n.tr.). 
84 


Pasiunea cuprinse, în sfârșit, inima și șalele lui Nefer Heru, 
iubitul lui Meritaton. Așa cum îi spusese, îndată ce ea își 
revenise după grozăvia celor aflate în pavilionul arhivelor, el 
adusese o rogojină strâns înfășurată. Se întâlneau acolo aproape 
noapte de noapte. 

Cu gura sa, el îi făcea sânii să crească, iar buricul să i se 
înfioare. Îi dezmierda degetele de la picioare și-i transforma 
buzele în fructe. Spre deosebire de lotuși, floarea ei cea mai 
tainică se deschidea noaptea. 

— Ești Marele meu Fluviu, îi șopti ea. 

— lar tu ești regatul meu pe care-l inund. 

Și cum ea era de esenţă divină, îi oferi și un trup. Îi dărui cu 
sfințenie umerii, brațele ca niște cobre, pântecul cu un singur 
ochi, triunghiul sexului, picioarele de antilopă și fiecare deget de 
la mână. 

T 

În sala cea mare, natronul își continua lucrarea asupra 
rămășițelor unuia dintre stăpânii lumii. În toate dimineţile, 
meșterul îmbălsămător Asekhem pipăia învelișul odinioară de 
carne și sânge al lui Akhenaton. Fluidele îl părăseau pe măsură 
ce apa creștea în valea Marelui Fluviu. „Apa e viață, medită 
Asekhem. Tulbure sau curată, vâscoasă sau limpede, albastră 
sau brună, înseamnă totuși viață.” 

Se gândi la urina care nu se mai scurgea de patruzeci și cinci 
de zile din acest trup de-acum pornit spre altă lume. La saliva 
care nu-i mai umezea gura. La lacrimile, presupunând că ar fi 
avut acest dar, care nu-i mai ușurau mișcările ochilor, căci Aton, 
discul solar, părea să i le fi uscat încă din timpul vieţii. 

„Pregătirea morţilor pentru viaţa veșnică te face filosof”, își 
spuse meșterul îmbălsămător. Apoi își veni în fire. Peste o lună 
regele va putea să plece. În trei, patru zile, învelișul veșnic avea 
să devină tare ca o statuie și ușor precum o coajă de ou, după 
cum cereau regulile îmbălsămării. 

— Să începem umplerea, îi zise ajutorului său. 

Amestecul de smirnă, casie, scorţișoară, cuișoare și alte 
mirodenii din Kush era deja gata, într-un sac gros din pânză de 
in. Fusese frământat și frecat astfel încât să capete consistenţa 
unei paste. 

Încă o dată, Asekhem verifică dacă interiorul era curat și 
pregătit și se încredinţă că, pe timpul nopţii, niciun șoarece nu 


85 


se strecurase înăuntrul îmbietoarei lucrări. Uneori se mai 
întâmpla și-așa ceva. 

Doi ucenici tineri îndesară amestecul în cavitatea abdominală 
și în coșul pieptului. O mireasmă îmbătătoare se răspândi în 
jurul cadavrului. 

— Așa, e bine, zise Asekhem, înainte de a începe să aranjeze 
umplutura. 

In măsura în care celestul înveliș își păstrase o oarecare 
suplețe, meșterul modelă niște pectorali puternici în locul sânilor 
răposatului și un pântec plat în locul burii proeminente. 
Obiectul căpăta o formă cu adevărat plăcută ochiului. 

Pe la prânz, mai marele îmbălsămătorilor luă o pauză și puse 
să se împartă tuturor bere rece și pâini cu susan. Spre ora două 
a după-amiezii, făcu un semn către ucenicul paraskyte-ului: 
venise clipa să se înceapă cusutul. Ucenicul aștepta cu uneltele 
pregătite de câteva zile. Veni în fugă și, sub supravegherea lui 
Asekhem, se apucă de treabă, petrecând un fir gros de in prin 
împunsăturile nu prea dese pentru a nu sfărâma pielea. 

— Deja e un pic prea tare, zise cusătorul. 

Intr-adevăr, la fiecare împunsătură se auzea o pocnitură slabă 
când sula de bronz străpungea pielea uscată. 

— Trage cât poţi de stomac, îl sfătui Asekhem. 

— O să rămână o bucată de piele în afară. 

— Îndoai-o înăuntru. 

La ora patru, bine cusut și remodelat, Akhenaton avea o 
înfățișare într-adevăr mândră. Toată echipa de îmbălsămători se 
adună să-l admire. 

Peste patru sau cinci zile se va putea începe înfășurarea în 
bandajele de pânză. Se cuvenea să fie anunţat șambelanul, iar 
el, la rândul său, trebuia să le dea de veste preoţilor, iar acesta 
să-i zorească pe scribi să înșire pe fâșiile de pânză cuvintele 
sacre. 

Șambelanul Uadj Menekh nu era nici erete, nici șoim, nici uliu. 
Avea mai degrabă un suflet de șobolan. Însă șobolanii au simţuri 
ascuţite și miros bun. Înștiinţat că îmbălsămarea se apropia de 
sfârșit, se minună, mai întâi, că totul mergea atât de bine în 
regat. Ritualurile, pe care minţile cele mai luminate le rostuiseră 
printr-o inspiraţie divină, erau, totuși, un lucru tare frumos. 
Regina îi succeda regelui ca regentă a unui frate vitreg al 
răposatului. 


86 


Apoi în inimă i se strecurară îndoieli, precum gărgărițele în 
făină. Se gândi iarăși la vizita marilor preoţi și se miră de 
tăcerea lor deplină. Erau oameni puternici, o știa. Se împăcaseră 
oare atât de ușor cu ultima lor înfrângere? lar fostul regent se 
resemnase atât de lesne cu a sa? 

Totul mergea divin de bine. Poate un pic prea bine. 


t Capitolul 9 


INVOCAȚIE CĂTRE SEKHMET 


Nefertep era numai miere. De altfel, și muștele îl curtau în 
căldura înăbușitoare a Memphisului, însă servitorii cu evantaie 
ce stăteau de veghe la masă aveau grijă ca ele să nu-l 
deranjeze prea tare. 

În faţa lui, așezat pe fundul său lat, poreclit în taină „Dos-de- 
Taur”, Horemheb, măgulit de cinstea de-a fi fost invitat de către 
un personaj a cărui putere spirituală - mă rog, un fel de-a spune 
- era cel puţin egală cu puterea lui militară, dar avea să dureze 
în orice caz mai mult, își trecu mâna pe sub fălci. Bărbierul își 
făcuse bine treaba. Lama sa de cupru era întotdeauna atât de 
fin ascuţită încât doar dintr-o lovitură ar tăia o muscă în două. 
lar balsamul, uleios și spumos totodată, pe care-l întindea pe 
obraji și pe gât înainte de a se apuca de lucru ferea pielea de 
orice usturime. Cel mai mare general al regatului merita un 
bărbierit demn de gloria sa. 

Generalul se uita la marele preot cu ochi sfredelitori. Cărui 
fapt îi datora onoarea de a cina acasă la marele preot? Ba încă 
și singuri? Nefertep avea oare de gând să ceară o parte mai 
mare din prada ultimei campanii militare? Preoţii ăștia erau 
chiar atât de nesătui? Nu primise trei tăvi mari de aramă 
șlefuită, un jilț de abanos și fildeș și un pectoral din aur din 
comorile aduse din Kush? Aștepta, prin urmare, ca Nefertep să 
înceapă să ridice pretenţii și o să-i închidă el gura. 

Însă marele preot nu părea câtuși de puţin grăbit să-și 
mărturisească dorinţele hrăpăretțe. 


87 


— Aflu de la mesagerii noștri, zise el pe un ton firesc, de 
parcă vorbea despre moștenirea vreunui slujbaș cu oarece rang, 
că îmbălsămarea regelui e aproape terminată. 

Servitorii aduseră o tavă mare de aramă plină cu păsări mici, 
fripte, și o alta cu felii de carne de vită, garnisite cu plăcinte 
subțiri de ceapă cu smântână și presărate cu fărâme aurii de 
coriandru. 

Horemheb era la al patrulea pahar de vin. Privirea i se aprinse 
la vederea festinului. Hotărât lucru, marii preoţi mâncau la fel 
de bine ca regii. 

— Da, răspunse el apucând două plăcinte o dată. Regenta 
pregătește ceremonii grandioase. 

— Și ești nevoit să asiști la ele, nu? observă Nefertep. 

Bineînţeles: clerul urma să fie ţinut departe de ceremonii, 
asta presupunând că ar fi vrut vreodată să asiste. 

— Prea cinstitul vostru coleg Panesy e cel care le va conduce, 
zise Horemheb, mestecând lacom plăcintele. 

— Așadar înmormântarea va avea loc la Akhetaton? 
Horemheb încuviință din cap, înșfăcă o ceapă groasă și își 
înfipse dinţii precum un șacal care mușcă dintr-o rață. Nefertep 
admiră în dantura militarului doi dinţi de aur, un canin și un 
premolar, lucraţi cu măiestrie și fixaţi de vecinii lor cu o 
sârmuliță din același metal. Recunoscu mâna dentistului regal. 
Horemheb sorbi jumătate din vinul din pahar, plescăi din limbă 
cu vădită plăcere și întrebă: 

— Ce vin e ăsta? N-am băut niciodată ceva atât de bun! 

— Vin din Țara de Jos. E fermentat de două ori. Evreii îl fac. 

— De două ori! E o băutură care l-ar trezi la viaţă și pe Osiris! 

— Am să-ţi trimit un urcior, făgădui Nefertep. 

Ochii lui Horemheb scânteiară și-și goli paharul. La urma 
urmelor, preotul nu era o persoană atât de nesuferită precum se 
temuse el. Ospăţul pe care i-l oferea era o încântare și pe 
deasupra îi făcea și daruri. Nefertep ronţăi o ceapă micuță și-i 
ceru printr-un semn paharnicului să toarne iar vin. 

— Nu găsești că e vrednic de plâns ca fiul să nu se 
odihnească lângă tată? 

Horemheb luă încă două plăcinte și le înghiţi cu aceeași 
iuțeală. 

— Așa a vrut regenta, răspunse el ridicând din umeri. 

— Deci mormântul Jilţului lui Maât va rămâne gol? 


88 


Paharul generalului, în orice caz, nu va rămâne astfel, căci 
paharnicul veghea asupra lui. Horemheb ronţăi trei ridichi una 
după alta și râgâi vârtos. 

— Din câte-am înţeles, zise el, pe Ay îl îngrijorează ideea unui 
cortegiu funerar coborând Marele Fluviu. 

— De ce se teme? De strigăte dușmănoase? 

— Poate, răspunse Horemheb. Sau de o vădită nepăsare. 
Plăcintele sunt delicioase, adăugă el, luând încă una. 

— E oare demn de regalitatea divină ca un faraon mort să nu 
îndrăznească să-și străbată regatul? întrebă Nefertep. 

— Cu siguranţă că nu, recunoscu generalul. Locotenenţii mei 
chiar s-au întristat. 

— Coborârea pe fluviu ar fi reaprins evlavia poporului faţă de 
divinitatea întrupată. Și atunci ar fi așteptat cu patimă 
desemnarea succesorului său iubit ca să-i aline durerea. 

— Ar fi fost minunat, adăugă Horemheb. Ca atunci când tatăl 
răposatului rege a plecat să-și afle odihna lângă ai săi. 
Ceremoniile au ţinut trei săptămâni! 

Nefertep încuviinţă din cap. 

— La drept vorbind, zise el ca prin vis, ţara aceasta e ca un 
trup dezmembrat. Torsul și picioarele sunt aici, iar capul într-altă 
parte. 

Generalul aprobă, la rândul său. 

— Adevărat. Ba chiar un trup slăbit. 

— Și nu există nicio Isis ca să-l adune laolaltă. 

— N-are a treisprezecea bucată! observă Horemheb și, 
pomenind de falusul lui Osiris, izbucni într-un râs strident și 
nerușinat, care-i zdruncină burta revărsată și făcu să-i tremure 
gușa, și care se încheie cu câteva note ascuțite și deșucheate. 

Nefertep n-avu încotro, văzându-se obligat să împărtășească 
veselia oaspetelui său. Se prefăcu că găsește amuzantă această 
glumă spurcată de cazarmă. 

Horemheb apucă o pasăre friptă, îi rupse capul și apoi mușcă 
apăsat. Se auzi trosnetul oscioarelor, dar mai cu seamă 
mugetele de plăcere ale generalului. 

— Ce sunt astea? 

— Prepelițe umplute cu fiertură de bob cu usturoi. 

larăși mugete. Un hipopotam în mlaștina lui. 

Slugile umblau de colo-colo, fără a pierde nimic din cuvintele 
și clefăitul încântat al generalului, dar rămâneau indiferente. 


89 


Doar o sclipire de amuzament le însufleţea când și când privirile. 
Nefertep veghease el însuși încă de dimineaţă la organizarea 
cinei, ceea ce nu-i stătea în obicei. Chiar și consoarta sa se 
mirase. 

Știa pe Horemheb un mâncăcios fără pereche, dar aflase și că 
soţia lui, Mutnejmet, fiica lui Ay și sora lui Nefertiti, nu-i servea o 
mâncare mai bună decât cea de la cazarmă, compensând 
calitatea prin cantitate. 

— Am fost deunăzi la Akhetaton, începu generalul, ca să 
supun pe-ndelete atenţiei regentei nevoile armatei, mai ales în 
privinţa carelor de luptă. Mă asculta fără să priceapă nimic, 
cererile mele părându-i-se exagerate. Din fericire, erau de faţă 
tatăl ei Ay și vărul acestuia Nakhtmin. 

Înfulecă și restul păsării fripte, zdrobindu-i oasele între fălcile 
sale ca piatra, apoi luă încă una. Nefertep păstră tăcerea câtă 
vreme oaspetele rezervă aceeași soartă și altor păsări, 
multumindu-se să mănânce și el două, pentru a nu fi bănuit că 
oferă bucate otrăvite. În sfârșit, Horemheb luă o pauză, roase 
unul sau două copane mititele și puse oscioarele pe masă. 

— Dar a fost numită regentă cu sprijinul tău, zise Nefertep. 

Observaţia putea fi socotită drept o supremă jignire, deoarece 
Horemheb era cumnatul regentei. Doar un mare preot cu 
autoritatea lui Nefertep putea să-și îngăduie s-o rostească, iar 
generalul era îndeajuns de prudent ca să nu caute degeaba 
pricină de ceartă unui om ce cârmuia ţinutul Memphisului la fel 
de sigur pe cât comanda el garnizoana. 

Horemheb scoase un oftat ce-i umflă pântecele impresionant, 
după care își goli paharul și aruncă o privire spre carnea de vită 
cu smântână pe care servitorii tocmai o aduseseră la masă. 

— Mă grăbesc să spun că soţia mea n-a avut niciun amestec, 
zise el. 

— Nici nu mi-am închipuit vreodată că ilustrul general 
Horemheb se lasă condus de femei, i-o întoarse pe un ton 
glumet Nefertep. 

— Uite cum stau lucrurile, începu să-i explice Horemheb. Mai 
întâi de toate, Nefertiti nu-i doar soţia regelui. Doar știi foarte 
bine că el a numit-o rege, ca el, adică i-a acordat o putere mai 
mare decât a regentului. Și e singura femeie, din câte știu eu, 
care a fost înfățișată în basoreliefurile unui palat luptând cu 
lancea în mână împotriva vrăjmașilor, la fel ca soţul ei. 


90 


Recunoaște și tu că el e cel care a ridicat-o la un rang ieșit din 
comun... 

— Asta s-a întâmplat înainte ca Semenkhere să intre în viața 
lui, îi atrase atenţia Nefertep. 

— Da, însă regele n-a anulat niciodată documentele cu 
pricina. Pe deasupra, adăugă generalul, m-am lăsat convins de 
argumentele lui Ay. Sau poate Ay s-a lăsat el însuși păcălit de 
propriile argumente. 

Nefertep aștepta continuarea mărturisirii. 

— Ay m-a făcut să-mi dau seama că regența lui Semenkhere 
nu va face decât să prelungească domnia precedentă, că 
Semenkhere e un personaj șters, care n-a existat decât graţie 
favorurilor nemăsurate ale regelui și care n-ar putea decât să 
grăbească declinul regatului. M-a asigurat, totodată, că dacă 
fiica sa ia asupră-i regența, va readuce ţara pe calea părăsită 
după urcarea pe tron a lui Akhenaton. Pe scurt, eu am înțeles că 
va cârmui de fapt Ay. Prin urmare, i-am garantat că în provincii 
garnizoanele nu se vor agita dacă Semenkhere va fi îndepărtat 
de la putere de către Consiliul regal. 

— Ai obținut mijloacele materiale pe care tu și Nakhtmin le 
cereați pentru armată? 

Horemheb savură o înghiţitură de vin și întinse mâna spre o 
plăcintă cu carne de vită și smântână. 

— Nu, răspunse el cu o umbră de umor. N-am căpătat decât o 
mică parte. Ceea ce înseamnă că situaţia va rămâne la fel de 
precară ca pe vremea lui Akhenaton. Adică la hotare 
garnizoanele sunt tot atât de nesigure, deoarece sunt în 
continuare prost plătite, echipamentul nu acoperă nevoile și nu 
avem suficiente care de luptă. Tratatele noastre de alianţă nu 
sunt respectate. Hitiţii ne-au luat deja provinciile de la răsărit 
pentru că emisarii noștri, neplătiţi, ne-au trădat. Acum mă tem 
să nu-și dea seama prinții din Kush că hotarele de răsărit sunt 
slab apărate. 

— Dar Ay nu este comandantul carelor de război? Ar trebui să 
se intereseze mai îndeaproape de ele. 

— Da, ar trebui, însă n-are timp să se ocupe de armată. E 
prins cu problemele lui și cu uneltiri legate de succesiunea 
regală. 

Tonul generalului se înflăcără. 


91 


— Și aflu că tot mai mulţi prefecţi din provincii întreţin pe 
cheltuiala lor trupe, deoarece garnizoanele din vecinătate nu 
sunt capabile să-i apere împotriva bandelor de tâlhari! Țara asta 
se scufundă în haos! tună el. 

Și-și aplecă faţa cu trăsături grosolane spre marele preot: 

— Puterea și bogăţia de care ne bucurăm în această clipă, 
cinstite Nefertep, ar putea să dispară mâine dacă oamenii din 
Kush hotărăsc să ne atace! zise Horemheb cu glas scăzut, dar 
atât de bubuitor încât semănă nu cu un muget, ci cu un răget. 

Marele preot nici nu se clinti. Erau exact cuvintele pe care 
dorea să le audă. 

— Vasăzică Ay și-a încălcat promisiunea? întrebă el, luând o 
bucată de carne de vită. 

Generalul își îndesă în gură o jumătate zdravănă de plăcintă și 
smântână amestecată cu ceapă i se prelinse pe bărbia rumenă 
și pe degete. Își întoarse capul spre un servitor care se apropie 
numaidecât, aducând un lighean, în timp ce altul dădea fuga 
înarmat cu o stacană și un șervet din pânza cea mai fină. 
Generalul întinse mâinile deasupra ligheanului și cel de-al doilea 
servitor îi turnă apă parfumată, care făcea o spumă ușoară 
datorită sucului de agavă. Horemheb își trecu degetele peste 
buze și, odată spălat, se șterse și se apucă iar să mănânce. 

— Degeaba-și cunoaște Ay fiica. S-a înșelat. După mine, 
Nefertiti n-are altă grijă decât să prelungească domnia soțului 
ei. Se crede încarnarea lui Akhenaton. Se gândește doar să 
ridice în slăvi cultul lui Amon. O adevărată preoteasă. 

— Al lui Aton, îl corectă Nefertep. Dar cum de cunoști toate 
astea? 

Horemheb surâse: 

— Datorită soţiei mele. Tot prin ea am aflat că Nefertiti 
plănuiește ca, imediat după înmormântarea soțului său, să 
construiască la Heliopolis, sub protecţia armatei, un templu 
închinat lui Aton. 

— Un templu al lui Aton la Heliopolis! strigă Nefertep. Femeia 
asta e nebună! O să provoace numeroase razmeriţe! 

— Soţia mea a convins-o să-și schimbe hotărârea, slăvit fie 
Amon, adăugă Horemheb înfulecând o bucată de carne de vită. 
Mutnejmet nu este implicată în treburile cârmuirii, dar știe multe 
și are bun-simt. 


92 


Grăsimea sosului îi făcu buzele să lucească, roz-corai, în 
contrast cu tenul ca de bronz. 

— Bucătarul tău e un artist! exclamă el. Aș vrea să-i dea 
câteva lecţii bucătarului meu. 

Pentru moment, asta era cea mai mică dintre grijile lui 
Nefertep. Uluit peste măsură de planul eșuat al unui templu 
închinat lui Aton la Heliopolis, tot clătina din cap. 

— Nefertiti e stăpânită doar de trei sentimente, continuă 
Horemheb. Ambiţia de a urca pe tron, cea de a prelungi opera 
răposatului ei soț și dezgustul fără margini faţă de Semenkhere. 
Îl urăște pe regent nu doar pentru că el i-a furat afecțiunea 
soțului, ci și pentru că, în ochii ei, se face vinovat de bunăvoința 
arătată vechilor culte, ca al tău. 

— Cam puţin pentru a cârmui un regat, recunoscu Nefertep. 
Dar asta nu-l îndreptățește pe Ay să-și uite promisiunea de a 
veghea la întărirea armatei. La urma urmei, Nakhtmin e vărul 
lui. Ar putea să dea dovadă de ceva mai mult spirit de familie. 

— Tocmai pentru asta îl condamn și eu, răspunse Horemheb. 

Privirea de salamandră a generalului poposi îndelung pe 
chipul marelui preot. 

— Cred că știu motivul acestei atitudini, zise Horemheb, cu 
gura încă plină. Îi e frică să nu devină prea puternică armata. Ar 
prefera mai degrabă să sacrifice o provincie decât să pună în 
primejdie siguranţa monarhiei. 

— Deci totul e ca înainte, trase concluzia Nefertep. 

— Dacă nu mă înșel, și voi, preoţii, aţi înţeles-o deja după 
întrevederea cu Uadj Menekh. 

Odată ajunsă discuţia aici, Nefertep ghici că Horemheb avea 
propriile iscoade în palat, întrucât aflase de întâlnirea cu pricina. 

— Am înţeles-o în ceea ce privește cultele, dar nu știam nimic 
de restul. 

Horemheb înghiţi și ultima plăcintă cu carne de vită. 

— Ce aștepți de la mine? întrebă apoi într-un mod atât de 
neașteptat, încât marele preot încremeni. 

Nefertep înțelese că se pripise. Nici vinul, nici mâncarea fină 
nu adormiseră vigilența generalului. Nişte vrăbii și câteva guri 
de vin nu erau de ajuns ca să-l ghiftuiască pe hipopotam și să-i 
întunece judecata. 

— Nu aștept nimic decât onoarea pe care mi-o oferă tovărășia 
ta și plăcerea de a discuta cu un spirit viu și pătrunzător ca al 


93 


tău, răspunse Nefertep zâmbind. Am constatat că armata e la 
fel de nemulțumită ca preoțimea. Mă întrebam cum i se pare 
întreaga situaţie unui erou ca tine. 

— Îngrozitoare. 

Servitorii așteptau un semn de la stăpânul lor ca să elibereze 
masa și, îndată ce-l zăriră, adunară iute resturile și talerele 
goale, în timp ce alţii ștergeau masa cu o cârpă umedă și le 
ofereau mesenilor frunze de mentă pentru mestecat. După care 
aduseră o tavă mare cu bucăţi de pepene galben, curmale roșii 
și primele smochine ce se copseseră. 

— Dacă vom suferi noi înfrângeri, zise Horemheb, negreșit 
mie mi se vor pune în cârcă. 

— Nu ne rămâne decât să nădăjduim într-un dar de la 
Sekhmet, zise marele preot. 

La auzul numelui sângeroasei zeițe-leoaică, unealta răzbunării 
divine, zâmbetul pieri de pe chipul lui Horemheb. De altfel, orice 
locuitor din Vale simţea fiori reci când se pomenea numele ei. 

— Dar... ea nu-i distruge pe dușmanii Soarelui? obiectă 
generalul. 

— Ea e ochiul lui Ra! răspunse Nefertep. Veghează la Marele 
Echilibru. 

Horemheb se cutremură și se gândi la o înfruntare directă 
între ochiul lui Ra și cel al lui Nefertiti. Totuși îndrăzni să ia o 
bucată de pepene și mușcă din ea cu grijă. 

— Îi aducem multe jertfe în vremurile acestea, adăugă 
Nefertep, băgând de seamă neliniștea militarului. 

Într-adevăr, locotenenţii îl înștiinţaseră pe Horemheb că era o 
neobișnuită agitaţie în jurul templului din Memphis, orașul a 
cărui zeiță protectoare era Sekhmet. 

— Dar ce crezi că s-ar putea întâmpla? întrebă îngrijorat 
generalul, apucând două curmale. 

— Nu știu, răspunse Nefertep pe tonul celui care, dimpotrivă, 
știe. 

— Consiliul regal îi e întrutotul supus, observă generalul. N-o 
va înlătura niciodată. 

Nefertep ridică spre bărbatul din fața sa un chip calm și 
enigmatic. 

— Zeilor nu le place să nu-i bagi în seamă prea multă vreme. 

Horemheb avu nevoie de ceva timp ca să reflecteze la aceste 
vorbe cu subînțeles. 


94 


— Soldaţilor nici atât, zise el în cele din urmă. 

Păsările încetaseră să ciripească în sicomori. Primii lilieci 
țâșneau ca niște săgeți pe cerul albastru-vânăt, înhăţând 
insectele întârziate și întâii fluturi de noapte. 

Horemheb îi mulțumi gazdei sale și anunţă că se retrage. Ca 
toţi militarii, se culca devreme. Escorta sa, hrănită cum se 
cuvine de servitori, îl aștepta deja la ușă. Nefertep își conduse 
oaspetele până acolo. Un purtător de făclie păși înainte. 
Horemheb aţinti asupra gazdei sale o privire mută, îndeajuns de 
lungă pentru a arăta că înţelesese invocaţia către Sekhmet. 
Nefertep îi susținu privirea, cu o umbră de zâmbet și cei doi 
bărbaţi se despărțiră urându-și o noapte liniștită. 

t 

În zori, un slujitor din casa lui Nefertep încălecă pe un catâr și 
porni într-o călătorie prin regat, având asupra lui trei scurte 
mesaje scrise. Prima oară poposi la Akhetaton, orașul cel mai 
apropiat, unde merse acasă la Pentju. Mesajul era formulat 
astfel: 


Deșertul e liber și leoaica poate să sară. 
Următorul destinatar fu Khamer, la Heliopolis, iar textul era: 
Steaua leoaicei răsare curând. 


Mesagerul se duse apoi la Humose, la Theba, purtând 
mesajul: 


Leoaica n-are a se teme de lăncier. 


Numai doi mari preoţi aveau privilegiul să primească 
misterioasa informaţie a lui Nefertep. Era destul. O îndelungată 
experiență îl învățase pe acesta că limba e o slujitoare 
necredincioasă, zăpăcită sau nebună și că doar spiritele 
superioare precum cele ale lui Humose și Khamer știau s-o ţină 
în frâu. 

Cât despre al treilea mesaj... 


95 


t Capitolul 10 


„PASĂREA CELESTĂ ȘI-A LUAT ZBORUL” 


Cu gemete și fețe plânse, după cum cereau împrejurările, 
doicile veniră să le trezească pe prințese pentru una din zilele 
cele mai cumplite din viaţa lor. 

Spălate,  fardate, purtând peruci, prințesele  coborâră 
împreună scara ca să se alăture mamei lor în curtea palatului. 
Lângă Nefertiti se afla un băieţel, iar în spatele amândurora, 
purtătorii de evantai ţineau muștele la distanţă. 

Prinţesele se uitară cercetător la băieţel. Era unchiul lor, 
Tutankhaton. Un unchi de numai șapte ani. El își întoarse pe 
furiș capul spre ele și încercă să le zâmbească timid. 

La un semn al șambelanului Uadj Menekh, conducătorul 
ceremoniilor le rugă pe cele șase fete să se rânduiască de-o 
parte și de alta a regentei. Numai că asta ridica o problemă, 
întrucât Tutankhaton era deja la dreapta ei. Nefertiti, sătulă de 
ezitările și discuţiile ce nu mai conteneau, porunci ca lângă 
viitorul rege să fie așezate Ankhensepaton, viitoarea lui soţie, 
Maketaton și Meritaton. Doicile se înșirară după purtătorii de 
evantai. 

Urlete înspăimântătoare izbucniră. Erau bocitoarele. 

Nefertiti rămase ca de piatră. Ştia că toți ochii erau aţintiţi 
asupra ei. Dar mai ales privirea celui mai înverșunat dușman al 
său, Semenkhere, ce stătea singur în spatele ei. Ar fi vrut să nu-i 
îngăduie prezenţa la ceremonie, însă Ay se împotrivise ferm. 

Meritaton îi aruncă mamei sale o privire plină de îngrijorare. 
Regenta era lividă. Apoi privirea celei mai mari dintre prințese o 
întâlni pe cea a lui Ankhensepaton. Amândouă făcură ochii mari, 
ceea ce în limbajul lor mut însemna: „Ne așteaptă o încercare 
grea. Răbdare.” 

După grupul regal venea cel al Consiliului: Ay, Maya, Pentju, 
Uadj Menekh și comandantul garnizoanei din oraș, Ptah-Sehedj. 
Panesy, firește, conducea ceremonia, înconjurat de zece preoți, 
ajutaţi la rândul lor de douăzeci și doi de scribi. Il puteai vedea 
la poartă, așteptând cortegiul să se rânduiască. 


96 


Uadj Menekh trimise un scrib să-l înștiinţeze pe Panesy că 
totul era gata. Marele preot, întâiul slujitor al lui Aton, ridică 
braţul și cortegiul se urni. N-avea de mers prea mult, doar până 
pe partea cealaltă a străzii, la Casa regelui, dar alaiul era atât 
de lung, încât atunci când Panesy ajunse la ușă, cei de la coada 
cortegiului, slujbași și demnitari, nu trecuseră de poarta 
palatului. 

Ankhensepaton sperase să-l zărească pe Pasar. Degeaba. 
Numeroși curioși umpleau strada, întinzându-se în stânga și-n 
dreapta cât vedeai cu ochii. Un detașament de două sute de 
militari  comandaţi de zece  locotenenţi călări asigurau 
menţinerea ordinii. 

Catafalcul regal, așezat pe un palanchin dus de opt bărbaţi, 
ieși din Casa regelui. Strigătele se înteţiră. Trompetele gărzii 
sloboziră în văzduh o chemare stridentă, aproape disperată, ca 
urletul unui animal ceresc rănit. Ankhensepaton crezu că o să 
leșine. Tutankhaton roti ochii în jur, speriat. Cei aflaţi la mică 
distanță prinseră câteva frânturi dintr-o formulă ritualică 
recitată de Panesy: „ ... În regatul tău pământesc... Gloria lui 
Aton...” Ceilalţi n-auzeau nimic. 

Purtătorii  palanchinului  porniră pe stradă în direcţia 
răsăritului, unde îi aștepta un detașament de cincizeci de 
bărbaţi înarmaţi, încadraţi de zece locotenenți călări. Un alt 
palanchin îi urmă îndeaproape, ducând vasele canope, în care 
se aflau viscerele regale. Veneau apoi două palanchine cu 
mobilierul funerar și statuia concubinei regale, în mărime 
naturală, o fetișcană goală, cu farmece din lemn de cedru pictat. 
Într-adevăr, defuncţii nu renunţau la poftele trupești. Cu totul, 
era nevoie de douăsprezece palanchine pentru această trecere 
în lumea de dincolo. 

După ce cortegiul înaintă suficient pe stradă, Panesy urcă într- 
o lectică și-l urmă. Preoţii și scribii mergeau pe jos. Conducătorul 
ceremoniilor veni s-o roage pe Nefertiti să ia loc în lectica sa. Ea 
îl urmă cu pas vădit șovăielnic împreună cu o însoţitoare și se 
întinse într-o lectică de gală, galbenă cu perdele roșii, care fură 
numaidecât coborâte. Gărzile îndepărtară mulţimea și lectica se 
urni. Tutankhaton se urcă într-o lectică asemănătoare. 
Prinţesele se instalară câte două în alte trei lectici, Semenkhere 
și Consiliul regal ocupară încă șase, iar doicile porniră pe jos. Un 


97 


alt detașament militar încheia cortegiul. După el veneau la pas 
bocitoarele și tot poporul din Akhetaton. 

Cele douăsprezece palanchine și cele douăsprezece lectici 
ajunseră curând la capătul străzii și cotiră spre răsărit, apucând 
pe drumul către mormintele din munte. Poposiră aici trei ore 
mai târziu, la primul ceas al după-amiezii. Câţiva ulii brăzdau 
cerul de argint cu zborul lor, doar aparent nepăsător. 

O sută de gărzi și douăzeci de călăreţi așteptau la intrarea 
mormântului de curând săpat în piatră. Panesy cobori din 
lectică. Preoţii și scribii i se alăturară pentru a merge să 
întâmpine mumia regală la intrarea în ultima ei locuinţă. Șase 
preoţi tămâiau deja catafalcul. Cu toţii așteptau ca ocupanţii 
lecticilor să pună piciorul pe pământ pentru a începe ritualul. 
Panesy repeta în gând primele cuvinte pe care le va adresa 
răposatului: „Intră, fiu al lui Aton, stăpân al Celor Două 
Pământuri, Stâlp al Dreptăţii...” 

Lectica lui Nefertiti tocmai fusese lăsată jos. Purtătorii se 
grăbiră să dea la o parte perdelele. Regenta puse un picior pe 
pământ, doar unul, căci apoi se prăbuși. Insoţitoarea ei ţipă și 
vru s-o ridice. Tutankhaton, care de-abia coborâse din lectică, se 
repezi s-o ajute, cu slabele lui puteri. Cărăușii săriră și, fără să le 
poruncească nimeni, întinseră trupul regentei în lectică. 

Se iscă o mare învălmășeală. Numeroase persoane sosiră în 
fugă, prințesele, doicile, Consiliul regal, purtătorii celorlalte 
lectici, scribii. Pentju își croi drum prin mulţime. Tinea în mână o 
oglindă din bronz lustruit pe care o așeză în dreptul gurii lui 
Nefertiti. Oglinda nu se aburi. Pentju își puse palma de pieptul 
regentei. Nimic. 

Se întoarse, dând cu ochii de prințesele cu fețe adânc 
mâhnite. 

— Pasărea celestă și-a luat zborul. Cuplul divin s-a unit în 
Aton! rosti el. 

Apoi ochii îi căzură asupra lui Ay, care pălise. Privirile li se 
încrucișară, înfruntându-se, mai ascuţite ca niște pumnale, dar 
buzele lor rămaseră pecetluite de cunoașterea reciprocă a 
omorurilor săvârșite. Bătrânul părea să mestece un rest de 
mâncare, dar, de fapt, își rumega ura. Brusc, băgară de seamă 
că cineva se uita la ei. Era Meritaton, singura dintre prințese 
care nu se lăsase cuprinsă de nebunia din jur. Cu bărbia 


98 


tremurându-i, îi străpunse pe cei doi bărbaţi cu o privire aproape 
la fel de fixă ca a unei măști mortuare. 

Surorile sale, doicile și femeile din suita lui Nefertiti porniră un 
întreg cor de vaiete, iar bocitoarele socotiră că e un prilej bun s- 
o ia de la capăt, încă și mai abitir. Toată câmpia de la poalele 
muntelui răsuna de larmă. 

Ay și Pentju o priviră stăruitor pe tânăra prinţesă, surprinși de 
atitudinea ei. Însă Meritaton se răsuci brusc pe călcâie și ocoli 
lectica pentru a se apleca asupra cadavrului mamei ei. 

Un mesager alergă să-i ducă vestea lui Panesy care, aflat la 
trei sute de pași mai departe, observase dezordinea și agitația, 
fără să și le poată explica. 

La cinci pași mai încolo, Semenkhere, neclintit, nu scăpă 
nimic din dublul schimb de priviri, între Ay și Pentju, pe de-o 
parte, și între cei doi bărbaţi și Meritaton, pe de alta. La început 
fu uimit, apoi tulburat. Oare înțelesese bine aceste înfruntări 
mute? 

Speriat de ţipetele ce izbucneau împrejur, fratele său vitreg, 
Tutankhaton, se îndreptă spre el, palid la față, și-l luă de mână. 
Semenkhere îi înconjură cu brațul umerii plăpânzi. Băieţelul 
începu să plângă. Cea care murise nu-i era mamă, însă prea 
multe emoţii se adunaseră în atât de puţine zile. Semenkhere îl 
strânse mai tare lângă el. 

— Sunt aici, îi spuse. Nu plânge. 

Cuvinte derizorii, își dădu și el seama îndată ce le rostise. De 
multă vreme avea anumite bănuieli legate de moartea fratelui 


său. lar bănuielile tocmai i se schimbaseră în convingeri. 
Akhenaton fusese otrăvit. Și aceiași uneltitori o uciseseră acum 
și pe Nefertiti. 


Nu era decât o jucărie în mâinile lor. Şi deodată pricepu ura 
pe care defunctul rege o purtase acestui cler. O plătise cu viaţa, 
la fel și văduva lui. 

Tutankhaton se ghemui lângă fratele său mai mare. Pentru 
prima oară după mult timp, emoția îi apropia pe tânăr și pe 
băiat, despărțiți până atunci de întâmplările și protocolul vieţii la 
palat. 

Se stârni un vânt ușor. Vârtejuri de praf se răsuceau ca niște 
duhuri rele printre aceste personaje importante, sporind haosul. 

Situaţia devenea critică. Era cu neputinţă să se oficieze 
înmormântarea regelui în prezenţa cadavrului soţiei sale. Niciun 


99 


protocol nu prevăzuse o împrejurare de acest fel. Însă se 
impunea luarea unei hotărâri neîntârziate, deoarece la ora șase 
se întuneca, iar drumul de întoarcere dura două ore. Într-adevăr, 
punând la socoteală întârzierea de până acum, mobilierul regal 
nu mai putea fi coborât în mormânt într-un răgaz atât de scurt. 
Doar rugăciunile pentru așezarea vasului cu pământ amestecat 
cu boabe de grâu, ce simboliza renașterea defunctului pe 
tărâmul celălalt, ţineau o jumătate de oră. 

Se organiză pe loc un sfat între membrii Consiliului, inclusiv 
Panesy, Uadj Menekh și conducătorul ceremoniilor. Deciseră ca 
lecticile lui Nefertiti și ale fiicelor sale, alături de suitele lor, să 
se întoarcă în oraș. În schimb, Semenkhere și Tutankhaton vor 
rămâne să asiste, ca fraţi ai regelui, măcar la ritualul de 
deschidere a gurii. Mutnejmet, sora lui Nefertiti și soția lui 
Horemheb, alese să urmeze lectica surorii sale, iar Ay hotărâse 
s-o însoțească și să se înapoieze în oraș. 

Șapte lectici și purtătorii lor făcură așadar cale-ntoarsă, 
escortate de scribi, de slujbași ai Casei regale, de doici cu alaiul 
lor și de un detașament al gărzilor. Horemheb, încadrat de doi 
locotenenţi, urmărea această harababură cu ochi reci. Îi veni în 
minte, cuvânt cu cuvânt, discuţia de la cina din casa lui 
Nefertep. Regenta murise, exact la momentul potrivit. 

Cu puţin înainte de ora trei, Panesy își reluă locul la intrarea în 
mormânt. Cu gândurile zburându-i, în chip vădit, aiurea, 
deschise gura și-și căută cuvintele, fără însă a reuși. Un scrib îi 
suflă: 

— Intră, fiu al lui Aton, stăpân al Celor Două Pământuri, Stâlp 
al Dreptăţii... 

În realitate, niciunul dintre cei de faţă nu urmărea ritualul, de 
altfel născocit bucată cu bucată de răposat pentru a ocoli orice 
pomenire a zeilor dispreţuiţi. Fiecare se adâncise în propriile 
gânduri. Tulburarea era prea mare. Îndată ce se încheie ritualul 
deschiderii gurii, iar triplul sarcofag fu depus într-un al patrulea, 
din piatră, în prezenţa celor doi fraţi ai defunctului, Semenkhere 
ieși din mormânt, scos din răbdări, și hotărî să-și ducă fratele, 
pe Tutankhaton, în oraș. Văzuse destul. 


100 


t Capitolul 11 


O PRIZONIERĂ, UN OSTATIC 


Luminile și glasurile ce răsunau în grădini o smulseră pe 
Meritaton din toropeala ce o doborăse după întoarcerea de la 
funestul mormânt. Se ridică din pat și ieși pe terasă. In lumina a 
două torţe se deslușeau patru siluete. Prinţesa îi recunoscu pe 
intendentul Casei regale, pe scribul acestuia, pe mai-marea 
peste garderobă și pe mai-marea peste peruci. Fără îndoială 
tocmai atunci se întorseseră în oraș și păreau rupti de oboseală. 
Câteva cuvinte ajunseră la urechile lui Meritaton când grupul 
intră în palat: 

— Și mâine o vom lua de la capăt cu toate astea... 

„Adevărat”, gândi prinţesa. Cadavrul mamei sale zăcea în 
camera ei. Și de parcă ziua de azi nu fusese destul de 
îngrozitoare, cea de mâine va fi și mai cumplită. Meritaton 
ascultă brotăceii, broaștele râioase și greierii. 

În cele de pe urmă licăriri ale torţelor i se păru că zărește o 
umbră mișcându-se în fundul grădinii, printre tufele de tuia. 
Inima îi tresări. Umbra ridică braţul, schițând un salut. Era Nefer 
Heru. Dar ce făcea aici? Și de cât timp aștepta? Meritaton își 
puse sandalele și cobori. 

— N-aș fi putut să dorm fără să te văd, zise el. Eram foarte 
neliniștit. 

Ea îl cuprinse în braţe și începu să plângă. Nefer Heru o 
mângâie pe cap. 

— Au omorât-o... izbuti ea să articuleze printre hohote. Și 
înțeleg acum că ei l-au omorât și pe tata! 

— Ssst... Ar putea să te audă cineva. 

— Nişte ucigași, niște otrăvitori! Pentju ăsta... 

— Mi-am închipuit că așa vei crede. Şi-mi făceam griji. 

— Erai acolo? 

— Da. Am văzut tot. 

— Au dus ceremonia până la sfârșit? 

— Nu, așezarea mobilierului funerar nu va putea avea loc 
decât mâine. lar ceremonia din templul lui Aton, poimâine. 

— Hoţii se vor servi după bunul plac! 


101 


— Nu. Uadj Menekh a primit aprobarea ca un detașament de 
cincizeci de bărbaţi să rămână de pază. 

Ea stătea nemișcată, copleșită de povara durerii, învăluită de 
parfumul aproape supărător de iasomie și rezedă. 

— Pentju ăsta... rosti ea din nou cu vehemenţă. 

— Mai încet, te rog. Gândește-te la mine. 

O duse într-un loc ferit și o ajută să se așeze jos. Meritaton își 
șterse lacrimile cu poala rochiei. 

— Fii prudentă, îi spuse el. Nu lăsa câtuși de puţin să ţi se 
ghicească gândurile. Cu siguranţă, Pentju nu e singur. Execută 
ordinele pe care le dau alţii. 

— Care alţii? 

— Preoţii. 

— Câtă dreptate avea tata să-i dispreţuiască! Crezi că ei sunt 
cei care i-au poruncit lui Pentju s-o otrăvească pe mama? Dar de 
ce? 

— Din câte am auzit, ea refuza să le restituie privilegiile, mai 
ales acela de a-și însuși o parte din prăzile de război. 

Prinţesa cugetă o clipă, apoi continuă: 

— Dar Semenkhere? Nu crezi că el trage sforile? Sunt aproape 
convinsă că va fi numit succesor al tatălui meu de către 
Consiliul regal. Lui îi folosesc aceste două morți... i 

— Ascultă, nu mă pricep să citesc în sufletul oamenilor. Insă 
nu-l văd în stare să-și ucidă fratele. În ultimii ani eu și colegii 
mei am avut adesea de-a face cu el. Ni s-a părut un om drept și 
blând, profund devotat fratelui său... Eu, unul, sunt sigur că n- 
are niciun fel de legătură cu moartea tatălui tău. Tăcu preț de 
câteva clipe, apoi adăugă: Acum câteva zile îl găseai fermecător 
și-mi spuneai că ai putea avea o soartă mai rea decât aceea de 
a-i fi soție... 

— Moartea mamei a schimbat totul. Mi-au sărit în ochi 
anumite lucruri. Sunt sigură că a fost otrăvită. Mă gândesc că 
Semenkhere va fi vrut să se răzbune pe ea. L-a înlăturat de la 
putere și l-a umilit... 

Nefer Heru clătină din cap. 

— la chibzuiește mai bine, îi zise. Când a căzut în dizgrație, 
singurul care l-a urmat a fost Thutu, în casa căruia și locuiește. 
Pentju l-a trădat de la bun început. Cum ai vrea tu ca Pentju să 
fie în slujba lui Semenkhere, mai cu seamă când la mijloc e o 


102 


uneltire atât de funestă precum cea care a dus la moartea 
mamei tale? 

— Și-atunci cine? întrebă ea. Cine? 

— Nu știu. Preoţii, ţi-am spus. 

— Ce se vorbește despre legăturile dintre tata și 
Semenkhere? 

Nefer Heru păru că reflectează. 

— Că pentru tatăl tău, Semenkhere a fost fiul pe care nu l-a 
avut. Și că l-a pregătit pe acest frate vitreg ca pe un urmaș. 

— Atâta tot? 

— Ce-ai vrea să se mai spună? 

— Dormeau împreună. 

— Nu văd ce-ar însemna asta. 

— Că erau iubiți. 

Tânărul își luă un răgaz înainte de-a răspunde. 

— Tata m-a învăţat să nu judec ceea ce nu cunosc și să nu 
cercetez inimile și șalele, pretinzând că deţin adevărul. 

Se așternu o tăcere îndelungată. O cucuvea începu să ţipe. 

— Atunci clerul e vinovat? Doar el? șopti Meritaton. 

— Poate a fost susţinut de armată. Merit, nu te chinui cu 
astfel de întrebări care nu duc nicăieri. Du-te să dormi. Ziua de 
mâine și următoarele îţi vor pune puterile la grea încercare. Va 
trebui să le sprijini pe surorile tale mai mici. Ține minte: nu-ţi 
trăda gândurile în faţa nimănui. Arată oricui doar durerea 
pricinuită de moartea mamei tale. 

— Sunt mulţumită că ai venit să mă aștepți, zise ea, lipindu-și 
palma de obrazul lui Nefer Heru. O să vii și mâine? 

— Mâine și în toate nopţile ce vor urma. 

Își puse mâna pe umărul lui Meritaton. Ea îi întinse buzele. 
Nefer Heru o sărută. 

Prințesa porni, cu părere de rău, spre camera ei. Poate că 
exista o lume unde iubiții se gândeau doar la desfătările lor. Insă 
nu era și lumea ei. Ea era prinţesă. Adică prizonieră. 

t 

Cu toate zdruncinăturile lecticii, Tutankhaton adormi, cu 
brațele petrecute pe după trupul fratelui său. Emoţiile îl 
istoviseră. Semenkhere își spuse că se afla aproape în situația 
regelui defunct. 

Dar și alte gânduri îl frământau. Primul se impuse cu 
rapiditate: bănuielile privind moartea subită a lui Akhenaton i se 


103 


confirmaseră. De la bun început i se păruse ciudat ca fratele său 
vitreg să fi murit la treizeci și șapte de ani pentru că inima 
încetase brusc să-i mai bată. Degeaba îi vorbise Pentju despre 
stările de leșin caracteristice unei micșorări a pulsului, pe care 
le avea, chipurile, de multă vreme. Semenkhere nu-și putuse 
alunga anumite îndoieli. Petrecuse atâtea nopţi în patul fratelui 
său! Nu observase niciodată ca respiraţia să-i fi fost neregulată, 
lucru legat îndeobște de puls. Și iată că Nefertiti murise de 
aceeași boală, după nici trei luni. Până și un copil s-ar fi mirat! 
Boala comună a celor doi soţi fusese Pentju. Unealta criminală a 
preoților, cu probabila implicare a armatei. 

Te sufocai în lectica asta! Semenkhere desfăcu puţin 
perdelele și văzu că înaintau într-un nor de praf. Purtătorii 
lecticii se opinteau și nădușeau, scuipând din când în când. 

Un alt subiect de meditaţie: schimburile de priviri pe care le 
surprinsese când Nefertiti se prăbușise. Cea cu care Ay îl 
săgetase pe Pentju, aplecat lângă lectica regală pentru a 
confirma inevitabilul. Venerabilul bătrân îl acuza pe medic că 
provocase moartea fiicei sale. A 

Semenkhere clătină cu amărăciune din cap. Işi aminti, 
totodată, și felul în care Meritaton se uitase la cei doi bărbaţi. 
Oare ea ce știa? Cum ajunsese la aceleași bănuieli ca el? 

Își făgădui să stea de vorbă cu ea, acum că putea din nou să 
intre în palat. Parcă văzu aievea trupul ei zvelt ca trestia, 
privirea arzătoare și acel aer mândru pe care-l moștenise de la 
mama sa. 

Al treilea subiect de reflecţie îl reprezenta comportamentul lui 
Thutu. Semenkhere cugetă la ultima lor discuţie. „Nu planurile 
oamenilor sunt cele care se împlinesc, ci întotdeauna cele ale 
zeilor”, spusese fostul șambelan, citându-l pe Ptah-Hotep. Chiar 
așa! Tonul cu care rostise acele cuvinte, disprețul neobrăzat pe 
care-l arătase faţă de actul ce-l înlătura din funcţie dovedeau cu 
prisosință că Thutu știa că regenta urma să fie otrăvită. Ştia că 
nu peste mult timp va fi repus în drepturi, ba chiar ridicat în 
rang. Așadar, era unul dintre conspiratori. Dar cine erau aceștia? 
Bineînţeles că preoții. 

Cina la care luase parte în casa lui Thutu, împreună cu cei trei 
mari preoţi, Humose, Nefertep și Panesy, îi veni în minte, la fel și 
temerile sale. Se purtase reţinut atunci ca să nu devină ostaticul 
lor. Zadarnică prudenţă! Era deja. 


104 


Putea acum să se întoarcă în locuinţa lui Thutu? În ochii 
tuturor asta ar însemna o recunoaștere a faptului că fusese 
complice cu uneltitorii. Apoi realiză că fostul șambelan îl 
găzduise încă din seara în care Nefertiti îl alungase din palat. 
Adică de două luni! Prea târziu ca să mai dea înapoi! 

Ce  însemnau, prin urmare, asigurările de credinţă și 
devotament aproape amoroase ale lui Thutu? Cum să mai aibă 
încredere de-acum înainte în el? Cum să nu tremure de fiecare 
dată când ducea mâncarea la gură? Se înfioră. Îl privi pe băiatul 
adormit sprijinit de el și-l mângâie pe cap, întrucât peruca îi 
căzuse. Semenkhere o așeză binișor la picioarele sale și trase la 
loc perdelele. 

Începu să se gândească iar la fostul șambelan. Nu, Thutu nu l- 
ar otrăvi, cel puţin nu imediat. Se bizuia prea mult pe revenirea 
stăpânului său la putere ca să și-o recapete pe-a sa. 

Această ultimă concluzie îl conduse pe Semenkhere la 
întrebarea cea mai arzătoare: Ce-o să se întâmple cu el? Va fi 
numit regent în locul lui Nefertiti, pentru a-și asuma 
responsabilitățile cârmuirii regatului până când Tutankhaton va 
împlini vârsta cuvenită? Dar acesta încă nu fusese încoronat, iar 
căsătoria lui cu Ankhensepaton, condiţie a legitimităţii sale, nu 
fusese nici ea celebrată. Ori va fi numit el însuși faraon? 

Și cine-l va desemna? Același Consiliu regal? Greu de crezut. 
Poate că Thutu, negreșit mai bine informat, îl va lămuri în 
privinţa asta. 

Și, în sfârșit, cu Tutankhaton ce să facă? | se strângea inima la 
ideea de a-l duce înapoi în palatul rece și neprimitor și de a-l 
încredința servitorilor și scribilor slugarnici și  prefăcuți. 
Problema fu rezolvată chiar de băiețel, care se trezi din cauza 
unei zdruncinături mai puternice, se uită în jur cu un aer abătut, 
căutându-și din ochi peruca și, după ce-o găsi, spuse: 

— Vreau să rămân cu tine. Pot? 

— Cred că da, răspunse Semenkhere. Dar va trebui să dăm de 
știre la palat. 

— Nu vreau să mă întorc acolo. 

Semenkhere îi mângâie pe obraz, cu un zâmbet obosit. 

După două ore de mers prin praf și căldură, sclavii lăsară jos 
lectica în fața casei lui Thutu. Acesta aștepta în pragul ușii cu o 
expresie de neliniște pe chip. 

— Majestate! exclamă el când Semenkhere cobori. 


105 


— Îl iau cu mine pe fratele meu, dacă nu găsești vreun 
neajuns în asta. 

— Majestate, sunt copleșit! 

Se înclină adânc, lăsându-i să treacă și se grăbi în urma lui 
Semenkhere. 

— Majestate, am aflat vestea, începu Thutu pe un ton 
tângulitor. 

„N-o cunoșteai deja?”, se întrebă Semenkhere, primind din 
mâna unui servitor un pahar cu lapte de migdale proaspăt și 
întinzându-i-l lui Tutankhaton, înainte de a fi el însuși servit. 

— E din nou doliu în regat, zise el. Pe cadranul solar al zeilor, 
miezul nopţii sosește uneori pe neașteptate în plină zi. 

O tăcere lungă, stânjenitoare și otrăvită se așternu după 
această afirmaţie misterioasă. Toţi cei din jur, inclusiv servitorii, 
rămaseră încremeniţți, neștiind ce să facă. 

— O să mergem să ne răcorim, spuse Semenkhere. Avem 
nevoie după asemenea călătorie grea. Acum se ridică o 
problemă ce-așteaptă răspuns grabnic: Consiliul regal o să 
rămână neschimbat? Și ce va hotărî el? Lucrul ăsta a fost 
prevăzut? 

Thutu fu uimit de calmul oaspetelui său și de privirea 
pătrunzătoare pe care și-o pironise asupra lui. Ecoul ultimei 
întrebări îi răsuna în cap precum un ciocănit: „Lucrul ăsta a fost 
prevăzut?” Ceea ce însemna: De vreme ce v-aţi pregătit atât de 
bine lovitura, v-aţi gândit și la urmarea uneltirilor voastre? Thutu 
stătea locului, prostit. Fostul regent, de-acum viitor regent, avea 
o minte mai ascuţită decât lăsase să se vadă atitudinea lui de 
tânăr visător. 

— Nu știu, Majestate. Într-adevăr, va trebui să se reunească 
degrabă. 

Semenkhere încuviință, ceru ca un slujitor să fie trimis la palat 
să dea de știre că tânărul prinţ va rămâne cu fratele său până la 
noi ordine, apoi îl duse pe Tutankhaton să se spele. 


t Capitolul 12 


URECHEA UNUI BĂIAT 


106 


Noaptea căzu peste palatul regal ca peste o barcă gata să se 
scufunde. Marele Cârmaci, Nefertiti, care o condusese cu o 
mână de fier, zăcea acum pe patul său, înconjurată de fiicele și 
de sora ei, de slujitoare, doici și de sclave care umblau de colo- 
colo fără rost, gemând încontinuu. Fetele jeleau pierderea unei 
mame, oricât de lipsită de afecţiune ar fi fost ea, Mutnejmet, o 
parte din ea însăși care pierea, iar celelalte, pe stăpâna vieților 
lor. Cine va mai aproba cheltuielile pentru mâncare? Cine va 
plăti simbriile? Cine va veghea la viitorul copiilor, la îngrijirea 
bătrânilor și la pedepsirea celor necinstiți? 

Sufletul omenesc năzuiește la ordine și siguranță. Dacă soțul 
său fusese Stâlpul Dreptăţii, regina moartă fusese, la rândul ei, 
Stâlpul Vieţii Zilnice, divinitate secundară a delicatei Nut, care, 
cu trupul ei firav, susţine bolta cerului. 

La parter, în lumina tristă a lămpilor cu ulei, privegheau vreo 
doisprezece scribi, toropiţi sau buimaci, după una dintre cele 
mai grele zile din câte se consemnaseră de-a lungul vremurilor. 
Din când în când, unul sau altul se ridica să se servească din 
tăvile cu pâini și fructe și din micile urcioare cu vin și bere aduse 
de slugi. 

La ora opt după-amiază, Uadj Menekh se prezentă la ușa de 
jos a odăilor reginei și ceru s-o vadă pe Meritaton. Prinţesa 
cobori și privirile li se încrucișară în lumina torţelor ce ardeau în 
marea sală. Șambelanul părea mult mai răvășit decât și-ar fi 
închipuit ea. Mâinile îi tremurau, glasul i se frângea și chiar i se 
stinse de mai multe ori în decursul scurtei sale cuvântări. 
Meritaton trase concluzia că n-avusese niciun amestec în cele 
întâmplate. 

— Durerea oamenilor e precum fluviul care se zbuciumă, 
începu el. 

Fără îndoială, își pregătise cu grijă cuvintele. 

— Dar ar deveni nedreaptă dacă oamenii nu s-ar înclina în 
faţa hotărârii Mamei tuturor virtuţilor de a se alătura divinului 
său soţ întru Aton. 

Meritaton îl privea fără să scoată o vorbă. Ceruse să o vadă ca 
să-i înșire niște fraze goale? 

— Prinţesă, am venit să-ţi amintesc, cu tot respectul, că, fiind 
cea mai mare, ţie îţi revine sarcina de a conduce palatul 
prinţeselor și de a veghea asupra surorilor tale. 


107 


Ea încuviință printr-o mișcare abia vizibilă a capului, după 
care întrebă: 

— Și palatul acesta? 

Șambelanul își ridică spre ea ochii lăcrimoși, tulburi de 
deznădejde. 

— Consiliul regal se va reuni cât de curând ca să ia o hotărâre 
privind succesiunea, îi răspunse. 

— Acum du-te, îi zise ea. Poate că zorii vor lumina inimile. 

El îi sărută mâinile și Meritaton îi simţi lacrimile calde pe 
degete. 

Apoi urcă înapoi, își strânse surorile și doicile, ca să meargă 
împreună la palatul prinţeselor și să se odihnească. Alcătuind un 
mic cortegiu, străbătură curtea ce despărțea cele două clădiri. 

Când ajunseră la etaj, Ankhensepaton o urmă pe Meritaton în 
odaia ei. În timp ce sora cea mare își scotea peruca și o așeza 
pe suport, sora mai mică îi spuse pe un ton aproape provocator: 

— Acum înțeleg. Pasar avea dreptate. 

Meritaton se întoarse, smulsă brusc din toropeala ei. Uitase 
de misteriosul mesaj prin care băiatul o prevenea pe 
Ankhensepaton că va izbucni o răzmeriță, cu complicitatea 
marilor preoţi Humose și Nefertep, dar și cu a lui Horemheb. 
Revolta nu se produsese, însă, dacă băiatul era bine informat, 
cineva fusese ameninţat cu ea. Cine? Și în ce scop? 

— Unde e? 

— Cine? 

— Acest Pasar. Trebuie să vorbesc cu el. 

— Am să încerc mâine, răspunse Ankhensepaton. Dar n-o să 
mă împiedici după aceea să-l văd? 

Meritaton se gândi la ciudata asemănare a vieților lor: ea se 
întâlnea pe ascuns cu Nefer Heru, iar sora ei cu un băiat 
misterios, chiar dacă pentru jocuri mai nevinovate. 

— Nu. 

— Făgăduiești? 

— Făgăduiesc. Și-acum, du-te la culcare. 

Se întinse pe pat, sfârșită, simțind neplăcerea pe care i-o 
provocau pielea jilavă și picioarele umflate pline de praf. Nimeni 
n-avusese timp să se spele. Îi veni în minte un gând amar: toate 
informaţiile din lume n-ar mai schimba nimic, absolut nimic. 
Degeaba ar fi avertizat-o cineva că în cutare zi, la o anume oră, 


108 


Nefertiti va fi otrăvită. Nimic n-ar fi oprit sinistra mașinărie pusă 
în mișcare de puterile tainice ale preoților și armatei. 

Cu asemenea constatare în minte, se lăsă biruită de oboseală. 

Tt 

Zorii îl găsiră pe Ay la ușa pavilionului vizitatorilor, însoţit de 
șase servitori, de secretarul său și de un scrib. Ceru să-l vadă pe 
Horemheb care, bineînţeles, nu plecase încă spre Memphis. 
Generalul era deja spălat și ras, iar peruca pe care-o purta 
fusese de curând periată. Ay purta peruca din ajun, iar chipu-i 
descompus lucea de sudoare. Cei doi bărbaţi se întâlniră în sala 
cea mare a clepsidrei. 

— Tată! exclamă Horemheb cu vocea sa gravă. Doar zeii sunt 
martorii durerii noastre! 

Pasar, care adormise în culcușul său tainic, fu trezit de 
glasurile ce răsunau pe pardoseala de piatră, printre coloanele 
înalte. Işi propusese să meargă s-o aștepte pe Ankhensepaton în 
grădină, dar acum se vedea obligat să-și amâne planul. 

După obișnuitele vorbe curtenitoare, Ay îi spuse lui 
Horemheb. 

— Vreau să discutăm între patru ochi. 

Generalul încuviinţă din cap și-i rugă pe locotenenţii săi și pe 
scribi să-i lase singuri. 

— Erai informat? 

— Despre ce? întrebă Horemheb. 

„Aşadar întrevederea începea prost”, își zise Ay. Horemheb o 
făcea pe neștiutorul. 

— Despre această întâmplare cumplită... Fiica mea... 

— Informat despre ce? 

Ay își miji ochii. 

— Nefertiti a fost otrăvită! strigă el cu furie. Fiica mea a fost 
otrăvită. 

— Adevărat? grăi Horemheb, înălţând din sprâncene. Ce 
uneltire mârșavă! Ești sigur? Atât de repede după soţul ei? Ce 
potriveală nefericită! Soţia mea ar fi distrusă să audă o 
asemenea acuzaţie. De aceea n-am să i-o împărtășesc. Și am 
să-ţi cer să nu-i dezvălui bănuielile tale. Ar tulbura-o prea tare. 

Ay asculta cu gura căscată acest potop de exclamaţii marcate 
de pecetea celei mai neobrăzate prefăcătorii. 

— Dar spune-mi, continuă Horemheb, ai dovezi? Sau vreo 
speranţă de a-l găsi pe vinovat? Merită pedeapsa supremă. 


109 


Încurcat, Ay strânse din dinţi. N-avea alte dovezi în afară de 
persoana lui Pentju, dar se feri să pomenească de ea. Nu 
participase el însuși la complotul pentru otrăvirea lui Akhenaton, 
cu complicitatea lui Horemheb și cu sprijinul hotărâtor al 
aceluiași Pentju? Ințelese că nu mai putea miza pe cartea crimei 
și a indignării. Venise să ceară răzbunare, dar se văzu prins în 
propria-i capcană. 

— Te rog să primeşti regretele mele cele mai adânci, zise 
Horemheb. 

Ay se uită drept în ochii ginerelui său. Ce joc făcea boul ăsta 
cu suflet de vulpe? 

— Situaţia e îngrozitoare, zise el, îndreptând discuţia în altă 
direcție. 

— De ce? 

— Consiliul regal e nevoit acum să-i încredințeze lui 
Semenkhere regența, dacă nu chiar tronul! 

— Ei, și? 

— Dar nu voi mai avea nicio putere! N-o să mai pot face nimic 
pentru tine... 

Horemheb îşi înmuie buzele într-un pahar cu lapte de 
migdale, apoi îl lăsă jos. 

— Chiar puteai să faci ceva pentru mine, pentru armată, vrei 
să zici? Nu-mi dădusem seama... Cererile mele privind 
acordarea de mijloace materiale, pentru ca soldaţii să fie mai 
bine înzestrați și să se formeze noi corpuri de armată, au rămas 
fără răspuns. 

Uimit din cale-afară, Ay deschise gura să vorbească, dar nu-și 
găsi cuvintele. Vasăzică Horemheb trecuse în cealaltă tabără! 
Mai bine zis se alăturase conspiratorilor, oricare ar fi fost ei. 

— Cererile tale erau pe cale să fie onorate... rosti Ay printre 
dinţi. 

— Hotărârea va fi fost luată fără știrea mea. 

Ay tăcu. Nicio hotărâre nu fusese luată, o știa mai bine decât 
oricine. Fiica lui își făcea griji din pricina puterii tot mai mari a 
generalilor. ințelegea prea târziu ce greșeală fatală fusese 
amânarea acordării de fonduri lui Horemheb, ba, și mai rău, 
reducerea drastică a celor actuale, o milostenie mai degrabă. 

— Dar Semenkhere... reîncepu Ay. 

— Da, știu, nu-i decât un tânăr care a fost greșit influențat în 
trecut. Dar a îndeplinit deja sarcinile unui regent și, prin urmare, 


110 


știe care sunt problemele armatei. Regent sau rege, cu un 
consilier bun, se va ridica, fără îndoială, la înălțimea îndatoririi 
sale. 

Ay îl ţintui cu privirea. Evident, consecinţele morții lui Nefertiti 
fuseseră bine cântărite, iar calităţile succesorului ei - apreciate 
cum se cuvine. Pe scurt, jocurile fuseseră deja făcute. 

— Preoţii sunt de aceeași părere? îl iscodi el pe un ton 
morocăânos. 

— Ar trebui să-i întrebi pe ei. 

O treabă anevoioasă! După refuzurile lui Uadj Menekh, 
niciunul dintre marii preoți nu considerase de cuviință să asiste 
la înmormântarea lui Akhenaton și se întorseseră cu toţii în 
provinciile lor. Ca să stea de vorbă cu ei, Ay ar fi trebuit să se 
ducă la Memphis sau la Theba, cale de două zile de mers. 
Regretă că fratele său Anen, preot de rang înalt în cultul lui 
Amon de la Theba, era atât de departe. l-ar fi dat un sfat bun. 

— Prin urmare, Semenkhere va trebui repus în drepturile sale 
de regent, zise Ay cu resemnare în glas. 

— Regența e una dintre cele două căi posibile, pe care tu 
însuţi le-ai sugerat. Mie nu mi se pare a fi decât o ultimă soluţie. 
Suntem în război la hotarele de răsărit și de miazăzi. Dușmanii 
respectă mai mult un rege decât un regent. Vom lăsa ţara fără 
monarh până când Tutankhaton va avea vârsta potrivită? 
obiectă Horemheb. Nu găsesc că e înțelept. 

— Susţii, din câte înțeleg, urcarea lui Semenkhere pe tron? 

Horemheb schiță un zâmbet. Ridurile de la colţurile ochilor săi 
galbeni se adânciră. 

— Dar cine-aș fi eu să mă opun? Sigur că voi susţine orice 
hotărâre s-ar lua. 

Ay primi lovitura ca un luptător. Răspunsul ginerelui său 
dovedea că participase la complot. Auzise destul. Decise să 
chibzuiască în singurătate la cuvintele lui Horemheb și-și luă 
rămas-bun. În timp ce îl conducea spre ușă, generalul adăugă: 

— După mine, tată, ţinând seama de toate aceste evenimente 
dureroase, Consiliul regal ar face bine să se reunească 
neîntârziat pentru a lua hotărârea care se impune. 

Cu o mișcare ușoară a pleoapelor, oaspetele luă act de acest 
ordin voalat, îl salută pe general și porni spre casă împreună cu 
suita sa. După ce plecă și ușa se închise în urma lui, în sală intră 
Mutnejmet, trasă la față. 


111 


— Ce voia tata? întrebă ea. 

— A venit să-mi afle părerea. Voia să știe dacă aș accepta ca 
Semenkhere să fie doar regent. 

— Și cine să fie faraon? Tutankhaton? 

Horemheb încuviinţă din cap. 

— La ce se gândește tata? Un tânăr de douăzeci de ani și un 
băiat de șapte în fruntea regatului? Până și biata mea soră, cu 
toată experienţa ei... Se opri și întrebă brusc: L-am auzit zicând 
ceva de otrăvire. Despre ce vorbea? 

Generalul știa că soţia sa asculta de multe ori pe la uși. Ezită 
o clipă, gândindu-se ce să facă: să-i împărtășească bănuielile 
tatălui său și să le ia în râs sau să susţină că e o neînțelegere la 
mijloc. Însă Mutnejmet putea să fi auzit mai mult decât lăsa să 
se înţeleagă. 

— Crede că sora ta a fost otrăvită, răspunse el. 

Mutnejmet amuţi. 

— De către cine? întrebă ea într-un târziu. 

— Nu știe. 

— Are dovezi? 

— Nu. 

— Pe cine bănuiește? 

Horemheb ridică din umeri. 

— Nu mi-a spus. 

Mutnejmet își trase un scaun și se așeză. 

— Cui ar folosi moartea ei? Lui Semenkhere? Dar cum să fi 
ajuns acesta până la ea? Locuiește departe de palat, la fostul lui 
șambelan. Există, oare, persoane care au interesul ca 
Semenkhere să revină la putere? Ce crezi? 

— Că durerea l-a tulburat pe tatăl tău. Semenkhere n-are 
atâția susţinători care să ardă de nerăbdare să-l urce pe tron cu 
prețul crimei supreme, aceea de a lua viaţa unei persoane 
regale. L-am rugat să nu-ţi împărtășească această idee odioasă 
și fără noimă și s-o păstreze pentru el. Dacă-l vezi, prefă-te că 
nu știi nimic. Sper că va avea înțelepciunea să nu-și 
răspândească în stânga și-n dreapta bănuielile. N-ar face decât 
să stârnească agitaţie la palat, fără să rezolve nimic. 

Mutnejmet suspină adânc. 

— Cred că ai dreptate, recunoscu ea. Că tot veni vorba de 
Semenkhere, trebuie să se termine odată și cu regențele astea 
tulburi. 


112 


— Sunt de aceeași părere. 

— Semenkhere trebuie să-i urmeze la tron lui Akhenaton. | se 
va găsi un sfetnic potrivit. De ce nu chiar tu? 

Horemheb nici nu clipi. 

Ea se ridică anevoie, merse să deschidă ușa și porunci mai- 
marelui peste slugi să se măture sala și odăile, apoi își luă 
rămas-bun de la soțul ei, înștiințându-l că merge la nepoatele 
sale. 

_ După ce Mutnejmet ieși, Horemheb oftă la rândul lui. 
Inăbușise zvonul. 

Pasar crăpă ușa adăpostului său. Nimeni. Slugile trebăluiau în 
curtea interioară, înarmate cu mături și coșuri. Se strecură în 
grădini și porni de-a lungul malului fluviului, spre grădinile 
palatului prinţeselor. 

t 

După ce se spălă, Ankhensepaton îmbrăcă o rochie curată, își 
puse o perucă pieptănată, periată și lustruită și apoi ieși pe 
terasă ca să-l pândească pe Pasar. Îi zări silueta subţire jos, 
printre gardurile ce despărțeau grădinile de fluviu. De-abia 
sosise și gâfâia încă. Ea ridică braţul ca să-i facă semn și alergă 
în odaia lui Meritaton. 

— A venit! 

Meritaton se ridică, istovită ca o femeie bătrână, și-și urmă 
sora în grădină. Văzând că Ankhensepaton nu e singură, Pasar 
se ascunse degrabă. Ajunsă la locul de întâlnire și nevăzându-l 
pe băiat, mica prinţesă se încruntă. 

— Unde e? întrebă Meritaton. 

— Acum câteva clipe era aici... Pasar! 

Işi întoarse capul în dreapta și în stânga. 

— Pasar! strigă ea nerăbdătoare. 

Un foșnet de crengi îi atrase atenţia. Fata se îndreptă spre 
gardul unde i se părea că zărise o mișcare. Și-aici îl găsi ascuns 
pe băiat. 

— Pasar! exclamă ea. De ce nu te-arăţi? 

— Cine e femeia aia? șopti el. 

— Sora mea. Vrea să te cunoască. 

— De ce? 

— O să-ţi spună chiar ea. 

Pasar ieși din ascunzătoare fără tragere de inimă și o urmă pe 
Ankhensepaton. Meritaton îl cercetă din creștet până-n tălpi cu 


113 


o privire amuzată. Ștrengarul avea ceva de șoricel și de vrabie, 
totodată. 

— Tu ești Pasar? îl întrebă cu blândețe. 

Băiatul încuviinţă din cap. 

— Eu sunt Meritaton, sora lui Ankhensepaton. Mă bucur să te 
Cunosc. 

El își fixă ochii asupra ei fără fereală, ba chiar cu oarecare 
obrăznicie. Meritaton ghici că între băiat și sora sa mai mică 
exista o complicitate de care ea va rămâne mereu străină. 

— Ce vrei? o întrebă el. 

În ciuda tristeţii ce-o stăpânea, Ankhensepaton izbucni în râs. 

— AŞ vrea să-mi spui cum ai aflat ceea ce i-ai spus surorii 
mele. 

El întoarse capul spre Ankhensepaton ca pentru a-i cere 
consimţământul. 

— Adesea mă ascund ca să dorm în camera cu rufărie din 
pavilionul vizitatorilor. Aud ce se discută în sala cea mare. 

— Și nu te-a surprins nimeni? 

Pasar scutură din cap. 

— Noaptea asta nici atât. 

— Noaptea asta? 

— Horemheb stă acolo. Azi-dimineaţă, foarte devreme, a venit 
să-l vadă un bătrân. Tatăl soţiei lui. 

Meritaton se cutremură. Bunicul ei! Se aplecă spre băiat. 

— Și ce-au vorbit? 

— Bătrânul a spus că fiica sa a fost otrăvită. 

Ankhensepaton încremeni. 

— Mama? strigă ea. 

— Mama ta? Regina e fiica acelui bărbat? întrebă Pasar. 

Ea scoase un țipăt de spaimă și își apucă sora de braţ. 

— Și Horemheb ce-a răspuns? întrebă Meritaton. 

— Că el nu crede așa ceva. Că n-are dovezi. Că nu vrea ca 
bătrânul să-i spună asta soţiei lui. Dar după ce bătrânul a plecat, 
generalul i-a mărturisit totuși femeii sale că bătrânul spunea că 
fii... regina a fost otrăvită. Dar că el nu crede. 

Meritaton era uluită. Băiatul nu putea să fi născocit așa ceva. 

În depărtare, o barcă trecu prin faţa Gloriei lui Aton care se 
plictisea lângă mal, pustie. Doi bărbaţi goi trăgeau din apă un 
năvod plin de pește. 

— Și ce-au mai zis? vru să afle Meritaton. 


114 


— Bătrânul a venit să-l întrebe pe general dacă e de acord ca 
Semenkhere să fie numit regent. N-am înţeles prea bine. 

— Și? 

— Horemheb a zis că este. Dar când i-a repetat soției sale 
discuţia, ea a zis: „La ce se gândește tata? Un tânăr de douăzeci 
de ani și un băiat de șapte în fruntea regatului?” 

Meritaton își înăbuși un chicotit. Recunoștea prezenţa de spirit 
a mătușii ei. 

— Asta-i tot? 

— Soţia lui Horemheb s-a întrebat dacă Semenkhere a 
poruncit otrăvirea reginei. Generalul a spus că nu crede. Atunci 
ea a zis că trebuie să se termine odată cu „regenţele astea 
tulburi”, sunt chiar cuvintele ei, și Semenkhere să fie numit 
rege. 

Meritaton căzu pe gânduri. La sfârșit își puse mâna pe umărul 
băiatului. 

— Ai făcut bine că ne-ai destăinuit cele auzite. Urechea ta e la 
fel de benefică precum a lui Horus. 

Pasar adoptă o ţinută mândră și-i aruncă o privire lui 
Ankhensepaton. Cei doi copii rămaseră faţă în faţă și prinţesa îl 
luă de mână pe Pasar. 

— Dacă o ameninţă cineva, să vină la mine. Am s-o apăr eu, 
grăi el. 

Lacrimile se iviră în ochii lui Meritaton. 

— Vreau să fie soția mea. 

De data asta, Meritaton nu-și putu stăpâni râsul. 

— Dar ești prea tânăr! 

Însă atitudinea băiatului arăta că n-o să renunţe prea ușor. 

— Ar trebui să fii un mare general. Ca Horemheb, ca 
Nakhtmin. 

El încuviință din cap. Apoi alergă spre gardul unde se 
ascunsese mai devreme și scoase o colivie pe care o aduse și i-o 
dădu lui Ankhensepaton. Înăuntru se afla o pasăre, care ţopăia 
de colo-colo și cânta. O mierlă. Chipul prinţesei se lumină. 

— E pentru mine? 

— Am prins-o chiar eu. Ai să vezi. Cântă. Ankhensepaton râse 
încântată. Îl sărută pe Pasar pe obraz. Băiatul o îmbrăţișă și o 
sărută cu pasiune. 


115 


Meritaton deveni, brusc, gravă. Privirea îi rătăci peste fluviul 
pe care soarele dimineţii îl acoperea cu argint. Doi ulii zburau în 
înaltul cerului. 

Meritaton se întrebă dacă va putea într-o bună zi să-și 
zărească tatăl înălțându-se între ei, ca o statuie de aur între 
două efigii ale lui Horus. 


t Capitolul 13 


ÎNȘELĂTORII ȘI JURĂMINTE 


Cu picioarele zdrobite de oboseală, întâiul șambelan Uadj 
Menekh îi ceru secretarului său să-i desfacă scaunul pliant pe 
care acesta îl ţinea la subraţ și se așeză. Umblase fără încetare 
în lungul și-n latul pardoselii de piatră a marii săli a palatului de 
când Consiliul regal se reunise, cu două ore în urmă, la primul 
etaj. Își îndoi un picior și-l puse pe coapsa celuilalt, își masă 
degetele și ceru un pahar de bere. 

Un scrib cobori în goană scările și veni lângă el. 

— Așadar? întrebă șambelanul. Cum merg discuţiile? 

— Ay a propus desemnarea lui Tutankhaton ca moștenitor al 
tronului și încredințarea regenței lui Semenkhere. Horemheb, 
Nakhtmin și Pentju s-au opus. Apoi a propus să-și asume el 
însuși regența, însă Horemheb, Maya, Nakhtmin și Panesy s-au 
împotrivit din nou, socotind că, potrivit orânduielilor dinastice, 
regența revine de drept unui membru al familiei regale. Ay și-a 
ieșit din fire și a spus că renunţă să mai vorbească. Panesy a 
propus desemnarea directă a lui Semenkhere ca succesor al 
fratelui său la tron și acum analizează cu toţii această 
posibilitate. După părerea mea, propunerea va fi aprobată. 

Șambelanul apucă paharul mare cu bere pe care i-l adusese 
un servitor și bău cu nesaț jumătate din el, apoi își schimbă 
poziția și începu să-și maseze celălalt picior. 

— Du-te înapoi și dă-mi de știre când se încheie discuţiile, îi 
zise scribului. 

Dacă Semenkhere avea să fie ales, Uadj Menekh își trăia 
ultimele ore ca prim-șambelan, întrucât Thutu își va recăpăta 
vechea slujbă. Și cu el ce-o să se-ntâmple? Va cădea pradă 


116 


răzbunării noului faraon? Ridică din umeri. Dă-le-ncolo de 
onoruri! O să se retragă pe pământurile sale, bucurându-se de 
respectul datorat oricărui om care trăise în preajma familiei 
regale. 

Işi goli paharul și abia avu timp să i-l întindă unui servitor, că 
pe scară se iscă agitaţie. Uadj Menekh se ridică în grabă și-l 
văzu pe Ay coborând, cu faţa crispată, urmat de scribii săi. 
Șambelanul n-apucă să schimbe cu el cele câteva vorbe, din 
care putea să-și dea seama ce se petrecuse. De fapt, după un 
salut vag, Ay o porni direct spre ușă și dispăru cu suita sa. După 
el, Panesy cobori cu pas măsurat, discutând cu Maya, și se 
îndreptă spre Uadj Menekh. Horemheb, Nakhtmin și Pentju 
coborâră la fel de senini și se alăturară lui Panesy, lângă 
șambelan. O mică armată de scribi, condusă de întâiul scrib 
regal, încheia cortegiul, cu tăblițele pe umăr, călimara la 
centură, calamusul după ureche și papirusuri nefolosite în mână. 
Panesy, care după Ay era cel mai vârstnic membru al Consiliului 
regal, îi întinse șambelanului un papirus cu șase sigilii. 

Semenkhere era desemnat urmașul de drept al tronului 
divinului rege al Celor Două Pământuri, iar Uadj Menekh primea 
sarcina de a conduce delegaţia care, în numele Consiliului regal, 
îi va duce vestea. 

Șambelanul se înclină respectuos. Cei cinci bărbaţi făcură la 
rândul lor o ușoară plecăciune. 

Cadranul solar, al cărui vârf de aur scânteia în curtea 
palatului, arăta ora două după-amiaza. Uadj Menekh se întoarse 
către întâiul scrib regal, care urma să vină cu el și să ducă 
documentul Consiliului. Trei scribi și o escortă de douăzeci și 
cinci de lăncieri aveau să-i însoțească. Membrii Consiliului se 
retraseră. Urmându-i îndeaproape, Uadj Menekh și întâiul scrib 
ieșiră din palat și se urcară în lecticile ce-i așteptau pregătite 
pentru drum. 

Așezaţi lângă bazinul cu apă din grădina lui Thutu, la umbra 
unor smochini înalţi, Semenkhere și Tutankhaton jucau dame, 
sorbind când și când lapte de migdale, îndoit cu suc de rodie. 

— Ti-am căsăpit regina! exclamă băiatul trântind un pion alb 
pe un pătrățel negru. 

— Unde ai învățat să joci atât de bine? întrebă Semenkhere 
izbucnind în râs. 


117 


Ce-i drept, el jucase prost, deoarece gândurile îi zburau în altă 
parte. 

— Toată ziua nu fac decât asta, răspunse Tutankhaton. 

Thutu, copleșit de emoție, veni să le anunţe sosirea unor 
oaspeți. Cei doi prinți se ridicară. Silueta lui Uadj Menekh se 
contura deja în ușă. 

— Stăpâne divin, grăi șambelanul, membrii Consiliului regal 
m-au însărcinat să te înștiințez că, inspirați în înţelepciunea lor 
de către zeul Aton, se înclină cu cel mai adânc respect în faţa ta, 
noul stăpân al Celor Două Pământuri și purtătorul biciului și al 
sceptrului. 

Și luând sulul de papirus din mâinile întâiului scrib, i-l întinse 
lui Semenkhere, după care îngenunche înaintea lui. Scribii și 
Thutu îi urmară pilda. 

Tutankhaton își apucă fratele de braţ. 

— Ridicaţi-vă, zise Semenkhere, mutându-și privirea de la 
unul la altul, emoţionat. Imi crește inima de bucurie că barca 
regatului nu va mai fi una fără cârmaci! 

Il rugă pe Thutu să poruncească să li se aducă scaune 
oaspetilor și să fie serviţi cu băuturi. Uadj Menekh era uimit de 
simplitatea noului rege. Până și un guvernator de provincie ar fi 
dat dovadă de mai multă solemnitate. Dar iată că faraonul își 
poftea oaspeţii să ia loc alături de el în grădină! 

Nimeni nu îndrăznea să rostească vreo vorbă. Semenkhere, 
uitându-se cu atenţie la cele șase sigilii ale documentului pe 
care-l ţinea în mână, întrebă: 

— Câţi au fost împotriva numirii mele? 

Uadj Menekh șovăi înainte de a răspunde simplu: 

— Unul singur. 

— Cine? 

— Ay. 

— Ce dorea? 

— O regență. 

— Pentru el? 

— A făcut două propuneri. Fie o regență pentru tine, fie, dacă 
nu, pentru el. Amândouă au fost respinse. 

— Adică Horemheb s-a opus socrului său? 

— Da. Ay nu și-a respectat promisiunile. 

— Cele privind dotarea armatei? 

— Da. 


118 


— Și Pentju? 

— A susţinut propunerea să fii numit rege. 

— Panesy? 

— Și el. 

— Maya? 

— La fel. 

Semenkhere dădu din cap. Nefertiti își pierduse tronul și viața 
pentru că nu-i ascultase pe preoţi, iar Ay pierduse partida 
pentru că nu ascultase armata. Așadar, clerul și armata erau de 
aceeași parte. 

Își pironi privirea pe tabla jocului de dame. Vasăzică un singur 
om îi fusese potrivnic: Ay. Dar nu un om oarecare. Ay nu fusese 
doar tatăl lui Nefertiti și unchiul regelui: el era, totodată, socrul 
lui Horemheb și vărul lui Nakhtmin. Și bunicul prințeselor. Ce-i 
drept, sentimentele nu cântăreau prea mult în lumea lor, însă 
legăturile de sânge și alianțele, da. In același timp, Ay avea o 
influenţă de temut asupra unuia dintre cele mai importante 
ținuturi din regat: bogata provincie Akhmim, care influenţa, la 
rândul ei, toate centrele puterii. O adevărată caracatiță omul 
ăsta! De-aia nici nu-l avusese la inimă Akhenaton. 

De ce i se împotrivise Ay? Răspunsul era evident: deoarece 
voia puterea pentru el însuși. Işi exercitase influența asupra lui 
Akhenaton prin intermediul legăturilor de sânge și, la moartea 
acestuia, sperase să și-o păstreze datorită regenței fiicei sale. 
Fără îndoială, bănuia că el, Semenkhere, pusese la cale 
otrăvirea lui Nefertiti ca să ajungă pe tron. Vinovatul nu era 
întotdeauna cel care trăgea foloase de pe urma crimei? 
Înfrângerea îl va face, bineînţeles, să-l urască pe fostul regent. 
Cu atât mai mult cu cât, Semenkhere o știa bine, Ay dispreţuia 
profund orice legătură sexuală stearpă și-l considera pe regent 
un concubin. Când Semenkhere venise să locuiască, odinioară, 
în Casa regelui, între Ay și Akhenaton izbucnise o ceartă aprigă. 

Una peste alta, pentru prima dată în viaţa lui, Ay nu putea să 
aibă nicio influenţă asupra tronului, căci Semenkhere nu era fiul 
lui Ty, ci al unei concubine a tatălui său. Odată încoronat fostul 
regent, Ay ar ieși din jocurile puterii. lar asta era mai mult decât 
putea el îndura! Nu va cunoaște liniște până când nu-și va 
recăpăta puterea. „Deci o să-mi fie cel mai înverșunat dușman”, 
gândi Semenkhere. 

— Unde este Ay acum? îl întrebă el pe șambelan. 


119 


— Am aflat de la secretarul lui, după încheierea adunării 
Consiliului, că a plecat numaidecât la Akhmim. 

— Acolo să rămână! 

Uadj Menekh întrebă: 

— Unde dorește Majestatea Voastră să doarmă la noapte, ca 
să dau poruncile de cuviinţă? A 

— Azi e prea târziu să discutăm asta. Insă pentru mâine să fie 
pregătită Casa regelui, care e nelocuită de nouă săptămâni. 
Aranjează fostele mele odăi pentru prinţ, adăugă Semenkhere 
arătând spre Tutankhaton. Du-te. 

Chipul lui Tutankhaton se lumină de bucurie. Uadj Menekh 
aruncă o privire speriată spre noul său stăpân. 

— Casa regelui, Majestate? 

Semenkhere pricepu neliniștea supusului său. Palatul cu 
pricina devenise simbolul concubinajului regelui defunct cu 
favoritul său. Era oare bine să fie folosit din nou, cu atât mai 
mult cu cât noul faraon va merge să locuiască acolo cu fratele 
său mai mic? 

— Da, Casa regelui. 

Uadj Menekh se ridică de pe scaun și dădu să îngenuncheze, 
însă Semenkhere îl opri. Şambelanul se întoarse către Thutu, 
care clătină din cap zâmbind, ca pentru a-i răspunde la o 
întrebare nerostită. Semenkhere înţelese și el: 

— Thutu m-a înștiințat că nu dorește să-și reia vechea slujbă. 
Mergi în pace. O să discutăm mâine. 

Șambelanul plecă, vădit tulburat. 

Tutankhaton își sărută fratele pe obraz. 

— Majestate, grăi Thutu, furtuna a trecut. 

Semenkhere se uită la el, îngândurat și zâmbitor. 

Nu putea să uite că fostul șambelan știuse de otrăvirea lui 
Nefertiti. 

— Da, rosti el, o furtună a trecut. 

Tt 

Era de vină luna, plină și amenințând să arunce peste lume 
mii de luni mai mici? Sau frustrarea de a nu putea să se 
destăinuie cuiva? Neliniștea de a fi singură pe lume, după ce-și 
pierduse tatăl și mama în doar câteva zeci de zile? Teama de 
acest palat mai apăsător decât un mormânt și prea mare pentru 
pasul oamenilor? Oricare ar fi fost pricina, îndată ce surorile sale 
și doicile se retrăseseră în odăile lor, după baie și cină, 


120 


Meritaton alergă în grădină ca să-l aștepte pe Nefer Heru. El 
spusese că va veni. lar ea spera că tânărul va apărea înainte de 
ora stabilită. Se ascunse după o tufă de tuia ca să-l aștepte, 
departe de lumina lunii care în seara aceasta i se părea de 
nesuportat. 

Nefer Heru se ivi mergând cu pas domol, neobișnuit, iar când 
își ridică ochii spre terasă, Meritaton îl strigă în șoaptă. El se 
întoarse și ea îi văzu tristeţea de pe chip. 

— Ce ai? îl întrebă când tânărul i se alătură în umbra 
ascunzișului. 

El îi sărută mâinile fără să răspundă. Ea repetă întrebarea. 

— Nu știi? zise el. Semenkhere a fost numit de către Consiliul 
regal urmașul regelui. 

Argintul lunii care scălda grădinile căpătă o culoare sumbră, 
ca în interiorul unei cripte. Orăcăitul broaștelor râioase, mai 
puternic decât de obicei, semănau cu cântările preoților lui 
Apopis, celebrând distrugerea lumii. O clipă nesfârșită abia se 
scurse. 

Meritaton înţelese tristețea lui Nefer Heru. Semenkhere nu 
putea ajunge pe tron decât căsătorindu-se cu o femeie de neam 
regal. Cu ea. 

— Când ai aflat? 

— La ora cinci. Ne gândeam să ne întoarcem pe la casele 
noastre, când un scrib din administraţia lui Uadj Menekh ne-a 
mărturisit că șambelanul tocmai îi vestise lui Semenkhere 
hotărârea Consiliului regal. 

O tăcere de piatră urmă după aceste cuvinte. 

— Nimic n-o să ne despartă, zise ea cu o voce pe care nu și-o 
recunoștea. Nimic. 

— Spui ceva ce e cu neputinţă. 

Ea scutură din cap. 

— Nimic. 

— Vei fi regină, însoţită pas cu pas... 

— Nimic. 

El se sperie. 

— Vrei să înfrunţi întreg regatul? 

Ea chibzui puţin. 

— Regatul? O curte de uneltitori și otrăvitori care trăiesc 
departe de regat, chiar așa! Moartea de i-ar lua pe toţi chiar în 
clipa asta și n-aș mișca un deget. 


121 


— Meritaton! Eşti fiica cea mare a regelui, tu... 

— Și-am încetat să fiu femeie din pricina asta? N-am avut nici 
mamă, nici tată. Am fost o păpușă creată pentru un cuplu de zei 
vii. M-au plimbat din ceremonie în ceremonie, de parcă n-aș fi 
avut măruntaie. Mă uit la basoreliefurile din temple care mă 
înfățișează înconjurată de surorile mele și copleșită de 
dragostea părinţilor mei. Dar acolo nu sunt eu. Toate astea sunt 
false! Crezi că nu văd copiii ce trec pe stradă, purtaţi în brațe de 
mame și mângâiaţi de taţii lor? Acei copii care nu vor apărea 
niciodată în basoreliefuri? Mă crezi oarbă? Ori și pentru tine sunt 
tot o păpușă? 

Uimirea îl făcu pe Nefer Heru să amuțească. După o vreme, îi 
cuprinse mâinile în palmele sale și le duse la buze. 

— Nu, nu ești o păpușă. 

— Și-acum trebuie să-l iau de bărbat pe iubitul tatălui meu! 

— Meritaton, prin vorbele tale îţi răsucești singură cuțitul în 
rană... 

— Mă voi căsători cu el, pentru că trebuie. Fără sinceritate, ca 
tot ce se face în regat. Însă nimic n-o să ne despartă, pe tine și 
pe mine. 

Tăcu o vreme. 

— Numai dacă tu nu hotărăști altfel. 

— Meritaton! exclamă el indignat. 

— Zeii care ne comandă pe noi doi, Nefer Heru, sunt la fel de 
puternici precum oamenii care se maimuţăresc în faţa lor! 

El îi puse mâna pe obraz. 

— Vino, să mergem în galeriile subterane. 

Prinţesa regăsi aproape cu plăcere poporul șobolanilor. La fel 
ca acești iubiţi, ei sfidau poporul ipocrit al suveranilor. 

Rodeau, rodeau! 

În bezna infernală a clădirilor administrative, ea se oferi însuși 
zeului Infernurilor. Nefer Heru nu mai era iubitul fermecător și 
tandru, ci o forță plină de furie. Îi zdrobi trupul. O posedă ca 
niciodată. Uimită de febra devoratoare a acestui piton uman, 
Meritaton înţelese: Nefer Heru voia să rămână însărcinată cu el. 
lubitul său o siluia, iar ea consimţi. Dorea ca pământul să se 
crape sub trupurile lor. | se dărui așa cum nici nu credea că ar fi 
fost posibil. El gemu în gura ei, iar ea, într-a lui. 

Se desprinseră unul de altul cu părere de rău. 


122 


— Ai dreptate, îi spuse el după ce zbuciumul se potoli. Nimic 
n-o să ne despartă. 


t Capitolul 14 


FLAMURA PROVOCATOARE 


La ora opt după miezul nopţii, când soarele își începu drumul 
spre zenit, unde avea să rămână atât de puţin, Semenkhere și 
Tutankhaton părăsiră, în aceeași lectică, vila lui Thutu, alături de 
escorta lor, ca să se instaleze în Casa regelui. 

Aici fură întâmpinați de Uadj Menekh, al cărui chip vădea ceva 
mai multă voioșie decât în ajun. În marea sală de la parter, unde 
timp de șaptezeci de zile se desfășurase îmbălsămarea fostului 
monarh, trei preoți rosteau, învăluiţi într-un nor albăstrui de 
tămâie, rugăciuni pentru purificarea locurilor. O armată de 
servitori și sclavi spălau pardoseala. 

— Odăile tale și întreg etajul sunt deja gata, Majestate. 

În sala spre care dădeau odăile, șambelanul poruncise să se 
așeze un bazin de piatră unde șase lotuși își desfăceau deja 
petalele spre lumină. O statuie în mărime naturală a răposatului 
monarh se înălța cu faţa spre răsărit. Dar nimeni nu va mai auzi 
vocea domoală și mângâietoare a lui Akhenaton. 

— Dar flamura? 

— Lucrul e pe cale să se încheie, Majestate. Va fi gata la ora 
cerută de tine. 

Și chiar la miezul zilei, după cum se cuvenea, flamura regală 
fu ridicată pentru întâia oară după șaptezeci de zile, în vârful 
catargului care întrecea cu mult înălțimea edificiului. 

Sacagii, vânzători de păsări și legume, fierari, hangii, 
dansatori, zidari, conducători de catări, doici, scribi, notabilităţi 
și preoţi, pe scurt, întreaga populaţie din Akhetaton privi cu 
uimire marele triunghi galben fluturând în vântul ce bătea 
dinspre răsărit. Pânza nu mai purta discul roșu, ci ceva ce părea 
a fi caseta noului rege. Însă nimeni nu reuși să o descifreze. 

Doicile îl zăriră din palatul prinţeselor și alergară să le dea de 
veste acestora. 

— Un rege! Avem un rege! strigară ele, tulburate. 


123 


Într-adevăr, nici ele, nici personalul clădirii, nici măcar 
servitorii din palatul regal nu aflaseră despre cele petrecute în 
ajun. Doar câţiva scribi știau, atunci când merseseră la culcare, 
că Cele Două Pământuri aveau un nou stăpân care purta dubla 
coroană sacră, cea roșie a Ţării de Sus și cea albă a Ţării de Jos. 

Meritaton, Maketaton, Ankhensepaton și surorile lor se 
repeziră pe terasa dinspre răsărit ca să vadă noul simbol. 

— Dar ce scrie în casetă? întrebă Meritaton. 

Și cum nimeni nu știa, îl trimise repede pe întâiul scrib al 
palatului să ceară lămuriri. Semenkhere? Sau Tutankhaton? Ce 
hotărâse Consiliul regal? Nimeni nu știa. Membrii Consiliului 
erau de negăsit, la fel și Uadj Menekh. Și pe unde umbla scribul 
ăla? 

Scribul se întoarse după o oră, lăudându-se că aflase 
răspunsul doar pentru că era vărul celui care, chiar de 
dimineaţă, în mare grabă, trasase cu cerneală pe flamură: 
„Ankh-Kheperu-Ra, iubit de Nefer-Kheperu-Ra”. 

Toată lumea rămase cu gura căscată. Ce nume era ăsta? Doar 
Meritaton înțelese: Nefer-Kheperu-Ra era numele de încoronare 
al tatălui ei, schimbat ulterior în Nefer-Kheperu-Aton. Cel iubit 
era, așadar, Semenkhere. Totuși, era și ea năucită și când 
explică micului grup strâns în jurul ei ce însemna numele, 
femeile, fetele și chiar întâiul scrib făcură ochii mari. 

O doică mai învățată observă că cele două nume nu 
pomeneau de Aton. Primul, Ankh-Kheperu-Ra se referea la zeul 
suprem Ra, la fel ca și cel de-al doilea, Nefer-Kheperu-Ra. 

Așadar cultul lui Aton luase sfârșit. 

De cealaltă parte a străzii, în Casa regelui, domnea agitația. 
De la înalţi demnitari la sclavi, scribii, diverșii intendenţi, gărzile, 
slugile de la grajduri, bucătarii, brutarii, berarii, fântânarii, 
bărbierii, spălătorii, manichiuriștii, ipsosarii, se bucurau cu toții 
să-și reia munca după luni de tristă lâncezeală. 

Pentru  Semenkhere, experiența de regent se dovedi 
prețioasă. Ştia ce trebuie să facă. Primul personaj chemat în 
odaia de lucru a regelui fu Thutu. Se priviră drept în ochi, 
zâmbindu-și. 

Intâiul scrib și trei ajutoare de-ale sale se ţineau aproape de 
Semenkhere, în faţa celor doi purtători de evantai. Thutu 
observă că tânărul Tutankhaton era așezat la dreapta lui 


124 


Semenkhere, flancat și el de un purtător de evantai din șapte 
pene de strut regale. Așadar noul faraon își pregătea succesorul. 

— Te numesc vizir, grăi Semenkhere, cu condiţia să-ţi iei 
numaidecât în primire slujba. 

Chipul fostului întâi șambelan se lumină. Dar trăda, totodată, 
și o oarecare uimire, căreia Semenkhere îi cunoștea pricina: 
până atunci postul fusese ocupat de Maya. 

— Îl demit pe Maya, zise el. Și adăugă după un timp: La 
Consiliul regal, Maya a fost de partea mea doar pentru că-și 
atrăsese dușmănia lui Ay și n-avea alt protector în afară de 
mine. Îl voi numi intendent al vistieriei, dar va asculta de 
ordinele tale, după ale mele, firește. 

Chibzui o clipă: Cum de-i luase partea Thutu cu atâta 
imprudenţă? Din ce motiv înfruntase mânia lui Nefertiti și-și 
bătuse cu obrăznicie joc de înscrisul pe care ea i-l trimisese 
pentru a-l anunţa că nu mai e șambelan? Într-un cuvânt, cum de 
știuse Thutu că el, Semenkhere, va ajunge pe tron? Acesta era 
unul din misterele pe care își făgădui să le dezlege cât mai 
curând. 

Făcu un semn întâiului scrib, care își îndreptă degetul arătător 
către unul dintre ajutoarele sale. Acesta se lăsă numaidecât pe 
vine, desfășură un papirus curat pe planșeta sa și începu să 
întocmească actul de numire. 

— Prima ta sarcină va fi să-i chemi neîntârziat, trimițându-le 
mesageri călări, pe marii preoţi ai tuturor cultelor din cele 
douăzeci și șapte de nome reale ale regatului, adică cele 
patruzeci și două de provincii tradiţionale. 

Era una dintre ciudățeniile Celor Două Pământuri și o dovadă 
evidentă a puterii preoţilor. Aceștia sfidau cu înverșunare 
împărțirea administrativă și păstrau o tradiţie străveche, de 
altfel îndoielnică, potrivit căreia existau, o dată pentru 
totdeauna, patruzeci și două de nome și fiecare dintre ele avea 
drept cârmuitor un mare preot. 

— Da, rege divin, răspunse Thutu, vădit mulțumit. 

Semenkhere făcu încă un semn spre întâiul scrib și al doilea 
ajutor al acestuia își luă calamusul de la ureche, îl înmuie în 
călimară și așternu pe papirus, cu mână sigură și iute, primele 
rânduri ale documentului. 


125 


— Apoi, la capătul a zece zile de doliu general, vei pregăti 
ceremonia de căsătorie. Dar despre asta o să vorbim pe-ndelete 
mai târziu. 

— Da, rege divin. 

Semenkhere simţi o ezitare în acest ultim răspuns și ghici 
pricina. 

— Ultima regență n-a fost proclamată oficial, nu-i așa? 

— Nu, rege divin. 

— Deci zece zile de doliu sunt de ajuns. 

— Înseamnă că nu vom impune un doliu prea strict, divine 
rege? 

— Întocmai. 

— Și îmbălsămarea, rege divin? Hotărârea trebuie luată cât 
mai repede. 

Nici nu încăpea îndoială, cu toată căldura asta. 

— La palatul de nord. 

Era cel mai îndepărtat palat din oraș și locul unde Nefertiti își 
trăise cei trei ani de văduvie în alb. 

— Cine va răspunde de transport și de restul ceremoniilor, 
rege divin? 

— Penţju. 

Noului vizir nu-i scăpă ordinul provocator și ridică o privire 
iscoditoare spre stăpânul său. Ucigașul va trebui să-și conducă 
victima spre viața veșnică. Așadar, Semenkhere bănuia că e 
vinovat. 

— Le înștiințăm pe prințese? 

— Da. 

— În scris? 

— Nu, răspunse Semenkhere întorcându-se spre Uadj 
Menekh. Vei merge tu însuţi să le dai de veste, cât mai 
curtenitor cu putință. 

— Și sarcofagul? 

Semenkhere șovăi. Apoi își aminti de stela pe care Akhenaton 
pusese să se graveze în piatră dorința ca soţia lui să se 
odihnească alături de el. 

— Lângă fratele meu, regele. 

— Da, rege divin. 

Încă un gest al întâiul scrib și cel de-al treilea ajutor al său se 
apucă de scris. 

— După aceea îi vei aduna pe comandanții armatelor. 


126 


— Da, rege divin. 

— Asta-i tot deocamdată. 

Thutu deschise gura, gata să vorbească, însă așteptă un 
semn. 

— Da? întrebă Semenkhere. 

— În ce zi va avea loc nunta, rege divin? 

Semenkhere cugetă. 

— De îndată ce vom discuta cu preoții. 

Se întoarse spre întâiul scrib: 

— Scrie următorul mesaj: „Eu, Ankh-Kheperu-Ra, iubit de 
Nefer-Kheperu-Ra, ales prin bunăvoința zeilor ocrotitori și prin 
mijlocirea Consiliului regal pentru a-i urma fratelui meu pe 
tronul Celor Două Pământuri, îi cer lui Meritaton, fiica fratelui 
meu, o întâlnire înainte de împlinirea planurilor divine.” 

Se întoarse spre Uadj Menekh: 

— Sigiliul meu e gata? 

— Majestate, zise șambelanul, întinzându-i cu un zâmbet 
obiectul respectiv, meșterul tocmai l-a isprăvit. 

Un scrib se grăbi să ia cilindrul din aramă pe care fusese 
gravată caseta regală și-l înmuie în cerneală, apoi îi oferi 
viitorului rege o foaie de papirus curată pentru ca Majestatea Sa 
să cerceteze pecetea. Semenkhere rulă sigiliul pe suprafaţa ca 
fildeșul, privi rezultatul și se declară mulţumit. Un mesager fu 
trimis să ducă scrisoarea la palatul de peste drum. După care, 
Semenkhere le porunci tuturor să se retragă și rămase singur cu 
Tutankhaton. leșiră amândoi pe terasă și priviră strada, apoi 
priveliștea ce se întindea dincolo de clădiri. Spre răsărit, la 
orizont, munţii roșietici ce străluceau sub soarele care se înălța, 
iar la apus, șesurile aurii, câmpurile și Marele Fluviu ce-și unduia 
domol apele... 

t 

Nici viitorul rege, nici prințul nu văzură însă scena care se 
petrecu pe malul de est, la mai puţin de-o leghe depărtare, în 
faţa Casei vămilor. 

Doi scribi se uitau la trei bărbaţi care tocmai își trăseseră 
barca la mal și târau pe uscat un năvod mare, plin cu pește. 
Prada, care se zbătea între ochiurile plasei ca un ou uriaș din 
care puiul stă să iasă, era impresionantă. Scribii se îndreptară 
spre pescari și le cerură să spună cine erau. Se prezentară drept 
slujbași ai fiscului, apoi le porunciră să dezlege năvodul și se 


127 


apucară să facă inventarul capturii. Pescarii, un vlăjgan bucălat 
și fiii săi, își arătară nemulțumirea. 

— Dar peștele ăsta l-am prins în apele fluviului! 

— Marele Fluviu și tot ce trăiește în el aparţin regelui! 

— Dar nu avem rege! L-aţi îngropat mai deunăzi! 

— Întotdeauna există un rege și voi trebuie să-i plătiţi partea 
ce i se cuvine. Noi am venit s-o luăm. 

— Dar regele nu mănâncă pește, la fel ca preoții! 

— Asta nu schimbă cu nimic dările. 

Unul dintre scribi desfăcuse deja năvodul și scoase din el un 
barbun gras. 

— Înseamnă că o să-l mâncaţi voi, nu-i așa? își ieși din răbdări 
tatăl celor doi pescari. 

— Nu discutăm acum în ce fel sunt folosite dările, i-o întoarse, 
batjocoritor, unul dintre scribi. 

— Ah! Ai să vezi tu dacă discutăm sau nu! strigă vlăjganul. 

Și, apucând cu amândouă mâinile barbunul, îl izbi cu el în cap 
pe scrib. Pe jumătate doborât de greutatea peștelui, ce 
cântărea, probabil, șase kilograme, acesta scoase un țipăt de 
durere și indignare. Însă pescarul îi arse o lovitură strașnică 
peste faţă cu același barbun, apoi încă una. Văzând ce face tatăl 
lor, ceilalţi doi pescari înșfăcară doi somni și-l bătură cu ei pe 
celălalt scrib. Calamusurile zburară, perucile alunecară și, 
mânjiţi de balele peștilor, zgâriaţi de solzii barbunului și de 
mustățile somnilor, scribii o luară la fugă ţipând, urmăriţi de 
pescari. După ce siluetele lor dispărură în zare, pescarii puseră 
la loc peștii în năvod, aruncară năvodul în barcă și se grăbiră să 
împingă ambarcaţiunea în apă. 

Dările regelui, cum să nu! 

t 

— Și pe mama o vor îmbălsăma? întrebă Maketaton. 

Ankhensepaton asculta discuţia în timp ce repara pentru sora 
ei mai mică Setepenre îmbrăcămintea unei păpuși, una dintre 
acele jucării oribile cu ochi de mort. Oare și păpușile erau 
îmbălsămate? Auzi „da”-ul ursuz al lui Meritaton, urmat de 
explicație: 

— Nu vrei ca ea să trăiască veșnic? 

Chiar atunci intră întâia servitoare ca să anunţe că întâiul 
șambelan și întâiul scrib cer s-o vadă pe prințesa Meritaton. 
Protocolul impunea ca ea să coboare. 


128 


— Spune-le să urce, răspunse prinţesa. 

Treizeci de femei începură să se agite, așteptând sosirea celor 
doi emisari. Îl văzură pe întâiul scrib cum îngenunchează pentru 
a-i înmâna lui Meritaton un sul de papirus, așezat într-o cutie 
micuță, și apoi cum pleacă. După care îl priviră pe întâiul 
șambelan escortat de doi servitori ce aduceau o cupă cu 
smochine și curmale discutând cu cea mai mare dintre prințese. 
O observară pe Meritaton desfășurând papirusul și citindu-l, 
ascultându-l pe șambelan și încuviinţând din cap, apoi chemând- 
o pe întâia servitoare și coborând scara, urmată de purtătoarea 
ei de evantai, de Uadj Menekh, de scribii săi și de două 
însoţitoare. 

Câteva clipe mai târziu, Meritaton se găsea în prezența lui 
Semenkhere care, prevenit de sosirea ei, o aștepta la ușă, 
potrivit protocolului tradiţional. 

— Bine ai venit în casa ta, prinţesă, regina mea, zise el. 

Ea aţinti asupra lui o privire gravă în care teama era domolită 
de curiozitate. 

— Inima-mi înflorește la vederea ta, sălaș al divinității, îi 
răspunse prinţesa cu obișnuita formulă. 

El o invită să-l urmeze spre spatele sălii ce dădea către 
grădini și-i oferi un jilț faţă în faţă cu al său. In lipsa emoţiei, 
briza înmiresmată de iasomie înfioră corsajul lui Meritaton și 
pânza ce înfășură șoldurile lui Semenkhere. O masă înaltă fu 
așezată între ei, având pe ea un urcior cu suc de rodii și un 
castron cu jujube. 

Meritaton se uită în jur. Cel puţin douăzeci de persoane 
puteau auzi ceea ce-și spuneau. 

— N-am vorbi mai liber între patru ochi? șopti ea. 

Semenkhere îi făcu un semn lui Uadj Menekh și toată lumea 
se retrase. Regele se ridică, umplu un pahar cu suc de rodii și i-l 
întinse tinerei femei. Apoi își turnă și el unul, se așeză din nou în 
jilt și-l bău. 

— Moartea mamei te-a urcat pe tron, zise prinţesa. 

— Nu-i eram drag, dar îi deplâng plecarea. 

— Oare? 

Se uită ţintă la el. 

— Eram chiar lângă lectica ei, îţi amintești? Am observat 
privirea pe care i-ai aruncat-o lui Pentju. 


129 


Simpla pomenire a numelui medicului scurta calea 
destăinuirilor, întrucât însemna că și el îl cunoștea pe vinovat. 
Meritaton își înmuie buzele în sucul de rodii. 

— Cu ce e parfumat? 

— Nu cu otravă. Cu apă de flori de portocal. Și eu beau. 

Ea încuviinţă din cap. 

— De ordinele cui a ascultat Pentju? 

— Nu de-ale mele. 

— Ai recunoaște-o dacă ar fi așa? 

— Dacă eram omul care să folosească otravă, firește că nu, 
răspunse el cu un zâmbet. Dar într-un astfel de caz, ar trebui să 
mă bănui că l-am otravit și pe iubitul meu frate. 

Ea păru descumpănită și o nouă bănuială îi încolţi în minte: 
Băiatul acesta fermecător, întins leneș în jilțul lui, putea să fi 
poruncit otrăvirea fratelui său și a soţiei acestuia ca să ajungă 
pe tron? Tulburarea adâncă și ciudată pe care-o arătase după 
moartea lui Akhenaton fusese doar o comedie? Sau povara 
vinovăției? 

— Spune-mi, începu el, ce te face atât de sigură de faptul că 
mama ta a fost otrăvită? Și de ce atunci i-ai aruncat acea privire 
acuzatoare lui Pentju? 

Ea tăcu o vreme. Apoi se uită în ochii lui Semenkhere și 
răspunse cu voce limpede: 

— L-am văzut cumpărând otravă. Ciumăfaie. 

— Cum? strigă Semenkhere atât de tare, încât gărzile, aflate 
la cincizeci de pași mai încolo, întoarseră capetele. 

Ea continuă să povestească. 

— Cel care i-a vândut otrava cerea un preţ prea mare. 
Cincizeci de debeni. Pentju a încercat să se tocmească. Celălalt 
l-a ameninţat că o să dezvăluie că-i mai vânduse cândva o astfel 
de otravă. 

Semenkhere se aplecă spre Meritaton, holbându-se 
neîncrezător la ea. 

— Atunci Pentju l-a omorât și i-a aruncat cadavrul în Marele 
Fluviu. 

— Unde s-a petrecut asta? 

— Într-o sală din pavilionul arhivelor, pe la miezul nopţii. 

— Dar ce căutai tu acolo? 

— O să-ţi spun altă dată. Ceea ce contează, aici și acum, e că 
nu știu la ordinele cui a acționat Pentju. 


130 


Se opri și-i aruncă viitorului ei soţ o privire arzătoare. 

— Semenkhere, zise ea, mai degrabă m-aș otrăvi decât să iau 
de bărbat, de dragul dinastiei, pe ucigașul tatălui și al mamei 
mele. Demonii de pe celălalt tărâm nu mi-ar da pace un milion 
de ani și ar fi îndreptăţiţi. Ori îmi dovedești că n-ai nicio legătură 
cu aceste două morţi, ori nu vei urca pe tron. Cel puţin nu 
alături de mine. 

El încuviință din cap, fără să arate pic de emoție. 

— Meritaton, grăi el, sunt fericit să te aud spunând asta. 

Ea, încremeni de uimire. 

— Ești fericit... 

— Lasă-mă să termin. Nu-mi pot dovedi nevinovăția decât 
într-un singur fel. Am să-l chem la mine pe Pentju pentru o 
discuţie între patru ochi, iar tu te vei ascunde după o draperie 
din odaia mea de lucru, ca să asculţi. 

Ea rămase o clipă năucită de propunere. 

— Crezi că va mărturisi? întrebă într-un târziu. 

— Nu știu. Însă discuţia ar trebui să-ţi alunge îndoielile. 

Meritaton lăsă capul în piept. Inima îi bătea năvalnic. 

— Și-acum îţi voi cere să te prefaci că te întorci în palatul 
prinţeselor și apoi, prin grădină, să revii aici neîntârziat, însă 
fără escortă. Gărzile vor primi ordin să te lase să treci. Intrând la 
mine dinspre grădină, vei ajunge într-o odăiţă mascată de o 
draperie grea. Vei rămâne ascunsă în spatele ei până când 
Pentju va pleca. 

Meritaton nu-și putu stăpâni tremurul buzei de jos. 

— Bine, zise ea ridicându-se. 

Semenkhere o conduse până la ușă. 


t Capitolul 15 


APA DE FLORI DE PORTOCAL 


Cu o pânză proaspăt spălată înfășurată în jurul șoldurilor, cu 
pectoralul favorului regal împodobindu-i torsul și cu ochii 
meșteșugit fardaţi, Pentju intră în odaia regală de lucru, cu 
buzele înțepenite într-un zâmbet larg. 


131 


— Majestate, pentru mine e o zi de fericire și slavă, rosti el 
după ce Semenkhere îl pofti să ia loc în faţa sa. 

Nefiind încă încoronat, viitorul rege socotea că e cam timpuriu 
și chiar nepotrivit să-și primească oaspeţii pe un tron așezat la 
înălțime, invitându-i astfel să-i sărute sandaua. 

Semenkhere îi servi lui Pentju același suc de rodii ca lui 
Meritaton. 

— Apă de flori de portocal, recunoscu cel care se apropie de 
trupul regelui. Băutură divină! 

— Dar prea delicată, fără îndoială, ca să ascundă gustul de 
ciumăfaie, zise Semenkhere, ţintuindu-și oaspetele cu privirea. 

Zâmbetul dispăru pe dată de pe chipul lui Pentju. Puse la loc 
paharul pe masa de alături. 

— Ce-are a face ciumăfaia? exclamă el alarmat. 

— Nu-i otrava cu care ai scurtat viața reginei? îl întrebă 
Semenkhere, la fel de calm. 

— Majestate! strigă Pentju crispat. O asemenea bănuială!... 

Semenkhere își sorbi liniștit băutura. 

— Pentju, vreau să te cruţ de strădania umilitoare a minciunii. 
Am un martor care te-a văzut cumpărând o sticluţă cu ciumăfaie 
în subteranele pavilionului arhivelor, pentru suma de cincizeci 
de debeni. Preţul ţi s-a părut prea mare. Negustorul îţi mai 
vânduse însă aceeași otravă și te-a ameninţat că va dezvălui 
totul. Așa că l-ai omorât și i-ai aruncat trupul în Marele Fluviu. 
Zece gărzi se află în spatele ușii de care tocmai ai trecut, gata 
să te aresteze la prima chemare a mea, în cazul în care ai 
încerca să mă faci să împărtășesc soarta negustorului. 

Chipul lui Pentju deveni livid. Medicul se lăsă pe spate, 
copleșit. 

— Vasăzică, știi tot, șopti el cu voce răgușită. 

— Nu. Dar vreau să aflu la ordinele cui ai acţionat. Vreau să 
știu cum tocmai tu, deși ai o meserie care îţi cere să ocrotești 
viaţa, te-ai transformat în ucigașul divinelor persoane ale regelui 
și soției lui. 

— Așadar sunt un om mort! 

— Nu. Căci n-am să dezvălui nimănui ceea ce-mi vei spune. 
Crimele tale sunt prea grave pentru a fi judecate aici, pe 
pământ. Te voi îndepărta de palat, dar te voi încredința teafăr și 
nevătămat judecății puterilor din lumea de dincolo. 


132 


Semenkhere își turnă încă un pahar cu suc de rodii. Pentju 
rămase încremenit vreme îndelungată, privind în gol. 

— Am fost silit... 

— Nu mă îndoiesc. Vom vedea mai târziu ce mijloace au 
folosit cei care te-au silit. Dar cine au fost? 

— A existat un mare complot. Dar eu n-am avut de-a face 
decât cu doi oameni. 

— Cu cine? 

Pentju își ridică ochii spre Semenkhere. Se vedea că îi venea 
greu să-și înghită propria salivă. 

— Bea, îi porunci Semenkhere. Cu cine? 

— Humose. Nefertep. 

— Ei ţi-au cerut să-l otrăvești pe fratele meu? 

Pentju încuviinţă din cap. 

— De ce? 

— Socoteau că situaţia preoţilor devine greu de îndurat și că 
fratele tău sfida ţara întreagă și pe zeii străvechi. Plănuiseră să 
îndemne la răzvrătire și să trimită un grup înarmat să atace 
palatul unde fratele tău regele și cu tine locuiaţi, să vă ucidă și 
să dea foc clădirilor. 

— N-ar fi putut s-o facă fără complicitatea armatei. 

— Asta le-am spus și eu. M-au asigurat că armata nu va 
reacţiona. Am preferat să cruț atât de multe vieți omenești și s-o 
pun în pericol doar pe-a mea. 

O tăcere grea ca plumbul urmă după aceste cuvinte. 

Aerul duhnea, de parcă în odaie se deșertase un hârdău plin 
cu lături puturoase sau se destupase o groapă în care putrezea 
un leș. Semenkhere se ridică și deschise larg ușile dinspre 
terasă, apoi se așeză iar în jilţ. 

Imaginea lui Ay înfruntându-l pe Pentju lângă trupul 
neînsufleţit al lui Nefertiti îi veni în minte. Otrăvirea reginei 
fusese pusă la cale fără știrea stăpânului din Akhmim. Dar cea a 
lui Akhenaton? Semenkhere își aminti că-i văzuse pe Ay și 
Pentju discutând în șoaptă la puţin timp după ceremonia 
despărțirii de trupul regelui. Când Semenkhere se apropiase de 
ei, amuţiseră. O întâmplare neînsemnată, care totuși îi 
rămăsese în memorie. De ce oare? 

— N-ai avut de-a face decât cu Humose și Nefertep? întrebă 
el, preferând s-o ia pe ocolite ca să ajungă la întrebarea care nu- 
i dădea pace. 


133 


Spaima și rușinea îi descompuseseră într-atât chipul lui 
Pentju, încât era cu neputinţă să înţelegi ceva din expresia lui. 
Medicul își trecu dosul palmei peste fruntea brobonată de 
sudoare. Dar nu răspunse. 

— Ți-am pus o întrebare, stărui Semenkhere. 

— Ei doi mi-au cerut să pun otravă în mâncarea regelui, grăi 
în cele din urmă Pentju. Însă... 

Semenkhere așteptă continuarea. Care întârzia din cale-afară 
de mult. 

— ... însă am înţeles că și alţii aveau cunoștință despre 
complot. 

— Cine anume? 

— Ay, rosti Pentju atât de încet încât numele de-abia se auzi. 

— Ay? repetă Semenkhere. 

Pentju încuviinţă din cap. 

— Cum ţi-ai dat seama? 

— Nu reușeam să fac rost de ciumăfaie. E o otravă greu de 
preparat. Dacă e prea slabă, provoacă doar coșmaruri, dacă e 
prea puternică, ucide pe loc. Apoi, într-o bună zi, un negustor m- 
a căutat ca să-mi propună diferite licori, printre care și 
ciumăfaie. Mi s-a părut o coincidenţă ciudată. L-am întrebat de 
unde venea. De la Qoceyr, mi-a răspuns el. Insă eu știam că Ay 
are acolo o prăvălie de mirodenii. Așadar, am cumpărat otrava. 
A doua zi, Ay m-a întrebat, pe un ton repezit, dacă mă 
întâlnisem cu Humose și Nefertep. Atunci am înţeles că cei trei 
acționau împreună. 

Pentju își goli paharul cu suc de rodii. Semenkhere i-l umplu 
din nou, apoi își turnă și într-al lui. 

— Și pentru Nefertiti? întrebă el. 

— Când ea i-a succedat fratelui tău, firește că ei au sperat, 
bazându-se pe promisiunile lui Ay, că vor avea loc unele 
reforme. Au vrut să discute cu ea. Însă Nefertiti a refuzat să-i 
primească. De asemeni, și armata era dezamăgită. 

— Horemheb? 

— Da. 

Un nou val de liniște se lăsă peste încăpere. Pentju își ținea 
ochii în pământ, iar Semenkhere nu-și dezlipea privirea de la 
oaspetele său. 

— Au plănuit să te omoare și pe tine, zise Pentju cu un glas ce 
semăna tot mai mult cu un orăcăit. Ziceau că în sângele 


134 


neamului tău curge un soi de venin și asta n-are leac. l-am făcut 
să înțeleagă că tu erai singurul capabil să prelungească linia 
dinastică în avantajul lor și că purtarea ta ca regent lăsa să se 
vadă asta, prin cumpătarea pe care o dovediseși în ceea ce-i 
privea... 

— Cum l-ai otrăvit doar pe fratele meu, deși noi doi 
împărțeam aceeași mâncare? 

— iți amintești că uneori, seara, el lua o poţiune ca să 
doarmă? 

Semenkhere încuviinţă. 

— Băutura era amară, continuă Pentju. O îndulceam cu miere. 
Eu însumi o preparam. 

— Ai avut complici printre servitorii casei? 

Pentju clătină din cap. 

— De ce m-ai părăsit când Nefertiti m-a alungat? 

— Pentru că numai în felul ăsta puteam intra în palat. 

Semenkhere se temu ca Meritaton să nu leșine în 
ascunzătoarea ei și să facă zgomot. 

— Dar Maya? 

— l-a fost întotdeauna devotat trup și suflet lui Ay, răspunse 
Pentju cu glasul întretăiat. Și pe deasupra... 

Lăsă fraza neterminată. 

— Și pe deasupra? insistă Semenkhere. 

— Era legat de persoana lui Nefertiti... 

Semenkhere nu se opri asupra acestor cuvinte, îndeajuns de 
grăitoare: „legat de persoana”. Ştia ce însemnau ele. Din grijă 
față de Meritaton și ca să evite o reacţie zgomotoasă a 
prinţesei, care îndura probabil o adevărată agonie în spatele 
draperiei, se abținu să insiste asupra acestui subiect. 

— Insă, reîncepu Pentju, Maya a înţeles că, dacă se opunea 
complotului preoţilor, el și familia lui ar fi izgoniți și nimeni nu i- 
ar mai putea salva. Așa că și-a ţinut gura și l-a trădat pe Ay, 
care acum îl urăște de moarte. 

„Un adevărat cuib de vipere”, gândi Semenkhere. lar preoţii 
erau deasupra tuturor. După ce-și trimisese la moarte ibovnica 
regală, Maya trecuse de partea lui Semenkhere în Consiliul regal 
deoarece nu mai avea niciun protector și spera ca noul stăpân al 
regatului să-l ierte pentru că-l părăsise atunci când Nefertiti 
preluase puterea. 


— Prin ce mijloace te-au constrâns Humose și Nefertep? 
întrebă Semenkhere. 

— O problemă mai veche. Unul dintre locotenenții mei s-a 
răzvrătit împotriva mea. Ne-am luat la ceartă. M-am înfuriat 
groaznic. L-am ucis. Era fratele unui preot al lui Ptah. Am făcut 
în așa fel încât crima să pară o întâmplare nefericită. Fratele lui 
a venit să-mi spună că știa tot. 

— O ultimă întrebare: de ce tocmai ciumăfaie? 

Pentju se sili să-și ridice spre el ochii înroșiți. 

— Pentru că efectele ei seamănă cu cele ale unei boli 
naturale. Omoară abia peste câteva ore. Nefertiti o înghiţise cu 
mai bine de trei ore înainte, pusă în laptele de migdale. 

Se așternu o tăcere îndelungată. Semenkhere își făcu iarăși 
griji pentru Meritaton. 

— Du-te acum, zise el. Ţi-ai salvat viaţa. Dar o să-ţi schimbi 
slujba. Nu vreau ca dizgraţia ta să fie prea bătătoare la ochi. Ar 
provoca scandal. Prin urmare, vei fi de-aici înainte mai-marele 
arhivelor regale. Cunoști deja locurile. 

Pentju se ridică, împleticindu-se. De-abia se ţinea pe picioare 
și-și înghiţea întruna saliva. 

— Majestate, îngăimă el, pentru mine e o zi de fericire și 
slavă... 

leși fără să se grăbească și închise ușa în urma lui. 
Semenkhere se ridică și dădu la o parte draperia. Meritaton era 
acolo, palidă, cu lacrimile șiroindu-i pe obraji. 

— Eşti mulţumită? o întrebă el trăgând-o ușor de braț ca s-o 
așeze în jilţul în care stătuse Pentju. 

Hohotele îi zguduiau trupul. Semenkhere îi întinse paharul său 
cu suc de rodii. In timp ce ea bea, lovituri grăbite răsunară în 
ușă. Semenkhere se duse să deschidă. Ofiţerul gărzii stătea în 
prag, adânc tulburat. 

— Majestate! Cel care se apropie de trupul regelui, stăpânul 
Pentju... A căzut în curte! E mort! 

— Asta dovedește că avea inimă, șopti ca pentru sine 
Semenkhere. Duceţi-i corpul în sala gărzilor, iar Uadj Menekh să- 
i înștiinţeze familia. 

inchise ușa și privi spre Meritaton: o epavă. Asemenea 
încercări distrug un bărbat, își zise el. Darămite o femeie... 

Când văzură că Meritaton se întoarce din Casa regelui 
clătinându-se, sprijinită de braţul însoţitoarei sale, surorile sale 


136 


se speriară și se năpustiră cu toatele în odaia ei. Ce se 
întâmplase? 

— Căldura, născoci ea un motiv. Lăsaţi-mă să mă odihnesc. 
Am să fiu lângă voi la cină. 

Doicile izbutiră, nu fără greutate, să domolească grija 
copleșitoare a prințeselor faţă de sora lor mai mare. 
Ankhensepaton cobori în grădină și-l căută din priviri pe Pasar. 
Însă băiatul nu se afla acolo. De ce nu era mereu prezent? 
Soarele amenința să dea foc orizontului, iar munţii dinspre 
răsărit păreau că ard. Ankhensepaton se pomeni învăluită de o 
singurătate roșiatică și deznădăjduită. Nu mai exista nimeni pe 
lume? Și pentru prima dată, prințesa înțelese că mama ei 
plecase. 

— Mamă! începu ea să plângă. 

Însă doar vântul care se stârnise făcea trestiile de pe maluri și 
palmierii să șoptească. Ea se întoarse spre palat alergând, dar 
ceea ce se întâmpla în sala cea mare de la parter, o făcu să 
încremenească. 

Mama ei! 

Cărăușii tocmai puneau pe pardoseală, supravegheați de Uadj 
Menekh, o statuie din piatră cenușie, înfăţișând-o pe regina 
defunctă, în mărime naturală, așa cum fusese în ultimele ei zile. 
Goală, cu chipul marcat ici și colo de trecerea anilor, cu obrajii 
puțin căzuţi, cu sânii lăsaţi, acei sâni prea mici și care nu 
alăptaseră niciodată. Statuia era neterminată. Până ieri 
dominase sala de audienţe a reginei din palatul regal și 
Ankhensepaton n-o mai văzuse. Din ordinul lui Thutu fusese 
mutată în palatul prințeselor pentru ca viitorul rege să nu simtă 
vreo neplăcere dacă ochii i-ar cădea asupra ei. 

Ankhensepaton privi statuia. Și brusc se aruncă spre ea și 
înlănţui cu braţele piatra rece. 


t Capitolul 16 


PATRUZECI ȘI TREI DE COBRE ȘI O VACĂ REA 


Trebuia găsit, chiar în aceeași seară, un înlocuitor pentru 
Pentju, ca să supravegheze mutarea trupului neînsufleţit al 


137 


reginei și ceremoniile. Uadj Menekh se adresă lui Panesy, care îi 
trimise cu promptitudinea cuvenită un scrib și medic de rang 
înalt, Aa-Sedjem. Uadj Menekh i-l prezentă numaidecâăt lui 
Semenkhere, care fu surprins de ţinuta impunătoare și de aerul 
reținut și senin al urmașului lui Pentju: un bărbat de vreo treizeci 
de ani, ale cărui trăsături și chiar trup păreau să fi fost rafinate 
și șlefuite de învățătură. 

— Vei fi așadar medicul meu personal, îi zise Semenkhere. 

— E o onoare fără de margini să slujesc frumuseţea perfectă, 
Majestate. 

— O să stăm de vorbă mai pe-ndelete după ce vei rândui 
mutarea defunctei regine în locul pe care l-am ales pentru 
îmbălsămare, încheie Semenkhere. Dar până atunci te vei 
instala în camerele de la etaj unde locuia Pentju, în caz că aș 
avea nevoie de tine. 

După care îi dictă întâiului scrib actul de numire a lui Aa- 
Sedjem drept cel care se apropie de trupul regelui și-i porunci lui 
Uadj Menekh să-i dea lămuririle necesare și să-i pună la 
dispoziţie toate mijloacele pentru a-și îndeplini în condiţii optime 
însărcinările. Imbălsămătorii regali, care de-abia își isprăviseră 
munca, aveau s-o ia de la capăt chiar de a doua zi. 

Semenkhere privi la bărbaţii adunaţi în odaia sa de lucru: 
Thutu, Uadj Menekh și-acum Aa-Sedjem. Toţi erau niște 
servitori. Își întoarse ochii spre fereastră: potopul de argint 
fierbinte, care cădea peste regat, când lichid, când ca o pulbere, 
îl copleși și pe el. Aton era un zeu splendid. Și, spre deosebire de 
Ra, nu îmbătrânea niciodată, ci se ascundea doar privirii. Câtă 
dreptate avusese fratele său să-l așeze pe cea mai înaltă 
treaptă a Creaţiei! 

De-aici înainte cârmuia singur! Un sentiment de plenitudine îi 
umplu inima pentru prima dată după aproape trei luni. Scăpase 
de otravă și de răzbunarea lui Nefertiti. Odată celebrată 
căsătoria, va fi stăpânul absolut al Celor Două Pământuri. 
Dragostea pe care i-o purtase fratelui său se va împlini. Îi va 
succeda regelui defunct, iar sufletul acestuia va trăi în el. Chiar 
dacă Akhenaton își aștepta renașterea în mormântul din munte. 

Rămânea de înfăptuit lucrul cel mai dificil: trecerea de la 
cultul lui Aton, atotputernic în orașul regal, la reinstaurarea 
cultelor neglijate timp de șaptesprezece ani, cât ţinuse domnia 
lui Akhenaton. 


138 


Îi pofti să plece pe întâiul șambelan și pe noul medic, dar îl 
opri pe Thutu pentru a se sfătui cu el. 

— Marii preoţi, zise Semenkhere, mângâind cu palma brațul 
jilțului, ce reprezenta un cap de leoaică, nu așteaptă decât un 
prilej ca să se simtă jigniţi. Totdeauna trag foloase din asta, 
găsindu-și așa-zise motive pentru răzvrătire și otravă. 

La auzul cuvântului „otravă”, Thutu, așezat în faţa lui într-un 
jilt de abanos incrustat cu fildeș, clipi repede de câteva ori. 
Semenkhere observă. Chiar asta urmărise, să-și prevină vizirul 
că știa mai multe decât arăta. De altfel, Thutu observase că jilțul 
monarhului nu aparținea mobilierului obișnuit al odăii în care se 
aflau. Așadar, Semenkhere ceruse să-i fie adus anume din 
magazii. Oare capul leoaicei, zeița răzbunării, Sekhmet, se voia 
un avertisment? 

— Îți cer să găsești un mijloc de a-i îndemna să vină aici 
pentru a pregăti, cu o atitudine binevoitoare, ceremoniile de 
încoronare. 

— Mă însărcinezi, Majestate, să fac pe îmblânzitorul de cobre, 
răspunse Thutu. 

Semenkhere zâmbi. 

— Cobra este păzitorul coroanei, i-o întoarse el, făcând aluzie 
la reptila al cărei cap apărea pe dubla coroană regală. Căci 
vreau să faci să danseze împreună patruzeci și două de cobre. 
Patruzeci și trei, mai exact, căci trebuie să-l punem la socoteală 
și pe Panesy. 

— Firește că divina ta înțelepciune a înţeles deja, Majestate, 
că or să-ți ceară să înalţi un templu al lui Amon la Akhetaton și 
să fii încoronat la Theba. 

— Nu sunt împotriva încoronării la Theba. Doresc în schimb ca 
ei să respecte orașul Akhetaton așa cum l-a gândit și construit 
fratele meu. 

— Atunci va trebui să le mărim partea ce li se cuvine din 
tributuri. 

— Fie. Însă nu vreau ca populaţia din Akhetaton să vadă că 
memoria fratelui meu e călcată în picioare. 

— Asemenea sentiment îţi face cinste, Majestate. Dar unde le 
vom reuni pe cele patruzeci și două de cobre? 

— În marele templu al lui Aton? 

— Or s-o ia ca pe-o jignire, Majestate. Îngăduie-mi să-ţi dau un 
sfat: primește-le chiar aici, în palat. 


139 


— Bine. Trimite scrisorile cuvenite. 
t 

Ca în fiecare seară, Ra își schimbă barca pentru a fi purtat 
vreme de douăsprezece ore prin lumea spiritelor de jos. Și tot ca 
în fiecare seară, devenea un moșneag, Atum. Așezat în barca 
nopţii, se lăsă cuprins de nostalgie. Își aminti inima ușoară a 
copilariei, dar și muzicile tinereții. 

Fiica sa, Hathor, îi observa pe oameni, pe care-i învăluia în 
lumina sa rece. 

Și astfel, zeița văzu o tânără trecând de poarta grădinilor 
palatului prinţeselor și furișându-se prin umbra sicomorilor spre 
un tufiș. Aici o întâmpină un tânăr care o îmbrăţișă în tăcere. 

— Ai aflat? 

— Că Pentju a murit? Da, bineînţeles. Doar despre asta se 
vorbește. A fost otrăvit? 

— Nu. Pur și simplu i-a stat inima sau poate creierul i s-a făcut 
fărâme. Semenkhere l-a făcut să mărturisească tot. lar Pentju n- 
a putut să îndure umilința. Nu pot să-ţi descriu ce încercare grea 
a fost pentru mine... 

— Ai asistat la discuţie? întrebă surprins Nefer Heru. 

O luă de mână pe Meritaton și-i lipi palma de pieptul lui. 

— Nu, eram ascunsă după o draperie. 

— Cum i-a smuls mărturisirea? 

— Îi povestisem eu mai devreme ce-am auzit în pavilionul 
arhivelor. 

Nefer Heru clătină din cap. 

— Cum ţi s-a părut Semenkhere? N 

— Ai avut dreptate: n-a avut nicio legătură cu otrăvirile. Işi dă 
foarte bine seama că e prins în menghină. Pentju i-a dezvăluit 
că preoţii voiau să-l otrăvească și pe el. l-a numit pe 
conducătorii complotului. Marii preoți Humose și Nefertep. 
Semenkhere e un om cu mintea ascuțită și prudent. Insă nu știu 
cum o să iasă din capcană. 

— Când va avea loc nunta voastră? 

— N-a zis. Dar nu mai devreme de zece zile, fără nicio 
îndoială. 

— N-o să ne mai putem vedea. 

— Ți-am spus: nimic nu ne va despărți. 

— Dar o să locuiești cu el... Palatul regal e mult mai bine păzit 
decât cel al prințeselor... 


140 


— Nefer Heru, voi găsi o cale. Vom găsi. 

EI îi sărută mâna. 

— Am devenit ca o mamă pentru surorile mele, continuă ea. 
Cum o să le las singure, în grija doicilor? Adineaori, slugile au 
găsit-o pe Ankhensepaton plângând la picioarele unei statui de- 
a mamei... Poate că nici nu voi părăsi palatul prinţeselor... Nu 
știu. E prea devreme să mă pronunt. 

— Și dacă te îndrăgostești de Semenkhere? întrebă el după un 
timp. Va trebui să dormi cu el... Pare un bărbat plăcut... 

— N-am două inimi, răspunse ea. Și n-am chef să mă gândesc 
acum la ce spui tu. 

Se simţea distrusă. Și ora era prea târzie ca să-i ceară celui 
care se apropie de trupul regelui una din acele mici pastile 
negre pe care mama ei le lua ca să doarmă și să-și alunge 
tristețea. Apoi își aminti că păstrase câteva într-o cutiuţă. 

— Pe mâine, zise ea ridicându-se. 

El o cuprinse în braţe. Ea își puse capul pe umărul lui, 
neliniștită de ideea care tocmai îi încolţise în minte: acum n- 
avea pe lume decât un singur zeu și acesta era Nefer Heru. Toţi 
ceilalți își trăiau vieţile lor egoiste. Aton nu-i apărase pe niciunul 
dintre credincioșii săi. Ba mai rău, îi lăsase pradă răzbunării 
preoţilor. 

De altfel, zeii ăștia se băteau între ei ca niște țărani beţi. N- 
aveai decât să te uiţi la Osiris și Seth... 

Meritaton își înălță ochii spre discul lui Hathor, ce cobora pe 
bolta cerului, și se gândi la ceea ce îi povestise cândva tatăl ei, 
în cursul uneia dintre rarele lor discuţii. El îi explicase ce 
însemnase religia „dinainte”. Această vacă furioasă, care mai 
apoi se va da drept zeiţa bucuriei și a dansului, încercase, când 
lumea fusese creată, să distrugă rasa omenească, iar tatăl ei Ra 
se văzuse nevoit s-o îmblânzească pentru a pune capăt 
măcelului. 

„Vacă rea!” își zise Meritaton. Și desprinzându-se din 
îmbrăţișarea lui Nefer Heru, se întoarse în odaia ei. 

N-avu nevoie să înghită vreun hap care s-o cufunde în somn. 
Adormi numaidecât, moartă de oboseală. 

t 

Semenkhere hotărî ca Aa-Sedjem să fie de față când se 
îmbăia, ca să-i îndrume pe maseurii care îngrijeau princiarul 
trup. Și într-adevăr, chiar din seara aceea, noul medic aduse un 


141 


balsam pentru mușchi și un unguent cu smirnă care, folosit 
după ras, făcea să dispară urmele de oboseală de pe chip. 

Intins gol pe o masă din mijlocul sălii de baie, Semenkhere 
puse să i se maseze coapsele și pulpele, în timp ce bărbierul îl 
rădea, iar manichiuristul îi pilea și-i lustruia unghiile. Aa-Sedjem 
dădu cele două vase, unul întâiului maseur și celălalt 
bărbierului, apoi se uită spre Semenkhere cu un aer misterios, 
aproape poznaș. 

— Ce e? 

— Mărite rege, stăpâne, Pentju nu e mort! 

Semenkhere îl îmbrânci pe bărbierul înspăimântat și se ridică 
dintr-o mișcare. 

— Cum? 

— Când servitorii îl duceau acasă în lectică, povesti Aa- 
Sedjem, abţinându-se să râdă, a cerut apă. Cărăușii au scăpat 
lectica din mâini și au rupt-o la fugă urlând. Doar cel mai bătrân 
dintre servitori și-a biruit spaima și a ridicat perdeaua lecticii. A 
văzut că Pentju trăia și le-a poruncit celorlalţi să-i aducă 
degrabă apă. Din fericire, cortegiul ajunsese aproape de 
bucătăriile palatului. Pentju a înţeles că-l socotiseră mort și a 
pus să fie biciuite slugile. 

Semenkhere izbucni în râs. Maseurii, bărbierul și servitorii de 
la sala de baie se prefăcură că-l imită, după cum era obiceiul. 
Apoi se întinse la loc și-i lăsă pe servitori să ofere viitoarei sale 
persoane divine îngrijiri atente. 

— Cum se explică aparenta lui moarte? întrebă. 

— Și-o fi pierdut cunoștința din cauza nemulțumirii... 

Aa-Sedjem nu știa nimic despre mărturisirea lui Pentju. Cum 
putea să știe că predecesorul său era nemulțumit? se întrebă 
Semenkhere. Își ridică braţele pentru ca bărbierul să-l radă la 
subsuori. Apoi, maseurul isprăvindu-și treaba, manichiuristul se 
aplecă asupra unghiilor de la princiarele picioare. Ca și pe cele 
de la mâini, le pili, le curăță pielițele și le lustrui cu grăsime fină 
de rață, parfumată cu iasomie. 

— Ce nemulțumire? îl iscodi Semenkhere pe Aa-Sedjem. 

— Nu știu, regele meu, însă dacă discuţia cu tine ar fi decurs 
bine pentru el, mă îndoiesc că i s-ar fi făcut rău. 

Hotărât lucru, acest medic era pe cât de frumos, pe atât de 
isteț. Semenkhere își zise că ieșise în câștig. 


142 


Se ridică și intră în bazinul cu apă. Întâiul servitor al băilor îi 
turnă apă caldă pe umeri, tors, picioare, după care se apucă să-i 
fricționeze corpul cu fibră de dovleac sălbatic, unsă cu săpun. Al 
doilea servitor se îngriji de sex, fese și de labele picioarelor. Al 
treilea clăti din belșug cu apă proaspătă și parfumată, viitoarea 
persoană divină. 

Aa-Sedjem urmărea scena cu o privire în care nu se citea 
nimic. 

Întâiul servitor șterse trupul următorului zeu incarnat și-l 
masă cu ulei de santal. Bărbierul îi unse fața cu unguentul cu 
smirnă și, când termină, manichiuristul deschise trusa regală de 
toaletă, din abanos și fildeș, luă din ea un vas mic și o pensulă și 
contură cu o dungă de cremă din antimoniu ochii splendorii 
divine. 

Semenkhere se simţi reconfortat. 

Mai-marele garderobei îi aduse o tunică din pânză fină de in 
și-l ajută pe viitorul rege să se îmbrace. Apoi luă din mâinile unui 
servitor suportul cu peruca regală și se întoarse spre stăpânul 
său care luă peruca și și-o potrivi singur. Doar medicului îi era 
îngăduit a atinge capul unei persoane regale. 

Mai-marele garderobei oferi apoi viitoarei persoane divine o 
oglindă ca să judece rezultatul și aruncă pe furiș o privire spre 
cel care se apropie de trupul regelui. În sfârșit, îi întinse 
stăpânului său o tavă de abanos pe care erau așezați cerceii 
regali, două perle montate în discuri de aur. Semenkhere și-i 
prinse de lobii urechilor. Întâiul servitor îl ajută pe stăpânul lumii 
să-și încalţe sandalele. 

Semenkhere era gata. O slugă îi aduse un pahar mare cu vin 
rece, amestecat cu esenţă de trandafiri. După care, cu degetele 
de la picioare lucind și faţa destinsă, Semenkhere își prinse 
centura în jurul taliei și părăsi sala de baie, urmat de Aa-Sedjem, 
sub privirea îngândurată a mai-marelui garderobei. 

t 

Semenkhere cină a doua zi cu Tutankhaton, Thutu şi Aa- 
Sedjem. Vorbiră despre nenumăratele sarcini ce-i aşteptau, 
începând cu adunarea preoților, funeraliile lui Nefertiti, 
convocarea lui Maya și schimbarea componenței Consiliului 
regal. 

Tutankhaton asculta cu aerul grav al unui elev sârguincios în 
preajma profesorilor săi. Semenkhere se retrase devreme și-l 


143 


rugă pe Aa-Sedjem să-l urmeze în camera sa. De mult timp îl 
chinuia spatele, iar emoţiile de peste zi făcuseră să-i revină 
durerile, după cum îi explică medicului. Acesta păru să 
încuviinţeze, dispăru o clipă și se întoarse cu un sipet din lemn 
de cedru. Scoase din el un vas cu unguent, îl destupă și-l rugă 
pe Semenkhere să se întindă pe burtă. Mirosul alifiei, înţepător 
și reconfortant, umplu încăperea. Viitorul rege recunoscu aroma 
de camfor, amestecată cu o alta, amară și necunoscută. Aa- 
Sedjem îi unse spatele și începu să-l maseze. Îi frământă 
mușchii de pe ceafă, umeri și omoplaţi, după care cobori lent pe 
spinare spre șale. Semenkhere își lepădă pânza din jurul 
șoldurilor. Medicul îi masă mai întâi fesele, apoi coapsele și 
pulpele. Urcă iar spre ceafă și apăsă cu latul palmelor de-a 
lungul vertebrelor, care trosniră. Semenkhere oftă de plăcere și 
se destinse. Își închipui că era o bucată de lut în mâinile unui 
sculptor ce-și pregătea lucrarea. Se întoarse cu faţa în sus. Aa- 
Sedjem făcu o pauză abia simțită. Se apucă să-i maseze brațele 
și iarăși coapsele. Îi frământă mușchii picioarelor, până la 
degete, pe care le îndoi înainte și-napoi ca să le redea 
flexibilitatea. Semenkhere zâmbea. 

— Lucrarea mea e încheiată, Majestate, zise în sfârșit Aa- 
Sedjem. 

— Nu întru totul, șopti Semenkhere. Întinde-te lângă mine. 

Trecuseră luni întregi de când nu-l atinsese nimeni. Și tot 
atâtea de când el însuși nu atinsese un trup. Chiar dacă invitaţia 
îl surprinsese, Aa-Sedjem n-o arătă. În schimb, Semenkhere fu 
surprins de ceea ce se întâmplă în continuare. 

Dar un rege divin e stăpânul inimilor și trupurilor. Cum ai 
putea să nu-l iubești cu toată ființa? Ar mai rămâne de aflat, se 
zice, ce zeu ar încarna el de-acum. 

Adormi și visă cum cobra regală triumfa, înlănțuindu-i fruntea. 

Când se trezi, văzu că mâna lui Aa-Sedjem, încă adâncit în 
somn, odihnea pe umărul său. Și hotărî să-l numească în 
Consiliul regal. 


t Capitolul 17 


SLUJITORUL ORDINII 


144 


Thutu, întâiul scrib și colaboratorii lor își așteptau în picioare 
stăpânul, în ușa odăii sale de lucru. Li se alătură și Tutankhaton. 
Işi salută cu afecțiune fratele și-i întinse o floare de lotus, apoi 
luă loc într-un jilţ lângă el. Un servitor aduse o vază din sticlă 
albastră în care puse floarea. Semenkhere îl chemă pe Aa- 
Sedjem și-l înștiinţă că va face parte din Consiliul regal. O 
numire firească având în vedere că Pentju cel revenit la viață 
avea să devină mai-marele arhivelor. 

Aa-Sedjem, calm și zâmbitor, se pierdu în cuvinte de 
recunoștință. Spera, zise el, că umila sa știință să-l mulțumească 
pe regele care citea în inimi și care era stâlpul dreptăţii. Era 
același om care, cu câteva ore mai devreme, dormea cu mâna 
pe umărul stăpânului său. 

Semenkhere îl chemă apoi pe Maya. Deși general al 
stăpânului Celor Două Țări, titlurile sale militare căzuseră în 
uitare, căci de doi ani încoace nu mai luase parte la nicio 
campanie, ceea ce nu-l împiedica însă să-și primească solda de 
general. Adevăratele sale sarcini erau cele de intendent al Casei 
regelui. Inălţat în rang de Nefertiti, fusese vizir pentru o zi, iar 
Pentju, în timpul mărturisirilor sale, subliniase motivele pentru 
care Maya trecuse după aceea de partea lui Semenkhere: purul 
instinct de supravieţuire. 

Probabil că bănuia că Semenkhere nu se amăgea în privinţa 
loialității sale. lar asta se văzu limpede îndată ce Maya pătrunse 
în odaia regală de lucru. Cel poreclit Micul Horus, din pricina 
nasului său coroiat și a ochilor rotunzi, se găsea la strâmtoare. 
Aflând, datorită neîncetatelor rumori din palate, că Thutu 
îndeplinea de-acum slujba de vizir, Maya se uită în stânga și-n 
dreapta, întrebându-se, fără îndoială, ce avea să se întâmple în 
următoarele minute. Rânduiţi în jurul viitorului lor rege, Thutu, 
Tutankhaton și scribii păreau judecătorii unui tribunal restrâns. 
lar păţania lui Pentju n-avea cum să-l liniștească. Potrivit 
zvonurilor, medicul fostului rege supravieţuise otrăvirii după o 
întâlnire între patru ochi cu fostul regent. 

Pe deasupra, Maya se găsea într-o poziţie mult mai proastă în 
comparaţie cu Thutu. Acesta din urmă nu numai că ţinuse fățiș 
cu Semenkhere după ce fusese înlăturat de Nefertiti, dar îl și 
găzduise. lar acum, flutura stindardul Neclintitei Fidelități. 

Datorită experienței de trei ani ca regent, Semenkhere își 
dădea seama de întreaga situaţie și de teama pe care-o încerca 


145 


noul-venit, însă își luă un aer sever, întrucât nu putea uita că cei 
doi oameni pe care-i credea devotați lui îl părăsiseră. 

Își amintea totodată și un amănunt pomenit de Pentju și pe 
care îl confirmaseră și iscoadele lui Thutu, căci chiar și în 
dizgrație întâiul șambelan își păstrase oameni de încredere la 
palat, toţi știind că aceia care au avut puterea pot să și-o 
recapete într-o bună zi: Maya fusese ibovnicul lui Nefertiti. 

— Maya, rosti Semenkhere, vreau să ne spui aici, cu toată 
seninătatea, motivele care te-au îndemnat să împărtășești 
părerea potrivit căreia eu nu eram bun pentru titlul de regent, în 
timp ce răposata soţie a regelui nostru era. 

— Majestate, răspunse Maya, menirea unui supus e să 
vegheze ca ordinea să domnească în regat și să se ferească de 
orice vorbă sau faptă ce-ar putea tulbura pacea tronului. Or, mie 
mi-a spus Înălțimea Sa Ay că preoţii și armata doreau stăruitor 
ca puterea să-i revină soţiei marelui nostru rege. Inălţimea Sa 
Ay mi-a vorbit de tulburările ce-ar putea izbucni în provincii, mai 
ales la Memphis și la Theba. Așa că m-am declarat de partea lui. 

— Vasăzică din fidelitate față de tron l-ai părăsit pe regentul 
numit de fratele meu, regele? 

Întrebarea, ce putea încurca pe oricine, îl făcu pe Thutu să 
ridice din sprâncene. El și cu Tutankhaton nu pierdeau niciun 
cuvânt al interogatoriului, la fel ca întâiul scrib și ceilalţi, firește. 
În ceea ce-l privea, Semenkhere își spuse că Maya era sincer, 
fără îndoială, și că nu știuse despre otrăvirea lui Nefertiti, 
altminteri ar fi urmat exemplul lui Thutu. 

— Majestate, ești judecătorul meu. Dacă m-aș fi răzvrătit, aș fi 
fost îndepărtat din Consiliu, ori mai rău. Intrucât nu dispun de 
nicio putere, gestul meu s-ar fi dovedit zadarnic pentru toţi și 
pentru mine însumi. Așa că m-am abținut să-mi dau pe faţă 
sentimentele. Am rămas în Consiliu. Poate că un zeu m-a 
călăuzit spre o asemenea hotărâre căci asta mi-a îngăduit mai 
târziu să pun în valoare dreptul tău legitim la tron. În cele din 
urmă, astfel am fost de folos divinei tale persoane. 

O cuvântare iscusită, dar și lămuritoare. Maya era un slujbaș 
desăvârșit: se supunea administraţiei aflate la putere, oricare ar 
fi fost ea. Poate că aceeași supunere îl silise să accepte rolul de 
ibovnic al lui Nefertiti. Se număra printre acei oameni care 
sfidau imaginea trădătorului: când trădau, o făceau din datorie. 
Însă când își făceau datoria, pe cine, oare, trădau? 


146 


— Și cum ţi se pare situaţia în prezent? întrebă Semenkhere. 

— Majestate, în afară de inspiraţia divină, ai trei ani de 
experienţă a puterii. Cunoști năzuinţele regatului, ale preoţilor și 
armatei. Eu, unul, doresc ca pacea să pogoare în inima preoților. 

— Ce vrei să spui? 

— Că puterea ta ar spori dacă încuviinţezi cultul lui Amon în 
loc să i te împotrivești. 

— La Akhetaton? întrebă Semenkhere surprins. 

— Hotărârea aparţine doar divinei tale înţelepciuni. Însă lasă- 
mă să dau glas și dorinţei de a te încorona la Theba. Și chiar de 
a te stabili acolo. 

O clipă se așternu tăcerea. Semenkhere îl chemase pe Maya 
ca să-l învinuiască în faţa tuturor, dar realiză că fostul vizir era 
un om chibzuit. Maya era un slujitor al Ordinii. 

— Vrei să zici că ar trebui să reneg opera fratelui meu mult 
iubit? întrebă Semenkhere. 

— Majestate, spiritul tău de dreptate socoate de cuviinţă să 
mă pună la-ncercare, iar eu mă supun bucuros întrebărilor tale. 
însă opera fratelui tău mult iubit urmărea să asigure 
splendoarea regatului, nu să-i pună pe moștenitorii săi în 
încurcătură. 

Semenkhere găsi că e nimerit să încheie interogatoriul. Se 
feri, de asemeni, să facă vreo aluzie, cât de mică, la ceea ce știa 
despre relaţia dintre Maya și defuncta regină. 

— Bine, grăi el, mi-ai răspuns la întrebări și sunt mulțumit. Te 
numesc intendent al vistieriei. Îmi vei da socoteală mie și 
vizirului meu Thutu. 

Maya păru sincer ușurat. Intrase în odaia de lucru a lui 
Semenkhere crezându-se condamnat. Și iată că era ridicat în 
rang. De bună seamă, intendentul vistieriei era al doilea titlu ca 
importanţă după vizir. Semenkhere făcu semn întâiului scrib să 
întocmească actul de numire. Noul vistiernic sărută cu multă 
căldură mâna lui Semenkhere și se plecă. 

Când rămase singur cu fratele său, Tutankhaton rosti: 

— Țara noastră nu iubește cultul lui Aton. 

Semenkhere fu surprins de maturitatea cu care acest băiat, 
așa delicat cum părea, prinsese esența discuţiei. 

— Nu, ce-i drept, răspunse el. Fratele nostru a vrut să-i 
înlocuiască pe toţi ceilalţi zei. 

Băiatul încuviinţă din cap. 


147 


— Și au murit mulţi oameni, nu? 

— Da, recunoscu Semenkhere, din ce în ce mai surprins. 

— Fratele meu. Apoi soţia lui. Și alții. 

Işi întoarse spre Semenkhere chipul pur și gingaș, potrivit mai 
degrabă pentru jocurile vârstei lui, decât pentru cele din odăile 
de lucru ale regilor. 

— Nu vreau să mori. Cred că trebuie să fii încoronat la Theba. 

Auzindu-i cuvintele, Semenkhere încremeni de uimire. Fratele 
său mai tânăr era, cu adevărat, un bun jucător de dame. 

t 

Invitată la masa de prânz de către viitorul ei soț, Meritaton îi 
răspunse cu toată curtoazia. Orice ocazie era bună ca să-și mute 
pionii. 

ÎI întrebă ce dată prevăzuse pentru nunta lor. El îi răspunse 
că, părându-i-se mai înţelept să se celebreze toate ceremoniile 
la Theba, oraș întru totul străin, nu putuse încă să aleagă o zi 
anume. Ea rămase  descumpănită. Theba! Crescuse la 
Akhetaton. Singurătatea ei era și-așa destul de mare aici. Ce s- 
ar întâmpla cu ea în acel oraș unde nu pusese niciodată piciorul 
și unde risca, în special, să-l piardă pe Nefer Heru. 

— Și o să mergem cu toţii la Theba? protestă ea. Și surorile 
mele? 

El înţelese că era speriată. 

— Există totuși o sumedenie de thebani care sunt fericiţi să 
trăiască acolo, căută s-o liniștească el cu un zâmbet. 

— Dar... opera tatălui meu... lăcașul regalității... Nu se 
potrivește deloc cu ideile lui... Tata ura Theba! 

— Cunosc sentimentele tatălui tău, răspunse el. E adevărat că 
iubea numai Akhetaton, deoarece era creaţia sa. Însă un rege 
nu poate să-și urască pământurile, nici orașele, Meritaton. El e și 
regele Thebei, al Memphisului și al tuturor orașelor din vale. 

Ea părea din ce în ce mai supărată. 

— Te-ai supune acestor preoţi care au pus să fie uciși tata și 
mama? Fratele tău? Care au plănuit să te omoare și pe tine? N- 
ai făcut deja destul cu numele de încoronare pe care l-ai ales? Îl 
prezinţi pe tata drept iubit de Ra... Ce-ar fi zis el de asta! Dara 
trebuit să te lași influenţat... 

Prințesa se frământa, iar Semenkhere o privi mirat. 

— Mă gândesc, răspunse el cu un calm măsurat, că puterea 
va fi întărită dacă nu-și risipește forțele luptând împotriva 


148 


supușilor săi. Apoi se uită ţintă la ea. Dacă ne-am încăpăţțâna să 
păstrăm Akhetaton ca o insulă izolată a puterii regale, și viața ta 
ar fi în primejdie, rosti el apăsat. 

Argumentul avu efect. Meritaton rămase tăcută și începu să 
ciugulească dintr-un copan de pui. Voise să-și mute prima pionii, 
dar el o învinsese clar. 

— Atunci cred c-ar fi bine, în memoria fratelui tău, să salvăm, 
pe cât posibil, aparențele, zise ea. 

— O idee mult mai înţeleaptă, recunoscu el, luând cu o lingură 
din lemn dintr-o farfurie cu mâncare de bob și ceapă. 

— Ceremoniile ar putea avea loc la Theba, apoi ne-am putea 
întoarce aici. 

— O să chibzuiesc la asta, zise el împăciuitor. Aştept ca marii 
preoţi să se întâlnească și să-mi facă apoi cunoscută părerea 
lor. 

— Unde se vor aduna? 

— Aici, la Akhetaton. 

El o privi atent, aparent curtenitor, stăruind asupra 
rotunjimilor ei. Avusese, avea încă o viaţă amoroasă? 

Prânzul se încheie cu fructe, curmale mai precis. Ea, la rândul 
ei, îl cântări din ochi pe viitorul său soț, incapabilă să se 
pronunțe chiar și față de ea însăși, displăcându-i mai ales ideea 
de a uri un bărbat cu care și-ar împărţi viaţa. Era fermecător și, 
negreșit, inteligent. O dovedise cu prisosinţă în ultimele zile. Ea 
îl crezuse moale, însă el era doar prudent, dacă nu chiar viclean. 
Dar nu se simţea capabilă să viseze, fizic vorbind, la el. „Inima 
mea e în altă parte”, își spuse ea. 

— Ce-ai hotărât în legătură cu funeraliile mamei? îl întrebă. 

— Ce-am hotărât? repetă el uimit. Va fi îmbălsămată și va 
merge, potrivit dorințelor fratelui meu, să-și aștepte renașterea 
alături de el, în munte. 

— Vei fi prezent? 

— Bineînţeles, răspunse el. A fost soţia fratelui meu. 

— Ai ţinut mult la tata? 

— A fost zeul întrupat, rosti Semenkhere, de parcă vorbea cu 
el însuși. 

Meritaton se întrebă cum se împăca devotamentul viitorului ei 
soț faţă de Akhenaton cu ceea ce ea socotea o trădare a operei, 
ba chiar și a numelui celui dispărut. Ankh-Kheperu-Ra, într- 
adevăr! 


149 


Dar trebuia să supraviețuiască. 

Când se întoarse în palatul prinţeselor, auzi chiar de pe scări 
cum doica o dojenea cu înverșunare pe Ankhensepaton. Aceasta 
avea chipul crispat, gata să izbucnească în lacrimi. 

— Ce se petrece? întrebă Meritaton. 

— Am prins-o jucându-se în grădină cu un băiat din popor! 

— Tu nu ești tot din popor? 

Doica se uită la ea înmărmurită. 

— Dar, stăpână... Regina n-ar fi îngăduit așa ceva niciodată. 

— De-acum eu poruncesc aici, zise Meritaton apăsat. I| cunosc 
pe băiat. Sora mea are dreptul să se joace cu el. 

— A chemat gărzile ca să-l gonească! strigă Ankhensepaton. 

— Doică! se răsti Meritaton. Spune-le gărzilor să se ducă să-l 
caute pe băiat. II cheamă Pasar. 

Celelalte doici ascultau, din cale afară de uimite. Un sfert de 
oră mai târziu, comandantul gărzilor veni să-i dea de știre lui 
Meritaton că-l găsise pe Pasar. Ankhensepaton alergă înspre 
grădină. Doica îi aruncă lui Meritaton o privire plină de reproș. 

— Înțelegeţi odată, îi zise prinţesa, că locuim într-un palat, nu 
într-o temniţă. 

Dar o spusese mai degrabă ca să se convingă pe ea însăși. 

Intră în odaia sa, a cărei fereastră era larg deschisă și-de-abia 
își stăpâni un strigăt. O bătaie de aripi grăbită biciuise aerul din 
dreptul ferestrei, însoţită de un țipăt ascuţit. Un porumbel zăcea 
pe jos, rănit, dar încă viu. Tocmai scăpase din ghearele unui 
uliu. 

Meritaton luă porumbelul în mâini. Pasărea se zbătu. În ochi i 
se vedea groaza. Meritaton scoase un strigăt. Rochia și degetele 
îi erau mânjite de sânge. O doică sosi alergând. 

— Apă! Să mă spăl! Vedeţi dacă pasărea asta poate să mai 
trăiască... 

Prinţesa credea în semne prevestitoare. Doica îi luă 
porumbelul din mâini, îl cercetă și se întoarse spre ea: 

— Da, va trăi, răspunse. 

— Vreau să fie îngrijit ca și cum ar fi al meu. 

— Da, stăpână. 

Prinţesele veniră într-un suflet. Ankhensepaton și sora mai 
mare se priviră o clipă, fără să rostească vreun cuvânt. 

— După ce-o să se vindece, o să-l așezăm laolaltă cu mierla, 
zise Ankhensepaton. 


150 


Ca la comandă, aceasta din urmă începu să cânte în colivia ei 
de pe terasă. 

Două păsări captive. 

Prima servitoare o ajută pe Meritaton să-și desfacă rochia și-i 
aduse o alta. 

t 

La ora îmbăierii, Semenkhere îl aşteptă pe Aa-Sedjem, ca de 
obicei. Mai-marele garderobei, Autib, îi dădu de știre că cel care 
se apropie de trupul regelui lua în primire ierburile de leac și 
produsele rare care i se trimiteau din ţări îndepărtate și că prin 
urmare va mai întârzia. 

Întrucât Aa-Sedjem era cel care avea privilegiul de a fricţiona 
divinul trup, cu ajutorul băieţilor de la baie, Autib se oferi să-i 
țină locul, iar Semenkhere acceptă. 

Cu câteva luni în urmă, sau mai bine spus într-o altă epocă, 
Semenkhere îi acordase mai-marelui garderobei favorurile sale. 
Moartea lui Akhenaton și agitația de după aceea întrerupseseră 
o vreme legăturile dintre ei. Apoi, așa cum se întâmplă adesea 
când întrerupi o obișnuinţă și îţi pui întrebări despre motivele 
pentru care ai dobândit-o, Semenkhere își dăduse seama de un 
lucru: comoditatea n-ar putea ţine loc de atracţie. Poate că 
Autib fusese prea supus și îndatoritor ca să-l ţină mereu treaz pe 
acest vânător numit „dorinţă”. Nu era mai puţin adevărat că 
apariţia lui Aa-Sedjem îl îndepărtase pe regalul ibovnic de 
relaţiile amoroase cu servitorii. 

În timp ce Autib îi masa umerii stăpânului său, Semenkhere 
văzu că avea lacrimi din ochi. 

— Ce ai? îl întrebă. 

Lacrimile nu așteptaseră parcă decât această întrebare ca să 
înceapă să curgă. 

— Spune, ce ai? 

Băiatul de la baie stătea prin preajmă cu urciorul cu apă 
parfumată pentru zeul viu. Așadar, Autib nu voia să vorbească 
de faţă cu o slugă de rând. 

După ce fu șters și îmbrăcat cum se cuvine, Semenkhere îl 
rugă pe mai-marele garderobei să-l urmeze în odaia sa. Autib 
izbucni în plâns. 

— Ce greșeală am săvârșit pentru a nu mai fi iubit de către 
divinitatea pe pământ? se dezlănţui el. 


151 


— N-ai cum să spui că nu mai ești iubit atât timp ce te-am 
păstrat în slujba mea, îi răspunse, puţin nesigur, Semenkhere. 

— Și trupul mi-era iubit... rosti Autib printre lacrimi. 

Semenkhere cântări într-o clipă disperarea și pericolul din 
vocea lui. 

— Anotimpul revărsării apelor ţine doar o treime dintr-un an, 
zise el. Dar am să mă gândesc la cuvintele tale. 

Chiar atunci apăru și Aa-Sedjem. Aruncându-i o privire rapidă, 
Autib dispăru. 

t 

Secretarul îi șopti lui Thutu la ureche câteva informații de 
bună seamă importante, căci vizirul se încruntă, exclamând: 

— Adu-l la mine! 

Scribii se uitară la el, nedumeriți. Vizirul le făcu semn să 
plece. Câteva minute mai târziu, secretarul se întoarse, urmat 
de un bărbat cu mâinile legate la spate cu o funie al cărei capăt 
era ţinut de una dintre gărzi. Secretarul îl rugă pe soldat să 
aștepte afară lângă ușa pe care-o închise apoi. Prizonierul 
tremura din toate încheieturile. 

— larăși tu! strigă Thutu. Ce aflu că îndrugi acum? 

Omul nu răspunse, gâtuit de teamă. 

— Spui că sunt ghicitor? 

— Vorbește! ordonă secretarul. 

Însă niciun sunet nu ieși de pe buzele nefericitului. 

— Ai o slujbă sigură la palat, dar întrucât nu te mulțumești să- 
mi aduci vești proaste, îţi permiţi să înșiri tot felul de baliverne 
despre mine? Vrei neapărat să-ţi pierzi slujba? se răsti Thutu. 

Omul era cât pe ce să se prăbușească, simțind că i se taie 
picioarele. 

— O ciomăgeală zdravănă ar fi prea blândă pentru tine, 
nemernicule! Ai vrea, poate, să pun să ţi se taie limba? 

Omul gemu îngrozit. 

— Îţi dau un sfat, mă auzi? 

Bărbatul dădu nebunește din cap. 

— Ha-Uzait, vei spune că vinul te-a făcut să-ți pierzi minţile. 
Altminteri îţi vei pierde limba. Ai înţeles? 

— Stăpânul e prea bun, își dete cu părerea secretarul. 

— Să primească zece lovituri cu bastonul la tălpi și să i se ia 
un sfert din simbria de pe luna asta, încheie Thutu. 


152 


Secretarul deschise ușa și smuci funia ca să-l târască pe 
prizonier afară. Mesagerul de-abia își păstră echilibrul. 
Secretarul îi transmise gărzii sentinţa. 

— Și să fie numaidecât dusă la îndeplinire, adăugă. 

Omul scoase un geamăt sfâșietor. Soldatul îl trase după el pe 
scări. Zâmbind, secretarul închise ușa. După câteva clipe, 
strigătele lui Ha-Uzait urcară până la fereastră. De zece ori. 

t 

A doua zi, înainte ca trupul lui Nefertiti să fie dus în palatul de 
nord, ritualul de despărțire de răposata regină strânse laolaltă în 
sala cea mare a palatului aceleaşi personaje ca la ceremonia 
desfășurată pentru rege cu cincisprezece săptămâni în urmă. 
Toţi erau acolo, cu excepţia lui Ay și a lui Horemheb, plecaţi 
spre provinciile lor. Chiar și Pentju era prezent, pe deplin întors 
la viață. Semenkhere stătea în primul rând. Calm și rece, ca o 
stană de piatră. 

Lacrimile curgeau în tăcere pe obrajii lui Meritaton. O mamă 
este întâiul trup al copiilor ei. 

Moartea sa înseamnă pentru ei o amputare. lar renașterea ce 
avea să se petreacă în viitor nu putea să le ofere mângâiere. 
Căci seninătatea desăvârșită a lumii de dincolo înlătura dinainte 
toate sentimentele. 

Maketaton și Ankhensepaton plângeau și ele. 

Și surorile mai mici, pentru că le vedeau pe cele mari 


plângând. 
Tronul dispăruse de pe fața pământului. Și uneltirile și 
răsplata lor. 


Murise o mamă. 
t Capitolul 18 


BOI, Ol, GÂȘTE, ANTILOPE ORYX, 
HIENE ȘI UN MESAJ 


„Șaptesprezece vaci la cultivatorul Meketon, din satul 
Bunătatea lui Amon”, anunţă cu voce tare scribul. Colegul său 


înscrise cifra pe papirusul întins pe tăblița pe care o ţinea pe 
genunchi. 

Stătea pe un scaun pliant, la umbra unui pavilion alb, unde se 
ajungea urcând cinci trepte. Foi dreptunghiulare, acoperite de 
inventarele turmelor și al diverselor bunuri se adunau teanc la 
picioarele sale. Alţi doi scribi așezați alături făceau socotelile. 
Mai-marele scribilor nu se îndeletnicea cu nimic, făcându-și vânt 
cu o frunză de palmier, mare și uscată, tăiată rotund cu multă 
măiestrie, întărită cu clei de amidon și împodobită cu imaginea 
nodului magic. 

Toţi erau slujbași ai fiscului, doi dintre ei „daţi cu împrumut” 
de către marele templu al lui Amon-Ra din Theba. 

Căldura era deja înăbușitoare, iar praful ridicat de animale o 
făcea de nesuportat. Mai-marele scribilor luă o înghiţitură 
zdravănă de apă din vasul aflat lângă el. Bău lacom fără să 
atingă vasul cu buzele, turnându-și lichidul rece direct în gâtlej. 
Sudoarea ce-i șiroia pe ţeasta lucioasă îi intra în ochi. Tot 
ștergându-și-o cu dosul palmei își curățase de mult fardul de 
antimoniu cu care toți scribii își conturau ochii. 

Din când în când, unul sau altul dintre scribi lua două, trei 
frunze dintr-un mănunchi de khat ce plutea într-un lighean cu 
apă și le mesteca pentru a rezista grelelor încercări. 

De dimineață începuseră inventarul cirezilor de vite din ţinutul 
din vestul Thebei. Și lucrau așa de o săptămână întreagă, din 
zori până la asfinţit. Făceau parte din personalul permanent al 
administraţiei, spre deosebire de mulți alţii care erau folosiți 
doar în anumite perioade și se întorceau la stăpânii lor după ce- 
și îndeplineau sarcinile. Insă nu puteai avea cu adevărat 
încredere în aceștia din urmă căci adesea erau în cârdășie cu 
proprietarii și măsluiau cifrele în favoarea lor. 

La nevoie, marii preoţi le trimiteau prefecţilor propriii scribi ca 
să le dea o mână de ajutor. Și o făceau cu atât mai bucuroși cu 
cât produsele inventariate erau roadele pământurilor ce le 
aparțineau. 

O dată pe an, toţi crescătorii de vite din ţinut erau obligaţi să- 
și treacă animalele pe care le deţineau prin fața comisiei 
fiscului. Cei care încercau să se eschiveze primeau ca pedeapsă 
o bătaie pe măsura avutului lor. 


154 


Inventarul animalelor se făcea la începutul anotimpului 
inundaţiei, iar cel al recoltelor - la sfârșitul anotimpului 
secerișului. 

Cu un băț în mână și acoperit de praf din cap până-n picioare, 
un băiat în pielea goală mâna cireada de vite ce trebuia 
numărată. 

— Treizeci și patru de vite dintre care șase boi, continuă 
scribul. 

Celălalt îi așternu pe papirus spusele. 

Un coleg mai tânăr, ce venea dinspre sat, aflat la douăzeci de 
minute de mers, căra gâfâind patru vase cu apă de fântână, 
atârnate de umăr cu funii și într-un sac zece pâini rotunde cu 
miere. 

Soseau și ovinele. Behăitul lor umplea aerul. 

— Patru antilope oryx, zise mai-marele scribilor, ca să arate 
că și el e de folos. 

Animalele defilară maiestuos cu coarnele lor lungi și negre 
îndreptate spre cer. 

Tocmai atunci, în pavilion se stârni agitaţie. 

— Uite cine vine! exclamă un scrib. 

După ce numără iute din priviri gâștele ce pășeau legănându- 
se în spatele antilopelor, contabilul întoarse capul, la fel ca și 
ceilalți. Cu neputinţă! Humose! Marele preot în persoană! Și 
prefectul! Escortate de purtătorii de umbrele și de scaune, patru 
teste lucioase înaintau sub razele fierbinţi ale soarelui. Cu 
siguranţă le luase mai bine de-o jumătate de oră ca să ajungă 
de la templu până aici. 

— Treizeci și două de gâște! strigă emoţionat contabilul. 

Oaspeţii de vază ajunseră curând la faţa locului. Scribii se 
repeziră să-și întâmpine stăpânii și le sărutară mâna. Humose și 
prefectul suiră degrabă cele cinci trepte și se adăpostiră sub 
acoperișul pavilionului. Scaunele fură numaidecât așezate și 
oaspeții își potriviră șezuturile în ele. 

— Nu vă întrerupeţi, spuse prefectul, punându-și mâna pe 
umărul contabilului. Am venit să văd cum merge treaba. Prea 
cinstitul Humose a dorit să verifice el însuși bogăţiile din acest 
an ale ținutului nostru și, ca atare, m-a însoțit. 

Se aplecă, luă una dintre foile de la picioarele scribului și o 
cercetă. 

— Bănuiesc că cineva a făcut socotelile. 


— Da, stăpâne, se grăbi să-i răspundă un alt scrib. Până azi la 
ora aceasta, sunt o sută douăzeci și unu de mii șapte sute zece 
debeni de aramă, din care șaizeci de mii patru sute șaizeci 
debeni pentru pământurile aparţinând templului Amon. 

Humose și prefectul dădură din cap mulţumiţi. 

Prelevările, adică treizeci la sută din avuţia înregistrată 
temeinic de scribi în documentele lor, vor fi plătite în grâne și 
pânză de in. Partea fiscului asigura cheltuielile provinciei Theba 
pentru repararea drumurilor și a canalelor, simbria slujbașilor, 
întreţinerea rezervelor de grâne din hambare și alte asemenea. 
Partea clerului, scutită în principiu de dări, servea, după ce se 
scădeau din ea darurile către cei sărmani, la îngrijirea și 
înfrumusețarea templelor și edificiilor aferente lor și la plata 
simbriei preoţilor. Situaţia ar putea fi mai bună fără lăcomia 
oamenilor din Akhetaton, care luau pe deasupra cinci la sută 
pentru cheltuielile militare și, în plus, refuzau să crească partea 
din tribut ce revenea clerului. 

— Vreo înșelăciune? întrebă prefectul. 

— Unul sau doi cultivatori ce pretindeau a avea mai puţine 
animale decât știam noi. Ne-am dus la ei și am găsit vitele pe 
câmp. 

— Să fie bătuţi, zise Humose. 

— Da, prea cinstite stăpâne, și li se va da și o amendă. 

— Bine. 

— Dar cu pescarii avem, neîndoielnic, aceleași probleme ca 
anul trecut. E din cale afară de greu să facem inventarul a tot 
ceea ce prind ei. 

— Da, știu, răspunse prefectul, gărzile fluviului nu pot ajunge 
pretutindeni. N-avem decât douăzeci de corăbii. 

Își împreună mâinile în poală și întrebă dacă exista bere. 
Servitorii se grăbiră să le ofere înalţilor oaspeţi pahare mari, cu 
gulere de spumă. Humose luă o înghiţitură zdravănă și-și trecu 
apoi degetele peste buze. 

— Va trebui să le cerem berarilor din Akhetaton rețeta pe care 
o folosesc, zise el către colegul său, întâiul dintre preoţii de rând 
al lui Amon. Berea lor e mai acidulată decât aceasta. 

Capetele se întoarseră iar spre drumul Thebei. Doi preoți 
tineri se apropiau cu pas apăsat, în ciuda căldurii. Ajunși în 
preajma pavilionului, fură opriţi de o turmă de porci și puţin lipsi 
ca niște capre să nu-i trântească la pământ. Reușiră până la 


156 


urmă să urce treptele. Unul dintre ei ţinea în mână un toc în 
care se afla un sul de papirus. 

— Stăpâne, zise scribul gâfâind, la puţin timp după ce-ai 
plecat, un curier regal a adus acest mesaj. 

Humose luă tocul, scoase papirusul și privirea i se opri întâi 
asupra sigiliului. 

— Ankh-Kheperu-Ra, iubit de Nefer-Kheperu-Ra, silabisi el, cu 
oarecare surprindere. Vântul s-a stârnit cu adevărat la 
Akhetaton. 

— Am înţeles bine? Ankh-Kheperu-Ra? întrebă uimit prefectul. 

— lubit de Nefer-Kheperu-Ra, completă Humose. 

Citi mesajul și-și ridică ochii, gânditor, de parcă nici nu vedea 
animalele ce defilau prin faţa lui. 

— Douăzeci și trei de porci, anunţă scribul. 

Humose îi întinse papirusul întâiului preot de rând al lui Amon, 
care-și savura berea. 

— Uluitor! comentă acesta, zâmbind, după ce citi mesajul. 
Strădaniile îți sunt, în sfârșit, răsplătite, stăpâne. Chiar și numai 
numele noului rege o dovedește mai presus de orice îndoială. 

— Un nume complicat, zise Humose. M-aș fi mulțumit doar cu 
prima parte. Dar în sfârșit, tânărul Semenkhere a cutezat chiar 
să schimbe numele înaintașului său. 

Chibzui o vreme, apoi se ridică și-și luă rămas-bun de la 
prefect, înșirând o mulţime de formule pretenţioase. 

— Bine, rosti el după aceea. Există niște aspecte ce merită 
dezbătute în consiliu. Să ne întoarcem. 

Porni la drum însoţit de escortă și cei doi mesageri. 

— Șase hiene, rosti tare contabilul. 

Animalele dungate defilară duse de zgardă, mai mult sau mai 
puţin supuse, cu boturile adulmecând nerușinate și cu ochi 
șireţi, supravegheate cu nuiaua de stăpânul lor, un tânăr rotofei. 
Erau de folos pentru alungarea șobolanilor. Dar trebuiau ţinute 
în cușcă până când animalele erau bine închise într-un ţarc, 
unde ele să nu poată ajunge. 


Pasar se uită la Ankhensepaton înmărmurit. În mână ţinea un 
ghem de sfoară subţire la capătul căruia atârna un cârlig ascuţit. 

— Theba? repetă el. 

Ea nu-și dădu osteneala nici măcar să încuviințeze din cap. 
Auzise bine, de vreme ce punea iar aceeași întrebare. 


157 


— Și sora ta vrea să meargă acolo? 

Prinţesa scutură din cap. 

— Dacă mă duc la Theba, vii cu mine? 

El chibzui. O întrebare dificilă, mai presus de puterile lui. Cum 
o să-l lase vreodată tatăl său, intendent al pavilionului 
vizitatorilor, să meargă la Theba? Unde ar trăi? Și din ce? 

— Ar trebui ca tata să fie numit la Theba, spuse el într-un 
sfârșit. 

— O să-i cer asta lui Meritaton. 

Chipul băiatului se lumină. La fel și cel al lui Ankhensepaton. 

— Theba e mare. Tata zice că e cel mai mare oraș din lume! 

Copleșiţi de tristețe cu o clipă înainte, cei doi copii își 
regăsiseră acum veselia. 

— Pentru că sora ta va fi regină, poate ne vom căsători la 
Theba! 

Prinţesa se posomori. 

— Sora mea zice că mă voi căsători cu Tutankhaton. 

— Cu cine? Cine e el? 

— Fratele regelui. 

— L-ai văzut? 

— Da. E de vârsta mea. 

Băiatul se posomori la rândul lui. 

— Și eu? 

— Nu știu... Meritaton hotărăște. 

— Nu mai vrei să te căsătorești cu mine? Ți-am dat mierla... 

Ea îi cuprinse ceafa cu mâna. 

— Tu ești cel pe care-l iubesc. 

El o privi de parcă încerca să descifreze o stelă. 

— Vino, îi spuse, arătându-i ghemul de sfoară, să mergem la 
pescuit. 

Porniră în goană spre mal. 

De la înălțimea terasei, Meritaton îi observa. Ei, cel puţin, 
puteau să se întâlnească ziua. 

t 

Jos, în palatul de nord, Asekhem, meșterul îmbălsămător, își 
reluase munca. 

Privi cu atenţie trupul gol al lui Nefertiti, din care viscerele 
fuseseră scoase, și se gândi că nu primise decât o treime din 
plata cuvenită pentru îmbălsămarea regelui. Hotărât lucru, 
prinţesele aveau o sănătate șubredă. 


158 


lar inima defunctei era la fel de vânătă ca și cea a soțului ei. 

Problemă neprevăzută: Cu ce să umple orbitele reginei? 
Hotări să discute despre asta cu întâiul șambelan Uadj Menekh 
când o să-l vadă. 

Auzise multe despre ochiul stâng al defunctei și se cutremură. 

Munca lui era și-așa delicată. Și mai trebuia pe deasupra să se 
ocupe și de problema cu ochiul malefic! 

t 

Să înfrunți soarele amiezii la Edfu, în cea de-a opta lună a 
anului, era o faptă de vitejie, precum mersul la război. Un milion 
de săgeți de aur ți se abăteau în fiecare clipă asupra capului. Ca 
atare, peruca nu era o eleganță fără rost, ci un scut. 

Din pricina arşiței, la fel ca toți ceilalți, mânuitorii sacri de 
harpoane pentru prinderea hipopotamilor stăteau la răcoare pe 
sub bolți, în partea de miazănoapte a cartierului scribilor 
permanenţi, într-o umbră prielnică siestei. Nicio persoană 
înstărită nu murise de curând, așa că leviathanii dolofani puteau 
să se bălăcească liniștiți în noroiul călduţ al smărcurilor, aflate la 
vest de oraș. Nici oamenii nu riscau să piardă pe vreunul dintre 
ai lor într-una din acele vânători rituale care se organizau pentru 
celebrarea defunctului. Cu atât mai bine. Pentru că să pornești 
în urmărirea acestui animal periculos, stând în picioare într-o 
barcă nesigură, să-i arunci un pește ca să-l faci să deschidă 
fălcile, să ţintești bine ca să-i înfigi trei harpoane în bot și să 
scoţi apoi monstrul din apa însângerată, ca să-l dai pe mâna 
celor ce îl hăcuiau, asta chiar nu era o treabă potrivită pe o 
astfel de căldură. Fără a mai pune la socoteală că, uneori, 
vânătorii erau atacați de semenii prăzii lor. 

Câteodată unii se întrebau, în taină, de ce fusese divinizat 
acest animal, sub forma chipului, cu trăsături înfricoșătoare, al 
zeiței Thueris, dacă tot era măcelărit cu prilejul unor funeralii 
exorbitante. 

Ca întotdeauna la această oră, dintr-a cincea până-ntr-a noua 
lună din an, la fel ca preoţii săi și scribii de diverse ranguri, 
Tanut-Amarkhis, mare preot în templul lui Horus, zeul protector 
al orașului Edfu, rămânea în casă, pe care n-o părăsea până pe 
la ora cinci, când săgețile lui Ra își schimbau direcţia și-și mai 
pierdeau din tărie. De altfel nici credincioșii, săraci sau avuţi, nu 
se încumetau să iasă din locuințele lor. La Edfu, târgurile se 


159 


încheiau și cererile se discutau în primele patru ore ale dimineţii 
și în ultimele două ale serii. 

Tanut-Amarkhis tocmai isprăvise de mâncat o gustare ușoară: 
salată de castraveți cu lapte prins, o pâinică rotundă, cu brânză 
și ceapă tocată, și câteva smochine proaspete. Întins pe pat, la 
primul etaj al clădirii, situată de cealaltă parte a vastei 
esplanade din faţa templului, verifica o copie a ritualului de 
purificare a preoţilor de rang înalt: 


Salut ție, oh, vas de ars. M-am purificat cu ochiul lui 
Horus pentru ca să împlinesc ritualurile cu tine. M-am 
purificat pentru Amon împreună cu alaiul său de zei... 


Deodată desluși un zvon de glasuri sub fereastră, apoi își auzi 
rostit clar numele. Se ridică și se duse să arunce o privire. Zări 
doi bărbaţi. Cu țeste rase. Scribi, vasăzică. O ușoară uimire i se 
așternu pe chip. 

— Ce se petrece? 

— Mesagerii regali îl caută pe Tanut-Amarkhis! 

— Urcaţi! 

Mesageri regali? Din partea cărui rege? Și cu ce mesaj? 

Marele preot deschise ușa. Doi voinici se iviră în prag. 

— Venim de la Akhetaton. 

Tanut-Amarkhis înălță din sprâncene. Ah da, noul oraș din 
nord, închinat cultului zeului Aton. 

Unul dintre soli îi întinse ceremonios tocul din lemn în care se 
afla papirusul. 

— Dar ce rege v-a trimis? 

Intrebare demnă de un necioplit din provincii, însă, ce-i drept, 
desemnarea lui Semenkhere ca urmaș după succesiunea eșuată 
a lui Nefertiti se petrecuse doar acum cinci zile și de-abia peste 
două săptămâni avea s-o afle tot regatul. 

— Fratele răposatului Akhenaton. Noul nostru rege, Ankh- 
Kheperu-Ra, iubit de Nefer-Kheperu-Ra. 

Tanut-Amarkhis rămase cu gura căscată. Nimic altceva decât 
un nume! 

— Cum aţi venit până aici? 

Alarmată de mișcarea de la etaj la o oră atât de neobișnuită, 
soția marelui preot apăru și ea. 


160 


— Poruncește să li se dea de băut mesagerilor regali, îi zise 
Tanut-Amarkhis. 

— Cu galera regală, răspunse unul dintre aceștia. De fapt, 
două galere au plecat din Akhetaton, una care să coboare pe 
fluviu și cealaltă, a noastră, care să urce. Astfel mesajul regal va 
fi dus în cele patruzeci și două de nome. 

Copiii marelui preot apărură dezbrăcaţi, privindu-i, la rândul 
lor, iscoditori pe oaspeţi. O slugă aduse o tavă cu un urcior și 
două pahare și-i servi pe nobilii călători. Tanut-Amarkhis clipi 
des, nedumerit. Chiar că se întâmpla ceva acolo, sus. Ca și 
colegii săi din Theba, Abydos sau Coptos, ani la rândul nu-i 
dăduse nicio atenţie acelui rege nebun după Aton, care 
pretindea că nu-l interesează soarta lor. La urma urmelor, 
provincia mergea la fel de bine și fără consimțământul regal, iar 
cultele lui Horus și Thueris n-o duceau mai rău. Și iată că noul 
rege le recunoștea în sfârșit existenţa și le trimitea în grabă 
mesageri! 

Aceștia își băură cu lăcomie berea și servitorul le umplu iarăși 
paharele. Tanut-Amarkhis scoase, într-un târziu, papirusul din 
tocul său și-l desfășură. Aidoma colegilor săi, studie mai întâi 
sigiliul. Purta într-adevăr numele rostit de mesageri. Citi mesajul 
prin care era rugat să meargă la Akhetaton pentru înscăunarea 
lui Ankh-Kheperu-Ra, iubit de Nefer-Kheperu-Ra! Nicicând nu se 
pomenise așa ceva! 

Mesagerii își luară rămas-bun, deoarece erau așteptați pe 
corabie. 

— Ce se petrece? întrebă soţia lui Tanut-Amarkhis, privind 
papirusul pe care bărbatul ei încă îl ţinea în mână. 

— Noul rege mă roagă să vin la Akhetaton pentru încoronarea 
lui. 

— Avem un nou rege? 

Marele preot încuviinţă din cap, dus pe gânduri. Își zise că, din 
câte știa el, un singur om putea să-i ofere lămuriri despre aceste 
întâmplări neașteptate: Humose din Theba. 

— Dar o să merg întâi la Theba, se decise el. 

În smârcurile lor, hipopotamii mugeau liniștiți, iar pe 
acoperișurile fierbinţi ale marelui templu al lui Horus, șopârlele 
se încălzeau la soare, înghițind cu plăcere musculițe de vară, 
cele mai gustoase dintre toate. 


161 


t Capitolul 19 


PREGĂTIRI ȘI RANCHIUNE SAU 
BUFNIȚA ȘI PAPAGALUL 


Cu fața sa turtită și rotundă, cu ochii rotunzi, cu nasul mic și 
coroiat și buze subţiri, cu umerii căzuţi și pieptul umflat, Panesy, 
întâiul slujitor al lui Aton, adică marele preot al marelui templu 
al lui Aton din Akhetaton, dădea uneori impresia că e pe cale să- 
și ia zborul și să se cuibărească într-un arbore sau pe un 
acoperiș. O cucuvea. Prudent, fin observator și cu o minte 
ageră. Nimeni nu-și amintea să-l fi auzit vreodată ridicând 
glasul. Nici să-i fi cerut sfatul în van. 

— Cinstea ce mi-o faci e neţărmurită, o, rege, zise el, luând 
loc la masă, după invitaţia lui Semenkhere, în dreapta acestuia 
din urmă. 

Thutu așteptă ca prinţul Tutankhaton să se așeze, pentru a 
face și el la fel. 

Zece servitori, câte doi pentru fiecare mesean, și doi 
paharnici așteptau în marea sală a Casei regelui, suficient de 
aproape ca să audă poruncile stăpânilor. Așezaseră înaintea 
mesenilor castroane din alabastru, iar în mijlocul mesei un vas 
mare cu ouă de rață răscoapte, cu boabe de muștar și șofran. 
Paharele opaline înalte, cu picior, fură umplute cu vin. 

La prima înghiţitură, ochii lui Panesy se făcură și mai rotunzi. 
Nici chiar bucătarul lui nu știa să prepare bucate atât de 
sofisticate și de fine. 

— Cinstite Panesy, începu Semenkhere, pregătim ceremoniile 
de întronare și dorim să-ţi cunoaștem părerea. 

— Renașterea arborelui regal bucură inima zeilor, răspunse 
sentenţios Panesy. 

Un mod de a reaminti că existau și alți zei în afară de Aton. 
Ce-i drept, marele preot, care avea „urechi” în palate, aflase de 
mesajele trimise în nome. Mai toţi scribii din provincie erau 
înrudiţi într-o măsură sau alta și n-aveau limba legată. 

— Ca să reînstăpânim armonia între slujitorii pământești ai 
divinităţilor, continuă Semenkhere, i-am rugat pe marii preoţi ai 
celor patruzeci și două de nome să se reunească la Akhetaton. 

162 


— Armonia e o binecuvântare cerească, mărite rege, observă 
Panesy. Ea e rodul inimii zeilor, care bat la unison. 

Semenkhere îi făcu semn lui Thutu să ia cuvântul. 

— Îți cunoști colegii, grăi vizirul, chiar dacă nu vă vedeţi prea 
des. Ce atitudine crezi că vor adopta? 

— Cum să nu se bucure de cinstea regală ce li se face? 
răspunse Panesy. Tânjesc după atenţia regelui Celor Două 
Pământuri. 

Tutankhaton asculta atent acest fel de a vorbi pe ocolite. 
Remarcă în sinea sa că Panesy nu spusese: „regelui lor”, ci 
„regelui Celor Două Pământuri”. 

— Dar tu, ca întâi slujitor al lui Aton, pe care răposatul rege l- 
a impus la Akhetaton drept divinitate unică, ce ai de spus? 

— Aton n-a fost la origine o manifestare a fiinţei cu neputinţă 
de cunoscut? rosti Panesy cu un zâmbet. Înţelepciunea divinului 
nostru rege Ankh-Kheperu-Ra, iubit de Nefer-Kheperu-Ra - 
precizia meticuloasă cu care rosti numele dovedea că înțelesese 
bine ce simbolizau - este să ude rădăcinile credinţei noastre în 
acest zeu. 

Altfel spus, nu vedea niciun neajuns ca Aton să fie reașezat în 
rând cu celelalte divinităţi. 

— Și cum o să le răspunzi celor care ar observa că voinţa 
regală a fost să aleagă discul solar ca zeu suprem? stărui Thutu. 

Cu părere de rău, Panesy înghiţi ultimul dumicat de ouă cu 
muștar. Apoi luă câteva guri de vin ca să câștige timp de 
gândire. 

— N-ai cum să reziști puterii divinităţilor. lar Aton, al cărui 
slujitor sunt, și-a exercitat-o pe a sa asupra regretatului monarh. 
L-a copleșit cu strălucirea sa până într-atât, încât lumina lui i-a 
ascuns pe ceilalţi zei, așa cum li se-ntâmplă celor care privesc 
soarele și nu mai pot să vadă clar lumea după aceea. Defunctul 
nostru rege a fost iubitul lui Aton, încheie el, având grijă să-și 
îndrepte privirea și spre dreapta și spre stânga, ca o posibilă, 
dar foarte fină, aluzie la alte legături. 

— Crezi tu, cinstite slujitor al lui Aton, că marii preoţi vor pune 
unele condiţii? întrebă Semenkhere. 

Un servitor așeză pe masă o tavă mare cu friptură dintr-un soi 
rar de pasăre de curte, cu carnea albă, rezervată celor mai alese 
ospeţe. Panesy aruncă în treacăt o privire pofticioasă spre tavă 
și răspunse: 


163 


— Nu pot spune, mărite rege, ce vor hotărî cei patruzeci și doi 
de onoraţi colegi ai mei. Pot doar să presupun că vor spera la un 
semn care să dovedească voinţa divinității întrupate care ești 
tu. 

— Ce semn? 

Intrucât Semenkhere se servise, Panesy apucă și el cu 
degetele-i delicate un piept de pasăre albă și se întoarse 
zâmbind spre gazda sa: 

— Numele ales de măritul rege nu-l prevestește deja? 

— Inscăunarea la Theba! exclamă Tutankhaton. 

Erau primele cuvinte pe care le rostea de la începutul 
prânzului. Toate privirile se îndreptară spre tânărul prinţ și 
Semenkhere râse din toată inima. Panesy dădu din cap și-l ţintui 
cu ochii săi de pasăre răpitoare pe băieţelul de viță regală. 

— Copilul Horus a vorbit. 

Isprăvi de mestecat carnea fragedă, roase câteva oscioare de 
la aripă și adăugă: 

— Mai e ceva, mărite rege. Inima nu-și are locul în mijlocul 
pieptului? 

Semenkhere, mirat, recunoscu acest lucru evident și marele 
preot continuă: 

— Și regele nu-i inima regatului? 

Urmă o scurtă tăcere, întreruptă de Thutu: 

— Așadar regele ar trebui să-și mute reședința la Theba? 

Panesy își cobori pleoapele în semn de încuviințare. 

— Și ce se va întâmpla cu Akhetaton? 

— Va dăinui, ca un dar al lui Aton către făpturile omenești. 

— Cum de te împaci așa ușor cu asta, cinstite slujitor al lui 
Aton? 

— Dar cum, Înălţimea Ta, m-aș putea împotrivi unui lucru ce 
înlesnește gloria regelui și pacea domniei sale? 

Admirabil devotament, gândi Thutu, cu singura deosebire că 
Akhetaton ar deveni cea de-a patruzeci și treia nomă. În plus, pe 
lângă prețuirea colegilor săi și păstrarea slujbei, Panesy s-ar 
bucura de privilegiile celorlalte nome: ar scăpa de tutela regală, 
ar dobândi pământuri și, în sfârșit, s-ar îmbogăţi. Într-adevăr, în 
prezent, potrivit rânduielilor hotărâte de Akhenaton, nu avea 
voie să posede decât câteva petice de pământ și trăia aproape 
în totalitate din generozitatea regală, căci defunctul suveran își 
strunise preoţii cu mână de fier pentru a evita acea aplecare 


164 


spre câștig de care se lovise de atâtea ori în cazul celorlalți. 
Thutu își făgădui să-i spună asta lui Semenkhere, presupunând 
că regele nu și-ar fi dat seama. 

— Eşti dispus, cinstite slujitor al lui Aton, să-ţi pui în lumină 
aceste păreri în fața colegilor tăi, când ei se vor aduna la 
Akhetaton? întrebă Semenkhere. 

— Mărite rege, însușirea vorbelor înțelepte nu e să reflecte 
ceea ce oricum este evident? Dacă v-aș fi auzit cuvintele 
adevărului ce-ţi ies de pe buze înainte chiar ca tu să le fi rostit, 
m-aș fi supus clarviziunii tale? 

Ceea ce însemna, de fapt, că Panesy înțelegea ce i se cerea și 
că era de acord. 

Insă Thutu părea îngrijorat. Semenkhere îl întrebă care e 
pricina. 

— Mărite rege, găsesc că le facem o favoare prea mare 
preoţilor. Or să-și închipuie că ești gata să te arunci în braţele 
lor și că dorinţa ta cea mai arzătoare e să fii încoronat la Theba. 
Asta o să-i facă să se arate și mai neîngăduitori. De fapt, 
înscăunarea la Theba trebuie prezentată ca o mare concesie pe 
care ai binevoi să le-o acorzi numai dacă dorinţele îţi vor fi pe 
deplin satisfăcute. Asta i-ar permite cinstitului Panesy să poarte 
tratative de pe o poziţie de forţă. 

— Dar cum am putea să creăm o asemenea situație? 

— Simplu, mărite rege.  Pregătește-ţi încoronarea la 
Akhetaton. 

Semenkhere, surprins, dar cucerit de propunere, se întrebă 
totuşi dacă ea nu ascundea o trădare din partea vizirului său. 
Panesy părea și el uimit. 

— Cred cu adevărat, mărite rege, că ideea este foarte bună. 
Cea mai aprigă dorinţă a lui Humose e să te încoronezi la Theba. 
Ar fi primejdios să i-o îndeplinești dacă nu renunță la orice atac 
pe faţă împotriva cultului lui Aton. 

— Și cum să-mi fac cunoscută intenţia de a mă încorona la 
Akhetaton? 

— În acest palat nu există o sală potrivită pentru încoronare. 
Dă-mi poruncă să construiesc una. Scribii cinstitului Panesy vor 
avea grijă să răspândească zvonul începerii lucrărilor. 

— Care zvon trebuie însă să fie vrednic de crezare. Cât timp 
ar lua construirea acestei săli? 

— O lună, mărite rege, răspunse Thutu. 


Tutankhaton asculta, uimit, cum se punea amănunţit la cale 
planul. 

— Să îndrăznesc a adăuga o sugestie, mărite rege? riscă 
Panesy. Ne-ar fi de bun augur pentru domnia ta ca discuţiile cu 
colegii mei să înceapă sub semnul slăbiciunii tale. Fratele tău, 
divinul rege, l-a slăvit pe Aton mai ales la Akhetaton. Așa că 
seamănă neliniștea în inima colegilor mei propunând să înalţi un 
templu închinat lui Aton într-una din provinciile care îi sunt cele 
mai ostile. Asta ar arăta în mod vădit că te consideri puternic. Și 
mi-ar întări, totodată, poziția pe lângă preoți. 

— Unde ai vrea să ridic un templu al lui Aton? întrebă 
Semenkhere, apreciind viclenia aliaţilor săi. 

— La Memphis, mărite rege. 

— Memphis! Dar preoţii or să strige că-i jignesc! 

— Trebuie să plătească pentru favoarea deosebită a 
încoronării la Theba, mărite rege, nu crezi? răspunse Panesy cu 
un zâmbet mieros. 

— Bine, fie, se învoi Semenkhere. 

Apoi zise către Thutu: 

— Dă poruncă să se înceapă numaidecât cele două 
construcții. 

Toată lumea încuviinţă din cap. 

După care trecură la desert: curmale și caise cu sirop de 
miere subţiat cu vin. Dar singurul desert adevărat, gândi 
Semenkhere, ar fi pacea inimii. 

t 

În locuința sa fortificată din Akhmim, Ay turba de furie. 

Stăpân al locului, proprietar de câmpuri imense cu orz și grâu, 
de culturi de zarzavaturi, de livezi și plantaţii de palmieri, de 
turme fără număr și ocupându-se la Qoceyr, pe țărmul Mării 
Trestiilor, cu negoțul de mirodenii, substanțe aromate, tămâie, 
terebint, abanos, fildeș, sidef, perle, mărgean, bivoli, maimuțe și 
alte animale exotice aduse din Kush și din Punt, Ay era unul 
dintre cei mai bogaţi oameni din regat. Pe deasupra, era fratele 
defunctei regine Ty, tatăl răposatei regine Nefertiti, așadar 
cumnat, unchi și socru de regi, socrul lui Horemheb, unul dintre 
cei mai puternici generali din Vale. Ca atare, se bucura în toată 
provincia, chiar și în rândul preoţilor, de atenţii regale. Nimic nu 
se întâmpla fără ca el să nu fie informat. Nimic nu se hotăra fără 
să i se ceară părerea. 


166 


Casa lui Ay rivaliza în splendoare cu palatele regale. Puterea 
lui o punea în umbră pe cea a tuturor notabilităţilor începând de 
la ţărmul Întinderii Verzi până la izvoarele Marelui Fluviu. De-aici 
i se trăgea și supranumele de „prinţul din Akhmim”. 

Marele preot din templul lui Min îl informase despre mesajul 
regal și despre conţinutul său. Semenkhere, ticălosul ăla 
netrebnic și plin de ifose, favorit și concubin al lui Akhenaton, îi 
chema pe preoţii celor patruzeci și două de nome din Cele Două 
Pământuri la încoronarea sa. 

Culmea culmilor, el, Ay, membru al Consiliului regal, nu 
fusese invitat. De neînchipuit! 

Fără îndoială, vreun ordin scris, ce nu ajunsese încă la el, îl 
înlătura din postul de consilier. 

Așezat într-un jilt masiv din fildeș incrustat cu aur, în grădina 
sa de trandafiri și straturi de crini parfumaţi, în fața unui bazin 
cu apă împodobit cu nuferi și lotuși, sorbea dintr-un pahar cu vin 
de caise amestecat cu lichior de cocos și-și rumega ura. Își 
aducea aminte de înfrângerea mârșavă pe care-o suferise la 
ultima întrunire a Consiliului regal. 

Sperase, în adâncul inimii, că plecarea sa grăbită, mânia și 
amenințările voalate pe care le proferase îi vor face pe ceilalți 
să revină asupra hotărârii de a-l numi pe Semenkhere urmaș la 
tronul Celor Două Pământuri. 

Dar nu se întâmplase nimic. 

Cum de cutezaseră Pentju, Maya, Panesy, Nakhtmin, chiar și 
Horemheb, propriul ginere, aceste slugi de consilieri regali, să-l 
sfideze? Maya, care îi datora cariera? Maya, care fusese 
ibovnicul răposatei regine? Și care, desigur, fusese implicat în 
complot? Să-i refuze regența? Fundul-de-taur de Horemheb și 
viermele înfumurat de Semenkhere uitaseră, așadar, că lui și 
numai lui îi datorau faptul de a fi evitat, în anul 1511, răzvrătirea 
garnizoanei din Theba după atacul jefuitorilor beduini? Nu el 
plătise solda ofițerilor? Nu tot el împiedicase, șase luni mai 
târziu, răscoala cultivatorilor din noma Abydos, convingându-l 
pe prefect să reducă dările, deoarece recoltele fuseseră 
proaste? 

Cum de nu pricepuseră scursurile acelea fără minte că 
Semenkhere pusese la cale otrăvirea propriei cumnate, regina? 


11 Anii erau numărați începând cu primul an al unei domnii. Prin urmare, în cazul de 
față e vorba de penultimul an al domniei lui Akhenaton. (n.a.). 


167 


Regina Nefertiti! Ea, fiica lui Ay, cea mai frumoasă, cea mai 
nobilă dintre făpturile pământești! lar mârșăvia se înfăptuise cu 
ajutorul lui Pentju! Care, de altfel, plătise scump pentru asta, de 
vreme ce insecta veninoasă de Semenkhere îl otrăvise imediat 
și Pentju scăpase de judecată. 

Și în acest răstimp, îmbălsămătorii goleau și pregăteau trupul, 
acel trup atât de fermecător, al fiicei sale! In palatul de nord! 
Căci Semenkhere trimisese rămășițele reginei cât mai departe 
cu putinţă. 

Ay Își șterse o lacrimă. 

Asta îi aduse aminte că va trebui, deși îi era silă, să se 
întoarcă la Akhetaton ca să discute cu îmbălsămătorii și apoi cu 
întâiul șambelan despre organizarea înmormântării. 

Două maimuțe săreau printre ramurile înalte ale sicomorilor 
care-și întindeau frunzișul des peste grădină. La apropierea lor, 
un papagal începu să strige: 

— Bin tchaou! Bin tchaou! 

Ay își turnă iar vin de caise și se strădui să-și pună ordine în 
gânduri. Situaţia trebuia lămurită ca să poată hotărî ce măsuri 
să ia. 

Semenkhere pusese la cale, fără umbră de îndoială, otrăvirea 
lui Nefertiti. Așa îi spunea raţiunea: vinovatul e întotdeauna cel 
care trage foloase de pe urma crimei. Pe lângă asta, Nefertiti și 
Semenkhere nutreau unul pentru celălalt o ură mortală. lar 
acum, că aflase de ostilitatea lui Ay în ceea ce-l privea, 
Semenkhere îl va înlătura din cercurile regale. 

Semenkhere fusese ales cu încuviințarea și complicitatea 
preoților și ale armatei. De ce? Pentru că reprezenta 
continuitatea și deci legitimitatea dinastică și pentru că, 
probabil, făgăduise să sporească dotările armatei. 

Trebuia să recunoască totuși că acestui papă-lapte nu-i 
lipseau nici isteţimea, nici dibăcia. 

Semenkhere și-ar pune pe cap pschent-ul'?. Apoi s-ar grăbi s- 
o lase însărcinată pe Meritaton sau să facă în așa fel încât ea să 
rămână însărcinată, pentru a-și asigura urmași. lar el s-ar vedea 
îndepărtat pentru totdeauna de tron. 

Căci tronul i se cuvenea. Cine ar îndrăzni să tăgăduiască? Era 
singurul om energic din regat, cel mai experimentat, cel mai 


12 Dubla coroană a Egiptului de Sus și Egiptului de Jos. (n.tr.). 


influent. Avea mai multă putere decât Horemheb și Nakhtmin 
laolaltă. 

Însă el, Ay, trebuia să-l învingă pe Semenkhere înainte ca 
acesta să prindă rădăcini. Orice ar fi, trebuia să-l învingă, ca să- 
și răzbune fiica. 

Dar pentru început trebuia să se împace cu Horemheb și cu 
Nakhtmin. 

Își goli paharul cu vin de caise și cugetă. 

Purtând la gât un colier de aur prevăzut cu un inel de care se 
agăța lesa, un ghepard se strecură în grădină, pășind nepăsător. 
Se uită împrejur, apoi își ridică ochii fardaţi și botul spre 
stăpânul casei. Se apropie de el și se opri cu nările fremătânde. 

Ay îi aruncă o plăcintă cu carne de pui și îl mângâie pe 
grumaz. „Toţi sunt niște trădători, își zise el. Chiar și gheparzii.” 

Apoi începu iar să chibzuiască. 

Papagalul strigă din nou: 

— Bin tchaou! 

Ceea ce însemna „Impuţitule!” 


+ Capitolul 20 


UNDE SE SFÂRȘEȘTE ÎNTINDEREA VERDE? 


Reparată, recălăfătuită și proaspăt vopsită, Gloria lui Aton 
luneca maiestuos pe ape, împinsă de cele două pânze mari 
triunghiulare, de culoare roșie. Situată undeva între dhow ce 
străbătea Marea Trestiilor și gaiassa pescarilor și cărăușilor de 
mărfuri de pe Marele Fluviu, dar mai mare decât amândouă, 
ambarcaţiunea regală avea puntea din spate mai puţin ridicată 
decât la dhow și marginile mai înalte decât pe o gaiassa, dar, 
mai ales, vergile erau situate îndeajuns de sus pentru ca un 
pasager regal să nu riște a fi lovit în cazul unei rafale de vânt. 

Pe puntea din spate fuseseră înșirate zece scaune ușoare. 
Semenkhere, Tutankhaton și cele șase prințese luaseră loc în 
ele. Trei doici, pentru cele trei prințese mai mici, se așezaseră în 
spatele lor, pe niște scânduri. Al zecelea scaun fusese rezervat, 
un privilegiu extraordinar, unei persoane străine de familia 
regală: Pasar. De aceea, era doar un scaun pliant. După 


169 


nenumărate rugăminţi, Ankhensepaton obținuse de la sora ei 
această favoare deosebită. Semenkhere o găsise amuzantă și i- 
o acordase fără greutate. Uadj Menekh, înștiințat despre 
abaterea de la protocol, îl sfătuise totuși pe băiat să nu 
pescuiască în vreme ce se afla pe corabie, deoarece 
Ankhensepaton stârnise mare agitaţie la palat când adusese 
somnul cel gras pe care i-l oferise Pasar după partida lor de 
pescuit cu cârligul. 

La cea de-a noua oră după miezul nopţii, aerul era încă 
plăcut. 

Prinţesele, doicile și, bineînţeles, Pasar priveau, minunându- 
se, priveliștile ce li se perindau prin fața ochilor pe cele două 
maluri. Băiețandri supraveghind bivolii ce se scăâldau, sate, 
plantaţii de palmieri, temple, zborul rațelor sălbatice care 
plonjau în valuri de parcă voiau să se înece. 

Imagini care treceau. Un imens basorelief din bronz și argint. 

Tutankhaton îl urmărea cu privirea pe acest băiat vioi, 
remarcând cum râdea împreună cu Ankhensepaton, aplecându- 
se amândoi peste bord. La rândul ei, Meritaton își observa sora 
mai tânără și o invidia: bucurându-se de tovărășia lui Pasar, 
aceasta uitase de temerile pricinuite de mesajul pe care băiatul 
i-l strecurase cu atâta îndrăzneală acum câteva săptămâni. 

Meritaton fiind ridicată brusc la rangul de cap de familie, 
Semenkhere se gândise să-și diminueze propria neliniște și pe 
cea a viitoarei sale soţii, reconstituind, prin această plimbare pe 
apă, viaţa obișnuită pe care prințesa o cunoscuse odinioară. 
Chiar dacă încoronarea era sigură, niciunul dintre ei nu știa când 
și unde vor fi uniţi în mod solemn prin căsătorie, devenind în 
sfârșit deţinătorii tronului, deoarece nu știau cum vor primi 
preoții propunerile lui Panesy. 

Planul lui Semenkhere era să coboare pe firul apei până în 
orașul Doi Câini, să pună acolo piciorul pe pământ pentru scurt 
timp, să se odihnească și să pornească iar la drum, împinși de 
vântul de miazănoapte, pentru a ajunge la Akhetaton înainte de 
a se lăsa întunericul. Fără îndoială, mica lor aventură încălca 
protocolul, deoarece palatul trebuia să ţină doliu după regină. 
Insă plimbarea rupea monotonia zilnică, ce devenise sufocantă 
atât pentru Meritaton, cât și pentru surorile sale. Mai cu seamă 
cele trei prințese mai mici păstraseră doar o amintire vagă a 


170 


plimbărilor de altădată și se bucuraseră de cea de-acum ca deo 
sărbătoare. 

Durerea lor era atenuată de faptul că pierduseră mai degrabă 
imaginea unei mame, decât o mamă în carne și oase. Alăptate, 
apoi crescute de doici, ele o întâlniseră pe regină mai mult 
atunci când aceasta voia să fie văzute împreună. 

De fapt, erau orfane din naștere. Ca atare, niciun sentiment 
de rușine nu le umbrea bucuria plimbării. 

— Dar tu, Maketaton, n-ai tovarăș de joacă? o întrebă 
Semenkhere pe cea de-a doua prinţesă. 

Fata clătină din cap, cu o expresie de dispreţ pe buze. Ea, 
una, nu se compromitea prin grădini cu tot felul de necunoscuți. 

Semenkhere se întoarse spre Meritaton, pe al cărei chip 
înflorise un zâmbet ușor. Nu era deloc nevoie să fii mare scrib ca 
să-ți dai seama că întrebarea îi era adresată și ei. „Chiar n-avea 
un tovarăș de joacă?” se întrebă el din nou, furișând o privire 
spre sânii ei micuţi și coapsele cărnoase. Ce-i drept, protocolul 
din palatul prinţeselor înlătura în principiu din interiorul acestuia 
orice persoană de sex masculin care nu era rudă sau slujbaș. 
Singura abatere era permisă în timpul marilor sărbători când li 
se îngăduia câtorva fii ai vreunui slujbaș de rang înalt să 
schimbe cu vlăstarele divine niște formule bine stabilite, și asta 
sub privirile vigilente ale doicilor și ale scribilor. Dar, cum- 
necum, Ankhensepaton reușise totuși să treacă peste aceste 
interdicții. 

Cât despre Meritaton, era posibil ca ea să guste anumite 
plăceri cu sclavele... 

— Pari să-i porţi oarece afecțiune acestui băiat, observă 
Semenkhere. 

— El ne-a dovedit afecțiune mai întâi, zise ea cu glas șoptit. 

Semenkhere înălță din sprâncene, nedumerit. Meritaton îi 
povesti despre mesaj și despre ce-i spusese apoi băiatul privind 
vizita făcută de Ay lui Horemheb, acuzaţia de otrăvire a lui 
Nefertiti și îndoiala prefăcută a generalului. Semenkhere se 
arătă uimit. Maketaton se străduia să tragă cu urechea. 
Meritaton clipi cu subînțeles spre Semenkhere și-l invită cu voce 
tare să-și dezmorțească picioarele. El o urmă spre un loc pe 
punte, opus celui unde Ankhensepaton și băiatul se aplecau să 
privească valurile. 

— Dar cum de știe el toate astea? exclamă Semenkhere. 


171 


— E fiul intendentului din pavilionul vizitatorilor. Se duce 
uneori să doarmă în odăiţa cu rufărie, învecinată cu sala cea 
mare. De acolo ascultă ce se vorbește alături. 

Semenkhere își încrucișă braţele și medită. Așadar, Humose, 
Nefertep și Horemheb se înţeleseseră cu mult timp în urmă să 
impună regența lui Nefertiti. Complotul, inclusiv ameninţarea cu 
revolte în provincii, fusese, neîndoielnic, condus de Ay. Insă 
dăduse greș. lar Ay, plin de ciudă cum era, va căuta să-l aţâţe 
din nou. 

Căci Ay era acum cel mai mare dușman al său. Semenkhere îl 
cunoștea: era trufaș, ambițios și hotărât. 

Pasar se întorsese chiar atunci râzând cu gura până la urechi. 
Semenkhere îi aruncă o privire. Cum putea un băieţandru atât 
de plăpând să joace un rol atât de important în luptele pentru 
putere pe care, cu siguranţă, nici nu le înțelegea! 

— Încuviinţez afecțiunea ta pentru el. O să găsesc o cale de a 
ni-l apropia în mod oficial... 

— Nu, îl contrazise Meritaton, ar bate la ochi. E mai bine să fie 
considerat un simplu tovarăș de joacă al lui Ankhensepaton. ȘI 
acum altă problemă: Unde îi vei găzdui pe marii preoţi? 

Semenkhere ghici la ce se gândea Meritaton. 

— Pavilionul vizitatorilor nu poate primi decât cincisprezece 
oaspeţi. Cei mai influenţi dintre marii preoți vor fi găzduiţi acolo. 
Mă voi îngriji de asta. Vom vedea unde vor sta ceilalți. 

— Sper că Pasar va putea să le asculte discuţiile. 

Băiatul era, la urma urmei, preţios. 

„Ce situaţie ciudată! Să te folosești de un copil pentru a lupta 
împotriva unui bătrân tiranic!” își zise Semenkhere. 

Se întoarseră și se așezară din nou pe scaune. Tutankhaton 
părea dus pe gânduri. Ankhensepaton îi zâmbise doar în treacăt, 
fără să-i acorde prea multă atenţie. Oare prințesa nu știa că-i 
fusese făgăduită lui? Poate că Meritaton observase melancolia 
băiatului, căci o chemă pe Ankhensepaton pretinzând că-i 
deranja pe corăbieri. Ankhensepaton, care înțelesese și ea 
situaţia, se așeză lângă micul prinţ și îi surâse. 

— Unde am ajunge dacă am cobori pe fluviu până la capăt? îl 
întrebă Tutankhaton pe fratele său. 

— La Întinderea Verde. 

— Întregul fluviu sfârșește la Întinderea Verde? 

— Da, răspunse Semenkhere. 


172 


— Atunci înseamnă că e mare, nu? 

— Foarte mare. 

— Mai mare decât regatul? 

Despre asta Semenkhere n-avea idee. Nu-și pusese niciodată 
problema și nu știa dacă cineva cunoștea răspunsul. 

— Nu știu, mărturisi el, cuvinte de neînchipuit în gura unui 
viitor rege divin. 

— Și de ce nu mergem acolo? 

— Ne-ar lua prea mult timp. Vreau să fim înapoi în Akhetaton 
diseară. lar corabia aceasta nu-i făcută să navigheze pe 
Întinderea Verde. Mi s-a spus că e din cale-afară de zbuciumată 
și de primejdioasă. 

— N-am văzut niciodată Întinderea Verde. 

— Nici eu, răspunse Semenkhere, care își dădea pentru prima 
oară seama de asta. 

— N-am putea merge acolo într-o bună zi? 

— Ba da. 

— Unde se sfârșește Întinderea Verde? 

— Nu știu. 

— Știe cineva? 

— Am să întreb. 

Când mai aveau puţin până la orașul Doi Câini, Semenkhere 
hotări să acosteze într-un loc pustiu, întrucât tuturor li se făcuse 
foame. Călătorii dădură fuga pe după arbori ca să se ușureze. 
După ce urcară din nou pe corabie, fură deschise coșurile cu 
merinde, în care se găseau bucăţi de pasăre albă fripte, ouă 
răscoapte, pâine, brânză proaspătă, pepeni, curmale și 
smochine, precum și urcioare mici, pline cu bere și vin. 

Pasar aruncă firimituri de pâine în apă spre bucuria lui 
Ankhensepaton, căci peștii scoteau capul ca să le înhațe. 
Curând toţi nobilii pasageri îl imitară, spre amuzamentul 
corăbierilor. 

Maketaton propuse să coboare pe mal, însă Meritaton se 
opuse, căci asta ar fi însemnat că familia regală ieșea din 
teritoriile palatului, lucru de asemeni interzis de protocolul 
impus de doliu. 

Moleșiţi de briza călduță și de vin, călătorii ațipiră pe drumul 
de întoarcere. Tutankhaton îi convinsese pe Ankhensepaton și 
pe Pasar să-i împărtășească dorinţa de a vedea Întinderea 
Verde. 


173 


Semenkhere se lăsă cuprins de nostalgia plimbărilor nocturne 
de odinioară, în compania regelui. 

Cât de lipsită de griji era pe atunci familia sa! 

Meritaton se gândea la Nefer Heru, făgăduindu-și să-l vadă 
chiar diseară ca să-i domolească neliniștile pe care i le pricinuia 
plecarea la Theba. Căci vor merge toţi la Theba, Meritaton 
vedea bine asta. Planul lui Semenkhere prevedea această 
mutare doar pentru a-și face din tot clerul un aliat și a-l învinge 
pe Ay. 

Oftă. 

Când corabia ajunse la debarcaderul din Akhetaton, se simți 
ușurată. Plimbarea nu-i trezise în suflet decât melancolie. 

Așteptă cu nerăbdare ca palatul prinţeselor să se adâncească 
în somn pentru a-și întâlni iubitul. 

t 

— Regele meu, stăpânul meu, șopti Aa-Sedjem prin 
întunericul în care scânteia lumina aurie a unei lămpi, te 
implor... 

Semenkhere își întoarse capul spre el, surprins. 

— Regele meu, stăpânul meu, ţara aceasta e primejdioasă. 

— Primejdioasă? 

— Regele meu, stăpânul meu, îţi sărut picioarele. Autoritatea 
regală nu mai este apărată în multe provincii. Tâlharii atacă 
vistieriile și garnizoanele. Nimeni nu-ţi vorbește de așa ceva, 
așa cum nimeni n-a cutezat s-o facă nici pe vremea fratelui tău, 
marele rege defunct, de teamă să nu-ţi displacă. Ucide-mă, dar 
ascultă-mă înainte. 

— Cu siguranţă n-am să te ucid, ba dimpotrivă, răspunse 
Semenkhere așezându-se și punându-și mâna pe pieptul 
medicului său. Dar cum de știi tu astfel de lucruri pe care nimeni 
nu mi le spune? 

— Noi, scribii, avem părinţi și prieteni în provincii. Și chiar la 
Akhetaton ţinem legătura prin scrisori cu scribii din alte nome. 
Acum o săptămână, întâiul scrib din templul lui Ptah de la 
Memphis i-a scris fratelui meu, întâiul scrib din templul lui Aton, 
de aici, ca să-i dea de știre că mai-marele vistieriei din provincia 
Ibisul roșu a golit tezaurul și a fugit. 

— Cum? strigă Semenkhere indignat. Dar de ce nu mi s-a 
spus? De ce nu mi-ai spus chiar tu? 


174 


— Regele meu, stăpânul meu, știu că vizirul tău Thutu a fost 
înștiințat de către prefectul din Memphis. L-a chemat la el pe 
Mahu, căpetenia gărzilor, însă acesta i-a explicat că hoţul fugar 
e acum oaspetele fiului lui Nefertep, marele preot al lui Ptah. 
Care dispune de o trupă proprie mult mai puternică decât 
garnizoana din lbisul Roșu. Mahu a zis că ar trebui trimisă 
garnizoana din Memphis ca să-l aresteze pe însuși fiul marelui 
preot Nefertep și a refuzat să ia asupra lui o asemenea 
răspundere. Ca atare, nu s-a făcut nimic, deoarece toată lumea 
știe că tu încerci să te împaci cu marii preoți. 

Semenkhere era înmărmurit, indignat și furios. Vasăzică 
devenise prizonierul propriului plan de împăcare cu preoţii. Se 
ridică și începu să umble de colo-colo prin cameră. 

— Regele meu, stăpânul meu, iubitul meu, continuă Aa- 
Sedjem, acum o săptămână nu mă bucuram de favorurile tale. 
Numele meu îţi era necunoscut. Cum să fi avut prilejul de a-ţi 
spune aceste lucruri? Cu ce drept? Dacă s-ar fi aflat despre 
dezvăluirile mele, aș fi fost socotit nebun sau aș fi fost ucis. 

— Câtă dreptate avea fratele meu să-i urască pe preoți! 
exclama Semenkhere. Și sunt toți la fel! 

— Nu, nu toți. 

— Așadar, zeci de scribi și de slujbași au cunoștință despre 
fărădelegile pe care tronul nu le cunoaște? întrebă Semenkhere. 

— Nu știai aceste lucruri pe vremea când erai regent? 

— Nu, nu cunoșteam decât dorinţa de răzbunare pe care-o 
nutrea fratele meu faţă de preoți. 

— Puţini oameni l-ar fi informat despre starea regatului. Îţi 
amintești că la moartea fratelui tău, Thutu, ce era pe-atunci 
doar șambelan, a poruncit să fie duse la arhive teancuri întregi 
de documente care se găseau în palatul regal? 

Semenkhere se opri și chibzui câteva clipe. Își aminti că, într- 
adevăr, vrafuri de documente fuseseră mutate, dar atunci nu le 
dăduse nicio atenţie, întrucât ele ţineau de trecut. 

— Documentele cuprindeau, printre altele, continuă medicul, 
rapoartele prefecţilor despre distrugerile pricinuite de către 
cetele de tâlhari în ultimii doi ani ai domniei lui Akhenaton și 
despre neregulile privind socoteala dărilor. Thutu trebuia să 
pună mâna pe ele. 

— Cine l-a pus să facă asta? 


175 


— Nu știu. Dar lista suspecților e lungă. Mulţi au interes ca 
regatul să se destrame. Nemulțumirea ațâță dușmănia față de 
tron și nu doar un singur om va încerca să se folosească de asta 
ca să se dea drept bărbatul puternic, ce reînstăpânește ordinea. 

Semenkhere se așeză pe pat copleșit. 

— Vrei să zici, șopti el cu glas trist, că, deși nu mi-a fost pusă 
încă pe cap coroana, ea deja se clatină. 

— Regele meu, stăpânul meu, iubitul meu, nu. Nu voi fi 
niciodată purtător de vești proaste. Vreau să fiu doar motanul 
ce-ţi păzeşte hambarul. 

Semenkhere zâmbi și mângâie obrazul lui Aa-Sedjem. 

— La ce șobolani te gândești? 

Cel care se apropie de trupul regelui cugetă puţin înainte de a 
răspunde. 

— Două persoane puternice năzuiesc la tron, mărite rege și 
stăpâne. Nu le vezi? 

— Cine? 

— Ay și Horemheb. 

Semenkhere încuviinţă din cap. Ba da, le vedea. 

— Problema aceasta nu poate fi rezolvată astă-seară. Vino să 
te odihnești, mărite rege și iubitul meu. Zile lungi ţi se deschid 
înainte. 


176 


e PARTEA A DOUA œ 


LOTUȘII LUI ANUBIS 


t Capitolul 21 


ÎNTOARCEREA ȘACALULUI 


A zecea zi de doliu se încheiase de două săptămâni, însă 
atmosfera din cele două palate era la fel de mohorâtă și de 
încordată. 

În Casa regelui, Semenkhere nu reușea să-și alunge bănuiala 
că ridicarea unei săli de încoronare și cea a unui templu al lui 
Aton la Memphis erau capcane întinse de Thutu pentru a ațâța 
furia preoţilor și a-i grăbi îndepărtarea de pe tron, dacă nu 
cumva chiar moartea. lar cuvintele liniștitoare ale lui Aa-Sedjem 
nu-i micșorau temerile decât pe durata unei nopţi. In plus, se 
temea ca Panesy să nu dea greș în discuţiile sale cu marii 
preoți, când aceștia se vor strânge la Akhetaton. În acest caz ar 
fi nevoit să se încoroneze aici, în palat, și să prelungească 
periculoasa izolare instaurată de răposatul său frate, deși el 
năzuia, dimpotrivă, să-i pună capăt, pentru a-și asigura tronul 
împotriva răzvrătirilor preoţilor și armatei. 

În palatul prinţeselor, Meritaton, sigură în ceea ce-o privea de 
exilul la Theba și supărată la gândul de a nu-l mai vedea pe 
Nefer Heru, avea toane dintre cele mai nesuferite, care se 
răsfrângeau și asupra surorilor ei. Până și  zglobia 
Ankhensepaton deveni îndărătnică și provocă un mic scandal 
când ceru să mănânce pește, la fel ca Pasar. Meritaton potoli 
această răzvrătire doar convingând-o că, dacă mâncai pește, ţi 
se îngroșau mâinile și picioarele, cusur dezgustător pentru o 
prinţesă. 

În provincii, marii preoţi nu erau deloc mai liniștiți. Ce li se 
cerea, de fapt? Unii crezură că miros o capcană. Alţii erau roși 
de dorința de a vedea Akhetaton, capitala regelui eretic, pe care 


177 


și-o închipuiau ca pe o cetate a dezmățului și nebuniei, făurită 
de Apopis însuși înainte ca lancea lui Seth să-l străpungă, dar se 
temeau să-și calce jurămintele în ochii credincioșilor. Într-un 
amestec de curaj și curiozitate, și unii și alţii plănuiră în sfârșit 
să pornească la drum, cu încetineala cerută de solemnitatea 
împrejurărilor. Aproape toți călătoriră pe corăbii, însoţiţi de 
scribii lor. Și o lună întreagă se scurse până să se strângă toţi 
„acolo jos”. 

Uadj Menekh, instruit cum se cuvine, dar în mare taină, de 
către Semenkhere, îi alese pe aceia dintre marii preoţi care 
aveau să locuiască în pavilionul vizitatorilor: doisprezece în 
total. Locuinţele scribilor de pe lângă templul lui Aton îi găzduiră 
pe ceilalți treizeci, cu încuviințarea lui Panesy. Acesta din urmă 
radia de mulţumire, căci trecea drept artizanul împăcării 
naţionale. 

Semenkhere își însuși părerea lui Aa-Sedjem în privinţa locului 
unde se vor aduna toate aceste teste rase și poruncise să li se 
pună la dispoziţie una dintre sălile mari ale palatului. Însă preoții 
se arătară nemulţumiţi: voiau să discute departe de urechile 
curioase și preferară să se întâlnească într-una din sălile 
scribilor, ce ţinea de templu. 

Lucrurile fură rânduite fără prea multe probleme. Totuși, cu 
Nefertep, șambelanul avu de furcă, întrucât deschiderea unui 
șantier pentru templul lui Aton din Memphis, la propunerea lui 
Thutu, îl scosese din sărite pe marele preot. 

— E o provocare? îl întrebă el pe Panesy îndată ce rămase 
singur cu acesta. 

— Frate, putem să acordăm harpele armoniei cerești. 

Ca să-și protejeze spatele, Semenkhere socoti că era un prilej 
bun să-i cheme la el pe Horemheb, Nakhtmin și Anumes, 
comandantul garnizoanelor răsăritene. În prezenţa lui Thutu și a 
lui Maya, îi anunţă solemn sporirea mijloacelor materiale alocate 
armatei și a trupelor de care. 

— Inălțimea sa Ay a fost înștiințat? întrebă Nakhtmin, făcând 
aluzie la faptul că Ay era comandantul oficial al carelor de luptă. 

— Nu. Mă gândesc să reorganizez trupele de care, răspunse 
Semenkhere sec. 

In acest răstimp, muncitorii și sculptorii lucrau de zor la 
ridicarea marii săli destinate unei posibile încoronări la 
Akhetaton. Semenkhere o vizitase în ajun. Nimeni nu-și putea 


178 


închipui că nu era decât un mijloc de a-i strânge cu ușa pe 
preoţi. 

Totuși, în cazul în care Panesy ar convinge clerul să-și plece 
capul, Semenkhere îi trimise degrabă în vechea capitală pe 
Maya și pe intendentul general al clădirilor ca să cerceteze 
edificiile din Theba ce i-ar putea găzdui, la o adică, pe rege și pe 
prințese împreună cu suitele lor. Amănunt nostim: cei doi 
porniră la drum când Humose, marele preot al templului lui Ptah 
de la Theba, tocmai debarcase la Akhetaton. 

Emisarilor le ajunse o zi ca să verifice dacă vechiul palat 
regal, reședința lui Amenhotep al Ill-lea, era încă demn de un 
nou rege și nu suferise prea tare de pe urma celor cincisprezece 
ani de părăsire. Firește, foștii servitori regali și hoţii șterpeliseră 
cea mai mare parte a mobilierului ce nu fusese mutat la 
Akhetaton, însă lipsurile puteau fi îndreptate cu ușurință. Potrivit 
poruncilor lui Semenkhere, Maya hotărî ce clădiri vor ţine locul 
palatului regal, Casei regelui și palatului prințeselor din 
Akhetaton. Viitorul rege voia să păstreze, în felul acesta, 
obiceiul de a-și avea reședința separată de palat, așa cum 
făcuse fratele său și cum el însuși se obișnuise. Ar fi fost 
necuviincios ca Aa-Sedjem să se întâlnească, în zori, cu regina 
pe coridoare. Intendentul general primi sarcina să pregătească o 
posibilă mutare. 

Semenkhere ascultă raportul lui Maya aidoma unui general ce 
ascultă rapoartele iscoadelor sale despre fortificațiile orașului pe 
care se pregătește să-l asedieze. 

Când reușea să-și stăpânească bănuielile și temerile, se lăsa 
pradă unor accese de speranţă și încredere. Incoronarea sa ar 
marca, în sfârșit, renașterea puterii regale, care se sprijinea pe 
cei doi stâlpi, preoțimea și armata. Da, ar fi demnul urmaș al 
fratelui său. 

Meritaton privea toate aceste întâmplări cu ochi temători, nu 
doar pentru că se apropia ziua fatidică a unei eventuale 
despărţiri de Nefer Heru, ci și pentru că i se părea că viitorul 
rege navighează în ape unde înotau crocodili și hipopotami. 

E oare cu putință, cugeta ea, ca aceia care se folosiseră de 
otravă să fi dispărut cu toţii? Pentju nu fusese, la urma urmei, 
decât unealta puterilor malefice, iar acestea, cu siguranţă, nu 
dispăruseră dintr-odată, ca alungate de o vrajă puternică. 


179 


Unele bârfe ale doicilor, întreţinute de o slugă din Casa 
regelui, o puneau pe gânduri. Cel care se apropie de trupul 
regelui avea, se pare, mare grijă de stăpânul său. Ba chiar 
dormea cu el. 

Și tocmai atunci Ay, bunicul ei, reapăru. 

t 

Semenkhere află de prezența lui Ay la Akhetaton de la Aa- 
Sedjem la ora când întâiul său servitor îi aducea gustarea de 
dimineaţă, adică un pahar cu lapte de migdale, o pâine micuță 
cu miere și caise proaspete. Era dimineaţa zilei în care marii 
preoţi se adunau în sala colegiului scribilor, din vecinătatea 
templului. 

Crezând că-i păcălește pe servitori, Aa-Sedjem se ferea să 
arate legătura apropiată pe care-o avea cu viitorul rege, așa că 
prezenţa sa în zori în camera acestuia era neobișnuită. În faţa 
mai-marelui garderobei și a slugilor, se purtă cu tot respectul 
cerut de protocol. 

— Stăpâne divin, rosti el, am socotit de cuviinţă să te 
înștiințez că un oaspete de vază se găsește în palatul regal. 

În afară de familia domnitoare, o singură persoană dispunea 
de odăi în palat. Semenkhere se încruntă și-i aruncă lui Aa- 
Sedjem o privire întrebătoare. Calm, acesta adăugă: 

— E vorba de Inălțimea Sa Ay. 

Bătrânul șacal nu putuse răbda să stea departe de treburile 
regatului, mai ales într-un moment atât de important ca 
desemnarea oficială a noului rege și alegerea locului încoronării. 
Mai rămânea de aflat care va fi următoarea sa mișcare, acum că 
era în minoritate în Consiliul regal. 

— Vreau să mi se dea de știre despre toate vizitele pe care le 
va face, zise Semenkhere, cuprins de noi neliniști. 

— În clipa asta e la palatul prinţeselor, se grăbi să-i raporteze 
Aa-Sedjem, care prevăzuse cererea stăpânului său. 

Semenkhere încuviinţă din cap, se ridică și se spălă în grabă 
pentru a merge cât mai iute în odaia sa de lucru. Thutu, de 
asemeni, dădu fuga într-acolo, căci și el fusese înștiințat despre 
sosirea lui Ay în oraș. 

— Să-i retragem privilegiul de a folosi odăile din palatul regal, 
divine stăpâne? 

— Nicidecum. E tatăl reginei defuncte și bunicul viitoarei 
regine, răspunse Semenkhere. Adună-i pe membrii Consiliului 


180 


regal ca să-l înlăture din rândul lor. lar asta să se întâmple până 
la sfârșitul zilei. 

O luptă deschisă n-ar servi la nimic. Mai bine să-i smulgă 
ghearele bătrânului șacal. 

t 

Ca să-și primească bunicul, Meritaton își luă acel aer de 
bunăvoință semeață și tristă, care fusese una dintre măştile 
favorite ale mamei sale. Porunci să se așeze față în față pe 
terasă două jilțuri, departe de urechile curioase. 

Legăturile ei cu Ay, ca și cele ale surorilor sale, fuseseră rare 
și lipsite de profunzime, mărginindu-se la dovezi curtenitoare și 
obișnuite de afecţiune, cu prilejul sărbătorilor și al doliului. 
Cadouri banale, precum perechi de cercei identice pentru cele 
trei presupuse regine, vase cu nard, oglinzi. Dar niciodată 
discuţii între patru ochi ori gesturi blajine de bunic. 

In plus, ea, și numai ea, știa din groaznica mărturisire făcută 
de Pentju că Ay, chiar dacă nu organizase, aprobase otrăvirea 
lui Akhenaton. Așa că între ei tandreţea nu prea avea ce căuta. 

Ay sosi escortat de doi purtători de evantai, privilegiu regal ce 
nu i se cuvenea, dar pe care nimeni nu îndrăznea să i-l pună la 
îndoială. Cei doi rămaseră la ușă, ca și secretarul său și cele 
două gărzi înarmate. 

— Fiică mult-iubită, sufăr de două ori, grăi Ay apucând-o pe 
viitoarea regină de umeri, după ce ieșiră pe terasă. La durerea 
pe care-o încerc deja se adaugă cea pe care o resimt pentru tine 
în astfel de zile atât de grele. 

„Șaptesprezece zile ca să-și exprime îndoita suferinţă e niţel 
cam mult”, gândi Meritaton, care ghicise scopul vizitei bunicului 
ei. || pofti să se așeze. 

— Părinte mult-iubit, compasiunea ta e un balsam desăvârșit. 

— Grija pentru viitorul nostru, al tuturor, m-a făcut să-mi 
părăsesc refugiul de la Akhmim, începu iar Ay să vorbească, 
luând mâinile lui Meritaton într-ale sale. Prin căsătorie o să 
consfinţești dreptul la tron al unui om nedemn de așa ceva, 
după cum bine știi. Ka-ul nobilei tale mame suferă, negreșit, oh, 
cât trebuie să sufere! 

Ea ridică ușor din sprâncene. Vasăzică venise să împiedice 
căsătoria? Oare ce voia să-i propună? 

Un amestec de sentimente tulburi se învolbură în sufletul ei, 
aidoma grămezilor de ierburi și rădăcini pe care apele Marelui 


181 


Fluviu le aduceau în timpul inundaţiei și care, după ce se 
învârteau la întâmplare, sfârșeau în drobițele de pe maluri, nici 
măcar forța șuvoaielor neputând să descurce acele încâlceli fără 
rost. 

— De ce e nedemn? întrebă ea calmă. 

— Merit! exclamă Ay cu glas aspru. Omul ăsta e un uneltitor 
primejdios! Un ucigaș! Știu că a poruncit otrăvirea mamei tale! 
Și aș vrea să fiu sigur că n-a făcut la fel și cu tatăl tău! Pe lângă 
aceste crime, se pregătește acum să se supună ca o slugă 
dorințelor preoțimii împotriva căreia a luptat tatăl tău. O să 
mute tronul la Theba! O să părăsească Akhetaton! O să renunțe 
la cultul lui Aton! Cum de nu-i vezi planurile mârșave? 

Ea îl privi fără să scoată o vorbă, de parcă reflecta la aceste 
pretinse dezvăluiri, întrebându-se însă ce urmărea bunicul ei. 
Credea c-o păcălește cu asemenea acuzaţii? Se feri să-i 
mărturisească prea repede ceea ce auzise din gura lui Pentju. 
Asta n-ar face decât să-i pună propria viaţă în pericol. Simţi că o 
ia cu amețeli, dar se stăpâni. În ce groapă plină de șerpi se 
zbătea! Să te temi că vei fi otrăvită sau ucisă de propriul bunic! 

— Îți cunosc noblețea sufletului, fiică mult-iubită, vrednică 
fiică a mamei tale. Nu-ţi puteai închipui răutatea ce zace în 
inima lui Semenkhere. Dar am venit să-ţi deschid ochii. 
Răspunderea pe care o ai față de regat și faţă de moștenirea 
tatălui tău e uriașă. Căci tu deții puterea, în numele forței pe 
care ţi-o dă sângele tău nobil. 

— Chiar crezi că a otrăvit-o pe mama? 

— O știu! răspunse el apăsat. 

Ea se împotrivi unui sentiment ce-i dădea târcoale de multe 
zile: se săturase de oameni. Și făcea asta deoarece Nefer Heru 
era om și ea nu se săturase de el. 

— Și ce propui? întrebă Meritaton, fără a renunţa la calmul 
său aparent. 

— Refuză să te căsătorești cu el! Pentru toate motivele pe 
care ţi le-am spus. Voi ști atunci cum să conving Consiliul regal 
să-l îndepărteze de la succesiune. 

O lua drept proastă? El nu mai avea puterea să întoarcă 
lucrurile în favoarea lui. Meritaton știa cine sunt membrii 
Consiliului regal și se mira că Semenkhere nu-l izgonise deja pe 
Ay. 

— Și cine i-ar succeda atunci tatălui meu? 


182 


Ay o privi ţintă cu ochi scăpărători. 

— Nu vezi cine, fiică mult-iubită? E nevoie de un bărbat cu 
experienţă, un bărbat puternic. 

Vasăzică asta era! Năzuia să urce el însuși pe tron. 

— La cine te gândești? întrebă ea, cu o umbră de 
perversitate. 

— Nu-ţi dai seama? 

— Tu? 

Ay încuviinţă. 

— Eu. 

Îi apucă din nou mâinile. 

— E singura cale de a apăra moștenirea tatălui său! 

— Regatul pe care ni l-a lăsat e într-o stare tristă. 

— Tocmai! Puterea a fost uzurpată în ultimii ani de acest om 
stricat și josnic care pretinde să-i urmeze la tron. Semenkhere n- 
ar face altceva decât să grăbească decăderea regatului! Nu poți 
lăsa să se-ntâmple asta! 

Așadar ar trebui ca ea să se căsătorească, pentru a consfinţi 
succesiunea, cu propriul bunic. El aștepta un răspuns, iar ea 
întârzia să i-l dea. 

— Însă va trebui totuși să aibă loc o împăcare cu preoţii... 

— Da, dar nu în condiţiile puse de ei. Doar un bărbat hotărât 
va putea să înfăptuiască această împăcare fără să pară că se 
supune în faţa lor ca un laș. 

Ei îi venea tot mai greu să se ascundă în dosul măștii. Își 
aminti de mărturisirile lui Pentju din odaia regală de lucru: 
Semenkhere nu era vinovat de crimele de care-l acuza Ay. L-ar 
lăsa ea pe acest tânăr lipsit de răutate să cadă pradă uneltirilor 
unui bătrân nebun după putere? Și pentru ce? Oricum, clerul și 
armata ar sfârși prin a triumfa. Ay ar fi obligat la fel ca 
Semenkhere, să abandoneze cultul lui Aton și orașul Akhetaton. 

Cu mica deosebire că el, Semenkhere, era nevinovat. 

Maketaton apăru în ușa terasei, surprinsă de discuţia între 
patru ochi dintre sora sa și bunicul lor. Meritaton îi strigă că o să 
vină la ea mai târziu. 

— Trebuie să trecem iute la fapte, rosti Ay, poruncitor. 
Trebuie să iei o hotărâre azi. lar eu am s-o aduc la cunoștința 
Consiliului regal. 

— Trebuie să chibzuiesc, răspunse ea, încercând să tragă de 
timp. 


183 


— Nu! se răsti el. Vreau să te hotărâști chiar acum! 

Așadar, numai ea era în măsură să oprească înspăimântătorul 
plan de război pe care Ay îl urzise. 

— Cred, părinte, că greșești în privinţa crimelor lui 
Semenkhere, spuse ea, privindu-și bunicul drept în ochi. 

— Cum? zise el, înfuriat. Îmi pui cuvântul la îndoială? 

— Am auzit cu urechile mele mărturisirea lui Pentju despre 
comploturile care au dus la otrăvirea tatălui și a mamei mele! 
grăi ea răspicat. Tu ai pus să fie otrăvit tata. 

— Ce tot spui acolo? 

Se uită la ea, cu gura căscată de uimire, alarmat precum un 
șacal ce se pregătește să înhațe un iepure, dar descoperă brusc 
o cobră în spatele prăzii. 

— Intocmai ce-ai auzit adineauri, răspunse ea, cu chipul 
crispat de mânie. 

— Minciuni! strigă Ay. Ai născocit toate astea! Ești posedată 
de Apopis! Nu poţi să dovedești nimic! Pentju e mort! 

Vasăzică nu aflase că fostul medic înviase. 

— Nu, îi aruncă ea. Pentju nu e mort. 

El o privi neîncrezător. Îngrozit. Martorul principal al crimelor 
sale trăia? Tăcerea ridică un zid între bătrânul curtean ambițios 
și nepoata sa. 

— Dar Semenkhere l-a otrăvit! o contrazise el. 

— Nu, îl lămuri ea scurt, aţintindu-și asupra lui o privire ca a 
lui Nekhbet, zeiţa-vultur, al cărei cap se înălța pe pschent-ul 
tuturor regilor. Au băut din același sirop. Vrei să-l rog pe Pentju 
să vină ca să-l vezi cu ochii tăi? 

E| se ridică brusc și părăsi terasa. Purtătorii săi de evantai, ce- 
| așteptau la ușă, se grăbiră să-l urmeze. 

Ea rămase singură, șezând pe terasă și privind spre Marele 
Fluviu și spre o barcă de pescari, ce luneca nepăsătoare pe 
apele lui. Câţiva ulii se învârteau pe cer. 

Acum, Ay știa că nepoata sa îi cunoștea crimele. Și îi va fi 
dușman pe veci. 

Câteva clipe mai târziu, Uadj Menekh ceru s-o vadă pe 
Meritaton. Era profund tulburat. 

— Prinţesă, ce s-a întâmplat? Bunicul tău a plecat extrem de 
furios. Am vrut să-i înmânez acest document, dar m-a gonit ca 
pe o slugă, zise șambelanul jignit. 

— Unde este? 


184 


— A plecat cu lectica spre corabia lui. 

Ea încuviinţă din cap și luă documentul din mâinile lui Uadj 
Menekh, îl scoase din toc și-l citi. Într-adevăr, ghicise. 

— Pune să-i fie dus pe corabie, porunci ea. De către un simplu 
scrib. 

Uadj Menekh se holbă la gândul unui asemenea afront. 

— Bunicul meu nu mai face parte din Consiliul regal, îl lămuri 
ea. 

Cu buza de jos atârnându-i, șambelanul părea că nu pricepe 
ce aude. 

Meritaton se ridică istovită și, urmată de întâia servitoare, 
porni spre Casa regelui ca să-i relateze lui Semenkhere discuţia, 
fără îndoială ultima, pe care-o avusese cu bunicul ei. 


t Capitolul 22 


DOCUMENTELE DIN ARHIVE 


Discuţiile marilor preoţi ţinură mai puţin decât se prevăzuse. 
În cea de-a patra zi, spre sfârșitul după-amiezii, hotărâră să-i 
prezinte  augustului prinţ Semenkhere concluziile la care 
ajunseseră, alegând pentru aceasta trei delegaţi: Humose, 
Nefertep și Panesy. Concluziile aveau în vedere trei puncte, ce 
fură expuse cu solemnitate prin glasul lui Panesy în odaia de 
lucru a regelui, de față cu Thutu, Maya, Nakhtmin, Aa-Sedjem și 
Uadj-Menekh. Pe Horemheb nu reușiseră să-l găsească. 

Primul punct: marii preoţi se bucurau din toată inima de 
apropiata urcare a prinţului pe tronul fratelui său și nu vor 
conteni cu rugăciunile și jertfele aduse zeilor pentru bunăstarea 
domniei lui Ankh-Kheperu-Ra Nefer-Kheperu-Ra, nume divin și 
de bun augur pe care și-l alesese. 

Al doilea punct exprima dorința lor ca marile ceremonii ale 
nunţii regale și ale înscăunării să se desfășoare potrivit vechii 
tradiții a regatului, adică în capitala sa, Theba. 

Al treilea prevedea ca partea ce le revenea preoţilor din 
tributurile militare să fie sporită cu o zecime. 

Niciun cuvânt despre templul lui Aton din Memphis, nici 
despre vreun templu al lui Amon la Akhetaton. 


185 


Panesy se înclină până la pământ în faţa lui Semenkhere și-i 
înmână sulul de papirus lui Thutu, care i-l dădu, la rândul său, lui 
Semenkhere, iar acesta, după ce-l citi, i-l întinse întâiului scrib. 

Tăcut, Tutankhaton urmărea fiecare cuvânt cu o gravitate 
trufașă. 

Așadar, întâiul slujitor al lui Aton, Panesy, își îndeplinise 
misiunea: în schimbul înscăunării la Theba, nimeni nu s-ar 
atinge de poziţia și situația aparte a orașului Akhetaton, nimeni 
n-ar cere ridicarea unui templu al lui Amon în această capitală. 
Aton ar continua să sălășluiască aici. Puteai să ștergi o casetă 
regală, dar nu pe cea a unui zeu, căci Aton era, fără îndoială, 
unul. 

Expresia de pe chipul tuturor vădea mulțumire. 

Însă nicio mumie din lume n-ar fi putut avea, deasupra 
zâmbetului său, ochi mai lipsiţi de viață decât ai lui 
Semenkhere. Se străduia să evite privirile lui Humose și 
Nefertep, doi dintre cei care-i otrăviseră pe Akhenaton și pe 
Nefertiti. 

Cu voce gravă, le spuse că și inima sa se bucura aflând de 
hotărârile marilor preoţi, că încuviinţa cele trei propuneri, ultima 
dintre ele urmând a fi dezbătută de cei trei delegați și 
vistiernicul și consilierul regal Maya. 

Cei trei mari preoţi se înclinară iarăși. Thutu anunţă că, 
potrivit dorinţei prinţului, ceremoniile vor avea loc la Theba 
peste opt zile și, prin urmare, Humose va fi cel care le va 
conduce. O revanșă însemnată pentru el: fața îi strălucea de 
fericire. Marii preoţi se retraseră și coborâră pentru a-și întâlni 
colegii. 

Panesy dădea chiar în seara aceea un banchet în onoarea 
celor patruzeci și doi de mari preoți. Un singur scrib nu-l însoțea, 
căci fusese trimis de stăpânul său să-i povestească lui 
Semenkhere cum fusese ultima discuţie: anevoioasă. Nefertep 
ceruse distrugerea templului lui Aton din orașul său și 
construirea unui lăcaș închinat lui Ptah la Akhetaton. Panesy 
susținuse că aceste două satisfacţii ar fi mărunte pe lângă 
uriașa victorie pe care-ar dobândi-o dacă prinţul se încorona la 
Theba. Humose sfârșise prin a accepta argumentul și apoi își 
impusese părerea: lucrul cel mai important era ca tronul să fie 
readus sub protecţia lui Amon. 


Semenkhere dictă un mesaj scurt pentru Meritaton despre 
încheierea tratativelor, apoi îi opri la cină pe Thutu, pe Maya, 
Aa-Sedjem și Uadj Menekh, care părea la fel de descumpănit ca 
stăpânul său, dar nu izbutea s-o ascundă. 

La desert, Tutankhaton, aflat la dreapta fratelui său, se aplecă 
spre el și-l întrebă cu jumătate de glas: 

— Cine a câștigat? Ei sau noi? 

— Ei, cu siguranţă. Dar și noi, până la urmă. 

— Așadar fratele nostru s-a înșelat? 

— Nu, eu m-aș fi înșelat continuându-i opera. 

— De ce? 

— Lucrul cel mai important e apărarea tronului. 

Tânărul prinţ cugetă la cuvintele ce se băteau cap în cap, își 
îmbrățișă fratele și-i făcu semn slujitorului său că voia să 
părăsească încăperea. Ziua fusese greu de îndurat. 

Semenkhere se retrase și el curând. Aa-Sedjem veni în odaia 
stăpânului său. 

— Sunt dezgustat. 

— Dar totul merge bine, mărite rege, nu-i așa? Panesy a 
reușit s-o scoată la capăt. lar planul lui Ay a fost zădărnicit, 
graţie lui Meritaton, care îţi e de-acum devotată. Coroana ta va 
străluci peste Cele Două Pământuri. După furtuni, soarele îţi va 
lumina domnia vreme de o mie de ori câte o mie de ani. 

— Aa-Sedjem, ce triumf este pentru un bărbat să fie înscăunat 
de ucigașul fratelui său? 

Medicul rămase tăcut. 

— Ai văzut și tu ce am văzut eu? continuă Semenkhere. Ai 
văzut șleahta de ucigași adunaţi în odaia mea de lucru? Pe 
lângă Humose și Nefertep, care l-au otrăvit pe rege și plănuiau 
să mă otrăvească și pe mine, complicii lor Maya și Thutu au pus 
capăt zilelor lui Nefertiti și așteaptă, la rândul lor, momentul 
potrivit ca să-mi hărăzească și mie aceeași soartă! De fapt, nu 
lipsește decât Pentju din cârdășia asta ucigașă! 

— Pentju? se miră Aa-Sedjem, căruia stăpânul său nu-i 
vorbise despre mărturisirile fostului medic regal. 

— Era complicele lor, răspunse vag Semenkhere. Și o să 
devină iar, dacă i se oferă ocazia. 

— Regele meu, stăpânul meu, iubitul meu, focul victoriei te 
purifică de asemenea josnicii. 


187 


Dar dispoziţia sumbră a lui Semenkhere nu se schimbă. Nu 
putea să-și scoată din minte bănuielile la adresa lui Thutu. Să-și 
înceapă domnia având un vizir atât de fățarnic i se părea mai 
mult decât o aventură, o sinucidere în toată regula. Nu înceta 
să-și spună că, în timpul scurtei sale dizgraţii, fidelitatea fără de 
cusur a lui Thutu fusese dictată de cunoașterea unui vast plan 
criminal. lar argumentele se iviră numaidecât: 

— Dacă l-ar fi prevenit pe fratele meu despre rapoartele pe 
care le primea, dacă m-ar fi prevenit pe mine când eram regent, 
n-am fi ajuns aici! Fratele meu ar fi încă în viaţă! N-am fi obligaţi 
să plecăm din Akhetaton. Și n-aş fi silit să mă tocmesc cu niște 
ucigași și cu o preoţime josnică. 

Aa-Sedjem urmărea,  înmărmurit, această criză de 
neîncredere. 

— Regele meu, stăpânul meu, apa liniștită este o oglindă mai 
fidelă a lumii decât cea tulburată de vânturile pasiunii. 

— De ce s-a întors Ay? îl întrebă Semenkhere, de parcă nu 
auzise avertismentul. De trei săptămâni se duce zi de zi la 
palatul de nord, sub motiv că veghează la funeraliile fiicei sale. 
Acolo se întâlnește cu tot felul de oameni. Pune la cale o 
lovitură! Ti-o spun eu! Încearcă, negreșit, să și-l facă pe Thutu 
complice, acum când el e vizir. Trebuie să mă descotorosesc de 
Thutu! Trebuie să-i arăt dovezile fărădelegilor sale. 

Medicul nu se îndoia: beţia furiei și a bănuielii otrăvea sufletul 
viitorului rege. Cei umiliţi au astfel de ieșiri violente care-i 
surprind pe dușmanii lor. 

— Stăpâne! strigă Aa-Sedjem. Domnia ta nu se poate lipsi de 
Thutu! Nu-ţi face încă un dușman, doar dacă nu vrei să-l omori! 

Semenkhere se opri uluit. 

— În acest caz, mărite rege, adăugă Aa-Sedjem, nu trebuie 
să-i trezești bănuielile. Nu-i arăta nicio dovadă. Pune să fie ucis 
ca să n-aibă răgaz să se întoarcă și să te înțepe precum un 
scorpion. Dar încă n-a sosit timpul. 

Semenkhere îl ţintui cu o privire arzătoare, aproape ca de 
nebun. 

— Vreau mai întâi să văd dovezile, stărui el. Vreau să-l 
demasc. Condu-mă la arhive. Știi unde se află acele rapoarte 
luate din palatul regal la porunca lui? 

— Știu. Dar nu putem merge acolo noaptea... 


— Ba da, zise Semenkhere. Știu cum să ajungem în pavilionul 
arhivelor fără a fi văzuți. 

— Cum anume? întrebă Aa-Sedjem uimit. 

— Vino cu mine. 

Semenkhere deschise un sipet mic de abanos de pe o măsuţă 
joasă, alese o cheie dintre multele ce se aflau înăuntru, apucă o 
lampă și se îndreptă tiptil spre ușă. Dincolo de ea, pe palier, 
străjile sforăiau. Cei doi bărbaţi coborâră scara fără să facă 
niciun zgomot. 

t 

Aa-Sedjem se străduia să-și ascundă mirarea. Mergeau prin 
clădirile întunecate și pustii ale Casei regelui, urmând un drum 
cunoscut doar de călăuză. Mirosuri de sos și de carne rece le 
ajungeau la nări. Se găseau deci în bucătării, goale și ele la ora 
aceea. Semenkhere străbătu două săli, ocoli în cea de-a treia o 
carcasă de vită ce atârna într-un cârlig și se îndreptă spre o 
odăiță ce abia dacă avea înălţimea unui om. Aici, la lumina 
lămpii pe care-o ţinea Aa-Sedjem, dădu la o parte o stivă de 
vase ce acoperea peretele din fund și introduse cheia într-o ușă. 
O răsuci și zgâlțâi de câteva ori cu pricepere broasca și aceasta i 
se supuse, scrâșnind din încheieturile-i înțepenite. Ușa se 
deschise. Dădea spre o scară pe care Semenkhere păși fără să 
stea pe gânduri. Hotărât lucru, locurile nu-i erau străine. Medicul 
îl urmă. 

Sandalele alunecau pe praful de pe trepte. Cei doi bărbați 
ajunseră la o galerie subterană ce se întindea la dreapta și la 
stânga în beznă. Din pricina luminii și a apariţiei neașteptate a 
oamenilor, șobolanii fugiră. Semenkhere ridică lampa ca să 
lumineze un perete de ipsos ce scăpase atenţiei lui Aa-Sedjem. 
Lumina scoase la iveală niște inscripţii. Era un plan, ce conţinea 
indicaţii în scriere cursivă. Semenkhere puse degetul într-un loc 
anume, se aplecă să cerceteze un amănunt din desen și apoi o 
luă la dreapta prin galerie. Inghiţind în sec, Aa-Sedjem pipăi 
pumnalul cu lamă scurtă și lată pe care-l purta la brâu. Dar dacă 
ar da brusc de botul negru și ascuţit al lui Anubis, la ce-ar mai 
servi o asemenea armă? 

Înaintară astfel un timp ce i se păru nesfârșit medicului. Ici și 
colo trecură pe lângă alte uși săpate în zidurile subteranei. Aa- 
Sedjem zări deasupra lor inscripţii, toate în scriere cursivă, și 


189 


descifră una: „Lăcașul lui Aton.” Câţiva pași mai încolo, 
Semenkhere se opri în faţa unei uși și o deschise. 

— lata-ne ajunși. 

Suiră o scară asemănătoare cu prima și pătrunseră într-o sală 
vastă. În ciuda beznei adânci ce domnea în jur, Aa-Sedjem 
recunoscu pavilionul arhivelor. 

— Ştii în ce cameră sunt păstrate rapoartele? 

— Cred că într-a patra, cea a rapoartelor despre regat în 
timpul domniei. Numai să nu fi fost mutate. 

Trecură de trei uși și o deschiseră pe cea de-a patra. 

Deodată, Semenkhere se întoarse spre Aa-Sedjem și-l privi 
nedumerit. Auzise niște gemete. Își duse degetul la buze. 

Sunetele veneau dintr-o încăpere alăturată. Semenkhere se 
apropie de ușa de trecere, apucă mânerul și-l trase brusc spre 
el. 

Pe o rogojină întinsă jos, un bărbat gol muncea trupul gol al 
unei femei. Semenkhere și Aa-Sedjem nu-l cunoșteau pe 
bărbatul ce le aruncă o privire îngrozită. 

Femeia scoase un țipăt și se desprinse din brațele lui. Apoi se 
uită ţintă la oaspeții nepoftiți. 

Era Meritaton. 

Nimeni n-ar fi putut spune cât timp rămaseră așa. 

Meritaton se ridică și își puse rochia și sandalele. După ce-și 
recăpătase expresia obișnuită, chipul ei vădea acum nepăsarea. 
Nefer Heru își prinse pânza în jurul șoldurilor. 

Aa-Sedjem și Nefer Heru se priviră în ochi: doi scribi, după 
cum o dovedeau ţestele lor rase. 

— Bun, iată alte documente de arhivă, grăi maliţios 
Semenkhere. 

— Vino cu mine, zise Meritaton către Nefer Heru. 

Ajunsese la ușă când Semenkhere o întrebă: 

— Cine e acest bărbat, divină prinţesă? 

Ea îl privi, însă nu-i răspunse, apoi ieși, urmată de ibovnicul ei, 
care ducea lampa de care se slujiseră și la venire. 

Semenkhere și Aa-Sedjem rămaseră singuri. 

— Să căutăm acele documente, spuse viitorul rege de parcă 
nimic nu se întâmplase. 


t Capitolul 23 


SCANDALUL FUNEBRU 


Pasar adormi târziu, mult după ce marii preoţi se duseseră la 
culcare, iar slugile curăţaseră mesele și măturaseră sala. Nu 
aflase mare lucru: prea mulţi vorbeau în același timp. Doar 
câteva cuvinte îi ajunseseră la ureche, spre sfârșitul ospățului, 
rostite de o voce pe care-o auzise la ultima cină din pavilionul 
vizitatorilor: 

— Oricum, n-o să facă mulți purici și nu-i în stare să-i țină 
piept crocodilului de Ay și nici hipopotamului de Horemheb. 

Urmară tot felul de zgomote. 

— Ay mi-a jurat c-o să-i vină de hac... 

O cămăruță cu rufărie e un loc singuratic. Pasar o simţi 
dureros de departe pe Ankhensepaton. Ce făcea el aici? Spiona 
puterile malefice care-i amenințau fericirea. Își aminti că 
Ankhensepaton îl înștiințase despre plecarea la Theba, „pentru a 
le intra în voie preoţilor”, după cum precizase ea. Nu vor mai 
exista plimbări cu corabia. Ci doar singurătatea veșnică. 

În zori se trezi, ieși în aerul înmiresmat de rezede și plecă să- 
și continue somnul acasă, dezamăgit că nu aflase nimic care le- 
ar fi putut interesa pe prințese. Dar, până la urmă, fusese 
însărcinat să raporteze orice auzea. La prânz, când soarele își 
răsfrânse sclipirea în vârful de aur al pilonului din curtea 
palatului regal și lecţiile de scris se isprăviseră, Pasar se 
îndreptă spre grădinile pe care le cunoștea atât de bine. 

Ankhensepaton îl aștepta cu un coș plin de struguri și de 
plăcinte. 

t 

După ce decoji fructul de aur, numit manga, un dar din partea 
unui înalt slujbaș din Buhen, care îi trimisese cu o corabie un coș 
plin, Meritaton mușcă din pulpa parfumată și zemoasă. 

„Un sân de doică”, își zise Semenkhere observând fructul din 
mâna viitoarei sale soţii. Sucul se scurgea pe degetele și pe 
bărbia lui Meritaton, care-i aruncă o privire veselă viitorului său 
soţ și-l invită să se servească din cupa din alabastru aflată pe 
masă. 


191 


Semenkhere nu știa ce să creadă. Cerând s-o vadă pe 
prințesă, sperase s-o găsească abătută, dacă nu chiar smerită. 
Însă nu doar chipul, ci întreaga atitudine a lui Meritaton arăta 
împlinire și mulțumire. 

— Ai găsit documentele pe care le căutai? îl întrebă ea, după 
ce se spălă pe degete și la gură în vasul pe care i-l întinsese o 
servitoare și se șterse pe un șervet dintre cele mai fine. 

— Cine era acel bărbat? 

— De ce ţi-aș spune cum îl cheamă? 

Semenkhere își dădu seama de neputinţa lui: Cu ce drept să-i 
pretindă să mărturisească? 

— Fiecare mănâncă ce fructe vrea, adăugă ea zâmbind iar. 

El își dădu seama numaidecât că bârfitorii, ce-și întindeau 
plasa peste palate, descoperiseră existenţa unui favorit în 
persoana lui Aa-Sedjem. 

— Poate ar trebui înălţat în rang, sugeră el. 

Ea nu se lăsă păcălită. Semenkhere dorea să cunoască 
numele iubitului ei. 

— Asta se va întâmpla când o să fie desemnat oficial să ne 
urmeze la Theba. 

El chibzui la o atare propunere. 

— E un scrib. 

— Bineînţeles. 

— Am putea prin urmare să-l numim mai-marele parfumurilor 
reginei. 

— Ideea merită analizată. Nu toată lumea poate să facă parte 
din Consiliul regal. 

lronia aduse pe chipul lui Semenkhere doar umbra unui 
zâmbet. 

— Ai vrea să fie numit în Consiliul regal? 

— Nu cred că are calităţile necesare. 

De data aceasta, aluzia era mai subtilă și-i trezi lui 
Semenkhere un gând neașteptat: Aa-Sedjem era, oare, pregătit 
să facă parte din Consiliului regal? Nevoia unei prezențe 
afectuoase îl orbise? Realiză brusc cât de mult bun-simț avea 
Meritaton. Înălţarea în rang a lui Aa-Sedjem se datorase 
farmecului său. Medicul deţinea acum o putere mult prea mare. 
Din fericire, își zise Semenkhere, până în prezent sfaturile lui se 
dovediseră bune. 


192 


— Să-mi spui când vrei să-i acorzi titlul de mai-mare al 
parfumurilor. 

Ea încuviinţă și-l privi pe Semenkhere drept în ochi: 

— N-are niciun rost să ne războim între noi. Asta ne-ar slăbi și 
mai mult. Și așa suntem lipsiţi de apărare, într-o măsură mult 
mai mare decât erau părinţii mei. Pe mama o susţinea bunicul 
Ay şi ea a pus acest sprijin în slujba tatălui meu. Cel puţin în 
primii ani. 

— Tocmai de aceea am vrut să mă împac cu preoții. 

— Dar preoţii nu te vor susține în cazul unui conflict. Pasar n-a 
auzit prea multe noaptea trecută, pentru că vorbeau toţi în 
același timp. A prins însă ceva referitor la tine: „Oricum, n-o să 
facă mulţi purici și nu-i în stare să-i ţină piept crocodilului de Ay 
și nici hipopotamului de Horemheb.” 

Inima lui Semenkhere începu să bată mai tare. lată, așadar, 
cum vorbeau despre el. 

— Într-adevăr, continuă ea, Ay e împotriva ta. Și a mea. 

Viitorul rege înghiţi în sec. 

— Dar ești nepoata lui. 

— l-am spus că știu tot ce-a făcut. N-o să șovâăie să mă dea la 
o parte din calea lui ca să-și împlinească ambițiile. 

— Tronul? 

Meritaton încuviinţă printr-o mișcare din cap. 

El îi luă mâinile într-ale sale. 

— Nu, n-am să las să se strecoare vrajba între noi. Păstrează- 
ţi-l pe mai-marele parfumurilor. 

— Trebuie să avem copii. Cât mai repede. 

El clipi mai repede decât de obicei. 

— Neamul tatălui meu dă numai fete, adăugă ea. 

Pulsul lui Semenkhere se acceleră. Se așternu tăcerea. 
Răgetele leilor din menajerie ajunseră până la terasa palatului. 

— Eşti însărcinată? 

— Va trebui să fiu. Va trebui. Pentru noi amândoi. 

Semenkhere oftă adânc. Işi mângâie bărbia. 

— Mintea ta veghează fără odihnă, zise el într-un târziu. 

Se crezuse vigilent, însă prin comparaţie cu ea nu era decât 
un om buimăcit de somn. Își pusese chiar și plăcerea și dorința 
de a fi mamă în slujba nevoilor dinastiei. 

— Vinul din aceste zile e amar, zise ea. 

„Și otrăvitor”, cugetă el. 


— Mâine, o vom duce pe mama în munte, lângă soțul ei, 
spuse Meritaton, punându-și mâna peste cea a lui Semenkhere. 
Gândește-te mai degrabă cum să mă ajuţi să trec mai ușor 
peste această încercare. 

El aprobă. 

Jos, în grădină, Pasar înălțase un zmeu de forma unui șoim. Îi 
dădu sfoara lui Ankhensepaton și cei doi copii se uitau cum 
acest Horus de trestie și papirus se zbate purtat de briza Marelui 
Fluviu. De sus, ca niște zei, Semenkhere și Meritaton îl priveau și 
ei. 

t 

Cortegiul și convoiul părăsiră palatul de nord la cea de-a opta 
oră după miezul nopţii ca să evite întârzierile care îngreunaseră 
desfășurarea precedentelor funeralii. În frunte pășeau Panesy și 
colegiul de preoți, precedând palanchinul ce transporta 
sarcofagul. După ei veneau la pas, în șir, călare, Semenkhere, 
Ay, Tutankhaton, Horemheb, Thutu, Maya și Aa-Sedjem, 
diriguitorul ceremoniilor, escortaţi de un detașament al gărzii 
regale pe care-l conduceau Nakhtmin și comandantul acesteia. 
Purtătorii de evantai și străjile mergeau pe jos. O sută de 
bocitoare despărțeau partea din faţă a cortegiului de lecticile 
prințeselor și a lui Mutnejmet. Urmau apoi înalții slujbași ai 
diverselor palate, de la cele mai înalte ranguri la cele mai mici. 
În primul rând putea fi văzut Pentju. Mobilierul funerar era 
purtat de douăsprezece care. Un alt detașament al gărzii regale 
încheia cortegiul, lung de câteva sute de coți. Două sau trei sute 
de persoane, în majoritate bărbaţi, alcătuiau un al doilea 
cortegiu. Nefer Heru și Pasar făceau parte din acesta, fără a se 
cunoaște între ei. Primul se miră de prezenţa celui de-al doilea, 
singurul din mulţime cu o vârstă atât de fragedă, în afara 
câtorva scribi. 

Cu puţin înainte de miezul zilei ajunseră în sfârșit la 
destinaţie, adică la poalele munţilor roșii. După ce trecură de 
incinta fortificată a mormintelor regale, păzită de o mică trupă 
de soldaţi, Semenkhere, prințesele, Mutnejmet și toţi ceilalţi 
coborâră din lectici. La porunca mai-marelui lor, bocitoarele își 
întrerupseră tânguirile, ca să poată fi auzite rugăciunile de 
purificare rostite de Panesy. 

Jos, în fața templului lui Aton, așteptau preoţii. Locuiau acolo 
și se treziseră dis-de-dimineață. 


194 


Palanchinul funerar se îndreptă spre ei și intră în templu 
printre cele două statui uriașe ale lui Aton ce încadrau porticul. 
La un semn al lui Aa-Sedjem, zece cărăuși apucară sarcofagul și 
urcară treptele ce duceau în marea sală a templului, până 
înaintea naosului, apoi îl așezară pe un piedestal înalt. De-o 
parte și de alta a lui se înșirară douăzeci și patru de preoți, 
doisprezece pentru orele zilei și tot atâţia pentru cele ale nopții. 
Slujitorul lui Ka stătea între ei, la picioarele sarcofagului. 

Ritualurile de purificare erau pe cale să înceapă. 

Panesy aruncă o privire celor de față, apoi se întoarse spre 
sarcofag. 

— Bucură-te, stăpân al Celor Două Pământuri, prezenţă a lui 
Aton în lumea noastră, zorii vieții tale veșnice încep... 

Semenkhere se încruntă. Erau cuvinte ce se rosteau la 
moartea unui rege, iar Nefertiti fusese doar regentă. De ce îi 
conferea Panesy identitate regală masculină? Privi întreaga 
adunare, dar nu reuși să descifreze expresiile de pe chipul lui 
Meritaton, al lui Thutu sau ale celorlalţi. De altfel, toţi erau 
preocupaţi de nemulțumirea, pe care și-o mascau cu greu, pe 
care le-o pricinuiau cei aflaţi în imediata lor apropiere. Meritaton 
și Semenkhere stăteau lângă cel mai aprig dușman al lor, Ay. 
Acesta îl săgetă cu priviri ucigătoare pe Pentju care, vasăzică, 
nu murise și se străduia să nu se uite la vecinul său, alt trădător, 
Horemheb, propriul ginere. Meritaton își înăbuși dorinţa de a-l 
scuipa în faţă pe Pentju, asasinul mamei sale, iar fostul medic 
regal îl cercetă cu ochi răuvoitori pe Aa-Sedjem, succesorul său 
pe lângă viitorul suveran. 

Un scrib aduse un vas cu natron, din care vărsă o parte într-o 
cupă din alabastru, apoi îi dădu foc. Glasul lui Panesy se făcu 
auzit: 

— Natronul tău e natronul lui Aton și invers, recită el printre 
aburii înţepători pe care briza din deșertul răsăritean îi face să 
se înalțe. Te-ai așezat lângă el, lângă fratele tău, Aton. Eşti 
purificată, ești purificată... 

Rugăciunile ritualului funerar obișnuit în Regatul Celor Două 
Pământuri, doar că numele zeilor fuseseră înlocuite cu cel lui 
Aton, zeul unic. Doi preoţi aduseră vase cu rășină și tămâie și le 
aprinseră la fel ca pe cel cu natron. Fumul aromat plutea în 
aerul curat al deșertului. 


— Purificările tale sunt purificările lui Aton și invers. Gura ta e 
gura unui vițel de lapte în ziua când mama sa i-a dat viaţă. 
Purificat, purificat este Aton, domnul Akhetatonului... 

Tutankhaton urmărea ceremonia, dându-și seama că erau 
ultimele funeralii desfășurate în cultul lui Aton la care asista. 

— Parfumul, parfumul sman îţi deschide gura, guști din gustul 
lui, stăpâne al pavilionului divin, o Aton... 

În sfârșit, Panesy înmuie un pămătuf într-un bol cu apă 
parfumată și stropi sarcofagul. Rugăciunile se încheiaseră. 

La un semn al lui Aa-Sedjem, cărăușii se apropiară și se 
înșirară în jurul sarcofagului ca să-l ridice, să-l scoată din templu 
și să-l transporte spre mormânt. Când ieșiră, cei care așteptau 
aici se puseră în mișcare, pornind în urma sarcofagului și a 
scribilor. 

Când Semenkhere și conducătorii cortegiului ajunseră la 
mormânt, sarcofagul fusese depus pe o masă joasă în faţa 
intrării. 

Ici și colo, pe jos se zăreau grămezi de moloz. Se vedea după 
dârele de mortar de pe grinzi că zidul exterior fusese dărâmat. 
Peretele interior, ce astupa camera funerară, fusese cu 
siguranţă spart și el. 

Semenkhere fu surprins. Îl întrebă pe Aa-Sedjem de ce 
Nefertiti nu era îngropată într-o altă criptă, de vreme ce mai 
existau încă șapte. 

— Tatăl său i-a cerut lui Panesy ca Nefertiti să se odihnească 
lângă soțul ei. 

O dorinţă pioasă, firește, dar care nu ușura deloc așezarea 
sarcofagului înăuntru. 

— E destul loc? 

— Ay a pus să fie lărgită cripta, șopti Aa-Sedjem. 

— Pe spezele cui? 

— Ale sale. 

Semenkhere n-avea ce să zică. Pe de-o parte, nu se 
interesase deloc de pregătirile pentru mumificarea și funeraliile 
lui Nefertiti, pe de alta, de locurile de îngropăciune, ca și de 
templul învecinat, se ocupa Panesy. Totuși, era de neacceptat 
ca Ay să se fi ocupat de înmormântarea unei persoane din 
familia regală fără să ţină seama de însăși autoritatea regală. 

Sus, preoţii care formaseră până atunci un semicerc strâns se 
dădură în lături, lăsând sicriul să se vadă. 


196 


Meritaton încremeni, de parcă ar fi fost mumificată dintr- 
odată. Nu reușea să-și dezlipească ochii de pe somptuosul 
sarcofag poleit cu aur ce adăpostea rămășițele pământești ale 
mamei sale. 

Toţi își întinseră gâturile înainte. O uimire fără margini puse 
stăpânire pe întreaga asistenţă, cu excepţia lui Ay. Era prima 
oară când vedeau sarcofagul. Uadj Menekh își duse mâna la 
inimă. 

Pe fruntea efigiei, în centrul acoperământului pentru cap, 
vulturul și cobra, simboluri ale regalității Celor Două Pământuri, 
își înălțau capetele cu mândrie. In brațele încrucișate pe piept, 
efigia ţinea sceptrul și biciul, alte însemne ale puterii. Și, în 
sfârșit, bărbia îi era împodobită cu o barbă falsă împletită, al 
treilea simbol al regalității. 

Era sarcofagul unui rege, deși Nefertiti fusese doar regentă. 
Scandalul era gata să izbucnească. 

Tutankhaton ridică ochii spre fratele său. Semenkhere îi 
aruncă o privire dojenitoare lui Aa-Sedjem. Acesta rămase cu 
gura căscată. Fără îndoială, nici el nu văzuse până atunci 
sarcofagul. Dădu poruncă să se amâne transportarea sicriului. 
Ay își întoarse capul brusc spre el, revoltat. Panesy tresări. Era o 
încălcare gravă a ritualului. Semenkhere, furios, se uită spre Ay 
care-și pironi asupra lui ochii de șacal, sfidători. 

Mutnejmet scoase un mic strigăt, ca un sughiţ. 

— Ce se petrece? o iscodi Ankhensepaton pe Meritaton cu 
glas scăzut. 

Meritaton o strânse de mână ca s-o îndemne să tacă. 

Aa-Sedjem, descumpănit, îl privi întrebător pe Semenkhere. 
Fiecare clipă care trecea devenea apăsătoare ca plumbul. 
Oprirea înmormântării ar fi provocat un scandal nemaipomenit. 
Ar fi fost sacrilegiul sacrilegiilor. Și asta n-ar fi rezolvat nimic. 

Meritaton se apropie de Semenkhere. 

— Lasă sicriul să intre în criptă, îi șopti ea la ureche. 

lar el știa de la ultima lor discuţie că ea îi era aliată. Poate 
singura. Se întoarse spre Aa-Sedjem și, cu un cuvânt, îi arătă că 
dorește continuarea ceremoniei. Cărăușii ridicară sarcofagul și, 
înăbușindu-și icnetele, porniră cu pași mărunți spre intrarea în 
mormânt. Panesy și încă șase preoți îi urmară, învăluiţi de fumul 
aromat pe care vântul îl abătea acum spre ei. 


197 


Trecerea de cadrul ușii păru că nu se mai sfârșește, așa cum 
se întâmplase și cu sarcofagul lui Akhenaton, iar cea prin galeria 
lungă ce ducea la camera funerară nu se dovedi mai ușoară. Dar 
în cele din urmă Nefertiti se alătură soţului ei în măruntaiele 
muntelui. Purtătorii mobilierului funerar se apucară apoi să 
aducă paturi, jilțuri, sipete, servitoare și servitori din lemn, vase, 
mâncare, dacă defuncta ar fi avut poftă de o gustare. lar în 
capela ce fusese redeschisă erau și mai multe. Aa-Sedjem intră 
și el ca să vegheze la așezarea obiectelor și-și dădu seama că 
locul nu era nici pe departe încăpător, în ciuda lucrărilor de 
lărgire comandate de Ay. S-ar fi mobilat un mic palat cu 
obiectele funerare ale lui Akhenaton și ale soţiei sale. Un mare 
sarcofag din granit roz, identic cu cel al lui Akhenaton, dar 
având gravate inscripţii diferite, fusese așezat lângă acesta, 
deschis, așteptând să primească sicriul din lemn, înainte să-i fie 
pus capacul de piatră. Cărăuși și preoţi se înghesuiau în puţinul 
spaţiu rămas liber, călcându-se chiar pe picioare. 

Aa-Sedjem cercetă cu privirea mormântul și răsuflă ușurat 
pentru că Semenkhere nu intrase. Pe zidul din spatele 
sarcofagului, o frescă îl reprezenta pe Anubis întinzându-i cheia 
vieții, ankh, defunctei, îmbrăcată într-o rochie albă, dar purtând 
barba regală și dubla coroană. Ay cheltuise o avere pentru o 
asemenea necwviință. 

Meritaton luă din mâinile însoţitoarei sale un vas plin cu 
pământ de pe malul Marelui Fluviu și intră la rândul ei în 
îmbulzeala și praful ce se ridica de pe pământul bătut de 
picioarele tuturor acestor oameni, înfruntând mirosurile 
puternice de sudoare și mirodenii. Se strecură până la sarcofag 
și lăsă ofranda pe masa din apropiere. Boabele de grâu din vas 
vor încolţi în următorul anotimp, simbol al renașterii defunctei 
întru viață veșnică. Surorile ei îi urmară exemplul, cu excepţia 
lui Ankhensepaton, care puse pe masca mamei sale o ghirlandă 
de trandafiri și iasomie, agăţând-o de capul cobrei. Prinţesele 
înlăcrimate trebuiră curând să părăsească locul pentru a 
permite cărăușilor să introducă marele sarcofag de lemn în cel 
de granit. 

Omagiul lui Ay fu ultimul: un buchet de lotuși pe efigia celei 
pe care o încoronase rege. 

Afară, Meritaton îl văzu pe Semenkhere vorbind cu Aa- 
Sedjem. Nu află subiectul discuţiei decât pe drumul de 


198 


întoarcere. Când convoiul se urni, garda regală se strecură iute 
între cercul regal și Ay, izolându-l pe acesta de călăreţi. 

El străbătu drumul călare, singur, în urma bocitoarelor, 
decăzut din rangul său. 


+ Capitolul 24 


PALMA 


Îndată ce Semenkhere ajunse la palat, furtuna izbucni. Fură 
chemaţi toți: Thutu, Aa-Sedjem, Maya, Uadj Menekh, Pentju. 
Horemheb și soția sa se întorseseră la casa lor din Akhetaton. 

Tutankhaton, Meritaton și sora ei Maketaton se alăturară 
adunării, restul prințeselor, inclusiv Ankhensepaton, prea 
tulburată, se înapoiară în palatul lor, având în vedere ora târzie. 
Cei trei asistară, înmărmuriţi, la explozia de furie. 

— E cu putință, strigă Semenkhere, ca niciunul dintre voi să 
nu fi fost înștiințat despre acest complot nebunesc? E cu putință 
ca muncitorii să fi lucrat săptămâni întregi la această mascaradă 
fără ca vreunul din voi să fi prins de veste? 

— E cu putinţă, mărite rege, răspunse primul responsabil, 
vizirul Thutu, iar cuvintele tale sunt întemeiate. E vorba, într- 
adevăr, de un complot. Alaltăieri, când am fost la palatul de 
nord, împreună cu Aa-Sedjem, ca să mă interesez de mersul 
pregătirilor, n-am văzut decât primele două sarcofage. Nici 
cobra, nici vulturul nu erau fixate deasupra lor. lar în mâinile 
efigiei nu se găseau nici sceptrul, nici biciul, ci un lotus și un 
snop de grâu. lar barba nu fusese prinsă. Cât despre al treilea 
sarcofag, slujitorul lui Ka mi-a spus că meșterii întârziaseră cu 
lucrul și că acest din urmă sicriu va sosi abia seara. Insemnele 
regalității trebuie să fi fost puse, așadar, după plecarea noastră 
sau în ultima clipă. Niciodată nu ne-am fi închipuit uneltirea care 
a dus la ceea ce am văzut cu toţii. Suntem adânc mâhniţi. 

Tonul era sincer și expresia uluită a lui Aa-Sedjem la vederea 
sarcofagului nu putea să fi fost prefăcută. 

Adevărul era evident: Ay își pregătise cu grijă răzbunarea și îi 
pusese pe toți în faţa unui fapt împlinit. 

Semenkhere se așeză. 


— Niciunul din voi n-a avut nicio bănuială? Thutu? 

— Nu, mărite rege. Servitorii pe care-i păstrăm în palatul de 
nord nu mi-au spus nimic. E posibil, însă am să verific mâine, ca 
nici ei să nu fi știut ce se punea la cale, deoarece nu le era 
îngăduit să intre în sala de îmbălsămare. 

— Maya? 

— Mărite rege, am cercetat cu mare atenţie lista cheltuielilor 
pe care mi-au prezentat-o slujitorul lui Ka și meșterul 
îmbălsămător. Nu se pomenea nicăieri de cinci embleme regale. 
Prin urmare, acestea au fost plătite de altcineva. 

Nu îndrăznea, bineînţeles, să rostească numele lui Ay. 

— Pentju? 

Era pentru prima dată când Semenkhere i se adresa după 
încordata lor discuţie. 

— Recunosc că ar fi trebuit să-mi dea de gândit o anumită 
omisiune. 

— Care anume? 

— Ca mai-mare al arhivelor, ar fi trebuit să mi se arate textele 
frescelor din camera săpată la porunca lui Ay. Nu mă îndoiesc că 
ele se potrivesc sarcofagelor, având același caracter regal. Nu 
mi-au fost arătate, întrucât ele s-ar fi putut să ne prevină. lar eu 
am pus omisiunea pe seama grabei. 

Semenkhere încuviință din cap. Neglijenţa mărturisită de 
Pentju era de înţeles. Nimeni n-ar fi putut ghici lovitura pe care- 
o punea la cale Ay. Dar, hotărât lucru, omul ăsta păcătuia mult 
nedeschizând gura la timp. 

— Și în tot acest răstimp, Panesy lua parte la acest complot. 

— Și-a luat plata pentru serviciile făcute, zise Tutankhaton cu 
voce fermă. 

Toate privirile se întoarseră spre micul prinț. Maturitatea 
observaţiei îi surprinse. Semenkhere se abţinu să zâmbească. 
Fratele său spusese adevărul: întâiul slujitor al lui Aton își luase 
revanșa față de  Semenkhere. Socotindu-se părăsit prin 
revenirea la vechile culte și umilit de a fi trebuit el însuși să 
ducă tratative cu marii preoţi ai acestora, fusese încântat de 
prilejul pe care i-l oferise Ay de a le da o palmă celor care îl 
văduviseră de puterea sa și-l transformaseră într-o simplă 
unealtă. 

— Vreau ca toţi ceilalţi care au luat parte la complot să fie 
aspru pedepsiți. 


200 


— Vor fi, mărite rege, răspunse Aa-Sedjem. Cu excepţia unuia 
singur. Cel mai important. 

— Întrucât meșterii care au făurit sarcofagele au fost deja 
plătiţi, zise Semenkhere câtre Maya, vreau să fie alungaţi din 
Akhetaton. 

— Oare e o crimă atât de mare că mama a fost înfățișată ca 
un rege? întrebă deodată Maketaton. 

Întrebarea și tonul sfidător avură efectul unui pietroi azvârlit 
într-un iaz cu broaște care orăcăie. Un spirit sensibil ar fi simţit 
agitația din tăcerea care se așternu. Semenkhere se întoarse 
spre prințesă și-i răspunse pe același ton: 

— Dacă ea ar fi fost rege, s-o înfăţișezi ca pe o simplă soţie de 
suveran ar fi însemnat o minciună criminală. La fel, și în cazul 
situaţiilor inverse. 

— Dacă nu murea, se încăpățână Maketaton, n-ar fi ajuns la 
rangul de rege? Nu pietatea părintească l-a inspirat pe bunicul? 

La drept vorbind, sora ei era obraznică, gândi Meritaton. Și, 
de asemeni, nu cunoștea dedesubturile planurilor lui Ay. 

Semenkhere se stăpâni și-i răspunse pe același ton: 

— Pietatea părintească e unul dintre cele mai nobile 
sentimente. Respectarea adevărului e mai presus de ele. lar cea 
a adevărului divin domnește peste toate. 

Buzele lui Maketaton fremătară, pregătindu-se să riposteze. 
Își plimbă privirea peste mica adunare: niciun aliat. Își înghiţi 
ciuda, își luă rămas-bun de la Semenkhere și părăsi odaia regală 
de lucru. La capătul puterilor, Meritaton îl rugă pe viitorul rege 
să-i îngăduie și ei să se retragă. Se ridică și-l sărută pe obraz. 

— Ești un bun sfătuitor, îi spuse el și o conduse până la ușă. 

Și totuși, ea îi propunea cu sânge rece să rămână însărcinată 
cu altul. 

Era foarte târziu. Semenkhere îi făcu un semn lui Uadj 
Menekh, care porunci să se servească iute cina pentru oaspeţii 
prezenţi. 

În bazinul cu apă din grădină, lotușii se închiseseră demult, la 
trecerea lui Anubis. 

t 

În jurul orei patru după-amiază, a doua zi după 
înmormântarea surorii sale, Mutnejmet, soția lui Horemheb, veni 
s-o vadă pe nepoata sa, Meritaton, viitoarea regină. Cele două 
femei se îmbrăţișară, se sărutară și schimbară câteva oftaturi 


201 


potrivite cu împrejurările. Apoi Meritaton își conduse mătușa în 
grădină, unde o boltă de verdeață de pe malul Marelui Fluviu 
oferea umbră și răcoare. Se așezară faţă în față. Două 
servitoare aduseră o tavă cu smochine și felii de pepene verde 
și o carafă cu suc de mere. 

— Spune-mi adevărul, zise Mutnejmet, luând mâna dreaptă a 
nepoatei sale și strângând-o cu putere. Sora mea a fost 
otrăvită? 

— Otrăvită? Ce bănuială cumplită! Cine ţi-a spus? Și de ce aș 
ști eu? răspunse Meritaton, dându-și numaidecât seama de 
riscurile situaţiei: dacă dezvăluia ceva, un singur cuvânt, din 
spusele lui Pentju, rupea pacea fragilă ce permitea ca 
încoronarea să se desfășoare fără alte tulburări, neîndoielnic 
periculoase. Căci Mutnejmet ar da imediat fuga să le 
povestească despre mărturisirile cu pricina tatălui și soțului său, 
iar aceștia l-ar acuza pe Semenkhere că l-a protejat pe ucigașul 
reginei, ba chiar că el însuși a ordonat otrăvirea lui Nefertiti 
pentru a pune mâna pe putere. Ar urma un șir întreg de uneltiri. 
Cu urmări greu de prevăzut. 

Mutnejmet scrută chipul lui Meritaton cu ochi pătrunzători. 
Prinţesa îi susținu privirea, apoi îi întinse un pahar cu suc de 
mere. 

— Tata a venit să mă vadă, continuă Mutnejmet. Era 
zdruncinat. E convins că Semenkhere a pus la cale otrăvirea 
surorii mele. Și că tu ești la curent. 

Chiar atunci sosi Maketaton. Le zărise pe cele două femei de 
sus, de pe terasă, și curiozitatea începuse imediat s-o roadă. 
Auzise ultimele cuvinte rostite de mătușa ei. O sărută și întrebă: 

— Cu ce este la curent sora mea? 

Meritaton izbucni enervată: 

— Cu nimic! 

— Dar ce se presupune că știi? 

— Mătușa îmi vorbește despre niște bănuieli de neînchipuit! 
Cică mama ar fi fost otrăvită de Semenkhere, iar eu aș avea 
cunoștință despre asta! Dacă e așa, de ce nu sunt acuzată că 
am poruncit chiar eu otrăvirea mamei! strigă ea, agitându-și 
braţele. 

Pe chipul lui Maketaton se așternu o expresie dușmănoasă. 

— Pe mine așa ceva nu m-ar mira, rosti ea pe un ton plin de 
venin. Dacă mama nu murea, el n-ar deveni rege. 


202 


Mutnejmet ridică din sprâncene cu un aer îndurerat. 

— Maketaton, îmi pare rău că ne-ai auzit... 

— Mie uneia nu-mi pare! Nu mi se spune niciodată nimic în 
palatul ăsta! Nu-l plac pe Semenkhere, nu l-am plăcut niciodată. 
Sub aparențele mieroase, se ascunde un om viclean. l-am văzut 
aseară ura faţă de mama. E furios că i s-a făcut un sarcofag și o 
înmormântare de rege! Bine a făcut bunicul! Regele era ea! Nu 
mangusta asta de Semenkhere! n 

Meritaton simțea că se sufocă de enervare. Insă nu putea să 
spună nimic din ce știa. 

Observându-le pe cele trei femei și socotind că discuţia lor era 
una însuflețită, Ankhensepaton lăsă jocurile cu Pasar și veni și 
ea sub umbrar. 

— Semenkhere n-a pus la cale otrăvirea mamei, rosti 
Meritaton cu o vehemenţă stăpânită. 

Ankhensepaton făcu ochii mari. 

— Firește, tu nici n-ai putea să spui altceva, de vreme ce o să 
te căsătorești cu el și o să devii regină! strigă Maketaton. 

— Eu, una, știu bine cine sunt vinovaţii, zise Meritaton, cu glas 
ragușit. 

— Ești complicea lui! Ești complicea acestui ucigaș! strigă 
Maketaton. 

Scoasă din răbdări, Meritaton îi arse o palmă răsunătoare. 
Maketaton ţipă, îi aruncă surorii sale o privire indignată, se 
ridică brusc hohotind de plâns și părăsi umbrarul. Mutnejmet vru 
să se repeadă după ea. 

— Mutnejmet! îi porunci Meritaton. Stai aici! 

Cealaltă, surprinsă de asemenea manifestare aspră a 
autorităţii, se uită la ea. 

— Ascultă-mă bine, Mutnejmet, rosti ameninţător Meritaton cu 
glas răgușit, dacă mama a fost otrăvită, nu Semenkhere a făcut- 
o. Întreabă-l pe soţul tău cine sunt vinovaţii. Pentru că el știe. Și 
să nu mai vii la mine ca să-ţi verși vasele cu lături. 

Se ridică și plecă de sub umbrar, cu sufletul răvășit de o 
adevărată furtună de mânie și neliniște. Printr-o răsturnare 
ciudată de situaţie, Semenkhere și ea apăreau acum drept cei 
doi uneltitori ce-o otrăviseră pe Nefertiti. Aici duseseră 
manevrele șacalului de Ay, prostia gâștei de Maketaton și 
neghiobia măgăriţei în călduri de Mutnejmet. Nu încăpea nicio 
îndoială în privinţa primejdiilor ce pândeau: toţi cei care aspirau 


203 


să-l vadă pe Semenkhere alungat de pe tron, Ay și Horemheb 
pentru început, ar striga în gura mare că regele și regina erau 
niște ucigași. 

lar ei doi erau la fel de vulnerabili ca niște turturele pe o 
ramură, sub ochii ereţilor din înaltul cerului. 

Ankhensepaton o luă de mână. 

— Merit, Merit! Eu ţin cu tine... 

Un suspin adânc ieși de pe buzele lui Meritaton. Sora ei o 
cuprinse după mijloc. 

Jos, pe mal, Pasar continua să înalțe zmeul de forma lui Horus. 


t Capitolul 25 


CUPA INFAMIEI 


— Ard de nerăbdare să ajung la Theba, zise Meritaton în odaia 
de lucru a lui Semenkhere, câteva minute după ce-i fusese 
anunţată venirea. 

La intrarea viitoarei sale soţii, și descifrând o emoție violentă 
pe chipul ei, Semenkhere le făcu lui Maya, lui Aa-Sedjem și celor 
doi scribi prezenţi semn să plece. El și Meritaton erau acum 
singuri, față în faţă. 

— Abia aștept să fii încoronat, rosti ea dintr-o suflare. 

El o privi uluit. 

— la loc. Ce se petrece? 

Ea îi povesti cearta de mai devreme. El făcu ochii mari. Întâia 
soție regală o pălmuise pe cea de-a doua! O întâmplare 
nemaiauzită. 

— Suntem înconjurați de șacali, încheie Meritaton. Ai greșit 
păstrându-l pe Pentju în slujba ta. Cei care nu cunosc adevărul 
își închipuie că ai făcut asta din cauza complicităţii ce vă leagă. 
lar cei care nu-l cunosc, se prefac a crede același lucru. 

El clătină din cap. 

— Alungat, Pentju ar fi fost mult mai periculos. lar în cazul 
unui nou atac al lui Ay, pot să-l forțez să mărturisească tot în 
public. 

Ea cântări argumentul și spuse: 


204 


— Oricum, voi fi fericită să mă aflu la Theba împreună cu tine. 
Surorile mele vor rămâne aici, la Akhetaton, cu excepţia lui 
Ankhensepaton. Nu vreau s-o las sub influenţa gâștei ăleia 
furioase de Maketaton. 

Semenkhere încuviinţă cu o mișcare a capului. 

— Poruncește ca Pasar să fie numit scrib ucenic în corpul 
scribilor din Theba. 

El zâmbi, se aplecă și o luă de mână pe Meritaton. 

— Liniștește-te. Vom triumfa. 

Prinţesa izbucni în lacrimi. 

Uneltirile din jurul puterii îi împinseseră pe ea și pe 
Semenkhere unul spre altul. Erau aliaţi prin forța împrejurărilor. 
El îi strânse mâna. Ea își recăpătă stăpânirea de sine. 

— Și mai-marele parfumurilor? întrebă el pe un ton glumet. 
Spune-mi când vrei să-l numesc. N-aștept decât un cuvânt. 

— Nu acum. La Theba, după ce se va sfârși totul. 

Semenkhere o mângâie pe cap, iar ei i se păru ciudat să simtă 
emoție la atingerea unui bărbat cu care n-avea legături trupești. 

— Când vom fi la Theba? Putem merge mai devreme? 

El înţelese că Meritaton nu mai suporta atmosfera din palatul 
prinţeselor. 

— Putem, dacă-ţi este pe plac. 

— Mâine? 

— Fie, răspunse el ridicându-se. O să-i dau ordin lui Thutu să 
organizeze călătoria. 

t 

Hotărât lucru, ziua începuse sub semnul vrajbei. 

La douăzeci şi două de leghe mai departe, în noma 
Oxirincului, în prima cameră a redevențelor din prefectura 
locală, se înghesuiau șase persoane: perceptorul, scribul lui, 
care se ocupa de cadastru, un al doilea scrib, un proprietar de 
pământuri și crescător de antilope oryx, intendentul acestuia și 
încă un scrib venit împreună cu el. Toţi erau goi de la brâu în 
sus, din pricina căldurii. 

Un miros puternic de balegă de bivol umplea aerul, și-așa plin 
de praf și muște. lar la asta se adăuga un iz rânced de sudoare. 

Proprietarul era nemulţumit. Perceptorul îl asculta cu un aer 
resemnat. Reclamantul fiind o persoană de vază, se cuvenea să 
i se arate respect. 


— Suprafaţa pământurilor mele a fost socotită greșit, rosti 
bărbatul cu îndrăzneală, ţintuindu-l cu privirea pe vinovat, 
scribul din faţa lui. 

Acesta cercetă papirusul pe care-l desfășurase pe genunchi. 

— Câmpurile tale măsoară șapte mii patru sute douăzeci și 
patru de coţi pătraţi. l-am măsurat eu însumi lungimea și 
lăţimea împreună cu ajutorul meu, aici de față. Nouăzeci și cinci 
de coţi în lung și șaptezeci și șapte de coţi în lat. Ar trebui să 
cunoști întinderea câmpurilor tale. Plus o bucată de pământ 
triunghiulară pe care am estimat-o la o sută nouă coți. 

— Ce cot ai folosit? 

— Cum adică, ce cot? Cotul obișnuit în noma Oxirincului! Ce 
întrebare-i asta? 

— Ai venit de la Memphis luna trecută, nu-i așa? întrebă 
proprietarul cu glas plin de venin. 

Perceptorul se  răsuci spre scribul său, presimțind o 
încurcătură serioasă. Scribul cadastrului se încruntă: 

— Nu văd ce legătură are asta cu plângerea ta. 

— O să-ţi dovedesc, i-o întoarse proprietarul. Ai folosit cotul 
din Memphis, nu-i așa? 

— Bineînţeles. 

— Nu știi că acesta e mai mare cu o doisprezecime decât 
cotul din Akhetaton și că noma Oxirincului ţine de districtul 
Akhetaton??? 

Scribul se foi încurcat. 

— Ai folosit cotul din Memphis? îl întrebă perceptorul, supărat. 

— Da... Nu ştiam că e diferit. 

— După socotelile tale, care sunt, vezi bine, greşite... 
continuă proprietarul, dar scribul îl întrerupse furios: 

— Cum greșite? 

— Întru totul greșite! strigă reclamantul cu autoritate. După 
socotelile tale, ziceam, pământurile mele măsoară șapte mii trei 
sute cincisprezece coți pătraţi, nu șase mii șapte sute cinci, cât 
au de fapt, dar asta nu-i tot... 

— O să-ţi micșorăm dările cu o doisprezecime, hotărî 
perceptorul, ca să evite o ceartă ale cărei ecouri răzbăteau până 
în odăile învecinate. 

Mai mulţi scribi își vârâseră capul pe ușă, curioși. 


15 Cantităţile de măsură variau în funcţie de districte. (n.a.). 
206 


— Dar asta nu e tot, adăugă proprietarul întorcându-se spre 
scribul său. Socoteala suprafeţei triunghiulare e greșită. 

Scribul proprietarului zâmbi, cu amabilitate. 

_ — Triunghiul cu pricina are trei laturi a câte nouă coţi fiecare. 
inseamnă că suprafaţa lui este de douazeci și patru de coţi și 
jumătate, nu de o sută nouă. 

— De unde până unde? se indignă scribul cadastrului. 

— Cum socotești tu suprafața unui triunghi? îl întrebă celălalt. 

— O reduc cu aproximaţie la cea a unui pătrat mai mic... 

— Cu aproximaţie? 

— Scribul acesta este elevul profesorului de geometrie 
Sethmose din Memphis! grăi proprietarul. 

— Suprafaţa unui triunghi este egală cu jumătate dintr-o 
suprafaţă cu unghiuri drepte a cărei latură este egală cu 
ipotenuza triunghiului, afirmă scribul. lpotenuza acestui triunghi 
fiind de șapte coţi, rezultă că triunghiul se înscrie într-un pătrat 
de patruzeci și nouă de coţi pătrați și că jumătate din el e chiar 
cifra pe care am spus-o mai devreme, adică douăzeci și patru de 
coți pătraţi și jumătate. 

Perceptorul era uluit. 

— Duceţi-vă la treabă! le strigă el scribilor care se 
îngrămădeau la ușă. 

— Mai aflăm și noi câte ceva, răspunse unul dintre ei. 

Scribul cadastrului făcu o mutră lungă. 

— Diferenţa în favoarea mea e, prin urmare, de optzeci și 
patru de coți și jumătate. 

— Câtă bătaie de cap! bombăni perceptorul. Bine, îţi reduc 
dările cu a unsprezecea parte. 

— Și dolul? strigă proprietarul. Și cheltuielile? A trebuit să-l 
aduc pe acest scrib de la Memphis pe spezele mele! 

— Da-r-ar ciuma în ea de geometrie! strigă perceptorul, care- 
și dadea seama că toate socotelile scribului său trebuiau 
refăcute. Cu a zecea parte! E ultimul meu cuvânt! Accepti? 

— Prea bine. Dacă e ultimul tău cuvânt, o să-i pun în gardă pe 
toți proprietarii din nomă. 

Crudă răzbunare, recunoscu în sinea sa perceptorul. 

— Ce vrei? întrebă el cu glas răgușit. 

— Reducerea dărilor cu a opta parte. 


— Nici nu încape vorbă. E prea din cale-afară. Cel mult cu a 
noua parte. A noua parte în loc de a douăsprezecea e și-așa 
destul de mult. 

Proprietarul chibzui puţin sau cel puţin se prefăcu. 

— Bine, nu-ţi vreau pielea. A noua parte. 

Cel de-al doilea scrib se apucă să întocmească actul de 
reducere a dărilor. 

Ceilalţi scribi făceau haz în odăile alăturate. 

t 

— Mai-mare al parfumurilor... zise el pe un ton visător, cu o 
umbră de ironie. După care adăugă: Crezi că există galerii 
subterane la Theba? 

— Voi avea odăile mele. 

Nu-i suflase nicio vorbă despre intențiile ei. Să aibă un copil 
de la el. 

Felul în care o femeie își privește iubitul se schimbă îndată ce 
floarea pasiunii poate da naștere unui copil. Așa că Meritaton se 
uita la Nefer Heru cu ceva mai multă răceală. 

Se gândea la cuvintele naive pe care Pasar i le spusese lui 
Ankhensepaton: că el ar duce-o departe și ar proteja-o dacă ea 
s-ar afla în pericol. Meritaton i le repetă lui Nefer Heru, care 
cugetă o clipă la ele. 

— N-aș avea obrăznicia să răpesc o regină, zise el într-un 
târziu. 

— Și dacă nu eram regină? 

— Te-aș fi răpit deja. 

Sentimentul era fără îndoială prostesc, dar vorbele rostite îl 
reaprinseră. 

— Unde m-ai duce? 

— Crezi că nu se poate trăi decât la Akhetaton sau la Theba? 

— Unde am merge? 

— La Lashich. La Hazor. La Byblos. La Ugarit... 

— Spre răsărit? La hitiţi. Și ce-am face acolo? 

— Păi, nu sunt scrib? Pot să tălmăcesc textele negustorilor din 
regat. Și mai există și insulele din Întinderea Verde. 

Insule. La Curtea tatălui ei, Meritaton auzise un călător 
povestind despre aceste pământuri misterioase unde oamenii 
aveau părul galben. Galben ca aurul... 

Prinţesa oftă. Nefer Heru o strânse în brațe. Ei i se făcu frică 
de ea însăși. Nu în seara aceasta. Ar putea rămâne însărcinată. 


208 


Și voia ca socoteala lunilor să fie exactă în ochii tuturor. El 
deveni nerăbdător. 

— Nu acum, îi zise ea mângâindu-l pe obraz. 

Când urcă înapoi în palat, o găsi pe Maketaton umblând de 
colo-colo prin sala în care dădeau odăile prințeselor. Se opriră 
amândouă și se priviră ţintă. Apoi, cu o expresie răzbunătoare 
pe chip, Maketaton se întoarse în camera ei. 

Ce viperă! Probabil că bănuiește ea ceva. 

Tt 

Un vas din aur masiv, incrustat cu lapislazuli și pietre albe 
strălucitoare. Un dar vrednic de un rege. Mahu, comandantul 
gărzilor din Akhetaton și din întreg regatul, îl așeză pe masă în 
faţa lui, cu o expresie indiferentă. 

— O mărturie modestă a stimei pe care ţi-o poartă stăpânul 
meu, Ay, zise mieros mesagerul, care îi adusese vasul. 

— Sunt foarte onorat de prețuirea pe care mi-o arată stăpânul 
tău. Însă deocamdată nu am informaţia pe care mi-o cere. 

Mesagerul îl privi stăruitor printre gene. 

— Dar poţi să faci rost de ea. 

— Nu cred că această informaţie există, dar, ca să-i fiu pe 
plac stăpânului tău, o să cercetez. 

— Ar fi de dorit s-o obţii în săptămânile viitoare. 

— La drept vorbind, o să am nevoie de mai multe săptămâni, 
deoarece Curtea a început deja mutarea la Theba. 

Mesagerul încuviinţă din cap. 

— Trebuie să așteptăm ca fiecare să-și reia obiceiurile, 
adăugă Mahu. 

Mesagerul cântări în gând argumentele comandantului 
gărzilor și reținerea pe care-o dovedea acesta. 

— Ar fi surprinzător ca pasiunea unei femei să rămână prea 
mult timp neîmplinită, zise el cu un zâmbet răutăcios. 

Mahu aruncă o privire spre vasul din aur și întrebă: 

— Informaţiile voastre sunt de încredere? 

— Mai de încredere nici că se poate. 

Mahu încuviinţă și se ridică, arătându-i oaspetelui că discuţia 
se încheiase. Celălalt îl imită, zâmbind viclean. Mahu se uită 
țintă la el, de la înălțimea staturii sale mărunte, iar din poziția 
umerilor săi se vedea că-l împinge spre ieșire. 

— Ziua să-ţi fie prielnică, zise oaspetele, iar ochiul lui Horus 
să-l călăuzească pe al tău. 


209 


— Belșug și sănătate, îi răspunse Mahu, deschizându-i ușa. 

În timp ce celălalt cobora scara, Mahu chemă la el una dintre 
gărzile de pe palier: 

— Tu și cu Mutemnes ţineți-vă după omul ăsta oriunde se 
duce. Daţi-mi de știre despre toatele vizitele pe care le face. Și 
alegeţi doi colegi de-ai voștri care să-l urmărească noaptea. 
Feriți-vă să vă lăsaţi cumpăraţi, îi sfătui Mahu cu glas 
amenințător. Feriţi-vă de asemeni să suflaţi vreo vorbă cuiva, 
oricine-ar fi, m-ai înţeles? Răspundeţi pentru asta cu capul. Veţi 
primi o soldă în plus. Haide, la treabă! 

Rămas singur, Mahu făcu ochii roată prin încăpere. Puse 
mâna pe un șervet și își șterse sudoarea de pe faţă. Apoi înveli 
în el vasul de aur și o luă în jos pe trepte, urmat de escorta sa 
obișnuită. 

Se îndreptă spre Casa regelui. 


+ Capitolul 26 


BĂRZĂUNUL 


Scrâșnetul lemnului pe podeaua de piatră, trosnetul 
suporturilor pe care cărăușii încărcau piesele cele mai grele ale 
mobilierului regal, tronul, jilțurile, mesele, cuferele, gâfâitul 
oamenilor ce se opinteau din greu și strigătele șefilor de echipă 
răsunau sub tavanele înalte ale Casei regelui. Praful și mirosul 
înțepător al sudorii și al iutei în care erau învelite mobilele 
umpleau aerul. Gândacii, șoarecii, scorpionii și scolopendrele ce 
scăpaseră vigilenţei slugilor alergau pretutindeni, unii dintre ei 
găsindu-și sfârșitul sub încălțările intendenţilor. 

Intendentul general al palatelor, mai-marele magaziilor de 
mobilă şi ajutoarele lor, ce  răspundeau de mutare, 
supravegheau această harababură cu ochi neliniștiţi, asistați de 
o echipă de scribi. Doi dintre ei, așezați la ușă, notau pe papirus 
toate obiectele, cuferele și baloturile ce părăseau palatul. 
Înarmat cu o pensulă și o călimară, un altul înscria pe fiecare lot 
de obiecte un număr de trebuia trecut în inventar. 

După ieșirea din palat, loturile erau urcate în care, ce le 
transportau spre corăbii. Apoi mobilierul pornea în sus pe Marele 


210 


Fluviu până la Theba, supravegheat de aceiași cărăuși și scribi, 
fără a mai pune la socoteală gărzile. Toţi știau că piraţii jefuiau 
vasele ce călătoreau pe Marele Fluviu și că preţiosul mobilier 
regal le va ațâța lăcomia. Ca atare, o strajă înarmată alcătuită 
din cinci oameni fusese postată pe fiecare corabie. Pe deasupra, 
convoiul era escortat de două vase cu patruzeci de oameni, 
cărora li se dăduseră pumnale și lănci, gata să intervină în cazul 
unui atac al tâlharilor. 

— Statuile? întrebă intendentul general. 

— Cea a răposatului rege și cea a răposatei regine vor 
rămâne aici, potrivit voinţei prinţului. 

Intendentul încuviinţă din cap. 

— Și arhivele palatului? 

— Vor fi duse la arhivele generale, până când regele va lua o 
hotărâre. 

Tocmai atunci sosi și Mahu, comandantul gărzilor. Se îndreptă 
spre  Uadj Menekh, care urmărea cum se desfășurau 
operaţiunile, și-i spuse: 

— Trebuie să-l văd imediat pe rege. 

Întâiul șambelan clipi buimăcit. 

— O să fie greu, regele alege acum lucrurile pe care le va lua 
la Theba... 

Patru bărbaţi coborau o ladă mare de la primul etaj, 
opintindu-se și icnind. 

— Problema nu suferă amânare. 

Uadj Menekh dădu din cap în semn că înţelege și porni spre 
scară. Câteva clipe mai târziu cobori și-l pofti pe Mahu să urce. 
In tovărășia mai-marelui garderobei, Semenkhere cerceta 
veșmintele și diferite lucruri întinse peste tot, pe pat, pe jos, pe 
lăzi. Se întrerupse, surprins, la sosirea oaspetelui. Acesta făcu o 
plecăciune adâncă și ceru să discute cu regele între patru ochi. 
Semenkhere îl conduse pe terasă. 

Fără să rostească o vorbă, Mahu scoase vasul din învelitoarea 
sa și-l puse pe marginea balustradei. Semenkhere îl luă, îl răsuci 
pe toate părţile, apoi se uită la Mahu: 

— E frumos. Dar ce vrea să însemne? 

— Plata propusă pentru o misiune secretă pe care eu o socot, 
mărite rege, infamă. 

— Cine ţi-a propus-o? 

— Un mesager, mărite rege. 


211 


— Trimis de cine? 

— Nu sunt sigur în privinţa lui. 

— Și pentru ce misiune? 

— S-o spionez pe viitoarea regină, mărite rege. 

Semenkhere se încruntă. 

— În ce scop? 

— De-abia îndrăznesc să spun, mărite rege. 

— Te ascult, zise Semenkhere cu nerăbdare. 

— Mărite rege, iartă-mă, dar misiunea presupune să aflu dacă 
ea are un ibovnic și cine e acesta. 

Semenkhere se înroși la față de furie. Așadar viaţa lui 
particulară era pusă pe tavă, precum o halcă de carne de porc. 

— Și tu ce-ai zis? întrebă el, după ce-și recăpătă cu greu 
sângele rece. 

— M-am prefăcut că primesc oferta, mărite rege, pentru ca 
mesagerul să nu se ducă la alţii, mai ușor de convins. 

— Ai făcut bine. 

— Totodată, mărite rege, le-am dat oamenilor mei ordin să-l 
urmărească pe mesager zi și noapte și să-mi raporteze toate 
mișcările lui și numele celor pe care-i vizitează la Akhetaton. 

— Foarte bine. 

— Așa am aflat că, după ce-a plecat de la mine, s-a dus la 
palatul prințeselor și a cerut s-o vadă pe prințesa Maketaton din 
partea înălțimii Sale Ay. 

Semenkhere inspiră adânc. 

Vasăzică asta era! Dând greș în uneltirile sale pe lângă 
Meritaton, Ay încerca să se folosească de a doua soţie regală. Și 
de data asta mai adăuga o ţintă planului său, Meritaton 
devenind parte a răzbunării lui. Nu încăpea îndoială că găsise în 
Maketaton o aliată înfocată. 

Pentru prima oară, Semenkhere se gândi să-l ucidă pe Ay. 
Războiul dintre el și bărbatul-șacal începuse. Dar de ce dorea 
acesta să știe dacă Meritaton avea un iubit? Și cum aflase? In ce 
fel intenţiona să folosească informaţia? Ce interes putea să 
prezinte adulterul, fie el și regal, pentru planurile lui de cucerire 
a tronului? O singură cale părea posibilă pentru el: să pună la 
îndoială legitimitatea unui eventual copil de sex masculin al lui 
Meritaton. Dar în fața cui? Ay nu mai făcea parte nici măcar din 
Consiliul regal. 

Explicația nu-l mulțumea pe Semenkhere. 


— Un lucru m-a uimit din cale afară, mărite rege, continuă 
Mahu. L-am întrebat pe mesager dacă informaţiile pe care le are 
sunt demne de încredere. Mi-a răspuns că sunt cum nu se poate 
mai de încredere. Părerea mea e că cineva din anturajul reginei 
o ponegrește într-un mod infam. 

Cineva, într-adevăr, iar Semenkhere știa și cine: Maketaton. 
Oare din devotament faţă de memoria mamei sale se 
transformase a doua soţie regală atât de brusc și cu o 
asemenea înverșunare, în dușmanca lui Meritaton? Sau la mijloc 
era mai degrabă invidia care-i mocnea în inimă? 

Oricum, ea îl înștiinţase pe Ay despre legătura amoroasă a 
surorii sale. 

Ar trebui supravegheată scorpia aia mică și plină de venin, 
căci devenea periculoasă. Insă deocamdată existau treburi mai 
urgente. 

— Ai facut bine că nu i-ai dat de bănuit acelui şobolan, zise 
Semenkhere. O să înceapă să se ţină de capul tău. 

Mahu asculta nedumerit. 

— Și atunci o să-i spui, cu un aer viclean, că l-ai descoperit pe 
ibovnicul prinţesei. 

Mahu se holbă la el. 

— Dar cine să fie acesta, mărite rege? 

— Tu. 

Mahu deschise gura, dar nu fu în stare să scoată niciun sunet. 

— Eu? întrebă el într-un târziu. 

— Tu însuţi. Vei născoci o poveste cum că ai câștigat 
încrederea și afecțiunea singuraticei prințese. 

Mahu clipi iute de câteva ori. 

— Astfel, continuă Semenkhere, vom afla care e scopul 
acestei curiozităţi nerușinate. 

Mahu cugetă o clipă. 

— Măritul rege are mintea mai ageră decât Thoth! exclamă el. 

Apoi izbucni în râs. 

— Nu întârzia să faci această dezvăluire. Și vreau să urmezi 
Curtea la Theba, adăugă Semenkhere. 

— Da, mărite rege. 

Semenkhere privi vasul ce sclipea în soarele dimineţii. 

— la-l, e al tău, zise, întinzându-i lui Mahu. 

— Mărite rege... 

— la-l. De-acum, el e răsplata loialității tale. 


Mahu sărută mâinile lui Semenkhere și plecă, sub privirea 

îngândurată a mai-marelui garderobei. 
t 

Era ultima noapte pe care Meritaton o petrecea în palatul 
prințeselor din Akhetaton. Dorea cu ardoare să-l vadă pe Nefer 
Heru. Dar ştia că Maketaton o urmărea. Semenkhere îi 
destăinuise cele spuse de Mahu. 

Vasăzică Maketaton era complicea lui Ay. 

Meritaton se frământa, sfâșiată între mânie și dorința de a-și 
întâlni iubitul. Nemaiputând să rabde, se hotărî să coboare. 

O umbră, ascunsă în partea de est a grădinii, o pândea. Oare 
Meritaton o zărise? Îndată ce prințesa apăru, umbra se îndreptă 
spre ceea ce părea a fi un tufiș de tuia ca să-i iasă înainte. 
Meritaton și umbra cu pricina se contopiră. Păsările răpitoare de 
noapte auziră, poate, zgomot de glasuri și suspine. 

O a treia umbră se desprinse de zidul palatului și porni la 
rândul ei spre tufișurile de tuia. Ducea o lampă acoperită, 
străduindu-se să-i ascundă strălucirea cu mâna. Lumina slabă 
lăsa totuși să i se deslușească trăsăturile. Era Maketaton. 

Ajunsă lângă tufișuri, își luă mâna din dreptul lămpii. 

Meritaton, goală, scoase un strigăt. 

Alături se zărea silueta unui bărbat, de asemeni gol, căruia 
sentimentul de rușine îi era străin, dar care se retrase în umbra 
tufișului. 

O expresie răutăcioasă și triumfătoare înflori pe chipul lui 
Maketaton. 

— Aha! exclamă a doua soție regală. Voiam să știu cu cine te 
împreunezi, târfă de lupanar! O să pun să-l aresteze pe 
bărzăunul ăsta! 

Și ridică lampa ca să vadă mai bine chipul bărbatului. 

Două străji apărură din spatele grădinii. 

În aceeași clipă, se auzi o voce cunoscută: 

— Bărzăunul sunt eu, Maketaton. 

Ea scoase un țipăt ascuțit. 

Era Semenkhere, care îi smulse violent lampa din mână. 

— Voiai să poruncești să fiu arestat, scorpie? întrebă el 
râzând. 

Și îi trase o palmă zdravănă intrusei. A doua pe care-o primea 
în aceeași zi. 


214 


Maketaton ţipă și un fir de salivă i se prelinse printre buze. 
Tremura îngrozită din toate încheieturile. Cu ochii holbaţi de 
spaimă, încercă să-și înghită saliva. 

— Îi spui lui Ay infamii despre sora ta, nu-i așa? continuă 
Semenkhere întinzându-și gâtul spre spioană. In ce scop, burduf 
cu venin? 

Ea ţipă din nou, așteptându-se la încă o palmă, sughiţând, 
desfigurată de groază și umilinţă. 

— Eşti invidioasă că ea o să ajungă pe tron, nu? 

Maketaton respira sacadat din cauza furiei și a fricii. O hienă 
prinsă asupra faptului. 

— Întoarce-te în bârlogul tău, mâncătoare de stârvuri! îi spuse 
el cu dispreț. 

Ea o luă la fugă, cu braţele ridicate, de parcă ar fi fost 
urmărită de demonii nopții. 

Semenkhere se îmbrăcă râzând. 

— Gata, o să avem liniște de-acum. Măcar pentru o vreme. O 
să-i interzic să părăsească palatul. 

Uluite, străjile o priveau pe Maketaton alergând spre palat. 

— Și-acum vă las singuri. 

Ridică lampa și lumină chipul unui alt bărbat care stătuse 
până atunci adăpostit în umbră. Era Nefer Heru, împietrit de 
spaimă. 

— Mărite rege... spuse scribul. 

— Cum te cheamă? 

— Nefer Heru, mărite rege. 

— Nefer Heru, ne vei însoți mâine la Theba. Mă duc să mă 
ocup de străji, zise apoi Semenkhere părăsindu-i, cu lampa în 
mână. 

Văzându-l apropiindu-se pe bărbatul ce trebuia arestat, 
străjile iuțiră pasul. 

Semenkhere ridică lampa. 

Gărzile îl recunoscură pe viitorul rege și urlară îngrozite. Apoi 
încercară s-o ia la goană. 

— Veniţi aici! strigă el. 

Tremurând de frică, cei doi bărbaţi rămaseră pironiţi locului. 

— Vă poruncesc să n-o lăsați pe prinţesa Maketaton să 
părăsească palatul. 

Meritaton și Nefer Heru auziră ordinul. 

— Nu pricep... îngăimă el. 


215 


— Tronul, îl lămuri ea pe scurt. Puterea. Înţelegi? 

Meritaton simţi brusc o mare admiraţie faţă de șiretenia lui 
Semenkhere. Ghicise că ea nu-și putea întâlni iubitul decât în 
grădină, înainte de a intra în galeriile subterane trecând prin 
bucătării. O pândise și îi șoptise cum să se prefacă în 
continuare. 

lar acum, după cum spusese el, Maketaton nu mai reprezenta 
o primejdie. 

Planul lui Ay dăduse greș. Dar care era, oare, adevăratul scop 
al acestui plan? 

— Ce viaţă! exclamă Semenkhere către Aa-Sedjem, după ce 
se întoarse în odaia sa. 

Și îi povesti cele întâmplate. Medicul îi sărută îngrijorat 
mâinile. 

— Acum va trebui găsit un mijloc de a-l înștiința pe Ay despre 
eșecul său. 

— Ai dreptate. O s-o facem îndată ce ajungem la Theba. 

Hotărât lucru, se gândi el mai târziu, înainte să adoarmă, 
Akhenaton ţinuse iadul în frâu. De la moartea lui, lumea colcăia 
de jivine spurcate. 


t Capitolul 27 


VINUL PUTERII 


O agitație nemaiîntâlnită pusese stăpânire pe orașul 
Akhetaton. Mutarea tronului la Theba devenise oficială de nicio 
săptămână. Thutu o afișase la ușa prefecturii, pe stâlpul unde se 
expuneau hotărârile cârmuirii. Vestea îi umplu de mirare, așa 
cum doar apariţia unei comete ar fi putut-o face, pe miile de 
curteni și slujbași, ca și pe cele două mii de persoane ce se 
învârteau în jurul lor. 

Niciunul dintre ei nu-și amintea să se mai fi petrecut o 
asemenea mutare. Și asta din motive întemeiate, își bătură 
capul degeaba ca să descopere motivele și urmările acestei 
hotărâri. 

Veniţi din provincii, ca toată lumea, cu vreo cincisprezece ani 
în urmă, acești oameni se crezuseră așezați pentru vecie în 


216 


umbra puterii atoniene. Își întindeau aici micile lor regate ca 
niște zei minori pentru care restul Celor Două Regate era 
populat de creaturi din ţărână și sudoare, oricare le-ar fi fost 
averea, în vreme ce ei credeau că reprezintă culmea culmilor, 
deoarece trăiau în apropierea puterii, și încă ce putere! Cea a 
încarnării lui Aton! Cu alte cuvinte, participau, cel puţin în spirit, 
la divinitatea care se răsfrângea asupra lor. 

Și cum să fi crezut altceva? Işi dăduseră osteneala să se 
nască în vale. N-aveau decât să întindă o mână și intendenţii lor, 
slugile lor, sclavii lor scoteau averi întregi din acest pământ, fără 
a trebui vreodată să cheltuiască altceva decât câţiva saci de 
seminţe. Pentru folosul lor, îngrijitorii de animale împerecheau 
patrupede masculi și femele ca să le ofere carne și turme. lar 
militarii lor de geniu erau pe punctul de a cuceri pământuri 
străine de unde să aducă prăzi fabuloase. 

Trăiau fără griji, privindu-i pe ceilalţi de sus. Desigur, aflaseră 
în decursul celor șaptesprezece ani ai domniei lui Akhenaton de 
serioasele înfrângeri militare din est și din sud. Hitiţii și locuitorii 
Țării Kush smulseseră regatului ţinuturi întregi. Dar astea nu 
erau decât niște întâmplări, deoarece oricine știa că războiul e 
ca un joc de dame: într-o seară câștigi și în alta pierzi. Aveau 
cunoștință și despre gravele nereguli din Cele Două Regate. Se 
vorbea că cete înarmate făceau ravagii, îngrozind provincii 
întregi. Garnizoanele se răzvrăteau. Perceptorii fugeau cu dările 
strânse. Ei! Obișnuitele fleacuri ale oamenilor de rând. Și toată 
lumea știa că natura umană nu-i în niciun caz perfectă, mai ales 
cea născută din popor. De altfel, regele atoateștiutor și divina lui 
soţie vor avea grijă de asta. In loc să privească adevărurile în 
față, se mărgineau să fie nepăsători și răutăcioși. 

Încă de la începuturile omenirii, lumea n-a fost niciodată 
altceva decât un spectacol modelat de teamă și dorinţă. Și în 
această privință, locuitorii Akhetatonului nu se deosebeau nici 
de strămoșii și nici de urmașii lor. 

Preferau să se delecteze cu zvonuri, altminteri foarte vagi, ba 
mai mult, șoptite cu prudenţă, din cauza impertinenței lor, 
despre armonia conjugală a cuplului divin. În ultima vreme, 
Akhenaton își vedea rar soţia, trăind cu fratele său vitreg, 
Semenkhere. || ridicase chiar la rang de regent. Regina locuia 
singură în palatul de nord. Și arăta o mare bunăvoință faţă de 
Maya, principalul oaspete al palatului. Regele și regentul făceau 


217 


adesea plimbări nocturne, lipsite de orice prezenţă feminină, cu 
Gloria lui Aton. lar Panesy... Cuvinte ce nu căpătau înţeles decât 
graţie privirilor și intonaţiei care le însoțeau, așa cum 
consoanele nu îmbrăcau forma cuvintelor decât condimentate 
de vocale. 

Să se schimbe capitala? Cine s-ar fi gândit la una ca asta? Și 
în ce scop? Nu prosperau locuitorii Akhetatonului în imperiul 
manierelor alese? Pe meleagurile discului divin ei făcuseră să 
rodească noi pământuri și să înflorească livezi necunoscute. În 
felul acesta savurau adesea mere, noutate adusă odinioară de 
hicsoși, dar niciodată apreciată de oamenii de rând, guave roz 
venite din Ţara Kush, caise din ţara hitiţilor, cu formă delicată și 
indecentă, și ronţăiau fistic, care provenea din același loc. 
Construiseră case după noile canoane ale eleganţei, cladiri mari 
cu două sau chiar trei etaje, ridicate în mijlocul unor vaste 
grădini înflorite. De la ei deprinseseră oamenii din Theba și 
Memphis luxul de a plăti meșteri-grădinari. Ei, locuitorii din 
Akhetaton, foloseau ca să-și măsoare pământurile cotul divin, ei 
lansau modele pe care provinciile se grăbeau să le imite, 
unghiile vopsite cu pudră de aur, perucile scurte, rochiile fine 
plisate cu fierul. Şi cine alţii, dacă nu ei, îi învăţaseră pe thebani 
să se așeze pe scaune găurite în loc să stea pe vine deasupra 
unei gropi sau a unei oale? 

Dar mai ales, ei se bucurau de privilegiul fără pereche de a-i 
vedea regulat pe rege, pe regină și pe prințese la ceremoniile 
din templul lui Aton, în vreme ce acest spectacol divin era 
refuzat restului ţării, niște credincioși mărginiţi ai divinităţilor cu 
capete de animale. 

Cel puţin așa fusese până la moartea lui Akhenaton și apoi a 
soţiei sale. Însă necunoscând conflictele puterilor adevărate, ce 
se stârniseră în jurul centrului autorităţii, speraseră, dacă nu 
chiar crezuseră cu adevărat că, îndată ce noul rege va sui pe 
tronul dinastiei lui Thutmosis, viaţa își va relua cursul de până 
atunci. 

Și brusc, consternare! Lumina regală îi părăsea. 

Theba? Să meargă la Theba, un oraș de negustori, de ţărani și 
de proprietari, care rămăseseră tot niște neciopliţi chiar dacă se 
îmbogăţiseră, care pășeau ţanţoși cu burta înainte și duhneau a 
usturoi și ale căror neveste purtau peruci lungi? 


— Dar ce-o să se aleagă de noi? se tânguia primul peruchier 
din Akhetaton. 

— Chiar așa, ce-o să se aleagă de noi? întăriră magii și 
vrăjitorii, ce strânseseră averi de pe urma bogătașilor din 
Akhetaton. 

Căci toți până la unul știau că oamenii bogaţi erau, în același 
timp, mari amatori de peruci și vulnerabili în fața duhurilor rele, 
având în vedere că trezeau tot soiul de invidii. 

Insă nu doar cei care se îndeletniceau cu așa ceva erau adânc 
mâhniţi. Astrologii, florarii, vânzătorii de mirodenii, croitorii, 
lucrătorii ce îngrijeau canalizarea, manichiuriștii și pedichiuriștii, 
berarii, îmbălsămătorii, ebeniștii, vânzătorii de carmin pentru 
farduri și pomezi împotriva sarcinilor nedorite, muzicanţii, 
medicii, bijutierii, băieșii, poeţii ce compuneau la cerere, 
preparatorii de uleiuri parfumate, cârciumarii, cu toţii se 
întrebau neliniștiți dacă mușteriii lor vor însoţi Curtea la Theba? 
Pentru că în acest caz și ei trebuiau să-i urmeze. Prostituatele 
priveau mutarea cu ceva mai puţină îngrijorare. N-ar avea de 
luat cu ele decât trusele de farduri, parfumurile și câteva rochii 
subțiri. 

Cei mai întristaţi erau slujbașii administraţiei: înștiințarea 
oficială afișată de Thutu preciza că administraţia districtului 
Akhetaton va rămâne pe loc. Pentru ei nici nu se punea 
problema să plece la Theba. 

Căci aceasta era problema ce-i frământa pe cei înstăriți și 
stârnea nesfârșite discuţii la ospeţele alese: Să plece sau nu? 

Cele mai de vază personalităţi de la Curte nu șovăiră. Pentru 
acestea era de neînchipuit să rămână într-o capitală pustie. Își și 
organizaseră călătoria. Vor merge la Theba, iniţial numai pentru 
a asista la încoronare. Apoi își vor rândui instalarea acolo. 

De altfel, nu mai exista nicio corabie de închiriat pe Marele 
Fluviu. Toate ambarcaţiunile demne de acest nume fuseseră 
rechiziționate de palat. Cunoscând data încoronării, cei dornici 
să pornească la drum își trimiseseră deja în mare grabă 
secretari și scribi să le închirieze cele mai bune case libere din 
Theba și porunciseră să fie reparate modestele bărci de pescuit. 
Işi promiteau să-i orbească pe acei bieţi provinciali din Theba cu 
rafinamentul lor. 

Una peste alta, mutarea va fi o sărbătoare. Nu mărturisise 
astrologul regal, prin mijlocirea zvonurilor, că poziţia celor cinci 


219 


planete fără odihnă și înălţarea lui Sirius în Jupiter prevesteau o 
domnie fastuoasă și fără sfârșit?... 
t 

La fel ca oraşul, cele trei palate căzuseră pradă unei mari 
agitații. De fapt, doar cei mai bătrâni servitori își aminteau de o 
asemenea mutare, când regele părăsise capitala tatălui său, 
Theba, ca să întemeieze Akhetaton. 

Ankhensepaton era încântată, căci putea să se joace cu Pasar 
prin camere unde nu avusese până atunci privilegiul să intre. 
Confruntaţi cu o mutare de-o asemenea amploare, Uadj Menekh 
și intendentul general al palatelor hotărâseră ca prinţesele să ia 
cu ele doar lucrurile personale, iar grosul mobilierului să rămână 
pe loc, urmând să fie transportat mai târziu. Existau destule 
paturi și dulapuri în palatele din Theba ca să li se asigure noilor 
ocupanțţi un confort mulțumitor. 

In preajma orei de plecare, primul etaj al palatului prinţeselor 
era aproape pustiu. Agitate, doicile celor trei prințese mai mici 
își părăsiseră împreună cu acestea odăile și se opriseră la 
debarcaderul umbros, în faţa Gloriei lui Aton. Toţi cărăușii ăia 
care veneau și plecau necontenit ca la ei acasă, încălcându-le 
spaţiul magic, le scoseseră din răbdări. Evident, doicile regale 
uitaseră că se trăgeau din popor și își dădeau aere de mari 
stăpâne. Slujitoarele lui Ankhensepaton așteptau în grădină 
inspirând parfumul trandafirilor și mâncând felii de pepene 
verde. 

Nemaiputând să suporte nici măcar o clipă să-și vadă sora, 
mai ales în plină zi, Meritaton se mutase cu servitoarele sale în 
Casa regelui. 

O singură cameră de la etaj rămânea cu încăpățânare închisă: 
cea a lui Maketaton. Prinţesa nu va face această călătorie, îi 
explicase doica lui Ankhensepaton, pentru că era bolnavă. 

Ankhensepaton nu știa nimic despre încurcătura din ajun, dar 
fusese martoră la prima din cele două palme primite de sora ei, 
prin urmare ghici că boala lui Maketaton nu era decât un 
pretext. Insă, cu nepăsarea vârstei, nu se sinchisi prea tare de 
asta. De multă vreme se arătase de partea celei mai mari dintre 
surori, iar recunoştinţa îi întărea devotamentul, deoarece 
Meritaton găsise mijlocul de a-l lua oficial pe Pasar la Theba. De- 
acum băiatul făcea parte, ca să zicem așa, din Casa regală. O 
ridicare în rang era sigură în viitor. 


220 


— Vei locui cu mine, îi spusese Meritaton surorii sale mai 
tinere. 

Ankhensepaton și Pasar cercetară etajul, descoperind tot felul 
de obiecte necunoscute, mici comori sau fleacuri, chiar și în 
odăile pe care răposata regină le ocupase pentru scurt timp. 
Flacoane cu parfumuri și vase cu pontezi uitate, statuete 
ascunse în fundul dulapurilor, scrisori vechi pe papirusuri boţite, 
fără a mai pune la socoteală câţiva șoareci morți și mumificaţi 
natural. 

Pasar descoperi în camera reginei un mic sipet și-l deschise. 
Când veni lângă el, Ankhensepaton îl găsi ţinând uimit în mână 
un obiect din fildeș. 

— Ce-i asta? 

Stânjenit, Pasar se înroși. 

Era un falus. 

— Un mădular, bâigui el. 

— In realitate nu-i niciodată atât de mare, observă pe un ton 
sentenţios Ankhensepaton. 

Pasar o privi cu ochi șireți. 

— Uneori e, o contrazise. 

— Dar l-am văzut pe-al tău, i-o întoarse ea. 

Această discuţie precoce fu întreruptă brusc de un zgomot. 

Cei doi copii se aflau în spatele unui cufăr înalt când ușa lui 
Maketaton se deschise. Fără să știe de ce, se ascunseră după el. 

Maketaton se uită în dreapta și-n stânga. Nimeni. Doica era, 
fără îndoială, în sala de baie. Prinţesa se aventură pe hol. 
Ankhensepaton și Pasar o văzură intrând, cu pas nesigur, în 
odaia lui Meritaton. Ascultară cu atenţie, ca să prindă eventuale 
zgomote, dar nu auziră aproape nimic. După câteva clipe, 
prinţesa ieși ţinând în mână un sipet mic, pe care-l duse în 
camera ei. Apoi ieși iar și se îndreptă spre odăile mamei sale. 
Acolo se opri în prag, sprijinindu-se de tocul ușii, și contemplă 
prima dintre vastele încăperi. După ce adună destule amintiri, 
ca să-și hrănească singurătatea, se înapoie în odaia sa și trânti 
ușa. 

Ankhensepaton și Pasar răsuflară ușurați și-și părăsiră 
ascunzătoarea. 

In sfârșit, la prânz, un cortegiu precedat de Uadj Menekh 
străbătu grădinile spre debarcader. Semenkhere, Meritaton și 
Tutankhaton, urmaţi de purtătorii de evantai, se pregăteau să 


221 


urce pe corabie. Doicile scuipară grăbite sâmburii de pepene, le 
luară pe prințese de mână și se rânduiră în spatele cortegiului. 
Doica lui Ankhensepaton urcă s-o caute. Pasar le însoți până la 
debarcader. Și el pleca tot atunci, dar cu o altă corabie, sub 
supravegherea lui Aa-Sedjem. 

Vântul de răsărit le va îngădui vâăslașilor să urce pe Marele 
Fluviu cu mai puţine eforturi. Însă nimeni nu dădea vreo atenţie 
acestui amănunt. 

Tt 

Muzica răsună îndată ce Gloria lui Aton acostă la cheiul din 
Theba: trâmbitțe de aramă, susținute de mugetele cornilor, de 
duruitul tobelor și de pocnetul ascuțit al chimvalelor garnizoanei 
din fosta capitală. Prefectul orașului, comandantul garnizoanei, 
marele preot Humose, notabilități și înalţi slujbași îi întâmpinară 
pe Semenkhere și Meritaton, pe membrii suitei acestora, 
etalând adevărate comori de elocinţă și retorică. Uadj Menekh 
hotărâse ca, potrivit vechiului protocol, Semenkhere și Meritaton 
să meargă în aceeași lectică până la palatul regal. Comandantul 
garnizoanei și prefectul, călare pe bidivii albi, acoperiţi cu 
valtrapuri aurite și cu fruntea împodobită cu trei pene de strut, 
deschideau calea. Din cinci în cinci minute, muzicanții reluau 
același motiv: padadam-dam-dam, care se încheia cu notele 
răsunătoare ale trâmbițelor. Perdelele lecticii erau ridicate și cei 
doi ocupanţi ai ei puteau să admire roadele strădaniilor lui Uadj 
Menekh și ale lui Thutu. Strigând urări de bun venit și 
binecuvântări, oamenii se adunaseră în număr mare de-o parte 
și de alta a străzii lui Amon, principala arteră a orașului și prima 
din câte-și aminteau ei de-a lungul căreia se sădiseră arbori, 
niște arbori cu flori roșii aduși din Kush, iar acum se presăraseră 
și flori. Flamuri galbene, cu caseta noului rege desenată pe ele, 
își fluturau în vânt limbile triunghiulare din înaltul stâlpilor 
garnisiţi cu panglici. 

Intrarea era cu adevărat triumfală. 

La capătul bulevardului, cortegiul, alcătuit din cel puţin trei 
sute de persoane, cu tot cu notabilităţile orașului, coti la stânga. 
La câteva minute după ce trecură prin dreptul sanctuarului 
Zeului Primordial, se zări palatul. 

Vederea construcţiilor care în copilărie îi fuseseră atât de 
familiare îl surprinse pe Semenkhere. Le recunoștea cu greu. 
Memoria le redusese la câteva clădiri, o curte, niște scări, și iată 


222 


că regăsea o vastă fortăreață înconjurată de ziduri înalte. La fel 
se întâmpla cu toate imaginile pe care le păstrase din trecut? 
Apoi locurile îi amintiră de un tânăr zvelt și gânditor, căruia 
Semenkhere, pe atunci doar un copil, îi admirase autoritatea 
înnăscută și ale cărui tăceri prelungite îi treziseră curiozitatea. 
Tânărul nu se numea încă Akhenaton, ci Amenophis, precum 
tatăl său, iar zâmbetul lui misterios te făcea să crezi că zeii îi 
vorbeau în șoaptă la ureche. 

Șirul amintirilor fu întrerupt de izbitura picioarelor lecticii pe 
lespezile de granit. 

Semenkhere își scoase capul printre perdele. Cărăușii se 
opriseră în faţa unui vast portic flancat de doi coloși de piatră: 
două efigii ale lui Amenophis al lll-lea senin în veșnicia 
splendidei sale tinereţi, cu piciorul stâng înainte, gata să se 
desprindă din prag și să se avânte spre apus. Aceasta era 
intrarea în palat. 

Așadar, după câteva zeci de leghe și două zile de călătorie, 
lumea din Akhetaton dispăruse. Semenkhere simţi că ameţțește. 
Se găsea într-o ţară străină. El însuși era altcineva, un viitor 
rege. Șaptesprezece ani de domnie tulbure, de iubiri și uneltiri 
dispăruseră ca un abur. Nu mai rămăsese din ei aproape nimic, 
doar frânturi de amintiri, cuvinte și îmbrăţișări care se 
destrămau deja și pe care vântul le va împrăștia în pulberea 
veche de milenii a străzilor și a deșertului. Uitate erau totodată 
mărturisirile nerușinate, trădările, comploturile și duhoarea 
poveștilor cu otravă. 

Un singur lucru se impunea: bunăvoința divină îl alesese pe 
el. Peste cinci zile va fi stăpânul Celor Două Regate, zeu viu, 
emanaţie supremă a puterii cerești asupra locuitorilor văii. 

Vinul puterii îi liniști creierul. 

Notabilităţile și Curtea veniră să-i întâmpine pe viitorii soţi la 
coborârea din lectică. Cu Meritaton, Tutankhaton și prinţesele 
alături, Semenkhere străbătu curtea cea mare și ajunse în 
uriașa sală hipostilă. Un concert de urări de bun sosit îi aștepta 
aici. Acordurile de harpe și lire se înălțară printre coloanele ca 
niște tije de papirus uriașe, și unduirile lor mângâiară tavanele 
pictate, aflate la treizeci de coţi deasupra podelelor. 

Semenkhere ascultă. Meritaton la fel. Și Tutankhaton. Și cele 
trei prințese mai mici. 


223 


Dar regele era istovit după două zile de călătorie. La ora trei 
după-amiază, jinduia după odihnă. Uadj Menekh îi ghici dorinţa 
după expresia feţei. Concertul luă sfârșit. Marele intendent al 
palatului veni să-și arate supunerea absolută și-i propuse să-l 
conducă în odăile sale. Semenkhere se întoarse spre oficialități, 
Thutu, Maya, Humose, Horemheb, Nakhtmin, Pentju, prefectul, 
comandantul garnizoanei, înalții slujbași și recită, rar și cu glas 
răspicat, textul stabilit împreună cu Thutu și verificat discret de 
Aa-Sedjem. Se bucură să-i vadă pe mai-marii regatului strânși 
sub binevoitoarele auspicii ale lui Amon-Ra pentru o domnie de 
un milion ani, apoi le spuse că se va bucura să-i revadă în 
aceeași seară pentru o cină oferită cu prilejul întoarcerii sale. Ei 
se înclinară, evantaiele din pene de struț fremătară în bătaia 
brizei, braţele se ridicară în semn de adoraţie, iar viitorul rege le 
întoarse spatele și porni spre palat. 


t Capitolul 28 


SUDOAREA ZEULUI VIU 


Diadema de aur purtând capul zeiţei tutelare Nekhbet îi 
cuprindea strâns peruca. Cele două pene sacre fremătau la 
spate. 

Humose stătea la dreapta ei, în fața mesei cu ofrande. Ceilalţi 
preoţi erau înșiraţi înaintea ei, la picioarele sale. Asistenţa, în al 
cărei prim rând se aflau Tutankhaton și prinţesele, era așezată 
mai departe, în faţa ei, în marea sală a templului lui Amon-Ra, la 
Karnak. Solemnitatea îi făcea să semene cu niște statui pictate. 

De pe tron, Meritaton vedea, prin fumul de tămâie, mulţimea 
strânsă pe esplanada templului. Dacă n-ar fi fost Marele Fluviu, 
ce despărțea Theba de Karnak, tot orașul ar fi fost prezent. 

Invocaţia către Osiris pe care o rostea întâiul ritualist se 
încheie. 

Ea cobori de pe tron și se îndreptă spre masa cu ofrande. 
Apucă vasul de aur și turnă lapte într-un pahar de aur, apoi, cu 
mâna stângă luă pâinica rotundă aflată pe un taler de aur. După 
care se apropie de viitorul ei soț, așezat pe tronul învecinat cu al 
ei, și-i întinse mai întâi pâinea, apoi laptele. 


224 


El mâncă pâinea și bău laptele. 

Ea se așeză la loc, lângă cel care-i era de-acum soţ și pe care- 
| consfinţise rege, înainte de a i se pune pe cap coroanele. 

— Bucură-te în lăcașul tău ceresc, Amon, intonă glasul lui 
Humose, căci iată că ai dat naștere unui moștenitor pământesc 
pentru regatul tău, Regatul Celor Două Pământuri. 

Încadrat de doi ritualiști, Humose se îndreptă cu pas rar și 
apăsat spre capela închisă ce se înălța în marea sală, pe axa 
templului. Era naosul, sfânta sfintelor, centrul universului, ce 
adăpostea statuia zeului. 

Sui cele trei trepte și sfărâmă sigiliul ce ţinea închise cele 
două uși batante. 

— Degetul lui Sit alunecă, reîncepu Humose cu voce sonoră, 
împingând primul zăvor. Degetul lui Sit alunecă, repetă el 
împingând al doilea zăvor. Legătura e ruptă, pecetea e 
desfăcută. Cele două porţi ale cerului se deschid. Cele două 
porţi ale pământului sunt desferecate. Lumea zeilor strălucește. 
Amon, domnul Karnakului, e ridicat pe slăvitul său loc. 

Învăluită în lumina zilei, statuia aurită a zeului sclipea, iar 
nestematele incrustate pe ea scânteiau. Reflexele mișcătoare 
ale focului sacru de la picioarele sale o făceau să pară vie. 

Dar marele preot trebuia să-l liniștească pe zeu, înfricoșat de 
această intruziune. 

— Sunt cel ce urcă spre zei. N-am venit să-l distrug pe zeu, 
am venit să-i împlinesc vrerea, recită el în fața ușilor date în 
lături. 

Ajutoarele marelui preot ţineau deschise ușile, iar Humose 
pătrunse în naos: 

— Pământul sigiliului e zdrobit, apa cerească e stăpânită, 
așază-te pe locul tău, domn al Karnakului. Coroana strălucește 
întru gloria puterii tale. Frumusețţile tale îţi aparţin, domn al 
Karnakului și al universului. 

Apoi Humose își puse masca lui Amon. 

Al treilea ritualist își puse masca lui Horus, cu ciocul încovoiat. 

Al patrulea, masca lui Seth, cu bot prelung. 

Horus luă coroana Pământului de Sus, iar Seth pe cea a 
Pământului de Jos, aflate la picioarele zeului. Purtându-le cu 
braţele întinse înainte, coborâră solemn treptele naosului, 
urmaţi de Amon-Ra, și le urcară pe cele ale estradei. 
Semenkhere se ridică. 


225 


— Primește moștenirea tatălui tău Osiris, Ankh-Kheperu-Ra 
Nefer-Kheperu-Ra, tună glasul lui Horus. 

— Primesc sufletul tatălui meu Amon-Ra, rosti Semenkhere. 
Primesc moștenirea tatălui meu Osiris, fiul lui Amon. Aripa lui 
Nekhbet mă ocrotește, inelele lui Uadjyt mă ocrotesc. Sufletul 
tatălui meu Amon-Ra pogoară în mine. 

Horus puse coroana Pământului de Sus pe fruntea lui 
Semenkhere, iar Seth o potrivi pe cea a Pământului de Jos. 
Horus îi întinse sceptrul, iar Seth biciul. Amon îi spuse: 

— Hotărăsc ca tu, Ankh-Kheperu-Ra Nefer-Kheperu-Ra, să te 
ridici ca rege al Sudului și al Nordului pe tronul lui Amon, Sot- 
pun-ri-meri Amon, precum soarele veșnic. Stăpânul coroanelor 
îți dă viață, statornicie, forță, precum soarele veșnic. 

— Spiritul lui Amon este în mine, recită Semenkhere, inima lui 
Amon este în mine, brațul său îmi înarmează brațul, pasul său 
îmi călăuzește pasul. 

Se îndreptă la rândul lui spre naos și toţi putură să vadă 
coada rituală de panteră agățată în spate, de centură. 
Îngenunche, cu braţele ridicate. 

Lăutele și lirele își împletiră sunetele. 

— Faraonul Ankh-Kheperu-Ra Nefer-Kheperu-Ra a venit spre 
tine, intonă un ritualist, o, zeu al zeilor Celor Două Pământuri, 
zeu ce cârmuiești cu braţul, Amon-Ra, stăpân al Celor Două 
Pene, mare prin coroana medeh și coroana afnit ce se află pe 
fruntea ta, rege al zeilor dinlăuntrul lui Apitu, statuia lui Amon 
statornicită în toate bunurile în numele tău, Amon ce-i domină 
nu doar pe zei... 

Semenkhere se ridică. Meritaton se apropie de el, ducând o 
cădelnițţă. Preoţii depuseră pe masă ofrande, iar unul dintre ei 
aprinse focul și presără deasupra rășină. Semenkhere depuse 
ofrandele. 

Se oferi vin pe care îl bău. 

— Bucură-te, ţară întreagă! strigă tare Amon. Vremuri fericite 
au sosit. Un stăpân a apărut și cârmuiește toate pământurile. 
Apele se vor revărsa din belșug, zilele vor fi lungi, noaptea va 
număra câte ore trebuie, luna va răsări la timp... 

Căci regele era chezașul armoniei în univers. 

Humose cobori de pe estradă și traversă sala cea mare, cei 
prezenți trăgându-se într-o parte și în alta pentru a-i elibera 
calea. 


226 


Horus îl urmă. Apoi Seth. Apoi Thoth. 

Faraonul pășea în spatele lor. 

Dădu roată simbolic regatului său, adică lăcașului lui Amon. 
Preoţii urmau cortegiul recitind imnuri, însoţiţi de muzicanți. 

Faraonul se întoarse, escortat de aceiași zei, luă loc pe tron și 
se uită la cei din jur. Nu mai era Semenkhere, era Ankh- 
Kheperu-Ra Nefer-Kheperu-Ra. Era de esenţă solară. Era divin. 

Dar pe torsul său gol șiroia sudoarea. 

La cea de-a cincea oră a după-amiezii, razele soarelui se 
răsfrânseră în vârful de aur al obeliscului construit de tatăl său. 
Ceremoniile duraseră cinci ore. 

Thutu, prosternat până la pământ, veni să-l întrebe dacă 
dorea să se odihnească. 

El încuviinţă. Regele și regina se ridicară, precedaţi de vizir și 
de întâiul șambelan. Un scutier îl conduse pe rege afară, unde 
aștepta un cal alb, cu valtrapuri de aur, și-l ajută să încalece. 

Regina urcă în lectica ei. Ceilalţi curteni o urmară. 

Ankhensepaton era mută de admiraţie și uimire. 

Căută din ochi pe Pasar. Băiatul se amestecase în mulţime, 
copleșit de emoție și nu îndrăzni să se arate. 

Nefer Heru nici atât, cuprins de un sentiment vecin cu groaza. 

t 

Banchetul organizat de Uadj Menekh din ordinul regelui, 
retransmis de Thutu, nu le oferi nici lui Semenkhere, nici lui 
Meritaton un răgaz cât de mic, ce le-ar fi îngăduit să-și vină în 
fire. Amândoi semănau cu două măști încremenite sub povara 
respectării protocolului, supuși privirilor admirative sau curioase 
care le pândeau. Noaptea ciudată care urmă nu reuși nici ea să 
le redea seninătatea. 

Nici restul Curţii nu avu parte de o soartă mai bună. Sosirea la 
Theba se petrecuse abia cu cinci zile în urmă, instalarea în 
palat, de altfel neîncheiată, se desfășura cu hopuri, ba chiar 
haotic și s-ar fi zis uneori că, părăsind Akhetatonul, locuitorii 
palatelor lui își lăsaseră acolo sufletul. Gesturile familiare 
rămâneau fără ţintă, căci terasa, de pildă, nu era aici, ci acolo, 
iar sala de baie nu mai era acolo, ci aici. Se schimbaseră multe, 
de la chipurile din jur până la mirosul clădirilor reparate în pripă. 

De altfel, locurile au propriul spirit, care îl domină poruncitor 
pe cel al oamenilor care își închipuie că le stăpânesc. 


Pentru început, fiecare regretă vastele grădini din Akhetaton, 
situate pe malul fluviului, și brizele înmiresmate ce se făceau 
simţite seara. Palatul din Theba, construit departe de apă, 
îndura necontenit peste zi arșița soarelui. Zidurile de piatră se 
încingeau și apoi noaptea răspândeau căldură din plin. Pe scurt, 
era un adevărat cuptor. Doar sus de tot zidurile aveau niște 
ferestre înguste, care erau suficiente pentru luminarea 
încăperilor, nelăsând razele soarelui să le încălzească prea tare. 
O măsură înțeleaptă, desigur, însă aceste ferestre nu lăsau să 
intre nici briza serii. De aceea trebuia ca înainte de culcare să se 
facă puţin curent pentru aerisirea odăilor. Cu alte cuvinte, 
locuitorii palatului erau nevoiţi să doarmă cu toate ușile 
deschise. 

A doua zi după încoronare, monarhii asudaţi intrară în 
camerele de baie ca să se răcorească. Semenkhere chiar se 
îngrijoră când îl văzu pe Tutankhaton, care se copsese de-a 
dreptul în odaia sa în primele ore ale nopţii, înainte ca întâiul 
său slujitor să-i fi sugerat să-i mute patul în sala de audienţe de 
la parter, mult mai răcoroasă. Semenkhere hotări să-i fie puse la 
dispoziție băiatului, până la noi ordine, două dintre camerele 
scribilor, alăturate respectivei săli. 

Se întrebă cum putuseră răposatul său tată Amenophis al IIl- 
lea și soţia lui Ty să îndure baia de aburi care era palatul. Insă 
Amenophis avusese o sănătate șubredă în ultimii ani de domnie. 
Cât despre Ty, regina regăsise în dogoarea din jur căldura vieții 
ce slăbea în ea. 

Semenkhere își dădu seama de înțelepciunea fratelui său 
când alesese planurile orașului Akhetaton: toate palatele de 
acolo erau construite lângă fluviu, cu terase mari și înconjurate 
de grădini întinse. 

Oricât de divină îi era esența, Ankh-Kheperu-Ra Nefer- 
Kheperu-Ra suferea din pricina arșiţei ca un amărât de ţăran. 

Temperaturilor ridicate din Pământul de Sus li se adăuga 
promiscuitatea. Cea mai mare parte din palat fusese gândită de 
răposata regină Ty, soţia lui Amenophis al Ill-lea, ca o locuință 
de familie a cărei fiecare cameră trebuia să se afle în orice clipă 
sub supravegherea ei. Astfel că în odăile lui Meritaton, 
învecinate cu ale prințeselor, răsuna fără încetare agitația 
doicilor. Din această pricină, doicile nu mai puteau bârfi și 
pălăvrăgi, așa cum o făceau în voie la Akhetaton. Aici, regina 


228 


auzea tot. În ceea ce-l privea pe Semenkhere, odăile lui, cele 
mai estice, se umpleau de cu zori de larma clădirilor 
administrative, de uruitul căruţțurilor ce transportau mărfuri, de 
zbieretele măgarilor, de strigătele gărzii și de ocările ce însoțeau 
certurile izbucnite când și când la baza zidului ce înconjura 
palatul. 

Ce departe păreau calmul și pacea pe care le asigurau cele 
trei palate din Akhetaton, palatul regal, palatul prinţeselor și 
Casa regelui, fiecare separat de celelalte. 

In sfârșit, o frustrare de-abia ascunsă îi rodea pe noii ocupanţi 
ai palatului: greutatea de a avea o viaţă particulară. 

Unde mai pui că la Theba nu existau grădini potrivite pentru 
întâlniri nocturne și nici galerii subterane care să ducă spre 
camere tainice bune pentru zbenguieli, deoarece clădirile 
administrative erau alături de palat. 

Așa că Meritaton îl văzuse pe Nefer Heru doar câteva minute, 
în mare grabă și de faţă cu noul intendent, atunci când el venise 
să se intereseze care va fi camera parfumurilor. Dar nu fusese 
încă aleasă una. Nici măcar nu se încheiaseră despachetarea și 
rânduirea mobilelor trimise de la Akhetaton. Și soseau mereu 
altele. Meritaton știa prea bine că noul mai-mare al parfumurilor 
locuia în clădirile anexe, deasupra berăriei, a brutăriei și a 
bucătăriilor, la fel ca intendentul și alţi slujbași ai palatului. ȘI 
fireşte ea n-o să se aventureze acolo în timpul nopţii. Îl va 
chema să vină a doua zi când rânduirea garderobei, atât de 
dificilă, va fi fost rezolvată. 

Două zile de căutări, desfășurate la rugămințile stăruitoare 
ale lui Ankhensepaton, fură necesare pentru a-l găsi pe Pasar. 
Asistase la ceremoniile de încoronare și tremura să nu fie biciuit 
crâncen pentru că îndrăznise, cândva, să se joace cu a treia 
soție regală, sora reginei. Nici ea, nici el nu mai aveau grădini 
unde să alerge sau maluri de pe care să pescuiască somni. 

lar să se joace prin pietrișul din jurul zidurilor unde câţiva 
sicomori și baniani supraviețuiseră focului ceresc era imposibil. 
Toată lumea știa că acolo mișună scorpioni negri și vipere-cu- 
corn. 

Prima oară când se revăzură, rămaseră pironiţi față în față, 
neștiind ce să zică sau să facă. Ea luă dintr-o cupă un ciorchine 
de strugure și i-l întinse. Ar fi putut la fel de bine să-i întindă un 
pschent judecând după cum îl ţinea el, ca pe un obiect sacru. 


229 


— Vino să vizităm palatul, îi zise ea pentru a-i alunga teama. 
De ce ţii strugurele așa? Ți l-am dat ca să-l mănânci. 

Așadar clipele de iubire neîngrădită și senzuală din Akhenaton 
dispăruseră. 

In sfârșit, Semenkhere nu-și putuse asigura apropierea lui Aa- 
Sedjem decât dându-i două camere lângă odăile regale. Fiind 
medicul faraonului, această vecinătate era îndreptăţită în ochii 
tuturor. Dar în ciuda trupului său robust, bietul Aa-Sedjem se 
trezi în prima dimineaţă la fel de trist ca și ceilalți. 

— Majestate, o să ne topim, murmură el. 

Semenkhere încuviinţă din cap. Hotărârea era luată. Când se 
întruni întâia oară Consiliul regal, porunci să fie chemaţi 
arhitecţii regali. Voia planuri pentru un nou palat. Propuse mai 
întâi ca acesta să fie construit pe una dintre cele două insule din 
faţa Thebei. | se răspunse că acestea erau inundate patru luni 
pe an. Bine, atunci pe mal. 

Pe scurt, ideea prinse contur. 

Mai rămânea să se ocupe de treburile regatului. 

Dimineaţă erau prevăzute optsprezece audiențe, iar după- 
amiază, unsprezece. lar Thutu făcuse să se strângă multe altele. 


t Capitolul 29 


DEMONUL LUCRURILOR NECLARE 


Pe treptele de jos ale credințelor lor, mult sub divinităţile 
splendide cu capete de animale feroce sau gânditoare, locuitorii 
Celor Două Pământuri rezervaseră un loc pentru duhurile demne 
de dispreţ, dar redutabile: niște monștri corciţi, tenaci și vicleni, 
increaţi, care nu putuseră să ia o formă atunci când lumea se 
născuse. 

Grozăviile acestea supranaturale nu încercau doar să le 
închidă drumul spre veșnicie sufletelor ce-și luaseră zborul din 
trupuri, dar aveau și grijă să-i necăjească pe cei vii și să facă în 
așa fel încât unele situaţii, ce păreau până atunci evidente și 
clare, să devină tulburi sau îndoielnice. Picurau nemulțumirea în 
inimi, stârneau ambiţii și dorinţe chinuitoare, făceau ca vacile 
să-și lepede vițeii nenăscutți și laptele proaspăt muls să se 


230 


acrească, iar ouăle ouate în zori să se strice, urâțeau brusc 
pielea de pe obrajii fetișcanelor ce-și așteptau iubitul și înmuiau 
mădularul ibovnicului ce ardea de dorinţă să-și îmbrăţișeze 
iubita. Doar știința unui vrăjitor recunoscut le zădărnicea 
încercările. 

Câţiva dintre acești demoni ai lucrurilor neclare începură să 
facă ravagii în zilele de după încoronare. Fără îndoială că 
triumful frumusetii, al tinereţii și al forțelor divine, celebrat în 
templul lui Amon de la Karnak, îi supărase. 

În orice caz, unul dintre ei se duse să bântuie așa-zisul palat 
al lui Ay, stăpânul din Akhmim. 

— Era splendid. Cu adevărat divin. Amândoi erau învăluiţi în 
frumusețea cerească. 

Astfel își încheie marele preot din templul lui Min de la 
Akhmim descrierea măreției încoronării despre care îi povestise 
lui Ay. Ca toţi ceilalți mari preoți ai regatului, se socotise dator 
să asiste la ceremonii deoarece ele marcau reinstaurarea 
vechilor culte pe lângă coroană. 

Ay asculta, cu privirea stinsă, tolănit pe o bancă plină de 
perne, sub umbrarul din grădină, mângâindu-și degetele. 
Ghepardul dormea, sătul și doborât de căldură. Chiar și 
papagalul părea mut. 

Așezat pe un scăunel, Shabaka, intendentul nubian al lui Ay și 
omul său de încredere, asculta și el povestea făcând tot felul de 
presupuneri și mai ales urmărea reacţiile stăpânului său. 
Câteodată se încrunta, alteori tresărea. Toţi cei din Akhmim 
știau că relaţiile lui Ay cu noul monarh nu mai erau armonioase, 
însă puţini intuiau că deveniseră de-a dreptul otrăvite. Un lucru 
se știa cu siguranţă: după ce se bucurase de o putere 
considerabilă la Curtea lui Amenophis al III-lea, apoi a fiului său, 
Akhenaton, Ay nu mai era interesat de cea a lui Semenkhere, 
de-acum Ankh-Kheperu-Ra Nefer-Kheperu-Ra, deși regina îi era 
nepoată. Cei mai bine informați șușoteau că apăruse un conflict 
legat de funeraliile lui Nefertiti, dar nimic mai mult. Certuri în 
familie, fără îndoială. Din acest motiv el nu asistase la 
ceremonia de înscăunare. 

— Au fost prezente toate prinţesele? întrebă Ay. 

— Nu, a doua soţie regală a lipsit, răspunse marele preot, 
surprins de întrebare. 

— S-a aflat din ce pricină? 


— Era bolnavă. 
Ay strâmbă din nas. Primise în ajun o scrisoare de la 
Maketaton. 


„„„ Când i-am spus surorii mele că știe numele celui 
care a otrăvit-o pe mama și că acesta e Semenkhere, 
ea, o să-ți vină greu să crezi, mi-a tras o palmă de fată 
cu mătușa noastră Mutnejmet. După o asemenea 
insultă de neacceptat, m-am retras. În aceeași noapte 
am vrut să-mi iau revanșa și, după cum m-ai învățat, 
am încercat s-o surprind în grădină cu ibovnicul ei 
secret. Dar am găsit-o goală în tovărășia unui bărbat, 
iar acest bărbat era Semenkhere. Mi-a dat și el o 
palmă, acuzându-mă că-ți îndrug minciuni și m-a 
numit „burduf de venin”. Acum înțeleg purtarea 
groaznică a surorii mele. Se află negreșit sub puterea 
unei vrăji și e subjugată prin simturi de acest om 
criminal și mârșav... 


Ay își stăpâni o tresărire de enervare la amintirea scrisorii. Un 
burduf de venin? Mai degrabă de prostie! Netoata asta mică 
făcuse să se ducă totul de râpă. Scopul nu era s-o prindă pe 
Meritaton asupra faptei, ci să afle numele ibovnicului ei. Firește 
că apoi Maketaton fusese ținută departe de ceremoniile de la 
Theba. 

Se tot gândea la ultima parte a scrisorii lui Maketaton. | se 
părea ciudat ca viitorul cuplu regal să se dedea plăcerilor 
trupești la miez de noapte într-o grădină, precum ţăranii. N- 
aveau și unul și altul camere unde s-ar fi putut desfăta mai 
comod? Treaba asta era ciudată, ba chiar dădea de bănuit. 

Văzându-l pe Ay cam posac, marele preot îi spuse că-l lasă să 
se odihnească, își luă rămas-bun și plecă, urmat de secretarul 
său. 

Ay rămase singur cu Shabaka. 

— Viermele ăla e în stare să reziste ani buni. S-a împăcat cu 
preoții, apoi cu armata. 

— Stăpâne, dușmanii care par prea siguri de izbândă sunt 
adesea trădaţi de ei înșiși. 

— Ce înseamnă asta? 


— Că trebuie, stăpâne, să pândești greșelile pe care le va face 
viermele, acum când e îmbătat de putere. 

Ay cântări sfatul și întrebă: 

— Avem vești de la mesagerul nostru? 

— Nu, după întâlnirea cu comandantul gărzilor care a primit 
bucuros darul tău magnific, fără a ști însă că venea de la tine, a 
urmat Curtea la Theba. 

Ay mușcă dintr-un măr și începu să mestece cu un aer abătut. 
Ghepardul se întinse, apoi se culcă pe o parte și adormi la loc. 

Chiar atunci, ca la comandă, un servitor veni să anunţe 
sosirea unui oaspete. Shabaka se ridică să-l întâmpine și-l 
conduse la stăpânul său. Era mesagerul. 

Acesta se ploconi în fața lui Ay, care-l întrebă: 

— Ce vești mi-aduci? 

— Neașteptate, stăpâne. La Akhetaton, când l-am văzut prima 
dată, Mahu mi-a răspuns că informaţia cerută nu există și că, 
probabil, nu va face rost de ea mai devreme de câteva 
săptămâni, timpul necesar ca să se instaleze Curtea la Theba și 
ca fiecare să-și reia obiceiurile. A doua oară, la Theba, mi-a 
răspuns zâmbind că el însuși este ibovnicul reginei. 

Ay ridică din sprâncene. 

— Mahu, ibovnicul lui Meritaton? strigă el uimit. 

— Așa pretinde. 

Afirmația părea îndoielnică, asta dacă nu cumva Mahu ar 
jindui la tron, ceea ce ar face din el un dușman în plus. Dacă ar 
fi fost cu adevărat ibovnicul lui Meritaton, n-ar fi mărturisit-o în 
schimbul unui vas de aur. Ay își frământa întruna degetul mare. 

— l-ai spus ce așteptăm de la el? 

— Nu, stăpâne. 

Ay se sprijini de spătarul băncii. 

— N-am făcut-o pentru că răspunsul lui nu mi s-a părut întru 
totul demn de crezare. Și m-am gândit că vom avea destul timp 
să-i vorbim despre propunerea noastră. 

— Ai făcut bine. 

— M-a întrebat de ce punem atâta preţ pe informaţia cu 
pricina. 

— Și ce i-ai răspuns? 

— Că habar n-am, dar că bănuiesc anumite motive dinastice. 


233 


Ay încuviinţă, însă șiretenia mesagerului său nu-i aducea mari 
foloase, ba dimpotrivă. Cu siguranţă, Mahu îi raportase totul lui 
Semenkhere. 

lar el, Ay, tot nu aflase numele ibovnicului reginei. Și nu se 
putea lipsi cu niciun chip de el. Prin urmare, avea nevoie de un 
spion în palat. 

Doar n-o să aștepte coroana ani la rând. Pe zi ce trecea, 
nerușinata de Meritaton putea cu bună știință să rămână 
însărcinată cu ibovnicul necunoscut, să dea un urmaș băiat 
acestui neam lipsit de vlagă și să-i distrugă lui Ay șansele de a 
ajunge pe tronul pe care-l merita mai mult decât oricine 
altcineva. Da, mai mult decât oricine altcineva! 

Tocmai atunci papagalul se trezi la viaţă și strigă: 

— Bin tchaou! 

Fără îndoială îl simţise prin preajmă pe demonul lucrurilor 
neclare. 

t 

— Dar ce ai? întrebă ea, scoasă din răbdări de respectul 
temător pe care i-l arăta Nefer Heru. 

Îl chemase în plină zi. El stătea încremenit, departe de ea. 

Din spatele ușii se auzeau zgomot de glasuri și lipăit de 
sandale. Gărzi, scribi, slugi mișunau încoace și-ncolo. 

— Majestate divină, răspunse el într-un târziu, sunt gata să-ți 
îndeplinesc poruncile. 

— Sunt eu, Meritaton, nu mă recunoști? Nu mai simți nimic 
pentru mine pentru că acum sunt regină? 

— Majestate divină... 

— Ajunge cu majestate divină! Cu două săptămâni în urmă, 
ardeai de dorință când mă vedeai și-acum pari un scrib prins cu 
mâța-n sac. Ce s-a ales cu discursurile tale? 

În ochii lui Nefer Heru se iviră lacrimi. _ 

— Într-o seară soţul tău a dat peste noi... În alta, el însuși ne- 
a... ne-a aruncat unul în brațele celuilalt. Pentru mine a fost o 
adevărată lovitură, înțelege-mă. Și de două săptămâni de când 
ne aflăm aici, n-am fost nicio clipă singuri... lar acum, tu ești 
regină, așa că vezi că... 

Ea se calmă. Desigur, să fii amantul reginei nu era un 
privilegiu lipsit de orice bătaie de cap. Cele două întâmplări 
nocturne de care amintise și imposibilitatea de-a se mai întâlni îl 
puseseră la grea încercare. 


234 


— Era mai bine la Akhetaton, zise el. Ca să nu mai vorbesc de 
locuința mea... Mă înăbuș acolo. 

— Gândește-te însă și la mine, spuse ea. Și eu sufăr de 
aceleași lipsuri ca tine. lar camerele de aici sunt un adevărat 
cuptor. 

El ridică ochii spre ea și îi zâmbi. 

— Trebuie să găsim o cale de a ne vedea mai ușor, adăugă 
ea. Aș putea face în așa fel încât să locuiești la parter, unde e 
mult mai răcoare. 

— Dar gărzile păzesc noaptea scara la fel ca ziua. 

— O să pun să se construiască o altă scară. Mai rabdă puţin, 
fără să te plângi. Nu suferi numai tu. Amândoi suferim. 

Ochii lui Nefer Heru se umeziră iarăși. Se repezi spre ea și o 
cuprinse în braţe. Meritaton îl mângâie pe cap. 

Demonul lucrurilor neclare începu să-i dea târcoale. Ea se 
gândi că deși era regină, tot își pierdea vigoarea din pricina 
căldurii în această fortăreață străveche și că nu-i era îngăduit 
nici măcar să-l vadă în taină pe singurul bărbat care-i putea 
oferi o adevărată plăcere trupească. li trecu prin cap ideea 
nebunească de a fugi cu el. 

Cineva bătu la ușă. Se desprinseră din îmbrăţișare și 
Meritaton se duse să deschidă. Era doica lui Setepenre, cea mai 
mică dintre surorile sale, speriată. Prinţesa suferea de diaree 
acută. 

— Trimite numaidecât după medicul regelui, Aa-Sedjem, zise 
Meritaton, trecând grăbită prin spatele doicii ca să meargă să-și 
vadă sora mai mică. Tu așteaptă-mă aici, îi zise lui Nefer Heru. 

Setepenre stătea întinsă pe pat, palidă și tremurând în ciuda 
căldurii. Meritaton se așeză la căpătâiul ei. Aa-Sedjem veni într- 
un Suflet, urmat de un servitor ce ducea lădiţa cu cele necesare 
unui medic. Ceru să vadă scaunele prințesei, apoi deschise 
lădița. Scoase un săculeţ cu argilă albă purificată, îl trimise pe 
servitor să-i aducă din camera sa una dintre sticluțele cu apă 
distilată pe care le păstra acolo și, când acesta se întoarse, puse 
argila într-un pahar, apoi apa, le amestecă și-i dădu prinţesei să 
bea tot. 

— O să mă întorc peste două ore, anunţă el. Până mâine nu-i 
dați nimic să mănânce sau să bea decât apă distilată 
amestecată cu această zeamă de pelin pe care v-o las aici. Doar 


235 


câteva picături. Până mâine, prin grija lui Thoth, se va 
înzdrăveni. 

— Dar care-i pricina răului? întrebă Meritaton. 

— Majestate divină, mă tem ca nu cumva căldura din aceste 
locuri să-i fi agravat o boală ușoară care altminteri nu s-ar fi 
manifestat. A 

Meritaton se uită gânditoare la Aa-Sedjem. Intr-adevăr era un 
noroc să ai ibovnic un medic. 

Și astfel își aduse aminte că își uitase la Akhetaton cutiuţa cu 
leacuri și preţioasele pastile de dormit pe care le luase de la 
mama sa, Nefertiti. 

t 

Cei trei arhitecți, care stăteau respectuoși în fața monarhului, 
îi ascultară dorința: 

— AŞ vrea să construiesc pe malul Marelui Fluviu un palat 
înconjurat de grădini. 

— Majestate divină, răspunse mai-marele arhitecţilor, toate 
pământurile de pe malul fluviului sunt joase. An de an, apele 
revărsate le acoperă până la poalele colinei Thebei. Asta 
înseamnă că va trebui ridicată toată suprafaţa palatului și a 
grădinilor înconjurătoare cu cel puţin doi coţi thebani deasupra 
celui mai înalt nivel cunoscut pe care l-au atins apele. Pe de altă 
parte, având în vedere că apele se infiltrează în sol și că acesta 
devine periculos de sfărâmicios, înseamnă totodată că va trebui 
să întărim malurile și să construim o temelie de piatră sub 
fundaţii. 

Semenkhere își dădu seama că era o muncă enormă. 

— Atunci ce se poate face? 

— Majestate divină, nu există dorinţă pe care tu s-o poți rosti 
și care să fie de neîndeplinit. E doar o problemă de timp. 
Oricum, nu vom putea începe mai devreme de trei luni, adică 
timpul necesar ca pământul să fie îndeajuns de uscat, ţinând 
seama că inundația se sfârșește peste cinci săptămâni! 

— Așadar de cât timp ar fi nevoie cu totul? 

Mai-marele arhitecților se întoarse către colegii săi și, după ce 
se sfătuiră, răspunse: 

— Majestate divină, treaba n-ar putea fi încheiată mai 
devreme de doi ani. 

Doi ani! Să se coacă încă doi ani în acest palat fierbinte! 

— Bine. O să mă gândesc. 


236 


Urmă apoi în audiență un demnitar care cerea pentru fiul său 
o slujbă în administraţia palatului. Fusese el însuși contabil la 
intendenţă și părea să creadă că fiul poate să-i moștenească 
slujba. 

Apoi un avocat care dorea ca regele să-l ierte de pedeapsă pe 
clientul său, întemnițat pentru niște grave înșelăciuni legate de 
dări. 

Apoi intră mai-marele îmbălsămătorilor din Theba care se 
plângea că simbriile lor n-ar mai ţine pasul cu prețul natronului 
și al substanţelor aromate. Vorbise și cu Maya, însă acesta nu-i 
aprobase cererile. 

Apoi veni înaintea regelui căpetenia breslei pescarilor, care 
dorea scutirea de dări pe pescuit deoarece acestea nu ţineau 
seama de zilele când pescarii nu prindeau decât plevușcă. 

Vasăzică aceasta era viaţa unui zeu viu? 


t Capitolul 30 


RUGĂMINTE CĂTRE CAP RĂSTURNAT 


Un câine urlă în depărtare, protest singuratic împotriva sosirii 
nopţii, capabil să provoace neliniște oamenilor însingurați. 

Primul vânt al serii ce se apropia scutură arborii și trandafirii 
din grădinile regale de la Akhetaton și umflă pânza unei bărci de 
pescari. Asfinţitul polei cu aur Marele Fluviu pe care apele 
revărsate îl lăţiseră până la dimensiunile unei mări. Natura 
vorbea despre preaplinul inimii și al simțurilor. 

Nu și pentru Maketaton. Prinţesa scrută priveliștea a cărei 
prizonieră era. Gărzile stăteau de pază la uși, iar fata se gândi 
că ar putea fugi cu o corabie. Dar unde să se ducă? 

Avea dreptul să primească vizite, însă ce însemnau aceste 
deschideri spre lume dacă îi lipsea libertatea? Și ce interes să-i 
stârnească acești oaspeţi? Nu se dădea în vânt după discuţiile 
cu două sau trei fete ale unor înalţi slujbași, care veneau s-o 
vadă pentru a se lăuda apoi că au cunoscut-o pe a doua soţie 
regală și nu vorbeau decât despre veșminte și intrigi amoroase, 
nici după soțiile notabilităţilor ce rămăseseră la Akhetaton sau 
care se întorseseră aici și care, firește, doreau cu ardoare să afle 


237 


de ce prinţesa nu urmase Curtea la Theba. Însă Maketaton 
păstra tăcerea în această privinţă, fidelă învățăturilor mamei 
sale: o prinţesă nu le dezvăluie străinilor probleme din familie. 
Celor prea curioși le spunea întotdeauna că oboseala accentuată 
o împiedicase să ia parte la ceremoniile de încoronare. 

Nu păcălea însă pe nimeni și toţi se întreceau în a bârfi pe 
seama prinţesei izolate la Akhetaton. 

li scrisese bunicului ei pentru a se plânge că era întemniţată 
în palat. Oare el primise misiva? Sau intendentul o interceptase? 
Și totuși nu primise niciun răspuns. Fără îndoială, Ay nu era 
dispus să înfrunte furia regelui eliberându-și prin forță nepoata. 

Și cât timp va mai fi ţinută prizonieră de hotărârea cuplului 
regal? Mârșava de soră-sa și dezgustătorul ei soț așteptau cu 
siguranţă ca ea să-și ceară iertare. Puteau s-aștepte mult și 
bine. N-o să le arate decât cel mai deplin dispreţ. Și nu voia să 
mai ia parte la viaţa de la Curte, căci toţi erau niște ucigași, 
niște trădători și niște uneltitori! 

Notabilităţile întoarse de la Theba, în așteptarea instalării 
acolo, le povestiseră servitorilor lor despre fastul încoronării, iar 
servitorii din palatul prinţeselor auzind aceste ecouri, i le 
repetaseră, la rândul lor, lui Maketaton. 

Și intendentul îi trimisese celei de-a doua soții regale o scurtă 
înștiințare scrisă privind încoronarea. Atât ecourile, cât și 
documentul nu făcură altceva decât să amplifice ura mută a 
prinţesei. 

Câteva slugi veniră să aprindă lămpile din palatul aproape 
pustiu. Altele îi serviră cina. Din vastele încăperi ale intendenţei 
doar bucătăriile și spălătoria rămăseseră parțial funcționale. 
Berarii și brutarii urmaseră cuplul regal la Theba, așa că berea și 
vinul ce i se serveau singurei ocupante a palatului erau 
cumpărate din oraș. 

Cu gândul zburându-i aiurea, Maketaton mâncă o salată de 
castraveți cu ulei și sare și două cotlete de porc fripte. Era 
nerăbdătoare să-i vadă pe servitori plecați. 

După ce aceștia strânseră masa, doica veni s-o anunţe în 
șoaptă: 

— Femeia a sosit. 

Maketaton se ridică în grabă și porunci ca vizitatoarea să fie 
condusă sus. După câteva clipe, apăru o femeie cu mers 
temător, înfășurată într-o pelerină închisă la culoare, care-i 


238 


ascundea aproape în întregime trupul și chipul. Când trecu pe 
lângă lămpi, licărul lor i se răsfrânse în ochi dându-i o înfățișare 
demonică. Ajunsă înaintea lui Maketaton, se prosternă până la 
pământ. 

— Ridică-te 

Femeia se supuse. 

— Trage-ţi puţin mantia ca să-ţi văd fața. 

O mână descărnată cobori gluga. Femeia avea vreo cincizeci 
de ani, obraji scofâlciţi și ochi izbitor de mari, conturaţi cu un 
strat gros de antimoniu, ce se întinsese în zbârciturile fine din 
jur. Nu purta perucă, iar părul negru îi era înspicat din belșug cu 
alb. 

— Cum te cheamă? 

— Sudja Hekt, prințesă divină. 

Cea care o bucură pe Hekt, zeiţa cu cap de broască. 

— Așază-te în fața mea, îi porunci Maketaton, luând loc pe un 
taburet cu picioare scurte. Dă-i un pahar cu vin, îi zise doicii. 
Întâlnirea noastră trebuie să rămână secretă, Sudja Hekt, 
înţelegi? 

— Prinţesă divină, dacă limba m-ar trăda, m-ar osândi la 
moarte. Am trăit o jumătate de veac. judecă dacă sunt vrednică 
de încrederea ta. 

Maketaton încuviinţă din cap. 

— Doresc o vrajă pentru pedepsirea celor care i-au trădat pe 
tata și pe mama, zise ea. 

— Prinţesă divină, nu-ţi curge în vene sângele lui Osiris? Zeii 
sunt cu tine. 

— Nu, lasă-i pe zei. Doresc o vrajă împotriva trădătorilor. 

— Atunci e altceva. 

— Sunt puternici. 

— Cine e mai puternic decât Nemuritorii, prințesă divină? Deci 
ar trebui să ne folosim de rău împotriva răului. 

Maketaton clipi nedumerită. Nu pricepea nimic. 

— Va trebui să-l chemăm în ajutor pe Apep, continuă 
vrăjitoarea, regele demonilor. 

Apep, marele piton! Stăpânul Răului! 

Maketaton trase adânc aer în piept. Sorții erau aruncați. 

— Să-i răstoarne pe trădători, mormăi Maketaton, să-i facă să 
muște ţărâna! 

Vrăjitoarea scoase de sub mantie o turtă de ceară. 


239 


— Câţi sunt? întrebă ea. 

— Doi. 

— Bărbaţi sau femei, divină prințesă? 

— Un bărbat și o femeie. 

Vrăjitoarea scoase un cuţit de sub mantie și tăie în două 
ceara, apoi începu să modeleze prima bucată. Maketaton privea 
atentă cum degetele osoase întindeau, frământau și scobeau 
ceara negricioasă, dându-i treptat o formă amintind de silueta 
unui om. Un ushebti grosolan. Îi făcu și un falus exagerat de 
mare. 

Maketaton se cutremură, gândindu-se iar la noaptea când îi 
surprinsese pe Meritaton și pe Semenkhere. Se aprinse la față. 
Își aminti, de asemeni, de o altă noapte cumplită, cea în care 
tatăl ei o consacrase drept a doua soţie regală și venise în odaia 
ei. 

Bucata de carne, ce semăna cu acest obiect, care îi răpise 
fecioria! Tatăl ei! Și acele sărutări nefirești! Cum de putuse 
Meritaton, după așa ceva, să mai rabde atingerea unui mădular? 
Și acel jet lipicios și urât mirositor care ţâșnea după o întreagă 
tortură de frecări! De bună seamă sora ei era o desfrânată. 

Se întrebă dacă și Ankhensepaton fusese deflorată de tatăl 
lor. Îi pusese întrebarea și mamei sale, care însă nu-i răspunsese 
niciodată. În ceea ce o privește pe Ankhensepaton, aceasta 
refuzase cu toată hotărârea să se lase consultată după cum 
pretindea sora ei mai mare. 

— Ai un brasero? o întrebă vrăjitoarea pe doică. Adu-l și 
pune-n el câteva vreascuri și puţin jeratic. 

Doica porni spre bucătării, în căutarea obiectului cerut, care 
nu se folosea decât iarna. Se scurseră câteva clipe nesfârșite. 
Noaptea șuiera cu glasurile sale de-abia auzite, brotăcei, 
broaște râioase, greieri, bufniţe, vulpi, șacali. Se deslușea mai 
ales cântul brotacilor și al broaștelor râioase, care celebrau 
încheierea inundaţiei. Vrăjitoarea și prințesa se priviră pe 
deasupra pustietăților reci ale urii. Câte vieţi răvășise această 
femeie care totuși nu simţea nici ură, nici dragoste pentru ţinta 
invocaţiilor sale? Nu era decât unealta pasiunilor omenești. 
Stăruia pe lângă puterile binevoitoare sau răufăcătoare, iar 
acestea acționau după bunul lor plac, fericite că sunt 
recunoscute și că se amestecă în treburile muritorilor. 


14 Recipient metalic pentru încălzit. (n.tr.). 
240 


De fapt, la fel ca zeii, spiritele Răului piereau dacă oamenii nu 
le preţuiau. 

În sfârșit, doica se întoarse. Sudja Hekt isprăvise de schiţat a 
doua figurină. Vrăjitoarea puse braseroul între ea și Maketaton. 

— Ai două obiecte care să fi aparținut trădătorilor, câte unul 
pentru fiecare? întrebă ea, când termină prima statuetă și 
începu s-o definitiveze pe cea de-a doua. 

Maketaton chibzui bine. Nu mai exista aproape niciun lucru 
personal în camerele părăsite de sora ei. Cât despre 
Semenkhere, lui Maketaton nu-i fusese niciodată îngăduit să 
intre în odăile lui. Se ridică totuși și se duse să scotocească prin 
camera surorii sale, sub privirea înspăimântată a doicii. In 
trecere luă o lampă, dar ce-ar putea să găsească în niște 
încăperi ce fuseseră măturate? Sub pat, nimic, firește. Cuferele 
fuseseră trimise spre Theba. Deschise un dulap și plimbă 
înăuntru lumina opaițului. O mică sclipire îi atrase privirea. Un 
ac de aur, înţepenit în spatele unui raft. Maketaton îl desprinse 
și-l cercetă. Era un ac ce slujea la fixarea perucii. Îi aparţinea, 
mai mult ca sigur, surorii ei. 

Însă pentru Semenkhere, nimic. 

Se înapoie, abătută, și-i întinse acul lui Sudja Hekt. 

— N-am găsit decât asta. Aparține unuia dintre trădători. 
Pentru celălalt, n-am nimic. 

— Atunci scrie-i numele pe o bucăţică de papirus, prinţesă 
divină. 

Papirus? Ce-și închipuia vrăjitoarea asta? Papirusul era 
rezervat actelor regale și documentelor cârmuirii. Trebuise să 
stăruiască îndelung pe lângă scribi pentru a căpăta foaia pe 
care-i scrisese bunicului ei. Insă acum scribii plecaseră și nu 
exista nici urmă de papirus la etaj. 

— Dacă n-ai papirus, scrie-l pe bucata asta de lemn, zise 
Sudja Hekt, întinzându-i lui Maketaton o crenguţă pe care-o 
scosese din brasero. 

Însă prinţesa n-avea nici pensulă și nici cerneală, și ar fi 
trebuit să le caute în sala scribilor de la parter. 

— Scrijelește-i numele cu acul, e chiar mai bine, zise Sudja 
Hekt. 

Maketaton se strădui să facă întocmai. Când numele fu 
scrijelit, vrăjitoarea își goli paharul cu vin, aprinse o crenguță de 
la flacăra unei lămpi și dădu foc vreascurilor. Apoi scoase un 


241 


săculeț din punga pe care-o purta legată la brâu și presără ceva 
deasupra flăcărilor. Fumul deveni albăstrui și mai gros. 
Maketaton recunoscu mirosul de rășină. 

— Haura, strigă vrăjitoarea cu glas răgușit, îti cunosc numele, 
te chem. 

Haura însemna Cap răsturnat. 

— Hemhemti, îți cunosc numele, te chem. 

Grohăitorul. 

— Quetu, îţi cunosc numele, te chem. 

Făcătorul de Rău. 

Cu faţa schimonosită de frică, doica întinse gâtul. 

— Amam, îţi cunosc numele, te chem. 

Devoratorul. 

— Saatet-ta, îți cunosc numele, te chem. 

Cel ce întunecă Pământul. 

Doica sughiţă. Nişte aripi se auziseră bătând pe terasă. 

— lubani, Khermuti, Unti, Karuememti, Khesef-hra, Sekhem- 
hra, Nai, Uai, Beteshu, Kharebutu, vă cunosc numele, vă chem. 

Câteva scântei ţâșniră deasupra braseroului. 

— Apep, vezi că îţi cunosc toate numele. Vino în ajutorul 
slujitoarei tale Maketaton, care te imploră. Doi oameni trebuie 
să fie pedepsiţi. 

Un fluture mare de noapte se rotea deasupra flăcărilor. Poate 
fumul îl otrăvi, căci pică în foc precum o pasăre adusă jertfă. 
Maketaton observă totul cu o privire fixă. Vrăjitoarea îi luă din 
mână rămurica pe care era scrijelit numele și o înfipse în capul 
figurinei cu falus. Pe cealaltă statuetă o străpunse cu acul de 
aur. 

— Apep, făuritor al Marelui Echilibru, răpune-i pe cei puternici 
care-i fac rău slujitoarei tale Maketaton, care te recunoaște și 
are nevoie de forţa ta pentru a-i dobori. 

De unde știa femeia că era vorba de oameni „puternici”? 

Maketaton tresări. Ar fi jurat că văzuse o umbră furișându-se 
în fundul sălii. O umbră mică, cocoșată și hidoasă. 

— ÎI simt, zise vrăjitoarea. Apep a venit. 

Doica se holbă, mută de groază. 

Vrăjitoarea aruncă prima figurină în foc. Ceara se topi 
numaidecât, pătrunzând în lemn, și o flacără înaltă și bogată 
țâșni din brasero. Se răsuci în briza serii și un fuior de fum negru 
se ridică. 


242 


A doua figurină, cea cu acul de aur, se alătură primeia. Și ea 
se topi, dar focul mocni doar. Flăcările firave păreau să danseze 
în brasero. Vrăjitoarea se încruntă. 

— Una dintre persoane e protejată, prinţesă divină. Lui Apep îi 
e greu s-o atingă... 

Inima lui Maketaton bătea să-i spargă pieptul, înghiţi în sec. 

— Nimeni nu-i dă ordine lui Apep, nu poţi să-i adresezi decât 
rugaminți... 

Clipele de-abia se scurgeau, nesfârșite. Flăcările se domoliră. 

— Gata, divină prințesă. Am făcut tot ce-am putut. 

Maketaton încuviinţă din cap. Desfăcu pumnul pe care-l ţinuse 
până atunci strâns. Adăpostea o agrafă mare de aur, ornată cu o 
piatră roșie. l-o întinse vrăjitoarei. 

— Acum du-te, îi zise. 

Femeia cercetă podoaba. În ochi i se citea uimirea. O plată 
regească. Se ridică, se prosternă în faţa prinţesei și-i sărută 
mâinile. Apoi se înfășură în mantie și plecă, ocolind bazinul uriaș 
în care lotușii se închiseseră de multă vreme. 

Căci trecuse Anubis. 

In fundul braseroului, capătul acului de aur încă mai sclipea 
roșiatic, precum ochiul unei insecte malefice. 


t Capitolul 31 


UN COȘMAR ABSURD CU OCHII DESCHIȘI 


Aproape în fiecare seară Meritaton, soțul ei, Tutankhaton și 
Ankhensepaton luau împreună ultima masă a zilei. Pentru ei era 
un mijloc de a supravieţui în lumea necunoscută a Thebei și, mai 
mult decât atât, în acest palat mohorât. 

— Leacurile date de Aa-Sedjem au făcut minuni pentru 
Setepenre, zise Meritaton. A doua zi era vindecată și chiar și-a 
recăpătat pofta de mâncare. 

— Aa-Sedjem e un medic foarte priceput, spuse Semenkhere. 

Meritaton se abţinu să pomenească motivele pe seama cărora 
punea ea locul ocupat de Aa-Sedjem la Curte. 

— De data aceasta e bolnavă Neferneferure, anunţă 
Ankhensepaton. 


243 


— Toată lumea e bolnavă, observă filosofic Tutankhaton. 

— Aa-Sedjem mi-a atras atenţia că am ajuns să ne hrănim 
doar cu pepeni galbeni, castraveți și pâine, adăugă Meritaton. 
Din pricina asta apare diareea, după părerea lui. 

Semenkhere se gândi că, de când sosise la Theba, nu 
cunoscuse nici măcar o noapte de somn liniștit. Nu numai că se 
trezea des scăldat de sudoare, dar zarva stârnită de schimbarea 
gărzii și de cărucioarele ce aduceau provizii îl făcea să se ridice 
din pat când de-abia se crăpa de zi. Toată priceperea lui Aa- 
Sedjem nu ajuta la nimic, iar farmecele lui nu reușeau să 
reînsuflețească pasiunea regescului său iubit. 

La rândul ei, Meritaton se gândea că nu putuse să petreacă 
nici măcar două ore în tovărășia lui Nefer Heru. Era copleșită de 
cereri de audienţă din partea unor doamne de la vechea Curte, 
care sperau să reînnoade firul relațiilor ceremonioase, întrerupte 
atâta amar de vreme, precum și din partea unor soţii de preoți 
și notabilități din oraș. lar soţia lui Humose îi impusese, la drept 
vorbind, o intendentă pentru garderobă, deși slujba fusese deja 
încredințată altcuiva. Fără îndoială femeia era o iscoadă. Cât 
despre odaia fardurilor, pentru care fusese ales în cele din urmă 
un colțișor alăturat garderobei, se dovedea inutilă, fardurile nu 
rezistau pe faţă nici măcar o oră. 

Tutankhaton, reţinut ca-ntotdeauna, nu se plângea, însă 
părea mult mai palid și mai puţin curajos ca la Akhetaton. 

Ankhensepaton era posomorâtă. Nu-l vedea pe Pasar, unicul 
subiect al gândurilor ei, decât după ce lecţiile la care el lua 
parte se încheiau, pe la ora cinci. Singurul loc de joacă pe care îl 
puteau găsi atunci era acoperișul palatelor, fierbinţi și de o 
albeaţă orbitoare, unde patrulau necontenit cu pas greoi vreo 
douăsprezece gărzi toropite de căldură. 

Cu intuiţia tinereţii, Ankhensepaton bănuia că există o 
legătură între scena urâtă pe care-o surprinsese în grădinile din 
Akhetaton și sosirea la Theba. Explicaţiile lui Meritaton despre 
palma pe care i-o dăduse surorii sale n-o mulţumiseră decât pe 
jumătate: „Maketaton și-a pierdut minţile. Crede că Semenkhere 
și cu mine am otrăvit-o pe mama.” 

Nu era prea clar. 

De altfel, lumea nu înceta să se întunece de la moartea tatălui 
și a mamei sale. Cele aproape trei săptămâni de exil la Theba 


244 


schimbaseră existenţa într-o sarcină continuă și lipsită de orice 
farmec. 

Descrise pe scurt situația: 

— Ne era mai bine la Akhetaton. 

O tăcere stăruitoare se așternu după această reflecţie. 

— Ne era mai bine la Akhetaton, într-adevăr, recunoscu 
Semenkhere. 

Mesenii schimbară priviri întrebătoare. Toată lumea se 
gândea la același lucru de câteva zile, dar nimeni nu îndrăznea 
să-l rostească. 

— Am putea să ne întoarcem acolo ocazional, sugeră 
Meritaton. Le-ar prinde bine surorilor mele. 

— Nu și lui Maketaton, lăsă să-i scape Ankhensepaton. 

Tutankhaton își înăbuși râsul. 

— Bine, încheie Semenkhere, am înţeles, mâine plecăm. 

Toţi își întoarseră privirile spre el, uimiţi. 

— Pentru totdeauna? întrebă Meritaton, nevenindu-i a crede. 

— Nu, pentru două sau trei săptămâni, vom vedea, răspunse 
Semenkhere pe un ton vag. 

t 

Hotărârea provocă o adevărată furtună în Consiliul regal. 

— Ai sosit acum trei săptămâni, mărite rege, observă Thutu și 
n-am terminat de mutat administraţia. Va trebui să dau ordin să 
fie dusă înapoi la Akhetaton? 

— Nu, răspunse Semenkhere fără convingere. O să stau acolo 
doar o vreme. 

Thutu îl privi nedumerit. 

— Și Consiliul regal, mărite rege? Te va urma la Akhetaton? 

— Nu. Dacă există hotărâri importante de luat, trimiteţi un 
mesager. 

Dacă hotărârea ar trebui luată după-amiaza, se gândi Thutu, 
mesagerul ar ajunge la Akhetaton abia în seara zilei următoare. 
lar răspunsul ar face tot atât timp pe drum până la Theba. Altfel 
spus, ar fi nevoie de patru zile ca să se obţină consimțământul 
regelui. Maya interveni la rândul său: 

— Dar personalul palatului, mărite rege? Intendentul, întâiul 
șambelan, servitorii?... La Akhetaton n-a rămas decât un 
bucătar în slujba celei de-a doua soţii regale. 

Semenkhere cugetă o clipă și răspunse: 

— Doar o parte din personal mă va însoţi. 


245 


Până la urmă, își zise Maya, asta va însemna, pe scurt, 
dublarea personalului palatului. 

— Ce o să-i spun lui Humose, mărite rege? întrebă Thutu. 

— Pur și simplu, adevărul. Că la Theba e deja prea cald în 
anotimpul inundației, că se va face și mai cald în anotimpul 
semănăturilor și că, la sfatul medicului meu, o să merg să mă 
răcoresc o vreme la Akhetaton. 

— Mărite rege, nețărmuritei tale înţelepciuni nu-i scapă faptul 
că liniștea în rândul preoţilor se datorează nu doar încoronării în 
templul lui Amon, ci și venirii tale și a întregii cârmuiri la Theba. 
Intoarcerea la Akhetaton ar putea fi socotită drept un semn că 
te-ai răzgândit. 

— Ar fi lipsit de noimă ca armonia regatului să depindă de 
fiecare călătorie de-a mea, zise răspicat Semenkhere. Menirea 
ta va fi să-i faci pe înalții demnitari și pe notabilitățile din Theba 
să înțeleagă că întoarcerea mea la Akhetaton e doar vremelnică 
și că motivele ei ţin numai de confort. Palatul din Theba e 
neîncăpător, iar construirea unuia nou nu s-ar încheia mai 
curând de doi ani. Până atunci, o să folosesc clădirile mai 
primitoare care există deja la Akhetaton, unde voi merge să mă 
odihnesc din când în când împreună cu familia mea. 

— Am putea câștiga spațiu din clădirile administrative, mărite 
rege, propuse Thutu. Ar fi mai potrivit decât să dăm de înțeles 
oamenilor că n-ai putea să te obișnuiești într-un palat ce-a fost 
pe placul divinului tău tată. 

Semenkhere își pierdu răbdarea. 

— Ca să mă simt în largul meu ar trebui luate toate clădirile 
administraţiei și reconstruite. Ar însemna o lucrare uriașă și mă 
îndoiesc că ar fi mai bine primită. La Theba există suficient 
spaţiu. Populaţia ei s-a dublat în ultimii douăzeci de ani, o știi la 
fel de bine ca mine. Ar trebui reconstruită în întregime. Îi 
lipsesc, totodată, grădinile. De altfel, am poruncit să se creeze 
una la sud de palat, în afara zidului ce-l înconjoară. Însă asta nu 
rezolvă decât parţial problema. Oricum, te rog să mă crezi că nu 
mă exilez la Akhetaton. Acest oraș face parte din regat, din câte 
știu eu, și nu văd de ce trebuie să îngrijoreze atât de mult 
șederea mea acolo timp de câteva săptămâni, când și când. 

Tonul nu îngăduia replică. Thutu se feri să mai insiste. 
Aparent, faraonul nu-și dădea seama ce reprezenta Akhetatonul 
în ochii curtenilor, ai preoţilor și ai demnitarilor, mai ales în ai 


246 


celor din Theba, care se simţiseră părăsiţi, dacă nu chiar 
disprețuiţi de-a lungul întregii domnii ai lui Akhenaton. 

Se înclină. 

— Când dorește slăvitul rege să plece? 

Întrebarea îl surprinse pe Semenkhere, deoarece îi dăduse 
chiar dimineaţă ordin lui Uadj Menekh să pregătească Gloria lui 
Aton pentru după-amiază. 

— Azi după-amiază, răspunse el. 

— Că veni vorba, mărite rege, pot să supun atenţiei tale o 
propunere? 

— Te ascult. 

— N-ar fi potrivit să i se dea corăbiei tale un alt nume? 

Semenkhere  recunoscu că părerea vizirului său era 
îndreptăţită. De bună seamă, corabia ar trebui să se numească 
de-aici înainte Gloria lui Amon. 

— Va fi nevoie de o zi întreagă pentru asta, mărite rege, ceea 
ce-mi va îngădui să pregătesc spiritele pentru plecarea ta la 
Akhetaton. 

Vizirul își îndreptă spre Semenkhere privirea plină de 
neliniște. Oare mai avea ceva de spus? 

— Vorbește, îi porunci regele. 

— lartă-mi îndrăzneala, mărite rege, însă a doua soţie regală 
va mai locui mult timp la Akhetaton? 

— Nu știu, răspunse Semenkhere. De ce întrebi? 

— Persoanele de vază de la Curte și din oraș sunt nedumerite 
de absenţa ei prelungită. Nimeni din palat nu-i în măsură să 
ofere vreo explicaţie. lar asemenea mistere nu sunt de folos 
gloriei tale. 

Semenkhere scrută chipul lui Thutu. Aflase oare de scrisoarea 
pe care Maketaton i-o trimisese lui Ay și pe care zbirii lui Mahu 
puseseră mâna? Căci netoata aia își închipuise că-i va putea 
încredința o misivă pe papirus unui luntraș ca s-o trimită la 
Akhmim fără ca nimeni să observe. 

— Voi avea grijă să rezolv și această neînțelegere, răspunse 
el. 

Dar n-avea nicio idee cum putea s-o facă. Pe deasupra, 
întrebări vechi îi tot veneau în minte și-i sporeau nedumerirea. 
Păstra documentele luate din pavilionul arhivelor din Akhetaton, 
în noaptea când o surprinsese pe Meritaton cu Nefer Heru. Aa- 
Sedjem spusese adevărul: Thutu îi ascunsese lui Akhenaton 


247 


rapoartele despre tulburările din regat. De ce? Ce câștiga 
Thutu? Încercase să slăbească puterea regală? lar dacă 
strategia lui consta în izolarea tronului, de ce o schimbase? De 
ce-i înfățișa acum problemele care afectau prestigiului regal? Ce 
joc făcea? 

Amânase multă vreme să-l ia la întrebări ca să nu piardă un 
om ce-i rămăsese devotat în timpul dizgraţiei sale. Insă ar trebui 
să dezlege cât mai curând misterul. 

Oftă. 

Îi mai rămânea să-i pregătească pe Meritaton și pe ceilalţi 
călători pentru dezamăgirea pricinuită de întârziere. Apoi să 
întocmească lista cu cei care urmau să facă parte din suita lui. 
Uadj Menekh? Nu, căci nu era vorba de o mutare a Curții și 
prezența întâiului șambelan nu era necesară. Întâiul intendent? 
Da, întrucât trebuiau  reamenajate palatele. Mai-marele 
garderobei? Nu, deoarece regele nu lua cu el decât lucrurile 
necesare șederii la Akhetaton, nu și veșmintele de ceremonie, și 
în sinea sa, Semenkhere se bucură că scapă de atenţiile 
indiscrete ale lui Autib. Al doilea intendent al garderobei i-ar fi 
de-ajuns. Bucătari? Bineînţeles: trei. 

Și așa mai departe. 

Meritaton trebui să-și aleagă și ea însoțitorii. Firește, mai- 
marele parfumurilor se număra printre aceștia. 

t 

Privind valurile maronii ce alunecau de-o parte și de alta a 
Gloriei lui Amon, Meritaton se gândi la problema ce-o aştepta la 
Akhetaton: sora ei. Nu se îndoia că avea să găsească o leoaică 
turbată. Însă nu se putea ca întreg palatul prințeselor să fie 
folosit ca temniță pentru scorpia aia. 

La prora corăbiei, Ankhensepaton și Pasar, învoit de la școală 
la cererea întâiului scrib regal, priveau Marele Fluviu, cu mai 
multă înțelepciune decât la venire. 

„Cum se schimbă lucrurile!” își zise Meritaton. Și cât de 
repede. Pe măsură ce înainta, timpul se elibera de ritmul 
soarelui și al lunii. Prinţesa avu sentimentul că îmbătrânise cu 
câţiva ani în doar câteva luni. 

Aa-Sedjem, care stătea la pupa, împreună cu doicile, părea 
indiferent la toate. 

Se repeta aceeași situaţie, își continuă firul gândurilor 
Meritaton. Cu singura diferenţă că acum nu mai simţea nicio 


248 


pornire dușmănoasă faţă de cel care se apropie de trupul 
regelui. Ba la drept vorbind, îi era chiar recunoscătoare că o 
scutea de elanurile amoroase regale. N-o atrăgea acel corp 
delicat și moale, cu atât mai puţin când se gândea la trupul 
viguros al lui Nefer Heru. La Theba se temuse că Semenkhere va 
veni în patul ei. Dar el n-o făcuse. 

Privi în spate. Barca în care călătorea Nefer Heru, în tovărășia 
câtorva scribi, slujbași și servitori ai palatului, inclusiv bucătarii, 
urma corabia la mică distanţă. Se bucură c-o lăsase la Theba pe 
intendenta garderobei, adusă de soţia lui Humose. Ştia că 
majoritatea slujitorilor regali bârfeau pe întrecute. 

— Și Maketaton? șopti ea la urechea soţului său. 

— La asta mă gândeam. O vom exila în palatul de nord. 

— Cu siguranţă i-a scris lui Ay. 

Semenkhere o privi surprins. Ghicise sau aflase de scrisoarea 
lui Maketaton? 

— Ay nu poate face nimic pentru ea. Decât, poate, să 
organizeze o expediție militară. Și ar ieși în pierdere, o știe bine 
și el. Garnizoana a rămas la Akhetaton, iar soldaţii ar zdrobi 
imediat o asemenea încercare. Palatul prințeselor va aparține 
iar surorilor tale. 

— Și ea? 

Semenkhere o privi întrebător. 

— Ce se va întâmpla cu ea? preciză Meritaton. 

El ridică din umeri. 

— Nu știu. Cel mai bun lucru pe care l-ar putea face e să 
implore iertarea noastră. 

Riscantă presupunere. 

— Am dovada că ea și Ay sunt complici, zise el. 

— Dar ce-ar putea să facă împotriva noastră? exclamă 
Meritaton. 

El ridică iar din umeri. 

— Pe lângă faptul că avem o dușmancă printre noi, Maketaton 
afectează felul în care e privită familia regală. 

— Ay o încurajează. Ar trebui să-l spionăm și noi pe el, sugeră 
Meritaton. 

— Bună idee, aprobă Semenkhere. Am să vorbesc cu Mahu. 

însă Mahu rămăsese la Theba. Măcar să fi fost ăsta singurul 
necaz. L-ar chema degrabă la Akhetaton. 


249 


Se gândi că, una peste alta, era fericit că părăsise capitala, 
chiar și pentru câteva zile. 

Câteva zile. 

Brusc avu impresia, foarte neplăcută, că plutește singur pe 
valurile dușmănoase și că Gloria lui Amon e o barcă funerară 
care-l poartă spre lumea de dincolo. 

Regatul îi apăru ca un animal monstruos, zbuciumat de 
zvârcoliri primejdioase. Poate că ţara era chiar Apopis... 

Simţi că trăiește, cu ochii deschişi, un coșmar absurd. 


t Capitolul 32 


PRIZONIERA, ARBORELE ȘI ȘARPELE NEBUN 


Uitând de protocol, Ankhensepaton sări prima din Gloria lui 
Amon ca să pună piciorul pe puntea de lemn a debarcaderului. 
Pasar se repezi după ea. Experienţa de la Theba fusese la fel de 
traumatizantă ca doliul după mama ei. Aici aproape că ar fi 
dansat de bucurie. Alergă în grădinile părăsite pentru scurtă 
vreme, printre trandafiri, crinii de Kush, tufele de tuia și zidurile 
acoperite de rezedă și iasomie. 

Semenkhere şi Meritaton își plimbară privirile peste 
priveliștea familiară și peste zidurile aurii ale palatului regal și 
ale celui al prințeselor. Pacea lăuntrică le alină sufletele. Nu, 
Theba nu distrusese Akhetatonul. Apoi o mișcare pe terasa 
palatului prinţeselor le atrase atenţia. Maketaton. li văzuse 
venind. 

Câteva clipe mai târziu, pasagerii de pe celălalt vas, 
intendentul palatelor, cei trei bucătari, al doilea intendent al 
garderobei și, bineînțeles, Nefer Heru, pășiră pe mal. Întâiul 
intendent alergă spre stăpânul său ca să-l întâmpine. Hotărârea 
întoarcerii la Akhetaton fusese luată cu atâta grabă, încât nici 
Uadj Menekh, nici intendentul nu avuseseră timp să trimită 
mesageri și să pregătească sosirea familiei regale. Intendentul îl 
rugă pe monarh să-l ierte. 

— E mai bine așa, răspunse Semenkhere. 

Întreaga dimineaţă abia dacă se dovedi de-ajuns pentru a 
pune ordine în vechile odăi. Din fericire, nu toate mobilele 


250 


fuseseră trimise la Theba, iar unele chiar se întorseseră la 
Akhetaton pentru că nu exista destul loc pentru ele acolo. 

După ce luară iute o gustare în grădină, Meritaton îi zise 
soțului ei: 

— Trebuie să hotărâm soarta lui Maketaton. 

Semenkhere încuviinţă și-l puse pe intendent s-o cheme pe 
prinţesa răzvrătită în grădină. Maketaton îl măsură din cap 
până-n picioare pe mesager, ca pe-un milog. 

— Haide, zise ea într-un târziu, ia-o înaintea mea. 

Cobori cu pas mândru și, odată ajunsă în grădină, în faţa lui 
Semenkhere și a lui Meritaton, luă un scaun, se așeză și spuse 
cuplului regal: 

— Aţi cerut să mă vedeţi. Cu ce vă pot fi de folos? 

Semenkhere, deloc descumpănit, îi răspunse: 

— Purtarea ta în privinţa noastră, a amândurora, a fost 
respingătoare. Mi-ar plăcea să aud că-ţi pare rău. 

— Nu-mi pare câtuși de puţin rău. Nu retrag nimic din ce-am 
spus. 

Își plimbă privirea dispreţuitoare pe chipul regelui și pe cel al 
soţiei lui. 

— Răspândești vorbe de ocară și complotezi împotriva 
coroanei cu Ay, adăugă Semenkhere. Scrisoarea pe care i-ai 
trimis-o a fost oprită din drum și copiată pentru a-mi fi adusă la 
cunoștință. 

Surpriza acestei dezvăluiri o făcu pe Maketaton să tresară. 

— Asta înseamnă că am fost prea bun când ţi-am îngăduit să 
păstrezi legături cu exteriorul. Începând de-acum vei fi închisă în 
palatul de nord, ruptă cu totul de lumea din afara lui. Intoarce-te 
în camera ta până când o lectică te va duce, sub pază, la palat. 

Maketaton se ridică, palidă, și le aruncă surorii sale și lui 
Semenkhere o privire încărcată de ură. 

Faraonul îl chemă pe intendent și-i porunci să dea de veste 
garnizoanei din Akhet să trimită un detașament la palat. 

— N-o să supraviețuiască acolo, zise Meritaton, pe care 
discuţia o tulburase. Sau va încerca să fugă. 

— N-am de gând s-o las să i se alăture lui Ay. 

Apoi toată lumea urcă să-și ia în primire camerele. 

Ankhensepaton și surorile sale mai mici se întorseseră în 
palatul prinţeselor împreună cu doicile. Trebuiau căutate sclave 
care să le servească. 


251 


Pasar își reluă vechile obiceiuri și dormi în casa părinţilor săi, 
mândri că au un fiu în suita regală. 

Semenkhere își regăsi vechile odăi din Casa regelui. 

lar Meritaton se stabili în fostele camere ale mamei sale din 
palatul regal. De-acum nu mai era nevoită să ia drumul galeriilor 
subterane ca să-și întâlnească iubitul. 

Se duse la palatul prinţeselor ca să vegheze la instalarea 
surorilor sale, așteptând ca Maketaton să plece spre palatul de 
nord. Pe holul cel mare de la primul etaj, zări lângă terasă un 
brasero. Vântul împrăștiase cenușa din el. 

— Ce caută acolo un brasero? întrebă ea. 

O servitoare dădu fuga să-l ia. De ce să se fi făcut focul când 
era suficient de cald, se miră Meritaton. Și totuși, cenușa părea 
proaspătă. Se aplecă deasupra braseroului și curiozitatea îi fu 
trezită de o fărâmă de metal ce semăna a aur. O scoase din 
cenușă și recunoscu, într-adevăr, un ac de aur deformat de foc. 

Se încruntă. La ce slujise oare acest foc? Copleșită de 
presupuneri sinistre, privi spre ușa închisă a lui Maketaton. Un 
simbol: sora ei se schimbase într-o cameră zăvorâtă, pecetluită 
de ură. Așadar se ocupase cu vrăji. 

Meritaton își spuse că va trebui s-o ia la întrebări pe doică. 

t 

Un fruct copt, gândi ea. Plin de zeamă. De luni întregi nu-l mai 
atinsese. El gâfâia. Nici n-avea nevoie de mângâieri. Ea își puse 
mâna pe umărul lui. li alunecă numaidecât. 

El o devoră. 

Incepu și ea să gâfâie. 

— Acum, zise ea. 

Două anotimpuri se împletiră în trupurile lor, inundația și 
semănăturile. 

Și după ce acestea trecură, el o ţinu strâns în brate, 
transformate în ghearele unei uriașe păsări de pradă. Erau uniţi 
prin buze și prin sex. 

Incă o dată se rupseră de lume, contopiţi unul cu altul. 
Soarele se uni cu luna și alcătuiră un nou astru, Luna-Soare. 

Totul reîncepu. 

El își recăpătă treptat răsuflarea. 

Briza nopţii le răcori trupurile, apoi spiritele. 

Ea îl împinsese blând la o parte. 


— Era cât pe ce să mor, șopti el, lungindu-se lângă ea și 
strângând-o în braţe. Și de astă dată, mi-ai dăruit tot. 

Ea îi mângâie îndelung urechea, arcadele, nasul, gura. 

Calculase cu precizie ziua. 

Un ţânţar bâzâia vesel, fără îndoială pentru a saluta această 
noapte aducătoare de rod. 

t 

Câteva zile mai târziu, într-o după-amiază, Semenkhere intră 
în odaia soției sale. Ea se odihnea după prânz, ca de obicei. El 
se așeză alături pe pat și-i mângâie picioarele. Schimbară priviri 
întrebătoare. O cerere și o surpriză. 

Fie, consimți ea. Se temuse de o astfel de vizită. Dar acest 
tânăr îi era rege și soț. Și frumos. Și pe deasupra, se aliaseră 
într-o luptă împotriva forțelor malefice. 

El îi ridică rochia și-i dezmierdă coapsele. Apoi își strecură 
mâna deasupra lor. Nu era deloc stângaci. Își desfăcu pânza din 
jurul șoldurilor și se întinse lângă ea. 

Ea își interzise să facă vreo comparație. 

El reuși chiar să-i smulgă câteva gemete. 

Apoi ea aţipi o clipă în vreme ce el se odihnea alături, culcat 
pe o parte. Ei îi trecu nelămurit prin minte gândul că Nefer Heru 
era un arbore, iar Semenkhere, o trestie. Simţi faţă de trestie o 
tandrete plină de neliniște. 

El venise spre ea în căutarea a ceea ce Aa-Sedjem nu-i putea 
oferi: un urmaș, adică asigurarea că va supravieţui. Un copil era 
mult mai prețios decât arta celui mai priceput îmbălsămător din 
regat. 

Ea redeschise ochii. El adormise la rândul lui. Ea îi privi umerii 
plăpânzi, la fel ca ai fratelui său, pielea fină și moale, picioarele 
delicate, ca de femeie aproape. Îl mângâie pe obraz. 

Se întrebă dacă Aa-Sedjem îl mângâia tot așa pe obraz. 

Mai târziu, când el se ridică pentru a se întoarce în Casa 
regelui ca să se îmbăieze înainte de cină, ea fu cât pe ce să-i 
spună că, de fapt, cuibul era deja ocupat. Dar se răzgândi. De ce 
să-l rănească? 

Nu fusese nicicând atât de conștientă de fragilitatea regelui ei 
ca în această după-amiază. 

Zilele se preschimbară în săptămâni, dezmierdate de adierile 
blânde peste zi și răcoroase pe înserat. Între îmbrăţișările 


253 


bărbătești ale lui Amon-Ra și cea maternă a lui Nut, care 
sprijinea bolta nopții și stelele. 

Era luna Khoiak, a patra și ultima din anotimpul revărsării 
apelor. 

Doi trimiși sosiră de la Theba, aducând un mesaj de la Thutu: 
pe o mare proprietate din Abdu” izbucnise o revoltă a ţăranilor 
care considerau insuportabile condiţiile în care munceau, iar 
gărzile orașului refuzaseră să intervină socotind că răzvrătiţii 
aveau dreptate. lar până la pelerinajul lui Osiris, cea mai mare 
sărbătoare din regat, mai erau doar câteva zile. Ce părere are 
regele? Să fie trimiși la fața locului soldaţii sau gărzile din 
Theba? 

Semenkhere îi dictă unuia dintre scribi mesageri următorul 
răspuns: 


Trimiteţi gărzile. Armata nu trebuie să se bată cu 
supușii regelui. Impuneți-i proprietarului, prin glasul 
prefectului regiunii, să ușureze conditiile de muncă ale 
țăranilor. Nu trebuie să se mai işte astfel de răzmerițe. 


Primul mesager îi transmise apoi regelui o întrebare din 
partea vizirului: divinul rege binevoia să-și înștiințeze slujitorul 
despre data la care plănuia să se întoarcă la Theba? 

— Cât de curând, răspunse Semenkhere. 

După trei zile, mesagerii se întoarseră. Răzmeriţa de la Abdu 
luase o întorsătură urâtă. Țăranii îi bătuseră pe proprietar și pe 
familia acestuia. Întrucât era vorba de o nelegiuire gravă, 
comandantul detașamentului gărzilor din Theba, trimis în grabă 
la faţa locului ca să restabilească ordinea, se văzuse nevoit să 
întemniţeze căpeteniile răsculaților. Ba mai rău de-atât, 
proprietarul pe pământurile căruia izbucnise răzmeriţa îl gonise 
pe prefect și-i aruncase vorbe grele, refuzând să i se supună, 
așa că fusese arestat și el la porunca prefectului. Marele preot 
din templul lui Osiris își făcea griji din pricina situaţiei. Prin 
urmare, vizirul sugera să se trimită la Abdu o parte din 
garnizoana de la Theba pentru a menţine ordinea în timpul 
sărbătorii lui Osiris. 


15 Vechi nume pentru Abydos, „Colina Relicvariului”, unde se presupunea că e păstrat 
capul lui Osiris. (n.a.). 
254 


Semenkhere înțelese: trebuia să acţioneze repede. Regatul se 
zvârcolea ca un șarpe uriaș. Hotărî să plece chiar a doua zi și 
dădu ordin ca Gloria lui Amon să fie pregătită pentru drum. 


t Capitolul 33 


VRĂJMAȘII LUI OSIRIS 


Aerul răsuna de lamentații. 

„Ei strigă! Ei au răspândit dezordinea! Ei au săvârșit omorul! 
Ei au născocit închisoarea!” 

Ritualiștii recitau textul sacru, însoțind procesiunea. 

În faţa lor, opt preoţi purtau pe umeri o platformă învelită cu 
pânză roșie pe care se înălța statuia aurită, în formă de mumie, 
a lui Osiris, împodobită cu bijuterii. 

În fruntea cortegiului mergeau cu pas solemn trimisul regelui, 
întotdeauna același de-a lungul anilor, și marele preot din 
templul lui Osiris. 

Mii de persoane, slujbași, proprietari de pământuri, vânzători, 
meșteri, țărani, pescari, bărbaţi și femei, copii, bătrâni și tineri, 
bogaţi și săraci, repetau textul pe care-l învățaseră pe de rost, 
participând de atâta vreme la sărbătoare. 

„Nenorocire, nenorocire! Ei sunt numeroși, vrăjmași ai 
armoniei! Ei sunt numeroși, vrăjmași ai zeului zeilor!” 

Sistrele și tamburinele punctau incantațiile. 

Nu doar aproape întreaga populaţie din noma Abdu era 
prezentă, ci și grupuri numeroase soseau din provinciile 
învecinate și chiar din oazele sau din orașele de la Marea 
Trestiilor. Nimeni nu s-ar fi gândit să lipsească de la sărbătoarea 
lui Osiris. Reprezentând pasiunea zeului primordial, această 
liturghie, cea mai căutată din cuprinsul Celor Două Pământuri, 
înfățișa și simboliza tragedia umană pentru spiritele cele mai 
cultivate, dar și pentru cele mai simple. 

Osiris, om bun și frumos, fiul zeilor Nut și Geb, trezise invidia 
fratelui său Seth pentru că era iubit de toţi. După ce-i ia în taină 
măsurile, Seth pune să se meșterească un cufăr minunat și 
anunţă în timpul unui ospăț că-l va dărui celui care va încăpea 
exact în el. Când Osiris se întinde cu naivitate înăuntru, cum 


255 


făcuseră și alţii mai înainte, complicii lui Seth sar și închid 
capacul, îl sigilează cu plumb topit și-l aruncă în mare. 

Aceasta era alegoria trădării căreia fiecare om socotește că-i 
cade victimă aici pe pământ. 

Atunci Isis, sora și soţia lui Osiris, pornește în căutarea 
trupului acestuia. Găsește în sfârșit cufărul la Byblos și-l aduce 
în Egipt ca să-l îngroape. 

Aceasta era alegoria iubirii desăvârșite, ce dăinuie dincolo de 
moarte. 

Insă Seth descoperă mormântul lui Osiris, îl dezgroapă și-i taie 
trupul în treisprezece bucăţi pe care le împrăștie în tot regatul. 
Sărmana Isis își reîncepe căutarea. Găseşte toate bucăţile, în 
afară de cea de-a treisprezecea, fără de care învierea lui Osiris 
nu se putea împlini, falusul. Dar în cele din urmă, cu sprijinul lui 
Ra cel milos, care îi dă ca ajutoare pe Thoth și pe Anubis, 
descoperă și ultima bucată. 

Nephtys și Isis o atașează, în sfârșit, cadavrului, care urcă la 
cer. 

lar aceasta era alegoria cea mai încurajatoare, cea a trezirii la 
viață veșnică, dobândită graţie dragostei și puterii zeilor. 

Povestea lui Osiris îi împăca pe muritori cu soarta lor, din 
lumea de aici, arătând că până și zeii înduraseră același destin. 
Sfârșitul poveștii împlinea dorinţa tuturor muritorilor de a 
cunoaște veșnicia. 

De-o parte și de alta a străzii, o mulţime densă înainta ca să 
vadă ce se întâmpla în fruntea cortegiului, îl urma pas cu pas și 
avea să-l urmeze până la Colina Relicvariului. 

Era cea de-a treia zi a liturghiei. În prima, mii de oameni 
asistaseră la sosirea zeului în barca sa de aur, însoțit de câinele 
său Uapuaut, care începea să-i vâneze pe cei răi. Toată lumea 
admirase mișcările iuți ale bărbatului cu mască de câine, care îi 
alergase, lătrând, pe figuranţii cu faţa vopsită în negru. Ziua de 
azi era consacrată îngropării rămășițelor pământești ale lui 
Osiris. 

Sub conducerea lui Uapuaut, douăzeci de bărbaţi înarmaţi cu 
ciomege loveau ritmic tot atâţia figuranţi cu feţe negre, care 
mergeau de-a-ndăratelea, și unii și alţii scoțând ţipete sacadate. 

— Hah! Hoh! Hah! Hoh! 

Această luptă mimată ţinea de aproape o oră când 
credincioșii, tot potrivit ritualului, săriră în ajutorul soldaţilor 


256 


cerului. Apoi apărură niște personaje ce aveau feţele date cu 
alb, ceea ce voia să însemne că erau sufletele morţilor. 

Credincioșii îi loviră și ei cu ciomegele pe cei răi. Ritmul binar 
de la început să schimbă într-unul ternar: o lovitură dată de 
soldaţi, o alta de credincioși și o a treia, dublă și sincopată, de 
cei răi împotriva dușmanilor lor, tak-tak, tak-tak, tak-tatak... 

Sufletele morților ţineau ritmul bătând din palme. 

„Ei răspândesc dezordinea! Ei răspândesc omorul! Ei 
răspândesc nedreptatea! Zi funestă în care Soarele s-a stins! Zi 
funestă în care Luna a dispărut!” 

Brusc, un text necunoscut țâșni de pe buzele unui grup de 
oameni cu fețele mânjite cu argilă roșie. 

„Ei sunt printre noi! Ei îi prigonesc pe cei drepţi! Ei îi 
prigonesc pe cei slabi! Vai de vrăjmașii Soarelui! Vai de 
vrăjmașii Lunii! Cei drepţi se ridică și îi bat cu ciomegele!” 

Feţele roșii erau înarmate cu ciomege. 

Câţiva preoţi și ritualiști întoarseră capetele. Feţele roșii 
alergară înainte și urlând începură să-i bată pe soldați. Alţii, 
ajunși în fruntea cortegiului, puseră mâna pe trimisul regelui și 
încercară să-i smulgă pectoralul de aur. Peruca îi zbură și omul 
începu să tipe, apoi dădu, dar și primi câţiva pumni. Purtătorii de 
evantai își apărară stăpânul, izbindu-i pe atacatori cu cozile 
uriașelor evantaie. 

Numaidecât, gărzi adevărate, cu bastoane la șold, se 
desprinseră din mulțimea de gură-casă și încercară să-i 
îndepărteze pe atacatori de cortegiu. Erau mulţi, aproape două 
sute. Învălmășeala se transformă într-o încăierare în toată 
regula. Statuia lui Osiris se clătină periculos pe platforma ei. Se 
auziră strigăte de spaimă și de durere. Trecură mai bine de 
douăzeci de minute înainte ca feţele roșii, bătute cum se cuvine, 
să fi fost prinse și duse spre garnizoană. 

Trimisul regelui, roșu tot, își culese de jos peruca, o scutură 
cum putu mai bine de praf și și-o potrivi la loc pe cap. Marele 
preot, la fel de roșu de furie, proferă blesteme în urma 
nemernicilor de tâlhari. Dar, în sfârșit, bine că, din fericire, 
gărzile fuseseră acolo. Ceremonia reîncepu. Mai erau doar 
câteva minute de drum până la Colina Relicvariului. Acum, în 
timp ce mulţimea intona imnuri, marele preot, trimisul regelui și 
ritualiștii îl înmormântară pe zeu după un ritual cunoscut doar 
de iniţiaţi. 


257 


„Cei Patru  Păzitori au apărut! Cei Patru Păzitori au 
reînstăpânit ordinea!” cântară ritualiștii. lar mulţimea repetă 
după ei. 

Patru bărbaţi cu măști, una înfățișând un cap de erete, alta 
unul de leu, a treia un cap de șarpe, iara patra unul de taur, se 
desprinseră, într-adevăr, din mulţime și veniră să-i înlănțuiască 
simbolic pe cei răi, cu chipuri negre. Eretele se prefăcu a-i 
străpunge cu un baston ascuțit. 

„Horus i-a răpus cu harponul! Horus a reașezat Soarele la 
locul său! Horus a reașezat Luna la locul ei!” 

t 

O parte importantă a averii lui Ay provenea din comerțul cu 
tămâie, smirnă, perle, mărgean și alte mărfuri rare. Centrul 
negoţului său îl reprezenta Qoceyr, port la Marea Trestiilor. 
Mărfurile soseau din ţări atât de îndepărtate, încât nimeni nu le 
știa cu adevărat numele, dar despre care se știa cu siguranță că 
locuitorii lor nu cunoșteau bronzul. Pentru zece vârfuri de 
săgeată făurite în topitoriile din Memphis dădeau la schimb, de 
pildă, o sută de perle sau zece saci cu cuișoare. 

O dată pe lună, trimișii lui Ay plecau să vândă mărfurile la 
Theba, ai cărei locuitori bogaţi erau avizi după lucruri fine și 
scumpe. Uleiuri de civette și mosc ca să-și parfumeze doamnele 
farmecele ofilite, piper și șofran care să dea un gust picant raţei 
fripte și să trezească poftele bărbaţilor, perle roz care să 
împodobească urechi neatente și alte nimicuri care să-i ruineze 
pe cumpărători. 

La dus și la întors, acești comiși se opreau adesea la Akhmim 
ca să le dea socoteală contabililor despre mărfurile vândute sau 
cumpărate. Uneori, Ay le făcea onoarea de a-i pofti la cină și, pe 
deasupra, dacă negoţul adusese câștiguri însemnate, la un 
spectacol cu dansatoare acrobate și, firește, dezbrăcate. 

La întoarcerea de la Theba, unul dintre comiși îi povesti într-o 
seară stăpânului său că, în pofida a ceea ce-și închipuia el, 
regele nu mai locuia în vechea capitală. 

Ay ridică din sprâncene: 

— Și se știe unde este? 

— Am auzit vorbindu-se că s-ar fi înapoiat la Akhetaton. 

Detaliul îl puse pe gânduri pe Ay. Așa că a doua zi plecă spre 
Theba cu propria-i corabie, ce se numea încă Fericirea lui Aton. 
O hotărâre îndrăzneață. Oricât ar fi fost el de stăpân al 


258 


Akhmimului, tată al defunctei regine Nefertiti și al soţiei 
generalului Horemheb, Ay nu se afla în grațiile Consiliului regal, 
al înalţilor demnitari sau al preoţimii. Avea cele mai întemeiate 
motive să-i bănuiască pe Humose și pe ceilalți mari preoţi că 
fuseseră implicaţi în uciderea fiicei sale, iar Humose, mai mult 
ca sigur, că l-ar fi privit cu neîncredere. 

Își petrecu noaptea pe corabie. În dimineaţa următoare, 
merse într-o tavernă unde nu-l putea recunoaște nimeni și-l 
întrebă pe hangiu dacă într-adevăr Consiliul regal se mutase la 
Akhetaton. Hangiii și bărbierii știau cel mai bine mersul 
treburilor regatului. 

— Nu, e tot aici, răspunse hangiul. 

Ay chibzui câteva clipe. Avea nevoie de informaţii mai 
detaliate. Dar cui să i le ceară? Un singur om, dintre cei pe care- 
i cunoștea la Curte, rămânea vulnerabil: Pentju. Omul pe care-l 
detesta cel mai mult. Dar fostul medic regal nu știa că Meritaton 
dezvăluise amestecul lui în otrăvirea lui Nefertiti. Singura 
complicitate care îl lega de Ay era otrăvirea lui Akhenaton. Or, 
Ay era ultimul om din lume care să poată da în vileag această 
crimă. Pe scurt, Pentju n-avea niciun motiv ca să refuze să stea 
de vorbă cu el. 

Ay se duse, așadar, la pavilionul arhivelor și-l rugă pe un ușier 
să-l înștiinţeze pe Pentju că „un prieten din Akhmim” îl așteaptă 
la poartă. 

Câteva clipe mai târziu, Pentju sosi și, recunoscându-l pe Ay, 
își luă un aer prefăcut. Nu se mai văzuseră de la înmormântarea 
lui Nefertiti. 

— Înălţimea Sa Ay, exclamă el, ce onoare! 

Ay nu răspunse și-l măsură din cap până-n picioare cu o 
privire ironică. 

— Haide să bem o bere într-o tavernă, îi zise. 

Pentju nu putea să refuze. Il conduse spre cel mai apropiat 
stabiliment, unde pentru un pahar mare de bere, de vin sau de 
mied se plătea un inel mic de aramă. Vreo doisprezece 
vânzători își potoleau setea așezați ici și colo la mese unde 
muștele încercau, de asemeni, să se sature din picăturile căzute 
pe alocuri. Seara fetișcane cu sâni pictaţi desfătau privirile 
meșterilor. Cei doi bărbaţi găsiră un colț retras. După ce se 
așezară, Ay zise, la fel de ironic: 

— Te crezusem mort după întrevederea cu Semenkhere. 


— După cum vezi, n-am murit, i-o întoarse Pentju, străduindu- 
se să păstreze un ton vesel. A fost doar un leșin pricinuit de 
căldură... 

— De căldura mărturisirilor? 

— Ce mărturisiri? 

— Meritaton era ascunsă în spatele unei draperii din odaia de 
lucru a lui Semenkhere. Mi-a povestit tot. 

Pentju se albi la față. De frică, fruntea și buza superioară i se 
brobonară de sudoare. Amutţit, buimac, se aplecă peste masă și- 
și întinse gâtul spre Ay. 

— l-ai mărturisit tot lui Semenkhere, iar el te-a cruțat pentru a 
evita scandalul. Tu i-ai dat otrava fiicei mele, continuă Ay din al 
cărui glas răzbătea o ură rece. 

Pentju se clătină. Ay luă o înghiţitură de bere. 

— Bea, o să te liniștească. 

Ay se întrebă dacă nu cumva, de data asta, Pentju o să-și dea 
cu adevărat sufletul. În orice caz, fostul medic renunţase la 
aerul de veselie prefăcută. Sorbi îndelung din paharul cu bere. 

— Ca multe alte lepădături, Pentju, ai pielea tare, rosti Ay pe 
același ton. Ai amestecat atâta lume în crimele tale, încât 
ucigașii nu te pot denunța, căci riscă să se denunțe pe ei înșiși. 

— Regele m-a iertat, zise într-un târziu Pentju, cu voce 
răgușită. 

— Regele! repetă Ay cu dispreţ. Viermele ăla! L-a iertat pe 
ucigașul fratelui său. Strașnică mărinimie, n-am ce zice! Te-a 
cruțat pentru că l-ai ajutat să scape de fiica mea! 

Pentju își încleștă fălcile. Nu putea să-i declare război pe față 
lui Ay, unul dintre cei mai puternici oameni din regat. Un bărbat 
hotărât, ai cărui zbiri nici măcar nu și-ar da osteneala să 
folosească otrava, ci s-ar mulțumi cu o lovitură de pumnal. 

— Ce vrei de la mine? 

— Nu vreau nimic de la tine. Am venit să aflu câte ceva. Unde 
este Semenkhere? 

— S-a întors la Akhetaton să se odihnească. 

— Știu. Insă ce vrea să-nsemne asta? 

— Palatul din Theba e prea mic pentru el și familia lui. 

— Familia lui! Cine a plecat cu el? 

— Meritaton, surorile ei, Tutankhaton și câţiva slujbași și 
servitori. 

— Cine anume? 


260 


— N-am lista lor. 

— Dar poţi să faci rost de ea. 

— Ce cauţi? 

— Cine e ibovnicul lui Meritaton? 

Pentju se arătă surprins. De ce se interesa Ay de un amănunt 
atât de lipsit de importanță? 

— Habar n-am. 

— Ai vreo părere? 

— Există un scrib care a fost numit de curând mai-mare al 
parfumurilor și care se numără printre apropiații ei, dar nu sunt 
sigur că-i este ibovnic. 

— Cum îl cheamă? 

— Nefer Heru. 

Ay încuviință din cap. 

— Și Semenkhere? 

— Nici în ceea ce-l privește nu sunt sigur cui îi acordă 
favorurile sale. Dar cel care mi-a luat locul mi se pare foarte 
legat de el. 

— Cum îl cheamă? 

— Aa-Sedjem. 

— Are slujba asta doar de șase luni, nu? 

Pentju era din ce în ce mai uimit. 

— Da, de când eu am fost numit la arhive. 

— Și mai înainte? Cine era ibovnicul lui Semenkhere? 

— Dar ce-ţi închipui, Ay? Că dorm sub patul regelui? Nu știu! 

— Dar ţi-ai făcut tu vreo idee, Pentju. Te cunosc eu. Ai obiceiul 
să bagi de seamă la tot ce se petrece. Nu se poate să n-ai o 
bănuială. 

La capătul puterilor, Pentju își goli paharul. 

— Da, am o bănuială, dar nu-i decât atât, o bănuială. Mai- 
marele garderobei. 

— Numele lui? 

— Autib. 

Ay își miji ochii. Același nume pe care i-l spusese și Nefertiti. 

— Şi-a păstrat slujba? 

— In orice caz, apare pe lista slujitorilor personali ai regelui. 

Pentju se uită fix la interlocutorul său. Oare Ay plănuia să 
cucerească tronul cu asemenea informaţii? Căci nu încăpea 
nicio îndoială în privinţa asta. Șacalul din Akhmim râvnea tronul. 


261 


— Mă întorc la muncă, zise Pentju ridicându-se. Scotoci în 
pungă, după un inel de aramă. 

— Lasă, îi zise Ay, fac eu cinste. 

Pentju se îndreptă spre ușă, sperând că n-o să-l mai vadă 
niciodată pe Ay. 

Ay își frecă bărbia, gânditor. Mai-marele parfumurilor. Cel 
care se apropie de trupul regelui. Autib. Trei ţinte. 


t Capitolul 34 


O MIE DE INELE DE AUR 


Firea omenească e înclinată să creadă că, precum zeii, ajunge 
să vrea pentru ca dorinţele să i se împlinească. Fiecare om 
trăiește astfel în mirajul dorințelor sale. De altfel, peste vreo 
zece secole, de cealaltă parte a Mediteranei, un filosof grec pe 
nume Aristotel avea să observe, melancolic, referitor la pornirea 
semenilor săi de a se hrăni cu iluzii, că oamenii nu vor să știe, ci 
să creadă. 

Dacă și-ar fi înăbușit dorința de a nu-l mai revedea niciodată 
pe Ay, Pentju ar fi trebuit să-și pună întrebări referitor la modul 
în care un om atât de șiret ca interlocutorul său din tavernă ar 
putea folosi informaţiile privind legăturile amoroase tainice ale 
regelui și reginei Celor Două Pământuri. Dacă ar fi dovedit ceva 
mai multă înțelepciune, nu i le-ar fi furnizat. Dar Pentju nu era, 
în istoria regatului, decât unul dintre acei oameni neînsemnaţți a 
căror voință de putere se mărginea la a supravieţui zvârcolirilor 
prin care fabulosul șarpe Apopis spera să răstoarne barca 
regală. Un alt visător. Atât. 

După ce se despărţise de fostul medic regal, Ay merse la 
poarta de nord a clădirilor administraţiei, învecinate cu palatul, 
și lăsă un mesaj uneia dintre gărzi: Cutare era așteptat pe 
corabia din Akhmim. Apoi se întoarse pe Fericirea lui Aton. Cam 
peste o oră, un bărbat apăru pe chei, recunoscu corabia și urcă. 
Se înclină ceremonios în fața lui Ay, care-l pofti să se așeze pe 
una dintre băncile de pe punte și porunci să i se aducă bere. 

— Cum a mers? întrebă Ay. 


— De minune. Scandalul e imens. E prima dată când 
sărbătoarea lui Osiris a fost întreruptă. Prefectul a turbat de 
furie. A venit la Theba să-i ceară lui Thutu dublarea numărului 
de gărzi din Abdu. Asta l-a obligat pe rege să se înapoieze de la 
Akhetaton. Dar n-a stat la Theba decât cinci zile, cât să afle 
rezultatele anchetei și să poruncească întărirea gărzilor din 
Abdu. 

Ay zâmbi mulțumit. 

— Vasăzică s-a făcut o anchetă? 

— Gărzile i-au arestat pe șaptezeci și trei dintre cei care au 
semănat dezordinea în cortegiul lui Osiris. l-au luat la întrebări. 
Ei au spus că erau victime adevărate ale lui Seth și soldaţi 
adevăraţi ai lui Horus. Poliţia a întrebat cine era căpetenia lor, 
dar n-au găsit-o. 

— Și proprietarul? 

— E nobil. L-au eliberat, firește, după ce l-au pus să semneze 
o declaraţie în care dezminte insultele pe care le-a proferat 
împotriva prefectului, a cârmuirii și a regelui. 

Ay încuviinţă din cap. 

— Bine. Acum vreau să te îngrijești de supravegherea a trei 
bărbaţi. Ține bine minte numele lor. Pe unul îl cheamă Nefer 
Heru, e mai-marele parfumurilor și, mai mult ca sigur, ibovnicul 
reginei. Pe al doilea îl cheamă Autib, e mai-marele garderobei și, 
poate, fostul ibovnic al regelui. Al treilea, pe nume Aa-Sedjem... 

— E medicul regelui, spuse cu lehamite oaspetele. Nu se 
desparte de el nicio clipă. 

— Da. Așa că pricepi ce vreau să zic. 

— Pricep. Trebuie să le câștigăm încrederea. 

— Și să facem în așa fel încât ei să fie gata să execute 
numaidecât ordinele. Nu le promite doar aur, ci și pământuri. 

— Am omul potrivit pentru treaba asta. 

Oaspetele își isprăvi berea, îi mulţumi gazdei, se înclină, îi 
sărută mâinile și plecă. 

La un semn al stăpânului său, căpitanul de pe Fericirea lui 
Aton puse să se dezlege funiile ce ţineau corabia lângă ponton. 
Se împărţiră în gura mare ordine și corabia porni la drum pe 
apele scânteietoare și bogate. Vela se umfla treptat, în larma 
iscată de pânza ce se întindea și de picioarele marinarilor care 
alergau pe punte. 

Tt 


263 


Trecuseră patruzeci de zile. Prima lună din anotimpul 
semănăturilor începuse de ceva vreme. Meritaton se privi în 
oglinda din bronz lustruit și i se păru că descoperă pe chipul ei o 
înflorire abia zărită. 

Nu avusese sângerări în zilele prevăzute. 

Seara, îl anunţă pe Nefer Heru. Tânărul se simţi de-a dreptul 
copleșit. Îi sărută mâinile și picioarele. Dacă vreun muritor ar fi 
făcut dragoste cu o zeiţă, n-ar fi fost mai înrobit decât mai- 
marele parfumurilor. 

— Eşti Nut a mea, numai a mea, zise el. Pântecul tău e cerul, 
pământul și marea în același timp. Ziua, sânii tăi sunt un Soare 
dublu, iar noaptea, o dublă Lună. Ochii tăi sunt stele. Gura ta e 
lira lui Hathor. 

— Min, răspunse ea zâmbind. Tu îmi redai viaţa noapte de 
noapte. Când mă atingi, am impresia că am fost moartă și că 
renasc. 

La început, Semenkhere nu înţelese de ce soția sa părea să 
strălucească. Îi spuse chiar că, fără putinţă de tăgadă, aerul din 
Akhetaton era dătător de viaţă într-o măsură mai mare decât cel 
din Theba. Ea se abţinu să-i răspundă că, mai degrabă, 
răsuflarea lui Nefer Heru era. 

Pentru întâia oară în cei optsprezece ani ai existenţei sale, se 
simţea vie. 

t 

— Ce Înseamnă asta? bodogănea Humose, măsurând cu paşi 
mari sala casei sale din Karnak, de față cu cel de-al doilea preot, 
cu intendentul general al pământurilor lui Amon, cu secretarul 
căpeteniei gărzilor Mahu și cu propriul său fiu mai mare. In 
curând se împlinesc trei luni de când e la Akhetaton! Orașul ăla 
eretic! Dezordinea iscată de niște smintiți a tulburat sărbătoarea 
lui Osiris și el n-a rămas la Theba decât cinci zile! Ar fi trebuit să 
participe la această sărbătoare măcar în primul an de domnie. 

Cei prezenţi luau parte la o întrunire restrânsă organizată de 
marele preot, ce pregătea o cerere pe care s-o prezinte regelui. 
Humose îl invitase pe Mahu, însă, prudent ca-ntotdeauna, 
acesta își trimisese secretarul ca să cunoască mai întâi obiectul 
pretențiilor marelui preot. 

—A fost informat despre situaţie, venerabile, observă 
secretarul. Nu s-a luat nicio hotărâre importantă fără să fi fost 


264 


întărită de sigiliul regal. Când au izbucnit tulburările la Abdu, a 
venit aici chiar a doua zi. 

— Templul lui Amon e lăcașul puterii celui mai mare dintre 
zei, iar puterea regală își are obârșia în puterea divină, rosti 
solemn Humose. Templul din Karnak își întinde umbra peste 
Theba și de aceea acest oraș e de atâtea secole capitala 
regatului. 

Al doilea preot încuviinţă din cap cu multă convingere. Ceilalţi 
ascultători rămaseră surprinși că Humose își întemeia cererea 
pe asemenea principii. De bună seamă, situaţia i se părea 
gravă. 

— Nu la Theba a fost înscăunat regele? continuă Humose. N-a 
cerut el consimțământul tuturor marilor preoţi din regat? N-am 
încheiat o înțelegere cu trimișii regelui? N-am renunţat la 
construirea unui templu închinat lui Amon la Akhetaton în 
schimbul încoronării la Theba? Ce înseamnă întoarcerea asta în 
orașul lui Aton? Theba nu mai e demnă de prezența regală? 
Divinul nostru rege nu se poate obișnui cu orașul care îl 
mulțumea pe tatăl său? 

O tăcere mirată se așternu după vehementa cuvântare. Și o 
îngrijorare surdă încolţi în sufletul unora: oare dușmănia dintre 
tron și preoţime, care otrăvise ultimii ani ai domniei lui 
Akhenaton, era pe cale să se reaprindă? 

— Palatul din Theba, venerabile, se împotrivi într-un târziu 
secretarul lui Mahu, e prea mic pentru un regent deprins cu 
vastele construcții din Akhetaton. De aceea a și cerut 
arhitecţilor să studieze probabilitatea construirii unui nou palat 
pe malul Marelui Fluviu. 

— N-avem nevoie de palate, i-o reteză Humose. Avem nevoie 
de ordine în ţară. Trebuie ca poporul să simtă că regele se află 
în mijlocul său, așa cum zeul e prezent în templu. 

Cuvintele marelui preot îl scoaseră din sărite pe secretarul lui 
Mahu. 

— Numărul locuitorilor crește de douăzeci de ani, venerabile, 
zise el. Stăpânul meu Mahu se gândește să sporească numărul 
gărzilor, cu consimțământul regelui și al vizirului Thutu. Dar asta 
nu se poate face de la o săptămână la alta. 

Humose nu mai spuse nimic. N-avea de gând să-l supere pe 
Mahu prin mijlocirea unei alte persoane. Marele preot arătase în 
ce consta problema: era foarte nemulţumit. 


265 


Și puteai să pui rămășag că mai mulţi mari preoţi, începând 
cu prietenul și colegul său Nefertep, erau la fel. 

Servitorii începură să așeze tăvile pe masa cea mare din 
mijlocul sălii. Humose și oaspeţii săi luară loc împrejurul ei și 
începură să discute despre alte lucruri. 

t 

— Nard din Punt, o, cinstite stăpâne! Miroase-l, n-o să-l uiţi 
niciodată! Nu poate fi menit decât pentru nările persoanelor 
divine. 

Nefer Heru, amuzat de lăudăroșenia bărbatului mărunțel din 
fața sa, destupă un vas cu nard. Un parfum puternic țâşni și-și 
luă zborul, ca o pasăre captivă. Negustorul spusese adevărul: 
miresmele iuți și, totodată, suave n-aveau pereche. Spre 
deosebire de nardul pe care-l cunoștea el, acesta nu era un ulei, 
ci o pomadă, aproape albă. Ghici în ce mod fusese preparat: 
florile plantei de pe meleaguri străine fuseseră presate între 
două plăci unse cu grăsime de bou, până când mirosul 
pătrunsese în ea. Grăsimea fusese fără îndoială impregnată de 
mai multe ori, având în vedere tăria parfumului. 

— Cât face? 

— Poţi cere să afli prețul plăcerilor divine, Înălţimea Ta? 
răspunse negustorul. Trebuie să le culegi pe pământ, câtă 
vreme te afli aici. Unii nu rămân prea mult. 

Aluzia supărătoare îl nedumeri pe mai-marele parfumurilor. 
Nefer Heru își ridică privirea spre negustor. Ochii de șobolan ai 
acestuia îl sfredeleau. Fața, totuși, era a unei maimute. 
Zeflemitoare. Pe pieptul cu piele oacheșă purta un nod al lui Isis 
din aur, atârnat de un șnur din păr de cal împletit. 

— Cât face? repetă Nefer Heru. 

— A opta parte din greutatea lui în aur. Un deben, Înălţimea 
Ta. 

— Cum vine asta? Plătesc și greutatea vasului? 

— Dar de ce-ţi faci griji, Înălţimea Ta? Nu tu ești cel care 
plătește. 

— Sunt contabilul bunurilor stăpânei mele, regina. 

— Bogăția pământească - fum în vânt. Coroana de azi, 
capacul de mâine. 

Și din nou, privirea ca de șobolan. 

— Ce-s vorbele astea? 


266 


— Pasărea simte furtuna, șarpele prevede cutremurul de 
pământ. Preferi să fii pasăre sau șarpe, lnălțimea Ta? 

Nefer Heru se uită ţintă la negustor. 

— Ce încerci să-mi spui? 

— Dar tu, Înălţimea Ta, ce încerci să nu-nţelegi? Cel care-ţi va 
urma va avea auzul cel mai fin. 

Era vreun nebun? Nefer Heru se duse să scoată dintr-un sipet 
aflat în odaia cu farduri un inel de aur echivalent cu un deben. 
Era tulburat. Chiar dacă era în slujba reginei, nu era decât un 
slujbaș de rangul trei, cu alte cuvinte nu avea puterea să-l 
aresteze pe acest maimuţoi și să-l facă a mărturisi cu forţa ce 
anume voia să spună. Putea, bineînțeles, să alerteze un slujbaș 
din palat, dar socoti că asta ar fi însemnat o stângăcie din 
partea lui. Mai bine să afle singur mesajul pe care negustorul de 
parfumuri, adevărat sau fals, încerca să i-l transmită. 

Negustorul luă inelul cu un aer ironic, se prefăcu a-l cerceta 
și-l strecură într-o pungă de piele prinsă de centură. 

— O mie de inele din aur pentru tine, Înălţimea Ta, dacă ai 
auzul fin. 

Propunerea era limpede. 

— Ca să fac ce? 

— Ah, clinchetul aurului bucură inima și ascute simțurile! O 
mie de inele de aur, Înălțimea Ta, ca să iei barca lui Seth când el 
îl va străpunge cu lancea pe șarpele Apopis, în loc să urci în 
barca morţilor pe care îi însoțesc de bocitoare. 

Vorbe sumbre și, totodată, neliniștitoare. 

— Ca să fac ce, te întreb? _ 

— Să fii clipă de clipă în slujba Marii Prevăzătoare, Inălţimea 
Ta, Nekhbet, de ochiul căreia nu scapă nici musculița. 

Nefer Heru  tresări. Nekhbet era, de asemeni, zeița 
protectoare a nașterilor. Era cumva o aluzie la faptul că 
Meritaton aștepta un copil? Dar de unde să fi știut stârpitura 
asta? Doar el și Meritaton cunoșteau secretul. 

— Vorbește! îi porunci el. Sau o să te fac eu să vorbești. 

— Înălţimea Ta, dacă zgâlţâi un câine, îl faci să cânte? Mă 
bizui pe înțelepciunea ta pentru a te face să înţelegi că 
anotimpurile oamenilor nu sunt aceleași cu anotimpurile divine. 
Acum stai cu nasul la pândă fiindcă ai adulmecat mirosul 
aurului. Liniștește-ţi sufletul, pe care-l simt tulburat, purifică-ţi 
spiritul și o să-ţi dai seama de norocul cu care zeii te copleșesc 


267 


prin mijlocirea măruntei mele persoane: acela de a supraviețui 
luptelor pământești înainte de a supravieţui în lumea de dincolo. 

Nefer Heru își înghiţi furia pe care știa că n-ar putea-o stăpâni 
dacă s-ar fi dezlănţuit. Își tot repeta în gând că era mai bine să 
asculte cuvintele acestui emisar. Căci era un emisar, fără umbră 
de îndoială. 

— Ce-ar trebui să fac? 

— Vei afla la ora cuvenită, Înălţimea Ta. 

— Dar când? 

— Dac-aș fi știut, Înălţimea Ta, însemna că ora ar fi sosit deja. 

Nefer Heru nu putu să reziste dorinţei impetuoase de a pune 
o întrebare la care știa totuși că nu va căpăta răspuns: 

— Cine te-a trimis? 

Un râs cu adevărat de maimuţă se lăţi pe faţa negustorului: 

— Să fie Hapy, Înălţimea Ta? Să fie Hathor? Anubis? Shu? 
Cum să știu numele fiecărei puteri divine? Doar n-oi fi vrăjitor! 

— Dar cum voi ști eu că ora de care spui tu a sosit? 

— Pasărea va cobori din cer, pisica va ieși din hambar, 
oxirincul își va scoate botul din apă. Fii sigur că vei ști, Inălțimea 
Ta, când o mie de inele din aur înșirate pe un cerc îţi vor fi 
înfățișate. 

— Lasă-mă să mă gândesc. 

— Cine sunt eu, Înălţimea Ta, ca să te împiedic? Mă voi 
întoarce ca să-ţi arăt un mosc cu care doar Isis poate să-și 
înmiresmeze trupul. 

Negustorul își închise lădița, se înclină ceremonios și se 
îndreptă spre ușă. 


t Capitolul 35 


ÎMBRĂȚIȘAREA LUI PASAR, 
ÎMBRĂȚIȘAREA LUI ANUBIS 


Precum sângele care, la trezire, irigă trupul cu un flux nou, 
apele revărsate peste pământuri până dincolo de ogoare și 
canale trezise la viaţă germenii adormiţi, seminţele de buruieni 
și sâmburii aduși de păsări. Astfel, apele făcuseră să răsară pe 


268 


terenurile necultivate de la nord de Akhetaton întinderi 
înverzite. Acolo tamarinul și leandrul dominau neghina și 
ciudatul ovăz, galbenul pajiștilor și cimbrișorul. Mărăcini fără 
nume adăposteau cuiburile vremelnice ale potârnichilor de 
stâncă și ascundeau vizuini de iepuri, cârtițe, viezuri, manguste 
și alte animale sperioase. 

Într-o după-amiază, Ankhensepaton și Pasar, îmboldiţi de 
spiritul de aventură și, fără îndoială, sătui de grădinile prea bine 
îngrijite ale palatului, plecaseră să descopere aceste ţinuturi 
necunoscute. La drept vorbind, fugiseră, profitând de faptul că 
în palat erau mai puţini servitori. Drumul fusese mai greu de 
străbătut decât își închipuiseră. Ankhensepaton se așeză jos să- 
și tragă sufletul. Aduseseră cu ei doi pepeni galbeni și plăcinte 
pe care le dădură repede gata, însetați și înfometați cum erau. 
Ankhensepaton se lungi apoi în iarba înaltă, la umbra unui 
smochin sălbatic, ale cărui ramuri coborau atât de mult încât 
atingeau pământul, și curând adormi. 

Se trezi cu o senzaţie de bine. Se afla în brațele lui Pasar. De 
când se cunoșteau nu fuseseră niciodată atât de aproape unul 
de altul. Pe deasupra, el îndrăznise să-și strecoare mâna pe sub 
rochia ei și o mângâia. 

Era prima dată când cineva o dezmierda așa. Degetele 
băiatului se plimbau de pe pubis pe pântece, spre sâni și înapoi, 
alunecând uneori între coapsele ușor depărtate și furișându-se 
în cel mai intim loc al fetei. Mugurii sânilor se umflaseră. O 
senzaţie greu de suportat, dar delicioasă totodată. Se răsuci 
spre el, împletindu-și picioarele cu ale lui. Deschise ochii, îi 
închise iară și-l cuprinse în braţe pe Pasar. 

Fetele lor erau la distanță de o răsuflare. Ankhensepaton nu 
trebui decât să se miște ușor ca să atingă buzele lui Pasar. 
Odată gurile lor unite, ea nu mai vru să le despartă. Băiatul 
gemu. Fata îl alinta surprinsă, simțind că ameţește, stăpână, în 
sfârșit, pe trupul lui Pasar. El o răsturnă pe spate, stăruind în 
mângâieri tot mai îndrăzneţe. Un strigăt îi scăpă de pe buze lui 
Ankhensepaton, trupul i se încordă, străbătut de fiori ce o făcură 
să vibreze în braţele băiatului ca o pasăre captivă ce vrea să-și 
ia zborul. El încercă gestul care i se părea firesc, așteptat, de 
neocolit. Dar tocmai când ajunsese în pragul dorinţei se eliberă 
brusc, incapabil să-și înfrâneze avântul trupului. Razele soarelui 
îi luminară capul și-i transformară pielea în aur fierbinte. Un 


269 


sunet răgușit îi ieși de pe buze. Se lăsă peste Ankhensepaton 
gâfâind. Ea îl îmbrăţișă. El o strânse cu o forţă de care nu se știa 
în stare. 

Își desfăcură braţele, el se trânti pe spate și rămaseră vreme 
îndelungată întinși unul lângă altul. Ea deschise ochii. Cerul de 
argint încă ardea. Își puse mâna pe mădularul lui Pasar. Băiatul 
gemu. Ankhensepaton râse, apoi îi dezmierdă fruntea. 

— Ești a mea, șopti el. 

— Nu, tu ești al meu. 

— Da. 

O sărută. 

După care, întinse mâna, rupse câteva frunze de smochin, 
șterse pântecele lui Ankhensepaton cu mișcări atente și 
delicate, apoi se șterse și el. 

Se ridică în capul oaselor, își trase genunchii la piept și-i 
cuprinse cu brațele. 

— Trebuie să ne căsătorim, zise el. 

Ea nu răspunse. Meritaton n-ar accepta niciodată. 
Ankhensepaton știa că va trebui să-l ia de bărbat pe 
Tutankhaton. Dar se îndoia că va putea vreodată să alerge pe 
câmpuri în tovărășia tânărului prinţ. 

— Ai furnici pe umăr. 

Ankhensepaton le scutură cu câteva bobârnace, apoi se târî 
de sub crengile arborelui și se ridică. Se clătina pe picioare. 

— Trebuie să ne întoarcem, zise ea. 

Tt 

— Un negustor de leacuri a cerut să te vadă, Înălțimea Ta, îl 
înştiință un servitor pe Aa-Sedjem. A spus că are niște licori și 
nişte pomezi fără pereche în tot regatul. 

— Unde e? 

— A plecat. Zice că o să-l găsești în piață, la ora 
douăsprezece, lângă stâlpul pe care sunt afișate înscrisurile 
regale. Poartă la gât nodul lui Isis. 

Aa-Sedjem se încruntă, mirat. 

— De ce nu m-a așteptat aici? 

— l-am propus și eu asta, Înălţimea Ta. Dar mi-a spus că un 
târg atât de grozav precum cel oferit de el nu se poate încheia 
decât în secret. 

— Cum arată? 


— Ca o maimuţă, Înălţimea Ta, răspunse servitorul zâmbind 
uşor. 

— O fi vreun nebun? 

_ — Judecata ta e mult mai demnă de încredere decât a mea, 
Inălțimea Ta. Avea marfa într-o lădiță neagră. 

Aa-Sedjem ridică din umeri și nu se mai gândi la asta. O 
întâlnire tainică, ba încă și la piață! Vezi să nu! Un medic al 
regelui nu se înjosește să meargă la asemenea întâlniri. 

Totuși, pe la ora unsprezece, curiozitatea începu să-l 
îmboldească. Oare ce presupunea misteriosul târg ce i se 
propunea? Știa că unii negustori aduceau din sud și din est 
leacuri rare și chiar necunoscute. De la unul dintre aceștia 
cumpărase cândva o pomadă făcută din niște grăuncioare albe, 
care micșora aproape ca prin minune tumorile pielii, precum și o 
licoare ce regla sângerările lunare ale femeilor. 

Dar de ce negustorul acesta era atât de grăbit? 

Poate că dorinţa de a afla un răspuns, dar și speranţa de a 
găsi un leac nou reprezentară motivele pentru care Aa-Sedjem 
se hotărî să meargă la piaţă, însoţit doar de un slujitor. 

Ajunse în cartierul unde servitorii din casele bogate și femeile 
de condiţie inferioară veneau să cumpere dimineața merindele 
necesare meselor de peste zi și din ziua următoare. Piaţa se 
întindea pe câteva străduțe de-o parte și de alta a drumului 
principal unde măgari și catâri clipeau răbdători în pragul 
prăvăliilor. Ici se legănau în cârlige mănunchiuri de usturoi, șiruri 
de ceapă și carne uscată, colo se înșiruiau urcioare cu ulei, 
măsline, susan și șofrănel. Mai departe, muște albăstrii băzâiau 
furioase în jurul hălcilor de carne de vită, de oaie și de antilopă 
onyx atârnate de tavanul marii măcelării din Akhetaton. 
Deasupra coșurilor încărcate de curmale roșii din sud și brune, 
aduse din oaze, albinele își făceau și ele târguielile, iar ceva mai 
încolo, mierea lor era vândută în castronașe din pământ ars. Un 
copil ghemuit într-un colţ îi oferi o pasăre cântătoare și o șopârlă 
mare și roșie, amândouă închise în cuști. 

Aa-Sedjem îl descoperi dintr-o privire pe negustorul de 
leacuri. Un soi de maimuţă omenească, așezată pe o rogojină, la 
distanţă de ceilalţi. Nodul lui Isis i se vedea clar pe piept. Lădiţa 
neagră era pusă alături. 

— Așadar mesagerul lui Thoth a venit să-și îmbogăţească 
știința, zise negustorul cu un zâmbet larg. 


271 


Aa-Sedjem se lăsă pe vine în faţa lui. 

— De ce n-ai rămas la palat dacă voiai să mă vezi? 

— Stăpâne, bunătatea ta n-are margini, însă mă temeam ca 
nevrednica mea persoană să nu fie alungată din augustele 
clădiri în care locuiești. 

— Ce ai de vânzare? 

— Priveşte, stăpâne, răspunse negustorul deschizând lădița. 

Scoase o sticluţă lungă, astupată cu ceară și umplută cu un 
lichid tulbure. Culoarea sticlei nu-ţi îngăduia să-ţi dai seama 
dacă licoarea era galbenă sau cenușie. 

— Cunoști, stăpâne, vreun leac care să te ajute să oprești în 
doar câteva zile un rău ascuns, ce crește încet și nevăzut 
înlăuntrul trupului și duce, pe măsură ce săptămânile trec, la 
vlăguire și la moarte? lată-l, stăpâne. 

— Din ce e preparat? 

— Dintr-un pământ cu o însușire tainică. Unele pământuri au 
virtuţi tămăduitoare. 

Aa-Sedjem încuviinţă din cap. Într-adevăr, auzise vorbindu-se 
despre o pulbere cenușie, care vindeca slăbiciunea trupului și 
bolile de plămâni.!* 

Dar era prima oară când vedea un asemenea leac sub formă 
lichidă. 

— Cât costă? _ 

— Pentru un om învăţat ca tine, stăpâne, nimic. Insă nici cele 
mai bune leacuri, știi bine, nu pot acționa împotriva voinței 
zeilor. 

Aa-Sedjem îi aruncă o privire întrebătoare. Ce însemnau 
aceste vorbe? Bărbatul schiță un zâmbet. 

— În bunătatea lor neţărmurită, stăpâne, zeii opresc uneori 
pasul omului care le încurcă planurile, tocmai când acesta, pe 
deplin sănătos, pare că va avea o viaţă îndelungată și numeroși 
urmași. 

Aa-Sedjem nu pricepu cuvintele, la fel de ciudate ca și cele de 
mai înainte, dar nu-și luă ochii de la negustor. 

— lar zeii, stăpâne, îl răsplătesc atunci pe cel care le-a ghicit 
dorințele. El e copleșit cu onoruri și bogății, trăiește multe și-i 
slăvește pe Amon, Thoth, Horus și Anubis. 


16 Studiul mumiilor a dezvăluit faptul că egiptenii consumau, cu două mii de ani 
înaintea erei noastre, streptomicină naturală. (n.a.). 


272 


Privirile li se încrucișară, înfruntându-se, fiecare susținând-o 
pe a celuilalt. Rămaseră nemișcaţi, față în faţă, ca două statui. 

— Ce vrei să spui? întrebă într-un târziu Aa-Sedjem. 

— Când arborele se prăbușește sub loviturile tăietorului de 
lemne, stăpâne, e mai bine să nu te afli pe partea unde-o să 
cadă. 

— Care arbore? 

Voia să audă adeverindu-i-se temerile. 

— Marele arbore cu trunchiul deja măcinat, pe care furtunile 
ameninţă să-l trântească la pământ. Doboară-l la pământ. 

Aa-Sedjem își înghiţi saliva și simţi un gol în stomac. | se 
cerea să-l ucidă pe Semenkhere? 

— Cine te-a trimis? 

— Cine trimite întotdeauna o persoană la alta, dacă nu zeul? 
N-o să mă mai vezi niciodată, stăpâne. Un zeu nu revine. 
Ascultă-i mesajul prin mijlocirea gurii mele. 

— Dar ce vrei să fac? 

— Când va sosi ora, stăpâne, trimite-i omului aceluia ultimul 
vis. 

— Ultimul vis? 

Negustorul scoase din lădiță o sticluță și o strecură în mâna 
lui Aa-Sedjem. O sticluţă ce-i încăpea în palmă. 

— Această zeamă stoarsă din anumite plante, stăpâne, 
stârnește vise voluptuoase, visele îmbrăţișării lui Anubis. 

Imbrăţișarea lui Anubis: imaginea zeului morții îmbrăţișând un 
muritor nu era întâmplătoare. Stăpânii negustorului venit din 
infern știau mai multe despre asta decât lăsa el să se vadă. 

— Dar cum voi ști că a sosit ora? 

— Lumea e plină de semne și prevestiri, stăpâne. N-ai cum să 
greșești. Dar fii cu băgare de seamă, zise bărbatul cu glas 
apăsat: dacă n-o să asculți avertismentul divin, vei pieri zdrobit 
de arbore! 

Inima lui Aa-Sedjem bătea să-i spargă pieptul. Rămase 
încremenit, așezat pe vine în fata negustorului necunoscut. 

— Așteaptă-mă o clipă, îi zise acesta. O să-ţi mai aduc un 
leac. 

Se ridică și dispăru pe o străduţă din apropiere. Câteva 
minute mai târziu, Aa-Sedjem își veni în fire, se ridică și-i 
porunci servitorului său să cheme gărzile. După vreo zece 
minute, se iviră doi soldaţi. Negustorul nu se întorsese. 


273 


— Un hoț a fugit pe străduța aia, le arătă Aa-Sedjem. Duceţi- 
vă și căutaţi-l. O să-l recunoașteţi ușor, seamănă cu o maimuţă. 

Gărzile se repeziră în direcţia indicată, urmaţi de Aa-Sedjem. 
O singură ușă dădea în străduţă. Gărzile o împinseră în lături, 
dar nu găsiră decât o femeie surprinsă, ce-și alăpta pruncul. Și 
care că nu văzuse pe nimeni. Gărzile continuară să caute până 
la capătul străduţei unde se afla un teren viran, ce se întindea 
până la mal. Vreo șase bărci pluteau alene pe Marele Fluviu. 

Aa-Sedjem făcu, îngândurat, cale-ntoarsă. Încă ţinea în mână 
cele două sticluțe. Lădiţa rămăsese pe rogojină, în același loc. O 
deschise. Nimic. Nimic altceva decât o amuletă micuță din 
bronz. Deși era lucrată grosolan, Aa-Sedjem recunoscu imediat 
capul lui Sekhmet. 

Zeița răzbunării. Dar cine își pregătea răzbunarea? Și 
împotriva cui? A lui Semenkhere? 

Se înapoie la palat, copleșit de viziuni funeste. 

„Dacă n-o să asculţi avertismentul divin, vei pieri zdrobit de 
arbore, stăpâne!” 

t 

O privire de-a lui Semenkhere îndreptată spre talia soției lui fu 
de-ajuns ca să le arate și unuia și altuia că el știa de sarcina ei. 

Zâmbi și o cuprinse tandru de mijloc. Apoi o sărută pe obraz. 
Ea îi mângâie obrazul, își puse mâna pe ceafa lui și-i întoarse 
sărutul. 

— Sunt mulţumit, rosti el. 

Ea îl sărută a doua oară. El avusese delicateţea să nu pună 
întrebări. Venise în odaia ei doar de trei ori, în prima lună după 
ce se înapoiaseră la Akhetaton. Credea că e tatăl copilului? 
Meritaton se îndoia. Era prea inteligent ca să-și închipuie asta și, 
pe deasupra, pus în gardă. 

Dar el se pretindea mulţumit și ea îl credea. Descendenţa era 
asigurată, nu contează cum, pentru el, cel puţin. Căci 
plenitudinea pe care o simţea ea nu era doar a unei regine 
sigure de viitorul neamului ei, ci plenitudinea unei femei. Și asta 
i-o datora lui Nefer Heru. 


274 


t Capitolul 36 


„FRUMOSUL BĂIAT CE PĂTRUNDE ÎN INIMI” 


În copilărie, Nefer Heru le auzise în repetate rânduri pe 
femeile din familia sa zicând că nu trebuia niciodată să-i dai 
vești proaste unei femei însărcinate pentru că ea risca să aducă 
pe lume un copil pocit. Or, la mai bine de o lună după ce 
Meritaton îi dezvăluise că purta în pântece copilul lui, un ochi 
ager ar fi putut observa că intrase bine în cea de-a treia lună de 
sarcină. 

Se hotări să nu-i mărturisească nimic despre întâlnirea cu 
negustorul de parfumuri, ce semăna cu o maimuţă. 

Dar rămase în gardă mai mult decât oricând, înţelesese ideea 
sinistrului mesaj: un eveniment groaznic se pregătea, iar lui i se 
cerea să participe într-un mod, fără îndoială, criminal. Dar ce 
anume? S-o ucidă pe Meritaton? Pe Semenkhere? Și cum? 

Mai ales o frază nu-i dădea pace: „O mie de inele de aur, 
Înălțimea Ta, ca să iei barca lui Seth când el îl va străpunge cu 
lancea pe șarpele Apopis, în loc să urci în barca morţilor, pe care 
o însoțesc bocitoarele.” 

Însă nu cele o mie de inele din aur făgăduite pentru o crimă 
încă necunoscută îi stăruiau în minte, ci cuvintele „barca lui 
Seth”. O barcă, într-adevăr, dar pentru a fugi cu ea. O luă cu 
binișorul pe Meritaton. Plimbările pe Marele Fluviu reprezentau o 
distracţie liniștitoare, susţinea el, dar erau mult prea solemne. 
Cu pânza sa roșie, Gloria lui Amon era o corabie bătătoare la 
ochi și risca să atragă deochiul. De ce n-ar cumpăra ea o corabie 
mai mică și mai modestă, cu echipaj restrâns și cu care ar putea 
să facă plimbări mai discrete în compania lui? 

Propunerea îi surâse lui Meritaton. Nefer Heru negocie discret 
cumpărarea și repararea unei bărci care avea să rămână legată 
la mal, la sud de palatul regal. Meritaton hotărî să-i pună numele 
Surâsul lui Hathor. 

Făcură plimbări lungi cu ea, luându-i adesea și pe 
Ankhensepaton și pe Pasar. Meritaton se amuză mai întâi de 
aceste ieșiri a două cupluri secrete, căci nu se îndoia că 
atașamentul celor doi copii unul faţă de celălalt tindea să se 


275 


transforme într-o legătură în toată regula. Apoi însă începu să se 
îngrijoreze. Sentimentele lor reciproce se înrudeau cu pasiunea. 
Era de-ajuns să vezi cum Pasar o soarbe din ochi pe prietena sa. 
Or, a treia soție regală n-ar putea în veci să-l ia în căsătorie pe 
tânărul scrib. Fusese făgăduită de la bun început lui 
Tutankhaton. lar realitatea arăta că prietenia un pic cam 
disprețuitoare pe care sora ei i-o purta tânărului prinţ nu 
prevestea deloc elanuri amoroase. 

În timpul unei astfel de plimbări, când sarcina sa intrase deja 
în a patra lună, Meritaton observă că Nefer Heru părea că vrea 
să deprindă meseria de marinar. Se iniţiase nu doar în mânuirea 
vâslei ce servea drept cârmă, ci și în cea a pânzei și asculta 
îndelung explicaţii despre curenţii fluviului și arta de a te folosi 
de ei. O bănuială îi încolţi brusc în minte: 

— Care e adevărata menire a acestei corăbii? îl întrebă ea, 
când el se așeză gâfâind ușor. 

— Plimbările, doar vezi bine. 

— Nu. Pari că te pregătești s-o conduci singur. 

El o privi zâmbind stânjenit. 

— Ce-ţi trece prin cap? 

Se așternu tăcerea. 

— Te pregătești să fugi? reîncepu ea. 

— Dac-ar fi cazul, m-aș pregăti să fugim, lăsă el să-i scape. 

Meritaton rămase înmărmurită. El pomenise cândva de o 
fugă, dar ce însemna asta atunci, dacă nu niște sminteli de-ale 
dragostei. 

— Ce se petrece? 

— Dac-aș fi știut, ţi-aș fi spus deja, dar nu știu. Tot ce pot să-ți 
spun e că se pune ceva la cale. 

— Dar ce anume? Îmi ascunzi ceva pentru că sunt 
însărcinată? 

Un cârd de rațe trecu în zbor pe deasupra lor. 

Nefer Heru oftă. Poate era mai bine să se elibereze de 
secretul pe care nu știa să-l păstreze singur. li povesti despre 
vizita negustorului de parfumuri și despre îndemnul de a fi gata 
să execute niște ordine misterioase ce i-ar fi transmise la o dată 
necunoscută. 

Expresia de pe chipul lui Meritaton se schimbă atât de iute, 
încât Nefer Heru își regretă mărturisirea. 

— Ai acceptat cele o mie de inele din aur? 


— Firește că nu, de vreme ce nici nu mi-au fost arătate. Dar 
m-am ferit să rostesc vreun cuvânt de împotrivire. N-aș fi făcut 
decât să trezesc neîncrederea bărbatului. Am crezut că e mult 
mai folositor să mă prefac supus ca să aflu ce pregătesc 
dușmanii noștri. 

— Trebuie să-l previi pe rege! exclamă ea. 

— Dar ce i-aș putea spune? 

Meritaton chibzui la această remarcă. Vizita negustorului de 
parfumuri fusese destul de alarmantă ca să-l împingă pe Nefer 
Heru să pregătească această corabie, dar ameninţarea rămânea 
fără ţintă. Ce să-i spună el lui Semenkhere? Că niște 
necunoscuți încercaseră să-l cumpere? 

— Să ne întoarcem, zise ea. Trebuie totuși să-l prevenim. 

t 
Glasul se înălța în noapte, limpede și modulat. 


Unde ești, iubitul meu? 

Nopțile mele sunt mai senine ca ziua 
lar luna îmi deplânge soarta 

Pentru că soarele meu lipsește. 

Unde ești, iubitul meu? 

Ce ochi te-au întors de la ai mei, 

Ce gură acum te îmbată? 

Ce brate îti sunt de aici înainte colier? 


Un cântec neobișnuit, căci era o voce de bărbat, delicată și 
tânără, într-adevăr, dar masculină, însă se adresa unui iubit. O 
umbră apăru pe terasa intendenței palatului regal și se aplecă 
peste balustradă. Bezna era aproape deplină și doar licăririle 
slabe a două torţe, care ardeau ceva mai încolo, îngăduiau să se 
distingă o siluetă omenească. 

— Cui cânţi astfel la ora asta? 


Tie, iubitul meu, 

Revino să alini luna, 

Revino, frumosul meu soare. 
Altminteri mâine vei plânge. 
După luna dispărută. 


277 


Treaba era, hotărât lucru, ciudată și fără îndoială aceasta fu și 
impresia umbrei de pe terasă. 

— Cine ești? îl întrebă ea pe cântăreț. 

— Glasul inimii tale. 

— Taci și așteaptă-mă. Cobor. 

Câteva clipe mai târziu, un bărbat ieși pe una dintre ușile mici 
ale intendenţei, ținând în mână o lampă cu două braţe. Se 
îndreptă spre cântăreţ și ridică lampa ca să lumineze chipul 
acestuia, dezvăluindu-l totodată și pe-al său. Dar așa se 
întâmplă adesea cu unele întrebări care spun mai multe despre 
cel care le pune decât despre cel care răspunde. Era Autib. 
Flacăra ce tremura în briza nopţii dădu la iveală faţa plăcută și 
zâmbitoare a unui tânăr. 

— Ce-ai zis? Că pentru mine cântai? 

— Nu se-nţelegea de la sine, stăpâne? 

Autib se uită la el zăpăcit. 

— Cine ești? 

— Sunt cântăreţ, stăpâne. Mi se spune Anaquib. 

Frumosul băiat ce pătrunde în inimi. O poreclă, fără doar și 
poate, că prea era potrivită. 

Surpriza îl făcu pe Autib să surâdă. 

— Dar despre ce cântai? 

— Eram glasul tău. Cântam despre absenţa soarelui tău. 

— Ce te face să crezi că soarele meu lipsește? 

— Nu așa este? 

Autib nu știa ce atitudine să ia. Ba chiar se neliniști: de ce 
faimă se bucura pentru ca un cântăreţ să aibă obrăznicia de a-i 
face o cântare în plină noapte? 

— Speram, continuă Anaquib, că drept răsplată pentru 
cântecul meu îmi vei oferi un pahar cu vin. 

— Tavernele sunt închise. 

— Și n-ai vin la tine în cameră? 

Autib îl privea descumpănit. Dar trebuia să scoată acest 
mister la lumină, cu tot întunericul orei târzii. 

— Urmează-mă, zise el. 

Când se trezi, Autib era singur. 

Visase? 

O sticluţă albastră așezată pe o ladă îi dovedi că nu. 

Se ridică în capul oaselor și chibzui la răzbunarea ce i se 
propusese. 


278 


Chibzui, de asemeni, și la cele o mie de inele din aur. 
t 

Însoţită de Nefer Heru și urmată de purtătorul ei de evantai, 
Meritaton intră în odaia de lucru a regelui, după ce fu anunțată 
de al doilea şambelan. Semenkhere se ridică pentru a o 
întâmpina. Un scrib se grăbi să-i ofere un scaun reginei și unul 
mai-marelui parfumurilor, apoi se retrase. 

Meritaton observă că soţul ei și Aa-Sedjem erau posomorâţi. 
Semenkhere văzu că Meritaton și Nefer Heru era abătuți. 

— O mare onoare e vizita pe care mi-o faci, regina mea. 

— Mă tem, regele meu, că scopul ei nu e prea fericit, 
răspunse Meritaton. 

Apoi se întoarse spre Nefer Heru. 

— Mai-marele parfumurilor mi-a vorbit despre o vizită deloc 
îmbucurătoare pe care a primit-o acum câteva săptămâni și pe 
care mi-a ascuns-o până astăzi ca să nu mă supere. 

Nefer Heru povesti tot, repetând cuvintele negustorului de 
parfumuri. 

— Un om ce seamănă cu o maimuţă? întrebă Semenkhere. 

— Da, mărite rege, răspunse Nefer Heru, făcând ochii mari, 
tulburat. Cu o maimuţă, bine zis. 

Semenkhere se întoarse spre Aa-Sedjem. 

— Purta pe piept un nod al lui Isis din aur? întrebă acesta din 
urmă. 

— Da, Înălţimea Ta, aproape că strigă Nefer Heru, tot mai 
descumpănit. 

— Și o lădiță neagră sub braț? 

— Înălţimea Ta, așadar îl cunoşti? 

— A venit să mă vadă și pe mine. Și eu am amânat să-l 
înștiințez pe rege, ca să nu semăn înainte de vreme tulburare în 
sufletul său. 

Meritaton se întinse spre ei. 

— Omul ăsta a venit să vă vadă pe amândoi? Dar ce voia de 
fapt? 

— A vorbit mai clar cu Aa-Sedjem, zise Semenkhere. L-a 
însărcinat să fie pregătit să mă otrăvească la un semn pe care-l 
va primi. 

Desfăcu pumnul și arătă sticluța. Nefer Heru trase adânc aer 
în piept. Meritaton scoase un strigăt. 


— Să ne apere zeii! exclamă ea cu glas sugrumat. Dacă 
înțeleg bine, Nefer Heru are misiunea să mă otrăvească pe 
mine! 

— Zeii ne-au apărat, într-adevăr, rosti Semenkhere, întrucât 
Nefer Heru și Aa-Sedjem au dat dovadă de loialitate. Acum mă 
aștept să primesc și alte vizite asemănătoare. 

Meritaton se încruntă. 

— Nu pricep... abia reuși să îngaime. 

— Mă îndoiesc că Ay s-a mărginit să facă astfel de propuneri 
criminale doar celor doi oameni care ne sunt cei mai apropiaţi. 

— Ay? exclamă Meritaton. 

— Cine altcineva? Cine altcineva ar vrea să te vadă dispărând 
de pe fața pământului? Știe că tu ai aflat de implicarea lui în 
otrăvirea tatălui tău, fratele meu. 

— Trebuie arestat și judecat! strigă ea. 

Semenkhere clătină din cap. 

— N-ar fi acţionat fără consimțământul cel puţin tacit al 
preoților și, probabil, al armatei. Pentru arestarea și judecarea 
lui Ay e nevoie de mai mult decât niște gărzi. Ne trebuie un 
detașament al armatei și mă îndoiesc că ginerele lui, Horemheb, 
sau vărul lui, Nakhtmin, ar accepta. 

Remarca era înspăimântătoare. Câteva clipe nimeni nu spuse 
nimic. 

— Atunci, trebuie să punem la cale uciderea lui, zise rar Aa- 
Sedjem. 

— Asta nu va potoli nici armata, nici preoțimea. Am greșit 
părăsind Theba. O să mă întorc acolo. Din câte se pare nici 
Thutu, nici Maya nu stăpânesc prea bine situaţia. 

Toţi trei propuseră să-l însoțească. 

— Nu, nu toţi o dată. Le-ar da de gândit dușmanilor noștri. E 
de-ajuns ca Aa-Sedjem să vină cu mine, pentru că e medicul 
meu. 

Nefer Heru întrebă cu glas răspicat: 

— Dar cine, divine rege, va fi putut să-i dezvăluie lui Ay ce 
oameni se bucură de încrederea divinei tale persoane și a 
divinei regine? 

Nimeni nu se gândise la asta. Într-adevăr, cine cunoștea 
destul de bine intimitatea cercului regal încât să-i fi numit pe 
Aa-Sedjem și pe Nefer Heru? 

— Nu știu, răspunse regele. 


280 


— Ar putea fi vorba, divine rege, de o persoană plină de 
resentimente, deoarece nu avea cum să nu-și dea seama că 
oferă informaţii unui dușman. 

Semenkhere încuviinţă din cap. 

— Zici bine, observă. 

— Pentju! exclamă Meritaton. 

Semenkhere reflectă puţin. 

— E posibil. 

— Tremur pentru tine, știindu-te la Theba, mărite rege, îi 
spuse Meritaton. 

— Vino și tu acolo după câteva zile. Îți voi trimite Gloria lui 
Amon. Însă până atunci, haideţi să luăm prânzul împreună. 

Pe scara ce-i ducea pe cei patru spre marea sală unde avea 
să fie servit prânzul, Aa-Sedjem îl luă deoparte pe Semenkhere 
și-i șopti: 

— Mai există un om plin de resentimente, mărite rege. 

— Cine? 

— Autib. 

Regele căzu pe gânduri. 

Mergând spre palatul regal, Meritaton contemplă clădirile și 
grădinile în toată splendoarea lor de vară. Briza serii purtă spre 
ea mireasma trandafirilor și a iasomiei. 

Însă magia Akhetatonului dispăruse. Umbra vrăjmașului 
dădea târcoale în acest decor ca de poveste. 

Ankhensepaton alergă s-o întâmpine, însă își încetini brusc 
pasul când văzu chipul îngrijorat al surorii sale. 

— Ce se întâmplă? o întrebă ea, luând-o de mână. 

Ochii lui Meritaton se umplură de lacrimi. 

— O să-ţi explic, răspunse. 

Trebuia totuși s-o avertizeze pe cea de-a treia soţie regală 
despre realităţile vieţii regilor. 


t Capitolul 37 


„EL SCRIA IMNURI...” 


Cu siguranţă, rareori o faţă de om a fost scrutată cu atâta 
atenţie precum cea a lui Thutu când Semenkhere se întâlni 
prima oară cu el ca să-l înștiinţeze despre uneltirile lui Ay. 

Mirarea și nemulțumirea ce se citeau pe trăsăturile lui fine 
sfârșiră prin a-l convinge pe rege că erau sincere. 

— Nu pot crede, declară Semenkhere, că planurile criminale 
ale lui Ay se explică prin absenţa mea din Theba. Și nici atât nu 
cred că Ay s-ar fi încumetat la așa o fărădelege dacă nu s-ar fi 
știut susținut de preoţime și chiar de armată. 

— Nu, divine rege, planurile sunt, fără îndoială, inspirate de 
ambițiile lui Ay. Dar poate absenţele tale din Theba l-au 
îngrijorat pe Humose și au înlesnit o apropiere între acești doi 
bărbaţi. Preoţii consideră Akhetatonul focarul unei erezii care i-a 
torturat în cursul domniei fratelui tău, divinul rege. lar 
întoarcerea ta acolo i-a alarmat. 

Oare muștele înțelegeau vorbele oamenilor? Așa s-ar fi zis, 
căci vreo douăzeci și ceva dintre ele, care până atunci se 
zbenguiseră în tihnă, fură cuprinse brusc de un acces de 
enervare și începură să bâzâie cu îndârjire. Purtătorul de evantai 
aștepta afară, la ușă, așa că nu putea să le gonească. Nu mai 
rămânea altă cale decât să se adauge piretru în micul brasero 
ce ardea într-un colț de lângă fereastră, lucru pe care vizirul îl și 
făcu. Cu puţin înainte să moară, insectele zburătoare, creaturi 
de care mitologia Celor Două Pământuri uitase, ar afla în felul 
acesta că pasiunile puteau fi fatale. 

Discuţia avea loc în odaia de lucru a regelui din palatul de la 
Theba, înăbușitor ca de obicei. Era o conversație între patru 
ochi. Nu erau de faţă nici măcar scribii. 

— Nu putem face nimic împotriva lui Ay? 

— Rege divin, cunoști situaţia chiar mai bine decât cel mai 
luminat dintre slujitorii tăi. Ay este pur și simplu de nebiruit în 
fortăreaţa lui din Akhmim. Pe deasupra, se bucură de protecţia 
tacită a ginerelui său Horemheb și a vărului său Nakhtmin, cei 
mai puternici generali ai regatului. Adică de protecţia armatei. 
Să mai punem la socoteală și că, de-a lungul multor ani, a prins 
gustul puterii. Sora sa Ty era soţia tatălui tău, divinul rege 
Amenophis al III-lea, iar fiica lui, Nefertiti, soția răposatului rege 
divin, fratele tău. Vreme îndelungată a avut o influenţă uriașă 
asupra treburilor Celor Două Pământuri. Apoi, la moartea fiicei 
lui, a fost lipsit cu brutalitate de această înrâurire și de-aici ura 


282 


sa. Nu cunosc împrejurările în urma cărora și-a pierdut influenţa 
pe lângă regină, soţia sa, și pe lângă tine, rege divin. Insă îl 
macină o amărăciune adâncă. În clipa de faţă nu mai e decât un 
bătrân bogat și presupun că nu poate să suporte asta. 

— Din tot ce mi-ai spus se înțelege că Ay e mai puternic decât 
regele și că încearcă să-l otrăvească pentru a pune mâna pe 
tron. 

Constatarea era brutală. 

— Divine rege, dacă tronul e bine întărit, puterea lui Ay e 
îngrădită. lar unul dintre aliaţii cei mai vajnici ai puterii regale e 
preoțimea. Humose și colegii săi sunt mai puternici decât Ay. 
Dacă s-ar întâmpla ca acesta să nu le fie pe plac, puterea lui ar 
fi mult diminuată. 

Semenkhere se gândi că făcuse multe pentru a fi pe placul și 
al unora, și al altora. Aproape că trădase memoria fratelui său, 
se lăsase încoronat la Theba și reinstaurase personal cultul lui 
Amon. Trebuia pe deasupra să fie și ostaticul dușmanilor săi, 
închis permanent în palatul din Theba? 

Prilejul era potrivit să lămurească o problemă mai veche, cea 
a tăinuirii rapoartelor în vremea domniei lui Akhenaton. 
Semenkhere se aplecă și apucă un teanc de papirusuri făcute 
sul, pe care le luase din pavilionul arhivelor cu multe luni în 
urmă, într-o noapte de o importanţă hotărâtoare. Sub ochii 
uimiţi ai lui Thutu, desfăcu bucata de sfoară cu care erau legate 
și le întinse pe masă în dreptul lui. 

— Acestea sunt rapoartele despre tulburările din regat, 
adresate divinului rege, fratele meu, și care nu i-au fost arătate 
nici lui, nici mie, regentul său, în ultimii trei ani ai domniei sale. 
Pot să te întreb de ce? 

Când văzu documentele, un zâmbet dezamăgit întinse 
colțurile buzelor lui Thutu. Ridică spre monarh o privire obosită 
și răspunse: 

— Pentru că, divine rege, el îmi poruncise să nu i le arăt. 

Stupoarea îl amuţi pe Semenkhere preţ de câteva clipe ce 
părură nesfârșite. 

— Ti-a poruncit să nu i le arăţi? 

— Am păstrat, divine rege, ordinul, întărit cu pecetea regală, 
de a nu-i prezenta treburile neplăcute ale regatului, întrucât ele 
cădeau în sarcina mea, ca primul șambelan, în cea a Consiliului 
regal, și nu într-a sa. Totodată, eram însărcinat să-i îndepărtez 


283 


pe cei ce veneau cu cereri sau rugăminţi legate de probleme 
supărătoare, ca, de pildă, dreptul de a întreţine trupe 
particulare. 

Neîncrederea îl făcu pe Semenkhere să clipească repede. Deci 
Aa-Sedjem se înșelase în privinţa motivelor lui Thutu. 

— Dar de ce nu mi le-ai prezentat mie? 

— Ordinul spunea clar că astfel de probleme nu trebuiau 
înfățișate nici regelui, nici soţiei sale, nici regentului. 

Semenkhere era năucit. Întinse mâna spre un vas și luă o 
înghiţitură zdravănă de apă parfumată. 

— Am trăit clipe grele, mărite rege, șopti Thutu. 

Se răsuci brusc spre Semenkhere: 

— Aveam pretutindeni, la est și la sud, aliaţi care se găseau la 
ananghie. Dușmanii noștri intuiseră că fratele tău era lipsit de 
orice pornire războinică. Știau de la iscoadele lor că el nu se 
interesează de regat. Și ca atare și-au înmulţit atacurile 
împotriva aliaţilor noștri. Am fi putut să le trimitem acestora din 
urmă ajutor militar. N-am făcut-o, iar orașele lor fortificate au 
căzut. Când ofiţerii noștri au aflat, mai ales Horemheb, 
Nakhtmin, Anumes, comandantul garnizoanelor din est, dar și 
mulți alți ofițeri superiori s-au înfuriat cumplit. Chiar de față cu 
mine, plănuiau să-l asasineze pe rege! lar dușmanii noștri, cu 
cât vedeau că nu mișcăm un deget, cu atât prindeau curaj. 

— Și eu nu știam nimic... murmură Semenkhere. 

— Firește. Cererile erau trimise regelui, doar lui. Una dintre 
cele mai groaznice amintiri e cea a lui Rib-Addi, regele din 
Byblos, care ne-a rămas devotat până la sfârșit și care a plătit 
cu viaţa pentru asta. Eu însumi l-am rugat pe fratele tău să-i 
trimită degrabă un batalion sub comanda lui Anumes. Insă el mi- 
a răspuns: „Nu. Oamenii ăștia nu ne aduc niciun fel de foloase. 
N-au decât să-i roage pe oribilii lor zei să-i scoată din necaz.” 

Tristeţea lui Semenkhere se transformă în deznădejde, 
pecetluindu-i gura. Adevărul era evident: Akhenaton distrusese 
puterea militară a regatului așa cum îi distrusese și zeii. 

— Îți amintești, continuă Thutu, când s-a răzvrătit Theba? 

— Akhenaton mi-a vorbit despre niște răzmeriţe stârnite de 
tâlhari... 

— Triburi de beduini puși pe jaf atacaseră orașul. Ar fi trebuit 
să trimitem armata. Dar fratelui tău puţin îi păsa de Theba. 
Populaţia s-a răsculat împotriva regelui care o lăsase fără 


284 


apărare. Unii, mai înfierbântaţi, plănuiau chiar să pornească într- 
o expediţie, să meargă la Akhetaton și să vă omoare, pe tine, pe 
rege și întreaga voastră familie! Preoţii aduceau jertfe în templul 
lui Amon, implorând moartea regelui. Din fericire, Mahu a 
hotărât de capul lui să apere orașul și a reușit să-i alunge pe 
beduini. 

Thutu apucă la rândul său vasul și-și turnă apa direct în gâtlej, 
fără să atingă marginea cu buzele. 

— Fratele tău a lăsat regatul într-o stare deplorabilă. 

— De aceea l-au otrăvit. 

Thutu nu-l contrazise, ceea ce însemna că era de acord. 

— Tu poate ai crezut, divine rege, că am fost delăsător sau 
chiar că am dat dovadă de rea-credinţă, nu? 

Cufundat iarăși în tăcere, Semenkhere nu răspunse. Thutu 
începu să se plimbe prin odaie, cu un aer gânditor. 

— Vreme de zece ani, cât am fost întâi șambelan, divine rege, 
am avut sarcina să mă îngrijesc de problemele supărătoare ale 
regatului, răzmeriţele scribilor dintr-un templu sau altul, cele din 
cutare sau cutare garnizoană, refuzul îmbălsămătorilor de a mai 
munci, apoi cel al berarilor și al marinarilor, dările impuse 
lupanarelor, complicitatea dintre gărzi și unii proprietari din 
provincii, trădările anumitor emisari ai regatului în ţări străine, 
răscoalele populaţiei din oaze împotriva perceptorilor, conflictul 
izbucnit între evrei și cultivatorii din Pământul de Jos, pentru 
folosirea puţurilor și producerea cărămizilor și încă multe altele. 
Regele, după cum știi, nu binevoia să se intereseze decât de 
strângerea dărilor. 

Era adevărat. Singurele dăţi când el, Semenkhere, îl văzuse 
pe fratele său ocupându-se de treburile cârmuirii, avuseseră 
legătură cu dările. Akhetaton fusese un oraș construit dintr-un 
capriciu. 

Semenkhere era copleșit. 

Vreo două, trei muște, otrăvite de fumul de piretru, trăgeau 
să moară, căzute pe spate. 

— Armata, continuă Thutu, vedea bine că răposatul rege 
divin, fratele său, nu se sinchisește de treburile militare, cu 
excepţia cazurilor când era vorba de pradă, din care-și lua 
partea cuvenită, și de prizonierii de război, când existau, ce-i 
serveau drept sclavi. N-avea niciodată destui bani și cerea tot 
timpul să se strângă noi dări. În această vreme, prefecţii și marii 


285 


cultivatori din provincii își dădeau și ei seama că regele se 
îndepărtează de problemele din interiorul regatului. Proprietarii 
își înfiinţau, fără teama de a fi pedepsiţi, trupe particulare 
pentru a-i ţine în frâu pe tâlharii care pustiau câmpiile. Ajungeau 
adesea să aibă forțele superioare celor ale gărzilor și, culmea, 
gărzile părăseau uneori cazărmile ca să se alăture acestor trupe 
particulare, unde erau plătite mai bine. Cumpărând favorurile 
unuia și altuia, acești proprietari erau, deci, regi în provinciile 
lor. În felul ăsta Ay și-a făurit o putere capabilă să rivalizeze cu 
cea a prefecților celor mai influenţi. 

Pe Semenkhere îl cuprinse o tulburare atât de adâncă, încât 
simţi că se sufocă. 

— Într-un cuvânt, tu erai adevăratul rege, zise el. 

— Rege divin, răspunse Thutu cu un surâs zeflemitor, eram 
mai degrabă sclav regal. 

— lar eu n-am observat nimic din toate astea! exclamă 
Semenkhere. 

— Mărite rege, te-am văzut cu toţii dobândind bunăvoința 
regală. Aveai puţin peste cincisprezece ani. Ce poate să 
înţeleagă un băiat de cincisprezece ani din treburile unui regat? 
N-ai văzut și n-ai știut decât ceea ce regele a vrut să-ți arate. 

Da, văzuse doar fastul, privilegiile și mângăierile. 

Și un rege care dedica ore întregi discuţiilor cu marele preot 
Panesy, după care scria imnuri închinate lui Aton. 

— Rege divin, nu vreau să te rănesc în dragostea și 
devotamentul pe care le simţi pentru fratele tău, însă în acest 
răstimp, regatul se fărâmiţa. Înalţii demnitari și cu mine 
încercam să evităm o răscoală în masă. Ne străduiam din 
răsputeri să prevenim un dezastru total. Inţelegi acum că atunci 
când divinul rege, fratele tău, a murit, noi am sperat că cel care 
va urca pe tron va lua iar în mână sceptrul și biciul. 

— Dar i-a urmat Nefertiti. 

— Pe care o interesau treburile regatului la fel de puţin ca pe 
soţul ei, observă Thutu. Atunci ne-am pus speranţele în tine. 

Se așternu tăcerea. Regele și vizirul ajunseseră la un moment 
delicat din istoria tronului. 

— Erai sigur că domnia lui Nefertiti va fi scurtă, zise în sfârșit 
Semenkhere. 

Thutu îi aruncă stăpânului său o privire în care se citea o 
nuanţă de reproș. 


286 


— De aceea te-ai purtat cu atâta nepăsare când ea te-a 
alungat din slujbă și m-ai primit în casa ta, încheie Semenkhere. 

Thutu chibzui înainte să răspundă, apoi grăi: 

— Mărite rege, vechile culte reprezintă chezășia unității 
regatului și, deci, a forței lui. Chiar și avându-l pe tatăl ei, Ay, 
drept sfătuitor, adică, la drept vorbind, regent, Nefertiti nu 
putea decât să meargă pe același drum păgubos, început sub 
domnia soţului său. De fapt, ea era cu încrâncenare legată de 
cultul habotnic al lui Aton. Ay n-ar fi îndrăznit să i se opună. Era 
o femeie autoritară și l-ar fi îndepărtat de anturajul ei, așa cum 
te-a izgonit pe tine din Casa regelui. 

Semenkhere încuviinţă. 

— Și ai știut despre complotul ce urmărea otrăvirea lui 
Nefertiti, zise el. Dar ascultă-mă bine. Nu te învinuiesc de nimic. 

— Nu se putea să nu apară un complot. Era chiar de dorit 
pentru regat. 

— Așa am înţeles și eu. 

Dar știa că vorbele sale nu erau sincere. Nu, nu înțelesese. Nu 
înţelesese nimic. Aceleași raţiuni, superioare monarhiei, 
dictaseră, înainte de uciderea lui Nefertiti, asasinarea fratelui 
său mult iubit. 

Un rege nu însemna nimic sau aproape nimic. Cel mult o 
imagine goală, o marionetă. Regatul era mai important decât 
regele. lar slujitorii lui nu șovăiau să pună capăt vieții 
monarhului înainte de vreme, dacă moartea lui putea să salveze 
unitatea și puterea Celor Două Pământuri. 

Crima era justificată. 

Brutalitatea și oroarea acestei constatări îl încremeniră pe 
Semenkhere. 

Își aminti de mărturisirile lui Pentju și Maya, slujbași 
desăvârșiți. Sacrificaseră totul, totul, inclusiv legăturile lor 
sufletești cele mai strânse, pentru supraviețuirea regatului. 

Cum putuse să fie atât de naiv? Cuvintele lui Thutu îi răsunară 
în urechi: „Ce poate să înţeleagă un băiat de cincisprezece ani 
din treburile unui regat?” Acolo unde el nu văzuse decât răutate 
sau slăbiciune, la preoţi, la Horemheb, la Maya, la Pentju și la 
alţii, erau de fapt niște calcule mai presus de ei. 

Dar și Akhenaton fusese naiv. Se crezuse cu adevărat rege și- 
și alesese un zeu personal, sfidând un întreg popor și pe preoții 
săi. 


287 


Thutu se uita la acest tânăr rege, prăbușit în jilţul său de 
ceremonie, cu gâtul întins, cu ochii lipsiţi de orice expresie. 
Privirea lui Semenkhere era aţintită asupra orizontului său 
lăuntric. La nouăsprezece ani se simţi deodată bătrân și singur. 

Se gândi la Meritaton. Până și ea se supusese, fără să-și dea 
seama, unor raţiuni superioare când hotărâse să rămână 
însărcinată cu Nefer Heru, și nu cu soțul ei. 

lar Aa-Sedjem... Cât valora dragostea lui? 

Ochii i se umeziră de lacrimi. 

Thutu îl observa, așa că Semenkhere se strădui să-și recapete 
stăpânirea de sine. 


t Capitolul 38 


UN TATĂ PRIN MIJLOCITOR 


Sosirea lui Meritaton, a lui Ankhensepaton și a lui 

Tutankhaton, două săptămâni mai târziu, abia dacă-l smulse pe 
Semenkhere din toropeala melancolică în care se adâncise după 
discuţia cu Thutu. Aa-Sedjem se îngrijoră și hotărî ca orice hrană 
să fie bine controlată înainte să ajungă pe masa regelui, 
poruncind în secret ca Autib să nu se afle niciodată în 
apropierea alimentelor destinate familiei regale. Cu toate 
acestea, Semenkhere nu se simţi mai bine. Nemaiavând încotro, 
Aa-Sedjem prepară pentru stăpânul său un decoct cum doar el 
știa, din ienupăr, degetel-roșu, varec și rauwolfia, pe care-l 
amestecă în vin. 
__ Gustul nu era neplăcut și Semenkhere bău bucuros licoarea. 
Insă efectul nu ţinea decât două sau trei ore. Astfel, la 
ceremonia ofrandei focului, din templul lui Amon, regele păruse 
pe deplin senin la începutul lungii ceremonii, dar când se 
îndreptase spre tron, la sfârșit, mersul îi era periculos de 
nesigur. 

Meritaton observă slăbiciunea soţului ei și se neliniști. 

— Ce are? îl întrebă ea pe Aa-Sedjem. E bolnav? 

— Dacă e bolnav, mi se pare că-i mai degrabă o boală a 
sufletului decât a trupului. S-a declanșat brusc după o lungă 
discuţie cu vizirul, din care nu mi-a mărturisit decât frânturi 


288 


neclare. Am reţinut o singură frază, care m-a impresionat pentru 
că părea ceva mai închegată: „Sunt mai puţin important decât 
propria mea statuie și am la fel de puţină putere ca ea.” Nu știu 
ce-i va fi spus Thutu de l-a împins spre o judecată atât de 
sumbră. 

— N-o fi de vină căldura? 

Anotimpul semănăturilor era fierbinte anul acesta, mai ales la 
Theba. 

— Cred că aerul din Akhetaton i-ar face, într-adevăr, bine, 
însă când i-am propus să ne întoarcem acolo, a refuzat. 

Spre necazul lui Nefer Heru, temerile o măcinau pe Meritaton 
care se hotărî să stea de vorbă cu soțul său. 

— Toată lumea își face griji pentru starea ta, îi zise ea pe 
șleau. Ne aduci la disperare pe Aa-Sedjem și pe mine. Ce ai? 

— lată că un rege nu mai are nici măcar dreptul de a fi 
îngândurat, răspunse el cu un zâmbet firav. 

— Nu ești îngândurat, pari bolnav. 

— Poate că sunt. 

— De ce boală suferi? Aa-Sedjem n-a putut s-o numească. 

EI își făcu alene vânt cu evantaiul. 

— De a fi rege, fără îndoială. 

Meritaton rămase fără glas. Sarcina de a fi rege era așadar o 
boală? 

— Nu te înțeleg. 

El își puse evantaiul pe genunchi. 

— Fratele meu și mama ta au fost uciși pentru a salva regatul. 
Suntem doar niște animale de sacrificiu. 

Pentru întâia dată, ea întrevăzu cu groază gândurile soțului 
său. Se întredeschise o ușă spre misteriosul mormânt care e 
inima oricărui om, în cazul de faţă, al soțului ei, regele. 

— Nu suntem stăpânii regatului, continuă el. Regatul e 
stăpânul nostru. 

Își întoarse capul spre ea. Privirea îi era rece, gura - tristă. 

— Chiar și tu ai adus o jertfă pe altarul regatului. iți amintești 
ce mi-ai zis: „Neamul tatălui meu dă numai fete.” Prin urmare ai 
rămas însărcinată cu un bărbat din a cărui sămânță speri să 
rodească un băiat. 

Ea înghiţi în sec, cu inima bătându-i puternic. Nu, Semenkhere 
nu era bolnav. Fusese lovit de luciditate. 


289 


— Dacă am făcut-o a fost în interesul domniei tale, răspunse 
ea. Al domniei noastre. 

El încuviință din cap. 

— Și a statorniciei regatului. 

— Să presupunem că lucrurile sunt precum spui, adăugă ea. 
Tatăl tău însă a domnit în liniște multă vreme. Și, animal de 
sacrificiu sau nu, a murit de moarte bună. O să le arăţi alor tăi, 
demnitarilor, curţii și preoţilor imaginea unui bărbat a cărui 
sănătate se șubrezește? 

Semenkhere întoarse spre ea o privire enigmatică. 

Fusese aliata lui și poate va rămâne. Îl susţinea împotriva lui 
Ay. Venise să-l încurajeze. Voia ca el să-și îndeplinească 
îndatoririle de rege. Și ce putea fi altceva decât un rege? 

— Tristeţea ta pune totul în pericol. Le oferă dușmanilor tăi un 
avantaj. Asta vrei? 

— Nu, răspunse Semenkhere cu glas scăzut. 

— Vino-ţi în fire. Trebuie să mă aperi și pe mine. 

Și zicând aceasta, ea se gândi că, hotărât lucru, fiii lui 
Amenophis al Ill-lea erau niște ființe plăpânde. Işi aminti aerul 
visător al tatălui ei Akhenaton și felul în care pășea, alunecând 
pe pământ ca o umbră. 

Până și tânărul Tutankhaton era departe de a dovedi vigoarea 
băieţilor de vârsta lui. 

— Ai dreptate, recunoscu el. 

Se ridică și o cuprinse în braţe. O sărută. 

Ea se întrebă dacă trebuia să rămână lângă soțul ei la Theba 
în timpul anotimpului semănăturilor. 

Dar la ce mai servea atunci Aa-Sedjem? 

t 

Cuplul regal și persoanele de vază nu erau singurele care 
sufereau de căldură la Theba în anotimpul semănăturilor. La 
anumite ore, întreg orașul se perpelea ca pe jar. De aceea, până 
și oamenii de rând se fereau să iasă din case între miezul zilei și 
ora patru, iar dacă o făceau, era doar pentru a merge să se 
răcorească în Marele Fluviu. Unii, mai ales scribii, din pricina 
testelor rase, leșinau doar pentru că stătuseră câteva sferturi de 
oră în soare cu capul descoperit, asta dacă nu cumva fuseseră 
mușcaţi de viperele sau înţepaţi de scorpionii care mișunau cu 
îndrăzneală pe drumuri. Aa-Sedjem avu surpriza să descopere 


290 


că o sticluță, uitată pe terasa odăilor regale, se deformase după 
câteva ore de stat în soare pe balustrada de piatră. 

Oricât i-ar fi fost de silă, Meritaton se hotărî să pornească spre 
Akhetaton împreună cu Ankhensepaton, Nefer Heru și 
Tutankhaton. Sarcina ajunsese acum în luna a șasea și devenise 
de-acum evidentă pentru toţi. Humose venise s-o felicite pe 
regină și s-o înștiinţeze că va înălța rugăciuni și va aduce jertfe 
pentru prosperitatea urmașilor ei. Firește că și doamnele de la 
Curte se întrecuseră în urări ca sarcina să decurgă bine. Daruri 
constând în fructe simbolice trimise de proprietarii de pământuri 
îi erau înmânate în fiecare zi lui Uadj Menekh, care le trimitea la 
rândul său intendentului Casei reginei. 

Dar nu era deloc o atmosferă prielnică unei prime sarcini. 
Îngrijorată că urina sa se închisese la culoare, Meritaton ascultă 
răspunsul lui Aa-Sedjem, potrivit căruia pricina era limpede: 
regina pierderea prin transpiraţie o mare parte din apa pe care- 
ar fi trebuit s-o elimine altfel. O sfătui să bea lichide din 
abundență sau să meargă la Akhetaton și să aștepte acolo 
sosirea anotimpului secerișului, căci se temea pentru sănătatea 
copilului din pântecele ei. Aceasta fu și hotărârea pe care-o luă 
Meritaton. 

Conducând-o la corabie, Semenkhere o asigură că nu va 
putea sta mult timp fără ea și că o să i se alăture curând, chiar 
și numai pentru câteva zile. Când o îmbrăţișă, îi spuse: 

— Tu ești forța mea. 

Ea urcă pe Gloria lui Amon fără tragere de inimă și privi 
silueta regelui rămas pe chei până când aceasta deveni prea 
mică pentru a mai fi zărită. 

Ciudată situaţie să se simtă legată sufletește de acest bărbat 
în vreme ce era iubita altuia. 

t 

— Bin tchaou! 

Așezat pe un scăunel în grădina închisă, Shabaka ridică ochii 
și se întrebă cine-l învățase pe papagal asemenea vorbe 
necuviincioase. 

— Ir heru nefer! strigă el, sperând să îndrepte cunoștințele 
imitatorului. 

Ceea ce însemna: „Să-ţi fie ziua fericită.” 

Papagalul nu răspunse. Shabaka mai încercă o dată. Spre 
surpriza sa, perechea zburătoarei strigă: 


291 


— Ir heru nefer! 

Nubianul bătu din palme și celălalt papagal repetă urarea, 
zburând spre el. Shabaka luă o curmală dintr-un castron și i-o 
întinse drept răsplată. 

Tocmai atunci intră și Ay în grădină, urmat de ghepardul său. 
Cu un aer supărat, se așeză pe bancă, locul său preferat. 
Ghepardul se tolăni, cu veșnica sa expresie întristată. Cei doi 
bărbaţi se cufundară într-o tăcere nefirească și apăsătoare până 
când Shabaka făcu ceea ce se presupune că face orice curtean: 
se interesă de toanele stăpânului său. 

— Stăpânul meu pare îngândurat. 

Ay își agită evantaiul, poate pentru a-și exprima starea de 
spirit. i 

— Nevasta viermelui e însărcinată. In luna a șasea, adăugă el 
după o clipă. 

Shabaka o știa prea bine: Ay nu se gândea decât la un singur 
lucru. De altfel „a gândi” nu era cuvântul potrivit. Ay era 
stăpânit întru totul de ambiția puterii. Vestea despre sarcina 
reginei nu atârna prea greu. Cu siguranţă nu din pricina ei era 
posac stăpânul său. Hotări să aștepte până când Ay o să-i ofere 
câteva lămuriri. Și-atunci ar putea să emită o părere care să-l 
pună în lumină. 

— Niciuna dintre cele trei discuţii pe care le-a avut omul 
nostru nu s-a încheiat în mod clar. lubitul reginei și cel al regelui 
n-au spus nici da, nici nu. Mai-marele garderobei, fără îndoială 
cel mai ușor de convins, nu poate să acţioneze decât atunci 
când viermele se află la Theba. Humose, care păruse o clipă că- 
mi susține planurile, după tulburările de la sărbătoarea lui Osiris, 
și-a schimbat părerea, întrucât puterea s-a întors la Theba. In 
felul ăsta, situaţia poate să dureze la nesfârșit. 

— Răbdarea, stăpâne, e virtutea celor puternici. Fructele se 
coc în pom. Le vei culege la timpul cuvenit. 

Ay păru să se mulțumească anevoie cu acest sfat plin de 
înțelepciune. 

t 

Meritaton trebuia să nască la sfârşitul anotimpului 
semănăturilor. Mai rămânea de aflat în ce zi anume: chiar la 
sfârșitul acestui anotimp sau la începutul celui al secerișului? 
Firește, nimeni nu putea să prevadă asta, așa că Humose hotărî 
să celebreze nașterea pruncului în ultima zi a secerișului, în 


292 


prezența regelui, a reginei, precum și, de la sine înțeles, a 
copilului, ce va fi venit până atunci pe lume. 

Semenkhere se duse de două ori la Akhetaton ca să 
urmărească desăvârșirea unui copil ce nu era al său, dar pe care 
îl adoptase cu toată forţa inimii sale. De fiecare dată îl găsi pe 
Nefer Heru postat în preajma odăii reginei, precum Anubis 
veghind comoara regală. Aa-Sedjem îi raportase deja lui 
Semenkhere că mai-marele parfumurilor îl întrebase despre 
toate îngrijirile ce trebuiau date unei femei însărcinate, apoi 
lăuze. După ce-i explicase ce și cum, medicul îl sfătuise, de 
asemeni, să folosească apă distilată pentru toaleta intimă a 
lăuzei și a pruncului. 

Adevăratul tată și cel presupus jucaseră tacit până atunci 
comedia indiferenţei. La cea de-a doua vizită, deoarece 
Semenkhere era mâhnit că trebuia să se întoarcă la Theba, 
Nefer Heru îi spuse: 

— Rege divin, să n-ai teamă de nimic. Veghez asupra celor 
două suflete ca Nekhbet și Uadjit laolaltă. 

Vulturul regal și cobra regală. 

Schimbară o privire lungă și totul fu spus. 

t 

În a doua zi a anotimpului secerișului, Meritaton simţi primele 
dureri ale nașterii. Cele două moașe, ce așteptau de câteva zile 
în odăile doicilor, veniră într-un suflet. O așezară pe regină într- 
un jilt anume pregătit pentru naștere și o oră mai târziu, apăru 
capul copilului. 

Nefer Heru aștepta de partea cealaltă a ușii. 

Meritaton ţipă ca niciodată până atunci în viața ei. 
Ankhensepaton și surorile ei ascultau îngrozite. 

— La primul e cel mai greu, observă una dintre moașe. 

Când copilul veni în sfârșit pe lume, moașele îi tăiară cordonul 
ombilical și-i legară buricul, apoi anunţară: 

— E băiat, regină divină. 

Ea încuviinţă din cap, sleită de puteri. După ce crezuse că o 
să pocnească, simţea că revenise pe pământ. 

Nefer Heru intră numaidecât, aducând două vase mari cu apă 
distilată și spuse că porunca medicului regelui era să nu se 
folosească decât această apă pentru toaleta lăuzei. Moașele se 
minunară de vigilența mai-marelui parfumurilor, dar și mai mult 


293 


de expresia de făţișă venerație pentru băietelul pe care-l 
înfășau. 

Apoi se grăbi la căpătâiul reginei ţinând în mână o sticluţă cu 
parfum balsamic din care-i dădu să respire. 

Ea întredeschise ochii și cei ai lui Nefer Heru se adânciră în ei. 

— Miere, citi ea în ochii iubitului ei. 

— Vin, citi el în ochii iubitei lui. 

Ankhensepaton pătrunse în cameră, zâmbind emoţionată, și 
alergă să-și mângâie sora pe frunte. 

După ea veniră și prințesele mai mici. 

— Maketaton n-o să vină, observă Ankhensepaton. 

Meritaton clătină din cap. 

— Vrei să mă duc să-i spun? 

Meritaton clătină iarăși din cap. Nu putea să uite urmele de 
vrăji pe care le descoperise când se întorsese de la Theba. 

Vestea fu anunţată în palat, apoi în oraș. Un mesager porni 
degrabă spre capitală să-l înștiinţeze pe rege. 

Când reveni peste două zile la Akhetaton, raportă că regele 
decretase o zi de sărbătoare la Theba și dăduse poruncă să se 
împartă grâu și bere tuturor locuitorilor orașului. 

Temerile pricinuite lui Nefer Heru și Aa-Sedjem de către 
sinistrul negustor de parfumuri se atenuaseră. Poate că Ay se 
săturase să lupte împotriva unor lucruri evidente. Sau, mai 
probabil, aliaţii săi obișnuiți îl părăsiseră în clipa când le ceruse 
sprijinul. 

t 

Înainte de sosirea reginei și de ceremoniile ce trebuiau să 
aibă loc în templul lui Amon, Thutu și Uadj Menekh organizaseră 
o sărbătoare cu ocazia împărțirii grâului. O defilare-pantomimă 
ce avea să treacă prin faţa palatului, condusă de copilul Horus. 

Trompetele anunţară apropierea cortegiului. 

— Rege divin, nu vrei să priveşti defilarea de pe terasă? îl 
întrebă Thutu. 

Semenkhere ieși pe terasă. Membrii Consiliului regal îl urmară 
și se aplecară peste balustradă. Slujbașii palatului se aflau pe 
acoperișuri sau în stradă. 

Strada cea mare din fața palatului era neagră de lume. 
Dansatoarele acrobate executau figuri curajoase în 
acompaniament de sistre și de tamburine. Veni apoi un car de 
paradă, tras de un cal, pe care stătea copilul Horus, gol, între 


294 


Isis și Osiris, toţi trei vii și aclamaţi de mulţime. În dreptul 
palatului, își întoarseră capetele spre rege și-i zâmbiră. 
Semenkhere întinse braţul spre ei. 

Alţi muzicanți, tobe și trompete, urmau carul și precedau un 
altul, pe platforma căruia doi bărbaţi, unul purtând coroana 
Pământului de Sus și celălalt pe a Pământului de Jos, se băteau 
ritual, în ritmul tobelor. Coroana Pământului de Jos împodobea 
fruntea lui Horus adult, iar cealaltă pe a lui Seth, ucigașul tatălui 
său, Osiris. Muzicanţii nu se opriră decât pentru a-i lăsa unui 
recitator plăcerea de a rosti câteva lămuriri. Ajunși în fața 
palatului, cei doi bărbaţi își întrerupseră lupta și se îmbrăţișară, 
cu capetele întoarse spre rege, întrucât acesta reprezenta 
sfârșitul dezbinării. Uralele umplură aerul. Femeile aruncară flori 
luptătorilor. Insă ceva mai departe de palat, aceștia își reluau 
înfruntarea pentru distracţia mulțimii. 

O altă trupă de muzicanți, cu lire de astă dată. A treia 
platformă purta o adunare de zei, fiecare cu câte o mască, 
ascultându-l cu toţii pe Horus ce-și susținea cauza în fața lor 
pentru a redobândi pământurile furate de unchiul său Seth, 
după cum explica un recitator. 

Al patrulea și ultimul car, vestit de coruri, îl purta pe Horus în 
toată măreţia sa, așezat pe un tron aurit, în mijlocul recitatorilor 
ce rosteau laudele adresate regelui zeilor, Ra, de către care cel 
ce cucerise universul. 

Ajuns în dreptul terasei regale, își întoarse și el capul și-l 
salută pe monarh. Acesta își întinse braţul către el. Din nou 
zburară flori spre car și izbucniră urale. 

Semenkhere se adânci în gânduri. Îl salutau pe tatăl unui prinţ 
ce nu era fiul său. 

La urma urmei, era tată așa cum era și rege: printr-un 
mijlocitor. 


t Capitolul 39 


VREMEA ÎMBĂLSĂMĂTORILOR 


La o lună după ceremonia din templul lui Amon de la Theba, 
două umbre se întâlniră pe o străduţă învecinată cu palatul 
regal. 

— S-a făcut, murmură una. Unde e răsplata mea? 

— Ești sigur? 

— Am fost la bucătării înainte ca paharnicul să toarne vinul în 
carafe și am făcut ce mi-ai spus. Unde e răsplata mea? 

— Dar ești sigur că ei au băut vinul? 

— Vin din camera lor. Își dorm ultimul somn, unul în braţele 
altuia. l-am atins. Sunt reci. Unde e răsplata mea? 

— lat-o, zise cealaltă umbră. 

Și împlântă în burta primei umbre un pumnal. Victima scoase 
un icnet de durere și se prăbuși, ţinându-și măruntaiele 
revărsate cu amândouă mâinile. 

Cealaltă umbră dispăru în noaptea ce învăluia Theba. 

In dimineața următoare, descoperirea cadavrului mai-marelui 
garderobei regale, Autib, trecu, la drept vorbind, neobservată în 
emoția stârnită de găsirea trupului neînsuflețit al regelui 
Semenkhere. Autib nu era decât un personaj de mâna a doua, 
despre care se făceau tot felul de comentarii ironice. 

In schimb, chiar de la prânz, Theba începu să fiarbă de 
zvonuri nemaipomenite: regele și medicul său fuseseră găsiţi 
morți în același pat. 

La poruncile lui Thutu și Uadj Menekh, slujbașii palatului 
tăgăduiră zvonurile. Doar regele murise, într-adevăr, numiseră 
în grabă un alt medic, presupus a fi fost deţinătorul real al 
acestei funcţii de la urcarea pe tron a regelui. 

Singur Humose nu crezu niciuna, nici alta. Uimirea nu-l părăsi 
o zi întreagă. Cine răsturnase tabla de joc a regatului? Nu știa 
pe cine să bănuiască mai întâi, pe Ay sau pe Horemheb, și se 
socoti jignit de a nu fi fost înștiințat, dacă cel puţin existau 
anumite informaţii privilegiate. 

Totuși nu ajunsese la capătul nedumeririlor sale. De bună 
seamă, mai trebuia să-și pună întrebarea pe cine va lua în 
căsătorie regina Meritaton, văduvă și mamă a unui moștenitor. 

Intrucât Semenkhere fusese pentru el un frate atent și blând, 
Tutankhaton, distrus de durere, privea, cu un sentiment vecin 
cu groaza, alaiurile demnitarilor ce mișunau prin palat și dintre 
care unii veneau să-i declare o supunere slugarnică, în vreme ce 


296 


alţii reușeau cu greu să-și ascundă disprețul pentru acest prinţ, 
cu siguranţă lipsit de viitor. 

Tinereţea sa se încheia odată cu moartea regelui. Juca prea 
bine dame ca să nu-și dea seama că de-acum nu mai era decât 
un pion. 

Emoţia se dovedi de asemeni puternică și în rândul 
îmbălsămătorilor din Theba. Și-ar lua în sfârșit revanșa în faţa 
confraţilor din Akhetaton care avuseseră privilegiul să se ocupe, 
la o distanţă de numai câteva săptămâni, de două cadavre 
regale. 

De data asta aveau și ei unul. Se împlineau optsprezece ani 
de când așteptau, făcându-și mâna pe înalţi slujbași și pe 
curteni. 

Ar fi cu adevărat o vreme bună pentru ei. 

t 

A doua zi, seara, la Akhetaton, în palatul ei de nord, 
Maketaton, a doua soție regală, se plictisea ca de obicei de când 
fusese îngropată de vie, când una dintre sclave îi șopti la ureche 
în timpul cinei: 

— Prinţesă divină, eliberarea ta se apropie. 

Ea o privi uimită. 

— Ce tot spui? 

— Regele a murit! șopti sclava. 

— Cum? 

— Am fost însărcinată să-ţi spun că a murit ieri la Theba. Noul 
stăpân al regatului, bunicul tău Ay, va veni el însuși să te 
elibereze. 

Prinţesa rămase fără glas. 

Dintr-o dată, cazanul cu ură și frustrare, ce fierbea în sufletul 
ei de luni întregi, dădu în clocot. O să-și ia revanșa! O să se 
răzbune! Toţi cei care o umiliseră, uneltitorii, trădătorii și 
ucigașii cu otravă, desfrânata de soră-sa, stricatul și fățarnicul ei 
soț, cu toţii o să simtă focul mâniei sale! 

Apoi își aminti că stricatul și făţarnicul tocmai murise. 

lar sora ei rămânea moștenitoarea tronului pentru că adusese 
pe lume un copil. 

Dar ce conta? l-ar descrie lui Ay infamia căreia îi fusese 
victimă. Sora ei ar fi izgonită! Apoi o idee groaznică sclipi în 
mintea sa tulburată: Meritaton fusese complice la otrăvirea lui 


297 


Nefertiti? Ei bine, ar face-o să aibă parte de aceeași soartă! Da, 
da, ar otrăvi-o! 

Agitaţia care-o cuprinsese tot rumegând aceste gânduri, îi 
alungă somnul. Și avea atâta nevoie de el! 

Işi aduse aminte de pastilele de dormit din ladița mamei sale, 
pe care-o descoperise în odaia lui Meritaton, cu prilejul mutării 
la Theba. 

Când somnul o ocolea, Nefertiti lua două astfel de pastile 
negricioase. Fiica ei făcu la fel, înghiţindu-le cu o gură de apă. 

Nu știa că erau chiar pastilele strecurate pe ascuns de Pentju 
în lădiţa cu leacuri a lui Nefertiti. 

Când Ay sosi la palatul de nord, două zile mai târziu, însoţit de 
Shabaka și de o trupă de soldaţi de la garnizoana din Akhetaton, 
fu întâmpinat de servitoarele înlăcrimate: 

— Vai, soarele nostru s-a stins! se jeluiau ele. Prinţesa noastră 
a murit. 

După câteva clipe apăru și Ankhensepaton. Îşi primi bunicul 
cu o răceală aproape dușmănoasă. 

— Hotărât lucru, se moare mult în familia mea, în vremurile 
astea. 

— Unde e Meritaton? strigă Ay, roșu la față de furie. 

— Habar n-am. Fără îndoială, a preferat să nu te primească. 

Și-i întoarse spatele. 


t Capitolul 40 


FUGA DIN EGIPT 


În aceeași noapte când Semenkhere și Aa-Sedjem își băuseră 
ultimul vin, Nefer Heru se trezi brusc în toiul nopţii, în odaia sa 
de la etajul palatului regal din Akhetaton. 

Auzise cumva o sistră? Visase oare? Însă nu-și amintea să fi 
avut vreun vis muzical. 

Deschise ochii. O lampă lumina slab odaia. Prin fereastră se 
vedea cerul negru. Ciuli urechea. Desluși iar sunetul sistrei. O 
sistră singuratică, în miez de noapte? 

leși pe terasă și cercetă grădinile, căci zgomotul ciudat nu 
putea să vină decât de acolo. 


298 


Se auzi pentru a treia oară sistra. Apoi cineva imită strigătul 
unei bufniţe. 

Nefer Heru se întoarse în cameră, o luă pe coridorul ce ducea 
spre scară, trecu prin faţa odăii lui Meritaton, apoi pe lângă cea 
a doicii și a copilului. Ciuli din nou urechea, fără a prinde vreun 
zgomot, apoi cobori. 

In pragul porții grădinii se opri, scrutând bezna. O siluetă se 
contură curând pe cerul întunecat și-i arătă un obiect. 

Lui Nefer Heru îi îngheţă inima. Nu era o sistră, ci, ghici el, un 
inel mare pe care erau înșirate puzderie de inele mai mici. 
Totuși, omul nu era negustorul cu chip de maimuţă care îi 
făcuse cumplita propunere, ci un zdrahon. 

— A sosit ora, zise bărbatul cu voce slabă. Eşti gata? 

— Să fac ce? 

— Să torni asta mâine în paharul necredincioasei. 

Nefer Heru își miji ochii. Omul îi puse în mână o sticluţă și 
ridică din nou falsa sistră. 

— Termină cu aia! îi porunci Nefer Heru. O să-i trezești pe toţi. 

Rostogoli sticluța în palmă, încercând cu degetul mare pânza 
cernită cu care era astupată. 

— Ne-am înţeles pentru mâine, da? Atunci ai să-ţi primești și 
răsplata. 

Accent aspru din sud. 

— Dar cum de-a venit așa, dintr-odată, ora? Au trecut luni 
bune de când complicele tău a venit să mă prevină. 

— Regele e mort la ora asta. 

Incă o dată, inima lui Nefer Heru fu cât pe ce să se oprească. 
Se sprijini de pervazul de piatră. 

— Mort? repetă Nefer Heru. 

— Mort. El și ibovnicul său, medicul. 

Cu mare greutate Nefer Heru reuși să nu-și piardă cumpătul. 
Mâna sa dibui pe întuneric o coadă de lemn. O pipăi pe furiș. O 
lopată uitată de grădinar, fără îndoială. În orice caz, o coadă 
groasă din lemn tare. 

— Bine, mâine. Să nu uiţi de răsplata mea. 

— Stăpânul meu nu-și uită niciodată slujitorii. 

Și se răsuci pe călcâie. Nefer Heru apucă lopata, o ridică și 
izbi ţeasta bărbatului. Acesta se poticni și căzu înainte. Cu 
siguranţă era doar ameţit. Nefer Heru îl mai lovi o dată. Omul 
rămase nemișcat, cu faţa în jos. Scribul așteptă o clipă, gâfâind. 


299 


Apoi îl întoarse pe spate, îi deschise gura, smulse cu dinţii pânza 
cernită ce astupa sticluţa și o deșertă între buzele victimei sale. 

Luă inelele de aur, puse lopata la loc și urcă la etaj. Aproape 
că nu reușea să-și recapete răsuflarea. Intră în camera lui 
Meritaton. Privi trupul iubit, întins pe pat, luminat de lampa de 
veghe. Însă negreșit, făcuse zgomot, căci ea se mișcă. Se săltă 
brusc în capul oaselor și exclamă: 

— Ce e? 

ÎI privi pe Nefer Heru buimacă și zări cercul cu inele din aur pe 
care el îl ţinea în mână. Știa motivul venirii lui neașteptate. 

— Ce se întâmplă? întrebă ea cu voce sugrumată. 

— Pregătește-te. Fugim. 

Ea păru că nu înțelege. 

— Acum? În plină noapte? De ce? 

— Un bărbat a venit să mă vadă. Mi-a dat o otravă pe care să 
ţi-o torn în vin. Mi-a spus că i-au ucis pe Semenkhere și pe Aa- 
Sedjem. L-am omorât. 

Ea scoase un țipăt. 

— Nu-i adevărat! 

— Trezește-o pe doică dacă trebuie să ne însoţească. la-ţi 
cutia cu bijuterii. Am luat de la bărbat inelele astea de aur. 
Trebuie să plecăm cât mai repede. Ay va ajunge cu siguranţă 
aici mâine pe seară sau poimâine dimineaţă. Vreau să cred că n- 
a trimis și alți emisari. 

— Surorile mele... 

— Nu vor păţi nimic. E pornit împotriva ta, numai a ta. 
Ankhensepaton e o soţie regală. N-o să se atingă de ea. 

Meritaton se ridică, pierdută parcă, reușind cu greu să-și 
coordoneze mișcările. Lădiţa cu bijuterii fusese pregătită de 
mult. Mai-marele garderobei sale dormea, firește. Cu gesturi 
neîndemânatice, Meritaton aprinse o lampă de la flacăra de 
veghe și se apucă să strângă veșminte la nimereală. 

— la-ţi o mantie închisă la culoare, o sfătui el. O să-mi adun și 
eu lucrurile de care am nevoie. Apoi trezește-o pe doică. 

— Vine cu noi? 

— Doar dacă nu vrei să alăptezi copilul. 

Meritaton chibzui o clipă. 

— O să-l alăptez. Sau o să găsim o altă doică acolo unde vom 
merge. Asta ne-ar încurca. E prea limbută. 


Peste mai puțin de o oră, Nefer Heru încărca ultimul cufăr pe 
Surâsul lui Hathor. Apoi urcă la etaj după Meritaton și fiul lor. 
Străbătură tiptil marea sală unde lotușii pluteau, închiși, în vasul 
lor de piatră. 

Meritaton își aminti ce le spunea surorilor sale ca să le explice 
de ce florile se închideau în fiecare seară: trecuse Anubis. 

Odată ajunși la parter, Nefer Heru se îndreptă spre bucătării 
ca să ia merinde: pâine, brânză, carne uscată, fructe și apă. O 
lumină abia deslușită vestea zorii. Dar era de-ajuns ca să dea la 
iveală cadavrul ce zăcea pe aleea din grădină și pe care 
Meritaton îl ocoli, cu scârbă, de parcă era vorba de o viperă. 

Mai-marele parfumurilor o ajută pe regină să urce pe corabie, 
cu copilul în brațe, sui cele două coșuri cu merinde, dezlegă 
parâma și sări la bord. Ambarcaţiunea se îndepărtă încet de 
mal, purtată de curent. După puţină vreme, Nefer Heru 
desfășură pânza și corabia alunecă tot mai repede pe apă. 
Copilul începu să plângă. Meritaton își aminti gesturile doicilor 
și, pentru prima dată, îi dădu fiului ei să sugă. 

La prânz ajunseră la Memphis. Insă Nefer Heru n-avea de 
gând să se oprească aici. Răspundea de două făpturi care 
fugeau de moarte. Soarele asfințea când fixă vâsla în direcţia 
malului, departe de Memphis, și legă în sfârșit barca de un 
ponton improvizat. Un bâtlan își luă zborul. Se aflau într-un târg 
prea mic ca să merite numele de port și unde stăteau trase la 
mal trei sau patru bărci de pescari. Cam la două-trei sute de 
pași mai încolo, câţiva copii păzeau bivolii care se scăldau și nu 
le aruncară fugarilor decât o privire curioasă. Nefer Heru o ajută 
pe Meritaton să coboare ca să se ușureze și să vadă de copil. 
Mâncară din provizii, apoi ea se întinse în barcă și adormi, 
ținând copilul strâns la piept. 

Spre miezul nopţii, se trezi și-i spuse lui Nefer Heru: 

— Dormi puţin. O să stau de pază și am să te trezesc dacă va 
fi nevoie. 

Porniră iar la drum curând după ivirea zorilor. Cu mijloacele 
pe care le avea la îndemână, Meritaton se îngriji cum putu de 
toaleta copilului și de a sa. Se străduia să-și stăpânească 
neliniștea. Înţelegea prea bine că fuga lor îl va înfuria la culme 
pe Ay, care-și va trimite toți oamenii pe urmele lor. Dar știa că el 
habar n-are de existenţa Surâsului lui Hathor și, ca atare, nu va 
putea să-și dea seama dacă ei fugiseră cu vreo corabie sau pe 


301 


uscat. Pe deasupra, aveau un avans de două zile în faţa zbirilor 
lui. 

— Mai ales la Memphis îi va fi foarte greu să continue să ne 
urmărească, zise Nefer Heru ghicindu-i gândurile, pentru că nu 
va putea ști pe care dintre cele cinci brațe ale Marelui Fluviu 
vom fi apucat. 

Ea se bucură că Nefer Heru era atât de priceput și dovedise 
un așa spirit de prevedere. Câtă dreptate avusese s-o convingă 
să cumpere această corabie și să ţină secret acest lucru! 

— Ştii unde mergem? 

— La hitiţi. Nu vei mai fi decât regina mea și n-o să te mai 
cheme Meritaton, zise el zâmbind. Ce alt nume vrei? 

— Khertep, răspunse ea după ce chibzui. 

„Cea cu capul pe umeri.” El izbucni în râs. Ea zâmbi pentru 
întâia oară de când începuse ceea ce i se părea o veșnicie de 
grozăvii. Incă refuza cu îndârjire să se gândească la 
Semenkhere, temându-se să nu-și piardă și puţinele forțe ce-i 
rămăseseră. 

— Și tu? 

— Nu cred ca numele meu să aibă prea mare importanţă. 
Sunt tot Nefer Heru al tău. Ține minte ce vom spune: ne-am 
pierdut toată agoniseala în Cele Două Pământuri și am plecat să 
începem o nouă viaţă altundeva. 

In zori, el cercetă umbra unui băț înfipt vertical în banca de pe 
corabie. 

— Ce e? 

— Acul meu solar. Corabia e stabilă și mă folosesc de asta ca 
să corectez direcția. 

Insă apoi cercetă umbra în repetate rânduri, de-a lungul zilei, 
chiar și când corabia se mișca. Meritaton își aminti câte învățase 
el despre îndeletnicirea de marinar. In felul acesta, Nefer Heru 
pătrunse pe brațul cel mai de la est al Marelui Fluviu și, spre 
seară, ajunseseră la unul dintre lacurile Întinderii Negre”. 

Meritaton se întrebă dacă va mai dormi vreodată într-un pat și 
simţi nostalgia sălii de baie din palatul de la Akhetaton și a unui 
prânz cald! Părul îi creștea și peruca, brăzdată cu alb din pricina 
sării, îi aluneca. Câteva unghii i se rupseseră, dar nu se mai 
gândea să le pilească. 


17 În vremea respectivă, Lacurile Amare și Menzaleh erau legate printr-o serie de alte 
lacuri, fiind numite Întinderea Neagră. (n.a.). 


302 


Dar nimic nu avea importanță! Putea să-și hrănească fiul. Privi 
spre mica făptură. Uneori nu-i venea a crede că ea o adusese pe 
lume. 

În timpul unui popas pe țărmul întinderii Negre zări o pisică 
rătăcită.  Animalul își întoarse capul spre ea. Meritaton 
încremeni. Ochiul stâng al pisicii era acoperit de albeaţă. 

Ochiul malefic al lui Nefertiti. 

Se cutremură și se gândi la puterea ce i se atribuia acelui 
ochi. Dar ea respinsese întotdeauna această superstiție. Insă 
faptul nu putea fi tăgăduit: de dincolo de mormânt, mama sa îl 
distrusese pe Semenkhere. Și fusese cât pe ce s-o distrugă și pe 
ea pentru că-și legase soarta de rivalul pe care ea îl ura. 

Goni animalul, care fugi scoțând un mieunat sălbatic și 
sinistru. 

Îndrăzni, în sfârșit, să se gândească la Semenkhere. 

Imaginea porumbelului rănit ce se adăpostise în odaia ei îi 
veni în minte cu o tărie neașteptată. Semenkhere fusese acel 
porumbel. Nu avusese niciodată în sânge forța năvalnică a 
vânătorilor de putere. Un visător, ca și fratele lui. 

Se gândi, de asemeni, și la Ay. Fără îndoială nerăbdarea 
pusese stăpânire pe el după nașterea copilului. Văzuse cum 
puterea îi scapă printre degete și hotărâse să pună preoțimea și 
armata în fața faptului împlinit, așa cum făcuse și în cazul 
ginerelui său, Akhenaton. 

Opt zile mai târziu, după ce se opriseră de câteva ori ca să 
cumpere pâine, brânză, apă, bere și fructe, părăsiră lacurile și 
Meritaton văzu pentru prima dată marea. Îi descoperi 
imensitatea și îi respiră cu uimire stropii purtaţi de vânt. 
Pescărușii ţipau. lată, așadar, lIntinderea Verde pe care 
odinioară, căci era deja odinioară, Tutankhaton ceruse s-o vadă, 
în timpul unei plimbări cu Gloria lui Amon. 

Era tot apă, dar i se păru întru totul diferită de cea a Marelui 
Fluviu. El era de parte bărbătească în timp ce în acest element 
necunoscut, Meritaton ghici o putere feminină fără pereche și de 
neîmblânzit, așa cum nici Hathor n-ar avea vreodată. Dar i se 
făcu iute frică de violența și de mugetele ei, de valurile și de 
vânturile intense ce umflau pânza corăbiei cu pasiune, dacă nu 
cu furie. 

Surâsul lui Hathor nu era construită pentru mare. 


Se clătina și sălta atât de înspăimântător, încât Meritaton, udă 
leoarcă și agăţându-se de ce nimerea, crezu în câteva rânduri 
că i-a venit sfârșitul. Apa se strângea pe fundul corăbiei și, la 
rugămintea lui Nefer Heru, Meritaton trebui s-o scoată cu un 
castron mare. Călătoria devenea de-a dreptul periculoasă. De 
aceea Nefer Heru navigă cât de aproape de coastă se putea, în 
vreme ce în larg, alte vase cu pânză pătrată păreau să înfrunte 
valurile cu mai mult curaj. 

În sfârșit, la două săptămâni după ce părăsiseră Akhetatonul, 
zăriră un port. Nefer Heru se îndreptă într-acolo. 

— Trebuie să fie Akko, șopti el. 

Marinarii de pe chei se uitară cu mare curiozitate la corabia cu 
formă necunoscută. O femeie palidă, cu un copil în braţe, puse 
piciorul pe pământ, împleticindu-se. Purta o perucă neobișnuită, 
decolorată și strâmbă. Mâinile îi erau aspre, unghiile rupte și 
picioarele albite de sare. Nimeni nu putea bănui că fusese 
regină. 

Bărbatul legă barca de un ponton. 

Apoi se adresă oamenilor de pe chei și izbuti să se facă 
înţeles: exista vreun han în apropiere? După ce căpătă 
răspunsul, se apucă să descarce corabia. 

Anubis avea să-i mai aștepte câţiva ani. Reușiseră să fugă din 
regatul său. 


304 


Note biografice 
ale personajelor istorice din acest roman 


Cronologia domniilor succesive de la sfârșitul celei de-a XVIII- 
a dinastii, solicită de zeci de ani perspicacitatea egiptologilor, 
dar n-a fost posibil până acum să se ajungă la un consens. 
Datele indicate de noi sunt stabilite luând ca reper moartea lui 
Tutankhamon, fixată de  eminentul egiptolog Christiane 
Desroches-Noblecourt aproximativ în anul 1342 î.Hr. Durata 
domniilor anterioare și ulterioare fiind în bună măsură 
cunoscută, putem prin urmare să reconstituim o cronologie 
„rezonabilă”. 


Akhenaton 


Fiul lui Amenophis, sau Amenhotep al III-lea, și al reginei Ty, e 
unul dintre cei mai celebri faraoni ai Egiptului antic. A domnit 
șaptesprezece ani, teoretic între 1373 și 1356 î.Hr. și a murit în 
jurul vârstei de treizeci și șapte-treizeci și opt de ani. Nu i s-a 
descoperit mumia, care ar permite să se facă lumină în această 
privinţă, dar și în cea a bolii de care se pare că a fost atins și 
care ar putea fi boala lui Marfan, cauză a anomaliilor sale fizice. 
În mod abuziv e considerat „inventatorul monoteismului”, deși 
politeismul egiptean se întemeia pe credinţa într-un zeu unic cu 
manifestări multiple și a cărui primă emanaţie era Ra. Cultul 
exclusiv al discului solar, Aton, fusese deja instituit de către 
tatăl său și trebuie calificat mai degrabă drept monolatrie. In al 
șaselea an de domnie, Amenophis al IV-lea și-a luat numele de 
Akhenaton. Constructor al noii capitale Akhetaton, „Orizontul lui 
Aton”, astăzi cunoscută sub numele de Tell el-Amarna, unde s-a 
instalat pe la 1349 î.Hr., Akhenaton s-a îndepărtat de cler, din 
cauza jafurilor comise din ordinul său asupra monumentelor și 
obiectelor aparținând cultelor tradiționale, dar și de armată prin 
condamnabilul dezinteres arătat domeniului militar. Domnia sa 
dezastruoasă a dus la pierderea provinciilor Palestina, Siria și 
Sudan, precum și la o stare de răzvrătire cronică a provinciilor. 


Nefertiti 


Fiica lui Ay, soția lui Akhenaton, Nefertiti e la fel de celebră ca 
soțul ei, dar și ca Gioconda, datorită extraordinarei sale 
frumuseți - numele ei înseamnă „Frumoasa a sosit” -, devenită 
cunoscută graţie faimosului bust de la Aegyptisches Museum din 
Berlin și a numeroaselor reprezentări de la Tell el-Amarna. Ea i-a 
succedat lui Satamon, fiica lui Amenophis al Ill-lea, pe care tatăl 
său a consacrat-o soție regală, unindu-se cu ea, și pe care 
Akhenaton, fratele acesteia, a luat-o mai târziu de soţie și a 
făcut-o regină. Nenumărate imagini din cursul domniei sale 
celebrează fericirea ei conjugală și familială, dar, fiind vorba de 
comenzi regale, ne este îngăduit a ne îndoi de verosimilitatea 
lor. De fapt, în jurul celui de-al doisprezecelea an al domniei 
soțului său, Nefertiti dispare de la Curte, aproximativ în vremea 
când Semenkhere apare alături de Akhenaton și devine regent. 
Numeroase indicii ne determină să credem că Nefertiti a 
încercat să domnească sau a domnit efectiv după moartea 
soțului ei și a apărat cultul lui Aton. Unele ipoteze, nefondate, 
încearcă s-o identifice cu Semenkhere. O sumedenie de indicii i- 
au convins pe mai mulţi arheologi că ei îi aparţine mumia, 
deteriorată intenţionat, descoperită în 2003 în mormântul KV35 
din Valea Regilor, din Egiptul de Sus. 

Tema „ochiul malefic” ne-a fost inspirată de lipsa ochiului 
stâng al bustului de la Berlin. O crestătură din partea de jos a 
orbitei indică faptul că ochiul a fost scos intenţionat, ceea ce nu 
poate constitui decât un act simbolic de rea-voinţă. In felul 
acesta statuia a fost deposedată de puterea de a face rău... 


Semenkhere 


Fiu al lui Amenophis al III-lea și al unei soţii mitanniene - regii 
puteau contracta mai multe căsătorii, frate vitreg al lui 
Akhenaton, Semenkhere este, indiscutabil, personajul cel mai 
enigmatic și mai „incomod” din dinastia a XVIII-a. Favorit al lui 
Akhenaton, alături de care e înfățișat într-o atitudine amoroasă, 
pare să fi avut cu fratele său vitreg o relaţie incestuoasă și 
homosexuală, ceea ce explică fără îndoială de ce mumia sa a 
fost găsită într-un sarcofag de femeie, fără însemne regale. 
Analiza mumiei indică o vârstă cuprinsă între douăzeci și 
douăzeci și cinci de ani, ceea ce nu implică faptul că a devenit 


306 


regent pe la șaisprezece sau douăzeci și unu de ani. Numele său 
este pur și simplu omis din unele liste cu regi, însă cu toate 
acestea nu încape îndoială că a domnit, chiar pentru scurtă 
vreme - mai puţin de doi ani, între 1354 și 1352 î.Hr. - șică la 
urcarea pe tron s-a căsătorit cu Meritaton, cea mai mare dintre 
fiicele lui Akhenaton și ale lui Nefertiti, și prima soţie regală. 


Meritaton 


Fiica cea mai mare a cuplului Akhenaton-Nefertiti, Meritaton 
s-a născut, se pare, în cel de-al doilea sau în cel de-al treilea an 
de domnie a lui Akhenaton (1370 sau 1369 î.Hr.). Consacrată ca 
primă soţie regală prin căsătoria cu propriul tată - noţiunea de 
incest nu exista în Egiptul antic - l-a luat de bărbat, la 
șaisprezece sau șaptesprezece ani, pe Semenkhere, când 
acesta a urcat pe tron, apoi a dispărut în mod misterios după 
moartea lui. Nu se știe dacă au avut copii. 


Maketaton 


Soră mai mică a lui Meritaton și a doua soţie regală, 
Maketaton nu e cunoscută decât din rare menţiuni. S-ar fi 
născut înainte de sfârșitul celui de-al patrulea an de domnie a 
tatălui ei. Nu se cunoaște data morții, în orice caz survenită 
după cel de-al doisprezecelea an de domnie a lui Akhenaton. 


Ankhensepaton 


Născută în cel de-al șaselea an de domnie a tatălui ei, și a 
treia soţie regală, Ankhensepaton este cea mai cunoscută dintre 
fiicele lui Akhenaton și cea cu destinul cel mai zbuciumat. La 
vârsta de aproximativ treisprezece ani s-a căsătorit cu 
Tutankhaton (vezi Mâștile lui Tutankhamon). Unii istorici o 
consideră mama celei de-a șasea prințese, Setepenre, 
concepută cu tatăl ei Akhenaton. N-am reţinut această ipoteză, 
evident șocantă pentru sensibilităţile contemporane, din raţiuni 
ce ţin de fiziologie: când Akhenaton a murit, ea avea după toate 
probabilitățile în jur de unsprezece ani și desigur că nu pe patul 


307 


de moarte ar fi lăsat-o el însărcinată. Este imposibil ca o fetiță 
de nouă sau zece ani să poată duce la capăt o sarcină, cu atât 
mai puţin cu cât Setepenre pare să se fi născut în cel de-al 
nouălea an de domnie a lui Akhenaton. 


Neferneferneruaton-Tashery, Neferneferure, 
Setepenre 


Cele mai mici dintre cele șase fiice ale cuplului Akhenaton- 
Nefertiti, ele nu par să fi ocupat un loc însemnat în istoria epocii. 


Ay 


„Prinţ fără coroană” al ținutului Akhmim, Ay, de origine 
nubiană, a exercitat o influenţă considerabilă în timpul domniilor 
lui Amenophis al III-lea și Akhenaton. Toate legăturile sale de 
rudenie îi hărăzeau un asemenea destin. Frate al reginei Ty, tată 
al lui Nefertiti, ea însăși regină, și al lui Mutnejmet, soţia lui 
Horemheb, cel mai puternic general din regat, văr (sau frate) al 
unui alt militar puternic, Nakhtim, Ay era, neîndoielnic, un 
bărbat care prinsese gustul puterii. Ambiţiile pe care i le atribuie 
acest roman nu sunt, desigur, exagerate. Faptul că era 
cumnatul unui rege, socrul urmașului său și aliatul celor mai 
puternici doi generali ai regimului nu putea decât să-l încurajeze 
să aspire la tron. 


Tutankhamon 


Data nașterii și cea a morții acestui rege, ca și identitatea 
părinţilor săi au constituit obiectul a numeroase speculaţii. Ni s- 
a părut prudent să ne raliem opiniei lui Christiane Desroches- 
Noblecourt: Tutankhamon s-a născut aproximativ în 1361 și a 
murit în jurul anului 1342 î.Hr. 


În sfârșit, Horemheb, Nakhtim, marele preot Panesy, Thutu, 
Pentju, Maya și Mahu sunt personaje istorice. 


Pentru a nu-l deruta inutil pe cititor, am păstrat numele 
grecești tradiționale pentru numeroase așezări: Theba, 
Memphis, Hermopolis, Heliopolis, Abydos etc. 


virtual-project.eu 


309