Gerald Messadie — [Furtuni pe Nil] 02 Mastile lui Tutankhamon

GERALD MESSADIE 


Seria 
Furtuni pe Nil 


MĂȘTILE LUI 
TUTANKHAMON 


Original: Orages sur le Nil, Tome 2: 
Les masques de Toutankhamon (2004) 


Traducere din limba franceză: 
MIHAELA STAN 


ny 


virtual-project.eu 


N 


NEMIRA 
2009 


e PRIMA PARTE œe 


TARA AL CĂREI REGE ERA UN COPIL 


t Capitolul 1 


DISPARITII MISTERIOASE 


Pentru a saluta, ca de obicei, răsăritul soarelui, ibișii albi 
cuibăriţi în sicomorii de pe malurile Marelui Fluviu, în fața 
Marelui Templu al lui Amon din Karnak, scoaseră ţipete guturale 
și însemnară ici și colo cu găinaţ solul proaspăt greblat. Cel din 
ajun fusese adunat cu atenţie de către grădinarii marelui preot 
Humose. Dăruit de pasărea sacră, forma pământeană a zeului 
tuturor științelor, Thoth, el reprezenta, cu adevărat, un 
îngrășământ preţios. 

Apoi păsările își luară zborul bătând semeţ din aripi și porniră 
în căutarea primei mese a zilei: plevușcă, mormoloci, melci, 
miriapozi leneși și alte bunătăţi. 

Un bărbat cobori în grabă de pe corabia ce tocmai acostase la 
ponton, în dreptul reședinței marelui preot. Cu pas iute, apucă 
pe drumul pietruit ce ducea spre augusta locuinţă. Trecu de 
portalul solidului zid de incintă, străbătu grădina cu trandafiri și 
ajunse la impozanta galerie exterioară. Un slujitor îl întâmpină 
cu vădită surprindere, dispăru înăuntrul casei și se întoarse în 
scurtă vreme. Apoi îl conduse pe oaspete dincolo de umbrarul 
acoperit de viță-de-vie și iasomie, spre odăile particulare ale 
marelui preot. 

Aflat în sala de baie, Humose își lăsase trupul impunător în 
seama servitorilor ce se îngrijeau de abluţiunile sale rituale. 
După ce băieșii îl săpuniseră din cap până-n picioare și-l 
clătiseră, bărbierul începu să-l radă pe înaltul demnitar: ţeasta, 
obrajii, torsul, pubisul și părțile intime, subsuorile, braţele și 
picioarele. Chiar și micile smocuri de păr de pe degetele mari de 
la picioare erau sacrificate fără milă. Lipsa părului de pe pielea 


întâiului slujitor al zeului-zeilor era o condiţie obligatorie a 
curăţeniei sale rituale. 

Scribul postat afară, la ușă, anunţă sosirea mesagerului. 
Humose ridică din sprâncene a mirare. Ce putea să i se aducă la 
cunoștință atât de devreme? Întoarse capul și uimirea îi spori 
când îl recunoscu pe oaspete: era fiul lui Uadj Menekh, întâiul 
șambelan al regelui. 

— Preacinstite mare preot, tata a socotit de cuviință să mă 
trimită degrabă la tine ca să-ţi împărtășesc o veste foarte 
importantă și din cale-afară de tristă: regele a murit. 

Humose, scribul care-l condusese pe mesager, cei doi băieși, 
bărbierul și ucenicul său încremeniră. 

— Când? întrebă într-un târziu marele preot. 

— Servitorul care-i ducea regelui prima masă a zilei l-a găsit 
azi-dimineață fără suflare. Alături zăcea mort medicul său, Aâ- 
Sedjem. M-am urcat imediat pe corabia palatului ca să traversez 
Marele Fluviu și să vin să-ţi spun. 

Humose se încruntă: moartea celor doi însemna ucidere prin 
otrăvire. 

Lucru și mai grav, de astă dată nu primise nicio informare. 
Cineva punea în practică, fără consimțământul său, asemenea 
planuri primejdioase. Ce-i drept, Humose nu se ferise să 
rostească vorbe aspre la adresa răposatului rege, Semenkhere. 
Totuși, n-ar fi încuviinţat niciodată înlăturarea atât de brutală a 
suveranului. Ba chiar s-ar fi împotrivit. În fond, Semenkhere 
încurajase întoarcerea la vechile culte. 

Moartea tânărului rege era cu atât mai supărătoare, cu cât 
survenea la puţină vreme după dispariţia bruscă a 
predecesorului său, Akhenaton, și a soţiei acestuia, Nefertiti, 
care-și arogase dreptul de a-i urma la tron. 

— Așteaptă-mă, voi fi gata imediat, îi spuse el mesagerului. 
Să i se ofere o gustare fiului șambelanului, îi porunci scribului. 

Bărbierul se grăbi să-și isprăvească treaba și trupul lui 
Humose fu încă o dată spălat în cabina pardosită din vârful 
căreia un sclav turna, printr-o placă de piatră găurită, apă 
filtrată prin nisip. Scăpat și de ultimele resturi de păr, marele 
preot își puse sandalele și-și înfășură în jurul șoldurilor și al 
pântecului bombat o bucată lată de pânză. Apoi chemă la sine 
un scrib și pe al doilea preot și se apropie de fiul lui Uadj 


Menekh care, așezat sub umbrar, termina de mâncat o plăcintă 
cu miere. 

— Haide, îi zise Humose, o să traversăm fluviul împreună. 

O oră mai târziu, treceau cu toţii de portalul palatului regal. 
Uadj Menekh, în culmea deznădejdii, îi primi numaidecât. După 
câteva clipe, înștiințat de prezenţa marelui preot în incinta 
palatului, vizirul Thutu se grăbi să li se alăture în sala de 
audienţe a lui Uadj Menekh. 

Cei patru bărbaţi schimbară între ei cuvenitele formule de 
salut, cele rostite de fiul lui Uadj Menekh dovedindu-se mult mai 
elaborate decât ale tatălui său. Lucru firesc, întrucât tânărul 
aspira la o carieră la Curte. Vizirul, șambelanul și marele preot 
se priviră câteva clipe. In ochi li se citeau nervozitatea și 
îngrijorarea. Toţi împărtășeau aceeași consternare și furie. 

— Bun, zise Humose vorbind fără ocolișuri, așa cum obișnuia, 
avem de-a face cu o crimă. 

Cuvintele lui îl umplură de groază pe Uadj Menekh, care 
rămase cu gura căscată. 

— Nu încape nicio îndoială! continuă marele preot, pe un ton 
autoritar. Regele și medicul său au fost găsiți morţi în patul lor, 
nu-i așa? 

Thutu încuviinţă din cap. 

— Se știe cine a putut să pună la cale asta? întrebă Humose, 
cu o voce din care răzbăteau, parcă, tunete și fulgere. 

Privirea mânioasă pe care o plimbă peste chipurile celor 
prezenţi sporea ameninţarea implicită a întrebării. 

Nimeni nu răspunse. Neîndoielnic, autorul dublei otrăviri va 
avea de înfruntat de-acum înainte un dușman redutabil în 
persoana marelui preot al lui Amon. 

Fulgerele din ochii lui Humose se abătură asupra vizirului. 
Thutu îi susținu cu calm privirea. 

— N-am nicio idee, preacinstite mare preot. Moartea 
suveranului nostru e o nenorocire care-i aruncă pe toţi slujitorii 
săi în ghearele mâhnirii și ale neliniștii. Regatul e în primejdie. 
Va trebui ca regina să se căsătorească iute cu un succesor care 
să ia în mâini frâiele puterii. O să întrunesc Consiliul regal ca să 
discutăm despre asta cu mai-marii armatei. 

— Nici comandantul gărzilor nu știe cine ar putea fi vinovatul? 
întrebă Humose. 


Thutu se ridică, se duse la ușă, își strigă secretarul care 
aștepta afară și-i ceru să meargă să-l cheme de acasă pe Mahu, 
comandantul gărzilor. Scribul răspunse că acesta tocmai sosise 
la palat și cerea să-l vadă pe vizir. Câteva clipe mai târziu, Mahu 
intră în cameră, cu chipul răvășit. Se uită la bărbaţii adunaţi 
acolo și tulburarea lui păru și mai vădită. 

Humose luă cuvântul: 

— Vrednice comandant al gărzilor, totul duce la ideea că 
moartea regelui a fost pricinuită de otravă. Ai idee cine a putut 
săvârși o crimă atât de josnică? 

Mahu clătină din cap. 

— Ar fi posibil ca regina să-și fi otrăvit soțul pentru a-și numi 
ibovnicul moștenitor al coroanei? 

Absurditatea unei atari presupuneri îl făcu încă o dată pe Uadj 
Menekh să tresară. Fiul său își împinse bărbia înainte, uluit de 
întrebarea marelui preot. Mahu făcu ochii mari. Până și Thutu 
păru că-ncremenește. Îţi trebuia mult cinism ca să-ţi închipui că 
regina Meritaton și-ar fi asasinat soțul pentru a-l ridica pe scribul 
Nefer Heru, mai-marele parfumurilor și ibovnicul ei, la 
demnitatea regală. Să-și fi pierdut regina minţile? Sau să fi 
moștenit ura mamei sale, Nefertiti, față de Semenkhere? 

— Cugetul meu respinge o asemenea supoziţie, răspunse 
Mahu. 

Expresia de pe chipul lui Humose deveni ironică și chiar ușor 
îngăduitoare. Aștepta de la comandantul gărzilor altă atitudine, 
nu considerente morale. 

— Unde e regina? întrebă el. 

— La Akhetaton. Am trimis un mesager s-o înștiințeze despre 
moartea soţului ei, pentru ca ea să se întoarcă la Theba în cel 
mai scurt timp și să asiste la adunarea Consiliului regal, din care 
face parte. 

— Nu, nu cred că regina ar fi putut săvârși o astfel de 
nelegiuire, repetă Mahu. Știu că o lega de rege o profundă 
afecțiune. Dar nu-i mai puţin adevărat că avem de-a face cu un 
complot în toată regula. 

Toţi își întoarseră privirile spre el, așteptând explicații. 

— Mai-marele  garderobei, Autib, a fost găsit mort azi- 
dimineaţă. Cineva l-a ucis astă-noapte cu o lovitură de cuțit în 
pântece. 

— Și ce înseamnă asta? întrebă Humose. 


— Nu știu. Poate că el le-a dat otrava regelui și medicului său, 
Aâ-Sedjem, răspunse Mahu. lar cel care-l va fi plătit s-o facă s-a 
descotorosit apoi de un martor stânjenitor. 

Fiecare medită la această posibilitate. 

— Autib cunoștea oameni ciudaţi, cu faimă îndoielnică, 
adăugă Mahu. 

— În orice caz, voi da ordin ca moartea lui Aâ-Sedjem să nu 
fie pusă în legătură cu cea a regelui, hotărî Thutu. 

Humose încuviinţă printr-o mișcare a capului. 

— Dar Ay unde este? întrebă el. 

— La Akhmim, îl lămuri Mahu. 

— O să-l chemaţi la adunarea Consiliului regal? 

— Nu mai face parte din el, răspunse Thutu. Numărul 
membrilor Consiliului regal e cel minim: regina, Maya și cu mine. 

— Dar Tutankhaton unde se află? mai vru să știe Humose. 

— Aici, la Theba, în palat. Fără îndoială, până la ora asta a 
primit trista veste. 

— Bine, zise Humose ridicându-se, mă întorc la Karnak. V-aș 
rămâne îndatorat dacă m-aţi ţine la curent cu ce se mai 
întâmplă. 

— N-o să uităm, zise Thutu, ridicându-se la rândul său pentru 
a-l conduce pe marele preot la ușă. 

Vizirul observă că marele preot nu reiterase acuzaţiile la 
adresa soţiei regelui și că se abținuse să-l învinuiască pe Ay. 

În prag cei doi bărbaţi se întâlniră cu prinţul Tutankhaton care 
plângea. Humose se uită îngândurat la băiat. 

— Cum e posibil? întrebă prinţul pe un ton în care se 
amestecau indignarea și durerea. Cum?... Cine?... 

— Asta mă străduiesc și eu să aflu, îi răspunse Thutu, mișcat 
de tulburarea tânărului prinţ. 

Rămaseră față în față o clipă nesfârșită, în timp ce marele 
preot își chemă suita și părăsi palatul. Într-un târziu, Thutu îl 
pofti în odaia sa de lucru pe fratele regelui mort. 

Oare va fi nevoie să explice încă unui prinţ că asasinatele 
politice sunt inevitabile în lupta pentru putere? 

t 

Două zile mai târziu, în odaia sa de lucru, Thutu asculta, 
abătut, raportul mesagerului trimis în grabă la Akhetaton pentru 
a o înștiinţa pe regina Meritaton despre moartea soțului ei. 

Vizirul înghiți în sec. 


— Cum adică dispărută? întrebă el în cele din urmă. 

— Onorate stăpâne, când s-a trezit, doica nu l-a găsit în 
leagăn pe micul prinţ, așa că s-a dus, în culmea agitaţiei, să-i 
spună reginei. Dar n-a găsit-o nici pe ea. A căutat-o zadarnic în 
tot palatul. Întâia însoţitoare a reginei, mai-marea peste 
garderobă și ceilalţi servitori i-au sărit în ajutor, scotocind 
pretutindeni fără niciun rezultat. Atunci prinţesa Ankhensepaton 
a intrat în odaia surorii sale mai mari și, după ce s-a uitat cu 
luare-aminte, le-a spus că regina plecase, de vreme ce-și luase 
lucrurile personale. 

— Dar mai-marele parfumurilor, Nefer Heru? 

— Și el a dispărut. Mai mult, în grădină a fost descoperit 
trupul neînsufleţit al unui bărbat despre care nimeni n-a putut 
spune cine e. Avea urme de lovituri la cap. 

— Ce-i cu toată povestea asta? izbucni Thutu plesnindu-se 
peste coapsă. Cum a putut regina să dispară fără urmă? Și cu 
prințul moștenitor pe deasupra? 

— Nimeni nu știe, onorate stăpâne. 

Thutu îi ceru secretarului său să meargă să-l caute pe Mahu. 

— Dar asta nu-i tot, onorate stăpâne, continuă mesagerul. 
Când eram acolo, slugile din palatul de nord, înlăcrimate, au 
venit să-i spună reginei că prințesa Maketaton, sora sa, exilată 
în acel palat, fusese găsită moartă în patul ei. Cum n-au dat de 
regină, au înștiinţat-o pe prințesa Ankhensepaton... 

Chiar atunci Mahu intră în odaie. Vizirul îl rugă pe mesager să- 
i povestească și lui ce aflase. Comandantul gărzilor rămase cu 
gura căscată. 

— Situaţia e din cale-afară de gravă! exclamă Mahu. Regele a 
murit, regina a dispărut! Regatul e decapitat! 

— Trebuie neapărat să împiedicăm răspândirea veștilor, 
concluzionă Thutu. Nimic din ce-am auzit aici nu trebuie să 
treacă dincolo de acești pereţi. Moartea regelui va fi ţinută 
secretă trei zile, iar dispariţia reginei până la o dată pe care o 
vom hotărî mai târziu. 

Îi ceru secretarului să se ducă numaidecât la Humose și să-l 
roage să-i facă cinstea de a-l vizita, având în vedere 
împrejurările ieșite din comun. 

— Așteaptă, onorate stăpân, zise mesagerul. Cât am stat la 
Akhetaton am mai aflat că Înălţimea Sa Ay fusese cu câteva ore 
înainte la palatul de nord și, găsind-o pe prințesa Maketaton 


8 


moartă, s-a dus apoi la palatul regal s-o vadă pe regină. Dar, 
spre marea sa surprindere, a aflat că suverana dispăruse. Așa 
că a avut doar o scurtă discuţie cu prințesa Ankhensepaton... 

— Se știe ce și-au spus? întrebă Mahu. 

— Da, am tras-o de limbă, discret, pe doică. Prinţesa 
Ankhensepaton nu i-a arătat bunicului său respectul cuvenit. l-a 
spus verde-n faţă că de la o vreme încoace se moare cam mult 
în familia ei, apoi i-a întors spatele fără să-și ia rămas-bun. 

Thutu își înăbuși râsul. 

— Unde se află acum Ay? 

— Din câte-am auzit, onorate stăpâne, a plecat îndată spre 
Akhmim, în culmea nemulțumirii. 

Mahu se ridică și anunţă că va porni neîntârziat spre 
Akhetaton ca să încerce să afle mai multe despre dispariţia 
reginei și a prințului moștenitor, fără a o mai pune la socoteală 
pe cea a lui Nefer Heru. 

Toate întâmplările acestea n-aveau nicio noimă. 


t Capitolul 2 


CE ȘTIA PRINȚESA 


Briza umfla pânzele bărcilor de pe Marele Fluviu, suflând cu 
putere. Peștii tilapia, bibanii și oxirincii săreau ca de obicei din 
undele bogate ca să înhațe libelulele și furnicile-leu imprudente 
care atingeau în treacăt luciul apei. 

Pe străzile din Theba, ca și pe cele din Memphis, Heliopolis, 
Abydos și din alte orașe, zarzavagiii își lăudau cu aceleași litanii 
dintotdeauna prospețimea castraveţilor, a lăptucilor, ridichilor, 
cepelor, pepenilor galbeni și verzi crescuţi în grădinile lor. 
Vânzătorii de vase din argilă și de nisip fin pentru filtrarea apei 
ridicau în slăvi mărfurile și virtuțile lor. 

În schimbul unui inel de aramă, pe lângă preţul papirusului, 
scribii întocmeau, ca de obicei, în dughenele lor cereri către 
administraţie, scrisori către părinţi aflaţi departe, înţelegeri 
negustorești și bilete de dragoste către cutare doamnă sau 
cutare văduvă bogată. 


La căderea serii, prin taverne, în sunetul lăutelor, în răpăitul 
perlelor minot, al tamburinelor și al tobelor kemkem, dansatoare 
abia trecute de vârsta copilăriei își răsuceau trupurile zvelte și 
epilate pentru a le desfăta ochii - și nu numai - mușteriilor ce 
stăteau pe rogojini, bând bere și vin de palmier. 

Dar, în Regatul Celor Două Pământuri, o oarecare neliniște 
rodea sufletele, asemenea mucegaiului tenace care roade 
lemnul și nu se lasă biruit decât de flacăra unei torţe. Oamenii 
de vază din regat, marii stăpâni de pământuri sau marii 
negustori își făceau griji, iar prefecţii cunoșteau influența pe 
care acești bogătași o aveau asupra bunului mers al ţării. 

Vestea morţii regelui Semenkhere, pe numele său oficial 
Ankheperure Neferkeheperure, se răspândise de-a lungul văii, 
de pe malurile Întinderii Verzi până la hotarele Ţării Kush, și-i 
lăsase pe toți înmărmuriţi. Nu că regele ar fi fost din cale-afară 
de iubit. Domnise atât de puţin timp, nici măcar șaptesprezece 
luni, încât supușii n-avuseseră vreme să-și facă o părere despre 
el. Dar era pentru a treia oară în doar trei ani când tronul 
rămânea brusc gol. 

În plus, de astă dată situaţia era diferită. După moartea 
regelui Akhenaton, totul părea să-l arate drept moștenitor, cu 
experiența necesară pentru a prelua frâiele puterii, pe fratele 
său vitreg, Semenkhere, cu care, de altfel, împărțise tronul timp 
de trei ani. 

Nu încăpea îndoială însă că fusese îndepărtat de la putere de 
către văduva Nefertiti, capabilă să poarte coroana de rege după 
ce o purtase pe cea de regină. Nu luase și ea parte la cârmuire 
pe vremea când soţul ei era la putere? 

Dar domnia lui Nefertiti fusese scurtă. O boală misterioasă o 
răpusese chiar când sosea la înmormântarea soțului ei. Prin 
urmare, Semenkhere redobândise tronul uzurpat și regalitatea 
lui devenise legitimă prin căsătoria cu Meritaton, cea mai mare 
dintre fiicele cuplului regal Akhenaton-Nefertiti. Și, din unirea 
lor, venise pe lume un băieţel. 

Așadar, acum alegerea se impunea de la sine. Fiul cuplului 
regal era încă un prunc, iar fratele vitreg al regelui, 
Tutankhaton, avea doar zece ani. Însă o mare parte a preoţimii 
îl privea cu neîncredere, deoarece fusese crescut în dispreţuitul 
cult al lui Aton. Și majoritatea notabilităților din Theba, din 
Memphis și din alte orașe mari își făceau griji pentru că pe tron 


10 


ar putea urca un nou susținător habotnic al Discului solar. De- 
abia reușiseră să-l convingă pe Semenkhere să se încoroneze la 
Theba! Vor trebui oare să lupte iarăși ca să recucerească terenul 
câștigat atât de greu? 

Prin urmare, situația era îngrijorătoare. Cine conducea ţara? 
Tulburarea resimţită la palatul din Theba, în dimineaţa în care 
fusese descoperit trupul neînsuflețit al lui Semenkhere, încă se 
răspândea în Vale, când a apărut un alt motiv de îngrijorare. 

La drept vorbind, secretele sunt ca mirosurile: trec de toate 
ușile. Negreșit, autoritatea lui Thutu și a lui Mahu era suficient 
de mare în Theba pentru a tăinui câteva zile vestea morții lui 
Aâ-Sedjem în același pat cu stăpânul său și pe cea a dispariţiei 
reginei și a prinţului moștenitor, dar ea nu se manifesta și la 
Akhetaton. Aici, slugile din palat aflaseră totul despre dispariţia 
reginei Meritaton, a pruncului ei și a mai-marelui parfumurilor. Și 
povestiseră oricui a vrut să asculte. Zvonurile alergau ca niște 
șoareci care ies în fugă dintr-o casă în flăcări. 

În felul acesta, marele preot al lui Ptah din Memphis, 
Nefertep, află despre dispariţia reginei, presupusă a fi rămas un 
secret pentru întregul regat, și despre moartea misterioasă a 
prințesei Maketaton. Tulburat, Nefertep se duse la generalul 
Horemheb ca să-l chestioneze în legătură cu asemenea 
întâmplări de neînchipuit. Ascultându-l, generalul rămase năuc. 
Nu fusese înștiințat decât despre moartea regelui, în rest habar 
n-avea de nimic. lar acum descoperea dintr-odată că tronul era 
vacant. Toate astea ridicau numeroase semne de întrebare. 

Horemheb se urcă pe corabie împreună cu Nefertep și porni 
spre Theba ca să ceară lămuriri de la vizirul Thutu. Acesta amuți 
de uimire. Tot ce credea el că ţinuse ascuns de urechile 
supușilor se spunea fără sfială în locuri publice. Se pomeni în 
situaţia soţului, singurul care nu știe că nevasta îl înșală. 

Odată depășit primul moment de confuzie, Thutu hotărî să 
discute cu Humose și cu Maya, în prezenţa prinţului 
Tutankhaton, îndată ce Mahu se va întoarce de la Akhetaton și 
vor dispune de suficiente informaţii ca să poată lua măsurile 
care se impuneau. 

t 

Cu mâinile împreunate pe genunchi, stând pe un jilt sub 
umbrarul din grădina palatului prințeselor, Ankhensepaton îl 
privea cu atenție pe oaspetele său, comandantul poliției 


11 


regatului, care era descumpănit. Ultimele dăţi când o văzuse, a 
treia soţie regală era o fetiță zglobie, ce nu conștientiza 
importanţa rangului său și gata oricând să râdă sau să plângă, 
iar acum se găsea în fața unei prințese ce uitase pentru 
totdeauna de fericirea copilăriei, din pricina frământărilor ce-i 
puneau la încercare familia. 

Câtă severitate! Câtă trufie! Și câtă amărăciune vădea 
expresia gurii ei! 

Mahu aruncă o privire spre băiatul ce asista la întâlnire, de 
parcă socotea prezenţa lui nepotrivită. 

— Pasar e un prieten, rosti prințesa cu autoritate. Poate și 
trebuie să fie de față la toate întrevederile mele. 

Mahu fu surprins. Se întrebă în sinea lui ce fel de legături 
existau între acest tânăr, cu chipul încordat, dar, negreșit, 
inteligent, și o prințesă regală. Atitudinea lui Pasar trăda o 
siguranţă neobișnuită la un băiat din popor. Apoi comandantul 
poliţiei își aminti că un tânăr scrib fusese admis, prin ordin regal, 
în cercul familiei cârmuitoare. Dar care erau adevăratele 
motive? 

— El a fost primul, adăugă Ankhensepaton, care m-a prevenit 
cu privire la primejdiile ce-mi amenințau familia. Îmi pare rău că 
nu am dat mesajului său mai multă atenție. 

Tonul pe care vorbise nu îngăduia răspuns. Ca un bun 
comandant, conștient de importanţa informaţiilor, Mahu se 
resemnă cu prezența acelui necunoscut care-l sfredelea cu 
privirea de parcă ar fi fost de rang princiar. 

— Facă-se voia ta, prinţesă. Ce știi despre dispariţia surorii 
tale, regina? 

Ankhensepaton reflectă o clipă, apoi întrebă: 

— Cui vor servi aceste informaţii? 

— Regatului. 

— Regatului? 

Rostise cuvintele cu atât dispreţ, încât comandantul poliţiei 
rămase perplex. 

— Regatului, prințesă, repetă el. 

— Regatul? Ce e regatul? 

Se așternu tăcerea. Ankhensepaton privea fluviul. 

— Nişte oameni avizi de putere, continuă ea, și care nu șovăie 
să se folosească de otravă ca să-i înlăture pe cei care stau în 
calea ambițiilor lor? 


12 


— Prinţesă, regatul este mai presus de pasiunile omenești. E 
teritoriul divinității pe pământ. 

Prințesa cântări o clipă răspunsul, apoi rosti apăsat: 

— Ce importanţă are pentru mine regatul? Tata a fost otrăvit. 
Mama a fost otrăvită. Regele a fost otrăvit. Sora mea, 
Maketaton, a fost otrăvită. 

În gura unei fete de unsprezece ani, cuvintele sunau nefiresc. 
Însă Ankhensepaton nu mai era o fetiță. 

— A doua soţie regală a fost otrăvită? întrebă Mahu, deși era 
deja convins de asta. 

— Îndată ce servitoarele au venit să-mi spună că a murit, m- 
am dus la palatul de nord. Pe măsuţa de la căpătâiul patului am 
găsit deschisă lădița cu leacuri ce i-a aparținut mamei noastre. 
Maketaton scosese din ea sticluța cu pastile de dormit. Lădiţa 
era unul dintre obiectele pe care Meritaton le-a ales dintre 
lucrurile personale ale mamei noastre. lar Maketaton i-a furat-o 
în timpul pregătirilor pentru mutarea la Theba. 

— De unde știi, prinţesă, că i-a furat-o? Nu e posibil ca regina 
Meritaton să i-o fi trimis? 

Ankhensepaton scutură din cap. 

— Nu, știu sigur că ea a furat-o. Pasar și cu mine am văzut-o 
intrând în odaia lui Meritaton și ieșind în scurt timp cu lădița în 
mâini. 

Mahu era uluit. 

— Aţi văzut-o amândoi furând lădița? stărui el. 

Pasar încuviinţă din cap. 

— Concluzia întregii povești, încheie Ankhensepaton, e că 
sora mea a înghiţit din aceleași pastile otrăvite ce i-au fost puse 
mamei la îndemână. Amândouă au fost ucise de aceeași otravă. 

Îl săgetă pe Mahu cu o privire severă, de parcă se adresa unui 
copilandru prost și curios. Comandantul poliţiei se simţi 
stânjenit. Înțelegea vorbele îngrozitoare pe care ea le rostise 
adineauri despre regat. Se socotea înconjurată de ucigași care 
se foloseau de otravă și lui i-ar fi venit greu s-o contrazică. 

Mahu chibzui o vreme. Raționamentul tinerei prințese se 
dovedea fără cusur. Totuși, mai rămânea de aflat dacă 
Maketaton înghiţise pastilele cu bună știință. 

— De ce a doua soție regală a fost exilată în palatul de nord, 
prinţesă? 

Într-adevăr, Semenkhere nu elucidase niciodată acest mister. 


13 


— Maketaton credea că Semenkhere poruncise otrăvirea 
mamei. O ceartă aprigă a izbucnit între ea și Meritaton. 

— De unde știi, prințesă? 

— Pentru că am fost de faţă, îi răspunse ea cu trufie în glas. Și 
am încredere în sora mea, Meritaton. Era pe deplin convinsă că 
Semenkhere n-avea nimic de-a face cu moartea mamei. Dar 
bunicul Ay i-a băgat în cap lui Maketaton că Semenkhere a 
poruncit uciderea mamei ca să ajungă pe tron. 

Tot mai tulburat de vorbele tinerei prințese, Mahu se foi pe 
scaun. Imaginea pe care această copilă fermecătoare și-o făcea 
despre lume era la fel de întunecată precum cea pe care el 
însuși, un soldat bătrân, o avea. Și doar întâlnise în viața lui 
atâtea josnicii, crime mârșave și calcule ticăloase! 

Totuși, în ciuda explicaţiilor pe care tocmai le primise, 
împrejurările morții lui Maketaton nu i se păreau clare. 

— Prinţesă, pastilele cu pricina erau menite să-l cufunde în 
somn pe cel care le lua. Dacă lădiţa aceea se afla la ea încă din 
vremea pregătirilor pentru mutarea la Theba, a doua soţie 
regală ar fi trebuit să fie moartă demult. Curtea se îndreptase 
spre fosta capitală acum mai bine de doi ani. Cum se face că n-a 
luat pastilele decât în urmă cu patru zile? 

Ankhensepaton își îndreptă spre el chipu-i minunat. 

— Maketaton n-a întâmpinat niciodată greutăţi în a adormi. 
Cred că a înghiţit pastilele acelea într-o seară în care era din 
cale-afară de tulburată. 

— Ce ar fi putut s-o tulbure? 

După ce îi aruncă o privire lui Pasar, prinţesa răspunse pe un 
ton ce aducea a sfidare: 

— Vestea morții lui Semenkhere. 

— Cum? izbucni Mahu, de-a dreptul perplex. 

— Cum ai auzit, comandante. 

— Când anume? 

— A doua zi după moartea regelui. 

— Dar asta nu e cu putință! Faraonul a murit la Theba, la o zi 
de drum cu corabia de aici, dar anunţul oficial nu a fost făcut 
decât peste două zile. Cum putea afla prinţesa Maketaton atât 
de repede vestea morții regelui? 

— A aflat la ora cinei, răspunse calm Ankhensepaton. 

— Dar la ora aia moartea suveranului era încă un secret! 

— Ei bine, moartea lui a fost plănuită. 


14 


Stupoarea îl făcu pe Mahu să rămână tăcut vreme 
îndelungată. 

— Cum de cunoști toate astea, prinţesă? întrebă el după ce-și 
recăpătă sângele rece. 

— Am discutat cu slugile despre cele petrecute în ajun. Doica 
mi-a spus că o sclavă i-a șoptit ceva stăpânei sale și că sora 
mea părea tulburată. Am cerut să-mi fie arătată sclava cu 
pricina și am luat-o la întrebări. Mi-a mărturisit că un mesager îi 
ceruse s-o anunțe pe sora mea că eliberarea ei se apropia, 
întrucât regele murise în ajun, iar noul stăpân al regatului, 
bunicul Ay, va veni el însuși să-i redea libertatea. 

Mahu își împinse bărbia înainte, nevenindu-i a crede. 

— Așa a spus sclava? 

— Chiar așa. 

— Trebuie arestată! 

— Pasar și cu mine am adus-o aici, sub pază. E prizonieră în 
acest palat. 

Mahu se strădui să pună cap la cap cele petrecute: 
Semenkhere fusese ucis de Ay și, odată împlinită această 
treabă, stăpânul de la Akhmim îi dăduse numaidecât de știre 
nepoatei sale, apoi se dusese la Akhetaton în speranţa că o va 
elibera pe cea de-a doua soţie regală. In ce scop? Fără îndoială, 
nu compasiunea de bunic îl împinsese la o călătorie atât de 
grabnică și care, ciudat lucru, coincidea cu cele întâmplate la 
Theba. Cuvintele sclavei răsunau în mintea comandantului 
poliţiei. Ay deja se văzuse stăpânul regatului. Ce calcule își 
făcuse? Că o va lua de soţie pe Maketaton și că va urca astfel pe 
tron? Dar Meritaton era pe atunci în viaţă... O singură explicaţie 
se impunea: Ay plănuise, de asemenea, și uciderea acesteia din 
urmă, ca să-și netezească drumul spre putere... 

Își șterse cu dosul palmei broboanele de sudoare de pe buza 
de sus. 

— Prinţesă, unde e regina? 

— A plecat. 

— A plecat? Unde? 

— Nu știu. 

— Cum a plecat? 

Mahu surprinse un schimb de priviri între Ankhensepaton și 
Pasar. 

— Nu știu. 


15 


Comandantul bănui că prințesa știa adevărul, dar nu voia să-l 
spună. 

— Trăiește? 

— A plecat cu Nefer Heru și cu băieţelul. 

— De ce-a plecat? Se temea pentru viaţa ei? 

— Nu m-a anunţat din vreme. Probabil că totul se hotărâse în 
pripă. 

Mahu se gândi la cadavrul găsit în grădină. 

— Prinţesă, îmi fac griji în privinţa siguranţei tale. Nu ţi-ar fi 
mai bine la Theba? 

— De ce, i-o întoarse ea sfidător, îţi închipui că la Theba nu 
poți fi otrăvit? 

Un ibis poposi pe acoperișul umbrarului fără să le dea atenţie 
celor care se adăposteau dedesubt. 

Mahu se simţi brusc obosit și sătul. Se ridică, își luă rămas- 
bun de la prinţesă și de la misteriosul ei tovarăș și se îndreptă 
spre corabia ce-l aștepta. 

Cum se vor sfârși toate astea? se întrebă el privind cum 
luntrașul desfăcea parâmele, iar bâtlanii zburau pe deasupra 
apelor bogate ale Marelui Fluviu. 


t Capitolul 3 


„CUMPĂRĂ-ŢI MAI BINE O MAIMUȚĂ” 


Strânși în sala de audienţe a vizirului Thutu, marii preoți 
Humose și Nefertep, generalii Horemheb, Nakhtmin și Anumes și 
vistiernicul Maya ascultau raportul comandantului poliţiei. 
Informat din timp de către Mahu asupra rezultatelor cercetării 
făcute la Akhetaton, Thutu socotise că era mai bine să-l ţină pe 
prințul Tutankhaton departe de anumite dezvăluiri ce riscau să-i 
rănească sensibilitatea. 

Pe bună dreptate, întrucât, chiar și după o săptămână de la 
moartea regelui, tânărul prinţ era adâncit într-o nemărginită 
tristeţe. 

Strecurându-se prin ferestruicile înalte, mănunchiuri de raze 
piezișe brăzdau întinderea sălii. Unul dintre ele cădea pe fața lui 
Mahu, aflat în picioare, ceea ce făcea ca spusele sale să capete 


16 


aerul unei revelații divine. După ce-și încheie raportul, cât mai 
rece și sec cu putinţă, comandantul poliţiei se așeză din nou. 

O clipă domni tăcerea, fiecare cugetând la cele auzite. 
Servitorii intrară ca să aducă suc de tamarin și plăcinte micuţe 
cu stafide, apoi ieșiră având grijă să închidă ușa în urma lor. 
Adunarea era, într-adevăr, secretă. 

Thutu luă cuvântul: 

— Ne-am adunat aici ca să rostuim cât mai repede 
succesiunea regelui Ankheperure. Armata, zise el adresându-se 
lui Horemheb și lui Nakhtmin, gărzile, continuă privindu-l pe 
Mahu, și toţi înalții demnitari sunt neliniștiţi, căci nesiguranța 
știrbește autoritatea regatului, atât în exteriorul, cât și în 
interiorul hotarelor sale. Ambasadorul nostru la Ugarit îmi scrie 
că regii străini se întreabă dacă Cele Două Pământuri mai sunt 
guvernate de vreun monarh. Această stare de lucruri nu mai 
poate dura multă vreme. Ne aflăm într-o situaţie asemănătoare 
cu cea pomenită în analele noastre, când, acum vreo patru 
secole, puterea regală a început să se fărâmiţeze. Faraonii se 
succedau atât de repede la tron, încât de-abia era timp să li se 
consemneze numele, iar imperiul s-a năruit, deoarece s-au 
ridicat puteri regionale ce și-au proclamat independența. Atunci 
au pus hicsoșii stăpânire pe țara noastră și și-au numit propriii 
regi. Işi plimbă privirea peste adunare, după care începu iar să 
vorbească pe același ton solemn: Mi se pare că datoria noastră 
este nu doar să păstrăm continuitatea dinastiei, chezășia 
legitimităţii, ci și să-i redăm regatului stabilitatea. De aceea, 
propun ca telul nostru să fie urcarea pe tron a prinţului 
Tutankhaton după căsătoria lui cu prinţesa Ankhensepaton, a 
treia soţie regală. Ar mai rămâne atunci să hotărâm cine își va 
asuma regența. Înainte de a rosti numele la care mă gândesc, 
doresc să ascult ce-aveţi de zis. Venerate mare preot? întrebă 
el, adresându-se lui Humose. 

— Sunt întrutotul de acord cu spusele tale, cinstite vizir. Dar 
vreau să adaug două lucruri. Primul: nu-i vorba doar să 
restabilim situația, așa cum era ea la moartea regelui, ci așa 
cum se găsea la moartea tatălui său, regretatul Amenhotep al 
lll-lea. Se uită stăruitor la Thutu și continuă: În prezent ne 
lipsește o temelie solidă. O bună parte din puterea centrală se 
află la Akhetaton, în special administraţia. Ceea ce face ca, 
având un cap la Theba și un altul la Akhetaton, regatul să 


17 


semene cu acei monștri bicefali născuţi uneori de către femeile 
asupra cărora s-au aruncat vrăji. În plus, cultul lui Aton n-a fost 
încă desființat și multe dintre templele, Casele Vieții și cultele 
noastre sunt lăsate în paragină. Defunctul rege se pregătea să 
îndrepte lucrurile, dar n-a mai apucat s-o facă. lar asta slăbește 
regatul! tună Humose, cu pieptul aplecat înainte. 

Thutu asculta cu atenţie. Generalii Nakhtmin, Horemheb și 
Anumes încuviinţară, dând energic din cap. 

Rotindu-și prin sală ochii scânteietori, Humose își reluă 
cuvântarea: 

— Al doilea lucru pe care vreau să-l scot în evidenţă este că 
prinţul Tutankhaton și prinţesa Ankhensepaton ar asigura 
continuitatea dinastică, recunosc, însă amândoi au fost crescuţi 
în cultul lui Aton și sunt priviţi cu neîncredere nu doar de preoți, 
ci și de o mare parte din demnitari. M-ai întrebat de regentul pe 
care-l doresc. O să ţi-l descriu. Acest om va trebui să 
întrunească două cerinţe: prima - să inspire încredere ţării, a 
doua - să pecetluiască întoarcerea la cultele tradiționale, astfel 
încât Tutankhaton, când va împlini vârsta potrivită pentru a 
domni, să nu poată fi ispitit de rătăcirile dezastruoase ale 
fratelui său Akhenaton. 

O tăcere îndelungată se așternu în sală. Toţi se vedeau 
nevoiți a recunoaște că marele preot al lui Amon avea bun-simt 
și idei clare. 

— Mare preot Nefertep? întrebă Thutu. 

Marele preot al lui Ptah declară că sprijină întrutotul părerile 
colegului său, dar că voia să le nuanţeze: Theba nu era singurul 
centru al vechii puteri, de vreme ce și Memphisul adăpostea o 
parte din administraţie, iar influenţa și bogăţia lui sporeau pe zi 
ce trece încă din vremea domniei regelui Amenhotep al III-lea. 
Așa se făcea că negotul pe Marele Fluviu era condus de la 
Memphis, nu de la Theba. 

O problemă deloc lipsită de importanţă, susţinu el, și de care 
trebuia să se ţină seama atunci când se va hotărî locul 
încoronării viitorilor regi. 

Revendicarea suna cu atât mai nepotrivit și mai surprinzător 
în gura marelui preot al lui Ptah, zeul cetăţii, cu cât Nefertep era 
renumit pentru spiritul său împăciuitor. Or, să așezi pe poziţii 
potrivnice Memphisul și Theba însemna să repui pe tapet 


18 


vechea rivalitate dintre Pământul de Jost, a cărui capitală era 
Memphis, și Pământul de Sus?, a cărui capitală era Theba. 
Totuși, se întâmpla ca Theba să fie, totodată, și capitala 
regatului. Învrăjbirea celor două orașe ameninţa unitatea 
regatului. 

În privirile tuturor se citea îngrijorarea. 

Humose, marele preot al lui Amon, strâmbă din nas. Cererea 
lui Nefertep aducea însă în discuţie una dintre cele mai 
neplăcute întrebări cu care un preot din regat s-ar fi putut 
confrunta vreodată: cine a creat lumea, Ptah sau Amon? Amon, 
zeul ascuns, domnea singur peste Pământul de Sus, iar 
splendoarea templului său de la Karnak o dovedea din plin. Dar 
pentru Pământul de Jos, adevăratul creator al lumii era Ptah. 

Să fi fost amândoi întruchipări ale aceleiași divinităţi? Insă 
Amon era soțul lui Mut, care îi născuse un fiu, pe zeul lunar 
Khonsu. lar Ptah era soțul zeiței-leoaice Sekhmet, care îi dăruise 
ca fiu pe Khnum, zeul-lotus parfumat. Cei doi zei n-aveau 
legătură unul cu altul și fiecare dintre cele două orașe, Theba și 
Memphis, ţinea cu încrâncenare la zeul său demiurg. 

Acesta era unul dintre motivele pentru care Akhenaton 
încercase să impună regatului un zeu unic, Aton. Și tot de aici se 
trăgea rivalitatea dintre cei doi mari preoţi, ascunsă sub 
aparenţa unei înţelegeri depline. 

În ochii lui Humose, Nefertep săvârșise o greșeală de neiertat 
deschizând un subiect rezervat doar iniţiaţilor. 

Toţi participanţii la întrunire cunoșteau problema, căci ea 
dăduse naștere unor nesfârșite discuţii teologice. Era de 
preferat s-o ocolești. Mai degrabă încercai să descâlcești un 
ghem de vipere! Mai ales acum când preoţii voiau să 
restabilească vechile culte și să dea uitării cultul lui Aton. 

Humose spuse pe un ton morocănos că, în împrejurările de 
faţă, era mai bine ca vrednicul său coleg să nu pună la îndoială 
în mod deschis supremaţia Thebei, căci pe marele preot al lui 
Amon l-ar mâhni ca locul încoronării să fie mutat la Memphis. 

Ceea ce însemna că s-ar retrage de la discuţii. 

La drept vorbind, regatul avea trei capete, nu două, așa cum 
arătase, greșit, Humose. De altfel, asta reprezenta încă o 
problemă de care Thutu era pe deplin conștient, dar nu se 


1 Egiptul de Jos, regiunea care cuprinde delta Nilului (n. tr.). 
? Egiptul de Sus, regiunea care cuprinde valea Nilului (n. tr.). 
19 


cuvenea să stăruie asupra ei înainte ca în regat să existe o 
cârmuire puternică. 

Se întoarse către Nefertep: 

— Îți cunosc năzuințele, mare preot, dar nu despre asta 
discutăm azi. 

Multumit că-și făcuse auzite convingerile, Nefertep își reluă 
cuvântarea și deplânse faptul că se irosiseră mai bine de doi 
ani, cât trecuse de la moartea regelui Akhenaton, fără a se 
întreprinde vreo reformă adevărată. Ba chiar împinse insolenţa 
până acolo încât declară: 

— Mă întreb uneori dacă, spre propriul ei interes, puterea 
tronului n-ar trebui controlată mai sever și dacă numirile în 
Consiliul regal trebuie lăsate cu totul la voia monarhilor. 

Sugestia era aproape un sacrilegiu. Oare Nefertep voia să 
stârnească o răzmeriță? 

— Căutăm un regent? continuă el. Riscul e să ne limităm la a 
căuta un om puternic, dar cine ar putea fi? O persoană care a 
dobândit putere de-a lungul domniilor trecute. Ca atare, a 
încheiat anumite alianţe rămânând prizonierul lor și a deprins 
unele obiceiuri ce l-ar împiedica să facă schimbări profunde în 
regat. s 

Era condamnarea fără drept de apel a lui Ay. Intr-adevăr, 
puterea lui începuse să se consolideze încă din vremea lui 
Amenhotep al Ill-lea. Ca tată al reginei Nefertiti, susținuse cu 
înfocare cultul unic al lui Aton și era, negreșit, prizonierul 
alianțelor pe care le încheiase. Cuvintele lui Nefertep dădeau de 
gândit. 

— Generale Horemheb? întrebă Thutu. 

Militarul vorbi cu glas ferm: 

— Împărtășesc părerile marelui preot Humose și încă și mai 
mult pe cele ale marelui preot Nefertep. 

Faptul nu surprinse pe nimeni, întrucât toți știau că pe 
general, care locuia la Memphis, îl lega o prietenie îndelungată 
de marele preot al lui Ptah. După o scurtă pauză, generalul 
continuă: 

— Niciunul, nici altul din marii noștri preoți n-au numit omul 
pe care-l consideră capabil să fie regent. Insă eu am să adaug 
că e important nu doar să nu fie un om al trecutului, ci nici să nu 
se fi dezonorat prin uneltiri criminale, precum cele pe care le-a 
descris adineaori comandantul poliţiei. 


20 


Toţi pricepură aluzia: nici Horemheb nu-l dorea pe socrul său 
Ay ca regent. Dar asta nu era o surpriză. La fel de ambiţioși, 
ginerele și socrul se aveau ca șoarecele cu pisica. 

— Generale Nakhtmin? întrebă Thutu. 

Cel numit își drese glasul și rosti: 

— Sunt întrutotul de aceeași părere cu vrednicul meu coleg, 
Horemheb. Însă nici el n-a numit omul pe care-l dorește ca 
regent. Vizirul Thutu a arătat că situaţia impune măsuri grabnice 
și-mi fac griji că pierdem un timp preţios cântărind harurile unui 
așa-zis erou salvator. Marele preot Nefertep vrea pe cineva a 
cărui putere să n-aibă rădăcini în trecut. Cine ar putea fi acest 
om? Un necunoscut, firește. Și cum să fi dobândit experienţă? 
Nimeni nu știe. Prin urmare, vom încredința regența unui 
necunoscut? Sau o să mergem să-l căutăm pe cârmuitorul 
misterios printre hitiţi? Tăcu preţ de câteva clipe ca să aprecieze 
efectul raţionamentului său. Apoi continuă: Eu aș zice că 
alegerea e de la sine înţeleasă. Nimeni nu mi se pare mai 
capabil să inspire încredere poporului decât Înălţimea Sa Ay. Are 
o experienţă îndelungată în privinţa treburilor dinăuntrul și din 
afara hotarelor țării, iar armata îl preţuiește sincer, ca mai-mare 
al carelor de luptă. Ba mai mult, e deprins, și încă în ce măsură!, 
cu puterea regală, deoarece sora sa a fost marea regină Ty, iar 
fiica lui - nu mai puţin slăvita regină Nefertiti. 

Horemheb se uită la el uimit. Generalul Nakhtmin își bătea joc 
cumva de toată lumea? Humose părea, de asemenea, zăpăcit. 
Însă Horemheb fu cel care luă cuvântul: 

— Tocmai am ascultat raportul lui Mahu, comandantul 
gărzilor. Ay a fost găsit direct răspunzător de otrăvirea lui 
Semenkhere. Nu putem să pretindem că nu s-a dezonorat prin 
uneltiri criminale. 

— Găsit răspunzător? i-o întoarse Nakhtmin pe un ton 
indignat. Un om se grăbește să-i dea de știre nepoatei sale că 
va scăpa în curând de o întemniţare nedreaptă și crudă, iar noi 
considerăm gestul lui drept o uneltire criminală? 

Râse prefăcut. 

— Dar cum ar fi putut Ay să afle atât de repede că regele a 
murit? îl contrazise Horemheb. Încă nu se anunţase nimic... 

— Asta se explică foarte simplu! își pierdu răbdarea 
Nakhtmin. Înălțimea Sa Ay călătorește adesea la Theba cu 
treburi. Știu că s-a dus la Theba chiar în dimineaţa când și noi 


21 


am aflat de moartea regelui Semenkhere. Oricine cunoaște 
legăturile lui cu familia regală. Poate un slujitor din palat i-a 
spus de nenorocirea ce lovise regatul. Nu vi se pare firesc? 
Atunci Înălţimea Sa Ay s-a gândit numaidecât să trimită un 
mesager cu o corabie ca s-o anunţe pe nepoata sa Maketaton că 
va fi în curând eliberată. De la Theba la Akhetaton se ajunge 
într-o singură zi. Prin urmare, prinţesa a primit vestea seara. Nu 
văd nimic rău sau de necrezut în toate astea. Mai degrabă mi se 
pare o crimă să bănuim o persoană ca Ay de nu știu ce lucrături 
mârșave! 

Nefertep râse pe-nfundate și-și goli paharul cu suc de 
tamarin. Humose își miji ochii și se adânci în jilţ. 

— Dar a vrut să i se înfăţișeze lui Maketaton ca viitorul stăpân 
al regatului! protestă Horemheb. Și regina Meritaton? Căci pe 
atunci Ay încă nu știa că ea dispăruse sau, cel puţin, se 
presupune că nu știa. 

— Vrednice general, răspunse Nakhtmin, înțepat, discutăm 
aici despre treburile regatului. O să dăm crezare spuselor unei 
sclave, lăsându-le să ne influenţeze părerea pe care-o avem de 
atâţia ani despre un om precum Înălțimea Sa Ay? Și toate astea 
pentru că neghioaba aia și-a închipuit că el va fi stăpânul ţării? 

Ridică din umeri. 

Horemheb căzu pe gânduri, înciudat. _ 

Toată lumea știa că jinduia să preia el însuși regența. Insă nu 
se bucura nici de faima, nici de influenţa socrului său. 

Nici Thutu, nici Maya, nici Mahu nu se amestecară în dispută 
și asta din motive temeinice: în primul rând erau convinși de- 
acum că întreaga discuţie îi va fi raportată cuvânt cu cuvânt lui 
Ay de către omul său de încredere, Nakhtmin, și, dacă Ay urma 
să fie ales, era mai bine să nu-și atragă dușmănia lui, și, în al 
doilea rând, sarcina lor era să asculte părerile celor prezenţi și 
să decidă în consecinţă. Una peste alta, alegerea lui Ay, n-ar fi, 
vai, chiar atât de nefericită. 

Totuși, situația era revoltătoare. 

Pentru Thutu, mai cu seamă, implicarea lui Ay în uciderea lui 
Semenkhere și a medicului acestuia era dincolo de orice 
îndoială. Vizirul își amintea de mijloacele folosite de stăpânul din 
Akhmim ca să pună capăt domniei lui Akhenaton și-l cunoștea 
prea bine pe Pentju, complicele ce-l ajutase să-și ducă planurile 
la bun sfârșit. 


22 


Fără a mai pune la socoteală că fusese el însuși amestecat în 
otrăvirea lui Akhenaton și a lui Nefertiti, după cum îi mărturisise 
lui Semenkhere. 

Însă Nakhtmin avea dreptate: Ay era omul pe care totul îl 
arăta ca fiind potrivit pentru a prelua regența. Sperase s-o poată 
exercita, chiar dacă nu pe față, cât ţinuse scurta domnie a fiicei 
lui, Nefertiti, la fel cum exercitase o putere ocultă în ultimii ani 
ai domniei lui Akhenaton. lar acum, criminale sau nu, sforăriile 
sale își atinseseră, în sfârșit, ţinta: i se va încredința, oficial, 
regența pe lângă tânărul Tutankhaton. 

Mai rămânea de ascultat părerea generalului Anumes, un 
bărbat cu voce gravă, faţă arsă de soarele deșertului și gesturi 
măsurate. 

— Ca militar, zise el, mă întristează de mulţi ani slăbirea 
armatei și mă gândesc, cum a spus și vizirul Thutu, că, dacă 
situaţia mai durează, riscam să-i vedem pe dușmanii noștri 
năvălind în regat. Și asta deoarece ne lipsesc mijloacele 
materiale și atenţia regală. Dacă Ay este omul puternic de care 
avem nevoie, ei, bine, atunci să-l numim regent. Dar să isprăvim 
odată cu amânările astea nesfârșite de care ne lovim de ani 
întregi. Trebuie să acţionăm cât mai repede. 

Scribul se ridică în picioare și se duse la ușă pentru a cere 
încă o călimară. 

Thutu luă din nou cuvântul: 

— Vreau acum să vă aduc la cunoștință o cerere care mi-a 
fost prezentată chiar azi-dimineaţă de către o delegaţie a 
Pământului de Sus. Nu v-am pomenit de ea mai devreme ca să 
nu vă influenţeze. Șase demnitari au venit să mă îndemne să 
numim drept regent un om puternic, respectat în toată țara, iar 
alegerea lor înclina spre Ay. 

Horemheb oftă zgomotos. Ay, care în ochii tuturor n-avea 
nicio șansă de a primi puterea după raportul lui Mahu, se 
impunea două ore mai târziu drept candidatul de neînlăturat la 
regență. 

Cei doi mari preoți păreau îngândurati. 

— O ultimă observație, grăi Nefertep. Să zicem că planurile pe 
care le-am întocmit adineaori sunt bune. Tutankhaton și 
Ankhensepaton se căsătoresc și tânărul prinţ e numit urmașul la 
tron al fratelui său Semenkhere. Ay ia asupra sa regența. Și iată 


23 


că Meritaton reapare brusc, împreună cu fiul ei, moștenitorul 
legitim. Ce facem? 

Maya începu să râdă. 

— Ar fi, într-adevăr, o problemă, recunoscu Thutu. Dar mă 
îndoiesc că ne vom confrunta cu ea. 

— De ce? întrebă Humose. 

— Cred că regina a renunţat pentru totdeauna la putere. 

— Nu pricep... murmură Horemheb. Cum poţi renunţa la 
putere? 

Observaţia îl făcu pe Nefertep să zâmbească. 

— Cred că în familia sa există o aplecare spre visare, arătă 
Thutu. lar regina a moștenit-o de la tatăl ei. La urma urmei, pe 
Akhenaton nu-l interesa puterea. Singura lui pasiune era să scrie 
imnuri închinate lui Aton. Nu cred că regina Meritaton se va 
întoarce să pretindă puterea. 

Explicaţia îi tulbură pe cei de faţă. 

— Și, ca să rezolvăm problema pe care a ridicat-o în 
înţelepciunea sa preavrednicul Nefertep, adăugă Thutu, mă 
gândesc să organizăm peste ceva vreme funeraliile reginei 
Meritaton. 

— Funeralii! exclamă Maya. 

Thutu încuviinţă din cap. 

— O regină ce părăsește tronul îi știrbește acestuia gloria. 
Peste trei luni, o vom înmormânta. Vom anunţa că durerea a 
răpus-o, iar copilul a murit de boală. 

Hotărârea îi lăsă cu gura căscată pe toți. 

— Și sarcofagul va fi gol? întrebă Horemheb. 

— Nu așa se cuvine pentru o regină dispărută? răspunse în 
șoaptă Thutu, schițând un zâmbet. 

— Dar Maketaton? 

— Funeraliile ei se vor desfășura peste șase luni. 

Chiar și moartea, își zise cu tristețe Mahu, aparţine statului. 

Dar există mai multe feluri de moarte, și comandantul gărzilor 
nu știa că odată cu cea a lui Semenkhere își îngropa și propriile 
iluzii. | se dedicase cu mare însufleţire tânărului rege, crezând 
că-i va merge bine în umbra acestuia. Acum își dădea seama că 
pentru Ay va rămâne întotdeauna doar un slujbaș. 

t 


24 


În același timp, în odăile palatului din Theba, Tutankhaton 
încerca să mai uite de suferință jucând dame cu intendentul său 
personal, un tânăr scrib cu faţă suptă. 

— Ce-o să se-ntâmple cu mine? șopti prinţul. Semenkhere era 
singurul prieten pe care-l aveam. 

— Prinţe, dacă vrei un prieten, cumpără-ţi mai bine o 
maimuţă sau un câine. Un prinţ n-are prieteni. 

Tutankhaton își ridică spre el ochii înroșiți de lacrimi și-l 
întrebă: 

— Dar tu ce ești? 

— Maimuta ta, prințe. 

Tutankhaton clătină din cap și zâmbi. Acest răspuns lipsit de 
speranţă îi stârni primul zâmbet după o săptămână întreagă. 


t Capitolul 4 


PENTRU CE ACEASTĂ MASCARADĂ? 


Îmbălsămătorii se apucară de lucru. 

Thutu comandă sarcofage și mobilier funerar somptuoase, 
demne de moartea propriilor sale vise. Il chemă la el pe 
sculptorul însărcinat să făurească măștile de aur și-i dictă 
dispoziţiile sale: 

— Ține minte că cel căruia o să-i faci portretul simbolizează 
tinerețea distrusă și speranţa ucisă. Ca să zicem așa, o să-l 
înfăţișezi pe Osiris, când a înţeles, în lumea de dincolo de Apus, 
că a fost trădat și omorât de propriul său frate, Seth. 

Sculptorul păru surprins. Nu auzise niciodată asemenea 
cerinţe din partea augustelor persoane pentru care lucrase. 

— Trebuie să-l înfrumusețez? 

— Nu, era frumos. L-ai trăda. Încearcă doar să faci în așa fel 
încât zeii să-l vadă în lumina de care ţi-am vorbit. 

Sculptorul încuviinţă din cap. 

— Oare nu trebuie ca destinul tuturor oamenilor, stăpâne, să 
întruchipeze un vis spulberat? 

— Nu, răspunse Thutu. Cei mai mulţi dintre ei își urmăresc 
până la bătrâneţe ambițiile smintite. 


25 


Artistului îi trecu prin minte o idee nepotrivită, dar n-ar fi 
îndrăznit să discute cu vizirul probleme atât de elevate, precum 
scopul existenţei. 

Dar în sinea lui își îngădui să se întrebe: menirea regilor era, 
oare, să viseze? 

Puse să i se aducă una dintre puţinele statui ce-l reprezentau 
pe Semenkhere, ca s-o studieze. Provenea dintr-una din 
camerele templului lui Amon din Karnak. Sculptorul o cercetă pe 
toate părţile și recunoscu mâna unuia dintre cei mai apreciaţi 
colegi ai săi. Remarcă în ce măsură efigia respecta adevărul, 
înfățișând un tânăr cu chipul trist, torsul slab și pântecul moale. 

Nu era deloc imaginea frumuseţii divine. 

În vreme ce sculptorul cerceta statuia, Thutu părea adâncit în 
gânduri. Își amintea o discuţie lungă pe care-o avusese cu 
regele dispărut, în cursul căreia îi explicase necesitatea 
omorului săvârșit din raţiuni de stat: cine era prea slab trebuia 
înlăturat. Și, ca urmare a acestei discuţii, Semenkhere căzuse 
pradă, timp îndelungat, unei melancolii adânci. 

Fără îndoială înțelesese că nu avea să domnească multă 
vreme și că devotamentul medicului său n-o să-l protejeze la 
nesfârșit de dușmani. 

Într-un târziu, vizirul se trezi din visare și-l conduse pe 
sculptor spre ușă, cu promisiunea că va fi primul care va vedea 
schițele. 

Generalul Nakhtmin se uită neîncrezător la ghepard. L-ar fi 
preferat sub formă de blană întinsă pe jos, însă toată lumea știa 
că trebuie să te porţi frumos cu animalele persoanelor de vază. 
Animalul scoase un mârâit, arătând și el cât de puţin îl plăcea pe 
oaspete. În cele din urmă, felina se tolăni la picioarele 
stăpânului său. 

Cei doi bărbați stăteau așezați sub umbrarele din marea 
grădină închisă a casei lui Ay din Akhmim. Sicomori stufoși și 
arbori banian alcătuiau o boltă înaltă deasupra straturilor de 
trandafiri. Crengi înflorite de iasomie se căţărau pe umbrare, 
amestecându-și parfumul cu cel al rozelor. 

Era o discuţie între patru ochi. Nici măcar nubianului Shabaka, 
omul de încredere al lui Ay, nu i se îngăduise să asiste. 

— Așadar, vești bune, zise Ay către militar, care nu era altul 
decât un văr de-al său. 


26 


Într-adevăr, Nakhtmin venise în cea mai mare grabă să-i dea 
Înălțimii Sale Ay raportul. 

— Prin urmare, oamenii s-au plecat în faţa evidenţei, adăugă 
acesta din urmă. E nevoie de un bărbat puternic pentru a 
cârmuli țara și asta cât mai repede, adăugă el cu vehemenţă. 

— Aceeași părere o împărtășea și Horemheb, observă cu 
finețe Nakhtmin. Se vedea că năzuiește să obţină regența. 

— Horemheb n-ar fi putut îndeplini decât pe jumătate 
sarcinile unui regent, răspunse Ay. E potrivit ca să apere și să 
lărgească hotarele, dar nu-i deloc omul care să instaureze 
ordinea în ţară. 

Nakhtmin se felicită în sinea lui că dejucase planul celui mai 
redutabil dintre cei doi rivali ai săi din regat, celălalt fiind 
generalul Anumes, comandantul garnizoanelor din Răsărit. 
Nakhtmin și Ay sorbiră din vinul rece de palmier cu care un 
servitor tocmai le umpluse iarăşi paharele. 

— Carevasăzică îţi sunt dator pentru că le-ai deschis ochii lui 
Thutu și celorlalţi, spuse Ay. 

— Am pus în lumină influenţa și experienţa ta. Argumentele 
mele au sfârșit prin a se impune în faţa obiecţiilor lui Horemheb. 

— Îţi mulţumesc. E trist că trebuie să le amintești niște lucruri 
evidente oamenilor care deţin puterea. 

— Vreau să sper, ilustre văr, că vei ști să ţii seama de asta 
când vei ajunge tu însuţi la putere. 

Pe chipul lui Ay se citea o ușoară ironie. Marfa încă nu-i fusese 
adusă și deja i se cerea plata! 

— Bizuie-te pe mine, răspunse. Totuși, nu văd rostul 
mascaradei de a urca pe tron doi copii, continuă Ay. L-am 
întâlnit pe tânărul Tutankhaton de două sau de trei ori. Nu 
promite deloc. În primul rând, e plăpând ca un fluture de 
noapte. În al doilea rând, nu-mi pare a avea un caracter puternic 
și mă îndoiesc că la douăzeci de ani va fi mult diferit de cum e la 
zece. Și, în plus, a fost crescut în cultul lui Aton și nu le inspiră 
câtuși de puţin încredere oamenilor importanţi din ţara asta, 
punând la socoteală și preoțimea. In sfârșit, e aproape 
necunoscut, chiar și la Curte. Ce-o să par eu? O doică! Ba mai 
rău: o doică de copii părăsiţi! 

— Desigur, ar fi fost mai bine ca Maketaton să se afle încă în 
viaţă, zise Nakhtmin. Te-ai fi căsătorit cu ea și ai fi urcat pe tron. 

La auzul numelui prinţesei Maketaton, Ay se posomori. 


27 


— Cum de s-a întâmplat să fie otrăvită? întrebă Nakhtmin. 

— A înghiţit câteva din pastilele otrăvite care au ucis-o pe 
mama ei. 

— Și cine a pregătit aceste pastile? 

— Penţju. 

— Pentju? Dar el deja... 

— Știu, i-o reteză Ay. 

— Ir heru nefer bin tehao! strigă papagalul. 

Ceea ce însemna: Să ai o zi fericită, împuţitule! 

Nakhtmin, uimit, ridică din sprâncene, apoi izbucni în râs. Ay 
de-abia schiţă un zâmbet. 

— AŞ putea, la o adică, să mă căsătoresc cu Baketaton, rosti 
el, ca și cum ar fi gândit cu voce tare. Dar pare îndărătnică... 

Soră uitată a lui Akhenaton, prințesa apăruse la un moment 
dat în planurile lui Ay. Îi făcuse chiar și o vizită, însă fusese 
primit precum o pisică de către o răţușcă. Morţile care se 
succedaseră în familie o tulburaseră mult mai mult decât cerea 
bunul-simţ. 

— Tot nu se știe ce s-a întâmplat cu Meritaton? întrebă 
Nakhtmin. 

Ay clătină din cap. 

— Mister deplin. Îmi închipui că vipera aia de Ankhensepaton 
știe, dar n-o să sufle o vorbă. 

— Nefertep e îngrijorat că Meritaton s-ar putea întoarce 
cândva, însă Thutu nu crede că e posibil așa ceva. 

— De ce? întrebă Ay, mijindu-și ochii. 

— Pretinde că ea a renunţat la putere. Nu mai dorea să fie 
regină. 

Ay cântări o clipă explicaţia. Să renunţe la putere! Vezi să nu! 
Probabil că Meritaton stătea ascunsă undeva, împreună cu 
copilul și cu ibovnicul ei, Nefer Heru, gata să reapară la timpul 
potrivit ca să provoace dezordine. 

— Ce-i cu leșul descoperit în grădină în dimineaţa dispariţiei 
lui Meritaton? întrebă Nakhtmin. 

Ay îi aruncă vărului său o privire sfidătoare, de parcă nu 
înțelegea ce vrea să spună. 

— Mahu a raportat că în grădină s-a descoperit trupul 
neînsuflețit al unui bărbat, doborât de o lovitură puternică și 
otrăvit. 

— Otrăvit? 


28 


— Da, slugile i-au dat lui Mahu o sticluţă găsită alături și care 
conținuse, fără îndoială, ciumăfaie. 

Ay se încruntă. Informaţia, pe care nu o cunoștea, îi stârni un 
val de furie, dar reuși să se stăpânească. Când se dusese la 
palatul de nord, blestematele alea de slugi nu-i spuseseră nimic! 
Carevasăzică, trimisul său fusese nu doar lovit, ci și silit să 
înghită otrava destinată lui Meritaton! De bună seamă, Nefer 
Heru nu se lăsase cumpărat și fugise cu prinţesa și cu copilul. 
lar acest eșec îl costase pe Ay o mie de inele de aur și viaţa unui 
slujitor istet și devotat. 

Scrâșni din dinţi. Dar, în sfârșit, important era să pună iar 
mâna pe putere. Își dădu seama că Nakhtmin se uita la el cu 
atenție. 

— Habar n-am de așa ceva, îi răspunse. 

Nakhtmin își tinu gura, deși alte gânduri îi treceau prin minte. 
La palatul din Akhetaton avusese loc o tentativă de otrăvire și 
totul arăta că ţinta fusese regina. Misteriosul trup neînsufleţit 
aparţinea cu siguranţă unui ucigaș care dăduse greș. Altminteri, 
Ay ar fi ieșit de două ori în câștig: ar fi scăpat, în același timp, și 
de Semenkhere, și de Meritaton, iar calea spre puterea regală ar 
fi fost, în sfârșit, liberă. Pe când acum era obligat să se 
mulțumească doar cu un rol secundar. Dar înălțimea Sa Ay nu 
era unul dintre aceia cărora să-ţi îngădui cu ușurință să le oferi 
sfaturi. 

— Va trebui să merg la Theba ca să le arăt cât de greșite sunt 
planurile lor, murmură Ay. 

— Și să te căsătorești tu cu Ankhensepaton? 

— Mi se pare soluţia cea mai înţeleaptă. 

Ar mai trebui însă ca și netoata aia să fie de acord. 

O mișcare în ramurile de deasupra, urmată de cârâituri 
furioase și bătăi din aripi, îi făcu pe cei doi bărbaţi să-și înalțe 
ochii. O maimuţă din menajeria lui Ay se repezise după papagal 
care ţipa cu înverșunare: 

— Bin tchao! Bin tchao! 

Întâmplarea servi drept concluzie. Nakhtmin venise să dea 
raportul și să-și ceară răsplata. Misiunea lui se încheiase. Se 
ridică să-și ia rămas-bun și cei doi bărbaţi se îmbrăţișară, ceea 
ce însemna deja o onoare pentru general, puţini oameni primind 
o asemenea dovadă de prietenie din partea stăpânului din 
Akhmim. 


29 


t Capitolul 5 


VRABIA CARE ERA ȘOIM 


După ce Mahu părăsi palatul prinţeselor din Akhetaton, 
Ankhensepaton și Pasar rămaseră câteva clipe faţă în față, fără 
să-și vorbească. Pândeau păsările, florile și Marele Fluviu de 
parcă așteptau un răspuns din partea acestora. In cele din 
urmă, Pasar luă cuvântul: 

— Te afli în aceeași situaţie ca sora ta Meritaton. Prizonieră. 

Legătura lor era atât de strânsă, încât cuvintele serveau doar 
ca simple puncte de reper. Ea îi aruncă o privire stinsă și 
îmbătrânită, arătându-i că rostea adevăruri neplăcute și că nici 
măcar nu se ostenea să le confirme. 

— Eşti condamnată să devii regină. Pentru că ești cea mai 
mare dintre prințese și pentru că dinastia trebuie să continue, 
vei fi silită să te căsătorești cu Tutankhaton de care îţi pasă cât 
de-un vas cu apă. Ay avea de gând s-o ia de nevastă pe sora ta 
Maketaton și să urce pe tron. Acum, însă, se va vedea nevoit să 
fie regentul vostru, al tău și al lui Tutankhaton, iar voi vă veți 
supune voinței sale. 

— Mă enervezi! exclamă ea. Mahu e obligat să-i raporteze lui 
Thutu tot ce i-am povestit. Nu vor putea să-l numească pe 
ucigașul de Ay regent! 

Pasar ridică din umeri. 

— Nu mă crezi? întrebă Ankhensepaton, pe un ton provocator. 

— Nu. 

— De ce? 

— Pentru că n-ai nicio putere. Prin urmare, ce spui tu nu 
atârnă prea greu. Îți dai seama că ei cunosc deja destule unii 
despre alţii, nu? lar asta n-a împiedicat niciuna dintre grozăvii. |- 
au ucis pe tatăl, pe mama ta, apoi pe Semenkhere. 

Ankhensepaton reflectă o clipă. , 

— Și ce vrei să fac? Să fug cu tine? Asta-i visul tău, nu? 

El ridică iar din umeri. 

— N-am decât doisprezece ani, n-am bani, n-am corabie și 
nici tu n-ai bani. Cel puţin deocamdată. Te sfătuiesc doar să nu 
ţi-l faci dușman pe șacalul ăsta bătrân de Ay. Tata zicea că el și 


30 


Horemheb sunt cei mai puternici oameni din regat. Cu el trebuie 
să-ți foloseşti viclenia. 

— Adică vrei să stau la discuţii cu ucigașul ăsta? strigă ea, 
indignată. 

— Nu-i singurul ucigaș, Ankhen, o dovedește faptul că și 
mama, și sora ta Maket au murit, dar nu de mâna lui. N-ai nicio 
armă. Tocmește-te cu el până în clipa în care vei putea să-i ţii 
piept. 

Ea îl privi lung pe băiat. 

— Sau să-l otrăvești, adăugă el. 

Prințesa căzu pe gânduri. 

— Poate că ai dreptate, recunoscu ea în cele din urmă. 

De zile întregi, săptămâni chiar, nu mai pescuiau și nu mai 
înălțau zmeie, distracţiile lor preferate de până atunci. 
Îmbătrâniseră. Singura lor plăcere era să stea singuri pe pajiștile 
neîngrijite aflate la nord de palat și să se rostogolească goi, lipiţi 
unul de altul, obișnuindu-se cu desfătările iubirii timpurii. 

Ankhensepaton se ridică și se îndreptă agale către capătul 
grădinii, spre fluviu, acolo unde stuful și papirusul colcăiau de 
taine sălbatice, cuiburi de păsări, șoareci și crocodili tineri. 

Pasar o luă de mână. 

— Nu vor întârzia să vină, îi zise el. Crede-mă. 

Ea se întoarse spre el și încuviință din cap. Nu încăpea 
îndoială. Vor veni în curând. 

Grădinile răsunară brusc de strigăte piţigăiate. Scăpând de 
lecțiile profesorilor, cele trei prințese mai mici ieșiseră valvârtej 
din palat supravegheate de doici. 

t 

Într-adevăr, peste cinci zile sosiră. Pânzele roșii ale G/oriei lui 
Amon sclipeau pe cerul de argint și vechea corabie a plimbărilor 
regale, redenumită și așezată sub auspiciile altui zeu, acostă la 
debarcaderul palatului din Akhetaton. 

Din înaltul terasei, Ankhensepaton, Pasar și cele trei prințese 
mai mici priveau spectacolul. 

Fosta doică a lui Meritaton, Sati, îl urmărea și ea. 

Rămasă fără slujbă și mai nefericită ca o văduvă de la 
dispariţia reginei și a copilului acesteia, Sati își îndreptase spre 
Ankhensepaton _grija-i vigilentă, geloasă chiar, dacă nu de-a 
dreptul răzbunătoare. 


31 


Primul pasager care cobori fu tânărul prinţ Tutankhaton. Se 
poticni pe pasarelă și doar iuțeala unui marinar și a 
intendentului său personal îl opri să cadă în apă. Străbătu restul 
drumului cu pas șovăitor, urmat îndeaproape de intendent și de 
un tânăr pe care Ankhensepaton nu-l recunoscu. 

În spatele lor venea o femeie tânără pe care prinţesa o privi 
surprinsă. Baketaton! Mătușa ei din partea tatălui! Sora lui 
Akhenaton, a lui Semenkhere și a lui Tutankhaton! O femeie 
lipsită de strălucire, ce părea suferindă. De altfel, mergea 
sprijinindu-se de mâna unei însoţitoare. Trăia retrasă în vila sa 
din Pământul de Jos și nu mai ieșea aproape deloc în lume. Oare 
ce-o făcuse să renunţe la însingurarea ei? Și de ce? 

După Baketaton, cobori Humose, urmat de secretarul său. Și 
Panesy, dihorul bătrân, ce rezistase atunci când vântul își 
schimbase direcţia. Cei doi mari preoţi ofereau o priveliște 
oarecum ciudată, întrucât ti-i închipuiai mai degrabă sfâșiindu- 
se între ei și mâncându-se de vii! După ei se înșirau Thutu și doi 
scribi. Apoi Maya și încă doi scribi. Cortegiul străbătu grădina și 
se îndreptă spre palat. Câteva clipe mai târziu, al doilea 
șambelan, rămas aici de la ultimul popas al lui Semenkhere în 
Akhetaton, o anunţă pe cea de-a treia soţie regală că prinţul, 
prinţesa, vizirul, vistiernicul și marii preoţi ai lui Amon și Aton 
solicitau onoarea de a fi primiţi. 

Ankhensepaton îl căută din ochi pe Pasar. Băiatul dispăruse. 
Doar Sati stătea în spatele ei, încordată, ca un animal de pază, 
un vultur sau un șoim. 

Tutankhaton făcu trei pași și, zâmbind timid, îi înmână 
logodnicei sale trei lotuși legaţi frumos. Ea îi întoarse zâmbetul, 
luă florile și le întinse doicii, care i le dădu unei servitoare. Fata 
alergă să caute o vază, o umplu cu apă, aranjă florile și se 
întoarse cu ea. 

— Mă bucur să te revăd, zise prinţul. 

— Și eu, răspunse prințesa. 

Ce altceva își puteau spune sub privirile acestor oameni mari 
care-i pândeau cu feţe lacome, ca niște stăpâni de câini ce-și 
împerechează animalele? 

Baketaton se aplecă spre nepoata ei și o îmbrăţișă. Câteva 
lacrimi picurară pe umărul lui Ankhensepaton care o privi drept 
în ochi pe prinţesa regală și descoperi un chip ofilit înainte de 
vreme. Oare de ce anume suferea? 


32 


— Atâta durere... prea multă durere... șopti ea. Doliul acesta 
nesfârșit... 

Se strădui să zâmbească printre lacrimi și, întorcându-se spre 
însoțitoarea ei, luă un săculeţ de piele și i-l întinse nepoatei. 
Ankhensepaton îl deschise. Înăuntru se afla o brățară din aur 
incrustată cu pietre albastre, atât de grea, încât tânăra prinţesă 
ar fi putut ridica anevoie la gură un pahar cu mâna pe care i-ar 
fi împodobit-o. 

— Un dar primit de mama ta, zise Baketaton. l-a fost oferită 
de Tushratta... Acum e ata. 

Tutankhaton și însoţitorul lui necunoscut urmăreau scena. 
Surprinzând privirea nedumerită pe care Ankhensepaton i-o 
aruncase acestuia, prinţul i-l prezentă: îl chema Rekhmire, 
descindea din faimosul vizir cu același nume și, ca fiu al mai- 
marelui peste lucrările regelui, fusese unul dintre tovarășii de 
învăţătură ai prinţului, îndulcindu-i acum singurătatea. 

Prinţul se uită în jur, de parcă ar fi căutat pe cineva și 
Ankhensepaton înţelese că era vorba de Pasar. 

Thutu porunci să se aducă scaune pe terasă și, după ce toată 
lumea se așeză, doar doica rămânând în picioare, puţin mai în 
spate, vizirul începu să vorbească pe un ton trist și solemn. De 
bună seamă, rostea o cuvântare pregătită cu grijă: 

— Prințesă, întâmplările dureroase din ultimele zile fac ca 
tronul părinţilor și strămoșilor tăi să fie vacant. Neliniștea 
cuprinde regatul, întrucât un tron gol e un tron părăsit de zei. 
Am venit să te rugăm să îndrepţi lucrurile și să-i acorzi mâna ta 
fratelui regelui defunct, care a venit aici să ţi-o ceară. Fericirea 
voastră va fi o chezășie pentru cea a poporului, care va vedea 
într-un cuplu regal tânăr semnul că zeii se arată iarăși 
binevoitori. 

Humose încuviință din cap. Semănând ca întotdeauna cu un 
bâtlan căzut pe gânduri, Panesy își luă un aer aprobator, însoțit 
de un zâmbet prostesc. Tutankhaton se aplecă ușor înainte. 
Thutu și Maya așteptau, într-o atitudine părintească, bâiguiala 
sfielnică și graţioasă care, în atari împrejurări, va ieși de pe 
buzele unei tinere de sânge regal. 

Dar lucrurile nu se petrecură așa. Ankhensepaton își dădu 
seama că tot ce-i dezvăluise ea comandantului gărzilor fusese 
trecut cu vederea, după cum prevăzuse Pasar. Îi arătase deja lui 
Mahu disprețul față de argumentele pompoase sub care acești 


33 


oameni își ascundeau calculele. N-o s-o ia de la capăt, pentru că 
n-ar avea niciun rost. În tot ce îndrugase Thutu exista un singur 
adevăr: țara se afla în primejdie, iar tronul era gol. Își privi 
ascultătorii prefăcându-se resemnată. 

— Ay va fi regent, nu-i așa? replică ea. 

Întrebarea răsună ca o palmă. Încremeniră cu toţii. Doica se 
îmbăţoșă, mândră și provocatoare. Humose o ţintui cu privirea 
pe tânăra fată cum ar fi făcut-o, pesemne, însuși Amon dacă i s- 
ar fi spus că are o muscă pe nas. Mica prințesă avea cu cine să 
semene. 

Comedia se sfârșise. 

Dacă veniseră să ademenească prin vorbe dulci o gâsculiță 
neștiutoare ca s-o ducă la bucătărie, trebuiau să înțeleagă că-și 
făcuseră socoteli greșite. 

Thutu intui numaidecât starea de spirit a tovarășilor săi, deși 
se gândea la alte zburătoare: ei o crezuseră pe prinţesă o vrabie 
orfană, dar descopereau acum un șoim tânăr. De altfel, Mahu îl 
prevenise de transformarea lui Ankhensepaton. Așa că Thutu 
rupse tăcerea: 

— E nevoie de un regent, prinţesă. Amândoi sunteţi prea 
tineri ca să luaţi asupra voastră cârmuirea regatului. 

Ea își aminti la timp de povaţa dată de Pasar: Te sfătuiesc 
doar să nu ţi-l faci dușman pe șacalul ăsta bătrân de Ay. 

— Vasăzică aveţi deja consimțământul lui Ay, se mărgini ea să 
observe. 

Thutu se pomeni încă o dată luat prin surprindere. Hotărât 
lucru, fetișcana asta cântărise situaţia cu precizia unui obișnuit 
al cancelariilor. Mai bine să nu piardă vremea făcând pe 
șmecherul cu ea. 

— Întocmai, prinţesă. Consiliul regal a vrut să-i afle părerea 
privind acordarea regenței. A răspuns că o va primi îndată ce se 
va oficia căsătoria ta cu prinţul Tutankhaton. 

Ea încuviinţă cu un gest, apoi zări undeva departe un detaliu 
neobișnuit. Își ridică ușor ochii și mai mult îl ghici decât îl văzu 
pe Pasar la fereastra etajului al doilea. Băiatul urmărea de acolo 
discuţia. 

— De ce n-a venit cu voi? 

— Se pare că primirea pe care i-ai făcut-o la ultima lui vizită s- 
a dovedit mai curând rece, răspunse Thutu. 


34 


Ea scutură din cap precum un cal îndărătnic. Leit maică-sa, își 
zise Maya. Humose nu reușea să-și depășească uimirea. Se uita 
stăruitor la Ankhensepaton de parcă cerceta misterele tinereţii 
și ale feminitățţii. 

Cât timp avusese loc acest schimb de cuvinte, uitaseră cu 
toții de Tutankhaton. El îi urmărise cu ochii mari și trişti și ar fi 
trebuit să-l crezi sărac cu duhul ca să te mire observaţia pe care 
o rosti cu glas stins, aproape îndurerat. 

— Totul depinde de tine, Ankhen. 

Ankhen. Numele de alint cu care el o striga în timpul 
plimbărilor cu Gloria lui Aton, pe vremea când n-aveau nicio 
grijă. La fel o strigau surorile ei și Semenkhere. O cuprinse 
duioșia amintindu-și. 

Erau doi orfani obligaţi să joace niște roluri mai presus de 
forțele lor. 

— Scumpa mea nepoată, intră în vorbă Baketaton, pe umerii 
tăi stă dinastia noastră. Aton să-ţi dea putere! 

În mintea lui Ankhensepaton se făcu brusc lumină. Baketaton 
fusese chemată pentru a-i aminti că exista o alternativă la 
căsătoria ei cu Tutankhaton: Ay putea foarte bine s-o ia de soţie 
pe această prințesă regală și să capete tronul. Dar, fără îndoială, 
Baketaton, deja fată bătrână, bolnavă și copleșită de 
amărăciunea pe care cei din dinastia Tuthmosis știau atât de 
bine s-o arate, refuza groaznica povară a regalității. 

Privirea tinerei prințese o întâlni pe cea a lui Tutankhaton. lar 
el i se păru, o dată în plus, demn de milă. Că i-l hărăzeau ca soț, 
mai treacă-meargă. Dar rege? Erau pe cale să facă rege din 
acest băiat firav ca o trestie? Păi atunci Pasar ar fi regele 
regilor! Își spuse că se găsea în aceeași situaţie ca sora ei 
Meritaton când fusese nevoită să-l ia de bărbat pe Semenkhere: 
nu simțea nicio atracţie pentru mult prea delicatul prinț. 
Ankhensepaton înţelegea de ce: tânărul plăpând care fusese 
regele n-ar fi putut în veci să rivalizeze cu farmecele viguroase 
ale lui Nefer Heru. lar acum, acest băiat ce nu reușea să 
străbată o pasarelă fără să se poticnească nu putea nici el să 
rivalizeze vreo clipă cu forţa tinerească a lui Pasar. 

Totul se repeta. 

Însă ea n-avea de gând să se lase încolţită și împinsă la 
măsuri drastice la fel ca Meritaton. N-o să ajungă să fie obligată 
să fugă. 


35 


— Totul depinde de tine, repetă el. 

— Ştii bine că vom domni abia peste câţiva ani, îi răspunse 
ea. 

— Știu, recunoscu el. 

Prințul juca îndeajuns de bine dame ca să-și dea seama care 
va fi condiţia lor. 

La urma urmei, erau doi tineri șoimi captivi. 

Tăcerea deveni apăsătoare. 

— Accept să mă căsătoresc cu Tutankhaton, zise prințesa. Dar 
cu o condiţie. 

Thutu, Maya, Humose, Panesy, tânărul prinţ și însoţitorul său 
se aplecară ușor în față. Baketaton clipi iute de câteva ori. 

— Vreau un document scris, semnat de Consiliul regal și de 
viitorul regent, bunicul meu Ay, potrivit căruia nicio hotărâre 
privind statutul cuplului regal și al cercului său nu va fi luată 
fără consimţământul meu scris. 

Humose nu înceta să se minuneze. Mai-mai să caște gura de 
uimire. 

Thutu se trezi luat încă o dată prin surprindere. Chibzui la cele 
auzite. Nu putea trece peste cererea prinţesei. Ankhensepaton 
stăpânea jocul și se vedea că era în stare, dacă nu i se 
satisfăceau pretenţiile, să zădărnicească planul pe care ei îl 
puseseră anevoie la punct. 

— Mă învoiesc, continuă ea, ca regentul să conducă treburile 
ţării, dinăuntrul și din afara hotarelor ei, după cum crede de 
cuviinţă, dar nu și pe cele ale palatului. 

— Și dacă veţi ajunge la neînțelegeri grave? întrebă Humose, 
luând cuvântul pentru prima dată. 

— N-am putea ajunge la neînţelegeri decât dacă e vorba de 
cuplul regal sau de palat. Și în atare situaţie, repet, părerea mea 
are întâietate. În plus, vreau să fac parte, împreună cu soţul 
meu, din Consiliul regal. 

— Se înțelege de la sine, prinţesă, admise Thutu. 

— Nicio întrunire a consiliului nu se va ţine fără ca măcar unul 
din noi să fie prezent. 

— Și asta se înțelege de la sine. 

Apoi Thutu adăugă: 

— Voi pune să se întocmească numaidecât documentul, 
prinţesă. 


36 


Ea încuviință din cap. Tutankhaton se aplecă și-i luă mâinile. 
Ea îi întoarse gestul de față cu toată lumea, cuprinzând mâinile 
prinţului în palmele sale. 

— Chem de pe acum asupra voastră binecuvântarea lui 
Amon, zise Humose. 

Se ridicară de pe scaune. Prințul sărută ușor obrazul prințesei. 
La drept vorbind, îi era unchi, însă avea doi ani mai puţin decât 
ea. 

Ankhensepaton îl lăsă pe al doilea șambelan să-i conducă pe 
oaspeți spre ușă și, după ce ei plecară, o privi întrebător pe 
doică. Sati zâmbi: 

— Ai procedat bine. Recunosc sângele mamei tale. 

Pasar dispăruse de la fereastră. Fără îndoială nu va întârzia să 
vină la soţia lui secretă. 

Ceva mai devreme îi spusese: 

— Zeii încheie căsătoriile, nu oamenii. 


t Capitolul 6 


NOAPTEA VULPILOR ȘI CEA A LUI ASTARTE 


O singură privire aruncată spre chipul generalului Horemheb, 
când acesta, întors din călătorie, intră în locuinţa sa din 
Memphis, îi fu de ajuns lui Menei, piticul soţiei sale, ca să-și dea 
seama că stăpânul lui era în cea mai proastă dispoziţie cu 
putinţă. 

Se repezi cu mersul său clătinat de babirusa* spre odăile 
doamnei Mutnejmet, stăpâna casei, strigând cu vocea lui 
nazală: 

— Zeii s-au bășit azi! 

Mutnejmet cunoștea de multă vreme limbajul de soldăţoi și 
mirosul ascuţit, ca de șobolan, al piticului. li sfredelea pe toţi cu 
ochii lui bulbucați, apoi rostea în gura mare secrete pe care le 
credeai adânc îngropate. Creatura era întruchiparea, cu picioare 
scurte și crăcănate, a scandalului. 

Mutnejmet își întoarse profilul trufaș spre stârpitură. 

— Ce tot spui? 


3 Specie de porc sălbatic (n.tr.). 
37 


— Că e într-o dispoziţie de șacal. Sunt sigur că n-a primit 
regența. Vulpoiul lui domestic îl însoțește. _ 

Ea se încruntă și porni spre odăile soţului său. Il găsi în 
tovărășia locotenentului favorit, Khnumose, pe care Menei îl 
poreclise „vulpoi domestic”. Mutnejmet știa că locotenentul 
răspundea de iscoadele armatei și că făcea, în folosul mai- 
marelui său, anumite cercetări ce nu ţineau neapărat de slujba 
lui. Fără umbră de îndoială, Khnumose împărtășea dezamăgirea 
lui Horemheb. Dacă acesta din urmă ar fi obţinut regența, el ar 
fi fost numit comandantul poliţiei regatului. 

Cei doi bărbaţi stăteau ghemuiţi față în față aplecaţi peste o 
tablă de zenet cu treizeci de căsuţe*, cu un urcior de bere la 
îndemână. Mutnejmet auzi de la depărtare pocnetul pionilor și, 
ca întotdeauna, înjurăturile de rigoare. Paharele cu bere erau pe 
jumătate goale. Jucătorii ridicară ochii și locotenentul, la drept 
vorbind, un bărbat frumos, se ridică pentru a face o plecăciune 
înaintea primei soţii a șefului său. 

— Cina e gata. Vine și locotenentul? 

Khnumose nu se putea simţi decât măgulit. Horemheb se uită 
cu atenție la tabla de joc părăsită și se ridică și el. 

— Fie ca Mut să reverse asupra ta numai binefaceri, îi zise el 
soţiei sale. 

Tonul era lipsit de căldură. Ea îl privi cercetător. 

— N-a fost o zi fericită, rosti femeia. 

— Nu, răspunse el, cu bărbia-n piept și voce aspră, pășind în 
urma ei spre sala principală. 

— Tata a fost ales regent? 

— Da, replică bărbatul, ghemuindu-se lângă măsuţa joasă 
unde avea să fie servită cina. 

Piticul mânca singur la o masă din apropiere, fără să piardă 
nicio frântură din discuţie. 

Locotenentul îi slujea drept confident mai-marelui său, așa că 
ascultase deja aproape jumătate din poveste. Mutnejmet îl privi 
întrebător, în timp ce se aduceau salata de castraveți cu lapte 
prins, cepele macerate în ulei și oţet și fiertura de bob cu 
grăsime. Mesele din casa lui Horemheb nu erau renumite pentru 
fineţea bucatelor. 

— Marele preot Nefertep s-a opus numirii înălţimii Sale Ay, o 
lămuri locotenentul, însă generalul Nakhtmin a atras atenţia că 


4 Strămoșul jocului de table (n.a.). 
38 


tatăl vostru e singurul om cu suficientă experienţă și autoritate 
în ochii egiptenilor și ai străinilor pentru a prelua regența. 

Mutnejmet ronţăi câteva felii de castravete și răspunse: 

— Soţul meu are treizeci și șase de ani, tata, cincizeci și șase. 
Trebuie doar să aibă răbdare. 

— Răbdare înseamnă să visezi la pâinea de mâine! strigă 
piticul, de la masa lui. 

— O să-ţi tăbăcesc bucile chiar în seara asta! se răsti la el 
Horemheb, prefăcându-se furios. 

— lar răzbunarea înseamnă să savurezi pâinea pe care n-ai 
avut-o ieri! 

Ca și cum se pregătea să treacă la fapte, Horemheb se 
întoarse spre Menei, care ţipă ca din gură de șarpe. 

— Ce nu pricep eu, începu iar Mutnejmet, e de ce tata n-a 
luat-o de soţie pe Baketaton, sora lui Semenkhere. E prințesă 
regală. Tata ar fi ajuns direct pe tron, în loc să fie regent. 

Horemheb se uită întrebător la Khnumose. Generalul însuși își 
imaginase un asemenea plan și nu renunţase de tot la el. 

— Ay n-a  nesocotit această posibilitate, răspunse 
locotenentul. A vizitat-o de curând pe prințesă, în locuința ei din 
Tara de Jos. 

— Și? 

— Firește, nu se știe ce au discutat, însă intendentul prințesei 
i-a mărturisit unuia dintre oamenii mei că morţile succesive ale 
celor doi fraţi ai ei și a lui Nefertiti au pus-o la grea încercare. 
Suferă de inimă și nu-i pregătită să devină regină. Susţine că o 
astfel de povară ar ucide-o. 

— Încă una care, chipurile, renunţă la putere! lăsă Horemheb 
să-i scape. 

— Oricum, tata ar fi mult mai periculos dacă n-ar ajunge la 
putere, observă Mutnejmet, gustând din mâncarea de bob. 
Visează de prea mult timp la ea. 

Horemheb îi aruncă o privire gânditoare. 

— Poate că e adevărat, zise el. Negustorii de otrăvuri vor 
duce lipsă o vreme de clienți. 

Pe chipul lui Mutnejmet se așternu o expresie dojenitoare. 
Asemenea vorbe în prezenţa unui străin! Horemheb îi observă 
indignarea, dar stărui: 

— Khnumose îmi raportează că, în ultimul timp, la Theba și la 
Memphis au fost văzuţi mulţi negustori de otrăvuri care susțin 


39 


că vând leacuri și parfumuri. A existat chiar unul care s-a dus la 
palatul regal cu puţin înaintea morţii lui Semenkhere. 

Mutnejmet făcu ochii mari. Simpla rostire a cuvântului 
„otravă” îi dădea coşmaruri. Chiar și numai să vorbeşti de asta 
atrăgea nenorocirea, dovadă că atunci când îi pomenise lui 
Meritaton despre bănuielile privind amestecul lui Semenkhere în 
otrăvirea lui Nefertiti, stârnise o ceartă crâncenă între prinţesă 
și sora sa Maketaton, iar exilul acesteia din urmă culminase cu 
otrăvirea ei. Mutnejmet nu cunoștea prea bine rolul otrăvirilor în 
istoria recentă a familiei sale. 

— Încă nu s-a aflat ce s-a întâmplat cu nepoata mea, regina? 
întrebă ea, ca să schimbe subiectul. 

— Se pare că a plecat împreună cu ibovnicul și cu fiul ei. 

— A plecat? Încotro? 

— Nimeni nu știe, în afară de scorpia de nepoatăcta, 
Ankhensepaton. Mahu și Thutu pretind că Meritaton a renunțat 
la putere. Hai să fim serioși! 

Mutnejmet părea îngrijorată. 

— Vreau să sper că n-a păţit nimic, murmură ea. 

— Dacă a pățit ceva, n-a fost din vina tatălui tău, i-o întoarse 
Horemheb. Se pare că Ay s-a înfuriat cumplit când a aflat de 
dispariţia ei. Însă Meritaton n-avea alt dușman în afară de el. 

Mutnejmet bătu în retragere. Hotărât lucru, în seara asta 
ploua cu adevăruri care mai de care mai apăsătoare. 

Locotenentul isprăvi ce mai rămăsese din mâncarea de bob, 
iar Horemheb - urciorul cu vin. Cina se încheie într-o atmosferă 
posomorâtă. 

Mutnejmet se gândea la sora și la nepoata moarte, precum și 
la o altă nepoată, dispărută, promiţându-și în sinea ei să o 
descoasă pe Ankhensepaton. 

Generalul Horemheb se gândea cum să-i dea de furcă 
victoriosului său rival. 

Locotenentul Khnumose se gândea prin ce mijloace să 
sporească puterile iscoadelor militare ca să-i facă rău 
generalului Nakhtmin. 

Piticul Menei rosti: 

— Vulpile vânează noaptea! 

Se întoarseră cu toţii spre el, surprinși. Vorbele li se potriveau 
perfect. 

Puterea se proclamă ziua, dar se cucerește noaptea. 


40 


t 

Ajutat de al doilea slujitor al templului, preotul Isma ațâtă 
jăraticul sub ofrandele depuse pe marele altar al zeiței Astarte 
din Memphis: o ciozvârtă de berbec, o figurină din seu și bere. 
Se răspândi un miros înțepător, aproape sufocant, și Isma se 
trase îndărăt din pricina unui val de fum pe care o adiere mai 
puternică îl abătea înspre el. 

Cei doi preoţi coborâră cele cinci trepte ale altarului și se 
îndreptară către credinciosul ce adusese jertfa. Acesta dădu 
fiecăruia dintre ei trei inele de aramă, plata convenită, apoi 
tustrei priviră flăcările ce înghiţeau, în sfârșit, ofrandele. 

În spatele altarului, la o distanţă de doi coţi, pentru ca fumul 
să n-o afecteze, se înălța triumfal o statuie de trei ori mai mare 
decât un stat de om, ce-o înfățișa pe zeiţă, goală din cap până-n 
picioare, cu pubisul bombat și gura arcuită într-un zâmbet. 
Lumina amurgului îi aurea sânii obraznici. În mâna dreaptă ţinea 
un arc și o săgeată, pe care le sprijinea de șold, iar în stânga, un 
trandafir. 

Într-adevăr, dimineaţa Astarte era zeiţa războiului, iar seara, 
cea a dragostei. 

De-o parte și de alta, stăteau cele două slujitoare muzicante 
ale sale, Ninatta și Kulitta, având jumătate din înălțimea zeiţei, 
potrivit obiceiului și ţinând, una - lira, iar cealaltă - tamburina. 

— Uite, focul s-a întețit, zeița ţi-a acceptat ofrandele, zise 
Isma. 

— E mai generoasă decât Hathor, îi răspunse bărbatul. 

Cei doi preoţi se feriră să facă vreo comparaţie între puterile 
zeițelor. Ar fi însemnat o mare lipsă de curtoazie față de cetatea 
Memphisului care le oferea găzduire. lar dacă marele preot al lui 
Ptah, Nefertep, afla că își îngăduiseră să rostească un cuvânt 
disprețuitor despre zeii ţării, l-ar fi pus pe comandantul gărzii 
cultelor să-i dojenească aspru. 

— l-am adus trei jertfe, dar în zadar. Nu mi-am recăpătat 
vigoarea. 

Isma trase cu ochiul la bărbatul necunoscut: era, totuși, tânăr 
și vânjos. Dar, în sfârșit, și șalele își aveau misterele lor. 

— Zeii noștri nu vor să se mai îngrijească de noi, continuă 
bărbatul. Sunt nemulţumiţi. Dezordinea a pus stăpânire pe tron 
și pe Cele Două Pământuri. 


41 


Preoţii nu suflară o vorbă. Ce-i drept, ca mulți alţi locuitori ai 
Memphisului, auziseră și ei spunându-se că barca regală se 
clătina primejdios. 

— Curând, zise Isma, soarele va asfinţi și vei putea să te 
încredințezi de harul lui Astarte. 

— Cum anume? 

— Întoarce-te la noapte, templul e deschis. 

Preoţii se înclinară și dispărură în sălile din spate. 

Credinciosul o luă din loc și ieși în stradă unde răsunau 
strigătele vânzătorilor ambulanți care îi îmbiau cu bere sau cu 
pepeni pe cei cărora arșița după-amiezii le uscase gâtlejurile. 

După ce căpătă, pentru scurtă vreme, o culoare vineţie, cerul 
deveni negru. 

Steaua lui Astarte răsări. A 

Templul zeiței se golise de mulţimea de peste zi. Insă nu era 
nici pe departe pustiu. Flăcările a două torţe, pe care briza serii 
le agita în piaţa din fața templului, răsucindu-le ca pe niște 
suflete pradă dezmăţului, lăsau să se zărească siluete. Ici și 
colo, în licărul lor, se vedeau furișându-se umbre. Bărbaţi și 
femei. În orice caz, credincioși care cunoșteau legea lui Astarte: 
cel puţin o dată în viaţă, orice supusă a zeiţei trebuia să meargă 
noaptea la templu și să aștepte ca un străin să vină să-i arunce 
bani și să-i spună: 

— Te cer în numele zeiţei. 

Atunci ea trebuia să i se dăruiască. 

Unii dintre preoții lui Ptah condamnau această practică, însă 
bunul-simț al demnitarilor din Cele Două Pământuri susținea că 
nu condamnând un asemenea obicei vor face să dispară dorinţa 
fetelor de a se vinde și nici pe cea a bărbaţilor de a gusta 
iubirea de-o noapte. 

Unul dintre bărbaţii ce dădeau târcoale prin preajmă se opri în 
faţa unei umbre așezate pe soclul statuii zeiţei. Se aplecă pentru 
a-i desluși trăsăturile feţei și rotunjimile trupului și scoase un 
strigăt de surpriză: 

— Ce tânără ești! 

— Dacă umbli după babe înseamnă că ești tu însuţi de 
vânzare. 

Bărbatul izbucni în râs. 

— Și ai limba ascuţită! 


42 


— Nu-mi vorbi de rău limba, că și ea o să-ţi vorbească de rău 
mădularul. 

Răsună încă un hohot de râs. 

— lubitul tău e sărac, de vii aici? 

— Nu, l-a părăsit vigoarea. 

Bărbatul căzu pe gânduri. Apoi, după o clipă, rosti formula 
rituală: 

— În numele zeiţei Astarte... 

Fata încuviinţă din cap și se uită la inelele de aramă ce 
zornăiră pe piatră. Le luă și le strecură pe degetul mare. Apoi se 
ridică. 

Întunericul unei camere aflate în apropiere îi înghiţi. 

Răsuflări  sacadate, strigăte înăbușite, ciudat de 
asemănătoare cu niște suspine, gâfâieli și exclamaţii tulburară 
liniștea nopţii. 

— Pe numele zeiţei, un măgar! șopti un glas de femeie. 

— Pe numele zeiței, măgarul s-a trezit, în sfârșit! 

Un hohot de râs înfundat sluji drept răspuns acestor vorbe. 

— Am să vin și mâine, să mai aduc o jertfă, zise bărbatul 
ieșind din umbră și prinzându-și pânza în jurul șoldurilor. 

— Mai bine vino poimâine, grăi fata. Lasă-mi un răgaz ca să 
mai prind puteri, că m-ai secătuit de vlagă. 


t Capitolul 7 


COBRA 


Oare e posibil să urăști pe cineva de același sânge cu tine? se 
întrebă Ankhensepaton. 

După ce luă loc pe terasa palatului prinţeselor, însoţit de 
slujitorul său credincios, Shabaka, Ay se uită fără pic de 
bunăvoință la doica Sati și la Pasar, care stăteau în spatele 
jilțului lui Ankhensepaton. 

— Ce anume îndreptățește prezența acestor oameni aici? 
întrebă el, cu autoritate și trufie. 

Atitudinea lui Ay fu de-ajuns pentru ca Ankhensepaton să dea 
uitării toate sfaturile, ce-o îndemnau spre împăcare, primite de 
la Pasar. 


43 


— Propria mea voinţă, rosti ea, sec. 

Răspunsul îl surprinse, apoi îl supără pe bătrân. Se 
confruntase deja cu obrăznicia nepoatei data trecută când 
venise la Akhetaton, însă acum vedea că se transformase într-o 
trăsătură de caracter. 

— Avem de discutat lucruri de cea mai mare importanţă, 
ripostă el. Nu trebuie auzite de urechi străine. 

Mai ales pe Sati o măsură Ay din cap până-n picioare, 
mirându-se că, pe o asemenea căldură, ea era înfășurată toată 
într-un văl negru din care nu i se vedeau nici mâinile. Apoi 
privirea îi alunecă spre Pasar, de a cărui existenţă îl înștiinţaseră 
deja iscoadele sale. 

— Lucrurile cu pricina mă privesc și, de vreme ce tu l-ai adus 
cu tine pe acest bărbat pe care nu-l cunosc, vreau și eu să-i am 
alături pe Sati și pe Pasar, i-o întoarse ea. Amintește-ţi că ai 
semnat protocolul întocmit de Consiliul regal, potrivit căruia am 
drept absolut asupra cercului meu și a personalului din palat, iar 
voinţa mea e mai presus dea ta. 

— Încă nu ești regină, observă el. Protocolul nu se aplică 
deocamdată. 

— Nici tu nu ești încă regent, ripostă ea. N-ai niciun drept în 
acest palat și în nicio altă parte. Nici la Akhetaton, nici la Theba, 
nici la Memphis. 

Îl sfida. Uimit de siguranţa de sine a nepoatei, Ay se aplecă 
înainte și o ţintui cu ochii săi întunecați și scânteietori. Dacă-și 
închipuia că o intimidează, se înșela. Neclintită, înfruntă 
provocarea bătrânului cu o răceală ce putea să scoată din minţi 
pe oricine. 

Din spatele ei, Sati și Pasar îl săgetau amândoi cu privirea. 

Ay se îndreptă de spate, cu fălcile strânse. 

— Deja ai dovedit lipsă de curtoazie, zise ea, întrucât nu mi-ai 
adresat niciun cuvânt de compasiune pentru moartea surorii 
mele, Maketaton, și dispariţia surorii mele, Meritaton, pricinuită 
de anumite întâmplări pe care le cunoști. Dacă așa înţelegi tu 
să-ți pregătești regența, săvârșești o mare greșeală, părinte Ay. 
Dacă nu-ți schimbi purtarea n-o să mă căsătoresc cu 
Tutankhaton și tu n-o să devii regent. Va trebui să recurgi la alte 
șiretlicuri și mijloace, ca să obţii puterea la care aspiri de atât 
timp. 


44 


Ay rămase cu gura căscată. Nimeni nu-i mai vorbise pe un 
asemenea ton în cei cincizeci și șase de ani de viață. Ba mai 
mult: o copilă ce avea să împlinească curând doisprezece ani 
încerca să-i năruiască planurile. Și chiar putea s-o facă. 

Ay era un uneltitor prea viclean ca să nu-și dea seama. lar ea 
o știa și știa totodată că și el o știe. 

Dar afrontul era, oricum, greu de îndurat. Singura putere 
reală din regat se afla în clipa de faţă în mâinile acestei făpturi 
plăpânde ca o floare de măceș. Banii, alianțele, oamenii devotați 
nu erau de niciun folos. Tot ce putea face Ay era s-o ucidă și să 
se însoare cu Baketaton sau cu cea mai mare din celelalte trei 
prințese. 

Însă, dacă ar fi putut s-o ia de nevastă pe Baketaton, ar fi 
făcut-o până acum. O piedică misterioasă îi stătea în cale. Cât 
despre Setepenre, ea avea șapte ani și o căsătorie dinastică era 
posibilă. Dar grotescul acestei uniri i-ar dezgusta pe mulți. 

lar Ankhensepaton știa prea bine: Ay fusese bănuit de prea 
multe crime în ultima vreme. Consiliul regal l-ar respinge, iar 
Horemheb ar obține regența, dacă nu chiar tronul. Ay risca, 
poate, să sfârșească în temniţă. 

Și Shabaka asista la această umilinţă supremă. 

Strigătul papagalului îi veni în minte: Bin tchao! 

Chibzui o clipă. Și schimbă tactica. 

Își ridică spre cer ochii, care până adineauri păreau că aruncă 
fulgere către Ankhensepaton și exclamă: 

— Ah, ești, într-adevăr, fiica mamei tale! 

Apoi începu să râdă și Shabaka izbucni și el în hohote 
stridente. _ 

Pe chipurile lui Sati și Pasar nu se clinti niciun mușchi. Insă 
Ankhensepaton catadicsi să strâmbe din nas. 

— Aceeași fire de cobră. 

— E animalul nostru tutelar. 

— Înţelegi doar că nu din lipsă de afecţiune nu ţi-am scris. 
Cunoști bine durerea pe care mi-a pricinuit-o moartea lui 
Maketaton și tulburarea iscată în sufletul meu de dispariţia lui 
Meritaton. 

Șacalul își vântura cu neastâmpăr coada. 

— Toate aceste întâmplări au pus regatul în pericol, continuă 
el. Sunt fratele bunicii tale Ty, tatăl mamei tale, Nefertiti. Cum 


45 


să nu-mi dau seama de primejdiile ce decurg dintr-o atare 
situație? 

Ea îl asculta cu un aer mohorât. 

— Nu, încheie el, nu am în niciun caz de gând să fac din 
regență un câmp de luptă pe care să-mi măsor forţele cu tine. 
Credeam că vorbesc cu nepoata mea, uitasem că discut cu a 
treia soţie regală. 

— Atunci, totul e în regulă, rosti ea fără pic de emotie. 

După care se întoarse spre doică și porunci să se servească 
băuturi răcoritoare. Se stârni agitaţie printre slugile ce așteptau 
la ușa terasei. Una dintre ele aduse o măsuță înaltă. 

— Ce s-a întâmplat cu Meritaton? întrebă Ay. 

Ea lăsă un timp neobișnuit de lung să treacă înainte de a 
răspunde: 

— Habar n-am. 

— Toată lumea îmi spune că eraţi foarte apropiate. Trebuie să 
ai o idee. 

Slugile serviră sirop de curmale. Ankhensepaton lăsă iarăși să 
treacă un timp până să răspundă: 

— A venit un ucigaș, zise ea. 

Cei prezenţi încremeniră. 

— Al lui e cadavrul găsit în grădină, adăugă ea. Cred că Nefer 
Heru l-a doborât. Nu știu ce s-a întâmplat după aceea. Meritaton 
s-a dus să ia copilul și a fugit cu Nefer Heru. 

— A fugit? Cum a fugit în plină noapte?! exclamă Ay. 

Ankhensepaton îi răspunse cu aceeași privire posomorâtă. 

— Habar n-am. 

— Habar n-ai? Meritaton nu și-a luat rămas-bun de la tine? 

— Habar n-am, repetă ea, uitându-se drept în ochii lui Ay. Nu, 
nu și-a luat rămas-bun de la mine. 

— Atunci cum de știi că a fugit? 

— Presupun că i-a fost frică, răspunse scurt Ankhensepaton, 
cu o undă de furie în glas, care-l înspăimântă pe Ay. 

Cu siguranţă știa mai multe decât spunea. Insă Ay nu voia ca 
ea să mărturisească de faţă cu toţi. Se feri să-i mai pună și alte 
întrebări, fără să bănuiască însă că tocmai discreţia pe care o 
dovedea brusc era mai elocventă decât credea el. 

— A existat acel cadavru în grădină, rosti apoi 
Ankhensepaton. 


46 


Grădina ce fusese odinioară locul unde se jucase cu un băiat 
de rând, pe nume Pasar, și care acum devenise un pământ 
disprețuit de unde o prințesă îngrozită fugise și unde fusese 
descoperit un bărbat mort, cu ochii daţi peste cap și gura plină 
de otravă. 

— Știu. 

Briza după-amiezii tulbură liniștea. Pasar își bău siropul de 
curmale. 

— Așadar, te vei căsători cu Tutankhaton, reînnodă Ay 
discuţia. _ 

Chiar urma să se mărite cu el? Incă o dată se gândi că, dacă 
ar fi putut să fugă cu Pasar, precum sora ei cu Nefer Heru, n-ar fi 
șovăit nicio clipă. 

— Da. lar tu vei fi regent. 

Ay, Înălţimea Sa Ay, care văzuse și urzise atâtea mârșăvii în 
viața lui, își zise că, neîndoielnic, nu exista dușman mai de 
temut decât o copilă care tocmai a deschis ochii spre lume. 

— Regatul va fi, prin urmare, apărat, grăi el. Amon e 
binevoitor. 

Amon! se gândi prinţesa. Dar l-ai adorat toată viața pe Aton, 
câtă vreme asta a slujit ambițiile tale! 

El se ridică, Shabaka făcu la fel, iar prinţesa îi imită, ușurată 
să-l vadă pe acest bătrân sac plin cu ambiţii părăsind, în sfârșit, 
palatul. Ay o cuprinse pe Ankhensepaton în braţe, o strânse la 
piept și-și scoase de la încheietura mâinii o brățară grea din aur, 
pe care era gravat ochiul lui Horus. 

— Primește, fiica mea, o dovadă a afecțiunii pe care ţi-o port. 

Când se apropiase de ușa terasei, Sati se îndreptă spre el. 

— Inălţimea Ta, zise ea, am pierdut o fiică, pe Meritaton, și 
de-acum sunt păzitoarea celei aici de faţă. 

El încuviinţă, mieros, din cap. 

— Am văzut multe nenorociri abătându-se asupra acestei 
familii. 

Ay o privi ţintă pe doică, surprins de tonul viclean și, totodată, 
grav al vorbelor ei. 

— Dacă i se întâmplă vreodată ceva rău lui Ankhensepaton, 
dușmanii ei îmi vor da socoteală. 

Ay scoase un strigăt, la fel ca și Shabaka. De sub veșmântul 
negru, Sati dădu la iveală o cobră. 

Vasăzică de asta își ţinuse mâinile ascunse. 


47 


Șarpele își repezi capul oval spre Ay, provocându-i spaimă. 

— Cobra, stăpâne Ay, e păzitoarea coroanei, știi bine. lar eu 
sunt una dintre slujitoarele cobrei. 

Slujitoarele cobrei! Ay deschise gura a uimire. Cunoștea 
respectiva tagmă de vrăjitori și vrăjitoare ce făcuseră jurământ 
solemn să apere onoarea și credinţa. Li se pierduse socoteala 
celor ce le căzuseră victime, oameni puternici sau modești, ce 
săvârșiseră crima de a încălca legea tăcută a moralei. Nicio 
strajă, nicio gardă, niciun aliat nu reușise vreodată să apere pe 
cineva de slujitorii cobrei, iar unul dintre negustorii lui Ay 
avusese mari necazuri cu ei când aceștia descoperiseră că 
respectivul vindea și otrăvuri. 

— Sati! murmură Ankhensepaton, speriată. 

— Cobra, stăpâne Ay, îi va găsi oriunde pe dușmanii celei de-a 
treia soţii regale, rosti cu glas răgușit doica. 

Ay răsufla greu. Shabaka înlemnise. 

— Mă ameninţi? strigă bătrânul. 

— Eu? Niciodată! Cine sunt eu ca să ameninţ un bărbat de 
vază ca tine? Cobra te ameninţă, adăugă Sati, legănând capul 
târâtoarei aproape de fața înaltului demnitar. 

Toată lumea știa că doar cei care stăpâneau fluidul vieții 
puteau să mânuiască astfel cobrele fără teamă de urmări. 
Reptilele îi respectau, supunându-li-se, și chiar îi apărau de hoţi 
și de ucigași. Sati nu-și atribuia puteri închipuite, ci se număra, 
cu adevărat, printre membrii acelei confrerii. 

— Dormi în pace, dacă sufletul ţi-e curat, continuă ea, dar 
mergi și spune tuturor: Ankhensepaton se află sub protecţia 
cobrei. 

Șarpele privi în dreapta și-n stânga. Sati îl băgă la loc sub 
mantie. Ay se holbă îngrozit și plecă în grabă, urmat de 
Shabaka. 

Pasar râdea cu gura până la urechi. 


t Capitolul 8 


UN SORICEL, REGE PESTE LEI 


48 


Șezând, gol, în iarbă, Pasar privea cu atenţie la puful de 
păpădie ce săltă abia simţit pe genunchiul său, cobori grațios 
de-a lungul tibiei, șovăi să poposească pe laba piciorului, apoi, 
dintr-o toană, se duse să se așeze pe firele de păr lucioase ce 
începuseră să crească pe pubisul lui Ankhensepaton, întinsă, 
goală pușcă, lângă el. În dispoziţia sa încăpăţânată, dar 
nestatornică, sămânţa zburătoare păru să tremure o clipă, după 
care se înălţă din nou în aer, urmărită de un bondar. 

Steluţa  pufoasă și hoinară îi trezi băiatului gânduri 
melancolice. 

Și sămânţa lui avea aceeași soartă, își spuse. Niciodată nu 
mergea drept la ţintă. 

Se răsuci spre Ankhensepaton, o acoperi cu trupul lui și o 
copleși cu sărutări înfocate. Ea se zbătu, râzând. 

— Nu de două ori la rând! Ești nebun! 

— De ce nu? Îmi aparții. 

— Insă îmi aparţin și mie! ripostă ea, împingându-l cu putere. 
Dacă te-aș lăsa s-o faci, aș rămâne însărcinată. 

— Și ce? 

— Ţi-ai pierdut de tot mințile! 

Fata se îmbrăcă și-și puse sandalele. Fără tragere de inimă, 
Pasar își prinse pânza în jurul șalelor și porni în spatele ei pe 
drumul de întoarcere. 

Zece zile trecuseră de la vizita lui Ay și nouăsprezece de la 
moartea lui Semenkhere. De șaisprezece zile, îmbălsămătorii se 
îngrijeau de trupul acestuia din urmă. Nicio căsătorie nu se 
putea celebra în răstimpul unui doliu regal, adică în decursul 
celor șaptezeci de zile ale îmbălsămării și al săptămânii 
funeraliilor. Asta însemna că nu putea fi celebrată nunta regală 
decât peste cel puţin două luni, la începutul anotimpului 
inundaţiei. 

Insă multe evenimente puteau să strice planurile ce păreau 
atât de bine puse la punct. Un om ca Ay găsea întotdeauna noi 
vicleșuguri. 

— Și dacă se căsătorește cu Baketaton? zise ea într-o doară 
când ajunseră în grădină. 

— Am fi, în sfârșit, liberi! exclamă el. 

Oare i s-ar îngădui atunci să-l ia de bărbat pe Pasar? se 
întrebă Ankhensepaton. 

Doica îi aștepta, profund îndurerată. 


49 


— A sosit un mesager, îi anunţă ea. 

Era intendentul lui Baketaton. Prinţesa murise. 

Simţindu-și sfârșitul aproape, îi trimisese nepoatei o diademă 
de aur, ornată cu pietre preţioase neobișnuite, al căror luciu își 
schimba necontenit culoarea. 

Ankhensepaton izbucni în lacrimi. 

— Morţile nu mai contenesc în familia asta! se jelui ea. Și nicio 
naștere! 

Trei zile mai târziu, un alt mesager veni la Theba pentru a-i 
înmâna celei de-a treia soții regale actul Consiliului regal potrivit 
căruia nunta sa cu prinţul Tutankhaton va avea loc în cea de-a 
șaptea zi din luna a doua a inundaţiei. 

Mașinăria se pusese în mișcare. 

t 

Peste vreo două luni, trimisul la Theba al regelui Asiriei, 
Ashur-Ubalit, întocmea pentru monarhul său, în fapt, propriul 
cumnat, o lungă misivă, impusă de împrejurări, ca să-i aducă la 
cunoștință evenimentele recente din Regatul Celor Două 
Pământuri. 

Într-adevăr, împrejurările o impuneau, deoarece Asiria tocmai 
își dobândise independenţa. Profitând că vecinul ei, împăratul 
hitit Suppiluliuma |, era ocupat să supună un alt vecin, pe regele 
Matiwaza din Mitanni, fiul ilustrului Tushratta, vechi aliat al 
faraonilor, Asiria, vasală cândva lui Suppiluliuma, se eliberase. 
Ca urmare a acestui fapt, împăratul verificase, fără să vrea, 
temeinicia vechiului dicton potrivit căruia nu poţi fi în același 
timp și la cuptor, și la moară. 

Emisarul Asiriei venea astfel în întâmpinarea unei dorinţe 
arzătoare a regelui său, întrucât Ashur-Ubalit ţinea să fie 
înștiințat despre situaţia din ţările vecine și mai cu seamă din 
Misr”, ca să-și plănuiască alianțele și să-și calibreze ambițiile. 


Prea Strălucite Monarh, lubit de Ishtar, Glorie Tie 
Acum și Veșnic, în Palatul Tău, pe Pământurile Tale și 
în Ceruri. 

Misr, unde Bunăvoința Ta m-a trimis să Te reprezint, 
tocmai a avut parte de două mari ceremonii care, în 
alte vremuri, ar fi fost ieșite din comun, dar care 
pentru popor, nobili și curteni aproape că au devenit 


5 Vechi nume semitic al Egiptului, folosit și azi în ţările de limbă arabă. (n.a.). 
50 


acum ceva obișnuit: înmormântarea unui rege și 
înscăunarea altuia. 

În cele patruzeci de luni scurse de când regele 
Akhenaton s-a stins, Misr a cunoscut, într-adevăr, trei 
înmormântări regale și două încoronări. După ce a fost 
îngropat Akhenaton, acest rege care, continuând cu 
habotnicie reforma începută de tatăl său, Amenhotep 
al III-lea, sperase să înlocuiască toți zeii egipteni printr- 
unul singur, discul solar, țara a asistat la funeraliile 
soției sale Nefertiti, apoi la cele ale fratelui său vitreg 
și regent, Ankheperure, cunoscut și sub numele de 
Semenkhere. 

Deoarece locuitorii tării nu consimt să așeze în 
mormânt un trup fără a-l goli de măruntaie, a-l usca și 
a-l înfășură cu feșe imbibate cu mirodenii, ca să-l 
păstreze intreg pentru Lumea de Dincolo, situată, 
susțin ei, la Apus, îmbălsămătorii au avut mult de lucru 
în ultimul timp. Și nu mai vorbesc de printesele din 
familia Tuthmosis, ce se prăpădesc adesea, în mod 
liniștit ori misterios. 

Curtea fierbe de zvonuri tulburătoare privind 
misterioasa dispariție a văduvei regelui Ankheperure. 
Declarată de către întâiul șambelan moartă în același 
timp cu fiul ei, din pricini neștiute și fără să i se fi 
organizat funeralii, regina Meritaton, sustin unele voci, 
ar fi fugit împreună nu doar cu fiul său, ci și cu mai- 
marele parfumurilor. 

Îngropăciunea regelui Ankheperure, care n-a domnit 
decât șaptesprezece luni, a vădit un fast pe atât de 
mare, pe cât de mică i-a fost faima. Ce-i drept, puțini 
oameni de rând îşi amintesc fie doar și numele lui, iar 
unii nobili din provincii pretind că el murise cu mult 
înainte și că n-ar fi reprezentat decât o fantoșă care să 
ascundă lipsa unui adevărat cârmuitor. A trebuit ca eu 
însumi, un străin, să-i asigur că-l văzusem la Theba cu 
opt zile înainte ca moartea lui să fie anunțată. E 
adevărat, n-am găsit că se bucura de o sănătate 
înfloritoare. Mai degrabă plăpâna, aidoma celor mai 
mulți dintre ultimii urmași ai dinastiei Tuthmosis, mi s- 
a părut trist și ingândurat. 


51 


Toată lumea știe că n-a organizat decât o singură 
vânătoare în răstimpul domniei lui și a ucis doar 
câteva rațe prăpădite! 

Ingăduie-mi, Prea Strălucite Monarh, a mărturisi că 
am văzut în asta nu doar un contrast izbitor cu 
viguroasa ta persoană, imagine vie a legendarului 
Ghilgameș, ci, mai ales, un simbol bătător la ochi al 
forței tot mai slabe pe care o dovedește Misr. Regatul 
seamănă cu o corabie zdruncinată de furtună și lipsită 
de căpitan. Nu mai este aliatul sigur de odinioară, 
după cum știam încă din ultimii ani ai domniei regelui 
Amenhotep al III-lea. 

Totuși, vizirul Thutu a înconjurat moartea lui 
Semenkhere cu un fast pe măsura unui mare monarh 
care, în răstimpul unei lungi domnii, și-ar fi purtat 
regatul pe culmile puterii. A pus să i se meșterească 
patru sarcofage, potrivite unul în altul, dintre care trei 
purtau o mască din aur de o splendoare orbitoare, al 
patrulea sarcofag, din lemn aurit, fiind demn de cel al 
unui zeu decăzut. Intreaga suflare a Thebei a fost 
scutită de muncă în ziua funeraliilor, deși oamenii n-au 
putut să ia parte la ceremonia de rămas-bun, întrucât 
aceasta s-a desfășurat în templul lui Amon, pe malul 
celălalt. Apoi sarcofagul cel mare a fost așezat într-o 
barcă de ceremonie care a coborât până la hotarele 
Pământului de Sus, la locul mormintelor regale, pe 
care oamenii din Misr îl numesc Lăcașul lui Maât. Ce a 
rămas din familia lui Akhenaton călătorea într-o altă 
barcă, la fel de magnifică, cu numele de Gloria lui 
Amon. De-a lungul drumului, pe care eu l-am străbătut 
doar în parte, într-o barcă închiriată de către 
demnitarii Curtii, vizirul Thutu rânduise bocitoare, ce 
umpleau văzduhul cu jelaniile lor. 

Nu știu de ce vizirul a părut atât de îndurerat de 
moartea monarhului. Unii demnitari, care au făcut 
toată călătoria și pe care i-am văzut la întoarcere, mi- 
au spus că Thutu a vărsat lacrimi în clipa când s-a 
închis și s-a pecetluit mormântul. 

Decăderea Regatului Misr mi s-a înfățișat într-un 
mod și mai izbitor zece zile mai târziu, la ceremonia 


52 


căsătoriei urmașului lui Semenkhere și la cea a 
înscăunării lui, desfășurate tot în templul lui Amon din 
Karnak. Prea Strălucite Monarh, nu ti-ai fi crezut 
ochilor văzând ce rege și-a găsit o tară cândva 
puternică, precum Misr, sau Tuy, cum își spun ei înșiși, 
care i-a împins pe hicsoși dincolo de hotarele sale și 
care-i făcea pe hitiți să tremure. 

Închipuie-ți un băiețanaru firav, ce pare că de-abia 
se tine pe picioare și al cărui chip temător te duce cu 
gândul mai degrabă la o fată decât la un băiat și încă 
și mai puțin la un viitor rege. Oficial, se spune că are 
zece ani, însă oricare dintre fiii noștri la vârsta aceasta 
se vădește bărbat în devenire. E cel mai mic fiu al lui 
Amenhotep al III-lea și al unei concubine, așadar frate 
vitreg al răposaților Akhenaton și Semenkhere. Asta-i 
tot ce-au găsit cârmuitorii de acum ai țării pentru a 
duce mai departe dinastia Thutmosis. 

Îl cheamă Tutankhaton, adică „Graţios este Aton”, 
însă, printr-un decret, i-a fost schimbat numele în 
Tutankhamon, pentru a se șterge amintirile neplăcute 
legate de cultul discului solar. Unii demnitari de la 
Curte povestesc în taină că, pe când trăia Akhenaton, 
micul prinț n-a apărut niciodată la ceremoniile oficiale 
și că existența sa nu era cunoscută decât de câțiva 
apropiați ai familiei. Ca și cum, în Țara Leilor, nu s-a 
putut găsi nimic altceva decât un șoricel drept 
monarh. 

La sfârșitul înscăunării, noul suveran se cuvine să 
înconjoare templul, ceea ce simbolizează luarea în 
stăpânire a regatului său, escortat de preoți ce poartă 
măștile zeilor. O ceremonie pe care ti-o închipui 
splendidă când monarhul e un voinic plin de energie. 
Însă care a devenit jalnică atunci când s-a văzut că 
regele nu putea sustine greutatea dublei coroane, una 
roșie, alta albă, a Celor Două Pământuri și că trebuia 
întreruptă ceremonia pentru ca un scrib să-l ajute și să 
vegheze să nu cadă pe jos coroana, ceea ce ar fi 
reprezentat cel mai funest semn prevestitor. Câtă 
diferență fată de vitejii săi strămoși, precum 
Amenhotep al Il-lea, care se lăuda că nimeni n-ar fi 


53 


avut forță în brațe ca să încordeze arcul pe care-l 
folosea el. 

Chiar dacă persoanele de față, în mare parte preoți, 
demnitari și nobili, s-au ferit să scape vreo exclamație 
necuviincioasă, privirile lor spuneau multe. 

A doua zi după ceremonie, vizirul Thutu a organizat 
o mare defilare la Theba. Regele, într-un car placat cu 
electrum$, trebuia să conducă un detașament de o mie 
de militari, pedestrași, călăreți și arcași. Mă aflam pe 
terasa palatului, alături de înalți demnitari ai Curtii, 
când băiețanarul a trecut pe dinaintea mulțimii ce se 
îngrămădea de-a lungul străzii celei mari a orașului. 
Oricine putea să vadă că, deși Tutankhamon tinea bine 
frâiele celor patru cai înhămați la car, intendentul lui 
trebuia să-i asigure echilibrul, ținânau-l de mijloc, din 
pricina hurducăturilor. Și l-am auzit pe un emisar 
șoptind în barbă: 

— O astfel de imagine înțeleg ei să ofere despre un 
Zeu viu? 

Prea Strălucite Monarh, te întrebi, fără îndoială, care 
sunt motivele unei atât de îngrijorătoare decăderi 
fizice în dinastia Tuthmosis. Din atare decădere poți 
trage învățăminte pentru folosul Nemuritorului Tău 
Imperiu, prin urmare, supun atenţiei Tale cauzele: 
nenumăratele căsătorii între rude distrug încetul cu 
încetul această dinastie de mai multe generații. 
Bărbații se căsătoresc, fără a se sinchisi, cu mătușile, 
surorile, fiicele ṣi nepoatele lor, întrucât îşi închipuie că 
virtutea regală nu-și are obârșia în inteligență, curaj, 
autoritate și forța trupului, ci provine doar de la femei. 
Pentru a-și asigura legitimitatea se dedau, așadar, de- 
a lungul vieții la toate incesturile cu putință. 

De aceea Akhenaton s-a căsătorit cu trei dintre 
fiicele sale, ca să le confere statutul de soție regală, 
fratele său vitreg Semenkhere, ce i-a urmat la tron, a 
luat-o de soție pe propria nepoată, la fel cum a făcut 
de curând și noul rege Tutankhamon, care s-a unit cu 
o altă nepoată, și mai mare decât el, pe deasupra. Or, 
după cum se ştie, cele două lichide prețioase ale 


6 Aliaj de aur și argint. (n.a.). 


54 


trupului, sângele și sămânța, își pierd vigoarea în 
vasele închise ale unirilor din sânul aceleiași familii. 

Prea Strălucite Monarh, nu pot să-mi împiedic 
gândul că incestul e ruina dinastiilor și te rog, cu toată 
umilința, să tii seama de părerea mea. Să interzici 
incestul. 

Soția regelui, a patra fiică a lui Akhenaton și a lui 
Nefertiti, e cam cu doi ani mai vârstnică decât el. Pare 
mai vioaie ca regele, dar cu siguranță nu prin iscusința 
ei într-ale cârmuirii ar putea Misr să spere că-și va 
recăpăta puterea. Ca atare, Consiliul regal, alcătuit de 
fapt din înalți demnitari ai trecutei domnii, printre care 
și vizirul Thutu, i-a încredințat regența unui bărbat de 
cincizeci și șase de ani, lnăltimea Sa Ay, frate al 
răposatei regine Ty, tată al răposatei regine Nefertiti, 
deprins, se presupune, cu arta cârmuirii. De altfel, 
Akhenaton l-a numit comandantul carelor de luptă. Se 
sprijină pe alianțe în rândul armatei și pe faptul că 
unul dintre cei mai puternici generali ai ţării, 
Horemheb, îi este ginere, iar un altul, Nakhtmin îi este 
văr. Toată lumea mă asigură că, grație autorității sale, 
tara va cunoaște bunăstarea și gloria. 

Prea Strălucite Monarh, e de datoria mea să-ți spun 
că pot crede, nu fără oarecari retineri, în bunăstarea 
făgăduită, dar că încerc cele mai mari îndoieli în 
privința forței lui Ay de a reface puterea militară a 
Regatului Misr. Și asta dintr-un motiv simplu: în ciuda 
influenţei ce i se atribuie, acest bărbat n-a putut opri 
decăderea armatei. De peste zece ani influența 
Regatului Misr în Siria și Palestina slăbește văzând cu 
ochii. 

După cum Prea Slăvită Ta înțelepciune a fost 
înștiințată, hitiţii şi-au întins cuceririle, încă din ultimii 
ani ai domniei lui Amenhotep al III-lea, asupra mai 
multor cetăți egiptene fortificate din Siria de Nord și 
Palestina. În lipsa protecției regale, cetățile au căzut în 
mâinile lor, cu atât mai lesne cu cât prinții din partea 
locului, văzându-se lăsați de izbeliște de Misr, au 


7 În aceeași perioadă, în Asiria fusese promulgată o legislaţie ce reglementa 
căsătoriile consangvine. (n.a.). 


55 


început să se certe între ei și să încheie noi alianțe, cel 
mai adesea chiar cu hitiţii. Alții, în culmea deznădejdii, 
și-au părăsit pământurile, impreună cu ofițerii regali, 
cuprinși de amărăciune și ei, și au fugit în Misr. 

Or, pe atunci, Ay era în grațiile lui Akhenaton și, ca 
pe o dovadă a acestui fapt, arată bucuros o pereche 
de mănuși roșii pe care i le-a dăruit regele. 

Apoi, în timpul scurtei domnii a fiicei sale Nefertiti n- 
a mișcat un deget pentru a îndrepta lucrurile. 

In ceea ce privește situația din țară, nu e niciun 
secret că aici domnește o mare dezordine și că 
stăpânii provinciilor și slujbașii necinstiți îi apasă din 
greu pe tărani. In afară de cei a căror existență 
depinde de cârmuire, poporul se sinchisește prea puțin 
de regii săi și adesea nici nu le cunoaște numele. Mă 
îndoiesc că, prins în tot soiul de alianțe cum e, 
regentul Ay ar fi gata să schimbe ceva și, cu atât mai 
puțin, că-i stă în putere. 

Aceasta este, Prea Strălucite Monarh, situația în 
Regatul Misr, pe care Slujitorul și Emisarul Tău 
credincios o înfățișează Prea Slăvitei Tale Înțelepciuni. 

A șaptesprezecea zi a celei de-a douăzeci și doua 
luni din Cel De-al Doilea An fericit al domniei Prea 
Puternicului și Prea Cinstitului Rege Ashur-Ubalit... 


Emisarul alătură misivei câteva daruri specifice Regatului 
Misr, o statuetă din aur emailat, un pectoral? decorat cu pastă 
de sticlă și cornalină, o brățară având gravat ochiul lui Horus... 


t Capitolul 9 


ORFANII 


Privirile lui Ay și Thutu se încrucișară, una coborând, cealaltă 
ridicându-se, deoarece regentul stătea pe tronul aflat pe un 
podium, iar vizirul era așezat într-un jilţ la baza acestuia. Îi 
rugaseră pe purtătorii de evantaie să aștepte afară, la ușă. 


8 Bijuterie masivă purtată pe piept. (n. tr.). 
56 


Pe bună dreptate, căci cererea ce tocmai le fusese prezentată 
presupunea păstrarea secretului și multă chibzuinţă. Era chiar 
ciudată. lar cel care o formulase nu era altul decât marele preot 
al lui Amon, Humose însuși, așezat pe un jilţ în faţa lor, după 
cum se cuvenea rangului său. 

Marele preot îi rugase pe regent și pe vizir să binevoiască a 
lua în consideraţie îndepărtarea regelui. El, care cu doar câteva 
luni în urmă tunase și fulgerase că predecesorul lui 
Tutankhamon, Semenkhere, petrecea prea mult timp la 
Akhetaton, și nu destul în capitală, făcea acum o cerere exact 
pe dos. 

Și, culmea, regentul și vizirul nu erau departe de a-i împărtăși 
părerea. 

Și nu doar ei. Mulţi demnitari de la Curte gândeau la fel. Fără 
a mai vorbi de popor. 

Impresia lăsată de ceremoniile de încoronare și, mai ales, de 
parada desfășurată în ziua următoare înscăunării se dovedise 
dezastruoasă. 

— Înțelegeţi, zise Humose, nu pot să susţin cu convingere că 
băiatul ăsta e zeul viu. 

— E cam plăpând, într-adevăr, recunoscu Ay, căruia situaţia îi 
provoca unele neliniști. 

— Nu se ţine pe picioare, vrei să spui, îl corectă Humose. 

Thutu se feri să pomenească de raportul medicului Seferhor, 
încă și mai îngrijorător decât observaţia marelui preot. Cel care 
se apropie de trupul regelui fusese chemat în seara paradei 
pentru că tânărul monarh suferea de dureri groaznice de spate 
și căzuse la pat. O baie caldă urmată de masaje cu un unguent 
cu mac și altele cu ulei de camfor îi redase întrucâtva regelui 
vigoarea a doua zi. 

Însă, neîndoielnic, exista o problemă. 

Graţie științei și experienţei sale, Seferhor era unul dintre cei 
mai faimoși medici din regat, dorit în numeroase Case ale Vieţii 
pentru învățătura lui. Diagnosticul său se dovedise sumbru: 
Tutankhamon suferea de o slăbiciune la șira spinării și de o 
deformaţie a șoldului. Durerile apăreau pentru că uneori aceste 
neajunsuri supuneau mușchii la adevărate cazne. Pe deasupra, 
întrucât tânărul rege făcuse prea puţină mișcare în anii trecuţi, 
picioarele nu i se dezvoltaseră îndeajuns: două bețe ce se ţineau 


57 


mai curând prin tendoane și aponevroze” decât prin mușchi, în 
mod clar prea slabi. 

Tratamentul lui Seferhor presupunea multe exerciţii alese 
anume și odihnă. Or, un asemenea mod de viață nu se potrivea 
deloc cu treburile ce-i reveneau unui monarh, chiar dacă sarcina 
sa cea mai grea era îndeplinită de un regent. 

În plus, în raportul său, întocmit doar pentru ochii lui Thutu, 
Seferhor dezvăluise că, judecând după cele mai intime părţi ale 
trupului, regele nu se va bucura de o descendență numeroasă. 
„Are organele unui copil de cinci ani”, scrisese medicul. 

— Nu și-a încheiat creșterea, zise Thutu către Ay și Humose. 

— Atunci, până o face, îndepărtaţi-l, vă rog, din ochii 
oamenilor! 

— E o hotărâre importantă, observă Ay. O să stârnească tot 
atât de multe vorbe răuvoitoare ca și aceea de a-l ţine în 
continuare la Theba. 

— Ascultaţi, spuse Humose, în timpul ceremoniei de 
înscăunare, scribii mei au auzit deja, mai ales din partea 
emisarilor străini, vorbe lipsite de orice urmă de bunăvoință. 
Vreţi să-i chem să vi le repete? 

— Nu, răspunse Ay. 

— Dacă regele nu și-a încheiat creșterea, ascundeţi-l undeva 
până când mai câștigă puţin în înălțime și greutate. Că 
deocamdată nu-i decât un învățăcel, asta mai treacă-meargă. 
Dar un învățăcel pirpiriu! 

Ascundeți-l! Ce-i drept, felul în care marele preot al lui Amon 
vorbea despre zeul viu era aproape jignitor! gândi Thutu. 

— Doar nu vrei să-l instalăm iar la Akhetaton? întrebă el. 

— N-ai susţinut tu de atâtea ori că atmosfera de acolo e cea 
mai bună? ripostă Humose, ușor zeflemitor. 

— Adică ai accepta să se întoarcă acolo? 

— Aș accepta orice doar ca să nu mai trec prin încercări 
precum cele de la înscăunare și de la paradă! strigă Humose, 
scos din răbdări. Cum de n-aţi simţit și voi doi ce-am simțit eu? 

— Pricep ce vrei să spui, răspunse Ay. N-a fost primit cu 
căldură. Însă parcă m-aș gândi mai degrabă la Memphis. 

— Memphisul e mai mare decât Theba, se împotrivi Humose. 
Va fi și mai greu să-l izolăm pe rege. 


? Prelungire fibroasă lată care continuă un mușchi. (n. tr.). 
58 


Ay și-i imagină fără greutate pe toţi nobilii ce s-ar perinda să-l 
vadă pe tânărul monarh, ca pe un animal ciudat dintr-o 
menajerie. 

— Atunci, rămâne hotărât, o să-l mutăm pe rege la Akhetaton. 
Cunoaște locurile și, în plus, puţini mai locuiesc acolo. 

Marele preot se ridică și-și luă rămas-bun. 

Ay și Thutu făcură din nou un schimb de priviri. 

Sarcinile lor erau pe cale să se complice. 

Regentului îi reveniră temerile de dinaintea încoronării: 
devenise doica a doi copii, dintre care unul era un biet învățăcel 
pricăjit. 

La rândul său, vizirul se adânci în tristeţea pe care i-o 
pricinuise moartea lui Semenkhere. 

t 

Lui Seferhor îi reveni misiunea de a-l pregăti sufletește pe 
Tutankhamon pentru ceea ce nu era altceva decât un exil 
determinat de fizicul lui plăpând. Incepu prin a-i spune tânărului 
rege, pe ocolite, că atmosfera din Theba era prea greu de 
suportat pentru el și că viitoarele îndatoriri de rege cer să-și 
refacă forțele într-un loc mai prielnic. 

Tutankhamon îl ascultă cu atenţie. 

— Crezi că aerul poate să-mi vindece beteșugurile? 

Seferhor clipi nedumerit. 

— Am spatele prost alcătuit, știu, adăugă băiatul. 

— Maiestate, aceasta e o altă problemă despre care voiam să- 
ţi vorbesc. S-ar cuveni să-ţi pui la lucru mușchii trupului ca să se 
întărească. Prin îndatoririle sale, un rege e nevoit să stea timp 
îndelungat în picioare și să străbată distanţe mari pe jos sau să 
meargă mult în car. Ar fi de dorit, prin urmare, să-ţi întărești 
picioarele. În armată avem destui ofiţeri cu experienţă în 
această privinţă, care s-ar socoti onoraţi din cale afară să te 
îndrume. 

— Și crezi cu adevărat că o climă mai blândă m-ar întrema și 
m-ar face mai rezistent la oboseală? stărui tânărul rege. 

— Când trupul e sprinten și sufletul bine-dispus, maiestate, 
prinzi puteri mai repede. 

— Unde crezi că trebuie să merg? întrebă Tutankhamon, după 
ce chibzui la spusele medicului. 

— Firește, maiestate, că ar trebui ales un loc pe placul tău și 
înzestrat cu cele necesare rangului unui rege. 


59 


— Nu văd alt loc decât Akhetaton. Însă, după cum, fără 
îndoială, cunoști, preoţii și mulți oameni din regat nu privesc cu 
ochi buni acest oraș. 

— Maiestate, sunt sigur că regentul Ay ar ști să-i convingă pe 
toţi că șederea ta la Akhetaton, singurul oraș potrivit pentru 
tine, e determinată doar de mici probleme trecătoare de 
sănătate. 

Tutankhamon își aminti de afronturile pe care fusese nevoit 
să le înghită Semenkhere când se retrăsese la Akhetaton pentru 
că îl deranjau odăile prea mici ale palatului din Theba și 
căldurile din capitală. Se miră că, dintr-odată, toate motivele 
pentru care era disprețuit Akhetatonul dispăreau ca prin farmec. 

— Și cât timp ar trebui să stau acolo? întrebă el, cuprins brusc 
de bănuieli. 

— Se-înţelege de la sine, Maiestate, că nu-s suficiente doar 
câteva zile pentru a se obține rezultatele scontate. După 
experiența mea, durata se măsoară mai degrabă în săptămâni, 
luni chiar, decât în zile. 

Tutankhamon scrută chipul medicului, încercând să descifreze 
ce se ascundea în spatele vorbelor sale. Seferhor îndură anevoie 
privirea pătrunzătoare și, totodată, înduioșătoare a tânărului 
monarh. 

— Îmi va fi foarte greu să renunţ la toate sarcinile mele. 
Sărbătorile religioase... Trebuie să iau parte la ele. Ce vor zice 
oamenii de la Curte? Preoţimea... 

— Maiestate, sunt convins că ei ţin mult la sănătatea 
persoanei tale și că-ți vor înțelege lipsa, rugându-se pentru 
bunăstarea ta deplină. 

Tutankhamon nu era nici pe departe atât de convins. 

— Ai vorbit despre asta cu regentul? 

— Îl îngrijora oboseala pe care ai arătat-o după ceremoniile 
încoronării și m-a întrebat care e pricina. Așadar, voi discuta cu 
el ca să ia măsurile cele mai potrivite pentru sănătatea 
Maiestăţii Tale. 

Regele rămase pe gânduri o clipă, apoi îi spuse medicului că 
poate să plece și porni spre odăile reginei. 

În tovărășia primei sale doamne, Ankhensepaton se ocupa cu 
aranjarea bijuteriilor mamei sale, ce-i fuseseră încredințate spre 
păstrare lui Ay și pe care acesta i le înmânase acum ei. După 
îngrijorarea ce se citea pe chipul soțului său, înțelese că el voia 


60 


să-i vorbească între patru ochi și-i făcu semn însoţitoarei sale să 
iasă. 

Bijuteriile erau întinse pe o masă, rânduite după felul lor: 
pectorali, diademe, brățări, coliere, inele, broșe de umăr și ace 
de păr. 

Tutankhamon îi povesti pe scurt discuţia cu Seferhor. 
Ankhensepaton căzu pe gânduri. 

— Ştii că nimic nu se hotărăște fără încuviințarea lui Ay. El i-a 
spus lui Seferhor să-ţi dea aceste sfaturi. 

— Dar de ce? 

Ea îl privi drept în ochi, neîndrăznind să rostească adevărul pe 
care-l cunoștea, riscând astfel să-l rănească pe acest băiat pe 
care sfârșise prin a-l îndrăgi. 

— Cred că într-adevăr Ay și Thutu își fac griji pentru tine, 
răspunse ea. 

— Întreb încă o dată: de ce? 

— Eforturile fizice implicate de cele două ceremonii, 
încoronarea, dar mai ales parada, au fost mult prea mari pentru 
tine... 

— Deci pricina e oboseala mea? 

— Nu numai. 

O clipă, în încăpere se așternu tăcerea. 

— Nu numai, repetă el. 

— Ascultă, ai dat impresia că ești puţin cam plăpând pentru 
menirea de rege. 

El înghiţi cuvintele ca pe o poţiune amară. 

— Nu m-am ridicat la înălțimea cerută? 

— Fizic vorbind, nu, dacă e să spunem lucrurilor pe nume. 
Însă ai doar zece ani, creșterea ta nu s-a încheiat. Seferhor a 
vrut, de fapt, să spună că peste un an sau doi vei fi mai pregătit 
pentru ceea ce ești chemat să întruchipezi în ochii poporului și 
ai preoților, adică un zeu viu. Trebuie să-ţi întărești trupul. 

— Un an sau doi! strigă el. De ce nu trei? 

— Chiar așa, de ce nu trei? 

Tutankhamon părea copleșit. 

— Trei ani? repetă el neîncrezător și, totodată, indignat. 

— Ştii bine că statura unui om nu se desăvârșește înaintea 
vârstei de cincisprezece ani. 

— Dar e vorba de un exil! se împotrivi el. 

— Există locuri de exil mai rele decât palatul din Akhetaton. 


61 


— Vasăzică mă îndepărtează de tron! 

Ea înălță din umeri. 

— Cu siguranţă că nu. Ay o să te cheme în capitală pentru 
unele ceremonii. Oricum, sarcinile tale la Theba nu sunt prea 
numeroase. 

— Și tu? O să mă lași singur acolo, la Akhetaton? 

Mila o cuprinse încă o dată. 

— Nu, voi merge cu tine. 

Chipul lui Tutankhamon se însenină. Apoi se posomori. 

— O să-l iei pe Pasar? 

— Da, răspunse ea. 

El păru să chibzuiască. 

— O să ne ţină tovărășie. 

Ea nu-i întări spusele, dar nici nu le contrazise. 

— Nu vrei să-l inviţi și pe camaradul cu care ai venit la 
Akhetaton? 

— Pe Rekhmire? O să-l întreb. Dar vom avea nevoie de un 
profesor. 

Ankhensepaton nu mai era atât de convinsă că-i va face 
plăcere să se întoarcă la Akhetaton. Prea multe amintiri 
bântuiau prin palate... 

— Atunci ia-le și pe surorile tale, zise el. 

Ea încuviinţă din cap. El se ridică și o îmbrăţișă, apoi începu 
să hohotească. 

— N-a mai rămas nimeni! Nimeni! rosti el. Toţi au plecat... Au 
plecat... 

Ea îi mângâie capul și umerii. Un rege, o regină, dar, mai ales, 
doi orfani. Și-l aminti în ziua funeraliilor lui Semenkhere, 
plângând în braţele lui Thutu, el însuși înlăcrimat. Strângându-l 
acum la piept, Ankhensepaton nu se putu abţine să observe că 
soțul ei era îngrozitor de slab. Zări, peste umărul lui, bijuteriile 
întinse pe masă și, brusc, crezu că vede în locul lor niște 
oseminte, cornalina îi apăru precum sângele închegat, iar 
electrumul ca acele membrane transparente ca sticla pe care le 
zărești în carcasele animalelor hăcuite. 

Tutankhamon se desprinse din braţele ei și strănută. 


62 


t Capitolul 10 


TREZIREA DEMONULUI APOPIS 


Mutarea se desfășură aproape în secret. Tutankhamon, 
Ankhensepaton, Sati și Pasar porniră în zori spre portul din 
Theba, însoţiţi de servitorii lor personali, în frunte cu medicul 
Seferhor. Cele trei prințese mai mici aveau să rămână la Theba, 
oricât de rău i-ar fi părut lui Ankhensepaton, vegheate de doicile 
lor. Ay socotise că era de preferat să evite o deplasare prea 
numeroasă care, în capitală, ar fi dat încă o dată impresia că 
familia regală intenţionează să se mute în întregime în vechiul 
oraș regal, pricina atâtor discordii, iar la Akhetaton ar fi stârnit o 
curiozitate nelalocul ei. 

Ay, Thutu și Uadj Menekh îi așteptau la debarcader. Bagajul 
încărcat pe Gloria lui Amon însemna doar câteva cufere. Din 
fericire, la Akhetaton rămăsese destul mobilier ca să se evite 
mutările costisitoare ce tulburaseră primele luni ale domniei lui 
Semenkhere. 

Ay le trimise călătorilor un coș cu fructe, garnisit cu flori, iar 
Thutu, douăsprezece urcioare cu vin. 

De parcă ar fi fost vorba de-o călătorie ce avea să ţină numai 
o zi. 

În ochii tebanilor, plecarea, și-așa lipsită de tam-tam, fu pusă 
în umbră de o întâmplare ieșită din comun. 

Într-o zi, un bărbat de vreo cincizeci de ani, înalt și bărbos, cu 
o înfățișare impunătoare, dacă nu chiar trufașă, se prezentă la 
palat și, prin mijlocirea lui Uadj Menekh, ceru audienţă la regent. 
Îl chema Sosenbal și era însoţit de fiul său. Uadj Menekh îl 
cunoștea pentru că-i înmânase lui Thutu, cu câteva săptămâni în 
urmă, o altă cerere de audienţă din partea acestui bărbat. Era 
un prinţ sirian care, cu trei ani mai devreme, căutase adapost 
prima oară la Akhetaton, apoi la Theba, după ce pământurile 
sale fuseseră cucerite de hitiţi, în lipsa unui ajutor din partea 
garnizoanelor din Palestina. 

Ay îl cunoștea și el pe vizitator, care îi mustrase aspru pe 
generalii Anumes și Nakhtmin, socotindu-i vinovaţi de a-l fi lăsat 
de izbeliște în faţa năvălitorilor hitiţi, care îi luaseră tot avutul. 


63 


Ay îi primi pe Sosenbal și pe fiul său. După obișnuitele 
saluturi, vizitatorii se așezară pe scaunele împinse în dreptul lor 
de către servitori. Purtătorul de evantai stătea aproape de tron, 
iar secretarul, ghemuit la stânga lui. Nubianul Shabaka se 
îndeletnicea cu treburi mai puţin importante, punând în ordine 
niște documente. Doi scribi se tot foiau de colo-colo. Servitorii 
aduseră băuturi oaspeţilor. 

— Regentule, începu Sosenbal, e a patra mea vizită în acest 
palat. 

— Dar prima pe care mi-o faci mie, prinţe. 

— Adevărat. Prima dată am fost primit de vizirul Thutu. A 
doua oară, de rege. A treia oară, iarăși de Thutu. 

— Care era pricina vizitelor tale, prinţe? 

— Nu se poate să n-o știi, regentule, întrucât ești văr cu 
generalul Nakhtmin. Mi-am pierdut pământurile pentru că Misr 
n-a răspuns cererilor mele grabnice de ajutor. Trei mii de 
oameni ar fi fost de-ajuns să apere fortăreaţa Akschich, care-mi 
proteja hotarele. Aveaţi peste zece mii de soldaţi în 
garnizoanele voastre din Sinai. N-am primit niciunul. Am reușit, 
graţie ocrotirii lui Baal, să scăpăm cu viață, eu și-ai mei, printre 
care și fiul meu aici de faţă, și am fugit pe mare în ţara care-mi 
făgăduise sprijin printr-un tratat semnat de mâna regelui vostru 
Akhenaton. 

— Răspunderea îi aparține acestui rege. 

Sosenbal ridică tonul. 

— Regalitatea este, așadar, un soi de comerț în care datoriile 
se sting atunci când neguțătorul moare? ripostă el tot mai 
aprins. Vizirul lui Akhenaton e acum vizirul tău. Lui i-am adresat 
cererile mele grabnice de ajutor. Nu mi-a răspuns. Socot că 
raspunderea lui e aceeași. 

— Nu putem merge să le declarăm război hitiţilor ca să-ți 
înapoiem pământurile, prinţe, răspunse Ay, ignorând aparent 
vorbele necuviincioase ale lui Sosenbal. 

Chiar așa? Să compari regalitatea cu un soi de comerț! 

— Nu asta cer. Nu v-aţi respectat cuvântul, vreau despăgubiri. 

— De ce nu discuți cu vizirul, prinţe? Eu nu mi-am călcat 
niciun cuvânt și n-am semnat tratatul despre care vorbești. Prin 
urmare nu sunt dator să-ţi ofer despăgubiri. 

— Am discutat deja cu Thutu, regentule! exclamă Sosenbal, 
ridicând tot mai mult tonul. Mi-a răspuns că nu-i vina lui că 


64 


Akhenaton a uitat să-mi trimită ajutoare și că numai regele 
Ankheperure poate lua o hotărâre în privinţa cererii mele. Am 
fost primit de suveran. Mi-a explicat că nu cunoaște motivele 
pentru care fostul rege, fratele său vitreg, a scăpat din vedere 
să-mi trimită trupe ca să apere Akschich și că vizirul de atunci a 
primit cererea mea. Potrivit părerii sale, Thutu ar fi trebuit să 
hotărască dacă mi se oferă despăgubiri și, în caz că da, el, ca 
rege, urma să-mi facă dreptate. 

— Și? 

— Thutu m-a asigurat că-mi va studia cererea și că-i va 
prezenta regelui hotărârea sa, continuă Sosenbal, înfuriindu-se. 
Apoi suveranul a murit pe neașteptate. De atunci, n-am primit 
niciun cuvânt din partea voastră! Trei ani m-aţi tratat cu dispreț! 
Niciun gest de preţuire sau de mângâiere! Nici cea mai mică 
răsplată pentru jertfele pe care eu și familia mea le-am făcut ori 
pentru pierderea pământurilor și a titlurilor mele! Nu mi-a mai 
rămas nimic! Cei de la care m-am împrumutat până acum au 
venit ieri să-mi ia cele câteva mobile pe care le mai aveam! Am 
ajuns în mizerie pentru că Misr nu și-a respectat cuvântul! De 
luni întregi alerg din audienţă în audienţă și sunt respins cu 
aceleași răspunsuri amăgitoare și aceleași șiretlicuri! Situația 
asta nu mai poate să dureze, regentule! tună Sosenbal 
ridicându-se de pe scaun. 

Ay se neliniști, la fel și secretarul său, și scribul ce consemna 
discuţia. 

— Prinţe, zise răspicat regentul, regatul nu poate să ofere 
despăgubiri tuturor celor care n-au știut să-și apere 
pământurile! 

— Vasăzică sunteți niște oameni fără cuvânt! strigă Sosenbal 
îndreptându-se spre tron. 

— Despăgubirile erau prevăzute în tratat? 

— Aceeași întrebare mi-a pus-o și Ankheperure! E un șiretlic! 
E o trădare! 

— Prinţe, nu putem continua discuţia pe acest ton. Așază-te la 
loc, te rog. 

— Pretind aici și acum, regentule, să-mi oferi despăgubiri! Nu 
accept să continuăm discuţia în alte condiţii. 

Fiul lui Sosenbal se ridicase și se apropiase de tatăl său. 

— Eu nu pot, prinţe, să ascult o cerere prezentată pe un 
asemenea ton! Întrevederea s-a încheiat. 


65 


— S-a încheiat pentru tine, hienă ce ești! urlă sirianul, 
aruncându-se spre Ay cu mâna pe pumnal. Fiul său se repezi 
odată cu el. 

Secretarul apucă evantaiul și-l izbi pe Sosenbal, care-și pierdu 
echilibrul. Shabaka alergă în ajutorul stăpânului său. Fiul 
sirianului se aruncă asupra secretarului. Prea târziu! Shabaka își 
smulsese stăpânul de pe tron și amândoi, urlând în gura mare, 
chemară străjile în ajutor. Secretarul primi o lovitură de pumnal 
în umăr, iar Sosenbal fugi după Ay. Chiar atunci ușile se 
deschiseră și șase străji se năpustiră în sala de audienţe. 
Intrucât Sosenbal și fiul său se luptau din răsputeri, cu armele în 
mâini, una dintre străji îl străpunse cu lancea pe prinţul sirian. 
Fiul scoase un răcnet de disperare și sări asupra ucigașului. Insă 
o altă strajă îi înfipse lancea în gât, aproape retezându-i capul. 

Două trupuri se prăbușiră pe pardoseala plină de sânge. 
Sosenbal rămase nemișcat după ce picioarele îi zvâcniră pentru 
ultima dată. Fiul său fusese ucis pe loc. Uadj Menekh, ce venise 
în goană împreună cu străjile, se albi la față. In acea clipă sosi și 
Thutu. 

— Un adevărat război! exclamă el. 

— Chemaţi degrabă medicul! strigă Ay, aplecat deasupra 
secretarului său, care sângera puternic. 

Câţiva servitori veniră să târască afară leșurile, iar alţii 
aduseră găleți cu apă și șomoioage ca să spele pe jos. 

— lată roadele felului în care înțelegea Akhenaton să 
cârmuiască! rosti apăsat Ay, tremurând de mânie și de groaza 
ce-l încerca abia acum. 

Shabaka se întoarse cu medicul ce-și căra trusa cu 
instrumente. După ce-l întinseră pe secretar pe jos, îi așezară 
sub cap o rezemătoare. Rana era adâncă, spuse medicul, dar, 
întrucât pumnalul nu atinsese decât umărul, niciun organ nu 
fusese afectat. 

— Nu trebuie să lăsăm să se ducă vestea despre această 
întâmplare, fu de părere Thutu. Altminteri, toţi fugarii din 
Palestina și Siria vor da buzna aici, încercând să ducă până la 
capăt crima pe care sirianul n-a reușit s-o săvârșească. 

Osteneală zadarnică deoarece mai bine de douăzeci de 
persoane din palat aflaseră despre atacul celor doi sirieni 
împotriva regentului. Printre ei se numărau și trei demnitari ce 


66 


așteptau o audienţă, care, firește, se amână pentru ziua 
următoare. 

Seara, în întregul oraș se aflase despre nefericita întâmplare. 
Mai mult, zvonurile o și înfloriseră: cică regentul ar fi fost grav 
rănit de doi oaspeţi, ba chiar murise. Câteva minți mai 
înfierbântate merseră până la a susţine că Thutu își asumase 
regența. Ce-i drept, palatul se transformase brusc într-o 
fortăreață din care scăpau foarte puţine informaţii, așa că 
misterul ațâța imaginaţia locuitorilor capitalei. 

Vestea ajunse la urechile lui Humose abia seara. Ea îl îngrijoră 
cu atât mai mult cu cât tocmai ce primise alte informaţii, mult 
mai amănunțite și, ca atare, demne de crezare, despre o 
situație încă și mai gravă. A doua zi dimineaţă, traversă Marele 
Fluviu ca să afle ce se petrecuse. Intâmplarea făcu să sosească 
la palat chiar când Ay și Thutu se îndreptau spre sala de 
audienţe, urmaţi de însoțitorii lor obișnuiți. 

Cei doi bărbaţi se opriră o clipă în faţa lui Humose și surpriza 
zugrăvită pe chipul acestuia îi făcu să priceapă care era motivul 
vizitei sale. Îl primiră pe marele preot numaidecât. 

— Ți s-a spus, fără îndoială, că sunt mort, rosti Ay pe un ton 
glumet, așezându-se pe tron. 

Apoi îi povesti marelui preot cele petrecute. 

Dar neliniștea lui Humose nu dispăru. 

— Voi pune să i se aducă o jertfă lui Amon, pentru a-i mulțumi 
că a îndepărtat pumnalul acelor sirieni, zise el. Insă eu am venit 
aici, regentule, ca să-ţi vorbesc despre un lucru care nu e deloc 
la fel de îmbucurător. 

Îi privi atent pe Ay și pe Thutu, așezați comod în jilțurile lor, 
amândoi părând a crede că scăpaseră dintr-o furtună, nimic mai 
mult. 

— Îl cunoașteţi pe Înălţimea Sa Api-hetep, nu? 

— Bineînţeles, exclamă Ay, e cel mai bogat om din Pământul 
de Jos. La invitaţia mea, a fost prezent la ceremoniile de 
încoronare. 

Humose încuviinţă din cap. 

— l-a făcut regelui un dar somptuos, arătă Ay, un colier cu trei 
șiraguri, din electrum incrustat cu pietre albastre, cum rar am 
văzut altele și niciodată atât de multe laolaltă. 

— Api-hetep, continuă Humose, intenţionează să cucerească 
Memphisul și să se proclame rege al Pământului de Jos. 


67 


Ay clipi nedumerit. Thutu se aplecă înainte. 

— Nu-l știam pe Api-hetep atât de nebun. Cu cele câteva zeci 
de oameni pe care-i are nu va putea să-și îndeplinească dorinţa, 
observă regentul. 

— Câteva zeci de oameni? i-o întoarse Humose, înălțându-și 
sprâncenele. Api-hetep dispune de o mie două sute de militari. 

— Ce? 

Ay rămase cu gura căscată de uimire. 

— Aşteaptă, te rog, o să trimit după Mahu, zise Thutu, 
făcându-i semn secretarului său să se ducă să-l cheme pe 
comandantul gărzilor. 

Când acesta sosi, Ay îl întrebă fără ocolișuri: 

— Ştiai că Api-hetep dispune de trupe ce numără o mie două 
sute de oameni? 

— Eu însumi i-am pus câteva întrebări Înălţimii Sale Api- 
hetep, pentru că auzisem, într-adevăr, unele zvonuri despre 
această armată particulară. Mi-a spus că ţine pentru propria 
siguranţă o gardă personală de nouăzeci de oameni. Bănuiam 
că are de două ori pe-atât. Dar o mie două sute? întrebă Mahu, 
ridicând sprâncenele, neîncrezător. Mi se pare mult prea mult. 
De unde provine această cifră? 

— Scribii noștri care trăiesc acolo, zise Humose, sunt, după 
cum se pare, mai bine informaţi decât iscoadele voastre. leri am 
primit vizita a doi dintre ei, care lucrează în micile temple ale lui 
Amon, la Pachn-Amon și Metenis. Pământurile lui Api-hetep se 
află în șase nome. A strâns câte două sute de oameni în fiecare 
regiune. Sunt bine înarmați și organizaţi. Au chiar și șase care. 

— Șase care! exclamă Mahu. Cu neputinţă! De unde să le fi 
luat? 

— De unde le luaţi și voi, răspunse calm Humose. Din Siria. Au 
fost aduse direct cu corabia, fără ca santinelele de la hotare sau 
vameșii să prindă de veste. Api-hetep are pedestrași, lăncieri și 
călăreți care se antrenează temeinic. 

— Dar primarii nomelor nu ne-au dat de știre! strigă Mahu. 

— Nici nu-i de mirare, îl lămuri Humose. Sunt vânduți trup și 
suflet lui Api-hetep. 

O tăcere încordată se instală în sală. Până și scribii îndrăzneau 
să-și arate uimirea pe faţă. 

— Și asta nu-i tot, continuă Humose. Știţi câţi evrei locuiesc în 
Pământul de Jos? 


68 


— Aproape șase mii, răspunse Thutu. 

— De când datează ultimul tău recensământ, vizire? ripostă 
marele preot, cu oarecare obrăznicie. De pe vremea domniei lui 
Semenkhere? Au trecut aproape opt ani de atunci. Evreii sunt 
acum peste douăzeci de mii. De când strămoșii noștri i-au 
alungat pe hicsoși, evreii s-au înmulțit. 

— Evreii n-au privit niciodată cu ochi buni recensământul, 
interveni Mahu. Spun că zeul lor se împotrivește deoarece doar 
el are dreptul să-și numere făpturile. În plus, știm că la ultimul 
recensământ evreii nu i-au pus la socoteală pe cei bătrâni sau 
neputincioși. 

Humose dădu din umeri, pierzându-și răbdarea. 

— Pe deasupra, an de an, un număr necunoscut de evrei vin 
din Palestina, cerând gărzilor de la hotar drept de trecere ca să- 
și ducă la păscut turmele. Stau acolo vreo două luni, apoi pleacă 
în deșert, dincolo de intinderea Neagră și pe celălalt mal al Mării 
Trestiilor, în faţa hotarelor Ţării Punt. 

Ay îl asculta atent pe marele preot, surprins de bogăţia și 
precizia informaţiilor pe care le avea. Omul ăsta singur făcea cât 
o administraţie întreagă! 

— Dar nu pleacă toţi, adăugă Humose. Mulţi dintre ei, care 
caută să-și facă un rost, rămân pe ascuns în Pământul de Jos, 
cuceriți de belșugul de verdeață și apă ce există acolo. 
lnălțimea Sa Api-hetep a făgăduit că le va da simbrie de 
mercenari dacă se alătură gărzilor sale. Și când spun „gărzi” 
dau dovadă de blândețe, căci în realitate e vorba despre trupe 
în toată regula. Api-hetep poate să strângă în total vreo două 
mii cinci sute de oameni. Așa că intenţionează, după cum mi-au 
spus scribii, să atace în zori, prin surprindere, Memphisul. Cu 
forțele de care dispune, e convins că poate cuceri orașul înainte 
de prânz. Apoi s-ar proclama rege și ar separa de regat întreg 
Pământul de Jos. 

— Cum de știi toate astea, mare preot? întrebă Mahu. 

— De la cei doi scribi: unul este fratele unui ofiţer de-ai lui 
Api-hetep, celălalt, ginerele altuia. Vinul dezleagă limbile. Primul 
scrib a crezut la început că fratele său aiurează, însă, când al 
doilea i-a dezvăluit aproape aceleași informaţii, s-au speriat 
amândoi și au hotărât să vină să-mi dea de știre, întrucât sunt 
slujitori ai lui Amon. 

— Nefertep cunoaște planul lui Api-hetep? întrebă Ay. 


69 


— Nu știu. Nu mi-a vorbit despre asta. 

— Și când plănuiește Api-hetep să ia cu asalt Memphisul? 

— La Sărbătoarea Semănăturilor, mi-au spus scribii. Însă 
poate să se răzgândească și să pornească atacul mai devreme. 

Sărbătoarea Semănăturilor urma să se desfășoare peste 
douăzeci și trei de zile. Era mult și, totodată, puţin timp până 
atunci. 

Thutu căzu pe gânduri: îndrăzneala lui Api-hetep fusese 
încurajată, neîndoielnic, de șovăiala dovedită de domniile ce s- 
au succedat după moartea lui Akhenaton, precum și de impresia 
dezastruoasă lăsată de înscăunarea și încoronarea lui 
Tutankhamon. Micul rege era imaginea vie a șubrezirii dinastiei 
și regatului, își zise Thutu, fără să știe că folosea aproape 
aceleași cuvinte ca și emisarul regelui Siriei. Dar ce putea el să 
facă? Ce-ar fi putut face? Își pusese toată nădejdea în domnia lui 
Semenkhere și, la moartea acestuia, speranţele i se năruiseră. 

Și-acum, ce-o să se întâmple? Șiretenia, dârzenia și forța de 
caracter ale lui Ay erau de-ajuns ca să salveze regatul? 

— iți mulţumesc din suflet, mare preot, rosti Ay. 

— Mă bucur că recunoști importanţa faptului că-ţi sunt aliat, 
răspunse Humose. Totuși, regentule, orice osteneală merită 
răsplată și cea mai potrivită cred că ar fi un ajutor pentru 
repararea nu doar a templului din Karnak, ci și a celor din alte 
provincii. 

— ÎI vei primi, mare preot, îl asigură Ay. Chiar azi am să discut 
cu Maya, vistiernicul, și înainte de sfârșitul săptămânii vom ţine 
o adunare. Îţi cer doar un răgaz ca să înlăturăm pericolul pe 
care ni l-ai adus la cunoștință. 

Humose încuviinţă din cap și se ridică. Ay, Thutu și Mahu se 
ridicară și ei ca să-l însoțească până la ușă. 

Acum trebuiau să pună la punct neîntârziat un plan împotriva 
ambițiilor de mărire ale lui Api-hetep. 

O încercare de asasinat și o amenințare cu răzvrătirea! 
Hotărât lucru, demonul Apopis se zvârcolea. 


t Capitolul 11 


UN SOŢ DOAR CU NUMELE 


70 


ȘI UN SOȚ PLIN DE CIUDĂ 


Am un soț sau un frate mai mic? Un fiu, chiar? se întrebă 
Ankhensepaton, cu melancolie, a doua zi după sosirea la 
Akhetaton. 

Decorul familiar al copilăriei nu trezi în Tutankhamon decât 
demonul  tristeţii. Pretutindeni  regăsea imaginea lui 
Semenkhere: printre straturile de trandafiri din grădină, în 
galeriile palatului și pe terasă unde, odinioară, jucau dame. 

Tovarășul de studiu pe care-l adusese cu el îi intui 
numaidecât dispoziţia și se strădui să născocească fel de fel de 
distracţii. Din fericire, medicul Seferhor, pe care Thutu, cu 
încuviințarea lui Ay, îl însărcinase anume să se îngrijească de 
persoana regelui, găsi fără greutate antrenorii potriviți. 
Amândoi, foști membri ai gărzii personale a lui Akhenaton, unul 
arcaș, celălalt călăreț, posedau unele cunoștințe despre 
alcătuirea trupului omenesc, așa că Seferhor avea pe ce să-și 
întemeieze sfaturile. 

O sală întreagă de la parter fusese pregătită pentru 
antrenamentul fizic al regelui. 

Prilejuri pentru îndeletniciri mai plăcute nu se prea iveau. Din 
ordinele lui Ay și Thutu, la palat nu se primeau vizite, iar, dacă 
erau întrebaţi, al doilea intendent, servitorii și străjile erau 
obligaţi să răspundă că nimeni nu locuia acolo în permanenţă. 
Astfel, puţinii membri ai înaltei societăţi de odinioară, rămași în 
fosta capitală, nu aveau să se lase împinși de curiozitate să 
viziteze, sub un motiv sau altul, palatul și să descopere încă o 
dată adevărata imagine a zeului viu. Doar Panesy cunoștea 
secretul, însă îi asigura pe cei din jurul său că vechile clădiri 
regale nu mai serveau decât, uneori, drept loc de odihnă pentru 
nepoții regentului. Chiar și la bucătării și magazii, majoritatea 
servitorilor credeau că ocupanţii palatului erau doar persoane 
de rangul al doilea. 

Prin urmare, Seferhor avea răgazul de a-și îndeplini sarcina. 
După lecţiile de dimineaţă, despre istoria zeilor și a regatului, pe 
care le asculta împreună cu tovarășul său, Tutankhamon 
încăpea pe mâinile celor ce sperau să-i călească trupul. 

— Trebuie dezvoltate picioarele, brațele şi spatele, 
prescrisese medicul. 


71 


Așa că băiatului i se impuseseră arcuiri, ridicări de greutăţi și 
alte felurite exerciţii. Însă primele antrenamente  trebuiră 
scurtate deoarece îl epuizau pe gimnastul începător. Întăreau 
mai degrabă răbdarea profesorilor decât mușchii tânărului, în 
ciuda faptului că el se supunea bucuros la aceste cazne. 

Socotind că înotul ar fi un mijloc mai plăcut pentru 
dezvoltarea întregului trup, Seferhor puse să se construiască un 
bazin mare, care măsura patru coţi regali!” în adâncime și 
douăzeci în lungime. Medicul și ajutoarele sale intrau în bazin 
dându-și silința să-l învețe pe elev mișcările potrivite și arta de 
a-și ține capul deasupra apei, ca să poată respira. Insă pieptul 
îngust al băiatului nu îngăduia plămânilor un efort care să 
depășească zece minute, la capătul cărora înotătorul speriat 
trebuia scos din apă, cu atât mai mult cu cât trupul său, aproape 
lipsit de grăsime, plutea anevoie. Se ducea la fund ca un sac de 
grâu. 

Călăria, propusă de ofițeri ca mijloc de întărire a coapselor, nu 
avu rezultate convingătoare. Ea îl umplu pe tânărul călăreț de 
temeri, iar trapul, socotit de ofițer drept cea mai simplă 
încercare, îi trezi iarăși durerile de spate. Trebui, așadar, să se 
mărginească la a merge la pas. Dar încălecatul și descălecatul 
erau adevărate provocări!!. După ce se urca anevoie în spinarea 
calului, Tutankhamon stătea să alunece într-o parte sau alta și, 
departe de a reuși să-l înveţe a călări fără șa, cum sperase, 
instructorul trebui să pună să i se meșterească o șa pe măsură, 
care să-i prindă strâns fesele. 

In sfârșit, în vreme ce arcașii săi se străduiau să apere regatul 
împotriva răzvrătiţilor, regele își încercă dibăcia la trasul cu 
arcul. Dar nu reuși să încordeze arcul de trei coți. Prin urmare, i 
se făcu un arc de doi coți și un sfert, dintr-un lemn mai moale, 
ceea ce presupuse confecţionarea unor săgeți pe potriva 
acestuia, mai scurte și mai ușoare. 

Seferhor discută între patru ochi cu Ankhensepaton despre 
rezultatele antrenamentelor. 

— Nu vom obţine nimic în câteva zile, știu, zise medicul, 
silindu-se să pară calm. Maiestatea Sa v-a mărturisit 
sentimentele sale în această privință? 


19 Un cot regal avea 524 milimetri, iar cotul scurt, folosit mai frecvent, 452 milimetri. 
(n.a.). 
11 în acea perioadă, șaua nu avea scări. (n.a.). 


72 


— Regele cunoaște virtuțile răbdării, răspunse ea. 

În realitate, Tutankhamon se simţea când plin de avânt, când 
descurajat, iar regina trebuia să-i domolească elanurile cum se 
pricepea mai bine. Într-adevăr, prea multe speranţe riscau să-i 
sporească dezamăgirea. 

— Uite, îi zise el într-o zi, oprindu-se desculț în faţa ei la 
ieșirea din bazin, mă ţin mai bine, nu-i așa? 

Ce-i drept, se ţinea mai ferm pe picioare, dar anevoie puteai 
trece cu vederea că umărul stâng era, în mod clar, mai jos decât 
cel drept. Ankhensepaton încercă să îndrepte cusurul apăsând 
cu mâna, însă echilibrul devenea atunci nesigur. Cumva piciorul 
stâng era mai scurt? Sau întreaga parte stângă a trupului? 
Ankhensepaton nu știa ce să creadă. Il întrebă pe Seferhor. 

— Maiestatea Ta are ochiul ager. Există, ce-i drept, o 
nepotrivire din naștere între piciorul stâng și cel drept, 
menţinută prin puterea obișnuinţei și pe care mă străduiesc s-o 
îndrept. 

Ankhensepaton nu putea decât să se încreadă în știința celui 
care se apropie de trupul regelui. 

Între timp, începuse să facă iar dragoste cu Pasar. Deoarece 
paza în jurul palatului fusese întărită, celor doi iubiţi le era greu 
să ajungă în locurile pustii aflate la nord de palate. Așa că se 
întâlneau într-o odaie din aripa unde locuiseră slugile, părăsită 
de ani buni, aidoma aproape întregului palat, de altfel. Întâlnirile 
lor erau mai rare, dar mai înflăcărate ca oricând. Totuși, de 
fiecare dată Pasar se vedea nevoit s-o ferească de sămânţa lui 
și, de fiecare dată, acest lucru îl nemulţumea pe băiat. 

— Dacă ai aduce pe lume un copil, acum ai putea să spui că e 
al regelui, susținea Pasar. 

— Glumești? Oricine vede în ce stare e el. 

La lecţiile de înot, Tutankhamon nu purta niciun fel de 
veșmânt, iar soţia lui, ca și iubitul ei, puteau să verifice lucrul de 
care pomenise Seferhor în raportul secret către Thutu. 

Nu era mai puţin adevărat că pe Pasar îl scotea din răbdări 
dependența de neputinţa sexuală a altuia, chiar dacă era vorba 
de rege. 

— N-o să poată niciodată să facă un copil! strigă Pasar. 

— Taci! Mai are timp să crească. Vom vedea. Oricum, în 
prezent nu pot avea grijă de un copil, nu pot nici măcar să 


73 


zămislesc unul. Căci ar trebui să-l las aici și să mă întorc la 
Theba, sub autoritatea lui Ay. 

Dar, cu cât chibzuia mai mult, înțelegea care erau 
responsabilitățile regentului, conștientizând faptul că el ar fi 
recurs la crimă pentru a apăra regatul. 

t 

Având în vedere așezarea sa, tribunalul templului lui Ptah din 
Memphis se bucura de un renume egal cu cel al unei Case Mari, 
adică un tribunal civil obişnuit. În principiu, tribunalele templelor 
nu judecau decât pricini mărunte, însă, datorită faptului că nouă 
judecători din zece erau scribi permanenți ai templului, unii 
chiar învățați de elită, formați sub atenta supraveghere a 
faimosului mare preot Nefertep, o audiență numeroasă asista 
întotdeauna la procesele de la templul lui Ptah. Oamenii veneau 
ca la spectacol, pentru a urmări înfruntările caracterizate de 
elocință, sancţionate prin lecțiile de înțelepciune ale 
judecătorilor. 

De data aceasta publicul era încă și mai numeros. O anume 
plângere fusese depusă la tribunal cu opt zile în urmă și, 
datorită unor slujbași mai slobozi la gură, vestea se răspânidise, 
așa că oamenii se așteptau acum la un proces care să fie o 
adevărată încântare. 

Pricina era un adulter: negustorul Hem-Toth, un bărbat de 
vreo cincizeci de ani, înstărit, făcuse plângere împotriva soției 
sale, Hat-Satit, dar și a vecinului său Sekhem-Ka, vinovați de 
adulter. Voia să divorţeze și să primească o despăgubire din 
partea ibovnicului. Treabă caraghioasă în unele privințe, dar 
gravă în altele, căci adulterul putea, după legea Celor Două 
Pământuri, s-o ducă pe soţia necredincioasă pe rug. 

Sosiră împricinaţii. Mai întâi Hem-Toth, un om scund, îndesat 
și ursuz, care, ajuns în marea sală, se uită pe rând la cei zece 
judecători, pe care credea că îi cunoaște dinainte - întrucât toţi 
oamenii de bine din Memphis aveau legături apropiate cu 
judecătorii templului -, convins că aceștia îi vor ţine partea. 
Judecătorii se aflau pe un podium, avându-i la dreapta lor pe 
grefier și doi scribi, iar la stânga - pe avocatul care analizase 
plângerea. 

Spre uimirea sa, Hem-Toth îl văzu pe marele preot al lui Ptah, 
Nefertep însuși, în mijlocul podiumului. Nefertep la tribunalul 
templului? Nicicând nu se pomenise așa ceva. Și pentru ce? 


74 


Pentru un adulter? Hem-Toth se simţi încurcat. Cu atât mai mult 
cu cât la dreapta lui Nefertep stătea o persoană tratată cu mult 
respect. 

De altfel, paza la intrare fusese triplată. Cumva în onoarea 
acestui judecător misterios? Hem-Toth se uită cu atenţie la 
necunoscut, dar nu reuși să alăture un nume chipului său. 
Nefertep îl rugă să prezinte motivul plângerii. 

— Acum nouă zile, m-am trezit în toiul nopţii, căci mă 
simţeam cam rău. Am strigat-o pe nevasta mea Hat-Satit. Nu 
mi-a răspuns. Am descoperit că patul ei era gol. Am căutat-o 
prin casă, dar în zadar. Tot mai îngrijorat, am observat, la 
lumina lămpii, că zăvorul de la ușa casei era tras. Așa că am 
ieșit în stradă. Mi-am strigat nevasta cu voce tare. După câteva 
clipe, am văzut-o părăsind locuinţa vecinului meu, negustorul 
Sekhem-Ka. Am întrebat-o ce făcea acolo. Mi-a răspuns: „El îmi 
dă ce nu-mi dai tu.” lar asta e chiar mărturia adulterului. Nu mai 
pot trăi alături de o femeie care mă înșală cu vecinul meu. Și cer 
ca Sekhem-Ka să-mi ofere o despăgubire. Las în seama Curţii să 
hotărască suma. 

— Ce vârstă are soția ta? întrebă judecătorul necunoscut. 

— Douăzeci și trei de ani. 


— Aveţi copii? 
— Trei. 
— Câţi ani au? 


— Unul șase, altul patru, iar ultimul doi ani. 

Nefertep se aplecă pentru a-i șopti ceva la ureche 
judecătorului necunoscut care încuviință din cap. Bărbatul care 
făcuse plângerea merse să se așeze pe una din băncile aranjate 
în faţa judecătorilor. Grefierul ceru să fie adusă Hat-Satit. 

Era o femeie drăguță, cu trăsături armonioase și forme zvelte, 
în ciuda celor trei sarcini pe care le purtase. 

— Cunoști plângerea făcută de bărbatul tău. Lucrurile stau 
întocmai cum le-a înfățișat el? 

— Da, răspunse femeia. De la nașterea ultimului copil, soţul 
meu mă tratează ca pe o doică și ca pe o servitoare. Negustorul 
Sekhem-Ka s-a oferit să mă ia ca a doua nevastă, însă n-am vrut 
să-mi părăsesc bărbatul pentru că n-ar ști să vadă de copii. 

Nefertep și judecătorul necunoscut schimbară din nou câteva 
cuvinte în șoaptă. 

— Ştii de ce nu te mai cinstește soţul tău? 


75 


— Habar n-am. Mi-a spus deseori că la vârsta lui e obosit 
seara. Insă niște vecini mi-au zis că se duce adesea la tavernă. 

— Un bărbat are dreptul să petreacă! strigă în gura mare 
soţul. 

Nefertep îl rugă să tacă și o întrebă pe femeie: 

— Unde locuiești acum? 

— La mama, împreună cu copiii. 

Judecătorii dădură din cap în semn de încuviinţare și femeia 
merse să se așeze în celălalt capăt al băncii. Fu chemat 
ibovnicul, Sekhem-Ka. Nu avea mult peste treizeci de ani și era 
un bărbat frumos și voinic, la prima vedere înstărit, judecând 
după brăţara din aur masiv emailat pe care-o purta la 
încheietura mâinii. 

— Cunoști istorisirea lui Hem-Toth și pe cea a soției lui, i se 
adresă Nefertep. Ai vreo îndreptare de făcut? 

— Nu cunosc decât plângerea lui Hem-Toth, nu ce-a povestit 
aici. Cât despre Hat-Satit, sunt sigur că povestea ei nu este 
completă. Am întâlnit-o la piață și am găsit-o pe placul meu. Am 
intrat în vorbă cu ea. l-am mărturisit că o consider atrăgătoare. 
Mi-a spus că și ea mă socoate un bărbat frumos. Am întrebat-o 
dacă e măritată. Mi-a răspuns că da. Am recunoscut că mi-ar fi 
greu să am încredere într-o femeie ce doarme cu alţi bărbaţi. Mi- 
a explicat că, de doi ani, nu mai e decât servitoarea soțului ei. 
Atunci i-am propus s-o iau la mine, ca a doua soție, însă ea s-a 
împotrivit, zicând că nu vrea să-l părăsească pentru că îi este 
milă de el și ar fi nefericit dacă ea ar pleca de acasă. Insă, 
deoarece simţeam o mare atracţie unul faţă de altul, ea s-a 
învoit să ne întâlnim noaptea, fără știrea soţului, care doarme 
într-o altă odaie, ca să-l ferească de umilinţa de a se ști înșelat. 

— Și copiii? 

— AȘ fi tare fericit să-i primesc la mine pe cei trei copii, dacă 
tatăl lor nu se poate îngriji de ei. Eu nu mai am decât o fiică. 
Ceilalţi trei copii ai mei au murit de boală. Socot că un numar 
mare de copii e o binecuvântare. 

— Soţia ta ce crede despre toate astea? 

— Nu mai poate avea copii, după ultima naștere, și-i pare rău 
că ne-a rămas doar o fiică. E de acord să primească o a doua 
soţie în casa noastră. 

Judecătorii încuviinţară iarăși din cap și Sekhem-Ka merse să 
ia loc pe bancă, lângă ibovnica lui. Soţul le aruncă o privire 


76 


dușmănoasă, apoi își înălță sfidător bărbia, privind drept înainte 
și sperând, în mod vădit, că tribunalul îl va răzbuna. 

Judecătorii se retraseră într-o altă sală ca să ia o hotărâre. 
Deliberările durau de obicei atât timp cât îi trebuia nisipului 
dintr-o clepsidră de treizeci de minute să se scurgă. După care 
se întoarseră, se așezară, iar Nefertep citi sentinţa. 

— Noi, judecătorii tribunalului din templul lui Ptah de la 
Memphis, am hotărât în privinţa plângerii lui Hem-Toth, 
negustor, împotriva soţiei sale Hat-Satit și a lui Sekhem-Ka, 
negustor, că această căsătorie trebuie să se încheie printr-un 
divorţ. 

Hem-Toth își ridică triumfător capul și-i aruncă o privire 
crâncenă soţiei lui, ce stătea descumpănită. 

— Totuși, adăugă Nefertep, nicio despăgubire nu-i revine lui 
Hem-Toth din partea lui Sekhem-Ka, ţinând seama de nepăsarea 
cu care și-a tratat soţia și de respectul dovedit de aceasta, care 
a refuzat să-și umilească bărbatul și, din milă, nu l-a părăsit. 

Hem-Toth era înmărmurit. 

— E o nedreptate! strigă el. 

Nefertep îi porunci să tacă și continuă: 

— li poruncim lui Sekhem-Ka s-o ia pe Hat-Satit ca a doua 
soție, cu consimţământul primei sale neveste, întrucât copiii lui 
Hem-Toth și Hat-Satit sunt foarte mici, vor merge cu mama lor și 
vor putea, la vârsta de șapte ani, să se întoarcă la tatăl lor, dacă 
doresc. 

Işi plimbă ochii peste întreaga adunare și adăugă: 

— Această judecată e menită să-i facă pe cei ce au de gând 
să depună plângere pentru pricini asemănătoare să chibzuiască 
mai bine, în spiritul dreptăţii la care ne îndeamnă Ptah. Justiţia 
zeului nu trebuie invocată în van, iar judecătorii săi nu trebuie 
împovăraţi cu tot soiul de certuri mărunte. Tribunalul și-a 
încheiat lucrul. Vizire, zise el întorcându-se către judecătorul 
necunoscut, conducând această judecată ne-aţi făcut o cinste 
pe care n-o vom uita niciodată. 

Abia atunci oamenii aflară că acesta era Thutu. 


t Capitolul 12 


PULBEREA TRECUTULUI 


77 


Un vizir avea dreptul să facă parte din orice tribunal al 
regatului, dar era clar că Thutu nu bătuse drumul până la 
Memphis ca să judece o plângere privind un adulter. 

După vizita lui Humose, în sala de audienţe se ţinuse un 
adevărat consiliu de război, la care participaseră Ay, Thutu și 
comandantul poliţiei, Mahu, privind mijloacele de a zădărnici 
planul lui Api-hetep, înainte ca acesta să înceapă pregătirile 
pentru cucerirea Memphisului. Chiar dacă erau oarecum siguri 
că armatele din Nord și din Sud îi vor înfrânge pe răzvrătiți, cei 
trei bărbaţi își dădeau în aceeași măsură seama că asedierea 
orașului, chiar dacă Api-hetep nu va reuși să-l cucerească, se va 
încheia cu numeroase victime și va pricinui un puternic seism 
politic. 

Un asemenea dezastru trebuia prevenit cu orice preț. 

ÎI chemară pe generalul Nakhtmin și trimiseră în grabă un 
mesager călare la generalul Anumes, care tocmai pornise spre 
hotarele de miazăzi, unde atacurile beduinilor împotriva 
garnizoanelor provocau îngrijorare, ordonându-i să înroleze fără 
întârziere două mii de mercenari și să-i ţină pregătiţi să coboare 
spre delta Marelui Fluviu. 

După Ay, singura soluţie era să trimită soldaţi în Pământul de 
Jos, în cele șase nome unde Api-hetep avea trupe, apoi să-i 
atace și să-i nimicească pe tâlhari. Dar Thutu își impuse punctul 
de vedere: mai bine să aștepte ca Api-hetep și ofiţerii săi să se 
adune într-un loc, să atace, să-i aresteze și să-i ducă la Theba 
unde să fie judecaţi pentru înaltă trădare și osândiţi la moarte. 

— Să judeci o astfel de secătură, mormăi Ay, e o adevărată 
pierdere de timp. 

Insă reușita unui asemenea plan presupunea informaţii 
precise despre o regiune pe care oamenii din Theba o cunoșteau 
prea puţin și care, de altfel, se bucurase întotdeauna de o 
supărătoare independenţă faţă de puterea centrală. Ca să afle, 
de pildă, unde se strângeau Api-hetep și statul său major era 
nevoie de localnici pricepuţi, dacă nu de iscoade. Informaţiile 
oferite de Humose erau preţioase și Mahu își notă cu grijă 
numele scribilor ce-l înștiinţaseră pe marele preot, deoarece 
fără îndoială aceștia vor afla și alte lucruri folositoare. Dar, îi 
asigură Nakhtmin pe cei de faţă, nu se puteau bizui doar pe cele 
ce le știau și unul dintre oamenii cu care trebuiau să stea de 
vorbă cât mai repede era marele preot al lui Ptah din Memphis, 


78 


Nefertep. Într-adevăr, cultul lui Ptah avea temple și în Pământul 
de Jos și, mai mult ca sigur, preoţii și scribii de acolo trebuie să fi 
remarcat forfota neobișnuită din ţinut. De altfel, Thutu se miră 
că Nefertep nu trimisese deja un mesager la Theba, ba chiar că 
nu venise el însuși. 

Pentru Thutu, discuţia cu Nefertep reprezenta o misiune prea 
importantă pentru a-i fi încredinţată doar comandantului poliţiei. 
Socoti că autoritatea sa de vizir i-ar îngădui să obţină sprijinul 
deplin al marelui preot. Ca atare, se sui pe corabie și porni spre 
Memphis împreună cu Mahu și doisprezece oameni de 
încredere, aleși în taină dintre gărzi, sub supravegherea sa. 
Urma să meargă în așezările unde Api-hetep punea la cale 
sumbra lui aventură și, odată ajunși acolo, aveau sarcina să se 
strecoare printre localnici fără să atragă atenţia. 

Vizirul sosi la marele templu al lui Ptah tocmai când Nefertep 
se pregătea să ţină locul unuia dintre judecătorii de la tribunalul 
templului, care se îmbolnăvise. Fără a-i mărturisi imediat 
motivul vizitei sale, Thutu se miră că marele preot făcea parte 
dintr-un tribunal al templului. 

— Tribunalul e sufocat de plângeri împotriva soțiilor 
necredincioase, răspunse Nefertep. Ținta mea e să pun capăt 
situaţiei. Orice soț înșelat vede în asta un prilej nu doar să se 
descotorosească de nevastă pentru a-și lua alta, ci mai ales să-l 
stoarcă legal pe ibovnic de niște sume uriașe. În zilele noastre, 
vizire, nu-l mai ucizi pe amant, îl ruinezi. Întrucât judecătorii 
sunt bărbați și, pe deasupra, preoţi, chezași ai bunei-cuviințe, 
reclamantul e sigur de sprijinul lor și, într-adevăr, în mare parte, 
soții înșelaţi obțin câștig de cauză. lar asta mi se pare un lucru 
primejdios, pentru că judecătorii, fiind cei care hotărăsc la cât se 
ridică despăgubirea, reclamanţii reușesc să cadă la învoială cu 
unii dintre ei și își împart apoi suma plătită de ibovnic. Mai multe 
prăvălii din oraș au fost cât pe ce să se închidă pentru că 
stăpânii lor au păcătuit întâmplător cu o femeie măritată. 

Deși avea alte griji pe cap, pe Thutu îl cuceriseră argumentele 
lui Nefertep. 

— De vreme ce te afli la Memphis, vizire, haide cu mine. Vei 
conduce chiar tu tribunalul. N-o să-ţi răpească mai mult de-o oră 
și apoi vom merge să luăm prânzul. 

Așa se face că vizirul Thutu salvă o femeie necredincioasă de 
la rușine și un negustor îndrăgostit de la ruină. 


79 


La ieșirea din tribunal îi zise marelui preot: 

— Există o problemă de cea mai mare importanţă despre care 
vreau să discut cu tine cât mai repede. 

— Nu mă îndoiesc, de vreme ce ai venit până la Memphis ca 
să mă vezi. Și eu am câteva lucruri să-ți spun. 

Abia se așezară în faţa mesei pentru prânz, în casa lui 
Nefertep, că acesta din urmă întrebă: 

— Mesagerul meu a ajuns la tine? 

— Nu. Ce mesager? 

— Acum cinci zile ţi-am trimis un scrib care să te prevină în 
legătură cu un sirian pe nume Sosenbal. 

Thutu arăta atât de uluit, încât Nefertep se îngrijoră: 

— Ce se petrece? 

— O să-ţi spun după ce termini de povestit. De ce ţineai să 
mă previi în legătură cu acest sirian? 

— Pentru că se află în cârdășie cu un preferat de-ai lui Ay. Eu 
îl consider un aventurier de temut. Omul cel mai bogat din 
Pământul de Jos, Api-hetep... 

La auzul numelui, Thutu, care sorbea din bere, se înecă. 
Scuipă băutura și se strădui să tragă aer în piept. 

— Ce se petrece, vizire?! exclamă marele preot. 

Recăpătându-și, în sfârșit, răsuflarea, Thutu rosti cu greu: 

— Cu trei zile în urmă, acest Sosenbal și fiul său au încercat 
să-l ucidă pe Ay în sala de audienţe a palatului. 

— Cum? strigă Nefertep căruia îi venise rândul să rămână 
uluit, deși nu obișnuia deloc să-și piardă calmul. Se aplecă spre 
vizir, de-ai fi zis c-o să-i iasă ochii din cap. 

— Regentul a scăpat ca prin minune. Străjile i-au răpus pe 
sirian și pe fiul său. Secretarul regentului a fost rănit la umăr. 

Lui Nefertep îi pieri glasul. Căzu pe gânduri câteva clipe. De 
data asta Thutu fu cel care întrebă ce se petrece. 

— Lucrurile stau mult mai rău decât mă temeam, răspunse 
marele preot într-un târziu. Vasăzică, Api-hetep l-a trimis pe 
Sosenbal să elibereze calea. 

Thutu pricepu acum legătura dintre cele două probleme. 

— Să elibereze calea? 

— Să-l ucidă pe Ay ca să semene dezordinea în ţară, iar el să 
pună mâna pe tron... 

— Ce știi despre Api-hetep? El e motivul vizitei mele. 


80 


— În mesajul meu, te rugam să mi-l trimiţi pe Mahu ca să-l 
înștiințez despre unele descoperiri făcute de scribii mei. 

— Mahu e în Memphis. 

— De ce n-a venit cu tine? 

— E la prefectură, ocupat să pună la punct strategia împotriva 
planurilor lui Api-hetep. 

— Așadar, aţi aflat? 

— Graţie lui Humose, el însuși alarmat de către scribii din 
Deltă ai cultului său. 

— Acum vă bizuiţi pe preoţime? îi aruncă Nefertep, zeflemitor. 

Thutu se mulțumi să zâmbească și întrebă: 

— Oare ce s-a ales de scribul tău? ` 

— Asta mă întreb și eu, grăi Nefertep, îngrijorat. In clipa de 
față mă văd silit să recunosc că asculta de ordinele lui Api- 
hetep. Va fi înțeles, fireşte, că mesajul risca să zădărnicească 
planurile noului său stăpân. Aşadar, Api-hetep are oameni până 
și în templul meu. 

Celor doi bărbaţi aproape că le pierise pofta de mâncare. 
Thutu mestecă, privind în gol, o frigăruie de miel tăiată mărunt 
și goli paharul cu bere. Nefertep ronţăi, dus pe gânduri, o ceapă. 
Vizirul își întrerupse meditaţia tristă în care se adâncise: 

— Mare preot, știi unde se adună ofiţerii lui Api-hetep? 

— Nu. Știu că vila lui se găsește la Sais și cred că-i servește 
drept fortăreață. Însă poate că ţine altundeva adunările. Oricum, 
e neapărat nevoie să trimiteţi cât mai repede oameni în 
templele pe care am să ţi le enumăr. Să se dea drept rude și 
câteva zile să petreacă alături de scribii mei, care poate au mai 
aflat câte ceva între timp. Îndată ce veţi ști unde se adună Ay și 
ofițerii săi, puneţi să-i aresteze. 

Marele preot urzise exact același plan de bătaie ca Thutu și 
Mahu. Însă continua să stea posomorât. Vizirul se uită la el 
iscoditor întrebându-l din priviri ce are. 

— Toate astea sunt grave, foarte grave, murmură marele 
preot. 

Însă nu era clipa potrivită pentru cugetări adânci și Thutu se 
ridică pentru a-și chema secretarul și a-l ruga să dea fuga la 
prefectură după Mahu. Apoi se întoarse și se așeză. i 

— Ay, zise Nefertep, n-a știut să stopeze ruinarea ţării. Incă 
de la moartea lui Akhenaton trebuia pus pe tron un bărbat 
puternic. În loc de asta, am văzut niște ambiţii personale 


81 


aruncate în lupta pentru un tron ce-și pierdea cu fiecare zi faima 
și puterea. lar Ay s-a implicat în aceste uneltiri nesfârșite, 
pretinzând să conducă el jocul. 

Goli paharul cu bere și-și turnă singur încă unul. 

— Ce bărbat puternic ai fi vrut să vezi pe tron? întrebă Thutu. 

— Nu știu... Pe cineva ca Horemheb, poate. E nevoie de un 
militar, de un bărbat străin de certurile de la Curte în care toți 
acești oameni, inclusiv Ay, s-au încurcat asemenea unor copii 
jucându-se cu sforicele. 

Thutu mușcă dintr-o plăcintă cu susan și sorbi câteva guri de 
bere. Nu mâncase aproape nimic până atunci. 

— Ay s-a purtat ca un om al trecutului, continuă Nefertep. Și 
el era un adorator al lui Aton, victimă a vrăjii pe care Akhenaton 
a aruncat-o peste toți cei din jurul său. Iniţial, Ay a încercat să 
domnească în umbra fiicei lui, fără să-și dea seama că ea nu era 
capabilă să facă vreo schimbare, oricât de măruntă. Femeia aia 
trufașă și autoritară nu urmărea decât să menţină situația 
nefericită, creată de soțul ei. Când Humose și cu mine i-am 
cerut să ne primească pentru a discuta despre problema 
vechilor culte, a refuzat. Apoi Ay și-a irosit vremea cu uneltiri 
împotriva lui Semenkhere. În cele din urmă l-a impus pe acest 
băiat pricăjit, pe care vrea să-l transforme în marioneta lui! Ca și 
ginerele său Akhenaton, Ay a pierdut din vedere interesele ţării. 
lar noi am irosit trei ani. Și-acum ne-am pomenit cu acest 
complot. Poate că n-ar fi un lucru atât de rău dacă Api-hetep ar 
cuceri tronul. 

Thutu, copleșit până atunci de cele auzite, se cutremură. 

— Cum poţi spune asta, mare preot? 

— Dacă va avea îndrăzneala să ia tronul, o va avea, poate, și 
pe aceea de a face schimbările de care e nevoie. 

Vizirul își dădu seama în acea clipă de neliniștea ce 
cuprinsese toate sufletele din regat. Dacă până și marele preot 
al lui Ptah se arăta de partea uneltitorilor! 

— Cel mai rău lucru a fost încoronarea lui Tutankhamon, 
adăugă Nefertep. Chiar așa? Să înfăţișezi poporului un băiat 
care nu se poate ţine pe picioare? 

— Nu pari să-l admiri pe Ay, observă Thutu. Atunci de ce ne 
mai ajuţi? 


82 


Nefertep îl privi pe Thutu drept în ochi și vizirul descoperi 
același bărbat cu mintea limpede și purtări reţinute pe care-l 
cunoștea. 

— Pentru că mă tem că Api-hetep se va arunca în luptă și va 
da greș. Și-atunci dezordinea ar fi cumplită. Așa că prefer să 
încerc să păstrez ordinea, împiedicându-l să dezlănţuie atacul. 

Răspunsul îl impresionă neplăcut pe interlocutorul său. 

t 

Mahu sosi asudat și gâfâind. Nefertep îi oferi bere, iar Thutu îi 
povesti pe scurt, din discuţia cu marele preot, doar acele 
informaţii care-l priveau. 

Se întocmi numaidecât un plan: câte trei gărzi vor fi trimise în 
taină în fiecare dintre nomele unde Api-hetep avea trupe, iar 
alte trei grupuri, purtând scrisori de recomandare de la 
Nefertep, se vor grăbi să se alăture scribilor din templele lui 
Ptah din regiune. Îndată ce vor avea convingerea că răzvrătiţii 
se pregătesc să treacă la fapte, îl vor înștiinţa printr-un mesaj pe 
Nakhtmin, care aștepta la Sais, gata să-și arunce cei trei mii de 
oameni asupra nomelor ca să împiedice trupele lui Api-hetep să 
se grupeze. Dar strategia și reușita ei se bazau pe prinderea lui 
Api-hetep și a statului său major, astfel încât trupele sale să 
rămână fără comandanți. 

Mai erau nouăsprezece zile până la Sărbătoarea 
Semănăturilor, ce încheia anotimpul inundaţiei și pe care Api- 
hetep o alesese drept zi a cuceririi Memphisului. 

Întorși în oraș, Thutu și Mahu fură surprinși să vadă că viaţa 
continua aici de parcă nimic nu se întâmpla. Vânzătorii își 
lăudau mărfurile în gura mare pe străzi, iar căruțele trase de 
măgari cărau ca-ntotdeauna ciozvârte de vită și urcioare cu vin 
spre prăvălii. 

Îngândurat, vizirul ajunse în odăile ce-i fuseseră date spre 
folosinţă în palatul regal din Memphis. Chibzuia la cele spuse de 
Nefertep. Da, toți cei pe care-i slujise erau oameni ai trecutului. 
Chiar și Semenkhere. Chiar și Ay. 

Chiar și el însuși. 

Avu impresia că pulberea trecutului i se așterne pe umeri. 
Încercă un sentiment de suferinţă cumplită, gândindu-se la soţia 
sa și la cei patru copii ai lor. Erau oare pe cale de a fi îngropaţi 
odată cu el? 


83 


t Capitolul 13 


AL PATRUZECI ȘI DOILEA CRIMINAL 


Când mai rămăseseră doar paisprezece nopţi până la 
Sărbătoarea Semănăturilor, una dintre iscoadele postate de 
Mahu în preajma vilei lui Api-hetep, la nord de Sais, auzi câinii 
urlând. Lătrăturile lor se amestecau cu gâgăitul gâștelor. 

Imbătrânit în meserie, bărbatul, locotenent al gărzilor, era 
considerat un maestru în arta de a-și schimba înfățișarea. Rând 
pe rând, putea să se dea drept scrib ce lucrează într-un templu, 
vânzător de pepeni galbeni și castraveți sau militar sastisit. 
Acum trecea drept un sclav eliberat care, în schimbul a câtorva 
inele din aur, dorea, împreună cu fiul său, respectiv un coleg 
mai tânăr, să cumpere niște pământuri bune pentru cultivarea 
zarzavaturilor, ca să se stabilească în ţinut. Locuiau în satul Ibișii 
Albi, la mai puţin de un Kkhet? de vila lui Api-hetep, în casa celui 
de-al doilea preot din templul lui Ptah de la Sais. 

Informaţiile scribilor susțineau același lucru: acolo se adunau 
uneltitorii. Problema era acum să afle când se va ţine 
următoarea adunare pentru ca armata să se năpustească 
asupra lor cu toată forţa. 

Peste zi, cei doi bărbaţi se plimbau mult încoace și-ncolo, 
prefăcându-se a avea o slăbiciune pentru băutură și făcând 
glume deșănţate. În realitate, cercetau împrejurimile vilei și ce 
se petrecea în vecinătatea ei. Noaptea, dormeau cu schimbul ca 
să nu scape nicio clipă din vedere locul cu pricina. 

Indată ce unul sau altul avea să observe semnele unei agitații 
neobișnuite în clădire, îl va trimite degrabă pe tovarășul său la 
avanpostul uneia dintre taberele lui Nakhtmin, aflat la o distanţă 
de trei khet spre răsărit. 

Cel care stătea la pândă acum, pe numele său Nefer-beka, 
„Dimineaţă frumoasă”, știa că animalele, spre deosebire de 
oameni, nu glăsuiau fără rost. După socoteala lui, era aproape 
miezul nopţii. Ce putea oare să-i facă pe câini să latre și pe 
gâște să gâgâie la o asemenea oră? Tot felul de mișcări și 
zgomote ajungeau până la el aduse de vânt. Bărbatul își umezi 


12 Un khet echivala aproximativ cu 2 500 metri. (n.a.). 
84 


degetul în gură și-l ridică în aer: vântul bătea dinspre nord-vest. 
Privi spre vest, întrucât nu putea să zărească drumurile din 
nordul vilei, el aflându-se la sud. Dar era o noapte fără lună și nu 
văzu nimic. Înaintă până lângă viile ce se întindeau de-a lungul 
canalului, la o sută de pași de casa preotului unde locuia. Nici pe 
el n-avea cum să-l zărească cineva. N 

Merse așa vreo douăzeci de minute, mijindu-și ochii. In felul 
acesta, vila i se arătă mai clar, dar și strălucirea unor lumini. 
Multe lumini. În toiul nopţii? Câinii și gâștele își continuau larma. 
Nefer-beka înaintă încă puţin. În sfârșit, desluși, dincolo de vița- 
de-vie, niște siluete care se mișcau. Siluetele unor oameni. Se 
ghemui la pământ și le observă. Se îndreptau spre vilă. Încercă 
să le numere. La o privire rapidă, păreau să fie vreo treizeci. 
Aţâţi oameni să intre noaptea într-o casă? Nici chiar în tavernele 
din Theba nu exista un asemenea aflux de vizitatori. Nefer-beka 
dădu din cap mulţumit și o porni înapoi. 

Cineva reușise să-i facă pe câini să amuţească, dar nu și pe 
gâște. Animalul sacru al lui Amon nu se lăsa păcălit. 

Nefer-beka se întoarse și-și trezi colegul. 

— Treizeci de oameni venind dinspre vest tocmai au sosit la 
vilă, unde s-au aprins o mulţime de lumini. Dă fuga acolo unde 
știi. Eu te aștept aici. 

Celălalt sări în picioare, își potrivi pânza în jurul șoldurilor, își 
trase sandalele, scoase din traistă câteva tulpini de kât și ieși. 

Nefer-beka scoase și el din traistă o tulpină kât, de care nu te 
puteai lipsi când trebuia să stai la pândă, rupse trei frunze, le 
îndesă în gură și le mestecă, apoi se ghemui ca să savureze 
sucul aspru care avea să-i ţină atenţia trează. 

Spera că generalul Nakhtmin va reuși să dea lovitura. 
Altminteri s-ar isca o mare harababură. O harababură dintre 
cele mai rele. Într-adevăr, cârmuirea trebuia să se fi șubrezit din 
cale-afară dacă un stăpân de pământuri visa să pună mâna pe 
tron. 

t 

Pe jos, un om singur, înaintând cu pas sprinten, putea să 
străbată patru khet într-o oră. Doi oameni izbuteau mult mai 
greu pentru că se luau cu flecăreala și majoritatea făpturilor cu 
două picioare nu știau să facă bine două lucruri în același timp, 
și să meargă, și să vorbească. lar un corp de armată... ce să mai 


85 


discutăm! Dacă nu mergea pe un drum liber, cu sergențţi și tobe 
care să impună ritmul, arăta ca un miriapod la plimbare. 

Ca atare, cei o mie două sute de pedestrași și arcași ai lui 
Nakhtmin avură nevoie de trei ore ca să acopere cei trei khet ce 
despărțeau Saisul de vila lui Api-hetep. Călăreţii nu participau la 
acţiune. Tropotul copitelor și nechezatul cu neputinţă de 
împiedicat riscau să-i alarmeze pe uneltitori. 

Mai întâi, soldaţii trebuiră treziţi, apoi lăsaţi să-și facă nevoile, 
să-și ude gâtlejurile, să se echipeze și să se rânduiască în 
formație. Pe deasupra, mărșăluiau pe întuneric și se temeau să 
nu deranjeze viperele. 

Nefer-beka și colegul lui fierbeau de nerăbdare. 

— Eşti sigur că au pornit la drum? 

— Bineînţeles. Locotenentul s-a repezit să-l scoale din somn 
pe Nakhtmin, căruia eu însumi i-am explicat ce și cum. 
Generalul a ordonat ca oamenii să fie treziți și să pornească la 
drum. 

— Tot nu pricep... Tu te-ai dus și te-ai întors într-o oră și ceva, 
iar ei încă n-au ajuns. Crezi că au greșit drumul? 

— l-am dat toate amănuntele și Nakhtmin a înţeles unde se 
află vila. 

Din când în când, unul din cei doi bărbaţi ieșea să vadă ce se 
mai petrece afară. Amândoi trăgeau cu urechea la lătrături și 
gâgâituri, dar brusc Nefer-beka își dădu seama că vântul sufla 
din direcţia opusă celei din care soseau trupele și, ca atare, 
animalele nu simţiseră nimic. Ce zăpăcit era! Refăcu drumul de 
mai devreme și, acum, zări clar mișcările unei mulţimi de 
oameni în câmpurile din apropiere. Ici și colo observă vârfurile 
unor arcuri. Atacul era pe punctul de a începe. 

Se întoarse să-și prevină colegul și merseră să se posteze la 
mică distanţă de trupe. Primiseră ordin de la Mahu să intre în 
vilă și să vegheze ca Api-hetep să fie prins viu. 

Cu puţin înaintea zorilor, când cerul se lumină îndeajuns cât 
să nu se iște învălmășeală, pe câmp răsună un ordin. Pornise 
atacul. În câteva minute, aproximativ opt sute de pedestrași și 
arcași încercuiră vila. Erau suficienţi, deoarece în clădire nu 
puteau să se afle prea mulţi adepţi ai lui Api-hetep. Restul 
soldaţilor rămaseră în spate, ca întăriri. Totodată, Nakhtmin 
trimise în grabă detașamente în celelalte cinci nome, cu ordin să 
ocupe prefecturile și să-i aresteze pe toţi primarii. 


86 


Șase străji înarmate păzeau poarta. La vederea pedestrașilor 
ce înaintau în rânduri strânse spre clădire, ţipară speriaţi și se 
retraseră înăuntru. Poarta fusese anume construită să reziste la 
asalturi, însă câteva lovituri cu berbecele îi veniră de hac. De 
sus, de pe metereze, căci într-adevăr meritau acest nume, 
arcașii traseră asupra soldaţilor. Doi oameni căzură, dar o ploaie 
de săgeți îi copleși pe apărători, neutralizându-i rapid. 

De bună seamă, Api-hetep nu se așteptase la mișcări de trupe 
de o asemenea anvergură, ci cel mult la un atac slab al gărzilor, 
pe care l-ar fi întors fără prea mare greutate în favoarea lui. 

Pedestrași, arcași și lăncieri năvăliră în curtea largă și se 
repeziră spre clădirea principală. Alţi arcași ai lui Api-hetep se 
străduiră să le ţină piept, dar fură doborâţi și ei. 

Nefer-beka și colegul său încercară să se strecoare în odăile 
locuite, în căutarea lui Api-hetep. Pretutindeni se vedeau trupuri 
înghesuindu-se unele în altele, căci anevoie te puteai bate altfel 
în holuri și în camere, iar luptele, ce aduceau faţă-n faţă trei sau 
patru împotriva unuia singur, nu erau, cu siguranţă, niște 
înfruntări drepte. Nefer-beka îl zări pe Nakhtmin care, sărind 
câte patru trepte o dată, suia scara ce ducea spre primul etaj. II 
căuta pe Api-hetep. Nefer-beka se luă după el. Generalul dădu 
peste o ușă zăvorâtă, însă, cu ajutorul unui locotenent, o sparse, 
izbind în ea cu umărul. 

Acolo se ascunsese Api-hetep împreună cu doi dintre ofiţerii 
săi. Tustrei ţineau pumnale în mâini. 

— Chemaţi lăncierii! strigă Nakhtmin. 

— Generale, izbuti să se facă auzit Nefer-beka, oamenii ăştia 
trebuie prinși vii! Ordinul comandantului poliției. 

— Tu cine ești? 

— Sunt locotenent al gărzilor, Nefer-beka. 

— Eşti un şarlatan și o iscoadă. Arestaţi-l! 

Odată cu lăncierii, sosi și colegul lui Nefer-beka și-l văzu pe 
acesta din urmă îmbrâncit de soldați. 

— Generale... eu sunt cel care v-a prevenit mai devreme! 
Omul acesta e locotenentul meu! 

— Nu te cunosc! Arestați-l și pe el! 

Apoi le porunci lăncierilor, arătându-i pe Api-hetep și pe 
complicii săi: 

— Omorâţi-i! 


87 


O mișcare se făcu simțită în spatele lăncierilor, ce stăteau 
gata să-i spintece pe uneltitori. Și un ordin răsună în odaia pe 
care zorii o luminau acum pe de-a-ntregul. 

— Generale Nakhtmin, vă ordon să-i cruţaţi pe acești oameni. 

Nakhtmin se holbă, nedumerit. Dintre lăncieri apăru vizirul 
Thutu în persoană. Îndărătul lui se profila chipul lui Mahu. 

— Am ordin de la regent să-i ucid, răspunse Nakhtmin. 

— Generale Nakhtmin, dacă nu-mi daţi ascultare, sunteţi 
demis, zise, cu răceală, Thutu. 

Locotenentul lăncierilor asista, zăpăcit, la confruntarea celor 
doi. 

— Retrage lăncierii! îi porunci Thutu. 

— Nu! răcni Nakhtmin. 

Insă locotenentul se supusese deja ordinului rostit de vizir. 

— Daţi-le drumul acestor oameni, porunci Mahu, arătând spre 
Nefer-beka și colegul său. 

Soldaţii îi eliberară pe amândoi. 

Urletele femeilor continuau să se audă în toată casa. Copiii 
plângeau. 

— Gărzile! strigă o voce. 

Un locotenent al gărzilor se ivi în ușă. Mahu îl recunoscu și 
aruncă o privire în spatele lui. Treizeci de gărzi înarmate 
sosiseră chiar atunci. Nici nu se punea problema unei ciocniri 
între gărzi și soldați. Thutu făcu un semn din cap spre Mahu. 

— Comandante, vă ordon să-l arestaţi pe generalul Nakhtmin. 

— Nu! gâfâi generalul, buimăcit. Nu, nu puteţi să m-arestați! 
Sunt vărul regentului! Soldați, ajutaţi-mă! 

Numai că soldaţii erau învăţaţi să respecte ierarhia și știau 
cine deţine adevărata putere. Nici nu se clintiră. 

— Dezarmaţi-l pe fostul general Nakhtmin și legaţi-i mâinile, 
ordonă Thutu. 

Nakhtmin încercă să se zbată. Trei oameni îl apucară zdravăn, 
împiedicându-l să se mai miște și unul dintre ei îi răsuci braţul la 
spate. Nakhtmin urlă de durere. Pumnalul cu care spera să le 
taie gâtul lui Api-hetep și ofițerilor săi căzu la pământ. 

Oare de ce ţinuse cu tot dinadinsul să-i ucidă pe loc pe cei trei 
prizonieri? 

In pragul delirului, Api-hetep observa întreaga scenă. 

— Tu și ofiţerii tăi, îi ordonă Mahu, aruncaţi pumnalele. 


88 


Însă cel care râvnise până mai adineauri la tronul celor Două 
Pământuri părea să nu înțeleagă. 

— Vrei să chem lăncierii? O să ducem, atunci, la Theba niște 
răniţi. 

— Nu! zbieră Api-hetep cu glas răgușit. 

Azvârli pumnalul. Oamenii săi șovăiră o clipă, apoi făcură la 
fel. 

— Legaţi-i! porunci Mahu. 

Thutu cobori scara și toţi îl urmară. 

Șase ofițeri de-ai lui Api-hetep, plus o cohortă de alţi luptători, 
fuseseră luaţi prizonieri la parter. În total, nu erau treizeci, ci 
patruzeci și unu de uneltitori, prinși grație atacului condus de 
Nakhtmin. Nefer-beka lucrase bine. Acești oameni se pregăteau 
să atace Memphisul în zori. 

— Duceţi-i acum în temniţa din Memphis, ordonă Thutu. O să 
am grijă să fie mutaţi la Theba. 

La drept vorbind, erau patruzeci și doi de uneltitori, dacă-l 
puneai la socoteală și pe generalul Nakhtmin. 


t Capitolul 14 


UN ELEFANT PE POST DE ARMĂSAR 


— Cum de ţi-a trecut prin minte să mergem și să supervizăm 
noi înșine atacul? întrebă Mahu. 

Intelepciunea lui Horus, corabia viziratului, urca, prudentă, 
Marele Fluviu, uriașa sa pânză galbenă umflându-se deasupra 
copastiei albe. 

Cei doi bărbaţi beau bere și se uitau la ibișii care îi priveau, la 
rândul lor, zeflemitori și înţelepţi. Mahu, așezat cu spatele la 
proră, nu scăpa din ochi cele două bărci ce veneau în urma lor, 
pe fiecare aflându-se câte douăzeci de prizonieri, păziţi de tot 
atâtea gărzi înarmate. 

Thutu șovăia să-i mărturisească lui Mahu toate motivele ce-l 
îndemnaseră să urmărească atacul și, pentru asta, să îndure 
neplăcerile unei odăi ca un cuptor din casa unui locuitor înstărit 
din Sais, rugat, se înțelege, să-și ţină gura. Ca un comandant 
iscusit al gărzilor, care n-avea încredere nici măcar în armată, 


89 


Mahu strecurase o iscoadă în tabăra lui Nakhtmin, cu ordin să-i 
dea de veste numaidecât despre orice alarmă în rândul 
militarilor, la orice oră din noapte. Îndată ce omul său îl 
înștiințase, Mahu îl trezise pe Thutu, după cum îi ordonase 
acesta, apoi amândoi încălecară și se îndreptară în galop spre 
vila lui Api-hetep. Treizeci de gărzi porniră valvârtej după ei, la 
câteva minute distanţă. 

Sosiseră la scurtă vreme după ce soldaţii lui Nakhtmin 
spărseseră porţile vilei. Și exact la timp pentru a salva vieţile 
uneltitorilor. 

Și pentru a afla secretul acestui complot și legătura dintre el 
și tentativa de asasinat asupra lui Ay. 

— Mahu, răspunse Thutu, poate că nici eu însumi nu cunosc 
toate motivele hotărârii mele. Dar, cu siguranţă, m-a pus pe 
gânduri Nefertep, care mi-a arătat că există o legătură între Api- 
hetep și încercarea lui Sosenbal de a-l ucide pe regent. Mi-am 
amintit că Api-hetep l-a cunoscut bine pe Ay, de vreme ce 
acesta l-a invitat la sărbătorile încoronării. După spusele lui 
Nefertep, era chiar unul dintre preferaţii lui Ay. Prin urmare, am 
socotit că Api-hetep are niște dezvăluiri de făcut. 

— Dar ce fel de dezvăluiri? De ce ţinea cu atâta înverșunare 
Nakhtmin să-l reducă la tăcere pe Api-hetep? De ce-i dăduse Ay 
un asemenea ordin? 

Thutu îi aruncă o privire lungă și ușor ironică. 

— Eşti un om cu mintea ageră, Mahu. De ce-mi pui întrebări la 
care pari să cunoști răspunsul? 

Mahu râse scurt. 

— Pentru că dezvăluirile lui Api-hetep ar putea fi 
compromiţătoare pentru Ay, nu-i așa? 

Thutu oftă. 

— Vizire, adăugă Mahu, cer să fiu de faţă când Api-hetep și 
locotenenții săi vor răspunde la întrebări. Căci tu o să conduci 
tribunalul care îi va judeca, nu-i așa? 

Vizirul încuviinţă din cap. 

— Ay are puterea de a împiedica acest proces? 

— Vom vedea, răspunse Thutu. 

— Are puterea să conducă judecata? 

— Nu, cu excepţia cazului în care Consiliul regal hotărăște 
altfel. 


90 


— Capul meu e în joc, pentru că eu l-am arestat pe Nakhtmin, 
observă comandantul gărzilor. 

Thutu zâmbi: 

— Mahu, câtă vreme ne aflăm la putere, capetele noastre 
sunt, tot timpul, în joc. 

Mahu se gândi că-l înșelase deja pe Ay când acesta căuta să 
afle cu orice preţ cine era ibovnicul reginei Meritaton. Însă l-ar 
înșela încă o dată, și încă o dată, cu bunăvoința lui Amon, pe 
șacalul ăla bătrân! 

t 

Debarcarea prizonierilor în portul din Memphis iscă îmbulzeală 
pe chei. Majoritatea n-aveau înfățișarea obișnuită a unor 
nelegiuiți, ba doi dintre ei păreau bărbați cu ținută impunătoare, 
chiar și-așa, cu mâinile legate la spate. Gărzile care-i păzeau 
fură asaltate de aceeași întrebare: 

— Cine sunt? Cine sunt? 

Dar nu scoaseră o vorbă, după cum primiseră ordin. 

Convoiul se îndreptă spre temniţa din Memphis. 

Thutu porni spre cazarma orașului, unde locuia Horemheb. 

Generalul îl primi cu dovezi de preţuire ieșite din comun. 

Îi aduse el însuși un scaun și, la un semn al lui Thutu, le 
porunci locotenentului și scribului care se găseau în sală să iasă. 
Vizirul se așeză. 

— L-am arestat de dimineaţă pe generalul Nakhtmin, grăi el, 
nelăsând să i se citească nimic pe faţă. La ora asta a și ajuns în 
temniţa din Memphis. 

luțeala cu care își schimbă expresia chipul lui Horemheb ar fi 
stârnit hazul în alte împrejurări. Câteva clipe, generalul rămase 
cu gura căscată și privirea fixă. 

— Ce-a făcut? reuși într-un târziu să rostească. 

Thutu îi povesti ce se petrecuse. 

Horemheb era din ce în ce mai surprins. 

— Nu știai de planul lui Api-hetep? îl întrebă oaspetele. 

— Câtuși de puţin. Dar nu mă miră. Regatul s-a șubrezit într- 
atât, încât aventurierii se simt ispitiţi să cucerească tronul. Cine- 
| ocupă acum? Nişte copii! Dintre care unul e îngrozitor de 
plăpând. Și, de cârmuit, cine cârmuiește? Un bătrân mult prea 
legat de domniile anterioare ca să poată stopa decăderea ţării și 
să pună stavilă puterii nefiresc de mari a stăpânilor din provincii, 
printre care se numără el însuși sau acest Api-hetep. 


91 


— Vasăzică Ay era legat de Api-hetep? 

— Îndeaproape. În cele câteva luni ale domniei lui 
Semenkhere, au plănuit amândoi să pună stăpânire pe toată 
țara. Și știu de la o persoană de încredere, adăugă Horemheb, 
fără a pomeni numele acesteia, care nu era nimeni altcineva 
decât Khnumose, că Ay i-a promis lui Api-hetep slujba de vizir 
dacă ar fi ajuns la putere. 

Thutu primi informaţia ca pe un pumn în plină faţă. Păli, dar 
nu spuse nimic. 


— Nu  știai? întrebă generalul, observând emoția 
interlocutorului său. 
— Nu. 


Înghiţi în sec și continuă: 

— Lucrurile sunt clare. Probabil că Ay s-a prefăcut că a uitat 
de promisiune, iar Api-hetep a vrut să se răzbune. A încercat să-l 
ucidă pe regent cu ajutorul unui complice devotat și curajos 
căruia i-o fi promis tot slujba de vizir. Odată instalat la Memphis, 
l-ar fi obligat pe Nefertep să-l proclame rege. 

— Oare marele preot ar fi făcut-o? 

— Nefertep ar încorona orice bărbat care ar pune ordine în 
tară. 

Thutu își aminti cuvintele marelui preot: „Mă tem că Api-hetep 
se va arunca în luptă și va da greș. Și-atunci dezordinea ar fi 
cumplită. Așa că prefer să încerc să păstrez ordinea, 
împiedicându-l să dezlănţuie atacul.” 

— Am nevoie de sprijinul tău, zise Thutu. 

— Nu mă îndoiesc. Ay o să ceară eliberarea vărului său 
Nakhtmin. N-are încotro. Nakhtmin e cel care v-a smuls în 
Consiliu numirea lui Ay ca regent și i-a înlesnit întoarcerea din 
Akhmim. Dacă o să-l supui pe Api-hetep unui proces, Ay va 
încerca să te înlăture din slujba de vizir. Ai nevoie de cineva 
puternic, care să te susţină împotriva lui. Și l-ai găsit. Poţi să-l 
ameninţi pe regent cu arestarea pentru că împiedică bunul mers 
al justiţiei și pentru complicitate la otrăvirea lui Akhenaton. lar 
eu aș pune numaidecât armata să încercuiască palatul. 

Pe Thutu îl înfricoșară dârzenia și gândirea limpede ale lui 
Horemheb. Era un general și un strateg adevărat. 

— Ai merge până acolo? 

— Da, răspunse Horemheb. 

— Și ai lua asupra ta regența? 


92 


— Da. 

Thutu încuviinţă printr-o mișcare scurtă din cap. 

— Atunci, ar trebui să mă însoţești la Theba ca să-i spui asta 
lui Ay. 

— Am s-o fac bucuros, răspunse Horemheb, mulţumit să-și ia 
revanșa în faţa socrului său. Când vrei să pleci? 

Thutu se gândi că trebuia să se întoarcă neîntârziat la Theba, 
pe care o părăsise de trei zile. 

— Poţi veni cu mine chiar acum? 

— Da. Dă-mi o oră să mă pregătesc și să dau poruncile 
cuvenite pentru perioada în care voi lipsi. 

— Ne întâlnim pe corabia Înţelepciunea lui Horus. 

Thutu se ridică. Vizirul și generalul își strânseră mâna. 

— Nu te lăsa speriat de socrul meu, zise Horemheb. Are mult 
mai puţină forță ca înainte. lar otrava nu l-ar duce prea departe, 
o știe și el. S-a închis într-o cușcă din care nu mai poate ieși. Dar 
ascultă-mă, eliberează-l pe Nakhtmin! Nu pot, în ochii armatei, 
să aprob arestarea unui coleg cu un grad atât de înalt, chiar 
dacă mi-ar fi rival. Limitează-te la a-l îndepărta. Cere să fie pus 
cu totul sub controlul tău. Trimite-l în garnizoanele de la hotare. 

— Bine. 

În timp ce cobora scara cazărmii, Thutu își zise că, pentru 
prima oară după multă vreme, avea un aliat cu greutate. Avea 
un elefant pe post de armăsar. 

Îl găsi pe Mahu la prefectură. Împreună îl scoaseră pe 
Nakhtmin din temniţă și-l luară cu ei pe Înţelepciunea lui Horus. 
Apoi se așezară să-l aștepte pe Horemheb. Un paravan îi 
ascundea de privirea oricui pe prizonierul de la pupa și pe cele 
două străji care-l păzeau. 


t Capitolul 15 


ZEII INFERIORI ȘI DEMONII SUPERIORI 


Pe alocuri, vălul nopţii prinse a se destrăma și țesătura 
întunericului continuă să se rărească până când se sfâșie brusc. 


93 


Ankhensepaton se trezi și se săltă în capul oaselor. Nu visase. 
La etaj răsunau, într-adevăr, voci. O recunoscu pe cea a lui Sati. 
Se ridică din pat cu inima bătându-i cu putere. 

Pasar, care dormea alături de ea, se trezi și el. 

— Ce se întâmplă? 

Ea se întoarse și duse un deget la buze. 

— Sunt niște oameni în palat, îi șopti. 

După care deschise cu băgare de seamă ușa și aruncă o 
privire pe holul luminat de lămpile cu ulei așezate din loc în loc. 
Vocile se auzeau limpede, dinspre odăile lui Tutankhamon și a 
lui Sati. Pasar vru s-o urmeze. 

— Nu, rămâi în spate, murmură Ankhensepaton. Nu se știe 
niciodată... 

Apoi înaintă pe hol, desculță, cu inima bătând să-i spargă 
pieptul. Glasurile trădau mânie. Ankhensepaton își înăbuși un 
țipăt. Trupul unei străji zăcea pe lespezi, scăldat în sânge. Nu 
dădea niciun semn de viaţă. Jos la parter zări un alt trup. 
Așadar, străjile fuseseră ucise. Ankhensepaton începu să 
tremure toată. Ajunse la odaia lui Tutankhamon. Ușa era 
deschisă, însă nu se afla nimeni înăuntru. Glasurile veneau din 
odaia lui Sati, a cărei ușă era, de asemenea, deschisă. 
Priveliștea îi înghețţă tinerei sângele în vene. Opt bărbaţi, cu 
pumnale în mâini, se postaseră în dreptul ușii, iar Sati și 
Tutankhamon, palid, stăteau în faţa ferestrei. 

— Dă-ni-l pe rege! zise unul dintre bărbaţi. 

— Nu, răspunse Sati. 

— N-aveam ordin să te ucidem, însă o vom face dacă e 
nevoie, grăi bărbatul apropiindu-se de doică. 

Femeia se răsuci, smulse capacul unui coș pântecos de lângă 
fereastră și slobozi un urlet ca un răget. 

— Atacaţi! 

Bărbatul scoase un țipăt și se opri. 

Două cobre își înălţară capetele din coș. Brusc, gâturile li se 
umflară de furie. Săriră afară și începură să se târască, agere, 
îndreptându-se spre necunoscuţi. Măsurau peste două brațe 
lungime și întreceau în grosime unul. 

— Ce-i asta? ţipă un alt bărbat. 

Alţi doi se dădură câţiva pași înapoi și o văzură pe 
Ankhensepaton. 

— Uite-o pe regină! Am pus mâna pe ea! răcniră. 


94 


— Așteptaţi... 

O cobră se năpusti asupra unuia dintre necunoscuți și-l mușcă 
întărâtată. Omul zbieră și încercă să smulgă șarpele de pe braț, 
însă aceasta se încolăci ca un bici. După câteva clipe, bărbatul 
se prăbuși, reptila dădu drumul prăzii și se îndreptă spre un alt 
atacator ce se repezi afară din odaie, îngrozit, îmbrâncindu-i pe 
cei doi bărbaţi care o ţineau pe Ankhensepaton. 

Tânăra simţi o mișcare în apropiere și-l zări pe medicul 
Seferhor, lipit în umbră de perete, cu un pumnal ridicat în 
dreptul buzelor, îndemnând-o să tacă. Era singur împotriva a opt 
oameni și n-avea niciun sens să-și riște viaţa zadarnic. Așa că 
aștepta un prilej ca să intervină. Lângă el, tot lipit de perete, 
Ankhensepaton îl recunoscu pe tovarășul de studiu al lui 
Tutankhamon. 

A doua cobră sări asupra celui care părea a fi comandantul 
atacatorilor. Il prinse de faţă, izbindu-i violent trupul cu coada. 

— Nu, urlă bărbatul, și căzu luptându-se la rândul său din 
răsputeri să scape de șarpele ce-și înfipsese colții în obrazul lui. 
Izbuti să-l smulgă, însă cu tot cu piele. 

Pumnalul îi alunecă din mână. Sati se aplecă, îl înhăță 
fulgerător și-l aţinti spre cei patru bărbaţi rămași. 

Trei pui de cobră își ițiră capetele din coș. 

— Atacaţi! răcni Sati. 

Cobra cea mare, care-l omorâse pe primul bărbat, îl înhăță pe 
un altul de gleznă. Puii se încolăceau pe lespezi, umflându-și 
deja gâturile și căutându-și prada. 

Curând nu se mai auziră decât urlete. Unul dintre atacatori, ce 
nu fusese încă mușcat, se răsuci pe călcâie și se repezi spre ușă. 
Cu o lovitură disperată, Sati îi împlântă pumnalul în spinare. 
Omul se prăvăli peste ceilalţi, încercă să se târască, apoi se 
prăbuși la pământ. 

In odaie nu se mai aflau decât doi atacatori, cu ochii ieșiți din 
orbite de groază. Unul dintre ei, turbat de furie, se aruncă 
asupra lui Sati. Tutankhamon, aflat lângă doică, pusese mâna și 
el pe un pumnal. ÎI îndreptă înainte și-l înfipse în pântecele 
bărbatului. Acesta îl privi fix, nevenindu-i a crede, deschise gura 
și-și apucă măruntaiele ce-i ieșiseră din pântec. 

Celălalt tocmai fusese mușcat de pulpa piciorului de un pui de 
cobră. Işi dădu ochii peste cap. Cu braţele bătând aerul, urlă și 


95 


căzu, încercând și el să-și desprindă șarpele de pe pulpă cu 
ajutorul cuţitului. 

Paznicii lui Ankhensepaton o eliberară brusc. Seferhor îl 
înjunghie pe unul dintre ei cu o forță sălbatică. Celălalt o luă la 
goană. Sandalele lui lipăiau pe pardoseala holului. Se împiedică 
și le pierdu, dar continuă să fugă desculț. 

Cinci cobre se târau încet pe dalele acoperite de sânge și de 
trupuri ce zvâcneau și horcăiau. Gâturile reptilelor se dezumflau 
puţin câte puţin. Sati puse jos coșul și le vorbi, legănând 
înaintea lor un obiect mic de aur. 

Cu minţile pe jumătate rătăcite, Ankhensepaton îl căută din 
ochi pe Pasar. Apoi îl strigă. 

II auzi în grădină. Dar și alte glasuri mânioase răsunau acolo 
jos, amestecându-se cu zăngănit de arme, înjurături, urlete de 
durere. Păși peste trupurile întinse pe podea și peste cobre și 
alergă pe terasă. 

O învălmășeală de nestăpânit domina grădinile. Garnizoana, 
alertată de către Pasar, era pe cale să se încaiere cu alți 
necunoscuţi. Alţii? Dar câţi erau oare cu totul? La lumina 
torțelor, Ankhensepaton văzu cum străjile tăiau beregatele 
atacatorilor sau îi spintecau cu lovituri de spadă. Vomită și se 
întoarse în odaie. 

Tocmai atunci sosi și Pasar. Ea i se aruncă la piept, hohotind, 
scuturată de fiorii groazei. Tutankhamon tremura și el. Tânărul 
său tovarăș de lecţii și Sati îl înconjurară cu braţele și încercară 
să-l liniștească. Doica îl duse în sala de baie, apoi îl însoți în 
odaia lui, departe de muribunzii ce se preschimbau rapid în 
leșuri. 

Pasar o trase pe Ankhensepaton afară din încăpere, spre sala 
cea mare de la etaj. 

Sati reveni pășind agale. Mângâie cobrele și le așeză, una 
câte una, în coș. După care îl acoperi cu capacul și se întoarse 
lângă Tutankhamon. 

Strigătele din grădină deveneau tot mai slabe. Curând 
locotenentul străjilor urcă să cerceteze palatul. 

— Cine i-a ucis pe toți oamenii ăștia? întrebă el, uluit, la 
vederea celor șase cadavre din odaia doicii. 

— Regele a ucis unul, eu unul și Uadjit a făcut restul, 
răspunse Sati. 


96 


Uadjit, zeița-cobră. Locotenentul se uită la femeie ca la o 
nebună. 

— Erau vreo treizeci în grădini! exclamă militarul. l-am 
căsăpit. Ceilalţi au fugit. Au omorât patru străji de la etaj. Ce 
voiau? 

— Să-l răpească pe rege sau să-l ucidă, răspunse doica, 
vlăguită. 

— Dar cine erau acești asasini? întrebă Pasar. 

Locotenentul scutură din cap. 

— Nu știu. Chiar nu știu. Dar bine c-ai venit să ne dai de știre. 

La porunca lui Seferhor, locotenentul ieși pe terasă și chemă 
câţiva oameni să ridice leșurile. Slugile, trezite de zarvă, puseră 
lapte la încălzit. După care, când se crăpă de ziuă, se apucară 
să curețe încăperea unde se desfășurase măcelul. 

Tutankhamon continua să zacă în pat. Ankhensepaton și 
Pasar merseră să-l vadă. Avea fierbinţeli. La căpătâiul lui, 
Seferhor părea îngrijorat și scotocea în lădiţa cu leacuri. Băiatul 
rostea cuvinte fără noimă. 

Ankhensepaton, Pasar, Rekhmere, tovarășul de lecţii al 
regelui, și Sati ieșiră să aștepte în sala de la etaj. Regina se 
așeză pe marginea bazinului de piatră unde, în curând, lotușii 
aveau să se deschidă spre lumină. Lotușii care, i se spusese 
cândva, se închideau când trecea Anubis. A 

Priviră toţi patru răsăritul, în timp ce beau lapte cald. In cea 
mai desăvârșită liniște. 

După un timp Seferhor ieși din odaia regelui și veni să 
vorbească cu regina: 

— Emoţiile atâtor omoruri și cea de a fi ucis el însuși un om i- 
au pricinuit fierbinţeli. l-am dat o licoare ca să se liniștească. 
Înșiră cuvinte pe care nu le prea înțeleg despre Fiica lui Amon și 
cred că s-ar putea să nu-și mai amintească mare lucru din cele 
întâmplate. 

— Cu atât mai bine, răspunse Ankhensepaton. 

Când se lumină de tot, Sati își umplu castronul cu lapte și se 
îndreptă spre odaia sa, acum curată. 

Nu era nevoie s-o spună: îl ducea cobrelor. 

Zeilor inferiori. 

Tt 

Dar oare chiar erau zei inferiori? 


97 


Ankhensepaton înţelese ce legătură se ivise în mintea soțului 
ei între cobre și Fiica lui Amon. Nu încăpea nicio îndoială. 

În timpul încoronării, preoţii ce purtau măștile zeilor Nekabit, 
Buto, Neith, Isis, Nephthys, Horus și Seth, dar și ea îl priviseră 
pe prinţ intrând, așa cum cerea ritualul, în Marea Casă per-ur, 
capela de sud. 

Acolo, într-adevăr, îl aștepta Fiica lui Amon, Doamna Magiei, 
zeița-șarpe, printre slujitoarele căreia se număra și Sati. Având 
înălţată deasupra capului o cobră mare de aur, cu gâtul umflat, 
zeița tutelară a regalității se apropiase de rege și-l îmbrățișase, 
cuprinzându-i capul cu braţele. 

Mai târziu, Tutankhamon îi mărturisise lui Ankhensepaton că 
acela fusese pentru el momentul cel mai impresionant al 
ceremoniilor. Crezuse c-o să leșine. Apoi își dăduse seama că 
era un gest binevoitor. Amon își împuternicise fiica să-l asigure 
pe prinţ de protecţia sa. 

Tot potrivit ritualului, în acea clipă prinţul devenea rege. Și, ca 
atare, preotul Inmutef și ajutoarele lui se apropiaseră la rândul 
lor de prinţ și-i așezaseră pe frunte dubla coroană a celor Două 
Pământuri, Tauy: mitra albă și toca roșie. 

Însă regele avea să rămână pentru totdeauna marcat de 
emoția pe care-o resimţise când îl îmbrăţișase cobra. 

Ankhensepaton merse la căpătâiul tânărului rege. 

— Fiică a lui Amon..., murmură el, cu o mână tremurându-i pe 
așternutul alb, așadar m-ai ocrotit... Mamă... 

În delirul febrei, amesteca imagini ale zeiţei-șarpe și ale 
propriei lui mame, dispărută când el avea patru ani. 

— Da, te-a ocrotit, zise Ankhensepaton cu lacrimi în ochi, 
punându-și mâna pe fruntea nefiresc de caldă a băiatului. 

Sati, în picioare lângă pat, o văzu cum plânge. Îl plângea pe 
rege, își plângea sora dispărută, se plângea pe ea însăși, dar 
asta doica n-o știa. 

— Nu te neliniști, îi zise ea fetei. Uadjit o să-l scape și de 
febră. 

Ankhensepaton părăsi odaia, își șterse lacrimile și se întrebă 
oare de ce, din moment ce era atotputernică, zeiţa nu făcea din 
soțul ei o făptură splendidă? 

Tt 

La Theba, regentul nu știa nimic despre aceste întâmplări. 

Însă începea să-și piardă răbdarea. Vizirul și comandantul 


98 


poliţiei plecaseră de trei zile. Ar fi putut măcar să-i trimită un 
mesager. 

Când îi văzu sosind, în dimineaţa celei de-a patra zile, însoţiţi 
de Horemheb, se încruntă. Ce căuta aici ginerele și rivalul său? 

— Ce vești îmi aduceţi? întrebă Ay pe un ton maiestuos. 

Scrută chipurile celor trei bărbaţi, în timp ce aceștia se așezau 
pe scaune. Shabaka îi privi și el cercetător și desluși în 
atitudinea lui Thutu o siguranţă de sine care îl făcu să fie 
prudent. 

— Complotul a fost înăbușit în fașă, anunță Thutu. L-am 
arestat pe Api-hetep împreună cu opt dintre locotenenţii săi în 
vila de la Sais. Alţi treizeci de oameni aflaţi sub comanda 
acestora au fost, de asemenea, arestați. 

— Așadar, Nakhtmin a condus cu măiestrie atacul, zise Ay. 
Unde e? 

— In arest, în cazarma principală din Theba, răspunse Thutu, 
privindu-l pe Ay drept în ochi. 

Surprins, regentul clipi iute de câteva ori și se aplecă înainte. 

— N-am înţeles. Am întrebat unde este generalul Nakhtmin. 

— Ti-am spus, regentule. Generalul Nakhtmin a fost demis, 
arestat de gărzi, iar acum este închis la cazarma principală din 
Theba. 

— Sub ce acuzaţie? 

— A încălcat ordinele pe care i le-am dat de a cruța vieţile lui 
Api-hetep și ale locotenenţilor săi, pentru a-i putea judeca. Ba 
mai mult, a cerut să fie arestați cei doi ofițeri ai gărzilor care îi 
dăduseră de știre că uneltitorii se adunau. A pretins că aceștia 
erau niște șarlatani. 

Ay își dădu seama că lucrurile luau o întorsătură neplăcută 
pentru el. Sperând să dea dovadă de autoritate, izbi cu latul 
palmei în braţul tronului și strigă: 

— De neînchipuit! Să-l arestezi pe generalul Nakhtmin, eroul 
întregii acțiuni! Amândoi v-aţi pierdut minţile de tot! 

Să strigi e o dovadă de slăbiciune. Thutu și Mahu nici nu se 
clintiră. 

— Când un general cere să fie arestaţi chiar ofițerii ce i-au 
înlesnit izbânda săvârșește o crimă, o trădare, răspunse calm 
Mahu. 

Ay nu-și mai putu stăpâni furia: 


99 


— Ce trădare? Trădătorii sunteţi voi! Voi ați cruțat vieţile unor 
oameni care voiau să zdruncine tronul! Voi... 

— Am cruțat viața omului căruia tu i-ai făgăduit rangul de 
vizir, regentule, îi tăie vorba Thutu. 

Ay făcu ochii mari și se îndreptă de spate. Shabaka părea lovit 
de dambla. O clipă se așternu liniștea. 

— Și, în plus, continuă Thutu, fiindcă nu ţi-ai ţinut făgăduiala, 
Api-hetep l-a trimis pe complicele său, sirianul Sosenbal, să te 
ucidă. 

Ay spumega. 

— Ce? răcni el. 

— Acestea sunt faptele, regentule. Și motivele pentru care am 
vrut cu tot dinadinsul ca Api-hetep să fie judecat. Căci va exista 
un proces sub tutela coroanei. 

— Api-hetep e un mincinos, o lepădătură! tună Ay. Pentru el 
procesul va însemna un prilej să îndruge verzi și uscate. Și n-o 
să îngădui una ca asta. 

— Procesul va avea loc, regentule. Sarcina mea ca vizir e să 
asigur respectarea legilor. 

— Te înlătur din slujba de vizir! zise Ay, strângând din buze cu 
o ură sălbatică. 

— Atunci, interveni pentru prima dată în discuţie Horemheb, 
am să-i cer lui Mahu să te aresteze imediat pentru otrăvirea 
regelui Akhenaton și a regentului Semenkhere. Într-o oră, 
garnizoana va înconjura palatul. Vizirul Thutu va avea grijă să fii 
judecat într-un proces sub tutela coroanei. Ti se va tăia capul, 
regentule. 

— E o nebunie! strigă Ay, îngrozit. O răzvrătire în toată 
regula! Acuzaţiile unor ticăloși! N-am otrăvit niciodată pe 
nimeni. Cum îndrăzniţi?... 

— Avem mărturia lui Pentju în privinţa lui Semenkhere, 
regentule, iar eu, unul, am și declaraţia negustorului tău de 
otrăvuri, micul maimuţoi Kobe - și Horemheb își întoarse capul 
spre Shabaka, ce se holba înspăimântat -, cumnatul omului tău 
de încredere aici de faţă. 

Mahu era uimit: nu cunoștea această informaţie, însă, pe de 
altă parte, știa că armata are propriile ei iscoade. Fiecare se 
descurca după cum putea. 

Ay se lăsă să cadă sau, mai bine zis, se prăbuși în jilțul său. 


100 


— Vremea otrăvurilor s-a încheiat, tată socrule, adaugă 
Horemheb. Ar trebui să otrăvești prea multă lume și îţi asumi tu 
însuţi prea multe riscuri. Prin urmare, procesul va avea loc. 

— Ce vreţi? rosti Ay cu glas răgușit. Ce vreți voi toţi? 

— Nu vrem nimic altceva decât să apărăm regatul, răspunse 
Thutu. Însă asta nu e cu putinţă cată vreme tu îi favorizezi 
decăderea. Tu și Api-hetep voiaţi să împărțiți regatul între voi, 
nu-i așa? 

Ay înclină capul, de parcă se simţea rău. Shabaka se apropie 
repede de el. Regentul ceru ca medicul său să-i aducă un 
întăritor. Shabaka alergă să-l cheme. 

— Vreţi să mă ucideţi, zise Ay, cu voce pierdută. Vreți tronul 
amândoi... 

— Nu, regentule, nu râvnesc la tronul tău. L-ai murdărit, i-o 
întoarse Thutu, pe care spectacolul jalnic oferit de Ay nu-l 
impresiona. Dacă vrei să ţi-l păstrezi, lasă-mă pe mine să 
cârmuiesc. Altminteri, propriile tale sforării te vor duce la 
pierzanie și vor ruina Cele Două Pământuri. 

Medicul sosi aducând un pahar și o fiolă. Vărsă fiola în pahar 
și i-l întinse regentului. 

— De-ar fi fost otravă! oftă Ay după ce bău poţiunea. 

Thutu dădu din umeri și se ridică. 

— Să-l lăsăm pe regent să se odihnească, rosti el și ieși pe 
ușă, urmat de Mahu și Horemheb, în timp ce, pe podiumul unde 
se afla tronul, Shabaka și medicul își copleșeau stăpânul cu 
dovezi de atenție. 

Atotputernicia lui Ay luase sfârșit. 

Demonul superior fusese îmblânzit. Cel puţin, deocamdată. 


t Capitolul 16 


ȘOIMUL BINEVOITOR 


Nici pentru Ay, nici pentru Thutu nu se sfârșiseră încă 
necazurile și, de la sine înţeles, pentru ajutoarele și oamenii lor 
de încredere, nici atât. 

A doua zi după discuţia furtunoasă cu Ay, Thutu îl primi pe 
marele preot Humose, care aflase de întoarcerea vizirului de la 


101 


una dintre iscoadele sale și venise să se intereseze cum se 
încheiase atacul împotriva lui Api-hetep. Firește, era o discuţie 
între patru ochi la care nu asistau secretarii sau scribii. Vizirul 
poruncise să nu fie tulburat sub niciun motiv. 

Thutu tocmai îi repeta lui Humose informaţiile pe care i le 
oferise colegul acestuia, Nefertep, când se auzi un ciocănit în 
ușă. Vizirul aruncă o privire nemulțumită într-acolo și continuă 
să vorbească: 

— Nefertep mi-a dezvăluit un lucru foarte important: ce 
legătură există între Sosenbal și Api-hetep... 

Ciocăniturile se înteţiră. Humose părea nedumerit, iar Thutu 
se ridică, supărat, și merse să deschidă ușa. Dădu peste 
secretarul său, speriat din cale-afară. 

— Am poruncit să nu fiu deranjat! 

— Înălţimea Ta... 

Secretarul se aplecă și-i șopti ceva la ureche. Vizirul rămase 
perplex. 

— Adu-l aici numaidecât. 

Câteva clipe mai târziu, un tânăr călăreț, încă acoperit de 
colb, intră în încăpere. Era un băiețandru, spătos ca un ţăran. Cu 
un aer rătăcit, se uita când la dreapta, când la stânga, neștiind 
care dintre cei doi, Thutu sau Humose, era vizirul. 

— lată-l pe vizir, i-l arătă secretarul. Vorbește! 

— Generale, spuse băiatul, care, în mod vădit, nu cunoștea 
altă formulă de politeţe, fac parte din trupa de călăreţi a 
garnizoanei palatului din Akhetaton. Comandantul m-a trimis 
aseară să-ţi aduc la cunoștință că o ceată înarmată a încercat 
ieri să-l ucidă pe rege. 

Dacă venise călare, băiatul trebuie să fi galopat mâncând 
pământul. Thutu și Humose încremeniră. 

— Regele a păţit ceva? izbucni Thutu. 

— Nu, generale. Un scrib ne-a prevenit că niște necunoscuți îi 
țineau ostatici la etaj, în palat, pe rege, pe regină și pe doica lor. 
Când generalul Henektu ne-a ordonat să atacăm, am mai găsit 
vreo treizeci de oameni în grădini. l-am omorât pe toţi, în afară 
de doi, pe care i-am luat prizonieri. 

Thutu își înghiți cu greu saliva. 

— Bine, rosti, adresându-se apoi secretarului său: du-l pe 
acest tânăr să se răcorească și să se întremeze, dă-i o răsplată 


102 


și trimite-l înapoi la Akhetaton. După aceea du-te și înștiințează-l 
pe regent. 

— În scris, Înălţimea Ta? 

— Nu, prin viu grai. Apoi trimite un scrib să-l cheme la mine 
pe Mahu. 

Rămași singuri, Thutu și Humose păstrară tăcerea câteva 
clipe. 

— Regatul e cu adevărat în primejdie, grăi marele preot. 
Părerea pe care ţi-o împărtășeam mai deunăzi se adeverește în 
chipul cel mai nefericit. 

— E și părerea lui Nefertep, zise Thutu. De aceea am nevoie 
de ajutorul tău. 

— Nu tu conduci jocul. 

— Începând de ieri, regentul nu mai este atotputernic. lar 
Horemheb mă sprijină. 

— Dar Nakhtmin? 

Thutu șovăi o clipă înainte de a răspunde: 

— E la arest în cazarma principală. 

— La arest? Nakhtmin? Vărul lui Ay? întrebă Humose, 
nevenindu-i a crede. 

— O să-l eliberez și o să-l îndepărtez de palat. Nakhtmin nu 
mai este un pion important. Și mă îndoiesc să redevină unul 
prea curând. 

— Dacă vrei ca preoțimea să te susţină, trebuie să faci ceva 
răsunător care să arate întregului popor că vechile culte au fost 
repuse în drepturi. În această privinţă firimiturile pe care tu și cu 
Ay le-aţi împrăștiat până acum n-au dovedit mare lucru. 

Thutu încuviinţă din cap. Se auzi din nou un ciocănit în ușă. 

— Ce s-a mai întâmplat? În curând o să mi se aducă vestea că 
zeul Amon s-a pogorât la Theba! exclamă Thutu, la capătul 
răbdării. 

Merse să deschidă și se pomeni nas în nas cu generalul 
Horemheb, însoţit de o strajă. Vizirul deschide ușa larg și 
generalul păși înăuntru. Se uită cu luare-aminte la Humose și-l 
salută folosind cuvenitele formule de respect. 

— Am venit să-mi iau rămas-bun de la tine, îi spuse apoi lui 
Thutu, pentru că, firește, nu pot rămâne o veșnicie la Theba. 

— Generale, tocmai îi povesteam pe scurt marelui preot 
despre Api-hetep, când a sosit un mesager trimis în grabă de 
comandantul garnizoanei din Akhetaton ca să mă înștiinţeze că 


103 


o ceată înarmată a încercat, alaltăieri noapte, să-i răpească sau 
să-i ucidă pe rege și pe regină. 

Horemheb părea copleșit de cele auzite. Ridică ochii spre 
Thutu. 

— Cum o să reușești să susţii tu singur acest regat care se 
năruie? 

— Am ajutorul tău. L-am cerut și pe al marelui preot. 

— Și ai nevoie și de cel al armatei. Ca să te asigur de el, am 
venit, înainte de-a pleca, să-ți cer să-l scoţi numaidecât din 
închisoare pe Nakhtmin. 

O cerere stranie. Pentru a păstra unitatea armatei, Horemheb 
cerea să fie iertat cel mai mare dușman al său. 

— Și îţi cer s-o faci chiar acum, ca să pot merge eu însumi să-l 
eliberez pe general. 

Thutu chibzui puţin. Poate că, la urma urmei, nu era o soluţie 
atât de proastă. Dovedindu-i bunătate, Horemheb îi închidea 
gura dușmanului. Vizirul ieși să cheme un scrib și-i dictă ordinul 
de eliberare a generalului Nakhtmin, apoi un alt ordin prin care 
același Nakhtmin era mutat la garnizoanele de la hotare și, în 
sfârșit, ordinul de numire a generalului Anumes la comanda 
garnizoanelor din Theba, conduse până atunci de Nakhtmin. 
Cele trei documente fură marcate cu sigiliile vizirului. 

Tocmai atunci sosi și Mahu. Thutu îi povesti iute despre 
încercarea de asasinare a regelui și-l însărcină să-l însoțească 
pe generalul Horemheb la cazarma principală. Primul document 
avea să fie înmânat de către Mahu comandantului cazărmii, iar 
al doilea de către generalul Horemheb generalului Nakhtmin. Al 
treilea va fi trimis lui Anumes prin grija viziratului. Odată treaba 
încheiată, Mahu trebuia să pornească fără întârziere spre 
Akhetaton. 

Horemheb își luă rămas-bun și plecă împreună cu Mahu. 
Vlăguit, Thutu se așeză pe scaun, în faţa marelui preot. 

— Puroiul trebuie stors, zise Humose. Ai dreptate. Procesul se 
va ţine. Cu ușile închise. Mă rog, aproape închise, adăugă el 
zâmbind ușor. 

Adică în prezenţa marilor preoți. 

Se făcuse aproape amiază. Humose își luă și el rămas-bun de 
la vizir. În clipa când părăsea odaia de lucru a lui Thutu, 
secretarul acestuia intră și-și anunţă stăpânul că regentul Ay 


104 


căzuse la pat și că nu va putea să-și îndeplinească îndatoririle 
de peste zi. 

Humose și Thutu își reținură un zâmbet. Nu era deloc ușor să 
te trezești dintr-odată că ţi s-a pus căpăstru tocmai când credeai 
că ai dobândit o putere fără margini. 

În sfârșit, Thutu rămase singur, zdruncinat de atâtea 
evenimente. 

Dar o întâmplare curioasă, mai degrabă un fleac, se petrecu 
atunci. 

Un șoim poposi pe balustrada ce se întindea de-a lungul 
terasei odăii sale de lucru. Își răsuci capul într-o parte și-ntr-alta, 
apoi se uită la vizir cu o privire pătrunzătoare. Păsările răpitoare 
se fereau, de obicei, de oameni, însă aceasta nu părea deloc 
speriată de bărbatul din odaie. 

Zeul Horus venise să-i ofere un semn al prezenţei sale. Prin 
urmare, zeul se arăta binevoitor cu el. 

t 

Abia întors de la închisoare, Mahu porni spre Akhetaton ca să 
întărească garnizoana de acolo și să-i dovedească monarhului 
grija pe care i-o purta administraţia. 

De cum ajunse, merse la comandantul garnizoanei care îl 
liniști: potrivit ordinelor pe care le dăduse, în oraș nu se aflase 
nimic despre nemaipomenitul atac nocturn. lar asta era cel mai 
important. Nici măcar Panesy nu aflase de întâmplarea ce 
fusese cât pe ce să-l coste viaţa pe tânărul rege. Apoi 
comandantul poliţiei regatului ascultă povestea, mai bine zis 
poveștile tuturor martorilor. 

Tutankhamon reuși cu greu să lege câteva propoziţii. 

— Dormeam cu Sati, doica. Și au venit ei. l-au cerut doicii să 
mă dea în mâinile lor. Ea a refuzat. Nu știu ce s-a petrecut după 
aceea. Am văzut cobre. Ele i-au ucis pe atacatori. Am omorât un 
om. Apoi au sosit străjile. Se terminase. 

Uitase să spună că în următoarele două zile suferise de 
fierbințeală însoţită de accese de delir și că medicul Seferhor 
izbutise doar după mari strădanii să-l pună pe picioare, 
mulțumită celor mai puternice leacuri pe care le avea. Mahu 
rămase uluit. Cobre? 

Întâlnirea cu Ankhensepaton îl impresionă pe comandantul 
poliţiei. Când păși în încăperea unde ea îl primi, regina stătea pe 
o bancă joasă și citea Înţelepciunea lui Ani, o scriere pe care el 


105 


n-o socotea potrivită pentru o tânără. Își ţinea picioarele 
încrucișate și papirusul desfășurat deasupra lor. La intrarea 
oaspetelui, lăsă papirusul deoparte, își apropie picioarele și 
ridică spre Mahu o privire plictisită. Ai fi zis că-i o femeie matură 
ce-și primește intendentul. Schiţă un zâmbet scurt și, la 
întrebările lui Mahu, oferi o poveste mai demnă de crezare și 
mai închegată decât cea a soțului ei: 

— M-au trezit niște glasuri. Am ieșit pe hol și am văzut că 
două dintre străji fuseseră omorâte. M-am dus în odaia doicii. 
Sati îl apăra pe soţul meu împotriva a opt bărbaţi ce stăteau cu 
pumnalele în mâini în faţa ei și cereau să le fie dat regele. Sati 
stăpânește arta îmblânzirii cobrelor. A eliberat cinci, care i-au 
atacat pe necunoscuţi și i-au doborât. Regele și Sati au luat 
pumnalele scăpate de ei. Doica a ucis un bărbat și regele încă 
unul. In acest timp, eu eram ţinută de alţi doi bărbaţi care au 
strigat că au prins-o pe regină, dar n-au avut vreme să-mi facă 
vreun rău. După ce cobrele le-au venit de hac atacatorilor, am 
auzit zarvă în grădini și, de pe terasă, am văzut și alţi tâlhari pe 
care străjile erau pe cale să-i căsăpească. Bănuiesc că nu vom 
ști niciodată cine i-a trimis pe ucigași, încheie ea pe un ton 
furios. 

— Greșiţi, maiestate. Vizirul e hotărât să afle numele celor 
care i-au trimis. Vor fi pedepsiţi după cum merită. 

Mahu nu mințea. Cei doi atacatori ce supravieţuiseră 
măcelului fuseseră interogaţi cu toată asprimea de către 
generalul garnizoanei și Mahu hotărâse să-i ducă la Theba ca să 
continue cercetările. Începea deja să refacă firul evenimentelor 
nebunești din ultimele zile. Dar nu se socotea liber să-și exprime 
părerile. 

— Fără îndoială, adăugă ea, oamenii aceia au fost trimiși să-l 
omoare pe rege, nu pe regină. 

Mahu recunoscu felul de a vorbi și intonația lui Nefertiti. 
Ankhensepaton se numea pe ea însăși „regină”. 

— Ascultau de ordinele cuiva ce râvnea la tron și care plănuia 
să mă forțeze să-l iau de bărbat, zise Ankhensepaton. 

Și îl săgetă cu o privire posomorâtă pe Mahu. 

Oare la cine se referea? La bunicul ei Ay? 

In sfârșit, Seferhor, Sati, Pasar și tovarășul de lecţii al regelui 
adeveriră ceea ce Mahu aflase deja. 


106 


Dar pe comandantul gărzilor cel mai mult îl nedumerea 
amestecul cobrelor în toată povestea asta. Mahu se simțea 
încurcat. Cum să-i raporteze vizirului așa ceva fără să treacă 
drept un om cu mintea tulburată? Și, totuși, reptilele jucaseră un 
rol hotărâtor, zăpăcindu-i pe cei opt atacatori. 

Ceru să vadă șerpii și tresări când Sati deschise coșul. Se sili 
să se stăpânească atunci când doica luă în mâini una dintre 
cobre, o mângâie și-i îndreptă capul spre el. 

Să vegheze la siguranţa unui regat era și-așa o sarcină 
anevoioasă, iar acum trebuia să ţină seama și de vrăjitorie. 

Totuși, hotărî să ceară pentru doică o răsplată pe măsură, 
deoarece ea salvase viața regelui. 

t 

Veni și Sărbătoarea Semănăturilor, dar nimeni, nici la Theba, 
nici la Memphis, nici în altă parte, nu bănui ce evenimente 
tragice ar fi putut-o însângera. Niciunul dintre slujbașii viziratului 
sau ai palatului nu puse vreo întrebare, cât de neînsemnată. 
Secretul fusese atât de bine păstrat, că părea să fi dispărut pur 
și simplu. Cei care știau ce se întâmplase fuseseră rugaţi să le 
spună oamenilor o poveste mult îndulcită, până într-atât încât să 
pară lipsită de importanţă. Care poveste suna cam așa: câţiva 
hoți fuseseră zăriţi în preajma palatelor din Akhetaton, iar în 
Pământul de Jos i se venise de hac unei alte cete de tâlhari. Așa 
că nu existau motive de neliniște. Documentele gărzilor și ale 
armatei erau puţine și păstrate toate într-o ladă din odaia de 
lucru a vizirului. Rudelor celor acuzaţi li se ceruse cu fermitate 
să-și ţină gura. De altfel, aveau tot interesul s-o facă, pentru a 
nu-și asocia numele cu cele ale unor „tâlhari”. 

Nimic, niciodată, nu trebuia să provoace îngrijorare sau să 
zdruncine temelia Regatului celor Două Pământuri. Zeii 
vegheau, nu-i așa?, asupra lor. 

De-a lungul văii, de sus până jos, oamenii sărbătoriră și 
petrecură o săptămână încheiată. Templele nu se goliră, căci se 
celebrau totodată și zeii aducaători de rodnicie, printre aceștia 
numărându-se în primul rând Min, cu membrul veșnic în erecție, 
dar și atotputernicul Amon-Ra, fără de care nimic nu exista. 

Uciderea mârșavului Apopis, uriașul șarpe din adâncurile 
pământului a cărui răutate ameninţa regatul, era înfățișată în 
secvenţe lungi de pantomimă, într-un cilindru de pânză în care 
se zbuciumau niște figuranţi. 


107 


Ce s-ar fi întâmplat, se întrebă Thutu, dacă Api-hetep ar fi 
preluat puterea? Ay ar fi fost, fără îndoială, asasinat. Și 
Tutankhamon. Și mulţi alţii. El însuși ar mai fi fost, oare, în 
viaţă? Se cutremură. Însă nu era omul care să piardă vremea cu 
meditații sumbre. Avea lucruri mai grabnice de făcut. 

Întelepciunea popoarelor spune că trebuie să baţi fierul cât e 
cald. Recunoscut, după tron, drept cel mai important protector 
al justiţiei, Thutu îl însărcină pe Sehedj-Re, mai-mare al 
tribunalelor regatului, să organizeze procesul lui Api-hetep. 
Întocmi el însuși lista cu cei zece judecători și, în afară de 
numele său, le trecu pe ea și pe cel al marelui preot Humose și 
pe cel al generalului Horemheb. Morocănos, Ay refuzase să 
prezideze tribunalul, iar Thutu văzu în acest refuz un semn că 
regentul nu va asista la proces. Însă negreșit o să-și trimită unul 
dintre câinii lui credincioși. 

Închisoarea din Theba, unde Api-hetep se plictisea singur într- 
o carceră, primi un val de nelegiuiţi dintr-un soi ce risca să 
devină ceva obișnuit în regat. Pe lângă cei opt locotenențţi 
arestați la Sais, cinci comandanţi de trupe din nomele din 
Pământul de Jos și paisprezece complici de-ai lor, se mai găseau 
aici cei șase primari ai acelorași nome și cei doi ucigași scăpaţi 
cu viață din măcelul de la Akhetaton. Cu totul, treizeci și șase de 
învinuiți. 

După ce chibzui mai bine, Thutu socoti că se cuvenea să-l 
poftească pe marele preot Nefertep să ia loc, alături de colegul 
său, pe banca judecătorilor. 

Ay nu se înșela deloc: avea să fie judecat felul în care cârmuia 
regatul. Ca să nu asiste la proces, invocă drept motiv faptul că 
era nevoit, în zilele cu pricina, să conducă frumoasa Sărbătoare 
a Văii. Catadicsi doar să ceară ca Shabaka să fie primit în sala 
de judecată, lucru pe care-l obținu fără greutate. Mai bine să 
cunoască învinuirile ce i se aduceau. Asta l-ar îndemna, o dată 
în plus, la prudenţă. 

Din cei treizeci și șase de împricinaţi, treizeci și cinci se 
înfăţișară judecătorilor înaintea lui Api-hetep, principalul acuzat, 
iar, dintre ei, primii interogaţi fură cei doi participanţi la atacul 
palatului din Akhetaton. Unul era un ţăran de vreo 
șaptesprezece-optsprezece ani, pe care ţi-l puteai lesne închipui 
într-o încăierare de bețivi, iar al doilea, spre surpriza tuturor, 
unul dintre evreii din Pământul de Jos, pe care nu i-ai fi bănuit că 


108 


se amestecă în treburile ţării. Era doar un pic mai răsărit ca 
vârstă decât celălalt. Pe primul îl chema Neser-Ptah, „Focul lui 
Ptah”, nume foarte ambițios, iar pe al doilea, Jephunneh. 

Incadrat de cei doi mari preoţi, Horemheb stătea la dreapta 
lui Nefertep. Thutu îl întrebă pe primul învinuit cine era stăpânul 
său. Api-hetep, răspunse tânărul fără șovăire. Cât îi dăduse 
acesta ca să intre în trupele sale? Zece inele din aramă și 
promisiunea că va primi doi sclavi dacă misiunea reușea. Ce 
țintă avea misiunea? Să pună mâna pe rege, să-l ucidă și să-i 
ducă trupul neînsuflețit la Sais. 

Curtea se înfioră. Nu existau alţi martori în sală, în afară de 
Mahu, Shabaka și doi scribi drept grefieri. 

— Și regina? 

— Aveam ordin s-o ducem, teafără și nevătămată, tot la Sais. 

— Știaţi de ce? 

— Api-hetep nu ne-a spus, însă se știe că el plănuia s-o ia de 
nevastă ca să urce pe tron. 

Un val de indignare străbătu banca judecătorilor. Bărbile false 
tremurară sub bărbii. 

Jephunneh se arătă ceva mai vorbăreț. Mărturisirile lui 
concordară cu ale complicelui său; el adăugă că Api-hetep îi 
asigurase că îndeplineau o misiune divină, întrucât cei care 
dețineau tronul și puterea erau niște oameni plini de cruzime. 
„Trebuie să apărăm ţara de aceste lipitori demonice care-i 
sfidează pe zei și disprețuiesc poporul”, repetă el. 

— Ne-am încredinţat de adevărul spuselor sale, căci tocmai 
niște șerpi, creaturi demonice, ne-au împiedicat să ne atingem 
telul. 

Mai mulți judecători încuviinţară din cap. Mărturisirile 
dovedeau din plin legătura dintre cele trei acţiuni puse la cale 
de Api-hetep: tentativa de asasinare a regentului, cea de 
cucerire a Memphisului și cea de eliminarea regelui. Cât despre 
șerpi, Thutu preferă să le explice judecătorilor că târâtoarele 
scăpaseră chiar în clipa potrivită din menajeria palatului, 
răvășită în urma atacului. Doar nu era să se apuce să înșire 
povești de magie. 

Judecătorii căzură cu toţii de acord asupra sentinţei: tăierea 
capului. Hotărârea trebuia dusă la îndeplinire îndată ce 
prizonierii se întorceau la închisoare. 


109 


Apoi fură aduși, unul după altul, cei opt locotenenţi ai lui Api- 
hetep, arestați în fortăreaţa acestuia. Declaraţiile lor fură 
aproape identice: luarea Memphisului ar fi însemnat primul pas 
spre cucerirea ţării de către popor și ar fi dus, fără putinţă de 
tăgadă, la prăbușirea unei cârmuiri putrede, a unui regent 
nedrept, ce-i disprețuia pe zei și-l renegase pe Aton, și a unor 
marionete jalnice precum vizirul Thutu, vistiernicul Maya, mai- 
marele tribunalelor Sehedj-Re, comandantul poliţiei Mahu, toți 
niște oameni ticăloșiţi, ce meritau trecuți fără milă prin tăișul 
săbiilor. 

Vorbele se înlănțuiau în niște propoziţii învăţate, în chip vădit, 
pe de rost. Thutu înghiţi în sec. Apărea și el pe lista celor cărora 
trebuia să li se curme viața. 

Unul dintre locotenenţi era fiul lui Api-hetep. Ca atare, revărsă 
asupra judecătorilor o tiradă plină de ură: 

— Știm că n-o să ne arătaţi îndurare și, chiar dacă ne-aţi oferi 
libertatea, am refuza-o, căci nu există rușine mai mare decât să 
fii grațiat de niște putregaiuri ca voi. 

Judecătorii încremeniră, însă doar pentru scurtă vreme. ÎI 
osândiră la moarte, sentinţă ce avea să fie executată 
numaidecât. 

Ziua era pe sfârșite. Judecătorii amânară pentru a doua zi 
mărturiile celorlalți acuzați. Thutu dădu un banchet în clădirea 
viziratului. Mesenii se arătară cumpătaţi, petrecând cu măsură. 
Cunoșteau bine motivele procesului, însă amploarea 
complotului, dârzenia și înverșunarea acuzaților, precum și 
importanța țintelor alese, în primul rând viața regelui, îi adânciră 
într-o neliniște ce nu voia să se risipească. 

Dimineaţa următoare începu cu mărturiile celor paisprezece 
complici. 

Thutu se gândise să dea dovadă de îngăduinţă. Erau niște 
oameni de rând atrași într-o aventură josnică de ispita unui 
câștig și de vorbele mincinoase ale căpeteniilor lor. O bătaie 
zdravănă cu nuiaua va fi de-ajuns ca să-i aducă pe drumul cel 
bun. 

— Aşteptaţi întâi să-i ascultați, îl sfătui Nefertep. 

Marele preot știa cu cine are de-a face. 

Și, într-adevăr, unul dintre uneltitori, un zarzavagiu, începu să 
strige în gura mare: 


110 


— Cine sunteţi voi ca să ne judecaţi? Noi trăim în Pământul de 
Jos, iar voi în Pământul de Sus. Niciunul din voi n-a pus vreodată 
piciorul în Sais. Strângătorii de dări pe care ni-i trimiteţi vin să 
ne ia o parte din grâne ca să vă îmbogăţiţi voi. Și, când 
încercăm să ne apărăm și să ne recăpătăm stăpânirea asupra 
pământurilor noastre, ne arestaţi și ne azvârliți în temniţă. O să 
ne osândiţi la moarte, fără îndoială! Fie ca Apopis să vă înghită! 
Sunteţi niște cotropitori! Ne înţelegem mai bine cu evreii, cu 
străinii, decât cu voi! 

Thutu se îngrozi. Îl văzu pe Shabaka aruncând priviri speriate 
în stânga și-n dreapta. Oamenii ăștia puneau la îndoială însăși 
unitatea Regatului celor Două Pământuri! 

Condamnarea la moarte se impunea de la sine. 

Mărturiile celor șase primari nu sunară nici ele mai liniștitor. 
Erau slujbași ai regatului. Te puteai gândi să-i salvezi. Însă 
cuvântările lor despre libertate nu se deosebiră prea mult de 
cele dinainte: 

— Ce rău e, în ochii zeilor, să vrei să-ţi cârmuiești singur 
propria ţară? zise unul dintre ei, primarul din Seben. 

— Aţi primit aur de la Api-hetep, încercă să-l lămurească 
Thutu. V-a cumpărat tăcerea. V-aţi vândut unui aventurier și vă 
pregăteaţi să răsturnaţi tronul sacru. 

— Ha! rânji primarul. Api-hetep n-a făcut decât să ne crească 
pe bună dreptate simbriile mizerabile, lucru pe care prefectul 
vostru ni l-a refuzat. Și nu-i însă un aventurier mai mare decât 
regii care i-au alungat pe hicsoși! Căci sunteți asemenea 
hicsoșilor: ne ocupați pe nedrept pământurile. 

Să condamne, oare, șase primari la moarte? Dar, dacă nu se- 
ntâmpla așa, obiectă Horemheb, ei ar continua să răspândească 
aceleași îndemnuri la răzvrătire și ideile lor ar câștiga noi 
susținători. 

Pe măsură ce șirul pedepselor cu moartea se lungea, vizirul 
se simţi descurajat. 

Nu le mai rămânea decât să-l judece pe însuși Api-hetep. 

Șoimul ce poposise pe terasă îi arăta, oare, bunăvoință? Sau îl 
sfida? 

Thutu repetă în sinea lui sfatul regelui Kheti al III-lea, de care 
aflase pe când învăţa ca să devină scrib de rang înalt: 
„Implinește dreptatea câtă vreme vei vieţui pe acest pământ”... 


111 


Făcea dreptate? Ori îl apăra pe rege? Exista vreo deosebire 
între aceste două sarcini?... 


t Capitolul 17 


JUDECĂTORII INCULPAȚI 


După-amiaza zilei a doua fu consacrată lui Api-hetep, capul 
tuturor relelor. f 

Temnița nu-i zdruncinase siguranța de sine. In vârstă de vreo 
patruzeci de ani, vânjos, cu un început de burtă, desculț și 
având drept singur veșmânt o pânză în jurul șoldurilor, stătea 
drept și hotărât înaintea judecătorilor cu bărbi false. Peruca îi 
dispăruse, se-nţelege, în învălmășeală, ca și bijuteriile pe care le 
purta când fusese arestat. Soldaţii lui Nakhtmin nu se feriseră să 
i le smulgă și să-i jefuiască locuinţa pe care o luaseră cu asalt. 
Bărbatul își ridică mândru capul, dând la iveală fața pătrăţoasă 
cu nas lat și puternic și buzele subţiri. Apoi făcu ochii roată. 

— Vă salut pe voi, cei din această sală, voi care sunteți prin 
firea lucrurilor la adăpost de minciună și care trăiţi întru 
nepărtinire! rosti el pe un ton afectat. 

Era începutul unei străvechi rugăciuni a morților. 

— lată-mă venind spre voi fără de păcate, fără de vină, fără 
mârșăvie... 

— Destul! i-o reteză Thutu. N-ai murit încă și rugăciunea ta 
insultă zeii! 

Api-hetep zâmbi. 

— Vasăzică e un proces cu ușile închise, rânji el. Vă temeţi ca 
adevărul să nu se răspândească. 

Potrivit obiceiului din regat, acuzatul se apăra singur, așa că 
n-aveau de ales și trebuia să-l lase să vorbească. Incă de la 
această primă ironie mușcătoare, toţi putură să-și dea seama de 
diferența dintre Api-hetep și acuzaţii de dinainte. Api-hetep se 
exprima cu ușurință, limpede și convingător. 

— Obrăznicia nu-i o formă de pledoarie, i-o întoarse Thutu. 
Spune-ne mai bine ce te-a împins la o faptă atât de nelegiuită ca 
planul de a ataca Memphisul și de a-l ucide pe rege. 

— Ce rege? 


112 


Nimeni nu catadicsi să răspundă. 

— ÎI numiţi pe Tutankhamon rege? Minţile voastre încețoșate 
nu mai știu nici măcar ce e acela un rege? E un om ce-și 
conduce poporul spre fericire și bunăstare, care îl apără 
împotriva vrăjmașilor și-l îndrumă să-i respecte pe zei. Insă 
acest biet băiat n-ar fi în stare nici să tragă o săgeată și, chiar 
de-ar putea, n-ar ști încotro să ţintească. Dușmanii sunt la fel de 
numeroși în interior ca și în exterior. 

— Lipsește-ne de vorbăria ta și spune-ne ce aveai de gând să 
faci dacă nenorocirea ar fi vrut ca asasinii tăi să-l omoare pe 
slăvitul vostru suveran. 

— Să mă căsătoresc cu regina. Aș fi pus stăpânire pe 
Memphis și aș fi fost proclamat rege al Pământului de Jos. 

— Cine te-ar fi încoronat? 

— Nefertep ar fi avut, fără îndoială, destulă judecată ca să mă 
înscăuneze. El recunoaște un conducător adevărat atunci când 
vede unul. 

ÎI ţintui cu privirea pe marele preot, pe al cărui chip nu tresări 
niciun mușchi. Ce spunea Api-hetep era aproape de adevăr. 
Nefertep însuși o recunoscuse faţă de Thutu. 

— Și de ce-ai încercat să-l asasinezi pe regent, folosindu-te de 
complicii tăi, sirianul Sosenbal și fiul lui? 

— Cum să nu fi încercat să-l asasinez? Care dintre voi, aici 
prezenți, n-a visat să pună capăt zilelor acestui șacal bătrân? 
Mai întâi m-a vrăjit, în timpul domniei nevolnicului de 
Semenkhere, cu vorbele lui despre nevoia unei schimbări 
profunde în regat. Mi-a făgăduit să mă numească vizir îndată ce 
va scăpa de păpușa aia de harem și va lua puterea, căsătorindu- 
se, mă asigura el, cu sora reginei, a doua soţie regală, 
Maketaton. Nu-i așa, Shabaka? îi aruncă el nubianului pe care-l 
zărise, firește, în sală. Ai asistat la aceste discuţii. Bineînţeles că 
ţi le amintești, nu? 

Shabaka rămăsese stană de piatră. Glota îi urca și-i cobora cu 
o iuţeală îngrijorătoare, într-atât se străduia să-și înghită saliva. 
Nimeni nu  îndrăzni să-i ceară să adeverească spusele 
acuzatului. 

Cei doi scribi grefieri clătinară din cap. 

Mahu asuda din greu și-și ștergea pe furiș fruntea cu o bucată 
de pânză. 


113 


— Nu știu ce s-a întâmplat, continuă Api-hetep, însă planul nu 
i-a reușit. L-a urcat pe tron pe Tutankhamon. Și și-a uitat cu 
totul promisiunile. Nici vorbă de schimbări profunde. 

Întocmai cum își închipuise și Thutu. 

Judecătorii se uitau fix la Api-hetep de parcă sperau să-i 
impună tăcerea doar prin puterea privirilor. Adevărul poate fi 
greu de îndurat chiar și pentru cei care-l cunosc. Însă, apărat ca 
de o armură nevăzută, pe acuzat păreau să nu-l atingă săgețile 
ce țâșneau din orbitele lor. 

— De ce părintele divin Ay nu se află printre voi? întrebă Api- 
hetep în batjocură. li e frică să mă asculte? 

Tăcu preţ de câteva clipe. 

— E-adevărat, reîncepu să vorbească Api-hetep, că nici eu n- 
ar fi trebuit să mă găsesc aici. Le datorez viața numai vizirului - 
și îndreptă degetul spre Thutu - și comandantului gărzilor - și-l 
arătă cu o mișcare scurtă din cap pe Mahu - care m-au ferit, în 
ultima clipă, să fiu spintecat de lăncierii generalului Nakhtmin. 

Mai mulți judecători nu aflaseră nimic despre asta și-l iscodiră 
din priviri pe Thutu. 

— De ce ţinea atât de mult generalul Nakhtmin, vărul 
regentului, să mă dea cât mai repede în grija lui Anubis? Am să 
vă lămuresc, judecătorilor: tocmai pentru ca dezvăluirile mele să 
nu se facă auzite! Nu mărturisirile, ci dezvăluirile mele! 

Felul în care împricinatul conducea discuţia îl scotea din 
răbdări pe Thutu. 

— Api-hetep, ai fost adus aici învinuit fiind de cumplite 
nelegiuiri! Nu tu trebuie să pui întrebări și să aduci acuzații. 
Continuă. 

Omul care visase să fie rege se uită lung la Thutu și continuă: 

— Atunci am priceput că Ay e un nemernic și-un mizerabil, 
una dintre acele fiare sângeroase pe care ţăranii le vânează 
pentru că le măcelăresc turmele. Nu se pusese în slujba 
regatului, ci în slujba interesului său și numai al său! Împărțea 
făgăduieli și otravă după cum o cereau propriile-i uneltiri! A 
câștigat ceea ce-și dorea cel mai mult pe lume, puterea, iar voi, 
voi sunteți în slujba acestui șacal și acuzaţi păstorul! 

Judecătorii rămaseră stane de piatră. Simţindu-se umiliți - 
căci ce alt cuvânt se potrivea propriei lor puneri sub acuzare? -, 
ardeau de nerăbdare să-l trimită numaidecât la moarte. L-ar fi 
ucis chiar acolo, în sala tribunalului. Nu mai puteau îndura să 


114 


asculte o condamnare atât de făţișă și crudă a cârmuirii la care 
și ei luau parte. 

O știau prea bine: erau cu toţii complici. Fuseseră însărcinaţi 
să-l judece pe cel mai crâncen dușman al regatului și, printr-o 
răsturnare nebunească a situaţiei, se pomeniseră ei înșiși 
învinuiți. 

Shabaka părea că așteaptă ca tavanul să se prăbușească 
peste el. Mahu se întrebă ce-ar putea nubianul să-i raporteze 
regentului. 

— Așa că am hotărât, continuă Api-hetep, să împlinesc eu 
planul pe care Ay mi-l descrisese cu atâta nesăbuinţă. Să-i 
înlătur pe cei care deţineau puterea, pe cea reală și pe cea 
simbolică, adică pe el însuși și pe Tutankhamon, și s-o preiau eu, 
iniţial în Pământul de Jos. N-o luam pentru mine, ci pentru că 
năzuiam să fac această țară cu adevărat înfloritoare, stârpind 
ticăloşia care-o macină. Nu mi-ar fi trebuit mult timp ca să 
cuceresc și Pământul de Sus. Cine v-ar fi apărat? Armata 
voastră? E înjosită de ani întregi și vede prea bine în ce fel se 
împart tributurile plătite de ţinuturile cucerite în trecut. Căci noi 
cuceriri nu prea se mai fac, adăugă Api-hetep, privindu-l sfidător 
pe Horemheb. 

Marele stăpân de provincie îl cunoștea într-adevăr pe militar. 
Se întâlniseră la multe ceremonii și sărbători. Schimbaseră, fără 
îndoială, vorbe curtenitoare și băuseră același vin, veselindu-se 
împreună. lar acum tocmai îl învinuise și pe el. Horemheb nu se 
clinti. 

— Dar zeii? întrebă Humose. Ce-ai fi făcut cu străvechile 
noastre culte? 

— Ştii bine, mare preot, că le-aș fi respectat. Ele sunt 
chezașul spiritului nostru de dreptate. Nu numai că le-aș fi 
respectat, ci le-aș fi și întărit. Crezi că n-am văzut, în Pământul 
de Jos, paragina în care au căzut templele? Nu mai stau în 
picioare decât datorită evlaviei și dărniciei credincioșilor. Printre 
care mă număr și eu, grăi el, adresându-se lui Nefertep. Mare 
preot, ai uitat daniile pe care le-am făcut pentru repararea 
templelor lui Ptah? 

Da, gândi Thutu, preoții ar fi încuviinţat acţiunea lui Api-hetep 
dacă aceasta ar fi izbândit. Nu erau aliaţii vizirului decât 
vremelnic. Și ei fuseseră implicaţi în comploturile ce duseseră la 
moartea lui Akhenaton și în cele care urmaseră. 


115 


— Știu, încheie Api-hetep, că nu trebuie să sper la îndurare 
din partea voastră. O să mă trimiteţi la moarte. Insă moartea 
mea n-o să vă ușureze cugetul, judecătorilor. Știţi doar foarte 
bine că moartea mea nu va fi hotărâtă din spirit de dreptate, ci 
din frică și răzbunare. Însă îmi veţi auzi glasul încă multă vreme 
de-acum încolo. O să-l auziți până la sfârșitul mizerabilelor 
voastre vieţi. O să vă aduceţi aminte de vorbele mâniei lui Ra: 
„l-am oprit pe oameni de la săvârșirea nedreptăţii. Insă inimile 
lor au trecut peste porunca vorbelor mele.” Nu mai am nimic de 
spus. 

Își încrucișă braţele la piept. Însetaţi, grefierii goliră vasul cu 
apă. Thutu le ordonă străjilor să-l scoată pe prizonier din sală. 
Mahu ceru să se aducă vreo douăsprezece vase cu apă. Deși nu 
rostiseră niciun cuvânt, judecătorii aveau și ei gâtlejurile uscate. 
Puterea și onoarea le fuseseră puse la grea încercare. Băură cu 
sete. 

— Să discutăm și să hotărâm pedeapsa, zise Thutu. 

O tăcere apăsătoare se așternu în sală. 

— Avem oare ce discuta? întrebă unul dintre judecătorii de la 
tribunalul cel mare din Theba. După lege, acest om a săvârșit 
două crime ce reprezintă sacrilegiul suprem: a încercat să ucidă 
cele mai importante două persoane din regat: regentul și regele. 
Dar... 

Nu-și încheie fraza, însă toți pricepură ceea ce nu spusese: în 
spiritul dreptăţii, trebuia numit rege. 

Horemheb oftă. 

— Moartea, zise el. 

Și toţi, până la ultimul, încuviinţară pedeapsa. 

Lui Api-hetep i se tăie capul în curtea închisorii principale din 
Theba, înainte de asfințitul soarelui. 

Nimănui însă nu-i dădea inima ghes să petreacă. Din 
curtoazie, Thutu îi invită totuși pe judecători la cină. După cum 
se obișnuia, la ospeţele oficiale, câteva cântărețe din liră 
înviorau atmosfera cu acordurile lor. insă, la un moment dat, 
diferenţa dintre aceste acorduri graţioase și vorbele pe care 
judecătorii le auziseră cu puţin timp în urmă și care încă le 
răsunau în urechi deveni prea izbitoare. Doi judecători, unul 
fiind Humose, îl rugară pe vizir să binevoiască a pune capăt 
muzicii. 

Pe scurt, cina fu aproape una de doliu. 


116 


t Capitolul 18 


O SEARĂ CÂT SE POATE DE PROASTĂ 
PENTRU SHABAKA 


Doamna Nes-Hathor purta un nume predestinat ori poate îl 
născocise ea însăși, întrucât însemna „Limba lui Hathor”, Hathor 
fiind în același timp zeița dragostei și cea a dansului. Ținea la 
Theba, la mică depărtare de marea stradă a lui Amon, un 
stabiliment renumit printre oamenii cu dare de mână: Casa 
Primitoare. Unele soţii îl socoteau cu dispreţ o tavernă, cei care 
n-aveau mijloace pentru a merge acolo îl considerau un lupanar, 
iar mușteriii săi - o casă a dansului. 

Ceea ce, întâmplător, amintea de finețurile limbii vorbite în 
regat, asupra cărora învățații dezbăteau cu aprindere în Casele 
Vieţii. Un obiect se definea prin întrebuinţarea pe care i-o dădea 
omul? Sau era înzestrat cu o esență universală? De pildă, un 
baston poate să arate, graţie umbrei sale, ce oră din zi este 
dacă-l înfigi în pământ, poate să sprijine mersul unui schilod sau 
al unui bătrân, dar poate și să doboare un dușman. Așadar e o 
unealtă a cunoașterii, un picior în plus sau o armă? 

Încă frumoasă, deși se apropia de patruzeci de ani și 
farmecele sale începuseră în mod vădit să pălească, Nes-Hathor 
se pregătea în dimineaţa aceasta pentru două evenimente, unul 
legat de meseria ei, celălalt mult mai intim. Primul era sosirea a 
trei noi dansatoare, o nubiană și două siriene, cu care încheiase 
înţelegeri în ajun. Tocmai la timp, căci ele aveau să înlocuiască 
trei fete ce lucraseră pentru Nes-Hathor, dar care acum o 
părăseau pentru că nu știuseră într-o altă îndeletnicire de-a lor 
să folosească leacul ce te ferea de sarcini nedorite. Și, totuși, nu 
era mare lucru: se îmbiba un tampon cu rășină de acacia, cu 
pastă de curmale și miere, apoi se introducea în învelișul 
delicat. Făcea minuni de când e lumea. Insă nepriceputele alea 
rămăseseră însărcinate. 

Nes-Hathor tresări enervată: doar nu era să le îndese chiar ea 
proastelor ăstora tamponul între picioare! 

De altfel, poate că nici nu era vorba de prostie. Nes-Hathor 
alungă bănuielile care o necăjiseră destul: toantele se aleseseră 


117 


cu niște căsătorii pe cinste. Una se măritase cu fiul unei familii 
înstărite, alta fusese luată ca a doua nevastă de către un moș 
pe cât de bogat, pe atât de scârbos, iara treia se căsătorise, 
țineţi-vă bine, cu nimeni altcineva decât cu al doilea scrib al 
viziratului! Un slujbaș al regelui! Bineînţeles că uitaseră să-și 
pună tamponul cu rășină de acacia! 

Prin urmare, Casa Primitoare pierduse trei mușterii foarte 
darnici, adevăraţi aou ajeret. 

O femeie intră în cameră. Nes-Hathor o aștepta goală din cap 
până-n picioare. 

— lată-mă, îi zise, sunt pregătită. 

Femeia așeză pe un trepied un vas de pământ sub care 
împinse o lampă cu ulei. Câteva clipe mai târziu, din vas începu 
să se răspândească un fum cu o aromă tot mai puternică. 
Femeia cercetă atentă conținutul, îl amestecă delicat cu o 
lopăţică lungă, apoi luă o cantitate mică din substanța maronie, 
aproape lichidă, și o întinse cu multă îndemânare pe unul dintre 
picioarele clientei sale. 

— Au! strigă Nes-Hathor, e prea fierbinte! 

— Trebuie să fie fierbinte pentru ca uleiul din ceară să 
pătrundă în păr și să-l înmoaie. 

— Păr blestemat! 

O altă fâșie, apoi a treia și a patra, întinse până la genunchi, 
stârniră din partea lui Nes-Hathor aceleași gemete și bombăneli. 
După care epilatoarea, pentru că asta era femeia, smulse brusc 
o fâșie din substanța care se întărise. Nes-Hathor ţipă în 
asemenea hal, încât servitoarea ce stătea afară la ușă intră să 
vadă ce se petrecea. 

— După ce m-ai ars, acum mă jupoi de vie! Ce-ai pus de data 
asta în fiertura ta nesuferită? 

— Am adăugat ceară de albine, care pătrunde mai bine, și am 
micșorat cantitatea de rășină de acacia, răspunse epilatoarea, 
netulburată, smulgând încă o fâșie. 

— Au! Și părul n-o să mai crească la fel ca data trecută? 

— De crescut, crește oricum, însă din ce în ce mai subţire și 
mai rar. 

— La cincisprezece zile după ce m-ai epilat ultima oară, 
aveam picioarele ca niște mături! 

— Probabil că le-ai ras. Nu trebuie să le razi niciodată. Asta 
întărește părul. 


118 


Nes-Hathor nu răspunse. Însă era adevărat, se răsese. Ba, pe 
deasupra, se și rănise. 

După ce isprăvi cu picioarele, epilatoarea trecu la pubis, unde 
părul fusese mai întâi scurtat cu briciul. Clienta scoase niște 
țipete de-a dreptul înfiorătoare. Insă când, odată treaba 
încheiată, se aplecă spre muntele lui Hathor, ce căpătase, 
firește, o culoare roșu aprins, și-și trecu degetele pe deasupra, 
se declară mulţumită. 

— Neted ca fildeșul, zise epilatoarea, trecând și ea un deget 
priceput peste pielea dintre picioarele clientei sale. Incearcă să 
găsești la Theba o epilatoare care să lucreze la fel de bine ca 
mine. 

La sfârșit, femeia se ocupă de subsuori, unde Nes-Hathor 
avea smocuri stufoase de păr. 

În cele din urmă, doamna Nes-Hathor fu gata să se îmbăieze. 
Apoi, parfumată cu esențe de santal și iasomie, se lăsă pe 
mâinile coafezei sale. Ar fi putut să poarte perucă, așa cum 
obișnuiau atâtea femei elegante, însă natura o înzestrase cu 
niște plete dese și lucioase, de care era tare mândră. Singurul 
necaz erau firele albe presărate ici și colo. 

Când apăruseră primele fire argintii, Nes-Hathor o însărcinase 
pe mai-marea slujnicelor să i le smulgă unul câte unul. Dar 
pentru că se tot înmulțeau, se văzuse nevoită să ceară ajutorul 
coafezei. 

Akh-chen, „Păr strălucitor”, mai degrabă un nume de prăvălie 
- de fapt, o chema Di-Thueris, „Harul lui Thueris”, zeița moașă -, 
era cea mai renumită și, ca atare, cea mai scumpă coafeză din 
Theba. Cunoștea un secret neprețuit: cum să ascundă firele 
albe. Nu cu henna, ale cărei reflexe arămii sporite de lumina 
soarelui trădau șiretlicul, ci printr-o metodă pe care, firește, 
refuza s-o împărtășească: îmbiba îndelung părul cu cerneală de 
sepie și, după ce se usca, îl freca folosind un amestec a cărui 
alcătuire binevoia, totuși, s-o dezvăluie: ulei de ienupăr și 
grăsime de șarpe, care protejau culoarea și făceau părul lucios. 

La capătul unei ore întregi de trudă, o rugă însă mai întâi pe 
slujhică să aprecieze rezultatul. Fata nu mai contenea cu 
vorbele de laudă. Nes-Hathor îi verifică spusele privindu-se într- 
o oglindă de argint și recunoscu că, într-adevăr, tratamentul lui 
Akh-chen dăduse roadele scontate. 


119 


În felul acesta Nes-Hathor se pregăti pentru cel de-al doilea 
dintre evenimentele pomenite mai sus: sosirea unui logodnic. 
Tot ce știa despre bărbatul cu pricina, care o vizitase cu o lună 
în urmă, se mărginea la faptul că locuia în Pământul de Jos și că 
era bogat. Foarte bogat. Și că nu se lăsase vrăjit peste măsură 
de farmecele delicate ale dansatoarelor. Spre deosebire de 
tovarășul său, un băiat mai tânăr și deci cu mai puţină 
experiență, el nu se dădea în vânt, așa cum mărturisi, după 
fructe necoapte. Începuse s-o curteze chiar pe stăpâna casei. 
Cum era pe cât de generos, pe atât de înfocat, cu adevărat 
regele acelor aou ajeret, și vădea purtări fără cusur, Nes-Hathor 
cedase, în cele din urmă, elanurilor sale înflăcărate. 

Și bine făcuse. Petrecuseră o noapte fierbinte, iar 
îmbrăţișările neîncetat reînnoite o lăsaseră în zori aproape fără 
suflare. Era un ibovnic grozav! Lacom pe de-o parte și cuceritor 
pe de alta, nesătul și meșter într-ale dragostei, Apis în persoană! 

Refuzase să-și spună numele. 

— Așteaptă-mă, îi zisese la plecare. Mă întorc luna viitoare. 
Vei fi soția mea. Nu știi cine sunt și nu-ţi poţi închipui ce te 
așteaptă. O să-i mulţțumești în fiecare zi zeiței Hathor că a vrut 
să ne întâlnim. 

Și îi lăsase pe pat un colier din discuri mici de aur pentru care 
și prima dintre concubinele regale, dacă ar mai fi existat, ar fi 
invidiat-o. 

Așadar, acum îl aștepta, cu sufletul la gură, pe ibovnicul și 
viitorul ei soţ. 

Seara cobora și încordarea spori. 

Trupa de muzicanți apăru și bătrânul harpist orb, condus de 
colegii săi, sui primul pe podium. Apoi o fostă dansatoare 
devenită muzicantă se ghemui lângă el și-și puse flautul dublu 
alături. În partea din faţă, la stânga, se postă cântăreţul din 
perle minot sau ţiteră, care ţinea ritmul fără oprire, iar colegul 
său, ce bătea în toba kemkem, la dreapta. 

Nes-Hathor porunci să li se aducă bere. Apoi verifică dacă 
urcioarele cu bere și vin, astupate bine, sunt puse la rece în 
fundul fântânilor, dacă bolurile cu sâmburi prăjiţi de pepene 
verde sunt pline și dacă există suficiente plăcinte cu susan 
pentru cazul în care mușteriii ar dori să ronțăie ceva. 

După care merse să discute cu noile dansatoare. 


120 


Era îmbulzeală mare în seara aceasta. Imediat după cină, la 
vreo oră de la lăsarea amurgului, clienţii începură să sosească. 

Umplură sala de ambele părţi, înșirându-se pe bănci, 
așezându-se câte doi sau trei la mese sau tolănindu-se pe 
banchetele învelite cu piei de animale, ca să bea vin rece sau 
bere, ori, dacă se mai găsea, vin fermentat de două ori, făcut de 
evreii din Pământul de Jos. 

Nu peste mult, sosi și Shabaka, pe care cele două zile de 
proces îl puseseră la o încercare cu neputinţă de redat în 
cuvinte. Așteptând ca stăpânul său să se întoarcă la sfârșitul 
săptămânii, se simţea fără rost și descurajat. 

De când venise la Theba, odată cu bagajele regentului, și 
până acum, nubianul nu reușise să-și alunge un sentiment 
ciudat, acela că a fost smuls din locul unde își avea rădăcinile. 
Ofta după traiul dulce din Akhmim și liniștea trândăvelii din vila 
cea mare a lui Ay, după siestele voluptuoase alături de una 
dintre sclave, după serile înmiresmate petrecute ascultându-i pe 
muzicanți și, mai ales, după siguranţa pe care i-o dădea 
atotputernicia stăpânului său. Și cine-ar putea crede că până și 
strigătele de Bin tchao ale papagalului îi lipseau. Theba era doar 
fierbere și arțag. 

Așa pățesc cei deprinși cu întinderi nemărginite și leneșe. De 
cum ajung în orașe și forfota celorlalţi le îngustează orizontul, îi 
cuprinde ciuda că nu mai sunt regi. 

Nes-Hathor, care îl mai văzuse pe-acolo, îl salută 
binevoitoare, fără să știe altceva despre el decât că lucra la 
palat. Nubianul comandă un pahar cu vin dublu fermentat, care 
era mai scump, dar pe care-l putea sorbi în voie. 

Nes-Hathor merse apoi să dea binețe altor aou ajeret, oameni 
care plăteau întotdeauna unul sau două inele de aramă în plus. 

Freamătul ţiterelor și bătăile tobei kemkem anunţară 
începerea spectacolului. Una dintre siriene avea să danseze 
prima. Cu sânii goi, sfârcurile roșu-carmin și șoldurile înfășurate 
într-o fâșie de pânză stacojie, ce slujea mai mult ca podoabă 
decât ca acoperământ, fata își făcu apariţia cu mâinile 
împreunate deasupra capului și-și undui ușor trupul. 

Era întâia dată când obișnuiţii localului o vedeau. Toţi o 
cântăriră cu ochi de cunoscători. Trupul sirienei se deosebea de 
cel al egiptencelor. Avea pielea mai palidă, sânii mai rotunzi și 


121 


fesele mai cărnoase. Cât privește restul, Shabaka auzi vorbele 
deocheate, înecate în hohote de râs, despre piersicuţe pufoase. 

In sală intră un nou mușteriu, un străin, după cum o dovedea 
barba-i cenușie, iar Nes-Hathor se lumină la faţă. 

Era tovarășul logodnicului său, prin urmare nici acesta nu se 
afla departe. 

Shabaka prinse frânturi din discuţia ce se înfiripă între 
stăpâna casei și străin. 

— Ești mulțumită de artistele mele? întrebă acesta din urmă. 

— Două perle! 

Bărbatul se așeză nu departe de Shabaka. Chiar atunci 
dansatoarea execută figura pe care toată lumea o aștepta: 
marele arc. Se înclină pe spate, făcu un salt și rămase sprijinită 
în mâini. Apoi ridică în cadență când un picior, când pe celălalt, 
reușind să se învârtească de parcă arcul era fixat pe un ax 
nevăzut, pentru ca fiecare să-i poată admira din toate unghiurile 
„giuvaierul”. 

Într-adevăr, era diferit. 

— Aha, piersicuța! strigă un mușteriu. 

Râsetele se dezlănţuiră. Apoi, cu o mișcare la fel de iute ca a 
unui scorpion ce-și îndoaie coada, dansatoarea se încordă și se 
ridică, făcând să-i tremure tot trupul și perlele minot de la 
încheieturile mâinilor și picioarelor. 

Izbucniră aplauze și peste artistă plouă cu inele de aramă. 
Shabaka aruncă și el două. Printre ele erau chiar și unele din 
aur. Dansatoarea le recunoscu numaidecât, le apucă între 
degetul mare și arătător și le ridică deasupra capului 
triumfătoare, fluturându-le cu un zâmbet încântător. 

Nes-Hathor se folosi de pauza muzicală care urmă pentru a 
merge să se așeze la masa străinului. Shabaka, neatent, nu 
auzea prea bine ce-și spuneau. Se părea că Nes-Hathor îi pusese 
o întrebare bărbatului. Shabaka întoarse capul și-i descoperi 
chipul încordat și trist: 

— Nu va veni, zise străinul. 

— De ce? İl oprește ceva? 

— Nu va veni. 

— Dar de ce? aproape că strigă femeia. 

— S-a căsătorit cu Astarte. 

— Astarte? repetă ea, aplecându-se spre bărbat. 


122 


— A murit, răspunse străinul, făcând un gest grăitor cu mâna 
de-a curmezișul gâtului. 

Ochii lui Nes-Hathor se umplură de lacrimi și femeia se 
retrase degrabă. Shabaka rămase nedumerit, apoi simţi o 
îngrijorare surdă. Cine era bărbatul pe care ea îl aștepta și al 
cărui cap fusese tăiat? Era posibil să fi fost unul dintre răzvrătiţii 
ce pieriseră de tăișul spadei?... 

Străinul îi prinse privirea și i-o susţinu fără căldură, dar cu 
încăpățânare. 

— Mi se pare că te-am văzut cu regentul, zise el. 

Nubianul, cu simţurile brusc în alertă, nu răspunse. Într-o 
clipă, se gândi că dansatoarea era siriană, că acest străin o 
adusese la Casa Primitoare, că prin urmare și el era sirian și 
că... Un prieten al lui Sosenbal? Al lui Api-hetep? Al 
amândurora? 

— Tocmai ai privit-o pe una dintre sclavele lui Sosenbal, 
continuă străinul. Una dintre cele pe care a trebuit să le vândă. 
Sosenbal, nu cunoşti numele ăsta? stărui el pe un ton glumeț și 
jignitor deopotrivă. 

— Ce vrei de la mine? 

— Ce-aș putea să vreau de la tine, faţă de babuin? 

Și îl scuipă în ochi pe Shabaka. Cearta atrase atenţia celor din 
jur. Nubianul se ridică de pe scaun, pus pe hartă. Înșfăcă 
paharul de pe masă și-i aruncă sirianului în faţă vinul rămas în 
el. Străinul se ridică la rândul său și încercă să-i tragă un pumn. 
Dar Shabaka era sprinten. Se feri și-și lovi adversarul în piept. 

Lăutele și tamburinele cântau tot mai puternic ca să acopere 
larma încăierării. 

Sirianul scoase un pumnal. Se auziră ţipete și mușteriii săriră 
să-i despartă pe bătăuși. Nes-Hathor veni și ea într-un suflet. 
Până la urmă reușiră să-i despartă. Sirianul încă strângea în 
mână pumnalul. Cineva încercă să i-l ia, însă bărbatul se zbătu 
și-l scuipă iarăși pe Shabaka. Acesta îl izbi cu piciorul în vintre, 
smulgându-i sirianului un urlet de durere și făcându-l să se 
îndoaie de mijloc. 

Fără îndoială un mușteriu le dăduse de știre gărzilor care 
patrulau ca întotdeauna prin împrejurimi, acolo unde se iscau 
adesea scandaluri. Doi zdrahoni apărură în ușă. Muzicanţii 
amuţiră. 


123 


— Sunt secretarul regentului, le strigă Shabaka tare ca să 
razbată prin hărmălaie. Vă ordon să-l arestaţi pe acest om și să-l 
azvârliţi în temniţă până când comandantul gărzilor îi va hotărî 
soarta. 

Bărbatul răcnea de furie. Fu dat pe mâna gărzilor care-l legară 
cu rapiditate. 

Shabaka plecă. Nu le văzuse pe celelalte dansatoare. La urma 
urmei, fusese o seară proastă pentru toată lumea. 


t Capitolul 19 


MASCA REGELUI 


Ankensepaton voia să stea de vorbă cu Thutu. „Ce vrei să-i 
spui?”, o întrebară în același timp Tutankhamon și Pasar. 

Însoţitorul regelui, ltchan, „O mie de frumuseți”, asculta cu 
seriozitatea zugrăvită pe chip. Acceptat în cercul de apropiaţi ai 
cuplului regal, știa că urechile sunt mai de folos decât gura. 

Soarele asfinţea însoţit de ciripitul păsărilor. În grădină, roiuri 
de musculiţe ca niște nori irizaţi pluteau în voia brizei. Cei trei 
tineri stăteau pe terasă, bucurându-se de răcoarea serii și 
sorbind vin de palmier îndoit cu apă, al cărui gust ușor înțepător 
potolea și cea mai stăruitoare sete. În scurtă vreme, cina avea 
să fie servită. Seferhor și Sati li se vor alătura la masă și, după 
aceea, Tutankhamon va juca dame cu medicul, Rekhmere sau 
ltchan, în timp ce Ankhensepaton o să joace împreună cu Pasar 
ori Sati jocul câinelui și al șacalului, care presupunea să înfigi 
beţigașe într-un hipopotam din faianță albastră. 

— Stăm aici ca niște animale de sacrificiu. Nu ni se spune 
nimic, adăugă ea. Nu știm dacă făptașii au fost pedepsiţi. 

După atacul nocturn, iluzia unei șederi nevinovate și lipsite de 
primejdii la Akhetaton se spulberase. Vizita lui Mahu nu arătase 
altceva decât importanţa pe care puterea de la Theba o dădea 
întâmplării cu pricina. Dar cine pusese la cale acea tentativă de 
asasinat? Și de ce? Să fii rege, să fii regină și să nu știi nimic! 

— Da, ar trebui să avem o discuţie cu Thutu, recunoscu 
Tutankhamon cu convingere. Dar cum să mergem la Theba? N- 
avem corabie. 


124 


Într-adevăr, Gloria lui Amon se întorsese la Theba după ce-i 
adusese la Akhetaton. 

Cuvântul  „corabie” trezi în  Ankhensepaton amintirea 
dureroasă a ambarcaţiunii pe care-o aveau sora sa și Nefer Heru 
și care le îngăduise să scape din infern. 

Pasar reveni la propunerea unei călătorii pe apă. 

— Am putea lua corabia Vistieriei, care pleacă din 
cincisprezece în cincisprezece zile. 

Ankhensepaton se gândi că, odată ajunsă la Theba, va fi silită 
să se întâlnească și cu Ay, despre care credea cu tărie că se afla 
în spatele tentativei de asasinat. Și o atare perspectivă i se 
părea cumplită. 

„Văd totul limpede!” îi zisese ea lui Pasar, a doua zi după 
cumplita noapte a cobrelor. „Voia să-l ucidă pe Tutankhamon ca 
să se căsătorească apoi cu mine.” 

— Nu, răspunse Ankhensepaton. N-am avea pază aproape 
deloc. 

Se întoarse spre soțul ei: 

— Scrie-i lui Thutu și cheamă-l aici. Vizirul e un om bun. Cred 
că vom putea discuta cu el. Un curier merge în fiecare 
săptămână la Theba. 

Tutankhamon  încuviinţă din cap. Seferhor veni să li se 
alăture. Cinară cu toții și, după cum obișnuiau, își petrecură 
timpul cu jocuri până se făcu ora de culcare. 

Întocmiră scrisoarea în ziua următoare și o pecetluiră migălos 
cu sigiliul regal, apoi o înmânară generalului garnizoanei, care fu 
surprins, căci era prima misivă de acest fel ce i se încredința. 

Thutu rămase ca trăsnit când deschise scrisoarea. Și pentru el 
era prima de acest fel. Se simţi vinovat. Cum de nu-i trecuse 
prin minte, după groaznica noapte pe care trebuie s-o fi trăit cei 
de acolo, să meargă la Akhetaton ca să-i liniștească și să-i 
îmbărbăteze pe tinerii monarhi? Își aminti însă că fusese prins 
cu totul de atacul împotriva vilei lui Api-hetep, de înfruntarea cu 
Ay și de procesele care urmaseră. Oftă. In afară de Mahu, n- 
avea alt om de încredere, iar el nu se dusese la Akhetaton decât 
ca să cerceteze cele întâmplate. 

Ay tocmai se înapoiase de la frumoasa Sărbătoare a Văii și se 
închisese în odăile lui cu Shabaka, fără îndoială ca să afle cum 
se desfășuraseră procesele. Thutu renunţă să-l mai înștiințeze 
că va lipsi și porunci ca înțelepciunea lui Horus să fie pregătită 


125 


neîntârziat de drum. O oră mai târziu, se afla deja la bord, 
împreună cu secretarul său și cu un scrib. 
t 

Mahu îi raportase cât de mult se schimbase sufletește 
Ankhensepaton. Dar nici transformarea prin care trecuse regele 
nu era mai puțin izbitoare. Thutu fu de-a dreptul surprins. 

ÎI cântări pe rege din priviri. Cu siguranță, nu mai arăta la fel 
de plăpând ca la ceremoniile de încoronare. Picioarele 
prinseseră ceva carne pe ele, iar brațele îi erau mai musculoase. 
Pe de altă parte însă, nu încăpea îndoială că șchiopătatul, până 
atunci pus pe seama mușchilor slabi de la picioare, se 
accentuase. Oricine putea să observe mersul șontăâcăit al 
băiatului. 

Tutankhamon hotărâse ca întrunirea să se ţină în sala de 
audienţe din Akhetaton, pe care n-o mai folosise nimeni de 
aproape patru ani. Nu se așeză pe tronul care rămăsese acolo în 
tot acest timp și care era plin de praf și chiar jerpelit. 

Thutu avu senzaţia unei întruniri de pe lumea cealaltă. Nu se 
vedea niciun purtător de evantai, ci doar un al doilea șambelan 
neatent, un singur scrib, ce aștepta să i se poruncească să 
noteze cele discutate, și trei jilțuri de ceremonie. 

În faţa lui stăteau doi copii gravi și trişti. Divinităţi supreme, 
se gândi vizirul, aceștia sunt stăpânii Regatului Tauy? 

Compară în minte sumedenia de uneltiri, trădări și omoruri ce 
alcătuiseră mare parte din cariera sa cu imaginea acestui cuplu 
regal, demn de milă și lipsit de orice arme. Așadar, întreaga lui 
osteneală aici dusese? 

Deodată, chipul regelui îi atrase atenţia. Un chip? Mai degrabă 
o mască, înăsprită de suferinţă lăuntrică, ai cărei ochi păreau să 
adreseze întrebări, nu oamenilor, ci puterilor divine ce le 
vegheau destinele. 

Totuși, Tutankhamon îl întrebă fără ocolișuri pe vizir: 

— Vizire, ce-i cu atacul groaznic ale cărui victime am fost în 
acest palat? Comandantul poliției ne-a asigurat că vei încerca 
să-i găsești pe vinovați. Ai reușit? Cine sunt? Au fost pedepsiţi? 
De ce nu ni s-a dat și nouă de știre? 

Lui Thutu i se păru că-l aude pe Semenkhere. Regele defunct 
fusese un model pentru fratele lui mai mic. lar Tutankhamon îi 
împrumutase intonaţiile. Vizirul se simţi cuprins de emoție. 


126 


Ankhensepaton se mulțumea să asculte, ţinându-și mâinile 
împreunate pe genunchi. 

— Maiestate, planul nelegiuit căruia era să-i cazi victimă a 
fost mai întins și mai smintit decât și-ar putea închipui mintea 
cea mai bolnavă. N-am avut onoarea să-ţi vorbesc despre el, 
întrucât procesele pentru pedepsirea făptașilor s-au încheiat 
abia acum câteva zile. 

Și povesti pe scurt despre încercarea lui Api-hetep de a prelua 
puterea și despre hotărările tribunalului, ferindu-se, totuși, să 
pomenească de complicitatea vremelnică dintre Ay și 
conspirator, ca și de dizgraţia generalului Nakhtmin. De bună 
seamă, îi era silă să aţâţe dușmăniile ce înveninau deja cele mai 
înalte sfere ale puterii. 

Regele și regina îl ascultară gravi. 

— Prin urmare, autoritatea tronului e primejduită în regat, 
observă Tutankhamon. 

— Vigilenţa noastră a biruit răzvrătirea, Maiestate. 

— Lucrurile stau așa încă din vremea domniei lui 
Semenkhere, adăugă regele. 

Cum de știa? Avea doar opt ani pe atunci. 

— Ca orice lucru pământesc, un regat nu e lipsit de cusururi, 
maiestate. Ambiţia și lăcomia își bagă adesea colții în el și-l 


pârjolesc. 

— Regentul Ay a fost prezent la procese? întrebă 
Ankhensepaton. 

Întrebarea era ciudat de nimerită. 

— Nu. 

— De ce? 

— În zilele cu pricina trebuia să conducă frumoasa Sărbătoare 
a Văii. 

— Și-acum de ce n-a venit cu tine? 

— Abia s-a întors la Theba și scaunul puterii nu putea fi lăsat 
gol. 


Minciuni respectuoase! Thutu considera că nu are dreptul să 
împărtășească tânărului cuplu povara  trădărilor, a 
compromisurilor și a josniciilor ce apăsa asupra lui de câteva 
săptămâni încoace. Însă minciunile nu risipiră convingerea 
tinerei regine. Expresia ei neîncrezătoare arăta destul de 
limpede că-l socotea pe Ay răspunzător, într-un fel sau altul, de 
cumplitul atac din noaptea cobrelor. Și vizirul se văzu nevoit să 


127 


recunoască, în sinea sa, că absenţa lui Ay era neinspirată, dacă 
nu de-a dreptul suspectă. Thutu se hotărî ca, îndată ce se va 
înapoia la Theba, să-i explice asta regentului. 

După ce chibzui o vreme în tăcere, Tutankhamon întrebă: 

— Nu eu trebuia să conduc frumoasa Sărbătoare a Văii? 

— Ba da, maiestate. Însă am socotit că ar fi însemnat pentru 
tine o încercare la fel de grea precum cea a încoronării. Am 
preferat să te cruțăm. 

— Cât timp aveţi de gând, tu și Ay, să ne ţineţi aici? 

— Atât cât e nevoie, maiestate, pentru ca divina ta persoană 
să-și poată asuma pe deplin corvezile coroanei. Prezenţa ta la 
Akhetaton nu schimbă cu nimic situaţia. 

— Cu mica diferenţă că eu și soția mea suntem ţinuţi departe 
de privirile poporului, nu-i așa? 

Thutu avu de înfruntat și întrebarea, și  căutătura 
pătrunzătoare a monarhului. 

— E mai bine, maiestate, ca ochii supușilor tăi să se îndrepte 
spre tine doar atunci când persoana ta va fi în culmea splendorii 
ei. Rog divina ta înțelepciune să binevoiască a privi această 
măsură drept una dictată de interesul tău și al regatului, pe care 
îl slujim eu și regentul. 

La auzul vorbelor vizirului, regele consimţi posomorât, 
încuviințând printr-o mișcare din cap și coborându-și cu 
resemnare pleoapele. Se obișnuise, fără îndoială, cu condiţia sa. 
Însă chipu-i ca o mască i se înăspri și mai tare. 

— Dar, reîncepu Thutu, s-ar putea să fii chemat să conduci o 
altă ceremonie de o importanţă fără pereche. 

Tocmai dăduse glas unui plan pe care-l tot cântărea de câteva 
zile. 

— Ce fel de ceremonie? 

— O proclamaţie, maiestate. Cea a respectării tuturor cultelor 
străvechi în regat. 

Regele încuviinţă iarăși din cap. 

— Cum am putea să vă facem mai plăcută șederea aici, 
maiestate, ţie și divinei tale soții? întrebă Thutu. 

Tutankhamon chibzui. 

— Stăm aici ca niște prizonieri, zise brusc Ankhensepaton. Cer 
să ne fie pusă la dispoziţie Gloria lui Amon. Așa, vom putea să 
ne plimbăm, măcar. Și, la nevoie, să mergem la Theba. 


128 


Thutu se cutremură la gândul unei sosiri neanunţate a 
cuplului regal în capitală. De altfel, prezența corăbiei regale la 
debarcaderul palatului din Akhetaton ar da naștere, negreșit, 
unor zvonuri legate de prezenţa cuplului regal în palat. In sfârșit, 
Ay își însușise corabia, pe care călătorise la frumoasa 
Sărbătoare a Văii. Însă vizirul nu le putea refuza monarhilor 
modestul privilegiu al unei ambarcațiuni. 

O luă pe ocolite. 

— Mi s-a spus, divină regină, că Gloria lui Amon are nevoie de 
reparaţii numeroase. E veche de treisprezece ani. Mă ofer să vă 
pun la dispoziţie una dintre corăbiile noi ale viziratului. 

Regina acceptă. Audienţa se încheiase. Ocolind cu 
înţelepciune câteva adevăruri, Thutu apărase liniștea cuplului 
regal. 

La drept vorbind, doar asta ar mai fi lipsit: situaţia să devină 
și mai încurcată din pricina temerilor, a răzbunărilor și a 
pornirilor nestăpânite ale celor doi tineri! 

Odată suit la bordul Înțelepciunii lui Horus, vizirului îi păru rău 
că n-o văzuse și pe ciudata Sati, despre care Mahu îi făcuse un 
raport ce trezea curiozitatea. La urma urmelor, doar datorită ei 
și cobrelor sale viața regelui fusese cruțată. Desigur, femeia 
primise drept răsplată un Colier al Favorii regale, din discuri 
groase de aur. 

Însă vizirul rămase pe gânduri. Odinioară, viața familiei și a 
Curţii fusese tulburată de otrăvuri. Oare acum le lua locul 
veninul cobrelor? 

t 

Vizirul și regentul se întâlneau pentru prima oară de când se 
înfruntaseră în forţă de faţă cu Horemheb și Mahu. Thutu se 
temea de tot ce-i mai rău. 

Însă îl găsi pe Ay aproape curtenitor. Fastul ce înconjurase 
frumoasa Sărbătoare a Văii, onorurile ce-i fuseseră prezentate 
de nobilii din provincii, darurile și dovezile de respect aduse 
slăvitei sale persoane îi gădilaseră, fără îndoială, orgoliul. Liniștit 
în privinţa gloriei personale, își spusese pesemne că înfruntarea 
violentă pe care o avusese cu Thutu și cu Horemheb nu fusese 
decât o furtună trecătoare. 

Totuși, vizirul observă că Shabaka, așezat ca de obicei într-un 
colţ al sălii, îl privea cu răceală. 


129 


— Ei, bine, vizirule, au trecut multe zile de când nu ne-am 
văzut. Ce s-a întâmplat în lipsa mea? Mi s-a spus că te-ai dus la 
Akhetaton. Vizita a decurs sub bune auspicii? 

Câtă siguranţă de sine și câtă fățărnicie! 

— Se cuvine să ne interesăm de starea regelui și a reginei 
după cumplita încercare ce urmărea să curme viața suveranului 
nostru. 

În felul acesta, vizirul amintea de buna-cuviinţă și de 
manierele de la Curte. 

— Ai făcut bine, zise Ay. 

— S-ar cuveni, regentule, să-i vizitezi și tu din același motiv. 

Sugestia nu păru să-l încânte pe Ay. 

— Cum se simte regele? reluă el discuţia. 

— Mi s-a părut mai viguros și neașteptat de matur în gândire. 

— Ce vrea să-nsemne asta? 

— Că vede mai clar mizele cârmuirii noastre. l-am istorisit 
întâmplările ce-au avut legătură cu atacul împotriva persoanei 
sale. A înţeles că forțe dușmănoase tulbură regatul. Și, cu 
siguranţă, începe să-și dea seama despre pricina șederii sale 
cam singuratice la Akhetaton și de importanţa autorităţii fizice a 
regelui divin. 

Povestea vizirului fusese cu bună știință atât de scurtă. Thutu 
trecuse peste faptul că-l găsise pe rege ciudat de țeapăn și, la 
fel de ciudat, lipsit de vioiciunea pe care-o presupune tinereţea. 

— Bun. lată că băiatul pare istet. 

Aerul de superioritate al acestor vorbe îl enervă pe Thutu. 

— Dar tu ce-ai aflat din procesele la care ţineai atât? Shabaka 
mi-a spus în mare cum s-au desfășurat, continuă Ay, ușor 
zeflemitor. 

— Exact ce-ţi închipui și tu c-am aflat, regentule, răspunse 
vizirul pe un ton firesc. 

Ay căuta oare să-l înfrunte iarăși? 

— Și mai ce? 

— Că te-ai gândit la toate mijloacele cu putință pentru a pune 
mâna pe putere, răspunse Thutu cu dezgust, și că le-ai dat și 
altora idei. Însă aceștia au pierdut din vedere că e greu să 
urnești lumea din loc. Ca toate grupurile constituite, preoților și 
armatei le e groază de schimbări prea bruște. 

Era cel mai politicos mod de a descrie situaţia. 

Ay clătină îndelung din cap. 


— Acum, încheie vizirul, va trebui să le dăm satisfacţie într-un 
mod cât mai răsunător. 

— Adică să recunoaștem oficial întoarcerea la vechile culte. 
Da, încuviinţă Ay. 

— Va trebui s-o facem repede. Negreșit, Api-hetep nu-i 
singurul om ambițios din regat. 

— De la sine înțeles. Întocmește un plan și adu-mi-l. 

Thutu își luă rămas-bun. Întorcându-se în odaia sa de lucru, își 
dădu seama că masca de pe chipul lui Tutankhamon îl urmărea. 
Ce ascundea oare această indiferenţă cu totul nefirească la un 
băiat de vârsta lui? Culmea înţelepciunii? Sau o nerozie trufașă? 
In primul caz, cum să fi dobândit băiatul o deplină liniște 
sufletească? In al doilea, cum se putea ca nimeni să nu-și fi dat 
seama că slăbiciunea trupului, ce-i caracteriza neamul, se 
întinsese și asupra minţii? 

Și pentru gloria acestei musculițe de aur zădărnicea el atâtea 
uneltiri? 


t Capitolul 20 


GRĂDINARUL DIN CASA VIEŢII 


Strângând trunchiul palmierului cu picioarele-i zvelte, dar 
puternice, băiatul azvârli în sus, ca pe un bici, sfoara ce-i slujea 
la căţărat și după ce aceasta se prinse de un lemn ieșit mai în 
afară - cu siguranță, ciotul unei ramuri căzute sau tăiate -, 
apucă celălalt capăt și urcă spre vârf cam un cot, prin forţa 
tălpilor, fiecare deget agățându-se încordat de scoarța aspră. 

La poalele palmierului, un scrib mai mare cu câţiva ani decât 
băiatul îl urmărea cu un aer amuzat, dar, fără îndoială, și cu 
oarecare neliniște. 

Băiatul ajunse curând în vârful copacului. Luă cuțitul uriaș ce-i 
atârna la gât de o curea și tăie de la rădăcină un ciorchine de 
curmale ce-i sfida pe pofticioși. Apoi îl aruncă scribului, care îl 
prinse din zbor. 

Băiatul cobori, firește, mai iute decât urcase, ajutându-se din 
când în când de sfoară. 

Gâfâia, însă chipul îi radia de încântare. 


131 


— Nu-i o treabă de scrib, îi zise tovarășul lui mai mare. Pentru 
așa ceva există grădinar. 

Acesta îi observa de la depărtare. 

— Știu, răspunse băiatul, frecându-și palmele, dar aș avea 
sentimentul că sunt mai prejos decât grădinarul dacă nu m-aș 
descurca la fel de bine ca el. 

— Uite, ţi-ai zdrelit mâinile. Un scrib trebuie să aibă mâini 
fine. 

— Prefer să le am mai puţin fine, dar mai puternice. 

Rupse o curmală din ciorchine, o mestecă și scuipă sâmburele 
cât putu de departe. 

— Trei coți pe puţin! exclamă băiatul. 

Celălalt scrib începu să râdă, amuzat, și smulse și el o 
curmală din ciorchine. 

— Ai s-o faci și pe dulgherul? 

— De ce nu? Imi place să-mi călesc trupul. Deja sunt mai 
puternic decât tine! 

Îl lovi cu cotul pe celălalt, care îi vântură ciorchinele de 
curmale în faţă. 

Râseră iar amândoi și intrară într-o casă de lângă templul lui 
Amon din Karnak, aflată într-o imensă grădină, învecinată cu o 
plantație de palmieri. 

Era o Casă a Vieţii. 

t 

Pe lângă toate templele mari existau Case ale Vieții. 

Şcoli de scribi la prima vedere, ele erau, întâi de toate, locuri 
ale spiritului. Aici nu doar se copiau textele religioase, ci se și 
creau. Aici se găseau oameni cu minţi agere, capabili să 
călăuzească inimile celor lipsiți de învăţătură, cărora sudoarea 
frunţii le curgea în ochi și-i orbea. Aici nu se șlefuiau doar 
cuvinte, ci și aurul nevăzut al gândirii, care era sângele zeilor. 

La Karnak se copia mai cu seamă versiunea thebană a Cărții 
Morților. Era o mare reușită negustorească pentru Casele 
Vieţilor. Chiar și cei mai puţin educați cumpărau astfel de copii 
ca să le aibă printre obiectele funerare, pentru viața din lumea 
de dincolo, când nu le vor mai putea citi cu ochii lor de oameni 
vii. Cei mai bogaţi puneau să le fie citite de către scribi, pe care- 
i plăteau pentru asta. Cât despre știutorii de carte, aproape toţi 
scribi, ei o știau pe de rost. 


132 


În Casa din Karnak se desăvârșeau, de asemenea, inscripţiile 
întrebuințate de pictori și sculptori, căci ce folos de veșnicia 
pietrei dacă vorbele înscrise pe ea erau stângace? Cu același 
prilej se hotărau reprezentările ce urmau să împodobească 
templele, capelele și mormintele. Nu i-ar fi trecut nimănui prin 
minte să-și construiască lăcașul veșnic fără a supune mai întâi 
atenţiei scribilor din cea mai apropiată Casă a Vieţii desenele și 
hieroglifele ce aveau să-i împodobească pereții. 

Ca să trasezi ultimele imagini și cuvinte ale unui om, ca să 
întocmești cel de pe urmă capitol al vieţii sale, singurul demn de 
încredere, cel pe care Anubis îl va descifra în mormânt atunci 
când va veni acolo cu pasul său maiestuos, era nevoie de multă 
știință și de tot atâta modestie. 

Pentru asta, aveai nevoie de cunoștințe temeinice despre cer 
și pământ, adică despre teologie, mama tuturor științelor, care 
nu erau altceva decât legi pe care zeii le-au dat, fiecare după 
voia proprie, sub supravegherea Marelui stăpân al Invăţăturilor, 
Amon-Osiris. Dar aveai nevoie și de cunoștințe de astronomie, 
matematică, arhitectură, metalurgie, chimie. 

Firește, Casele Vieţii erau și păstrătoare ale științei medicale. 
Cele mai prospere dintre ele, aflate în orașe mari, adăposteau 
cataloage cu tot ce se știa despre fiecare parte a trupului și 
despre bolile ce-o puteau vătăma, precum și despre mijloacele 
de tămăduire prin plante, pudre minerale, substanțe animale și 
descântece. 

De altfel, chiar în Casa Vieţii din Karnak, Seferhor, medicul lui 
Tutankhamon, își făcuse primele studii, apoi le împărtășise și 
altora învăţătura sa. 

Dar, mai presus de orice, în Casele Vieţii de la Theba, 
minunatul Imhotep, acum divinizat, aprofundase odinioară, atât 
cât îi era îngăduit unui muritor, cunoașterea matematicii, forma 
cea mai pură a limbajului divin. Imhotep, modelul tuturor 
scribilor din regat, de generaţii întregi. 

În Casa de aici exista un scrib aparte. Chipul lui blând și 
zâmbitor îi contrazicea numele războinic, Udj-Buto, „Bâta lui 
Buto”. Avea optsprezece ani. Se deosebea de ceilalţi prin 
îndeletnicirile sale. În toate cele trei anotimpuri observa plantele 
și muncea în grădina cu ierburi de leac. 

La ora cinei, atunci când bătrânul Ra învăpăia orizontul 
asfinţitului, băiatul care se căţăra în copaci veni să se așeze 


133 


lângă el. ÎI privi stăruitor, cu îndrăzneala tinereţii, și în ochii lui 
veseli se vedea că vrea să-i vorbească. 

— Te ascult, îi zise Udj-Buto, amuzat, luând o plăcintă cu grâu 
și presărând deasupra fărâme de carne de rață. 

— Ce faci în grădină? Lucrezi acolo de când am intrat eu în 
această Casă a Vieţii, ba chiar mai dinainte, după cum mi s-a 
spus. 

— Studiez bărbaţii și femeile. 

— În grădină? 

Udj-Buto izbucni în râs. 

— Toate cele vii au același comportament și se supun 
acelorași legi, doar că plantele nu merg și nu mint, pentru că n- 
au darul vorbirii. 

Băiatul rămase nedumerit. 

— Studiezi bărbaţii și femeile privind plantele? Povestește-mi! 

— O să-ţi arăt mâine. 

Ucenicul scrib nu putea să uite promisiunea. 

— Priveşte, îi zise Udj-Buto a doua zi, arătându-i un ricin înalt 
de peste zece coţi. Vezi frunzele galbene, gata să cadă? Ştii de 
ce s-au îngălbenit? Deoarece grădinarul l-a udat prea mult. 

— Și ce legătură are asta cu oamenii? 

— Cu plantele se întâmplă la fel ca și cu oamenii. Toate au 
nevoie de apă, însă, dacă le dai prea multă, se prăpădesc. Până 
la urmă rădăcinile lor putrezesc. La fel, oamenii prea răsfăţaţi 
sfârșesc prin a se stinge, iar aceia care beau vin prea mult își 
pierd forţele. O plantă pe care o uzi cu măsură va fi mai 
viguroasă, la fel cum un om crescut cu asprime își călește 
caracterul. 

Băiatul căzu pe gânduri. 

— Uită-te acum la această pasifloră, îi zise Udj-Buto arătându- 
i o liană cu flori rozalii. Natura a făcut-o în așa fel încât să nu 
aibă trunchi și să poată crește doar agăţându-se cu cârceii de un 
arbore sau de orice obiect înalt și trainic. E precum femeile ce 
au nevoie de un bărbat puternic lângă ele sau precum acei 
bărbaţi ce nu știu să trăiască fără o autoritate care să le asigure 
traiul, slujbașii, de pildă. 

Băiatul izbucni în râs. 

— Dacă priveşti cu luare-aminte plantele, continuă Udj-Buto, o 
să-ți dai seama că, printre arborii mari, puţini se străduiesc să 
dea flori frumoase și parfumate. Țelul lor e să câștige în înălțime 


134 


și să facă lemn și mulţi dintre ei trăiesc zeci și zeci de ani, în 
vreme ce plantele cu flori din belșug au nevoie de îngrijiri 
statornice, cad pradă ușor insectelor vătămaătoare și trăiesc mult 
mai puţin. 

— Și cum trebuie să înțelegem asta? 

— Gândește-te puţin. Ce învăţătură desprindem de aici? 

— Că nimic din ceea ce este plăcut ochiului nu dăinuie? 

Fu rândul scribului să râdă. 

— Cam așa ceva. Oamenii care își dau silinţa să strălucească 
lasă puţine urme trainice, pe când aceia care-și continuă drumul 
fără a se lăsa furaţi de trufie înfăptuiesc lucrări folositoare și 
nepieritoare. 

— Dar crezi că plantele cunosc disciplina și virtutea? 

— Sunt cuvinte pe care le întrebuințăm ca să descriem 
anumite purtări. Vino! Uită-te la acești cactuși-smochin!?. Dau 
fructe zemoase, nu-i așa? Sunt o binecuvântare pentru călători, 
căci se găsesc până și în cele mai sterpe pustiuri. N-au nevoie 
de îngrijire, spinii lor resping orice vietate ce încearcă să-i 
distrugă și se înmulțesc fără ajutorul omului. 

— Au vreo virtute? 

— Da, dacă vrei s-o numești așa. Chivernisesc de minune apa. 
Păstrează și cea mai mică picătură și n-o lasă să se evapore. 
Așa pot să îndure secetele ce-l sleiesc de puteri chiar și pe omul 
cel mai călit. Și știi ceva? Harul de a rezista arșiţei se regăsește 
în sucul lor. Dacă reușești să tai una dintre frunzele lor groase, 
fără ca spinii să te rănească, și-ți ungi pielea înroșită de văpaia 
soarelui, îţi alini numaidecât arsurile. 

Băiatul rămase gânditor, aproape fermecat. Udj-Buto îl 
conduse spre o altă parte a grădinii. 

— Privește răsadurile astea de maci, din care scoatem leacuri 
pentru liniștirea sufletelor tulburate. Ce observi? 

Ucenicul scrib scrută o clipă puzderia de flori stacojii și zise în 
cele din urmă: 

— Mi se pare că unele plante sunt mai înalte decât altele și că 
unele cresc strâmb. 

— Ai văzut bine. Plantele nu răsar la fel. Unele s-au ivit din 
seminţe viguroase, altele din seminţe ce încolțesc cu greu și nu 
dau naștere decât la mlădiţe plăpânde. 


13 specie de cactus, Opuntia ficus-indica, cunoscută și sub numele de „limba-soacrei”. 
Fructele, asemănătoare smochinei, sunt comestibile. (n.tr.). 


135 


— Nu pot fi întărite prin îngrășăminte? 

— Ba da, dar îngrășămintele nu folosesc decât la întărirea 
celor deja puternice, iar pe celelalte le vor ajuta doar să 
supravieţuiască. De aceea un grădinar priceput alege mlădițele 
învingătoare, pentru că seminţele lor vor da roade mai bune. 

— Asta înseamnă că nu se poate face nimic pentru a le 
îndrepta pe cele plăpânde? 

— S-ar putea, fără îndoială, însă când pui la socoteală timpul 
pe care ar trebui să li-l dedic îţi dai seama că le-ai lipsi pe 
celelalte de îngrijirile ce le-ar fi sporit harurile. 

Băiatul devenea tot mai îngândurat. 

— Udj-Buto, dar noi nu suntem plante. Nu crezi că ne-am 
putea schimba firea prin învăţătură? 

— Bineînţeles, răspunse scribul, smulgând în trecere frunzele 
moarte ale unui arbore de papaia, învăţătura e întotdeauna 
folositoare. Insă ea nu va face decât să le adeverească 
oamenilor slabi convingerea slăbiciunii lor, iar celor tari pe cea a 
forței lor. E aidoma îngrășămintelor și se cuvine întrebuințată cu 
bună-credinţă. 

— Adică nu ne stă în putere să înfăptuim nimic împotriva firii 
noastre? întrebă ucenicul scrib de parcă vorbea despre o soartă 
implacabilă. 

— Lucrurile nu trebuie luate așa. E mult mai înțelept să-ți 
cultivi propriile haruri. Zadarnic ar spera trandafirul să crească 
înalt cât un baobab sau ar năzui sicomorul să dobândească 
graţia iasomiei. 

— Și când vezi un om poţi să spui dacă e un baobab sau un 
trandafir? 

— Dacă-i cercetez purtările, pot să ghicesc uneori, însă nu pot 
să jur că am dreptate. 

— De ce? 

Udj-Buto cugetă o vreme. Apoi, schițând un zâmbet, 
răspunse: 

— Pentru că uneori făpturile omenești își fac despre sine o 
idee care nu se potrivește cu însușirile lor. Există oameni- 
trandafir care se cred oameni-baobab. 

Băiatul îl privi, dus pe gânduri. 

— Dar eu, Udj-Buto, ce sunt? Un om-trandafir sau un om- 
baobab? 

Scribul râse în tăcere. 


— Poate mă înșel, însă nu ești niciuna, nici alta. Mai degrabă 
îmi pari a fi un viitor om-palmier, precum cel pe care te-am 
văzut cățărându-te ieri. Eşti zvelt, dârz și puternic. Va trebui, 
totuși, să lași să-ţi cadă multe ramuri înainte să rodești un 
ciorchine de curmale. 

Ucenicul scrib râse din toată inima, apucă brațul lui Udj-Buto 
și-l scutură, într-un gest poznaș de prietenie. 


— De ce nu mă inviţi niciodată să fac ce faci tu cu Pasar? 

Întrebarea, pusă la ora odihnei de după prânz, pe terasă, o 
lovi pe Ankhensepaton precum o piatră căzută din cer. Cum de 
știa Tutankhamon ce făcea ea cu Pasar? Și ea, și ibovnicul ei se 
purtaseră întotdeauna cu reţinere, zbenguindu-se mai ales 
noaptea, în adăpostul oferit de vechile odăi ale slugilor, pustii de 
atâta vreme. lar dacă se întâmpla ca Pasar să doarmă cu ea, ca 
în noaptea cobrelor, o părăsea în zori, întorcându-se în odaia sa, 
înainte ca servitorii din palat să se trezească. 

Pasar plecase să cerceteze corabia cerută de Ankhensepaton, 
Dreptatea lui Maât, care tocmai ce acostase de dimineaţă la 
debarcaderul palatului. Din înălţimea terasei, îl urmărea pe 
băiat, care se plimba cu pași mari încoace și-ncolo pe puntea 
vasului și stătea de vorbă cu corăbierii. 

Fără să vrea, își aminti de Nefer Heru, care crezuse că nu-l 
vedea nimeni când urca la bordul corăbiei sale. Cea cu ajutorul 
căreia fugise din Akhetaton într-o noapte anume, în urmă cu 
aproape un an și jumătate, smulgându-i pe Meritaton și pe fiul 
lor din vârtejul certurilor otrăvite și al morții. : 

Întrebarea lui Tutankhamon rămăsese fără răspuns. Însă 
Ankhensepaton simțea privirea soțului ei arzându-i obrazul. Se 
întoarse spre el și clipi de câteva ori. N-o să mintă, n-o să-l 
contrazică, dar nici n-o să mărturisească. 

— Văd bine, când el e prezent, legăturile ce există între voi, 
continuă regele. N-aveţi nevoie să vă vorbiţi. Vă înțelegeți într- 
un mod mai presus de cuvinte. 

Era o scenă de gelozie? Dar din tonul lui Tutankhamon nu 
răzbătea nicio pretenţie, nicio învinuire. Rostise cuvintele cu 
glas egal, aproape senin, iar pe chipu-i ca o mască nu se citea 
nimic. 

O mască, da. După noaptea cobrelor expresia feţei i se 
schimbase. Trăsăturile îi deveniseră mai puţin mobile. Câștigase 


137 


siguranţă de sine. Dar se adâncea uneori în tăceri neliniștitoare. 
La ce se gândea, oare, atunci când rămânea clipe întregi cu 
privirea pierdută în gol? 

— Sunt soţul tău, zise el. N-am și eu dreptul să fac asta? 

Și eu. Așadar nu era o criză de gelozie. Își cerea dreptul, 
acceptând însă prezenţa și privilegiile lui Pasar. 

— Desigur, sfârși ea prin a răspunde. 

Nu da, ci desigur. O prăpastie despărțea cele două cuvinte. 
Da ar fi însemnat recunoașterea, izvorâtă din convingere, a 
dreptului pe care-l avea băiatul de a-i poseda trupul. Desigur 
însemna că lucrul acesta era de la sine înțeles și că ea nu-i 
dădea mare importanţă. 

Ințelegea el oare deosebirea? Fără îndoială că nu. O sclipire 
însufleți ochii măștii. 

Ankhensepaton îi purta soțului său o afecţiune adâncă, o 
dragoste de soră, de mamă aproape, însă trupește nu se simţea 
atrasă de el. Nu cunoștea părerile lui Udj-Buto, grădinarul Casei 
Vieţii din Karnak, dar în universul ei tainic arborele Pasar 
domina, fără putinţă de tăgadă, liana Tutankhamon. 

Unul dăruia forță, celălalt o lua. 

Pasar discuta cu corăbierii care strângeau vela cea mare. 
Curând se va alătura pe terasă cuplului regal. 

— Desigur, repetă ea. 

Tutankhamon încuviinţă din cap. 

Așadar, va veni în odaia ei chiar diseară. 

t 

Se dovedi tandru și darnic în mângâieri stângace. Însă nu 
cunoștea trupul femeii, nici poziţiile plăcute. Ea, în schimb, 
cunoștea trupul băieților și, când îl îndrumă, nu încercă o 
surpriză prea mare. El se grăbi să treacă la fapte. Ea încercă să 
participe atât cât putea răbda. Și, la fel de repede, el ajunse la 
capătul strădaniilor sale, scoase un strigăt și câteva clipe mai 
târziu adormi. Ea nu simţise, firește, decât o agitaţie 
nebunească. 

Rămase îngândurată, cu privirea rătăcindu-i în jurul lămpii cu 
ulei care făcea umbrele din încăpere să danseze. Băiatul era, 
neîndoielnic, ocrotit de Uadjit, dar, tot neîndoielnic, nu și de 
Hathor. 

Bine că nu era într-una din zilele în care putea zămisli, se 
gândi ea. 


138 


„Aș naşte un pitic, își zise înainte de a se lăsa, la rândul ei, în 
voia unui somn resemnat. Și ar fi prinţ. Dar oare eu sunt regină 
cu adevărat?” 


e PARTEA A DOUA œ 


CALEA SÂNGELUI 


t Capitolul 21 


UN REGE-FLUTURE, CU ARIPI DE BRONZ 


La câteva zile după vizita lui Thutu, un emisar al viziratului 
debarcă de pe Întelepciunea lui Horus. 

Tutankhamon și ltchan, tovarășul de studii pe care regele îl 
luase cu el în așa-zisul său exil, se odihneau după exerciţiile de 
gimnastică și, mai ales, după cele de luptă din ziua aceea. 
Exerciţii grele ce scoseseră la iveală talentele lui ltchan: 
respectul și stăpânirea de sine. Deși avea un trup bine clădit, 
trebuise, sub supravegherea lui Seferhor, să-l înveţe pe rege 
cum să reziste atacului unui adversar care l-ar apuca de umeri 
și, crimă cumplită, l-ar arunca la pământ. De o sută de ori fusese 
nevoit să-și controleze forţa ca să nu-și arunce cât colo regalul 
tovarăș pe pardoseala sălii. Acum, pe terasă, cei doi băieţi își 
trăgeau sufletul gustând dintr-un soi de mied preparat, după 
rețeta lui Seferhor, din miere și vin de palmier îndoit cu apă, la 
care se adăugase apă de trandafiri. 

Ankhensepaton și Pasar se distrau cu jocul câinelui și al 
șacalului. 

Sati își plimba cobrele prin grădină spre groaza cucernică a 
grădinarului. 

Emisarul îi înmână celui de-al doilea șambelan două 
papirusuri în suporturile lor, iar acesta urcă la etaj pentru a le 
depune, la rândul său, în mâinile lui Tutankhamon. Primul 
papirus îl anunța pe Maiestatea Sa că vizirul îl numise pe 
generalul Horemheb locotenent al regelui. Urma un elogiu adus 
generalului și vechilor sale legături cu familia regală. 

Al doilea document îi înștiinţa pe rege și pe regină că, la 
ultima sa adunare, Consiliul regal dăduse glas dorinței ca 


140 


suverana să-și potrivească numele cu cel al soțului ei, 
spunându-și de aici înainte Ankhensepamon. 

— Aton, Amon, bodogăni ea când Tutankhamon îi arătă 
mesajul. 

Discul solar adorat nebunește de tatăl ei nu-i inspirase 
niciodată vreun respect deosebit. Schimbarea numelui ar face 
din ea o altă persoană? 

Și, în orice caz, existau prea mulţi zei. Pe care trebuia să-l 
implore o femeie ce voia să-i dăruiască soțului un copil? Pe Min, 
cel cu membrul veșnic în erecţie și cu ciudatu-i veșmânt strâns 
pe trup, sau pe respingătoarea Thueris, cu rânjetu-i de 
hipopotam pântecos? Dacă aveai o rugăminte către zei, îţi 
trebuia un scrib care să te îndrume. De când începuse să 
chibzuiască la aceste lucruri, și mai ales după moartea tatălui ei, 
Ankhensepaton înțelesese că, la urma urmei, nu exista decât un 
singur zeu, așa cum scrisese odinioară scribul căruia stăpânul 
său îi recita lecţia: 


Nu contenești să dai la iveală 
Din tine milioane de forme 
Ce rămân în Unitatea Ta. 


La auzul dorinţei Consiliului regal, Ankhensepaton se abţinu 
să ridice din umeri, căci al doilea șambelan, singurul slujbaș al 
Casei regale rămas la Akhetaton, Seferhor și ltchan o priveau. 

— Locotenent al regelui... ce înseamnă asta? îl întrebă 
Tutankhamon pe medicul său Seferhor, unul dintre puținii 
apropiaţi ai familiei regale și care avea vârsta și experienţa 
necesare ca să știe ce reprezenta un astfel de titlu. 

Situaţia era bizară. Regele nu cunoștea îndatoririle 
locotenentului său. 

— Maiestate, asta înseamnă, la drept vorbind, că e 
viceregent. 

Ankhensepaton se arătă surprinsă. Ay acceptase să aibă 
cineva o putere aproape egală cu a lui? Regina începu să-și 
pună întrebări despre adevărata fire a vizirului, care dovedea 
mai multă tărie de caracter decât și-ar fi închipuit ea. 

t 

De fapt, cele trei lovituri criminale plănuite de Api-hetep îl 

convinseseră pe Thutu că n-avea de ales: ca să țină piept 


141 


primejdiilor ce amenințau regatul, nu mai putea să se 
mulțumească doar cu sprijinul tacit al preoţimii și al armatei. Era 
nevoie de isprăvi răsunătoare. lar Ay, descumpănit poate de 
frământările recente, neputincios după înfruntarea cu vizirul și, 
pe deasupra, sătul, în taină, de regență, părea brusc lovit de 
slăbiciune fizică. Era ca un șacal ce fusese nevoit să se încaiere 
cu dulăii. Totuși, își devorase mielul și acum era ocupat să-l 
mistuie. De temut când lucra în umbră, devenea ciudat de 
nepriceput la lumina zilei. Amâna, se pierdea în raționamente 
întortocheate, umbla cu tot felul de șiretlicuri. 

Acceptă numirea ginerelui său fără alte reţineri, în afara 
câtorva bodogăneli. La o adică, asta îl punea la adăpost de 
uneltirile și de tentativele de răzvrătire ale armatei. 

Îndată ce primi numirea, Horemheb se mută într-o vilă la 
Theba și se dedică sarcinii pe care-o aștepta de trei ani: 
reorganizarea armatei. Zile la rând rămase închis în odaia sa de 
lucru împreună cu vistiernicul Maya, hotărând împreună să 
recruteze mercenari, să cumpere care de luptă și arme, să pună 
la punct intendenţa, cazărmile și soldele pe care soldaţii le 
primeau regulat, pe lângă prăzile de război. 

În sfârșit, ţara se reînarma. 

Doar câțiva răutăcioși, în nopţile de desfrâu prin taverne, 
făceau haz întrebându-se de ce a fost nevoie să se aștepte până 
la urcarea pe tron a unui rege-fluture ca să se pună pe picioare 
armata. Născociseră și-o glumă care ajunsese și la urechile lui 
Mahu prin intermediul iscoadelor sale și care, în ciuda 
necuviinței ei, făcea să râdă întreaga vale. Cică Horus, sub 
formă de șoim, înghiţise o muscă și, pentru că îi picase greu la 
stomac, a vomitat-o. Odată scăpată, musca îi zisese: 

— Nu știam că zeii mănâncă muște. 

lar Horus îi răspunsese: 

— lar eu nu știam că regii sunt niște muște! 

Însă iubitorii de fapte eroice nu s-au lăsat niciodată 
descurajaţi de glumeţi, ba uneori chiar le-au șters acestora 
zâmbetul de pe buze. 

Comandanții garnizoanelor din Theba, Memphis și din alte 
orașe, chiar și generalul Nakhtmin, fură chemați. Oficial, 
întrunirea urma să hotărască ce ofiţeri vor fi avansați în grad. In 
realitate, aveau să li se explice schimbările plănuite în regat 
pentru a li se obţine consimțământul. Comandanții armatei 


142 


trăiau, încă din ultima perioadă a domniei lui Akhenaton, adică 
de vreo șase-șapte ani, într-o stare de continuă nesiguranță, 
regatul părându-li-se o barcă în derivă. Erau cuprinși de teama 
că va veni vremea hienei. Niciodată Cele Două Pământuri nu 
fuseseră atât de slabe în fața unor posibile atacuri. Vrăjmașii 
care s-ar ivi dinspre Sinai și ar pune stăpânire pe Pământul de 
Jos i-ar lipsi de tributurile protectoratelor din Asia, dintre care 
mai multe deja căzuseră. Or, armata depindea foarte mult de 
aurul, argintul, arama, cositorul și lemnul de esenţă tare din 
aceste protectorate, fără a mai pune la socoteală că toate 
armele folosite de trupele regatului proveneau din Siria. Cu o 
armată devenită neputincioasă, ţara s-ar prăbuși. 

La fel, dacă Țara Kush, păzită în prezent de garnizoanele 
regelui, s-ar întâmpla să se răzvrătească și să cotropească 
Pământul de Sus, regatul s-ar rupe în două, ar sărăci încă și mai 
tare și, în final, s-ar nărui cu totul. 

Ofițerii se bucurară să afle că unul de-ai lor, și cel mai ilustru, 
Horemheb, era de-acum la cârmă și că, în plus, lua măsuri 
grabnice pentru a restabili puterea armatei. Așa că îi acordară 
sprijinul lor deplin. Fraternitatea armelor lăsă în umbră certurile 
pricinuite de rivalități, stinse și ele de mândria avansărilor în 
grad. Ajutat de omul său de încredere, Khnumose, Horemheb 
însufleți întreaga armată, de la nord la sud. 

lar asta se vedea cât se poate de bine, judecând fie și numai 
după chipurile soldaţilor întâlniți pe stradă. Luni la rând se 
târâseră cu aerul unor sărăntoci ce stau la pândă după vreo 
pradă. Însă acum începuseră să-și umfle pieptul și să le 
zâmbească fetelor. 

Când i se aduseră la cunoștință hotărârile luate de ofiţeri, 
Thutu se pomeni sfâșiat între sentimente contradictorii. Pe de-o 
parte se simţea înfrânt, pe de alta, ușurat. Firește, Horemheb îl 
înștiințţase despre toate acestea doar din curtoazie, fără să se 
aștepte la vreo împotrivire din partea vizirului. Dar în sfârșit un 
om priceput lua cu bună știință asupra sa o muncă anevoioasă, 
dând dovadă de o autoritate pe care vizirul n-o avea și pe care 
unii înalți demnitari o găseau chiar tiranică. 

Însă vizirul merse și mai departe. 

— Locotenente al regelui, îi spuse lui Horemheb, ai reparat 
unul dintre stâlpii monarhiei. Mai rămâne celălalt. 


143 


Horemheb îl privi întrebător. Celălalt stâlp îl reprezentau 
preoţii, însă generalul socotise un lucru de la sine înţeles ca de 
aceștia să se ocupe vizirul. 

— Le-am obţinut sprijinul în măsura în care am putut, zise 
Thutu. Acum trebuie pecetluită această alianţă printr-o 
proclamaţie și prin fapte clare. 

Se ridică de pe scaun și începu să se plimbe cu pași mari prin 
încăpere. 

— Nu mai putem continua să trăim cu un rege ca o umbră. 
Oricum ar fi el, curând va trebui să-l arătăm oamenilor. 

— Ai văzut ce se întâmplă, obiectă Horemheb. 

— Tocmai. Dacă regele însuși conduce repunerea în drepturi a 
preoților și a templelor, nemulţumirile și vorbele răutăcioase vor 
dispărea. Marii preoţi l-au dezaprobat împinși mai degrabă de 
prejudecățile lor faţă de Akhenaton și familia lui decât de 
înfățișarea regelui. Odată înlăturate aceste prejudecăți, nu vor 
putea face altceva decât să preamărească virtuțile suveranului. 

Horemheb chibzui puţin și zâmbi. 

— Vom începe prin a ridica o stelă!* purtând un text ce va 
deplânge părăsirea cultelor strămoșești și va proclama 
reașezarea lor la locul cuvenit. Stela va fi dezvelită de către 
rege. 

Horemheb încuviinţă din cap. 

— Și vreau ca tu, locotenent al regelui, să compui textul. 

— Eu? 

— Poţi să-ţi iei drept ajutor un scrib din Casa Vieţii de la 
Karnak. 

— Bine, vizire, fie, consimţi Horemheb. 

Apoi îl iscodi cu privirea pe Thutu. 

— Te pregătești cumva să te retragi? _ 

— Nu, răspunse vizirul, așezându-se pe scaun. Încă mai pot fi 
de folos. 

Însă în ochi i se citeau și alte gânduri. 

— N-ai deplină încredere în mine? întrebă generalul. 

Thutu clătină din cap. 

— Atunci, vrei să-mi vorbești de rege? 

Hotărât lucru, militarul ăsta avea minte ageră, își zise Thutu. 


14 Mic monument constituit dintr-un bloc de piatră, acoperit cu inscripţii, însoţite 
uneori de desene. (nitr.). 


144 


— De când l-am văzut la Akhetaton, recunoscu el în sfârșit, 
mă gândesc mereu la chipul lui. Nu un chip, ci o mască. Ciudat 
de încremenită. 

— Te temi că nu-i în toate minţile? 

— Mă tem că n-are destulă vlagă în trup. La fel ca fraţii săi, 
murmură Thutu cu glas scăzut. 


t Capitolul 22 


STELA ȘI NEBUNIA 


În a nouăsprezecea zi din luna a patra a anotimpului Akhet, 
cel al inundaţiei, o mulţime nemaivăzută se adunase la /pet 
sout, templul din Karnak, pe celălalt mal al Thebei. Erau acolo 
vreo trei mii de oameni, ofiţeri de rang înalt, dregători și slujbași 
de vază ai cârmuirii, demnitari ai palatului și regatului, mari 
preoți și preoţi, nobili și soțiile lor. 

Peste o sută de corăbii, unele splendide, altele mai modeste, 
închiriate anume pentru acest prilej de la negustori, erau 
ancorate la țărm în fața templului. 

Firește, nu-și puteau găsi cu toţii loc în marea sală hipostilă”. 
Horemheb, care se așteptase la o asemenea îmbulzeală, 
postase trei sute de lăncieri, care trebuiau să împiedice 
mișcările dezordonate ale mulţimii și să alcătuiască un gard viu 
pe drumul de la debarcader la palat. 

Regele se afla în sală, în faţa unei stele înalte. Humose, Ay și 
regina stăteau în spatele lui. După ei urmau Horemheb și Thutu. 
Apoi preoţii de rangul doi și trei, o sumedenie de scribi, 
demnitari, nobili. Ankhensepamon o zări printre șirurile de femei 
pe mătușa sa Mutnejmet și pe soţia lui Thutu, împodobite ca 
niște statui ale lui Isis. 

Mai devreme se aduseseră jertfe la altarul lui Amon. Regele 
trase de o sfoară subţire prinsă de o uriașă pânză galbenă, 
dezvăluind o stelă impunătoare. 


15 Sală cu plafonul susţinut de coloane. (n.tr.). 
145 


În partea boltită, monumentul înfățișa două imagini ale 
monarhului, una la dreapta și alta la stânga, oferind flori, 
ofrande și libațiit® zeului Amon și zeiței Mut. 

Marele preot înaintă spre stelă și începu s-o citească solemn: 


Anul întâi, luna a patra a lui Akhet, ziua a 
nouăsprezecea, sub măreţia lui Horus, Taurul 
Puternic, născut întru bucuria Celor Două Doamne, 
Înfăptuitor al Legii, care stăpânește Cele Două 
Pământuri, Horus de Aur, cu înfățișarea plăcută şi 
care-i bucură pe zei. 

Fiul lui Ra, iubit de Amon, Tutankhamon, 
cârmuitorul Heliopolisului de Sud... 


Urmau titlurile regelui, care asculta cu chipu-i ca o mască 
încremenită. Îl numeau „Fiul cel bun, Fiul lui Amon, Fiul lui 
Kamutef”, ceea ce însemna Taurul-Mamei-Sale și era un titlu al 
lui Horus, și-l socoteau „oul sfânt pe care Amon l-a plămădit, 
părinte al Celor Două Pământuri” și alte titluri ezoterice. 


El e adevăratul rege care a înfăptuit ceea ce e bun 
pentru tatăl său și pentru toti zeii. Tot ce căzuse în 
ruină el a reparat ca să-i fie monument de-a pururi. 

A biruit haosul pe întregul pământ și i-a redat lui 
Maât locul cuvenit. A făcut din minciună o crimă și 
toată țara a fost refăcută așa cum era în ziua 
Creației... 


Ankhensepamon asculta textul ciudat într-o stare vecină cu 
toropeala. Cel care-l scrisese spunea despre rege că, imediat 
după urcarea sa pe tron, se bucura de lucrarea pe care tocmai o 
înfăptuise, căci înlăturase Răul de pe întregul cuprins al ţării și 
„făcuse ruinele să înflorească” preschimbându-le în monumente 
ce vor dăinui veșnic. 

EI? se întrebă Ankhensepamon, neîncrezătoare, și se scutură 
ca să alunge amorțeala ce-i cuprinsese mintea. 


16 jertfă rituală adusă unei divinităţi, ce constă în vărsarea unui lichid (vin, lapte, ulei 
etc.) pe jos sau pe altar. (nitr.). 


146 


Când Maiestatea Sa a fost încoronat rege, templele 
și domeniile zeilor și ale zeițelor de la Elephantina 
până la mlaștinile din Pământul de Jos erau căzute în 
ruină. Altarele lor fuseseră răsturnate, devenind ruine 
și moloz și le năpădiseră ierburile... 


De unde să fi știut el asta? se întrebă Ankhensepamon. În 
afară de Akhetaton n-a mers în altă parte decât la Theba! In 
plus, ea nu găsise că din templele de la Karnak rămăsese doar 
moloz. 


Sanctuarele lor părea că nici nu existaseră 
vreodată, templele lor deveniseră loc sterp. In lume 
stăpânea dezordinea și zeii întorseseră spatele acestei 
țări... 


Ca să vezi ce de exagerări! Adică zeii începuseră iar să 
zâmbească? Și noaptea cobrelor ce fusese? Tot un zâmbet? Îi 
aruncă o privire lui Ay și-i descoperi ochii lipsiţi de expresie. Ce 
era aici? O curte regală sau o adunare de mumii? 


Dacă o armată ar fi fost trimisă în Djahy!' pentru a 
lărgi hotarele țării, n-ar fi repurtat vreo victorie. Dacă-i 
cereați unui zeu sfatul, el nu vă răspundea, iar dacă vă 
adresati unei zeițe, ea nu vă răspundea nici atât. 
Inimile slăbeau în trupuri pentru că tot ce existase 
fusese distrus. Câteva zile mai târziu, Maiestatea Sa a 
urcat pe tronul tatălui său și a purces să cârmuiască 
amândouă malurile lui Horus, Pământul Negru și 
Pământul Roșu erau supuse autorității sale și tara 
întreagă se înclina în fața puterii lui... 


Ankhensepamon își înăbuși un chicot. Auzi în spate pe cineva 
dregându-și glasul și se întoarse: Thutu aţinti asupra ei o privire 
severă. 


17 Siria (n.a.). 
18 Alt nume antic al Egiptului. (n.a.). 
147 


Maiestatea Sa stătea în palatul său care se găsește 
la  Aakheperkare'”, aidoma soarelui pe cer și 
Maiestatea Sa se îngrijea de treburile țării și de tot ce 
aveau nevoie Cele Două Pământuri în fiecare zi. Apoi 
Maiestatea Sa și-a întrebat inima și a căutat ceva care 
să-i fie de folos tatălui său Amon... 


„O să înnebunesc!” își zise Ankhensepamon. Dar el n-a pus 
niciodată piciorul în Memphis! Toate astea sunt pure născociri! 
Era adevărat însă că autorul textului aiuritor îl datase în anul 
întâi al domniei soțului ei, deși se aflau în anul doi, își mai zise 
ea și se hotărî să nu mai asculte. Privi tavanul, apoi propriile 
picioare, însă din nou un tușit ușor îi aminti de îndatoririle sale. 


El a poruncit să se făurească o statuie din electrum 
adevărat, pentru care a dăruit mai mult decât s-a 
dăruit vreodată. L-a înfățișat pe părintele său Amon 
înalt de treisprezece vergi?, sfânta statuie fiind din 
electrum, incrustată cu lapislazuli, peruzea și tot soiul 
de pietre nobile și fine... 


Și unde-i această statuie măreaţă? se întrebă regina, uluită de 
nenumăratele scorneli atât de-amănunţite! 

Lucrurile continuară la fel încă o oră. Ankhensepamon crezu 
că o să moară, mai ales când textul susţinu că regele pusese să 
se construiască noi bărci ale zeului, din cel mai de preţ lemn și 
suflate cu aur. Și toate scornelile astea erau gravate în piatră! 

Regina nu știa că autorul inscripţiei de pe stelă, Horemheb, în 
fapt un învățat, studiase în tinerețea sa într-o Casă a Vieţii. 
Acolo deprinsese preceptul suveran: 


Dacă ești nemulțumit de realitate, 
modelează o alta. 

Dacă nu poti, 

modelează-te pe tine. 


19 Memphis (n.a.). 

20 E vorba, probabil, de o unitate de măsură folosită în timpul dinastiei a XII-a și care 
echivala aproximativ cu 26,50 centimetri. În consecinţă, statuia ar fi avut o înălțime 
de circa 3,45 metri. (n.a.). 


148 


Ceea ce, în cuvinte lipsite de respect, se putea tălmăci astfel: 
„Minte până o să ai dreptate.” Ankhensepamon nu-și dădea 
seama că minciunile de pe stelă schițau de fapt planurile unor 
mari schimbări. Insă ea nu studiase într-o Casă a Vieţii, căci 
femeile nu mergeau într-un asemenea loc. 

_ Dar el, se întrebă regina, ce gândea despre aceste plăsmuiri? 
Işi începea domnia cu astfel de lăudăroșenii bizare? 


„„. Maiestatea Sa care e cea a tatălui său Osiris, fiu 
al lui Ra, fiu bun pentru cel care l-a zămislit, generos în 
monumente, bogat în minunăţii, cel care a făurit 
monumentul potrivit pentru tatăl său Amon, darnic în 
nașteri, regele care a rostuit Tauy. 


Se sfârșise. Cei prezenţi începură să se împrăștie. În templu, 
la palat și la vizirat îi așteptau banchete. Theba se veselea. Se 
împărțiseră vin și grâu populaţiei. Muzicanţi, dansatori și 
dansatoare își etalau talentele pe străzi. Cântăreţii nu-și cruțau 
nici ei glasurile. Avea să urmeze o noapte albă. 

Tt 

Tutankhamon se întoarse spre soția sa. Însă veselia din ochii 
ei se preschimbă în uluire când se uită la el. Masca. Un zâmbet 
superior, trufaș și privirea fixă. El chiar crezuse ce auzise! 
Crezuse în personajul născocit și descris de curtenii săi! Lui 
Ankhensepamon îi îngheță sângele în vene. Boala familiei își 
făcea iarăşi simțită prezența. 

— Haide, să mergem, îi zise el pe un ton semet, de parcă era 
cu adevărat întruparea lui Amon. 

Ea se întoarse și zări chipul grav al lui Thutu. Înţelesese, oare, 
și el? Şi de ce Mutnejmet zâmbea sfidător? 

Se alătură regescului ei soț și porni spre ieșire cu pas 
măsurat, respectând ritmul ceremonial, observând șchiopătatul 
băiatului de lângă ea, care mergea sprijinindu-se într-un baston. 


t Capitolul 23 


MAI-MARELE PESTE CAI 


149 


Fraza făcu aceeași impresie ca un bolovan căzut din cer în 
sala palatului din Akhetaton unde regele juca dame cu Pasar, 
după cină. 

— Eşti expresia mea. 

ltchan o auzi. La fel ca și Rekhmere. 

Și Ankhensepamon, firește. Cu inima bătându-i cu putere își 
ridică ochii din carte. 

— Eşti expresia trupului meu. Trebuie neapărat să fii 
preamărit potrivit rangului tău. 

Trecuseră mai bine de doi ani de la încoronare. Tutankhamon 
avea doisprezece ani, Ankhensepamon paisprezece, iar Pasar 
avea să împlinească, în curând, cincisprezece. Izolarea 
cvasitotală în care trăise cuplul regal în decursul primului an al 
așa-zisei sale domnii se încheiase. Într-adevăr, de la dezvelirea 
Stelei Restauraţiei, Tutankhamon călătorea adesea în regat 
pentru a inaugura lucrările de înfrumusețare și lărgire a 
diferitelor temple, pentru a asista la așezarea vreunei statui a lui 
Amon, Ptah, Osiris, Maât, Mut sau a altei zeități. În ultimele 
două-trei decenii, Cele Două Pământuri fuseseră lovite de 
câteva cutremure, zvârcoliri ale lui Apopis, așa cum le 
considerau preoţii. Unele edificii suferiseră stricăciuni, altele 
însă se prăbușiseră. Arhitecţii, ce trândăveau de mulţi ani, se 
reapucară de muncă, iar legiuni de muncitori și sclavi trecură la 
treabă de-a lungul întregii văi. Multe statui fuseseră distruse, 
așa că sculptorii avea și ei mult de lucru. Se alcătuiră noi echipe 
de preoți și se împărțiră noi terenuri. 

Cu încuviințarea lui Horemheb, Thutu puse să se șteargă 
discret în regiunile Thebei și ale Memphisului basoreliefurile ce-l 
slăveau pe Aton. Unele temple ale discului solar fură închinate 
unor divinităţi tradiţionale, dar, în cursul călătoriilor sale, 
prefecţii care-l conduceau pe băiatul-rege îl ţineau departe, prin 
diferite șiretlicuri, de astfel de locuri ale apostaziei. 

Ce-i drept, încă nu se proclamase renunţarea oficială la cultul 
lui Aton. 

Tutankhamon se dedicase sarcinii sale în măsura în care îi 
îngăduiau puterile. Luase în serios înscrisul de pe Stela 
Restauraţiei. Niciun zeu nu scăpa freneziei de care dădea 
dovadă în privinţa repunerii în drepturi a vechilor culte. De- 
acum își împărțea timpul între echipele de arhitecţi și de 
sculptori. 


150 


Pasar încremeni auzindu-i vorbele. 

Ankhensepamon îi mărturisise că după trei, patru încercări la 
fel de jalnice ca prima, regele renunţase la drepturile și 
îndatoririle sale de soţ. Își conștientizase neputinţa și lipsa de 
pricepere într-astfel de treburi trupești și, dacă mai era nevoie, 
câteva oftaturi de nerăbdare ale soţiei sale îi confirmaseră 
bănuielile. 

Nu era înzestrat de la natură ca să zămislească prunci, ca să 
nu mai vorbim despre plăcerile sale! 

Printr-o conspirație pusă la cale cu afecțiune de însăși 
Ankhensepamon, împreună cu ltchan și Thutu, îi fuseseră 
scoase regelui în cale, în timpul călătoriilor lui de-a lungul văii, o 
mulţime de prostituate dintre cele mai iscusite și mai 
seducătoare. În zadar. Ajunse în odaia Maiestăţii Sale cu ajutorul 
mai-marelui garderobei, ori erau date afară fără alte explicaţii, 
ori se străduiau din greu să-i trezească poftele. 

— O oră întreagă pentru un strănut! îndrăznise o nefericită să- 
i spună mai-marelui garderobei care apoi îi repetase totul lui 
Thutu, care, la rândul lui, în cuvinte alese cu grijă, o înștiinţase 
pe regină. 

Regele îi încredinţase sarcinile ce ţineau de trupul reginei lui 
Pasar. Prin urmare, făcea dragoste printr-un mijlocitor. Mersese 
până acolo, deși fără a o recunoaște. 

Și, brusc, împuternicirea lui Pasar devenea oficială. De vreme 
ce făcea dragoste cu regina, Pasar era expresia lui. 

— Am să încep prin a-ţi preamări tatăl, zise Tutankhamon 
mutând un pion pe tabla de joc. 

Pasar se zăpăci cu totul. 

— E o cinste fără de margini, maiestate. 

— Tatăl tău, Huy, a lucrat deja la palat, mi s-a spus. 

Ankhensepamon nu mai reușea să citească nici un singur 
cuvânt. Vasăzică, Tutankhamon se informase dinainte despre 
tatăl lui Pasar. Nu aruncase niște vorbe în vânt. 

— A fost scribul lui Merimes, viceregele Ţării Kush pe vremea 
augustului tău părinte, Amenhotep al Iil-lea, mărturisi Pasar. 

— Era mesagerul suveranului pe tot cuprinsul pământurilor 
sale, adăugă regele. lar tatăl lui a fost mai-marele vămilor 
tatălui meu. 

Ankhensepamon era uluită. Deși în curând se împlineau cinci 
ani de când se cunoșteau, Pasar nu-i vorbise niciodată despre 


151 


tatăl sau despre familia lui. Ea nu aflase decât întâmplător cum 
îl cheamă pe tatăl lui. Din modestie sau bun-simt, încă din ziua 
memorabilă când el îi înmânase acea bucată de piatră pe care 
scrisese un avertisment, Pasar se mărginise la a-și arăta 
dragostea și devotamentul faţă de ea. Se temuse oare să nu se 
creadă că avea vreun interes? Ce-i drept, nu ceruse niciodată 
altă favoare decât să se găsească în preajma celei care era pe- 
atunci Ankhensepaton. 

Totuși, dezvăluirile pe care tocmai le auzise îi deschideau 
ochii asupra unei alte laturi a afecțiunii lui Pasar. Dacă tatăl său 
îl slujise ca înalt demnitar pe Amenhotep al Ill-lea, însemna că 
dragostea pentru dinastia regală se moștenea din generație în 
generaţie în familia lui. g 

— Thutu mi-a spus, continuă Tutankhamon, că Inălțimea Sa 
Huy se număra printre purtătorii de evantai ce stăteau la 
dreapta părintelui meu. Și a fost Viteaz al Maiestății Sale în 
trupele de călăreți ale fratelui meu Akhenaton. 

Pasar, stânjenit, îi aruncă pe furiș o privire lui 
Ankhensepamon. Ea făcu ochii mari: ibovnicul ei aparţinea deci 
unei familii de vază a regatului. Băiatul se strădui din răsputeri 
să se concentreze asupra partidei. 

— Am hotărât, rosti Tutankhamon, luând un pion advers, că 
tatăl tău va fi vicerege în Țara Kush. Am stabilit asta împreună 
cu vizirul. 

Nu un bolovan din cer căzuse în odaie, ci însăși Luna. 

— lar tu ai să fii mai-mare peste caii mei. Nu mai joci? 

— Maiestate..., se bâlbâi Pasar. Atâtea onoruri... 

— Ai sânge nobil. Și ești expresia mea. 

— Îngăduie-mi, maiestate, să-ţi sărut mâna. 

Tutankhamon își întinse mâna-i delicată peste tabla de joc, iar 
Pasar i-o sărută. 

— Și ce părere are despre asta regentul? întrebă 
Ankhensepamon, care se ridicase din jilţ. 

— E întrutotul de acord. 

Regina se gândi că Ay și Huy se cunoșteau, probabil, de multă 
vreme. Se întrebă dacă o asemenea hotărâre nu ascundea vreo 
sforărie a regentului sau vizirului ori a amândurora. Dar nu izbuti 
să-și dea seama care putea fi aceasta. Voiau oare să-l 
îndepărteze pe Pasar de ea? 

— Și Pasar va pleca în Țara Kush? întrebă ea. 


152 


— Nu, de vreme ce este mai-mare peste caii mei. 

Reginei îi trecu fulgerător prin minte ce anume ar putea să 
simbolizeze rangul de mai-mare peste caii regelui și se zăpăci 
într-un asemenea hal, încât nu mai putu să lege două idei. 

— Veștile astea mi-au stârnit setea, zise ea. 

Și porunci unui servitor să le aducă bere. 

— Dacă nu mai joci, zise Tutankhamon, am câștigat. 

— lartă-mă, maiestate, răspunse Pasar aplecându-se peste 
tabla de dame. 

Ankhensepamon își aminti în treacăt de zbenguielile pe 
câmpul din nordul palatului în tovărășia lui Pasar. Se întâmplase 
mai ieri și, parcă, niciodată. Fuseseră singuri. Acum, că devenise 
oficială, legătura nu le mai aparţinea. 

Tt 

Învestirea lui Huy avu loc două săptămâni mai târziu, la 
Theba. Ankhensepamon se încredinţă că soțul ei pusese la lucru 
pe toată lumea, nu doar pe intendentul sărbătorilor regale și pe 
Uadj Menekh, firește, ci și pe toţi slujbașii regenței și ai 
viziratului. 

Ceremonia se desfășură în marea sală de audienţe. Pe un 
podium atât de înalt încât o cădere de-acolo ar fi fost mortală, 
regele și regina stăteau pe tronuri placate cu electrum, sub un 
baldachin. 

Ay era așezat pe un al treilea tron, în faţa lor, pe un podium 
mai jos, cu doi purtători de evantai alături. Thutu, Horemheb și 
Maya stăteau în picioare, la stânga și la dreapta tronului său. 

Cu acest prilej, Tutankhamon îmbrăcase roba lungă din pânză 
de in plisată care îl făcea mai impunător decât arăta în mod 
obișnuit cu o pânză în jurul șoldurilor. La spate, de centură, era 
prinsă coada de panteră. Stăruise ca Ankhensepamon să poarte, 
ca și el, sandale în întregime aurite. Pe cap avea coroana 
albastră de paradă kheperesh, numită și „coiful de război”, într- 
o mână ţinea sceptrul și biciul, emblemele regale, iar în cealaltă 
crucea vieţii, ankh. Deși soțul ei dovedea o grijă excesivă pentru 
veșmintele lui, ca și pentru rânduiala ceremoniilor și a cadrului 
lor, Ankhensepamon fu surprinsă de fastul copleșitor pe care-l 
ceruse pentru învestirea lui Huy. Ce putea să-nsemne asta? 

Își privi soţul. Aceeași mască neclintită. 


„Dar ce se află, oare, în spatele măștii?” se întrebă ea. 
Crezuse că-l cunoștea pe băiat, pe vremea când nu era decât un 
prinţ timid, dar își dădea seama acum că el devenise o enigmă. 

De-o parte și de alta a unui culoar larg, înalţi slujbași, curteni 
și demnitari alcătuiau grupuri tăcute, în veșminte de ceremonie. 
În primul rând din dreapta, Ankhensepamon observă două 
femei, nu tocmai tinere, dar cu ţinută mândră, purtând fiecare 
câte un pectoral sclipitor, brățări de aur, sandale garnisite cu 
pietre scumpe, spunându-și că trebuiau să fie Unher, mama lui 
Huy, și Taemuadjisy, mama lui Pasar. Oare aceasta din urmă 
bănuia motivele favorurilor pe care le acorda soţul ei? Dar, oare, 
motivele erau cu-adevărat cele pe care și le-nchipuia 
Ankhensepamon? O tot mai mare nedumerire punea stăpânire 
pe ea. 

Uadj Menekh anunță cu glas răsunător sosirea lui Huy. Și tatăl 
lui Pasar intră, îmbrăcat și el într-o robă lungă, din pânză de in 
plisată. Regina îi cercetă chipul cu atenţie. Pasar peste treizeci 
de ani, își zise ea. Pentru această împrejurare, bărbatul 
abordase, firește, o expresie de nepătruns. 

După Huy intrară cei doi fii ai săi, căci Pasar avea un frate mai 
mare. Apoi secretarii lui Huy. Toţi cu spinările încovoiate și 
frunţile în pământ. 

Maya merse să-l întâmpine în numele regelui și-i spuse: 

— i s-a dat în grijă ţinutul care se întinde de la Nekhen până 
la Nesut Tauy?l. 

— Fie ca Amon din Nesut Tauy să facă în așa fel încât tot ce-ai 
poruncit tu să se-mplinească, o, rege, stăpânul meu, răspunse 
Huy. 

lar secretarii săi intonară: 

— Tu ești fiul lui Amon. Fie ca prin vrerea lui să vină la tine 
cârmuitorii tuturor ţărilor străine, aducându-ţi roade alese din 
ținuturile lor. 

Ankhensepamon încercă să prindă însă privirea lui Pasar. Însă 
chiar atunci Maya îi întinse solemn lui Huy inelul de aur al noii 
sale demnități, iar cei doi fii urmăreau încheierea ritualului. 

Un nou val de nedumerire o tulbură pe regină. Tot nu-i venea 
a crede că Tutankhamon rânduise asemenea ceremonie doar 
pentru a-l rostui pe Pasar drept ibovnicul ei. Având 


21 Hierakonpolis și Napata. (n.a.). 
154 


complicitatea lui Thutu? Și pe cea a lui Maya? Nu, exista cu 
siguranţă un alt motiv, mai profund. 

Proaspătul vicerege rosti încă o formulă de laudă pentru a-i 
mulțumi monarhului. 

Vicerege, își zise Ankhensepamon. Și se lumină brusc. La fel 
cum Ay își asigurase sprijinul unui viceregent, Tutankhamon își 
lua un vicerege. Asta era! De vreme ce Ay se sprijinea pe 
armată, Tutankhamon punea mâna pe veniturile din Kush: aur, 
fildeș, lemn preţios, sclavi. Cum de nu se gândise până atunci! 

Noul vicerege își îndreptă pentru ultima oară privirea către 
stăpânul său și ieși din sală, apoi din palat, urmat de familie și 
de numeroși demnitari și curteni. De-afară se auziră uralele 
slujbașilor ce-l așteptau. Toată lumea avea să-l însoțească la 
debarcader. 

Acolo, va urca pe o corabie somptuoasă, cu o cabină la pupa 
pentru el și suită și o alta pentru cai la proră, în spatele unei 
sculpturi ce-l înfățișa pe rege supunând un războinic negru. O 
cântăreaţă va intona imnuri de slavă și Huy va ridica pânzele și 
va naviga spre întinsa și misterioasa Țară Kush. Și se va strădui 
să-i smulgă aurul, arama, fildeșul, nestematele, abanosul 
vegetal și uman, ca și vitele care se găseau din belșug în 
această regiune cucerită. 

Ankhensepamon nu avea să-l revadă pe Pasar decât pe seară 
sau, cel mai probabil, a doua zi. „Mai-mare peste cai”, își zise ea 
încă o dată. 

După ce sala se goli, ltchan, ridicat la rangul de întâi secretar 
al regelui, îl ajută pe monarh să coboare treptele, îi luă 
însemnele regale din mâini, apoi îi întinse bastonul. 

Căci de-acum era lucru știut: regele nu se mai despărțea de 
baston pentru a-și sprijini mersul. Nu era unul obișnuit, nici pe 
departe, ci o cârjă înaltă, cu capătul de sus încovoiat și 
împodobit cu chipurile schimonosite de durere ale unui sirian și 
unui negru, dușmanii tradiţionali ai regatului. 

Deodată, pe când cobora la rândul ei de pe podium și apuca 
mâna pe care i-o întindea întâia doamnă a curții, 
Ankhensepamon înţelese într-o străfulgerare: băiatul acesta 
care-i era soţ încifra tot. Chiar și nenorocul în căsătorie. Se 
încifrase chiar și pe el însuși: un rege, fiu de zeu, a cărui 
existență nu putea fi însă decât un șir neîntrerupt de ceremonii 


155 


solemne și de spectacole. Dar era, totodată, șiret: pusese mâna 
pe veniturile ce trebuiau să slujească gustului său pentru fast. 
Ankhensepamon îl privi pe Ay care, după ce termină de 
discutat cu secretarul său, se apropie de Tutankhamon. Probabil 
că bătrânul șacal își închipuia că înfulecase iepurele. 
Dar regina își dădu seama că Tutankhamon nu-l iertase 
pentru moartea lui Semenkhere. Și nu-l va ierta niciodată. 


t Capitolul 24 


O CEREMONIE NESFÂRȘITĂ 


Uneori, în vise apar persoane apropiate, însă comportamentul 
lor e atât de diferit, încât îl umple de groază pe cel care doarme. 
Omul se trezește tresărind și începe să se teamă că visul urât e 
un semn prevestitor. Oare persoana ce i-a apărut în somn o să 
se îmbolnăvească ori o să moară? 

Ankhensepamon fu smulsă din liniștea nopţii de o imagine a 
lui Tutankhamon, șezând în faţa ei și jucând singur dame într-un 
spaţiu imens și lugubru. Tânăra se ridică brusc în capul oaselor, 
iar Pasar se trezi și el. 

— Ce se întâmplă? o întrebă, punându-și palma peste 
degetele iubitei sale. 

Ea îi povesti ce visase, adăugând: 

— Parcă murea. 

— Nu poate să moară. E mort deja. 

— Cum? exclamă ea. 

— Nu-l vezi? Trupu-i împuţinat e gol pe dinăuntru. Privirea lui 
e cea a unei măști mortuare. Nicio pasiune nu-l însuflețește. 
Câteodată, când mă uit la el cum mănâncă, am impresia că 
înghite alimente de ipsos pictat, dintr-acelea ce se pun în 
morminte pentru așa-zisele mese ale morţilor. Și-a transformat 
viaţa într-o nesfârșită ceremonie funerară. 

— Taci, îi zise Ankhensepamon fără convingere. 

Dar în mare parte era adevărat, în adâncul inimii sale o știa. 
În discuţiile cu soţul ei nu mai exista loc pentru emoție sau 
pentru fleacuri, ce-și aveau, totuși, importanţa lor și cu care ea 
se obișnuise. Toate întâlnirile dintre ei deveniseră ritualuri, în 


156 


deplinul înțeles al cuvântului, și îndată ce se îndepărtau de la 
regulile stabilite tot de el, Tutankhamon amuțea, arătându-și 
dezaprobarea prin tăcere. În fiecare dimineaţă când se întâlneau 
prima oară, el îi punea întotdeauna aceeași întrebare: 

— Divina mea soţie a dormit bine? 

Uneori, enervată că un băiat de doisprezece ani e într-atât de 
ceremonios și lipsit de spontaneitate, ea răspundea, chiar dacă 
nu era adevărat, că țânţarii o deranjaseră ori că cina din ajun îi 
picase rău la stomac. El o privea neclintit ca o stană de piatră, 
nu dădea atenţie răspunsului și nici nu rostea cuvinte de 
mângâiere. 

Prin urmare, n-avea niciun rost să-i spui ceva, orice, care nu 
făcea parte din ritualul prevăzut. 

Câteodată, Ankhensepamon mânca pește, preparat special 
pentru ea. El nu se atingea niciodată de o asemenea mâncare. 
Mai întâi că era o hrană pentru oamenii de rând, apoi era 
exclusă din alimentaţia celor puri, iar regele, susținea el pe un 
ton afectat, trebuia să fie mai pur decât cei mai puri. Nu punea 
în gură nici ceapă, deoarece aflase că această legumă le era 
interzisă preoților care se pregăteau pentru săvârşirea 
ritualurilor. Dar pentru care ritualuri? Ankhensepamon mânca 
într-adins pește, chiar mai des decât avea poftă, ca să-i facă în 
ciudă. Dar oare izbutea? El nu rostea nicio vorbă de reproș, își 
întorcea doar ochii de la bucatele scârbavnice, privind pe 
deasupra mesei. 

Ankhensepamon înţelegea însă cauzele acestei purtări aspre. 
După moartea fratelui său Akhenaton, orfanul fusese scos din 
adăpostul palatului, ca o statuie dintr-o prăvălie cu mărunțișuri, 
și aruncat în mijlocul unei încleștări a monștrilor. Mama lui, 
Satamon, propria fiică a tatălui micului prinţ, murise la puţin 
timp după nașterea sa. lar el nu se bucurase atunci de altă 
mângâiere în afară de compasiunea slugilor și a sclavilor. 

Apoi îi uciseseră celălalt frate, pe Semenkhere, singurul său 
sprijin. lar el îl cunoștea pe cel care pusese la cale omorul, dar 
nu putea cere să se facă dreptate. 

După aceea, îl căsătoriseră și-l încoronaseră. ȘI-I siliseră să-și 
conștientizeze slăbiciunea trupului. 

În sfârșit, încercaseră să-l asasineze. 

Și atunci se închisese în el însuși. De aici masca și viclenia. 


157 


Regina se gândi că rădăcinile acestei schimbări păreau să se 
afle în noaptea cobrelor, când animalele sacre ale lui Sati îl 
apăraseră. Se crezuse el atunci de esență divină? Asta să fie 
pricina încremenirii, a morţii interioare a cărei mască și-o 
așezase pe chip înainte de vreme? 

Se întinse în pat, chibzuind la ce spusese Pasar. 

În ciuda numeroaselor îndeletniciri ale soțului ei, la care era și 
ea chemată adesea sa ia parte, viaţa dinainte a lui 
Ankhensepamon dispăruse, ca răzuită cu dalta de muncitorii 
unui faraon însărcinaţi să șteargă vestigiile predecesorului său. 
Precum o pietricică scăpată în apă, care, după ce stârnește 
câteva valuri concentrice, este înghițită sub suprafaţa 
redevenită netedă. 

Niciodată nu se rostea vreo vorbă despre Semenkhere, 
despre dispariţia lui Meritaton, a lui Nefer Heru și a fiului lor, 
despre noaptea cobrelor sau despre încercarea de răzvrătire a 
lui Api-hetep. Nimic din toate astea nu existase. Era legea 
regatului. Trăiau numai prezentul și pregătirile pentru moarte. 
Realitatea nu era pomenită niciodată. 

Nu exista trecut. Doar un nesfârșit ritual. 

Apoi, pacea pe care-o răspândea trupul lui Pasar, ce adormise 
la loc, o călăuzi din nou pe Ankhensepamon spre tărâmul 
somnului. 

t 

— Am primit de dimineață rapoartele despre ceremonia Stelei 
Restaurației, rosti Ay pe un ton mulțumit. 

În jurul lui se găseau strânși Thutu, Horemheb, Maya, Mahu, 
mai mulți slujbași de rang înalt, precum și unul dintre noii săi 
preferaţi, Usermon. 

— Asta arată, continuă el, că un pic de autoritate și câteva 
daruri au trezit gânduri mai bune chiar și în sufletele cele mai 
îndârjite. De-acum regele e iubit cum se cuvine de către 
întreaga ţară. 

Vorbele fură primite fără prea mare convingere. 

— Că veni vorba de daruri, zise Maya, am oferit din belșug 
templelor. În afară de statuia din aur a lui Amon, înaltă de 
treisprezece vergi, mai există o alta de patru vergi, o statuie a 
lui Ptah de cinci vergi, paisprezece statuete de aur și argint 
emailate... Ca să nu mai pomenesc de statuile din granit, nici de 


158 


artiștii și meșterii ce trebuie plătiţi... Vistieria regatului e 
aproape goală. 

— O să se umple cu aurul pe care ni-l va trimite Huy, i-o 
întoarse Ay. Se pricepe foarte bine să adune comori. Important e 
ca preoții să fie mulțumiți. 

Thutu rămase tăcut. Pe viitor, regele va controla tributurile 
din Kush. Aurul Sudului nu va ajunge în veci în lăzile vistieriei. 
Toţi oamenii ăștia, cu excepţia lui Maya, nu pricepuseră nimic 
din numirea lui Huy. 

— Trebuie să ne gândim la carele de luptă și la armele pe 
care le cumpărăm din Siria, grăi Horemheb. Dacă vistieria ar 
seca, armata s-ar confrunta cu mari necazuri. N-am mai putea 
să înrolăm mercenarii de care avem nevoie. 

— Am spus-o, Huy va îndestula vistieria, repetă Ay. O să-i 
trimitem un mesaj, rugându-l să grăbească lucrurile. Dările s-au 
strâns? 

— Ultima oară acum trei luni, dar au fost deja cheltuite, 
răspunse Maya, cu o undă de nerăbdare în glas. După cum știi și 
tu, regentule, oamenii trebuie să plătească următoarele dări 
abia peste opt luni și nu vom reuși să le strângem mai devreme 
de zece luni. 

— Va trebui să le mărim puţin. 

— Nu asta-i și părerea prefecţilor, se amestecă în discuţie 
Thutu. Li se par și așa prea mari. 

Fusese nevoit să rabde toată dimineaţa bodogănelile lui Maya 
în privinţa cheltuielilor fără măsură ale lui Tutankhamon și 
rugăminţile lui stăruitoare de a interveni pe lângă monarh. 

Incă din timpul ultimilor ani de domnie a lui Akhenaton, 
vistieria se golise și, cu siguranţă, perioada care urmase nu 
adusese nicio îmbunătățire. 

Veni rândul lui Ay să-și piardă răbdarea. 

— Toate astea sunt amănunte, rosti el apăsat. Contează ca 
liniștea să revină în regat. Prezenţa regală pe tron se impune 
de-acum în mod strălucit. Curând va fi de dorit să-l poftim pe 
Maiestatea Sa să părăsească Akhetatonul pentru a se înfățișa 
poporului. 

— Ai de gând să-l chemi la Theba? întrebă Horemheb. 

Regentul părea nehotărât. Işi dădu seama că dovedise cam 
multă înfumurare în cuvântările lui. Vechile și stânjenitoarele 
argumente legate de lipsa de vigoare a persoanei regelui riscau 


159 


să se facă iar auzite. Printr-o înţelegere tacită, nimeni nu 
pomenise, dar nimeni n-avea cum să tăgăduiască faptul că 
regele suferea de un beteșug din naștere și că se sprijinea 
mereu într-un baston când mergea. 

— Poate la Memphis, mai degrabă, zise Ay. 

Thutu se întrebă ce diferenţă putea să existe între Theba și 
Memphis. 

— Și va trebui să ne gândim la organizarea unei Sărbători a 
lui Opet? pe care s-o conducă regele, încheie Ay. 

Deoarece viitoarea sărbătoare urma să aibă loc abia peste 
șase luni, nu i se păru nimănui nimerit să discute acum despre 
asta. Sărbătoarea dura unsprezece zile și avea să fie pentru 
Tutankhamon o încercare cel puţin la fel de anevoioasă ca și 
ceremoniile de încoronare. 

Reuniunea luă sfârșit. 

Întâlnindu-se pe coridor cu vizirul, Horemheb îi mărturisi: 

— Am sentimentul că regentul se cam pripește când vede 
lucrurile ca și aranjate. Liniştea din ţară e doar aparentă și de 
moment. Vorbește de creșterea dărilor! Vrea încă un Api-hetep? 

Thutu încuviinţă din cap. 

— De la inaugurarea Stelei Restauraţiei, mi se pare că se 
servește de rege ca de-un bandaj pentru a obloji ţara, adăugă 
Horemheb. 

— Poate că-i va fi mai greu decât își închipuie să se servească 
de acest bandaj, rosti Thutu schițând un zâmbet. 

Nu uitase o observaţie făcută de Semenkhere: micul și 
ciudatul rege era un bun jucător de dame. 


t Capitolul 25 


FIUL ÎȘI ÎNSOȚEȘTE TATĂL LA HAREM 


Anotimpul semănăturilor se sfârșise. Primele zboruri ale 
păsărilor călătoare desenau hieroglife pe cerul de argint, 
îndreptându-se spre miazănoapte. 


22 Sărbătoare ce se desfășura anual, la jumătatea perioadei în care Nilul se revărsa. 
Ceremoniile erau prezidate de către rege. (n.tr.). 


160 


Rămăseseră mai bine de două luni până la luna Paophi și 
Sărbătoarea lui Opet. În cadrul ritualurilor ce se vor desfășura 
atunci, Amon și soţia sa Mut, însoţiţi de fiul lor, zeul lunar 
Khonsu, Mărinimosul, potrivit titlului său teban, mergeau la 
Haremul de Sud, la Luxor”. Poporul avea prilejul să-l zărească 
pe Creatorul lumii sau măcar efigia sa. 

Tutankhamon nu asistase niciodată la această sărbătoare. 
Rugat de către Ay, Consiliul regal și marele preot din Karnak să 
binevoiască să conducă sărbătoarea, regele nu stătu deloc pe 
gânduri. Nu construise el, după cum susţinea Stela Restauraţiei, 
cele trei bărci ale zeului? 

— E tatăl meu, le spuse el cu seriozitate și siguranţă de sine 
lui Ankhensepamon și Pasar, ce-l ascultau înmărmuriți. 

Și porni fără întârziere către Theba, urmat de Seferhor și 
ltchan, ca să primească de la marele preot lămuriri despre toate 
ritualurile ceremoniei și simbolurile lor. Ankhensepamon și Pasar 
aveau să i se alăture în ajunul plecării zeului. 

La scurt timp, cei doi aflară că un înscris regal o numea pe 
Taemuadjisy, mama lui Pasar, supraveghetoare a haremului 
regal. Nici regina, nici mai-marele peste cai nu bănuiseră nimic. 
Vestea îi lovi ca un trăsnet. Asemenea nebunie sau plăcere 
răutăcioasă îi tulbură adânc. 

— O transformă pe mama într-o codoașă! tună Pasar. 

Apoi izbucni în râs. 

— Dar ce să facă el cu un harem? murmură Ankhensepamon, 
sincer surprinsă. 

Dintotdeauna regii avuseseră câte un harem. Dar 
Tutankhamon, atât de tânăr?... Taemuadjisy va trebui, așadar, 
să aleagă cele mai frumoase fete din țară pentru plăcerile 
trupești ale monarhului. 

Care plăceri? Hotărât lucru, băiatul ăsta nu înceta s-o 
uimească. 

În ziua stabilită, Ankhensepamon cobori spre Theba împreună 
cu Pasar. Găsi palatul de aici în mare fierbere. Întâiul șambelan, 
Uadj Menekh, copleșit de pretenţiile nobililor care cereau cutare 
sau cutare loc la ceremoniile din templu, părea pe cale să-și iasă 
din minţi. Pe Pasar parcă îl înghiţi o mașinărie care se învârtea 
nebunește. Fiind mai-mare peste cai, avea datoria să 
pregătească drumul regelui de la palat la debarcader. Acesta nu 


23 În perioada respectivă, Luxorul se numea Haremul de Sud. (n.a.). 
161 


dura mai mult de un sfert de oră, însă ai fi zis că era vorba 
despre o ofensivă militară cu o sută de care. Sarcina lui Pasar 
presupunea să stea alături de suveran și să mâne cei patru cai 
înhămaţi la carul regal, în care Tutankhamon urma să 
călătorească în picioare,  strunindu-i pentru a evita 
zdruncinăturile. Odată regele urcat în barca cu care va traversa 
fluviul, Pasar va duce caii înapoi la grajduri. 

Ankhensepamon avu bucuria să-și revadă cele trei surori, 
Neferneru-Aton-Tashery, Neferneferure şi Setepenre, de care se 
despărţise imediat după încoronare. Impliniseră unsprezece, 
zece și nouă ani și nu se mai jucau deloc cu păpușile. O regăsire 
scăldată în lacrimi, plină de nedumeriri. Lăsate în grija doicilor 
și, uneori, a mătușii lor Mutnejmet ori a soţiei lui Thutu, cele trei 
tinere prințese păreau să aibă un aer pierdut. Nişte păsări ale 
paradisului rupte cu totul de lume. Cerură vești despre 
Meritaton și se mirară că n-o văd venind la sărbătoare, apoi se 
interesară de Semenkhere. Încă puţin și ar fi cerut să-și vadă 
părinţii. 

— Tu ești regina? o întrebă Setepenre. 

Oare își pierduseră minţile? Încercarea se dovedi prea grea 
pentru Ankhensepamon care le părăsi cu lacrimi în ochi și se 
duse direct în odăile sale, așteptând întoarcerea lui Pasar. 

A doua zi începu chinul. 

Regina și toți demnitarii și înalții slujbași porniră de cu zori să- 
și aștepte regele la debarcader. Merseră agale sub ochii 
mulţimii, având parte de atenția încăpăţânată a muștelor. 

În jurul orei zece, Tutankhamon ieși pe poarta palatului într-un 
car din electrum, în ecourile răsunătoare ale muzicii militare. 
Pasar, cu o pânză simplă în jurul șoldurilor, mâna caii. Un 
locotenent, de asemenea cu torsul gol și mărunt de statură, ca 
să nu rănească orgoliul recelui, urcase și el în car pentru a-l 
sprijini pe monarh. Între cei doi tineri, Tutankhamon, purtând 
robă lungă din pânză albă de in plisată și coroana kheperesh, ce 
nu trebuia să alunece, urma să străbată drumul ţinând într-o 
mână cârja, iar în cealaltă sceptrul. Și nu se putea agăța de 
nimeni și de nimic. 

O mulțime uriașă se adunase de-a lungul drumului, 
amestecându-și uralele cu vuietul trompetelor, freamătul 
cornilor și răpăitul tobelor și aruncând flori. 


162 


La ponton, împodobit cu flamuri albe și roșii ce fâlfâiau în 
vârful unor vergi înalte, Pasar și locotenentul îl ajutară pe rege 
să coboare. Uadj-Menekh îi luă însemnele regale și-i întinse 
bastonul. Suveranul urcă în barcă împreună cu regina. 
Numeroase vase erau ancorate în preajmă. O jumătate de oră 
mai târziu, pe celălalt mal, cortegiul se îndreptă pe jos spre 
templul lui Amon, acompaniat de o orchestră militară. 

Marele preot îl aștepta pe rege și-l conduse să facă libaţii și să 
tămâieze ofrandele. Apoi grupuri de preoţi și scribi se duseră să 
caute în templu prima dintre cele trei bărci divine, pomenite de 
Stela Restauraţiei, o ridicară pe umeri și o apucară spre mal ca 
s-o lase la apă. Fiecare putu să se încredinţeze cu propriii ochi: 
barca era cu adevărat din lemn de cedru incrustat cu aur. La fel 
făcură cu a doua barcă, apoi cu a treia. 

Nu era deloc o treabă ușoară, căci locul dintre templu și mal 
era înţesat de vânzători ambulanți care le ofereau oamenilor de- 
ale gurii: frigărui de pește și carne friptă, castraveți cu oțet, 
plăcinte cu susan sau miere, curmale, bere la pahar - unul 
singur pentru toţi. Asudând și opintindu-se, cele două sute de 
purtători ai fiecărei bărci trebuiau să se strecoare printre mesele 
înjghebate la repezeală și înjurăturile izbucneau acoperite, mai 
mult sau mai puţin, de muzică. 

Preoții și scribii se înapoiară la templu și culcară statuia cea 
mare de aur, înaltă de treisprezece vergi, pe o targă imensă, ca 
s-o care până la cea de-a doua barcă, UVserhet Amon. 

Sute de mâini se întinseră să-l atingă în treacăt pe zeu, ce 
zâmbea privind cerul. 

Tot așa duseră și statuia lui Mut, făurită, de asemenea, din 
aur. 

Apoi pe cea a lui Khonsu. 

Pe malul dinspre Karnak se îmbulzea deja puzderie de lume. 
Ce să mai vorbim de malul celălalt! Mai multe corăbii se 
desprinseseră de acolo, purtându-i pe curioșii ce voiau să vadă 
de aproape plecarea zeului. Acordurile diferitelor trupe de 
muzicanți se amestecau cu muzica militară dând naștere unui 
vacarm nemaipomenit ce se răspândea pe deasupra apei unind 
malurile. 

Preoții și scribii se străduiră să înalțe statuile în bărci și să le 
proptească, legându-le bine. După ce terminară, se întoarseră 
încă o dată să caute cabinele în formă de capelă ce trebuiau 


163 


așezate în bărcile divine, una în spate, alta în faţă, și care urmau 
să-i adăpostească pe călători timp de cincisprezece zile, cât 
aveau să navigheze. 

In sfârșit, pe la ora patru a după-amiezii, regele sui în Userhet 
Amon, însoţit de ltchan, de mai-marele garderobei, de medicul 
Seferhor, în caz că va fi nevoie de el și de un preot. Apoi 
corăbierii și vâslașii, cărora le reveneau o bună parte din 
meritele acestei isprăvi, își ocupară locurile la bord. 

Amon sclipea în soare. 

Prinţesele căscară gurile de uimire. Ankhensepamon își miji 
ochii. 

Se dădu semnalul de plecare. Barca lui Amon porni prima și 
se îndreptă spre mijlocul Marelui Fluviu, tulburat în timpul 
inundaţiei de curenți înșelători și de creșteri bruște ale nivelului 
apei. Bărcile soţiei și fiului său porniră la rândul lor, apucând în 
aceeași direcție. Neavând pânze și urcând împotriva curentului, 
mai puternic în acest anotimp, bărcile divine erau împinse doar 
de forța văslelor. Alte trei vase, aflate în fața lor, le remorcau, 
supraveghindu-le cu strășnicie. 

Amon, soţia sa și fiul lor se mișcau înainte și-napoi, la stânga 
și la dreapta, ca niște petrecăreţi ameţiţi de băutură. In fapt, 
asta îi făcea să pară vii. 

Bărcile demnitarilor îi urmau. 

La un moment dat, toţi privitorii de pe cele două maluri 
putură să-l vadă pe rege postându-se la pupa lui Userhet Amon 
cu ajutorul unui tânăr pe care Ankhensepamon îl recunoscu ca 
fiind ltchan. Sprijinit de acesta, Tutankhamon apucă vâsla- 
cârmă?* și se prefăcu a o mânui, ca și cum ar fi condus el însuși 
barca tatălui său. 

Aplauzele izbucniră numaidecât. Ankhensepamon se temu ca 
regele să nu plătească o asemenea cutezanță printr-o baie 
zdravănă. Dar nu se întâmplă nimic, căci, după ce conduse 
simbolic o clipă, regele ridică braţul pentru a răspunde 
aplauzelor și intră în cabina sa. 

Alaiul avea să-și continue astfel călătoria până la Luxor și, 
vreme de alte unsprezece zile, regele își va însoţi tatăl ceresc pe 
drumul de întoarcere, ca să-l aducă alături de soţia sa și de fiul 
lor înapoi la Karnak. 


24 În epoca respectivă, cârma nu fusese inventată. (n.a.). 
164 


Frântă de oboseală, biruită de căldură, agitaţie și larmă, 
Ankhensepamon se simţi nespus de fericită să pornească spre 
palat. Se întrebă dacă Tutankhamon se va întoarce teafăr din 
această călătorie. În ceea ce-o privea, ea îl lăsa bucuros pe fiul 
zeului să-și întovărășească tatăl la harem. 

Coincidenţa o izbi: Tutankhamon se înzestrase c-un harem 
exact în momentul când își urma tatăl spre haremul acestuia. 
Două haremuri închipuite. 


t Capitolul 26 


BĂIATUL CARE SE CREDEA ZEU 


Ca fiu al Creatorului, regele era centrul lumii și nu i-ar fi trecut 
nimănui prin minte să-l acuze că face lucruri bizare. Ea însăși de 
esenţă divină, ca fiică a unui zeu viu, Ankhensepamon nu se 
putea împiedica să-și spună că purtarea divinului ei soț începea 
să sfideze bine cunoscutele tradiţii. 

Cum el nu se înapoiase încă de la Sărbătoarea lui Opet, regina 
avea răgazul să mediteze asupra naturii pământești și divine a 
lui Tutankhamon. 

În timpul unei discuţii despre calitatea oglinzilor ce se găseau 
de cumpărat în vale, întâia doamnă a Curții îi spuse: 

— Maiestatea Ta se întreba cu îngrijorare mai deunăzi dacă 
poporul va reuși să vadă augustul chip al divinului tău soț în 
timpul ceremoniilor. Pot să-ţi mărturisesc că oamenii, chiar dacă 
abia l-au zărit din pricina distanţei ce-i despărțea de rege, încep 
să-i cunoască limpede trăsăturile. 

Ankhensepamon nu înţelese ce voia să spună femeia. 

— Efigiile sale sunt acum atât de numeroase, o lămuri 
aceasta, încât există puţini supuși care să nu cunoască 
trăsăturile mult-iubitului tău soț. 

Chiar atâtea să fi fost? 

— Regiunea Thebei e plină de ele, adăugă întâia doamnă, cu 
vădită admiraţie. 

Surprinsă, Ankhensepamon mărturisi că ea, una, nu aflase 
nimic despre asta și dădu glas dorinței de a le vedea. Cele două 
femei îi convinseră, așadar, pe Uadj Menekh și pe intendentul 


165 


general să organizeze o plimbare de-o zi. Aveau să meargă în 
spinarea catărilor, însoţite numai de două gărzi, întrucât pe 
lumină împrejurimile capitalei nu erau primejdioase. Se 
îmbrăcară ca două doamne respectabile, ferindu-se să atragă 
atenţia prin veșminte sau podoabe scumpe. Oricum, chipul 
reginei era aproape necunoscut. 

leșiseră din palat de vreo oră, când întâia doamnă îi arătă 
reginei două statui noi ce străjuiau poarta orașului. Se opriră. 
Ankhensepamon descoperi două statui uriașe ale soțului său, 
înfățișat cu un trup pe care ea nu-l recunoștea. Insă cel mai mult 
o surprinse coroana pe care o purta monarhul în aceste 
reprezentări: nu dubla coroana tradiţională a Pământului de Sus 
și Pământului de Jos, pschent-ul, ci pe cea a lui Osiris, numită și 
coroana atef, proprie zeului Geb. O coroană albă, cu două pene 
de strut înalte de-o parte și de alta și cu două coarne de berbec 
orizontale. 

O coroană divină. 

Exista însă un amănunt neobișnuit: coroana lui Geb, zeul 
Enneadei? și întâiul faraon al ţării înaintea tuturor regilor, 
fusese un pic schimbată. Discul lunar care de obicei apărea 
deasupra, între cele două pene de strut, fusese așezat direct pe 
capul regelui. 

Ankhensepamon fu tulburată. În primul rând discul era mult 
mai mare decât cerea tradiţia și amintea în mod periculos de cel 
al lui Aton. În al doilea rând, chiar și tatăl ei, Akhenaton, se 
înfăţișase cu coroana regală, nu cu cea divină. Insă se abținu de 
la orice întrebare sau comentariu. Dacă însoţitoarea sa nu era o 
mare cunoscătoare a însemnelor și a simbolurilor regale, mai 
bine să nu-i atragă atenţia asupra acestei ciudățenii. 

Micul cortegiu își continuă drumul și ajunse la debarcader. 
Peste o jumătate de oră coborî, cu catâri cu tot, pe celălalt mal. 
Întâia doamnă a Curţii se îndreptă spre un templu nou. Îi era 
închinat lui Khonsu, fiul lui Amon, a cărui statuie de aur o 
urmase pe cea a tatălui său de-a lungul fluviului în timpul 
Sărbătorii lui Opet. Sculptorii terminau de lustruit alte două 
statui colosale ce străjuiau intrarea, iar pictorii zoreau să le 
zugrăvească în galben, alb, ocru și roșu. Incă două reprezentări 
ale regelui. Inscripţiile proaspete de pe socluri spuneau că sunt 


25 Grup de nouă divinități reprezentând forțele fundamentale ale universului, a cărui 
alcătuire a variat în funcție de epoci și de școlile de teologie. (n.a.). 


166 


imagini ale zeului. Dar, în locul capului de șoim erau trăsăturile 
lui Tutankhamon. Totuși, pasărea divină nu lipsea. Işi întindea 
aripile în spatele capului regal. Imaginea tradiţională fusese 
schimbată în favoarea monarhului. 

Din nou, Ankhensepamon reuși să nu-și trădeze tulburarea. 
Se prefăcu a admira edificiul și intră să cerceteze basoreliefurile. 
Spre uimirea ei, găsi coți întregi cu imagini ale soțului ei 
războindu-se cu dușmanii ţării. La treisprezece ani? Când? Și 
unde? 

Poate că întâia doamnă se mira și ea. Când privirile li se 
încrucișară, Ankhensepamon desluși în cea a însoţitoarei sale o 
umbră de îndoială, ușor zeflemitoare parcă. În orice caz, tăcerile 
lor spuneau multe. 

— Maiestatea Ta ar dori să vadă și marele ansamblu al celor 
trei statui din templul lui Amon? propuse întâia doamnă. 

Ankhensepamon încuviinţă din cap și o luă spre templul cu 
pricina. Trecură pe lângă capela de alabastru a lui Amenhotep | 
și ajunseră la templul lui Aton. Regina vru să se oprească puţin 
aici. O dorinţă îndreptăţită, căci tatăl ei îl construise. Și, de 
altfel, nu era o vizită oficială. lar templul părea părăsit. Niciun 
credincios. Niciun preot. 

De cum păși înăuntru, regina încremeni. O gigantică efigie a 
lui Akhenaton domina sala cea mare. Cu inima bătând să-i 
spargă pieptul, ea privi portretul stilizat în exces și totuși mai 
adevărat decât natura: gura dăltuită, ochii îngustați și acel chip 
alungit, împietrit, vădind o dârzenie încăpăţânată. Tatăl ei. Işi 
stăpâni lacrimile. Tatăl ei și totuși un tată ce fusese mereu 
absent. Își aminti în treacăt de ultimii lui ani, de nebunia mistică, 
de timpul pe care-l petrecea închis în odăile sale împreună cu 
Semenkhere, de zilele în care scria imnuri închinate lui Aton, pe 
care i le încredința apoi lui Panesy ca să fie recopiate în Casa 
Vieţii. Își revăzu mama, trufașă și învăluită de mister, adâncită 
în ura ei, precum și propria izolare în care trăise alături de doici 
și de slujbașii palatului. 

| se făcu un dor nespus de Meritaton. Și-ar fi dorit din tot 
sufletul s-o cuprindă în braţe și să-i plângă pe umăr. Insă 
cealaltă regină nu se afla acolo. 

Pe un altar de ofrande, nisipul alb acoperise rămășițele unor 
jertfe arse cândva, demult. Urmele ultimelor libaţii îngălbeneau 


167 


soclul. Printre dale creșteau ierburi, iar șopârlele alergau peste 
basoreliefuri. 

Ankhensepamon îşi înghiţi lacrimile și ieși din capelă. 
Sicomorii își răspândeau umbra răcoroasă, păsărelele cântau, 
iar fluturii zburau veseli. Însă decorul era funebru. 

Cele două femei și gărzile se îndreptară spre templul lui 
Amon. 

Aici vârfurile aurite ale obeliscurilor sclipeau în soare. 
Flamurile galbene tremurau în bătaia brizei. Femeile străbătură 
curtea unde faraonul se purifica înainte de-a intra în prima sală. 
Preoţii forfoteau de colo-colo. Un servitor dădea cu mătura. Un 
preot înconjurat de credincioși săvârșea un sacrificiu, iar mirosul 
cărnii de animal și al laptelui ars umplea aerul. 

Întâia doamnă își conduse stăpâna spre zidul de răsărit al 
capelei. Lipită de el se afla o imensă sculptură. Lui 
Ankhensepamon i se tăie răsuflarea. Tutankhamon stătea în 
picioare, între Mut și Amon, ţinându-i cu familiaritate de mijloc, 
de parcă tustrei erau deopotrivă și luau parte cu toţii la un dans 
câmpenesc. Pe cap purta tot coroana atef. 

Luase locul zeului Khonsu. 

Orfanul își născocise niște părinţi. 

Întâia doamnă îi propuse reginei să viziteze încă un templu, 
însă Ankhensepamon pretinse că se simțea obosită și că voia să 
se înapoieze la Theba. 

t 

Când el o vizită la întoarcere, pe la mijlocul celei de-a treia 
luni a inundației, îi zâmbi triumfător, o sărută pe obraz și-i 
spuse: 

— L-am adus pe tata înapoi. 

Ea fu cât pe ce să-l întrebe dacă descoperise plăcerea în 
Haremul de Sud. Îndoielile despre sănătatea mintală a soţului ei 
o copleșiră din nou. 

La cină, el îi oferi o poveste ce părea că nu se mai sfârșește, 
dar pe care nimeni nu îndrăznise s-o întrerupă, despre călătoria 
pe Marele Fluviu și despre drumul înapoi. 

Trei zile mai târziu, după o întrevedere cu Ay, o înștiință că el 
se va muta cât de curând la Memphis. 

— Dar haremul tău, îl întrebă ea pe neașteptate, unde se află? 

— Oriunde mă aflu eu, răspunse el. 


Pasar îi destăinuise că un etaj dintr-o aripă a palatului din 
Theba unde ea nu punea piciorul niciodată fusese pregătit să 
găzduiască vreo douăzeci de tinere din vale, din Kush și din 
Punt, trimise de Ay. Dar, pe numele lui Min, la ce-i folosea lui un 
harem? 

— Mama ta ce zice despre asta? 

— Că el și-a petrecut acolo vreo trei, patru nopți. 

Ankhensepamon se simţi jignită. Situaţia devenea tot mai 
lipsită de noimă. 

A doua zi Tutankhamon porni spre Memphis cu un alai întreg 
de arhitecți, sculptori și scribi ai Casei Vieţii din Karnak. Așadar, 
se pregătea să construiască alte temple și să ridice noi statui cu 
divinizata sa persoană. Il luă cu el pe Pasar. Se părea că 
începuse să prindă gustul plecărilor și sosirilor în carul de 
electrum. 

Ori poate socotea că în lipsa lui regina nu avea dreptul la 
plăcerile trupului sau ale inimii, chiar și printr-un mijlocitor. Prin 
urmare, Ankhensepamon rămase singură, în tovărășia lui Sati. 
Bătrâna doică, devenită confidentă, îi vorbea despre cobrele ei 
și despre înțelepciunea fără pereche a animalelor. 

— Ele citesc în inima ta mai clar decât citești tu într-o carte. 

Trei luni mai târziu, printr-o scrisoare trimisă anume în acest 
scop reginei, i se impunea să se alăture soțului său la Memphis. 
La început Ankhensepamon se bucură, gândindu-se c-o să-l 
revadă pe Pasar, însă faptul că era tratată de parcă făcea parte 
din mobilierul regal îi strică toată plăcerea. Ce nevoie avea 
Tutankhamon de ea? 

— Blestemată fie regalitatea care m-a forțat să-l fac rege! îi 
spuse ea, aproape strigând, lui Sati, când rămaseră singure pe 
seară. 

— Sora ta ducea alături de Semenkhere o viaţă mult mai 
tihnită și tot a plecat, observă doica. 

— Dar eu nu pot să plec! Cum să plec? Și unde? 

— Haide să vedem ce-o să fie și la Memphis, zise Sati 
punându-și mâna pe umărul celei pe care o știa de mic copil și a 
cărei poveste o cunoștea mai bine decât oricine. 

Ankhensepamon începu să plângă. 

— Imi ești ca o mamă, șopti. 

Doica o cuprinse în brațe. 


După ce-și șterse lacrimile, Ankhensepamon îl chemă la ea pe 
Thutu ca să afle mai multe despre amestecul ciudat de imagini 
ale divinităţilor și ale regelui, pentru care nimeni nu era pregătit. 
Vizirul se arătă împăciuitor: 

— Maiestatea Sa este pătrunsă de natura divină a persoanei 
sale și e convins că sarcina de a repune în drepturi vechile culte 
nu suferă amânare. De aceea își dă toată silința pentru a 
readuce în regat prezenţa divinităţilor. 

Pricepând din privirea reginei că răspunsul n-o mulțumea, 
adăugă prudent: 

— Uneori mi se pare că regăsesc la Maiestatea Sa râvna fără 
pereche a răposatului său frate, regele Akhenaton. 

Vizirul nu putea spune mai mult. Tutankhamon era atins, așa 
cum bănuise și ea, de aceeași pasiune religioasă ca și tatăl ei. 

— Ce părere are regentul despre asta? întrebă 
Ankhensepamon. 

— Cred că nu greşesc când spun că se bucură nespus de 
armonia din regat, pe care lucrările regelui o sporesc. 

Cu alte cuvinte, clerul era încântat de această activitate 
nestăvilită, iar regentul, ce avusese nenumărate pricini de 
îngrijorare în ultimele luni, se socotea acum mulţumit. 

— Dar Horemheb? 

Un licăr se aprinse în ochii vizirului: 

— Locotenentul regelui speră că armonia ţării se va răsfrânge 
și asupra trupelor sale. 

Mai clar spus, găsea că treburile armatei nu mergeau la fel de 
bine ca ale preoților. 

Ankhensepamon își lăsă capul în piept, ca să-și arate 
încuviințarea, dar și ca să-l cruţe pe vizir. Să trăieşti într-o lume 
închipuită, își zise ea tulburată, e tot o formă de a-ţi duce viaţa. 
Incercă acest sentiment cu o intensitate copleșitoare. Toată 
lumea vedea și înțelegea delirul soțului ei. Și toată lumea 
începea să se obișnuiască deoarece el era regele și isprăvile lui 
născute din râvnă religioasă îi măguleau din cale-afară pe 
preoți. 

Asta ţinuse șaptesprezece ani la tatăl ei. Oare la 
Tutankhamon cât va dura? 


170 


t Capitolul 27 


SCHIȚE DE FILOSOFIE BOTANICĂ 
LA APROPIEREA UNEI FURTUNI 


— Le iau pe surorile mele la Memphis, rosti Ankhensepamon, 
vorbind parcă de una singură. 

Nici măcar nu știa cui se adresa. Doamnelor de la Curte? Mai- 
marii garderobei? Nimeni n-ar fi putut să rostească vreun cuvânt 
de împotrivire, oricât de neînsemnat. Uadj Menekh nu reușise cu 
niciun chip să-l găsească pe Thutu. Horemheb se afla la 
Memphis împreună cu regele. Ay plecase într-o călătorie de 
câteva zile la Akhmim. În orice caz, era o problemă ce ţinea 
numai de autoritatea ei. Așa că le rugă pe doici să binevoiască a 
pregăti cuferele prinţeselor pentru drumul de a doua zi. 

Nu-și putea lăsa cele trei surori mai mici să lâncezească în 
indiferența și nebunia palatului din Theba. Dar oare palatul din 
Memphis va fi mai bun? se întrebă ea. 

În dimineaţa următoare, prinţesele, sporovăind bucuroase la 
gândul unei plecări, ba încă și mai bine, al unei mutări, urcară 
alături de sora lor la bordul Înte/epciunii lui Horus. O altă corabie 
ducea cuferele reginei și ale prințeselor, precum și pe unii 
slujbași regali, chemati și ei degrabă la Memphis. 

În fapt, când regina, surorile sale și suita lor urcau pe vas, 
Thutu și Horemheb stăteau de vorbă în grădinile palatului, 
departe de urechile curioase. Și unul, și altul tocmai ce 
primiseră același înscris ce-l ridica pe Pentju la rangul de înalt 
demnitar însărcinat cu corespondenţa străină. Altfel spus, 
însărcinat cu relaţiile cu aliaţii ale regatului. O slujbă dintre cele 
mai importante. 

După josnicele-i mărturisiri, făcute cu aproape patru ani în 
urmă, Pentju fusese decăzut la rangul mărunt de mai-mare al 
arhivelor regale, la care Semenkhere îl condamnase din 
mărinimie. Dar iată că otrăvitorul ieșea iarăși la lumină. Și parcă 
ferindu-se să dea vreo lămurire despre asta, Ay plecase 
numaidecât spre Akhmim. 

— Ce crezi că înseamnă această repunere în drepturi? întrebă 
Thutu. Mie mi se pare că aduce a viclenie. Și, dacă nu mă înșel, 


171 


nu prevestește nimic bun. Adu-ţi aminte că atunci când am 
discutat cu Ay, după isprava de la Sais, l-am silit să accepte 
procesul lui Api-hetep, deși el nu voia cu niciun chip. L-am 
amenințat atunci că voi pune să fie arestat pentru otrăvirea lui 
Akhenaton și a lui Semenkhere și am pomenit, în chip nesăbuit, 
de mărturisirile lui Pentju. lar acesta a devenit pentru el o sabie 
atârnată deasupra capului. Ay nu putea să rabde așa ceva. 
Insăși existenţa lui Pentju și riscul dezvăluirilor lui îi îngrădeau 
libertatea de a lua anumite hotărâri. Ca atare, l-a ademenit cu 
șiretenie și, ridicându-l în rang, l-a câștigat, trup și suflet, de 
partea sa. Pentju se credea căzut în dizgrație pe veci. Și iată-l 
redevenind un om puternic și respectat. Nu-și va trăda niciodată 
binefăcătorul. De-acum gura i-a fost pecetluită, pricepi? Nu-l 
vom mai putea ameninţa pe Ay cu mărturisirile lui Pentju. 

Thutu mai chibzui o vreme și încuviinţă din cap. Interpretarea 
era corectă și limpede. Dar supărătoare. 

Generalul părea îngândurat. 

— De fapt..., zise el. 

Thutu aștepta urmarea. 

— De fapt, reîncepu Horemheb, poate că noi am greșit 
executându-l pe Api-hetep. Ar fi trebuit să ne prefacem că l-am 
trimis la moarte și să-l ținem într-o ascunzătoare secretă. 

Sugestia era neașteptată. Vizirul se încruntă, nedumerit. 

— Nu știu dacă Api-hetep ne-a spus tot, continuă Horemheb. 
Ceva mă îndeamnă să cred că Ay nu numai că i-a făgăduit 
rangul de vizir, ci l-a și încurajat să pună stăpânire pe Memphis 
și pe Pământul de Jos. 

Thutu medită la bănuiala generalului. Apoi clătină din cap. 
Vasăzică regentul încercase să distrugă unitatea regatului 
pentru a-l devora mai ușor! 

— Acesta e adevăratul motiv, spuse Horemheb, pentru care, 
odată ce Api-hetep a dat greș, Ay i-a ordonat lui Nakhtmin să-l 
ucidă pe loc și s-a împotrivit cu atâta îndârjire judecării sale. 
Toată treaba asta are rădăcini mai adânci. Dacă Api-hetep ar 
mai fi fost în viaţă, l-am fi putut face să vorbească. Să dezbini 
regatul e o crimă cu mult mai gravă decât complicitatea cu un 
stăpân de provincie răzvrătit și niște promisiuni nesăbuite. 
Acum am fi putut să-l judecăm pe Ay. 

Generalul vântură cu putere apărătoarea de muște cu mâner 
de fildeș ca să alunge insectele obraznice. 


172 


— Și să-l executăm, adăugă el. 

Încă o dată, Thutu realiză cât de mult îl ura Horemheb pe 
socrul său. Generalul își continuă explicaţiile: 

— Ay este, la drept vorbind, stăpân peste Egiptul de Sus. Cu 
atât mai mult cu cât l-a convins pe rege să-l numească pe Huy 
vicerege în Kush. Dar asta nu-i de-ajuns ca să preia puterea. Are 
nevoie și de sprijinul Pământului de Jos, în primul rând al 
Memphisului. Însă la comanda garnizoanei din acest oraș mă 
aflu eu. Sunt forţa potrivnică de care se teme Ay. 

Oricât ar fi fost el de vizir, Thutu scăpase din vedere acest 
aspect. 

— lată de ce nu crâcnește când regele cheltuiește fără 
măsură la Memphis și în întregul ţinut și nici când înalță cu 
nemiluita statui ale lui Ptah, după ce a umplut regatul cu statui 
ale lui Amon. Ca să-și atragă bunăvoința lui Nefertep și a 
nobililor din Memphis și din Pământul de Jos. A câștigat deja 
sprijinul deplin al marelui preot al lui Amon, dar nu și pe cel al 
marelui preot al lui Ptah. 

Thutu se întreba în ce fel putea fi oprită această mașinărie 
demonică. 

— Adică în toate aceste luni ne-a adormit atenţia lăsându-ne 
să credem că se supune voinţei noastre. Apoi, deodată, ne 
lipsește de o armă importantă: mărturisirile lui Pentju. Trebuie 
să recunoaștem că a lucrat cu mare măiestrie. 

— Asta înseamnă că se pregătește să treacă la fapte mari, 
observă Horemheb. 

— Dar la ce râvnește? 

— La tron. Tu ce crezi? 

— Dar tronul este ocupat de rege, nu? 

Generalul Horemheb îi aruncă vizirului o privire zeflemitoare. 

— A fost ocupat și de Akhenaton, și de Semenkhere. 

Cu alte cuvinte, Tutankhamon risca să-i urmeze în mormânt 
înainte de vreme. Crima își reintra în drepturi. În colţul gurii lui 
Thutu se ivi o cută amară. 

— Nu curând, adăugă Horemheb, luând-o înaintea întrebării 
vizirului. Asta ar semăna dezordine în ţară și ar fi primejdios 
pentru el. Deocamdată a obţinut ce-a vrut. Ne-a făcut să lucrăm 
pentru el... 

Un zâmbet ușor subție buzele lui Horemheb. Thutu aștepta o 
lămurire: 


173 


— Regele copleșește cu favoruri preoțimea și reușește să 
aducă liniștea pe care Ay n-ar fi putut s-o obţină decât cu prețul 
unor tratative  nesfârșite și anevoioase. Pentru regent, 
Tutankhamon e un soi de înalt demnitar ce se îngrijește de 
culte. lar eu am readus unitatea armatei și am pus-o pe 
picioare, ca să fie gata oricând de război. Țara prezintă toate 
aparențele armoniei și bunăstării. 

— Doar aparențele? 

— Dările sunt prea mari. Există riscul să apară oricând noi 
tulburări. 

— Ce putem face? 

— Să rămânem vigilenţi. În locul tău, nu m-aș încrede în acest 
Usermon, proaspătul favorit al lui Ay. 

Thutu băgase și el de seamă, așa că încuviinţă. 

— Au plecat împreună la Akhmim, adăugă generalul. Numai 
zeii știu ce pun la cale acolo. 

O dată în plus, acea oboseală nelămurită, vecină cu sila, îl 
cuprinse pe Thutu. 

Când ajunse la ușa odăii sale de lucru îl găsi pe Uadj Menekh, 
mâhnit, în tovărășia lui Panesy, marele preot al cultului părăsit 
al lui Aton. Surprins, vizirul schimbă câteva cuvinte curtenitoare 
cu marele preot. 

— Putem sta puţin de vorbă, vizire? 

Thutu îl pofti să intre, îi aduse aproape un jilț, apoi se așeză. 
Cei doi bărbaţi se priviră o clipă. 

— l-am trimis regentului două scrisori, zise într-un târziu 
Panesy. Nu mi-a răspuns. 

Thutu ghici deja cum stăteau lucrurile. 

— l-am scris regelui, adăugă Panesy. Au trecut de atunci două 
luni. N-am primit nici de la el vreun răspuns. Așa că am venit la 
tine. Preoţii mei și cu mine nu mai avem ce mânca. Trăim din 
mila câtorva credincioși. 

Vreme de șaptesprezece ani, marele preot fusese soarele 
Curții și al regatului. Sub domnia lui Semenkhere, se îngrijise ca 
toți marii preoţi din ţară să se adune laolaltă, ceea ce însemnase 
începutul împăcării. Acum se uita la Thutu cu aceeași seninătate 
de odinioară. Lipsa de recunoștință a regentului, ușurința cu 
care acesta se înstrăinase de cultul lui Aton, tăcerile regelui, 
toate astea nu păreau să-i pricinuiască vreo amărăciune. Doar 
un surâs puțin trist. 


174 


— Trebuie să mă duc să cer ajutor de la marele preot al lui 
Amon? El o duce bine acum. 

Thutu clătină din cap. Își chemă secretarul și-i porunci să ia 
grâu din rezervele Thebei, să cumpere zece vite grase, douăzeci 
de oi, urcioare cu vin și să le încarce pe corabia viziratului care-l 
va însoți pe marele preot înapoi la Akhetaton. 

Panesy încuviinţă din cap. Îi mulţumi vizirului și-i spuse: 

— Aton există, totuși. Nu-i drept să îndure umilinţe. 

— Nu, răspunse Thutu. Nu-i drept ca vrajba dintre oameni să 
se întindă și asupra zeilor. Scrie-mi ori de câte ori ceilalți nu-ți 
răspund. Cât timp mă voi afla în această slujbă, vei căpăta 
răspuns de la mine. 

La ultimele cuvinte ale vizirului, marele preot înălță nedumerit 
din sprâncene, dar se abținu să pună întrebări. 

După ce Panesy plecă, Thutu se așeză și se întrebă ce 
credeau zeii despre toate astea. 

t 

De cealaltă parte a Marelui Fluviu, marele preot Humose ieşi 
din vila sa și, urmat de secretar, porni spre Casa Vieții de pe 
lângă templul lui Amon. Işi lăsă privirea să alunece peste 
siluetele celor două slugi ce întindeau rufe la uscat în curtea din 
spate și intră în prima dintre sălile scribilor. Aceștia ridicară ochii 
și-i urară o zi fericită. Humose le întoarse urările. Apoi se 
apropie de unul dintre ei, Uab-Merut, „Dragoste pură”, și se 
aplecă spre el. 

— Frate, putem schimba o vorbă? 

Uab-Merut se ridică numaidecât în picioare. Era un tânăr de 
douăzeci și șapte de ani, cu privirea pătrunzătoare și un chip pe 
care meditaţia adâncă săpase cute timpurii. 

— E o cinste pentru mine, mare preot. 

Işi puse tăbliţa de scris jos, își astupă călimara și, așezându-și 
calamusul după ureche, îl urmă pe marele preot în grădină. 
Humose se uită o clipă la el, de parcă-l măsura, după care schiţă 
un zâmbet și-i spuse: 

— Vab-Merut, am fost însărcinat să-ți transmit prețuirea 
Maiestăţii Sale pentru sârguinţa și inteligenţa cu care l-ai sfătuit 
în alegerile sale și te-ai făcut tălmaciul său pe lângă sculptori și 
pictori. 

Uab-Merut își plecă adânc fruntea. 


175 


— Tu m-ai ales, mare preot, şi-ţi sunt îndatorat pentru 
asemenea onoare. 

— Regele m-a însărcinat să-ţi înmânez acest inel, ca semn al 
prețuirii sale. 

Scribul luă bijuteria în căușul palmei: un inel de aur cu un 
scarabeu de aur emailat cu roșu, simbol al Fiinţei și al Devenirii, 
adică al Veșnicei Întoarceri. Apoi își aţinti privirea-i sfredelitoare 
asupra lui Humose. 

— Ție ţi se cuvine un obiect atât de splendid, mare preot. 

— Eu am fost deja răsplătit, răspunse acesta. 

Expresia marelui preot era cea a unui om care mai are ceva 
de spus, iar scribul avea destulă experienţă ca să-și dea seama. 
Așa că așteptă. 

— Ai văzut statuile comandate de rege? reîncepu marele 
preot. 

— M-am dus de mai multe ori la atelierele sculptorilor ca să-i 
îndrum în măsura în care mi-au îngăduit umilele mele 
cunoștințe. Dar nu le-am văzut așezate la locul lor, în afara celei 
din templul lui Khonsu și a marii triade din templul lui Amon, 
bineînţeles. 

Humose încuviinţă din cap. 

— Și nu ţi s-a părut că există cam multe coroane atef? 

lată deci care era subiectul discuţiei. Uab-Merut se așteptase 
la asta. 

— E o coroană rezervată zeilor, îi aminti marele preot. Lui 
Geb, mai ales. 

— Într-adevăr, aceasta e regula, recunoscu scribul. 

— Am numărat opt efigii ale regelui purtând coroana atef. 

— Așa a cerut suveranul. 

Vasăzică, băiatul ăsta de treisprezece ani se crede zeu, gândi 
Humose. Fusese atins de aceeași nebunie a grandorii ca fratele 
său Akhenaton. Prin comparaţie cu el, Semenkhere se dovedise 
un munte de modestie! Și cine ar fi săvârșit imprudența să-i 
amintească de convenienţțe? Humose oftă. 

— l-ai arătat greșeala? 

— N-aș fi avut cum să n-o fac, mare preot. Schiţele mele 
pentru triadă cuprindeau un pschent. Regele le-a corectat cu 
mâna lui, desenând o coroană atef. La fel, continuă Uab-Merut, 
desenul pe care sculptorul l-a propus pentru triadă îi înfățișa pe 
zeul Amon și pe zeița Mut ţinându-și câte o mână pe umărul 


176 


regelui. Însă regele l-a respins și a impus imaginea pe care-am 
văzut-o. 

— E aproape necuviincioasă, spuse Humose. Ai zice că 
monarhul le conduce pe divinităţi. 

— Tot regele i-a cerut sculptorului să-i facă zeului un chip cât 
mai asemănător cu al său. 

Îndrăzneala aduce a blasfemie. 

— Va trebui să ne împotrivim cu mai multă hotărâre folosirii 
peste măsură a coroanei atef, grăi Humose. Sculpturile sunt 
menite slăvirii zeilor, nu doar a persoanei regale. 

— Atunci, trebuie ca un astfel de ordin să ajungă la Memphis, 
zise Uab-Merut. Regele a plecat acolo pentru o vreme. Și a luat 
cu sine desenele statuilor și basoreliefurilor făurite pentru el 
aici. 

— Adică riscăm să găsim o puzderie de coroane atef și în 
regiunea Memphisului. A 

— l-ai putea atrage atenţia marelui preot Nefertep. Insă 
Maiestatea Sa are multă voinţă. 

Cu alte cuvinte, e încăpățânat. Humose își trecu palma peste 
ţeasta rasă, neliniștit. 

— Așa că va trebui să-i atragi atenţia chiar regentului, adăugă 
Uab-Merut. 

La cotitura unei alei, cei doi bărbaţi se întâlniră cu Udj-Buto, 
„Scribul-grădinar”, ce ţinea în mână un fir de izmă. Se înclină 
respectuos în fața marelui preot și-i oferi un zâmbet îngândurat. 

— Ce crezi tu despre noile statui ce împodobesc templele 
noastre? îl întrebă Humose. 

— Că sunt splendide, mare preot, și că dovedesc renașterea 
cultului nostru. Am observat îndeosebi o evlavie crescândă la 
Maiestatea Sa, regele. 

Fraza era întoarsă cu dibăcie, gândi Humose, care cunoștea 
fineţea lui Udj-Buto. Îl iscodi din priviri pe scribul-grădinar, pe 
buzele căruia dădea să înflorească un zâmbet șovăielnic. Uab- 
Merub râdea în barbă. Tustrei se gândeau la același lucru fără 
să-l rostească. 

— Nu e minunat că stăpânul Celor Două Pământuri se 
identifică atât de strâns cu Khonsu? adăugă într-un târziu Udj- 
Buto. Până la coroana ate 

Bărbaţii schimbară priviri cu subînţeles. 

— Studiul plantelor..., începu Udj-Buto. 


177 


Însă nu-și încheie fraza, temându-se să nu pară preţios. 

— Studiul plantelor? întrebă Humose. 

— Studiul plantelor, mare preot, arată că, dacă un vlăstar 
crescut dintr-o sămânță e slab, se întâmplă ca seminţele din 
același spic să fie, și ele, slabe. 

Un mod foarte nimerit de a spune că Tutankhamon începea să 
pună tot atâtea probleme ca Akhenaton. 

Humose făcu un gest de nerăbdare. 

— UVab-Merut are dreptate. Trebuie să-l previn pe regent. 

Hotărât lucru, norii se adunau în zare, așa cum se întâmpla 
adesea la începutul anotimpului inundaţiei. Totuși, acum era 
anotimpul secerișului. 


t Capitolul 28 


SĂMÂNŢA DIVINĂ 


Sosind la palatul din Memphis și intrând în odăile sale, 
Ankhensepamon rămase uluită: aproape că n-aveai loc să te 
mişti, într-atât erau de ticsite cu mobile și statui. Paturi, jilțuri, 
mese, cufere, draperii, piei de panteră, statui din aur, din lemn, 
din piatră, mai toate înfăţișându-l pe Tutankhamon în chip de 
Osiris, de Khonsu, de Ptah. 

Regina observă că nicio statuie n-o reprezenta pe ea. Însă ea 
nu era zeiţă. 

Oricât de mari erau odăile, nu exista loc nici măcar pentru 
cuferele aduse de la Theba. Ținând în mâini coșul cu cobre, pe 
care zarva le făcuse să devină neliniștite, Sati izbucni într-un râs 
nebun. Întâia doamnă a Curţii își înăbuși un zâmbet. Mai-marea 
garderobei era descumpănită. Și ceilalţi erau cu totul năuciţi de 
sumedenia de obiecte îngrămădite laolaltă care ar fi putut 
împodobi două, dacă nu chiar trei palate. 

— O adevărată magazie de mobile! 

— Unde e regele? strigă Ankhensepamon. 

Intâia doamnă plecă numaidecât să-l caute pe Uadj Menekh, 
care le condusese până la odăile regale. 

Cele trei prințese mai mici și doicile ieșiră pe terasa ce 
domina Marele Fluviu, așteptând să se găsească o rezolvare 


178 


pentru grămezile de lucruri preţioase. Ankhensepamon cercetă 
mobilierul. Stilul îi era necunoscut. Bogăția întrecea tot ce 
văzuse ea vreodată, chiar și la Akhetaton unde Akhenaton 
făcuse risipă de comori. Nu găseai decât abanos incrustat cu 
fildeș, cedru incrustat cu aur și argint, foiţe de electrum și aur, 
vase de alabastru și lămpi cu forme complicate, capete și labe 
de leu, de bivol sau de hipopotam sculptate în toate colţurile 
posibile, la căpătâiul paturilor, pe braţele jilțurilor, pe picioarele 
mobilelor... Patru jilțuri erau decorate pe spătar și brațe cu 
imagini elaborate, făcute din aur, nestemate și pastă de sticlă 
de diferite culori: regele împreună cu regina care îi întindea o 
floare de lotus sau regele la vânătoare, străpungând cu lancea 
un crocodil. Pure născociri: el îi oferise ei cândva, și doar o 
singură dată, flori de lotus. Cât despre scenele de vânătoare... 
Ankhensepamon ridică din umeri. 

Se gândi la basoreliefurile și decoraţiunile asemănătoare cu 
care tatăl ei umpluse palatele și templele, când se despărţise de 
Nefertiti și, retras în casa lui, renunţase de o bună bucată de 
vreme să mai meargă la vânătoare. 

Uadj Menekh veni într-un suflet. Vădit încurcat, îi explică 
reginei că Maiestatea Sa plecase din zori pentru a asista la 
inaugurarea unui templu al lui Ptah și nu se va întoarce decât 
seara. 

Alte coroane atef, negreșit, își zise Ankhensepamon. 

Îndată ce monarhul se va înapoia, o asigură întâiul șambelan, 
o să-l înștiințeze despre sosirea reginei și a prințeselor. 

— Până atunci, zise Ankhensepamon, trimite-ne câteva slugi 
să mute mobilele ca să ne putem instala și noi. 

— Să mute mobilele? repetă șambelanul, îngrijorat. Dar sunt 
comori făurite, la porunca Maiestăţii Sale, de cei mai buni 
meșteri din Memphis, iar altele i-au fost trimise din Kush de 
către vicerege... 

— Nu mă îndoiesc. Însă nu pot să le ţin pe toate în odăile 
mele. 

Necăjit, Uadj Menekh se supuse. Slugile veniră și începură să 
care mobilele în sala cea mare de la etaj. Ankhensepamon 
păstră doar o statuie a regelui, stând într-o luntre, cu lancea în 
mână, gata să străpungă un monstru oarecare. Apoi hotări să ia 
o gustare înainte de a se odihni. 


179 


Slugile aduseră tăvi cu salate, bucăţi de pasăre fripte, plăcinte 
și fructe. 

Tocmai când Ankhensepamon se pregătea să iasă pe terasă 
ca să mănânce în tovărășia lui Sati, izbucniră niște ţipete de 
groază. 

C-un aer nepăsător, un leu tocmai intrase în odaia învecinată 
cu cea a reginei, unde mai-marea garderobei înșira veșmintele 
Maiestăţii Sale, și se uita la ea cu mirare. Mai mult moartă decât 
vie, femeia fu cât pe ce să se prăbușească leșinată, însă una 
dintre slujitoare o prinse la timp. Fiara adulmecă veșmintele și le 
privi cercetător pe doici, atrase de strigăte și încremenite de 
frică. După leu, urmă un leopard, pășind la fel de mândru și 
disprețuitor. Cele două feline  trecură în odaia lui 
Ankhensepamon. Sati rămase nemișcată, la pândă, cu ochii spre 
coșul cobrelor. Regina făcu ochii mari. 

Alte ciudățenii, se gândi ea. Dacă fiarele astea se plimbă în 
libertate înseamnă că fie sunt ghiftuite, fie că agresivitatea le-a 
fost amorțită cu pudră de mac. 

Doicile, întâia doamnă a Curţii, mai-marea garderobei, gâtuite 
toate de spaimă, o priveau, prin ușa deschisă, pe regină 
înfruntând animalele. 

Dar de unde veniseră? 

Ankhensepamon își aminti că fiarele îţi citesc în inimă: așa îi 
spusese Sati. Vom vedea. Le aruncă două bucăți de carne friptă. 
Leul și leopardul le înghiţiră numaidecât, pe nemestecate, 
privind-o cu gravitate și așteptară urmarea. 

— Restul e pentru mine, le spuse ea. 

Fără îndoială, animalele înțeleseseră căci după o clipă se 
tolăniră la picioarele reginei, observând-o cum mănâncă. La 
celălalt capăt al terasei, cele trei prințese nu-și luau ochii de la 
spectacol, neîndrăznind nici să se miște, nici să vorbească. 

— Aş vrea să beau puţin vin, le ceru regina slugilor 
înspăimântate. 

Apoi mângâie spinarea leului. Acesta își cobori pleoapele și 
ridică botul spre ea. Slugile îi aduseră reginei vin, având grijă ca 
fiarele să nu le înhaţe de picior când trecură pe lângă ele. 

— De unde au venit? întrebă Ankhensepamon. 

Răspunsul îl primi de la un bărbat ce dădu buzna, gâfâind, pe 
terasă. 


— Maiestate..., abia îngăimă el, când zări fiarele. lertaţi-mă... 
Au fugit din menajerie. 

Setepenre îndrăzni să se apropie de leu și se aplecă pentru a-l 
vedea mai bine. Felina întoarse capul ca s-o privească. 
Înfruntarea dintre fiară și prinţesa cu sânge regal ţinu foarte 
puţin. Prima își recunoscu stăpâna și se îndreptă spre ea. 

— Nu mă deranjează, zise regina către îngrijitor. Ce se mai 
află în menajerie? 

— Două girafe, Maiestate. Doi elefanţi. Și un rinocer. 

Ankhensepamon se întrebă dacă nu se găseau și niscaiva 
oameni. 

— Voi merge să le văd. 

Coroane atef. Un harem. Mobile cu nemiluita. O menajerie. 

Cu același pas molatic, leul și leopardul porniră în urma 
îngrijitorului. 

t a 

Tutankhamon se întoarse câteva zile mai târziu. Intre timp, 
condusă de Uadj Menekh, Ankhensepamon avusese răgazul de a 
vizita palatul. Era plin de mobile aidoma celor pe care le găsise 
în odăile ei. La fel stăteau lucrurile și în harem, după cum 
putuse să-și dea seama regina, aruncând în treacăt o privire. 
Refuzase să-i fie prezentate tinerele, pe care le auzea 
pălăvrăgind într-o atmosferă încărcată de parfumuri ce se 
revărsau până pe culoare. 

Al doilea șambelan veni s-o înștiinţeze că Maiestatea Sa 
sosise. Soții se întâlniră în uriașa sală cu tavanul sprijinit de 
coloane în formă de lotus de la parter. Nu se văzuseră de mai 
bine de trei luni. El arboră un zâmbet și se îndreptă spre ea cu 
mersul lui vădit nesigur, sprijinindu-se în baston. Exerciţiile lui 
Seferhor nu folosiseră aproape la nimic. Ori poate nu fuseseră 
făcute suficient timp. Regele părea fericit s-o revadă și îi dădu 
un sărut pe obraz, frățesc și copilăros. 

Pasar rămăsese mai în spate, împreună cu purtătorii de 
evantai, cu mai-marele garderobei și cu primii doi ofițeri din 
suita regală. Se purta cu reţinere pentru a nu încălca protocolul. 
În plus, vreo douăzeci de persoane asistau la întâlnirea regalilor 
soţi. Însă chipul băiatului îi trăda îndeajuns emoția. 

Cu ochi strălucitori, monarhul îi explică soţiei sale că, în cursul 
aceleiași călătorii, coborâse până la Busiris ca să inaugureze un 
nou templu al lui Osiris și Isis. Regina nu se îndoia că Osiris avea 


181 


trăsăturile lui Tutankhamon și se întrebă de ce fusese chemată 
atât de în grabă la Memphis. 

— Din ce pricină mobilele tale se află în sala cea mare? se 
miră el. Nu-ţi plac? 

— Sunt foarte frumoase. Dar am nevoie de loc pentru a mă 
mișca prin odăi. 

— Au fost lucrate din porunca mea, respectându-mi-se 
sfaturile, în atelierele regale, cu tributurile pe care mi le-a trimis 
Huy. 

Și, negreșit, cu sacii de pudră de aur pe care i-a trimis tot 
viceregele, gândi ea. 

— Dar statuile? întrebă el, cu tristeţe. 

— Sunt splendide, dar nu cred c-aș putea trăi cu câte un 
portret al soțului meu la fiecare zece pași. Am păstrat sculptura 
care te înfățișează stând în picioare într-o barcă. 

El arboră iar veșnica mască de nedescifrat. Cu siguranţă se 
simţea jignit. 

— O să le dăruiesc templelor, hotărî el. 

După care porunci să se servească cina în sala de la parter. 
Așadar, va fi o masă fastuoasă, cu o mulţime de slujitori 
forfotind în jur. Ea îi mărturisi că ar prefera o cină restrânsă, la 
etaj, împreună cu Pasar și cu prințesele și cu cât mai puţine 
slugi în preajmă. Când Ankhensepamon pomeni de prințese, 
Tutankhamon nu vădi niciun interes deosebit. 

Le privi însă cu bunăvoință când se întâlni cu ele, le îmbrățișă 
și le întrebă ce mai fac, fără a părea că ascultă răspunsurile. 
Apoi se așeză la masă și toată lumea îl imită. 

Fără să stea pe gânduri se apucă să povestească despre 
templul lui Ptah reconstruit din porunca sa și mai ales despre 
statuile ridicate acolo, apoi despre ceremoniile și sărbătorile 
desfășurate cu acel prilej. La un moment dat, observă că 
Ankhensepamon își lăsa gândurile să-i zboare aiurea. 

— Mă asculţi? o întrebă. s 

— Câteodată, răspunse ea tăios. Eşti rege. Insă regatul 
înseamnă și altceva decât temple și statui. 

El se arătă surprins. 

— Religia e temelia autorităţii regale, fără de care n-ar exista 
niciun regat. lar regele e chezașul puterii divine, nu știai? El e 
întruparea zeului pe pământ. 

Ankhensepamon încremeni de uimire. 


182 


— Avem niște ţinuturi de cârmuit. 

— Există un viceregent care se ocupă de asta. Misiunea mea 
e să răspândesc autoritatea divinului meu tată în întregul regat. 
Am readus pacea în sufletele Celor Două Pământuri. 

Și începu o altă cuvântare despre opera pe care mult iubitul 
său frate Semenkhere n-avusese timp s-o ducă până la capăt. 

— De altfel, va trebui să mă îngrijesc să i se aducă cinstirea 
pe care rămășițele sale pământești o merită. 

Ea se întrebă câtă cinstire mai merita acest rege care de-abia 
dacă apucase să domnească. Ori o fi vorba despre o palmă dată 
celui care l-a otrăvit? 

Prinţesele ascultau cu gura căscată. Pasar nu scotea un 
cuvânt. După câteva clipe de tăcere, Tutankhamon întrebă: 

— Dar voi doi încă n-aţi făcut un copil? 

Dumicaţii pe care Ankhensepamon și Pasar îi mestecau 
deveniră ca plumbul între dinţii lor. Amândoi se uitară la 
Tutankhamon, nevenindu-le a-și crede urechilor. Cu toate 
acestea, el le zâmbea, fără pic de răutate. 

— Eu am făcut doi, îi anunţă el. 

Ankhensepamon înghiţi cu greu. 

— Două dintre concubinele mele mi-au mărturisit că sunt 
însărcinate cu mine. Copiii din sămânța divină se vor naște 
peste șapte luni. Supraveghetoarea haremului m-a asigurat că 
așa este. 

Privi pe Pasar cu aceeași bunăvoință, falsă sau adevărată, 
nimeni nu putea spune. Cele trei prințese nu mai reușeau să 
rostească niciun cuvânt. 

Ankhensepamon se sili să spună: 

— Le doresc naștere ușoară și viaţă lungă și îmbelșugată. 

Din fericire, cina se sfârși. Regele se ridică și porni spre odăile 
sale. Odată ajunsă în camera sa, Ankhensepamon se întoarse 
spre Pasar: 

— Și-a pierdut minţile! Sămânţa divină, într-adevăr! 


t Capitolul 29 


NICIUN OM N-A ÎMPIEDICAT 
VREODATĂ NOAPTEA SĂ COBOARE 


Săptămânile treceau. Și, cum se întâmplă adesea, simpla 
succesiune a zilelor și nopţilor îl îndeamnă pe om să presupună 
că, întrucât s-a aflat pe pământ în ajun, se va afla și-n ziua 
următoare. Că poate aceasta va fi mai bună. Sau că, oricum, ce- 
a îndurat deja ar putea îndura încă o dată fără să-și pună viaţa 
în primejdie. 

Pe tot cuprinsul regatului, fiecare om se străduia să uite 
dictonul care spune că un fruct se coace într-o lună și putrezește 
în trei zile. 

In aparenţă, nimic nu se schimbase cu excepţia chiar a 
aparenţelor. 

Așa se face că, într-o dimineaţă, prezenţa lui Shabaka în palat 
le dovedi tuturor că regentul se înapoiase la Theba. Tuturor, mai 
puţin vizirului Thutu. Acesta plecase spre celălalt mal, însoţit de 
fiul său mai mare, ce împlinise șaisprezece ani, de secretarul 
său și de unul dintre cei mai pricepuţi arhitecţi funerari din 
capitală, pentru a face ceea ce orice om înţelept trebuia să facă 
la vârsta maturității: să-și aleagă un loc pentru mormânt și să-l 
pregătească. Trebuia să fie destul de mare, astfel încât întreaga 
familie să se poată reuni acolo pentru vecie. Odată locul ales, se 
va săpa cripta, apoi, cu sfatul scribilor, se vor hotărî inscripţiile 
și desenele ce-o vor împodobi, muncă migăloasă care va dura 
luni bune. 

Thutu nu simţea niciun pic de tristeţe. Tatăl său și tatăl tatălui 
său făcuseră la fel, ca și toți bărbaţii pe care-i cunoștea. 
Ultimele luni petrecute la cârma viziratului îi dezvăluiseră 
imaginea clară a întregii sale vieţi, așa cum de pe acoperișul 
unui templu descoperi, în lumina soarelui orbitor, esplanada. 
Regele pe care-l slujea era al treilea în decurs de șase ani. 
Pentru niciunul dintre cei doi predecesori ai săi nu-și cruţase 
forțele. Le închinase tot ce-avea mintea sa mai bun și-acum 
vedea dispărând rodul trudei sale. 

Observase rătăcirile născute din dorinţa de putere și și-o 
înfrânase pe-a lui. lar în tot acest răstimp, umbrele se lungeau 
pe esplanadă. Niciun om n-a împiedicat vreodată noaptea să 
coboare. 

Mai devreme sau mai târziu, în luptele necontenite ce se 
duceau în palat, va sfârși ca victimă sau căzut în dizgrație. Nu 
se temea de moarte, ci de otravă. Doar animalele vătămătoare 


184 


piereau otrăvite. lar el era prea mândru ca să sfârșească 
asemenea unui șobolan sau disprețuit ca un trădător. 

li explică fiului său: 

— N-a rămas nimic din osteneala pe care mi-am dat-o pentru 
Akhenaton. Numele lui e acoperit de rușine, amintirea sa e 
ștearsă, cultul său interzis, iar orașul pe care l-a clădit e părăsit 
pe zi ce trece. Imi pusesem toate speranţele în Semenkhere. 
Domnia lui a fost însă prea scurtă pentru a lăsa urme. 

— Dar Tutankhamon? întrebă băiatul. E tânăr, va avea vreme 
să... 

— Nu știu ce se va alege de strădaniile mele, însă mă tem că 
nu le voi vedea concretizate. 

Intoarseră spatele muntelui roșiatic și se îndreptară spre 
animalele pe care veniseră călare până acolo, niște măgari ce 
pășteau liniștiți firele răzlețe de iarbă. Secretarul și arhitectul îi 
urmau la oarecare distanță. 

— De ce? 

— Forțe prea puternice se înfruntă încă o dată. Mai bine să nu 
te amesteci între niște elefanţi care se luptă. 

— Ce forţe? 

Insă secretarul și arhitectul se apropiară, și Thutu îi făcu semn 
fiului său că vor continua discuția mai târziu. 

A doua zi, regentul îi adună laolaltă pe toți înalții demnitari ai 
regatului. Sau aproape pe toţi. Viceregentul Horemheb nu se 
afla printre ei. In afară de vizir, erau de faţă Maya, Mahu, Pentju 
și noul favorit, Usermon. Spre marea sa surpriză, vizirul îl văzu și 
pe Nakhtmin. Ce căuta acolo generalul însărcinat cu paza 
hotarelor? 

Lui Thutu îi sări în ochi un lucru: în afară de Maya și Mahu, pe 
care-i putea socoti nepărtinitori, Ay strânsese în jurul lui „banda 
Pământului de Sus”, cum era numită în șoaptă pe culoare. 
Nakhtmin era vărul lui Ay, iar Usermon era vlăstarul unei familii 
de vază din Pământul de Sus și nepotul lui Huy, alt nobil din 
Pământul de Sus, acum vicerege al Țării Kush. lar Pentju era 
noul său câine credincios. După cum prevăzuse Horemheb, 
stăpânul din Akhmim se pregătea să treacă la fapte. 

lar această adunare avea loc tocmai în lipsa lui Horemheb, 
stăpânul din Memphis, considerat, la rândul său, conducătorul 
Pământului de Jos. Care ar putea fi scopul? se întrebă Thutu. 


Pentru întâia oară de la căderea în dizgrație a fostului medic, 
Thutu se întâlnea cu Pentju altfel decât întâmplător. Cei doi 
bărbaţi schimbară vorbe de salut curtenitoare, dar fără prea 
mare zel. Tot pentru întâia oară îl revedea și pe Nakhtmin, după 
noaptea când îl arestase în vila lui Api-hetep din Sais și-l 
demisese. Însă saluturile dintre ei se dovediră mult mai reci. 

— V-am chemat aici, începu Ay, ca să vă aduc la cunoștință 
hotărârile pe care le-am luat în cele câteva zile cât am stat la 
Akhmim și-am chibzuit. Uneori e bine, observă el cu un zâmbet 
ușor, să te rupi de lume și să te depărtezi puțin de toate. 

Își plimbă privirea peste chipurile ascultătorilor săi, cu un aer 
mulțumit. 

— Am hotărât să-l numesc pe generalul Nakhtmin mare 
intendent al gărzilor regatului. 

Mahu își compuse o expresie senină. 

— Generalul Nakhtmin, continuă Ay, e un om cu multă 
experiență și foarte respectat de întreaga armată din nordul 
până-n sudul Celor Două Pământuri. Devotamentul său s-a 
dovedit un ajutor preţios pentru restabilirea armoniei după 
moartea regelui Semenkhere. Generalul cunoaște îndeaproape 
toate ţinuturile, nu doar orașele, precum vrednicul comandant al 
poliţiei Mahu, ci și zonele de câmpie. 

Altfel spus, Nakhtmin îl întrecea în grad pe Mahu și avea la 
cheremul său toate gărzile regatului. Prin urmare, regentul 
putea dispune de ele după bunul plac. 

Ay se întoarse spre Pentju, ce avea aerul complice al cuiva 
care gândea la fel. 

— Vrednicul nostru Pentju, zise el rostind fiecare cuvânt cu un 
dram de batjocură în glas, a condus până acum arhivele regale, 
unde a dobândit o învăţătură temeinică. Știu că experienţa pe 
care a câștigat-o e prețioasă. 

Făcu o pauză. 

Experiență prețioasă! se gândi Thutu. Va fi aflat, cu siguranță, 
la ce greșeli poate duce slăvirea fără măsură a zeului Aton și ce 
nebunie de neiertat a săvârșit Akhenaton când a refuzat să 
răspundă cererilor de ajutor ale aliaților noștri de atunci! Va fi 
aflat, totodată, că favorurile pe care ţi le arată cârmuirea de azi 
nu reprezintă un talisman care să te apere de dizgraţia celei de 
mâine. 


— Am socotit, continuă regentul, că experienţa unui astfel de 
om ar putea fi folosită și la altceva decât la păstrarea 
documentelor vechi. Ca atare, am hotărât ca el să se-ngrijească 
de-acum de corespondenţa cu ţările străine. 

Responsabil cu schimbul de scrisori dintre regat și aliaţii săi. 
Un post prestigios. 

Și, brusc, în mintea lui Thutu se făcu lumină. Pentju era 
singurul om care putea să-l îngenuncheze pe Ay, dând în vileag 
implicarea regentului în otrăvirea lui Akhenaton. Graţiindu-l, Ay 
îi închidea gura! Nimeni nu l-ar mai putea ameninţa pe regent 
cu mărturia fostului medic, așa cum făcuseră vizirul și 
Horemheb! 

O lovitură de maestru. Thutu se vedea nevoit a recunoaşte că 
și bătrânul șacal știa să joace dame. 

De altfel, privirea zeflemitoare a regentului stăruia asupra lui. 
Ay aștepta în mod vădit un semn din partea vizirului. Insă Thutu 
se feri să arate vreo emoție, cât de măruntă, și arboră o 
expresie calmă de încuviinţare. Mahu îi aruncă o privire care 
însemna: „Cum? Nu zici nimic? O să consimţi ca ucigașul ăsta să 
devină un înalt demnitar?” Dar nu scoase o vorbă. 

— În sfârșit, am hotărât încă o ridicare în rang, continuă Ay. 
Usermon, aici de faţă, e nepotul viceregelui nostru Huy. Până de 
curând a fost mândria Casei Vieţii de pe lângă templul lui Osiris 
din Ombos. Apreciind adânca sa învăţătură într-ale lucrurilor 
cerești, dar și omenești, am hotărât să-l smulg de acolo ca să 
tragă folos de pe urma științei lui întregul regat. 

Toate privirile se întoarseră spre tânărul care zâmbea cu 
modestie. 

Încă un recrut din Pământul de Sus, gândi Thutu. 

— Prin urmare, am hotărât să-l numesc vicevizir, pe lângă 
vrednicul nostru Thutu. 

Ochii tuturor se îndreptară spre Thutu, pe chipul căruia nu se 
putea citi nimic. 

— Își va sprijini mai-marele cu toată râvna de care e în stare 
și-l va ajuta să poarte mai ușor povara îndatoririlor sale care, mă 
tem, nu s-a ușurat defel în ultima vreme. 

Ay își aţinti privirea asupra lui Thutu, așteptând, fără îndoială, 
un răspuns. 

— Usermon se va bucura din partea mea de aceeași 
bunăvoință pe care i-o arăţi și tu, regentule. Deplâng, totuși, 


187 


faptul..., zise Thutu fără a-și încheia imediat fraza, ca să facă 
impresie. 

În sală se așternu o tăcere deplină. Ce deplângea oare vizirul? 
Toţi se așteptau să audă o observaţie usturătoare. Nakhtmin se 
încordă. 

— Deplâng faptul că nu voi trage foloase de pe urma științei 
lui Usermon decât prea puţină vreme. Căci la viitorul seceriș, 
regentule, vreau să-mi iei de pe umeri povara slujbei mele. 

Chibzuia la această hotărâre de câteva luni. lar acum i se 
oferise prilejul s-o ia. 

Intreaga adunare amuţi. Sentimentul ce-i copleșea pe toţi era 
consternarea pricinuită de toate acele lucruri a căror existenţă o 
intuiau nelămurit: conflictul, care începea să prindă contur, 
trufia și chiar disprețul. Negreșit, Thutu își dădea seama limpede 
ce planuri avea „banda Pământului de Sus” și nu năzuia să lupte 
nici de partea ei, nici împotrivă. 

— Dar ce-o să faci? întrebă Ay, nemulţumit, deși ar fi trebuit 
să se bucure de retragerea lui Thutu. 

Nu-l demisese chiar el, într-un acces de furie, după luarea cu 
asalt a vilei lui Api-hetep? Ironie a sorții, acum tocmai pe el îl 
necăjea plecarea vizirului! Însă Thutu nu se amăgea în privinţa 
motivelor supărării lui Ay. Regentul dorea ca situaţia să rămână 
liniștită până-n clipa când se va socoti în măsură să pornească 
atacul final și să ia tronul. lar Thutu era unul dintre stâlpii ce 
asigurau această liniște. 

— Regentule, există mulți bărbaţi în ţară care nu sunt viziri. 

Nakhtmin se încruntă și-l întrebă pe un ton aproape 
provocator: 

— Munca noastră nu mai e oare demnă de atenţia ta, de-aia 
ne părăsești, vizire? 

Pe scurt, acesta era adevărul. Însă obrăznicia întrebării îl 
deranjă pe Thutu. 

— Generale, mă voi ruga pentru reușita muncii voastre. Câtă 
vreme ea va fi în interesul regatului. 

Un răspuns la fel de clar. 

— Râvnești la o altă slujbă? îl iscodi Ay. 

— Da, regentule. Râvnesc să fiu cap de familie cât e ziulica de 
lungă. Până în prezent, slujirea regatului mi-a fost adevărata 
nevastă. Jinduiesc la un somn tihnit. 

Nakhtmin își stăpâni un rânjet. 


— Bine, zise Ay abătut. Acum vreau să ascultăm ce are de 
spus intendentul vistieriei. 

Maya luă cuvântul: 

— Ştiţi bine, pentru că m-aţi mai auzit spunând-o, că încă din 
ultimii doi ani de domnie a lui Akhenaton, vistieria era 
îngrijorător de goală. Următorii trei ani n-au umplut-o. În fapt, 
tributurile militare s-au împuţinat din motivele pe care le 
cunoaștem și reprezintă doar o cincime din cât erau pe vremea 
lui Amenhotep al III-lea. Am sperat că numirea viceregelui Huy 
va ajuta la salvarea ei. Ce-i drept, în cele șase luni de când a 
fost numit, Huy a trimis în capitală, după calculele oamenilor 
mei, șapte mii de deben?’ de aur, fără a mai pune la socoteală 
vitele, abanosul, fildeșul, perlele, mărgeanul și pietrele 
semiprețioase. Maya făcu o pauză. Chiar și Thutu îl asculta. Insă 
în vistierie n-a ajuns decât a zecea parte. 

— Ce s-a întâmplat cu restul? vru să afle Usermon. 

— Viceregele îi trimite totul direct regelui, răspunse Maya. 
Reiese că șase mii trei sute de debeni de aur s-au folosit pentru 
a se construi și a se repara temple, pentru statui și o mulţime de 
mobile. 

Usermon făcu ochii mari. Maya adăugă: 

— Generalii Nakhtmin, Horemheb și Anumes tot stăruie pe 
lângă mine, cerând mijloace pentru înzestrarea armatei, potrivit 
promisiunilor ce le-au fost făcute. Dar eu nu-i pot ajuta cu nimic. 

— Cheltuielile pentru reintroducerea vechilor culte erau 
neapărat necesare ca să se restabilească armonia în regat, îl 
lămuri Ay. Şi cele mai multe dintre ele mi se pare că au fost deja 
acoperite. Il voi ruga pe rege să binevoiască a îndrepta spre 
vistierie o mai mare parte din tributurile Kushului. 

Lipsa de vigoare a răspunsului lui Ay păru să-l dezamăgească 
pe Maya. Însă Thutu ghici lesne pricina: regentul nu se grăbea 
să vadă armata redobândindu-și forțele sub conducerea lui 
Horemheb. Întârziind să-i ofere mijloacele materiale făgăduite, îi 
slăbea generalului autoritatea în fața ofiţerilor săi. Totodată, 
știrbea imaginea lui Tutankhamon care avea să fie considerat 
vinovat de risipirea fără măsură a rezervelor vistieriei și ațâta 
dușmănia lui Horemheb împotriva tânărului rege. 

Thutu se felicită în sinea lui pentru hotărârea pe care-o luase. 
Se părea că înfruntarea nu mai putea fi ocolită. 


26 Măsură egipteană echivalentă cu 91 grame. (n.a.). 


Fără îndoială scos din răbdări, Maya azvârli o piatră în baltă: 

— Socot nimerit să amintesc de neliniștile ce-l frământă pe 
marele preot din templul lui Amon de la Karnak, grăi el. 

Ay se încruntă. Cunoștea nemulţumirile marelui preot, 
întrucât le auzise cu urechile sale. Insă nu-i putea impune lui 
Maya să tacă. 

— Marele preot și toată preoțimea lui Amon se îngrijorează 
deoarece sculpturile regelui conţin mult prea multe însemne 
divine, printre care și coroana atef a zeului Geb, cu coarne de 
berbec. Poate-ar fi bine să i se amintească suveranului de 
rânduiala simbolurilor și mai cu seamă a coroanei. Astfel de 
abateri riscă să dăuneze reintroducerii vechilor culte. 

— Nu-i vorba de sculpturi ce-l înfățișează pe rege, îl 
contrazise Ay binedispus. E vorba de statui ce-i înfățișează pe 
zei. 

— Marele preot nu este de aceeași părere, i-o întoarse Maya. 
Triada din templul de la Karnak îl înfățișează clar pe rege în locul 
zeului Khonsu. A fost sculptată anume ca să-i semene, la 
porunca expresă a lui Tutankhamon. 

— O să mă lămuresc eu cu marele preot! exclamă Ay. E o 
neînțelegere la mijloc. Oricum, asta nu-i treaba vistieriei! 

Thutu își reținu un zâmbet. În primul rând, Maya îl făcuse pe 
Ay să-și iasă din fire. In al doilea rând, semănase tulburare în 
sânul bandei Sudului, dând la iveală o pricină de vrajbă pe care 
nici Nakhtmin, nici Usermon și, fără îndoială, nici alţii n-o 
cunoșteau: Humose, vădit binevoitor faţă de ei, începea să-și 
piardă răbdarea din cauza bizareriilor regelui. 

Ori poate că Ay era fericit să-l lase pe Tutankhamon să se 
compromită prin lipsa lui de măsură. 


t Capitolul 30 


O LUPTĂ ÎNTRE ZEI 


Și astfel regatul ajunse în anotimpul secerișului. 

Cu masca-i veșnic indescifrabilă, Tutankhamon asculta 
observațiile regentului. Acesta din urmă nu se simţea deloc în 
largul său. | se părea că-i vorbește unei statui pe chipul căreia 


190 


nu putea zări niciunul dintre obișnuitele semne de încuviinţare 
sau împotrivire și, cu atât mai puţin, de emoție. Ar fi vrut să-l 
atragă pe rege într-o discuţie pe care ar fi condus-o cu ușurință 
prin obișnuitele-i șiretlicuri, amestec de lingușeli și ameninţări. 
Osteneală zadarnică. Nu desluși decât o răceală indiferentă. Se 
întrebă dacă nu se înșelase considerându-l pe băiat sărac cu 
duhul și dacă nu cumva acesta își dăduse seama de adevărata 
pricină a morții lui Semenkhere, de care știa că fusese foarte 
legat. Așa că se mărgini la câteva vorbe de dojană despre 
cheltuielile exorbitante și despre mult prea numeroasele statui 
ce-l înfățișau pe rege purtând coroana atef. 

Apoi plecă nemulțumit și oarecum tulburat. 

Totuși, în săptămânile care urmară, regele își domoli pasiunea 
de a construi temple, de a înălța statui și de a aduna mobile și 
îndreptă spre vistierie o parte mai mare din sutele de debeni de 
pudră de aur pe care-i trimitea Huy. 

Timpul părea să se scurgă într-un ritm tihnit. 

Cu glas pierit, Pasar o  înștiinţă într-o seară pe 
Ankhensepamon că una dintre concubinele regale însărcinate 
lepădase copilul în luna a șaptea. Pasar aflase de la mama sa. 
Ca atare, se pregătiră amândoi să-i arate regelui, la cină, 
întreaga lor tristețe. Ankhensepamon le sfătui pe prințese să nu 
dea dovadă de o veselie nepotrivită în asemenea împrejurări. 

Regele se așeză la masă. Ankhensepamon, surorile sale și 
Pasar făcură la fel și-i scrutară chipul. Nicio diferență. Ba mai 
mult, Tutankhamon începu să vorbească despre puterea magică 
a sceptrului său cu care putea, dintr-odată, să facă în așa fel 
încât ofrandele aduse zeilor să ajungă pe tărâmul celălalt. 

Oare nu i se adusese la cunoștință nenorocirea? 

— Una dintre concubinele tale a pierdut copilul, îi spuse 
Ankhensepamon. 

— Știu, îi răspunse el fără ca pe faţă să i se citească 
dezamăgirea. Era băiat. Păcat. Am poruncit să fie mumificat. 

Ankhensepamon înghiţi în sec. Prinţesele se aplecară înainte, 
nedumerite. 

— Se întâmplă și asemenea lucruri, adăugă el. 

Și își reluă cuvântarea despre puterea magică a simbolurilor 
regale și despre flacăra ce-i cuprinde fruntea atunci când poartă 
coroana. 


191 


Reginei i se făcu milă de el. Nu-și pierduse fiul, ci lacrimile. 
Suferise atât de mult în trecut, încât acum respingea orice 
formă de durere. Și lacrimile se iviră în ochii ei. 

— De ce plângi? o întrebă el. 

— Vă plâng pe tine și pe fiul pierdut. 

El îi aruncă o privire rece. 

— Un altul e pe drum, îi zise. 

— Nicio făptură nu o poate înlocui pe o alta. 

El nu-i răspunse. Privirea i se pierdu în gol. La cine se gândea? 
Pe cine iubise și pierduse? 

Bău puţin vin. Și abia dacă mai scoase vreun cuvânt până la 
sfârșitul cinei. Însă îi ceru lui Pasar să joace împreună dame. Și 
pierdu. Doicile le conduseră la culcare pe prinţesele uluite. 

Nu era sărbătoare în fiecare zi în viața palatului din Memphis. 

t 

— Ce ne opreşte acum să facem un copil? întrebă Pasar, când 
rămaseră doar ei în cameră. 

Camera /or, la drept vorbind. Ankhensepamon o îndepărtase 
pe mai-marea garderobei, care o dezbrăca atunci când dormea 
singură. Însă legătura lor era cunoscută de toţi apropiații. 

— Care-ar fi rostul unui copil? zise ea, așezându-se pe pat. 

— Noi. 

Răspunsul era neclar, însă Ankhensepamon înţelese ce voia 
să spună. Pasar nu mai era un băiețandru, se apropia de vârsta 
de șaptesprezece ani. N-avea soţie. Nici cămin. Era doar un 
supus al reginei. Și totuși, făceau dragoste de trei ani. Un prunc 
ar fi însemnat o împlinire și, totodată, rodul unei legături mai 
puternice decât o căsătorie. 

— Ar fi un copil regal, zise el. 

Voia să spună că Tutankhamon nu l-ar respinge. L-ar prezenta 
drept al său. 

— Un copil cu doi taţi, rosti ea, gânditoare. Apoi adăugă: mă 
tem de înrâurirea pe care acest copil ar avea-o asupra lui. 

Asupra lui, adică a soţului ei. 

— Parcă-i din sticlă, adăugă Ankhensepamon. La trup și la 
suflet. Te-ai uitat la încheieturile mâinilor lui? Sau la glezne? Are 
paisprezece ani și oasele unei fetițe de zece. Ai impresia că o 
furtună l-ar sparge. Ideea că alţii pot face copii și el nu... 

— Ba poate și el... un pic, zise Pasar zâmbind și așezându-se 
lângă ea. 


192 


— Seva seminţiei lui e stearpă. 

— Vorbești ca mama. 

Ea își scoase peruca și o puse pe un suport. Apoi își lepădă 
rochia, o aruncă pe un scaun încărcat de ornamente și-și azvârli 
cât colo sandalele. Oricum, adăugă ea lungindu-se în pat, era 
prea zdruncinată în seara aceasta de discuţia cu soţul ei ca să-i 
mai ardă de plăceri trupești și, pe deasupra, nu era într-una din 
zilele când ar fi putut rămâne însărcinată. Adormi ghemuită în 
braţele lui Pasar. Ultimul gând care-i trecu prin minte fu acela că 
întotdeauna viața fericită părea să se afle pe celălalt mal. 


Însoţit de Usermon, succesorul său, Thutu se duse să-și ia 
rămas-bun de la rege. 

— Care e pricina plecării tale? îl întrebă Tutankhamon, 
aţintind asupra lui o privire sfredelitoare. 

— Maiestate, când seara coboară, păstorul se întoarce acasă, 
îi răspunse vizirul zâmbind. 

— Seara n-a coborât și tu nu ești păstor, vizire. Ești în puterea 
vârstei. 

— Maiestate, în viaţa oricărui om vine o vreme când se poate 
spune că a dat tot ce avea mai bun. Înţelepciunea îl îndeamnă 
atunci să lase locul altora ce vor fi mai de folos decât el, precum 
vizirul Usermon, pe care am marea onoare să vi-l prezint. 

Tutankhamon își întoarse chipu-i ca o mască spre noul-venit 
și-i adresă umbra unui zâmbet. Ai fi crezut că se uită pe 
fereastră. 

— Te-ai certat cu Ay? 

Thutu nu-și putu reține un surâs. 

— Nu, maiestate. 

— l-ai slujit pe fraţii mei Akhenaton și Semenkhere cu un 
devotament ale cărui ecouri mi-au ajuns la urechi. Mai ales pe 
Semenkhere, care a fost pentru mine frate și părinte. Și dintr- 
odată îţi strângi bagajele așa, pur și simplu? 

Thutu rămase înmărmurit. Regăsea la Tutankhamon același 
ton pe care-l folosea Semenkhere, același mod de a nesocoti 
protocolul, de a sfida limbajul de la Curte și de a dezgoli sufletul 
interlocutorului său. 

— Prezenţa succesorului tău îţi leagă limba? 


Băiatul ăsta, își zise Thutu, vorbește de parcă e cu adevărat 
un zeu. Anubis. Maât. Un zeu ce cântărește în balanţă sufletele 
oamenilor. 

— Maiestate, ai adus laudă devotamentului meu, grăi el, 
mișcat. Îngăduie-mi atunci să fac și dovada sincerităţii. 

— Ar trebui să mă retrag, Maiestate? întrebă respectuos 
Usermon. 

— Poţi să rămâi, dacă ţi-e inima tare, îi zise Tutankhamon. 
Dar, dacă ţi-e robită de certurile părtinitoare care otrăvesc viața 
Curții, îţi dau voie să te retragi până la sfârșitul discuţiei. 

Era o provocare. Usermon o acceptă. 

— Maiestate, sunt slujitorul tău mai presus de orice. 

— Atunci stai și-ascultă. 

Și se întoarse către Thutu: 

— Ce s-a întâmplat cu Ay? 

Thutu trase aer în piept. Nu-și închipuise niciodată că acest 
băiat plăpând era un șoim ce sfârtecă inima prăzii. Chibzui o 
vreme înainte de a răspunde: 

— Maiestate, la moartea regelui nostru Akhenaton, regatul își 
pierdea puterea. Fratele tău Semenkhere a domnit prea puţin ca 
să-i redea forţa. Dragostea divină te-a împuternicit să împlinești 
ceea ce a visat el să facă. Apoi demonul Apopis și-a băgat 
coada. Pământul de Jos și Pământul de Sus au fost cât pe ce să 
se despartă. Un mare stăpân din Pământul de Jos a crezut că 
poate să pună mâna pe acesta și să se proclame rege. A fost 
înfrânt și și-a pierdut viaţa. Însă alţi doi mari stăpâni au început 
deja să se înfrunte. 

— Horemheb și Ay, zise regele. Horemheb, stăpânul din 
Pământul de Jos, și Ay, cel din Pământul de Sus. 

Usermon căscă gura de uimire, gâtuit de indignare. Thutu 
chicoti. 

— Sunt slujitorul armoniei, grăi Thutu. Nu judecătorul 
certurilor dintre Seth și Osiris, dintre Anubis și Hathor, dintre 
Seth și Apopis. Vreau să dorm în pace. 

Tutankhamon încuviință ușor din cap. 

— Eşti ostenit și sătul de toate. Și eu la fel. Așa că vei înțelege 
de ce caut ajutor în puterea zeilor. 

Vorbele lui Akhenaton, cu unele mici deosebiri, gândi Thutu. 

— Dar, precum ai spus și tu, continuă regele, și lumea zeilor e 
atinsă de lupte. Totul a început cu josnica ucidere a lui Osiris de 


194 


către Seth. Am vrea să-l urâm pe Seth și, totuși, el e cel care a 
salvat lumea de furia lui Apopis. 

Usermon era mai mult decât surprins. Fără îndoială, Ay i-l 
descrisese pe rege drept un băiat nevolnic la trup și la minte. lar 
acum descoperea un monarh ce meditase îndelung la tragedia 
începuturilor, cea a creării lumii. 

Thutu își aminti că el însuși îi spusese cândva lui Semenkhere 
că omorul se afla în centrul lumii și că otrăvirea lui Akhenaton 
fusese justificată de păstrarea unităţii regatului. lar voinţa de a 
trăi a efemerului faraon nu rezistase în faţa acestei dezvăluiri. 
Niciodată n-o să se căiască îndeajuns! 

— Aton a înlocuit viciul cu splendoarea Fiinţei unice, adăugă 
Tutankhamon. 

Usermon nu-și credea urechilor. Era întâia dată când 
augustele buze îl slăveau pe Aton. 

— Viciul? întrebă Thutu. 

— Viciul, repetă regele. Adică neputinţa oamenilor de a-și 
îndrepta obiceiurile. Cel mai mare dintre toate viciile. Așadar, 
regatul e legat de obiceiurile sale. Preoţii fiecărui cult vor ca 
zeul lor să fie mai presus de ceilalţi. Trebuie să ne așteptăm ca, 
din nou, Seth să-l ucidă și să-l taie în bucăţi pe fratele său Osiris, 
ca Anubis să reteze capul mamei sale Hathor și ca un ucigaș de 
frate să salveze lumea din haos. 

Thutu încuviinţă din cap. 

— Divina Ta Persoană a reflectat pe îndelete asupra zeilor, 
grăi el, cu admiraţie. 

— Și-acum, zise Tutankhamon, o să avem o înfruntare între 
Amon și Ptah. Între un creator al lumii și altul. Între părintele lui 
Osiris și părintele lui Nefertum?. Oare am reintrodus vechile 
culte ca să ajungem aici? 

O înfruntare între Pământul de Sus, peste care domnea clerul 
lui Amon, și Pământul de Jos, condus de clerul lui Ptah. 

— lar tu, zise regele către Usermon, pe un ton din care nu 
puteai să-ţi dai seama dacă se simţea un dram de dispreţ sau de 
bunăvoință, tu vei fi un soldat al lui Amon. 


27 E vorba de Ptah, zeul tutelar al Memphisului, considerat în regiune drept creatorul 
lumii prin gândire și limbaj. Inventator al meșteșugurilor, el e soțul zeiței răzbunării, 
Sekhmet, care i-a dăruit un fiu, pe Nefertum, „Lotus parfumat”. În complexa teogonie 
egipteană, Ptah este în același timp asociat și rival al lui Amon. (n.a.). 


195 


Ştia că vorbele sale îi vor fi raportate lui Ay. Poate că tocmai 
asta urmărea. Voia să-i amintească bătrânului șacal că nu era 
un copil ascultător și sărac cu duhul așa cum credeau unii. 

Printr-o intuiție bruscă, Thutu înțelese patima de a construi a 
monarhului. Precum cei doi fraţi ai săi, unul din adoraţie faţă de 
un zeu superior, iar altul de dragul împăcării, Tutankhamon 
sperase să înstăpânească în regat acea armonie ce-i lipsise, în 
mod atât de crud, în viaţă. 

— Și ce-o să faci cu timpul tău? îl întrebă el pe fostul vizir. 

— Maiestate, nu mi-am câștigat dreptul la odihna 
pământească, înaintea celeilalte odihne? 

— Te-ar obosi dacă ţi-aș cere să-mi fii sfetnic? Vei fi plătit din 
veniturile mele. Nu-mi vei da socoteală decât mie. 

li cerea să îndeplinească același rol ca pentru Semenkhere. 

— E o onoare imensă, Maiestate. Cum aș putea s-o refuz? 

— Bine, zise regele. Puteți pleca. 

Două luni mai târziu, cea de-a doua concubină ce purta în 
pântece copilul regelui născu. Pruncul trăi doar trei zile. 
Ankhensepamon se duse s-o mângâie și s-o încurajeze pe 
sărmana mamă. O nubiană la fel de plăpânadă ca regele. 


t Capitolul 31 


TĂCEREA ȘI CIOCANUL 


Cuvintele generalului Horemheb răsunară în marea sală a 
casei sale din Memphis. 

— Dacă șacalul ăsta bătrân își închipuie că mă duce de nas 
încă o dată cu prefăcătoriile și mutrele lui de muribund se înșală 
amarnic! 

Locotenentul Khnumose și marele preot Nefertep nu erau mai 
puţin tulburaţi. Horemheb nu făcuse decât să dea glas supărării, 
dacă nu chiar mâniei lor. 

Ghemuit într-un colț, piticul Menei urmărea scena cu ochii săi 
bulbucați. 

— Profită de absența mea ca să-l numească pe Nakhtmin 
mare intendent al gărzilor regatului! Și pe Usermon vizir! 


— Își organizează trupele, grăi Nefertep pe același ton calm 
dintotdeauna: banda Sudului. Nakhtmin îi e văr, iar Usermon e 
nepotul lui Huy, un vechi complice. 

— Ce păcat că Sosenbal nu i-a făcut de petrecanie! oftă 
Khnumose. 

Nefertep îi aruncă o privire cu coada ochiului. Marele preot 
știa cu siguranță că Khnumose îl prinsese pe emisarul trimis de 
el la Thutu ca să-l pună în gardă împotriva lui Api-hetep și 
Sosenbal. Nu putuse face altfel, însă îl prevenise în secret pe 
Khnumose, căpetenia  iscoadelor lui Horemheb, despre 
conţinutul mesajului și purtătorul acestuia. 

— Sosenbal se afla în slujba lui Api-hetep, care pretindea să 
mi-o ia înainte, observă Horemheb. Dacă Api-hetep ar fi reușit 
să cucerească Memphisul și Pământul de Jos, situaţia ar fi fost 
dezastruoasă. Api-hetep era ambițios și lipsit de răbdare. Un 
nătărău. 

Khnumose umplu paharele cu bere. 

— Să nu lăsăm rațele să ne abată atenţia de la crocodil, zise 
Nefertep. Nu mai putem schimba nimic în ceea ce privește 
numirile făcute de regent. Primejdia ce ne pândește e că, la 
anul, regele devine major. Va putea cârmui ţara fără a mai ţine 
seama de regență, care se va încheia. Insă Tutankhamon îi 
poartă de mult pică lui Ay. Nu știu de unde a aflat, însă nu 
încape îndoială că regele cunoaște bine ce amestec a avut Ay în 
moartea lui Semenkhere, de care era foarte legat. 

— Dar tu, mare preot, cum de știi că regele cunoaște acest 
amestec? întrebă Khnumose. 

— Pentru că mi-a spus-o un scrib din Casa Vieţii, pe care i l- 
am trimis lui Tutankhamon drept sfătuitor. Discutau amândoi 
despre justiţia lumii de dincolo și regele a deplâns faptul că ea 
nu se întinde și asupra regatului pământesc, căci ucigașii ce i-au 
otrăvit pe Akhenaton și pe Semenkhere au rămas nepedepsiţi. 
Scribul, firește, mi-a povestit tot și m-a întrebat cine sunt 
aceștia. De altfel, nici nu trebuie să fii profet ca să ghicești 
motivul crimei când Semenkhere și medicul său au fost găsiți 
morţi în același pat. Pun rămășag pe un bou gras că, îndată ce 
va ajunge stăpânul absolut al ţării, Tutankhamon îl va înlătura 
din slujbă pe Ay. 

Horemheb își aduse aminte că el însuși îl ameninţase pe 
regent, când se înfruntaseră, că, dacă nu acceptă procesul lui 


197 


Api-hetep, o să-l aresteze și o să-l dea pe mâinile judecătorilor 
pentru otrăvirea lui Akhenaton și a lui Semenkhere. De n-ar fi 
făcut-o! 

Îi porunci piticului să se ducă la bucătărie să caute niște 
plăcinte cu susan. 

— Nu mă îndoiesc nicio clipă, adăugă marele preot, că Ay își 
dă seama în aceeași măsură ca și noi de primejdia ce-l paște la 
majoratul regelui, fără a le mai pune la socoteală și pe celelalte. 

— Și? întrebă Horemheb. 

— Ay nu-i omul care să se dea bătut, o știm cu toții. Șacalul 
ăsta, cum îi spui tu, ascunde un suflet de vulpe. De prea multă 
vreme râvnește la tron. Nu-l va lăsa să-i scape fără a încerca 
toate vicleșugurile cu putinţă. 

Piticul se înapoie cu plăcintele și le așeză pe masă. Horemheb 
îi făcu semn să plece și-l rugă să nu asculte pe la uși. Piticul ieși 
din odaie izmenindu-se cu un aer înciudat. 

— Așadar, o să se descotorosească de rege, rosti Khnumose. 

Nefertep își întoarse spre el faţa netedă și clipi iute de câteva 
ori. Lucrul era de la sine înţeles. 

— Cu otravă, de bună seamă, își dădu cu părerea 
locotenentul. 

— Numai că asta cam începe să bată la ochi, zise Nefertep 
mestecând o plăcintă. Regele e plăpând. O căzătură mai 
zdravănă ar putea avea efecte dramatice pentru el. 

Horemheb păru impresionat de raţionamentul marelui preot. 

— Nici n-ar fi o mare pierdere! exclamă el. 

Expresia rece a marelui preot îi arată că poate acesta nu-i 
împărtășea părerea. 

— Băiatul nu-i prost, observă Nefertep. 

— Risipește tot aurul din Kush construind temple în tot 
regatul, de sus până jos, punând să fie înfățișat ca zeu! 

— Da, însă tot el a redat vechilor culte locul cuvenit. Și-și dă 
seama de înfruntarea ce se anunţă între Ptah și Amon, stărui 
marele preot. 

Horemheb ridică din umeri. 

— Ziceai că e ameninţat cu moartea timpurie de către regent. 
Și? întrebă generalul pentru a doua oară. 

— Și atunci înfruntarea va avea loc între tine și Ay. Banda din 
Pământul de Sus și-a consolidat deja forţa. Se cuvine ca tu să 


198 


judeci dacă și cea din Pământul de Jos e la fel, ori chiar mai 
puternică. 

Cei trei bărbaţi știau bine: chiar dacă era viceregent, 
Horemheb nu dispunea, totuși, de niciun aliat la putere. Thutu, a 
cărui dușmănie față de Ay o cunoștea, tocmai renunţase la 
putere. Cât despre numeroșii săi aliaţi din Memphis și din 
Pământul de Jos, își cam pierduseră curajul după nefericita 
pățanie a lui Api-hetep și-i îngrozea gândul unei eventuale 
ruperi în două a regatului. 

Insă Horemheb avea la dispoziţie un an ca să-și întemeieze 
propria bandă. 

t 

Un iz dulceag se amesteca, în împrejurimile Casei Vieții din 
Karnak, cu un altul, ușor grețos. Mirosul provenea, fără îndoială, 
de la zecile și zecile de foi de papirus noi ce se uscau la soare. 
Cele mai proaspete și mai umede erau galbene, cele mai 
uscate, aproape albe și prăfoase la atingere. 

In atelierul din apropiere un scrib șezând pe vine lângă un 
mănunchi de papirus curăța tijele şi, cu ajutorul unei lame 
ascuțite, le tăia încet, cu mare migală, în fâșii subțiri. Alături de 
el, un altul lua fâșiile și le alinia în lungime pe o placă de lemn 
de cedru udată cu apă. Le apropia unele de altele cu precizia 
unui medic ce coase o rană și, după ce placa era acoperită în 
întregime, ungea fâșiile cu apă fierbinte în care amestecase 
făină din cea mai fină și oţet. Apoi așeza iute deasupra alte fâșii 
de-a latul. Când isprăvea, tăia cu un cuţit de aramă fâșiile ieșite 
în afara plăcii și le dădea iar cu clei de făină. 

După care, bătea cu un ciocan de lemn foaia proaspătă, lua 
cu totul placa și o punea sub un teasc la care munceau doi 
sclavi, ca să-i niveleze suprafaţa. Apoi foaia era dezlipită cu grijă 
de pe placă și lăsată să se usuce la soare pe niște împletituri 
fine de stuf. 

Doi oameni trebuiau să lucreze trei ore pentru a face o foaie. 
Și era nevoie de zece ore, punând la socoteală și uscatul, pentru 
a obţine una de pe care cerneala să nu curgă. 

Izul dulceag pe care-l simţise Udj-Buto venea de la măduva 
papirusului, iar cel greţos de la cleiul de făină. 

Scribul care tocmai întinsese o foaie pe împletitura de stuf 
ridică ochii, îl recunoscu pe Udj-Buto și-i dădu bineţe. 


— Atâta trudă pentru a face cuvintele să devină veșnice! 
adăugă el cu un râset scurt. 

— Nu pe toate, slăvit fie Toth! îi răspunse Udj-Buto pe același 
ton glumeț. Doar pe cele care merită! 

Scribul se duse să pipăie foile ce se uscau. 

— Veșnicia nu-i o însușire a zeilor? întrebă el. 

— Bineînţeles, frate, rosti Udj-Buto cu o afectare prefăcută. 
Dar cine hotărăște ce cuvinte merită să dăinuie? întrebă el, 
ridicând degetul ca un profesor. 

— Oamenii, răspunse celălalt, vânturând cinci foi uscate. 

Râseră amândoi pe înfundate. Mai bine să recunoști că nu se 
știa cu adevărat care cuvinte meritau veșnicia și că oamenii 
erau cei care statorniceau divinul. Scribul duse foile în atelier și 
le așeză în faţa unui coleg, care le cercetă în lumină, apoi, 
înarmat cu o piatră ponce dreaptă, începu să le dea lustrul final. 

Aceeași piatră ponce servea la pregătirea papirusului pentru a 
primi cerneala cuvintelor și după aceea la ștergerea lor pentru a 
folosi iar preţioasele foi. 

La urma urmei, piatra ponce dobândea tot atâta putere ca și 
cuvintele. lar tăcerea, tot atât har ca și vorbele. În Casele Vieţii 
și în atelierele sculptorilor, care gravau cuvintele în piatră, lucrul 
acesta începuse să fie înţeles de câțiva ani. 

Căci se răzuia și se ștergea mult cu dalta. Și încă nu se 
sfârşise. 


t Capitolul 32 


DARUL DE MAJORAT 


Înainte ca anul ce-l despărțea pe Tutankhamon de vârsta 
majoratului să se scurgă, Ankhensepamon rămase însărcinată. li 
dădu vestea lui Pasar pe la mijlocul celei de-a doua luni, când 
anotimpul semănăturilor se apropia de sfârșit. Discuţia dintre ei 
avu loc chiar în seara unui mare banchet dat la palatul din 
Memphis, în timpul căruia Tutankhamon fusese celebrat public 
de către Nefertep drept zeul-lotus al regatului. 

Pasar o strânse în braţe și o ridică atât de mult, încât era mai- 
mai să atingă tavanul bogat decorat al odăii lor. 


200 


— Eşti Isis a mea! strigă el. 

Ea regăsi beţia fericirii, pe care o cunoscuseră odinioară pe 
câmpuri, dincolo de palatele din Akhetaton. În copilărie. Acum în 
sfârșit erau uniţi, precum arborele și pământul. Și când făcură 
dragoste, ea avu sentimentul că nu el o îmbrăţișa, ci cerul și 
pământul se amestecau și pătrundeau în ea, făcând-o să 
strălucească. Lumea din jurul lor își pierdu conturul. 

Tutankhamon înţelese numaidecât totul, doar privind-o. 

— O nouă zi răsare în tine, îi zise. 

lar masca regelui păru mai zâmbitoare decât de obicei. 

Nu-i mai rămânea decât să aștepte nașterea copilului, ce 
avea să coincidă aproape cu cea de-a cincisprezecea aniversare 
a lui Tutankhamon. 

— Vom organiza cea mai mare sărbătoare din regat, hotărî el. 

Plecă apoi împreună cu Pasar pe câmpurile din nordul Thebei 
ca să se antreneze la vânătoarea cu băţul zburător”. Era un 
obiect de abanos a cărui formă amintea de un arc mic. In mod 
ciudat, oricât de departe îl aruncai, descria întotdeauna un arc 
mare de cerc și revenea în punctul de unde plecase. Pe rege îl 
încânta faptul că un obiect neînsufleţit se întorcea la stăpânul lui 
aidoma unui șoim sau a unuia dintre ogarii ce-l însoțeau în 
această ucenicie. 

Mai-marele vânătorii regale, lipsit ani întregi de ocupaţie, 
întrucât Semenkhere nu vânase deloc, iar Tutankhamon abia 
începea să deprindă această îndeletnicire plăcută suveranilor, îl 
învăţă pe rege meșteșugul aruncării băţului zburător. Trebuia să 
alegi ţinta, să-ţi dai seama încotro se îndreaptă și cu ce viteză, 
apoi să arunci bățul socotind timpul de care el are nevoie ca s-o 
atingă. Toată arta aruncării ţinea de rapiditatea evaluării și de 
calcularea punctului în care băţul tăia calea animalului. 

— Băţul zburător, îl asigură mai-marele vânătorii pe rege, e 
grozav pentru vânătoarea de rațe și de iepuri. 

Totuși, adăugase el, vânatul cu blană era mai greu de nimerit, 
întrucât asta presupunea să arunci băţul razant și doar printr-o 
practică îndelungată puteai să reușești. 

La început, Tutankhamon azvârli băţul prea devreme sau prea 
târziu, prea jos sau prea sus, ori fără destulă forță. De câteva 
ori, când arma se întoarse, fusese cât pe ce să-l izbească în cap 
sau în alte părți ale trupului și doar îndemânarea lui Pasar și a 


28 E vorba de bumerang. (n.a.). 
201 


mai-marelui vânătorii îl feri de o lovitură. Însă cu timpul, ajutat 
și de faptul că se lua la întrecere cu Pasar, începu să 
stăpânească meșteșugul aruncării și, după câteva săptămâni, 
dobori prima rață sălbatică. 

Masca sa, observă Pasar, suferi o schimbare. Strălucea de 

mândrie. Dusă la bucătăriile palatului, pasărea fu friptă și 
pregătită cu un sos de ghimbir cum nicio rață, din câte-și 
amintea bucătarul, nu avusese vreodată parte. Ankhensepamon 
gustă din ea râzând. 
_ Tutankhamon deveni curând un împătimit al băţului zburător. 
li era mai la îndemână decât arcul, care îi punea din greu la 
încercare puterile. După trei săgeți, chiar și cu arcurile anume 
construite pentru el, nu mai reușea nici să-l încordeze. 

La rândul său, mai-marele vânătorii deveni un apropiat al 
monarhului. După un timp, îi mărturisi regelui că persoanele de 
vază din Memphis râvneau de luni întregi la onoarea de a vâna 
gazele alături de Maiestatea Sa. 

Lăsă să se înţeleagă că de o vreme încoace oamenii se mirau 
că regele nu se îndeletnicea și cu o astfel de vânătoare și chiar 
se întrebau dacă era în stare de așa ceva. 

— Nu trag cu arcul, răspunse Tutankhamon. Gazelele se pot 
vâna cu băţul zburător? 

— E posibil, Maiestate, însă e împotriva tradiţiei. Gazelele se 
vânează cu arcul. Așa au făcut toţi regii. 

— La ce bun să fiu de faţă la o vânătoare la care n-aș putea 
lua parte? 

— Maiestate, zise cu fineţe mai-marele vânătorii, știe cineva 
vreodată de unde vine săgeata? Maiestatea Sa ar putea să-și 
încordeze arcul și să slobozească săgeata. Un arcaș mai deprins 
cu această artă va răpune animalul, iar noi i-am asigura pe toți 
că meritul îi revine regelui. 

Tutankhamon chibzui câteva clipe. 

— Ar fi o păcăleală nedemnă de un suveran, răspunse. 

Citi în ochii lui Pasar că băiatul îi împărtășea părerea. 

— Maiestate, stărui mai-marele vânătorii, ce-ar însemna o 
păcăleală nevinovată faţă de favoarea pe care le-ai acorda-o 
notabilităţilor din Memphis? 

Argumentul atârnă cu atât mai greu, cu cât Tutankhamon 
ceruse să fie înfățișat pe nenumărate basoreliefuri practicând 


202 


tocmai vânătoarea cu arcul. Totuși, îi era silă de ceea ce el 
socotea a fi o înșelătorie. 

Peste câteva zile, Memphisul fierbea de zvonuri potrivit cărora 
regele se pregătea să organizeze o mare vânătoare de gazele. 
Pasar nu se îndoi că mai-marele vânătorii le răspândise ca să-i 
forțeze regelui mâna și-l preveni pe monarh. Însă toţi ardeau de 
nerăbdare să ia parte la această primă vânătoare regală și 
cererile, ba chiar și-ameninţări, îl copleșiră pe șambelan. 
Tutankhamon se lăsă înduplecat, pentru că altfel ar fi dezamăgit 
prea multă lume. 

Porniră dimineaţa devreme. Nobilii, care vânau călări, erau 
vreo cincizeci, însoţiţi de scutierii și de câinii lor. Regele se 
bucura de privilegiul de a conduce vânătoarea din carul său, 
mânat de Pasar. Ca și la parade, pe platforma atelajului se afla 
un ofițer care să-l sprijine pe rege la hopuri, când avea să-și 
încordeze arcul. 

Thutu venea călare în urma carului, alături de mai-marele 
vânătorii. 

Pe la ora zece, pândarii zăriră o turmă de gazele la o 
depărtare de o mie de pași. Pasar îmboldi caii, care se avântară 
în galop. Terenul nu era deloc potrivit pentru o cursă în car, și 
ofițerul trebui să-l sprijine numaidecât pe Tutankhamon care, 
după ce scosese o săgeată din tolbă, se străduia să-și încordeze 
arcul. 

Deodată, un călăreț sosit în galop se apropie periculos de car 
și, temându-se de o ciocnire, Pasar îi strigă să se îndepărteze. 
Oare călărețul îl auzise? Fapt e că se repezi brusc spre caii 
înhămaţi la carul regal. Aceștia se speriară, scoaseră un 
nechezat și se smuciră cu putere în lături. Carul se aplecă într-o 
parte și se izbi de un bolovan. Ca o piatră scăpată din praștie, 
Pasar fu aruncat în aer și se prăbuși pe pământul stâncos. 
Ofițerul îl cuprinse în braţe pe rege și-l protejă în cădere. 
Amândoi se prăvăliră din carul răsturnat. Atelajul își continuă 
câteva clipe drumul, târând într-un zgomot asurzitor carcasa de 
electrum cu osia ruptă, apoi se opri. 

Călărețul dispăruse. 

Thutu, sosit în grabă, descălecă dintr-o săritură și-l ajută pe 
Tutankhamon să se ridice în picioare. 

— Maiestate, cum te simţi? Eşti rănit? 


203 


Venindu-și anevoie în fire, Tutankhamon încercă să-și dea 
seama dacă avea vreun os rupt. Insă gestul ofițerului îi salvase 
și oasele, și viața. Era doar lovit la umăr. 

— Dar tu cum te simţi? îl întrebă el pe ofițerul ce zăcea 
alături. 

Cum nu căpătă niciun răspuns, se aplecă asupra salvatorului 
său. Tânărul nu sângera, dar avea ochii daţi peste cap. Se 
cutremură. Il zgâlțâi pe ofițer și, după felul în care capul 
acestuia se mișca, înțelese că omul era mort, cu ceafa zdrobită. 
Tutankhamon se clătină, dar Thutu îl prinse numaidecâăt. 

Mai-marele vânătorii veni în fugă, gâfâind. 

— Maiestate... Ce s-a întâmplat? 

Tutankhamon îl privi fără să-i răspundă și-și duse mâna la 
pumnal. 

— Unde e mai-marele peste cai? întrebă el într-un târziu. 

Ceilalţi vânători alergară să-l caute. Găsiră repede trupul lui 
Pasar, undeva în urmă, întins peste pietre, într-o lugubră 
nemișcare. 

— Pasar? strigă regele. 

O pată de sânge înnegrea pământul, sub capul tânărului. 
Pasar murise, cu țeasta spartă. 

Regele se îndreptă de spate și privi în zare. Masca lividă, 
observă Thutu, era ca de piatră. 

— Cine este călărețul care ne-a lovit și a pricinuit 
nenorocirea? îi întrebă regele pe nobilii înmărmuriţi. 

Uimirea acestora era fără de margini. Niciunul din ei nu-și 
amintea să fi săvârșit, chiar fără să vrea, greșeala de a se 
apropia de carul regal. 

— Bine, zise regele, doi dintre voi să urce pe cai trupurile 
acestor oameni viteji care mi-au salvat viaţa, iar unul să-mi dea 
calul său. 

Tonul nu îngăduia vreun răspuns, așa că trei nobili 
descălecară pentru a-i da ascultare, deși le era silă să atingă 
leșurile. 

Mai-marele vânătorii se repezi să-l ajute pe rege să încalece. 

— Nu, nu mă atinge! strigă monarhul. Ajută-mă tu! zise el 
către Thutu. 

Afrontul era public. Mai-marele vânătorii se trase înapoi, 
înspăimântat. Sfetnicul își împreună mâinile pentru a-i servi 
drept scară monarhului. Odată suit pe cal, acesta privi din nou 


204 


în zare și toată lumea îl imită. Undeva departe, mult prea 
departe, un nor de praf se îndrepta spre apus. 

— Călărețul! strigă un nobil. Am să... 

— Nu, spuse regele, e prea departe deja. Să ne întoarcem. 

Mergeau la pas, ca un cortegiu funerar. Nimeni nu rosti o 
vorbă în cele trei ore cât ținu drumul înapoi până în oraș. 

In curtea palatului, cu ajutorul străjilor, cadavrele fură 
coborâte de pe cai. 

Tutankhamon ordonă să fie arestat mai-marele vânătorii. 

— Tu ai pus totul la cale, îi zise. 

— Maiestate, eu... 

— Să i se taie capul, porunci regele de faţă cu condamnatul, 
să fie pus într-o lădiță și trimis fără întârziere regentului Ay 
împreună cu scrisoarea pe care am să v-o dau! 

Apoi se îndreptă spre odăile sale, urmat de șambelan și de un 
Thutu de-a dreptul îngrozit. 

t 

Tutankhamon merse el însuși să-i dea vestea soției sale. De 
altfel nici nu trebui să rostească vreo vorbă, deoarece 
înfățișarea sa grăia de la sine. 

Spaima crescu în ochii lui Ankhensepamon pe măsură ce 
clipele se  scurgeau și atinse punctul culminant când 
Tutankhamon o cuprinse în braţe. Un gest de tandreţe cu totul 
neobișnuit. 

— Pasar?... șopti ea. 

El încuviinţă ușor din cap. 

Ankhensepamon se prăbuși. 

Sati scoase un țipăt. O doamnă de la Curte veni în goană și 
amândouă o întinseră pe regină în pat. 

Thutu se ivi în cadrul ușii. 

Regele îl apucă de braţ, căci nu știa unde îi este bastonul, și-l 
conduse în odaia sa de lucru. 

Se așeză și-și chemă secretarul. Îi dictă un mesaj ce-l făcu pe 
scrib să caște ochii de uimire. Întrucât ajunsese la vârsta 
majoratului, regele îl demitea pe regent și-l ruga, cu acest prilej, 
să primească darul alăturat documentului. Apoi pecetlui înscrisul 
și-l însărcină pe secretar să-l înmâneze curierilor pentru a-l duce 
lui Ay împreună cu lădiţa aflată în grija străjilor. 

Odată treaba isprăvită, Tutankhamon îl privi pe Thutu. 


— Maiestate, ai neapărată nevoie să-ţi asiguri sprijinul lui 
Horemheb, înainte chiar ca acest mesaj să părăsească palatul. 

Tutankhamon chibzui o clipă și încuviință. 

— Ai dreptate. Spune-le curierilor să mai aștepte și roagă-l pe 
secretarul meu să-l cheme aici pe general. Și poruncește să ni 
se aducă bere. 


t Capitolul 33 


LECȚIA 


Era aproape ora șapte seara când însuși secretarul regelui fu 
condus în marea sală unde Horemheb, Khnumose și Mutnejmet 
luau cina. Generalul, soţia sa și ofițerul ramaseră uimiţi. Piticul 
Menei se holbă și mai abitir ca de obicei. În mod obișnuit, palatul 
folosea un mesager, dar acum trimisese un scrib de rang înalt. 
Pe deasupra, o înțelegere tacită cerea ca treburile regatului să 
fie lăsate deoparte după ce soarele asfinţea. Mesagerii nocturni 
erau adevărate rarităţi. Doar un eveniment ieșit din comun 
îndreptăţea venirea secretarului regal. Și, unde mai pui că 
acesta sosise călare! 

— Ce se petrece? întrebă Horemheb. 

— Înălţimea Ta, niște întâmplări ciudate și triste... 

— Ce anume? 

Mâhnirea din ochii scribului îi alarmă și mai tare pe cei trei 
meseni. 

— Regele a pățit ceva? se neliniști Horemheb. 

— A fost cât pe ce. Maiestatea Sa îţi cere sfatul și vrea să-ți 
vorbească neîntârziat. 

Legăturile lui Horemheb cu monarhul fuseseră întâmplătoare 
și câtuși de puţin călduroase. Insă un rege rămânea un rege și, 
oricum, viceregentul nu putea trece cu vederea un eveniment 
ce ameninţase tronul, adică regatul, și, în definitiv, propriile 
ambiţii. Horemheb se ridică de la masă, se îndreptă spre 
grajduri, încălecă pe armăsarul său și se alătură secretarului, ce- 
| aștepta în faţa casei. Apoi luară împreună drumul palatului, 
însoțiți de o mică escortă. 


206 


Generalul nu văzuse niciodată o asemenea expresie pe chipul 
monarhului. Tutankhamon stătea încremenit într-un jilț, cu o 
privire atât de întunecată, că părea să mediteze la toate relele 
infernului. În faţa lui se găsea fostul vizir, Thutu, la fel de abătut. 
Acesta din urmă se ridică să-l întâmpine pe viceregent, iar 
secretarul îi aduse oaspetelui un scaun. 

— Să rămân, maiestate? întrebă secretarul. 

— Da. Inchide ușa. 

Regele îi povesti lui Horemheb tot ce trebuia pentru ca 
generalul să înțeleagă ce se petrecuse la vânătoare. Odată 
depășite surpriza și consternarea, Horemheb se întoarse spre 
Thutu. 

— Vasăzică am văzut bine. 

Thutu încuviinţă din cap. 

— Șacalul a trecut la fapte. 

— Se temea că voi atinge majoratul. Graba lui funestă îl va 
costa regența, spuse regele. 

Horemheb se uită la el, nedumerit. 

— Am pregătit un înscris prin care-l demit, îl lămuri monarhul. 

Horemheb nu putea căsca ochii mai mult de atât. 

— Pentru asta e de dorit să am consimţământul tău. 

De dorit? Neapărat necesar, mai bine zis. Horemheb cântări 
iute situaţia, întorcând-o pe toate feţele. Pe de-o parte, regele 
era hotărât să nu ierte încercarea de asasinat. Pe de altă parte, 
dacă era demis, Ay va încerca o lovitură în forță, probabil cu 
sprijinul armatei aflate la ordinele lui Nakhtmin, ca să-și 
recapete regența, dacă nu chiar mai mult. Doar Amon știe unde 
s-ar ajunge. Probabil la un haos în toată legea. În orice caz, Ay s- 
ar apropia și mai mult de tron, iar Nakhtmin ar avea la dispoziţie 
armata. Horemheb nu putea îngădui una ca asta. Așa că trebuia 
să-l protejeze pe rege cu ajutorul armatei și să-l sfătuiască pe 
Nakhtmin să nu se amestece în conflict, deoarece o înfruntare 
între trupele comandate de cei doi generali n-ar fi decât 
păgubitoare pentru amândoi. 

De bună seamă, interesele tronului și ale lui Horemheb 
coincideau. Trebuia cu orice preţ să spulbere ambițiile 
bătrânului șacal. 

Ah! Dacă Sosenbal ar fi izbutit să-i împlânte pumnalul în 
inimă! gândi generalul. 


— Nu e suficient ca Ay să fie demis, va trebui și judecat, grăi 
el. 

— Asta ar da naștere la urmări incontrolabile, se împotrivi 
Thutu. 

Horemheb  încuviinţă din cap. Marele preot Nefertep îl 
prevenise: nu avea însă destui susţinători ca să înfrunte banda 
Sudului. Era mai bine, deocamdată, să se mărginească la a-l 
sprijini pe rege și să se folosească de liniștea astfel dobândită 
pentru a întemeia o bandă a Nordului. 

— Maiestate, rosti generalul, ai sprijinul meu. 

Regele îi făcu semn secretarului și-i porunci să trimită lădița și 
înscrisul. 

— Lădiţa? se miră Horemheb. 

— Capul mai-marelui vânătorii, îl lămuri scurt Tutankhamon. 

Generalul tresări, surprins. lată că micul rege era în stare de 
violenţă. Se uită întrebător la Thutu. Acesta îi răspunse că 
venise momentul să li se dea un avertisment fățiș regentului și 
celor devotați lui. 

— Ay, spuse Horemheb, o să încerce cu siguranţă o manevră 
militară împotriva Memphisului. 

— Și ce propui? întrebă regele. 

— Cele mai bune bătălii sunt cele care nu au loc, maiestate. 
Am să-i explic lui Nakhtmin că lupta despre care vorbim nu-i în 
interesul lui. 

Întrevederea se încheiase. Horemheb își luă rămas-bun de la 
rege și-i sărută mâna. Se minună că niște degete atât de fine 
dovedeau atâta energie, iar masca netulburată, atâta ferocitate. 
Thutu și secretarul îl conduseră până la ușă. 

Regele cină târziu împreună cu Thutu. Fu mai degrabă o 
gustare decât o cină: două bucățele de carne, câte o plăcintă și 
curmale. 

Câteva bărci cu opaițe aprinse pluteau pe fluviu ca niște 
licurici. Zeii păreau să doarmă. Și atunci cine veghea asupra 
lumii? 

Tutankhamon îl chemă pe mai-marele garderobei, iar Thutu, 
la fel de ostenit ca și regele de întâmplările de peste zi, se 
bucură că se putea duce la culcare. 

t 


208 


Furia lui Ay, când primi lădița cu capul mai-marelui vânătorii 
și înscrisul regal cu sigiliul lui Tutankhamon, fu una dintre cele 
mai înfricoșătoare urgii la care Shabaka asistase vreodată. 

Bătrânul se ridică în picioare și urlă. Urlă din toţi rărunchii. 

Străjile ce păzeau odăile de lucru ale regenței de la Theba 
îndrăzniră să crape ușa și să arunce o privire înăuntru ca să 
verifice dacă nu cumva stăpânul lor era ucis. 

Într-un fel, așa și era. lar un asemenea gând se dovedea greu 
de îndurat. 

În primul rând, complotul pus la cale cu complicitatea mai- 
marelui vânătorii, un vechi tovarăș de nădejde de pe vremea lui 
Akhenaton, dăduse greș. Tutankhamon supraviețuise. 

lar el, Ay, se pomenise decăzut din rangul de regent. 

În al doilea rând, planurile lui ieșiseră la iveală. 

Mai-marele vânătorii fusese executat, iar capul său, deja 
scofâlcit și răspândind o duhoare grea, zăcea în lădiţa de pe 
masă. Buzele începeau să dezvelească dinţii. 

— E război! Război! răcni Ay. O să-i vin eu de hac acestui 
vierme nemernic, ieșit din scârna putregăită a lui Apopis! 

Când umorile pe care, vreo treizeci și cinci de secole mai 
târziu, învățații din alte Case ale Vieţii le vor numi adrenalină 
secară în trupul vârstnic al lui Ay, Shabaka se duse, cu de la sine 
putere, să-l cheme pe Usermon. 

Intrând în vasta odaie de lucru a regentului, noul vizir 
descoperi o fiară cu chip de om, prăbușită într-un jilt. Fiara îi 
aruncă în silă o privire. Apoi Usermon tresări de scârbă când 
ochii îi picară însă pe lădița deschisă. Shabaka îi arătă înscrisul 
regal de pe masă. Usermon îl citi. Nu știa nimic despre 
complotul de la vânătoarea de gazele. Negreșit exista o legătură 
între cumplitul trofeu și document, dar care? se întrebă el. 
Shabaka îi povesti pe scurt faptele așa cum credea el că s-au 
petrecut, fără a stărui asupra complotului. 

— Să desființeze regența? se miră vizirul. Poate s-o facă? 

— Peste câteva zile devine major, reuși în sfârșit Ay să 
rostească. 

— Trebuie că se consideră îndeajuns de puternic dacă a dictat 
un asemenea document, observă Usermon. 

— Trimiteţi după Nakhtmin, porunci Ay. 

O oră mai târziu, generalul intră în încăpere, cu un aer 
mohorât. Tocmai isprăvise de citit mesajul pe care i-l trimisese 


209 


Horemheb. Știa tot. Se uita la capul mai-marelui vânătorii și la 
înscrisul regal fără să pară surprins. 

— Putem să încercuim Memphisul? îl întrebă fără ocolișuri Ay. 

— Nu, răspunse Nakhtmin, sec. 

Ay se îndreptă brusc în jilt. 

— De ce? 

— E apărat de garnizoana orașului și de trupele de întărire 
care se află pe drum ori au sosit deja, din ordinul lui Horemheb. 

Ay clipi iute de câteva ori, nevenindu-i a crede. 

— Adică sunt demis și nu pot face nimic? Eu? Nimeni nu poate 
face nimic? 

Vocea i se stinse într-o piţigăială îngrijorătoare. 

— Tutankhamon a acţionat astfel pentru că e sigur de sprijinul 
lui Horemheb, răspunse generalul. Ar fi o nebunie să aruncăm o 
jumătate din trupele regatului împotriva celorlalte. 

— Nu poţi să-l convingi pe Horemheb? 

Nakhtmin se uită la Ay de parcă acesta bătea câmpii. Ce 
întrebare! Să-l convingă pe cel mai înverșunat dușman al 
fostului regent să treacă de partea lui! Nici măcar nu se osteni 
să răspundă. 

Ay se rezemă de spătarul jilţului. 

— Cel mai bun lucru pe care îl putem face acum este să 
ducem tratative, rosti Nakhtmin. 

Usermon își împinse bărbia înainte. 

— Să ducem tratative? repetă Ay. 

— Pune-l pe Humose să intervină ca să capeţi rangul de vizir 
al Pământului de Sus. 

Asta ar însemna ca fostul regent să asculte de ordinele lui 
Usermon, pe care chiar el îl numise de curând vizir. 

Ay scoase un sunet ce aducea a mormăit. Nu mai avea putere 
nici să strige. 

— La ora aceasta Memphisul fierbe de zvonuri uimitoare, 
începu Nakhtmin. Cincizeci de nobili au luat parte la vânătoare. 
Un călăreț necunoscut a răsturnat carul regal. Două persoane 
aflate în el au murit, însă regele a scăpat teafăr. Prin urmare, 
zeii îl ocrotesc. Oamenii se întreabă cine e acel dușman viclean 
care a pus la cale mârșavul atac. lar dacă nu și-au dat seama 
singuri, străjile palatului, în limbuţia lor, cu siguranţă le-au 
dezvăluit deja secretul: dușmanul e cel căruia regele i-a trimis 
capul mai-marelui vânătorii... 


210 


— Destul! ţipă Ay. 

— ... Așa că momentul ar fi tare prost ales pentru o manevră 
în forță, continuă Nakhtmin, netulburat. Ar sfârși jalnic, așa cum 
s-a întâmplat cu cea a lui Api-hetep. 

Generalul se îndreptă spre ușă și se opri în prag. 

— Pune să fie îngropată grozăvia asta, îi zise el lui Shabaka. 

Apoi ieși, lăsându-i pe cei trei bărbaţi din cale-afară de 
abătuți. 

Șacalul primise o lecție. 


t Capitolul 34 


ORDINUL DAT DE UN LEU 


Mutnejmet, Sati și moașa vegheau la căpătâiul lui 
Ankhensepamon. Cu ochii întredeschiși, regina respira slab. 

Pierduse copilul în zori. 

Sati auzise prima gemetele și sărise din pat. Văzuse dezastrul. 
Luase copilul lepădat, îi dăduse ei toate îngrijirile și strigase 
după ajutor. O slujitoare venise în fugă și împreună ridicaseră 
trupul ţeapăn al reginei și-l întinseseră pe pat. 

Apoi Sati trimisese după Seferhor și după moașă. Medicul 
împărţise numaidecât poruncile necesare și cu mâna lui îi făcuse 
bolnavei o spălătură vaginală cu apa lui Thueris, adică macerat 
de pletele-muierii, de viorele și de salcie albă în apă distilată. 
Apoi îi dăduse reginei să bea o licoare din hamei și mac, care 
liniștea sufletul și inima și aducea somnul. 

Tremurăturile și sudorile ce-o chinuiseră pe bolnavă în 
primele ore ale dimineţii se mai domoliseră. Respirația sacadată 
deveni mai ușoară. Însă regina rămânea foarte palidă. Inima 
putea în orice clipă să-și piardă forța. 

Mutnejmet, care venise să-i mărturisească regelui credinţa și 
indignarea ei după groaznica încercare de asasinat, aflase abia 
atunci că regina, nepoata ei, era suferindă. Urcase s-o vadă și 
descoperise nenorocirea. 

Ankhensepamon se uită la cele trei chipuri ce-o înconjurau. 
Nimeni nu-și putea închipui durerea ei. Își retrase mâna dintre 


211 


palmele lui Mutnejmet și spuse cu un zâmbet pierdut că vrea să 
doarmă. 

La drept vorbind, își dorea din tot sufletul somnul veșnic. 

Sati le conduse pe Mutnejmet și pe moașă până la ușă. Aici 
dădu cu ochii de prinţesele care așteptau pe coridor, întrebând 
dacă pot să-și vadă sora. 

— Mai târziu. Acum se odihnește. 

l-ar trebui, își zise Sati, o odihnă îndelungată, foarte 
îndelungată ca să se pună pe picioare. Ea, una, știa. 

Doica se duse în odaia sa și deschise coșul cu cobre. Unul 
dintre șerpii cei mari o fixă cu privirea-i curioasă. 

— V-am cerut s-o ocrotiţi, zise ea. N-aţi înțeles că trebuia să 
ocrotiți și ceea ce purta în pântece și ceea ce iubea. E o 
nenorocire, rosti Sati cu lacrimi în ochi. O mare nenorocire. 

Lacrimile picurară pe trupul reptilelor care o priveau de parcă 
se simțeau adânc mâhnite. 

Nu, nu înțeleseseră. 

Tt 

Sala cea mare de la intrarea în palat și sala de audiențe 
gemeau de nobili, demnitari și emisari străini veniţi sa-și arate 
tulburarea. Secretarii și scribii nu mai știau unde să pună 
mesajele și darurile, iar când regele apăru pentru scurtă vreme 
ca să le mulțumească, sprijinindu-se într-un baston bogat 
ornamentat, fu copleșit de jurăminte de credinţă, de strigăte de 
durere și revoltă și de cereri privind pedepsirea vinovaţilor. Îi 
sărutau necontenit mâinile și veșmintele. Urmat de întâiul 
șambelan, Uadj Menekh, mai trist ca niciodată, de Thutu, de 
secretarul său, de ltchan și de purtătorii de evantai, monarhul 
împărți vorbe liniștitoare, mulțumiri și asigurări. 

Putea fi considerat un prilej potrivit pentru proclamarea 
majoratului. 

Insă Tutankhamon ar fi dorit s-o facă în împrejurări mai 
plăcute. Urcă la etaj și stătu de vorbă cu Seferhor. 

— Maiestate, îi spuse medicul, regina doarme acum și mă voi 
strădui s-o ajut să doarmă cât mai mult. Somnul e pentru suflet 
ca apa pentru trup. Socot că nu se va înzdrăveni decât peste 
câteva zile. 

Regele se duse apoi la harem. O tăcere dureroasă domnea 
aici. Sălașul plăcerilor trupești devenise unul al doliului. Când 
Tutankhamon păși înăuntru, concubinele se ridicară și se 


212 


prosternară, sărutându-i picioarele și cuprinzându-i-le cu 
brațele. Se pierdură în tânguieli despre mârșăvia celor 
întâmplate și în laude aduse puterii divine pentru că-l cruţase pe 
monarh. 

— Unde e Taemuadjisy? întrebă el. 

— Lângă răposat. 

Tutankhamon străbătu palatul ca să ajungă în aripa unde se 
găseau odăile mai-marelui peste cai. Incăperile erau pline de 
lume, rude și prieteni înlăcrimaţi, adunaţi în jurul patului pe care 
zăcea trupul lui Pasar, înainte de a fi dat în grija 
îmbălsămătorilor. Oamenii se traseră în lături ca să-i facă loc 
regelui să intre. Supraveghetoarea haremului se căzni să se 
ridice, dar se clătină, abia ţinându-se pe picioare. 

— Stai jos, îi spuse regele. 

Ea se lăsă să cadă pe scaun și apucă mâna pe care el i-o 
întinse, o sărută și o acoperi de lacrimi. Monarhul se așeză în 
jilțul ce-i fusese adus și rosti: 

— Parcă-aș fi pierdut un frate. 

— Onoarea, maiestate... 

Taemuadjisy nu reuși să-și încheie fraza, căci izbucni în plâns. 
Oare știa că era de două ori în doliu? În fapt, pierduse și un 
nepot, un băieţel. Însă nu se cădea ca regele să-i spună asta. 

Tutankhamon privi îndelung chipul lui Pasar. 

Dacă soţia sa îl iubise, și el la rândul lui era dator să-l 
iubească și să sufere. Dar n-o făcea silit. Băiatul îi fusese 
tovarăș în zilele fericite. Îl invidiase adesea, dar nu-l urâse 
niciodată. 

Era atât de tânăr. Osiris va continua să cadă neîncetat sub 
loviturile lui Seth. 

— Voi porunci să i se construiască un templu, grăi 
Tutankhamon. 

Taemuadjisy încuviinţă din cap. Un templu. Trupul unuia 
dintre cei doi fii ai ei va fi încredinţat peste două zile 
îmbălsămătorilor. Tutankhamon părăsi odaia. 

Simţea că, în afară de capul mai-marelui vânătorii, ar fi vrut 
să-l pună într-o lădiţă și pe cel al regentului decăzut. 

t 

Serile se dovediră lungi în lipsa lui Ankhensepamon și a lui 
Pasar. În afară de rarele ospețe la care avea oaspeți, 
Tutankhamon lua ultima masă a zilei în tovărășia lui ltchan, 


213 


singura persoană apropiată ce-i mai rămăsese, și a prinţeselor. 
După un joc sau două de dame, însoţit de discuţii neutre despre 
întâmplările de peste zi, despre cum mergeau lucrările la cutare 
sau cutare templu, despre talentele unui sculptor, ale unui 
bijutier sau ale altcuiva sau despre cumpărarea de cai și de 
ogari, regele se retrăgea, mergea să ceară vești despre 
Ankhensepamon și se culca. 

Uneori ltchan îl observa pe furiș. Îi scruta masca, întotdeauna 
binevoitoare faţă de el, dar mereu de nepătruns. Oare acest 
rege era preot? se întreba ltchan. Dormea singur și nu intra în 
harem decât din datorie. Nu mai pusese piciorul acolo după 
atacul de la vânătoarea de gazele. Într-o singură seară, regele 
rosti câteva vorbe despre sine: 

— Zeii mi-au răpit familia și mi-au înlocuit-o cu a lor. 

Totuși, tristeţea stăruitoare din privirea regescului său tovarăș 
îl convinse pe ltchan că Tutankhamon suferea, deși n-o arăta, 
din pricina încercărilor prin care trecea Ankhensepamon. 

Cele trei prințese ar fi trebuit să-i ţină locul reginei. Însă 
singurul lucru ce-l lega pe Tutankhamon de ele era amintirea 
plimbărilor de odinioară la bordul Gloriei lui Aton. De altfel, ele 
nici nu aveau o viaţă a lor. După ce isprăveau de sporovăit cu 
fiicele nobililor, se găteau și se parfumau. Starea surorii lor nu 
făcuse decât să le mai potolească un pic enervanta frivolitate. 
Tutankhamon încercă să descopere în vieţile lor pe cineva 
precum Pasar, dar nu află pe nimeni. Prinţesele așteptau însă 
ca, în interesul regatului - și cine să-l cunoască de-acum dacă 
nu însuși regele - să li se aranjeze căsătoria cu un slujitor al 
coroanei. Tutankhamon pândi să vadă dacă ltchan dă vreun 
semn de interes faţă de vreuna dintre ele. Neferneru-Aton- 
Tashery, cea mai mare dintre surori, mergea pe cincisprezece 
ani și frumuseţea ei un pic cam trufașă amintea de cea a mamei 
sale. O dată sau de două ori, ltchan o privise cu ceva mai multă 
căldură decât cerea curtoazia. 

Regele s-ar fi bucurat să-l aibă pe ltchan drept cumnat. Așa că 
îi vorbi prinţesei. Ea îl ascultă cu o expresie de surprindere 
zugrăvită pe chip. 

— Surorile mele s-au măritat cu regi, îi răspunse. Eu de ce m- 
aș mulţumi cu un om de rând? 

— Nu există decât un rege în această ţară. 


214 


— Dar peste hotare nu există alţii? i-o întoarse ea. Cere-i 
unuia dintre emisarii tăi sau mai bine solilor străini să-mi 
găsească un soț care să-mi placă. 

Tutankhamon nu mai stăruli. 

t 

Poți muri pe dinăuntru cât încă ești viu. În fapt, doliul e o 
destrămare a ființei. 

În negurile amestecate ale hameiului și macului, unde 
leacurile lui Seferhor o țineau adâncită, Ankhensepamon era 
precum o înecată cu mintea trează, care priveşte suprafața apei 
fără dorința de a ajunge acolo. 

Ce exista acolo, sus? Pasar plecase. lar viitorul cuibărit în 
pântece îi scăpase. Așa că se lăsa purtată de somn, dorindu-și 
ca el să fie și mai adânc și niciodată întrerupt. 

Însă Seferhor își păzea cu strășnicie lădiţa cu leacuri. 

Fel de fel de imagini îi copleșiră mintea înceţoșată. O revăzu 
pe Meritaton pe terasa palatului din Ankhetaton. Pe Nefer Heru 
în barca lui. Pe Pasar întinzându-i mesajul de avertisment. Pe 
Pasar gol, pe câmpuri. Îi simţi chiar și răsuflarea dulceagă. | se 
arătă aidoma înmormântarea lui Semenkhere și plânse, crezând, 
în tulburarea ei, că e cea a lui Pasar. 

Nu-și părăsea patul decât pentru a merge, pe jumătate 
adormită și sprijinită de Sati, să-și facă nevoile și să se spele 
puţin. 

Apoi, în timpul toropelii ei chinuite, o spaimă surdă o 
cuprinse: dacă ea murea, Pasar murea în ea. 

— Nu! strigă îngrozită. 

Deschise ochii și văzu faţa neliniștită a lui Sati, aplecată 
deasupra ei. 

După o discuţie cu Seferhor, doica luă o hotărâre neobișnuită. 
Se duse la îngrijitorul menajeriei și-l rugă să aducă un leu la 
picioarele patului reginei. 

— N-am s-o fac fără consimţământul regelui, răspunse 
bărbatul. 

Sati îi vorbi lui Tutankhamon. Regele nu cunoștea secretele 
doicii, însă cobrele ei îl scăpaseră de ucigași. Ea îl asigură că 
urma sfatul lui Seferhor. Tutankhamon încuviință. 

Așa se face că leul stătea acum de veghe, supus, la picioarele 
patului. Năucit și cu un dram de neliniște în suflet, îngrijitorul 
menajeriei îi aducea de mâncare pe terasă. Intr-o dimineață, 


215 


Ankhensepamon deschise ochii și văzu animalul care-o privea, 
de parcă îi dădea un ordin. Ochii lui galbeni îi vorbeau. Intinse 
mâna spre el, iar leul i-o linse. Regina zâmbi și își lăsă mâna pe 
botul lui. Felina părea să-i arate ceva. Dar ce? Işi tot mișca în 
sus și-n jos capul. 

— Ce zici? murmură ea. 

Animalul puse cu autoritate o labă pe pat, așteptând nu se 
știe ce. Sati și Seferhor supravegheau scena de la depărtare. 

— Ce zice? o întrebă Ankhensepamon pe Sati. 

— Zice să te ridici, răspunse Seferhor. 

Ea se strădui să se salte și doica se grăbi s-o sprijine. Fiara o 
privea și mai stăruitor. Regina zâmbi din nou, pentru întâia oară 
de când căzuse bolnavă. Cobori și încercă să pășească. Insă 
capul i se învârtea și picioarele n-o ţineau. Sati o ajută să iasă 
pe terasă și să se așeze într-un jilț. Leul veni după ele și se culcă 
la picioarele lui Ankhensepamon. 

Pentru prima dată regina simţi senzaţia de foame. | se 
aduseră numaidecât plăcinte și smochine. Leul se uită la ea cum 
mănâncă. 

— E un adevărat duh ocrotitor! exclamă Ankhensepamon a 
doua zi. 

— Da, îi răspunse în șoaptă Seferhor, care tocmai sosise 
pentru vizita de dimineaţă. El e tămăduitorul. Insuflă forţă. De 
aceea bunicul tău i-a dedicat o sumedenie de efigii*%. Găsești 
vreo șase sute în întregul regat. Eu sunt unul dintre preoţii săi. 

Și astfel Ankhensepamon află că medicul se număra printre 
preoții lui Sekhmet, cea mai veche confrerie de medici din 
Regat. 

Dar cum anume vindecau leii și leoaicele? 


t Capitolul 35 


MORMÂNTUL COPILULUI LEPĂDAT 


La douăsprezece zile după dimineaţa în care pierduse copilul, 
imediat după ce-l pierduse și pe tatăl acestuia, Ankhensepamon 


29 într-adevăr, Amenhotep al III-lea a înălţat în vale șase sute de statui înfăţișând-o pe 
zeița-leoaică Sekhmet. (n.a.). 


216 


își veni în fire. Sati, care n-o părăsise nici zi, nici noapte, o 
observa cu atenţie. La fel și leul. Iingrijitorul menajeriei venise cu 
o oră în urmă să-l hrănească. Fiara părea să considere că odaia 
reginei îi aparținea. 

Prima dorinţă a lui Ankhensepamon fu să se spele pe-ndelete. 
Sati se bucură: îngrijirea trupului păstra sufletul sănătos. Ajutată 
de două servitoare, se ocupă o dimineaţă întreagă să curețe 
pielea reginei de urmele de sudoare și de sare, rămăşițele 
trecerii ei prin infern. Ankhensepamon își redescoperi cu 
surprindere mădularele și-și privi picioarele și sânii de parcă le 
pusese la păstrare într-un cufăr timp îndelungat. 

Cea mai anevoioasă se dovedi toaleta sexului. Ce căuta acolo 
deschizătura aceea? 

Leul supraveghea baia reginei, stârnind râsetele servitoarelor. 

Frizerul veni să radă ţeasta reginei, cu o expresie lacomă 
așternută pe față. In sfârșit, Ankhensepamon putea să poarte iar 
perucă. 

După ce îmbrăcă veșminte curate, regina ieși să se așeze pe 
terasă. Aburii pe care soarele îi smulgea din pământul îmbibat 
de apă, căci inundația începuse deja, acopereau cu văluri 
argintii împrejurimile Memphisului. Spre miazănoapte, dincolo 
de plantațiile de palmieri, de-abia se zăreau marile piramide și 
sfinxul veșnic neclintit. Am să-i cer lui Tutankhamon, își zise 
regina, să construiască o piramidă pentru noi. Servitoarele îi 
aduseră o gustare. 

— Ce s-a întâmplat cu pruncul pe care l-am pierdut? o întrebă 
ea pe Sati. 

— Se află în mâinile îmbălsămătorilor, stăpână. Însuși regele l- 
a dat în grija lor. 

O numise „stăpână”, ca odinioară. 

Ankhensepamon se miră de atenţia pe care soţul ei o arătase 
pruncului lepădat, el, care dovedise atâta indiferenţă față de ai 
săi. 

— Peste o săptămână va fi gata de înmormântare, adăugă 
Sati. 

Înmormântare? Unde? Ankhensepamon întoarse spre doică o 
privire rătăcită. 

— La Akhetaton? întrebă ea. 

Dar în care criptă? Cea a lui Akhenaton? Se gândi cât de 
neomenos și fără rost era să faci o călătorie până acolo ca să 


217 


îngropi o fiinţă sărmană și atât de mică lângă un rege și o regină 
înconjurați de tot fastul funerar. Să se redeschidă mormântul? 
Dar Tutankhamon unde-și îngropase propriii copii avortaţi de 
concubinele lui? Ankhensepamon se învinui că nu-i trecuse 
niciodată prin minte să-l întrebe. 

— Stăpână, regele va construi la Memphis un templu pentru 
mai-marele peste cai. l-a mărturisit-o mamei acestuia. 

Mai-marele peste cai. Muștele îl scoaseră din răbdări pe leu 
care își întoarse brusc capul, clănțănind din dinți. 

Sati își cântărea cuvintele, urmărindu-le efectul pe măsură ce 
le rostea. Câteva clipe, regina nu scoase nicio vorbă, adâncită în 
gândurile sale. Nu plângea, poate pentru că nu-i mai 
rămăseseră lacrimi. Ori își dăduse seama de zădărnicia lor. Căci 
până și lacrimile erau deșertăciune. Îi veni iarăși în minte masca 
lui Tutankhamon. Și el trebuie să fi suferit mult pentru ca ochii 
să-i sece. 

Doica îndrăzni să-i sugereze: 

— Pentru că înmormântarea va avea loc la Memphis, am 
putea să așezăm copilul alături de tatăl său. 

Ankhensepamon încuviinţă din cap. 

— Când va fi gata mumia mai-marelui peste cai? 

— Peste șaizeci și două de zile, stăpână. 

— Și-atunci eu de câte zile... 

Nu-și încheie fraza pentru că nu-și găsea cuvintele. Era cât pe 
ce să spună: „De câte zile sunt moartă?”, dar Sati o cruţă de 
rostirea unor astfel de vorbe cumplite. 

— De douăsprezece zile, stăpână. 

Ankhensepamon încercă să-și închipuie cum aveau să fie 
funeraliile, cu rudele în jur și cu un mic sarcofag în plus. Vom 
vedea. Gândurile acestea funebre o istoveau. 

— Să trimit veste Maiestăţii Sale și prinţeselor că regina s-a 
întremat? 

— Nu acum. Mâine. 

Nu se simţea pregătită să dea ochii nici cu gâsculițele ei de 
surori, nici cu sfinxul de bărbatu-său. 

Când veni s-o vadă, ca în fiecare dimineaţă, Seferhor se arătă 
încântat de rezultatele îngrijirilor sale. Ai fi zis că e un grădinar 
care se bucură de cum îi merge unui măr. O sfătui să caute 
tovărășia oamenilor, însă regina nu părea convinsă. Medicul îi 
aminti că nu va putea să fugă la nesfârșit de atenţia persoanelor 


218 


apropiate, chiar dacă în această atenţie se amesteca și un dram 
de curiozitate. 

— Nu e bine să stai retrasă, Maiestate. Singurătatea e ca 
umbra jilavă: face sufletul să prindă mucegai. 

Leul căscă. Ea încercă să-și imagineze cum era un Ka 
mucegăit, dar nu reuși, așa că încuviinţă din cap. Seferhor își 
lăsă sfatul să se aștearnă în urechea reginei precum o mână de 
pulbere aruncată în apă și mângâie coama fiarei, acest frate a 
lui Sekhmet cea  Milostivă. Fie, atunci mâine, se învoi 
Ankhensepamon. 

În dimineaţa următoare, întâia doamnă a Curţii merse să-i dea 
regelui de știre că regina se ridicase din pat, înzdrăvenită. 

Era chiar ziua proclamării majoratului. Tutankhamon 
poruncise să se împartă grâu și bere supușilor. Cânturile de 
sărbătoare pătrundeau până în odăile palatului. In piaţa cea 
mare se desfășura o pantomimă a meșterilor, ce-l înfățișa pe 
zeul Ptah, în veșmântul său strâns pe trup, zămislind rasa 
omenească. Bărbatul ce-l întruchipa pe zeu turna bronz topit 
într-o matriţă de pământ, iar preoţii înălțau cântece de slavă 
zeului și regelui. După ce bronzul se întărea, Ptah spărgea 
matrița și vântura deasupra capului statuia regelui, iar uralele 
izbucneau. 

Tutankhamon se ridică, întrerupându-și discuţia cu Thutu și 
Nefertep, și urcă la etaj. Ankhensepamon stătea pe terasă, cu 
leul la picioare. Văzându-și soţul, se strădui să zâmbească și să 
se salte din jilț. Era foarte slăbită și îngrijorător de palidă. 
Tutankhamon se aplecă spre ea, îi cuprinse faţa în palme și o 
sărută. 

Primul gest de tandrețe după multă vreme, de când o ceruse 
în căsătorie pe terasa palatului din Akhetaton. Ankhensepamon 
își aminti că rămăseseră singuri și începu să plângă. 

— Gândește-te la ziua de mâine, îi spuse el privind-o 
îndelung. 

Oare ce aștepta el de la ziua de mâine? Ea arătă spre leu: 

— Dă-i bineţe tămăduitorului meu. 

— Vezi și tu acum ce putere au zeii, îi răspunse el surâzând. 

Și se aplecă să mângâie ceafa animalului, care-și înălță capul 
spre palma monarhului, ca o pisică uriașă. 

— O să construiești un templu... zise ea. 

Nu se hotăra să rostească numele lui Pasar. 


El încuviință din cap. 

— Va fi gata în curând, îi răspunse. Acolo vom ţine 
ceremoniile cuvenite pentru tată și fiu. 

— Și... funeraliile? 

— La sfârșitul inundaţiei. 

— De unde va porni cortegiul? 

— De la palat, bineînțeles. 

— Şi... pruncii tăi? 

— În munte, aproape de-aici. 

Ea se întrebă dacă el își alesese propriul loc de îngropăciune. 

— Dar noi? vru ea să știe. 

— Nu m-am gândit încă. Avem timp, îi răspunse Tutankhamon 
zâmbind. 

După care își luă bastonul și cobori să-l caute pe Nefertep. 

Puțin mai târziu, Ankhensepamon primi un buchet de lotuși 
albaștri. De unul dintre ei era agăţat un inel împodobit cu un 
scarabeu de aur, care avea gravate pe carapace cartușul regelui 
și cel al reginei, unite. Simbolul devenirii. 

Prințesele, care ieșiseră și ele pe terasă, se strânseră roată în 
jurul surorii lor, spunându-i vorbe de alint și mângâind-o. li 
propuseră chiar și o plimbare cu barca. Nefericită idee: 
Ankhensepamon se luptă din răsputeri să alunge amintirile ce-i 
sfâșiau inima. 


t Capitolul 36 


DESCHIDEREA GURII 


Proclamarea majoratului ridica anumite probleme. În primul 
rând, se cuvenea ca regele, luând asupra sa de-atunci înainte 
cârmuirea regatului, să locuiască la Theba, în capitală. In al 
doilea rând, trebuia să găsească noi slujbe pentru dușmanul său 
Ay, dar și pentru aliatul său Horemheb, al cărui titlu de 
viceregent nu-și mai avea rostul. 

În ajun, Humose, marele preot al lui Amon, îi trimisese regelui 
un mesaj, arătându-i că pacea regatului ar avea de suferit din 
pricina unei dizgraţii prea bătătoare la ochi a lui Ay și rugându-l 
să-i găsească fostului regent un titlu demn de rangul său. 


220 


Thutu îl chemă pe Nefertep să-i ceară sfatul. 

— Cred că e bine să menţinem pacea dobândită cu atâta 
trudă, zise marele preot. Memphisul e de partea ta, trebuie 
acum să câștigi și Theba, pe care umbra lui Ay a acoperit-o în 
toţi acești ani. 

Thutu încuviinţă din cap. Erau vorbe pline de înțelepciune. 

— Cât despre Ay, continuă Nefertep, împărtășesc părerea 
vrednicului meu coleg Humose. Îi trebuie un titlu demn de 
rangul său. 

Ptah și Amon căzuseră la învoială. Ce-i drept, cei doi zei 
deţineau, într-o egalitate ambiguă, titlul de creator al lumii. 

— Propun să-i dai un titlu care să se potrivească puterii sale 
adevărate: vizir al Pământului de Sus. Asta nu va schimba nimic. 

Tutankhamon încuviinţă din cap. 

— lar Horemheb, vizir al Pământului de Jos, adăugă el. 

Veni rândul lui Nefertep să încuviințeze din cap. 

— Maiestate, mai presus de orice ţara are nevoie de pace. Și 
apoi de micșorarea dărilor. 

Tutankhamon chibzui la rezolvarea prezentată de marele 
preot. Cu siguranță, ea chezășuia armonia regatului și, 
neîndoielnic, pacea. 

— Întrezăresc totuși o piedică: Theba e capitala Pământului de 
Sus, așa cum Memphisul e cea a Pământului de Jos. Nu cred că 
fostul regent ar putea sta la Theba în același timp cu mine. 

— Firește, Maiestate, recunoscu Nefertep. In privinţa asta 
ajutorul dat de colegul Humose se va dovedi preţios. 

— Ce-o să facă el? 

— Îl va convinge pe Ay să părăsească Theba, unde va veni 
doar atunci când îl vei chema, răspunse Nefertep zâmbind. Mi s- 
a spus că are o locuinţă somptuoasă la Akhmim. Un surghiun 
fastuos. 

Tutankhamon consimţi. La fel și Thutu. Regele îl opri pe 
marele preot la masa de prânz. 

În sfârșit, cerul se însenina. Regele se arătă neobișnuit de 
binedispus. 

t 

Mai rămânea însă o problemă pe care Thutu o aduse în 

discuție după-amiază: cine să facă parte din consiliu? 


Vizirul Usermon? Era unul dintre favoriţii lui Ay. Însă 
deocamdată putea fi păstrat, chiar dacă nu i se va da nimic de 
făcut, pentru a-i contracara orice influență. 

Vistiernicul Maya? Nu se amestecase în niciun complot și, în 
plus, muncea cu pricepere. Fostul ibovnic al lui Nefertiti învățase 
că puterea e doar vremelnică și o slujea cu devotament pe cea 
aflată acum la cârmă. í 

Mahu? Credincios și de nădejde. Insă trebuia scos de sub 
comanda lui Nakhtmin. Acesta din urmă avea să fie trimis să 
supravegheze străjile de la hotarele regatului. Cât mai departe 
cu putință de mai-marele său, Ay. Dacă fostul regent ar vrea să-i 
trimită un mesaj, Nakhtmin nu l-ar primi decât în câteva zile. 

Pentju? Delicată treabă! Simpla pomenire a numelui său îl 
tulbura pe rege, care aflase de la fratele său că fostul medic al 
lui Akhenaton se făcea vinovat de moartea acestuia și a soției 
sale, Nefertiti. 

— Dar nu și de cea a lui Semenkhere, maiestate, îl asigură 
Thutu. 

Și îi povesti despre mărturisirile făcute de Pentju în faţa 
fostului monarh. 

— Așadar Ay singur l-a ucis pe Semenkhere? întrebă 
Tutankhamon. 

— Tot ce se poate, maiestate. Pentju fusese îndepărtat de la 
palat pe atunci. Fratele tău îl mutase la arhive. Din câte știu, 
Pentju nu avea cum să ajungă la regele Semenkhere. 

— Dar e un ucigaș! 

— Negreșit. Însă trăiește. Ay i-a închis gura oferindu-i un rang 
înalt. Putem să-l câștigăm de partea noastră cruțându-l de o 
nouă dizgrație. Altminteri se va pune iarăși în slujba lui Ay. 

Câtă bătaie de cap stârnea acest sac de mărturii criminale pe 
care și-l disputau amândouă taberele. Până și ideea în sine îl 
dezgusta pe Tutankhamon. 

— Să-l câștigăm de partea noastră în ce scop? 

— Horemheb și cu mine ne-am folosit de mărturiile lui ca de-o 
armă, când a trebuit să-l silim pe Ay să accepte procesul lui Api- 
hetep. Putem s-o facem iarăși, dacă Ay se arată prea îndărătnic. 

Regele consimţi, dar fără nicio tragere de inimă. 

Cât despre viceregele Huy, chiar dacă la drept vorbind făcea 
parte din banda Sudului, se afla departe, tocmai în Țara Kush, și 
nu i-ar fi putut fi de mare ajutor lui Ay, în cazul unui nou conflict. 


222 


Thutu porni degrabă spre Theba, ca sfetnic de taină, pentru a 
pune la cale împreună cu Humose plecarea lui Ay. 

Veștile despre încercarea de a-l ucide pe rege se răspândiră 
în toată Theba, mult înflorite, desigur. Se vorbea despre lupte 
nemaipomenite, în care zeul Amon, drept răsplată pentru 
pioșenia regelui, înarmase braţul lui Tutankhamon, ajutându-l să 
doboare un călăreț ce încercase să-l decapiteze, după care 
regele însuși retezase capul dușmanului. Nobilii șopteau că 
asasinul fusese trimis de câtre regent. 

Destul pentru ca Thutu să-l poată convinge pe Humose că 
situaţia nu-i era prielnică lui Ay, care nu mai avea nici regența. 
Dacă marele preot se învoia să intervină pentru a-l îndupleca pe 
Ay să renunţe, regele ar consimţi să-i acorde dizgraţiatului titlul 
de vizir al Pământului de Sus. Însă ar aștepta, în schimb, ca 
Înălțimea Sa Ay să binevoiască a-și duce zilele în liniște pe 
pământurile sale. 

Ay nu sperase la atât. Încercă să-și protejeze aliaţii, mai ales 
pe Nakhtmin și Pentju. Dar Humose îl lămuri că nu era în măsură 
să mai tărăgăneze lucrurile. Theba și Memphisul îl bănuiau de 
crima supremă, aceea de a fi vrut să curme viaţa zeului viu. 
Fostul regent își înghiţi vorbele de ocară și-și luă tălpășița, 
urmat de Shabaka. 

După trei săptămâni, cât ţinuse misiunea, Thutu se întoarse la 
Memphis să-l înștiințeze pe rege că Theba era liberă. 
Tutankhamon porunci mutarea Curţii acolo. Trei luni nu se 
dovediră îndeajuns pentru o atare muncă, întrucât regele dorea 
să ia cu el întregul mobilier strâns în palat. Astfel, vremea se 
scurse și începu anotimpul semănăturilor. 

Ankhensepamon primi fără tristeţe vestea plecării. Memphisul 
fusese al doilea oraș al dragostei ei cu Pasar. Pentru a duce de- 
aici înainte o viaţă lipsită de suferinţe prea mari, trebuia să 
scape de povara amintirilor. 

Căci între timp avusese loc înmormântarea fiului pierdut și a 
lui Pasar. 

Tt 

Cortegiul porni de la palat. Putea să pară ciudat, însă aici 
locuise Pasar, ca mai-mare peste caii regelui. 

Două sarcofage, unul mare și unul mic, se aflau în carul tras 
de doi cai albi. Și lucrul acesta putea să pară ciudat, căci Pasar 
n-avusese soție. Părinții săi, viceregele Huy și Taemuadjisy, 


223 


aflaseră despre legătura fiului lor, însă avuseseră buna-cuviinţă 
să nu discute despre ea. Onoarea fără pereche de a-i avea în 
cortegiu pe rege și pe regină le domolea spaima de ce va crede 
lumea. Și o asemenea prezenţă putea să-i surprindă pe mulți, 
însă se știa că mai-marele peste cai îi salvase viaţa monarhului. 
Așa că era un gest îndreptăţit și nobil ca acesta să-și însoţească 
salvatorul și slujitorul spre locașul de veci. 

De altfel, un al doilea cortegiu venea în urma primului. Cel al 
ofițerului care îl protejase pe rege în cădere, cuprinzându-l în 
braţe. Înmormântarea sa avea să se desfășoare imediat după 
cealaltă. 

Așezată în lectică lângă Tutankhamon, purtată spre necropolă 
și în larma bocitoarelor ce-i împresura, Ankhensepamon retrăi 
drumul despărțirii pe care-l bătuse atât de des. Akhenaton. 
Nefertiti. Semenkhere. Maketaton. lar acum Pasar și fiul său. 
Fără să plângă, întărită de poţiunea pe care i-o dăduse Seferhor, 
își zise că viaţa ei fusese un lung cortegiu funerar. Chiar și 
atunci când trăiesc, se gândi ea, îi însoțim spre moarte. 

Ajunseră la templul construit din ordinul regelui și care tocmai 
fusese terminat. Un pavilion spre care dădea o singură ușă, 
flancată de două statui. Osiris și Isis. Ankhensepamon rămase 
încremenită. Osiris avea trăsăturile lui Pasar, iar Isis, pe ale ei. 

Coborâră sarcofagele din car. Ankhensepamon îl văzu pe cel 
micuț, alb, acoperit cu inscripţii aurite și dădu să se apropie și 
să se aplece deasupra lui, însă Tutankhamon o prinse de mână, 
împiedicând-o. Huy și Taemuadjisy, precum și fratele lui Pasar, 
înconjurați de familie, se aflau în rândul din faţă. 

Trei preoţi oficiau slujba. Doi dintre ei tămâiau sarcofagul, iar 
al treilea, ţinând într-o mână o furcă din silex, iar în cealaltă o 
teslă, atinse chipul sarcofagului. Era ritualul de deschidere a 
gurii. 

Mama lui Pasar împlini pentru Ankhensepamon ritualul 
refuzului despărțirii. Îngenunche lângă sarcofag, cuprinzându-l 
strâns cu braţele. Cu lacrimi în ochi, Huy se aplecă și-o ridică. 
Ankhensepamon izbucni și ea în plâns. De altfel, multe femei 
plângeau. Un alt preot recită un text pentru morți: 


30 Rit funerar, străvechi și foarte important, ce urmărea să redea defunctului 
posibilitatea de a-și folosi gura, ca să mănânce și să vorbească. (n.a.). 


224 


Eu, scrib al lui Ptah, îti spun tie, ești purificat. Am 
săvârșit ritualurile sub ochii zeului, ești purificat și 
renumele tău strălucește. l-ai dat zeului ceea ce el ti-a 
dat... 


Vântul îi risipea cuvintele ori, poate, simţurile lui 
Ankhensepamon erau acoperite de un văl. Cărăâușii săltară 
sarcofagul și intrară în templu. Huy se întoarse spre rege și-l 
pofti să pășească înaintea lui. Fumul de tămâie și de rășină și 
parfumurile  cununilor de trandafiri și iasomie umpleau 
încăperea. O groapă adâncă se deschidea în pământ. Patru 
oameni așteptau lângă ea. Tutankhamon îi făcu un semn 
secretarului său și doi slujitori aduseră o statuetă placată cu aur 
înfățișând un cal, ce avea să fie coborâtă în groapă. 

— Ţi-ai dat viaţa în lupta împotriva lui Seth, zise regele. Viaţa 
ta e acum veșnică, Pasar, mai-mare peste cai, căci Osiris, Horus 
și Ptah te primesc printre ei. 

Începură să coboare sarcofagul. Familia aruncă flori. 
Ankhensepamon intră și aruncă o cunună de rezedă și iasomie. 
Coborâră apoi calul aurit, statuetele ushebti, ofrandele, statuile 
slugilor ce-l vor sluji pe defunct în lumea de dincolo, 
alimentele... 

Tutankhamon se întoarse către soţia sa. Acum ea era cea 
care avea o mască în loc de chip. 

Un cărăuș așeză pe suportul de lemn micul sarcofag alb. 
Ankhensepamon se repezi înainte. Tutankhamon o strânse de 
încheietura mâinii. Ea îl ascultă, cu privirea pierdută, pe unul 
dintre preoți recitând formule pentru deschiderea gurii. 
Taemuadjisy se răsuci spre ea și-i întinse cădelnița pe care o 
luase de la un preot. Gestul era cu totul în afara ritualului. 
Ankhensepamon apucă numaidecât cădelnița, însă rămase 
împietrită, ţinând-o cu vârful degetelor în faţa sarcofagului. 
Dându-și seama de buimăceala ei, preotul i-o luă cu blândeţe și 
recită rugăciunea pentru pruncii morți. 


Ai trecut cele două praguri înainte ca floarea vieții 
tale să se veștejească. Bucură-te, căci tu ești drept și 
pur și n-ai cunoscut nici nedreptatea, nici murdăria. 
Ptah te cuprinde în brațe... 


Ankhensepamon înţelese brusc că niciodată nu va mai avea 
un copil cu Pasar și hohote cu neputinţă de stăpânit îi 
zdruncinară trupul. Tutankhamon și Sati, căreia nu-i păsa de 
protocol, se grăbiră s-o sprijine. i 

Coborâră şi al doilea sarcofag în groapă. Intrucât 
Ankhensepamon nu avea pregătite alte flori, Taemuadjisy îi 
întinse o cunună de crini. Însă regina nu reuși să găsească 
puterea s-o arunce, așa că o făcu Tutankhamon pentru ea. 
încălcând încă o dată protocolul,  Mutnejmet, care-și 
supraveghea din ochi nepoata, și Sati o scoaseră afară și o 
conduseră până la lectică. 

Oricum, n-ar fi avut tăria să asiste și la înmormântarea 
ofițerului, zise în șoaptă Sati. Era de-ajuns o regină moartă la 
funeralii. Nu trebuia ca deschiderea unei guri să închidă o alta. 
Nici cobrele, nici leii nu erau destul de puternici pentru a-i 
proteja pe oameni împotriva durerilor fără margini. 


t Capitolul 37 


SPLENDOARE ȘI JOSNICIE 


Între două dansuri, un povestitor înaintă spre mijlocul 
stabilimentului doamnei Nes-Hathor. Aceasta le oferea uneori 
mușteriilor mici pauze distractive câtă vreme dansatoarele își 
refăceau machiajul ochilor și al sfârcurilor. 

Omul era întrucâtva pântecos, cu o privire piezișă și gură 
lacomă. 

— Cunoașteţi povestea oului și a vasului de lut? îi întrebă el 
pe cei de faţă. 

Firește, nimeni n-o știa. 

— Un ou se sfădise cu un vas de lut. Acesta îi rănise mândria, 
bătându-și joc de fragilitatea lui. „La prima lovitură, te crăpi și-ţi 
pierzi apa ca o femeie ce stă să nască”, zise povestitorul, cu 
accentul aspru al locuitorilor Pământului de Sus. „Dar tu - de 
data asta vorbind ascuţit și pe nas - cine te crezi? N-ai nimic în 
cap. Eşti tot timpul mânjit de grăsime și, după ce s-au folosit de 
tine, oamenii te aruncă într-un colț, iar gândacii vin să se 
înfrupte din rămășițele ce se preling pe pereţii tăi!” Vasul de lut 


226 


se mânie: „la uitaţi-vă la oul ăsta cum mă jignește! Ai uitat că ai 
ieșit din fundul unei găini?” „lar tu, din fundul pământului!” i-o 
întoarse oul. 

Ascultătorii începeau să se veselească. Urcioarele cu vin și 
bere treceau din mână în mână. 

— Oul se simţea în primejdie. Așa că se duse să stea de vorbă 
cu un vas de aramă. Cum îl văzu, îi zise: „Salut, prietene! Ce 
roșu ești azi!” „Pentru că am fost lustruit.” 

Pentru vasul de aramă, povestitorul întrebuinţă o a treia voce, 
una care să vădească o fire energică. 

„— Tu măcar arăţi bine când te lustruiește. Și știi să te porți. 
Nu ca alții. 

— Despre cine vorbești? 

— Închipuie-ţi că m-am întâlnit deunăzi cu vasul de lut care a 
vorbit de rău pe toată lumea. 

— Pe toată lumea? Chiar și pe mine? 

— Chiar și pe tine. 

— Dar ce-a găsit de spus despre mine ţărănoiul ăla? 

— Că dacă nu te-ar lustrui ai fi mai urât decât o gaură-n 
pământ. Și că, oricât te-ai grozăvi tu, te scâlciezi la cea mai 
mică izbitură și faci un zgomot asurzitor ca să atragi atenţia 
asupra ta. 

— A zis el asta? 

— Jur pe Onuris. Mi-a mai spus că sunt plăpând ca un pântec 
de femeie însărcinată și că am ieșit dintr-un fund de găină. Ți- 
am spus că e un necioplit.” 

Doamna Nes-Hathor nu cunoștea povestea, așa că se așeză s- 
o urmărească, sorbind dintr-un pahar cu bere. Incepea să se 
împace cu ideea pierderii ibovnicului. Povestitorul își depănă 
istorioara mai departe: ` 

— Infuriat, vasul de aramă plecă în căutarea vasului de lut. Il 
găsi curând și-l luă la rost: 

„— la ascultă, ţărănoiule, mă vorbeşti de rău? 

— la ascultă tu, lăudărosule, cu ce drept mă faci ţărânoi? 

— Te fac cum vreau, oală hodorogită!” Și iată că de la ceartă 
se ajunse la bătaie. Firește, la început vasul de aramă se 
deformă puţin, dar, în scurtă vreme, îi veni de hac vasului de lut, 
care se sparse în zeci de ţăndări. 

Ascultătorii așteptau morala. 


— Vreţi să v-o spun, oameni buni? Să nu aveţi încredere în 
ouă. Adesea au aliaţi puternici! 

Mușteriii se  dezlănţuiră. Râsete deșucheate izbucniră, 
culminând cu hohote stridente. Până și harpistul cel orb râdea. 
Și muzicanţii. Pe Amon, pricepeau cu toţii ce voia să spună 
povestioara. Oul era regele, vasul de pământ, Ay, iar vasul de 
aramă, Horemheb. Râse și doamna Nes-Hathor, căci buna 
dispoziție îi îndemna pe mușterii să mănânce și să bea. li 
aruncară câteva inele povestitorului. Tobele kemkem bătură 
măsura. Numărul de dans era gata să înceapă. Povestitorul se 
așeză la o masă și Nes-Hathor porunci să i se aducă vin. 

t 

Theba se bucura să fie iarăși reședința regalității. Nebăgată în 
seamă de vreo douăzeci de ani încoace, găzduindu-l doar în 
treacăt pe Semenkhere, ajunsă abia la rangul de reședință a 
regenței pe vremea lui Ay, ea îl adăpostea, în sfârșit, între 
zidurile sale, pe rege. 

În primele săptămâni după instalarea familiei regale în palat, 
nobilii și demnitarii cercetară cu atenţie mulţimea de mobile, de 
statui și de obiecte pe care monarhul le adusese cu el de la 
Memphis. Nu văzuseră niciodată ceva asemănător. Mobilierul 
ultimului rege ce locuise la Theba, Amenhotep al Ill-lea, era 
demn, firește, de un monarh, însă părea grosolan pe lângă cel 
lucrat pentru Tutankhamon. Ce bogăţie! Abanos, cedru, fildeș, 
mărgean, electrum! Ce incrustaţii! Ce fineţe! Ce taburet de 
abanos împodobit cu rozete de fildeș! Ce jilțuri din lemn de 
cedru cu spătare placate cu aur! Și nu doar cu aur, ci și cu pietre 
ornamentale colorate, prinse în metalul modelat cu măiestrie! 

Crezură că o să leșine de admiraţie la vederea unei mese din 
abanos cu tăblia din fildeș cloazonat cu argint, așezat pe 
picioare de forma labelor de leu, puse la rândul lor pe cilindri din 
aur ornați cu caneluri. De jur împrejur pe brâul mesei se înșirau 
hieroglife de aur! Și toate astea pentru un simplu joc de zaruri! 

Tronul îi făcu să amuțească de uimire și pe cei mai 
nesimţitori. Acoperit cu foiţă de aur, avea braţele terminate cu 
capete de leu și picioarele, precum labele aceleiași feline, iar 
spătarul era decorat cu un basorelief incrustat cu pietre 
semiprețioase și pastă de sticlă, ce-i înfățișa pe rege șezând și 
pe regină ungându-i umărul cu o pomadă. Însă, firește, nu-l 
puteai vedea în timpul audienţelor. Dar cei care se bucurau de 


228 


privilegiul de a fi primiţi, așteptau ca monarhul să se ridice, apoi 
se îngrămădeau spre podiumul tronului ca să admire minunăţia. 

Un cufăr din lemn placat cu fildeș și gravat cu hieroglife 
trasate cu negru, aflat în sala de audienţe, trezi el singur tot 
atâtea comentarii cât surghiunul fostului regent. Era ajurat cu 
semne ankh și uas împletite, însemnând „Toată viaţa divină”. 

Dar paharele de sticlă albastră de Siria din care erau serviţi 
oaspeții palatului! 

La drept vorbind, susțineau sus și tare cei cu gusturi alese, 
chiar și aceste obiecte erau divine! 

Stilul cucerise cu atât mai multă lume, cu cât nu prezenta 
acele exagerări, niciodată apreciate, din vremea lui Akhenaton 
și pe care bunul-simț le respingea. Stilul de acum idealiza fără a 
se îndepărta prea mult de realitate și vădea o mare fineţe, fără 
a-și pierde strălucirea. Și era atât de somptuos! 

Locuitorii Thebei, oraș la fel de bogat ca Memphis, se aflau pe 
punctul de a se ruina, încercând să imite toate aceste minunății. 
Cine nu-și putea permite abanos se mulțumea cu cedru, iar în 
lipsă de cedru se folosea sicomor. N-aveai aur? Era bună și 
arama. N-aveai fildeș? Atunci îl înlocuiai cu os! Ca și locuitorii 
Memphisului înaintea lor, și cei ai Thebei luară obiceiul să-și 
atârne în case draperii de lână vopsite și brodate, să-și aștearnă 
pe jos piei de animale și să mănânce stând la mese înalte. 

Femeile priveau iscoditor fiecare detaliu al ţinutelor reginei, 
de la perucă până la noile sandale cu vârful întors, ce 
împiedicau praful să se ridice la fiecare pas și să înnegrească 
degetele de la picioare. Tocmai când se credeau elegante cu 
perucile lor nubiene, modă impusă de Nefertiti, rămaseră uluite 
s-o vadă pe regină, la prima ei apariţie în public, cu o 
somptuoasă perucă lungă, încadrată de două cozi groase, 
strânse la spate și terminate cu mărgele albastre. Incepură și 
ele numaidecât să poarte rochii cu talia înaltă, cingători foarte 
lungi, brodate cu fir de aur pentru cele mai înstărite, plase de 
aur și argint presărate cu mărgele colorate înfășurate peste 
mijloc, mâneci coborâte până la încheietura mâinii și șaluri cu 
franjuri, garnisite cu aur sau mărgele, după cum le îngăduiau 
averile soților. 

Aceștia își smulgeau părul din cap în faţa unor asemenea 
cheltuieli smintite, însă, deoarece nu voiau să se lase mai 


229 


prejos, umblau și ei cu brățări de aur la încheieturile ambelor 
mâini, așa cum făceau regele și demnitarii de la Curte. 

De bună seamă, prezenţa lui Tutankhamon la Theba trezise 
iar în locuitorii capitalei grija de a avea o înfățișare plăcută. 

t 

Întrevederea cu Pentju fu amânată cât de mult posibil, pentru 
a-i arăta acestuia câtă plăcere îi făcea regelui să-l vadă. 

Cu Thutu alături, Tutankhamon îi primi pe rând pe Usermon, 
pe Maya, pe Mahu și pe alţi dregători. 

Pe Usermon pentru a-i da de înțeles că de-aici înainte voința 
regelui cârmuia destinul ţării și că, la primele semne de credinţă 
față de fostul regent, vizirul risca să stârnească furia 
monarhului. 

Pe Maya pentru a-l felicita că se îngrijea cu atâta răbdare de 
îndatoririle sale și pentru a-l ruga să vegheze ca dările să fie 
strânse corect de la cei bogaţi, fapt ce însemna că vistiernicul 
era însărcinat să pună stavilă înșelătoriilor și favorurilor. 
Totodată, Tutankhamon îl îndemnă să lucreze umăr la umăr cu 
Mahu pentru a cerceta, cu fereală sau în secret, după cum 
găsea de cuviinţă, complicitatea ticăloasă dintre marii stăpâni 
de pământuri și perceptori. 

În sfârșit, regele îl primi pe Mahu pentru a-l informa că nu se 
mai află la ordinele lui Nakhtmin și că fusese ridicat la rangul de 
mare comandant al tuturor gărzilor regatului. Îi revenea de- 
acum sarcina să prindă bandele de tâlhari, unele bănuite a fi 
plătite de marii proprietari de pământuri. Trupele pe care 
aceștia le întreţineau, chipurile pentru propria pază, dar care 
numărau peste cincizeci de oameni, aveau să fie desființate, iar 
mercenarii trecuți în slujba prefecților, și nu a primarilor, mult 
prea delăsători. 

Horemheb, chemat la Theba, fu numit comandantul întregii 
armate, lucru ce avea să-i îngăduie să-și întindă autoritatea 
asupra garnizoanelor din Pământul de Sus, lipsind astfel viziratul 
acestuia de orice putere. 

În sfârșit, fu primit și Pentju. Tutankhamon de-abia dacă-i 
cunoștea chipul, căci îl zărise doar în treacăt pe când trăia 
Semenkhere. Thutu, în schimb, îl știa bine. Se uită cu atenție la 
semnele lăsate de ani și de umilințe pe faţa acestui om care se 
transformase într-o unealtă a puterii. Aceleași semne pe care le 
găseai și pe picioarele mobilelor vechi. Obrajii îi căzuseră și mai 


230 


tare, iar privirea căpătase întunecimea proprie celor care se tem 
de ochii gărzilor. 

Intră în odaia de lucru a regelui cu un aer de oboseală 
amestecată cu obrăznicie. Aceasta din urmă se reflecta în 
încetineala măsurată a pașilor, iar cealaltă în felul în care-și 
ținea capul. De parcă devenise prea greu. 

La simpla vedere a lui Thutu, înţelese ce avea să i se spună. 

Îngenunche înaintea regelui și-i sărută mâna. Apoi se ridică și 
privirea îi alunecă spre fostul vizir. În ea licăreau urmele slabe 
ale unei vechi complicităţi. 

— Penţju, zise Tutankhamon, prevenit de către Thutu în 
legătură cu trecutul acestui bărbat ce fusese cel care se apropie 
de trupul regelui, fostul regent te-a numit responsabil peste 
arhivele corespondenţei cu străinătatea. 

Pentju păstră tăcerea. Vorbele monarhului nu cereau vreun 
răspuns. 

— Ay, continuă regele, avea totuși anumite motive să nu te 
numere printre apropiații săi. 

Pentju clipi nedumerit. Fără îndoială nu se aștepta la un 
rezumat atât de precis al situaţiei sale. 

— Așadar, din motive mai puternice decât ura ce ţi-o purta, 
te-a ridicat la rangul pe care-l ai acum. Ca atare, numirea ta 
reprezenta un jurământ de credinţă faţă de Ay, încheie regele. 

Thutu se neliniști. Îl sfătuise pe Tutankhamon să nu-și 
urmărească niciodată potrivnicul până în pânzele albe. Işi drese 
încetișor glasul. 

Aidoma unui om căzut în dizgrație, căci tocmai ce fusese 
descris în acest fel, Pentju înfruntă privirea măștii tinere și, 
totuși, neîndurătoare a regelui. Oare își va petrece întreaga 
viață făcând mărturisiri ticăloase? Puțin lipsise să nu-şi piardă 
viaţa după ce i se destăinuise monarhului precedent. Işi căută 
cu grijă cuvintele. 

— Maiestate, răspunse el după ce oftă adânc, divina ta 
înţelepciune a observat că, în sferele auguste ale tronului, 
ajungi uneori să slujești doi stăpâni și se întâmplă să nu-i fii pe 
plac unuia sau altuia. 

Și el e un slujbaș desăvârșit, se gândi Thutu, amintindu-și o 
discuţie mai veche cu Maya: un cameleon ce-și schimbă 
culoarea după împrejurări. Puterea îi corupea pe cei care-o 
serveau. Le strecura în inimi secrete care putrezeau și le păta 


231 


mâinile cu sângele unor crime pe care fuseseră siliți să le 
săvârșească și ale căror stigmate le purtau pe veci. Și astfel, cu 
inima descompusă și mâinile înroșite de sânge, se înfățișau 
înaintea lui Anubis. Fostul vizir se întrebă cum de scăpase de 
josnicia slujitorilor tronului. 

— Îţi dai seama că de-acum înţelegerea ta cu Ay nu mai 
există, zise regele către Pentju. 

— Maiestate, puterea ta e ca soarele. Deschide florile de lotus 
și inimile oamenilor. 

— lar noaptea le închide, adăugă Tutankhamon. 

Avertismentul fusese rostit. 

— Poţi pleca, îi spuse regele. 

Pentju îngenunche iarăși și sărută mâna monarhului. 

După ce Pentju ieși, Thutu rămase cu ochii pironiţi pe mobilele 
regale luxoase și simţi deosebirea izbitoare dintre ele și ticăloșia 
resemnată a omului care tocmai părăsise încăperea. Oare 
pentru a uita priveliștea mocirlei se înconjura monarhul cu atâta 
aur? 

t 

Însă fostul vizir nu văzuse tot. 

În lunile care urmară, Tutankhamon se apucă, lucru cu totul 
neobişnuit, să mai adauge câte ceva la mormântul lui 
Semenkhere. Potrivit părerii sale, îi explică el lui Thutu, regele 
dispărut atât de timpuriu fusese adevăratul făptuitor al 
îndreptării regatului. Însă, aidoma lui Osiris, căzuse jertfă lui 
Seth. Și se cuvenea cinstit cu mijloacele potrivite, chiar și după 
moartea sa. 

Pentru început trebuiau aduse unele îmbunătățiri 
mormântului. Ce-i drept, i se făcuse onoarea de a avea trei 
sarcofage. Însă mobilierul funerar nu era complet. 

— Știu că te-ai îngrijit de funeraliile sale, îi mărturisi 
Tutankhamon lui Thutu. Și îți mulțumesc pentru asta. Dar un 
asemenea rege merită dovezi mult mai mari de prețuire. 

Regele se gândise la o capelă care să adăpostească 
sarcofagele. 

— O capelă! se miră Thutu. 

— O capelă cvadruplă, preciză Tutankhamon. 

— Dar cum o să încapă în mormânt? se îngrijoră Thutu care-și 
amintea că mormântul lui Semenkhere fusese umplut până sus. 

— Voi lărgi cripta, răspunse liniștit Tutankhamon. 


232 


Thutu nu îndrăzni să pună în discuţie hotărârea monarhului, 
însă asta însemna să se scoată din mormânt, câtă vreme aveau 
să dureze săpăturile, tot ce se găsea în el. Va fi nevoie de un 
detașament de cel puţin o sută de soldaţi pentru a păzi 
comorile. 

Însă ordinele fuseseră date și arhitecţii se apucară de treabă. 
O lună mai târziu, îi prezentară regelui planul unei capele 
cvadruple, adică patru capele din lemn acoperit cu foiţă de aur 
ce intrau una în cealaltă și întruchipau palatele de nord și de 
sud. Capela exterioară măsura unsprezece coți lungime, șapte 
coţi și un sfert lăţime și zece coţi înălțime?!. Cele patru zeițe 
protectoare ale viscerelor morţilor, Isis, Nephthys, Neith și 
Selket, urmau să străjuiască întregul ansamblu. 

Un plan monumental. Thutu rămase fără cuvinte. Cum vor fi 
cărate aceste căsuțe până la Lăcașul lui Maât? 

Totuși, peste cinci luni, ansamblul era terminat. Regele îi duse 
pe regină și pe sfetnicul său să-l admire. 

Thutu cercetă pereții capelelor ce nu fuseseră încă îmbinate 
una înăuntrul alteia. Pe panourile interioare ale capelei ce 
reprezenta palatul de nord descoperi fragmente întregi din 
Cartea Morților, precum cel în care Amon vorbea despre facerea 
lumii și despre propria sa natură divină, și din Cartea despre 
Amduat?. În schimb, nu reuși să descifreze inscripţiile 
exterioare. Îl întrebă pe rege din ce pricină. 

— Pentru ca un neiniţiat să nu poată afla taina lumii de 
dincolo, răspunse Tutankhamon, ridicând solemn un deget, 
aidoma unui preot. 

Thutu încuviinţă din cap. 

— Cele șapte hekau, rosti fostul vizir. 

Cele șapte cuvinte ce îngăduiau sufletului unui mort să ia pe 
celălalt tărâm orice formă dorea: pasăre, animal sau om. Ele 
constituiau adevăratul motiv al ritualului deschiderii gurii: dacă 
nu i se reda darul vorbirii, cel mort nu putea trece într-o altă 
făptură. 

— Da, zise regele, surprins că și sfetnicul său le cunoștea. 

Thutu nu înceta să se minuneze. Ankhensepamon se uită cu 
atenţie la cele patru zeițe, înalte cât un stat de om, ce-și 
întindeau braţele peste pereţii capelei exterioare, într-un gest 


31 5 metri lungime, 3,30 metri lăţime și 2,73 metri înălțime. (n.a.). 
32 „Cartea despre ceea ce există în lumea de dincolo”. (n.a.). 
233 


protector, ţinându-și capul întors spre stânga. Regina rămase cu 
gura căscată de uimire. 

— Dar..., șopti ea, toate patru au trăsăturile lui Meritaton. 
Cred că visez... 

Tutankhamon zâmbi. Așadar, el plănuise și asta. 

— Dar cum ai făcut? îl întrebă ea. 

— Avem basoreliefuri cu chipul surorii tale, o lămuri el. Și l-am 
dus pe sculptor s-o privească pe Nefernere, apoi i-am arătat 
micile deosebiri ce există între ele. 

Ankhensepamon căzu pe gânduri în faţa dovezilor unei 
amintiri atât de fidele. Pentru Tutankhamon, Semenkhere nu 
murise, Meritaton nu dispăruse, din zilele fericite de odinioară 
nu se schimbase nimic. Totul era încremenit într-o splendoare 
ireală și veșnică. 

Sărbătoarea lui Osiris, desfășurată în cea de-a patra și ultima 
lună a iernii, luna khoiak, îi oferi regelui prilejul să celebreze a 
doua și glorioasa înmormântare a lui Semenkhere, în prezenţa 
întregii familii regale. 

La început, Humose își mărturisise nedumerirea, însă Thutu îi 
smulse consimțământul, arătându-i că, în ochii regelui, 
Semenkhere începuse reintroducerea vechilor culte, iar el, 
Tutankhamon, se socotea doar urmașul său în această privinţă. 

Mormântul, aflat în necropola din Theba, fusese redeschis și 
golit sub paza strașnică a armatei. Apoi muncitorii lucraseră cu 
sârg pentru a-l lărgi, mărindu-i de patru ori suprafaţa. Capelele 
fuseseră încărcate pe o corabie mare și acoperite cu pânze 
pentru ca tot acest aur scânteind în soare să nu aţâțe lăcomia 
hotilor. 

Mai multe cufere cu mobile și obiecte funerare, încă și mai 
somptuoase decât cele de care se îngrijise Thutu la prima 
înmormântare, umpleau o altă corabie. 

Familia regală călătorea pe Gloria lui Amon. Apele se 
retrăseseră și fluviul curgea domol. Ajunseră în sfârșit la Lăcașul 
lui Maât. Cărăușii descărcară capelele, urcând-o pe fiecare într- 
un car tras de patru boi. Apoi cortegiul porni spre mormânt. Trei 
preoți, un ofiţer de armată, un detașament de o sută de soldaţi 
și guvernatorul orașului așteptau în faţa deschizăturii tăiate de 
curând în piatra roșie a muntelui. Începură noile ritualuri. Regele 
porunci să se citească un text pentru morţi pe care îl scrisese el 
însuși: 


234 


Zeii au vrut ca destinul tău, fiu al lui Osiris, de trei 
ori purificat, să-i lumineze pe oameni așa cum 
luminează și răsăritul întru gloria lui Amon. Ritualul tău 
nu se va încheia niciodată, ci va dăinui un milion de 
ani în capela ta cvadruplă. În felul acesta, Isis îti va 
călăuzi drumul spre răsărit, Nephthys, drumul spre 
miazăzi, Neith, drumul spre apus, iar Selket, drumul 
spre miazănoapte, căci așa veghează zeii la veșnica 
renaștere a lui Osiris... 


Vântul  învolbura poalele veșmintelor. Din văzduh, uliii 
supravegheau ceremonia. O armată de muncitori duseră prima 
capelă, cea mai mare, în mormântul lărgit. Apoi pe a doua, pea 
treia și, în sfârșit, capela a patra. Sarcofagul fu coborât, la 
rândul său, în cea din urmă. Cele două ajutoare ale preotului 
închiseră ușile unele după altele și monarhul le sigilă. La sfatul 
scribilor, așezară cele patru statui ale zeițelor în ordinea 
pomenită în textul regal. Apoi rânduiră mobilierul depus la 
primele funeralii și-l adăugară și pe cel adus de rege. Din nou, 
mormântul era plin până sus. 

Ankhensepamon se întrebă o clipă la ce folosea grămada 
aceea de obiecte zidite pe veci în munte. 

Ceremonia, începută la ora zece a dimineţii, luă sfârșit la 
patru după-amiaza. Locașul funebru fusese sigilat. Schimbul de 
vorbe curtenitoare între guvernator, ofiţer, marele preot și 
familia regală se încheie, de asemenea. 

Regele și suita sa se întoarseră pe Gloria lui Amon la ora când 
aurul lui Ra căpăta culoarea aramei. 

Călătorii mâncară de seară la lumina torțelor, apoi se 
întinseră în paturile aflate la bord. 

Ankhensepamon rămase multă vreme trează, cu toată 
oboseala acumulată peste zi. Regatul avea mai multe morminte 
decât palate. Atâtea splendori pentru moarte! se gândi ea. Și în 
viață atât de puţine bucurii! Și-atât de scurte! Pentru întâia dată 
se simţi singură, în ciuda prezenţei atâtor oameni în jurul ei. 

t 

— Bin tchao! 

Iscoada ridică o privire jignită spre papagal, ascuns printre 
crengile înalte, apoi își continuă raportul: 


235 


— ... O capelă de aur cvadruplă, cu statui înalte cât niște fete 
tinere, înfăţișându-le pe zeițele Isis, Nephthys, Neith și Selket, 
care să o păzească... Era tare frumos... vechiul mormânt a 
trebuit lărgit... 

Ay și Shabaka ascultau, curioși, povestea celei de-a doua 
înmormântări a lui Semenkhere. 

— La fel ca fraţii lui! rosti Ay. Se cred preoţi! Atât aur închis 
într-o groapă! 


t Capitolul 38 


FURIA LUI APOPIS 


Anotimpurile treceau unul după altul. 

Viaţa își regăsise curgerea domoală și Ay părea să fi renunţat 
la uneltirile lui tenebroase. Masca regelui își găsise liniștea. 

Ankhensepamon petrecea zile întregi în grădină, alături de 
prințese și de câteva doamne de la Curte care îi povesteau ce se 
mai întâmpla în capitală. Uneori însă rămânea singură și gândul 
îi zbura atunci către cei doi mari dispăruţi: Pasar și Meritaton. 

Dragostea ei pentru Pasar fusese atât de împlinită și de pură, 
încât nu găsea nicio imperfecţiune de care memoria ei să se 
agaţe. Nu putea decât să-și amintească privirea, braţele și 
răsuflarea lui. Zburaseră împreună spre înaltul cerului ca doi 
șoimi. 

Însă unul din ei fusese răpus de o săgeată. lar oul pe care-l 
cloceau căzuse din cuib și se spărsese. 

Amintirea lui Meritaton, în schimb, se lovea de misterul ce-i 
învăluia dispariția. Oare mai trăia? Și, în acest caz, sora ei nu 
putea să-i trimită un mesaj? Câteodată, Ankhensepamon se 
ducea să caute tăbliţa de scris din fildeș, singurul obiect ce 
aparținuse reginei dispărute pe care Ankhensepamon reușise 
să-l ia dintre lucrurile surorii sale. Și-o așeza pe genunchi și o 
mângâia de parcă spera ca un mesaj să apară ca prin farmec. 
Ori poate Meritaton se temea că li s-ar da de urmă, ei, lui Nefer 
Heru și fiului lor, moștenitorul tronului, din cauza unui mesaj? De 
bună seamă, un moștenitor al tronului l-ar alerta pe Ay. 


236 


Însă Meritaton n-avea de unde să știe că lui Ay îi fuseseră 
smulși colții. Demonii se întorseseră în grotele lor. 

Apopis părea să fi adormit. 

Dar într-o dimineaţă, cu câteva zile înaintea Sărbătorii lui 
Osiris, în cel de-al nouălea an al domniei lui Tutankhamon, Sati 
intră în odaia lui Ankhensepamon și îi zise pe un ton îngrozit: 

— Stăpână, se pregătește ceva cumplit. 

— Ce anume? 

— Vânzătorii veniţi de la câmpie spun că șerpii ies din 
pământ. E semnul furiei lui Apopis! 

Dacă șarpele fioros dormea, pesemne că visa urât. Și, într- 
adevăr, cu o oră înaintea miezului zilei și la aproape trei după 
avertismentul lui Sati, un cutremur violent zgudui nordul 
regatului. 

La palatul din Theba, cornișele se desprinseră, statuile se 
răsturnară, de pe ziduri și din tavane căzu moloz, lămpile se 
rostogoliră de pe poliţe, iar cele atârnate de tavan începură să 
se legene ameninţător. Însă trosnetele care urmară se dovediră 
mult mai puţin înspăimântătoare decât vuietul ce urca din 
adâncul pământului. 

Leul lui Ankhensepamon sări brusc în picioare, zbârlindu-și 
coama. Stăpâna lui se albi la față. Țipetele slugilor, ale sclavilor 
și ale slujbașilor se amestecară, ștergând diferenţele de rang. 

Regele se pomeni târât afară din sala de audiențe de către 
secretarii săi și de Thutu. Ajunse în marea curte interioară în 
același timp cu o mulţime de înalți demnitari, bucătari și străji. 
Pământul se unduia sub tălpile lor. Chiar și zidurile păreau să se 
legene într-o mișcare șerpească. 

Zarva cuprinse întregul oraș, înlocuită curând de urlete. 
Bărbaţi, femei, copii, câini. Strigăte de durere izbucneau de 
pretutindeni. Casele se prăbușiseră și oamenii zăceau sub 
dărâmături. 

După ce urgia se potoli, toată lumea se apucă să socotească 
pagubele. Se alcătuiră fără întârziere echipe de ajutor care să-i 
scoată pe supraviețuitori de sub ruine. 

Lucrul era în toi când, pe înserat, un al doilea cutremur spori 
groaza trezită de primul și nărui o parte din clădirile ce mai 
rămăseseră încă în picioare. 

Sati alergă spre odaia lui Ankhensepamon și-i strigă: 


— Stăpână, nu trebuie să mai rămânem aici! Adună-le pe 
prințese și spune-le să vină după mine. 

Strângând în braţe coșul cu cobre, doica se repezi în jos pe 
scări, urmată de Ankhensepamon și de prințesele care ţipau și 
plângeau. Leul o luase înainte. Toată lumea se strânse în 
grădinile create odinioară din porunca lui Semenkhere, unde se 
găseau bănci și scaune. Hotărâră să-și petreacă noaptea aici și 
trimiseră slugile să le aducă de la etaj niște învelitori. La 
căderea nopţii, apăru un cortegiu cu purtători de torţe. Era 
regele, însoţit de Thutu și de Usermon, care aducea hrană și 
băutură. 

Tutankhamon și Ankhensepamon se priviră la lumina torțelor. 
Ea își spuse că, pesemne, morții din lumea de dincolo se priveau 
la fel. Căci moartea îi atinsese în treacăt pe toți. Nu, nu moartea 
obișnuită, ci aceea care ștergea tot, astfel încât nimeni să nu 
supraviețuiască pentru a păstra amintirile. El o luă în braţe. 
Toropeala îi cuprinse pe amândoi, iar frigul nopţii le amorţi 
trupurile. 

Până la ivirea zorilor nu mai avu loc niciun cutremur. Grupul 
din grădină începu să umble încolo și-ncoace. Tutankhamon 
ridică ochii și cercetă fațada palatului. Se vedea bine, după 
crăpăturile ivite ici și colo în zugrăveală, că zguduitura fusese de 
o mare violenţă. insă zidurile grele de piatră și stâlpii 
rezistaseră. Usermon plecă să-l aducă pe mai-marele arhitecţilor 
ca să verifice dacă structura clădirilor fusese afectată. 

Regina, prințesele și suitele lor se întoarseră în odăile din 
palat, călcând peste grămezi de moloz. O pulbere fină li se 
așternea neîncetat pe umeri și pe cap, ca pentru a le îndemna la 
doliu. Ankhensepamon își găsi obiectele de toaletă împrăștiate 
pe jos și sparte. Statuia lui Tutankhamon stând în picioare într-o 
barcă și pregătindu-se să-l străpungă pe Apopis cu lancea 
căzuse de pe postamentul ei. Lucrul o impresionă neplăcut pe 
regină. 

Doamnele de la Curte sosiră și ele palide și se apucară să facă 
ordine pentru ca locul să-și recapete înfățișarea liniștitoare de 
mai înainte. 

Zile la rând o echipă de arhitecţi ciocăni zidurile și tavanele ca 
să le verifice trăinicia. Pictorii veniră să dreagă frescele din care 
se desprinseseră bucăţi mari. 


238 


În oraș, vaietele bocitoarelor răsunară zile în șir, de dimineaţa 
până seara. 

Nu doar palatul fusese ameninţat, ci întregul regat. 

Apopis avusese un coșmar cu adevărat înfiorător. 

t 

De la o vreme, Ankhensepamon vedea cum Sati devine tot 
mai posomorâtă. 

— Ce ai? 

— Nimic, stăpână. 

Dialogul se repetă fără să ducă la alt răspuns, până în ziua 
când doica mărturisi că una dintre cobre murise, iar ea 
considera asta un semn rău-prevestitor. 

— Şi șerpii mor, observă Ankhensepamon. 

— Adevărat, stăpână. Insă acesta a murit în noaptea când am 
văzut dublul reginei. 

Uimită, Ankhensepamon amuti preț de câteva clipe. 

— Ce vrei să spui? 

— Că am văzut dublul reginei. 

Nu ka-ul, ci dublul, cel care rătăcește veșnic în preajma 
locuinței sale. 

— Ce regină? 

— Regina, mama ta, stăpână. 

Ankhensepamon vru să ridice din umeri cu nepăsare, însă își 
aduse aminte că Sati poruncea cobrelor, că salvase viaţa regelui 
într-o noapte anume la Ankhetaton și că tot ea îi grăbise, cu 
siguranţă, vindecarea, aducându-i leul la căpătâi. 

— Ai văzut dublul mamei mele? 

— Da, stăpână. Era tare tristă. 

— De ce? 

O întrebare fără noimă. Un dublu nu vorbea. De altfel, Sati 
nici nu răspunse, pironind-o cu privirea pe regină. 

— De unde știi că era tristă? stărui Ankhensepamon. 

— Se vedea pe faţa ei. 

Regina se îndoia că, dincolo de măștile cu care erau acoperiţi, 
morții ar fi avut feţe vesele. 

— Și, după ce-a plecat, am găsit fașa asta mortuară pe jos. 

Și scoase obiectul cu pricina din buzunarul rochiei. O bucată 
de pânză murdară, scârboasă chiar. Regina refuză s-o atingă. 

— Citește ce scrie pe ea, stăpână. 

— Nu vreau să pun mâna pe spurcăciunea asta. 


239 


Sati desfăcu pânza între degete pentru ca stăpâna ei să poată 
descifra presupusul mesaj. Ankhensepamon se întinse puţin 
spre ea. La început nu zări decât niște urme de murdărie. Insă 
uitându-se mai atent, desluși ceva ce părea să semene cu o 
frază așternută în scriere cursivă. Se apropie ca să vadă mai 
bine. 

— Păzitorii... regatului... citi ea, sunt slabi. Apopis se va 
dezlânţui. 

Își ridică ochii temători spre doică. 

— Ai găsit asta pe jos? 

— Da, stăpână. 

— O fi pierdut-o careva... Ori se afla undeva pe tavan și a 
căzut la cutremur. 

— Niciun om nu lipește feșe mortuare pe tavan, stăpână, și 
nici nu le poartă la el. lar textul nu-i o formulă sacră. Nici vorbă. 
N-are cum să fie. 

Adevărat. Un astfel de text era o sfidare a puterilor regale. 
Niciun scrib nu l-ar fi scris vreodată, niciun îmbălsămător n-ar fi 
folosit o asemenea fâșie de pânză. Lui Ankhensepamon i se 
strânse inima de groază. 

— Ai găsit-o înainte de cutremur? 

— Nu, acum opt zile. Când a murit cobra. Ocrotitorul n-a 
reușit să-i ţină piept lui Apopis. Regina a venit să mă prevină. 

Ankhensepamon se adânci în gânduri. Păzitorii regatului sunt 
slabi... Oare cineva plănuia să-i facă rău lui Tutankhamon? 

— Dar ce poate să însemne? 

— Nu știu, stăpână. 

— Ascunde pânza aceasta cumplită și nu vorbi nimănui 
despre ea. 

— Da, stăpână. 

t 

O lună mai târziu, Setepenre căzu grav bolnavă. După ce 
vomită în neștire, rămase ţintuită la pat, zdruncinată de 
fierbinţeli puternice. Așa cum spuse Neferneru-Aton-Tashery, 
mâncase curmale impure, adică murdare de pământ. Chemat 
degrabă, Seferhor folosi toate reţetele pe care le știa și toate 
descântecele, încercă orice, de la praful cenușiu la formulele 
pentru alungarea demonilor, de la fierturile pentru domolirea 
fierbinţelii la felurite leacuri preparate din flori pentru întărirea 
inimii. 


240 


Însă nimic nu se dovedi de vreun folos. Setepenre începu să 
aiureze, apoi își pierdu cunoștința. Muri după cinci zile. 

Ankhensepamon plânse până ce îi secară lacrimile. 

— Când se va isprăvi odată? strigă ea. Când? 

Sati o privea încremenită și dusă pe gânduri. 

Doliul.  Îmbălsămătorii.  Sarcofagul.  Cortegiul funerar. 
Bocitoarele. Călătoria spre Lăcașul lui Maât. Mormântul, preoţii, 
incantaţiile, mobilierul... 

Apoi veni rândul reginei să aibă nevoie de îngrijiri, întrucât 
căzu iarăși pradă tristeții. 

t 

Într-o seară, după ce se retrăsese în camera sa, cu leul 
credincios la căpătâiul patului, Ankhensepamon se trezi. O 
durea glezna pe care și-o scrântise, așa că se duse să-i ceară lui 
Sati o pomadă pe care doica o păstra într-un sipet de-al ei. 

Când intră în odaia lui Sati, aceasta, aplecată deasupra unei 
lăzi, strecură în pripă ceva, aparent o tăbliță, sub o pânză. 

— Ce-ai ascuns? 

— Nimic, stăpână, nimic. 

— Pentru ce stăteai aplecată? 

— Cercetam lada... 

Ankhensepamon se apropie de mobilă și, dând la o parte 
braţul doicii și pânza, descoperi o tăbliță din lemn vopsită în alb 
și gravată cu cifre negre. O luă în mâini și o studie la lumina 
lămpilor, dar nu înțelese nimic. 

— Ce e asta? 

Sati zăbovi o clipă înainte de a răspunde fără tragere de 
inimă: 

— O tablă de socotit. 

Ankhensepamon privi cu luare aminte obiectul și observă 
niște coloane de numere: 


241 


Păreau să n-aibă niciun înțeles. Ankhensepamon nu se 
pricepea la matematică, dar era suficientă o simplă privire ca 
să-ți dai seama că cifrele nu se înlănţuiau logic nici într-un 
dreptunghi, nici în celălalt. În plus, avea îndoieli că Sati se 
îndeletnicea cu socoteli în timpul liber. 

— La ce folosește tăblița asta? întrebă regina. 

Doica oftă. 

— E un mijloc magic de a prezice destinul. 

— De a prezice destinul? Cum anume? 

— Se ia data nașterii unui om și numele pe care l-a primit la 
naștere. Apoi se socotește numărul de luni lunare pe care le-a 
trăit și numărul de zile rămase până la sfârșitul lunii lunare în 
curs. Dacă prima cifră a numărului de luni pe care le-a trăit se 
află în căsuţa de sus, omul va trăi. Dacă se află în cea de jos, va 
muri. Dacă numărul de zile rămase din luna lunară se află în 
căsuţa de sus, omul va trăi. Dacă se află în cea de jos, va muri”. 

Ankhensepamon se încruntă. 

— Pentru cine faci socotelile astea? întrebă ea. 

— Pentru nimeni. 

— Pentru mine? 

— Nu, stăpână, jur. 

— Atunci pentru cine? 

Sati ridică spre stăpâna ei un chip pe care se citeau tristețea, 
dar și îndărătnicia. Cuprinsă de furie și teamă, Ankhensepamon 
o zgâlțâi pe doica ghemuită lângă ladă. 

— Răspunde-mi! Nu plec de aici până nu-mi răspunzi! 

Sati își trecu palmele peste faţă. 

— Le făceam pentru un bărbat, grăi ea într-un târziu. 

Ankhensepamon se trase un pas înapoi. 

— Ce bărbat? 

Sati clătină din cap. 

— Un bărbat. 


33 Papirusul Leyde, col. XI. (n.a.). 
242 


De ce refuza să-i spună numele? Asta însemna că bărbatul 
era cineva important. 

— Un bărbat, se încăpăţână ea. 

— Regele? rosti Ankhensepamon cu glas pierit. 

Sati se ridică atât de greu de parcă ar fi avut o sută de ani și- 
și încrucișă braţele peste piept. 

— Regele? repetă Ankhensepamon ca pentru sine. 

Atitudinea lui Sati dovedea că într-adevăr el era. Cele două 
femei se priviră în ochi. Chipul doicii părea atât de înnegurat, 
încât Ankhensepamon se repezi spre ea și o apucă de braţ într-o 
întrebare mută de astă-dată. În lumina roșiatică a lămpilor, 
chipul lui Sati părea cel al unei statui de zeiță în noapte. 
Ankhensepamon se cutremură. 

— Și el? 

Își aminti de fâșia blestemată de pânză și de faptul că mama 
ei i se arătase nu de mult doicii. 

— Câte zile? întrebă regina cu voce răgușită. 

— Douăzeci și una. 

Ankhensepamon se lipi cu spatele de perete. Trei săptămâni. 

— O să mor, șopti ea. 

— Nu, tu nu. Cobrele te protejează. 

— Să trăiesc cu o astfel de suferinţă e mai rău decât să mor. 

— Să știi că e o povară. 

— Nu se poate să te fi înșelat? întrebă Ankhensepamon, luând 
iarăși tăblița în mâini. 

— A trăit cinci sute șaptezeci de luni lunare. Cinci se află în 
căsuţa de jos. Și au mai rămas douăzeci și una de zile până la 
sfârșitul lunii în curs. 

— Dar poate că nu-i vorba de el! 

— Ce alt păzitor al regatului mai există? El e singurul. La el s-a 
referit regina. Crezi că ea ar fi venit până aici pentru un 
demnitar oarecare? 

Cum voi putea de-acum să-l mai privesc în faţă? se întrebă 
Ankhensepamon. Îi ceru doicii pomada și-și masă glezna. Însă n- 
o ajută deloc. După ce-i trecu durerea, nu mai izbuti să 
adoarmă. 

t 

O mare harababură domnea la Curte cu prilejul apropiatei 
vizite la Theba a unui prinț străin, urmaşul pe tron al lui Aziru, 
regele amoriților. Acest Aziru avusese, în vremea lui 


243 


Ankhenaton, o soartă nefericită, demnă de pretenţiile sale de a 
pune la îndoială puterea regatului în Asia. Incepuse prin a se 
război cu regele din Byblos, Ribaddi, un aliat al Celor Două 
Pământuri. Apoi se unise cu tâlharii beduini, care încercaseră 
chiar și să atace Memphisul. După ce armatele regale îl 
biruiseră, fusese silit să meargă la Theba unde rămăsese 
prizonier. Întrucât se răzvrătise cu violenţă împotriva condiţiei 
sale și proferase ameninţări, Horemheb pusese să i se scoată 
ochii. În cele din urmă, Ay, considerând că Aziru nu mai 
reprezenta un pericol, îl trimisese înapoi în regatul său dintre 
nisipuri, unde și murise. 

Așa că o vreme nu mai avură niciun fel de vești de la amoriți. 
Apoi iată că un prinţ, dându-se drept moștenitorul lui Aziru, 
venea el însuși să ceară favorurile regelui. 

Dar era cu adevărat moștenitorul lui Aziru? Oamenii aceștia 
aveau mulți copii și doar anevoie se putea stabili care e cel mai 
mare și dacă dispunea de puterea necesară ca să pretindă 
coroana poporului său. Doar n-o să se apuce acum Maiestatea 
Sa să semneze tratate cu primul venit! 

Cădea în sarcina lui Mahu, a lui Khnumose și, firește, a lui 
Pentju să verifice dacă oaspetele chiar era conducătorul 
amoriţilor, lucru de care depindeau fastul cu care va fi primit și 
darurile ce i se vor face, ca și termenii tratatului de alianţă. 

De dimineaţă, Pentju trebuia să-i aducă la cunoștință regelui 
cele mai noi informaţii, culese de iscoadele sale din Asia și de 
ofițerii generalului Nakhtmin. Fusese chemat în odaia de lucru a 
lui Tutankhamon, de la etaj, și-acum îl urma pe scări, spre sala 
de audienţe, unde așteptau Usermon și Thutu. 

— Părerea noastră, zise Pentju mergând cu un pas în spatele 
regelui, așa cum cerea protocolul, este că amoriţii au în 
continuare legături de alianţă cu beduinii și împart cu ei tot ce 
jefuiesc... 

Și-atunci, dintr-un motiv nevăzut și misterios, bastonul în care 
se sprijinea regele alunecă pe piatra lustruită a treptelor și-i 
scăpă din mână. Tutankhamon își pierdu echilibrul și se prăbuși 
pe scara cu pantă abruptă. Căzu cu pieptul înainte, încercă să se 
agaţe de ceva, dar se rostogoli, fără a-și mai putea controla 
căderea, până în sala cea mare de la parter. Capul i se lovi de 
muchia piedestalului unei coloane. 

Rămase acolo, nemișcat. 


244 


Pentju era deja lângă el. 

— Maiestate? Maiestate? 

Un freamăt de voci se înălţă din piepturile oamenilor care se 
găseau în sala cea mare. Freamătul crescu și cuprinse întregul 
palat. 

Regele murise. 


t Capitolul 39 


DOUĂZECI ȘI PATRU DE ORE DIN VIAȚA 
UNUI PALAT CUPRINS DE SPAIMĂ 


Ankhensepamon se afla în odaia ei, la etaj, împreună cu două 
dintre doamnele de la Curte și cu Sati, când Uadj Menekh veni 
să-i aducă vestea. Expresia de pe chipul șambelanului grăia de 
la sine. Regina păli. 

— Maiestate..., zise Uadj Menekh. 

Ea se uită la el cu o privire înfricoșător de fixă. Dormea puțin 
din noaptea când Sati îi împărtășise ce spuneau socotelile ei. Cu 
douăzeci și una de zile în urmă. 

— Regele a murit. 

Sati se grăbi s-o sprijine. 

— Când? 

— A căzut pe scări acum câteva clipe. 

Zarva se apropia de etaj. Erau servitorii care duceau trupul 
regelui în camera lui. 

Ankhensepamon ieși și se luă după ei. Se aflau acolo 
Usermon, Pentju, Thutu, Maya, scribi, slugi, sclavi. Ca niște șerpi 
goniţi de cutremur din găurile lor. Servitorii întinseră pe pat 
trupul regelui, îi traseră veșmântul în jos ca să-i acopere 
picioarele și-i puseră la loc sandalele pe care le pierduse în 
cădere. Apoi mai-marele garderobei vru să-i potrivească peruca, 
dar Thutu îl opri căci ar fi ascuns vederii rana. La rândul lor, 
doamnele de la Curte, prinţesele, doicile și slugile se adunară în 
faţa ușii. 


245 


Regina se aplecă deasupra soțului ei. Avea ochii deschiși, de 
parcă se mira. Își pusese pentru ultima oară masca. Ea îi luă 
mâna și lacrimile începură să-i curgă pe obraji. 

Încă o dată Osiris fusese ucis. 

Rămase în picioare lângă pat, fără să poată spune cât timp, și 
plânse în tăcere. Apoi sosi Seferhor. Apucă încheietura mâinii 
monarhului pentru a-i căuta pulsul, apoi îi dădu drumul. 

— Vreţi s-o fac eu sau o face Maiestatea Voastră? 

Ankhensepamon se răsuci spre el fără să înțeleagă. 

— Vreţi să-i închideţi ochii? 

Ea se apropie de chipul blând și visător și-i cobori pleoapele, 
pentru ca el să poată dormi. Apoi părăsi încăperea. 

t 

Îndată după moartea regelui, un mesager călare părăsi 
palatul, o luă pe drumul spre miazănoapte și galopă mâncând 
pământul, astfel încât pe înserat ajunse la Akhmim**. Fu imediat 
condus înaintea celui pe care venise să-l informeze. 

La vederea lui, Ay tresări alarmat în jilţ. ÎI privi întrebător pe 
mesager. 

— Stăpâne, Tutankhamon a murit. 

Ay se ridică. 

— Când? 

— Azi-dimineaţă. 

Shabaka lăsă paharul cu bere din care se pregătea să soarbă. 
Ay se întoarse spre el. 

— Să fie aduși trei cai de la grajduri. Cei mai iuți, porunci Ay. 
Mâine cel târziu trebuie să fiu la Theba. 

Shabaka șovăi o clipă. Cel puţin zece ore de călărit în galop, 
pe timp de noapte. Și fără lună. O încercare grea pentru un 
bărbat de vârsta stăpânului său. Ay îi ghici temerile. 

— Trebuie. Înaintea lui Horemheb. 

Shabaka înțelese: înainte ca Horemheb, înștiințat de 
asemenea, să ajungă la Theba, și înainte ca trupele lui să-l 
împiedice pe el, care era rivalul său, să intre în oraș. leși fără să 
mai stea la discuţii. 

În mai puţin de-o oră, Ay, secretarul său și Shabaka apucau 
spre miazăzi pe cei mai buni armăsari. Cu toate că se apropia de 
șaizeci de ani, fostul comandant al carelor de luptă nu uitase 
nimic din anii petrecuţi călare. Importanţa mizei îl însuflețea. 


34 Distanţa dintre Theba și Akhmim este de două sute de kilometri. (n.a.). 
246 


Porniseră în galop și o ţinură tot așa câtă vreme mai stărui o 
geană de lumină pe cer. Apoi, până în zori, Ay, deși ardea de 
nerăbdare, trebui să se mulţumească să înainteze la trap. 
Shabaka adusese cu el o torță pe care-o aprinse și o ţinu cât 
putea de sus, mergând înaintea celorlalți doi călăreți când bezna 
nopţii se adânci. Totuși, cum se crăpă de ziua, își îmboldiră 
armăsarii la galop. Curând, în auriul blând al dimineţii văzură 
conturându-se în zare templele din Karnak. 

Primul surprins se dovedi a fi Humose. Primise abia în ajun 
vestea morții regelui. Se minună de forţa fizică a oaspetelui său. 
Cu siguranţă, răposatul rege n-ar fi putut săvârși o asemenea 
ispravă. Îi primi pe cei trei bărbaţi sub umbrarul locuinţei sale și 
le oferi lapte și plăcinte. Apoi schimbă o privire lungă cu Ay. Nu 
aveau nevoie de cuvinte. Scopul vizitei era clar: pregătirea 
succesiunii lui Tutankhamon. 

— Lucrul cel mai important, rosti fără ocolișuri marele preot, 
va fi ca tu să conduci doliul. 

— Dar armata? 

— În ţinutul Thebei ea se află oficial sub comanda lui 
Horemheb. Însă vechile jurăminte de credinţă se șterg anevoie. 
Ai la dispoziţie șaptezeci de zile ca să le reînnoiești. 

Șaptezeci de zile! Timpul necesar îmbălsămării regelui. 

— E prea mult. Horemheb va avea răgaz să-și rânduiască 
oamenii, astfel încât nici măcar să nu pot trece fluviul. 

— Acesta e totuși timpul cerut de ritual, observă Humose cu 
uimire. 

— Și nu te-ai învoi să schimbăm puţin ritualul în funcţie de 
nevoile regatului? 

Humose chibzui. Scurtarea timpului de îmbălsămare a unui 
rege era aproape o profanare. Oare banda din Sud o să-i ofere 
un avantaj căpeteniei bandei din Nord doar pentru o simplă 
problemă legată de ritualuri? Spinoasă întrebare. 

— Însă ar trebui să te afli la locul cuvenit pentru asta, 
răspunse el prevăzător. 

— Usermon mai e vizir? întrebă Ay. 

Humose încuviinţă din cap. Ay aflase ce voia, așa că se ridică. 

— Mă duc acolo, îi spuse marelui preot. 

Călăreţii și armăsarii lor fură urcați pe prima corabie ce 
traversa Marele Fluviu. Cam peste o oră, cei trei bărbaţi se 
găseau la porţile palatului. Shabaka se gândi să verifice dacă 


247 


stăpânul său se mai bucura de vreo autoritate în capitală și se 
duse să dea caii în grija supraveghetorului grajdurilor. Primirea 
călduroasă pe care i-o făcu acesta îl liniști. 

— Shabaka! Înălțimea Ta! Să-ţi fie ziua plăcută! Ce minunăţii 
te-au ţinut atâta vreme departe de Theba? 

Shabaka invocă niște treburi de-ale stăpânului său. Vasăzică 
zvonurile apărute după întâmplarea de la vânătoarea de gazele 
nu lăsaseră urme. 

— Ai aflat ce mare doliu ne-a lovit? îl întrebă supraveghetorul 
grajdurilor. 

Shabaka îl lămuri că aceasta era și pricina ce-l adusese pe 
fostul regent la Theba. Celălalt mirosi o răsturnare de situaţie. 

— Pacea lui Amon fie cu el! Te rog să-l asiguri de întreaga 
mea supunere. 

Shabaka se alătură lui Ay și secretarului său în sala cea mare 
a palatului. Nobilii se înghesuiau deja în jurul lui Uadj Menekh 
prezentându-i tot soiul de plângeri. Însă șambelanul, zărindu-l 
pe fostul regent, îi părăsi și se grăbi să-l întâmpine. Nobilii 
remarcară și ei atunci prezenţa lui Ay. Uitară bârfele de 
odinioară și se repeziră spre el. Un văl de formule de doliu și 
felicitări se ţesu în câteva clipe. 

Însă Ay venise să-l vadă pe Usermon. Fiecare minut conta, iar 
clepsidra de bronz le măsura, scurgându-se fără milă într-un colţ 
al sălii. Câteva clipe mai târziu sosi și vizirul, însoţit de Pentju. Îi 
luă pe oaspeţi în odaia sa de lucru. 

— Să lăsăm vorbele curtenitoare, începu Ay. Timpul ne 
zorește. Cine e în Consiliul regal? 

— Eu, Maya, Mahu, Thutu și Horemheb, răspunse Usermon. Și 
regina. 

Ay îi aruncă o privire lui Pentju. Regele îl ţinuse departe de 
cercul consilierilor regali. Fără îndoială, Thutu îl prevenise pe 
Tutankhamon despre trecutul medicului. 

— Thutu face parte acum din Consiliul regal? întrebă Ay. 

— Regele l-a impus. 

Așadar Ay avea de partea lui doi oameni din șase, Usermon și 
Maya. Ceilalţi trebuiau câștigați cât mai iute. 

— Avem de ales între două căi, zise Usermon. Ori eu te 
numesc vizir, ori Consiliul regal te numește regent. 

Ay chibzui. Doar regența i-ar da rangul necesar pentru a 
conduce doliul. 


248 


— Regența, rosti el. 

— Asta depinde de regină. 

t 

Ay se sili să pășească încet și istovit când intră în odăile lui 
Ankhensepamon. O găsi șezând între doamnele de la Curte și 
Sati, cu leul culcat la picioarele ei. Fiara își întoarse capul și-l 
adulmecă pe noul-venit. Regina se aplecă să-l mângâie pentru 
a-l liniști. 

— Fiica mea..., începu Ay, lăsând dinadins fraza neterminată. 

Ultima oară când o văzuse, era o tânără fermecătoare și 
încăpăţânată. Însă pe atunci avea șaisprezece ani. Acum 
număra douăzeci și unu. Tristeţea și durerea ce-o măcinau pe 
dinăuntru dădeau frumuseţii ei un aer înduioșător. Cele două 
riduri fine care se conturau de-o parte și de alta a gurii îi 
aminteau lui Ay de fiica lui, Nefertiti, spre sfârșitul vieţii. Se 
pregătise să se prefacă emoţionat, dar nu fu nevoit să facă asta. 
Se simţea cu adevărat mișcat, lucru ce-l tulbură și pe el însuși. 

— Intră, tată. 

Regina îi aruncă o privire ce venea parcă de undeva, de 
departe. Așadar, el câștigase. Oare el era apărătorul puternic pe 
care-l aștepta dublul lui Nefertiti? Femeile îi aduseră oaspetelui 
un Scaun și se retraseră. Leul continua să-l cerceteze pe 
necunoscut. 

Ankhensepamon se ridică, iar Ay o cuprinse în braţe cu atâta 
însuflețire, încât ea rămase mirată. Dacă voia să pară afectuos, 
atunci era un actor desăvârșit. O sărută. 

— Pierderea unui soţ e o încercare la fel de crudă ca și cea a 
unui tată. 

Ea îl privi fără să răspundă. Se făcea vinovat de moartea lui 
Pasar. Însă Ankhensepamon renunţase să ceară dreptate. Ştia 
de-acum că în ochii zeilor regatul era mai presus de dreptate. 

— Îţi înțeleg durerea, fiica mea. 

Nu venise să-i vorbească despre sentimente, ci despre regat, 
își zise ea. De altfel, leul nu părea să se fi împăcat cu prezenţa 
oaspetelui. Îşi întinse gâtul spre picioarele lui. Ay și le trase 
înapoi. 

— Trebuie să-ţi aduni forțele, reîncepu el, în clipa de față 
primejdia e mare și regatul se află în mâinile tale. 


249 


Ankhensepamon se găsea în aceeași situaţie ca mama ei și ca 
Meritaton după moartea acesteia. Și nu se întrezărea niciun 
bărbat care să ia coroana, în afară de cel din faţa ei. 

— Cum adică regatul se află în mâinile mele? întrebă ea într- 
un târziu. Erau primele cuvinte pe care reușise să le rostească. 

— Ştii bine, fiica mea, că Horemheb jinduiește la coroană. L-ai 
vrea ca rege? 

— Dar cu ce titlu ar pretinde tronul? 

Ay zâmbi silit. 

— Cu niciun titlu. L-ar lua pur și simplu. 

S-ar fi putut. Gândul de a-l vedea pe Horemheb pe tron nu-i 
surâdea deloc lui Ankhensepamon, deși soţia generalului era 
propria ei mătușă. li cunoștea ura și disprețul pe care el le 
purtase lui Nefertiti, lui Semenkhere, lui Tutankhamon. Uneori, 
doamnele de la Curte făceau tot felul de mărturisiri. 

Ankhensepamon se îndreptă în jilţ. 

— Ce vrei? 

— Faci parte din Consiliul regal. Hotărăște să fiu numit regent. 
E singura ta pavăză împotriva urcării pe tron a lui Horemheb. 
Căci el ar distruge tot. Cu el s-ar sfârși ordinea succesiunii 
dinastice. 

Ankhensepamon presimţise asta, însă adevărul i se dezvălui 
brusc în toată cruzimea lui: Horemheb nici măcar nu și-ar da 
osteneala să ia de soţie o femeie din familia regală. Ar însemna 
sfârșitul neamului Tuthmosis. 

— Dar armata? 

Bunicul observă că nepoata sa cunoștea mai bine treburile 
regatului decât își închipuise el. 

— Majoritatea trupelor sunt la ordinele lui Nakhtmin, care îmi 
este devotat. Restul sunt sub comanda lui Horemheb. Ca atare, 
se impune să trecem degrabă la fapte. În orele următoare 
Horemheb va ajunge la Theba. 

Avea de îndurat nu doar doliul și durerea, ci și graba. Oricâtă 
neîncredere simțea faţă de bunicul său, regina recunoscu 
adevărul spuselor lui. 

— Reunește numaidecât Consiliul regal. 

— Câţi te susţin? 

— Trei, cu tine. Însă vreau să sper că Thutu și Maya vor 
împărtăși părerea ta. 


Regina nu asistase niciodată la adunările consiliului. În ultimii 
ani de domnie a soțului ei, hotărârile cârmuirii se luau fără 
ajutorul acestei instanţe supreme. Însă Ankhensepamon știa 
cum se iau deciziile acolo: cu încuviințarea a două treimi dintre 
consilieri. 

— Și Horemheb? întrebă ea. 

— Nu va fi chemat. Soţul tău a avut nechibzuința de a-l numi 
vizir al Pământului de Jos. Consiliul va trebui să desființeze acest 
rang. De vreme ce eu nu voi mai fi vizir al Pământului de Sus, și 
titlul lui Horemheb va dispărea. 

Ea se întrebă cum să facă să adune consiliul. Ay îi propuse să- 
și trimită secretarul să-l prevină pe Usermon. O oră mai târziu, 
consiliul se reunise în sala de audienţe. 

t 

O adunare ținută așa în pripă nu-l surprinse, totuși, pe 
niciunul dintre membrii consiliului. Pe de-o parte, fiecare îl 
aștepta pe Horemheb să sosească la Theba așa cum șoarecele 
așteaptă atacul unui motan. Pe de altă parte, întregul palat 
aflase despre sosirea lui Ay. 

Ankhensepamon se feri să privească jilțul de lângă ea, cel 
care fusese al lui Tutankhamon. 

— Propunerea pe care-o vom discuta, grăi ea, este numirea 
Înălțimii Sale Ay ca regent al regatului. Asta dacă nu cumva 
suntem dispuși să-i încredințăm coroana generalului Horemheb. 

Se miră că-și aude propriul glas vorbind despre regat. Insă nu 
mai era ea însăși, ci urmașa lui Nefertiti. 

— Nu i-o vom încredința, Maiestate, zise Thutu pe un ton 
sarcastic. O va lua singur, cu forţa. 

Ankhensepamon încuviinţă din cap. 

— Tocmai de aceea eu sunt în favoarea acestei numiri. Vizire? 
îl întrebă ea pe Usermon. 

— Sunt din tot sufletul în favoarea ei. 

— Vistiernice? 

— Înălţimea Sa Ay, răspunse Maya, are experienţa regenței și- 
| cred pe deplin în stare să și-o asume. Totuși, dacă-mi îngăduiţi 
să-mi spun părerea, socot că, de data aceasta, nu se va multumi 
doar cu regența și va cere coroana. 

— Ar fi în interesul regatului, sări Usermon. Nu putem lăsa 
multă vreme Cele Două Pământuri fără un rege. 

— Tu ce zici, comandant al gărzilor? 


251 


— Maiestatea Sa a rezumat cu înțelepciune situația. Ultimele 
informaţii pe care le-am primit arată că generalul Horemheb a 
pus trei garnizoane din Pământul de Jos pe picior de luptă ca să 
le aibă pregătite să înconjoare Theba. 

O tăcere plină de îngrijorare se lăsă după vorbele lui Mahu. 

— Garnizoanelor le-ar trebui pe puţin trei zile ca să ajungă 
aici, continuă comandantul gărzilor. lar, până atunci, hotărârea 
noastră va fi fost deja luată. Sunt de părere că regența Înălţimii 
Sale Ay e de dorit. 

— Sfetnicul regelui ce crede? 

Thutu nu se grăbea să răspundă. Vedea năruindu-se toate 
strădaniile ce păstraseră armonia între Cele Două Pământuri 
vreme de patru ani. Incercase să cumpănească balanţa între 
banda Sudului și cea a Nordului. Mersese până într-acolo încât îl 
ameninţase personal pe Ay și, culmea ironiei cu sprijinul lui 
Horemheb, pentru a obţine un asemenea echilibru. Această 
imagine a regatului era de-acum spulberată. Și se vedea nevoit 
să recunoască el însuși că regența și, la drept vorbind, urcarea 
pe tron a lui Ay reprezenta o tulburare mai mică decât preluarea 
brutală a puterii de către Horemheb. Era la fel ca toţi acești 
oameni cuprinși brusc de teamă în faţa unei furtuni. 

Oare cutremurul ce zguduise regatul fusese un semn 
prevestitor? 

Zise simplu: 

— Sunt pentru regența Înălţimii Sale Ay. 

Scribul întocmi actul de numire, întărit apoi cu sigiliul regal și 
cu cele ale membrilor consiliului. 

— O a doua hotărâre mi se pare, de asemenea, că nu suferă 
amânare, spuse Ankhensepamon. Noul regent era vizirul 
Pământului de Sus. Nu mai este. Găsesc de cuviinţă să fie 
desființat și viziratul Pământului de Jos. 

Toţi îi împărtășiră părerea. Se întocmi și al doilea act. Apoi 
Usermon propuse să i se smulgă lui Horemheb cea mai temută 
dintre gheare: comanda întregii armate. Decizia fu numaidecât 
aprobată. Al treilea act, semnat de toți. 

Thutu își privi propria mână desfăcând ceea ce făcuse. Regele 
era mort și nici el însuși nu mai exista. 

Ankhensepamon zise că, având în vedere situaţia, generalul 
nu mai putea face parte din Consiliul regal. 

Al patrulea act. 


— În aceste împrejurări, adăugă Usermon, consider că trebuie 
să numim neîntârziat un nou comandant al armatei. Propun să 
fie generalul Nakhtmin. 

Al cincilea și ultimul act. Scribului aproape că i se 
împăienjeniseră ochii. 

Abia apucase cerneala să se usuce, că Usermon părăsi sala și 
merse să-i dea vestea noului stăpân al regatului, care aștepta în 
odaia de lucru a șambelanului, împreună cu acesta. Ay veni în 
sala de audiențe, îngenunche înaintea reginei, îi sărută mâna, o 
privi îndelung și, în văzul tuturor, se aplecă și-o sărută pe 
amândoi obrajii. Apoi îi mulțumi fiecărui membru al consiliului. 
În faţa lui Thutu zăbovi mai mult. A 

— Sfetnice, știu că m-ai susţinut. Îţi mulţumesc. Însă deplâng 
timpul pierdut. 

Cei zece ani de domnie a lui Tutankhamon. 

— Am fost credincios regalității de sorginte divină, răspunse 
Thutu. 

— Să trecem numaidecât la treabă, zise Ay întorcându-se spre 
Usermon și înalții demnitari. 

Thutu nu se mai număra printre aceștia. Sfetnic al regelui, 
rămăsese de-acum fără slujbă. Hotări că se va întoarce acasă. 

t 

Consiliul se încheie la ora prânzului. Membrii săi luară doar o 
gustare pe fugă în vechea odaie de lucru unde regentul se 
instalase iarăși. 

După-amiază o mare agitaţie se stârni la palat. Douăzeci de 
lâncieri străini se postaseră la porți și-i controlau pe toţi cei care 
intrau. Horemheb tocmai sosise. Escortat de patru ofițeri, 
pătrunse cu pas apăsat în sala cea mare, provocând uimirea, 
apoi spaima slujbașilor ce forfoteau încolo și-ncoace. N-avea 
câtuși de puţin înfățișarea unui om venit să prezinte 
condoleanţe. Ceru s-o vadă pe regină, dar șambelanul îi spuse 
că Maiestatea Sa se odihnea. Ceru atunci să-l vadă pe vizir. De 
bună seamă, nu știa nimic despre adunarea ce se încheiase cu 
câteva ore înainte. 

Indiferenţa lui Usermon îl surprinse. 

— Vizire, ca membru al Consiliului regal, cer ca acesta să se 
reunească de îndată. 


— Generale, îi răspunse Usermon cu glas mieros, adunarea s- 
a încheiat la ora prânzului. Te înștiinţez cu părere de rău că nu 
mai ești membru al consiliului. 

Horemheb rămase ca lovit de fulger. 

— Adunarea s-a ţinut deja? întrebă el, nevenindu-i a crede. 

Usermon încuviinţă din cap. 

— Consiliul a hotărât, cu consimţământul tuturor membrilor, 
numirea imediată a Înălţimii Sale Ay ca regent al regatului. 

Chipul lui Horemheb căpătă o culoare purpurie dintre cele mai 
neliniștitoare, iar feţele celor patru ofițeri din spatele său se 
crispară. Usermon se bucură că vreo treizeci de străji patrulau în 
spatele ușilor. Într-adevăr, era posibil ca militarul să se arunce 
asupra vizirului ca să-i zdrobească oasele. 

— Îţi baţi joc de mine? 

— Nici nu mi-ar trece prin minte o asemenea lipsă de 
curtoazie, generale. 

— Dar Ay... este la Akhmim... cum poate să...? 

— A sosit azi-dimineaţă, generale. 

Horemheb uitase de sfatul piticului său: puterea se cucerește 
noaptea. Goana călare pe timp de noapte a rivalului său se 
dovedise mai iute decât a sa. 

În ciuda a ceea ce susțineau ofiţerii, Usermon se gândi că 
generalul plănuise, fără îndoială, să-i bareze regentului intrarea 
în oraș. 

— În calitatea mea de comandant al armatei... 

Oare ce voia să ordone în atare calitate? Usermon înălță din 
sprâncene și, cu un aer nepăsător, îi aruncă: 

— Generale, acest titlu ţi-a fost retras de dimineaţă, odată cu 
cel de vizir al Pământului de Jos. 

Horemheb îl privi pe vizir ca și cum acesta s-ar fi preschimbat 
brusc într-un vultur sau într-un crocodil. 

— Și cine-i noul comandant? 

— Generalul Nakhtmin. 

Horemheb strânse din dinţi. Ay ridicase toate stavilele posibile 
ca să-i taie calea. 

Usermon recurse atunci la un șiretlic ce avea să cunoască 
mult mai târziu un succes universal sub numele de cacealma: 

— Știu, generale, că ai pus trei garnizoane în stare de alertă. 
Însă alte cinci garnizoane sunt, de asemenea, pe picior de luptă. 


254 


De fapt, era un ordin pe care-și propusese să-l dea îndată 
după plecarea aprigului său interlocutor. 

— Te rog, încheie vizirul, să binevoiești a-i lua cu tine și pe 
lâăncierii pe care i-ai postat la porţile palatului. 

Horemheb îl sfâșie din priviri pe vizir. Apoi se răsuci pe 
călcâie, fără să rostească nici cea mai neînsemnată vorbă de 
curtoazie și, urmat de cei patru locotenenţi ai săi, se îndreptă 
spre ușă. 

În douăzeci și patru de ore lumea își schimbase axa. Până și 
Apopis trebuie să fi rămas surprins. Insă e-adevărat că reptilele 
cele mari au mai puţină judecată decât cele mici, care au o mai 
mare experienţă în privinţa oamenilor. 


t Capitolul 40 


COPIII LUI ISIS 


Ankhensepamon, în rochie de doliu albastru-închis, se uită cu 
tristețe la alimentele înșirate pe masă: veșnicul prânz de doliu - 
plăcinte, castraveți, pepeni, smochine - gustări reci, căci era 
interzis să gătești mâncăruri în primele trei zile după moartea 
unui rege. Oare toate femeile sunt veșnice văduve? se întrebă 
ea. Apoi ridică ochii spre Ay care se găsea în fața ei. Regentul îi 
ceruse stăruitor să ia masa împreună. Ea l-ar fi refuzat 
bucuroasă. Se simţea atât de obosită! Insă gesturile de 
afecţiune pe care el i le arătase o surprinseseră. Erau, oare, 
sincere? Și, în acest caz, de ce bătrânul șacal își schimbase 
atitudinea în privinţa ei? Pentru că avea de gând să urce pe tron 
și s-o ia de soţie? Sau din vreun alt motiv ascuns? 

— Mănâncă puţin, îi zise el. Ai trecut prin clipe îngrozitoare. 

— Horemheb a plecat? întrebă ea luând o ceapă cu oțet. 

— Da. Deocamdată nu cred că mai reprezintă o ameninţare. 
Însă e un animal care nu renunţă ușor. Când mă gândesc că 
tocmai din această pricină l-am ales ca ginere! 

Clătină din cap, parcă nevenindu-i a crede. 

— Va încerca iarăși să atragă de partea sa trupele din 
Pământul de Sus, continuă Ay. De aceea trebuie să acţionăm 
repede! 


Trebuie să acționăm, repetă Ankhensepamon în sinea ei. 
Vasăzică Ay o făcea părtașă la planul lui. 

Regentul bău un pic de vin și continuă: 

— Fiica mea, e ultima șansă de a evita un dezastru. Dacă 
Horemheb pune mâna pe tron, lumea noastră s-ar sfârși. ÎI 
cunosc bine. 

Câteva cuvinte răsunau în mintea lui Ankhensepamon: Să 
acționăm repede. 

— Ce înţelegi prin „să acţionăm repede”? 

— Cele șaptezeci de zile ale îmbălsămării sunt un răgaz prea 
lung. Tronul nu poate rămâne gol atâta vreme în actualele 
împrejurări. l-ar oferi lui Horemheb prea multe oportunităţi de a 
trece la fapte. 

Pe Ankhensepamon o cuprinse brusc o spaimă cumplită. Nu la 
gândul că Ay s-ar încorona, ci la acela că ar face-o Horemheb. 
Vedea limpede ce s-ar întâmpla atunci: ea și surorile ei ar 
ajunge să-și implore mătușa să nu fie alungate din palat, să nu 
fie tratate drept urmașele unui neam decăzut, să nu le fie 
distrusă lumea atât de familiară, o lume ce fusese a lor în toţi 
acești ani. Amintirile. Nenumăratele basoreliefuri ce păstrau 
amintirea regilor morți. Statuile. Totul. 

Se pomeni părtașă la planul omului pe care odinioară îl urâse. 

— Se poate scurta perioada de îmbălsămare? întrebă ea. 

— M-am sfătuit și cu Humose. N-a găsit niciun motiv de 
împotrivire. 

— La câte zile vrei s-o scurtezi? 

— La cât mai puţine. O să stau de vorbă mâine și cu meșterul 
îmbălsămător. 

Ei i se păru aproape necuviincios să discute asemenea 
subiecte în timp ce mâncau brânză și castraveți. Însă 
ceremoniile morţii deveniseră un subiect mai familiar decât 
nașterile. 

— Şi... funeraliile? Drumul până la Lăcașul lui Maât? 

— Trebuie să rânduim totul dinainte, astfel încât ceremoniile 
să se desfășoare cât mai curând cu putință. 

— O lună? 

— Cel mult. 

Această goană spre criptă semăna cu un rămășag, se gândi 
ea. Și brusc își aduse aminte că soțul ei nu-și alesese un loc 
pentru mormânt. Spusese că avea suficient timp pentru asta. 


256 


Dar cine cunoaște oare timpul pe care i-l îngăduie clepsidra 
propriei vieţi? 

t 

În timp ce-l asculta cu dovezile de respect cuvenite, Asekhem, 
meșterul îmbălsămător, îl privea pe Ay cu o profundă 
curiozitate. Era pentru a doua oară când împielițatul ăsta de om 
îi succeda unui rege. Oare cum reușea? 

Ca aţâţi alţii, meșterul Asekhem părăsise Akhetatonul cu mulți 
ani în urmă. Acolo nu mai rămăsese aproape nimeni, căci 
puterea e pentru oameni precum mierea pentru muște. Când ea 
se mută, oamenii o urmează. Totuși, faima pe care-o dobândise 
deja îl însoţise. Devenise îmbălsămătorul recunoscut al palatului 
și Tutankhamon era al cincilea cadavru regal de care se îngrijea. 

După ce regentul își isprăvi de înșirat cererile, meșterul 
îmbălsămător îi răspunse: 

— Prea Augustă Alteță, mă pot supune dorinței tale de a 
scurta perioada de îmbălsămare, deși n-am mai făcut-o 
niciodată și nu știu ce urmări va avea în timp. Însă există 
anumiţi pași legaţi de pregătirea divinului trup asupra cărora n- 
am nicio putere. 

Ay încuviinţă din cap. 

— Sarcofagul, rosti el, mișcându-și apărătoarea de muște cu 
un gest ce-i trăda nerăbdarea. 

— Nu doar sarcofagul, Prea Augustă Alteță. Feșele de pânză în 
care se înfășoară mumia. Înscrisurile de pe ele cer mult timp. 
Când l-am pregătit pe divinul rege Semenkhere, scribii nu ne-au 
putut trimite feșele mai devreme de șaizeci de zile. 

— Voi da ordinele necesare în această privință, răspunse 
regentul. 

În ciuda siguranței arătate, Ay strâmbă din nas. Sarcofagele 
deveneau deja o problemă. Să făurești într-o lună cele trei sicrie 
demne de un rege și măștile lor de aur împodobite cu migală 
părea pur și simplu o minune, însă puteai oricând să-i zorești pe 
ebeniști și pe aurari. Dar feșele erau o treabă mai delicată, 
deoarece scribii din Casele Vieţii nu acceptau să fie grăbiţi și să 
lucreze în pripă, așa că scrierea textelor sacre pe fâșiile de 
pânză... 

O să rezolve această problemă cu Humose. Se întoarse spre 
Usermon, prezent la întâlnire: 


257 


— Vizire, hotărăşte cu meșterul Asekhem măsurile necesare 
pentru sarcofage, ca să le putem comanda chiar azi. 

— Sunt aceleași ca pentru divinul său frate, zise meșterul 
îmbălsămător. 

— Atunci comandă neîntârziat sarcofagul exterior din lemn. 

După ce îmbălsămătorul plecă, regentul îi zise lui Usermon: 

— S-ar putea să existe mult adevăr în spusele meșterului 
Asekhem. Nu vom avea răgaz să facem toate obiectele funerare 
obișnuite. Prin urmare, trimite un scrib la Lăcașul lui Maât să 
deschidă mormântul lui Semenkhere. Mi s-a spus că răposatul |- 
a umplut peste măsură. Să ia o parte din ele ca să le consacrăm 
lui Tutankhamon. Dă-i un permis de trecere ca să nu întâmpine 
greutăţi. 

t 

Doamna Nes-Hathor avusese grijă să nu-și deschidă casa de 
dansuri în cele trei zile de doliu ordonate de gărzile din Theba și 
din întregul regat. Cartierul Marii Străzi a lui Amon era 
supravegheat de patrule de arcași și muzica le-ar fi atras, cu 
siguranţă, atenţia. Fie c-ar primi vreo amendă ori ar fi nevoită să 
mituiască vreun slujbaș, tot în propriul buzunar ar trebui să 
bage mâna. 

Însă în a patra zi deschise cu băgare de seamă, sperând să nu 
ducă lipsă de mușterii. De obicei, perioadele de doliu regal 
atrăgeau în capitală numeroși locuitori din provincii, iar cei mai 
înstăriți dintre ei căutau, la sfârșitul zilei, vreo tavernă sau un alt 
loc, mai mult sau mai puţin legal, unde să se distreze. Doamna 
Nes-Hathor își preveni clienţii să nu se aștepte la obișnuitele 
numere de dans. Îl vor vedea doar pe povestitor. Mulţi fură 
dezamăgiţi, dar, dacă tot se aflau acolo, se așezară la mese. De 
pe podium, harpistul orb, singurul muzicant prezent, înșiră 
câteva note visătoare. 

Povestitorul se postă în mijlocul încăperii, după cum îi era 
obiceiul. 

— Aţi aflat, prieteni, că de câteva zile s-au împuţinat simţitor 
șobolanii din regat? 

Ascultătorii se prefăcură miraţi. Omul tăcu preț de câteva 
clipe, apoi continuă. 

— Și asta din pricina marii petreceri a șoimilor. Dar trebuie să 
vă spun că petrecerea șoimilor a început cu o petrecere a 
șobolanilor. Nici de asta n-aţi aflat? E-adevărat că nu-i prea 


258 


ascultați pe șobolani. Însă mai deunăzi au dat o mare petrecere. 
Toţi șobolanii din regat prinseseră de veste că regele pisicilor, 
atins de bătrânețe, își pierduse dinţii. Scăpaţi de vajnicul lor 
dușman, au pus la cale cea mai strașnică petrecere din istoria 
șobolanilor, care nu-i deloc scurtă, după cum știți. Se 
strânseseră cu duiumul, nici nu puteai să-i numeri. Am primit 
asigurări că erau acolo vreo zece mii. Aduseseră mai multă 
brânză decât văzuse vreodată un șobolan. Existau chiar și 
bucăţi de brânză sculptate în formă de pisică, pentru că 
șobolanilor le place să râdă. Aveau vin și bere. O trupă de greieri 
cânta, iar șoarecii dansau. Dansau foarte frumos. 

Povestitorul își legăna șoldurile. Ascultătorii izbucniră în râs. 

— Un prieten șobolan mi-a mărturisit că semenii lui se 
apucaseră să-și facă o sumedenie de planuri. Urmau să ocupe 
cutare ogor, cutare lăptărie, cutare hambar. Erau încredințaţi că 
sosise, în sfârșit, Vremea Fericirii Șobolanilor. Au benchetuit 
până în zori. Chiar și soarele s-a minunat văzând atâţia șobolani. 
Dar asta nu explică de ce acum există mai puţine rozătoare în 
regat. S-a întâmplat ca un șoim să treacă în zbor pe deasupra 
petrecerii. l-a observat pe cumetrii adunaţi laolaltă și s-a dus să- 
și cheme tovarășii. „Veniţi repede! Aveţi cu ce vă ospăta mai 
abitir ca oricând!” La început, șoimii nu l-au crezut, dar s-au 
gândit, totuși, să-i verifice spusele. Ah, ce mai zaiafet au tras! 

Povestitorul se frecă pe burtă. 

— Și așa petrecerea șobolanilor s-a preschimbat în petrecerea 
șoimilor. 

Hohote vesele izbucniră printre clienţii tavernei. 

— Și vreţi să vă mai spun ceva, prieteni? Când vedeţi o 
petrecere, întrebaţi-vă cine vor fi ultimii meseni. 

Oamenii râseră pe înfundate. Pricepeau că era vorba nu de o 
petrecere, ci de funeralii. Și de faptul că Ay îi succeda iarăși unui 
rege. 

Devenea deja un obicei. 

După ce râse și ea, ascultând alte câteva istorioare obraznice, 
doamna Nes-Hathor închise mai devreme decât se așteptase. 
Era dezamăgită. Doliul regal nu-i mai aducea câștigurile de 
odinioară. Regii mureau cam des de la o vreme încoace. lar 
ultimul nu fusese din cale-afară de iubit. Oamenii de rând 
preferau spectacolul funeraliilor care, firește, nu costa nimic. 


Gândul îi zbură la ibovnicul ei osândit la moarte. Ah, ce rege 
frumos ar fi fost! 

t 

Părăsind palatul pentru, spera el, ultima dată, Thutu uitase 
să-și ia din fosta sa odaie de lucru tăblița de scris, primită în dar 
de la Semenkhere. Un obiect somptuos, din fildeș garnisit cu aur 
și având în mijloc, gravat și conturat cu aur, cartușul regelui. 
Thutu se întristă brusc, întrebându-se dacă o s-o mai găsească. 
Poate că, în harababura ultimelor zile, vreun slujbaș necinstit o 
furase. Urcă la etaj, ca un suflet mort strecurându-se prin lumea 
celor vii. Totuși, secretarul regelui îl liniști. Zărise obiectul pe o 
poliţă și-l pusese la loc sigur. Acum i-l întinse, dimpreună cu 
suportul din aur pentru calamusuri și călimara de alabastru. Ba 
chiar îi oferi și o traistă din piele ca să le care mai ușor. 

Coborând scara ce ducea în marea sală de la parter, Thutu 
observă treptele lustruite și se gândi la felul în care murise 
regele. Oare, într-adevăr, bastonul îi alunecase? Ori fusese 
împins? Cine va ști vreodată? 

La baza scării dădu nas în nas cu Pentţju. Coincidenţa îl 
buimăci pe Thutu. Regele își găsise sfârșitul în urma unei 
căzături exact când cobora treptele împreună cu Pentju. Cei doi 
bărbaţi se priviră ţintă câteva clipe înainte de a schimba 
saluturile cerute de buna-cuviinţă. 

— Ce slujbă vei avea de-acum? întrebă Pentju. 

— Niciuna. 

Celălalt se arătă surprins. 

— Erai sfetnicul regelui. Ai putea fi cel al reginei. 

Thutu scutură din cap. 

— Un titlu onorific și, la urma urmei, caraghios. Puterea se 
află de-acum în mâinile viitorului rege. Sfaturile mele nu și-ar 
avea rostul. 

— Așadar, vizirul Thutu se îndepărtează de putere? zise 
Pentju cu un dram de răutate în glas. 

Thutu se uită la el calm, dar stăruitor. 

— Treptele ei sunt alunecoase, Pentju. 

Chipul fostului medic se crispă brusc. Păli și căută, buimăcit, 
un răspuns. 

— Capeţi anumite obiceiuri, adăugă Thutu, cu viclenie. 

— Ai grijă! 

— Eu nu mă sprijin într-un baston, Penţju. 


260 


Și, fără să mai aștepte, Thutu se îndreptă spre ieșire. Acum 
înţelegea. Ce înceată e mintea omului! Pentju răscumpărase în 
ochii lui Ay otrăvirea lui Nefertiti. O nouă crimă ca să ţi se ierte 
una veche! 

Se simţi ușurat când ajunse în stradă și redescoperi strigătele 
vânzătorilor și zarva cărucioarelor încărcate cu pepeni galbeni. 
Se săturase pentru totdeauna de fast, de aur și de gâlceava 
divinităţilor. Sarcina unui vizir nu se cădea să fie aidoma celei a 
îmbălsămătorului, nici celei a ucigașului. 

t 

Dimineaţă, Sati intră ca de obicei în odaia reginei pentru a-i 
aduce o gustare. Apoi rămase uitându-se ţintă la stăpâna ei. 
Ankhensepamon cunoștea bine această privire. 

— Ce e? 

Sati clipi de câteva ori, după care scoase de la brâu un toc 
mic, de felul celor folosite pentru a purta un papirus menit unei 
călătorii îndelungate, și i-l întinse stăpânei. 

— În zori un mesager a adus asta pentru tine. 
Ankhensepamon scoase capacul tocului, își strecură înăuntru 
arătătorul și trase afară papirusul. Era micuț și cuprindea doar 
câteva rânduri: 


Am aflat vestea de la un negustor. Inima mea 
sângerează pentru tine. Când vei merge la mormântul 
lui, să depui din partea-mi, printre daruri, tăblița mea 
de scris. Poartă pe ea numele meu. Noi suntem bine, 
toți trei. Fie ca Isis să-ți reverse în inimă pacea. 


— Cine l-a adus? 

— Un străin. 

— Nu putem să dăm de el? 

Sati scutură din cap. 

— Nici nu știu cum arată la faţă. l-a înmânat papirusul 
comandantului străjilor. 

— Tu ai citit mesajul? 

— Bineînţeles că nu, stăpână. 

Ankhensepamon începu să plângă. Căci se poate plânge și de 
bucurie. Știa de la cine era mesajul: o singură persoană pe lume 


261 


i-ar fi cerut să depună tăbliţa ei de scris în mormântul regelui”. 
Sati luă papirusul și-l citi. 

— Trăiește, izbuti să rostească Ankhensepamon. 

— Toţi trei trăiesc. 

— Cât aș vrea să fie aici cu mine! 

— Atunci, povara ei ar fi și mai grea. 

Regina ridică ochii spre doică. 

— Aurul vostru arde mâinile, zise Sati. 

t 

— E unul dintre cele mai firave trupuri de care ne-am îngrijit 
vreodată, zise ajutorul meşterului Asekhem. 

Trupul neînsuflețit zăcea pe o masă din lemn de cedru, într-o 
sală a palatului folosită anume pentru îmbălsămare. Moartea 
subțiase încă și mai tare formele tinerești și plăpânde. După 
tăietura făcută de paraskyte și golirea de măruntaie, așezate 
separat în vase de alabastru, cadavrul amintea de un duh de- 
abia întrupat. 

— Bun, înseamnă că nu va fi atât de greu să grăbim uscarea 
cu natron, spuse meșterul Asekhem. 

Ebeniștii și aurarii veniseră în zori să ia măsurile pentru 
sarcofage. Cât despre portretele cu trăsăturile regelui defunct, 
nu duceau lipsă de modele. In ţinutul Thebei găseai cu 
nemiluita. Îl aleseră pe cel din templul de la Karnak, aflat între 
statuile lui Amon și Mut. Vizirul Usermon în persoană 
supraveghea toate aceste lucrări. E o problemă de stat, îi 
explicase el secretarului său. 

— Teasta are o gaură, zise ajutorul meșterului. lar sternul e 
rupt. 

— Din pricina căzăturii. 

Un ucenic trase lângă masa de cedru un bazin cu o pulbere 
cenușie și puţin lipicioasă. Era natronul, acea sare impură și 
incomplet uscată, scoasă din fundul lacurilor de Nord. Meșterul 
Asekhem luă natron cu o lopăţică din lemn și se apucă să 
acopere cu el cadavrul regal. 

Regii ăștia, își zise, încep să dispară tot mai des. lar cel de aici 
a fost, oare, cu adevărat, sălașul puterii divine? 


35 Tăbliţa de scris din fildeș a prinţesei Meritaton, văduva lui Semenkhere, a fost 
descoperită, într-adevăr, în mormântul lui Tutankhamon. Darul e neobișnuit, mai ales 
din partea unei persoane încă în viață care se presupune că folosește frecvent tăblița. 
(n.a.). 


262 


t 

— Stăpână, exclamă Sati, nu mai suport să te văd chinuindu- 
te astfel. 

— De două ori văduvă. Și-acum măritată cu un leu, zise 
Ankhensepamon privind spre felina de la picioarele sale. 

— la-ți un ibovnic! 

Numai afecțiunea sălbatică și veche pe care doica i-o purta 
reginei îi îngăduia să rostească această supremă necuviință. 
Ankhensepamon se uită la Sati, surprinsă de sugestia ei. Apoi își 
aminti de mesajul lui Meritaton. Doica o îndemna să urmeze 
pilda surorii sale. 

— Trupul trebuie distrat, continuă cu convingere doica. 

— Dar sufletul? 

— Unul nu trăiește fără celălalt. Ţine-o tot așa și ai să te 
mumifici de vie. Și cui ar folosi? 

— Unde să găsesc un ibovnic? 

O întrebare plină de făţărnicie, Ankhensepamon știa. O sută 
de bărbaţi s-ar îngrămădi să câștige onoarea fără pereche de a 
fi ibovnicul reginei. 

— E nevoie să merg eu să-l caut? 

Gândul că bătrâna ei doică s-ar preschimba în codoașă o făcu 
pe Ankhensepamon să râdă. Sati râse și ea sau, mai bine zis, 
scoase niște sughiţuri ascuţite. 

— Mi-ar trebui un bărbat în care să am încredere. Cei mai 
mulți nu vor vedea în mine decât o regină. 

— ltchan, zise doica. 

Ideea o surprinse pe Ankhensepamon. Vechiul tovarăș de 
lecții al lui Tutankhamon. Prezenţa lui Pasar îl pusese în umbră. 
Însă era un tânăr plăcut și cu purtări reţinute. 

— ltchan, repetă doica. Și-ţi vei ostoi durerea. 

— Și l-aș îngropa a doua oară pe Pasar. 

— Preferi să te îngropi tu de vie? 

Precum una din acele semințe ce se răspândesc prin aer, 
numele lui ltchan se ţinu scai de Ankhensepamon. Dacă nu voi 
rămâne credincioasă amintirii, se gândi ea, am să mă simt 
veșnic vinovată. Însă, dacă voi rămâne, îmi voi îmbălsăma 
inima. 

Și ce-ar zice Isis? 


263 


La două săptămâni după moartea regelui, îngrijorarea îl 
cuprinse iarăși pe Ay. Cum se desfășura îmbălsămarea? Dar 
lucrul la sarcofage? La mobilierul funerar? La mormânt? 
Usermon intră în odaia sa de lucru ca să-i dea raportul. 

— Scribul pe care l-am trimis la Lăcașul lui Maât s-a întors ieri, 
alteţă. L-au uluit sumedenia de obiecte prețioase pe care le-a 
depus regele în mormântul lui Semenkhere. 

— Mânca-l-ar Apopis necopt pe Semenkhere! se oțări Ay. Ce-a 
adus scribul tău? 

— Din porunca mea, n-a adus nimic, alteţă, pentru că nu 
există nicăieri un loc unde să ţinem în siguranță asemenea 
comori. A întocmit, doar, o listă a obiectelor și apoi a închis 
provizoriu mormântul, lăsându-l în paza unor medjayus** și a 
câinilor lor. Vom alege noi înșine obiectele de care avem mare 
nevoie, ţinând cont de cum înaintează lucrul aurarilor. Sau, mai 
bine zis, de cum întârzie, adăugă Usermon. Pentru că aurarii 
sunt în întârziere. Doar lucrul la sarcofagul exterior, cel din 
lemn, e pe cale să se încheie. Poate că și sarcofagul de piatră va 
fi gata la timp. 

Ay își flutură nemulțumit apărătoarea de muște. Așezat pe un 
scăunel jos pe care-l găsise în odăile regelui și pe care, judecând 
după stil, îl recunoscuse a fi fost lucrat în ţara lui de baștină, 
Shabaka urmărea scena cu ochii săi de șobolan. 

— Luaţi tot ce puteţi din mormântul lui Semenkhere, dacă 
asta ajută la grăbirea pregătirilor! se răsti Ay. A fost un rege 
închipuit. Măcar s-a terminat de săpat mormântul? 

— Va fi gata înaintea aurarilor, alteţă. 

— Înţelegi că trebuie să conduc doliul ca să ajung pe tron? 
Funeraliile trebuie să aibă loc cât mai repede cu putinţă. 
Demonul de Horemheb se tot agită. Nakhtmin m-a înștiințat că 
gărzile au arestat mai mulţi emisari ce încercau să îndemne la 
răzvrătire garnizoanele din Ombos și Gebtyu”. Nakhtmin are de 
furcă și cu alţi trimiși ce recrutează mercenari dintre evreii din 
Pământul de Jos. Oamenii ăia erau aliaţii hicsoșilor și sunt gata 
să pornească oricând într-o aventură împotriva tronului Celor 
Două Pământuri. E necesar ca totul să se încheie în două 
săptămâni. 

36 Corp de poliție special, de o mare eficacitate, alcătuit din nubieni care se pare că 


au fost primii care au folosit câinii în misiunile lor de supraveghere. (n.a.). 
37 Coptos (n.a.). 


264 


— N-o să-mi cruț puterile, alteță, pentru a-ţi împlini dorințele. 
Dar nu sunt aurar. 

Ay încuviinţă din cap, cu un aer morocănos. După ce Usermon 
plecă, Shabaka zise: 

— Stăpâne, nimic nu va fi gata la timp. N-o să isprăvim. 
Mereu va rămâne un amănunt nerezolvat, pe urmă un altul și 
tot așa. Usermon e scrib, nu un om cu simțul cârmuirii. Vom 
îngădui ca morţii să-i îngroape pe cei vii? Crezi că Horemheb și- 
ar bate capul cu tot felul de mărunţișuri? Pregătește-ţi 
încoronarea. 

Ay își mușcă buzele. De fapt, pe Shabaka ar fi trebuit să-l 
numească vizir. Nubianul nu s-ar împiedica de orice fleac. 

— Ai dreptate. O să merg să discut despre asta cu Humose. 

Privi afară prin ușa deschisă a terasei. Incepea inundația, iar 
fluviul creștea până la dimensiunile unei mări. Atâta forță! lar el 
se lovea de atâtea amânări! 

t 

Cum se cucereşte un bărbat? 

Aventura îi punea asemenea probleme, de parcă ar fi fost o 
fecioară nătângă. 

Itchan, invitat să cineze singur cu regina, se purta cu un 
respect desăvârşit. Vorbea despre înțelepciunea regelui, de 
care-și dăduse întotdeauna seama, despre onoarea ce i se 
acordase atunci când fusese chemat să-l însoțească pe suveran 
în exilul său la Akhetaton, despre evlavia arătată de 
Tutankhamon față de zei, pe care o dovedise prin monumente 
splendide și daruri către temple... 

Doar  ascultându-l, leul căscă. Un curtean perfect. 
Ankhensepamon îl privi cu atenţie. Avea un chip blând și care 
vădea aplecarea spre studiu. Curând va deveni un slujbaș fără 
cusur. 

Se îndrăgostise de vreo femeie? întrebă ea. Tânărul se zăpăci. 
Maiestatea Sa, răposatul rege, plănuise să i-o dea de soție pe 
Neferneru-Aton-Tashery, însă nu avusese onoarea de a-i reține 
atenţia prințesei. Fusese mâhnit. Dar durerea doliului îl umplea 
de o mâhnire încă și mai mare... Acum nu-l trăgea inima la 
astfel de lucruri... 

Slugile se apucară să strângă masa. Regina le făcu semn să 
plece. Rămase singură cu ltchan în lumina lămpilor cu ulei care-i 
înnebunea, ucigându-i, pe fluturi. Ici și colo pe pardoseală 


265 


începeau să se aștearnă fulgii aproape imateriali ai acelor 
insecte fără rost, mistuite de dragostea pentru foc. 

Afară, broaștele își recitau litaniile sub strălucirea lunii. 

Ankhensepamon se uită la băiat. Era  descumpănit. 
Neîndoielnic, se întreba ce căuta el acolo, singur cu regina, la o 
oră așa de târzie. Nu putea să se retragă înainte ca ea să-i dea 
voie. Ankhensepamon savură stânjeneala lui, ba chiar i-o spori 
turnându-i vin. Curând tânărul ajunse în culmea chinului. Pe 
frunte îi apăruseră picături fine de sudoare. 

Dar ea nu astfel îl dorea. Voia mai cu seamă să-și aducă 
aminte de cei deveniți Osiris. 

ltchan scotea tot mai rar câte o vorbă. 

— Vrei să dormi? îl întrebă Ankhensepamon într-un târziu. 

— Aştept ca Maiestatea Sa să-mi îngăduie să mă retrag. 

— Să dormi aici? preciză ea. 

L-ar fi biciuit doar-doar l-o face să-și vină în fire mai repede. 

El nu pricepea nimic. 

— Nu ţi-am auzit răspunsul, rosti ea blând. 

— Unde? 

Regina se ridică. 

— Urmează-mă. 

Tt 

Nu vor isprăvi niciodată! Shabaka avusese dreptate. Aurarii 
terminaseră abia prima mască a sarcofagului și cereau încă 
treizeci de zile ca s-o incrusteze cu pastă de sticlă pe cea de-a 
doua și s-o făurească pe cea de-a treia. Treizeci de zile! Ay își 
pierdu răbdarea. Porunci să se ia o mască de la unul din 
sarcofagele lui Semenkhere. Pe Usermon îl îngroziră în aceeași 
măsură nerăbdarea lui Ay și sacrilegiul pe cale de a fi săvârșit. 

— Trimite chiar acum pe cineva. Să plece într-o oră și să ne 
aducă o mască! 

— Dar o să se vadă, alteță, că e făcută să-i semene lui 
Semenkhere! 

— Cine-o să vadă? Apopis? O s-o așezăm între prima, care e 
gata, și cea de-a treia. Sarcofagul din lemn va fi închis. 

— Dar cea de-a treia, alteţă, nu-i încă împodobită cu 
incrustaţii! 

— Ei bine, nu va mai fi împodobită! lar faimoasele capele din 
aur să fie luate și ele din mormântul lui Semenkhere. Vor 
adăposti sarcofagele lui Tutankhamon. 


266 


— Dar au deja înscrise pe ele, alteță, numele lui Semenkhere! 

— Trimite niște meșteri acolo care să înlocuiască inscripţiile 
cu numele lui Tutankhamon. 

Usermon căscă niște ochi înspăimântați. Nu-și închipuise 
vreodată o atare prădăciune, nicio asemenea ofensă, nicio astfel 
de nenorocire. Să jefuiești efigia veșnică a unui rege ca s-o 
acoperi pe-a altuia! Insă simţea că se apropie furtuna și făcu să 
se răsfrângă asupra oamenilor săi proasta dispoziţie a lui Ay. 
Scribii și emisarii avură impresia că le suflă în ceafă toți demonii 
dintre lumi. Patru zile mai târziu se întoarseră din Sud, livizi la 
față, de parcă fuseseră la cumpărături în ţara morţilor. 
Aduseseră cu ei nu doar o mască a lui Semenkhere, ci multe 
alte obiecte, menite a fi gravate din nou în atelierele din Theba. 
Se atinseseră de identitatea veșnică a unui mort, și rege pe 
deasupra. Încă se cutremurau de  sacrilegiul pe care-l 
săvârșiseră. 

Ay în persoană asistă la fixarea măștii lui Semenkhere pe cel 
de-al doilea sarcofag. Ce-i drept, portretul nu semăna câtuși de 
puţin cu Tutankhamon, orice slujbaș de la palat ar fi recunoscut 
trăsăturile lui Semenkhere. Însă, după cum Ay însuși spusese, 
nimeni n-o să-l vadă, întrucât sarcofagele vor fi închise unul într- 
altul înainte de înmormântare. Și lui îi sufla cineva în ceafă: 
Horemheb. 

De-abia părea că se rezolvase problema sarcofagelor și a 
mobilierului, că apăru cea a feșelor. Humose refuzase să se 
amestece. Scribii nu se grăbeau să înscrie pe ele formulele 
sacre și cereau un răgaz de trei-patru săptămâni. Susțineau că 
asemenea texte nu se întocmesc la fel de iute ca și când ai frige 
o gâscă! Și apoi, răgazul cuvenit era de șaptezeci de zile și 
șaptezeci de zile vor fi! Îl înștiinţară pe meșterul Asekhem, care 
îl înștiință pe Usermon care tremura numai la gândul de a-l 
înștiința pe regent. 

— Câte feșe ai până acum? îl întrebă vizirul pe îmbălsămător. 

— Destule feșe înguste pentru a înfășura și lega trupul. Însă 
n-am mai deloc feșe late pentru învelișul exterior. 

— Dar mumificarea cum merge? 

— E aproape încheiată. Nu-i un trup care s-atârne greu. 

Usermon chibzui câteva clipe și, imediat după plecarea lui 
Asekhem, îl chemă pe scribul trimis nu de mult la mormântul lui 
Semenkhere cu misiunea de a-l jefui. 


267 


— Ascultă: ai să te întorci acolo și ai să scoţi feșele exterioare 
ale mumiei lui Semenkhere. 

Scribul se holbă la el speriat. 

— Dar asta ar însemna distrugerea mumiei, vizire! 

— Preferi să distrugi o mumie ori să ne distrugi pe amândoi, 
pe mine și pe tine? 

Scribul căzu adânc pe gânduri. 

— Dar voi rămâne spurcat pe veci, vizire! 

— ÎI voi ruga pe însuși marele preot să te purifice. 

— Trebuie să iau toate feșele? 

— Doar pe cele late. 

— Sunt prinse cu ceară. 

— Descurcă-te. Și pornește numaidecât la drum. 

Peste patru zile scribul se întoarse cu un aer rătăcit, îngrozit și 
posac. Îi întinse lui Usermon o traistă. Vizirul îi desfăcu baierele 
și-i cercetă conţinutul: o grămadă de feșe late. 

— Sarcofagul era pecetluit, zise scribul cu glas cavernos. S-a 
fărâmat. A trebuit să-l las așa, deschis. Furiile infernului mă vor 
urmări veșnic. 

Usermon îi dictă secretarului său o scrisoare în care-l ruga pe 
marele preot din templul lui Amon să binevoiască a împlini 
ritualurile de purificare pentru scribul cu pricina, vinovat fără 
voie de sacrilegiu, apoi îi dădu nefericitului misiva și-l trimise la 
Humose. Odată încheiată treaba aceasta, apucă traista și se 
îndreptă spre sala de îmbălsămare:. 

Se scurseseră deja patruzeci și trei de zile de la moartea lui 
Tutankhamon. Nerăbdarea lui Ay prevestea o catastrofă. 

Usermon aruncă un ochi spre mumie. Înfășurarea în feșe 
înguste era pe sfârșite. Un miros puternic de mirodenii, 
amestecat cu izul grețos al natronului, umplea aerul. Asekhem 
se întoarse spre noul-venit și privirea îi căzu pe traista din mâna 
acestuia. Vizirul i-o întinse fără să scoată un cuvânt. După ce-i 
cercetă conţinutul, Asekhem întrebă cu voce nesigură: 

— De unde provin? 

— Nu știi. Isprăvește înfășurarea mumiei. Mâine. 


38 Când a examinat mumia lui Tutankhamon, descoperitorul său, Howard Carter, a 
observat că feșele exterioare proveneau de la o altă mumie, cea a lui Semenkhere. 
inscripţiile anterioare fuseseră răzuite și prezentau, într-adevăr, urme ale numelui lui 
Semenkhere. (n.a.). 


268 


Îmbălsămătorul înghiţi în sec. Oricum, înscrisurile de pe feșe îi 
vor dezvălui cui aparținuseră. 

t 

Ankhensepamon deschise ochii. Era singură. Vrăbiile ciripeau 
pe terasa unde leul se învârtea de colo-colo așteptând ca 
îngrijitorul menajeriei să-i aducă mâncarea. 

Îi veni în minte amintirea unui sărut pe picior. Itchan. Uimirea 
lui. Teama lui. Stângăcia lui. Emoțiile lui. Recunoștinţa lui. Gura 
lui. Trupul lui. 

Își aminti că, într-o sală a aceluiași palat, trupul soţului ei era 
îmbălsămat. Și, la câteva sute de pași depărtare, ea și-l dăruise 
pe-al său unui alt bărbat. Însă adevăratul ei soţ era mort de luni 
întregi. Oare se născuse să fie văduvă? Și cum putea să trăiască 
fără trupul unui bărbat? 

Oare cum supravieţuise Isis după moartea lui Osiris? 

Eu nu sunt Isis, hotărî ea. 

Sati veni să-i servească lapte și fructe. Îngrijitorul menajeriei îi 
aduse leului ciozvârta de carne și un castron cu apă, apoi 
așteptă ca animalul să termine de înfulecat pentru a-l duce în 
lesă, pe malul fluviului, ca să-și facă nevoile. 

Doica își iscodi stăpâna din priviri. 

— Îmbălsămarea se va încheia curând, o înștiinţă ea. 

— Atât de repede? 

— Patruzeci și patru de zile cu cea de azi. Regentul e grăbit. 

Cum se întâmpla de obicei, servitorii palatului erau primii 
informați. 

— Din cauza lui Horemheb, îi veni cu lămuriri 
Ankhensepamon. 

Sati continuă să se uite stăruitor la ea. Aștepta să audă o 
vorbă despre noaptea trecută. 

— Trupul a fost răsfăţat, spuse Ankhensepamon. Aştept ca și 
inima să fie. 

Tt 

Trei zile mai târziu, era pregătită încă din zori. Rochie albastră 
de doliu. Legătură albă pe frunte. Sandale albe. Marea ținută de 
doliu. 

Uadj Menekh veni s-o înștiinţeze solemn pe regină de vizita 
regentului. Ay sosi, urmat de purtătorii de evantai, de secretarul 
său și de Usermon. Îngenunche, sărută mâna reginei, apoi se 
ridică. 


269 


— Maiestate, grăi el, trupul soțului tău, regele, e gata să 
pornească spre Apus. lţi așteaptă vizita înainte ca sarcofagele 
să fie închise. 

Tradiţia cerea ca ea să depună flori. Fusese prevenită încă din 
ajun. Întâia doamnă a Curţii îi întinse o cunună din flori de 
mandragoră și albăstrele. Regina ţinea lângă ea săculeţul cu 
tăblița de scris a lui Meritaton. leşi din odăile sale. În urmă 
pășeau purtătorii de evantai, cele două surori ale ei, două 
doamne de la Curte, apoi regentul, vizirul și suita lor. Pleca într- 
o călătorie de mai multe zile, însă înainte se îndreptă spre sala 
de îmbălsămare. 

Meșterul Asekhem, ajutoarele lui și ucenicii stăteau înșiraţi 
lângă perete. La vederea reginei se prosternară până la pământ. 
Humose și slujitorul Ka-ului, ca și mulţi alţi preoţi, erau, de 
asemenea, prezenți. 

Regina făcu cei câţiva pași ce-o despărțeau de mumia 
așezată pe un pat aurit. Jur-împrejur fuseseră îngrămădite 
nenumărate mobile, scaune, sipete, vase canope, statui, 
urcioare cu vin, figurine și diverse ofrande. După cum se 
cuvenea, Neferneferure se așeză la căpătâiul patului ca să joace 
rolul lui Nephthys, sora lui Osiris, care o ajutase pe Isis să-l 
înfășoare pe zeu în giulgiu. 

Ankhensepamon contemplă trupul firav, nemișcat întru vecie, 
cu degetele acoperite cu aur și cu masca de aur pe faţă. Aceeași 
mască pe care o purtase în timpul vieţii, acum eternizată în 
metal, împodobită cu colierele impuse de ritual și cu nestemate 
atârnate la gât de fire din aur, sub ocrotirea cobrei și a 
vulturului. Mumia aproape că nici nu se mai vedea sub puzderia 
de bijuterii, coliere, brățări, pumnalul cu teacă din aur și mâner 
din cristal de stâncă... 

Osiris, se gândi iarăși Ankhensepamon. 

Depuse pe fruntea mumiei cununa din flori de mandragoră și 
albăstrele. 

Ay rosti cuvântarea rituală de rămas-bun. Grăind limpede și 
răspicat, pentru ca preoții să-l audă bine, îl salută pe regele care 
pleca spre tărâmul părintelui său Amon. Ankhensepamon rosti și 
ea formulele rituale ale despărțirii de rege. 

După care, trupul regal fu ridicat de preoţi și așezat în primul 
sarcofag ce aștepta alături pe suporţi de lemn. Puseră deasupra 
capacul și-l sigilară. 


270 


Ankhensepamon tresări. În faţa ochilor avea portretul lui 
Semenkhere. Îi căută privirea lui Ay, dar nu izbuti s-o prindă. Era 
atât de profund uimită, încât nu-și veni în fire decât prea tărziu. 
Dar ce-ar fi putut ea să facă? se întrebă. Incă o dată, un 
sarcofag regal slujea drept înșelătorie. Numai că, de astă dată, 
prin mijlocirea unei trădări, cei doi frați se întâlneau în moarte. 
Poate că zeii au vrut așa. 

Primul sicriu fu săltat și, cu mare băgare de seamă, potrivit la 
rândul său în cel de-al doilea sarcofag căruia i se puse de 
asemenea capacul. Apoi îl așezară și pe acesta în cel de-al 
treilea. 

Cărăușii ridicară pe umeri al treilea sarcofag și îl depuseră în 
sarcofagul de piatră, așezat pe un fel de sanie. Ansamblul va fi 
urcat în cele din urmă într-un car ce aștepta în curte. Incepu 
numaidecât și mutarea mobilierului funerar. Oare câte care 
pregătiseră? se întrebă Ankhensepamon. Corurile bocitoarelor 
se auzeau până în interiorul palatului. 

Precedat de marele preot, Ay preluă conducerea cortegiului. 
Străbătură sala cea mare, apoi curtea, înțesată de slujbași și 
servitori și, în sfârșit, trecură de poarta monumentală a 
palatului. O sută de oameni urcară sarcofagul de piatră în carul 
tras de boi roșcaţi. Când ajunse și ea la poarta palatului, 
Ankhensepamon descoperi o mulțime imensă, strânsă în stradă. 
În spatele reginei se îngrămădeau prințese, dregători, înalţi 
demnitari, toți în sandale albe. În inevitabila dezordine a formării 
cortegiului, regina se întoarse, căutându-l din ochi pe ltchan, dar 
nu-l zări. Nu avu răgaz să-l mai caute, căci, condus de Humose 
și Ay, cortegiul se urni din loc în larma trompetelor și a 
bocitoarelor. Un detașament militar avea să-l însoțească până la 
suirea pe corabie pentru călătoria spre Lăcașul lui Maât, iar un 
altul încheia convoiul de nouă care ce purtau sarcofagul și 
mobilierul funerar. În urma lor venea poporul. 

Ankhensepamon merse o vreme, alături de toţi acești oameni, 
gândindu-se la singurătatea soțului ei înăuntrul sarcofagelor lui. 
În sfârșit, ajunseră pe ţărmul Marelui Fluviu. O flotă de corăbii 
de ceremonie, printre care regina recunoscu Gloria lui Amon, 
era legată de stâlpii pontonului. Alţi numeroși supuși se 
îmbulzeau pe maluri. 

Dar nu o mulţime alcătuită doar din oameni obișnuiți. 
Ankhensepamon observă o pădure de lănci care scânteiau în 


271 


soarele orbitor și panașul ofițerilor. Deodată izbucniră strigăte. 
Militarii barau trecerea. Smulsă brusc din toropeala ei, regina îl 
văzu pe regent discutând aprins cu un ofițer, un locotenent 
după cum arăta pana de struț de pe capul său. Așadar, aceasta 
era temuta piedică. 

Humose înaintă spre ofițer. 

— Orice om care vrea să-l oprească pe zeul viu din drumul 
spre lăcașul său de veci va fi blestemat până la a treia 
generaţie! rosti el cu glas răsunător. 

Buimăcit, ofițerul se trase un pas îndărăt. 

— Toţi cei care se află aici și comandanții lor care zăgăzuiesc 
calea vieţii veșnice nu vor cunoaște niciodată odihna, nici pe 
lumea cealaltă, nici altundeva în acest regat, de la nord la sud! 
încheie marele preot. 

Era blestemul cel mai crunt. Și rostit de faţă cu toată lumea. 
Niciun om n-ar mai cuteza vreodată să dea ochii cu ai săi, dacă 
l-ar apăsa o asemenea ocară. 

Soldaţii începură să cârtească, dintr-odată speriaţi, și-și 
pierdură îndârjirea. Locotenentul se întoarse spre ei și întinse 
brațul. O doamnă de la curte își înăbuși un țipăt. Cu inima 
bătând să-i spargă pieptul, Ankhensepamon se temea de o 
încăierare. 

Insă soldații se codeau, dându-se în lături. 

După ce șovăi câteva clipe, Ay dădu ordinul de urcare la bord 
și făcu primul pas pe pasarela ce ducea pe corabia regală. 
Locotenenţii gărzii o ajutară pe soţia zeului să suie și ea, apoi pe 
prințese și pe doamnele de la Curte. Urmară preoții, cu excepţia 
lui Humose, care avea să rămână la Karnak. În timp ce erau 
încărcate cuferele de călătorie, pasagerii așteptau pe punte ca 
îmbarcarea sarcofagului și a mobilierului funerar să se încheie 
cu bine. Restul cortegiului regal, demnitari, înalţi slujbași, 
emisari străini, va face călătoria pe alte corăbii, începând cu 
Intelepciunea lui Horus. 

Așadar, Ay reușise să ducă doliul până la capăt. Avea să fie 
rege, toți o știau de-acum. 

După ce se vor sfârși cele patru zile de ceremonii la Lăcașul 
lui Maât, iar peretele încăperilor funerare, apoi intrarea în 
mormânt vor fi sigilate, toată lumea se va întoarce la Theba. 

În bezna criptei, sub ochiul atent al tuturor zeilor ce-l 
înconjurau, ultimul vlăstar al dinastiei Thutmosis va cugeta la 


272 


acest paradox: pacea regatului a depins de victoria dușmanului 
său. 
Viaţa lui răscumpărase Ordinea. Întocmai ca viaţa lui Osiris. 
Era, cu adevărat, un fiu al lui Isis. 


e EPILOG e 


Isis nu fusese decât dragoste. Însă Osiris și ea alcătuiau un 
cuplu celest. După ce el murise, iar ea îi adunase părţile trupului 
ciopârțit și le îngropase cu ajutorul lui Nephthys, Isis își dedicase 
viața tămăduirii copiilor înțepaţi de scorpioni. 

Ankhensepamon nu avea de gând să străbată regatul în 
căutarea copiilor înțepaţi de scorpioni și, de altfel, nici nu era 
înzestrată cu puterile lui Isis. 

Privea cum asfinţitul aşterne o nuanţă arămie pe chipul lui 
ltchan care mânca, îngândurat, niște smochine. 

— La ce te gândești? 

— Mă gândesc că un ibovnic e întotdeauna un servitor, 
răspunse el zâmbind, însă un soţ e întotdeauna un stăpân. 

— ÎI compătimești? 

— Nu, pentru că un soț poartă povara amândurora. 

Ea se gândi, la rândul ei, la povara suferințelor pe care le 
îndurase. Băiatul spunea adevărul: avea nevoie de un servitor. 
El îi susținea ka-ul. Și, din acea clipă, ea îl numi servitorul lui Kâ. 


274 


DESPRE EVENIMENTELE 
DIN ACEST ROMAN 


Principalele personaje istorice sunt aceleași din Ochiul lui 
Nefertiti, primul volum al acestei trilogii. Lor li se adaugă 
Usermon, vizirul ce-i va urma lui Thutu, și Huy, vicerege al Ţării 
Kush, teritoriu corespunzând aproximativ Sudanului actual. Huy 
a avut doi fii, dintre care unul purta chiar numele de Pasar. Huy 
a fost principalul furnizor de aur și de sclavi, ca și de alte 
produse rare, în decursul ultimelor domnii ale dinastiei a XVIII-a. 

În ceea ce privește evenimentele, se cuvine să facem 
următoarele precizări. 


Regența lui Ay 


Contextul istoriei Egiptului antic oferă motive serioase pentru 
a concluziona că stăpânul din Akhmim, bunicul lui 
Ankhensepamon, și-a asumat regența în două rânduri. Când s-a 
urcat pe tron în anul 1332 î.Hr., Tutankhaton avea în jur de nouă 
ani, iar „soţia” lui, numită încă Ankhensepaton, cu doi ani mai 
mult. Simplul titlu de vizir, atribuit adesea lui Ay, ar fi asigurat 
cu greu autoritatea regală până la majoratul regelui. Când 
acesta din urmă devine major la vârsta de cincisprezece ani, 
regența lui Ay nu mai are motive să existe. Ay o va exercita din 
nou, pentru o scurtă perioadă intermediară, cel mult câteva 
săptămâni, după moartea lui Tutankhamon și înainte de a urca 
el însuși pe tron. 


Rivalitatea dintre Ay și Horemheb 


Este un fapt de necontestat. Ea a fost dublată de rivalitatea 
dintre clerul lui Ptah din Memphis, a cărui putere se întindea în 
tot Egiptul de Jos și care se aliase cu Horemheb, și clerul lui 
Amon din Theba, capitala oficială a regatului, dar și a Egiptului 
de Sus. Armata a jucat un rol dublu, participând activ sau 
acţionând ca mijlocitor în această rivalitate. 


275 


Infirmitatea lui Tutankhamon 


General admisă de către istorici - Christiane Desroches- 
Noblecourt îl califică drept „debil” din punct de vedere fizic -, 
infirmitatea lui Tutankhamon mi se pare a fi confirmată de 
reprezentări cât se poate de respectabile: a) pe spătarul bogat 
ornamentat al tronului placat cu aur (aflat la Muzeul Egiptean 
din Cairo), regina Ankhensepamon e înfățișată aplicând un 
unguent pe umărul regelui. Imaginea e neobișnuită. În primul 
rând, gestul tradiţional al reginei era să-i ofere soţului o floare, 
iar, în al doilea rând, ceea ce face Ankhensepamon presupune 
că regele era suferind; b) pe sipetul din fildeș de la Muzeul din 
Cairo, îl vedem pe rege sprijinindu-se în baston, bastonul de 
comandament, reluând, de altfel, postura neobișnuită a fratelui 
său Semenkhere (basorelieful de la Staatliche Museen din 
Berlin); c) pe lângă bastoanele ceremoniale din aur și argint, un 
număr nefiresc de alte bastoane au fost descoperite în 
mormântul său. 

Toate aceste aspecte sugerează o diformitate fizică 
accentuată. 

Să mai adăugăm că, la fel ca fratele său vitreg Semenkhere, 
Tutankhamon n-a avut copii, lucru surprinzător dacă ne gândim 
că amândoi au fost căsătoriţi, în floarea tinereţii, cu fete pe care 
reprezentările iconografice și ascendența - Nefertiti - le 
înfățișează drept foarte graţioase. 

Nu putem trece cu vedere nici în cazul lui Tutankhamon, nici 
în cel al fratelui său o anumită deficiență de ordin sexual care 
confirmă starea de istovire fizică a familiei lor, rezultat al 
incesturilor repetate. 


Moartea deloc accidentală a lui Tutankhamon 


În anul 1968, radiografia scheletului lui Tutankhamon 
efectuată de către profesorul George Harrison, de la 
Universitatea din Liverpool, scotea la iveală prezenţa unui 
fragment de os în cutia craniană, subţierea caracteristică a 
peretelui cranian din spatele urechii, ca și absenţa sternului și a 
unei părţi din cutia toracică. Trei egiptologi, Bob Brier, Cyril 
Aldred și Aidan Dodson, au emis atunci ipoteza potrivit căreia 


276 


respectivele anomalii puteau dovedi că tânărul rege fusese 
asasinat. Evident, suspectul ar fi fost bunicul său Ay, care i-a 
urmat, de altfel, la tron. 

Firește că au fost formulate și alte ipoteze. Potrivit uneia 
dintre ele, foarte amănunţită, Tutankhamon ar fi suferit de o 
maladie evolutivă fatală, ce duce la decalcifiere, cunoscută sub 
numele de „boala oaselor de sticlă”. Conform unei alte teorii, 
anomaliile ar fi rezultatul îmbălsămării în grabă a faraonului, 
lucru ce a pricinuit carbonizarea corpului și, deci, a scheletului. 
Acesta ar fi fost însă deteriorat în timpul manipulării ulterioare 
îmbălsămării. 

Pe lângă prezenţa în cutia craniană a fragmentului de os, cert 
e că Tutankhamon a murit foarte tânăr, în jurul vârstei de 
nouăsprezece ani. Pentru a oferi o explicaţie s-a invocat faptul 
că pe atunci media de viaţă era scăzută, ceea ce e plauzibil. 
Insă diverse indicii ne fac să credem că speranţa medie de viață 
se situa în jurul vârstei de patruzeci de ani și se știe, de 
asemenea, că putea fi depășită cu mult: Ramses | și Ramses al 
II-lea au atins vârste înaintate (cel din urmă a domnit șaizeci și 
cinci de ani). 

Lista bolilor din pricina cărora Tutankhamon ar fi putut muri 
atât de tânăr este, cu siguranţă, vastă, mergând de la tifos și 
friguri până la poliomielită, meningită și septicemie. Dar asta nu 
schimbă cu nimic faptul că Ay a beneficiat de pe urma morții 
sale și nici nu înlătură bănuiala că același Ay i-ar fi grăbit 
sfârșitul. Bănuială întărită și de dezordinea ce pare să fi domnit 
la funeraliile lui Tutankhamon. 


Funeraliile dezordonate și afacerea măștilor 


Extraordinara și curioasa dezordine ce domnea în siturile 
KV55, KV62, KV65 din Valea Regilor le e bine cunoscută 
arheologilor și celor interesaţi de Egiptul antic. În aceste camere 
mortuare s-a găsit un talmeș-balmeș de sarcofage și mobilier, a 
căror istorie oamenii de știință se străduiesc și-acum s-o 
reconstituie. Multe morminte din Valea Regilor par să fi servit 
mai ales drept depozite unde era strâns conţinutul mormintelor 
regale pentru a-l pune la adăpost de lăcomia jefuitorilor. În felul 
acesta s-au găsit în situl KV62, unde Carter și Carnarvon au 


277 


făcut memorabila descoperire a sarcofagului și a mobilierului 
funerar ale lui Tutankhamon, o mulţime de elemente ce nu 
aparţin domniei sale. 

De altfel, mai multe detalii puse în evidenţă de numeroși 
egiptologi, începând cu Carter și, o dată în plus, cu Christiane 
Desroches-Noblecourt, arată incredibila grabă, ba chiar 
neglijenţă, cu care s-au desfășurat ceremoniile funerare ale lui 
Tutankhamon. Mumificarea s-a făcut în grabă, ceea ce a dus la 
cvasicarbonizarea trupului. Or, asemenea grabă e total 
incompatibilă cu realizarea capelelor și a măștilor. 

Cele patru capele funerare, placate cu aur, dintre care prima 
măsoară 5 metri lungime, 3,30 metri lățime și 2,73 metri 
înălțime, necesită un volum considerabil de muncă. Nici chiar 
artizanii moderni, cu toate mijloacele tehnice de care dispun, n- 
ar putea încheia lucrul în mai puţin de trei luni. 

În plus, capelele au suferit anumite stricăciuni înainte de a fi 
descoperite de Carter și Carnarvon. Ușile primeia fuseseră 
forțate, după cum dovedește dispariţia obișnuitului sigiliu de lut. 
Oare hoţii au făcut asta? Așa s-a presupus iniţial, la vederea 
găurilor astupate cu tencuială din zidul ce închide mormântul. 
Dar de ce și-ar fi dat osteneala jefuitorii să forțeze mormântul și 
prima capelă, lăsând însă intacte celelalte trei capele și 
faimoasele sarcofage? 

Efracția a avut, deci, alte cauze decât furtul. Ea se explică mai 
degrabă prin  adăugirile și împrumuturile ulterioare 
înmormântării regelui. 

Astfel de împrumuturi par să reflecte, prin ele însele, 
întâmplări până acum obscure, din istoria Egiptului antic. Două 
dintre adăugirile care dau cel mai mult de gândit au fost găsite 
în mormântul lui Tutankhamon. Pe prima, care nu pare să fi 
reținut suficient atenţia specialiștilor, o regăsim chiar în 
sarcofagele sale. Mumia regală, al cărei chip fusese deja 
acoperit cu o mască, a fost așezată în trei sarcofage, închise 
unul într-altul, fiecare purtând o mască menită să-l reprezinte pe 
rege. Pentru o expunere mai clară, o voi numi masca | pe cea 
care a fost depusă pe mumie, masca ll, pe cea care se găsea pe 
sarcofagul al doilea, masca Ill, pe aceea de pe sarcofagul al 
treilea, cel exterior, și masca IV, pe cea de pe sicriul din lemn 
aurit care le cuprinde pe toate celelalte. 


Or, e imposibil să nu te frapeze diferenţele dintre aceste 
măști. 

Masca I, din aur masiv, cu incrustaţii de cornalină și pastă de 
sticlă, e cu siguranţă una dintre cele mai celebre imagini din 
lume. Ea reprezintă un băiat în floarea adolescenţei, de o 
delicateţe aproape feminină, cu o expresie îngândurată, dacă nu 
chiar tristă. Sprâncenele sunt subţiri. Modelul pare să fi avut 
între doisprezece și paisprezece ani. 

Masca II e surprinzător de diferită. Faţa indică o vârstă de 
peste douăzeci de ani, gura are o expresie mai autoritară, e mai 
mare, tristă și încadrată de două riduri nazo-labiale, „leonine”, 
bine marcate. Sprâncenele sunt mai groase. Masca Il prezintă, în 
plus, o importantă diferenţă fizionomică în raport cu măștile |, III 
și IV. La acestea din urmă se observă că maxilarul inferior este 
retras faţă de cel superior și cu bărbia teșită, fapt care arată că 
dantura de sus era proeminentă. Masca Il, în schimb, prezintă 
un maxilar inferior ușor ieșit în afară. Analizele antropometrice 
nu constituie o dovadă irefutabilă, însă această diferenţă 
suplimentară pare semnificativă. 

Masca III se apropie de prima, dar faţa e rotundă, mai matură, 
gura exprimă trufie, iar sprâncenele sunt, iarăși, subțiri. Detaliu 
frapant: dungile de pastă de sticlă și de cornalină ce 


împodobesc la măștile | și II acoperământul de cap nemes 
lipsesc cu desăvârșire în cazul măștii III. De asemenea, lipsesc și 
ochii, prezenți la măştile | și II, ceea ce-i conferă măștii III o 


profunzime misterioasă. 

Masca IV e și mai derutanta. Din expresia visătoare sau 
trufașă a celorlalte trei n-a rămas aproape nimic. E portretul 
unui tânăr suferind și plăpând, cu capul înfundat între umeri și 
cu o expresie nefericită. Din toate cele patru măşti, aceasta 
pare să corespundă cel mai bine cu ceea ce știm despre 
persoana fizică a lui Tutankhamon, din datele istorice și din 
radiografiile scheletului: vârsta între optsprezece și 
nouăsprezece ani și o înălțime de un metru șaizeci și șapte. 
Absolut nimic în comun cu masca Il. Evident, aceasta din urmă 
nu poate să corespundă cu chipurile reprezentate de celelalte 
două. 

E greu să nu ne întrebăm dacă măștile II și II sunt, într- 
adevăr, imagini ale lui Tutankhamon. 


Încă o bizarerie inexplicabilă: protocolul regal cerea ca 
suveranul să poarte un colier ritual din trei șiraguri de mărgele 
în formă de disc, lucru valabil pentru masca |, dar nu și pentru 
masca lll, oricum neterminată și care nu are decât două șiraguri. 
Asta ar însemna că personajului i s-au retras o parte din 
prerogativele regale... 

Cele trei măști mai uimesc prin ceva. Pe lângă faimoasa și 
fabuloasa lor strălucire, ele necesită totodată un volum colosal 
de muncă: sute de ore, cu echipe de aurari experimentați. Și 
tocmai lipsa incrustaţiilor de pe masca IIl dovedește că n-a fost 
terminată. 

Dar graba care explică de ce masca il nu a fost finalizată nu 
se potrivește deloc cu fastul meticulos al mâștilor | și II. Prin 
urmare, ne este permis să tragem concluzia, în mod logic, că 
una dintre ele, dacă nu chiar amândouă, au fost „împrumutate” 
din zestrea funerară a unui alt faraon, cel mai probabil masca ||. 

De la cine s-ar putea să fi fost „împrumutată” masca Il, cea 
mai derutantă dintre toate? Cu siguranţă nu de la Ay și nici de la 
Horemheb, care la data respectivă încă trăiau și ale căror figuri 
le cunoaștem din alte opere de artă. Mai rămâne Semenkhere, 
cel care a domnit chiar înaintea lui Tutankhamon. Ridurile de 
care am pomenit și expresia tristă a gurii se potrivesc, de altfel, 
cu misteriosul „rege șezând” din steatit galben, aflat la Muzeul 
Luvru, a cărui identitate rămâne incertă. 

Și n-a fost singurul împrumut. Încă de la descoperirea 
sarcofagului și a mumiei, Carter a observat că unele accesorii 
din aur ale mumiei fuseseră utilizate pentru o altă mumie, 
probabil cea a lui Semenkhere. 

Pe de altă parte, studiul interiorului sarcofagului în miniatură - 
treizeci și nouă de centimetri înălţime - de la Muzeul din Cairo, 
acoperit cu foiţă de aur, a dezvăluit că numele lui Tutankhamon 
din cartușul regal l-a înlocuit pe cel al lui Neferneferure, adică 
Semenkhere, faraonul care a domnit înaintea lui Tutankhamon. 

Semnificaţia celor trei  „împrumuturi” e tulburătoare: 
mormântul lui Semenkhere a fost deposedat de cel puțin una 
dintre măștile sarcofagelor, de unele accesorii de aur ale 
mumiei, de statueta sarcofagului și, fără îndoială, de numeroase 
alte obiecte. Potrivit tradiţiei egiptene, lucrul acesta reprezenta 
o profanare de maximă gravitate. Sarcofagele unui faraon 
trebuiau să-l protejeze veșnic și să garanteze că va renaște 


280 


intact în lumea de dincolo. Avem de-a face cu omorul absolut. 
„Cineva” a vrut, așadar, să-l distrugă, spiritual vorbind, pe 
Semenkhere. De fapt, sarcofagul lui Semenkhere n-a fost găsit; 
poate a fost distrus, iar profanatorii au cruțat doar mumia, 
descoperită tot în mormântul KV62 și care-și doarme somnul de 
veci într-o vitrină a Muzeului din Cairo, sub ochii nedumeriţi ai 
egiptologilor. 

Ca atare, „afacerea celor trei măști” nu este deloc un aspect 
secundar, care să prezinte interes doar pentru egiptologii 
minuţioși sau pentru amatorii de enigme polițiste. Ea este de o 
importanță capitală, întrucât reflectă o luptă feroce pentru 
putere, ce întrece cu mult uzurpările de monumente cu care 
civilizaţia faraonică ne-a obișnuit de multă vreme. Și dezvăluie, 
totodată, un Egipt foarte diferit de viziunile idealizate, având în 
centru înțelepciunea și respectul, care au hrănit atâtea 
fantasme. 


virtual-project.eu