Guy Rachet — [Romanul Piramidelor] 03 Kefren si Didufri

GUY RACHET 


KEFREN ŞI DIDUFRI 


Piramida neterminată 
XXX 


SERIA „ROMANUL PIRAMIDELOR” 


Rezumatul primelor două volume 
(Keops şi conjurația ibisului, Keops şi Marea Piramidă) 


Acum mai bine de patruzeci şi cinci de secole, Snefru domnea 
peste Egiptul pacificat, care se întindea de la prima cataractă 
până la Marea Mediterană. Sora şi soţia sa, Hetep-heres, i-a 
dăruit doi fii, Keops şi Rahotep, şi două fiice, Meritites şi 
Neferkau; iar o altă soţie i-l dăruise pe Nefermaat, numit Neferu. 
Keops, moştenitorul legitim, s-a căsătorit cu sora lui, Meritites, 
care i-a dăruit trei fii, Kawab, Baufre şi Djedefhor, numit Hori, şi 
o fată, Meresankh. Keops, care era apropiat de popor şi nu 
părea interesat de regalitate, îl avea drept rival pe Neferu. 
Acesta urzea intrigi ca să devină moştenitorul oficial al tronului. 
Dar, în acelaşi timp, Snefru însuşi şi Keops au fost victimele unor 
tentative de asasinat puse la cale de un personaj misterios, care 
acţiona din umbră. Keops, susţinut de mama sa, care îl voia pe 
tronul celor Două Regate, a fost iniţiat în misterele divine în 
marile temple din Egipt, la Heliopolis şi Hermopolis, în vreme ce 
membrii clerului din Memfis, capitala Egiptului, unelteau în 
favoarea lui Neferu. Între timp, Keops s-a îndrăgostit de fiica 
unui mare demnitar al regatului, Henutsen, a făcut-o a doua sa 
soţie şi aceasta i-a dăruit, şi ea, trei fii, Kufukaf, Kefren, Minkaf, 
şi o fiică, Khamernebti. Henutsen se va dovedi o femeie 
îndrăgostită şi activă. Ea va face tot ce-i va sta în putinţă ca să 
descopere cine se ascunde sub masca bărbatului care a reuşit 
să asasineze mai multe persoane din anturajul regal, dar l-a 
ratat pe Keops, pe care l-a atacat cu ocazia şederii la Abydos. 

Trimis apoi de tatăl său, Snefru, să aducă lemn din Fenicia, 
pentru construirea piramidelor, Keops a întâlnit-o acolo pe cea 
care va deveni a treia sa soţie, o femeie blondă, de o frumuseţe 
tulburătoare, care îi va domina viaţa, Nubet. A doua soţie, 
Henutsen, va încerca să-l găsească pe autorul complotului care 
fusese gata să ducă la moartea soţului ei şi va intra în vârtejul 
unor aventuri ciudate. Moartea neaşteptată a lui Snefru va 
accelera cursa pentru tronul lui Horus, învingător fiind Keops. 
După ce devine rege, acesta îşi va consacra întreaga domnie 
operei vieţii sale, construirea unei piramide extraordinare, care 
va fi înainte de orice un templu inițiatic consacrat zeului 
universal. 


Copiii avuţi cu diferitele sale soţii au crescut şi sunt prinşi şi ei 
în competiţia pentru coroana Egiptului, îndeosebi împotriva unui 
nou-venit, Didufri, fiul dăruit regelui de străina Nubet, împreună 
cu alte două fete, Khentetenka şi Hetep-heres Il, şi care urzea 
intrigi ca să devină prinţ moştenitor. Dar Keops nu reuşea să se 
hotărască pe cine să aleagă pentru a deveni viitorul rege, care 
ar fi trebuit să fie Kawab, fiul său cel mare. Printr-un şir de 
întâmplări nefericite, se pare, cei trei fii mai mari, Kawab, Baufre 
şi Kufukaf, numiţi în ranguri importante, vor muri înaintea tatălui 
lor, care va lua hotărârea de a-l proclama moştenitorul tronului 
pe Didufri. Dintre cei trei fii care i-au mai rămas, numai Kefren 
putea fi un pretendent periculos: Minkaf era cel mai mic şi 
Djedefhor, rămas celebru în tradiţia egipteană, era preocupat de 
căutarea înţelepciunii. Ceea ce nu-l va împiedica să se 
îndrăgostească de o tânără dansatoare din templul lui Isis, din 
vecinătatea Marii Piramide, Persenti. Aceasta este fiica unui 
ebenist, Şedi. Ca să o seducă doar prin propriile sale calităţi, nu 
prin prestigiul rangului, Djedefhor s-a înscris la şcoala de dans a 
templului, ca fiu al unui grădinar şi al unei servitoare. Henutsen, 
„mama vitregă”, care îi poartă o mare afecţiune şi căreia îi 
plăceau intrigile, a acceptat să se dea drept aşa-zisa lui mamă, 
servitoarea. Dar Didufri, îndrăgostit şi el de Persenti, va încerca 
prin toate mijloacele să-i despartă pe iubiţi, şi va reuşi. În timp 
ce Henutsen şi Djedefhor încep să o caute pe tânăra fată care 
dispăruse, Keops este găsit într-o dimineaţă, aşezat într-un jilţ 
din grădină, „nemişcat, cu mâinile pe genunchi, cu ochii 
deschişi, încremenit în eternitate”. 


CAPITOLUL I 


Ciudate au fost ceremoniile care au urmat intrării lui Keops în 
eternitate. Nimeni nu a putut să spună dacă a fost cu adevărat 
mumificat. În orice caz, nu o mumie înfăşurată în bentiţe a fost 
dusă în procesiune spre Piramida Orizontul lui Kufu. Ai fi putut 
crede că era mai curând o nouă încoronare. Trupul neînsufleţit 
al regelui fusese îmbrăcat în veşmânt alb, pe cap purta pschent- 
ul, coroana dublă formată din mitra semeaţă de culoare albă 
inserată în coiful roşu, cu partea de sus aplatizată, având în 
spate o prelungire înaltă, iar în mâinile încrucişate pe piept 
strângea toiagul şi biciul. Regele defunct stătea drept, aşezat pe 
un tron din lemn de cedru acoperit cu foiţe de aur, ridicat pe o 
litieră purtată de doisprezece bărbaţi robuşti, fiecare având pe 
chip una dintre măştile marilor divinităţi ale Egiptului. Cortegiul 
nu avea nimic grandios, nu amintea prin nimic de procesiunea 
măreaţă care însoţise jubileul regelui, şi nici de cea de la 
funeraliile zeului Snefru sau ale Marii Soții Regale Hetep-heres. 
În frunte mergeau primii preoţi ai templelor lui Atum-Ra din 
Heliopolis, Toth din Hermopolis, Osiris din Abydos, Hathor din 
Denderah şi Horus din Behedet. În faţa litierei, păşeau fiii 
Maiestăţii Sale; nu mai erau decât trei, şi mergeau unul lângă 
altul: Djedefhor, Minkaf şi Didufri. Ceilalţi fraţi mai mari 
porniseră înaintea tatălui lor pe drumul spre Amenti, în timp ce 
Kefren, instalat în provincia sa Elefantina, nu putuse să fie 
anunţat de trecerea tatălui său dintr-o lume în alta, deoarece 
ceremonia avea loc la doar două zile după ce Maiestatea Sa 
fusese găsit încremenit într-un jilţ, în grădina sa închisă. 

Cele trei regine veneau în urmă, pe jos, dar nu plângeau, ci 
aveau, după cum ceruse Keops, feţele vesele. Nu fusese 
chemată nicio bocitoare. 

Nu era vorba de funeralii, ci de o apoteoză. 

În spatele reginelor, păşeau servitorii cei mai apropiaţi ai 
regelui şi Prietenii săi. Cortegiul era încheiat de muzicante, cu 
fluiere, tamburine, harpe mici şi chimvale, ale căror melodii 
ritmau săriturile şi mişcările dansatoarelor, toate de la şcoala 
templului lui Isis. 

Ceremonia şi ceea ce urmase fuseseră stabilite de Keops 
însuşi, care îi încredinţase lui Djedefhor grija pentru împlinirea 
dorințelor regale. Prinţul jurase tatălui său că va fi garantul şi 
executorul edictelor sale de dincolo de mormânt. Cu câteva zile 


înainte de transfigurarea sa, ca şi cum ar fi prevăzut acest 
sfârşit foarte apropiat, Keops poruncise închiderea intrării 
canalului subteran. Se provocase prăbuşirea marginii falezei 
care domina joncţiunea sa cu lacul de acces: acolo fuseseră 
adunate pământul şi rocile scoase din subteran şi din canale, 
pentru ca masa de materiale să fie suficientă să formeze un dop 
atât de mare, încât să fie nevoie de mii de oameni ca să 
străpungă o altă deschizătură, canalului subteran tăindu-i-se 
astfel orice legătură cu apele exterioare, orice posibilitate de 
acces, cu excepţia galeriei adânci a piramidei. De asemenea, 
ceruse să fie transportate în gropile rezervate, amenajate la 
poalele piramidei, cele două mari bărci din lemn, destinate să 
asigure navigația simbolică a regelui divin în cer, alături de tatăl 
său, Ra. 

Aşadar, în direcţia monumentului, urmând drumul pietruit 
care lega templul de jos cu templul de primire, înainta cortegiul 
acela plin de seninătate. O rampă de pământ fusese amenajată 
ca să uşureze accesul la intrarea galeriilor piramidei, situată la 
înălţime, pe partea dinspre nord a edificiului. Cortegiul se opri la 
poalele pantei. Purtătorii aşezară litiera jos, apoi doi tineri 
robuşti ridicară tronul pe care stătea Keops, nemişcat, rigid, ca 
să-l ducă în piramidă, în urma celor trei prinți şi a primilor preoţi 
ai templelor. Apoi veneau reginele, dar nicio altă persoană care 
participase la cortegiu nu a primit încuviințarea să pătrundă în 
galerie. Astfel că nu s-a ştiut niciodată ce s-a întâmplat cu 
regele. Unii, care cunoşteau existenţa lacului subteran şi a 
sanctuarului construit pe insula secretă, au pretins că acolo 
fusese dusă Maiestatea Sa şi depusă în sala centrală, în cuva 
iniţiatică aflată în acel loc. Alţii au spus că, în realitate, în sala 
din mijloc a piramidei fusese dus corpul zeului, ca să fie cu 
adevărat mumificat şi apoi aşezat în mormântul de piatră din 
sala superioară. Dar, de fapt, profanul nu a ştiut niciodată ce s-a 
petrecut cu adevărat, pentru că iniţiaţii, membrii familiei regale 
şi preoţii care însoţiseră trupul neînsufleţit al regelui în locuinţa 
sa secretă pentru veşnicie nu au spus niciodată ce se 
întâmplase, nu au dezvăluit misterul sfârşitului zeului viu, 
Keops, iubit de Khnum. 

Tot potrivit dorințelor regale, cărora nimeni nu a îndrăznit să li 
se opună, Didufri a fost urcat pe tron sub numele de Horus 
Kheper, în a treia zi care a urmat ceremoniei de apoteoză a 


regelui devenit zeu nemuritor. Urcarea pe tron s-a făcut fără 
ceremonial, în grabă, ca şi cum noul prinţ moştenitor s-ar fi 
temut că, dacă ar fi întârziat cu pregătirile ceremoniilor 
încoronării şi ar fi uzat de prea mult fast, ar fi stârnit intervenţia 
unui competitor periculos sau mai-marii regatului ar fi avut 
astfel timp să reacționeze şi să se opună la ceea ce unii 
considerau a fi o uzurpare. Dar cel mai mult se temea de fratele 
său Kefren, căci, dacă acestuia i-ar fi trecut prin minte să 
revendice dubla coroană, ar fi fost susţinut de majoritatea 
demnitarilor ţării şi, în plus, dispunând de o armată, avea şi 
mijlocul de a-şi impune voinţa. Trebuia să se mişte repede, 
motiv pentru care se ferise să trimită mesageri care să-i aducă 
la cunoştinţă moartea regelui. Djedefhor însuşi, ocupat mai mult 
de iubirea lui nefericită decât de faptele fratelui său, aflase cu 
surprindere că acesta organizase ceremonia încoronării fără să-l 
anunţe şi fără să invite mulţi dintre foştii Prieteni ai regelui 
defunct, de opoziţia cărora se temea. Au fost prezenţi doar cei 
cărora le câştigase fidelitatea. Astfel, pusese întreaga ţară în 
faţa faptului împlinit, ştiind că, după ce-şi aşezase pe cap dubla 
coroană, niciun mare demnitar nu va îndrăzni să se ridice 
împotriva noului suveran al celor Două Regate. 

Henutsen însăşi fusese luată pe neaşteptate: se afla în 
propriul palat de la Memfis când fiul ei Minkaf venise să o 
anunţe că se încheiase ceremonia încoronării şi, cu acest prilej, 
fusese el însuşi numit în mod oficial vizir, gest prin care 
satisfăcea dorința fratelui său vitreg, conferindu-şi, prin 
prezenţa sa, o nouă legitimitate. Meritites, în seara intrării lui 
Keops în locuinţa sa misterioasă, fusese cuprinsă de o stare 
proastă şi se culcase, astfel încât era chinuită de febră în pat în 
momentul ceremoniei de încoronare, care încălca drepturile 
legitime de frate mai mare ale ultimului ei fiu, Djedefhor. Acesta 
însă nu-şi bătuse capul cu revendicarea tronului de la care 
fusese exclus de tatăl său, cu atât mai mult cu cât mintea şi 
inima îi erau chinuite de o grijă mult mai importantă, după 
părerea lui. Deşi avea cea mai mare încredere în Henutsen, era 
prea nerăbdător să o găsească pe Persenti ca să aştepte veşti 
de la mama sa vitregă. Işi încercase mai întâi şansa pe lângă 
Inkaf, fratele lui Şedi şi aşa-zisul său tată. 

— Inkaf, îi zisese el, nu ştii cumva unde ar putea să-şi 
ascundă fratele tău fiica? Îţi imaginezi la ce persoană din 


anturajul lui s-ar fi putut refugia? 

— Stăpâne, îi răspunsese Inkaf, mi-ar fi tare greu să-ți 
răspund. Singura persoană pe care o cunosc cu adevărat este 
tatăl nostru, Ptahmaau. Crede-mă că m-am grăbit să-l vizitez şi 
să-l întreb, dar mi-a răspuns că nu poate să-mi spună nimic. L- 
am asigurat de sinceritatea ta, de dorinţa de a te căsători cu 
nepoata lui, ceea ce l-a măgulit, şi mi s-a părut întristat că nu 
putea să facă nimic. Am intervenit şi la fratele meu, dar m-a dat 
afară, ca pe un amărât, ca pe un cerşetor, reproşându-mi că m- 
am pretat la o astfel de înşelătorie. Am încercat să-i spun că nu 
avea niciun motiv să fie nemulţumit, că erai hotărât să te 
căsătoreşti cu nepoata mea, dar nu m-a ascultat. Doar 
Henutsen are destulă autoritate asupra lui ca să-l convingă să 
dezvăluie locul unde se ascunde fata lui. 

Numai că, atunci când Henutsen se dusese la casa lui Şedi, a 
doua zi după încoronare, găsise uşa încuiată. După ce bătuse 
zadarnic, întrebase vecinii, dar aceştia nu putuseră să-i spună 
nimic, deoarece, cu o seară înainte, stăpânul casei se afla acolo 
şi văzuseră lumină. 

— Probabil că au plecat la prima oră a dimineţii, fără să-i 
poată vedea nimeni, îi spusese unul dintre vecini. 

Surprinsă de această plecare grabnică, Henutsen se duse 
imediat la Ptahmaau. Acesta se înclină în faţa reginei, ridicând 
braţele, îi oferi un scaun şi bere. 

— Ptahmaau, îi zise ea, atitudinea lui Persenti mă uimeşte şi 
cea a lui Şedi mă nedumereşte şi mă supără. După dorinţa 
zeului, fiica lui este îndrăgostită de un tânăr mistuit de focul 
iubirii, iar acest tânăr nu este un simplu scrib sau un dansator, 
ci fiul regelui, propriul meu fiu vitreg şi chiar moştenitorul 
legitim al tronului lui Horus. Şi ce face această prostuţă 
supărăcioasă de Persenti, când a aflat că acela care o iubeşte 
este prinţ regal? Fuge, refuză să-i spună lui Hori unde se 
ascunde! 

Am venit la tine şi îţi poruncesc să-mi spui unde o pot găsi pe 
această fată nătângă. 

— Henutsen, stăpână divină, nu te mânia! O imploră 
Ptahmaau. Dacă Persenti a fugit, dacă n-a vrut să-l vadă pe 
prinţ, dacă s-a ascuns ca o broască-ţestoasă care sare în 
mlaştină ca să fugă de şerpii ce stau la pândă, înseamnă că 
inima ei a fost rănită. Trebuie să ştii că o tânără din anturajul ei 


i-a spus nu doar cine era în realitate Hori, ci şi că a făcut cu 
fratele lui, Maiestatea Sa care este acum pe tronul celor Două 
Regate, o prinsoare ca să o seducă, dându-se drept un băiat 
sărac. Asta i-a spus tatălui ei Şedi şi asta mi-a spus el mie. Ba 
chiar a adăugat că Hori s-a jucat cu familia noastră, că 
niciodată, bineînţeles, un prinţ de sânge nu se va căsători cu o 
biată fată ca Persenti, fiica unui simplu ebenist. 

— Ptahmaau, zise Henutsen mânioasă, ar fi trebuit deja să 
înţelegi că, dacă acesta ar fi fost adevărul, niciodată n-aş fi 
intrat în acest joc, niciodată nu i-aş fi îngăduit lui Djedefhor să 
se poarte astfel. Trebuie să-mi spui unde o pot găsi pe Persenti. 
Este important să afle adevărul. Vreau să ştiu cine i-a vorbit 
astfel, dispreţuind-o pe Maat şi divina ei mânie, căci sunt destul 
de puternică pentru a o pedepsi pe această fiică a lui Seth, care 
a scornit o minciună. Probabil că era geloasă pe Persenti! 

— Despre asta nu pot să-ţi spun nimic. După cum nu pot să-ţi 
dezvălui locul unde se află fiul meu şi Persenti. Uite, mai 
adineauri, un tânăr, pe care nu-l cunosc, a venit să-mi aducă un 
mesaj scris de mâna lui Şedi, pe un ciob de vas. 

Vorbind astfel, se duse să ia o bucată de argilă arsă, uşor 
curbată, pe care fuseseră scrise câteva cuvinte cu cerneală 
roşie. Henutsen putu să afle că Şedi, ca să nu fie forţat să-şi 
trădeze fata căreia îi jurase că nu va spune nimănui locul unde 
se retrăsese, luase hotărârea să se odihnească o vreme, tocmai 
alături de Persenti, pretinzând că o apără împotriva tuturor celor 
ce ar fi vrut să o răpească. 

— Poţi vedea, zise Ptahmaau, după ce Henutsen îi dădu înapoi 
ciobul de vas, că nu-mi spune nimic despre locul unde s-a dus. 
Nici eu nu ştiu ce să cred, pentru că fiul meu nu are obiceiul să 
se comporte astfel. Sunt surprins că a plecat atât de repede, că 
nu m-a anunţat decât prin acest mesaj adus nu de unul dintre 
servitorii lui, ci de un băiat pe care nu-l cunosc. Ca şi cum ar fi 
fost obligat să facă asta foarte repede, fără să aibă timp să vină 
la mine şi să-mi spună unde pleacă. 

Henutsen păstră un moment de tăcere, uimită şi ea de 
purtarea lui Şedi. Un comportament mai potrivit lui Inkaf decât 
fratelui său cel mare. 

— Ptahmaau, nu-ţi imaginezi unde ar fi putut să se refugieze 
Persenti? Întrebă ea. Poate la o prietenă sau la cineva din 
familie? 


— Îmi imaginez, dar cunoşti familia... Mai sunt eu şi Inkaf, 
nimeni altul. Din păcate, nu ştiu nicio prietenă de-a ei. Dacă are 
vreuna, atunci trebuie căutată la templul lui Isis. Acolo sau la 
familia mamei sale. Eu nu cunosc pe nimeni. lu, nora mea, 
mama tinerei Persenti, lucra în atelierele regale, dar le-a părăsit 
după căsătorie. Cine-i sunt părinţii? Cine era tatăl ei? Cine e 
mama ei? N-am ştiut niciodată, nu i-am văzut niciodată. 
Singurul lucru pe care pot să-l spun este că nu locuiesc la 
Memfis. După câte am înţeles, trăiesc într-un târguşor, în 
provincia Sebennitos, în Egiptul de Jos. 

— Ştii dacă tatăl lui lu mai trăieşte? Îi cunoşti numele? Ştii cu 
ce se ocupă? E artizan ca tine sau ţăran? 

— Nu pot să răspund la niciuna dintre întrebările tale. Ştii că 
m-am opus acestei căsătorii. De aceea n-am vrut să aflu nimic 
despre familia soţiei lui Şedi. Pentru asta, fiul meu s-a despărţit 
de mine şi şi-a făcut propriul atelier; de atunci, ne-am văzut 
foarte rar şi niciodată n-am mai vorbit despre căsătoria lui. 

— Mă voi duce la sora mea, Meritites. Ea conduce atelierele 
regale, poate îmi va putea spune unde trăiesc părinţii lui lu. 

— Poate, zise Ptahmaau pe un ton sceptic, înclinându-se. 
Dacă îţi închipui că o soţie regală poate să cunoască toate 
femeile care lucrează în atelierele regale şi să se intereseze de 
familiile lor... 

Întorcându-se în reşedinţa ei, Henutsen se gândi la ultimele 
cuvinte ale lui Ptahmaau şi-şi zise că, într-adevăr, ar fi fost de 
mirare ca Meritites să poată şti unde locuiau părinţii lui lu, 
mama frumoasei Persenti, cu atât mai mult cu cât părăsise 
atelierele de mult timp. Se duse totuşi la Meritites, pe care o 
găsi culcată pe pat în camera sa deschisă spre grădina 
reşedinţei. 

— Henutsen! Exclamă prima soţie. Ce bine îmi pare că te văd! 
Mă simt încă foarte obosită. Boala asta m-a doborât... 

— Merit, răspunse Henutsen, aşezându-se lângă ea, mă bucur 
că te văd mai bine, chiar dacă încă mai eşti în pat. 

— Astăzi m-am ridicat puţin. Vorbeşte-mi mai întâi despre 
treburile familiei noastre. Aşadar, Didufri s-a urcat pe tronul lui 
Horus, după cum a vrut fratele nostru, zeul nemuritor? 

— S-a temut atât de tare că se va împiedica de treptele 
tronului, încât a scurtat ceremonia şi, cât să scoţi un oftat, şi-a 
şi pus coroana pe cap. In locul fiului tău, Djedefhor. 


— Hori a spus totdeauna că nu vrea tronul! Şi n-am să-l 
împing eu să ceară dubla coroană! Ai văzut şi tu cât de 
nefericite sunt soțiile suveranilor celor Două Regate. Tocmai 
vorbeam despre asta cu Meretptah. Nu e zi să nu aducă 
mulţumiri zeilor că nu l-au lăsat pe Neferu să urce pe tron. A 
fost totdeauna doar al ei, pentru că, şi atunci când era 
guvernator la Elefantina, rareori pleca undeva fără ea şi părăsea 
reşedinţa doar ca să meargă la vânătoare. Şi-a petrecut viaţa 
distrându-se pe cinste cu acest soţ pe care îl iubeşte tare mult, 
iar acum, când s-a întors la Memfis şi a scăpat de grijile 
administrative, se bucură zi de zi de reşedinţa pe care le-a 
dăruit-o Keops. Şi la fel s-ar fi întâmplat cu sora ei, Neferet, dacă 
nu ar fi dat peste un soţ ambițios şi nebun ca bietul meu frate 
Rahotep, care şi-a încheiat atât de tragic scurta existenţă de 
pretendent secret la tronul lui Horus. Îmi pare bine pentru 
dragul meu Hori şi, cum ştiu că şi tu îl iubeşti la fel de mult, 
dacă nu chiar mai mult decât pe propriul tău fiu Kefren, ar 
trebui să te bucuri ca şi mine că Didufri şi-a atribuit neplăcerile 
de a fi zeu. Şi nici că se putea mai bine pentru draga mea 
Meresankh, pentru că, neputând să-şi sufere soţul, nu-i rămâne 
decât să fie încântată văzându-l că s-a instalat în Marele Palat. 
In felul ăsta nu-i va mai păsa de ea nici cât de o smochină! Se 
va mulţumi s-o păstreze ca primă soţie, pentru că prin ea îşi 
legitimează pretenţiile la dubla coroană. Am auzit că voia să se 
însoare cu amândouă surorile în acelaşi timp, Khentetenka şi 
Hetep-heres, nurorile noastre. 

— Aşa e vorba. Dar sunt sigură că frumoasa Khentetenka îl 
urăşte şi e îndrăgostită de mult timp de Kefren. Ştii foarte bine 
că stătea mai mult în patul lui decât în cel al fiului meu mai 
mare... Lucru lesne de înţeles, pentru că bietului meu Kufukaf 
nu-i era deloc pe plac sexul nostru. Dar să lăsăm astea. Ştii că 
fiul tău Hori s-a îndrăgostit de o fată încântătoare... 

— E vorba de acea dansatoare? 

— E o dansatoare minunată! 

— Este oare de ajuns pentru singurul prinţ din familie în 
venele căruia curge sângele zeului? 

— E de ajuns ca să fie îndrăgostit nebuneşte. Restul are prea 
puţină importanţă. E atât de trist, bietul tău fiu, încât trebuie 
neapărat s-o găsim pe fata asta care a fugit de el. 

— Zău? Şi de ce, mă rog? Un prinţ nu-i era de ajuns? Poate 


vrea un rege? 

— Merit, tu n-o cunoşti pe fata asta, aşa că nu poţi s-o judeci. 
Fiul tău o iubeşte, asta trebuie să conteze pentru tine. 

— Henutsen, nu vreau să te jignesc, înţeleg că pentru tine 
ăsta e motivul cel mai important, dar pentru mine, care m-am 
căsătorit cu fratele meu doar de nevoie... 

— Merit, nu mă jigneşti, dar nu te cred când vorbeşti astfel. 
Este adevărat că te-ai căsătorit cu Keops din voinţa tatălui tău, 
zeul Snefru, dar erai îndrăgostită de el, la fel cum eram şi eu. 

Aşa că poţi la fel de bine ca mine să recunoşti că, în cazul 
unei uniri, oricare ar fi ea, dragostea trebuie să fie primul temei, 
dacă nu singurul. Acum, dacă ţii cu adevărat la fiul tău, trebuie 
să-l ajuţi s-o găsească pe această Persenti, ca s-o facă stăpâna 
casei sale, după cum îşi doreşte. 

Meritites oftă şi se predă, fără să mai discute, fie de oboseală, 
fie de lene. 

— Nu pot să fac mare lucru. ÎI voi chema la mine pe cel care 
conduce atelierele de ţesut şi îi voi cere să-i întrebe pe 
muncitori dacă îi cunosc pe lu şi pe părinţii ei. 

— Mulţumesc, Merit. Nu-ţi cer mai mult. De altfel, sunt destul 
de mirată că Hori n-a venit deja la tine să-ţi ceară ajutorul. 

— Ştii bine că Hori vine mai degrabă la tine decât la mine. Dar 
nu sunt geloasă, fii liniştită! Copiii noştri ne părăsesc şi, curând, 
vom fi singure amândouă. 

— Ba nu, Merit. Trebuie să învăţăm să trăim departe de copiii 
noştri, ceea ce ne va permite să ne bucurăm mai mult de 
prezenţa lor când vor fi lângă noi. Trebuie mai ales să avem 
dorinţa să facem din viaţa noastră o frumoasă sărbătoare. Ca şi 
fratele tău Neferu, trebuie să ştii şi tu să guşti din ea ca dintr-o 
prăjitură bună, s-o bei ca pe un vin ameţitor. Stai prea mult 
închisă în palatul tău, prea închisă în tine. Şi nu te mai îndopa cu 
smochine şi prăjituri! Ai să te simţi mult mai bine! Încearcă să te 
bucuri de plăcerile vieţii şi în alt fel. 

— Zău, Henutsen, te admir! Dar eu nu mă simt în stare să-mi 
petrec timpul cu tot felul de intrigi, jucându-mă cu viaţa. N-am 
curajul şi nici nepăsarea ta. 

— Trebuie să te trezeşti, Merit. Vorbeşti de intrigi? Asta şi 
trebuie să facem, acum când Didufri a uzurpat, precum Seth, 
coroana lui Horus. Vom unelti pentru căderea uzurpatorului, ca 
să redăm fiilor noştri coroana celor Două Regate. 


CAPITOLUL II 


În dimineaţa aceea, după ce se duse la Piramida Orizontul lui 
Keops, ca să oficieze cultul zilnic al regelui defunct, Djedefhor se 
grăbi să ajungă la templul lui Isis. În ajun, o întâlnise pe 
Henutsen, care, după ce-i povestise ce făcuse în cursul zilei, îl 
sfătuise: 

Du-te pe la şcoala de dans. Cu siguranţă că printre colegele 
frumoasei Persenti se află perfida care a făcut-o pe iubita ta să 
creadă că a fost victima unei prinsori între tine şi fratele tău 
Didufri. Nu este imposibil ca Persenti să-i fi spus locul unde voia 
să se retragă. Dintre fetele astea, nu e niciuna care s-a uitat la 
tine astfel încât să te facă să înţelegi că i-ar plăcea să facă 
împreună cu tine o „casă de plăcere”? 

Djedefhor se gândi o clipă, apoi răspunse: 

— Henutsen, dacă vreuna dintre dansatoarele şcolii lui 
Sebekni s-a uitat altfel la mine, n-am băgat de seamă, pentru că 
nu aveam ochi decât pentru Persenti. Dar vorbele tale trezesc în 
mine îndoiala. Am aflat de la Persenti că un bărbat puternic 
încercase prin toate mijloacele să o seducă, şi acest bărbat nu 
este altul decât Didufri. De aceea, îl bănuiesc că a trimis pe 
cineva să-i vorbească astfel iubitei mele ca să o îndepărteze de 
mine. 

— Dacă aşa stau lucrurile, spuse Henutsen, n-ai niciun 
moment de pierdut, pentru că e posibil ca şi Didufri s-o caute pe 
Persenti ca să o răpească. Chiar de mâine trebuie să te duci la 
templul lui Isis şi să încerci să descoperi adevărul. 

Djedefhor îl găsi pe Sebekni în mijlocul elevilor săi. Aceştia 
aflaseră adevărata identitate a fostului lor coleg, zărindu-l 
alături de fraţii săi la apoteoza regelui divin, tatăl lor. De aceea 
nu se mirară când maestrul lor îi veni în întâmpinare şi îl salută 
cu mult respect. Djedefhor îi răspunse la salut şi-l rugă să stea 
de vorbă cu el între patru ochi. Sebekni îl duse într-o sală 
închisă, unde Djedefhor îi împărtăşi bănuielile faţă de o anumită 
elevă, ceea ce-l revoltă pe profesorul de dans. Se grăbi să se 
întoarcă în curte, unde îşi adună elevii şi spuse pe un ton ferm: 

— Printre voi există o persoană care a greşit grav faţă de 
Maat. Printr-o minciună de care ar trebui să-i fie ruşine, a lăsat-o 
să înţeleagă pe fata noastră iubită Persenti că Hori, cu care se 
pregătea să se căsătorească, a râs de ea şi că era victima unei 
simple prinsori. Acesta a fost motivul plecării ei grabnice şi al 


dispariţiei sale, pentru că nimeni nu ştie unde s-a refugiat ca să- 
şi ascundă durerea. Dacă acela sau, mai curând, aceea care a 
fost în stare de o astfel de perfidie nu vine în faţa mea să 
recunoască şi să se umilească pentru a obţine iertarea mea şi a 
prinţului, să ştie că voi reuşi totuşi să o descopăr, chiar dacă ar 
fi să aştept întoarcerea tinerei Persenti. Atunci va trebui să se 
aştepte la ce e mai rău din partea mea, pentru că ne-am expune 
cu toţii mâniei lui Isis, dacă zeiţa ar vedea că în templul ei 
trăieşte o fiică a lui Seth, fără ca nouă să ne pese. Acum, 
răspândiţi-vă şi mergeţi în cămăruţele voastre. Vreau ca 
vinovata să vină în faţa mea, în camera mea, mai înainte ca 
soarele să ajungă la zenit. Dacă vine şi îşi mărturiseşte perfidia, 
va fi iertată şi nimeni nu-i va cunoaşte numele. Altfel, când o voi 
descoperi, va fi alungată din templu şi abandonată mâniei zeului 
şi răzbunării publice. 

Aceste ameninţări au fost primite cu murmure, iar una dintre 
dansatoare ieşi din rând şi, întorcându-se spre colegii ei, zise: 

— Dacă una dintre noi a putut face asta, orbită de Seth, să 
meargă în faţa maestrului, căci asupra noastră ar putea să cadă 
răzbunarea lui Maat. Dar vrem să fie oricum alungată, căci toate 
i-am adus omagiul nostru lui Isis şi lui Maat intrând în această 
şcoală şi nu putem accepta printre noi un sperjur. Singura 
îngăduinţă faţă de ea, dacă recunoaşte, va fi evitarea infamiei, 
nefiind obligată să între în pământ de ruşine în faţa noastră. 
Numele ei nu va fi rostit, vom uita cine e şi ce-a făcut. 

După ce elevii îi aprobară cuvintele, fiecare se întoarse în 
cămăruţa lui. Dar zadarnic aşteptară Djedefhor şi Sebekni 
apariţia vinovatei, astfel încât ajunseră la concluzia că trebuia 
să caute în afara şcolii persoana care vorbise cu Persenti. 

— Nu sunt convins de asta, îi răspunse Sebekni. Şi să-ţi spun 
de ce. Persenti a părăsit brusc şcoala, fără să anunţe pe nimeni, 
deşi nu ieşise de aici de câteva zile. În acest timp, nimeni din 
exterior n-a putut să ia legătura cu ea. lar dacă a aflat din afară 
ceea ce a crezut că e o înşelătorie din partea ta, de ce s-ar mai 
fi întors la templu şi ar fi plecat abia după câteva zile? Dacă nu 
mă înşel, iar perfida se află cu adevărat printre noi, fii sigur, 
stăpâne, că vom reuşi să o demascăm. 


laset profită că a doua zi era o sărbătoare unde nu era nevoie 
de dansatoarele de la templul lui Isis şi, înainte de lăsarea serii, 


părăsi şcoala, împreună cu alte eleve, ca să petreacă după- 
amiaza în familie. Dar, în loc să se ducă la casa tatălui ei, care 
locuia într-un sat din vecinătatea Memfisului, se grăbi să ajungă 
la palat, după ce se convinse că nu era urmărită. La poarta 
palatului, se afla permanent un ofiţer cu misiunea de a conduce 
la noul suveran persoanele care aveau cu el legături secrete. De 
aceea, tânăra dansatoare a fost imediat primită şi dusă în faţa 
lui Didufri, instalat în fosta grădină a lui Keops. Se bucura de 
blândeţea apusului în tovărăşia muzicantelor, dar, în penumbră, 
stătea un bărbat înalt, remarcabil pentru robusteţea corpului, 
acoperit doar cu o bucată simplă de pânză legată la brâu. 
Didufri îşi pusese toată încrederea în el şi-l făcuse garda lui de 
corp, care stătea tot timpul în apropierea stăpânului său şi 
dormea într-o cameră vecină cu a regelui. 

— Stăpâne, zise laset, îngenunchind în faţa lui Didufri, vin în 
faţa Maiestăţii Tale la o oră atât de târzie pentru că servitoarea 
ta este ameninţată. Prinţul Djedefhor a venit dimineaţă la 
templu şi a vorbit cu profesorul nostru Sebekni. Acesta 
bănuieşte că una dintre noi a vorbit cu Persenti şi că ea este 
cauza plecării, a fugit sale de Djedefhor, fratele Maiestăţii Tale. 
Mi-e teamă ca Sebekni să nu reuşească să mă demaşte. Ce se 
gândeşte să facă Maiestatea Ta ca să-şi protejeze servitoarea, 
cea care îl iubeşte şi îi este devotată, cea care este gata să-şi 
dea viaţa pentru el? 

— Gazelă mică, îi răspunse Didufri, mângâindu-i părul, de ce 
te poţi teme dacă eşti protejată de Maiestatea Mea? Această 
Persenti nu va putea să te demaşte, pentru că foarte curând se 
va afla lângă mine, în acest palat, şi nu se va mai întoarce 
niciodată în templul lui Isis. 

— Maiestatea Sa se gândeşte să o ia lângă ea? Şi ce va face 
cu servitoarea lui credincioasă? 

— Şi tu vei fi lângă mine. Află că Maiestatea Mea se gândeşte 
la viitorul tău. Deocamdată, du-te acasă, la locuinţa părinţilor 
tăi, şi alungă teama din suflet. 

— Acum, când Maiestatea Ta stă pe tronul lui Horus, îşi va 
ţine promisiunea? Stăpâne, nu-i în interesul tău să o faci pe 
servitoarea ta a doua ta soţie, după regina Meresankh, după 
cum mi-ai promis într-o zi? 

— Mi se pare că ţi-am spus că vei fi alături de mine, că mă 
gândesc la viitorul tău, răspunse regele. Nu-ţi ajunge? 


— Aceste cuvinte sunt de ajuns ca să o facă fericită pe 
servitoarea Maiestăţii Tale, pentru că înţeleg că voi deveni a 
doua ta soţie, după cum mi-ai promis. 

— Bine, bine. Acum du-te acasă şi vezi să nu fii văzută ieşind 
din palat. 

După ce laset plecă, Didufri bătu din palme. Servitorul din 
umbră veni imediat în faţa regelui. 

— Upeti, îi zise cu glas scăzut regele, ai grijă de servitoarea 
Maiestăţii Mele, de această laset, care începe să mă agaseze. 

Abia după câteva zile a fost găsit în Nil cadavrul dansatoarei, 
printre tufele de trestii şi papirus. Nimeni nu remarcă dunga din 
jurul gâtului, care ar fi putut să facă să se creadă că fusese mai 
întâi sugrumată şi apoi aruncată în apă. In ciuda ororii acestei 
drame, familia se bucură că fata nu fusese devorată de crocodili 
sau de peştii carnivori şi că trupul, găsit intact, a putut fi 
îngropat potrivit riturilor. Niciunul dintre elevii lui Sebekni nu s-a 
gândit o clipă că laset ar fi putut să fie cea care o minţise pe 
Persenti şi au participat la ceremonia funebră, iar fetele au 
dansat pentru moartă, lamentându-se pentru soarta ei atât de 
tristă. 

Djedefhor nu ştiu însă nimic despre această dramă, pentru că 
plecase deja din Memfis. 


În ziua care urmase vizitei lui Djedefhor la templul lui Isis, 
trimişii de la Marele Palat au venit în faţa prinţului, la voinţa sa. 
Djedefhor se afla în grădină, împreună cu mama sa şi cu 
Henutsen. Meritites o chemase la ea pe cea care conducea 
atelierele regale şi îi pusese întrebări despre mama frumoasei 
Persenti. 

— Nu ştiu unde locuiesc părinţii ei, răspunsese ea, dar cred că 
pot găsi pe cineva care să-mi spună. E vorba de o fostă colegă a 
acestei lu, care a fost uneori la ea acasă, în satul din nord unde 
s-a născut. Una dintre lucrătoarele noastre o cunoaşte, va şti s-o 
găsească şi o voi aduce în faţa ta, ca să-ţi dea lămuririle dorite. 

Meritites se dusese atunci la fiul ei, împreună cu Henutsen, 
care era îngrijorată de dispariţia lui Şedi şi a familiei sale, ca să-i 
aducă vestea cea bună. 

Trimişii palatului au fost duşi în faţa lui Djedefhor şi a celor 
două regine. Se înclinară şi mai-marele lor grăi: 

— Stăpâne, zise el, sunt trimis de Maiestatea Sa, pentru că 


regele nostru şi-a manifestat dorinţa să-şi vadă fratele înaintea 
sa. 

— Când doreşte fratele meu să vin la Marele Palat? Întrebă 
Djedefhor. 

— Chiar acum. Maiestatea Sa se află în sala tronului şi acordă 
audienţe. 

— Ştii ce doreşte fratele meu? 

— Maiestatea Sa nu i-a spus nimic servitorului său despre 
intenţiile pe care le are. 

— Bine, acum stau de vorbă cu Marea Soţie Regală, mama 
mea, şi cu regina Henutsen. Voi veni la Marele Palat imediat ce 
termin. 

— Stăpâne, iartă-mă, dar regele ne-a poruncit să ne 
întoarcem cu tine, neîntârziat. 

— Fratele meu mezin, născut dintr-o străină, nu are întâietate 
faţă de regine, primele soţii ale zeului Keops, tatăl meu, replică 
Djedefhor. 

— Stăpâne, singurul lucru pe care îl ştim este că zeul care stă 
pe tronul lui Horus este Maiestatea Sa Horus Kheper şi că el este 
mai presus de regine. 

— Cum îndrăzneşti să spui că acest fiu al unei străine ar 
putea avea întâietate faţă de mama mea, fiica zeului Snefru, 
cea prin care legitimitatea este transmisă din mamă-n fiu?! 
Izbucni scandalizat Djedefhor, ridicându-se din jilţ. 

Dar Meritites îl linişti. 

— Fiule, nu respinge, din pricina mâniei, înţelepciunea cu care 
te-ai hrănit din copilărie. Didufri a fost numit de fratele meu 
regele, şi este, deocamdată, rege. 

— Meritites are dreptate, spuse şi Henutsen. Mergi în faţa lui 
Didufri cât se poate de liniştit. Nu-i da motive să provoace, din 
prostie, un incident care ar putea să fie cauza unei mari 
tulburări în ţară. E cum nu se poate mai adevărat că s-a urcat 
pe tronul lui Horus ca un hoţ, dar toţi marii demnitari ai ţării pe 
care nu i-a corupt îi sunt ostili, şi fratele tău Kefren, cel care 
stăpâneşte sudul Egiptului, este singurul care are o armată 
puternică, bine întreţinută şi călită în lupte. 

Aceste cuvinte, pline de ameninţări, se adresau în realitate 
trimişilor regelui şi îi aminteau lui Djedefhor că nu era un simplu 
particular izolat. 

Prinţul se hotărî să-i urmeze pe mesageri. Urcară în marea 


barcă regală care îi aştepta, legată la cheiul regal al portului 
Per-nufer, ca să ajungă în portul Marelui Palat. Pe toată durata 
călătoriei, Djedefhor păstră tăcerea, Observându-i pe trimişii 
fratelui său. Nu-i cunoştea; avea de-a face cu noi recruți, 
probabil foarte devotați regelui. După ce debarcară, mai-marele 
mesagerilor porni înainte, ca să-i anunţe Maiestăţii Sale sosirea 
fratelui său. Didufri stătea în marea sală de audienţe, pe tronul 
ocupat altădată de Keops. Îl avea alături pe Minkaf, vizirul lui, în 
timp ce curtenii şi Prietenii lui stăteau în picioare în sală. Mai- 
marele mesagerilor se prosternă în faţa regelui, apoi se apropie 
de el ca să-i şoptească, ferit de urechile curtenilor, cuvintele 
rostite de prinţ şi de Henutsen. 

— Adevărul e, îi zise Didufri lui Minkaf, că mama ta e pentru 
noi o ameninţare. Vezi bine că nu ezită să fie arogantă faţă de 
Maiestatea Mea. 

— Frate şi stăpâne, îi răspunse Minkaf, este adevărat că 
mama are o fire neînduplecată şi se bucură de un foarte mare 
prestigiu în această ţară, cu atât mai mult cu cât fratele meu cel 
mare e atât de puternic în provincia lui. 

— Ştiu asta, şi este una dintre marile mele preocupări, 
recunoscu Didufri. 

— Maiestatea Ta trebuie să arăţi că nu te-ai supărat, că nu iei 
seama la vorbele agresive ale mamei mele. Ştiu foarte bine că 
un război deschis între tine şi ea ar putea să se întoarcă în 
defavoarea ta. Trebuie să acţionezi cu mare prudenţă, pentru că 
e foarte adevărat că cei mai mulţi demnitari din cele Două 
Regate nu-ţi sunt favorabili. 

Didufri se încruntă auzind aceste sfaturi, pe care le ştia 
îndreptăţite, dar care îi răneau orgoliul. 

— Să fie adus prinţul în faţa mea! Porunci Didufri. 

Djedefhor intră în sală, cu capul sus, şi îşi salută fratele. 

Dar acesta îi zise cu severitate: 

— Servitorule, nu ştii că trebuie să te prosternezi în faţa 
maiestăţii unui zeu? 

Aceste cuvinte îi îngheţară pe cei de faţă, fiecare aşteptând 
reacţia lui Djedefhor. 

— Didufri, răspunse prinţul, nu sunt servitorul tău, sunt fratele 
tău mai mare. Niciodată tatăl nostru nu a cerut fiilor lui să se 
prosterneze în faţa Maiestăţii Sale. Nu voi începe să mă înjosesc 
prosternându-mă în faţa ta. 


Faţa regelui se crispă şi se înroşi de mânie. 

— Zeul Keops a făcut cum i s-a părut lui bine. Dar Maiestatea 
Mea a hotărât să schimbe orânduiala. De acum încolo cer ca toţi 
cei care vor veni înaintea Maiestăţii Mele să se prosterneze în 
faţa tronului meu. 

Djedefhor îi întoarse spatele şi se îndepărtă, fără să 
catadicsească să-i răspundă, în timp ce Didufri se ridica de pe 
tron, ordonând gărzilor să-l oprească pe fratele său şi să-l aducă 
din nou în faţa lui. Gărzile, nehotărâte, avură un moment de 
ezitare, când se ivi Nubet. Stătuse ascunsă în spatele uşii care 
dădea în sala de audienţe din odăile regale. Înaintă cu pasul ei 
uşor şi ferm până la tron, se întoarse spre Didufri şi zise: 

— Fiule, nu ai voie să schimbi orânduiala de la curte. Ceea ce 
a vrut tatăl tău, zeul Keops, este drept. lar tu, Djedefhor, te rog, 
uită vorbele fratelui tău şi vino alături de noi. Este adevărat că 
trebuia ca unul dintre voi să fie ales ca să-i urmeze la tron zeului 
Keops. Alegerea a căzut asupra lui Didufri, dar toţi sunteţi prinți 
regali. Nu-i adevărat, Didufri? 

— Adevărat, recunoscu regele, înclinându-se în faţa mamei 
sale. Maiestatea Mea a fost pe moment rănit de semeţia... 
fratelui meu... 

Nubet se aşeză în picioare în spatele tronului lui Didufri, ca 
Isis în spatele lui Horus, şi zise: 

— Djedefhor, conduci şantierele regale şi eşti cel pe care zeul 
Keops l-a aşezat în fruntea clerului piramidei sale. Cred că 
pentru aceasta a cerut regele să vii în faţa lui. Didufri, spune ce 
ai de spus fratelui tău. 

Regele părea subjugat de mama lui. Rămase un scurt 
moment tăcut, apoi vorbi: 

— Djedefhor, frate, tu trebuie să duci la îndeplinire lucrările 
din jurul Piramidei Orizontului. Trebuie terminate cele trei 
piramide ale reginelor: cea a Marii Soții Regale, Meritites, cea a 
reginei Henutsen şi cea a mamei mele, regina Nubet. Şi mai 
trebuie ridicat şi acel Sfinx, a cărui construcţie a fost începută 
de tatăl nostru, la poarta incintei sacre. Dar Maiestatea Mea a 
auzit că nu există lemn pentru aceste lucrări. Dorinţa Maiestăţii 
Mele este să mergi şi să-l aduci, cu o flotă, aşa cum a făcut 
cândva tatăl nostru Keops. Sigur, l-aş fi putut trimite acolo pe 
unchiul meu Ayinel, dar mai trebuie mers şi după pietre 
preţioase şi cupru în Levant, către deşertul Atika. El cunoaşte 


cel mai bine aceste regiuni şi a fost însărcinat să conducă 
expediţia pe care Maiestatea Mea a hotărât să o trimită acolo. 
Tu, frate, vei fi ambasadorul Maiestăţii Mele pe lângă regele 
Biblosului. Ştim că Abishemu, care domnea peste cetate când 
tatăl nostru a sosit acolo, a fost înlocuit cu fiul său, Elibaal. li vei 
înmâna sigiliul de alianţă al Maiestăţii Mele, îi vei aduce la 
cunoştinţă că un nou rege se află acum pe tronul Egiptului, îi vei 
duce salutul lui Ayinel, al regalei mele mame şi al lui Ilbdadi, 
devenit prinţ în urma căsătoriei sale cu mătuşa noastră 
Neferkau. 

— Stăpâne, răspunse Djedefhor, încrederea pe care o ai în 
mine pentru îndeplinirea acestei misiuni mă măguleşte, dar 
funcţia mea de conducător al lucrărilor la Piramida Orizontului şi 
sarcina de întreţinere a cultului ce trebuie să aibă loc acolo se 
opun voinţei mele de a răspunde la dorinţa ta de a mă trimite la 
regele din Biblos. 

— De ce ţi se pare imposibil? Zeul Keops era şi el 
conducătorul şantierului Piramidelor din Nord şi Sud când zeul 
Snefru l-a trimis la Biblos. Şi n-ar trebui să fii recunoscător 
Maiestăţii Mele că-ţi oferă astfel ocazia de a cunoaşte, în sfârşit, 
acele meleaguri îndepărtate unde, după câte mi-au spus Ayinel 
şi Ibdadi, doreşti să mergi de mult timp? Numai tu, în afară de 
ei, vorbeşti la perfecţie limba celor din Kharu şi chiar a celor din 
Sumer, precum şi pe cea a beduinilor din aceste regiuni. In orice 
caz, aşa este dacă e să dau crezare spuselor lui lbdadi, care te-a 
învăţat aceste limbi, şi altele, după cât se pare. 

— Îi mulţumesc Maiestăţii Sale pentru încrederea pe care o 
are în mine, răspunse Djedefhor. Mă voi gândi să îndeplinesc 
dorinţa fratelui meu, fără să încalc poruncile sacre ale tatălui 
meu şi să mă sustrag misiunii încredințate. 

Cu această replică, prin care prinţul lăsa să se înţeleagă că 
rămânea stăpân pe hotărârea sa, se retrase, urmărit de privirea 
încruntată a lui Didufri, care se ridică şi se retrase în odăile 
regale. Mama sa veni imediat la el. 

— Didufri, zise ea, eşti un prost, un taur sălbatic care atacă 
orbeşte fără să ştie măcar unde e adversarul. Vanitatea te-ar 
pierde curând dacă n-aş fi mereu în spatele tău. Acum nu mai 
lua hotărâri nechibzuite şi lasă-ţi mama să aibă grijă de 
guvernare. 

— Mamă, te admir şi te respect, dar nu uita că sunt regele 


acestei ţări... 

— Didufri, să-ţi între în minte că nu eşti nimic, că ai fost numit 
de tatăl tău datorită intervenţiei mele, datorită jurământului pe 
care i l-am smuls într-o zi lui Keops, pe când nici nu erai pe 
lume. N-aş fi intervenit adineauri dacă nu te-ai fi lăsat dominat 
de dorinţa de răzbunare împotriva lui Djedefhor, cu riscul de a 
provoca un incident care s-ar fi întors repede împotriva ta. N-ai 
văzut cum gărzile tale, pe care le crezi gata să ţi se supună 
orbeşte, au ezitat când le-ai poruncit să-l aducă pe fratele tău 
înapoi? Nu uita că Djedefhor e fratele tău mai mare, că el este în 
realitate moştenitorul legitim, că e iubit de toţi oamenii din 
acest regat şi chiar de unchiul tău şi de Ilbdadi. Nu uita că mulţi 
demnitari şi guvernatori de provincii văd cu ochi răi urcarea ta 
pe tron în locul lui Djedefhor sau al lui Kefren. Nu uita că acesta 
din urmă conduce o armată suficient de puternică pentru a te 
detrona. 

— De asta vreau să-l rechem; va reveni la Memfis şi va fi 
obligat să-mi aducă omagiu. 

— Cât timp vei mai persista în hotărâri atât de ridicole? Nu-l 
provoca pe Kefren, căci s-ar putea să te doboare. În realitate, 
dispui doar de gărzile palatului: ţi-ar fi greu să înăbuşi o revoltă. 

— Am eu un mijloc de a-l îngenunchea pe Kefren. 

— Zău! Care? 

— Pot, când vreau, să o am în puterea mea pe mama lui, 
Henutsen. 

— Ce vrei să spui? 

— E de ajuns să poruncesc să fie arestată. Toţi cunosc 
respectul pe care îl poartă acestei femei atât Djedefhor, cât şi 
fiul ei, Kefren. Respect şi iubire. Dacă o voi ţine prizonieră, 
niciodată nu vor îndrăzni să facă nimic împotriva mea. 

— Fiule, eşti cu adevărat orbit de Seth! Atinge-te de 
Henutsen, şi întreaga ţară se va ridica împotriva ta. S-ar zice că 
vrei prin toate mijloacele să atragi ura oamenilor din Egipt şi că 
faci totul ca să fii dat jos de pe acest tron pe care ţi l-am obţinut 
cu atâta greutate. Renunţă la purtarea sfidătoare, la trufia care 
te vor pierde într-o zi. l-am vorbit surorii tale Khentetenka de 
dorinţa ta de a o lua de soţie: a râs şi mi-a spus că urăşte 
comportamentul tău. Mi-a fost tare greu să o conving să devină 
soţia ta din raţiuni dinastice. 

— Dacă mă căsătoresc cu Khentetenka, o voi face doar 


pentru că aşa vrei tu, mamă. Ştiu că e o târfa. Toţi ştiu că, 
imediat ce a devenit soţia lui Kufukaf, s-a şi repezit în culcuşul 
lui Kefren. Şi acum când el e departe, Maiestatea Mea n-ar fi 
surprins să afle că se împerechează cu toţi care o doresc. In 
schimb, sora mea Hetep-heres nu s-a opus unei căsătorii cu 
mine. Ştiu că mă iubeşte. 

— E singura femeie care simte afecţiune pentru tine. Eşti 
fratele ei mai mare, i-ai apărut într-o aureolă de glorie, deşi 
această glorie începe să cam pălească în ochii ei. Dacă însă 
continui să te comporţi aşa, vei pierde chiar şi ataşamentul ei. Şi 
nu uita că l-a iubit pe Kawab şi că i-a dăruit-o pe micuța Meret. 
Arată-te faţă de ea destul de amabil ca să nu facă o comparaţie 
cu primul ei soţ în defavoarea ta. In ceea ce o priveşte pe sora 
ta cea mare, vreau neapărat să se mărite cu tine, măcar ca să 
nu-i oferim ocazia să se ducă la Kefren în Elefantina sau să-şi 
aleagă tot felul de iubiţi. 

— De fapt, mamă, de ce ţii atât de mult să le iau de soţii pe 
surorile mele? Am deja o soţie, pe Meresankh. 

— Ai ştiut foarte bine să te faci urât de această fată a reginei 
Meritites, încât e mai bine să nu mai vorbim despre asta. lar 
atitudinea ta faţă de fratele ei Djedefhor nu va putea în niciun 
fel s-o facă să-şi schimbe sentimentele. Vreau să le iei de soţii 
pe surorile tale pentru ca familia noastră să fie şi mai sudată. 
Trebuie să rămânem uniţi, dacă vrem să-ţi păstrăm acest tron. 
Zeul a vrut ca surorile tale, deşi tinere, să rămână văduve. Ce 
soţ nou li s-ar putea da? Ştiu că prinţesa Khentetenka a făcut 
„case de plăcere” cu Kefren şi ne putem teme, dacă nu o 
căsătorim repede, că ar putea să se ducă la el sau, după cum 
ziceai, să se dăruiască cui îi va plăcea, pentru că e mistuită de 
focul lui Hathor. lar pe Hetep-heres cui să o dăm de soţie? Au 
mai rămas doar Minkaf şi Djedefhor. Ar însemna să le întărim 
drepturile la tron. 

— Cred că Minkaf îmi e devotat. 

— Minkaf este fiul reginei Henutsen. Îţi este devotat pentru că 
eşti rege şi l-ai făcut vizir. Didufri, înţelege că n-ai decât un 
singur aliat pe care poţi conta: mama ta! Acum, nu mai încerca 
niciodată să iei iniţiative care mi se par întotdeauna nefericite, 
dacă nu primejdioase pentru tron. Mulţumeşte-te să stai pe el, 
să-ţi faci poporul să creadă că domneşti, iar în rest lasă-mă pe 
mine să acţionez. 


CAPITOLUL II! 


Djedefhor părăsi nehotărât Marele Palat. Dacă n-ar fi fost 
chinuit de dorinţa de a o găsi pe Persenti ca să-i mărturisească 
sinceritatea iubirii sale şi să-i ceară să devină stăpâna bunurilor 
lui, ar fi acceptat cu entuziasm misiunea pe care pretindea că i- 
o încredinţează Didufri. Dar, în împrejurările actuale, nu se 
putea hotărî să plece din Memfis. Totuşi, îşi zicea că era greu să 
se sustragă poruncilor fratelui său, mai ales că, într-adevăr, 
lipsea lemnul pentru terminarea lucrărilor de la piramidele 
reginelor. Djedefhor petrecu restul zilei în expectativă. 

A doua zi, la prima oră, primi vizita lui Ibdadi şi Ayinel. — Hori, 
zise imediat Ilbdadi, am aflat ieri că Didufri vrea să preiei 
conducerea unei flote care să aducă lemn de la Biblos. Se pare 
că nu eşti dispus să-i dai ascultare, după câte a înţeles regele. 

— Ibdadi, îi răspunse Djedefhor, ceea ce mă reţine aici nu-i 
dorinţa mea de a mă opune poruncilor fratelui meu, ci iubirea 
pentru acea Persenti, care fuge de mine de mai multe zile. Dacă 
ar fi fost alături de mine, n-aş fi ezitat să mă îmbarc neîntârziat. 

— Hori, zise şi Ayinel, am aflat de necazul tău. Am vorbit ieri 
cu Henutsen. Nu se ştie unde se ascunde această fată, dar ai 
încredere în regină; o va găsi şi va şti s-o încredinţeze de 
sinceritatea iubirii tale. Am venit la tine să te convingem să 
accepţi conducerea flotei trimise la Biblos. Mai întâi, e o bună 
experienţă care vine în întâmpinarea vechilor tale dorinţe de a 
cunoaşte oamenii şi lumea. Pe de altă parte, vei căpăta 
deprinderea de a comanda şi te vei face iubit de aceşti oameni 
care, mai târziu, îţi vor fi credincioşi. Dar mai e ceva. Didufri 
vrea neapărat să te vadă departe de Memfis, căci se teme să nu 
te ridici împotriva lui, să revendici dubla coroană, la care eşti de 
două ori îndreptăţit, pentru că eşti mai mare decât el şi, mai 
ales, pentru că eşti fiul primei regine, Meritites. Aşadar, este 
bine, pentru pacea regatului, să pleci o vreme şi să nu pari că 
vrei să te opui voinţei zeului Keops, tatăl tău, care l-a aşezat pe 
fiul reginei Nubet pe tronul lui Horus. Venim astfel să-ţi cerem 
să vii în faţa fratelui tău şi să-i spui că accepţi să mergi la Biblos. 
Te vei întoarce mai glorios şi mai bogat în înţelepciune. Gelozia 
şi bănuielile lui Didufri vor fi liniştite şi, neîndoielnic, între timp, 
Henutsen o va găsi pe Persenti, care îţi va cădea şi mai 
nerăbdătoare în braţe, pentru că trebuie să te aştepte. 

— Se pare că ceea ce nu ştii, Ayinel, şi nici tu, Ilbdadi, e că 


Didufri e şi el îndrăgostit de această fată şi nu m-ar surprinde ca 
şi el s-o caute, s-o răpească şi s-o seducă. Dacă nu voi fi aici, va 
avea întreaga libertate de a acţiona fără să pot interveni, fără să 
pot avea ocazia să-i explic şi să poată alege în mod liber. 

— Vorbeşti de alegere liberă. Dacă această fată te iubeşte, 
Didufri nu va putea să facă nimic împotriva ta, ea îţi va rămâne 
credincioasă. Dacă nu te iubeşte sau nu te mai iubeşte, nu o vei 
putea atrage la tine şi, dacă va hotărî să-l aleagă pe Didufri, fie 
că eşti la Memfis, fie la Biblos, nu vei putea schimba nimic. 

— Aiynel ţi-a vorbit cu cea mai mare înţelepciune, spuse 
Ibdadi. Ai încredere în Henutsen, care va fi pentru tine cel mai 
bun intermediar şi va putea mai bine decât oricine să-ţi pledeze 
cauza; căci, dacă nu reuşeşte să ţi-o aducă înapoi, mă îndoiesc 
că vei putea reuşi acolo unde ea a dat greş. 

— Ai încredere în experienţa noastră, spuse Ayinel. Pleacă la 
Biblos, e cel mai bun lucru pe care îl poţi face. Ştim că Didufri i-a 
încredinţat comanda vasului-amiral lui Hetepni. E un marinar 
foarte bun, care a navigat mult timp sub ordinele mele. Pot să 
te asigur că, deşi numit de nepotul meu, poţi avea încredere în 
el. 

Djedefhor acceptă astfel ceea ce numea propunerea fratelui 
său, propunere ce era considerată o poruncă în ochii tânărului 
rege. 

In primele zile de navigaţie, de-a lungul braţului oriental al 
Deltei Nilului, Djedefhor nu putea să nu se gândească la 
Persenti, rememorând zilele fericite petrecute cu ea. Dar, pe 
măsură ce timpul se scurgea, îi trecu prin minte că nu-l iubise 
îndeajuns pe cât crezuse, altfel nu l-ar fi părăsit brusc, fără să 
încerce măcar să obţină o explicaţie de la el, fără să-i dea voie 
să se justifice. Şi ajungea să creadă că fusese bine că părăsise 
Memfisul, în loc să stea cu mintea într-o altă lume, să alerge, cel 
puţin un timp, după o imagine prea obsedantă, să se lase 
copleşit de o durere care îi ofensa voinţa de înţelepciune şi 
stăpânirea de sine. 

Când vasul-amiral se avântă pe acea mare pe care abia acum 
o descoperea, acea Mare Verde, care se întindea la infinit 
dincolo de toate orizonturile, reuşise să alunge gândurile care îl 
asaltaseră cu atâta insistenţă, ca vântul unei furtuni în stare să 
doboare un copac mare şi frumos, iar sufletul său îşi 
redobândise vechea seninătate. Avusese timp să se 


împrietenească deja cu comandantul navei, acel Hetepni, 
despre care îi vorbise Ayinel. li făcuse plăcere să-l audă vorbind 
despre călătoriile sale pe mările din vecinătatea Egiptului, spre 
nord şi ţara Qodem, spre sud şi spre Punt. Şi se convinsese mai 
mult ca niciodată că această viaţă de călătorii şi de descoperire 
a lumii, a imensităţii şi varietăţii sale era infinit mai frumoasă şi 
mai bogată spiritual decât viaţa regelui, permanent asaltată de 
grijile guvernării poporului, tot timpul bănuitor, trăind cu frica de 
a nu-şi pierde tronul, mergând doar prin regatul său şi rareori 
dincolo de frontiere, întotdeauna însoţit de o armată, ca să 
pedepsească, să cucerească, niciodată ca să cunoască. 

După cum era obiceiul, vasul-amiral urmat la o anumită 
distanţă de alte şase ambarcaţiuni, numite de egipteni kebenit, 
după numele pe care-l dădeau Biblosului, nave de drum lung 
pentru marfa, se deplasa pe lângă coastele nisipoase ale ţării 
Canaanului. La doar o zi de navigaţie de primul mare port al 
acelei coaste joase, pe care puteau vedea apărând uneori 
grupuri de nomazi cu măgarii şi turmele lor de oi, Hetepni se 
înfăţişă lui Djedefhor care, în virtutea rangului, avea o cabină 
mică la pupa navei. Era o noapte senină, scăldată de acea 
luminozitate revărsată peste pământ de cerul înstelat. Prinţul se 
retrăsese în cabină de puţin timp şi stătea întins pe spate, 
aşteptând să adoarmă. Vizita neaşteptată a ofițerului, la o 
asemenea oră, îl surprinse şi îl nelinişti. Hetepni se aşeză alături 
de el şi îi vorbi cu glas scăzut: 

— Stăpâne, şopti el, vin în faţa ta întristat şi mai ales 
consternat. Dar nu mai pot amâna. _ 

— Hetepni, ce înseamnă aceste vorbe? intrebă Hori, foarte 
mirat. Ce vrei să spui? 

— Află că regele, fratele tău, nu te-a trimis la Biblos, ci la 
moarte. Toţi oamenii care manevrează această navă sunt 
complicii lui, şi am fost obligat să devin susținătorul lui ca să-ţi 
vin în ajutor. Avem poruncă să te ucidem şi să-ţi aruncăm 
cadavrul în mare înainte de a ajunge la primul port de pe 
coastă. Apoi ne vom întoarce în Egipt pretinzând că, într-o 
seară, pe când te aflai pe punte, ai fost împins în mare de un val 
şi te-ai înecat. Fiecare om din echipaj a primit aur ca să jure că 
aşa s-a întâmplat, iar eu am poruncă să execut dorinţa josnică a 
regelui. Trebuie să te înjunghii în timpul acestei nopţi şi să-ţi 
arunc corpul în mare. Oamenii au acceptat preţul trădării lor, 


dar niciunul nu a îndrăznit să-şi ia sarcina de a asasina un prinţ, 
fiul zeului Keops şi al Marii Soții Regale. 

— Hetepni, vrei să-mi spui că eşti hotărât să mă asasinezi? 

— Stăpâne, dacă aceasta ar fi fost intenţia mea, nu ţi-aş fi 
vorbit astfel. Aş fi aşteptat să adormi ca să te lovesc 
nestingherit. 

— Atunci, spune-mi ce ai de gând să faci. Chiar dacă m-aş 
apăra, aş avea întreg echipajul împotriva mea şi destinul mi-ar fi 
pecetluit. 

— Stăpâne, trebuie să ne rugăm lui Isis, mama zeilor şi 
stăpâna mărilor, să te protejeze. În rest, iată ce pot să fac 
pentru tine, şi asta cu riscul vieţii, căci, dacă regele ar afla că nu 
mi-am îndeplinit misiunea, m-ar condamna imediat la moarte. 
Am avut grijă să iau cu mine un şoarece în sacul acesta. Îi voi 
tăia capul şi îi voi răspândi sângele pe veşmântul tău şi pe 
aşternut. Tu vei scoate strigăte înăbuşite şi, pe urmă, te vei 
preface mort şi te vei lăsa tras de picioare. Apoi te voi arunca în 
mare; atunci va trebui să te laşi în voia valurilor, pentru că 
oamenii care veghează la cârmă şi chiar şi alţii îţi vor vedea un 
moment cadavrul plutind între două ape. Aşteaptă să se 
depărteze nava, apoi înoată până la țărm. Şi urmează-ţi 
destinul! 

— Vrei să spui că am să ajung să fiu singur, gol, fără arme, pe 
acele ţărmuri străine, ostile, departe de pământul Egiptului? 

— Oricât de ostile ţi-ar putea fi acele ţărmuri, nu se compară 
cu cele ale Egiptului. Regele vrea moartea ta şi nu va avea 
linişte până când nu va şti că ai văzut culoarea neagră. La urma 
urmelor, asta e tot ce pot să fac pentru tine. Dacă n-aş face 
astfel, dacă aş lăsa impresia că ezit, ofiţerii mei, credincioşi lui 
Diduffi, ar înfăptui ei ce ar fi trebuit să fac eu, pentru că nu ar 
mai avea încotro. N-avem de ales. Acum e timpul să intrăm în 
joc, întrucât cei care m-au văzut intrând în cabina ta ar putea să 
se mire văzându-mă că ies şi ar putea să mă bănuiască de 
vreun vicleşug. 

— Hetepni, încă o întrebare... 

— Spune, dar repede. 

— De ce nu mi-ai mărturisit nimic înainte de îmbarcare? Aş fi 
putut să iau o hotărâre, să fug la fratele meu la Elefantina. 

— Află că am aflat de misiunea mea abia în dimineaţa asta. 
Regele a încredinţat unuia dintre fidelii săi un ordin purtând 


sigiliul lui, pe care acesta mi l-a înmânat; în ordin scria că 
trebuie să te ucid înainte de a ajunge în primul port din Canaan. 
Didufri e abil; şi-a ferit susţinătorii să comită această crimă şi m- 
a obligat pe mine să-mi murdăresc mâinile cu ea. Darnu a ţinut 
cont de iscusinţa mea, de cinstea şi de fidelitatea mea faţă de 
Ayinel, care mi-a cerut să veghez asupra ta. 

După ce vorbi astfel, Hetepni scoase şoarecele din sac, îi tăie 
capul şi stropi cu sânge partea stângă a corpului prinţului şi 
aşternutul. Apoi îl prinse de picioare şi îl trase afară din cabină. 
Resemnându-se să între în acest joc care îi salva viaţa, cel puţin 
temporar, Djedefhor făcu pe mortul. Şi procedă foarte bine, 
pentru că auzi o voce care se adresa pretinsului său asasin: 

— Ai făcut-o? Ţi-a trebuit destul de mult timp... 

— Recunosc că am ezitat să lovesc un om care dormea. 

— Eşti sigur că e mort? 

— Dacă nu e definitiv, va fi curând, după ce-l voi arunca în 
mare... Să ne grăbim... Ajută-mă să-l ridic... _ 

Djedefhor se simţi ridicat de subsuori şi de glezne. Işi ţinu 
respiraţia de teamă ca noul venit, în care recunoscu pe unul 
dintre ofiţerii aflaţi sub ordinele lui Hetepni, să nu-i simtă 
mişcările pieptului. Fu luat pe sus, balansat şi, brusc, se pomeni 
căzând în gol, urmând imediat şocul cu suprafaţa apei. Se lăsă 
să cadă la fund şi deschise ochii. Zări masa întunecată şi 
alungită a cocii, care aluneca pe apă şi se îndepărta rapid, cu 
pânza umflată de un vânt favorabil. Aşteptă până când avu 
siguranţa că nu mai putea fi văzut şi începu să înoate spre țărm, 
căruia îi zărea în depărtare linia nisipoasă. Nevoia îl face pe om 
ingenios. Vigoarea îl ajută pe Djedefhor să ajungă pe plajă fără 
greutate, cu atât mai mult cu cât marea era liniştită. Ar fi avut 
toate motivele să se tânguie că fusese abandonat astfel, gol, 
fără arme, pe o coastă sălbatică, departe de patria lui. Dar îşi 
zise că zeul îl făcea să treacă prin acea încercare ca să-i ofere 
prilejul să-şi arate şi să-şi întărească agerimea şi ca să-l 
constrângă să pornească în căutarea acelei lumi care îl 
fascinase şi tulburase, dar în faţa misterului căreia făcuse, până 
în acea zi, mereu un pas înapoi, găsind întotdeauna un pretext 
să-şi întârzie plecarea. lubirea lui faţă de Persenti fusese ultimul 
şi cel mai bun motiv ca să îndepărteze iar de el această tentaţie. 
Fata îl părăsise brusc, fratele său Didufri imaginase acea 
misiune la Biblos ca să-l facă să dispară, ceea ce era, până la 


urmă, cel mai bun mijloc să scapi de un adversar gelos şi 
detestat fără să te expui riscului de a fi acuzat de asasinat de 
către pretendenţii la tronul lui, şi, în sfârşit, Hetepni refuzase să 
fie braţul înarmat al regelui şi îl ajutase să fugă spre acele 
ţărmuri necunoscute. Oare nu trebuia să vadă voinţa zeului în 
această înlănţuire de evenimente care îl constrângeau să se 
implice într-o aventură în care poate că altfel nu ar fi pornit 
niciodată? 

Acest gând reuşi să-i redea încrederea în el şi în divinitatea 
care îi conducea paşii spre țelul fixat de mult timp: să descopere 
marele secret al lui Thot, să urmeze căile spre acea misterioasă 
poartă Hebsbagai, la care făcuse aluzie înțeleptul Djedi din 
Hermopolis, să încheie căutarea drumului inițiatic pe care nu-l 
putuse duce până la capăt tatăl său, Keops, după cum îi 
spusese chiar el într-o zi, operă cu mult mai importantă ce ar fi 
putut fi împlinită de el, dacă nu ar fi urcat pe tronul lui Horus. 
Din acel moment, Djedefhor a fost convins că toate întâmplările 
prin care trecuse, pericolele care îl ameninţaseră, clipele grele 
trăite şi cele care urmau să-i fie impuse intrau în cadrul 
încercărilor impuse pe drumul său inițiatic, erau obstacolele de 
pe drumul cunoaşterii, greutăţile destinate să-i transforme 
sufletul. 

Un om care-şi caută fericirea în plăceri, putere, bogăţie, 
bunuri materiale nu poate să devină înţelept, nu poate să atingă 
perfecțiunea sufletească, pentru că o astfel de fericire este 
duşmanul înţelepciunii. Aşa gândise deseori, mai înainte de a-şi 
fi identificat fericirea în iubirea pentru Persenti, ceea ce fusese 
pentru el o adevărată orbire, o piedică regretabilă în căutarea 
adevărului suprem. Acum ajunsese să mulţumească zeilor că-l 
îndepărtaseră astfel de la o iubire care i-ar fi putut perverti 
inima, chiar dacă rămăsese cu un gust amar. Cufundat în aceste 
gânduri, Djedefhor căzu într-un somn adânc. 


CAPITOLUL IV 


Bunicii frumoasei Persenti, la care lu, mama fetei, se 
refugiase împreună cu fiica ei, trăiau într-o casă mare, 
construită pe o colină care domina acel braţ al Nilului numit 
Sebennitos. Era situată la mică distanţă de acest ultim oraş, 
capitala unei provincii, cea de-a douăsprezecea nomă a Vacii. 
Bunicul, Khenemu, făcuse şcoala de scribi, ceea ce-i permisese 


să devină unul dintre supraveghetorii turmelor templului lui 
Onuris, divinitatea tutelară a oraşului. Îşi asuma 
responsabilitatea a numeroşi bouari însărcinaţi să păzească 
vitele care treceau prin apropierea locuinţei supraveghetorului, 
ceea ce-i asigura un venit îndestulător pentru familia lui. 
Datorită situaţiei sale de scrib, fiica lui, lu, reuşise să ajungă în 
atelierele regale de ţesut de la Memfis. Dar tot pentru că era 
fiică de scrib, lu, când o născuse pe Persenti, fără să fie 
căsătorită cu Şedi, fusese nevoită să-şi crească fiica în taină, 
înainte de a o încredința templului lui Isis, folosindu-se de 
protecţia Marii Soții Regale de atunci, Hetep-heres, fiica lui Huni. 

După ce fata aflase despre aşa-zisa prinsoare făcută de cei 
doi fii ai regelui pentru a o seduce, luase hotărârea să fugă de 
Hori. Voința de a nu-l mai vedea era stimulată de ruşinea pe 
care o simţea pentru că fusese înşelată, de durerea sufletească 
provocată de această ruptură şi mai ales de teama ca nu 
cumva, aflându-se din nou în faţa tânărului, să cedeze dragostei 
faţă de el şi să accepte toate concesiile ca să o păstreze alături 
de el, gândindu-se că ar fi putut chiar să-l accepte şi pe fratele 
lui, după cum pretindea că face şi laset. De aceea o implorase 
pe mama ei să o ducă departe de Memfis şi-şi pusese tatăl să 
jure că nu va dezvălui nimănui locul unde se refugiase. 

După mai puţin de trei zile de mers pe apă, lu ajunsese la 
părinţii ei, împreună cu Persenti şi ceilalţi doi copii ai săi. 
Profitase de aventura fetei ca să-şi viziteze părinţii şi să-i aducă 
pe copii, ceea ce mulţumise pe toată lumea. Totuşi, lu nu 
considerase necesar să dezvăluie tatălui ei adevăratul motiv al 
acestei vizite. Îl lăsase să-şi imagineze că era vorba doar de 
plăcerea de a se revedea după o despărţire destul de lungă, 
căci Khenemu şi soţia sa nu-şi mai revăzuseră nepoţii mai mici 
de câţiva ani şi nu o cunoşteau pe cea mare, pe Persenti. De 
aceea, în ultimele zile, fata se strădui să satisfacă marea 
curiozitate a bunicilor, care se arătaseră plini de atenţii faţă de 
acea nepoată devenită prima dansatoare a templului lui Isis şi 
participase la jubileul regelui defunct Keops. 

Persenti încercase să-şi alunge din minte imaginea lui 
Djedefhor şi să-şi uite durerea. Dar nostalgia zilelor fericite, încă 
destul de recente, o cuprinse curând. Atunci se aşeza pe 
marginea falezei joase care domina Nilul şi stătea aşa, 
nemişcată, privind cum trec ambarcaţiunile care coborau sau 


urcau pe braţul fluviului. Văzuse astfel trecând flota regală 
îndreptându-se spre Biblos, fără să bănuiască măcar că Hori se 
afla în nava din faţă; şi, la rândul său, Djedefhor, care stătea cea 
mai mare parte a timpului în cabină, nu putuse s-o vadă pe 
iubita lui, căutată cu atâta disperare, stând tristă pe malul apei. 
În aceste momente, zadarnic veneau fratele şi sora ei şi îi 
cereau să se joace împreună cu mingea sau să le spună poveşti 
frumoase. Îi alunga fără menajamente. 

Într-o zi, pe când stătea astfel pe faleză, văzu acostând una 
dintre acele ambarcaţiuni elegante şi uşoare, cu pânză pătrată, 
care brăzdau în permanenţă Nilul. Persenti îl recunoscu pe tatăl 
ei. Bărbatul sări pe uscat, îşi încălţă sandalele purtate pe umăr 
şi urcă vioi cărarea ce ducea spre locuinţă. Inima fetei începu să 
bată mai tare, fără să ştie de ce, cuprinsă de o emoție fără 
motiv. Presupuse că pentru ea venise tatăl ei de la Memfis. Şi nu 
se înşela. 

Îi ieşi în întâmpinare, din respect faţă de el şi din curiozitate. 
Un moment, Persenti se întrebă dacă Şedi venise chiar pentru 
ea, pentru că vorbi îndelung cu soţia şi cu socrii săi, după ce-şi 
mângâiase copiii, bând bere răcită în bătaia vântului. In sfârşit, 
se hotări să se adreseze fiicei sale şi o invită să-l însoţească pe 
malul fluviului. 

— Copila mea, îi zise el, după ce rămaseră siguri, alungă 
tristeţea şi lacrimile care îţi urâţesc faţa frumoasă. 

— Tată, răspunse ea suspinând, cum aş putea, când am inima 
atât de bolnavă?! L-am iubit atât de mult pe Hori! Eram atât de 
fericită la gândul că-l voi lua de bărbat, încât chiar mă 
pregăteam să renunţ de a mai fi dansatoare ca să-i dăruiesc 
copii. 

— Ceea ce ar fi fost regretabil, pentru că nu se va mai vedea 
chiar atât de curând în divinul Memfis o dansatoare atât de 
graţioasă şi de pricepută ca tine. Trebuie să-ţi asculţi tatăl, care 
îţi vorbeşte cu glasul înţelepciunii şi al experienţei. Acest Hori, 
deşi fiu regal, era nedemn de tine. De altfel, vezi foarte bine cât 
îi păsa de tine după ce te-a sedus, devreme ce se pare că a 
plecat la Biblos în fruntea unei flote pregătite la porunca 
Maiestăţii Sale. 

Vorbele provocară un şoc violent în pieptul fetei, dar întoarse 
capul ca să ascundă tatălui ei efectul acestei veşti. 

Căci, în ciuda faptului că ea însăşi fugise, reacţie spontană 


cauzată de surprinderea provocată de ceea ce credea a fi 
trădarea bărbatului iubit, atitudine în care persistase din 
mândrie, sperase că Hori o va căuta, va reuşi să afle unde se 
ascunde şi va veni să-i ceară iertare. O iertare pe care, până la 
urmă, i-ar fi acordat-o cu bucurie! Dar el, în loc s-o caute, se 
grăbise să părăsească oraşul Memfis, să fie multe luni departe 
de acele ţărmuri! 

— În schimb, continuă Şedi, ar trebui să te bucuri, deoarece 
cred că însăşi Maiestatea Sa, Didufri, este cu adevărat 
îndrăgostit de tine. 

— Tată, nu-mi vorbi de acest om! Îl urăsc! 

— Pe viaţa noastră! Acest om e regele Egiptului, stăpânul 
nostru, cel care domneşte la Memfis! Cum poţi să-l urăşti când 
ar trebui să-l adori şi să cazi în genunchi auzind cum îţi spun că 
e îndrăgostit de tine? 

— De ce-l urăsc? Nu ştiu. Din primul moment, din ziua în care 
a venit spre mine ca să-mi spună cu brutalitate că mă dorea, că 
voia să se unească cu mine, l-am urât. Nu-mi place faţa lui 
vicleană, privirea de şarpe, atitudinea sfidătoare, nu, îl urăsc, îl 
urăsc... 

— Linişteşte-te, fiica mea. Va trebui să-ţi corectezi judecata şi 
să înveţi să-l iubeşti. 

— Niciodată... 

— Ascultă-ţi tatăl înainte să te încăpăţânezi ca un catâr. Zilele 
trecute, gărzile palatului au venit să bată la uşa casei noastre, 
înainte de răsăritul soarelui. Aveau poruncă de la Maiestatea Sa 
să mă ia cu ele, împreună cu toţi cei aflaţi în casă. Am fost 
nevoit să-i urmez, cu servitori cu tot. Şi trebuie să-ţi mărturisesc 
că nu mă simţeam deloc în largul meu, mă temeam pentru viaţa 
mea. Gărzile ne-au dus la Marele Palat, ne-au pus să intrăm pe o 
mică poartă care dădea direct într-o grădină frumoasă. Dar nu 
am stat prea mult acolo şi am fost închis într-o cămăruţă 
întunecoasă, unde am fost lăsat nu ştiu cât timp, cel puţin o zi, 
fără hrană, fără apă. Îmi pierdusem speranţa, credeam că voi 
muri. Un om din gardă a venit să-mi aducă un urcior cu apă şi o 
bucată de pâine. L-am întrebat pentru ce eram învinuit, de ce 
fusesem arestat şi aruncat în temniţă. Dar el sau era mut, sau 
primise poruncă să nu vorbească. Nu mi-a răspuns şi a plecat 
fără să deschidă gura. Am fost ţinut astfel timp de trei zile, după 
cât mi se pare, în acea încăpere întunecoasă, numai cu apă şi 


pâine. Şi a trebuit să-mi fac nevoile într-o gaură urât 
mirositoare, din apropierea locului unde dormeam direct pe 
pământ. Până la urmă, a venit un ofiţer însoţit de temnicerul 
care îmi adusese mâncare. Am căzut în genunchi, l-am rugat pe 
ofiţer să-mi vorbească, să-mi spună de ce eram acuzat, am 
cerut să fiu dus în faţa vizirului ca să aflu crima care pricinuise 
arestarea mea. Dar ofiţerul s-a mulţumit să-mi ordone să-l 
urmez, ceea ce m-am grăbit să fac, foarte fericit să părăsesc 
acea temniţă spurcată. Mă temeam totuşi că eram dus la 
moarte. 

In timp ce vorbea, Şedi se oprise din mers şi se aşezase pe 
trunchiul tăiat al unui copac, iar Persenti, speriată de această 
poveste, se ghemuise la picioarele lui, unde stătea fără să 
scoată un cuvânt, uluită de păţania tatălui ei. 

Şedi îi mângâie părul şi continuă: 

— Dar, spre marea mea uimire, am fost dus într-o grădină 
frumoasă, în mijlocul căreia era amenajat un bazin mare plin cu 
apă limpede. Acolo stăteau trei femei, toate trei frumoase şi 
goale-puşcă. Au venit spre mine râzând şi m-au luat din mâinile 
ofițerului, care s-a retras. Eu stăteam tăcut, neştiind ce să cred. 
Mi-au dat jos veşmântul murdar şi m-au tras în bazin, unde m-au 
spălat cu mare grijă. Şi, după ce m-au scos de acolo, m-au 
bărbierit, mi-au uns corpul cu uleiuri parfumate şi m-au ajutat să 
îmbrac un veşmânt nou din inul cel mai moale, cel mai fin. Mi-au 
aşezat pe cap o perucă frumoasă, mi-au legat la gât un colier 
din aur şi lapislazuli, apoi mi-au spus să mă aşez pe pernele moi 
ale unui jilţ splendid, în faţa unei mese, pe care servitoare tinere 
au încărcat-o curând cu mâncăruri alese şi vin de Mareotida. În 
timp ce mâncam şi beam pe săturate, nişte muzicante au venit 
în faţa mea şi au interpretat o melodie frumoasă, iar acele trei 
servitoare dansau pentru mine. lar eu nu ştiam ce să mai cred, 
nu înţelegeam nimic din tot ce mi se întâmpla. Când s-a făcut 
seară, după o zi în care făcusem o „casă de bere”, cele trei 
servitoare m-au dus într-o cameră răcoroasă şi mi-au arătat un 
pat protejat de perdele subţiri, care ţineau departe ţânţarii şi 
toate insectele primejdioase. Atunci, cea mai neruşinată dintre 
ele mi-a cerut s-o aleg pe cea cu care mi-ar plăcea să împart 
patul în noaptea aceea... sau, dacă doream, puteam să aleg 
două, ba chiar să le păstrez pe toate trei lângă mine. Te rog să 
nu spui nimic mamei tale, pentru că, până la urmă, le-am 


păstrat pe toate trei ca să-mi ofere o companie plăcută după 
acele nopţi de spaimă. 

A urmat o altă zi frumoasă, altă „casă de bere”. Şi la fel a 
treia zi, astfel încât ajunsesem să mă întreb ce se aştepta de la 
mine; iar când întrebam servitoarele de ce eram tratat astfel, 
râdeau, însă nu-mi dădeau niciun răspuns. Dar iată că, în ziua 
următoare, a venit în grădină chiar Maiestatea Sa, regele 
Didufri. Muzicantele, dansatoarele, fetele, toată lumea s-a 
prosternat şi am făcut şi eu la fel. Dar regele mi-a cerut să mă 
ridic, să mă aşez lângă el şi m-a întrebat: „Spune-mi, Şedi, ce 
preferi: să trăieşti într-o gaură întunecoasă, să mănânci doar 
pâine uscată şi să bei doar apă, sau să-ţi petreci ultimele zile ale 
vieţii tale într-o grădină ca asta, având în jur fete frumoase gata 
să-ţi satisfacă toate capriciile?” „Cum poate Maiestatea Ta să 
pună o astfel de întrebare servitorului ei? M-am grăbit eu să 
răspund. Există sub soare un om atât de nebun care să vrea să- 
şi termine zilele într-o temniţă întunecoasă şi puturoasă, unde 
am crezut că voi putrezi, şi nu în această grădină, înconjurat de 
atâtea frumuseți?” „Nu cred că există vreunul, a confirmat 
regele. Şi totuşi, doar de tine depinde să-ţi sfârşeşti viaţa în 
temniţa ororii sau în grădina plăcerilor”. Inţelegi, copila mea 
dragă, că am ales grădina. Atunci, regele mi-a vorbit despre 
tine. Mi-a spus că te doreşte, că vrea să te facă iubita lui. Mi-a 
cerut să te conving să te întorci la Memfis, vrea să te duc în faţa 
lui la palat. Atunci te va face concubina lui, iar eu voi deveni un 
Prieten al Maiestăţii Sale, voi avea o grădină şi servitoare. 

— Aşadar, tată, spuse Persenti, oftând, eşti dispus să-ţi vinzi 
fiica, şi chiar s-o părăseşti pe mama, pentru că nu-mi pot 
închipui că te vei duce să stai cu ea în grădina de care mi-ai 
vorbit? Mă îndoiesc că mama va fi de acord să te vadă făcând 
„case de bere” sub ochii ei în compania acelor deşănţate. 

— Cum vorbeşti, copila mea? Protestă Şedi. Ar trebui să sari 
în sus de bucurie când auzi că te vei muta în Marele Palat şi vei 
deveni favorita Maiestăţii Sale! 

— Nu vreau să mă mut în Marele Palat, nu vreau să devin 
favorita lui Didufri. 

— Copila mea, doreşti moartea tatălui tău! 

— Nici vorbă! Ce-ţi poate reproşa regele, de vreme ce ai venit 
la mine şi mi-ai cerut să devin concubina lui? N-ai nicio vină 
dacă refuz. 


— Crezi că Maiestatea Sa va vedea astfel lucrurile şi că va 
zice: „Atâta pagubă! Am avut o speranţă, dar, dacă nu s-a 
putut, mă resemnez!” 

Rămaseră un moment tăcuţi, pentru că Persenti nu-şi imagina 
că Didufri va putea renunţa atât de uşor la dorinţa de a se uni 
cu ea. Avea de partea lui puterea, toate forţele ţării; îi era uşor 
s-o găsească şi s-o ducă pe sus în patul lui, iar dacă avea să 
fugă, îşi va revărsa furia asupra tatălui şi a familiei sale. Şi unde 
să fugă? Putea să o hăituiască în toată valea pe care o 
stăpânea. Va capitula, va ceda acelui bărbat pe care îl ura, iar 
acum îl blestema şi-l dispreţuia? Işi dădu seama cât era de 
slabă, de neputincioasă şi izbucni în plâns. 

— Ce-ai păţit, copila mea? Intrebă mirat Şedi, cuprinzând-o cu 
braţul pe după umeri. De ce plângi? 

— N-am nimic, răspunse ea. Dă-mi voie să mă gândesc puţin, 
să-mi revin. Apoi mă voi întoarce cu tine la Memfis şi mă vei 
duce în faţa regelui. 

— Să fie într-un ceas bun! Ai gândit aşa cum se cuvine. Inima 
mea se bucură auzindu-te. Haide, copila mea, să ne întoarcem 
în casă! 

Persenti se arătă veselă în zilele următoare. Ba chiar începu 
să turuie cu volubilitate despre viaţa sa în templul lui Isis, 
despre plăcerea stârnită de dans, despre mii de lucruri 
necunoscute până atunci bunicilor ei. Toţi se bucurau de 
transformarea ei: nu mai era tristă şi le vorbea. Când i se păru 
că fiica lui alesese, în sfârşit, calea înţelepciunii şi se bucura că 
va deveni concubina regelui, Şedi luă hotărârea să anunţe 
vestea familiei. 

— Aflaţi, spuse el, spre stupoarea tuturor, mai puţin a fetei, 
care nu zicea nimic, că Maiestatea Sa ne-a făcut o mare onoare. 
Cel care vă vorbeşte acum va deveni curând un Prieten al 
regelui, iar scumpa lui fiică, Persenti, va intra în Marele Palat ca 
favorita Maiestăţii Sale. ` 

— Ce tot spui, soţul meu? Intrebă cu uimire lu. De unde ţi-au 
venit vorbele astea anapoda? 

— Află, soţia mea, că nu mă laud. Am venit aici la cererea 
Maiestăţii Sale. El m-a chemat la Marele Palat, mi-a vorbit, şi 
prin gura mea vorbeşte însăşi Maat. _ 

— Cum, abia astăzi ne anunţi această veste? Intrebă lu. lar tu, 
Persenti, eşti de acord, ştiai? 


— Da, mamă. Tata mi-a spus totul în ziua sosirii sale aici. 
Până la urmă m-am învoit. De aceea e bucuros... Şi eu la fel. 

— In acest caz, e adevărat că toţi trebuie să ne bucurăm. Deşi 
sunt uimită de această hotărâre bruscă a Maiestăţii Sale. 

— Adevărul e că regele s-a îndrăgostit de mult timp de mine, 
dar n-am răspuns iubirii sale, recunoscu Persenti. 

— Pe Isis! Exclamă bunica. Noroc că ai răspuns favorabil 
iubirii Maiestăţii Sale! Pentru că nu e dat oricui să fie iubită de 
un rege. Eu am fost foarte mulţumită că am fost iubită de un 
scrib şi că m-a făcut stăpâna bunurilor sale. Dar un rege, un zeu 
viu! 

— Bunico, răspunse Persenti, e şi el tot un om, iar acest 
Didufri s-a îndrăgostit de mine pe când era doar prinţ. 

— Cu atât mai bine, spuse atunci Şedi. Mâine ne întoarcem la 
Memfis. 

Persenti aşteptă ca soarele să scapete la orizont ca să 
coboare pe malul fluviului. Îşi pusese la gât un colier din flori de 
iarbă-grasă şi de sulfină şi-şi aşezase pe cap o coroană din flori 
de lotus şi clematite împletite. Se uită cu mare grijă în jur şi, 
sigură că nu o vedea nimeni, înaintă în undele leneşe. Când 
picioarele nu mai atinseră fundul apei, înotă până în mijlocul 
fluviului, apoi se aşeză pe spate şi se lăsă dusă de curent, fără 
să facă nicio mişcare. Stătea cu ochii deschişi spre cer, al cărui 
albastru era tulburat, când un val molcom îi trecea peste faţă şi 
îi acoperea vederea. Ştia că în apropiere de Sebennitos, spre 
care o ducea curentul, erau crescuţi crocodili sacri, care înotau 
liberi în fluviu. Dacă nu se ducea la fund înainte de a ajunge 
acolo, era sigură că va fi simțită de unul dintre saurienii zeului 
Sobek, care o va trage după el ca să-i deschidă porţile lumii de 
dincolo. Inainte de a merge astfel spre moarte, lăsase pe pat un 
papirus în care îi ceruse iertare tatălui ei, spunându-i că, 
nemaifiind iubită de Hori, după cum înţelesese de la el, şi pentru 
că nu voia cu niciun chip să ajungă în patul lui Didufri, alesese 
singura cale care îi mai rămăsese: fluviul. 


CAPITOLUL V 


Când deschise ochii, Djedefhor văzu deasupra lui un cer 
plumburiu, pe care alergau nori negri, goniţi de un vânt violent. 
Se ridică, mai întâi surprins că se afla pe acea plajă pustie. 
Nisipul, ridicat de vârtejurile de vânt, îi biciuia corpul şi faţa; îşi 
zise că acele înţepături neplăcute îl treziseră probabil din somn. 
| se păru că soarele, acoperit de nori, se ridicase deja, chiar 
dacă domnea o lumină cenuşie. Se bucură de timpul închis, 
descoperind marea care îşi desfăşura până la orizont întinderea 
cenuşie, străbătută de valuri ce se spărgeau zgomotos de țărm 
şi, de jur-împrejurul lui, plaja nisipoasă întinzându-se cât vedeai 
cu ochii. li era sete şi-şi zise că absenţa soarelui îi permitea să 
suporte o vreme lipsa unui puț, râu sau izvor. Aerul era cald şi 
umed. Mai întâi intră în mare, ca să-şi spele corpul de nisipul 
lipit de piele şi să se răcorească. Scrută un moment orizontul, 
dar nu descoperi nicio pânză. Îşi aminti că nava mersese timp 
de mai multe zile pe lângă ţărmuri pustii: ar fi fost o nebunie să 
se întoarcă spre sud, deoarece era clar că un deşert imens ÎI 
despărţea de delta fertilă a Nilului. Îşi zise că cel mai bine era să 
se îndepărteze de țărm, să pătrundă în interiorul uscatului: era 
sigur că va întâlni ţărani, va descoperi un sat sau va da peste 
vreo caravană de beduini. Preferă să nu-şi imagineze care ar 
putea fi reacţia oamenilor din ţinut văzând cum vine dinspre 
mare un bărbat gol. Spera că va putea să le înţeleagă limba, ca 
să le explice că era un navigator egiptean şi că, în cursul nopţii, 
căzuse din nava care îl ducea spre Biblos. 

Nu avu mult de mers în căutarea apei şi a unor oameni care. i- 
ar fi putut veni în ajutor. Părăsise nisipul plajei şi înainta pe o 
câmpie cu iarbă deasă, întreruptă ici şi colo de coline joase. De 
pe vârful uneia dintre ele zări o linie mişcătoare spre care porni 
în pas vioi. După cum spera, punctele colorate se măriră până 
când deveniră o caravană de măgari, conduşi de bărbaţi şi 
femei. Câteva femei purtau veşminte strâmte brodate cu flori 
sau desene geometrice, în culori vii, având în spate un copil într- 
un coş adânc, din fibre împletite; bărbaţii purtau legată la brâu o 
bucată de pânză care le cădea peste genunchi şi aveau în mână 
o lance sau o măciucă; câţiva, care mergeau în frunte, aveau o 
harpă scurtă cu care acompaniau cântecele destinate să le 
ritmeze mersul. Pe spatele măgarilor erau legate arme, saci plini 
şi burdufuri umede pline cu lichide. La urmă mergeau vreo 


douăzeci de bărbaţi şi femei în întregime goi, cu braţele legate 
de coate la spate, aşa cum făceau egiptenii cu prizonierii de 
război, toţi uniţi printr-o frânghie lungă înnodată în jurul gâtului. 
Aceşti captivi erau încadraţi de câţiva bărbaţi înarmaţi cu sulițe 
lungi şi subţiri şi trestii suple, cu care probabil că erau bătuţi 
sclavii rebeli. 

Existenţa acestora din urmă ar fi trebuit să stârnească 
prudenta lui Djedefhor şi să-l îndemne să stea la distanţă. Dar, 
crezând că acei oameni erau prizonieri de război, nu se gândi 
niciun moment că ar fi privit ca duşman de cei care formau 
caravana şi care păreau a fi beduini. De aceea, în loc să se 
ascundă sau să fugă, înaintă spre ei fără teamă. Bărbaţii din 
fruntea caravanei se opriră brusc când îl zăriră pe Djedefhor 
care venea grăbit spre ei. În apropierea lor, Djedefhor ridică 
braţele ca să salute după obiceiul egiptean şi se opri în faţa unui 
bărbat care făcuse câţiva paşi spre el. Era un bărbat robust, 
înalt, cu faţa arsă de soare şi bătută de vântul pustiului. Părul 
negru din barba deasă şi mustață era presărat cu fire albe, 
conferind feţei un aer de nobleţe, în pofida trăsăturilor aspre. 

Intr-un elan natural, Djedefhor începu să i se adreseze în 
limba sa natală. Dar bărbatul se uită la el fără să răspundă. 
Atunci încercă, pe rând, limbile pe care le cunoştea: cea din 
Biblos şi din cetăţile de pe coasta Qedemului, cea a 
cananeenilor din interiorul uscatului, foarte apropiată, de altfel, 
de cea a bibliţilor, cea a locuitorilor din cetăţile Sumerului, 
precum şi altele, despre care nu ştia de cine erau vorbite, dar 
lbdadi îl pusese să le înveţe spunându-i că erau ale unor 
popoare pe care nu ştia să le situeze în spaţiu. Dar şeful 
beduinilor îl asculta dând din cap, fără să răspundă: părea că nu 
vorbeşte niciuna dintre limbile folosite de Djedefhor. În cele din 
urmă, renunţă, deschise gura ridicând capul şi îndreptând 
degetul gros spre buze, ca să dea de înţeles că îi era sete. Acest 
mesaj, lansat în limbajul universal al gesturilor, a fost 
recepționat, pentru că beduinul se întoarse spre unul dintre 
oamenii din caravană care, împreună cu tovarăşii săi, se 
apropiase de străin, vorbindu-i într-o limbă neştiută de 
Djedefhor. Omul se îndreptă spre unul dintre măgari, desfăcu un 
burduf şi i-l aduse lui Djedefhor, care bău îndelung, apoi îl 
înapoie şi mulţumi. Faptul că-i dăduseră apă îl făcu pe prinţ să 
devină încrezător. Arătă spre mare, încercând să le spună că 


venea de acolo, că era un egiptean de origine nobilă şi că cerea 
ospitalitate. 

Căpetenia beduinilor îl ascultă cu o răbdare lăudabilă, apoi se 
întoarse spre ai săi şi le vorbi din nou. Djedefhor se bucură, 
imaginându-şi că-i înţelesese de bine-de rău cuvintele şi că 
ordona unuia dintre oamenii lui să-i vină în ajutor. Numai că de 
el se apropiară trei bărbaţi şi, mai înainte de a pricepe ce 
doreau, puseră mâna pe el, îi legară braţele la spate aidoma 
celorlalţi prizonieri, apoi îi împiedicară picioarele cu o frânghie 
scurtă, care îl obliga să facă paşi mici şi nu-l lăsa să fugă. 
Protestă, strigă, îşi blestemă agresorii, încercând să se apere, 
apoi tăcu, dându-şi seama de inutilitatea oricărui efort. Se lăsă 
dus la coada caravanei, lângă ceilalţi captivi, şi capătul frânghiei 
care îi unea a fost legat în jurul gâtului său. Unul dintre beduini 
se aşeză în spatele lui şi îl lovi de trei ori cu trestia, probabil ca 
să-i amintească noua sa condiţie şi ce-l aştepta dacă s-ar 
răzvrăti. Caravana îşi reluă apoi mersul şi prinţul se văzu nevoit 
să o urmeze în acest fel. 

In timp ce mergea, Djedefhor se întrebă ce soartă îi 
pregăteau acei oameni ai deşertului, care erau acum stăpânii 
lui. Sclavia, adică negoţul cu bărbaţi şi femei destinaţi să-i 
servească pe cei care îi cumpărau, nu exista în Valea Nilului. 
Deoarece în campaniile militare, destul de rare în cursul unei 
domnii, nu erau capturați nici femei, nici copii şi, deseori, 
războinicii făcuţi prizonieri erau eliberaţi. Ceilalţi, cei care se 
dovediseră deosebit de combativi sau şefii, dacă nu erau ucişi, 
erau integrați în corpul trupelor medjai. Totuşi, Djedefhor ştia, 
de la Ibdadi, că acest negoţ cu oameni era practicat în ţările 
asiatice. 

Nu putuse să bănuiască faptul că, abia punând piciorul pe 
acele ţărmuri, va cădea în mâna unor astfel de negustori. Îşi 
zise că primise prima lecţie despre o ţară străină: să nu acorde 
nici cea mai mică încredere oamenilor pe care îi va întâlni. 

In loc să fie disperat de nenorocirile care îl loveau de o zi 
încoace, se gândi să se bucure: pe de o parte, datorită 
complicităţii şi fidelității lui Hetepni, evitase culoarea neagră şi 
fusese aruncat, fără voia lui, în această aventură unde nu 
îndrăznise până atunci să se avânte, cea a unei călătorii spre 
ţara unde îşi aveau sălaşul soarele şi lumina, spre ţara zeului; 
pe de altă parte, abia se angajase în descoperirea unei alte 


lumi, că se vedea constrâns să o abordeze dintr-o situaţie pe 
care ar fi ignorat-o, dacă ar fi putut să aleagă. Nu era oare o 
încercare rezervată lui de zeu, ca să-l înveţe supunerea şi să-l 
facă să cunoască existenţa jalnică a celor mai năpăstuiţi dintre 
oameni, dar şi ca să înţeleagă fragilitatea condiţiei omeneşti, 
precaritatea destinului, care de la bogăţie, chiar de la tronul pe 
care avea dreptul să-l revendice, îl arunca în starea cea mai de 
jos, asemenea animalelor domestice? 

Toate aceste lucruri, la care se gândi tot restul zilei, cât dură 
mersul printre colinele bătute de vânt, îi liniştiră temerile şi îl 
făcură să vadă viitorul cu seninătate. 

Beduinii se opriră pe o mică ridicătură de pământ, unde îşi 
instalară tabăra pentru noapte. Peisajul devenise mai vălurit, 
dar la fel de sălbatic, astfel încât paznicii puteau să 
supravegheze câmpia din jur până la o mare distanţă, evitând 
astfel orice surpriză. Cerul se luminase în cursul zilei şi vântul se 
domolise, astfel încât nu considerau util să construiască niciun 
fel de adăpost. In timp ce bărbaţii adunau lemne şi aprindeau 
focul cu ajutorul silexului, femeile întindeau pe pământ piei şi 
blănuri de oaie pe care urmau să se culce. Captivilor li s-au 
eliberat braţele şi, imitându-şi vecinii, Djedefhor adună frunze şi 
smocuri de iarbă înaltă ca să-şi facă un pat pentru noapte. 
Femeile veniră apoi să le aducă nişte curmale, pâinici tari de 
grâu, brânză uscată şi apă pentru masa de seară. Li se acordă 
un scurt moment ca să mănânce, după care toţi fură din nou 
legaţi. 

Djedefhor se culcase pe o parte şi stătea tăcut, supraveghind 
cu privirea beduinii care mâncau, în timp ce se făcea brusc 
noapte. 

— Mi s-a părut că vorbeşti limba noastră, auzi o voce în 
spatele lui, care i se adresa în grai cananeean. 

Se întoarse pe cealaltă parte şi văzu lângă el un bărbat încă 
tânăr, purtând, ca oamenii din ţara lui, o barbă deasă şi neagră. 
lbdadi îi spusese deseori că oamenii din ţările Asiei, spre 
deosebire de egipteni, lăsau să le crească părul de pe corp şi de 
pe faţă. Este adevărat că egiptenii erau în mod natural imberbi, 
rari fiind cei pe membrele cărora creştea păr şi puţin numeroşi 
cei care aveau faţa năpădită de barbă. Aceştia nu se bucurau că 
erau nevoiţi să se radă la bărbier; uneori, mânaţi de un fel de 
cochetărie, îşi păstrau mustaţa, după cum făcuse Rahotep, 


unchiul lui. 

— Adevărat, cunosc limba cu care mi te adresezi şi mă bucur 
că pot vorbi cu cineva, răspunse Djedefhor. 

— Pari că vii din Egipt. 

— Sunt egiptean. Mă aflam la bordul unei nave care mă ducea 
la Biblos, când am căzut în mare. Am înotat până la țărm, unde 
m-am pomenit singur, pentru că ambarcaţiunea mea s-a 
depărtat. Tu de unde vii şi spune-mi cine sunt aceşti oameni 
care ne-au legat ca şi cum am fi nişte duşmani periculoşi? 

— Numele meu este Zimri. Casa mea se află într-o cetate 
vecină cu Gaza, în interiorul uscatului; numele ei este Anaki. 
Transportam marfă spre portul Askalon, cu tovarăşi de-ai mei, 
când aceşti nomazi jefuitori au tăbărât pe noi ca fulgerul 
furtunii, al lui Hadad cel ucigaş. Aceşti oameni sunt adevăraţi 
tâlhari. Nu se încurcă defel cu turme, pentru că ar fi nevoiţi să 
caute locuri de păşunat şi să aibă grijă de animale; şi ar risca să 
fie furaţi de alţi jefuitori. Trăiesc doar din prădăciuni. Jefuiesc 
satele şi atacă la drumul mare, prind călători singuratici sau 
grupuri mici de negustori slab înarmaţi. După cum poţi vedea, 
nu se mulţumesc să ia tot victimelor lor, până şi hainele, 
ducându-le apoi spre târguri îndepărtate, unde le schimbă pe 
alimente şi alte bunuri. 

— Nu există soldaţi care să protejeze caravanele şi să 
vegheze la siguranţa drumurilor? Întrebă mirat Djedefhor. 

— Ba da, dar nu pot să fie peste tot în acelaşi timp. Aceşti 
tâlhari sunt vicleni: într-o zi sunt la Gaza, în altă zi sunt foarte 
departe, întotdeauna acolo unde nu te aştepţi. Şi, după ce au 
capturat destui sclavi şi au furat multă marfa, dispar un timp în 
deşertul din sud, după ce şi-au vândut prada. 

— Îi cunoşti pe tovarăşii noştri de captivitate? 

— Doar pe unii, patru în total, tovarăşii mei, cu care 
formasem o caravană mică şi ne îndreptam spre Askalon. Pe 
ceilalţi i-am cunoscut în captivitate. Sunt femei şi bărbaţi răpiți 
din satele lor, aşa cum ni s-a întâmplat şi nouă. 

— Ştii unde ne duc şi ce vor face cu noi? 

— Nu sunt sigur unde ne duc, dar bănuiesc. Există un oraş 
spre est, la marginea deşertului care se întinde până la Valea 
Nilului. Numele lui este Arad. Acolo are loc un târg de sclavi, 
unde probabil că intenţionează să scape de noi. După care 
soarta noastră va depinde de cei care ne vor cumpăra, de noii 


noştri stăpâni. 

— Spune-mi, Zimri, cum se face că aceşti bărbaţi şi aceste 
femei stau atât de pasivi şi tăcuţi, că nu se plâng, după ce au 
fost smulşi din familiile, din casele lor? 

— La început s-au tânguit, dar probabil că până la urmă s-au 
resemnat, ca şi mine, lucru pe care se pare că l-ai înţeles şi tu. 
Nu putem face nimic, decât să ne supunem voinţei zeilor. La ce- 
ar folosi să ne plângem, să gemem? Doar să ne chinuim şi mai 
mult sufletul! 

— Nu vă gândiţi să fugiţi? 

— Dacă se va ivi ocazia, bineînţeles. Dar ce putem face aşa 
legaţi cum suntem? Nu putem să ne desfacem legăturile, mai 
ales că suntem supravegheați chiar şi noaptea. Acum te 
sfătuiesc să dormi şi să te odihneşti cât îţi va fi cu putinţă, 
pentru că mâine ne aşteaptă un drum greu. 

Zimri nu se înşelase. Merseră încă o zi printr-o regiune de 
munţi nu prea înalţi, unde porțiunile de pământ cultivat alternau 
cu păşuni pentru oi şi capre şi cu livezi de măslini. În sfârşit, în 
ziua următoare, zăriră zidurile de piatră întărite de turnurile 
semicirculare ale unei mici fortărețe - Arad. 

Caravana se opri sub zidurile cetăţii, unde au fost depozitate 
bagajele şi lăsate femeile, copiii şi câţiva bărbaţi care începură 
să ridice corturi din piei de capră. Prizonierii au fost adunaţi şi 
duşi spre poarta amenajată în zidul de piatră dinspre apus. Era 
păzită de câţiva oameni cu căşti de piele şi înarmaţi cu sulițe 
lungi şi securi. Comandantul lor îi cunoştea bine pe beduini, căci 
le salută şeful şi vorbi un moment cu el. Căpetenia beduinilor îi 
dădu un obiect învelit într-o bucată de piele fină. Djedefhor 
bănui că era un dar menit să întreţină bunele relaţii. 

După ce treceai de poartă, intrai direct într-o piaţă mare, de 
unde porneau străzile ce şerpuiau printre casele de piatră cu 
acoperişul în formă de terasă. La capătul acestei vaste 
esplanade, era amenajat un bazin circular plin cu apă, de unde 
se aprovizionau femeile din oraş, umplându-şi urcioarele purtate 
pe umăr. Djedefhor remarcă faptul că femeile purtau rochii din 
pânză în culori ţipătoare, care acopereau un umăr şi-l lăsau pe 
celălalt gol, în timp ce bărbaţii purtau o pânză legată la brâu, 
scurtă şi plisată, petrecută în partea din faţă, asemănătoare cu 
cea a egiptenilor; păreau că nu cunosc veşmintele grele cu 
franjuri ale oamenilor din oraşele de pe coastă şi din Biblos, aşa 


cum îl văzuse purtând pe lbdadi. Observă cu satisfacţie că 
vorbeau aceeaşi limbă ca a tovarăşului său de captivitate, Zimri. 
Este adevărat că, între timp, descoperise că şeful beduinilor 
înţelegea şi el această limbă şi că nu-i răspunsese în ziua când 
venise spre el ca oaspete pentru că nu voise să-l asculte, ca să-l 
facă sclavul său. 

Beduinii îşi duseră captivii spre o locuinţă mare, situată într-o 
poziţie mai retrasă, la capătul pieţei, la colţul unei străzi. Era 
formată dintr-o curte mare, delimitată de un zid scund, închisă 
pe trei laturi de construcţii cubice. In stânga, cum intrai, se afla 
o adăpătoare din piatră, adâncă, plină cu apă, de unde beau 
câteva capre şi câteva oi, care se mişcau liber prin curte, 
supravegheate de un câine mare cu blană roşcată. In faţa 
zidurilor clădirilor, erau amenajate mai multe socluri din piatră 
acoperite cu ipsos, unde trebăluiau femeile casei, ca să evite 
probabil praful din curte; unele stăteau în genunchi în faţa unor 
pietre de moară netede, striveau boabele de grâu sau de orz, 
altele frământau aluatul ca să facă pâini pe care le coceau pe 
cenuşă; altele modelau cu pricepere vase din argilă; altele, 
aşezate în faţa unor războaie de ţesut, confecţionau covoare şi 
diferite ţesături. 

Un om, al cărui pântece mare îi amintea lui Djedefhor de unii 
scribi din Egipt, ieşi din clădirea principală, situată pe acea parte 
a curţii unde beduinul îşi aliniase marfa umană. 

— Milkuru, fii bine venit! | se adresă el căpeteniei beduinilor. 
Văd că mi-ai adus o marfă frumoasă. 

— Convinge-te singur, Şabilu, îi răspunse Milkuru. Bărbaţi 
robuşti şi femei pricepute şi muncitoare. 

Stăpânul casei examină fiecare sclav. Încerca musculatura 
bărbaţilor, zăbovea asupra sânilor şi şoldurilor femeilor, fără să 
pună întrebări: era clar că nu-l interesa originea lor, cunoscând 
felul în care Milkuru îşi procura marfa. După ce termină cu 
trecerea în revistă, îl invită pe beduin să-l urmeze în casă. leşiră 
mai târziu, după ce reuşiseră să încheie târgul. La ordinul dat de 
căpetenia lor, beduinii i-au eliberat pe captivi de legăturile de la 
gât şi de la braţe, lăsându-le doar pe cele de la picioare, apoi le 
porunciră să-l urmeze pe stăpân. Şabilu îi duse pe toţi în 
magaziile sale, unde captivii au fost încărcaţi cu pânze, covoare, 
cu vase, saci cu faină, urcioare cu vin şi ulei, pe care le duseră 
în tabăra beduinilor, în afara zidurilor oraşului. 


Sclavii au fost apoi aduşi înapoi în casa noului lor stăpân, în 
aşteptarea sorții lor. 

Şabilu îl chemă pe fiecare în faţa lui. Cele mai multe dintre 
femei, chemate primele, ieşiră îmbrăcate cu rochii şi însoţite de 
altă femeie care le repartiză, unele spre războaiele de ţesut, 
altele spre cuptoarele pentru ars vase, altele spre măcinarea 
grânelor sau spre bucătărie. Djedefhor a fost chemat printre 
primii. A fost dus în locuinţă, într-o sală luminoasă, în centrul 
căreia se înălța o coloană din lemn destinată susţinerii grinzilor 
acoperişului. Stăpânul stătea pe o pernă, în timp ce un băiat 
agita deasupra lui un evantai mare din pene de struţ. 

— Se pare că eşti egiptean, îi zise Şabilu. 

— Adevărat. Află că sunt prinţ în ţara mea, fiul defunctului 
rege Keops. 

— La naiba cu toate astea! Acum eşti sclavul meu şi-mi 
aparţii! 

— Redă-mi libertatea; îţi voi plăti cât ai să-mi ceri. 

— Şi cu ce-mi vei plăti? Pentru că, deocamdată, te afli departe 
de Egipt şi eşti gol-puşcă în faţa mea. 

— Ai încredere în cuvântul meu. Ajută-mă să mă întorc acasă, 
însoţit de gărzile tale, şi se vor înapoia încărcate cu daruri 
scumpe. 

— Ar fi o afacere frumoasă, răspunse Şabilu, zâmbind sceptic. 
Dar, mai întâi, nu sunt prinţ ca să dispun de gărzi. Şi, chiar dacă 
aş avea, călătoria e destul de lungă până în Egipt. lar dacă 
minţi, vei găsi uşor prilejul să fugi. Dacă spui adevărul, ajuns în 
Egipt, îţi va fi foarte uşor să-ţi arunci paznicii în închisoare. Nu, 
aranjamentul ăsta nu-mi convine. Află că prefer să câştig mai 
puţin, dar sigur, decât să sper un câştig mare, dar nesigur. Eşti 
al meu şi te păstrez. Văd că eşti robust, bine făcut şi că te 
exprimi foarte corect în limba noastră. Ştii să citeşti şi să scrii? 
Căci ar trebui să ştii, dacă eşti ceea ce pretinzi. 

— Cunosc semnele ţării mele şi pe cele ale locuitorilor din 
Canaan şi Sumer. 

— Dacă nu minţi, e mai bine decât să fii musculos, pentru că 
aş putea avea de pe urma ta un câştig mult mai mare. Ţi se va 
da tot ce ai nevoie, tăblițe de argilă, plăcuţe acoperite cu ipsos, 
condeie, pensule şi cerneală, şi vei scrie ce-ţi va dicta omul 
meu. Vei scrie în toate limbile pe care spui că le cunoşti. 

Un servitor îl duse pe Djedefhor în sala vecină, unde îi dădu 


ceea ce-i trebuia ca să traseze atât hieroglifele egiptene pe 
plăcuţe netede, cât şi caracterele cuneiforme gravate în argila 
moale cu care erau notate limbile celor din Sumer şi din 
Canaan. Servitorul, după ce dictă un text scurt, în care scribul în 
persoană, adică Djedefhor, recunoştea că era doar un sclav umil 
la ordinele stăpânului său, îi lăsă timp să transcrie cuvintele în 
diferite limbi, apoi luă tot ce scrisese şi îi arătă stăpânului. 
Imediat după aceea, un om înarmat veni la Djedefhor şi-l duse 
într-o baracă solidă din piatră, care avea doar o singură 
încăpere mare, cu o uşă formată dintr-un grilaj de şipci, cu bare 
de lemn, unde erau deja închişi cei mai mulţi dintre bărbaţii 
capturați de beduini. 

Sclavii au fost ţinuţi în această încăpere timp de câteva zile, 
hrăniţi cum se cuvine. Au fost scoşi de acolo şi aduşi în curte 
unde li s-au legat iar braţele. Stăpânul apăru curând, încălecă 
pe un măgar, ajutat de un bărbat înarmat, apoi porni la drum, 
urmat de sclavii înconjurați de câteva gărzi. Djedefhor îndrăzni 
atunci să i se adreseze lui Şabilu: 

— Stăpâne, îi zise el, chiar dacă am ajuns sclav pe nedrept, 
sunt totuşi un om. Te rog să-mi spui unde ai de gând să ne duci. 

— Te poţi plânge că ai fost prost tratat? Il întrebă Şabilu, fără 
să se arate supărat din pricina cutezanţei sclavului său. Sigur, ai 
fost închis într-o încăpere cu tovarăşii tăi de suferinţă şi acum ai 
din nou braţele legate. E normal: te-am cumpărat de la foştii tăi 
stăpâni, nu vreau să pierd ce-am plătit. Dar aţi fost bine hrăniţi, 
fără să faceţi nici cea mai mică muncă. Află că vă duc nu 
departe de-aici ca să vă vând unor oameni veniţi din valea 
Sidim. E zi de târg. In privinţa ta, află că m-am înţeles deja cu 
un om bogat care locuieşte în una dintre cetăţile din acea 
regiune. Poţi să te bucuri, pentru că nu m-ai minţit spunând că 
ştii să citeşti şi să scrii în mai multe limbi. Cred că te va face 
secretarul lui, pentru că e un negustor bogat care trebuie să-şi 
ţină socotelile şi negoţul cu ţări străine. Vei fi bine tratat, nu te 
îndoi de asta, şi, dacă te vei dovedi un bun servitor, cu 
siguranţă că stăpânul tău te va elibera şi chiar te va căsători cu 
o fată liberă ca să întemeiezi o familie. 


CAPITOLUL VI 


Pentru Henutsen, găsirea tinerei Persenti era un joc, dar şi o 
chestiune de onoare. Afecţiunea pentru Djedefhor, la care ţinea 
ca la un fiu, precum şi cea pe care i-o purta frumoasei Persenti o 
făcuseră să se intereseze de soarta fetei şi de disperarea 
nepotului ei. Dar ostilitatea faţă de Didufri, pe care dorea să-l 
întreacă prin repeziciunea acestei căutări, miza acestui pariu 
făcut cu ea însăşi de a o sustrage prin toate mijloacele pe fată 
dorinţei regelui o făceau şi mai îndârjită în tot ceea ce 
întreprindea. Se dusese personal în atelierele regale de ţesut şi-l 
îndemnase pe conducătorul lor să-şi accelereze investigaţiile, 
pentru că le făcea fără tragere de inimă. Dar nimeni nu părea să 
fi fost o cunoştinţă apropiată a mamei tinerei Persenti. Regina s- 
a văzut nevoită să întrebe muncitoarele una după alta timp de 
două zile, mergând la toate atelierele, înainte de a găsi una 
care-i spuse: 

— Am cunoscut-o puţin pe lu. Nu avea nicio prietenă. Stătea 
tot timpul izolată şi nu prea vorbea despre ea. De unde venea? 
Nu pot să spun cu precizie. Ştiu sigur doar că tatăl ei era scrib şi 
că ocupa un post în provincia Sebennitos. Acolo locuia. 

— Crezi că încă mai trăieşte acolo? 

— De unde aş putea să ştiu? 

— Îi cunoşti numele? 

— lu nu l-a rostit niciodată în faţa mea. 

Henutsen se mulţumi cu aceste informaţii sărace, care 
confirmau ceea ce aflase de la Ptahmaau. Atunci luă hotărârea 
să meargă la Sebennitos. 

Se întoarse la reşedinţa ei şi-l chemă pe majordomul palatului 
ca să-i ceară să adune câţiva servitori înarmaţi şi să ducă în port 
un mesaj care ordona pregătirea neîntârziată a propriei nave. 
Căci Keops pusese la dispoziţia reginelor sale câte o navă mare 
cu echipaj cu tot, de care puteau dispune, după cum doreau, ca 
să se plimbe pe fluviu. Voia să acţioneze repede şi discret, ca 
Didufri să nu fie anunţat de această călătorie bruscă şi să nu-i 
pună piedici poruncind oamenilor săi s-o urmărească. Şi nu se 
duse în port cu lectica, ci pe jos. Când ajunse pe cheiul portului 
Per-nufer, găsi ambarcaţiunea pregătită să ridice ancora. Urcă 
imediat la bord, pânza fu înălţată şi vâslele se puseră în 
mişcare, transformând ambarcaţiunea într-un miriapod enorm 
alunecând pe apa liniştită a canalului lui Keops. Henutsen se 


instalase în cabina protejată de perdele, ca să nu fie văzută de 
curioşii aflaţi pe maluri. La căderea nopţii, porunci continuarea 
drumului. 

— E periculos să navigăm pe fluviu noaptea, îi atrase atenţia 
Nekhebu, căpitanul navei. 

— Trebuie să riscăm, răspunse ea. 

— Pilotul nostru cunoaşte bine fluviul, dar nivelul apelor e 
scăzut şi riscăm să eşuăm pe un banc de nisip. 

— Oamenii din echipaj sunt destul de numeroşi ca să poată 
trage nava şi să vâslească. 

— S-ar putea să ne şi răsturnăm. 

— Presupun că toţi oamenii de la bord ştiu să înoate! 

— Desigur, stăpână, dar mă gândesc la tine. 

— Şi eu ştiu să înot... 

Nekhebu se înclină. Un om cu o prăjină lungă se instală la 
proră ca să sondeze adâncimea apei şi ambarcaţiunea îşi 
continuă drumul, după ce pânza fusese strânsă, în timp ce 
vâslaşii, reduşi la jumătate, se schimbau la fiecare patru ore. 
Astfel, la răsăritul soarelui, nava se afla deja departe de Memfis. 
Când ajunse la Sebennitos, Henutsen se grăbi să ajungă la 
palatul guvernatorului provinciei. Când află de vizita reginei, 
acesta se strădui să o primească foarte bine, mai ales că se 
număra printre cei care se opuneau în taină noului rege şi ştia 
că, în starea actuală a lucrurilor, fiul ei Kefren avea toate 
şansele să reuşească detronarea lui Didufri şi să-i ia locul care îi 
revenea de drept. Veni chiar el în întâmpinarea reginei, se 
înclină cu respect în faţa ei, o conduse în apartamentul său şi îi 
spuse, departe de ochii unor martori care ar fi putut fi favorabili 
celui pe care unii îl numeau uzurpator, că era servitorul ei, pe 
deplin devotat ei şi fiului său, moştenitorul legitim al tronului lui 
Horus. Henutsen îi mulţumi pentru ataşamentul lui şi îi dădu de 
înţeles că, atunci când Kefren va deveni suveranul celor Două 
Regate, nu va uita un servitor atât de fidel; apoi îi destăinui 
motivul vizitei sale. 

— Regina mea, nu văd despre ce ar putea fi vorba. Dar îi voi 
chema la palat pe principalii scribi din provincie, ca să se facă o 
cercetare. Totuşi, este posibil ca acest scrib să fie în slujba 
templului lui Onuris. Voi cere imediat să vină în faţa noastră 
primul preot al templului. Poate că va şti să dea un răspuns care 
te va mulţumi. Poţi avea încredere, pentru că şi el este 


împotriva acelui Seth aşezat pe tronul lui Horus. 

Preotul sosi grabnic şi o ascultă şi el pe regină cu mare 
respect. La întrebările sale, el îi răspunse pe dată: 

— Cred că ştiu cine e omul despre care vorbeşti. Servitorul 
tău presupune că e vorba de cel care răspunde de cirezile 
zeului, pe domeniile aflate în partea de nord a provinciei. 
Numele său este Khenemu. Ştiu că are o fiică pe nume lu, 
căsătorită cu un meşter artizan din Memfis. 

— Chiar pe el îl caut. Unde locuieşte? Unde îl pot găsi? 

— Ambarcaţiunea ta frumoasă trebuie să navigheze spre sud. 
Nu departe, vei putea zări o casă frumoasă, care domină fluviul, 
situată pe o colină înaltă, unde e ferită de inundaţii. N-ai cum să 
greşeşti, e prima locuinţă impozantă pe care o vei vedea. Acolo 
îl vei găsi pe Khenemu. 

Henutsen îi mulţumi şi, fără să mai aştepte, se întoarse la 
nava ei şi porunci să se navigheze cu ajutorul vâslelor. De când 
intraseră în apele de la Sebennitos, vâslaşii zăriseră câţiva 
crocodili fie moţăind în noroiul de lângă malurile fluviului, fie 
înotând; în acest caz, lăsau să li se vadă doar arcadele, sub care 
se deschideau ochii globulari. Dar nu constituiau o ameninţare 
pentru ambarcaţiune, în siajul căreia unii dintre ei se aşezau în 
speranţa că vor înhăţa resturi de-ale gurii căzute de la bord. 
Căci, animale sacre, crocodilii nu erau vânaţi şi uneori se 
întâmpla să li se dea de mâncare. Henutsen stătea în picioare în 
partea din faţă a ambarcaţiunii, de unde observa fluviul şi malul, 
ca să descopere locuinţa căutată. 

Deodată zări, în oglindirea razelor soarelui pe suprafaţa 
argintie a fluviului, o formă albă şi neagră plutind între două 
valuri. Henutsen puse mâna streaşină la ochi, ca să-şi protejeze 
privirea de lumina puternică a soarelui, şi urmări obiectul ciudat 
dus încetişor de apă. Înţelese, destul de repede, că era vorba de 
corpul unei femei, îmbrăcată într-o rochie lungă şi albă, care i se 
lipea pe bust, în timp ce părul negru se întindea pe suprafaţa 
apei. Henutsen îl chemă imediat pe Nekhebu şi îi porunci să 
accelereze vâslitul. Ea însăşi se înarmă cu o lance şi porunci ca 
oamenii cu arcuri şi lănci să ţină departe crocodilii care probabil 
că aveau să simtă foarte curând această nouă pradă. După ce 
cântări rapid situaţia, căpitanul ordonă să se vâslească mai 
viguros, pentru a o lua înaintea crocodililor, şi el însuşi, după ce 
se înarmă cu câteva lănci, se aşeză la proră, gata să lovească 


orice saurian care ar fi încercat să întreacă nava, a cărei etravă 
despica apa cu mare viteză. Ca să-i întârzie pe crocodili şi să le 
dea de lucru, Henutsen ceru să-i fie aduse toate coşurile cu 
alimente şi le aruncă în fluviu: după cum se aştepta, reptilele se 
opriră să înghită tot ce cădea: carne, pâine, peşte uscat, 
legume. Doar unul singur, care înota în faţa ambarcaţiunii, nu se 
opri. Asupra lui se concentră tirul lăncilor, pentru că el se pare 
că zărise corpul care plutea pe apă şi înota în direcţia lui. Dar 
lăncile alunecau pe solzii tari ai spatelui său, în timp ce 
ambarcaţiunea se străduia din greu să i-o ia înainte. Ajunse 
totuşi în dreptul lui, navigând paralel. Nekhebu porunci celor de 
la cârmă să îndrepte ambarcaţiunea spre crocodil, ca să-i taie 
calea şi să-l respingă spre dreapta, dar acesta se cufundă în apa 
cenuşie. 

Strigătele marinarilor probabil că o alarmaseră pe femeia care 
se lăsase în voia apei, pentru că, deşi te-ai fi putut teme că era 
doar cadavrul unei înecate, femeia se întoarse pe burtă şi 
începu să înoate cu mişcări lente. Henutsen o recunoscu atunci 
pe Persenti. O strigă. Tânăra ridică imediat capul şi, brusc, 
începu să înoate spre navă. Dar marinarii văzură, cuprinşi de 
oroare,  crocodilul ivindu-se exact în spatele navei şi 
îndreptându-se spre fată. Fără cea mai mică ezitare, Nekhebu 
apucă o lance şi se aruncă în apă ca să înfrunte animalul. 
Henutsen stătea  nemişcată,  stupefiată de admirație. 
Descoperind a doua pradă, crocodilul o lăsă pe fată şi îşi mişcă 
cu rapiditate coada ca să se îndrepte spre bărbat, deschizând 
gura plină de colţi ascuţiţi. Nekhebu îl aşteptă calm, apoi, când 
crocodilul ajunse destul de aproape, deschizându-şi şi mai mult 
gura, aruncă sulița în fundul gâtului animalului. Crocodilul se 
cufundă în adâncul fluviului în aplauzele marinarilor opriţi din 
vâslit. Nekhebu ajunse rapid lângă Persenti, care se refugie în 
braţele sale, în timp ce ambarcaţiunea ajungea în dreptul lor. 
Cei doi fură în grabă traşi la bord. Când ceilalţi crocodili ajunseră 
şi ei în dreptul navei, era prea târziu, nu mai aveau din ce să se 
înfrupte. 

Henutsen porunci ca Persenti să fie dusă în cabină. O ajută 
chiar ea să-şi scoată rochia şi să se şteargă. 

— Pe viaţa noastră! Exclamă ea. Persenti, poţi să-mi explici ce 
căutai în mijlocul fluviului? Ai obiceiul să înoţi în apele acestea 
pline de crocodili? 


— Henutsen, nu voiam să înot. M-am lăsat în voia apei pentru 
că voiam să mor. 

— Voiai să mori? Ce zeu te-a orbit şi ţi-a luat minţile? Şi de ce 
voiai să mori? 

— Cum poţi să-mi pui această întrebare? Acum ştiu cine eşti. 
Ştiu că eşti a doua Mare Soţie Regală, regina Henutsen. Şi mai 
ştiu că Hori e prinţ, că e fiul primei Mari Soții Regale şi că şi-a 
bătut joc de mine. 

— Vreau să-mi spui cine te-a făcut să crezi că şi-a bătut joc de 
tine, replică prompt Henutsen. Este adevărat că s-a prezentat la 
templul lui Isis sub o identitate falsă, pentru că se îndrăgostise 
de tine de cum te-a văzut, pe când dansai la jubileul Maiestăţii 
Sale zeul cel viu, soţul meu Keops. Voia să-l iubeşti pentru el, nu 
pentru ceea ce reprezenta. De aceea n-a vrut să ştii cine era cu 
adevărat. 

— laset mi-a spus altceva. 

— Cine este această laset? 

— O dansatoare de la şcoala noastră. Mi-a spus că Hori 
pusese prinsoare cu Didufri că va reuşi să mă seducă, dar că, în 
realitate, nu mă iubea, doar mă dorea şi că, de altfel, un prinţ 
regal nu s-ar căsători niciodată cu o fată săracă. 

— Va trebui să mi-o arăţi pe această laset. Va avea de-a face 
cu mine! Nimic din ce ţi-a spus nu-i adevărat. Hori nu-şi iubeşte 
fratele, iar acesta îl urăşte. N-au făcut nicio prinsoare. Il 
bănuiesc pe Didufri că a convins-o pe această fată să-ți 
vorbească astfel, în speranţa că te va despărţi de Hori. Şi, după 
cât se pare, a reuşit. Află că Hori te iubeşte şi vrea să te facă 
stăpâna bunurilor sale. 

— E oare cu putinţă? 

— Dacă-ţi spun! 

— Dar nu va primi niciodată încuviințarea să ia de soţie o fată 
care nu e nobilă. 

— Cine l-ar putea împiedica? Mama lui? Nu-i pasă. Singura 
persoană care are o oarecare autoritate asupra lui Hori, de la 
moartea tatălui său, sunt eu. lar eu vreau să te ia de soţie şi aşa 
va fi. Pentru că sunt regină, mama lui Kefren, care, foarte 
curând, se va ridica împotriva acestui uzurpator de Didufri şi, 
după cum Horus a făcut cu Seth, îl va azvâărli de pe tron, ca să-şi 
aşeze pe cap dubla coroană! 

— Să facă zeul ca vorbele tale să fie adevărate şi Maat să 


îndeplinească tot ce mi-ai spus! Zise suspinând fata. Ai venit să 
mă cauţi până la bunicii mei? Cum ai reuşit să mă găseşti? 

— Când doreşti cu putere un lucru, nu se poate să nu-l obţii. 
Mai ales când ai mijloacele necesare. 

— Dar unde e Hori? Am aflat că a plecat din Memfis şi, fără să 
se mai gândească la mine, a pornit spre Biblos. 

— Este adevărat că a fost nevoit să plece. Didufri, care stă 
deocamdată ca o broască râioasă pe tronul lui Horus, l-a trimis 
la Biblos în fruntea unei flote ca să aducă lemn. 

— Şi i-a dat ascultare fără să se gândească la mine... 

— Tot timpul s-a gândit la tine şi te-a căutat. Dar a văzut că 
fugi de el şi a crezut că nu-l mai iubeşti, ba chiar că-l urăşti, fără 
să ştie de ce. S-a dus la tatăl tău şi asta a înţeles după cea 
vorbit cu el. Dacă n-ai fi fugit, dacă ar fi reuşit să te găsească şi 
să-ţi vorbească, ţi-ar fi mărturisit iubirea lui, ţi-ar fi risipit 
îndoielile în privinţa sincerităţii sale. Şi n-ar mai fi plecat. 

— Ar fi trebuit totuşi să-i dea ascultare regelui. Trebuie să ştii 
că tatăl meu mi-a spus că Maiestatea Sa vrea să mă facă 
favorita lui, să mă ducă la Memfis, în patul lui. Dar îl urăsc pe 
acest om şi am preferat să mor decât să fiu a lui. Ce facem 
acum? Oriunde m-aş duce, regele va avea puterea să mă 
găsească şi va putea să-şi verse mânia asupra familiei mele. 

— Nu-ţi fie teamă! Există un loc unde regele nu are cum să 
ajungă şi unde te vei refugia cu întreaga ta familie: la 
Elefantina, unde te vei afla sub protecţia fiului meu Kefren. 

— Pe el l-am întâlnit în locuinţa unde mă ducea Hori, cel care 
pretindea că e fratele lui? 

— Exact. Dar nu e cu adevărat fratele lui Hori şi eu nu sunt 
mama lui? Vezi bine cât de puţin te-am înşelat! Şi, ia spune-mi! 
Dacă Djedefhor ar fi venit la tine, pe nepusă masă, spunându-ţi 
cine e şi că vrea să te facă sora lui, iubita lui, ce-ai fi făcut? L-ai 
fi urmat? 

Persenti lăsă capul în jos, oftă şi recunoscu: 

— Cu siguranţă că nu. Nu m-am îndrăgostit imediat de Hori. 
Nu voiam să am un soţ, doream să-mi păstrez libertatea ca să 
devin cea mai bună dansatoare din Egipt. Când a venit la mine, 
Didufri nu a ezitat să-şi dezvăluie originea, titlurile şi mi-a spus 
că într-o zi va urca pe tronul lui Horus, ca să mă seducă mai 
repede. N-a înţeles că, în pofida celor sperate, printr-un astfel 
de comportament devenea  respingător în faţa mea, 


îndepărtându-se de inima mea. Cu siguranţă că, dacă Hori ar fi 
făcut la fel, ar fi primit acelaşi refuz, ar fi avut parte de acelaşi 
dispreţ. Dar, trăind alături de el, văzându-l zilnic, învățând să-l 
cunosc mai bine, dragostea s-a născut de la sine şi Hathor a 
aprins în inima mea marea ei flacără aurie. Şi, după ce a fost 
aprinsă, flacăra nu se mai poate stinge. lar acum, nu mai are 
importanţă dacă e simplu dansator sau prinţ, pentru că pe el îl 
iubesc. 

— O mărturisire care-mi place! Recunoşti astfel că şiretlicul 
folosit de el era necesar ca să se facă iubit, altfel l-ai fi 
disprețuit, chiar dacă era prinţ. 

— Recunosc. 

— Atunci n-ai de ce să-i reproşezi că s-a comportat astfel şi ar 
trebui să te bucuri că ţi s-a arătat în această lumină, favorabilă 
naşterii iubirii voastre. 

Fata oftă şi se ghemui la pieptul reginei Henutsen, izbucnind 
în plâns, de bucurie de data aceasta, şi poate de regret că 
dăduse atât de uşor crezare spuselor colegei sale şi fugise atât 
de repede, fără să încerce să cunoască mai bine fidelitatea 
sufletească a iubitului ei. 

In locuinţa lui Khenemu domneau consternarea şi o agitaţie 
febrilă. lu nu-şi găsise fiica în camera ei, dar descoperise 
mesajul lăsat şi dăduse fuga la soţul ei, nefiind în stare să-l 
descifreze din pricina emoţiei. Citindu-l, Şedi scosese un strigăt 
şi alergase spre malul fluviului. Dar Persenti, luată de curent, 
dispăruse. Crezuse că se înecase, înghițită de vârtejuri. 
Khenemu nu voise să renunţe atât de repede şi se dusese la un 
vecin ca să ceară o ambarcaţiune, după care plecase în 
căutarea fetei. De aceea, avu loc o adevărată explozie de 
bucurie când nava regală trase la mal şi din ea coborâră 
Persenti, care îşi reîmbrăcase rochia încă umedă, Henutsen şi 
Nekhebu, din care regina voia să facă eroul acelei zile, pentru că 
acţiunea lui curajoasă salvase viaţa fetei. lu izbucni în lacrimi 
strângând-o în braţe pe Persenti, în timp ce Şedi, bosumflat, 
spunea că o fiică iubitoare şi respectuoasă nu avea dreptul să se 
comporte astfel şi să provoace atâta teamă şi durere familiei. 
Persenti se aşeză în genunchi în faţa tatălui ei şi îi ceru iertare, 
dar Henutsen se grăbi să o ridice şi îi spuse lui Şedi pe un ton 
agresiv: 

— Cum îndrăzneşti să vorbeşti astfel, Şedi, când din pricina ta 


era să moară această copilă? 

— Cum din pricina mea? Protestă Şedi. 

— Am spus foarte bine, din pricina ta, replică ea, îndreptând 
spre el un deget ameninţător. Mai întâi, dacă mi-ai fi dezvăluit 
locul unde se refugiase fata ta, aş fi venit aici cu Hori, care vrea 
să o facă stăpâna bunurilor lui. In felul acesta vei deveni socrul 
unui prinţ regal. Şi apoi, pentru că ai venit să o iei de aici şi săo 
duci în palatul acelui şarpe de Didufri, fata a vrut să-şi pună 
capăt zilelor, ceea ce s-ar fi întâmplat dacă o divinitate, probabil 
Hathor, nu m-ar fi ajutat, în urma unei îndelungate căutări, să 
descopăr unde locuia socrul tău şi să fiu pe fluviu în momentul 
în care crocodilii se pregăteau să o sfâşie pe această biată 
copilă. Şi trebuie să-i mulţumeşti căpitanului navei mele, 
Nekhebu, care s-a aruncat în apă în faţa unui crocodil şi l-a ucis 
înainte de a o devora pe fată. 

— Da, bărbate, spuse lu, mulţumeşte-i acestui om şi 
prosternează-te în faţa reginei că ne-a adus înapoi fata. 

— Cum, nevastă, vrei să mă prostern în faţa reginei 
Henutsen, care s-a jucat cu noi când eram copii? 

— Trebuie să te prosterni nu pentru că e regină, ci ca s-o 
adori pentru că a dăruit o a doua viaţă dragei noastre fete. ŞI 
aşa voi face şi eu. 

— Te rog, lu, nu-i nevoie! Spuse Henutsen, râzând şi 
nelăsând-o să se aşeze în genunchi. Mai bine să ne grăbim. 
Regele are iscoade peste tot şi nu m-aş mira ca la această oră 
să ştie că am plecat cu nava personală şi să fi trimis după noi 
una dintre ambarcaţiunile sale. Nu putem zăbovi aici. Grăbiţi-vă 
să vă faceţi bagajele, tu, soţia şi copiii, şi să vă îmbarcaţi la 
bordul navei mele. ÎI cunoşti prea bine pe Didufri ca să nu-ți fie 
teamă că se va răzbuna pe voi dacă Persenti îi scapă printre 
degete! 

— Ce putem face? Să fugim? Se tângui Şedi. 

— Vei face ce-am să spun eu. Vom naviga pe fluviu şi vom 
face o scurtă oprire la Memfis. Intenţia mea este să vă duc la 
Elefantina, unde fiul meu Kefren este atotputernic. Acolo veţi fi 
în siguranţă şi veţi primi o casă frumoasă şi tot ce vă trebuie ca 
să trăiţi în îndestulare. 

— Dar atelierul meu? Munca mea de ebenist la care ţin atât 
de mult? incepu să se vaite Şedi. 

— Fiul meu îţi va dărui un atelier cu toate uneltele de care vei 


avea nevoie şi cu ajutoare, şi vei avea la dispoziţie cel mai bun 
lemn de Nubia şi lemn de abanos, precum şi fildeş, toate 
trebuincioase celor care practică arta ta. 

— În acest caz, mă voi instala cu bucurie la Elefantina, 
încuviinţă el. 

După ce toată lumea urcă la bord, nava desfăcu pânza şi 
vâslaşii începură să trudească din greu, ca să înainteze cu mare 
viteză, până când vor trece de Memfis. 

S-au apropiat de oraş fără să folosească defel canalul şi portul 
Per-nufer, ci luând-o pe cealaltă parte, pe Nil, ca să treacă 
neobservaţi. În timp ce oamenii din echipaj încărcau provizii, 
arme şi burdufuri cu bere, vin şi apă, Henutsen cobori pe uscat 
şi se duse la reşedinţa ei ca să ia haine, apoi la fosta locuinţă a 
lui Sabi, unde stătea şi acum Inkaf. Pregăti un mesaj, alese un 
porumbel, legă papirusul în teaca subţire şi dădu drumul păsării 
spre sud. Îşi zise că mesajul va ajunge la Kefren în două-trei zile. 

— Inkaf, îi spuse ea, vei rămâne aici să primeşti veşti. Dacă se 
întâmplă ceva important, trimiţi un mesaj fiului meu Kefren. Eu 
însămi plec pentru câtva timp, două-trei luni, nu ştiu exact. 

— Dar unde pleci, regina mea? 

— E mai bine să nu ştii. Dacă oamenii regelui vor veni să-ţi 
pună întrebări, nu vei putea să le spui nimic, doar că sunt 
plecată, dar că nu ştii unde. 

— Totuşi, dacă-mi ceri să trimit mesaje fiului tău şi dacă vei fi 
plecată timp de două-trei luni, lui Inkaf nu-i este greu să-şi 
închipuie că te duci la Kefren. 

— Posibil, dar nu sigur. 

Mai înainte de căderea nopţii, nava ridicase ancora şi-şi 
reluase drumul spre sud. Navigară iar noaptea, dar, a doua zi, 
Henutsen îşi zise că, până la urmă, Didufri nu aflase de fuga lor. 
Nu putea presupune că ambarcaţiunea regală era deja în drum 
spre Elefantina. De aceea, luă hotărârea să reducă ritmul 
navigaţiei şi să facă escale noaptea. Nilul era la nivelul său cel 
mai scăzut şi se apropia perioada inundaţiilor. Desigur, era 
preferabil să ajungă la Elefantina mai înainte de a fi crescut 
nivelul apelor, pentru că atunci curentul devenea din ce în ce 
mai puternic şi navigația se desfăşura cu mai mare dificultate. 
Dar, pe de altă parte, era imprudent să li se ceară vâăslaşilor 
eforturi prea mari, care ar fi putut să-i epuizeze şi, în cele din 
urmă, să reducă şi mai mult înaintarea ambarcaţiunii. 


CAPITOLUL VII 


În acele zile ale începutului de domnie, Didufri era preocupat 
de trei lucruri, în afara treburilor regatului, pe care le lăsa pe 
seama vizirului, deşi nu avea deloc experienţă, şi, mai ales, a 
administraţiei scribilor, organizată de cei doi predecesori ai săi. 
Prima problemă, cea care îl preocupa cel mai mult, pentru că nu 
depindea în totalitate de voinţa sa, era cum să o aducă pe 
Persenti în patul lui. A doua era legată de căsătoriile sale cu cele 
două surori ale lui. A treia, cea de care orice suveran era 
preocupat, era „locul eternității sale”. Îl chemase în faţa lui pe 
Minkaf şi îi vorbise astfel: 

— Minkaf, eşti vizirul meu şi ştii foarte bine că una dintre 
sarcinile unui bun vizir este construirea templului de milioane de 
ani al suveranului. Te-ai gândit la asta? 

Minkaf fusese luat pe nepregătite, pentru că nici nu-i trecuse 
prin minte vreun plan de construire a unui mormânt pentru 
fratele său. Dar moştenise de la Sabi, tatăl său adevărat, 
spontaneitatea şi darul unui răspuns prompt. 

— Cum ar putea să se îndoiască Maiestatea Ta! Răspunse el 
fără nicio ezitare. Pot să spun că este unul dintre lucrurile la 
care mă gândesc cel mai mult şi tocmai voiam să-i vorbesc 
despre asta Maiestăţii Tale; aşteptam doar să fii mai puţin 
preocupat de problemele care mi se păreau mai grabnice. 

— E bine că te gândeşti astfel la mine, Minkaf, şi ai dreptate, 
pentru că femeile îmi provoacă multe griji, atât surorile mele, 
cât şi acea dansatoare care fuge de mine. Şi cu cât fuge mai 
mult, cu atât mă mistuie mai tare dorinţa de a o face concubina 
mea. Dar te scutesc de această sarcină care mă priveşte 
personal. La urma urmelor, cred că bunul meu Upeti va fi mai 
potrivit decât tine în această împrejurare. Ştii că Maiestatea Mea 
este mult diferită de tatăl nostru, zeul. Poţi să depui şi tu 
mărturie că scopul existenţei sale era să lase posterităţii un 
monument grandios şi misterios, menit să uimească lumea şi 
toate generaţiile viitoare timp de mii de ani. Desigur, nu vreau 
să rivalizez cu zeul. Dar vreau să am propria piramidă. Voi 
merge să vizitez tezaurul secret adunat de tatăl nostru în 
Piramida din Sud. Sălile sunt pline de bogății, dar mi se spune că 
poporul e ostenit, că ar fi o nebunie să reîncep deja mobilizarea 
lui pentru o nouă lucrare de dimensiuni uriaşe. Totuşi, vreau să 
am o piramidă mare, care să păstreze amintirea Maiestăţii Mele 


şi care va face să mi se rostească numele, iar numele Kheper 
Didufri va înflori mii de ani pe toate buzele. 

— Stăpâne, putem să ridicăm spre slava ta un monument 
frumos, fără să epuizăm poporul. Ceea ce a construit tatăl 
nostru este incomparabil, niciun om, fie el zeu, cum a fost 
fiecare dintre strămoşii noştri, nu va putea construi vreodată 
ceva ce ar putea să depăşească în grandoare ce a făcut el. Fără 
a mai pune la socoteală toate locurile subterane, care fac din 
piramida lui Keops un ansamblu unic. 

— Asta e şi motivul pentru care nu vreau ca piramida mea să 
fie construită în vecinătatea piramidei zeului. 

— Şi eu zic la fel. Cel mai bine ar fi... 

— Şi nu-mi recomanda, îl întrerupse Didufri, să aleg un loc 
lângă cele două piramide ale strămoşului nostru Snefru sau la 
umbra piramidei zeului Djoser! 

— M-aş feri să fac o astfel de propunere Maiestăţii Tale, se 
grăbi să-l asigure Minkaf, care se gândise să-i propună 
construirea propriului mormânt între cel al lui Snefru şi cel al lui 
Djoser. Nu, pentru templul de milioane de ani al glorioasei Tale 
Maiestăţi se cuvine un monument unic într-un loc unic, fără 
nimic în jur, fie că e vorba de morţi sau devii. 

— Asta şi sper. Dar la ce loc te-ai gândit, dacă te-a preocupat 
cât de cât problema asta? 

— M-am gândit îndelung, răspunse Minkaf, punându-şi 
imaginaţia să lucreze cu mare viteză. Am purces prin eliminare. 
Mi-am spus că nu putem ştirbi gloria divinului meu frate Didufri 
construindu-i piramida între cea a bunicului nostru Snefru şi cea 
a strămoşului nostru Djoser. Nu poate fi construită departe spre 
sud, în apropierea celei începute de strămoşul nostru Huni şi 
care s-a prăbuşit, deşi multe regine sunt înmormântate în 
umbra ei, precum şi unchiul nostru Rahotep. 

— Iţi urmăresc raţionamentul şi Maiestatea Mea e de acord cu 
tine. 

— Am eliminat şi necropola templului zeiţei Isis, unde tatăl 
nostru şi-a realizat visul de piatră. De aceea, mi-a venit în 
minte, pentru că urcăm treptat spre nord, să-ţi propun un loc 
grandios, demn de Maiestatea Ta, la o oarecare distanţă spre 
nord de piramida lui Keops, la marginea deşertului. Există acolo 
câmpuri cultivate, în apropierea falezei unde se va ridica 
monumentul Maiestăţii Tale: astfel, satul de muncitori şi noua 


reşedinţă a Maiestăţii Tale, palatul ce va trebui construit acolo, 
ca să-ţi aduci curtea, se vor afla într-o plăcută... 

Didufri îl întrerupse: 

— Nu, nu vreau să părăsesc acest palat, unde am crescut şi 
care îmi pare foarte plăcut. Las în seama ta construirea în acel 
loc a unui sat pentru muncitori. Sau de ce să nu-i instalăm în 
casele care se află deja acolo, pentru că lucrările trebuie 
grăbite. 

— Am ales acel loc din apropierea satului pentru că m-am 
gândit mult la asta. In rest, Maiestatea Ta are dreptate: acest 
palat unde locuieşti şi unde eu însumi am apartamentele mele, 
alături de Maiestatea Sa, e prea bine situat şi prea frumos făcut 
pentru ca, numai pentru a respecta un obicei ce nu-i necesar să 
fie urmat orbeşte, să pui să fie construit un nou palat, care va 
însemna eforturi îndelungate şi cheltuieli mult prea mari, fără să 
poată rivaliza cu acesta. Servitorul tău va aduna arhitecţii şi 
scribii pricepuţi pentru rapida delimitare a spaţiului unde va fi 
construit monumentul tău de milioane de ani. 

— Asta o bucură pe Maiestatea Mea. Alege terenul şi vino 
apoi să prezinţi locul Maiestăţii Mele. In privinţa căsătoriei cu 
surorile mele, una dintre ele îmi provoacă griji. Hetep-heres m-a 
admirat întotdeauna şi s-a bucurat aflând că vreau să o fac 
regina mea. Dar pe Khentetenka o urăsc. Pe cât de blândă, de 
înţelegătoare e sora ei, care mă şi admiră, pe atât de autoritară, 
de dispreţuitoare şi lipsită de respect este Khentetenka, sub 
pretextul că e mai mare decât mine. Dar o voi obliga să se 
supună. Oricum, va deveni soţia mea, mama încuviinţează 
această dorinţă, iar sora mea nu se va putea opune voinţei 
reginei. Numai că această nebună s-a îndrăgostit de fratele tău 
Kefren. Dacă ar fi împărţit patul doar cu primul ei soţ, Kufukaf, 
ar mai fi fost încă fecioară. Dar nu mai e de mult timp şi nu i-a 
fost ruşine să spună că a devenit femeie în braţele lui Kefren. 

— Este foarte adevărat că prinţesa Khentetenka... 

— Să nu care cumva, îl întrerupse imediat Didufri, să mi-o 
vorbeşti de rău, să-mi spui că e o stricată, lucru de care 
Maiestatea Mea este convinsă. Mama ţine tare mult la ea, i se 
pare că-i seamănă şi că tot ce face e bine... 

— Nu voiam să spun nimic rău despre sora noastră. E 
adevărat că seamănă mult cu regina, mama sa, şi că au 
aceleaşi gusturi. Dar îmi vine greu să înţeleg de ce nu-i mândră 


şi fericită să se însoţească defel cu Maiestatea Ta... O fi 
preacurvit ea cu Kefren, dar nu eşti deloc mai prejos ca fratele 
nostru şi prezenţa ta e mult mai plăcută decât a lui. 

— Mi-ar fi greu să te contrazic. Acum du-te şi ocupă-te de 
construirea piramidei mele... 

După plecarea lui Minkaf, imediat intră Upeti, executantul 
acţiunilor dorite de rege. Se înclină în faţa lui Didufri. 

— Ce veşti îmi aduci, Upeti? Avem veşti de la Şedi? Ar fi o 
mare stângăcie să-l pierdem după ce l-am pus în libertate. 

— Cei doi oameni puşi să-l urmărească nu mai ştiu nimic 
despre el... Dar fii liniştit, stăpâne. Mai întâi, au primit bătaia 
bună pe care o meritau. Şi mai află că servitorul tău a reparat 
această greşeală. Oamenii care sunt ochii mei în această ţară 
au remarcat absenţa navei regale a reginei Henutsen din portul 
Per-nufer. Mi-am răspândit iscoade de-a lungul malurilor 
canalului şi fluviului, peste tot în împrejurimile Memfisului. Şi am 
venit să-i spun Maiestăţii Tale că am găsit nava reginei. leri, 
spre seară, aruncase ancora lângă vechile cheiuri ale oraşului 
Memfis; apoi a fost văzută plecând spre sud. La bord se aflau 
fata căutată de Maiestatea Ta şi tatăl ei, Şedi, împreună cu 
întreaga lor familie. Regina Henutsen îi însoțea. Este clar că 
intenţionează să se refugieze în teritoriile controlate de fratele 
Maiestăţii Tale. 

— İl urăsc pe acest Kefren! Trebuie să-i trimit un mesaj, ca să- 
i poruncesc să vină să aducă un omagiu Maiestăţii Mele. 

— Şi, bineînţeles, stăpâne, te vei folosi de prilej ca să scapi de 
acest frate prea stingheritor şi nesupus. 

— Altfel, de ce l-aş mai chema la mine? 

— Dacă va accepta să se supună poruncilor Maiestăţii Tale! 
Acum, spune-mi, stăpâne, cum se cuvine să acţionez asupra 
navei reginei Henutsen? 

— O întrebare prostească, răspunse Didufri. Trebuie să te 
grăbeşti să opreşti acea navă mai înainte de a ajunge în 
provincia lui Kefren. 

— La bord sunt oameni înarmaţi, îi atrase atenţia Upeti. 

— Să li se transmită mai întâi porunca să predea armele şi 
nava, iar dacă refuză, să fie omorâţi. Ai grijă să nu fie rănite nici 
acea fată a lui Şedi și nici regina Henutsen. Tare mi-ar plăcea să 
le aduci pe amândouă captive în faţa Maiestăţii Mele. 

— Servitorii tăi vor face tot ce trebuie ca să le aducă pe 


aceste femei tefere în faţa Maiestăţii Tale, îl asigură Upeti. 

— Ai grijă să rămână în viaţă şi acel Şedi, care ne-a trădat, 
precum şi familia lui. Vor fi pentru mine un argument hotărâtor 
pentru a îngenunchea încăpăţânarea acelei Persenti şi a 
transforma în dorinţă repulsia pe care pare să o aibă această 
fată faţă de suveranul ei. 

După ce Upeti se retrase şi Didufri rămase singur în sala 
deschisă unde îşi primea apropiații, îşi făcu apariţia mama sa, 
Nubet. 

— Fiule, i se adresă ea imediat, mai alergi mult după această 
fată, riscând să-ţi pui tronul în pericol? 

— Mamă, iar m-ai spionat... spuse el, oftând. 

— Spune mai bine că te supraveghez, îndeosebi când vorbeşti 
între patru ochi cu vizirul şi cu acest Upeti. Te feresc astfel să te 
angajezi în aventuri nedemne de tronul tău şi să dai ordine 
complet anapoda. E bine să te fereşti de acest Minkaf. 

— E un servitor credincios, răspunse regele. 

— Un linguşitor care e întotdeauna de partea suveranului său. 

— Nu aşa trebuie să fie servitorii buni şi devotați? Un rege n- 
ar putea tolera multă vreme în prezenţa lui un servitor care şi-ar 
petrece timpul criticându-l şi contrazicându-l. Cel puţin, fratele 
meu vine întotdeauna în întâmpinarea dorințelor mele şi de 
aceea este mereu în acord cu mine. 

— E un prostănac, dar e bine că unul dintre fiii reginei 
Henutsen se află alături de tine şi ocupă un rang înalt, cel mai 
important după al tău. Dar vreau să-ţi vorbesc despre poruncile 
date lui Upeti. Incă n-ai înţeles că cea mai bună politică a ta, 
dacă vrei să stai mult timp pe acest tron, constă înainte de orice 
în a evita să-l provoci pe fratele tău Kefren? În orice caz, atât 
timp cât nu te vei afla în fruntea unei armate puternice şi a unor 
curteni loiali. Începe prin a întări bazele tronului, e cel mai bun 
lucru pe care îl ai de făcut. Tocmai vorbeai de tezaurul regelui, 
tatăl tău. Foloseşte-l în mod chibzuit ca să atragi alături de tine 
guvernatorii provinciilor, în special pe cei din sud. În acest fel, 
dacă fratele tău s-ar gândi să pornească împotriva ta, va avea 
de înfruntat o coaliţie a guvernatorilor care, cel puţin, l-ar slăbi 
considerabil mai înainte de a ajunge la Memfis. Şi nu spera că 
acest Kefren va fi atât de inconştient ca să vină să ţi se închine 
în palatul tău! In consecinţă, renunţă la ideea prostească de ao 
face pe Persenti concubina ta şi mulţumeşte-te cu cele două 


surori ale tale şi cu cele care vor veni de bunăvoie în haremul 
tău. Mai întâi, cheamă-l înapoi pe Upeti şi porunceşte-i să o lase 
pe Henutsen să se ducă unde doreşte. Pentru că, dacă ar fi 
cumva ucisă în urma unei lupte, poţi să fii sigur că a doua zi 
Kefren ar porni spre Memfis şi ar avea alături de el majoritatea 
guvernatorilor provinciilor. 

— Mamă, nu se va întâmpla nimic, şi în felul ăsta Henutsen va 
fi la discreţia mea. 

— Fiule, servitorii tăi sunt nişte mercenari, oameni proşti şi 
neîndemânatici, în care nu poţi avea deloc încredere. Apoi, ao 
face pe Henutsen să fie la discreţia ta, după cum spui, înseamnă 
să-i declari război pe faţă lui Kefren şi să grăbeşti evenimentele. 
Evită prin toate mijloacele să oferi adversarilor ocazia de a se 
ridica împotriva legitimităţii alegerii regelui, tatăl tău, sau un 
pretext ca să acţioneze împotriva ta. 

— E prea târziu ca să intervin. Upeti e deja pe drum. 

— Ba nu, încă n-a ieşit pe porţile acestui palat. Mi-am trimis 
gărzile să-l reţină şi să-l aducă în faţa ta ca să schimbi poruncile 
date în legătură cu Henutsen. 

Didufri simţi că roşeşte de ruşine şi de mânie, văzându-l pe 
Upeti revenind însoţit de doi soldaţi din garda reginei. 

— Stăpâne, spuse el, înclinându-se, este adevărat că ţi-ai 
chemat înapoi servitorul ca să-i dai noi porunci? 

— Păi... da, răspunse Didufri cu o voce înăbuşită şi cu faţa 
încordată. Maiestatea Mea s-a răzgândit. Lasă nava reginei 
Henutsen să meargă unde doreşte. Pune doar oameni în urma ei 
ca să asiguri siguranţa ambarcaţiunii... Nu se ştie niciodată! 
Cursul fluviului pare să nu fie totdeauna sigur când ajungi în 
sud, apele fiind cutreierate de pirați. 

— Se va face aşa cum porunceşte Maiestatea Ta, răspunse 
Upeti, înclinându-se. 

Mulțumită, Nubet ieşi pe uşa pe unde venise şi care ducea 
direct în apartamentele ei. Dar regina nu ştia că Didufri, ştiindu- 
se îndeaproape supravegheat de mama sa, stabilise un cod cu 
Upeti şi că cei doi se înțelegeau cu jumătăţi de cuvinte. Când 
poruncise să fie urmărită Henutsen ca să fie astfel escortată, 
asta însemna pentru fidelul său servitor că trebuia să acţioneze 
aşa cum fusese stabilit la început, iar aluzia la lipsa de siguranţă 
a navigaţiei pe fluviu îl făcea să înţeleagă că regele nu s-ar fi 
supărat dacă ar fi avut loc un atac al tâlharilor, care i-ar fi 


masacrat pe pasageri, cu excepţia frumoasei Persenti, fireşte. 
Apoi ar fi fost de ajuns să fie adusă cu mare discreţie într-una 
dintre locuinţele secrete ale regelui. 


CAPITOLUL VIII 


Caravana sclavilor lui Şabilu înainta pe păşuni cu iarbă deasă 
şi uscată unde păşteau turme de capre şi de oi, păzite de câini 
mari, cu blană scurtă şi galbenă, care îşi arătau colții şi mârâiau 
la apropierea oamenilor. Curând, în depărtare se conturară 
siluetele unor case joase, a căror culoare maronie lăsa să se 
presupună că fuseseră construite din argilă; casele erau 
dominate de un monument înalt din piatră. Apropiindu-se, 
Djedefhor putu să zărească mulţi oameni agitându-se printre 
grupuri mici de măgari. Construcţia dominantă, făcută din pietre 
prost fasonate, era acoperită cu o spoială de var cu o nuanţă 
cenuşie, care se cojea, iar din loc în loc căzuse chiar pe porţiuni 
mari, lăsând să apară monumentul golaş, care părea să fie un 
sanctuar. Cele câteva barăci din pământ erau în principal 
depozite, unde probabil că era stocată marfa pe care numeroșii 
nomazi şi agricultori din regiune veneau să o schimbe în acel 
loc. Erau aşezaţi în jurul unui spaţiu unde ciobanii îşi aduceau 
oile, schimbându-le pe altă marfa sau pe metale. 

Şabilu era, după toate aparențele, un obişnuit al acelui loc, 
pentru că salută câteva persoane, în timp ce se îndrepta spre 
incinta sanctuarului. Se intra pe o uşă monumentală în formă de 
turn pătrat. Şabilu cobori de pe măgar şi, urmat de servitorii 
care îi trăgeau pe sclavi după ei, traversă sala deschisă, 
mărginită de bănci pe fiecare parte, ca să treacă prin a doua 
uşă, aceasta dând spre o curte în mijlocul căreia era amenajat 
un bazin circular. Un bărbat, un preot al templului, ieşi dintr-o 
clădire anexă de pe latura dreaptă a curţii şi veni să-l salute pe 
Şabilu. 

— Aceştia sunt sclavii pentru consacrare şi pentru 
înregistrare? Întrebă el. 

— Ei sunt. Am adus o capră pentru sacrificiu. 

Sclavilor li s-au desfăcut legăturile şi fiecare a fost adus în 
faţa unui preot-scrib care nota, pe o tăbliță de argilă, numele şi 
originea fiecărui captiv. După această operaţiune, sclavii au fost 
invitaţi să se aşeze pe băncile de piatră din sala turnului de la 
intrare, în timp ce Şabilu intra împreună cu preotul în templu, a 


cărui faţadă lungă se întindea până la capătul curţii. Un servitor 
îi urma, ducând capra destinată sacrificiului. leşiră în scurt timp, 
şi preotul, ţinând în mână un vas din cupru, cu statuete de 
mufloni şi de păsări pe margine, veni în faţa sclavilor aşezaţi pe 
bănci. Djedefhor putu astfel să vadă că vasul preotului conţinea 
sânge de la capra sacrificată. Preotul înmuie două degete în el şi 
atinse cu sângele proaspăt sacrificial fruntea fiecărui sclav. 

Şabilu le ceru apoi captivilor să-l urmeze afară din templu, 
până în piaţa centrală. La capătul ei, se afla un baldachin, unde 
negustorii bogaţi stăteau la umbră, în aşteptarea începerii 
negocierilor. În faţa acelui adăpost precar, îşi rândui Şabilu 
sclavii. Pe un scaun pliant, în umbra fierbinte, stătea un bărbat 
îmbrăcat în straie lungi, dar subţiri, împodobite cu franjuri şi 
broderii. Se salută cordial cu Şabilu, îşi urară îndelung sănătate 
şi, în sfârşit, negustorul de sclavi intră în subiect. 

— Biridiya, iată oamenii despre care ţi-a vorbit mesagerul 
meu! 

Biridiya se ridică şi veni să-i examineze mai de aproape. 

— Care dintre ei vorbeşte mai multe limbi, acel egiptean care 
cunoaşte toate scrierile? 

Şabilu i-l arătă pe Djedefhor, în faţa căruia se opri Biridiya. 

— Care este numele tău? 

— In limba mea mi se spune Hori, răspunse Djedefhor. 

— Ce vârstă ai? 

Biridiya pusese prima întrebare în limba ţării sale: 
cananeeana. Pe a doua o pusese în limba sumerienilor, şi la fel îi 
răspunse Djedefhor: 

— Douăzeci şi şapte de ani. 

Curiozitatea sa păru că nu merge mai departe, pentru că se 
întoarse spre Şabilu şi zise scurt: 

— li iau pe toţi. 

Sclavii au fost invitaţi să se aşeze pe jos, în aşteptarea 
încheierii tranzacţiilor de cumpărare. Deşi nu mai erau legaţi, 
niciunul nu se gândi să fugă: în suita lui Biridiya se aflau şase 
oameni înarmaţi cu arcuri şi sulițe, pe lângă tot atâţia servitori, 
care aveau la centură pumnale cu lame de bronz. Djedefhor era 
liniştit, sigur că va deveni, cum îi dăduse de înţeles Şabilu, 
secretarul noului său stăpân. Aventura nu-l deranja deloc, 
pentru că era curios să cunoască viaţa persoanelor importante 
din acele ţinuturi. 


După ce achită suma pentru sclavi, Biridiya dădu ordinul de 
întoarcere acasă. 

— Rămâi lângă mine! Îi porunci el lui Djedefhor. 

Biridiya o luase înainte, mergând în fruntea oamenilor săi, 
care îi aduceau pe ceilalţi sclavi. 

— Să ştii, Hori, i se adresă apoi noul său stăpân, că, dacă sunt 
mulţumit de tine, poţi să te bucuri. Nu sunt un stăpân aspru, dar 
nu tolerez lenea. Împlineşte cu conştiinciozitate sarcina pe care 
ţi-o voi da, şi sunt sigur că vei fi atât de mulţumit de soarta ta, 
încât vei dori să rămâi în slujba mea. 

Mergeau spre est şi, curând, ajunseră pe marginea unei 
faleze, de unde se vedea suprafaţa unei mări ce strălucea 
ciudat în lumina razelor de soare. 

— Noi numim aceste ape Marea de Sare, îi explică Biridiya, 
oprindu-se. Cetatea unde te duc se află pe malul ei sudic. 

În acelaşi timp, Djedefhor descoperi cu stupoare faptul că, la 
mică distanţă, ţâşnea un izvor, ale cărui ape clocotitoare cădeau 
din înălţimea falezei într-un mare bazin natural, înconjurat de o 
vegetaţie deasă, apoi se rostogoleau în cascade până pe ţărmul 
acelei mări interioare. Biridiya porni primul pe o cărare care 
cobora în pantă abruptă spre bazinul unde cădea apa izvorului. 
Când ajunseră acolo, Biridiya îl invită pe Djedefhor să se 
răcorească. Ar fi stat îndelung sub acea cădere de apă, bând cu 
sete şi lăsând stropii mari să cadă peste el, dacă ceilalţi captivi 
nu i s-ar fi alăturat. Biridiya dădu curând semnalul de plecare. 
Cărarea urma cursul de apă, prin mijlocul unei vegetaţii 
alcătuite din trestie şi tufişuri verzi, formând un contrast plăcut 
cu flancurile falezelor golaşe, care îşi expuneau pantele abrupte 
ce duceau spre Marea de Sare. Turme de mufloni îşi conturau 
siluetele maronii pe stâncile care închideau, de o parte şi de 
alta, valea îngustă şi plină de vegetaţie. Păreau indiferenți faţă 
de oameni, şi Djedefhor îşi destăinui mirarea noului său stăpân. 

— Aceste animale sunt sacre pentru noi, îi explică Biridiya. 
Cel care ar încerca să vâneze doar unul ar fi condamnat la 
moarte. Sunt consacrate lui Aşerat, marea divinitate a 
animalelor. 

Lângă țărm, două bărci mari erau legate de ţăruşi, fiecare 
păzită de echipajul ei, format din doi cârmaci şi zece vâslaşi. 
Biridiya urcă la bordul unei bărci, cu câţiva servitori şi cu 
Djedefhor, în timp ce sclavii ceilalţi urcau în a doua 


ambarcaţiune împreună cu paznicii lor. 

— Bagă mâna în apă şi gust-o, îi ceru Biridiya. 

Djedefhor făcu întocmai şi la început îşi simţi cu surprindere 
mâna uleioasă. Apoi fu de-a dreptul uluit de salinitatea apei şi 
de gustul înţepător. 

— Această mare e plină de sare, îi explică Biridiya. Ţărmurile 
sale meridionale sunt albe de sare. Din loc în loc, depunerile 
saline sunt atât de consistente pe maluri, încât sarea este 
exploatată de generaţii; oamenii umplu coşuri întregi care sunt 
vândute foarte departe, aducând bogăţie celor din aceste 
ţinuturi, fără ca o mină atât de abundentă să se epuizeze. Şi eu 
mă îmbogăţesc de pe urma acestui negoţ. 

Era foarte cald şi, în ciuda „duşului” făcut recent, Djedefhor 
transpira din abundență; s-ar fi aruncat în mare, dacă nu l-ar fi 
oprit noul său stăpân. 

— N-ai să te răcoreşti, pentru că aceste ape sunt călduţe şi 
atât de pline de sare, încât îţi va fi greu să te cufunzi de tot. Intr- 
o zi îţi voi da voie să încerci. 

Djedefhor se mulţumi doar să admire munţii cu nuanţe 
pestriţe care străjuiau țărmurile mării pe întreaga lungime, spre 
apus şi spre răsărit. 

— La nord, îi explică Biridiya, se deschide o vale plină de 
vegetaţie verde, scăldată de un fluviu mic, care provine dintr-o 
altă mare, situată mai la nord, dar o mare de apă dulce, 
alimentată de râuri care coboară pantele câtorva munţi. In 
schimb, la sud se întinde o vale aridă, care duce la o mare 
deschisă spre abisuri necunoscute. Este totuşi mărginită de 
pământuri cunoscute de noi: la apus e ţara ta, Egipt; la răsărit 
sunt ţinuturi deseori deşertice locuite de beduini, pe care le 
numim Havilah; din sudul acestui ţinut provin răşinile rare, 
tămâia, smirna. 

— Cred că e vorba de ceea ce noi, egiptenii, numim To Nutit, 
Pământul Zeului, spuse Djedefhor. 

Pe ţărmul sudic era amenajat un ponton la care traseră 
ambarcaţiunile. În dreapta, Djedefhor se simţi parcă orbit de 
câmpurile de sare, care se întindeau cât vedeai cu ochii, 
formând adevărate coline. 

— lată, îi spuse Biridiya, am primit spre exploatare o mare 
parte din aceşti munţi de sare şi toate pământurile care se 
întind între acest țărm şi cetatea unde locuiesc. 


— Aici începe valea de care mi-ai vorbit, care se întinde până 
la Marea de Sud? ÎI întrebă Djedefhor, curios să afle poziţia şi 
numele ținuturilor necunoscute. 

— Aici e. O numim valea Sidim. 

— Şi care e numele locului de unde m-ai cumpărat şi al acelei 
văi care se deschide în flancul falezei? 

— Toate poartă numele izvorului de unde provine această 
apă: Engadai, Izvorul ledului, unde vin să se adape toate 
turmele din regiune. Templul unde ai intrat este foarte vechi, a 
fost construit cu secole în urmă; generaţii întregi au venit să 
aducă acolo sacrificii zeiţei Aşerat, regina cerului. 

Djedefhor admira blândeţea şi amabilitatea cu care stăpânul 
răspundea la întrebările sclavului său. Ceea ce îl liniştea în 
privinţa poziţiei pe care o va ocupa în anturajul său. 

După ce debarcară, oamenii porniră în urma stăpânului lor; 
acesta încălecase un măgar ce-l aştepta la debarcader. Ajunseră 
curând pe un drum bătătorit, care trecea prin mijlocul unor 
câmpuri cultivate. Se opriră în dreptul unor barăci, unde fură 
lăsaţi ceilalţi sclavi împreună cu paznicii lor. Djedefhor se văzu 
invitat să-şi continue drumul alături de stăpânul său. În urma lor 
mergeau cei şase servitori. 

— Hori, îi zise Biridiya, mi s-a spus că pretinzi a fi fiu de rege 
în ţara ta. 

— Este adevărat, stăpâne. Tatăl meu, Keops, a fost regele 
Egiptului. 

— Şi dacă a fost tatăl tău, de ce nu i-ai urmat la tron? 

— Pentru că l-a preferat pe unul dintre fraţii mei, Didufri. 

— Şi cum se face că ai ajuns sclav în această parte de lume? 

— Aceasta a fost voinţa unui zeu. Fratele meu a dorit să iau 
conducerea unei flote care să aducă lemn de la Biblos, din 
Munţii Cedrilor. Dar, în timp ce nava plutea în apropierea 
coastei, la sud de Gaza, ara căzut în apă, în cursul nopţii. N-am 
fost văzut şi nimeni nu mi-a auzit strigătele. Am reuşit să ajung 
pe mal înotând, dar, acolo, beduinii m-au legat şi m-au făcut 
sclav, împotriva oricărei legi. 

Dând aceste explicaţii, Djedefhor trecu sub tăcere faptul că 
fusese victima unui complot pus la cale de fratele său, regele. 
Credea că e mai bine să nu destăinuie această duplicitate a 
regelui, ca să confere o mai mare greutate calităţii sale 
princiare. 


— Hori, ar trebui să ştii, la vârsta ta, că singura lege este 
legea celui mai tare. Desigur, unii regi au dat legi, ca să aibă în 
ele soluţii gata stabilite, care să facă mai lesnicioase judecăţile 
în cazul neînțelegerilor dintre supuşi. Dar numai forţa poate să 
impună o lege, deşi ia uneori masca dreptăţii. Dacă n-ai fi fost 
singur în faţa beduinilor, ci în fruntea oamenilor tăi, poate că tu 
le-ai fi impus propria lege. Ai fi lăsat să triumfe dreptatea celui 
mai puternic, pentru că i-ai fi învins. Vei putea vedea că şi acel 
lucru despre care crezi că-i drept, în realitate, este doar o lege 
impusă prin forţă şi devenit adevăr şi dreptate. 

— Stăpâne, mi-e greu să te urmăresc în această privinţă. 

— Totuşi, aceasta e realitatea. Să luăm, de exemplu, un hoţ, 
un tâlhar la drumul mare, exact ca beduinii care te-au capturat. 
Ei consideră că legea lor e dreaptă. Nu au pământuri, în timp ce 
ţăranii au ogoare, pe care le cultivă, iar păstorii au turme. 
Numai că acei agricultori, într-un fel sau altul, cândva, şi-au 
însuşit pământurile pe care le cultivă şi le vând între ei, în timp 
ce crescătorii de animale le-au domesticit pe acestea şi au făcut 
din ele sclavii lor şi, pentru ei, ceea ce fac este drept. De aceea, 
drept pare şi pentru hoţi propriul comportament: nu fac decât 
să-şi atribuie şi ei bunurile pe care agricultorii sau crescătorii de 
animale şi le-au însuşit. Şi, având forţa să-şi impună punctul de 
vedere, dreptatea e de partea lor. 

— Stăpâne, mă tem că un astfel de raţionament ar duce la 
distrugerea oricărei societăţi. 

— Totuşi, este un raţionament judicios. lar săracilor şi 
sclavilor li se pare drept să distrugă această societate care îi 
împilează ca să pună mâna, şi ei, pe bunurile stăpânilor lor şi să 
devină ei înşişi stăpâni şi, în cele din urmă, să-i oprime pe cei pe 
care i-au învins. lar tovarăşii tăi de suferinţă, lăsaţi la barăci, ca 
să îndeplinească muncile destinate lor, de ce vor rămâne sclavi? 
Pentru că vor fi supravegheați de paznici înarmaţi, adică de cei 
care au de partea lor nu dreptatea, ci forţa. Şi dacă reuşesc 
cumva să se elibereze, să-şi dezarmeze paznicii, vor deveni 
stăpânii lor şi vor putea să le impună propria lege. Da, Hori, 
trebuie întotdeauna să fii cel mai iute dacă vrei să trăieşti şi să 
nu ajungi în sclavie. Cel mai mic pas greşit te poate prăbuşi în 
mizeria cea mai mare, fără să poată fi implicate şi ofensate nici 
dreptatea, care este o invenţie a omului, nici justiţia, care e 
doar rodul unei imaginaţii învinse de destin. 


Djedefhor nu mai zise nimic, neîndrăznind să-şi contrazică 
stăpânul şi întrebându-se în sinea lui dacă nu cumva avea 
dreptate. 

Când ridică uşor capul, zări ziduri de piatră care începeau să 
se coloreze de nuanțele roşiatice ale apusului de soare. 

— Stăpâne, aici locuieşti? 

— Da, în puternica cetate a Gomorei. 


CAPITOLUL IX 


Nava reginei Henutsen plutea lent pe apele Nilului. 
Copleşitoare era căldura dinaintea inundaţiilor, care aveau să 
redea viaţă pământului negru depus de miile de ieşiri din matcă 
ale fluviului, de generaţii şi generaţii, din timpurile mitice când 
zeul Nilului, Hapi, în marea sa prevedere, făcea ca fluviul-rege 
să-şi depună astfel mâlul fertil care aducea rod pământurilor 
sterile ale deşertului lui Seth, zeul cu ochi roşii. Briza uşoară 
dinspre nord, atât de dragă poporului Nilului, vântul dinspre 
mare, care îşi întindea aripile diafane peste întreaga vale, 
renunţaseră la lupta împotriva fierbinţelii razelor soarelui, care 
domina totul, încingând aerul ce ardea pielea şi plămânii. De 
aceea, de acord cu Henutsen, Nekhebu luase hotărârea să 
navigheze doar dimineaţa, de la ivirea zorilor cenuşii până când 
astrul zilei ajungea la zenit, apoi să continue abia seara, când 
razele oblice ale lui Ra deveneau mai puţin toride şi soarele 
dispărea dincolo de orizont, punând astfel capăt unei călătorii 
devenite periculoase din cauza numeroaselor bancuri de nisip 
imposibil de văzut în nopţile fără lună. Vântul nu mai bătea 
deloc, iar efortul cerut vâslaşilor în timpul celor mai calde ore 
ale zilei era prea mare pentru ca Nekhebu să rişte să aibă nişte 
oameni epuizați atunci când ar fi putut avea nevoie de toată 
energia lor. După cum îi spusese reginei, era bine să menajeze 
forţa oamenilor, în eventualitatea unei umflări bruşte a apelor, 
ceea ce s-ar fi putut întâmpla în orice moment, sau a unui atac 
al tâlharilor. Se spunea că de la moartea lui Keops, al cărui braţ 
puternic strunise bine provinciile, se organizaseră bande de 
jefuitori, care îi sfidau pe oamenii însărcinaţi cu paza, când nu 
se întâmpla ca ei înşişi, scăpaţi de teama insuflată de regele 
defunct, să fie primii care jefuiau călătorii ce îndrăzneau să se 
aventureze pe apă. 

O pânză fusese întinsă deasupra punţii, ca să-i protejeze pe 


călători, care îşi petreceau timpul aşezaţi pe rogojini şi vorbind 
sau amuzându-se cu jocuri foarte gustate de egipteni. Deoarece 
nu ştia că Didufri aflase de fuga lor şi nici ce măsuri luase regele 
în această privinţă, Henutsen voise ca, în timpul opririlor 
nocturne, ambarcaţiunea să facă escală în locuri deşertice, 
departe de orice sat, pentru ca, în cazul în care ar fi fost trimişi 
soldaţi pe urmele lor, sătenii să nu le poată trăda prezenţa. Şi îi 
mai ceruse lui Nekhebu să pună oameni de pază ca să nu fie 
surprinşi în somn. In rest, coborau pe uscat pentru provizii şi ca 
să aprindă focul necesar gătitului, dar dormeau pe nava regală, 
pentru ca, în caz de nevoie, să poată ieşi rapid în larg. In timpul 
siestei, la ceasul cel mai fierbinte al zilei, căutau locuri 
adăpostite, printre tulpinile de papirus, pe malul fluviului. 
Ofiţerul admirase prudenţa reginei. 

— Văd, regina mea, îi spusese el, că ai stofă de căpitan, 
pentru că, după cât se pare, n-ai neglijat niciuna dintre măsurile 
de precauţie pe care le-ar fi luat un conducător experimentat. 

— Astea, îi răspunsese ea, sunt doar simple măsuri, fireşti 
când te simţi ameninţat. 


Trecuseră multe zile de când ambarcaţiunea părăsise oraşul 
Memfis. Navigaseră lent pe lângă cetăţile riverane. In acea 
dimineaţă, nava regală făcuse o scurtă escală la Denderah. In 
timp ce o parte din oamenii din echipaj se ocupa cu 
aprovizionarea, Henutsen şi familia frumoasei  Persenti 
merseseră la templul lui Hathor ca să ardă tămâie pe altare şi 
să aducă drept ofrandă parfumuri şi flori. Henutsen consacrase 
zeiţei un colier splendid din pietre colorate prinse în aur de 
Nubia. Apoi îşi continuaseră drumul lent pe fluviul leneş. 

In toate acele zile, Henutsen avusese timp să stea de vorbă 
cu cel care conducea nava. Până de curând, fuseseră puţine 
ocazii, pentru că, deşi ambarcaţiunea îi fusese dăruită de Keops 
de mult timp, o folosea foarte rar. In general, când lua o navă ca 
să meargă la palatul soţului ei, ceea ce nu se întâmpla prea des, 
o făcea la iniţiativa lui Keops, care trimitea propria navă regală. 
Rare erau şi momentele când capriciul o împingea să facă o 
plimbare pe canale, pornind de la portul Per-nufer ca să ajungă 
apoi pe Nil. Rămăsese ca în copilărie: când simţea dorinţa să se 
plimbe pe Nil, o făcea singură, într-o barcă din papirus, pe care 
o manevra cu o prăjină lungă. Atunci regăsea bucuria de demult 


de a întâlni tinerii uscând peştele pe malurile fluviului, femeile 
spălând rufele, bărbaţii pescuind cu undiţa, din plăcere sau 
pentru nevoile personale; putea să stea de vorbă cu toţi, să 
schimbe glume nevinovate, să se comporte aşa cum îi plăcea, 
ca o simplă fiică a Nilului. Numai că marea barcă regală, vopsită 
în culori vii, cu forme elegante, prora şi pupa curbate în sus, 
marea cabină protejată de perdele subţiri, echipajul, toate 
acestea îi impresionau pe riverani, care stăteau la o distanţă 
respectuoasă sau chiar se prosternau, crezând că trecea chiar 
Maiestatea Sa, ceea ce zădărnicea orice legătură cu ei. 

La urma urmelor, Keops îl numise destul de recent pe 
Nekhebu în locul fostului căpitan, care îmbătrânea în 
inactivitate, astfel încât Henutsen îl cunoscuse mai bine doar cu 
prilejul acestei călătorii pe Nil. Şi era chiar încântată, pentru că 
tânărul avea mult farmec, era bine făcut, avea corpul şi faţa 
armonioase şi putuse să-i aprecieze curajul şi prezenţa de spirit 
atunci când o salvase pe Persenti de fălcile crocodilului. 

Oamenii din echipaj lăsaseră vâslele grele şi moţăiau pe 
băncile lor, în timp ce Persenti şi părinţii ei îşi făceau siesta în 
cabina deschisă. Henutsen vru să profite de acele clipe de 
toropeală ca să se scalde în Nil. Ambarcaţiunea era trasă la 
malul fluviului, la marginea desişului de papirus şi trestii, 
ascunzând-o vederii celor care mergeau pe uscat. Din cauza 
căldurii foarte mari, nu purta rochia lungă de in alb, ci îşi legase 
în jurul şoldurilor o bucată de pânză ca ţărăncile, găsind că-i 
vine foarte bine. Sânii erau fermi şi corpul zvelt, încât ştia că îşi 
putea oferi cochetăria să le arate; îşi zicea că e un mod de a-şi 
dovedi şi de a arăta celorlalţi că strălucea încă de viaţă şi de 
tinereţe, că vârsta nu avea nicio influenţă asupra ei. 

Se lăsă să alunece în apă, care i se păru răcoroasă în contrast 
cu aerul sufocant, şi începu să înoate lent. Totuşi, prudentă, nu 
se depărta de navă din pricina crocodililor. Când se agăţă de 
bastingaj ca să urce la bord, se pomeni faţă în faţă cu Nekhebu, 
care îi întinse mâna să o ajute. 

— Nekhebu, ce faci aici? Il întrebă ea fără să-i dea mâna. 
Îndrăzneşti să mă supraveghezi? 

— Regina mea, recunosc că te-am urmărit cu privirea când te- 
am văzut coborând în fluviu cu o cutezanţă care l-a îngrijorat pe 
servitorul tău. Oamenii dorm în timpul căldurii de la amiază, dar 
crocodilii veghează. Mă simt răspunzător de viaţa stăpânei mele 


în faţa prinţului Kefren şi a zeilor. Dacă ai fi păţit cel mai mic 
rău, n-aş fi putut să mi-o iert şi, dacă n-aş fi putut să te salvez 
de la pericolul care ţi-ar fi ameninţat viaţa, nu mi-ar mai fi 
rămas decât să mi-o sacrific pe a mea. 

Această confesiune o surprinse şi o încântă pe regină. Totuşi, 
răspunse cu maliţiozitate vorbelor sale, care îi păreau că spun 
mai mult decât lăsase să se înţeleagă şi exprimau sentimente 
ţinute secrete, probabil din respect pentru rangul ei. 

— Nekhebu, îi răspunse ea, nu ai fost însărcinat cu protecţia 
mea. Eşti comandantul acestui vas şi al oamenilor care îl pun în 
mişcare. La asta se limitează responsabilitatea ta. 

— Obligaţiile mele se întind şi asupra pasagerilor acestui vas, 
mai ales când e vorba de regina mea. 

— Poate, Nekhebu, dar nu ţi se cere să-ţi iei viaţa dacă mi s-ar 
întâmpla o nenorocire pe care n-ai fi putut să o eviţi. Mai ales 
dacă mi-aş pierde viaţa din pricina imprudenţei mele. 

Nekhebu oftă, manifestă fără să vrea o oarecare stinghereală 
şi, schimbând subiectul, spuse: 

— Te rog, stăpână, acceptă mâna mea şi grăbeşte-te să ieşi 
din apa din care în orice moment poate să apară o creatură 
periculoasă pentru viaţa ta, atât de prețioasă nouă. 

— De ce ne-am putea teme, în afară de un crocodil? Dar n-am 
zărit niciunul în aceste părţi, şi dacă ar fi totuşi prin împrejurimi, 
probabil că s-au tolănit în noroiul fluviului, aşteptând să treacă o 
pradă. 

— Apele lui Hapi sunt pline de o viaţă misterioasă pe care nu 
o cunoaştem foarte bine, răspunse el, vrând să-şi justifice 
vorbele şi să o facă să iasă din fluviul atât de primejdios şi, cu 
aceeaşi ocazie, să i se arate în toată frumuseţea ei. 

Regina nu se supără, ba chiar se hotărî să apuce mâna întinsă 
şi se lăsă trasă la bord dintr-un singur salt. Apoi rămase în faţa 
lui, veselă, cu corpul plin de picături de apă, care străluceau pe 
pielea aurie. Atunci el făcu ceea ce ea aştepta şi ceea ce nu ar fi 
crezut că va avea cutezanţa să facă: o prinse în braţe, îi lipi 
corpul umed de corpul lui şi îi sorbi răsuflarea. 

Ea închisese ochii, fără să se opună unei îmbrăţişări după 
care tânjea deja de câteva zile. Dar, când mângâierile lui 
deveniră prea îndrăzneţe, se dezlipi brusc de el. 

— Nekhebu, îi spuse ea pe un ton mai mult glumet decât 
sever, eşti un obraznic dacă îndrăzneşti să-ţi îmbrăţişezi astfel 


regina. 

Şi adăugă, ca să-i dea de înţeles că nu era ostilă demersurilor 
sale: 

— Mai ales pe această navă, foarte aproape de aceşti oameni, 
care pot oricând să deschidă ochii şi să ne surprindă. 

In timp ce vorbea, îşi luă de jos bucata de pânză şi se acoperi, 
apoi se îndreptă spre proră, urmată de Nekhebu. 

— Regina mea, iartă-mi cutezanţa, dar frumuseţea ta este 
atât de mare, încât a aprins în mine flacăra lui Hathor. De 
aceea, dacă dorinţa mea se îndreaptă spre tine, nu-mi poţi face 
reproşuri. Ar trebui să fii supărată pe propria frumuseţe şi pe 
zeiţă: ele sunt vinovate în faţa judecății tale. 

Cuvintele lui o amuzară pe Henutsen care, întorcând capul, îi 
răspunse: 

— In acest caz, Nekhebu, te iert şi voi convoca la judecata 
mea vinovatele pe care mi le-ai indicat. Voi vedea dacă le 
condamn sau nu. 

Se oprise în partea din faţă a navei, ca să privească fluviul, 
care îşi întindea sub ochii ei panglica lată şi scânteietoare în 
bătaia razelor soarelui ajuns la asfinţit. Atenţia îi fu deodată 
atrasă de două ambarcaţiuni cu mulţi vâslaşi care trăgeau 
energic la vâsle. Nekhebu se oprise alături de ea, observând şi 
el vasele. 

— Mi se par suspecte. Am impresia că sunt bandiți sau, în 
orice caz, oameni care jefuiesc tot ce pluteşte pe fluviu. Ne vor 
zări când vor naviga pe lângă noi. Prudenţa m-ar îndemna să le- 
o iau înainte ca să ne îndepărtăm. Sunt încă la mare distanţă, 
avem timp. Apoi vom vedea dacă mă înşel sau dacă încearcă să 
ne prindă din urmă. 

— Aprob hotărârea ta, spuse Henutsen, care avea şi ea faţă 
de ei un sentiment de neîncredere. Să ne grăbim să trezim 
echipajul şi să-l punem la treabă. 

Henutsen putu să admire felul în care căpitanul îşi instruise 
oamenii, pentru că, abia treziţi, aceştia, la ordinele sale, îşi 
ocupau în grabă locurile, începeau să tragă la vâsle şi nava 
alunecă imediat pe apă. Ca să nu fie prea uşor reperaţi de 
departe, Nekhebu porunci să se navigheze pe lângă mal, ca să 
se confunde cât mai mult posibil cu vegetaţia. 

— Ce s-a întâmplat? Întrebă cu mirare Persenti, venind alături 
de Henutsen, aflată în picioare la pupa, de unde observa cele 


două ambarcaţiuni, care păreau că acceleraseră şi mai mult 
descoperind nava regală. 

— Oamenii din acele două vase pe care le vezi în urma 
noastră nu par să ne vrea binele, răspunse Henutsen, aşezându- 
şi mâna streaşină la ochi, ca să le vadă mai bine manevrele. 

— Crezi că pot să fie oameni trimişi de rege în urmărirea 
noastră? 

— N-am de unde să ştiu. Nu sunt soldaţi, dar asta nu 
înseamnă nimic. Ar putea fi vorba şi de pirați ai fluviului. În orice 
caz, e mai prudent să-i evităm şi să fugim. 

— Par să vină după noi. Nu riscăm să fim prinşi din urmă? 

Henutsen se întoarse spre Nekhebu, venit alături de ele, şi, 
fără să răspundă direct fetei, spuse: 

— Nekhebu, mi se pare că acei oameni vin după noi. Putem 
accelera ritmul? 

— Voi da ordinele necesare. Vom vedea dacă încearcă să ne 
prindă din urmă. 

Plecă să ceară vâslaşilor un nou efort şi, imediat, 
ambarcaţiunea păru că zboară pe apele liniştite. Distanţa dintre 
vase începu să crească: uşoară, perfect modelată, nava regală 
despica apa şi lăsa mult în urmă cele două ambarcaţiuni, astfel 
încât Nekhebu porunci încetinirea ritmului, ca să cruţe forţele 
văslaşilor. 

— Se pare că acei oameni au vrut într-adevăr să ne ajungă, 
spuse el, revenind alături de Henutsen, care se dusese la Şedi şi 
la familia lui, dar i-am lăsat cu mult în urmă. Cred că nu mai 
avem de ce să ne temem. 

— Poate, recunoscu Henutsen, dar e bine să fim în continuare 
prudenţi. Să continuăm să ne depărtăm de ei. 

O dată cu venirea serii, începu să bată o briză uşoară, venită 
dinspre nord. A fost desfăşurată pânza mare vopsită în roşu, 
ceea ce a permis vâslaşilor să se odihnească. Trecură pe lângă 
alte bărci ce coborau pe fluviu. Cele două ambarcaţiuni care 
provocaseră o atât de mare tulburare dispăruseră din raza lor 
vizuală, fie că trăseseră la mal, fie că un cot al fluviului le 
ascundea privirii. Toţi aveau un sentiment de uşurare, dar, când 
veni momentul opririi pentru noapte, Nekhebu ceru ca 
ambarcaţiunea să fie trasă la adăpost într-un canal adânc 
năpădit de o vegetaţie deasă. 

— In seara asta, îi recomandă Henutsen, să nu coborâm pe 


uscat ca să facem focul şi să pregătim de-ale gurii. Ne vom 
mulţumi cu pâine, smochine, brânză şi peşte uscat. 

— E o hotărâre înţeleaptă şi voiam şi eu să fac această 
propunere, spuse el. Deşi nu cred că mai avem de ce să ne 
temem de acei oameni. 

— Poate, răspunse ea, oftând. Totuşi, am un fel de 
presentiment. Va fi bine să avem la noapte o pază dublă. 

— Vom face pe placul tău, regina mea. 

Oamenii au primit totuşi învoirea să coboare în fluviu să se 
spele şi să se răcorească. Henutsen se scăldă iar, împreună cu 
Persenti, apa venindu-le în acel loc doar până la piept. 

În pofida temerilor reginei, noaptea se dovedi a fi liniştită şi 
dimineaţa, când nava regală ieşi din ascunzătoare, cursul Nilului 
apăru maiestuos şi pustiu, sau aproape pustiu, deoarece puteai 
să zăreşti, ici şi colo, aşa cum se întâmpla frecvent, bărci mici 
de pescari, în vecinătatea celor două maluri. Vântul dinspre 
nord continua să bată. Desfăcură iar pânza dreptunghiulară, 
ceea ce le permise oamenilor să vâslească într-un ritm lent. 

Surpriza se dovedi a fi totală când, brusc, pe la mijlocul 
dimineţii, pe când se apropiaseră de malul stâng al fluviului, 
unde creştea o pădure de vegetaţie mlăştinoasă, văzură ivindu- 
se două ambarcaţiuni pline cu oameni înarmaţi, care se 
îndreptară direct spre nava regală. Intenţiile ostile ale 
echipajelor nu puteau fi puse la îndoială. Nekhebu porunci să se 
vâslească cu vigoare. 

— Aproape sigur că sunt aceleaşi pe care le-am văzut ieri, 
spuse Henutsen. Ne-au zărit şi au ce au cu noi. Au riscat să 
navigheze în timpul nopţii şi s-au ascuns în acest hăţiş. Şi-au 
imaginat că ne vom opri în cursul nopţii, având astfel toate 
şansele să ne surprindă când am fi reluat călătoria. 

Un lung moment, nava regală se ţinu la distanţă mică de 
urmăritori, cam la o azvârlitură de suliță. Arcaşii luaseră poziţii 
la prora celor două ambarcaţiuni. Urmând ordinele lui Nekhebu, 
oamenii înarmaţi cu scuturi din piele de vită, întinsă pe o 
armătură de lemn, se aliniară de-a lungul bastingajului, ca să-i 
protejeze pe vâslaşi, în timp ce alţii, înarmaţi cu arcuri, se 
aşezaseră în genunchi între ei şi începură să tragă. Această 
apărare îl forţase pe Nekhebu să reducă numărul vâslaşilor, 
ceea ce scădea viteza de înaintare a navei. Henutsen se aşeză 
prima pe una dintre băncile lăsate goale şi apucă o vâslă. 


Persenti făcu la fel şi Şedi nu putu să facă altfel, urmat de soţia 
lui. Dar aceste braţe suplimentare nu erau de ajuns să redea 
navei un avans decisiv şi să le permită să scape de urmăritori, 
care se apropiau lent, dar inexorabil. 

— Neith, divinitate din Sais, protejează-ne! Se rugă Şedi. 
Tâlharii ne prind din urmă, Henutsen! _ 

— În loc să te vaiţi, vâsleşte mai cu viaţă şi taci! Îi porunci 
regina. 

Lăsă vâsla şi veni alături de căpitan. 

— Nekhebu, îi spuse ea, nu putem scăpa de ei. N-ar fi o 
tactică bună să încercăm să ajungem la mal? Poate că ne vom 
pierde de ei prin hăţişul de papirus. In orice caz, ne-ar fi cu 
siguranţă mai uşor să ne apărăm sau să fugim pe uscat, decât 
la bordul acestei ambarcaţiuni atât de instabile. 

— Voi da ordinele cuvenite, numai că bărcile acestor tâlhari 
sunt deja destul de aproape şi mi-e teamă să nu ne taie drumul 
spre unul dintre maluri. 

Privirile lor, ca şi cele ale vâslaşilor, care stăteau cu spatele 
spre direcţia de înaintare a navei, erau îndreptate spre piraţii 
fluviului. Persenti, obosită, lăsă vâsla, veni la pupa şi spuse: 

— Henutsen, priveşte... Suntem împresuraţi. Vezi acele 
ambarcaţiuni care vin din faţă... 

Se întoarseră în acea direcţie şi descoperiră o adevărată 
flotilă, care se ivise brusc după cotul fluviului. 

— Dacă sunt alţi pirați, suntem pierduţi, recunoscu Henutsen. 

Dar vocea ei era fermă, fiind convinsă că acele ambarcaţiuni 
nu veneau să-i atace. 

— Mi se par prea mulţi ca să fie pirați, remarcă Nekhebu. 

Această alarmă scurtă oprise o clipă mişcarea vâslaşilor, 
astfel încât urmăritorii îi prinseseră din urmă şi încercau să 
treacă pe lângă nava regală ca să-i rupă vâslele şi apoi să 
treacă la abordaj. La un ordin prompt al căpitanului, oamenii 
traseră vâslele şi apucară imediat armele şi scuturile aşezate la 
îndemână. Ambarcaţiunile atacatorilor, venite la babord şi la 
tribord, se pomeniră în faţa unui zid fragil de scuturi presărat de 
lănci. Dar el nu păru să-i intimideze pe tâlhari, care încercară 
abordajul, începând să strige cât îi ţinea gura, ca să se îndemne 
unii pe alţii la măcel şi să intimideze adversarul. Dar oamenii lui 
Nekhebu fuseseră perfect antrenați şi suportară asaltul 
nepăsători şi siguri pe ei. Primul val al atacatorilor fu respins cu 


pierderi. Dar, la îndemnul şefilor, piraţii reluară abordajul cu o 
furie şi mai mare. De data aceasta, oamenii din garda regală nu 
reuşiră să ţină piept elanului lor şi câţiva pirați reuşiră să ajungă 
pe nava regală. Imediat începu o luptă sălbatică, dominată de 
strigăte de furie. Nekhebu îşi adunase pasagerii în cabina 
centrală a navei, pe care o înconjurase cu războinicii săi de elită. 
El însuşi lua parte la înfruntare, străpungându-i pe toţi 
îndrăzneţii care se apropiau. Henutsen apucă şi ea o bâtă, 
rotind-o cu îndemânare şi lovind orice duşman care se apropia 
de ea. Dar, copleşiţi de numărul adversarilor, oamenii din garda 
regală cădeau unul după altul. Se vedea clar că piraţii nu făceau 
prizonieri. Îi omorau pe toţi cei care se opuneau înaintării lor 
spre cabina unde se aflau Persenti şi familia ei. 

Şedi luase şi el o secure şi se năpustise în mijlocul luptei. 
Astfel primi o lovitură de lance şi căzu fără cunoştinţă, 
sângerând din abundență. Persenti se repezise spre el, dar unul 
dintre atacatori puse mâna pe ea. Tânăra se zbătu ţipând, ceea 
ce îl obligă pe răpitor să lase arma ca să o apuce mai bine, gest 
fatal, căci Henutsen se ivi brusc lângă el şi îi strivi capul cu bâta. 
O clipă, văzând omul prăbuşindu-se la picioarele sale, cu capul 
spart, îşi aminti de moartea lui Tjazi, în templul lui Ptah. Din 
acele zile din tinereţe, dobândise o mare stăpânire de sine, 
astfel că nu rămase paralizată de ceea ce făcuse, ci se simţi 
cuprinsă de o mare furie la gândul că acei tâlhari îndrăzneau să 
atace o navă regală. De aceea, se repezi la cel mai apropiat 
pirat care, surprins de un atac atât de neaşteptat, rămase 
nemişcat, stupefiat, şi se prăbuşi şi el, cu capul spart. Atunci îl 
văzu pe Nekhebu foarte aproape de ea. Lăsase lancea şi lovea 
în dreapta şi-n stânga cu securea, ca să o protejeze. Şi, brusc, 
asediatorii cedară şi se retraseră spre ambarcaţiunile lor, astfel 
încât Henutsen putu să creadă că intervenţia ei neaşteptată îi 
înspăimântase atât de rău, încât îi pusese pe fugă. 

Totuşi, se văzu nevoită să recunoască faptul că ea singură, 
chiar şi cu ajutorul lui Nekhebu, nu ar fi reuşit, dacă 
ambarcaţiunile venite dinspre sud n-ar fi ajuns aproape în 
dreptul lor şi arcaşii, postați în partea din faţă, nu i-ar fi copleșit 
cu săgeți pe atacatori. Era o întreagă flotilă de vreo treizeci de 
vase, care venea în urma celor trei nave din fruntea lor. Piraţii, 
întorşi în mare grabă în ambarcaţiunile lor, încercară zadarnic să 
fugă. Vreo zece vase porniră după ei, săgețile arcaşilor 


îngreunându-le deplasarea. În acest timp, o navă veni alături de 
ambarcaţiunea regală şi însuşi Kefren sări pe punte şi se aşeză 
în genunchi în faţa mamei sale. 

Henutsen, fără să-i pese de sângele care îi murdărea corpul şi 
mâinile, îl îmbrăţişă, oftând de uşurare. 

— Dragul meu Kafre, spuse ea, numai un zeu binevoitor te-a 
adus în momentul cel mai greu pentru noi. 

— Şi tu, mamă, răspunse el, pentru că te-ai gândit să-mi 
trimiţi un mesaj când ai plecat din Memfis. Am vrut să o primesc 
pe cea căreia îi datorez lumina zilei cu toate onorurile pe care le 
merită: de aceea am adunat această flotă să te întâmpin. Dar 
eram şi puţin îngrijorat, cunoscând lipsa de siguranţă a 
drumurilor ce duc spre sud şi ura lui Didufri, pe care îl cred în 
stare să trimită oameni după tine. 

Tăcu şi se uită la Persenti, care stătea în spatele reginei 
Henutsen, fără să scoată o vorbă, tremurând încă de spaima 
provocată de atacul piraţilor. 

— lar alături de tine se află fiica ta adoptivă şi, dacă am 
înţeles bine, viitoarea mea cumnată. 

Fata roşi, înclinându-se şi ducând mâinile la genunchi. 

— Ai spus foarte bine, Kafre, e fiica mea adoptivă şi protejata 
mea. Am adus-o la tine ca să fie sub protecţia ta. Şi vreau să-l 
recomand atenţiei tale pe căpitanul acestei nave, Nekhebu. E un 
ofiţer curajos, care nu se teme să-şi rişte viaţa pentru binele 
celor aflaţi în paza lui, ştiind, în plus, să ia cele mai bune măsuri. 
Din această zi, el va fi comandantul gărzii mele. 

— Mamă, ştii bine că tu hotărăşti în ceea ce te priveşte şi că 
voinţa ta e lege pentru mine. 

Vasele plecate în urmărirea piraţilor se întoarseră curând, 
trăgând după ele cele două ambarcaţiuni. Capturaseră câţiva 
combatanți, şi lui Kefren nu-i fii prea greu să-l facă pe unul 
dintre ei, care părea căpetenia lor, să spună că fuseseră 
recrutaţi de un om necunoscut, care îi trimisese pe urmele marii 
nave regale. Şi mai spuse, denaturând puţin adevărul, că 
primiseră misiunea să-i captureze pe pasagerii navei fără să le 
facă niciun rău. Înţelesese că doar dezvăluirea unei părţi de 
adevăr putea să-i salveze capul, dar că nu trebuia să aducă la 
cunoştinţa celorlalţi porunca aşa cum o primise: moartea tuturor 
pasagerilor, cu excepţia tinerei Persenti! 

— Cu siguranţă că e o perfidie a fratelui tău, spuse Henutsen. 


A vrut să se creadă că nava a fost atacată de piraţii fluviului, ca 
să nu fie implicat. 

— Nu ne mai rămâne decât să ne întoarcem la Elefantina... 

— Şi să-ţi aduni o oaste bună ca să recucereşti un tron care îţi 
revine de drept, preciză Henutsen. 


CAPITOLUL X 


Biridiya îşi dobândise averea prin exploatarea sării din valea 
Sidim şi a bitumului din Marea de Sare; în felul acesta ajunsese 
unul dintre oamenii cei mai bogaţi din oraş, după cum îi explică 
el cu amabilitate noului servitor. Îi preciză că era stăpânul unei 
locuinţe frumoase în opulentul oraş Gomora, spre care se 
îndreptau. În timp ce mergeau pe o stradă îngustă, după ce 
trecuseră de poarta fortificată a cetăţii, un bărbat îmbrăcat într- 
un veşmânt amplu brodat veni să-l salute pe Biridiya. 

— Văd, îi spuse el, că ai adus de la Engaddi un sclav frumos, 
tânăr şi robust. Nu-i un om de pe la noi, dacă e să mă iau după 
înălţimea lui, după umerii laţi, după faţa frumoasă şi părul lung. 
Nu vrei să mi-l cedezi mie? Îţi voi da un preţ bun, pentru că văd 
că are şi membrele zvelte. 

— Prietene, răspunse Biridiya, nu fac comerţ cu sclavi. Nu i- 
am cumpărat ca să-i revând. 

— Păi, ce va spune soţia ta, când va vedea intrând în casă un 
taur atât de puternic? 

— Nu va spune nimic, pentru că nu l-am cumpărat pentru ce 
crezi; am impresia că nu ştii că obiceiurile mele sunt diferite de 
ale tale şi de cele ale cetăţii în care trăieşti. E un băiat curajos şi 
muncitor, care cunoaşte mai multe limbi şi citeşte toate slovele. 

— Pe Aşerat! lată un sclav mai preţios decât cea mai mare 
perlă din Marea Dilmun! Exclamă celălalt, ironic. Chiar nu vrei să 
mi-l dai mie? Te vei alege cu un preţ foarte bun. Uite... cincizeci 
de măgari... 

Biridiya dădu din umeri ca să-şi arate dezaprobarea, iar 
interlocutorul său se grăbi să adauge: 

— Şi, evident, tot atâtea oi. Ba chiar şi o femeie foarte 
frumoasă, din ţara celor Două Fluvii. 

— Khiziru, răspunse Biridiya, făcându-şi simțită agasarea, fii 
convins că nu-ţi vând sclavul meu pentru niciun preţ. 

În faţa acestui refuz, bărbatul se înclină şi plecă, fără să mai 
insiste. 


— Khiziru, comentă stăpânul lui  Didufri adresându-se 
sclavului său, este un crescător de vite bogat dintr-un oraş 
vecin. Are păşuni unde pasc sute de măgari, vite şi oi. 

— Stăpâne, întrebă tânărul, surprins de preţul mare propus de 
acel Khiziru pentru cumpărarea lui, de ce voia atât de mult 
acest om să mă cumpere? 

— Hori, am impresia că eşti cam naiv. N-ai văzut că acest om 
a spus că eşti foarte frumos? 

— Şi prin ce îndreptăţeşte asta un preţ atât de mare? 

— În această regiune sunt rari bărbaţii care arată atât de bine 
ca tine. Trebuie să ştii că acel Khiziru a vrut să te cumpere ca şi 
cum ai fost o femeie. Pentru că bărbaţii din oraşul lui sunt vestiți 
pentru faptul că preferă băieţii frumoşi fetelor. Au femei ca să 
zămislească mulţi copii şi amanți pentru plăcerile trupeşti. 

Şi, văzând frumuseţea corpului tău, a fost dispus să dea pe 
tine o adevărată avere. 

Djedefhor, care nu uitase de obiceiurile ciudate ale 
defunctului său frate Kufukaf, înţelese atunci de ce valora atât 
de mult pentru acel crescător de vite şi râse, apoi, neliniştit, 
întrebă: 

— Dar tu, stăpâne, tot pentru asta m-ai cumpărat? 

— Sigur că nu, fii liniştit, îi răspunse Biridiya râzând, chiar 
dacă prefer compania unui tânăr frumos, decât pe cea aunui 
bătrân hidos. Poate că va trebui să mă însoţeşti la Sodoma, 
oraşul lui Khiziru, dar voi avea grijă să-ţi dau un veşmânt larg 
înainte de a intra acolo, de teamă să nu te pierd. 

Deoarece Biridiya îi vorbise de casa sa din oraş în termeni 
elogioşi, el, care fusese crescut într-un ansamblu de palate 
mari, se arătă foarte surprins de construcţia modestă, inserată 
într-un grup de case, ale căror faţade erau toate spoite cu var şi 
întreţinute cu grijă. 

— Aici este, preciză Biridiya, reşedinţa mea din oraş, unde am 
puţini servitori. Totuşi, mai am o locuinţă mare aproape de 
minele de sare. Are în jur o grădină imensă şi acolo am şi mulţi 
slujitori. Dar aici este casa familiei, cea unde locuieşte soţia mea 
şi unde vei locui şi tu. Aici îmi ţin arhiva şi îmi practic negoţul. 

În prag îi primi o servitoare, care se grăbi să-şi anunţe 
stăpâna de întoarcerea soţului ei. Încăperile, mici, erau dispuse 
în jurul unei curţi interioare, unde era plantat un palmier înalt, al 
cărui vârf stufos depăşea etajul şi se răsfira în dreptul terasei, 


umbrind ansamblul construcţiei. 

Biridiya tocmai îl adusese pe Djedefhor în acea curte când îşi 
făcu apariţia o femeie încă tânără, cu un piept opulent, care îi 
umfla rochia strâmtă, prinsă pe un singur umăr de o porţiune 
din veşmânt. 

— ldiya, soţia mea, el este Hori, făcu prezentările Biridiya. Va 
ţine socotelile casei şi îmi va servi drept tălmaci dacă va fi cazul. 
Tot el îmi va traduce corespondenţa cu negustorii din cetăţile 
celor Două Fluvii, fără a-i uita pe cei din ţinuturile din nord. Este 
un egiptean care cunoaşte toate misterele limbilor şi slovelor. 

— Să fie binevenit în casa noastră, spuse cu amabilitate 
femeia, care îl privi cu atenţie pe noul servitor. 

— Te rog să-i găseşti ceva mai potrivit de îmbrăcat, şi hai să-i 
facem un veşmânt lung, pe care să-l îmbrace când vom merge 
la Sodoma şi la Seboim. 

— Soţul meu, e o măsură de prudenţă foarte bună, pentru că 
e prea frumos ca să meargă în aceste oraşe fără să fie în 
pericol, chiar şi alături de tine. 

— In nopţile calde de vară, vei putea dormi pe una dintre 
terase, continuă Biridiya, adresându-i-se lui Djedefhor. Când va 
veni frigul iernii, îţi vom da o cămăruţă caldă, unde să dormi în 
voie. Acum îţi voi arăta sala arhivei. Acolo vei sta în cursul zilei, 
dar vei vedea că e un loc plăcut, deschis spre curte şi bine 
luminat. 

Şi astfel începu pentru Djedefhor noua sa viaţă de scrib, într-o 
sclavie prea puţin constrângătoare. 

— Locuitorii acestei ţări, unde stăpânul tău este unul dintre 
cei mai importanţi oameni, îi spunea Biridiya, sunt deosebit de 
blânzi şi de primitori. Ne plac viaţa şi plăcerile pe care ni le 
procură: mâncarea bună, băuturi care te ameţesc, dansuri 
frumoase, muzică ce tulbură sufletul şi, mai ales, amorul. 
Oamenii inflexibili, cei din Canaan, şi mai ales nomazii crescători 
de oi şi capre ne reproşează pasiunile noastre. Spun că suntem 
amatori de plăceri, corupți, pentru că în ipocrizia lor nu cunosc 
plăcerile vieţii. Numai că nouă nu ne pasă, iar ei nu se dau în 
lături să facă negoţ cu noi, pentru că au nevoie de produsele 
exploatate de noi: sare, naft, bitum, tămâie şi răşini preţioase, 
luate de noi de la populaţiile care le produc, în sud, în ţinutul 
Havilah. Ar fi bine să înveţi limba acelor neguţători care ne aduc 
răşini şi parfumuri, pentru că mi-ar plăcea să am cu ei relaţii 


comerciale. Am aşteptat să-mi instalez solid contoarele pentru 
comerţul cu sare şi alte produse în valea Sidim; acum e timpul 
să-mi extind imperiul în acele regiuni îndepărtate, pentru că 
celor din Canaan şi din Sumer le este greu să-şi procure aceste 
parfumuri ale zeilor. 

— Stăpâne, voi învăţa cu bucurie limba acestor popoare şi mi- 
ar plăcea, dacă-mi îngădui, să mă duc în acele regiuni ca să fac 
negoţ în numele tău. Pentru că mi se pare că spre acele 
orizonturi îndepărtate se află Marea Coptos, cu insula ei 
misterioasă, unde se păstrează cartea secretă a lui Toth. 

— AŞ fi tare curios să ştiu ce-i această carte a lui Toth! Cine 
este acest personaj care, după cum mi-ai vorbit, e foarte 
valoros? 

— Acest Toth este un zeu al ţării mele. E posibil să fie şi un 
om, un înţelept din timpurile de început. Dar, înainte de orice, 
este un zeu al misterelor noastre, cel care îndrumă oamenii în 
lumile infernale şi cel care deschide porţile cunoaşterii supreme. 
Un mare înţelept, care trăia lângă oraşul său, în ţara mea, mi-a 
spus că toate misterele lumii sunt dezvăluite într-o carte scrisă 
de Toth însuşi, şi că această carte este ascunsă într-un loc 
tainic, poate un templu sau o grotă, din mijlocul unei insule 
pierdute pe o mare îndepărtată şi misterioasă. După câte am 
înţeles, această insulă se află probabil undeva spre sud, dincolo 
de ţara numită de noi, egiptenii, Punt, de unde se aduc tămâia 
şi smirna. 

— Hori, vorbele tale mi-au stârnit curiozitatea. Învață limba 
oamenilor din Havilah şi, când voi începe să fac negoţ cu ei, 
vom pune să se construiască ambarcaţiuni cu coca solidă pe 
țărmurile mării care se deschide spre sud şi vom naviga spre 
tara Punt, în căutarea acestei insule misterioase. 

— Stăpâne, vorbele tale mă fac să ard de nerăbdare să învăţ 
limba oamenilor din ţara tămâiei, ca să poţi lega repede relaţii 
cu ei, pentru că singura mea ambiţie este să plec în căutarea 
marii cărţi a lui Toth, mai prețioasă decât cele mai mari comori, 
decât aurul, decât tămâia, decât lapislazuli, despre care se 
spune că şi ele provin din ţinuturile misterioase ale părţii de 
răsărit a lumii. 

Biridiya îşi dovedi eficacitatea şi rapiditatea de decizie 
aducând în locuinţa sa un bărbat slab, oacheş, cu bărbie 
ascuţită şi barbişon. Sub pântecele rotund era legată o bucată 


de piele de leopard. 

— Şinab, spuse el prezentându-l, face parte dintr-un trib de 
beduini care transportă până aici produsele din sud. Cunoaşte 
limbile popoarelor care trăiesc pe acele pământuri deşertice ce 
se întind în sud, în ţinutul Havilah. Va rămâne alături de tine să 
te ajute să cunoşti aceste regiuni şi să înveţi limbile locuitorilor 
lor. 

Biridiya conchise curând: 

— Vă las să faceţi cunoştinţă, căci mă cheamă alte treburi. 
Hori, îţi dau zece luni ca să înveţi limba popoarelor din sud. 
Şinab va sta cu tine tot timpul necesar pentru asta. 

Rămas singur cu noua sa cunoştinţă, Djedefhor îl întrebă: 

— Şi tu eşti sclav ca mine? 

— Sunt om liber, dar, în această ţară, uneori e mai bine să fii 
sclav, pentru că eşti bine hrănit de stăpân şi, dacă eşti băiat 
frumos ca tine, poţi deveni favoritul unui om foarte bogat şi, în 
cele din urmă, poţi rămâne mogştenitorul averii sale. Dar cui îi 
pasă de săraci? N-au preţ ca sclavii: aşadar, pot fi lăsaţi să 
moară. Este adevărat că aşa se întâmplă în toate ţările, dar aici 
sclavii sunt trataţi cel mai bine. lar eu, continuă Şinab, căruia îi 
cam plăcea să vorbească, fac parte dintr-un trib ce trăieşte 
departe de-aici, în Havilah, într-o regiune deşertică de coline şi 
munţi. Tribul meu îşi duce existenţa în jurul unei surse de apă, 
aşa cum se întâmplă cu un mare număr de clanuri de păstori 
sau de conducători de caravane. E undeva departe spre sud, pe 
drumul pe care se aduc până aici răşinile şi produsele preţioase 
din Punt. Acest puț este amenajat pe coasta unei coline cu 
numele Zemzem. Locul, consacrat unei zeițe stăpâne a 
vegetației şi unui zeu protector al cirezilor, este sacru, este o 
grădină privilegiată într-o regiune deşertică, astfel încât triburile 
se luptă între ele ca să-l aibă în stăpânire. Eu am condus multe 
caravane, fie spre sud, în căutare de tămâie şi alte mărfuri, fie 
spre nord, pentru a vinde aceste mărfuri. Venisem aici, în 
oraşele din valea Sidim, cu o caravană de măgari încărcaţi cu 
produse preţioase, unde proprietarii le-au vândut, când am aflat 
că, profitând de absenţa noastră, un trib duşman i-a atacat pe ai 
noştri pe colina Zemzem. l-au înfrânt, i-au masacrat pe cei mai 
mulţi dintre bărbaţi, iar femeile au fost făcute sclave. Cei care 
au întreţinut caravana noastră şi au primit preţul cerut pe 
mărfuri au luat hotărârea să se stabilească în unul dintre cele 


cinci oraşe din regiune, fie la Sodoma, unde poţi duce o viaţă 
plină de plăceri şi de trândăveală, fie la Seboim, Adamah, Tsoar 
sau aici. Dar eu, care sunt doar un biet conducător de măgari, 
am doar animalele mele. Nu mă pot întoarce acasă, unde n-am 
nici bunuri, nici familie, pe când aici îl cunosc de mult timp pe 
stăpânul Biridiya. Şi am văzut că nenorocirea mea i-a adus 
bucurie lui şi, în cele din urmă, şi mie, pentru că mi-a propus să 
mă alătur lui ca să te învăţ tot ce ştiu. Şi sper ca transmiterea 
cunoştinţelor mele să-mi ia cât mai mult timp, căci voi putea trăi 
în mod plăcut în locuinţa lui Biridiya, care e un om generos. 

— Totul depinde de ce vei avea să mă înveţi, pentru că învăţ 
repede, îi atrase atenţia Djedefhor. 

— Trăiesc sub soare de mai bine de patruzeci de ani, timp în 
care am învăţat atât de multe lucruri, încât va fi nevoie de timp 
îndelungat ca să transmit tot ce ştiu. Te voi învăţa limba mea, 
graiurile popoarelor din Havilah şi ale insulelor aflate departe, în 
Marea Sudului, precum şi limba celor din Punt. Toate acestea 
cer o ucenicie îndelungată, dar am să te învăţ şi alte lucruri. 
Când ne vom despărţi - dar sper ca zeiţa al-Lat să mă protejeze 
şi să întârzie ziua aceea până la moartea mea şi chiar mai mult 
-, vei fi cel mai învăţat dintre oameni şi cel mai înţelept, pentru 
că înţelepciunea este mai întâi o cunoaştere a lumii şi a ceea ce 
cuprinde ea. 

— Totuşi, stăpâne, îndrăzni să remarce Djedefhor zâmbind, 
cum aş putea să fiu mai învăţat decât tine, care îmi vei 
transmite cunoştinţele tale? 

— Pur şi simplu, pentru că vei adăuga propriile cunoştinţe 
cunoştinţelor mele şi vei uni înţelepciunea pe care ai dobândit-o 
deja cu cea pe care voi putea să ţi-o transmit. 


CAPITOLUL XI 

După ce Didufri rămase singur în grădina închisă, Upeti veni 
în faţa lui, ceea ce se întâmpla, în general, la ceasul cel mai 
cald, după masa de la jumătatea zilei. Ştia că atunci când 
tânărul rege primea cu mare pompă în sala mare a tronului, ca 
şi în timpul convorbirilor private din mica sală de audienţe, 
mama lui nu era niciodată departe şi putea în orice moment să 
audă ce se vorbea; în grădină însă, erau departe de orice 
ureche indiscretă. Nu era nevoie să ceară încuviinţare, fiind 
singurul Prieten al Maiestăţii Sale care putea să fie primit 


oricând în acel loc. 

Văzând că se apropie „ochiul şi braţul său”, cum îi spunea 
regele, Didufri îi ceru să plece tânărului nubian care îi făcea 
vânt cu evantaiul, precum şi celor trei servitoare, aflate 
permanent la dispoziţia lui, într-o ţinută cât se poate de sumară, 
purtând doar bijuterii. Aştepta cu nerăbdare veşti despre 
expediţia secretă împotriva navei lui Henutsen, astfel că sosirea 
lui Upeti în grădină îl făcea să presupună că dorinţa i se 
împlinise. 

— la spune, Upeti, cum stăm? ÎI întrebă el, în timp ce acesta 
îngenunchea în faţa lui. 

— Stăpâne, un zeu potrivnic ne prigoneşte, îl anunţă 
servitorul său, fără menajamente diplomatice. Omul căruia îi 
încredinţasem această misiune, cel care cunoştea din vedere 
persoana pe care Maiestatea Ta o dorea alături de ea, a găsit 
nava regală, după o lungă urmărire până dincolo de Denderah. 
Ambarcaţiunile noastre au luat-o prin surprindere şi oamenii 
noştri erau pe punctul de a ieşi învingători, în ciuda împotrivirii 
îndârjite a oamenilor din garda reginei. Dar atunci a apărut, într- 
un mod foarte neaşteptat, o adevărată flotă: zeci de vase, 
cărora nu le-a fost deloc greu să pună pe fugă ambarcaţiunile 
noastre. 

— A cui era această flotă? 

— Stăpâne, nu ştiu... Ambarcaţiunile noastre au fost urmărite 
şi capturate, cu toată rezistenţa curajoasă a oamenilor noştri. 
Şeful lor a reuşit să sară în fluviu şi să se ascundă ca un peşte. 
De la el am aflat totul. 

— Unde e acest om? Ce-ai făcut cu el? 

— După cum Maiestatea Ta poate să înţeleagă, acest om 
reprezenta un pericol pentru noi: ştia de la cine venise porunca 
de răpire a tinerei Persenti şi de ucidere a tuturor pasagerilor de 
la bordul navei regale. Am făcut în aşa fel încât să nu mai poată 
vorbi niciodată. 

— Ai făcut bine. Era un nepriceput: era normal să-şi asume 
responsabilitatea eşecului. Dar, dacă înţeleg bine, Henutsen 
trăieşte încă? 

— Da, stăpâne. Se pare că a luptat ca o leoaică, precum 
însăşi Sekhmet, încât oamenii noştri au fost înspăimântați. 

— Ştii cumva dacă au putut să-i facă pe captivi să vorbească? 
Au fost luaţi drept pirați ai fluviului? 


— Cu siguranţă, stăpâne. Toţi arată ca nişte tâlhari. l-am 
recrutat fără să le spunem cine suntem şi fără să ştie 
identitatea celor pe care trebuia să-i atace. In privinţa asta, 
putem fi liniştiţi. 

— Sper... Nimeni, nici mama mea, nu trebuie să bănuiască 
faptul că Maiestatea Mea a pus la cale totul. Toţi cred despre 
Kufukaf că a murit accidental şi Kawab de boală. Te-ai ascuns 
atât de bine când l-ai îmbrâncit din înălţimea piramidei, încât 
nimeni nu te-a zărit; şi ai pus atât de bine otrava în mâncarea 
lui Kawab, încât toată lumea a crezut că a fost răpus de un spirit 
rău, care pusese stăpânire pe pântecele lui. Maiestatea Mea 
trebuie să rămână fără cusur în ochii tuturor. 

— Ştii, stăpâne, cât de devotat îţi este servitorul tău. Şi mai 
ştii că e de ajuns să porunceşti ca să iau viaţa lui Minkaf sau a 
lui Meritites... şi chiar a reginei Henutsen, dacă se mai întoarce 
la Memfis. 

— Taci... Acum când mi-am aşezat pe cap dubla coroană, nu 
mai e nevoie să risc. De altfel, ţin la Minkaf. Ne este fidel şi e 
unul dintre garanţii legitimităţii mele în calitatea lui de fiu al 
reginei Henutsen. În ceea ce o priveşte pe prima Mare Soţie 
Regală, aceasta nu ne dăunează cu nimic. Mai rămâne 
Henutsen. Dar, dacă puteam s-o facem să dispară în cursul unei 
escapade pe Nil, ca urmare a unui atac al piraţilor, nu mai 
putem face asta în clipa în care se întoarce la Memfis. Dacă la 
moartea ei ar apărea cea mai mică bănuială că eu am fost 
instigatorul, întreaga ţară s-ar ridica împotriva mea, începând cu 
fiul ei care, cel puţin deocamdată, dispune de mai multe trupe 
decât noi. De aceea, este momentul să te ocupi de recrutarea 
unor războinici buni, pe care îi vom plăti din tezaurul adunat de 
tatăl meu în piramida zeului Snefru. 

Făcu o pauză, ca să ia câteva smochine dintr-un coş aşezat 
alături de el, apoi îşi invită servitorul să se ridice şi să guste din 
fructe şi vin. 

— Va trebui s-o las în plata ei pe această Persenti, spuse el 
oftând. Dar ce importanţă mai are acum, când m-am căsătorit 
cu sora mea cea mică, pe care o doresc din copilărie? E 
drăgăstoasă şi blândă cu mine, spre deosebire de sora mea mai 
mare, care e o ciumă. La fel şi această Meresankh. Devenind 
rege, am putut să o oblig să vină să locuiască în palatul meu, 
dar n-am reuşit s-o constrâng să împartă cu mine patul. Ştii ce 


mi-a spus cu răceală zilele trecute? Că iubea doi bărbaţi pe 
lume, pe fraţii ei Djedefhor şi Kefren! Şi că niciodată nu se va 
uni cu Maiestatea Mea, pentru că mă socoteşte un uzurpator 
nedemn de tronul pe care am pus mâna, după spusele ei, prin 
şiretenie şi perfidie. Şi, pentru că prin ea şi prin căsătoria 
noastră am obţinut cea mai mare parte din legitimitatea mea, 
nu pot nici să o repudiez, nici să mă debarasez de ea, cu atât 
mai puţin cu cât această căsătorie a fost hotărâtă de tatăl meu, 
regele, şi s-a săvârşit în timpul vieţii sale. Sunt umilit, constrâns 
să mă înclin în faţa toanelor ei, să-i suport disprețul fără să mă 
pot răzbuna... Chiar dacă mă voi bucura în secret de o dulce 
răzbunare, când Hetepni, la întoarcerea sa din expediţia de la 
Biblos, împreună cu încărcătura de lemn, ne va anunţa moartea 
accidentală a lui Djedefhor. De altfel, va trebui să ne grăbim să 
facem cunoscută vestea până la Elefantina, unde presupun că 
se va refugia Persenti. 

Upeti asculta cu respect cuvintele pline de speranţă şi 
ranchiună ale stăpânului său, îndopându-se cu smochine şi cu 
vin slab, provenit din viile regale din nord. Ştia că era singurul 
căruia Didufri putea să-i mărturisească tot ce avea pe suflet şi 
că această îngăduinţă amabilă îl făcea indispensabil regelui. 

Confidenţele regelui au fost totuşi întrerupte de intrarea 
tinerei surori şi soţii a lui Didufri, Hetep-heres, care o ţinea de 
mână pe fata avută cu primul ei soţ, Kawab. Meresankh, a treia 
cu acest nume din dinastie, era alintată Meret. Copila avea 
aproape doi ani şi stătea bine pe picioare. 

— Micuţă Meret, îi zise mama ei, prezentând-o lui Diduiffri, 
salută-l pe noul tău tată, fratele nostru preaiubit. 

Şi, în timp ce fetiţa ducea mâinile la genunchi, Upeti se 
gândea la puterea pe care i-o conferea faptul că era confidentul 
şi braţul regelui: ar fi fost de ajuns să dezvăluie adevărul despre 
moartea tatălui acelui copil pentru ca sentimentele tinerei 
Hetep-heres faţă de fratele ei să se transforme în ură sau, cel 
puţin, în dezgust, care ar fi putut să-i aducă pierzania. Da, se 
bucura de o putere care reprezenta şi o mare primejdie pentru 
el, pentru că Didufri putea la fel de bine să se teamă de omul 
care deţinea atâtea taine şi să se debaraseze de el, aşa cum el îl 
suprimase pe omul care îi comandase pe pretinşii pirați. 

Din dragoste faţă de sora lui sau datorită remuşcărilor că 
intervenise în destinul tatălui ei, Didufri se ataşase de fetiţă şi o 


iubea sincer, ca şi cum ar fi fost propria fiică. Îi întinse braţele şi 
o luă pe genunchi, mângâindu-i faţa; ea îl cuprinse tandru cu 
braţele, fără să-i treacă prin minte că acel unchi iubit era 
ucigaşul tatălui său. 

— Vino, scumpa mea, spuse atunci Hetep-heres, lasă-l pe 
tatăl tău să lucreze. Ştii bine că munceşte din greu ca să 
guverneze poporul Egiptului. 

— Nu, las-o, spuse regele, aşezându-şi buzele pe umărul 
copilului; micuța asta atât de drăguță descreţeşte fruntea 
Maiestăţii Mele. 

Apoi, întorcându-se spre Upeti, îi spuse râzând: 

— Upeti, servitor fidel al Maiestăţii Mele, vei putea depune 
mărturie în faţa regalei mele mame şi în faţa mai-marilor curţii 
ce tată afectuos sunt faţă de cei la care ţin, faţă de copila dragă 
a soţiei mele preaiubite şi a regretatului meu cumnat. 

— Stăpâne, răspunse Upeti pe un ton linguşitor, cine s-ar 
putea îndoi de asta? Doar duşmanii Maiestăţii Tale, toate 
hienele chinuite de pizmă şi de ură... 

leşirea lui îl făcu iar pe Didufri să râdă. Apoi se întoarse spre 
soţia sa şi spuse: 

— Hetepi, nu crezi că e o fericire să ai servitori fideli, care ştiu 
să-şi judece stăpânul după adevărata lui valoare? 

Tânăra femeie oftă şi nu ascunse faptul că nu se lăsa înşelată 
de iubirea prefăcută a curtenilor faţă de rege. 

— Din păcate, frate, răspunse ea, nu ştiu dacă acest servitor 
este cu adevărat sincer, dar, chiar dacă ar fi, mă tem că puţini 
oameni din acest regat au un astfel de sentiment. 

— Ştiu foarte bine că cei mai mulţi dintre mai-marii ţării mă 
pizmuiesc sau mă urăsc... Dar nu asta e soarta tuturor regilor? 

— Nu mi s-a părut că tatăl nostru a fost urât. Poate temut, cu 
siguranţă venerat, dar nu urât, şi nimeni nu s-ar fi gândit să-i 
conteste legitimitatea, nimănui nu i-ar fi trecut prin minte că 
poate să se ridice împotriva puterii sale. Or, lucrurile stau cu 
totul altfel în privinţa Maiestăţii Tale, nu poţi să nu recunoşti 
asta. De aceea, trebuie să te străduieşti să-ţi arăţi bunăvoința 
faţă de poporul tău şi generozitatea faţă de curteni... 

— Crezi că nu-mi dau seama? Dar nu sunt eu, prin încoronare, 
regele, fiul lui Osiris, încarnarea lui Horus de aur? Aşa că puţin 
îmi pasă dacă mă urăsc. Mai mult decât orice, trebuie să le fie 
teamă de mine, să-mi cunoască puterea, şi nimeni nu trebuie să 


îndrăznească să se ridice împotriva mea. N-am ce face cu 
iubirea poporului şi a mai-marilor acestei ţări, mai ales dacă 
pentru asta trebuie să renunţ la bogăţiile lăsate de tatăl nostru. 
Aceste bunuri, toate veniturile regatului îmi sunt necesare, nu 
ca să le cheltuiesc fără judecată, ostentativ, ci ca să-mi formez 
o armată puternică, pe care nimeni să nu aibă curajul să o 
înfrunte... Şi ca să-mi construiesc un templu splendid de 
milioane de ani, menit să-mi adăpostească trupul divin, o 
piramidă care va sfida timpul, ca aceea a tatălui nostru. Va 
trebui să merg pe şantier ca să văd unde au ajuns lucrările. Dar 
am încredere în bunul nostru frate Minkaf. Sunt convins că 
lucrează cu ardoare spre slava mea. 

— Minkaf e un linguşitor, care şi-a întors faţa spre cel mai 
puternic. Sunt convinsă că, dacă fratele său mai mare, Kefren, 
ar triumfa împotriva ta, ar face totul să treacă de partea lui. Fii 
atent la el. 

— Sunt atent, cum sunt atent la toţi cei aflaţi în jurul meu; 
dar, cel puţin deocamdată, am încredere în el. A lucrat 
întotdeauna bine pentru mine. E singurul dintre fraţii noştri care 
nu m-a părăsit, care nu m-a trădat. 

— Normal! Ceilalţi sunt morţi sau se află departe, îi atrase 
atenţia Hetep-heres. E adevărat că Minkaf nu te-a părăsit, dar a 
făcut-o şi în interesul lui. Doar viitorul ne va putea dovedi dacă 
te va trăda sau nu. 

Mai înainte ca Didufri să răspundă, Khenu, vechiul şi 
credinciosul servitor al lui Keops, pe care Didufri îl păstrase în 
postul de majordom al palatului, la insistența mamei sale, 
Nubet, îl introduse pe comandantul gărzii palatului. 

— Stăpâne, spuse ofiţerul prosternându-se, Hetepni, pe care 
Maiestatea Ta l-a însărcinat cu comanda flotei trimise la Biblos, 
se află la poarta palatului. Cere o audienţă la Maiestatea Ta. 
Servitorul tău s-a gândit că Maiestatea Ta e nerăbdătoare să 
afle veşti despre această expediţie. 

— Dar s-a şi întors? Şi fratele meu, Djedefhor, e cu el? 

— Nu, stăpâne, Hetepni e singur, cu secundul. p 

— Grăbeşte-te să-l aduci în fața Maiestăţii Mele. Intr-adevăr, 
sunt nerăbdător să aflu veşti despre această călătorie şi despre 
fratele meu preaiubit. 

— Didufri, spuse cu mirare Hetep-heres, după ce ofiţerul se 
retrase împreună cu Khenu, mă surprinzi şi mă încânţi totodată! 


Să fie oare adevărat că-l iubeşti pe fratele nostru Djedefhor, 
după cum se poate înţelege din vorbele tale? 

Regele luă un aer uimit, îşi privi sora cu duioşie, apoi înapoie 
copilul şi spuse, în sfârşit, indignat: 

— Cum, scumpa mea soţie! Ai putut să-ţi imaginezi că nu am 
o afecţiune profundă faţă de fratele meu Hori? Şi faţă de toţi 
fraţii şi surorile mele, chiar dacă tu eşti preferata mea? Nu l-am 
făcut pe fratele nostru Minkaf al doilea personaj al regatului, 
după Maiestatea Mea? Nu i-am lăsat lui Kefren înalta demnitate 
de guvernator al provinciei cataractei? Şi nu i-am încredinţat lui 
Djedefhor sarcina importantă de a aduce înapoi întreaga flotă 
de la Biblos? 

Hetepni intră în grădină, urmat de secundul său. Amândoi se 
prosternară în faţa regelui, apoi, rămânând în genunchi, Hetepni 
aşteptă să fie întrebat. 

— Hetepni, dragul meu amiral, ce veşti bune ne aduci? Ai 
putut, într-un timp atât de scurt, să aduci tot lemnul trebuincios 
terminării construcţiei piramidelor mamei mele, soțiilor regale, 
şi pentru propriul templu de milioane de ani? Şi de ce fratele 
meu preaiubit, Djedefhor, nu te însoţeşte ca să primească 
felicitările fratelui său, regele? 

— Vai, stăpâne! Aduc o veste foarte tristă Maiestăţii Sale... 

— Ce vrei să spui? Ai pierdut flota încredinţată de Maiestatea 
Mea? 

— Nu, stăpâne. Am adus înapoi flota intactă. Dar o mare 
nenorocire a lovit familia regală. Într-o seară, pe o noapte fără 
stele, fratele Maiestăţii Tale a părăsit cabina, a venit pe punte, 
probabil pentru că nu putea dormi. Căci marea era agitată, 
bătea un vânt puternic şi ambarcaţiunile dansau pe valuri ca 
nişte maimuțe mari care salută răsăritul soarelui. Noi luptam cu 
marea învolburată de o divinitate. L-am văzut pe stăpânul 
Djedefhor şi i-am cerut să se întoarcă în cabină. Dar n-a vrut să 
mă asculte. Mi-a spus că el era comandantul expediției, că nu 
avea obiceiul să se ascundă ca un iepure fricos când bântuia 
furtuna şi echipajul său era ameninţat. Temeritatea sa, simţul 
datoriei l-au dus la pierzanie. Nu cunoştea marea şi perfidiile ei. 
S-a apropiat de bastingaj şi, mai înainte să fi putut interveni, un 
val mare a măturat puntea, l-a luat cu el şi l-a tras în vârtejurile 
marine. Zadarnic am încercat să-i venim în ajutor. Marea era 
neagră, noaptea era întunecoasă şi vântul împingea nava pe 


care nimeni nu o mai putea conduce. Corpul fratelui Maiestăţii 
Tale a dispărut, înghiţit de valurile furioase, şi acum sufletul lui a 
ajuns probabil alături de cel al strămoşilor săi, al tatălui său 
Keops, în regatul lui Osiris, spre Frumosul Occident. Atunci, 
servitorul tău a luat hotărârea să întrerupă expediţia şi să se 
întoarcă la Maiestatea Ta ca să-i anunţe această mare 
nenorocire. 

Didufri se ridică, scoase un strigăt îngrozitor, smulgându-şi 
nemes-ul, coroana de pânză care îi acoperea capul. 

— Frate, drag frate, preaiubitul meu! E oare cu putinţă? Tu, 
cel pe care-l admiram, tu care erai înţelepciunea întruchipată, 
tu, iubirea şi mândria tatălui nostru, zaci fără viaţă pe fundul 
crudei şi insensibilei Mări Verzi! Ah, de ce a hărăzit divinitatea o 
soartă atât de tristă celui mai bun dintre noi? Să-i adunăm 
repede pe mai-marii regatului, să fie decretat un doliu de zece 
zile; Maiestatea Mea vrea ca toţi locuitorii Egiptului să-l plângă 
pe cel mai bun dintre oameni, pe acest frate spre care se 
îndreaptă admiraţia şi respectul meu... 

Elanurile lirice ipocrite ale lui Didufri au fost întrerupte de 
intrarea mamei sale care, fără o vorbă, cu un gest, le ceru celor 
nou-veniţi să plece. Didufri se prăbuşise pe tron, trist şi epuizat, 
în timp ce Hetep-heres plângea tăcută. 

— Didufri, îi zise mama sa, pune capăt tânguirilor care nu 
înşală pe nimeni. În sinea ta te bucuri mult de producerea 
acestui accident. Dacă e vorba de un accident! In orice caz, eo 
moarte regretabilă, care ar putea fi pusă pe seama ta şi va 
pricinui cu siguranţă o mare durere unchiului tău Ayinel şi lui 
Ibdadi, care-l iubeau şi-l admirau în mod sincer. 

— Mamă, şi eu sunt foarte trist de moartea lui! Protestă 
Didufri. 

— Nu spune, că eşti foarte fericit, nu mai minţi! Dar e bine să 
decretezi un doliu de zece zile. Măcar vei înşela poporul, e şi 
asta ceva. 

Didufri nu zise nimic, se înclină, lăsând capul în jos, în timp ce 
Nubet continuă: 

— Acum, când eşti sigur de dispariţia lui Djedefhor, trebuie să 
te ocupi de cultul divinului tău tată. Ai lăsat neocupate funcţiile 
în care îl numise regele: şeful şantierelor regale, protector al 
necropolei regale şi păstor al Piramidei Luminoase. Zeul, tatăl 
tău, pentru care am încă o iubire duioasă şi cel mai profund 


respect, mi-a recomandat destul de des să am grijă ca dorinţele 
sale să fie respectate cu scrupulozitate ca să las în părăsire 
aceste funcţii. Era natural să fie deţinute de fratele tău şi ca, în 
absenţa lui, ceremoniile cultului regelui defunct să fie 
îndeplinite, în ultimă instanţă, de preoţii lui Ra, sacerdoţii 
piramidei. Dar acum, când prinţul a plecat să se aşeze alături de 
Ra şi de Osiris, trebuie să numeşti pe altcineva în această 
funcţie. 

— De ce nu Maiestatea Mea? 

— Pentru că n-ai fost iniţiat şi nu vei şti ce să faci. Şi apoi, nu-i 
o funcţie care se potriveşte unui rege. Nu, m-aş gândi mai 
curând la unchiul tău, Neferu. 

— Neferu? Dar e un babalâc care trăieşte retras cu nevasta 
lui! 

— Nu-i chiar atât de bătrân, deşi are vârsta tatălui tău. L-am 
întâlnit de curând: se ţine bine şi se duce să vâneze în deşert. 
Va fi util, în acest fel, să-l câştigi de partea ta. A trecut prin cele 
mai vestite „case ale vieţii” şi a primit un început de iniţiere la 
Heliopolis. In plus, era gata să urce pe tron şi are mulţi 
susţinători. Sprijinul lui ne va fi cât se poate de folositor. 

— Poate, dar, dacă vrea să rămână duşmanul nostru 
nedeclarat, îi conferim prin aceste funcţii o influenţă şi o putere 
care pot să ne fie fatale. 

— Trebuie să riscăm. Dar îl cunosc pe acest om. În sinea lui, 
nu l-a iertat niciodată pe fratele său că a urcat pe tronul lui 
Horus, deoarece credea că-i fusese hărăzit lui. Sunt sigură că e 
încântat că tu ai moştenit tronul, nu fiii reginelor Meritites şi 
Henutsen. Am încredere în el, îţi va fi un aliat preţios. 

— Dacă aşa crezi, mamă, îl voi chema în faţa Maiestăţii Mele 
şi îi voi încredința această demnitate. 

Aşteptă retragerea reginei şi se întoarse spre Hetep-heres, 
care nu scosese nicio vorbă în tot acest timp. 

— Vezi, Hetepi, eu port dubla coroană, dar mama deţine toată 
puterea. 

— De ce te plângi, Didufri? La urma urmelor, datorită ei şi prin 
voinţa ei ai putut să urci pe tronul tatălui nostru. Şi văd că 
sfaturile sale sunt bune, că toate hotărârile rostite de buzele ei 
poartă pecetea înţelepciunii. Şi, atunci când se pronunţă 
împotriva voinţei tale, o face tot spre binele tău. Să o iubim şi să 
o respectăm pe mama noastră, pentru că e femeia cea mai 


admirabilă care s-a născut sub cerul lui Ra! 

Didufri aruncă o privire lungă spre sora lui, gândindu-se că, 
hotărât lucru, singura persoană în care putea să aibă încredere 
era Upeti, şi se bucură că avea un om atât de fidel şi de discret. 


CAPITOLUL XII 


Întoarcerea la Elefantina a avut loc fără incidente, dar foarte 
lent. Kefren se grăbise să adune ambarcaţiunile şi să vină 
înaintea navei regale, dar se gândise să profite de această 
deplasare pe fluviu cu mama lui, ca să se oprească în fiecare 
oraş de pe malurile Nilului, toate capitale de provincii, şi să facă 
o vizită guvernatorilor numiţi de Keops şi pe care Didufri nu 
avusese timpul şi nici puterea să-i înlocuiască cu oameni 
credincioşi lui. Prinţul, împreună cu mamă sa, regina, întruchipa 
în faţa guvernatorilor legitimitatea şi nu-i fu deloc greu să-i 
câştige de partea lui în cursul acestor vizite, mai ales că aceştia 
se temeau că vor fi destituiţi de noul rege, în timp ce Kefren le 
promitea că-şi vor păstra rangul sau, dacă preferau, le va 
acorda o funcţie onorabilă la curtea de la Memfis, după ce-l va 
răsturna de pe tron pe uzurpator. 

Ambarcaţiunea reginei Henutsen naviga în apropierea celei a 
lui Kefren, astfel încât se întâmpla ca ambele vase să acosteze 
pentru ca prinţul să treacă în cel al mamei sale sau invers. Căci 
Henutsen nu acceptase să se instaleze cu fiul ei, preferând 
propria navă, ca să rămână alături de Nekhebu, pe care îl 
admira din ce în ce mai mult. Numai că, în timpul călătoriei, 
Kefren se afla mai mult la bordul navei reginei decât la bordul 
navei sale, pentru că-i plăcea mult să fie în prezenţa tinerei 
Persenti. Ba chiar, în scopul nemărturisit de a o seduce, îşi 
folosea tot farmecul dăruit de zei la naştere şi, în pofida iubirii 
faţă de Djedefhor, fata nu era insensibilă. Totuşi, se văzu 
nevoită să recunoască realitatea, neştiind, la început, dacă 
trebuia să se bucure sau să se întristeze. Intr-o seară, veni la 
Henutsen şi îi zise: 

— Regină dragă, nu mă mai pot îndoi, aştept un copil. 

— Vrei să spui că ai rămas însărcinată cu Hori? O întrebă 
Henutsen, pe un ton vesel. 

— Cu cine altul, dacă el e singurul bărbat pe care l-am 
cunoscut? 

— E un lucru bun; e o manifestare a dorinţei zeiţei Hathor, 


care vrea să devii stăpâna bunurilor lui Djedefhor. 

— Acum nu te mai poţi îndoi că mă voi căsători cu el fără 
vreun resentiment. Dar cât va trebui să mai aştept întoarcerea 
lui? 

— Ai răbdare, ai înainte întreaga viaţă. lubitul tău va veni 
curând şi îţi va aduce fericirea pe care ţi-o doreşti. 

— Poate, dar acum sunt exilată atât de departe de Memfis, 
unde mi-am lăsat inima! 

— Deocamdată, nu spune nimănui acest secret. E mai bine să 
nu se cunoască starea ta, neavând soţ. 

— O, ştiu foarte bine! Dacă ar fi după mama, o fată n-ar 
trebui să rămână grea cu un iubit necunoscut! De aceea ţi-am 
spus doar ţie, pentru că ştiu că judeci altfel, eşti înţelegătoare 
şi, în ciuda rangului, lipsită de prejudecăţi! 

— Nu te-ai înşelat bătând la uşa mea. Să păstrăm pentru noi 
această taină. Dacă până în momentul în care nu-ţi vei mai 
putea ascunde starea, Hori nu se va întoarce şi nu te va face 
stăpâna bunurilor sale, voi vedea ce-i de făcut. Oricum, nu vei 
avea de ce te teme, pentru că vei sta liniştită în palatul lui 
Kefren, la adăpost de priviri şi de bârfeli. 

Cu aceste vorbe alinătoare şi pline de speranţă, Henutsen ştiu 
să o convingă pe fată că starea ei era un prilej de fericire. Dar 
situaţia deveni cu totul alta când ajunseră la Elefantina. 

Micul oraş, capitala acestei ultime provincii a Imperiului 
Egiptean, era situat în spatele zidurilor, pe minuscula insulă 
dintre braţele Nilului, în apropierea cataractei, dincolo de care 
se întindea ţara permanent în efervescenţă a nubienilor, primele 
populaţii cu pielea de culoare închisă care ocupau intrarea 
acelor ţinuturi misterioase de unde izvora Nilul. Palatul 
guvernatorului, ocupat de Kefren şi de administraţia sa, era 
construit în partea de sud a insulei, în apropierea templului 
consacrat divinităţilor protectoare ale provinciei: Khnum, zeul 
cataractelor, protectorul lui Keops, şi cele două zeițe Anulis şi 
Satis. In faţa insulei, pe malul drept al fluviului, se dezvoltase şi 
un important nod comercial, lângă un foarte vechi sat nubian, 
Siene. Acolo se aflau cele mai multe dintre depozitele unde erau 
stocate mărfurile venite din sudul Nilului, din regiunile care se 
întindeau în sudul Nubiei, bogate în aur, fildeş, animale 
sălbatice, lemn preţios. Tot în portul Siene trăgeau şi marile 
barje venite de departe. Memfisul folosea granitul roz şi cenuşiu 


care se extrăgea din colinele învecinate, pentru marile 
construcţii regale. Totuşi, insula fortificată, unde erau instalaţi 
bogaţii neguţători egipteni şi administraţia provinciei, rămânea 
refugiul populaţiei din Siene, în cazul unei invazii anunţate a 
bandelor de nubieni nomazi. 

Vasele flotei ancorară în jurul insulei, în timp ce navele cu 
prinţul, regina şi gărzile lor traseră la cheiurile amenajate la 
poalele castelului construit pe un pinten stâncos. Or, înaltul 
funcţionar căruia Kefren îi încredinţase conducerea provinciei în 
absenţa sa şi care, în timpuri normale, era guvernatorul civil, 
ieşi înaintea prinţului şi reginei ca să-i întâmpine cu un aer 
întristat şi, recunoscând relaţiile pe care le putea avea Persenti 
cu Hori, anunţă vestea cumplită pe care tocmai o aflase: 

— Stăpâne, s-a întâmplat o mare nenorocire. Fratele tău cel 
mare, ultimul dintre fiii Marii Soții Regale, Djedefhor, s-a dus 
alături de tatăl său, zeul, în barca lui Ra. 

La anunţarea acestei nenorociri, atât de neaşteptate, Persenti 
scoase un țipăt şi izbucni în lacrimi, susţinută de Henutsen şi de 
tatăl ei. 

— Cum ai aflat? Întrebă Kefren, mirat. 

— Stăpâne, iată papirusul pe care servitorul tău l-a găsit 
înfăşurat de piciorul unui porumbel voiajor. 

Prinţul luă papirusul, îl desfăcu, îl citi şi i-l întinse mamei sale. 

— Cine a putut să trimită aici un porumbel voiajor? O întrebă 
el. Credeam, mamă, că numai tu cunoşti taina acestor păsări. 

— Această misivă a fost scrisă de fratele tău Minkaf. 

— Minkaf? Ce încredere putem avea în el? 

— Toată încrederea. Trebuie să ştii că eu, în taină, l-am 
încurajat pe fratele tău să între în serviciul lui Didufri, părând că 
ne trădează. L-a început n-a vrut, dar am avut destulă influenţă 
asupra lui ca să-l conving, mai ales că era şi interesul său, 
deoarece Didufri l-a făcut vizirul lui. 

— lar Didufri a fost prea fericit să aibă aprobarea fiului celei 
de-a doua Soții Regale, care îi aduce, prin prezenţa lui, o nouă 
legitimitate, completă Kefren. 

— Ceea ce nu a schimbat nimic din poziţia mai-marilor ţării 
faţă de noul suveran. In schimb, Minkaf e ochiul meu în marele 
palat. Este totuşi regretabil că mesajul său a ajuns aici în 
absenţa noastră şi că această veste cumplită a fost anunţată în 
faţa bietei Persenti. 


— Până la urmă tot mi-ar fi fost adusă la cunoştinţă, zise fata, 
suspinând. Mai bine acum. Dar se ştie cum s-a întâmplat 
această nenorocire? 

— Dacă dăm crezare mesajului trimis de Minkaf, ar fi căzut în 
cursul unei furtuni din ambarcaţiunea unde se afla... 

Ceea ce înseamnă că nimeni nu l-a văzut mort. Hori e un bun 
înotător şi ar fi putut să ajungă foarte bine la ţărmul care nu 
putea fi prea departe. 

— Regina mea preaiubită, mamă, nu încerca să-mi dai o 
oarecare speranţă ca să mă consolezi, spuse fata, suspinând. 
Tare mi-e teamă că Hori a murit, că nu mai e printre cei vii. 

— Cel puţin, mai lasă să treacă un timp înainte de a-ţi pierde 
orice speranţă. Dacă Hori s-a putut salva, va avea nevoie de 
câteva luni până să revină în Egipt. 

Aflând de sosirea fratelui şi soţului ei, împreună cu mama lor, 
Khamemebti îşi făcu apariţia, radioasă, ţinându-i de mână pe 
micul Mikerinos, în vârstă de şase ani, şi pe sora lui, 
Khamemebti Ill, cu doi ani mai mică, amândoi proveniţi din 
căsătoria cu fratele ei. 

Henutsen, care nu putea în sufletul ei să dea crezare veştii 
despre moartea lui Djedefhor şi care, în consecinţă, nu se arăta 
deloc tristă, zâmbi când îşi văzu nepoţii şi se lăsă în genunchi în 
faţa micuţei Nebti, pe care o ridică în braţe, râzând. 

— Mamă, îi spuse Khamemebti, după ce o salută, o veste 
bună: aştept al treilea copil de la fratele meu preaiubit. Sper să 
fie băiat. După cum vezi, dacă soţul meu se va urca pe tronul lui 
Horus, aşa cum trebuie neapărat să se întâmple, posteritatea sa 
e asigurată şi descendenţii tăi vor continua să domnească 
asupra celor Două Regate. 

— Asta e şi dorinţa mea, draga mea copilă. Căci toţi de-aici 
suntem convinşi că acest Didufri nu va mai sta mult timp ca un 
brotac în Marele Palat. 

Apariţia tinerei prințese cu copiii ei redase o anumită 
seninătate călătorilor, fără să-i facă, totuşi, să uite dispariţia lui 
Djedefhor, iubit de toţi. 

Imediat ce se instală în palat, unde îi fuseseră rezervate mai 
multe odăi, pentru ea şi oamenii ei, Henutsen îi ceru lui Kefren 
să recruteze o gardă sigură şi să o pună sub comanda lui 
Nekhebu, care avu dreptul să locuiască în reşedinţa 
guvernatorului. 


După câteva zile, regina îşi chemă fiul la o discuţie între patru 
ochi. 

— Kafre, îi spuse, după cum am sugerat deja, trebuie să 
organizezi o armată credincioasă şi bine antrenată. Am primit 
un nou mesaj de la fratele tău. Îmi scrie că Didufri a luat 
hotărârea să folosească tezaurul tatălui tău ca să se înzestreze 
cu o armată bună, cu ajutorul căreia presupun că intenţionează 
să te supună voinţei sale. Am luat hotărârea să mă întorc la 
Memfis. 

— Ce tot spui, mamă? Trebuie să te aştepţi la orice de la un 
om care şi-a pus zbiri deghizați în pirați să te captureze. 

— Nu-ţi fie teamă. Nu va îndrăzni să mă atace direct. 
Cunoaşte foarte bine marea autoritate şi prestigiul de care mă 
bucur în faţa mai-marilor ţării. Apărată de garda recrutată de 
tine, nu mă tem de nicio perfidie în reşedinţa mea de la Memfis. 
Astfel, acolo voi avea tot timpul să urzesc intrigi împotriva 
regelui, cu complicitatea reginei Meritites. Pe de altă parte, 
numai eu am mijlocul de a-l împiedica pe Didufri să dispună de 
tezaurul piramidei. 

— Cum aşa? Întrebă mirat prinţul. 

— Asta, fiule, e secretul meu. E de ajuns să am încrederea ta, 
ceea ce nu-mi poţi refuza, mai ales că, după cum bănuieşti, pot 
să mă lipsesc de ea. 

— Mamă, cum poţi vorbi astfel? Ştii câtă încredere am în tine 
şi că toţi copiii tăi, ca şi cei ai reginei Meritites, au faţă de tine 
cea mai mare admiraţie. 

— Din nenorocire, ne-au mai rămas puţini dintre copiii noştri, 
remarcă ea, fără amărăciune însă, pentru că aceste dispariţii 
neaşteptate făceau din Kefren, fiul ei preferat, moştenitorul 
tronului, deşi, în mod normal n-ar fi avut prea mari speranțe, 
ceea ce îi amintise în mai multe rânduri tatăl său, Keops. Chiar 
dacă nu-l număr şi pe Djedefhor în rândul fraţilor tăi dispăruţi, 
pentru că sunt convinsă că trăieşte şi că într-o zi se va întoarce, 
adăugă ea. [i-o încredinţez pe această micuță Persenti. E o 
copilă sensibilă şi îndrăgostită de fratele tău. Îţi interzic, aşadar, 
să-i provoci vreo durere sufletească. Şi nu încerca să o aduci în 
patul tău. E promisă lui Hori. 

— Ştiu foarte bine, mamă... Dar, în cazul în care Hori nu s-ar 
mai întoarce? 

— Atunci îţi voi da voie să-ţi încerci norocul în faţa ei. Dar mă 


îndoiesc că vei reuşi, e prea îndrăgostită de fratele tău... A, încă 
ceva! Află că e însărcinată cu fratele tău, fireşte! Dar ţine asta 
pentru tine. Dacă, din nenorocire, Djedefhor nu s-ar mai 
întoarce, dacă într-adevăr a plecat alături de tatăl său, zeul, n- 
am să mă împotrivesc dacă vei dori să o iei pe Persenti ca a 
doua soţie, iar copilul pe care îl va naşte să fie considerat 
propriul tău fiu. 

— Mamă, dacă frumoasa Persenti va dori, voi recunoaşte cu 
bucurie că sunt tatăl copilului ei, deşi, în realitate, sunt unchiul 
lui. 


CAPITOLUL XIII 


Djedefhor îşi zicea că ultimele evenimente ale vieţii sale, atât 
de neaşteptate, erau rezultatul voinţei unei divinităţi, care îl 
conducea pe căi imprevizibile spre scopul fixat de mult. 
Întâlnirea sa cu Persenti şi pasiunea pe care o aprinsese în 
inima lui erau accidente susceptibile să-l abată de la drumul pe 
care îşi pusese în gând să-l urmeze, să-l îndepărteze de la 
vocaţia trezită în el de iniţierile din templele de la Heliopolis şi 
Hermopolis. Îi părea bine că fata luase iniţiativa să se despartă 
de el, să fugă, fiind convins că un zeu îi inspirase faptele, că el 
pricinuise o schimbare atât de bruscă a sentimentelor sale. La 
începutul călătoriei spre Biblos, se gândise tot timpul la ea şi 
găsise consolare doar în convingerea că intervenţia reginei 
Henutsen va da roade şi că i-o va aduce pe fată. Ruptura bruscă 
cu vechea lui existenţă, ca o consecinţă a ordinelor criminale 
date de fratele său şi a felului cum scăpase, cu complicitatea lui 
Hetepni, care îi salvase viaţa şi-l pusese definitiv la adăpost de 
răzbunarea lui Diduffri, îl făcea iar să întrezărească o intervenţie 
divină, ca şi în cazul capturării lui, care îl dusese, până la urmă, 
în locuinţa lui Biridiya. 

În cursul primelor luni petrecute în slujba noului său stăpân, 
nu doar că începuse să înţeleagă bine limba oamenilor din 
ţinuturile sudice, dar învățase atât de multe lucruri despre acele 
ţări de la Şinab, încât spera să descopere, fără prea multe 
căutări, drumul maritim ce l-ar fi dus la insula lui Toth, pe care 
preceptorul său o numea, în limba lui, Insula Dublurii, ceea ce 
probabil corespundea lui ka al înţelepţilor egipteni, acea replică 
misterioasă a eului, care urma, invizibilă, fiecare om, fiind ca o 
oglindire a lui, dar având, totuşi, o existenţă proprie în lumea 


spiritelor. 

Se familiarizase astfel cu realităţile şi obiceiurile marelui 
negoţ, prin faptul că ţinea socotelile şi cunoştea contractele 
încheiate de stăpânul său, cu limbile folosite în aceste schimburi 
comerciale şi mai ales cu drumurile urmate de caravanele cu 
marfă, natura lor, originea, ţările deseori îndepărtate cu care 
aveau relaţii negustorii din Gomora. Djedefhor era activ. Mintea 
lui era atât de ocupată, încât alungase din memorie amintirea 
frumoasei Persenti, deşi nu o uitase. Dar era mirat şi bucuros 
totodată că aproape nu-i mai simţea lipsa, chiar dacă uneori, 
noaptea, i se întâmpla să-i vină în minte imaginea fetei şi 
amintirea orelor de extaz petrecute alături de ea. 

Fericirea lui Djedefhor ar fi putut să fie aproape completă, 
dacă nu ar fi fost chinuit de o grijă neprevăzută. 

Zilnic, de mai multe ori, avea prilejul să o vadă pe Idiya, soţia 
lui Biridiya, stăpânul său. Masa de seară îi era servită în 
compania lui Şinab şi a celor din casă. Căci Biridiya trăia alături 
de servitorii săi cei mai apropiaţi: aceştia mâncau la masă cu el, 
ceea ce, la început, l-a surprins pe Djedefhor, pentru că, în 
palatele regale şi în cele ale mai-marilor Egiptului, slujitorii 
trăiau separat de stăpânii lor, nu mâncau cu ei la masă, ci doar 
îi serveau. 

Şinab îi spuse că, în această ţară, stăpânii trăiau alături de 
sclavii lor din casă, iar Biridiya era probabil foarte mulţumit de 
aceste obiceiuri, pentru că ar fi fost tare întristat dacă i s-ar fi 
impus să mănânce la masă doar cu soţia lui, care nu-i dăruise 
copii. Şi Djedefhor îşi zise că Şinab avea, probabil, dreptate, 
deoarece remarcase faptul că Idiya râdea deseori, dar vorbea 
puţin, în timp ce soţului ei îi plăcea să converseze, să pună 
întrebări mesenilor despre cele mai felurite lucruri. Şi era cel 
mai încântat de compania lui Şinab şi Djedefhor, pe care îi invita 
la masă chiar şi atunci când primea alţi neguţători sau prieteni, 
acestea fiind singurele cazuri când servitorii mâncau separat. 

Idiya i se adresa rareori, dar îi arunca priviri atât de insistente 
şi de dulci, priviri care deveniră treptat atât de clare, încât 
tânărul nu putea să nu vadă în ele invitaţii necuviincioase la 
plăceri interzise. După un timp, Idiya trecu şi la gesturi. Gesturi 
discrete, despre care, cel puţin la început, putuse să creadă că 
le făcuse din greşeală. Astfel, o dată îi atinse uşor umărul, altă 
dată, îşi aşeză mâna peste mâna lui, când lua pâine sau un fruct 


dintr-un coş; atunci se prefăcea a crede că ea voia să guste 
înaintea lui, lucru îndreptăţit, şi se grăbea să-i ofere ceea ce 
dorea: pâine, fructe, prăjituri. Dar ea devenea din ce în ce mai 
îndrăzneață, poate pentru că vedea că limbajul privirilor nu 
dădea tot atâtea rezultate ca acela al gesturilor; venea să-l 
cheme din încăperea unde lucra, ca să-i ceară servicii mărunte, 
să o ajute să ducă un coş, să umple cu lemne soba de pământ la 
care gătea o sclavă grasă, să scrie pentru ea un mesaj pe o 
tăbliță de argilă crudă, pentru o prietenă ce trăia într-un oraş 
vecin. Djedefhor se arăta supus, dar evita să manifeste graba 
sau familiaritatea care ar fi putut să lase să se presupună că era 
gata să răspundă la aceste avansuri, devenite din ce în ce mai 
ostentative, încât nu le mai putea ignora. 

Djedefhor recunoştea că soţia lui Biridiya nu era lipsită de 
farmec, dar nici nu-i trecea prin minte să cedeze în faţa lui, atât 
din respect faţă de stăpânul său, cât şi de teama mâniei sale. 
Dar nici nu ştia cum să scape de avansurile tinerei femei. 
Privirile, gesturile, cerinţele ei deveneau din ce în ce mai 
insistente, deşi nici cea mai mică aluzie, nici cel mai mic cuvânt 
nu ar fi putut să facă să se presupună că-l dorea pe sclavul 
acela frumos. 

Apoi, într-o zi, profitând de faptul că Şinab îşi însoțea stăpânul 
la piaţa de mirodenii şi parfumuri, unde tocmai sosise o 
caravană din sud, Idiya intră brusc în sala tăbliţelor, unde lucra 
Djedefhor. 

— Hori, îi zise ea direct, ţi se pare că sunt urâtă ca o 
maimuţă? 

Deşi întrebarea îl surprinse, tânărul răspunse foarte sincer: 

— Nici vorbă, stăpână. De fapt, eşti destul de frumoasă. 

— Destul? Doar atât? 

— Nu se cade ca un sclav să judece frumuseţea stăpânilor săi. 

Ea se strâmbă nemulțumită şi întrebă: 

— Semăn cumva cu o gâscă proastă? 

— Deloc, stăpână. 

— Miros urât? 

— Asta, stăpână, e o întrebare ciudată, pentru că toţi au 
remarcat esenţele delicate cu care îţi ungi părul şi corpul. 

— Adevărat. Sunt parfumuri preparate în oraşele noastre, 
îndeosebi la Seboim, cu plante sălbatice din Engaddi şi esențe 
aduse din Punt. 


— Recunosc chiar că nu există esențe atât de delicate în tot 
Egiptul! 

— AŞ putea să-ţi dau reţetele noastre. Mă interesez de mult 
timp de aceste produse, întrucât tatăl meu are o manufactură la 
Seboim, unde m-am născut. 

— Le voi nota cu bucurie, pentru că sunt interesat de tot ce se 
inventează bun şi plăcut la diferitele popoare. 

— Atunci, Hori, dacă te gândeşti frumos la mine, precum spui, 
de ce nu mă iubeşti? 

— Stăpână, cum poţi să-mi faci un astfel de reproş? Te iubesc 
şi te respect, la fel ca pe stăpânul meu, a cărui soţie eşti. 

— În privinţa mea, nu-ți cer un respect inutil; vreau doar 
dragostea ta. 

— Află atunci, stăpână, că-ţi sunt devotat ca un sclav 
credincios. 

— Şi mă iubeşti la fel de mult? 

Rostind aceste cuvinte cu o voce mieroasă, se lăsă pe vine 
lângă el. Djedefhor stătea pe o rogojină, cu picioarele îndoite 
sub el, şi se simţea din ce în ce mai stingherit, mai încurcat. 

— Stăpână, rosti el, simțind un nod în gât, este adevărat că 
eşti amabilă. Dar nu văd ce poţi aştepta de la un biet sclav, 
devotat stăpânului la care ţine şi căruia îi este recunoscător. 

— E frumos să ţii la stăpânul tău şi să-i fii devotat, dar e şi 
mai bine să-ţi iubeşti stăpâna şi să te arăţi supus faţă de ea. 

Şi, fără alte vorbe, îşi puse mâna pe coapsa lui şi o făcu să 
alunece adânc sub veşmânt. 

— Stăpână, ce faci!? Exclamă el, încercând să-i respingă 
mâna neruşinată. 

— Nu mai fi aşa sperios! Îi apostrofă ea. Lasă-mă să-ţi ating 
păsăroiul şi vino să-mi pipăi cuibul înainte de a-l băga acolo! 

Ea îl prinse de o mână ca să o tragă spre genunchii ei, dar 
tânărul se ridică şi se trase înapoi. 

— Nu, stăpână, niciodată n-ai să mă obligi să trădez 
încrederea stăpânului meu. Retrage-te şi să uităm ce s-a 
întâmplat. Nu-ţi fie teamă, n-am să spun nimic soţului tău. 

— Eşti un căţeluş prostănac! Exclamă Idiya, ridicându-se şi 
ea. Îndrăzneşti să-mi respingi dragostea? 

— Nu o pot primi. 

— Şi de ce nu poţi? Se pare că, în ţara ta, eşti nobil. Idiya n-ar 
fi destul de bună pentru tine? 


— Nu e vorba de asta, stăpână. Ar trebui să aleg între a te 
ofensa prin refuzul meu şi a-mi ofensa stăpânul prin înşelarea 
încrederii. Un sclav trebuie să fie întotdeauna discret şi să se 
dea în lături din faţa stăpânilor săi. 

— Inainte de orice, trebuie să asculte de voinţa lor. 

Şi, sub privirile înspăimântate ale lui Djedefhor, îşi scoase 
rochia şi i se oferi în luxurianta sa nuditate. 

Făcu un pas spre el, dar tânărul se dădu înapoi, nehotărât. 
Apoi găsi un pretext, singurul pe care îl mai putea invoca, 
deoarece cel al fidelității faţă de stăpânul său stârnea doar 
dispreţ: 

— Şi mai am şi o logodnică, o soţie chiar, care mă aşteaptă în 
Egipt. Niciodată nu o voi înşela. 

Dar, fără să-l audă, ea se lipi de el, ridicând capul după buzele 
lui. De teama oricărei slăbiciuni, refuzând să cedeze, o respinse 
cu brutalitate şi sări în lături. 

— Nu, depărtează-te de mine! ... Nu încerca să mă ispiteşti, 
nu încerca să mă seduci... 

— Eşti tot atât de prostănac pe cât eşti de frumos! Cel mai 
prost dintre bărbaţii pe care i-am văzut vreodată! 

Şi, cuprinsă de o furie bruscă, provocată probabil de disprețul 
tânărului, apucă rochia, o sfâşie în bucăţi şi ieşi ţipând. Mai 
înainte ca Djedefhor să-şi fi revenit din stupoare, ea se întorsese 
cu doi servitori, cărora le porunci să pună mâna pe acel sclav 
josnic, care încercase să o siluiască, smulgându-i hainele de pe 
ea. Zadarnic strigă el că era nevinovat. Servitorii îşi ascultară 
stăpâna şi îl închiseră într-o încăpere mică, la subsol, care 
servea drept cămară pentru grâne, după strângerea recoltelor 
anuale. Djedefhor rămase închis acolo, în beznă, cu sufletul plin 
de teamă, pentru că, în pofida bunătăţii stăpânului său, credea 
că acuzaţia pentru care trebuia să se justifice, adică tentativa 
de viol asupra stăpânei din partea unui servitor sau, mai rău, a 
unui sclav, ar fi putut să-i aducă imediat condamnarea la 
moarte, dacă legile acelei ţări erau aceleaşi ca în Egipt. De 
aceea tremura tot când doi inşi robuşti îl scoaseră din cămăruţă 
ca să-l ducă în faţa lui Biridiya. 

Lăsat singur cu stăpânul său, la cererea acestuia, care le ceru 
cu un simplu gest servitorilor să iasă, Djedefhor se aruncă la 
picioarele lui. 

— Bunul meu stăpân, începu el, bănuiesc de ce crimă sunt 


acuzat de soţia, ta Idiya. Dar te implor să... 

— Nu încerca să te aperi, îl întrerupse Biridiya. 

— Dar, stăpâne... insistă Djedefhor. 

— Îți repet că e inutil să vorbeşti. 

— Pe toţi zeii ţării tale şi ai ţării mele, jur să sunt nevinovat! ... 

— Hori, nu-i nevoie să juri. Ştiu că eşti nevinovat. Crezi că n- 
am băgat de seamă ocheadele pe care ţi le arunca şi gesturile 
mângâietoare? lar tu, servitor prea credincios, fugeai de aceste 
avansuri, evitai cu grijă să dai ochii cu ea, şi acum mă pui în 
încurcătură. 

— Stăpâne, zise cu mirare Djedefhor, nu înţeleg ce vrei să 
spui! De ce te-am pus în încurcătură? 

— Este adevărat că mie trebuie să-mi fac primele reproşuri, 
pentru că ar fi trebuit să-ţi vorbesc imediat ce-am descoperit 
sentimentele soţiei mele pentru tine. Află că nu ţin în mod 
deosebit la ea, că am luat-o de nevastă doar din interes, pentru 
că zestrea mare pe care mi-a adus-o din partea unui tată 
îmbogăţit din negoţul cu parfumuri şi răşini mi-a permis să-mi 
agonisesc propria avere. Dacă mă aflu ziua mai des în casa mea 
din afara zidurilor oraşului, asta se datorează faptului că acolo 
întreţin câteva femei tinere şi frumoase şi mă dedau plăcerilor. 
De aceea, am sperat că Idiya va reuşi în eforturile ei şi că vei 
accepta să-i fii amant. Astfel încât să poată găsi în braţele tale 
satisfacţiile pe care nu sunt în stare să i le procur şi că, poate, 
îmi va dărui în acest fel un fiu pe care l-aş fi făcut moştenitorul 
bunurilor mele. Dar n-am luat în calcul prea marea ta fidelitate, 
prea marea ta cinste. Sunt încurcat din cauza scandalului iscat 
de ea acuzându-te în faţa servitorilor, fie din pricina furiei 
provocate de respingerea ta, fie de teamă să nu o denunţi. 

— Stăpâne, ştia că nu o voi denunța. l-am spus că eram 
dispus să uit totul, că nu voi spune nimic. 

— In acest caz, nu voia să rămână de ruşine în faţa ta, 
neputând, în acelaşi timp, să-ţi ierte refuzul. Vezi bine în ce 
situaţie sunt! La noi, în frumoasele noastre cetăţi din valea 
Sidim, considerăm că, în bunătatea lor, zeii ne-au dăruit 
plăcerea sub toate formele ca să ne bucurăm de ea, nu săo 
respingem ca pe un lucru rău, după cum cred unii nebuni, care 
au o părere ciudată şi foarte proastă despre divinitate, din care 
au făcut un ispititor hotărât să-şi pedepsească aspru copiii care 
s-ar lăsa tentaţi, ceea ce face din divinitate un foarte trist tiran. 


Considerăm că bărbatul şi femeia sunt egali şi se bucură de 
aceleaşi drepturi, motiv pentru care nu condamnăm în niciun fel 
iubirea între bărbaţi şi între femei, pentru că, dacă există astfel 
de dorinţe, înseamnă că aşa au vrut zeii şi că e un lucru bun. De 
aceea nici adulterul nu-i pedepsit sau, mai curând, suntem de 
părere că nu există, că e o concepţie proprie popoarelor barbare 
din jurul nostru, care consideră femeia un simplu obiect 
aparţinând bărbatului, tatălui, fratelui sau soţului, putând să 
dispună de ea după bunul lor plac, folosind-o în profitul lor ca pe 
o simplă marfa şi refuzându-i orice drept, începând cu acela al 
plăcerilor. De aceea n-am făcut nicio lege care să interzică unui 
bărbat sau soţiei sale să se împreuneze cu o altă persoană 
dorită de ei. Singura datorie este creşterea copiilor proveniţi din 
aceste uniri, cu excepţia cazului când o prea mare pasiune 
împinge bărbatul sau femeia, care ar fi condamnaţi pentru 
adulter în alte ţări, să rămână cu amantul sau cu amanta. Din 
acel moment, foştii soţi se despart şi pot să se recăsătorească, 
pentru că o căsătorie legală este indispensabilă pentru 
perpetuarea familiei şi transmiterea bunurilor. Regret că nu ți- 
am adus la cunoştinţă toate aceste lucruri, dar sunt atât de 
naturale, încât nu mi-am imaginat că alte popoare pot să 
gândească diferit, tulburându-şi existenţa cu legi ce nu fac 
decât să măgulească vanitatea bărbaţilor, dar provoacă cele 
mai mari nenorociri. Inţelegi că mi se părea natural să pui capăt 
vieţii caste pe care o duci de la căderea ta în captivitate şi să te 
desfeţi cu soţia mea. Deoarece castitatea e un lucru rău, contrar 
naturii şi voinţei zeilor, care ne-au insuflat dorinţa unuia pentru 
celălalt. Nu-mi închipuiam că egiptenii au şi ei obiceiurile 
barbare şi ridicole ale cananeenilor şi ale majorităţii popoarelor 
care nu au ajuns la un nivel înalt de civilizaţie şi de rafinament. 

— Este adevărat, recunoscu Djedefhor, nu fără regret, că la 
noi legea pedepseşte adulterul, deşi e rareori aplicată. Dar, în 
rest, considerăm femeile egale cu noi şi deseori ele hotărăsc în 
cazul celor mai importante treburi ale familiei şi chiar ale 
statului. 

— Atunci vezi că, dacă te-ai fi unit discret cu Idiya, chiar dacă 
asta s-ar fi aflat, totul ar fi rămas fără consecinţe. Dar acum eşti 
acuzat de soţia mea de tentativă de viol, ceea ce este cu totul 
altceva, mai ales când e vorba de un servitor. Aşadar, sau mă 
prefac că-mi cred soţia, sau o dovedesc de minciună şi de 


acuzaţii false. În acest ultim caz, voi fi obligat să o repudiez. La 
noi, nici legile şi nici obiceiurile nu condamnă unirea corpurilor, 
în orice chip ar fi, dar condamnăm minciuna, calomnia, orice 
denunţ indiferent de natura sa, mai ales dacă nu are bază, orice 
acuzaţie falsă, şi chiar bârfa. M-aş expune dezaprobării publice 
dacă n-aş lua măsuri împotriva ei sau împotriva ta. Dar, dacă 
îmi repudiez soţia, devin ridicol şi, mai ales, pierd sprijinul 
familiei sale, al tatălui cu care aveam intenţia să fac negoţ cu 
tămâie, şi trebuie să înapoiez zestrea, ceea ce m-ar pune în cea 
mai mare încurcătură. 

— Stăpâne, spuse Djedefhor oftând, sunt conştient de situaţia 
primejdioasă în care te-a adus prostia mea; de aceea aş 
înţelege dacă m-ai condamna pentru o crimă pe care n-am 
comis-o. 

— De-asta îmi e şi mai greu să te condamn. Mi-ar fi fost greu 
chiar dacă erai vinovat, pentru că m-am ataşat de tine, ai 
început să foloseşti limbile învăţate de la Şinab şi-mi cunoşti 
atât de bine afacerile, încât ai devenit un ajutor preţios pentru 
mine. Totuşi, îţi pot promite deja că voi şti să mă răzbun pe 
perfidia acestei femei şi s-o pedepsesc pentru răul pe care ni l-a 
făcut printr-o astfel de purtare. 

— Stăpâne, aplică-mi pedeapsa pe care o crezi de cuviinţă 
pentru crima de care sunt acuzat, dar iartă-ţi soţia. S-a purtat 
astfel îndemnată de pasiune şi eu însumi mă simt vinovat că am 
fost atât de sever cu ea, căci asta i-a provocat mânia. M-am 
purtat prosteşte şi eu trebuie să suport consecinţele acestui 
comportament. Încă n-am dobândit acea înţelepciune la care 
aspir. Altfel nu m-aş fi indignat, nu i-aş fi răspuns soţiei tale cu 
atâta duritate, n-aş fi avut o atitudine atât de dispreţuitoare. Ar 
fi trebuit să-i vorbesc cu înţelegere... 

— Hori, nu te strădui să-i găseşti justificări, luând vina asupra 
ta. Îţi înţeleg scrupulele şi, pentru că-mi ceri asta, n-am să 
încerc să mă răzbun pe ea, deşi consecinţele faptei sale, care 
mă obligă să mă despart de tine, îmi aduc un mare prejudiciu. 
Voi face în aşa fel încât noua ta condiţie să-ţi fie mai puţin 
neplăcută şi să dureze puţin timp. Află că legea acestei ţări îmi 
permite să aleg între a fi judecătorul tău şi a te da pe mâna 
tribunalului oraşului, de la porţile cetăţii; dar nu voi face asta, 
pentru că ai putea fi condamnat la moarte sau găsit nevinovat, 
şi atunci Idiya ar trebui să suporte pedeapsa trădării sale, totul 


depinzând de dispoziţia judecătorilor, cum se întâmplă în cazul 
oricărei judecăţi publice. Dar am dreptul să-ţi hotărăsc 
pedeapsa, fără să apelez la judecată. Mă văd, aşadar, obligat să 
te trimit la muncă în minele de sare pe care le am în sudul Mării 
de Sare, pentru că o pedeapsă mai puţin aspră ar putea să 
stârnească bănuiala unei complicităţi între noi. Acum, ai 
posibilitatea să mă loveşti până când îmi pierd cunoştinţa sau să 
simulez un leşin, ca să fugi. N-am să mă opun, dar atunci nu vei 
mai depinde de mine, iar soldaţii din acest oraş vor porni în 
căutarea ta. Nu cunoşti bine ţara şi s-ar putea să te găsească. ŞI 
atunci n-am să te mai pot scăpa de la pedeapsa capitală. 

— Stăpâne, îţi voi mulţumi veşnic pentru bunătatea ta. Cum 
aş putea să te lovesc sau chiar să simulez o astfel de violenţă 
faţă de tine? A munci sub soare în minele de sare va fi pentru 
mine o bună experienţă şi o bună încercare trimisă de zeul care 
mă călăuzeşte pe calea înţelepciunii. În cursul acestor luni 
petrecute în casa ta, am învăţat multe lucruri şi am doar două 
regrete: pierderea unui stăpân atât de bun ca tine şi neputinţa 
de a mă îmbarca pe navele pe care doreai să le construieşti ca 
să navighez pe Marea Sudului în căutarea Insulei Dublurii. 

— Crezi că, dacă tu îţi regreţi stăpânul, eu nu voi regreta un 
servitor ca tine? De aceea voi face în aşa fel încât să nu stai 
mult timp acolo şi mă voi strădui să-ţi găsesc un nou stăpân, de 
care să nu ai a te plânge. Acum te voi da pe mâna servitorilor 
mei: îţi vor scoate hainele şi sandalele, îţi vor prinde la glezne 
legături de metal şi te vor duce în minele de sare. 


CAPITOLUL XIV 


Chemat de rege, nepotul său, Nefermaat îşi părăsi cu regret 
locuinţa, unde ducea o viaţă plăcută alături de soţia şi nepoata 
sa, Meretptah, câteva concubine care îi ofereau spectacolul 
frumuseţii lor dansând şi cântând şi un număr mic de tovarăşi 
de plăceri. Fu primit de Didufri în mica sală de audienţe, ceea ce 
evita aplicarea etichetei rigide folosite când Maiestatea Sa 
primea cu mare pompă în sala tronului, în mijlocul curtenilor şi 
al Prietenilor regelui. De aceea Nefermaat se mulţumi să se 
încline în faţa tânărului rege şi, fără să aştepte invitaţia lui, 
spuse: 

— Dragul meu nepot, îmi pare bine să o văd pe Maiestatea Ta 
instalată în palatul fratelui meu, căci este prima dată când îmi 


ceri să vin în faţa ta, deşi au trecut câteva luni de când stai pe 
tronul lui Horus. Dar să nu vezi nici cel mai mic reproş în vorbele 
mele. Am fost foarte aproape de acest tron pe care am avut 
nebunia, în tinereţe, să pretind să mă aşez. Zeii, în bunătatea 
lor, l-au acordat până la urmă bunului meu frate Keops, iar 
acum, după ce am putut să-mi dau seama ce înseamnă 
greutăţile puterii, mă bucur că n-am reuşit. Totuşi, se pare că 
Maiestatea Ta ţine bine sceptrul şi asta mă bucură. Acum, 
spune-mi, dragul meu nepot, care este motivul pentru care te-ai 
hotărât să-l chemi pe dragul tău unchi în faţa ta? 

Această introducere plină de dezinvoltură îl făcu pe Didufri să 
se încrunte, deşi, chiar în acea dimineaţă, se simţea foarte bine 
dispus, deoarece aflase de moartea lui lbedi, marele preot al 
templului lui Toth hermopolitanul. Totuşi, cunoştea destul de 
bine povestea prinţului şi ştia că încă se mai bucura de prestigiu 
în rândul unei părţi a mai-marilor regatului, ca să nu fie arogant 
sau jignit în vreun fel de vorbele unchiului său. 

— Neferu, îi răspunse el prompt, nu te-am chemat până astăzi 
în palatul meu pentru că Maiestatea Mea nu voia să-ţi tulbure 
viaţa tihnită şi să-ţi impună plictiseala unei recepții oficiale şi 
nici neplăcerile unei funcţii. 

— Pe viaţa veşnică, nepoate! Vrei să-mi încredinţezi vreo 
funcţie? Îl întrebă Nefermaat, cu un aer îngrijorat. E adevărat că 
încă nu sunt bătrân şi că am fost foarte îndurerat de dispariţia 
fratelui meu, zeul, în culmea gloriei şi a maturității sale. De 
altfel, se spune că nu a fost lovit de moarte, ci că a intrat viu în 
viaţa eternă. Totuşi, nemaifiind printre noi, e cam acelaşi lucru, 
pentru că, în ceea ce mă priveşte, mi-a fost întotdeauna greu să 
găsesc o diferenţă între neant şi moarte, ceea ce, se spune, ar fi 
cazul dacă acea căţea ne devorează sufletul la judecata lui 
Maat, şi eternitatea vieţii spiritului alături de Osiris, mai ales 
dacă sufletul nostru luminos se topeşte în marele Tot. 

— Bunul meu unchi, îţi admir vorbele înțelepte, dar nu ca să 
discutăm despre aceste lucruri te-am chemat în faţa mea. De 
fapt, am de gând să-ţi încredinţez o funcţie oficială. In pofida 
marii dureri provocate de vestea primită, a trebuit să ne 
resemnăm, căci preaiubitul meu frate Djedefhor nu mai este 
printre noi. Au trecut câteva luni bune de când Hetepni s-a 
întors la Memfis cu flota pe care Maiestatea Mea i-o încredinţase 
lui Djedefhor; nu ne mai putem îndoi că furtuna provocată de 


mânia unui zeu nu l-a tras în adâncurile Mării Verzi. Altfel ar fi 
avut tot timpul să se reîntoarcă în Egipt. 

— Toţi am simţit o mare durere şi înţeleg că Maiestatea Ta, în 
marea sa bunătate, a putut să sufere mai mult decât oricare 
dintre noi pentru această mare pierdere, îl asigură Nefermaat, 
cât se poate de serios, ca şi cum ar fi crezut cu adevărat ceea 
ce spunea. 

— Văd, unchiule, că te numeri printre cei care au cântărit bine 
inima mare a Maiestăţii Mele. Acesta ar fi un motiv, printre 
altele, pentru care doresc să-i urmezi lui Djedefhor în funcţiile 
avute de el. 

— Vrei să spui, bunul meu nepot, că te gândeşti să-mi 
încredinţezi acele sarcini care... de fapt, nu mai ştiu prea bine în 
ce constau. 

— Maiestatea Mea te face protectorul necropolei regale, 
păstorul Piramidei Luminoase, acel monument de milioane de 
ani, căruia tatăl meu i-a consacrat forţele, domnia şi mijloacele 
de care dispunea ca suveran al acestui imens regat, şi, în plus, 
conducător al şantierelor regale. Şantiere care cuprind atât pe 
cele ale anexelor Piramidei Luminoase, pe cele ale piramidelor 
străbunului meu Snefru, alături de care unii dintre mai-marii 
regatului, ajunşi acum la o bătrâneţe fericită, continuă să-şi 
construiască mormintele, datorită îngăduinţei arătate faţă de ei 
de zeul Snefru, precum şi pe cel al piramidei pe care Maiestatea 
Mea a început să o ridice. 

— Pe viaţa lui Isis, stăpâna piramidelor, de ce mă copleşeşti 
cu atâtea sarcini, când eu însumi sunt în pragul bătrâneţii? 

— Haide, unchiule, eşti plin de forţă şi de tinereţe! Eşti mai 
viguros decât un om tânăr, ai recunoscut singur. 

— Recunosc că sunt încă în putere, dar, dacă astea trebuie să 
fie consecinţele... în privinţa piramidei Maiestăţii Tale, credeam 
că această sarcină a fost încredinţată fratelui tău, vizirul Minkaf. 

— Adevărat, dar numeroasele funcţii ale fratelui meu îl 
împiedică să le îndeplinească în mod serios pe toate. lar lui îi 
lipseşte ceea ce ai tu: experienţa. Am avut plăcerea să aflu că 
Ibebi, Mai-Marele celor Cinci, a plecat dintre noi. 

— Şi de ce plăcerea? Întrebă cu mirare Nefermaat. Îl iubeai 
chiar atât de mult, încât să te bucuri că a devenit un spirit 
luminos pe cerul zeilor? 

— Neferu, mi-ai înţeles foarte bine gândul. Am uitat şi am 


iertat toate neplăcerile impuse mie de acest bun preot, toate 
nedreptăţile săvârşite faţă de mine când studiam în „Casa vieţii” 
condusă de el. De aceea inima mea jubilează la gândul fericirii 
sale prezente, acum când, mai mult ca sigur, a trecut cu bine 
prin faţa judecății lui Osiris. De aceea m-am gândit să-ți 
încredinţez funcţia lui. Dar mi-am zis că ai fi foarte întristat dacă 
ai fi obligat, ca să te supui voinţei Maiestăţii Mele, să te exilezi 
cu soţia în acea cetate a lui Toth, departe de Memfis, când ai 
suferit deja de exilul impus de tatăl meu, când te-a făcut 
guvernatorul provinciei Elefantina. 

— Fii convins că admir şi apreciez mărinimia şi delicateţea 
Maiestăţii Tale, răspunse Nefermaat, pentru care această aluzie 
îi amintea de exilul impus de Keops. Mai ales că servitorul tău 
nu are niciuna dintre calităţile cerute unei astfel de slujbe. Este 
adevărat că am avut legături strânse cu clerul lui Ptah de la 
Memfis, că am cunoştinţă de îndatoririle Marelui Maestru al Artei 
din acest templu, astfel încât, dacă Maiestatea Ta s-ar gândi să 
redeschidă templul şi să-i reconstituie clerul, aş accepta funcţia 
de prim-preot al lui Ptah. 

Didufri înţelese aluzia şi-şi zise că se va feri să restabilească 
acest cult al lui Ptah şi să-i încredinţeze clerul atât de puternic 
unchiului său, căruia îi bănuia ambițiile, în pofida necazurilor 
prin care trecuse. Avea şi aşa destui duşmani puternici, ca să-şi 
mai facă încă unul! In schimb, funcţiile pe care i le încredința în 
acea zi nu-i confereau o putere destul de mare ca să poată fi 
folosită împotriva regelui şi putea să facă din unchiul său un 
aliat preţios, după cum spusese mama lui, Nubet, motiv pentru 
care hotărâse să pună în practică sfatul ei. La rândul său, 
Nefermaat îşi spunea că aceste funcţii îi confereau un mare 
prestigiu şi, mai ales, îi vor aduce noi bunuri, care-i vor permite 
să continue să trăiască pe picior mare. Căci cheltuielile 
necugetate făcute de la întoarcerea sa la Memfis îi subţiaseră 
serios avutul domeniilor atribuite de fratele său Keops. 

— Dacă aceasta este dorinţa Maiestăţii Tale, spuse el oftând, 
ca şi cum regele i-ar fi forţat mâna, servitorul tău îşi va asuma 
toate sarcinile, în măsura în care slabele lui forţe îl vor ajuta să 
le ducă la bun sfârşit. 

— Această hotărâre o mulţumeşte pe Maiestatea Mea, bunul 
meu unchi! De vreme ce accepţi să intri în slujba Maiestăţii 
Mele, te rog să trecem în grădina mea, unde vom putea sta de 


vorbă mai în voie, gustând câteva dulciuri şi bând vin rece. 

Cu o familiaritate ce ar fi putut trece drept o sfidare a 
etichetei, dar prin care spera să-şi măgulească unchiul şi să-i 
facă să treacă definitiv de partea sa, Didufri puse mâna pe 
umărul lui, în timp ce se îndreptau spre grădină. Acolo se 
aşezară în jilţuri confortabile şi, în timp ce servitoare tinere le 
umpleau cupele cu vin şi le ofereau coşuri cu fructe şi tăvi pline 
de dulciuri, Didufri îi puse unchiului său o întrebare care îl 
chinuia de câteva zile: 

— Neferu, ştii probabil că a doua soţie a tatălui meu, 
Henutsen, s-a întors la Memfis dintr-o lungă călătorie făcută la 
fiul ei în provincia Elefantina. 

— Nepoate, cum aş putea să nu ştiu? Nu a sosit însoţită de 
vreo zece ambarcaţiuni pline cu un impresionant număr de 
oameni înarmaţi, spunând că e garda sa personală, războinici 
excelenți recrutaţi de fiul ei, guvernatorul provinciei lui Satis şi 
Khnum? Poporul din Memfis n-a venit în număr mare să o salute 
sau mai curând să o aclame când a debarcat în portul regal, de 
unde s-a deplasat la fosta ei reşedinţă? 

— Această descriere a sosirii mamei lui Kefren ar trebui să mă 
îngrijoreze, mai ales că am aflat că guvernatorii provinciilor din 
sud l-au salutat pe fratele meu ca pe moştenitorul legitim al 
tronului lui Horus. 

— Şi eu am auzit asta. Totuşi, Kefren nu s-a ridicat împotriva 
ta, nu ţi-a pus public la îndoială legitimitatea. 

— Probabil că aşteaptă să fie mai sigur pe el. De aceea am 
luat hotărârea să formez o armată, ca să-i supun pe toţi cei ce 
se ridică împotriva tronului, pe care stau după dorinţa divinului 
meu tată. 

— E foarte adevărat, bunul meu nepot, că tronul are picioare 
de lut. Cred că, doar cu războinicii pe care îi are în palatul ei şi 
cu cei din palatul lui Meritites, Henutsen ar putea, fără luptă, să 
pună mâna pe acest edificiu unde ne aflăm. Nu o face pentru 
că, deocamdată, nu poate contesta legitimitatea alegerii tatălui 
tău, zeul. Trebuie să eviţi orice pas greşit. Am aflat, dar poate că 
e doar un zvon, că ai vrut să o faci prizoniera ta... 

— Nu zic că nu. Dar atunci nu avea gardă şi era uşor să-i 
cucereşti reşedinţa şi să pui mâna pe ea. Acum nu se mai poate, 
doar dacă ai destule forţe ca să încerci şi eşti gata să verşi mult 
sânge. 


— Desigur. Dar, chiar dacă nu ar avea o astfel de gardă, ar fi 
o mare nebunie s-o iei ostatică. Împotriva ta s-ar ridica nu doar 
Kefren, în fruntea unei armate de temut, chiar dacă e departe 
de aici, ci şi mai-marii acestei ţări. Nimeni nu se atinge de Marile 
Soții Regale, aşa cum nu ar face nici Kefren cu mama ta, Nubet, 
dacă ar pune cumva mâna pe coroană. 

— Am înţeles foarte bine asta. Dar ce să fac că să păstrez 
acest tron încredinţat de tatăl meu? 

— Poziţia ta e delicată, frumosul meu nepot, şi, drept să-ţi 
spun, nu te invidiez deloc. Ar trebui, dacă pot să-ţi dau un sfat 
părintesc, deoarece sunt unchiul tău preaiubit, să te înţelegi cu 
adversarii tăi. Evită să provoci reginele, pe sora mea Meritites şi 
pe cumnata mea Henutsen, fii blând cu Minkaf, care e fiul ei şi 
vizirul tău, nu lua în seamănă ostilitatea lui Kefren, simulează 
faţă de el aceeaşi afecţiune pe care ai manifestat-o mai 
adineauri faţă de lbebi şi lasă-l în pace în provincia lui, aşa cum 
a făcut cu mine tatăl tău... 

— Tot aşa mă sfătuieşte şi mama, recunoscu regele. 

— Are dreptate şi ar trebui să-i dai ascultare, dacă doreşti să- 
ţi păstrezi încă mult timp de aici înainte coroana pe cap. Şi uit-o 
pe acea Persenti. E o pasiune care face mult rău misiunii tale 
divine. Te-a obligat să fii criminal faţă de propriul tău frate şi te- 
a împins într-o aventură periculoasă, când ai trimis falşii pirați 
să atace nava regală care o ducea pe Henutsen la Elefantina. 

— Ce vrei să spui? Intrebă cu mirare Didufri, care credea că 
dedesubturile acestei poveşti nu erau cunoscute de nimeni. 

Este adevărat că Nefermaat nu cunoştea cu exactitate gradul 
de complicitate al lui Didufri. El doar auzise că Djedefhor fusese 
în realitate aruncat în mare, pentru că ambarcaţiunile conduse 
de el nu fuseseră surprinse de nicio furtună, iar pretinşii pirați, 
care atacaseră nava regală, o urmăreau încă de la Memfis. Dar, 
prin aceste vorbe, încerca să descopere adevărul, îl testa pe 
Didufri, care căzu cu uşurinţă în capcană. 

— Didufri, copilul meu, trebuie să-ţi dau şi detalii, ca şi cum 
nu le-ai cunoaşte? Oare nu tu trebuie să-mi confirmi toate 
astea? Haide, amândoi suntem făcuţi din acelaşi aluat, în noi 
curge sângele lui Huni, cel care a ştiut cu abilitate să-şi suprime 
mulţi fraţi care aveau dreptul la succesiunea tatălui lor, Djoser. 

Didufri oftă, aruncă o privire complice unchiului său, apoi 
recunoscu: 


— Dacă vrei ca sinceritatea să domnească între noi, atunci 
află, Neferu, că nu regret nimic, doar că Upeti n-a reuşit să facă 
ce-i poruncisem, el care a recrutat falşii pirați şi i-a trimis pe 
urmele reginei Henutsen. Oamenii mei ar fi reuşit să o suprime, 
împreună cu toţi cei care o însoțeau, şi mi-ar fi adus-o pe 
Persenti, dacă n-ar fi intervenit, nu ştiu cum, Kefren cu o 
adevărată flotă. Dacă Henutsen ar fi fost omorâtă de acei pirați, 
cine mi-ar fi putut reproşa moartea ei? Cine s-ar fi gândit să dea 
vina pe mine? lar Djedefhor ştiu că e mort, pentru că i s-a tăiat 
gâtul înainte de a fi aruncat în mare, şi e adevărat că nu a 
existat nicio furtună care să justifice acest accident ciudat. Şi 
află că sunt foarte mulţumit că am scăpat de un rival. 

— Un rival la iubirea acelei fete, care nu te voia şi pe care tot 
nu o ai, căci, în rest, nu părea că ar fi râvnit tronul. Totuşi, 
Didufri, te înţeleg, chiar dacă nu pot să te aprob. Nu că aş 
condamna acest mod de a scăpa de duşmani, dar te dezaprob 
în măsura în care ai greşit încercând să o elimini pe Henutsen 
aşa cum ai făcut. Pot să te asigur că ştie cine a trimis împotriva 
ei ambarcaţiunile cu falşii pirați, chiar dacă se preface că n-are 
habar. Trebuie să fii foarte abil când faci astfel de lucruri, pentru 
că, dacă dai greş, te alegi, cel puţin, cu duşmani neîmpăcaţi 
care, în plus, vor fi foarte circumspecţi de acum înainte. La urma 
urmelor, am o oarecare afecţiune faţă de Henutsen. 

— Vrei să-mi spui, prin această apreciere, că ai fi gata să treci 
de partea ei, chiar să o înştiinţezi că eu am pricinuit atacul 
împotriva ambarcaţiunii ei? 

— Ţi-am spus că ştie deja, pentru că, în realitate, ea mi-a dat 
de înţeles acest lucru. Poate că în speranţa că-ţi voi aduce la 
cunoştinţă, caz în care manevra se poate spune că i-a reuşit. 

— De ce ar fi vrut să ştiu că bănuieşte adevărul? 

— Ca să-ţi arate că nu se lasă înşelată, că-ţi cunoaşte 
adevăratele sentimente şi că nu-i e teamă de tine. 

— Bănuiam oricum. 

— Da, dar asta îţi confirmă în mod neplăcut bănuielile. 

— Prin urmare, va trebui să duc o luptă pe viaţă şi pe moarte 
cu această femeie! 

— Pe moarte, e cam mult spus. Aşa cum o cunosc, nu doreşte 
moartea ta sau, în orice caz, nu o va dori cât timp nu va şti că 
Djedefhor a fost eliminat din porunca ta. Se va mulţumi să te 
exileze ca să-l pună pe fiul ei Kefren pe tronul lui Horus. lar tu, 


mă îndoiesc că vei dobândi vreun avantaj de pe urma ei. 
Dimpotrivă: moartea sa va fi curând pedepsită prin căderea ta, 
chiar dacă ai fi nevinovat, căci va fi pentru toţi cei care te 
pizmuiesc sau te urăsc - şi sunt mulţi! — Un pretext de revoltă, 
acuzându-te că ai fost instrumentul secret al plecării sale din 
această lume, chiar dacă ar muri din cauza unei boli. 

Vorbele unchiului îl puseră pe gânduri pe Didufri, care îi 
admira cinismul şi modul cum accepta să devină complicele şi în 
acelaşi timp sfătuitorul său. Se ridică şi, întorcându-se spre 
Nefermaat, spuse: 

— Dacă vrei, Neferu, te voi însoţi până la şantierul piramidei 
mele. M-am hotărât să-mi construiesc un palat mare lângă acel 
şantier, cum au făcut strămoşii mei, regii care au dorit, fiecare, 
să-şi aibă palatul lângă templul lor de milioane de ani. La 
începutul domniei mele, am preferat să stau în palatul tatălui 
meu, dar m-am răzgândit. Aici nu mă simt liber, parcă aş fi 
prizonierul mamei mele. A pus iscoade peste tot, mă 
supraveghează, vrea să ştie tot ce fac, trage cu urechea la tot 
ce vorbesc şi se aşază tot timpul în calea mea. De aceea 
Maiestatea Mea a hotărât să-şi construiască un palat lângă 
piramida mea, unde îmi voi instala curtea şi gărzile, lăsând 
această reşedinţă mamei mele şi lui Minkaf, care are aici 
cancelariile şi scribii. Construirea acestei noi locuinţe regale va fi 
astfel prima ta grijă, căreia va trebui să-i consacri întreaga ta 
energie şi pe cea a muncitorilor. L-am lăsat pe Minkaf să 
hotărască locul, fără să ştiu dacă fac bine. Acum sunt mulţumit 
de alegerea lui, dar mi-e teamă să nu fi pornit o lucrare de prea 
mare amploare. Vei vedea. A pus să se sape adânc un şanţ 
imens, unde are intenţia să-mi amenajeze camerele funerare, ca 
apoi să acopere totul şi să construiască deasupra o piramidă 
care să o întreacă în splendoare pe cea a tatălui meu. Nu ştiu 
dacă are dreptate, dar planul lui e atât de grandios, încât mă 
tem că nu-l voi vedea sfârşit, doar dacă nu cumva voi domni 
mai mult decât tatăl meu, zeul Keops. 

Această perspectivă îl făcu să râdă şi se uită ţintă la unchiul 
său, ca şi cum s-ar fi aşteptat să-l aprobe. Prudent, Nefermaat îi 
răspunse: 

— Didufri, ai urcat pe tronul lui Horus fiind foarte tânăr, mult 
mai tânăr decât era tatăl tău când şi-a aşezat pe cap dubla 
coroană. Dacă divinitatea vrea, cu siguranţă că vei avea tot 


timpul să vezi sfârşitul acestor lucrări şi îţi vei inaugura tu însuţi 
propriul templu de milioane de ani. 


CAPITOLUL XV 


— Ei, Neferu! Ai venit să ne vorbeşti despre dragul nostru fiu 
aşezat pe tronul lui Horus? 

Henutsen stătea la umbra unor copaci pletoşi din marea 
reşedinţă regală de la Memfis, împreună cu Meritites şi 
Neferkau, când Nefermaat fu introdus de unul dintre servitori, 
după ce fusese anunţat de Nekhebu, devenit comandantul gărzii 
celei de-a doua Soții Regale a lui Keops şi administratorul 
palatului reginelor. 

Nefermaat zâmbi doar şi, după ce le salută pe cele două 
surori ale sale şi pe Henutsen, se trânti pe un jilţ, făcându-şi 
vânt cu un evantai din pene de struţ, prinse într-un mâner de 
aur şi fildeş, pe care îl purta tot timpul cu el. 

— A trecut deja o lună de când am aflat că ai primit, direct de 
la el, funcţiile încredințate lui Djedefhor de regretatul nostru soţ, 
continuă Henutsen. De atunci n-am ştiut nimic de tine şi doar 
din zvonuri am aflat că te ocupi din nou de treburile regatului. 

In vocea reginei se simţea un amestec de ironie şi de 
amărăciune sau reproş. Meritites îl întrebă însă simplu: 

— Neferu, să fie adevărat că ai pactizat cu uzurpatorul? 

— Merit, răspunse el pe un ton dezinvolt, n-am pactizat cu 
nimeni, poate doar cu ceea ce cred că e interesul meu. Dar 
Henutsen ştie foarte bine că, deocamdată, interesul meu se 
confundă în mare măsură cu al vostru. Nu că aş urzi intrigi ca 
voi împotriva lui Didufri, dar, în virtutea noilor mele funcţii, am 
acces în Marele Palat şi cunosc uneltirile lui Didufri, astfel încât îl 
pot supraveghea şi, în caz de nevoie, pot preveni pericolul. 

— Vrei să spui că, servindu-l pe micul rege, îl trădezi? 

— Trădarea e un cuvânt mult prea mare. Să spunem că îl 
servesc aducându-i un deserviciu. Şi el însuşi e mulţumit, chiar 
dacă nu are încredere în mine, pentru că prezenţa mea printre 
mai-marii curţii îi întăreşte legitimitatea. Ca şi prezenţa lui 
Minkaf în funcţia de vizir. 

— Meritites, interveni Henutsen, ştii bine că, dintotdeauna, 
dragului nostru Neferu i-au plăcut jocul şi primejdia, că intrigile 
şi acţiunile hazardate i-au părut sarea şi piperul vieţii. 

— Văd, Henutsen, că mă cunoşti bine şi sunt măgulit de stima 


ta, răspunse Nefermaat. 

— Bunul meu Neferu, cuvintele mele te-au făcut oare să crezi 
că am pentru tine o oarecare consideraţie? 

— E cât se poate de evident. Pentru că nu ţi-ai arătat prin 
nimic vreodată disprețul faţă de mine. 

— Recunosc, ai dreptate, Neferu, că ţin mult la tine. Atunci, 
spune-ne: ai venit la noi în vizită pentru plăcerea de a sta de 
vorbă cu surorile tale sau ca să ne aduci veşti de la Marele 
Palat? 

— Sunt aproape sigur că cel mai mult te interesează veştile, 
secrete încă, despre dragul nostru suveran! Nu? 

— Văd că începi să mă cunoşti. Toate trei suntem numai ochi 
şi urechi. 

— Nu mai e cazul să vă spun că mi s-a cerut să mă ocup de 
lucrările piramidelor. Nepotul nostru, regele, este atât de 
preocupat să-şi întărească legitimitatea, încât ultima sa fantezie 
a fost să ceară să-i fie gravat numele pe dalele gropii unde a 
fost pusă marea barcă regală a fratelui nostru devenit zeu. 
Acum eu trebuie să acopăr cu pământ această groapă ca 
niciodată să nu mai poată fi deschisă, ca numele lui să fie de 
acum înainte asociat cu cel al fratelui nostru, ca fiul lui preaiubit 
şi moştenitor legitim. Termin şi construcţia piramidelor voastre, 
reginele mele, ceea ce îmi aminteşte că timpul zboară şi că se 
apropie ziua în care copiii noştri sau, mai curând, copiii voştri vă 
vor înmormânta acolo corpurile mumificate. 

— Neferu, îl întrerupse Neferkau, să nu mai vorbeşti despre 
asta! Mi-ai stricat deja restul zilei! 

— Draga mea soră, chiar dacă vei face precum struţul, care 
îşi vâră capul în nisip ca să nu vadă duşmanul, tot nu vei face 
moartea să te uite! La urma urmelor, credeam că soţul tău, 
atotştiutor al înţelepciunii popoarelor, a reuşit să te convingă că 
adevărata viaţă ar începe abia după ce vom fi trecut pragul 
acestei existenţe pământeşti efemere, că moartea este o 
trecere obligatorie ca să poţi ajunge alături de divinitate. 

— Poţi să constaţi că nu prea m-a convins sau că, cel puţin, 
nu sunt deloc nerăbdătoare să aflu dacă spusele lui sunt 
adevărate sau nu. 

Meritites schiţă un gest de agasare, pentru că nu-i plăcea să 
se discute acest subiect, care nu o preocupa decât atunci când i 
se vorbea despre el, deoarece reuşise să-şi şteargă din minte 


gândul dispariţiei sale mai mult sau mai puţin îndepărtate. 
Henutsen întrebă atunci, punând capăt acestei discuţii: 

— Regele a cerut să se continue construirea Sfinxului, 
încoronarea operei arhitecturale a soţului nostru? 

— Nu, vrea ca toată energia noastră să fie consacrată ridicării 
piramidei sale, cel puţin deocamdată, şi, mai ales, vrea să fie 
construit noul lui palat în acelaşi loc. Nu se mai simte în largul 
lui într-un palat, oricât de mare ar fi, pe care îl împarte cu draga 
lui mamă. De altfel, i-a cerut lui Aiynel să organizeze o nouă 
expediţie la Biblos, de unde să aducă lemnul necesar 
construcţiilor, pentru că ultima expediţie a fost întreruptă de 
accidentul suferit de Djedefhor. 

— O veste bună! Mă temeam că se gândeşte să termine acel 
leu regal şi că vrea să-i dea un cap uman, al lui, ceea ce ar fi 
fost un alt mod de a-şi asigura o formă de eternitate. De altfel, 
asta voia să facă şi Keops. 

— Poate că această slavă va fi rezervată succesorului său, 
exceptând cazul în care Didufri va reuşi să-şi asigure o foarte 
lungă domnie. 

— Mă îndoiesc că zeii i-o vor acorda, răspunse prompt 
Henutsen. 

— Bunul nostru suveran l-a însărcinat pe Upeti să recruteze 
trupe de războinici fideli, pentru că nu are prea mare încredere 
în medjai, nici în armatele organizate de defunctul meu frate 
pentru a asigura paza frontierelor. 

— Şi cu ce are de gând să-i plătească? Întrebă Henutsen. 

— Am fost împreună să examinăm tezaurul Piramidei din Sud. 
Sălile de jos, ca şi cele de sus sunt pline. Maiestatea Sa a 
început să ia din tezaur ca să acopere primele cheltuieli. 

— Asta înseamnă să acţionezi fără prea multă chibzuinţă, 
spuse Meritites. Fratele nostru, zeul, nu ne-a spus el oare într-o 
zi că voia să păstreze acele bunuri ca tezaur de război, pentru 
cazul în care ţara ar trece prin greutăţi mari şi neaşteptate? 

— Poate, dar regele nu mai e fratele nostru; noul stăpân e 
Didufri. lar în ceea ce-l priveşte, se poate considera în pericol, 
atâta timp cât nu va organiza o armată suficient de puternică 
pentru a-şi impune autoritatea. 

Henutsen evită să intervină, gândindu-se că venise timpul să 
sustragă cea mai mare parte a acestui tezaur avidităţii regelui. 

Servitoarele aduseră băuturi şi curmale, întrerupând astfel 


conversaţia şi împărțind fiecăruia o tijă de trestie cu care să bea 
berea din câteva vase mari. După plecarea lor, Nefermaat 
spuse: 

— Acum trebuie să vă vorbesc despre scopul oficial al vizitei 
mele. 

— Ai fost cumva trimis de Maiestatea Sa? Întrebă Meritites, 
mirată. 

— Într-adevăr. Vă propune un pact. Mai întâi, vrea să vă 
atragă atenţia că s-a înconjurat de persoane legate direct de 
voi: fiul tău, Henutsen, pe care l-a făcut vizirul lui, şi eu, care 
sunt unchiul său. 

— Aceste persoane au fost alese în mod interesat, în 
avantajul lui, replică Henutsen. Şi? 

— Şi propune declararea lui Kefren prinţ moştenitor, el însuşi 
neavând copii. 

— Şi dacă va avea? Pentru că, la urma urmelor, are deja trei 
soţii oficiale! 

— Nu s-a atins nici de Meresankh, nici de Khentetenka. 
Singura care împarte patul cu el este Hetep-heres. 

— Hetep-heres a avut deja o fată cu Kawab, ar putea să-i 
dăruiască un fiu, remarcă Henutsen. Apoi, nu se aventurează în 
mod imprudent făcând o astfel de propunere, pentru că, fiind 
mai tânăr decât Kefren, are tot dreptul să spere că va trăi mai 
mult decât el. 

— Succesiunea nu se face neapărat de la tată la fiu. Şi care 
ştim câţi ani ne este dat să petrecem pe acest pământ? Totuşi, 
această recunoaştere i-ar mulţumi pe mai-marii ţării şi l-ar opri 
pe Didufri să întreprindă vreo acţiune împotriva fiului tău. 

— Mai-marii ţării nu trebuie să fie mulţumiţi. lar Kefren nu are 
nevoie de legitimitatea pe care i-ar putea-o conferi Didufri, 
având-o prin dreptul celui mai mare. În ceea ce priveşte teama 
unei intervenţii împotriva lui din partea lui Didufri, ar însemna să 
inversăm lucrurile, cel puţin deocamdată. Regele ne face o 
propunere înşelătoare. Spune-i că nu pot vorbi în locul fiului 
meu şi că numai el poate să accepte să fie numit moştenitor de 
către fratele său mai mic. Să trimită un mesager la Elefantina. 
Va vedea atunci ce răspuns va primi. Mai spune-i că noi suntem 
doar nişte biete femei lipsite de orice putere şi că nu avem nicio 
autoritate ca să încheiem vreun pact cu Maiestatea Sa. 

— Nu vă va crede. 


— Şi ce dacă! Important e să-i repeţi ce ţi-am spus. Va face ce 
va crede de cuviinţă şi, dacă nu-i un măgar, va înţelege că nu 
avem de gând să-i facem nici cea mai neînsemnată concesie. 

După ce se făcu noapte şi Henutsen rămase singură, ceru 
unei servitoare să-l cheme pe Nekhebu. Căpitanul gărzii se 
apropie de ea zâmbind şi se pregătea să o prindă în braţe, dar 
ea îl respinse încetişor. 

— Nekhebu, îi zise ea, nu te-am chemat în seara asta lângă 
mine ca să-mi oferi plăcerea pe care am acum dreptul să o 
aştept din partea ta. 

El rămase nemişcat, mirat, pentru că, atunci când îl chema în 
odăile ei la căderea serii, o făcea întotdeauna ca să împartă cu 
el plăcerile unei nopţi în doi. 

— Te duci imediat şi aduci vreo treizeci de oameni în care ai 
cea mai mare încredere. Vreau ca două ambarcaţiuni să fie gata 
să-i ia la bord şi să-i echipezi cu vreo zece făclii şi vreo douăzeci 
de saci mari. Apoi vom lua masa de seară, şi ei la fel, dar să fie 
pregătiţi de plecare şi ambarcaţiunile să poată ridica ancora la 
porunca mea. 

După mai puţin de o oră, Nekhebu era înapoi. Luă masa 
împreună cu Henutsen şi, târziu în noapte, regina îi zise: 

— Haide! E timpul să adunăm oamenii şi să mergem în port. 

— Ai cumva de gând, regina mea, să vii cu noi în ceea ce mi 
se pare a fi o expediţie nocturnă? 

— Precum spui. 

Părăsiră în taină reşedinţa şi se duseră în portul Per-nufer, 
unde aşteptau oamenii aleşi dintre cei mai credincioşi războinici 
din garda reginei. Pe drum, Henutsen îi dădu ultimele 
instrucţiuni lui Nekhebu, care o asculta uimit şi bucuros 
totodată. În timp ce ambarcaţiunile încărcate cu oameni 
înarmaţi străbăteau canalul ca să ajungă în dreptul Piramidelor 
din Sud şi Nord, Henutsen îşi amintea de acea noapte nefastă, 
când Sabi descoperise secretul piramidei construite de Abedu. 
Dar, de data asta, luase toate măsurile de precauţie şi se 
întorcea în forţă. Ambarcaţiunile alunecau fără zgomot pe apele 
negre ale canalului, oamenii erau tăcuţi, respectând consemnul 
de a vorbi cu glas scăzut, doar ca să dea sau să primească 
ordine. După ce vasele traseră la mal în locul indicat de regină, 
aceasta sări pe uscat doar cu zece oameni stabiliţi dinainte de 
căpitanul lor, fiecare având o făclie şi doi saci. Ceilalţi aşteptau 


în ambarcaţiuni. 

— Nu trebuie să faceţi nici cel mai mic zgomot şi să staţi 
ascunşi, le ceru Henutsen. Totuşi, dacă auziţi sunetul trâmbiţei 
noastre, trebuie să vă îndreptaţi în fugă spre Piramida din Sud, a 
cărei siluetă o vedeţi acolo, şi să interveniţi, pentru că s-ar 
putea să fim în pericol. 

Cei zece oameni care îi însoțeau pe Henutsen şi Nekhebu mai 
aveau asupra lor câte o secure şi un pumnal, iar ceilalţi aveau 
arcuri şi sulițe. După cum făcuse pe vremuri cu Sabi, Henutsen 
dădu ocol piramidei ca să ajungă la faţada dinspre vest. Jaful 
ciudat al tezaurului regal, de la începutul domniei lui Keops, 
fusese uitat de mult timp, aşa că nu mai făceau de pază decât 
trei-patru oameni, la baza fațadei de nord a piramidei, unde era 
amenajată singura intrare cunoscută. Astfel, fără să fie deranjaţi 
de nimeni, ascunşi de bezna nopţii fără lună, ajunseră la baza 
piramidei. Deoarece Henutsen era singura care ştia exact unde 
fusese amenajată intrarea secretă, ea urcă prima planul înclinat, 
după ce se legă cu o frânghie lungă, urmată îndeaproape de 
Nekhebu. Acesta rămase cu gura căscată când văzu dala de 
acces deplasându-se lent sub apăsarea reginei, care se strecură 
în deschizătura întunecoasă. Desfăcu imediat frânghia şi 
Nekhebu o desfăşură şi o ţinu bine, permiţând oamenilor să 
ajungă repede la ei. Mai înainte ca zorii să lumineze cerul, cei 
zece războinici, fiecare purtând doi saci grei, se întoarseră la 
ambarcaţiuni cu Henutsen şi Nekhebu. Dar, în timp ce aceştia 
din urmă reveneau la Memfis cu una dintre ambarcaţiuni, 
cealaltă îşi continua drumul spre sud, cu preţioasa sa 
încărcătură, sub comanda unui om de încredere al lui Nekhebu: 
sarcina lui era să transporte prada la Elefantina şi să i-o 
încredinţeze lui Kefren, care a fost avertizat de plecarea vasului 
de un porumbel voiajor trimis de Henutsen. Regina era sigură că 
fiul ei va veni personal în întâmpinarea ambarcaţiunii, ca să-i 
asigure o protecţie mai bună. 

Abia câteva zile mai târziu, când preţioşii saci ajunseseră deja 
la Kefren, Didufri fu înştiinţat de furt de către şeful scribilor 
însărcinat să ţină inventarul. Tânărul rege voise să ia altă parte 
din tezaur şi, refăcând socoteala, scribii descoperiră adevărul: 
câteva dintre cele mai frumoase piese dispăruseră, plus câţiva 
saci cu praf de aur verde din Nubia. 

Aşa cum făcuse zadarnic tatăl său, Didufri ordonă o cercetare, 


puse să fie scotocite casele paznicilor, clădirile rezervate 
locuinţei preoţilor. Apoi îl chemă pe Nefermaat ca să-şi exprime 
indignarea. 

— Astfel de furturi au mai fost deja la începutul domniei 
tatălui tău, îi aduse la cunoştinţă Nefermaat. Atunci regele a 
avut ideea să închidă şerpi în sălile de jos şi a fost inspirat, 
pentru că până la urmă a găsit acolo corpul unui bărbat care nu 
putea fi decât hoţul, dar care nu avea habar de prezenţa 
şerpilor. Totuşi, felul cum a pătruns în săli a rămas un mister. 
Probabil că a acţionat cu complicitatea vreunui paznic de la 
intrare, care îl ajuta să între în mare taină în piramidă. 

— In acest caz, zise Didufri, Maiestatea Mea nu se va mai 
încurca cu cercetări ce par zadarnice. Caută-mi un îmblânzitor 
de şerpi şi să umplem sălile. 

— Nu te sfătuiesc să faci una ca asta, pentru că șerpii nu vor 
putea face deosebirea între hoţi şi scribii veniţi să ia pentru tine 
din comorile închise acolo. Regele, tatăl tău, avea atunci un 
libian din tribul ps;/i/or, care i-a dat trei-patru şerpi. Apoi i-a fost 
foarte greu să găsească animalele. După care, nu se ştie dacă 
din pricina foamei, au devenit furioşi sau s-au unit între ei ca să- 
şi muşte stăpânul, dar omul nostru a murit în cele din urmă din 
pricina unei cantităţi mari de venin. Şi, la drept vorbind, n-aş şti 
unde să găsesc un om din acest trib, poate doar să căutăm în 
Libia, ceea ce înseamnă să pierdem luni bune. 

— In acest caz, voi pune să fie transportat tezaurul în altă 
parte. 

— Unde ar fi în mai mare siguranţă decât în acea piramidă, 
sub enorma ei masă de piatră? 

— De exemplu, în palatul meu. 

— Zidurile din pământ sunt atât de fragile, încât pot fi uşor 
străpunse. Fii sigur că, dacă bunicul şi tatăl tău au închis 
tezaurul în acea piramidă, nu au făcut-o dintr-un capriciu, ci din 
necesitate, în urma unei măsuri de precauţie elementară. 

— Atunci, unchiule, ce mă sfătuieşti? 

— Există soluţia de a dubla paza, dar o cred inutilă. Asta a 
făcut şi fratele meu. Atracția aurului e atât de mare şi e atât de 
mult adunat în acele săli, încât e uşor să corupi toţi paznicii, 
oricât de mulţi ar fi. Nu văd decât o singură soluţie. Să iei cât 
crezi că vei avea nevoie în luna următoare şi, apoi, pune să se 
zidească intrarea. Trebuie făcut în aşa fel încât să fie necesară 


aducerea unor pietre grele, pentru mişcarea cărora să fie 
folosite mecanisme şi mulţi oameni, ca să ai certitudinea că 
deschiderea ei nu se va putea face în secret şi fără zgomot. 

— Zău, unchiule, asta e o idee excelentă! Voi convoca 
consiliul şi pe Minkaf, ca să calculăm nevoile imediate, după 
care voi da imediat poruncă să fie zidită intrarea galeriei de 
acces. Ai grijă să nu poată fi dată jos nicio piatră fără să facă 
zgomot şi să-i alerteze pe cei aflaţi în preajmă. Voi veni să mă 
asigur că treaba s-a făcut bine. 


CAPITOLUL XVI 


Djedefhor îşi şterse cu antebraţul sudoarea care îi curgea pe 
frunte şi în ochi. Oftă, privind cum lucea în bătaia soarelui 
întinderea albicioasă a imensei cariere de sare, care ţinea până 
la linia de un albastru-cenuşiu a mării, numită de riverani, din 
cauza salinităţii, Marea de Sare sau Marea Moartă, pentru faptul 
că nicio vietate nu putea să trăiască în apele ei. Soarele era 
acum jos la orizont, dar căldura rămânea apăsătoare, lipicioasă. 
În acea groapă adâncă şi imensă, între munţii Canaanului şi cei 
ai Levantului, cea mai mare parte fiind ocupată de marele lac 
sărat, abia dacă simţeai trecerea anotimpurilor. Acolo era mereu 
cald: iarna era plăcut, dar vara căldura era copleşitoare. Şi, de 
la o vreme, căldura devenise greu de suportat. Datorită 
perceperii acestei diferenţe de temperatură putea Djedefhor să 
măsoare cu aproximaţie trecerea timpului. La început, încercase 
să calculeze zilele care se scurgeau de când fusese adus în 
minele de sare, dar curând pierduse noţiunea timpului. Işi 
petrecea zilele săpând în solul salin cu o săpăligă din lemn cu 
lamă de cupru, ca să desprindă blocuri întregi de sare, pe care 
alţi sclavi le transportau până la ateliere, unde femeile le 
curăţau de impurități şi le tăiau sub formă de lingouri. Soarele 
era jos la orizont, ziua de muncă se apropia de sfârşit. Se simţea 
uşurat, fără să se bucure totuşi, pentru că munca urma să fie 
reluată, la fel de plictisitoare şi de grea, a doua zi în zori. Totuşi, 
în minele lui de sare, Biridiya ţinuse să menajeze sănătatea 
sclavilor şi, cu aceeaşi ocazie, randamentul lor. De aceea 
poruncise ca munca să înceapă la puţină vreme după răsăritul 
soarelui, dar acorda un lung moment de odihnă la ceasurile cele 
mai calde, când astrul de foc ajungea la zenit. Muncitorii aveau 
atunci încuviințarea să moţăie la umbra palmierilor plantați la 


marginea câmpiei de sare, după ce luaseră o masă uşoară, 
formată din pâine, brânză de capră şi peşte uscat. Apă li se 
dădea pe săturate, dar primeau şi bere, despre care stăpânul 
spunea că dădea forţă şi tonus. 

Orizontul sclavilor era închis la est şi la vest de munţii care 
mărgineau Marea de Sare, la nord de linia mării şi, la sud, de 
acea pădure de palmieri. Un orizont care, seara, se întindea 
spre câmpurile şi barăcile unde erau închişi, pe timpul nopţii, 
sclavii care lucrau pe câmpurile saline şi cei ce trudeau pe 
ogoarele fertile, din apropiere, unde se cultivau în, grâu şi ovăz. 
Intr-una dintre acele barăci era prelucrată şi stocată sarea, 
înainte de a fi încărcată pe măgari şi transportată spre oraşele 
din Canaan. 

Răsună sunetul trâmbiţei, anunțând sfârşitul zilei de muncă. 
Djedefhor intră în rândul sclavilor care se aşezaseră în şir indian, 
cu săpăligă pe umăr, şi porniră spre barăci. Erau încadraţi de 
câţiva paznici înarmaţi cu arcuri şi bastoane, folosite împotriva 
sclavilor recalcitranţi şi, dacă era cazul, a celor care încercau să 
se revolte. Dar, de când lucra în minele de sare, Djedefhor nu 
asistase niciodată la vreo tentativă de revoltă. Sclavii îşi 
acceptau soarta cu o resemnare totală. Poate pentru că, deşi 
grea, munca nu era doborâtoare şi erau hrăniţi acceptabil. Mai 
ales că stăpânul, îmbinând propriul interes cu o oarecare 
mulţumire a sclavilor săi, permitea unirile între femei şi bărbaţi, 
rodul acestor relaţii înmulţind personalul, gurile în plus de hrănit 
costând puţin, dar legându-i pe părinţi de pământul unde îşi 
formaseră noua familie. 

Dar Djedefhor nu-şi luase nicio femeie, şi nici Zimri, omul din 
Anaki. Cu el intrase în vorbă în primele zile de captivitate şi apoi 
îl regăsise muncind pe câmpurile de sare. 

— Eu, îi spusese Zimri, n-am să cad în capcana asta. Mi-am 
lăsat acasă o soţie şi copii şi n-am de gând să-i uit şi să mă 
ataşez de o nouă familie pe care aş întemeia-o aici. Pentru că va 
veni o zi când voi avea prilejul să fug. Dacă te arăţi supus, dacă 
printr-o atitudine umilă şi respectuoasă faci să se creadă că te- 
ai obişnuit cu noua ta condiţie şi chiar că-ţi place, pentru că 
mulţi oameni liberi muncesc mai greu decât noi şi nu mănâncă 
întotdeauna pe săturate, eşti dus să munceşti la câmp şi îţi scot 
aceste lanţuri, care te împiedică să fugi. Nu-mi pierd speranţa 
că va veni curând acel moment; va fi de ajuns să fie nevoie la 


câmp de braţe de muncă, lucru care se întâmplă uneori. Atunci 
va fi uşor să profit de o ocazie, într-o zi sau într-o noapte, încă 
nu ştiu, ca să fug. Am observat cu atenţie pantele munţilor, 
potecile care le brăzdează, modul cum sunt circulate. Acum am 
descoperit drumul pe care voi urca spre nord, ca să ocolesc 
Marea de Sare, şi apoi să mă întorc liniştit printre ai mei. 

— Zimri, obiectase Djedefhor, chiar dacă vei reuşi să înşeli 
vigilenţa paznicilor şi să părăseşti teritoriul controlat de cetatea 
Gomora, cum speri să străbaţi un drum atât de lung, care să te 
ducă înapoi în Gaza? Cum poţi spera să supravieţuieşti în tot 
acest timp, gol, fără arme? Cine te va hrăni? Va trebui să 
mănânci bine, chiar dacă poţi spera că vei bea apă dintr-un râu 
sau dintr-o fântână. 

— Am aflat câte ceva de la paznici şi de la tovarăşii de 
captivitate care cunosc ţinutul. In partea de nord a Mării de 
Sare, curge un fluviu frumos şi limpede. E mărginit de hăţişuri 
unde poţi găsi vânat. Acolo ajungi în mai puţin de două zile. Şi, 
la aproximativ o zi de mers, se află un braţ care îşi varsă 
permanent apa în mare. Aşadar, pot să ajung pe malurile 
fluviului din nord, pe care oamenii din acest ţinut îl numesc 
lordan, fără să risc să mor de sete. Şi va fi de ajuns să iau cu 
mine o bucată de pâine şi brânză ca să mă pot hrăni. 

— Să zicem că ajungi pe malurile acelui fluviu. Tot eşti 
departe de casă. 

Observaţia îl făcu să zâmbească pe Zimri, apoi îi spuse că-i va 
arăta obiectul salvator. Chiar în acea seară îi prezentă obiectul 
cu pricina: era vorba de o curea lungă de piele, care se lăţea la 
mijloc. Djedefhor o examină, fără să-şi poată ascunde 
surprinderea. 

— Explică-mi şi mie cum te poate ajuta să fugi această curea 
de piele? Îi ceru el, neîncrezător. 

— Nu mă va ajuta să fug, ci să supraviețuiesc. Uite, e o 
praştie. Aşezi o piatră aici la mijloc. lţi voi arăta cum trebuie să 
roteşti viguros praştia şi să arunci piatra. 

— Vrei să spui că în acest fel vei putea lovi prada, o pasăre 
sau un animal cu patru picioare, care îţi va servi drept hrană? 

— M-ai înţeles foarte repede. Când eram copil, păzeam 
turmele tatălui meu şi aşa am învăţat să mânuiesc praştia. Şi 
mai ştiu cum să fac foc fie din cremenea adunată de pe jos, fie 
cu lemne şi frunze uscate. Dacă vrei, îţi voi arăta cum se face. 


Dar şi cum, cu ajutorul lamelor de piatră, poţi desprinde pielea 
unui animal şi cum poţi face din ea un veşmânt. 

— Credeam că eşti neguţător, spuse cu mirare Djedefhor. 

— Am devenit neguţător. După moartea tatălui meu, n-am 
mai vrut să trăiesc printre colinele Canaanului, păzind turmele şi 
caprele, amenințate de lupi şi de jefuitori; am scăpat de turmă 
şi m-am instalat la Anaki, târguşorul unde tata avea locuinţa, şi 
am pus pe picioare o prăvălie. 

— Chiar vrei să mă iniţiezi în aceste practici? 

— Va fi uşor, dacă te vei arăta silitor. Paznicii îmi dau voie să 
vânez cu praştia pentru că au şi ei de câştigat: când lovesc o 
pradă, ei iau partea cea mai bună. Sunt mulţumiţi, şi eu nu-mi 
pierd antrenamentul. 

Şi astfel, în cursul primelor luni ale şederii sale în minele de 
sare, Djedefhor învățase să mânuiască praştia, să facă focul şi 
să cioplească pietrele ca să le transforme în lame ascuţite. 

În seara aceea, când ajunseră în barăci, după ce se spălară de 
sarea care li se lipea de piele, unul dintre paznici veni la Zimri şi 
îi zise: 

— Zimri, stăpânul e mulţumit de tine. A luat hotărârea să fii 
trecut la muncile câmpului. Nu vei mai avea picioarele roase de 
sare. Şi îţi vom scoate lanţurile. 

Paznicul nu vorbea de Biridiya, pe care Djedefhor nu-l mai 
văzuse din ziua în care părăsise Gomora, ci de omul care avea 
sarcina să administreze minele de sare şi ogoarele, care nu erau 
chiar ale lui Biridiya, pentru că el obținuse toate acele ogoare şi 
o parte din mine doar în arendă, oraşul Gomora rămânând 
adevăratul proprietar al tuturor pământurilor aflate în jurisdicţia 
lui. 

— Servitorul tău îi mulţumeşte stăpânului nostru, răspunse 
Zimri, care aştepta de mult timp acest moment. Dar tovarăşul 
meu de muncă, acest Hori, va fi şi el trecut la muncile câmpului, 
ca să rămână cu mine? 

— N-am primit nicio poruncă de acest fel. Munceşte de prea 
puţin timp în minele de sare ca să poată spera să fie atât de 
repede transferat la muncile câmpului. 

Djedefhor îi fu recunoscător lui Zimri că intervenise în 
favoarea lui. Rămaşi singuri, Zimri îi spuse: 

— Hori, prietene, pot să mai aştept. Pentru că sunt sigur că 
într-o zi îţi vor scoate şi ţie lanţurile şi vei fi adus să munceşti cu 


mine la câmp. Atunci vom putea fugi împreună! 

— Zimri, prietene, îi răspunse Djedefhor, îţi mulţumesc pentru 
aceste cuvinte bune. Dar nu trebuie să-ţi amâni planul pentru 
mine. Ai o familie care te aşteaptă şi e cuprinsă de disperare 
pentru că nu ştie ce s-a întâmplat cu tine. Pentru mine, lucrurile 
sunt diferite, dacă vreau să trăiesc această captivitate şi 
această muncă grea ca pe o experienţă nouă, care îmi va căli 
trupul şi întări sufletul. 

— Este adevărat, Hori, că zeii noştri au vrut să ne 
pedepsească pentru păcatele noastre. Sunt convins că EIl, 
divinitatea poporului meu, a vrut să mă pedepsească, deşi încă 
nu ştiu pentru care dintre păcatele mele. Dar El ştie, şi asta 
contează. lar dacă acum a vrut să fiu eliberat de aceste lanţuri, 
înseamnă că mi-a auzit glasul şi m-a iertat, înseamnă că mânia 
Lui a trecut şi că mă va ajuta să fug şi să ajung la ai mei. Tu ştii 
pentru care crimă ai fost pedepsit de zeul tău? 

— Zimri, prietene, nu gândesc ca tine. Nu cred că zeul e 
interesat de faptele noastre ca şi cum am fi singuri pe lume, ca 
şi cum n-ar avea altceva de făcut decât să se ocupe de noi şi să 
ne pedepsească, aşa cum ar face un tată care ar avea doar un 
singur copil. Am învăţat în templele din ţara mea că zeul 
creator, el care este Tot, din care facem parte, e foarte departe 
de micile noastre griji, de micile noastre interese, care sunt în 
univers ca o picătură de apă într-o mare imensă. Omul e tare 
încrezut dacă spune că zeul cel mare se interesează de el în 
acest fel; omul are o minte foarte îngustă dacă atribuie gânduri 
atât de meschine unui zeu ce cuprinde în el infinitul şi 
eternitatea. Nu, mă aflu aici în urma unor întâmplări, ca o 
consecinţă a perfidiei fratelui meu, a întâlnirii mele cu acei 
tâlhari care m-au făcut sclav. Niciun zeu nu a intervenit în ce mi 
s-a întâmplat, dar eu vreau să văd totul ca un lucru bun. M-am 
născut prinţ, fiu al regelui, menit unor ranguri înalte în cel mai 
mare regat din lume, ba chiar aş fi putut urma tatălui meu pe 
tronul lui Horus. Toate astea sunt ambiţii mari pentru nişte 
suflete mici, avide de putere, de onoruri, pentru că astfel poţi să 
te crezi mare. Dar eşti tot un nimic, un simplu muritor lipsit de 
înţelepciune, de cunoaştere, un om supus tuturor pasiunilor, un 
om a cărui măreție depinde de o iluzorie recunoaştere a celor 
din jur. Pentru mine, care caut înţelepciunea eternă, tot ce mi se 
întâmplă şi mă poartă departe de hotarele ţării mele este un 


lucru bun. Ştiu că mă aflu pe drumul care duce la înţelepciune şi 
la cunoaşterea la care aspir. Vezi, mă aflu aici gol şi în lanţuri, şi 
totuşi mă simt mai liber decât regele, fratele meu, mai puternic, 
mai mare decât el. Ceilalţi cred că nu am nimic, că nu mai sunt 
nimic, dar eu ştiu că trec printr-o încercare care mă face să 
înţeleg vanitatea lucrurilor omeneşti, fragilitatea avuţiei, o 
experienţă care îmi înalţă şi întăreşte sufletul şi mă îmbogăţeşte 
spiritual. Ştiu că nu voi mai fi sclav atunci când va veni timpul, 
ca să ajung într-o situaţie nouă şi, în consecinţă, să mă pot 
cunoaşte mai bine pe mine însumi. Căile înţelepciunii sunt 
multiple şi anevoioase. De aceea nu simt nevoia nici să fug, ca 
să scap de condiţia de sclav, nici să mă întorc în ţara mea mai 
înainte de a fi ajuns la capătul căutării mele, a ceea ce unii ar 
putea numi Paradis, acea stare iniţială a cunoaşterii lucrurilor 
divine. 

Astfel vorbi Djedefhor, şi Zimri nu găsi nimic să răspundă. 
Văzu că prietenul său urma un drum diferit de al lui, că mergea 
cu faţa spre soare. Zimri nu-i mai vorbi lui Djedefhor despre 
planurile lui de fugă. De altfel, nu se mai vedeau decât seara, 
după ziua de muncă. În timpul liber, înainte de culcare, 
Djedefhor încerca să se perfecţioneze în cioplitul pietrelor, în 
prelucratul pielii pentru confecţionarea unei praştii şi, mai ales, 
în folosirea acelui instrument rudimentar, aruncând pietre 
adunate de pe malul mării, cât putea de departe, încercând să 
atingă ţinta cât mai precis. Paznicii nu vedeau niciun rău în 
toate acestea. Şi, deoarece era mai puţin îndemânatic decât 
Zimri, râdeau de fiecare dată când nu nimerea ţinta. 

— Pe Baal! Exclamau ei. Hori, dacă am aştepta să ne hrăneşti 
tu cu păsările sau cu iepurii pe care încerci să-i vânezi, curând 
am muri cu toţii de foame! 

lar Djedefhor râdea cu ei pentru că, în realitate, nu încerca să 
lovească acele animale: învățase, în urma propriilor meditații, să 
respecte viaţa sub orice formă se manifesta, deoarece îi părea 
ca o proclamare a măreției zeului, un efect al frumuseţii naturii. 

Apoi, într-o dimineaţă, când se trezi, nu-l mai zări pe Zimri 
alături de el. Bănui că a profitat de întunericul nopţii, o noapte 
fără lună, ca să-şi pună în practică planul de fugă. Se convinse 
însă descoperind o gaură la baza zidului, la căpătâiul culcuşului 
de frunze şi de paie unde dormea în mod obişnuit. Zidurile 
barăcilor erau făcute din noroi uscat, întărit cu împletituri de 


trestie. Cu ajutorul unei pietre cioplite, îi fusese uşor să 
străpungă peretele. Djedefhor se grăbi să adune pământul 
răspândit ca să astupe gaura şi, fiind necesară umezirea lui ca 
să stea în locul dorit, lipit de trestiile pe care le înlocuise, îşi 
folosi urina. După ce-şi termină treaba, se deschise şi uşa care 
dădea direct spre exterior. Fără a arunca vreo privire în sala 
întunecoasă unde dormeau sclavii, paznicul îi chemă la muncă. 
Astfel, lipsa lui Zimri a fost descoperită mai târziu, când nu şi-a 
mai făcut apariţia pe ogor. Djedefhor era atunci în drum spre 
câmpurile de sare. 

Abia după ce se întoarse de la muncă, la sfârşitul zilei, un 
paznic îi spuse că Zimri dispăruse. 

— Când l-ai văzut ultima dată? Îl întrebă el. Dormea lângă 
tine. 

— leri-seară şi azi-dimineaţă. 

— Eşti sigur? 

— Aşa cred. Să fi fost răpit de un demon? 

— Demonii nu răpesc oameni... răspunse tăios paznicul. 

— Adică de un animal sălbatic, preciză Djedefhor. 

— Mai curând a fugit. Dar îl vom găsi, iar după bătaia care îl 
aşteaptă, va avea nevoie de multe zile ca să meargă din nou şi 
îi voi tăia urechile. 

Dar Djedefhor era liniştit. Dacă Zimri nu fusese găsit în cursul 
zilei, acum era probabil departe, poate că ajunsese pe malurile 
acelui râu despre care îi vorbise. Acum nu mai risca să fie prins 
de cei din Gomora. Se bucură, dar rămase îngrijorat. Însă zilele 
treceau şi nu avea nicio veste despre prietenul lui, nimeni nu 
mai vorbea despre el. Atunci începu să spere că ajunsese, în 
sfârşit, la ai lui şi că îşi continua negustoria, lăsată de izbelişte 
atât de mult timp. 


CAPITOLUL XVII 


Nikaankh, sora mai mică a tinerei Persenti, intră ca o vijelie în 
cameră. 

— Titi, pregăteşte-te, trebuie să te grăbeşti! Strigă ea. Ai uitat 
că prinţul Kefren ne-a invitat să facem o plimbare cu nava lui? 

Persenti îşi ridică încet capul şi duse un deget la buze. 

— Nu mai vorbi aşa tare, îi zise ea cu glas scăzut, nu vezi că 
micuțul Nekaure e gata să adoarmă? E foarte nervos, doarme 
greu ziua! 


— La fel şi noaptea, spuse Nikaankh. Îl aud din camera mea... 
deşi e mai departe de el. 

— Pentru că-i ies dinţii, îi explică Persenti, oftând. Într-adevăr, 
trecuseră aproape opt luni de când adusese pe lume rodul iubirii 
sale cu Djedefhor. Ocupa în continuare, împreună cu familia ei, 
o aripă a palatului de la Elefantina. 

Kefren îi dăduse partea din spate a aripii lui Şedi, soţiei sale, 
lu, şi celor doi copii mai mici ai lor, Nikaankh şi tânărului ei frate 
Rahertepi, dar încăperea pregătită pentru Persenti se afla 
situată la mică distanţă de aripa locuită de Kefren, camerele lor 
dând spre aceeaşi curte, plantată cu copaci şi flori, în jurul unui 
bazin mare. Alături se găsea o fântână adâncă, de unde 
servitorii luau apă ca să umple bazinul, prevăzut cu un canal de 
scurgere. Totuşi, ascultător faţă de mama lui, era discret, evita 
să apară în grădina interioară când Persenti venea să se scalde 
în bazin, iar seara, când se afla, împreună cu Khamernebti, sora 
şi soţia lui oficială, la cină, alături de Persenti şi familia ei, 
prinţul era la fel de rezervat. Totuşi, în pofida originii obscure a 
familiei lui Şedi, Kefren, urmând în asta exemplul mamei sale, 
se comporta cu oaspeţii lui aşa cum ar fi făcut cu nişte persoane 
apropiate, ba chiar îi invita şi la recepţiile la care luau parte mai- 
marii provinciei sau guvernatorii provinciilor vecine, astfel încât 
oamenii din regiune şi chiar curtenii prinţului îi considerau pe 
Şedi şi ai lui ca făcând parte din familia prinţului. Khamernebti, 
care semăna la fizic şi în gândire cu mama ei, Henutsen, şi 
dovedea aceeaşi libertate în comportament, se împrietenise cu 
Persenti şi i se adresa tatălui ei şi familiei sale ca unor rude 
apropiate, ceea ce măgulea mult vanitatea lui Şedi. 

Deşi primise o doică şi o femeie care să se ocupe de copil, 
Persenti avea chiar ea grijă de fiul ei, se gândea numai la el, 
deoarece îl considera o întruchipare a iubitului ei, de moartea 
căruia se temea mult. Zadarnic încercaseră cei apropiaţi să-i 
menţină în inimă speranţa: 

— Se va întoarce într-o zi, copila mea, nu-ţi pierde speranţa, îi 
spunea mama ei. 

Totuşi, era chinuită de îngrijorare. 

— Mamă, spunea ea, oftând, a plecat de multe luni, au trecut 
deja două inundaţii! Ce pot să mai sper? 

— Atâta timp cât nimeni nu poate jura că l-a văzut mort, poţi 
să crezi că e în viaţă, răspunse lu cu fermitate. 


Naşterea lui Nekaure adusese tinerei femei o anumită 
consolare, deoarece vedea în copilul ei sufletul viu al lui 
Djedefhor. 

— Imbracă-te repede şi haide! Continuă Nikaankh. 

— Du-te fără mine, trebuie să mă ocup de Nekaure, răspunse 
ea. 

— Nu căuta pretexte. Poţi să chemi femeia. Ştii foarte bine că, 
dacă nu vii, Kefren va renunţa la plimbare. Ne plictisim atât în 
insula asta! 

— De ce să renunţe? După câte ştiu, nu sunt chiar atât de 
neînlocuit... 

— Ba eşti... cel puţin pentru prinţ. 

— De aceea prefer să-l evit. 

Khamernebti intră în acel moment cu femeia care trebuia să 
se ocupe de copil. 

— Persenti, îi zise ea, vin cu Merithotep ca să aibă grijă de 
copil şi să nu mai găseşti o scuză să refuzi invitaţia fratelui meu. 

— Nebti, nu caut pretexte, răspunse Persenti. 

— Titi, te cunosc bine. Nu trebuie să te mai gândeşti la Hori; 
vreau să spun că trebuie să-ţi uiţi durerea şi să te gândeşti la 
viaţă, la viitorul frumos care te aşteaptă. Fratelui meu îi face 
mare plăcere prezenţa ta, încât ar fi o adevărată cruzime să-l 
eviţi, aşa cum faci. 

— Nu încerc să-l evit... 

— II eviţi din ce în ce mai ostentativ şi el te caută cu şi mai 
mare încăpățânare. Ştii foarte bine că, în familiile noastre, 
surorile-soţii nu sunt geloase pe femeile de care se 
îndrăgosteşte fratele lor. Dacă te vei căsători într-o zi cu Kefren, 
tot prietena ta voi rămâne. Nu vezi ce unite sunt mama şi fiica 
regală Meritites? Eu îmi iubesc mult fratele şi doresc înainte de 
orice fericirea lui. 

— Nebti, sentimentele tale sunt frumoase, dar eu îl iubesc tot 
pe Hori. 

— Şi de ce te-ar împiedica asta să ţii la Kefren? Hori nu poate 
fi gelos, pentru că nu-i aici. Ba chiar cred că ar fi mulţumit dacă 
ţi-ai găsi fericirea alături de fratele lui. 

— Nebti are dreptate, interveni şi Nikaankh. Eu aş fi foarte 
mulţumită dacă prinţul Kefren m-ar iubi! 

— Te iubeşte foarte mult, o asigură Khamernebti. 

— Da, dar se uită la mine ca la un copil, spuse micuța, oftând. 


— Încă n-ai împlinit doisprezece ani. Cum s-ar putea uita la 
tine altfel decât ca la o soră mai mică? Dar haideţi! 
Ambarcaţiunea ne aşteaptă! Sunt sigură că toţi au urcat la bord. 
Nu trebuie să-l facem să aştepte pe prinţul Elefantinei! 

Khamernebti izbucni în râs şi o luă de mână pe Persenti, care 
îşi îmbrăcase rochia, şi o trase după ea. Traversară sălile 
palatului, urmate de Nikaankh, până la terasa de unde câteva 
trepte duceau la cheiul unde aştepta marea navă princiară. 

— Haide, Titi, iar ai întârziat! O apostrofa tatăl ei. Toţi te 
aşteptăm pe tine! Sunt sigur că asta îl va nemulţumi pe prinţ. 

— Cum aş putea avea un astfel de sentiment faţă de 
Persenti? interveni Kefren. Apariţia ei e pentru mine ca 
manifestarea lui Hathor în toată splendoarea ei! 

Vorbind astfel, întinsese mâna spre Khamernebti, ca să o 
ajute să urce în ambarcaţiune, apoi spre Persenti, care roşise de 
complimentul făcut în faţa tuturor. Dar nu zise nimic şi se văzu 
obligată să recunoască faptul că prinţul Kefren o impresiona şi 
n-ar fi ştiut ce să răspundă. 

După ce urcară toţi la bord, echipajul ridică pânza pătrată şi 
începu să vâslească. Nava părăsi rapid cheiul, mergând contra 
curentului, în direcţia cataractei. 

Nikaankh se aşezase în partea din faţă, lângă fratele ei 
Rahertepi, în vârstă de zece ani, şi cei doi copii pe care 
Khamernebti i-i dăruise lui Kefren, Mikerinos, care împlinise 
şapte ani, şi sora lui Khamernebti Il, cu doi ani mai mică decât 
el. Lângă ei stăteau doica micii prințese, precum şi doi tineri, 
care aveau sarcina să supravegheze copiii, ca să nu cadă peste 
bord din joacă. 

Ambarcaţiunea aluneca pe apele pline de vârtejuri, printre 
insuliţele care împânzeau fluviul până la cataracta din 
vecinătate. 

Aceasta era formată dintr-o serie de torente care se 
rostogoleau peste stânci la suprafaţa apei, dar vasele mari nu-şi 
puteau continua navigația fluvială. Acolo se opri nava princiară. 
Un moment, pasagerii se adunară spre bastingaj, ca să 
privească la acei băieţi, fii de marinari sau pescari, al căror joc 
preferat era o sfidare permanentă. Se culcau în bărcile lor 
uşoare din tije de trestie şi de papirus împletit, pe care le 
aşezau pe apă la capătul de sus al cataractei şi, folosind mâinile 
şi picioarele drept cârmă, se lăsau în voia puterii curentului, 


care îi ducea cu mare viteză în vârtejurile sale până la baza 
cascadelor. Acolo, ambarcaţiunile uşoare dispăreau în clocotul 
căderilor de apă, ca să apară în partea liniştită a fluviului, care 
îşi continua lenta, dar irezistibila înaintare spre câmpiile fertile 
ale Egiptului, lărgindu-şi matca leneşă. 

Călătorii debarcară la ieşirea dintr-un canal îngust, amenajat 
paralel cu căderile de apă, pe care erau trase ambarcaţiunile 
pentru a fi duse dincolo de cataractă. Nu dură mult, dar 
echipajul fu nevoit să depună un efort susţinut, pentru ca nava 
să fie urcată până la bazinul superior, unde toată lumea se 
îmbarcă din nou ca să continue plimbarea printre insulele 
fluviului, care se lărgea formând un bazin întins. 

— Kefren, i se adresă Khamernebti fratelui ei, vedem în jurul 
nostru multe insule, dar, în depărtare, Nilul îşi continuă 
curgerea. Nu se spune că de aici îşi trage izvorul, că în 
apropiere se află grota lui Hapi, unde apele fluviului se nasc din 
corpul celest al lui Osiris însuşi? 

— Se spune, răspunse prinţul, că fluviul-zeu îşi trage izvorul 
dintr-o grotă, aflată în inima unui munte, pe care cei din 
vechime îl situau, într-adevăr, în această regiune. Dar, în 
realitate, izvorul se află mult mai departe spre sud, nimeni nu 
ştie exact unde. Este adevărat că armatele tatălui nostru Keops 
şi ale strămoşului nostru Snefru au mers pe fluviu, după ce au 
trecut de această cataractă, fără să găsească acel munte. 

— De ce să nu navigăm pe fluviu cât de mult va fi nevoie ca 
să ajungem la acea grotă misterioasă? Întrebă Nikaankh. 

— Pentru că malurile sale sunt ocupate de triburile nubiene, 
ostile nouă, răspunse Kefren. 

— Nu eşti destul de puternic ca să le învingi pe toate? Întrebă 
ea, mirată. 

— Fireşte, recunoscu prinţul, râzând, dar am atât de multe 
sarcini de îndeplinit în provinciile noastre, încât nu-mi mai 
rămâne timp să supun toate aceste popoare barbare. 

Alunecând astfel printre insulițe, nava ajunse în apropierea 
unei insule nu prea înalte, pe care se zăreau pâlcuri de palmieri, 
de salcâmi, de persea şi de cătină, care înconjurau un sanctuar 
cu ziduri din chirpici, acoperit cu crengi şi frunze de palmier. 

— Când ne vom apropia de insula aceea, le spuse Kefren, va 
trebui să păstrăm o tăcere totală. Pentru că în acel sanctuar se 
odihneşte corpul bunului zeu Osiris. E căzut într-un somn 


letargic şi nu trebuie trezit de niciun zgomot. 

— Credeam, interveni Khamernebti, că diferite părţi ale 
corpului zeului, sfârtecat de duşman, sunt răspândite în vreo 
zece sanctuare din Egipt şi că are capul expus în templul secret 
de la Abydos, acolo unde divinul nostru tată a primit ultima sa 
iniţiere. 

— Adevărat, totuşi zace şi în acest loc, unde reglează 
revărsările Nilului, şi în acelaşi timp sălăşluieşte în frumosul 
Amenti şi în Duat, în partea de apus a lumii. Căci Osiris este unic 
şi totodată multiplu. Este manifestarea marelui Tot care trăieşte 
şi moare veşnic, care se înmulţeşte prin puterea generării şi se 
reunifică prin forţa de atracţie a dragostei, sub forma lui Hathor, 
Marea Mamă universală. 

Se întoarse spre Persenti şi continuă: 

— Trebuie să ştii, Persenti, că această Hathor, cu care te-am 
comparat  adineauri, întruchipează frumuseţea, bucuria şi 
dragostea, dar şi mânia zeului. Demult, Ra domnea peste 
pământ, printre oameni, pentru că era zeu şi rege. Oasele sale 
erau din argint, carnea din aur, pentru că din aur este carnea 
zeilor, părul fiind din lapislazuli. Dar, la fel ca oamenii, zeii 
îmbătrânesc şi ei când trăiesc pe pământ. De aceea, oamenii au 
profitat de bătrâneţea sa ca să se revolte, să încerce să-i uzurpe 
tronul. Atunci, zeul şi-a trimis ochiul fierbinte ca să-i 
pedepsească. El s-a manifestat sub forma lui Hathor, care a luat 
trupul unei leoaice, aşa cum ne apar Sekhmet şi Tefnut, pentru 
că, în realitate, aceste trei zeițe constituie forma multiplă a 
Unicei, Marea Mamă din care a ieşit lumea. Zeița i-a alungat pe 
oameni până în adâncul deşertului, făcând un măcel atât de 
mare, încât pământul a fost inundat de sânge şi zeiţa s-a ameţit 
bând acest sânge şi, cu cât bea mai mult, cu atât ar fi vrut mai 
mult sânge uman. Atunci zeul, de mila oamenilor, l-a trimis pe 
Onuris, războinicul protector, adorat la This şi Sebennitos, zeul 
salvator, să oprească furia zeiţei, s-o aducă înapoi din 
îndepărtata sa vânătoare, primind numele de „Cel care a adus-o 
pe zeiţa îndepărtată”. Dar ştia că n-o putea domoli doar cu 
simple vorbe. Atunci s-a gândit la un şiretlic. A pus să fie 
pregătite şapte mii de urcioare cu bere pe care a amestecat-o 
cu argilă roşie, adusă din regiunea unde ne aflăm. Apoi a venit 
în Nubia, în locurile unde zeiţa făcea ravagii. Acolo a răspândit 
berea, în cantitate mare, astfel încât să formeze râuleţe şi 


adevărate lacuri. Şi zeiţa a venit, a crezut că acel lichid roşu 
este sânge şi a băut, inima i s-a veselit şi a aţipit, învinsă de 
beţie. Când s-a trezit, mânia i se domolise în parte şi s-a 
cufundat atunci în bazinul adânc aflat în această insulă, al cărei 
nume este Senmut!:. Astfel s-a întors lângă Ra, împreună cu 
Onuris, în pace, şi oamenii au putut din nou să se înmulțească şi 
să repopuleze pământul. 

— Stăpâne, întrebă cu mirare Persenti, cum poate o zeiţă, 
care pare să fie numai bucurie şi frumuseţe, să se transforme 
brusc într-o leoaică înfuriată, dornică de sânge şi să ucidă 
oameni? 

— Pentru că şi zeii sunt supuşi pasiunilor, şi chiar mâniei, care 
este una dintre cele mai cumplite. Şi, fiind zei, toate 
sentimentele lor izbucnesc pe măsura forţei lor. Foarte 
puternică trebuie să fie iubirea pe care o întruchipează Hathor 
ca să poată atrage una spre alta toate fiinţele creaţiei, dar, în 
schimb, mânia ei este la fel de mare ca iubirea! 

Persenti mişcă din cap, dând de înţeles că această explicaţie 
nu o mulțumea, în timp ce Khamernebti întrebă: 

— Dragul meu stăpân, vom cobori pe această insulă? Mi-ar 
plăcea să văd fântâna în care s-a scăldat zeiţa. 

— Nu-i cu putinţă. Doar preoţii care se ocupă de cultul zeului 
pot să calce acolo. Inainte, ei trebuie să fie în întregime 
purificaţi: îşi rad tot părul de pe corp şi de pe cap, se spală cu 
mare grijă şi primesc toate fumigaţiile rituale. In sanctuar sunt 
amenajate trei sute şaizeci şi cinci de altare mici şi zilnic sunt 
făcute libaţii de lapte pe unul dintre ele. Fiecare altar este 
dedicat unei zile a anului şi zeului care o protejează, pentru ca 
zeul să facă această zi favorabilă oamenilor. 

— Dar nici tu n-ai pus piciorul pe insulă? ÎI întrebă sora lui. 

— Niciodată, pentru că n-am primit iniţierea în misterele lui 
Osiris, cum a făcut tatăl nostru. Tot ce ştiu am aflat de la preoţi, 
în calitate de guvernator al acestei provincii. 

Şi, pentru că ajunseseră în apropierea țărmului insulei, putură 
să vadă ieşind din sanctuar şi din pădure un grup de preoţi, raşi 
în cap şi goi, care, după ce împliniseră cultul zilnic, se îndreptau 


1 Este vorba de actuala insulă Bigeh, foarte aproape de cea 
unde a fost mutat templul de la Philae, în urma construirii 
marelui baraj (n.a). 


spre o ambarcaţiune trasă la malul stâncos, unde îşi îmbrăcară 
veşmântul, înainte de îmbarcare. Recunoscându-l pe prinţ în 
nava sa, îl salutară, tot în cea mai mare tăcere, apoi vasele se 
despărţiră, cel a lui Kefren îndreptându-se spre o altă insuliţă 
din vecinătate. Când ajunseră foarte aproape, prinţul zise: 

— Această insulă este consacrată lui Isis, soţia lui Osiris. Aici 
era pe vremuri un mic sanctuar din lemn şi frunze, care a fost 
incendiat de nubieni, când au venit să pustiască regiunea. Am 
de gând să poruncesc să se construiască aici un templu de 
piatră demn de zeiţă. Pe această insulă putem debarca, nu e 
interzis. 

La porunca prinţului, nava trase la ţărmul insulei şi copiii 
săriră primii pe uscat. Se plimbară prin vegetaţia deasă, care 
acoperea doar partea de sus, căci partea de jos era înecată de 
apă. In mijlocul pădurii sacre, era un spaţiu lăsat gol după 
distrugerea micului sanctuar. 

— Aici a cunoscut zeiţa numele secret de Ra, le zise Kefren, 
graţie căruia a devenit Marea Magiciană, cea care cunoaşte 
toate numele secrete ale zeilor şi, în consecinţă, toate misterele 
universului. Ea este şi Marea Mamă care a creat viaţa 
dinlăuntrul său, unde se află toate creaturile născute şi care 
urmează să se nască. lată de ce vreau să-i consacru un templu 
demn de măreţia ei, unde îi vor fi celebrate misterele. 

— Cum se numeşte această insulă? Intrebă Şedi. 

— Numele ei este Philae. 


CAPITOLUL XVIII 


Trecuseră mai multe luni de la fuga lui Zimri şi, în pofida 
seninătăţii cu care primi diferitele lovituri ale sorții, Djedefhor 
începea să se mire că nu avea nicio veste de la stăpânul său. 
Biridiya îi promisese că îl va elibera repede, fie chiar şi 
vânzându-l unui alt stăpân la fel de bun ca el. Il asigurase că nu 
va rămâne mult timp în lanţuri. Dar trecuse mai bine de un an 
de când fusese adus să muncească în minele de sare, poate 
chiar cincisprezece luni, n-ar fi putut să spună cu precizie. Şi nu 
fusese trimis nici la muncile câmpului, după cum sperase, după 
exemplul lui Zimri. Este adevărat că fuga acestuia, care 
profitase de încrederea avută în el, îl făcuse probabil mai 
circumspect pe responsabilul sclavilor. Djedefhor remarcase 
faptul că, după fuga prietenului său, supravegherea devenise 
mai severă şi el însuşi era privit cu bănuială de paznici, pentru 
că fusese vecinul lui de pat şi toţi putuseră să vadă că erau 
prieteni. Se temeau probabil că un astfel de prieten putea 
constitui un exemplu rău, arătându-i şi calea de fugă. 

Apoi, într-o zi, pe când muncea în mină, venise un bărbat 
însoţit de responsabilul sclavilor. Avea faţa rasă şi părul, cu grijă 
aranjat, forma la rădăcină cârlionţi care se terminau cu o 
mulţime de codițe scurte, având în jurul capului o bentiţă din 
fire de aur. Purta un veşmânt de in lung, fin, brodat, şi avea 
braţele împodobite cu bijuterii preţioase din aur şi lapislazuli. 

— Stăpâne, pe acesta îl cauţi? 

— Da, el este. Pe Aşerat, lunga sa şedere în mine nu pare să-l 
fi afectat, chiar dacă munca dură în bătaia soarelui fierbinte 
pare că l-a făcut să slăbească! Dar îşi va reveni curând. Il iau 
imediat cu mine. 

— Ai auzit, Hori? Îl întrebă responsabilul sclavilor pe 
Djedefhor. Lasă săpăliga şi urmează-l pe stăpân! 

Djedefhor fu mai întâi surprins să audă că acel om era 
stăpânul lui, pentru că el credea că e în continuare sclavul lui 
Biridiya, dar căpătase obiceiul să nu pună întrebări. Lăsă 
săpăliga şi rămase în picioare, în faţa celui care părea să fie 
noul său proprietar. Îl urmă până la barăci, unde îi fură scoase 
lanţurile, apoi stăpânul urcă în litiera dusă de doi măgari şi 
înconjurată de patru oameni înarmaţi cu lănci. Djedefhor fu 
invitat să meargă lângă litieră. 

— Pari a nu mă recunoaşte, îi zise bărbatul, după ce litiera se 


puse în mişcare. 

— Mărturisesc că nu-mi amintesc să vă fi văzut, stăpâne. 

— E adevărat că doar m-ai întrezărit, în ziua când ai sosit la 
Gomora, împreună cu primul tău stăpân. 

— Acum îmi amintesc. Numele tău este Khiziru. 

— Bravo, ai o memorie bună! Şi eu, după cum vezi, pentru că 
nu te-am uitat şi am făcut tot ce-am putut ca să devin noul tău 
stăpân. 

— Khiziru, m-ai cumpărat cumva de la Biridiya? Tu eşti 
persoana căreia stăpânul meu mi-a promis să mă vândă ca să 
mă elibereze de munca în minele de sare? 

— Nu chiar. Trebuie să ştii că Biridiya a dispărut din această 
lume. 

— Cum, un stăpân atât de bun să fi fost luat de demonii 
morţii? 

— Asta e! Buni, răi, toţi sunt egali în faţa morţii! Nu poate să 
scape nici cel mai bun om din lume. Am aflat de la el ce s-a 
întâmplat între tine şi soţia lui. Înţeleg şi admir faptul că ai 
respins o astfel de scroafa. Te felicit şi te iubesc şi mai mult. Dar 
îmi vine greu să înţeleg cum vorbeşti de bunătatea lui Biridiya 
care, ştiind că eşti nevinovat, n-a ezitat să te sacrifice propriului 
interes. Ca să nu-şi supere socrul. Dar, după cum vezi, zeii sunt 
drepţi şi nu i-au îngăduit să supravieţuiască unei astfel de 
nedreptăţi. Trebuie să ştii că soţia lui - slavă zeilor că m-au 
îndepărtat de acest soi rău de femeie! — A avut neruşinarea să-i 
reproşeze că te-a pedepsit doar prin trimiterea în minele de 
sare. Ar fi vrut să fii dus în faţa tribunalului de la porţile oraşului, 
ca să primeşti pedeapsa sclavilor care încearcă să-şi violeze 
stăpânele, adică să fii condamnat la moarte, căci atât de mare 
era ura stârnită în inima ei de împotrivirea ta. Mi-a spus toate 
astea într-o zi, când venise să închei cu el o înţelegere, pentru 
că voia să cumpere măgari ca să formeze o caravană care să 
aducă produse rare din Havilah. M-am mirat când nu te-am 
văzut alături de el, şi atunci mi-a povestit totul. M-a întrebat 
dacă mai voiam să te cumpăr. l-am răspuns că nu mă 
răzgândisem şi se pregătea să încheie o înţelegere, când a 
intrat nevasta lui, asemenea unuia dintre acei demoni infernali 
pe care îi numim Lilitu. Auzise discuţia noastră, pentru că i-a 
reproşat cu ţipete de hienă bărbatului ei mai întâi că-l scăpase 
pe un criminal de pedeapsa dreaptă a morţii şi, ca şi cum asta 


nu ar fi fost de ajuns, pentru că acum voia să-i cruţe suferinţele 
muncii în mină, vânzându-l unui om gata să facă din el favoritul 
lui. L-a ameninţat că-l va denunța Sfatului Bătrânilor şi că se va 
plânge tatălui ei de perversitatea soţului. In felul ăsta a renunţat 
Biridiya să mi te mai vândă. 

Ascultându-l pe Khiziru, Djedefhor era din ce în ce mai 
surprins, neînţelegând de ce Idiya îl ura atât de tare. 

— Pe urmă, nu mai ştiu exact ce s-a întâmplat, continuă 
Khiziru, dar bănuiesc că acea femeie şi-a enervat soţul atât de 
tare într-o zi, încât, pur şi simplu, a sugrumat-o. Asta se 
întâmplă femeilor gâlcevitoare şi bărbaţilor aplecaţi spre acest 
sex. Apoi, fie că i-a fost teamă că va fi condamnat pentru 
asasinarea soţiei sale, fie că n-a mai putut să supravieţuiască, 
acest nefericit s-a spânzurat. Neavând moştenitori, bunurile s- 
au risipit, iar eu m-am arătat interesat să preiau arenda 
ogoarelor, minelor şi a sclavilor care muncesc acolo. Aşa am 
devenit stăpânul tău, şi trebuie să ştii că pentru tine am 
cumpărat toţi sclavii şi mi-am luat grija administrării acelor 
ogoare şi mine. 

— Pentru mine, stăpâne? Întrebă cu mirare Djedefhor, puţin 
îngrijorat. 

— Da, pentru tine. Bătrânii din Gomora, care au hotărât 
vinderea bunurilor lui Biridiya, n-au vrut să se încurce cu 
detaliile: vindeau totul sau nimic. Dar nu cred că am făcut o 
afacere proastă şi, prin asta, îmi diversific şi activităţile. In ceea 
ce te priveşte, eşti preţios ca aurul. Fizicul tău e deosebit de 
atrăgător, dar, în plus, se pare că ai toate calităţile de care mi-a 
vorbit Biridiya: credincios, scrupulos, învăţat, priceput la tot 
soiul de scrieri... Adevărul e că faci cât o cireadă bună de 
măgari, Hori! 

Această remarcă din urmă, care ar fi putut să-l mire pe tânăr, 
îl făcu să zâmbească, pentru că îşi amintea preţul propus de 
Khiziru lui Biridiya pentru cumpărarea lui. 

Cetatea Sodoma se afla la mică distanţă de Gomora, dar 
Khiziru nu intră acolo; deţinea o locuinţă mare în afara zidurilor, 
la periferia oraşului, în mijlocul unei grădini imense. 

— Ca şi Biridiya, îi atrase el atenţia lui Djedefhor, am o casă în 
oraş, dar e mică, pentru că nu poţi avea o locuinţă mare în 
interiorul zidurilor cetăţii. Te vei instala în această locuinţă 
frumoasă şi vei fi intendentul ei. 


Khiziru cobori din litieră şi, prinzându-l cu familiaritate pe 
Djedefhor de braţ, îl duse, trecând prin încăperile clădirii, într-o 
curte plantată cu copaci, unde era amenajat un puț alături de un 
bazin plin cu apă, unde se scăldau doi tineri. 

— Ei sunt Abdini şi Salmu, îi spuse Khiziru, în timp ce 
adolescenţii ieşeau râzând din bazin. Îmi sunt dragi şi te vor 
servi şi pe tine. Dar mai întâi trebuie să-mi spui sincer dacă ţi-ar 
plăcea să te porţi cu ei ca şi cum ar fi fete? 

Surprins la început de întrebare, Djedefhor îşi aminti ce-i 
spusese  Biridiya despre obiceiurile celor din Sodoma şi 
îndeosebi despre Khiziru. Nevrând să piardă prietenia unui om 
care îl scăpase de munca grea din mină, ezită să răspundă, apoi 
preferă să spună adevărul: 

— Cu siguranţă că nu, stăpâne. Aceşti doi băieţi pot să pară 
frumoşi multor femei şi, poate, unor bărbaţi, dar, în ceea ce mă 
priveşte, mă uit la ei mai curând ca la nişte copii. 

— Nu mai sunt copilaşi. Dar răspunsul tău îmi place, pentru că 
nu i-aş fi lăsat doar cu tine, dacă mi-ai fi dat de bănuit că ai fi 
putut să le acorzi un interes depăşind convențiile sociale. 
Trebuie să ştii că aceşti doi băieţi nu sunt sclavi. Părinţii săraci îi 
încredinţează unor oameni bogaţi când ajung la vârsta 
pubertăţii, ca să fie iniţiaţi în înţelepciunea noastră, asigurându- 
le profesori care să-i înveţe totul despre lume, zei şi viaţă, 
pregătindu-i să-şi înfrunte viitoarea existenţă de adulţi, mai 
înainte de a-şi găsi o soţie. Sunt instituţii nobile şi umane, 
datorate Bătrânilor oraşului, care le menţin vii, pentru că 
datează din timpurile primordiale când zeii trăiau pe pământ. 
Totuşi, nu se îngăduie ca un servitor al stăpânului să profite de 
aceste tinere prezenţe spre desfătare cu o plăcere interzisă. 

— N-am nicio aplecare spre aceste plăceri, şi ar însemna să 
renunţ la stăpânirea de sine, care este una dintre rădăcinile 
înţelepciunii, pe care doresc să o dobândesc în totalitatea ei, 
dacă m-aş lăsa în voia unor astfel de înclinații pe care nu le am. 

— Dar, ia spune-mi, prietene, dezaprobi şi iubirea între 
bărbaţi? 

— Nu am dreptul să dezaprob ceva şi să judec 
comportamentul celorlalţi. În ţara mea, potrivit obiceiului, un 
bărbat îşi ia o soţie ca să întemeieze o familie, ceea ce 
constituie baza oricărei societăţi. În schimb, în familiile noastre 
regale, practicăm căsătorii care, după câte ştiu, sunt 


condamnate la toate celelalte popoare: facem din surori primele 
noastre soţii, ceea ce este şi o obligaţie pentru noi, chiar dacă 
ne luăm apoi şi alte femei alese din alte familii. Astfel, tatăl şi 
mama mea erau în acelaşi timp mătuşa şi unchiul meu. 
Procedăm astfel în familia noastră de câteva generaţii, obicei 
care ar putea să stârnească dezaprobare la alte popoare. 

— Este adevărat că astfel de căsătorii nu se fac la noi, în timp 
ce unirile între bărbaţi sunt un obicei frecvent, recunoscu 
Khiziru. 

Apoi puse capăt discuţiei: 

— Trebuie să-mi văd de treburi. Te las în grija acestor doi 
tineri servitori, care te vor pregăti să apari în public în noua ta 
funcţie. 

După ce plecă, băieţii îl poftiră pe Djedefhor în bazin, îl 
spălară cu mare grijă, îi tunseră şi pieptănară părul lung, pe 
care nu-l mai tăiase de când devenise sclav, îl epilară, îl 
parfumară şi îl îmbrăcară cu un veşmânt amplu şi pestrit. 
Transformat astfel, Djedefhor a fost dus de Abdini în faţa lui 
Khiziru, aflat într-o încăpere mare, unde păstra arhiva, ţinută de 
doi scribi. 

— lată-te transformat cum nu se poate mai minunat în 
cetăţean al oraşului nostru! Îi zise Khiziru lui Djedefhor, 
învârtindu-se în jurul lui. Biridiya mi-a spus că ştii câteva graiuri, 
printre care pe cele ale oamenilor din Sumer, că stăpâneşti 
toate scrierile, cele ale scribilor din ţara ta şi cele ale celor care 
imprimă cuvintele pe tăblițe de argilă cu ajutorul unei pene. Şi 
că ştii să ţii socotelile, să administrezi bunurile şi că ai habar de 
obiceiurile şi credinţele tuturor popoarelor din vecinătatea 
noastră şi chiar de mai departe. Este adevărat? 

— Stăpâne, vei judeca singur dacă Biridiya a lăudat în van 
calităţile servitorului tău. 

— În acest caz, consider că a fost o mare nebunie din partea 
fostului tău stăpân să te trimită într-o mină, în loc să se 
folosească de atâtea talente şi de o astfel de ştiinţă. 

— E bine să trec prin toate experienţele, şi nu mă plâng, 
pentru că, în acest fel, am învăţat răbdarea, cumpătarea, 
fragilitatea condiţiei noastre de muritori, eu care eram prinţ în 
ţara mea. 

— Nu ştiu dacă ai ajuns la înţelepciunea despre care mi-ai 
pomenit adineauri, dar am convingerea că, în cazul în care încă 


nu ai dobândit-o, te afli pe drumul cel bun. Ţi-am spus că te fac 
intendentul meu. Dar nu vreau să folosesc atâta ştiinţă doar 
pentru administrarea acestei case, treabă pe care trebuie să o 
facă un intendent. Acum, după ce mi-am extins activităţile prin 
dobândirea bunurilor fostului tău stăpân, trebuie să dezvolt 
ceea ce întreprindea el, cu ajutorul numeroaselor cirezi de 
măgari pe care le posed. Am de gând să leg relaţii cu negustorii 
de tămâie, de smirnă şi celelalte produse preţioase din Havilah, 
pe care cetăţile, vecine sau depărtate, le cer din ce în ce mai 
mult, pentru zeii lor şi ca să prepare parfumuri. Simt că va fi o 
sursă bună de îmbogăţire. 

— Tot aşa vedea lucrurile şi Biridiya, îi confirmă Djedefhor. 
Pentru asta a şi dorit să învăţ limbile popoarelor din sud cu un 
om care venea din Havilah şi căruia îi ceruse să mă înveţe tot ce 
ştia. 

— Presupun că vorba de Şinab, care a venit la Gomora după 
exterminarea tribului său. 

— Chiar el, stăpâne. 

— Când bunurile lui Biridiya au fost scoase la vânzare şi eu 
am fost dispus să cumpăr, acest Şinab a venit în faţa mea. 
Biridiya îl ţinuse alături de el pentru a-i încredința relaţiile cu cei 
din Havilah, deoarece avea de gând să facă negoţ cu ei. Mi-a 
spus ce ştia şi a fost atât de insistent, deşi e foarte urât, încât |- 
am luat în serviciul meu. Se află în reşedinţa mea din Gomora. 

— Stăpâne, e adevărat că îţi alegi servitorii după felul în care 
arată, nu după calităţi? 

— Vreau să le îmbin pe amândouă, pentru că doresc să văd în 
jurul meu oameni la care să-mi placă să mă uit. Dar Şinab e 
amuzant, şi m-am obişnuit cu mutra lui bărboasă. El mi-a 
amintit de tine, deşi nu uitasem, şi mi-a spus că ai fi mult mai 
folositor aici decât în minele de sare. Îl voi aduce alături de tine 
ca să continue să te înveţe ce ştie. 

— Stăpâne, îţi mulţumesc mult, pentru că tot ce mai are să 
mă înveţe, şi nu-i deloc puţin, îl va face pe servitorul tău şi mai 
priceput în funcţia pe care i-o atribui cu atâta generozitate. 


CAPITOLUL XIX 


Hetep-heres gemu uşor şi se duse să se aşeze pe cele două 
pietre deasupra ligheanului din pământ, unde avea să curgă apa 
în momentul naşterii. Ajunsese în a noua lună de sarcină şi 
începuse să simtă primele dureri care anunțau apropiata venire 
pe lume a copilului. Dar acesta nu părea deloc că se grăbeşte să 
între în lumea oamenilor. Era a doua oară când Hetep-heres se 
aşeza pe pietre în aşteptarea ieşirii la lumină a micuţului, care 
crescuse în ea de atâtea luni, dar nu se întâmplase nimic. Moaşa 
şi şapte tinere din suita prinţesei, care aveau să îndeplinească 
rolul celor Şapte Hathor, divinităţile prezente în momentul 
naşterii, împreună cu Tueris, zeiţa-hipopotam, veniseră de 
fiecare dată la chemarea ei, apoi le alungase şi se întinsese iar 
pe pat, dezamăgită, nerăbdătoare, neliniştită. Nu ştia de ce era 
chinuită de resentimente sinistre şi se temea mai mult pentru 
copil decât pentru ea. Îi mărturisise totul mamei sale, care se 
grăbise să o liniştească: 

— De ce te temi, copila mea? Eşti obişnuită cu lucrurile astea. 
Micuța Merit, care acum e atât de mare, de puternică, de 
drăguță, abia dacă te-a făcut să suferi când a venit pe lume şi ai 
fost atât de curajoasă! Aşa va fi şi acum. Totul a fost bine până 
acum... 

— Ce e mai rău va veni de acum încolo, mamă. Dar nu îmi fac 
griji pentru mine. Temeri neştiute parcă mă sugrumă şi fac să 
mi se strângă inima uneori... Da, mi-e teamă pentru copil. 

— Şi de ce? Trăieşte în tine. Ba chiar te-ai plâns că se mişcă 
atât de mult, încât nu te lasă noaptea să dormi. Asta te face să 
visezi urât. Bătrâna moaşă te-a asigurat că totul e bine; te-a pus 
să porţi toate acele amulete ca să te protejeze şi chiar a recitat 
formulele magice de protecţie a copilului şi a mamei. N-ar trebui 
să fii îngrijorată. Vei vedea că totul va fi bine, ca prima dată. 

Tânăra femeie se gândea la aceste discuţii cu Nubet şi la 
vorbele ei, care nu reuşiseră totuşi să o liniştească în totalitate. 

Era a doua oară când se întindea pe pat, oftând, în timp ce 
servitoarele se retrăgeau, la porunca ei. Didufri, anunţat că 
soţia sa urma să nască, intră atunci în camera unde domnea o 
penumbră caldă, deoarece bătrâna moaşă, chemată la căpătâiul 
micii regine, spusese că o lumină prea puternică ar fi 
primejdioasă pentru gravidă, astfel încât ferestrele fuseseră 
acoperite cu draperii groase. Ceea ce împiedica să între duhurile 


rele şi demonii zilei. 

— Credeam că sunt deja tată, îi spuse regele, aşezându-se pe 
marginea patului, o ramă de lemn de abanos, importat din 
Nubia, pe care erau întinse fâşii solide de pânză, deasupra fiind 
aşezate perne mari şi moi şi la căpătâi o rezemătoare din fildeş 
pentru cap. 

— Încă puţin, îi răspunse Hetep-heres. 

— Sper să fie băiat. 

— Zeii hotărăsc, îi aminti prudentă tânăra femeie. 

— Va fi băiat. Aşa vrea Maiestatea Mea, aşa a hotărât 
Maiestatea Mea! Şi acel Kefren să crape de ciudă! Gândeşte-te 
că Maiestatea Mea a propus mamei sale un pact de alianţă, că 
m-am înjosit trimiţându-l la ea pe unchiul nostru Neferu şi că i-a 
răspuns că nu ea hotăra, că fiul ei avea puterea să decidă... 
Cine nu ştie că ea îi manipulează pe toţi, că urzeşte intrigi 
împotriva Maiestăţii Mele şi că-i îndeamnă pe fratele meu şi 
chiar pe surorile mele la nesupunere?! 

— Este adevărat că prinţul Kefren nu a dat niciun răspuns 
mesagerului pe care i l-ai trimis să-i propună alianţa ta şi dorinţa 
de a-l face în mod oficial moştenitorul tău la tronul lui Horus? 

— În realitate, mesagerul încă nu s-a întors la Memfis. 
Bănuiesc că e ţinut acolo de Kefren, ca să evite răspunsul. 
Pentru că, dacă acceptă propunerea mea, îşi arată supunerea, 
mă recunoaşte moştenitorul legitim al tatălui nostru; refuzând, 
îşi proclamă dezaprobarea, devine în mod deliberat rebel şi-mi e 
uşor să le arăt mai-marilor ţării buna mea voinţă şi reaua lui 
credinţă. Dar, dacă-mi dăruieşti un fiu, strategia asta devine 
inutilă, pentru că Maiestatea Mea va avea de acum înainte un 
moştenitor pentru tron şi mai-marii ţării mă vor privi cu respect, 
pentru că vor vedea că zeii mă iubesc, mă favorizează. 

— Dragul meu stăpân, să fie precum doreşti, spuse tânăra 
femeie, oftând. Ştii cât de mult te iubesc şi cât de mult vreau să 
te văd mulţumit şi fericit. 

El o prinse de mână, pe care ea i-o dădu cu un gest ostenit, o 
strânse uşor şi spuse: 

— Ştiu că eşti singura din lume care mă iubeşti cel mai mult. 
Ba chiar eşti singura care mă iubeşte cu adevărat. Celelalte 
surori, soțiile mele, toate mă urăsc, fără să mai vorbesc de 
mătuşi! Toţi sunt invidioşi, mă urăsc, pentru că tatăl nostru m-a 
numit moştenitorul celor Două Regate. Dar, dacă a hotărât aşa, 


n-a făcut-o pentru că m-a considerat cel mai demn să 
îndeplinesc acest rang divin? 

— Desigur, Didufri, murmură Hetep-heres, fără convingere, 
deoarece cunoştea presiunile făcute de mama lor asupra regelui 
ca să ia această hotărâre. 

— Mama a fost la tine? Întrebă el, preferând să schimbe 
subiectul, care l-ar fi dus spre o recunoaştere a faptelor pe care 
se încăpăţâna să nu le admită. 

— A venit mai adineauri, când am crezut că va ieşi copilul. 
Apoi a plecat. E foarte ocupată! 

— Să fie sănătoasă! Vrea să vadă totul, să hotărască în toate, 
încât mi se întâmplă să mă întreb uneori cine e regele, cine 
guvernează ţara. Neferu se ocupă de construirea palatului şi a 
piramidei Maiestăţii Mele şi Minkaf împarte dreptatea în numele 
meu, în timp ce ea guvernează regatul. Ea se află în legătură 
permanentă cu guvernatorii, ea le primeşte rapoartele, ea 
poartă discuţii cu puterile vecine, hotărând dacă să trimită o 
armată în deşert ca să pedepsească beduinii sau să încheie cu 
ei o alianţă. lar mie nu-mi mai rămâne nimic de făcut, doar să 
las impresia că domnesc. Dar sunt mulţumit aşa, pentru că nu 
ştiu dacă altfel ar fi mai bine. Să am puterea, cu cortegiul ei de 
griji, sau aparenţa ei, cu ceea ce o înconjoară: să mă bucur de 
respectul şi teama demnitarilor, să-i văd pe curteni 
prosternându-se în faţa Maiestăţii Mele şi să fiu adorat ca un 
zeu, să fiu considerat reprezentantul tuturor zeilor în lumea 
muritorilor? Până la urmă, poziţia asta e cea mai bună şi pot să 
mă bucur în voie de plăcerile acestei lumi. Am poruncit deja 
câteva sculpturi ale regalei mele persoane, statui din lemn şi din 
piatră, pe care le voi aşeza peste tot, în piramida şi în templul 
meu, dar şi în palatul nostru, ca să fiu adorat şi memoria mea să 
rămână veşnic vie, în timp ce oamenii vor uita numele mamei 
mele, Nubet, şi chiar pe cel al tatălui nostru, Keops. 

Hetep-heres îşi privi fratele şi oftă. Ştia că se comporta astfel 
din capriciu şi vanitate, vorbindu-i aşa din ciudă, că în realitate 
ar fi vrut să deţină şi puterile mamei sale. Dar nu se simţea în 
stare să i le ia, fiind, poate, şi incapabil să şi le asume, pentru că 
natura lui indolentă şi răzbunătoare nu se putea obişnui cu 
grijile copleşitoare ale puterii şi cu subtilităţile diplomaţiei, fie 
faţă de regii din alte ţări, fie faţă de demnitarii şi de guvernatorii 
provinciilor. 


— Ai dreptate, îi răspunse ea, ai făcut o alegere bună, ţi-ai 
rezervat plăcerile regalității, fără să-ţi asumi şi neplăcerile. Dar 
va veni o zi când mama noastră preaiubită ne va părăsi şi, 
atunci, va trebui să-ţi asumi toate îndatoririle rangului tău. 
Suntem încă foarte tineri, avem toată viaţa înaintea noastră. 
Cred că vei fi un mare rege, ca tatăl nostru, şi prin faptele tale 
glorioase numele tău va rămâne în memoria oamenilor. Nu prin 
acele statui, care sunt doar nişte martori muţi ai măreției, dar 
uneori martori falşi. 

— Voi face să fie aşa, voi face ca vorbele tale să devină 
realitate, ceea ce spui nu va fi un simplu vis. Regalitatea eo 
meserie bună, în ciuda inconvenientelor. Oferă atâtea avantaje 
şi plăceri, încât oamenii se bat ca s-o obţină. Eu nu sunt dispus 
să cedez tronul fratelui meu, care trage totuşi cu ochiul la el din 
provincia lui, vrând să-şi schimbe jilţul de guvernator al 
Elefantinei cu tronul de suveran al celor Două Regate. 

— Este foarte adevărat că oamenii sunt gata să-şi taie gâtul 
pentru putere, fratele să-şi asasineze fratele, fiul să-şi ucidă 
tatăl. Ar trebui să regretăm că această iluzie poate să ducă la 
comiterea atâtor crime. De aceea nu cred că această regalitate 
e divină, dacă poate duce la săvârşirea atâtor fapte josnice. Ne 
vine mai curând de la Seth decât de la Horus. 

— Te înşeli vorbind astfel, Hetepi. E de ajuns să guvernezi 
oamenii cu dreptate, aşa cum au făcut Horus şi, înaintea lui, 
Osiris, când domneau în Egipt, nu ca Seth. 

Tânăra femeie îl privi lung, oftă şi întrebă: 

— Dar tu eşti cu adevărat Horus? Guvernezi cu ajutorul lui 
Maat? 

O durere violentă, care o făcu să ţipe, îl scuti pe Didufri să 
răspundă. La cererea soţiei sale, o ajută să se ridice şi să se 
aşeze pe pietrele pentru naştere, apoi se duse după femeile 
care aşteptau în încăperea vecină. 

În ziua aceea, mai înainte de apusul soarelui, Hetep-heres 
aduse pe lume o fată care primi numele de Neferhetepes. 


CAPITOLUL XX 


Un praf uşor plutea în aer, stârnit de sutele de copite ale 
măgarilor, aduşi pe marele câmp de la porţile Sodomei. Acolo 
avea loc marele târg al oraşului, acolo veneau negustorii şi 
crescătorii de animale să-şi vândă marfa. Dar ziua aceea era 
deosebită şi niciodată nu mai fusese văzută atâta lume în acel 
spaţiu, limitat doar de locul ocupat de negustori: pânze întinse 
între ţăruşi, deasupra unor rogojini sau covoare aşezate direct 
pe pământul prăfos. In urmă cu câteva zile, ajunseseră la 
Sodoma caravanele de măgari încărcaţi cu produse din sud: 
tămâie, smirnă, aur sub formă de praf sau lingouri, fildeş, 
maimute. Şi, în acea zi fierbinte de la începutul verii, negustorii 
îşi ofereau marfa prețioasă oamenilor veniţi, cei mai mulţi, de 
foarte departe. Crescătorii de animale din vecinătate şi 
agricultorii îşi vindeau produsele. 

Era a treia oară când Khiziru organizase o caravană ce 
mersese până la sud de ţinutul Havilah, în regiunea Zemzem, ca 
să ia marfa celor veniţi din misterioasele regiuni ale sudului, pe 
care egiptenii le numeau Punt sau To Nutir, Pământul Zeului. 
Produsele din acele regiuni erau atât de căutate de oamenii din 
Canaan, Qodem, Kharu şi chiar din regatul celor Două Fluvii, 
încât veneau clienţi din toate aceste regiuni să şi le procure din 
pieţele din Sodoma şi Gomora. De aceea, primele două călătorii 
îi permiseseră lui Khiziru să-şi dubleze averea. Încredinţase grija 
acestor afaceri comerciale lui Djedefhor, care făcuse călătoria în 
fruntea caravanei de măgari, până la Zemzem, unde Şinab nu-l 
putuse însoţi, de teamă să nu fie recunoscut de noii stăpâni ai 
oazei şi omorât. Astfel, Khiziru recunoştea că sporirea avuţiei 
sale se datora lui Djedefhor. La întoarcerea din prima călătorie, 
îl eliberase în mod oficial. După a doua călătorie, îl făcuse 
asociatul său. 

In acea dimineaţă, înainte de ivirea zorilor, Djedefhor, însoţit 
de câţiva slujitori şi de Şinab, încărcase măgarii cu o parte din 
marfa adusă din sud şi depozitată în magaziile de pe 
proprietatea lui Khiziru, apoi se dusese la târg, unde servitorii 
desfăcuseră covoarele, înfipseseră ţăruşii în pământ şi 
întinseseră pânza, protecţie precară împotriva fierbinţelii 
soarelui. După ce marfa fusese descărcată şi aşezată la umbra 
pânzei prinse de ţăruşi, Djedefhor, purtând cu demnitate 
veşmântul său brodat, discuta cu clienţii. Faptul că ştia 


majoritatea limbilor vorbite atunci în ţinuturile cele mai 
îndepărtate îl făcea de neînlocuit, motiv pentru care Khiziru îi 
lăsa cu dragă inimă grija de a se ocupa de tot, mai ales că 
Djedefhor se dovedise rapid un negustor priceput, apărând cu 
succes interesele stăpânului şi făcându-le să prospere. Era 
ultimul mare târg al sezonului. În timpul marilor călduri din 
cursul verii, fiecare stătea la el acasă, şi caravanele nu mai 
plecau decât pe la mijlocul toamnei, când soarele se depărta 
spre sud. De aceea negustorilor le era uşor să-şi menţină preţul 
şi să refuze orice reducere, lucru în care Djedefhor devenise 
expert, dobândind o reputaţie pentru care toată lumea îl invidia 
pe Khiziru. Şi fusese şi mai solicitat după ce stăpânul său îl 
eliberase. Dar el se arătase întotdeauna fidel, refuzând cele mai 
tentante propuneri, motiv care îl făcuse şi mai drag lui Khiziru. 

Djedefhor tocmai terminase de tratat o înţelegere în avantajul 
său, când un servitor al lui Khiziru veni să-i aducă la cunoştinţă 
vestea că stăpânul lui îl ruga să vină la locuinţa din oraş. 
Djedefhor ştia că, dacă Khiziru îl chema astfel de la târg, 
însemna că era vorba de un motiv urgent. De aceea se grăbi să 
ajungă la el. Intră în Sodoma şi străbătu străzile oraşului, 
zgomotoase şi aglomerate în acea zi. Acum era bine cunoscut, 
de doi ani de când fusese adus acolo de Khiziru, şi, contrar a 
ceea ce se întâmpla la început, dacă numărul bărbaţilor şi 
femeilor cărora li se aprindeau privirile la trecerea lui era la fel 
de mare, nimeni nu mai încerca să-l oprească pentru a-i 
propune să petreacă un moment în locuinţa lui. Îl găsi pe Khiziru 
într-un jilţ plin cu perne, în faţa unui bărbat care părea venit din 
Sumer, după capul ras şi ochii mari şi negri care îi dominau faţa 
palidă. 

— Hori, îi zise Khiziru zâmbind, când îl văzu intrând, Igibar e 
un negustor care vine din cetatea regală Ur, din ţara Sumerului. 
Nu cunoaşte bine limba noastră şi eu n-am habar de limba lui. A 
venit la mine să facem afaceri, dar n-am înţeles prea bine ce 
vrea. Vorbeşte cu el în numele meu şi al tău, deoarece suntem 
asociaţi. 

Djedefhor se întoarse spre străin, îl salută ridicând braţele şi 
spuse: 

— Numele meu e Hori, sunt omul de încredere al stăpânului 
Khiziru. Eu sunt însărcinat cu tratarea tranzacţiilor comerciale. 

— Atunci, spune stăpânului tău că sunt un negustor bogat din 


Ur. Am acolo depozite şi mulţi servitori. Am venit până aici cu 
caravana mea de măgari pentru că vreau să fac negoţ cu 
produse din Havilah, îndeosebi tămâie, care e mireasma zeilor. 

Când am ajuns aici, am aflat că cel mai bun negustor căruia 
m-aş putea adresa este Khiziru. De aceea am venit la el. 

— Stăpâne, de ce n-ai venit la târg, la porţile oraşului, unde 
au loc toate tranzacţiile? Întrebă mirat Djedefhor. 

— Pentru că nu vreau să rămân un simplu client al unuia 
dintre negustorii de-aici. Caut un asociat. Pot să furnizez măgari, 
servitori, ajutor pentru organizarea viitoarelor caravane. O parte 
din marfa o voi duce în ţara mea, unde voi fi singurul care va 
face negoţ cu produse din Havilah şi din Punt. Astfel vom 
câştiga toţi, pentru că voi fi acolo reprezentantul lui Khiziru. 

Djedefhor îi traduse lui Khiziru propunerile lui Igibar. 

— Spune, Hori, ce crezi? Îi ceru Khiziru. 

— Mi se pare că nu-i o propunere de respins. Vom face 
înţelegeri cu Igibar, îi vom trimite produse din sud pe care le va 
vinde în ţara lui, şi vom obţine profit, căci, prin intermediul lui, 
vom putea pătrunde pe o piaţă care ne este încă străină. Astfel, 
imperiul comercial al stăpânului meu se va întinde asupra 
tuturor regatelor din nord şi dintre cele Două Fluvii, iar stăpânul 
meu se va putea într-o zi lăuda că este omul cel mai bogat, cel 
mai puternic nu doar din valea Sidim, ci şi din Canaan şi Kharu. 
Apoi vei putea, în sfârşit, să realizezi ceea ce nu a putut face 
Biridiya: să construieşti o flotă pe țărmurile Mării Sudului şi vom 
merge direct să aducem produse din Punt, pe care le vom 
transporta chiar noi în calele ambarcaţiunilor noastre, până în 
portul vecin, unde ne vom fi construit nu doar navele, ci şi 
magaziile pentru stocarea mărfii. Şi, de acolo, am putea chiar să 
ne gândim la deschiderea unor pieţe spre Egipt, care deseori 
duc lipsă de tămâie şi de smirnă. 

— Hori, fiule, eşti un om minunat, ne descoperi mereu 
orizonturi noi. Da, asta e adevărata înţelepciune. 

Djedefhor zâmbi, fără să răspundă direct, pentru că nu 
aceasta era şi concepţia lui despre înţelepciune, nu o confunda 
cu deținerea de bunuri materiale. Dar jocul îl prinsese, se 
pasionase pentru elaborarea acestei supremaţii comerciale pe 
care o dorea pentru Khiziru, faţă de care începuse să aibă 
sentimente de recunoştinţă, de admiraţie şi de afecţiune, astfel 
încât îşi uitase nu doar ţara şi pe cea pe care o iubise, ci şi 


vechea sa hotărâre de a căuta insula misterioasă unde era 
ascunsă cartea secretă a lui Thot. 

Abdini şi Salmu aduseră băuturi şi fructe, apoi începură să le 
facă negustorilor vânt cu evantaiul, în timp ce aceştia discutau 
despre contracte. Khiziru părăsi apoi casa cu negustorul din Ur 
şi cu Djedefhor, ca să meargă la poarta de nord a oraşului, unde 
Igibar îşi lăsase caravana de măgari, încărcată cu produse din 
Sumer: lapislazuli, staniu destinat fabricării bronzului, curmale 
de Magan, cele mai bune din lume, vin de palmier, ţesături din 
lână de capră şi multe alte mărfuri. Khiziru îşi invită oaspetele 
să se instaleze în casa lui din afara oraşului, unde putea să-i 
pună caravana la adăpost. Merseră acolo şi negociară termenii 
acordului de asociere, apoi contractele fură scrise în sumeriană 
pe tăblițe de argilă şi în cananeeană pe papirus. Djedefhor fu 
scribul care scrise textele în cele două limbi, apoi fiecare păstră 
un exemplar. 

Igibar rămase opt zile la Sodoma şi, în fiecare seară, Khiziru 
dădu o petrecere în onoarea lui. II făcu să cunoască distracţiile 
acelui oraş al plăcerilor, pizmuit de cananeeni şi mai ales de 
crescătorii de animale nomazi din regiune, care priveau cu ochi 
răi obiceiurile lor, invidiindu-i în secret. 

În ultima zi, în ajunul plecării celor din Sumer, Igibar îi zise 
gazdei sale: 

— Khiziru, asociatul meu, imediat ce voi ajunge în ţara mea, 
voi face sacrificii zeiţei mele Inanna şi lui Utu, soarele meu, ca 
să le mulţumesc că mi-au călăuzit paşii spre casa ta. Sunt sigur 
că vom fi amândoi mulţumiţi de asocierea noastră. Şi să ştii că 
te invidiez pentru servitorul tău, acest Hori care ştie atât de bine 
să facă afaceri. E în casa ta ca o perlă din Marea Dilmun. 

Când Djedefhor îi traduse lui Khiziru cuvintele oaspetelui său, 
acesta zâmbi şi răspunse: 

— Hori, spune-i lui Igibar că-i împărtăşesc convingerile şi că şi 
eu cred că asocierea noastră va da roade bune. Dar spune-i că 
nu eşti servitorul meu, că eşti fiul meu, pentru că am hotărât să 
te adopt şi să te fac moştenitorul tuturor bunurilor mele. 

Aceste cuvinte, care îi dezvăluiau o hotărâre bruscă, 
neaşteptată, îl lăsară un moment pe Djedefhor fără grai, apoi 
îngenunche în faţa lui Khiziru şi-i spuse: 

— Khiziru, stăpâne, tată, ceea ce-mi spui îmi bucură adânc 
inima. Dar e demn servitorul tău de atâta bunăvoință? 


— Dacă aşa am hotărât, înseamnă că aşa cred şi că în acest 
fel îţi răsplătesc meritele. Nu mai sunt tânăr, n-am copii, nici 
soţie, graţie zeilor! Dacă mâine părăsesc această lume, la cine 
vor ajunge bunurile mele? Ar reveni cetăţii, în timp ce tu, bunii 
mei servitori, aceşti băieţi, Abdini şi Salmu, la care ţin mult, şi 
prietenul tău Şinab veţi ajunge pe drumuri, fără să aveţi cu ce 
trăi, în căutarea unui nou stăpân. Te adopt şi vei fi stăpânul 
bunurilor mele. Singura ta obligaţie va fi să păstrezi toţi 
servitorii, să-i răsfeţi pe cei doi băieţi aşa cum merită. lar dacă 
doreşti să faci nebunia şi să-ţi iei o soţie, n-am să spun nu, 
pentru că nu e dat oricui să întâlnească un om ca tine, demn să 
primească multe bunuri drept moştenire. 

— Poate, stăpâne, dar un copil legitim, născut din sângele 
tatălui său, este mai demn datorită legăturii de rudenie? Adopţia 
celui ales de noi nu-i oare modul cel mai echitabil şi cel mai 
eficient de a transmite un bun dobândit prin muncă şi 
inteligenţă? 

— Ai şi tu, aşadar, aceeaşi părere ca mine, încât nu poţi 
refuza să devii în mod oficial fiul meu. La fel de adevărat este 
faptul că pentru tine cel mai bine este să nu te încurci nici cu 
soţie, nici cu copii şi, când va veni vremea, să adopţi şi tu un 
băiat demn să devină fiul tău, căruia să-i transmiţi toate 
bunurile lăsate ţie şi pe care le vei fi extins şi consolidat, cum 
faci în faţa mea, pentru mine şi pentru tine. 

Adopţia, în oraşele din valea Sidim, mai ales la Sodoma, unde 
relaţiile între bărbaţi erau atât de obişnuite, încât mulţi nu se 
căsătoreau, dar simțeau nevoia să aibă un moştenitor, era un 
obicei curent, uşor de realizat. Era de ajuns acceptarea părţilor 
şi depunerea unui act oficial la arhivele oraşului, care ocupau 
câteva săli din clădirea Sfatului Bătrânilor. Pentru că Sodoma, ca 
multe cetăţi din Canaan, nu era guvernată de un rege, ci de un 
Sfat al Bătrânilor, patriarhi ai familiilor bogate şi şefi de clanuri, 
care luau hotărârile în unanimitate, ceea ce isca lungi, foarte 
lungi discuţii înainte de a ajunge la un acord. Sfatul se aduna, în 
general, la porţile oraşului, mai puţin în caz de vreme 
nefavorabilă, când avea rezervată o sală în clădirea 
administrativă, unde era păstrată arhiva. 

Astfel, la câteva zile după ce-i spusese lui Djedefhor că luase 
hotărârea să-l adopte, Khiziru se prezentă cu noul său fiu în faţa 
Sfatului Bătrânilor ca să le declare decizia luată. Aceştia îi 


întrebară pe Djedefhor dacă era de acord să fie adoptat şi să 
devină fiul iubitor al tatălui său, şi, după ce tânărul răspunse 
afirmativ, actul a fost oficializat printr-un contract depus la 
arhive, în faţa a cinci martori, printre care se afla şi Şinab. 
Totuşi, devenit fiul unui cetăţean al Sodomei, Djedefhor avea 
obligaţia să ia un nume din partea locului şi, din acea zi, tatăl 
său adoptiv îl chemă doar pe noul nume, Abimilku, ceea ce, în 
limba acelei ţări, însemna „tatăl meu e rege”; şi aşa fu cunoscut 
de toţi oamenii din ţinut. În acelaşi tip, Khiziru îşi scrise 
testamentul, prin care făcea din Djedefhor moştenitorul său 
unic, punându-i condiţia să-i păstreze în slujba sa pe toţi 
servitorii care se aflau pe domeniu. In schimb, primea dreptul de 
a elibera sclavii. De altfel, chiar despre acest lucru îi vorbea 
Djedefhor noului său tată, la puţin timp după oficializarea 
adopţiei. 

— Când am fost făcut sclav, îi spuse el, de către acei beduini 
jefuitori, numiţi şasu în Egipt, erau cu mine doi bărbaţi şi două 
femei care fuseseră răpiți din satele lor de aceşti tâlhari. l-am 
regăsit muncind în minele de sare, când am fost trimis acolo de 
Biridiya. Au fost despărțiți de tatăl şi de mama lor, de fraţii şi de 
surorile lor, de copiii lor. Îţi cer să-mi dai voie să merg la ei şi să- 
i eliberez, ca să se poată întoarce acasă la familiile lor. 

— Fiule, îi răspunse Khiziru, îmi pari prea bun şi generos. Dar 
ai devenit stăpânul bunurilor mele ca şi mine. Dacă vrei să faci 
astfel, n-am să mă opun. Dar, dacă ai să eliberezi toţi sclavii 
care lucrează în mine, nu va mai avea cine să le exploateze şi îţi 
vor fi luate de Sfatul Bătrânilor, pentru că taxele pe care le 
plătim pentru folosirea lor reprezintă un venit frumos pentru 
comunitatea noastră. Vor încredința minele altor persoane, 
întrucât sunt destui amatori, şi vor fi exploatate de alţi sclavi. 

— Vom angaja voluntari, oameni liberi care vor accepta să 
lucreze în mine pentru o răsplată bună. Pentru că, la urma 
urmelor, aceşti sclavi sunt bine hrăniţi şi, în loc să plătim 
paznici, îi putem plăti pe ei, fără să ne coste mai mult. Am făcut 
calcule şi nu cred că mă înşel. 

— În privinţa asta, am toată încrederea. Dar nu sunt sigur că 
vei putea găsi cu uşurinţă oameni liberi gata să facă o astfel de 
muncă. Ai văzut foarte bine ce mulţi sunt cei care trăiesc în 
cetatea noastră din mila publică şi din hrana împărţită de 
comunitate. Fii convins că nu vor în ruptul capului să facă altfel, 


pentru că nu simt nici nevoia şi nici dorinţa de a munci, 
deoarece primesc lucrurile necesare fără să fie nevoie să le 
câştige. De aceea mă îndoiesc că vei putea găsi braţe de muncă 
printre ei. Ceilalţi au deja o meserie şi nu vor renunţa la ea ca să 
între în slujba ta. E pricina pentru care suntem constrânşi să 
căutăm străini pentru cultivarea ogoarelor şi exploatarea 
minelor noastre, iar cel mai bun mijloc de a ni-i procura este să-i 
cumpărăm de la negustorii de sclavi. 

— Tată, răspunse Djedefhor, ştiu că vorbele tale sunt pline de 
înţelepciune, dar dă-mi voie să încerc. Vom avea timp să 
căutăm în altă parte ceea ce nu găsim aici. 

— Fă precum doreşti, fiule. Mi-ai adus prea mult avut prin 
strădania ta ca să-ţi pot apoi reproşa că ai pierdut o mică parte 
din prea marea ta generozitate. 

In ziua următoare, Djedefhor se duse la minele de sare, 
singur, pe jos. Paznicii şi administratorii ştiau că devenise fiul 
stăpânului şi veniră în faţa lui, salutându-l cu mult respect, ei 
care cândva îl priviseră cu dispreţ. Djedefhor ordonă ca toţi 
sclavii, cei care lucrau în mine şi cei care lucrau la câmp, să-şi 
întrerupă munca şi să fie aduşi în faţa lui. Şi aşa se întâmplă, 
spre surprinderea supraveghetorilor. După ce toţi sclavii au fost 
adunaţi, le vorbi astfel: 

— Stăpânul vostru, tatăl meu Khiziru, şi eu însumi, Abimilku, 
noul vostru stăpân, ne-am înţeles şi iată hotărârea pe care am 
luat-o în inimile noastre: din această zi, sunteţi liberi. Lanţurile 
vor cădea şi veţi putea pleca liberi. Vi se va da un veşmânt şi 
provizii pentru drum, precum şi aur ca produs de schimb, ca să 
nu vă întoarceţi acasă ca nişte sărăntoci. Recunosc printre voi 
oameni care au fost răpiți de beduini, oameni care trăiau prin 
părţile Canaanului. Toţi veţi primi câte un măgar ca să vă puteţi 
înapoia la casele voastre. 

După aceste vorbe, urmă o tăcere apăsătoare, deşi Djedefhor 
se aştepta la strigăte de bucurie şi la mulţumiri pentru o astfel 
de hotărâre. 

— Haide, continuă el, chiar dacă uimirea provocată de 
anunţul meu neaşteptat v-a emoţionat atât de mult, încât a 
înăbuşit orice explozie de bucurie, cei care poartă lanţuri să vină 
în faţă ca să le fie scoase. De mâine, veţi fi liberi. 

Un murmur înăbuşit se auzi în rândul sclavilor, care schimbau 
priviri întristate. Unul dintre ei întreabă: 


— Ce rău am făcut stăpânului, ce ne reproşează purtându-se 
astfel cu noi? 

De data aceasta, Djedefhor rămase mut de mirare, 
neînţelegând ce voia omul cu o astfel de întrebare. 

— Nu înţeleg ce vrei să spui, răspunse el. Nici tu şi nici 
vreunul dintre voi nu a făcut niciun rău şi nu avem să vă 
reproşăm nimic. Am spus că toţi sunteţi liberi, că nu mai sunteţi 
sclavi, că vă puteţi întoarce acasă şi să vă redobândiţi 
demnitatea de oameni liberi. 

Omul consideră necesar să facă precizări care, după părerea 
lui, erau cât se poate de limpezi. 

— Stăpâne, spuse el, ce vom face cu această libertate? 
Suntem mulţumiţi de starea noastră. Am întemeiat familii, avem 
femei care s-au unit cu noi şi ne-au dăruit copii, nu avem nicio 
grijă pentru ziua de mâine, ştim că zilnic avem tainul nostru de 
mâncare, de bere şi de vin, un acoperiş deasupra capului, un 
pat unde să dormim. Pe mine, stăpâne, te rog să mă priveşti ca 
pe un sclav: nu doresc deloc să devin un om liber, pentru că n- 
aş şti ce să fac cu această libertate. 

— Şi eu spun la fel, interveni alt sclav, ieşind din rând. Unde 
m-aş putea duce? Nu am altă familie în afara celei întemeiate 
aici, n-am alt acoperiş decât barăcile unde dormim, n-am altă 
muncă din care să mă întreţin decât cea pe care o fac aici. 
Stăpâne, fii bun şi generos, dă-mi voie să rămân aici, cu copiii 
care mi s-au născut şi cu femeia care mi s-a dăruit şi care e şi 
mama copiilor. 

Imediat, toţi sclavii căzură în genunchi şi-l implorară pe 
Djedefhor să-i păstreze ca să îndeplinească sarcina încredinţată. 
Singurul hatâr acceptat din partea lui a fost renunţarea la 
lanţuri. 

Când Djedefhor veni să-i povestească tatălui său adoptiv 
reacţia sclavilor, acesta râse şi răspunse: 

— Te-am lăsat să faci asta, Hori, pentru că mă aşteptam la un 
astfel de comportament din partea acestor sclavi. Te admir 
pentru tot ce ştii, pentru multele limbi pe care le vorbeşti, 
totuşi, nu cunoşti deloc oamenii! 


CAPITOLUL XXI 


Ayinel se întorsese dintr-o lungă călătorie la Biblos. Fusese 
acolo ca să aducă lemn, la cererea lui Didufri, dar profitase de 
acel prilej ca să vorbească pe îndelete cu oamenii, în toate 
porturile unde se oprise, la bordul ambarcaţiunilor, în taverne, 
ca să afle dacă fusese văzut un bărbat cu numele de Hori, un 
egiptean care căzuse în mare, cu câţiva ani în urmă, dar care 
poate că încă mai trăia prin acele locuri. Nimeni nu-i putuse 
spune nimic, nimeni nu-l întâlnise pe omul descris de el. Dar 
Ayinel era încăpățânat şi, după ce lemnul fusese încărcat la 
bord, reîncepuse să se intereseze prin porturile unde flota se 
oprea, spunându-şi că, deşi mai făcuse o cercetare în acele 
locuri, ar fi putut să aibă norocul să dea peste o persoană nouă, 
capabilă să-i furnizeze o informaţie. Şi chiar avusese noroc. La 
Askelon, după ce pusese veşnica lui întrebare oamenilor dintr-o 
tavernă, unul dintre ei se apropiase de el şi îl întrebase: 

— Spui că acest egiptean pe care îl cauţi se numeşte Hori? 

— Acesta e numele lui, răspunsese el. 

— Eu am cunoscut un om din ţara ta; spunea că se numeşte 
astfel. A căzut în mare, în apropiere de Gaza. A fost capturat de 
tâlhari, beduini care m-au luat şi pe mine sclav. Am fost duşi 
foarte departe şi vânduți unui om din oraşul numit Gomora, 
dincolo de munţii Canaanului. 

— Cu siguranţă că el e! Exclamase Ayinel. E mult de-atunci? 

— Da, câţiva ani. 

— Spune-mi unde se află acum şi cum te-ai putut elibera? 

— Munceam amândoi în minele de sare. Eram legaţi cu 
lanţuri, dar ne înţelegeam bine, dormeam alături. Ce s-a 
întâmplat cu el? N-aş putea să-ţi spun. Mie mi-au scos lanţurile 
şi m-au dus să muncesc la câmp. Am găsit un prilej şi am fugit. 
Voiam să vină şi el cu mine, dar a refuzat, pretindea că trece 
printr-o încercare bună, că învăţa să dobândească mai multă 
înţelepciune muncind astfel, ca simplu sclav. Eu au reuşit să mă 
întorc acasă, mi-am găsit locuinţa, familia şi mi-am reluat viaţa 
de altădată. Dar nu mai ştiu nimic de acest Hori. Nu ştiu ce s-a 
întâmplat cu el. 

— De cât timp l-ai părăsit? Întrebase Ayinel. 

— Păi, de vreo trei ani, poate mai mult... da, mai curând 
patru... nu mai ştiu foarte bine. De atâta timp, poate chiar să fi 
şi murit sau să fi fugit şi el! 


— Acest oraş, Gomora, e departe de-aici? Voise să ştie Ayinel. 

— Da, câteva zile de mers. 

Ayinel avea convingerea că era vorba de Djedefhor, mai ales 
după ce interlocutorul său îi spusese motivul pentru care acel 
egiptean voise să rămână sclav, ca să dobândească mai multă 
înţelepciune. Dar nu îndrăznise să lase flota într-un port străin 
ca să plece spre oraşul Gomora, aflat dincolo de munţii 
Canaanului. Mai ales că, după atâţia ani, ar fi putut să nu-l mai 
găsească în acele mine de sare. Atunci luase hotărârea să se 
întoarcă la Memfis cu încărcătura, dar inima lui era veselă, 
pentru că era sigur că Djedefhor era încă în viaţă. Se gândea că 
va fi posibil să organizeze o expediţie, să trimită o trupă 
înarmată la Gomora şi să-l răscumpere pe prinţ sau chiar să-l 
elibereze folosind forţa. 

Când trase la cheiurile portului din Memfis, cu întreaga flotă, 
Ayinel se simţi fericit văzând că era aşteptat de lbdadi. 
Trecuseră mai bine de doi ani de când Ayinel părăsise Egiptul: 
nicio expediţie la Biblos nu luase vreodată atâta timp. Lucru pe 
care i-l spuse şi lIbdadi, care îl îmbrăţişă, aducându-i la 
cunoştinţă că un mesager îi anunţase prezenţa navelor sale 
urcând pe braţul fluviului şi apropiindu-se de Memfis. 

— Dragul meu Ayinel, continuă el, ne temeam de ce e mai 
rău, chiar şi regina Henutsen, care te preţuieşte mult şi admiră 
faptul că n-ai trecut de partea lui Didufri împotriva celorlalţi 
membri ai familiei regale. Dar, neavând veşti de atâta amar de 
vreme, am crezut că o furtună a nimicit flota şi echipajele. 

— După cum vezi, lbdadi, am adus o încărcătură bună de 
lemn şi alte mărfuri. Însă am întârziat mai ales din pricina unei 
neînţelegeri între regele Biblosului şi cel din Ugarit, privind 
tocmai proprietatea pădurilor de cedri, astfel încât, timp de 
multe luni, accesul la aceste porturi a fost închis. Am fost nevoiţi 
să aşteptăm reinstaurarea păcii ca să putem tăia lemnul. Dar 
mai aduc şi o veste bună, care va face plăcere tuturor şi mai 
ales reginei Henutsen. 

— Ce veste? Întrebă Ibdadi, mirat. 

— Călătoria mea a durat atât de mult timp şi pentru că m-am 
oprit de fiecare dată câteva zile în fiecare dintre porturile 
Canaanului. Şi la dus, şi la întors. Acolo, am intrat în toate 
tavernele, am urcat la bordul tuturor ambarcaţiunilor aflate în 
port, am stat de vorbă cu toţi cei pe care i-am întâlnit, ca să aflu 


ceva despre Hori. Şi la întoarcere, în unul dintre ultimele porturi 
înainte de coastele Egiptului, un zeu a scos în drumul meu un 
om care mi-a vorbit de Hori, care a fost tovarăşul său de 
captivitate. 

Da, află că Djedefhor, fratele regelui, e în viaţă, că se află 
undeva dincolo de munţii Canaanului, în oraşul numit Gomora. 

— Cunosc Gomora. E una dintre cele cinci cetăţi din valea 
Sidim, un oraş bogat care trăieşte de pe urma exploatării 
minelor de sare şi mai ales a negoţului cu regiunile din sud, 
apropiate de Puntul egiptenilor. 

— Acolo se află Hori şi munceşte ca sclav tocmai în acele 
mine de sare. Ne vom duce la el. Voi merge la Didufri şi îl voi 
convinge fie să trimită acolo soli, fie o expediţie militară pentru 
eliberarea lui. 

— Ayinel, nu-i vei spune nimic despre asta lui Didufri, care cu 
siguranţă că nu va trimite nici soli, nicio expediţie la Gomora. 
Haide la tine acasă, trebuie să afli tot ce s-a petrecut între timp 
în ţară. 

lbdadi îl prinse pe Ayinel de braţ şi îl duse spre reşedinţa sa 
situată în grădinile fostului palat regal din Memfis. 

— Ce veşti îmi aduci de la Biblos? Întrebă Ibdadi, în timp ce 
mergeau. 

— Cetatea continuă să prospere, mai mult ca niciodată, în 
ciuda incidentelor cu principatele maritime din vecinătate. 
Timpul zboară, Ibdadi! Bunul rege Abishemu a murit de ceva 
timp, după cum ştii, dar în timpul şederii mele acolo a plecat la 
strămoşi fiul său, Elibaal, în urma unei boli necruțătoare. Era 
doar cu puţin mai mare decât mine şi acum a urcat pe tron fiul 
lui. 

— Este totuşi un lucru bun şi trebuie să fim recunoscători 
zeilor că pe tron se află în continuare dinastia Abishemu. Şi eu 
încep să simt povara anilor şi aduc mulţumire zeilor că sunt încă 
sănătos şi în putere. Dar pentru cât timp? Aşa că nu mă 
preocupă lumea de dincolo, evit să mă gândesc la ce ni se va 
întâmpla, într-o zi, nouă tuturor celor care trăim sub lumina 
soarelui. Trebuie să trăim cum dorim, să facem din existenţă o 
sărbătoare, indiferent cum am concepe această sărbătoare, 
pentru că nu ştim ce ne aşteaptă după aceea. Nimeni nu s-a 
întors din Amenti ca să ne spună dacă viaţa se continuă acolo 
aşa cum am dori. 


Prinţesa  Neferkau, soţia lui lbdadi, veni înaintea lor, 
bucurându-se, şi îi spuse şi ea lui Ayinel cât de îngrijoraţi 
fuseseră toţi de absenţa sa atât de prelungită, pe care nimeni 
nu ştia cum să o explice. După ce Ayinel îi aduse la cunoştinţă 
motivele întârzierii, Ibdadi îl invită să vină cu el şi cu soţia lui în 
grădina umbroasă, apoi, după ce li se serviră băuturile, vorbi 
astfel: 

— Ayinel, de când ne-ai părăsit, s-au întâmplat multe lucruri, 
evenimente regretabile care îngrijorează aici pe toată lumea. Mi 
se pare că încă nu plecaseşi când Hetep-heres i-a dăruit o fiică 
lui Didufri, deşi el aştepta un băiat. 

— Nu i-am uitat nici acum durerea şi mai ales furia. Îmi 
amintesc că a alungat-o pe Hetep-heres spunându-i vorbe grele 
şi ea s-a refugiat alături de Nubet, care a trebuit să o mustre iar 
pe Maiestatea Sa. Ca şi cum acea biată Hetep-heres ar fi fost 
vinovată de sexul copilului pe care i l-a făcut fratele ei! 

— Apoi Didufri s-a căit, scuzându-se şi rugându-şi tânăra soră 
să se întoarcă la el, dar ea a refuzat, împinsă de Nubet. Atunci 
Didufri a strigat că acest băiat, acest moştenitor al tronului, îl va 
avea chiar dacă va trebui să lase grele toate femeile din regatul 
lui. 

— Vrei să spui că asta a început să facă? 

— Nu chiar. Dar află mai întâi că, la puţin timp după plecarea 
ta, a avut parte de un motiv de mânie mult mai grav. 

— Un subiect care să-i pară mai serios decât faptul de a nu 
avea un moştenitor? 

— Da, după părerea lui. Îţi aminteşti că, la sfatul lui Neferu, a 
pus să se zidească intrarea piramidei unde se află închis 
tezaurul regal. 

— Vrei să-mi spui că un hoţ a reuşit să dărâme zidul ca să 
între în piramidă? 

— Şi mai rău! Ştii că Didufri a poruncit formarea unei trupe de 
soldaţi credincioşi, bine înarmaţi, bine antrenați. 

— Da, aşa era vorba. 

— Ca să plătească solda acestei trupe, care încă nu este prea 
mare, a luat hotărârea să deschidă tezaurul. S-a dus acolo cu 
Neferu, Minkaf, şeful preoţilor piramidei zeului Snefru şi câţiva 
muncitori, care au început să doboare zidul, să scoată blocurile 
de piatră care astupau intrarea în galerie. Treaba asta le-a luat 
mai bine de o jumătate de zi. Era clar că nimeni nu putea să 


între pe acolo în piramidă. Dar când au ajuns în camere, în cele 
de jos ca şi în cele de sus, le-au găsit pe toate goale. In 
întregime goale! Furia regelui a fost atât de mare, încât a pus să 
fie torturați toţi oamenii însărcinaţi cu paza tezaurului, soldaţii, 
dar şi preoţii care locuiesc în apropiere şi a poruncit executarea 
lor. 

— Cum, a îndrăznit să facă aşa ceva? 

— În realitate, a pus să fie torturați doar câţiva şi numai trei- 
patru au fost executaţi, pentru că Nubet a intervenit la timp. A 
dat chiar ea ordin călăilor să-şi înceteze acţiunea şi să elibereze 
prizonierii, care erau clar nevinovaţi. Regele era de faţă şi, 
văzând că garda şi călăii se uitau la el ca să confirme ordinul 
reginei, s-a ridicat ca zeiţa Aşerat, strigându-le că ea hotăra 
totul şi că trebuia să i se dea ascultare neîntârziat, dacă le era 
teamă mai mult de mânia ei decât de cea a regelui. Şi pentru că 
Didufri amuţise, sufocat de furie, toţi s-au supus poruncilor 
reginei. În schimb, regele a cercetat apoi toate sălile şi a pus să 
fie străpunşi în profunzime pereţii camerelor de jos şi cei ai 
marii săli, unde se afla cea mai mare parte a obiectelor 
preţioase. Fără rezultat. N-a reuşit să găsească o intrare 
secretă. 

— Totuşi, remarcă Ayinel, nu se poate altfel. Trebuie să existe 
o intrare ascunsă cu mare grijă, dar ar trebui desfăcută 
piramida piatră cu piatră pentru descoperirea ei. 

— Şi eu gândesc la fel, Ayinel. Dar toţi se întreabă cine a 
putut să sustragă un tezaur atât de mare. Transportarea unui 
număr atât de important de obiecte nu s-a putut face decât în 
mai multe rânduri. Dar cum şi de către cine? Căci cine ar fi 
putut amenaja o intrare secretă dacă nu unul dintre cei doi 
arhitecţi care au construit piramida, adică Abedu sau Anhaf? Dar 
amândoi sunt morţi. Şi nici zeul Keops nu cunoştea existenţa 
altei intrări, deoarece şi el a fost furat. Dar, pe vremea lui, s-a 
crezut că hoţul a fost prins: era un magician care trăia la 
Memfis, al cărui cadavru a fost găsit în camera de jos, victimă a 
capcanei cu şerpi puse la cale de rege. 

— Ibdadi, n-am uitat povestea asta, care a uimit pe toată 
lumea, dar care a rămas enigmatică, pentru că nimeni nu a 
reuşit să afle cum a putut să între în piramidă. Şi, dacă există o 
intrare secretă, cum ar fi putut să o cunoască, pentru că acel 
om nu avea cum să aibă relaţii cu Abedu şi cu atât mai puţin cu 


Anhaf? 

— Cum a putut să aibă cunoştinţă de ea? Încă o enigmă care 
rămâne de rezolvat. 

— După cum ar trebui să aflăm cine a putut să profite de un 
furt atât de mare. Dar, de atunci, nu a fost văzut nimeni, 
apropiat al paznicilor piramidei, schimbându-şi felul de viaţă, 
mutându-se într-un palat, cumpărând domenii? 

— Asta urmăreşte şi regele, dar, până acum, hoţul a fost 
prudent şi nu s-a manifestat prin etalarea ostentativă a unor 
bogății. Totuşi, Ayinel, nu despre asta voiam să vorbesc cu tine, 
pentru că e o poveste veche. Chiar dacă pierderea acestui 
tezaur nu-i deloc străină de schimbarea de atitudine a regelui şi 
de noile sale excentricităţi. 

— Te ascult. A început să facă lucruri smintite? 

— Chiar aşa. La cererea lui, Neferu s-a îngrijit de construirea 
unui palat imens, lângă şantierul piramidei. Toţi muncitorii, 
toate mijloacele de care dispunea regele au fost consacrate 
acestei noi construcţii, inaugurată în absenţa ta, la mai puţin de 
doi ani de la începerea ei. Regele s-a instalat acolo chiar mai 
înainte ca palatul să fie complet terminat. Acum câteva luni 
lucrările mai continuau, mărindu-l prin adăugarea unor aripi noi. 

— Didufri are cumva intenţia să adune întreaga curte şi 
întreaga administraţie a regatului la un loc? 

— Nici vorbă. Le-a lăsat mamei sale şi lui Minkaf palatul lui 
Keops, cu încăperile de lucru şi curtenii lor. În schimb, a adunat 
în noul său palat câteva sute de femei tinere, cu grijă alese şi, 
cel puţin în cazul unora, aduse în acest mare harem regal 
împotriva voinţei lor. 

— A făcut asta în speranţa că poate una dintre ele îi va dărui 
un fiu? 

— Nu cred că ăsta e motivul principal. Aceste femei se 
prostituează cu cei care îi plătesc lui. Spune că, dacă tezaurul 
regal a fost furat, dacă de la ţărani nu poate lua decât alimente, 
pentru că prinţul Kefren controlează minele de aur din Nubia şi 
carierele din Siene, trebuie să găsească ceva ca să plătească 
solda trupelor sale şi să continue lucrările la construcţia 
piramidei. De aceea, îi obligă pe mai-marii regatului să vină să 
se culce cu femeile din haremul lui şi să plătească pentru ele cu 
aur, argint, pietre rare, obiecte de mare preţ. 

— Dacă înţeleg bine, Marele Palat nu e decât un imens 


lupanar şi Maiestatea Sa cel care îl întreţine, rezumă Ayinel. 

— După cum spui. Dar lucrul cel mai rău este că le ţine acolo 
închise şi pe primele sale soţii, Khentetenka şi Meresankh. 

— Să nu-mi spui că le prostituează şi pe ele, propria soră şi 
fiica zeului Keops! 

— Ba da, cel puţin în ceea ce o priveşte pe Khentetenka. 
Pentru că se spune că ea costă cel mai mult, mai ales pentru 
curtezani, care simt o plăcere şi mai mare unindu-se cu soţia 
regelui; şi el însuşi îndrăzneşte să spună că, în acest fel, ea va 
reuşi într-o zi să-i dăruiască un fiu care să-i urmeze pe tronul lui 
Horus. Mulţi curteni s-au lăudat că au intrat în dormitorul 
reginei. 

— Dar ce face Nubet? Cum îşi poate lăsa fiul să se comporte 
atât de nedemn? Cum tolerează această purtare? 

— Asta e vestea pe care mi-e cel mai greu să ţi-o anunţ. 
Desigur, când a aflat felul în care se comporta regele, după ce 
şi-a închis astfel cele două soţii în harem, a reacţionat cu 
fermitate. Chiar ea mi-a vorbit de nebunia fiului său, lucru de 
care era foarte îngrijorată. Mi-a spus că, dacă regatul nu se duce 
de râpă, asta se datorează faptului că ea ţine frâiele puterii, că 
ea guvernează în realitate, dar ştia că Didufri era totuşi regele 
pentru popor şi că dispunea de puterea de a face rău, mai ales 
că avea la dispoziţie o gardă importantă şi devotată. Şi, graţie 
haremului, îi ţinea şi mai bine în mână pe ofiţerii gărzii sale, pe 
soldaţi şi chiar pe guvernatorii provinciilor care veneau să-l 
viziteze, deoarece toţi aceştia aveau acces gratuit în sălile 
haremului şi la femei, dovedindu-se încă o dată că oamenii sunt 
mai mult sclavii simţurilor decât ai aurului! 

— Spune-mi, ce-a făcut sora mea? 

— Mai întâi, l-a trimis la rege pe unul dintre scribii ei ca să-i 
ceară să vină în faţa sa. Pentru că stătea închis în palat, fără să 
o mai viziteze pe regină, alături de care se mutase Hetep-heres. 
Regele i-a răspuns lui Nubet că nu el, regele, trebuia să se 
deplaseze, ci ea trebuia să vină în faţa Maiestăţii Sale. După 
multe tergiversări şi trimiterea mai multor emisari, Nubet s-a 
hotărât să se ducă în palatul fiului ei. Apoi nimeni nu poate să 
spună ce s-a întâmplat atunci. Dar află că nu a mai ieşit de 
acolo vie. Didufri a pretins că i s-a făcut brusc rău, cu amețeli şi 
febră mare. A spus că s-a văzut obligat să o ţină la pat într-o 
cameră din palat; că ar fi chemat doctorii lui personali, care şi-ar 


fi dat toată osteneala să o vindece, dar totul a fost zadarnic. A 
părăsit palatul doar pe catafalc şi a fost înmormântată în mica 
piramidă care o aştepta, la poalele piramidei lui Keops. 

— Cum? Sora mea a plecat spre Amenti? Ea care era atât de 
sănătoasă? N-a fost niciodată bolnavă! Poţi să crezi că Didufri, 
fiul ei, a asasinat-o? 

— Ayinel, nu ştiu ce să-ţi spun, dar nu îndrăznesc să-ţi 
bănuiesc nepotul de o astfel de crimă. Nu există crimă mai mare 
decât să o asasinezi pe propria mamă. De aceea nu vreau să 
spun nimic. Totuşi, imediat după aceea, Didufri a poruncit gărzii 
sale să ia cu asalt palatul lui Keops, unde-şi avea reşedinţa 
Minkaf, şi a declarat că se ocupă el de treburile regatului. Dar 
asta doar teoretic, deoarece i-a încredinţat lui Minkaf şi 
împărţirea dreptăţii şi administrarea impozitelor. lar acum, se 
dedă din ce în ce mai pe faţă viciilor sale, îşi petrece cea mai 
mare parte a timpului în mijlocul femeilor din harem, dar, 
probabil, departe de Meresankh şi de Khentetenka. 

— Şi Hetep-heres? 

— N-a îndrăznit s-o oblige să-l urmeze în palatul lui. Ocupă 
odăile mamei sale, în palatul lui Keops. 

— Totuşi, nu-l putem lăsa să se folosească atât de josnic de 
primele două soţii! 

— Ce vrei să faci? Cele două palate sunt înconjurate de gărzi; 
el însuşi e inaccesibil. Singura noastră speranţă este ca prinţul 
Kefren să se hotărască să ridice stindardul revoltei şi să 
pornească asupra Memfisului. Dar victoria lui nu-i sigură, pentru 
că Didufri a ştiut să câştige de partea lui, prin corupere, 
majoritatea guvernatorilor din provinciile de nord şi chiar câţiva 
ai provinciilor din sud. Îi lasă să-şi facă de cap în ţinuturile lor; 
nu le cere decât o parte din impozite. Prinții sunt cât se poate 
de fericiţi să se vadă adevărații stăpâni ai provinciilor lor, regi 
într-un mic stat tributar doar lui Horus din Memfis. Ştiu foarte 
bine că, dacă în Marele Palat s-ar instala Kefren, şi-ar pierde 
aceste prerogative şi ar redeveni doar administratorii 
provinciilor lor. 

— Ibdadi, mă voi duce la Didufri. Mă va primi pentru că mă 
întorc din această expediţie. Voi vorbi cu el, voi face tot ce-mi 
stă în putere ca să-l fac să se schimbe. E nepotul meu şi cred că 
am oarecare influenţă asupra lui. 

— Ayinel, aşa să fie, dar mă îndoiesc că vei reuşi acolo unde 


mama lui, Nubet, nu a putut face nimic. 

Ayinel ceru o audienţă, care îi fu imediat acordată, şi se 
prezentă în sala tronului, din vechiul palat al lui Keops. Didufri, 
în loc să stea ţeapăn pe tron, se ridică şi veni spre unchiul său, 
zâmbind. 

— Ayinel, bunul, dragul meu unchi! Cât de bucuroasă e 
Maiestatea Mea că te vede! Ah! Ce mult m-am temut că n-ai să 
te mai întorci, că o furtună ţi-a risipit flota, că marea ticăloasă ți- 
a înghiţit nava! 

— Stăpâne, nepoate, Maiestatea Sa poate să fie liniştită, m- 
am întors întreg şi nevătămat cu întreaga încărcătură prețioasă, 
dar după multe peripeții, pe care le voi povesti Maiestăţii Tale. 
Dar am aflat, de la bunul nostru Ibdadi, că sora mea, preaiubita 
ta mamă, ne-a părăsit! Cum e cu putinţă, când era atât de 
viguroasă, atât de plină de viaţă? 

— Ah! Vai, bietul de mine! Ce soartă crudă am avut! De ce 
zeii mă lovesc mereu, ca şi cum ar fi pizmaşi pe tronul meu? Da, 
venerata mea mamă, cea care era preaiubita soţie regală a 
tatălui meu, zeul, a plecat spre Frumosul Occident, ne-a părăsit, 
iar eu, biet orfan, am rămas singur în această lume tristă! 

— Didufri, îl întrerupse Ayinel pe un ton sever, căci nu se 
putea lăsa înşelat de o jelanie atât de ostentativă şi emfatică, 
nu te mai tângui atât şi explică-mi cum a putut sora mea, 
intrând perfect sănătoasă în noul tău palat, să fie cuprinsă brusc 
de o boală neaşteptată şi să fie atât de repede doborâtă, în 
pofida intervenţiei celor mai buni doctori de la curte, dacă ar fi 
să dau crezare spuselor lui Ibdadi. 

— Unchiule, ai spus chiar tu, a fost atât de brusc doborâtă de 
o boală neaşteptată, încât sunt convins că un demon a pus 
stăpânire pe corpul ei. După aceea, am dat ordin ca în toate 
sălile palatului să fie făcute fumigaţii de tămâie, pentru 
alungarea spiritelor rele. 

— Didufri, mi se pare tare ciudat că tocmai în palatul tău, 
când venise să-ţi reproşeze purtarea, modul în care ai 
transformat Marea Casă Regală în lupanar, mama ta a căzut 
brusc pradă acelui pretins demon. 

— Cum, unchiule, ce vrei să spui? Îndrăzneşti cumva să-ţi 
închipui o singură clipă că sunt răspunzător de moartea reginei, 
că eu, fiul ei, am putut ridica mâna asupra ei? Ah, pe numele lui 
Maat, jur că n-am atins-o, că abia dacă m-am apropiat de ea! Și 


totuşi, este adevărat că a început prin a-mi face reproşuri, la 
urma urmelor, cât se poate de întemeiate, iar eu nu eram în 
stare să răspund, pentru că era foarte mânioasă, agitată. Am 
încercat s-o liniştesc, dar n-am reuşit, şi striga atât de tare, încât 
mi-e teamă că, prin ţipetele ei, pe gura ei larg deschisă i-a ieşit 
sufletul din corp. Pentru că s-a prăbuşit brusc, după ce s-a 
clătinat, şi, după cum i-am spus lui Ilbdadi, a fost cuprinsă de o 
febră mare, doctorii veniţi la căpătâiul ei pot să depună 
mărturie. Dar îşi pierduse deja simţirea şi a plecat în Amenti fără 
să-şi fi redobândit luciditatea. Asta mă mai consolează puţin, 
pentru că o aştepta bătrâneţea, acea bătrâneţe de care se 
temea atât de mult, şi ne-a părăsit fără să sufere, fără ca măcar 
să-şi dea seama. Acesta este adevărul, unchiule, şi aş fi foarte 
supărat dacă n-ai da crezare cuvintelor Maiestăţii Mele, 
suveranul tău. ă 

Ayinel simţi ameninţarea din tonul lui. Inţelese că nepotul său 
pierduse orice noţiune de dreptate şi de respect faţă de rude şi 
faţă de el însuşi, că ar fi fost în stare să-l facă să vadă culoarea 
neagră, pe el, unchiul său, dacă ar mai fi insistat. De aceea, se 
înclină şi spuse, pe un ton neutru: 

— Cred în cuvântul Maiestăţii Tale şi sunt convins că nu te-ai 
atins de mama ta, pentru că ştim că este cea mai mare crimă, 
pedepsită nu de oameni, ci de zei. Am venit în faţa ta ca să-ţi 
încredinţez lemnul şi bunurile aduse de la Biblos. Voi porunci să 
fie descărcate ambarcaţiunile şi marfa să fie transportată în 
magaziile regale. Apoi voi ţine doliu după sora mea, astfel încât 
o voi ruga pe Maiestatea Ta să-mi îngăduie să mă retrag un 
timp în templul lui Ra de la Heliopolis. 

— Maiestatea Mea îţi îngăduie, unchiule. Fă ce mi-ai spus: 
lemnul să fie încredinţat lui Neferu, care lucrează de zor la 
piramida mea, iar celelalte bunuri să fie depozitate în magaziile 
regale. Scribii să întocmească inventarul. Maiestatea Mea va 
veni apoi să le examineze. 

Ayinel se feri să-i aducă la cunoştinţă regelui că descoperise 
urma fratelui său şi nu insistă asupra celor ce se petreceau în 
noul său palat şi, mai ales, asupra modului în care le 
sechestrase pe cele două regine. Se înclină în faţa regelui, cu 
mâinile pe genunchi, şi se retrase. Se simţi mai liniştit când 
ajunse afară din palat, liber. 

Imediat ce se retrase Ayinel, Upeti intră în încăperea unde 


regele rămăsese singur. 

___— Vezi, Upeti, îi zise el, chiar şi unchiul meu e împotriva mea. 
Indrăzneşte să mă suspecteze că mi-am asasinat mama, eu, fiul 
ei! 

— Stăpâne, ţi-ai jucat perfect rolul de om nevinovat. 

— Totuşi, deşi i-am jurat cu Maat pe limbă, am văzut prea 
bine că se îndoieşte. 

— Şi totuşi, Maiestatea Ta nu a jurat strâmb, pentru că 
servitorul tău a fost vinovat de asasinat. 

Didufri dădu din cap, se uită în gol, apoi remarcă: 

— Este adevărat că tu ai fost acela, dar ai făcut bine. Furia ei 
era atât de mare, încât, dacă n-ai fi lovit-o cu pumnalul, ar fi fost 
în stare să-mi scoată ochii şi să ridice gărzile împotriva mea, 
regele, fiul ei! Biata mea mamă! Nu devenise oare insuportabilă 
supraveghindu-mă mereu, contrazicându-mă permanent? Nu 
pusese mâna pe putere? Nu se folosea de mine ca să guverneze 
această ţară în numele meu? Totuşi, nu pe ea o numise Keops 
moştenitorul lui, ci pe mine, fiul lui preaiubit. 

— De aceea Maiestatea Ta nu a putut decât să primească 
încuviințarea zeilor când i-ai dat de înţeles servitorului tău că 
trebuia să o trimit pe regină alături de soţul ei preaiubit. Am fost 
mâna zeilor. 

— E foarte adevărat! Bunul meu Upeti, nu trece o zi fără să nu 
mă gândesc cu bucurie că am un servitor ca tine. 

— Şi eu că am un stăpân ca Maiestatea Ta. lar servitorul tău 
ar fi de-a dreptul copleşit dacă i-ai permite să împartă patul cu 
sora ta, Khentetenka, atât de plăcută inimii mele. 

— Cum, Upeti, te simţi în stare să îmblânzeşti acea leoaică, 
acea adevărată fiică a lui Sekhmet? Ai putut vedea că niciunul 
dintre oamenii din gardă care au plătit ca să se bucure de ea n- 
a reuşit. Toţi au ieşit din camera ei cu părul smuls, când le mai 
rămăsese păr, cu faţa plină de sânge, cu corpul zgâriat. Apoi, ca 
o compensație, pentru că păstrez bunurile încredințate mie ca 
să aibă onoarea să împartă patul regal, le-am dat voie să se 
laude că s-au bucurat de regină, dar fac asta pentru ca toţi cei 
care încă n-au intrat în odaia ei să vină să-mi plătească pentru 
această înaltă favoare. Dar nu-i pot asigura de rezultat. Şi, 
fiindu-le interzis să se poarte violent faţă de persoana sacră a 
surorii mele regale, întâmplarea face ca nimeni să nu se fi culcat 
cu ea. Crezi că tu vei reuşi? 


— Va fi de ajuns ca Maiestatea Ta să-i îngăduie servitorului 
său să încerce. 

— Mergi, Maiestatea Mea îţi îngăduie. Dar să nu te plângi 
dacă rămâi fără un ochi sau o ureche. Şi îţi interzic să o loveşti 
pe draga mea soră, Khentetenka, atât de frumoasă, de bună, de 
dulce... E portretul viu al mamei mele, la fel de răzbunătoare, de 
îndărătnică, de mândră... O adevărată regină! Mare păcat că mă 
urăşte! Şi asta doar din cauza acelui Kefren, alături de care nu 
s-a dat înapoi să petreacă zile frumoase şi să facă multe „case 
de bere”. E clar că nu sunt fericit cu surorile mele! lar singura 
care mă iubea s-a închis în palatul tatălui nostru, de unde nu 
îndrăznesc s-o scot cu forţa. Şi asta pentru că a văzut sânge pe 
rochia mamei noastre moarte şi îşi închipuie că am lovit-o cu 
mâna mea! 

— E adevărat, stăpâne, spuse Upeti, că, având în vedere locul 
unde se afla pata de sânge, era greu de crezut că provenea de 
la un acces de vomă. 

— Ai dreptate. N-ar fi trebuit să-i dau voie lui Hetep-heres să- 
şi vadă mama pe patul de moarte. Totuşi, îmi era greu să o 
opresc să între în camera unde mama noastră se stinsese din 
viaţă fără să trezesc bănuieli. Ar fi trebuit să loveşti la gât, nu în 
coaste. 

— Am lovit unde am putut, pentru că se zbătea cu furie! 


Ayinel descărcă ambarcaţiunile şi-l înştiinţă pe Neferu să ia în 
primire lemnul, dar lăsă în magaziile regale doar o parte din 
bunurile aduse, partea cea mai puţin valoroasă. In ce priveşte 
obiectele de preţ, precum staniul cu ajutorul căruia se puteau 
face arme din bronz, reuşi, cu complicitatea marinarilor devotați 
lui, să le transporte noaptea în reşedinţa de la Memfis, unde 
predă totul reginei Henutsen, sub paza trupei sale, pe care 
avusese grijă să o întărească, în faţa amenințării din ce în ce 
mai mari pe care o reprezenta Didufri la adresa membrilor 
familiei regale. Dar acesta nu avea habar că, folosind o parte 
din comorile sustrase din piramidă cu răbdare şi cu 
complicitatea lui Nekhebu, regina putea să-şi întreţină trupa, în 
timp ce restul plecase spre Elefantina, în calele ambarcaţiunilor 
încărcate în aparenţă cu oale şi cărămizi, fără ca scribii regali, 
care supravegheau traficul de pe fluviu, să poată bănui natura 
unei părţi a mărfii transportate pe acele nave ce ar fi trebuit să 


ajungă în oraşele vecine. 


CAPITOLUL XXII 


Şirul de ambarcaţiuni cobora lent fluviul, lăsându-se dus de 
curentul leneş. Djedefhor se afla în nava din faţă, un vas solid 
din lemn, cu pupa şi prora curbate în sus, având două cârme în 
partea din spate; în caz de nevoie, putea să fie pus rapid în 
mişcare de douăsprezece vâsle la fiecare bord. Pe bănci stăteau 
douăzeci şi patru de oameni care, în funcţie de împrejurări, 
puteau să vâslească sau să folosească arcul şi sulița. Împreună 
cu alţi doisprezece oameni, alcătuiau protecţia armată a 
caravanei fluviale. In urmă veneau vreo zece barje, unele 
circulare şi adânci, făcute din piei întinse pe rame din lemn, 
altele dreptunghiulare, având şi ele o suprastructură din lemn 
ce plutea pe pieile cusute cu pricepere şi umflate cu aer. În ţară, 
primul tip de ambarcaţiune era numit guppu, iar al doilea, 
Kalakku. Aveau şi ele două cârme, şi câţiva oameni, cu prăjini 
lungi, manevrau acele vase fragile dacă ar fi apărut pericolul să 
se blocheze în nămolul malurilor fluviului sau în bancurile de 
nisip, sau dacă era nevoie să se reducă viteza pe porțiunile mai 
rapide ale cursului. Aceste barje erau încărcate cu mărfuri 
preţioase, îndeosebi răşini parfumate provenite din munţii 
situaţi la sud de Pământul Zeului. 

Djedefhor se vedea, cu oarecare uşurare, la capătul 
peregrinărilor sale, în acea zi în care zări, după un cot al 
fluviului, zidurile de cărămidă maronie ale cetăţii regale Ur. lar 
din spatele acelor ziduri crenelate, ţâşneau ramurile verzi ale 
curmalilor şi ale arborilor de esențe variate, întrecuţi doar de 
plopii care umbreau grădinile caselor mari din oraş, care se 
înălţau peste acoperişurile plate ale templelor şi ale caselor 
semeţe cu pereţi albi, scânteind în soare, şi, dominând totul, 
etajele îndrăzneţe ale turnurilor divine, numite zigurate de 
oamenii din partea locului. De departe, întins i se părea oraşul 
între zidurile sale, care îi confereau o formă octogonală, în timp 
ce numeroase erau locuinţele răspândite pe câmpurile 
dimprejur, străbătute de canale! O imagine care îi amintea în 
mod plăcut lui Djedefhor de Valea Nilului. 

Trecuseră deja două luni de când plecase din Sodoma, la 
propunerea lui Khiziru. Pentru că tatăl său adoptiv, ca şi el, nu 
era complet mulţumit de asocierea cu sumerianul Igibar. Nu că 


ar fi avut sentimentul că îi înşela în privinţa socotelilor, care 
erau ireproşabile, dar nu reuşise să-şi onoreze angajamentele 
promițătoare. Khiziru considera că afacerile stagnau, că raportul 
financiar al tranzacţiilor cu ţara celor Două Fluvii se menținea 
mediocru. 

— Acest Igibar nu e chiar atât de activ şi de întreprinzător pe 
cât ne-a făcut să credem vorbăria lui, îi spusese deseori Khiziru 
fiului său adoptiv. 

Şi, până la urmă, îi propusese lui Igibar ca fiul său, Abimilku, 
să se instaleze alături de el la Ur, ca să-l ajute în administrarea 
afacerilor comune şi să participe direct la extinderea negoţului 
cu cetăţile şi ţările vecine. 

— Vei sta acolo un an sau doi, ca să-ţi poţi face o părere şi să 
impulsionezi afacerile. După care vom vedea cum e mai bine să 
procedăm. Între timp, vei putea însoţi o dată sau de două ori 
caravanele care fac legătura între Sodoma şi Ur, căci prezenţa 
ta îmi este mult prea dragă ca să stau în această vreme fără să 
te văd. 

Şi aşa părăsise Djedefhor Sodoma, în fruntea unei mici 
caravane de măgari şi oameni înarmaţi, însărcinaţi cu paza 
convoiului. Urmaseră calea regală, care urca spre nord, la 
poalele munţilor din ţara Moab, până în valea unde curgea acel 
fluviu mic ce se vărsa în Marea de Sare, de care auzise demult 
de la Zimri şi pe care oamenii din ţinut îl numeau lordan, apoi 
până la un lac mare, de unde străbătuseră o regiune de coline şi 
coborâseră într-o câmpie verde, ajungând la un prim popas 
important, în deja vechiul oraş Damasc. Acolo, Djedefhor 
vânduse o mare parte din încărcătura de sare, de tămâie şi de 
smirnă, apoi îşi continuase drumul spre nord, trecând prin 
Hama, Ebla, Alep, de unde cotise ca să ajungă pe malurile 
fluviului Eufrat, numit Purartu în limba oamenilor din ţara celor 
Două Fluvii. Acolo, măgarii fuseseră descărcaţi şi schimbaţi cu 
barjele şi ambarcaţiunea la bordul cărora fusese transportat 
totul. Apoi începuse coborârea lentă a fluviului, cu numeroase 
opriri în porturile cetăților riverane, cel mai important purtând 
numele de Mari. Şi în fiecare cetate, atât în cele din Canaan, cât 
şi în cele din Kharu şi în cele de pe malurile fluviului, fusese 
nevoit să plătească taxe. Acum, când se apropia de Ur, 
Djedefhor, care în cursul întregii călătorii avusese tot timpul să 
reflecteze la câştigurile dobândite şi, pe de altă parte, se 


străduise să observe cerul nocturn şi diurn, ceea ce-l 
încredinţase că străbătuse o cale lungă spre nord ca apoi să 
coboare în direcţia sud-est, ajunsese la concluzia că trebuia să 
taie direct pe cărările deşertului, să facă legătura între Sodoma 
şi Ur trecând pe drumurile Levantului. Desigur, era mai greu şi 
era nevoie de multă apă, pentru mai mulţi măgari, dar era sigur 
că astfel câştiga timp şi, mai ales, nu mai era nevoit să 
plătească toate acele taxe, care sporeau considerabil preţul de 
vânzare al mărfurilor. 

Aceasta a fost prima remarcă făcută lui lIgibar, ale cărui 
depozite se aflau în portul fluvial al oraşului Ur, la est de cetate, 
la poalele zidurilor de apărare. 

— E posibil, îi răspunse lgibar, dar, după cunoştinţa mea, 
nimeni nu a îndrăznit vreodată să se aventureze în acele 
pustiuri, străbătute de beduini nu prea ospitalieri. 

— Dacă există beduini, înseamnă că există şi surse de apă. 
Dacă sunt neospitalieri, ne-am putea înţelege cu ei oferindu-le 
daruri sau apărându-ne cu ajutorul unor oameni înarmaţi. Dar 
toate astea ar costa cu siguranţă mai puţin decât taxele 
achitate fiecărui oraş, fără a mai pune la socoteală timpul 
pierdut în discuţii cu scribii de la vămi. Dar sunt mulţumit de 
această călătorie, pentru că m-a ajutat să înţeleg de ce ai atât 
de puţine beneficii de pe urma unui negoţ care ar fi trebuit să 
ne aducă mult mai mult. 

— Inima mea e fericită că te aude vorbind astfel. Ai putut să 
vezi singur cum costul călătoriei sporeşte prea mult preţul de 
vânzare al mărfii. N-o pot desface decât în regatul Ur, pentru că, 
dacă ar fi s-o duc spre celelalte cetăţi din ţară, chiar şi în cele 
mai apropiate ca Eridu, Bad-Tibira, Larsa, Uruk cel Mare sau 
Lagaş, ar trebui să adaug şi preţul transportului şi comisioanele 
pentru intermediarii din aceste oraşe, ceea ce ar duce la preţuri 
imposibile. Pe de altă parte, nu am mijloace ca să dispun de 
depozite în aceste oraşe. De aceea am ţinut să-mi iau un asociat 
puternic, dar văd că, până în prezent, niciunul dintre noi nu a 
avut un avantaj prea mare. 

— Am venit aici ca să schimb lucrurile, îl asigură Djedefhor. 
Vom studia amănunţit socotelile, ne vom gândi la cele mai bune 
moduri de a ne repartiza marfa, vom vedea ce preţuri au 
concurenţii noştri şi vom propune mereu un preţ mai bun, chiar 
dacă beneficiul este mic: e mai bine să câştigăm puţin de la 


foarte mulţi clienţi, decât să câştigăm mult doar de la câţiva. 
Apoi voi încerca personal drumul prin deşert şi vom evalua 
posibilele beneficii pe care le-am putea obţine astfel. 

— Abimilku, exclamă Igibar, uimit, înţeleg din ce în ce mai 
bine de ce te-a adoptat Khiziru şi te-a făcut asociatul său! 

După debarcarea mărfurilor şi depozitarea lor în magaziile lui 
Igibar, acesta îşi duse oaspetele în locuinţa sa. Străbătură mai 
întâi cartierul portului din nord şi trecură pe lângă un zid lung 
din cărămizi, care mărginea o stradă foarte animată. 

— E incinta palatului regal, îi explică Igibar oaspetelui său. Un 
palat splendid construit în mijlocul unor grădini frumoase. 
Regina a poruncit să fie mărit şi reamenajat în întregime imediat 
ce i-a urmat la tron regelui, tatăl ei. 

— Vrei să spui că sunteţi guvernaţi de o regină şi că nu există 
rege? Întrebă Djedefhor, mirat. 

— Defunctul nostru rege, întemeietorul dinastiei, avea doar o 
fată legitimă, dăruită de soţia lui. Este adevărat că avea şi un 
băiat de la o concubină, dar era încă prea mic la moartea 
regelui. De aceea fiica sa i-a urmat în mod legitim la tron. Pe 
vremuri, cetatea era condusă de un sfat al bătrânilor, care se 
aduna în faţa porţii principale, la umbra palmierilor, de partea 
cealaltă a fluviului. Dar tensiunile erau atât de mari, ca şi 
divizările şi certurile între şefii clanurilor, încât poporul l-a primit 
ca pe un salvator pe unul dintre şefii de clan care şi-a atribuit 
puterea şi s-a proclamat rege al ţării. Atunci a luat numele de 
Meskalamdug, „Erou bun pentru ţară”. A făcut din casa mare a 
familiei palatul lui, pe care l-a mărit adăugând săli pentru 
administraţie. Dar nu se gândise atunci să închidă aceste clădiri 
într-o incintă. După ce a urcat pe tron, noua regină a luat 
numele de Puabi, un nume dintr-o limbă diferită de cea a 
sumerienilor, care este vorbită mai ales de oamenii din Kiş, 
cetatea de origine a mamei sale, precum şi de câteva grupuri de 
nomazi, care trăiesc în deşertul din jur?. Acest nume înseamnă, 


Limba respectivă aparţine grupului semitic din est, apropiată 
de akkadiană, care se va manifesta prin scrieri câteva secole 
mai târziu, pe la anul 2300. Aceste populaţii semitice erau 
diferite morfologic de sumerieni, mici de statură şi solizi, cu faţa 
în general rotundă şi ochi mari. Semiţii erau mai fini, mai zvelţi. 
Populaţia din Kiş, oraş situat în nordul cetăţii Ur, era amestecată 


în sumeriană, „cuvântul divin al tatălui meu”, prin care voia să 
se înţeleagă faptul că era fiica unui zeu, că se născuse din 
cuvântul lui. A început, după cum ţi-am spus, prin a mări 
palatul, cumpărând terenurile din jur, ca să amenajeze şi 
grădini, şi a închis totul cu un zid lung. De aceea, oamenii din Ur 
i-au dat numele de Şubad, „Cea a zidului”. 

— Şi fratele ei? 

— Numele lui este Akalamdug, dat chiar de tatăl său, ca să se 
laude pe el însuşi, deoarece înseamnă „Tatăl e bun pentru ţară”. 
Vezi bine că membrii familiei noastre regale îşi atribuie merite 
prin propriile nume! 

— Doar în acest fel? 

— Sigur că nu. De când Ur e independent sub o bună 
administraţie regală, nu mai există certuri; bătrânii, în loc să 
rivalizeze ca să conducă viaţa publică şi politica, se gândesc 
cum să se îmbogăţească mai mult cu ajutorul negoţului şi 
exploatează pământurile aparţinând clanului, astfel încât 
domneşte abundența, şi niciodată cetatea noastră nu a fost mai 
puternică şi mai prosperă. 

— Nu mi-ai spus ce face prinţul Akalamdug. 

— Nimic. Locuieşte în palat alături de sora lui, care i-a dat o 
soţie, pe Aşusikildinghira, şi îl încurajează să trăiască în 
nepăsare şi plăceri, ca să-l ţină departe de tentaţia de a pune 
mâna pe tron. Puabi e o femeie energică şi guvernează bine 
ţara. 

Aici, toată lumea o venerează şi o respectă şi toţi se bucură 
că au o astfel de regină. Şi, cum încă nu are treizeci de ani, toţi 
sperăm că va trăi dincolo de această vârstă şi chiar de două ori 
mai mult, pentru că alături de ea ştim ce avem, dar nu ştim ce- 
ar putea să facă alt suveran, începând chiar cu fratele ei. 

Discutând astfel, se depărtaseră de palat şi-şi continuau 
drumul pe aleea vecină lui. Djedefhor găsi atunci un alt motiv de 
uimire: văzu venind spre ei patru animale, care semănau cu 


cu sumerieni şi semiţi. De altfel, se pare că populaţiile primitive 
din Mesopotamia au fost semiţii. Sumerienii s-ar fi instalat în 
sudul Mesopotamiei în cursul mileniului al IV-lea. Au inventat 
scrisul, graţie căruia cele mai vechi texte de care dispunem sunt 
scrise în această limbă, fără să fie, totuşi, cea mai veche limbă 
vorbită în regiune (n.a.). 


nişte măgari, dar nu erau măgari, pentru că aveau urechi mai 
scurte, picioarele mai înalte şi corpul mai zvelt: erau unite 
printr-un jug lung, fiind legate printr-o oişte centrală la un 
vehicul format dintr-o cutie deschisă în partea din spate, 
aşezată pe două roţi din lemn masiv. Egiptenii nu cunoşteau nici 
roata, nici carul şi nici animalele de tracţiune, provenite dintr-o 
încrucişare între măgari şi nişte animale sălbatice din stepa 
mesopotamiană, numite hemioni. Un bărbat, în picioare în cutia 
carului, ţinea în mâini curele lungi de piele, legate la nişte 
zăbale aşezate între maxilarele animalelor. 

Igibar şi oaspetele său se opriseră ca să lase carul să treacă. 

— Omul pe care îl vezi în acel car este Emisun, căpetenia 
armatei noastre, îi explică lIgibar lui Djedefhor. E amantul 
reginei, nu soţul ei, pentru că are isteţimea să nu-şi ia niciun 
soţ, de teamă ca acesta să nu pună treptat mâna pe putere, 
lăsându-i ei doar o aparenţă de regalitate. 

Igibar îi explică apoi ce era un car şi care erau animalele care 
îl trăgeau. După ce Djedefhor recunoscu sincer că acest gen de 
vehicul era necunoscut în Egipt, ca şi în Canaan, adăugă, ca o 
justificare a acestei inferiorităţi a ţării sale în faţa sumerianului: 

— Este adevărat că Nilul, care traversează întreaga ţară, este 
o cale de comunicaţie suficientă şi că, la noi, carele voastre ar fi 
inutile. Mergem pe jos pe drumuri de pământ, sau suntem 
transportaţi într-un scaun purtat de măgari sau o litieră 
susţinută de câţiva oameni. 

Pătrunseră apoi într-un cartier mai popular, unde străzile, la 
fel de aglomerate de trecători şi de animale de tot felul - 
măgari, capre, câini -, deveneau şi mai înguste, în timp ce 
casele din cărămidă crudă, construite pe o bază din cărămidă 
arsă, nu erau acoperite cu ipsos alb şi se înşirau una după alta, 
formând nişte lungi ziduri oarbe, având doar uşi înguste prin 
care se putea intra. Viaţa familială rămânea astfel secretă şi se 
desfăşura în încăperile dispuse pe două niveluri în jurul unei 
curţi centrale. Asta îi şi explica Igibar, în timp ce ajungeau în 
cartierul rezidenţial, unde străzile erau mai late şi locuinţele 
ascunse în spatele unor ziduri de incintă din cărămidă arsă, 
înconjurate de grădini luxuriante. Într-una dintre aceste 
locuinţe, îşi invită lgibar oaspetele. Fuseseră nevoiţi să 
ocolească marele ansamblu de cult, închis într-un peribol având 
câteva porţi monumentale, care se numea, după cum află 


Djedefhor de la Igibar, E-gişir-gal. Acolo erau ridicate templele 
câtorva divinităţi, îndeosebi cele ale lui Nannar, zeul-lună, 
divinitatea tutelară a oraşului, la poalele marelui zigurat care îi 
era consacrat. 

— Strămogşii mei, îi explică Djedefhor lui Igibar, au construit 
monumente de formă piramidală şi mai înalte decât acest turn 
închinat zeului vostru, dar acele edificii sunt consacrate propriei 
glorii. Deveniţi zei după moarte, îşi au lăcaşul veşnic sub aceste 
piramide. 

— Mi-ai mai spus, îi aminti Igibar lui Djedefhor, că regii voştri, 
în Egipt, sunt consideraţi zei, că sunt crezuţi divini. La noi nu-i 
aşa şi ştim bine, ca şi ei, că sunt oameni asemenea nouă. i 
considerăm doar reprezentanţii zeilor pe pământ. Numai zeii au 
dreptul la astfel de turnuri monumentale, care reprezintă 
muntele iniţial, axa lumii unde a avut loc Creaţia. De aceea, în 
vârful acestor zigurate, este construit un mic sanctuar, unde 
zeul coboară din cer ca să înfăptuiască unirea cu zeiţa, soţia lui, 
întruchipată de o regină sau o preoteasă consacrată zeului. 

Intrară într-o grădină umbroasă, unde parfumul florilor era 
intensificat de căldura de la acel sfârşit de zi, încă sufocantă, 
deşi vag tulburată de o adiere venită dinspre Marea Inferioară, 
ale cărei ţărmuri comunicau cu portul vestic al oraşului Ur, 
datorită unei reţele de canale şi a unui şir de lagune adânci, prin 
care ambarcaţiunile mari puteau să ajungă până la cheiurile 
cetăţii. 

— Aceasta e casa familiei mele, zise Igibar. Dar, în timp ce 
altădată era plină de viaţă prin prezenţa părinţilor şi a bunicilor, 
a soţiei, a fiului şi fiicei mele, încă mici atunci, acum a devenit 
aproape pustie, pentru că, dintre toţi, mi-a mai rămas doar fata: 
bătrâneţea mi i-a luat pe unii, naşterea a provocat moartea 
soţiei mele, o boală mi-a răpus fiul. 

— După cum văd, zise Djedefhor, nu numai eu am fost oropsit 
de zei. Dar, deşi mi-am pierdut trei fraţi şi tatăl, mai am câţiva 
fraţi şi câteva surori, o am pe mama şi o mamă vitregă, care era 
pentru mine mai mult decât o mamă, aşa că ar trebui să mă 
consider mai fericit decât tine. Dar toţi aceştia care îmi erau 
dragi şi apropiaţi mi se par foarte departe după atâţia ani 
petrecuţi în exil, iar familia mea este acum tatăl meu adoptiv, 
acel Khiziru, care s-a purtat atât de afectuos cu mine. 

Doi servitori, purtând un fel de fustă lungă din piele de capră 


cu blana ondulată, numită kaunake, care lăsa torsul gol, veniră 
înaintea lui Igibar, îl salutară pe Djedefhor şi îi însoţiră până la 
casă, ascultând poruncile stăpânului în privinţa mesei şi a 
instalării oaspetelui său. 

— Stăpâna s-a întors de la palat? ÎI întrebă Igibar pe unul 
dintre servitori. 

— Nu, stăpâne. Îţi amintesc că regina dă în seara asta un 
banchet în onoarea stăpânului Meşkhe, fiul lui Ennundaranna, 
regele din Uruk şi ambasadorul său pe lângă doamna regală 
Puabi. Nu cred că stăpâna se va întoarce mai înainte ca luna să 
urce sus pe cer. 

— Cum aş putea uita! Exclamă lgibar. O vizită care nu cade 
bine, pentru că îl primesc la mine pe fiul asociatului meu... care 
e şi fiul regelui Egiptului. 

Servitorii nu părură surprinşi de această dublă filiaţie. Unul 
dintre ei îl invită pe Djedefhor să-l urmeze în camera pregătită 
pentru el. 

— Numele meu este Kilula, îi zise el. Stăpânul mi-a cerut să te 
servesc. Dă porunci, şi slujitorul tău le va executa spre marea ta 
mulţumire! 

Djedefhor îi răspunse că ar fi mulţumit să se poată răcori 
puţin şi să îmbrace un veşmânt curat. Servitorul îl conduse 
imediat într-o curte interioară, spre care se deschidea camera 
lui, unde era amenajat un bazin, de unde Kilula luă apă cu un 
urcior mare, ca să-l ude şi să-l frece cu ierburi. Il şterse apoi cu o 
pânză şi-l îmbrăcă într-un veşmânt lung din in galben, împodobit 
cu un tiv lat brodat şi cu franjuri, o bucată îngustă din veşmânt 
urcând pe umăr şi căzând pe partea dreaptă până în dreptul 
şoldului. De când intrase în lumea sumerienilor, Djedefhor 
fusese uimit de varietatea straielor oamenilor din acea ţară: 
veşminte din stofele cele mai variate în culori felurite, având 
diverse forme, cu franjuri şi ornamente multiple, tunici scurte 
sau lungi formate din bucăţi suprapuse, veşminte care cădeau 
până la picioare, kaunake... în timp ce egiptenii nu cunoşteau 
decât bucata de pânză de in alb prinsă la brâu pentru bărbaţi şi 
veşmântul cu bretele sau mâneci pentru femei. La fel şi în 
privinţa pălăriilor, purtate şi de femei, şi de bărbaţi, având 
forme deseori excentrice, sfidând orice descriere, în timp ce 
oamenii din ţara lui cunoşteau doar peruca. 

Djedefhor îşi reîntâlni apoi gazda pe o terasă a clădirii 


principale, ca să ia masa în aerul plăcut al serii, după apusul 
soarelui, când briza marină răcorea atmosfera supraîncălzită din 
timpul zilei. S-au aşezat în jilţuri, fiecare în faţa unei mese, cum 
se făcea în Egipt. Li se serviră peşte rasol, peşte prăjit, pescuit 
din fluviu, linte fiartă cu ceapă, castraveți cu lăptuci, totul însoţit 
de pâine. Intre ei fusese aşezat un vas mare din pământ ars, cu 
un gât îngust, în care intrau două trestii lungi şi curbate; fiecare 
avea trestia lui cu care bea berea preparată cu pâinici din orz şi 
curmale. După terminarea mesei, Igibar râgâi, îşi bătu uşor 
pântecele, cu un aer mulţumit, îşi întrebă oaspetele dacă mai 
dorea ceva, apoi ronţăiră curmale până la sfârşitul serii. 

— Mâine, zise Igibar, o vei întâlni pe fata mea, copila mea 
dragă, Menlila. O să-ţi placă. Numai ea mi-a mai rămas din 
familie şi nu vreau să mă despart de ea, vreau să o ţin mereu 
lângă mine. 

— In acest caz, remarcă Djedefhor, nu o vei putea căsători, 
pentru că, dacă obiceiurile voastre seamănă cu ale noastre, 
soţia merge să trăiască în casa soţului ei. 

— Asta mă şi îndurerează. De aceea nici n-am căsătorit-o 
încă, deşi e nubilă de câţiva ani. Dar e încă tânără, are destul 
timp să-şi găsească un soţ pe placul ei, un bărbat care să nu 
aibă casa lui şi să accepte să se stabilească în locuinţa mea, 
care e şi locuinţa fiicei mele. Fiica mea va moşteni totul când voi 
părăsi această lume ca să merg în ţara de unde nimeni nu se 
mai întoarce, iar soţul ei va fi stăpânul bunurilor mele şi-mi va 
dărui nepoți, şi familia va înflori iar ca o floare uitată. Să ştii, 
oaspetele meu, asociatul meu, că fiica mea e frumoasă, vei 
vedea, dar şi tare pricepută. Ştie să cânte la harpă, la 
tamburină, picioarele ei calcă pământul interpretând dansurile 
care plac zeilor şi pe cele care bucură inima muritorilor. 

Djedefhor nu-şi mai asculta gazda, care continua să laude 
însuşirile copilei sale. Evocarea talentelor fetei trezise în el 
amintiri vechi, un trecut uitat, şi se gândi la Persenti. Se întrebă 
ce se întâmplase cu ea după atâţia ani şi ce se întâmplase cu 
Egiptul. Probabil că cea pe care o iubise îl uitase, găsise un soţ 
pe placul ei, îi dăruise copii. Se bucura pentru ea, dorind însă ca 
acest soţ să nu fie fratele şi rivalul său, Didufri. Apoi îşi reproşă 
acest gând, încercând să se convingă că, dacă se îndârjise astfel 
încât să ajungă să dorească moartea lui - pentru că era convins 
că, dacă Didufri voise să-i ia viaţa, o făcuse din gelozie, ca să o 


aibă doar pentru el pe acea fată râvnită şi de Djedefhor, pentru 
că tronul îl avea deja -, făcuse asta pentru că o îndrăgea şi, în 
consecinţă, dacă Persenti devenise soţia lui, ştiuse să o 
iubească după cum merita. 

În acea noapte, amintirea frumoasei Persenti îl chinui de 
câteva ori, îl ţinu mult timp treaz, apoi o visă. Stătea lângă el, îi 
reproşa că lipsise atât de mult timp, că o părăsise, apoi îi 
spunea că nu-l mai iubea, că se căsătorise cu un bărbat care o 
îndrăgea, era alături de ea şi căruia nu-i putea totuşi desluşi 
faţa, ca şi cum ar fi fost un necunoscut. Când se trezi, în zori, 
alungase departe de el imaginea fetei, care nu-l aşteptase 
pentru că toată lumea, acolo, în grădina lui Osiris, îl credea 
mort. 


CAPITOLUL XXIII 


Abia după patru zile de la sosirea sa la Ur, o întâlni Djedefhor 
pe fiica gazdei sale. Laudele aduse tinerei Menlila îi stârniseră 
curiozitatea, dar era convins că lgibar îşi vedea copila cu 
privirea tatălui. Apoi bănuia, în urma acelor confesiuni - pentru 
că-i mai vorbise de câteva ori de fata lui, dorinţa de a o păstra 
alături de el oferindu-i un soţ demn de ea -, că Igibar se gândea 
la el, deoarece reprezenta soţul dorit: era liber, întreprinzător, 
nu avea pe nimeni la Ur, era asociatul lui şi, prin tatăl său 
adoptiv, era moştenitorul unei mari averi. Igibar mai ştia, şi nu-i 
punea cuvântul la îndoială, că Djedefhor făcea parte din familia 
regală din Memfis. Desigur, Djedefhor, aşa cum făcuse şi faţă de 
tatăl său adoptiv, nu-i ascunsese faptul că, în realitate, fusese 
aruncat în mare de fratele lui, regele, care spera să se 
debaraseze de el, astfel încât ar fi fost primejdios pentru el să 
se întoarcă în Egipt. Situaţie care era în favoarea lui, pentru că 
pericolul reprezentat de fratele său îi făcea imposibilă revenirea 
în ţară. Dar nu era mai puţin adevărat că poziţia regală a lui 
Didufri era şubredă, având în vedere numărul duşmanilor şi 
puterea fratelui său mai mare, stăpân al câtorva provincii, astfel 
încât, dacă prinţul Kefren ar fi urcat pe tron, Djedefhor şi-ar fi 
redobândit toate prerogativele în ţara sa, fără a mai pune la 
socoteală faptul că era, potrivit dreptului primului născut, 
moştenitorul legitim al coroanei Egiptului. Toate aceste lucruri 
nu-l făcuseră pe lgibar să renunţe la intenţiile sale vădite, 
deoarece credea că, dacă Djedefhor se îndrăgostea de Menilila, 
se căsătorea cu ea şi ar fi avut ocazia să se întoarcă în ţara lui, 
l-ar fi luat şi pe socrul său; cel puţin aşa spera. Se gândea cu 
plăcere că ar fi putut să-şi încheie viaţa liniştit într-un palat din 
Memfis, cetate al cărei renume ajunsese departe de hotarele 
Egiptului. 

Djedefhor îşi petrecuse ultimele zile în magaziile din port, 
unde depozitase mărfurile aduse de la Sodoma. Igibar avea 
acolo scribii şi hamalii. Tot acolo fuseseră cazaţi marinarii şi 
gărzile care îl însoţiseră pe Djedefhor. Acesta începuse cu 
examinarea socotelilor, ceruse explicaţii despre modul în care 
se proceda pentru repartizarea şi vânzarea mărfii, apoi îi 
spusese lui Igibar: 

— Deocamdată, să vindem această marfă după metoda ta. Cu 
ce câştigăm, vom organiza o nouă caravană şi voi călători cu ea 


nu pe fluviu, ci pe drumurile deşertului. 

— Cum, vrei să-ţi rişti viaţa şi câştigurile noastre în această 
aventură? Protestase Igibar. A 

— Nu-ţi fie teamă în privinţa câştigului tău. lţi voi da o 
garanţie, pe care o poţi recupera de la tatăl meu. La urma 
urmelor, pun partea mea. Îţi voi cere doar un supliment, care va 
fi departe de a reprezenta totalitatea câştigului obţinut de tine 
din această ultimă vânzare. 

— Da! Numai că viaţa ta valorează mai mult decât povestea 
asta cu câştigul! Mărturisise el. Ştiu să accept un risc, mai ales 
când e posibil să fie foarte profitabil. Dar, dacă-ţi vei pierde 
viaţa, cine te va mai înlocui? 

Aceste cuvinte îi plăcuseră mult lui Djedefhor, care se grăbise 
să-şi liniştească gazda: 

— Am trecut deja prin multe ca să-mi mai fie teamă de ceva. 
Oamenii din escorta mea sunt războinici iscusiţi şi nu mă tem de 
atacul beduinilor, dacă le vom plăti un drept de trecere, 
făcându-i protectorii viitoarelor noastre caravane. Vor fi mai 
interesaţi să ne protejeze ca să profite mult timp de acest 
negoţ, decât să ne masacreze ca să pună mâna pe o pradă pe 
care cu greu o vor putea valorifica, pentru că nu au cui s-o 
vândă. Nu avem a ne teme decât de tâlhari, dar pe ei avem cu 
ce-i primi. 

— Uiţi, se pare, un lucru, de care mă tem mai mult decât de 
beduini sau de tâlhari. Să nu te rătăceşti în deşert şi să mori de 
sete! 

— Nu mă tem că mă voi rătăci, pentru că ştiu să mă orientez 
noaptea după poziţia stelelor. E o ştiinţă pe care o învăţăm în 
templul lui Ra din Heliopolis, pentru că ne petrecem o parte din 
noapte observând cerul şi poziţia stelelor fixe şi rătăcitoare. Dar 
ca nu cumva să rămânem fără apă, vom lua cu noi un număr 
suficient de burdufuri. Costul cel mai mare al călătoriei îl 
reprezintă măgarii, deoarece vom lua doar puţină marfa, atât 
cât să nu stârnim interesul beduinilor şi să nu fim o pradă 
tentantă. 

În a treia seară, pe când cinau ca de obicei pe terasa locuinţei 
lui Igibar, acesta îi spuse lui Djedefhor că Menlila fusese reţinută 
la palat pe toată perioada şederii la Ur a fiului regelui din Uruk. 

— Se va întoarce cu siguranţă mâine, conchise el. Pentru că 
presupun că eşti nerăbdător să o cunoşti... 


— Igibar, mi-ai lăudat prea mult însuşirile fiicei tale ca să nu 
ard de nerăbdare să întâlnesc această minune, răspunse 
Djedefhor, cu o fărâmă de ironie în glas, fără ca prietenul său 
să-şi dea seama. 

A doua zi dimineaţă, când cobori în grădină ca să-l aştepte pe 
Igibar, urmând să plece împreună în port, unde se aflau 
depozitele, o întâlni pe fata gazdei sale. Purta un veşmânt lung 
împodobit, pe toată lungimea tivului, cu perle de lapislazuli 
cusute. Părul negru, pieptănat cu grijă, era prins cu o bentiţă 
îngustă deasupra frunţii, pe care coborau patru şiruri de bucle. 
Moştenise de la tatăl ei doar ochii mari şi negri, înfundaţi în 
orbite, ceea ce le conferea parcă un mister, care contribuia la 
farmecul ovalului elegant al feţei, al buzelor senzuale şi perfect 
conturate, al nasului fin şi drept. Se apropie de el, zveltă în 
rochia ei de in subţire, sub care se desenau formele corpului. 
Djedefhor care, în realitate, după spusele tatălui, îşi imaginase o 
femeie deja grăsuţă, cu faţa rotundă şi bucălată, rămase o clipă 
fără glas, uluit parcă de o apariţie divină. Dar îşi reveni repede 
şi reuşi să manifeste o oarecare indiferenţă. 

Fata se oprise în faţa lui, cu un aer grav, ceea ce o făcea şi 
mai fermecătoare, şi vorbi prima: 

— Tu eşti Abimilku. 

— lar tu eşti Menlila, răspunse el zâmbind. 

— Tatăl meu mi-a vorbit foarte frumos despre tine, îi mărturisi 
ea. 

— Şi mie la fel despre tine. 

Atunci ea zâmbi, oftă şi zise: 

— Ştiu. Când e vorba de mine, tata nu mai conteneşte cu 
laudele, astfel încât cei care îl aud şi apoi mă văd probabil că 
sunt foarte dezamăgiţi. 

— Oare? Eu pot să spun, fără să te linguşesc, că realitatea 
depăşeşte cu mult laudele tatălui tău. 

Complimentul o făcu să roşească puţin, dar fără să lase capul 
în jos şi să ia un aer modest. Dimpotrivă, râse şi replică: 

— Nu credeam că egiptenii ştiu să vorbească amabil cu 
femeile. 

— De ce? Nu aşa se întâmplă în cetatea Ur? 

— Posibil, dar nu i-am auzit niciodată în ceea ce mă priveşte. 

— Poate pentru că încă n-ai întâlnit tineri care să ştie să-ţi 
facă atâtea complimente sau poate că sunt intimidaţi de 


strălucirea frumuseţii tale. Noi scriem poeme femeilor pe care le 
iubim. 

— Mi-ar plăcea să trăiesc într-o astfel de ţară, spuse ea 
oftând. 

Această primă întâlnire a fost întreruptă de apariţia lui Igibar, 
care exclamă: 

— Bine, văd că v-aţi întâlnit, copii, şi că v-aţi vorbit. E bine, e 
bine! Menlila, el este Abimilku, fiul asociatului meu. De altfel, 
este şi asociatul meu şi se ocupă de afacerile noastre. Pentru 
că, deşi prinţ în ţara lui, s-a dovedit un negustor remarcabil... 
Abimilku, astăzi nu vom merge la depozite. Regina, căreia i-am 
vorbit ieri, pe când tu verificai socotelile, doreşte să te vadă la 
palatul ei. Nu-ţi ascund faptul că i-am dezvăluit cine eşti în 
realitate. Probabil că acesta este principalul motiv pentru care 
doreşte să te vadă. 

— Igibar, originea mea nu are nicio importanţă, deocamdată, 
pentru că sunt doar un exilat. 

— Abimilku, un prinţ exilat, mai ales când este moştenitorul 
legitim al celui mai puternic regat din lume, este mai preţios 
decât un prinţ care trăieşte la curtea tatălui sau a fratelui său. 
Protecţia pe care i-o acordă atunci un suveran străin devine 
pentru acesta din urmă o garanţie de gratitudine când prinţul îşi 
redobândeşte patria şi tronul. 

— Ţi-am mai spus că fratele meu Kefren, deşi mult mai tânăr 
decât mine, este socotit mai potrivit ca să urce pe tronul lui 
Horus, deoarece dispune de provincii, de o armată şi de 
susţinerea celor mai mulţi demnitari ai regatului. In timp ce eu 
însumi am renunţat la tron, dorind să mă consacru căutării 
înţelepciunii. 

— A, da, ştiu! Legat de asta, adu-mi aminte să-ţi povestesc 
păţaniile acelui rege al cetăţii Uruk, strămoşul regelui actual, 
care şi el plecase în căutarea vieţii eterne, care este țelul 
oricărei căutări a înţelepciunii. Vei vedea că întotdeauna e o 
strădanie zadarnică. 

— Am aflat câte ceva despre acest personaj, de la un vechi 
prieten venit din Biblos, care a fost în parte profesorul meu. Nu 
este oare vorba de acel Ghilgameş, care l-a ucis pe uriaşul 
Humbaba, care păzea Munţii Cedrilor? Se pare că e doar o 
poveste frumoasă inventată de oamenii din Uruk. 

— Chiar despre el e vorba. Dar noi îl numim pe acest uriaş 


Huwawa. Totuşi, nu despre această aventură vreau să-ți 
vorbesc. Deocamdată, dacă eşti gata, e timpul să mergem la 
palat. Menlila, mi se pare că vii şi tu cu noi. 

— Bineînţeles, tată, pentru că eu trebuie să vă conduc în faţa 
reginei. După cum vezi, şi eu sunt gata. 

— Ce rochie frumoasă ai! ... Ce zici, Abimilku? 

— Aăă... Acest veşmânt pune şi mai mult în valoare 
frumuseţea şi eleganța fiicei tale, recunoscu cu dragă inimă 
Djedefhor. 

In faţa porţii monumentale a incintei palatului, se aflau câţiva 
oameni din gardă. Toţi erau îmbrăcaţi la fel, cu lungi kaunake, 
iar torsul nu era gol, ci protejat de o curea lată din piele, prinsă 
pe umărul stâng şi lăsând descoperit umărul drept. Intr-o mână 
aveau o lance terminată cu un vârf alungit din bronz, iar în 
cealaltă, o secure cu un mâner lung. Aveau capul protejat de o 
cască ascuţită din piele groasă, care le acoperea în întregime 
părul, şi cădea pe ceafă sub formă rotunjită. Igibar şi mai ales 
Menlila erau destul de cunoscuţi ca să fie lăsaţi să treacă fără să 
li se pună vreo întrebare. Traversară curtea mare cu arbori, 
dincolo de care palatul îşi înălța silueta impozantă de cărămidă, 
cu o uşă scundă, ceea ce-i conferea un aspect de fortăreață. 
Această uşă, flancată şi ea de gărzi, dădea spre un coridor lung 
unde, printr-un labirint de săli, de galerii şi de curţi, vizitatorii 
ajunseră la un fel de patio mare, spre care se deschidea o sală 
mică, unde Menlila, ghidul lor în acel labirint, îi pofti să între pe 
cei doi bărbaţi. 

— Aşteptaţi aici, le spuse ea. Mă duc s-o înştiinţez pe regină 
de venirea noastră. 

— Constat, îi spuse Djedefhor lui Igibar, după ce Menlila se 
depărtă, că fiica ta cunoaşte bine palatul, unde ai putea să te 
rătăceşti destul de uşor. Şi probabil că este şi foarte apropiată 
reginei, dacă are acces în acest fel la odăile ei. 

— Menlila e una dintre cele patru domnişoare de companie 
ale reginei. Aceste fete sunt alese cu grijă din rândul marilor 
familii din oraş, şi, după cum poţi să-ţi închipui, este o mare 
onoare pentru ele să aibă o fiică în serviciul reginei. Ele pot intra 
în odăile ei în orice moment din zi sau din noapte şi îi ţin 
companie cu rândul reginei când acesta le-o cere. Ca să ajungă 
să fie aleasă, fata trebuie să ştie să danseze, să cânte la un 
instrument, să citească, să scrie şi să vorbească în mod plăcut. 


Există multe doritoare şi, după cum se poate vedea, puţine 
alese. Acum poţi să înţelegi mândria mea de a avea o fată care 
e una dintre cele patru prietene ale reginei. Dar acest privilegiu 
cere multe obligaţii, începând cu acela de a fi în orice moment 
disponibil, la dorinţa reginei. Astfel, în aceste ultime zile, Menlila 
nu s-a întors acasă. A fost nevoită să stea zi şi noapte la palat, 
ca să o ajute pe regină să-l distreze pe trimisul regelui din Uruk. 

— Zi şi noapte, spui? Dar în ce poate consta distracţia unui 
bărbat noaptea? Intrebă Djedefhor. 

— Nu, să nu crezi că fetele reginei sunt obligate să între în 
patul invitatului. Pentru asta există curtezanele palatului. Dar se 
întâmplă ca oaspetele să stea până târziu şi ele trebuie să cânte 
şi să danseze pentru plăcerea lui, sau să-l distreze cu istorisiri 
sau cu jocuri. Regina, fiind obligată să stea alături de el, se 
culcă noaptea târziu, iar fetele trebuie să o însoţească până în 
camera ei, unde servitoarele o pregătesc pentru noapte. 
Acestea sunt constrângeri care, evident, nu pot decât să 
dăuneze unei vieţi familiale normale. Dar, când Menlila îşi va 
găsi un soţ, va ieşi din slujba reginei, deoarece aceasta ţine 
alături de ea doar fete necăsătorite. 

— In acest caz, dacă e vorba de o astfel de onoare şi, 
probabil, e un avantaj pentru tine ca fata ta să se numere 
printre prietenele reginei, cred că nu te grăbeşti s-o căsătoreşti, 
remarcă Djedefhor. 

— Da şi nu. Nu, pentru că, într-adevăr, avem amândoi 
numeroase avantaje, începând cu scutirile de taxe care-mi sunt 
acordate, un prestigiu în faţa clienţilor, iar ea este foarte bine 
răsplătită pentru serviciile făcute. Da, pentru că, în realitate, 
acum pot să mă lipsesc de avantajele aduse de această situaţie 
şi aş prefera să o am mai des pe Menlila alături de mine. 

— Totuşi, nu mi-ai spus că soţul ar duce-o la casa lui? În felul 
ăsta ai vedea-o şi mai rar. 

— Dar ţi-am mai spus că din această pricină vreau să o 
căsătoresc cu un străin, care nu o va duce în familia lui, un 
bărbat care să locuiască în casa mea sau, dacă pleacă departe, 
să fie de acord să nu mă despart de fată... De fapt, trebuie să-ţi 
spun că, atunci când va intra regina, va trebui să o saluţi 
folosind gesturile adorării. Pentru asta, ţii braţele pe lângă corp 
şi ridici antebraţele, îndreptând spre persoana salutată palmele 
mâinilor. 


— E mai simplu decât la noi unde, în faţa Maiestăţii Sale 
regele, trebuie să te arunci pe burtă şi să săruţi praful în faţa 
picioarelor sale. 

— Acesta e pentru noi un mod ciudat de a saluta un rege... şi 
oarecum ostentativ. 

— E un act de supunere totală. 

— Prietene, încă n-am ajuns acolo. 

Menlila intră anunţând-o pe regină, care păşea în spatele ei. 
Djedefhor admiră maiestatea ţinutei. Era încă tânără, cu o faţă 
fină, ca Menlila, mult diferită de cea a femeilor sumeriene pe 
care Djedefhor avusese ocazia să le întâlnească destul de des 
pe străzile din Ur. Purta o rochie amplă cusută cu fir de aur, care 
îi ascundea picioarele şi atârna pe dalele din cărămidă roz, ceea 
ce sporea fastul înfăţişării sale; acel veşmânt era scos în 
evidenţă cu ajutorul unui colier greu făcut din bile ghiloşate din 
aur, alternând cu perlele de lapislazuli. Părul bogat şi negru era 
pe jumătate ascuns sub un fel de tichie din inele fine de aur, 
formând un fel de fileu pe care erau prinse frunze de plop din 
aur presărate cu flori de lapislazuli, turcoaze şi sidef. In vârful 
tichiei se  înălţau flori din aur cu tulpine încovoiate şi 
inflorescențe asemănătoare margaretelor, în centrul cărora 
albastrul unei perle mari de lapislazuli contrasta în mod plăcut 
cu strălucirea solară a aurului. Cercei grei, în formă de semilună, 
ieşeau dintre buclele părului, care cădea liber în jurul capului. 

Djedefhor îşi zise că reginele Egiptului, cu simplul lor veşmânt 
alb, mulat pe corp, uneori cu peruca legată cu o simplă bentiţă 
din pânză, arătau mai mult decât modest în comparaţie cu 
suverana acestui mic stat. Şi o salută cu dragă inimă pe această 
femeie mândră în modul simplu care îi fusese recomandat. 
Regina răspunse la salut, se aşeză pe un jilţ acoperit cu o blană 
de panteră şi cu picioare în formă de labe de leu, totul din lemn 
aurit, apoi îi invită pe cei doi bărbaţi să se aşeze pe taburete, în 
faţa ei, în timp ce Menlila lua loc pe un alt taburet lângă ea. 

— Abimilku, vorbi atunci Puabi, trebuie să mă adresez fiului 
adoptiv al unui negustor bogat din Sodoma sau fiului regelui 
Egiptului? 

— Regină, răspunse Djedefhor, mă aflu aici doar în calitate de 
fiu al lui Khiziru, asociat al lui Igibar. În rest, probabil că ai aflat 
de la Igibar că am fost nevoit să fug de răzbunarea unui frate 
mai mic, ale cărui intrigi au reuşit să-l convingă pe tatăl nostru 


să-l proclame moştenitorul Egiptului. 

— Oricum, eşti binevenit în cetatea noastră. Şi aş fi onorată 
dacă ai accepta să o vizitezi în palatul ei pe stăpâna acestui 
oraş. 

— Eu aş fi cel onorat, răspunse Djedefhor. 

— Mi-ar plăcea să-mi vorbeşti despre ţara ta. Cetățile noastre 
au avut relaţii cu Egiptul într-un trecut îndepărtat. Poate că ar fi 
bine pentru toţi să le reluăm. Este adevărat că pentru noi 
Egiptul e ca un fel de miraj, o lume atât de îndepărtată, încât a 
devenit aproape inaccesibilă. Şi totuşi, sunt convinsă că nu e 
mai departe decât acea ţară Melukhkha, unde ambarcaţiunile 
noastre merg să aducă aur, lemn preţios, animale ciudate, 
mirodenii, fildeş şi altele. Igibar ar putea să-ţi spună mai multe 
despre acest ţinut îndepărtat. 

— Este adevărat, regina mea, interveni Igibar, că Egiptul nu 
poate fi mai departe de noi decât Melukhkha sau, pe uscat, 
decât ţara Aratta, de unde aducem lapislazuli atât de drag inimii 
tale şi care se potriveşte atât de bine cu frumuseţea Maiestăţii 
Tale. Eu, pe vremea când făceam comerţ cu negustorii veniţi din 
Dilmun şi din Magan’, care închide Marea Inferioară şi constituie 
deschiderea spre oceanul fără margini, cel ce scaldă țărmurile 
ţării Melukhkha, am auzit că, mergând pe lângă coastele acelei 
Magan, tot spre apus, trebuie să ajungi în marea care scaldă 
țărmurile orientale ale Egiptului. Ştim că undeva pe-acolo se 
află această ţară bogată în aur şi în răşini preţioase, cunoscută 
de egipteni sub numele de Punt. 

— Întocmai, confirmă Djedefhor, şi este evident că imensul 
ţinut deşertic situat în faţa Egiptului, pe care oamenii din 
Canaan îl numesc Havilah şi noi To Nutir, este continuarea spre 


3 Aceste regiuni, bine cunoscute din textele sumeriene din 
mileniul al lIll-lea, au fost identificate. Melukhkha este Valea 
Indusului; Dilmun este insula Bahrein şi țărmurile vecine Arabiei; 
Magan este actualul Oman. Marea Inferioară este denumirea 
sumeriană a Golfului Persic (sau Arabic) şi a mării spre care se 
deschide, prin strâmtoarea Ormuz, spre Oceanul Indian. în ceea 
ce priveşte Aratta, aceasta era o piaţă de lapislazuli, acea 
frumoasă piatră albastră pe care o găsim doar în actualul 
Badakehan, la extremitatea nord-estică a actualului 
Afghanistan. Situl nu a fost în mod sigur identificat (n.a.). 


vest a acelei ţări numite de voi Magan. De altfel, aveam de 
gând, cu ajutorul tatălui meu adoptiv, să construiesc o navă la 
malul mării unde începe valea Sidim, pe care noi o numim 
Marea Coptos, ca să navighez spre sud şi să ajung astfel în ţara 
Punt şi într-o insulă misterioasă, insula lui Ka, unde se află 
comoara cea mai de preţ, marea carte a lui Thot. 

— Ce-i această carte a lui Thot? Intrebă regina, curioasă. 

—E o carte divină, unde sunt trecute toate tainele 
universului. Este scrisă în litere de foc pe plăci de peruzea şi de 
smarald. Cel care ajunge să-i cunoască semnele înţelege toate 
limbile, ale oamenilor, păsărilor şi animalelor, ale peştilor din 
apă, ale tuturor fiinţelor de pe pământ. Vede soarele pe cer cu 
ciclul zeilor, luna la răsărit şi la apus, stelele pe firmament. 
Astfel a vorbit un înţelept: ceea ce înseamnă că va ajunge la 
cunoaşterea perfectă a lumii, că e stăpânul universului şi că a 
devenit nemuritor. 

— Dacă înţeleg bine, deținerea unei astfel de cărţi ne-ar face 
să devenim asemenea zeilor, remarcă regina. 

— Da, ar fi un zeu cel care ar deţine cunoaşterea tuturor 
tainelor universului, confirmă Djedefhor. 

— Ştii unde se află această carte? A mai avut-o cineva în 
posesia lui? 

— Nimeni, după cunoştinţa mea. După cum am spus, este 
ascunsă într-un loc secret, într-o insulă, se spune, dintr-o mare 
misterioasă, numită Coptos, după numele unui oraş sacru din 
Valea Nilului. Dar, în realitate, este marea care se întinde la 
răsărit de Egipt. În acea insulă trebuie să se afle un templu 
consacrat lui Thot, zeul înţelepciunii eterne. In acel templu se 
găseşte cartea. Ar fi închisă într-un sipet din aur, aşezat într-un 
sipet din argint, aflat în interiorul unui sipet din fildeş şi abanos, 
care se găseşte într-un sipet din lemn de laur, iar acesta este 
protejat de un sipet solid din bronz. Asta e tot ce ştiu despre 
carte. 

— Şi te gândeşti să pleci după ea? 

— Era una dintre năzuinţele mele. La asta mă gândeam aflat 
fiind pe drumul ce ducea spre valea Sidim. La acelaşi lucru mă 
gândeam şi când am devenit omul de încredere al unui negustor 
din Gomora. Şi i-am vorbit despre această călătorie şi tatălui 
meu adoptiv din Sodoma. Acum nu mai ştiu ce trebuie să fac. 
Înainte de orice, ambiția mea este să aduc prosperitate lui 


Igibar, gazda mea, şi tatălui meu, pentru că suntem asociaţi. 
Mai târziu, poate că voi pleca în căutarea acestei cărţi şi a porţii 
Hebsbagai, care este poarta ținutului subteran numit de 
egipteni Duat, acolo unde trăiesc înţelepţii care conduc lumea şi 
deţin cheile cunoaşterii. 

— Abimilku, spuse regina oftând, ne faci să visăm, dar nu te 
temi că toate aceste taine despre viaţă şi cunoaştere sunt doar 
iluzii? Igibar, va trebui să-ţi faci timp şi să-i spui oaspetelui tău 
povestea lui Ghilgameş, care a fost regele cetăţii Uruk şi a 
plecat în căutarea plantei nemuririi. Era vorba de copacul vieţii, 
deţinut de zei, venerat de noi, cei care trăim în ţinutul 
Sumerului, pentru că e divin, e izvorul vieţii, dar muritorii nu 
ajung niciodată la el. 

— Regina mea, i-am vorbit deja lui Abimilku despre acest 
rege. Într-o zi, îi voi spune toată povestea lui. 

— Da, prinţe, continuă regina, adresându-i-se lui Djedefhor, 
această poveste îţi va da de gândit şi poate că te va face să vezi 
altfel lucrurile. Deoarece nu cred că înţelepciunea în căutarea 
căreia ai plecat poate fi găsită într-o carte, chiar dacă e scrisă 
cu semne de aur pe tăblițe din peruzea şi din smarald. Oricât de 
puternice ar fi semnele magice, până azi nu s-a văzut ca ele să 
poată conferi înţelepciunea şi cunoaşterea zeilor celor care le 
folosesc. 


CAPITOLUL XXIV 


Kefren poruncise să fie amenajată o plajă în apropierea 
debarcaderului palatului de la Elefantina şi să fie construit un 
pavilion din lemn, acoperit cu frunze de palmier. Pe podea erau 
perne peste rogojini şi, puţin mai retrase, Khamernebti ceruse 
să fie aşezate jilţuri confortabile şi măsuţe. Acolo îi plăcea să 
stea, îndeosebi în timpul căldurilor mari din cursul verii, pentru 
că, în pofida luminii soarelui, un vânt uşor tulbura aerul, ceea ce 
sporea răcoarea relativă stârnită de evantaiele agitate de tineri 
servitori nubieni. Persenti, instalată într-o aripă a reşedinţei 
împreună cu familia ei, venea şi ea acolo, însoţită, în general, de 
sora ei Nikaankh, care avea acum şaisprezece ani, şi de mama 
lor, lu. Aceasta voise să aibă grijă de copii, adică de Mikerinos, 
în vârstă de doisprezece ani, de sora lui, Khamernebti II, căreia 
îi ziceau Khami, mai mică decât el cu douăzeci de luni, de 
ultimul fiu al cuplului princiar, Khunere, în vârstă de şase ani, şi 
de fiul lui Persenti, Nekaure, mai mare cu câteva luni decât 
celălalt. Toţi purtau codiţa copiilor, care le cădea pe partea 
dreaptă a capului, şi stăteau goi, ca toţi micuţii din vale, fie că 
erau fiii unor personaje importante, fie ai unor ţărani. Ceea ce le 
uşura joaca, deoarece stăteau de cele mai multe ori în apa 
fluviului care scălda plaja, decât pe uscat. Acel spaţiu de joacă 
şi de odihnă, acel loc de pace şi de seninătate era părăsit doar 
în timpul inundaţiilor, când fluviul se umfla atât de mult, încât 
întreaga zonă era acoperită de apă, motiv pentru care pavilionul 
fusese construit din lemn, ceea ce permitea demontarea lui 
înainte de creşterea apelor. 

După ce sezonul inundaţiilor se încheia, apa se retrăgea de pe 
plajă şi pavilionul era repede montat la loc, pentru că încă mai 
era o căldură toridă şi tinerele femei erau nerăbdătoare să 
regăsească răcoarea relativă a apei. În timp ce copiii reveniseră 
la joacă şi la înot în fluviul domolit - pentru că nu aveau voie să 
se apropie de el în timpul inundaţiei, fiind periculos din pricina 
curentului violent -, sub supravegherea lui lu şi Merithotep, cea 
care fusese aleasă să se ocupe de Nekaure, Khamernebti, 
Persenti şi Nikaankh se aşezaseră în umbra pavilionului. Işi 
scoseseră veşmintele a căror pânză, oricât ar fi fost de subţire, 
pricinuia o mai mare transpiraţie şi o făcea să curgă în mod 
neplăcut pe piele, şi se distraseră împodobindu-şi părul, gâtul şi 
braţele cu ornamente din frunze şi flori. Jucau jocul şarpelui şi 


dame, ceea ce egiptenii numeau senet, în timp ce sporovăiau şi, 
uneori, râdeau. lar după ce o partidă se termina şi căldura 
devenea aproape insuportabilă, se duceau să se scalde în 
undele line ale fluviului, redevenit limpede, după ce mâlul 
fusese luat în întregime de apa inundaţiilor. Atunci îşi luau cu 
ele copiii cei mai mici şi îi ajutau să se joace şi să înoate în 
fluviu. 

Astfel le surprinse Kefren. Văzându-l pe fratele şi soţul ei, 
Khamernebti îl îndemnă să vină alături de ele, dar Kefren le ceru 
să vină la el, pentru că trebuia să le vorbească cât se poate de 
serios. Tinerele femei se hotărâră atunci să iasă din apă şi se 
aşezară pe perne, la picioarele lui Kefren care, aşteptându-le, se 
aşezase într-un jilţ şi ciugulea curmale. 

— Va trebui să vă părăsesc un timp, le anunţă el. 

— Să ne părăseşti? Întrebă Khamernebti, mirată. Ce vrei să 
spui? 

— Djedi a venit în dimineaţa asta direct de la Memfis. 

— Cine e acest Djedi? Întrebă Khamernebti. 

— Ai uitat de el? E un fel de înţelept magician care trăia la 
Hermopolis şi care l-a întâlnit pe fratele nostru Hori când se afla 
în templul lui Thot. La cererea tatălui nostru, Hori l-a adus la 
Memfis, dar Keops, zeul, nu a avut multe ocazii de a sta cu el de 
vorbă, pentru că foarte curând a trecut pragul Duatului. Acest 
Djedi a rămas însă în Marele Palat, la invitaţia lui Nubet. Se pare 
că a devenit înțeleptul reginei şi îi dădea sfaturi, îndemnând-o la 
cumpătare, până când, treptat, a luat în mâini treburile 
regatului. Dar a ştiut să se facă uitat de Didufri care, de altfel, a 
manifestat întotdeauna un oarecare dispreţ faţă de preoţi, scribi 
instruiți şi înţelepţi. Şi iată că a luat calea provinciei noastre ca 
să-mi aducă veşti de la Memfis, veşti îngrijorătoare care mă 
obligă să acţionez. 

— Un lucru foarte bun pe care îl aprob din tot sufletul, căci de 
mult timp te îndemn să porneşti împotriva lui Didufri, spuse 
bucuroasă Khamernebti. Dar de ce a venit el la noi? De ce 
Minkaf nu a trimis un mesaj cu un porumbel voiajor? 

— Dacă e să dau crezare spuselor lui Djedi, Didufri, care 
cunoştea existenţa acestor porumbei pe care Henutsen şi 
Minkaf ni-i trimitea de la porumbarul din casa unde mama 
noastră l-a instalat pe Inkaf, Didufri, aşadar, şi-a însuşit această 
locuinţă; acum este ocupată de oameni înarmaţi. Probabil ca să 


zădărnicească orice legătură cu mine. Pentru că acum, când 
Didufri se ocupă de treburile regatului, după ce a scăpat de 
amestecul mamei sale, se dedă plin de curaj propriilor ambiţii. 
Este clar că a luat hotărârea să treacă la acţiune. A început prin 
a încercui palatul de la Memfis, unde le ţine prizoniere pe regina 
Meritites, pe mama noastră, pe mătuşa noastră Neferkau şi 
chiar pe soţul ei, Ilbdadi. Deoarece Henutsen este înconjurată de 
o gardă puternică şi fidelă, Didufri nu încearcă să dea asaltul. Se 
mulţumeşte să împiedice orice posibilitate de ieşire şi de 
comunicare cu exteriorul. De altfel, cred că nu va îndrăzni să 
poruncească oamenilor săi să atace, măcar de teamă să nu fie 
învins de trupele comandate de Nekhebu. Ştim că i-a câştigat de 
partea lui pe prinții din Egiptul de Jos, cărora le-a lăsat o 
autonomie plăcută ambițiilor lor. Câţiva prinți din sud, cei mai 
apropiaţi de Memfis, cei din provinciile celor Două Sceptre, 
Sicomorului de Sus şi Sicomorului Interior, Antilopei şi lepurelui, 
s-au alăturat lui. Fiecare zi ce trece îi face mai puternici, sporind 
riscul ca un alt prinţ din sud să-l susţină pe uzurpator. Asta am 
aflat din gura lui Djedi. Fratele meu Minkaf, îngrijorat de soarta 
mamei noastre, l-a trimis la noi, recomandându-i să-mi spună că 
timpul somnului a trecut, că trebuie să-mi adun toate forţele şi 
să merg asupra Memfisului, până nu e prea târziu. Nu mai avea 
porumbei ca să-mi trimită un mesaj şi ştie că nu poate avea 
încredere în nimeni din anturajul său. Dacă Didufri ar şti că îl 
trădează pentru mine, n-ar ezita să-l execute. In ultimă instanţă, 
s-a gândit la Djedi, uitat în palatul lui Keops, acel palat de unde 
Minkaf îşi exercită funcţia de vizir. A 

— Asta înseamnă că ne vei părăsi? Intrebă Persenti, puţin 
îngrijorată. 

— Trebuia să se întâmple şi asta. Am aşteptat şi aşa prea 
mult, sperând că Didufri va fi destul de nepriceput ca să-i 
supere pe toţi mai-marii regatului şi aceştia să se revolte, 
proclamându-mă suveran al Egiptului în locul lui, sau că va pieri 
într-un fel sau altul. Dar nu s-a întâmplat aşa şi acum e pe cale 
să-mi dicteze voinţa lui. Didufri e mai abil decât credeam şi eu 
am fost prea temător. Nu mi-a mai rămas decât să mă duc să-l 
înfrunt, cu arma în mână, mai înainte ca, devenit prea puternic, 
să mă poată forţa să-mi părăsesc provincia, trimiţându-mi 
porunca să vin în faţa lui la Memfis. 

— Fie ca Isis, stăpâna tronului, să ne ferească de o astfel de 


nenorocire! 

— Zeița nu va putea să ne ajute decât dacă mă hotărăsc să 
fac ceva. Am dat poruncă ofiţerilor să adune trupele şi să 
rechiziţioneze toate ambarcaţiunile disponibile. Mâine plecăm, 
pentru că trebuie să-l luăm din scurt pe Didufri. Trebuie să-mi 
asigur sprijinul tuturor prinților din sud, cei care au trecut deja 
de partea mea şi cei care nu s-au declarat încă pe faţă împotriva 
uzurpatorului.  Khamernebti, în timpul absenței mele, îţi 
încredinţez guvernarea acestei provincii. Veghează asupra 
scribilor care sunt însărcinaţi cu administrarea carierelor, a 
ogoarelor şi a tezaurului palatului. Când nu au un stăpân în 
spatele lor care să le controleze munca, puţini îşi respectă 
îndatoririle şi nu se îmbogăţesc în mod ruşinos luând din 
veniturile statului. 

— Kafre, frate, e o sarcină grea, răspunse ea. 

— În cine aş putea avea mai multă încredere? 

— De ce să nu-l însărcinezi pe Şedi? E un om chibzuit şi total 
devotat ţie. 

— Şedi e un ebenist excelent, dar nu ştie nimic despre 
administrarea unei provincii. 

— Oare eu ştiu mai multe decât el? 

— Sigur, pentru că-ţi spun totul şi deja m-ai ajutat cu 
pricepere, în timp ce Şedi nu iese din atelierul lui, unde l-a închis 
şi pe fiul său Rahertepi, care abia a devenit adolescent. 

— Kafre are dreptate, interveni Persenti. Nimeni nu poate 
nega că tata a devenit unul dintre cei mai iscusiţi artizani din 
ţară şi umple acest palat cu o mobilă splendidă, dar nu are 
aceeaşi pricepere când e vorba de administrarea unei provincii. 
Khamernebti, eşti prea modestă când spui că nu eşti pricepută 
să-i ţii locul lui Kafre pentru această sarcină. Dacă vrei, te voi 
ajuta, ceea ce ne va distra pe amândouă! 

— Ai vorbit foarte bine! Exclamă Kefren. Vă fac pe amândouă 
regente ale acestei provincii. Sunt convins că va fi mai bine 
administrată decât de mine. 

Kefren se ridică şi ieşi ca să dea mai departe ordine şi să pună 
totul la punct, înainte de plecarea sa iminentă în fruntea 
armatei. 

Persenti oftă şi întoarse capul spre însoţitoarele ei. 

— Nebti, tare mă tem pentru fratele tău. Acel Didufri e un om 
viclean, abil, fără scrupule. Pare acum a fi stăpânul unei armate 


puternice şi are alături pe majoritatea mai-marilor regatului şi a 
guvernatorilor. Prin acţiunea sa, Kafre comite un act de 
rebeliune împotriva fratelui său, care îi este şi suveran, regele 
celor Două Regate. Kafre poate să fie învins, poate să fie ucis în 
luptă sau capturat, şi atunci nu m-ar mira ca Didufri să-i ia viaţa. 

— E aproape sigur, recunoscu Khamernebti, dar Kafre nu 
poate face altfel. Singurul reproş care i se poate aduce este că a 
aşteptat atât de mult şi nu a intervenit acum doi-trei ani, când 
era sigur de victorie. Mama noastră l-a sfătuit să nu treacă 
primul la acţiune şi a greşit. 

— Nu putea să prevadă moartea reginei Nubet. Cât era în 
viaţă şi regele se comporta decent, era greu să te ridici 
împotriva lui, existând riscul de a fi dezaprobat de mai-marii 
regatului. Poziţia lui Kafre e dificilă; dacă ţii cont de asta, trebuie 
să recunoşti că Henutsen avea dreptate să-l îndemne la răbdare 
şi să acţioneze aşa cum a făcut. 

— Văd că admiraţia ta pentru fratele meu e atât de mare, 
încât şi atunci când ar face cele mai grave greşeli, tu tot ai 
susţine că e o tactică bună, care i-ar dovedi îndemânarea şi 
perspicacitatea. 

In seara aceea, după ce fiecare se retrase în odăile sale, 
Kefren veni să bată la uşa camerei lui Persenti. 

— Kafre, de ce ai venit să-ţi onorezi servitoarea cu această 
vizită? Întrebă ea mirată. 

Kefren se aşeză pe marginea patului, unde ea stătea culcată 
pe spate, cu ceafa pe pernele ce ascundeau sprijinitoarea de 
fildeş“. 

— Persenti, îi spuse el, ştii asta, pentru că ţi-am repetat-o de 
multe ori! Te iubesc şi aş vrea să devii a doua mea soţie. Până 


+ Este vorba de un suport pentru cap pe care egiptenii îl 
foloseau ca pernă. Era o colonetă foarte joasă, pe care era fixat 
un suport în formă de semilună, lat de câţiva centimetri, pe care 
se aşeza ceafa, ca să nu se strice coafura. Deasupra se punea 
uneori o pernă, ca să fie mai confortabil. Acest obiect era, în 
general, din lemn, dar putea fi făcut şi din fildeş. Unele dintre 
populaţiile actuale din Africa Neagră folosesc în mod tradiţional 
acest gen de mobilă de pat, despre care nu se ştie dacă provine 
de la vechii egipteni sau e vorba de o invenţie independentă 
(n.a.). 


acum m-ai refuzat, invocând umbra fratelui meu. Dar, dacă nu 
s-a mai întors după trecerea atâtor ani, înseamnă că nu mai e în 
lumea celor vii sau a găsit departe de-aici o nouă dragoste şi şi- 
a întemeiat o familie. 

Această constatare o făcu pe tânăra femeie să lase capul în 
jos şi să ofteze din greu, în timp ce prinţul continua: 

— Timpul trece şi, cu el, şi tinereţea ta; curând va trece şi 
frumuseţea. Acum nu mai dansezi. Tu, care visai să ajungi cea 
mai bună dansatoare din Egipt, duci o viaţă tristă, însoţită cu o 
umbră. 

— Îl am pe fiul meu. 

— Pe micul Nekaure, adoptat deja de mine, aş vrea să-l fac 
adevăratul meu fiu, dacă ai vrea să-mi fii soţie... 

— Tare mi-e teamă ca Hori va apărea într-o zi în faţa mea şi- 
mi va reproşa că nu l-am aşteptat... 

— Temerile tale sunt neîntemeiate. Cum ar putea pretinde 
Hori că te iubeşte, dacă, întorcându-se după atâţia ani, ar 
îndrăzni să-ţi reproşeze că ai continuat să trăieşti toţi aceşti ani, 
că ţi-ai irosit tinereţea năpădită de regrete într-o aşteptare 
zadarnică? Adevărul e că nu te-ar iubi dacă ar îndrăzni să fie 
supărat că ai încercat, în cele din urmă, să trăieşti după atâţia 
ani de singurătate. 

Persenti se ridicase şi stătea sprijinită într-un cot, cu faţa spre 
Kefren. lar el îşi zicea că timpul o făcuse şi mai frumoasă. Îşi 
aşeză mâna pe umărul ei, mângâind pielea catifelată şi aurie. 

— Zău, Persenti, eşti ca Hathor când, întinsă în patul ei, 
aşteaptă venirea lui Horus. 

— lar Horus eşti tu, fiu de rege? îl întrebă ea, zâmbind 
amuzată. 

— Când mă voi întoarce din această campanie sau, mai 
curând, după ce vă voi aduce la Memfis pe tine şi pe 
Khamernebti, voi fi Horus de aur, pe tronul celor Două Regate. 

Ea oftă din nou şi răspunse: 

— Dacă vei ieşi învingător. Dar mi-e teamă pentru viaţa ta, 
Kafre. 

— Adevărat? Vorbeşti cu Maat pe limbă? 

— Sigur că da! Exclamă ea, pe un ton scandalizat, ca şi cum 
el i-ar fi pus cuvintele la îndoială. Da, Kafre, îmi eşti mai drag 
decât tata şi mama, mai mult decât oricine pe lume, cu excepţia 
lui Hori şi a fiului pe care mi l-a dăruit. 


— Atunci, uneşte-te cu mine. Dacă mor în cursul acestui 
război, îmi vei fi acordat, în sfârşit, ceea ce doresc de atâţia ani. 
Dacă ies victorios, vei fi a doua mea soţie, vei fi regină. 

— Kafre, dacă mă voi dărui ţie, n-aş vrea să crezi că o fac 
pentru ceea ce reprezinţi, pentru că eşti fiul regelui şi curând, 
după cum doresc cu ardoare, însuşi regele! 

— Cum aş putea gândi astfel, când îl iubeai pe Hori şi te-ai 
dăruit lui crezând că era doar un scrib dansator, iar apoi ai fugit 
de el când ai aflat că e prinţ? Şi n-ai încercat prin toate 
mijloacele să scapi de insistenţele lui Didufri, pe când era deja 
rege şi voia să te ia alături de el pe tron? 

— Desigur, Kafre, pentru că ceea ce contează, înainte de 
orice, este să fii iubit pentru tine însuţi, este să iubeşti pe cineva 
pentru ceea ce este şi să fii şi tu iubit la fel. Dacă n-ai fi fost 
guvernator al provinciei şi fiul regelui, dacă ai fi fost, pur şi 
simplu, ceea ce credeam că eşti, fratele lui Hori dansatorul, şi l- 
aş fi pierdut pe cel iubit de mine, mai mult ca sigur că nu te-aş fi 
respins aşa cum fac de când locuim în acest palat. Şi-ţi sunt 
recunoscătoare pentru că n-ai încercat să abuzezi de nimic, că 
nu te-ai folosit de puterea pe care ţi-o conferă faptul că eşti 
stăpânul acestui palat şi al acestei provincii ca să mă constrângi 
să-ţi dau ceea ce-ţi refuzam. 

— Pe Hathor! Dacă aş fi fost un simplu fiu de grădinar, cum ai 
crezut un moment, ai fi cedat mai uşor îmbrăţişărilor mele, dar 
n-ai făcut-o pentru că sunt prinţ? 

— Dar, Kafre, stăpâne, încă n-am cedat îmbrăţişărilor tale! 

— Adevărat, recunoscu el. Dar dacă, într-adevăr, mă iubeşti 
pentru mine, nu pentru ceea ce reprezint, după cum ţi-am 
declarat, te vei hotărî să mă faci fericit? Îmi vei da o dovadă a 
iubirii tale înainte de a te părăsi, înainte de a pleca şi, poate, 
pentru a nu te mai vedea niciodată? 

— Nu, nu spune asta! Dacă şi tu ai dispărea, cred că aş muri. 
De altfel, mai mult ca sigur că mi-aş lua viaţa, pentru că, după 
cum ţi-am spus, eşti omul pe care îl iubesc cel mai mult pe 
lume, dar niciodată nu voi fi a învingătorului tău. 

După această mărturisire, când Kefren se întinse lângă ea şi o 
prinse în braţe, Persenti nu-l mai respinse, aspiră parfumul 
buzelor bărbatului şi cedă iubirii sale. 


CAPITOLUL XXV 


Upeti era prea subtil ca să acţioneze asemenea curtenilor, 
care îi aduseseră lui Didufri adevărate comori ca să le fie 
deschisă uşa camerei frumoasei Khentetenka. Siguri de ei, 
intraseră ca nişte masculi cuceritori, deja învingători, şi ieşiseră 
la puţin timp învinşi, preafericiţi dacă fiica lui Sekhmet, zeiţa 
felină, care ocupa încăperea, nu-i sfâşiase pe jumătate. După ce 
primi de la regalul său stăpân încuviințarea de a intra când îi 
plăcea în odaia celei de-a doua regine, nu voia să scape un 
astfel de chilipir printr-un comportament intempestiv. Se 
prezentă cu umilinţă în faţa tinerei femei, care stătea întinsă 
într-un jilţ mare, cu o oglindă din cupru lustruit în mână, în timp 
ce o servitoare îi machia ochii. 

— Upeti, ce cauţi în faţa mea? Cine ţi-a dat voie să intri în 
odăile mele? Il întrebă ea pe un ton sever, deoarece cunoştea 
foarte bine relaţiile dintre acel servitor şi regalul ei frate. 

— lartă-mă, regină, dar chiar Maiestatea Sa. Altfel, niciodată 
servitorul tău nu şi-ar fi îngăduit să între în camera ta. 

— Ah, şi tu! Cât i-ai dat fratelui meu ca să-ţi dea voie să intri 
în patul meu? 

— Nu, regina mea. Nu i-am dat nimic Maiestăţii Sale. 

— Are de gând să-ţi plătească serviciile cu trupul meu? 

— Ce-ţi trece prin minte? Nu, regele, stăpânul meu, mi-a cerut 
să veghez asupra ta. Desigur, acei curteni smintiţi îl copleşesc 
cu daruri preţioase ca să li se îngăduie să-şi încerce norocul în 
faţa ta, dar, în sinea lui, regele se teme să nu găseşti unul mai 
puternic decât tine, care să te rănească înainte de a se bucura 
de frumuseţea ta, constrângându-te să-i cedezi. 

— Să afle fratele meu că greşeşte făcându-şi griji pentru 
mine. Am unghii, pumni, dinţi, iar dacă ele nu sunt de ajuns ca 
să-i alung pe acei copii ai lui Seth, mai am şi un cuţit din bronz 
cu lama ascuţită, primit într-o zi de la mama mea, când ne-am 
dus să vânăm în deşert. 

— Îţi admir curajul, regina mea. Dar nimeni nu trebuie să se 
arate prea sigur de el. 

— Oare nu te-a trimis cumva să mă supraveghezi, ca să nu 
fug la Henutsen sau la Kefren? 

— Nici vorbă. Ştie că nu vei putea fugi din acest palat, pentru 
că a pus oameni de pază peste tot. Dacă ai vrea să-i spui 
servitoarei să plece, să ne lase singuri un scurt moment, am 


putea vorbi între patru ochi. 

— Ce? Speri să poţi profita de absenţa servitoarei mele? 

— Nu cum ai putea să-ţi închipui. 

Ca să-i arate că nu se temea de el, aşa cum nu se temea de 
curtenii care îndrăzneau să ridice privirea la ea, îi spuse 
servitoarei să plece. După ce aceasta se retrase, tânăra femeie 
spuse, privindu-se în oglindă şi ignorându-l ostentativ pe Upeti: 

— Vorbeşte, te ascult. 

— Regină Khentetenka, nu vreau ca urechi răuvoitoare să 
audă când îţi spun ce-i în inima mea. Dezaprob total purtarea 
regelui. Desigur, sunt un servitor devotat, dar unele fapte mi se 
par nedemne şi aş vrea să am puterea să mă ridic împotriva lor. 
lar printre acestea, cel mai rău este modul în care regele 
îndrăzneşte să te trateze pe tine şi pe Meresankh, soțiile şi 
surorile sale, reginele Egiptului. Nu-mi pot permite să-l 
contrazic, deşi am încercat deja să-l fac să devină conştient de 
monstruozitatea unui astfel de comportament, josnicia în care 
te aruncă, de parcă ai fi doar o simplă curtezană. 

— Câtă valoare au vorbele tale? Intrebă ea, surprinsă de 
pledoaria lui. 

— Valoarea pe care vei dori să le-o acorzi, răspunse el cu 
mâna pe inimă. 

— Să admitem că gândeşti ceea ce spui. Ce poţi să faci 
pentru mine? 

— Încă nu ştiu, dar aş vrea, din toate puterile, să pun capăt 
unei situaţii atât de scandaloase. 

— Şi cum ai ajuns atât de brusc la astfel de sentimente? 

— Nu mi-au venit brusc, chiar dacă abia cu acest prilej mi le- 
am putut exprima în faţa ta. 

Vorbind astfel, îngenunchease în faţa tinerei femei, cu mâinile 
pe genunchi. Ea îşi îndreptă privirea spre el şi se simţi tulburată. 
Adevărul e că Upeti nu era un bărbat oarecare. Tânăr încă, era 
înalt, bine făcut şi faţa lui nu era lipsită de un oarecare farmec, 
în ciuda unei durități a trăsăturilor, care ar fi putut fi luată drept 
fermitate. Defectul său cel mai mare era lipsa de scrupule, care 
îl făcea să considere asasinatul un mijloc ca oricare altul pentru 
a-şi atinge scopurile. lar scopul lui era să domine fiinţele, 
femeile şi bărbaţii cel mai sus plasați, inclusiv pe rege, prin 
intermediul căruia spera ca, într-o zi, să guverneze Egiptul. Dar 
ţinea ascunsă cu grijă o ambiţie atât de nebunească. Şi se 


bucura descoperind că regele îi facilita totdeauna lucrurile, 
deschizându-i larg drumul spre putere. Pentru că uşa camerei 
reginei îi apărea ca una dintre cele mai importante în drumul lui 
spre putere. Khentetenka înţelese totul în singura privire pe 
care i-o adresă sau, mai simplu, îşi zise că era un tânăr frumos 
şi că, la urma urmelor, de ce să se dea în lături să-şi ofere 
farmecele bărbaţilor care îi erau pe plac? 

— Upeti, îi spuse ea, doar un sentiment de milă sau de simplă 
onestitate te îndeamnă să treci de partea mea şi să fii 
scandalizat de purtarea fratelui meu, care domneşte în acest 
palat ca stăpânul unei „case de plăceri”? 

— Cu siguranţă că nu mila, regina mea, pentru că milă ar 
trebui să-mi fie de acei nerozi de curteni, care îi plătesc fratelui 
tău ca să fie primiţi în camera ta şi ies de aici ca vai de ei. E 
adevărat că sunt indignat de un asemenea târg, dar servitorul 
tău nutreşte faţă de tine alt sentiment. 

— Upeti, o astfel de mărturisire mă emoţionează. Dar cât eşti 
de sincer? 

— Regina mea, nu ştiu cum pot să-ţi dovedesc. Depinde de 
tine să-mi oferi un prilej. 

— Am reţinut, Upeti. Acum pleacă şi spune-i servitoarei mele 
că poate să între. 

Upeti se ridică dezamăgit, dar nu pentru mult timp, deoarece 
Khentetenka îi adresă un zâmbet amabil şi preciză: 

— Fireşte, Upeti, mi-ar plăcea, din moment ce soţul meu, 
regele, ţi-a încredinţat misiunea să mă protejezi, să mă vizitezi 
zilnic. Se va ivi prilejul să te pun la încercare. 

— Servitorul tău doreşte ca acest lucru să se întâmple cât mai 
repede cu putinţă. 

Când servitoarea reveni în cameră, fu surprinsă că stăpâna ei 
nu mai avea un aer sever sau dezamăgit: zâmbea şi fredona un 
vechi cântec de pe vremea străbunului Djoser. 

La rândul ei, crezând că se dusese la regină, Didufri se arătă 
surprins că fidelul său sfetnic nu avea pe corp nicio urmă de 
zgârieturi. 

— Cum, Upeti, ţi-am îngăduit să intri cât de des doreşti la sora 
mea şi încă nu te-ai hotărât să profiţi de acest avantaj, pizmuit 
de mulţi curteni? 

— Stăpâne, îi răspunse el, chiar am fost la soţia Maiestăţii 
Tale, dar n-am încercat s-o violez. M-am mulţumit să stau de 


vorbă cu ea. 

— Şi ce câştigi cu asta? 

— mi va fi de ajuns să-i las pe ceilalţi să creadă că am 
devenit amantul reginei, căci, la drept vorbind, stăpâne, sper că 
îl vei ierta pe servitorul tău dacă-ţi va mărturisi că nu are nici 
cea mai mică înclinaţie spre sora Maiestăţii Tale. La urma 
urmelor, am o prea mare stimă faţă de Maiestatea Ta ca să 
îndrăznesc să am cutezanţa să doresc să intru în patul pe care îl 
împărţi cu regina. 

— E foarte bine, Upeti, şi acest respect te onorează. Este 
adevărat că, în pofida a ceea ce am spus şi am făcut, nu mi-ar fi 
pe plac ca un bărbat să se poată uni cu sora şi soţia mea când 
eu însumi n-am reuşit! Da, când am dorit să deschid palatul 
concupiscenţei curtenilor, îndeosebi odăile soțiilor mele, eram 
condus de ciuda mea şi credeam că le voi umili în acest fel. 
Niciunul dintre aceşti porci n-a îndrăznit să între în camera lui 
Meresankh. Poate pentru că e fiica lui Meritites şi în venele ei 
curge sângele zeului, sângele lui Horus şi Osiris, sau pentru că li 
se pare prea bătrână sau prea urâtă... 

Această ultimă constatare îl făcu să râdă, apoi continuă: 

— In timp ce Khentetenka e o femeie foarte frumoasă şi e 
doar fiica unei străine, ca şi mine, de altfel. Dar, când am văzut 
că-i respingea cu atâta furie pe toţi cei care îndrăzneau să se 
aventureze în camera ei, n-am mai avut scrupule şi i-am trimis 
alţi pretendenți. 

— Stăpâne, poate servitorul tău să te întrebe ce-ai fi făcut 
dacă unul dintre aceşti curteni ar fi reuşit să se desfete cu 
regina, împotriva voinţei sale, sau, şi mai rău, cu încuviințarea 
ei? 

Didufri păru că se gândeşte, se scărpină în cap, apoi 
răspunse: 

— M-aş fi arătat cât se poate de bucuros, apoi te-aş fi trimis 
ca să-i despici capul şi să-l arunci în Nil. 

— Asta este, stăpâne, o reacţie demnă. Totuşi, aceşti oameni 
se laudă că au putut intra în camera reginei şi lumea crede că s- 
au împerecheat cu ea plătind-o pe Maiestatea Ta. 

— Nu-i pasă Maiestăţii Mele că lumea crede astfel, din 
moment ce doritorii se înghesuie la uşile palatului şi mă 
îmbogăţesc. Pentru mine e important ca aşternutul regal să nu 
fie cu adevărat pângărit şi ca niciunul dintre ei să nu reuşească 


să-mi facă un plod bastard. 

— Şi dacă regina ar fi îmblânzită de unul dintre aceşti oameni, 
dacă ar reuşi să se impună în faţa ei... 

— Tocmai ca să nu se întâmple una ca asta, vreau ca de 
acum înainte, când duci un bărbat în camera ei, să stai în odaia 
vecină ca să poţi interveni. Dacă vezi că vizitatorul nu se lasă, 
că o domină pe draga mea soră şi se pregăteşte să o posede cu 
forţa, nu ezita să te repezi la el şi să-l loveşti. 

— Maiestatea Ta vrea să-mi spună că servitorul tău trebuie 
să-l ucidă? 

— M-ai înţeles. Sunt executaţi oameni şi pentru mai puţin! 

— Dar, dacă se aude, nimeni n-ar mai îndrăzni să între în 
palat ca să facă o „casă de plăcere”. 

— Va trebui să faci cadavrul să dispară, pentru ca nimeni să 
nu poată bănui ce s-a întâmplat. Cu siguranţă că regina 
Khentetenka nu ne va trăda, fericită că a scăpat de un bărbat pe 
care singură nu-l putuse alunga. 

A doua zi, când Upeti veni în faţa reginei, aceasta le ceru 
imediat servitoarelor să se retragă. 

— Poţi vedea, Upeti, îi spuse ea, că prezenţa ta îmi este 
destul de plăcută ca să doresc să rămân singură cu tine. 

— Regina mea, servitorul tău e măgulit de atenţia pe care 
binevoieşti să i-o acorzi. 

— Upeti, aş vrea să devii ochiul meu în afara acestor odăi. 

— Vorbeşte şi mă voi supune. 

— Va fi de ajuns să-mi dai veşti despre ce se petrece afară. 
Regele mă ţine atât de izolată, încât nu ajung la mine decât 
zvonuri vagi, prin intermediul servitoarelor. Tu însă poţi să-mi 
vorbeşti de rege, să-mi spui ce face, ce a hotărât, adică să-mi 
aduci la cunoştinţă tot ce ar trebui să ştiu în calitate de soţie a 
Maiestăţii Sale. 

— Voi fi cu dragă inimă ochiul tău. Şi trebuie să-ţi spun că 
regele mi-a cerut să mă ascund în odaia alăturată camerei tale 
când intră aici un curtean. Mi-a poruncit, dacă unul dintre ei ar 
reuşi să te domine şi ar dori să obţină lucrul pentru care a venit, 
să intru şi să-l lovesc cu pumnalul. 

— Ca să vezi! Fratele meu e gelos? 

— Aşa mi se pare, regina mea. 

— Dar n-a avut cu mine mai mult noroc decât aceşti curteni, 
cărora le-a deschis uşa camerei mele! 


— Ura lui este cu atât mai mare. De câte ori nu s-a plâns 
servitorului tău că l-ai făcut câine perfid! 

Khentetenka izbucni în râs şi spuse: 

— Cum, nici acum n-a uitat, după atâta vreme? Ce bine îmi 
pare că l-a durut! 

— Acesta e un alt motiv pentru care îl urăşte pe prinţul 
Kefren, pentru că pretinde că ai făcut cu el multe „case de 
plăcere”. 

— E foarte adevărat, dar e mult timp de-atunci! 

Se ridică din jilţ şi se întinse cu gesturi lente şi languroase, 
încercând ostentativ să stârnească dorinţa vizitatorului ei. Dar el 
întoarse capul în altă parte, oftând. 

— Upeti, ce-ai păţit? ÎI întrebă ea mirată. Nu-ţi plac? 

— Să nu-mi placi, regina mea? Ce spui! Ştii bine că nu-i aşa! 
Am întors capul ca să nu cedez tentaţiei, ca să nu înşel 
încrederea regelui, făcându-mă în acelaşi timp vinovat de o 
crimă de lezmaiestate şi faţă de tine de lipsă de delicateţe, 
precum şi de teama de a fi alungat în mod ruşinos de stăpâna 
mea, eu care sunt doar umilul ei servitor. 

Aceste cuvinte o amuzară pe tânăra femeie, care se îndreptă 
cu un pas lent şi voluptuos spre pat, unde se întinse. 

Upeti se ridică şi se înclină, cu mâinile pe genunchi, ca şi cum 
s-ar fi pregătit să plece, interpretând purtarea reginei ca pe o 
invitaţie să se retragă. 

— Upeti, unde te duci? Il întrebă ea. 

— Presupun că doreşti să te odihneşti şi mi-ai dat de înţeles 
să mă retrag, răspunse el, dar pricepuse foarte bine invitaţia 
sugerată de gesturile şi de vorbele reginei. 

— Nu, Upeti, nu te-am rugat să te retragi... Vino lângă mine. 

Bătu uşor cu mâna locul lăsat gol, lângă ea, cu o mişcare 
provocatoare. Când ajunse lângă ea, se aşeză, întors spre 
tânăra femeie, iar regina, cu un gest natural şi neruşinat 
totodată, desfăcu veşmântul lui Upeti. El o lăsă, fericit că 
reuşise atât de repede în încercarea lui totuşi riscantă. 

— Upeti, spuse ea, descopăr dovada sentimentelor tale faţă 
de mine, pe care mi-ai promis-o ieri. Îţi dau voie să-mi scoţi 
rochia şi să te culci alături de mine. 


CAPITOLUL XXVI 
— Igibar, spuse Djedefhor, spune-mi povestea acelui rege al 


cetăţii Uruk, Ghilgameş. 

— E povestea căutării nebuneşti a nemuririi, dar şi a unui 
eşec, o poveste care ne aminteşte de destinul nostru de muritori 
şi ne lasă să înţelegem că trebuie să ne asumăm acest destin 
fără a căuta să-l depăşim: nemurirea aparţine doar zeilor. 

— Aşadar, regina voia să-mi istoriseşti această poveste ca să 
mă abaţi de la dorinţa mea de a descoperi cartea lui Toth, 
izvorul înţelepciunii şi al puterii. 

Stăteau în grădina locuinţei lui Igibar, iar seara cădea 
molcom, lăsându-i să se bucure de asfinţitul soarelui, după o zi 
de muncă. Menlila, întoarsă de la palat, li se alăturase şi 
poruncea unei sclave să aducă vin de palmier şi bere, pe care 
oamenii din Ur o beau doar cu paiul, dintr-un vas comun aşezat 
pe un trepied scund. Ceea ce-i plăcea lui Djedefhor, pentru că 
profita că Menlila se apleca spre recipient ca să facă şi el la fel, 
apropiindu-şi faţa de a ei, având impresia că răsuflările lor se 
amestecau în lichid, în timp ce sorbeau băutura ameţitoare. Şi, 
îndreptându-se, ea îi adresa un zâmbet complice, ceea ce-i 
fermeca inima. 

— Abimilku, răspunse lIgibar, dacă eşti cu adevărat stăpânit 
de această dorinţă de a găsi înţelepciunea supremă, nu cred că 
povestea pe care ţi-o voi istorisi poate să te împiedice s-o faci. 
Ea conţine totuşi o înţelepciune profundă, ne aminteşte că 
suntem muritori, că viaţa noastră sub soare e foarte scurtă, 
indiferent cât de înaintată e vârsta la care ajungem, şi că, în 
definitiv, adevărata înţelepciune este să te bucuri de fiecare zi 
ce ne-a fost dată s-o trăim, fără excese, dar fără să te chinuieşti 
pe tine însuţi, pentru că totul e zadarnic. Dacă zeii ne-au dat 
mijloace să ne bucurăm şi să cunoaştem acte şi stări care ne 
procură plăcere, au făcut-o ca să ne folosim cum se cuvine de 
ele, nu să le dispreţuim, pentru că ar însemna să-i ofensăm, 
fiind o manifestare de impietate. 

— Igibar, te înţeleg foarte bine şi aş vrea să ştii că dorinţa 
mea de a căuta înţelepciunea nu respinge în niciun fel bunurile 
acestei lumi, deoarece nu există nicio nepotrivire între plăcerile 
vieţii oferite de zei şi beatitudinea din lumina eternă. Sunt 
convins că zeii ne-au îngăduit să cunoaştem plăcerea şi un 
somn plin de vise ca să ne pregătească pentru viaţa eternă. 
Somnul este o anticipare a morţii, o pregătire pentru moarte. 

— Pricep ce vrei să spui. Dar un somn fără vise nu înseamnă 


deja neant, chiar dacă nu e permanent? Pentru că, atunci când 
închizi ochii, cuprins de somn, nu mai eşti conştient de nimic 
până la trezire şi îţi dai seama că a trecut o noapte întreagă, că 
celor care au stat treji li s-a părut acest timp relativ lung, iar 
pentru tine, acelaşi timp n-a avut nicio durată. lar visele, care îl 
năpădesc pe cel care doarme, se manifestă deseori prin 
coşmaruri, viziunea unor monştri; te pomeneşti în lumea 
fantomelor ce evocă infernul întunecat unde domneşte severa 
E-reşki-gal, neînduplecata stăpână a ținutului lIrkalla cu şapte 
porţi. 

— Asta înseamnă că, în realitate, există mai multe căi, atât în 
lumea celor vii, cât şi în lumea celor morţi. Nu trebuie să 
interpretăm coexistenţa viselor frumoase şi a coşmarurilor ca un 
avertisment al zeului care, prin acest mijloc, ne aduce la 
cunoştinţă că există o lume subterană, unde cad cei care s-au 
dovedit vinovaţi de crime, şi o lume celestă, unde ajung cei 
drepţi, cei pe care îi numim în Egipt absolviţi în faţa lui Osiris şi 
în faţa lui Maat? 

— Putem spera asta, fără să avem, totuşi, siguranţa în 
această privinţă, remarcă lgibar, dar la fel de bine ne putem 
îndoi că fapte fără mari consecinţe, condamnate totuşi de legile 
şi obiceiurile noastre, precum furtul sau adulterul şi chiar un 
simplu asasinat, ar putea să fie pedepsite de zei cu suferinţe 
eterne în regatul lui e-reşki-gal, stăpâna infernului. 

— Tocmai pentru că neştiinţa majorităţii oamenilor în ceea ce 
priveşte tainele lumii de dincolo este atât de profundă am vrut 
să ştiu care este adevărul şi mi-am impus căutarea cărţii lui 
Toth. 

— Asta a urmărit şi Ghilgameş când a pornit în căutarea 
nemuririi, conchise Igibar. 

Apoi continuă: 

— Acest Ghilgameş a fost un rege al Urukului, cetatea 
curtezanelor,  hierodulelor şi  prostituatelor. De altfel, o 
prostituată i-a trimis vânătorul care voia să-l îmbuneze pe 
Enkidu, omul sălbatic, ca să-l facă să cunoască civilizaţia şi 
plăcerea. ` 

— Cine era acest Enkidu? Intrebă Djedefhor. 

— Un om sălbatic creat de Marea Zeiţă, ca să se opună lui 
Ghilgameş, care instaurase teroarea în oraşul Uruk, al cărui rege 
era. Trăia împreună cu animalele din stepă, mânca asemenea 


lor, păştea ierburi, era imposibil de îmblânzit. Curtezana a venit 
la el, şi-a scos rochia, şi acesta a fost subjugat de ea. Şi s-a unit 
cu ea timp de şapte zile. Astfel a cunoscut plăcerea şi civilizaţia. 
Atunci a venit să-l provoace pe Ghilgameş în cetatea Uruk. S-au 
întrecut în luptă. Mama lui Ghilgameş, miloasa Ninsun, a 
intervenit, l-a adoptat pe Enkidu, şi-a pus pecetea pe gâtul lui, a 
făcut ca adversarii să devină prieteni şi amândoi au pecetluit un 
pact de prietenie. Au fost tovarăşi inseparabili şi amândoi s-au 
dus să lupte împotriva monstrului Huwawa, care stăpânea peste 
Munţii Cedrilor, în partea de apus a lumii. Au ieşit învingători şi 
Ghilgameş i-a tăiat capul. Ce-a mai făcut Ghilgameş după 
aceea, înainte de a pleca în căutarea lui, îţi voi povesti altădată, 
dacă vei dori, precum şi despre iubirea purtată lui de zeiţa 
Inanna şi de lupta sa împotriva taurului celest. Apoi, un demon a 
intrat în burta lui Enkidu, boala l-a măcinat şi a plecat în lumea 
morţilor, unde a intrat pe poarta Ganzir. lar Ghilgameş, care îl 
veghea, a gemut de durere, şi-a sfâşiat hainele, şi-a smuls părul 
din cap şi şi-a plâns mult timp prietenul. Străbătea deşertul 
zicându-şi: „Şi eu trebuie să mor? Va trebui să părăsesc această 
lume la fel ca Enkidu?” A fost cuprins de spaima morţii şi 
această spaimă l-a făcut să alerge ca un rătăcit prin câmpie. 

Igibar făcu o pauză, sorbi o gură de bere cu paiul, în timp ce 
Djedefhor şi fiica sa se priveau în tăcere. Apoi continuă: 

— Ghilgameş a pornit atunci spre ţara unde sălăşiuia 
Ziusudra, omul care fusese cruțat de potopul trimis de zei 
pentru distrugerea lumii, omul care devenise „Cel ale cărui zile 
fuseseră prelungite”, singurul om căruia zeii îi oferiseră 
nemurirea. Voia să-i cunoască secretul. A străbătut câmpii şi 
pustiuri, a trecut fluvii şi munţi, până la Munţii Gemeni de la 
capătul pământului, acei munţi între care răsare şi asfinţeşte 
soarele. Drumul spre munţi era păzit de demoni cu corp de om 
şi coadă de scorpion cu înţepătura mortală. Luat la întrebări de 
aceşti demoni, Ghilgameş a ştiut cum să le răspundă, a găsit 
cuvintele potrivite ca să-i domolească şi ei l-au lăsat să treacă, 
încurajându-l în căutarea lui. Ghilgameş a pornit mai departe şi 
a intrat în grădina zeilor, în acea grădină miraculoasă unde 
copacii au fructe din pietre preţioase, ciorchini frumoşi din 
comalină, agat, peruzea, crisolit. Acolo cresc cedri şi chiparoşi, 
palmieri ale căror fructe sunt mai bune decât curmalele din 
Dilmun, salcâmi, roşcovi, plopi. Grădina luxuriantă este irigată 


de mii de canale. A traversat grădina zeilor. Era totuşi un 
adevărat paradis şi ar fi putut să rămână acolo ca să trăiască 
zile fericite, până la sfârşitul vieţii sale pământeşti. Dar nu s-a 
oprit, pentru că nu ştia că traversa un loc al plăcerilor, şi şi-a 
continuat căutarea, a mers pe lângă marea de coral, până la 
capătul lumii. A ajuns la domeniul lui Siduri, paharnica zeilor. 
Aceasta stătea pe un tron din aur şi aproape de ea se aflau o 
cuvă şi un teasc de aur, unde se prepara băutura zeilor. Întrebat 
de ea, eroul i-a spus totul despre el şi despre ce dorea. Dar ea 
rosti aceste cuvinte înțelepte: „Această viaţă veşnică pe care o 
cauţi nu o vei găsi. Creând oamenii, zeii le-au hărăzit moartea şi 
au păstrat pentru ei viaţa. Ţie şi oamenilor nu v-a mai rămas 
decât să faceţi din viaţă o sărbătoare frumoasă. Ai grijă de 
corpul tău şi de veşmintele tale, ţine capul sus şi spală-ţi des 
trupul. În rest, gândeşte-te să te veseleşti, zi şi noapte, 
dansează şi cântă. lubita să doarmă cu capul pe pieptul tău, 
bucură-te privind copilul pe care ţi-l dăruieşte, copilul pe care îl 
ţii de mână. Asta îi este hărăzit omului, ăsta e lucrul cel mai bun 
pentru el, restul e doar vânt.” 

— Igibar, această Siduri vorbea, desigur, cu înţelepciune, 
pentru că sunt de acord cu tine că nu e bine să dispreţuieşti 
viaţa şi plăcerile, dar nu pot să cred că zeii au creat oamenii 
doar în acest scop, doar ca să se bucure de o viaţă efemeră 
înainte de a se reîntoarce în neant. Şi înţeleg că Ghilgameş şi-a 
continuat căutarea, deoarece presupun că aceste sfaturi ale 
paharnicei zeilor nu l-au făcut să renunţe să mai caute ţara 
unde locuieşte omul care a devenit nemuritor. 

— Intr-adevăr, a întrebat-o pe Siduri care era drumul care 
ducea la sălaşul lui Ziusudra. Zadarnic a încercat ea să-l 
descurajeze. l-a vorbit de marea imensă care îi separa, o mare 
pe care nimeni nu o traversase vreodată, cu excepţia lui Utu, 
zeul soarelui. O călătorie grea, mai ales că acea cale era barată 
de apele morţii. Totuşi, i-a destăinuit că doar Ur-şanabi, 
luntraşul lui Ziusudra cel îndepărtat, inaccesibilul, era singurul 
care putea să-l ajute în această aventură. Dar, înainte de a 
ajunge la el, avea să treacă prin multe încercări! Însă eroul 
neînfricat s-a avântat în pădurea care a răsunat de strigătele 
sale, a pornit la asaltul stâncilor, cu securea, cu pumnalul. A 
ajuns în faţa lui Ur-şanabi, i-a spus cine era, de unde venea şi 
faptele de vitejie înfăptuite. Luntraşul l-a invitat atunci pe 


Ghilgameş să-şi construiască o ambarcaţiune şi să taie trei sute 
de prăjini cu securea, să le cojească şi să le urce în barcă. Eroul 
a făcut întocmai şi s-au îmbarcat amândoi, plecând pe marea 
imensă. Au navigat preţ de o lună şi jumătate şi au ajuns la 
apele morții. Atunci luntraşul i-a spus lui Ghilgameş: 
„Pregăteşte-ţi prăjinile şi mâinile tale să nu atingă niciodată 
apele morţii.” Şi, cu prăjinile, Ghilgameş a făcut ambarcaţiunea 
să înainteze. Dar, de fiecare dată când vâra o prăjină în acele 
ape negre şi atingea fundul ca să mişte barca, prăjina, roasă, se 
pierdea şi eroul mai avea în mână doar partea rămasă afară din 
apele ucigaşe. Curând au fost distruse toate prăjinile. Atunci şi-a 
desfăcut centura, şi-a dezbrăcat tunica şi a legat-o pe catarg, iar 
un vânt uşor a împins ambarcaţiunea afară din apele morţii. A 
ajuns în faţa acelui nemuritor, în insula lui, pe muntele unde 
stătea Ziusudra. Ghilgameş i-a vorbit celui uitat de moarte şi i-a 
spus de ce venise la el. Şi nemuritorul i-a răspuns: „Zeii i-au 
hărăzit omului moartea, acesta este destinul lui, şi lor şi-au 
dăruit viaţa veşnică. Omul e menit să fie secerat ca o trestie de 
pe plantație; tânărul şi tânăra, unindu-se prin dragoste, înfruntă 
împreună moartea, o sfidează, dar ea trişează întotdeauna. 
Pentru că nimeni nu poate să învingă moartea, nimeni nu poate 
să vadă moartea, nimeni un poate să zărească chipul morţii, 
nimeni nu poate să audă glasul morţii. Ne surprinde în plină 
viaţă şi, mai înainte de a o vedea apropiindu-se, ne ia cu ea.” 

— Totuşi, îl întrerupse Djedefhor, acest Ziusudra învinsese 
moartea, trăia, nemuritor, la capătul lumii. 

— Se spune, răspunse lIgibar, că tare demult, fiind obosiţi de 
zgomotul făcut de oameni pe pământ, unde se înmulţiseră din 
abundență, sătui de certurile şi de plângerile lor, zeii au luat 
hotărârea să suprime acest soi rău. In acest scop, s-au înţeles să 
trimită asupra lumii ploi şi inundaţii menite să acopere 
pământurile şi să înece toate fiinţele pământeşti. Toţi zeii au 
jurat că nu vor spune nimic oamenilor, toţi, inclusiv Ea, zeul 
apelor, dar şi al înţelepciunii, protectorul meşteşugarilor. Dar el 
nu dorea dispariţia seminţiei umane. De aceea a folosit un 
şiretlic ca să nu-şi trădeze jurământul: a şoptit unui gard de 
trestii ce puseseră la cale zeii: „Gard de trestii, palisadă, ascultă 
vorbele mele. Tu, fiul lui Ubara-tutu, salvează-ţi viaţa, 
părăseşte-ţi casa şi avutul, construieşte o barcă, pune în ea 
provizii de ulei, vin, bere, încarcă-ţi familia, adu şi animale care 


trăiesc în aer şi pe pământ.” Ziusudra, fiul lui Ubara-tutu, care 
locuia în oraşul Şurupak, l-a auzit, a înţeles mesajul, i-a dat 
ascultare şi a urcat în barcă împreună cu familia şi animalele 
care trăiau în aer şi pe uscat. Atunci a început să cadă o ploaie 
torențială asupra pământului şi vântul a bătut cu furie timp de 
şase nopţi şi şapte zile. Fluviile au ieşit din albie, marea a dat pe 
dinafară, întreg pământul a fost acoperit de ape. După ce 
furtuna s-a potolit, când ploaia s-a oprit, Ziusudra a deschis 
hubloul ambarcaţiunii şi a văzut imensa întindere de apă care 
acoperea pământul. Dar soarele strălucea iar pe cerul senin. 
Ziusudra a dat drumul unui porumbel; acesta a zburat şi s-a 
întors la barcă, pentru că nu găsise niciun loc unde să se aşeze. 
Apoi a dat drumul unei rândunici, dar şi aceasta s-a reîntors, 
deoarece încă niciun petic de pământ nu ieşise din ape. Au 
trecut din nou şase zile şi şapte nopţi. Atunci a dat drumul unui 
corb, care şi-a luat zborul şi nu s-a mai întors la barcă, deoarece 
apele începuseră să se retragă şi să lase uscatul să iasă lent la 
soare. Enlil, marele zeu, stăpânul văzduhului, stăpânul cetăţii 
Nippur, a venit la Ziusudra; i-a chemat şi soţia să îngenuncheze 
alături de soţul ei şi a spus că, de acum înainte, Ziusudra şi soţia 
lui, deşi muritori, vor fi nemuritori, şi i-a dus într-o insulă, în 
paradisul Dilmun, departe, la vărsarea unui fluviu, ca să trăiască 
acolo veşnic. 

— De ce a hotărât acel zeu să le ofere nemurirea? Ce 
făcuseră mai mult decât oricare alt muritor, în afara faptului că 
avuseseră norocul să audă vorbele lui Ea? 

— Nu le e dat oamenilor să judece purtarea unui zeu. După 
cum un rege puternic nu trebuie să-şi justifice faptele, 
hotărârile. 

— Un rege care se comportă astfel nu mai e păstorul 
poporului său, ci un tiran; nu-i un rege bun, şi asta e valabil şi 
pentru un zeu, replică Djedefhor, hotărât. 

Igibar zâmbi. 

— Îţi dau dreptate, mai ales că, în tinereţe, oraşul meu era 
condus de Sfatul Bătrânilor care, chiar dacă se certau, îşi 
justificau hotărârile propuse pentru binele oraşului şi al 
locuitorilor săi. În timp ce, după ce a devenit stăpânul cetăţii, 
tatăl reginei Puabi a luat de multe ori hotărâri dispreţuind 
părerile Sfatului, căruia i s-a luat orice autoritate. 

— Totuşi, remarcă Djedefhor, dacă e să dau crezare vorbelor 


rostite de Ziusudra lui Ghilgameş, la sosirea acestuia, nu avea 
nicio putere să-i confere acea nemurire pentru care eroul 
trecuse prin atâtea încercări? 

— Adevărul este că-i fusese acordată de un zeu şi că, deşi 
devenise nemuritor, Ziusudra nu era zeu, nu avea puterile unui 
zeu. Cu toate acestea, Ziusudra i-a vorbit oaspetelui său despre 
planta vieţii, despre planta nemuririi. Ar fi vorba de o plantă 
plină de spini, care se află pe fundul mării. După ce a auzit 
aceste vorbe, Ghilgameş, fără nicio ezitare, şi-a legat pietre 
grele de glezne, aşa cum fac în Marea de Sud oamenii care se 
cufundă în apele sărate ca să caute corali, şi s-a lăsat dus spre 
adâncuri. Acolo a găsit planta şi a adus-o la suprafaţă. Era 
planta tinereţii veşnice. Dar Ghilgameş era prudent. A spus că 
va lua planta cu el, la Uruk, şi-l va pune pe un bătrân să 
mănânce din ea, ca să întinerească, apoi va gusta şi el ca să-şi 
redobândească tinereţea. Ghilgameş şi-a părăsit gazda şi s-a 
întors însoţit de luntraş. Au ajuns pe uscat şi la o fântână cu apă 
răcoroasă Ghilgameş a dorit să se scalde. Şi-a scos veşmintele 
şi le-a lăsat alături de planta magică. Dar, pe când se răcorea în 
apa limpede, un şarpe a trecut pe-acolo, a văzut planta vieţii, a 
mâncat-o şi, imediat după aceea, şi-a pierdut vechea piele şi a 
căpătat una nouă, redobândindu-şi tinereţea. De atunci au 
început şerpii să-şi piardă vechea piele, în fiecare an, ca să-şi 
recapete tinereţea, veşnic. Ghilgameş, întristat, a plâns, dar a 
înţeles că zeii au vrut să se întâmple aşa, că mersese până 
departe ca să caute ceea ce omul nu poate câştiga: nemurirea. 
S-a întors în cetatea lui, unde a mai trăit încă mult timp, urmând 
sfaturile primite de la Siduri: să trăiască după cum îi place, să 
profite pe cât posibil de scurtele momente pe care zeii le-au 
acordat oamenilor, să facă din fiecare zi care i-a fost dată o 
frumoasă sărbătoare. 

Djedefhor rămase tăcut, la fel ca şi ceilalţi, gândindu-se la 
povestea auzită. În sfârşit, Igibar conchise: 

— Aceasta este adevărata înţelepciune, şi înţeleg că nu-i 
nevoie să te duci să cauţi peste mări şi ţări ceea ce ai lângă 
tine. Dacă Ghilgameş ar fi acceptat asta, ar fi fost scutit de 
eforturi mari, de mari suferinţe, nu s-ar fi expus zadarnic atâtor 
primejdii. Ar fi rămas în frumosul lui oraş Uruk ca să se bucure 
de fiecare ceas trăit, aducând mulţumiri zeilor pentru lumina 
zilei pe care o revedea în fiecare dimineaţă, cât i-ar fi durat 


viaţa, tot timpul cât îi fusese hărăzit lui de către Mamitu, cea 
care rezervă soarta fiecărui muritor. 

— Dar eu, replică Djedefhor, locuiesc alături de tine în 
această casă din Ur şi nu mă gândesc să caut nemurirea. 

— Adevărat, dar pentru cât timp? N-ai uitat de existenţa 
acelei insule din Marea Coptos, despre care ne-ai vorbit, acea 
insulă unde se află cartea secretă a lui Toth. 

— N-am uitat, recunoscu Djedefhor, dar, pentru zilele ce vin, 
am alte gânduri, vreau să aduc fericirea tatălui meu adoptiv şi 
vreau ca şi tu să fii mulţumit de mine. 

— Deja sunt mulţumit de tine, Djedefhor! Sunt fericit că am în 
casa mea un om care mă ajută atât de bine să-mi administrez 
bunurile, un om care stă alături de mine ca un fiu. 

— Igibar, îţi sunt recunoscător pentru încrederea ta şi mă voi 
strădui să nu te dezamăgesc. Dar acum, după ce toată marfa a 
fost vândută, e timpul să mă pregătesc de explorarea 
deşertului, să mă întorc la tatăl meu, care probabil că aşteaptă 
cu nerăbdare veşti despre mine. Nu ştie ce s-a întâmplat cu 
acea caravană a noastră din ziua în care am părăsit Sodoma şi 
inima lui e probabil foarte neliniştită. 

— Fie precum doreşti, Djedefhor, şi zeii să-şi întindă mâinile 
deasupra capului tău! 

După masa de seară, la plecare, Menlila oftă, se uită la 
Djedefhor şi spuse: 

— Aşadar, Abimilku, ne vei părăsi curând, vei înfrunta beduinii 
şi toate primejdiile deşertului? 

— Trebuie. E nevoie să deschid un nou drum pentru 
caravanele noastre, spre binele tatălui tău şi pentru binele meu. 

— Vei sta mult timp departe de noi! Spuse ea oftând. 

— Atât cât trebuie ca să străbat drumul dus şi întors şi să 
primesc acolo bogăţiile care ne vin din Havilah. 

— Vei avea tot timpul să ne uiţi. 

— Menlila, cum aş putea să te uit? Află că vei rămâne lângă 
inima mea în această călătorie şi că mă voi gândi deseori la 
tine. 

— Pentru mine, răspunse ea cu o voce slabă, vei fi alături de 
mine zi şi noapte şi amintirea ta va trăi în inima mea. 

După această mărturisire, fata îi întoarse spatele şi se 
îndepărtă în grabă. Djedefhor rămase cu ochii la silueta 
aureolată de flacăra lămpii cu ulei ţinută în mână, până când 


ajunse doar un punct luminos, care se ridică pe scara ce ducea 
la etaj, unde dispăru. 


CAPITOLUL XXVII 

— Ce veşti îmi aduci, Upeti? 

Upeti venise în faţa frumoasei Khentetenka, în curtea 
alăturată încăperilor sale. Fiecare dintre soțiile lui Diduifri 
dispunea de propriile odăi, ceea ce egiptenii numeau opet, 
haremul, unde locuia împreună cu servitoarele şi dispunea de o 
grădină privată unde, în afara copacilor care ofereau o umbră 
plăcută, era amenajat şi un bazin mare, unde femeile puteau să 
se scalde fie ca să-şi facă toaleta, fie ca să se răcorească, în 
zilele fierbinţi din sezonul inundaţiilor. Tânăra femeie purta doar 
o bucată de pânză legată în jurul şoldurilor şi, cu arcul în mână, 
trăgea într-o ţintă fixată pe unul dintre ziduri, la o distanţă 
destul de mare. Upeti avu timp să aprecieze îndemânarea 
reginei, căci săgeata, trasă exact înainte de a-i vorbi, se înfipse 
exact în centrul țintei. 

— Îţi admir abilitatea, îi zise el. Dar nu-ţi mai poţi folosi acest 
talent la vânătoare, cum făceai cândva, când Maiestatea Sa nu 
transformase încă acest palat în fortăreață şi în închisoare. 

— Sigur, Upeti, dar e bine să nu-mi pierd îndemânarea. 
Imaginează-ţi că fratele meu, regele, se află în locul țintei... 

— Săgeata i-ar străpunge inima. 

— Sau gâtul, după cum aş dori să-l fac să moară repede sau 
lent. 

El evită să comenteze în vreun fel această manifestare de ură 
ce clocotea în sufletul tinerei femei, ceea ce, în fond, îl bucura. 
Ea puse jos arma, îşi scoase veşmântul şi, după ce-şi şterse 
fruntea cu dosul mâinii, intră în bazin. Upeti se lăsă în genunchi 
pe margine, fără să-şi ia ochii de la amanta lui, care înota cu 
intenţia vizibilă de a-l face să-i admire corpul frumos. 

— Upeti, întrebă ea în cele din urmă, azi n-ai nicio veste să-mi 
dai? Ce se ştie despre trupele pe care regele le-a trimis înaintea 
lui Kefren? 

— Veşti importante, Khentetenka, dar nu ştiu dacă te vor 
bucura. Se pare că armata Maiestăţii Sale a pus pe fugă trupele 
rebele. Aşa i-a spus regelui mesagerul venit în dimineaţa asta. 

Khentetenka se opri din înotat şi se ridică; apa îi ajungea până 
la brâu. Porni spre el şi-l întrebă: 


— Mai spune-mi o dată. 

— Armata lui Kefren a fost învinsă. Este adevărat că, în cursul 
călătoriei, a fost nevoită să înfrunte o primă armată organizată 
rapid de guvernatorii din Egiptul de Sus, fideli regelui. Prinţul a 
rămas stăpân pe câmpul de bătălie, dar cu preţul unor mari 
pierderi omeneşti. 

— Ştii ce s-a întâmplat cu Kefren? 

— Ar fi fugit, urmărit de învingători. Cu siguranţă că va fi 
repede prins. 

— Şi, astfel, Didufri triumfa! 

— Zgomotos, regina mea, zgomotos! Chiar a dansat când a 
aflat despre victoria armatei sale. 

Khentetenka ieşi din bazin şi-şi şterse pielea, ca să alunge 
picăturile de apă care i se prelingeau pe tot corpul. Aruncă o 
privire în jur, apoi îl prinse de mână pe Upeti şi-l trase pe o 
bancă, la umbra unui sicomor. 

— Upeti, îi spuse ea, a venit momentul să faci lucrul despre 
care ţi-am vorbit deja. Kefren e învins, fugar; Minkaf e un om 
schimbător, fără ambiţie. Tu trebuie să acţionezi. 

— Vrei să-mi spui că... 

Nu îndrăzni să-şi sfârşească fraza, pe care regina o completă 
chiar ea: 

— Că trebuie să ne scapi de Didufri. După moartea lui, vei lua 
conducerea gărzii regale şi te vei proclama suveranul celor 
Două Regate. 

— Şi chiar eşti gata să spui că vrei să te căsătoreşti cu mine 
ca să legitimezi uzurparea mea? 

— Nu doar eu, ci şi sora mea, Meresankh, atât de mult îl 
urăşte pe fratele ei, Didufri. Prin ea, mai mult decât prin mine, 
vei fi legitimat în preluarea puterii. Eu voi fi regina ta preaiubită. 

— Serios, regina Meresankh ar vrea să se mărite cu mine, 
Upeti? 

— Da, cu tine, Upeti, devenit suveranul celor Două Regate. l- 
am spus totul, în taină, şi am primit încuviințarea ei. Şi pot să te 
asigur că te va susţine şi mama ei, regina Meritites. 

— Dar cum să-l lovesc pe rege în mijlocul curtenilor şi al 
gărzilor? Mai ales că a devenit din ce în ce mai bănuitor. Nici eu 
n-am dreptul să apar în faţa sa înarmat; altădată dormeam într- 
o cameră vecină cu a lui, acum mi-a rezervat nişte odăi 
îndepărtate, după cum ţi-am spus. Dacă iau sulița ca să mă 


apropii de el, ar putea să se mire şi să devină circumspect. 

— De ce să-l omori în public? Te vei duce la el şi îi vei spune 
că vreau să-i vorbesc. Că, după câte ai înţeles, când mi-ai 
anunţat înfrângerea lui Kefren, mi-am schimbat părerea şi aş fi 
vizibil dispusă să-i declar admiraţia mea. Evident, ca să nu fie 
prea surprins, îi vei spune că, în toate aceste luni de când vii în 
odăile mele, n-a trecut o zi fără să-mi vorbeşti de regalul meu 
frate şi soţ cu cele mai elogioase cuvinte, că mi-ai dovedit ce 
om admirabil e Maiestatea Sa, înzestrat cu toate însuşirile unui 
mare rege. Şi vei pretinde că am început să-mi schimb părerea 
faţă de el şi, în cele din urmă, această frumoasă victorie m-a 
hotărât definitiv. 

— Să zicem că-l conving, ceea ce nu-i imposibil, deoarece, în 
ciuda prudenţei, regele e destul de naiv. 

— Atunci vii cu el aici, în odăile mele, deoarece vreau să-i 
vorbesc. Şi eu voi şti să răspund aşteptării sale. II voi duce pe 
această bancă şi tu ne vei urma, de departe. Acolo, la poalele 
acelui copac, sub perna aceea, vei găsi un pumnal, arma mea 
cu lamă din bronz. Acolo o las tot timpul. Vei profita de faptul că 
stă cu spatele la tine şi îl vei lovi. Vom fi singuri: vei avea tot 
timpul să-i dai lovitura de graţie, în cazul în care mâna îţi va 
tremura la prima încercare. 

— Khentetenka, e adevărat că-ţi vei vedea fratele asasinat în 
faţa ta fără să intervii, că-l vei vedea murind fără regrete? 

— Fără niciun regret. Pentru că bănuiesc că el mi-a ucis 
mama şi ştiu că mi-a asasinat şi primul soţ, pe Kufukaf, fratele 
lui. 

— De unde ştii? Întrebă Upeti. 

— S-a lăudat. A pretins că i-a ucis cu propria mână. De altfel, 
nu ştiu cum, n-a vrut să-mi destăinuie, a spus că e secret. Dar 
nu contează cum a făcut. El şi-a ucis fraţii. Acum, Upeti, du-te la 
el, pentru că nu se ştie niciodată. Ar fi în stare să se aşeze în 
fruntea trupelor sale victorioase şi să alerge după Kefren. 
Atunci, totul ar fi pierdut, pentru că nu vom mai avea un astfel 
de prilej. 

— Mă duc, alerg... 

După ce Upeti plecă, regina Khentetenka îmbrăcă o rochie, 
luă câteva săgeți, le aşeză lângă arc pe pat şi acoperi totul cu 
un cearşaf. Se aşeză în jilţ şi aşteptă. Ca să-şi domolească 
nervozitatea, îşi aranja părul fredonând. 


Se pare că Upeti ştiuse să fie convingător, pentru că, după 
nicio oră, Didufri intră în cameră, urmat de „fidelul” său servitor. 

— Khentetenka, îi zise regele surorii sale, e adevărat că vrei 
să vorbeşti Maiestăţii Mele, că te-ai hotărât să faci pace cu soţul 
tău? 

— Didufri, îi răspunse ea, ridicându-se şi apropiindu-se de el, 
de ce i-aş fi cerut fidelului tău servitor să o conducă pe 
Maiestatea Ta la soţia lui, dacă nu pentru asta? Da, Didufri, 
dragul meu frate, recunosc că te-am judecat greşit şi m-am 
purtat îngrozitor cu tine. Cer iertare Maiestăţii Tale. 

— Khentetenka!  Vorbeşti serios? Întrebă Didufri, mirat, 
ridicând braţele în semn de bucurie. 

— Frate, m-ai mai auzit vreodată vorbind astfel? Cu siguranţă 
că niciodată. De aceea, poţi vedea că sentimentele mele faţă de 
tine s-au schimbat; ceea ce se datorează fidelului tău servitor, 
care a ştiut să-mi arate că te judecam greşit. Şi acum, când eşti 
în faţa mea, aureolat de victorie, te descopăr în toată măreţia 
ta. 

— Khentetenka, vorbele tale mă încântă. Este adevărat că zeii 
mă copleşesc cu bunătatea lor: mi-au dăruit o victorie care, 
debarasându-mă de un frate trădător de rege, îmi redă o soţie 
iubită. 

— Frate, vino, haide în grădină să pecetluim noua noastră 
unire. 

ÎI prinse pe rege de mână şi el se lăsă dus în curte, spre 
bancă, la umbra micului sicomor. 

— Zău, Khentetenka, Maiestatea Mea te judecase greşit. Dar 
şi tu te-ai arătat faţă de fratele tău, regele, foarte severă, 
neînduplecată! 

— Acum mă voi arăta Maiestăţii Tale aşa cum sunt cu 
adevărat, pentru că, până acum, nu m-ai cunoscut aşa cum se 
cuvine şi nici eu nu eram destul de înţeleaptă ca să te judec la 
adevărata ta valoare. 

Tânăra femeie îl învăluia în dulceaţa vorbelor sale ambigue, 
ducându-l spre bancă. Acolo, îşi scoase rochia, îl trase spre ea, îl 
prinse în braţe şi îi ţinu capul între mâinile fine, ca să-i respire 
suflul buzelor. 

Uneori îşi trăgea faţa, ca să arunce o privire în spatele regelui, 
care o cuprinsese cu o mână, mângâindu-i umerii, şi cu cealaltă 
îşi desfăcea veşmântul cu gesturi înfrigurate şi stângace. Tânăra 


femeie văzu că Upeti se aplecase lângă copac, ridicase perna, 
apucase arma şi se apropia fără zgomot, cu mâna înarmată la 
spate. Dorinţa puternică îl făcuse pe Didufri să uite de prezenţa 
lui şi, chiar dacă s-ar fi gândit la servitorul său, ar fi fost sigur că 
se retrăsese discret ca să-şi lase regele să se bucure liniştit de 
plăceri, aşa cum mai făcuse şi altă dată. De aceea, când primi 
lovitura în şale, când lama îi pătrunse în carne, făcu ochii mari, 
surprins, în timp ce Khentetenka se desprindea din braţele lui, îl 
respingea şi se trăgea în lături. 

— Loveşte, loveşte iar! Îi strigă ea lui Upeti. 

Dar servitorul fidel nu avea nevoie de încurajări. În timp ce 
lovea trupul regelui, care se întorsese spre el, cu privirea 
cuprinsă de panică şi mâinile întinse în faţă, se gândea, pe deo 
parte, că se debarasa de un om pe care îl dispreţuia, deşi îl 
servea, şi, pe de altă parte, la tronul care îl aştepta. Zadarnic 
încercă Didufri să-l apuce pe Upeti de gât: degetele alunecară 
pe pielea lui umedă. Vru să-l apuce de mâna cu care lovea, o 
mână plină de sângele său, dar reuşi doar să-şi taie adânc 
pielea strângând degetele pe lama ascuţită. În sfârşit, căzu la 
pământ, plin de sângele care ţâşnea din câteva răni mortale. 

Upeti îl respinse pe rege cu piciorul şi se întoarse, căutându-şi 
amanta cu privirea. Atunci o zări în pragul camerei sale. Îşi ţinea 
arcul încordat. Săgeata porni imediat şi îl nimeri drept în piept. 
Upeti se clătină şi făcu şi el ochii mari. 

— Ce... ce faci? ... reuşi el să îngaime. 

Dar ea, punând, calmă, o nouă săgeată în arc şi încordându-l 
lent, spuse: 

— II răzbun pe Kufukaf, îl răzbun pe Kawab, o răzbun pe 
mama mea şi pe toţi cei pe care nu-i cunosc şi pe care tu i-ai 
ucis ca să-i faci pe plac stăpânului tău. 

— Khentetenka... opreşte-te, nu eu... ai spus chiartu... 

— Nu ţi-am spus totul. Regele însuşi mi-a destăinuit că eşti 
adevăratul vinovat, mâna care a lovit... 

— Ai ştiut asta şi te-ai unit cu mine, ai primit sămânţa mea, 
chiar mi-ai jurat că ai simţit plăcerea în braţele mele... 

— Da, Upeti, o plăcere abjectă, reală şi dublată de gândul că 
în acest fel te subjugam, deşi credeai că tu eşti stăpânul meu, şi 
ştiam că într-o zi voi aşeza în mâna ta arma care îl va face pe 
fratele meu să vadă culoarea neagră şi că voi avea apoi 
plăcerea să te ucid cu săgețile... 


Trase a doua săgeată care, de data aceasta, străpunse gâtul 
lui Upeti. Bărbatul făcu câţiva paşi, deschizând gura, din care 
ţâşni un val de sânge, apoi se prăbuşi fără viaţă. 

Atunci, cu o perfectă stăpânire de sine, Khentetenka examină 
cele două corpuri, ca să se convingă că erau într-adevăr fără 
viaţă, apoi îşi îmbrăcă rochia şi părăsi camera, lăsând uşa 
deschisă. Când ajunse la capătul odăilor, auzi strigătele uneia 
dintre servitoarele sale care descoperise cele două cadavre. 
Tânăra femeie se îndreptă spre sala tronului, dar, pe drum, se 
pomeni în faţa lui Hetepni, cel care comandase expediţia spre 
Biblos şi îi salvase viaţa lui Djedefhor. De atunci, ştiuse să 
câştige încrederea regelui şi să se ridice la rangul de majordom 
al palatului. Văzând-o pe regină care, până atunci, nu-şi 
părăsise niciodată odăile, se înclină în faţa ei. 

— Stăpână, îi zise el, n-ar fi bine ca Maiestatea Sa să te vadă 
aici, lângă sala de audienţă. Poţi să fii sigură că te privesc cu 
respect şi bunăvoință, dar, dacă regele ar descoperi că te-am 
lăsat... 

— Hetepni, îi zise ea, n-ai de ce să te mai temi de soţul meu. 
Tocmai a fost asasinat de credinciosul său Upeti. 

— Ce spui, regina mea? 

— Adevărul. Nu mai există rege pe tronul lui Horus şi, ca 
regină, am dreptul să poruncesc în acest palat. 

— Dar... Upeti? 

— L-am ucis. Era un criminal. Nu poţi lăsa în viaţă un criminal. 
Ştii unde se află fratele meu Minkaf? 

— În palatul tatălui tău, zeul. 

— Trimite la el un mesager ca să-i ceară să vină aici, în faţa 
noastră. Apoi cheamă curtenii, toţi oamenii din acest palat în 
sala de audienţe. 

În timp ce Hetepni se înclina în semn de încuviinţare, 
Khentetenka se îndreptă spre sala de audienţe, unde erau 
adunaţi curtenii lăsaţi să aştepte de Didufri atunci când Upeti 
venise să-l anunţe că regina se căia şi dorea să-i vorbească. 
Când îşi făcu apariţia, se aşternu o tăcere apăsătoare, dar 
nimeni nu cuteză să intervină când se îndreptă spre tron şi se 
aşeză direct pe el. Rămase acolo tăcută şi nemişcată, până când 
intră Hetepni, aducând în urma lui ofiţerii palatului şi toate 
gărzile întâlnite în cale. Atunci Khentetenka se ridică şi spuse: 

— Fratele meu Didufri, uzurpatorul acestui tron, a fost ucis de 


servitorul său Upeti. Eu însămi am omorât această hienă cu 
arcul. Astfel, acest tron a scăpat de un rege criminal, în faţa 
căruia tremuraţi ca nişte miei care văd lupul. Demna mea 
mamă, regina Nubet, fiind moartă, asasinată de propriul fiu... 

Această dezvăluire stârni murmure în rândul celor aflaţi de 
faţă, dar Khentetenka continuă cu un glas şi mai puternic: 

— Şi nu faceţi ca măgarul care rage ca să capete fân. Toţi 
bănuiaţi că fiul ei o ucisese pe regină care intrase plină de viaţă 
în acest palat! Cei ce s-au putut apropia cât de cât de ea, după 
ce murise, au putut să vadă, ca şi mine, ca şi surorile mele, pata 
de sânge care-i murdărea rochia: urma loviturii de pumnal date 
de Upeti. Vom avea parte de un suveran demn de tatăl nostru, 
zeul Keops, demn de măreţia regatului nostru. Acesta va fi 
fratele meu Kefren, moştenitorul legitim al tronului lui Horus, 
după dreptul primului născut, cel pe care ar fi trebuit să-l 
aclamaţi atunci când tata ne-a părăsit. Acum, vă îngădui să 
mergeţi în odăile mele, până în grădina mea, unde veţi putea 
vedea cadavrul însângerat al regelui alături de cel al asasinului 
său. 

— Regina mea, îndrăzni să întrebe un om din gardă, cum e 
posibil ca Upeti, cel mai devotat servitor al Maiestăţii Sale, să fi 
cutezat să-şi lovească regele? 

— Nu există servitor devotat. Un servitor nu rămâne devotat 
stăpânului decât dacă acest devotament îi slujeşte interesele. 
Dar, dacă aceste interese se schimbă, nu ezită să-l trădeze. lar 
el, aflând că armata lui Didufri a învins-o pe cea a lui Kefren, a 
crezut că a venit momentul să-l ucidă pe rege şi să pună mâna 
pe tron. A făcut un calcul greşit. 

— Presupun că a fost împins de tine să facă acest calcul, 
adăugă necuviinciosul. 

— Bineînţeles, răspunse ea fără ezitare. Şi te-am recunoscut. 
Eşti unul dintre acei nebuni care au comis sacrilegiul de a veni 
în faţa mea, în camera mea, cu pretenţia de a intra în patul 
meu. N-ai ieşit plin de vânătăi şi cu ditamai cucuiul, făcut de 
masa pe care am rupt-o în capul tău? 

Bărbatul se încruntă şi vecinii săi zâmbiră. 

— Şi bănuiesc că apoi ai avut îndrăzneala să te lauzi că te-ai 
culcat cu regina! Contrazice-mă dacă mint! 

Curteanul lăsă capul în jos, apoi căzu în genunchi şi spuse: 

— lertare, regina mea! Imi era prea ruşine de ceea ce mi se 


întâmplase, iar regele însuşi mi-a poruncit apoi să las să se 
creadă că am petrecut cu tine. 

— Cum aş putea să nu te iert? li răspunse ea, pe un ton ironic. 
Trebuie să ştii că toţi curtenii care s-au lăudat că au împărţit cu 
mine patul regal au avut aceeaşi soartă. Niciunul nu m-a atins, 
căci, dacă s-ar fi întâmplat asta cu adevărat, n-ar mai fi văzut 
lumina zilei. Regele poruncise servitorului său, acelui Upeti care 
l-a ucis, să ia viaţa celui care ar fi reuşit să mă îngenuncheze. 
Dar fiecare dintre voi ştie foarte bine că sunt precum Sekhmet, 
o leoaică pe care niciun bărbat nu-i în stare s-o îmblânzească 
sau să o supună legii sale, dacă e împotriva voinţei sale. 


Capitolul XXVIII 


Din ziua în care Kefren părăsise Elefantina în fruntea armatei, 
Persenti trăia cu teama în suflet pentru viitorul ei. Nici 
încurajările prinţesei Khamernebti, convinsă că fratele ei se va 
întoarce triumfător, sau că, mai curând, le va chema la Memfis 
în urma marşului său victorios asupra palatului lui Didufri, nici 
încurajările mamei şi ale tatălui ei, care încercau să o convingă 
că Memfisul era departe şi că nu era expusă nici unei primejdii 
în acel palat, în acea provincie, unde întreaga populaţie îşi 
manifestase fidelitatea faţă de Kefren, nu reuşeau să-i 
potolească îngrijorarea. Doar prezenţa fiului ei şi cea a copiilor 
lui Kefren făcea să-i reapară zâmbetul pe buze. Dar cei care îi 
adresau încurajări nu bănuiau că tristeţea ei era pricinuită 
înainte de orice de plecarea lui Kefren şi de teama că îl va 
pierde. Rezistase atât de mult tentaţiei de a se dărui lui pentru 
că se temea mai mult de iubirea nutrită pentru Kefren decât de 
amintirea îndepărtată a lui Djedefhor. Şi, de când acceptase 
împlinirea fizică a acestei iubiri, putuse să-i descopere 
profunzimea, îşi dăduse seama cât de preţios era pentru ea, cât 
de legată va fi de acum înainte viaţa ei de cea a prinţului. 
Tristeţea ei era provocată mai mult de o absenţă, de o lipsă a 
prezenţei sale alături de ea decât de teama unei înfrângeri. 

Persenti era chinuită de aceste gânduri când, pe neaşteptate, 
un om se prezentă la reşedinţa guvernatorului. Acesta fu primit 
în sala de audienţe de către Khamernebti, care îşi asuma în mod 
conştiincios demnitatea de regentă a provinciei. lar Persenti se 
afla alături de ea când omul, un ofiţer din trupele conduse de 
Kefren, căzu în genunchi în faţa prinţesei şi izbucni, lovind 


podeaua cu fruntea: 

— Nenorocire nouă! Armata prinţului a fost învinsă, a fost 
pusă pe fugă de oamenii lui Seth. Totuşi, am câştigat câteva 
victorii asupra guvernatorilor rebeli, ajunsesem la jumătatea 
drumului ce duce la Cetatea Balanţei, la marele Memfis, când 
armata uzurpatorului a apărut în faţa noastră. Toţi am luptat cu 
dârzenie, prinţul era în fruntea oamenilor săi, a luptat ca Horus 
în faţa lui Seth, în deşertul Kerhaa, dar am fost copleșiți de 
numărul duşmanilor. Am fost nevoiţi să fugim, să ne împrăştiem 
în vale, să ne ascundem în deşert ca nişte şoareci. Eram cu 
prinţul şi ne-am retras spre sud. Dar acele hiene ne urmăreau şi, 
după câteva zile de marş, pentru că nu mai aveam 
ambarcaţiuni, am fost surprinşi de trupele trimise de un 
guvernator trădător. Prinţul a fost capturat. Mie, servitorul lui, 
mi-a poruncit să fug, să mă întorc la Elefantina, să aduc vestea 
înfrângerii soţiei sale şi să organizez rezistenţa în cazul în care 
susţinătorii lui Seth vor îndrăzni să invadeze provincia. 

Auzind aceste cuvinte, Persenti ţipă disperată şi fugi în odăile 
ei. 

Khamernebti nu se pierdu cu firea şi îi răspunse ofițerului: 

— Dacă fratele meu ţi-a poruncit să te întorci aici ca să 
organizezi rezistenţa, execută-i poruncile. In calitate de regentă 
a provinciei, îţi încredinţez comanda soldaţilor rămaşi aici. 
Recrutează noi luptători, din toate provinciile care ne-au mai 
rămas credincioase, iar eu voi face apel la prinții nubieni, cu 
care am încheiat un pact de alianţă. Dar, mai întâi, spune ce s-a 
întâmplat cu prinţul, soţul meu? Crezi că a fost ucis de duşmani? 

— N-aş putea să-ţi spun nimic sigur, prinţesă, dar mai curând 
cred că l-au capturat ca să-l ducă în faţa regelui. Servitorul tău 
nu ştie ce va face apoi cu el Didufri. Totuşi, ne putem teme că 
va fi dat morţii ca trădător faţă de Maiestatea Sa, ca rebel. Cu 
toate acestea, încă nu e totul pierdut, deoarece nu trebuie să 
uiţi că augusta ta mamă, regina Henutsen, are în slujba ei 
războinici buni şi credincioşi. Putem fi siguri că nu-l va lăsa să-i 
ucidă fiul preaiubit. 

— Sunt sigură de asta. Dar acum, când Didufri e aureolat de 
victorie, când are la dispoziţie o armată credincioasă, ce-ar 
putea face împotriva lui mama mea, în fruntea acelui număr mic 
de războinici, în faţa atâtor adversari? 

— Zeii vor hotări viitorul, răspunse cu înţelepciune ofiţerul. 


— Desigur, încuviinţă Khamernebti. Acum, să facem aşa 
precum am spus, recrutează o nouă armată şi vom porni spre 
Memfis. Ne vom sluji de efectul surprizei, pentru că Didufri e 
probabil sigur de el, convins că nu mai are adversar în 
provinciile din sud. 

Imediat ce ofiţerul plecă să-i execute poruncile, Khamernebti 
se grăbi să ajungă în odăile lui Persenti. O găsi în penumbra 
camerei sale, nemişcată, cu copilul în braţe, plângând. 

— Persenti, îi zise ea cu o voce autoritară, nu mai plânge. 
Nimic nu e pierdut. Fratele meu a fost prins, dar mama dispune 
de războinici încercaţi şi recrutăm şi noi aici alte trupe. Voi 
merge eu însămi asupra Memfisului în fruntea lor. Şi nu uita că 
în palatul regelui mai este şi Minkaf, vizirul lui, care e în taină 
aliatul nostru. Nu va putea să-l lase pe rege să-i ucidă fratele, 
dacă Didufri s-ar gândi s-o facă. 

— Nebti, răspunse Persenti, suspinând, îmi vorbeşti astfel ca 
să-mi dai curaj, dar ştiu foarte bine că Didufri va fi fără milă, 
dacă dragul Kafre nu va fi dat cumva morţii înainte de a ajunge 
la Memfis. 

— Persenti, ce poate să i se întâmple fratelui meu e una, dar 
nu trebuie să uiţi că ai un fiu de protejat şi de crescut, că îi eşti 
datoare. 

— De ce-mi spui asta, ca şi cum n-aş şti? 

— Pentru că am început să te cunosc foarte bine, Persenti, de 
atâţia ani de când trăim împreună, ca două surori. Ştiu foarte 
bine că-l iubeşti nebuneşte pe Kafre. De aceea mi-e teamă să nu 
fii doborâtă de durere. 

— Temerile tale sunt îndreptăţite, recunoscu ea... Da, chiar 
dacă i-am rezistat cu atâta încăpățânare, îl iubesc pe Kafre, şi-ţi 
cer să mă ierţi dacă, fără ca eu să vreau, a şters din inima mea 
imaginea lui Hori. Ştiu că nu i-aş putea supravieţui, în ciuda 
iubirii faţă de copilul meu. Dar mai ştiu că micul meu Nekaure 
nu va rămâne singur, pentru că eşti deja pentru el o a doua 
mamă, şi sunt convinsă că regina Henutsen îl va răsfăţa ca pe 
propriul nepot. 

— Persenti, deşi vorbele tale sunt adevărate, ăsta nu-i un 
motiv ca să-l abandonezi, pentru că eşti mama lui, cea care l-a 
crescut până acum. De aceea te implor, nu te lăsa pradă durerii 
până la comiterea unei fapte necugetate! 

Khamernebti îi ceru lui lu, mama frumoasei Persenti, să stea 


cu fiica ei, ca să nu rămână singură, pentru că văzuse cât de 
disperată era. În primele zile, tânăra femeie nu scoase o vorbă, 
închisă în ea, astfel încât Nikaankh, sora ei, se ocupase 
împreună cu mama lor de micul Nekaure. Apoi, într-o noapte, 
Persenti avu un vis în care îl văzu venind spre ea pe Kefren şi pe 
fratele lui, Djedefhor, aşa cum îi văzuse în acele zile fericite 
când îi credea fiii unui simplu grădinar şi când frecventa casa 
unde locuia Inkaf. Decorul, deşi neclar, îi părea a fi acea casă, 
dar ei spuneau: „lată, locuim în Amenti, Frumosul Occident. 
Avem aici un palat frumos şi grădini pline de parfumuri, copaci 
maiestuoşi la umbra cărora ne bucurăm de toate plăcerile. Vino 
la noi, vei fi fericită, noi la fel, pentru că-ţi simţim lipsa.” 

După ce se trezi, acest vis rămase întipărit în mintea ei, chiar 
dacă, de cele mai multe ori, uita ce visase. Trase concluzia că 
era un vis foarte important, că în timpul somnului primise vizita 
sufletelor celor doi fraţi, că trăiau în desfătări pe câmpiile lalu şi 
că veniseră să o invite la ei. Visul acesta o obsedă tot restul zilei 
şi se fixă atât de temeinic în mintea ei, încât, la lăsarea serii, 
avea convingerea că o chemaseră alături de ei. Noaptea 
următoare, avu acelaşi vis: de data aceasta, cei doi fraţi nu se 
aflau cu ea în vechea casă, ci într-o mare grădină umbroasă, 
unde dansă pentru ei, ca altădată, fără să ştie dacă face asta 
din proprie iniţiativă sau la cererea lor. Dar lucrul acesta îi făcea 
o mare plăcere şi, în cele din urmă, Kefren o luă în braţe cu 
intenţia de a se uni cu ea. Se trezi lac de transpiraţie, gâfâind. 
Rămase nemişcată în pat, în întuneric, încercând să revină în 
vis, ca să-i trăiască sfârşitul. Când se făcu ziuă, hotărârea ei era 
luată: cei doi fraţi se aflau cu adevărat pe câmpiile lalu, 
părăsiseră lumea celor vii şi îi cereau să vină la ei în Frumosul 
Occident. 

Deoarece dăduse o dată greş în tentativa de a-şi lua viaţa în 
apele fluviului, luă hotărârea să folosească un mijloc mai sigur. 
Se duse în camera lui Kefren, unde ştia că el îşi lăsase o parte 
din arme, cele folosite la vânătoare. Găsi acolo un cuţit lung cu 
lamă de bronz, pe care îl luă în încăperea ei. Se aşeză în 
genunchi pe o rogojină de trestie, îşi scoase rochia şi, după ce 
examină îndelung lama netedă, pe care o mângâie cu vârful 
degetelor, apucă mânerul cu amândouă mâinile şi, întorcând 
lama spre ea, îşi aşeză pe piept vârful ascuţit. Apăsă încet, până 
când vârful îi crestă uşor pielea. Durerea nu-i păru insuportabilă. 


Acum ar fi fost de ajuns să apese mai tare, cu amândouă 
mâinile, dintr-o dată. Lama s-ar fi împlântat adânc. Va avea 
curajul s-o facă? Desigur, îi era frică de durerea din acel 
moment... dar, după aceea, nu va ajunge alături de cei pe care 
îi iubea, nu va putea să se unească pe vecie cu Kefren? Trase 
aer în piept şi depărtă lama ca să-şi ia elan şi să lovească cu 
forţa ambelor mâini. 

Atunci răsună vocea prinţesei Khamernebti, în depărtare, 
probabil la intrarea odăilor ei. Îi pronunţa numele, o căuta. 
Tânăra femeie ezita. Dacă nu o făcea imediat, se temea că 
intervenţia prinţesei îi va spulbera hotărârea. Dar îşi mai zise că 
ar fi fost un act nedemn şi plin de cruzime să se omoare 
aproape sub ochii unei femei care era pentru ea mai mult decât 
o prietenă, care o primise ca pe o soră şi avea faţă de ea o 
afecţiune atât de mare, încât nu-i purtase pică atunci când 
descoperise dragostea ei pentru fratele şi soţul său. Aruncă 
arma sub pat, ca să o ascundă privirilor ei, apoi se grăbi să-şi 
îmbrace rochia. 

— Persenti! Ah, în sfârşit! De ce n-ai răspuns? 

Khamernebti intră în cameră, cu faţa veselă. 

— Mă simt tare rău! Răspunse Persenti oftând. Nu mai vreau 
decât să plâng şi să mor, mărturisi ea. 

— Atunci ar trebui să încetezi cu tânguirile şi bucuria să 
reapară pe faţa ta. A sosit un porumbel cu un mesaj de la mama 
mea, regina. Ştii ce ne anunţă? 

— Spune mai repede, pentru că se pare că e o veste bună! 

— Foarte bună! Didufri a murit. A fost asasinat de servitorul 
lui credincios, Upeti, iar acesta a fost omorât cu arcul de 
Khentetenka. Se pare că ea a organizat această răzmeriţă de 
palat. Apoi a adunat curtenii şi gărzile, proclamându-l pe Kefren 
suveran legitim al celor Două Regate. Minkaf, anunţat imediat, a 
dat poruncă celor care asediau palatul din Memfis să se întoarcă 
în garnizoana lor. 

— E oare cu putinţă? 

— Îţi poţi închipui ca mama să-mi fi trimis un mesaj 
neadevărat? Şi te pot asigura că l-a scris chiar cu mâna ei. 

— Ai veşti despre Kefren? 

— Încă nu, dar, urmând recomandările mamei mele, fratele 
meu Minkaf a trimis mesageri în toate provinciile, ca să anunţe 
moartea regelui şi desemnarea lui Kafre ca urmaş la tronul lui 


Horus. O flotilă a pornit spre sud, în întâmpinarea trupelor 
victorioase. Ambarcaţiunile sunt comandate de Ayinel însuşi, 
care duce soldaţilor ordinul de a se ralia lui Kefren şi de a-l 
recunoaşte suveran al Egiptului. Trebuie să ne pregătim 
degrabă, căci propun ca mâine să plecăm spre Memfis. Voi lăsa 
guvernarea provinciei acelui ofiţer căruia i-am încredinţat 
comanda restului trupelor noastre. 

Tânăra femeie era foarte veselă, se agita, vorbea precipitat, 
în timp ce Persenti se întreba dacă nu cumva visul o înşelase. 
Pentru că nu avea nicio siguranţă că iubitul ei Kefren mai era 
încă în viaţă, iar bucuria pe care o simţea în urma veştilor aduse 
de Khamernebti era ameninţată de sosirea unei ştiri nefaste. 
Prinţul ar fi putut foarte bine să fi fost asasinat de cei care îl 
capturaseră. Nu se putu abţine să nu împărtăşească aceste 
temeri şi prinţesei, care se opri din vorbit şi se uită la ea uimită. 

— Refuzi să te bucuri din toată inima! Exclamă ea în cele din 
urmă. Chiar trebuie mereu să-ţi strici plăcerea cu temeri 
închipuite? Crezi că nişte simpli soldaţi ar fi cutezat să ia viaţa 
unui prinţ cum e fratele meu, fiul lui Keops? N-ai de ce te teme 
în privinţa asta şi pot să te asigur că fratele meu trăieşte. Poate 
chiar în acest moment s-a şi aşezat pe tronul lui Horus. 

Khamernebti nu bănuia cât de aproape de adevăr fuseseră 
vorbele sale. Deoarece soldaţii care îl aduceau captiv întâlniseră 
ambarcaţiunile comandate de Ayinel, care se înclinase în faţa lui 
Kefren, anunţându-i moartea lui Didufri şi declarându-l suveran 
al celor Două Regate. În loc să fie dus la Memfis ca prizonier 
învins, îşi făcuse o intrare triumfală, înconjurat de un popor 
cuprins de bucurie. Pentru că, anunţată de sosirea lui apropiată, 
Henutsen dăduse de veste în tot oraşul apariţia prinţului 
moştenitor menit să-şi aşeze pe cap dubla coroană. Întâmpinat 
de mama sa, de Meritites, de Neferkau şi de soţul ei, în fruntea 
unui cortegiu format din gărzi şi preoţi de la Heliopolis, Kefren 
fusese condus la palatul lui Keops, unde îl aşteptau Minkaf, 
Meresankh, Hetep-heres şi, mai ales, Khentetenka, Henutsen 
cerând ca prinţesa să fie onorată în mod deosebit. Minkaf, 
postat la intrare ca să aducă omagiu fratelui său mai mare, îl 
invitase apoi să între în palatul tatălui lor. Prinţul intrase în 
marea sală a tronului şi se îndreptase spre estrada de la capătul 
ei, unde era aşezat jilţul acoperit cu foiţe de aur. Pe podium 
stăteau prinţesele, surorile şi soțiile lui Didufri. Când ajunse la 


trepte, Khentetenka cobori la el, ridicându-şi mâinile, înclinându- 
se, şi îi spuse: 

— Frate preaiubit, iată pentru tine tronul tatălui nostru Keops, 
acest tron care îţi revenea de drept şi pe care sora şi 
servitoarea ta a ştiut să ţi-l ofere. 

Atunci, sub privirile surprinse ale întregii curţi, Kefren se 
aşeză în genunchi în faţa tinerei regine, o prinse de mâini, le 
duse la fruntea lui şi răspunse: 

— Khentetenka, sora mea, vreau să aduc un omagiu curajului 
tău şi măreției celei care a doborât un frate pervertit, nedemn 
de tronul părinţilor noştri, celei graţie căreia intru în acest palat 
ca rege, nu captiv. 

În timp ce o ajuta să se ridice, Khentetenka îi răspunse: 

— Frate şi suveran al meu, n-am făcut decât un act de 
dreptate şi ţi-am înapoiat un tron care e al tău, pentru că toţi cei 
de-aici te considerăm singurul în stare să onorezi acest tron aşa 
cum au făcut strămoşii noştri. 


GENEALOGIA DINASTIEI A IV-a 


1 
Nebesneith TE Huni apera aa Meresankh | 
2 


Hetep-heres | Snefru Neithotep  Nefermaati — Meriset Kanefer 
TF | 
Hemiunu 
Meritites 
3 
Henulsen Keops jr fe). i Meretptah 
"e, Rahotep Neferet 
Kawab EJA „Bautre Djedefhor Meresankh II -rrr (Kefren) Hedjekenu 
EI E A ai Piete Eae parea în oa tie ere x 
ERAPR T IA ! ' L Nebemaket | L- Sekhemk 
Kufukaf Kefren Khamernebti **,, Minkaf i - E zaead 
Lonnonannaenonaee r me a e, (Keops) i Nubet !— Merseankh Persenti 
i 4 Nekaure 
6 t=- Khentelenka — Didufri =E Hetep-heres Il 


Mikerinos Khamernebti II 
| Neferhetepes -rr Rauser 
7 8 
Sepseskaf T Khentkaus Userkaf 
10 


Moatkha Neferirkare x 
Sahure 


colecția romanul istoric 


La moartea marelui Keops, pe tron 
urcă Didufri, ultimul său fiu. Un rege 
măcinat de ambiţie, sata de orice ca 

să-şi păstreze puterea. Dar cei mai 

mari duşmani ai săi sunt fraţii lui 
vitregi. Nu-i ameninţa Kefren 
legitimitatea? Nu furase Diedethor 
inima fetei pe care şi-o dorea el, 
frumoasa dansatoare Persenti? 
Dijedefhor va scăpa în ultima clipă de 
asasinat. Fugind pe coastele asiatice, 
capturat şi tăcut sclav, el va continua 
să caute înţelepciunea, de la Gomora 
la Ur. lar Persenti îşi va găsi refugiul la 
Elefantina guvernată de Kefren. 

Dar ce joc fac mamele acestor prinți, 

fostele soţii ale lui Keops? Se urzesce 
intrigi primejdioase, dar cea mai mare 
ameninţare pentru tiran se află, poate, 

în propriul palat... 


KEFREN și DIDUFRI 


Lm 


237 23037